Jules Verne — Cesar Cascabel

Jules Verne 


Jules Verne 


Cesar Cascabel 


[. 

O ADEVĂRATĂ AVERE 

— Care-mi mai daţi ceva bănuţi? Hai, copii, scotociţi-vă 
prin buzunare! 

— "Ţine, tată, spuse fetiţa. 

Şi scoase din buzunar o hârtie verzuie, mototolită şi 
murdară. Pe ea se putea citi cu greu: United States 
Fracţional Currency. Erau cuvinte ce înconjurau figura 
respectabilă a unui domn în redingotă, iar cifra 10 se 
repeta de şase ori. Hârtia valora zece cenți, adică vreo 50 
de centime franţuzeşti. 

— De unde îi ai? Întrebă mama. 

— Atâta mi-a mai rămas de la ultima încasare, răspunse 
Napoleone. 

— Dar tu, Sandre, nu mai ai nimic? 

— Nu, tată. 

— Nici tu, Jean? 

— Nici eu. 

— Cât ne mai trebuie, Câsar? Îl întrebă Cornelia pe soţul 
ei. 

— Ne lipsesc doi cenți, ca să avem o sumă rotundă, 
răspunse domnul Cascabel. 

— Poftim, patroane! Zise Cuişoară, jucându-se cu o 
monedă mică de aramă pe care tocmai o scosese din fundul 
buzunarului de la vestă. 

— Bravo, Cuişoară! Strigă fetiţa. 

— Bun!... S-a făcut! Constată domnul Cascabel. 

Şi „se făcuse,” ca să vorbim pe limba acelui saltimbanc de 
treabă, în total erau aproape două mii de dolari, adică zece 


mii de franci. 

Oare zece mii de franci nu sunt o avere, când scoţi bani 
din generozitatea publică, numai prin propriile-ţi talente? 

Cornelia îşi îmbrăţişa bărbatul, copiii îl îmbrăţişară şi ei. 

— Acum, zise domnul Cascabel, - trebuie să cumpărăm o 
casă de bani, o lădiţă. frumoasă cu cifru, în care să ne 
punem averea. 

— Chiar trebuie s-o cumpărăm? obiectă doamna Cascabel, 
pe care această cheltuială o speria puţin. 

— Trebuie, Cornelia! 

— N-ar fi bună o casetă? 

— Ah, femeile astea, exclamă domnul Cascabel. 

— Caseta-i pentru bijuterii! Casa de bani, sau măcar un 
cufăr zăvorât, acestea sunt pentru bani. Şi, cum avem de 
făcut o călătorie lungă cu cele zece mii de franci... 

— Bine, du-te şi cumpără-ţi casa de bani, dar să te 
tocmeşti pentru ea, îl sfătui Cornelia. Capul familiei 
deschise uşa acelui vehicul „superb şi impozant” ce-i servea 
drept casă umblătoare, cobori scăriţa laterală, din fier, şi o 
apucă pe străzile ce duceau spre centrul oraşului 
Sacramento. 

În februarie e frig în California, cu toate că acest stat e 
situat la latitudinea Spaniei. Dar, în paltonul său căptuşit cu 
blană, ce dădea impresia că ar fi fost de jder şi având 
căciula trasă până peste urechi, domnului Cascabel puţin îi 
păsa de frig. Mergea sprinten. O casă de bani, să aibă o 
casă de bani fusese visul vieţii lui. lar visul era pe cale de a 
se realiza, în sfârşit! Era pe la începutul anului 1867. 

Cu nouăsprezece ani în urmă, locul pe care se afla acum 
oraşul Sacramento nu era decât o întinsă câmpie pustie, în 
mijlocul ei se înălța o mică fortăreață, un fel de blochaus 
ridicat de descălecători, primii traficanţi, cu scopul de, a-şi 
proteja aşezarea de atacurile indienilor din vestul Americii. 
De atunci încoace, însă, după ce California „pierdută de 
mexicani” intrase în stăpânirea americanilor, aspectul 
ținutului s-a modificat extrem de mult. În locul fortăreței a 


apărut un oraş, devenit unul dintre cele mai importante din 
Statele Unite, cu toate că incendiul şi inundaţiile 
distruseseră, în mai multe rânduri, această localitate în 
formare. 

Aşadar, în anul acela, 1867, domnul Cascabel nu mai avea 
de ce să se teamă de năvălirile triburilor indiene şi nici 
măcar de atacurile bandelor de tâlhari de toate neamurile 
care invadaseră ţinutul în 1849, când fuseseră descoperite 
minele de aur, situate ceva mai spre nord-est, pe platoul de 
la Grass Valley, şi celebrul zăcământ de la Allison Ranch. 

Aşa e! Timpurile de îmbogăţire nemăsurată, de prăbuşire 
în cea mai înspăimântătoare ruină, şi de nesfârşite mizerii, 
trecuseră. Nu mai existau căutători de aur nici măcar în 
acea parte a Columbiei engleze, Caribu, care se află mai la 
nord de teritoriul Washington şi unde mii de mineri 
năvăliseră prin anul 1863. Domnul Cascabel n-avea de ce să 
se teamă că mica sa avere, câştigată, s-ar putea spune, cu 
sudoarea frunţii sale şi pe care o purta în buzunarul de la 
palton, o să-i fie furată pe drum. În realitate, cumpărarea 
unei case de bani ca să-şi pună suma la adăpost nu era 
chiar atât de necesară; dar, dacă ţinea totuşi la asta, o făcea 
având în vedere o lungă călătorie prin teritoriile din Far 
West, mai puţin păzite decât zona californiană, drum ce 
avea să-l readucă în Europa. Domnul Cascabel mergea 
nepăsător de-a lungul străzilor largi şi curate ale oraşului. 
Ici-colo, parcuri minunate, umbrite de copaci falnici, încă 
desfrunziţi, apoi hoteluri şi vile, elegante şi confortabile, 
edificii publice cu arhitectură anglo-saxonă, nenumărate 
biserici monumentale ce dau un aer măreț acestei capitale 
a Californiei. Pretutindeni, erau oameni preocupaţi, 
negustori, armatori, industriaşi, unii aşteptând sosirea 
vapoarelor care urcă şi coboară pe fluviul cu apele dirijate 
spre Pacific, alţii luând cu asalt drumul de fier „Folson”, pe 
unde trenurile pleacă spre interiorul Confederaţiei. 
Fluierând o melodie franţuzească pentru fanfară, domnul 
Cascabel se îndrepta spre High Street (Strada Înaltă). Pe 


strada aceea ştia că se află magazinul unui rival al lui Pichet 
şi Huret, celebrii fabricanți parizieni de case de bani. Acolo, 
William ]. Morlan vindea marfă bună şi nu prea scumpă „cel 
puţin în aparenţă,” dat fiind preţul exagerat al tuturor 
mărfurilor în Statele Unite ale Americii. 

William ]. Morlan era în magazin la apariţia domnului 
Cascabel. 

— Domnule Morlan, îi zise, - am onoarea... Aş vrea să 
cumpăr o casă de bani. 

William ]. Morlan îl cunoştea pe Cesar Cascabel, dar cine 
oare nu-l cunoştea la Sacramento? Nu încânta el publicul, 
de trei săptămâni încoace? Aşa că respectabilul fabricant îi 
dădu replica: 

— O casă de bani, domnuler Cascabel? Vă rog să primiţi 
felicitarile mele... 

— Pentru ce? 

— Fiindcă, atunci când cumperi o casă de bani, înseamnă 
că ai nişte saci cu dolari, numai buni de zăvorât în ea. 

— Chiar aşa, domnule Morlan. 

— Ei bine, luaţi-o pe asta, propuse negustorul, arătându-i 
o ladă masivă ce şi-ar fi avut locul potrivit în birourile 
fraţilor Rothschild ori ale altor bancheri, cărora afacerile în 
general le mergeau strună. 

— 0... 0... O clipă! făcu domnul Cascabel. Mi-aş putea 
instala acolo toată familia! O adevărată comoară, de acord, 
dar deocamdată nu pe ea vreau s-o pun sub cheie. 

— Ei, domnule Morlan, cam cât ar putea încăpea în lada 
asta atât de mare? 

— Câteva milioane, în aur. 

— Câteva milioane? Atunci... o să mai trec... mai târziu, 
când le voi avea. Nu! Îmi trebuie un cufăr mic, foarte 
rezistent, pe care să-l pot duce sub braţ şi să-l vâr în fundul 
rulotei, când călătoresc. 

— Am ce vă trebuie, domnule Cascabel. 

Şi fabricantul îi arătă un cufăr prevăzut cu broască de 
siguranţă. Nu era mai greu de zece kilograme, iar interiorul 


îl avea aranjat la fel cum sunt, în bănci, casele de bani ori 
cele pentru acţiuni. 

— În plus, rezistă la foc, adăugă domnul William ]. Morlan. 
Garantez în scris. 

— Perfect... perfect! răspunse domnul Cascabel. Asta îmi 
convine, dacă răspundeţi de încuietoarea cufărului. 

— Încuietoare cu cifru, adăugă fabricantul. 

— Patru litere... un cuvânt de patru litere, alese din patru 
alfabete, asta înseamnă aproape patru sute de mii de 
combinaţii. Până când hoţul şi-ar bate capul să le găsească, 
ai avea timp să-l spânzuri de un milion de ori. 

— De un milion de ori! Domnule Morlan, e într-adevăr 
minunat. Dar preţul? O casă de bani e prea scumpă, mă 
înţelegeţi, când costă mai mult decât ceea ce pui în ea. 

— Foarte corect, domnule Cascabel. Aşa că am să v-o vând 
pe asta cu numai şase dolari şi jumătate. 

— Şase dolari şi jumătate, se miră Cascabel. 

— Nu-mi place preţul ăsta de şase dolari şi jumătate! 
Haide, domnule Morlan, în afaceri trebuie să rotunjeşti. Ne 
înţelegem cu cinci dolari? 

— Pentru dumneata, fie, domnule Cascabel. 

Târgul se făcu, preţul fu achitat, iar William ]. Morlan îi 
propuse saltimbancului să-i trimită cufărul la locuinţa lui pe 
roţi, ca să nu care el însuşi o asemenea povară. 

— Ei, domnule Morlan! Un om ca mine, care jonglează cu 
greutăţi de douăzeci de kilograme! 

— Haida de! Cât cântăresc exact greutăţile dumitale de 
douăzeci, întrebă râzând domnul Morlan. 

— Exact şapte kilograme, dar să nu spuneţi nimănui, 
răspunse domnul Cascabel. Cu acestea, cei doi se 
despărţiră încântați unul de altul. 

După o jumătate de oră, fericitul posesor al cufărului sosea 
în piaţa circului unde staţiona vehiculul său. Cu amorul 
propriu satisfăcut, aducea „casa de bani” a familiei 
Cascabel. 


Ah, de câtă admiraţie avu parte, în micul său univers, 
această casa de bani! Şi cât de fericită şi de mândră era 
familia, că o posedau! Trebuiră s-o deschidă, s-o închidă la 
loc. Tânărul Sandre ar fi vrut să intre înăuntru, din pură 
distracţie. Dar nu se putea, căci era prea mică pentru a-l 
cuprinde. 

Cât despre Cuişoară, acesta nu văzuse niciodată ceva atât 
de frumos, nici măcar în vis. 

— Aşa ceva trebuie că se deschide greu, aprecie el. Numai 
să nu se deschidă prea uşor, dacă se închide prost. 

— Niciodată n-ai spus ceva mai corect decât acum, replică 
domnul Cascabel. Apoi, pe un ton poruncitor, ce nu admitea 
contrazicere şi cu unul din gesturile lui categorice, care nu- 
ţi permitea să stai pe gânduri, ceru: 

— Hai, copii, ştergeţi-o cât mai repede şi aduceţi ceva de 
mâncare pentru o masă... Împărătească. Iată un dolar pe 
care vi-l pun la dispoziţie. Fac cinste! 

Ce om minunat! Ca şi cum nu tot el „făcea cinste” în 
fiecare zi! Dar îi plăcea genul acesta de glumă şi o însoțea 
mereu de un râs zgomotos. 

Într-o clipă, Jean, Sandre şi Napol&one dispărură 
împreună cu Cuişoară, care ducea sub braţ un coş de paie, 
pentru provizii. 

— Şi acum, că suntem singuri, Cornelia, să discutăm puţin, 
zise domnul Cascabel. 

— Despre ce, Cesar? 

— Despre ce? Despre parola pe care o s-o alegem pentru 
încuietoarea cufărului. Nu că naş avea încredere în copii! 
Dumnezeule mare! Sunt nişte îngeri! Am încredere până şi 
în prostănacul de Cuişoară, care-i cinstea întruchipată. Dar 
cuvântul acela trebuie să fie secret. 

— Alege ce-ţi place, spuse Cornelia. 

— Mă încred în tine. 

— N-ai nici o preferinţă? 

— Nu. 

— Atunci, eu aş vrea să fie un nume propriu. 


— Perfect. Numele tău, Cesar. 

— Nu se poate! E prea lung. Trebuie să fie un nume din 
patru litere. 

— În cazul ăsta, scoate o literă din numele tău. Ai putea 
scrie Cesar fără r! Presupun că avem voie să facem cum ne 
place. 

— Bravo, Cornelia! E o idee... una dintre ideile care-ţi vin 
deseori, draga mea. Dar, dacă ne hotărâm să scoatem o 
literă dintr-un nume, mi-ar plăcea mai mult să scoatem 
patru dintr-al tău. 

— Din numele meu? 

— Da! Şi să le luăm pe cele de la urmă: „elia”... Găsesc 
chiar că e mai distins. 

— Ah, Cesar! 

— Aşa-i că o să-ţi facă plăcere să ştii că poţi deschide casa 
de bani cu numele tău? 

— Fiindcă se află şi în inima ta, răspunse Cornelia cu 
destulă afectare, dar şi cu tandreţe. 

Apoi, plină de bucurie, îl îmbrăţişă cu putere pe minunatul 
ei om. Şi uite-aşa, ca urmare a acelei combinaţii de litere, 
cine nu cunoştea cuvântul Elia n-ar fi putut deschide 
niciodată casa de bani a familiei Cascabel. 

După o jumătate de oră, copiii erau înapoi cu proviziile, 
şuncă şi.pastrama de vacă, tăiate în bucăţi apetisante, şi cu 
câteva dintre uluitoarele legume crescute în solul 
californian - nişte verze arborescente, cartofi - mari cât 
pepenii, morcovi lungi de o jumătate de metru şi, cum 
spunea cu încântare domnul Cascabel, „care n-au pereche 
decât în cei pe care-i scoţi fără să te mai oboseşti să-i 
cultivi”. Cât priveşte băutura, greutatea era doar să alegi 
dintre sorturile oferite de natură şi arta gâtlejurilor 
americane. De data asta, fără să mai punem la socoteală o 
stacană de bere spumoasă, fiecare urma să-şi aibă partea 
sa, la desert, dintr-o sticlă de sherry fin. 

Cât ai clipi din ochi, Cornelia, secondată de Cuişoară, 
obişnuitul ei ajutor, pregăti prânzul. Masa fu pusă în cel de- 


al doilea compartiment al vehiculului, aşa-zisul salon al 
familiei, unde temperatura era menţinută la o valoare 
convenabilă de soba din bucătărie, aflată în compartimentul 
vecin. Dacă în ziua aceea „ca în toate zilele, de altfel” tatăl, 
mama şi copiii mâncară cu o poftă nemaipomenită, lucrul 
era cât se poate de justificat de împrejurări. 

După masă, domnul Cascabel le spuse cu o voce solemnă, 
pe care o folosea pentru reclamele sforăitoare, destinate 
publicului: 

— Mâne, copii, părăsim Sacramento, acest oraş 
remarcabil, şi pe distinşii săi locuitori, cu care nu putem 
decât lăuda, oricare le-ar fi coloarea, roşie, neagră sau albă. 
Dar Sacramento e în California şi California e în America, 
iar America nu-i în Europa. Of, patria e patrie, iar Europa 
înseamnă Franţa, şi nu-i prea din timp ca Franţa să ne 
revadă „între zidurile ei”, după o absenţă prelungită ani şi 
ani. Am făcut avere? La drept vorbind, nu! Şi totuşi, avem 
ceva dolari care o să facă bună impresie în cufărul nostru, 
atunci când o să-i schimbăm în aur ori în argint franțuzesc. 
O parte din sumă o s-o folosim pentru traversarea 
Atlanticului cu vasele rapide de sub pavilionul nostru 
tricolor, odinioară purtat de Napoleon din capitală în 
capitală... În sănătatea ta, Cornelia! 

Doamna Cascabel se înclină în faţa acestei dovezi de 
prietenie pe care i-o dădea adesea soţul ei, ca pentru a-i 
mulţumi că-i dăruise nişte copii de talia lui Hercule şi 
Alcide. Apoi el reluă: 

— Beau şi pentru reuşita călătoriei noastre. Fie ca vânturi 
favorabile să ne umfle pânzele! 

Se opri ca să mai toarne fiecăruia câte un ultim pahar din 
excelentul sherry. 

— Tu, Cuişoară, poate o să-mi spui că după ce plătim 
drumul n-o să ne mai rămână nimic în casa de bani? 

— Nu, patroane... dacă nu cumva biletele de vapor, 
adăugate biletelor pe căile ferate... 


— Eh, căile ferate, aceste rail roads, cum spun yankeii! 
exclamă domnul Cascabel. 

— Doar nu suntem atât de naivi şi de necugetaţi încât să 
mergem pe calea ferată! Am de gând să economisesc 
cheltuielile de transport de la Sacramento la New York, 
folosindumă de casa noastră pe roţi. Presupun că vreo 
câteva-sute de leghe nu sunt în stare să sperie familia 
Cascabel, care are obiceiul să hoinărească peste tot prin 
lume. 

— De bună seamă! răspunse Jean. 

— Şi cu ce bucurie o să revedem Franţa! zise doamna 
Cascabel. 

— Franţa noastră, pe care voi, copii, n-o cunoaşteţi, reluă 
domnul Cascabel, căci voi v-aţi născut în America. 
Frumoasa noastră Franţă, o s-o vedeţi în sfârşit! Ah, 
Cornelia, ce plăcere pentru tine, o provensală, şi pentru 
mine, un normand, după douăzeci de ani de absenţă! 

— Aşa-i, Cesar, aşa-i! 

— Vezi tu, Cornelia, acum aş refuza chiar şi un angajament 
la teatrul Barnum, de mi s-ar oferi. Să amân întoarcerea? 
Niciodată! Aş pleca până şi în mâni. Suntem bolnavi de 
dorul ţării şi doar întorcându-ne în ţară o să ne vindecăm. 
Nu cunosc alt leac. 

Cesar Cascabel spunea adevărul. El şi soţia lui n-aveau 
decât un singur gând: să se întoarcă în Franţa, şi ce bucurie 
că puteau s-o facă acum, când banii nu le lipseau! 

— Aşadar, plecăm mâne, spuse domnul Cascabel. 

— Şi poate că asta o să fie ultima noastră călătorie, adăugă 
Cornelia. 

— Eu nu ştiu decât o singură ultimă călătorie, Cornelia! 
Răspunse soţul ei cu demnitate. Aceea pentru care nu 
primeşti bilet de întoarcere. 

— Pie, Cesar, dar înaintea aceleia nu ne mai şi odihnim, 
după ce facem avere? 

— Să ne odihnim, Cornelia? Niciodată! Nu vreau avere, 
dacă averea duce la trândăvie! 


Crezi cumva că ai dreptul să laşi nefolosite talentele cu 
care natura te-a binecuvântat din plin? Îţi închipui că eu pot 
trăi cu braţele încrucişate, riscând să-mi pun în pericol 
elasticitatea articulaţiilor? Îi vezi tu pe Jean lăsându-şi baltă 
exerciţiile de echilibristică, pe Napoleone renunțând la 
dansul pe sârma întinsă, cu sau fără balansier, pe Sandre 
lipsind din vârful piramidei umane, ori chiar pe Cuişoară 
nemaiincleştându-şi la comandă palmele ca să distreze 
publicul? Nu, Cornelia! Spune-mi mai bine că ploaia o să 
stingă soarele, că peştii au să sece mările, dar nu-mi spune 
că va veni vreodată ora de odihnă pentru familia Cascabel! 

De-acum, mai rămâneau doar de terminat pregătirile, ca 
să poată porni la drum a doua zi, de cum avea să răsară 
soarele în Sacramento. 

Asta şi făcură toată după-amiaza. Nu-i nevoie să mai 
spunem că faimosul cufăr fusese pus la loc sigur, în ultimul 
compartiment al vehiculului. 

— În felul acesta, spuse domnul Cascabel, - o să-l putem 
păzi zi şi noapte. 

— Hotărât, Cesar, cred că ai avut o idee bună, aprecie 
Cornelia. 

— Nu-mi pare rău după banii pe care i-ai dat pe cufăr. 

— Poate că-i un pic cam mic, draga mea, dar o să 
cumpărăm unul mai mare... dacă i se umflă prea mult 
conţinutul! 

II. 

FAMILIA CASCABEL 

— Cascabel este nume celebru, ba chiar ilustru în cele 
cinci părţi ale lumii şi „în alte locuri”, spunea cu mândrie cel 
care-l purta cu atâta cinste. 

Cesar Cascabel, originar din Pontorson, în inima 
Normandiei, era dedat la toate vicleniile, şiretlicurile şi 
dibăciile ținutului normand, însă, oricât de şmecher şi de 
abil ar fi fost, rămâne ca un om cinstit şi nu trebuia 
confundat cu membrii, deseori suspecți, ai corporației 
scamatorilor. Cap de familie, compensa prin virtuţi proprii 


originea sa umilă şi mizeriile profesiei sale. În timpul acela, 
domnul Cascabel avea exact etatea pe care o arăta, 
patruzeci şi cinci de ani, nici mai mult, nici mai puţin. Copil 
pribeag, în toată puterea cuvântului, leagăn îi fusese 
bocceaua pe care taică-său o purta pe umeri, alergând de la 
un bâlci la altul şi de la un iarmaroc la altul prin provincia 
normandă. Murindu-i mama la scurt timp după ce el văzuse 
lumina zilei, fu primit de milă într-o trupă de bâlci câţiva ani 
mai târziu, când îi murise şi tatăl. Acolo îşi petrecu 
copilăria, făcând tumbe, răsuciri şi salturi periculoase, 
stând cu capul în jos şi picioarele în aer. Mai târziu deveni, 
pe rând, clovn, gimnast, acrobat, fărâmător de lanţuri, până 
în clipa când, ajuns tată a trei copii, s-a numit director al 
acestei mici familii pe care o crease împreună cu doamna 
Cascabel, născută Cornelia Vadarasse, din Martigues, în 
Provența. Inteligent şi ingenios, plin de o remarcabilă 
vitalitate, de o iscusinţă ieşită din comun - calităţile sale 
morale nu erau deloc mai prejos decât cele fizice. Fără 
îndoială că pe piatra care se rostogoleşte nu creşte 
muşchiul, dar în schimb ea se freacă de drumul aspru, se 
şlefuieşte, îşi toceşte părţile ascuţite, se face rotundă şi 
lucioasă. Aşa şi cu Cesar Cascabel: de patruzeci şi cinci de 
ani, de când se vântura prin lume, se frecase, se şlefuise şi 
se rotunjise atât de bine, încât ştia tot ce se poate şti despre 
viaţă, nu se mira de nimic şi nimic nu-l încânta peste 
măsură, întrucât prin Europa umblase dintr-un bâlci în altul 
şi se simţise în America la fel de bine ca în coloniile 
olandeze şi spaniole, înţelegea aproape toate limbile, le 
vorbea mai mult sau mai puţin corect, „până şi pe cele pe 
care nu le cunoştea”, cum obişnuia să spună el însuşi, căci 
nu se jena să se exprime prin gesturi atunci când îi lipseau 
cuvintele. 

Cesar Cascabel avea cu ceva peste medie ca înălţime, 
piept viguros, picioare suple, o faţă cu maxilarul inferior 
proeminent - semn de energie, cap puternic cu părul aspru 
şi încâlcit, marcat de arsura soarelui şi a vânturilor de 


pretutindeni, mustață scurtă sub nasul bine clădit, favoriţi 
retezaţi pe jumătate pe obrajii cu pielea roşiatică, ochi 
albaştri, foarte vii şi pătrunzători, cu privirea excelentă. În 
sfârşit, o gură care îşi păstrase toţi dinţii, în faţa publicului 
era un Frederic Lemaâtre ( Frederic Lemaâtre (1800 - 
1876), actor francez de dramă romantică, foarte popular în 
timpul lui Jules Verne) cu gesturi largi şi poze fanteziste, cu 
fraze declamatorii, dar în particular un om foarte simplu, 
foarte natural, adorându-şi familia. 

Se bucura de o sănătate perfectă şi, dacă etatea nu-i mai 
îngăduia acum să practice meseria de acrobat, rămânea 
remarcabil în exerciţiile de forţă, care „solicită bicepşii”. În 
plus, avea un extraordinar talent de ventriloc, aşadar în 
acea veche îndeletnicire de comediant, care, după cum 
susţine episcopul Eustache, ajunge până la prezicătoarea 
din Endor (oraş din vechea Palestina, unde o prezicătoare 
celebră i-a prezis regelui Saul înfrângerea în bătălie şi 
moarte). Atunci când Cascabel voia, vocea îi cobora din gât 
în stomac. Ar fi putut, oare, să cânte singur un duet? Eh! 
Era destul să fie provocat! 

În fine, ca să-i încheiem portretul, să mai reținem faptul că 
Cesar Cascabel avea slăbiciune pentru marii cuceritori - 
îndeosebi pentru Napoleon. Da! îl stima pe eroul primului 
imperiu tot atât de mult pe cât îi ura pe călăii săi, pe 
urmaşii lui Hudson Lowe ( (1769 - 1844 general englez 
însărcinat cu paza lui Napoleon după exilare insula Sfânta 
Elena în1815), John Bull (poreclă dată englezului în 
general, semnificând: greoi şi încăpățânat) pe ticăloşii de 
John Bull. Napoleon era „omul lui.” Aşa că n-ar fi dat 
niciodată spectacole în faţa reginei Angliei, „cu toate că-l 
rugase prin majordomul ei”, după cum povestea cu plăcere 
şi atât de des, că până la urmă ajunsese s-o creadă şi el. Şi 
totuşi, domnul Cascabel nu era un veritabil director de circ, 
un Franconi, un Rancy ori un Loyal, în fruntea vreunei 
trupe de călăreţi şi călăreţe, de clovni, de jongleri. Era un 
simplu comediant care se producea în pieţe, în aer liber pe 


timp bun, sub prelată când ploia. Cu meseria aceasta, 
căreia îi încercase şansele schimbătoare timp de un sfert de 
secol, câştigase, se spune, suma rotunjoară ce era acum 
închisă în lada cu cifru. Câtă muncă, efort şi uneori mizerie 
însemna suma aceea! Dar ce era mai greu trecuse. Familia 
Cascabel se pregătea să se întoarcă în Europa. După ce 
cutreierase Statele Unite, urma să se îmbarce pe un 
pachebot francez sau american; pe unul englezesc - 
niciodată! 

În fond, Cesar Cascabel nu era neliniştit în nici o privinţă. 
Pentru el nu existau piedici, existau cel mult dificultăţi. 
Eschivarea şi priceperea de a se descurca în viaţă, erau 
punctul lui tare. Ar fi repetat bucuros după ducele de 
Dantzig, unul dintre mareşalii marelui său bărbat: 

— Faceţi-mi o crăpătură, şi pătrund! 

Şi reuşise, într-adevăr, în destule situaţii dificile. 

— Doamna Cascabel, născută Cornelia Vadarasse, o 
provensală pur sânge, n-are egal în ghicirea viitorului, 
regina femeilor excentrice, înzestrată cu toate grațiile 
sexului său, cu toate virtuțile ce fac cinste unei mame de 
familie, ieşită victorioasă din mari întreceri feminine, la 
Chicago, unde s-au înfruntat cele mai bune atlete din lume. 
Cu aceste cuvinte şi-o prezenta de obicei domnul Cascabel 
pe consoarta sa. Se căsătorise cu ea în urmă cu douăzeci de 
ani, la New York. Se consultase oare cu propriul său tată în 
legătură cu această căsătorie? Nu. Mai întâi pentru că nici 
tatăl său nu-i ceruse părerea când se însurase, zicea el, iar 
apoi fiindcă acel om de treabă nu mai era pe lume. Aşa că 
isprava aceea, trebuie s-o credem, s-a făcut simplu, fără 
formalităţile preliminare care în bătrâna Europă întârzie în 
chip atât de supărător unirea a două fiinţe făcute una 
pentru alta. 

Într-o seară, la teatrul Barnum de pe Broadway, unde se 
afla ca spectator, Cesar Cascabel a fost uluit de farmecul, 
de graţia cu care evolua o tânără acrobată franceză, 
domnişoara Cornelia Vadarasse, în exerciţiul de la bara fixă. 


Să-şi alăture propriile talente de cele ale unei persoane 
încântătoare, să facă din două existenţe una singură, să 
întrezărească în perspectivă o familie de mici Cascabeli 
demni de tatăl şi de mama lor, toate acestea i s-au părut 
fireşti onestului saltimbanc. Iar să se repeadă pe scenă într- 
o pauză, să se prezinte Corneliei Vadarasse, să-i facă 
propunerile cele mai convenabile privitoare la căsătoria 
dintre un francez şi o franţuzoaică, să înştiinţeze un 
onorabil pastor aflat în sală, să-l conducă în foaier şi să-l 
roage să oficieze o căsătorie atât de potrivită, iată ce a mai 
urmat, împlinindu-se pe loc în preafericita ţară a Statelor 
Unite ale Americii! 

Şi oare sunt mai puţin reuşite căsătoriile făcute în mare 
grabă? În orice caz, a lui Câsar Cascabel cu Cornelia 
Vadarasse, urma să fie una dintre cele mai reuşite câte s-au 
celebrat vreodată în întreaga lume. 

Pe timpul când începe această povestire, doamna Cascabel 
avea patruzeci de ani. O ţinută frumoasă, talia poate nu 
tocmai subţire, păr negru, ochi negri, gură surâzătoare şi 
plină de dinţi, ca şi a bărbatului său. Cât despre 
excepţionala sa vigoare, aceasta putea fi judecată după 
memorabilele lupte de la Chigaco, unde Cornelia obținuse 
„cocul de aur”. Să mai adăugăm că ea îşi iubea şi acum 
soţul ca în prima zi, având o încredere totală şi de neclintit 
în geniul acelui om ieşit din comun, una din cele mai 
remarcabile fiinţe pe care le-a dat vreodată pământul 
normand. 

Primul născut dintre băieţii acestui cuplu de artişti ai 
circului era Jean, ajuns acum la nouăsprezece ani. Lipsit de 
aptitudini pentru exerciţiile de forţă, pentru gimnastică, 
acrobaţii şi clovnerii, avea în schimb mâni de o 
nemaipomenită abilitate şi o privire ageră ce făceau din el 
un jongler grațios, elegant, deloc îngâmfat de propriile lui 
succese. Era blând şi meditativ, negricios ca maică-sa, dar 
cu ochi albaştri. Studios şi rezervat, încerca să-şi lărgească 
instrucţia unde şi când putea. Cu toate că nu se ruşina de 


meseria părinţilor săi, înţelegea că se puteau face şi lucruri 
mai bune decât demonstrațiile menite să distreze publicul şi 
îşi propunea să abandoneze circul îndată ce aveau să 
ajungă în Franţa. Dintr-o profundă stimă pentru tatăl şi 
mama sa, era însă deosebit.de rezervat cu privire la acest 
subiect. Şi, de altfel, cum şi-ar fi putut face o altă situaţie în 
lume? 

Al doilea băiat - ah, acesta, penultimul născut, gimnastul 
trupei, era produsul logic al cuplului Cascabel. Doisprezece 
ani, iute ca o pisică, sprinten ca o maimuţă, vioi ca un ţipar, 
un mic clovn cu înălţimea de trei picioare şi şase degete, 
venit pe lume făcând saltul mortal - dacă e să-l credem pe 
tată - un ştrengar vârât în tot felul de glume şi de farse, 
gata oricând să dea replică, dar bun din fire, chiar şi atunci 
când îşi merita scatoalcele primite cu zâmbetul pe buze, 
findcă nu i se dădeau niciodată din prea multă supărare. S- 
a băgat de seamă că pe băiatul cel mare al familiei Cascabel 
îl chema Jean. De ce acest nume? Pentru că aşa dorise 
mama, în amintirea unuia dintre înaintaşii ei, Jean 
Vadarasse, marinar din Marsilia înghiţit de Marea 
Caraibilor - şi de care ea era tare mândră. Fireşte că tatăl; 
având norocul să-l cheme Cesar, ar fi preferat alt nume, mai 
istoric, mai potrivit cu admiraţia lui secretă pentru 
războinici. Dar n-ar fi vrut să-şi contrazică soţia la naşterea 
primului lor copil şi acceptase numele Jean, propunându-şi 
săşi ia revanşa dacă va mai avea un băiat. Asta s-a şi 
întâmplat, jar al doilea fiu a fost botezat Alexandre, după ce 
era cât pe ce săl cheme Hamilcar Attila sau Hannibal. În 
familie i se spunea Sandre. După primul şi al doilea băiat, 
familia s-a mărit cu o fetiţă, iar pe această fetiţă, căreia 
doamna Cascabel ar fi vrut să-i spună Hersilla, au botezat-o 
Napoleone, în cinstea martirului din insula Sfânta Elena. 

Napoleone avea atunci opt ani. Era un copil drăguţ, care 
promitea să devină o fată foarte frumoasă şi de fapt avea 
să-şi şi ţină promisiunea. Blondă, cu pielea roz, cu o 
fizionomie mobilă, plină de vioiciune, era deosebit de 


graţioasă şi de isteaţă. Exerciţiile pe sârmă nu mai aveau 
secrete pentru ea; picioruşele îi alunecau şi jucau pe firul 
întins de parcă fetiţa, uşoară ca un fulg, ar fi avut aripi, s-o 
susţină în aer. Se înţelege că Napoleone era răsfăţata 
familiei. Toţi o adorau, şi era într-adevăr adorabilă. Mamei îi 
plăcea să-şi închipuie că fetiţa va face într-o bună zi o 
partidă excelentă. Nu-i oare şi aşa ceva înscris în sorții unei 
vieţi nomade, de saltimbanc? 

N-ar putea, prin urmare, Napoleone, ajunsă o domnişoară 
tânără şi frumoasă, să întâlnească un prinţ dispus să se 
îndrăgostească de ea şi s-o ia de soţie? 

— Ca în basme? Întreba domnul Cascabel, mai realist 
decât nevastă-sa. 

— Nu, Cesar, ca în realitate. 

— Vai, Cornelia, a trecut timpul când regii se însurau cu 
păstoriţele şi, de altminteri, nu ştiu dacă astăzi păstoriţele 
ar mai vrea să se mărite cu nişte regi. 

Asta era familia Cascabel, tata, mama şi trei copii. Poate că 
n-ar fi stricat să-l aibă şi pe al patrulea, pentru acele 
piramide umane în care artiştii se caţără unii pe umerii 
celorlalţi într-un număr cu soţ. Dar al patrulea n-a mai 
venit. 

Din fericire, era acolo Cuişoară, gata să-şi dea concursul în 
spectacolele extraordinare. De fapt, Cuişoară completa bine 
echipa Cascabel. Trupa era familia lui. Făcea parte din ea 
cu drepturi depline, cu toate că era american de origine. 
Unul dintre nenorociţii fără părinţi, născuţi nu se ştie pe 
unde - abia dacă ştiu şi ei - şi crescuţi prin mila lumii, 
mâncând pe apucate, sfârşind bine când sunt firi sănătoase, 
când o natură cinstită îi ajută să reziste exemplelor rele din 
jur şi proastei influente a mizeriei. N-ar trebui oare să avem 
puţină îndurare faţă de aceşti sărmani dacă de cele mai 
multe ori sunt împinşi să facă rău ori să sfârşească rău ei 
înşişi? 

Nu era cazul lui Ned Harley, căruia domnul Cascabel 
găsise de cuviinţă să-i dea porecla de Cuişoară. De ce? Mai 


întâi pentru că era subţire ca un cui, şi apoi, fiindcă avea 
sarcina de a primi în deschiderea spectacolului mai multe 
„floricele” cu cinci degete decât cresc într-un an întreg pe 
vreun arbust din familia cruciferelor! 

Cu doi ani în urmă, când domnul Cascabel îl întâlnise pe 
acest nefericit, Ned Harley era muritor de foame. Trupa de 
acrobaţi din care făcea parte tocmai se destrăma, după ce 
fusese abandonată de director. El era unul dintre 
„menestreli”. Tristă ocupaţie, chiar dacă „îi dă să mânce” 
mai mult sau mai puţin celui care o practică. Să te 
mâzgăleşti cu cremă de ghete ca să te faci „negru”, cum se 
spune, să te îmbraci în costum negru, cu vestă albă şi 
cravată la fel, şi să cânţi cântece groteşti zdrăngănind 
dintr-o vioară caraghioasă în compania a patru sau cinci 
indivizi de aceeaşi teapă, ce servici mai era şi ăsta? Ei bine, 
Ned Harley tocmai şi-o pierdea şi fusese cât se poate de 
fericit când se întâlnise cu Providența în persoana domnului 
Cascabel. 

Mai exact, acesta tocmai îşi concedia măscăriciul, cel ce 
juca îndeosebi rolurile de prostănac din scenele de paradă. 
Aţi putea crede? Bufonul acela se dăduse drept american şi 
era de fapt englez! Un John Bull în trupa ambulantă! Un 
compatriot de-al călăilor care... Cunoaşteţi povestea, într-o 
zi, domnul Cascabel a aflat întâmplător de ce naţionalitate 
era intrusul. 

— Domnule Waldurton, i-a spus, întrucât eşti englez, ai s-o 
ştergi imediat, dacă nu vrei să-ţi trag un picior în spate, cât 
îi fi de măscărici! 

Si, cât era el de măscărici, domnul Waldurton ar fi căpătat 
piciorul în locul vizat, dacă nu se grăbea s-o şteargă. 

Cuişoară fusese primit în locul lui. Fostul menestrel se 
angaja să facă de toate, de la parada în scenă până la 
ţesălatul cailor şi gătit, atunci când era nevoie să i se dea o 
mână de ajutor Corneliei. Se înţelege că vorbea 
franţuzeşte, dar cu un accent destul de pronunţat. Pe scurt, 
era un băiat care-şi păstrase inocenţa, cu toate că ajunsese 


la treizeci şi cinci de ani; pe cât de vesel când atrăgea 
publicul cu caraghioslâcurile sale, pe atât de melancolic în 
viaţa de toate zilele. Vedea mai ales partea neplăcută a 
lucrurilor şi nimic nu-l surprindea cu adevărat, căci era 
greu să-l socoţi printre fericiţii acestei lumi. Capul ascuţit, 
faţa prelungă şi trasă, părul gălbui, ochii rotunzi şi 
copilăroşi, nasul peste măsură de lung, pe care putea pune 
şase perechi de ochelari -număr comic de mare efect - 
urechile clăpăuge, gâtul de bâtlan, corpul slab aşezat pe 
două picioare scheletice făceau din el o fiinţă bizară. De 
fapt, nu se plângea, cu condiţia ca - asta era corecţia făcută 
mereu când spunea ceva - cu condiţia ca nenorocul să nu-i 
dea motiv să se plângă. În plus, de când intrase în serviciu 
la familia Cascabel, se ataşase puternic de ei, iar aceştia nu 
s-ar fi putut lipsi de Cuişoară. 

Asta era, dacă putem spune aşa, partea umană a trupei de 
saltimbanci. Cât priveşte partea animală, ea era 
reprezentată de doi câni buni, unul prepelicar, foarte 
priceput la vânătoare şi cât se poate de folositor la paza 
casei pe roţi, celălalt un pudel, isteţ şi spiritual, menit să 
devină membru al Institutului, atunci când va exista un 
Institut pentru rasa canină. 

După cei doi câni se cuvine să prezentăm publicului o mică 
maimuţă care, în concursurile de strâmbături, se putea 
întrece nu fără succes cu însuşi Cuişoară, de multe ori 
spectatorilor fiindu-le destul de greu să hotărască imparţial 
căruia din doi să-i dea premiul. Mai era apoi un papagal, 
Jako - originar din Jawa, care vorbea, flecărea, cânta şi 
cârâia zece ore din douăsprezece ca urmare a lecţiilor 
primite de la prietenul său Sandre. În fine, doi cai, doi cai 
buni şi bătrâni trăgeau vehiculul de bâlci şi Dumnezeu ştie 
dacă nu cumva picioarele lor, cam înţepenite de etate, se 
lungiseră din cauza atâtor mii de mile străbătute! 

Vreţi să ştiţi cum le chema pe aceste minunate animale? 
Pe unul Vermout, ca pe trăpaşul victorios al domnului 
Delamarre, pe celălalt Gladiator, ca pe armăsarul contelui 


de Lagrange. Da! Purtau aceste nume ilustre pe 
hipodromul francez, fără să se fi gândit să se înscrie pentru 
marele premiu al Parisului. 

Cât despre cei doi câni, prepelicarul se numea Wagram, 
iar pudelul Marengo (Marengo şi Wagram: localităţi în Italia 
şi, respectiv, Austria, unde în 1800 şi 1809 Napoleon a 
purtat lupte victorioase împotriva austriecilor şi se poate 
ghici cu uşurinţă cine îi botezase cu aceste nume celebre în 
istorie). 

Maimuţei i s-a spus John Bull, pur şi simplu, din pricina 
urâţeniei. Ce vreţi? Trebuie să-i trecem domnului Cascabel 
cu vederea această mânie pornită, la urma urmei, dintr-un 
patriotism perfect scuzabil, chiar şi într-un timp în care 
asemenea simpatii nu-şi mai aveau nici o justificare. 

— Cum să nu-l adori, spunea, pe omul care striga sub o 
ploaie de gloanţe: 

— Luaţi-vă după panaşul meu alb - o să-l găsiţi 
întotdeauna! 

lar când i se atrăgea atenţia că acela care pronunţase 
frumoasele cuvinte pomenite era Henric al IV-lea, 
răspundea: 

— Se prea poate, dar şi Napoleon ar fi fost în stare să le 
spună. 

III. 

SIERRA NEVADA. 

Câţi n-au visat cândva o călătorie într-un coach house, 
într-o casă pe roţi, ca saltimbancii! Să n-ai grija hotelurilor, 
nici a hanurilor, să nu te preocupe nesiguranța unui pat sau 
nesiguranța şi mai mare a mâncării, atunci când treci 
printr-un ţinut unde abia întâlneşti ici-colo câte un târg ori 
câte un sat! Totuşi, puţini sunt cei ce fac o asemenea 
călătorie cu un vehicul improvizat, pe când bogaţii şi-o 
permit în mod obişnuit, în iahturile lor de plăcere, cu tot 
confortul de acasă. Dar oare vehiculul nu-i o casă 
umblătoare? De ce comedianţii sunt singurii care cunosc 
bucuria „navigaţiei pe uscat”? 


De fapt, vehiculul saltimbancului este un apartament 
complet, cuprinzând camerele şi mobilierul, este căminul 
rătăcitor, iar cel al lui Cesar Cascabel răspundea întru totul 
exigenţelor vieţii nomade. 

Se numea Belle-Roulotte, ca şi cum ar fi fost vorba de vreo 
goeletă normandă, şi puteţi fi siguri că-şi justifica numele 
după atâtea peregrinări prin Statele Unite. Cumpărată de 
numai trei ani din primele economii ale familiei, aceasta 
înlocuia vechea rablă acoperită doar de o prelată şi complet 
lipsită de arcuri, care adăpostise atâta timp întreaga 
familie. Or, cum de mai bine de douăzeci de ani domnul 
Cascabel colinda târgurile şi pieţele Confederaţiei, se 
înţelege că vehiculul său era de fabricaţie americană. Belle- 
Roulotte stătea pe patru roţi. Prevăzută cu arcuri tari, de 
oţel, era pe cât de uşoară, pe atât de solidă, întreţinută cu 
grijă, săpunită, frecată, spălată, îi străluceau panourile 
vopsite în culori ţipătoare, unde galbenul auriu făcea casă 
bună cu roşul cărămiziu, lăsând să se vadă firma devenită 
celebră: Familia Cesar Cascabel. Ca lungime ar fi putut 
rivaliza cu poştalioanele care mai străbat preriile Far West- 
ului prin părţile unde Great Trunk, calea ferată de la New 
York la San Francisco, nu şi-a întins încă ramificaţiile. 
Fireşte că doi cai nu puteau trage acest vehicul greu decât 
la pas. Şi zău că încărcătura era mare. Fără să-i punem la 
socoteală pe cei ce locuiau acolo, Belle-Roulotte nu căra 
oare, într-o galerie superioară, pânza de cort cu picheţii şi 
corzile, iar dedesubt, între roţile din faţă şi cele din spate, 
un coş mare, mobil, plin cu diferite obiecte: tobă mare, tobă 
mică, trompetă, trombon şi alte ustensile ori accesorii care 
sunt veritabile unelte ale scamatorului? Să mai amintim şi 
costumele unui celebru număr de pantomimă, Bandiţii din 
Pădurea Neagră, figurând şi el în repertoriul familiei 
Cascabel. Amenajarea interiorului era bine concepută şi, se 
înţelege, totul de o curăţenie desăvârşită, de-a dreptul 
flamandă, datorită Corneliei, care nu glumea la acest 
capitol. În partea din faţă, închisă printr-o uşă glisantă 


prevăzută cu geam de sticlă, se afla compartimentul 
rezervat sobei de bucătărie. Urma un salon, sau sufragerie, 
unde se dădeau şi consultaţiile legate de prezicerea 
norocului; apoi, o primă încăpere de dormit, cu paturi 
suprapuse ca în cabina unei nave, unde se culcau, separați 
printr-un paravan, în dreapta cei doi fraţi, iar în stânga 
surioara lor; în sfârşit. În spate, camera soţilor Cascabel, 
având un pat cu saltea groasă şi cuvertură multicoloră, 
lângă care fusese aşezată celebra casă de bani. Prin toate 
colţurile, planşete ce puteau fi ridicate sau lăsate, alcătuind 
mese ori noptiere, şi dulăpioare în care se înghesuiau 
costumele, perucile şi alte lucruri necesare pantomimei. 
Lumina venea de la două lămpi cu petrol, adevărate felinare 
de ruliu, legănate când vehiculul mergea pe drumuri 
accidentate; în plus, pentru ca lumina zilei să pătrundă în 
diversele compartimente, vreo şase ferestruici cu sticla 
montată în rame de plumb, având perdele din muselină 
subţire, prevăzute cu şnururi colorate, făceau ca Belle- 
Roulotte să pară o galiotă olandeză. 

Nepretenţios din fire, Cuişoară dormea în primul 
compartiment, într-un hamac pe care şi-l întindea seara 
între doi pereţi, iar dimineaţa, de cum se făcea ziuă, îl 
strângea. Mai rămâne să spunem că cei doi câni, Wagram şi 
Marengo, în calitatea lor de paznici de noapte, se culcau 
amândoi în coşul de sub vehicul, unde tolerau şi prezenţa 
maimuţei John Bull, cu toate că era neastâmpărată şi îi 
plăceau poznele. Papagalul Jako era expediat într-o colivie 
suspendată în cel de-al doilea compartiment. Cât despre cei 
doi cai, Gladiator şi Vermout, aveau toată libertatea să 
pască pe lângă Belle-Roulotte, fără să fie nevoie să-i 
închidă. Şi după ce păşteau iarba acelor nesfârşite câmpii 
unde masa le era întotdeauna întinsă, aşa cum şi patul le 
era făcut, ori mai degrabă aşternutul, nu le mai rămânea 
decât să se întindă şi să doarmă pe pământul care-i 
alimentase. 


Ce-i sigur e că la lăsarea nopţii, cu puştile şi pistoalele 
stăpânilor, cu cei doi câni care o păzeau, în Belle-Roulotte 
erai în deplină siguranţă. Aşa arăta vehiculul familiei. Câte 
mile nu străbătuse în trei ani prin Confederație, de la New 
York la Albany, de la Niagara la Buffalo, la Saint Louis, la 
Philadelphia, la Boston, la Washington, de-a lungul fluviului 
Mississippi până la New Orleans, în vecinătatea lui Great 
Trunk până la Munţii Stâncoşi, în ţinutul mormonilor, apoi 
până la capătul Californiei! O călătorie fără probleme, căci 
nimeni din mica trupă nu fusese vreodată bolnav, în afară 
de John Bull, care avea indigestii repetate din pricina 
uimitoarei sale lăcomii înnăscute. Şi ce bucurie să ducă 
această Belle-Roulotte în Europa, s-o conducă pe drumurile 
bătrânului continent! Câtă curiozitate plină de simpatie 
avea să stârnească ea traversând pământul Franţei şi satele 
normande! Ah, să revezi Franţa - să revezi Normandia ta - 
ca în celebrul cântec al lui Berat, spre asta se îndreptau 
toate gândurile, toate dorinţele lui Cesar Cascabel. 

La New York vehiculul urma să fie demontat, împachetat, 
îmbarcat pe un pachebot cu destinaţia Havre, unde nu mai 
aveau de făcut altceva decât să-l reaşeze pe roţi ca să se 
poată îndrepta spre capitală. 

Cât de nerăbdători erau să plece domnul Cascabel, soţia 
sa, copiii şi însoțitorii lor, am putea spune prietenii lor cu 
patru labe! Aşa că porniră din piaţa mare a oraşului 
Sacramento în zorii zilei de 15 februarie, unii pe jos, alţii în 
vehicul - fiecare după bunul său plac. Era încă foarte rece, 
dar timpul era bun. Se înţelege că nu plecau „fără 
uscătură”, cu alte cuvinte fără felurite conserve de carne şi 
legume. De altfel, îşi puteau face noi provizii prin oraşe şi 
sate. Mai era apoi vânatul: bizoni, cerbi, iepuri şi potârnichi 
se găseau din abundență prin ţinuturile acelea. Iar Jean 
avea să se lipsească oare de plăcerea de a umbla cu arma 
sub braţ şi a se folosi cât mai bine de ea? Vânătoarea nu era 
oprită şi nici nu se cerea permis pe întinsele prerii din Far 
West. Adevărul e că Jean era un ţintaş iscusit, iar 


prepelicarul Wagram, spre deosebire de pudelul Marengo, 
se remarca prin calităţi cinegetice dintre cele mai alese. 
Părăsind Sacramento, Belle-Roiilotte o luă spre nord-est. 
Plănuiseră să ajungă la frontieră pe drumul cel mai scurt şi 
să străbată Sierra Nevada, deci vreo două sute de kilometri 
până la pasul Sonora, prin care se trece în nesfârşitele 
câmpii ale estului. Încă nu erau în Far West-ul propriu-zis, 
unde aşezările se întâlnesc abia când şi când. Nu era nici 
preria, cu orizonturile sale îndepărtate, cu largi întinderi 
pustii, cu indieni nomazi pe care civilizaţia îi împinge încetul 
cu încetul spre regiunile mai puţin umblate ale Americii de 
Nord. Îndată ce ieşi din Sacramento, ţinutul se şi înalţă. 
Sunt ramificaţiile Sierrei, care mărgineşte splendid bătrâna 
Californie cu lanţurile sale muntoase, acoperite de brazi 
verzi, dominate ici-colo de vârfuri ce ating cinci mii de 
metri. O barieră de verdeață cu care natura a binecuvântat 
acest ţinut unde turnase atâta aur, secat acum de lăcomia 
omului. De pe traseul urmat de Belâe-Roulotte nu lipseau 
oraşe importante ca Jackson, Mocqguelenne, Placerville, 
renumite avanposturi ale ținuturilor Eldorado şi Calaveras. 
Dar domnul Cascabel se oprea numai cât să facă nişte 
târguieli, ori atunci când îşi dorea o noapte mai lipsită de 
griji. Se grăbea să treacă de munţii Nevada, de zona 
Marelui Lac Sărat şi de uriaşul mur(zid) al Munţilor 
Stâncoşi - încercări foarte serioase pentru căruţa sa. Apoi, 
până în zona lacurilor Erie şi Ontario, căruţa nu mai avea 
de străbătut prin prerie decât drumuri bătute de picioarele 
cailor şi de caravane. Se înainta destul de anevoie prin 
locurile acelea-muntoase. Multe ocolişuri inevitabile 
lungeau drumul. Pe deasupra, cu toate că ţinutul era 
străbătut de paralela treizeci şi opt, care în Europa trece 
prin Sicilia şi Spania, ultimele valuri de frig erau cât se 
poate de aspre. Se ştie că din cauza depărtării de 
Gulfstream - curentul cald care, ieşind din Golful Mexic, se 
îndreaptă oblic spre Europa - clima Americii de Nord e 
mult mai rece, la aceeaşi latitudine, decât cea a vechiului 


continent. Peste câteva săptămâni, însă, California urma să 
devină iarăşi pământul cel mai generos dintre toate, mamă 
plină de fruct, unde bobul de grâu se însuteşte, unde se 
amestecă din plin cele mai felurite culturi ale zonelor 
tropicale şi temperate, trestia de zahăr, orezul, tutunul, 
portocalele, măslinele, lămâile, ananasul, bananele. Nu 
aurul a făcut bogăţia solului californian, ci extraordinara 
vegetaţie ţâşnită din miezul său. 

— O să ne pară rău după ţara asta, spunea Cornelia, care 
nu era deloc indiferentă la bunătăţile de pe masă. 

— Eşti o mâncăcioasă, îi reproşa domnul Cascabel. 

— Ei, mă gândesc la copii, nu la mine. 

Zile în şir străbătură, prin marginea pădurilor, câmpii ce 
înverzeau. Oricât de multe să fi fost rumegătoarele ce 
păşteau pe acele câmpuri, tot nu reuşeau să distrugă 
covorul de iarbă primenită de natură neîncetat. Nu poţi 
lăuda nicicând îndeajuns forţa vegetală a teritoriului 
californian, cu care nici un altul nu ajunge să se compare. E 
grânarul Pacificului, iar flotele comerciale care îi exportă 
produsele nu reuşesc vreodată să-l epuizeze. Belle-Roulotte 
mergea cu viteza sa obişnuită, în medie nu mai mult de 
şaseşapte leghe pe zi (33-40Km). Tot aşa îşi plimbase 
ocupanţii prin toate Statele Unite, unde numele Cascabel 
era atât de cunoscut, începând de la gurile fluviului 
Mississippi şi până în Noua Anglie. E adevărat că pe atunci 
se opreau în fiecare oraş al Confederaţiei, ca să câştige 
bani. De data asta, în călătoria lor de la vest spre est, nu-şi 
mai propuseseră să uimească lumea. Nu mai era un turneu 
artistic, ci întoarcerea în bătrâna Europă, cu fermele 
normande la orizont. 

Traversarea se făcea cu însufleţire, şi câte case temeinic 
clădite n-ar fi avut de ce să invidieze fericirea din casa 
aceea pe roţi! Se râdea, se cânta, se glumea şi câteodată 
trompeta chinuită de tânărul Sandre alunga păsările, la fel 
de ciripitoare precum această însufleţită familie. 


Totul era minunat, însă zilele de călătorie nu trebuiau să 
fie neapărat şi zile de vacanţă. 

— Copii, spunea mereu domnul Cascabel, - nu-i cazul, 
totuşi, să ne anchilozăm! 

Aşa că în timpul opririlor, când caii se odihneau, familia nu 
stătea degeaba. De multe ori indienii se îngrămădeau să-l 
vadă pe Jean repetându-şi numerele de jonglerie, pe 
Napoleone făcând câţiva paşi plini de graţie, pe Sandre 
care se îndoia în fel şi chip, de parcă ar fi fost de cauciuc, pe 
doamna Cascabel dedându-se unor exerciţii de forţă şi pe 
domnul Cascabel devenit ventriloc; fără să-i uităm pe Jako, 
care pălăvrăgea în colivia lui, pe cânii ce-şi făceau numărul 
comun şi pe John Bull, care se strâmba cât putea de tare. 
Să remarcăm, totuşi, faptul că Jean nu-şi neglija deloc 
studiul în timpul călătoriei. Citea şi recitea cele câteva cărţi 
din mica bibliotecă existentă în Belle-Roulotte: puţină 
geografie şi aritmetică şi diverse volume de călătorie. Tot el 
ţinea şi Jurnalul de bord, unde relata în mod plăcut, 
incidentele „navigaţiei”. 

— O să ajungi prea învăţat! îi spunea câteodată taică-său. 
Dar, mă rog, dacă asta-ţi place... 

Domnul Cascabel se ferea să descurajeze pornirile fireşti 
ale primului său născut. De fapt, şi el şi soţia lui erau foarte 
mândri să aibă un „savant” în familie. Prin 27 februarie, 
după-amiază, Belle-Roulotte ajunse la intrarea în trecătorile 
Sierrei Nevada. Urma un urcuş greu, de patru-cinci zile, 
atât pentru oameni cât şi pentru animale. Trebuiau să suie 
panta până la jumătate din înălţimea munţilor. Pe 
serpentinele căţărate pe versanţii enormei bariere era 
nevoie să se pună umărul la roată. Cu toate că timpul 
continua să se îmblânzească sub primele răsuflări ale 
primăverii californiene, clima îşi păstra mai departe 
asprimea la o anumită altitudine. Nimic mai de temut decât 
ploile torențiale, cumplitele vârtejuri de zăpadă, rafalele 
dezlănţuite prin trecători sinuoase, unde vântul năvăleşte 
ca într-o pâlnie. De altfel, în partea lor superioară, pasurile 


ajung în vecinătatea zăpezilor veşnice: ei urmau să urce 
până la vreo două mii de metri înainte de a cobori în ţinutul 
locuit de mormoni. 

Domnul Cascabel intenţiona să facă ce făcuse şi altădată în 
asemenea împrejurări: să închirieze cai de rezervă din 
satele ori de la fermele întâlnite prin munţi, şi oameni - 
indieni sau americani albi - care să-i călăuzească. Aveau să 
fie nişte cheltuieli în plus, de bună seamă, însă era absolut 
necesar, dacă familia nu dorea să-şi pună în pericol atelajul 
propriu. 

În seara zilei de 27, ajunseră la intrarea în pasul Sonora. 
Văile urmate până atunci prezentau denivelări 
neînsemnate. Prin urmare, Vermout şi Gladiator le urcaseră 
fără prea multă osteneală. Dar n-ar fi putut merge mai 
departe, nici chiar ajutaţi de tot personalul. Făcură popas 
aproape de un cătun pierdut în fundul trecătorilor Sierrei. 
Erau numai câteva case, iar la două bătăi de puşcă o fermă 
unde domnul Cascabel hotărî să meargă chiar în seara 
aceea. Dorea să închirieze pentru a doua zi nişte cai, pe 
care Vermout şi Gladiator aveau să-i întâmpine cu 
satisfacţie înainte de toate, trebuiră să se pregătească 
pentru noapte. 

După ce tabăra fu aşezată după regulile obişnuite, luară 
legătura cu locuitorii, cătunului, care le furnizară bucuros 
alimente proaspete pentru oameni şi furaje pentru animale. 

Era exclus ca, în seara aceea, să „repete” exerciţiile. 
Ajunseseră cu toţii la capătul puterilor. Ziua fusese grea, cu 
o mare parte a drumului făcută pe jos, ca să uşureze 
atelajul. Domnul Cascabel dădu, aşadar, repaus complet, iar 
acesta urma să fie respectat pe toată durata traversării 
Sierrei. 

După o ultimă privire de stăpân aruncată taberei, lăsând 
Belle-Roulotte în seama soţiei şi a copiilor, domnul Cascabel 
se îndreptă, însoţit de Cuişoară, spre casa ale cărei coşuri 
fumegau printre copaci. 


Ferma era proprietatea unui californian şi a familiei sale, 
care îl primiră bine pe saltimbanc. Fermierul se angaja să-i 
închirieze trei cai şi două călăuze. Acestea urmau să 
însoţească vehiculul până în locul de unde pantele începeau 
să coboare spre est; de acolo aveau să se întoarcă împreună 
cu caii de rezervă. Numai că treaba asta costa cam mult. 
Domnul Cascabel vorbi ca unul ce n-avea deloc chef să 
arunce banii pe fereastră şi în cele din urmă căzu de acord 
cu o cifră cu nimic mai mare decât suma plănuită pentru 
acea parte a călătoriei. 

A doua zi, la orele şase, sosiră cei doi oameni, iar cei trei 
cai aduşi de ei fură înhămaţi înaintea lui Vermout şi 
Gladiator. Belle-Roulotte porni să urce printr-o trecătoare 
îngustă, cu păduri bogate pe ambele părţi. Spre orele opt, 
la una din cotiturile defileului, minunatele ţinuturi ale 
Californiei, pe care familia Cascabel nu le părăsea fără un 
anume regret, dispărură cu totul dincolo de masivul Sierrei. 

Cei trei cai ai fermierului erau animale puternice, se putea 
conta pe ele. Aşa să fi fost oare şi însoțitorii lor? Asta părea 
mai puţin probabil. 

Erau nişte oameni puternici amândoi, pe jumătate indieni, 
pe jumătate englezi. O, dacă ar fi ştiut domnul Cascabel, 
cum le-ar mai fi făcut vânt fără nici o ezitare! 

În sfârşit, Corneliei nu-i plăceau mutrele lor, Jean 
împărtăşea părerea mamei, care era şi părerea lui 
Cuişoară. Domnul Cascabel nu se arăta preocupat de 
această problemă. La urma urmei, erau doar doi inşi şi nu 
le-ar fi fost prea uşor dacă puneau ceva la cale. Cât priveşte 
întâlnirile periculoase, ele se arătau puţin probabile în 
Sierra. Drumurile erau, fără îndoială, sigure în acea 
perioadă. Trecuse timpul când minorii din California, cei 
cărora li se spunea loafers şi rowdies, se înhăitau cu 
răufăcători veniţi din toate colţurile lumii ca să-i brutalizeze 
împreună pe oamenii de treabă. Legea linşajului izbutise să- 
ipună la punct. 


Totuşi, prudent cum era, domnul Cascabel îşi propuse să 
fie cu ochii în patru. Oamenii de la fermă se arătau a fi, 
hotărât, căruţaşi pricepuţi. Aşa că ziua trecu fără vreun 
accident, iar ăsta era lucrul cel mai important. Ajungea o 
roată distrusă, vreo osie ruptă şi, departe de orice aşezare, 
fără putinţa de a-şi repara stricăciunile, cei ce locuiau în 
Belle-Roulotte s-ar fi trezit în cea mai mare încurcătură. 
Trecătoarea avea pe atunci un aspect cât se poate de 
sălbatic. Pini cu culoarea bătând spre negru şi muşchiul 
care acoperea solul ca un covor alcătuiau vegetaţia locului. 
Enorme îngrămădiri de pietre, întâlnite ici-colo, sporeau 
numărul ocolurilor, mai cu seamă de-a lungul unuia dintre 
afluenții râului Walkner. Râul acesta, ieşit din lacul cu 
acelaşi nume, năvălea zgomotos prin fundul prăpăstiilor. În 
depărtare, pierdut în nori, Castle Peak se înălța deasupra 
celorlalte piscuri ridicate atât de pitoresc din lanţul muntos 
Nevada. 

Spre orele cinci după-amiază, când umbra începea să urce 
din adâncurile îngustei trecători, aveau de depăşit o 
cotitură anevoioasă. Drumul era atât de greu în locul acela, 
încât fu nevoie să se descarce o parte din vehicul. Prelata şi 
cele mai multe dintre lucrurile aflate în galeria superioară 
rămaseră un timp în urmă. Puseră umărul cu toţii şi, 
trebuie să recunoaştem, cele două călăuze făcură chiar 
exces de zel în acea împrejurare. Domnul Cascabel şi ai săi 
îşi corectară în parte primele impresii privitoare la oamenii 
aceia. De altfel, peste încă două zile urmau să ajungă în 
punctul cel mai înalt al defileului, de-unde mai aveau doar 
de coborât, aşa că atelajul suplimentar putea să se întoarcă 
la fermă. 

Odată ales locul de popas, pe când căruţaşii se ocupau de 
cai, domnul Cascabel, cei doi fii ai săi şi Cuişoară se 
întoarseră să ia obiectele lăsate în drum. Ziua se sfârşi cu o 
masă bună şi nimeni nu se mai gândea decât la odihnă. 
Domnul Cascabel invită călăuzele să intre într-unul din 
compartimentele rulotei; dar ei refuzară, asigurându-l că 


adăpostul copacilor le era suficient. Acolo, înveliţi bine în 
pături groase, puteau păzi mai uşor caii stăpânului. 

Nu mult după aceea, tabăra era scufundată într-un somn 
adânc. 

A doua zi, la cele dintâi licăriri ale aurorii dimineţii, toată 
lumea era în picioare. Coborâţi primii din Belle-Roulotte, 
domnul Cascabel, Jean şi Cuişoară se îndreptară spre locul 
unde fuseseră legaţi în ajun Vermout şi Gladiator. 

Amândoi erau acolo, însă cei trei cai ai fermierului 
dispăruseră. Cum nu puteau fi departe, Jean se pregătea să 
trimită călăuzele în căutarea jor. Dar nici cei doi oameni nu 
se mai aflau în tabără. 

— Unde-or fi? Întrebă el. 

— Au plecat după cai, nu încape îndoială, răspunse domnul 
Cascabel. 

— Hei! Hei! strigă Cuoşoară cu o voce ascuţită, care ar fi 
trebuit să se audă până departe. Nu primi nici un răspuns. 
Domnul Cascabel şi Jean strigară şi ei din răsputeri, ba 
chiar făcură o parte din drum înapoi. 

Călăuzele nu apăreau nici acum. 

— Te pomeneşti că nu ne-am înşelat deloc, privindu-le 
mutrele, exclamă domnul Cascabel. 

— De ce ne-or fi părăsit oamenii ăia, întrebă Jean. 

— Or fi făcut vreo treabă urâtă! 

— Ce anume? 

— Ei, ce! Aşteaptă! O să aflăm. 

Şi, urmat de Jean şi de Cuişoară, se întoarse în goană la 
Belle-Roulotte. Cât ai clipi din ochi, domnul Cascabel urcă 
scăriţa, împinse uşa, străbătu compartimentele, şi se 
năpusti în camera din fund, unde pusese preţiosul cufăr cu 
cifru. Se întoarse răcnind: 

— L-au furat! 

— Cufărul? Strigă Cornelia. 

— Da, l-au furat ticăloşii ăia! 

IV. 

DECIZIE IMPORTANTĂ. 


Ticăloşi! 

Era tocmai cuvântul ce li se potrivea unor asemenea 
răuvoitori, însă asta nu schimba lucrurile: jaful rămânea jaf. 

În fiecare seară domnul Cascabel obişnuia să verifice locul 
unde se afla casa de bani, încredinţându-se că totul era în 
regulă. Acum îşi amintea că în ajun, după o zi atât de grea, 
picase de somn şi nu, mai făcuse controlul obişnuit. Era mai 
mult ca sigur că, în timp ce Jean, Cesar şi Cuişoară erau 
plecaţi după lucrurile lăsate la cotul trecătorii, cele două 
călăuze intraseră neobservate de nimeni în ultimul 
compartiment, înhăţaseră cufărul şi-l ascunseseră prin 
tufele de la marginea locului de popas. De asta refuzaseră 
să-şi petreacă noaptea în Belle-Roulotte. Apoi aşteptaseră 
ca toţi ceilalţi să adoarmă şi o şterseseră cu caii fermierului. 

Din toate economiile micii trupe nu mai rămânea nimic, 
exceptând cei câţiva dolari din buzunarul domnului 
Cascabel. Şi încă trebuiau să fie fericiţi că ticăloşii nu-i 
luaseră cu ei pe Vermout şi pe Gladiator! 

Obişnuiţi, în cele douăzeci şi patru de ore petrecute 
împreună, cu prezenţa străinilor, cânii nu dăduseră alarma 
şi mârşăvia se săvârşise fără nici o dificultate. Unde să-i mai 
găsească pe hoţi, după ce aceia se înfundaseră în Sierra 
Nevada? Unde să dea de urma banilor? Iar fără bani cum 
să treacă Atlanticul? 

Disperarea familiei se manifestă la unii prin lacrimi, la alţii 
prin furie. Domnul Cascabel trecu mai întâi printr-un 
adevărat acces de turbare, iar soţia şi copiii avură destule 
de tras până să-l potolească. Dar, după ce mânia îi trecu, 
redeveni stăpân pe sine, ca unul care ştia bine că nu 
trebuia să-şi piardă timpul cu reproşuri fără rost. 

— Cufăr blestemat! nu se putu abţine să nu spună 
Cornelia, printre lacrimi. 

— Dacă nu l-am fi avut, zise Jean, atunci banii noştri... 

— Da! Minunată idee, să cumpăr cutia aia afurisită! 
exclamă domnul Cascabel. E clar că, atunci când ai o casă 
de bani, lucrul cel mai înţelept e să nu pui nimic în ea. Mare 


scofală că-i asigurată împotriva focului, cum mi-a spus 
negustorul, dacă nu-i asigurată şi împotriva hoţilor! 

Era o lovitură cumplită pentru familie, trebuie să 
recunoaştem, şi nu e de mirare că îi copleşise pe toţi. Săli 
se fure două mii de dolari agonisiţi cu atâta efort! 

— Ce-i de făcut? întrebă Jean. 

— Ce-i de făcut?! răspunse domnul Cascabel, stringând 
din dinţi încât părea că-şi zdrobeşte cuvintele. Foarte 
simplu! Chiar nemaipomenit de simplu! Fără caii de rezervă 
nu mai putem urca. Aşa că propun să ne întoarcem la 
fermă. Poate că nemernicii ăia sau... 

— Dacă nu cumva nu s-au întors acolo, observă Cuişoară. 

Şi, într-adevăr, aşa ceva era mai mult decât probabil. 
Totuşi, repetă domnul Cascabel, nu le rămânea nimic mai 
bun de făcut decât să se întoarcă, din moment ce înainte nu 
puteau merge. 

Vermout şi Gladiator fură înhămaţi şi vehiculul începu să 
coboare prin defileul Sierrei. Drumul era acum uşor, prea 
uşor! Călătoreşti repede când n-ai decât de coborât; dar 
mergeau cu capul plecat, în tăcere, dacă nu punem la 
socoteală ploaia de înjurături care scăpa, din când în când, 
din gura domnului Cascabel. 

La amiază, Belle-Roulotte se opri în faţa fermei. Cei doi 
hoţi, nici vorbă să se fi întors! 

Aflând despre cele întâmplate, fermierul se înfurie cumplit, 
fără să-i pese, de altfel, câtuşi de puţin de familia Cascabel. 
Dacă lor le furaseră banii, lui îi furaseră trei cai. Fugind 
prin munţi, răufăcătorii erau obligaţi să iasă prin celălalt 
capăt al trecătorii. Repede după ei! Şi fermierul, în mânia 
lui, nu era departe de a-l scoate pe domnul Cascabel 
vinovat de furtul animalelor lui. 

— Ştii că eşti grozav? zise saltimbancul. De ce ţii pe lângă 
casă asemenea ticăloşi şi de ce îi mai şi pui în serviciul 
oamenilor cinstiţi? 

— Parcă eu am ştiut! răspunse fermierul. Nu m-am putut 
plânge niciodată de ei. Oricum, furtul era comis, iar situaţia 


deosebit de gravă. 

Dar, dacă doamna Cascabel nu izbutea să-şi revină, soţul 
ei, cu fondul de filosofie de bâlci care îl caracteriza, îşi 
redobândi în cele din urmă stăpânirea de sine. Când se 
adunară în Belle-Roulotte. toţi membrii familiei participară 
la o discuţie de cea mai mare însemnătate, - din care avea 
să iasă o hotărâre teribilă - cum anunţase domnul Cascabel, 
rostogolind mereu consoana „r”. 

— Copii, în viaţă apar împrejurări când un om cu 
picioarele pe pământ trebuie să ştie a lua o decizie. Chiar 
am băgat de seamă că aceste împrejurări sunt de regulă 
neplăcute. Aşa e şi cea în care ne aflăm acum datorită unor 
netrebnici... Deci, problema noastră ar fi să n-o luăm pe 
patru drumuri deodată, cu atât mai mult cu cât nici nu 
există patru. Există unul singur şi pe acela o s-o apucăm 
neîntârziat. 

— Care? întrebă Sandre. 

— O să vă explic numaidecât un plan ce mi-a venit în 
minte, răspunse domnul Cascabel. Ca să ştiu însă dacă e 
realizabil Jean să-şi aducă aici şmecheria lui cu hărţi... 

— Atlasul, zise Jean. 

— Mă rog, atlasul ăla. Îmi închipui că eşti tare la geografie. 
Du-te după atlas! 

— Într-o clipă, tată! 

După ce atlasul fu pus pe masă, domnul Cascabel reluă 
astfel: 

— Se înţelege, copii, că deşi mizerabilii ăia ne-au furat 
casa de bani - de ce mi-o fi venit ideea să cumpăr o casă de 
bani? - bineînţeles, spun, că n-o să renunţăm la gândul de-a 
ne întoarce în Europa. 

— Să renunţăm? Niciodată! exclamă doamna Cascabel. 

— Un răspuns plin de demnitate, Cornelia! Vrem să ne 
întoarcem în Europa şi o să ne întoarcem. Vrem să revedem 
Franţa şi o vom revedea! Dacă nişte ticăloşi ne-au jefuit, nu 
înseamnă că... Da, eu însumi, cel dintâi, am nevoie de aerul 
patriei mele, altfel am să mor. 


— Nu vreau să mori, Cesar! Am plecat spre Europa şi 
nimic nu ne poate opri să ajungem acolo. 

— Dar cum să facem? întrebă Jean, stăruitor. Cum să 
facem? 

— Într-adevăr, cum să facem, zise domnul Cascabel - 
scărpinându-şi fruntea - dând spectacole pe drum, vom 
izbuti în mod precis să strângem de la o zi la alta banii cu 
care să ducem Belle-Roulotte până la New York. Însă, odată 
ajunşi acolo, fără banii cu care să-i plătim locul, nu vom 
putea urca pe pachebot. lar fără pachebot nu poţi trece 
oceanul decât înotând. Asta, mi se pare, o să fie cam greu... 

— Foarte greu, patroane, interveni Cuişoară. 

— Afară de cazul că am avea înotătoare... 

— Tu ai? 

— Nu cred. 

— Atunci taci şi ascultă! 

Apoi se adresă fiului său mai mare: 

— Jean, deschide atlasul şi arată-ne pe hartă locul unde ne 
aflăm. 

Jean căută harta Americii de Nord şi o vâri sub ochii 
tatălui său. Toate privirile îl urmăriră pe când arăta cu 
degetul un punct din Sierra Nevada, situat ceva mai la est 
de Sacramento. 

— Aici suntem, zise. 

— Bine, aprecie domnul Cascabel, - înseamnă că, după ce 
ajungem de partea cealaltă a munţilor, am avea de 
străbătut tot teritoriul Statelor Unite până la New York? 

— Da, tată. 

— Cam câte leghe ar fi? 

— În jur de o mie trei sute. 

— Bun! După asta. mai trebuie să trecem şi oceanul? 

— Fără îndoială. 

— Câte leghe are oceanul ăsta? 

— Aproape nouă sute până-n Europa. 

— Şi, odată ajunşi în Franţa, putem spune că suntem în 
Normandia noastră? Putem spune! 


— Asta face... 

— Două mii două sute de leghe! anunţă micuța Napoleone, 
care socotise pe degete. 

— Ia te uită, ştrengăriţă! zise domnul Cascabel. A şi 
învăţat aritmetica! Să spunem două mii două sute de leghe? 

— Cam atâta, tată, răspunse Jean, cred că am socotit bine. 

— Ei, copii, asta ar fi o nimica toată pentru Belle-Roulotte. 
dacă nu s-ar afla o mare între America şi Europa, o mare 
blestemată care să-i stăvilească drumul. lar marea asta n-o 
poţi trece fără bani, mai bine zis fără pachebot... 

— Ori fără înotătoare! repetă Cuişoară. 

— Hotărât, ăsta o ţine pe-a lui, observă domnul Cascabel, 
ridicând din umeri. 

— Prin urmare, e limpede că nu vom putea merge spre 
est, spuse Jean. 

— E imposibil, aşa cum zici, fiule. Absolut imposibil! Dar... 
poate că prin vest... 

— Prin vest? exclamă Jean, uitându-se mirat la taică-său. 

— Da. Caută un pic pe acolo şi arată-mi pe unde ar trebui 
s-o luăm ca să mergem prin vest. 

— Mai întâi ar trebui să urcăm prin California, prin 
Oregon şi pe teritoriul Washington până la frontiera nordică 
a Statelor Unite. 

— Şi de acolo? 

— De acolo? Ar urma Columbia britanică. 

— Ptiu, făcu domnul Cascabel, - n-am putea ocoli Columbia 
asta? 

— Nu, tată. 

— În fine... Mai departe? 

— Ajunşi la frontiera de nord a Columbiei, o să dăm de 
provincia Alaska. 

— Engleză şi asta? 

— Nu, rusească. Cel puţin până acum, căci se pune 
problema să fie anexată... 

— Angliei? 

— Nu. Statelor Unite. 


— Perfect. lar după Alaska ce vine? 

— Strâmtoarea Bering, care desparte cele două 
continente, America şi Asia. 

— Câte leghe am avea până la strâmtoare? 

— O mie o sută de leghe. 

— "Ţine minte, Napoleone, şi după aceea ai să adaugi. 

— Dar eu? întrebă Sandre. 

— Şi tu. 

— Iar acum, Jean, cât ar putea fi de lată strâmtoarea 
aceea? 

— Vreo douăzeci de leghe, tată. 

— Ah, douăzeci de leghe, se miră doamna Cascabel. - 

— Un pârâu, Cornelia, am putea spune un pârâu. 

— Cum aşa, un pârâu? 

— Foarte bine! Şi de altfel, Jean, strâmtoarea Bering nu 
îngheaţă iarna? 

— Ba da, tată. Patru sau cinci luni pe an e complet 
îngheţată. 

— Bravo, înseamnă că se poate trece pe gheaţă? 

— Se poate, şi chiar se trece. 

— Ah! Minunată strâmtoare! 

— Dar după aceea nu mai trebuie să trecem peste nici o 
mare, întrebă Cornelia. 

— Nu. Continentul asiatic se întinde până în Rusia 
europeană. 

— Arată-ne, Jean. 

Jean căută în atlas harta Asiei, pe care domnul Cascabel o 
cercetă cu atenţie. 

— Ei, şiiată că lucrurile ne ies pe plac, dacă n-or fi prea 
multe ţinuturi sălbatice în Asia. 

— Nu prea multe, tată. 

— Europa unde-i? 

— Aici, răspunse Jean, arătând cu degetul frontiera 
munţilor Ural. 

— Ce distanţă e între strâmtoarea aceea... pârâul Bering... 
şi Rusia europeană? 


— Cam o mie şase sute de leghe. 

— Dar de acolo până în Franţa? 

— Aproape şase sute. 

— Şi în total, de la Sacramento? 

— Trei mii trei sute douăzeci de leghe, spuseră într-o voce 
Sandre şi Napoleone. 

— Câte un punct roşu pentru fiecare, zise domnul 
Cascabel. 

— Aşadar, pe la răsărit, sunt două mii două sute de leghe. 

— Întocmai, tată. 

— Iar pe la apus, sunt în jur de trei mii trei sute? 

— Da, adică mai mult cu o mie şi o sută de leghe... 

—.prin vest, preluă domnul Cascabel, - dar fără nici o 
mare de trecut! Prin Armare, copii, când nu poţi merge pe o 
cale, trebuie să mergi pe cealaltă, şi asta vă propun să 
facem, chiar dacă pare o nerozie. 

— Asta-i bună, exclamă Sandre, - o călătorie de-a- 
ndărătelea. 

— Nu de-a-ndărătelea. O călătorie în sens invers. 

— Foarte bine, tată. Dar îţi atrag atenţia că, având în 
vedere lungimea traseului, nu vom izbuti să ajungem în 
Franţa anul acesta, dacă o să mergem prin vest. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că o mie şi o sută de leghe în plus înseamnă ceva 
şi pentru Bel-le-Roulotte, şi pentru atelaj. 

— Ei bine, copii, dacă n-o să fim anul acesta în Europa, o 
să fim anul viitor. Şi mă gândesc că, din moment ce tot 
traversăm Rusia, unde se ţin târgurile din Perm, Kazan şi 
Nijni, de care am auzit atâta vorbindu-se, o să ne oprim şi 
noi acolo şi vă promit că familia Cascabel va face nu numai 
bună impresie, ci şi încasări bune. 

Ce obiecţii i s-ar putea aduce cuiva care are răspunsuri 
pregătite la orice? 

Într-adevăr, sufletul lui e ea fierul. Sub lovituri repetate, el 
se contractă, se căleşte, devine mai rezistent. Exact aşa s-a 
întâmplat şi cu aceşti circari cumsecade. Având o viaţă 


dificilă, nomadă şi plină de aventuri, înfruntaseră destule 
încercări, însă e neîndoielnic că niciodată nu se găsiseră 
într-o situaţie atât de neplăcută ca atunci, cu economiile 
pierdute, împiedicaţi să se întoarcă în ţară pe drumurile 
obişnuite. Dar ghinionul le trăsese de data asta o lovitură 
de baros atât de puternică, încât se simțeau în stare să 
înfrunte orice li s-ar mai fi putut întâmpla în viitor. 

Doamna Cascabel şi copiii aprobară în cor propunerea 
tatălui. Şi totuşi, era cu adevărat nesăbuită, iar domnul 
Cascabel trebuie să fi fost nespus de „ambalat” în dorinţa 
lui de a se întoarce în Europa, dacă hotărâse să pună în 
aplicare un asemenea proiect. Bah! Ce dacă trebuiau să 
traverseze vestul Americii şi Siberia asiatică dacă tot se 
îndreptau spre Franţa?! 

— Bravo! Bravo, striga Napoleone. 

— Şi bis!... bis, adăugă Sandre, care nu găsea nişte 
cuvinte mai expresive să-şi arate prin ele entuziasmul. 

— Spune-mi, tată, oare o să-l vedem pe împărat? întrebă 
Napoleone. 

— Cu siguranţă, dacă Majestătea Sa ţarul are obiceiul să 
meargă şi să se distreze la târgul din Nijni. 

— Şi o să dăm spectacol în faţa lui? 

— Evident! Dacă eventual o să-i facă plăcere... 

— Ah, cum aş vrea să-l sărut pe amândoi obrajii! 

— Poate că va trebui să te mulţumeşti cu unul singur, fata 
mea! Observă domnul Cascabel. 

— Dar, dacă-l îmbrăţişezi, ai grijă să nu-i şifonezi coroana! 

În ce-l priveşte pe Cuişoară, acesta era cuprins de 
admiraţie pentru geniul patronului şi stăpânului său. 

Astfel că, itinerarul fiind stabilit, Belle-Roulotte urma să 
străbată statele California, Oregon şi Washington până la 
frontiera anglo-americană. Mai aveau vreo cincizeci de 
dolari, banii de buzunar care, din fericire, nu fuseseră puşi 
în cufărul cu cifru. Totuşi, cum o sumă atât de mică n-ar fi 
ajuns pentru cheltuielile zilnice ale călătoriei, rămase 
stabilit ca trupa să dea spectacole în oraşe şi sate. În fond, 


nu aveau de ce să fie îngrijoraţi din cauza întârzierilor 
pricinuite de aceste opriri. Nu trebuiau oare să aştepte ca 
strâmtoarea să îngheţe pe toată suprafaţa ei, spre a putea 
trece cu vehiculul? Or, asta n-avea să se întâmple decât 
peste vreo şapte sau opt luni. 

— Şi ar fi lucrul naibii, zise domnul Cascabel în încheiere, 
să nu încasăm ceva consistent înainte de a ajunge la capătul 
Americii. 

La drept vorbind, să „faci bani” printre indienii din 
triburile nomade ale nordului, în Alaska, era ceva destul de 
problematic, însă până la frontiera occidentală a Statelor 
Unite, în acea parte a noului continent ce nu fusese încă 
vizitată de familia Cascabel, fără îndoială că publicul, măcar 
pentru faima ei, avea s-o primească aşa cum se cuvine. E 
adevărat că mai încolo se afla Columbia britanică şi, cu 
toate că oraşele ei erau numeroase, niciodată, da, niciodată 
domnul Cascabel n-avea să se înjosească umblând după 
şilingi ori pence. Era prea destul, era deja prea mult că 
Belle-Roulotte şi ocupanţii ei fuseseră constrânşi să calce, 
cale de mai bine de două sute de leghe, pământul unei 
colonii engleze. 

Cât despre Siberia asiatică, cu întinsele ei stepe pustii, 
abia de aveau să întâlnească grupuri din acele populaţii de 
samoiezi şi ciukci care nu se îndepărtează nicicând de zona 
litoralului. Fireşte, nu puteau conta pe încasări. Odată 
ajunşi acolo, aveau timp să se convingă. 

Totul fiind de-acum stabilit, domnul Cascabel hotări ca 
Belle-Roulotte să plece chiar a doua zi, la ivirea zorilor. 

Până una-alta, trebuiau să cineze. Cornelia se puse pe 
treabă cu obişnuitul său zel şi, pe când pregătea tocana, 
ajutată de Cuişoară, spuse: 

— "Totuşi, ideea domnului Cascabel e formidabilă! 

— Da, patroană, nemaipomenită idee, ca de altfel toate 
cele ce-i fierb în cratiţă... vreau să zic, care-i umblă prin 
minte. 


— Şi apoi, Cuişoară, în direcţia aceea n-o să avem oceane 
de trecut, prin urmare nici rău de mare. 

— Dacă nu cumva... n-o fi o mulţime de gheţuri pe-acolo! 

— Ajunge, Cuişoară, nu mai cobi! 

În timpul ăsta, Sandre făcea nişte salturi mortale care îl 
încântară pe tatăl său. La rândul ei, Napoleone dansa cu 
multă graţie, iar cânii ţopăiau pe alături. De-acum era cazul 
să-şi reintre în formă, dacă tot urmau să reînceapă 
reprezentațiile. Deodată, Sandre exclamă: 

— Dar cu animalele nu ne-am sfătuit în legătură cu marea 
noastră călătorie! Şi alergă imediat spre Vermout: 

— Ce zici, bătrânelule, ţi-ar surâde un drum de trei mii de 
leghe? Apoi i se adresă lui Gladiator: 

— Sărmanele tale picioare obosite ce spun? 

Cei doi cai nechezară în acelaşi timp, în semn de aprobare. 
Băiatul se întoarse spre câni: 

— Dar vouă, Wagram şi Marengo, vă cad bine încă nişte 
ţopăieli? Lătrăturile de bucurie fură însoţite de salturi 
semnificative. Era cât se poate de limpede că Wagram şi 
Marengo ar fi făcut înconjurul lumii la un singur semn al 
stăpânului lor. Era rândul maimuţei să-şi dea părerea. 

— Hai, John Bul, nu face mutra asta descumpănită! strigă 
Sandre. Ai să vezi o grămadă de ţări, măi băiete! Şi dacă o 
să-ţi fie frig, ai să primeşti o jachetă călduroasă. Dar 
strâmbăturile? Îmi place să cred că nu ţi le-ai uitat. 

Nu. John Bull nu şi le uitase. Chiar făcu unele atât de 
caraghioase, încât se puseră cu toţii pe râs. 

Mai rămânea papagalul. 

Sandre îl scoase din colivie şi pasărea începu să se plimbe, 
mişcând capil şi legănându-se. 

— Ei bine, Jako, tu nu-mi răspunzi? întrebă Sandre. Ţi-ai 
pierdut limba? O să facem o călătorie frumoasă. Te bucuri, 
Jako? 

Jako scoase din fundul gâtlejului o serie de sunete 
articulate, în care consoana r se rostogolea de parcă ar fi 
ieşit din laringele puternic al domnului Cascabel. 


— Bravo! exclamă Sandre. Jako e mulţumit. Jako e de 
acord. Jako a spus că e de acord! 

Şi băiatul, lăsându-se în mâni, cu picioarele în aer, începu 
un şir de tumbe şi de răsuciri salutate cu entuziasm de tatăl 
său. În clipa aceea apăru Cornelia, strigând: 

— R-La masă! 

După încă o secundă, toată lumea era în sufragerie, unde 
mâncarea fu înghițită până la ultima îmbucătură. 

Totul părea să fi fost dat uitării, când Cuişoară aduse iarăşi 
vorba despre faimoasa, casă de bani: 

— Mă gândesc, patroane, că ticăloşii ăia doi s-au cam 
păcălit. 

— În ce fel? întrebă Jean. 

— Dacă nu cunosc parola, n-o să poată deschide niciodată 
cufărul. 

— Aşa că au să ni-l aducă înapoi, de bună seamă, aprecie 
domnul Cascabel, izbucnind în râs. 

Cu totul prins de noul său plan, acest om minunat uitase 
de mult de furt şi de hoţi. 

V, 

LA DRUM. 

Da, la drum spre Europa, dar de astă dată pe o rută nu 
prea umblată în general şi care nu era recomandată 
călătorilor grăbiţi. 

„Şi totuşi, ne grăbeşte şi pe noi ceva: lipsa banilor, mai 
ales”, îşi spunea domnul Cascabel. 

Plecarea avu loc în dimineaţa zilei de 2 martie. De cum 
apăru aurora dimineţii, Vermout şi Gladiator fură înhămaţi 
la Belle-Roulotte. Doamna Cascabel şi Napoleone urcară în 
vehicul, lăsându-i pe băieţi şi pe tatăl lor să meargă pe jos. 
Cuişoară ţinea hăţurile. Cât despre John Bull, se cocoţase 
pe galerie, iar cei doi câni o luaseră mult înainte. 

Era timp bun. Primii muguri ai arborilor se umpleau de 
sevă. Primăvara prevestea toate bogăţiile pe care le expune 
din plin ţinutul californian. Păsările cântau în coroanele 
arborilor cu frunze persistente: stejarul verde, stejarul 


brumăriu, pinii cu tulpini subţiri, legănate deasupra 
grupurilor de arbuşti. Ici-colo apăreau pâlcuri de castani 
pitici şi câte un exemplar din acei meri pădureţi al căror 
fruct, cunoscut sub numele de mazanille, se foloseşte la 
prepararea cidrului indian. 

Urmărind mereu pe hartă traseul stabilit, Jean nu uita că 
mai ales în sarcina lui cădea procurarea de vânat proaspăt. 
De altfel, prepelicarul nu l-ar fi lăsat să uite. Un vânător 
bun şi un câne bun sunt făcuţi să se înţeleagă. Şi niciodată 
nu se înţeleg mai bine decât acolo unde există vânat din 
abundență, iar acum tocmai aşa era. Rar se întâmpla ca 
doamna Cascabel să nu aibă de pregătit vreun iepure, vreo 
potârniche moţată vre-un cocoş de munte ori vreo pereche 
de prepeliţe cu penaj elegant, a căror carne gustoasă e un 
adevărat deliciu. Urcând spre strâmtoarea Bering, dacă 
vânatul rămânea la fel de abundent şi pe întinderile Alaskăi, 
întreaga familie şi-ar fi avut asigurată pânea de fiecare zi 
fără cine ştie ce cheltuială. Poate că mai încolo, pe 
continentul asiatic, aveau să fie mai puţin norocoşi? 
Rămânea însă de văzut, atunci când Belle-Roulotte urma să 
se angajeze prin nesfârşitele ţinuturi ale ciukcilor. 

