Alexandre Dumas — Muntele De Nisip

ALEXANDRE 
DUMAS 


MUNTELE DE NISIP 


Vol. 2 


CUPRINS: 

Baku: -: 3 

Oraşul, bazarurile, moscheea, apa şi focul.". 15 Tigri, 
pantere, şacali, cerbi, păianjeni, scorpioni. 

Ţânţari, lăcuste. 29 

Hassein-Şah.': 40 

Adio, Mării Caspice: 48 

Şumaka;: 60 

Şamil, soțiile şi copiii săi. '.'',''74 

Drumul de la Şumaka la Nuka:; 85 

Casa coroanei:"; 93 

Prinţul Tarkanov: 106 Nuka - străzile, lesghinii, bazarul, 
giuvaergiii, 

Şelarii, palatul hanilor. 120 

Udiucii. Lupta de berbeci. Dans şi luptă tătare. 

Mesagerul lui Badridze: 131 

Plecarea. 

Castelul reginei Tamara; *: 153 

Titlis - cei ce sunt spânzuraţi!: 168 

Tiflis - cei ce nu sunt spânzurați !. ".: 174 

Sala de spectacol, bazarurile, orfelina: 183 

O scrisoare;: i: 191 

Băile persane: î: î î: 206 

Prinţesa Ciavciavadze: ', '.'"'.". 214 

Captivele,.:;:'. 226 

Prinţul Eilico Orbeliani:;: 237 

Gemat-Eddin.: 248 

Tinis.:': 262 

Drumul de la Tiflis la Vladikavcaz « +:.275 


BAKU. 

Ori ne-am trezit şi am privit în jur căutând să-i zărim: 
tătari cu căciulile lor; nici urmă de ei. Piecaseră In cursul nopţii, 
iar stepa din jur arăta tot atât de pustie ca -marea. 

Nu cunosc lucru mai trist decât această mare fără oirăbii. 

Tătarul nostru ne adusese caii pe când încă dormeam şi.l 
ne mai rămânea decât să-i înhămăm şi să plecăm. Un our 
albastru care plutea în zare ne vestea o zi minunată: prin acele 
ceţuri subţiri treceau, parcă neatingând pămân-; ul, turme de 
capre sălbatice atât de neliniştite şi de spe-noase incit nu ne-am 
putut apropia de ele nici la o bătaie ue puşcă. Munţii aveau 
culmile trandafirii şi coastele violete, cu umbre azurii; stepa era 
de Un galben auriu, iar 'marea - indigo. 

Urma să o părăsim pentru a nu o mai revedea decât la 
Baku. Biata Mare Caspică. Atât de pustie,.de pierdută, de uitată, 
de necunoscută şi probabil, atât de defăimată, într-adevăr am 
ajuns în acel loc al capului Abşeron în < ure drumul, care de ia 
Kizil-Burun mersese de-a lungul. Rialului mării, o lua deodată la 
dreapta, mfundându-se în stepă şi lăsând ţărmul să avanseze în 
Caspică asemenea mui vârj". de lance. 

Primele cinci sau şase verste pe care le-am parcurs au 
fost netede» ţinând de stepă; apoi am intrat în ţinutul acelor 
valuri solide care nu erau altceva decât primele ondulaţii ale 
munţilor. 

După aceea urcuşul şi coborâşul au devenit mai 
anevoioase: străbăteam ultimele şei ale Caucazului. 

Pe aceste platouri, în fundul acestor văi ce se asemănau 
cu peisajele noastre din Eurgundia, se ridicau cătune cu coşuri 
fumegânde şi turme ce păşteau liniştite. 

Griul înco] tise şi, din loc în loc pe fondul cenuşiu al 
muntelui se forma un covor verde cu contur neregulat. Să fi fost 
un simplu capriciu al naturii, sau fusese con-strâns de hotarul 
vreunui vecin, să ia o astfel de-formă? In orice caz, prezenţa 
civilizaţiei începuse să se facă simțită. 

Am suspinai; de atâta vreme nu mai auzisem vorbin-du-se 
de ea şi mă simţeam aşa de bine! Să se fi terminat, oare, partea 
pitorească şi primejdioasă a călătoriei? 


Tătarul nostru, întrebat fiind, ne-a liniştit în această 
privinţă-; de cealaltă parte a Caucazului, între Şumaka şi Nuka, 
vom avea parte după pofta inimii, nu numai de pitoresc, dar şi 
de primejdii. 

Drumul a rămas cam la fel, cu suişuri şi coborâşuri, până 
ce deodată ni s-a. Ivit în faţă o pantă mai abruptă decât toate 
celelalte. Am coborât din tarantas - nu atât ca să le fie mai uşor 
cailor, cât pentru, a ajunge învârful acestei ultime coline, 
dincolo de care părea că se ascunde oraşul Baku - şi am urcat 
pe jos. 

Ajunşi în vârf. Am revăzut Caspica, iar în! Re noi şi mare, ° 
are nu se vedea decât de la o anumită distanţa de mal —. -:? 
Întindea Baku, pierdut într-o vale. 

În curând însă oraşul ne-a apărut ca o surpriză; aveam 
aerul că ne pogorâm din cer. 

La prima vedere sunt două oraşe: Baku negru şi Baku alb. 
Baku alb c o mahala care fusese clădită aproape în întregime de 
când oraşul intrase în stăpânirea ruşilor. Baku negru e însă 
vechiul Baku, oraşul persan, cetatea hanilor, înconjurat de ziduri 
mai puţin frumoase, mai puţin pitoreşti ca ale Derbendului, dar 
care îşi aveau totuşi personalitatea lor puternică. Bineînţeles, 
toate aceste ziduri erau construite în vederea unor aşedii cu 
arme albe, nu cu artilerie, în mijlocul oraşului, înconjurat de 
ziduri de culoare şi mai închisă decât cea a caselor, se vede 
palatul hanilor, minaretul în ruină al vechii moschei şi turnul 
Domniței cu temelia bătută de valuri. 

Turnul are o legendă de la care i se trage numele, ciudat 
pentru o construcţie de o asemenea amploare: turnul Domniței. 

Unul din hanii din Baku avea o fată foarte frumoasă; spre 
deosebire de antica Mirrha, care era îndrăgostită, de tatăl ei, 
aici, tatăl era îndrăgostit de fiica lui. Fata, silită de părintele ei, 
şi neştiind cum să-i refuze dragostea incestuoasă, i-a puso 
condiţie: îi va ceda dacă, drept dovadă a dragostei lui, va 
porunci să se clădească pentru ea un turn mai înalt şi mai 
puternic decât toate turnurile din oraş, ca să locuiască în el. 

Atunci hanul a chemat pe loc meşterii şi i-a pus la treabă. 
Turnul se ridica repede, căci hanul nu a cruțat nici pietrele, nici 
oamenii. Numai că, după gustul domniţei, nu era niciodată 
destul de înalt. 

— Incă un cat! Zicea ea când tatăl său îl credea gata; 


. Şi caturile se ridicau unele după altele, iar turnul, cu 
toa'c că se afla la malul mării, adică în partea cea m; u jo; is;"! A 
oraşului, se ridica la înălţimea minaretului ce se ai': i în partea 
de sus. 

.1 sosit însă timpul când fata a fost nevoită să îik-u-unu/e 
că turnul este gata. Atunci a trebuit să fie mo-bikKd. Şi s-au adus 
pentru el cele mai scumpe stofe din P> rsia. Când a fost întins şi 
ultimul covor, fiica hanului, urmată de domnişoarele de onoare, 
s-a urcat în vârful turnului, unde nu mai fusese niciodată. Ajunsă 
sus, şi-a făcut rugăciunea, şi-a încredinţat sufletul lui Alah şi s-a 
aruncat în mare, peste creneluri. 

Înainte de a ajunge la acest monument al pudoarei ft- 
ci'orelnice, întâlneşti însă un altul, care aminteşte de o trădare. 
E monumentul funerar al generalului rus Titianoy. 

Generalul Titianov, guvernatorul Georgiei, asedia oraşul 
Baku. Hanul, sub pretextul prezentării condiţiilor de predare a 
oraşului în mâinile ruşilor, i-a cerut generalului o întrevedere. 
Nişte armeni, prieteni ai ruşilor, l-au prevenit pe general că 
hanul avea de gând să-1 asasineze în timpul întrevederii. El însă 
le-a răspuns precum Cezar: „N-o să îndrăznească" şi a venit la 
întrevedere, unde a fost ucis. 

Locuitorii, speriaţi la gândul represaliilor care aveau să se 
abată asupra oraşului în urma unei asemenea trădări, s-au 
revoltat şi au vrut să-1 predea pe asasin ruşilor. Acesta însă a 
reuşit să scape şi să fugă în Persia, aşa că doar oraşul a fost 
predat cuceritorilor. 

Baku, ale cărui principale monumente au fost clădite de 
Abbas Il, a fost dintotdeauna un loc sfânt pentru ghebri. Hanat, 
independent la început, a devenit vasal al Persiei e 1-a cedai în 
1732 Rusiei, |-: i reluat în. 1735 şi 1-a pk; r-iut definitiv prin 
trădaic; a ultimului han. 

Sarcofagul generalului Titianov se înalţă pe panta unei 
coline, în mijlocul spaţiului gol care se întinde între oraş şi 
mahala, fiind clădit chiar pe locul asasinatului. Tn”j! Generalului 
e însă la Tii'lis. 

Intrarea în Baku este aidoma intrării celâţHor K'i-li-ficate 
din evul mediu. Prin cele trei rânduii c'o ziduri suc-*ccsive se 
trece prin porţi atât de strimte, ineât eşti silit să deshami calul 
din dreapta şi pe cel din stingă, reînhă-mându-i apoi în şir. ca 
să-ţi poţi continua drumul. Poarta dinspre nord, odată trecută, te 


pomeneşti într-un loc în oare arhitectura caselor îţi descoperă 
imediat prezenţa europenilor. Biserica creştină se ridică în 
dreapta pieţei. 

Am fost conduşi la comandantul districtului, domnul 
Pigulevski, care a alergat în întâmpinarea noastră invi-tându-ne 
în aceeaşi zi la o a doua cină. Nu ne putea chema la aceea, care 
tocmai avea loc, deoarece invitase la masă două prințese 
tătare, mama şi fata care, potrivit obiceiului religios şi social al 
femeilor mahomedane, nu puteau să-şi scoată voalul în faţa 
străinilor. Nici el, domnul Pigulevski, nu era admis la masa pe 
care o dădea, asist'ind la ea doar -soţia. Şi fiica lui. El se rezerva 
pentru noi. 

Ne-a fost dat un esaul care s-a aşezat în capul coloanei, a 
mers înaintea tarantasului şi ne-a condus la locuinţa dinainte 
pregătită. 

Această locuinţă, aşezată lângă biserica catolică, era 
alcătuită pur şi simplu din saloanele clubului de care se 
privaseră locuitorii oraşului ca să-mi dea mie cel mai frumos 
apartament. Nu mai mulţumesc, constat doar că pe tot 
parcursul drumului ospitalitatea ce ni s-a arătat a fost strălucită. 

Eram încântați de răgazul pe care ni-l dăduse domni] 
Pigulevski pentru a ne spăla. Numai că abia începusem ne 
spălăm că el s-a şi arătat. 

Cele două prințese făcuseră pentru mine o derogare îa 
obiceiurile lor religioase. Voiau neapărat să mă vadă. lar 
bucătarul se şi pusese pe treabă; se pregătea a doua cină tare 
urma să fie gata peste un sfert de oră. Cele două 1 răsuri ale 
domnului Pigulevski ne aşteptau la poartă împreună cu propria-i 
persoană, gate să ne ia cu sine. 

O menţiune specială pentru domnul Pigulevski, menţiune 
pe care o merită din plin. 

Domnul Pigulevski, guvernatorul districtului, şeful poliţiei, 
probabil judecător, era un om de vreo pattuzeci de ani, înalt de 
cinci picioare şi opt degete, croit în lăţime pe măsura înălţimii, 
îmbrăcat în uniformă rusească şi cu o papană tătărească pe cap, 
având nişte ochi inteligenţi de o strălucire neasemuită. Restul 
figurii, obrajii bucălaţi, dinţii albi şi buzele senzuale se potriveau 
de minune cu ochii. Nu ştia însă deloc franţuzeşte, dar pronunţa 
fiecare cuvânt rusesc cu atâta expresivitate şi cu o asemenea 
accentuare a vocii că pricepeai tot ce voia să-ţi spună. Găsise, 


prin vesela şi franca-i fizionomie, primele elemente ale 
alfabetului limbii universale pe care savantii noştri le tot caută 
de la năruirea turnului Babei încoace. 

Ne-am urcat în trăsură şi ne-am întors la el. Nu mi-a 
trebuit decât să intru şi am înţeles de unde i se trăgea fericirea 
ce-o răspândea întreaga-i făptură: o fată de şkispre-' zece ani, o 
mamă de treizeci şi doi sau treizeci şi patru, părând soră cu 
fata, şi alţi doi sau trei copii abia săltaţi pe scara vieţii, alcătuiau 
întreaga familie venită să ne întâmpine cu braţele deschise. 

Cele două prințese tătăroaice şi soţul celei mai tinere 
dintre ele completau crrcuHn care eram admişi cu cordialitatc şi, 
aş spune, după cum fusesem primiţi, chiar aştep-taţi-cu 
nerăbdare.; Cele două prințese tătare erau, una soţia şi alta fiica 
lui Maklhikuli-Han, ultimul han din Karabak, mama având vreo 
patruzeci de ani şi fata douăzeci. Amândouă erau îmbrăcate în 
costum naţional. 

Fata era încântătoare în acele veşminte, mai degrabă 
bogate decât graţioase. 

O fetiţă de trei sau patru ani, îmbrăcată ca şi mama, " ne 
privea cu ochii săi mari, negri, miraţi, în timp ce între genunchii 
bunicii se refugiase vin băieţel de vreo cinci sau şase ani care, 
din instinct şi pentru orice eventualitate, ţinea mânuţa pe 
minerul pumnalului. Un pumnal adevărat, pe legea mea, ascuţit 
ca acul şi tăind pe ambele muchii ca briciul, pe care o mamă 
franţuzoaică nu l-ar fi lăsat niciodată în mâinile copilului ei. 
Tătăroaica făcea însă din-"el prima-lui jucărie. 

Tatăl, prinţul Kazar-Uţmiev, născut în salul Andreev, undo 
făcusem o vizită întivo atât de. Plăcută şi binevoitoare 
companie, era un om de treizeci şi cinci de ani, frumos, grav, 
vorbind franţuzeşte ca un parizian, îmbrăcat într-un-minunat 
costum negru cu fir do aur, purtând pe cap boneta georgiană 
ascuţită şi la brâu pumnalul cu miner de fildeş în" teacă aurită. 

Mărturisesc c-am tresărit auzind o pronunție atât de pură 
şi de inteligentă a limbii franceze. 

Prinţul îl cunoscuse la Petersburg, cred, pe foarte bunul 
meu prieten Marmier i, şi s-a grăbit să-mi vădească alesele 1 
Xavier Marmier H309-1892), scriitor şi călător francez,!: mbru a) 
academiei. (N. reni.). 

Sale gânduri despre acesta, guuiuri întru totul împărtăşite 
de mine, rugându-mă ca, de îndată ce voi ajunge ia Paris, să-i 


amintesc savantului călător ele numele iui. Cum însă nu ştiu 
dacă Marraier se găseşte la Tanger sau Tombuktu, în "Mexic, 
sau Ui Damasc şi cum, fireşte, nu este de găsit la biblioteca 
Ministerului instrucției publice, încep să mă achit chiar aici de 
comision; nu pentru că m-aş ii grăbit:; ă scap de o obligaţie, ti 
pentru că-mi face plăcere oricând să-mi amintesc de un prieten. 

Doamnele, care-şi terminaseră cina, ne ţineau tovărăşie. 
Fata domnului Piguâevski, o frumoasă hurie albastră, cum ar fi 
numit-o Mahomed, sau un frumos înger azuriu, cum o va numi 
într-o bună zi Dumnezeii, ne-a slujit drept tâlmaci pe tot 
timpul'mesei. 

Pupă dejun, ne-am regăsit caii înhămaţi la trăsuri. Trebuia 
să vizităm faimoasele focuri din Baku. Sunt cunoscute de altfel 
în toată lumea, mai puţin însă de francezi, poporul cel mai puţin 
călător dintre toate câte sunt pe lume. 

Faimosul sanctuar al focului, Afteh-Gah, unde arde flacăra 
eternă, se află la douăzeci şi şase de verste de Baku, E un foc 
'alimentat cu ţiţei, ţiţeiul fiind uleiul de piatră, petrolul, 
inflamabil tot timpul, uşor şi transparent când e distilat, dar 
«Tire. Chiar aşa fiind, răspândeşte un fum gros cu «miros 
neplăcut, ceea ce nu-l împiedică să fie folosit de la Linchoran 
până la Derbend. Se ung eu el burdufurile în care se transportă 
vinul, fapt care-i dă acestuia un anumit gust, foarte apreciat de 
amatori, dar cu care eu nu ra-am putut deloc obişnui. Se ung cu 
el şi roţile de căruţă, ceea ce-i scuteşte pe căruţaşi să 
folosească untura de porc, de care au oroare., ei fiind, în cea 
mai mare parte, musulmani. Se mai face din el şi un fel de 
ciment, strămoşul cimentului roman care, cel puţin aşa ni se 
spunea, a fost folosit la construirea Babilonu. Lui şi a Ninivei. 
Ţiţeiul este bitum solid descompus la dogoarea focului subpă- 
mmtean. Se află de altfel în mai multe puncte ale globu-i”x. Dur 
locul în care se găseşte cel mai mult este Baku şi împrejurimile 
sale. În jurul oraşului, pe tot malul Cas-picei, sunt săpate puțuri 
a căror adâncime variază de ia trei la douăzeci de metri: şi 
printr-o marnă argiloasă îmbibată cu ţiţei, o sută de puțuri dau 
ţiţei negru, iar cincisprezece - alb. Se extrag cam o sută de mii 
de kintale pe an, care sunt expediate apoi în Persia, la Tiflis sau 
ia Astrahan. 

Dacă arunci o privire pe harta Caspicei, şi tragi o linie 
dreaptă de-a lungul paralelei, de la Baku la malul opus. Găseşti 


aproape de coasta populată de neamuri turcomane nomade o 
insulă numită Celekan sau Insula de ţiţei. În -partea opusă, 
peninsula Apşeron înaintează în mare, având pe aceeaşi linie un 
mare număr do izvoare de ţiţei şi de metan. La extremitatea 
peninsulei se găseşte insula Suatoi, insulă sfântă numită astfel 
de ghebri şi de par-sişii ' tot din pricina puţurilor de ţiţei şi de 
gaz. Probabil că un banc imens de ţiţei trece pe sub Caspica 
până în Turk-menia. O mare societate a început să facă aici 
lumânări din parafină. Luminările cele mai fine, comparabile cu 
luminările Etoile, revin aici la şaptezeci şi cinci de centime livra, 
în loc de doi franci, cu cât se vând la Tiflis, sau de un franc 
şaizeci, ca la Moscova. 

După vreo două oro de mers pe malul Caspicei, am ajuns 
pe vârful unui deluşor de unde am putut îmbrăţişa cuprivirea 
toate focurile. 

Închipuiţi-vă o câm; 3io cam de o leghe pătrată, de unde 
printr-o sută de crăpături neregulate ţâşnesc jerbe de flă- 1 
Adepţi ai parisismului. Cult al lui Zoroastru (N. red.). 

Cari pe care vântul le împrăştie,. Le face să flutiâre, să şi 
Îndoaie, să se ridice, să se culce la pământ, şi iar să se cm dice 
până la cer, fără ca ele să se stingă vreodată. 

Şi, în mijlocul tuturor acelor vetre, iluminată de ele, 
părând mobilă ca lumina pe care o reflectă zidurile sale, o mare 
clădire pătrată de un alb calcaros, înconjurată de creneluri, care 
ard ca nişte imense becuri de gaz, şi înapoia cărora se ridică o 
cupolă cu patru colţuri în care arde o flacără strălucitoare, dar 
mai puţin înaltă, decât cele ce se ridică de pe poarta principală, 
orientată spre răsărit. Şi, cum noi veneam dinspre apus, a 
trebuit să facem ocolul mănăstirii a cărei singură intrare era cea 
dinspre răsărit. Spectacolul era splendid şi neobişnuit; doar în 
zilele de sărbătoare mănăstirea era complet luminată. Domnul 
Pi-gulevski ne anunţase sosirea, era deci o zi de sărbătoaril sau 
mai degrabă o noapte de sărbătoare pentru bieţii oa| meni care, 
persecutați de două mii de ani, se grăbeau M dea ascultare unor 
autorităţi care-i protejau. ™ 

Din păcate însă cei ce vor vrea să-i vadă, după mine, pe 
ghebri, zoroastrieni şi magiuşi, trebuie să se grăbească., 
mănăstirea nu mai e locuită decât de trei călugări adoratori ai 
focului, un bătrân şi doi tineri de vreo treizeci şi cinci de ani. 
Unde mai pui că unul dintre tineri abia venise din India de vreo 


cinci sau şase luni. Deci, înainte ca acest al treilea adorator al 
soarelui să li se alăture, acolo se aflau doar doi. 

Am cobori t la poarta cu panaş de flăcări şi am pătruns 
înăuntru: o vastă curte pătrată în mijlocul căreia se ridica un 
altar acoperit de o cupolă. 

În centrul altarului arde flacăra eternă şi, în cele patru 
colţuri ale cupolei, ca patru uriaşe trepieduri, ard încă patru 
vetre alimentate de flacăra subterană. 

Până îa altar trebuie să urci cinci sau şase trepte. 
Douăzeci de chilii, aşezate cu spatele spre zidul exterior şi des- 
chizându-se spre interior, sunt destinate învăţăceilor lui 
Zoroastru. Într-una din chilii era o nişă scobită în zid cu un soclu 
pe care se găseau două statuete de zeități indiene. 

Unul dintre parsişti şi-a îmbrăcat atunci costumul de 
preot, iar un altul, complet gol, şi-a pus pe el un fel de cămaşă, 
începând apoi să psaimodieze o ciudată slujbă hindusă. 

Era o modulație de o nesfârşită blândeţe, un cânt alcătuit 
din nu mai mult decât patru sau cinci note din gama cromatică, 
cam de la sol la mi şi în care numele lui Brahma se auzea din 
minut în minut. 

Di a când în când oficiantul se prosterna cu faţa la pă- 
rnânt şi-n acest timp ajutorul'său lovea unul de altul două 
cimbale care scoteau un sunet vibrant şi ascuţit. 

Odată sfârşită slujba, oficiantul ne-a dat fiecăruia o 
bucăţică de zahăr candel în schimbul căreia noi i-am dat câte o 
rublă. Apoi, am pornit să vizităm puţurile exterioare. Cel mai 
adine era de şaizeci de picioare; odinioară se scotea' din el apă: 
o apă sălcie, e adevărat; într-o bună zi,. Puţul a secat. Au 
aruncat în el o torţă aprinsă ca să vadă ce se întâmplase cu apa 
şi deodată puţul a luat foc fără ca de atunci să se mai stingă. 

Sigur, ar fi fost prea primejdios să te apleci să vezi ce se 
întâmplase cu apa; aburul te-ar fi putut ameţi şi, pierzânducţi 
echilibrul, ai fi putut cădea înăuntru, devenind la rându-ţi 
combustibil pentru focul central. De aceea puţul era înconjurat 
de un parapet. 

Celelalte puțuri erau la nivelul solului iar deschiderile lor 
erau acoperite cu nişte grilaje de piatră care în mai puţin de 
douăsprezece ore erau calcinate. 

În timp. Ce ne uitam cum se petrece această ixansfor-: 
tofiţerul comandant al satului Suraka'n, situai la o: tă de 


mănăstire, a venit să ne invite să luăm ceaiul cu Am acceptat şi 
l-am urmat. Ceaiul însă rru era decât un text căci, într-o cameră 
încântătoare, ce ne fusese pre-ită drept dormitor, ne-a fost 
servită o adevărată cină; rască compusă din pilaf, şaşlăc, pere, 
struguri şi pepeni n. Am rămas acolo până la ora unsprezece şi 
tare aş fi at poftă să rămânem până a doua zi, din păcate însă 
nu-l puteam lăsa pe domnul Pigulevski să se întoarcă singur ia 
Baku. Aşa că am pornit la drum trecând din nou prin acea 
solfatara, care, spre deosebire de cea din Neapole, avea 
avantajul de a nu se stinge niciodată. 

XXII. 

ORAŞUL, BAZARURILE. MOSCHEEA. APA ŞI FOCUL. 

A doua zi după excursia la parsişti, spre ora nouă 
dimineaţa, ni. S-a anunţat prinţul Kazar-Uţmiev; cu o 
punctualitate mai mult decât europeană ne-a făcut o vizită ca să 
se pună la dispoziţia noastră. 

A le vorbi parizienilor despre un prinţ tătar înseamnă s'ă le 
vorbeşti despre un fel de sălbatic pe jumătate înfăşurat într-o 
piele de oaie sau mai degrabă în două. Una slujindu-i drept 
burcă şi alta drept papahă, vorbind o limbă aspră, guturală, de 
neînțeles, târând după el o panoplie de săbii, de pumnale, de 
şaşke, de pistoale, igno-rând complet politica, literatura şi 
civilizaţia noastră. 

Cit se poate de eronat: un prinţ tătar, mai cu seamă când 
se numeşte Kazar-Uţmiev, nu seamănă deloc cu aşa ceva. 

Ca aspect exterior, am mai spus-o, era un bărbat foarte 
frumos, de treizeci şi cinci de ani, cu trăsături' regulate, cu 
privirea vioaie şi inteligentă în care strălucea o rază aproape 
invizibilă de nelinişte şi sălbătici'- cu o splendidă dantură, cu 
barba bătând în negru acaju din cauza culorii vegetale cu care 
persanii şi tătarii aveau obiceiul să şi-o vopsească; purta o 
bonetă foarte fina şi elegantă din "blană creaţă de miel ascuţită, 
ca cele gruzine, o cercheză neagră, lungă, şi cu un singur fir de 
aur drept podoabă; la piept două cartuşiere pline cu cartuşe de 
argint încrustate cu aur; o centură cu un singur ceapraz de aur, 
cum nu se fac decât în Orient, locul din lume unde se lucrează 
cel mai bine firul de aur, centură de care atârna un pumnal 
elegant ptr miner de f iideş şi cu teacă şi lamă damaschinate cu 
aur; acest costum sau, mai degrabă, această uniformă, era 
completată de un pantalon de stofă persană, stvâns sub 


genunchi de o gheatră muntenească din care ieşea o cizmă 
mulată, trasă pe un picior de călăreț, picior mic ca de copil, pe 
care pământul nu-l deformase, neatingându-1 de altfel decât 
arareori. 

"Ca toţi orientalii prinţul Uţmiev era foarte mare amator 
de arme, nu numai de cele cu minere strălucitoare, cu lame 
înnegrite care par să semene doliul în jurul lor, de cum sunt 
trase din teacă, ci şi de armele noastre europene, simple, solide 
şi precise. Ne-a cercetat cele patru sau cinci puşti, le-a deosebit 
imediat pe cele care purtau marca Devisme de cele care li se 
adăugaseră pe parcurs, întrebmdu-mă dacă ar fi posibil să-i 
trimit la Baku un revolver purtând marca distinsului nostru 
armurier artist. 

În ajunul plecării mele de la Paris, Devisme venise să mă 
vadă şi-mi adusese, cum am spus-o, o carabină cu glonţ 
explozibil şi un revolver, provenind, fireşte, amândouă, din 
atelierul său. Carabina o dădusem prinţului Bagration şi am 
socotit că e momentul să dăruiesc şi revolverul. 

L-am căutat şi i l-am dat. La o oră după aceea am primit 
un răvaş de la el, conceput în aceşti termeni, fără nici o greşeală 
de limbă sau de ortografie: „Aveţi, domnule, arme prea 
frumoase ca să-mi permit să mai adaug ceva la colecţia d- 
voastră; dar iată aici o pungă şi două tapiserii pe care prinţesa 
vă roagă să ie primiţi. 

Punga e brodată de Prinţul Kazar-Uţmiev". 

. Tocmai ieşeam când am primit acest splendid cadou: mă 
duceam la doamna Freygang. 

Cu prilejul recepţiei pe care prinţul Tumen o dăduse n 
onoarea mea în palatul lui din stepă, făcusem, la bordu! 
Vaporului amiralului Maşin, călătoria de la Astrakan la vila 
prinţului Tumen, împreună cu două îneântătoare femei, 
doamnele Petreienkova şi Davidova, şi o tânără domnişoară 
Vrubel. Biata copilă era tristă şi îndoliată, în mijlocul acestei 
sărbători. Tatăl ei, hatman al casaeildr, murise da opt luni. 
Doamna Petreienkova, soţia unui ofiţer de marină, locuise timp 
de doi ani la Asterabad, în Persia, şi cinci sau şase luni la Baku, 
oraş rusesc astăzi, rămas însă tot atât de persan ca 
Asterabadul. 

La Baku o cunoscuse pe doamna-Freygang, îmi vorbise 
mult de ea, astfel îneât, în ajun, când am întâinit-o la doamna 


Pigulevski - vorbea, admirabil franţuzeşte - am abordat-o ca pe 
o veche cunoştinţă; ea la rându-i, anunţată de doamna 
Petreienkova de sosirea mea, nu a scăpat o. cazia să mă vadă şi 
a venit la doamna Pigulevski cu soţul ei, comandantul portului. 

Acolo, ne-am înţeles ca, în ziua următoare, domnul 
Freygang să vină să mă ia cu trăsura lui şi s-o întâlnim pe 
doamna Freygang la bazar, unde ne aştepta. 

Populaţia din Baku se compune mai ales din persani, 
armeni şi tătari. Şi acum f ie-mi permis să schiţez în câteva 
cuvinte trei tipuri ale Rcestor trei popoare, în măsura în care, 
bineînţeles, un tip poate reprezenta un popor şi un om pe 
semenii săi. 

Şi, pentru că i-am amintit întâi pe persani, să începem cu 
ei. Fireşte însă nu vom vorbi de persanul din Persia - nu-l 
cunosc pe acesta decât printr-unul dintre cei mai străluciți 
reprezentanţi cu putinţă, şi anume consulul Persiei la Tiflis -~ ci 
de persanii din provinciile cucerite. 

Persanul e oacheş, mai degrabă mare decât mic, destul de 
zvelt, cu o faţă prelungă alungită şi mai mult, în sus, de-o 
bonetă ţu”uiaiă ct'. N blană de miel, iar în jos de o barbă 
invariabil cănită oricum ar fi ea de la natură; -are mersul mai 
degrabă degajat docât vioi; merge uneori repede şi chiar 
aleargă la nevoie, ceea ce un turc nu face niciodată. 

De mai mult de un' secol, persanul din Caucaz, obişnuit, 
să-şi vadă ţara cucerită când de turkomani, când de tătari, cârid 
de ruşi, a sfârşit prin a se resemna, conform de altfel religiei 
musulmane, cu ideea că e o victimă sortită sclaviei şi agresiunii. 
Vechile amintiri, în lipsa scrierilor istorice, i s-au şters, iar cele 
noi sunt amintiri ruşinoase: e inutil pentru el să reziste, căci 
orice rezistenţă, pe cât îşi aminteşte, a fost pedepsită; el a văzut 
doar jaful oraşelor sale, distrugerea bunurilor lui şi masacrarea 
compatrioţilor: aşa că, pentru a-şi salva viaţa, averea şi 
bunurile, el a fost silit să întrebuinţeze toate mijloacele, fără 
alegere. 

Aşadar, intrând în Derbend pe poarta dinspre nord ca să 
ieşi pe cea dinspre sud. 

— Derbendul este avangarda oraşelor persane pe ruta 
Astrahan-Baku - intrând deci în Derbend primul lucru care ţi se 
pare este: „Nu te încrede în persan, nu te încrede în vorba lui, 
nu te încrede în jurământul lui; vorba şi-o poate oricând călca. 


După interes; jurământul, gata oricând să fie trădat, va avea 
tăria fierului, dacă acest lucru îi va aduce tfmului o ameliorare în 
poziţia sa politică sau comercială, ori fragilitatea paiului, dacă e 
obligat, pentru a şi-l ţine, să sară un şanţ sau o barieră; umil în 
faţa celui puternic, persanul devine dur şi violent cu cel slab. Cu 
persanul să fii precaut în afaceri, semnătura lui neoferind nici o 
siguranţă, ci doar o probabilitate. 

Armeanul e cam der aceeaşi înălţime cu pers-rv'; 
mângraşă însă, ceea ce persanului nu i se vhâ'“j! Ă niciodată. 
Are, asemenea acestuia din urmă, trâ. Săluri Toarte regulate, 
ochi superbi, cu o privire specifică. Ce concentrează asemenea 
celor trei raze răsucite aâe fulj; cr. tlui. Reflexia, gravitatea, 
tristeţea sau supunerea, poate i una şi alta. A păstrat moravurile 
patriarhilor, pentru 

e i Avram a 'murit ieri, iar lacob trăieşte încă; tatăl este 
tăpmul absolut ni casei; după el vine primul născut; iraţii îi sunt 
servitori iar surorile slujnice. Dar şi primul născut şi surorile şi 
fraţii se supun respectuos voinţei indiscutabile şi inflexibile a 
tatălui. Arareori stau cu el ia masă, arareori i se aşază dinainte, 
iar ca s-o facă totuşi le trebuie nu numai o invitaţie din partea 
lui, ci chiar o poruncă. 

La sosirea unui oaspete; e sărbătoare în casă; nu sa mai 
taie însă viţelul gras - viţeii sunt o raritate în Armenia; din 
pricina, oare, a prea multor fii rătăcitori? 

— Nu prea cred - se taie" un berbec, se pregăteşte baia şi 
se invită toţi prietenii la masă; apoi, cu puţină imaginaţie, nimic 
nu te împiedică să crezi, că ta această masă vor veni să stea şi 
lacob şi Raşela ca* să-şi serbeze d 1 lată deci, cu o economie 
rigidă, un spirit de ordine idmirabil şi o imensă inteligenţă 
comercială, partea exterioară şi vizibilă a armenilor. Dar s-o 
vedem acum şi pp cealaltă. 

— Cea rămasă în umbră, acea a doua faţă care nu se lasă 
văzută decât în urma unei îndelungi convieţuiri şi a unui studiu 
aprofundat şi conform căreia îl poţi socoti f!. 

— E armean asemănător ovreului, cu care este legat prin 
tradiţie şi istorie de la începutul lumii. În Armenia fusese aşezat. 
Paradisul «terestru şi tot din Armenia porneau şi î-rje patru fluvii 
primare care udau întreaga lume; corabia lui Noe, s-a oprit tot 
pe un munte din Armenia; din Armenia a început, după aceea, şi 


repopularea lumii, şi în Armenia, Noe, patronul băutorilor din 
întreaga lume, a replantat viţa de vie încereând puterea vinului. 

Asemenea evreilor, armenii au fost şi ei dispersaţi, nu în 
întreaga lume, ci doar în Asia unde au trăit sub dominaţii de tot 
felul, întotdeauna însă despotice, dominaţii eu religii diferite, 
barbare, având drept normă de conduită capriciul, şi drept lege 
propria lor. Voinţă. Văzând apoi că bogăţiile lor sint-pricini.de 
persecuție, şi le-au ascuns, ci totodată, dându-şi seama că un 
cuvânt spus era un lucru imprudent de care putea depinde 
propria lor ruină, au devenit taciturni, falşi şi chiar ingraţi, riscul 
iecuno. Stir. Lei faţă de un “protector nu de mult căzut în 
dizgrație fiind prea mare; în sfârşit, neputând fi ambiţioşi, 
pentru ca orice carieră le era interzisă, cu excepţia comerţ ui ui, 
s-au făcut negustori molipsindu-se de toate racilele 
meşteşugului. Cu toate acestea. TLivântul unui armean e 
aproape sigur, iar semnătura lui comercială lucru sacru. 

Cit despre tătari, am vorbit deja de ci ca lip; amestecul lor 
cu rasele caucaziene le-a înfrumusețat fondul pi imitiv. Fuseseră 
cuceritori şi -au rămas războinici; au-fost nomazi şi au rămas 
călători, conducători de convoaie, păstori şi crescători de 
animale; iubesc muntele, drumul larg, stepele şi libertatea; în 
fine, când din primăvară pî «â în. Toamnă tătarul îşi părăseşte 
satul, nevasta lui toarefe îâna turmelor pe care le paşte 
bărbatul, ţese faimoasele covoare ele Kuba, Şumaka şi Nuka, 
covoare care rivalizează prin naivitatea desenului, prin farmecul 
culorii şi soliditatea '» r<r. ELii, cu cele persane,. Având chiar, 
faţă de acestea jvuntaju) unui preţ înjumătăţit. Ei sânfc apoi cei 
ce £; pumnalele cu. Cel mai călit oţel, tecile cu cele mai boga'< 
ornamente, şi puştile încrustate cu fildeş şi argint pentru care o 
căpetenie munteană ar da patru cai şi două femei. 

Cu tătarul nu ai nevoie însă de semnătură, cuvântul lui 
este de-ajuns, în mijlocul acestei populaţii alcătuite din trei 
neamuri deosebite şi pe care o întâlneai începând de la 
Derbend, urm-a să trăim o btmă bucată de vreme. 

Prin urmare nu era rău să o studiem cu de-amănuntul 
pentru a o cunoaşte mai bine. 

N-am vorbit însă de populaţia georgiană, pe care n-o prea 
găseşti în afara Georgiei dar, căreia, trebuie să-i consacru - 
pentru noblețea, frumuseţea, loialitatea, cutezanţa, dărnicia şi 
vitejia ei - un studiu aparte. 


În Baku se face negoţ cu mătase, covoare, zahăr, şofran, 
stofe persane şi ţiţei. De ultimul am vorbit. Negoţul cu mătase e 
considerabil, deşi nu se poate compara cu cel din Nuka. De la 
Baku se strâng până la cinci sau şase mii de livre de mătase, 
care se vinde, după calitate, cu zece pâhă la douăzeci de franci 
livra; livra rusească are doar douăsprezece uncii. După mătase 
vine şofranul; se recoltează şi el între şaisprezece şi optsprezece 
mii de livre pe an şi se vinde cu opt, doisprezece şi chiar 
paisprezece franci livra. Se frământă cu ulei de susan făcându- 
se din el turte plate uşor de transportat. 

Zahărul, la Baku, e de două feluri; unul foarte fin, care 
vine din Europa, şi altul care se fabrică la Mazande-ran şi se 
vinde sub formă de căpăţâni mici, cam de valoarea zahărului 
nostru nerafinat. 

Bineînţeles că dintre toate aceste mărfuri, singurele pe 
care am avut curiozitatea să le văd erau covoarele, Stofele 
persane şi armele. 

Numai că doamna Freygang, ca o adevărată fiică a Evei, a 
început prin a mă conduce la bijutierul său persan, 'foarte 
priceput, care se numea lusuf. 

Ce fericire că nu mi-am început călătoria de la Poi; sau 
Tiflis, în loc s-o iau de la Stettin şi Potersburg:'* -N-aş fi ajuns 
mai departe de Derbend. Şi apoi cu ce bani m-aş fi întors? 

Ce minunăţie, pentru o imaginaţie de artist, aceste 
bijuterii, stofe, covoare şi arme din Orient | Am avut totuşi 
curajul să rezist şi n-am cumpăra 1 decât un şirag de coral, un 
rozariu de sardolit şi un colier de monede tătărăşti. 

Şi am ieşit în goană din dugheana vrăjitorului co -bagheta 
de aur, fără să-mi pese dacă doamna Freygang mă urma. Curios 
era faptul că aceşti mânuitori de perle şi diamante, Benvenuto 
Cellini cu bonete ţuguiate, locuiau în nişte cocioabe, că trebuia 
să ajungi la ei pe" nişte scări dărăpănate şi că vârful străzii 
suflând prin geamurile sparte le aţâţă focul din sobe. > 

Doamna Freygang m-a ajuns însă din urmă: credea că am 
fost muşcat de ceva gângănii. 

— La bazar! La bazar! l-am spus eu. Cât mai departe de 
bijutierul d-voastră. Şi într-adevăr, omul ne arătase cupe ce nu 
se văd decât în „O mie şi una de nopţi", găteli pentru capul 
sultanelor şi centuri de zâne. Şi totul făcut cu nişte instrumente 
de o simplitate uluitoare, cu ciocanul, cu ponsonul şi cu 


foarfecă. Desigur nu atât' de finisate ca cele din magazinele 
Jannisset sau Lemonier, dar, totuşi, cât de originalel-în mijlocul 
acestei murdării, a gândacilor cari alergau, a şoarecilor care 
ronţăiau, şi a copiilor care mişunau, se ridica un fum dintr-o 
căţuie de cupru făcându-te să te crezi acasă la Chardin. 
Parfumuri, giuvaeruri, arme, noroi şi praf, acesta este Orientul. 

Ne-am îndreptat spre bazar. Acolo, altfel de tentaţii. 
Mătăsurile de Persia, catifeaua turcească, covoarele „de M» 
rabak, pernele de Linchoran. Broderiile georgiene, riiantourile 
armenești, ceaprazuriie de Tiflis, ce să mai spun! Totul te 
atrage, te solicită, te opreşte în loc. 

Bieţi prieteni parizieni, vouă cărora Cel de Sus v-a pus 
atâta lumină-n ochi îrtcât vederea unei stofe orientale v-ajunge 
ca să vă consolaţi c-aţi vândut un tablou cu jumă=" late preţ, 
dnc-aş fi fost eu bogat, ce comori v-aş fi agăţat pe pereţii 
atelierelor, ce splendori v-aş fi aşternut sub picioare! 

Nu m-n. M întorsi'la doamna Pigulevski decât la cină. 

Suflase un vint puternic-şi marea fusese foarte agitată tă 
dimi; v'-:! Ta; mai apoi însă vântul se domolise şi marea calmă 
îneât doamna Freygang spera să ne arate" un ctaeol unic, 
minunat, care nu poate fi văzut decât 1.! Baku: focurile mării. 
Trebuia, totodată, să mergem şi ia moscheea Faunei. 

La ora cinci arn fost anunţaţi că barca ne aştepta. Ne-am 
grăbit pentru că aveam destule de văzut, atât ziua dt şi 
noaptea. Pe ziuă urma să vedem rămăşiţele cara-vanseraiului. 
Invadate în prezent de mare, din care doar turnurile se mai văd, 
depăşind cu un picior faţa mării, când aceasta e calmă. 
Turnurile sunt legate între ele cu un zid, rămas şi elin picioare. 
Ruinele acestea scufundate până la cincisprezece picioare ridică 
ciudate probleme. Savanţii pretind că Marea Caspică scade pe 
an ce trece; în anul 1824 viteza de scădere a fost de 
optsprezece până la două” zeci de picioare, iar acum a scăzut 
până la două&prezece. 

— Emeisprezece. Dar cum o fi fost oare când acest 
caravan-* serai, cu turnurile aflate acum în apă, era pe uscat? 
"Si cert e că n-a fost construit pe fundul mării; întinzân-du-se pe 
mai mult de o verstă, el atestă clar că marea care scaldă azi 
zidurile oraşului Baku., era atunci cu o verstă mai departe. Dar 
oare nu cumva nisipurile aduse de vânt, bolovanii rostogoliţi de 
râurile Terek, Ural şi K-ura fac să se-ridice nivelul mării? 


Numai că atunci ce. Este cu această supapă subterană 
care o pune în legătură cu Marea Neagră şi Golful Persic? 

Pentru mine, toate acestea sunt, în fond,. Indiferente; dar 
bieţii savanţi, ar trebui să se lase păgubaşi. 

Am aprins apoi un fel de torţă, făcută din ţiţei şi câlţi, de 
care am legat nişte plumbi şi am aruncat-o într-unui din turnuri 
luminându-l până-n fund spre spaima peştilor ce-şi stabiliseră 
domiciliul acolo şi care-şi striveau boturile de ziduri, neştiind 
încotro s-o apuce, nemai-diouind ieşirea. ' | Acest proiectil 
incendiar a fost pregătit de tătari şi-aminteşte de ceea ce 
spunea Joinville despre cele p'e carefei le aruncau turcii peste 
cruciați şi care i-au speriat atât| de tare pe aceştia, când le-au 
văzut arzâiâd în mijlocuţ apelor Nilului. 

După această experienţă, ne-am continuat drumul! Dar să 
nu uit, am constatat, în treacăt, că mateloţii noştri! Cu căngile şi 
ustensilele lor de fier, au încercat zadamiq să disloce vreo 
bucăţică de zid sau de turn. 

Înaintând spre larg, am lăsat la tribord goeleta căpi- 
[tanului Freygang. Aceasta fusese construită la Abos] şi, dacă 
vreţi să vă faceţi o idee despre diferenţa de preţ care există 
între construcţiile vaselor finlandeze şi cele franceze trebuie să 
vă spun că aceasta, având armătura numai de cupru, cu un 
dublu joc de pânze, costa* lansată la apă. Trei mii de ruble, 
adică douăsprezece mii de franci. 

Zece minute mai târziu înconjuram capul Baicov abor- 
dând lângă capul Şicov. Căpitanul ne-a atras atenţia-asupra apei 
care părea că fierb'e. Această mare caâmă ca oglinda i'romă-ta 
de parcă ar fi avut dedesubt o plită. 

Când. Am coborât de pe vas, eram la o sută de paşi do 
moschee. Am recunoscut-o, noaptea, după zveltul său, 24 ' | 
Minaret, din vârful căruia muezinul îşi chema crf-dineioşft] a 
rugăciune. Deşi era ora şase seara şi se întunecase, Re-a 
deschis. Ni s-au aprins nişte lămpi de petrol de aceeaşi' formă 
cu cele antice; ni s-au dat doi dervişi să ne conducă. La intrare 
am vrut să ne descălţăm, dar, întocn: ai ca la Derbend nu ni s-a 
îngăduit şi ciceronii noştri s-mu mulţumit doar să strângă 
covoarele sacre ca să nu fie pâr. Gârite de paşii unor 
necredincioşi. 


Am fost conduşi la mormântul Fatmei. Cen care a dat 
numele Fadmizilor sau Fatirnizilor şi care, în i i orpul persecuției 
lui Yezid, s-a exilat venind să moară lâneă Baku. 

În fiecare an evenimentul prilejuieşte o sărbătoare dintre 
cele mai curioase şi care-şi va găsi în eurind ioc în povestirea 
noastră. 

Această moschee e un loc de pelerinaj pentru femeile 
sterile care vin aici pe jos, se roagă timp de noua ziie şi până 
într-un an rămân însărcinate. 

Prinţesa Kazar-Uţmiev, cu care cinasem în ajun, făcuse un 
astfel de pelerinaj la moscheea, si'ântă şi în acelaşi an a şi avut 
un fiu. lar prinţul, în semn de recunoştinţă, a pus să se 
construiască pe cheltuiala sa, un drum de la Baku la moschee. 

Cu toată imensa-i reputaţie şi în pofida acestui preţios 
privilegiu, moscheea Fatmei nu ni s-a părut deloc foarte bogată. 
Se pare că tătăroaiceâe din Baku şi de prin împrejurimi au fost 
foarte rar nevoite. Să recurgă la iiâfâuenfa pe care o exercită pe 
lingă Allah, nepoata profetului. 

Ng-am urcat apoi în barcă, unde ne aşteptau vâsââşii, ° >i 
ne-am reluat drumul spre capul Baicov. 

Noaptea era în continuare calmă şi foarte întunecoasă. Cu 
toate acestea, marea era stârnită de o huiâ uşoară ce ver» ea 
din larg, anunțând un vânt care avea sa dea peste noi. Bula 
adaug. -; o notă pitorească spectacolului şi trebuia să ne 
grăbim, deoarece, dacă vântul ar £i venit mai degrabă decât ne 
aşteptam, ar fi putut să ne priveze de spectacol. 

Ne-a trebuit o clipă să căutăm locul unde remarcasem 
fierberea apei. De altfel, era uşor de găsit: te conduceai după 
mirosul țițeiului. 

În curând unul dintre mateloţi a spus domnului Freygang: ' 

— Am ajuns, căpitane. 

— Ei bine, a răspuns acesta pentru a ne lăsa plăcerea 
surprizei, fă ceea ce trebuie făcut. 

Matelotul a luat atunci doi pumni de câlţi, i-a aprins pe 
rând de la o tortă pe care i-o întinsese tovarăşul lui şi i-a aruncat 
în apă la bord şi la tribord. În acea clipă, pe o întindere de 
vreunsfert de verstă în jurul nostru, marea a luat foc. 

Trebuie să fi tras o spaimă grozavă, mărturisesc sincer, 
cel care trecând pentru prima oară prin preajmă, şi-a aprins 


ţigara cu o hârtie şi, aruncând-o în mare, a văzut, cum ia foc 
toată întinderea ca un bol de punci. 