Deocamdată lucrurile mergeau excelent. Domnul Cascabel 
nu era omul care să mai ţină seama de condiţiile de climă şi 
timp, favorabile, rezervate de anotimp. Mergeau cât de 
repede le permitea atelajul, profitând de drumuri ce aveau 
să devină impracticabile câteva luni mai târziu, din cauza 
ploilor de vară. În medie făceau între şapte şi opt leghe în 
douăzeci şi patru de ore, cu un popas la amiază pentru 
masă şi odihnă, şi un altul la orele şase seara, pentru tabăra 
de noapte. Ţinutul nu era pustiu, cum s-ar fi putut crede. 
Muncile câmpului chemau deja cultivatorii, cărora 
pământul acela plin de toate şi darnic le asigura o 
abundență invidiată în orice parte a lumii. De fapt, deseori 
întâlneau ferme, cătune, sate, târguri, chiar şi oraşe, 
îndeosebi când Belle-Roulotte începu să ţină malul stâng al 
râului Sacramento, prin regiunea ce fusese ţara aurului 


prin excelenţă şi care îşi păstrase semnificativul nume de 
Eldorado. 

Potrivit programului stabilit de propriul său şef, familia 
dădea spectacole ori de câte ori se ivea ocazia să-şi 
folosească talentele, încă nu era cunoscută în acea parte a 
Californiei, dar oare nu există peste tot oameni cumsecade 
care abia aşteaptă să se amuze? La Placerville, la Aubury, la 
Marysville, la Chama şi în alte târguri mai mult sau mai 
puţin importante, uşor plictisite de „eternul” Circ American, 
care le vizitează când şi când, familia Cascabel recoltă tot 
atâtea aplauze câţi cenți, al căror total se ridica la câteva 
zeci de dolari. Graţia şi curajul domnişoarei Napoleone, 
nemaipomenita flexibilitate a lui Sandre, deosebita iscusinţă 
a lui Jean în exerciţiile de jonglerie, zăpăceala şi neghiobiile 
lui Cuişoară, toate fură apreciate cum se cuvine de cei 
cunoscători. lar cei doi câni făceau minuni în compania lui 
John Bull. Cât despre domnul şi doamna Cascabel, se 
dovediră demni de renumele lor, el în exerciţiile de forţă, ea 
la lupte libere, unde îi învinse pe toţi amatorii care 
binevoiră să se prezinte în arenă. În ziua de 12 martie, 
Belle-Roulotte ajunsese în orăşelul Shasta, dominat de 
muntele cu acelaşi nume, înalt de paisprezece mii de 
picioare, înspre vest se profila vag masivul Coast Ranges( 
Munţii de Coastă) pe care, din fericire, nu erau nevoiţi să-l 
treacă pentru a ajunge la frontiera Oregonului. Dar ţinutul 
era deosebit de accidentat. Trebuiau să se strecoare printre 
ramificaţiile capricioase trimise de munte spre est, iar pe 
drumurile acelea abia marcate, alese după indicaţiile hărţii, 
vehiculul nu avansa prea repede, în plus, satele se răreau. 
Desigur, ar fi fost mai bine să meargă prin zona litoralului, 
unde ar fi întâlnit mai puţine obstacole naturale. Pentru 
asta, însă, era obligatoriu să se străpungă Coast Ranges 
prin nişte trecători, ca să spunem aşa, impracticabile. Prin 
urmare, cel mai înţelept lucru părea să fie urcuşul spre 
nord, rămânând să se dea ocol ultimilor versanţi abia la 
frontiera cu Oregonul. Aşa îi sfătuise Jean, geograful trupei, 


şi socotiră că era bine să facă întocmai. La 19 martie, după 
ce trecuseră de fortul Jones, Betle-Roulotte se opri în târgul 
Yrika. Buna primire de acolo le permise să încaseze ceva 
dolari. Era prima trupă franceză care intra în ţinut. Vă mai 
îndoiţi că lumea din regiunile îndepărtate ale Americii îi 
iubeşte pe copiii Franţei? Ei sunt primiţi întotdeauna cu 
braţele deschise şi oricum, mult mai bine decât la unii 
dintre vecinii lor din Europa. 

În târg închiriară, la un preţ convenabil, câţiva cai ce 
urmau să-i ajute pe Vermout şi pe Gladiator. Belle-Roulotte 
putu astfel să treacă lanţul de munţi pe la baza piscului 
nordic, de data asta fără să mai fie jefuită de îndrumători. 

Fără să fi fost scutită de dificultăţi şi de întreruperi, 
călătoria decursese până atunci fără accidente, mulţumită 
măsurilor de prevedere luate pe traseu. 

În sfârşit, în 27 martie, după un drum de vreo patru sute 
de kilometri socotind de la Sierra Nevada, Belle-Roulotte 
trecea frontiera statului Oregon. Câmpia avea la est 
muntele Pitt, care se înalţă asemeni unui indicator subţire 
pe un cadran solar. Şi oamenii, şi animalele munciseră din 
greu. Trebuiră să facă un scurt popas în Jacksonviile. Apoi, 
îndată după traversarea râului Roques, o luară de-a lungul 
unui ţărm şerpuitor, care se întindea cât vedeai cu ochii 
spre nord. 

Ţinut plin de avuţii, dar încă muntos, deosebit de favorabil 
agriculturii. Avea păşuni şi păduri pretutindeni. O 
prelungire a Californiei, în fond. Ici-colo, grupuri de indieni 
sastes şi umpagquas străbăteau câmpurile. Nu te puteai 
aştepta la nimic rău din partea lor. Jean, care citea cu 
plăcere cărţile de călătorie din mica lor bibliotecă - fiindcă 
se hotărâse să tragă tot folosul din lecturi - socoti nimerit 
să dea un sfat, de care se pare că nu era râu să se ţină 
seama. 

Erau cu câteva leghe mai la nord de Jacksonville, în 
mijlocul unei zone acoperite cu păduri întinse ce protejează 


fortul Lane, construit pe o colină, la două mii de picioare 
înălţime. 

— Va trebui să fim atenţi, zise Jean, căci prin locurile astea 
mişună şerpii. 

— Şerpi? strigă Napoleone, scoțând un țipăt de spaimă. 
Şerpi! Să plecăm de aici, tată! 

— Potoleşte-te, fetiţo, îi ceru domnul Cascabel, ne 
descurcăm noi eu ei, dacă ne păzim. 

— Sunt periculoşi blestemaţii ăia? întrebă Cornelia. 

— Foarte periculoşi, mamă, răspunse Jean. Sunt crotali, 
şerpi cu clopoței, cei mai veninoşi dintre toţi. Dacă îi eviţi, 
nu te atacă; dar, dacă îi atingi, sau îi răneşti din nebăgare 
de seamă, atunci se înalţă, se aruncă, muşcă, iar muşcătura 
lor e aproape întotdeauna mortală. 

— Pe unde stau? Întrebă Sandre. 

— Pe sub frunzele uscate, unde e greu să-i observi, 
răspunse Jean. Întrucât atunci când îşi mişcă inelele cozii se 
aude un sunet caracteristic, ai totuşi timp să-i ocoleşti. 

— Prin urmare, atenţie la picioare şi să ciulim urechile! 
Zise domnul Cascabel. Jean făcuse bine pomenind de şerpi, 
căci aceştia erau foarte răspândiţi în zonele de vest ale 
Americii. Pe lângă crotali, mai erau şi tarantule, aproape la 
fel de periculoase. Nu mai trebuie să spunem că fură cât se 
poate de atenţi şi fiecare se uita cu grijă unde călca, în plus, 
trebuiau să vegheze asupra cailor şi a celorlalte animale ale 
trupei, la fel de expuse unor atacuri ale insectelor şi 
reptilelor ca şi stăpânii lor. De altminteri, Jean considerase 
necesar să le mai spună că blestemaţii aceia de şerpi şi 
tarantulele au păcătosul obicei de a se strecura în case şi, 
fără îndoială, nu se feresc nici de vehicule. Se poteau 
aştepta, aşadar, ca Belle-Roulotte să primească 
dezgustătoarea lor vizită. 

lată de ce, la lăsarea serii, se apucară să caute cu sârg pe 
sub paturi, pe sub mobile, prin coifuri şi colţişoare. 
Napoleone tipa de spaimă, ascuţit, de fiecare dată când îşi 
închipuia că dibuise vreo asemenea jivină înfiorătoare; lua 


drept crotal un capăt de coardă răsucită, chiar fără să fi 
avut un cap în formă de triunghi. Şi ce groază o cuprindea 
când, pe jumătate adormită, credea că aude un sunet de 
clopoței în fundul compartimentului. Cornelia, trebuie s-o 
spunem, nu era deloc mai liniştită decât fiica ei. Cuişoară 
avea şi el treabă în timpul popasurilor de noapte. Întâi se 
gândise să aprindă focuri mari, având la dispoziţie, în 
pădure, lemne din abundență. Jean îi atrase însă atenţia că, 
dacă lumina focului putea alunga şerpii, mai exista totuşi 
riscul ca ea să atragă tarantulele. Pe scurt, întreaga familie 
nu fu cu adevărat liniştită decât în satele unde reuşeau să-şi 
petreacă noaptea. Acolo pericolul era mult mai mic. 

Târgurile erau, de altfel, destul de apropiate unele de 
altele, în Canonville pe Cow Creek, în Roseburg, Rochester 
şi Youcalla, domnul Cascabel mai făcu nişte încasări. La 
urma urmei, întrucât câştiga mai mult decât cheltuia - căci 
preria îi asigura iarba pentru cai, pădurea vânatul destinat 
bucătăriei, iar râurile un excelent peşte pentru mesele 
obişnuite - călătoria nu costa nimic. lar mica sumă sporea. 
Dar, vai! mai era mult până la cei două mii de dolari furaţi 
în trecătorile Sierrei Nevada! 

Dacă mica trupă scăpă de mugşcăturile şerpilor cu clopoței 
şi ale tarantulelor, avu în schimb altfel de neplăceri, câteva 
zile mai târziu. Generoasa natură născocise alte căi de 
tortură pentru sărmanii muritori ai acestei lumi trecătoare. 

Traversând încă teritoriul statului Oregon, vehiculul 
tocmai trecea de Eugene City. Numele le plăcuse nespus de 
mult, fiindcă îşi arăta limpede originea franceză. Domnul 
Cascabel ar fi vrut să-l cunoască pe compatriotul său, 
Eugene, care de bună seamă era unul din fondatorii 
pomenitului târg. Trebuie să fi fost un bărbat valoros, iar 
dacă numele lui nu figurează totuşi printre marile nume de 
regi ai Franţei, acei Carol, Ludovic, Francisc, Henric, Filip... 
şi Napoleon, nu era însă mai puţin francez decât ei, francez 
sută la sută. După ce făcuse popas în oraşele Harrisburg, 
Albany, Jefferson, Bette-Roulotte „aruncă ancora” lângă 


Salem, oraş important, capitala Oregonului, ridicată pe unul 
din malurile râului Villamette. Era în 3 aprilie. Domnul 
Cascabel acordă personalului douăzeci şi patru de ore 
repaus - cel puţin în calitatea lor de călători, fiindcă piaţa 
publică a localităţii servi artiştilor drept scenă, iar o reţetă 
frumoasă le răsplăti ostenelile. Între timp, aflând că în râu 
se găsea peşte mult, Jean şi Sandre îşi oferiră plăcerea unui 
pescuit. În noaptea următoare, însă, tată, mamă, copii fură 
cuprinşi de asemenea mâncărimi pe tot corpul, încât se 
întrebară dacă nu cumva erau victimele unei farse de felul 
celor ce se mai fac şi acum pe la nunțile de la ţară. 

Şi ce surpriză a doua zi, când se priviră unii pe alţii! 

— Sunt roşie ca un indian din Far West, exclamă Cornelia. 

— Eu m-am umflat ca o băşică, spuse Napoleone. 

— Iar eu sunt plin de bubuliţe din cap până-n picioare, 
exclamă Cuişoară. 

— Ce s-o fi întâmplat, întrebă domnul Cascabel, - nu 
cumva o fi ciumă în ţinut? 

— Cred că ştiu despre ce-i vorba, răspunse Jean, 
examinându-şi mânile pline de pete roşiatice. 

— Ei bine, ce? 

— Ne-am molipsit de yederă, cum spun americanii. 

— Fir-ar ea blestemată! Ce-o mai fi şi asta? 

— Yedra, tată, e o plantă pe care ajunge s-o miroşi, s-o 
atingi, fie şi numai să te uiţi la ea, se pare, ca să suferi apoi 
toate neplăcerile. Te otrăveşte de la distanţă! 

— Cum, suntem otrăviţi? Otrăviţi! strigă doamna Cascabel. 

— O, nu te teme, mamă, se grăbi s-o liniştească Jean. Ne 
vom alege doar cu nişte mâncărimi şi poate cu puţină febră. 

Explicaţia corespundea adevărului. Yedra e o plantă 
nocivă, cu otrăvuri puternice. Când vântul poartă sămânţa 
aproape impalpabilă a acestui arbust, e suficient ca pielea 
să fie doar atinsă şi ea se înroşeşte, se umple de bubuliţe, se 
învineţeşte de erupții. De bună seamă că, pe când treceau 
cu vehiculul prin pădurile din vecinătatea Salemului, 
domnul Cascabel şi ai săi fuseseră surprinşi de un curent de 


yedră. Erupția, de care aveau să sufere cu toţii, nu dură 
decât douăzeci şi patru de ore, însă e adevărat că în tot 
acest timp fiecare fu nevoit să se scarpine şi iar să se 
scarpine, spre invidia lui John Bull. El se îndeletnicea 
necontenit cu această ocupaţie caracteristică maimuţelor. 
În 5 aprilie, Beile-Roulotte părăsi oraşul Salem, ducând cu 
ea o amarnică amintire a orelor petrecute în pădurile de pe 
lângă Villamette, râu al cărui nume, totuşi frumos, suna 
bine pentru nişte urechi de francez. 

Prin Fairfield, Canemah, Oregon City şi Portland, oraşe de- 
acum importante, familia ajunse în ziua de 7 aprilie, fără 
alte incidente, pe malurile râului Columbia, la frontiera 
statului Oregon, prin care străbătuseră o sută cincisprezece 
leghe. La nord se întindea teritoriul Washington. Acesta e 
muntos în partea situată la răsărit de traseul pe care îl 
urma Belle-Roulotte în drumul ei spre strâmtoarea Bering. 
Acolo se desfăşoară ramificaţiile lanţului de munţi cunoscut 
sub numele de Cascade Ranges, cu vârfuri precum St. 
Helen, înalt de nouă mii şapte sute de picioare, Baker şi 
Bainer, cu unsprezece mii de picioare înălţime. S-ar părea 
că natura, rezervată pe nesfârşitele câmpii ce pornesc de la 
litoralul Atlanticului, şi-a păstrat întreaga putere ridicătoare 
spre a înălța munţii presăraţi în vestul noului continent. 
Dacă ne-am închipui toată zona pomenită ca o mare, s-ar 
putea spune că marea asta, liniştită, calmă, pârând 
adormită într-o parte, se zbuciumă şi se învolburează în 
cealaltă, iar crestele valurilor sale sunt crestele munţilor. 
Jean făcuse această observaţie şi comparaţia îi plăcuse mult 
tatălui său; 

— Aşa este, chiar aşa este, exclamase el. 

— După timp frumos vine furtuna. Eh, Belle-Roulotte a 
noastră e solidă! N-o să naufragieze, îmbarcarea, copii, 
îmbarcarea! 

Şi se îmbarcară, iar nava continuă să „navigheze” prin 
ţinutul acela atins parcă de hulă. La drept vorbind - ca să 
continuăm comparaţia - marea începea să se liniştească şi, 


mulţumită eforturilor echipajului, arca familiei Cascabel 
ieşea cu bine din cele mai grele situaţii. Dacă uneori fu silită 
să micşoreze viteza, izbuti, cel puţin, să evite obstacolele 
întâlnite în cale. 

De aceeaşi bună şi plăcută primire avură parte în târgurile 
Kalmera şi Monticello, ca şi în forturi, care nu sunt de fapt 
decât nişte posturi militare, lipsite de ziduri, înconjurate 
doar de nişte palisade, ele acomodau mici garnizoane, întru 
totul suficiente pentru a-i calma pe indienii nomazi care 
cutreieră ţinutul. 

În consecinţă, Belle-Roulotte nu fu ameninţată nici de 
indienii chinoux, nici de cei din triburile nesqualli, când se 
aventură prin ţinutul Walla-Walla. La lăsarea serii, indienii 
înconjurau locul de popas fără să manifeste vreo intenţie 
răuvoitoare. Pentru ei, surpriza cea mai mare o constituia 
John Bull, ale cărui strâmbături îi făceau să se prăpădească 
de râs. Nu mai văzuseră maimuțe şi credeau, de bună 
seamă, că aceea făcea parte din familie. 

— Ei, da! E frăţiorul meu, le spunea Sandre, stârnind 
protestele indignate ale doamnei Cascabel. 

În sfârşit, ajunseră la Olympia, capitala teritoriului 
Washington, prezentând acolo, „la cererea generală”, 
ultimul spectacol al trupei franceze în Statele Unite. Nu 
departe se întindea cea mai avansată frontieră a 
Confederaţiei în partea de nord-vest a Americii. Acum, 
traseul lor mergea pe lângă coasta Pacificului, ori mai 
degrabă pe lângă numeroasele sounds, capricioase 
strangulări ale țărmului, adăpostite de marile insule 
Vancouver şi Regina Charlotte. 

Trecând prin orăşelul Steklakoom, fură nevoiţi să 
ocolească Pagget Sounds ca să ajungă la fortul Bettingham, 
situat lângă strâmtoarea ce separă insulele de continent. 
Urmă staţiunea Whatcome, cu muntele Baker străpungând 
norii la orizont, la intrarea în Georgia Strait. În fine, la 27 
aprilie, după ce făcuseră în jur de trei sute cincizeci de 
leghe de la Sacramento, Belle-Roulotte ajunse la frontiera 


stabilită prin tratatul din 1847 şi care alcătuieşte, acum, 
frontiera Columbiei britanice. 

VI. 

CĂLĂTORIA CONTINUĂ. 

Inamic înnăscut şi neînduplecat al Angliei, domnul 
Cascabel urma să pună pentru întâia oară piciorul pe un 
pământ englezesc. Pentru întâia oară pantoful lui avea să 
calce solul britanic şi să se murdărească de colb anglo- 
saxon. Cititorul să ne ierte acest mod emfatic de exprimare, 
dar e absolut sigur că sub o asemenea formă uşor ridiculă 
va fi trecut gândul prin mintea saltimbancului, atât de 
îndârjit în patriotica sa atitudine care nuşi mai avea rostul. 
Şi totuşi, Columbia nu se afla în Europa. Nu făcea parte din 
grupul constituit de Anglia, Scoţia şi Irlanda sub denumirea 
de Marea Britanie. Dar nu era mai puţin engleză decât 
Indiile, Australia, Noua Zeelandă şi, ca atare, domnul 
Cascabel o detesta. Columbia engleză aparţine Noii 
Britanii, una dintre cele mai importante colonii de peste 
mări ale Regatului Unit, căci mai cuprinde Noua Scoţie, 
Dominionul, format din Canada de Sus şi de Jos, precum şi 
vastele teritorii concesionate Companiei golfului Hudson. În 
lăţime se întinde de la un ocean la celălalt, de pe coastele 
Pacificului până pe coastele Atlanticului. La sud se 
învecinează cu Statele Unite, a căror frontieră se 
desfăşoară din teritoriul Washington până la ţărmul statului 
Maine. Prin urmare, e pământ englezesc, iar rigorile 
itinerarului nu îngăduiau familiei Cascabel să-l ocolească. 
De-acum gata cu popasurile care nu erau neapărat 
necesare. Gata cu exerciţiile de echilibristică şi cu 
gimnastica, gata cu dansurile, gata cu luptele. Publicul 
anglo-saxon să-şi pună poftă-n cui! Mai bine un dolar de 
hâr-tie decât o coroană de argint ori o liră de aur! 

Se înţelege că, în aceste condiţii, Belle-Roulotte îşi 
propunea să se ţină departe de oraşe şi sate. Dacă pe drum 
reuşeau să-şi procure alimentaţia din vânat, nu mai erau 
constrânşi să cumpere produsele acelei ţări abominabile. 


Să nu ne închipuim că această atitudine era doar poză la 
domnul Cascabel. Nicidecum! 

Chiar aşa simţea. Aşa că filosoful, care trecuse atât de uşor 
peste ultimele ghinioane şi îşi recăpătase buna dispoziţie 
după furtul din Sierra Nevada, deveni trist şi morocănos de 
cum trecu frontiera Noii Britanii. Mergea cu capul plecat, 
cu o mină plouată, avându-şi pălăria înfundată până la 
urechi şi aruncând priviri crunte trecătorilor inofensivi pe 
care îi întâlnea ne drum. Nu mai avea chef de râs, lucru de 
care se convinseră atunci când o glumă inoportună a lui 
Sandre fu răsplătită cu vorbe urâte. 

În ziua aceea băiatului îi venise ideea să meargă cu 
spatele înainte în faţa vehiculului, cam un sfert de milă, 
făcând giumbuşlucuri şi strâmbându-se mereu. Când tatăl 
său îl întrebă de ce mergea în felul acela, în mod precis 
foarte obositor, băiatul răspunse, trăgând cu ochiul: 

— Păi, dacă-i o călătorie de-a-ndăratelea... 

Ceilalţi izbucniră în râs, până şi Cuişoară, care socoti 
răspunsul cu totul amuzant... dacă nu cumva era absolut 
stupid. 

— Sandre, zise domnul Cascabel pe un ton semeţ luându-şi 
o înfăţişare solemnă. 

— Dacă îţi mai permiţi asemenea glume când noi n-avem 
chef de glumă, te trag de urechi şi ţi le lungesc până la 
călcâie! 

— Tată, eu... 

— Linişte în front! E interzis să râzi în ţara asta. 

Familia nu mai îndrăznea să caşte gura în prezenţa 
cumplitului său şef, cu toate că nu-i împărtăşea în aceeaşi 
măsură ideile antisaxone. 

Partea Columbiei engleze mărginită de ţărmul Pacificului 
este foarte accidentată. Are la est Munţii Stâncoşi, al căror 
lanţ se întinde până aproape de zona polară, iar la vest 
coasta Bute, profund zdrenţuită, tăiată de numeroase 
fiorduri precum coastele Norvegiei şi dominată pitoresc de 
un şir de vârfuri înalte. Aici se avântă spre cer piscuri cum 


în Europa nu găseşti nici măcar în regiunea alpină, ghețari 
ce-i depăşesc ca grosime şi întindere pe cei din Suedia. Aşa 
sunt muntele Hocker, înalt de cinci mii opt sute de metri - 
cu o mie de metri mai mult decât cel mai ridicat platou din 
Mont Blanc - şi muntele Brun, depăşindu-l şi el pe acest 
gigant al Alpilor. 

Ce-i drept, între lanţurile muntoase din est şi din vest, pe 
unde avansa Belle-Roulotte, se întindea o vale largă şi 
fertilă, alcătuită dintr-o succesiune de câmpii deschise şi 
minunate păduri. Prin fundul acestei văi trece un râu 
important, Frazer, care mai întâi curge de la sud spre nord 
cale de o sută de leghe, apoi se aruncă într-un braţ de 
mare, îngust, mărginit de coasta Bute, de insula Van-couver 
şi de un arhipelag de insule mai mici. 

Insula Vancouver are o lungime de două sute cincizeci de 
mile geografice şi o lăţime de şaptezeci şi trei. Cumpărată 
de portughezi, ajunge obiect de dispută şi spaniolii pun 
mâna pe ea în 1789. De trei ori recunoscută de Vancouver 
pe când se numea încă Noutka, primeşte dublul nume al 
navigatorului englez şi al căpitanului Quadra, apoi va 
aparţine definitiv Marii Britanii spre sfârşitul secolului al 
XVIII-lea. Capitala sa este acum Victoria, iar oraşul 
principal Nanaimo. Bogatele zăcăminte de huilă, exploatate 
la început de agenţii Companiei golfului Hudson, 
constituiau una dintre ramurile cele mai active ale 
comerţului dintre Sân Francisco şi diversele porturi de pe 
coasta occidentală. 

Puţin mai la nord de insula Vancouver se află Regina 
Charlotte, cea mai importantă insulă din arhipelagul cu 
acelaşi nume şi care completează posesiunile engleze din 
aceste părţi ale Pacificului. 

Se poate ghici cu uşurinţă că domnul Cascabel nu avea de 
gând să viziteze capitala, tot aşa cum nu s-ar fi gândit să 
viziteze Adelaide ori Melbourne în Australia, Madras ori 
Calcutta în India. Singura lui grijă era să urce prin valea 
râului Frazer atât de repede cât îi îngăduia atelajul, intrând 


în legătură numai cu locuitorii de rasă indigenă. De altfel, 
străbătând valea, mica trupă găsea destul de uşor vânatul 
trebuincios alimentaţiei. Cerbi lopătaţi, iepuri, potârnichi 
erau din belşug şi, vorba domnului Cascabel, vânatul acela 
răpus de puşca fiului său mai mare, cu un glonte sigur şi 
rapid, alimenta cel puţin nişte oameni cinstiţi. N-avea sânge 
anglo-saxon în vine şi francezii îl puteau mânca fără 
mustrări de cuget! 

După ce trecuseră de fortul Langley, vehiculul se afundă 
binişor în valea Frazer. Fără succes ar fi căutat un drum 
carosabil în zona aceea lăsată la voia întâmplării. De-a 
lungul malului drept al râului se întindeau păşuni vaste, 
mărginite de pădurile din vest, iar la orizont se vedeau 
munţi înalţi, cu piscurile, profilate cel mai adesea pe un cer 
cenuşiu. Trebuie menţionat faptul că, lângă New 
Westminster, unul dintre principalele oraşe de pe coasta 
Bute, situat aproape de vărsarea râului Frazer, Jean se 
îngrijise ca apa să fie trecută cu bacul care circula între 
cele două maluri. Bine gândit, într-adevăr: după ce urca 
până la izvoare, Belle-Roulotte mai trebuia doar să le 
ocolească pe la vest. Era cel mai scurt şi cel mai practicabil 
drum spre frontiera dintre Columbia britanică şi Alaska. 
Mai mult, ajutat de întâmplare, domnul Cascabel întâlnise 
un indian dispus să-i conducă până la posesiunile ruseşti şi 
nu regretă deloc că se lăsase în seama acelui localnic de 
treabă. Asta însemna, de bună seamă, o cheltuială în plus, 
dar ce contau câţiva dolari când era vorba de siguranţa 
călătorilor şi de rapiditatea călătoriei? 

Călăuza se numea Ro No. Făcea parte dintr-un trib ai 
căror „tyhi”, altfel spus şefi, întreţin frecvente legături cu 
europenii. Indienii aceştia se deosebesc categoric de 
cilicoţi, neam prefăcut, şiret, crud şi sălbatic, de care în 
nord-vestul Americii e bine să te fereşti. Oare nu bandiții 
aceia participaseră cu câţiva ani mai înainte, prin 1864, la 
masacrul personalului trimis pe coasta Bute să construiască 
un drum? Nu sub loviturile lor căzuse inginerul Wadington, 


a cărui moarte a fost atât de regretată de toată colonia? În 
sfârşit, nu se spunea oare, pe atunci, că indienii cilicoţi 
smulseseră inima uneia dintre victimele lor şi o mâncaseră, 
ca nişte canibali australieni? 

Aşa că Jean, care citise despre acel înspăimântător 
masacru în relatarea călătoriei lui Frederic Whymper prin 
America septentrională, socotise că trebuia să-l prevină pe 
tatăl său de pericolul reprezentat de o întâlnire cu indienii 
cilicoţi. Nu le spuse însă, fireşte, nimic celorlalţi, fiindcă n- 
avea nici un rost să-i sperie. De altfel, după funestul 
eveniment, pieile roşii se ţinuseră prudent deoparte; unii, 
mai direct implicaţi, fuseseră spânzurați, iar lucrul acesta îi 
potolise şi pe ceilalţi. Avură şi confirmarea lui Ro No, care îi 
asigură pe călători că nu aveau de ce să se teamă pe 
teritoriul Columbiei britanice. Timpul era în continuare 
frumoas. Chiar şi căldura se făcea binişor simțită între 
amiază şi orele două. Mugurii se deschideau pe ramurile 
pline de sevă; frunzele şi florile n-aveau să întârzie să-şi 
întrepătrundă culorile primăvăratice. 

Ţinutul avea aspectul specific ţărilor din nord. Valea râului 
Frazer era încadrată de păduri în care dominau speciile 
nordice: brazi, cedri, pini Douglas, unii atingând o 
circumferință de cincisprezece metri la baza trunchiului şi 
peste o sută de picioare înălţime. Vânat se găsea din 
abundență în păduri şi pe câmpie, iar Jean, fără să se 
întrebuinţeze prea mult, asigura cu uşurinţă alimentaţia de 
fiecare zi. De fapt, regiunea nu era pustie. Ici-colo apăreau 
sate unde indienii lăsau impresia că trăiesc în bună 
înţelegere cu reprezentanţii administraţiei anglo-saxone. Pe 
râu se iveau flotile de bărci din lemn de cedru, fie coborând 
ajutate de curent, fie urcând cu ajutorul vâslelor şi al velei. 

Destul de des întâlneau grupuri de piei roşii pornite spre 
sud. Înfăşuraţi în hainele lor de lână albă, indienii schimbau 
două-trei cuvinte cu domnul Cascabel, care-i înţelegea cât 
de cât până la urmă, căci vorbeau în limba chinuk, amestec 
de franceză, engleză şi dialect indigen. 


— Minunat! exclama saltimbancul. Uite că ştiu limba 
chinuk! încă o limbă pe care o vorbesc fără s-o fi învăţat! 

Chinuk este într-adevăr - aşa cum spunea şi Ro No - 
denumirea data limbajului din vestul Americii şi pe care îl 
folosesc, diverse populaţii, până în provinciile peninsulei 
Alaska. 

Întrucât primăvara venise din timp, se înţelege că zăpada 
dispăruse cu totul, deşi uneori se menținea până la sfârşitul 
lui aprilie. Prin urmare, călătoria decurse în condiţii 
favorabile. Domnul Cascabef îşi zorea caii atâta cât îi 
îngăduia prudenţa, grăbit cum era să iasă de pe teritoriul 
columbian. Temperatura creştea încetul cu încetul; îşi 
făcură apariţia ţânţarii, deveniți în scurt timp insuportabili. 
Era destul de greu să-i împiedici să intre în Belle-Roulotte, 
chiar dacă, de cum se lăsa seara, nu mai aprindeau nici o 
lumină înăuntru. 

— Bestii blestemate, exclamă într-o zi domnul Cascabel, pe 
când se lupta fără succes cu insectele acelea enervante. 

— Tare aş vrea să ştiu la ce sunt buni afurisiţii ăştia, zise 
Sandre. 

— Buni! Buni să ne mănânce pe noi, răspunse Cuişoară. 

— Dar mai ales să-i mănânce pe englezii din Columbia! 
adăugă domnul Cascabel. Prin urmare, copii, e interzis 
categoric să omorâţi vreunul. Pentru englishmen niciodată 
n-o să fie destui, şi asta mă consolează. 

Pe această porţiune de drum, vânătoarea fu extrem de 
fructuoasă. Mereu apărea vânat, îndeosebi cerbi lopătari, 
care coborau din păduri în câmpie, căutând apa proaspătă 
a râului Frazer. Însoţit de Wagram, Jean reuşi să doboare 
câţiva fără să se îndepărteze mai mult decât era cazul, 
lucru care ar fi neliniştit-o pe maică-sa. Sandre se mai 
ducea câteodată cu el la vânătoare, bucuros să-şi înceapă 
cariera sub îndrumarea fratelui mai mare şi, atunci când 
alergau alături tânărul vânător şi prepelicarul său, nu 
puteai spune cu uşurinţă care din ei era mai sprinten. 


Totuşi, Jean n-avea încă la activ decât câţiva cerbi când 
dădu norocul peste el şi ucise un bizon, în ziua aceea avea 
să treacă prin adevărate primejdii, pentru că animalul, rănit 
de primul foc, se năpusti asupra lui. Cu oa doua 
împuşcătură, trasă în capul bizonului, reuşi să-l oprească 
abia cu o clipă înainte de a fi el însuşi răsturnat, călcat în 
picioare, tercuit pur şi simplu. E lesne de înţeles că se feri 
să dea amănunte despre acea întâmplare. Cum însă 
vitejeasca faptă se petrecuse la câteva sute de metri de râul 
Frazer, trebuiră să deshame caii şi să târască, ajutaţi de ei, 
uriaşul animal, a cărui coamă era atât de bogată, încât îl 
făcea să semene cu un leu. 

Se ştie cât de folositor e acest rumegător pentru indienii 
din prerie, care-l atacă fără să stea pe gânduri, fie cu 
lancea, fie cu săgeata. Pielea lui e patul wigwamu-lui (cort 
de piele, colibă a indienilor din America de Nord), 
învelitoarea familiei, iar preţul ei ajunge până la douăzeci 
de piaştri. Cât priveşte carnea, indigenii o uscă la soare, 
tăiată în bucăţi lungi - prețioasă rezervă pentru lunile 
bântuite de lipsuri. 

Dacă în mod obişnuit europenii nu mâncă decât limba 
bizonului - într-ade-văr, foarte gustoasă - personalul micii 
trupe se arătă mai puţin pretenţios. Nimic nu era vrednic 
de dispreţ pentru nişte stomacuri tinere. Carnea fu fiartă, 
prăjită, vârâtă la cuptor, aşadar Cornelia o găti atât de bine, 
încât o socotiră excelentă şi le ajunse pentru numeroase 
mese. Din limba animalului, însă, îi reveni fiecăruia doar 
câte o bucăţică şi, după părerea tuturor, nu mai mâncaseră 
niciodată ceva atât de bun. 

În timpul primelor cincisprezece zile de călătorie prin 
Columbia britanică, nu se mai întâmplă nici un eveniment 
care să merite a fi menţionat. Timpul începea totuşi să se 
schimbe şi nu era departe perioada unor ploi torențiale; 
chiar dacă nu l-ar fi împiedicat, acestea ar fi întârziat 
marşul spre nord. 


În asemenea condiţii se puteau aştepta şi la o revărsare a 
râului Frazer, ca urmare a creşterii nemăsurate a apelor. 
Revărsarea ar fi însemnat o mare încurcătură, ca să nu 
spunem o mare pericol pentru Belle-Roulotte. 

Din fericire, la căderea ploilor râul crescu rapid, fără să 
iasă totuşi din albie. Câmpia scăpă astfel de inundație, care 
ar fi înecat-o până la liziera pădurilor - acestea din urmă 
ocupau primele etaje ale văii. Vehiculul avansa, desigur, cu 
multă greutate, căci roţile i se înfundau în pământul moale. 
Dar, sub acoperişul său etanș şi solid, familia Cascabel îşi 
află adăpostul pe care Belle-Roulotte i-l oferise de atâtea ori 
împotriva vântului şi a furtunii. 

VII. 

PRIN CARIBU. 

Preacinstite Cascabel, de ce n-ai venit oare cu câţiva ani 
mai înainte să vizitezi regiunea pe care ţi-o aşterne sub 
picioare această parte a Columbiei britanice? De ce viaţa ta 
de saltimbanc nu te-a adus aici când aurul acoperea aceste 
terenuri şi nu trebuia decât să te apleci ca să-l aduni? De ce 
povestea despre o asemenea perioadă extraordinară, 
relatată de Jean tatălui său, era povestea trecutului şi nu a 
prezentului? 

— Am ajuns să vedem şi Caribii, tată, spuse Jean într-o zi. 

— Dar poate că nu ştii ce înseamnă Caribu... 

— N-am nici o îndoială, răspunse domnul Cascabel, - e un 
animal cu două, ori cu patru labe? 

— Un animal?! Exclamă Napoleone. 

— E mare? E râu? Muşcă? 

— Nu-i nici un animal, răspunse Jean. 

— E pur şi simplu un ţinut care se numeşte aşa, ţinutul 
aurului, un Eldorado al Columbiei. Ce de bogății avea şi 
câtă lume a mai îmbogăţit! 

— În timp ce alţii se ruinau, îmi închipui! replică domnul 
Cascabel. 

— Ai dreptate, tată, şi adaug chiar că ăştia din urmă erau 
cei mai mulţi. Şi totuşi, existau asociaţii de mineri care 


primeau până la două mii de mărci aur pe zi. Într-o anume 
vale din Caribii, denumită William Creek, scoteai aurul cu 
pumnii! însă, oricât.de mari ar fi fost resursele acelei văi 
aurifere, prea multă lume dăduse năvală s-o exploateze. 
Astfel că, de pe urma mulţimii de căutători adunaţi acolo şi 
a gloatei pe care o târau după ei, viaţa deveni curând 
cumplit de dificilă, fără a mai socoti uluitoarea scumpire a 
tuturor produselor. Mâncarea era peste măsură de scumpă, 
pânea ajunsese la un dolar livra, în mediul acela nesănătos 
apărură boli contagioase. Iar în final venirea în Caribu a 
însemnat, pentru cei mai mulţi, mizerie şi moarte. Oare nu 
tot aşa se întâmplase, cu câţiva ani mai înainte, în Australia 
şi în California? 

— Tată, zise Napoleone, totuşi ar fi bine să găsim în drum 
o bucată mare de aur! 

— Ce-ai face cu ea, micuţo? 

— Ce-ar face? Interveni Cornelia. 

— I-ar da-o mămicii ei, care ar şti s-o schimbe repede în 
bani. 

— Atunci, hai să căutăm, spuse Cuişoară, - şi cu siguranţă 
că până la urmă o să găsim... dacă nu cumva... 

— Dacă nu cumva n-o să găsim, vrei să spui? Vorbi Jean. 

— În mod sigur asta se va întâmpla, sărmane Cuişoară, 
căci sacul e gol, absolut gol. 

— Bine, bine, mai vedem noi, zise Sandre. 

— Gata, copii! spuse deodată domnul Cascabel, apelând la 
cel mai pompos ton de care era în stare. E interzis să te 
îmbogăţeşti în acest chip! Cu aur găsit pe un teritoriu 
englez... Ptiu! Trebuie să trecem repede, fără să ne oprim, 
fără să ne aplecăm după o singură pepită, nici dacă ar fi cât 
capul lui Cuişoară! lar odată ajunşi la frontieră, chiar de nu 
găsim acolo vreo tăbliță cu inscripţia „Rugăm, ştergeţi-vă 
picioarele”, noi tot o să ni le ştergem, copii, ca să nu ducem 
nimic de pe acest pământ columbian! 

Mereu acelaşi, Cesar Cascabel! Putea fi însă liniştit: după 
toate probabilitățile, pe niciunul dintre ai săi n-avea să-l 


aştepte şansa de a descoperi vreo pepită cât de mică. 
Totuşi, în timpul marşului, şi în ciuda interdicţiei domnului 
Cascabel, priviri cercetătoare măturau neîncetat suprafaţa 
solului. O pietricică oarecare apărea în ochii Napoleonei, 
dar mai ales în ai lui Sandre, tot atât de valoroasă ca o 
bucată de aur de aceeaşi greutate. Şi de ce nu? Nu ocupă 
America de Nord locul întâi în privinţa zăcămintelor 
aurifere? Australia, Rusia, Venezuela, China se înşiră abia 
după ea. începuse însă sezonul ploios, în fiecare zi cădeau 
mari cantităţi de apă, iar înaintarea devenea tot mai dificilă. 

Îndumătorul indian îndemna caii. Se temea ca nu cumva 
acele rios sau creeks, afluenții râului Frazer, să se umfle 
dintr-o dată. Cum să mai treacă dincolo, dacă dispăreau 
locurile de trecere? Belle-Roulotte risca să rămână 
imobilizată timp de câteva săptămâni, cât avea să ţină 
sezonul ploilor. Pentru a ieşi din valea Frazer trebuiau să 
întindă pasul. Am mai spus că nu aveai de ce să te temi de 
indigenii acelui ţinut de când cilicoţii fuseseră împinşi spre 
est. 

Nimic mai adevărat, numai că existau pe acolo nişte 
animale periculoase - urşi, mai ales - a căror întâlnire te 
expunea unor grave incidente. 

S-a întâmplat că Sandre era gata să verifice lucrul acesta 
pe propria sa piele, într-o împrejurare când putea plăti 
scump greşeala de a nu-şi fi ascultat tatăl. Era în 17 mai 
după-amiaza. Făcuseră popas la vreo cincizeci de paşi de un 
pârâu secat pe care atelajul tocmai îl trecuse. Cu malurile 
lui foarte abrupte, pârâul ar fi fost absolut de netrecut dacă 
o creştere bruscă a apei l-ar fi transformat în torent. 
Întrucât popasul urma să dureze vreo două ore, Jean porni 
înainte, să vâneze, pe când Sandre, cu toate că i se 
poruncise să nu se îndepărteze de tabără, trecea pârâul 
încoace şi încolo, fără să-l vadă nimeni, purtând cu sine 
doar o coardă lungă de vreo douăsprezece picioare, 
înfăşurată în jurul taliei. 


Puştiul avea un plan: văzuse o pasăre frumoasă, cu pene 
multicolore, şi o urmărea ca să-i descopere cuibul. 
Ajutându-se apoi de coardă, s-ar fi putut căţăra în oricare 
copac, so prindă. Îndepărtându-se astfel, Sandre săvârşea o 
imprudenţă cu atât mai gravă, cu cât timpul începea să se 
strice. O furtună amenințătoare urca rapid spre zenit. Dar 
numai de încearcă să-l opreşti pe un băiat care are de gând 
să prindă o pasăre! 

Aşa că Sandre intră în scurt timp într-o pădure deasă, ai 
cărei copaci începeau să se înalțe în stânga pârâului. 
Zburând din creangă în creangă, pasărea prinsese parcă 
gust să-l atragă după ea. 

Absorbit cu totul de urmărire, Sandre uitase că Belle- 
Roulotte trebuia să plece peste două ore şi, la vreo douăzeci 
de minute după ce părăsise locul popasului, se afla deja la o 
bună jumătate de leghe în adâncul pădurii. Acolo, nici urmă 
de drumuri, doar poteci înguste, năpădite de mărăcinişul 
crescut printre cedri şi brazi. Ciripind voioasă, pasărea 
zbura de la un copac la altul, iar Sandre alerga, sărea 
tinereşte, ca o pisică sălbatică. 

Eforturile îi fură totuşi fără succes, fiindcă pasărea dispăru 
în cele din urmă într-un hăţiş. 

Abia atunci văzu, printre crengile copacilor, cerul acoperit 
de nori grei. Mari scăpărări de lumină se revărsau peste 
pădurea întunecată. 

Erau primele fulgere, urmate curând de tunete prelungi. 

„Abia mai am timp să mă întorc. Şi ce-o să spună tata,” 
gândi băiatul. În clipa aceea privirea îi fu atrasă de un 
obiect neobişnuit, o piatră de formă bizară, având mărimea 
unui con de pin şi presărată cu puncte metalice. Nu credeţi 
că puştiul şi-a închipuit că dăduse peste o pepită uitată prin 
partea aceea a ținutului Caribii? Scoţând un strigăt de 
bucurie, o luă, o cântări în mână şi o puse în buzunar cu 
gândul să nu spună nimănui că o găsise. 

„Să vedem ce-or să zică mai târziu, când o s-o schimb pe 
bani de aur!” 


Abia apucase Sandre să-şi vâre în buzunar preţioasa 
piatră, că furtuna se şi dezlănţui cu un tunet puternic. 
Ultimele ecouri se repercutau încă prin spaţiu, când se auzi 
un răget. La douăzeci de paşi, lângă un tufiş des, se afla un 
urs enorm, din specia grizzly. Şi, oricât de curajos era, 
Sandre o luă la sănătoasa cât îl ţineau puterile, 
îndreptându-se spre pârâu. Ursul se repezi numaidecât 
după el. Dacă Sandre ar fi putut intra în albia pârâului, să-l 
treacă şi să se refugieze în tabără, era salvat. Ursul putea fi 
ţinut la respect pe malul stâng, sau chiar doborât dacă 
încerca să coboare în albie. Dar de-acum turna cu găleata, 
fulgera tot mai des, iar cerul răsuna până departe de 
bubuitul tunetelor. Sandre era ud până la piele şi hainele 
înmuiate îl împiedicau să fugă; risca să cadă la fiecare pas, 
iar o cădere i-ar fi fost fatală. Reuşi, totuşi, să păstreze 
distanţa şi în mai puţin de un sfert de oră era pe malul 
pârâului. Acolo îl aştepta un obstacol de netrecut. Devenit 
torent, pârâul rostogolea la vale pietre, trunchiuri, buturugi 
smulse de viitoare. Apele urcau până în buza malului. Dacă 
s-ar fi aruncat în vârtejul acela, ar fi fost pierdut, fără nici o 
şansă de scăpare. Sandre nu îndrăznea să se întoarcă. 
Simţea ursul pe urmele lui, gata să-l apuce în gheare. Şi era 
cu neputinţă să-şi anunţe prezenţa, fiindcă Belle-Roulotte 
abia se vedea printre copaci. 

Instinctul îl conduse, aproape fără să se mai gândească, 
spre ceea ce putea fi salvarea lui. 

La cinci paşi se afla un copac, un cedru, cu ramurile cele 
mai de jos întinse peste pârâu. Băiatul se repezi sprinten 
spre trunchiul nu prea gros, îl cuprinse cu braţele şi, ajutat 
de asperităţile scoarţei, urcă în furca crengilor, apoi se 
strecură printre ramurile de deasupra. O maimuţă n-ar fi 
fost nici mai pricepută, nici mai agilă. Era, de fapt, ceva 
firesc pentru un mic clovn. Se putu crede în siguranţă. 

Din păcate, nu pentru mult timp. Pentru că ursul, oprit 
lângă copac, se pregătea să se caţăre şi i-ar fi fost greu să 
scape de el, chiar suindu-se pe crengile cele mai înalte. 


Sandre nu-şi pierdu cumpătul. Nu era oare fiul demn al 
celebrului Cascabel, care ieşea viu şi nevătămat din cele 
mai grele încercări? 

Trebuia să coboare din copac - dar cum? - şi să treacă 
torentul, însă în ce fel? Din cauza ploii torențiale pârâul 
începea să se reverse, împrăştiindu-şi apele pe malul drept, 
cel cu tabăra. 

Să strige după ajutor? Era imposibil ca ţipetele să-i fie 
auzite printre rafalele cumplite ale vântului. De altfel, dacă 
domnul Cascabel, Jean şi Cuişoară începuseră cumva să-l 
caute, o făceau pesemne în faţa şi nu în urma vehiculului. 
Le putea trece prin cap că Sandre traversase iarăşi pârâul? 

Între timp, ursul se căţăra... Încet, dar se căţăra, urmând 
să ajungă în scurt timp la furca cedrului. Cât despre 
Sandre, el încerca să ajungă în vârf. 

Chiar atunci puştiului îi veni o idee. Văzând că unele 
ramuri se întindeau pe deasupra pârâului pe o lungime de 
vreo zece picioare, desfăcu în grabă coarda din jurul 
mijlocului, pregăti o buclă şi reuşi să apuce cu ea capătul 
unei astfel de crengi orizontale. Ridică apoi creanga, 
trăgând de coardă spre el, şi o ţinu în poziţie verticală. Făcu 
totul cu îndemânare, rapid, cu o perfectă prezenţă de spirit. 
Nu avea timp de pierdut, ursul tocmai suise trunchiul şi 
încerca să-şi facă loc printre crengi. 

Dar, în clipa aceea, ţinându-se de capătul crengii ridicate, 
Sandre o lăsă să se destindă ca un arc şi fu proiectat pe 
deasupra pârâului, aşa cum e catapultată o piatră. Zvâcnind 
puternic prin aer, se răsuci şi căzu pe malul drept, pe când 
ursul, cu buzele umflate, privea după prada care îşi luase 
zborul. 

— Ah, puşlamaua! 

Cu acest compliment îl întâmpină domnul Cascabel pe 
micul imprudent, întâlnindu-l pe când el însuşi îşi făcea 
apariţia pe malul pârâului, însoţit de Jean şi de Cuişoară, 
după ce-l căutaseră fără succes în jurul locului de popas. 


— Puşlama ce eşti, spuse încă o dată,- ce spaimă am tras 
din pricina ta! 

— Bine, tată, haide, smulge-mi urechile, acceptă Sandre, 
îmi merit pedeapsa. 

Dar, în loc să-şi ia fiul de urechi, domnul Cascabel nu 
rezistă dorinţei de a-l săruta pe amândoi obrajii, îi spuse: 

— Să nu mai faci una ca asta, că altfel... 

— Mă săruţi din nou, răspunse Sandre, îmbrăţişându-şi la 
rândul său tatăl. Apoi strigă: 

— L-am păcălit zdravăn pe ursan! Pare cam năuc moş 
Martin, ăsta, de doi bani. Jean ar fi vrut nespus să vâneze 
fiara, care se îndepărtase. Nu putea fi, însă, vorba să-l 
urmărească. Apa creştea şi, înainte de orice, trebuiau să 
scape de inundație, aşa că se întoarseră toţi patru la Belle- 
Roulotte. 

VIII. 

SATUL TICĂLOŞILOR. 

Opt zile mai târziu, în 26 mai, se aflau la izvoarele râului 
Frazer. Ploiase întruna, zi şi noapte, însă călăuza spunea că 
timpul ploios urma să se sfârşească nu peste mult. 
înconjurând izvoarele râului printr-un ţinut destul de 
muntos, Belle-Roulotte o apucă dea dreptul spre vest. Alte 
câteva zile de marş şi domnul Cascabel avea să fie la 
frontiera cu Alaska. În ultima săptămână nu întâlniseră nici 
târguri, nici cătune pe traseul urmat de Ro No. În fond, n- 
aveau decât cuvinte de laudă pentru acest indian, bun 
cunoscător al locurilor. În ziua aceea, ghidul îi aduse la 
cunoştinţă domnului Cascabel că, dacă dorea, puteau opri 
într-un sat apropiat, unde un popas de douăzeci şi patru de 
ore ar fi fost binevenit pentru cai, care erau cam răzbiţi de 
oboseală. 

— Despre ce sat e vorba, întrebă domnul Cascabel, mereu 
neîncrezător în privinţa localnicilor. 

— Satul Ticăloşilor, răspunse îndrumătorul. 

— Satul Ticăloşilor, exclamă domnul Cascabel. 


— Da, zise Jean, chiar aşa e trecut pe hartă. Dar îmi 
închipui că-i numele vreunui trib indian, bunăoară koquin ( 
Joc de cuvinte intraductibil: coquin, în franceză, ticălos, 
netrebnic şi koquin, cuvânt indian pronunţat oarecum 
asemănător). 

— Bine, bine, fără atâtea explicaţii, replică domnul 
Cascabel. Spre seară Belle-Roulotte făcu popas la intrarea 
în sat. Mai aveau cel mult trei zile până la frontiera 
geografică dintre Alaska şi Columbia britanică. 

De acolo înainte, domnul Cascabel avea să-şi recapete 
repede buna dispoziţie obişnuită, pe care şi-o pierduse pe 
teritoriul majestăţii sale britanice. Satul Ticăloşilor era 
locuit de indieni. Se mai aflau atunci acolo şi nişte englezi, 
vânători de profesie ori simpli amatori veniţi doar pentru 
sezonul de vânătoare. Printre ofiţerii garnizoanei Victoria, 
prezenţi acolo, era şi un oarecare baronet, Sir Edward 
Turner, ins trufaş, necioplit, insolent, plin de sine şi de 
naționalitatea lui -unul dintre acei gentlemani care cred că- 
şi pot permite orice pentru simplul fapt că sunt englezi. Se 
înţelege că-i detesta pe francezi, cel puţin tot atâta cât îi 
detesta şi domnul Cascabel pe compatrioţii baronetului. Se 
va vedea dacă erau făcuţi să se înţeleagă unul pe celălalt! 

Chiar în seara când poposiseră, în timp ce Jean, Sandre şi 
Cuişoară erau plecaţi după provizii, cânii baronetului se 
întâlniră în vecinătatea taberei cu Wagram şi Marengo, 
care împărtăşeau, evident, antipatiile naţionale ale 
stăpânului lor. De aici, neînţelegeri între prepelicar şi caniş, 
pe de-o parte, şi pointeri pe de altă parte, apoi hărmălaie, 
muşcături, luptă, iar în final intervenţia proprietarilor. 

Auzind larma, Sir Edward Turner ieşi din casa pe care o 
ocupa la intrarea satului şi ameninţă cu biciul cânii 
domnului Cascabel. 

Acesta se repezi numaidecât înaintea baronetului, luând 
apărarea cânilor săi. Sir Edward Turner, care vorbea foarte 
corect franţuzeşte, îşi dădu imediat seama cu cine avea de- 
a face şi, lăsând frâu liber insolenţei, nu se sinchisi să-i 


trateze „la modul britanic” pe saltimbanc în particular şi pe 
compatrioţii lui în general. Vă închipuiţi cu uşurinţă ce 
simţea domnul Cascabel, pus într-o asemenea situaţie. 
Totuşi, întrucât nu dorea să se ajungă la o încurcătură 
neplăcută, şi încă pe pământ englez, ceea ce putea aduce 
după sine necazuri, bunăoară întârzierea călătoriei, se 
stăpâni şi răspunse pe un ton destul de cuviincios: 

— Cânii dumitale i-au atacat întâi pe ai mei, domnule! 

— Ba ai dumitale, ripostă baronetul, - câni de măscărici! 
Nu merită decât muşcături şi lovituri de bici. 

— Domnule, reluă Cesar Cascabel înflăcărându-se în ciuda 
hotărârii de a-şi păstra calmul, - îţi atrag atenţia că 
asemenea vorbe nu fac cinste unui gentleman! 

— Şi totuşi, ăsta-i singurul răspuns ce se cuvine unui om 
de teapa dumitale! 

— Domnule, eu sunt politicos, iar dumneata eşti un 
bădăran. 

— Ah! Bagă de seamă! îndrăzneşti să-l înfrunţi pe 
baronetul Sir Edward Turner? 

Domnul Cascabel fu cuprins de mânie şi, cu faţa palidă, cu 
ochi arzători, cu pumnii strânşi ameninţător, tocmai se 
îndrepta spre baronet când sosi în fugă Napoleone. 

— Haide, tată, zise ea, - te cheamă mama. 

Cornelia îşi trimisese fiica să-l convingă pe domnul 
Cascabel să intre în BelleRoulotte. 

— Numaidecât, răspunse acesta, - spune-i maică-ţi să 
aştepte până termin cu gentlemanul ăsta, Napoleone! 

Auzind numele, baronetul izbucni într-un râs cât se poate 
de dispreţuitor, 

— Napoleone, repeata baronetul întruna. Napoleone, 
puştoaica asta? Numele monstrului care... 

Era mai mult decât putea suporta domnul Cascabel. 
Înaintă cu braţele încruţişate aproape să-l atingăpe 
baronet. 

— Mă insulţi! Zise. 

— 'Te insult eu pe... dumneata? 


— Pe mine şi pe marele bărbat care n-ar fi avut ce allege 
din insula voastră dacă ar fi debarcat! 

— Nu zău? 

— Ar fi înghiţit-o ca pe-o stridie! 

— Maăscărici afurisit, strigă baronetul. 

Se trase puţin îndărăt luând poziţia boxerului aflat în 
defensivă. 

— Da, mă insulţi domnule baronet, şi ai să-mi dai 
socoteală. 

— Să dau socoteală unui saltimbanc? 

— Jignindu-l, ţi l-ai făcut egal! Şi-o să ne batem cu sabia, 
cu pistolul cu spada, cu ce doreşti, chiar şi cu pumnii! 

— De ce nu cu nişte pocnitori, ca paiaţele dumitale în 
arenă, ripostă baronetul. 

— Apără-te... 

— Să mă bat cu unul care colindă prin bâlciuri? 

— Chiar aşa! ţipă domnul Cascabel ajuns în culmea furiei. 
Aşa, te baţi sau te dai bătut. 

Şi, fără să se gândească atunci că adversarul său avea 
desigur avantajla box în care englezii excelează era să se 
repeadă asupra lui când interveni Cornelia în persoană. În 
aceeaşi clipă sosiră în grabă câţiva ofiţeri din regimentul lui 
Sir Edward Turner, camarazii săi de vânătoare. Alăturându- 
se baronetului, erau hotărâți să nu-l lase să se compromită 
„Cu un asemenea specimen” copleşiră cu invective familia 
Cascabel. Injuriile nu o impresionară deloc pe 
impunătoarea Cornelia cel puţin în aparenţă. Se mulţi să-i 
arunce lui Sir Edward Turner o privire nu tocmai 
liniştitoare pentru cel ce i-a insultat soţul. 

Jean, Cuişoară şi Sandre tocmai soseau şi ei iar disputa 
ameninţa să degenereze în bătaie. Doamna Cascabel strigă: 

— Haide, Cesar, şi voi copii, veniţi încoace. Toată lumea în 
rulotă, şi cât mai repede. 

Şi o spuse pe un ton atât de poruncitor încât nimeni nu-şi 
premise să nu se supună ordinului. 


Vai de seara petrecută de domnul Cascabel! Nu-şi putea 
potoli mânia. El cu onoarea rănită, lovit în persoana marelui 
său erou. Insultat de un englez. Dorea să se ducă să-l caute, 
să se bată cu toţi camarazii lui de arme, cu toţi ticăloşii din 
Satul Ticăloşlor! 

Iar copii lui abia aşteptau să-l însoţească. Până şi Cuişoară, 
care repeta întruna că ar mânca nasul unui englez, dacă nu 
cumva urechea! 

Cornelia avu de luptat nu glumă până ce să-i potolească pe 
turbaţii aceia. Ea recunoştea, la urma urmei, că Sir Edward 
Turner era cel culpabil. Nu putea nega faptul că mai întâi 
soţul ei apoi toată familia fuseseră trataţi cât se poate de 
necuvincios, cum nu se cuvenea să fie tratat nici măcar 
ultimul din comedianţi. 

Totuşi, nedorind ca situaţia să se înrăutăţească, nu cedă 
deloc; ţinu piept furtunii şi, când soţul ei îşi exprimă dorinţa 
de a-i trage baronetului o mamă de bătaie, îi răspunse: 

— Îţi interzic, Cesar! 

Iar domnul Cascabel, rozându-şi frâul, trebui să se supună 
poruncii, soţiei sale. Cât ar fi dorit Cornelia să se facă mai 
repede dimineaţă, să se vadă odată plecaţi din satul acela 
blestemat! N-ar fi fost liniştită decât atunci când întreaga 
familie urma să se găsească mai la nord cu câteva mile. Şi, 
ca să fie sigură că nimeni n-avea să iasă peste noapte, nu 
numai că zăvori cu grijă uşa vehiculului, dar mai şi rămase 
afară, să stea de pază. 

A doua zi, 27 mai, la orele trei dimineaţa, Cornelia trezi pe 
toată lumea. Pentru mai multă siguranţă, dorea să plece 
înainte de aurora dimineţii, când toţi, indieni şi englezi 
deopotrivă, dormeau încă. Era cel mai bun mijloc de a 
împiedica înfruntarea să reînceapă şi mai vârtos. Până şi la 
ora aceea mică - amănunt de reţinut - se părea că femeia 
era extrem de grăbită să ridice tabăra. Foarte agitată, cu 
privirea neliniştită, aruncându-şi în stânga şi-n dreapta 
ochii îngrijoraţi, îi zorea, îi dojenea, îi lua la rost pe soţul ei, 


pe copii şi pe Cuişoară, fiindcă nu se grăbeau aşa cum i-ar fi 
plăcut ei. 

— Peste câte zile trecem frontiera? îl întrebă pe ghid. 

— Peste trei, dacă nu întârziem pe drum, răspunse Ro No. 

— La drum, exclamă Cornelia. 

— Măcar dacă ne-am vedea odată plecaţi! 

N-ar trebui, totuşi, să ne închipuim că domnul Cascabel 
înghiţise insultele din ajun. Era greu pentru un normand, 
tot atât de francez pe cât pe patriot, să plece din sat fără 
să-i plătească baronetului ce i se cuvenea. 

— Iată ce înseamnă, spunea, să pui piciorul într-o ţară a lui 
John Bull. 

Dar, cu toate că ar fi vrut să dea o raită în direcţia satului, 
sperând să-l întâlnească pe, sir Edward Turner, cu toate că 
arunca dese priviri spre obloanele închise ale casei unde 
locuia acel gentleman, nu îndrăznea să se îndepărteze de 
cumplita Cornelia. Ea nu-l slăbea o clipă. 

— Unde te duci, Cesar? Stai aici, Cesar! îţi interzic să te 
mişti din loc, Cesar! 

Numai asta auzea domnul Cascabel. Niciodată nu fusese 
dominat în felul acesta de minunata şi impunătoarea sa 
muiere. 

Din fericire, datorită poruncilor repetate, pregătirile se 
făcură rapid, iar caii îşi reluară locul în hamuri. La patru 
dimineaţa, cânii, maimuța şi papagalul, soţul, băieţii şi 
fetiţa, cu toţii erau instalaţi în Beile-Roulotte. Cornelia se 
aşezase în faţă. Apoi, îndată ce Cuişoară şi călăuza îşi luară 
în primire locurile înaintea cailor, fu dat semnalul de 
plecare. După un sfert de oră, Satul Ticăloşilor dispărea 
îndărătul lizierei de copaci mari care-l înconjurau ca un 
brâu. Abia atunci începeau să apară aurora dimineţii. Era 
linişte deplină. Nici o fiinţă nu se vedea pe câmpia întinsă, 
prelungită spre nord. În sfârşit, când avură certitudinea că 
plecaseră fără să-i fi observat nimeni din sat, că nici indienii 
şi nici englezii nu intenționau să le taie drumul, Cornelia 


răsuflă uşurată; fapt pentru care soţul ei se simţi, poate, 
uşor ofensat. 

— Prin urmare, îţi era frică de indivizii ăia, Cornelia, 
întrebă el. 

— Foarte mult, se mulţumi ea să răspundă. 

Următoarele trei zile s-au scurs fără nici un incident şi, aşa 
cum anunţase călăuza, ajunseră la capătul Columbiei 
britanice. 

Trecând cu bine frontiera cu Alaska, Belle-Roulotte făcu 
un nou popas. În locul acela nu le rămânea decât să-l 
plătească pe indian, care se arătase pe cât,de zelos, pe atât 
de credincios, şi să-i mulţumească pentru servicii. Apoi Ro 
No îşi luă rămas bun de la familie, după ce mai întâi le 
arătase în ce direcţie să meargă ca să ajungă pe drumul cel 
mai scurt la Sitka, în capitala posesiunilor ruseşti. Acum, 
când nu se mai aflau pe teritoriu englez, domnul Cascabel 
ar fi trebuit să se simtă mai în largul său. Dar nici vorbă de 
aşa ceva! După trei zile, tot nu-şi revenise de pe urma 
întâmplării petrecute în Satul Ticăloşilor, îi stătea ca un 
ghimpe în inimă. Aşa că nu se putu abţine să nu-i spună 
Corneliei: 

— Trebuia să mă fi lăsat să mă întorc şi să-mi închei 
socotelile cu mylordul ăla. 

— Povestea-i rezolvată, Cesar, răspunse simplu doamna 
Cascabel. Era, într-adevăr, rezolvată, şi încă bine de tot. În 
timpul nopţii, când toţi ai casei dormeau, Cornelia dăduse 
târcoale pe lângă locuinţa baronetului. Văzându-l că iese şi 
se îndreaptă spre locul de pândă, îl urmărise câteva sute de 
paşi. lar odată intrat în pădure, „locul întâi la concursul din 
Chicago” îi administra o bătaie zdravănă, în stare să lase lat 
un bărbat, învineţit tot, Sir Edward Turner nu-şi reveni 
decât a doua zi şi fu nevoit să poarte încă mult timp 
semnele întâlnirii sale cu femeia aceea drăguță. 

— Ah, Cornelia... Cornelia, exclamă soţul ei, strângând-o în 
braţe, - mi-ai salvat onoarea... Ai fost cu adevărat demnă de 
numele Cascabel! 


IX. 

PE AICI NU SE TRECE. 

Alaska este acea parte a continentului care se află în nord- 
vestul Americii de Nord, între paralelele cincizeci şi două şi 
şaptezeci şi două de grade. Prin urmare, e tăiată de-a 
curmezişul de linia cercului polar arctic, care continuă 
peste strâmtoarea Bering. Priviţi mai cu atenţie harta şi veţi 
distinge destul de clar forma unei căpăţâni cu barbişon. 
Fruntea este cuprinsă între capul Lisabona şi capul Barrow; 
orbita ochiului e golful Kotzebue; nasul e capul Prinţul de 
Wales; gura e golful Norton, iar tradiționalul barbişon e 
peninsula Alaska, prelungită cu şirul insulelor Aleutine, care 
se avântă în Oceanul Pacific. Căpăţâna se termină cu Munţii 
Coastei, ale căror ultime pante pier în Oceanul îngheţat. 

Acesta e ţinutul pe care Belle-Roulotte urma să-l 
traverseze oblic pe o distanţă de şase sute de leghe. 

Se înţelege că Jean studiase cu grijă harta, munţii, apele, 
conformaţia litoralului şi, în fine, traseul pe care îl aveau de 
parcurs. Pe tema asta ţinuse chiar o scurtă conferinţă 
ascultată de familia lui cu cel mai viu interes. 

Datorită strădaniilor sale, toţi ştiau - până şi Cuişoară - că 
acel ţinut, situat în extremul nord-vestic al continentului 
american, fusese vizitat mai întâi de ruşi, apoi de francezul 
Laperouse şi de englezul Vancouver, iar la urmă de 
americanul Mac Clure cu prilejul expediției organizate de el 
în căutarea lui Sir John Franklin. În realitate, era o regiune 
cunoscută deja - chiar dacă numai parţial - ca urmare a 
călătoriilor lui Frederic Whimper şi a colonelului Bulxley, în 
1865, când se punea problema instalării unui cablu 
submarin între lumea veche şi cea nouă, prin strâmtoarea 
Bering. Până atunci provincia Alaska nu fusese străbătută 
decât de reprezentanţii firmelor specializate în comerţul cu 
piei şi blănuri. 

În timpul acela reapăruse în politica internaţională celebra 
doctrină a lui Monroe, după care America trebuia să 


aparţină în întregime americanilor. Cum coloniile Marii 
Britanii 

— Columbia şi Dominionul - nu le puteau reveni decât într- 
un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, poate că Rusia 
avea să consimtă să cedeze Uniunii, Alaska, asta însemnând 
un teritoriu de patruzeci şi cinci de mii de leghe pătrate, în 
acest sens fură purtate serioase tratative cu guvernul 
Rusiei. 

În Statele Unite, domnul Steward, secretarul de stat, fu 
mai întâi luat peste picior când emise pretenţia de a se 
obţine această Walrussia, - tărâm al focilor -, cu care se 
părea că Republica n-avea ce să facă. Totuşi, insistenţele 
domnului Steward, servite de o încăpățânare tipică de 
yankeu, făcură ca în 1867 lucrurile să fie foarte avansate. 
Trebuie chiar să spunem că, dacă tratatul dintre America şi 
Rusia nu fusese încă semnat, operaţia urma să se facă de la 
o zi la alta. 

În seara de 31 mai familia Cascabel făcu popas chiar pe 
frontieră, lângă un pâlc de copaci înalţi, în locul acela, 
Belle-Roulotte nu se mai afla pe teritoriul Columbiei 
britanice, ci în Alaska, pe posesiunile ruseşti. Domnul 
Cascabel putea fi liniştit în privinţa asta. Aşa că îi revenise 
buna dispoziţie şi ea era atât de molipsitoare, încât i-o 
împărtăşeau toţi ai săi. De acum înainte, până la limitele 
Rusiei europene, itinerarul lor n-avea să mai părăsească 
acest teritoriu. Provincia Alaska, sau Siberia asiatică, toate 
aceste ţinuturi vaste nu erau oare sub dominaţia ţarului? 

Masa fu însoţită de multă veselie. Jean vânase un iepure 
mare şi gras, stârnit de Wagram dintr-un desiş. Un veritabil 
iepure rusesc, dacă doriţi. 

— O să bem şi un vin bun, zise domnul Cascabel. 

— Cerule! Îmi pare că respir mai uşor dincoace de 
frontieră. E aici un aer american, amestecat cu cel rusesc! 
Respiraţi adânc, copii! Nu vă sfiiţi. Ajunge pentru toată 
lumea, chiar şi pentru Cuişoară, cu toate că are un nas lung 


de doi coţi. Uf! M-au sufocat cele cinci săptămâni, cât am 
traversat Columbia asta blestemată! 

Isprăviră cina, sorbiră-ultima picătură din vinul cel bun şi 
se duseră cu toţii la culcare. Noaptea trecu într-o linişte 
desăvârşită. Nici apropierea unor animale răufăcătoare, 
nici apariţia indienilor nomazi n-o tulburară. A doua zi, atât 
caii cât şi clinii îşi reveniseră din oboseală. 

Tabăra fu ridicată din timp şi oaspeţii primitoarei Ruşii, 
„sora Franţei”, cum îi spunea domnul Cascabel, se 
pregătiră de plecare. Nu dură mult. Cu ceva mai înainte de 
orele şase dimineaţa, Belle-Roulotte avansa spre nord-vest 
ca să ajungă la râul Simpson, pe care urmau să-l traverseze 
cu bacul. 

Limba de pământ pe care Alaska o întinde spre sud este o 
fâşie îngustă, cunoscută în general sub numele de 
Thlinkithen. Ea se învecinează la apus cu un număr 
oarecare de insule şi arhipelaguri, cum ar fi Prinţul de 
Wales, Croozer, Kuju, Baranov, Sitka şi altele. Pe această 
ultimă insulă e situată capitala coloniei ruseşti, purtând 
numele de Noul Arhanghelsk. Când Belk-Roulotte va ajunge 
la Sitka, domnul Cascabel avea de gând să facă acolo un 
popas de mai multe zile, întâi ca să se odihnească, dar şi ca 
să-şi facă pregătirile pentru finalul primei părţi a călătoriei 
sale, care trebuia să-l scoată la strâmtoarea Bering. 

Traseul îi obliga să urmeze o fâşie de pământ capricios 
decupată de-a lungul munţilor de coastă. 

Domnul Cascabel porni aşadar, însă nici nu apucă să 
păşească bine pe solul Alaskăi, că un obstacol îl şi opri 
categoric, iar acel obstacol părea de netrecut. Primitoarea 
Rusie, sora Franţei, nu părea deloc dispusă să fie 
ospitalieră cu aceşti fraţi francezi ce alcătuiau familia 
Cascabel. 

Într-adevăr, Rusia li se prezentă sub înfăţişarea a trei 
agenţi de frontieră, indivizi zdraveni cu bărbi stufoase, cu 
capete mari şi nasuri cârne, cu un aer asiatic, dar îmbrăcaţi 


în uniforme negre şi purtând acele caschete plate care 
inspiră un temeinic respect atâtor milioane de oameni. 

La un semn al şefului agenţilor, Belle-Roulotte se opri, iar 
Cuişoară, care mâna caii, îşi chemă patronul. 

Domnul Cascabel apăru în uşa primului compartiment, 
urmat de copii şi de soţia sa. Coborâră cu toţii, întrucâtva 
neliniştiţi de uniformele acelea. 

— Paşapoartele! ceru agentul în ruseşte, limbă pe care 
domnul Cascabel o pricepu cât se poate de bine în acea 
împrejurare. 

— Ce paşapoarte? întrebă. 

— Da! Nu poţi intra fără paşaport pe posesiunile ţarului! 

— Păi, noi nu avem aşa ceva, stimate domn, răspunse 
politicos domnul Cascabel. 

— Atunci n-o să treceţi! 

Era limpede şi semnificativ, ca o poartă pe care o închizi în 
nasul unui nepoftit. Domnul Cascabel se strâmbă. Înţelese 
cât de severe erau instrucţiunile administraţiei ruse şi că 
era puţin probabil să ajungă la un aranjament. Ce ghinion, 
într-adevăr, să-i întâlnească pe agenţii aceia tocmai în locul 
pe unde Belle-Rouloite trecuse frontiera! 

Foarte neliniştiţi, Cornelia şi Jean aşteptau rezultatul 
acelei discuţii de care depindea continuarea călătoriei. 

— Oameni buni, zise domnul Cascabel apăsând cuvintele şi 
gesticulând larg ca să-şi pună şi mai mult în evidenţă 
limbuţia obişnuită, noi suntem francezi şi facem o călătorie 
pentru plăcerea noastră, aş îndrăzni să spun că şi pentru a 
altora, îndeosebi a nobililor boieri când aceştia binevoiesc 
să ne onoreze cu prezenţa lor. Am crezut că ne putem lipsi 
de hârtii pe pământul majestăţii sale ţarul, împăratul 
tuturor ruşilor... 

— Niciodată nu s-a întâmplat să intre cineva fără permis 
special pe teritoriul său, niciodată! 

— Şi nu s-ar putea o dată... măcar o singură dată? reluă 
domnul Cascabel cu o voce plină de insinuări. 


— Nu, răspunse agentul pe un ton aspru, de neînduplecat. 
Aşa că, înapoi, şi fără să mai staţi pe gânduri! 

— În sfârşit, unde se pot procura paşapoartele acelea, 
întrebă domnul Cascabel. 

— Vă priveşte. 

— Lăsaţi-ne să mergem până la Sitka, iar acolo, prin 
intermediul consulului Franţei... 

— Nu-i nici un consul al Franţei la Sitka. Dar, de fapt, de 
unde veniţi? 

— De la Sacramento. 

— Înseamnă că trebuia să vă faceţi rost de paşapoarte la 
Sacramente. Prin urmare, nu mai insistaţi degeaba! 

— Nu-i deloc degeaba, vorbi iarăşi domnul Cascabel, 
fiindcă vrem să ne întoarcem în Europa. 

— În Europa... urmând direcţia asta?! 

Domnul Cascabel pricepu că răspunsul său îl făcea cât se 
poate de suspect, deoarece ideea de a te-întoarce în Europa 
pe drumul acela era cam năstruşnică. 

— Da, spuse, anumite împrejurări ne-au obligat să 
acceptăm acest ocol. 

— Nu mă interesează! zise agentul. Peste teritoriile ruseşti 
nu se trece fără paşaport. 

— Dacă nu trebuie decât să plătim ceva, poate ajungem 
totuşi să ne înţelegem? se interesă domnul Cascabel. 

Şi, spunând asta, trase cu ochiul într-un fel cât se poate de 
semnificativ. Se părea însă că nici în asemenea condiţii nu 
aveau să cadă la înţelegere. 

— Oameni buni, reluă domnul Cascabel în disperare de 
cauză, se poate oare să nu fi auzit niciodată de familia 
Cascabel? 

Rostise cuvintele acelea de parcă familia Cascabel ar fi fost 
egală, ca importanţă, cu a Romanovilor! 

Nici aşa nu avu mai mult succes. Fu nevoit să facă stânga- 
mprejur şi cale întoarsă. Agenţii merseră cu dispoziţiile lor 
severe şi de neînduplecat până acolo încât însoţiră vehiculul 
dincolo de frontieră, somându-i categoric pe ocupanţii lui să 


n-o mai treacă înapoi. Ruşinat, domnul Cascabel se afla, 
prin urmare, iarăşi pe teritoriul Columbiei britanice. 

Vom recunoaşte că situaţia era neplăcută şi, totodată, cât 
se poate de îngrijorătoare. Toate planurile se dăduseră 
peste cap. Erau nevoiţi să renunţe la itinerarul adoptat cu 
atâta entuziasm. Călătoria prin vest, întoarcerea în Europa 
prin Siberia asiatică, devenea imposibilă fără paşaport. 
Puteau, desigur, să ajungă la New York în condiţii obişnuite. 
Dar cum să treacă Oceanul Atlantic fără pachebot şi cum să 
urce pe un pachebot fără banii cu care să-şi plătească 
locul? 

Şi n-ar fi fost prea înţelept,să spere că şi-ar putea procura 
din mers suma necesară unor asemenea cheltuieli. La urma 
urmei, cât timp le-ar fi trebuit ca s-o strângă? Familia 
Cascabel - de ce să n-o spunem? - epuizase Statele Unite, 
în douăzeci de ani, nu rămăsese oraş ori târg nevămuit pe 
traseul lui Great Trunk. Acum n-ar fi adunat nici în cenți ce 
adunaseră altădată în dolari. Nu! Să se apuce din nou de 
colindat estul, asta ar fi adus nesfârşite întârzieri, poate ani 
şi ani înainte de a reuşi să plece în Europa. Erau siliţi să 
descopere, cu orice preţ, o şmecherie prin care Belle- 
Roulotte să ajungă la Sitka. Iată ce gândeau, ce discutau 
membrii acelei nostime familii, abandonaţi de cei trei agenţi 
în asemenea cugetări neplăcute. 

— Frumoasă încurcătură, zise Cornelia, clătinând din cap. 

— Chiar minunată, adăugă domnul Cascabel. Suntem în 
impas, într-o fundătură. Haide, bătrâne luptător în arenele 
publice, oare nu mai ai resurse care să te scoată deasupra 
nenorocului? O să te laşi copleşit de ghinion? Tu, saltimbanc 
dedat la toate farsele şi trucurile, n-o să izbuteşti acum să 
te descurci? [i s-a golit sacul cu şmecherii? 

Oare imaginaţia ta atât de bogată în născociri salvatoare 
n-o să învingă şi de data asta? 

— Cesar, spuse Cornelia, din moment ce afurisiţii âia de 
agenţi erau acolo tocmai la ţanc ca să nu ne lase să trecem 
frontiera, hai să vorbim cu şeful lor. 


— Şeful lor! exclamă domnul-Cascabel. Păi şeful lor e 
guvernatorul Alaskăi, vreun colonel rus tot atât de 
încăpățânat ca şi subalternii lui, şi care o să ne trimită la 
dracu! 

— De altfel, precis îşi are reşedinţa la Sitka, remarcă Jean, 
şi tocmai la Sitka nu ne lasă să mergem. 

— Poate că poliţaii ăştia n-or să aibă nimic împotrivă să-l 
conducă pe unul dintre noi la guvernator, făcu o observaţie 
judicioasă Cuişoară. 

— Ia te uită! Cuişoară are dreptate, aprecie domnul 
Cascabel. 

— E o idee grozavă. 

— Dacă nu cumva e o idee proastă, adăugă Cuişoară 
corectivul obişnuit. 

— Trebuie să încercăm, înainte de a ne întoarce din drum, 
zise Jean. Şi, dacă vrei, tată, mă duc eu... 

— Nu, mai bine mă duc eu, spuse domnul Cascabel. Sitka e 
departe de graniţă? 

— Vreo sută de leghe, răspunse Jean. 

— Înseamnă că peste vreo zece zile aş putea fi din nou în 
tabără. Să aşteptăm până mâne şi-o să ne încercăm 
norocul. 

A doua zi, cum se crăpă de ziuă, domnul Cascabel porni 
să-i caute pe agenţi, îi găsi repede şi uşor, întrucât 
rămăseseră de veghe în preajma vehiculului. 

— Iar dumneata? îi strigară pe un ton ameninţător. 

— Iar eu, răspunse domnul Cascabel cu cel mai încântător 
surâs de care era în stare. Şi, cu tot felul de amabilităţi la 
adresa administraţiei ruse, le aduse la cunoştinţă că ar dori 
să fie condus la excelența sa guvernatorul din Alaska. Se 
oferea să plătească cheltuielile de deplasare ale 
„onorabilului funcţionar” care ar fi fost de acord să-l 
însoţească şi lăsă chiar să se întrevadă perspectiva unei 
frumoase gratificaţii în monedă curentă pentru acel om 
generos şi devotat care... şi aşa mai departe. Propunerea 
eşua. Nici măcar perspectiva frumoasei gratificaţii n-avu 


succes. Poate că agenţii, încăpăţânaţi ca nişte vameşi şi 
îndărătnici ca nişte perceptori de dări, începuseră chiar să 
vadă ceva foarte suspect în insistența aceea de a trece 
frontiera Alaskăi. Aşa că unul din ei îi dădu ordin să se 
retragă chiar în momentul acela, adăugând: 

— Dacă vă mai prindem pe teritoriul rusesc, nu la Sitka o 
să fiţi dus, ci în fortul cel mai apropiat. 

Nu fără nişte bruftuluieli, domnul Cascabel fu condus cu 
promptitudine înapoi la Belle-Roulotte, iar pe faţa lui 
descumpănită ceilalţi putură citi că eşuase. Oare locuinţa 
mobilă a familiei Cascabel era pe cale de a se preface într- 
una sedentară? 

Luntrea care îl purta pe saltimbanc şi norocul său era oare 
gata să eşueze la frontiera columbo-alaskiană precum o 
navă pe care marea, retrăgându-se, o lasă pe uscat în 
mijlocul stâncilor? Adevărul e că uşor puteai crede acum 
una ca asta. Ce tristă fu ziua scursă în asemenea condiţii, şi 
la fel următoarele, trecute fără ca familia să poată lua o 
hotărâre! 

Din fericire, alimentele nu le lipseau; mai aveau o provizie 
serioasă de conserve, pe care socotiseră că şi-o vor reface 
la Sitka. În plus, împrejurimile gemeau de vânat. Trebuia 
doar ca Jean şi Wagram să aibă grijă să nu se aventureze în 
afara teritoriului columbian. Altfel băiatul s-ar fi ales cu 
confiscarea puştii şi cu o amendă în folosul fiscului rusesc. 

Domnul Cascabel şi ai săi fură cuprinşi de o cumplită 
amărăciune. Părea că şi animalele o împărtăşeau. Jako 
flecărea mai puţin ca de obicei. Cu coada atârnată, cânii 
scoteau lungi lătrături neliniştite. John Bull nu-şi mai dădea 
osteneala să facă giumbuşlucuri şi să se strâmbe. Numai 
Vermout şi Gladiator lăsau impresia că acceptă cu plăcere 
situaţia, neavând altceva de făcut decât să pască iarba 
grasă şi proaspătă de pe platoul înconjurător, 

— Trebuie, totuşi, să luăm o hotărâre! spunea uneori 
domnul Cascabel, încrucişând braţele. 


Desigur, dar care? Care anume? lată ceva ce n-ar fi trebuit 
să-l pună deloc în încurcătură pe domnul Cascabel, fiindcă, 
la drept vorbind, nu avea de ales: era nevoit să se întoarcă 
din drum, din timp ce înainte nu putea merge. Să renunţe 
la călătoria prin vest, după ce o porniseră cu atâta 
hotărâre! Să revină pe blestematul pământ al Columbiei 
britanice, ca apoi s-o ia peste preriile din Far West până la 
ţărmul Atlanticului! lar odată ajunşi la New York, ce aveau 
să facă? Poate că nişte suflete milostive le-ar fi deschis o 
subscripţie ca să ajute familia să se repatrieze? Ce umilinţă 
pentru nişte oameni cumsecade, care trăiseră întotdeauna 
din munca lor, care nu întinseseră niciodată mâna - să 
coboare până acolo încât să primească de pomană! Ah! 
Unde erau pungaşii aceia mizerabili care le furaseră mica 
avere în trecătorile Sierrei Nevada! 

— Dacă nu-i spânzură în America, nu-i strangulează în 
Spania, nu-i ghilotinează în Franţa ori nu-i trag în ţeapă în 
Turcia, înseamnă că nu mai există dreptate pe lumea asta, 
spunea mereu domnul Cascabel. 

În sfârşit, se hotărî. 

— Mâne plecăm, spuse el în seara zilei de 4 iunie. Ne 
întoarcem la Sacramento şi apoi... Nu-şi termină fraza. 
Aveau să vadă la Sacramento. De altfel, totul era pregătit 
pentru plecare. Mai trebuiau doar înhămaţi caii şi întorşi în 
direcţia sud. Ultima seară petrecuta pe frontiera Alaskăi fu 
şi mai tristă. Fiecare stătea în colţul lui, fără să scoată o 
vorbă. Era întuneric beznă. Nori mari brăzdau cerul în 
neorânduială, semănând cu nişte sloiuri în derivă; un vânt 
puternic îi împingea spre est. Nu se zărea nici o stea, iar 
luna nouă tocmai dispărea după munţii înalţi care se 
profilau la orizont. Era în jur de ora nouă seara când 
domnul Cascabel porunci tuturor să meargă la culcare. A 
doua zi urmau să plece înainte de a se lumina. Belle- 
Roulotti avea să se angajeze din nou pe drumul urmat 
încoace de la Sacramento şi, chiar fără călăuză, nu lear fi 
fost prea greu să se descurce. Ajunşi la izvoarele râului 


Frazer, le rămânea doar să coboare în lungul văii până la 
frontiera cu teritoriul Washington. Prin urmare, Cuişoară se 
pregătea să închidă uşa primului compartiment, după ce le 
spusese noapte bună celor doi câni, când se auzi foarte 
aproape o bubuitură. 

— Pare să fie un foc de armă, strigă domnul Cascabel. 

— Da, cineva a tras, răspunse Jean. 

— Vreun vânător, fără îndoială, zise Cornelia. 

— Vânător, pe bezna asta, întrebă Jean. Nu-mi vine a 
crede. 

În momentul acela răsună a doua împuşcătură, urmată de 
strigăte. 

X. 

KAYETIE. 

La auzul strigătelor, domnul Cascabel, Jean, Sandre şi 
Cuişoară se năpustiră afară din vehicul. 

— Pe acolo, spuse Jean, arătând spre liziera unei păduri 
întinse de-a lungul frontierei. 

— Să mai ascultăm, propuse domnul Cascabel. 

Însă fără succes, deoarece nu se mai auzi nici un strigăt şi 
nici o bubuitură nu urmă celorlalte două. 

— O fi vreun accident, întrebă Sandre. 

— În orice caz, răspunse Jean, - e sigur că erau strigăte de 
ajutor. Pe undeva, pe acolo, e cineva în pericol... 

— Trebuie să-i săriţi, în ajutor, zise Cornelia. 

— Da, copii, să mergem, hotărî domnul Cascabel. 

— Înarmaţi-vă bine. 

La urma urmei, se putea-să nu fie un accident. Se putea ca 
vreun călător să fi fost victima unui atentat pe frontiera 
Alaskăi. Aşa că era înţelept să fie pregătiţi să se apere ei 
înşişi, dar să-i apere şi pe alţii. 

Aproape imediat, domnul Cascabel şi Jean, cu puştile în 
mână, Sandre şi Cuişoară, fiecare cu câte un revolver, 
plecau din Belle-Roulotte, rămasă până la întoarcerea lor în 
paza Corneliei şi a celor doi câni. 


Timp de vreo cinci-şase minute se ţinură prin marginea 
pădurii. Din când în când se opreau şi ciuleau urechea: nici 
un zgomot nu tulbura tăcerea desişurilor. Erau siguri, însă, 
că strigătele veniseră din direcţia aceea şi de la o distanţă 
destul de mică. 

— De n-a fost cumva o părere, zise domnul Cascabel. 

— Nu, tată, imposibil, vorbi Jean, ah, auzi? 

De data asta era, în mod limpede, o chemare, însă nu o 
voce de bărbat, ca mai înainte, ci o voce de femeie sau de 
copil. 

Noaptea era foarte întunecoasă, iar printre copaci nu se 
vedea nimic la câţiva metri mai încolo. Cuişoară avusese 
dreptate când propunea să ia cu ei unul din felinarele 
vehiculului, dar domnul Cascabel refuzase din prudenţă. Şi, 
de fapt, era mai bine să nu fie văzuţi în timp ce se apropiau. 

Chemările se repetară şi erau atât de clare, încât era uşor 
să te conduci după ele. După toate probabilitățile, nu 
trebuiau să se adâncească prea mult în pădure. Într-adevăr, 
după încă vreo cinci minute, domnul Cascabel, Jean, Sandre 
şi Cuişoară ajunseră la marginea unui mic luminiş. Acolo, 
doi bărbaţi zăceau la pământ. O femeie, îngenuncheată 
lângă unul din ei, îi ţinea capul în braţe. Ale ei erau 
strigătele auzite a doua oară. Vorbea în limba chinuk, pe 
care domnul Cascabel o pricepea cât de cât. 

— Veniţi!... Veniţi!... l-au omorât... 

Jean se apropie de femeia aceea speriată pătată de 
sângele ce ţâşnea din pieptul nenorocitului pe care încerca 
să-l readucă la viaţă. 

— Ăsta mai respiră, zise Jean. 

— Dar celălalt? întrebă domnul Cascabel. 

— Celălalt, nu ştiu, răspunse Sandre. 

Domnul Cascabel se duse să-i asculte bătăile inimii şi 
răsuflarea, ca să-şi dea seama dacă în omul acela mai era 
vreo scânteie de viaţă. 

— E mort de-a binelea, spuse el. 


Şi mort era, într-adevăr, cu tâmpla străpunsă de un glonte 
care îi răpusese pe loc. Acum, cine era femeia aceea care, 
după cum vorbea, părea să fie de origine indiană? 

Era tânără sau bătrână? Greu de stabilit pe întuneric, sub 
gluga trasă peste cap. Dar asta aveau s-o afle mai târziu; 
era destul timp să le spună atunci de unde venea şi în ce fel 
fusese comis acel dublu asasinat. Cel mai urgent lucru era 
să-l transporte în tabără pe cel ce încă respira şi să-i dea 
îngrijirile de a căror promptitudine putea să depindă 
salvarea lui. Cât priveşte cadavrul celuilalt, aveau să se 
întoarcă a doua zi ca să-l înmormânteze. Ajutat de Jean, 
domnul Cascabel îl ridică pe rănit de umeri, iar Sandre şi 
Cuişoară îl prinseră de picioare. Apoi, întorcându-se spre 
femeie, saltimbancul îi spuse: 

— Vino cu noi. 

Fără să şovăie, ea porni alături de corpul rănitului, 
ştergând cu o bucată de pânză sângele ce curgea 
necontenit din pieptul lui. 

Nu puteau merge repede. Bărbatul era greu şi trebuiau să 
aibă grijă să nu-l scuture. Domnul Cascabel dorea să ducă 
la Belle-Roulotte un om viu, nu un mort. După vreo 
douăzeci de minute ajunseră, fără să fi avut vreo întâlnire 
neplăcută. Temându-se să nu fi fost la rândul lor atacați, 
Cornelia şi micuța Napoleone îi aşteptau cumplit de 
neliniştite. 

— Repede, Cornelia, strigă domnul Cascabel. Apă, 
prosoape şi tot ce mai trebuie ca să opreşti o hemoragie, 
altfel nenorocitul ăsta face sincopă. 

— Bine, bine, răspunse grăbită Cornelia. Ştii că mă pricep, 
Cesar! Nu mai vorbi atâta şi lasă-mă să-mi văd de treabă! 

Într-adevăr, Cornelia se pricepea, căci nu doar o singură 
rană avusese prilejul să panseze ca urmare a profesiunii ei. 

Cuişoară întinse în primul compartiment o saltea pe care 
aşezară corpul rănitului, cu capul uşor ridicat. La lumina 
lămpii din plafon, îi putură vedea faţa, având deja paloarea 


dată de chinurile unei morţi apropiate, în acelaşi, timp o 
văzură bine şi pe indianca îngenuncheată lângă el. 

Era tânără, nu părea să aibă mai mult de cincisprezece 
sau şaisprezece ani. 

— Cine-i fata asta? întrebă Cornelia. 