Barca noastră semăna cu cea a lui Caron. Traversând 
fluviul Infernului; marea devenea un adevărat Flegeton Navigam 
literalmente prin flăcări. Din fericire însă, aceste flăcări., de 
culoarea aurului, subtile şi foarte asemănătoare cu cele ale 
alcoolului, abia dacă ne încălzeau uşor. Liniştiţi aşadar, am putut 
să privim cu mai multă atenţie acest minunat spectacol. * 

Marea ardea pe -suprafețe mai mult sau mai puţin întinse, 
asemenea unor insule; unele erau mari, ca nişte mese rotunde 
de douăsprezece persoane, altele de mărimea bazinului de la 
Tuileries, iar noi navigam printre ele. Din timp în timp vâslaşii 
noştri, la ordinul căpitanului, mai treceau şi de-a curmezişul câte 
unei insule de flăcări. 

Era desigur cel mai curios şi mai interesant spectacol pe 
care l-am fi putut vedea şi care nu se întâlneşte. Cred eu, decât 
în acest colţ de lume. 

Ne-am fi petrecut noaptea acolo, fără nici o îndoială. Dacă 
n-am fi văzut crescând hula şi n-am fi simţii <° pală de vânt. 
Micuţele insule de flăcări s-au stins prim.! +. După aceea cele 
mijlocii şi apoi cele mai mari. 

Eămăsese doar una singură. 

— Să mergem, ne-a spus căpitanul; e timpul-să, r. ^ 
întoarcem la Baku dacă nu vrem să aflăm în fundul apelor 
cauzele misterului pe care l-am văzut desfăşurân-du-se la 
suprafaţă. 

Ne-am îndepărtat. Vântul într-adevăr sufla dinspre nord şi 
ne împingea spre moscheea Faimei. 

Braţele celor opt vâslaşi l-au mai potolit, tot aşa cum 
potolise şi el flăcările. 

„Sări, nechează, muşcă zăbala, telegar sălbatic, spunea 
Marlinsky, căci porţi în şa un animal mai feroce decât tine, care 
te va îmblânzi". 

Şi aşa s-a întâmplat cu vântul. A îmblânzit şi a stins. Şi 
ultima insulă de foc. Am văzut-o însă mult timp' luptând 
împotriva lui, dispărând în văile lichide, apoi ureându-şe pe 
creasta valurilor, dispărând din nou, reapărând şi” în sfârşit, ca 
un suflet care se urcă la cer, a părăsit faţa mării pentru a se 
topi-n văzduh.- 

lar noi ara îmblânzit, la rândul nostru, vântul. 


Hotărât, cum spusese Marlinsky, omul e cel mai feroce 
dintre toate animalele şi, aş zice eu, şi cel mai feroce dintre 
toate elementele. 

Apropiindu-se de port, unul dintre marinarii noştri a aprins 
un semnal luminos. Goeleta căpitanului Freygang s-a luminat 
deodată. A fost ca un semnal general pentru toate vasele de 
stat ancorate în portul Baku. Toate s-au iluminat într-o clipă, iar 
noi am trecut printr-o adevărată f pădure de torţe. 

Doamna Pigulevsky ne aştepta cu o mulţime de dul-] ciuri 
persane. 

E limpede că cel mai bogat împărat de pe pământ. 

— Cu| excepţia ţarului Alexandru al H-lea, părăsind 
Petersbur-gul pentru Baku - nu şi-ar fi putut oferi în regatul său 
serata care ni se oferise nouă, unor simpli artişti. Şi asta pentru 
că arta e pur şi simplu regele împăraţilor şi împăratul regilor. 

XXIII TIGRI, PANTERE, ŞACALI, CERBI, PĂIANJENI, 
SCORPIONI, ŢINŢARI, LĂCUSTE Baku, al, cărui nume înseamnă 
„ascunzişul vânturilor* vrea zadarnic să iatre în rândul oraşelor 
europene. Prin sol, prin mare, prin clădiri, prin produse, prin 
peştii oare-i populează râurile, prin animalele care urlă în 
păduri, prin reptilele care se târăsc prin stepe, prin insectele 
care trăiesc pe sub pietre, prin atomii care-i alcătuiesc 
atmosferă, el e asiatic şi mai ales persan. 

Să începem cu tigrul: fiecăruia ce i se cuvine. 

Acolo unde sunt tigri, nu vezi lei; arareori doi tirani pot 
stăpâni în acelaşi regat. 

Kura, pe care: strămoşii o numeau Cyrus, pare limita 
expansiunii pe care tigrul şi-a impus-o de la sine. Rar se 
întâmplă. Să întâlneşti un tigru pe malul stâng al Kurei, care 
izvorăşte din munţii Ahalţăeului, trece prin Tiflis, prin Cemaki şi 
Aesabar, se întâlneşte cu Arasul - Ara-xos-ul celor din vechime - 
în unghiul septentrional al stepelor Moghan, şi se împarte în trei 
braţe, după ce a ocolit această stepă, mergând să se verse în 
Marea Qaspică, în Golful Kizil-Agaci. 

Un ai patrulea braţ se separă de fluviu la Salian şi merge 
drept spre răsărit pierxându-se separat în mare. 

Tigrul, foarte obişnuit la Lmchoran şi în pădurile din jur, 
trece deci peste Aras, pătrunde în Karabak, aventu-rându-se 
uneori până-n Georgia; repet însă, arareori trece totuşi peste 


Kura. S-au văzut însă tigri şi în Caucaz. Doi sau trei au fost ucişi 
chiar în Avaria. 

Acum vreo cinci ani. Un tigru flirt Lincboran devenise <v; 
ebru ca tâlhar de drumul maiv pe traseul Linchoran-e îaiinsk. pe 
unde cak-a merge rle-a lungul țărmului ilarii, aţintind şi poa! (!< 
munţilor Şirv-r. |. 

Într-o 7, i, un cazac, cure mergea ciiitr-un sal în altul, 
văzut un animal culcat în mijlocul drumului şi s-a 

. Oropiat de el fără să-şi doa seama do fapt despre ce 

. A vorba. Atunci animalul a ridicat capul, a scos un iget şi 
şi-a arătat colții. Era fără nici oândoială un yrli. Şi, cum cazacul 
awa la el o pline, i-a aruncat-o Urului; acesta a întins laba, a 
înşfăcat pâinea şi a început 

— O mănânce. 

Cazacul a putut trece astfel liber şi s-a întors la Astarinsk, 
unde le-a povestit tovarăşilor săi ce păţise, sf&tuindu-i să nu 
mai pornească pe drumul Linehoranului iară a lua ceva cu ei, ca 
să aibă ce da „paznicului".'A doua i. tigrul era în acelaşi loc şi un 
negustor armean nu a 

— Capăt decât cu preţul câinelui său care-a fost devorat 
de igru. Şi de atunci, nici un călător n-a mai plecat la drum. Nici 
dinspre Linchoran la Astarinsk, nici de la Astarinsk la Linchoran, 
fără ca, precum Enea coborând n infern, să ia cu sine o ofrandă 
pentru paznicul drumuiui. Bineînţeles că mai întâi ofranda a fost 
o pi îne. Curând hisă, aceasta i-a părut tigrului cu totul 
neîndestulătoare şi a început să mârâie, semn că pâinea era ea 
bine primită, dar n-ar fi stricat să i se mai adauge şi ceva pe 
deasupra, nişte carne sângerândă, de pildă. 4 

Şi de-atunci trecătorii au început să-i care găini, curci, 
hălci de carne, iar el, ca un bun stăpânitor, îl lăsa pe om să 
plece, cu condiţia să-şi plătească datoria. 

Vestea despre acest fapt a ajuns la urechile 
guvernatorului rus. Şi u «guvern, oricum ar fi el. Nu poate 
admite ca un perceptor oarecare să iasă la drumul mare şi să 
pună bir pe trecători fără a avea în buzunaro hârtie de 
împuternicire, semnată de ministrul finanţelor. Or tigru; nostru 
uitase să şi-o ceară de la guvernatorul Cawcazului. 

S-a organizat deci o vânătoare; tigrului ins:; nu i-a venit să 
creadă că era îndreptată împotriva iui. P.iă ce _- glonţ vârât în 
coastă nu i-a mai lăsat nid o urma d-îndoială. Şi atunci s-a 


năpustit asupra nesocoti ii lor car-; -veniseră să-1 tulbure în 
paşnicu-i exerciţiu al IV, naţiunii, omorându-i pe doi dintre ei. Un 
al treilea, rănit numai, abia a scăpat cu viaţă. 

Insă guvernul rus care nu cedase nici în faţa. Kii Kasi- 
Mullah, nici în faţa lui Şamil, nu a pul ut da înapoi în faţa unui 
tigru. Şi a ordonat o a doua vânătoare; dar nu cu vânători, ci cu 
o întreagă companie. 

Tigrul, după ce a primit nouă gloanţe, a mai făcut un salt 
de cincisprezece picioare pentru a-l prinde pe cazacul care, 
cocoţat într-un copac, tocmai îi trimisese al nouălea glonţ. lar 
nenorocitul, pentru a pune între el şi animal o distanţă şi mai 
mare, s-a prins de o creangă de deasupra capului lui, ridieându- 
se în mâini. Din păcate însă ascensiunea i-a fost curmată; o 
lovitură de labă a tigrului i-a spintecat pântecele smulgându-i 
jumătate din măruntaie. Tigrul a murit, dar de data aceasta 
lupta 1-a costat pe ţarul Nicolae viaţa a cinci oşteni. 

De atunci - sunt vreo patru ani la mijloc - o femeie a făcut 
ea singură, şi dintr-o singură lovitură, ceea ce le-a izbutit atât de 
greu, mai întâi celor cincisprezece vânători, şi apoi unei întregi 
companii. 

Întâmplarea s-a petrecut în satul Gemgamiran, un sat din 
mijlocul pădurii. 

Cel mai mic sat rusesc, sau devenit rusesc, îşi are baia lui, 
iar rusul, oricât de sărac ar fi, nu poate renunţa la două lucruri: 
la ceaiul băut de două ori pe şi şi la baia săptămânală. 

Aşa că, un bărbat cu nevasta lui ţineau o baie publică în 
casa de la marginea satului, o casă pierdută în pădure Era într-o 
sâmbătă: zi de baie generală. Bărbatul şt femeia au început să 
încălzească baia şi crăpau lemne în curte ca să menţină focul. 
Ce le-a fost însă dat să vadă: uri tigru intra liniştit în baie cu 
pasul calm al animalelor sigure de puterea lor, şi s-a dus să se 
întindă în cel mai cald loc al băii. E bine ştiut că tigrii adoră 
căldura. 

Băieşul, care nu încălzise baia pentru tigru, s-a dus să-l 
alunge ca pe o pisică. L-a găsit însă întins unde am spus, şi 
părând chiar în culmea fericirii. Atunci băieşul a umplut o 
găleată cu apă fierbinte şi i-a aruncat-o tigrului în bot. 

Or, tigrul, deşi iubeşte căldura, detestă apa clocotită; 
există o măsură în toate. Fiara s-a năpustit asupra băieşu-lui. 
Însă, din fericire pentru el, nevastă-sa era în spatele lui având în 


mână toporul cu care crăpase lemnele. Instinctiv, văzând tigrul 
sărind asupra bărbatului ei, a zvârlit securea spre el atingându-l 
drept în fruntea pe care i-a crăpat-o ca pe un măr. 

Tigrul a căzut fulgerat, răsturnându-i în cădere pe cei doi, 
dar nefăcându-le nici un alt rău decât cel al căzăturii, 

Prinţul Voronţov, pe atunci guvernator al Caucazului, a 
chemat-o pe femeie la Tiflis. A lăsat-o însă raai întâi pe contesă 
s-o primească. Aceasta, cu o mânie prefăcută, a întrebat-o: 

— Cum ai îndrăznit, nenorocito, să ucizi un tigru imperial? 

— Vai, doamnă, a exclamat biata femeie descumpănită de 
tonul contesei, vă jur că nu ştiam cine era. 

Contesa a izbucnit atunci în râs şi râsul a liniştit-o pe biata 
femeie. Atunci a intrat contele şi a liniştit-o şi eL Dar asta n-a 
fost totul, căci i-a msa dat pe deasupra şi o gratifi-caţie de o mie 
de ruble şi o medalie pe care o poartă pe piept precum poartă 
soldaţii crucea de onoare. 

F.emeia ne-a povestit întâmplarea cu gura ei. Şi nu-şi mai 
revenea din mirare într-atât o copleşiseră uluirea şi admiraţia al 
căror obiect fusese. De fapt, aruncând securea spre tigru, nu 
simţise mai multă emoție decât bărbatul ei, care-i zvârlise în bot 
o căldare de apă. 

Învăţându-se minte, tigrii n-au mai călcat de atunci în 
băile ruseşti. / 

Totuşi, un tigru din satul Sanaka s-a arătat a fi şi mai bun 
la suflet. 

' O femeie spăla rufe la fântână, la o sută de paşi de casă 
şi-şi luase cu ea copilul de vreo cincisprezece luni. 

Descoperind că n-are săpun s-a dus să-şi ia de acasă 
2412411110y şi socotind că n-are rost să mai care şi copilul cu 
ea, l-a lăsat jucându-se pe iarbă lângă fântână. 

În timp ce căuta săpunul, mai arunca o privire pe fereastră 
ca să vadă dacă nu cumva copilul se apropiase de apă. Spre 
spaima ei a văzut atunci un tigru care, ieşind din pădure, a 
trecut drumul, s-a dus drept la copil, şi a pus laba pe el. 

Femeia a încremenit cu sufletul la gură, pe jumătate 
moartă. Copilul însă crezând că fioroasa fiară nu e decât un 
câine mai mare, şi-a înfipt mâinile In urechi şi a început să se 
joace cu el. 

Tigrul nu se lăsă nici el mai prejos, era pesemne un tigru 
jovial şi a început să se joace cu copilul. Jocul acesta îngrozitor a 


durat zece minute, după care, sătulă de joacă, fiara a trecut din 
nou drumul şi a intrat în pădure. 

Mama a fugit într-un suflet până la copil şi 1-a găsit 
râzând, fără să aibă nici cea mai mică zgârietură. 

— Muntele de nisip, voi. II Cele trei isprăvi povestite sunt 
tot atât de populare în Caucaz, precum povestea leului lui 
Androcles la Roma. 

Şi panterele sunt destul de cunoscute pe malurile Kurei, 
mai orseamă pe cel drept. 

Trăiesc prin păpuriş, prin hăţişuri şi mărăcini, de unde se 
năpustesc asupra oilor şi caprelor sălbatice şi chiar şi asupra 
bivolilor care vin să se adape. Altădată panterele se dresau cum 
se mai dresează şi azi şoimii; numai că, In loc să vâneze fazani, 
vânau gazele şi, în loc să fie ţinute pe braţ, erau ţinute la 
oblâncul şeii. 

Incetarea dominaţiei persane în partea meridională a 
Georgiei şi alipirea succesivă la teritoriul rusesc a diferitelor 
hanate, au făcut să decadă această vânătoare, delectare de 
frunte a hanilor. Domnul Celaiev, directorul vămii din Tiflis îşi 
mai amintea că, tânăr fiind, participase la o astfel de vânătoare 
cu hanul din Karabak. De atunci mai asistase la două sau trei 
vânători de acest fel. În timpul uneia din ele, vânătorul cel mai 
apropiat de el a tras într-o panteră şi a rănit-o; aceasta s-a 
năpustit asupra bărbatului smulgându-i pur şi simplu capul de 
pe umeri cu o lovitură de labă, înainte ca el să fi avut timpul să 
tragă din nou. 

Cât despre şacali, aceştia sunt foarte numeroşi în preajma 
satelor pierdute în pădure, încât cei care nu sunt obişnuiţi, nu 
pot dormi din pricina urletelor lor. Cu toate că sunt inofensivi, 
sau mai degrabă laşi, urleteii* lor au în ele ceva sinistru. 

lată ce povesteşte Olearius: Trimis de ducele de Holstein 
la şahul Persiei. Demnitarul german a naufragiat fără voie pe 
țărmurile Daghe-stanului. Secretarul său, voind să strângă 
plante pentru ierbar, s-a rătăcit într-o pădure şi, de teama de a 
nu fi sfâşiat de sălbăticiuni, s-a urcat într-un copac ca să-şi 
petreacă acolo noaptea. A doua zi, văzând că nu mai apare, 
tovarăşii de drum au început să-1 caute şi l-au găsit în copacul 
în care se cocoţase. Înnebunise însă şi nu şi-a mai revenit 
niciodată. 


Totuşi, din spusele lui, au dedus că-şi pierduse minţile de 
spaima şacalilor. Zicea că vreo sută de astfel de animale se 
strânseseră sub copacul lui şi vorbiseră cu seriozitate în 
nemţeşte despre afacerile lor particulare. 

In ceea ce priveşte şerpii, destul de obişnuiţi prin 
împrejurimile Bakului, de cum pui piciorul în stepele Moghan nu 
poţi face un pas fără să striveşti sau fără a risca să fii muşcat de 
vreunul - fapt mult mai neplăcut. Unul dintre bunii mei prieteni, 
baronul Finot, consul la Tiflis. Care străbătuse acele stepe cu o 
escortă de cazaci, a văzut sute de şerpi, iar un cazac 
străpungmd unul cu lancea i l-a arătat: era galben auriu. Cei 
mai mulţi sunt " însă negri sau verzi. F Contele Zubov venind, în 
1800. Să asedieze Salianul, despărţit de stepele Moghan doar de 
râul. Kura, a hotărât să-şi petreacă iarna în cuprinsul acestora. 
Soldaţii săi, săpând în pământ ca să-şi pună corturile, au scos la 
iveală mii de şerpi înţepeniţi de frig. Şi-n antichitate de altfel, s- 
a constatat acest fapt. lată, de pildă ce spune Plutarh: 

. După această ultimă bătălie - cea pe care o dăduse pe 
fluviul Abas - Pompei pornind la drum pentru a ajunge până-n 
ţinutul Hyrcaniei pe malul Mării Caspice a fost silit să-şi 
abandoneze proiectul şi să se întoarcă din drum din pricina 
mulţimii de şerpi veninoşi pe care i-a întâlnit. Cale de trei zile. 
Astfel îneât a revenit în mica Armenie." 

Din fericire, muşcătura acestor şerpi deşi mortală dacă 
iaşi veninul să progreseze şi să intre în sânge, devine tfpi'K. Pt1 
inofensivă dacă pui puţin ulei pe ea, sau dacă o freci cu ceva 
gras. 

Lucru bizar însă: primăvara şiruri întregi de şerpi călători 
vin din Persia, trec Arasul şi invadează stepele Moghan. Cine-i 
aduce oare? Dragostea sau ura? Dragostea şerpilor se 
aseamănă foarte mult cu ura; cert e însă că, timp de o lună sau 
două, stepele răsună de şuierături care te fac să crezi că eşti la 
un sabat al Eryniilor, în timp <-” ici şi colo se văd imense reptile 
de un galben auriu sau de un viTde-smaraid jucând unfel de 
polcă, pe vârful cozii, şi scoţându-şi unul către altul, limba 
despicată —e“: eagră la unii şi roşie ca focul la alţii.» în acv; sin 
prrioadă nimeni nu cutează să se aventureze în stepei; 1 
U'ujhanuhu, muşcătura şerpilor fiind de nevindecat. 

Ingăduni-mi acum. Dragi cititori, să vă pi fese un fapt der. 
C'crozut. 


AnumiUl familii, aproape toate princiare - înrudite cu 
familiile princiare din'Georgia ori din hosu.; urile de la Baku. 
Kuba sau Karaback, posedă o piatră care are virtuțile fabulosului 
bezoar din India. Această piatră, pe care părinţii o transmit 
copiilor ca pe o comoară, are calitatea de a vindeca muşcătura 
oricărui animal veninos, şarpe, viperă, păianjen, scorpion; este 
de-a-juns s-o pui pe muşcătură ca ea să atragă veninul aşa cum 
magnetul atrage fierul. Colonelul Davidov. Înţudit în Franţa cu 
ducesa de Grammont. Şi căsătorit, '. Fliş cu o prinţesă Orbeliani 
are o astfel de piatră. K i f.:; 1”3 unui' ou -de sturz, spongioasă, 
albăsfri:\~!' i înnegrită pe alocuri ca. Un bob copt pe' muşcătură 
i se cere prinţului cu împriun rană, iar piatra îşi schimbă 
culoarea ii: w.1 cenuşiu livid. 

R Odată însă terminată operaţia, operaţie asemănătoare 
cu cea a vechilor îmblânzitori de şerpi, piatra se pune în lapte şi 
se descarcă de venin, recăpătându-şi culoarea obişnuită. 

L-am rugat insistent pe colonelul Davidov ca, în prima lui 
călătorie la Paris, să ia cu el această piatră şi s-o supună 
investigaţiilor savanților. In ceea ce mă priveşte, nu cred. Că 
piatra are o formaţie naturală. Cred mai degrabă că e un antidot 
preparat de vechii medici persani. 

Am spus că piatra vindecă nu numai muşcăturile de şarpe 
ci şi pe cele de scorpion sau de păianjen; să dăm, însă, câteva 
detalii despre aceste două teribile insecte. 

Păianjenul (phalangium araneosum) e foarte răspândit la 
Baku şi prin împrejurimi. Aspectul lui e îngrozitor. Iți dai seama, 
de la prima vedere, că acest animal trebuie să fie un fel de paria 
al creaţiei. Corpul său e cam cât degetul mare, sprijinindu-se pe 
picioare scurte cu care fuge foarte iute. Gâtul e lung, iar gura 
are nişte dinţi ce înşfacă prada cu o incredibilă cruzime. Fără 
îndoială că prostu-i renume i-a dat şi o fire nenorocită; e 
animalul cel mai irascibil pe care-l cunosc. 

Doi păienjeni de acest soi puşi în acelaşi recipient, se 
aruncă unul asupra celuilalt şi nu se mai desprind până ce unul 
dintre ei nu e făcut bucăţi. La fel'se întâmplă şi dacă pui la un 
loc un păianjen cu un scorpion; acesta sfârşeşte prin a fi 
întotdeauna victimă. 

Scorpionul e cunoscut. E acelaşi cu cel din Europa. Numai 
că, un soi de scorpion roşu e mai periculos decât cel galben, iar 
altul negru e şi' mai periculos decât cel roşu. 


Când eram la Baku, deşi era prin noiembrie, şi timpul era 
cam friguros, puteai avea plăcerea să găseşti un scorpion, doi, 
încălzindu-se la soare, în preajma oricărei pietre mai mari de la 
picioarele zidurilor oraşului. 

Pentru călătorii obligaţi să poposească sub ceruj liber sau 
în corturi, cel mai sigur mijloc de apărare împotriva scorpionului, 
a păianjenului şi chiar a şerpilor e să se culce pe o piele de oaie; 
asta pentru că oaia este vrăjmaşul cel mai îndârjit al acestor 
vieţuitoare. De fapt, oai; > adoră scorpionul şi păianjenul, 
mâncându-i cu poftă or? De câte ori îi întâlneşte. Vara îi vezi 
fugind în număr atât de mare din faţa turmelor scoase la păscut, 
încât iarba freamătă de' mulţimea lor. 

O altă făptură, nu tot atât de periculoasă ca celelalte de 
care am vorbit, dar mai obositoare şi mai insuportabilă decât 
scorpionii, şerpii şi păianjenii, la un loc, întrucât nu te poţi apăra 
de ea” e ţintarul. Timp de cinci luni, din mai până la sfârşitul lui 
septembrie, atmosfera, începând de la Kazan şi până la 
Asterabad, e plină de țânțari. 

Invizibili cu ochiul, de nepipăit cu mâna, zburând cu două 
aripioare verticale, trec şi prin cele mai fine ţesături, pătrund cu 
totul în piele, pişcă şi produc nişte mâncărimi dureroase, ca 
arsurile, după care apar un fel de băşicuţe ce lasă urme timp de 
trei sau patru luni, de parcă ai fi fost ciupit de vărsat. În Persia 
există un sat unde călătorii nu se opresc niciodată. Se numeşte 
Meahnie. Numai acolo se găseşte uri fel de ploşniţă, ivită, nu se 
ştie de unde, şi a cărei muşcătură e de-a dreptul mortală pentru 
străini. Localnicii înfeă, lucru foarte ciudat, nu simt altceva, când 
sunt pişcaţi de ele, decât o înţepătură ca oricare alta. lar acum, 
pentru că tot a venit vorba, să spunem ceva şi despre lăcuste, 
această a şaptea şi ultima plagă a Egiptului. 

În Georgia şi în Persia lăcustele constituie adevărate 
invazii. Mai întâi vezi ivindu-se la orizont, pe cerul limpede, un 
nor negru ca de furtună. Dar acest nor înaintează atât de iute 
încât nici un altul nu l-ar putea întrece, oricât de puternic ar fi 
vântul. De altminteri c şi livid la culoare pentru că nu e altceva 
decât o masă imensă de lăcuste. Oriunde s-ar abate, locul 
rămâne pustiu. Dacă-i câmp, nu mai rămâne un spic, dacă-i 
pădure, nici urmă de frunze. Din fericire însă aceşti nori de 
lăcuste, oricât de groşi ar fi ei, se topesc repede, urmaţi de 
stoluri de păsări, pe care persanii şi georgienii Ic venerează, ca 


olandezii - berzele şi egiptenii - ibisul. Distrugătorul acesta de 
lăcuste se numeşte la ei tăbry, adică acea paradisia tristis din 
muzeele noastre. 

Şi, ca şi cum animalele ar trebui să treacă şi ele prin 
aceleaşi nenorociri ea oamenii, există în tot bazinul cuprins între 
cele două mări, b plantă ucigaşă pentru cai. E absintul ponfic. 

Adesea, dintr-o herghelie de patruzeci, cincizeci sau o 
sută de cai, care dau peste o păşune unde creşte această 
plantă, râu scapă niciunul. Generalul Titianov, a cărui moarte 
tragică, în timpul asediului cetăţii Baku, am pomenit-o, a pierdut 
din pricina acestei plante toţi caii artileriei sale. lar oile şi vacile 
o mănâncă fără nici o grijă. Sângerarea, laptele acru şi uleiul 
sunt cele mai bune remedii împotriva acestei intoxica fii. Nefiind 
însă nici ele întotdeauna eficace. 

De aceea, îi invităm pe turiştii care ar avea poftă să facă 
aceeaşi excursie pe care am făcut-o noi, să-şi facă rost de la 
Petersburg sau de la Moscova de un sac de praf persan. Acest 
praf are proprietatea de a îndepărta, de acela ce-1 împrăştie în 
jur, toate insectele vătămătoare de care am vorbit. De altfel, am 
să iau şi cu mine în Franţa un sac din acest praf, spre a fi 
cercetat. Slabele mele cunoştinţe botanice mă fac însă să cred 
că-i făcut pur şi simplu din ri de muşeţel. 

XXIV H. USSEI N-ŞAH Am mai amintit, mergând la 
moscheea Fatmei, despre o-sărbătoare tătărească ce are loc la 
Derbend, la Baku şi Şumaka, sărbătoare legată de moartea lui 
Hussein, fiul lui Aii şi al acelei Fatma a cărei moschee am vizitat- 
o. Cum moartea lui Hussein se petrecuse în 10' octombrie, 
întâmplarea a făcut să asistăm şi noi la această comemorare. 
Nu promit însă că voi fi prea exact în expunere; necunoaşterea 
limbii m-a obligat să interpretez aproape tot timpul o pantonimă 
mai mult colorată decât exactă, sau să recurg la explicaţiile 
vecinilor amabili, date într-o francez” foarte aproximativă. 

In ceea ce-l privea pe Kalino, din cauza insuficiente 
educaţii care se face în universităţile ruseşti, el era mai ignorant 
decât mine în ceea ce priveşte drama ce petrecea sub ochii 
noştri. 

Totuşi, mă voi hazarda într-o analiză care, aricit a* fi de 
deficitară, le va arăta cititorilor mei stadiul îi! Care a ajuns arta 
dramatică la succesorii lui Timut Lenk şi ai lui Genghis-Han. 

Dumneavoastră, dragi cititori, poate că ştiţi. 


— Poate că nu. 

— Dar eu voi proceda ca şi cum n-aţi şti - că 
mahomedanismul se împarte în două secte: cea lui Abu-Bakr şi 
Omar Sunni, şi o alta, cea a lui Aii. 

Turcii se ţin mai mult de cea dintâi, fiind suni ţi. 

— Persanii însă, de cea de-a doua, fiind şiiţi. Trebuie să 
mărturisim însă, spre cinstea celor două popoare, că din pricina 
acestei diferenţe confesionale, ele se mai detestă şi aai tot atât 
de cordial, precum se detestau în secolul XVI catolicii şi 
hughenoți. 

Şiiţii se disting mai ales prin intoleranţă; iar ura lor faţă de 
creştini e în general atât de mare încât, pentru nimic în lume, 
chiar dacă ar muri de foame, un şiit n-ar sta la masă cu un 
creştin; acesta, la rându-i, ar putea muri de sete fără ca un şiit 
să-i dea un pahar de apă, de teamă să nu i-1 spurce. 

Deci aşa sunt aceşti adevăraţi credincioşi bătrâni, 
păstrători fideli ai credinţei lui Mahomed. 

Tătarii care locuiesc la Derbcnd, Baku şi Şuroaka, aparţin 
de obicei acestei amabile secte, şi ei sunt cei ce sărbătoresc cu 
mai multă fervoare şi zel această zi nefastă pentru ei, ar morţii 
fiului Fatmei. 

Să spunem acum pentru a face ca analiza noastră <ă fie 
cit mai clară, şi câteva cuvinte despre Hussein. 

Un văr primar al lui Mahomed s-a însurat cu fata acestuia, 
Fatma, fiind, de-atunci înainte, nu numai vărul, ci şi ginerele 
Profetului. La moartea fratelui său mai mare Hasan, în anul 669 
era noastră, Hussein a fost proclamat imam, deci conducător 
religios legitim. Şi astfel a trăit unsprezece ani liniştit, la Mecca, 
de unde, după moartea lui Moaviah, în 930, a fost chemat la 
Kuffa de către locuitorii acestui oraş care se pregăteau să-l 
salute drept calif. A răspuns acestei invitaţii, dar a avut 
nesocotinţa de a pleca însoţit numai de vreo sută de oameni. 
Doar că. Yezid. Fiul lui Moaviah, bănuind pe drept sau pe 
nedrept că Hussein nu era cu totul străin de moartea kdălui său, 
a hotărât să se răzbune tot printr-o vărsare de s'wge: Drept 
urmare 1-a atacat pe Hussein, Ja o oare-carv depărtare do 
Bagdad, în râmpiile din Borbcjah, în locul care mai poartă şi azi 
numele de Meşed-llussein, sau mormântul lui Hussein. 


Deci acestea sunt faptele despuiate de orice înflorituri. Să 
le privim acum în lumina în care le înfăţişează, cu toate 
podoabele, imaginaţia tătară. 

Cu câteva zile înainte de începerea reprezentaţiilor - şi 
spunem reprezentații, căci spectacolul nu se mulţumeşte să 
dureze doar două zile, ca Monte Cristo, sau trei, ca Wallenstein, 
ci zece! 

— Deci, cu câteva zile înainte de spectacol, se ridică un 
teatru pe strada principală a oraşului. lar teatrul este astfel 
aşezat, încât strada să-i alcătuiască parterul, pragul caselor - 
fotoliile orchestrei, ferestrele - lo jele şi terasele - galeria. 

Din prima seară a reprezentaţiei spre orele nouă. Copiii 
tătari încep să aprindă focuri dansând "în jurul lor până la ora 
unsprezece şi strigând cit îi ţine gura: Aii! Aii! 

In acest timp. Moscheele sunt împodobite cu steaguri şi 
galeriile moscheilor cu oglinzi, covoare şi cu ţesături brodate cu 
fir de aur şi mătase, împrumutate în acest scop din casele 
bogătaşilor oraşului. 

Când trecusem prin Derbend, în moscheea principala era 
expus un tablou pictat pe scoarță de copac, reprezen-tându-l 
pe Rustan. 

— Fabulosul fondator al Derbendului, cel ce-şi disputase 
cu Alexandru cel Mare onoarea de a fi. Pus temeliile oraşului - 
într-o luptă pe viaţă şi moarte cu diavolul, Y Fireşte, Rustan e 
îmbrăcat tătăraşte sau adueând într-un fel a tătar; diavolul are 
înfăţişarea tradiţională, eu gheare, coadă şi pe deasupra şi cu 
nişte colţi de mistreţ, în chip de accesorii locale. Pe măciuca cu 
care e înarmat diavolul erau patru pietre de moară şi între 
coarnele sale era agăţat un clopot,. 

Rezultatul luptei a fost că, în ciuda pietrelor, a colţilor şi a 
clopotului lui, Rustan 1-a învins şi 1-a silit să clădească oraşul 
Derbend, care, dacă ar fi să dăm crezare legendei, ar avea o 
arhitectură infernală. 

Spre orele unsprezece seara, începea spectacolul. In 
fruntea cortegiului mergeau copii purtând luminări. lar pentru a- 
1 juca pe Hussein este ales cel mai frumos bărbat ce poate fi 
găsit prin partea locului; e îmbrăcat cu un costum magnific şi cu 
o bogată mantie de mătase, înaintează însoţit de cele două 
femei ale sale, de fiul său, de surorile lui, de rude şi de suită. 
Chemat de oraşul Kuffa, s-a aşternut-la drum; dar, aflând de 


trupele duşmane, se opreşte în satul Bania-Sal. Şi teatrul 
reprezintă tocmai acest sat unde căpeteniile îi aduc în dar oi, 
urân-du-i bun venit. Primirea îi e tulburată însă de intrarea lui 
Omar, generalul lui Yezid. Şi atunci începe bătălia care, cu toate 
oscilaţiile victoriei şi ale înfrângerii, când în favoarea unuia, 
când a celuilalt, durează zece zile. După cum relatează istoria, 
lupta a durat de la răsăritul soare! Ui până la amiază; dar cum 
imaginea războiului este cel mai recreativ lucru pentru tătari, ei 
prelungesc lupta în care fiecare dă dovezi de iscusinţă demne 
de cei mai abili călăreţi. lar spectatorii se bucură, ca să spunem 
aşa, sorbind picătură cu'picătură spectacolul al cărui dez- 
nodământ nu are loc decât după zece zile. 

In a zecea zi, focurile sunt mai strălucitoare ca oricând şi 
mulţimea roieşte ca un stup. Pe acoperişurile plate ale caselor 
mişună spectatorii, iar copiii în zdrenţe aleargă în cete, urmaţi 
de tătarii aşezaţi în cerc, fiecare ţinân-râu-şi vecinul cu mâna 
stingă de centură în timp ce cu dreapta îl loveşte în piept, 
cântând totodată versuri arabe pe care sufleorii învăţaţi şi 
presăraţi printre ei le şoptesc actorilor. In timpul acestui sabat 
este adus din moschee sicriul lui Hussein, construit dinainte 
chiar după modelul moscheei, cu două minarete în faţă şi 
împodobit cu picturi şi găteli al căror preţ se ridică uneori până 
la opt, nouă mii de ruble. 

In acelaşi timp, soseşte un alt cortegiu din jos, purtând 
modelul moscheei în care Musselim, vărul primar al lui Hussein, 
s-a însurat cu fata acestuia. Fiecare cortegiu este însoţit de un 
cal bogat împodobit, dar străpuns de săgeți şi sângerând. De o 
parte şi de cealaltă, bietul animal are agăţate de el două armuri 
complete, una, cea a lui Hassan, fiul lui Hussein, şi alta a lui 
Musselin, ginerele său, amândoi ucişi în bătălie. Şi când cele 
două cortegii se întâlnesc, loviturile date în piepturi se înteţesc 
şi strigătele se prefac în urlete. 

Cele două cortegii, în mijlocul unui ropot de Împuşcături se 
îndreaptă împreună spre marea moschee unde cele două sicrie 
sunt aşezate alături. Şi atunci se desfăşoară un tablou sălbatic, 
îngrozitor şi grotesc, de a cărui noimă nu-ți prea poţi da seama. 
Imaginaţi-vă câteva mii de tătari, cu capetele rase, urlând, 
gesticulând, lovin-du-se, la lumina focurilor de gaz care joacă pe 
feţele cu trăsături regulate, dar sumbre, ale acestor asiatici, pe 
stofele multicolore, pe stindardele care flutură în vânt, pe 


zidurile moscheei lângă care stau femei, în primele rânduri pe 
vine, apoi şezând, şi ultimele în picioare, cu veşmintele lor lungi 
din care nu li se văd decât 'ochii; toate acestea proiectându-se 
pe fondul de muşchi şi iederă care îmbracă zidurile şi pe 
frunzişul sumbru al platanilor ce umbresc balcoanele. Galeria 
care domină curtea scânteiază şi ea de oglinzi şi de lustre. O 
fântână arteziană plasată în mijlocul curţii e înconjurată de o 
mulţime multicoloră de inşi, care, sorbind setoşi apa din pumn. 
Caută să-şi potolească o sete mistuitoare. In fine, adăugaţi la 
toate acestea cornul melancolic al lunii, acest, simbol al 
islamismului, lunecând printre nori şi prin fumul de ţiţei, mai 
palid şi mai trist ca de obicei, con-templându-şi cu mirare 
adoratorii amestecați cu creştini. * Totul are un aspect bizar, 
surprinzând privitorul şi prin noutate şi prin ciudăţenie. lar dacă 
de la ansamblu trecem la detaliu, iată ce se mai poate vedea: Ici 
un copil cu capul gol, plin de sânge: tatăl său i-a estat pielea, în 
semn de penitenţă; colo un bătrân ptuagenar cu barba vopsită 
roşu aprins, şi gesticulând pumnalul în' mână; dincolo un tătar 
plin de praf şi de jroi stropindu-se cochet cu apă de trandafiri. 

Apoi, deodată, reprezentaţia, care timp de zece zile a lost 
numai o luptă. Işi reia cursul; lupta aceasta n-a fost decât un 
preludiu; Hussein îl ia drept martor al onestităţii intenţiilor sale 
pe Allah. În zadar soțiile şi fiul său încearcă să-i potolească 
ardoarea; nu ascultă de nimeni. >age sabia ii se năpusteşte 
asupra lui Omar. Atunci usselim, ginerele lui Hussein, cade mort. 
Hussein îi cadavrul pe cal şi-l aduce soțiilor sale care încep să 
vaiete cu atât mai amarnic cu cit ele nu sunt decât şte bărbaţi 
travestiţi, iar la auzul plânsetelor lor, o i lulţime de suspine 
izbucnesc deodată din rândurile spectatorilor. 

In sfârşit, Hussein, care a ucis cu mâna lui una mie nouă 
sute cincizeci de duşmăni, cade şi el răpus de oboseală. Simte 
nevoia să se odihnească şi de altfel trebuie să-i dea de băut di» 
fântâna cu apă vindecătoare fiului său, bolnav de piept. Până 
atunci nici nu fusese vorba de vreo ftizie ia tânărul Hassan, dar 
autorii tătari sunt destul de inventivi. Hussein îl ia în braţe pe 
Hassan, cum 1-a luat şi pe Musselim. Şi porneşte în galop spre 
fântână. Dar tocmai când aproape ajunsese, au răsunat 
nişteâmpuşcături îngrozitoare şi Hassan a fost lovit de moarte în 
braţele tatălui său. 


La vederea acestei catastrofe neaşteptate, strigătele, 
lacrimile şi plânsul se înteţesc şi nu se opresc decât pentru un 
moment când un nou personaj, complet necunoscut, intră în 
scenă. E un mesager venit de la Medina şi care aduce o 
scrisoare de la fiica lui Hussein în care aceasta întreabă dacă 
toată lumea e bine. 

Momentul, după cum se vede, e prost ales şi llussein 
răspunde arătând cadavrul nefericitului Hassan şi pe cel al 
nenorocosului Musselim. 

Apoi, mulţimea se dă la o parte şi face loc unei duzini de 
copii mânjiţi cu negru. Sunt ginii care, revoltați de cruzimea 
duşmanilor lui Hussein. Vin să-şi ofere serviciile nenorocitului 
tată. Dar Hussein e prea bun mahomedan ca să pactizeze cu 
demonii. Şi le răspunde că. Datorită lui Mahomed, se bizuie încă 
pe sabia lui. Numai ca. Abia sfârşindu-şi bravada, un foc de 
puşcă îl şi doboară de pe cal. - 

Dacă dezolarea a fost mare la moartea fiului şi a ginerelui, 
gândiţi-vă cum poate fi la cea a tatălui! De sus. de jos, de la 
dreapta, din stânga, de peste tot izbucnesc suspine, gemete, 
plânsete şi, lucru curios, curg chiar adevărate lacrimi, lacrimi 
atât de emoţionante că şi-o panteră de pe stmeile din apropiere 
vine să plângă alături de ei pe trupul lui Hussein. < 

De fapt, pantera nu îace decât să preceadă doi îngeri 
îmbrăcaţi în alb, cu aripi mari şi căciuli tătărăşti care coboară pe 
două scări pentru a duce-n cer sufletul mortului. lar înălţarea se 
face în timp ce nişte evantaie mari, din pene de păun, se agită 
în fundul scenei. Manifestare celestă care nu-l împiedică pe 
Omar să-i ia mortului mantia de mătase şi să le facă prizoniere 
pe. 

Soţiile lui Hussein. Aşa se sfârşeşte această dramă stranie, 
care, timp de zece zile, preocupă în aşa măsură populaţia, încât 
toată lumea îşi lasă treburile baltă; şi, ţinând seama că bărbaţi, 
femei şi copii îşi petrec toată noaptea uitându-se la spectacol, 
dimineaţa sunt care mai de care mai adormiţi, Până spre 
amiază, oraşul, în tot timpul acestor zile, are aerul împărăției 
Frumoasei din pădurea adormită. 

E de la sine înţeles apoi că în tot acest răstimp, din pricina 
loviturilor de pumnal, şi a gloanţelor uitate pe ţeava puştilor, 
Hussein şi fiul său mai au parte şi de un cortegiu de morţi 
adevăraţi. Se ştie însă că victimele acestor accidente sunt 


martiri şi se urcă dintr-odată de pe pământul puţin regretabil în 
inefabilul Paradis al lui Mahomed. Aşa să fie! - 

XXV ADIO, MARII CASPIGE Ne mai rămăseseră două lucruri 
de văzut, unul la Baku şi celălalt în împrejurimi. Palatul hanilor, 
la Baku, palat clădit de Şah-Abbas II, regele perşilor, şi-n 
împrejurimi, Poarta Lupilor. 

Palatul hanilor are o arhitectură arabă dintr-o epocă 
înfloritoare, fiind clădit cam prin 1650 de acelaşi Abbas al II-lea, 
care a murit la treizeci şi şase de ani după ce cucerise 
Kandaharul şi făcuse onorurile regatului său lui Chardin1 şi lui 
Tavernier2, fără de care ne-ar fi rămas complet necunoscut. 

Palatule părăsit; nu avi mai rămas decât un portic foarte 
frumos ornamentat, şi o sală curioasă datorită unui singur 
detaliu. E numită sala de judecată şi are săpată, drept în 
mijlocul ei, o bortă. Odinioară, se spune, această bortă, cu un 
diametru de optsprezece degete, era acoperită de o coloană. Şi, 
când un om era condamnat la moarte, executarea lui trebuind 
să fie secretă, era adus în sala de judecată, se deplasa coloana, 
condamnatul era pus în genunchi şi dintr-o lovitură de iatagan 
i<&e tăia capul care, dacă era iscusit tăiat, cădea înăuntru fără 
a atinge marginile. După aceea, corpul era luat, coloana pusă la 
loc, şi totul era încheiat. Această bortă are în» Jean Chardin 
(1643-1713), autor al unei „Călătorii în Persia şi în Indiile 
orientale, " preţioase prin exactitate. (N. red.) 2 Jean-Baptiste 
Tavernier (1605-1686), călător francez, explorator al Turciei, 
Persiei şi a Indiilor. (N. red.) r Prelungire o subterană care, după 
câte ni s-a spus, ducea la moscheea Fatmei. 

În ceea ce priveşte Poarta Lupilor, aceasta e altceva; e o 
deschidere stranie săpată în stâncă, la cinci verste depărtare de 
Baku, dând într-o vale foarte asemănătoare unei părţi a Siciliei 
devastate de Etna. Doar Etna, cu lava ei, care se răspândeşte 
pretutindeni, îţi poate da o idee despre tristeţea acestui peisaj: 
terenuri pustii, bălți de apă stătătoare, o vale. 

— Prăpastie căscată între doi munţi înalţi, fără urmă de 
vegetaţie; nu atât Poarta Lupilor, este, deci, demnă de a fi 
văzută, cât peisajul de dincolo de ea. 

Ni s-au adus trei cai pentru această călătorie: unul alb şi 
doi alezani. Culoarea primului m-a sedus. Dar, odată ajuns în şa, 
m-am pomenit că animalul se clatină sub greutatea mea. Am 
coborât îndată şi i l-am dat esau-lului lui Pigulevski, eu urcând 


pe-al lui. Norocul meu! Pentru că atunci când ne-am întors de la 
Poarta Lupilor, calul alb s-a poticnit" şi şi-a zvârlit călătorul la 
zece paşi înaintea lui. Din fericire, tătarii sunt călăreţi atât de 
buni că nu păţesc nimic, chiar când cad. 

Trăsurile ne aşteptau, încărcate şi cu caii înhămaţi, la 
poarta domnului Pigulevski iar dejunul era pregătit în sufragerie. 
Am mâncat, ne-am luat rămas bun de la toţi cei pe care-i 
cunoscusem în răstimp de trei zile şi care se adunaseră acolo 
pentru despărţire, apoi am plecat. 

Din momentul în care am părăsit Baku, i-am întors şi 
Caspicei spatele, marea pe care nu credeam că o voi vedea 
vreodată când îl citeam pe Herodot - sau mai exact pe toţi 
autorii care vorbiseră despre ea: Strabon, Ptolomeu, Marco Polo, 
Jenkinson, Chardin, Struis; acestei mări îi întorceam spatele, 
mare pe care n-aş fi crezut vreodată că o voi regreta şi pe care 
o regretam totuşi, căci marea reprezintă pentru mine o atracţie 
irezistibilă; mă atrage prin surâsul valurilor, prin limpezimea 
apelor sale albastre; marea s-a mâniat adesea pe mine, şi arh 
văzut-o furioasă, dar cred că atunci o găseam mai frumoasă ca 
niciodată, şi îi surâdeam, cum se surâde femeii pe care o iubeşti 
chiar când îşi iese din fire. 

N-am blestemat-o însă niciodată; şi chiar de-aş fi fost 
regele regilor, iar ea mi-ar fi distrus flota, n-aş fi avut curajul să 
pun să fie bătută cu vergil. 

Atât de tare m-am încrezut uneori în ea, încât ar fi fost o 
trădare din partea ei să mă înşele. Nu toate Dalilele taie părul 
amantului care-şi pune capul pe genunchii lor. lar când alţii 
înainte -de a se aventura pe faţa-i capricioasă, din prudenţă 
chemau Leviatanul într-ajutor, eu mă aruncam în largul ei ca 
Arion, pe spinarea primului delf-in venit. De câte ofi n-am avut 
între ea şi mine, nimic altceva decât scândura pe care mi se 
Sprijineau picioarele! Şi de foarte puţine ori, aplecân-du-mă 
peste bordul bărcii, care mă purta spre nemărgi-nirea-i 
mişcătoare, s-a întâmplat să nu-i mingii creştetul valurilor 
împodobite cu spumă. 

Sicilia, Calabria, Africa, Insula Elba, Pianosa, Monte Cristo, 
Gcrsica, Arhipelagul Toscan şi Insulele Lipare m-au văzut 
acostând pe țărmurile lor cu ambarcaţiuni *e puteau fi luate 
drept bărci de salvare ale ynor mări corăbii; iar când cei care mă 
primeau, după co întrebaţi cu privirea orizontul gol, îmi ziceau, 


miraţi:Cu co corabie aţi venit?", iar eu le arătam bare;'., gingaşă 
1 Aluzie! A Xerxes, regele perşilor (486-465 î.e.n.) care. Conform 
relatărilor lui Herodot (Cartea a Vil-a, cap.:) o).; i pus să fie 
biciuite apele He. Uespontu. Lui, fiindcă, în urma unei vijelii, 
marea nimicise podul plutitor întins între Abydas şi Sestas (N. 
red.). 

Pasare de mare, legănându-se pe valuri, nu era niciunul 
care să nu-mi fi spus: „Sunteţi mai mult decât imprudent, 
sunteţi nebun." 

Dar asta, fiindcă nu ştiau că nu exista insensibilitate 
desăvârşită în natură. Grecii, aceşti poeţi ai hipersenzua-lităţii) o 
înţeleseseră cel mai bine când şi-l imaginau pe Hyias răpit, de 
nimfele fântânilor şi pe Phoebus coborând seară de seară în 
palatul de sidef al Amf itritei. 