— Cea căreia i-am auzit strigătele, răspunse Jean. Am 
găsit-o lângă rănit. Bărbatul avea în jur de patruzeci şi cinei 
de ani. Barba şi părul îi erau grizonate, corpul bine clădit, 
mai înalt decât media. Avea o înfăţişare plăcută, iar 
caracterul energic ieşea la iveală în ciuda palorii feţei şi cu 
toate că nu-i puteai vedea ochii, ţinuţi închişi. Din când în 
când, printre buze îi scăpa un suspin, dar nu pronunţa nici 
un cuvânt după care să-ţi dai seama cărei naţionalităţi îi 
aparţinea. 

Când îi dezgoliră pieptul, Cornelia observă că-i era 
străpuns de o lovitură de pumnal, între coasta a treia şi a 
patra. O rană mortală? Numai un medic şi-ar fi putut da 
seama. Neîndoielnic părea însă faptul că era foarte gravă. 

Cu toate acestea, întrucât intervenţia unui doctor nu era 
posibilă în condiţiile lor, trebuiau să se mulţumească doar 
cu îngrijirile pe care i le putea da Cornelia şi cu leacurile 
aflate în mica farmacie de voiaj. 

Aşa şi făcură, oprind o hemoragie ce ar fi putut aduce în 
scurt timp moartea rănitului. Aveau să vadă mai târziu dacă 
era sau nu posibil ca omul să fie transportat în cel mai 
apropiat târg. lar de data asta domnului Cascabel nu-i mai 
păsa dacă era ori nu, vorba de un anglo-columbian. 

După ce spălă cu grijă rana cu apă curată, Cornelia puse 
pe ea comprese îmbibate cu amică. Acest pansament fu 
suficient pentru a opri sângele, din care rănitul pierduse 
destul de mult din clipa când fusese înjunghiat şi până 
ajunsese în tabără. 

— Şi acum, Cornelia, ce putem face? întrebă domnul 
Cascabel. 

— Îl culcăm pe nefericitul ăsta în patul nostru, răspunse 
Cornelia, iar eu o să-l veghez, ca să-i schimb compresele 


când va fi nevoie. 

— Îl veghem cu toţii, spuse Jean, crezi că noi o să putem 
dormi? La urma urmei, trebuie să fim cu atenţia trează. Pe 
aici, pe aproape, există ucigaşi! 

Domnul Cascabel, Jean şi Cuişoară îl ridicară pe străin şi-l 
aşezară pe pat, în ultimul compartiment. 

Iar în timp ce Cornelia stătea la căpătâiul său, pândind un 
cuvânt care nu mai venea, tânăra indiancă îşi istorisi 
povestea în dialectul chinuk, pe care domnul Cascabel reuşi 
săl tălmăcească. Era de rasă indigenă, una din rasele 
autohtone din Alaska. În această provincie, la nord şi la sud 
de fluviul Yukon, care o udă scurgându-se de la răsărit la 
apus, se află numeroase triburi, nomade ori sedentare, 
între care neamul co-yu-kon este principalul şi poate cel 
mai sălbatic, apoi indienii newicargut, tanana, kocho-a- 
kuchin şi, mai cu seamă spre vărsarea fluviului, grupurile 
pastolik, haveack, prinask, melomuţii şi indgeleţii. Tânăra 
indiană, pe care o chema Kayette, aparţinea acestui ultim 
trib. Kayette nu mai avea nici tată, nici mamă, pe nimeni din 
familie. Şi nu doar nişte familii dispar în felul acesta, ci 
chiar triburi întregi, din care nu mai găseşti nici o urmă pe 
teritoriul Alaskăi. 

Aşa s-a întâmplat cu „oamenii de mijloc”, care trăiau 
odinioară la nord de Yukon. Rămasă singură, fără neamuri, 
Kayette o pornise spre sud prin ţinuturi cunoscute, fiindcă 
le străbătuse de nenumărate ori împreună cu indienii 
nomazi. Planul ei era să ajungă în capitală, la Sitka, unde 
spera să intre în serviciul vreunui funcţionar rus. Şi ar fi 
fost primită, fie şi numai pentru înfăţişarea ei cinstită, 
blânda, îndatoritoare. Era tare drăguță, cu pielea ei uşor 
maronie, cu ochi negri şi gene lungi, păr negru bogat, 
strâns sub gluga care îi acoperea capul. Potrivită ca 
înălţime, părea graţioasă şi suplă, chiar şi în haina de blană. 
Se ştie că la rasele de indieni din America de Nord, băieţii şi 
fetele, a căror fire e în general iute şi veselă, se formează 
repede. La zece ani, băieţii mânuiesc cu dibăcie puşca şi 


securea. La cincisprezece ani fetele se mărită şi, în ciuda 
tinereţii lor, sunt minunate mame. Kayette era, aşadar, mai 
serioasă şi mai hotărâtă decât i-ar fi cerut etatea, iar 
călătoria lungă pe care urma s-o facă stătea mărturie 
pentru puterea caracterului său. Pornise la drum în urmă 
cu o lună, coborând spre sud-vestul provinciei Alaska, şi 
ajunsese astfel pe fâşia aceea îngustă, învecinată cu 
insulele, nu departe de capitală. Când, mergând prin 
marginea pădurii, auzise deodată două împuşcături, apoi 
strigăte disperate, la câteva sute de paşi. 

Erau strigătele ajunse până la locul unde făcea popas 
Belle-Roulotte. Kayette o luase numaidecât, cu curaj, spre 
liziera pădurii. 

Iar apropierea ei dăduse alarma, fără îndoială, căci abia 
reuşise să vadă doi bărbaţi dispărând în desişuri. Dar era 
sigur că mizerabilii şi-ar fi dat curând seama că se 
speriaseră de un copil; şi, într-adevăr, se întorceau deja 
spre luminiş ca să jefuiască victimele, când sosirea 
domnului Cascabel însoţit de ai săi le băgase frica în oase - 
de data asta cu adevărat. 

Ajunsă lângă cei doi bărbaţi care zăceau la pământ, unul 
mort, celălalt respirând încă, Kayette strigase după ajutor, 
şi se ştie ce a urmat. Primele strigăte auzite de domnul 
Cascabel erau ale călătorilor atacați; celelalte, ale tinerei 
indience. Noaptea trecu. Belle-Roulotte scăpă de atacul 
ucigaşilor, care, de bună seamă, se grăbiseră s-o şteargă de 
la locul crimei. 

A doua zi, Cornelia nu constată nimic nou în starea 
rănitului, la fel de îngrijorătoare ca şi cu o seară în urmă. 

În această împrejurare, Kayette se dovedi foarte utilă, 
culegând nişte ierburi cărora le cunoştea proprietăţile 
antiseptice. Făcu infuzii şi îmbibă cu ele noi comprese pe 
care le puse pe rană. Nu mai curgea din ea nici o picătură 
de sânge. 

În decursul dimineţii observară că rănitul începea să 
respire mai uşor. Din gură nu-i ieşeau însă decât suspine, 


nici măcar frânturi de cuvinte. 

Prin urmare, n-aveau cum să afle cine era, de unde venea, 
încotro mergea, ce făcea pe frontiera Alaskăi, în ce chip 
fuseseră atacați el şi camaradul său, cine erau agresorii. în 
orice caz, dacă dăduseră atacul ca să jefuiască, ticăloşii 
aceia, prea iuți s-o şteargă la sosirea tinerei indience, 
pierduseră o şansă colosală, cu care n-aveau să se mai 
întâlnească prin locuri atât de puţin umblate. 

Nici o îndoială în privinţa asta: dezbrăcându-l pe rănit, 
domnul Cascabel găsi într-un brâu de piele, strâns pe talie, 
o grămadă de monezi de aur, americane şi ruseşti, în total 
vreo cincisprezece mii de franci. Puseră banii la loc sigur, ca 
să-i poată restitui îndată ce avea să fie cazul. Acte nu 
găsiră, decât un carnet cu câteva însemnări de călătorie, ba 
în rusă, ba în franceză. Absolut nimic după care să poată 
stabili identitatea necunoscutului. În dimineaţa aceea, pe la 
orele nouă, Jean zise: 

— Tată, avem de împlinit o datorie faţă de cel rămas 
neîngropat. 

— Ai dreptate, Jean. Să mergem! Poate găsim la el ceva 
hârtii lămuritoare. Tu vii cu noi, adăugă domnul Cascabel, 
adresându-i-se lui Cuişoară. 

— Ia un hârleţ şi o lopată. 

Cu aceste unelte, plecară toţi trei, nu înainte de a-şi lua şi 
armele. Mergeau în lungul acelei margini de pădure pe 
care o exploraseră şi în ajun. În câteva minute găsiră locul 
unde se comisese asasinatul. Era limpede că acolo cei doi 
bărbaţi se instalaseră pentru noapte. Se vedeau urme de 
popas, resturile unui foc a cărui cenuşă mai fumega. Lângă 
un pin mare fusese adunată iarbă, pe care să se poată 
întinde cei doi călători, şi poate că în momentul atacului 
aceştia dormeau. 

Cât despre mort, el era deja ţeapăn. 

După haine, după înfăţişare, după mânile lui aspre le fu 
uşor să-şi dea seama că omul, de cel mult treizeci de ani, 
trebuia să fie servitorul celuilalt. Jean îi scotoci prin 


buzunare. Nu găsi nici o hârtie. Şi nici bani. La centură 
avea un revolver de fabricaţie americană, încărcat cu şase 
cartuşe pe care nefericitul nu avusese timp să le folosească. 

Atacul fusese cu siguranţă neaşteptat, neprevăzut, iar cele 
două victime căzuseră în acelaşi timp. 

La ora aceea, în jurul luminişului, pădurea era pustie. 
După o scurtă explorare, Jean se întoarse fără să fi văzut pe 
nimeni. Era limpede că ucigaşii nu se întorseseră, căci ar fi 
despuiat cadavrul, ori cel puţin i-ar fi luat revolverul de la 
centură. Între timp, Cuişoară săpase o groapă destul de 
adâncă, încât cadavrul să nu poată fi dezgropat de ghearele 
sălbăticiunilor. Mortul fu aşezat în ea şi acoperit cu pământ. 
Apoi domnul Cascabel, Jean şi Cuişoară se întoarseră în 
tabără. Acolo, pe când Kayette stătea la căpătâiul rănitului, 
Jean, tatăl şi mama lui avură o discuţie. 

— E clar că, dacă ne întoarcem în California, omul nostru 
nu va ajunge acolo viu, spuse domnul Cascabel. Avem de 
străbătut sute de leghe. Cel mai bine ar fi să mergem la 
Sitka, unde am ajunge în trei-patru zile, dacă nemernicii ăia 
de poliţişti nu ne-ar interzice să punem piciorul pe teritoriul 
lor. 

— La Sitka trebuie să mergem, totuşi, vorbi cu hotărâre 
Cornelia. 

— Şi la Sitka o să ne şi ducem. 

— Dar cum? N-o să facem nici măcar o leghe până când 
ăia ne opresc din nou. 

— N-are importanţă, Cesar! Trebuie să plecăm, şi încă 
întins! Dacă-i întâlnim pe agenţi, le povestim ce s-a 
întâmplat, şi s-ar putea ca pe nenorocitul ăsta să nu-l refuze 
ca pe noi... 

Domnul Cascabel clătină din cap în semn de îndoială. 

— Mama are dreptate, zise Jean. 

— Să încercăm să ajungem la Sitka fără nici o permisiune, 
fiindcă agenţii oricum n-au să ne-o dea. Ne-am pierde 
timpul aşteptând-o. De altfel, crezându-ne porniţi spre 
Sacramento, poate că au şi plecat. N-am mai văzut niciunul 


de ieri, de pe timpul ăsta. Nici măcar împuşcăturile de 
aseară nu le-au atras atenţia. 

— E adevărat, răspunse domnul Cascabel. 

— Nu m-ar mira să fi plecat. 

— Dacă nu cumva... interveni Cuişoară dornic să ia parte 
şi el la discuţie. 

— Da... dacă nu cumva... Fără îndoială, acceptă domnul 
Cascabel. Observaţia lui Jean era justă şi poate că lucrul cel 
mai bun ce le rămânea de făcut era s-o apuce spre Sitka. 
Peste un sfert de oră, Vermout şi Gladiator se aflau în 
hamuri. Bine odihniţi datorită popasului prelungit pe 
frontieră, puteau să tragă cu spor în acea primă zi de marş. 
Belle-Roulotte porni la drum, iar domnul Cascabel părăsi 
teritoriul columbian cu o satisfacţie pe care nici nu încercă 
s-o ascundă. 

— Copii, zise el, e cazul să căscăm bine ochii. lar tu, Jean, 
să-ţi laşi puşca în pace. N-are nici un rost ca, în trecere, să 
atragem atenţia asupra noastră. 

— În fond, avem ce mânca, adăugă doamna Cascabel. 

Cu toate ca ţinutul de la nord de Columbia britanică era 
gestul de accidentat, drumul se putea parcurge cu uşurinţă, 
chiar dând ocol numeroaselor canale ce despart 
arhipelagurile de ţărmul continentului. Până departe, la 
orizont, nu se vedea nici un munte. Uneori, însă foarte rar, 
întâlneau câte o fermă izolată, pe care familia Cascabel se 
ferea s-o viziteze, întrucât studiase cu atenţie harta 
ținutului, Jean se descurca destul de bine şi spera că vor 
ajunge la Sitka fără să aibă nevoie de câlăuză. 

Înainte de toate, lucrul cel mai important era totuşi să nu 
întâlnească vreun agent, nici pe cei de la frontieră şi nici pe 
cei din interior. Or, prima porţiune de drum parcursă lăsa 
să se înţeleagă că Belle-Roulotte era liberă să meargă pe 
unde îi plăcea. Aveau de ce să se minuneze! Aşa că domnul 
Cascabel era, pe cât de surprins, tot pe atâta de încântat. 
Cornelia punea întâmplarea pe seama Providenţei, iar soţul 
ei nu era prea departe de a gândi ca ea. Numai Jean înclina 


să creadă că nişte împrejurări oarecare vor fi modificat 
procedurile administraţiei ruseşti. 

Lucrurile se petrecură la fel şi în zilele de 6 şi 7 iunie. Se 
apropiau de Sitka. Poate că ar fi putut merge şi mai repede, 
dar Cornelia se temea că scuturăturile aveau să-i facă rău 
rănitului îngrijit fără pauză de ea şi de Kayette, una ca o 
mamă, cealaltă ca o fiică. Se temeau că n-o să ajungă viu 
până la capătul călătoriei. Starea lui nu se înrăutăţise, însă, 
din nefericire, nici nu se ameliorase. Modestele resurse ale 
micii lor farmacii, puţinul pe care cele două femei îl puteau 
face pentru o rană atât de gravă şi care ar fi trebuit tratată 
de un medic, toate acestea era insuficiente. Devotamentul 
nu putea înlocui ştiinţa - din păcate, fiindcă n-au existat 
vreodată infirmiere mai devotate. Oricine ar fi apreciat 
zelul şi isteţimea tinerei indience. Părea că face parte din 
familie, într-un fel chiar era a doua fiică a domnului 
Cascabel. 

În ziua de 7 iunie, după-amiază, Belle-Roulotte trecu prin 
vad râul Stekin, un mic curs de apă ce se varsă într-unul 
dintre canalele înguste, aflate între uscat şi insula Baranov, 
la numai câteva leghe de Sitka. 

Seara, rănitul putu să pronunţe câteva cuvinte: 

— Tata... acolo... să-l văd, murmura el. 

Cuvintele fură rostite în limba rusă şi domnul Cascabel le 
pricepu cât se poate de bine. Repetă de mai multe ori şi un 
nume.:... 

— Ivan. Ivan. 

Era, fără îndoială, numele sărmanului servitor ucis lângă 
stăpânul său. Foarte probabil ca amândoi să fi fost ruşi. 

Oricum, din timp ce rănitul începea să vorbească şi să-şi 
amintească, familia Cascabel avea să-i afle curând povestea. 

În ziua aceea, Belle-Roulotte ajunsese pe malul unui canal 
îngust pe care trebuiau să-l treacă, spre a pătrunde în 
insula Baranov. Aşa că nu puteau să evite ajutorul 
luntraşilor specializaţi în asemenea servicii pe numeroasele 
canale din zonă. Dar domnul Cascabel nu putea spera că va 


intra în legătură cu oamenii aceia fără să-şi trădeze 
naționalitatea. Se temea să nu se ivească iarăşi neplăcuta 
problemă a paşapoartelor. 

— Ei bine, zise el, rusul nostru a ajuns la Sitka! Dacă 
poliţaii ne obligă să ne întoarcem la frontieră, cel puţin pe 
el au să-l reţină aici, pentru că le este compatriot. lar dacă 
noi am început prin a-l salva, să-i ia naiba în caz că nu 
termină ei treaba, vindecându-l. Bine gândit, însă familia nu 
era astfel mai puţin îngrijorată de primirea ce urma să i se 
facă. Ar fi fost destul de trist ca, odată ajunşi la Sitka, să fie 
nevoiţi să bată drumurile înapoi, spre New York. 

Pe când vehiculul rămânea să aştepte pe malul canalului, 
Jean se duse să se intereseze de bac şi de luntraşii care 
făceau transportul. 

În momentul acela, Kayette veni să-l anunţe pe domnul 
Cascabel că-l chema soţia, iar el se duse la ea imediat. 

— Rănitul şi-a recăpătat complet cunoştinţa, spuse 
Cornelia. 

— Vorbeşte, Cesar, prin urmare dă-ţi silinţa să afli ce vrea 
să spună. 

Într-adevăr, rusul îşi deschisese ochii şi privea nedumerit 
în jur, întrebându-i parcă din priviri pe oamenii aceia pe 
care îi vedea pentru prima oară în viaţa lui. Din când în 
când, îi scăpau de pe buze cuvinte neînţelese. 

Cu o voce slabă, care abia se auzea, îl chemă pe servitorul 
său, Ivan. 

— Domnule, servitorul dumneavoastră nu este aici, dar 
suntem noi, vorbi domnul Cascabel. 

Auzind aceste cuvinte rostite în franceză, rănitul întrebă în 
aceeaşi limbă: 

— Unde mă aflu? 

— La nişte oameni care v-au purtat de grijă. 

— În ce ţară? 

— Într-o ţară unde nu aveţi de ce vă teme, dacă sunteţi 
Tus. 

— Rus... da!... Sunt rus. 


— Aflaţi atunci că sunteţi în provincia Alaska, la câteva 
leghe de capitală. 

— Alaska, murmură rănitul. 

Şi se părea că în priviri i se aduna tot mai multă spaimă. 

— Posesiunile ruseşti! exclamă el. 

— Nu! Posesiunile americane! 

Jean tocmai intra. El era acela care vorbise. 

Prin ferestruica întredeschisă a vehiculului, arătă steagul 
american fluturând deasupra unei clădiri de pe țărm. 

Într-adevăr, de trei zile provincia Alaska nu mai era 
rusească, în urmă cu trei zile fusese semnat tratatul prin 
care era cedată în întregime Statelor Unite. De acum 
înainte, familia Cascabel nu avea de ce să se mai teamă de 
agenţii ruşi. Se afla pe pământ American. 

XI. 

SITKA. 

Sitka, Noul Arhanghelsk, se află pe insula Baranov, în 
mijlocul arhipelagurilor de pe coasta de vest, şi este nu 
numai capitala insulei, ci a întregii provincii care tocmai 
fusese cedată guvernului federal. Nu există alt oraş mai 
important în zona aceea, unde întâlneşti doar câteva 
târguri răzlețe, ori simple sate aruncate la mari distanţe. Ar 
fi mai nimerit ca satele acestea să fie numite posturi sau 
factorii. Cele mai multe dintre ele aparţin companiilor 
americane, iar altele ţin de Compania engleză a golfului 
Hudson. Se înţelege că legătura între aceste porturi se face 
foarte greu, mai ales în anotimpul rău, când se dezlănţuie 
năpasta iernii polare. 

Cu câţiva ani în urmă, Sitka nu era încă decât un centru 
comercial puţin frecventat, în care Compania ruso- 
americană îşi avea depozitele de blănuri. Dar, graţie 
descoperirilor făcute în această provincie, al cărei țărm se 
desfăşoară până în vecinătatea întinderilor polare, Sitka s-a 
dezvoltat în scurt timp considerabil, urmând să devină sub 
noua administraţie un oraş bogat, demn de noul statal 
Confederaţiei. încă de pe atunci, Sitka avea toate clădirile 


publice necesare pentru ceea ce se cheamă un „oraş”: un 
templu luteran, foarte simplu, a cărui linie arhitectonică nu 
e lipsită de măreție; o biserică de rit grecesc, cu o cupolă 
deloc potrivită cu cerul acela păclos, atât de deosebit de 
cerul Orientului; un club, aşa-numitul Club Gardens, gen 
Tivoli, unde obişnuitul casei ori călătorul găsesc 
restaurante, cafenele, baruri şi tot felul de jocuri; altă sală 
de club, care nu-şi deschide porţile decât pentru celibatari; 
o şcoală, un spital şi, în sfârşit, case, vile, cabane pitoresc 
grupate pe dealurile din împrejurimi. Acest ansamblu e 
înconjurat de o întinsă pădure de răşinoase, constituindu-i 
un cadru de verdeață permanentă. Mai încolo se ridică un 
şir de munţi înalţi, cu vârfurile pierdute în ceaţă, dominați - 
pe insula Crouze, în nordul insulei Baranov - de muntele 
Edgcumbe, al cărui pisc ajunge la o altitudine de opt mii de 
picioare deasupra nivelului mării. În fine, dacă clima Sitkăi 
nu e prea aspră, dacă termometrul nu coboară niciodată 
sub şapte-opt grade - şi asta cu toate că prin localitate 
trece paralela cincizeci şi şase - ar merita să fie numită 
„oraşul apei” prin excelenţă, într-adevăr, pe insula Baranov 
plouă tot timpul, ca să spunem aşa, cu excepţia zilelor când 
ninge. Nu trebuie să ne mirăm, aşadar, că după ce 
traversase canalul pe bac, împreună cu personalul şi cu 
întreg materialul său, Belle-Roulotte îşi făcu intrarea în 
Sitka sub duşul unei ploi torențiale. Cu toate acestea, 
domnului Cascabel nici prin cap nu-i trecea să se plângă, de 
timp ce sosise într-un moment care-i dădea dreptul să intre 
în citadelă fără paşaport. 

— Am avut adesea noroc în viaţă, dar niciodată ca acum! 
repeta mereu. Stăteam la uşă fără să putem intra, şi iată că 
uşa se deschide la ţanc înaintea noastră! 

Bineînţeles că tratatul de cedare a Alaskăi fusese semnat 
tocmai la timp ca să le îngăduie celor din Belle-Roulotte să 
treacă frontiera. lar pe acel pământ devenit american, gata 
cu funcţionarii încăpăţânaţi, gata cu formalităţile pentru 
care administraţia rusă se arată atât de exigentă. 


Acum ar fi fost cât se poate de simplu să-l ducă pe rus fie 
la spitalul din Sitka unde s-ar fi bucurat de îngrijiri, fără 
îndoială, fie într-un hotel, unde doctorul putea veni să-l 
vadă. Când domnul Cascabel îi făcu această propunere, 
rănitul răspunse: 

— Mă simt mai bine, prietene, şi dacă nu vă deranjez... 

— Să ne deranjaţi, domnule, întrebă Cornelia. 

— Dar ce înţelegeţi prin asta? 

— Aici sunteţi ca acasă, adăugă domnul Cascabel, - şi dacă 
vă gândiţi cumva că... 

— Ei bine, mă gândesc, că n-ar fi rău pentru mine să nu-i 
părăsesc pe cei care m-au primit... care s-au devotat... 

— În regulă, domnule, în regulă, răspunse domnul 
Cascabel. 

— Totuşi, ar trebui să vă vadă cât de curând un doctor. 

— N-ar putea veni aici? 

— Nimic mai uşor, şi-o să merg chiar eu să-l caut pe cel 
mai bun din oraş. Belle-Roulotte se oprise la intrarea în 
Sitka, la capătul unei promenade plantate cu arbori, 
prelungită până în desişul pădurii. Acolo veni doctorul 
Harry, recomandat domnului Cascabel, să-l viziteze pe rus. 

După ce examina cu atenţie rana, medicul declară că nu 
era nimic grav, fiindcă lovitura de pumnal fusese deviată de 
coastă. Nici un organ important nu fusese atins şi, 
mulţumită compreselor cu apă proaspătă, extractelor de 
ierburi culese de tânăra indiancă, cicatrizarea, deja 
începută, avea să fie în curând destul de avansată încât să-i 
permită rănitului să se ridice. Îi mergea cât se putea de 
bine şi putea chiar de pe acum să înceapă să mânce. Dar 
era absolut sigur că, dacă nu l-ar fi găsit Kayette, dacă 
hemoragia nu i s-ar fi oprit prin îngrijirile doamnei 
Cascabel, el ar fi murit la câteva ore după atentat. Doctorul 
Harry mai spuse că, după părerea lui, crima trebuie să fi 
fost înfăptuită de cineva din banda lui Karnov, sau chiar de 
Karnov însuşi - a cărui prezenţă fusese semnalată în estul 
provinciei. Acest Karnov era un răufăcător de origine 


siberiană, având sub ordinele sale o trupă de dezertori, aşa 
cum mai întâlneşti în posesiunile ruseşti din Asia şi din 
America. Fără nici un succes, fuseseră oferite premii pentru 
prinderea bandei. Tot atât de temuţi pe cât erau de 
înfricoşători, ticăloşii scăpaseră întotdeauna. Crimele lor 
repetate, furturile şi asasinatele răspândiseră frica mai ales 
în partea sudică a teritoriului. Siguranţa călătorilor, a 
negustorilor, a funcţionarilor angajaţi de companiile de 
blănuri, nu mai era deloc garantată, şi doar complicii lui 
Karnov puteau fi autorii acelei noi crime. La plecarea 
doctorului, familia Cascabel rămase cât se poate de liniştită 
în privinţa stării oaspetelui ei. 

Când venea spre Sitka, domnul Cascabei se gândise în mai 
multe rânduri că ar fi fost bine să stea câteva zile acolo, să 
se odihnească - odihnă meritată din plin de personalul său, 
după cele aproape şapte sute de leghe parcurse de la 
Sierra Nevada. În plus, conta şi pe încasările din două-trei 
spectacole date în oraş, încasări numai bune să-i sporească 
puţin mica sumă adunată. 

— Copii, zise el, suntem în America, iar în faţa 
americanilor e permis să lucrăm. Domnul Cascabel nu se 
îndoia, de altfel, că renumele alor săi ajunsese până la 
locuitorii din Alaska şi că la Sitka se spunea: „Ilrupa 
Cascabel e la porţile noastre!” 

Totuşi, după o discuţie ce avu loc două zile mai târziu între 
rus şi domnul Cascabel, planurile fură uşor modificate, mai 
puţin odihna aceea lungă, atât de necesară după oboseala 
drumului. Rusul - care în mintea Corneliei nu putea fi decât 
un prinţ - ştia acum cine erau oamenii cumsecade care îl 
salvaseră, sărmani artişti de bâlci, colindând America, îi 
fuseseră prezentaţi toţi membrii familiei Cascabel, inclusiv 
tânăra indiancă, salvatoarea lui de la moarte. 

Într-o seară, când erau adunaţi cu toţii împreună, el îşi 
istorisi povestea, sau cel puţin atâta cât se cuvenea să 
cunoască şi ei din ea. Vorbea franceza cu o mare uşurinţă, 
ca şi cum ar fi fost limba sa maternă, până şi pe r îl 


rostogolea un pic, lucru care dă vorbei ruseşti o inflexiune 
blândă şi totodată energică, având pentru ureche un 
farmec aparte. De fapt, povestea lui era foarte simplă. 
Nimic ce ţine de aventură, nimic legat de romanesc 
(romanesque). 

Pe rus îl chema Serghei Vasilievici şi, începând din ziua 
aceea, cu îngăduinţa lui, familia Cascabel nu-i mai spuse 
decât „domnul Serghei”. Singura rudă pe care o mai avea 
era tatăl său, proprietar al unui domeniu situat în gubernia 
Perm, la mică distanţă de oraşul cu acelaşi nume. Împins de 
pornirile sale de călător, de gustul pentru descoperiri şi 
cercetări.geografice, domnul Serghei plecase din Rusia cu 
trei ani în urmă. După ce vizitase zona golfului Hudson, se 
pregătea să exploreze Alaska, de la râul Yukon până la 
Marea Arctică. Şi tocmai în acel moment fusese atacat. 
Lucrurile se petrecuseră aşa: El şi cu servitorul Ivan 
făcuseră popas pe frontieră în seara zilei de 4 iunie, când 
agresiunea, neaşteptată, îi surprinse abia adormiţi. Doi 
bărbaţi se năpustiseră asupra lor. Ei se treziseră, se 
ridicaseră, încercaseră să se apere... Fără succes, fiindcă în 
câteva clipe sărmanul Ivan căzu, împuşcat în cap. 

— Era un servitor de treabă, cinstit, zise domnul Serghei. 
Zece ani am stat împreună, îmi era tare devotat şi îmi pare 
rău după el, ca după un amic. 

Vorbind astfel, domnul Serghei nu încerca să-şi ascundă 
emoția; de câte ori îl pomenea pe Ivan, citeai în ochii lui 
umezi cât de sinceră îi era durerea. Mai adăugă apoi că, 
lovit el însuşi în piept şi pierzându-şi cunoştinţa, nu ştia ce 
s-a întâmplat până în clipa când, întors la viaţă, dar fără să 
le poată mulţumi pentru îngrijiri, pricepuse că se afla pe 
mânile unor oameni milostivi. 

Cum domnul Cascabel îi spuse că atentatul era pus pe 
seama lui Karnov, ori a unor complici de-ai lui, domnul 
Serghei nu păru deloc surprins, căci auzise că banda aceea 
cutreiera frontiera. 


— Vedeţi, vorbi în încheiere, povestea mea n-are nimic 
neobişnuit. A voastră e, cu siguranţă, mai interesantă. 
Expediția mea trebuia să se termine cu explorarea Alaskăi. 
De acolo urma să mă întorc în Rusia şi să-mi revăd tatăl, 
după care n-aveam să-mi mai părăsesc niciodată casa 
părintească. Şi acum, să vorbim despre voi, dar mai întâi vă 
întreb cum şi de ce nişte francezi se află atât de departe de 
ţara lor, în această parte a Americii? 

— Oare saltimbancii, domnule Serghei, nu se plimbă peste 
tot prin lume, vorbi domnul Cascabel. 

— Aşa este, însă mă uimegşte faptul că vă întâlnesc atât de 
departe de Franţa. 

— Jean, zise domnul Cascabel, adresându-se fiului său mai 
mare. 

— Povesteşte-i domnului Serghei de ce suntem aici şi cum 
o să ne întoarcem în Europa. 

Jean descrise necazurile prin care trecuseră cei din Belle- 
Roulotte de la plecarea din Sacramento şi, cum voia să fie 
înţeles şi de Kayette, vorbi englezeşte, limbă pe care 
domnul Serghei o completa, folosind limbajul chinuk. 
Tânăra indiancă ascultă cu cea mai mare atenţie, în felul 
acesta află cine era familia Cascabel, de care ea se legase 
atât de mult. Înţelese că saltimbancii fuseseră prădaţi de 
toată agoniseala lor pe când străbăteau defileul Sierrei 
Nevada ca să ajungă pe ţărmul Atlanticului şi cum, siliţi să- 
şi modifice planurile din lipsă de bani, se hotărâseră să facă 
prin vest ceea ce nu le reuşea prin est. Atunci îşi 
întorseseră spre apus faţada casei lor pe roţi şi 
traversaseră statul California, Oregonul, teritoriul 
Washington, Columbia britanică, oprindu-se la frontiera cu 
Alaska. În sfârşit, acolo, confruntaţi cu dispoziţiile 
categorice ale administraţiei ruseşti, le fu imposibil să 
treacă mai departe -împrejurare fericită, la urma urmei, 
fiindcă interdicţia aceea le îngăduise să-l îngrijească pe 
domnul Serghei. Şi iată de ce nişte artişti de bâlci, francezi, 
ba chiar normanzi prin şeful familiei, se aflau la Sitka, în 


urma anexării Alaskăi la Statele Unite, eveniment ce le 
descuiase porţile noii posesiuni americane. Domnul Serghei 
ascultase cu cel mai mare interes povestea tânărului şi, 
aflând că domnul Cascabel intenţiona să ajungă în Europa 
peste Siberia asiatică, avu o uşoară tresărire de surpriză, 
căreia, de altfel, nimeni nu-i înţelese semnificaţia. 

— Prin urmare, prieteni, zise el când Jean îşi sfârşi 
istorisirea, - după ce plecaţi din Sitka, aveţi de gând s-o 
luaţi spre strâmtoarea Bering? 

— Da, domnule Serghei! răspunse Jean. Şi s-o traversăm, 
atunci când va fi îngheţată. 

— E lunga şi grea călătoria pe care o faceţi, domnule 
Cascabel. 

— Lungă, într-adevăr, domnule Serghei! Poate că o să fie şi 
grea. Ce să-i faci? N-avem de ales. Şi, în fond, 
saltimbancilor nu le prea pasă de greutăţi, suntem deprinşi 
să cutreierăm lumea. 

— Îmi dau seama că, în aceste condiţii, nu v-aţi propus să 
ajungeţi în Rusia anul acesta. 

— Nu, spuse Jean, fiindcă strâmtoarea nu poate fi trecută 
mai din timp de începutul lui octombrie. 

— În orice caz, reluă domnul Serghei, e un plan aventuros 
şi cutezător... 

— "Tot ce se poate, acceptă domnul Cascabel. 

— Dar, cum nu avem altă soluţie... 

— Domnule Serghei, suferim de dorul ţării! Vrem să ne 
întoarcem în Franţa şi o să ne întoarcem. lar când vom 
trece prin Perm, sau prin Nijni pe timpul târgurilor, ei bine, 
ne vom da silinţa ca familia Cascabel să fie la înălţime. 

— Bun, dar din ce o să trăiţi? 

— Din nişte încasări făcute pe traseu şi pe care 
nădăjduiesc să le sporesc dând două-trei reprezentații la 
Sitka. În mod precis, oraşul sărbătoreşte anexarea şi îmi 
închipui că publicul o să fie interesat şi de exerciţiile trupei 
Cascabel. 


— Prieteni, spuse domnul Serghei, mi-ar fi făcut mare 
plăcere să-mi împart banii cu voi, dacă nu mi i-ar fi furat 
hoţii. 

— Nu vi i-au furat, domnule Serghei, vorbi Cornelia cu 
însufleţire. 

— Nici măcar o jumătate de rublă, adăugă domnul 
Cascabel. Şi aduse brâul în care se aflau toţi banii domnului 
Serghei. 

— Atunci, prieteni, binevoiţi să primiţi... 

— Nici vorbă, domnule Serghei, răspunse domnul 
Cascabel. 

— Nu sunt de acord să ieşim noi din încurcătură cu riscul 
de a băga pe altul în loc. 

— Prin urmare, refuzaţi să împărţiţi cu mine... 

— Categoric! 

— Ah, francezii ăştia, zise domnul Serghei, întinzându-i 
mâna. 

— Trăiască Rusia, exclamă Sandre. 

— Trăiască şi Franţa, răspunse domnul Serghei. 

Era, cu siguranţă, prima dată când urările acelea se 
făceau auzite pe îndepărtatele meleaguri americane. 

— Şi-acum, gata cu pălăvrăgeala, domnule Serghei, spuse 
Cornelia. Doctorul v-a recomandat linişte şi odihnă, iar 
bolnavii trebuie să asculte întotdeauna de doctor. 

— Eu am să vă ascult, doamnă Cascabel, o asigură domnul 
Serghei. Totuşi, v-aş mai pune o întrebare, sau mai bine zis 
v-aş cere ceva. 

— La porunca dumitale, domnule Serghei. 

— Ba chiar aş dori să-mi faceţi un serviciu. 

— Un serviciu? 

— Întrucât mergeţi spre strâmtoarea Bering, îngăduiţi-mi 
să vă însoțesc până acolo. 

— Să ne însoţiţi? 

— Da. Călătoria asta mi-ar împlini planul de a explora 
Alaska prin părţile ei din vest. 


— lar noi vă răspundem: cu multă plăcere, domnule 
Serghei, strigă domnul Cascabel. 

— Cu o condiţie, interveni Cornelia. 

— Care anume? 

— Să faceţi tot ce vă stă în putinţă ca să vă vindecaţi... şi 
fără să crâcniţi! 

— Am şi eu o condiţie: dacă vă însoțesc, voi contribui la 
cheltuielile de călătorie. 

— O să facem cum doriţi, domnule Serghei, răspunse 
domnul Cascabel. Lucrurile se aranjară în aşa fel, încât 
amândouă părţile să fie mulţumite. Dar şeful familiei nu vru 
cu nici un chip să renunţe la planul său de a da câteva 
reprezentații în piaţa mare din Sitka - lucru menit să-i 
aducă atât faimă, cât şi profit. Toată provincia era în 
sărbătoare, iar Belle-Roulotte n-ar fi putut sosi mai la ţanc 
ca acum ca să prindă festivitățile publice. 

Se înţelege că domnul Cascabel se duse să-şi facă 
declaraţia privitoare la atentatul comis împotriva domnului 
Serghei şi că fură date dispoziţii de urmărire înverşunată a 
bandei lui Karnov, la frontiera statului Alaska. 

În 17 iunie, domnul Serghei ieşi pentru prima oară. Se 
simţea mult mai bine şi rana i se închisese, mulţumită 
îngrijirilor doctorului Harry. 

Făcu atunci cunoştinţă cu restul artiştilor din trupă: cu cei 
doi câni, care i se gudurară blând pe lângă picioare, cu 
Jako, care îl întâmpină cu întrebarea: 

— Merge, merge, domnule Serghei, cum îl învățase 
Sandre, cu John Bull, gata să-şi pună în valoare cele mai 
reuşite strâmbături. Până şi cei doi cai bătrâni, Gladiator şi 
Vermout, nechezară cu voioşie când le oferi câte o bucăţică 
de zahăr. De acum înainte, domnul Serghei făcea parte din 
familie, ca şi tânăra Kayette. El remarcase caracterul 
serios, înclinația pentru studiu, aptitudinile ce-i depăşeau 
condiţia, calităţi ale fiului cel mare. Sandre şi Napoleone îl 
fermecau cu graţia şi vioiciunea lor. Cuişoară îl amuza prin 
aerul lui de bunătate nătângă. Cât despre soţii Cascabel nu 


avea cuvinte să le aprecieze virtuțile. Hotărât, cei cu care 
avea de-a face erau cu toţii nişte oameni inimoşi. Se 
pregăteau intens pentru apropiata plecare. Nu aveau voie 
să scape nimic din vedere pentru a asigura reuşita 
călătoriei pe o distanţă de cinci sute de leghe, de la Sitka 
până la strâmtoarea Bering. Aproape necunoscut, ţinutul 
nu părea să prezinte mari pericole, ce-i drept, nici din 
partea fiarelor sălbatice, nici din partea indienilor nomazi 
ori sedentari. Puteau face şi popasuri pe la diferite factorii 
locuite de angajaţii companiilor de blănuri. Important era 
să se aprovizioneze cu alimente de toate zilele pentru o 
zonă în care resursele, în afară de vânat, erau ca şi 
inexistente. 

Se înţelege că familia Cascabel discută aceste probleme cu 
domnul Serghei. 

— În primul rând, zise domnul Cascabel, - trebuie să ţinem 
seama de un lucru, şi anume de faptul că pe timp ploios nu 
vom călători. 

— Treabă înţeleaptă, aprecie domnul Serghei, - pentru că 
în Alaska, în vecinătatea cercului polar, iernile sunt cumplit 
de friguroase. 

— Şi apoi, nu vom înainta orbeşte, adăugă Jean. 

— Domnul Serghei trebuie să fie un geograf învăţat. 

— O, răspunse domnul Serghei, - un geograf ajuns în 
regiuni pe care nu le cunoaşte n-o să se simtă la largul său 
când va trebui să-şi caute drumul. Dar, cu hărţile lui, 
prietenul meu Jean s-a descurcat bine până aici şi, 
împreună, sper că o să facem treabă bună. De altfel, am o 
idee pe care o să v-o împărtăşesc mai târziu... 

Dacă domnul Serghei avea o idee, ea nu putea fi decât 
excelentă, aşa că îl lăsară s-o coacă îndelung până s-o pună 
în aplicare. 

Cum nu duceau lipsă de bani, domnul Cascabel îşi 
reîmprospăta rezervele de făină, grăsime, orez, tutun şi mai 
ales ceai, care se consumă în cantităţi excesive în provincia 
Alaska. Îşi mai procurară şuncă şi conserve din carne de 


vită, biscuiţi, carne de prepeliţă, de asemenea conservată, 
toate din depozitul Companiei ruso-americane. Apă se 
găsea din abundență pe traseu, în afluenții Yukonului. Dar 
ar fi fost mai bună dacă i s-ar fi adăugat puţin zahăr şi 
coniac, ori - şi mai bine - acea vodcă tare, mult apreciată de 
ruşi. Prin urmare, cumpărară zahăr şi vodcă, atâta cât să le 
ajungă, în ce priveşte combustibilul, cu toate că l-ar fi găsit 
prin păduri, Belle-Roulotte fu încărcată cu o tonă din 
excelentul cărbune de Văncouver; nu mai mult de o tonă, 
căci nu era bine s-o îngreuneze peste măsură. 

Între timp, în cel de-al doilea compartiment fusese 
amenajat un cadru suplimentar cu saltele de bună calitate - 
pat care îi plăcu domnului Serghei. Mai cumpărară 
cuverturi din blănuri de iepure, folosite de indieni mai ales 
pe timp de iarnă, în plus, pentru cazul că mai trebuia 
procurat ceva pe drum, domnul Serghei îşi făcu o rezervă 
de gablonţuri, stambă, cuțite şi foarfeci ieftine, care 
reprezintă moneda curentă între traficanţi şi indigeni. 

Întrucât puteau conta pe vânat, fiindcă atât vânatul mare, 
cerbi lopătari şi reni, cât şi vânatul mic, iepuri, cocoşi 
sălbatici, gâşte şi potârnichi se aflau din abundență în ţinut, 
cumpărară praf de puşcă şi plumbi în cantităţi suficient de 
mari. Domnul Serghei izbuti chiar să-şi facă rost de două 
puşti şi o carabină, care întregiră arsenalul vehiculului. Era 
un trăgător bun şi îi plăcea să vâneze în compania lui Jean. 

Nu trebuie să uităm că banda lui Karnov cutreiera, poate, 
locurile din preajma Sitkăi şi trebuiau să se păzească de 
vreun atac al acelor răufăcători, iar la nevoie să-i primească 
aşa cum meritau. 

— Şi, dacă indiscreţii ăia or să ne pună ceva întrebări, nu 
cunosc răspuns mai bun decât un glonte în mijlocul 
pieptului, zise domnul Cascabel. 

De nu cumva unul în cap, observă cu justeţe Cuişoară. 

Pe scurt, datorită comerţului pe care capitala Alaskăi îl 
întreținea cu diverse oraşe din Columbia britanică şi cu 
porturile Pacificului, domnul Serghei şi prietenii lui putură 


să-şi procure, la preţuri accesibile, obiectele necesare unei 
lungi călătorii prin ţinuturi pustii. Pregătirile fură terminate 
abia în ultima săptămână din iunie, iar plecarea se fixă 
definitiv pentru ziua de 26. Cum nu putea fi vorba să 
traverseze strâmtoarea Bering înainte ca aceasta să 
îngheţe complet, aveau destul timp să ajungă acolo. Era 
nevoie, totuşi, să se gândească şi la unele întârzieri posibile, 
la obstacolele neprevăzute: mai bine să ajungă prea repede 
decât prea târziu. La Port Clarence, situat chiar pe ţărmul 
strâmtorii, aveau să se odihnească, aşteptând momentul 
favorabil trecerii pe coasta asiatică. 

Dar ce făcea oare tânăra indiancă în timpul asta? Nimic 
mai simplu: ajuta cu iscusinţă pe doamna Cascabel în 
diversele pregătiri de călătorie. Minunata femeie se legase 
de ea cu un sentiment matern; ţinea la ea ca şi la 
Napoleone, ataşându-se cu fiecare zi mai mult de noua ei 
copilă. La rândul său, fiecare simţea o profundă afecţiune 
pentru Kayette şi, fără îndoială, sărmana fată era fericită 
cum nu fusese nicicând printre triburile nomade, în cortul 
indienilor. Momentul când Kayette avea să se despartă de 
familia Cascabel era aşteptat, aşadar, cu mare tristeţe. Căci 
acum, singură pe lume, ea trebuia să rămână la Sitka, unde 
venise să-şi găsească un servici şi să-şi câştige pânea, 
lucrând ca servitoare, poate în condiţii mizerabile. 

— Şi totuşi, spunea uneori domnul Cascabel, dacă această 
drăgălaşă Kayette - îngăduiţimi să-i spun mica mea 
prepeliţă (joc de cuvinte intraductibil, între numele propriu 
Kayette şi caille care înseamnă prepeliţă) - dacă micuţei 
mele prepeliţe i-ar plăcea să danseze, poate s-ar cuveni să-i 
propunem... Ei, ce dansatoare plină de farmec ar fi! Sau ce 
călăreaţă graţioasă, dacă ar fi dispusă să-şi facă debutul 
într-un circ. Sunt sigur că, pe cal, ar părea un adevărat 
centaur. 

Domnul Cascabel credea cu toată seriozitatea că centaurii 
erau nişte călăreţi neîntrecuţi şi nu potea fi contrazis în 
acest subiect. 


Văzându-l pe Jean cum clătina din cap la vorbele tatălui 
său, domnul Serghei înţelese că băiatul, serios şi rezervat, 
era departe de a împărtăşi ideile paterne în privinţa 
acrobaţiei şi a altor exerciţii ale trupelor de bâlci. 

Kayette îi neliniştea pe toţi; se întrebau ce-o să devină, ce 
soartă a aştepta la Sitka, iar când domnul Serghei, în ajunul 
plecării, o aduse de mână dinaintea familiei Cascabel, se 
întristară. 

— Prieteni, vorbi el, - eu n-am avut fată şi uite că acum 
am, o fată adoptivă. Kayette a fost de acord să mă considere 
tatăl ei şi vă cer un loc pentru ea în Belle-Roulotte. Ce 
strigăte de bucurie îi răspunseră domnului Serghei şi ce de 
mângâieri primi „mica prepeliţă”. lar domnul Cascabel, 
tulburat, îi spuse oaspetelui său: 

— Eşti un om comsecade! 

— De ce, prietene, se miră domnul Serghei. 

— Oare ai uitat ce-a făcut Kayette pentru mine? Nu e 
firesc să fie copilul meu, din timp ce îi datorez viaţa? 

— Ei bine, eu zic să împărţim, exclamă domnul Cascabel. 

— Dacă dumneata, domnule Serghei, îi eşti tată, eu o să-i 
fiu unchi. 

XII. 

DE LA SITKA LA FORTUL YUKON. 

În dimineaţa zilei de 26 iunie, „carul lui Cascabel ridică 
ancora”, ca să folosim una din expresiile metaforice, 
familiare comandantului său. Rămânea de văzut, ca să 
completăm această metaforă cu fraza plastică a 
nemuritorului Prudhomme, dacă nu cumva îşi începea 
navigația pe un vulcan. Şi n-ar fi fost deloc imposibil - întâi 
la figurat, fiindcă dificultăţile drumului erau mari, şi apoi la 
propriu, pentru că vulcanii, stinşi ori nu, nu lipsesc deloc de 
pe coasta septentrională a mării Bering. 

Belle-Roulotte părăsi, aşadar, capitala Alaskăi, pe fondul a 
mii de urări de drum bun, care-i însoţiră zgomotos 
plecarea. Erau pornite de la numeroşii amici cărora familia 


Cascabel le smulsese aplauzele şi rublele în cele câteva zile 
petrecute la porţile oraşului Sitka. 

Cuvântul „porţi” e mai potrivit decât parc. Într-adevăr, 
localitatea e înconjurată de o palisadă bine întărită, având 
numai câteva locuri de trecere. Fără permisiune, n-o poţi 
străpunge cu uşurinţă. 

Autorităţile ruseşti au fost silite să se protejeze de afluenţa 
indienilor kaluche, aşezaţi cel mai adesea între râurile 
Sţekin şi Chilcot, în preajma Noului Arhanghelsk. Acolo îşi 
fac colibele, extrem de rudimentar construite. Printr-o uşă 
scundă se intră într-o încăpere circulară, uneori despărțită 
în două compartimente luminate de o singură deschizătură 
practicată în partea de sus şi prin care iese şi fumul din 
vatră. Ansamblul acestor colibe alcătuieşte un fel de foburg 
al Sitkăi, un foburg extra muros. După apusul soarelui, nici 
un indian n-are voie să rămână în oraş. Interdicţie 
justificată, impusă de relaţiile adesea îngrijorătoare dintre 
pieile roşii şi feţele palide. 

După ce ieşi din Sitka, Belle-Roulotte trebui mai întâi să 
traverseze o serie de mici strâmtori prevăzute cu bacuri în 
acest scop, ca să ajungă în fundul unui golf sinuos, terminat 
printr-o formă alungită care purta numele de canalul Lyan. 
Începând de acolo, aveau de mers numai pe uscat. 

Planul călătoriei, ori mai degrabă traseul ei, fusese studiat 
cu toată atenţia de domnul Serghei şi de Jean pe hărţile la 
scară mare, procurate cu uşurinţă de la Gardens Club. 
Bună cunoscătoare a ținutului, Kayette fusese chemată să-şi 
spună şi ea cuvântul în această împrejurare. Inteligența ei 
ascuţită o ajutase să priceapă indicaţiile de pe harta avută 
sub ochi. Vorbea într-o limbă jumătate indiană, jumătate 
rusă, iar observaţiile ei fură deosebit de utile. Era vorbea să 
se apuce, dacă nu drumul cel mai scurt, în orice caz cel mai 
uşor, până la Port Qarence, localitate situată pe ţărmul de 
est al strâmtorii. Se stabili, astfel, ca Belle-Roulotte să 
ajungă la fluviul Yukon chiar în dreptul fortului care şi-a luat 
numele de la acest important curs de apă. Era cam la 


mijlocul traseului, deci la două sute cincizeci de leghe de 
Sitka. Se evitau, prin urmare, dificultăţile ce i-ar fi 
întâmpinat în caz că mergeau de-a lungul țărmului 
zdrenţuit, unde coasta e pe alocuri muntoasă. Dimpotrivă, 
valea Yukonului se întinde, largă, între lanţurile complicate 
din vest şi Munţii Stâncoşi, care separă Alaska de valea 
Mackenzie şi de teritoriul Noii Britanii. 

La câteva zile după plecare, familia Cascabel văzu, aşadar, 
dispărând spre sud-vest profilurile accidentate ale coastei, 
dominate de la mare înălţime de munţii Fairweather şi 
Elias. 

Chibzuită cu grijă, repartizarea orelor de marş şi de popas 
era riguros urmată. Nu-i grăbea nimeni să ajungă la 
strâmtoarea Bering şi era mai bine să meargă piano(încet) 
ca să sosească acolo sano(sănătoşi). Era important să fie 
cruţaţi şi cei doi cai, pe care nu i-ar fi putut înlocui decât cu 
reni, dacă se întâmpla cumva să-i piardă „lucru ce trebuia 
evitat cu orice preţ. Aşa că, în fiecare dimineaţă, plecau pe 
la orele şase, făceau popasul de prânz la două şi continuau 
drumul până la şase seara. Toată noaptea, repaus. Asta 
însemna cam cinci-şase leghe pe zi. 

De altfel, ar fi fost cât se poate de simplu să meargă şi 
noaptea, în caz de nevoie, fiindcă, aşa cum observase 
domnul Cascabel, soarele din Alaska nu prea doarme în 
patul său. 

— Abia se duce la culcare, că se şi scoală, spunea el. 

— Douăzeci şi trei de ore de lumină, şi nici măcar nu 
trebuie plătită. 

Într-adevăr, în acel anotimp, adică în preajma solstițiului 
de vară şi la acea latitudine, soarele dispărea la unsprezece 
şi şaptesprezece minute sara, ca să apară din nou la 
unsprezece şi patruzeci şi nouă de minute - ceea ce 
înseamnă treizeci şi două de minute petrecute sub orizont. 
Până şi în acest răstimp, amurgul, prelungit după dispariţia 
soarelui, îşi îmbina mereu luminile cu cele ale aurorii 
dimineţii care se apropia. Cât priveşte temperatura, era 


cald, uneori chiar înăbugşitor, în astfel de condiţii, ar fi fost 
extrem de imprudent să nu facă popas pe arşiţa amiezii. 
Atât oamenii cât şi animalele sufereau din cauza căldurii 
excesive: Cine ar fi crezut că, la nivelul cercului polar, 
termometrul urcă uneori până la treizeci de grade? Şi 
totuşi, e cât se poate de adevărat. Cu toate că mergeau bine 
şi fără prea multe dificultăţi, Cornelia, foarte marcată de 
căldurile acelea mari, se plângea şi nu fără temei. 

— O să regretaţi curând ceea ce vi se pare acum de 
nesuportat, spuse într-o zi domnul Serghei. 

— Căldura asta? Niciodată, exclamă ea. 

— Ba da, mamă, interveni Jean. 

— O să suferi mult mai mult de frig, dincolo de 
strâmtoarea Bering, când o să traversăm stepele Siberiei. 

— De acord, domnule Serghei, vorbi domnul Cascabel. 

— Dar, dacă de căldură nu te poţi apăra, împotriva frigului 
poţi măcar să lupţi, folosindu-te de foc. 

— Da, sigur, prietene, răspunse domnul Serghei. Şi chiar 
asta va trebui să faceţi peste câteva luni, căci frigul o să fie 
cumplit, nu uitaţi! 

În data de 3 iulie, după ce străbătuse aşa-numitele canons. 
trecători strâmte, capricios tăiate printre dealuri de 
înălţime potrivită, Belle-Roulolte nu mai avu înainte decât 
câmpii întinse, presărate din loc în loc cu păduri. 

Trebuiau, în ziua aceea, s-o ia de-a lungul unui mic lac, 
lacul Dease, de unde izvorăşte râul Lewis, unul dintre 
principalii afluenţi pe care îi primeşte Yukonul. Amintindu-şi 
de el, Kayette zise: 

— Da, ăsta-i Cargoul care merge să-l întâlnească pe râul 
cel mare. Şi îi explică lui Jean că în vorbirea din Alaska 
„cargoul” înseamnă râu mic. Dar poate credeţi că pe 
drumul acela fără obstacole şi deloc obositor artiştii, trupei 
Cascabel nu-şi vor repeta exerciţiile, nu-şi vor întreţine 
forţa muşchilor, supleţea membrelor, dexteritatea mânilor? 
Bineînţeles că o vor face şi, atunci când căldura nu-i 
împiedica, fiecare loc de popas se transforma seara în 


arenă, avându-i drept unici spectatori pe domnul Serghei şi 
pe Kayette. Amândoi admirau performanţele acelei 
înzestrate familii - tânăra indiană cu uimire, domnul 
Serghei cu bunăvoință. Pe rând, domnul şi doamna 
Cascabel ridicau greutăţi cu braţele încordate şi jonglau cu 
halterele; Sandre îşi exersa salturile şi răsucirile în care era 
specialist; Napolcone se avânta pe coarda întinsă între doi 
stâlpi şi îşi arăta grațiile de dansatoare, iar Cuişoară făcea 
paradă dinaintea unui public imaginar. 

Jean ar fi preferat să rămână cu cărţile, desigur, să se 
instruiască stând de vorbă cu domnul Serghei, s-o înveţe la 
rândul său pe Kayette, care făcea, datorită lui, progrese 
rapide în limba franceză. Dar domnul Cascabel avea 
pretenţia ca fiul său să nu-şi piardă remarcabila iscusinţă 
de prestidigitator şi, ascultător, Jean jongla cu paharele, cu 
inelele, cu bilele, cuţitele şi bastoanele - avându-şi 
gândurile la cu totul altceva, bietul băiat! 

De altfel, trăise o mare satisfacţie când domnul Cascabel 
renunţase la ideea de a face din Kayette o artistă de bâlci. 
De când fata fusese adoptată de domnul Serghei, om avut, 
învăţat, din lumea bună, viitorul ei era asigurat, şi încă în 
cele mai onorabile condiţii. Da, asta îi făcea plăcere lui Jean 
cel cumsecade, cu toate că, pe de altă parte, îi părea rău să 
se ştie părăsit de Kayette îndată după strâmtoarea Bering. 
Asta nu s-ar fi întâmplat dacă ea ar fi făcut parte din trupă, 
în calitate de balerină. 

Dar Jean ţinea prea mult la fată ca să nu se bucure că 
fusese adoptată de domnul Serghei. Nu dorea oare şi el, din 
toată inima, să-şi schimbe condiţia? Dacă asculta de 
instinctele sale cele mai adânci, nu se simţea chemat spre 
viaţa de saltimbanc. De câte ori, în pieţe, nu se ruşinase de 
aplauzele pe care ile aducea nemaipomenita sa 
îndemânare! 

Într-o seară, plimbându-se cu domnul Serghei, îi destăinui 
fără reţinere aspiraţiile şi regretele lui. Îi spuse ce-ar fi vrut 
să fie, ce socotea el că era pornirea lui naturală. Colindând 


mai departe lumea producându-se cu prilejul sărbătorilor 
din târguri, văzânduşi mereu de meseria aceea de gimnaşti 
şi acrobaţi şi înconjurându-se de clovni şi de jongleri, poate 
că părinţii săi ar fi ajuns să strângă ceva bani, poate că el 
însuşi ar fi izbutit să facă avere. Dar ar fi fost prea târziu, 
atunci, să înceapă o carieră mai onorabilă. 

— Nu mă ruşinez de tata şi de mama, domnule Serghei, 
adăugă el. 

— Nu, aş fi un nerecunoscător, în limita posibilităţilor, ei au 
făcut totul. Au fost buni cu noi - copiii. Şi totuşi, eu simt că 
aş putea fi altceva, însă soarta mea e să rămân un biet 
saltimbanc. 

— Prietene, te înţeleg, îi răspunse domnul Serghei. 

— Îngăduie-mi totuşi să spun că orice meserie reprezintă 
ceva, dacă o faci cinstit. Cunoşti oameni mai cinstiţi decât 
tatăl şi mama ta? 

— Nu, domnule Serghei. 

— Atunci, respectă-i mai departe aşa cum îi respect şi eu. 
Vrând să faci mai mult, să te ridici, dai dovadă de o 
înclinare nobilă. Cine ştie ce-ţi rezervă viitorul? Curaj, 
băiete, şi bizuie-te pe sprijinul meu! N-am să uit niciodată 
ce a făcut familia ta pentru mine, niciodată! Iar într-o bună 
zi, dacă o să pot... 

Pe când vorbea astfel, Jean vedea fruntea domnului 
Serghei întunecându-se. Vocea începuse să-i tremure. 
Părea că priveşte viitorul cu îngrijorare. Urmă un moment 
de tăcere, întrerupt de Jean: 

— Domnule Serghei, ce-ar fi să vă continuaţi călătoria 
împreună cu noi şi după Port Clarence, din timp ce 
intenţionaţi să vă întoarceţi în Rusia, la tatăl 
dumneavoastră? 

— Nu se poate, Jean, răspunse domnul Serghei. 

— Nu mi-am terminat explorările prin teritoriile din vestul 
Americii. 

— Kayette o să rămână cu dumneavoastră, murmură Jean. 


Şi avea o voce atât de tristă, încât domnul Serghei nu-l 
putu asculta fără să se emoţioneze profund. 

— Nu-e cazul, oare, să mă însoţească, reluă el, acum, când 
mi-am asumat răspunderea pentru viitorul ei? 

— Va rămâne cu dumneavoastră, domnule Serghei, şi când 
veţi ajunge în patrie... 

— Dragul meu, vorbi domnul Serghei, planurile nu mi le- 
am făcut definitiv. Asta-i tot ce-ţi pot spune deocamdată. O 
să mai vedem după ce ajungem la Port Clarence. Poate că 
atunci am să-i propun ceva tatălui tău şi de răspunsul lui va 
depinde... 

Jean simţi iarăşi ezitarea pe care o mai surprinsese în 
vocea domnului Serghei. De data asta nu mai stărui, 
înțelegând că se cuvenea să fie cât mai discret. Dar, după 
discuţia aceea, între ei se născu o simpatie şi mai profundă. 
Domnul Serghei descoperise tot ce avea mai bun, mai sigur 
şi mai ales băiatul acela atât de cinstit şi. de sincer. Aşa că 
se ocupă de instruirea lui, îndrumându-l spre studiile 
pentru care avea înclinaţie. lar domnul şi doamna Cascabel 
nu puteau fi decât încântați de ceea ce făcea domnul 
Serghei pentru fiul lor. 

Jean nu-şi neglija, totuşi, rolul de vânător. Foarte pasionat 
de acest sport, domnul Serghei îl însoțea de cele mai multe 
ori, şi câte nu se pot spune între două împuşcături! Locurile 
erau pline de vânat. Puteai alimenta cu carne de iepure o 
caravană întreagă. Iar faptul că asigurau masa era doar 
unul din meritele lor. 

— Nu numai muşchiuleţ şi ostropel aleargă pe aici, 
observă într-o zi domnul Cascabel, - ci şi mantouri, fulare, 
manşoane, pleduri... 

— Într-adevăr, prietene, îi răspunse domnul Serghei. Iar 
când ajung la bucătărie sub o anume formă, ajung şi în 
garderoba voastră, sub o alta, tot atât de avantajoasă. 
Nimic nu-i prea mult când e vorba să te aperi de asprimea 
climatului siberian. Aşa că făceau rezerve din pieile acelea, 
economisind şi conservele pentru momentul când iarna 


avea să alunge vinarul din ţinuturile polare. Iar atunci când 
vânătorii nu aduceau nici prepeliţe şi nici iepuri, Cornelia 
nu se dădea în lături să arunce în oală un corb sau vreo 
cioară cenuşie, cum făceau indienii. Supa era la fel de 
gustoasă. Din când în când se întâmpla ca domnul Serghei 
sau Jean să scoată din tolbă vreun superb cocoş sălbatic şi 
ne putem închipui cu uşurinţă cum arăta friptura aceea pe 
masă. Belle-Roulotte nu avea de ce să se teamă, prin 
urmare, de foamete. E adevărat, însă, că deocamdată 
străbătea partea cea mai lipsită de dificultăţi a itinerarului 
său. Una dintre neplăcerile, ba chiar suferinţele pe care 
trebuiau să le îndure erau, bunăoară, ţânţarii. 
Nemaiaflându-se pe pământ englezesc, domnul Cascabel îi 
găsea acum cât se poate de supărători. Şi e mai mult ca 
sigur că roiurile lor ar fi întrecut orice măsură, dacă 
rândunicile nu i-ar fi mâncat în cantităţi uimitoare. Dar 
rândunicile o luau de-acum spre sud, fiindcă şederea lor la 
latitudinea cercului polar este de foarte scurtă durată. La 9 
iulie, Belle-Roulotte ajunse la confluenţa a două cursuri de 
apă, unul fiind afluentul celuilalt. Era râul Lewis, care se 
varsă în Yukon printr-o largă deschidere din malul stâng. 
Kayette le spusese că, în partea superioară a cursului său, 
fluviul mai poartă şi numele de Pelly River. De la întâlnirea 
cu râul Lewis, o ia în direcţia nord-vest, înainte de a devia 
spre vest ca să se verse în Marea Bering printr-un întins 
estuar. La confluenţa celor două ape pomenite se află un 
post, fortul Selkirk, mai puţin important decât fortul Yukon, 
situat la aproximativ o sută de leghe în aval, pe malul drept 
al fluviului. 

De la plecarea din Sitka, tânăra indiancă le fusese de mare 
ajutor, călăuzind mica trupă prin indicaţii de o remarcabilă 
siguranţă, în viaţa sa nomadă, ea mai umblase pe câmpiile 
acelea udate de marele fluviu al Alaskăi. Întrebată de 
domnul Serghei cum îşi petrecuse copilăria, îi vorbi despre 
traiul ei greu de pe timpul când triburile indgeleţilor 
cutreierau valea Yukonului dintr-un loc într-altul, până la 


împrăştierea tribului, apoi a familiei sale. Cum, apoi, 
rămasă fără părinţi, se văzuse constrânsă să intre 
servitoare la vreun funcţionar ori la vreun agent din Sitka. 
Jean îi ceruse de mai multe ori să-şi repete trista poveste şi 
de fiecare dată era adânc tulburat. 

În preajma fortului Selkirk îi întâlniră pe unii dintre 
indienii care rătăcesc pe malurile Yukonului, mai ales din 
neamul birch, nume tradus de Kayette prin „oamenii 
mesteacănului”, într-adevăr, numeroase exemplare din 
această specie arctică se întâlnesc printre pinii, brazii 
Douglas şi arţarii ce împânzesc centrul provinciei Alaska. 
Ocupat de câţiva angajaţi ai Companiei ruso-americane, 
fortul Selkirk nu este, la drept vorbind, decât un depozit de 
blănuri şi piei, unde negustorii de pe ţărmul oceanului vin 
să-şi facă târguielile în perioade dinainte stabilite. 

Bucuroşi de o vizită ce întrerupea monotonia vieţii lor, 
funcţionarii aceia primiră bine trupa din Belle-Roulotte. În 
consecinţă, domnul Cascabel hotări să facă un popas de 
douăzeci şi patru de ore. 

Totodată, se stabili ca vehiculul să traverseze fluviul Yukon 
prin acel loc, ca să nu fie nevoie să-l treacă mai târziu şi, 
poate, în condiţii mai puţin favorabile, într-adevăr, albia se 
lărgea, iar cursul devenea mai rapid pe măsură ce înainta 
spre vest. Cel care le.dăduse un asemenea sfat fusese 
domnul Serghei, după ce urmărise pe hartă traseul 
Yukonului, care le tăia drumul cu două sute de leghe înainte 
de Port Clarence. Prin urmare, Belle-Roulotte fu trecută cu 
bacul pe malul drept, cu ajutorul funcţionarilor şi al 
indienilor cantonaţi în preajma fortului Selkirk spre a 
exploata apa bogată în peşte a fluviului. 

Sosirea familiei Cascabel avea să le fie de folos, în 
schimbul serviciilor proprii, li se făcu şi lor unul, deosebit de 
apreciat. 

Şeful tribului era atunci grav bolnav - sau cel puţin aşa se 
putea crede. Şi nu avea alt medic şi alte leacuri decât 
vraciul tradiţional şi leacurile magice folosite de triburile 


indiene. Astfel că, de câtva timp, şeful fusese culcat în piaţa 
satului, unde zi şi noapte ardea un foc mare. Adunați în 
jurul său, indienii cântau în cor o invocaţie marelui Manitu, 
pe când vraciul încerca cele mai iscusite vrăji ca să alunge 
spiritul rău din trupul bolnavului. Şi, ca să-i fie reuşita mai 
sigură, se străduia să vâre amintitul spirit în propriul său 
corp. Însă spiritul, foarte îndărătnic, nu voia deloc să-i dea 
ascultare. Din fericire, domnul Serghei, care avea ceva 
cunoştinţe de medicină, putu să-i dea şefului indian 
îngrijirile cerute de starea sănătăţii lui. 

Când îl examina, domnul Serghei puse cu uşurinţă 
diagnosticul augustului bolnav şi, apelând la mica farmacie 
de voiaj, îi administra un puternic vomitiv, pe care nu l-ar fi 
putut înlocui toate descântecele vraciului la un loc. 

Adevărul era că şeful avea o indigestie clasa întăi, iar 
înghiţiturile de ceai cu care încerca s-o trateze rămâneau 
ineficiente. 

În consecinţă, nu muri, spre marea bucurie a tribului său - 
însă familia Cascabel pierdu astfel prilejul de a asista la 
ceremoniile ce însoțesc înmormântarea unui suveran. De 
fapt, cuvântul înmormântare nu e potrivit pentru funeraliile 
indiene, în cadrul cărora corpul se suspendă în aer, la 
câteva picioare deasupra solului, în coşciug, ca să-i fie la 
îndemână pe lumea cealaltă, i se pun pipa, arcul şi săgețile, 
rachetele pentru zăpadă şi blănurile mai mult ori mai puţin 
preţioase pe care le purta iarna. Apoi, ca pe un copilaş, 
vântul îl leagănă pe când el îşi doarme somnul de veci. 

Familia Cascabel nu rămase decât douăzeci şi patru de ore 
la fortul Selkirk. Îşi luară rămas bun de la indieni şi de la 
funcţionari, ducând cu ei o minunată amintire a acelui prim 
popas pe malul fluviului. Trebuiră să urce în susul apei, pe 
un mal cam desfundat, unde caii se descurcau destul de 
greu. În sfârşit, la 27 iulie, şaptesprezece zile după 
plecarea lor din fortul Selkirk, Belle-Roulotte ajunse la 
fortul Yukon. 

XIII. 


O IDEE A CORNELIEI CASCABEL. 

Prima parte a acestei etape, cuprinsă între fortul Selkirk şi 
fortul Yukon, vehiculul o făcuse urmând malul drept al 
fluviului. Se ţinuseră mai mult sau mai puţin aproape de 
apă, după cum puteau evita ocolurile numeroase ale acelui 
curs sinuos, care formează adeseori mlaştini impracticabile. 
Cel puţin aşa stau lucrurile pe această parte, căci pe stânga 
valea e mărginită de câteva dealuri nu prea înalte, 
prelungite spre nord-vest. Poate că ar fi fost greu să treacă 
peste unii afluenţi ai Yukonului, bunăoară peste Stewart, 
care e lipsit de bac, dacă n-ar fi profitat de faptul că în 
sezonul cald apa nu ajunge, în vaduri, decât până la 
genunchi. Oricum, domnul Cascabel şi ai săi s-ar fi trezit în 
mare încurcătură dacă n-ar fi fost cu ei Kayette. Cunoscând 
bine valea, ea le arătă locurile de trecere. 

Era un adevărat noroc c-o aveau drept călăuză pe tânăra 
indiancă. De altminteri, şi ea era foarte bucuroasă să le fie 
de folos noilor săi prieteni, nespus de mulţumită că se afla 
într-o nouă familie, înduioşată de faptul că mai avea parte 
de nişte mângăieri materne, pe care le crezuse pierdute 
pentru totdeauna. 

Spre mijlocul ţării, terenul, denivelat ici-colo de mici 
ridicături era tot împădurit. Dar locurile se deosebeau de 
cele din vecinătatea Sitkăi. 


Clima aspră, cu opt luni de iarnă pe an, împiedică aici 
dezvoltarea vegetației. Aşa că esenţele specifice acestor 
regiuni, cu excepţia unor plopi cu vârful arcuit, aparţin 
familiei coniferelor şi mestecenilor. Mai sunt apoi pâlcuri 
rare de sălcii plângătoare, pipernicite şi fără culoare, 
repede despuiate de vânturile tăioase ce bat dinspre 
Oceanul îngheţat. Pe traseul cuprins între fortul Selkirk şi 
fortul Yukon vânătoarea fusese de mare succes, aşa că nu 
era nevoie să se atingă de rezerve când îşi pregăteau 
alimentaţia zilnică. lepurii erau atât de mulţi, încât rând pe 
rând începură să se cam sature de ei. În fond, îşi puteau 
face meniul mai variat, îmbogăţindu-l cu friptura de gâscă şi 
de rață sălbatică, fără să mai vorbim de ouăle acelor 
zburătoare, pe care Sandre şi Napoleone le adunau de prin 
cuiburi. lar Cornelia cunoştea atâtea moduri de preparare 
a ouălor - îşi făcea chiar un titlu de glorie din asta - încât 
puteau conta de fiecare dată pe o surpriză plăcută. 

— lată un ţinut unde ţi-e mai mare dragul să trăieşti, 
exclamă într-o zi Cuişoară, isprăvind de ronţăit un enorm 
spate de gâscă. 

— Păcat că nu-i plasat în mijlocul Europei sau al Americii. 

— Dacă ar fi între ţările cu mulţi locuitori, s-ar prea putea 
ca vânatul să fie mai rar, spuse domnul Serghei. 

— Dacă nu cumva... răspunse Cuişoară. 

O privire de-a patronului său îl făcu să tacă, scutindu-i pe 
ceilalţi de prostia pe care, cu siguranţă, se pregătea s-o 
rostească. 

Cum pe câmpie se afla vânat din abundență, trebuie să 
mai spunem că în afluenții Yukonului, râuri şi pârâuri, 
trăiau nişte peşti excelenți, mai ales ştiuci splendide, pe 
care Sandre şi Cuişoară le prindeau cu undiţa. Nu-i costa 
decât oboseala, ori mai degrabă plăcerea de a pescui după 
pofta inimii, fără să cheltuiască pentru trofeele lor nici un 
bănuţ, nici un cent. Dar cheltuielile nu-l îngrijorau deloc pe 
tânărul Sandre. Nu era oare asigurat viitorul familiei 
Cascabel datorită lui? N-avea el faimoasa pepită? Nu 


ascundea într-un ungher al vehiculului, numai de el ştiut, 
preţioasa piatră găsită în valea Caribu? Ba da! lar până 
acum puştiul fusese destul de tare încât să nu spună nimic, 
aşteptând cu răbdare ziua când îşi putea transforma pepita 
în bani frumoşi, de aur. Cu câtă bucurie avea să-şi arate 
atunci avuţia Nu fiindcă - doamne fereşte-s-ar fi gândit, ca 
un egoist, s-o păstreze numai pentru el. Tatălui şi mamei 
sale, lor le-o destinase; era o avere care ar fi plătit cu vârf şi 
îndesat furtul comis în trecătorile Sierrei Nevada. Când 
Belle-Roulotte, după un şir de zile foarte călduroase, ajunse 
la fortul Yukon, ocupanţii vehiculului erau cu adevărat 
obosiţi. Hotărâră, aşadar, să poposească o săptămână 
întreagă acolo. 

— Aveţi toată libertatea s-o faceţi, observă domnul 
Serghei, - fiindcă Port Clarence se află la numai două sute 
de leghe de fort. Astăzi e abia 27 iulie, şi doar peste două- 
trei luni strâmtoarea va putea fi trecută pe gheaţă. 

— În regulă, acceptă domnul Cascabel. 

— Şi, dacă tot avem timp, să facem popas. 

Hotărârea fu primită cu aceeaşi satisfacţie de personalul 
cu două picioare al vehiculului, ca şi de cel cu patru 
picioare. 

Întemeierea fortului Yukon datează din anul 1847. Situat 
aproape de limita cercului polar, este cel mai vestic dintre 
posturile Companiei golfului Hudson. Întrucât se află pe 
teritoriul Alaskăi, compania este obligată însă să plătească o 
indemnizaţie anuală rivalei sale, Compania ruso-americană. 

Abia în anul 1864 a fost începută construcţia clădirilor 
actuale, înconjurate de o palisadă. Totul era încă proaspăt 
când familia Cascabel ajungea la fortul Yukon, cu intenţia 
de a rămâne acolo câteva zile. 

Agenţii companiei îi oferiră cu multă plăcere ospitalitate în 
incinta fortului. Era destul loc liber şi în curte, şi în 
hangare. Domnul Cascabel mulţumi prin câteva fraze 
pompoase, cât se poate de recunoscătoare, însă preferă să 
rămână în confortabila sa Belle-Roulotte. Dacă garnizoana 


fortului nu era alcătuită din mai mult de douăzeci de agenţi, 
majoritatea americani, având şi câţiva indieni în serviciul 
lor, în schimb, pe malurile Yukonului, indigenii se numărau 
cu sutele. 

Fiind un punct central din Alaska, acolo se ţinea, de fapt, 
târgul cel mai căutat de negustorii interesaţi de comerţul 
cu piei şi blănuri. Acolo dădeau năvală diversele triburi ale 
provinciei, koch-a-kuchin, an-kuchin, tatanchok, tanana şi 
mai ales indienii care alcătuiesc populaţia cea mai 
importantă a regiunii, co-yukonii de pe malurile marelui 
fluviu. 

Cum se vede, poziţia fortului este foarte avantajoasă 
pentru schimbul de mărfuri. E construit în unghiul format 
de Yukon la confluenţa cu râul Porcupine. Acolo fluviul dă 
naştere la cinci canale ce îngăduie traficanţilor să pătrundă 
mai uşor în interiorul ținutului şi să facă negoţ până şi cu 
eschimoşii de pe râul Mackenzie. 

Astfel, reţeaua de apă e brăzdată de ambarcaţiuni care 
urcă sau coboară, mai ales de aşa-numitele „baidare”, un fel 
de bărci uşoare din piele unsă cu ulei şi cu cusăturile 
gresate pentru mai multă etanşeitate. Cu aceste bărcuţe 
fragile indigenii se aventurează pe trasee uluitoare, fără să 
se dea în lături, de altfel, să le care în spate când vreo 
cascadă ori vreun baraj le împiedică navigația. 

Însă ambarcaţiunile nu pot fi folosite decât cel mult.trei 
luni pe an. În restul anului, apa stă sub o crustă groasă de 
gheaţă. Atunci baidara îşi schimbă numele în acela de sanie. 
E un vehicul cu vârful curbat ca prora unei bărci, legat cu 
curele din piele de elan şi tras de câni sau de reni, putând fi 
manevrat foarte rapid. Cât despre pietoni, cu rachetele lor 
lungi în picioare, ei se deplasează şi mai repede încă. 

Tot norocos, domnul Cascabel! Ajunsese tocmai la 
momentul potrivit la fortul Yukon, pentru că târgul de 
blănuri era în plină desfăşurare, în jurul factoriei îşi 
făcuseră tabăra sute şi sute de indieni. 


— Să mă ia naiba dacă n-o să profităm de treaba asta, 
exclamă el. 

— E un bâlci adevărat, şi să nu uităm că noi suntem artişti 
de bâlci. Acum ori niciodată, să le arătăm de ce suntem în 
stare! Vezi vreun inconvenient, domnule Serghei? 

— Niciunul, prietene, răspunse domnul Serghei. Dar mă 
îndoiesc că aţi putea face încasări bune. 

— Aş! Au să acopere, oricum, cheltuielile, de vreme ce nu- 
cheltuim nimic. 

— Cât se poate de adevărat, acceptă domnul Serghei. Şi 
totuşi, mă întreb, în ce fel speri să-şi plătească locul aceşti 
vajnici indieni lipsiţi şi de bani americani, şi de cei ruseşti... 

— Ei bine, au să plătească în piei de vidră, de castor, în 
sfârşit care cu ce poate. Pentru noi, primul folos pe care-l 
tragem din aceste reprezentații e faptul că ne dezmorţim 
un pic muşchii, fiindcă tare mi-e teamă ca nu cumva 
articulațiile noastre să înceapă să-şi piardă supleţea! Şi, 
cum trebuie să ne justificăm reputaţia la Perm şi la Nijni, n- 
aş dori ca trupa mea să înregistreze un fiasco atunci când 
va debuta în patria dumitale... Aş muri, domnule Serghei! 
Da, da, aş muri cu adevărat. 

Fortul Yukon, cel mai important din regiune, ocupă o 
suprafaţă destul de întinsă pe malul drept al fluviului. E un 
fel de patrulater alungit, întărit în fiecare colţ cu turnuri 
pătrate, semănând puţin cu morile acelea montate pe pivot, 
pe care le întâlneşti în nordul Europei, în interior sunt 
diverse clădiri unde locuiesc funcţionarii companiei şi 
familiile lor; mai sunt apoi două hangare mari, închise, cu 
un însemnat stoc de blănuri: jderi, castori, vulpi negre şi 
argintii, fără să mai punem la socoteală produsele de mai 
mică valoare. 

Viaţă grea şi monotonă duc oamenii aceia! Alimentaţia lor 
se bazează cel mai adesea, pe carnea de elan, uneori şi de 
ren, fiartă sau friptă. Alte mărfuri trebuie aduse de la 
factoria York, din zona golfului Hudson, aşadar de la şase- 


şapte sute de leghe depărtare, şi se înţelege că sosesc 
destul de rar. 

După-amiază, când sălaşul le era aşezat, domnul Cascabel 
şi familia sa se duseră să le facă o vizită indigenilor instalaţi 
întreYukon şi Porcupine. 

Câtă diversitate la locuinţele acelea improvizate, fiecare 
după obiceiurile tribului căruia îi aparţinea! Colibe din 
scoarță şi piei, susţinute de pari şi acoperite cu crengi; 
corturi făcute dintr-un fel de pânză de fabricaţie indiană; 
bărci din panouri care se montează şi se demontează, după 
nevoile momentului. 

Şi ce costume pestriţe! Unii cu haine de piele, alţii cu 
haine din bumbac, dar toţi cu ghirlande de frunze în jurul 
capului, ca să se apere de înţepăturile ţânţarilor. Îmbrăcate 
cu o fustă având în partea de jos un model în careuri, 
femeile îşi împodobesc faţa cu scoici. Bărbaţii poartă nişte 
ace cu care, iarna, îşi prind haina lungă din piele de elan, cu 
blană înăuntru. Ambele sexe îşi expun, în plus, şiraguri de 
perle false, apreciate exclusiv pentru mărimea lor. Între 
triburi se remarcă indienii tanana, uşor de recunoscut după 
feţele lor vopsite în culori ţipătoare, după penele prinse în 
pâr, după mărgelele din argilă roşie, vesta de piele, 
pantalonii din blană de ren, după puşca lungă, cu cremene, 
şi cornul pentru pulbere încrustat cu deosebită migală. 

În loc de bani, indienii aceştia folosesc cochilii de 
dentalium, pe care le regăseşti până şi la indigenii din 
arhipelagul Vancouver. Ei şi le atârnă de cartilajul nasului, 
scoţându-le atunci când au de plătit ceva. 

— lată un portmoneu ieftin, zise Cornelia. Şi e sigur că n-ai 
cum să-l pierzi... 

— Numai dacă nu cumva îţi cade nasul, observă, cu 
înţelepciune, Cuişoară. 

— Lucru care s-ar putea întâmpla foarte uşor în iernile 
geroase, spuse domnul Cascabel. Pe scurt, adunătura aceea 
de localnici oferea un spectacol cu totul original. Se 
înţelege că domnul Cascabei intrase în legătură cu unii 


dintre indieni, întrucât cunoştea puţin dialectul chinuk, iar 
domnul Serghei îi întreba şi le răspundea în ruseşte. Timp 
de câteva zile, se făcu un comerţ foarte activ între vânători 
şi reprezentanţii companiei. Dar trupa Cascabel încă nu 
avusese ocazia să-şi prezinte talentele într-un spectacol 
public. 

Totuşi, indienii aflaseră că aveau de-a face cu o familie de 
francezi şi că membrii ei se bucurau de o mare reputaţie în 
ce priveşte demonstrațiile de forţă şi scamatoriile. În 
fiecare seară veneau grămadă la Belle-Roulotte, s-o admire. 
Nu mai văzuseră niciodată un asemenea vehicul, pictat în 
culori atât de vii. Le plăcea mai ales fiindcă se deplasa cu 
multă uşurinţă - lucru de care era firesc ca nomazii să se 
intereseze în mod deosebit. Şi poate că, în viitor, n-ar trebui 
să ne mirăm auzind de apariţia unor colibe indiene pe roţi. 
lar după casele mişcătoare, vin la rând satele ambulante. E 
de la sine înţeles că în asemenea condiţii noii veniţi erau 
datori cu o reprezentaţie extraordinară. Prin urmare, 
hotărâră că spectacolul urma să fie dat „la cererea unanimă 
a indienilor din fortul Yukon”. 

Indigenul cu care domnul Cascabel făcuse cunoştinţă încă 
din primele zile era un „tyhi”, adică şef de trib. Bărbat 
arătos, de vreo cincizeci de ani, părea foarte inteligent şi în 
acelaşi timp plin de şiretenie. Venise de mai multe ori la 
Belle-Roulotte ca să le spună cât de bucuroşi ar fi indienii să 
asiste la exerciţiile familiei de saltimbanci. 

Acest tyhi era cel mai adesea însoţit de un indian în etate 
de treizeci de ani, pe nume Fir Fu ( suplu şi agil). Era 
vrăjitorul tribului, un jongler excelent, cunoscut bine în 
toată regiunea Yukonului. 

— Aşadar, un confrate de-al nostru, exclamă domnul 
Cascabel când şeful i-l prezentase pentru prima dată. 

Şi toţi trei, după ce sorbiră împreună nişte băuturi 
specifice ținutului, fumară pipa păcii. 

Tocmai în urma acelor întrevederi, la care tyhi stăruise 
insistent ca trupa să prezinte un spectacol, domnul 


Cascabel îl fixă pe data de 3 august. Conveniră ca indienii 
să-şi dea şi ei concursul, fiind dornici să nu rămână mai 
prejos decât europenii în ce priveşte forţa, îndemânarea şi 
sprinteneala. 

Lucrul acesta nu trebuie să mire: în Far West, şi la fel în 
provincia Alaska, indienii sunt mari amatori de jocuri şi de 
acrobaţii, între care intercalează farse şi mascarade 
executate cu pricepere. 

Prin urmare, la data indicată, prin mulţimea spectatorilor 
adunaţi putu fi văzut un grup alcătuit din vreo şase indigeni 
cu feţele acoperite de măşti mari din lemn, îngrozitor de 
hidoase. Asemeni manechinelor groteşti purtate la 
carnavaluri, şi acestora li se puteau pune în mişcare gura şi 
ochii cu ajutorul unor sfori - ceea ce dădea impresia de 
viaţă în cazul unor figuri oribile, majoritatea terminate prin 
ciocuri de păsări. Cu greu ne-am putea imagina la ce 
perfecţiune ajungeau în ce priveşte strâmbăturile, încât 
maimuța John Bull ar fi avut de unde să ia lecţii folositoare. 

Nu mai trebuie să spunem că domnul şi doamna Cascabel, 
Jean, Sandre, Napoleone şi Cuişoară îşi îmbrăcaseră pentru 
acea împrejurare costumele de circ. Locul ales era un câmp 
întins, mărginit de copaci, unde Belle-Roulotte ocupa 
fundalul, ca într-un decor de teatru, în faţă se aşezaseră 
agenţii de la fortul Yukon, cu soțiile şi copiii lor. Pe margini, 
câteva sute de indieni, bărbaţi şi femei, alcătuiau un 
semicerc şi fumau în aşteptarea spectacolului. 

Indigenii mascaţi, care trebuiau să participe la exerciţii, se 
ţineau ceva mai la o parte. La momentul potrivit, Cuişoară 
apăru pe platforma vehiculului cu gluma sa obişnuită: 

— Domnilor indieni şi doamnelor indience, o să vedeţi ce-o 
să vedeţi... şi aşa mai departe. 

Dar, întrucât nu vorbea în limba chinuk, e mai mult decât 
probabil ca tiradele lui fanteziste să nu fi fost deloc gustate 
de spectatori. 

Ce pricepură, totuşi, erau scatoalcele tradiţionale, 
administrate cu dărnicie de patronul său, şi picioarele în 


locul cuvenit, din care îşi primi obişnuita porţie cu 
resemnarea măscăriciului angajat pentru o asemenea 
treabă. 

Când prologul luă sfârşit, domnul Cascabel salută 
asistenţa, apoi spuse: 

— Acum e rândul animalelor. 

Cânii Wagram şi Marengo, intraţi în arena amenajată 
lângă Belle-Roulotte, îi încântară pe indigeni, care nu prea 
erau obişnuiţi cu exerciţiile ce pun în evidenţă inteligenţa 
animalelor. Iar când John Bull îşi execută acrobaţiile pe 
spinarea prepelicarului şi a canişului, o făcu atât de abil şi 
cu o înfăţişare atât de hazlie, încât reuşi să învingă 
gravitatea indienilor. 

În timpul ăsta, Sandre sufla neobosit în trompetă, cât 
putea de tare, Cornelia manevra tamburina, iar Cuişoară 
bătea toba. Dacă locuitorii Alaskăi rămâneau eventual 
nelămuriţi, de acum înainte, în privinţa impresiei deosebit 
de puternice pe care o poate produce o orchestră 
europeană, înseamnă că simţul artistic le lipsea cu 
desăvârşire. Până atunci, grupul mascat nu făcuse nici o 
mişcare, socotind, de bună seamă, că încă nu venise 
momentul să intre în scenă, îşi aştepta rândul. 

— Domnişoara Napoleone, dansatoare pe sârmă, strigă 
Cuişoară într-o portavoce. lar fetiţa, condusă de ilustrul ei 
tată, se arătă publicului. 

Mai întâi dansă cu o graţie răsplătită prin numeroase 
aplauze, care nu luară deloc înfăţişarea unor strigăte ori 
bătăi în palme, ci a unor simple clătinări din cap, la fel de 
semnificative. Acelaşi lucru se întâmplă când o văzură cum 
se avânta pe o sârmă întinsă între doi stâlpi, umblând, 
alergând, sărind acolo cu o uşurinţă admirată în mod 
deosebit de indieni, 

— E rândul meu, strigă tânărul Sandre. 

Şi iată-l că vine, salută pocnindu-şi ceafa, se îndoaie, se 
răsuceşte, se dislocă, se contorsionează, se dezmembrează 
şi se dă peste cap, făcându-şi picioare din mâni şi mâni din 


picioare; e când şopârlă, când broască şi îşi încheie 
exerciţiile cu un dublu salt mortal. Încă o dată avu succesul 
dintotdeauna. Dar abia mulţumise publicului, aplecându-şi 
capul până la picioare, că un indian de vârsta lui se 
desprinse de grup şi se prezentă, după ce îşi scosese 
masca. 

Şi toate exerciţiile abia făcute de Sandre indigenul acela le 
execută cu o elasticitate şi o siguranţă în mişcări pe măsura 
oricăror exigenţe ale artei de acrobat. Chiar dacă-i lipsea 
graţia arătată de mezinul familiei Cascabel, era în schimb la 
fel de uluitor. Aşa că stârni cele mai entuziaste clătinări din 
cap ale localnicilor. 

Putem fi siguri că trupa din Belle-Roulotte avu bunul simţ 
să aplaude laolaltă cu spectatorii. Dar, nevrând să rămână 
mai prejos, domnul Cascabel îi făcu semn lui Jean săşi 
înceapă jongleriile în care el îl considera imbatabil. Jean 
simţi că trebuia să apere onoarea familiei, încurajat de 
domnul Serghei printr-un gest şi de Kayette printr-un 
zâmbet, îşi apucă pe rând sticlele, farfuriile, bilele, cuţitele, 
discurile, bastoanele şi am putea spune că se întrecu pe 
sine însuşi, jonglând cu toate acele obiecte. 

Domnul Cascabel nu se putu abţine să nu le arunce 
indienilor o privire plină de satisfacţie, în care se citea şi 
puţină sfidare, întorcându-se spre grupul mascat, părea că 
spune: 

— Ei bine, faceţi şi voi aşa! 

Invitaţia fu pricepută, de bună seamă, fiindcă - la un semn 
al lui tyhi - un alt indian, scoţându-şi masca, se desprinse de 
grup. 

Era vrăjitorul Fir Fu. Şi el avea de apărat, o dată cu 
propria sa reputaţie, onoarea tribului. 

Aşa că, luând unul după altul obiectele folosite de Jean, 
repetă pe rând exerciţiile rivalului său şi făcu să se 
încrucişeze prin aer cuţitele şi sticlele, discurile şi inelele, 
bilele şi bastoanele. Şi trebuie să mărturisim că totul îi reuşi 


la fel de elegant şi cu o precizie a mânilor care o egala pe a 
lui Jean Cascabel. 

Obişnuit să nu-şi admire decât patronul şi familia acestuia, 
Cuişoară era de-a dreptul zăpăcit, - cu ochii cât cepele şi 
urechile cât propria sa pălărie. De data asta domnul 
Cascabel nu aplaudă decât din politeţe şi din vârful 
degetelor. 

— Drace! murmură el. Merg bine, pieile astea roşii. Ca să 
vezi! Nişte inşi fără educaţie... Ei bine, o să le arătăm noi! 

De fapt, era foarte descumpănit că dăduse peste 
concurenţi acolo unde se aştepta să găsească numai 
admiratori. Şi ce concurenţi? Simpli indigeni din Alaska, 
altfel zis nişte sălbatici! Amorul său propriu de artist era cât 
se poate de şifonat. Ce naiba! Ori era saltimbanc, ori nu! 

— Haideţi, copii, la piramida umană, strigă cu o voce 
răsunătoare. Se repeziră cu toţii spre el, ca la un asalt. Se 
proptise zdravăn în pământ, cu picioarele depărtate, cu 
şoldurile pregătite, cu pieptul scos în afară. Pe umărul 
drept i se caţără Jean, sprinten, dându-i mâna lui Cuisoară, 
ajuns pe umărul stâng. Sandre i se urcase chiar pe cap, iar 
deasupra lui, Napoleone încununa edificiul, trimițând 
sărutări mulţimii. Abia fusese construită piramida franceză, 
că altă piramidă, cea indigenă, se şi înălța în faţa ei. Fără 
să-şi mai scoată măştile, grupul se aranjase nu în formaţie 
de cinci, ci de şapte, depăşind cu un etaj familia Cascabel. 
Piramidă contra piramidă! 

Acum izbucniră strigăte şi urale, semn că indienii îşi 
aclamau triburile. Bătrâna Europă era învinsă de tânăra 
Americă - şi încă de care Americă? Cea a co-yuko-nilor, a 
neamurilor tanana şi tatanchok! 

Ruşinat şi încurcat, domnul Cascabel făcu o mişcare 
greşită şi era cât pe ce să-şi răstoarne familia. 

— Ah! Aşa deci, zise el după ce scăpă de povară. 

— Calmează-te, prietene, îl sfătui domnul Serghei. Nu 
merită... 

— Nu merită! Se vede că nu eşti artist, domnule Serghei! 


Apoi, întorcându-se spre soţie, strigă: 

— Hai, Cornelia, luptele libere! O să vedem care dintre 
sălbaticii ăştia va cuteza să se măsoare cu „învingătoarea 
din Chicago... 

Doamna Cascabel nu se clinti. 

— Ce-i, Cornelia? 

— Nu, Cesar! 

— Nu vrei să lupţi cu maimuţele astea şi să salvezi onoarea 
familiei? 

— Am s-o salvez, se mulţumi să spună Cornelia. Las' pe 
mine. Am o idee! 

Iar când femeia aceea uluitoare avea o idee, era mai bine 
s-o laşi să şi-o pună în aplicare decât s-o contrazici. Şi ea 
fusese la fel de uimită ca şi soţul ei de reuşitele indienilor, 
aşa că poate le pregătea o farsă în stilul său propriu. într- 
adevăr, Cornelia reintrase în Belle-Roulotte, lăsându-şi soţul 
plin de nelinişte, oricâtă încredere ar fi avut în inteligenţa şi 
imaginaţia muierii lui. După două minute, doamna Cascabel 
reapăru şi înainta spre grupul de indieni care o aştepta. 

Apoi, adresându-se principalului funcţionar al fortului, îl 
rugă să repete indienilor ce spunea ea. 

Şi iată ce traduse acesta, cuvânt cu cuvânt, în limbajul 
vorbit în provincia Alaska: 

— Indieni şi indience, în exerciţiile de forţă şi de 
îndemânare aţi dovedit talente ce merită o răsplată, iar eu 
vă aduc răsplata aceasta. 

Linişte totală şi atenţie sporită în adunare. 

— Îmi vedeţi mânile, reluă Cornelia. 

— Au fost strânse de nenumărate ori de cele mai de seamă 
persoane din lumea veche, îmi vedeţi obrajii? Deseori i-au 
sărutat cei mai puternici suverani ai Europei! Ei bine, 
aceste mâni şi aceşti obraji vă aparţin! Indieni din America, 
veniţi să le luaţi, veniţi să-i sărutaţi! 

Şi vă pot garanta că indigenii nu aşteptară deloc să se lase 
rugaţi. Când ar mai fi avut ocazia să sărute mânile unei 
femei atât de superbe? 


Unul dintre ei, un tanana chipeş, înainta şi apucă mâna 
întinsă de Cornelia... Ce strigăt scoase, în urma unei 
scuturături ce-l făcu să se răsucească de nenumărate ori! 

— Ah, Cornelia, exclamă domnul Cascabel. 

— Am priceput şi te admir! 

În timpul acesta, domnul Serghei, Jean, Sandre, 
Napoleone şi Cuişoară râdeau de se prăpădeau de festa pe 
care extraordinara femeie le-o juca localnicilor. 

— Altul la rând, zise ea cu braţele întinse spre asistenţă. 
Altul la rând! 

Acum indienii ezitau, gândindu-se la vreun fenomen 
supranatural. Totuşi, şeful lor, tyhi, se decise. Se duse încet 
spre Cornelia, se opri la doi paşi de impunătoarea ei 
persoană, însă o privi cu un aer cât se poate de neliniştit. 

— Hai, bătrâne, îi strigă domnul Cascabel. 

— Haide, un pic de curaj! Sărut-o pe doamna! 

Nu-i chiar aşa de greu, ba e chiar plăcut. 

Întinzând mâna, tyhi se mulţumi să atingă doar degetul 
frumoasei europene. Altă scuturătură, apoi urletele şefului, 
gata-gata să cadă pe spate, şi adâncă stupefacţie în public. 
Dacă te zguduia în aşa hal numai când atingeai mâna 
doamnei Cascabel, ce s-ar mai fi întâmplat în caz că te 
hotărai s-o săruţi pe femeia aceea nemaipomenită, ai cărei 
obraji „primiseră sărutul celor mai puternici suverani din 
Europa.” 

Ei bine, se găsi totuşi un curajos dispus să accepte riscul. 
Era vrăjitorul Fir Fu. El se credea pesemne la adăpost de 
orice farmece. Aşa că veni şi se postă în faţa Corneliei. Apoi 
se învârti o dată în jurul ei şi, încurajat de îndemnurile 
indigenilor, o luă în braţe, sărutând-o apăsat pe faţă. 

De astă dată urmă o serie întreagă de tumbe. Jonglerul se 
preschimbase subit în acrobat! După două salturi pe cât de 
periculoase, pe atât de involuntare, ateriza în mijlocul 
grupului său, zăpăcit. 

Ca să producă un astfel de efect asupra vrăjitorului şi a 
celorlalţi indigeni, Cornelia nu trebuise decât să apese pe 


butonul unei mici pile electrice pe care o avea în buzunar. 
Da! 

O mică pilă portabilă, pentru rolul „femeii electrice. 

— Ah, femeie... Femeie! exclamă soţul ei strângând-o în 
braţe fără să i se întâmple nimic, în faţa indienilor năuciţi. 
Eşti aşa de descurcăreaţă... aşa de... 

— Descurcăreaţă şi electrică, adăugă domnul Serghei. 

Într-adevăr, ce altceva puteau crede indienii decât că 
femeia aceea ieşită din comun era în stare să se joace cu 
trăsnetul după bunul ei plac? Abia îi atingeai mâna şi te 
fulgera, în mod precis, nu putea fi altcineva decât soaţa 
Marelui Spirit, care binevoise să coboare pe pământ şi să se 
căsătorească, a doua oară, cu domnul Cascabel! 

XIV. 

DE LA FORTUL YUKON LA PORTI CLARENCE. 

În seara acelei memorabile reprezentații, într-o discuţie la 
care asista toată familia, se hotări ca plecarea să aibă loc a 
doua zi. 

Evident că - după cum cugeta pe bună dreptate domnul 
Cascabel - dacă ar fi avut nevoie de angajaţi pentru trupă, 
greutatea consta doar în alegerea lor dintre indigenii aceia 
din Alaska. Oricât ar fi suferit amorul său propriu, trebui să 
recunoască faptul că indienii aveau minunate înclinații 
pentru acrobație. Ca gimnaşti, săritori, clovni, echilibrişti, 
jongleri, ar obţine succese frumoase în orice ţară din lume. 
Sigur că talentul le-ar trebui întreţinut prin muncă intensă; 
dar natura a făcut destul de mult pentru ei, creându-i 
viguroşi, supli, îndemânatici. Ar fi fost nedrept să nu admiţi 
că se arătaseră la înălţimea trupei Cascabel. Din fericire, 
ultimul cuvânt rămăsese al familiei, datorită prezenţei de 
spirit a „reginei femeilor electrice”. 

E iarăşi adevărat că angajaţii fortului - nişte amărâţi 
ignoranţi în marea lor majoritate - fuseseră tot atât de 
surprinşi ca şi indienii de ceea ce se petrecea înaintea lor. 
Se conveni, însă, ca nici lor să nu li se dezvăluie secretul 
acelui fenomen, pentru ca nimic din faima Corneliei să nu 


se ştirbească. Se înţelege că a doua zi, când apărură în 
vizită ca de obicei, nu îndrăzneau să se apropie prea mult 
de stăpâna fulgerelor, care îi primi în schimb cu cel mai 
fermecător surâs. Îi strânseră mâna doar după vizibile 
ezitări. Acelaşi lucru se întâmplă cu tyhi şi cu vraciul, foarte 
interesaţi de un secret din care ar fi putut trage profit, - 
erescându-şi astfel prestigiul printre triburile indiene. 
Odată terminate pregătirile de plecare, domnul Cascabel şi 
ai săi îşi luară rămas bun - de la cei ce i-au primit - în 
dimineaţa de 6 august, iar atelajul, odihnit cum se cuvine, o 
apucă în direcţia vest, coborând în lungul malului drept al 
fluviului. Domnul Serghei şi Jean studiaseră cu multă 
atenţie harta. Puteau profita şi de îndrumările speciale ale 
tinerei indience. Kayette cunoştea cea mai departe dintre 
satele prin care urmau să treacă şi, după cum spunea ea, 
nici un curs de apă n-avea să le împiedice prea mult 
înaintarea. 

De altfel, încă nu se punea problema să se abată de la 
valea Yukonului. Aveau să ţină mai întâi malul drept al 
fluviului până la postul Nelu, trecând prin satul 
Nuclakayette. Apoi, de la Nuclakayette până la fortul 
Noulato mai aveau de parcurs optzeci de leghe. Vehiculul 
urma să părăsească atunci Yukonul, tăind-o de-a dreptul 
spre vest. Timpul era încă bun, zilele calde, cu toate că în 
timpul nopţii temperatura scădea simţitor. Prin urmare, 
dacă nu apăreau întârzieri neprevăzute, domnul Cascabel 
era sigur că va ajunge la Port Clarence înainte ca iarna să le 
pună în cale obstacole de netrecut. Poate va fi de mirare că 
o asemenea călătorie se făcea în condiţii relativ uşoare. Dar, 
oare, ar trebui să se întâmple altfel într-o zonă de şesuri, 
când timpul rămâne bun, iar ziua lungă şi clima blânda îi 
favorizează pe călători? N-avea să mai fie aşa dincolo de 
strâmtoarea Bering, unde stepele siberiene se întind până 
la orizont, acoperite cât vezi cu ochii de zăpezile iernii, cu 
suprafaţa spulberată de rafalele vântului. Într-o seară, cum 


tocmai vorbeau despre pericolele aflate în faţă, încrezătorul 
Cascabel exclamă: 

— Ei, o să ne descurcăm noi cumva! 

— Sper că va fi aşa, răspunse domnul Serghei. 

— Vă sfătuiesc însă ca, îndată ce puneţi piciorul pe ţărmul 
siberian, s-o luaţi neîntârziat spre sud-vest, ca să ajungeţi în 
ţinuturi unde Belle-Roulotte va suferi mai puţin din cauza 
frigului. 

— Chiar asta avem de gând să facem, domnule Serghei, 
zise Jean. 

— Şi va fi cu atât mai bine, prieteni, cu cât de siberieni n- 
aveţi de ce să vă temeţi, numai dacă nu cumva... vorba lui 
Cuişoară... v-aţi aventura printre triburile de pe coasta 
nordică. De fapt, marele vostru inamic o să fie frigul. 

— Nu ne ia pe nepregătite, spuse domnul Cascabel. 

— O să mărşăluim fără grijă, cu un singur regret, domnule 
Serghei: acela că nu ne continuăm drumul împreună. 

— Da, o să ne pară tare rău, adăugă Jean. 

Domnul Serghei îşi dădea seama cât de mult se ataşase de 
el familia aceea şi cât de aproape îi simţea la rândul său. Pe 
măsură ce zilele treceau în această intimitate, legăturile lor 
afective se întăreau tot mai mult. Despărțirea ar fi fost 
dureroasă, şi oare aveau să se mai întâlnească vreodată în 
viaţă, din moment ce soarta le prezisese existenţe atât de 
diferite? Mai mult, domnul Serghei urma s-o ia cu sine pe 
Kayette, dar observase simpatia lui Jean faţă de tânăra 
indiancă. Oare domnul Cascabel remarcase şi el 
sentimentul acela atât de puternic la fiul său? Era o 
întrebare la care domnul Serghei nu putea răspunde, în ce- 
o privea pe Cornelia, din timp ce minunata femeie nu 
adusese niciodată vorba despre asta, el găsi de cuviinţă că 
trebuia să păstreze aceeaşi rezervă. Cui i-ar fi folosit 
explicaţia? Pe fiica adoptivă a domnului Serghei o aştepta 
un alt viitor, iar sărmanul Jean îşi făcea speranţe ce nu se 
puteau împlini. 


În fine, călătoria se desfăşura fără obstacole mari, fără 
prea multă oboseală. Aveau să ajungă la Port Clarence mai 
înainte ca strâmtoarea Bering să fi îngheţat, iar acolo 
urmau să facă un popas mai lung. Nu era nevoie, aşadar, ca 
oamenii şi caii să se ostenească din cale-afară. 

Cu toate acestea, oricând putea să apară un accident 
neprevăzut. Un cal rănit ori bolnav, o roată stricată ar fi 
reprezentat o serioasă încurcătură pentru Bel-le-Roulotte. 
Era bine, fără îndoială, să fie cât se poate de prevăzători. 

În primele trei zile, traseul ţinu cursul fluviului, care se 
îndrepta spre vest. Când Yukonul începu, însă, s-o cotească 
spre sud, apreciară că trebuiau să se menţină pe linia 
paralelei şaizeci şi cinci (latitudinea oraşului Trondheim din 
Norvegia.) În locul pomenit, fluviul era foarte sinuos, iar 
valea se îngusta simţitor între nişte dealuri mai joase, 
trecute pe hartă cu numele de „metereze”, din cauza 
formei de bastion pe care o aveau. 

Nu le fu prea uşor să iasă din labirintul acela şi îşi luară 
toate măsurile de siguranţă pentru ca vehiculul să nu se 
accidenteze, în trecătorile prea abrupte îl descărcară 
parţial, puseră umărul la roţi, şi asta cu atât mai mult cu cât 
„se părea că nu prea erau rotari prin regiune”, cum spunea 
domnul Cascabel. 

Mai avură de trecut şi câteva pâraie, între care 
Nocolocargout, Shetehaut, Klakencot. Din fericire, apele lor 
nu erau prea adânci în acel anotimp şi vadurile puteau fi 
găsite cu uşurinţă. 

Indienii erau puţini, mai deloc în aceste părţi ale 
provinciei, odinioară cutreierate de triburi aparţinând 
Oamenilor de Mijloc, acum aproape dispărute. Din când în 
când trecea câte o familie aflată în drum spre ţărmul sud- 
vestic, pentru pescuitul de toamnă. Alteori întâlneau 
vânzători de blănuri, venind dinspre vărsarea Yukonului şi 
îndreptându-se spre diferite posturi ale Companiei ruso- 
americane. Se uitau miraţi la vehiculul pictat în culori vii şi 
la cei pe care îi transporta. Apoi, după o urare de drum 


bun, îşi continuau mersul spre est. La 13 august Belle- 
Koulotte sosi în satul Nuclakayette, la o sută douăzeci de 
leghe distanţă de fortul Yukon. La drept vorbind, localitatea 
nu e decât o factorie destinată comerţului cu blănuri, iar 
angajaţii sunt exclusiv ruşi. Veniţi din diverse puncte ale 
Rusiei asiatice şi de pe litoralul Alaskăi, ei îşi dau interesul 
să facă acolo concurenţă cumpărătorilor de la Compania 
golfului Hudson. Prin urinare, Nuclakayette e un punct de 
achiziţie unde indigenii îşi duc blănurile adunate în timpul 
iernii. 

Îndepărtat de fluviu, ca să evite numeroasele lui coturi, 
domnul Cascabel ajunsese iarăşi la el în dreptul acelui sat, 
situat într-un loc foarte plăcut, între nişte dealuri scunde, 
înveselite de verdele copacilor. 

Câteva colibe de lemn se grupau în jurul palisadei ce 
apăra fortul. Prin lunca înverzită murmurau pârâiaşe. Două 
sau trei bărci erau trase la malul Yukonului. Totul producea 
plăcere ochiului şi invita la popas. Cât despre indieni, cei 
din împrejurimi făceau parte din neamul tanana, tipul cel 
mai frumos, cum am mai spus, din Alaska septentrională. 
Oricât de îmbietor era locul, Belle-Roulotte nu rămase acolo 
decât douăzeci şi patru de ore. Atâta considerară că le 
ajungea cailor, de altfel destul de menajaţi. Domnul 
Cascabel intenţiona să accepte o oprire de mai lungă 
durată la Noulato, fort mai important şi mai bine 
aprovizionat, unde aveau toate şansele să facă diverse 
cumpărături necesare călătoriei prin Siberia. 

E inutil să mai spunem că domnul Serghei şi Jean, uneori 
însoţiţi de Sandre, nu scăpau ocazia să vâneze din mers. 
Găseau şi pe acolo vânat mare, elani şi reni gonind peste 
câmpie şi căutând adăpostul pădurii, ori al pâlcurilor de 
copaci frecvent întâlnite în zonă. În locurile mlăştinoase, 
gâştele şi rațele sălbatice, becaţele şi alte zburătoare 
constituiau şi ele prăzi apreciate. Vânătorii izbutiră să 
împuşte până şi câteva perechi de bâtlani, în general mai 
puţin apreciaţi din punct de vedere culinar. 


Şi totuşi, după cum spunea Kayette, bâtlanul este destul 
de prețuit de indieni - mai ales când n-au altceva de pus în 
gură. Făcură încercarea la prânzul din 13 august. Cu tot 
talentul Corneliei - şi se ştie cât de bine gătea - carnea 
rămânea seacă şi tare. Nu fu acceptată fără proteste decât 
de Wagram şi Marengo, care se ospătară cu ea, până la 
ultimul os. 

E -adevărat că, în perioade de foamete, indigenii se 
mulţumesc cu bufniţe, cu şoimi şi chiar cu jderi. Dar numai 
pentru că n-au încotro, trebuie să recunoaştem. În 14 
august, Belle-Roulotte trebui să se strecoare prin 
şerpuiturile unei trecători mai înguste, printre nişte dealuri 
destul de abrupte, aflate în lungul fluviului. De data asta 
defileul era atât de povârnit, cu atâtea praguri, de parcă ar 
fi fost albia surpată a unui torent, în ciuda măsurilor de 
prevedere, accidentul se produse totuşi. Din fericire, nu se 
rupse vreo roată, ci una dintre hulube. Aşa că reparația nu 
dură prea mult şi câteva capete de funie fură suficiente ca 
să se îndrepte stricăciunile. 

După ce trecură de satul Sugquongilla, situat pe o parte a 
fluviului, şi de Newicargout, sat aşezat pe partea cealaltă, 
chiar pe râul cu acelaşi nume, nu mai întâmpinară greutăţi. 
Dealurile se terminaseră. Un platou larg se întindea cât 
vedeai cu ochii. Trei sau patru râuleţe îl brăzdau cu albiile 
lor complet secate în anotimpul acela cu ploi rare. Însă în 
perioada furtunilor şi a zăpezilor, ar fi fost imposibil să 
înaintezi pe acolo. Pe când traversau una din văile unde apa 
avea abia un picior adâncime, domnul Cascabel observă un 
dig care o zăgăzuia. 

— Ei, zise el, - dacă au făcut aici un dig, puteau foarte bine 
să facă şi un pod. Ar fi fost mai folositor când cresc apele. 

— Cu siguranţă, tată, răspunse Jean. 

— Numai că inginerii care au construit digul ăsta nar fi 
fost în stare să construiască un pod. 

— Şi de ce, mă rog? 


— Fiindcă sunt nişte ingineri cu patru picioare: sunt 
castori. 

Jean nu se înşela şi aveai de ce să admiri munca acelor 
animale active, care au grijă săşi clădească digul ţinând 
seama de curent şi să-i dea înălţimea în raport cu nivelul cel 
mai scăzut al râului. Până şi înclinarea digului fusese 
calculată în aşa fel încât construcţia să reziste mai bine la 
presiunea apei. 

— Şi totuşi, exclamă Sandre, - castorii ăştia nu s-au dus la 
şcoală, să înveţe... 

— Nici n-aveau nevoie, răspunse domnul Serghei. La ce-ţi 
foloseşte ştiinţa, care mai greşeşte uneori, când ai instinctul 
ce nu greşeşte niciodată! Castorii fac digul ăsta, băiete, aşa 
cum furnicile îşi fac furnicarul, cum păianjenii îşi ţes pânza, 
cum albinele îşi aşază mierea în faguri, în sfârşit, aşa cum 
copacii şi arbuştii produc fructe şi flori. Nici o ezitare în ce-i 
priveşte şi, de asemenea, nici un progres. De altfel, 
progresul e inutil în acest gen de lucrări. Castorul de azi 
construieşte cu aceeaşi perfecţiune ca primul castor apărut 
pe glob. A tinde spre perfecţiune nu ţine de animale, e ceva 
propriu omului şi numai el se poate înălța din progres în 
progres, în domeniul artelor, al industriei, al ştiinţelor. Prin 
urmare, să admirăm fără rezerve minunatul instinct al 
animalelor, care le ajută să facă asemenea lucruri. Dar 
lucrurile acestea nu le putem considera decât nişte opere 
ale naturii. 

— Aşa este, domnule Serghei, spuse Jean, - şi vă înţeleg 
prea bine observaţia. Aici se află deosebirea între instinct şi 
rațiune, în fond, raţiunea e superioară instinctului, chiar 
dacă uneori ne-ar putea înşela... 

— Incontestabil, amice, răspunse domnul Serghei. 

— Dar, dacă descoperim mereu greşelile şi le reparăm, 
asta înseamnă că suntem pe calea progresului. 

— În orice caz, eu repet ce-am spus, vorbi Sandre. 

— Animalele nu trebuie să meargă la şcoală. 


— De acord, însă oamenii rămân şi ei nişte animale dacă 
nu se duc la şcoală, aprecie domnul Serghei. 

— Bine, bine, spuse Cornelia - mereu practică atunci când 
era vorba de lucruri ţinând de gospodărie. 

— Oare castorii se mâncă? 

— Sigur că da, răspunse Kayette. 

— Eu chiar am citit undeva că, la acest animal, coada e 
excelentă, adăugă Jean. Nu putură verifica informaţia, 
deoarece nu erau castori în râu, ori, dacă erau, nu se 
dădeau prinşi. 

leşind din albia lui Milocargout, Belle-Roulotte trecu prin 
satul Sacherteloutain, în plin ţinut al indienilor co-yukon. 
Sfătuiţi de Kayette, trebuiră să-şi ia unele măsuri de 
prevedere în relaţiile cu aceşti indigeni, datorită 
înclinațiilor lor înnăscute pentru furt. Cum ei se 
îngrămădeau în jurul vehiculului, avură grijă să nu-i lase să 
pătrundă în interior. De altfel, nişte frumoase podoabe de 
sticlă, oferite cu dărnicie principalilor şefi ai tribului, avură 
un efect salutar, încât o scoaseră la capăt fără neplăceri. 
Itinerarul devenea de-acum dificil, întinzându-se în lungul 
bazei accidentate a meterezelor. N-aveau cum să le evite 
însă, decât aventurându-se într-o regiune mai muntoasă. 

Deplasarea pierdu din viteză, acum, când le-ar fi convenit 
să nu întârzie prea mult. lemperatura începea să scadă, 
dacă nu ziua, cel puţin noaptea - lucru firesc în acea parte a 
anului, ţinând seama de faptul că regiunea se afla doar cu 
câteva grade sub cercul polar. Familia Cascabel ajunsese 
într-un loc unde fluvial face o cotitură brusca, luând-o spre 
nord. Trebuiră să urce până la confluenţa cu Co-Yukonul, 
care-şi trimite apele prin două braţe şerpuitoare. Căutară 
aproape o zi întreagă până să găsească un vad, recunoscut 
cu destulă greutate de Kayette, căci nivelul apei crescuse. 

Odată trecut afluentul, Belle-Roulotte îşi reluă drumul 
spre sud şi cobori, printr-un ţinut destul de accidentat, 
până la fortul Noulato. 


— De o mare importanţă comercială, acest post aparţine 
Companiei ruso-americane. Este cea mai nordică factorie 
instalată în vestul Americii. Măsurătorile lui Frederic 
Whimper i-au stabilit poziţia la 64* 42' Latitudine şi 155* 
36' longitudine. În această parte a provinciei Alaska, era 
greu să crezi că te afli pe o paralelă atât de ridicată. 
Indiscutabil, solul este mult mai fertil decât în împrejurimile 
fortului Yukon. Peste tot copaci înalţi, peste tot prerii cu 
iarbă verde, ca să nu mai vorbim de terenurile vaste care ar 
putea fi cultivate cu folos, întrucât pământul argilos e 
acoperit cu un strat gros de humus, în plus, apă există din 
abundență în braţele râului Noulato - care curge spre sud- 
vest - şi în reţeaua de pâraie şi văioage întinse spre nord- 
est. Cu toate acestea, producţia vegetală se limitează la 
câţiva arbuşti cu fructe sălbatice, lăsaţi la voia întâmplării. 

Fortul Noulato este organizat astfel: în jurul clădirilor, 
palisade apărate de două turnuri, dincolo de care indienii n- 
au voie să treacă în timpul nopţii, şi nici ziua, dacă sunt în 
număr mare; în interiorul incintei, barăci, hangare, prăvălii 
din panouri, având la ferestre băşică de focă în loc de 
geamuri. După cum se vede, posturile din nordul îndepărtat 
al Americii sunt cât se poate de primitive. 

Domnul Cascabel şi ai săi fură primiţi cu simpatie, în 
locurile acelea pierdute ale noului continent, lipsite de orice 
fel de legături regulate, sosirea unor vizitatori înseamnă 
mai mult decât o simplă distracţie: un adevărat prilej de 
bucurie. Oaspeţii sunt întotdeauna bineveniţi, împreună cu 
ştirile aduse de departe. 

Fortul Noulato era locuit de vreo douăzeci de angajaţi, de 
origine rusă şi americană. Ioţi aceştia se grăbiră să pună la 
dispoziţia familiei Cascabel lucrurile de care avea nevoie. 
Aprovizionaţi periodic prin grija companiei, ei mai găsesc şi 
alte resurse în anotimpul frumos, fie vânând elani sau reni, 
fie pescuind în apele Yukonului. Anumite specii de peşte 
abundă, în special „nalima”, destinată mai cu seamă 
alimentaţiei cânilor, dar al cărei ficat este foarte apreciat de 


cei ce obişnuiesc s-o mânce. Se înţelege că locuitorii din 
Noulato fură surprinşi de apariţia vehiculului şi, chiar mai 
mult, de planul domnului Cascabel de a se întoarce în 
Europa prin Siberia, Într-adevăr, trebuie să fii francez ca să 
nu te temi de nimic! În ce priveşte prima parte a călătoriei, 
cea care trebuia să se termine la Port Clarence, dădură 
asigurări că se putea încheia fără nici o dificultate, trupa 
urmând să ajungă acolo mai înainte ca primele valuri de 
frig să se reverse peste pământurile Alaskăi. 

La sfatul domnului Serghei, hotărâră să cumpere nişte 
obiecte necesare drumului prin stepă, înainte de orice, 
aveau nevoie de ochelari pentru zăpadă, absolut 
indispensabili când străbaţi, iarna, întinderile întroienite. În 
schimbul câtorva podoabe de sticlă, primiră de la indieni o 
duzină. Erau nişte ochelari ciopliţi din lemn, fără lentile, dar 
care acoperă bine ochiul, lăsând doar o deschizătură 
îngustă pe unde să te uiţi. Asta îţi ajunge ca să te orientezi 
cât de cât şi te apără de oftalmiile produse inevitabil de 
lumina reflectată pe zăpadă. Cu toţii încercară ochelarii 
aceia, constatând că nu avea să le fie prea greu să se 
obişnuiască până la urmă cu ei. 

După dispozitivul ce apără ochii, trebuiră să se gândească 
la încălţăminte, căci nu te poţi plimba cu ghete sau cu 
pantofi prin stepele bântuite de intemperiile siberiene. De 
la magazinul din Noulato cumpărară mai multe perechi de 
cizme din piele de focă - nu există unele mai potrivite 
pentru drumurile lungi, făcute pe sol îngheţat, iar unse cu 
un strat de grăsime devin impermeabile. 

Asta îl determină pe domnul Cascabel să facă, sentenţios, 
o observaţie foarte justă: 

— Întotdeauna e bine să te îmbraci ca animalele din 
ţinuturile prin care treci. Şi întrucât Siberia e patria focilor, 
să ne îmbrăcăm ca focile. 

— Foci cu ochelari, exclamă Sandre, aprobat întru totul de 
tatăl său. Familia Cascabel rămase două zile la fortul 
Noulato, timp suficient pentru odihna dârzului atelaj. Cu 


toţii erau nerăbdători să ajungă la Port Clarence. Belle- 
Roulotte o porni la drum în ziua de 21 august, La răsăritul 
soarelui, începând din punctul acela, părăsi definitiv malul 
drept al marelui fluviu. 

Yukonul se răsucea dintr-o dată spre sud-vest, 
îndreptându-se spre golful Norton, unde se vărsa. Dacă ei 
ar fi mers mai departe de-a lungul fluviului, drumul li s-ar fi 
prelungit fără nici un folos, căci gura de vărsare se află mai 
jos de strâmtoarea Bering. De acolo ar fi trebuit să urce 
spre Port Clarence pe lângă un țărm presărat cu fiorduri, 
golfuri şi golfuleţe, unde Gladiator şi Vermout s-ar fi ostenit 
inutil. 

Frigul se simţea deja mai tare. Chiar dacă razele soarelui, 
căzute cât se poate de oblic, dădeau încă lumină suficientă, 
ele încălzeau, în schimb, destul de puţin. Nori groşi, adunaţi 
într-o perdea cenuşie, amenințau cu zăpadă. Vânatul mic 
era tot mai rar, iar păsările migratoare începeau să plece 
spre sud, în căutarea unor locuri mai bune pentru iernat. 

Până acum - lucru de care puteau fi foarte mândri domnul 
Cascabel şi ai săi - nu prea resimţiseră oboseala drumului. 
De bună seamă că se bucurau de o sănătate de fier, 
datorată în mod evident vieţii lor nomade, obişnuinţei de a 
se deprinde cu orice climă, constituţiei solide pe care o dau 
exerciţiile fizice. Aveau, prin urmare, motive să spere că vor 
ajunge teferi şi nevătămaţi la Port Clarence. 

Şi chiar aşa se întâmplă la data de 5 septembrie, după ce 
străbătuseră cinci sute de leghe de la Sitka şi aproape o 
mie o sută de la Sacramento - adică o mie şase sute de 
leghe parcurse în şapte luni prin vestul Americii. 

XV. 

PORT CLARENCE. 

Port Clarence este portul cel mai avansat spre nord-vest 
pe care îl are America de Nord la strâmtoarea Bering. 
Situat la miazăzi de capul Prinţul de Wales, se adânceşte în 
acea parte a țărmului unde se conturează nasul profilului 
omenesc reprezentat de coasta Alaskăi. Portul are un 


excelent loc de ancorare, foarte apreciat de navigatori şi 
mai ales de balenierele care îşi caută norocul prin mările 
arctice. 

Belle-Roulotte făcuse camp în vecinătatea mării, la gura 
unui mic râu, sub nişte stânci înalte, încununate de un pâlc 
de mesteceni subţiri. Acolo urmau să facă popasul cel mai 
lung din toată călătoria. Acolo mica trupă avea să aştepte 
mult - o aşteptare forţată, impusă de strâmtoare, a cărei 
suprafaţă nu era încă îngheţată în acea perioadă a anului. 
Inutil să adăugăm că vehiculul n-ar fi putut trece la bordul 
ambarcaţiunilor ce deservesc Port Clarence, nişte simple 
vase pescăreşti de tonaj foarte mic. Trebuiau să-şi menţină 
planul de a ajunge pe coasta asiatică atunci când marea 
urma să se preschimbe într-un imens câmp de gheaţă. 

Nu aveau de ce să regrete că făceau o lungă haltă înainte 
de a se lansa în a doua parte a călătoriei lor, cea în care se 
puteau aştepta să înceapă cu adevărat dificultăţile - lupta 
cu frigul, cu furtunile de zăpadă - cel puţin până când Belle- 
Roulotte va ajunge în ţinuturile mai suportabile din Siberia 
meridională. Până atunci, însă, rămâneau câteva săptămâni, 
poate chiar luni foarte grele, aşa că se puteau felicita 
pentru timpul avut la dispoziţie spre a-şi sfârşi pregătirile în 
vederea unui drum atât de greu. Într-adevăr, dacă anumite 
obiecte le cumpăraseră de la indieni din fortul Noulato, mai 
era nevoie şi de altele, pe care domnul Cascabel avea de 
gând să le achiziţioneze fie de la negustori, fie de la 
indigenii din Port Clarence. 

Personalul său fu, aşadar, cât se poate de încântat când i 
se dădu cunoscuta poruncă: 

— Pe loc... repaus! 

Ordinul acela, întotdeauna bine primit în timpul marşurilor 
ori manevrelor militare, fu urmat imediat de altul, strigat 
din toate puterile de tânărul Sandre: 

— Rupeţi rândurile! 

Şi puteţi fi siguri că rândurile au fost rupte. 


Cum e uşor de închipuit, la sosirea ei în Port Clarence, 
Belle-Roulotte nu trecuse deloc neobservată. O astfel de 
maşinărie ambulantă nu se aventurase niciodată atât de 
departe, ajungând să atingă înseşi marginile cele mai 
nordice ale Americii. Uimiţi, localnicii vedeau pentru prima 
oară nişte saltimbanci francezi. 

La Port Clarence, în afara obişnuitei sale populaţii de 
eschimoşi şi negustori, se aflau atunci şi câţiva funcţionari 
ruşi. Erau cei care, după anexarea Alaskăi la Statele Unite, 
primiseră dispoziţie să treacă strâmtoarea şi să se ducă fie 
în peninsula Ciukotsk, pe coasta asiatică, fie la 
Petropavlovsk, în Kamceatka. Aceşti agenţi se alăturară 
mulţimii ca să întâmpine familia Cascabel, şi trebuie spus că 
primirea făcută de eschimoşi fu deosebit de cordială. 

Erau aceiaşi eschimoşi pe care, cu doisprezece ani mai 
târziu, avea să-i găsească pe acele meleaguri celebrul 
navigator Nordenskjold, în timpul cutezătoarei sale 
expediţii soldate cu descoperirea trecerii din nord-vest. Pe 
atunci unii dintre indigeni erau înarmaţi cu pistoale şi puşti 
cu tragere rapidă, primele daruri ale civilizaţiei americane. 
Întrucât anotimpul cald abia se termina, locuitorii din Port 
Clarence nu-şi reocupaseră locuinţele de iarnă. Trăiau în 
mici corturi drăguţe, făcute din pânză groasă de bumbac, 
împestriţată cu culori vii şi întărită cu împletituri vegetale, 
înăuntru aveau o grămadă de ustensile meşterite din nuci 
de cocos. 

Văzându-le pentru prima dată, Cuişoară exclamă: 

— Aha, înseamnă că prin pădurile din Eschimosia cresc 
cocotieri. 

— Asta numai dacă, răspunse domnul Serghei, - dacă nu 
cumva nucile sunt aduse din insulele Pacificului, în schimbul 
altor mărfuri, de balenierele care vin la Port Clarence. 

Domnul Serghei avea dreptate. Relaţiile dintre americani 
şi indigeni erau bine angajate încă de pe atunci. 
Schimburile realizate între ei nu erau fără avantaj pentru 
dezvoltarea neamului eschimogşilor. 


Ajunşi aici, trebuie să spunem, că, aşa cum se va vedea 
mai târziu, nu există nici o asemănare, ca fizionomie ori 
obiceiuri, între eschimoşii de origine americană şi indigenii 
din Siberia asiatică. Triburile din Alaska nici măcar no 
pricep limba vorbită în vestul strâmtorii Bering. Dar, cum 
amestecă în vorbă cuvinte englezeşti şi ruseşti, nu le este 
prea greu să se înțeleagă între ei. 

Încă din primele zile trecute de la instalare, familia 
Cascabel îşi propuse să intre în legătură cu indigenii 
răspândiţi pe lângă Port Clarence. Fiind primită cu toată 
ospitalitatea în corturile acelor oameni cumsecade, le 
deschise şi ea, fără să stea pe gânduri, uşa casei sale pe 
roţi, lucru pe care nimeni nu trebui să-l regrete. 

Eschimogşii sunt, de altminteri, mult mai civilizaţi decât se 
crede în general. Lumea şi-i închipuie ca pe nişte foci dintr- 
o specie vorbitoare, un fel de amfibii cu chip omenesc, 
judecându-i după hainele pe care obişnuiesc să le poarte, 
mai ales iarna. Nu e deloc aşa, iar la Port Clarence 
reprezentanţii rasei lor nu sunt respingători la înfăţişare şi 
îţi face plăcere să-i vizitezi. Unii respectă moda până într- 
atâta, încât se îmbracă aproape ca europenii. Cea mai mare 
parte dintre ei poartă haine din piele de ren sau de focă, 
aşanumitul „pask din blană de marmotă, şi au cochetăria de 
a-şi tatua faţa, aplicându-i nişte desene cu linii fine pe 
bărbie. Bărbaţii au barba scurtă şi rară; în colţurile buzelor, 
străpunse de trei găuri executate cu artă, îşi atârnă incluse 
de os sculptat, iar cartilajul nasului le este împodobit şi el 
cu asemenea ornamente. 

În sfârşit, eschimoşii veniţi să prezinte omagii familiei 
Cascabel nu aveau deloc acea înfăţişare dizgraţioasă pe 
care o întâlneşti adesea la samoiezi sau la alţi indigeni de 
pe litoralul asiatic. Fetele purtau şiraguri de perle în urechi, 
iar pe braţe brățări din fier ori din aramă, destul de fin 
lucrate. 

Mai trebuie spus că erau oameni cinstiţi, de bună credinţă 
în tranzacţii, cu toate că se tocmesc şi se milogesc cam 


mult. Dar ar însemna să dai dovadă de prea multă 
severitate dacă i-ai învinui pentru un asemenea defect pe 
cei din regiunile arctice. Între ei domneşte cea mai deplină 
egalitate. N-au nici măcar şefi de clan. Din punctul de 
vedere al religiei, sunt păgâni. Venerează, în chip de 
divinităţi, nişte stâlpi cu figuri sculptate şi vopsite în roşu, 
reprezentând felurite păsări cu aripi larg întinse în evantai. 
Au obiceiuri curate, un foarte pronunţat simţ al familiei, 
respect pentru părinţi, iubire pentru copii, şi îşi cinstesc 
morţii, ale căror cadavre expuse în aer liber sunt 
înveşmântate în haine de sărbătoare, avându-şi armele şi 
caiacul alături. 

Familiei Cascabel îi plăceau mult plimbările făcute zilnic în 
împrejurimile aşezării. Adesea vizitau o veche fabrică de 
ulei, construită de americani şi care mai funcţiona pe 
vremea aceea. 

Ţinutul nu este lipsit de arbori, nici solul de.vegetaţie, spre 
deosebire de peninsula Ciukotsk, aflată de partea cealaltă a 
strâmtorii. Asta din cauză că în lungul coastei noului 
continent urcă un curent cald, venit din zona înfierbântată 
a Pacificului, pe când de-a lungul țărmului siberian coboară 
un curent rece, format în bazinul mărilor boreale. Se 
înţelege că domnul Cascabel nu avea de gând să dea 
spectacole pentru indigenii din Port Clarence. Reţinerile lui 
erau bine întemeiate. Gândiţi-vă ce-ar fi însemnat să 
găsească şi printre ei acrobaţi, jongleri, clovni la fel de 
pricepuţi ca indienii de la fortul Yukon! 

Era mai bine să nu rişte să compromită încă o dată 
reputaţia familiei. În aşteptare, zilele se scurgeau, dar 
repausul era, de fapt, mai mare decât ar fi avut nevoie, 
pentru odihnă, mica trupă. Cu siguranţă, după o săptămână 
de popas la Port Clarence, erau în stare cu toţii să înfrunte 
greutăţile unei călătorii pe pământ siberian. Dar Belle- 
Roulotte nu putea trece încă strâmtoarea. La sfârşitul lunii 
septembrie, şi la acea latitudine, chiar dacă temperatura 
medie coborâse sub zero grade, braţul de mare ce separă 


Asia de America nu era încă îngheţat. Nenumăratele sloiuri 
de gheaţă, formate în larg, în nordul bazinului Bering, 
urcau iarăşi spre miazănoapte, de-a lungul peninsulei 
Alaska, purtate de curentul venit din Pacific. Trebuiau să 
aştepte ca sloiurile să devină mai rezistente, să se adune 
grămadă, într-un imens câmp de gheaţă, neclintit şi 
„carosabil” pe distanţa dintre cele două continente. 

Era limpede că, pe un strat de gheaţă ajuns atât de solid 
încât să poată permite trecerea unui convoi de artilerie, 
Belle-Roulotte şi personalul ei n-ar fi întâmpinat nici-un risc. 
De altfel, în partea cea mai îngustă, adică între capul 
Prinţul de Wales, cu ceva mai sus de Port Clarence, şi micul 
port Numana, situat pe coasta siberiană, strâmtoarea nu 
avea decât vreo douăzeci de leghe. 

— Fir-ar să fie! exclamă într-o zi domnul Cascabel. Destul 
de rău că americanii n-au construit aici un pod. 

— Un pod de douăzeci de leghe, se miră Sandre. 

— De ce nu, zise Jean. S-ar putea sprijini, în mijlocul 
strâmtorii, pe insula Diomede. 

— N-ar fi imposibil, aprecie domnul. Serghei. Şi ne putem 
gândi că într-o bună zi podul acela se va face, ca tot ce stă 
în puterile inteligenţei umane. 

— Există unele propuneri pentru un pod peste 
strâmtoarea Calais, observă Jean. 

— Ai dreptate, prietene, răspunse domnul Serghei. Să 
recunoaştem, totuşi, că un pod peste strâmtoarea Bering n- 
ar fi la fel de util ca unul construit între Calais şi Dover, în 
mod sigur nu şi-ar justifica cheltuielile! 

— Dacă nu le-ar folosi călătorilor în general, cel puţin ne- 
ar prinde bine nouă, spuse Cornelia. 

— Cred şi eu! vorbi domnul Cascabel. Însă, două treimi din 
an, acest pod există. E un pod de gheaţă, tot atât de 
rezistent ca orice pod din piatră ori din fier. Mama Natură îl 
reface mereu, după fiecare dezgheţ. Şi ea nici măcar mi ne 
cere taxă. Cu obiceiul său de a vedea întotdeauna partea 
bună a lucrurilor, domnul Cascabel spunea adevărul. De ce 


să faci un pod care ar costa milioane, când poţi aştepta 
momentul favorabil atât pentru trecerea pietonilor, cât şi 
pentru cea a vehiculelor? 

Oricum, momentul nu mai putea să întârzie mult. Era 
nevoie de puţină răbdare. În jur de 7 octombrie, deveni cert 
că iarna se stabilise definitiv la acea latitudine ridicată. 
Ningea mereu. Dispăruse orice urmă de vegetaţie. 
Despuiaţi de frunze, copacii rari de pe țărm erau încărcaţi 
de promoroacă. Nu se mai vedeau plantele acelea scunde, 
specifice ținuturilor boreale, cu specii atât de apropiate de 
cele din Scandinavia. Şi nici lihaceele ce alcătuiesc în mare 
măsură ierbarul florei arctice. Cu toate că sloiurile mai 
rătăceau prin strâmtoare, mânate de curentul rapid, 
suprafaţa şi grosimea lor erau în creştere. Aşa cum o 
temperatură ridicată sudează două metale, ajungea un ger 
cumplit ca să sudeze sloiurile într-un câmp de gheaţă. Se 
puteau aştepta la asta de la o zi la alta. 

Şi chiar dacă familia Cascabel pândea cu nerăbdare clipa 
când strâmtoarea putea fi trecută, permițându-i astfel să 
plece din Port Clarence, chiar dacă era o bucurie să pună în 
sfârşit piciorul pe vechiul continent, bucuria aceea rămânea 
umbrită de amărăciune. Se apropia clipa despărţirii.'Ei 
aveau să părăsească Alaska, fără îndoială, însă domnul 
Serghei rămânea acolo, fiindcă nu-şi manifestase dorinţa de 
a merge mai departe, spre vest. lar după trecerea iernii, 
avea să-şi reia excursiile prin acea parte.a Americii pe care 
dorea s-o exploreze până la capăt, vizitând teritoriile situate 
la nord de Yukon şi dincolo de munţi. 

Despărțirea era grea, atât pentru unii, cât şi pentru alţii, 
căci se legaseră nu numai prin simpatie, ci şi printr-o 
amiciţie foarte strânsă. 

Cel mai trist dintre toţi era, aşa cum bănuiţi, Jean. Nu uita 
nici o clipă că domnul Serghei urma s-o ia cu el pe Kayette. 
Şi oare nu era în interesul tinerei indience să-şi 
încredinţeze noului său tată viitorul? Iar pentru asta cine 
putea fi mai potrivit decât domnul Serghei? El o adoptase, 


avea s-o ducă în Europa, s-o instruiască, să-i asigure o 
situaţie pe care ea n-ar putea s-o câştige niciodată într-o 
familie de bieţi saltimbanci. Cu asemenea avantaje alături, 
mai putea sta pe gânduri? De bună seamă că nu, iar Jean 
era cel dintâi care s-o recunoască. Şi totuşi, era atât de 
îndurerat, încât îşi trăda tristeţea din ce în ce mai mare. 
Cum să se poată stăpâni? Era cumplit să se despartă de 
Kayette, să n-o mai vadă poate niciodată, ea fiind atât de 
departe de el, şi cu trupul şi cu gândul, atunci când va face 
parte din familia domnului Serghei; să piardă plăcuta 
obişnuinţă de a sta amândoi de vorbă, de a lucra împreună, 
de a fi mereu unul lângă altul. Pe de altă parte, dacă Jean 
era atât de nefericit, tatăl şi mama lui, fratele şi sora, 
profund ataşaţi de Kayette, nu se puteau obişnui cu ideea 
de a se despărţi de ea sau de domnul Serghei. Ce n-ar fi dat 
domnul Cascabel ca domnul Serghei să-i însoţească până la 
capătul călătoriei! Ar mai fi petrecut câteva luni împreună, 
după aceea, rămânea de văzut. 

S-a mai spus că această familie le era tare simpatică 
locuitorilor din Port Clarence. Nu fără îngrijorare vedeau 
apropiindu-se momentul când ea îşi va începe aventura prin 
stepă, expunându-se unor reale pericole. Dar, dacă îi 
simpatizau pe francezi, care veneau de foarte departe şi 
plecau foarte departe, câţiva dintre ruşii de curând apăruţi 
în strâmtoare erau înclinați să stea cu ochii pe trupă, şi 
îndeosebi pe domnul Serghei, din cu totul alte motive. 

Să nu uităm că la Port Clarence se aflau atunci unii dintre 
funcţionarii pe care anexarea Alaskăi îi obliga să se retragă 
pe pământ siberian. 

Printre aceşti agenţi, doi fuseseră însărcinaţi ca o misiune 
cu totul specială în teritoriile americane aflate sub 
administraţie rusă. Trebuiau să-i supravegheze pe refugiații 
politici care primiseră azil în Noua Britanie, însă mai 
puteau fi tentaţi să treacă frontiera dinspre Alaska. Aşa că 
un rus însoţind o familie de saltimbanci în calitate de 
oaspete, acest domn Serghei care se oprea exact la 


frontiera cu imperiul ţarului, li se păruse cam suspect. Prin 
urmare, nu-l scăpau din vedere, cu prudenţă însă, pentru 
ca lucrul să nu se observe. Domnul Serghei n-avea habar că 
devenise obiectul unor asemenea bănuieli. Şi pe el îl 
frământa doar gândul apropiatei despărţiri. Oare ezita între 
reluarea excursiior lui prin vestul Americii şi renunţarea la 
un asemenea plan, cu scopul de a-şi urma noii prieteni în 
Europa? Era greu de spus. Văzându-l preocupat, domnul 
Cascabel se hotări să provoace o discuţie pe această temă. 

În seara de 11 octombrie, după cină, îi spuse domnului 
Serghei ca şi cum ar fi fost vorba de ceva nou: 

— Apropo, domnule Serghei, ştii că plecăm curând spre 
ţara dumitale? 

— Fără îndoială, prieteni. E lucru stabilit. 

— Da! Mergem în Rusia şi o să trecem chiar prin Perm, 
unde locuieşte tatăl dumitale, dacă nu mă înşel... 

— Să nu credeţi că nu-mi pare rău că plecaţi sau că nu vă 
invidiez! 

— Domnule Serghei, interveni Cornelia, aveţi de gând să 
mai rămâneţi mult în America? 

— Mult? Nu prea ştiu... 

— Iar când vă întoarceţi în Europa, pe ce drum o s-o luaţi? 
— Prin Far West. Cercetările mele mă vor scoate, în mod 
sigur spre New York, iar de acolo o să mă îmbarc, împreună 

cu Kayeite... 

— Cu Kayette! şopti Jean, uitându-se la tânăra indiană, 
care îşi ţinea privirile plecate. Urmară câteva clipe de 
tăcere. Apoi domnul Cascabel reluă cu voce şovăitoare: 

— Domnule Serghei, îndrăznesc să fac o propunere. Ah! 
Ştiu prea bine că o să fie greu de trecut peste Siberia aceea 
nesfârşită. Dar, în fine, cu curaj şi voinţă... 

— Prietene, spuse domnul Serghei, te rog să mă crezi că 
nici primejdiile, nici greutăţile nu mă sperie şi le-aş împărţi 
cu dragă inimă cu voi, dacă... 

— De ce n-am merge mai departe împreună? întrebă 
Cornelia. 


— Ce minunat ar fi! adăugă Sandre. 

— lar eu chiar că v-aş săruta dacă spuneţi da! strigă 
Napoleone. Jean şi Kayette nu scoaseră o vorbă, însă inimile 
lor băteau cu putere, 

— Dragul meu Cascabel, zise domnul Serghei după câteva 
momente de cugetare. Aş vrea să, discut ceva cu dumneata 
şi cu soţia dumitale. 

— La ordin! Şi chiar acum... 

— Nu acum, mâne! spuse domnul Serghei. 

Cu acestea, se duseră cu toţii la culcare, plini de nelinişte 
şi în acelaşi timp foarte intrigaţi. 

Oare ce voia să le spună domnul Serghei? Se hotărâse să- 
şi schimbe planurile, ori dorea numai să asigure familiei 
Cascabel cele mai bune condiţii de călătorie, oferindu-le 
nişte bani? 

În orice caz, nici Jean şi nici Kayette nu închiseră ochii 
toată noaptea. Discuţia avu loc a doua zi dimineaţa. Domnul 
Serghei îi rugase pe soţii Cascabel să-l însoţească la o 
oarecare distanţă de locul de campare, şi nu fiindcă n-ar fi 
avut încredere în copii, ci de teamă să nu-i audă indigenii 
ori altcineva dintre cei ce se plimbau pe acolo. Ceea ce 
urma să le spună era, de bună seamă, important şi secret. O 
luară tustrei pe lângă plajă, în direcţia fabricii de ulei, şi 
începură să discute. 

— Prieteni, zise domnul Serghei, ascultaţi-mă şi gândiţi-vă 
bine înainte de a răspunde propunerii pe care am să v-o fac. 
Nu mă îndoiesc de bunele voastre intenţii şi mi-aţi dovedit 
cât de mare vă este devotamentul. Dar, înainte de a lua o 
ultimă hotărâre, trebuie să ştiţi cine sunt... 

— Cine eşti? Eşti un om cumsecade, zău aşa! exclamă 
domnul Cascabel. 

— Un om cumsecade, fie! accepta domnul Serghei. Însă un 
om cumsecade care nu vrea să adauge, prin prezenţa sa, 
încă o pericol celor multe ce vă aşteaptă în călătoria prin 
Siberia. 


— Prezenţa dumitale... e un pericol, domnule Serghei, 
întrebă Cornelia. 

— Da, pentru că sunt contele Serghei Narkin. Un proscris 
politic. Şi domnul Serghei îşi istorisi, pe scurt, povestea. 

Contele Serghei Narkin aparţinea unei familii bogate din 
gubernia Perm. Pasionat de ştiinţe şi de descoperiri 
geografice, aşa cum spusese, îşi petrecuse anii tinereţii în 
călătorii făcute prin toate părţile lumii. 

Din nefericire, nu se mulţumise doar cu cutezătoarele sale 
campanii, care i-ar fi putut aduce o adevărată celebritate. 
Intră în politică şi, în anul 1857, fu descoperit într-o 
societate secretă, unde ajunsese datorită unor cunoştinţe. 
Pe scurt, membrii acelei societăţi fură arestaţi, judecaţi cu 
toată înverşunarea specifică administraţiei ruseşti şi, cei 
mai mulţi dintre ei, deportaţi pe viaţă în Siberia. 

Printre conspiratori se afla şi contele Serghei Narkin. 
Trebui să plece la la Iakutsk, locul stabilit pentru detenţia 
sa, părăsindu-şi singura rudă rămasă din toată familia: pe 
tatăl său, prinţul Vasili Narkin, acum octogenar, care locuia 
pe domeniul său de la Valska, lângă Perm. 

După cinci ani petrecuţi la lakutsk, condamnatul izbuti să 
fugă şi ajunse la Ohotsk, pe ţărmul mării cu acelaşi nume. 
Acolo se îmbarcă pe o navă ce tocmai pleca şi ajunse 
întrunul din porturile Californiei. Aşa trăi contele Serghei 
Narkin, timp de şapte ani, fie în Statele Unite, fie în Noua 
Britanic, încercând mereu să se apropie de Alaska, unde 
avea de, gând să se întoarcă îndată ce provincia va fi 
devenit americană. Da, speranţa lui secretă era să revină în 
Europa prin Siberia - exact ce plănuise şi ce făcea domnul 
Cascabel. Vă puteţi închipui ce simţise când aflase că 
oamenii aceia, salvatorii săi de la moarte, intenționau să 
treacă strâmtoarea Bering ca să ajungă în Asia. Se înţelege 
că dorinţa lui cea mai arzătoare era să-i însoţească. Dar i-af 
fi putut expune represaliilor guvernului rus. Ce s-ar fi 
întâmplat dacă se descoperea că ei înlesniseră întoarcerea 


unui proscris politic în imperiul rus? Şi totuşi, tatăl său era 
foarte bătrân, dorea să-l revadă... 

— Vino cu noi, domnule Serghei, insistă Cornelia. 

— Vă riscaţi libertatea, prieteni, poate chiar viaţa, dacă se 
află... 

— Ce contează, domnule Serghei! exclamă domnul 
Cascabel. Toţi avem un cont deschis acolo sus, nu-i aşa? Ei 
bine, să ne dăm osteneala să vârâm în el cât mai multe 
acţiuni bune! Asta o să le echilibreze pe cele rele... 

— Dragul meu Cascabel, gândeşte-te bine! 

— De altfel, n-o să fii recunoscut, domnule Serghei. Cei ca 
noi sunt descurcăreţi şi... să mă mănânce lupii dacă nu-i 
duc de nas pe toţi poliţaii din poliţia rusă! 

— Totuşi... spuse domnul Serghei. 

— Şi uite, dacă trebuie, o să te îmbraci în haine de 
saltimbanc, de nu cumva ţi-o fi ruşine... 

— O, prietene! 

— Cui o să-i treacă vreodată prin minte că un conte Narkin 
face parte din personalul trupei Cascabel?! 

— Bine, prieteni, primesc. Primesc şi vă mulţumesc! 

— Bun, bun! făcu domnul Cascabel. Ah, mulţumirile! Oare 
crezi cumva că noi o facem pentru mulţumiri? Prin urmare, 
domnule conte Narkin... 

— Nu-mi spuneţi conte Narkin! Pentru toată lumea trebuie 
să rămân domnul Serghei. Chiar şi pentru copiii voştri. 

— Adevărat. Nu e bine să se afle... Ne-am înţeles, mergem 
împreună, domnule Serghei. Iar eu, Cesar Cascabel, 
făgăduiesc să te conduc la Perm sau, dacă nu, să n-am parte 
de nume - ceea ce ar însemna, să recunoaştem, o pierdere 
ireparabilă pentru artă! 

De ce primire avu parte domnul Serghei, întors la Belle- 
Roulotte, unde Jean, Kayette, Sandre, Napoleone şi 
Cuişoară aflară că urma să-i însoţească până în Europa, se 
poate ghici cu uşurinţă, aşa că nu mai e cazul să insistăm. 

XVI. 

ADIO NOULUI CONTINENI. 


Acum, ca să ajungă în Europa, nu le rămânea decât să 
pună în aplicare planul dinainte stabilit. 

Examinat cu atenţie, planul lor avea şanse de reuşită, 
întrucât destinul său aparte împingea familia Cascabel să 
traverseze Rusia, şi încă tocmai prin gubernia Perm, 
contele Serghei Narkin n-avea nimic mai bun de făcut, 
desigur, decât să parcurgă restul drumului împreună cu 
această trupă. Cum să bănuiască cineva că un condamnat 
politic, evadat de la lakutsk, se afla printre saltimbanci? 
Dacă nu săvârşea nimeni vreo indiscreţie, reuşita le era 
asigurată si, odată ajuns la Perm, unde avea să-l revadă pe 
prinţul Vasili Narkin, domnul Serghei ar fi putut lua 
hotărârea care îi era cea mai avantajoasă. Dacă izbutea să 
treacă prin Asia iară să lase vreo urmă descoperită de 
poliţie, mai departe ar fi acţionat în funcţie de împrejurări. 

La drept vorbind, însă, în caz că în ciuda tuturor 
probabilităților ar fi fost recunoscut pe când traversa 
Siberia, asta putea avea urmări înfiorătoare asupra sa şi 
asupra familiei care îl adăpostea. Totuşi, nici domnul 
Cascabel şi nici soţia lui nu voiau să ia în seamă această 
pericol, iar dacă le-ar fi cerut şi copiilor părerea, ei ar fi fost 
întru totul de acord cu părinţii lor. Dar secretul contelui 
Narkin trebuia păstrat cu sfinţenie: camaradul lor de drum 
avea să rămână în continuare doar domnul Serghei. 

Mai târziu, contele Narkin va şti, fără îndoială, să-şi arate 
recunoştinţa pentru devotamentul acestor francezi oneşti, 
cu toate că domnul Cascabel nu dorea altă recompensă 
decât plăcerea de a-l fi îndatorat, păcălind totodată poliţia 
rusă. Din păcate, niciunul şi nici celălalt nu-şi putuse 
imagina că planul lor avea să fie grav compromis încă din 
capul locului. La debarcarea pe ţărmul opus al strâmtorii, îi 
aşteptau cele mai mari pericole şi riscul de a fi arestaţi de 
agenţii ruşi din Siberia. într-adevăr, chiar a doua zi după ce 
proiectul fusese definitivat, doi bărbaţi se plimbau, 
discutând, într-un capăt al portului, unde vorba lor nu 
putea fi auzită de nimeni. Erau cei doi agenţi despre care s- 


a mai pomenit, şi pe care îi surprinsese şi îi intrigase 
prezenţa domnului Serghei printre cei din Belle-Roulotte. 
Stabiliţi la Sitka de mai mulţi ani şi însărcinaţi cu 
supravegherea provinciei din punct de vedere politic, 
misiunea lor era, se ştie, să observe mişcările refugiaților în 
preajma frontierei cu Columbia britanică, să le semnaleze 
gurvernatorului Alaskăi şi să-i aresteze pe cei ce încercau 
să pătrundă clandestin. Grav era că, deşi nu-l cunoşteau 
personal pe contele Narkin, îi aveau semnalmentele din 
vremea când condamnatul evadase din fortăreaţa de la 
lakutsk. La sosirea familiei Cascabel în Port Clarence, 
fuseseră surprinşi de înfăţişarea acelui rus care nu avea 
nici aparenţa şi nici comportamentul unui artist de bâlci. Ce 
căuta într-o trupă de saltimbanci pornită din Sacramento 
spre Europa, pe un traseu atât de neobişnuit? Din moment 
ce li se treziseră bânuielile, făcuseră cercetări, iscodiseră 
cu destulă băgare de seamă încât să nu atragă atenţia şi, 
apropiind figura domnului Serghei de semnalmentele 
contelui Narkin, presupunerea lor deveni certitudine. 

— Adevărat! E chiar contele Narkin! spuse unul dintre 
agenţi. Şi e limpede că dădea târcoale pe lângă frontiera 
Alaskăi atunci când a întâlnit familia asta de circari, care i- 
au oferit adăpost. lar acum, uite că are de gând să treacă în 
Siberia împreună cu ei! 

Aşa şi era - şi, dacă domnul Serghei nu intenţionase chiar 
de la început să se aventureze dincolo de Port Clarence, cei 
doi agenţi nu fură deloc surprinşi să afle la un moment dat 
că se hotărâse să plece în Siberia cu Belle-Roulotte. 

— A căzut norocul peste noi! zise celălalt agent. Contele 
putea rămâne aici, pe teritoriul american, unde n-avem 
dreptul să-l arestăm. 

— Însă, de cum va pune piciorul dincolo de strâmtoare, se 
va afla pe pământ rusesc şi nu mai scapă, căci vom fi 
pregătiţi să-l întâmpinăm. 

— Arestarea lui o să ne aducă faimă şi câştig! aprecie al 
doilea agent. Cu ce lovitură de maestru ne întoarcem în 


ţară! Dar cum să procedăm? 

— Nimic mai simplu. Familia Cascabel o să plece curând şi, 
cum vor urma drumul cel mai scurt, n-am nici o îndoială că 
ţintesc portul Numana. Ei bine, noi ajungem acolo mai 
înainte, sau în acelaşi timp cu contele Narkin, aşa că nu 
vom avea altceva de făcut decât să-i punem mâna pe umăr. 

— În regulă, însă mi-ar plăcea să fim la Numana înaintea 
lor, ca să putem preveni politia de coastă. Să ne ajute în caz 
de nevoie. 

— Aşa şi facem, dacă nu apare ceva neprevăzut, spuse 
primul agent. Saltimbancii ăştia sunt nevoiţi să aştepte 
până când gheaţa va fi suficient de tare încât să reziste la 
trecerea vehiculului lor. Ne va fi uşor să le-o luăm înainte. 
Să mai rămânem, prin urmare, la Port Clarence şi să-l 
supraveghem pe contele Narkin fără că el să intre la 
bănuieli. Se teme de funcţionarii ruşi care părăsesc Alaska 
spre a se întoarce în Europa, dar nici prin cap nu-i trece că 
l-am recunoscut. O să plece, noi îl arestăm la Numana, iar 
de acolo îl ducem sub escortă la Petropavlovsk sau la 
lakutsk. 

— Şi dacă îl apără circarii lui? întrebă cel de-al doilea 
agent. 

— O să-i coste scump faptul că l-au ajutat pe un 
condamnat politic să se întoarcă în Rusia! 

Acest plan, extrem de simplu, nu putea da greş, întrucât 
contele Narkin nu ştia că fusese recunoscut, iar familia 
Cascabel nu bănuia că era supravegheată în mod special, 
începută atât de bine, călătoria risca să se termine astfel 
rău pentru domnul Serghei şi camarazii săi. 

Pe când se urzea uneltirea, ei se gândeau doar la faptul că 
n-aveau să se mai despartă, că făceau împreună drumul 
spre Rusia. Cit de bucuroşi erau, îndeosebi Jean şi Kayette! 

Se înţelege că agenţii păstraseră pentru ei secretul din 
care urmau să tragă foloase. Aşa că nimeni altul din Port 
Clarence nu-şi putu închipui că printre cei din Belle- 
Roulotte se afla un personaj atât de important cum era 


contele Serghei Narkin. Încă era riscant să se fixeze ziua 
plecării. Urmăreau plini de nerăbdare schimbările de 
temperatură, întru totul nefireşti, şi, aşa cum spunea 
domnul Cascabel, nicicând nu dorise atât de mult să se facă 
un ger de să crape pietrele. 

Era important, totuşi, să treacă de cealaltă parte a 
strâmtorii mai înainte ca iarna să se înstăpânească definitiv 
în acele ţinuturi. La o temperatură nespus de scăzută se 
puteau aştepta începând din primele săptămâni ale lunii 
noiembrie, dar până a-tunci Belle-Roulotte avea destul timp 
să ajungă în regiunile sudice ale Siberiei, în vreun oraş de 
pe-acolo, ar fi aşteptat anotimpul favorabil călătoriei spre 
munţii Ural. În aceste condiţii, Vermout şi Gladiator puteau 
traversa singuri stepa, fără prea multă osteneală. lar 
familia Cascabel ajungea la timp ca să participe la târgul 
din Perm, adică în luna iulie a anului următor. 

Dar sloiurile de gheaţă continuau să urce spre nord, 
minate de curentul cald al Pacificului. O flotilă de aisberguri 
rătăcea între țărmurile strâmtorii, în loc să se transforme 
într-un pod nemişcat şi solid. 

În ziua de 13 octombrie fu semnalată, totuşi, o încetinire a 
acestei derive. Foarte probabil, undeva în nord apăruse un 
baraj care oprea sloiurile, într-adevăr, la orizont se vedea o 
linie continuă de creste albe, indicând înghețarea totală a 
Mării Arctice. Reflexele albicioase ale banchizei umpleau 
cerul, iar îngheţul complet nu mai putea să întârzie. 

Între timp, domnul Serghei şi Jean se consultau cu pescarii 
din Port Clarence. Amândoi crezuseră, de mai multe ori 
chiar, că puteau încerca să treacă; dar marinarii, care „îşi 
cunoşteau bine strâmtoarea”, îi sfătuiseră să mai aştepte. 

— Nu vă grăbiţi, spuneau ei. 

— Staţi să se facă destul de frig focă nu-i de-ajuns de 
aspru încât să formeze câmpul de gheaţă! Şi apoi, chiar 
dacă marea ar fi îngheţată bocnă în partea asta a 
strâmtorii, nu-i sigur deloc că-i la fel şi în partea cealaltă, 
mai ales în preajma insulei Diomede. Era un sfat înţelept. 


— Iarna nu vine din timp în anul acesta, îi spuse într-o zi 
domnul Serghei unui pescar bătrân. 

— Da, întârzie, răspunse omul. Un motiv în plus să nu vă 
aventuraţi înainte de a fi siguri că se poate trece. Iar 
vehiculul vostru e mai greu decât un simplu trecător, aşa că 
gheaţa trebuie să fie şi mai rezistentă. Aşteptaţi să cadă un 
strat bun de zăpadă, ca să se niveleze sloiurile şi să puteţi 
înainta ca pe o şosea! în plus, o să recuperaţi repede timpul 
pierdut, fără teama că rămâneţi încurcaţi în mijlocul 
strâmtorii. 

Trebuiau să ţină seama de sfaturile acelea primite de la 
oameni pricepuţi, în consecinţă, domnul Serghei îşi dădea 
toată osteneala să-l potolească pe amicul său Cascabel, cel 
mai nerâbdător din toată trupa. Conta mai ales să nu se 
pună în pericol, din prea multă grabă, călătoria şi călătorii. 

— Haide, haide, îi spunea, ai un pic de răbdare! Belle- 
Roulotte nu-i vapor. Dacă o prinde un dezgheţ, se scufundă 
cu totul. Familia Cascabel n-are nevoie să-şi sporească 
faima lăsându-se înghițită de apele strâmtorii Bering! 

— Oare chiar i-ar spori? întrebă, surâzând, gloriosul Cesar. 

Interveni şi Cornelia, declarând că n-avea de gând să 
comită nici o imprudenţă. 

— Pentru dumneata ne grăbim, domnule Serghei! exclamă 
domnul Cascabel. 

— De acord, însă eu nu mă grăbesc, tocmai pentru vreau, 
răspunse contele Narkin. Deşi erau nerăbdători cu toţii, 
Jean şi Kayette nu considerau că zilele ar fi trecut prea 
încet. Jean continua s-o instruiască pe Kayette. De-acum ea 
înţelegea şi vorbea franceza cu uşurinţă. Iar între ei nu le 
era deloc greu să se înţeleagă. Şi-apoi Kayette era atât de 
fericită în familia aceea, atât de fericită aproape de Jean, 
care avea nespusă grijă de ea! 

Hotărât, ar fi trebuit ca domnul şi doamna Cascabel să fie 
orbi ca să nu observe sentimentele fiului lor. Aşa că 
începură să se neliniştească. 


Ştiau cine era domnul Serghei şi ce va fi într-o bună zi 
Kayette. Nu mai era sărmana indiană care se ducea la Sitka 
să cerşească un serviciu de servitoare, era fiica adoptivă a 
contelui Narkin. lar pe Jean îl aştepta multă tristeţe în 
viitor. 

— La urma urmei, spunea domnul Cascabel, domnul 
Serghei are ochi să vadă, deci vede încotro merg lucrurile. 
lar dacă el nu spune nimic, atunci, Cornelia, nici noi n-avem 
nimic de spus. 

Într-o seară, Jean o întrebă pe fată: 

— Te bucuri, micuță Kayette, că mergi în Europa? 

— În Europa? Da, răspunse ea, - dar aş fi şi mai bucuroasă 
dacă m-aş duce în Franţa. 

— Ai dreptate! Ţara noastră e şi frumoasă, şi bună. Dacă 
ar ajunge vreodată să fie şi ţara ta, ţi-ar plăcea... 

— Mi-ar plăcea oriunde ar fi familia ta, Jean, iar dorinţa 
mea cea mai mare e să nu plec niciodată de la voi. 

— Draga mea Kayette! 

— E departe Franţa? 

— Totul e departe, Kayette, mai ales atunci când eşti 
nerăbdător să ajungi. Dar o să ajungem... poate chiar prea 
repede... 

— De ce, Jean? 

— Pentru că tu rămâi în Rusia cu domnul Serghei! Dacă nu 
ne despărţim acum, va trebui să ne despărţim acolo. 
Domnul Serghei are să te ţină la el, micuță Kayette! O să 
facă din tine o fată distinsă... iar noi n-o să te mai vedem. 

— De ce vorbeşti aşa, Jean? Domnul Serghei e bun şi 
recunoscător. Nu eu l-am salvat, ci voi, chiar voi! Dacă n-aţi 
fi fost acolo, ce-aş fi putut face pentru el? Mamei tale, vouă 
tuturor vă datorează faptul că trăieşte. Crezi că domnul 
Serghei ar putea uita asta? De ce vrei tu, Jean, să ne 
despărţim pentru totdeauna, dacă o să se întâmple să ne 
despărţim? 

— Micuţă Kayette... eu nu vreau, răspunse Jean, care nu-şi 
mai putea stăpâni emoția. Dar teamă mi-e, că n-o să te mai 


văd, Kayette! De-ai şti cât de nefericit aş fi! Şi nu numai să 
te văd aş fi vrut... Ah, de ce nu te-ai mulţumi cu familia mea, 
de vreme ce tu nu mai ai părinţi? Mama şi tata te iubesc 
atât de mult. 

— La fel îi iubesc şi eu, Jean. 

— "Tot aşa sora şi fratele meu... Speram să-ţi fie şi ţie soră 
şi frate! 

— Îmi vor fi mereu. Iar tu, Jean... 

— Eu... şi eu, micuță Kayette... Un frate, da, însă mai 
devotat, mai iubitor! Jean nu merse mai departe. Apucase 
mâna fetei şi o strângea. Apoi plecă, nevrând să spună mai 
mult. Foarte emoţionată, Kayette îşi simţea inima bătându-i 
tare şi o lacrimă îi scăpă din ochi. La data de 15 octombrie, 
marinarii din Port Clarence îl vestiră pe domnul Serghei că 
se putea pregăti de plecare. Frigul se înteţise mult de 
câteva zile. Temperatura medie nu se mai ridica peste zece 
grade sub zero (celsius). Câmpul de gheaţă părea complet 
nemişcat, încetaseră până şi trosniturile acelea 
semnificative, produse atunci când cimentarea nu e 
completă. 

Te puteai aştepta să-i vezi apărând, din clipă în clipă, pe 
unii dintre indigenii asiatici care traversează în timpul iernii 
strâmtoarea, făcând ceva negoţ între Numana şi Port 
Clarence. E o rută destul de frecventată uneori. Adesea poţi 
vedea sănii trase de câni sau de reni, care trec de la un 
continent la altul, parcurgând în două-trei zile cele 
douăzeci de leghe ce despart țărmurile în punctele cele mai 
apropiate ale strâmtorii. Aşadar, e vorba de o trecere 
naturală, deschisă la începutul iernii şi închisă la sfârşitul ei, 
cu alte cuvinte practicabilă mai mult de şase luni pe an. 
Numai că e bine să nu pleci nici prea din timp şi nici prea 
târziu, ca să eviţi îngrozitoarele nenorociri datorate unei 
eventuale dislocări ale câmpului de gheaţă. În vederea 
călătoriei prin teritoriile siberiene, până în ziua când Belk- 
Roulotte urma să se oprească spre a aştepta sfârşitul iernii, 
domnul Serghei cumpărase la Port Clarence diferite obiecte 


necesare unui drum făcut prin geruri mari. Între altele, mai 
multe perechi de rachete purtate de indieni, un fel de 
patine care îi ajută să parcurgă rapid vaste întinderi 
îngheţate. Unor copii de saltimbanci nu le trebuie mult 
până să se obişnuiască şi cu ele. În câteva zile, Jean şi 
Sandre deveniseră experţi în folosirea lor, exersând pe 
pâraiele îngheţate din lungul țărmului. Domnul Serghei mai 
cumpărase şi ceva blănuri, pe lângă cele achiziţionate la 
fortul Yukon. Aveau nevoie de ele nu numai ca să le 
îmbrace, ci şi pentru a căptuşi pe dinăuntru 
compartimentele vehiculului, acoperind paturile, tapetând 
pereţii şi podeaua, ca să se păstreze căldura venită de la 
soba din bucătărie. Asta în ciuda faptului că domnul 
Cascabel - s-o spunem încă o dată avea de gând ca, după 
trecerea strâmtorii, să-şi petreacă lunile cele mai aspre ale 
iernii într-unul din târguşoarele nelipsite din districtele 
sudice ale Siberiei. Plecarea se fixă, în sfârşit, pentru data 
de 21 octombrie. De patruzeci şi opt de ore ningea 
necontenit. Un strat întins de zăpadă albă făcea din imensul 
câmp de gheaţă o suprafaţă netedă. Pescarii din Port 
Clarence declarau că strâmtoarea trebuia să fi îngheţat de 
la un țărm la altul. 

De altfel, în scurtă vreme avură ocazia să se convingă. 
Soseau deja traficanţi din portul Numana, iar călătoria lor 
se desfăşurase fără piedici şi fără pericole. În ziua de 19 
octombrie domnul Serghei auzi că cei doi agenţi ruşi aflaţi 
la Port Clarence se grăbiseră să ajungă pe ţărmul siberian. 
Porniseră chiar în dimineaţa aceea, cu intenţia de a face 
popas pe insula Dipmede, urmând să-şi încheie traversarea 
în ziua următoare. La aceasta, domnul Cascabel făcu 
observaţia de mai jos: 

— Iată nişte persoane mai grăbite decât noi. Puteau foarte 
bine să mai aştepte, ce naiba! 

Şi am fi călătorit bucuroşi împreună. 

Apoi îşi spuse că, de bună seamă, agenţii se temuseră să 
nu întârzie prea mult în caz că însoțeau vehiculul, deoarece 


Belle-Rouloite nu putea avansa rapid pe stratul de zăpadă. 
Într-adevăr, cu toate că lui Vermout şi Gladiator îi se 
puseseră potcoave cu crampoane, vehiculul greu avea 
nevoie de câteva zile pentru a ajunge pe ţărmul opus. 
Trebuiau să ţină cont şi de popasul ce urma să fie făcut pe 
insula Diomede. 

În realitate, cei doi agenţi preferaseră să meargă înaintea 
contelui Narkin cu scopul de a lua toate măsurile necesare 
arestării lui. 

Stabiliră să plece la răsăritul soarelui. Era cazul să profite 
de cele câteva ore de lumină pe care le mai aveau de la 
soare. Peste şase săptămâni, în preajma solstițiului din 21 
decembrie, noaptea continuă se lăsa peste ţinuturile acelea 
străbătute de cercul polar. În ajunul plecării, la un „ceai” 
dat de domnul şi doamna Cascabel, într-un hangar bine 
închis şi aranjat anume pentru această sărbătoare, se 
adunară notabilităţile din Port Clarence, funcţionari, 
pescari şi câţiva fruntaşi din familiile eschimogşilor, 
interesaţi de călătorii. Petrecerea se desfăşură cu multă 
veselie, Cuişoară contribuind cu cele mai caraghioase 
pantomime din repertoriul său. Cornelia pregătise un punci 
fierbinte, la care, dacă economisise zahărul, nu se zgârcise 
deloc cu alcoolul. Băutura fu cu atât mai apreciată de 
invitaţi, cu cât îi aştepta, la întoarcerea acasă, un frig 
cumplit - unul din gerurile acelea care, în anumite nopţi de 
iarnă, par să vină din marginile cele mai îndepărtate ale 
bolţii înstelate. 

Americanii închinară pentru Franţa, francezii pentru 
America. Apoi se despărţiră, după ce schimbară puternice 
strângeri de mână cu familia Cascabel. 

A doua zi, cei doi cai fură înhămaţi la ora opt dimineaţa. 
Maimuţa John Bull se ghemui în coş, vârându-se între 
blănuri în aşa fel încât doar botul îi rămânea afară, pe când 
Wagram şi Marengo ţopăiau pe lângă Belle-Roulotte. 
Înăuntru, Cornelia, Napoleone şi Kavette se închiseseră 
ermetic, ca să-şi vadă de treburile obişnuite: să facă ordine, 


să întreţină focul în sobă, să pregătească mâncarea. 
Domnul Serghei şi domnul Cascabel, Jean, Sandre şi 
Cuişoară, unii mergând înaintea atelajului, alţii pe lături, 
trebuiau să aibă grijă de vehicul şi să preîntâmpine 
eventualele neplăceri. 

În fine, fu dat semnalul de plecare şi, în acel moment, 
răsunară uralele populaţiei din Port -Clarence. 

După încă o clipă, Belle-Roulotte îşi înfigea roţile în zăpada 
scârţâitoare a câmpului de gheaţă. 

Domnul Serghei şi familia Cascabel părăsiseră pentru 
totdeauna pământul Americii. 

[. 

STRÂMTOAREA BERING. 

Canalul Bering este o strâmtoare destul de îngustă prin 
care marea cu acelaşi nume se deschide spre Oceanul 
îngheţat. Aşezat precum Pasul Calais între Marea Mânecii şi 
Marea Nordului, are aceeaşi orientare, însă o lărgime 
triplă. Distanţa dintre capul GrisNez de pe coasta franceză 
şi South Foreland de pe coasta engleză este de numai 
şaseşapte leghe, pe când cea dintre Numana şi Port 
Clarence de douăzeci de leghe. Aşadar, după ce plecase din 
ultimul său loc de popas din America, Belle-Rou-totte se 
îndrepta spre portul Numana, punctul cel mai apropiat de 
pe ţărmul asiatic. De bună seamă că un traseu ce ar fi tăiat 
oblic Marea Bering i-ar fi permis lui Cesar Cascabel să 
circule pe o paralelă mai mică, mult sub cercul polar, în 
cazul acesta ar fi trebuit s-o ia în direcţia sud-vest, spre 
insula Sf. Laurenţiu - o insulă destul de importantă, locuită 
de numeroase triburi de eschimoşi tot atât de ospitalieri ca 
indigenii din Port Clarence. Apoi, dincolo de golful Anadar, 
mica trupă ar fi acostat la capul Navarin, urmând să se 
aventureze peste ţinuturile Siberiei meridionale. Dar asta 
ar fi însemnat să-şi prelungească drumul pe mare, sau mai 
bine zis pe banchiză şi, în consecinţă, să se expună pe un 
traseu mai lung pericolelor reprezentate de un câmp de 
gheaţă. Se înţelege că familia Cascabel se grăbea să ajungă 


pe uscat. Aşa că hotărâră să nu modifice nimic din primul 
plan, conform căruia trebuiau s-o taie spre Numana, cu 
oprire în insula Diomede. Situată m mijlocul strâmtorii, 
această insulă stâncoasă e la fel de solidă ca oricare alt loc 
de pe continent. 

Dacă domnul Serghei ar fi avut o navă la bordul căreia să- 
şi îmbarce caravana şi întreg materialul ei, s-ar fi mers pe 
un alt traseu. Din Port Clarence, nava ar fi pornit-o spre sud 
în direcţia insulei Bering, loc de iernat foarte căutat de foci 
şi de alte animale marine. De acolo s-ar fi îndreptat spre 
unul din porturile peninsulei Kamceatka, poate chiar spre 
Petropavlovsk, capitala acelei gubernii, însă, în lipsa navei, 
le rămânea doar drumul cel mai scurt, singurul pe care 
puteau pune piciorul pe continentul asiatic. Strâmtoarea 
Bering nu are adâncimi prea mari. Ca urmare a ridicărilor 
geologice începute din epoca glaciară, s-ar putea întâmpla 
chiar ca, într-un viitor foarte îndepărtat, prin acest punct să 
se facă joncţiunea între Asia şi America. Ar apărea atunci 
podul visat de domnul Cascabel, ori - şi mai exact - o şosea 
destinată călătorilor. Dar, pe cât de folositoare le-ar fi 
acestora, pe atât de păgubitoare s-ar dovedi pentru 
navigatori şi mai ales pentru baleniere, cărora le-ar închide 
accesul în mările arctice. Iar în acest caz ar trebui să vină 
un alt Lesseps (Ferdinand de Lesseps (1805 1894), 
diplomat şi om de afaceri francez, între 1859 şi 1869 a 
dirijat lucrările de construire a Canalului Suez) ca să taie 
istmul şi să aducă lucrurile la starea lor dinainte. Urmaşilor 
stră-stră-nepoţilor noştri le va reveni sarcina să se ocupe de 
această eventualitate. 

Făcând sondaje în diferite puncte ale strâmtorii, 
hidrografii au constatat că cel mai adânc canal este cel aflat 
de-a lungul țărmului Asiei, pe lângă peninsula Ciukotsk. Pe 
acolo circulă curentul rece, coborât din nord, pe când 
curentul cald urcă prin zona mai puţin adâncă.a strâmtorii, 
în partea dinspre coasta americană. În nordul acelei 
peninsule, lângă insula Koliucin, în golful cu acelaşi nume, 


avea să fie imobilizată - doisprezece ani mai târziu - timp 
de nouă luni, de la 26 septembrie 1878 până la 15 iulie 
1879, nava lui Nordenskjold, Vega, după ce descoperise 
trecerea de nordest. Familia Cascabel plecase deci la data 
de 21 octombrie, în condiţii destul de bune. Era un ger 
mare şi sec. Furtuna de zăpadă se potolise, vântul slăbea şi 
el, abătându-se spre nord. Cerul era de un cenuşiu mat, 
uniform. Abia puteai bănui soarele dincolo de vălul de ceaţă 
pe care razele lui, foarte slabe din cauza oblicităţii, nu 
izbuteau să-l străpungă. La amiază, când atingea culminaţia 
maximă, nu se ridica mai mult de trei sau patru grade 
deasupra orizontului, spre sud. 

Înainte de plecarea din Port Clarence fusese luată, de 
comun acord, o măsură, cât se poate de înţeleaptă: să nu 
meargă deloc pe întuneric. Ici-colo, banchiza avea crăpături 
largi şi, dacă nu le vedeai din timp ca să le dai ocol, se putea 
întâmpla o catastrofă. Stabiliseră că, atunci când nu 
distingeau mai departe de o sută de paşi, Belle-Roulotte 
avea să se oprească. Era mai bine să parcurgă cele 
douăzeci de leghe, cât avea strâmtoarea, în cincisprezece 
zile, decât să meargă orbeşte, când nu aveau suficientă 
lumină. 

Căzută necontenit timp de douăzeci şi patru de ore şi 
formând un covor destul de gros, zăpada se cristalizase sub 
acţiunea frigului. Acest strat făcea deplasarea pe câmpul de 
gheaţă mai puţin chinuitoare. Dacă nu mai ningea, ar fi 
traversat strâmtoarea cu uşurinţă. Aveau însă motive să se 
teamă că, acolo unde se întâlneau cei doi curenţi, cel cald şi 
cel rece, ciocnindu-se înainte de a intra fiecare pe alt canal, 
sloiurile mereu izbite unele de altele în timpul derivei nu se 
îngrămădiseră încă destul. Iar dacă era aşa, ruta li se 
prelungea prin multe ocoluri. 

Cornelia, Kayette şi Napoleone intraseră, cum am mai 
spus, în vehicul. Ca să-l uşureze pe cât era posibil, bărbaţii 
erau nevoiţi să facă drumul pe jos. Conform planului 
dinainte stabilit, Jean, asemeni unui cercetaş, fusese 


însărcinat să verifice starea banchizei; se putea avea 
încredere în el. Era înarmat cu o busolă şi, cu toate că n- 
avea posibilitatea de a folosi puncte de reper, mergea spre 
vest cu o precizie mulţumitoare. 

În fruntea atelajului se afla Cuişoară, gata să-i susţină ori 
să-i ridice pe Vermout şi Gladiator, dacă făceau un pas 
greşit; ei înaintau însă fără să se poticnească, ajutaţi de 
crampoanele de pe potcoave. De altfel, suprafaţa aceea nu 
avea asperităţi de care s-ar fi putut împiedica. 

Domnul Serghei şi Cesar Cascabel mergeau pe lângă 
vehicul, cu ochelarii pe ochi, discutând. Erau bine înfofoliţi, 
ca şi ceilalţi. 

În ce-l privea pe Sandre, cu greu i se putea găsi un loc, 
sau măcar să fie ţinut undeva anume. El mergea, venea, 
alerga, ţopăia asemeni celor doi câni, ba îşi permitea chiar 
plăcerea unor lungi alunecări pe gheaţă, însă tatăl său nu-i 
îngăduise să-şi pună rachetele eschimoşilor şi tocmai asta îl 
necăjea. 

— Cu patinele acelea, zise el, ai traversa strâmtoarea în 
câteva ore. 

— Ce folos, din moment ce caii noştri nu ştiu să patineze! 
observă domnul Cascabel. 

— Ar trebui să înveţe, răspunse puştiul, făcând o tumbă. 

În vremea asta, Cornelia, Kayette şi Napoleone se ocupau 
de bucătărie, iar prin burlanul de tablă ieşea un fum 
subţire, de bun augur. Dacă ele nu sufereau deloc de frig în 
interiorul compartimentelor ermetic închise, trebuiau să se 
gândească, totuşi, la cei rămaşi afară. Şi chiar aşa şi făceau, 
având mereu pregătite câteva ceşti cu ceai, căruia îi 
adăugau vodcă, băutura aceea tipic rusească, în stare să 
învie până şi un mort. Cât despre cai, nutreţul le era 
asigurat de cele câteva legături de fân cumpărate de la 
eschimoşii din Port Clarence, cantitate suficientă pentru 
traversarea strâmtorii. Wagram şi Marengo aveau din 
abundență carne de elan şi păreau mulţumiţi de ea. În plus, 
banchiza nu era chiar aşa de lipsită de vânat cum s-ar putea 


crede, în cursele lor, cei doi câni stârneau mii de potârnichi 
de tundră şi alte zburătoare specifice regiunilor polare. 
Preparate cu grijă, ca să le îndepărtezi gustul uleios, aceste 
zburătoare pot constitui un aliment acceptabil. Dar, cum n- 
avea nici un rost să le împuşte o dată ce cămara Corneliei 
era ticsită, luaseră hotărârea să, nu folosească puştile 
domnului Serghei şi a lui Jean pe traseul dintre Port 
Clarence şi Numana. 

Amfibii, foci şi alte specii marine de acest fel nu văzură în 
prima zi a călătoriei. Deşi plecaseră cu veselie, domnul 
Cascabel şi ai săi fură cuprinşi în scurtă vreme de 
nedefinita senzaţie de tristeţe pe care o dau câmpiile fără 
orizont, suprafeţele albe, întinse cât vezi cu ochii. Spre 
orele unsprezece, dispăruseră din raza privirii stâncile 
înalte de lângă Port Clarence şi înălțimile capului Prinţul de 
Wales, estompate de ceţuri îndepărtate. Nu se distingea 
nimic la o distanţă de o jumătate de leghe, aşa că avea să 
mai treacă mult timp până să descopere capul răsăritean al 
peninsulei Ciukotsk. Înălţimile ei erau, totuşi, un excelent 
punct de reper pentru călători. 

Situată aproape de mijlocul strâmtorii, insula Diomede nu 
e dominată de nici un vârf stâncos. Întrucât abia se ridică 
deasupra nivelului mării, putea fi recunoscută doar atunci 
când roţile ar fi scârţâit pe solul ei pietros, prin stratul de 
zăpadă. Oricum, cu busola în mână, Jean dirija fără 
dificultate vehiculul, iar dacă Bel-le-Roulotte nu mergea 
prea repede, cel puţin avansa cu toată grija. 

Din mers, domnul Cascabel şi domnul Serghei făceau 
comentarii privitoare la situaţia lor de atunci. Traversarea 
strâmtorii păruse un lucru simplu înaintea plecării şi avea 
să pară şi mai simplă odată ce ajungeau dincolo, însă acum, 
când erau porniţi la drum, nu puteau să-i treacă uşor cu 
vederea marile primejdii. 

— E cam mult ce încercăm noi să facem, zise domnul 
Csscabel. 


— Fără îndoială, răspunse domnul Serghei. Nu i-ar fi venit 
oricui ideea să străbată strâmtoarea Bering cu un vehicul 
atât de greu. 

— Cred şi eu, domnule Serghei! Ce să-i faci? Când îţi intră 
în cap gândul că trebuie să te întorci acasă, nimic nu te mai 
poate opri. Ah, de-ar trebui să parcurgem sute de leghe 
prin Far West ori prin Siberia, nici nu mi-ar păsa! Mergi pe 
un teren solid, fără să-ţi fie teamă că ţi s-ar putea deschide 
hăul sub picioare. Pe când douăzeci de leghe de mare 
îngheţată, cu un atelaj, cu încărcătură şi toate celelalte... La 
naiba! Aş vrea s-o fi făcut deja. Să putem spune că am dus 
la bun sfârşit etapa cea mai dificilă, ori măcar cea mai 
periculoasă a călătoriei. 