Ei bine, Caspica era o nouă prietenă pe care mi-o 
făcusem. Petrecusem aproape o lună împreună: şi nu mi se 
vorbise decât de furtunile ei în timp ce ea îmi surâsese mereu. O 
dată doar, la Derbend, asemenea unei cochete care încruntă din 
sprâncene, îşi umflase unduirile uriaşului sân. Impodobindu-şi 
faţa cu spumă, pentru ca apoi, chiar de a doua zi să fie şi mai 
frumoasă, şi mai blândă” şi mai liniştită, şi mai limpede, şi mai 
curată. 

Puţini poeţi te-au văzut, q mare a Hyrcaniei! Orfeu s-a 
oprit în Colhida, iar Homer n-a venit până la tine; Apolonius din 
Rodos n-a trecut niciodată de Lesbos; Eschil îşi înlănţuie 
Prometeul pe Caucaz; Vergiliu se opreşte la Dardanele. Horaţiu 
îşi aruncă scutul ca să poată fugi dar se întoarce pe drumul cel 
mai scurt la ttoma ca să-i cânte pe August şi Mecena: Dante, 
Aristotel, Tasso, Ronsard. Corneille nu te-au luat niciunul în 
seamă: Racine clădeşte altarul lfigeniei sale în Aulida, iar 
Guimond de la Touche în Taurida; Byron aruncă ancora la 
Constantinopol, Chateaubriand ia din lordan apa care va spăla 
fruntea ultimului - moştenitor al Sfân-tului Ludovic.: Lamartine 
se opreşte la țărmurile Asiei; îlugo, imobil şi tare ca o stâncă, se 
rostogoleşte în mare ca o furtună, opvindu-se însă la prima 
insulă pe care o iritâlneşte-n drum 1 Marlinski, alt exilat, e 
primii] care te vede şi te iubeşte; pentru ei, care venea de la 
gheţ-unle Baikalului, erai de flăcări şi, întocmai ca mine, şi el, 
când te-a părăsit a plâns şi te-a regretat; ţărmul tău i-a fost 
primitor, căci aici a iubit şi a suferit; te-a privit de la mormântul 


Olinei Nesterzov cu ochii plini de lacrimi; asemenea mie, când 
te-a părăsit şi-a luat rămas bun de la tine pe vecie; se ducea 
probabil să moară! Să sfâr-şească, poate, în pădurile din Adler, 
unde nu î se va găsi nici măcar cadavrul. Păstrat-ai tu, oare, 
amintirea des-ptirţirii de el, mare a lui Atila, a lui Genghis-Han, a 
lui Ti mur Lenk, a lui Petru cel Mare, sau a lui Nadir-Şah? 

O să-ţi repet acest bun rămas într-o limbă pe care rareori 
ai auzit-o. O să ţi-l repet pentru că aparţine unui poet puţin 
cunoscut la noi şi pentru că este de datoria mea, fratele lui, " să 
spun „Fie-i ţărâna uşoară! Făcea parte din acea generaţie rusă 
care mâmiia şi pana şi spada, riseându-şi viaţa în conspirații şi 
bătălii. Ea a dorit ceea-ce s-a realizat astăzi numai că s-a născut 
cu 30 de ani prea devreme". 

„Fugeam de-a lungul țărmului, iute ca vânlul, lăsân-du- 
mă-n voia aprigului meu telegar. 

Faceţi-mi loc; faceţi-mi loc! Scânteile zboară, pulberea se 
învolburează, împrejurimile dispar. - 

Ce plăcut e să ai aripi de pasăre şi să zbori ca gân-dul! Ce 
uşoară ţi-e inima străbătând spaţiul şi luând-o înaintea timpului! 
Ce beţie-i viteza! Ce poezie în această cursă în care creaţia 
dispare! Ce plăcere când! ţi se taâo răsuflarea ca într-o beţie de 
dragoste! 

Viteza-i forţă; forţa mecanică a tuturor sivolalor forţa 
morală a secolului nostru. 

Înainte deci, înainte, armăsarule din Karabak! 

Ah! Vrei să scapi de mine! Aha! Mă duci cu tine! Tvâuscă 
zăbala, cabrează! Sari! Ori'cât ai fi de săi batic. 

Voi găsi Pe cmeva? | n^i sălbatic decât tine care să te 
îmblânzească uşor. 

Şi, cu vântul în faţă, cu ochiul aţintit, cu buzele strânse, 
îmi nâânam calul spre mare. Aţi văzut vreodată trăsnetul căzând 
în valuri? Asemenea lui, calul meu s-a oprit deodată sau, mai 
bine zis, s-a prăvălit în valuri, speriat de mugetul lor; ca o 
herghelie de cai sălbatici se năpusteau asupra lui, cu coama lor 
de spumă-n vânt, înde-părtându-se apoi ca speriate, în timp ce 
el le privea apro-piindu-se şi îndepărtându-se, cu ochiul lui, 
mare, negru, mirat, scânteietor, intimidat şi sfidător; îşi umfla 
nările aburinde, respira mirosul lor de iepe necunoscute, şi, de 
fiecare dată când un val mi se spărgea de piept, dădea din cap 
scuturându-şi stropii înspumaţi care-i şiroiau pe urechi şi coamă, 


bătea cu copită-n nisip, îşi arăta dinţii, gata să-şi muşte 
nevăzuţii duşmani, şi eu îi mângâiam grumazul arcuit, iar el se 
liniştea încetişor fremătând totuşi la fiecare atingere a umedului 
vrăjmaş. 

Un puternic suflu dinspre miazănoapte împingea valurile 
spre mal precum un vultur, lebedele; cerul era acoperit; razele 
soarelui se strecurau pieziş prin norii alungaţi de vânt, iluminând 
din. Când în când pulberea umedă care li se desprindea "de pe 
creste; îmi aplecam capul spre această ploaie umflându-mi 
plămânii cu vântul care venea din ţara mea. Mi se părea c-aud, 
în şuierăturile sale armonioase, vocea făpturilor dragi, a celor 
dragi inimii mele pe care nu-i văzusem de-atâta vreme |. Totul 
era în ea, dangătul clopotelor şi glasul privighetorilor de pe 
malul Volhovului; mi se părea că mi-aduce 1 Condamnat la 
moarte în 1827, prin comutarea pedepsei la muncă silnică în 
minele Siberiei şi trimis în 1827, ca soldat în Caucaz. Când 
Bestujev-Marlinsky scria aceste rânduri, trecuseră nouă ani de 
când nu-şi mai văzuse familia (N. a.) parfumul suflării iubitei, 
prospeţimea zăpezii polare, şi chiar şi nedefinita mireasmă a 
florilor din înceţoşata-mi Rusie. Mă-nconjura cu amintiri din 
tinereţe şi inima-mi îşi aducea aminte de toate iluziile moarte, 
de visele-mi spulberate, umbre dintre care cele mai triste aveau 
surâsul pe buze, fantome dintre care cele mai vesele aveau 
ochii înlăcrimaţi; toate acestea veneau asupră-mi ca 
rândunelele, străluceau ca stelele şi se deschideau ca florile. 
Oare voi, sentimente arzătoare, vise strălucite, fărâme 
scânteietoare din fiinţa-mi sunteţi străfulgerări divine dintr-un 
trecut de care m-am bucurat o clipă, pierzându-l pentru 
totdeauna? Voi sunteţi oare? V-am dorit cu patimă şi v-am 
aşteptat atât de mult. Şi acum, iată-vă! Opriţi-vă o clipă alături, 
lângă mine; duhuri ce ieşiţi din noapte, nu vă grăbiţi să vă 
reîntoarceţi în ea! lată vă deschid braţele, vedenii înşelătoare! 
Oh! Nu pieriţi! Nu vă stingeţi atât de repede, lăsaţi-mi răgazul 
de a-mi lua rămas bun. 

Totul a dispărut, furtuna bântuie şi valurile mugesc, 

Dar sunt oare amintirile altceva decât vântul ce mână 
valurile imaginaţiei noastre? Ferice de cel ce prinde-n zbor o 
fărâmă din propriile amintiri, smulgând o pană păsării de aura 
primelor zile din viaţa.-i! 


Uitarea prezentului era o sărbătoare pentru inima mea. 
Era un sentiment cald, împletit cu gândurile-mi negre şi 
crescând asemenea unei violete prmtre stânci. 

Părăsind Marea Caspică, o admiram pentru cea din urmă 
oară; mâine aveam să-i spun adio. 

Mare neospitalieră, pustie şi tristă, te părăsesc totuşi cu 
regret. Erai credincioasa tovarăşă a gândurilor mele, confidentă 
intimă a sentimentelor mele. Undele tale amare îmi primeau 
lacrimile, iar când îmi era lehamite de lume şi mai ales de mine, 
la tine veneam; numai bubuitul furtunilor tale puteau potoli 
furtuna inimii mele. Glasul omului amuţea în faţa naturii care, 
mereu aceeaşi este totuşi atât de diferită, şi care, părând 
cunoscută, rămâne totuşi de neînțeles. 

Dar nu. Ceea ce rostesc aici este un blestem, ba chiar mai 
rău, o banalitate. Uneori înţelegeam marea şi sufletul meu 
cădea într-un somn magnetic: tu-mi şopteai, o, mare, 
străvechile-ţi legende, iar privirea mea îţi căuta în străfunduri 
nepătrunsele-ţi taine. Îţi ghiceam minunile adâncurilor, îţi 
citeam hieroglifele pe care valurile le iăsau pe nisipul malurilor 
sau în coasta stâncilor. 

Măgulitoare dar deşartă gândire, fiică a orgoliului meu! lţi 
voi părăsi malurile fără ca să-ţi fi desluşit, mai bine ca alţii, 
enigmele, năprasnică Mare Caspică. Sânul tău, celui ce-l 
dezveleşte, nu-i este altceva decât mormânt. Şi, precum cerul, 
tu eşti de nepătruns pentru cunoaşterea omenească; aidoma lui, 
doar gândul te pătrunde, gândul ce ne trădează uneori şi care 
întotdeauna ne înşală. Şi apoi. Omul a puttit străpunge 
atmosfera terestră şi prin ca. cu ajutorul telescopului, a explorat 
Calea lactee ureând până la inelul sclipitor al uriaşului Saturn. 
Dar ce ochi, o, mare, ţi-a putut răscoli adâncurile? Şi cine ţi-a 
putut vreodată ridica văiul umed? Sărmane om, mizerabilă şi 
infirmă creatură, osândită să aduni scoici pe malul apelor şi să-ţi 
frămânţi mintea încereând să ghiceşti unde se ascund atomii de 
chihlimbar şi germenul perlelor! Sfinx etern şi fără margini, o, 
mare! Tu-1 înghiţi pe loc pe cel ce se-ncumetă să se avânte pe 
întinderea ta. Şi numai Cel de Sus ştie dacă, chiar păşind peste 
pragul veşniciei, va primi prin moarte dezlegarea tainei. 

Dar ce contează! Peste tot şi-ntotdeauna eu ain iubit 
marea; mi-e dragă nemişcarea ei când faţa-i, ca o oglindă, 
rămâne tăcută şi liniştită şi când în ea se răsMng cerurile 


înstelate; mi-e dragă mişcarea respirației sale, lupta vieţii în 
sânu-i albastru care însufleţeşte şi curăţă totul. Mi-e dragă ceața 
pe care o împrăştie peste pământul pângărit, cu ajutorul cerului 
în care aeestea-şj pierd amarul; dar cu şi mai multă patimă îi 
iubesc neliniştile şi furtunile; îmi place când soarele străpunge 
norii negri acoperind cu o cascadă de foc valurile care aleargă 
pe stepa umedă în timp ce altele, ca frânte în. Luptă, se adună, 
se-nflăcărează, mugesc de mânie sau de spaimă şi se înfundă în 
adâncuri pentru 'a-şi stinge în ti coama înspumată. Altele 
încearcă să întreacă del-i în făptura cărora diformitateaTnorsei 
se uneşte cu iu-a rânduriicii. Unele seânteiază fastuos în coasta 
coră-i: - i care sfidează pământul părăsit, apa pe care o 
brăzdează şi aerul pe care-l despică: temerar uriaş, care se 
lansează cu curaj în luptă, ce taie» împrăştie; sparge va-iurile, 
îneât ai putea spune că valurile care se prăvălesc 
amenințătoare împotriva lui, cad cu un surâs şi se împrăştie ca 
praful sub paşii învingătorului lor. Îmi place furtuna pe timp de 
noapte, când îuna-şi arată ţeasta palidă prin nori asemenea 
morţii plutind peste lume, şi când*. Trecând tăcută pe cer, îşi 
târăşte giulgiul alb pe faţa mării; atunci valurile se-nalţă ca 
strigoii eroilor lui Ossian în armurile lor negre, cu plete albe, cu 
rouă seân-lrietoare strălucindu-le pe frunte ca o cununa de 
diamante. Pornesc cu înverşunare-n luptă, se urmăresc,: -o- 
ntâmpină, se-nvălmăşesc, scot semtei, di. Spti. Rând apoi 
spulberate de alte legiuni de valuri pe care le-au întâlnil în 
drum. Şi-n mijlocul lor se-nalţă îndată trombe, uriași. 

— Ti morţii împodobiţi cu nori, tropăind furioși şi acoperind 
marea cu dâre albe de spumă. Incă un pas şi uriaşulo-î 
zdrobească” barca. Un fulger însă ţâşncşte din coastă jc aude 
bubuitul tunetului şi uriaşul lichid, despicat ca de-o ghiulea se 
prabuşeşte-n sine întorcându-se în hăul din care a ieşit. 

Îmi place apoi să văd mânia neputincioasă a mării lpvindu- 
se de stâncile țărmului care-o împiedică să invadeze uscatul; se 
înalţă împotriva lor şuierând ca un şarpe, pentru a se prăbuşi 
apoi la picioarele lor precum un câine, lingându-le; şi iar se 
înalţă şi mai furioasă asupra țărmului muşcându-1, urlând şi 
răgind ca un tigru. Apoi, vicleană, încearcă să distrugă cu încetul 
ceea ce nu poate dobori; şi roade, macină şi adânceşte rănile 
făeute-n timp, lovind neîncetat ca un berbec neobosit, cu eapu-i 
umed, în coasta tare. Ar vrea, de fapt, ca-n zilele de dinainte de 


potop, să mai inunde încă o dată pământul pe care, după cej-a 
scăpat de la sânu-i, 1-a mai acoperit de ati-tea ori. 

Da, am văzut multe mări, şi pe toate le-am iubit. Dar pe 
tine, sălbatică Mare Caspică, te voi iubi cel mai rault; mi-ai fost 
singurul prieten în nenorocire, mi-ai scăpat trupul de moarte şi 
sufletul de corupţie: ca o frântură de vas, ca o epavă pierdută, 
am fost aruncat pe plaja pustie a naturii şi, singur, părăsit, am ' 
simţit că nu mai trebuie să contez pe secerişul câmpului sau pe 
vânat. Dar nu te-am scotocit, o, mare! Ca să-ţi iau coralii şi 
perlele * n-am căutat în tine nici bogății, şi nici să-mi astâmpăr 
capriciile; nu, ţi-am cerut doar sfaturi, ca să învăţ ce este viaţa, 
ca să-mi potolesc aleanul, şi să-mi domolesc patimile. Doream 
să mă apropii de elemente, nu ca să le supun, ci mi se părea 
adesea duios şi măreț să-mi unesc inima, care este fiica pămân- 
tuâui, cu gândul care este fiul cerului. Pe ţărmul tău, omul nu-mi 
mai ascundea minunea creaţiei, iar gloata nu mă mai împiedica 
să mă unesc cu 'Universul, care-i apărea atâi dv clar sufletului 
meu; rătăceam în voie prin imensa-i întindere, fără nici o stavilă 
între mine şi el; uitarea de mine strângea într-o singură şi dulce 
plăcere viaţa-mi proprie şi pe cea a lumii, picătura timpului 
îneeându-se în oceanul veşniciei. 

Pe lângă aceasta, mă simţeam atras spre tine prin 
asemănarea sorții: apele tale sunt mai amare şi mai neliniştite 
decât cele ale altor oceane. Părăsită, închisă în temniţa 
malurilor tale sălbatice oftezi neputându-ţi uni valurile cu cele 
ale altor mări; şi nu cunoşti nici fluxul, nici refluxul, iar în cele 
mai straşnice furii nu-ţi pot năpusti valurile sau spuma peste 
marginile hotărâte de veacuri; doar buna natură ştie ce faci cu 
atâtea fluvii mari pe care le primeşti la sân, plătind un atât de 
slab tribut) aerului care. N-a pătruns niciodată până la vulcanii 
subpământen! ce împroaşcă foc şi noroi. Cine ne va spune oare 
câte popoare cărora nu li se mai ştie de nume ţi-au locuit malu*- 
rile sau ţi-au brăzdat apele şi câte victime necunoscute au fost 
înghiţite de abisurile tale? N-ai păstrat urma nici-unora; din timp 
în timp doar câte o rămăşiţă zvârlită la mal ne arată ce comori 
ascunzi în adâncuri. 

Nu anii îţi brăzdează fruntea, " o, mare! Ci furtunile 
pasiunilor celeste; devii atunci înfricoşătoare; câteodată risă, 
eşti limpede şi liniştită şi atunci îngădui razelor solare œ i privirii 
omului să se scalde la sânul tău, adormindu-l pe nai cu 


freamătul scoicilor, ca pe un copil căruia mama îi murmură un 
cântec de leagăn. 4 

Da, sumbră mare! Patimile noastre sunt gemene şi tu mi 
te asemeni mie întru multe; dar nu eşti stăpână pe liberul 
arbitru şi nici pe cunoaşterea lumii. Tu poţi fi îlt-i'ol decât eşti, 
eu însă aş fi putut fi altul decât sunt. Şi-aş zice ca Byron: 
mărăcinii pe care i-am cules, i-am îngrijit eu mâinile mele. Şi mă 
rănesc şi mă-nsângerează, dar vina mea e că n-am cunoscut ce 
roade aveau să dea. 

VtP. 

Coroana de stele e strălucitoare şi maiestuoasă; cea de 
lauri e glorioasă; cea de stejar onorabilă; cea de flori 
îmbătătoare, dar nu mai ştiu cum e cea de mărăcini. 

Adio, deci, Mare Caspieă şi încă o dată rămas bun. Am 
dorit adesea să te văd şi te-am văzut fără să vreau. Te părăsesc 
cu părere de rău şi totuşi n-aş mai vrea să te revăd decât dacă 
ţi-ai întinde apele, ca un drum larg, până-n patria mea! 

Ţi-am admirat pentru ultima oară înspăimântătorul şi 
impresionantul tablou al mâniei. Valurile ţi se năpusteau spre 
maluri unul după altul înălţându-şi capetele, undu-indu-se şi 
spărgându-se spumegânde de ziduri, de turnurile malurilor şi, 
trecând peste ele, invadau nisipul plajei; atomii tăi lichizi, luaţi 
de vânt, alcătuiau un nor strălucitor care se ridica peste mare şi 
care, precum camelonul, îşi schimba întruna culoarea, trecând 
de la verde la albastru, devenind întunecat după ce strălucise. 

Şi când, în sfârşit, am avut puterea să te părăsesc, o. 
mare! Mi s-a părut că murmurul tău şi-al vântului se împletiseră 
pentru a-mi spune jalea lor. Până şi valurile, ca nişte fraţi mai 
mici, mă rugau să le iau cu mine în şa, iar calul meu, mulţumit 
că-i redasem libertatea, mă scoase. Dintr-o săritură din apă. 
Când m-am întors apoi în oraşul lui Alexandru şi al lui Chosroes, 
obrajii îmi erau umezi. Dar umezeala lor, o, mare, nu-mi venea 
de la tine". 

N-ai spune oare că paginile acestea sunt scrise de By-ron? 
Şi când te gândeşti că numele celui ce le-a scris nu-i-deloc 
cunoscut printre noi! Dar, atât cit. Îmi va sta în puteri, voi 
încerca cel puţin să înlătur uitarea, care-i aproape un sacrilegiu. 

XXVI ŞUMAKA La 11 noiembrie, după calendarul rusesc şi 
după al nostru, la 23 noiembrie, fiind în trăsură, la o depărtare 
de opt verste de Baku, am adresat un ultim salut Mării Caspice. 


Ne hotărâsem să parcurgem o distanţă mare în ziua 
aceea, o sută douăzeci de verste - pe drumurile Caucazului să 
stăbaţi într-o zi treizeci de leghe e un drum enorm —° ca să 
înnoptăm la Şumaka, vechiul Şumaky. 

La jumătatea drumului, am întâlnit un ofiţer care, dit» 
ordinul subguvernatorului din Şumaka - guvernatorul era la Tiflis 
- venea să ne întâmpine însoţit de o escortă. De câteva ziler 
lesghinii coborau din munţi. Retrăiam frumoasele zile din 
Kasafiurt, Ciriurt şi Kislar. 

Acest ofiţer, cu puteri absolute asupra şefilor de poştă, a. 
obţinut să ni se dea cai chiar în plină noapte. Fără ajutorul lui 
am fi fost siliţi să ne încheiem ziua la orele şase seara. Şi astfel 
ne-am continuat drumul ajungând la miezul nopţii în Şumaka. 
Acolo ne aştepta o casă cu sobele încinse, cu luminile aprinse, 
cu canapele moi» covoare frumoase şi cu masa pusă. După cină 
am fost condus în camera mea. Acolo mă aştepta un birou cu 
hârtie la înde-mână, cu pene noi şi cu un briceag deschis. 

Dacă m-ar fi cunoscut cineva de douăzeci de ani nu m-ar fi 
primit mai bine sau, hai să zicem, la fel de bine. 

Trei tablouri îmi împodobeau salonul: Despărțirea de la 
Fonteinebleau, Ciumaţii din Jaf fa. Şi Bătălia de la Montereau |. 

Nu m-am culcat pe un pat, ca la Dundukov şi ia Bagra- 
tion, ci pe un covor foarte moale. 

A doua zi, în zori, am primit vizita şefului poliţiei. Venise să 
ni se pună la dispoziţie. Ştiam dinainte că oraşul avea multe 
curiozităţi. l-am rugat să ni' le arate şi arn ieşit împreună. 

Primul lucru care m-a frapat, prin ciudăţenia lui, a fost o 
turmă de oi păscând pe un acoperiş învelit cu pă-mânt, 
alcătuind o mică păşune pe care creştea iarbă, <-) pe aleile de 
la Versailles. Oile păşteau ca-n preerâe. Dar pe unde se urcau 
acolo? Pe unde coborau? Habar n-aveam. 

Oraşul era împărțit în două: oraşul de sus şi oraşul de jos. 
Dar puţine oraşe erau aşa de chinuite ea Şumaka. In partea de 
jos bântuia febra, trei luni din an, o febră îngrozitoare, de care 
se şi murea. 

Pe măsură însă ce urcai povârnişul muntelui scăpai de ea. 
Dar nu scăpai de cutremure, aşa că nu se ştia niciodată dacă 
Şumaka de azi va mai fi şi mâine. Totuşi exista o diferenţă între 
cutremure şi febră. Febra erd intermitentă, iar cutremurele se 
ţineau lanţ. Numai că nici febra şi nici cutremurele nu erau cei 


mai mari duşmani ai celor din Şumaka: omul era cel mai rău 
dintre toate flagelurile. 

Şumaka fusese capitala Sirvanului. Era pe atunci un hanat 
bogat care-i aducea hanului un venit de câteva milioane. Și 
avea o populaţie de o sută de mii de locuitori, nu ca cea de azi. 
de zece mii. 

' Tablourile au fost pictate de Jean-Antoine Gr» 1835). (N. 
red). ' 

— Ai auzit vorbindu-se, l-am întrebat eu pe El-Mokrani. 

— Şef arab ce era socotit de triburile din preajma Algerului 
drept un savant. 

— Despre nobilele şi vechile oraşe clădite din bronz şi 
granit, pe numele lor Susa, Persepolis, Babilon, Memfis, Baalbek 
şi Palmir? — 

— Funia cortului meu nu-i decât o funie, mi-a răs- «: puns 
el, şi ea a supravieţuit; asta-i totce ştiu despre ele.' 

Imposibil de rezumat mai bine o chestiune: e apo-v teoxa 
vieţii nomade şi condamnarea celei sedentare.: Voltaire în 
Istoria lui Petru cel Mare, biată istorie a unui istoric mediocru, 
spune că Şumaky a fost vechea capitală a Mediei şi reşedinţa 
acelui Cyrus, fiul lui Cambize şi al Mandanei care a redat 
independenţa Persiei, care i-a bătut pe mezi, fiind proclamat 
rege chiar de către învinşi, care 1-a înfrânt pe Cresus la 
Timbrea, a cucerit Sardesul, toată Asia Mică şi Babilonul, 
abătând Eufratul din cursul lui şi care, moştenindu-1 pe unchiul 
său, Cyaxares, s-a pomenit atât de puternic, îneât şi el şi 
urmaşii săi au primit titlul de Mare Rege. 

Pe atunci imperiul său cuprindea Babilonia, Siria, Media, 
Asia Mică şi Persia. 

Dar cum a murit cuceritorul? Şi cum s-a stins colosul? 
Xenofon spune că a murit de bătrâneţe în braţele copiilor. 
Herodot, acest fiu al legendei şi părinte al istoriei zice 
dimpotrivă, că, încereând să invadeze ţinuturile lui Tomiris, 
regina mesageţilor, căreia îi ucisese fiul, Cyrus a fost luat 
prizonier de aceasta şi că, după torturi groaznice, regina, jucând 
rolul anticei Nemesis, a pus să i se taie capul pe care ea însăşi 
1-a aruncat apoi într-un va& cvi sânge zicând: Satură-te acum 
de sânge, tu, care toată viaţa ai fost mânjit de ei! 


Dacă aşa ar sta lucrurile, numele de Cyrus pe care anticii 
îl dăduseră Kurei, ar putea fi o mărturie istorică în favoarea 
poveştii lui Voltaire. 

Danville mai savant decât autorul Dicţionarului filosofic, şi 
mai pozitiv decât Herodot, susţine că datorată poziţiei sale 
geografice şi a identităţii de nume, Şumaka - adoptăm 
pronunția tătară - ar fi fost vechea Ma-machia a lui Ptolomeu. 

Olearius a trecut şi el pe acolo în 1645, cu acea faimoasă 
ambasadă a ducelui de Holstein, al cărei secretar înnebunise 
pentru că stătuse o noapte întreagă cocoţat într-un copac ca să 
prezideze, de la înălţimea crengii lui, un club al şacalilor. Pe 
atunci, Şumaka era în plină dezvoltare; oraş de trecere, era 
punctul de joncțiune între Occident, Sud şi Orient; din 
nenorocire însă, în urma unei încăierări, nişte negustori ruşi au 
fost ucişi de locuitorii săi. Acesta a devenit prilej de război între 
Eusia şi Persia. Petru cel Mare a pornit împotriva Şu-makăi, a 
cucerit oraşul, 1-a jefuit şi. 1-a transformat în ruine cu toate 
împrejurimile lui. 

După aceea au urmat invaziile al căror teatru a fost Persia, 
războaiele civile şi ciuma, care îşi reclamă dreptul de dominație 
în imperiile care decad şi-n oraşele ce se prăbuşesc; aşa că în 
1815 sau 1816, mai rămăseseră din această veche şi înfloritoare 
populaţie, cam vreo douăzeci şi cinci, treizeci de mii de suflete. 

Or, văzând această depopulare crescândă, aceste 
cutremure atât de frecvente, febra atât de crâncenă, ultimul 
han i-a forţat pe cei douăzeci şi cinci-treizeci de mii de locuitori 
să părăsească rămăşiţele oraşului, de care se cramponau din 
obişnuinţă, şi să-l urmeze în fortăreaţa 1 Jean-Baptiste 
Bourguignon d'Anville (1697-1782), savant geograf şi cartograf 
francez. 

Fi' fil f Fitai, un fel de cuib de vulturi în care spera că 
niciunul dintre duşmanii pomeniţi nu i-ar mai fi putut atinge. 

Şi astfel oraşul a rămas complet părăsit. Când cavalerul 
Gamba 1-a vizitat în 1817, nici urmă de succesorii celor o sută 
de mii de locuitori care-1 văzuseră intrând în Şumaka pe Petru 
cel Mare; nu mai rămăsese niciunul din ei în oraşul tăcut şi 
pustiu în care şacalii veniseră să-şi stabilească domiciliul. Şi 
cavalerul a mâncai o oaie pe care a plătit-o cu patru franci şi 
care a trebuii să-i fie adusă de la o distanţă de opt verste. 


Dar, spre sfârşitul anului 1819, hanul, care din înaltu 
stâncii sale. Din Fitai, neliniştea încă Rusia, a fost acuza că 
urzeşte intrigi şi a primit de la generalul" Ermolov ordinul de a 
veni la Tiflis. Fie că socotea nedemn pentru demnitatea lui 
princiară să dea explicaţii, fie că nu se prea simţea cu conştiinţa 
curată, hanul s-a refugiat în Persia, lăsându-şi hanatul în mâinile 
ruşilor împreună cu supuşii şi fortăreaţa. Atunci general Ermolov 
i-a autorizat pe cei treizeci sau treizeci şi cinci de mii de supuşi 
să intre din nou în oraşul părăsit. Şi astfel caravana de exilați a 
putut să intre între zidurile cetăţii. Casele rămase în picioare au 
fost ocupate, iar pe celelalte oamenii le-au lăsat şase 
prăbuşească singure. 

Dar, dacă oraşul avusese de suferit de pe urma tuturor 
acestor revoluţii, ceva mult mai grav se petrecuse cu câmpiiie 
fertile din împrejurimi, pe care germanul Guldenstadt le văzuse 
plantate cu viţă de vi£ şi duzi. Nu mai rămăsese nici un copac 
de care să se fi putut agăța vreo viţă de vie şi ale cărui frunze 
hrănitoare să fi putut alimenta preţioşii viermi, al căror produs 
constituie şi azi singura bogăţie a Şumakăi. 

Am vizitat apoi bazarul care ocupa o stradă întreagă. Se 
vindeau în el covoare, şi stofe de mătase de un gust primitiv dar 
fermecător, 

Am uitat să spun că, dimineaţa, urcând din oraşul 3e jos în 
cel de sus, l-am întâlnit, aproape de ruinele unei fântâni pe care 
Moynet încerca s-o deseneze, pe comandantul oraşului. Auzise 
de venirea noastră şi venea să ne ia la el. - 

Eram aşteptaţi de soţia şi sora lui: cea dinţii, tânără şi 
frumoasă iar cealaltă mai în vârstă, o persoană admirabilă, care 
vorbea foarte bine franţuzeşte. 

Nu-i oare interesant ca la o mie cinci sute de leghe de 
Paris să locuieşti într-o casă ale cărei trei tablouri să fie 
Montereau, Jaffa şi Fontainebieau şi să dejunezi ap&i în mijlocul 
unei familii ruse care vorbeşte franţuzeşte? Ne-au cerut să le 
promitem că ne vom întoarce la ei şi pentru cină. Intr-adevăr, 
ţinându-ne promisiunea, la orele trei ne-am întors. În rest, 
comandantul nostru, domnul Oşişinski, un om minunat, în vârstă 
de vreo şaizeci de ani, vesel şi viguros, ne însoţise peste tot. 

Pe când dădeam o raită prin bazar, am mai primit o 
invitaţie: cel mai bogat tătar din Şumaka, Mahmud Beg, ne ruga 
să venim la un supeu persan şi la o serată cu baiadere. 


Baiaderele din Şumaka îşi păstrează o anumită reputaţie 
nu numai în Şirvan, ci în toate provinciile din Caucaz. De mult 
timp ni se tot vorbise de aceste frumoase preotese care slujeau 
două culturi deodată. „Nu uitaţi să vedeţi baiaderele din 
Şumaka", ne spusese prinţul Dundukov. Nu uitaţi să vedeţi 
baiaderele din Şumaka" ne spusese şi Bagration. „Nu uitaţi să 
vedeţi baiaderele din Şumaka", ni se repetase şi la Baku. 

Baiaderele sunt o rămăşiţă a stăpânirii hanilor. Fuseseră 
dansatoarele curţii. Din nenorocire, asemenea par*-siştilor, 
baiaderele rămăseseră doar trei, două femei şi 

— Muntele de nisip, voi. U Un băieţel. O a patra, foarte 
frumoasă, părăsise ţara urma unui eveniment de mare răsunet 
la Şumaka. Si; numea Sona. 

În noaptea de întâi spre doi martie, nişte lesghini 
săvârşiseră o spargere la Sona. Era o femeie care-şi iubea foarte 
mult arta, incit la miezul nopţii în loc să doarmă, neobosita 
dansatoare îşi repeta un pas, pasul ei favorit, cel ce-o făcuse 
vestită. Corepetitorul era un văr al ei, r. umit Nagif-lsmael-Oglu. 
Cei doi tineri, deşi ocupați cu coregrafia, au auzit un zgomot 
neobişnuit în camera vecină. Nagif, care era foarte viteaz, s-a 
năpustit într-acolo cu pumnalul în mână. Sona a auzit zgomotul 
unei lupte şi un strigăt anume, ce nu te poate înşela, strigătul pe 
care-l scoate un suflet când părăseşte trupul. Atunci K-a repezit 
şi ea într-acolo şi s-a împiedicat de un corp, căzând în mâinile a 
patru lesghini dintre care unul era grav rănit. 

Hoţii au prins-o şi au jefuit-o nu numai de bijuteriile pe 
care le avea, ci şi de îmbrăcămintea ce era pe ea, ne-lăsându-i 
decât lenjeria de corp. Apoi, legată fedeleş şi cu căluş în gură, 
au culcat-o pe pat. 

A doua zi uşa baiaderei nu se mai deschidea. Vecinii 
auziseră zgomot şi chiar şi strigăte la frumoasa Sona dar, i-a 
vecini ai unei baiadere, nu le-au dat prea mare atenţie, mai ales 
că veneau dintr-o casă în care se dansa uneori toată noaptea. Şi 
totuşi, spre unsprezece dimineaţa, uşa care continua să rămână 
închisă i-a neliniştit. Au anunţat poliţia şi uşa a fost forţată. 
Înăuntru l-au găsit pe Nagif străpuns de trei lovituri de pumnal, 
iar într-o cameră alăturată pe Sona legată fedeleş pe pat şi cu 
căluşul, în gură. 


Şi cum Nagif avea mâna dreaptă tăiată, a fost uşor să i se 
recunoască Ucigaşul; lesghinii având obiceiul sa taie nu capul, 
ca ccccnii şi cerchezii. 

— Ceea ce, e mni întotdeauna foarte incomod - ci mâinile, 
care pot fi mai uşor puse în buzunar. 

De altfel, o să mai revenim asupra acestui obicei care se 
perpetuează la lesghini şi la aproape toate populaţiile de pe 
versantul meridional al Caucazului, fie ei tuşini aliaţi cu ruşii, sau 
chiar creştini. Sona a povestit apoi poliţiei toată întâmplarea. 

Într-o clipă poliţia tătară a fost pe cai. Poliţia tătară şi 
lesghinii reeditează povestea pe care am spus-o: despre uri 
câine şi o pisică ce-i prezentau pe turci şi pe ruşi, pe care un 
ofiţer din Caucaz îi dresase să se sfâşie între ei. 

Aşadar tătarii au sărit pe cai, şi-au luat puştile, săbiile, 
pumnalele şi au pornit ca nişte copoi înfometați pe urmele 
duşmanilor lor de moarte, pe care i-au descoperit într-o peşteră 
din muntele Dagh-Kesan, cam la o verstă de oraş. 

Unul dintre ei, cel ce fusese grav rănit de Nagif, nici nu 
putuse ajunge până acolo; el fusese de altfel cel care pusese pe 
tătari pe urmele tovarăşilor lui. Tâlharii s-au apărat cu 
străşnicie, şi-au croit o ieşire, i-au respins pe asediatori, însă au 
fost la rândul lor siliţi să se refugieze în altă peşteră, cea din 
Kise-Kala, situată la trei verste de oraş. Şi acolo a început un 
asediu în lege. 

A durat şase ore; zece sau doisprezece tătari au fost ucişi, 
sau răniţi şi, în sfârşit, lasghinii terminându-şi muni> ţiile, au 
luptat corp la corp, până când, în cele din urmă, au fost prinşi. 

Toate obiectele au fost regăsite asupra lor sau în îirima 
peşteră; faima evenimentului i-a dăunat însă bieei Sona. Avea în 
oraş mai mulţi corepetitori şi fiecare redea că el e singurul ce-i 
dădea lecţii, Vărul ei, ucis la acea oră târzie a nopţii, nu lăsa nici 
o îndoială în ceea ce priveşte acordarea favorurilor care-l 
costaseră atât de scump. 

Frumoasa Sona, cu reputaţia pierdută, a fost silită să se 
exileze. Aşa că într-o dimineaţă, uşa casei sale a rămas iarăşi 
închisă, ca prima dată; poliţia s-a ivit din nou la faţa locului. 
Numai că de data aceasta casa era goală, nimeni nemaiştiind ce 
se întâmplase cu Sona. 

Totuşi, cum trupa era alcătuită din trei femei, şi cum 
numărul trei este, mai ales în materie de dans persan, cabalistic 


şi sacru, frumoasa Sona a fost înlocuită cu un băiat îmbrăcat în 
straie femeieşti. Astfel, trupa de baiadere a fost întregită şi, 
lucru ciudat, această schimbare, în Icc să dăuneze dansului, 1-a 
însufleţit şi i-a dat un farmec nou. 

Ce ciudaţi sunt tătarii! 

Serata era fixată pentru orele opt seara. Dar la familia 
Oşişinski promisesem că, la orice oră s-ar fi sfârşit serata, 
aveam să ne întoarcem, pentru noapte, la fortăreață, unde eram 
aşteptaţi la bal, nu persan, ci franțuzesc. Doamna Oşişinski, ca 
directoare onorifică a unui institut de domnişoarei dăduse 
vacanţă întregului pension în cinstea noastră, iar pentru ca 
amintirea vizitei mele să ră-mână şi mai bine întipărită în aceste 
încântătoare căpşoare de cincisprezece ani, le-a oferit seara şi 
un bal. 

Vedeţi deci că mi se acordau toate privilegiile de care se 
bucurau marile personaje, chiar şi acela de a fi sărbătoriţi printr- 
o vacanţă în pensioane! 

Am sosit şi la Mahmud Beg. Era stăpânul celei mai 
încântătoare case persane pe care o văzusem între Derbend şi 
Tiflis, şi văzusem câteva, fără a pune la socoteală chiar pe cea 
din acest ultim oraş, cea a domnului Arşakuni, fprmierul 
morselor, a viţeilor de mare, a sturionilor de Caspica şi care 
cheltuise până atunci pentru ea două piilioane de ruble, fără s-o 
fi terminat. 

Am intrat într-un salon cu totul oriental de o bogăţie şi; 
totodată, de o sobrietate pe care pana nu le poate descrie. 
Toată lumea era culcată pe perne de mătase brodate cu flori de 
aur şi îmbrăcate în tul, ceea ce dădea culorilor celor mai vii o 
nespusă dulceaţă; în fund, de-a lungul unei ferestre imense de-o 
formă graţioasă, erau aşezate cele trei dansatoare cu cei cinci 
muzicanți. 

Se înţelege că pentru a acompania un dans local e nevoie 
şi de o muzică aparte. 

Una dintre cele două femei era de o frumuseţe lipsită de 
strălucire, cealaltă trebuia să fi fost deosebit de frumoasă, 
numai că se cam trecuse. Avea o frumuseţe opulentă şi 
planturoasă ca cea a florilor de toamnă. Imi amintea de 
domnişoara Georges de pe vremea când o cunoscusem eu, 
adică prin 1826 sau 1827. 


Comparaţi* putea fi împinsă şi mai departe; fusese găsită 
frumoasă de un împărat; numai că, din acest punct de vedere, 
domnişoara Georges o întrecea căci ea fusese plăcută de doi 
împărați şi mai mulţi regi. E adevărat însă că domnişoara 
Georges călătorise mult, pe când frumoasa Nyssa stătuse tot 
timpul la Şumaka. 

In cazul uneia, deci, muntele s-a dus la profet, iar în cazul 
celeilalte, profetul venise la munte. Nyssa era fardată ca toate 
femeile din Orient: sprâncenele se uneau ca o sumbră şi 
splendidă arcadă dublă sub care scânteiau doi ochi superbi. Un 
nas bine făcut, bine proporţionat şi de e deosebită fineţe îi 
împărțea faţa sprijinindu-se, cu un perfect echilibru, pe o gură 
mică, cu buzele senzuale, roşii ca mărgeanul, acoperindu-i dinţii 
mici şi albi ca nişte perle, 

O pădure de păr negru, luxuriantă, dacă nu chiar virgină îi 
ieşea cu furie de sub boneta de velur. 

Sute de monezi tătăreşti, după ce-i înconjurau în şiraguri 
capul, cădeau în cascadă de-a lungul pletelor inundând ca o 
adevărată ploaie de aur umerii şi sânii modernei Danae. 

Vesta-i era de velur roşu, brodată cu aur; voalurile lungi 
erau de mătase străvezie; iar rochia de şaten alb cu modele; nu 
i se vedeau picioarele. 

Cea de-a doua baiaderă, inferioară ca frumuseţe ş- 
importanţă, era infejioară şi ca toaletă. Cu toate că am fost 
prevenit din timp, nu am remarcat deloc toaleta copilului, pe 
care l-aş fi putut lua drept fată şi chiar drept una foarte 
frumoasă. 

În sfârşit, muzica a dat semnalul. 

Orchestra era alcătuită dintr-o tobă pusă pe un suport de 
fier, asemănătoare cu un ou imens tăiat în două, dintr-o dairea, 
destul de asemănătoare cu a noastră, dintr-ur. Flaut asemănător 
cu o tibia antică, dintr-o mică mandolină cu corzi de aramă care 
erau ciupite cu o pană şi, în sfârşii. Dintr-o cianuză aşezată tot 
pe un suport de fier, cu coada ţinută în mâna stingă a 
muzicantului, fapt care făcea c* arcuşul să fie centrat de corzi şi 
nu invers. 

Toate acestea făceau un zgomot turbat, puţin melodios, 
dar destul de original. 


Primul care s-a ridicat a fost băieţelul, care a început 
baletul sunând din castaniete de aramă. Lfe tătari; >i persani, 
adică la majoritatea spectatorilor, a avut mai* succes. 

Apoi a venit o a doua baiaderă, şi după aceea Nyssri 
Dansul oriental este acelaşi peste tot. L-am văzut fî Alger, la 
Constantina, Tunis, Tripoli şi la Şumaka. E totdeauna un joc de 
paşi, mai mult sau mai puţin rapid, i- 

: i joc de şolduri mai nrult sau mii pi; |iri accentuai, cki-a 
nişcâri care. la frumoasa Nyssa. Mi-au părut că ating 
perfecțiunea. 

Am avut indiscreţia să cer dansul albinei dar mi s-a pus că 
e un dans care nu se dansează decât în cerc re-; {rins. Atunci 
mi-am retras cererea care, de altfel, nu păruse deloc a o fi şocat 
pe Nyssa. 

Baletul a fost întrerupt de un supeu în care felul cel nai 
original era un pilaf de pui cu rodii, cu zahăr şi cu trâsime. 

Nenorocirea tuturor bucătăriilor, cu excepţia celei 
franţuzeşti, e de a avea aerul unor bucătării întâniplătoare. Cea 
franţuzească este singura raţională, savantă, chimică. De altfel 
bucătăria îşi are legile ei generale, ca şi armonia. Numai c^ 
popoarele barbare nu cunosc şi nu practică legile noastre 
muzicale. 

Cea mai sălbatică dintre toate muzicile, cred eu, e cea 
kalmukă. Dar cea mai înfricoşătoare dintre bucătării e cea 
rusească, pentru că, sub aparenţa unei bucătării civilizate, are 
de fapt un fond barbar. Şi nu numai că nu te previne, dar 
disimulează şi desfigurează. Crezi că mănânci carne şi când colo 
muşti dintr-un peşte; crezi că guşti peşte şi dai peste fiertură de 
arpacaş sau peste smântână. 

Savantul Gretch a scris b gramatică a limbii ruse care 
până la el se lipsise de gramatică. Şi tare aş fi vrut ca un 
gastronom de talia lui Gretch să fi făcut un dicţionar, al 
bucătăriei ruseşti. 

După cină, la care vinurile de tot felul au curs în valuri, dar 
la care stăpânul casei şi câţiva observatori severi ai legilor lui 
Mahomed nu au băut decât apă, baletul a reînceput. 

Trebuie să spun însă că n-a ieşit deloc din regulile cele 
mai stricte ale convenienţei, 

Am văzut la Paris baluri de notari mult mai pline de viaţă, 
când ieşeam de la supeuri, pe la trei dimineaţa, decât la balul 


nostru de baiadere de la (Şumaka. E drept că la Paris toată 
lumea bea vin, până şi huriile. 

Spre miezul nopţii ne-am întors la comandant unde am 
găsit balul în toi. Se cam lâncezea însă, pentru că în afara a doi 
cavaleri imberbi, domnişoarele dansau între ele. Aduceam însă 
şi noi cinci sau şase cavaleri şi, printre altele şi un frumos prinţ 
georgian, fratele guvernatorului absent. 

Georgienii nu numai că sunt cei mai frumoşi oameni de pe 
pământ, aşa cred eu, dar şi costumele lor sunt în-cântătoare. 

Se compun din: 1. O căciulă ascuţită din blană neagră de 
miel, cu vârful turtit înlăuntru, aidoma celei persane, însă mai 
joasă. 

2. Un veşmânt, până la genunchi cu mâneci lungi, 
deschise şi prinse la încheietură. 

3. O bluză de satin brodată cu aur şi ale cărei mâneci-ies 
din mânecile deschise ale veşmântului de deasupra. 

4. Un pantalon larg, de mătase, ce intră în cizme strânse 
pe picior, având ornamente de catifea şi aur, asortate cu 
costumul. 

Prinţul nostru * georgian avea veşmântul grena, căptuşit 
cu tafta albastră deschis; bluza de satin alb era împodobită cu 
aur; un pantalon de culoare incertă, teva cam între veştedul 
frunzei şi culoarea guşii de porumbel. 

O centură cu solzi de aur îi strângea talia; de ea era prins 
un pumnal în teacă de argint, bătută cu aur, şi cu mâner de 
fildeş încrustat cu aur. 

Părul, sprâncenele şi ochii îi erau de un negru îuck tenul 
de femeie şi dinţii ca smălţuiţi. 

Ne-a recomandat pe unchiul şi vărul lui care locuiau la 
Nuka, deşi, de fapt, lor le eram recomandaţi dinainte. Unchiul lui 
era colonelul prinţ Tarkanov, guvernatorul Nukăi, spaima 
lesghinilor. 

Vărul său era prinţul Jean Tarkanov. Bagration, vă amintiţi, 
ne vorbise de amândoi. 

La trei dimineaţa, m-am strecurat din salon în anticameră 
şi de acolo în stradă. Ajuns acolo am luat-o la fugă până la 
locuinţa mea, de teama de a nu fi readus în casă. De mult nu 
mă mai întorsesem la ora trei dimineaţa de la bal. In ceea ce 
priveşte oraşul Şumaka, bănuiesc că era pentru prima oară când 
vedea un european atât de întârziat. 


XXVII ŞAMIL, SOȚIILE ŞI COPIII SĂI Bine-nţeles că, 
ştergând-o atât de iute, nu fugeam de o casă unde fusesem atât 
de bine primit şi de nişte gazde cărora le păstrez o profundă 
recunoştinţă; dar, în calitatea mea de decan al societăţii de 
călătorii, mă gândeam şi la ziua de mâine. 

A doua zi, sau mai degrabă chiar în acea zi. Plecând foarte 
devreme şi forțând caii şi vizitiii prin toate mijloacele posibile, se 
putea ajunge la Nuka, în timpul nopţii. Dar omul propune şi 
Domnul dispune. De-abia mă întorsesem acasă că am şi auzit 
bătăi în uşă. M-am gândit atunci ia lesghinii frumoasei Sona, 
crezând că numai lor li se putuse năzări să-mi facă o vizită la o 
asemenea oră. Mi-am lisat pumnalul, am aruncat o privire spre 
carabină şi am Hşteptat. 

Când colo, era comandantul care-şi dăduse seama de 
dispariţia mea şi venise după mine. 

Voia să mă roage. In numele soţiei şi al surorii sale, să nu 
plec a doua zi fără să iau dejunul cu ei. l-am c-aş fi vrut să ajung 
la Nuka chiar în seara zilei respective, dar şi el mi-a dat un 
răspuns care nu m-a lăsat indi-ferent: voia să mă convingă să 
iau masa cvi un ofiţer ce fusese prizonier la munteni şi care ar fi 
putut să-mi spună o sumedenie de lucruri despre Şamil, pe care- 
1 văzuse cu ochii lui. O ispită la care nu se putea rezista. Şi nu 
era singura: Mahmud-Beg, căruia îi vorbisem de pasiunea mea 
pentru vânătoarea cu şoimi, îi şoptise guvernatorului că avea 
să-mi dea, a doua zi, pe doi dintre cel mai buni vânători cu cei 
mai agili şoimi ai lui. La douăzeci de verste de Şumaka. Aveam 
să dăm peste cantonul cel mai bogat în vânat - fazani şi iepuri - 
din tot districtul. Şi acolo, urma să ne oprim şi să vânăm vreo 
două ore. 