— Într-adevăr, amabile Cascabel, mai ales dacă dincolo de 
strâmtoare Belle-Rau-lotte izbuteşte să ajungă cât mai 
repede în ţinuturile Siberiei meridionale. Ar fi cât se poate 
de imprudent s-o ţinem de-a lungul țărmului pe gerurile 
cumplite ale iernii. Prin urmare, de cum ajungem la 
Numana, o tăiem spre sud-vest ea să găsim un loc 
convenabil unde să ne petrecem iarna, în unul din târgurile 
întâlnite în cale. 

— Aşa am plănuit. Dar îmi închipui că dumneata cunoşti 
locurile, nu-i aşa, domnule Serghei? 

— Nu cunosc decât zona dintre Îakutsk şi Ohotsk, fiindcă 
am umblat mult pe-acolo după evadare. Din drumul făcut 
de la frontiera Europei până la lakutsk nu mi-a rămas decât 
amintirea acelei cumplite oboseli care torturează zi şi 
noapte convoaiele de prizonieri. Câtă suferinţă! N-aş dori-o 
nici inamicilor mei de moarte. 

— Domnule Serghei, oare ţi-ai pierdut orice speranţă de a 
reveni în ţară, vreau să zic, deplin liber şi cu permisiunea 
guvernului? 

Pentru asta ar trebui ca ţarul să dea o amnistie în care să 
intre şi contele Narkin, alături de toţi patrioţii condamnaţi 
împreună cu el, răspunse domnul Serghei. „Se vor ivi 


împrejurări politice care să facă posibilă o asemenea 
hotărâre? Cine ştie, scumpul meu Cascabel! 

— E trist, totuşi, să trăieşti în exil. E ca şi cum ai fi alungat 
din propria ta casă. 

— Da, departe de toţi cei care-ţi sunt dragi! lar tatăl meu e 
atât de bătrân, şi aş vrea să-l mai văd... 

— O să-l revezi, domnule Serghei! Dă-i crezare unui 
bătrân saltimbanc care nu de puţine ori le-a prezis 
oamenilor norocul. O să ne facem intrarea în Perm 
împreună. Nu faci parte, oare, din trupa Cascabel? Va 
trebui chiar să te învăţ câteva scamatorii - s-ar putea să ne 
prindă bine la nevoie, fără să mai punem la socoteală că 
păcălim poliţia ţarului, trecându-i pe sub nas. 

Şi Cesar Cascabel nu se putu abţine să nu râdă în hohote. 
Ia închipuiţi-vă! Contele Narkin, mare senior rus, ridicând 
greutăţi, jonglând cu sticle, dând replici clovnilor - şi 
adunând banii încasaţi! 

Spre orele trei ale după-amiezii, Belle-Roulotte trebui să 
se oprească. Deşi nu era încă întuneric, o ceaţă groasă 
micşora câmpul de vizibilitate. Aşa că Jean, întorcându-se 
din drum, îi sfătui să facă popas. Era extrem de nesigur să- 
şi continue drumul în aceste condiţii. 

Domnul Serghei prevăzuse corect că pe acea parte a 
banchizei, sub care trecea curentul canalului estic, 
asperităţile, denivelările sloiurilor de gheaţă rămâneau 
ascunse sub stratul de zăpadă. Vehiculul se zguduia 
puternic. Caii îngenuncheau la fiecare pas. După o jumătate 
de zi de marş, erau cumplit de obosiţi. 

În total, caravana parcursese cel mult două leghe în prima 
etapă. De cum se opri atelajul, Cornelia şi Napoleone 
coborâră - înfofolite cu grijă, din cap până-n picioare, 
fiindcă temperatura scădea brusc de la plus zece grade, cât 
era în interior, la minus zece grade afară. Cât despre 
Kayette, obişnuită cu iernile aspre din Alaska, nu se gândise 
nici o clipă să-şi pună blănurile cele mai călduroase. 


— Îmbracă-te mai bine, Kayette, îi spuse Jean, - ai să 
răceşti. 

— O, nu mi-e teamă de frig, m-am obişnuit cu el în valea 
Yukonului, zise ea. 

— Te rog, Kayeite. 

— Jean are dreptate, spuse domnul Cascabel. 

— Hai, prepeliţă mică, du-te şi înveleşte-te cu o pătură. 
Altfel te previn că, dacă răceşti, eu voi fi acela care te 
vindecă, şi-o să fie cumplit! Dacă e nevoie, îţi tai şi capul ca 
să nu poţi strănuta. 

La o asemenea ameninţare, tânăra indiancă nu mai avea 
altceva de făcut decât să se supună. Şi chiar aşa se şi 
întâmpla. 

Apoi, fiecare se ocupă de pregătirea taberei. Treabă cât se 
poate de simplă. Nu era nevoie să se taie lemne din pădure, 
din lipsa pădurii; nu trebuiau să aprindă focul, din lipsa 
combustibilului; şi nici măcar iarbă pentru animale nu 
aveau cum să adune, însă Belle-Roulotte era acolo, 
asigurând locuitorilor săi obişnuitul confort, temperatura 
potrivită, paturile făcute, masa servită, ospitalitate 
permanentă. N-aveau decât să le dea nutreţ lui Vermout şi 
Gladiator cu fân adus din Port Clarence. După care îi 
înveliră pe cei doi cai cu pături groase, lăsându-i să se 
odihnească până a doua zi. Nu uitară nici de papagalul din 
colivie, nici de maimuța din coş, nici de cei doi câni, gata să- 
şi înfulece cu lăcomie porţia de carne uscată. În sfârşit, 
după ce se îngrijiseră de animale, domnul Serghei şi 
camarazii lui prânziră, sau, mai bine zis, dată fiind ora cam 
înaintată, cinară cu poftă. 

— Ei-ei! exclamă domnul Cascabel. Cred că-i pentru prima 
dată când nişte francezi iau o masă atât de bine servită în 
mijlocul strâmtorii Bering. 

— Tot ce se poate! răspunse domnul Serghei. Dar sper că 
peste trei-patru zile o să ne putem aşeza la masă pe uscat. 

— La Numana, întrebă Cornelia. 


— Nu, pe insula Diomede, unde o să rămânem o zi sau 
două. Caii noştri merg atât de înceta încât vor face cel puţin 
o săptămână până pe ţărmul asiatic. 'Terminând de mâncat, 
nimeni nu refuză să meargă la culcare, cu toate că nu era 
decât ora cinci seara. După drumul greu făcut pe un câmp 
de gheaţă, însemna ceva să poţi sta o noapte întreagă întins 
într-un pat comod şi învelit cu pături. Domnul Cascabel 
socoti că nici nu era nevoie să se ocupe, de paza locului de 
camp. Într-un asemenea pustiu n-aveau de ce să se teamă 
de întâlniri neplăcute. De altfel, cânii rămâneau de veghe şi, 
la nevoie, ar fi dat de veste în caz că se apropia cineva de 
Belle-Roulotte. Cu toate acestea, domnul Serghei se sculă în 
două-trei rânduri să cerceteze aspectul banchizei, pe care o 
bruscă schimbare de temperatură o putea modifica 
oricând; ăsta era lucrul care îl îngrijora cel mai mult... Nu 
părea să fi intervenit însă nici o fluctuaţie în starea 
timpului, iar pe deasupra strâmtorii sufla o briză uşoară 
dinspre nord-est. A doua zi continuară călătoria în aceleaşi 
condiţii. Nu întâmpinară, propriu-zis, nici un fel de 
dificultăţi, dacă excludem oboseala. Parcurseră trei leghe 
până la ora popasului şi luară aceleaşi măsuri ca şi în ajun. 

În ziua următoare - 25 octombrie - nu reuşiră să plece 
înainte de orele nouă, şi chiar şi atunci abia se făcea ziuă. 

Domnul Serghei observă că frigul era mai puţin aspru. La 
orizont, spre sud-est, se adunau în dezordine nişte nori. 
Termometrul înregistra o vagă tendinţă de încălzire, iar 
presiunea aerului din zonă începea să scadă. 

— Asta nu-mi place, Jean, spuse domnul Serghei. 

— Atâta vreme cât ne aflăm pe banchiză, nu trebuie să ne 
plângem că gerul se înteţeşte. Din păcate, barometrul 
începe să coboare o dată cu schimbarea direcţiei vântului. 
Cel mai tare trebuie să ne temem de o creştere a 
temperaturii. Uită-te bine la suprafaţa banchizei, Jean, nu 
lăsa să-ţi scape nimic şi întoarce-te fără să stai pe gânduri 
ca să ne anunţi! 

— Puteţi conta pe mine, domnule Serghei. 


Era limpede că, din luna următoare şi până la mijlocul lui 
aprilie, modificările de care se temea domnul Serghei nu s- 
ar fi putut produce. Iarna urma să fie atunci pe deplin 
înstăpânită. Dar, cum în anul acela venise târziu, începutul 
ei alterna perioade de frig şi de dezgheţ, puţind provoca 
dislocarea parţială a câmpului de gheaţă. Da, pe când 
traversau strâmtoarea, era mai bine să suporte temperaturi 
între douăzeci şi cinci-treizeci de grade sub zero. 

La plecare, ziua era doar pe jumătate zi. Proiectate foarte 
oblic, razele slabe ale soarelui nu aveau putere să 
străpungă ceața densă ca vata. În plus, cerul începea să fie 
brăzdat până la zenit de nori joşi şi lungi, pe care vântul îi 
împingea destul de repede spre nord. 

În frunte, Jean cerceta cu atenţie stratul de zăpadă, 
înmuiat puţin încă din ajun, şi care ceda la fiecare pas al 
cailor. Cu toate acestea, reuşiră să parcurgă o distanţă de 
aproximativ două leghe, iar noaptea nu fu marcată de nici 
un accident. A doua zi, 27 octombrie, porniră la ora zece. 
Domnul Serghei era cât se poate de neliniştit, întrucât 
constatase o nouă creştere a temperaturii - fenomen cu 
adevărat neobişnuit pentru luna aceea, la latitudinea 
respectivă. 

Frigul fiind îmblânzit, Cornelia, Napoleone şi Kayette 
doriră să meargă pe jos. Încălţate cu cizme de-ale 
eschimoşilor, umblau destul de sprinten, îşi puseseră cu 
toţii ochelarii indieni pentru protejarea ochilor şi încercau 
să se obişnuiască treptat să privească prin despică tura 
îngustă din dreptul pupilei. Treaba asta îl amuza de fiecare 
dată pe ştrengarul de Sandre, care sălta ca un ied, fără să-i 
pese de oboseală. În fond, vehiculul nu înainta deloc 
repede. Roţile intrau adânc în zăpadă şi tracţiunea 
întâmpina multă greutate. Când obada se lovea de 
denivelările şi marginile colţuroase ale sloiurilor, şocurile 
produse nu puteau fi evitate. Câteodată se întâmpla ca 
blocuri enorme, îngrămădite unele peste altele, să bareze 
drumul, obligându-i să facă lungi ocolişuri. Dar asta 


însemna numai o prelungire a traseului şi se puteau 
considera norocoşi că înaintarea le era stânjenită de 
ridicături şi nu de crevase. Cel puţin rezistenţa banchizei 
nu intra în discuţie. 

Termometrul continua să urce, iar barometrul să coboare, 
încet, dar constant. Domnul Serghei era din ce în ce mai 
neliniştit, înspre amiază, femeile pătrunseră din nou în 
vehicul, începu să ningă intens, cu fulgi mici, transparenţi, 
gata să se transforme în apă. Părea o ploaie de pene albe, 
uşoare, pe care mii de păsări le scuturau prin văzduh. 
Cesar Cascabel îi propuse domnului Serghei să se 
adăpostească în Belle-Rou-lotte, însă acesta refuză. Putea 
suporta şi el ceea ce suportau camarazii săi. Ninsoarea 
aceea care cădea pe jumătate topită îl neliniştea din cale- 
afară; dacă ajungea să se topească de tot, provoca până la 
urmă dislocarea câmpului de gheaţă Trebuiau să se 
refugieze cât mai repede pe insula Diomede. 

Din prudenţă, însă, înaintau cu multă băgare de seamă. 
Astfel că domnul Serghei se hotărî să meargă împreună cu 
Jean, cu o sută de metri înaintea atelajului, în timp ce 
domnul Cascabel şi Cuişoară rămâneau în faţa cailor, care 
alunecau întruna. Dacă vehiculul suferea vreun accident şi 
ei n-ar fi avut altă alternativă decât să-l abandoneze în plină 
banchiză, pierderea ar fi fost ireparabilă. 

Păşind alături de Jean, domnul Serghei privea cercetător 
prin binoclu; studia, în direcţia vest, orizontul înceţoşat de 
nori. Vederea era extrem de redusă, înaintau pe bâjbâite şi 
domnul Serghei ar fi dat semnalul de oprire, dacă 
integritatea câmpului de gheaţă ar fi fost în pericol. 

— Cu orice preţ, zise el, trebuie să ajungem chiar astăzi pe 
insula Diomede, fie şi cu riscul de a rămâne pe ea până la 
următorul îngheţ. 

— Cât credeţi că mai avem până acolo? întrebă Jean. 

— Cam o leghe şi jumătate, Jean. Ne mai rămân două ore 
de lumină, sau mai bine zis de semiîntuneric, în care putem 


păstra direcţia bună. Să facem orice ca să ajungem înainte 
de lăsarea întunericului deplin! 

— Domnule Serghei, vreţi să mă duc înainte şi să descopăr 
insula? 

— Nu, Jean, nu! Ai risca să te rătăceşti pe viscolul ăsta, 
prin urmare altă complicaţie. Să încercăm să ne orientăm 
după busolă. Dacă depăşim insula Diomede, fie pe-o parte, 
fie pe cealaltă, nu ştiu ce-o să se întâmple cu noi... 

— Auziţi, domnule Serghei? întrebă Jean, aplecându-se. 

Domnul Serghei se aplecă şi el şi auzi în banchiză nişte 
trosnete surde, semă-nând cu un zgomot de sticlă spartă. 
Trebuiau să se aştepte, oare, dacă nu la dezgheţ, măcar la o 
dislocare parţială? Şi totuşi, până unde ajungea privirea, 
nici o crăpătură nu apărea pe întinderea de gheaţă. 

Situaţia era extrem de riscantă. Dacă îşi petreceau 
noaptea în aceste condiţii, călătorii puteau fi victimele unei 
catastrofe. Insula Diomede rămânea singura lor scăpare şi 
trebuiau să ajungă acolo, indiferent cum. Şi cât mai regreta 
domnul Serghei că nu rămăseseră încă vreo câteva zile la 
Port Clarence! 

Se întoarse cu Jean la atelaj, punându-l la curent şi pe 
domnul Cascabel cu starea lucrurilor. Femeilor nu era cazul 
să le mai spună la ce se puteau aştepta. Le-ar fi speriat 
degeaba. Hotărâră, aşadar, să le lase în vehicul, iar ei se 
plasară fiecare la câte o roată, ca să ajute caii deşelaţi, 
istoviţi, asudaţi sub rafalele vântului. Spre orele două, 
ninsoarea scăzu simţitor, în scurtă vreme nu mai cădeau 
decât câţiva fulgi răzleţi, învârtejiţi prin aer. Era cu mult 
mai uşor să păstrezi direcţia bună. Îndemnară caii cu 
nădejde. Domnul Serghei era ferm hotărât să nu se 
oprească până când Belle-Roulotte avea să ajungă cu roţile 
pe solul pietros al insulei Diomede. După calculele sale, 
insula nu putea fi acum mai departe de o jumătate de leghe 
spre vest şi, dacă dădeau bice cailor, poate că într-o oră ar 
fi ajuns. Din păcate, lumina, care era şi aşa destul de puţină, 
slăbi atât de mult, încât apărea ca o reflexie vagă. Erau sau 


nu pe drumul cel bun? în direcţia aceea trebuiau să 
meargă? Cum să-şi poată da seama? 

În momentul acela, se auziră lătrăturile puternice ale celor 
doi câni. Anunţau apropierea unei primejdii? Nu cumva 
descoperiseră vreun grup de eschimoşi ori de ciukci, 
trecând peste strâmtoare? Dacă era aşa, domnul Serghei n- 
ar fi ezitat să ceară ajutor indigenilor, ori măcar să se 
lămurească în privinţa direcţiei de urmat ca să ajungă la 
insulă. 

Chiar atunci una dintre ferestruicile vehiculului se 
deschise, iar Cornelia întrebă de ce lătrau atât de tare 
Wagram şi Marengo. 

I se răspunse că încă nu ştiau, dar nu era cazul să se 
alarmeze. 

— Să coborâm, se interesă ea. 

— Nu, Cornelia, răspunse domnul Cascabel. Tu şi fetele 
staţi bine unde sunteţi. Rămâneţi acolo! 

— Şi dacă au simţit miros de animal... vre-un urs, de pildă? 

— Au să ne dea ei de ştire! De fapt, ţine puştile la 
îndemână. Şi, mai ales, nu coborâţi! 

— Închide fereastra, doamnă Cascabel, ceru domnul 
Serghei. Nu mai putem pierde nici o clipă! Trebuie să 
pornim mai departe chiar acum. 

Oprit la primele lătrături ale cânilor, atelajul îşi reluă 
marşul penibil. Vreme de o jumătate de oră, Belle-Roulotte 
putu înainta ceva mai repede, fiindcă suprafaţa banchizei 
era acolo mai netedă. Caii, istoviţi de-a binelea, cu capul 
plecat, cu picioarele încordate, trăgeau din răsputeri. Se 
simţea că erau ultimele lor opinteli şi că, dacă efortul li se 
prelungea, s-ar fi prăbuşit. 

Abia mai vedeau în jur. Puţina lumină rămasă părea să 
vină mai curând de la câmpul de gheaţă decât din înălţimi. 

Cei doi câni lătrau necontenit, alergând înainte, oprindu- 
se cu botul în vânt, cu coada ţeapănă. Apoi reveneau la 
atelaj. 

— Precis au simţit ceva, spuse domnul Cascabel. 


— Insula Diomede! exclamă Jean. 

Şi arătă o grămadă de stânci care se conturau nedesluşit 
spre vest, la câteva sute de paşi. 

Iar dovada că Jean nu se înşela era faptul că stâncile 
apăreau împestriţate cu puncte negre, bine reliefate pe 
albul zăpezii. 

— Într-adevăr, zise domnul Serghei, „trebuie să fie insula. 

— Oare mi se pare mie, sau punctele acelea negre se 
mişcă, întrebă domnul Cascabel. 

— Se mişcă? 

— Aşa mi se pare. 

— Or fi, de bună seamă, vreo câteva mii de foci adăpostite 
pe insulă... 

— Câteva mii de foci?! Exclamă domnul Cascabel. 

— Ah, patroane, ce noroc pe capul nostru dacă am putea 
lua una cu noi, s-o arătăm 'prin bâlciuri, zise Cuişoară. 

— Şi să mai spună şi „tată”, adăugă Sandre. La ce-i stătea 
mintea unui tânăr saltimbanc! 

II. 

ÎNTRE DOI CURENȚI. 

Belle-Roulotte era, în sfârşit, pe uscat, fără teamă că 
banchiza avea să se rupă. Vă puteţi închipui cât de mult 
preţuia familia Cascabel avantajul de a simţi pământul solid 
sub picioare. 

Se făcuse întuneric. Pentru cât stăteau acolo luară aceleaşi 
măsuri ca în ajun, de data asta la cinci-şase sute de paşi în 
interiorul insulei Diomede. Apoi se ocupară de animale şi, la 
sfârşit, de „lumea bună”, vorba lui Cesar Cascabel. 

Altfel, nu era tocmai frig. Termometrul arăta abia patru 
grade sub zero. În fond, asta navea nici o importanţă. Cât 
dura acel popas nu trebuiau să se sperie de vreo creştere a 
temperaturii. Puteau să aştepte până când un ger puternic 
va îngheţa definitiv banchiza. Iarna n-avea să întârzie să-şi 
intre pe deplin în drepturi. 

Fiind de-acum întuneric beznă, domnul Serghei amână 
pentru a doua zi plănuita explorare a insulei. Mai întâi, era 


important să se ocupe de cai, care - extenuaţi cum erau - 
aveau nevoie de nutreţ bun şi de odihnă. Apoi, după cină, 
fiecare îşi ceru dreptul său la repaus, grăbindu-se să se 
întindă în pat. Drumul fusese cumplit de obositor. Curând, 
Belle-Roulotte se scufundă în somn, iar în noaptea aceea 
Cornelia nu mai visă nici dezgheţuri, nici bulboane gata să-i 
înghită casa rulantă. A doua zi, de cum se făcu destulă 
lumină, domnul Serghei, Cesar Cascabel şi cei doi fii ai săi 
plecară în recunoaştere pe insulă. 

Primul lucru care îi surprinse fu numărul incredibil de 
mare al focilor refugiate acolo. Făceau parte din specia 
denumită „otarii cu blană”. 

Tocmai în zona aceea a Mării Hering, limitată la sud de 
paralela cincizeci de grade latitudine nordică, trăiesc cele 
mai multe animale de acest fel. Examinând harta, te încântă 
configuraţia celor două coaste, americană şi asiatică, şi mai 
ales asemănarea lor. Dacă le compari, au acelaşi profil, 
detaşat foarte clar: capul Prinţul de Wales seamănă cu 
peninsula Ciukotsk; golful Norton are drept corespondent 
golful Anadar; capătul peninsulei Alaska se curbează la fel 
ca peninsula Kamceatka şi totul se închide prin şirul 
insulelor Aleutine. Totuşi, nu se poate trage concluzia că 
America s-a separat brusc de Asia în urma vreunei convulsii 
geologice din timpurile preistorice, care ar fi deschis 
strâmtoarea Bering, căci proeminenţele unui ţărm nu 
corespund intrândurilor celuilalt. 

În această zonă se află nenumărate insule: Sf. Laurenţiu, 
pe care am mai pomenit-o, Nunivak, pe litoralul american, 
Karagniski, pe cel asiatic; apoi, nu departe de țărmurile 
Kamceatkăi, insula Bering, învecinată cu mica Insulă de 
Aramă, iar aproape de Alaska, insulele Pribilof. Asemănarea 
dintre coaste e întregită, prin urmare, de o identică 
dispunere a arhipelagurilor. 

Îndeosebi insulele Pribilof şi insula Bering sunt invadate 
de coloniile de foci care trăiesc în această mare. Vin acolo 
cu milioanele. Aşa că în locurile acelea îşi dau întâlnire 


vânătorii de profesie care caută otarii şi lutre de mare, 
ultimele foarte numeroase în urmă cu mai puţin de un 
secol, dar acum împuţinate din cauza unei nesocotite 
distrugeri. Cât despre otarii - nume generic ce include leii 
de mare, vacile de mare, urşii de mare - se adună în 
grupuri fără număr şi rasa nu pare ameninţată să dispară 
vreodată. Şi totuşi, cât de vânate sunt în tot timpul 
sezonului cald! Pescarii le urmăresc neînduplecaţi până în 
aşa-numitele „rookeries, un fel de parcuri unde se grupează 
familiile. Sunt hăituite mai ales animalele mature, iar de la 
dispariţie le. salvează doar fecunditatea lor extraordinară. 
Calculele spun că, din anul 1867 până în anul 1880, au fost 
nimicite trei sute optzeci şi opt de mii nouă sute optzeci şi 
două de otarii numai în rezervaţiile din insula Bering. De pe 
insulele Pribilof, pescarii din Alaska au recoltat un stoc de 
trei milioane cinci sute de mii de piei şi furnizează anual 
încă o sută de mii, cel puţin. Şi oare câte nu se opresc pe 
alte insule din Marea Bering! Domnul Serghei şi camarazii 
săi puteau să-şi dea seama după ceea ce vedeau pe insula 
Diomede. Toată plaja era acoperită de un furnicar de foci, 
îngrămădite unele în altele, încât nu se vedea nimic din 
covorul, de zăpadă pe care stăteau. 

Erau privite, însă şi ele făceau acelaşi lucru cu vizitatorii 
insulei. Nemişcate, neliniştite, poate iritate de luarea în 
posesiune a domeniului lor, nu încercau deloc să fugă, iar 
câteodată scoteau un fel de behăit prelung, în care se 
simţea o oarecare furie. Apoi, ridicându-se, îşi agitau 
puternic labele, ori mai bine zis înotătoarele desfăcute în 
evantai. Ah! Dacă, aşa cum dorea tânărul Sandre, focile 
acelea ar fi avut darul vorbirii, cu ce tunet s-ar fi rostogolit 
cuvântul „tată” de pe buzele lor mustăcioase! Se înţelege că 
nici domnul Serghei şi nici Jean nu se gândeau să vâneze 
prin armata aceea de amfibii. Şi totuşi, era acolo o bogăţie 
de „blănuri pe picioare”, cum spunea domnul Cascabel. Dar 
ar fi fost un masacru inutil, ba chiar primejdios, 
înspăimântătoare prin număr, animalele ar fi putut pune în 


pericol vehiculul. Aşa că domnul Serghei recomandă cea 
mai deplină prudentă. 

Oare prezenta focilor pe insulă nu era cumva un semn de 
care trebuiau să tină cont? Şi nu era cazul să se întrebe de 
ce se refugiaseră animalele pe acea îngrămădire de stânci, 
lipsită de orice resurse? 

Pe acest subiect avu loc o discuţie foarte serioasă între 
domnul Serghei, Cesar Cascabel şi fiul său mai mare. 
Ajunseseră în partea centrală a insulei, pe când femeile se 
ocupau de gospodărie, iar Cuişoară şi Sandre aveau grijă 
de cai. Domnul Serghei deschise discuţia: 

— Prieteni, mă întreb dacă n-ar fi mai bine să plecăm de 
pe insula Diomede îndată ce caii vor fi destul de odihniţi, 
decât să ne prelungim popasul aici. 

— Domnule Serghei, răspunse Cesar Cascabel, şi eu cred 
că nu-i cazul să ne jucăm prea mult de-a Robinsonii pe 
insula asta. Mărturisesc că aş vrea să simt sub picioare o 
bucăţică din coasta siberiană. 

— Înţeleg, tată, interveni Jean, - şi totuşi ar fi mai bine să 
nu ne mai expunem ca atunci când am pornit să traversăm 
strâmtoarea. Ce s-ar fi ales de noi de n-ar fi fost insula asta? 

Mai avem vreo zece leghe până la Numana. 

— Ei bineJean, dacă dăm nişte bice bune cailor, le-am 
putea parcurge în două-trei etape. 

— Greu, tată, chiar dacă banchiza ne-ar permite! aprecie 
Jean. 

Cred că Jean are dreptate, zise domnul Serghei. E limpede 
că suntem grăbiţi să trecem dincolo de strâmtoare. Din 
moment ce frigul s-a potolit însă pe neaşteptate, mi se pare 
că n-ar fi totuşi deloc înţelept să părăsim uscatul. Am plecat 
prea din timp din Port Clarence; să ne dăm silinţa să nu 
plecăm prea repede şi de pe insula Diomede. Un lucru e 
sigur: strâmtoarea nu e destul de îngheţată pe toată 
întinderea ei. 

— De asta am auzit ieri trosnetele, adăugă Jean. Precis, 
gheaţa n-are rezistenţa care ne trebuie. 


— Da, asta-i o dovadă, admise domnul Serghei. Şi ar mai fi 
una. 

— Care, întrebă Jean. 

— Una ce mi se pare la fel de edificatoare, şi anume 
prezenţa acestor mii de foci împinse de instinct pe insula 
Diomede. Fără îndoială că, plecând din regiunile mai 
nordice ale mării, animalele se îndreptau spre insula 
Bering, ori spre insulele Aleutine, dar au „mirosit” că se 
apropie ceva. Au simţit că nu trebuiau să rămână pe 
banchiză. Fie temperatura în creştere riscă să producă o 
dislocare a sloiurilor, fie vreun fenomen submarin ar putea 
rupe câmpul de gheaţă. Dar dacă noi suntem grăbiţi să 
ajungem pe coasta siberiană, amfibiile astea sunt la fel de 
grăbite să ajungă în parcurile lor de pe insula Bering, ori 
din insulele Pribilof. Şi, de vreme ce s-au oprit pe insula 
Diomede, înseamnă că au avut motive foarte serioase s-o 
facă. 

— Atunci, ce ne sfătuieşti, domnule Serghei. întrebă 
domnul Cascabel. 

— Sfatul meu e să rămânem aici până când focile, plecând, 
au să ne dea de veste că nu maie nici o pericol. 

— Drace! la te uită ce nepotrivire afurisită! 

— Nu-i aşa de grav, tată, spuse Jean. 

— Şi să sperăm că n-o să fie nici de-acum înainte. 

— De altfel, situaţia asta nu poate dura prea mult, adăugă 
domnul Serghei. Oricât de întârziată ar fi iarna anul acesta, 
în scurtă vreme vine sfârşitul lui octombrie. Şi, cu toate că 
termometrul nu coboară acum sub zero, de la o zi la alta 
poate arăta cu douăzeci de grade mai puţin. Când vântul o 
să bată dinspre nord, banchiza va fi tot atât de solidă ca un 
continent. Prin urmare, sfatul meu bine cumpănit este să 
mai aşteptăm, în eventualitatea că nimic nu ne zoreşte să 
plecăm. 

Oricum, aşa era mai înţelept. Hotărâră deci ca Belle- 
Roulotte să rămână pe insula Diomede până când, în urma 


unui frig intens, strâmtoarea avea să fie suficient de 
îngheţată. 

În ziua aceea, domnul Serghei şi Jean vizitară o parte din 
suprafaţa granitică pe care se simțeau în deplină siguranţă. 
Insula avea o circumferință de trei kilometri. Chiar şi în 
timpul verii părea să fie complet pustie. O îngrămădire de 
stânci, atâta tot. Ar fi ajuns, totuşi, pentru stâlpii faimosului 
pod Bering pe care şi-l dorea domnul Cascabel, dacă 
inginerii ruşi şi cei americani s-ar fi gândit vreodată să 
unească cele două continente - făcând astfel inversul 
lucrului ce-i place în mod deosebit domnului de Lesseps. 
Plimbându-se, vizitatorii aveau multă grijă să nu sperie 
focile. Cu toate acestea, era clar că prezenţa oamenilor 
aducea animalele într-o stare de mare agitaţie. Se aflau 
printre ele masculi puternici care răcneau răguşit, 
adunându-şi pe lângă ei familiile, majoritatea foarte 
numeroase, pentru că sunt poligami şi în jurul unui singur 
tată se întâlnesc câte patruzeci-cincizeci de adulţi. 

Aceste manifestări nu prea amicale începură să-l 
neliniştească pe domnul Serghei, mai ales când observă la 
amfibii o oarecare tendinţă de a se apropia de locul 
popasului. Dacă erau izolate, nu aveai de ce să te temi; ar fi 
fost însă greu, chiar imposibil să te lupţi cu o forţă atât de 
masivă, presupunând că ar fi avut chef să-i alunge pe 
intruşii apăruţi pe terenurile lor din insula Diomede. Jean fu 
la fel de frapat de pornirea aceea. La întoarcere, şi el şi 
domnul Serghei erau destul de alarmaţi. 

Ziua trecu fără incidente, dacă nu socptim faptul că briza 
dinspre sud-est se transformase în vânt puternic. Era 
limpede că se pregătea furtună mare, poate una dintre 
vijeliile acelea arctice care durează mai multe zile. 
Barometrul scăzuse brusc la şaptezeci şi doi de centimetri. 

Se anunţa o noapte foarte rea. În plus, de cum intrară cu 
toţii în Belle-Rou-lotte, nişte urlete de a căror provenienţă 
nu se puteau înşela sporiră vuietul rafalelor. Focile se 
apropiaseră de vehicul şi începeau să-l ia cu asalt. Caii 


nechezau înfricoşaţi, temându-se de un atac al turmelor la 
care Wagram şi Marengo lătrau cu o furie fără succes. 
Trebuiră să se scoale, să se repeadă afară, să-i aducă înapoi 
pe Vermout şi Gladiator, să aibă grijă de ei. Încărcară 
revolverele şi puştile. Domnul Serghei era totuşi de părere 
să nu le folosească decât în caz de forţă majoră. 

Era întuneric beznă, întrucât în acea obscuritate profundă 
nu se vedea nimic, aprinseră felinarele. La lumina lor 
descoperiră mii de foci în jurul vehiculului, toate aşteptând, 
fără îndoială, venirea zilei ca să-i atace. 

— Dacă ne asaltează, nu putem opune rezistenţă şi riscăm 
să fim copleşiţi, spuse domnul Serghei. 

— Ce-i de făcut? întrebă Jean. 

— Trebuie să plecăm! 

— Când? să interesă domnul Cascabel. 

— Chiar în clipa asta! răspunse domnul Serghei. 

În faţa acelui pericol, foarte grav, fără îndoială, făcea oare 
bine domnul Serghei sfătuindu-i să părăsească insula? Da, 
nu aveau de ales. De bună seamă, focile voiau doar să-i 
alunge pe cei refugiaţi pe domeniul lor şi, în mod foarte 
probabil, n-aveau să înceapă o urmărire îndârjită pe 
banchiză. Să le împrăştie cu forţa ar fi fost şi inutil, şi cât se 
poate de imprudent. Ce puteau însemna câteva puşti şi 
pistoale în faţa atâtor mii de animale? 

Înhămară caii, femeile intrară din nou în compartimente, 
iar bărbaţii, gata să se apere, se plasară de-o parte şi de 
alta a vehiculului, care îşi reîncepea coborârea spre vest. 
Noaptea era atât de întunecată, încât felinarele abia 
izbuteau să lumineze în jur până la douăzeci de paşi. În 
acest timp, viforniţa se dezlănţuia cu şi mai multă furie. Nu 
ningea, iar fulgii care fluturau prin aer erau smulşi de vânt 
de pe suprafaţa banchizei. Şi măcar dacă îngheţul ar fi fost 
deplin! Nu era însă deloc aşa. Se auzea gheaţa plesnind cu 
pârâituri lungi. Apăreau crăpături prin care apa mării 
năvălea în jerbe. Domnul Serghei şi camarazii săi merseră 
astfel vreme de o oră, cu spaima că în orice clipă câmpul de 


gheaţă li se putea rupe sub picioare. Era imposibil să ţii o 
anume direcţie, cu toate că Jean încerca, de bine de rău, să 
se orienteze după acul busolei. Din fericire, îndreptându-se 
spre vest, nu erau acum tot atât de preocupaţi de abatere 
ca atunci când riscau să depăşească insula Diomede pe la 
nord, ori prin sud, fără s-o recunoască. La vreo zece leghe 
depărtare, coasta siberiană se întindea pe trei pătrimi din 
orizont, încât era exclus să nu dea peste ea. 

Dar trebuiau să ajungă odată acolo, iar prima condiţie era 
ca Belle-Roulotte să nu fie înghițită de adâncurile Mării 
Bering. 

Şi totuşi, nu era singurul pericol, în orice moment 
vehiculul putea fi răsturnat de o rafală ce-l lovea oblic, 
dinspre sud-est. Din prudenţă, Cornelia, Napoleone şi 
Kayette coborâră şi ele. Domnul Serghei şi domnul 
Cascabel, Jean, Sandre şi Cuişoară se agăţau de roţi ca să 
contracareze efectul vântului. Ne putem închipui cât de 
încet avansau caii în asemenea condiţii, simțind cum le 
fugea „pământur de sub picioare. Spre orele cinci şi 
jumătate dimineaţa, pe o beznă tot atât de profundă ca 
aceea care scaldă spaţiile interstelare, fură siliţi să 
oprească. Atelajul nu mai putea înainta. Pe suprafaţa 
banchizei, apăruseră denivelări mişcătoare din cauza 
talazurilor împinse de vijelie din regiunile sudice ale Mării 
Bering. 

— Cum o să scăpăm de aici, întrebă Jean. 

— Trebuie să ne întoarcem pe insulă, strigă Cornelia, care 
nu reuşea s-o liniştească pe Napoleone. 

— Acum nu se mai poate, răspunse domnul Serghei. 

— De ce, întrebă domnul Cascabel. Prefer să mă lupt cu 
focile decât... 

— Repet că acum nu ne mai putem întoarce pe insulă! 
spuse domnul Serghei. Ar trebui să mergem împotriva 
vântului şi vehiculul nu rezistă. S-ar demola, dacă nu ţinem 
aceiaşi sens cu furtuna. 

— Să nu fim siliţi cumva să-l abandonăm, zise Jean. 


— Să-l abandonăm?! exclamă domnul Cascabel. Ce-o să se 
aleagă de noi fără Belle-Roulotte? 

— Vom face totul ca să nu ajungem în situaţia asta! 
răspunse domnul Serghei. Vehiculul e salvarea noastră, aşa 
că ne vom strădui şi noi să-l salvăm cu orice preţ. 

— Prin urmare, nu ne putem întoarce îndărăt? întrebă 
domnul Cascabel. 

— Nu, răspunse domnul Serghei. Suntem siliţi să mergem 
mai departe. Curaj, stăpânire de sine, şi vom ajunge cu bine 
la Numana! 

Aceste cuvinte îi îmbărbătară pe toţi. Era evident că din 
pricina vântului nu se puteau întoarce pe insula Diomede. 
Sufla dinspre sud-est cu atâta putere, încât nici animalele şi 
nici oamenii n-ar fi reuşit să meargă împotriva lui. Chiar 
dacă rămânea pe loc, Belle-Roulotte tot s-ar fi răsturnat, 
numai încercând să reziste la rafale. Pe la orele zece miji de 
ziuă - o zi ştearsă şi ceţoasă. Foarte joşi şi deşiraţi, norii 
păreau că târăsc după ei fâşii de abur, măturând cu furie 
strâmtoarea. În vârtejul de zăpadă, mici bucăţi de gheaţă 
desprinse din banchiză zburau prin aer ca în timpul unui 
bombardament cu grindină, în condiţii atât de grele, nu 
făcură decât o jumătate de leghe într-o oră şi jumătate, 
pentru că trebuiau să evite ochiurile de apă şi să ocolească 
mormanele de sloiuri adunate pe banchiză. Hula din larg 
imprima câmpului de gheaţă, pe dedesubt, o legănare 
îngrijorătoare, un fel de ruliu ce provoca trosnituri 
necontenite. În jurul amiezii se produse brusc o zguduitură 
puternică. O reţea de crăpături brazdă larg banchiza în 
jurul vehiculului. Sub copitele cailor se deschise b crevasă 
cu diametrul de treizeci de picioare. 

La un strigăt al domnului Serghei, camarazii săi se opriră 
la câţiva paşi de crăpătură. 

— Caii! Caii noştri! ţipă Jean. Iată, să salvăm caii! 

Era prea târziu. Gheaţa cedase, iar sărmanele animale 
tocmai dispăreau în vâl-toare. Dacă oiştea şi curelele nu s- 


ar fi rupt, Belle-Roulotte ar fi fost trasă şi ea în adâncurile 
mării. 

— Bietele animale! strigă domnul Cascabel, disperat. 

Da, acei vechi prieteni ai saltimbancului, care 
cutreieraseră lumea împreună cu el, împărtăşindu-i cu 
credinţă, atâta vreme, existenţa nomadă, sfârşiseră înghiţiţi 
de ape. Lacrimi mari curgeau din ochii domnului Cascabel, 
ai soţiei şi ai copiilor săi. 

— Înapoi! înapoi! porunci domnul Serghei. 

Împingând de roţile vehiculului, izbutiră cu greu să se 
îndepărteze de crăpătura pe care oscilaţiile banchizei o tot 
lărgeau. Ajunseră astfel la vreo douăzeci de picioare de 
locul dezastrului. 

Situaţia rămânea însă extrem de gravă. Ce era de făcut? 
Să părăsească vehiculul în mijlocul strâmtorii, apoi să 
revină din Numana cu un atelaj de reni şi să-l caute? Părea 
că nu aveau altă soluţie. 

Deodată, Jean strigă: 

— Domnule Serghei, domnule Serghei! Uitaţi-vă! Suntem 
în derivă. 

— În derivă? 

Era cât se poate de adevărat. 

Fără îndoială că un dezgheţ general punea sloiurile în 
mişcare, între cele două ţărmuri ale strâmtorii. Adăugate la 
creşterea temperaturii, izbiturile vijeliei desfă-cuseră 
banchiza insuficient cimentată în partea de mijloc. Spre 
nord se deschiseseră canale largi ca urmare a deplasării 
sloiurilor, unele urcate pe banchiză, altele intrate sub ea. 
Astfel că mica insulă plutitoare ce purta vehiculul aluneca 
împinsă de uragan. Câţiva ghețari imobilizaţi constituiau 
puncte de reper după care domnul Serghei reuşi să 
stabilească direcţia derivei. Vă închipuiţi în ce măsură se 
înrăutăţise situaţia, şi aşa destul de îngrijorătoare după 
pierderea cailor. Nu mai puteau ajunge la Numana, nici 
măcar abandonând vehiculul, în locul unor simple crăpături 
ce puteau fi ocolite, apăruseră nenumărate canale pe care 


nu aveai cum să le treci; în plus, ele îşi mai şi schimbau 
direcţia după capriciile furtunii. Dar oare blocul acela de 
gheaţă, încălecat de Belle-Roulotte, cât avea să reziste la 
şocul valurilor sparte de marginile lui? în orice caz, nu-l 
puteau opri. Nimic de făcut! Era peste puterile omeneşti să 
încerci să conduci sloiul în aşa fel încât să ajungă pe ţărmul 
siberian. Blocul plutitor s-ar fi oprit doar într-un obstacol 
serios şi cine ştie dacă obstacolul acela n-avea să fie tocmai 
banchiza îndepărtată ce acoperă marea polară! 

Spre orele două după-amiază, întrucât obscuritatea 
creştea cu ceața ce cuprinsese aerul, era destul de 
întuneric încât să nu mai vezi nimic la câţiva paşi. Adăpostiţi 
în partea orientată spre nord, domnul Serghei şi camarazii 
săi rămâneau tăcuţi. Ce să-şi fi spus, din moment ce nu 
puteau face nimic? Înfofolite în pături, Cornelia, Kayette şi 
Napoleone se ghemuiau una lângă alta. Sandre fluiera, mai 
mult surprins decât neliniştit, în interiorul vehiculului, 
Cuişoară punea la loc lucrurile răsturnate de zdruncinături. 
Dacă domnul Serghei şi Jean îşi păstraseră stăpânirea de 
sine, nu se întâmplase la fel şi cu domnul Cascabel, care se 
învinuia că îi vârâse pe toţi într-o asemenea încurcătură. 
Era important ca mai întâi să-şi dea seama în ce situaţie se 
aflau. Să nu uităm că prin strâmtoarea Hering circulă doi 
curenţi contrari. Unul coboară spre sud, altul urcă spre 
nord. Primul este curentul Kamceatkăi, al doilea curentul 
strâmtorii Bering. Dacă blocul de gheaţă pe care se afla 
trupa şi materialul din Belle-Roulotte ar fi fost prins de 
primul curent, existau şanse să fie mânat şi să ajungă pe 
coasta siberiană. Dacă, dimpotrivă, intrau în zona de 
influenţă a celui de-al doilea, urma să fie împins spre 
întinderile Oceanului îngheţat, unde nici continentul şi nici 
eventuale grupuri de insule nu-l mai puteau opri. 

Din păcate, pe măsură ce uraganul se înteţea, focarul lui 
se deplasa din sud-est spre sud. O dată cu schimbarea 
direcţiei vântului, în fundul pâlniei formate de strâmtoare 
aerul era aspirat cu o violenţă greu de bănuit. 


Observând ce se petrecea, domnul Serghei şi Jean 
înțelegeau că n-aveau nici o şansă să fie prinşi de curentul 
Kamceatkăi. După busolă, direcţia derivei era nordul. 
Puteau oare spera că ghețarul avea să fie dus spre 
peninsula Prinţul de Wales, pe coasta teritoriului Alaska, de 
unde Port Clarence ajungea în raza privirii? Ar fi fost un 
deznodământ cu adevărat providenţial. Dar strâmtoarea se 
lărgeşte atât de mult între Capul Oriental şi capul Prinţul de 
Wales, încât era imprudent să se abandoneze acelei 
speranţe. Pe blocul de gheaţă aproape că nu se mai putea 
sta: nimeni nu reuşea să se ţină pe picioare din cauza 
vijeliei. Mergând să vadă cum arăta marea în partea din 
faţă, Jean fu răsturnat şi, fără intervenţia domnului Serghei, 
ar fi căzut în valuri. Ce noapte petrecură acei nefericiţi - ori 
mai curând naufragiaţi, căci păreau să fie supraviețuitorii 
unui naufragiu! Câte spaime în fiecare clipă! Aisberguri cu 
masă considerabilă loveau din când în când insula 
plutitoare cu asemenea zguduituri şi pârâituri, încât 
ameninţa să se dezintegreze. Valuri mari treceau peste 
suprafaţa ei, dândule impresia că se scufundau în abis. 
Erau rebegiţi cu toţii de duşurile reci pe care vântul le 
pulveriza peste capetele lor. Nu se puteau feri de ele decât 
intrând în vehicul; dar acesta se clătina sub rafale şi nici 
domnul Serghei. nici domnul Cascabel nu îndrăzneau să le 
dea sfatul de a se adăposti înăuntru. 

Se scurseră astfel ore nesfârşite. Cum locurile de trecere 
deveneau tot mai largi, deriva începea să fie scutită de 
şocuri. Oare sloiul trecuse de porţiunea îngustă a strâmtorii 
care, la câteva leghe mai încolo, se lărgea în direcţia 
Oceanului îngheţat? Ajunsese cumva în zona situată 
deasupra cercului polar? Curentul strâmtorii Bering nu-l 
împinsese în cele din urmă spre curentul Kamceatkăi? în 
cazul acesta, dacă nu-l opreau coastele Americii, putea fi 
împins până la banchiza cea mare. 

Şi nu se mai făcea odată ziuă! Pe lumină şi-ar fi dat seama, 
fără îndoială, în ce situaţie se aflau. Bietele femei! 


Murmurau o rugăciune, convinse că numai Cerul le mai 
putea salva. 

În fine, veni şi ziua aceea de sfârşit de octombrie. Ea nu 
avuse nici o îmbunătăţire a situaţiei atmosferice. Ba chiar 
părea că furia vijeliei sporea o dată cu răsăritul soarelui. Cu 
busola în mână, domnul Serghei şi Jean cercetau orizontul. 
Fără succes se sileau să descopere vreo bucată de pământ 
mai înălţat, fie spre est, fie spre vest... Mânat de curentul 
Bering, ghețarul - asta se putea spune acum cu toată 
siguranţa -o apucase spre nord. 

Aşa cum bănuiţi, furtuna produse locuitorilor din Port 
Clarence cea mai vie nelinişte cu privire la soarta familiei 
Cascabel. Dar cum i-ar fi putut veni în ajutor, când 
dezgheţul tăia orice legătură între cele două ţărmuri ale 
strâmtorii? 

Acelaşi lucru se întâmplă şi în portul Numana, unde cei doi 
agenţi ruşi, trecuţi cu patruzeci şi opt de ore înaintea lor, 
anunţaseră plecarea echipajului din Bel-le-Roulotte. De 
fapt, dacă erau întrucâtva neliniştiţi pentru însoțitorii 
vehiculului, sentimentele lor nu porneau deloc din simpatie. 
Se ştie că-l aşteptau pe contele Narkin pe coasta siberiană, 
unde aveau de gând să-l aresteze... şi uite că, după toate 
probabilitățile, contele Narkin pierise în dezastrul acela, 
împreună cu toată familia Cascabel. lar după trei zile, când 
curentul aruncă două cadavre de cai într-un mic golf de pe 
litoral, nu mai încăpu nici o îndoială. Erau Vermout şi 
Gladiator, componenţii unicului atelaj al saltimbancilor. 

— Pe legea mea, zise unul dintre agenţi. Am făcut bine că 
am trecut strâmtoarea înaintea omului nostru. 

— Aşa e, răspunse celălalt, - însă partea neplăcută e că am 
ratat o astfel de lovitură! 

III. 

ÎN DERIVĂ. 

Ştim acum care era situaţia naufragiaţilor la data de 27 
octombrie, îşi puteau face vreo iluzie asupra soartei lor? 
Mai rămânea loc pentru vreo licărire de speranţă? Aflaţi în 


derivă prin strâmtoarea Bering, ultima lor şansă era să fie 
atraşi de curentul sudului şi împinşi apoi spre coasta 
asiatică. Dar curentul nordului îi antrena în larg! 

Iar odată ajunşi în Oceanul îngheţat, ce avea să se 
întâmple cu sloiul lor, presu-punând că nu se topea, că 
rezista la şocuri? S-ar fi pierdut pe lângă vreunul din 
pământurile arctice, împins de vânturile estului, dominante 
atunci, cale de sute de leghe, nu cumva urma să fie aruncat 
în barierele arhipelagului Spitzbergen, sau spre Novaia 
Zemlea? Iar în acest ultim caz, chiar cu preţul unor 
cumplite încercări, aveau să mai ajungă oare naufragiaţii pe 
continent? 

La urmările unei asemenea ipoteze se gândea domnul 
Serghei. Le discuta cu domnul Cascabel şi cu Jean, 
cercetând mereu cu privirile orizontul pierdut în ceaţă. 

— Amicii mei, zise el, n-am nici o îndoială că ne aflăm în 
mare pericol, deoarece sloiul se poate rupe în orice clipă, 
iar nouă ne este cu neputinţă să-l părăsim. 

— Asta-i cea mai mare pericol care ne ameninţă? întrebă 
domnul Cascabel. 

— Pentru moment, da! răspunse domnul Serghei. Dar, 
dacă se face iarăşi frig, pericolul devine mai mic şi în cele 
din urmă dispare cu totul. Iar în acest anotimp şi la această 
latitudine nu se poate ca o creştere de temperatură să 
dureze mai mult de câteva zile. 

— Aveţi dreptate, domnule Serghei, vorbi Jean. Numai că, 
dacă ghețarul rezistă... încotro va fi dus? 

— După părerea mea, nu poate merge prea departe şi în 
scurtă vreme se va lipi de vreo banchiză. Aşa că, îndată ce 
marea va fi pe deplin îngheţată, încercăm să ajungem pe 
continent şi ne reluăm vechiul traseu. 

— Cum o să înlocuim însă caii înecaţi? izbucni domnul 
Cascabel. Ah, bietele animale! 

Bietele mele animale! Domnule Serghei, slujitorii aceia 
credincioşi făceau parte din familie, şi din cauza mea au... 


Domnul Cascabel nu se putea consola. Era copleşit de 
remuşcări. Se învinuia că pricinuise catastrofa aceea. Să 
treci marea cu caii, cine mai pomenise aşa ceva? Şi poate că 
se gândea mai mult la ei decât la neplăcerile pricinuite de 
dispariţia lor. 

— Da, e o nenorocire ireparabilă în condiţiile pe care le 
avem acum, după dezgheţ, spuse domnul Serghei. Noi, 
bărbaţii, să zicem că o să putem suporta lipsurile şi 
oboseala decurgând din pierderea asta. Dar doamna 
Cascabel, dar Kayette şi Napoleone, care sunt încă nişte 
copii, ce-au să facă în caz că părăsim vehiculul? 

— Să-l părăsim?! Exclamă domnul Cascabel. 

— Vom fi nevoiţi, tată! 

— Într-adevăr, zise domnul Cascabel, dându-şi pumni în 
cap, mai bine îmi rupeam gâtul decât să fac o asemenea 
călătorie! Să mergi în Europa pe un traseu ca ăsta! 

— Nu te lăsa copleşit, prietene, îl sfătui domnul Serghei. 
Să înfruntăm cu bărbăţie pericolul. E cel mai sigur mod de 
a trece peste el. 

— Lasă, tată, adăugă Jean, ce-a fost s-a dus, şi cu toţii am 
convenit să procedăm aşa. Nu trebuie să te învinuieşti doar 
pe tine. Unde ţi-e energia de altădată? 

Cu toate aceste încurajări, domnul Cascabel era însă 
dărâmat, iar încrederea în sine însuşi, filosofia sa naturală, 
primiseră o grea lovitură. 

Prin orice mijloc avut la îndemână, busolă, puncte de 
reper, domnul Serghei încerca să stabilească direcţia 
curentului. Cele câteva ore de lumină ce limpezeau 
orizontul erau folosite pentru acest gen de observaţii. 

Treaba nu era deloc uşoară, fiindcă punctele de reper se 
schimbau necontenit. De altfel, dincolo de strâmtoare 
marea părea să fie liberă pe o vastă întindere. Se vede că 
din cauza temperaturilor anormale banchiza arctică nu 
apucase să se formeze complet. Dacă lăsase altă impresie 
vreme de câteva zile, era din pricină că sloiurile ce coborau 
dinspre nord ori urcau dinspre sud sub acţiunea celor doi 


curenţi se îngrămădiseră unele în altele în îngusta porţiune 
dintre cele două continente. 

În urma numeroaselor sale observaţii, domnul Serghei se 
crezu îndreptăţit să afirme că direcţia derivei se modificase 
sensibil spre nord-vest. Asta se întâmpla, desigur, datorită 
faptului că pomenitul curent Bering, cotind-o spre ţărmul 
siberian şi învingând curentul Kamceatkăi, ieşea din 
strâmtoare printr-un larg ocol şi ajungea să evolueze 
paralel cu cercul polar. 

Totodată, domnul Serghei constată că vântul, rămas la fel 
de puternic, sufla exact dinspre sud-est. Dacă pentru scurtă 
vreme îl descoperiseră bătând spre nord, de vină erau 
coastele strâmtorii, care, prin dispunerea lor, modificaseră 
direcţia generală a curenților de aer, redobândită însă în 
larg. De cum înţelese situaţia, domnul Serghei reveni lângă 
domnul Cascabel şi îl informă că era cel mai fericit lucru 
dintre câte li se puteau întâmpla în împrejurările acelea. 
Vestea bună îl mai linişti puţin pe conducătorul familiei. 

— Da, zise el, nu-i rău să mergi tocmai în partea în care 
voiai. Dar ce ocol o să facem, Dumnezeule, ce ocol! 

Naufragiaţii îşi dădură atunci osteneala să se instaleze cât 
mai bine cu putinţă, ca şi cum ar fi urmat să petreacă 
vreme îndelungată pe insula lor plutitoare. Mai întâi, 
hotărâră că vor locui mai departe în Belle-Roulotte, acum în 
mică măsură pândită de riscul răsturnării, întrucât ceda, o 
dată cu sloiul, la bătaia vântului. Cornelia, Kayette şi 
Napoleone putură să intre iarăşi în vehicul, să se ocupe de 
bucătăria neglijată total timp de douăzeci şi patru de ore. În 
scurtă vreme mânca-rea fu gata; se aşezară la masă şi, 
chiar necondimentată cu obişnuita veselie, cina avu măcar 
darul de a-i reconforta pe comeseni, atât de greu încercaţi 
de la plecarea lor de pe insula Diomede. Ziua se încheie în 
aceste condiţii. Rafalele continuau să se dezlănţuie cu o 
violenţă înfricoşătoare. Cerul era plin de păsări, petreli, 
potârnichi de tundră şi altele, pe bună dreptate numite 
păsările furtunii. 


A doua zi şi cele următoare, 28, 29, 30 şi 31 octombrie, nu 
aduseră nici o schimbare. Bătând dinspre est, vântul nu 
modifică deloc starea atmosferei. Domnul Serghei 
cercetase cu grijă forma şi mărimea ghețarului. Era un fel 
de trapez neregulat, având între trei sute cincizeci şi patru 
sute de picioare în lungime, iar lăţimea de o sută de 
picioare. leşind din apă cu o bună jumătate de stânjen, 
trapezul se bomba uşor spre interior. Cu toate că se auzeau 
adesea pârâituri surde, la suprafaţă nu apărea nici o 
crăpătură. Cel puţin până acum, rezistenţa lui se arătase 
capabilă să facă faţă valurilor şi vijeliei. Belle-Roulotte 
fusese împinsă cu mari eforturi până în centru. Acolo, cu 
funiile şi cu picheţii cortului ce servea pentru reprezentații 
de circ, fusese fixată atât de bine, încât nu mai putea fi 
răsturnată. 

Cele mai îngrijorătoare erau şocurile produse de nişte 
ciocniri neaşteptate cu unele aisberguri enorme, care se 
deplasau cu viteze diferite, minate de curenţi ori numai 
învârtite de vâltoare. Câte unul, având o înălţime de 
cincisprezece-douăzeci de picioare, părea că se lansează ca 
pentru abordaj, îl zăreai de departe, îl vedeai venind, dar 
cum să te fereşti de izbitură? Unele blocuri de gheaţă se 
rostogoleau cu zgomot, când deplasarea centrului de 
greutate le modifica echilibrul; iar când se ocneau, 
coliziunile erau extrem de primejdioase. Deseori izbitura 
era atât de puternică, încât, dacă n-ar fi luat din timp unele 
măsuri, totul s-ar fi spart în interiorul vehiculului. O 
dislocare bruscă îi ameninţa neîncetat. Aşa că, de cum era 
semnalată apropierea vreunui ghețar mai mare, domnul 
Serghei şi camarazii săi se adunau pe lângă Belle-Roulotte, 
ţinându-se strâns unii de alţii. Jean căuta să se apropie de 
Kayette. Dintre toate riscurile, cel mai cumplit ar fi fost să 
se vadă utind, separat, pe bucăţile rupte ale sloiului. De 
altfel, în partea centrală, unde grosimea era mai mare, te 
aflai mai în siguranţă decât pe margini. În timpul nopţii, 
domnul Serghei şi domnul Cascabel, Jean şi Cuişoară 


vegheară pe rând. Depuneau toate eforturile să se 
orienteze în bezna aceea adâncă, bântuită de enorme forme 
albe care se mişcau ca nişte fantome, în văzduhul plin de 
ceaţă vânturată de interminabila vijelie, luna, abia ridicată 
deasupra orizontului, răspândea o lumină alburie, iar 
aisbergurile puteau fi văzute la o oarecare distanţă. La 
strigătul celui ce făcea de pază, toată lumea era în picioare, 
aşteptând rezultatul ciocnirii. Adesea aisbergul îşi schimba 
direcţia şi trecea foarte aproape de ei; însă uneori îi izbea, 
iar zguduitura rupea frânghiile şi smulgea pacheţii care 
ancorau Belle-Rou-lotte. Ai fi zis că totul urma să se 
împrăştie; puteau să se socotească fericiţi că rezistaseră 
coliziunii. Şi temperatura nu mai scădea! lar marea nu era 
încă îngheţată în prima săptămână din noiembrie! Şi 
regiunile acelea care rămâneau navigabile la numai câteva 
grade deasupra cercului polar! Era, într-adevăr, un ghinion 
teribil. Măcar dacă ar fi trecut prin raza vederii lor vreo 
balenieră întârziată în campania de pescuit, să-i 
semnalizeze, să-i atragă atenţia prin împuşcături! După ce 
i-ar fi luat pe naufragiaţi, i-ar fi dus într-unul din porturile 
țărmului american, la San Francisco, la San Diego, ori pe 
coasta siberiană, la Petropavlovsk, la Ohotsk... Dar nici 
vorbă, nici o navă! Numai aisberguri în mişcare. Numai 
întinsa mare pustie, mărginită la nord de o banchiză de 
neînvins. Din fericire, dacă anomalia climei nu se prelungea 
peste măsură, problema alimentelor nu devenea 
îngrijorătoare, chiar şi în eventualitatea că deriva mai dura 
câteva săptămâni. În vederea călătoriei lor prin teritoriile 
asiatice,'unde le-ar fi fost greu să-şi procure hrană, 
făcuseră serioase provizii de conserve, făină, orez, grăsime 
şi altele. Şi, spre regretul tuturor, nu trebuiau să se 
îngrijească nici de nutreţul cailor. E cazul să spunem însă 
că, dacă Vermout şi Gladiator ar fi supravieţuit dezgheţului, 
ar fi pierit de foame. În zilele de 2, 3, 4, 5 şi 6 noiembrie, 
nimic nou în afară de faptul că vântul avea tendinţa de a 


slăbi, abătându-se uşor spre nord. Ziua dura abia două ore, 
ceea ce înrăutăţea şi mai mult situaţia. 

Cu toate că domnul Serghei făcea mereu investigaţii, îi era 
tot mai greu să controleze deriva şi, în lipsa şansei de a fixa 
un traseu pe hartă, nu mai puteau şti unde se află. Totuşi, în 
ziua de 7, reuşiră să stabilească un punct de reper, apoi să-l 
fixeze cu o oarecare exactitate. 

În ziua aceea, spre orele unsprezece, pe când licărul slab 
al aurorii dimineţii umplea cerul, domnul Serghei şi Jean, 
însoţiţi de Kayette, se îndreptau spre partea din faţă a 
ghețarului. Printre instrumentele circului se afla şi o lunetă 
destul de bună, de care se servea Cuişoară când arăta la tot 
soiul de gură-cască. Ecuatorul, figurat printr-un fir întins pe 
obiectiv, şi locuitorii Lunii, reprezentaţi prin nişte insecte 
introduse în tub. După ce curăţise cu grijă luneta, Jean o 
luase cu el şi, privind prin ea, încerca să distingă în larg 
vreo dungă de pământ. 

De câteva clipe cerceta cu multă atenţie orizontul. 
Deodată, întinzând mâna spre nord, Kayette spuse: 

— Domnule Serghei, cred că văd acolo... Oare nu-i un 
munte? 

— Un munte, întrebă Jean. Nu! Poate că-i un aisberg, 
îndreptă luneta în direcţia arătată de tânăra indiană. 

— Kayette are dreptate! spuse imediat. 

Întinse instrumentul spre domnul Serghei, care îl îndreptă 
şi el în aceeaşi direcţie. 

— Da, confirmă domnul Serghei. 

— E un munte destul de înalt. Kayette nu s-a înşelat. 

Se mai uitară o dată şi stabiliră că spre nord, la vreo cinci- 
şase leghe distanţă, era pământ. Un lucru deosebit de 
important. 

— Când un ţinut e dominat de un munte atât de înalt, 
înseamnă că e foarte întins, spuse Jean. 

— Aşa este, confirmă domnul Serghei. O să încercăm să 
găsim locul pe hartă. Asta ne va permite să stabilim exact 
unde ne aflăm. 


— Jean, parcă iese fum din muntele ăla, zise Kayette. 

— Să fie vreun vulcan? Întrebă domnul Serghei. 

— Da, da! strigă Jean, care-şi pusese iarăşi luneta la ochi. 
Se vede foarte bine fumul. Ziua era însă pe sfârşite şi, chiar 
mărit de lentile, conturul muntelui dispărea, încetul cu 
încetul. 

Într-adevăr, peste o oră, când întunericul se îngroşase 
mult, apărură nişte lumini vii în direcţia pe care o 
însemnaseră cu o linie trasă prin zăpadă. 

— Hai să ne uităm pe hartă, zise domnul Serghei. 

— Şi se întoarseră toţi trei la campament. 

Jean căută pe atlas harta regiunilor boreale de dincolo de 
strâmtoarea Bering şi ajunseră la următoarele concluzii: 

De vreme ce domnul Serghei constatase că, pe de o parte, 
curentul - după ce urcase spre nord - o cotea spre nord- 
vest la vreo cincizeci de leghe dincolo de strâmtoare, iar pe 
de altă parte că blocul de gheaţă urma direcţia aceea de 
câteva zile, trebuiau să vadă dacă exista pământ spre nord- 
vest. La vreo douăzeci de leghe depărtare de continent, pe 
hartă figura o insulă mare, cunoscută de geografi sub 
numele de insula Vranghel, şi ale cărei contururi sunt încă 
abia schiţate în partea de nord. Era posibil ca ghețarul să 
nici nu ajungă la ea, dacă se lăsa purtat de curent mai 
departe, prin largul braţ de mare ce o separă de coasta 
siberiană. 

Domnul Serghei nu avea nici o îndoială asupra identităţii 
insulei Vranghel. Într-adevăr, între cele două capuri de pe 
coasta meridională, capul Hawan şi capul Thomas, se află 
un vulcan activ, notat pe hărţile recente. Nu putea fi decât 
vulcanul zărit de Kayette şi a cărui lumină se văzuse bine la 
lăsarea nopţii. Le era uşor acum să recunoască drumul 
urmat de ghețar de la ieşirea din strâmtoarea Bering. 
Alunecând pe lângă coastă, trecuse de capul Serdţe Kamen, 
de golful Koliucin, de promontoriul Vankarem, de capul 
Nord; apoi se angajase în canalul De Long, dintre insula 
Vranghel şi ţărmul provinciei Ciukotsk. 


Încotro va mai fi împins ghețarul, după ce curentul avea 
să-l scoată din canalul De Long? Era imposibil de prevăzut. 
Pe domnul Serghei îl preocupa cel mai mult faptul că în 
partea de nord, pe hartă, nu mai figura nici un alt pământ. 
În spaţiul acela imens se întinde doar banchiza, care are în 
centrul ei însuşi polul. 

Se mai puteau agăța acum de o singură şansă de salvare, 
şi anume: înghețarea completă a mării, sub acţiunea unui 
frig intens - ceea ce nu putea întârzia şi, în fond, ar fi 
trebuit să se întâmple de câteva săptămâni. Deriva ar fi 
sfârşit atunci în marginile banchizei, iar naufragiaţii, 
coborând spre sud, puteau încerca să ajungă pe continentul 
asiatic. Dar, fară Belle-Roulotte, pe care în lipsă de atelaj 
erau nevoiţi s-o abandoneze, cum aveau să se descurce pe 
lungul traseu ce le rămânea? 

Vântul bătea mereu dinspre est, suftând destul de tare, 
fără a fi însă vijelie. Şi totuşi, în locurile acelea nesuferite, 
valuri lungi se rostogoleau zgomotos şi se izbeau de blocul 
plutitor, după care, scăpând din vâltoarea provocată de şoc, 
năpădeau mai toată suprafaţa de gheaţă, cum ar fi şters 
puntea unui vas ţinut la capă. Zdruncinăturile erau atât de 
puternice, încât ghețarul îşi clătina până şi partea din 
mijloc, lăsând impresia că se despică dintr-o clipă în alta. În 
plus, valurile enorme care ajungeau până la Belle-Roulotte 
amenințau să-i smulgă pe toţi cei aflaţi afară. 

Prin urmare, la sfatul domnului Serghei, luară câteva 
măsuri de prevedere, în prima săptămână din noiembrie 
ninsese din abundență şi era uşor să construiască un fel de 
dig în partea din spate a ghețarului, ca să-l apere de 
valurile venite, de cele mai multe ori, din direcţia aceea. 
Toată lumea se puse pe treabă, iar când zăpada bine 
bătătorită se întări, un obstacol înalt şi gros de patru-cinci 
picioare se afla de-acum în calea valurilor, încât doar stropii 
mai treceau pe deasupra lui. Era un fel de bastingaj ridicat 
la pupa unui vas dezorientat. 


Pe când lucrau la dig, Sandre şi Napoleone se bulgăreau, 
fără să-l cruţe nici pe Cuişoară. Cu toate că nu era 
momentul potrivit pentru distracţie, domnul Cascabel nu-i 
dojeni prea aspru, decât într-o zi când un bulgăr, greşind 
ţinta, nimeri în căciula domnului Serghei. 

— Cine-i nepricopsitul? strigă domnul Cascabel. 

— Eu, tată! răspunse Napoleone descumpănită. 

— Afurisită şi nepricopsită ce eşti! repetă domnul 
Cascabel. lart-o, domnule Serghei, pe ştrengăriţa asta... 

— Nu-i, nimic, prietene Cascabel. Să vină să mă sărute şi-o 
să-mi treacă. Aşa se şi întâmplă. 

Nu construiră doar digul din partea din spate a ghețarului, 
ci în scurtă vreme Belle-Roulotte fu înconjurată cu un fel de 
meterez din gheaţă, care urma să-i asigure o şi mai bună 
protecţie, în vreme ce roţile, scufundate până la butuc, îi 
dădeau o stabilitate absolută. Zidul acela urca până la 
înălţimea galeriei superioare; printr-un culoar îngust, lăsat 
în interior, se putea circula însă de jur împrejur. Vehiculul 
părea o navă poposită pe timp de iarnă între aisberguri, cu 
coca apărată de o cuirasă de zăpadă contra frigului şi 
vijeliilor. Dacă ghețarul nu se despica, naufragiaţii nu mai 
aveau de ce să se teamă de valuri, iar în asemenea condiţii 
îşi puteau permite, poate, să aştepte momentul când iarna 
arctică avea să pună definitiv stăpânire pe ţinuturile acelea 
hiperboreene. Dar atunci, odată sosit momentul, trebuiau 
să plece spre continent. Erau nevoiţi să-şi abandoneze casa 
rulantă care-i plimbase prin toată Lumea Nouă! Trebuiau 
să renunţe la adăpostul solid şi sigur al familiei. Părăsită 
între gheţurile mării polare, Belle-Roulotte urma să dispară 
în dezgheţul adus de anotimpul cald. 

Când domnul Cascabel se gândea la asta, el, care era atât 
de filosof, atât de predispus să ia în seamă partea bună a 
lucrurilor, îşi ridica mânile spre cer, blestema ceasul rău, se 
învinuia de toate nenorocirile, uitând că ele erau pricinuite 
de ticăloşii care-l furaseră în trecătorile Sierrei Nevada, 
singurii răspunzători pentru tot ce li se întâmplă. Fără 


succes căuta Cornelia să-l smulgă din gândurile acelea 
întunecate, mai întâi cu vorbă bună, apoi prin mustrări 
aspre. Fără succes îşi asumau copiii şi Cuişoară partea lor 
în consecinţele nefastei hotărâri! Fără succes repetau că 
proiectul de călătorie se făcuse cu asentimentul întregii 
familii. Fără succes încercau domnul Serghei şi „mica 
prepeliţă să-l consoleze pe nefericitul Cascabel. Nu voia să 
audă de nimic. Tu nu mai eşti bărbat? îl întrebă într-o zi 
Cornelia, scuturându-l zdravăn. 

— În orice caz, nu atâta cât tine! răspunse el, restabilindu- 
şi echilibrul ameninţat, de acea admonestare conjugală. 

De fapt, doamna Cascabel era nespus de îngrijorată 
pentru viitor; dar simţea nevoia să lupte cu descurajarea 
soţului său, atât de rezistent altădată la loviturile soartei. 
Problema alimentelor începea să-l preocupe, totuşi, pe 
domnul Serghei. Mai întâi, era important să aibă alimentele 
asigurate până în ziua când puteau să-şi înceapă marşul 
peste banchiză, dar şi mai târziu, când cei din Belle- 
Roulotte şi-ar fi încercat norocul spre coasta siberiană. Pe 
vânat nu puteau conta în perioada aceea: stolurile de păsări 
de mare apăreau destul de rar prin ceaţă. Din prevedere, 
aşadar, trebuiau să-şi drămuiască rezervele, pentru 
eventualitatea unui drum mai lung. 

În aceste condiţii, împins irezistibil de curenţi, ghețarul 
ajunse în dreptul insulelor Anjou, situate în nordul 
litoralului asiatic. 

IV. 

DE LA 16 NOIEMBRIE PÂNĂ ÎN 2 DECEMBRIE. 

Domnul Serghei credea că se aflau în dreptul acelui grup 
de insule, bazându-se pe nişte simple aproximări. Pe cât era 
posibil, în fiecare dintre observaţiile sale zilnice ţinuse cont 
de derivă, calculată în medie la cincisprezece leghe în 
douăzeci şi patru de ore. Arhipelagul, pe care nu-l putea 
vedea, este situat - după indicaţiile hărților - la 150* 
longitudine şi 75* latitudine, adică la circa o sută de leghe 
de continent. lar domnul Serghei nu se înşela, în data de 16 


noiembrie, ghețarul era la sud de insulele Anjou. Însă la ce 
distanţă? Asta se putea stabili doar cu aproximaţie până şi 
cu instrumentele folosite de obicei de navigatori. Cu un 
soare care se arăta timp de câteva minute prin ceaţă, 
calculele n-ar fi dat nici un rezultat. Intraseră de-acum în 
lunga noapte a regiunilor polare. 

Vremea era mizerabilă, cu toate că frigul avea tendinţa să 
se întărească. Mercurul termometrului oscila puţin sub zero 
grade. Temperatura nu era încă destul de scăzută ca să 
sudeze aisbergurile risipite pe suprafaţa bazinului arctic, în 
consecinţă, nici un obstacol nu putea opri deriva blocului de 
gheaţă. 

Totuşi, între scobiturile de pe margini se produceau acele 
înghețuri parţiale cunoscute sub numele de bay ices, când 
iau naştere în golfuleţele înguste ale unei coaste. Ajutat de 
Jean, domnul Serghei urmărea necontenit aceste 
formaţiunii care în scurt timp urmau să se întindă pe toată 
suprafaţa mării. Perioada, glacială avea să fie atunci în 
toată plenitudinea sa, iar situaţia naufragiaţilor trebuia să 
se schimbe „în bine” cel puţin aşa sperau. În ultima 
jumătate a lunii noiembrie zăpada căzu necontenit, în 
cantităţi considerabile. Purtată de vânt, ea se aduna în 
straturi groase peste meterezele făcute în jurul vehiculului, 
înălţându-le în scurt timp apreciabil. 

De fapt, această zăpadă nu prezenta nici un pericol, ba 
dimpotrivă, apărându-i mai bine de frig, familia Cascabel o 
socotea avantajoasă. Cornelia putea economisi petrolul, 
folosindu-l numai pentru nevoile bucătăriei. Era un lucru ce 
pretindea să fie tratat cu toată seriozitatea: când s-ar fi 
terminat lichidul acela mineral, cu ce l-ar mai fi înlocuit? 

Temperatura din interiorul compartimentelor rămânea, 
din fericire, suportabilă - trei sau patru grade peste zero. 
Ea crescu îndată ce Belle-Roulotte fu îngropată sub zăpadă, 
în asemenea condiţii riscau să le lipsească nu căldura, ci 
aerul, care nu mai avea pe unde să intre înăuntru. 


Aşa că se apucară să curețe zăpada şi fiecare îşi aduse 
contribuţia la munca aceea istovitoare. 

Domnul Serghei fu de părere că trebuia mai întâi degajat 
culoarul dintre vehicul şi metereze. Apoi deschiseră o 
trecere menită să le permită ieşirea liberă în exterior. 
Trecerea aceasta fu orientată spre vest. În caz contrar, 
putea fi astupată de vârtejurile de zăpadă venite dinspre 
răsărit. 

Pericolul nu putu fi, însă, îndepărtat cu totul, aşa cum se 
va vedea îndată. Se înţelege că naufragiaţii nu ieşeau din 
Belle-Roulotte nici ziua, nici noaptea. Era un adăpost sigur 
contra viscolului şi frigului în creştere, după cum arăta 
termometrul, coborând încet, dar continuu. 

Totuşi, domnul Serghei şi Jean nu uitau să-şi facă zilnic 
observaţiile, în momentul când nişte vagi lumini colorau 
orizontul, de sub care soarele nu mai ieşea până la solstițiul 
din 21 decembrie. Şi mereu aceeaşi speranţa deşartă că ar 
putea zări vreo balenieră rămasă să-şi petreacă iarna pe 
acolo, ori încercând să-şi croiască drum spre vreun port din 
strâmtoarea Bering. Mereu aceeaşi speranţă înşelată de a 
vedea ghețarul definitiv înţepenit în vreo banchiză care i-ar 
fi legat de ţărmul Siberiei. Apoi, întorşi la campament, 
încercau să repereze pe hartă presupusa direcţie a derivei. 
S-a mai amintit aici că de la plecarea din Port Clarence nu 
mai aveau vânat proaspăt pentru bucătărie. Ce putea face 
Cornelia cu păsările de mare, al căror gust uleios era greu 
de îndepărtat? În ciuda talentelor sale culinare, 
potârnichile de tundră şi petrelii n-ar fi fost primiţi prea 
bine de comeseni, în consecinţă, Jean hotări să nu-şi 
irosească plumbul şi praful de puşcă pe zburătoarele de 
origine mult prea arctică. Când trebuia să iasă însă afară, 
îşi lua întotdeauna puşca, iar într-o zi, în după-amiaza de 26 
noiembrie, avu ocazia să se folosească de ea. Într-adevăr, la 
vehicul ajunse zgomotul unei împuşcături şi, imediat după 
aceea, se auzi vocea lui Jean, strigând după ajutor. 
Întâmplarea pricinui o oarecare surpriză amestecată cu 


îngrijorare. Domnul Serghei şi domnul Cascabel, Sandre şi 
Cuişpară, urmaţi de cei doi câni, ieşiră repede afară. 

— Veniţi! Veniţi, striga Jean. 

Iar în timpul acesta alerga încolo şi încoace, încercând să 
taie retragerea unui animal. 

— Ce se întâmplă? Întrebă domnul Cascabel. 

— Am rănit o focă şi-o să ne scape dacă o lăsăm să ajungă 
la apă. Era o amfibie uriaşă, rănită în piept, şi care lăsa pete 
roşii, de sânge, pe zăpadă. Şi ar fi izbutit, cu siguranţă, să 
fugă, dacă n-ar fi sosit la vreme domnul Serghei şi 
camarazii lui. Cuişoară se azvârli cu curaj peste animalul 
care îl răsturnase pe Sandre cu o singură lovitură de coadă. 
Foca fu potolită, cu chiu, cu vai, iar Jean; aplicându-i ţeava 
puştii pe cap, îi zbură creierii. 

Nu era un vânat prea grozav pentru obişnuiţii clienţi ai 
Corneliei, dar cel puţin aveau o importantă rezervă de 
carne pentru Wagram şi Marengo. Dacă ar fi putut vorbi, 
cei doi câni i-ar fi mulţumit lui Jean pentru un asemenea 
chilipir. 

— La urma urmei, de ce nu vorbesc animalele? întrebă 
domnul Cascabel, când se aşezară cu toţii la masă. 

— Pentru simplul motiv că nu sunt destul de inteligente ca 
să vorbească, răspunse domnul Serghei. 

— Credeţi, aşadar, că vorbirea are legătură cu inteligenţa? 
întrebă Jean. 

— Desigur, dragă Jean. Cel puţin la animalele superioare. 
Cânele are un laringe identic cu al omului. Aşa că ar putea 
vorbi, însă nu vorbeşte, fiindcă nu-i destul de inteligent ca 
să-şi poată exprima impresiile prin cuvinte. 

Ipoteza susţinută de domnul Serghei era cel puţin 
discutabilă, însă unii fiziologi moderni o admit. 

Trebuie să notăm faptul că în mintea domnului Cascabel se 
producea, încetul cu încetul, o schimbare. Cu toate că îşi 
reproşa mereu răspunderea pentru situaţie, filosofia sa 
ieşea din nou deasupra. Obişnuit să se descurce din cele 
mai grele încercări, nu putea crede că steaua lui cea bună 


se stinsese. Nu, cel mult se întunecase un pic. Până atunci, 
de altfel, familia Cascabel nu fusese prea mult expusă unor 
suferinţe fizice. E adevărat că, dacă primejdiile se agravau - 
şi se poteau aştepta la aşa ceva - moralul său risca şi el să 
fie afectat. 

Gândindu-se la ce-i aşteaptă, domnul Serghei îi încuraja 
necontenit pe toţi ceilalţi, în timpul nesfârşitelor ore fără 
ocupaţie, aşezat la masă sub lumina răspândită de lampă, 
discuta cu ei, îi instruia, le povestea întâmplări din 
călătoriile sale prin Europa şi America. Unul lângă altul, 
Jean şi Kayette ascultau cu mult interes şi, când puneau 
întrebări, le dădea întotdeauna un răspuns plin de 
învăţăminte, în concluzie, întemeiat pe propria sa 
experienţă, spunea: 

— Vedeţi, amicilor, nu trebuie să disperăm. Ghețarul care 
ne duce e solid şi n-o să se sfărâme tocmai acum, când s-a 
înstăpânit temeinic frigul, în plus, observați că merge chiar 
în direcţia dorită de noi şi că navigam fără probleme, ca şi 
cum ne-am afla pe un vas. Puţină răbdare, şi-o să ajungem 
unde trebuie. 

— Dar care dintre noi e disperat, dacă nu-i cu supărare, 
întrebă atunci domnul Cascabel. Cine-şi permite să fie 
disperat, domnule Serghei? Pe cel care disperă fără 
aprobarea mea, îl trec la regim de pâne goală! 

— N-avem pâne! ripostă ştrengarul de Sandre. 

— În fine, la biscuiţi goi, şi n-are voie să iasă afară. 

— Nici nu se poate ieşi, observă Cuişoară. 

— Destul! Am spus! 

În ultima săptămână din noiembrie, ninsoarea căpătase 
proporţii fabuloase. Zăpada era atât de mare, încât 
trebuiseră să renunţe la părăsirea vehiculului - ceea ce 
dădu ocazie unui grav accident. 

În ziua de 30, dis-de-dimineaţă, la trezire, Cuişoară fu 
surprins de faptul că respira cu multă dificultate, ca şi cum 
aerul tras în plămâni nu i-ar fi fost de ajuns. Ceilalţi 
dormeau încă în compartimentele lor, un somn greu şi 


chinuit, încât dădeau impresia că încep să se sufoce. 
Cuişoară încercă să deschidă uşa avantrenului. dar nu 
reuşi. 

— Hei, patroane! strigă cu o voce atât de puternică, încât 
îi trezi pe toţi cei din Belle-Roulotte. 

Domnul Serghei, domnul Cascabel şi cei doi fii ai săi se 
ridicară îndată, iar Jean strigă: 

— Ne sufocăm! Deschideţi uşa! 

— N-am putut s-o deschid, răspunse Cuişoară.” 

— Atunci obloanele. 

Dar cum obloanele se închideau din exterior, nici ele nu 
puteau fi clintite, în câteva minute demontară uşa şi 
pricepură de ce nu izbutiseră s-o deschidă. Culoarul din 
jurul vehiculului era umplut de zăpada adunată de rafale; şi 
nu numai culoarul, ci şi deschiderea practicată în zidul de 
gheaţă. 

— Oare s-a schimbat direcţia vântului? întrebă domnul 
Cascabel. 

— Nu cred, răspunse domnul Serghei. N-ar fi nins atât de 
mult dacă ar fi bătut dinspre vest. 

— Atunci înseamnă că s-a răsucit ghețarul, presupuse 
Jean. 

— Da, asta trebuie să fie, zise domnul Serghei. Să ne 
ocupăm de ce-i mai urgent... Nu cumva să ne asfixiem din 
lipsă de aer! 

Jean şi Cuişoară se înarmară numaidecât cu cazmale şi 
lopeţi şi se puseră pe treabă, încercând să degajeze 
culuarul. Era o munca într-adevăr istovitoare, fiindcă 
zăpada întărită îl astupase cu totul, acoperindu-le în mod 
precis adăpostul. Ca să lucreze mai spornic, trebuiră să se 
schimbe unii pe alţii. Cum nu puteau arunca zăpada afară, 
fură nevoiţi s-o vâre în primul compartiment, de unde, 
topită de căldura interiorului, curgea afară. 

După o oră, hârleţul nu străpunsese încă masa compactă 
din culoar. Nu puteau să iasă, nu puteau aerisi încăperile 


vehiculului, iar respiraţia devenea tot mai grea din lipsa 
oxigenului şi a excesului de bioxid de carbon. 

Gâfâind, cu toţii căutau fără succes o gură de aer proaspăt 
în atmosfera aceea aproape irespirabilă. Kayette şi 
Napoleone simțeau că se înăbuşă. Dar era limpede că 
doamna Cascabel se afla în cea mai mare pericol. 
Stăpânindu-şi propriile suferinţe, Kayette se străduia s-o 
ajute. Era neapărată nevoie să se deschidă o fereastră prin 
care aerul să apuce să se reîmprospăteze; însă, cum am 
văzut, zăpada înţepenea obloanele tot aşa cum făcuse şi cu 
uşa. 

— Curaj! Curaj! spunea mereu domnul Serghei. Am 
înaintat cu şase picioare. Stratul nu mai poate fi atât de 
gros. 

Aşa trebuia să fie, dacă ninsoarea ar fi încetat. Dar poate 
că tot mai ningea! Lui Jean îi veni ideea să facă o gaură prin 
stratul care forma un plafon deasupra culoarului. Nu putea 
să aibă o prea mare grosime şi poate că nici nu era din cale- 
afară de întărit. într-adevăr, duseră la capăt operaţia în cele 
mai bune condiţii şi, după o jumătate de oră - era şi timpul - 
prin gaură pătrundea aerul din exterior. 

Toţi cei din Belle-Roulotte respirară uşuraţi. 

— Ah, cât e de bun, exclamă micuța Napoleone, trăgând 
adânc aer în piept. 

— Da! spuse Sandre, lingându-şi buzele. Mai bun chiar 
decât prăjiturile. Trecură câteva minute până să-şi revină 
Cornelia dintr-un început de asfixie, destul de serioasă, 
totuşi, încât fusese cât pe ce să-şi piardă cunoştinţa. 

După ce lărgiră gaura, bărbaţii se strecurară prin ea până 
în vârful meterezului de gheaţă. Nu mai ningea, însă totul 
era alb, cât vedeai cu ochii. Belle-Roulotte dispăruse în 
întregime sub mormanul care forma o cocoaşă în mijlocul 
ghețarului plutitor... Privind busola, domnul Serghei 
constată că vântul bătea tot dinspre est, însă ghețarul 
făcuse o jumătate de rotaţie în jurul axei sale, schimcându- 


şi total orientarea. De asta se adunase atâta zăpadă în locul 
de trecere. 

Afară, termometrul nu arăta decât şase grade sub zero, iar 
marea era liberă, atât cât se putea aprecia printr-o beznă 
aproape compactă. Trebuie să mai spunem că, deşi se 
răsucise, prins fără îndoială de vreun vârtej, blocul de 
gheaţă plutea tot înspre vest. Ca să preîntâmpine o 
eventuală repetare a situaţiei, cu consecinţe atât de 
deplorabile, domnul Serghei socoti că trebuiau luate noi 
măsuri. Sfătuiţi de el, săpară prin zid încă un culoar, în 
partea opusă celui din tu. Oricare ar fi fost de acum înainte 
orientarea ghețarului, puteau comunica oricând cu 
exteriorul. Prin urmare, n-aveau de ce să se mai teamă că 
rămân fără aer. 

— Orice-aţi spune, zise domnul Cascabel, e un ţinut 
păcătos, cu adevărat păcătos! Abia dacă-i bun pentru foci, 
iar clima lui nici nu se compară cu cea din Normandia! 

— De acord, răspunse domnul Serghei, dar ce să-i faci, 
trebuie să-l iei aşa cum este. 

— La dracu”, îl iau, domnule Serghei... Îl iau, însă cu toată 
scârba. 

Nu, inimosule Cascabel, nu-i clima din Normandia şi nici 
măcar cea din Suedia, Norvegia, ori Finlanda, când acolo e 
iarnă. E clima de la poli, cu noaptea de patru luni, cu rafale 
şuierătoare, cu ninsori interminabile şi cu perdeaua groasă 
de ceaţă ce lasă locurile fără orizont. 

Şi câte griji îi mai aşteptau în viitor! După derivă, când 
ghețarul urma să fie imobilizat, când marea va fi o imensă 
banchiză, pe unde aveau să se găsească oare? Când se 
gândeau că vor trebui să abandoneze vehiculul, să 
parcurgă pe jos câteva sute de leghe până la ţărmul 
Siberiei, erau îngroziţi de-a binelea. Domnul Serghei se 
întreba dacă n-ar fi fost mai înţelept să ierneze chiar în 
locul unde se va opri blocul plutitor. Până se va face vreme 
bună, să rămână în adăpostul casei lor rulante, care în mod 
sigur n-o să mai ruleze niciodată. De mare nevoie, ar fi 


putut sta acolo câtă vreme ţineau gerurile cumplite. Dar 
trebuiau să părăsească locul de iernat înainte de creşterea 
temperaturii; înainte ca Marea Arctică să se dezgheţe, erau 
nevoiţi să treacă peste banchiza ce n-ar mai fi întârziat să 
se disloce. 

Cum naufragiaţii nu erau încă în situaţia aceea, le mai 
rămânea destul timp să se gândească la ceea ce vor face la 
sfârşitul iernii. Urmau să ţină cont de distanţa la care se 
aflau faţă de continentul asiatic, admițând că o vor putea 
aprecia în vreun fel oarecare. Domnul Serghei spera ca 
depărtarea să nu fie prea mare, căci blocul de gheaţă 
plutise tot timpul în direcţia vest, trecând pe lângă capurile 
Kekurnăi, Şeliagski, Baranov, depăşind apoi strâmtoarea De 
Long şi golful Kolama. 

De ce nu se oprise oare la intrarea în acel golf! De acolo 
le-ar fi fost uşor să ajungă în ţinuturile iukaghirilor, unde 
naufragiaţii puteau găsi adăpost la Kabacikova, la Nijne- 
Kolamsk, ori în alte orăşele. Un atelaj de reni ar fi adus 
vehiculul, din locul de iernat, pe continent. Dar, cunoscând 
viteza de înaintare, domnul Serghei îşi dădea seama că 
golful rămăsese în urmă, la fel şi gurile râurilor Ciukotcia şi 
Alazeia. După cum indica harta, ghețarul nu mai putea fi 
oprit decât de arhipelagurile cunoscute sub numele de 
insulele Anjou, insulele Leahov, insulele De Long. Iar pe 
aceste insule, în cea mai mare parte nelocuite, cum să 
găsească mijloacele necesare întoarcerii în patrie a trupei şi 
a materialului său? Şi tot ar fi fost mai bine aşa, decât să se 
piardă prin vreo fundătură îndepărtată a regiunii polare! 

Luna noiembrie era pe sfârşite. Trecuseră treizeci şi nouă 
de zile de când familia Cascabel părăsise Port Clarence, 
aventurându-se peste strâmtoarea Bering. Dacă banchiza 
nu s-ar fi rupt, puteau atinge Numana în urmă cu cinci 
săptămâni. Ajunşi apoi în provinciile meridionale ale 
Siberiei, ar fi găsit, în vreun târg anume, adăpost sigur 
împotriva pericolelor iernii arctice. 


Totuşi, deriva nu mai putea dura mult. Se făcea tot mai 
frig, iar termometrul cobora fără oscilaţii. Examinând blocul 
de gheaţă, domnul Serghei îl descoperea crescut în fiecare 
zi prin adăugarea altor gheţuri, printre care trecea. 
Suprafaţa i se mărise cu o treime, iar în noaptea de 30 
noiembrie spre 1 decembrie în partea din spate se suda un 
ghețar enorm. Baza acestuia fiind adânc scufundată în apă, 
curentul îi imprima o viteză mult mai mare, astfel că blocul 
lor făcu o jumătate de rotaţie şi se luă după celălalt, ca 
remorcat. 

Cu gerul acela tot mai puternic şi mai aspru, cerul se 
înseninase complet. Vântul sufla acum dinspre nord-est - 
împrejurare fericită, întrucât îi ducea spre coasta siberiană. 
Stelele sclipitoare ale cerului arctic luminau lungile nopţi 
polare şi, deseori, aurorele boreale inundau văzduhul cu 
vâlvătăile lor vii, dispuse în evantai. Privirea răzbătea până 
la orizontul îndepărtat, conturat de primele semne ale 
banchizei. Pe un fundal mai puţin întunecat, lanţul acela de 
gheţuri veşnice profila creste înalte, culmi rotunjite, o 
pădure de piscuri şi vârfuri subţiri. Era o încântare să le 
priveşti şi naufragiaţii uitară o clipă de situaţia lor critică, 
admirând fenomenele acelea cosmice, specifice zonelor 
hiperboreene. Viteza derivei se micşorase după schimbarea 
direcţiei vântului, încât acum erau împinşi numai de curent. 
Prin urmare, era foarte posibil ca ghețarul să nu fie 
antrenat foarte departe în vest, fiindcă marea îngheţa în 
spaţiile dintre aisberguri. Până atunci, însă, acea „gheaţă 
crudă”, cum îi spun vânătorii de balene, ceda la cel mai mic 
soc. Cum blocurile dispersate în larg nu lăsau între ele 
decât coridoare înguste, ghețarul se ciocnea de multe ori 
de nişte mase considerabite. Însă, după ce rămânea 
imobilizat timp de câteva ore, se punea iarăşi în mişcare. 
Totuşi, era de prevăzut în scurtă vreme o oprire ce avea să 
dureze toată iarna. 

În ziua de 3 decembrie, spre amiază, domnul Serghei şi 
Jean se duseră în partea din faţă a ghețarului. Bine înfofoliţi 


în blănuri, Kayette, Napoleone şi Sandre îi însoțeau, 
înfruntând frigul aspru. Spre sud, o lumină vagă arăta că 
soarele tocmai trecea prin dreptul meridianului. Lucoarea 
nedesluşită ce plutea în văzduh venea, cu siguranţă, de la 
vreo îndepărtată auroră boreală. 

Atenţia le era intens solicitată de mişcările aisbergurilor, 
de formele lor bizare, de ciocnirile produse şi de răsucirile 
unor blocuri care, măcinate pe dedesubt, nu se mai ţineau 
în echilibru. 

Brusc, ghețarul sudat cu două zile înainte oscilă, se 
răsturnă şi, desprinzându-se, rupse marginea insulei lor 
plutitoare, inundând-o cu un val uriaş. Se retraseră cu toţii 
în mare grabă, în aceeaşi clipă, însă, auziră strigăte: 

— Ajutor! Jean! Ajutor! 

Era Kayette. Se afla pe bucata desprinsă din cauza' 
şocului şi era dusă de valuri. 

— Kayette! Kayette! strigă Jean. 

Dar bucata de gheaţa, prinsă de un curent lateral, se 
îndepărta în lungul ghețarului imobilizat de un vârtej. În 
câteva clipe, Kayette urma să dispară printre aisberguri. 

— Kayette! Kayette! striga mai departe Jean. 

— Jean! Jean! erau ultimele ţipete ale tinerei indience. 

Auzind strigătele, domnul Cascabel şi Cornelia sosiră în 
mare goană. Stăteau acolo, îngroziţi, lângă domnul Serghei, 
care nu ştia ce să facă pentru salvarea nefericitei copile. În 
momentul acela, cum blocul de gheaţă se apropiase până la 
o distanţă de cinci-şase picioare, Jean îşi luă avânt şi, 
înainte de a putea fi oprit, căzu lângă Kayette. 

— Băiatul meu! Băiatul meu! strigă doamna Cascabel. 

Era cu neputinţă să li se vină în ajutor. Când sărise, Jean 
împinsese sloiul pe care se afla Kayette. Amândoi dispărură 
curând printre aisberguri şi în scurtă vreme nu li se mai 
auzeau nici măcar strigătele, pierdute în spaţiu. 

După lungi ore de aşteptare, în răstimpul cărora se făcuse 
întuneric, beznă, domnul Serghei, domnul Cascabel, 
Cornelia şi copiii fură nevoiţi să se întoarcă la campament. 


Sărmanii oameni! îşi petrecură noaptea aceea rătăcind pe 
lângă Bel-le-Roulotte, pe când cânii lătrau jalnic. Jean şi 
Kayette purtaţi de valuri, fără adăpost, fără hrană, pierduţi! 

Cornelia nu se mai oprea din plâns, iar Sandpe şi 
Napoleone îi ţineau isonul. Zdrobit de această nouă 
lovitură, domnul Cascabel nu rostea decât cuvinte 
incoerente, învinuindu-se de toate nenorocirile abătute 
asupra familiei sale. Şi cum l-ar fi putut consola domnul 
Serghei, când el însuşi era de neconsolat! 

A doua zi - 4 decembrie - spre orele opt dimineaţa, ieşind 
din vârtejul care îl reţinuse toată noaptea, ghețarul îşi reluă 
cursa. Aluneca în direcţia urmată de Jean şi Kayette, însă cu 
optsprezece ore mai înainte, aşa că trebuiau să renunţe la 
orice speranţă că i-ar mai putea ajunge sau găsi. Prea multe 
primejdii îi amenințau, ca să poată scăpa vii şi nevătămaţi: 
frigul care se înteţea, foamea pe care n-aveau cu ce să şi-o 
potolească, apoi ciocnirea cu aisbergurile, dintre care până 
şi cel mai mic i-ar fi zdrobit. Mai bine să nu descriem 
durerea nefericiţilor ce purtau numele de Cascabel! în 
ciuda temperaturii scăzute, refuzară să intre în 
compartimentele lor, rămânând să-i strige pe Jean şi pe 
Kayetite, fără ca aceia să-i poată auzi. 

Ziua trecu fără să se fi produs vreo schimbare; apoi se lăsă 
noaptea şi domnul Serghei îi obligă pe toţi să se 
adăpostească în Belle-Roulotte, unde nimeni nu-şi află 
somnul măcar o clipă. 

Deodată, spre orele trei dimineaţa, un şoc înspăimântător 
zgudui atât de tare vehiculul, încât păru că o să-l răstoarne. 
Ce se întâmplase? Vreun aisberg uriaş să fi lovit şi poate 
chiar să fi despicat sloiul de gheaţă? 

Domnul Serghei ieşi afară. Un reflex al aurorei boreale 
lumina spaţiul înconjurător, încât se putea vedea până la o 
jumătate de leghe de campament. Primul gând al domnului 
Serghei fu să cerceteze în toate părţile. Nu se vedeau nici 
Jean şi nici Kayetie. 


Şocul se produsese la izbirea ghețarului de banchiză. 
Datorită unui nou val de frig - erau aproape douăzeci de 
grade sub zero - marea îngheţase complet la suprafaţă. Tot 
ce plutise cu o zi înainte, acum rămânea într-o imobilitate 
deplină. După şocul acela, deriva luase sfârşit. 

Domnul Serghei reintră numaidecât, anunțând oprirea 
definitivă a ghețarului. 

— Prin urmare, toată marea din faţa noastră e îngheţată, 
întrebă domnul Cascabel. 

— Da, în faţă, în urmă şi în jurul nostru! răspunse domnul 
Serghei. 

— Atunci să mergem să-i căutăm pe Jean şi pe Kayette! Nu 
trebuie să pierdem nici o clipă. 

— Să mergem! spuse domnul Serghei. 

Cornelia şi Napoleone nu voiau nici ele să mairam în ă în 
Belle-Roulotte, aşa că vehiculul fu lăsat în grija lui Cuişoară 
şi toţi ceilalţi plecară, în frunte cu cei doi câni care 
amuşinau suprafaţa banchizei. 

Mergeau destul de repede pe zăpada tare ca granitul, 
păstrând direcţia vest. Dacă Wagram şi Marengo ar fi dat 
de urmele tânărului lor stăpân, le-ar fi recunoscut cu 
siguranţă. După o jumătate de oră, însă, nu descoperiseră 
încă nimic. Fură nevoiţi să se oprească, deoarece repede ţi 
se tăia răsuflarea în gerul acela atât de cumplit, încât aerul 
părea şi el îngheţat. 

Întinsă cât cuprindea privirea spre nord, spre sud şi spre 
est, banchiza era mărginită spre vest de nişte înălţimi ce n- 
aveau obişnuita formă de aisberg. Putea fi ţărmul unui 
continent, ori al vreunei insule. 

În momentul acela, cânii lătrară cu putere şi se repeziră 
spre o movilă alburie, deasupra căreia se profilau nişte 
puncte negre. 

O porniră din nou, grăbind pasul. Curând, Sandre observă 
că punctele negre erau oameni, iar doi dintre ei făceau 
semne. 


— Jean!Kayette, strigă el, năpustindu-se pe urmele lui 
Wagram şi ale lui Marengo. Erau Jean şi Kayette, vii şi 
nevătămațţi... 

Nu erau singuri, îi, înconjurau un grup de indigeni, iar 
indigenii aceia erau locuitorii insulelor Leahov. 

V, 

INSULELE LEAHOV. 

În regiunea Mării Arctice se află trei arhipelaguri 
cunoscute sub numele comun de Noua Siberie: insulele De 
Longi insulele Anjou şi insulele Leahov. Acesta din urmă, cel 
mai apropiat de continentul asiatic, este format dintr-un 
grup de insule situate între 73* şi 75* latitudine nordică şi 
135* şi 140* longitudine estică, pe o suprafaţă de patruzeci 
şi nouă de mii de kilometri pătraţi. Printre cele mai 
însemnate se put aminti insulele Kotelnai, Blinai, Mălai şi 
Belkovski. 

Ţinuturi aride, fără copaci, fără culturi agricole, cu o 
vegetaţie sărăcăcioasă în cele câteva săptămâni de vară şi 
nimic altceva decât oase de cetacee şi mamuţi îngrămădite 
în decursul erelor geologice, sau lemn fosil în 
impresionante cantităţi - acestea sunt arhipelagurile Noii 
Siberii. 

Insulele Leahov au fost descoperite în primii ani ai 
secolului al XVIII-lea. După o derivă de patruzeci de zile şi 
după ce parcursese o distanţă de şase-şapte sute de leghe, 
Belle-Roulotte nimerise pe insula Kotelnai, cea mai 
importantă şi mai sudică din grup, la vreo patru sute de 
kilometri de continent. La sud-vest, pe ţărmul Siberiei, se 
deschidea marele golf al Lenei, largă adâncitură prin care 
apele acestui fluviu, unul dintre cele mai importante din 
nordul Asiei, se varsă în Oceanul îngheţat. După cum se 
vede, arhipelagul Leahov este ultima Thule(nume dat de 
romani unei insule din nordul Europei, socotită capătul 
lumii) a regiunilor polare, la această longitudine. Dincolo de 
el, până la hotarul de nestrăbătut al banchizei, navigatorii 
n-au mai dat peste vreun alt pământ. Cu cincisprezece 


grade mai sus se află polul nord. Prin urmate, naufragiaţii 
fuseseră aruncaţi la capătul lumii, chiar dacă erau la o 
latitudine mai mică decât insulele Spitzbergen ori decât 
teritoriile septentrionale ale Americii. La urma urmei, 
familia Cascabel ajunsese mai la nord decât prevedea 
traseul iniţial, dar se apropiase în mod constant de Rusia 
europeană. Sutele de leghe străbătute începând de la Port 
Clarence îi aduseseră mai mult pericole decât oboseală, în 
asemenea condiţii, o derivă însemna avans câştigat prin 
ţinuturi aproape impracticabile pe timp de iarnă. Şi poate 
că n-ar fi avut de ce să se plângă dacă, printr-un ultim 
ghinion, domnul Serghei şi prietenii săi n-ar fi căzut în 
mânile indigenilor din arhipelagul Leahov. Era puţin 
probabil că aveau să fie lăsaţi în libertate, ori că vor izbuti 
să şi-o dobândească mai târziu. În orice caz, în scurtă 
vreme urmau să afle şi, după aceea, le rămânea timp să 
acţioneze în funcţie de împrejurări. 

Insula Kotelnai este locuită de un trib înapoiat, având între 
două sute cincizeci şi trei sute de suflete, bărbaţi, femei şi 
copii la un loc. Cu o înfăţişare respingătoare, localnicii sunt 
cei mai neciopliţi dintre toţi locuitorii literalului, ciukci, 
iukaghiri şi samoiezi. Idolatria lor întrece orice credinţă, în 
ciuda devotamentului misionarilor, care n-au reuşit să le 
scoată din cap superstiţiile şi nici să înfrângă pornirile spre 
hoţie şi pungăşie ale acestor neosiberieni. 

Principala industrie a arhipelagului Leahov este pescuitul 
cetaceelor, care populează masiv acele zone ale Mării 
Arctice, şi vânătoarea de foci, aproape la fel de abundentă 
ca în insula Hering în sezonul cald. larna e foarte aspră pe 
latitudinea Noii Siberii. Indigenii locuiesc, ori mai degrabă 
se adăpostesc în nişte hrube întunecoase, săpate sub 
zăpadă. Hrubele sunt împărţite uneori în mai multe 
încăperi, unde se menţine cu uşurinţă o temperatură destul 
de ridicată. Focul se face cu lemn fosil, care seamănă cu 
huila şi se găseşte în cantităţi apreciabile prin insulele 
acelea, fără să mai punem la socoteală oasele de cetacee, 


folosite şi ele drept combustibil. Printr-o gaură deschisă în 
acoperişul acelor troglodiţi iese fumul unor vetre cât se 
poate de primitive, în consecinţă, la prima vedere ai 
impresia-că ies aburi din pământ, ca în cazul unor 
solfatare(emanaţie de gaze de natură vulcanică, conţinând 
o mare cantitate de bioxid de sulf, de hidrogen sulfurat şi 
mici cantităţi de apă). 

Alimentaţia de bază a localnicilor o constituie carnea de 
ren. lurme impresionante din aceste rumegătoare trăiesc 
pe insulele şi insuliţele arhipelagului, în alimentaţie mai 
intră elanul şi peştele uscat, din care se fac provizii serioase 
pentru iarnă. Cei din Noua Siberie n-au, prin urmare, de ce 
să se teamă că vor pieri de foame. 

Grupul de pe insulele Leahov era condus de un şef pe 
nume Ciuciuk, care avea o putere incontestabilă asupra 
oamenilor săi. Cunoscând un regim de supunere absolută, 
aceşti indigeni se deosebesc categoric de eschimoşii din 
Alaska, aflaţi într-un fel de egalitate republicană. Sunt 
diferiţi de aceştia din urmă şi ca atitudine, cu obiceiurile lor 
sălbatice, cu lipsa de ospitalitate de care deseori se plâng 
marinarii de pe baleniere. Da, oamenii de treabă din Port 
Clarence nu puteau fi decât regretaţi! 

Într-adevăr, familiei Cascabel i se întâmplase tot ce putea 
fi mai rău. Să nimerească, după catastrofa din strâmtoarea 
Bering, tocmai în arhipelagul Leahov şi să intre în contact 
cu nişte triburi atât de neprimitoare, asta depăşea, fără 
îndoială, limitele oricărui nenoroc. Aşa că domnul Cascabel 
nu-şi ascunse deloc dezamăgirea, văzându-se înconjurat de 
vreo sută de băştinaşi care urlau, gesticulau, ba îi mai şi 
amenințau pe naufragiaţii căzuţi din întâmplare în mânile, 
lor. 

— Cu cine au treabă maimuţoii ăştia? întrebă el după ce-i 
împinse pe cei ce-l înghesuiau prea tare. 

— Cu noi, tată, răspunse Jean. 

— Ciudat fel de a-ţi primi oaspeţii! Nu cumva, vor să ne 
mânce? 


— Nu, dar în mod sigur au de gând să ne ţină prizonieri pe 
insulă! 

— Prizonieri? 

— Da, aşa cum au procedat şi cu doi mateloţi sosiți 
înaintea noastră. Lui Jean nu-i făcea nici o plăcere să dea 
explicaţii mai ample. Vreo doisprezece indigeni îi înhăţară 
pe domnul Serghei şi pe camarazii lui. Fură nevoiţi să-i 
urmeze, vrând-nevrând, spre satul Turkev, altfel spus, 
capitala arhipelagului. 

În acest timp, alţi vreo douăzeci se îndreptau spre Belle- 
Roulotte, al cărei fum subţire se mai putea vedea spre est, 
în lumina înserării. 

După un sfert de oră, prizonierii ajunseră la Turkev şi fură 
introduşi într-o încăpere mare, scobită sub zăpadă. 

— O fi, de bună seamă, închisoarea locului! zise domnul 
Cascabel după ce rămaseră singuri în jurul unui foc aprins 
în mijlocul încăperii. 

Întâi de toate, Jean şi Kayette le povestiră întâmplările 
prin care trecuseră. Dispărând îndărătul blocurilor aflate în 
derivă, bucata de gheaţă care îi purta o luase spre vest. 
Jean o ţinea în braţe pe tânăra indiancă, de teamă să nu fie 
răsturnată de vreo zguduitură. Erau fără mâncare şi fără 
adăpost pentru cine ştie câtă vreme, dar cel puţin se aflau 
împreună. Ghemuiţi unul în altul, poate că nu mai simțeau 
nici frigul şi nici foamea. Se făcu noapte. Nu puteau să se 
vadă, însă se puteau auzi. Orele se scurgeau într-o continuă 
groază, în spaima că aveau să fie înghiţiţi de ape. Apoi 
apărură din nou razele palide ale zilei, chiar în clipa în care 
se izbeau de banchiză. Jean şi Kayette porniră de-a 
curmezişul imensului câmp de gheaţă, merseră multă 
vreme şi, ajunşi pe insula Kotelnai, căzură în mânile 
indigenilor. 

— Jean, zici că mai sunt şi alţi naufragiaţi pe care-i ţin 
prizonieri, întrebă domnul Serghei. 

— Da, domnule Serghei, răspunse Jean. 

— l-aţi văzut? 


— Nu, domnule Serghei, spuse Kayette. Dar am înţeles ce 
vorbeau localnicii, fiindcă folosesc limba rusă şi au pomenit 
de doi mateloţi pe care îi ţin în satul lor. Într-adevăr, 
triburile Siberiei septentrionale vorbesc ruseşte şi domnul 
Serghei urma să se înţeleagă cu locuitorii insulelor Leahov. 
Dar ce puteau aştepta de la pungaşii aceia care, alungaţi 
din regiunile destul de populate de la gurile fluviilor, se 
refugiaseră în arhipelagurile Noii Siberii, unde nu mai 
aveau de ce să se teamă de autorităţi! 

Domnul Cascabel nu se putea linişti atâta vreme cât nu 
erau liberi să umble, pe unde le plăcea. Se temeau, pe bună 
dreptate, că Belle-Roulotte va fi descoperită şi prădată de 
ticăloşii aceia, poate chiar distrusă. Şi doar nu scăpaseră cu 
greu din dezastrul strâmtorii Bering pentru a cădea în 
puterea acelei „scursori polare”! 

— Haide, Cesar, calmează-te! Furia nu-ţi foloseşte la 
nimic! în fond, puteam s-o păţim şi mai rău. 

— Mai râu, Cornelia? 

— Fără îndoială, Cesar. Dacă nu i-am mai fi găsit pe Jean şi 
pe Kayette? Ei bine, sunt aici amândoi şi cu toţii suntem în 
viaţă! Gândeşte-te prin ce primejdii am trecut şi cum am 
scăpat ca prin minune. Aşa că, în loc să ne înfuriem, ar 
trebui să mulţumim Cerului. 

— Eu îi mulţumesc, Cornelia, îi mulţumesc din toată inima! 
Dar, fie-mi îngăduit să-l blestem pe diavolul care ne-a 
aruncat în ghearele acestor netrebnici! Seamănă mai mult 
cu nişte fiare decât cu fiinţele omeneşti. 

Domnul Cascabel avea dreptate, însă nici Cornelia nu 
greşea. 'Toţi cei din BelleRoulotte erau în viaţă. Câţi 
plecaseră din Port Clarence, atâţia ajunseseră în satul 
Turkev. 

— Da, într-o groapă de dihori şi de cârtiţe! mormăi domnul 
Cascabel. O hrubă unde nici măcar un urs ceva mai spălat 
nu şi-ar face bârlogul. 

— Aoleu! Cuişoară! strigă Sandre. 


Ce se întâmplase oare cu băiatul acela de treabă? îl 
lăsaseră să aibă grijă de Belle-Roulotte. O fi încercat, 
riscându-şi viaţa, să apere bunurile stăpânului său? L-or fi 
prins şi pe el sălbaticii? 

După ce Sandre pomenise de Cuişoară, începură şi ceilalţi: 

— Şi Jako, spuse Cornelia. 

— Şi John Bull, adăugă Napoleone. 

— Şi cânii noştri, zise Jean. 

Se înţelege că erau neliniştiţi mai ales pentru Cuişoară. 
Maimuţa, papagalul, Wagram şi Marengo erau pe planul 
doi. În clipa aceea se auzi zgomot afară. Erau înjurături 
amestecate cu lătrăturile celor doi câni. Imediat, borta prin 
care se intra în hrubă se deschise brusc. Wagram şi 
Marengo se năpustiră înăuntru, iar după ei apăru Cuişoară. 

— Sunt aici, patroane, striga sărmanul băiat. 

— Dacă nu cumva ăsta nu mai sunt eu, fiindcă habar n-am 
unde mă aflu! 

— Eşti exact acolo unde suntem şi noi, explică domnul 
Cascabel, întinzându-i mâna. 

— Ce-i cu Belle-Roulotte, întrebă Cornelia nerăbdătoare. 
— Belle-Roulotte? Ei bine, gentlemanii ăia au descoperit-o 
sub zăpadă, s-au înhămat la ea ca nişte animale şi au adus-o 

în sat, răspunse Cuişoară. 

— Dar Jako? întrebă Cornelia. 

— Şi pe Jako. 

— Dar John Bull, se interesă Napoleone. 

— Şi pe John Bull. 

La urma urmelor, dacă familia Cascabel era reţinută la 
Turkev, era mai bine ca şi casa lor rulantă să se afle acolo, 
chiar cu riscul de a fi jefuită. Începea să li se facă foame, 
totuşi, iar localnicii nu dădeau semne că ar fi avut de gând 
să-şi alimenteze prizonierii. 

Din fericire, prevăzătorul Cuişoară avusese grijă să-şi 
umple buzunarele. Scoase de acolo câteva cutii de 
conserve, suficiente pentru o masă. Apoi, înfăşuraţi în 
blănuri, dormiră cât de cât, într-o atmosferă pe care fumul 


o făcea aproape irespirabilă. A doua zi - 5 decembrie, 
domnul Serghei şi camarazii săi fură scoşi din hrubă şi, cu 
toate că era un frig straşnic, în aerul de afară se simţiră 
minunat. Fură duşi înaintea şefului. 

Cu o înfăţişare vicleană şi o mutră nu tocmai atrăgătoare, 
individul stătea într-o locuinţă subterană mult mai mare şi 
mai confortabilă decât bordeiele supuşilor săi. Grota era 
săpată lângă o stâncă acoperită cu zăpadă, al cărei vârf 
semăna foarte bine cu un cap de urs. 

Ciuciuk avea vreo cincizeci de ani. Faţa lui spână, cu ochi 
mici şi aprinşi ca jăraticul, arăta bestial - dacă ni se 
îngăduie să folosim această expresie - din cauza colţilor 
ascuţiţi care îi ieşeau de sub buzele răsfrânte. Aşezat pe un 
morman de blănuri, îmbrăcat în piei de ren, încălţat cu 
cizme din piele de focă, îşi legăna încet capul vârât într-o 
căciulă îmblănită. 

— Are o figură de şarlatan bătrân! spuse în şoaptă domnul 
Cascabel. De-o parte şi de alta se aţineau două-trei 
persoane mai importante din trib. 

Afară aşteptau vreo cincizeci de indigeni îmbrăcaţi 
aproape la fel ca şeful lor şi cărora nu le puteai ghici sexul 
după haine, pentru că în Noua Siberie bărbaţii şi femeile se 
îmbracă la fel. 

Mai întâi Ciuciuk i se adresă domnului Serghei, căci îi 
ghicise, fără îndoială, naționalitatea, îl întrebă într-o 
rusească uşor de înţeles: 

— Cine eşti? 

— Un supus al ţarului, răspunse domnul Serghei, socotind 
că, poate, titlul acela imperial avea să-l impresioneze pe 
mai-marele arhipelagului. 

— Dar ăştia, reluă Ciuciuk, arătând spre membrii familiei 
Cascabel. 

— Sunt francezi, răspunse domnul Serghei. 

— Francezi, repetă şeful. Se părea că nu auzise niciodată 
de vreun popor ori de vreo populaţie cu acest nume. 


— Ei bine, suntem francezi... francezi din Franţa, 
nemernicule, exclamă domnul Cascabel. 

Dar rosti acestea în limba lui, cu neînfrânarea cuiva care e 
sigur că nu poate fi înţeles. 

— Şi ea? Întrebă Ciuciuk, arătând spre Kayette, despre 
care îşi dăduse seama că era de altă rasă. 

— Indiancă, explică domnul Serghei. 

Apoi se încinse o discuţie foarte aprinsă între el şi Ciuciuk. 
Domnul Serghei traducea pentru familia Cascabel ce era 
mai important. 

Pe scurt, rezultatul acelei întrevederi era că naufragiaţii 
trebuiau să se considere prizonieri, urmând să rămână pe 
insula Kotelnai până când vor plăti, în bani ruseşti, o 
despăgubire de trei mii de ruble. 

— Dar de unde crede fiul ăsta al Marii Ursoaice că o să 
luăm banii? 'Ticăloşii trebuie că au pus mâna pe tot ce mai 
aveaţi, domnule Serghei! 

Ciuciuk făcu un semn şi prizonierii fură scoşi afară. Li se 
îngăduia să se plimbe prin sat, cu condiţia să nu se 
îndepărteze şi, încă din primele zile, îşi dădură seama că 
erau supravegheați îndeaproape. De altfel, plină iarnă fiind, 
le-ar fi fost imposibil să evadeze şi să ajungă pe continent. 

Domnul Serghei şi prietenii săi se duseră imediat la Belle- 
Roulotte. Acolo se buluceau o grămadă de indigeni, rămaşi 
în extaz în faţa maimuţei John Bull, care îi încânta cu cele 
mai nostime strâmbături. Întrucât nu mai văzuseră 
niciodată maimuțe, îşi închipuiau că animalul acela cu păr 
roşcat făcea parte din rasa umană. 

— Măcar tot atâta cât ăştia, observă Cornelia. 

— Da, dar ei o fac de ruşine, spuse domnul Cascabel. Apoi, 
gândindu-se puţin, adăugă: 

— Am greşit când le-am spus ăstora maimuțe. Le sunt 
inferiori în toate privinţele, aşa că te rog să mă ierţi, micul 
meu John Bull. 

John Bull răspunse prin câteva tumbe. Când însă un 
indigen vru să-l apuce de labă, îl muşcă până la sânge. 


— Bravo, John Bull! Muşcă-i! Muşcă-i cât mai tare, strigă 
Sandre. Totuşi, asta se putea sfârşi rău pentru maimuţă şi 
în mod sigur ar fi plătit scump pentru muşcătură, dacă 
atenţia băştinaşilor n-ar fi fost atrasă de apariţia lui Jako, 
care, găsindu-şi colivia deschisă, ieşise să se plimbe legănat. 

Ca şi maimuţele, nici papagalii nu erau cunoscuţi în 
arhipelagurile Noii Siberii. Nimeni nu văzuse vreodată o 
astfel de zburătoare, cu pene atât de viu colorate, cu ochii 
rotunzi, având aparenţa unor ochelari, şi cu ciocul încovoiat 
ca un cârlig. Şi ce efect produse Jako asupra lor când din 
cioc îi ieşiră câteva cuvinte, clar articulate! Pasărea îşi puse 
în valoare întreg repertoriul, spre stupefacţia localnicilor. O 
pasăre care vorbea! Şi, cum erau foarte superstiţioşi, se 
aruncară la pămmt înspăimântați, de parcă vorbele ar fi 
ieşit din gura vreunei divinităţi de-a lor. Domnul Cascabel se 
distra, stârnind papagalul. 

— Hai, Jako! îi striga, zgândărindu-l. Nu te jena, Jako, 
spune-le măgari imbecililor ăstora! 

Iar Jako îi împroşca cu expresiile sale favorite. Şi o făcea 
cu atâta fanfaronadă, încât indigenii o luară în cele din 
urmă la fugă, îngroziţi, în ciuda îngrijorărilor - ce-a mai râs 
întreaga familie - cum avea să spună ilustrul ei şef. 

— Haide, haide! vorbi el, regăsindu-şi ceva din buna 
dispoziţie. Să mă ia naiba dacă nu reuşim să ducem de nas 
turma asta de brute! 

Prizonierii rămaseră singuri şi, întrucât se părea că 
Ciuciuk le lăsa Belle-Roulot-te la dispoziţie, n-avură nimic 
mai bun de făcut decât să se întoarcă în propria lor 
locuinţă. Fără îndoială că locuitorii Noii Siberii o socoteau 
mult inferioară hrubelor lor săpate în zăpadă. 

La drept vorbind, din vehicul nu lipseau decât câteva 
obiecte fără importanţă, însă şi banii ce-i mai rămăseseră 
domnului Serghei - bani pe care Cesar Cascabel n-avea de 
gând să-i lase acolo nici măcar sub formă de despăgubire. 
Până una-alta, era un noroc să poată sta iarăşi în salonaş, în 
sufragerie, în compartimentele vehiculului, decât să 


locuiască prin hrubele infecte din Turkev. Totul era la loc. 
Aşternuturile, uneltele, alimentele conservate, toate 
acestea se pare că nu fuseseră pe placul domnilor şi 
doamnelor din arhipelag. Dacă erau nevoiţi să ierneze 
acolo, pândind prilejul s-o şteargă din insula Kotelnăi, ei 
bine, exact aşa avea să se întâmple, nu-i deranja. între timp, 
putând să umble pe unde le plăcea, domnul Serghei şi 
camarazii săi luară hotărârea să intre în legătură cu cei doi 
mateloţi naufragiaţi în arhipelagul Leahov. Poate că, în bună 
înţelegere cu ei, aveau să-l păcălească în vreun fel oarecare 
pe Ciuciuk, evadând când împrejurările deveneau 
favorabile. 

Restul zilei şi-l petrecură făcând ordine în Belle-Roulotte. 
Tare se mai simţea nevoia, iar Cornelia, gospodină 
meticuloasă cum era, îşi făcea sânge rău din pricina asta. 
Napoleone, Kayette şi Cuişoară avură cu ce să-şi ocupe 
timpul până la culcare. Trebuie să notăm în treacăt că, de 
când se hotărâse să-i joace o festă înălţimii sale Ciuciuk, 
domnul Cascabel îşi recăpătase toată buna dispoziţie de 
altădată, atât de afectată de ultimele lovituri ale soartei. 

A doua zi, el şi domnul Serghei se duseră să-i caute pe cei 
doi mateloţi. Probabil că aceştia se bucurau de aceeaşi 
libertate ca şi ei. Într-adevăr, nu erau închişi şi întâlnirea 
avu loc în pragul locuinţei lor de la capătul satului, fără ca 
indigenii să arate că ar avea ceva împotrivă. 

Mateloţii, unul în vârstă de treizeci şi cinci, celălalt de 
patruzeci de ani, erau ruşi. Traşi la faţă, cu figuri 
înfometate, îmbrăcaţi cu blănuri jerpelite peste hainele 
marinăreşti, marcați de lipsa alimentaţiei şi de frig în 
aceeaşi măsură, cu trăsăturile greu de recunoscut sub 
părul netuns şi barba încâlcită, oamenii aceia aveau un aer 
cât se poate de jalnic. Erau însă bine clădiţi, cu o constituţie 
puternică, încât la nevoie ar fi putut da o mână de ajutor. 
Dar nu păreau prea dornici să facă legături cu străinii 
despre a căror sosire pe insula Kotelnâi auziseră. Şi asta în 
ciuda faptului că se aflau în aceeaşi situaţie, aşadar dorinţa 


de a scăpa ajutându-se unii pe alţii ar fi trebuit să-i apropie 
de familia Cascabel. Domnul Serghei discuta cu cei doi 
bărbaţi în ruseşte. Cel mai în etate spunea că-l cheamă 
Ortik, iar tânărul se numea Kircev. După ce ezitară un timp, 
se hotărâră să vorbească despre ei. 

— Suntem marinari din portul Riga, spuse Ortik. Acum un 
an ne-am îmbarcat la bordul balenierei Seraski, pentru un 
sezon de pescuit în Oceanul îngheţat. Din păcate, la 
sfârşitul pescuitului, nava n-a mai ajuns la timp în 
strâmtoarea Bering, a fost prinsă de gheţuri şi zdrobită la 
nord de insulele Leahov. Întreg echipajul a pierit, în afară 
de Kircev şi de mine. Ne-am suit într-o barcă, iar furtuna 
ne-a împins pe insulele Noii Siberii, unde am căzut în 
mânile acestor indigeni. 

— Când s-a întâmplat asta, întrebă domnul Serghei. 

— Acum două luni. 

— Şi cum v-au primit? 

— La fel ca pe voi, fără îndoială, răspunse Ortik. Suntem 
prizonierii lui Ciuciuk şi nu ne eliberează decât în schimbul 
despăgubirii... 

— Dar de unde s-o luăm? interveni Kircev. Apoi, pe un ton 
repezit, Ortik spuse: 

— Dacă nu cumva aveţi voi banii, şi pentru voi, şi pentru 
n0i... căci mi se pare că suntem compatrioți. 

— Aşa este, răspunse domnul Serghei, însă banii pe care îi 
aveam ni i-au furat localnicii şi suntem la fel de neajutoraţi 
ca Şi voi. 

— Cu atât mai rău! replică Ortik. 

Amândoi povestiră apoi amănunţit despre felul cum trăiau. 
Scobitura aceea strâmtă şi întunecoasă era locuinţa lor; îi 
lăsau în libertate, dar îi supravegheau. Hainele le 
deveniseră zdrenţe, n-aveau altă mâncare decât mâncarea 
băştinaşilor, şi abia dacă le ajungea şi aceea. Erau siguri că 
în sezonul cald, când evadarea devenea posibilă, aveau să 
fie supravegheați mult mai sever. 


— Ajunge o barcă de pescuit ca să poţi fugi pe continent. 
Dar indigenii vor fi, fără îndoială, mult mai prevăzători şi 
poate că ne vor şi închide. 

— Anotimpul cald nu soseşte decât peste patru sau cinci 
luni, spuse domnul Serghei. Şi să rămânem prizonieri până 
atunci... 

— Ştiţi cumva vreo cale de evadare, întrebă cu interes 
Ortik. 

— Deocamdată nu, răspunse domnul Serghei. Până una- 
alta, ar fi normal să încercăm să ne dăm o mână de ajutor. 
Se pare că aţi suferit destul de mult, prieteni, şi dacă vă 
putem fi de vreun folos... 

Cei doi mateloţi îi mulţumiră domnului Serghei, fără prea 
multă amabilitate. Da, dacă din când în când i-ar putea 
ajuta cu.ceva mâncare mai bună, le-ar fi recunoscători. Ei 
nu cereau mai mult, eventual nişte pături, dacă ar binevoi 
să le mai dea. Însă de locuit împreună, nu! Preferau să 
rămână în hruba lor, promițând să le întoarcă vizita. 
Domnul Serghei şi domnul Cascabel - care pricepuse unele 
cuvinte din conversaţie - îşi luară rămas bun de la cei doi 
mateloţi. Oamenii aceia nu aveau o înfăţişare prea 
simpatică, dar ăsta nu era un motiv să le refuze ajutorul. 
Naufragiaţii trebuie să se sprijine între ei. Aşa că le vor 
întinde mâna, pe cât le stătea în puteri s-o facă, iar dacă s- 
ar fi ivit vreo ocazie de evadare, domnul Serghei n-avea să-i 
părăsească. Erau compatrioţii lui! 

Erau nişte oameni, ca şi el! 

Trecură cincisprezece zile în care se obişnuiră treptat cu 
noua situaţie, în fiecare dimineaţă erau obligaţi să apară în 
faţa şefului local şi să-i suporte insistentele cereri de 
despăgubire. Se înfuria, îi ameninţa, îşi invoca idolii. Nu 
pentru el însuşi, ci pentru idoli cerea tributul eliberării. 

— Vulpe bătrână! exclamă domnul Cascabel. Dă-ne mai 
întâi banii înapoi şi, după aceea, o să mai vedem! 

Viitorul se arăta îngrijorător. Oricând era posibil să 
descopere puse în aplicare amenințările acelui Ciuciuk, ori 


mai degrabă „Chouchou”, cum îi spunea domnul Cascabel, 
cu toate că numele de alint i se potrivea ca nuca în perete. 
(Chouchou înseamnă: preferat, iubit, favorit în limba 
franceză.) 

Îşi storcea întruna creierii, gândindu-se cum i-ar putea 
juca o farsă. Ce fel de farsă? 

Nu-i venea nimic în minte. Aşa că se întreba dacă nu 
cumva i se golise sacul, iar când pomenea de sac, îşi avea în 
vedere propriul cap. Într-adevăr, omul care îşi îngăduise să 
scoată la iveală minunata idee, pe cât de cutezătoare, pe 
atât de regretabilă, de a se întoarce în America în Europa 
prin Asia, putea să-ţi spună liniştit şi cât se poate de 
întemeiat că nu era decât un dobitoc. 

— Nici vorbă, Cesar, nici vorbă! îi repeta Cornelia. Găseşti 
tu ceva până la urmă. O să-ţi vină în minte când te gândeşti 
mai puţin. 

— Crezi? 

— Sunt sigură! 

Ce mişcător era să vezi nestrămutata încredere pe care 
doamna Cascabel o arăta geniului soţului ei, în ciuda acelui 
blestemat de proiect de călătorie! 

De altfel, mai era acolo şi domnul Serghei, gata să-i 
îmbărbăteze pe toţi. Însă încercările prin care voia să-l 
determine pe Ciuciuk să renunţe la pretenţiile lui nu 
dădeau nici un rezultat. La urma urmei, nu aveau de ce să 
fie prea nerăbdători. Chiar dacă şeful băştinaş ar fi 
acceptat să-i repună în libertate, familia Cascabel n-ar fi 
putut pleca de pe insula Kotelnâi în miez de iarnă, când 
temperatura oscila între treizeci şi patruzeci de grade sub 
Zero. 

Sosind şi ziua de 25 decembrie, Cornelia îşi propuse să 
dea o oarecare strălucire Crăciunului. Totul se reduse de 
fapt la o masă mai deosebită, mai abundentă ca de obicei, 
dar în care conservele ocupau un loc de cinste, în plus, cum 
nu le lipseau nici făina, nici orezul, nici zahărul, excelenta 


gospodină îşi dădu toată silinţa să facă o prăjitură uriaşă, al 
cărei succes era dinainte asigurat. 

Cei doi mateloţi ruşi fură invitaţi la masă, iar ei acceptară. 
Intrau pentru prima dată în Belle-Roulotte. De cum începu 
unul dintre ei să vorbească - cel pe care îl chema Kircev - 
vocea lui o tulbură pe Kayette. Vocea i se părea cunoscută. 
N-ar fi putut spune, însă, unde-o mai auzise. 

De fapt, nici Cornelia, nici Napoleone şi nici Cuisoară nu se 
arătară încântați de cei doi bărbaţi, care păreau oarecum 
stânjeniţi în prezenţa semenilor lor. Spre sfârşitul mesei, la 
cererea lui Ortik, domnul Serghei trebui să le povestească 
aventurile familiei Cascabel în provincia Alaska. Le spuse 
cum l-au găsit, pe jumătate mort, după tentativa de asasinat 
comisă asupra sa de cei din banda lui Karnov. Dacă ar fi 
avut feţele în lumină, s-ar fi văzut cum cei doi mateloţi au 
schimbat priviri ciudate atunci când se pomenise de crimă. 
Dar amănuntul trecu neobservat şi, după ce primiră câte o 
porţie zdravănă de prăjitură, udată din abundență cu 
vodcă, Ortik şi Kircev plecară din Belle-Roulotte. 

Îndată ce ajunseră afară, unul dintre ei zise: 

— Frumoasă întâlnire! E rusul pe care l-am atacat la 
frontieră şi pe care blestemata asta de indiancă ne-a 
împiedicat să-l lichidăm. 

— Şi să-i luăm banii, adăugă celălalt. 

— Da! Iar miile acelea de ruble se află acum în mânile lui 
Ciuciuk! Prin urmare, cei doi pretinşi mateloţi nu erau în 
realitate decât nişte tâlhari din banda lui Karnov, ale căror 
nelegiuiri băgaseră spaima ta tot vestul Americii. După 
atacul nereuşit asupra domnului Serghei, pe care nu-l 
văzuseră bine la faţă din cauza întunericului, izbutiseră să 
ajungă la Port Clarence. Câteva zile mai târziu, cu o barcă 
furată, încercaseră să treacă peste strâmtoarea Bering; 
dar, duşi de curent, după ce fuseseră gata să piară de sute 
de ori, eşuaseră pe principala insulă din arhipelagul Leahov, 
unde băştinaşii îi luaseră prizonieri. 

VI. 


POPAS DE IARNĂ. 

Aceasta era situaţia în care se aflau domnul Serghei şi 
camarazii săi de călătorie la data de lianuarie 1868. Destul 
de îngrijorătoare prin faptul că locuitorii insulelor Leahov îi 
ţineau prizonieri, ea se complica şi mai mult datorită 
prezenţei lui Ortik şi Kircev. Cine ştie dacă cei doi nemernici 
n-aveau să caute să profite de întâlnirea aceea atât de 
neaşteptată! Din fericire, nu-şi închipuiau că în călătorul 
atacat de ei pe frontiera Alaskăi se ascundea contele 
Narkin, condamnat politic evadat din închisoarea de la 
lakutsk; că domnul Serghei era fugarul care încerca să 
reintre în Rusia cu o trupă de saltimbanci. Dacă ar fi bănuit, 
n-ar fi şovâit nici o clipă să se folosească de acel secret, 
şantajându-l pe contele Narkin, ba chiar predându-l 
autorităţilor ruse în schimbul vreunui avantaj, ori al unei 
recompense. Dar nu exista oare riscul ca întâmplarea să 
dezvăluie un secret ştiut numai de soţii Cascabel? 

De fapt, Ortik şi Kircev continuau să trăiască izolaţi, cu 
toată hotărârea lor ca, la primul prilej, să se alăture 
eforturilor făcute de domnul Serghei spre a-şi recăpăta 
libertatea. 

Era însă cât se poate de limpede că în perioada aceea de 
iarnă polară n-avea sens să se încerce nimic. Atât de frig se 
făcuse, încât până şi aburul respirației îngheţa. 
Termometrul cobora uneori la minus patruzeci de grade. Cu 
neputinţă să suporţi o asemenea temperatură, chiar şi pe 
timp liniştit. Cornelia şi Napoleone nu mai îndrăzneau să 
iasă din Belle-Roulotte şi, de altfel, ceilalţi nici nu le-ar fi 
lăsat. Cât de lungi li se păreau zilele acelea fără soare, sau 
mai degrabă nopţile de aproape douăzeci şi patru de ore! 

Obişnuită cu iernile din nordul Americii, Kayette nu se 
temea să înfrunte frigul de afară. Aşa făceau şi femeile 
localnicilor, îşi vedeau de treburile obişnuite, îmbrăcate cu 
o dublă rochie din piele de ren, înfăşurate într-un cojoc de 
blană, încălţate cu ciorapi călduroşi şi cu mocasini din piele 
de focă, iar pe cap având căciuli căptuşite cu blană de câne. 


Nu li se vedea nici măcar vârful nasului - dar se pare că în 
asta nu era nimic de regretat. 

Domnul Serghei, domnul Cascabel, cei doi fii ai săi şi 
Cuişoară, strâns înfăşuraţi în blănuri, îi făceau zilnic lui 
Ciuciuk o vizită obligatorie. La fel şi cei doi mateloţi ruşi, 
cărora le dăruiseră pături groase. 

Locuitorii din Noua Siberie nu ezită să iasă afară pe orice 
timp. Vânează pe întinsele câmpii îngheţate, îşi potolesc 
setea cu zăpadă, se alimentează cu carnea animalelor ucise 
în drum. Săniile lor foarte uşoare, făcute din maxilare, 
coaste şi fanoane de balenă, sunt fixate pe patine ori pe 
rachete pe care le udă înainte de plecare, ca să-şi facă un 
strat de gheaţă. Echipajele de reni le trag cu rezultate 
dintre cele mai bune. Cânii, de rasă samoiedă, seamănă cu 
nişte lupi şi sunt la fel de sălbatici; au picioare lungi şi blană 
deasă în două culori: alb cu negru sau galben cu maro. 

Când indigenii umblă pe jos, îşi pun rachetele lungi, 
skiurile, altfel zis patina pentru zăpadă, cu care străbat 
rapid distanţe mari pe marginile strâmtorilor ce despart 
diferite insule ale arhipelagului. Ei numesc tundre fâşiile de 
pământ existente cel mai adesea de-a lungul ţărmurilor 
arctice. 

Locuitorii insulelor Leahov nu se pricep la confecţionarea 
armelor nici pe departe cât eschimoşii din America 
septentrională, întreg arsenalul lor ofensiv şi defensiv este 
alcătuit din arcuri şi săgeți. Ca unelte de pescuit au 
harpoanele, cu care atacă balena, şi plasele pentru foci, 
întinse sub gheţuri. Mai folosesc lănci şi cuțite atunci când 
se luptă cu morsele - treabă destul de riscantă, căci 
animalele acestea sunt nişte mamifere primejdioase. 

Dar fiara cea mai de temut cu care au de-a face este ursul 
alb, pe care frigul cumplit din timpul iernii şi nevoia de a-şi 
face rost de mâncare după lungi zile de post îl împing 
uneori până în satele arhipelagului. Trebuie să 
recunoaştem că indigenii dau dovadă de curaj într-o 
asemenea situaţie. Ei nu fug din calea puternicului animal, 


a cărui ferocitate creşte din cauza foamei; cu cuțitul în 
mână, se aruncă hotărâți asupra lui şi de cele mai multe ori 
lupta se sfârşeşte în profitul lor. 

În mai multe rânduri, familia Cascabel fu martora unor 
asemenea atacuri în care ursul polar, după ce rănise grav 
mai multe persoane, cădea răpus de ceilalţi vânători. Tot 
tribul alerga atunci la locul întâmplării, iar satul era în 
sărbătoare. Un adevărat noroc cu carnea aceea de urs - 
excelentă, se pare, pentru stomacurile celor din Noua 
Siberiei Cele mai bune bucăţi ajungeau, cum se şi cuvenea, 
pe masa, ori mai degrabă în blidul lui Ciuciuk. Cât despre 
umilii săi supuşi, primeau fiecare câte o mică parte din ceea 
ce binevoia el să le lase. Prilej de beţii prelungite, după care 
rămâneau cu toţii turtiţi de puterea unei licori făcute din 
lăstari tineri de salcie pitică, din zeamă de merişoare şi din 
nişte boabe galbene recoltate de prin mlaştini, în cantităţi 
mari, în cele câteva săptămâni ale sezonului cald. Adevărul 
e că urşii sunt rari în acele arhipelaguri şi nu se poate conta 
pe ei ca vânat, mai ales din cauza riscurilor presupuse de 
captură. Aşa că alimenaţia de bază a localnicilor rămâne 
carnea de ren, iar din sângele animalului femeile gătesc o 
supă ce nu stârni decât, dezgust familiei Cascabel. 

Dacă vă întrebaţi cum trăiesc renii pe timp de iarnă, o să 
vă răspundem că aceste animale izbutesc să-şi găsească 
alimentaţia vegetală până şi sub straturile groase de 
zăpadă. De altfel, înainte de a se lăsa frigul, se strâng 
enorme cantităţi de furaje, suficiente pentru alimentaţia 
miilor de rumegătoarexle pe teritoriul Noii Siberii. 

— Mii şi mii! Şi când te gândeşti că vreo douăzeci ne-ar 
scoate din încurcătură! spunea domnul Cascabel, preocupat 
de felul cum şi-ar fi putut înlocui atelajul. E momentul să 
insistăm asupra faptului că locuitorii insulelor Leahov nu 
sunt numai idolatri, ci şi foarte superstiţioşi: atribuie totul 
divinităţilor şi se supun orbeşte idolilor ciopliţi de propriile 
lor mâni. Această idolatrie ţine loc de credinţă, iar marele 
şef Ciuciuk, mai mult decât oricine altul, îşi practica religia 


cu un fanatism foarte pe placul supuşilor săi. În fiecare zi, 
Ciuciuk se ducea la un fel de templu, ori mai curând loc 
sfânt, numit Vorspiuk, adică „grota rugăciunilor”. 
Reprezentate prin nişte simpli stâlpi de lemn vopsiți în 
culori ţipătoare, divinităţile erau aşezate în fundul unei 
scobituri în stâncă, unde indigenii se închinau rând de rând. 
Nu mergeau cu intoleranţa până acolo încât să interzică 
străinilor să se apropie de Vorspiuk; dimpotrivă, îi invitau în 
lăcaş. Prin urmare, domnul Serghei şi camarazii lui îşi 
putură satisface curiozitatea, vizitând idolii neosiberieni. 

În vârful fiecărui stâlp rânjeau nişte capete hidoase de 
zburătoare, cu ochi rotunzi şi roşii, cu ciocuri enorme, larg 
deschise, cu creste de os care se curbau în formă de 
coarne. Credincioşii se întindeau la baza acestor stâlpi, îşi 
lipeau urechea de ei, îşi făceau rugile şi, cu toate că zeul nu 
le răspundea niciodată, plecau cu convingerea că i-au auzit 
răspunsul ca fiid în general potrivit cu gândul ascuns al 
adoratorului. Când era vorba de vreun nou tribut pe care 
Ciuciuk voia să-l impună supuşilor săi, şarlatanul obținea 
întotdeauna aprobarea divină şi nimeni n-ar fi cutezat să se 
opună vreunei porunci venite de la asemenea înălţime. 


O dată pe săptămână avea loc o ceremonie mai importantă 
în sensul că localnicii mergeau acolo cu mare pompă. Chiar 
dacă era cumplit de frig, chiar dacă viscolul se dezlănţuia 
cu violenţă, secerându-te de pe picioare, toţi îl urmau fără 
şovăire pe Ciuciuk la Vorspiuk. lar de când sosise Belle- 
Roulotte, cu ce credeţi că se găteau bărbaţii şi femeile 
pentru solemnitatea aceea? Cu zorzoanele furate trupei şi 
purtate de ei peste îmbrăcămintea proprie; maiourile 
lăbărţate ale domnului Cascabel, fustele decolorate ale 
Corneliei, cămăşile copiilor, coiful cu panaş al lui Cuişoară! 
Şi trompeta în care unul din ei sufla mai-mai să-şi dea 
sufletul, trombonul din care altul scotea sunete 
neverosimile, toba mică şi toba mare, toate instrumentele 
orchestrei de calci contribuiau, printr-ua vacarm asurzitor, 
la strălucirea sărbătorii. 

Văzând una ca asta, domnul Cascabel ţipase la nemernicii, 
la hoţii care-şi permiteau să-i folosească astfel costumele, 
care amenințau să-i dezarticuleze trombonul, să-i strice 
trompeta şi să-i spargă toba! 

— Ticăloşilor! Ticăloşilor, răcnea întruna, şi nici măcar 
domnul Serghei nu reuşea să-l calmeze. 

Dacă o ţineau înainte aşa, situaţia începea să devină 
enervantă, pe cât de încet se scurgeau zilele şi săptămânile. 
Şi, în fond, cum urma să arate sfârşitul acestei aventuri, 
dacă avea cumva vreun sfârşit? Timpul pe care nu-l mai 
puteau folosi pentru exerciţii - iar domnul Cascabel se 
temea că trupa va ajunge extrem de anchilozată în târgul 
de la Perm - timpul acela nu trecea totuşi fără folos. Ca să 
nu-i vadă căzuţi pradă descurajării, domnul Serghei le 
stârnea mereu interesul prin lecţii, prin diverse întâmplări 
povestite. În revanşă, domnul Cascabel ţinu să-l înveţe mai 
multe trucuri şi scamatorii - pentru propria sa plăcere, 
spunea, în realitate, asta i-ar fi fost de ajutor domnului 
Serghei dacă vreodată ar fi trebuit să joace cu adevărat 
rolul de saltimbanc, spre a păcăli poliţia rusă. Cât despre 
Jean, el îi desăvârşea tinerei indience instruirea. Eleva 


începea să scrie şi să citească sub îndrumarea tânărului ei 
profesor. Kayette era nespus de inteligentă, iar Jean se 
dovedea destul de zelos ca s-o facă să progreseze. Era oare 
sortit ca băiatul acela minunat, atât de dotat, să fie doar un 
biet artist de circ, neînstare să urce pe scara socială? 

Un asemenea secret rămânea în seama viitorului, dar ce 
viitor îi era rezervat familiei ajunse în puterea unui trib 
sălbatic de la capătul lumii cunoscute? 

Într-adevăr, pretenţiile lui Ciuciuk nu păreau să se fi 
schimbat. Nu voia să-şi elibereze captivii fără despăgubire, 
iar ajutoare din afară n-aveau cum să primească. Prin 
urmare, cum să facă rost de banii ceruţi de hrăpăreţul 
conducător al insulelor Leahov? 

E drept că familia Cascabel poseda o comoară - fără să 
ştie de ea. Comoara era pepita, faimoasa pepită a tânărului 
Sandre; puştiul, cel puţin, n-avea nici o îndoială că 
reprezenta o valoare. Când nu-l vedea nimeni, o scotea din 
ascunzătoare, o admira, o ştergea, o lustruia. Sigur că n-ar 
fi stat pe gânduri să o sacrifice ca să-şi răscumpere familia. 
Dar „Chouchou” n-ar fi primit niciodată, în locul banilor 
lichizi, o bucată de aur de forma şi aparenţa unei pietre. 
Aşa.că Sandre rămânea la ideea lui de a aştepta până când, 
întors în Europa, îşi va putea schimba pepita pe bani 
frumoşi, înlocuind astfel în mod fericit dolarii furaţi în 
America. 

Ce minunată lovitură, la urma urmei, cu condiţia să poată 
reveni vreodată în Europa! 

Oricum, întoarcerea nu părea să fie prea apropiată. Asta îi 
preocupa şi pe cei doi răufăcători, pe care ghinionul îi 
scosese în calea familiei Cascabel. Într-o zi - era 23 ianuarie 
- Ortik se prezentă la Belle-Roulotte să discute cu domnul 
Serghei, cu Jean şi cu tatăl acestuia, despre întoarcerea în 
patrie. Scopul său era, însă, să afle ce aveau de gând 
prizonierii în caz că Ciuciuk le îngăduia să plece de pe 
insula Kotelnâi. Începu printr-o întrebare: 


— Domnule Serghei, când aţi pornit din Port Clarence, 
aveaţi de gând să iernaţi în Siberia? 

— Da, răspunse domnul Serghei, căzuserăm de acord să 
încercăm să ajungem în vreun orăşel, unde am fi rămas 
până începe sezonul cald. De ce mă întrebi, Ortik? 

— Fiindcă aş vrea să ştiu dacă vă reluaţi traseul, admițând 
că blestemaţii ăştia de localnici vă lasă să plecaţi. 

— Nicidecum, răspunse domnul Serghei. 

— Ar însemna să prelungim inutil un drum şiaşa destul de 
lung. După mine, e mai bine s-o luăm de-a dreptul spre 
Rusia europeană, ţinând spre una din trecătorile munţilor 
Ural. 

— În nordul lanţului, îmi închipui! 

— De bună seamă, pentru că ar fi calea cea mai scurtă pe 
care am urma-o prin stepă (şi aici, ca şi în alte părţi ale 
romanului, autorul foloseşte oarecum impropriu cuvântul 
stepă pentru a denumi forme geografice cunoscute 
îndeobşte prin denumirile de tundră şi taiga.) 

— Dar vehiculul, domnule Serghei? insistă Ortik. Îl lăsaţi 
aici? 

Fără îndoială, domnul Cascabel înţelegea despre ce era 
vorba, căci se grăbi să răspundă: 

— Belle-Roulotte 1 S-o lăsăm aici? Nici gând, dacă izbutesc 
să fac rost de un atelaj, iar peste puţin timp... sper că... 

— Ai vreo idee? se interesă domnul Serghei. 

— Deloc. Dar Cornelia îmi spune tot timpul că o să-mi vină 
una şi Cornelia nu s-a înşelat niciodată. E o femeie 
superioară şi care mă cunoaşte bine, domnule Serghei. 
Mereu acelaşi, uluitorul Cesar Cascabel, mereu încrezător 
în steaua sa, incapabil să admită că patru francezi şi trei 
ruşi n-aveau să-i vină de hac lui Ciuciuk. Domnul Serghei îi 
comunică lui Ortik părerea domnului Cascabel în privinţa 
vehiculului. 

— Pentru hardughia asta aveţi nevoie de un atelaj de reni, 
observă matelotul rus, dornic să insiste, după câte se vedea, 
asupra subiectului. 


— Aşa-i cum spui. 

— Şi credeţi că a să vi-i dea Ciuciuk? 

— Cred că domnul Cascabel va găsi un mijloc prin care să-l 
oblige. 

— Şi-o să încercaţi să ajungeţi pe coasta Siberiei, 
traversând banchiza? 

— Exact! 

— În cazul ăsta, domnule Serghei, trebuie să porniţi 
înaintea dezgheţului, adică în cel mult trei luni. 

— Fireşte. 

— Dar cum anume? 

— Poate că localnicii ne vor lăsa să plecăm. 

— Nu-mi vine să cred, fiindcă n-aveţi cu ce plăti 
răscumpărarea. După ce i se tălmăcise părerea lui Ortik, 
domnul Cascabel răspunse prompt: 

— Dacă nu cumva nătărăii ăştia vor fi siliţi să ne lase... 

— Forţaţi? De cine, întrebă Jean. 

— De împrejurări! 

— De împrejurări, tată? 

— Da! Asta e. Împrejurările, fiule, împrejurările! 

Şi se scărpina în cap, mai-mai să-şi smulgă părul, 
nereuşind să scoată de-acolo nici o soluţie. 

— Prieteni, zise domnul Serghei, important e să vedem ce- 
am face dacă indigenii refuză să ne lase liberi. Plecăm fără 
consimţământul lor? 

— Putem încerca, domnule Serghei, răspunse Jean. Dar 
am fi nevoiţi să abandonăm Belle-Roulotte. 

— Nu vorbi aşa, Jean, strigă domnul Cascabel. Îmi frângi 
inima. 

— M-am gândit bine, tată! 

— Nu! Belle-Roulotte este casa noastră umblătoare. 
Acoperişul sub care te-ai fi putut naşte, băiete! S-o lăsăm la 
cheremul acestor amfibii, al acestor... 

— Dragul meu Cascabel, interveni domnul Serghei, vom 
face tot ce ţine de noi a să-i determinăm pe băştinaşi să ne 
redea libertatea. Dar, cum cel mai probabil că vor refuza 


singura noastră şansă ar fi evadarea. Şi n-am reuşi să 
înşelăm vigilenţa lui Ciuciuk decât părăsind... 

— Casa Familiei Cascabel, exclamă şeful trupei, dând 
impresia că rostogolea o grămadă de r, deşi în cuvintele 
acelea nu exista niciunul. 

— Tată, spuse Jean, - cred că ar mai fi o posibilitate de 
salvare şi lucrurile s-ar rezolva. 

— Care anume? 

— De ce n-ar încerca unul dintre noi să plece, să ajungă pe 
continent şi să lunţe autorităţile ruseşti? Domnule Serghei, 
mă ofer cu plăcere. 

— Asta niciodată! vorbi cu hotărâre domnul Cascabel. 

— Nu, să nu faceţi aşa ceva! spuse tot atât de hotărât 
Ortik, atunci când domnul Serghei îi explică propunerea lui 
Jean. 

Domnul Cascabel şi matelotul se dovedeau a fi pe aceeaşi 
poziţie faţă de subiectul discutat. Dacă unul se gândea, 
însă, numai la primejdia în care s-ar trezi contele Narkin 
odată încăput pe mâna autorităţilor ruseşti, celălalt nu se 
sinchisea şi de puţin de asta, ci de cu totul altceva. 

De altfel, luând în considerare un alt aspect al propunerii 
lui Jean, domnul Serghei spuse: 

— Te recunosc, inimosul meu băiat, şi îţi mulţumesc că vrei 
să te sacrifici pentru noi. Dar sacrificiul tău n-ar avea nici o 
şansă de izbândă. Să te aventurezi în miezul iernii arctice 
peste banchiză, să străbaţi cele o sută de leghe ce despart 
insula Kotelnâi de continent, asta ar fi nebunie curată! Ai 
pieri pe drum, bietul de tine! Nu, prieteni, n-o să ne 
despărţim, iar dacă vom reuşi într-un fel sau altul să plecăm 
din arhipelagul Leahov, o vom face cu toţii împreună. 

— Bine spus, observă domnul Cascabel, şi vreau ca Jean 
să-mi promită că n-o să întreprindă nimic fără încuviințarea 
mea. 

— Îţi promit, tată. 

— Iar când spun că plecăm toţi, reluă domnul Serghei, 
adresându-se lui Ortik, vreau să se înţeleagă că dumneata 


şi Kircev o să veniţi cu noi. Nu vă lăsăm în mânile 
indigenilor. 

— Vă mulţumesc, domnule Serghei, răspunse Ortik. Kircev 
şi cu mine vom căuta să vă fim de folos în călătoria prin 
Siberia. Deocamdată nu se poate face nimic. Dar trebuie să 
fim pregătiţi de fugă înaintea dezgheţului. De cum se va 
domoli gerul. Cu acestea, Ortik se retrase. 

— Da, reluă domnul Serghei, - va trebui să fim gata. 

— O să fim! declară domnul Cascabel. Ce anume o să 
facem pentru asta? Să n-ajung ziua de mâne dacă am 
habar! 

Într-adevăr, în ce fel i-ar fi putut spune adio lui Ciuciuk, cu 
sau fără voia lui, aceasta era întrebarea, sau măi bine zis 
problema la ordinea zilei. Foarte greu ar fi putut înşela 
vigilenţa băştinaşilor. Pe Ciuciuk nu mai sperau să-l facă să 
cadă la o învoială mai rezonabilă. Le rămânea doar o 
singură cale: să-l „tragă pe sfoară”, vorba domnului 
Cascabel, rostită de douăzeci de ori pe zi. 

Şi tocmai asta se şi străduia să facă! Dar fără succes îşi 
„comprima căpăţâna”, ca să folosim una din expresiile sale 
preferate; luna ianuarie se sfârşea fără ca el să fi găsit ceva 
în fundul sacului. 

VII. 

O REUŞITĂ FARSĂ A DOMNULUI CASCABEL. 

Începutul lui februarie fu cumplit de aspru - o lună în care, 
la acea latitudine, se întâmplă să îngheţe mercurul în 
termometre. Sigur că rămânem încă departe de 
temperaturile spaţiului interstelar, de cele două sute 
şaptezeci şi trei de grade sub zero, capabile să imobilizeze 
moleculele corpurilor în ceea ce s-a numit starea solidă 
absolută. Şi totuşi, ai fi zis că moleculele din aer nu mai 
alunecau Unele pe lângă altele, că atmosfera se solidificase. 
Respirat, aerul ardea ca focul. Se făcuse atât de frig, încât 
cei din Belle-Roulotte hotărâră să nu mai iasă afară. Cerul 
era nemaipomenit de limpede, iar constelaţiile străluceau 
nespus de puternic; aveai impresia că ajungi cu privirea 


până în străfundurile bolţii cereşti. Lumina zilei, spre 
amiază, era doar un amestec de zori şi asfinţit. 

Băştinaşii înfruntau totuşi, din obişnuinţă, asprele condiţii 
de climă ale locului. Dar ce măsuri îşi mai luau pentru ca 
picioarele, mânile, nasul să nu le îngheţe subit! Corpul şi-l 
înfăşurau în piei de ren, pe cap îşi trăgeau gluga, astfel că 
nimic din om nu rămânea la vedere. Erau nişte pachete de 
blănuri umblătoare. Şi de ce, oare, trebuiau să se 
aventureze afară din locuinţe? Din ordinul lui Ciuciuk. 
Aveau misiunea să se asigure că prizonierii, care nu-l mai 
puteau vizita zilnic, nu şterseseră putina. Măsură de 
prevedere deplasată, pe o asemenea vreme. 

— Bună seara, mutre de focă, le striga dinăuntru domnul 
Cascabel, văzându-i prin ferestruicile cărora le dezgheţa 
sticla pe partea dinspre interior. Cred că animalele astea au 
sânge de amfibie în vine! Se plimbă, nici că le pasă, prin 
locuri unde nişte oameni de treabă ar îngheţa în cel mult 
cinci minute. 

În compartimentele vehiculului ermetic închis, 
temperatura se menținea la un nivel suportabil. Făceau 
focul în soba din bucătărie cu lemn fosil, economisind astfel 
rezerva de petrol, iar căldura se răspândea în toate 
încăperile, încât acestea chiar trebuiau aerisite din când în 
când. Dar atunci, abia dacă deschideau uşa dinspre 
avantren, că lichidele din interior îngheţau instantaneu. 
Între temperatura de afară şi cea dinăuntru era o diferenţă 
de cel puţin patruzeci de grade - lucru pe care domnul 
Serghei l-ar fi putut constata cu precizie, dacă băştinaşii n- 
ar fi furat termometrele. 

La sfârşitul celei de-a doua săptămâni din februarie, gerul 
avea tendinţa să se mai înmoaie puţin. Vântul îşi schimbase 
direcţia spre sud, iar viscolele începură să bântuie din nou, 
cu o furie cumplită, ţinuturile Noii Siberii. Dacă Belle- 
Roidotte n-ar fi fost adăpostită după nişte stânci înalte, n-ar 
fi reuşit să facă faţă rafalelor. Cum era îngropată în zăpadă 
până deasupra roţilor, puteau fi liniştiţi în privinţa ei. Mai 


trecură încă nişte valuri de frig puternic, modificând brusc 
starea atmosferei. Cu toate acestea, pe la jumătatea lunii 
temperatura medie nu mai cobora sub minus douăzeci de 
grade. 

Domnul Serghei, domnul Cascabel, Jean, Sandre şi 
Cuişoară îndrăzniră să-şi scoată iarăşi nasul afară, luându-şi 
cele mai minuţioase măsuri de prevedere pentru ca 
trecerea de la o temperatură la alta să nu se facă prea 
brusc. Din punct de vedere medical, aici era pericolul cel 
mai mare. 

Împrejurimile campamentului dispăruseră cu totul sub 
covorul alb, încât era imposibil să deosebeşti denivelările 
terenului. Şi nu din lipsă de lumină, căci vreme de două 
ceasuri orizontul prindea, în partea de sud, o lumină 
alburie, o răsfrângere a razelor de soare, fără căldură, dar 
care urma să sporească o dată cu apropierea echinocţiului 
de primăvară. Putură, aşadar, să se plimbe puţin, întâi şi- 
ntâi, din ordinul categoric al lui Ciuciuk, se duseră la 
locuinţa acestuia. 

„ Nimic nu se schimbase în hotărârile încăpăţânatului 
indigen. Prizonierii fură avertizaţi să aducă neîntârziat cele 
trei mii de ruble, sau, în caz contrar, Ciuciuk avea să vadă 
ce-i rămânea de făcut. 

— Ticălos ordinar, îi răspunse domnul Cascabel în acea 
franceză curată pe care „înălţimea sa” n-o putea pricepe. 
„Da! De trei ori bestie! De patru ori brută! Rege peste 
idioţi! 

E adevărat însă că toate acele calificative, atât de potrivite 
şefului din arhipelagul Leahov, nu schimbau deloc lucrurile. 
Mai grav era că Ciuciuk ameninţa să treacă la măsuri 
drastice. 

Şi tocmai în furia sa oarbă, domnului Cascabel îi veni o 
idee genială - ceea ce nu trebuie să surprindă la un om din 
cale-afară de descurcăreţ. 

— Pe toate focile, exclamă el într-o dimineaţă, - îi dau gata 
cu farsa asta, cu farsa asta grozavă! Şi de ce nu mi-ar reuşi, 


cu nişte bieţi nătărâi? 

Deşi îi scăpaseră asemenea fraze, domnul Cascabel hotărî 
să păstreze secretul. Nu spuse nimănui nimic, nici măcar 
domnului Serghei sau Corneliei. Se părea, totuşi, că una din 
condiţiile esenţiale pentru reuşita planului său era să 
vorbească bine limba rusă - limbă folosită de toate 
populaţiile din Siberia septentrională. Astfel că, în vreme ce 
Kayette se perfecționa în studiul francezei sub îndrumarea 
prietenului său Jean, domnul Cascabel se decise să se 
perfecţioneze în studiul limbii ruse sub îndrumarea 
prietenului său Serghei. Şi unde ar fi găsit oare vreun 
profesor mai devotat? 

Prin urmare, în ziua de 16 februarie, pe când se plimba cu 
domnul Serghei pe lângă Belle-Roulotte, îi împărtăşi 
dorinţa sa de a-i învăţa mai bine limba. 

— Vezi dumneata, dacă tot mergem, în Rusia, mi-ar fi de 
folos să vorbesc ruseşte şi o să mă simt în largul meu cât 
vom sta la Perm şi la Nijni. 

— De acord, dragul meu Cascabel, răspunse domnul 
Serghei. Dar, cu câtă rusă ştii, te descurci destul de bine. 

— Nu, domnule Serghei! E adevărat că înţeleg puţin ce mi 
se spune, dar nu prea reuşesc să mă fac eu înţeles, şi 
tocmai asta aş vrea. 

— Cum doreşti. 

— De altfel, domnule Serghei, e nevoie să ne umplem 
timpul cu ceva. 

În definitiv, propunerea domnului Cascabel nu era de loc 
surprinzătoare şi nimeni nu se arătă mirat. 

Iată-l, deci, buchisind ruseşte cu domnul Serghei, câte 
două-trei ore pe zi, preocupat mai mult de pronunție decât 
de gramatică. Lăsa impresia că la asta ţine în mod deosebit. 
Or, dacă ruşii vorbesc cu destulă uşurinţă limba franceză, 
chiar fără accent străin, pentru francezi e ceva mai greu să 
vorbească ruseşte. Nu-i deloc complicat să ne închipuim 
strădaniile domnului Cascabel, eforturile pe care le făcea ca 
să pronunţe cât mai corect, umplând cu vocea sa încăperile 


din Belle-Roulotte. Şi într-adevăr, având înclinații înnăscute 
pentru limbi, făcuse progrese menite să-i uimească pe toţi 
ceilalţi. După lecţie, se ducea pe plajă şi acolo, sigur că nu-l 
putea auzi nimeni, exersa. Rostea cu voce tare diverse 
fraze, intonându-le în fel şi chip şi silindu-se să pronunţe 
consoana r aşa cum fac ruşii. lar pentru asta trebuia să se 
dezveţe de obişnuinţa unor vibrații adânc fixate în exerciţiul 
meseriei sale de saltimbanc. Uneori se întâlnea cu Ortik şi 
cu Kircev şi, cum cei doi mateloţi nu ştiau o boabă 
franţuzeşte, vorbea cu ei în limba lor, asigurându-se în felul 
acesta că începea să se facă înţeles destul de mulţumitor. 

De la un timp, cei doi veneau mai des la Belle-Roulotte. 
Mereu intrigată de vocea lui Kircev, Kayette încerca să-şi 
amintească în ce împrejurări o mai auzise. Lia discuţiile 
dintre Ortik şi domnul Serghei lua acum parte şi domnul 
Cascabel. Vorbeau, de fiecare dată, despre modul în care ar 
fi putut părăsi insula şi nu ajungeau la nici o soluţie. 

— Mai avem o şansă să ne întoarcem acasă, spuse într-o zi 
Ortik. 

— Nu ne-am gândit niciodată la ea, dar s-ar putea ivi pe 
neaşteptate. 

— Care, întrebă domnul Serghei. 

— Când marea polară o să fie iarăşi navigabilă, se 
întâmplă adesea ca vreo balenieră să treacă pe lângă 
arhipelagul Leahov, răspunse matelotul. În cazul ăsta putem 
face semne, ca s-o chemăm încoace. 

— Ar însemna să-i expui pe cei din echipaj riscului de a 
ajunge şi ei prizonierii lui Ciuciuk, în loc să ne elibereze, 
observă domnul Serghei. Un echipaj redus va cădea cu 
uşurinţă în mânile băştinaşilor. 

— De fapt, interveni domnul Cascabel, marea nu va fi 
curățată de gheţuri decât peste vreo trei luni, iar eu n-am 
atâta răbdare! 

Iar după o clipă de gândire, adăugă: 

— Şi apoi, dacă am reuşi să ne îmbarcăm pe vreo 
balenieră, fie şi cu învoirea acestui bătrân minunat care e 


Chouchou, Belle-Roulotte tot pierdută ar fi... 

— Va trebui, fără îndoială, să ne resemnăm în privinţa 
asta, aprecie domnul Serghei. 

— Să ne resemnăm! izbucni domnul Cascabel. Hai să fim 
serioşi! 

— Ai găsit cumva vreo soluţie? 

— Ei, ei! 

Domnul Cascabel nu spuse mai mult. Dar ce surâs avea pe 
buze, şi ce sclipiri în privire! 

Când îi ajunse la urechi un asemenea răspuns, Cornelia 
simţi nevoia să comenteze: 

— În mod precis, Cesar a pus ceva la cale. Ce anume? Nu 
ştiu. La urma urmei, de la unul ca el te poţi aştepta la orice. 
— Tata e mai şmecher decât domnul Ciuciuk, zise micuța 

Napoleone. 

— Aţi observat că de la un timp îi spune „bătrân minunat”? 
întrebă Sandre. Asta-i un semn de prietenie. 

— Numai dacă nu cumva e chiar invers, spuse Cuişoară. 

În partea a doua a lunii februarie, temperatura crescu 
simţitor. Suflând dinspre sud, vântul aducea curenţi de aer 
mai puţin rece şi-i împrăştia în atmosferă. Nu mai era timp 
de pierdut. După ce îi prinsese o dată dezgheţul în 
strâmtoarea Bering, din pricina iernii întârziate, ar fi fost 
culmea ghinionului să se expună aceleiaşi primejdii datorită 
primăverii timpurii. Dacă planul domnului Cascabel reuşea, 
dacă l-ar fi convins pe Ciuciuk să-l elibereze împreună cu 
personalul şi materialul său, trebuiau să plece până când 
câmpul de gheaţă, uniform întărit, mai exista între 
arhipelagul Leahov şi coasta siberiană. 

Un atelaj de reni putea parcurge distanţa respectivă în 
condiţii relativ bune, iar călătorii n-ar fi avut de ce să se 
teamă că banchiza s-ar fi dislocat. 

— Spune-mi, dragul meu Cascabel, îl întrebă întro zi 
domnul Serghei, speri, aşadar, că ticălosul de Ciuciuk o să-ţi 
dea renii de care ai nevoie pentru ca vehiculul să ajungă pe 
continent? 


— Domnule Serghei, răspunse grav domnul Cascabel, 
Chouchou nu-i deloc ticălos. Dimpotrivă, e un ins 
respectabil şi minunat! Dacă ne lasă să plecăm, o să ne 
îngăduie să ducem şi această Belle-Roulotte, iar dacă ne 
îngăduie s-o ducem, atunci n-are altceva de făcut decât să 
ne dea douăzeci de reni, cincizeci, o sută, o mie, câţi o să-i 
cer! 

— Înseamnă că-l ai la mână! 

— Dacă-l am la mână pe Chouchou? E ca şi cum i-aş ţine 
nasul între degete, domnule Serghei. Iar eu, când ţin ceva, 
ţin bine! 

Mereu aceeaşi comportare de om sigur pe sine, şi mereu 
acelaşi zâmbet plin de satisfacţie! Chiar atunci, ducându-şi 
două degete la buzele ţuguiate, trimise un sărut pe adresa 
„înălţimii sale” indigene, înțelegând că dorea să păstreze o 
discreţie absolută în privinţa planurilor sale, domnul 
Serghei avu tactul de a nu insista să le afle. O dată cu 
îmblânzirea frigului, supuşii lui Ciuciuk începură să-şi reia 
activităţile obişnuite, vânătoarea de păsări, prinderea 
focilor ieşite din nou deasupra banchizei. Totodată, 
ceremoniile întrerupte de gerul cel mare îi aduceau pe 
credincioşi în grota cu idoli. 

Participarea întregului trib dădea multă strălucire fiecărei 
zi de vineri. Se pare că vinerea este duminica Noii Siberii. 
Or, vineri, 29 februarie - anul 1868 fiind bisect - urma să 
aibă loc o procesiune generală a băştinaşilor. 

În ajun, seara, domnul Cascabel le spuse celorlalţi, la 
culcare: 

— Mâne mergem la ceremonia din Vorspiuk, împreună cu 
prietenul nostru Chouchou. 

— Ce? Chiar vrei tu asta, Cesar, întrebă Cornelia. 

— Vreau! 

Ce putea să însemne răspunsul acela atât de categoric? 
Oare domnul Cascabel spera săl îmbuneze pe şeful insulelor 
Leahov, participând la adoraţiile sale superstiţioase? Fără 
îndoială, Ciuciuk avea să fie încântat să-şi vadă prizonierii 


omagiind divinităţile locului. Dar.să le venereze, să 
îmbrăţişeze religia indigenă, asta era cu totul altceva şi 
probabil că domnul Cascabel n-ar fi mers până la apostazie 
ca să fie pe placul „înălţimii sale” neosiberiene. Ptiu! 

Oricum, a doua zi în zori întreg tribul se afla în mişcare. 
Timp splendid, temperatură de numai zece grade sub zero. 
Ziua se lungise deja la patru-cinci ore, arătând vagi urme 
de raze de soare alunecate pe deasupra orizontului. 

Localnicii ieşiseră din bordeie. Bărbaţi, femei, copii, 
bătrâni, adulţi, cu toţii îşi puseseră hainele cele mai bune, 
cojoace din piele de focă, pantaloni din piele de ren, cu 
părul lăsat la vedere. Era o paradă fără seamân: blănuri 
albe şi negre, căciuli împodobite cu perle false, pieptare 
colorate, fâşii de piele legate peste frunte, cercei, brățări, 
podoabe din os de morsă, încrustate, atârnate de cartilajul 
nasului. 

Şi totuşi, se pare că lucrurile acelea nu erau suficiente 
pentru o asemenea solemnitate. Unele persoane mai 
însemnate din trib socotiseră nimerit să se împodobească şi 
mai bogat, folosind în acest scop diferite obiecte furate din 
Belle-Roulotte. Într-adevăr, pe lângă faptul că îmbrăcaseră 
costumele de saltimbanc, cu fir sclipitor şi zorzoane, pe 
lângă tichiile de clovn şi caschetele de general pe care şi le 
puseseră pe cap, unii purtau în bandulieră o coardă de care 
atârnau inelele folosite în exerciţiile de jonglerie, alţii îşi 
atârnaseră la brâu o grămadă de bile şi de haltere, în 
sfârşit, marele şef Ciuciuk îşi expune pe piept, cu mare 
pompă, un barometru aneroid, ca pe o decorație a vreunui 
ordin de curând inventat de suveranul Noii Siberii. 

Iar instrumentele din orchestra de circ îşi amestecau 
sunetele într-un concert înfiorător, într-un vacarm 
spărgător de timpane, trompeta concurând cu trombonul, 
toba mică dând replică tobei mari. 

Cornelia şi copiii erau cumplit de furioşi la auzul unor 
astfel de cacofonii asurzitoare. Ar fi avut chef să-i fluiere pe 


artiştii care, după părerea lui Cuişoară, se comportau „ca 
nişte foci”. 

Ei bine, lucru de necrezut: domnul Cascabel le zâmbea 
acelor interpreţi barbari. Le făcea complimente, îi lăuda, 
bătea din palme strigând „bravo” şi spunea întruna: 

— Oamenii ăştia mă uimesc cu adevarat! Sunt deosebit de 
dotați pentru muzică şi, dacă ar vrea să se angajeze în 
trupa mea, garantez că ar avea mare succes la târgul din 
Perm, şi la fel la cel din Saint Cloud! 

În mijlocul îngrozitorului tumult, procesiunea străbătea 
satul, îndreptându-se spre locul sacru unde idolii aşteptau 
să fie proslăviţi de credincioşi. Ciuciuk era în frunte. 
Imediat după el veneau domnul Serghei şi domnul 
Cascabel, apoi familia şi Cei doi mateloţi ruşi, escortaţi de 
toată suflarea din Turkev. 

Convoiul se opri în faţa grotei care adăpostea, în adânc, 
divinităţile indigene, Înfăşurate în blănuri superbe şi 
decorate cu picturi împrospătate special în vederea acelei 
ceremonii. 

Ciuciuk intră în Vorspiuk cu mânile ridicate şi, după ce îşi 
plecă smerit capul de trei ori, se lăsă pe vine, pe un covor 
din piele de ren, întins pe jos. Era modul de a îngenunchea 
al localnicilor.: 

Domnul Serghei şi camarazii săi se grăbiră să-l imite pe 
şeful satului, iar ceilalţi se prosternară la rândul lor. 

După ce se făcu din nou linişte solemnă, Ciuciuk, cu 
intonaţia unui predicator anglican, adresă câteva cuvinte 
jumătate cântate, jumătate şoptite, celor trei idoli, superbi 
în măreţia lor hieratică. 

Deodată, o voce îi răspunse - o voce puternică, bine 
timbrată, care se auzi până în colţul cel măi îndepărtat al 
grotei. 

Minune! Vocea ieşea din ciocul uneia dintre divinităţi, cea 
din dreapta, şi iată ce rosti ea în limba rusă: „Ani sviati, eţi 
inostranţi, katorâe ot zăpada prişli! Zăcem ti în poderjaeş? 


Asta însemna: „Aceşti străini care vin din Apus sunt sfinţi! 
De ce îi ţii prizonieri? 

Auzite clar de toţi închinătorii, cuvintele acelea stârniră 
stupoare generală. Pentru prima dată, zeitățile din Noua 
Siberie binevoiau să stea de vorbă cu adoratorii lor. 

Chiar atunci o altă voce, şi mai puternică, poruncitoare, 
ieşi din ciocul idolului din stânga, articulând vibrant: „Îţi 
poruncesc să-i pui în libertate pe aceşti prizonieri! 
Poruncesc poporului tău să aibă cel mai mare respect 
pentru ei şi să le înapoieze toate lucrurile furate! Îţi 
poruncesc să-i ajuţi să ajungă pe coasta siberiană! 

De data asta nu mai erau uluiţi, ci cuprinşi de groază. 
Ciuciuk se săltase în genunchi, tremurând, cu privirea 
buimacă şi gura căscată, cu degetele ţepene, în ultimul hal 
de zăpăceală. Pe jumătate ridicaţi, băştinaşii nu ştiau dacă 
era cazul să se prosterneze, ori s-o ia la fugă. 

În sfârşit, a treia divinitate, cea din mijloc, vorbeşte şi ea. 
Dar cu ce voce cumplită, plină de mânie şi de ameninţări! Şi 
cât de dramatic articulează silabele, fă-cându-le să bubuie 
ca tunetul! Şi iată cuvintele ei, vizând-o direct pe înălţimea 
sa neosiberiană: 

— Dacă nu faci aşa chiar atunci când o doresc aceşti 
oameni sfinţiţi, iadul să cadă asupra tribului tău! 

În clipa aceea, şi stăpânul şi supuşii gemură de spaima, 
înţepeniţi pe jos ca nişte cadavre, pe când domnul Cascabel, 
ridicându-şi braţele spre idoli în semn de recunoştinţă, le 
mulțumea pentru intervenţia lor divină. Iar în acest timp 
camarazii săi se ţineau de burtă ca să nu izbucnească în 
râs. O simplă demonstraţie de ventriloc, iată ce pusese la 
cale omul acela nemaipomenit, un artist fără seamăn, ca să 
forţeze mâna „minunatului Chouchou”. Şi, de fapt, nici nu 
trebuia mai mult pentru a-i învârti pe degete pe băştinaşii 
superstiţioşi. 

Oamenii veniţi din Apus - ce denumire admirabilă găsise 
domnul Cascabel! Oamenii aceştia sunt sfinţi. De ce-i ţinea 
Ciuciuk prizonieri? 


Ei bine, nu! Ciuciuk n-avea să-i mai ţină. Avea să-i lase să 
plece îndată ce-şi vor exprima dorinţa, iar indigenii aveau 
să-i respecte ca pe nişte călători protejaţi de pronia 
cerească. 

Pe când Ortik şi Kircev, care nu ştiau nimic despre talentul 
de ventriloc al domnului Cascabel, nu-şi ascundeau deloc 
uimirea, Cuişoară repeta plin de încântare: 

— Ce geniu e patronul! Ce cap! Ce om! Numai dacă nu 
cumva... 

— Dacă nu cumva e zeu! spuse Cornelia, înclinându-se în 
faţa soţului ei. Farsa era jucată. Reuşise datorită faptului că 
triburile din Noua Siberie sunt de o credulitate ce 
depăşeşte orice închipuire. Domnul Cascabel intuise corect 
situaţia asta, şi aşa îi venise ideea de a-şi întrebuința 
talentul de ventriloc pentru salvarea tuturor. Se înţelege că 
atât el cât şi familia sa fură conduşi la campament cu toate 
onorurile cuvenite unor sfinţi. Ciuciuk se întrecea în 
plecăciuni şi vorbe măgulitoare, amestecate cu o oarecare 
spaimă şi respect. Nu era departe de a confunda adoraţia 
pentru familia Cascabel cu cea pentru idolii din Kotelnâi. La 
urma urmelor, cum ar fi putut bănui populaţia satului 
Turkev, în ignoranţa ei desăvârşită, că avea de-a face cu un 
mistificator? 

Fără nici o îndoială, înseşi divinităţile din Vorspiuk 
vorbiseră cu vocile acelea înspăimântătoare! Chiar din gura 
lor, mută până atunci, ieşiseră ameninţătoarele porunci 
rostite într-o rusească acceptabilă. Şi, în fond, nu exista 
oare un precedent? Papagalul Jako nu vorbea şi el? Nu se 
miraseră localnicii de cuvintele care-i ieşeau din cioc? Ei 
bine, dacă o pasăre putea vorbi, de ce n-ar fi în stare să 
facă acelaşi lucru nişte divinităţi cu cap de pasăre? 

Din ziua aceea, domnul Serghei, Cesar Cascabel şi familia 
sa, precum şi cei doi marinari ceruţi de compatriotul lor se 
putură considera liberi. larna era de-acum mult avansată, 
iar temperaturile începeau să devină suportabile. Prin 
urmare, naufragiaţii hotărâră să plece cât mai curând din 


arhipelagul Leahov. Nu de teamă că băştinaşii s-ar fi putut 
răzgândi. Erau prea impresionați ca s-o mai poată face. 
Domnul Cascabel se afla acum în cele mai bune relaţii cu 
prietenul său Chou-chou, care n-ar fi ezitat să-i lustruiască 
până şi cizmele, dacă i-ar fi cerut. Se înţelege că acel om de 
treabă se grăbi să restituie toate obiectele furate din Belle- 
Roulotte. El însuşi, îngenunchind, u înapoiase domnului 
Cascabel barometrul purtat în chip de medalie, iar Cesar 
Cascabel binevoise să-i întindă o mână pe care Ciuciuk o 
sărutase cu evlavie: mâna aceea o credea în stare să arunce 
trăsnetul şi să dezlănţuie furtuna. 

Pe scurt, în ziua de 8 martie pregătirile de plecare erau 
terminate. Domnul Cascabel ceruse douăzeci de reni spre a 
fi înhămaţi la Belle-Roulotte, iar Ciuciuk se grăbise să-i 
ofere o sută - lucru pentru care noul său prieten fi mulţumi, 
rămânând însă la cifra amintită. Ceru în plus doar furajele 
de care avea nevoie ca să-şi alimenteze atelajul pe timpul 
cât traversa banchiza. 

În dimineaţa aceleiaşi zile, domnul Serghei, familia 
Cascabel şi cei doi marinari îşi luară rămas bun de la 
băştinaşii din Turkev. Tot tribul se adună să asiste la 
plecarea oaspeţilor şi să le ureze drum bun. 

„Scumpul de Chouchou” era acolo, în rândul din faţă, 
stăpânit de o foarte sinceră emoție. Domnul Cascabel se 
apropie de el şi, bătându-l pe burtă, se mulţumi să-i spună 
doar aceste cuvinte, în franceză: 

— Adio, nătărăule! 

Dar palma aceea dată cu familiaritate avea să sporească şi 
mai mult prestigiul „înălţimii sale” în mintea supuşilor. 

Zece zile mai târziu, traversând fără nici o problemă 
câmpul de gheaţă ce unea arhipelagul Leahov de coasta 
Siberiei, Belle-Roulotte ajungea pe țărm, la gura fluviului 
Lena. 

După atâtea incidente şi accidente, pericole şi aventuri de 
la plecarea din Port Clarence, domnul Serghei şi camarazii 


săi de călătorie puseseră, în sfârşit, piciorul pe continentul 
asiatic. 

VIII. 

ŢINUTUL IAKUŢILOR. 

Traseul iniţial, cel ce trebuia urmat din strâmtoarea 
Bering până la hotarele Europei, fusese modificat prin forţa 
lucrurilor, datorită ocolului din timpul derivei urmate de 
abordarea arhipelagurilor Noii Siberii. Acum nu mai 
trebuiau să străbată partea meridională a Asiei ruseşti. De 
altfel, sezonul cald avea să modifice condiţiile de climă, 
scutindu-i de iernatul în vreun târg oarecare. Se putea 
spune chiar că deznodământul ultimelor întâmplări fusese 
nu doar favorabil, că de-a dreptul minunat. Problema cea 
mai arzătoare devenise, în acel moment, direcţia pe care 
urmau s-o ia ca să ajungă pe drumul cel mai scurt la munţii 
Ural, frontieră naturală între Rusia asiatică şi Rusia 
europeană. Tocmai asta avea de gând să facă domnul 
Serghei înainte de a părăsi tabăra instalată pe țărm. 

Era un timp liniştit şi luminoas. În plină perioadă de 
echinocţiu, durata zilei depăşea unsprezece ore, sporind cu 
luminozitatea întârziată a crepusculului, care stăruia timp 
îndelungat în zona paralelei şaptezeci. 

Mica lor caravană era alcătuită din zece persoane, de când 
Kircev şi Ortik făceau parte din ea. Cu toate că nu se prea 
simpatizau cu camarazii lor de drum, cei doi mateloţi ruşi 
deveniseră comesenii celor din Belle-Rouhtte; mâncau cu ei 
la aceeaşi masă, ba chiar erau nevoiţi să se şi culce în 
vehicul, atâta timp cât din cauza frigului nu puteau dormi 
afară. 

Temperatura medie dacă rămânea cu câteva grade sub 
zero, lucru ce se constata acum cu uşurinţă, căci 
îndatoratul Ciuciuk înapoiase termometrul proprietarului 
său legitim, întreg ţinutul, până la orizont, zăcea sub un 
covor alb pe care soarele de aprilie avea să-l topească în 
curând. Pe zăpada întărită, ca şi pe întinderile ierboase ale 


stepelor, atelajul de reni putea trage fără dificultate 
vehiculul cel greu. 

Pe tot traseul de la insula Kotelnai până la sosirea în golful 
fluviului Lena, alimentaţia animalelor fusese asigurată pe 
furajele puse la dispoziţie de băştinaşi. De aici înainte, renii 
urmau să se alimenteze singuri, cu muşchiul scos de sub 
zăpadă şi cu frunzele tufişurilor ce împânzesc pământurile 
Siberiei. Trebuie să mai adăugăm că, pe când traversa 
banchiza, noul atelaj se dovedise a fi foarte docil, lăsându-se 
mânat de Cuişoară fără nici o problemă. 

Alimentaţia călătorilor era şi ea garantată de stocul de 
conserve, făină, grăsime, orez, ceai, biscuiţi, rachiu, 
alimente din rezerva vehiculului. Cornelia mai dispunea şi 
de nişte unt preparat după reţeta iakuţilor şi păstrat în 
lădiţe de mesteacăn; fusese oferit de scumpul de Chouchou 
prietenului său Cascabel. Provizia de petrol avea însă mare 
nevoie să fie reîmprospătată, cu prima ocazie, la vreun 
orăşel siberian. În scurt timp, vânătoarea urma să le 
asigure vânat proaspăt, iar domnul Serghei şi Jean puteau 
conta pe nenumărate prilejuri de a-şi folosi din mers 
priceperea la interesul bucătăriei. 