Bravul nostru comandant nu mai ştia ce să născocească 
spre a ne face să mai rămânem încă o zi. 

Mă mai reţinea însă ceva. Am obiectat planului său, care 
de altfel îmi surâdea foarte mult, că Moynet se grăbea să ajungă 
la Tiflis; el însă mi-a răspuns că aranjase deja cu Moynet. 

Or, dacă aşa stăteau lucrurile, nu mai aveam ce să zic. Am 
hotărât să luăm masa la ora nouă, să plecăm la unsprezece şi să 
vânăm de la unu la trei. Aveam să ne mulţumim a înnopta la 
Tormenşaia. 


A doua zi, la ora nouă eram la comandant. Acolo l-am 
găsit şi pe ofiţerul rus; un bărbat cam la patruzeci şi cinci de ani 
care vorbea perfect franţuzeşte. 

Făcut prizonier lângă Kuba, fusese dus la Şamil, în munţi. 
La început, au cerut pentru el o răscumpărare de douăsprezece 
mii de ruble, scăzând apoi preţul la şapte mii. Familia şi prietenii 
ofițerului strânseră trei mii cinci sute de ruble, iar contele 
Voronţov, pe atunci guvernator al Caucazului, adăugase restul. 

Timp de cinci luni cât durase prizonieratul, ofiţerul rus îl 
văzuse pe Şamil cam de două ori pe săptămână. Şi iată ce ne-a 
povestit: Şamil putea să aibă vreo cincizeci şi şase - cincizeci şi 
şapte de ani. Ca toţi musulmanii, care nu ţin registre de stare 
civilă, şi care nu-şi calculează vârsta decât aproximativ, cu 
ajutorul marilor evenimente din viaţă, şi Şamil îşi ignora vârsta. 
Părea însă că are de-abia patruzeci de ani. 

Era un bărbat înalt, cu fizionomie blândă, calmă, 
impozantă şi a cărei principală trăsătură era melancolia. 
Bineînţeles că muşchii feţei crispându-se puteau da impresia 
unei energii formidabile. Tenul îi era palid, punând în evidenţă 
nişte sprâncene bine conturate, iar ochii, de un cenuşiu bătând 
spre negru, şi-i ţinea după obiceiul oriental, ca leul care doarme, 
pe jumătate închişi. 

Barba îi era roşcată, îngrijită, lăsând să se întrevadă, sub 
buzele-i roşii, un şirag de dinţi mici, albi şi ascuţiţi ca de şacal; 
mâna, de care are multă grijă, era mică şi albă, iar mersul lent şi 
grav. Încă de la prima vedere îl ghiceai în el pe omul superior, 
pe şeful, făcut să comande. 

Veşmântul lui obişnuit era o cercheză de dimie les-ghână, 
verde sau albă; pe cap purta o căciulă de oaie albă ca zăpada, 
peste care era înfăşurat un turban de muselină albă lăsând un 
capăt să-i cadă pe spate. Vârful căciulii era din dimie roşie cu o 
ghindă neagră pe el. Purta un fel de jambiere. 

— lar restul încălțămintei era din marochin roşu sau 
galben. Când era prea frig îşi lua peste acest costum o şubă de 
dimie roşcată, dublată cu blană de miel negru. 

Vinerea, când se ducea în mod solemn la moschee, 
îmbrăca un veşmânt lung, alb sau verde, restul costumului 
păstrându-se neschimbat. 

Încăleca pe cal cu o eleganţă rară şi mergea pe damurile 
cele mai grele cu o nepăsare ce-ţi dădea ameţeală. Dacă era în 


vreme de război, purta pumnal, o saşka. Două pistoale încărcate 
şi o puşcă încărcată şi gata să tragă. Doi dintre murizii lui 
mergeau alături, purtând fiecare două pistoale şi o puşcă 
încărcată. Dacă unul dintre ei cădea, un-altul îi lua imediat locul. 

Şamil era de o mare puritate morală şi nu le îngăduia 
celor din jur nici o slăbiciune. Cităm următorul fapt în sprijinul 
istorisirii noastre. 

O tătăroaică, văduvă fără copii, şi. Prin urmare liberă, trăia 
cu un lesgnin care-i promisese să se însoare cu ea. Rămasă 
gravidă, şi Şamil aflând acest lucru, le-a tăiat amândurora capul. 
Am văzut la prinţul Bariatinski, guvernatorul Caucazului, securea 
care servise la execuţie şi care fusese capturată cu ocazia 
ultimei campanii. 

Sobrietatea lui Şamil întrecea orice închipuire. Se hrănea 
cu pâine făcută din făină de grâu, cu brânză, lapte, fructe, orez. 

— Miere şi ceai. Foarte rar mânca şi carne. 

Şamil avea trei soţii. Mai avusese şi o a patra, mama fiului 
său cel mai mare, Gemal-Eddin, dar, copilul fiind luat prizonier 
de ruşi la sediul fortăreței Abulgo, în 1839, ea murise de inimă 
rea. 

— Se numea Patimata şi îi mai lăsase încă doi fii Hagi- 
Mohamed care avea, în momentul povestirii noastre, vreo 
douăzeci şi trei de ani - douăzeci şi patru de ani, Mohamed- 
Şabe” de cincisprezece ani, precum şi două fete: prima 
Napizeta, de paisprezece ani, şi o alta, pe nume tot Patimata, 
asemenea mamei sale, în vârstă de doisprezece ani. 

La vârsta lor, se mai adăugau acum încă patru sau cinci 
ani, timpul de când ofiţerul nostru fusese prizonier la Veden. 

Celelalte trei soţii ale lui Şamil - pe ultima o repu-diase din 
pricina sterilităţii - erau: Zaide, Şuaneta şi Amineta. Zaide era 
fiica unui tătar bătrân, despre care se zicea că 1-a cunoscut pe 
Şamil, şi pentru care şi acesta avea în orice caz, o mare 
afecţiune. Acest bătrân tătar se numea Gemal-Eddin; era 
numele pe care Şamil îl dăduse fiului său preferat. Zaide avea 
douăzeci şi nouă de ani. După moartea Patimatei ea era 
principala soţie a lui Şamil, ceea ce-i conferea supremație 
asupra celorlalte. Toţi copiii şi slujitorii imamului ascultau de ea 
ca şi de imamul însuşi. Ea ţinea cheile distribuind cu mâinile ei 
hrana şi veşmintele. Şamil avea de la ea o fetiţă de doisprezece 
ani. cu chipul de o frumuseţe desăvârşită şi foarte inteligentă: 


din păcate, avea însă picioarele răsucite în interior şi diforme; se 
numea Navajata. 

Dragostea imamului pentru toţi copiii lui era neîntrecută 
dar, poate din pricina infirmităţii ei, pentru Nava-jata avea o 
duioşie plină de milă, mai mare decât pentru toţi. Şi deşi alerga 
ca un băiat şi sărea cu o extraordinară agilitate pe picioruşele-i 
strâmbe, el o ţine de obicei în braţe. Intr-o zi, Navajata a dat foc 
aurului. Plăcerea ei cea mai mare era să fure câte o cârpă 
aprinsă de la focul din cămin sau de la cuptor şi să alerge cu ea 
pe balcon. Când Zaide o certa, Şamil îi spunea: 

— Las-o să se joace, Dumnezeu e alături de cei pe oare.-i 
loveşte şi, dacă aceştia sunt nevinovaţi, nu se în-Umplă nimic. 

Şuaneta, cea de a doua soţie a lui Şamil, avea treizeci şi 
şase de ani; era mai micuță, foarte frumoasă, dar fără strălucire; 
avea o gură fermecătoare, părul mătăsos, pielea albă, dar 
mâinile şi picioarele mari. Era fata unui armean bogat din 
Masdok. Cu douăzeci de ani în urmă, Şamil cucerise oraşul şi o 
luase pe Şuaneta cu toată familia ei, tatăl, mama, fraţi şi surori 
la Dargo, pe atunci reşedinţa lui. După aceea Dargo a fost 
cucerit şi ars de generalul conte Voronţov iar Şamil s-a retras la 
Veden. Negustorul armean oferea pentru el şi familia lui o 
despăgubire de o sută de mii de ruble. Şamil însă o iubea pe 
Şuaneta care, atunci, se numea Ana, şi a refuzat jumătatea de 
milion, oferind el, în schimbul căsătoriei cu ea, libertatea întregii 
familii. lar Ana, cum nu simţea nici o repulsie pentru imam, a 
primit învoiala. Avea pe atunci şaisprezece ani. Toată familia a 
fost pusă în libertate, iar Ana a studiat Coranul timp de doi ani, 
după care s-a lepădat de cre-dinţa-i armeană şi a devenit soţia 
lui Şamil care i-a dat numele de Şuaneta. Apoi, pierzându-şi 
părinţii, şi-a cerut partea ei de moştenire ca să i-o dea lui Şamil. 

Şuaneta e îngerul păzitor al prizonierilor şi mai ales al 
prizonierelor lui Şamil. În timpul captivităţii lor, prinţesele 
Ciavciavadze şi Orbeliani, aceste faimoase prizoniere, au găsit 
în ea o protectoare căreia îi datorau toate înlesnirile de care 
aceasta a fost în stare. 

Cea de-a treia soţie a lui Şamil, e, sau mai degrabă era, 
Amineta. Avea douăzeci şi cinci de ani şi era sterilă, o adevărată 
crimă pentru biata făptură. Mai tânără şi mai frumoasă ca 
celelalte două, a fost motivul geloziei lor şi-ndeosebi a Zaideei, 
care-i reproşa necontenit sterilitatea ce-o atribuia, în răutatea 


ei, lipsei de iubire pentru imam. Avea un chip cu un oval perfect, 
gura mare dar plină, cu dinţii ca nişte adevărate perle, gropiţe-n 
obraji şi-n bărbie, comparate de un poet din secolul al XVIII-lea 
cu nişte cuiburi de dragoste, dar care dădeau o expresie de 
maliţiozitate şi mai mare nasului ei obraznic. 

Era de origine tătară; a fost făcută prizonieră la vârsta de 
cinci ani şi mama ei, care nu putuse s-o răscumpere, a cerut să 
fie lăsată să vină şi ea în captivitate cu fata. Favoare care i-a 
fost acordată. 

Haremul imamului, mai cuprinde şi o bătrână numită 
Bacco. Era bunica fiului său, Gemal-Eddin, pe care Şamil 1-a 
piedut astăzi pentru a doua oară, şi mama Patimei. Ea are un 
apartament privat, carnea sa, orezul său, Mina sa şi mănâncă 
singură în timp ce celelalte mănâncă în comun. ' N Cele trei soţii 
ale lui Şamil, nu numai că nu se disting între ele prin vreun 
privilegiu, dar nu se deosebesc cu nimic de celelalte femei ale 
naibilor. Doar că sunt singurele care au dreptul să intre la el 
când se roagă sau când e la sfat cu murizii. Aceştia vin din toate 
părţile Cauca-zului să se sfătuiască eu Şamil, rămân cu el ca 
oaspeţi cât vor, dar nu stau la masă cu el. Ceea ce înseamnă că 
oaspetele, oricine ar fi el, nu comite niciodată indiscreţia de a 
pătrunde în încăperile femeilor. 

Dragostea celor trei soţii ale lui Şamil pentru stăpânul lor - 
acest cuvânt, în tot Orientul, e mai potrivit decât cel de soţ - 
este desăvârşită, deşi se manifesta după firea fiecăreia. Zaide 
era geloasă ca o europeană; nu s-a putut niciodată obişnui cu 
ideea împărţirii bărbatului; le detesta pe cele două tovarăşe ale 
sale şi le-ar fi nenorosit dacă dragostea sau mai degrabă 
dreptatea imamului n-ar fi stat să vegheze asupra lor. 

In ceea ce o priveşte pe Suaneta, dragostea ei era 
dragoste adevărată, mergând până la uitarea de sine. Când îl 
vedea pe Şamil, ochii îi străluceau; când vorbea cu el era cu 
sufletul la gură, iar când îi rostea numele îi surâdea chipul. 

Marea diferenţă de vârstă dintre Şamil şi Amineta, o 
diferenţă de treizeci şi cinci de ani, făcea ca aceasta să-l 
iubească mai degrabă ca pe un părinte decât ca pe un sbt; 
tocmai asupra ei, din cauza tinereţii şi a frumuseţii sale se 
revărsa gelozia Zaideei. Şi, cum nu avea copii, aceasta o 
ameninţa tot timpul că o să-l facă pe Şamil s-o repudieze. 
Amineta râdea de această ameninţare, care s-a realizat totuşi; 


severul imam, deşi suferea, s-a temut ca iubirea lui pentru o 
femeie sterilă să nu fie luată drept libertinaj şi a îndepărtat-o. 

Şamil urmează cu stricteţe preceptul lui Mahomed, care-i 
porunceşte fiecărui bun musulman să-şi viziteze femeia cel 
puţin o dată pe săptămânii. În dimineaţa zilei destinate 
respectivei vizite nocturne, îi spune celei pe care vrea s-o 
viziteze: 

— Zaide, Şuaneta sau Amineta, în seara asta am să vin pe 
la tine. 

~ Ludovic al XIV-lea, mai puţin indiscret, se mulțumea să 
împlânte un ac în perniţa de velur, brodată cu aur şi pusă 
anume, în acest scop, pe noptieră. 

Ziua şi noaptea care urmează unei astfel de vizite, Şamil 
şi le petrece în rugăciune. 

Amineta, luată prizonieră la vârsta de cinci ani, cum am 
mai spus, a fost crescută laolaltă cu copiii lui Şamil şi, separată 
apoi la opt ani, de Gemal-Eddin - orie-tenia ei pentru acesta s-a 
îndreptat apoi asupra lui Hagi-Mahomed, care era mai apropiat 
de ea ca vârstă. Hagi-Ma-homed se căsătorise în urmă cu doi ani 
cu o femeie încân-tătoare pe care o adora; fiica lui Daniel-Beg, 
pe al cărui nepot îl vom întâlni la Nuka. Originea aleasă se 
vădea în maniere, în ţinută şi până şi în vocea Karnutei; era 
lesghină şi purta tot timpul un costum bogat şi elegant, eleganţă 
şi Bogăţie care îi" atrăgeau însă din partea lui Şamil reproşuri. 
De câte ori venea să-l vadă, pe jumătate râzând, pe jumătate 
bombănind, el îi arunca în foc câteva dintre gătelile cele mai 
frumoase. 

Când Hagi-Mahomed vine la Vaden, locuieşte şi doarme în 
camera tatălui său, iar Karnuta locuieşte când la Zaide, când la 
Şuaneta; în acest timp Şamil nu-şi vizitează deloc soțiile, nici 
Hagi-Mahomed pe a lui; este un sacrificiu de pudoare paternă şi 
de respect filial pe care fiecare-1 închină celuilalt. Hagi- 
Mahomed trece drept cel mai frumos şi mai abil călăreț din tot 
Caucauzul. Poate că, în acest sens, îl egalează pe Şamil a cărui 
reputaţie, din acest punct de vedere, este incontestabilă. 

Intr-adevăr, am mai spus-o, se zice că nimic nu-i mai 
frumos decât Şamil când pleacă într-o expediţie. Aulul e 
înconjurat de trei incinte, fiecare formând o linie de apărare care 
nu-i deschisă decât printr-o poartă pe sub care nici un călăreț nu 
poate trece fără să plece capul. 


Şamil traversează aceste trei incinte în galop, aplecân-du- 
se pe gâtul calului de fiecare dată când trece pragul uneia dintre 
porţi; de îndată însă ce aceasta i s-a închis în urmă se ridică 
pentru a se apleca din nou la fiecare poartă. Astfel într-o clipă 
este în afara Vedenului. Când Hagi-Mahomed îi face o vizită 
tatălui săuse convoacă în onoarea lui toţi călăreţii din Veden. 
Întâlnirea se face de obicei în câmpia cea mai apropiată de aul. 
Acolo, tot ceea ce fantezia orientală a inventat în materie de 
exerciţii elegante, dificile şi imposibile, e executat de călăreţii 
cerkezi ceceni şi lesghini cu o pricepere şi o agilitate, care ar 
stârni admiraţia şi invidia celor mai abili acrobaţi de circ de la- 
noi. 

Aceste sărbători durează două sau trei zi] e; o puşcă 
frumoasă, un cal vestit sau o şa împodobită constituie, de 
obicei, premiul celui ce a făcut exerciţiile cele mas grele. Toate 
premiile le-ar lua Hagi-Mohamed, dacă ei însuşi nu le-ar ceda, 
generos, tovarăşilor săi, fiiad conştient de superioritatea sa 
asupra lor. 

În pofida lipsei de bani şi a rarităţii munițiilor, prafu: de 
puşcă şi gloanţele nu sunt niciodată cruţate la acest fel de 
sărbători. 

E adevărat însă că Şamil a construit de câtva timpf c 
fabrică de pulbere în munţi. 

Când una dintre tinerele fete din suita neve>; te2or hn. se 
fftărită, e sărbătoare nu numai în harem, ci în întreg aulul. Toate 
femeile casei primesc cu acest prilej cercei, şiraguri de mătănii, 
brățări de mărgean sau de chihlimbar şi tfn veşmânt întreg. 

În ceea ce priveşte ceremonia căsătoriei, iată ce ne 
povesteşte prizonierul nostru care a asistat la una sau două 
dintre acestea. 

Mireasa e îmbrăcată cu pantaloni, cămaşă şi voal, toate 
noi; e încălţată cu botine de marochin roşii; iar pe deasupra lori 
se trag nişte sandale cu tocuri înalte. 

Se dă apoi o masă. 

Numai că, în loc să ia parte la aceasta, mireasa e aşezată 
în dosul unui covor gros şi trebuie să postească, ca şi soţul ei, 
trei zile. 

Masa se serveşte jos, pe covor, şi se compune din şaşlâc - 
singurul fel de carne care se serveşte - din pilaf cu stafide, 


miere, paste, apă îndulcită şi apă proaspătă. Pâinea e din grâu şi 
adesea e frământată cu lapte. 

Am mai spus ce este şaşlâcul şi cum se prepară acest fel, 
cel mai gustos pe care l-am întâlnit în toată călătoria şi singurul 
care ar merita să fie adăugat felurilor de mâncare deja 
cunoscute în Franţa. Pentru vânători în special şaşlâcul va fi de 
mare preţ. 

Să revenim însă la nunta tătărască. 

Toată lumea mănâncă cu degetele ale căror unghii sunt 
vopsite, obicei întâlnit atât în Orientul de nord cât şi în cel de 
sud. 

Câteva femei, totuşi, mănâncă foarte abil orezul cu nişte 
beţişoare, precum chinezii. Masa începe cam la şase seara. La 
ora zece femeile se ridică. Prietenele miresei se duc să 
primească darurile soţului. Un ulcior pentru mersul la apă, o 
ceaşcă de aramă pentru scos apa, un fel de covor din lână de 
miel care serveşte în acelaşi timp. Şi de saltea, un cazan pentru 
spălatul rufelor, o lădiţă făcută la munte, pictată în roşu, cu flori 
stângaci desenate; dacă este lucrată la Mabariev, e de tinichea, 
vopsită galben sau alb şi încinsă cu cercuri de fier alb, care, în 
caz că sunt noi sau bine întreţinute, par a fi de argint. 

Pe lângă aceste obiecte se mai adaugă un al doilea voal, o 
oglindă, două sau trei ceşti de faianţă, un fular, mătase de cusut 
şi brodat. 

Mireasa se suie pe cal, femeile poartă felinare eare-i 
luminează calea şi e condusă în noua sa familie şi casă unde 
bărbatul o aşteaptă şi o primeşte în prag. 

Mireasa însă are grijă să nu-şi părăsească părinţii fără a-şi 
fi primit zestrea care-i aparţine întru totul. Această dotă, pentru 
o fată tânără, e de douăzeci şi cinci de ruble, pentru o văduvă la 
prima căsătorie de douăsprezece, iar la a doua, de şase. Nimic 
nu e însă fix, pentru că preţurile variază în funcţie de. Bogăția şi 
de reputaţia frumuseţii; târguiala are loc mai ales când e vorba 
de o văduvă. 

Şamil adoră copiii şi, tot timpul cât a durat captivitatea 
prinţeselor Ciavciavadze şi Orbeliani, cerea să-i fie aduşi în 
fiecare dimineaţă prinţişorii şi prinţesele. Petrecea atunci o oră 
jucându-se cu ei şi nu-i lăsa să plece fără să le facă un dar. 
Copiii se obişnuiseră şi ei cu Şamil şi plângeau când se 
despărţeau de el. 


Mai rămăsese Gemal-Eddin de care ofiţerul nostru nu ne-a 
putut spune nimic. Cum fiul imamului era pe atunci prizonier la 
ruşi, el nu 1-a văzut niciodată. Noi însă, fiţi liniştiţi, o să-l 
întâlnim când vom povesti răpirea şi captivitatea prinţeselor 
georgiene. 

Xxvin DRUMUL DE LA ŞUMAKA LA NUKA Fix, la amiază, 
cum se stabilise-n ajun, ne-am luat rămas bun de la bravul 
nostru comandant şi de la întreaga-i familie. Ne dăduse o 
escortă de doisprezece oameni comandată de cel mai brav 
dintre esauli, Nurmat-Mat. 

Acesta trebuia să ne însoţească până la Nuka. Les-ghinii 
erau în campanie. Ni se povestea de vite furate şi de oameni din 
câmpie răpiți în munţi, iar Nurmat răspundea de noi cu viaţa lui. 

leşirea noastră din Şumaka, datorită celor doi vână-tori 
care ne precedau, cu şoimii pe braţ, avea un aer medieval ce ar 
fi încântat pe toţi cei care mai rămăseseră în Franţa cu gusturile 
şcolii istorice din 1830. 

De la Şumaka la Axos - Noua Şumakă - e un fel de şosea, 
deci drumul nu-i chiar prost de tot; pe marginile lui, au început 
să reapară acele derjlăerevo, adică mă-răcinişurile la care nu 
rezistă decât ţesăturile lesghine. De la Baku nu mai văzusem 
nici un copac. Pe drumul Şumakăi am început să vedem nu 
numai arbori, ci şi frunze. 

Vremea era călduţă, cerul senin şi orizontul de un albastru 
îneântător. Intr-o oră şi jumătate am făcut astfel cele douăzeci 
de verste care ne despărţeau de locul vână-torii. L-am 
recunoscut din depărtare. Doi tătari ne aşteptau cu doi cai 
pregătiţi, cu trei câini în lesă, ca să urmărim vânătoarea cu 
şoimi. 

Am coborât. Dar cum în tot timpul drumului am 
vă/mişunând iepurii, m-am aruncat numaidecât, fără caL 
derjiderevo ca să şi încep vânătoarea, lăsându-l pe tătar; vina 
în urmă cu calul. Moynet a făcut şi el la fel. K făcusem o sută de 
paşi şi împuşcasem fiecare câte >, iepure. Unde mai pui că am 
stârnit şi un stol de fazu şi că-i pândiserăm. Să-i văd unde se 
aşază. M-am urc pe cal şi i-am chemat pe şoimari. Aceştia au 
venit nunu decât cu câinii. Le-am arătat locul unde se lăsaseră 
fazan am dezlegat câinii şi ne-am îndreptat şi noi într-acolo. 
Sosiţi la punctul indicat ne-am pomenit tocmai în mij- * locul 
stolului de fazani care şi-au luat zborul în jurul. Nostru. Cei doi 


vânători şi-au slobozit atunci şoimii. Eu îl | urmam pe unul din ei 
şi Moynet pe cel de al doilea. < După două sute de paşi, fazanul 
pe care-l urmăream era în ghearele şoimului. Ani sosit la timp 
ca să-l apuc încă j viu. Era un cocoş superb care n-avea decât o 
zgârieturi la cap. Vânătorul a scos atunci dintr-un sac de piele: 
bucăţică de carne sângerândă şi-a dat-o şoimului div 
recompensă. Animalul era, evident, înşelat de om, dar; părea 
câtuşi de puţin nemulţumit, fiind gata să reîncep vânătoarea în 
aceleaşi condiţii. 

Ne-am întors spre escorta noastră. Moynet fusese atât de 
norocos ca şi mine, avea un cocoş viu, darn rănit decât al meu. 
| s-a sucit imediat gâtul şi a fost p împreună cu cei doi iepuri 
morţi în cutia căruţei, urmă, găsind un loc mai ridicat' care 
domina peisaj ne-am proţăpit acolo ca două statui ecvestre, 
trimiţândi pe cei doi şoimari în căutare. 

Au pornit cu şoimii pe pumn şi haita de câini scotoci 
tufişurile. 

Un fazan izolat a ţâşnit spre cer; un şoimar şi-a slobo 
pasărea dar vânatul i-a scăpat. S-a ridicat apoi un fuzan şi după 
el a fost lansat, al doilea şoim. Fazanul verjcu drept spre noi, 
când deodată, şoimul care nu iaai avea d «cât vreo câteva bătăi 
de aripi până să-1 prindă, a căzut In mijlocul tufişului ca secerat 
de un glonţ. 

Am ridicat privirea ta să-mi dau seama de pricina acestei 
slăbiciuni neaşteptate şi am văzut un vultur uriaş cWe zbura la 
vreo sută de metri deasupra mea. Şoimul ^"zărise şi el 
pesemne şi, simțindu-se, fără îndoială, ca un braconier faţă de 
un senior atât de puternic, se ascunsese în tufiş. Vulturul însă îşi 
continua drumul fără să-i pese de el. 

Am alergat spre locul unde se abătuse şoimul şi nu l-am 
găsit uşor pentru că se ascunsese într-o tufă unde tremura din 
tot trupul. L-am prins şi l-am scos eu sila din ascunzătoarea lui; 
avea însă ghearele atât de crispate, îneât nu se mai putu ţine 
cocoţat nici pe pumnul nici pe umărul meu. Aşa că am fost silit 
să-l culc pe braţ. Privea cu spaimă în jur, dar vulturul era 
departe şi cerul era gol. Atunci a sosit şi şoimarul care mi-a luat 
pasărea din mâini şi a liniştit-o. Din păcate însă. Numai după o 
jumătate de oră 1-a putut face să-şi reia zborul-abătându-se 
peste un fazan pe care însă 1-a scăpat. 


Cu tot acest incident neaşteptat, care, din pricina 
observaţiei morale pe care ne-o prilejuise, îmi păruse mai 
degrabă plăcut decât supărător, după două ore am prins totuşi 
încă trei fazani. 

'Ziua trecea şi noi mai aveam vreo treizeci de verste până 
să ajungem la Tormenşaia unde urma să-noptăm; mai mult 
chiar, mai aveam de urcat şi un munte enorm, apoi de coborit, 
ceea ce trebuia neapărat făcut pe lumină, aşa că am încetat 
vânătoarea. Le-am dat şoimarilor câteva ruble şi ne-am luat 
rămas bun de la ei, luând însă cu noi rodul muncii acelei zile, 
care avea să ne asigui-e hrana pentru tot restul drumului. 

Escorta ni s-a reînnoit dar Nurmat-Mat a rămas tot cu noi. 
A preluat comanda celor doisprezece cazaci, a trimis doi înainte, 
a lăsat doi în urmă şi cu ceilalţi ci. T a galopat în jurul 
tarantasului nostru. Era precauţi care se lua în general, când 
drumul nu era sigur. 

Ne-am inspectat şi noi arsenalul împuţinat cu o carabină 
cu gâonţ explozibil, dăruită lui Bagration, şi cu revolverul dăruit 
prinţului Kazar-Uţmiev. Ne-am schimbat încărcătura de alice cu 
una de gloanţe şi ara pornit. 

La poalele muntelui tarantasul a fost silit să o ia la pas. 
Ne-am schimbat atunci iar muniţia cu alice şi, însoţiţi de doi 
cazaci, am pornit pe marginea drumului. Rezultatul excursiei a 
fost un fazan şi un fel de potâr-niche. Dar un foc tras dintr-un loc 
inaccesibil şi un glonţ care s-a strecurat printre noi au fost o 
Invitaţie să ne întoarcem la tarantas şi să fim pregătiţi pentru 
orice. Totuşi nu s-a întâmplat nimic şi, cam după o oră am ajuns 
în vârful muntelui. Versantul, dincolo, era abrupt şi, aşa cum se 
întâmplă în anumite locuri de pe muntele Cenis, drumul, ca un 
şarpe imens, a început să se încolăcească de-a lungul coastei 
abrupte pe lingă care am coborât. Drumul era îngrozitor - deşi 
destul de larg, ca să poată trece două căruţe alături - însă 
orizontul era magnific. Coboram între două lanţuri ale 
Caucazului. Unul, în dreapta, cu poale împădurite, cu mijlocul 
golaş şi arid şi cu vârful înzăpezit, iar cel din stânga, mai scund, 
azuriu la poale şi aurit în vârf. Între ele o imensă vale, sau mai 
degrabă o câmpie. Era splendid. 

Numai că, privind drept în josul nostru, şi măsurând 
distanţa care ne separa de câmpie, nu puteam să nu simt la 
fiecare cotitură a drumului trecându-mă un fior. 


Cât despre vizitiu, parcă intrase dracul în el; de cum 
începuse eoborâşul stimulat şi de împuşcătura pe care o auzise, 
procedase după lăudabilul obicei al celor din tagma lui, şi 
minase caii într-un galop atât de înverşunat, încât cazacii din 
ariergardă rămăseseră cu mult în. Urmă - pe cei ce ne însoțeau 
îi întrecusem iar avangarda o ajunsesem şi o şi depăşisem. 
Zadarnic îi strigam, prin Kaiino, să potolească telegarii; nici nu 
ne răspundea, ba mai mult, îi biciuia şi mai tare menţinându-le 
goana şi chiar sporind-o. Cu toate acestea conducea ca un Nero, 
ţinând mijlocul drumului cu o precizie matematică. De altfel, în 
caz de accident ar fi trebuit să moară el de zece ori înaintea 
noastră. 

Această coborâre turbată, pe care ar fi trebuit s-o facem în 
două ore, a fost făcută numai în cincizeci de minute; ne 
apropiam de câmpie cu o iuţeală care n-avea seamăn decât în 
bucuria pe care o simţeam. In sfârşit, ne-am pomenit şi în fundul 
văii, având dinaintea noastră, în locul curbelor pe care le 
străbătusem, o linie lungă, dreaptă care ajungea până la 
primele case din Axas. 

Deodată însă, când” credeam că am scăpat de bucluc, 
vizitiul a început să-i strige lui Kaiino care sta alături de el: la 
frâul şi condu că eu ameţesc, ameţesc! 

Noi însă nu înţelegeam nimic din ce-i spunea, văzând doar 
o pantomimă dintre cele mai îngrijorătoare. Caii, în lec să facă 
un unghi obtuz, ca s-o ia pe linia dreaptă ce li se-ntindea în 
faţă,. Îşi continuau goana în diagonală urmând să ajungă drept 
într-un şanţ în care se cobora pe o pantă abruptă ca un 
acoperiş. Kaiino a luat frâui din rnâinile vizitiului, dar prea târziu. 
Îşi pierduse şi el capul. Ceea ce-a urmat s-a petrecut fulgerător. 
Vizitiul a dispărut primul; a alunecat sau mai degrabă s-a 
prăbuşit între cai. Kaiino, dimpotrivă, a fost proiectat în aer. 

Tarantasul întâlnise o stâncă. Stânca 1-a azvâiiit pe 
Moynet din căruţă, dar uşor, cochet, chiar pe un strat de iarbă 
udată de un firicel de apă. Cât despre mine, eu am avut şansa 
să mă agăţ în cădere cu amândouă mâinile de o creangă care 
m-a scos din tarantas cum scoţi cuțitul dintr-o teacă, lăsându- 
mă apoi să cad pe pământ în picioare. Cam asta a fost totul, iar 
Moynet se şi ridicase. Nu tot aşa stăteau lucrurile cu ceilalţi. 
Vizitiul a rămas sub picioarele cailor cu capul şi mâinile pline de 
sânge, iar Kalino avusese norocul să cadă pe o arătură, nepăţind 


mai nimic. Doar că era preocupat de un singur lucru: purător al 
ceasului meu, o bijuterie destul de prețioasă, confecţionată de 
Rudolfi, el trebuia să ştie, oricând ar fi fost întrebat; ce oră e. 
Numai că, din cochetărie, în loc să-l prindă la nasturele jiletcii, îi 
prinsese lanţul de redingotă. Or, în saltul spectaculos pe care-l 
făcuse, o creangă puternică şi elastică îi prinsese lanţul, trăsese 
ceasul din buzunar şi-l azvârlise naiba ştie unde. Agăţat de 
nasture mai rămăsese numai lanţul rupt, aşa că despre ceas nici 
nu mai putea fi vorba. Kalino era foarte stân-jenit. 

— Hai să-l ajutăm pe vizitiu mai întâi, i-am spus că de 
ceas o să vedem mai târziu. 

Kalino însă nu înţelegea cum un vizitiu putea avea 
întâietate faţă de un ceas; pentru el, dimpotrivă ceasul era pe 
primul loc şi apoi venea vizitiul. Eu am insistat totuşi, iar Moynet 
era deja la hăţurile cailor pe* care încerca să-i deshame. Dar, în 
Caucaz, caii sunt înhămaţi într-un fel cu totul aparte. Ceea ce la 
noi e curea, acolo r frânghie, iar locul verigii îl ţine nodul, aşa că 
am scos pumnalul şi am tăiat eu şleaurile. 

Atunci au sosit şi cazacii care văzuseră de departe tot ce 
făcusem şi păţisem. Totuşi, nedându-şi bine seama r Ce se 
întâmplase şLce meşteream, alergau într-ajutor. In orice caz au 
fost bine veniţi şi de mare ispravă, pentru că aveam într-adevăr 
nevoie de ei. Până la urmă, neputând scoate omul de sub cai, 
am reuşit să tragem caii de deasupra omului. Era rănit la cap şi 
la o mână. 

Apa de la izvor şi batistele noastre ne-au fost suficiente 
să-l oblojim, rănile nefiind de altfel prea grave. Şi în timp ce eu 
îl pansam pe vizitiu, Kalino căuta ceasul. 

După ce am terminat, mi^a venit să-l întreb ce-! Apucase 
şi l-am iscodit să văd ce-1 făcuse să dea drumu! Cailor în galop 
şi să nu mai răspundă strigătelor noastre. 

Mi-a răspuns că de-atunci simţise ceva la cap, dar ca 
instinctiv ţinuse caii pe mijlocul drumului sau, mai bine zis, ei se 
menţinuseră pe calea cea bună; Cel de Sus. A vrut ca până la 
poalele muntelui să nu se întâmple nimic. Dar odată ajunşi 
acolo, forţele l-au părăsit pe vizitiu şi el i-a strigat lui Kalino să ia 
hăţurile, că ameţeşte. 

Deci un răspuns clar, nouă nemairămânându-ne derât să-i 
mulţumim Celui de Sus pentru minunea prin care ne salvase. 


Dar numai pentru una, căci, în marea disperare a lui Kalino, 
ceasul nu a mai putut fi găsit. 

Celor doisprezece cazaci strânşi în jurul tarantasuâui 
nostru, nu le-a trebuit mult să-l pună din nou în rânduiaâă: 
suportase nemaipomenit şocul, ba părea gata să mai facă încă 
un salt de la o şi mâi mare înălţime. Am reînhămat caii care l-au 
tras în drum, iar noi ne-am suit din nou, vizitiul şi Kalino au urcat 
iarăşi pe capră dar schimbân-du-şi locurile între ei, astfel îneât 
să poată rnâna Kalino. Am lăsat ceasul unde-l azvârlise creanga 
şi ne-am aşternut, la drum. După un sfert de oră eram la Axos, 
noua Şumaka. 

Axosul, care avusese odinioară “treizeci şi cinci sau 
patruzeci de mii de suflete, mai avea azi doar trei-patru mii, aşa 
că nu mai făcea să ne oprim acolo. Am schimbat doar caii şi ne- 
am văzut de drum. La opt seara soseam în staţia Tormenşaia, 
unde ceea ce am văzut mai deosebit în camera ofițerului de 
poştă era o tapiserie întinsă pe perete, la capul patului său şi 
reprezentând-o pe Rebecca răpită de templierul Bois-Guilbert, 
după tabloul pictat de Coignet. La şapte dimineaţa o pornisem. 
Pe măsură ce înaintam reapărea vegetaţia şi un soare blând ne 
mângâia cu razele lui; străbăteam un drum dintre cele mai 
pitoreşti, într-o frumoasă zi de vară şi asta pe la mijlocul lui 
noiembrie. La ora unsprezece eram la o nouă staţie de poştă. 
Dar ce aveam să mai facem? Să ne culcăm acolo şi să trecem a 
doua zi prin Nuka fără să ne mai oprim? Sau să mergem să- 
noptăm la Nuka şi să ne oprim o zi la prinţul Tarkanov? 

Până la urmă mi-am convins tovarăşii de drum să ne 
culcării la Nuka, chiar dacă aveam să pornim a doua zi fără să-l 
mai vedem pe prinţul Tarkanov sau, numai după ce l-am văzut. 
Le-am poruncit vizitiilor să-şi continue drumul, cu toate că era 
târziu, şi să ne conducă la casa coroanei din Nuka. 

Aşa că tarantasul a pornit din nou în galop şi, într-un sfert 
de oră, după ce traversasem râuri, trecusem pâraie, văzând 
cum în dreapta şi în stânga noastră fug copacii, casele, morile, 
fabricile, ne-am angajat printre două garduri oprindu-ne în faţa 
unei clădiri cu ferestre sumbre şi fără lumină, cu poarta încuiată. 
Semn că n-aveam să ne bucurăm de o prea mare ospitalitate. 

Li 4 f XXÂX CASA COROANEI Vizitiul nostru a intrat într-o 
casă mai mare ce se afla în faţa celei care se. Anunta a fi 


locuinţa noastră, pentru a spune că oaspeţii sosiseră şi că 
cereau cheia. 

Eu interzisesem să mi se spună numele, temmdu-mă să 
nu-l alertez pe prinţ şi să-1 scol la o oră atât de nepotrivită, 
lucru care totuşi s-a întâmplat. 

Vizitiul a venit cu un nuker al prinţului, care nu dormea, 
având mai degrabă aerul de a veghea ca o santinelă, cu tot 
echipamentul pregătit: saşka şi pumnalul în stânga şi pistolul în 
dreapta. Ne-a întrebat văzându-ne armele, dacă erau încărcate 
şi cu ce, la care noi am răspuns că două erau cu plumbi mari şi 
trei cu gloanţe. 

Acest răspuns - fără să-mi dau seama de satisfacția pe 
care o produce - i-a făcut mare plăcere. 

— Foarte bine, foarte bine! A spus el de vreo două, trei ori. 

M-am înclinat şi eu aprobator, neavând nici un motiv să-l 
contrariez pe acest viteaz, care, în momentul în care stomacul 
îmi aducea aminte că există, m-a întrebat dacă am nevoie de 
ceva. 

Trei voci, în loc de una, au răspuns afirmativ. 

Atunci nukerul a ieşit să caute ceva pentru cină. In acest 
timp am vizitat noul domiciliu. Se compunea din cinci, şase 
camere în care însă nu se găsea nici o mobilă în afară de trei 
scânduri sprijinite pe două capre. In schimb erau o mulţime de 
nişe, în pereţi. Era pentru prima oară că întâlneam acest 
ornament arhitectural a cărui existenţă mi-o semnalase Dandre 
povestindu-mi de acel doctor care după ce se-ntorcea de la 
spital făcea câte o vizită fiecărei nişe, bând în fiecare din ele 
câte un punch. Din nefericire însă niciuna dintre nişele din casa 
noastră nu era astfel dotată. 

În lipsă de scaune ne-am aşezat toţi trei pe unul din 
„paturi" şi am aşteptat, promiţându-ne că a doua zi, dis-de- 
dimineaţă, vom pune să ni se înhame caii. Nefăcân-du-i prinţului 
decât o vizită de-o clipă. 

Servitorul, sau mai degrabă nukerul - e o mare deosebire 
între aceste două noţiuni - s-a întors aducând nişte peşte 
afumat, carne, vin şi votcă. 

Mâncam dârdâind de frig în timp ce sobele ni se înfundau 
cu buturugi care nu ardeau pentru că fuseseră tăiate în ziua 
aceea; cum însă, în toate împrejurările în care omul insistă, 
obstacolul cedează, a cedat şi acesta. 


În acest timp samovarul clocotea participând şi el cu 
aburul lui la încălzirea apartamentului. 

Până la urmă aceste încăperi goale şi neînsufleţite prind 
totuşi viaţă şi se populează. Bunăstarea care, după foame, 
oboseală şi frig, vine să se instaleze întotdeauna după ce ai 
mâncat, te-ai odihnit şi te-ai încălzit, alungă necazul de la 
început. Ceaiul, această licoare fierbinte care se bea cu toptanul 
în Rusia şi care pare făcut anume ca să încălzească membrele 
înţepenite de frig ale popoarelor nordice, nefiind venit din Orient 
decât în acest scop, contribuia substanţial la ameliorarea stării 
noastre fizice şi morale, făcându-ne să scoatem acele ah-uri şi 
eh-uri, precum şi întreaga suită de exclamaţii care nu dovedesc 
altceva decât că omul începe să-şi vină în fire exclamând, până 
la urmă satisfăcut: Aşa da, mai mergi" 

Totul, deci, mergea strună când am intrat în camei 
noastre găsind pe fiecare pat câte un covor de pi luminări în 
nişele zidurilor şi o căldură blinda şi mâng toare, pe care sobele 
o răspândeau în toate încăperile. 

Şi abia atunci ne-am amintit că pe drum văzusem, pe cât 
putusem distinge prin întuneric, case pierdute-n grădini imense, 
străzi mărginite de arbori superbi, ape curgătoare cu cascade 
naturale susurând vesele. 

— Nuka asta, îndrăznii eu să zic într-o vreme, pare în cele 
din urmă un ţinut nemaipomenit. 

— Da, vara, răspunse Moynet. 

Eram obişnuit cu răspunsul. Aceasta era obiecţia firii sale 
friguroase - vreau să aplic pentru a fi înţeles mai bine, acest 
epitet fizic la o trăsătură de caracter. 

— De câte ori aduceam elogii localităţilor prin care 
treceam. 

În timp ce noi ne bucuram de toată risipa ospitalităţii cu 
care fusese onorată o vizită atât de neaşteptată şi de nocturnă, 
nukerul a intrat în cameră şi ne-a întrebat dacă avem tot ce ne 
trebuie. 

— Totul, am răspuns eu, ne simţim aici ca în palatul lui 
Mahmud-Beg. 

— Nu ne mai lipseşte decât o baiaderă! A adăugat râzând 
şi Moynet. 

Nukerul “a cerut atunci să i se traducă ce spusese 
francezul şi Kalino i-o tradus. 


— Seiceas, a răspuns nukerul ieşind. N-am dat însă nici o 
atenţie acestui cuvânt bisilabic care, în rusă, şi prin extindere şi- 
n Caucaz, devenise ecoul oricărei cereri. Nukerul a ieşit şi noi 
ne-am aşezat fiecare la locul său. Moynet şi Kalino au luat 
camera cea mai mare, iar eu ra-am instalat în cea mai mică.,: 
Lsna tocmai răsărea şi-i vedeam razele bătându-mi în fereastră, 
parcă speriate de lumina din interior. În jurul casei era un balcon 
imens şi am ieşit să iau un aconto din peisajul de a doua zi. 

Spre marea mea surprindere am văzut. O santinelă 
plimbându-se pe sub ferestre. Nu putea fi pentru bagaje, pentru 
că fuseseră aduse înăuntru. Nu putea fi nici pentru gradul meu - 
amintiţi-vă că pe foaia mea de liberă trecere aveam rangul de 
general - deoarece la Nuka nu mi-l văzuse nimeni. Să mă fi 
făcut prizonier şi să fi fost arestat fără să-mi dau seama? Era 
lucrul cel mai puţin probabil. 

Or, cum aceasta îmi era singura nelinişte, puţin probabilă 
şi ea, am intrat în cameră, m-am culcat, am stins luminarea şi 
am adormit ca unul care n-aveam să-mi reproşez decât nişte 
articole despre ţarul Pavel şi pe care, de fapt, nu mi le 
reproşam. 

Adormisem de vreo zece-cincisprezece minute, poate, 
când am auzit cum mi se deschide uşa, zgomot care, oricât de 
uşor ar fi, mă trezeşte numaldecât. 

Am întors capul şi l-am văzut pe nukerul nostru conducând 
o femeie înfăşurată într-un voal mare tătar şi cu nişte ochi care, 
prin deschizătura voalului străluceau la lumina luminării, ca 
două diamante negre. 

— Baiadera, mi-a spus el. 

Mărturisesc că nu pricepeam nimicdin cele spuse. 

— Baiadera, îmi repetă el, baiadera! * Mi-am amintit 
ăâunci răspunsul lui Moynet la spusa mea că: („Suntem aici ca-n 
palatul lui Mahmud-Beg! Nu ne mai lipseşte decât o baiaderă"; 
frază la care nukerul spusese şi el: seiceas. 

Bravul nostru nuker luase cererea-n serios şi ne aducea cu 
toată iuţeala pe care o promitea seiceas-ul iui, singurul lucm 
care ne lipsea pentru a ne crede în palatul lui Mahmud-Beg sau 
în paradisul lui Mahomed. Dar nu eram eu, cel care ceruse 
baiadera şi deci nu aveam nici un drept asupra ei. 

l-am mulţumit totuşi nukerului şi am strigat cu toată 
puterea: 


— Cine vrea o baiaderă? 

— Eu, a răspuns glasul lui Kalino. 

— Atunci deschide uşa şi-ntindeţi braţele. Uşa din faţa 
mea s-a deschis şi a mea s-a închis. 

Dar braţele lui Kalino se deschiseseră oare cum se 
deschisese şi uşa? Probabil. Eu însă m-am întors cu faţa la 
perete şi am adormit din nou. 

. Spre ora unu am fost din nou trezit de un cântec de 
COCOŞ. 

Nimic neobişnuit într-asta, decât că acest cântec mi-a 
răsunat în urechi atât de aproape încât îmi venea să cred că 
pasărea era cocoţată în nişa de care se sprijinea căpă-tâiul 
patului meu. 

Am crezut că nukerul care avusese ideea să-mi aducă 
baiadera în cameră nu se gândise să dea afară cocoşul care, 
ţinând seama de singurătatea dinăuntru, s-o fi aciuat în 
încăpere, devenind principalul ei locatar; am privit aşadar" 
împrejur cu intenţia de a-1 descoperi pe acest vecin incomod. 
Dar după câte puteam să-mi dau seama, la lumina lunii, camera 
era absolut goală. Dacă în odaie ar fi fost dulapuri în loc de nişe, 
aş fi crezut că unul din cei doi prieteni ai mai mi-ar fi jucat festa 
închizân-du-mi un cocoş în vreunul din ele; numai că de data 
aceasta, presupunerea " mea se vedea mai improbabilă decât 
cea a arestării mele, era imposibilă. 

— Muntele de nisip, voi. tţ Atunci insă cântatul a răsunat 
din nou şi a fost petat la fiecare o sută de paşi pe o întindere 
nesfârşită până ce s-a pierdut în depărtare. 

Glasul venea de-afară, dar de foarte aproape de fereastra 
mea. 

să fi fost oare santinela mea, care dădea astfel dovadă de 
rigiditatea cu care-şi făcea datoria de paznic, şi acest strigăt, 
care se pierduse în depărtări, să fi fost oare răspunsul 
tovarăşilor săi care, ca oameni ai naturii ce erau, să fi considerat 
cocoşul ca pe un simbol al vigilenţei, semnalându-şi prezenţa 
prin cântatul lui? 

Fiecare din presupunerile mele ieşea însă tot mai mult din 
cercul posibilului. Pluteam în plin fantastic. 

Există anumite momente, anumite stări spirituale, când 
nimic nu ne apare aşa cum este, iar eu mă aflam într-o 
asemenea stare, şi, atunci m-am hotărât să aprofundez 


chestiunea. Am sărit din pat gata îmbrăcat —fel de a dormi 
care, cel puţin, are avantajul de a nu-ţi răpi spontaneitatea 
mişcărilor - şi am ieşit pe balcon. 

Straja mea era rezemată de un copac, înfăşurată în burcă 
şi cu căciula trasă pe ochi, nepărând câtuşi de puţin dispus să 
imite cântatul cocoşului. De altfel, cântatul parcă răsunase 
deasupra căpătâiului meu. Am ridicat atunci privirea spre un 
copac, crescut lângă casă$ şi întreg misterul s-a risipit. 
Cântărețul meu, care aveş o splendidă voce de bas, dormea, 
sau mai degrabă vegheal cocoţat în copac împreună cu tot 
haremul săuj Coteţele de găini nu se inventaseră încă la Nuka şi 
fiecare cocoş îşi alegea un copac din pădurea care umbrea 
casele, co-coţându-se-n el împreună cu găinile şi necoborând de 
acolo decât dimineaţa. 