Trebuiau să recurgă şi la sprijinul celor doi mateloţi ruşi. 
Ei afirmau că regiunea nordică a Siberiei le era în parte 
cunoscută, prin urmare serviciile lor în calitate de călăuze 
le-ar fi prins cât se poate de bine. 

Chiar acesta fu subiectul discuţiei desfăşurate în ziua 
aceea, în campament. 

— Dacă aţi mai umblat prin părţile astea, înseamnă că o să 
ne călăuziţi voi, îi spuse domnul Serghei lui Ortik. 

— Măcar atâta să facem şi noi, răspunse Ortik, - pentru 
faptul că domnul Cascabel ne-a eliberat. 

— Eu? Nici vorbă, răspunse domnul Cascabel. Stomacul 
meu, pe care natura l-a înzestrat cu darul vorbirii. Lui 
trebuie să-i adresaţi mulţumirile! 

— Ortik, după ce plecăm din golful Lena, pe ce traseu ne 
sfătuieşti s-o luăm, întrebă domnul Serghei. 


— Pe cel mai scurt, dacă sunteţi de acord, domnule 
Serghei. Necazul e că principalele oraşe din district, aflate 
mai la sud, vor fi ocolite, dar în felul ăsta mergem direct 
spre munţii Ural. Mai sunt, totuşi, nişte sate în drum, unde 
vă puteţi aproviziona. Dacă o să fie nevoie, puteţi chiar 
rămâne acolo câteva zile. 

— La ce bun? zise domnul Cascabel, întrerupându-l pe 
Ortik. N-avem ce face într-un sat. Cel mai important lucru e 
să nu întârziem deloc şi să lungim pasul. Traversarea 
locurilor nu cred să fie periculoasă. 

— În nici un fel, aprecie Ortik. 

— Şi apoi, avem arme, încât vai de ticăloşii care ar încerca 
să ia cu asalt Belle-Roulotte! 

N-ar scăpa prea ieftin. 

— Fiţi pe pace, domnule Cascabel, n-aveţi de ce vă teme, 
spuse Kircev. S-a putut observa că acest Kircev vorbea 
foarte rar. Nesociabil, sumbru şi taciturn, îl lăsa pe 
camaradul său să participe la discuţii. Ortik era în mod 
vădit mai inteligent decât el, era cu adevărat inteligent, 
lucru de care domnul Serghei avusese de mai multe ori 
prilejul să se convingă. 

În sfârşit, traseul propus de Ortik avea darul de a mulţumi 
pe toată lumea. Că ocoleau oraşele importante, unde ar fi 
întâlnit posturi militare, îi convenea contelui Narkin şi, în 
acelaşi timp, le convenea şi celor doi pretinşi marinari. Nu 
era tocmai uşor să evite centrele populate, mai ales pe cele 
de la frontiera europeană, încât puţină prevedere nu strica. 
Până acolo, însă, satele din stepă prezentau mai puţine 
pericole în această privinţă. Odată acceptat în principiu 
planul călătoriei, nu le mai rămânea decât să studieze 
diversele provincii pe care urmau să le străbată de-a 
curmezişul, între fluviul Lena şi munţii Ural. 

Jean căută în atlas harta Siberiei septentrionale. Domnul 
Serghei cercetă minuţios aceste ţinuturi, unde fluviile 
siberiene, în loc să înlesnească traseele orientate de la est 
spre vest, le pun mai degrabă serioase piedici. Şi iată ce 


hotărâră: Să traverseze teritoriul iakuţilor, cu sate rare, 
ţinând-o mereu spre sud-vest. Să treacă din bazinul 
fluviului Lena în bazinul Anabar, apoi în cel al Hatangăi, 
apoi în cel al lui Enisei, apoi în cel al lui Obi, distanţă cifrată 
la aproximativ şapte sute cincizeci de leghe. 

Să străbată bazinul fluviului Obi până la munţii Ural, 
frontiera Rusiei europene, pe un parcurs de o sută douăzeci 
şi cinci de leghe. 

În fine, de la Ural la Perm mai aveau de făcut vreo sută de 
leghe în direcţia sud-vest. Cu totul, exact o mie de leghe. 

Dacă nu apărea vreo întârziere pe drum, dacă nu erau 
siliţi să oprească în vreo localitate, puteau face călătoria în 
mai puţin de patru luni. În jur de şapte-opt leghe pe zi ar fi 
fost o distanţă normală pentru atelajul de reni, iar în aceste 
condiţii Belle-Roulotte urma să ajungă la Perm şi apoi la 
Nijni pe la mijlocul lui iulie, adică în plină desfăşurare a 
renumitului târg. 

— Veniţi cu noi până la Perm, îl întrebă domnul Serghei pe 
Ortik. 

— Nu cred, răspunse marinarul. 

— După ce trecem în Europa, avem de gând s-o luăm spre 
Petersburg, de unde vom ajunge la Riga. 

În regulă, acceptă domnul Cascabel, dar să ne vedem mai 
întâi la frontieră. Stabiliseră ca, odată ajunşi pe continent, 
să facă un popas de douăzeci şi patru de ore - oprire întru 
totul meritată după ce trecuseră, cu atâta repeziciune, 
peste banchiză. Ziua aceea era, aşadar, destinată 
repausului. 

Fluviul Lena se varsă în golful cu acelaşi nume printr-o 
capricioasă reţea de guri despărțite de o mulţime de canale 
şi canale. După ce străbate o distanţă de o mie cinci sute de 
leghe, pe parcursul cărora primeşte nenumărați afluenţi, 
acest minunat curs de apă se pierde în adâncurile 
Oceanului îngheţat. Bazinul său este estimat la o sută cinci 
milioane de hectare. 


Sfârşind examinarea atentă a hărţii, domnul Serghei se 
gândi că era bine să urmeze mai întâi linia golfului, aşa 
încât să evite mulţimea gurilor de vărsare ale fluviului. Cu 
toate că apa era încă îngheţată, le-ar fi fost foarte dificil să 
se aventureze în labirintul acela. Sloiurile acumulate pe 
parcursul iernii alcătuiau acolo o monstruoasă îngrămădire 
de blocuri de gheaţă, deasupra cărora se înălţau adevărate 
aisberguri cu aspect foarte pitoresc, dar greu de ocolit. 

Dincolo de golf, începea stepa nesfârşită, pe care abia de 
se înălţau câteva dune, putând fi străbătută cu uşurinţă. 

Ortik şi Kircev erau obişnuiţi, fără îndoială, cu călătoria 
prin asemenea ţinuturi nordice. Camarazii lor de drum 
remarcaseră asta pe când treceau peste câmpul de gheaţă 
dintre arhipelagul Leahov şi coasta Siberiei. Cei doi 
marinari se pricepeau să aşeze o tabără, să construiască, la 
nevoie, o colibă de gheaţă. Cunoşteau felul în care pescarii 
de pe țărm scăpau de umezeala din haine, îngropându-le 
sub zăpadă. Puteau deosebi fără ezitare blocurile provenite 
din înghețarea apei sărate de cele provenite din înghețarea 
apei dulci; în sfârşit, erau la curent cu metodele familiare 
călătorilor prin ţinuturile arctice. Chiar în seara aceea, 
după cină, se discuta despre geografia Siberiei 
septentrionale, iar Ortik fu pus în situaţia de a povesti în ce 
împrejurări străbătuseră, el şi Kircev, ţinuturile respective. 

La întrebarea domnului Serghei: 

— Cum se face că nişte marinari ca voi au avut prilejul să 
umble prin asemenea locuri?” 

— Domnule Serghei, răspunse el, - acum doi ani eu, Kircev 
şi alţi vreo zece mateloţi eram în portul Arhanghelsk, 
aşteptând să ne îmbarcăm pe vreo balenieră, când ni s-a 
cerut să salvăm o navă aflată în pericol printre gheţuri, la 
nord de vărsarea fluviului Lena. Drumul din Arhanghelsk şi 
până la golf l-am făcut pe coasta nordică a Siberiei. Am 
ajuns la Vremea, am pus-o pe linia de plutire şi chiar pe 
nava asta ne-am făcut campania de pescuit. Dar, aşa cum v- 
am mai spus, a pierit în furtună împreună cu echipajul, iar 


eu şi prietenul meu suntem singurii supraviețuitori. Vijelia 
ne-a împins barca spre arhipelagul Leahov, unde ne-aţi 
găsit. 

— N-aţi ajuns niciodată pe teritoriul Alaskăi, întrebă 
Kayette, care, se ştie, înţelegea şi vorbea limba rusă. 

— Alaska, întrebă Ortik. 

— Ţara asta nu-i în America? 

— Întocmai, răspunse domnul Serghei. Un teritoriu situat 
în nord-vestul noului continent. Kayette acolo s-a născut. 
Campaniile de pescuit nu v-au purtat şi prin părţile acelea? 

— Nu cunoaştem ţara asta, răspunse Ortik pe un ton cât 
se poate de firesc. 

— Şi n-am fost niciodată dincolo de strâmtoarea Bering, 
adăugă Kircev. Vocea acelui om avu efectul obişnuit asupra 
tinerei indience, care nici acum nu-şi aminti unde o mai 
auzise. Trebuia să fi fost, totuşi, undeva prin Alaska, pe care 
ea n-o părăsise niciodată până atunci. 

După răspunsul cât se poate de limpede dat de Ortik şi 
Kircev, Kayette, rezervată ca întreg neamul său, nu mai 
întrebă nimic. Un semnal de alarmă fi rămânea însă în 
minte şi, la fel, o instinctivă neîncredere în cei doi mateloţi. 

În timpul celor douăzeci şi patru de ore de popas, renii se 
odihniră îndeajuns încât să poată pleca mai departe. Cu 
toate că le legaseră picioarele de dinainte, puteau umbla în 
jurul campamentului, păscând arbuştii şi căutând muşchi 
sub zăpadă. La 20 martie, pe la opt dimineaţa, caravana o 
porni la drum. Timpul era rece şi senină, cu vânt dinspre 
nord-est. Cât vedeai cu ochii se întindea stepa acoperită în 
întregime de zăpada încă destul de tare pentru ca vehiculul 
să poată înainta cu uşurinţă. Renii erau înhămaţi câte 
patru, într-un sistem de tracţiune bine gândit. Alcătuiau 
astfel cinci rânduri, iar dintr-o parte îi mânr Ortik, din 
cealaltă Cuişoară. 

Călătoriră astfel cinci zile, fără întâmplări ce ar merita să 
fie pomenite. Deseori domnii Serghei şi Cascabel, Jean şi 
Sandre mergeau pe jos toată ziua, însoţiţi uneori şi de 


Cornelia, Napoleone şi Kayette, când ele nu trebuiau să se 
ocupe de gospodărie. În fiecare dimineaţă, Belle-Roulotte 
parcurgea cam un koes, unitate siberiană de măsură, egală 
cu douăzeci de verste, altfel zis cam două leghe şi jumătate. 
După amiaza îşi continuau drumul spre vest cu încă pe atât, 
ceea ce însemna cinci leghe bune pe zi. În 29 martie, după 
ce trecuseră pe gheaţă râul Oleniok, domnul Serghei şi 
camarazii lui ajunseră în târgul Maksimova, situat la 
patruzeci şi două de leghe în sud-vestul golfului Lena. 

Nu exista nici un motiv pentru care domnul Serghei să nu 
se oprească douăzeci şi patru de ore în localitatea aceea 
pierdută la capătul stepelor nordice. N-avea nici 
căpitanguvernator, nici post militar căzăcesc. Prin urmare, 
contele Narkin putea fi fără grijă. Erau în plin ţinut al 
iakuţilor şi familia Cascabel fu primită excelent ele locuitorii 
din Maksimova. 

Acest ţinut, muntos şi împădurit în estul şi sudul său, are 
în partea de nord doar vaste câmpii netede, înveselite ici- 
colo de pâlcuri de copaci gata să înverzească în apropiatul 
sezon cald. Producţia de fân a locurilor este extrem de 
bogată. Asta se explică prin faptul că, dacă iernile sunt 
foarte reci în Siberia hiperboreeană, în lunile de vară este, 
în schimb, foarte cald. 

Aici trăieşte o populaţie de o sută de mii de iakuţi, care 
urmează obiceiurile ruseşti. Oameni cuvioşi, ospitalieri, cu 
moravuri sănătoase, ei sunt plini de recunoştinţă pentru 
binefacerile Providenţei şi foarte resemnaţi când trec prin 
încercări grele. Pe traseul dintre golful Lena şi orăşel, 
întâlniseră un număr oarecare de siberieni nomazi. Erau 
bărbaţi voinici, de statură mijlocie, cu faţa lată, ochi negri, 
păr bogat, aspect tineresc. Acelaşi tip se regăsea şi la 
Maksimova, ai cărei locuitori sunt oameni sociabili, paşnici, 
inteligenţi, harnici şi care nu se lasă uşor păcăliţi. lakuţii 
nomazi umblă numai călare şi înarmaţi, păzind nenumărate 
cirezi răspândite prin stepă. Cei sedentari trăiesc în sate şi 
târguri şi se ocupă mai ales cu pescuitul, exploatând miile 


de afluenţi bogaţi în peşte pe care marele fluviu îi înghite în 
drumul său. Deşi iakuţii sunt înzestrați cu toate virtuțile 
publice şi individuale, trebuie să recunoaştem că fac cu 
prea multă plăcere abuz de tutun şi - lucru chiar mai grav - 
de rachiu şi alte băuturi alcoolice. 

— Au totuşi o oarecare scuză, observă Jean. 

— Trei luni din an nu beau decât apă şi rod coajă de pin. 

— Nu cumva vrei să spui coajă de pâne, domnule Jean, - 
întrebă Cuisoară. 

— Nu, coajă de pin. Aşa că, după asemenea privaţiuni, 
puţin exces se poate trece cu vederea. 

În vreme ce nomazii locuiesc în iurte, un fel de corturi 
conice din pânză albă, cei aşezaţi stau în case din lemn, 
făcute după gustul şi nevoile fiecăruia. Foarte îngrijite, 
casele au acoperişuri cu pantă mare, ceea ce favorizează 
topirea zăpezii sub razele soarelui de aprilie, în consecinţă, 
târgul Maksimova are un aspect vesel. Bărbaţii sunt plăcuţi 
la înfăţişare, cu firea deschisă, cu privirea luminoasă, cu o 
fizionomie pe care se citeşte o oarecare mândrie. Femeile 
sunt graţioase şi destul de drăguţe, deşi au faţa tatuată. 
Foarte rezervate, foarte severe în privinţa moravurilor, ele 
nu umblă vreodată nici cu picioarele goale, nici cu capul 
descoperit. 

Familia Cascabel fu primită cu multă căldură de şefii 
iakuţi, cărora li se spune „kinoe”, iar bătrânilor „starşina”, 
adică notabilii locului. Oamenii aceia de treabă îşi disputau 
onoarea de a-i primi şi alimenta pe cheltuiala lor. Dar, după 
ce le mulţumi, Cornelia nu vru să primească nimic decât 
contra cost, între altele făcându-şi o rezervă de petrol ce 
urma să alimenteze, un timp, soba din bucătărie. 

Ca de obicei, Belle-Roulotte stârni senzaţie. Prin ţinutul 
acela nu mai umblase niciodată vreun vehicul cu 
saltimbanci. Nenumăraţi iakuţi, bărbaţi şi femei deopotrivă, 
veniră să-l viziteze şi locatarii nu avură nici un motiv să se 
plângă. Rar se întâmpla să se comită vreun furt pe acolo, 
chiar şi în dauna străinilor. lar când se întâmplă, totuşi, 


făptaşul îşi primeşte numaidecât pedeapsa. Dacă fapta e 
dovedită, hoţul încasează în public o bătaie cu vergile. După 
pedeapsa fizică, urmează pedeapsa morală: dezonorat pe 
viaţă, e lipsit de drepturile civice şi nu-şi mai recapătă 
niciodată numele de „om cumsecade”. 

În ziua de 3 aprilie, călătorii soseau pe malurile râului 
Oden, curs de apă modest, care se varsă în golful Anabar 
după ce străbate cincizeci de leghe. Vremea, până atunci 
foarte bună, începu să se schimbe. Urmară curând ploi 
abundente, al căror prim efect fu topirea zăpezii. Asta ţinu 
opt zile şi în tot acest timp vehiculul trebui să lupte cu 
înnămolirile şi chiar să facă faţă unor scufundări 
periculoase când trecea prin zona de mlaştină. Aşa se 
anunţa primăvara la acele latitudini mari: printr-o 
temperatură medie de două-trei grade peste zero. 

Traseul era foarte obositor. Insă cei doi mateloţi ruşi se 
dovediră devotați şi serviabili din cale-afară, încât se puteau 
felicita că-i luaseră cu ei. 

La 8 aprilie, Belle-Roulotte poposi pe malul drept al 
fluviului Anabar, după ce parcursese patruzeci de leghe de 
la Maksimova. 

Încă mai puteau trece dincolo pe gheaţă, chiar dacă în 
aval dezgheţul începuse. Se auzea trosnetul sloiurilor 
mânate de curent, cu zgomot, spre golf. Sosind mai târziu 
cu o săptămână, ar fi trebuit să caute un vad de trecere şi 
nu le-ar fi fost deloc uşor, fiindcă o dată cu topirea zăpezilor 
apele se umflă rapid. În stepă creştea iarba nouă, păscută 
de reni cu plăcere. Arbuştii înmugureau, în mai puţin de 
trei săptămâni, mugurii de pe ramuri aveau să plesnească, 
lăsând să iasă primele frunze. Vegetaţia urma să readucă 
astfel la viaţă scheletul vlăguit al copacilor, prefăcut de 
gerurile iernii în lemn uscat. 

Pe alocuri, pâlcuri de mesteceni şi zadă se mlădiau în 
bătaia vântului. Toată natura nordului se reînsufleţea sub 
căldura razelor de spare. 


Ținuturile Siberiei asiatice sunt cu atât mai pustii, cu cât 
se află mai departe de litoral. Uneori mica trupă întâlnea 
câte un perceptor care umbla din sat în sat după dări. 
Atunci se opreau, schimbau câteva cuvinte cu funcţionarul 
rătăcitor şi-i ofereau un pahar de vodcă, acceptat cu 
bucurie. Apoi se despărţeau, urându-şi drum bun. Într-o zi, 
Belle-Roulotte întâlni un convoi de deţinuţi. Pe nenorociţii 
aceia, condamnaţi la ocnele de sare, îi duceau spre părţile 
cele mai răsăritene ale Siberiei, dar detaşamentul de cazaci 
care-i însoțea nu se ferea să se poarte mizerabil cu ei. 
Bineînţeles că şeful escortei nu remarcă nimic suspect în 
legătură cu domnul Serghei; însă Kayette, mereu 
neîncrezătoare în cei doi mateloţi ruşi, observă că aceştia 
se sileau să nu atragă asupra lor, prin nimic, atenţia 
cazacilor. 

În 19 aprilie, după ce mai străbătuseră şaptezeci şi cinci 
de leghe, Belle-Roulotte făcu popas pe malul drept al 
fluviului Hatanga, care se varsă în golful cu acelaşi nume. 
De data asta nu mai găseau un pod de gheaţă ce le-ar fi 
înlesnit trecerea pe malul celălalt. Doar nişte sloiuri 
plutitoare, semn că dezgheţul era pe sfârşite. Trebuiau să-şi 
caute loc de trecere prin vad - ceea ce le-ar fi pricinuit o 
mare întârziere, dacă Ortik n-ar fi descoperit unul la o 
jumătate de verstă în amonte. Trecură destul de greu, cu 
vehiculul scufundat până la osii. Ajunşi dincolo de fluviu, îşi 
continuară drumul şi, la douăzeci şi cinci de leghe mai 
încolo, se opriră pe malul lacului Iej. 

Cât contrast faţă de monotonia stepei! Era ca o oază 
printre nisipurile Saharei. Închipuiţi-vă o întindere de apă 
limpede, înconjurată de copaci cu frunze persistente, pini, 
brazi, pâlcuri de arbuşti învioraţi de verdele proaspăt, 
merişori cu boabe roşii, tufe de afine, coacăzi roşietici, 
măceşi pe care primăvara îi împodobea cu flori abia 
deschise. Prin tufişurile dese de pe malurile lacului, 
Wagram şi Marengo n-ar fi întârziat să descopere ceva 


vânat cu blană sau pene, dacă domnul Cascabel le-ar fi 
îngăduit să scotocească vreo oră sau două. 

De altfel, pe lac înotau numeroase cârduri de lebede, 
gâşte şi rațe sălbatice. Prin văzduh fâlfâiau perechi de 
cocori şi berze sosite din ţinuturile centrale ale Asiei, îţi 
venea să baţi din palme când vedeai acel spectacol 
încântător. 

La propunerea domnului Serghei, hotărâră să facă un 
popas de patruzeci şi opt de ore. Tabăra fu amenajată la 
coada lacului, sub nişte brazi înalţi, cu ramurile întinse 
deasupra apei. 

Însoţiţi de Wagram, vânătorii trupei îşi luară puştile şi 
plecară, promițând să nu se îndepărteze prea mult. După 
nici un sfert de oră, se auziră primele împuşcături. Între 
timp, domnul Cascabel, Sandre, Ortik şi Kircev îşi încercau 
norocul la pescuit, pe marginile lacului. Singurele lor unelte 
erau nişte undiţe cumpărate de la indigenii din Port 
Clarence. Dar ce altceva le-ar fi trebuit unor pescari demni 
de acest nume, destul de inteligenţi încât să lupte cu 
vicleniile peştelui şi înarmaţi cu suficientă răbdare încât să 
aştepte până când acesta va binevoi să muşte din momeală? 

De fapt, de această din urmă calitate nici n-ar fi fost nevoie 
în ziua aceea. Abia aruncaseră cârligele în apă, că plutele 
se şi mişcară. Atâta peste era pe lângă malurile lacului, 
încât cel prins într-o jumătate de zi ţi-ar fi ajuns pentru mai 
multe săptămâni. Sandre nu mai putea de bucurie. Nici nu 
vru să audă când Napoleone veni la el şi-i ceru undiţa, să 
arunce şi ea. Se certară, iar Cornelia trebui să intervină. 
Cum ea socotea că prinseseră destul peşte, porunci copiilor 
şi tatălui lor să-şi strângă uneltele; şi, când poruncea 
doamna Cascabel, n-aveai încotro, erai obligat să asculţi. 
După două ore, domnul Serghei şi prietenul său Jean se 
întorceau împreună cu Wagram, care trebuia tras puţin de 
ureche „la propriu şi la figurat” căci nu mai voia să iasă din 
desişurile pline de vânat. 


Vânătorii fuseseră la fel de norocoşi ca şi pescarii. Prin 
urmare, vreo câteva zile meniul promitea să fie pe cât de 
variat, pe atât de plăcut. La loc de cinste stătea peştele din 
lacul Iej, dar mai ales excelentul vânat, specific acelor 
ţinuturi din Siberia superioară. Printre altele, vânătorii 
aduseră o grămadă de „karali” care trăiesc în grupuri şi 
câteva perechi de „dikuta”, zburătoare mai mici decât 
găinuşele de munte, având o carne delicioasă. 

Ne putem închipui cât de gustoasă fu cina din seara 
aceea! Mâncară sub copaci şi niciunul dintre comeseni nu 
avu impresia că era cam frig pentru un ospăț în aer liber. 
Cornelia se întrecu pe sine pregătind peşte la grătar şi 
friptură de vânat. lar cum rezerva de făină fusese reînnoită 
în ultimul sat prin care trecuseră, la fel ca şi provizia de unt 
iakut, să nu ne mirăm că obişnuita prăjitură, rumenă şi 
crocantă, îşi făcu apariţia la desert. Băură şi câteva 
păhărele de rachiu, din sticlele cumpărate la Maksimova, şi 
ziua li se încheie fără ca orele plăcute să le fie tulburate de 
ceva. 

Se putea crede cu adevărat că vremea încercărilor trecuse 
şi că faimoasa călătorie se împlinea spre cinstea şi profitul 
familiei Cascabel. 

Ziua următoare era tot zi de odihnă, iar renii păscură 
iarăşi pe săturate. La 21 aprilie, Belle-Roulotte porni la 
drum dimineaţa la orele şase, iar după alte patru zile 
atingea limita occidentală a teritoriului locuit de lakuţi. 

IX. 

SPRE OBI. 

Trebuie să Devenim la situaţia celor doi ruşi pe care 
ghinionul îi scosese în calea familiei Cascabel. 

S-ar putea crede că, recunoscători de primirea ce li se 
făcuse, Ortik şi Kircev se întorseseră la gânduri mai bune. 
Nici vorbă, însă! Mizerabilii aceia, care săvârşiseră atâtea 
ticăloşii cu banda lui Karnov, nu se gândeau decât la altele 
noi. Intenţionau să pună mâna pe Belle-Roulotte şi pe banii 
restituiţi de Ciuciuk; apoi, pătrunşi în Rusia în veşminte de 


saltimbanci, să-şi reînceapă viaţa nelegiuită. Dar, ca să-şi 
pună în aplicare planurile, trebuiau mai întâi să scape de 
camarazii de călătorie, de oamenii aceia minunaţi, cărora le 
datorau libertatea. Si aveau s-o facă fără nici o ezitare. 
Totuşi, singuri nu şi-ar fi putut duce planul la bun sflrşit. 
Acesta era motivul pentru care se îndreptau spre una din 
trecătorile munţilor Ural, bântuită de răufăcători, vechii lor 
complici, unde puteau să atragă de partea lor destui bandiți 
încât să poată ataca vehiculul. Şi cine i-ar fi bănuit de acel 
mârşav complot? Se prefăceau că doresc să fie de folos şi 
nimeni nu avusese vreodată de ce să se plângă de ei. Dacă 
nu inspirau simpatie, nu inspirau nici neîncredere - 
exceptând-o pe Kayette, care avusese întotdeauna îndoieli 
în privinţa lor. O clipă îi trecuse prin gând că auzise vocea 
lui Kircev în noaptea când fusese atacat domnul Serghei, la 
frontiera Alaskăi. Dar cum să fi crezut că autorii crimei erau 
tocmai cei doi marinari găsiţi la o mie două sute de leghe 
depărtare, pe una din insulele arhipelagului Leahov? Aşa 
că, rămânând să-i observe în continuare, Kayette avea grijă 
să nu-şi trădeze bănuielile acelea de necrezut. 

Şi-acum iată ce mai trebuie amintit: dacă tânăra indiancă 
îi suspecta pe Ortik şi pe Kircev, aceştia găseau şi ei ciudată 
situaţia domnului Serghei. După ce fusese grav rănit pe 
frontiera teritoriului Alaska, familia Cascabel îl îngrijise şi-l 
dusese la Sitka. Până aici totul era firesc. Odată vindecat, 
însă, de ce nu rămăsese la Sitka? De ce mersese cu 
saltimbancii până la Port Clarence? De ce îi însoțea în 
traversarea Siberiei? Prezenţa unui rus în trupa lor era cel 
puţin ciudată. 

Drept urmare, într-o zi Ortik îi spuse lui Kircev: 

— Nu cumva acest domn Serghei încearcă să se întoarcă 
în Rusia la adăpostul unor măsuri de prevedere luate ca să 
nu fie recunoscut? Poate că de aici am putea trage foloase. 
Să fim cu ochii în patru! 

Şi, fără să bănuiască nimic, contele Narkin era spionat de 
Ortik, care spera să-i descopere secretul. La 23 aprilie, 


ieşind din ţinutul iakuţilor, se angajară pe teritoriul locuit 
de ostiaci. În drumul său Belle-Roulotte întâlnea uneori 
săniile acelea cărora li se spunea „narke”. Erau trase de 
trei reni cu ajutorul unei simple curele ce se petrece pe sub 
pieptul animalelor, şi conduse cu hăţuri legate de coarne. 
Puteau parcurge şapte-opt leghe fără ca atelajul să aibă 
nevoie de odihnă. 

Nu trebuiau să pretindă acelaşi efort şi de la renii care 
constituiau atelajul vehiculului. N-aveau de ce să se plângă 
de ei, căci le erau de mare folos. 

Iar când domnul Serghei spuse într-o zi că poate nu era 
rău să-i înlocuiască de-acum cu nişte cai, îndată ce-şi 
puteau face rost de ei, domnul Cascabel protestă: 

— Să-i înlocuim? Şi de ce, mă rog? Renii ăştia n-or să ne 
poată duce în Rusia? 

— Dacă am merge numai prin nordul Rusiei, nu mi-aş face 
nici o grijă, răspunse domnul Serghei. Dar partea centrală 
a ţării e cu totul altceva. Aceste animale suportă foarte greu 
căldura, care le vlăguieşte, încât nu mai sunt bune de nimic. 
De asta, pe la sfârşitul lunii aprilie, pot fi văzute numeroase 
cirezi de reni întorcându-se în teritoriile nordice şi mai ales 
pe platourile înalte din Ural, veşnic înzăpezite. 

— Ei bine, domnule Serghei, vom hotărî când ajungem la 
frontieră. Drept să-ţi spun, însă, despărţirea de atelajul ăsta 
ar însemna un mare sacrificiu. la gândeşte-te ce impresie 
aş face sosind la Perm în toiul târgului, cu douăzeci de reni 
înhămaţi la carul familiei Cascabel! Ce impresie şi ce 
reclamă! 

— Ar fi minunat, într-adevăr, răspunse domnul Serghei, 
zâmbind. 

— Un triumf! Un veritabil triumf! Şi, apropo de asta, ne- 
am înţeles, nu-i aşa, că şi contele Narkin face parte din 
trupa mea, iar la nevoie n-o să se dea înapoi să lucreze în 
faţa publicului? 

— Ne-am înţeles. 


— Atunci nu neglija lecţiile de scamatorie, domnule 
Serghei. Crezând că înveţi pentru plăcerea dumitale, nici 
copiii şi nici cei doi mateloţi n-au să se mire. Ştii că ai ajuns 
deja destul de îndemânatic? 

— Cum să nu fiu, cu un profesor ca dumneata, prietene 
Cascabel? 

— Îmi cer iertare, domnule Serghei, dar te asigur că ai 
înclinații naturale deosebite! Cu un pic de exerciţiu, devii 
un jongler de elită şi sunt sigur că ai face încasări mari. La 
6 mai Belle-Roulotte sosea pe malul fluviului Enisei, la o 
sută de leghe de lacul Iej. Enisei este unul dintre 
principalele fluvii ale Siberiei şi se varsă în Marea Arctică 
prin golful cu acelaşi nume, situat pe paralela şaptezeci. 

Nici urmă de sloiuri pe apa aceea largă, la data respectivă. 
Un mare bac pentru vehicule şi pasageri făcea legătura 
între cele două maluri, iar caravana - material şi personal - 
putu trece de partea cealaltă după plata unei sume destul 
de pipărate. Începea iarăşi stepa, cu orizonturile ei 
nesfârşite. 

Călătoriseră fără prea mari dificultăţi de când Belle- 
Roulotte părăsise gurile fluviului Lena. Uneori trebuiau să 
ocolească păduri dese de pin şi mesteacăn, care mai 
alungau monotonia câmpiilor, dar pe unde n-ar fi putut 
trece. 

De fapt, ţinutul era aproape pustiu. Străbăteau leghe după 
leghe fără să întâlnească vreun cătun ori vreo casă. 
Densitatea populaţiei din această zonă este foarte mică, iar 
districtul Berezovo - cel mai bogat - nu are decât 
cincisprezece mii de locuitori pe o suprafaţă de trei mii de 
kilometri, în schimb, şi poate că tocmai din acest motiv, 
vânatul mişună prin regiune. 

Domnul Serghei şi Jean se consacrară vânătorii cu toată 
pasiunea lor, aprovizionând în acelaşi timp cămara doamnei 
Cascabel. De multe ori Ortik îi însoțea, dând dovadă de o 
remarcabilă pricepere. Prin stepă aleargă mii de iepuri, 
fără a mai aminti de prada înaripată, care zboară în stoluri 


nenumărate. Mai erau apoi elani, cerbi lopătari. reni 
sălbatici, chiar şi mistreți mari, animale foarte periculoase 
pe care, din prudenţă, vânătorii se fereau să le stârnească. 

Dintre păsări, întâlneau rațe şi gâşte sălbatice, cufundări, 
sturzi, găinuşe sălbatice, berze, potârnichi albe. Puteai 
alege după placul inimii! Aşa că, atunci când alicele loveau 
din întâmplare vreun vânat mai puţin comestibil, Cornelia îl 
lăsa în seama cânilor, care îl primeau fără nazuri. 

Cu această abundență de vânat, se înţelege că se mânca 
bine, chiar prea bine. 

Treabă care-l obliga pe domnul Cascabel să-şi sfătuiască 
artiştii la cumpătare. 

— Copii, aveţi grija să nu vă îngrăşaţi! spunea el mereu. 
Grăsimea este moartea articulaţiilor. Flagelul acrobatului! 
Mâncaţi prea mult! Puţină cumpătare, ce naiba! 

Sandre, mi se pare că începi să faci burtă. Ptiu! La vârsta 
ta! Nu ţi-e ruşine? 

— Tată, îţi promit... 

— Nu promite nimic! Am să te măsor în fiecare seară şi, 
dacă te prind că ai burtă, ţi-o vâr înapoi în stomac! Şi 
Cuişoară la fel. Se îngraşă văzând cu ochii! 

— Eu, patroane? 

— Da, tu! lar o paiaţă nu se cade să fie grasă, mai ales 
când o cheamă Cuişoară. O să te faci cât un butoi. 

— Dacă nu cumva o să mă fac cât un ţâr! răspunse 
Cuişoară, strângându-şi cureaua. Belle-Roulotte urma să 
treacă în scurtă vreme peste Taz, care îşi varsă apele în 
golful cu acelaşi nume, nu departe de punctul unde traseul 
întretăia cercul polar spre a intra în zona temperată. Asta 
arată cât de mult se deplasaseră spre sud-vest de la 
plecarea din arhipelagul Leahov. Ajunşi aici, domnul 
Serghei, ascultat întotdeauna cu interes, socoti că trebuie 
să explice auditoriului său ce anume era cercul polar, 
dincolo de care soarele nu se ridica niciodată, în timpul 
verii, la mai mult de douăzeci şi trei de grade deasupra 
orizontului. 


Având de-acum unele noţiuni de cosmografie, Jean înţelese 
explicaţia dată de domnul Serghei. Domnul Cascabel, însă, 
nici dacă trăgea de toate arcurile inteligenţei sale, nu putea 
să priceapă ce era cercul polar. 

— Nu cunosc alte cercuri decât cele prin care trec 
călăreţii şi călăreţele, spuse el. Dar, la urma urmei, nu-i un 
motiv să nu-l udăm pe ăsta! 

Şi cercul polar fu udat cu o sticlă de rachiu, aşa cum udă 
marinarii Ecuatorul, pe vasele care trec dintr-o emisferă în 
alta. 

Traversarea râului Taz se făcu cu o oarecare dificultate. 
Nici un bac nu asigura legătura între cele două maluri şi 
fură nevoiţi să caute un vad, ceea ce le răpi câteva ore. Cei 
doi ruşi se dovediră extrem de zeloşi şi, de mai multe ori, 
intrară în apă până la brâu ca să ferească bolovanii din 
calea roţilor. 

Mult mai uşor decurse traversarea din 16 mai, când Belle- 
Roulotte avu de trecut îngustul râu Pur, care nu e nici 
rapid, nici adânc. 

La începutul lui iunie, căldura deveni exagerată - lucru ce 
pare totuşi normal în ţinuturile aflate la o latitudine atât de 
mare. În a doua jumătate a lunii, termometrul înregistra 
valori cuprinse între douăzeci şi cinci şi treizeci de grade. 
Cum în stepă umbra lipsea cu desăvârşire, domnul Serghei 
şi camarazii săi suferiră mult din pricina căldurii. Noaptea 
nu potolea deloc arşiţa zilei, căci în perioada aceea soarele 
abia dacă se lasă sub orizontul câmpiilor nesfârşite. După 
ce-l atinge aproape de nord, discul său încins până la alb se 
înalţă iarăşi ca să-şi reia cursa diurnă. 

— Ah, soarele ăsta blestemat, spunea mereu Cornelia, 
ştergându-şi faţa de transpiraţie. Ce cuptor! Şi măcar de-ar 
fi aşa iarna! 

— Dacă ar fi aşa iarna, observă domnul Serghei, - atunci 
iarna ar deveni vară. 

— Just, aprobă domnul Cascabel. 


— Dar ce mi se pare mie supărător e că nu avem măcar o 
bucată de gheaţă să ne răcorim, după ce luni întregi am 
avut cu mult mai multă decât ne trebuia. 

— Ei, prietene Cascabel, dacă am avea gheaţă, ar fi frig, 
iar dacă ar fi frig... 

— N-ar fi cald! Iarăşi foarte just. 

— Numai să nu fie ceva pe la mijloc, crezu de cuviinţă să 
adauge Cuişoară. 

— Din ce în ce mai just, aprecie domnul Cascabel. Totuşi, e 
groaznic de cald, în ciuda căldurilor, vânătorii continuau să 
vâneze. Atâta doar că o porneau dis-de-dimineaţă şi naveau 
de ce să regrete. Căci într-o zi se întoarseră cu o pradă 
frumoasă, cinstea revenindu-i în întregime lui Jean. Într- 
adevăr, abia putuseră căra animalul împuşcat de el. Avea 
blană scurtă şi roşcată în partea din faţă, după ce în timpul 
iernii fusese cenuşie. Pe spate purta o dungă galbenă, 
asemeni unui catâr. Coarnele sale lungi se curbau cu 
eleganţă deasupra capului, semn că era, în specia sa de 
rumegătoare, un mascul. 

— Ia te uită ce ren frumos, exclamă Sandre. 

— Vai, de ce-ai ucis un ren, îi spuse Napoleone fratelui său 
mai mare, pe un ton de reproş. 

— Ca să-l mâncăm, surioară! 

— Dar mie îmi plac atât de mult! 

— Ei, dacă-ţi plac atâta, atunci o să te poţi ospăta în tihnă, 
spuse Sandre. Ajunge pentru toată lumea. 

— Fii liniştită, micuţo! interveni domnul Serghei. Animalul 
ăsta nu-i ren. 

— Dar ce-i, întrebă Napoleone. 

— Un argal. 

Domnul Serghei avea dreptate. Aceste animale, care 
trăiesc iarna la munte şi vara în câmpie, nu sunt, la drept 
vorbind, decât nişte oi uriaşe. 

— Ei bine, Cornelia, de vreme ce-i berbec, să ne faci cotlet 
la grătar, propuse domnul Cascabel. 


Aşa şi făcu. Şi, cum carnea de argal este foarte gustoasă, e 
foarte probabil ca în ziua aceea până şi burta lui Cesar 
Cascabel să se fi rotunjit cu ceva mai mult decât se cuvenea 
în meseria lui. 

Începând de acolo, Belle-Roulotte trebuia să parcurgă un 
traseu lung printr-un ţinut aproape arid, ca să ajungă la 
fluviul Obi. Satele ostiacilor se răreau din ce în ce, şi abia 
dacă mai întâlneai câte un grup de nomazi îndreptându-se 
spre regiunile din est. De altfel, domnul Serghei avea 
motivele sale să aleagă părţile mai puţin populate ale 
districtului. Era mai bine să evite Berezovo, oraş important, 
situat nu departe de Obi. Înconjurat de o minunată pădure 
de cedri ce coboară în etaje de pe o colină abruptă, dominat 
de turnurile celor două biserici, udat de Sosva cea brăzdată 
necontenit de ambarcaţiuni şi nave comerciale, această 
citadelă cu două sute de case este sediul unui târg foarte 
căutat, unde se, adună produsele din Siberia 
septentrională. Fără doar şi poate, Belle-Roulotte ar fi 
stârnit curiozitatea publică, iar poliţia ar fi luat ceva mai 
atent la cercetări familia Cascabel. Aşa că era mai înţelept 
să se ocolească Berezovo, ba chiar şi districtul cu acest 
nume. Jandarmii sunt jandarmi, şi e bine să n-ai de-a face 
cu ei, mai ales atunci când serviciul asta e îndeplinit de 
cazaci. Dar Ortik şi Kircev îşi dădură foarte bine seama că 
domnului Serghei nu-i convenea să treacă prin Berezovo. Li 
se confirmă astfel presupunerea că rusul acela căuta să 
pătrundă clandestin în Rusia europeană. 

În a doua săptămână a lunii iunie itinerarul fu uşor 
modificat, orientat spre nordul districtului Berezovo. Asta 
însemna, în fond, prelungirea traseului cu numai vreo zece 
leghe şi, la 16 iunie caravana făcu popas pe malul drept al 
unui mare fluviu, după ce coborâse un timp de-a lungul său. 

Era fluviul Obi. 

Belle-Roulotte străbătuse cam o sută optzeci de leghe din 
bazinul râului Pur, până la locul popasului. Mai aveau vreo 
sută de leghe până la frontierele Europei. Lanţul munţilor 


Ural, înălţat între aceste două părţi de lume, urma să apară 
în scurtă vreme la orizont. 

X. 

DE LA FLUVIUL OBI LA MUNŢII URAL. 

Obi, fluviu puternic, alimentat de apele Uralilor la vest şi 
de afluenţi mari la est, se întinde pe o lungime de patru mii 
cinci sute de kilometri, iar bazinul său are o suprafaţă de 
trei sute treizeci de milioane de hectare. 

Din punct de vedere geografic, Obi ar fi putut fi frontiera 
naturală între Asia şi Europa, dacă munţii Ural nu s-ar fi 
înălţat ceva mai spre apus de cursul său. Începând de la 
latitudinea de şaizeci de grade, fluviul şi munţii merg în 
paralel. Şi, în vreme ce Obi se varsă în marele golf cu 
acelaşi nume, Uralul îşi scufundă ultimele ramificații în 
adâncurile Mării Kara. 

De pe malul drept, unde se opriseră, domnul Serghei şi 
camarazii lui cercetau fluviul, descoperind pe el numeroase 
insulițe umbrite de sălcii. Nu departe de picioarele 
călătorilor, plantele acvatice îşi legănau frunzele ascuţite, 
împodobite cu flori proaspete, în amonte şi în aval, o 
mulţime de bărci străbăteau apa limpede şi rece, purificată 
de trecerea prin filtrul munţilor care i-au dat naştere. 

Întrucât exista un serviciu permanent de şalande, Belle- 
Roulotte ajunse uşor în târgul Muji, situat pe malul stâng al 
fluviului. 

De fapt, târgul acela nu era decât un sat şi nu prezenta 
nici un pericol pentru contele Narkin, neavând instalat 
vreun post militar. Totuşi, trebuiau să-şi pună la punct 
actele, fiindcă se apropiau de munţii Ural, iar administraţia 
ţarului le pretindea tuturor călătorilor veniţi din afară. Prin 
urmare, domnul Cascabel luă hotărârea să-i ceară 
primarului din Muji să i le semneze. Făcând parte din 
personalul trupei, domnul Serghei avea să izbutească să 
treacă frontiera dinspre Europa a imperiului rus fără să 
trezească bănuielile poliţiei. 


De ce era nevoie ca o întâmplare tristă să dea peste cap 
un plan atât de uşor de îndeplinit? De ce se aflau acolo 
Ortik şi Kircev, decişi să dărâme totul? De ce căutau să 
conducă vehiculul prin cele mai primejdioase trecători din 
Ural, unde curând aveau să reîntâlnească bandele de 
răufăcători alcătuite din vechii lor complici? 

Dar domnul Cascabel, neputând nici să prevadă acest 
deznodământ şi nici să-l împiedice prin ceva, se felicita 
întruna că-şi dusese la bun sfârşit cutezătoarea expediţie. 
După ce străbătuse tot vestul Americii şi toată Asia de nord, 
nu mai avea decât o sută de leghe până la hotarele Europei! 
Perfect sănătoşi, soţia şi copiii nu se resimţeau deloc de pe 
urma lungului şi obositorului itinerar. Dacă domnului 
Cascabel îi slăbise tăria morală în catastrofa din 
strâmtoarea Bering şi timpul derivei prin Oceanul îngheţat, 
ştiuse cel puţin să scape de imbecilii din insulele Leahov, 
făcându-i să pună umărul pentru ca Belle-Roulotte să-şi aţă 
continua călătoria pe continent. 

— Categoric, lucrurile ies de cele mai multe ori bine, aşa 
cum ni se aranjează, spunea mereu, cu bucurie. Domnul 
Serghei şi camarazii săi hotărâră să rămână douăzeci şi 
patru de ore în Muji, ai cărui locuitori le făcuseră o 
excelentă primire. Domnul Cascabel fu vizitat de primarul 
locului. Oarecum suspicios în privinţa strănilor, acesta 
socoti că era de datoria lui să-l ia la întrebări pe capul 
familiei, ce nu întârzie să-i prezinte hârtiile în care domnul 
Serghei figura ca artist al trupei. 

Onorabilul funcţionar, căruia nu-i scăpase faptul că 
domnul Serghei era rus, fuse poate de surprins să-şi vadă 
compatriotul printre nişte saltimbanci francezi făcu această 
observaţie. Însă domnul Cascabel îi atrase atenţia că, dacă 
aveau printre ei un rus, mai aveau şi un american, în 
persoana lui Cuişoară, precum şi o indiancă în persoana 
Kayettei. Pe el îl interesa doar talentul artiştilor, nu şi 
naționalitatea lor. Adăugă apoi că artiştii săi ar fi nespus de 
bucuroşi dacă domnul primar - Cesar Cascabel n-ar fi putut 


pronunţa niciodată cuvântul rusesc echivalent - dacă 
domnul primar „ar binevoi să le îngăduie să lucreze în 
prezenţa sa”. Propunerea îi făcu o deosebită plăcere 
primarului. O primi, făgăduindu-i domnului Cascabel să-i 
semneze hârtiile după reprezentaţie. Cât despre Ortik şi 
Kircev, care se declarară naufragiaţi în drum spre patrie, 
situaţia lor nu ridică nici o problemă. Se înţelege că, în 
Chiar aceeaşi seară, toată trupa se duse la locuinţa 
primarului. Avea o casă destul de mare, vopsită într-un 
galben vesel, în amintirea ţarului Alexandru I, căruia îi 
plăcea culoarea aceea. Pe pereţii camerei de primire atârna 
o icoană cu chipul Fecioarei şi portretele câtorva sfinţi 
răsăriteni, încadrate într-un material ţesut cu fir argintiu. 
Primarul, soţia şi cei trei copii ai săi şedeau pe scaune şi 
bănci. Vreo cinci-şase oficiali fuseseră invitaţi să participe la 
plăcerea acelei seri de spectacol, pe când oamenii de rând 
din Muji, îngrămădiţi în jurul casei, se mulţumeau să 
privească pe ferestre. 

Familia Cascabel fu întâmpinată cu multă consideraţie, îşi 
începu exerciţiile şi cu totul că acestea fuseseră neglijate 
săptămâni în şir nu se vedea prea tare. Contorsiunile lui 
Sandre fură apreciate mult, la fel şi graţia micuţei 
Napoleone, care având la dispoziţie o coardă întinsă, se 
rezumă la efectuarea unor mişcări de cirumstanţă. Jean îi 
uimi pe toţi, jonglând cu sticle, cu farfurii, cu inele, cu bile. 
În exerciţiul său de forţă, domnul Cascabel se dovedi demn 
de Cornelia, care avuse un adevărat triumf, purtând două 
notabilităţi pe braţele întinse. Cât despre domnul Serghei, 
se achită cu multă pricepere de câteva scamatorii, care 
unele făcute cu cărţile de joc, deprinse, nu fără folos, de la 
abilul său predescesor. În consecinţă, primarul nu se mai 
îndoi deloc de faptul că rusul era întradevăr în trupa de 
bâlci. Fură servite, pe rând, dulceaţa, prăjiturile cu struguri 
şi un ceai excelent. La toiul petrecerii, primarul semnă fără 
nici o ezitare actele domnului Cascabel. Belle-Roulolette era 
acum în regulă în faţa autorităţilor moscovite. Trebuie să 


mai spunem că primarul, care ajunsese la o oarecare 
îndestulare, crezu de cuviinţă să-i ofere domnului Cascabel, 
pentru spectacol, douăzeci de ruble. Domnul Cascabel se 
gândi mai întâi să refuze banii, dar poate că un asemenea 
gest ar fi fost suspect, venind din partea unui conducător de 
trupă ambulantă. 

— La urma urmei, douăzeci de ruble sunt douăzeci de 
ruble! îşi zise el. Şi îşi îndesă banii în buzunar, cu mulţumiri 
exagerate. 

A doua zi fu declarată zi de odihnă. Aveau de făcut nişte 
cumpărături, făină, orez, unt şi diverse băuturi, procurate 
de Cornelia la preţuri moderate. Conserve nu puteau obţine 
în sat; dar între fluviul Obi şi frontiera Europei n-aveau să le 
lipsească, de bună seamă, vânatul. 

Înainte de amiază, târguielile erau isprăvite. Cina trecu în 
destulă veselie, cu toate că Jean şi Kayette erau mâhniţi, 
simțind cum se apropia momentul despărțirii. Oare ce avea 
să facă domnul Serghei după ce-l va revedea pe prinţul 
Narkin, tatăl său? 

Neputând rămâne în Rusia, se va întoarce în America, ori 
va rămâne în -Europa? Se înţelege că problema asta îl 
preocupa necontenit pe domnul Cascabel. Ar fi vrut să ştie 
la ce să se aştepte. Aşa că în după-amiaza aceea se hotări 
să-l întrebe pe domnul Serghei dacă nu i-ar conveni să dea 
o raită prin împrejurimile satului, înțelegând că domnul 
Cascabel dorea să-i vorbească între patru ochi, domnul 
Serghei se grăbi să accepte. Cât despre cei doi mateloţi, ei 
îşi luară liber, anunțând familia Cascabel că aveau de gând 
să-şi petreacă seara într-o cârciumă din Muji. 

Domnul Serghei şi domnul Cascabel ieşiră, aşadar, din 
Belle-Roulotte, făcură câteva sute de paşi şi se aşezară la 
marginea unei pădurici aflate nu departe de sat. 

— Domnule Serghei, te-am rugat să mă însoţeşti fiindcă 
voiam să fim singuri, spuse domnul Cascabel. Aş vrea să 
vorbim despre situaţia dumitale. 

— Situaţia mea, prietene? 


— Da, domnule Serghei, sau mai degrabă despre ce vei fi 
nevoit să faci când vei ajunge în Rusia europeană. 

— În Rusia europeană? 

— Cred că nu mă înşel, nu-i aşa, dacă spun că peste zece 
zile trecem de munţii Ural şi că, peste alte opt, vom fi la 
Perm. 

— S-ar putea. Presupunând că nu apare vreo piedică, 
acceptă domnul Serghei. 

— Piedică? N-o să fie nici o piedică, reluă domnul 
Cascabel. O să treci frontiera fără nici o dificultate. Actele 
ne sunt în regulă, faci parte din trupa mea şi nimeni n-o să- 
şi poată închipui că unul dintre artiştii mei este contele 
Narkin! 

— Într-adevăr, prietene, din moment ce dumneata şi 
doamna Cascabel sunteţi singurii care cunosc acest secret, 
şi din moment ce l-aţi păstrat... 

— Soţia mea şi cu mine îl ducem în mormânt! răspunse 
domnul Cascabel plin de demnitate. lar acum, domnule 
Serghei, sunt indiscret dacă te întreb ce ai de gând să faci 
când Belle-Roulotte ajunge la Perm? 

— O să alerg la castelul Valska, să-mi revăd tatăl! declară 
domnul Serghei. Se va bucura tare mult, o bucurie cu totul 
neaşteptată. Au trecut treisprezece luni de când n-am nici o 
veste de la el; treisprezece luni în care nu i-am putut scrie, 
şi e şoc ce gânduri şi-o fi făcut! 

— Intenţionezi să stai mai mult la castelul prinţului 
Narkin? 

— Depinde de împrejurări, iar pe acestea nu le pot 
prevedea. Dacă apar bănu-fi fa ce mă priveşte, voi fi.silit să-l 
părăsesc pe tata. Cu toate că, la vârsta lui... 

— Domnule Serghei, nu-ţi pot da nici un sfat, spuse 
domnul Cascabel. Ştii m bine ca oricine ce ai de făcut. Dar 
te rog s,ă te gândeşti că, rămânând în Rusia, expui unor 
mari pericole. Poţi fi. descoperit, e în joc viaţa dumitale. 

— Ştiu, prietene, aşa cum ştiu că şi dumneata, dumneata şi 
familia aţi fi ame-în caz că poliţia află că m-aţi ajutat să 


intru în Rusia. 

— Ah, noi! Asta nu contează! 

— Ba da, dragul meu Cascabel, şi n-am să uit niciodată ce 
a făcut familia pentru mine. 

— Bine, bine, domnule Serghei! N-am venit aici ca să 
schimbăm complimente, aşa? 

Trebuie să ne înţelegem în privinţa lucrurilor care ne 
aşteaptă la Perm. 

— Nimic mai simplu, răspunse domnul Serghei. De vreme 
ce fac parte din rămân cu voi, ca să nu trezesc bănuieli. 

— Dar prinţul Narkin? 

— Castelul Valska se află la numai şase verste de oraş şi, în 
fiecare seară, la reprezentaţie, o să-mi fie uşor să mă duc 
acolo fără să fiu văzut. Servitorii s-ar lăsa mai degrabă ucişi 
decât să-şi trădeze ori să-şi compromită stăpâ-â. Aşa că voi 
putea rămâne câteva ore cu tata şi mă voi întoarce la Perm 
înainte r a se face ziuă. 

— Minunat, domnule Serghei! Iar cât timp vom sta la 
Perm, sper că treaba va de la sine. Când se termină târgul, 
însă, când Belle-Roulotte va pleca la apoi în Franţa... 
Evident, aici era punctul delicat. Ce hotărâre avea să ia 
domnul Serghei când Cascabel părăsea oraşul Perm? Se va 
ascunde în castelul Valska? Avea să meargă în Rusia cu 
riscul de a fi descoperit? Întrebarea domnului Cascabel era 
în direct. 

— Prietene, răspunse domnul Serghei, m-am întrebat şi eu 
de multe ori: ce voi? Habar n-am, asta-i tot ce pot să-ţi 
spun. O să acţionez în funcţie de împrejurări. 

— Hai să zicem, reluă domnul Cascabel, că vei fi silit să 
părăseşti castelul Valska să zicem că n-o să poţi rămâne în 
Rusia, unde libertatea, ba chiar viaţa ar fi în pericol... Te 
întreb, domnule Serghei: te gândeşti cumva să te înapoi în 
America? 

— Nu mi-am făcut nici un plan în privinţa asta, răspunse 
contele Narkin. 


— Atunci, domnule Serghei, iartă-mă că insist, de ce nu vii 
în Franţa cu noi, mai departe în trupa mea, o să treci fără 
probleme frontiera de vest a Rusiei. Nu-i asta calea cea mai 
sigură? lar astfel o să mai stai un timp cu noi, şi cu 
dumneata şi cu scumpa noastră Kayette. Dar nu ca să ţi-o 
luăm. Ea fiica dumitale adoptivă, lucru care înseamnă ceva 
mai mult decât să fie tai Jean, Sandre şi Napoleone, copii de 
saltimbanc. 

— Amice, să nu vorbim despre ce ne aşteaptă în viitor, zise 
domnul Serghei dar dacă viitorul n-o să ne mulţumească pe 
toţi? E mai important să ne ocupăm acum de prezent. Ce 
pot să-ţi spun ă dar te rog să nu transmiţi încă la - este că, 
de va trebui să plec din Rusia, aş fi foarte bucuros să mă 
adăpostesc în Franţa, aşteptând ca vreun eveniment politic 
să schimbe cumva situaţia în care mă aflu. Şi, din moment 
ce vă întoarceţi în ţară... 

— Bravo! Ne vom întoarce împreună, trase concluzia 
domnul Cascabel. Îi apucase domnului Serghei mâna şi i-o 
strângea, i-o scutura, de parcă ar fi vrut s-o facă una cua 
sa. Reveniră împreună la campament, iar cei doi mateloţi 
apărură abia a doua zi. 

Atelajul o porni în primele ore ale dimineţii, îndreptându- 
se acum chiar spre vest. În zilele ce urmară se făcu 
insuportabil de cald. Apăruseră primele ondulaţii ale 
munţilor Ural şi renii abia mai mergeau pe terenul în pantă, 
vlăguiţi cum erau din pricina căldurii. Poate că ar fi fost mai 
bine să-i înlocuiască, totuşi, cu nişte cai, dar domnului 
Cascabel îi intrase în cap ideea unei pătrunderi triumfale în 
Perm, cu douăzeci de reni înhămaţi la vehicul. 

La 28 iunie, după un drum de şaptezeci de leghe începând 
de la fluviul Obi, Belle-Roulotte ajunse în orăşelul Verniki. 
Acolo li se controlară actele - formalitate încheiată fără nici 
o problemă. Apoi vehiculul îşi reluă cursa spre munţii Ural, 
care ridicau în zare înălţimi variind între o mie două sute şi 
o mie şase sute de metri. Avansau lent, cu toate că ar fi 


trebuit să se grăbească, dacă mica trupă voia să ajungă la 
Perm în plină desfăşurare a târgului. 

În vederea reprezentaţiilor pe care avea de gând să le 
dea, domnul Cascabel pretindea acum ca fiecare să-şi 
„repete” exerciţiile. Trebuia păstrată reputaţia acrobaţilor, 
a gimnaştilor, a echilibriştilor, a clovnilor francezi în general 
şi a familiei Cascabel în special. Prin urmare, îi obliga pe 
artişti să se antreneze seara, când făceau popas. Până şi 
domnul Serghei lucra, ca să-şi perfecţioneze scamatoriile şi 
trucurile cu cărţile de joc, pentru care dovedea înclinații 
reale. 

— Ah, ce artist de circ ai fi putut fi, îi spunea întruna 
profesorul său. La 3 iulie Belle-Roulotte campă într-un 
luminiş înconjurat de mesteceni, pini, zadă şi dominat de 
vârfurile majestuoase ale lanţului Ural. 

A doua zi, conduşi de Ortik şi Kircev, călătorii urmau să 
pătrundă într-una din trecătorile munţilor şi erau de 
aşteptat, dacă nu dificultăţi serioase, cel puţin nişte etape 
grele până când ar fi atins punctul cel mai înalt al defileului. 
Această parte a frontierei era în mod obişnuit colindată de 
contrabandişti şi dezertori, aşa că, neprezentând siguranţă, 
trebuiau să-şi ia măsuri de prevedere, pentru ca la nevoie 
să se poată apăra. 

Pe înserate discutară despre greutăţile ce puteau apărea 
în timpul traversării munţilor Ural. Ortik îi asigură că 
trecătoarea indicată de el - pasul Peciora - era printre cele 
mai uşor de străbătut. Cunoştea bine locurile, căci mai 
umblase pe acolo atunci când el şi Kircev plecaseră de la 
Arhanghelsk spre Oceanul îngheţat, pentru a veni în 
ajutorul navei Vremea. 

În timp ce domnul Serghei şi Ortik discutau aceste lucruri, 
Cornelia, Napoleone şi Kayette se ocupau de masă. O halcă 
zdravănă de cerb lopătar se rumenea la un foc aprins sub 
copaci, chiar la intrarea în luminiş, şi o turtă de orez căpăta 
nuanţe aurii pe o lespede pusă pe cărbuni încinşi. 


— Sper că în seara asta n-o să se plângă nimeni de meniu, 
spuse excelenta gospodină. 

— Cu condiţia ca friptura şi prăjitura să nu se ardă, 
comentă Cuişoară, bineînţeles. 

„De ce să se ardă, domnule Cuişoară, dacă o să ai grijă să 
întorci frigarea şi o să mişti lespedea? 

Astfel avertizat, Cuişoară se instală la postul de 
răspundere ce i se încredinţase. Pe când Wagram şi 
Marengo dădeau târcoale în jurul focului, John Bull se 
lingea pe buze, aşteptându-şi porţia din cina cea gustoasă. 

Când totul fu gata, se aşezară la masă, iar bucatele nu 
întruniră decât elogii. Cornelia şi ajutorul său primiră 
laudele cu multă satisfacţie. 

La ora culcării, întrucât era încă destul de cald, domnul 
Serghei, Cesar Cascabel şi cei doi fii ai săi, Cuişoară şi cei 
doi mateloţi hotărâră să doarmă afară, la adăpostul 
copacilor, în felul acesta puteau păzi mai bine vehiculul. 

Prin urmare, intrară în Belle-Roulotte doar Cornelia, 
Napoleone şi Kayette. Cum asfinţitul din iulie se 
prelungeşte la nesfârşit pe paralela şaizeci şi şase, trecuse 
de ora unsprezece când se făcu noapte - o noapte fără lună, 
presărată de stele învăluite în ceața specifică zonelor înalte. 

Întinşi pe iarbă şi înfăşuraţi fiecare în câte o pătură, 
domnul Serghei şi camarazii săi îşi simțeau deja pleoapele 
grele de primul somn, când cei doi câni începură să dea 
semne de agitaţie, îşi înălţau botul, mârâiau surd, dovadă că 
erau extrem de neliniştiţi. Jean fu cel dintâi care se ridică şi 
privi în jur. 

Focul se stingea, iar sub copacii deşi domnea un întuneric 
beznă. Jean se uită mai atent şi i se păru că vedea nişte 
puncte mişcătoare, strălucind ca jăraticul. Wagram şi 
Marengo lătrau cu putere. 

— Alarmă, strigă Jean, sărind brusc în picioare. „Alarmă! 
Într-o clipă erau cu toţii ridicaţi de la pământ. 

— Ce se întâmplă? Întrebă domnul Cascabel. 


— Uită-te acolo, tată! răspunse Jean, arătând punctele 
luminoase, acum nemişcate în umbra desişului. 

— Ce-i acolo? 

— Ochi de lup! 

— Da! Lupii! întări Ortik. 

— E o haită întreagă! adăugă domnul Serghei. 

— Drace, exclamă domnul Cascabel. 

Asta nu ajungea, desigur, pentru a exprima gravitatea 
situaţiei. Poate că în jurul luminişului lupii se adunaseră cu 
sutele, iar aceste carnivore devin extrem de primejdioase 
când sunt în număr mare. 

Chiar atunci, Cornelia, Kayette şi Napoleone apărură în 
uşa vehiculului. 

— Ce-i acolo, tată? întrebă fetiţa. 

— Nimic, răspunse domnul Cascabel. Nişte lupi care se 
plimbă la lumina stelelor. Staţi în camerele voastre şi daţi- 
ne puştile, să-i ţinem la respect! 

Într-o clipă, puştile şi revolverele ajunseră în mânile 
domnului Serghei şi ale, camarazilor lui. 

— Chemaţi cânii, ceru el. 

Strigaţi de Jean, Wagram şi Marengo se întoarseră de la 
marginea pădurii, pe unde dădeau târcoale, pradă unei 
porniri greu de stăpânit. 

Traseră cu toţii în direcţia punctelor luminoase; 
înspăimântătoarele urlete izbucnite dintr-acolo le dovedeau 
că majoritatea gloanţelor nimeriseră în plin. Dar trebuie că 
lupii erau foarte mulţi, căci cercul se strânse şi vreo 
cincizeci de fiare năvăliră în luminiş. 

— În rulotă! în rulotă! strigă domnul Serghei. Ne vor 
ataca! Numai acolo ne putem apăra! 

— Dar renii? întrebă Jean. 

— Nu putem face nimic ca să-i salvăm! 

Într-adevăr, era prea târziu. Câteva din animalele 
atelajului fuseseră.deja omorâte, în vreme ce altele, 
rupându-şi piedicile, dispăruseră în adâncul pădurii. La 


porunca domnului Serghei, intrară cu toţii în vehicul, 
împreună cu cânii, iar uşa avantrenului fu închisă. 

Era şi timpul! În lucirile crepusculului, văzură lupii 
năvălind pe lângă Belle-Roulotte şi sărind până la înălţimea 
ferestrelor. 

— Ce-o să ne facem fără reni? izbucni Cornelia, 
neputându-se stăpâni. 

— Să scăpăm mai întâi de haita asta! răspunse domnul 
Serghei. 

— Le venim noi de hac, ce naiba! exclamă domnul 
Cascabel. 

— Aşa.-i... numai de n-ar fi prea mulţi, vorbi Ortik. 

— Şi de n-am rămâne fără gloanţe, adaugă Kircev. 

— Până atunci, foc! strigă domnul Serghei. 

Prin ferestrele întredeschise, puştile şi pistoalele îşi 
începură opera de nimicire. La lumina flăcăruilor ce 
ţâşneau pe cele două laturi şi în spatele vehiculului, se 
distingeau vreo douăzeci de lupi loviți mortal ori grav răniţi, 
zăcând pe jos. Dar nimic nu putea opri fiarele acelea 
turbate, care păreau la fel de multe ca la început. Câteva 
sute umpleau acum luminişul, mişcându-şi siluetele de colo- 
colo. Unii se strecuraseră sub vehicul şi încercau să-i 
spargă panourile cu ghearele. Alţii, căţăraţi pe platforma 
avantrenului, amenințau să forţeze uşa, care trebui să fie 
baricadată zdravăn. Alţii alergau pe galeria superioară, se 
aplecau la ferestre, le izbeau cu labele şi nu plecau de acolo 
până când vreun glonte nu-i dobora la pământ. 

Tare speriată, Napoleone ţipa. Acea „teamă de lup”, pe 
care copiii o simt atât de intens, era atunci pe deplin 
justificată. Kayette, fără să-şi fi pierdut stăpânirea de sine, 
încerca fără succes să liniştească fetiţa. Trebuie să mai 
spunem că nici doamna Cascabel nu era lipsită de 
îngrijorări în privinţa deznodământului. 

Chiar aşa: dacă lupta se prelungea, situaţia ar fi devenit 
din ce în ce mai plină de pericole. Cum avea să reziste 
Belle-Roulotte asaltului dat de haita aceea enormă? Iar 


dacă izbuteau s-o răstoarne, n-ar fi fost oare sfârşitul 
sângeros şi inevitabil al tuturor celor adăpostiţi înăuntru? 
După vreo jumătate de oră, Kircev strigă: 

— Gloanţele-s pe terminate! 

Cam douăzeci de gloanţe, asta era tot ce mai aveau drept 
muniţie pentru puşti şi revolvere. 

— Nu mai tragem decât la sigur, spuse domnul Cascabel. 
La sigur? Dar oare nu toate gloanţele nimereau în mijlocul 
acelei mase de corpuri asaltatoare? Numai că lupii erau mai 
mulţi decât gloanţele; numărul lor sporea necontenit, pe 
când armele de foc erau pe cale de a fi reduse la tăcere. Ce 
să facă? Să aştepte ziua? Şi dacă haita n-avea să plece nici 
la ivirea zilei? 

Ruturându-şi prin aer revolverul care aproape că nu-i mai 
folosea la nimic, domnul Cascabel exclamă: 

— Am 0 idee! 

— O idee? întrebă domnul Serghei. 

— Da! Şi încă una bună! Pur şi simplu trebuie să prindem 
unul sau doi dintre blestemaţii ăia! 

— Cum aşa? se interesă Cornelia. 

— Crăpăm uşa cu grijă şi îi înhăţăm pe primii doi care 
încearcă să intre. 

— Te-ai gândit bine, Cascabel? 

— Ce ni s-ar putea întâmpla, domnule Serghei? Să ne 
muşte? Ei şi? Prefer să fiu muşcat decât sfâşiat. 

— Bun! Să facem treaba asta, dar repede! spuse domnul 
Serghei, fără să-şi prea dea seama unde voia să ajungă 
domnul Cascabel. 

Acesta, Cuişoară, Ortik şi Kircev se plasară în primul 
compartiment, în timp ce Jean şi Sandre îi ţineau pe câni în 
ultimul, de unde şi femeile aveau ordin să nu se mişte. 
Mobilele care blocau uşa fură trase la o parte, iar domnul 
Cascabelo deschise în aşa fel încât să poată fi zăvorâtă 
repede la loc. 

În clipa aceea, vreo doisprezece lupi agăţaţi de platformă, 
căţăraţi pe cele două scăriţe, se îndârjeau asupra părţii 


dinainte a vehiculului. 

De cum crăpară puţin uşa, unul dintre lupi se năpusti 
înăuntru, iar Kircev închise imediat compartimentul. Ajutat 
de Ortik, domnul Cascabel se aruncă peste animal şi izbuti 
să-i înfăşoare capul cu o bucată de pânză dinainte 
pregătită, şi pe care i-o strânse zdravăn în jurul gâtului. 

Mai deschiseră o dată uşa. Intră încă un lup şi procedară 
la fel ca şi cu cel dintâi. Cuişoară, Ortik şi Kircev abia 
puteau stăpâni animalele acelea puternice şi înverşunate. 

— "Ţineţi-i bine şi nu cumva să-i omorâţi! îi sfătuia domnul 
Cascabel. Să nu-i omoare? 

Dar ce avea de gând să facă, oare, cu ei? Să-i angajeze în 
trupă pentru târgul din Perm? 

Ce voia să facă şi ce făcu, de altfel, camarazii săi aflară cât 
de curând. Într-adevăr, luminat de o flacără mare, 
compartimentul răsună de urlete de durere. Apoi uşa fu 
deschisă, cei doi lupi împinşi afară, iar intrarea zăvorită la 
loc. Şi ce efect uluitor putu să producă apariţia lor în 
mijlocul haitei! Era cu atât mai uşor de constatat, cu cât 
poieniţa se umplu de lumini mişcătoare. 

Pe cei doi lupi se turnase petrol, domnul Cascabel le 
dăduse foc şi aşa se zbăteau printre asediatori. 

Ei bine, era nemaipomenită ideea domnului Cascabel, ca 
de altfel toate ideile născute în mintea acelui om 
extraordinar, îngroziţi, lupii băteau în retragere din faţa 
animalelor în flăcări. Şi ce urlete scoteau - în alt chip 
înspăimântătoare decât cele auzite pe când începuseră 
atacul! Fără succes încercau cele două fiare tăvălite prin 
petrol, orbite de capişonul din pânză, să-şi stingă blana 
aprinsă. Fără succes se rostogoleau pe jos şi săreau printre 
celelalte animale: ardeau mai departe. 

În cele din urmă, cuprinsă de panică, întreaga haită se 
desprinse de Belle-Roulotte, ieşi din luminiş şi dispăru în 
adâncul pădurii. 

Urletele se auziră apoi tot mai slab şi, curând, se făcu 
linişte în jurul campamentului. Din prudenţă, domnul 


Serghei îi sfătui pe ceilalţi să aştepte până la ziuă şi numai 
după aceea să iasă în recunoaştere pe lângă Belle-Roulotte. 
Nu aveau însă de ce să se teamă de un nou atac. Inamicul 
fusese împrăştiat. Fugea cât îl ţineau picioarele! 

— Ah, Cesar! exclama Cornelia, aruncându-se în braţele 
soţului său. 

— Ah, prietene, spuse domnul Serghei. 

— Ah, tată! strigară copiii. 

— Ah, patroane! gemu Cuişoară. 

— Ce-i asta? Ce v-a apucat? vorbi liniştit domnul Cascabel. 
Dacă nu eşti mai isteţ decât un animal, degeaba eşti om! 

XI. 

MUNŢII URAL. 

Lanţul munţilor Ural merită să fie vizitat de turişti cel 
puţin tot atâta cât Pirineii sau Alpii. În limba tătară cuvântul 
„ural înseamnă „brâu, şi chiar un brâu se întinde între 
Marea Caspică şi Oceanul îngheţat, pe o lungime de două 
mii nouă sute de kilometri: un brâu împodobit cu pietre 
preţioase, plin de metale rare, aur, argint, platină - brâu ce 
strânge talia vechiului continent la limita dintre Asia şi 
Europa. Vast sistem orografic, îşi varsă apele prin albiile 
sale Kara, Peciora, Kama şi numeroşi afluenţi alimentaţi de 
topirea zăpezilor. Superbă barieră de granit şi cuarţ, îşi 
înalţă vârfurile şi piscurile, în medie, la două mii trei sute de 
metri deasupra nivelului mării. 

— lată ce înseamnă cu adevărat nişte munţi din Rusia! 
spuse plin de încântare domnul Cascabel. 

La traversarea munţilor le-ar fi fost destul de greu să evite 
aşezările, acele „za-vodi şi sate numeroase, ai căror 
locuitori se trag din vechii lucrători ai minelor din zonă. 
Totuşi, trecând prin splendidele defilee, trupa Cascabel n- 
avea de ce să se teamă de posturile militare întâlnite, 
fiindcă avea acum actele în regulă. lar dacă aborda munţii 
Ural prin partea lor mediană, ar fi mers fără şovăire pe 
frumosul drum al Ekaterinoburgului - unul dintre cele mai 
umblate - spre gubernia cu acelaşi nume. Dar, întrucât 


traseul lui Ortik îi adusese mai spre nord, era mai bine să 
treacă prin pasul Peciora şi să coboare apoi până la Perm. 

Asta şi urmau să încerce, începând de a doua zi. La aurora 
dimineţii, îşi putură face o impresie despre mulţimea 
asediatorilor. Dacă ar fi izbutit să pătrundă în vehicul, 
niciunul dintre cei ascunşi acolo n-ar fi scăpat cu viaţă. 

Vreo cincizeci de lupi zăceau la pământ - lupi mari, de 
care se tem atât de mult călătorii prin stepă. Ceilalţi 
dispăruseră, fugind ca stăpâniţi de diavol, metaforă pe 
deplin justificată de data aceasta. Pe cele două animale 
cărora le dăduseră foc le găsiră la câteva sute de paşi 
depărtare de luminiş. 

Acum, însă, apărea o problemă: aflată la intrarea în 
defileul Peciora, Bel-le-Roulotte era încă foarte departe de 
aşezările minerilor, destul de rare pe versantul răsăritean 
al munţilor Ural. 

— Ce ne facem? întrebă Jean. Atelajul nostru de reni a 
dispărut. 

— Dacă-i vorba numai de fugă, n-ar fi imposibil să-i găsim, 
aprecie domnul Cascabel. Dar e de presupus că renii ne-au 
fost mâncaţi! 

— Bietele animale! spuse Napoleone. Le iubeam ca pe 
Vermout şi Gladiator... 

— Care ar fi pierit şi ei sub colții lupilor, dacă scăpau de 
înec, observă Sandre. 

— Da! Chiar aşa ar fi păţit! vorbi domnul Cascabel, 
scoțând un suspin adânc. Dar cum o să facem rost de alt 
atelaj? 

— Mă duc în satul cel mai apropiat şi, plătind bine, găsesc 
eu nişte cai, răspunse domnul Serghei. Dacă Ortik ar putea 
veni cu mine să-mi arate drumul... 

— Plecăm când vreţi, domnule Serghei! zise Ortik. 

— De bună seamă, adăugă domnul Cascabel, asta-i tot ce 
putem face. Şi aşa ar fi făcut chiar în ziua aceea, dacă, spre 
uimirea tuturor, n-ar fi văzut pe la orele opt dimineaţa doi 


reni apărând la marginea luminişului. Sandre fu cel care îi 
observă. 

— Tată! Tată! strigă el. Uite-i că se întorc! 

— Vii? 

— În orice caz, ăştia nu par să fi fost prea mâncaţi, de 
vreme ce umblă... 

— Dacă nu cumva le-or fi rămas doar picioarele! interveni 
Cuişoară. 

— Ah, dragii de ei! exclamă Napoleone. Trebuie să-i 
îmbrăţişez. Şi, alergând spre cei doi reni, le trecu braţul pe 
după gât, bucurându-se din toată inima. Numai cei doi reni 
n-ar fi putut trage însă vehiculul. Din fericire, mai apărură 
şi alţii la marginea pădurii. După o oră, aveau paisprezece 
din douăzeci, cu câţi veniseră din arhipelagul Leahov. 

— Trăiască renii! strigă ştrengarul de Sandre, fără ca 
urarea lui să fi avut în ea vreo aluzie monarhică.(Referire la 
jocul de cuvinte renne (ren) şi reine (regină), cu pronunțare 
identică.) 

Nu lipseau decât şase animale. Erau cele pe care lupii le 
atacaseră înainte de a-şi rupe piedicile şi cărora le găsiseră 
resturile în jurul poieniţei. Ceilalţi paisprezece reni o 
luaseră la fugă de cum începuse atacul, iar instinctul îi 
adusese din nou la campament. E uşor de imaginat cu ce 
entuziasm fură primite minunatele animale. Cu ele, 
vehiculul urma să-şi reia cursa prin defileul munţilor Ural. 
Când pantele s-ar fi făcut prea abrupte, aveau să împingă 
cu toţii de roţi. Domnul Cascabel putea să-şi facă intrarea 
triumfală în piaţa din Perm. 

Ce-l mâhnea, însă, era faptul că Belle-Roulotte îşi cam 
pierduse din splendoarea de altădată, având părţile laterale 
însemnate de colții lupilor şi panourile zgâriate de ghearele 
sălbaticelor carnivore. Fusese aproape de nerecunoscut 
chiar şi înaintea atacului, decolorată de vânturi, cu 
vopseaua spălată de ploaie, şi în general uzată de un drum 
atât de lung. Firma familiei Cascabel era pe jumătate 
ştearsă de şfichiul viscolelor. De câtă osteneală a periei şi 


pensulei ar fi fost nevoie ca să i se redea strălucirea de la 
început! 

Până atunci, oricât s-ar fi străduit Cornelia şi Cuişoară s-o 
curețe, nu izbuteau mare lucru. La orele zece înhămară 
renii şi o porniră la drum. Trecătoarea suia în pantă, aşa că 
bărbaţii mergeau pe jos. 

Timpul era frumos, iar căldura destul de suportabilă în 
zona aceea înaltă a lanţului de munţi. Dar de nenumărate 
ori atelajul trebui ajutat, degajându-i-se roţile scufundate în 
făgaşe până la butuci. La fiecare cotitură prea bruscă a 
drumului, Belle-Roulotte trebuia ferită să nu-şi lovească fie 
partea din faţă. fie cea din spate de muchiile stâncilor. 
Defileele din Ural nu sunt tăiate de mâna omului. Natura e 
cea care a croit cale apelor din munţi, prin nişte văi 
şerpuite. Un râuleţ, afluent al Sosvei, cobora pe acolo spre 
vest. Câteodată albia lui se lărgea, nelăsând decât o potecă 
îngustă ce înainta în zigzag. Alteori povârnişul devenea 
foarte abrupt, dezvelind structura stâncoasă, evidentă sub 
perdeaua de muşchi şi de plante caracteristice locului. 
Dincolo apăreau, de-o parte şi de alta, pante blânde, 
împădurite cu pini şi brazi, cu mesteceni şi zadă, precum şi 
cu alte specii din ţinuturile nordice ale Europei. Iar în 
depărtare, pierzându-se în nori, se profilau crestele 
înzăpezite care alimentau torenţii acelui sistem orografic. 

În prima zi, mica trupă nu întâlni pe nimeni pe când urca 
prin trecătoarea aceea, cu siguranţă nu prea umblată. Ortik 
şi Kircev păreau s-o cunoască destul de bine. De douătrei 
ori, însă, şovăiră şi ei, în locul de întâlnire a mai multor 
ramificații ale defileului. Atunci se opreau şi vorbeau în 
şoaptă, treabă pentru care n-ar fi trebuit să-i suspecteze 
nimeni, căci nu aveau nici un motiv să-i bănuiască de rea- 
credinţă. Kayette îi ţinea însă mai departe sub observaţie, 
fără ca ei să-şi dea seama. Şuşotelile acelea, anumite priviri 
schimbate între ei, o făceau tot mai neîncrezătoare. Ei, însă, 
habar n-aveau că tânăra indiancă ar putea suspecta din 
vreo pricină oarecare. Când se lăsă seara, domnul Serghei 


alese un loc de popas pe malul pârâului. După cină, domnul 
Cascabel, Kircev şi Cuişoară îşi luară sarcina de a veghea 
pe rând, din prudenţă. Nu era puţin lucru să stai treaz în 
post după o zi atât de obositoare şi după nesomnul din 
noaptea precedentă. 

A doua zi îşi continuară drumul, urcând prin defileul ce se 
îngusta tot mai mult, pe măsură ce câştiga înălţime. 
Dificultăţi asemănătoare cu cele din ajun le pretindeau 
aceleaşi eforturi. Ca urmare, străbăteau doar între două şi 
trei leghe în douăzeci şi patru de ore. Dar se aşteptaseră la 
aşa ceva pentru etapa traversării munţilor Ural şi 
întârzierea fusese adăugată la socoteală, între celelalte 
întârzieri de pe traseu. Desigur că domnul Serghei şi 
prietenul său, Jean, fură tentaţi de mai multe ori să vâneze 
în pădurile din preajmă. Prin hăţişuri vedeau trecând elani, 
cerbi lopă-tari, mulţime de iepuri. Cornelia n-ar fi disprețuit 
deloc vânatul proaspăt. Dar, dacă era vânat din abundență, 
se ştie că toate gloanţele fuseseră trase în timpul atacului 
haitei de lupi şi nu-şi puteau procura altele decât în primul 
târguşor întâlnit. Aşa că puştile erau silite să tacă, iar 
Wagram, uitându-se la tânărul său stăpân, părea să spună: 

— Prin urmare, aşa... nu mai vânăm? 

Cu toate acestea, apăru o împrejurare când folosirea 
puştilor ar fi fost cu totul justificată. 

Era ora trei după-amiază, iar Belle-Roulotte tocmai înainta 
de-a lungul unui mal pietros, când dincolo de pârâu se ivi 
un urs. 

Era un animal uriaş. Prezenţa lui fusese anunţată de 
lătrăturile cât se poate de semnificative ale celor doi câni. 
Sprijinindu-se pe labele din spate, îşi legăna capul enorm şi 
îşi scutura blana maronie, cu ochii ţintă la caravană. 

Avea oare de gând să-i atace? Privirea cu care urmărea 
atelajul şi pe cei ce-l mânau era oare curioasă sau 
hămesită? 

Jean le porunci lui Wagram şi lui Marengo să nu latre, 
socotind că n-avea nici un rost să stârnească animalul acela 


fioros, de vreme ce erau dezarmaţi. La ce bun să rişte să-i 
schimbe intenţiile, poate paşnice, în ostilitate? I-ar fi fost 
foarte uşor să treacă de pe un mal pe celălalt. 

Aşa că se uitară liniştiţi unii la alţii, ca nişte călători ce se 
întâlnesc pe drum, iar domnul Cascabel spuse doar atât: 

— Păcat că nu putem pune mâna pe acest minunat Moş 
Martin din Ural! Ce impresie ar mai face în trupa noastră! 

Ar fi fost însă cam greu să-i ofere ursului un angajament în 
trupă. De altfel, el însuşi preferind, fără îndoială, să trăiască 
în pădure şi nu printre saltimbanci, se ridică, mai dădu o 
dată din căpăţâna lui mare, apoi, mergând cu paşi mărunți, 
dispăru. lar cum la salut se cuvine să răspunzi, Sandre îşi 
scoase pălăria, pe când lui Jean i-ar fi plăcut să răspundă cu 
o împuşcătură. 

La şase seara făcură popas aproape în aceleaşi condiţii ca 
în ajun. În zori, la cinici dimineaţa plecară şi avură o zi 
foarte grea. Li se pretindea tot mai multă osteneală, însă 
fură scutiţi de accidente. 

Acum partea cea mai dificilă trecuse, fiindcă Belle- 
Roulotte se afla în punctul culminant al trecătorii, chiar în 
cumpăna defileului. Le mai rămânea doar să coboare 
versantul de vest, orientat spre Europa. 

În acea seară de 6 iulie, atelajul, peste măsură de vlăguit, 
se opri la intrarea în nişte chei şerpuite, având în dreapta o 
pădure deasă. 

Peste zi fusese o căldura înăbuşitoare. Spre est, nişte nori 
negri, tăiaţi de o dungă lungă în partea lor inferioară, se 
îmbinau cu aburii livizi ai orizontului. 

— O să fie furtună, spuse Jean. 

— Neplăcută treabă, zise Ortik, pentru că de multe ori 
furtunile sunt cumplite aici, în munţii Ural. 

— Ei bine, o să ne adăpostim! răspunse domnul Cascabel. 
Îmi plac mai mult furtunile decât lupii. 

— Kayette, tu te temi de tunete? o întrebă Napoleone pe 
tânăra indiancă. 

— Nu, scumpa mea, răspunse Kayette. 


— Nici n-ai de ce, interveni Jean., Nu trebuie să-ţi fie 
teamă. 

— Vai! strigă Napoleone cu capul vârât între umeri, când 
nu se mai putu abţine. 

— O, fricoasa! replică Sandre. Prostuţo, tunetul nu-i decât 
un joc cu băşici. 

— Da, da! Cu băşici de foc, care uneori îţi cad în cap! 
spuse fetiţa, închizându-şi ochii să nu vadă un fulger 
strălucitor. 

Amenajară în grabă locul de popas, în aşa fel încât să se 
poată adăposti cu toţii de furtună. Apoi, după ce mâncară, 
hotărâră ca bărbaţii să vegheze pe rând, ca în nopţile 
precedente. 

Domnul Serghei tocmai se pregătea să-şi ofere serviciile, 
când Ortik i-o luă înainte. 

— Aveţi ceva împotrivă să începem eu şi Kircev? întrebă el. 

— Cum doriţi, răspunse domnul Serghei. La miezul nopţii, 
Jean şi cu mine vă schimbăm. 

— În regulă, domnule Serghei! răspunse Ortik. 

Această propunere, de altfel cât se poate de normală, 
Kayettei îi păru suspectă şi, fără să-şi dea prea bine seama 
cum, presimţea că ascunde în ea o uneltire în momentul 
acela furtuna se dezlănţui cu o violenţă cumplită. Fulgerele 
aruncau sclipiri vii şi rapide prin bolta de verdeață, iar 
tunetele bubuiau prin văzduh multiplicându-se din pricina 
ecoului munţilor. 

Ca să-şi acopere cât mai bine ochii şi urechile, Napoleone 
se ghemuise în pat. Cu toţii se grăbiră să se vâre în 
aşternuturi şi, spre orele nouă, întreaga suflare din Belle- 
Roulotte dormea, în ciuda bubuiturilor şi a rafalelor 
şuierătoare. Numai Kayette era trează. Nu se dezbrăcase 
şi, deşi foarte obosită, nu reuşea să aţipească nici măcar o 
clipă. O cumplită nelinişte o cuprinsese la gândul că 
rămăseseră cu toţii la cheremul celor doi mateloţi. Aşa că 
după o oră, ca să vadă ce făceau, trase perdeaua 
ferestruicii de deasupra capului său şi, la lumina fulgerelor, 


privi afară. Ortik şi Kircev, care discutau, tocmai îşi 
întrerupseseră conversaţia şi se îndreptau spre intrarea în 
chei, unde chiar în clipa aceea apăruse un bărbat. Îndată, 
Ortik îi făcu semn străinului să nu mai înainteze, de teama 
cânilor. Wagrani şi Marengo nu-i semnalaseră apropierea 
din cauză că se adăpostiseră sub Belle-Roulotte. 

Când ajunseră lângă omul acela, Ortik şi Kircev schimbară 
cu el câteva cuvinte şi, la lumina unui fulger, Kayette îi văzu 
intrând împreună în pădure. Cine era bărbatul acela şi de 
ce intraseră cei doi mateloţi în legătură cu el - trebuia să 
afle asta cu orice preţ. 

Kayette se strecură afară din încăperea în care dormea, 
atât de încet, încât nimeni nu se trezi. Trecând pe lângă 
Jean, îl auzi rostindu-i numele. 

Oare Jean o văzuse? 

Nu! Jean visa... o visa pe ea! 

Ajunsă la uşă, Kayette o deschise cu grijă şi o închise la loc 
fără zgomot. 

„Curaj! îşi spuse, când se văzu afară. 

Nu şovăi o clipă, de fapt nu-i era frică deloc. Şi, cu toate 
astea, îşi risca viaţa, dacă ar fi fost descoperită. 

Kayette intră în pădure, care se lumina ca de un incendiu 
la fiecare fulger mai mare ce despica norii. Strecurându-se 
pe lângă hăţişuri, printre ierburi înalte, ajunse lângă 
trunchiul unei zade gigantă. La vreo douăzeci de paşi auzi 
un şuşotit de voci care o făcu să se oprească. 

Erau acolo şapte oameni. Ortik şi Kircev tocmai ajunseseră 
la ei şi cu toţii se grupaseră lângă un copac şi iată ce 
surprinse Kayette din discuţia lor: 

— Pe legea mea, zise Ortik, am avut un motiv serios s-o iau 
prin trecătoarea Peciora! 

Aici te întâlneşti la sigur cu prieteni vechi. Nu-i aşa, 
Rostov? 

Rostov era cel pe care Ortik şi Kircev îl zăriseră la 
marginea pădurii. 


— De două zile urmărim căruţa asta, având grijă să nu ne 
observe nimeni. V-am recunoscut, pe tine şi pe Kircev, prin 
urmare ne-am gândit că putem da o lovitură bună. 

— Una sau poate chiar două! răspunse Ortik. 

— De unde veniţi? întrebă Rostov. 

— Din fundul, Americii, unde am intrat în banda lui Karnov. 

— Şi cine-s oamenii ăia, care-s cu voi? 

— Nişte măscărici francezi în drum spre Europa. Vă 
povestim mai târziu peripeţiile călătoriei. Să trecem la ce-i 
mai urgent. 

— Ortik, au bani în harabă? întrebă unul din camarazii lui 
Rostov. 

— Mai au vreo două-trei mii de ruble. 

— Şi încă nu i-aţi lăsat pe indivizii ăia cu buzele umflate? 
întrebă ironic Rostov. 

— Nu, pentru că-i vorba de o afacere mult mai importantă 
decât un furt nenorocit. Dar am nevoie de ajutor. 

— Ce afacere? 

— Ascultaţi-mă, prieteni, reluă Ortik. Kircev şi cu mine am 
trecut fără riscuri prin Siberia şi am ajuns la frontiera 
Uralilor datorită familiei Cascabel. Dar ce-am făcut noi a 
mai făcut cineva, care spera că n-o să-l descopere nimeni 
într-o trupă de saltimbanci. Un rus care, ca şi noi, n-are voie 
să se întoarcă în Rusia, chiar dacă din cu totul alte motive: e 
un condamnat politic de neam mare şi foarte bogat, însă noi 
i-am descoperit taina, ştiută doar de monşer Cascabel şi de 
soţia lui. 

— Cum aşa? 

— Într-o seară, la Muji, am prins o discuţie între Cascabel 
şi rus. 

— Cum îl cheamă? 

— Pentru toată lumea e domnul Serghei. De fapt, este 
contele Narkin şi, dacă-i recunoscut pe teritoriul rusesc, 
însăşi viaţa lui e în joc. 

— Stai puţin! zise Rostov. Contele ăsta, Narkin, nu-i fiul 
prinţului Narkin, cel deportat în Siberia şi care a evadat 


acum vreo câţiva ani, stârnind atâta vâlvă? 

— Exact, răspunse Ortik. Ei bine, contele Nârkin are 
milioane şi îmi închipui că n-o să stea pe gânduri să ne dea 
măcar unul din ele, dacă se vede în pericol de a fi denunţat. 

— Bine gândit, Ortik! Dar ce rol avem noi în planul tău? se 
interesă Rostov. 

— Am nevoie de voi fiindcă nu e bine ca eu şi Kircev să fim 
amestecați în această primă afacere, în caz că ea ar da 
greş, pentru a putea acţiona în următoarea. Pentru reuşita 
ei, aşadar pentru a pune mâna pe bani şi pe vehiculul 
familiei Cascabel trebuie să rămânem mai departe cei doi 
naufragiaţi ruşi care le datorează salvarea şi întoarcerea în 
ţară. lar după ce scăpăm de trupa asta, o să putem 
cutreiera satele şi oraşele fără ca poliţiei să-i treacă prin 
minte să ne caute sub nişte haine de saltimbanc. 

— Ortik, vrei să atacăm chiar în noaptea asta, să-l înhăţăm 
pe contele Narkin şi să-i spunem în ce condiţii n-o să-l 
denunţăm că s-a întors în Rusia? 

— Răbdare, răbdare! ceru Ortik. Întrucât contele are de 
gând să se întoarcă la Perm ca să-şi vadă tatăl, mai bine să-l 
lăsăm să ajungă la Perm. Sosit acolo, va primi un bilet cu 
rugămintea de a veni neîntârziat la o întâlnire, unde o să 
aveţi plăcerea de a face cunoştinţă. 

— Prin urmare, acum nu încercăm nimic? 

— Nimic, spuse Ortik, dar mergeţi mereu înaintea noastră, 
fără să vă arătaţi la vedere, şi încercaţi să fiţi cu ceva mai 
devreme decât noi la întâlnirea din Perm. 

— În regulă! răspunse Rostov. 

Şi bandiții se despărţiră, nebănuind măcar că discuţia lor 
fusese ascultată de Kayette. Ortik şi Kircev se întoarseră la 
campament cu câteva clipe după ea, convinşi că nimeni nu 
le observase absenţa. 

Kayette cunoştea acum planul acelor ticăloşi. Totodată, 
mai aflase că domnul Serghei era contele Narkin şi că viaţa 
lui era în pericol, ca şi cea a camarazilor săi. Urma să fie 


denunţat, în caz că nu accepta să dea bandiţilor o parte din 
avere! 

Îngrozită de ceea ce auzise, Kayette avu nevoie de câtva 
timp ca să-şi revină. Era hotărâtă să zădărnicească 
planurile lui Ortik şi se frământa, întrecându-se cum s-o 
facă. Pradă celei mai cumplite nelinişti şi părându-i-se că 
avea un coşmar, ce noapte cumplită îi fu dat să petreacă! 

Nu era însă un vis, ci realitate. 

Iar a doua zi nu mai avu nici o îndoială, auzindu-l pe Ortik 
că-i spunea domnului Cascabel: 

— Ştiţi că eu şi Kircev aveam de gând să ne despărţim de 
dumneavoastră dincolo de munţi şi să mergem la Riga. Ne- 
am gândit însă că ar fi mai bine să vă însoţim până la Perm 
unde l-am ruga pe guvernator să ne mijlocească 
întoarcerea. Ne daţi voie să ne continuăm călătoria 
împreună? 

— Cu plăcere, prieteni! răspunse domnul Cascabel. Când 
faci atâta drum cu cineva, e bine să te desparţi cât mai 
târziu, şi chiar şi atunci e prea devreme! 

XII. 

CĂLĂTORIE. ÎNCHEIATĂ, DAR CARE NU S-A SFÂRŞIT. 

lată ce mârşavă uneltire se pregătea împotriva contelui 
Narkin şi a familiei Cascabel! 

Şi asta se întâmpla în momentul în care, după atâtea 
neplăceri, după atâtea primejdii, călătoria era pe cale de a 
se sfârşi cu bine! Mai rămâneau două-trei zile până să fie 
trecuţi de munţii Ural, iar pentru a ajunge la Perm, Belle- 
Roulotte nu mai avea de făcut decât o sută de leghe spre 
sud-vest. 

Se ştie că domnul Cascabel plănuise să stea un timp în 
oraşul acela, aşa încât domnul Serghei ar fi putut merge 
fără probleme la conacul Valska în fiecare noapte, 
neriscând să fie recunoscut. Apoi, în funcţie de împrejurări, 
urma să rămână la conacul părintesc, ori să-şi însoţească 
prietenii la Nijni... sau poate până în Franţa. Da, însă în caz 


că domnul Serghei se hotăra să rămână la Perm, trebuiau 
să se despartă de Kayette, care l-ar fi însoţit. 

La asta se gândea necontenit Jean, asta îl mâhnea şi-i 
sfâşia inima. lar acel regret sincer şi profund îl împărtăşeau 
tatăl, mama, fratele şi sora lui. Niciunul dintre ei nu se 
putea obişnui cu gândul că n-avea s-o mai vadă pe Kayette. 

În dimineaţa aceea, mai deznădăjduit ca oricând, Jean se 
duse la tânăra indiancă şi, văzând-o palidă, trasă la faţă, cu 
ochii înroşiţi de nesomn, o întrebă: 

— Ce-i cu tine, Kayette? 

— Nimic, Jean, făspunse ea. 

— Ba da. Eşti bolnavă! N-ai dormit. Parcă ai fi plâns, 
micuță Kayette. 

— Furtuna de ieri e de vină! N-am închis ochii toată 
noaptea. 

— Călătoria asta te-a obosit, nu-i aşa? 

— Nu, Jean! sunt rezistentă. M-am obişnuit cu toate 
greutăţile. O să treacă. 

— Ce ai, Kayetite? Spune-mi, te rog! 

— N-am nimic, Jean! 

Iar Jean nu mai insistă. 

Văzându-l atât de îngrijorat pe bietul băiat, Kayette era 
cât pe ce să-i spună totul. O mâhnea mult faptul că avea un 
secret pe care nu i-l putea mărturisi. Dar, ştiindu-l iute din 
fire, se temu că nu se va putea stăpâni în prezenţa lui 
Kircev şi Ortik. Iar o imprudenţă îi primejduia contelui 
Narkin viaţa; prin urmare, Kayette îşi ţinu gura. Gândindu- 
se însă mai bine, luă totuşi hotărârea să-i spună domnului 
Cascabel ce aflase. Dar trebuia să rămână singură cu el, 
căci era foarte important ca cei doi ruşi să nu bănuiască 
nimic - condiţie greu de îndeplinit pe când traversau munţii 
Ural. De altfel, mai era timp, fiindcă mizerabilii urmau să 
acţioneze abia după sosirea trupei la Perm. Bănuielile n- 
aveau să li se trezească atâta vreme cât domnul Cascabel şi 
ai săi se purtau cu ei ca mai înainte. Mai mult chiar, aflând 


că Ortik şi Kircev îi vor însoţi până la Perm, domnul Serghei 
se arătă cât se poate de bucuros. 

La orele şase dimineaţa - era ziua de 7 iulie - Belle- 
Roulotte o porni iarăşi la drum. O oră mai târziu, ajunseră 
la primele izvoare ale râului Peciora, de la care îşi primea 
numele şi defileul. Devenită, dincolo de munţi, unul din 
fluviile cele mai importante ale Rusiei septentrionale, 
această apă se varsă în Oceanul îngheţat; după ce străbate 
o mie trei sute cincizeci de kilometri. 

La acel nivel al trecătorii, Peciora nu era încă decât un 
torent pornit la vale printr-o albie capricioasă, pe lângă 
păduri de brazi, mesteceni şi zadă. Era destul să ţii malul 
stâng pentru a ajunge la ieşirea din defileu. Cu unele 
măsuri de prevedere luate pe pantele mai abrupte, puteau 
cobori destul de repede. 

În tot timpul zilei, Kayette nu găsi ocazia să-i vorbească în 
secret domnului Cascabel. În fond, din câte îşi dăduse 
seama, cei doi ruşi nu mai discutară nimic între patru ochi 
şi nici nu mai lipsiră în mod suspect la vremea popasului. De 
ce ar fi făcut-o acum? 

Complicii lor o luaseră, fără îndoială, înainte, iar banda 
urma să se întâlnească din nou la Perm. 

A doua zi înaintară binişor. Cum defileul se lărgea, 
vehiculul putea să-l străbată cu mai multă uşurinţă. Sub 
malurile ei foarte înalte, Peciora vuia prin albia stâncoasă. 
Având deacum un aspect mai puţin sălbatic, trecătoarea nu 
mai era nici atât de pustie, întâlneai mici negustori porniţi 
din Europa spre Asia, cu bocceaua în spate şi cu ciomagul 
ferecat în mână. Câteva grupuri de mineri, mergând sau 
venind de la puțuri, le dădură bineţe călătorilor. La ieşirea 
din chei apăreau gospodării, nişte cătune încă neînsemnate. 
Spre sud, vârfurile Denejkin şi Konjakov dominau această 
parte a munţilor Ural. După încă o noapte de popas, Belle- 
Roulotte ajunse, spre amiază, la capătul defileului Peciora. 
Caravana trecuse, în sfârşit, lanţul de munţi şi pusese 
piciorul în Europa. Încă trei sute cincizeci de verste - o sută 


de leghe - şi Fermul avea să numere „o casă şi o familie în 
plus, între zidurile sale”, cum spunea domnul Cascabel. 

— Uf! mai zise el. Amicii mei, am făcut, un drum serios, nu 
glumă! Ei bine, n-a-veam eu dreptate? Toate drumurile duc 
la Roma! În loc să ajungem în Rusia printr-o parte, am ajuns 
prin cealaltă, şi ce, contează asta, din moment ce nu mai 
avem mult până în Franţa! 

Şi, zorit cum era, minunatul bărbat ar fi putut susţine că 
simţea aerul Normandiei venind peste toată Europa cu 
miresmele lui marine, uşor de recunoscut. La ieşirea din 
defileu se afla o aşezare de mineri compusă din vreo 
cincizeci de case şi câteva sute de locuitori. 

Hotărâră să se oprească acolo până a doua zi, ca să-şi 
împrospăteze nişte provizii - între altele făina, ceaiul şi 
zahărul. 

Tot atunci, domnul Serghei şi Jean putură să-şi facă rost de 
plumbi şi de praf de puşcă, muniţia care le lipsea cu 
desăvârşire. 

Iar când se întoarseră, domnul Serghei strigă: 

— La vânătoare, iubitul meu Jean! N-o să ne înapoiem cu 
tolba goală. La vânătoare! 

— Dacă doriţi..., răspunse Jean mai mult din datorie decât 
de plăcere. Sărmanul băiat! La gândul apropiatei 
despărţiri, făcea totul în silă. 

— Vii cu noi, Ortik? întrebă domnul Serghei. 

— Cu plăcere, răspunse matelotul. 

— Să-mi aduceţi vânat bun, îi sfătui doamna Cascabel, şi 
mă prind să vă gătesc o masă pe cinste! 

Întrucât nu era decât ora două după-amiază, vânătorii 
aveau timp să exploreze pădurile din împrejurimi. lar dacă 
prin desişurile acelea vânatul n-ar fi ieşit singur înaintea 
puştilor, asta ar fi fost pur şi simplu neobrăzare. 

Domnul Serghei, Jean şi Ortik plecară, aşadar, pe când 
Kircev şi Cuişoară se ocupau de reni. Animalele fură duse 
sub arbori, într-un capăt de pajişte unde puteau paşte şi 
rumega în voie. 


Cornelia se întoarse la Belle-Roulotte. Avea destulă treabă 
de făcut acolo. 

— Haide, Napoleone! spuse ea. 

— Sunt aici, mamă. 

— Vino şi tu, Kayette! 

— Imediat, doamnă Cascabel! 

Dar acesta era prilejul căutat de Kayette spre a rămâne 
singură cu şeful familiei. 

— Domnule Cascabel, zise, mergând spre el. 

— Da, mica mea prepeliţă. 

— Aş vrea să vă spun ceva. 

— Să-mi spui ceva? 

— În secret. 

— În secret? 

În sinea lui se întrebă: „Oare ce vrea să-mi spună Kayette? 
O fi în legătură cu Jean? 

O luară împreună spre partea din stângă a satului, lăsând- 
o pe Cornelia prinsă cu treaba din Belle-Roulotte. 

— Ei, fată dragă, ce vrei să-mi spui şi de ce atâta mister, 
întrebă domnul Cascabel. 

— Domnule Cascabel, răspunse Kayette, de trei zile doresc 
să stăm de vorbă. Însă în aşa fel încât nimeni să nu ne audă 
sau să ne vadă. 

— Înseamnă că vrei să-mi spui ceva destul de grav. 

— Domnule Cascabel, ştiu că domnul Serghei este contele 
Narkin! 

— Ei drăcie! Contele Narkin! exclamă domnul Cascabel. 
Ştii asta? Dar cum ai aflat? 

— De la nişte oameni care v-au ascultat când stăteaţi de 
vorbă cu domnul Serghei, într-o seară, în satul Mujji. 

— Nu se poate! 

— Şi pe care, la rândul meu, i-am auzit vorbind despre 
contele Narkin şi despre dumneavoastră, fără ca ei să 
bănuiască măcar. 

— Cine-s oamenii ăştia? 

— Ortik şi Kircev! 


— Cum? Ei ştiu?! 

— Da, domnule Cascabel, şi mai ştiu că domnul Serghei e 
un condamnat politic care se întoarce în Rusia ca să-şi vadă 
tatăl, pe prinţul Narkin. 

Stupefiat de cele spuse de Kayette, domnul Cascabel 
rămase cu gura căscată, fluturându-şi braţele. Apoi, după 
ce se gândi puţin, zise: 

— Îmi pare rău că Ortik şi Kircev cunosc secretul ăsta. 
Dacă l-au aflat totuşi din întâmplare, sunt sigur că n-au să-l 
trădeze! 

— Nu l-au aflat din întâmplare, şi au să-l trădeze, spuse 
Kayetie. 

— "Tocmai ei! Nişte marinari de treabă? 

— Domnule Cascabel, reluă Kayette, - contele Narkin e în 
mare pericol. 

— Cum aşa? 

— Ortik şi Kircev sunt doi ticăloşi care făceau parte din 
banda lui Karnov. Ei l-au atacat pe contele Narkin la 
frontiera cu Alaska! După ce s-au îmbarcat la Port Clarence 
ca să treacă în Siberia, au fost azvârliţi pe insulele Leahov, 
unde i-am găsit noi. Ce vor ei de la contele Narkin, a cărui 
viaţă e în pericol dacă se află că s-a întors în Rusia, este o 
parte din averea lui, iar dacă refuză, au să-l denunțe! în 
cazul acesta, domnul Serghei va fi pierdut, şi poate că şi 
dumneavoastră. 

Pe când domnul Cascabel, copleşit de dezvăluire, tăcea, 
Kayette îi spuse cum îi bănuise tot timpul pe cei doi 
mateloţi. Era foarte adevărat că mai auzise undeva vocea 
lui Kircev. Acum îşi amintea. O auzise la frontiera Alaskăi, 
când cei doi nemernici îl atacaseră pe contele Narkin, fără 
să ştie, de altfel, că era un rus refugiat în America. Şi cum 
în una din nopţile trecute, însărcinaţi să păzească tabăra, 
Kayette îi văzuse plecând împreună cu un om ce venise să-i 
caute; ea îi urmărise, apoi asistase la o discuţie între ei şi 
vreo şapte-opt din vechii lor complici... Toate planurile lui 
Ortik erau dezvăluite. După ce condusese vehiculul prin 


defileul Peciora, unde era sigur că vor întâlni o grămadă de 
bandiți, hotărâse să-i ucidă pe domnul Serghei şi întreaga 
familie Cascabel. Dar de când aflase că domnul Serghei era 
contele Naâkin, îşi spusese că ar fi fost mai bine să-l 
silească să le dea o sumă mare sub ameninţarea că va fi 
denunţat poliţiei. Aveau să-i aştepte sosirea la Perm. Nici 
Qrtik şi nici Kircev nu ar fi apărut vârâţi în treaba aceea, ca 
să nu se dea de gol în caz că eşuau. Camarazii lor urmau să- 
l prevină pe domnul Serghei printr-o scrisoare, şi aşa mai 
departe. 

Ascultând povestea spusă de Kayette, domnul Cascabel îşi 
stăpânea cu greu indignarea. Atât de ticăloşi se dovedeau 
cei cărora le făcuse atâtea servicii, îi eliberase, îi 
alimentase, îi adusese în propria lor patrie? Ei bine, 
minunat cadou, frumoasă restituire făcută împărăției 
ţarului! Ah, mizerabilii! Nemernicii! 

— Şi acum, domnule Cascabel, ce aveţi de gând să faceţi? 
întrebă Kayette. 

— Ce-am de gând să fac? Foarte simplu, micuță Kayette: îi 
denunţ pe Ortik şi Kircev la primul post de cazaci întâlnit, 
şi-or să-i spânzure. 

— Gândiţi-vă bine, domnule Cascabel, reluă fata. Nu puteţi 
face asta! 

— De ce? 

— Pentru că Ortik şi Kircev îl vor denunța la rândul lor, 
imediat, pe contele Narkin şi, împreună cu el, pe cei ce l-au 
ajutat să revină în Rusia. 

— La naiba cu tot ce ţine de mine! exclamă domnul 
Cascabel. Dacă numai de mine ar fi vorba! Dar cu domnul 
Serghei e altă poveste. Ai dreptate, Kayette, trebuie să ne 
mai gândim. 

Perplex, foarte agitat, făcu câţiva paşi, lovindu-se cu 
pumnii în cap ca să scoată de acolo o idee. Apoi se întoarse 
spre fată şi întrebă: 

— Ziceai că Ortik aşteaptă să sosim la Perm şi abia după 
aceea o să-şi pună complicii să acţioneze? 


— Da, domnule Cascabel, le-a cerut limpede să nu încerce 
nimic înainte. Prin urmare, îmi închipui că ar trebui să ne 
continuăm drumul şi să aşteptăm. 

— E cumplit, aprecie domnul Cascabel, absolut cumplit! 
Să-i ţii pe ticăloşi lângă tine, să-i duci la Perm, să le strângi 
mai departe mâna şi să le zâmbeşti... Pe tot neamul meu! 

Îmi vine să-i înşfac de guler şi să-i zdrobesc, uite-aşa... 
uite-aşa! 

Şi domnul Cascabel, apropiindu-şi şi depărtându-şi mânile 
puternice, ca şi cum l-ar fi ţinut cu una pe Ortik şi cu 
cealaltă pe Kircev, părea să izbească talgerele într-o 
orchestră de bâlci. 

— Trebuie să vă stăpâniţi, domnule Cascabel, spuse 
Kayette. Închipuiţi-vă că nu s-a întâmplat nimic. 

— Ai dreptate, fata mea. 

— Vreau să vă mai întreb dacă socotiți că-i bine să-l previn 
pe domnul Serghei. 

— Nu! Categoric, nu! răspunse domnul Cascabel. Mi se 
pare că-i mai înţelept să tăcem. Ce-ar putea face domnul 
Serghei? Nimic! Mă aflu aici ca să am grijă de el, şi o să am. 
De altfel, îl cunosc! Ca să nu ne mai pună în pericol, ar fi în 
stare s-o apuce la stânga când noi o luăm la dreapta. Nu, 
hotărât, nu! N-am să-i spun. 

— Nici lui Jean nu-i spuneţi nimic? 

— Lui Jean, micuță Kayette? Lui nici atât. Se aprinde din 
orice. Nu s-ar putea stăpâni de faţă cu bandiții ăia scârboşi. 
N-are stăpânirea de sine a lui taică-său! Şi-ar da drumul... 
Nu! Lui Jean chiar mai puţin decât domnului Serghei. 

— Dar pe doamna Cascabel o s-o puneţi la curent? se mai 
interesă Kayette. 

— Pe doamna Cascabel? O, asta-i altceva! O femeie 
superioară, care îţi poate da un sfat bun şi chiar o mână de 
ajutor. N-am avut niciodată secrete faţă de ea şi, la urma 
urmei, ea ştie ca şi mine că domnul Serghei este contele 
Narkin, un fugar. 

— Atunci, îi spuneţi? 


— Da, o să-i spun. Acestei femei i-ai putea încredința până 
şi un secret de stat. Mai bine şi-ar tăia limba decât să-l 
trădeze, iar pentru o femeie nu există sacrificiu mai mare. 
Da, am să-i spun! 

— E timpul să ne întoarcem la Belle-Roulotte, zise Kayette. 
Nu trebuie să ne observe nimeni lipsa. 

— Ai dreptate, micuță Kayette. Mereu ai dreptate! 

— Şi, mai ales, domnule Cascabel, stăpâniţi-vă faţă de 
Ortik şi Kircev. 

— Va fi greu, dar nu te teme, o să le zâmbesc. Ah, tâlharii! 
Să ne murdărească ei cu josnicia lor! Prin urmare, de asta 
mi-au spus că nu se duc de-a dreptul la Riga. Ne fac cinstea 
să vină cu noi până la Perm! Borfaşii! 

— Domnule Cascabel, îi atrase atenţia Kayette, dacă aşa 
ştiţi să vă stăpâniţi... 

— Nu-ţi fie teamă, micuță Kayette! M-am uşurat. Eram 
sufocat, mă înăbuşeam! O să fiu calm. Deja sunt! Să ne 
întoarcem la Belle-Roulotte. Păzea, mişeilor! 

O apucară împreună spre sat. Nu-şi mai spuneau nimic. 
Erau scufundaţi în gânduri. O călătorie atât de minunată, 
pe punctul de a se încheia cu bine, să fie ameninţată de 
complotul acela mârşav! 

Când să ajungă, domnul Cascabel se opri. 

— Micuţă Kayette, zise el. 

— Da, domnule Cascabel. 

— M-am decis să nu-i spun nimic Corneliei. 

— De ce? 

— Ce să zic? Am observat că, în general, o femeie 
păstrează cu atât mai bine un secret, cu cât nu-l cunoaşte. 
Aşa că, să rămână între noi! 

Câteva clipe mai târziu, Kayette intră în Belle-Roulotte, iar 
domnul Cascabel, în trecere, făcuse un semn amical lui 
Kircev, murmurând însă printre dinţi: 

— Ce mutră de monstru! 

După două ore, când se întoarseră vânătorii, Ortik primi o 
laudă călduroasă din partea domnului Cascabel, privitoare 


la superbul cerb lopătar pe care-l aducea pe umeri. La 
rândul lor, domnul Serghei şi Jean împuşcaseră doi iepuri şi 
câteva perechi de potârnici. Cornelia oferi, aşadar, 
comesenilor hămesiţi o cină excelentă din care domnul 
Cascabel se înfruptă copios, într-adevăr, omul acesta era 
„uriaş! Nu lăsa să-i scape nimic din ce-l preocupa. Nu arăta 
deloc că stă la masă cu doi asasini, cu doi nelegiuiţi care 
plănuiseră nici mai mult nici mai puţin decât să-i 
măcelărească familia. Dar, fu cât se poate de spiritual, de o 
veselie comunicativă, iar când Cuişoară apăru cu o sticlă 
zdravănă, bău pentru intrarea în Europa, pentru Rusia, 
pentru întoarcerea în Franţa. A doua zi, 10 iulie, atelajul o 
porni spre Perm. De la ieşirea din trecătoare, se puteau 
aştepta la o călătorie nu tocmai dificilă şi care să decurgă 
fără incidente. Belle-Roulotte urma malul drept al râului 
Vâcegda, care curge pe la poalele munţilor Ural. Întâlneau 
în cale târguri, sate, gospodării, locuitori foarte ospitalieri, 
vânat din abundență şi, peste tot, aveau parte de o bună 
primire. Deşi timpul era destul de cald, se simţea răcoarea 
unei adieri dinspre nord. Renii mergeau cu uşurinţă, 
scuturându-şi capetele cu trăsături frumoase. De altfel, 
domnul Serghei le adăugase doi cai cumpăraţi în ultima 
localitate minieră, încât puteau străbate până la zece leghe 
pe zi. 

Mica trupa călca într-adevăr cu dreptul pe pământul 
bătrânei Europe. lar domnul Cascabel ar fi trebuit să fie 
mulţumit din toate punctele de vedere, dacă n-ar fi fost 
gândul că ducea cu el doi ticăloşi. 

— Şi când îţi închipui că banda lor ne urmăreşte aşa cum 
urmăresc şacalii o caravană! 

Haide, Cesar Cascabel, mai ai obligaţia să le joci un renghi 
netrebnicilor ălora! 

La urma urmei, era destul de neplăcut că o asemenea 
complicaţie le dădea peste cap un plan atât de bine gândit. 
Actele trupei Cascabel erau în regulă, domnul Serghei 
figura pe lista personalului şi autorităţile ruseşti îl lăsau să 


treacă fără suspiciuni. Ajuns la Perm, ar fi putut merge 
nestânjenit la conacul Valska. După ce l-ar fi îmbrăţişat pe 
prinţul Narkin, după ce ar fi stat câteva zile cu el, ar fi 
străbătut Rusia în haine de saltimbanc şi s-ar fi refugiat în 
Franţa, unde era în siguranţă. Şi, în acest caz, nu s-ar mai fi 
despărţit. El şi Kayette n-ar mai fi plecat din mijlocul 
familiei. lar mai târziu, cine ştie dacă bietul Jean... Fără 
îndoială, spânzurătoarea era prea puţin pentru nemernicii 
care erau pe cale să zădărnicească un asemenea viitor! Şi 
uite-aşa, în ciuda voinţei lui, domnul Cascabel avea uneori 
nişte purtări de neînțeles pentru însoțitorii săi. Cornelia îl 
întreba: 

— Ce ai, Cesar? 

— N-am nimic, răspundea el. 

— Atunci de ce urli? 

— Urlu, Cornelia, pentru că, dacă n-aş urla, aş turba! 

lar femeia aceea minunată nu ştia cum să-şi explice 
purtarea soţului său. Trecură patru zile. Apoi, la vreo 
şaizeci de leghe spre sud-vest de Ural, Bel-le-Roulotte 
ajunse în orăşelul Solikamsk. 

În mod precis, complicii lui Ortik le-o luaseră înainte; dar, 
din prudenţă, nici el şi nici Kircev nu încercară să intre în 
legătură cu ei. 

Rostov şi ceilalţi erau într-adevăr acolo şi urmau să plece 
în timpul nopţii mai departe, spre Perm, care se afla cu vreo 
cincizeci de leghe mai la vest. Iar atunci, nimic nu le mai 
putea împiedica planul mârşav. 

A doua zi, în zori, ieşiră din Solikamsk şi la data de 17 iulie 
trecură peste Kosva cu bacul. Peste trei zile, dacă nu se ivea 
ceva care să-i întârzie, Belle-Roulotte urma să ajungă la 
Perm. Acolo familia Cascabel trebuia să-şi înceapă seria de 
reprezentații, înainte de a se deplasa la târgul din Nijni. 
Acesta era, cel puţin, programul „turneului artistic”. Cât 
despre domnul Serghei, el avea să aranjeze în aşa fel să se 
ducă în fiecare noapte la conacul Valska. 


Ne putem închipui cu câtă nerăbdare aştepta şi, la fel, cu 
câtă nelinişte pe deplin întemeiată vorbea despre aceasta 
cu domnul Cascabel. De când fusese salvat, aşadar în cele 
treisprezece luni cât durase extraordinara lor călătorie de 
la frontiera statului Alaska şi până la frontiera Europei, nu 
avea nici o ştire despre prinţul Narkin. La vârsta tatălui 
său, se putea teme chiar că n-o să-l mai găsească în viaţă. 

— Nici vorbă, domnule Serghei! răspundea domnul 
Cascabel. Prinţul Narkin se ţine ca dumneata şi ca mine, 
poate şi mai bine! Să ştii că aş fi fost foarte bun de 
prezicător. Pot citi şi în trecut, şi în viitor! Prinţul Narkin te 
aşteaptă, sănătos tun, iar peste câteva zile o să-l vezi. 

Şi domnul Cascabel ar fi jurat cu mâna pe inimă că aşa o 
să se întâmple, dacă n-ar fi fost complicaţia cu blestematul 
de Ortik. Îşi zicea în sinea lui: 

— Nu-s om rău, dar, dacă i-aş putea sfâşia ăluia beregata 
cu dinţii, aş face-o... şi încă aş socoti că am fost foarte 
blând! 

Kayette era însă din ce în ce mai alarmată, pe măsură ce 
Belle-Roulotte se apropia de Perm. Ce hotărâre avea să ia 
domnul Cascabel? Cum va zădărnici planurile lui Ortik fără 
să-l pună în pericol pe domnul Serghei? Asta i se părea cu 
neputinţă, ca să spunem aşa. Prin urmare, îşi ascundea cu 
destulă greutate neliniştea, iar Jean, care nu ştia nimic, 
suferea cumplit văzând-o atât de chinuită, atât de abătută 
uneori. În dimineaţa zilei de 20 iulie trecură peste râul 
Kama, iar spre orele cinci după amiază, domnul Serghei şi 
camarazii săi sosiră în piaţa mare din Perm, unde se 
pregătiră să se aşeze temeinic, pentru mai multe zile. 

După încă o oră, Ortik intrase în legătură cu complicii lui, 
iar Rostov scria o scrisoare ce urma să ajungă, seara, în 
mâna domnului Serghei; i se cerea prin ea o întrevedere 
urgentă, fixându-i-se o întâlnire într-unul din cabaretele 
oraşului. Dacă n-avea să vină, urma să fie arestat, fie şi pe 
drumul ce ducea la Valska. 


La lăsarea nopţii, când Rostov aduse scrisoarea, domnul 
Serghei era deja plecat spre conacul Valska. Domnul 
Cascabel, singur în momentul acela, se prefăcu nespus de 
surprins de primirea scrisorii. O luă, totuşi, angajându-se s- 
o predea destinatarului, şi avu grijă să nu spună nimănui 
NIMIC. 

Lipsa domnului Serghei îl nemulţumi pe Ortik. Ar fi 
preferat ca tentativa de şantaj să se facă înaintea întâlnirii 
dintre prinţul şi contele Narkin. Dar nu lăsă să. i se vadă 
indispoziţia şi, ca să şi-o ascundă şi mai bine, când îşi luă 
locul la masă, pentru cină, întrebă doar atât: 

— Domnul Serghei nu-i aici? 

— Nu, răspunse domnul Cascabel. Încearcă să aranjeze 
ceva pe lângă oficialii oraşului, în legătură cu spectacolele 
noastre. 

— Şi când se întoarce? 

— În seara asta, de bună seamă! 

XIII. 

O ZI FOARTE LUNGĂ. 

Gubernia Perm stă călare pe spinarea munţilor Ural, cu un 
picior în Asia şi cu celălalt în Europa. O mărginesc, după 
cum urmează: Gubernia Vologdia la nord-est, Tobolsk la est, 
Viatka la vest şi gubernia Orenburg la sud. Datorită acestei 
aşezări, populaţia sa prezintă un curios amestec de figuri 
asiatice şi europene. 

Perm, capitala, este un oraş cu şase mii de locuitori, situat 
pe râul Kama, şi care face un important comerţ cu metale, 
înainte de secolul al XVIII-lea nu era decât un târg 
oarecare, îmbogăţindu-se însă prin descoperirea unei mine 
de cupru în anul 1723, târgul a fost declarat oraş în 1781. 

Îşi justifică, oare, această calitate? La drept vorbind, nu 
prea! Nici urmă de monumente; străzi în marea lor 
majoritate înguste şi murdare, case nu prea arătoase, 
hoteluri pe care, după câte se pare, călătorii nu le-au putut 
lăuda niciodată. La urma urmei, problema edilitară nu prea 
interesa familia Cascabel. Casa lor rulantă nu era oare de 


preferat oricărei alteia? N-ar fi schimbat-o nici cu hotelul 
St. Nicholas din New York, şi nici cu Grand Hotel din Paris. 

„Gândiţi-vă şi voi, spunea domnul Cascabel. Belle-Roulotte 
a venit din Sacramento la Ferm. Nici mai mult, nici mai 
puţin! Arătaţi-mi unul dintre hotelurile voastre de la Paris, 
Londra, Viena sau New York care a mai făcut vreodată aşa 
ceva! 

Ce să mai răspunzi la asemenea argumente? 

Aşadar, în ziua aceea Permul avea cu o casă mai mult, şi 
încă situată chiar în mijlocul pieţii mari, cu autorizaţia 
guvernatorului civil - personaj a cărui funcţie echivalează 
cu cea de prefect al unui departament al Franţei. El nu 
găsise nimic suspect în actele trupei Cascabel. 

Încă de la sosire, Belle-Roulotte stârni multă curiozitate. 
Nişte saltimbanci francezi, veniţi din fundul Americii cu un 
vehicul tras de reni! Aşa că directorul cel dibaci nădăjduia 
să scoată un profit frumos din îmbulzeala publicului. Târgul 
de la Ferm era în plină desfăşurare şi urma să mai ţină 
câteva zile. Aveau asigurate un număr de încasări grase. 
Dar nu era timp de pierdut, fiindcă trebuiau să-şi câştige - 
întâi la Ferm, apoi la Nijni - banii cu care să se poată 
întoarce în Franţa. Mai târziu, aveau să vadă ce era de 
făcut. Cerul, care întotdeauna se arătase din cale-afară de 
mărinimos cu familia Cascabel, putea s-o facă şi de acum 
înainte. Se înţelege, prin urmare, că toată lumea era în 
picioare încă din zori. Jean, Sandre, Cuişoară şi cei doi 
mateloţi ruşi se întreceau unii pe alţii, plini de sârg în 
pregătirea reprezentaţiei. Domnul Serghei nu revenise 
conform promisiunii făcute, lucru care-l deranja foarte mult 
pe Ortik şi-l neliniştea pe domnul Cascabel. Chiar de la 
prima oră, spectacolul fu anunţat prin afişul de mai jos, 
scris în limba rusă, cu litere groase, după dictarea domnului 
Serghei. 

Familia Cascabel. 

TRUPA FRANCEZĂ, ÎNTOARSĂ DIN AMERICA. 


GIMNASTICĂ, JONGLERII, ECHILIBRISTICĂ, EXERCIŢII 
DE FORŢĂ ŞI DE ÎNDEMÂNARE, DANSURI, GRAȚIE ŞI 
SEDUCŢIE. 

DI. CASCABEL, prim hercule la toate genurile D-na 
CASCABEL, primă luptătoare la toate genurile, marele 
premiu la Concursul internaţional din Chicago. Dl. JEAN, 
echilibrist la toate genurile Dl. SANDRE, clovn la toate 
genurile D-ra NAPOLEONE, dansatoare la toate genurile 
DI. CUIŞOARĂ, măscărici la toate genurile JAKO, papagal la 
toate genurile JOHN BULL, maimuţă la toate genurile 
WAGRAM şi MARENGO, câni la toate genurile. 

Mare atracţie BANDIŢII DIN PĂDUREA NEAGRĂ 
pantomimă cu logodnă, căsătorie, surprize şi deznodământ. 

Succes colosal confirmat de trei mii o sută şaptezeci şi 
fapte de spectacole în Franţa şi în străinătate. 

NOTĂ: Se înţelege că, limba vorbita fiind interzisă de 
pantomimă şi înlocuită cu gesturi de toate genurile, această 
capodoperă a artelor dramatice poate fi înţeleasă până şi 
de persoanele care suferă de o regretabilă surzenie. 

Facem înlesniri publicului, intrarea gratuită! Locurile se 
taxează numai după ce se ocupă. Preţul: 40 de copeici fără 
alegere. 

De obicei, domnul Cascabel îşi dădea reprezentațiile în aer 
liber, după ce întindea o pânză circulară dinaintea 
vehiculului. Dar în piaţa mare din Perm exista un circ 
construit din panouri şi folosit pentru exerciţiile trupelor 
ecvestre. Clădirea era destul de şubredă, lăsând să treacă 
vântul şi ploaia, însă mai ţinea, şi încăpeau în ea două sute 
până la două sute cincizeci de spectatori. 

În fine, aşa cum era, circul acela era mai bun decât cortul 
domnului Cascabel. Şeful trupei îi ceru primarului 
autorizaţia de a-l folosi pe timpul şederii sale în oraş, 
autorizaţie acordată cu amabilitate. 

Hotărât lucru, ruşii erau oameni de treabă. Cât priveşte 
circul din Perm, acesta n-avea să fie deloc dezonorat de 
reprezentațiile date de trupa Cascabel. Directorul ei nu 


regreta decât faptul că majestatea sa, ţarul Alexandru al II- 
lea, n-avea atunci drum prin oraş. Şi, cum se afla la 
Petersburg, i-ar fi fost cam greu să asiste la premieră. 
Domnul Cascabel se temea totuşi ca personalul său să nu fie 
într-o oarecare măsură marcat de o înţepeneală dăunătoare 
tumbelor, dansurilor, exerciţiilor de forţă şi altor jocuri. 
Suspendate la intrarea vehiculului în defileul munţilor Ural, 
antrenamentele nu mai fuseseră reluate pe restul traseului. 
Eh! Adevăraţii artişti nu trebuie oare să strălucească 
oricând în arta lor? 

Cât despre piesă, era inutil s-o mai repete. O jucaseră de 
atâtea ori - şi încă fără sufleur 

— încât asta nu-l preocupa deloc pe organizatorul 
spectacolului. Ortik îşi stăpânea cu greu neliniştea 
pricinuită de prelungita absenţă a domnului Serghei. 
Întâlnirea din ajun nu mai avusese loc, iar el trebui să-şi 
anunţe complicii că afacerea se amâna cu douăzeci şi patru 
de ore. Se întreba de ce nu apăruse iarăşi domnul Serghei 
la Perm, deşi domnul Cascabel îi anunţase întoarcerea 
pentru seara dinainte. Poate din cauză că îl reţinuse ceva la 
conacul Valska? Nu era exclus, căci, în mod neîndoielnic, 
acolo se dusese. Prin urmare, Ortik ar fi trebuit să se arate 
mai puţin nerăbdător. Dar nu mai era stăpân pe sine şi nu 
se putu abţine să-l întrebe pe domnul Cascabel dacă avea 
veşti de la domnul Serghei. 

— Niciuna, răspunse domnul Cascabel. 

— Credeam că-l aşteptaţi aseară pe domnul Serghei, 
insistă Ortik. 

— Chiar aşa, răspunse domnul Cascabel. Şi precis că ceva 
l-o fi împiedicat să vină. Ar fi păcat să nu poată asista la 
reprezentaţie! Va fi ceva cu totul şi cu totul încântător! Ai să 
vezi, Ortik, ai să vezi... 

Domnul Cascabel Vorbea cu mult calm, însă în realitate 
era extrem de îngrijorat. în ajun, după ce-i promisese că va 
fi înapoi înainte de a se face ziuă, domnul Serghei plecase la 
conacul Valska. Şase verste dus, şase verste întors, o nimica 


toată! Or, dacă nu venise, apăreau trei ipoteze: fie că 
domnul Serghei fusese arestat înainte de a ajunge la Valska, 
ori sosise acolo, dar starea prinţului Narkin îl reţinuse la 
conac, ori îl arestaseră după ce plecase de acolo, noaptea, 
pe drum. Presupunerea că ar fi izbutit complicii lui Ortik să- 
l atragă într-o capcană nu putea fi luată în seamă, iar atunci 
când Kayette o formulă, domnul Cascabel îi răspunse: 

— Nu! Ticălosul ăsta de Ortik n-ar fi aşa de agitat cum 
este! Nu mi-ar cere veşti despre domnul Serghei dacă s-ar 
afla în mânile lor. Ah, nemernicul! Până nu-l văd 
strâmgânduse la capătul unui ştreang, împreună cu amicul 
său Kircev, o să-mi lipsească ceva ca să fiu fericit pe lumea 
asta. 

Domnul Cascabel îşi ascundea destul de prost neliniştea. 
Cu toate că era la fel de alarmată ca şi soţul ei, Cornelia 
spunea: 

— Hai, Cesar, calmează-te! Te agiţi prea mult. Trebuie să 
cauţi o explicaţie! 

— Nu-i nevoie să cauţi nici o explicaţie, Cornelia, ci să te 
foloseşti de cea pe care o ai şi să scoţi din ea tot ce se poate. 
E limpede că domnul Serghei trebuia să se fi întors până la 
ora asta, iar noi încă îl mai aşteptăm. 

— Aşa e, Cesar, însă.nimeni nu bănuieşte că e contele 
Narkin. 

— Da... nimeni, într-adevăr, nimeni... numai dacă nu 
cumva... 

— Ce înseamnă asta? Numai dacă nu cumva?... le apuci 
acum să vorbeşti ca şi Cuişoară! Ce vrei să spui? Doar tu şi 
cu mine cunoaştem secretul domnului Serghei. îţi închipui 
cumva că eu l-am trădat? 

— Tu, Cornelia? Niciodată! Şi nici eu. 

— Ei, şi atunci... 

— Ei bine, există în Perm oameni care au avut mai demult 
legături cu contele Narkin şi l-ar putea recunoaşte. Ar 
putea să pară ciudat că avem un rus în trupă, în sfârşit, 
Cornelia, nu-i exclus să exagerez, dar afecțiunea pe care o 


am pentru domnul Serghei nu mă lasă să fiu acum liniştit. 
De asta umblu încoace şi încolo. 

— Cesar, fii atent să nu trezeşti şi tu bănuieli! observă, pe 
bună dreptate, Cornelia. Şi mai ales nu te compromite 
insistând prosteşte şi punând întrebări indiscrete în 
legătură cu asta! sunt îngrijorată şi eu, ca şi tine, de 
întârziere şi aş vrea nespus ca domnul Serghei să fie aici. 
Totuşi, nu-mi stă mintea doar la ce-i mai rău; mă gândesc 
pur şi simplu că o fi fost reţinut la conacul Valska, lângă 
prinţul Narkin. Acum, în plină zi, nu îndrăzneşte să vină, îmi 
dau seama, dar o să se întoarcă la noapte. Aşa că să lăsăm 
prostiile, Cesar! 

Păstrează-ţi sângele rece şi ia aminte că urmează să joci 
rolul lui Fracassar, unul din marile succese ale carierei tale. 

Nimeni n-ar fi judecat mai bine decât femeia aceea cu 
atâta bun simţ şi era inexplicabil de ce refuza soţul ei să-i 
spună adevărul. La urma urmei, poate că nu greşea. Cine 
ştie dacă impetuoasa Cornelia s-ar fi stăpânit în faţa lui 
Ortik şi Kircev, când ar fi aflat cine erau şi ce aveau de gând 
să facă! 

În consecinţă, domnul Cascabel tăcu şi ieşi din Belle- 
Roulotte ca să supravegheze amănuntele pregătirilor de la 
circ. La rândul ei, ajutată de Kayette şi de Napoleone, 
Cornelia trebuia să verifice costumele, perucile, accesoriile 
necesare spectacolului. În timpul asta, cei doi ruşi se 
ocupau, dacă ar fi să le dăm crezare, cu reglementarea 
situaţiei lor de mateloţi repatriați - treabă care le cerea o 
mulţime de drumuri, bătăi în uşi şi formalităţi. 

Domnul Cascabel şi Cuişoară, în schimb, curăţau băncile 
pline de praf ale circului şi măturau pista ce urma să fie 
folosită ca arenă. Jean şi Sandre cărau obiectele şi 
ustensilele indispensabile în exerciţiile de forţă şi de 
îndemânare. Urmau să se ocupe apoi de ceea ce impresarul 
numea „decorurile în întregime noi”, în care „artiştii săi 
fără seamân” jucau minunata dramă pantomimică: Bandiţii 
din Pădurea Neagră. 


Jean era mai trist ca oricând. N-avea habar de faptul că 
domnul Serghei era contele Narkin, un condamnat politic 
care nu putea trăi în ţara lui. Pentru ei, domnul Serghei 
rămânea un moşier avut, întors pe domeniile sale, unde 
avea să se stabilească împreună cu fata lui adoptivă. Şi cum 
i s-ar mai fi potolit durerea dacă ar fi ştiut că domnului 
Serghei îi era interzisă şederea în imperiul rus şi că el urma 
să plece mai departe după ceşi revedea tatăl, pe prinţul 
Narkin! O, de-ar fi putut spera că domnul Serghei se va 
refugia în Franţa, luând-o şi pe Kayette cu el! În cazul 
acesta, despărţirea li s-ar fi amânat cu câteva săptămâni, 
aşadar alte câteva săptămâni petrecute unul lângă celălalt. 

— Da, îşi spunea mereu Jean, domnul Serghei rămâne la 
Perm... iar Kayette rămâne cu el! Noi o să plecăm peste 
câteva zile şi n-am s-o mai văd niciodată. Scumpa mea 
Kayette, tu o să fii fericită în casa domnului Serghei... şi 
totuşi! 

Bietului băiat i se rupea inima când se gândea la toate 
acestea. Se apropia ora nouă şi domnul Serghei încă nu 
apăruse la Belle-Roulotte. E adevărat că, aşa cum spusese 
Cornelia, trebuiau să-l aştepte abia noaptea, sau, în orice 
caz, la o oră destul de înaintată, ca să nu rişte să fie 
recunoscut pe drum. 

„Prin urmare, nici n-o să poată asista la reprezentaţie”, îşi 
zicea domnul Cascabel. Ei, cu atât mai bine! Nu-mi pare 
rău. Va fi splendid spectacolul ăsta cu care familia Cascabel 
debutează pe scena din Perm... Dacă îmi fac atâtea 
probleme, n-o să fiu deloc în formă. O să arăt jalnic în rolul 
lui Fracassar, eu, care intram atât de bine în pielea acelui 
ins de treabă! Şi Cornelia, orice s-ar spune, nu-i nici ea în 
apele ei... Iar Jean nu se gândeşte decât la Kayette! Şi 
Sandre, şi Napoleone, care îşi simt inima grea la gândul că 
au să se despartă de ea... Ah, copii, cum o să mai arătăm 
astă-seară! Nu pot conta decât pe Cuişoară, ca să ţină sus 
firma trupei. 


Agitat la culme, domnul Cascabel se hotări să plece după 
noutăţi, într-un oraş ca Permul se află repede tot ce se 
întâmplă. Cei din neamul Narkin erau foarte cunoscuţi şi 
iubiţi în ţinut. Dacă domnul Serghei ar fi căzut în mânile 
poliţiei, vestea arestării sale s-ar fi răspândit imediat. Ar fi 
fost subiect de discuţie pretutindeni. Şi cu atât mai mult în 
eventualitatea că arestatul se afla deja în închisoarea din 
Perm, aşteptându-şi judecata. lată de ce domnul Cascabel îl 
lăsă pe Cuişoară să curețe singur sala circului. Porni apoi să 
hoinărească prin oraş, pe lângă Kama, unde luntraşii îşi 
vedeau de treburile lor obişnuite, prin cartierul de sus şi 
prin cel de jos, unde populaţia nu părea deloc sustrasă de la 
muncile zilnice. Întră în vorbă cu oamenii, trase cu urechea 
fără să fie observat... Nimic! Nimic în legătură cu contele 
Narkin. 

Asta nu-l linişti însă. Reveni la drumul ce pleca din Perm 
spre satul Valska, pe unde lar fi adus poliţia pe domnul 
Serghei, în caz că-l arestau. Şi, de fiecare dată când zărea 
în depărtare vreun grup de trecători, îşi închipuia că-i 
prizonierul, escortat de un pluton de cazaci. 

În vălmăşagul temerilor sale, domnul Cascabel nu se mai 
gândea nici la soţie, nici la copii, nici la el însuşi, aflat în 
mare încurcătură dacă domnul Serghei ar fi fost arestat. 
Căci autorităţile puteau afla cu multă uşurinţă pe ce cale se 
întorsese domnul Serghei în teritoriile ruseşti şi cine erau 
binevoitorii care îl ajutaseră. Iar asta ar fi costat scump 
familia Cascabel! 

Pe scurt, umblând aiurea şi pierzând vreme îndelungată 
pe drumul ce ducea spre Valska, domnul Cascabel nu se afla 
la circ atunci când veni cineva să-l caute, pe la orele zece 
dimineaţa. 

Cuişoară era singur în momentul acela, agitându-se în 
mijlocul unui nor de praf ce plutea pe deasupra arenei. El 
ieşi din nor şi-l descoperi pe necunoscut, un simplu mujic. 
Neştiind limba pomenitului mujic, iar pomenitul mujic 
neştiind limba lui Cuişoară, le fu imposibil să se înţeleagă, în 


consecinţă, Cuişoară nu pricepu o boabă când 
interlocutorul său îi spuse că vrea să vorbească stăpânului, 
pe care îl căuta la circ înainte de a merge la Belle-Roulotte. 
Atunci mujicul făcu ce trebuia să facă de la bun început: îi 
întinse o scrisoare adresată domnului Gascabel. 

De data asta, Cuişoară înţelese. O scrisoare purtând 
celebrul nume Cascabel nu putea fi decât pentru şeful 
familiei... dacă nu cumva era pentru doamna Cornelia, ori 
pentru domnul Jean, ori pentru domnul Sandre, ori pentru 
domnişoara Napoleone. Aşadar, Cuişoară luă scrisoarea cu 
un gest am care se înţelegea că se angajează s-o predea 
patronului său. Apoi se despărţi de mujic cu nenumărate 
semne de salut, fără să afle de unde venea acela şi cine îl 
trimisese. 

După un sfert de oră, în momentul când Cuişoară se 
pregătea să se întoarcă la Belle-Roulotte, domnul Cascabel 
apăru la intrarea în arenă, mai nervos şi mai neliniştit ca 
oricând. 

— Patroane! strigă Cuişoară 

— Ce-i? 

— Am primit o scrisoare. 

— O scrisoare? 

— Da, una pe care tocmai acum a adus-o... 

— Pentru mine? 

— Pentru dumneavoastră. 

— Şi cine anume a... 

— Un mujic. 

— Un mujic?! 

— Dacă nu cumva n-o fi fost mujic. 

Domnul Cascabel luă scrisoarea întinsă de Cuişoară şi, 
recunoscând scrisul domnului Serghei în adresă, păli atât 
de mult, încât credinciosul său servitor îl întrebă: 

— Patroane, ce-i cu dumneata? 

— Nimic. 

Nimic? Şi totuşi, omul acela atât de energic fusese cât pe 
ce să cadă în braţele lui Cuişoară. 


Ce spunea domnul Serghei în scrisoare? De ce-i scria 
domnului Cascabel? Cu siguranţă, ca să-l anunţe din ce 
cauză nu se putuse întoarce la Perm în cursul nopţii. Prin 
urmare, era arestat? Domnul Cascabel deschise scrisoarea, 
îşi frecă ochiul drept, apoi ochiul stâng, şi o citi dintr-o 
suflare. 

Dar ce strigăt scoase atunci - un strigăt ieşit parcă dintr- 
un gâtlej pe jumătate strangulat! Crispat, cu ochii daţi 
peste cap, cu faţa înţepenită într-o contracție nervoasă, 
încerca să vorbească şi nu putea scoate nici un cuvânt. 

Cuişoară se temu că stăpânul său era gata să moară 
sufocat şi începu să-i desfacă cravata. 

Domnul Cascabel se ridică dintr-o zvâcnitură, iar scaunul 
său, lovit zdravăn cu piciorul, căzu tocmai peste banchetele 
din spate ale sălii de circ. Se răsucea, se învârtea, se agita 
şi, deodată, îi trase tradiționalul şut lui Cuişoară, care, de 
data asta, luat pe nepregătite, îl recepționa din plin în tot 
atât de tradiționalul loc. Oare stăpânul său înnebunise? 

— Ei, patroane! exclamă Cuişoară. Nu suntem la paradă! 

— Ba da! Suntem chiar la paradă! spuse domnul Cascabel. 
Niciodată n-am fost mai la paradă ca acum, şi încă la marea 
paradă, de zile mari! 

Lui Cuişoară nu-i rămânea decât să se încline în faţa 
acestui răspuns, ceea ce şi făcu, frecându-şi spatele, căci 
lovitura de picior fusese într-adevăr de zile mari. 
Recăpătându-şi stăpânirea de sine, domnul Cascabel îi 
spuse pe un ton misterios: 

— Cuişoară, eşti băiat discret? 

— Sigur că da, patroane! N-am trădat niciodată secretele 
care mi-au fost încredințate, dacă nu cumva... 

— Psst! Destul! Vezi scrisoarea asta? 

— Scrisoarea mujicului? 

— Exact. Dacă spui cuiva că am primit-o... 

— Bun! 

— Lui Jean, lui Sandre, lui Napoleone... 

— Bine! 


— Dar mai ales Corneliei, nevastă-mea, jur că te împăiez... 

— De viu? 

— De viu, ca să simţi, nerodule! 

Astfel ameninţat, Cuişoară începu să tremure din toate 
încheieturile. Apoi, luându-l pe după umeri, domnul 
Cascabel îi şopti la ureche pe tonul cuiva care se umflă în 
pene nemăsurat: 

— Cornelia e geloasă! Şi vezi tu, Cuişoară, sunt eu bărbat 
frumos, ori nu sunt? O femeie încântătoare, o prinţesă, 
rusoaică... Înţelegi? Ea îmi scrie... O întâlnire!... lată ceva 
ce ţie n-o să ţi se întâmple niciodată, cu nasul ăsta al tău! 

— Niciodată, răspunse Cuişoară, dacă nu cumva... 

Însă n-a mai aflat nimeni, nicicând, ce sens putea avea 
corectura aceea în mintea lui Cuişoară. 

XIV. 

DEZNODĂMÂNT MULT APLAUDAT DE SPECTATORI. 

Piesa cu un titlu pe cât de nou, pe atât de ispititor, Bandiţii 
din Pădurea Neagră, era o operă remarcabilă. Scrisă după 
vechile canoane ale artei dramatice, respecta unitatea de 
timp, de loc şi de acţiune. Introducerea descria precis 
personajele, intriga lega puternic acţiunea, deznodământul 
o ducea cu pricepere la bun sfârşit şi, deşi îl puteai 
prevedea, asta nu însemna că i-ar fi lipsit acelaşi 
considerabil efect. Avea până şi „scena surpriză” cerută de 
cei mai dârji critici moderni, şi încă bine făcută... De altfel, 
nu era cazul să-i ceri lui Cesar Cascabel o piesă la modă, 
unde toate amănuntele vieţii particulare sunt transpuse în 
teatru - una din piesele acelea în care, dacă nu triumfă 
crima, înseamnă că nici virtutea nu-i în suficientă măsură 
răsplătită. Nu! în ultimul act al Bandiţilor din Pădurea 
Neagră, inocenţa era apreciată, conform formulei, iar 
răutatea era pedepsită în chipul cel mai convenabil. 
Jandarmii îşi făceau apariţia exact atunci când totul părea 
pierdut, iar când îl înhăţau de guler pe trădător, sala 
izbucnea în aplauze. 


— Fără îndoială că această piesă ar fi fost scrisă într-un stil 
simplu, clar, personal, corect din punct de vedere 
gramatical, fără neologisme pretenţioase, fără expresii de 
epocă, fără cuvintele de un realism dur ale noii şcoli 
dramatice - dacă ar fi fost scrisă vreodată. Dar nu era. Prin 
urmare, pantomima putea fi jucată pe toate scenele şi la 
toate bâlciurile din cele două lumi. lată imensul avantaj al 
pieselor mimate, ca să nu mai vorbim de greşelile 
gramaticale şi de alte lucruri uşor de evitat în acest gen de 
literatură. Am spus mai înainte: lui Cesar Cascabel n-ar 
trebui să-i ceri etc. etc. Pentru că, într-adevăr, domnul 
Cascabel era autorul acelei capodopere de calci. 
Capodoperă este cuvântul potrivit, căci atât pe vechiul, cât 
şi pe noul continent, piesa fusese atât de jucată, încât se 
afla la a trei mii o sută şaptezeci şi şaptea reprezentaţie. 
Numai Ursul şi santinela de la circul Franconi - cel mai 
mare succes cunoscut în analele artei dramatice - depăşise 
pomenita cifră. Neîndoielnic, însă, valoarea literară a acelei 
opere olimpice este inferioară celei prezentate de Bandiţii 
din Pădurea Neagră. 

La urma urmei, piesa fusese făcută ca să scoată în 
evidenţă talentele speciale ale trupei Cascabel, talente atât 
de reale şi atât de variate, încât niciodată vreun director de 
trupă sedentară ori ambulantă nu mai prezentase 
publicului lin asemenea grup de artişti. Maeştrii dramei 
contemporane au formulat pe bună dreptate principiul: „La 
teatru, întotdeauna trebuie să-i faci pe spectatori fie să 
râdă, fie să plângă, altfel cască”. Ei bine, dacă arta 
dramatică se reduce la atâta, atunci Bandiţii din Pădurea 
Neagră merită de o sută de ori calificativul de capodoperă. 
Se râde cu lacrimi şi se plânge - tot cu lacrimi. Nu există o 
scenă sau măcar o frântură de scenă în care spectatorul cel 
mai indiferent să simtă nevoia să caşte. Şi chiar de-l apucă 
vreun căscat, din pricina digestiei defectuoase, căscatul i s- 
ar termina într-un hohot de plâns sau de râs. 


Ca orice piesă bine gândită, şi aceasta era clară, 
sprintenă, condusă cu simplitate. Faptele ei se înlănţuiau 
logic. Mai că-ţi venea să spui: „Asta nici nu putea să nu se 
întâmple!” 

Vă daţi seama, din această prezentare, că majoritatea 
criticilor ar fi de dorit s-o ia drept model. 

Era povestea foarte dramatică a doi îndrăgostiţi care se 
iubeau nespus. Pentru a uşura povestirea, e cazul să ştiţi că 
Napoleone juca rolul fetei, iar Sandre pe cel al băiatului. 
Din nefericire, Sandre e sărac, iar mama Napoleonei, 
trufaşa Cornelia, nici nu vrea să audă de căsătorie. 

Un lucru cu totul şi cu totul nou: această iubire e 
deranjată de prezenţa unui mare nătărău, Cuişoară, pe cât 
de avut la chimir, pe atât de sărac cu spiritul, care s-a 
înamorat de Napoleone şi vrea s-o ia de soţie. lar mama, 
căreia îi plac teribil banii - şi poate că aici străluceşte geniul 
inventiv al autorului - ţine cu tot dinadinsul să i-o dea pe 
fată. Ar 11, într-adevăr, greu să născoceşti o acţiune mai 
bună şi s-o faci mai interesantă. Se înţelege că nătângul de 
Cuişoară nu deschide gura fără să spună o prostie. E cât se 
poate de caraghios, stângaci, cu un nas lung pe care 
obişnuieşte să şi-l vâre peste tot. Iar când apare cu 
cadourile de nuntă - maimuța John Bull care se strâmbă cât 
poate de tare şi Jako, papagalul, singurul artist vorbitor din 
întreaga piesă - te prăpădeşti pur şi simplu de râs. 

Însă râsetele se potolesc curând în faţa durerii profunde a 
celor doi tineri, care nu se pot vedea decât în secret, adică 
„pe furate”. 

Şi iată că soseşte ziua căsătoriei impuse de Cornelia fiicei 
sale. Napoleone îmbracă veşmintele cele mai frumoase, însă 
o face plângând, mereu disperată. E cu adevărat îngrozitor 
să vezi cum găinuşa aceea plină de farmec e promisă unui 
clapon - oribil! 

Scena se joacă în piaţa bisericii. Clopotul bate, porţile se 
deschid, perechea urmează să intre înăuntru. Sandre stă în 
genunchi pe trepte. Vor trebui să treacă peste trupul lui! 


Nimic nu poate fi mai sfâşietor. 

Deodată - şi în tot repertoriul dramatic al Comediei 
Franceze, ori al Teatrului Ambigu, nu credem să fi existat o 
asemenea lovitură de teatru - deodată apare un tânăr 
militar, făcând să tremure pânza fundalului. Este Jean, 
fratele nefericitei logodnice. Se întoarce din război, unde şi- 
a învins inamicii - inamici ce pot fi mereu alţii, în funcţie de 
ţara unde se joacă piesa: englezi în America, francezi în 
Germania etc. 

Curajosul şi simpaticul Jean a sosit tocmai la timp. Va şti 
să-şi impună voinţa. A aflat că Sandre o iubeşte pe 
Napoleone şi Napoleone îl iubeşte pe Sandre. Aşa că, după 
ce-l împinge zdravăn pe Cuişoară, îl provoacă la duel, iar 
neghiobul e cuprins într-atâta de frică, încât se grăbeşte să 
renunţe la căsătorie. 

Vedeţi cât de bogată este acţiunea dramei şi cum se 
înlănţuie situaţiile... Şi asta încă nu-i totul. 

Într-adevăr, pe când e căutată Cornelia, cu care Cuişoară 
vrea să vorbească, se produce un incident. Cornelia a 
dispărut! Toţi umblă după ea, încolo şi încoace: nu-i 
nicăieri! 

Pe neaşteptate, se aud ţipete din pădurea învecinată. 
Sandre recunoaşte vocea doamnei Cascabel şi, fără să-i 
pese de pericol, aleargă în ajutorul viitoarei sale mame. 
Evident, impunătoarea doamnă a fost înhăţată de banda lui 
Fracassar, poate de însuşi Fracassar, faimosul şef al 
tâlharilor din Pădurea Neagră. 

Chiar aşa s-a şi întâmplat. Iar în timp ce Jean stă pe lângă 
soră-sa ca s-o apere la nevoie, Cuişoară trage clopotul şi 
strigă după ajutor. Se aude o împuşcătură... Publicul 
priveşte cu răsuflarea tăiată, ar fi greu să-ţi închipui o 
emoție mai mare la teatru. Atunci intră în scenă domnul 
Cascabel, în costumul calabrez al cumplitului Fracassar, 
însoţit de complici şi ducând-o pe Cornelia, care se zbate să 
scape. Dar viteazul june-prim se întoarce în fruntea unei 
brigăzi de jandarmi înarmaţi până-n dinţi. Soacra este 


eliberată, bandiții arestaţi, iar Sandre, înamoratul, se 
căsătoreşte cu Napoleone, logodnica sa. 

Trebuie să adăugăm că, din lipsă de personal, nici bandiții 
şi nici jandarmii nu apar vreodată în scenă. Cuişoară are 
însărcinarea de a imita în culise răcnetele lor şi izbuteşte să 
producă impresia necesară. Cât despre domnul Cascabel, el 
e silit să-şi pună singur cătuşele. Dar, n-o vom putea repeta 
îndeajuns, datorită unei figuraţii excelente, efectul acestui 
deznodământ rămâne extraordinar. 

Aşa arăta piesa făcută de vigurosul creier al lui Cesar 
Cascabel, urmând a fi prezentată la circul din Perm. Şi, fără 
îndoială, avea să recolteze succesul obişnuit, dacă 
interpreţii erau la înălţimea operei. 

De obicei erau: domnul Cascabel foarte sălbatic, Cornelia 
foarte marcată de originea şi de averea ei, Jean foarte 
cavaler, Sandre foarte simpatic, Napoleone foarte 
emoţionantă. Aşa cum am mai spus, rolurile îi stimulau pe 
artişti, însă trebuie să recunoaştem că familia nu era tocmai 
veselă în ziua aceea. Era chiar foarte tristă şi, odată intrată 
în scenă, risca să-i lipsească verva. Jocurile de fizionomie ar 
fi fost nesigure, gesturile n-ar fi dobândit precizia dorită. 
Poate că lacrimile aveau să fie adevărate, fiindcă tuturor le 
venea să plângă, însă în privinţa râsului lucrurile stăteau cu 
totul altfel. Când se aşezară la masa de prânz, văzând locul 
domnului Serghei gol, ca o prevestire a apropiatei 
despărţiri, tristeţea spori şi mai mult. Nimănui nu-i era 
foame, nimănui nu-i era sete. Era dezolant! 

Ei bine, nu acelaşi lucru se întâmpla şi cu directorul 
trupei. El avea să mănânce cât patru. lar după ce sfârşi, nu 
se dădu în lături să-şi exprime nemulţumirea: 

— Prin urmare, aşa! N-aveţi de gând să terminaţi odată? 
Văd aici doar feţe lungi de-un cot. Începând cu tine, 
Cornelia, şi până la tine, Napoleone! Numai Cuişoară e cât 
de cât prezentabil. Pe toţi dracii! Asta nu-mi convine deloc, 
copii. Vreau să fiţi veseli, să jucaţi cu bucurie, să daţi tot ce 
puteţi, să bubuie scena, că de nu, vă zgâlţăi balamalele! 


Când domnul Cascabel folosea expresia aceea care îi 
aparţinea întru totul, nimeni nu cuteza să se mai expună 
furiei lui. Tot ce puteai face era să te supui, şi te supuneai. 
De altfel, în spiritul său atât de inventiv se născuse o idee 
excelentă, cum îi veneau mereu în împrejurări dificile. 

Se hotărâse să-şi completeze piesa, sau, mai bine zis, să-i 
întărească punerea în scenă - se va vedea imediat în ce fel. 

Am spus că până acum, din lipsă de figuranţi, bandiții şi 
jandarmii nu apăruseră niciodată în faţa publicului. Cu 
toate că el reuşea şi de unul singur să-i reprezinte pe 
tâlhari, domnul Cascabel se gândi, pe bună dreptate, că 
piesa ar avea un efect mai mare dacă figuraţia din 
deznodământ ar fi completă. 

În consecinţă, îi venise ideea de a angaja câţiva inşi pentru 
reprezentaţia aceea. Şi, în fond, nu-i avea la îndemână pe 
Ortik şi pe Kircev? De ce ar fi refuzat oare acei marinari 
curajoşi perspectiva de a juca rolul unor bandiți? 

Aşa că, ridicându-se de la masă, domnul Cascabel îi explică 
lui Ortik situaţia, iar la sfârşit spuse: 

— Nu v-ar conveni să intraţi amândoi în piesă ca figuranţi? 
Mi-aţi fi de mare folos, prieteni! 

— Cu multă plăcere, răspunse Ortik. Abia aşteptăm, şi eu 
şi Kircev. Cum aveau tot interesul să rămână în cele mai 
bune relaţii cu familia Cascabel, se înţelege că se grăbiseră 
să accepte propunerea. 

— Minunat, prieteni, minunat! aprecie domnul Cascabel. 
De fapt, n-o să aveţi altceva de făcut decât să intraţi 
împreună cu mine în scenă, tocmai în final. Faceţi întocmai 
ca mine, aceleaşi rotiri de ochi, aceleaşi gesturi, aceleaşi 
răcnete furioase. O să vedeţi că totul merge de la sine, şi vă 
garantez un succes nemaipomenit. Apoi, după o clipă de 
gândire, adăugă: 

— Mă gândesc însă că, numai cu voi, n-am decât doi 
tâlhari. Nu-i destul! Nu. Fracassar e şeful unei întregi 
bande; aşadar, dacă aş mai găsi vreo cinci-şase inşi dispuşi 
la asta, efectul ar fi-măreţ. Mi-aţi putea căuta prin oraş 


câţiva oameni de bine, fără lucru, cărora nu le-ar cădea rău 
o sticlă de vodcă şi o jumătate de rublă? 

După ce-i aruncase o privire scurtă lui Kircev, Ortik 
răspunse: 

— Se face, domnule Cascabel. Ieri, la cârciumă, tocmai ne- 
am cunoscut cu vreo şase oameni serioşi... 

— Adu-i aici, Ortik, adu-i aici în seara asta şi mi-ai salvat 
deznodământul. 

— În regulă, domnule Cascabel. 

— Perfect, prieteni. Ce reprezentaţie! Ce atracţie pentru 
public! 

lar după plecarea celor doi marinari, pe domnul Cascabel 
îl cuprinse o asemenea criză de râs, că i se rupse cureaua 
cu care era încins. Cornelia se temu să nu facă sincopă. 

— Cesar, nu-i bine să râzi aşa după masă! îi spuse ea. 

— Eu, să râd, draga mea? Dar nu-mi vine să râd deloc! 
Râd fără să-mi dau seama. De fapt, sunt foarte supărat. 
Gândeşte-te că-i ora unu şi scumpul nostru domn Serghei 
încă nu s-a întors! Şi n-o să fie la spectacol, să debuteze ca 
scamator în trupă. Ce ghinion! 

Apoi, în timp ce Cornelia se întorcea la costumele ei, el 
ieşi, mulţumindu-se să spună că avea de făcut neapărat 
câteva drumuri. 

Reprezentaţia trebuia să înceapă la orele patru, ca să se 
folosească lumina zilei, căci iluminatul lăsa de dorit la circul 
din Perm. Oare micuța Napoleone nu era, în fond, destul de 
proaspătă şi mama ei destul de bine „păstrată” încât să 
înfrunte lumina naturală? 

Cu greu se poate imagina ce efect produsese în oraş afişul 
lui Cesar Cascabel, ca să nu mai.vorbim de toba lui 
Cuişoară, bătută pe străzi, timp de o oră, cât se putea de 
tare. Ar fi deşteptat cu ea toate Rusiile deodată! 

Se înţelege că, la ora stabilită, în jurul circului era mare 
afluenţă de spectatori: guvernatorul din Perm cu familia, 
funcţionari, ofiţeri din garnizoană, câţiva mari negustori din 


partea locului şi o mulţime de mici traficanţi veniţi la târg; 
în sfârşit, multă lume obişnuită. 

La intrare se plasaseră instrumentiştii trupei, Sandre, 
Napoleone, Cuişoară, înarmaţi cu trompeta, trombonul şi 
toba mică, iar Cornelia, într-un maieu de culoarea pielii şi 
fustă roz, făcea să bubuie toba cea mare. Era un vacarm 
asurzitor, numai bun să încânte urechile mujicilor. 

Urmară strigătele lui Cesar Cascabel, într-o rusească 
acceptabilă şi inteligibilă: 

— Intraţi! Intraţi, doamnelor şi domnilor! Patruzeci de 
copeici locul, fără alegere! Intraţi! 

După ce domnii şi doamnele îşi ocupară locurile pe băncile 
circului, orchestra dispăru, pentru ca fiecare să-şi ia în 
primire rolul rezervat în programul reprezentaţiei. Prima 
parte merse strună. Mica Napoleone pe sârmă, Sandre cu 
contorsiunile sale de clovn acrobat, cânii savanţi, maimuța 
John Bull şi papagalul Jako în scenele lor hazlii, domnul şi 
doamna Cascabel cu exerciţii de forţă şi îndemmare, cu toţii 
obţinură un adevărat succes. De viile aplauze, pe deplin 
meritate de aceşti artişti de primă mărime avu parte şi 
Jean. Poate că, fiind cu gândul aiurea, mâna lui va fi trecut 
prin momente de ezitare, poate că talentul de echilibrist i-a 
fost o clipă umbrit? Dar numai un ochi expert şi-ar fi dat 
seama de asta, iar publicul nu observă deloc că sărmanul 
băiat nu era în apele lui. Cât despre piramida umană, 
prezentată înainte de pauză, fu bisată în unanimitate. În 
plus, domnul Cascabel fu plin de vervă şi uimitor de 
spiritual pe când îşi prezenta artiştii, cerând pentru ei 
aplauze bine meritate. Niciodată acest om superior nu 
arătase mai limpede decât acum cât de mult se poate 
stăpâni o fire energică, cum era a lui. Onoarea familiei 
Cascabel era salvată. Urmaşii moscoviţilor aveau să-i 
rostească numele întotdeauna cu admiraţie şi respect. 

Dar, dacă publicul urmărise cu interes această parte a 
programului, cu câtă nerăbdare o aştepta pe a doua! În 
pauză nu se vorbea decât despre asta pe coridoare. După 


zece minute, în care spectatorii ieşiseră să ia puţin aer, 
mulţimea intră din nou şi nici un loc nu rămase neocupat. 

Ortik şi Kircev se întorseseră de o oră, aducând cu ei şase 
figuranţi. Aşa cum aţi ghicit, erau chiar vechii lor complici 
întâlniți în defileul munţilor Ural. Domnul Cascabel îşi 
examina cu atenţie noua figuraţie. 

— Ce mai capete! exclamă el. Ce mai feţe! Ce piepturi! 
Poate că au un aer cam prea cinstit pentru nişte roluri de 
tâlhari... În fine, cu nişte peruci zbârlite şi bărbi fioroase, 
scot eu ceva! 

Şi, cum domnul Cascabel nu apărea decât spre sfârşitul 
piesei, avu răgaz să-şi pregătească recruţii, să-i îmbrace, să 
le pună peruci, într-un cuvânt, să facă din ei nişte bandiți 
prezentabili. 

Apoi, Cuişoară bătu în gong de trei ori. 

În momentul acela, într-o sală de teatru mai bine 
amenajată, cortina s-ar fi ridicat pe ultimele acorduri ale 
orchestrei. Ea nu se ridică însă deloc, fiindcă arenele de 
circ n-au cortină, nici măcar atunci când servesc drept 
scenă. 

Dar să nu vă închipuiţi că nu exista decor, sau măcar ceva 
ce semăna a decor. La stânga, un dulap pe care se 
zugrăvise o cruce sugera biserica, ori mai bine zis capela, 
cu clopotul instalat în culise; în centru era piaţa publică a 
satului, reprezentată în chip firesc de arenă; în dreapta, 
câţiva arbuşti ornamentali în ghivece, aşezaţi cu pricepere, 
dădeau destul de bine impresia Pădurii Negre. 

Piesa începu într-o linişte desăvârşită. Ce drăguță era 
Napoleone cu fustiţa ei în dungi, uşor decolorată, cu boneta 
pusă ca o floare pe părul blond şi, mai ales, cu un aer atât 
de candid şi de tandru! Sandre, amorezul, în costum 
portocaliu strâns pe corp şi uzat pe la cusături, îi făcea 
curte prin gesturi atât de pasionate, încât nici măcar într- 
un dialog replicile n-ar fi fost mai uşor de înţeles. Şi să fi 
văzut intrarea lui Cuişoară cu peruca lui caraghioasă, de un 
galben ţipător, cu nişte picioare lungi pe care şi le arunca în 


toate părţile, cu mutra tâmpă şi înfumurată, cu ochelarii pe 
nas, cu maimuța strâmbându-se la el şi papagalul ale cărui 
flecăreli erau atât de spirituale! Nil se putea imagina ceva 
mai reuşit decât plăsmuirea aceea de bâlci. 

Intervine Cornelia, o femeie ce se anunţă cumplită în 
calitate de soacră. Refuză să-i dea lui Sandre mâna 
Napoleonei, şi totuşi, simţi că sub gătelile ei de mare 
doamnă din evul mediu bate o inimă. 

Succes deplin la intrarea lui Jean. costumat ca un 
carabinier italian. E destul de trist, destul de abătut, 
sărmanul băiat! Pare că se gândeşte la cu totul altceva 
decât la rolul său. I-ar plăcea mai mult să joace rolul lui 
Sandre, iar Kayette să fie logodnica lui şi s-o conducă la 
biserică. Ah, câte ceasuri pierdute, când mai aveau atât de 
puţin timp de petrecut împreună! 

Tensiunea dramatică era însă atât de puternică, uicât îl 
cuprinse pe actor. Era imposibil să nu-ţi expui tot talentul 
într-un asemenea rol. Închipuiţi-vă: un frate care se 
întoarce din război, îmbrăcat ca un carabinier, apărându-şi 
sora de o mamă trufaşă şi poruncitoare şi de pretenţiile 
ridicole ale unui nătâng. 

Superbă scenă de provocare între Jean şi Cuişoară! 
Prostănacul tremură de frică într-atâta încât i se aude 
clănţănitul dinţilor, privirea i se tulbură, iar nasul i se 
alungeşte peste măsură. Pare vârful unei săbii care, după 
ce i-a străpuns capul, îi iese prin mijlocul feţei. 

Izbucnesc strigăte în culise, bine întreţinute de data asta. 
Împins de curaj şi, poate, cu gândul de a se lăsa ucis, căci 
viaţa i-a ajuns o povară, Sandre se avântă în adâncul 
pădurii de copaci ornamentali. Se aude zgomot de luptă 
aprigă în culise, apoi o împuşcătură. O clipă mai târziu, iată 
că intră în scenă Fracassar, şeful tâlharilor. E 
înspăimântător în tricoul său roz, aproape alb, şi cu barba 
neagră, aproape roşcată. Banda de ticăloşi îl însoţeşte, 
gesticulând. Printre bandiți se află Ortik şi Kircev, de 
nerecunoscut sub perucile şi hainele lor zdrenţuite, 


înspăimântătqrul şef o târăşte pe Cornelia, a cărei onoare e 
ameninţată. Sandre se repede s-o apere şi se pare că 
deznodământul obişnuit al piesei se va da peste cap, căci în 
ziua aceea situaţia nu mai era cea cunoscută. Într-adevăr, 
când domnul Cascabel reprezenta singur toată ceata 
bandiţilor din Pădurea Neagră, Jean, Sandre, mama lor, 
sora şi Cuişoară aveau frumoasa sarcină de a-l ţine la 
respect până la sosirea jandarmilor, a căror prezenţă era 
anunţată departe, în culise. De data asta, însă, căpetenia 
Fracassar e însoţit de opt răufăcători în carne şi oase, 
vizibili, palpabili, şi pe care nu-i deloc uşor să-i învingi. Prin 
urmare, te puteai întreba cum o să se sfârşească treaba 
aceea fără ca firescul să fie întrucâtva şifonat. Deodată, un 
pluton de cazaci dă năvală în arenă. lată o intrare dintre 
cele mai neaşteptate... 

De fapt, domnul Cascabel nu uitase nimic din ceea ce 
putea da acelei reprezentații o strălucire extraordinară, 
asigurându-i o figuraţie completă. Jandarmi sau cazaci, era 
totuna! într-o clipă, Ortik, Kircev şi cei şase camarazi ai lor 
sunt trântiţi la pământ şi legaţi, cu atât mai uşor cu cât 
rolurile jucate de ei îi obligă să se lase prinşi. Şi tot atunci 
se aud nişte strigăte: 

— Ah, nu şi pe mine, viteji cazaci, vă rog! Pe ăştia n-aveţi 
decât! Eu sunt aici doar ca să mă distrez! 

Cine credeţi că vorbeşte astfel? Fracassar, sau mai 
degrabă domnul Cascabel, ridicat, cu mânile libere, în timp 
ce figuranţii, cu cătuşele puse, sunt de-acum în mâna 
poliţiei. Asta fusese uriaşa idee a lui Cesar Cascabel! După 
ce-i rugase pe Ortik şi pe Kircev să joace rolul bandiţilor, se 
pusese în legătură cu autorităţile din Perm, prevenindu-le 
că urmau să dea „o lovitură faimoasă”. Ceea ce explică 
faptul că un pluton de cazaci sosise exact la finalul piesei. 

O, şi cât de bine reuşise faimoasa lovitură! Ortik şi ceilalţi 
fuseseră luaţi cu totul prin surprindere de agenţii 
autorităţilor. 


Dar Ortik îşi revenise şi, arătând spre domnul Cascabel, îi 
spuse şefului cazacilor: 

— Îl denunţ pe omul ăsta! L-a ajutat pe un condamnat 
politic să se întoarcă în Rusia! Ah, saltimbanc blestemat, m- 
ai vândut tu, te vând şi eu! 

— Vinde-mă, amice! răspunse liniştit domnul Cascabel, 
trăgând cu ochiul. 

— L-a adus în Rusia pe contele Narkin. condamnat şi 
evadat din închisoarea de la Iakutsk! 

— Perfect, Ortik! 

Cornelia, copiii şi Kayette, care tocmai se adunau în pripă, 
rămaseră într-o deplină consternare. 

În momentul acela, unul dintre spectatori se ridică. Era 
contele Narkin. 

— Uite-l! spuse Ortik. 

— Da, sunt contele Narkin, răspunse domnul Serghei. 

— Însă contele Narkin amnistiat! exclamă domnul 
Cascabel, izbucnind într-un sublim hohot de râs. 

Ce efect asupra publicului! Toată acea realitate 
amestecată cu născocirile piesei era în stare să tulbure 
până şi spiritele cele mai greu de clintit. Şi nici nu e chiar 
sigur că o parte a spectatorilor nu va fi crezut că Bandiţii 
din Pădurea Neagră avusese dintotdeauna acel 
deznodământ! O scurtă explicaţie va fi de ajuns. 

De când contele Narkin fusese cules de familia Cascabel, 
la frontiera Alaskăi, trecuseră treisprezece luni, răstimp în 
care el nu primise nici o veste din Rusia. Nu i-ar fi putut sosi 
nici la indienii de pe Yukon şi nici la locuitorii insulelor 
Leahov. În consecinţă, nu ştia că, printr-un ucaz dat de ţarul 
Alexandru al II-lea în urmă cu şase luni, erau amnistiaţi 
condamnaţii politici aflaţi în situaţia contelui Narkin. Tatăl 
său, prinţul, îi scrisese în America, anunţându-l că se putea 
întoarce în Rusia, unde îl aştepta cu nerăbdare. Fiind deja 
plecat, contelui nu-i mai ajunsese scrisoarea şi, în lipsa 
destinatarului, ea venise din nou, returnată, la conacul 
Valska. Se va înţelege cât de neliniştit era prinţul Narkin, 


neprimind nici o ştire despre fiul său. Îl crezu pierdut... 
mort în exil. Se îmbolnăvi şi era în mare pericol atunci când 
sosi domnul Serghei la conac. Dar câtă bucurie fu în sufletul 
prinţului Narkin, care nu mai spera să-l revadă vreodată... 
Contele Narkin era liber! Navea de ce să se mai teamă de 
poliţie. Şi, nevrând să-şi.lase tatăl în starea în care se afla, 
nevrând să plece de lângă el la câteva ore după ce-l 
revăzuse, îi trimisese domnului Cascabel acea scrisoare 
unde îi explica totul, între altele, Ii mai spunea că avea să 
vină săl caute la circul din Perm, la sfârşitul reprezentaţiei. 
Atunci îi venise domnului Cascabel minunata idee pe care o 
ştiţi. Luase îndată măsuri pentru ca deznodământul piesei 
să însemne şi predarea bandei lui Ortik. După ce publicul fu 
pus la curent cu întâmplările, urmă un adevărat delir. Din 
toate părţile izbucniră urale, pe când cazacii îi scoteau 
afară pe Ortik şi pe complicii săi; aceştia, care atâta vreme 
jucaseră de-adevăratelea rolul de tâlhari, urmau să-şi 
ispăşească ticăloşiile - tot de-adevăratelea. 

Domnul Serghei alia numaideclt tot ce se petrecuse, cum 
descoperise Kayette uneltirea îndreptată contra lui şi 
contra familiei Cascabel, cum îşi riscase tânăra, indiancă 
viaţa, strecurându-se după cei doi mateloţi ruşi în noaptea 
de 6 iulie, cum îi povestise totul domnului Cascabel şi cum, 
în sfârşit, acesta nu voise să spună nimic nici contelui 
Narkin, nici propriei sale soţii. 

— Să ai un secret faţă de mine, Cesar! îi zise doamna 
Cascabel pe un ton de reproş. 

— Primul şi ultimul, draga mea! 

Cornelia îşi iertase deja soţul şi, nemaigândindu-se la asta, 
exclamă: 

— Ah, domnule Serghei, dă-mi voie să te îmbrăţişez! Apoi, 
fâstăcită, se corectă: 

— Scuzaţi-mă, domnule conte. 

— Nu... domnul Serghei pentru voi, prieteni, doar domnul 
Serghei! Şi la fel pentru tine, fata mea! adăugă, întinzând 
braţele spre Kayette. 


XV. 

EPILOG. 

lată sfârşita sfârşită cu totul călătoria domnului Cascabel! 
Belle-Roulotte nu mai are de trecut decât Rusia europeană 
şi Germania pentru a intra în Franţa, şi nordul Franţei 
pentru a ajunge pe pământ normand, îi mai rămâne destul 
de mult, fără îndoială. Dar, în comparaţie cu cele două mii 
opt sute de leghe străbătute, restul era o plimbare, simplă 
plimbare - „o cursă de birjă”, spunea domnul Cascabel. 

Da, călătoria era încheiată, şi se terminase mai bine decât 
îndrăzniseră să spere, după atâtea peripeții. N-a existat 
nicicând vreun deznodământ mai fericit, nici măcar în 
admirabila piesă Bandiţii din Pădurea Neagră, jucată spre 
imensa satisfacţie a publicului şi a actorilor, exceptându-i pe 
Ortik şi Kircev. Într-adevăr, ei fură spânzurați câteva 
săptămâni mai târziu, în vreme ce complicii le erau trimişi 
în fundul Siberiei pentru tot restul vieţii lor. 

Problema despărțirii apăru atunci cu toate tristele ei 
urmări. Cum avea să se rezolve oare? Ei bine, cât se poate 
de simplu. În chiar aceeaşi seară, când toată trupa se 
adunase în Belle-Roulotte, contele Narkin zise: 

— Prieteni, ştiu ce vă datorez şi aş fi un nerecunoscător 
dacă aş uita vreodată. Ce pot face pentru voi? Mi se strânge 
inima la gândul că ne despărţim. la să vedem! Nu v-ar 
conveni să rămâneţi în Rusia, să vă stabiliţi aici, să trăiţi pe 
domeniul tatălui meu? 

Domnul Cascabel, care nu se aştepta la o asemenea 
propunere, răspunse după ce se gândi puţin: 

— Domnule conte Narkin... 

— Spune-mi „domnule Serghei”, zise contele Narkin. Nu 
altfel. O să-mi facă plăcere. 

— Ei bine, domnule Serghei, eu şi familia mea suntem 
foarte emoţionaţi. Propunerea pe care ne-o faci dovedeşte 
că ţii la noi. Îţi mulţumim din inimă! Dar acolo, ştii, e 
patria... 


— vă înţeleg! răspunse contele Narkin. Da, vă înţeleg. Şi, 
din moment ce vreţi să vă întoarceţi în Franţa, în 
Normandia voastră, aş fi fericit să ştiu că vă instalaţi la voi 
acasă... Într-o casă la ţară, cu o fermă şi un pic de pământ 
în jur! Acolo vă puteţi odihni după o călătorie atât de lungă. 

— Să nu-ţi închipui că suntem obosiţi, domnule Serghei! 
exclamă domnul Cascabel. 

— Haide, prietene, spune-mi cinstit: ţii atât de mult la 
meseria dumitale? 

— Da, căci din ea trăim. 

— Nu vreţi să mă înţelegeţi şi mă supăraţi! reluă contele 
Narkin. Îmi refuzaţi plăcerea de a face ceva pentru voi? 

— Să nu ne uiţi, domnule Serghei, răspunse Cornelia. 
Asta-i tot ce îţi cerem, fiindcă noi n-o să vă uităm niciodată, 
nici pe dumneata, nici pe Kayette. 

— Mamă! strigă tânăra fată. 

— Nu-ţi pot fi mamă, copila mea dragă! 

— De ce nu, doamnă Cascabel? întrebă domnul Serghei. 

— Cum anume? 

— Îngăduindu-i să se căsătorească cu fiul dumitale. 

Ce efect produseră cuvintele contelui Narkin, unul mai 
mare, în mod precis, decât toate efectele obţinute de 
domnul Cascabel în strălucita sa carieră! 

Jean era nebun de fericire, săruta mânile domnului 
Serghei, care o strângea pe Kayette la pieptul său. Da, avea 
să fie soţia lui Jean, rămânând totodată şi fiica adoptivă a 
contelui. lar domnul Serghei o să-l ţină pe lângă el, căci 
voia să şi-l apropie. Ar fi cutezat vreodată domnul şi 
doamna Cascabel să viseze un viitor mai strălucit pentru 
fiul lor? Dar de la contele Narkin nu voiau să accepte 
altceva decât prietenia lui. Aveau o meserie bună şi puteau 
să şi-o facă mai departe. 

Atunci tânărul Sandre înainta cu o privire şireată şi spuse, 
puţin emoţionat: 

— La ce bun, tată? Suntem avuţi şi n-o să mai fie nevoie să 
muncim ca să avem cu ce trăi. 


Şi puştiul scoase din buzunar pepita culeasă de el în 
pădurile din Caribu. 

— Unde ai găsit-o? strigă domnul Cascabel, luând în mână 
preţioasa piatră. Sandre povesti întâmplarea. 

— Şi nu ne-ai spus nimic? se miră Cornelia. Ai putut păstra 
secretul? 

— Da, mamă, cu toate că nu mi-a fost uşor. Am vrut să vă 
fac o surpriză şi să nu vă spun că suntem bogaţi decât după 
ce ajungem în Franţa. 

— Ah, ce copil minunat! zise domnul Cascabel. Ei bine, 
domnule Serghei, iată o avere care pică la ţanc. Priveşte! E 
chiar pepită. E aur curat, trebuie doarsă-l schimbăm... 
Contele Narkin luase piatra şi o cerceta cu atenţie, 
privindu-i micile puncte sclipitoare şi cântărind-o în palmă, 
ca să-i aprecieze valoarea. 

Da, spuse, e din aur şi are cel puţin zece livre. 

— Cât valorează? se interesă domnul Cascabel. 

— Douăzeci de mii de ruble. 

— Douăzeci de mii de ruble! 

Însă cu o condiţie... cu condiţia s-o schimbaţi... şi chiar 
acum! Uite cum fac! 

Şi domnul Serghei, elev demn al lui Cesar Cascabel, făcu o 
scamatorie atât de reuşită, încât înlocui faimoasa pepită cu 
un portmoneu ajuns subit în mânile băiatului. 

— Asta zic şi eu.şmecherie! exclamă domnul Cascabel. 
Când îţi spuneam eu că dumneata ai aptitudini 
surprinzătoare... 

— Ce-i în portmoneu? întrebă Cornelia. 

— Preţul pepitei. Nimic mai mult, nimic mai puţin! 
răspunse domnul Serghei. Într-adevăr, se afla acolo un cec 
de douăzeci de mii de ruble, emis asupra băncii din Paris a 
fraţilor Rothschild. 

Cât valora pepita? Era o bucată de aur sau o simplă piatră 
cărată de tânărul Sandre cu atâta sârguinţă din vestitul 
Eldorado columbian? Lucrul acesta n-a putut fi lămurit 
niciodată. Oricum ar fi fost, domnul Cascabel fu silit să-l 


creadă pe contele Narkin pe cuvânt şi să se bizuie pe 
amiciţia domnului Serghei, pe care o preţuia mai mult decât 
întregul tezaur imperial al majestăţii sale ţarul. 

Familia Cascabel rămase timp de o lună în Rusia. Nu se 
mai gândea nimeni nici la târgul din Perm, nici la cel din 
Nijni. Puteau oare să lipsească tatăl, mama, fratele şi sora 
de la nunta lui Jean cu Kayette, celebrată cu mare pompă la 
conacul Valska? Nu, şi niciodată nişte tineri soţi n-au fost 
înconjurați de atâţia oameni fericiţi. 

— Ei, Cesar, cine-ar fi putut crede? spuse Cornelia în clipa 
când ieşeau din capela conacului. 

— Eu! răspunse fără ocolişuri domnul Cascabel. 

După alte opt zile, domnul şi doamna Cascabel, Sandre, 
Napoleone şi Cuişoară, care nu trebuie uitat, căci cu 
adevărat face parte din familie, îşi luară rămas bun de la 
contele Narkin. O porniră spre Franţa, însă pe drumul de 
fier, cu Belle-Roulotte urmându-i şi ea în mare viteză dacă 
doriţi. 

Întoarcerea domnului Cascabel în Normandia sa fu un 
adevărat eveniment. El şi Cornelia deveniră mari 
proprietari nu departe de Pontorson, cu nişte frumoase 
dote în perspectivă pentru Sandre şi Napoleone. Contele 
Narkin, Jean, ajuns secretarul său, şi Kayette, cea mai 
fericită soţie din câte există, veneau în fiecare an să-i vadă 
în „castelul lor”, fiind primiţi acolo cu o bucurie dezlănţuită. 
Cuvântul e cât se poate de potrivit, fiindcă în ziua aceea cei 
din familia Cascabel îşi pierdeau pur şi simplu capul. 
Aceasta este povestea exactă a călătoriei ce poate trece, 
între Călătoriile extraordinare, drept una dintre cele mai 
surprinzătoare. Fireşte, totul s-a sfârşit cu bine. Şi cum ar fi 
putut fi altfel, când e vorba de o familie demnă de atâta 
cinste ca familia Cascabel! 


SFÂRŞIT