Poate că citiseră şi fabula lui La Fontaine Vulpea şt 
strugurii şi se hotărâseră să facă pe strugurii verzi, ca să fie la 
adăpost. 

Locuitorii din Nuka sunt însă atât de obişnuiţi cu acest 
cântat, care pe mine mă trezise, că nici nu-l mai aud, cum de 
altfel nici locuitorii cartierului St. Denis sau' ai străzii St. Martin 
nu mai aud zgomotul trăsurilor. 

M-am întors înăuntru hotărât să fac ca ei. 

N-aş putea să spun însă. Că, după aceea, datorită hotărârii 
luate, n-am mai auzit cocoşul, ci doar că l-am auzit, fără să mă 
mai trezească. 

Dimineaţa, când am deschis ochii, într-o clipă a-m fost în 
picioare. In ceea ce priveşte apa, aceasta se găseşte în cascade. 
De la plecarea din Moscova, am constatat că acesta este lichidul 
căruia dormitoarele îi sunt antipatice. 

Absența apei şi lupta pe care a trebuit s-o dau în fiecare zi 
ca să mi-o procur a fost fără îndoiala, de la Moscova la Poţi, cu 
excepţia câtorva case, cel mai istotor lucru şi motivul unei 
continui disperări. Voi mai reveni de altfel asupra acestei 
chestiuni, neîncetând să-i previn pe cititorii mei dacă vreodată 
ar dori să facă un voiaj asemănător, în legătură cu anumite 
nevoi ale civilizaţiei noastre, absolut necunoscute în Rusia, cu 
excepţia marilor oraşe, şi chiar uneori şi acolo. 

În Spania, aveam un dicţionar! spaniol. Am căutat, în el şi 
am găsit cuvântul frigare, ceea ce ej-a acolo de ne-ţâ'ăsit în 
bucătării. E drept că acolo căutam obiectul şi nu cuvântul. 


Cum însă dicţionar rus nu aveam, îi invit pe coi ce ai 
fericirea să aibă unul, să caute în el cuvântul lighean. Şi chiar 
dacă-l găsesc, aceasta să nu-i împiedice ca în r-azul unei 
călătorii prin Rusia, să şi-l procure, printre obiectele neapărat 
necesare. 

Am găsit şi eu unul, totuşi, la prinţul Tumen; ligheanul şi 
cana din argint fuseseră scoase amândouă din cutia în care erau 
ţinute şi puse cu mare grijă pe masa mea. Atâta doar că-n cană 
nu era apă iar seara, când, înainte de culcare, b ceream, 
gazdele se făceau că nu mă înţeleg. A doua zi dimineaţa, când 
am insistat totuşi, un kalmuk a luat cana şi s-a hotărât să mi-o 
aducă plină cu apă din Volga. După cum vreo zece minute o 
aveam pe masă şi am economisit-o pe cât mi-a stat în putinţă 
ca să nu-i cev acelui om de treabă să mai facă vreo două trei 
drumuri de câte patru. Gânci sute de paşi, fiecare. 

Şi nu uitaţi că-n Rusia, cu excepţia Pelersburgului şi a 
Moscovei, nu există ape decât în râuri, iar în acestea, ta de pildă 
în Kurna, numai când se topesc zăpezile. Ceea ce bineînţeles, 
nu-i împiedică pe cartografi să le-nsem-neze pe hartă ca 
adevărate nuri. 

Aproape Sa fel stau lucrurile şi cu faimoasa Volga. În 
pofida celor trei mii şase sute de verste lungime şi trei, patru 
sau cinci lăţime, cât şi a celor şaptezeci şi două de guri de 
vărsare, e un fals fluviu pe care trebuie să-l sondezi la fiecare 
pas, pe care nu-te poţi hazarda noaptea de frica împotmolirii şi 
care pe niciunul dintre cele şaptezeci şi două de guri-nu poate 
purta un vas de şase sute de tone, de la Astrahan la Marea 
Caspică. 

De altfel cu fluviile Rusiei e ca şi ccivilizaţia: au întindere 
dar nu şi profunzime. 

S-a spus despre imperiul turc că nu era docil 'faţadă. Rusia 
nu-i decât suprafaţă. 

S-ar pu! Ea însă ca ruşii, confundând solul cu locuitorii să 
spună că nnt un ingrat, vorbind astfel despre o ţară, care ne 
primise atât de bine. Le răspund însă că m~.au primit locuitorii, 
nu ţara. Aşa că ruşilor le rămân îndatorat, nu Rusiei. Şi insist 
asupra diferenţei în favoarea oamenilor, care înţeleg foarte bine 
adevărul celor spuse aici, încât îşi fac educaţia în străinătate 
vorbind o limbă străină, ca şi cum a lor nu ar avea noţiunile 


necesare unei educaţii întinse până la retorică şi unei civilizaţii 
de confort şi de curăţenie. 

Ce-ar fi costat guvernul, care a poruncit ca în toate staţiile 
de poştă să existe două paturi de lemn, o masă, două taburete, 
un orologiu, dacă ar mai fi poruncit ca la acestea să se adauge o 
cană şi un lighean cu apă? Cinci sau şase ani după aceea ar fi 
putut introduce şi ştergarul; nu trebuie să cerem prea mult 
deodată. 

E drept însă, şi trebuie să o spun de dragul adevărului, că 
n-ar fi trebuit decât să-i fac un semn nukerului nostru - aflat la 
postul lui de la şase dimineaţa până la unsprezece seara, ca 
omul să-mi aducă imediat apă într-un ibric de aramă, de o 
încântătoare formă, având însă, din păcate, doar capacitatea a 
vreo patru sau cinci pahare. 

Felul de a te servi de acest ibric era următorul: în-tindeai 
mâinile, servitorul îţi turna şi le frecai sub robinetul astfel 
improvizat. Dacă aveai apoi şi batistă, te ştergeai cu ea, dacă 
nu, te lăsai să te usuci în mod natural. 

Şi acum o să mă întrebaţi: dar cu sistemul ăsta cum te 
speli pe faţă? 

lată ce fac oamenii simpli: iau apa în gură, o scuipă apoi în 
mâini şi cu ele se „spală" pe faţă, repetând operaţia până ce 
termină apa din gură. Cât despre şters, nici nu se gândesc; asta 
e treaba aerului; aşa fac ei. 

Dar lumea bună cum face? Lumea bună e foarte pudică şi 
se închide, sau se ascunde pentru a-şi face toaleta, aşa că n-aş 
şti să vă spun cum procedează. 

Dar străinii? 

Străinii aşteaptă ploaia. Şi când plouă, îşi scot pălăria şi 
ridică nasul. 

Şi acum, în ce chip aş putea aborda o altă chestiune? 
Pentru că am jurat să nu las nimic nespus. La naiba cu această 
falsă pudoare a cuvintelor, cum o numeşte Montai gne, pudoare 
care l-ar putea face pe cititorul ce-mi urmăreşte călătoria să 
arunce în orice moment volumul zicând: Ce nevoie am eu să 
aflu la ce latitudine sânt', când mie îmi trebuie să ştiu că la 
această latitudine n-o să găsesc nici lighean, nici."? 

Ei bine, cu tot citatul lui Montaigne, o să mă opresc totuşi 
puţin, reţinut de această vană pudoare a cuvintelor, care nu 1-a 
reţinut nici pe el, permițându-i să spună cum, după ce şi-a făcut 


un şnur de aur şi mătase ca să se spânzure, după ce şi-a scobit 
un smarald în care să pună otravă, după ce şi-a făcut o spadă cu 
tăişul încrustat cu aur ca să se înjunghie şi după ce şi-a pavato 
curte cu marmură şi porfir ca să se azvârle de sus, zdrobindu-se 
de dale. În cazul în care vreo revoltă îndreptată împo-trivă-i ar fi 
victorioasă, Elagaball, surprins fără niciunul din aceste mijloace 
de autodistrugere a fost silit; să se înăbușe în water-closet-ul 
epocii, cu buretele ctf care - Montaigne zice, nu eu - romanii se 
ştergeau ia fund. 

Ei, şi odată cuvântul folosit de către Montaigne, cred' că 
pot aborda acum şi eu chestiunea. tpar Nu există niciunul dintre 
cititorii mei din* Franţa care să nu aibă la căpătâiul patului, nu 
numai ca să-şi poate pune luminarea sau veioza pe ea când se 
culcă, ci şi-ntr-alt scop, o mică mobilă de formă nedeterminată, 
Heliogabal, sau Elagabal (Varius Avitus Bassianus, salutat de 
soldaţi sub numele de Marcus Aurelis Antonius), împărat roman; 
204-222 (N. red.) rotundă la unii, pătrată la "alţii, ca o măsuţă 
de lucru, ca o bibliotecă portativă de nuc, de acaju, de 
palisandru, de lămâi, de rădăcină de stejar, capricioasă, în i'ine, 
atât ca esenţă cât şi ca formă; de altfel cunoaşteţi mobila, nu-i 
aşa. Dragi cititori? 

Nu mă adresez vouă, frumoase cititoare; se-nţolege că 
dumneavoastră n-aveţi nevoie de o asemenea mobilă şi că. 
Clacă ea se găseşte totuşi în dormitoarele dumneavoastră, nu-i 
decât o mobilă de lux. Ei bine, această mobilă nu-i decât o cutie, 
un dulap, un scrin adeseori, după cum obiectul pe care-1 închide 
poate fi, dacă provine din faimoasele manufacturi de Sevres, 
splendid ca formă şi plin de ornamente. Această mobilă conţine 
o alta pe care o ascunde, dar datorită căreia puteţi avea un. 
Somn liniştit ştiind doar că-i acolo şi că nu trebuie decât să 
întinzi mâna ca s-o iei. 

Din păcate, această mobilă lipseşte cu desăvârşire în 
Rusia, atât cea exterioară cât şi cea interioară, şi, cum closetul 
cu apă lipseşte şi el de când Ecaterina a doua a avut nefericirea 
de a fi fost lovită de apopiexie în el, trebuie să mergi, indiferent 
de oră şi de vremea dc-afară, undeva unde să faci şi un studiu 
astronomico-meteorologic. 

Dar trebuie să spuneai că asta nu este din vina 
negustorilor de articole de fierărie din Moscova. Dughenele lor 
au grămezi de recipiente de cupru de o formă atât de 


îndoielnică, îneât eumpărând un samovar cu una dintre 
prietenele mele care locuieşte de cincisprezece ani în Rusia, am 
rugat-o să-l întrebe pe negustor ce erau vasele acelea şi la ce 
puteau servi. Ea 1-a întrebat ruseşte şi a început să râdă roşind 
un pic de răspunsul negustorului. Apoi, pentru că ea îşi păstra 
răspunsul doar pentru sine, i-am spus: 

— Ce-i cu tipul ăsta de cafetieră? 

— Nu pot să vă spun, mi-a răspuns ea; dar aş putea să vă 
sfătuiesc să vă cumpăraţi una. 

— Şi nu-mi puteţi spune cum îi zice? 

— Pot să scriu, cu condiţia ca d-voastră sa nu citiţi decât 
în lipsa mea, condiţie însă sine qua non. 

— Fie, scrieţi! 

— Daţi-mi un creion şi un sfert de foaie din albumul d- 
voastră. 

l-am rupt un sfert de coală din album şi i-am dat-o 
împicună cu un creion. 

Ea a scris ceva pe hârtie şi mi-a dat-o împăturită. Am pus- 
o intre două pagini albe din album, şi pe urmă, cum am alergat 
din magazin în magazin am uitat complet de hârtiuţă. Aşa că nu 
am cumpărat nici obiectul cu pricina. 

De-abia două luni" mai târziu, la Saratov, deschizând 
albumul la pagina unde pusesem hârtiuţă împăturită, am găsit- 
o, ara despăturit-o, fără însă să-mi dau seama ce conţine, uitând 
complet de incidentul din magazinul cu articole din fierărie. 

Pe ea scria: „sunt oale de noapte pentru voiaj; nu uita să- 
ţi cumperi una". 

Vai! Era prea târziu. La Saratov nu se mai. Vindeau. 

Înainte de a te îmbarca pentru o călătorie pe Nil sau de a 
te aventura prin deşert, este momentul să-ţi iaci provizii la Cairo 
sau la Alexandria. 

Zadarnic îşi apără ruşii propria civilizaţie; txistă o mare 
deosebire între civilizaţia lor şi cea a poporului * care, acum o 
sută de ani, nevoind să piardă un cuvânt din predicile lui 
Bourdaloue 2, foarte căutate şi fparte lungi, in- 1 Este vorba 
despre poporul francez (N. red.). 3 Louis Bourdaloue (1832- 
1704), predicator francez, foarte apreciat. 

Orato* venta, pentru a merge la biserică, obiecte de o 
formă diferită, este adevărat, dar pentru o trebuinţă 


asemănătoare celei pentru care le-au inventat şi ei ca să 
meargă liniştiţi de la Moscova la Astrahan. 

Citez această anecdotă pentru etimologiştii care cinci sute 
de ani, o mie sau două mii de ani încă vor căuta etimologia 
cuvintelor bourdaloue şi rambuteau |, aplicate unul unui vas, şi 
celălalt unei vespasiene. Primul le va fi ghidul care-i va conduce 
la celălalt. 

Dar prea ne-am îndepărtat de Nuka; să no reîntoarcem la 
ea, pentru că ar fi păcat sa o părăsim fără să văspun despre ea 
ceea ce voiam la începui. 


SPECIAL. IMAGE-image012. Jpg-REPLACE_ME XXX PRINŢUI; 

TARKANOV Nukerul aştepta să ne spună că prinţul Tarkanov 
regreta că nu fusese trezit în ajun, lăsându-ne să petrecem 
noaptea în cnâa coroanei. Voia ca din clipa aceea bagajele să ne 
fie duse la el, iar casa lui să fie casa noastră. Şi ne aştepta la 
ceai. 

Ara spus deja că locuinţa prinţului era în faţa casei 
coroanei, aşa că mutarea nu era nici lungă nici anevoioasă. Am 
început aşadar cu mutarea propriilor noastre persoane lăsând 
transportul bagajelor în grija nukerului şi a servitorilor. Intrarea 
în casa prinţului era dintre cele mai pitoreşti: poarta cea mare, 
aşezată pieziş pentru a permite o mai bună apărare, şi cea 
mică, tăiată în cea mare şi făcută în aşa fel îneât doar un singur 
om să poată trece prin deschiderea ei, vădeau precauţii luate 
pentru cazul unui eventual atac. 

Poarta dădea' într-o curte imensă, plantată eu platani 
uriaşi; la picioarele fiecăruia, tropotind, se aflau doi sau/trei cai 
gata înşeuaţi pentru a porni la luptă. Vreo două-»; zeci de esauli 
umblau printre cai cu burcile pe umăr, cili căciulile, pe o ureche, 
cu săbiile şi pumnalele în stâng4|' şi cu pistoalele în dreapta. 
Şeful acestor esauli, un om d$|. Vreo patruzeci de ani, scund dar 
bine făcut, vorbea cu uiijr copil de vreo doisprezece ani, 
îmbrăcat cu cercheză şi înari mat şi el cu un pumnal. 

Copilul avea un chip îneântător: recunoşteai în el tipul 
georgianului pur, cu părul negru crescut chiar de la coada 
sprâncenelor, ca cel al lui Antinous, sprâncenele şi genele 
negre, ochii catifelaţi, un nas drept, buze roşii, senzuale, şi dinţi 
splendizi, 

Zărindu-mă a venit direct la mine. 


— Nu-i aşa, mi-a spus el într-o excelentă franceză, că 
dumneavoastră sunteţi domnul Dumas? 

— Da, i-am răspuns eu. Şi dumneavoastră, nu-i aşa că 
sunteţi prinţul Ivan Tarkanov? 

Îl recunoscusem după portretul pe care mi-l făcuse 
Bagration. 

S-a întors apoi spre şeful esaulilor şi i-a şoptit*ceva alert în 
georgiană. 

— Aţi putea să-mi spuneţi, prinţe, ce i-aţi şoptit acestui 
ofiţer? 

— Desigur: i-am spus că v-am recunoscut după cum mi-aţi 
fost descris. Azi dimineaţă, când ni s-a comunicat că-n casa 
coroanei sunt oaspeţi, i-am zis tatălui meu: „Desigur, e domnul 
Alexandre Dumas". Fusesem anunţaţi că veţi sosi; numai că, 
deoarece eraţi în întârziere, ne temusem să nu fi apucat-o pe 
drumul spre Elisabetpol. 

Apoi, întorcându-se spre casă: 

— Tată, tată, i-a strigat el unui bărbat de vreo cincizeci de 
ani, bine legat, purtând uniformă de colonel rus; tată, e domnul 
Alexandre Dumas! 

Ofiţerul a dat din cap şi s-a îndreptat spre scara ce dădea 
în curte. 

— Îmi permiteti să-mi îmbrăţişez tânăra gazdă care mă 
primeşte atât de cordial? L-am întrebat pe copil. 

— Desigur, mi-a răspuns, sărindu-mi de gât. 

— N-am citit încă nimic de dumneavoastră, pentru că sunt 
un leneş, dar acum, că vă cunosc, o să citesc tot ce aţi scris. 

În acest timp, tatăl său a coborât în curte şi s-a apropiat 
de noi. ° 

Ivan 1-a întâmpinat sărind şi bătând din palme în semn de 
mare bucurie. 

— Ei bine, îţi spuneam eu, tată, că-i domnul Alexandre 
Dumas! El e şi o să stea optzile la noi. 

Copilul mi-a tradus ultimele cuvinte iar eu am surâs. 

— O să plecăm în seara asta, printe, i-am spus eu, sau cel 
târziu mâine dimineaţă. 

— Ah! În seara asta dacă-i posibil, a zis Moynet. 

— Mai întâi n-o să vă lăsăm să plecaţi în seara asta, 
pentru că nu vrem să fiţi măcelăriți de lesghini. Lai' mâine, o să 
vedem. 


L-am salutat pe tatăl băiatului, care mi-a răspuns îrtl 
ruseşte. 

— Tata nu vorbeşte franţuzeşte, mi-a spus copilul, dar o iă 
vă servesc eu de interpret. Tata vă spune că sunteţi binevenit 
sub acoperişul nostru, iar eu îi răspund în locul dumneavoastră 
că acceptaţi ospitalitatea pe care v-o oferă. Demetrius spune că 
aveţi puşti foarte frumoase. Şi mie îmi plac armele. O să mi le 
arătaţi, nu-i aşa? 

— Cu cea mai mare plăcere, prinţe. 

— Haideţi să urcăm; ceaiul vă aşteaptă. 

l-a spus în georgiană două cuvinte tatălui său care ne-a 
arătat drumul silindu-se să ne facă să trecem înaintea lui. Am 
ajuns la scară. La dreapta şi la stinsa scării se întindea o galerie 
deschisă. 

— lată camera acestor domni, a spus copilul; a dunir-; * 
neavoastră e sus: iar bagajele vă vor fi puse într-o ă treia, ca să 
nu vă incomodeze. Treceţi, deci, în faţă, pentru că tata n-o să v- 
o ia înainte niciodată. Am trecut aşadar, am urcat scara şi m-am 
pomenit în balcon. Copilul a fugit înaintea noastră pentru a ne 
deschide uşa salonului. 

— Acum, a spus el saiutându-ne, sunteţi la 
dumneavoastră acasă. 

Totul era spus cu o turnură a frazelor pe care încerc s-o 
păstrez şi cu un galicism de necrezut la un copil născut ia o mie 
cinci sute de leghe de Paris, în Persia, într-un co) al Şirvanului şi 
care nu-şi părăsise niciodată până atunci ţara de baştină. 

Ne-am aşezat apoi la o masă pe care fierbea samovarul. 
Bându-ne paharul de ceai - cred că am spus deja că în Rusia, şi 
prin urmare şi-n ţările dependente de ea. Ceaiul se bea din 
pahare; numai femeile au dreptul la ceaşcă - deci, bându-ne 
paharul de ceai, i-am mulţumit prinţului şi i-am adresat şi câteva 
întrebări de politeţe. Copilul îmi traducea cuvintele, pe măsură 
ce le rosteam, eu o uşurinţă nemaipomenită, ca şi cum toată 
viaţa lui ar fi făcut pe interpretul. 

Deodată mi-am adus aminte de santinela din timpul 
nopţii. 

— Apropo, i-am spus prinţului Ivan. Ne-aţi pus santinelă 
azi noapte la poartă de teamă să n-o ştergem? 

— Nu, a răspuns tânărul rizând - nu mai îndrăznesc să-i 
spun copil - era pusă acolo ca să vă păzească. 


— Cum să ne păzească? Eram ameninţaţi? 

— Da şi nu. Am fost preveniţi că lesghinii vor să dea un 
atac la fabrica de mătase din Nuka şi au mai adăugat. 

— Cine a făcut asta? 

— Spionii noştri. Avem şi noi spioni la ei, cum au şi ei la 
noi. _ 

— Şi ce-au mai adăugat? Intrebai eu. 

— Că le-ar fi picat bine să mă prindă şi pe mine. Tata le-a 
făcut destul rău: le-a tăiat cu mâna lui vreo treizeci de capete. 
La al douăzeci şi doilea ţarul iSTicolae i-* îrimis un inel. 

— Papa, arată-i inelul domnului Dumas J Î09 

Ultimele vorbe au fost spuse în georgiana. Colonelul s-a 
ridicat surâzând şi a ieşit. Părea fericit, bătrânul leu, să asculte 
de această tânără voce, şi de acele buze atât de fragede. 

— Cum! Şi chiar vor bandiții să vă răpească, prinţe? 

— Se pare că da, a răspuns prinţul. 

— Şi să vă taie căpşorul acesta încântător, ca represalii? 

Am luat copilul de după gât îmbrăţişându-l din toată 
inima, tremurând la gândul pe eare-1 rostisem. 

— Oh! Să-mi taie capul! Nu-s chiar atât de proşti. Le-ar 
conveni mai mult o sumă mare de bani drept răscumpărare, 
pentru că ei ştiu că, dacă m-ar putea răpi, tata, care mă iubeşte 
atât de mult, şi-ar vinde pentru mine, ca să mă răscumpere, şi 
ultimul nasture de la uniformă. Dar să ştiţi că nujesghinii au 
obiceiul să taie capetele, ci oecenii. 

— Dar atunci ce taie lesghinii? Căci e cu neputinţă să nu 
taie ceva. 

— Ei taie mâna dreaptă. 

— Aa! Foarte bine. Şi ce fac cu mâinile pe care le taie? 

— Le bat în cuie pe la porţile lor. Cel ce are mai multe 
rrrâini, se bucură de cea mai mare consideraţie în aulul său» 

— Îl pun primar? 

— Ce numiţi dumneavoastră primar? 

— Un fel de judecător. 4 

— Întocmai. 

Colonelul a intrat aducând inelul. Era o montură de patru 
diamante foarte frumoase, având la mijloc blazonul ţarului. 

— Când o să, tai şi eu trei capete, a spus prinţişorul,. cu 
acelaşi ton cu care ar fi spus „când voi culege trei alune", tata a 
promis că mi-l va da mie. 


— Mai bine aşteptaţi până ce tăiaţi douăzeci şi două, 
prinţe, şi scrieţi-i atunci ţarului Alexandru; o să vă trimită şi el 
un inel ca cel pe care i 1-a trimis ţarul Nicolae tatălui 
dumneavoastră; şi o sa aveţi două în familie. 

— Oh! Cine ştie, a răspuns copilul cu aceeaşi nepăsare cu 
care rostise şi celelalte vorbe; cine ştie dacă eu o să am aceleaşi 
ocazii. Din zi în zi lupta-i tot mai puţin aspră fiindcă, pe zi ce 
trece, tot mai multe sate se supun. Aşa că o să mă mulţumesc 
doar cu trei capete. Şi sunt sigur că voi ucide trei lesghini în 
viaţa mea. Cine n-a ucis trei lesghini? 

— Eu, de exemplu! 

— Oh! Dar dumneavoastră nu sunteţi de aici şi chestiunea 
aceasta nu vă priveşte. lată, cel cu care vorbeam când aţi intrat 
în curte, e la al unsprezecelea cap şi crede că, dacă n-au minţit 
spionii, îşi va completa duzina peste vreo trei patru zile. Are şi 
crucea Sf. Gheorghe, ca şi tata. Şi eu o voi avea într-o zi. 

Ochii copilului scânteiară. 

La vârsta acestui prinţişor, ameninţat să fie răpit în orice 
clipă de bandiți, şi care vorbea de tăierea capetelor ca despre 
cel mai firesc lucru din lume, copiii noştri se joacă cu păpuşi, 
căutând adăpost în poalele mamei când li se povesteşte de 
bau-bau. 

E adevărat că acestor copii li se pune pumnalul la brâu la 
vasta când alor noştri li se taie bucăţelele-n farfurie de frică să 
nu atingă cuțitul. 

L-am văzut pe fiul prinţului Mellikov cu o căciulă albă mai 
mare ca el, într-un costum cerkez ireproşabil, cu cartuşe şi 
gloanţe pe piept, iar la centură cu un pumnal care tăia ca 
briciul. 

Nu avea încă doi ani şi-şi scotea pumnalul ca să arate 
lama ce purta pe ea pecetea faimosului Murtazal, al cărui nume 
îl pronunţa cu mare mândrie. 

O mamă franţuzoaică ar fi leşinat văzând o astfel de armă 
în manile unui bebeluş, care abia zicea tată şi mamă. 

Prinţesa Mellikov surâdea şi îi spunea: 

— Arată-ţi pumnalul, Yorghi. 

Aşa că, vedeţi, la zece ani, aceşti copii sunt nişte 
adevăraţi bărbaţi. 


Revin însă la lesghini. Prinţul îmi spunea că în Nuka erau 
vreo doisprezece inşi cărora le lipsea mâna dreaptă, tot aşa cum 
celor trei dervişi din O mie şi una de nopţi le lipsea ochiul drept. 

Pentru un lesghin mâna stângă nu contează, decât, poate, 
dacă are ghinionul să întâlnească un duşman ciung de cea 
dreaptă. 

Lesghinii au descins odată la Şilda şi au atacat casa 
şefului de district, Dodaev. Acesta avea un secretar armean 
numit Sukiazov-Efrem. În toiul luptei, nădăjduind să se salveze 
prin viclenia aceasta, a căzut ca şi cmd ar fi fost mort. Un 
lesghin, în toiul nopţii, s-a lovit de corpul lui şi, recunoscând în el 
un duşman, i-a tăiat mâna stângă. Armeanul a avut, n-aş zice 
curajul, ci forţa, de a nu scoate nici un strigăt. Din nenorocire 
tasă, odată ieşit la lumină, lesghinul şi-a dat seama de eroare: 
mâna pe care o tăâase era mai degrabă un semn de ruşine 
decât de biruinţă. S-a întors atunci şi i-a tăiat nenorocitului 
secretar şi mâna dreaptă. 

Sukiazov-Efrem a supravieţuit însă acestei duble amputări 
şi azi e şef de poliţie la Telavi. 

Când prinţişorul şi-a terminat povestea, a intrat un bărbat 
înalt, slab şi palid. Prinţul Tarkanov 1-a primit cu afabilitatea cu 
care primeşti un om de-al casei. 

l-am făcut un semn întrebător cu capul lui Ivan care a 
priceput numaidecât ce voiam. 

— E Mârza-Ali, mi-a spus el, un tătar interpret al tatălui 
meu. Vă plac poveştile, nu-i aşa? 

— Mai ales când le povesteşti dumneata, draga prinţe. 

— Ei bine, întrebaţi-l atunci de ce tremură, într-adevăr, 
remarcasem că atunci când Mârza-Ali i-a dat mâna prinţului, 
aceasta îi tremura vizibil. 

— Vorbeşte franţuzeşte? L-am întrebat pe Ivan. 

— Nu. 

— Atunci cum să-l întreb? 

— O să vă traduc eu întrebarea. 

— Şi răspunsul? 

— Şi răspunsul. 

— Cu condiţia aceasta accept. 

— Bun! Luaţi-vă creionul şi notesul. 

— E vorba de un întreg roman? 


— Nu, o povestire doar. Nu-i aşa Mârza-Ali T Tătarul s-a 
întors atunci şi, privkidu-1 pe copil cu un surâs trist, i-a adresat 
şi el câteva cuvinte ca să-şi dea seama ce vorbise cu mine într-o 
limbă străină. 

Copilul i-a explicat dorinţa mea sau mai degrabă ce-mi 
sugerase el să-1 întreb în legătură eu tremurul mâinii. 

Tătarul a” ascultat şi, fără să mai pună vreo întrebare, 
fără perifraze şi fără preambul, a început să povestească de ce 
tremura: Generalul Rosen asedia Guimry, patria lui Şamil. Am 
mai povestit de altfel despre blocadă şi despre asediul acestui 
oraş la începutul cărţii. Baronul Rosen avea treizeci şi şase de 
mii de oameni; Kasi-Mullah avea doar patru sute. Blocada a 
durat trei săptămâni şi asaltul douăsprezece ore. 

— Kasi-Mullah şi cei patru sute de oameni ai lui au fost 
ucişi. Doar Şamil a scăpat într-un mod miraculos. Şi am mai 
spus că influenţa să-asupra muntenilor datează de atunci. 

Istoria noastră se petrece pe când Guimry nu fusese 
cucerit ci pe când era doar asediat. Kasi-Mullah, care avea un 
caracter jovial, i-a cerut generalului Rosen să-i dea voie să 
treacă prin blocadă pentru un pelerinaj pe care făgăduise să-l 
facă la Mecca. 

Generalul Rosen i-a răspuns că cererea'-l depăşea, dar că 
se putea adresa prinţului Paskievici, locotenentul imperial în 
Caucaz. 

A doua zi un nou mesaj de la Kasi-Mullah, prin care întreba 
dacă, în cazul în care ar obţine această permisiune, i s-ar da 
voie să fie însoţit de o escortă. 

A treia zi un alt mesaj. 

De data aceasta întreba dacă, în cazul că escorta se va 
ridica la numărul de cincizeci de mii de oameni, ea va fi hrănită 
şi încartiruită pe socoteala generalului rus. 

Generalul Rosen, fără să înţeleagă nici scopul şi nici 
subtilitatea glumei, a început totuşi să-şi dea seama că Kasi- 
Mullah râdea de el. Totuşi i 1-a trimis pe tălmaciul său, Mârza- 
Ali, ca să-i spună acestuia exact, ce dorea „de fapt. ° _ 

Mârza-Ali era musulman sunit şi a fost introdusla Kasi- 
Mullah, căruia i-a expus dorinţa generalului Rosen. Fără să-i 
răspundă, Kasi-Mullah a chemat doi călăi pe care i-a aşezat, cu 
câte o secure în mână, pe unul la dreapta* şi pe Ritul la stânga 
lui Mârza-Ali, a deschis apoi Coranul şi a pus să i se citească acel 


capitol din lege în care se + spune că orice musulman, care va 
ridica armele împotriva altui musulman, va fi pedepsit cu 
moartea. 

Or. Acesta era fără îndoială cazul lui Mârza-Ali, care-l 
servea pe generalul creştin, Rosen, împotriva profetului Kasi- 
Mullah. Şi omul a început numaidecât să tremure şi să-şi apere 
capul prin cele mai iscusite argumente pe care le-a putut găsi 
atunci. Era, zicea el, un biet tătar care nu putea sluji pe cine 
voia, ci pe cel în mâinile căruia îi fusese pusă soarta. Căzuse în 
mâinile ruşilor şi, neavând încotro, îi slujea pe aceştia. 

Kasi-Mullah nu răspundea nimic, dar, de bună seamă că 
argumentele lui Aii trebuie să-i fi părut fără temei căci, pe 
măsură ce trecea vremea, încrunta tot mai mult din sprâncene, 
şi cu cât se încrunta mai mult, cu atât Aii tremura mai tare. 

Elocvenţa lui Aii a crescut şi mai mult iar pledoaria lui a 
durat un sfert de oră. După aceea, Kasi-Mullah a găsit. Că-1 
pedepsise destul şi, i-a spus nenorocitului tălmaci că de data 
aceasta îl ierta, numai să aibă grijă să nu-i mai apară niciodată 
în faţă. 

În cele din urmă Mârza-Ali a plătit totul doar cu frica, 
numai că aceasta fusese atât de mare că tremurul de care 
fusese cuprins la încruntatul sprâncenelor acelui Jupiter 
caucazian i-a rămas în trup pentru totdeauna. Aşa că era o 
fericire pentru Ivan să-i ceară să-şi spună povestea, ne-lăsând 
să-i scape o ocazie ca aceea în care emoţiile se în-noiau şi 
tremurul bietului Mârza-Ali devenea de două ori mai puternic. 

Ne băusem ceaiul şi se spuseseră şi două poveşti. Îi 
datoram o recompensă excelentului meu tălmaci şi, i-am oferit 
nu numai posibilitatea de a-mi vedea puştile, ci şi de a le 
încerca în curte. 

Atunci a redevenit copil; a sărit în sus de bucurie, a bătut 
din palme şi a coborât scările în fugă. Din cele şase puşti pe 
care le luasem cu mine, nu-mi mai rămăseseră decât patru, 
celelalte două fiind schimbate sau dăruite Două erau puşti 
simple, cu două focuri: una făcută la Zaoue, la Marsilia, şi 
cealaltă la Perrin-Lepage. Ceâelalte două erau arme excelente, 
de fabricaţie Devisrne. Una dintre acestea, de care mă foloseam 
de mai bine de douăzeci de ani, era una din primele puşti de 
tipul Lefau-eheux pe -care le făcuse Devisme. Cealaltă era o 


carabină asemănătoare cu cea dăruită lui Gerard, ucigaşul leilor, 
de redacţia „Jurnalului Vânătorilor". 

Bătaia carabinei e uluitoare iar precizia admirabilă. 

Dar atât cara'"binele cât şi puştile cu două focuri îi erau 
cunoscute tânărului prinţ. Ceea ce nu ştia el şi ceea ce 1-a uluit 
şi 1-a entuziasmat, a fost puşca ce se încărca prin culasă. 

Cu neobişnuita-i inteligenţă, a înţeles pe loc mecanismul 
basculei şi fabricarea cartuşului. Ceea ce era curios, era că 
asculta demonstraţia sprijinit de un cerb uriaş, eare-i aparţinea 
şi care părea şi el interesat de spusele mele, în timp ce un 
berbec enorm, negru, culcat la vreo patru paşi de acolo, mai 
puţin curios decât cerbul, părea că nu acordă decât un interes 
secundar conversaţiei noastre, mulţumindu-se să ridice din timp 
în timp capul şi să ne privească dispreţuitor. 

De teamă să nu i se întâmple vreun accident prinţului, am 
vrut să încerc înaintea lui funcţionarea armei cu basculă. Am 
pus o scmdură, sau mai degrabă o grindă, în fundul curţii unde 
stăteajn. Am introdus apoi cele două cartuşe cu glonţ în cele 
două ţevi, am basculat minerul $i, promiţându-mi să trag cu 
coada ochiului Ja Saltul pe care aveau să-l facă cerbul şi 
berbecul, am tras. 

Spre mirarea mea, niciunul dintre cele doua animate nu a 
făcut vreo mişcare." Erau de multă vreme obişnuite < u focurile 
de armă, şi, dacă şi-ar fi dat puţin silinţa <a-şi completeze 
educaţia războinică, ar fi putut să bată H>ba şi să tragă cu 
pistolul ca iepurii de prin Miciim. 

In timp ce le admiram curajul, Ivan ţipa de bucurie; a 
alergat la grindă; un glonţ o ştirbise şi celălalt o nimerise în plin. 

— Şi eu! Şi eu! A strigat apoi el. 

Avea dreptate şi i-am dat cartuşele lăsându-l să-şi încarce 
singur puşca. 

A făcut-o nu numai fără greş dar şi fără nici un pie de 
ezitare. A fost destul să vadă o singură dată cum făcusem 
pentru a mă imita întocmai. 

Insă, de îndată ce puşca a fost încărcată, a căutat un 
punct de sprijin. L-am sfătuit să nu mai tragă astfel, dar nu m-a 
ascultat. Orientalii trag bine dar numai cu acoastă condiţie. Şi a 
găsit un butoi - se găseau de toate în curtea aceea - şi. S-a 
sprijinit de el. Cu tot sprijinul însă, cele două lovituri au trecut 


una pe la dreapta, alta pe la stânga grinzii, scrijelind-o numai, 
fără s-o nimerească. 

A roşit de necaz. 

— Mai pot trage încă o dată? Mă întrebă el. 

— Bineînţeles! De câte ori doriţi: cartuşele şi puşca vă 
stau la dispoziţie. Numai permiteţi-mi să vă pun un reper pe 
ţintă; n-aţi nimerit pentru că nu aţi avut un asemenea reper. 

— Da! Spuneţi asta ca să mă consolaţi. 

— Nu, spun aşa pentru că ăsta-i adevărul.: 

— Dar d-voastră cum aţi nimerit fără reper? 

— Pentru că mi-am făcut unul. 


— Care? 
R- Un cui de-abia vizibil, dar pe Care eu îl zăresc. 
— İl văd şi eu. 


— Ei bine, de cuiul acela o să vă agăţ o hârtie şi atunci vă 
garantez că cel puţin cu un glonţ veţi nimeri grinda. 

A dat din cap cu îndoială, după cele întâmplate. In timp ce 
scotea apoi de pe ţevi cele două cartuşe ca să pună altele, m- 
am dus să pun pe grindă o bucăţică de hârtie rotundă de 
mărimea palmei. După aceea m-am îndepărtat la zece paşi 
strigându-i: 

— Trageţi! 

El a îngenunchiat din nou, s-a sprijinit iar de butoi, a ochit 
îndelung şi a tras. 

Glonţul a nimerit din plin grinda în linie dreaptă la şase 
centimetri deasupra hârtiei. 

— Bravo! l-am strigat, numai că, trăgând, aţi basculat 
puţin puşca. 

— Da, a spus el, aşa-i, dar de data asta o să fiu mâi atent. 

— şi când vă spuneam! Am exclamat eu. 

— Am nimerit? A întrebat plin de speranţă. 

— In plin. Veniţi să vedeţi. Azvârli puşca şi veni în fugă. 

N-o să uit niciodată chipul frumos, copilăresc până atunci, 
luând deodată expresia virilităţii sub dogoarea orgoliului. 

S-a întors apoi spre prinţul care, din balcon, urmărise 
scena până în cele mai mici detalii. Y 

— Ei bine, tată, i-a strigat, acum poţi să mă laşi să merg 
cu tine în campanie, că ştiu să trag cu puşca. 


— Şi cam peste vreo trei, patru luni, dragă prinţe, i-am 
spus, o să primiţi de la Paris, pentru ziua când veţi pleca în 
campanie, o puşcă întocmai ca aceasta. 

Copilul mi-a întins mâna. 

— Într-adevăr o să primesc? 

— Pe cuvântul meu de onoare. 

— Vă iubeam înainte de a vă cunoaşte, mi-a spus el, dai, " 
acum de când vă cunosc, vă iubesc şi mai mult. 

Şi mi-a sărit de gât. 

Sărmane copil drag! Sigur că vei avea puşca; fie ca ea să- 
ţi poarte noroc! 

XXXI NUKA - STRĂZILE, LESGHINII, BAZARUL; GIUVAERGIII, 
ŞELARII, PALATUL HANILOR După dejun, l-am întrebat pe tânărul 
prinţ dacă putea să-mi arate oraşul şi, mai ales, bazarul. 

EI, la rându-i, i-a cerut din priviri permisiunea tatălui, care- 
i îngădui dând din cap. 

Era o neţărmurită simpatie între aceste două nobile 
creaturi. Ţineau, şi se simţea asta, enorm unul la celălalt. Atâta 
doar că tatăl i-a dat o poruncă lui Nicolai. Nicolai era esaulul 
prinţului - şi patru nukeri, în afară de el şi-au strâns centurile, şi- 
au aranjat pumnalele, şi-au tras căciulile pe urechi, pregătindu- 
se să ne însoţească. Tânărul prinţ, în afara pumnalului, şi-a mai 
luat un pistol, s-a uitat dacă-i bine încărcat, şi 1-a pus la 
cingătoare. 

Cei doisprezece sau cincisprezece esauli, conduşi tot 
timpul de şeful lor Badridze, au schimbat câteva vorbe intre ei şi 
Badridze i-a spus prinţului Tarkanov că fiul hău putea ieşi liniştit. 

De două nopţi stătea la pândă cu oamenii lui în pădurile 
din jurul Nukăi şi nu văzuse nimic. < 

De altfel era puţin probabil ca lesghinii să atace în pâină zi 
un oraş de douăsprezece până la paisprezece mii de suflete. 

Au ieşit. Nicolai mergea primul, ia zece paşi înaintea 
noastră; după aceea veneam noi - prinţul, Moynet, Ka-Jino şi eu 
- iar şirul se încheia cu cei patru nukeri. 

Eram ca un fel de armată, imposibil de atacat, având şi 
ariergardă şi avangardă, iar siguranţa pe care ne-o dădea 
această situaţie strategică ne permitea să examinăm oraşul pe 
îndelete. Era de fapt un sat încântător, pe care-l puteai 
înconjura în două-trei ore. În afară de casele din centru, de pe 
străzile comerciale, fiecare locuinţă îşi avea împrejmuirea ei, 


arborii şi izvorul propriu. Multe din aceste izvoare se revărsau 
susurând pe sub garduri de-a curmezişul drumului. 

Prinţul locuia cam la marginea oraşului, de unde şi 
precauţiile pe care fusese silit să şi le ia. 

Am făcut aproape o verstă înainte de; ajunge pe strada 
principală., care era de fapt albia unui pârâu adânc de două 
degete ce curgea pe prundiş. Pe această stradă se putea merge 
în trei chipuri: pe un fel de trotuar care se-ntindea de-o parte şi 
de alta a ei, dar pe care nu puteau merge decât caprele şi 
acrobaţii; sărind din piatră-n pia-tră asemenea codobaturii sau, 
în sfârşit. Mergând curajos prin mijlocul apei. Acesta era modul 
cel mrii obişnuit în care o străbăteau cei dedaţi cu ea, cei 
delicaţi. Nd de ales între celelalte două posibilităţi. 

Odată trecut de stradă, pârâul o lua printre doi.; maluri 
destul de înalte. De-a lungul malului sting se. Inşiruiau case cu 
temelia scăldată de ape. lar cel drept alcătuia un bulevard! 
ridicat, plin cu prăvălii. Cele două maluri erau acoperite de 
arbori care, unindu-şi frunzişul, formau o boltă pesie apa 
susurândă. De pe un mal pe celălalt r>e trecea pe nişte punți 
făcute din seânduri alăturate sau din arbori doborâţi de pe o 
parte pe cealaltă şi de pe care nu se curăţaseră decât crengile 
care împiedicau mersul, cele-" lal'e continuând să creascăân 
voie de-a lungul copacului care mai păstra rădăcini nelăiate. 

Undeva, în depărtare, erau munţii abrupți, prăpăstioşi, 
pitoreşti alcătuind un decor cum numai natura e în stare să 
zămislească. 

N-am văzut niciodată ceva mai îneântător decât acest 
peisaj care, în proporţii mai grandioase, aducea puţin cu cel din 
Kislar. 

În fine, ajungeai şi la bazar luând-o brusc la stânga, pe o 
panfă, sau mai degrabă pe o scară grosolană pe care nu trecuse 
niciodată vreun vehicul. 

Acolo era o mulţime compactă de trecători, de curioşi, de 
cumpărători şi de vânzători. În afara negustorilor cu prăvălii, 
care mărgineau de ambele părţi strada, în aceste cotloane atât 
de mizerabile şi pitoreşti ale Orientului, mai existau, dacă-i 
puteam numi astfel, negustori clandestini care umblau de coio- 
colo, fiecare vânzând doar lucruri de un singur fel. Unii săbii, 
pumnale sau pistoale şi puşti de Kuba, alţii covoare de Şumaka, 
unii mătăsuri nepielucrate şi chiar brute, aduse de la munte. 


Printre toţi aceşti negustori fantezişti circulau lesghinii cu nişte 
panere mari, pline de bucăţi de stofă făcută în casă de femeile 
lor. Aceste stofe, de culoare albă, sau gălbuie, sunt cele mai 
preţuite în Caueaz, fiind foarte rezistente şi nelăsându-se 
sfâşiate de spinii pe care mai degrabă îi smulg decât să se lase 
rupte de ei. Fiecare bucată din această stofă, din care se poate 
face o cercheză şi un pantalon pentru un bărbat de talie 
potrivită, se vinde cu şase până la douăsprezece ruble, adică cu 
douăzeci şi opt până la patruzeci* şi opt de franci, după calitate. 
Aceste postavuri sunt impermeabile şi, cu toată supleţea lor, par 
mai degrabă tricotaje decât ţesături. Apa curge pe ele fără a le 
pătrunde. 

Am cumpărat două bucăţi de astfel de stofă gândin-du-mă 
că negustorii noştri din Louviers şi Elbouf ar putea câştiga ceva 
studiindu-le. 

In contrast cu negustorii ambulanți, care-şi strigă marfa, 
negustorii cu dughene, orice ar vinde, stau jos, gravi, 
aşteptându-şi clientela, fără a-şi da câtuşi de puţin osteneala s-o 
reţină sau s-o atragă. Niciunul dintre aceşti negustori 
dispreţuitori nu par să aibă chef de a vinde ceva. „lată-mi marfa: 
luaţi-o, plătiţi-o şi căraţi-vă cu ea. Dacă vă convine, dacă nu, 
vedeţi-vă de drum. Eu pot foarte bine trăi fără dumneavoastră, 
iar dacă deschid totuşi o prăvălie la stradă, e ca săamo 
privelişte cu aer şi soare şi ca să-mi pot fuma liniştit pipa 
uitându-mă la trecători". 

Nu spun ei aşa ceva, dar asta li se poate citi pe chip. 

Acolo se fac şi se vând de toate. Cele trei bazare, cele mai 
frumoase pe care le-am văzut, socotindu-l şi pe cel din Tiflis, 
inferior însă acestora, sunt cele din Derbend, Baku şi Nuka. 

Şi când spun că acolo se fac şi se vând de toate, înţeleg 
prin aceasta că se fac şi se vând de toate în limitele trebuinţelor 
unui oraş persan, devenit de puţină vreme rusesc, şi care 
niciodată nu va fi un oraş european. 

Acolo se fac şi se vând arme, covoare, şei, cartuşe, perne, 
feţe de masă, căciuli, cercheze, încălţăminte de tot felul, de la 
sândaua munteană până la cizma suplă, georgiană. Acolo se fac 
şi se vând inele, brățări, şiraguri cu două, trei rânduri de monezi 
tătărăşti, podoabe pentru cap pe care le-ar invidia actrițele 
noastre din teatrele ambulante, şi care ar face-o chiar pe Nyssia 
i să se ploconească, ace, corsaje de care atârnă fructe de aur 


sau de argint, simboluri ale fructelor şi mai preţioase pe care 
sunt menite să le ascundă. 

1 Nyssia, soţia regelui legendar al Lydiei, Candaule. 
Acesta, mândru de frumuseţea soţiei sale, 1-a pus pe favoritul 
Gyges s-o privească în timp ce avea faţa descoperită. Nyssia şi- 
a dat seama şi 1-a obligat pe Gyges să-i omoare soţul şi să-i ia 
locul (N. red.). 

Şi toată lumea asta străluceşte, sclipeşte, mişună, se 
ceartă, trage cuţitele, plesneşte biciul, strigă, ameninţă, insultă, 
îşi face salamalecuri, se salută încrucişându-şi braţele pe piept, 
se îmbrăţişează şi trăieşte între dispută şi moarte, între gura 
ţevii pistolului şi vârful pumnalului. 

Am auzit strigăte şi am privit în jur: Trei sau patru lesghkii 
supuşi, dintre cei ce veneau să-şi vândă stofele, opriseră un 
călăreț, apucându-1 de frâu. Ce voiau de la el? Habar n-am. Ce 
le făcuse? Nu ştiu. El ameninţa, ei strigau. Până la urmă el a luat 
biciul şi 1-a lovit peste cap pe unul care a căzut; în acelaşi timp 
s-a prăbuşit eu cal cu tot şi a dispărut într-o învălmăgşeală. Tot 
atunci însă a venit şi un nuker din suita lui care s-a amestecat în 
mulţime, împărțind lovituri de pumn ce doborau fiecare câte un 
om; atunci, călăreţul a încălecat şi a lovit în dreapta şi-n stânga 
cu înfricoşătoru-i bici; mulţimea i-a făcut loc, nukerul a sărit şi el 
pe crupa calului şi s-au îndepărtat amândoi în galop, lăsând în 
urmă doi "Sau trei lesghini însângeraţi, mai mult morţi decât vii. 

— Ce era cu acest om şi ee voiau lesghinii de la el? L-am 
întrebat pe prinţ. 

— Nu ştiu, mi-a răspuns el. 

— Şi nu doriţi să ştiţi? 

— La ce bun? Aşa ceva se-ntâmpâă la orice pas. Lesghinii 
l-au insultat iar el i-a lovit. Acum e rândul lui să se păzească. 
Odată ajuns în afara oraşului treouie să se aştepte la lovituri de 
pumnal şi la gloanţe. 

— Dar în oraş nu se folosesc de arma? 

— Oh! Nu, pentru că se ştie prea bine că cel ce la Nuka ar 
folosi cuțitul sau pistolul, ar fi împuşcat la ordinul tatei. 

— Dar dacă unul îl doboară pe celălalt cu lovituri de bici? 

— Biciul e altceva, nu e o armă interzisă. Norocul celui ce 
a fost înzestrat cu un braţ puternic: se foloseşte de el şi n-ai ce-i 
face. lată ce şei frumoase; vă sfătuiesc, dacă vreţi să vă 
cumpăraţi una, s-o faceţi aici; sunt mai ieftine ca oriunde. Am 


cumpărat două şei brodate, cu douăzeci şi patru de ruble. În 
Franţa nu le-aş fi luat nici cu două sute de franci sau, mai 
degrabă, nu le-aş fi putut lua cu nici un preţ. 

Ne-am întâlnit cu un frumos ofiţer îmbrăcat în cer-eheză şi 
care 1-a salutat pe prinţ. Prinţul s-a întors spre mine şi mi 1-a 
prezentat. 

— Mohamed-Han, mi-a spus el. 

Numele nu-mi spunea mare lucru, dar l-am salutat. 
Tânărul ofiţer avea crucea Si'. Gheorghe şi nişte arme splendide. 

Crucea Sfântului Gheorghe e întotdeauna o însemnată 
recomandare pentru cel ce o poartă. Nu se dă decât în urma 
unui mare act de vitejie şi în cadrul unui consiliu de cavaleri. 

— O să-mispuneţi ce-i cu acest Mohamed-Han. 

— Prinţe? L-am întrebat pe Ivan. 

— Numaidecât. " 

l-a adresat apoi câteva cuvinte lui Mohamed-Han; am 
înţeles că-i vorbea de armele mele, apoi s-a întors spre mine iar 
Mohamed-Han ne-a urmat. 

— A fost vorba de armele mele, nu-i aşa piinţe? 

— Da, cunoaşte numele armurierului care le face. Are 
reputaţia kerimului nostru. Îi permiteţi să le vadă, nu-i aşa? 

— Cu p! Acere. 

— Şi acum, iată ee-i cu Mohamed-Han: mai întâi, e nepotul 
ultimului han din Nuka. Dacă oraşul şi provinciile n-ar fi în 
manile ruşilor, ele ar fi ale lui. | s-a făcut însă o pensie şi i s-a 
dat, sau, mai degrabă, şi-a câştigat, grâSui de maior de 
intendenţă. E nepotul faimosului Daniel-Beg 

— Cum! Al naibului preaiubit de Şamil, socrul lui Hagi- 
Mahomed? 

— Întocmai. 

— Dar cum, unchiul îl slujeşte pe Şamii şi nepotul pe ruşi? 

— Aici e o neînțelegere: Daniel-Beg a fost în serviciu! 
Ruşilor ca han de Elisu; generalul Schwartz, comandând pe 
atunci frontul lesghin, 1-a tratat, după câte se pare, cam prea 
uşor. Daniel-Beg s-a plâns de el foarte sus şi poate că 1-a şi 
ameninţat. Înţelegeţi, nu prea ştii ce să crezi din toate astea. 
Daniel-Beg avea un secretar armean şi acesta i-a scris 
generalului Schwartz că stăpânul său vrea să treacă de partea 
lui Şamil. Scrisoarea, în loc să fie dusă la adresa indicată, i-a fost 
înmânată lui Daniel-Beg; acesta şi-a omo-rât secretarul cu o 


lovitură de pumnal, s-a urcat pe cal şi într-adevăr a trecut la 
Şamil. Era prin 1845. Dacă e să-l credem, ajunsese la 
exasperare; fusese la Tiflis şi ceruse concediu ca să meargă la 
Petersburg, unde voia să-i vorbească chiar ţarului. | s-a refuzat 
însă concediul cerut şi i s-a dat o escortă, dar nu de onoare, ci 
ca să-l supravegheze, în 1852, el a încercat să se ralieze ruşilor 
la Garnei-Magalli. Acolo, prin intermediul baronului Wran-gel, i-a 
cerut prinţului Voronţov să reintre m serviciul ruşilor, cu condiţia 
să rămână la Magalli. Ar fi fost însă prea aproape de Şamil şi ar 
fi putut întreţine relaţii cu el I s-a oferit să i se redea gradul, dar 
cu condiţia să locuiască la Tiflis sau Karabak. A refuzat însă şi s- 
a întors la Şamil. De atunci a fost în fruntea tuturor expediţiilo». 
Făcându-ne mult rău. 

— Dar s-a întâmplat ca unchiul şi nepotul să se fi jntâlnit 
pe câmpul de luptă? 

— S-a întâmplat de două ori. 

— Şi ce fac atunci? 

— Se salută şi-şi văd de treabă. 

L-am privit atunci cu mare interes pe acest tânăr de vreo 
douăzeci şi opt-treizeci de ani, care-mi amintea de Amalat-Beg, 
mai puţin de crima lui, desigur. 

Se născuse în palatul pe care urma să-l vizităm şi care nu 
era în mâna ruşilor decât din 1827. l-am propus însă tânărului 
prinţ, de teamă să nu trezesc în Mohamed-Han amintiri triste, să 
amâne vizita pentru altă dată. El i-a împărtăşit acestuia 
reţinerile mele, dar Mohamed-Han s-a înclinat spunând: - 

— M-am mai întors acolo o dată, când cu vizita marilor 
duci. 

Şi ne-am continuat drumul. 

Palatul hanilor e, ca toate construcţiile de acest fel. Ridicat 
în locul cel mai înalt din oraş. Numai că are o arhitectură 
modernă, datând din 1792. 

Fusese construit de Mohamed-Hassan-Han. Dinastia căreia 
îi aparținuse începuse în 1710. Omul remarcabil al întregii 
dinastii fusese fondatorul"“său, Hagi-Gelabi-Han. Între 1735-1740 
el a purtat câteva bătălii cu Nadir-Şah învingându-l de fiecare 
dată. A supus apoi întreg Şirva-nul, a asediat Tauris-ul, 1-a 
cucerit, a lăsat acolo un locţiitor şi şi-a întins dominaţia până la 
Tiflis. 


Când cei doi fraţi georgieni, Alexandru şi George, îşi 
disputau în 1798 coroana tatălui lor, Heracle, care încă nu 
murise, Alexandru, proscris, a fugit la Nuka. Aici, primit de 
Mohamed-Hassan-Han, a fost ascuns în fortăreaţa unde, cu tot 
musulmanismul lui, Hassan-Han, i-a permis să-şi aducă un preot 
ortodox care să oficieze slujbele. 

Această toleranţă i-a făcut pe tătari să creadă că hanul lor 
voia să se facă creştin şi s-au revoltat împotriva lui, Alexandru 
fiind obligat să fugă în Persia. 

În 1825 a revenit. De data asta Hassan-Han, nepotul lui 
Mahomed-Han, a fost cel care 1-a primit, credincios tradiţiilor 
familiale, şi 1-a recunoscut drept rege al Geor-giei, deşi Georgia 
aparţinea ruşilor de douăzeci şi doi de ani. In 1826, victoria 
ruşilor asupra perşilor 1-a forţat pe han şi pe protejatul său să 
fugă la Erevan, pe atunci încă oraş persan. 

Alexandru a murit acolo în 1826. In 1828, ruşii au ocupat 
şi Nuka, nemaipărăsind-o de atunci. 

Castelul e o construcţie splendidă, pe care doar penelul ar 
putea-o reproduce, cu aglomerarea-i labirintică de clădiri şi cu 
interminabilele sale arabescuri. Interiorul a fost refăcut după 
vechile proiecte, pentru vizita marilor duci, care aii locuit acolo. 
Numai că restaurarea n-a inclus şi scara, oprindu-se la parter. 
Aşa se face totul în Rusia. Niciodată un lucru nu se extinde la 
mai mult decât o cere nevoia momentului, nevoia absolută; 
apoi, odată trecută aceasta, totul, în loc să se întreţină, să se 
continue, să se completeze se lăsa-n paragină, ajungând iarăşi 
la starea de la început. 

La întoarcere am trecut iarăşi prin bazar. Nu există două 
drumuri care să ducă la palat ci doar o străduţă; ori mergi pe 
acesta ori, dacă nu, înconjori oraşul. 

Mohamed-Han ne-a însoţit până la prinţul Tarkanov: ceea 
ce Ivan îi spusese despre armele mele îi umbla mereu prin cap 
şi, odată ajuns acasă, a fost primul lucru pe care mi 1-a cerut. 

Au fost aduse puştile, care au devenit din nou obiectul 
unei lungi examinări. Pentru a-i da o idee tânărului prinţ ieSpre 
felul nostru de a trage nesprijinit, mult superior felului lor de a 
trage rezemat, am luat o puşcă, am 7Vârilit în aer o copeică şi 
am nimerit-o cu cinci sau şase, alice. 

Îvan a crezut că-i o lovitură întâmplătoare şi ra-a rugat să 
o repet. 


“De data asta am luat două copeici şi le-am azvârlit ne 
amândouă în sus, nimerindu-le din două împuşcături. 

Bietul copil nu-şi revenea, gata fiind să creadă că puşca 
mea era fermecată, ca sabia lui Astolf, şi că reuşita ţinea mai 
mult de puşcă decât de trăgător. 

Nu înceta să-mi spună: O să am şi eu o puşcă ca asta? 
Una asemănătoare cu a dumneavoastră? 

— Da, prinţe, i-am răspuns eu râzând, fiii liniştit! Asta i-a 
dat curaj lui IVlohamed-Han, care l-a luat deoparte pe tânărul 
prinţ şoptindu-i ceva. 

Îvan a venit atunci din nou la mine. ' 

— Mohamed-Han, ar vrea foarte mult să aibă o pereche de 
revolvere, marca Devisme, şi întreabă cum ar putea să şi le 
procure. 

— Foarte simplu, prinţe. Mohamed-Han n-are docil să-mi 
spună că le vrea şi eu i le voi trimite.; 

e Răspunsul meu i-a fost transmis imediat.! 
Mohamed-Han s-a apropiat atunci cerându-mi iertare 
pentru grija cu care mă încărca şi m-a întrebat cit ar putea costa 

o pereche de revolvere Devisme. 

Eu i-am spus să nu-şi facă griji, fiindcă această problemă 
mă privea pe mine, că va primi revolverele şi că la prima ocazie 
pe care o va avea, în schimbul unei arme franceze, îmi va 
trimite una din Caucaz. S-a înclinat în semn de învoială, şi, 
descingându-şi saşka şi scoţându-şi pistolul, mi le-a dăruit pe 
amândouă, scuzându-se că nu-mi dădea şi pumnalul, deoarece 
îl avea de la o persoană 

— Muntele de nisip, vo). II Căreia îi făgăduise să nu se 
despartă niciodată de ei. 

Schimbul a fost atât de avantajos încât am ezitat ur 
moment să-l accept, dar Ivan mi-a spus că prin aceast, l-aş jigni 
foarte tare pe Mohamed-Han. 

M-am înclinat apoi şi eu şi am luat saşka şi pistolul Atât 
unul cât şi celălalt erau modele de foarte bu. Gust şi elegante. 

De fapt, saşka era foarte cunoscută, şi, cum am purtat-tot 
timpul, până la Tiflis, ea i-a făcut să-fitoarcă capul p toţi tătarii 
întâlniți în drum. 

Când sabia are o astfel de reputaţie, faima stăpânulu 
trebuie să fie pe măsură. 


Şi Durandal era cunoscută, dar numai pentru că e” sabia 
lui Roland. 

XXXII UD1UCII * LUPTA DE BERBECI + DANS ŞI LUPTA 
TĂTARE + MESAGERUL LUI BADRIDZE Pu la micul dejun, am 
vorbit de udiuci. Ce sunt udiucii? Mă veţi întreba. 

Aş vrea să ştiu şi eu ca să vă pot spune ceva. Pyiă atunci 
însă o să vă spun doar puţinul pe care-l ştiu. Udiucii sunt un trib 
din Caucaz, însă atât de puţin important, numeric vorbind, încât 
mă îndoiesc c-ar figura în vreun anuar al diferitelor rase. 

Şi totuşi, rasa lor nu-i deloc cea mai lipsită de înţeles. 

Vin de nu se ştie unde, vorbesc o limbă pe care nimeni nu 
o pricepe şi care nu se aseamănă cu nici o alta. 

Ei înşişi şovăie şi se pierd în obscuritatea care îi învăluie. * 
Se numesc udt, la singular, şi udiuci la plural. 

Moise Koresaţi, în Istoria Georgiei, vorbeşte despre udiuci, 
dar nu le ştie nici originea, nici rasa şi nici din ce familie de 
popoare fac parte. Un istoric armean, Ciamcianţ, îi citează în 
Istoria Armeniei, ediţia venețiană. 

În fine, anul trecut, un membru al Academiei ruse de 
ştiinţe a fost trimis de la Petersburg în Caucaz ca că strângă tot 
ce putea în materie de cântece sau de 'imbă udină. Acolo însă, 
nu numai că n-a aflat nimic, dar a ajuns să se îndoiască şi de 
ceea ce ştia şi s-a întors la Petersburg fără să fi făcut mare 
lucru. 

Udâucii sunt în număr cam de trei mii şi nu-şi amintesc să 
fi fost vreodată nici mai mulţi, nici mai puţini. 

Locuiesc în “două sate, unul numit Vastacin, la ţ douăzeci 
de verste de Nuka, format din o sută douăzec, de case 
georgiene, o sută armene şi şaizeci şi nou; tătărăşti., ,„ 

Al doilea e la treizeci de verste de Vastacin, în direct” 
Şumaka. 

— N are trei sute de case armeneşti. Numim casele în 
funcţie de ritul religios pe care-l practică locuitp. Râi. Udiucii, 
neavând religie proprie, adoptă, unii rit'u; ortodox, iar alţii pe cel 
mahomedan. 

Aş fi vrut să văd un udiuc şi prinţul Tarkanov a început 
imediat să-mi caute unul, găsindu-1 destul de repede. 

Era un bărbat mic de stat, brun, cu ochi vioi, cu barba 
neagră, cam de vreo treizeci de ani. Era învăţătoi la o şcoală din 
Nuka. 


L-am întrebat ce idee aveau, în genere, udiucii despre ei 
înşişi. Mi-a spus că părerea lor generală e că descind dintr-unul 
din nepoţii lui Noe, rămas în Armenia dupi potop, şi că limba pe 
care o vorbeau, necunoscută de moderni din pricina vechimii 
sale, era probabil ces vorbită de patriarhi. 

Se numea Sorghi-Bajanov. 

l-am cerut să-mi spună. In udină, câteva cuvinte de 
căpătâi care, aproape întotdeauna au rădăcini în limbile 
anterioare sau vecine. 

Am aflat că pâine se spune sum - nu scriu ortografic ci 
redau pronunția udină, apă se spune xhe, pământ - khitl. < 

Nu au nici un cuvânt pentru cer, servindu-se de tătărăscul 
gauk. Stea se spune khabum, soare = becj lună = khas. 

Alte două cuvinte, care au pricinuit primele războaie 
hinduse şi care se spun, în hindusă, lingam, la masculin şi juni 
pentru feminin, se spun în udină, la masculin khol şi feminin 
khnut. 

Bărbat se spune adamar, femeie cebuck. 

Mi-am făcut datoria de ignorant; am cules nuca, aşa că 
savantul meu prieten de Saulcy n-are decât s-o dezghioace. 

L-am reţinut pe udinul meu până la cină, fără a mai afla 
însă ceva în afara celor spuse. 

După cină, care fusese întreruptă de vreo două sau trei ori 
de nişte întrevederi pe care prinţul le avusese cu nişte inşi veniţi 
călare, am vrut să ne întoarcem din nou la bazar; prinţul ne-a 
rugat însă ca, dacă mergem, să nu-i mai luăm cu noi şi fiul. 

— In rest, ne-a spus el, aş prefera pentru o mie de motive 
pe care nu vi le pot spune, să amânaţi această plimbare pe 
mâine dimineaţă. V-am pregătit o seară tătărască tipică. 

Nu ne îndoiam că mesagerii care-l deranjaseră pe prinţ 
veniseră să-i dea veşti despre lesghini, şi nu am mai insistat 
deloc cu întrebările. 

La sfârşitul cinei a sosit şi Badridze; părea foarte vesel şi- 
şi freca mâinile. L-a luat pe prinţ deoparte şi s-au dus amândoi 
în camera vecină de unde prinţul s-a întors singur. 

Badridze ieşise pe o uşă care dădea pe balcon. Ne-am 
ridicat şi noi după aceea să bem cafeaua pe terasă. In curte era 
un bărbat care ţinea alături de el un splendid berbec roşcat în 
jurul căruia se învârtea sfidător berbecul negru al prinţului. 


Seara tătară trebuia să înceapă într-adevăr prinlr-o luptă 
de berbeci. 

Trădând secretul tatălui său, Ivan ne-a anunţat că lupta de 
berbeci va fi urmată de un dans tătărăsc şi de O luptă corp la 
corp după care vom participa la un bai Sa care erau invitate cele 
mai de vază doamne ale oraşului, urmând să danseze lesghinka. 

Şi într-adevăr invitaţii au început să sosească, vecinii pe 
jos, alţii în trăsuri şi cinci sau şase bărbaţi călare; locuiau la o 
sută de paşi de prinţ: orientalii nu merg pe jos decât când n-au 
încotro. Toţi invitaţii şi invitatele, după salutările obişnuite, s-au 
aşezat în balconul care începea să aibă aspectul unei galerii de 
teatru. Câtev; femei erau foarte frumoase. Erau georgiene şi 
armenec Către ora şase toată lumea era adunată. 

Atunci au venit şi vreo patruzeci de soldaţi. Era garda 
care, în fiecare seară, înconjura casa prinţului Tarkanov veghind 
în curte şi la poartă. 

Au fost puse santinelele, iar ceilalţi s-au strâns în jurul 
omului cu berbeculL S-a dat apoi semnalul şi s-a lăsat loc pentru 
luptători, Nicolai. Servitorul tânărului prinţ, sau mai degrabă 
nuke-rul lui, care nu-l părăsea niciodată şi se culca noaptea la 
uşa lui, nepierzându-1 nici o clipă din ochi, a luat berbecul negru 
de un corn şi 1-a dus la zece paşi de cel roşcat. La rându.1 lui, 
stăpânul roşcatului 1-a mângâiat, 1-a încurajat, 1-a îmbrăţişat 
ducându-l în faţa celui negru., Apoi, au început să fie încurajați 
amândoi prin strigăte. 

De fapt nu aveau nevoie de încurajări căci de îndată ce s- 
au văzut liberi s-au aruncat unul împotriva celuilalt ca doi 
cavaleri cărora arbitrul le dăduse semnalul de pornire la luptă. 

Berbecii s-au întâlnit în mijlocul arenei şi s-au lovit cap în 
cap; lovitura a răsunat, violentă şi surdă, amintind de cea pe 
care o făcea probabil şi maşina antică de război, cu acelaşi 
nume. 

Cei doi luptători şi-au îndoit picioarele de dinapoi jar nu au 
făcut nici un pas îndărăt. 

Pe urmă, au revenit singuri pe locul lor dintâi, păzit de 
stăpânii lor, berbecul negru cu capul în sus, cel roşcat scuturând 
din urechi. 

Grupul de jos, format din "soldaţi, din servitoriicasei $i din 
trecătorii care voiseră să intre ca să asiste la spectacol, a 


început să rida de cel cu berbecul roşcat, mişcarea din urechi a 
acestuia parându-le a fi de rău augur. 

Curtea, văzută de unde stăteam noi, adică din poziţia 
dominantă, oferea un spectacol dintre cele mai pitoreşti. Printre 
trecătorii care intraseră se afla şi un eămjlar cu trei cămile; 
cămilele, crezându-se sosite fără-ndoială într-un caravanserai, 
se culcaseră în-tinzându-şi gâful, iar conducătorul lor, urcat în 
şaua uneia dintre ele, îşi aranjase cel mai bun loc pentru acest 
spectacol gratuit. 

Alţii, care treceau pe acolo călare, au intrat cu caii în curte 
şi, după ce l-au ealutat pe prinţ, au, rămas în şa aplecându-se şi 
ei pe gâtul cailor ca să vadă mai bine. Tătăroaicele, în voalurile 
lor cu carouri, armeneefe' Ba veşmintele lor lungi, albe, stăteau 
în picioare, tăcute ca statuile. 

Vreo treizeci de soldaţi în costume pitoreşti, cu armele 
sclipind în ultimele raze ale zilei, cu ţinuta lor naiv artistică, 
formau un cordon, în faţa căruia se streeuraseră nişte copii, şi 
care se deschidea ici şi colo pentru eâte un cap de femeie mai 
curios ca altele. 

Erau cu totul-vreo sută de spectatori; după câte se părea, 
mai mulţi decât erau necesari ca să-l încurajeze pe învingător şi 
să-l huicâuiască pe învins. 

Când spun însă învins, anticipez; berbecul roşcat era 
departe de a fi învins. Scuturase din urechi şi atâta tot; dar, 
daeă-ar fi să recunoaştem pe drept, orice berbec ar fi scuturat 
din urechi chiar pentru mai puţin decât atât. Era atât de departe 
de a fi învins, că stăpânul lui abia îl mai ţinea, animalul părând 
însă convins că lumea începuse să se îndoiască de el. 

A avut loc apoi o ciocnire şi mai zgomotoasă decât prima. 
Roşcatul s-a lăsat pe picioarele dinapoi, s-a sculat şi s-a retras 
cu un pas. În mod sigur, însă, cel negru îi era superior. 

La a treia ciocnire, această superioritate a fost 
neîndoielnică; roşcatul a scuturat nu numai din urechi, ci şi din 
cap. 

Atunci, berbecul negru, fără a-şi lăsa adversarul să-şi 
revină, s-a năpustit asupra lui cu o furie cumplită, lovin-du-1 în 
crupă, în coastă, în cap, de fiecare dată când se întorcea., 
răsturnându-l cu fiecare lovitură. 

Sărmanul învins, pierzându-şi încrederea în sine, părea că- 
şi pierduse şi echilibrul. Fugea în toate părţile ajungând să dea 


ocol cercului de spectatori; berbecul negru îi urmărea, iar 
spectatorii de jos îl aclamau. 

Inecată în primele semne ale serii, toată această mulţime 
s-a foit, urmărind şi mai agitată lupta sau mai degrabă deruta în 
care se aflau combatanții. In cele din urmă, berbecul roşcat s-a 
refugiat sub o trăsură, semn că se declara nu numai învins, dar 
că cerea şi îndurare. 

Atunci s-au auzit pe stradă primele sunete de tobă 
tătărască şi de zurnă georgiană. S-a făcut deodată tăcere, 
fiecare voind să se încredinţeze că nu se înşelase, 

Pe urmă, când s-au dumirit cu toţii că muzica se apropia, 
fiecare s-a năpustit spre poarta dinspre stradă golind deodată 
curtea. Curând însă aceasta s-a umplut din nou mai ceva ca 
înainte. La poartă au apărut doi purtători de torţe după care 
veneau patru muzicanți urmaţi de alţi doi purtători de torţe şi 
după ei au intrat trei dansatori şi, în sfârşit, mulţimea, nu numai 
aceea care asistase la lupta de berbeci, ci şi cea care se 
adunase în urma dansatorilor, pe măsură ce traversau oraşul 
apropiindu-se de curtea prinţului. 

Dansatorii au venit drept la balcon şi l-au salutat pe prinţ; 
s-au auzit urale şi mulţimea s-a strâns în cerc; cei patru 
purtători de torţe s-au aşezat apoi cât au putut mai bine ca să 
lumineze baletul. 

Doi dintre dansatori purtau un fel de măciuci scurte dar 
grele; al treilea ţinea un arc încordat aproape ca un semicerc şi 
pe a cărui coadă erau. Inşirate nişte inele care, zornăind, 
alcătuiau şi ele un acompaniament. 

Doi muzicanți cântau la zurnă, iar alţi doi băteau într-un 
fel de tobă. 

Când spun însă că doi muzicanți cântau din zurnă. Mă 
înşel; cântau amândoi, într-adevăr, dar cântau alternativ. 
Această specie de cimpoi îl oboseşte foarte tare pe muzicantul 
care suflă în el şi numai un piept georgian nu oboseşte niciodată 
suflând în instrumentul său naţional. Or, noi aveam de-a face cu 
plămâni tătărăşti care, deşi zdraveni, erau totuşi siliţi să se 
relaxeze. 

Primele sunete ale muzicii şi primii paşi de dans au fost 
deodată întrerupţi de o cumplită răpăială de împuşcături care 
păreau să se audă cam la o jumătate de verstă. 


Dansatorii au rămas cu piciorul în aer, cântăreții la zurnă 
cu răsuflarea întreruptă, tamburinele s-au oprit, soldaţii au rupt 
rândurile alergând să-şi ia* armele, esaulii au sărit pe caii 
înşeuaţi, iar spectatorii îe jos şi cei de ia galerie s-au privit 
mirati. 

— Nu-i nimic, copii, nu-i nimic! A strigat. Prințul; e 
Badridze care se amuză făcând exerciţii de tragere cu soldaţii 
lui. Hai! Dansaţi! Continuati. 

— Sunt îesghinii? L-am întrebat eu pe prinţ. 

— Probabil, a răspuns el, dar şi Badrid^e e la loc. *! Lui, 
aşa că nu trebuie să-i luăm în seamă. Pe urmă le-strigat ceva 
muzicanţilor şi dansatorilor ca să-i încurajeze Muzicanţiis-au 
pornit din nou să sufle în zvrrft | lor şi să bată în tobe, iar 
dansatorii să joace. Apoi fiecar* şi-a reluat locul pe nesimţite şi, 
deşi, ca răspuns la prirr. Răpăială de puşti s-au mai auzit câteva 
împuşcaţi. > izolate, nimeni nu le-a mai dat sau n-a mai părut c' 
le dă vreo atenţie. 

Intr-adevăr dansul era bizar şi merita să-i dai atenţie Doi 
dintre dansatori, cei cu măciuci, se aflau la capeVfc diametrului 
unui cerc în mijlocul căruia stătea cel de-treilea dansator, cel cu 
arcul. Işi mânuia măciucile c pricepere şi o agilitate comparabile 
doar cu cele jonglerilor de pe Champs-Elysees, învârtindu-le în j, 
eapetelor, trecându-le dintr-o mână într-alta, pe sub bi- Printre 
picioare, în timp ce al treilea, mânuind şi el în tot felul arcul şi 
făcând să sune inelele, dădea muzicii,!;! A-.; v sălbatice, un aer 
şi mai sălbatic. 

Cei doi cântăreţi scoteau din zurnă sunetele sceî» 
stridente şi iritante care-i înnebuneau pe georgi' pentru ei zurnă 
fiind ceea ce sunt cimpoaiele scoțieni. Muzica le înzecea 
dansatorilor forţele, dândT>3<? Puteri supraomeneşti. Şi 
exerciţiul acesta pe care nimeni., dintre noi nu l-ar fi putut face 
nici două sau trei minute. ' a; durat mai mult de un sfert de oră 
şi aceasta fără ca dansatorii - fie din obişnuinţă, fie datorită 
înâemânii-rji. 

— S£ dea vreun semn de oboseală. 

In fine, muzicanţii au încetat şi o dată cu ei?; i, dansatorii. 
' i Ca orice coregrafie orientală, dansul măciucilor e' ' foarte 
simplu, constârsd în paşi făcuţi înainte şi-napoi şi*. 

Executaţi, nu după figuri stabilite dinainte, ci după 
fantezia dansatorului. Niciodată, cum se întâmplă la noi, 


dansatorul nu încearcă să sg ridice de la pământ, braţele jtiemd, 
în general, în acest exerciţiu, un rol mai însemnat decât 
picioarele. 

După dans trebuia să urmeze lupta. Doi dintre dansatorii 
noştri şi-au lepădat veşmintele până la brâu nepăs-trându-şi 
decât pantalonii largi, l-au salutat pe prinţ, şi-au frecat mâinile 
în pulbere şi au luat poziţia unor animale sălbatice gata să se 
arunce unul împotriva celuilalt. 

Lupta, însă, fiind un spectacol cu totul primitiv, este şi 
foarte puţin variată. Cine i-a văzut pe Mathevet şi Rabasson, 
omul care n-a fost doborât niciodată., poate spune că a văzut 
luptătorii tătari, putându-şi imagina ca i-a. Văzut şi pe Alcidamas 
| şi pe Milon din Crotona 2. 

Acest spectacol ar fi fost destul de nesemnificativ, mai 
ales pentru noi, dacă un incident local nu i-ar fi dat o culoare cu 
totul fantastică, în momentul când lupta era mai crâncenă, acolo 
unde cercul era mai atent şi mai strâns în jurul luptătorilor, a 
fost văzut înaintând, din fundul întunecat al curţii, ua om ţimnd 
un obiect inform în vârful unui băț şi, c&rios, omul s-a apropiat 
de cerc. 

Pe măsură ce se apropia, la lumina tremurătoare a torţelor 
care răspândeau în toată curtea licăriri însufleţite de orice 
adiere de vânt, se putea distinge conturul unui cap şi, cum nu se 
preavedea băţul, acest cap părea că 1 Alcidamas, sofist grec. 
Discâpo! Al lut Corgias, secolul IV î.e. n, cunoscut şi ca celebru 
litptătcw. (N. red. H 2 Milon din Crotona, atlet grec din secolul al 
Vi-lea î.e.n. Se spune că ar fi fost învingător de treizeci de ori în 
marile jocuri. 


(N. red.). 

Înaintează singur, fără trup, pentru a lua şiel parte. _ la 
spectacol. 

Omul a intrat apoi în cerc, şi uitând de trofeul pe 4, care-i 
purta, s-a aplecat. 

| Atunci s-a putut vedea perfect totul., '' Omul era mânijit 
de sânge şi purta în vârf ui băţului un, cap proaspăt tăiat cu 
ochii deschişi şi gura strâmbă.: Ţeasta-i rasă vădea un cap de 
lesghin purtând o rană adâncă. 

Moynet, fără să-mi zică ceva, m-a înghiontit cu colul, 
arătându-mi capul., -? 


— Văd, văd, Dumnezeule! l-am spus eu. 

Şi la" rândul meu l-am înghiontit şi eu pe prinţ. 

— Ce-i asta? L-am întrebat.;' 

— Ah! Zise el, e Badridze care ne trimite cartea! De vizită 
prin nukerul Halim. Intre timp toată lumea', ' văzuse capul. 
Femeile s-au dat un pas înapoi, iar bărbaţii; au făcut unul 
înainte. ù» *> 

— Ei, Halim! A strigat prinţul Tarkanov în tataia, ce ne 
aduci tu acolo, fiule? i Halim a ridicat capul şi a intrat în cerc. U 

— E capul şefului acestor tââhari de lesghini pe care (vi-l 
trimite Badridze, zise el; vă cere scuze că n-a venit; personal, 
dar o să sosească imediat: s-a încălzit acolo,;' şi s-a dus să-şi 
schimbe cămaşa. T 

— Şi când vă spuneam că n-o să întârzie să-şi compăcl 
teze duzina! Mi-a spus tânărul prinţ. 4 '\~ 

— Şi cum cu i l-am tăiat mortului, a continuat Halim, * 
Badridze mi 1-a dat mie. Aşa că mie îmi datoraţi cele zece ruble. 
\~ 

— Bine, bine, zise prinţul, dar o să mă credințezi până 
discară. Pune undeva capul să nu-l mănânce câinii şi mâine o 
să-l expunem în piaţa-din Nuka. 

— Bine, prinţe, a spus Halim. 

Şi a dispărut pe scara care ducea ia balcon. Imediat după 
aceea l-am văzut ieşind cu mâinile goale; pusese capul la 
adăpost. 

Badiidze a sosit şi el apoi într-o ţinută ireproşabila. 

Lesghinii căzuseră într-o cursă pe care le-o întinsese; le 
poruncise oamenilor săi să tragă asupra lor şi la executarea 
ordinului căzuseră trei lesghini; fusese răpăiala de focuri pe care 
o auzisem. 

Lesghinii ripostaseră; dar Badridze se năpustise asupra 
şefului lor şi-n lupta corp la corp ce se încinsese. Badridze îi 
despicase ţeasta adversarului cu o lovitură de pumnal. 

Văzându-şi încercarea de atac ratată şi pe şeful lor lovit de 
moarte, lesghinii o luaseră la fugă. 

Aşadar serbarea putea continua nestingherită şi doamnele 
puteau dansa lesghinka. 

Ceea ce s-a şi întâmplat; numai că, spre ora unsprezece, 
s-a mai petrecut ceva. 


L-am văzut pe Halim, care părea foarte neliniştit, umblând 
de colo până colo. 

Căuta, evident, ceva ce probabil pierduse şi de care-i 
părea rău. 

— Ce caută Halim? L-am întrebat pe tânărul prinţ. 

El. la rându-i, 1-a întrebat pe nuker, apoi a revenit râzând. 

— Nu mai ştie unde a pus capul; crede că i s-a furat. 

Pe urmă, întorcându-se spre nuker: 

— Caută, Halim! Caută! l-a spus. ca şi cum i s-ar fi adresat 
câinelui său. 

Şi Halim s-a pus într-adevăr pe căutat. Căutându-l mai 
bine, 1-a găsit. Dusese capul în anticameră, pe o bancă, într-un 
ungher întunecos. 

Invitaţii la bal, fără să-1 vadă, îşi puseseră paltoanele şi 
cojoacele peste el. Şi capul fusese îngropat sub ele. După aceea, 
plecând, fiecare îşi ridicase hainele şi 3a urmă, sub ultimul cojoc 
a găsit şi Halim capul. 

— V-aţi distrat bine? M-a întrebat Ivan ecndu-cându-mă în 
camera mea. 

— Cum nici n-aş fi crezut, prinţe, i-am răspuns. 

A doua zi, capul căpăteniei lesghine a fost expus pe strada 
Bazarului cu o inscripţie indicând numele şi împrejurările în care 
îşi găsise moartea. 

XXXIII PLECAREA Nufca, ahi mai spus-o, e un oraş drăguţ, 
sau riiai degrabă, din punctul nostru de vedere, un sat 
fermecător, este un tac de vilegiatură, care face să se ridice 
numărul populaţiei, din aprilie până în octombrie, de la 
douăsprezece mii la şaizeci de mii de suflete. 

Şi, într-adevăr, merită să vii acolo, să cauţi adăpost sub 
umbrarele-i răcoroase şi să te aşezi lângă încântătoare-le-i 
'p'Miaşe. 

P "îcipalul negoţ al Nukăi este cel cu mătase. Are ţâfa, nu 
de ţesături, ci de depanare a firelor, vânzând. pe '"e.'e lase în 
valoare de şase milioane. O parte din fru rbori care umbresc 
casele sunt duzi. Cu frunzele lar: -sc miliarde de viermi ale căror 
gogoşi alcătuiesc bog utului. 

Cu o cincisprezece luni mai înainte, doi sau trei negustori 
italieni veniseră - după acea epidemie care distrusese trei 
sferturi din viermii sudului, din Piemont şi Mâlan - pentru a 


cumpăra sămânță de îa Nuka; numai că ia Nuka le-a fost 
refuzată vânaarea ca oraşul să nu aibă concurenţă. 

Atunci, italienii au fost obligaţi să recurgă îa lesghini. 

Un tânăr decorator de la teatrul din Tiflis, numit Ferrati, 
care vorbea cam toate dialectele din Caucaz, a riscat 
aventuroasa excursie; s-a îmbrăcat munteneşte şi a plecat cu 
două sute de mii de franci în aur şi argint. 

Lesghinii nesupuşi nu cunosc decât aurul şi arginul şi nu 
acceptă în nici un caz rublele de hârtie. 

Tranzacţia i-a reuşit şi italienii au părăsit, Caucazul 
ducând cu ei destulă sămânță ca să repare cu vârf şi îndesat 
pierderile suferite în Europa. 

E de la sine înţeles că, printre lesghinii supuşi, care vin la 
Nuka să-şi vândă stofele, viermii de mătase şi oile, se strecoară 
foarte uşor şi lesghinii nesupuşi. Oamenii de la câmpie şi cei de 
la munte se recunosc uşor între ei, fără însă a se denunța 
vre&dată. 

Lesghinii nesupuşi vin după jaf, tâlhării, la tăiat de mâini, 
trebuind deseori, pentru aceasta, să întreprindă împotriva 
oraşului expediţii de felul celei la care tocmai fusesem martori. 

Acel cap expus la Nuka, era al cincilea din cursul anului. 

Din nenorocire, lesghinii sunt musulmani, deci fatalişti. Și 
ce influenţă putea avea asupra fatali. Ştilor un cap tăiat? 

— Aşa a fost scris! Zic ci. 

Şi gata. 

A doua zi, când ne-am făcut plimbarea la bazar, abia dacă 
mai băgau în seamă capul tăiat. 

Or, aerst amestec permanent de lesghini supuşi şi 
nesupuşi era ceea ce-l făcea pe prinţul Tarkanov să se teamă 
pentru viaţa fiului său. 

Intr-adevărprofitând de o încăierare, chiar ysimu-lată, de 
felul celei văzute în ajun, un bărbat zdravăn ar fi putut, în 
mijlocul busculadei, să ia un copil de gât, să-1 arunce în şa şi să 
pornească cu el în galop. 

Copilul valorează o sută de mii de ruble şi tâlhari ca 
lesghinii riscă foarte multe lucruri pentru o sută de mii de ruble. 

R Printre neguţătorii stăpâni ai dughcnelor de pe străzile 
N, i-am uitat pe negustorii de şaşlăc, care sunt, într-un fel, cam 
ca negustorii noştri de cartofi prăjiţi. 


ŢI-i faci şi acasă - mă refer la cartofii prăjiţi - dar chiar 
făcuţi cu cea mai mare grijă, niciodată n-au să iasă ca cei pe 
care-i cumperi pe pont Neuf. 

La fel e şi eu şaşlâcul din Nuka. Mirosea atât de bine, 
blestematul de şaşlăc, că n-am putut rezista tentaţiei şi i-am 
cerut prinţului permisiunea să mănânc unul, chiar' dacă eram 
înainte de dejun. 

Călători care treceţi prin Nuka, mâncaţi şaşlâcul pe stradă; 
în Caucaz, se mănâncă prost, în general, eu însă va ofer ocazia 
să mâncaţi bine; n-o pierdeţi. 

Oh! Dacă aş fi avut, acum când scriu aceste rânduri, la 
Poli, într-o blestemată de cameră dosnică a unui mă-ceâar- 
băcan, o bucată din acest minunat şaşlâc de Nuka, ce chef aş 
mai fi tras! Din nenorocire însă, nici urmă de aşa ceva. 

S-a hotărât să nu plecăm decât la ora unu după masă. Nu 
socoteam să facem decât o haltă, cel mult două, şi să înnoptăm 
la Ţarsko-Kaloţi, ultima noastră staţie înainte de Tiflis; deci mai 
aveam timp. 

Am mai făcut o vizită prelungită la bazar. Un presentiment 
ne spunea că i>o să vedem nimic mai frumos decât Nuka. 

Şi apoi ce gazde, prinţul şi fiul său!; un bărbat şi un copil 
întâlniți din întâmplare, lângă care ai rămas douăzeci şi patru de 
ore, şi care-ţi vor fi dragi o viaţă întreagă! 

Doream să cumpăr îa bazar un covor de masă, dar Ivan m- 
a împiedicat. 

— Tata vrea să vă dea unul foarte frumos, mi-a spus el. 

Ştiam, deci că un' covor foarte frumos mă aştepta lu 
întoarcerea mea din bazar. 

Şi-ntr-adevăr, am găsit întins pe pat un covor splea-dâd, 
iar alături de el o puşcă tătărască de toată frumuseţea; era 
multumirea pentru un simplu dar promis fiului său. 

Sau mai degrabă era temperamentul. Georgian carp leşea 
la iveală, georgienilor plăcându-le să facă daruri tot aşa cum 
altor popoare le place să primească. 

— Care-i părerea dumneavoastră despre georgieni? L-am 
întrebat odată pe baronul Finot, consulul nostru la Tiftis, care 
trăia de trei ani în mijlocul lor. 

— Nici un defect, în schimb au toate calităţile, mi-o 
răspuns el/ 


Ce elogiu în gura unui francez, fireşte celtic şi exclusivist 
cum suntem noi î Un rus cunoscut pentru curajul său, 
Şeremetiev, îm spunea: 

— Să-i vezi în luptă! Când aud blestemata de zurnă, c. inu- 
i bună nici pentru dansul păpuşilor, nu mai sâni. Ou;? |: ni; suit 
titani gata să escaladeze cerul. 

— La masă să-i vezi! Imi spunea un neamt de seam > care 
îşi amintea cu mândrie că băuse la amiază, în taverna din 
Meidelberg, douăsprezece halbe de bere; beau eina-spv! l>-:<: 
optsprezece, douăzeci de sticle de vin fără s* se t>ai: -h; ă ni 
VT. 

— Au dreptate şi Finot, şi rusul, şi neamţul. 

Yitiis, târ_guiani un pumnal în dugheana unui arii n prinţ, 
Eristov, trecea pe acolo cu cei pai re.,; săi. Nu-1 -cunoşteam şi 
nu mă văzuse nici e> 

| s-; >ous însă cine sunt eu. A Atunci, s-a apropiat de 
mine, şi, adresându-se interpretului meu rus, i-a zis: 

— Spuneţi-i domnului Dumas, să nu cvţijipere de la 
negustorii ăştia, e-o să-l fure şi o să-i dea şi marfă proastă. 

l-ani mulţumit prinţului Eristov de sfat şi mi-am continuat 
drumul aruncând o privire pumnalului pe care-l purta la 
centură. 

Intorcându-iâiă acasă, am găsit acolo cartea de vizită şi 
pumnalul prinţului Eristov. Pumnalul valora optzeci de ruble, iar 
cartea de vizită n-avea preţ. 

Şi nu uitaţi că un georgian care oferă este ceva cu totul 
opus spaniolilor, nu-i chip să-1 refuzi: refuzul ar fi luat drept 
insultă. 

In orice caz, nu aveam de ce să refuz covorul şi puşca 
prinţului Tarkanov; erau lucruri prea frumoase şi oferite cu prea 
multă dragoste. 

Am dejunat. Dar, vai * timpul fugea. Era amiază şi trebuia 
să plecăm la unu. Prinţul nu mai ştia ce să ne promită şi ce să 
ne ofere ca să ne, iacă să mai rămânerH. Nu exista însă nici un 
mijloc: deliciile Petersburgului şi ale Moscovei fuseseră pentru 
noi ceea ce fuseseră cele a3e Capuei pentru Hanibal; ne 
pierduseră. 

Aşa că eram acum. Asemenea jidovului rătăcitor, osân-dit 
la o necurmată peregrinare. O voce ne striga în-tr-una: Aleargă! 


Aleargă! Aleargă | Prinţul strânsesela acest dejun de adio toate 
persoaneie pe care le cunoscusem la Nuka: un îneântător doctor 
tânăr, al cărui nume am avut ingratitudinea gă-l uit, şi un ofiţer 
pe care-l vedeam pentru prima dată şi care venea să mă roage 
să-i comand o puşcă de vânătoare la Devisme. 

Dacă există un nume de mare popularitate pe care ar fi 
trebuit să fiu gelos în Caucaz, apoi acesta era Devisme. Dar mă 
stăpânesc; îl iubesc prea mult pe Devisme şi-l găsesc prea 
artist, pentru a nu recunoaşte că niciodată o faimă n-a fost atât 
de bine meritată ca a lui. 

l-am luat şi ofițerului comanda. 

Dacă voi reveni în Caucaz, cum nădăjduiesc, cu o mică 
ambarcaţiune personală, am s-o umplu cu arme Devisme, şi mă 
voi întoarce în Franţa milionar. 

Ne-am ridicat de la masă; taranlasul şi teleaga neaşteptaţi 
cu caii înhămaţi. Se înhămaseră caii şi la trăsura prinţului. 
Împotriva obiceiului său, Ivan a reunţat şi el să meargă călare, 
consimţind să ia loc în trăsură numai ca să mai stea cu mine 
câteva clipe în plus. Mă împrietenisem nespus de mult cu acest 
întintător copil. Toţi esaulii şi nukerii erau în mişcare. Badridze. 
cu cincisprezece soldaţi, trebuia să ne escorteze până la staţia 
următoare. 

M-am urcat în trăsură cu prinţul şi fiul său. Moynet, Kalino 
şi tânărul doctor s-au urcat în tarantas. lar ceilalţi au pornit cu 
toţii călare. 

Caravana s-a pus în mişcare. Trăsura, mai uşoara, mergea 
înainte şi se distanţa repede de celelalte vehicule mai greu 
împovărate. 

Am ajuns în acea parte a oraşului Nuka. Numită Kintak, 
aflată în drumul nostru. Era locul pe ctu-e în ajun se desfăşurase 
întâlnirea lui Badridze cu îesghinii. Ir unele locuri erau bălți de 
sânge ca într-un abator. Badridze ne-a povestit lupta în toate 
detaliile. Le cunoaştem., aşa că nu le mai repet. 

De la o vreme însă am început să privesc cu grijă înapoi: 
nu vedeam venind tarantasul. 

l-am atras atenţia lui Ivan care,] a rându-i, i-a şoptit ceva 
lui Nicolai. 

Nicolai a pornit într-un galop nebun, şi, cinci minute după 
aceea a revenit să ne spună că, sfărâmându-i-se tarantasului o 
roată, domnii au trebuit să oprească în drum. In acelaşi timp i- 


am văzut pe Moynet şi Kalino apărând călare. Accidentul se 
petrecuse într-adevăr dar, din fericire, numai tarantasul avusese 
de suferit. Şi era nevoie de douăzeci şi patru de ore ca să fie 
reparată roata. 

Ivan era în culmea bucuriei: urma să mai stăm 3a Nuka 
încă douăzeci şi patru de ore. 

În schimb eu eram foarte indispus, iar Moynet de-a dreptul 
disperat. 

Prinţul Tarkanov şi-a dat seama de asta şi i-a şoptit ceva 
lui Nicolai care a pornit din nou în galop. Pe urmă, cum eram toţi 
strânşi la un loc, au fost scoase din caleaşca sticle şi pahare. 
Sticlele, bineînţeles, erau cu şampanie. In Caucaz, ca-n Rusia, se 
urează drum bun şi bun venit cu şampanie. Câtă şampanie 
adevărată sau falsă se consumă în Rusia nu se poate şti; dar 
dacă-ar fi adevărată, toată Franţa, devenită Champagne şi 
convertită în vie, n-ar ajunge pentru aşa ceva. 

Am băut deci, am vorbit, am golit vreo treisprezece sticle 
de şampanie, a câte trei ruble sticla şi a trecut o jumătate de 
oră. 

După aceea am văzut apărând tarantasul în gaâop 
triumfător. 

Se petrecuse vreo minune?! 

Nu, prinţul dăduse pur şi simplu ordin să se scoată o roată 
de la tarantasul lui şi să se pună la al nostru, luând-o el pe cea 
stricată. Hotărât lucru prinții georgieni nu sunt născuţi pentru 
afaceri. 

Sosise clipa cea grea. l- ' >ui mlinne tânărului prinţ care a 
izbucni Tatăl său ii privea cu un 

— Când se desparte de i.,: ° - >pus ol 

— Bine-nţeles, a răspuns copiii: it sigur că te voi revedea; 
tu nu o să. Mă p- ^ ii! A, dai domnul Dumas 1. 

Lacrimile îi înecau glasul L-am luat în braţe şi 1-a: n stri.ru 
Li p - m aş Ci fâeut-o cu proprrul meu fiu. 

— Oh! Dar o să ne revedem şi-o sa |; itrâng' la piept, n-ai 
grijă. Şi uite! Atit cit omul» t. pană în vânt, poate făgădui ceva, 
îţi făgăduiesc şi: ne vorrt reîntâlni. 

Pe urmă l-am îmbrăţişat pe print, pi: irtdze. Apoi din nou 
pe Ivan, şi numai după > - N urcat în tarantas şi atn pornit. 

În tot acest splendid voiaj pt RV.; sia, nu. Mi s-a strâns 
inima decât de două. Ori, la do ui despărţiri. O dată de dragul 


prinţului Ivan, când am plecat din Nuka; iar cine are memorie îşi 
aminteşte de cea de-a doua oara. 

Ne-am făcut multă vreme semne, tot timpul cit ne-ara mai 
putut vedea. Pe urmă drumul a cotit-o, şi adio? 

Luam însă cu mine ceva din toată lumea aceea, o puşcă şi 
un covor de la prinţul Tarkanov, o saşka şi. Un pistol tkla 
Mohamed-Han, oblâncuri şi o cuvertură da pat de la Ivan. Şi, în 
fine, pantalonul lui Badrldze şi cureaua ttnărului doctor. * 

să ne oprim puţin la acest fapt; e interesant. 

Se spune la noi despre un om generos că „şi-ar da şi 
izmenele de pe el". E însă numai o metaforă, dar o + metaforă 
franţuzească, devenită realitate în Georgia. 

Am spus că-mi cumpărasem la Nuka două bucăţi de stofă 
lesghină, două bucăţi care, odată ajuns în Franca, r Să se 
transforme în pantaloni georgieni. Cil des-„re cercheză şi 
beşniet, n-aveam a mă teme, Bagralio» promisese că mi le 
trimite Ta Tiflis. 

Ilu vorbisem însă de pantaloni. Cum să faei la Paris. 

— N pantalon georgian, fără model? Gândul acesta mă 
preocupa, şi BadiMze avea un pantalon georgian sub cer-e. 

— Beza iui. Roagă-] pe Badrârâăze, i-am spus eu iui Ivan. 
Să aia lase să-i privesc pantalonul; când voi ajunge în Franţa 
vreau să-mi fac unul asemănător; de aceea trebuie să Ola uit cu 
băgare de seamă cum e făcut al lui. 

Prinţul i-a transmis dorinţa mea lui Badridze. 

Badiidze, într-o clipă şi-a desfăcut centura pantalonului, s- 
a ridicat pe piciorul drept şi şi-a scos cracul sting, apoi pe 
piciorul stâng şi şi-a scos craeul drept tră-gând apoi şi partea de 
sus peste şa şi oferindu-mi-i. 

Am urmărit toată manevra uluit şi l-am întrebat pe prinţ: 
Ce face Badridze? 

— Vă dă pantalonul: 

— Ce? Ce-mi oferă? 

— Pantalonul lui» 

— Pan. Talor.nl lui, mi-l dă mie? 

— Da, n-aţi vrut să-l vedeţi? 

— Să-1 văd, da. 

— Dar nu să i-1 iau. 

— Luaţi-l pentru că vi-l oferă. 


— Dar nu; curo o să iau eu pantalonul acestui brav 
Badridze? ' 

— Ştiţi că refuzându-1 1-aţr obliga şi mai mult. 

— Totuşi, cum să-i iau pantalonul? Mi-e imposibil. 
Badridze, care-şi încheiase cercheza şi se aşezase bine în şa, a 
intervenit atunci în discuţie, zicând ceva. 

— Ce zice, am. Întrebat. 

— Zice că-i un pantalon nou, pe care i 1-a făcut nevastă- 
sa şi pe care 1-a pus tocmai atunci pentru prima oară, numai că 
regretă că centura e prea veche. 

— Oh, n-are a îace! Zise tânărul doctor; am eu una nouă 
pe care tocmai ieri am cumpărat-o de ia bazar. 

— Luaţi-i, luaţi-i! Mi-a zis prinţul, căci altfel s-ar simţi 
prost. 

Şi într-adevăr, Badridze a început să se schimbe la faţă. 

— Dar, Doamne, cum o să se întoarcă ia Nuka fără 
pantalon? 

— Aşa bine! Mi-a răspuns prinţul, cu cizmele şi cu 
cercheza! Cine o să-şi dea seama? Am ezitat. 

— Nu cumva domnul Dumas mă refuză pentru că l-am pus 
pe mine? A zis Badridze cu un aer necăjit. Spu-neii-i că la noi eo 
"Cinste să bei dintr-un pahar din care a mai băut un prieten. * 

— Ei bine, fie, i-am spus lui Badridze, o să beau şi eu din 
paharul tău. Şi am luat pantalonul împodobit cu centura 
medicului, plecând astfel cu el. 

Numai că atunci când am vrutsă-l pun pe mine era cu 
şase degete mai strimt, aşa că acum e pe drumul Moscovei cu 
Kalino. El e cel ce bea în locul meu din paharul lui Badi'idze, 

Se înţelege că Badridze nemaiavând pantaloni a cedat 
comanda escortei noastre unui ofiţer inferior. 

XXXIV CASTELUL REGINEI TAMARA Pe măsură ce te 
depărtezi de Nuka, panorama se desfăşoară prezentându-se în 
toată majestatea sa. 

Nuka, abia vizibilă în mijlocul arborilor care o înconjoară şi 
o acoperă, se înfundă într-un cot format de lanţul Caucazului pe 
care se sprijină. 

Aceşti munţi, robuşti şi măreţi ca formă, aveau o culoare 
splendidă sub zăpada care le acoperea vârful. Călătoream de-a 
lungul celei mai frumoase văi din Caucaz şi de două ori am fost 


siliţi să trecem pe unde. se nimerea râul Alazan, care o 
străbătea. 

Până-n ziua când lesghinii au făcut o descindere în Ti- 
nondal, luându-le ostatice pe prinţesele Ciavciavadze şi 
Orbeliani, ei nu îndrăzniseră niciodată să treacă râul. 

O să povestim de altfel, la locul potrivit, această cumplită 
şi neaşteptată întâmplare, când două prințese de sânge regal 
fuseseră legate de coada calului şi târâte de nişte tâlhari 
mizerabili, precum captivele din vechime de care vorbeşte 
Homer şi pe care le cântă Euripide. 

Aveam în stingă Kahetia, grădina Caucazului, podgoria 
Georgiei. Unde se face un vin care rivalizează cu cel din Kislar şi 
ar rivaliza şi cu cel franțuzesc, dacă locuitorii ar şti cum să-l 
facă şi mai ales cum să-l conserve. 

Ei îl pun însă în burdufuri de berbec, sau de bivol care, 
după un timp, îi dau un gust, apreciat de amatori, dar care mie 
mi se pare detestabil. 

| III Cel ce nu se pune în burduf uri de berbec sau de bivol 
se toarnă în nişte ulcioare uriaşe care se îngroapă, cum îşi 
îngroapă asabii griul într-un fel de silozuri. 

Se povesteşte despre un balaur rusesc sub picioarele 
căruia s-a crăpat pământul şi care, căzând într-un ulcior din 
acestea, s-a înecat în el precum Clârence în butoiul său cu vin 
de Malvoise !. 

La dreapta era un lanţ muntos abrupt şi aspru, cu piscurile 
acoperite cu zăpadă, cu coastele prăpăstioase în ale căror 
văgăuni se ascund lesghinii nesupuşi şi care' numai acolo 
trebuie căutaţi. 

Nu-ţi dai seama, nici în Algeria şi nici în Atlas de truda şi 
primejdiile pe care le implică o expediţie în Caucaz. 

Am văzut defileul Muzaia şi pasul Saint-Bernard, care, în 
comparaţie cu potecile militare ale liniei lesghme, sunt drumuri 
regale. 

Drumul face un imens ocol din pricina Alazanului, care ca 
un al doilea Meandru, ar fi trebuit să fie traversat din verstă în 
verstă; aşa că, după trei ore de mers, făcusem abia două leghe 
în linie dreaptă. 

În fine, ne-am oprit la staţie. Nuka oferea o privelişte atât 
de încântătoare că Moynet a făcut o schiţă, aflată acum în 
posesia prinţului Bariatinski. 


Ne-am aşternut din nou la drum către orele trei după 
amiază şi când se înnopta am ajuns la staţia Babarat-minskaia, 
după ce urmasem timp de patru-cinci ore splendida vale 
a'Alazanului. 

Două bănci de lemn, o masă şi două taburete aidoma, ne 
aşteptau parcă anume; eram de altfel obişnuiţi cu ele 1 Oraş din 
Grecia, ce a dat numele unui vestit vin Malvoise, dulce. Legenda 
apune că ducele Clârence, condamnat de fratele său Eduard al 
IV-lea, rege al Angliei (H61-1470) şi liber să-şi aleagă moartea 
ce-i convenea, a cerut să fie scufundat într-un butoi cu vin de 
Malvoise. (N. red.). 

De mult timp; lucrul însă cu cate nu ne putusem 
nicidecum obişnui, era că nu găseam absolut nimic de mâncare. 
Din fericire aveam bufetul nostru, bine garnisit cu doi 
fazani şi un iepure fript, restul sau mai degrabă începutul de 

vânătoare de la Şurnaka. 

A doua zi am pornit cit am putut mai devreme deoarece 
voiam cu orice preţ să ajungem seara la Ţărsko-Ka-loţi. Aveam 
în albumul meu trei rânduri date de generalul Dundukov- 
Kprsakov pentru contele Toâl, comandantul regimentului 
Pereioslav. Cea mai mare parte a zilei am petrecut-o prin 
stepele Usadai, trecând prinţr-un colt al Kakatiei şi, în sfârşit, 
spre orele şapte seara, am sosit la Ţarsko-Kaloţi. 

Era un oraş de construcţie modernă, o tabără mai degrabă 
decât ttn oraş. Pe o culme am văzut o casă mare; ne-am oprit în 
faţa porţii şi-am întrebat de colonelul TolL. 

Servitorul, căruia i se adresase Kalino, s-a dus să-i spună 
stăpânului casei că este căutat şi a revenit zicând: 

— E acasă. 

Am intrat. Ne-a întâmpinat un ofiţer superior cu maniere 
încântătoare. 

Domnul Alexandre Dumas? M-a întrebat el. 

M-am înclinat şi i-am prezentat albumul unde aveam 
scrise rânduriâe prinţului Dundukov-Korsakov. 

— Domnul conte Toii? L-am întrebat şi*eu, după ce a citit 
rânduriâe. 

— Nu, mi-a zis ei: sunt prinţul Mellikov, şi sunt foarte felicit 
că vă ofer ospitalitatea pe care era cât pe-aci să o cereţi altuia 
decl” mie. O să-1 vedeţi pe contele Toii. Dar la mine în casă, o 
să-l invit să cineze cu noi. 


Am găsit escamotarea prea galantă pentru a nu ne lăsa 
convinşi. Am coborât bagajele pe care le-am instalat; > 

|. I? 1 anticameră şi am fost conduşi în camere excelente, 
încălzite, ca şi cum am fi fost aşteptaţi. 

După o jumătate de oră a sosit şi contele Toii. Trăise mult 
timp la Paris şi vorbea foarte bine franceza pe care prinţul 
Mellikov n-o stăpânea totuşi ca el. 

Pe biletul prinţului Dundukov era un post-scriptum: 
„Arătaţi-i domnului Dumas castelul reginei Tamara". 

Regina Tamara se bucură în Georgia de o netăgăduită 
popularitate. A fost contemporana regelui Ludovic al IX-lea şi 
întocmai ca el, dar mai norocoasă, a pornit un război crâncen 
împotriva musulmanilor. 

Ca-n Normandia, unde toate vechile castele sunt ale lui 
Robert Diavolul, în Georgia toate sunt ale reginei Tamara. 

Are astfel poate o sută cincizeci de castele care, azi, sunt 
- indiferent cărui rege sau regine i-ar mai i'i aparţinut - lăcaşe 
ale vulturilor şi şacalilor. Şi mai e un lucru de remarcat; acela că 
toate se află într-o regiune pitorească şi au o poziţie 
fermecătoare. 

Am căutat aşadar peste tot şi am cerut tuturor să-mi 
spună istoria reginei Tamara. N-am putut însă găsi decât vagi 
tradiţii şi un erâmpei versificat de Lermontov. Castele ale 
reginei Tamara, în schimb, am găsit la fiecare verstă. 

La ora nbuă, am luat micul dejun şi, ridieându-ne de la 
masă, ne-am găsit caii înşeuaţi. ^ 

Dimineaţa ne-am petrecut-o privind desenele unui bătrân 
pictor, care vorbea foarte bine franţuzeşte. Ce naţionalitate o fi 
avut, nu ştiu; în ceea ce priveşte religia, era sigur un adorator al 
reginei Tamara şi făcuse un album de mari dimensiuni, folosind 
doar galbenul, albastrul şi verdele, culori pe care le considera 
îndestulătoare. Se părea că-şi luase sarcina de a desena toate 
castelele reginei Tamara, privite din toate unghiurile cu putinţă. 

Numai pe cel pe care urma să-l vedem, îl desenase din 
şapte unghiuri diferite. 

Am încălecat şi am făcut în douăzeci de minute ceâe patru 
sau cinci verste care ne despărţeau de ruinele regale. 

Deodată, ocolind un munte, am văzut castelul deta-şându- 
se şi crescând maiestuos în faţa noastră. 


Era situat pe un pisc izolat, dominând valea Alazanului şi 
având ca perspectivă magnificul lanţ caucazian de-a lungul 
căruia mersesem toată dimineaţa. 

Noi îi dominam baza, iar creasta lui ne domina pe noi; 
ruinele îi erau superbe şi grandioase; simţeai că prin paragina 
lui trecuseră nu numai vremurile ci şi revoluțiile. 

Moynet a făcut o schiţă chiar în locul în care tocmai ne. 
Oprisem; era, poate, singurul unghi rămas neatacat de pensula 
batonului artist. 

La şapte verste de castelul reginei Tamara se ridică un alt 
munte cu o altă legendă. 

Remarcasem acest munte, de-a lungul căruia mersesem 
la apusul soarelui, din pricina formei sale frumoase şi a faptului 
că era luminat splendid. 

Se numea muntele lui Ilie iar la poalele lui se întindea un 
lac sărat. O capelă, foarte frecventată, era clădită într-o vastă 
grotă săpată în inima muntelui. Tradiţia spune că în această 
grotă a fost hrănit de un cerb profetul Ilie şi că din vârful 
muntelui s-a urcat el la cer lăsându-şi haina, discipolului Elisei. 

Era prima legendă biblică întâlnită în drumul nostru. Se 
simţea că ne apropiam de Armenia. 

Inapoindu-ne la prinţ, l-am găsit pe aghiotantul său care 
ne aştepta cu un album. Desena şi el. Luase parte la ultima 
expediţie lesghină ţi făcuse nişte schiţe foarte curioase. Una era 
cea a lui Curuk-Meyer. Adică a muntelui pe care trebuise să-l 
escaladeze în ultima expediţie ca să pătrundă în ţinutul lilharilor. 

Un al doilea desen era din Bogit, aul cucerit casă ev casă, 
fiecare trebuind să fie dărâmată pentru a se putea pătrunde în 
ea, astfel că, o dată cu cucerirea ultimei case, fusese ras tot 
satul. In fine, al treilea era un desen al aulu-lui Kituri,. Cuprins 
de flăcări. In faţa acestui aul, cucerit >a 21 august 1853, 
generalul Vrevski fusese rănit de două gloanţe, unul în piept, 
altul în picior. După zece zile, a şi murit din pricina lor. 

Colonelul Kankanov a preluat comanda expediției, a 
continuat-o şi a cucerit Dido. 

Locuitorii, o mie la număr, i s-au supus. 

Un al patrulea desen era cel al unei uşi lesghine cu 
podoaba ei de mâini tăiate. Mâinile erau pironite pe ea cura sunt 
pironite la noi labele de lup pe uşile fermelor. 


Mâinile acestea se păstrează mult timp proaspete şi, ca să 
spunem aşa, vii, datorită unei soluţii în care sunt puse să fiarbă. 

Această uşă, care era a unei case din Dido. Avea pe ea 
cincisprezece mâini. Alţii, mai pioşi, le ţintuiesc în moschei. Şi în 
moscheea din Dido erau pironite vreo doua sute de mâini. 

In rest, tuşinii care sunt creştini, duşmani de moarte ai 
îesghinilor şi, în general” ai tuturor m; ihomedan”or, şi care 
aduc mari, servicii în expedițiile ruse au aceleaşi obiceiuri, oricât 
de creştini ar fi ei; câţi duşmani prinşi de tuşini, atâtea mâini 
tăiate. 

În ultima expediţie, un şef tuşin care mergea în rândts-rile 
ruşilor cu cei trei fii ai lui, şi-a văzut fiul cel mare rănit. Îl adora 
pe băiat, dar şi-a făcut o datorie de onoare din a nu vădi nici un 
semn de slăbiciune In faţa rănitului, deşi inima îi era zdrobită. 

Tatăl se numea Set, poate o deformare a cuvântului 
Şeitan, care înseamnă diavol. Fiui se numea Grigore şi tatălui i 
s-a arătat casa unde-i fusese transportat fiul. Set s-a dus şi el 
acolo. 

Copleşit de suferinţă, tânărul se văicărea. Set s-a apropiat 
de covorul pe care era culcat, s-a sprijinit în puşcă şi privindu-l 
pe rănit cu sprâncenele încruntate i-a spus: 

— Ce am crescut eu, un bărbat sau o femeie? 

— Un bărbat, tată, răspunse Grigore. 

— Ei bine, atunci, zise Set, dacă eşti bărbat, de te te 
văicăreşti. 

Rănitul a tăcut şi a murit fără a mai scoate nici un suspin. 

Tatăl său a luat cadavrul, 1-a dezbrăcat şi l-a pus pe o 
masă. 

Apoi”a făcut cu pumnalul şaptezeci şi cinci de crestături 
în perete şi şi-a tăiat fiul în tot atâtea bucăţi, câfce rude şi 
prieteni avea, în stare să poartearme. 

— Ce-i asta? 1-a întrebat colonelul, când 1-a văzut 
(edându-se acelei oribile fapte? 

— li răzbun pe Grigore, a spus el; într-o lună o să « 
trimese tot atâtea mâini lesghine câte bucăţi trimit eu acum 
rudelor. 

Şi, într-adevăr, peste o lună, a primit de la rude şi de la 
prieteni şaptezeci şi cinci de mââni la care a mai adăugat şi el 
cincisprezece. In total nouăzeci, 

Grigore era răzbunat. 


Niciodată, într-o luptă, un tuşin nu va sări în ajutorul aaui 
prieten dacă acesta rai-l cheamă. Dar e foarte rar ca m tuşin să 
ceară ajutor, chiar dacă luptă unul împotriva, trei duşmani. 

Se spune că un tuşin era îndrăgostit de o fată din satul 
Tiarmeth şi a cerut-o în căsătorie. 

— Câte mâini de lesghini ai să-mi aduci zestre? l-a zis ca. 

Tânărul tuşin s-a retras ruşinat; nu se bătuse încă cu nici 
un Icsghin. Totuşi s-a dus şi 1-a căutat pe Set ca să-i 
povestească ce i se întâmplase. 

— Intrcab-o, pe cea pe care o iubeşti, câte mâini vrea, i-a 
zis Set. 

Tuşinul i-a trimis răspunsul lui Set. 

— Vino cu mine în expediţia viitoare, i-a zis acesta. 

— Dar poate că până atunci o să mai treacă o vreme, i-a 
răspuns tânărul. 

— Bine, atunci vino cu mine acum; eu sunt gata oricând. 

Au plecat şi, după cincisprezece zile, s-au întors cu 
douăsprezece mâini. Set tăiase şapte şi îndrăgostitul cinci. 
Tânărul tăiase cu două mai mult decât i se ceruse şi astfel nunta 
s-a făcut cu mare pompă şi tot satul a fost invitat să ia parte la 
ea. 

Printre mâinile tăiate de Set era şi o mână de copil. De ce 
însă? O să vă spun îndată. 

Set era considerat Bau-baul lesghinilor; mamele, ca să-şi 
potolească copiii, le ziceau: 

— O să-l chem pe Set. 

Şi copiii tăceau mile. 

Unul, însă, mai încăpățânat decât ceilalţi, nu credea în Set 
şi continua să plângă. Era noapte. Mama a luat”. Atunci copilul 
şi a deschis fereastra. 

— Set! Set! Set! A strigat ea, yino şi taie-i mâna 
copilaşului ăstuia care nu vrea să tacă. 

Şi, ca să-şi sperie copilul, i-a scos pe fereastră. Copilul a 
tipat. Era însă un țipăt de durere nu de spaimă; mama, deci, nu 
se înşelase. - 

Şi alunei şi-a tras copilul în casă; din nenorocire nu fvea o 
mână. 

Intâmplarca făcuse ca tocmai atunci Set să fie ascuns r>e 
acolo şi, auzind „invitaţia“ imprudentă a mamei, o ascultase. 

Ce bestii fioroase sunt astfel de oameni! 


Mai aveam încă vreo două sute douăzeci de verste pjnă la 
Tiflis. Insă, ţinând seama de drumurile proaste pe care urma să 
le străbatem, nu trebuia să ne aşteptăm că vom ajunge decâta 
doua zi pe la amiază, şi pentru asta trebuia să mergem toată 
noaptea. 

La primele două staţii, adică la staţia Ceroskaia şi la 
Ţaignaskaia, totul a mers strună şi caii nu ne-au lipsit. 

După a doua staţie însă, când drumul era mai sigur, am 
crezut că nu trebuia să ne mai păstrăm escorta. 

Din păcate însă, aceasta a fost pricina eră la a treia staţie, 
adică la Magorskaia, am fost-luaţi drept inşi fără importanţă şi, 
cu toată „libera noastră trecere"! fără a-şi da osteneala nici 
măcar să se întoarcă spre noi, şeful de poştă ne-a spus că nu 
avea cai. 

Cunoşteam aceste răspunsuri dar, cum urma să cinăm 
înainte de a porni la drum, ceea ce avea să ne ia cam o oră, i- 
am răspuns şi noi că aveam să aşteptăm. 

— Aşteptaţi, mi-a spus şeful poştei cu aceeaşi indiferenţă; 
dar noaptea asta nu vom avea cai. 

Când şefii de poştă, în Rusia, îşi iau astfel de aere, e ca şi 
cum ti-ar spune cu cele treizeci şi una de litere ale alfabetului | 
lor: „Ce vreţi! Suntem hoţi şi vrem bani pentru răscumpărare". 

Or, la astfel de vorbe, nu-i decât un şi-iur fel de răspuns: 
biciul. 

! După reforma din 191.0 + =-'e » ivind astăzi 33 de litere. 
(N. r'-î: 

— Muntele de nisip, voi. 31 adăugat două, alfabetul 

— la biciul meu, i-am &pus eu lui Kaltno. 

— Unde-i? 

— În geamantan. 

— De ce l-aţi pus acolo? 

— Pentru că, ştii bine, e un bici splendid pe care mi 1-a 
dat generalul Lahn şi la care ţin foarte mult. 

— Şi ce să fac cu biciul dumneavoastră? 

— Ceea ce fac magicienii cu bagheta lor; o să sco^i caii ca 


din pământ. 
— Oh! Dar cred că azi nu va fi cu pui. (5. 
— Cum aşa? 


— Omul ăsla, zău că n-are cai. 


— O să vedem noi după cină; ck.'y. =; uniata scoale biciul 
din geamantan. 

În timp ce Kalino scotea biciul, Moi; fit şi cu mine am intrat 
în sala călătorilor. Era înţesată. 

Tuturor li.se dăduse acelaşi răspuns, ca nouă. Şi toată 
lumea aştepta. 

Un prinţ gruzin cu fiul său, aşezaţi lu colţul unei mese, 
mâncau un pui fiert şi beau un pahar do votcă. 

Ciad ne-au văzut, s-au ridicat, au vi. Nil la noi şi nc-au 
oâea-it o parte din cina lov. 

Am acceptat, cu condiţia însă, ca U; nndui lor, să ia şi ei 
dintr-a noastră. 

E*:; prea echitabil ca să ne refuze. 

Aveam şi noi un iepure la tavă şi doi k-r/iini/ripţi. pf care 
-'e e pregătise., din vânatul nostrvi dr Sa Şumaka, bu -cătacvi 
priaţului "Meliikov; &i-n plu;: o enormă plost; > cu vii'>. 

Doi sau trei călători, care nu crezuseră că se opresc "in 
MagorsV'. SAa, îşi beau şi ei trişti, ceaiul. Era tot ce găsiseră la 
statâe. Atunci) p-ara cerul celor dc>i prinţ» permisiune» să-i 
invităm pe aceşti călători să ia masa cu noi şi i-am rugat 
totodată, să le transmită invitaţia noastră. 

Ospitalitatea e un lucru atât de simplu în Caucaz, că toată 
lumea se aşa”ă la aceeaşi masă; s-a mâncat din bucatele 
noastre şi s-a băut din aceeaşi ploscă. Aşa că friptura de iepure, 
cei trei fazani şi cele şase sau opt sticle de vin de Kaketia, cit 
conţinea plosca, s-au dus repede: am mâncat până ia ultima 
firimitură şi am Mut viii ' până la ultima picătură. După care, 
Kalino, înfierbânt" du-se puţin, a acceptat invitaţia de a pune 
mâna.pe b şi de a mă urma. 

;'te, sprijinit de o coloană de lemn cate >: i de poştă. 

El şi el ne-a privit peste umăr. ai, i-am spus eu. 

Şeful era îr. 

Susţinea prispei Ne-am opri 

— Kalino,; Kalino-a cr; Şeful a făt! 

— N-aţi ml 

— 0? 

— Ce v-arn 

— SpuRG-i că ne minte. 

Kaâino i-a nu s-a clintit c 

— Să-1 lov 


— Nu, să iv: 

— Şi. Dacă: 

— Atunci. ' 

— Şi cum s 

— Nimic rn 

— Merg >i Eu am\u238? Ta-: Ci o mişcare care-i trăda 
nelirhisa. Replicat el. 

Că n-am cai. 

Înţeles perfect, Kalino, dar că ṣ^m 

: S răspunsul, dar şeful staţiei nici '. A întrebat Kalino. 

Yurăm mai înainte că minte într-ade-vâr. 

; io; îl at'zi. 

e asigurăm dacă niinte sau nu? 

Îraplu: vizităm grajdul. 

! Spus Moynet. 

lân/jă omul nostru care nu se mişca. 

Cinci minute după aceea, Kalino s-a întors furios şi cu 
biciul ridicat. 

— Sunt paisprezece cai în grajd, a zis el, să-1 lovesc? 

— Încă nu. Întreabă-1, dragă Kalino, cum se face că sunt 
paisprezece cai în grajd, iar el ne-a spus că n-are niciunul? 

Kalino i-a transmis întrebarea mea. 

— Sunt caii altor poşte, răspunse el. 

— Du-te şi pipăie-i sub burtă, şi dacă sunt asudaţii e 
adevărat; dacă nu, ne-a minţit. 

Kalino a revenit apoi alcrgând. 

— A minţit, a spus el; caii sunt perfect odihniţi. 

— Atunci, arde-l! 

Kalino l-a lovit. La a treia lovitură însă am auzit: 

— Câţi cai vă trebuie? 

— Şase. 

— O să-i aveţi; numai nu le mai spuneţi şi celorlalţi. Din 
nefericire era prea târziu; călătorii auziseră zgomotul discuţiei, 
alergaseră să vadă ce se petrece şi nu li se putea ascunde că-n 
afară de cei şase cai ai mei, mai rămăseseră încă opt. Aşa că 
ceilalţi călători şi-au luat caii în ordinea sosirii, In ceea ce-i 
priveşte pe ai mei, pentru că mie mi se datora descoperirea lor, 
nimeni nu s-a gândit să mi-i reclame, deşi venisem ultimul. 

După vreo cinci minute, tarantasul şi teleaga aveau caii 
înhămaţi; am mai luat o duşcă de drum bun; prinţul gruzin şi fiul 


lui au promis să mă caute la Tiflis, iar noi ne-am urcat în trăsuri 
şi am pornit în galop. * 

Am călătorit toată noaptea, în afară de două ceasuri pe 
care le-am petrecut la staţia Sartişolskaia şi în zori am plecat 
mai departe. Mai rămâneau de străbătut treizeci şi cinci de 
verste până în capitala Georgiei; dar drumurile erau atât de 
îngrozitoare incit abia spre orele două, din vârful unui munte, 
vizitiul nostru, arătându-ne o boare albastră, prin care se 
distingeau nişte puncte mici, albe, nc-a zis: 

— lată Tiflisul. 

Ca şi cum ne-ar fi zis:, lată-l pe Saturn", sau „lală-l pe 
Mercur". 

Ajunsesem să credem că Tiflisul era o planetă la care n- 
aveam s-ajungem niciodată, cu atât mai mult cu cât nimic nu 
anunţa apropierea unui oraş şi mai ales a unei capitale. 

Nici o casă, nici un arbore, nici un câmp cultivat, ci doar 
un pământ gol şi ars, ce mai, deşertul! 

Totuşi pe măsură ce ne apropiam, muntele din faţa 
noastră părea dantelat iar acele crestături se asemănau cu 
ruinele unei fortificaţii. 

Apoi, ni s-a arătat în faţa ochilor încă o dovadă că am 
intrat într-o ţară civilizată: 3a dreapta noastră se înălţau trei 
spânzurători. 

Cea din mijloc era goală; celelalte două erau ocupate; dar 
ocupate cu nişte saci. 

Am discutat îndelung în legătură cu ce putea fi spânzurat 
în sacii aceia. Moynet susţinea că acolo nu puteau fi oameni, iar 
eu ziceam că nici doar simpli saci nu puteau fi. 

Vizitiul însă ne-a pus de acord: în saci erau oameni. 

Dar cine erau oamenii aceia, nici vizitiul nostru nu ştia. 
Atâta doar era evident, că nu puteau fi laureați ai premiului 
Montyon. L Ne-am continuat drumul presupunând că la Tiflis 
misterul ni se va dezlega. 

1 Jean-Baptiste Antoine Auget, baron de Montyon (1733- 
1820), filantrop şi economist francez. Imensa sa avere i-a 
permis să fondeze premii distribuite de diverse societăţi 
savante. 

Totuşi oraşul mi se descoperea încetul cu încetul Primele 
două clădiri care ne-au sărit în ochi au fost, ca şi la Petersburg, 
două clădiri urâte, probabil cazărmi, şi care ne-au întristat. 


să fi fost oare Tiflisul acesta mult aşteptat, Tiflisul promis 
ca un paradis georgian, o decepfle? 

Am suspinat cum mai suspinasem şi cu alte prilejuri 
asemănătoare. 

Deodată însă am scos un strigăt de bucurie: la cotitura 
drumului tocmai se zărea, în fundul unui abis, clocoti-toarea 
Kură; apoi, aplecat spre acest abis, etajat pe coastele muntelui 
şi coborând până în fundul prăpastiei, oraşul cu casele 
împrăştiate aidoma unui stol de păsări ce se aşezaseră unde şi 
cum putuseră. 

Cum aveam oare să ne coborâm în această prăpastie? Nu 
se vedea nici un drum. 

Şi totuşi a apărut şi el, dacă aşa ceva se putea numi drum. 

La fiecare pas, scoteam strigăte de bucurie. 

— Priviţi acolo. Uitaţi-vă la turnul ăsta; şi la podul acela! Şi 
la fortăreaţa de acolo! Şi acolo jos, acolo! 

Era o perspectivă splendidă care ni se aşternea la 
picioare, 

Tarantasul nostru gonea trosnind printre strigătele 
vizitiilor. 

— Kobardă! Kabardă/ (Atenţie! Atenţie!) 

Fără îndoială, că dimineaţa se sărbătorise cev” pentru că 
străzile erau pline de lume. Şi, într-adevăr fuseseră spâazuraţi 
doi oameni. 

Am traversat un pod suspendat, nici eu nu ştiu cum, la 
înălţimea de şaizeci de picioare deasupra fluviului. 

Sub noi, pe un mare banc de nisip în mijlocul apeior Kurei 
erau culcate vreo sută de cămile. 

După acpra, din mahala, am intrat în oraş. 

Eram, în fine, îa Tiflis şi, după câte aveam să vedem, 
Tâflisul corespundea într-adevăr ideii pe care ne-o făcuse'm 
cfspre el. 

— Undo trebuie să vă conduc? A întrebat vizitiul. 

— La K -romii Finot, consulul Franţei, i-am răspiailS. şi t; - 
e. R.ul. mijlocul unei mulţumi înspăimâmaniare, a u.; at' (iute pe 
cât coborâse. 

TIFLIS XXXV CEI. CE SUNT SPÂNZURATI Baronul Finot 
locuia în oraşul de sus, pe strada Regală, deasupra bisericii Sf. 
David. 


Cina în scara aceea la prinţesa Ciavciavadze; dar, cum ne 
aşteptase de pe o zi pe alta, la plecare îi dăduse ordin 
servitorului său să ne conducă la locuinţa care ne era rezervată. 

Am fost conduşi într-un splendid palat din piaţa teatrului, 
unde două camere şi un imens salon erau puse la dispoziţia 
noastră de domnul Ivan Zubalov, un bogătaş georgian. 

Moynet şi Kalino au luat o cameră, iar eu pe cealaltă; 
salonul avea să fie comun. 

De la fereastra camerei mele, vedeam perfect cele două 
spânzurători şi sacii balansându-se la extremitatea braţelor lor 
subţiri. 

Erau într-adevăr spânzurați, după cum prevăzusem şi 
chiar de curând spânzurați, executaţi chiar în ziua aceea. 

M-am interesat de ce crimă fuseseră acuzaţi. 

Asasinaseră pe cei doi băieţi de prăvălie ai ceasornicarului 
Georgeaiev, ca să-i poată fura din magazin ceasurile expuse în 
vitrină şi argintul închis în sertare. 

Erau armeni: lucru extraordinar! Armenii, cu caracterul lor 
umil şi blând, devin adesea hoţi, escroci, dar rareori ucigaşi. 

Intâmpiarea făcea ca de la fereastra mea, privind spre 
stânga, să-i văd pe cei doi spânzurați, şi, la dreapta, dugheana 
lul Georgeaiev. 

lată cum se petrecuseră lucrurile: Domnul Georgeaiev 
avea doi băieţi de prăvălie care, rămânând peste zi la magazin, 
puteau ieşi seara în oraş pentru treburile lor personale. 

De obicei luau cheia magazinului cu ei, ca să se poată 
întoarce etnd voiau şi să deschidă prăvălia înainte ca domnul 
Georgeaiev să se fi sculat. 

Se împrieteniseră însă cu doi armeni numiţi unul Şubahov 
şi celălalt Ismael, care-şi puseseră-n gând să-l jefuiască pe 
Georgeaiev. Planul lor fusese simplu: îi invitaseră la cină pe cei 
doi prieteni, îi îmbătaseră şi-i uciseseră ca să le ia cheia şi să 
deschidă apoi cu ea magazinul. 

Totul s-a petrecut conform prevederilor asasinilor, cu 
excepţia unui amănunt: cei doi băieţi de prăvălie fuseseră duşi, 
îmbătaţi, ucişi, dar, când îi căutaseră în buzunare, n-aveau 
asupra lor nici o cheie. 

Atunci au recurs la alt plan. 

Să se îmbrace cu hainele celor doi morţi, să se prezinte la 
domnul Georgeaiev şi să bată la uşă; noaptea era întunecoasă şi 


persoana care ar fi venit să le deschidă, venind probabil fără 
lumină, i-ar fi luat drept cei doi băieţi, iai*. Ei ar fi intrat şi, odată 
intraţi, ar fi procedat conform primului plan. 

Numai că, mai înainte de toate, trebuiau să scape de 
cadavre, 

L-au trezit pe un amărât de hamal care dormea pe 
bocceaua lui, l-au dus, i-au arătat cele două cadavre şi l-au 
promis patru ruble dacă voia să le îngroape. 

Un musa - acesta e numele hamalilor din Tiflis —° nu 
câşttgă patru ruble pe zi, necum pe noapte. ^ 'Aşa că, nraşa a 
luat cele două cadavre în spate, s cobor it cu ele până la Kura, a 
traversat podul Alexandru; a urcat versantul colinei mahalalei 
Ciukur, şi le-a îngropat 

? Aşa-zisa Colină Roşie. Fiind însă noapte şi cum mţişa 
Edea prost sau avea chef de somn, i-a înmormântat de-a tul, 
picioarele unuia ieşind afară din groapă. 

S-a întoţs apoi să se culce în locul de vinde fusese luat", 
'Jocul era bun şi omul spera că va mai fi căutat. 

În acest timp, cei doi ucigaşi s-au dus la poarta qşsei 
domnului Georgeaiev, dar cel ce a venit să le deschidă a r. t 
însuşi stâpânui care avea şi o lum. Inare în maria. 

Eci nu fusese chip să-ncerce să-l înşele pe ceasornicar, e 
h Şubahov şi Ismael au luat-o la goană. 

Onrmul Georgeaiev, deschizând uşa, a văzut totuşi 1 ! "oi 
oameni. 

? 2ut în&k că e o glumă, a închis uşa şi s-a dus sa e 
bombănind, şi găsind că fusese o tf"."~, ă dintre t proaste. 

«na zi, cei doi băieţi de prăvălie nu i întors * £<: u iru 
prima oară că lipseau de la datetj”; domrsuj Gcc-1 -. lev s-a 
neliniştit. 

Spre amiază, un văcar ee-şi păştea. Vitele pe munte a 
văzut într-un loc unde pământul i s-a părut proaspăt K&pat, un 
picior” care ieşea la supralaţă. 

A tras de el şi a mai văzut unul, apoi o gambă, doua, pe 
urmă un corp şi dupăaceea încă unul. 

A coborât în fugă în oraş şi a spus ce văzuse. Au venit 
autorităţile să ridice cadavrele şi s-a stabilit repede că erau ale 
celor doi băieţi de prăvălie ai domnului Geor-geaiev. 

Fuseseră văzuţi ieşind seara cu cei doi armeni, aşa că 
tănuiala a căzut numaidecât pe ei. 


Au fost arestaţi; a fost arestat şi musa; li s-a făcut proces 
şi toţi au fost condamnaţi la moarte; Şuba-hov şi Ismael ca 
ucigaşi: iar muşă pentru complicitate. 

Crima făcuse mSre vâlvă inspirând o groază 
nemaipomenita; prinţul Bariatinski, locotenent al ţaruâui în 
Caucar” a grăbit instrucţia care a fost rapida: probele erau 
cQvârşitoare. 

Ca locotenent al ţarului, prinţul Bariatinski avea asupra 
supuşilor dreptul de viaţă şi de moarte, fiind singurul judecător 
care hotăra în anumite cazuri dacă faptul trebuia sau nu să fie 
adus la cunoştinţa ţarului. 

Nici o circumstanţă extraordinară nu cerea o amânare. 
Prinţul a considerat că trebuia totuşi să aibă loe o comutare de 
pedeapsă în favoarea hamalului, şi a poruncit ca lai să i se 
aplice o mie de lovituri de battog fiind condamnat şi la opt ani 
de muncă silnică în minele din Siberia, dacă supravieţuia bătăii. 
Dar îşi putea reveni, pentru ca un georgian, un armean şi un 
persan puteau suporta a mie de lovituri de battog, un murvicxn 
o mie cinei sute şi un rus două mii. 

Nici un criminal însă, de orice nea;» ar î> fost el, nu putea 
suporta trei mii de lovituri, acestea f; ^i egale-cu pedeapsa la 
moarte. Numai eu de la arestare >i pâo;» în ultima clipă, musa 
a fost lăsat să creadă ca va. Ci executat. 

Trei spânzurători au fost aşadar ridicate pe locul unde 
fuseseră găsite cadavrele celor doi băieţi de prăvălie. Locul 
prezenta avantajul că execuţia se putea vedea în tot oraşul. 

Şi chiar în ziua sosirii noastre, mai precis la amiază, cei 
trei condamnaţi fuseseră conduşi într-o căruţă la locul 
supliciului. Erau îmbrăcaţi în alb, cu straie de osxndiţi, cu 
tnâânile legate în faţă şi capetele descoperite, m La gât aveau 
legate tăbliţele pe care stătea scrisa sentinţa ce li s-a citit abia 
la picioarele celor trei. Spânzură-tori. Unul dintre ei, cum am 
spus, obținuse comutarea pedepsei. 

Armenii odată spânzurați i-a venit rândul Im musa. 

Era un copil de nouăsprezece ani, negricios la faţă, 
subţire! şi mărunţel de stat; i se putea vedea întregul corp 
tremurând când i s-a scos cămaşa. 

Să-i fi fost oare frig? Ca lui Bailây '? Nu cred. 

O mie de soldaţi pe două rânduri, cinci sute pe o parte, 
cinci sute pe alta aşteptau. Fiecare soldat ţinea în mâini o nuia 


subţire şi unduioasă de grosimea degetului mic, între rânduri 
fiind o distanţă de cinci paşi. 

Mâinile osânditului au fost legate de patul unei puşti; un 
sergent a apucat puşca, mergând de-a-ndărateâea, pentru a 
potrivi pasul osânditului cu al lui; doi soldaţi mergând tot 
îndărăt, i-au pus baionetele în piept şi alţi doi s-au aşezat în 
urma lui punându-i baionetele în şale. Legat astfel de mâini şi 
prins între patru baionete nu putea nici să grăbească pasul, nici 
să-l încetinească. 

Un comandant a dat primul semnal. 

Atunci cei o mie de soldaţi, cu precizia unei maşini, au 
lovit aerul cu nuiclele. 

Acest şuierat este, se spune, detaliul cel mai înfricoşător 
al executării pedepsei. La a o suta lovitură, sângele ţâşnea prin 
douăzeci de răni; la cinci sute spatei”e nu mai era decât o 
plagă. 

1 Jean-Sylvain Bailly (1736-1793), savant şi cm ţi cez. A 
i'ost condamnat îa eşafod la 10 noiembrie 1793 pregătirile 
supliciului se prelungeau, un asistent 1-a „Tremuraţi? 

— Da, prietene, dar de frig", i-a răspi Bailly. (N. reci.). 

Fran-oarece rebat: simplu Dacă durerea depăşea puterile 
osânditului, şi dacă otnul leşina, se suspenda execuţia, i se 
dădea un întăritor şi apoi se continua. 

Musa şL-a primit cele o mie de lovituri fără să leşine. Dar 
oare a slrigat? Nu se ştie: tobele, care în timpul execuţiei bat 
cadenţa marşului, împiedică să fie auzit vreun strigăt, 

| s-a pus cămaşa pe spinare şi s-a întors pe picioarela lui la 
Tifâis. 

După cincisprezece zile nici nu se mai gândea la asta, şi a 
plecat să-şi facă cei opt ani de mină în Siberia. 

_ Pentru el morala a fost următoarea: dac-ar mai fi 
Inmormântat vreodată vreun cadavru, ar fi avut grijă ca nici un 
picior al acestuia să nu mai iasă din pământ. 

XXXVI TÂFLIS - CEI CE NU SUNT SPÂNZURAŢI în timp ce 
eram pe cn) e de a Be organiza mutarea, Finot, prevenit de ver: 
i noastră, la prinţesa Ciavciavdzo, uneăc cina, şi-a făcut: riţia, cu 
aceeaşi bună dispoziţie pe chip cu care-l ştia >ţi cei ee-1 
cunoscuseră înTraB'ţp Consulatul îl Xăcu erios în afacerile 
guvernamental -şi grav când era vorba de interesele 


compatrioţilor sşi în rest, în relaţiile personale, păstra aceeaşi 
inimă deschisă şi acelaşi spirit încântător. 

Nu-i mai văzusem din 1843; el m-a găsit mai grac, iar eu l- 
am găsit mai albit. 

La Tiflis era pur şi simplu adorat. Dintre cei o sui cincizeci 
şi trei de francezi sau franţuzoaice care compuneau colonia, nu 
a fost unul sau una, lucru nemaiauzit ' să nu-i aducă laude, şi nu 
latâde goale, cerute de convenienţe, ci din tot sufletul. 

Cât despre georgieni, cu ei era altceva: n-aveau îecât o 
singură teamă, să nu 11 se ia baronul Finot. 

În ceea ce priveşte gândurile georgienelor, n-am şist prea 
mult la Tiflis ca să le pot afla. 

Ne-a întâmpinat ca să ne spună că, nădăjtluia. Că, atâta 
vreme cât vom sta în Tiflăs, nu vom lua masa dedî la el. 

Am vrut să protestez. 

— Dar pentru cât timp aţi venit aici? M-a întrebat el. 

— Pentru o lună, i-am spus eu. . 

— Aveţi trei mii de rubâe ca să cheltuiţi. Luna a? 

— Nu. 

— Ei bine, atunci vă sfătuiesc să-mi acceptaţi oferta tot a? 
A cum aţi acceptat-o şi pe cea la lui Zubalov. Eu am o casă atât 
de bine pusă la punct: încât n-am să vă observ prezenţa decât 
datorită plăcerii pe care mi-o va prilejui. Chiar dacă n-aţi mânca 
zilnic decât unt cu pâine - iar untul va fi prost - şi tot aţi ajunge 
la ruină până veţi părăsi Tiflisul. 

Cum însă eu mă cam îndoiam, el a continuat: 

— lată spre exemplu! Şi a scos din buzunar o facturi. 

— Uilaţi-x'ă ce a cheltuit, în şaizeci şi şase de zile. Wna din 
compatrioatele noastre ale cărei cheltuieli le-am achitai eu 
alaltăieri. Era o biată cameristă, adusă aici de prinţesa Gagarin. 
O părăsise pe prinţesă şi n-a vrut să meargă la hotel pentru că 
era prea seump; drept urmare s-a instalat la un cârnăţar francez 
pentru a se descurca cât mai economic cu putinţă. Ei bine, în 
şaizeci şi şase de zile. A cheltuit o sută treizeci şi două de ruble 
îirgint, cinei sute două zeci şi ppt de franci! 

Toate acestea nu ni se păreau o justificare pentru a-i da 
bătaie de cap, timp de o lună prea-bunului consul. Atunci a 
apărut un -frizer pe care -l chemasem ea să-mi aranjeze părul. 

— Bine! Mi-a zis Finot, şi ce vrei s; i vă facă? 

— Să-mi taie părul şi barba. 


— Şt după dumneavoastră, poc fă apflez şi eu la frizer? 
Spuse Moynet. 

— Desigur. 

— Dar cât plătiţi dumneavoastră, la Paris, pentru un tuns? 
Il ras? M-a întrebat Finot. 

™ Un franc, iar la zile mari un franc şi jumătate. 

— Ei bine, o să vedeţi di costă aefe îa Tiflis. 

Frizerul m-a tuns, m-a ras, pe urmă 1-a tuns şi pe Hoynet; 
Kalino, ca student: n-avea barbă şi aşteptând-o avea părul tuns 
scurt, aşa că bărbierul nu 1-a atins. 

— Cit vă datorăm? L-am întrebat pe compatriotul meu, 
când totul a fost gata. 

— Oh! Dumnezeule, doar trei ruble, domnule. L-? Tm pus 
să repete. 

— Trei ruble, a repetat el cu neruşinare. 

— Cum?! Trei ruble de argint? 

— Trei ruble de argint. Domnul trebuie să ştie că ţarul 
Nicolae a abolit printr-un ukaz rublele de hărtie. 

Am scos trei ruble din buzunar şi i le-am dat. în moneda 
noastră erau doisprezece franci. 

M-a salutat şi a ieşit, cerându-mi permisiunea să facă din 
părul meu tăiat o perniţă de ace pentru soţia lui care era o mare 
admiratoare a mea. 

— Şi dacă nevasta lui n-ar fi fost o mare admiratoare a 
mea, cât m-ar fi costat? L-am întrebat pe Finot după ce omul a 
plecat. 

— Nu se ştie. Ghiciţi însă cât mi-a cerut un peruehier 
pentru a-mi trimite de trei ori pe săptămână un ucenic al lui, 
frizer; şi zic frizer, ca să-nţelegeţi bine, deoarece eu port barbă, 
nu glumă. 

— La Paris eu am un bărbier care, pentru şase franci vine 
la mine la fiecare două zile din Montmartre. 

— O mie cinci sute de franci pe an, dragul meu! 

— Domnule Finot, atunci o să mănânc la dumneavoastră. 

— Şi acum, a zis Finot, după ce am obţinut ce am vrut, 
deoarece nu venisem cu alt scop, mă întorc să-mi termin cina la 
prinţesa Ciavcivadze, căreia o să vă prezint mâine. 

Finot nu putea să-mi facă o mai mare plăcere şi onoare în 
acelaşi timp. 


Ca rang, prinții Ciaveiavadze descind din Andronic, 
bătrmul împărat al Constantinopolului şi prinţesa Ciav-ciavadze, 
născută prinţesă de Georgia, era cea pe care o răpise Şamil 
schimbând-o apoi contra fiului său Gemmal-Eddin. 

— A propos, a zis Finot, pe care-l credeam departe, 
deschizând uşa şi reapărând în pragul ei; voiam să vă mai spun 
că voi veni ca să vă iau să vă conduc diseară la teatru. Avem 
aici o trupă italiană. Se joacă Lombarzii şi o să vedeţi şi sala 
noastră de teatru. 

— Sala dumneavoastră? L-am întrebat eu râzând. Aţi 
devenit provincial de vreme ce spuneţi sala noastră de la Tiflis 
cum aţi spune sala noastră de la Tours sau Blois? 

— Aţi văzut multe săli în viaţă dragul meu? 

— Desigur; am văzut toate sălile din Franţa, din Italia, 
Spania, Anglia, Germania şi Rusia; aşa că nu mi-a mai rămas să 
o văd decât pe cea de la Tiflis. 

— Ei bine, o s-o vedeţi diseară şi pe asta, şi fiți liniştit, o să 
produceţi acolo mare efect; numai că năstruşnicul bărbier v-a 
tăiat părul cam scurt. Dar nu face nimic! Se va crede că-i o nouă 
modă pe care aţi adus-o de la Paris. Pe diseară, deci, la ora opt. 

Şi a plecat. 

Cele spuse de el rn-au făcut să mă uit în oglindă, ca să 
văd ce s-a putut face, pentru trei ruble, din capul meu. 

Am scos un strigăt de spaimă; părul îmi era tuns ca o 
perie; nu ca una de haine şi ca una de parchet. 

l-am chemat pe Moynet şi Kalino ca să se bucure şi ei de 
noul meu aspect. 

Văzându-mă au început să râdă. 

— Ei bine, iată un mijloc excelent de a face banu a zis 
Moynet; dacă n-o să avem din ce trăi o să vă arătăm la 
Constantinopol ca pe o focă prinsa în Marea Caspică. 

Moynet, în calitatea sa de pictor, găsise pe loc cea mai 
nimerită comparaţie; nu pot însă nega că, atunci când am părul 
tăiat foarte scurt, fizionomia mea are ceva asemănător cu cea a 
interesantului animal. 

Fiecare om, zice-se, are o asemănare cu ceva din lumea 
animală. 

Dar nu-i nimic, pentru că, gândindu-mă, prefer să mă 
asemăn cu o focă decât cu o altă amfibie; e foarte blinda, 
inofensivă, tandră şi se face şi ulei din corpul ei. 


Nu ştiu dacă eu sunt blând, inofensiv şi tandvu; dar ceea 
ce ştiu e că, de când sunt. Din mine nu s-a putut stoarce nici un 
fel de ulei. 

— Sunteţi ca un coş ciuruit, dragul meu vioonte, îi spunea 
Charles al X-lea lui Chateaubriand. 

— E adevărat, sire, a răspuns ilustrul autor ai Geniului 
creşiinismithi; nurruă t:5. Iv;? -< sunt cel ee găureşte coşul. 

Baroou] a vevot n& ffl. Aio”r 

— Ei bine,: “*Heţi gala '.' ir: - 

— Gata. 

— Atunci kiaţi-vă pălăria. 

— Pălăria roca, dragul nu. Între Sarr. Tov şi Tariţîn, fiind<. 
Forme alU, de fantastice că-n 

: oul lui (iiraud din Spaaia; dar fiţi Vwoştâi, o să-mi cumpăr 
una. 

— Ştiţi câl costă o pâluxie? —- Şaisprezece, până la opl-; 
p; 

— Vă înşelaţi. Mai-mult. 

— Dav cel, sunt din cantor «fr* 

Tcnu:'O: vrchat am făcut-o cadou Volgăi în timpul 
voiajului, luase aducea aminte de jobecred? 

— Nu, sunt simple pălării de mătase; nimic însă nu 1 
ocolul lumii mai iute dedt 0 invenție proastă. 

— Atunci, douăzeci până la douăzeci şi cinci de franci. 

— Mai puneţi. 

— Treizeci, treizeci şi cinci, patruzeci? 

— Şaptezeci de livre tournoâs |, dragul meu; deci 
optsprezece ruble. 

— Baroane, nu faceţi glume proaste. 

— Dragul meu. de eând sunt consul, nu mai glumesc; de 
altfel cum aţi vrea să glumesc îa Tiflis cu patru mii de ruble 
venit, când o păiarie costă optsprezece ruble? 

— Aha! Deci de aqeea purtaţi şapcă. 

— Da; dar am impus-o ca uniformă diplomatică; aşa fă 
peste tot, exceptând vizitele la prinţul Bariatinskj, umblu cu 
şapcă. În felul acesta, sper că pălăria mă va îne trei ani. 

— Ah, da! Şi ev ' 

— Cum, şiduiâx* - De unde iau 

— Tot ce doriţi, cereţi pălăria; pal&: pentru mareşalul St 
ou viaţa. 


— Atunci, pot rr. 

— Cu ce titlu, nire? 

— N-am aceasf; 

— Sunteţi atui-t j clasă? ' 

— Ah, dragul re-detaşat de orice idee ă? 

Ira 

.'ni, casa, masa., i. ntru mine ceea u mă despart d. 

Şapcă? 

„a, d erau a deci Sunteţi cumva cort sul în 1 Este vorba 
dețp: monedă regală. (N. rxi 2 Nicolas-Jean de,: mareşal al 
Franței, g?: r:< 

.„av,. T de prima, a doua sau a ' i; dimpotrivă, am fost 
întotdc 

! Velasă. 

Ja” neda bătută la Tours, devenită 

„'V'Soult, ăttce ăe Dalmația (1769- ii şi om politic francez 
(KT. Rect.). 

17B 

— Atunci o pălărie. 

— Dai. Am mai întrebat eu timid, n-aş putea oare îndrăzni 
să merg cu o căciulă? Am una foarte frumoasă. 

— Aveli cumva şi vreo uniformă? 

— Niciuna, nici măcar pe cea de academician. 

— Rău. Deoarece mai ales cu o uniformă de academician 
o căciulă caucaziană ar produce mare efect. 

— Dragul meu, atunci mai bine renunţ la teatru. 

— Foarte bine; dar, nu renunţ eu la dumneavoastră, ŞI pe 
naiba! V-ara promis tuturor prinţeselor, şi toată lumea din Tiflis 
a aflat de nenorocirea ce vi s-a întâm-plat; se ştie că aţi ajuns de 
râs - înţelegeţi că mi-a plăcut sa exagerez puţin - şi toţi vă 
aşteaptă, în rest, cred că v-aii dat seama cum s-au întâmplat 
lucrurile? 

— Ce lucruri? ^ 

— Cum de v-aţi tuns perie. 

— Nu. 

— E greşeala dumneavoastră; de o luna sunteţi aşteptaţi 
la TU'lis şi prinţesele noastre, ca şi nevasta bărbierului, vă 
admiră foarte mult cărţile. Or, astfel stând lucrurile, s-au gândit 
ele că după o călătorie lungă, n-o să scăpaţi fără o tunsoare 
oarecare. Sunteţi în situaţia lui Pipelet dragul meu! Aţi căzut în 


mâinile celui cu cea mai mare clientelă; şi nu v-a aranjat părul ci 
v-a tuns chilug. Aşa că scoateţi cele optsprezece ruble şi haideţi 
să căutăm o pălărie. 

— Nu şi nu, de o mie de ori nu; mai degrabă o să-mi fac o 
uniformă şi port căciulă; de altfel cu căciula n-o să se mai vadă 
că n-am păr. 

* Pipelet (Domnul şi Doamna), personaje din romanul 
Misterele Parisului de Eugene Sue (1842). Esie o familie de 
portari, într-un carU'-T sărac al Parisului. Au ca duşman pe 
pictorul Cabrat, care te joacă teste ele pvost gust. (N. veci.'). 

ISO 

— Bun, dar atunci o uniformă vă va costa două sute.:" 
ruble. 

— Nu văd nici o scăpare; sunteţi logic ca o regulă de ei 
simplă. 

— Ei, dacă aşa stau lucrurile, cred că mai e doar o singură 
scăpare: iată, urmă el arătându-mi-1 pe oaspetele ce tocmai 
intra pe uşă, a venit Zubalov, care e un elegant şi are o colecţie 
de pălării: o să vă împrumute el una şi cu cele optsprezece ruble 
rămase o să vă cumpăraţi un bibelou oarecare. 

— Cu plăcere, a zis Zubaâov; dar domnul Dumas are capul 
mai mare decât mine. 

— Avea, vreţi să spuneţi, domnul meu; pentru că de când 
cu nenorocirea ce i s-a întâmplat, poate pune pe cap orice 
pălărie din lume. 

— Totuşi. ara făcut eu,. Neştiind dacă trebuia sau nu să 
accept. 

— Lăsaţi, a zis Finot, pălăria pe care o s-o purtaţi va 
deveni o relicvă de familie şi va fi şi agăţată-n perete. Între 
Regretele şi Amintirile domnului Dubuffe. 

— Dacă aşa stau lucrurile, n-aş putea refuza unei gazde 
atât de binevoitoare dovada recunoştinţei mele. 

Domnul Zubalov mi-a adus într-adevăr o pălărie care-mi 
venea ca şi cum ar fi fost făcută anume pentru mine. 

— Haideţi, a zis Finot, acum în droşcă şi la teatru! 

— Cum? În droşcă doar ca să traversăm piaţa? 

— Mai întâi aţi uitat că eu vin de acasă; apoi n-aţi 
remarcat că în timp ce vă mutaţi în palatul Zubaâov, a plouat 
puţin; şi ajunge şi atât ca să se facă noroi până la gleznă; dacă 
plouă până mâine, atunci noroiul ne va ajunge până la genunchi 


şi, dacă ţine şi poimâine, până 3a brâu. Nu ştiţi ce înseamnă 
noroiul la Tiflis, dragul meu; însă o să aflaţi înainte de a părăsi 
capitala Georgiei: sunt momente când podeaua droşcăi nu^-i 
destul de înaltă şi eşti silit să te urci pe banchetă, ca un 
AutomedonvV Atunci ţi sa aruncă o scândură din casa unde 
mergi, şi-ţi faci vizitele trecând pe un pod suspendat. Imaginaţi- 
vă deci că, la 28 august 1855, a fost o furtună - şi o citez pe 
asta pentru că e ultima - când au coborât din munte adevărate 
cataracte de noroi. In afara noroiului autohton care aparţine 
străzilor propriu-zise, mai avem şi noroiul călător - ei bine, 
spuneam că au coborât astfel de cataracte de noroi din munte, 
încât treizeci de case au fost rase de la sol» şaizeci şi două de 
persoane s-au înecat, şi nu ştiu cile droşti au fost azvârlite în 
râu. Să vcd:; dacă a noastră mai e la poartă. 

Era acolo şi ne-atn aşerat în. Ea; la " ce secunde după. 
Aceea am intrat în vestibulul teatrului. 

1 Aut&meâon, Ahite, persanaj îwitoiogâc. Conăue&tewiri 
carului lui XXXVII SALA DE SPECTACOL, BAZARURILE, 

ORFELINA Mărturisesc că din foaier ara fost frapat de 
simpliţatea-4 de gustul decoraţiei; ţi se părea că intri în 
coridorul ieatrului din Pompei. 

In foaierul superior, însă, decorația se schimba deodată, 
devenind arabă. 

În fine, am intrat şi î, uă. 

Sala e un palat de 2 nu prin bogăţie, ei prin bun gust; nu 
preget să spun >această sală din Tifiis este una dintre cele mai 
încântătoare săli de spectacol pe care le-am văzut în viaţa mea. 

E adevărat însă că şi femeile frumoase sporesc farmecul 
unei săli frumoase, aşa că, sub acest-raport, ca şi sub vel al 
arhitecturii şi decoraţiei, sala din Tifiis nu lasă, slavă Domnului, 
nimic de dorit. 

Cortina e splendidă: în mijloc se ridică un soclu de statuie 
pe care e pictat un grup veprezentând, la stânga, Rusia şi, la 
dreapta, Georgia. De partea Rusiei sunt înfăţişate Petf" sburgul, 
Neva, Moscova cu Kremlinul, podurile, drui ile de fier, vapoarele, 
într-un cxsvânt, civilizaţia. 

De pa. >i Georgiei - Tiflisul cu ruinele fortăreţelor sale, 
bazarurile, stâS-cile prăpăstioase, Kura cea furioasă şi 
nesupusă, cerul său pur; în fine întreaga sa poezie. 


La piciorul soclului, de partea Rusiei crucea lui Constantin, 
racla Sfântului Vladimir, blănurile Siberiei, peştii Volgăi, grânele 
Ucrainei, fructele Crimeii, adică religia, 'agricultura, comerţul, 
abundența. 

De partea Georgiei: stofele splendide, armele magnifice, 
puştile cu montură de argint, pumnalele de fildeş şi aur, şaşkele 
damaschinate, carafele de argint aurit, mandolinele încrustate 
cu sidef, tobele cu clopoței de aramă, zurnele de abanos, adică 
găteala, războiul, vinul, dansul, muzica. 

Rusia, o suverană sumbră pe care grandoarea nu o poate 
înveseli. 

Georgia, o sclavă veselă pe care servitutea n-o poate 
întrista. 

Pe legea mea, e minunat să descinzi din Rurik, să al 
printre strămoşi suverani domnitori de Starodub, să-ţi tragi 
numele de la Garaga cel Mare, să fii anunţat la curte şi în 
saloane sub numele de prinţ Gagarin; numai că. Dacă azi i-ai 
spune prinţului Gagarin: „Trebuie să renunţaţi ori la titlul de 
prinţ, la strămoşi, la noblețea încoronată ori la penel", cred că 
prinţul Gagarin şi-ar păstra doar penelul şi s-ar numi domnul 
Gagarin, sau mai degrabă Gagarin, fără alt titlu înainte sau după 
nume. Artiştii de forţa lui lucrează ca să li se spună simplu 
Michelangelo, Rafael sau Rubens. 

Şi această splendidă cortină s-a ridicat la primul act al 
Lombarzilor, operă mediocră şi plictisitoare., admirabil cântată 
de domnişoara Stolz primadonă tânără, de douăzeci de ani, care 
trecea prin teatrul din Tiflis ca să ajungă la cele din Neapole, 
Florenţa, Milano, Veneţia, Paris şi Londra - prin Massini şi Briani. 

E un lucru extraordinar să vezi o astfel de trupă la Tiflis, 
dar nu-i mai puţin adevărat că şi cu guvernatori ca prinții 
Voronţov şi Bariatinski ţările conduse de viceregi devin regate 
iar coloniile - metropole. 

Nu regretam decât două lucruri: că nu se jucase Wilhelm 
Teii în loc de Lombarzii şi că prinţul Cagarin, cât fusese acolo, nu 
făcuse şi decorurile o dată cu sala. 

După ce construise acest vestibul al infernului, care se 
numeşte teatru, prinţul Gagarin decorase şi un portic al 
paradisului, adică o biserică. 

Catedrala din Tiflis este în întregime pictată de acest mare 
artist, şi, aşa. Cum teatrul din Tiflis e, dacă nu cel mai 


încântător, cel puţin unul dintre cele mai încântătoare teatre din 
lume, biserica Sf. Sion e sigur una dintre cele mai elegante 
biserici din Rusia. 

Cuvântul elegant li se va părea poate ciudat cititorilor 
obişnuiţi cu sumbra şi misterioasa maiestate a bisericilor 
catolice; dar bisericile ortodoxe, toate în aur, argint, maladiit şi 
lapis-lazuli, nu se pot măsura cu gravitatea şi tristeţea cultului 
catolic. 

La Tiflis, nu se fac deloc, ca în Italia, vizite în loji, şi asta 
pentru că în afară de avanscenă şi cele trei loji ale 
guvernatorului, care sunt la mijlocul galeriei, cu faţa spre scenă, 
toate lojile sunt deschise. 

Este singurul defect, nu de arhitectură, ci de galanterie, a 
nobilului constructor; o femeie e întotdeauna mai frumoasă 
când faţa i se detaşează pe un fond roşu sau grena, având un 
cadru auriu; probabil însă că artistul s-a gândit că doamnele 
georgiene nu aveau nevoie de un asemenea artificiu. 

După terminarea spectacolului, Finot m-a dus acasă. Avea 
dreptate. Ploaia continuase şi noroiul se urcase până la 
jumătatea piciorului. M-a părăsit apoi, spunân-du-mi că a doua 
zi va veni să mă ia ca să dăm o raită prin bazare şi să mă 
prezinte în vreo două-trei case, 

A doua zi, la zece dimineaţa, Finot, exact ca tunul care, la 
Tifâis vesteşte amiaza, era cu droşca lui la peronul casei 
Zubalov. 

li i Ne anunţasem, de cu seară, la prinţul Barialins 
locoţen&ifcxl majestăţii sale imperiale în Caucaz ne sp> şese c 
% n£ va primi a doua zi, îa oi'a trei. Mesagerul i recOftiŞtic” â” 
să nu lipsim, priiţţul Şarfatinski având s&.' dea domnului Dumas 
o scrisoare foarte urgentă. 

Avefrh - însă tot timpul să vedem c&ravanseraiu], Sfa 
dăm o raită grin bazare, să ne faeeţn cele două sau trei vizite şi 
sa revenim apoi pentru a ne schimba, ca sa onorăm invitaţia 
prinţului. 

PrincipEilul caravanserai din Tiţlis a fost construit de un 
armean, care a plătit, numai pentru teren, optzeci c': mii de 
fraanci. 

— Opt stânjeni lărgime şi patruzeci lu gime! Se vede că la 
Tifâis, unde nu se duce îipsă < teren, acesta nu-i mai ieftin 
deeât cejeâajte. 


Acest csravanserai oferă un spectacol dintre cele ma 
curioase, ev* porţile sale prin careintră” conducând cămile, cai 
şi măgari, emisari ai tuturor naţiunilor din Orient şi Europa <3e 
nord, turci, armeni, persatu, arabi, hinduși, chinezi,. K-Gilmuri, 
turcomani, tat$ri, cdrkezi, georgieni, mingrelieni, siberieni, şi 
fine ştie câţi aH» - 

Fiecare cu specificul său, cu costuiâlul, armele, caracterul, 
fiziox-iomia şi mai ales. cu pieptănătura sa, care este, în 
general, ultimu* lucru pe eare-1 schimbă popoarele în revoluțiile 
modei. 

Două a-lte carayanseraiuri servesc drept sucursale ale 
acestuia, a, v. înd însă o mult mai mică importanţă; nu se 
plăteşte nimic pentru găzduire în aces, te hoteluri unde, 
siberianul din Ilrkuţk stă lângă persanul venit de, a Bagdad, toţi 
aceşti deputaţi ai comerţului popoare*: orientale Rărind de fapt 
să trăiască într-un fel de comunitate, proprietarii percepându-te 
doar unu la suta y-mărfurile înmagazinate şi vândute. 

A arelor li se adaugă reţeaua de străzi comerciale. 

— Ţ t separate de cartierul aristocratic, fiecare din 
străduţe fiind afectate unui anumit negoţ. 

L,. TjU cum se numesc aceste străzi la Tiflis, şi nici dacă 
au vreun nume, dar pentru mine ele nu pot fr "t a orfevrilor, a 
blănarilor, a armurierilor, a netm-iâor de fructe, a căldărarilor, a 
croitorilor, a cizmarşi aş zice chiar fi a cipicarilor şi a papucarilor. 

Pentm că la Tiflis, în comerţul indigen - şi prin ta înţeleg 
comerţul tătar, armean, persan cât şi_ cel a (tlrgian - un cizmar 
de ghete nu face pantofi, un pan-fofar nu face papuci, un 
papucar nu face cipici, iar un tipicar nu face decât cipici. 

Ba mai mult chiar: cizmarul, care face cizmele georgiene, 
nu face ciznie cerkeze, şi există aproape o industrie pentru 
fiecare porţiune din veşmântul fiecărui popor. 

Aşa că, dacă vrei să-ţi faci o saşka, de pildă, cumperi Kiai 
întâi o lamă pe care o dai să i se pună mmer şi o teacă de lemn; 
după aceea pui să-ţi acopere teaca cu piele sau marochin, apoi 
dai să-ţi cizeleze minerul şi or-namentele de argint; fiecare 
operaţie se face aparte şi umblând din magazin în magazin. 
Orientul, am mai spus, a rezolvat marea problemă comercială a 
excluderii intermediarilor; fără îndoială ţnsă c| e mai ieftină 
marfa aşa, dar această econotuâe nii există decât într-o ţara în 


care timpul nu are. Nici o valoare, Un armean ar muri de 
nerăbdare la sfirsih.il primei săplămâni de stat la Tiflis. 

Toate magazinele au o vitrină deschisă, şi toţi negustorii 
lucrează în văzul trecătorilor, aşa că cei ce» r avea secrete sau 
ar întrebuința diverse jiretââcuri ar fi foarte ntaj”i m Orient. 

Nimic mai interesant decât o călătorie prin aceste străzi: 
străinul nu se plictiseşte de ele, iar eu mergeam aproape în 
fiecare zi pe acolo. 

Aşa că am întârziat mai mult decât socotisem în această 
pitorească excursie; era aproape ora două eâncl ne-am amintit 
de vizite. 

Ne-am. Întors acasă doar ca să ne schimbăm cizmele? | 
pantalonii - le recomand călătorilor, care vor vizita Tillisul după 
mine, costumul meu cu cizme înalte - şi ne-am dus să batem la 
poarta prinţului Dimitri Orbeliani. 

Am spus ce erau prinții Orbeliani, ca oricine; sunt prinți nu 
ai Sfântului Imperiu, ci ai Imperiului Ceresc: strămoşii lor 
veniseră din China în Georgia cam prin secolul al cincilea, mi se 
pare. 

Un tablou al familiei reprezintă Potopul: un om înoată la 
suprafaţa unei imense întinderi de apă, şi-i arată lui Noe, spre a- 
1 primi în corabie, un vechi document. 

Acest om este unul dintre strămoşii prinților Orbeliani. 

Documentul este însemnul nobleţei lor. Prinţul Dimitri 
Orbeliani cunoaşte un deseântec de îmblânzire a şerpilor şi are 
acea faimoasă piatră - mai degrabă un talis-man - care 
adevereşte povestea miraculosului bezoar de India. 

Piatra aceasta prețioasă, moştenire cu care a salvat multe 
vieţi, o are de la regele Heracle, penultimul prinţ domnitor al 
Gcorgiei, a cărui fiică era mama lui. / 

Prinţesa Orbeliani e o femeie de palruzecj de ani, trecând 
de bunăvoie, şi mai înainte de termenul firesc, la starea de 
matroană. Trebuie să fi fost una dintre cele mai frumoase femei 
din Tiflis; iar pudra cu care-şi dădea din cochetărie, bănuiesc, 
împrumuta fizionomiei sale ceva din ţinuta veacului 
optsprezece. N-am mai văzut vreodată la cineva un asemenea 
aer seniorial. 

Dacă o întâlneşti pe prinţesa Orbeliani, pe stradă, o saluţi 
fără a o cunoaşte, înțelegând, doar văzind-o, că acestei femei 
trebuie să i se acorde cel mai mare respect. 


Ea e mama uneia dintre cele mai frumoase, mai 
strălucitoare, mai spirituale şi mai răpitoare fete din Tiflis, a 
doamnei Davidov-Gramont. În mijlocul acestei frumoase familii 
princiare alei'ga o fetiţă, pe care toţi o socoteau copilul casei. 

— Lritaţi-vă la copila aceasta, mi-a spus în şoaptă Finoi; o 
să vă spun ceva interesant despre ea. 

Şi poate că dorinţa mea de a afla acel lucru interesant m-a 
făcut să scurtez vizita. M-am ridicat aşadar amin-tindu-i lui Finot 
că la ora trei trebuia să fim la prinţul Bariatinski şi am ieşit. 

— Ei, l-am întrebat eu. Ce-i cu fetiţa? 

— Aţi privit-o cu atenţie? 

— Da, e un copil drăguţ; dar mi s-a părut de extracţie 
joasă. 

— Joasă, da, dacă totuşi anumite calităţi sublime nu i-av 
răscumpăra originea. 

— Ce naiba? Dragul meu, mă faceţi să-mi lase gura apă, 
hai spune ţi-mi iute povestea copilului. 

— Ei bine, iat-o: e scurtă şi trebuie povestită cât mal 
simplu. Mama copilului, care era însărcinată cu ea. Şi bunica ei 
de şaptezeci de ani fuseseră răpite de lesghini. Datorită efortului 
întregii familii, s-a reuşit să se shingă suma cerută de Şamil 
drept răscumpărare. Aşa că cele două femei au fost' eliberate, 
mama alăptând un copil de patru luni, pe care-l născuse în 
captivitate. lar când au părăsit ţara duşmană, bunica a murit şi, 
murind, a ru-f|at-o pe fiică-sa cu limbă de moarte să nu-i lase 
cadavrul aitr-o ţară pagină. 

Fiica credea că-i un lucru simplu şi că, răscampăiincu sine: 
-j au evaluat 

— vi mama în viaţă, av artă. Răpitorii au ho,. Vrui bătrânei 
la şase. S riicn? 

— A rugat, a imp li, '. ' să fie lăsată? Ce; mai scump, p' î— 
iu. Promitâr sd, la ei. Aceş ia c. îl bătrânei < i 

: * > dreptul s-o ia t însă aâtfc; ^ de ruble. 

.1. Dar în zctânr. A corpul raanv. Mită răscumpfr ă avea să 
se ir;' < refuzat Fpnnlrr eu o sin si;'0*a copiii;! 

Tc-i og. 

: a filială a fost mai mari «ma fi-a lăsat copilul r1.'. Lăsat. Ă 
s-a dus la Tifâis, şiroi;- 

. V. după cum '. 

— Dorisr îniâia ase fin 


„“airă în d<>\par 

. ° uni n G; isă peri. 

Asi 

;" CSVI 

: iviai Cssgh: 

.'ccâne sute i. 

Au. 

Dt 

: Jată ap Avut si 

e pte ta ioc, a pk.: se cooilul. Acelo î; Atunci a ce- 

:! E iurând, '. Pretinşii 

— Uri noi. 

Ar lăsc. 

„Le fest ea ma-nd, da: în pă- 

: um fa-ft-meia. 

le c stri 

: na, nu a. jos şi a sosit în s; v cu inima fiinţă d< 'ă de 
oboseală, a e. i/. Ut fără să se m-; Trei zile după aceea, martira a 
nrjrit. (' «isiimii lor, de data aceasta lesghinii au. "ale de ruble şi 
au înapoiat-o pe mamă, îrY pilul, şefului lor ca să fie predate mai 
depa Copilul este tocmai orfelina pe care aţi ' care a adoptat”o 
prinţesa Orbeliani. 

Vedeţi c-am avut dreptate când v-am ţi-o mai bine pe 
fetiţa aceasta". 

Ş e'rubâc înapoi. 

Să aşaşi laşi sâir-i ridica. loşi prozele şase ă cu co-; 
arhului. 

— O şi pe 

: „PriviXXXVIII O SCRISOARE La ora trei fix, eram la prinţul 
Barialinski. 

Deşi prinţul Bariatinski poartă unul dintre cele mai 
strălucite nume din Rusia. 

— Descinde din sfântul Mihail de Cernigov, provenit din 
Rurik, la al doisprezecelea grad, şi din sfântul Vladimir îa ai 
optulea - el îşi datorează totul numai sieşi. 

Sub ţarul Nicolae a fost tot timpul în dizgrație, cu toată 
prietenia prinţului moştenitor, sau poate tocmai din pricina ei. 

A venit în Caucaz, al cărui rege era menit să fie într-o zi - 
locţiitorul ţarului la Tiilis e regele Ca ucazului - a venit deci în 
Caucaz ca locotenent, a comandat o sută de cazaci de linie pe 


urmă un batalion şi apoi regimentul Kabardinsky. In timpul cât a 
fost colonel ai acestui regiment a creat acei faimoşi vânători din 
Kabardah, ca care, la Kasafiurt, am făcut expediţia nocturnă pe 
care v-am povestit-o. Tot atunci a devenit şi şef al statului major 
al lui Muraviev, apoi general şef, pe urmă şi-a dat demisia, s-a 
întors la Petcrsburg şi, în fine, o dată cu noul ţar, a revenii la 
Tiflis ca guvernator ai Cau-cazului. 

E un bărbat cam de patruzeci, patruzeci şi doi de ani, 
înetntător la chip, cu o voce foarte bâândâ cu care povea-ieşte 
foarte spiritual fie propriile saâe amintiri, fie arieo-dote străine, 
afabil şi grațios deşi e un mare senior, saumai degrabă, tocmai 
pentru că esle un mar? Senior. 

Blândcţea lui nu excludea însă o energie ieşită din comun, 
cum se va vedea îndată. 

Pe când era colonel, prinţul Bariatinski condusese o 
expediţie împotriva unui aul. 

De obicei, aceste expediţii se fac vara. Prinţul a făcut-o 
însă iarna pe un frig de minus cincisprezece grade şi ştia el de 
ce procedează astfel. 

Vara, muntenii se retrag în pădure şi aşteaptă liniştiţi ca 
ruşii să evacueze satul, pe care li l-au cucerii, fapt care se 
întâmplă întotdeauna; apoi, odată evacuat satul, ei revin să-l ia 
în stăpânire chiar dacă trebuie să-] reclădească, în cazul că ruşii 
l-au dărâmat sau i-au dat foc. 

larna însă pe un ger de minus cincisprezece grade n-a mai 
fost acelaşi lucru. Şi după opt zile de bivuac m pădure, muntenii 
au cedat propunând să li se accepte supunerea. 

Prinţul Bariatinski le-a acceptat-o. Muntenii şi-au predat 
puştile, pumnalele şi şaşkele din care s-a făcut o grămadă mare 
în piaţa aulului. După aceea ou fost aduşi şi ei în piaţă cerându- 
le să depună jurământul de credinţă faţă de ţar. Le-au fost apoi 
înapoiate armele şi odată înarmaţi prinţul le-a spus: 

— Asta nu e totul şi, iată, fiindcă n-am dormit de opt zile 
din pricina voastră, nici eu şi nici oamenii mei, vreau acum şi eu 
să dorm şi, cum oamenii mei sunt obosiţi, o să trebuiască să mă 
păziţi voi. * 

Prinţul şi-a concediat apoi santinelele ruse, a pus 3a uşa 
lui şi în interior santinele cecene şi s-a culcat sau s-a făcut că 
doarme timp de vreo şase ore, sub paza propriilor inamici. 


Nici unuia însă nu i-a trecut prin cap să trădeze jurământul 
pe care-l depusese. 

Prinţul ne-a primit într-un încântător salonaş persan, 
aranjat cu deosebit gust de contele de Sologub. 

— Unul dintre scriitorii remarcabili ai Rusiei. 

— Şi plin cu arme de tot felul, cu vase scumpe de argint 
de cea mai aleasă formă, cu instrumente muzicale georgiene 
foarte frumos incrustate. 

— Cu perne şi covoare brodate de doamnele georgiene, 
aceste frumoase leneşe care nu iau acul în mină deeât să 
consteleze cu aur şi argint şeile cailor şi tocurile pistoalelor 
soţilor lor. 

Prinţul mă aştepta de mult timp. Am spus de altfel că 
dăduse ordin să fiu primit pe tot parcursul drumului ca un prinţ 
sau ca un artist, cum îmi convenea. 

Sosirea mea îi fusese anunţată de contesa Rosiopeina, " 
de la care mi-a dat o scrisoare sau mai bine zis un pachet de 
scrisori. 

Prinţul ne-a reţinut o oră şi ne-a invitat în aceeaşi zi 3a 
cină. 

Era ora patru şi se cina la şase. Nu mai aveam timp decât 
ca să mă întorc acasă şi să văd ce-mi spunea biata contesă în 
scrisoare. 

Intreţinusem cu ea o adevărată corespondenţă literară 
înainte de a o cunoaşte, Ja Moscova. lar când a, flase că am 
sosit acolo, a venit anume de la ţară, transrâliţân-du-mi că mă 
aşteaptă acasă. Am alergat numaidecât la ea şi am găsit-o 
foarte suferindă, şi mai ales foarte îndurerată, deoarece boala 
de care suferea era mortală. 

Mărturisesc că din primul moment îmi făcuse această 
impresie; chipul ei, atât de încântător altădată, căpătase deja 
amprenta cu care moartea îşi însemnează dinainte victimele, 
victime de care pare cu atât mai avidă, cu cit viaţa lor e mai 
prețioasă. Venisem la ea cu un album şi un creion ca să-mi iau 
note politice şi literare: - politice, în ceea ce-l privea pe socrul 
său, celebrul conte Rostop- 

— Muntele de nisip, voi. II - 

Cin, care se zbătuse toată viaţa sub acuzaţia de a fi 
incendiat Moscova, acuzaţie pe care a respins-o fără-ncetare şi 
care, ca pietroiul lui Sisif, îi era mereu pu&ă-n spinare, dar în loc 


să fac însemnări am vorbit tot timpul. Conversaţia adorabilei 
bolnave era antrenantă şi la sfârşit mi-a promis că-mi va trimite 
tot ce va crede ea că m-a* putea interesa; după două ore m-am 
retras, simţind-a obosită de atâta discuţie; atunci, ea mi-a luat 
albumul şi pe prima pagină a scris acest rând: î-ju vă uitaţi 
prietenii din Rusia, şi, printre alţii nic pe Eudoxia Rostopcina 
„Moscova, 14/26 august 1858 

Şi, într-adevăr, peste câtev” zile mi-a' trmis notele t de la 
tută, unde se întorsese a doua zi după ce o văzusem Erau 
însoţite de această scrisoare pe care o citez îi întregime pentru 
a vă putea face o idee de'spiritul ace-: tei bune. Inteligente şi 
fermecătoare prietene a cărţi amintire o voi păstra toată viaţa şi 
care scria franţuzeşte versuri şi proză ca cele mai îneântătoare 
dintre geniile noastre feminine. 

. Voronovo, luni 18/30 august 1958. 

F rdca 1, Dumas. (Ce înseamnă acest cuvint dialectul n-o 
t'ă spun ca să vă oblig să-l căutaţi în dicţionar). 

Lt nka Dumas! Vedeţi că mă ţin de cuvânt, ca şi de scrii - 
ac altfel, în legătură cu justificarea socrului meu privind 
incendierea Moscovei, a cărei flacără 1-a fript atât de tare în 
lumea asta, îneât sper că 1-a scăpat pe lumea cealaltă de focul 
iadului, * 

Restul va veni la timpul şi locui potrivit. 

După întoarcerea mea aici, la ţara, am fost primită cam 
cum a fost primit Cain după uciderea lui Abel. Familia s-a 
aruncat asupra mea întrebându-mă unde sânSufleţelule. 

Teţi, ee-am lăcut cu* dumneavoastră şi de ce nu v-am luat 
cu mine, fiind foarte, siguri că această răpire dorită de ei trebuia 
să fi fest complotată şi dusă la bun sfârşit de mine. Şi soţul şi 
fiica mea sunt neconsolaţi de a nu vă fi zut; n-am fost lăsată să 
plec, vă mărturisesc acum, atât de deplorabilă era starea 
sănătăţii mele, decât cu condiţia c-o să vă aduc cu mine. Mi-au 
cerut toate amănuntele posibile despre persoana 
dumneavsastră, atât de iubită ia noi; au vrut să ştie dacă 
semănaţi cu cel dârî portrete, cu imaginea pe care şi-o făcuseră 
despre dumneavoastră din cărţi; în fine, familia mea e ca şi 
mine, fearte preocupată de ilustrul şi dragul nostru călător, 
căruia îi mulţumim dinainte de a ne fi un atât de bun prieten. 
Sunt fearte zdrobită de drumul făcut şi febra mea îşi face de 
cap, ceea ce nu mă împiedică să vă strâng, cu toate slabele-mi 


puteri, această viguroasa mână care, deschizându-se, a făcut 
atâtea lucruri bune şi, închjzându-se, a scris atSâtea lucruri 
frumoase, înapoind confratelui şi chiar fratelui sărutul pe care 
mi 1-a dat pe frunte. 

La revedere pentru totdeauna! Căci, chiar dacă revederea 
nu se va petrece în lumea de aici, în cea de dincolo se 
vatntâmpla cu siguranţă. 

Cea care de treizeci de ani vă este prietenă, 

Eudoxia Rostopcina" 

Scrisoarea ce mi-o promitea în această notă şi pe care 
trebuia să mi-o trimită la momentul potrivit, mi-a dat-o cu o 
fermecătoare simplitate prinţul Bariatinski, adică un vicerege, 
ffccând pe intermediarul între doi artişti. 

lat-o deci şi pe a doua, mai melancolică decât prima, între 
cele două date: 18/30 august şi 27 august/10 septembrie, biata 
contesă mai făcuse câţiva paşi spre moarte. 

„Voronovo 27 august/10 septembrie 1658 Jată, scumpe 
Dumas, notele promise: altădată, ar fi fost pentru mine o 
plăcere să le redactez pentru dumneavoastră şi să dau unui nou 
prieten amintirile mele despre doi vechi prieteni; numai că în 
acest moment, ai trebui ca dumneavoastră să fiţi în locul meu şi 
eu în-tr-al dumneavoastră, pentru ca să pot termina această 
mâzgăleală. Închipuiţi-vă că sunt mai bolnavă decât ori-când; 
simt o slăbiciune că abia mai pot părăsi patul şi o toropeală care 
abia îmi îngăduie să fiu conştientă de mine însămi. Totuşi nu vă- 
ndoiţi de adevărul celui mai mic detaliu pe care vi-l dau; mi-au 
fost dictate de memoria inimii, iar aceasta, credeţi-mă, 
supravieţuieşte celei a minţii. Mâna care vă va da această 
scrisoare va fi dovada că eu v-am recomandat. 

Adio! Nu mă uitaţi! F * Eudoxia", Recitesc scrisoarea şi o 
găsesc stupidă. Cum v-am putut scrie atât de plat! Poate însă că 
voi avea o scuza deosebită în ochii dumneavoastră: aceea că voi 
fi moartă sau aproape moartă când o veţi citi". 

Mărturisesc că această scrisoare mi-a strâns dureros 
inima. Întorcându-mă acasă am şi spus unor buni prieteni Li care 
locuiam la Petrovsky-Parc: 7 

— Sărmana contesă Rosâopcina! In două luni va muri. 

Profet al nenorocirii. Să mi se fi împlinit prezicerea cu 
atâta exactitate? | Am suspinat adânc cu gândul la biata contesă 
ss. Mi-nm aruncat privirea pe notele pe care mi le trimisese 


Notele acestea îl priveau în mod deosebit pe Lermon-tov. Primul 
poet al Rusiei, după Puşkin, deşi alţii susţin ca e invers. 

Şi cum Lermontov e mai ales poetul Caucazului, unde a 
fost exilat, a scris, s-a luptat şi a fost ucis, o să mă fejosesc de 
această ocazie, când, pentru a doua sau a treia oară, numele lui 
îmi trece pe sub pană, ca să vă spun ci-ieva cuvinte despre un 
om de geniu pe care eu cel dintâi, l-am făcut, cunoscut în 
Franţa, publicând în,. Muşchetarull!' traducerea celui mai bun 
roman al său: Peciorin sau wi erou al timpurilor noastre. Redau 
textual notiţa trimisă la TifJis de contesa Rostopcina: 
LERMONTOV (MICHEL JURIEVICI) 

Lermonlov s-a născut în U)14 j>au 1815, într-o familie 
bogată şi onorabilă. Pievzându-şi părinţii la o vârstă fragedă, a 
fost crescut de bunica 3ui dinspre mamă, doamna Arseniev, 
femeie spirituală şi vrednică, vădind pentru el o dragoste oarbă, 
o adevărată dragoste de bunică. Nimic n-a fost cruțat pentru 
educaţia lui. La paisprezece sau cincisprezece ani făcea deja 
versuri, fiind totuşi departe de a-şi anunţa strălucitorul şi 
robustul talent. Maturizat devreme, ca toată generaţia 
contemporanilor lui, visase viaţa înainte de a o cunoaşte şi 
teoria i-a dăunat practicii. 

N-a avut parte de gingăşie şi nici de bucuriile 
adolescenţei; un lucru i-a influenţat încă de pe-atunci caracterul, 
continuând să exercite o tristă şi covârşitoare influenţă asupra 
întregului -său viitor. Era foarte urât şi această urâţenie - care" 
mai târziil a cedat în faţa unei fizionomii pline de personalitate 
dispărând aproape cu totul atunci când geniul i-a transformat 
trăsăturile vulgare —, ei bine această urâţenie era frapantă în 
prima tinereţe. 

Ea a decis orientarea spirituală, gusturile, comportarea 
tânărului cu fruntea arzătoare şi ambiţii nemăsurate. Neputând 
place, a vrut să seducă ori să înspăimânte şi s-a învăluit în 
byronismul pe atunci la modă. Don Juan a fost eroul său preferat 
şi chiar mai mult, modelul lui; căuta cu tot dinadinsul sa fie 
misterios, sumbru, ironic. Acest joc îe copil a lăsat apoi urme de 
neşters în imaginaţia sa capricioasa şi impresionabila; tot 
imitându-i pe Lara şi pe Manfred, devenise aidoma lor. L-am 
văzut de două ori în această perioadă, la baluri de copii, unde 
eu ţopăiam, fetiţă cum eram, în timp ce el, cam tot de vârsta 
mea, sau mai tânăr se străduia să-i sucească capul uneia dintre 


verişoarele mele, foarte cochetă, căreia îi făcea curte. Îmi 
amintesc încă ciudata impresie pe care a produs-o asupra mea 
acest biet copil bătrânicios ce devansa vârsta pasiunilor prin 
laborioasa lor imitare, 

Eram confidenta acestei verişoare. Ea îmi arăta versurile 
pe care Lermontov T le scria în„album. Mi se păreau proaste, 
mai ales pentru că nu erau adevărate, eu fiind, atunci 
entuziasmată de Schiller, Jukovsky, Byron şi Puşkin. Făceam şi 
eu poezii. Scrisesem, o odă pentru Charlotte Corday, pe care 
însă am avut buna inspiraţie, mai târziu, s-o ard. În fine, nici n- 
am vrut să fac cunoştinţă cu Lermontov. Atât de puţin simpatic 
mi se părea. 

Studia pe atunci la pensionul nobiliar, ataşat ca şcoala 
pregătitoare pe lângă Universitatea din Moscova: Mai târziu, a 
intrat la Şcoala militară a purtătorilor de drapel al gărzii. A-colo, 
viaţa şi gusturile lui au luat o altă înfăţişare. Fiind caustic, ironic 
şi inventiv, poznele, farsele şi glumele de tot felul constituiau 
ocupaţia lui de căpătâi. Formal în spiritul strălucitor al 
conversaţiei, bdgat, independent, el a devenit sufletul acestei 
societăţi de tineri de familie bună. Era omul plăcerilor, al 
discuţiilor, al nebuniilor şi a tot ceea ce constituie viaţa la 
această vârsta. 

La terminarea şcolii, a intrat în regimentul vânătorilor de 
gardă, unul dintre cele mai strălucite şi mai bine alcătuite; şi 
acolo, vioiciunea, spiritul, pofta de viaţă i-au pus pe Lermontov 
în fruntea camarazilor lui. Le impreviza 'poeme întregi pe 
subiectele cele mai obişnuite din existenţa lor de tabără sau 
cazarmă. 

Aceste piese, pe care nu le-am citit şi care nu erau pentru 
fete, strălucesc, se spune, prin vervă şi agerime scânteietoare. 
Dându-îe tuturor efte o poreclă, era firesc să capete şi el una. 

De la Paris de unde ne vin toate, sosise un tip vulgar, cu 
care avea multe asemănări: cocoşatu-l Mayeux. Imediat lui 
Lermontov i s-a spus Mayeux, din pricina taliei sale scunde şi a 
capului mare, care-l făceau să semene cu celebrul cocoşat. 
Viaţa de băiat vesel pe care o ducea pe picior mare nu-l 
împiedica să frecventeze anumite cercuri unde se amuza sucind 
capul femeilor pentru a le lăsa apoi să Hncezească, părăsite. In 
fine, părea că încearcă să-şi dovedească sieşi că femeile îl 
puteau iubi cu toată urâţenia şi statura lui măruntă. Am avut 


ocazia să ascult confidenţele mai multora dintre victimele sale 
şi, nu mă puteam împiedica să nu râd pe faţă de lacrimile lor, 
văzând întorsătura originală şi deznodămintele comice pe care 
le dădea experienţelor sale donjuaneşti şi scelerate. O dată, îmi 
amintesc, s-a amuzat să-l sape pe ţ un logodnic bogat, şi când 
acesta a părăsit arena şi s-a i crezut că Lermontov e gata să-i ia 
locul, părinţii logodni-[cei au primit o scrisoare anonimă în care 
autorul îi im-V flora să-l alunge pe Lermontov, povestind despre 
acesta o mulţime de orori. 

Scrisoarea o scrisese chiar el şi de atunci nu a mai pus 
piciorul în casa unde o trimisese. 

Între timp a sosit vestea morţii lui Puşkin. Lermontov, 
indignat, ca tot tineretul rus, împotriva acestei pături decăzută a 
societăţii care-i aţâţase pe cei doi adversari unu' împotriva 
celuilalt. Lermontov, zic, a scris nişte versuri mediocre, dar 
arzătoare în care se adresa însuşi ţarului, cerându-i răzbunare. 

În surescitarea generală a spiritelor, acest act, atât de 
firesc la un lânar, a căpătat o altă interpretare. Noul poet, care 
lua apărarea celui mort. A fost arestat", trecut la corpul de 
gardă şi în cele din urmă a i'ost trimis într-un regiment din 
Caucaz. Această catastrofă, ' atât de regretaţi. de prietenii lui 
Lermontov, s-a întors în favoarea acestuia. Smuls din viaţa 
frivolă a Petersburgului şi pus îr. Faţa unei datorii severe, a unei 
necontenite primejdii, silit să trăiască în împrejurările unui 
război continuu, îa-tr-o ţară nouă, magnific de frumoasă, nevoit 
să se închidă în sine, poetul a crescut deodată deş-voltându-se 
vertiginos. Pjnă atunci, articolele sale, deşi numeroase, nu au 
fost decât încercări; de acum încolo, a muncit şi, din inspiraţie şi 
din amor propriu, ca să poată arăta ceva lumii care au-l 
cunoştea decât datorită exilului şi care nu citise nimic de el. Aici 
trebuie făcută o comparaţie între Puşkin şi Lermontov, ca 
scriitori. 

Puşkin e numai elan al inspiraţiei; gândirea-i ieşea sau mii 
degrabă-i ţâşnea din suflet şi din minte, înarmată din cap până- 
n picioarel. După aceea o modela, o corecta şi o cizela, fără a-i 
ştirbi însă integritatea. 

Lermonlov căuta, compunea, aranja, raţiunea, gustul şi 
arta arătându-i mijlocul de rotunjire a frazei, de perfecţionare a 
versului; primul său > gând rămfyiea însă inform, incomplet, 
tulbure; chiar azi, în ediţia completă a operelor sale, se găseşte 


acelaşi vers, aceeaşi idee, acelaşi catren intercalat între două 
bucăţi cu totul diferite. 

' Aluzie la mitul privitor la peştera zeiţei Atena, care a, 
ieşit din capul lui Zeus gata înarmată. (N. red.). “par Puşkin îşi 
dădea imediat seama de mersul şi ansamblul celei mai mici 
lucrări ale sale, chiar detaşate de întreg. 

Lermontov arunca pe hârtie un vers, două, care-i treceau 
prin minte, fără a şti ce avea să facă cu ele, plasân-du-le apoi 
într-un poem sau în altul, unde credea el că se potriveau. 
Farmecul lui consta în descrierea peisajelor; bun peisagist el 
însuşi, pictorul îl completa pe poet; dar multă vreme, abundența 
gândurilor care-i frământau mintea îl împiedica să le. 
Coordoneze şi numai datorită răgazurilor caucaziene şi-a 
căpătat deplina” stăpânire de sine, cunoaştereaforţelor proprii 
şi exploatarea strategică, ca să spunem aşa, a diverselor lui 
capacităţi; pe măsură ce termina un caiet de versuri, îl revedea, 
îl corecta şi-l trimitea prietenilor săi din Petersburg. Trimiterea 
aceasta însă a pricinuit pierderea unora dintre cele mai bune 
lucrări. 

Poştaşul din Tiflis, adesea atacat de ceceni sau kabar-dini, 
riscând să cadă în torentele sau în prăpăstiile pe care le trecea 
pe buşteni, silit să străbată vadul, unde, adeseori, pentru a se 
salva, abandona pachetele pe care le avea, a rătăcit două sau 
trei dintre caietele lui Lermontov. 

Aşa s-a întâmplat cu ultimul manuscris pe care poetul 1-a 
trimis editorului său, astfel încât nu ni s-au păstrat de-cât nişte 
schiţe ale lucrărilor pe care le conţinea. 

Tn Caucaz, veselia tinereţii a făcut loc, la Lermontov, unor 
accese de melancolie neagră care, pătrunzându-i profund 
gâudirea, i-au marcat cu o trăsătură aparte şi poeziile. In 1833 i 
s-a îngăduit să revină la Petersburg şi, cum talentul şi exilul îi 
ridicaseră deja un piedestal, lumea s-a înghesuit să-! Primească 
cu toată admiraţia, Cî- teva succese în rândul femeilor, unele 
cuceriri de salon i-au atras duşmănia bărbaţilor: u discuţie 
despre moartea iui Puşkin, 1-a pus, de pildă, iaţă-n faţă cu 
demnul de Baranţe, fiul ambasadorului Franţei; pentru a doua 
oară, într-un foarte scurt răstimp, a fost oprit un dueHntre un 
rus şi un francez; femeile flecăriseră şi transferase ştirea despre 
duel, înainte ca el să fi avut loc; penfru a curma însă aceste 


duşmănii internaţionale, Lermontov a fost trimis din nou în 
Caucaz. 

Din a doua lui şedere în această ţară a războaielor şi a 
strălucitoarei frumuseți datează-cele mai bune şi cele mai 
mature dintre producţiile poetului nostru. Printr-un salt prodigios 
se autodepăşise dintr-odată, aşa îneât mag-nifica-i versificaţie, 
profundele şi măreţele sale gânduri din 1840 nu păreau delec să- 
i aparţină tânărului care, cu un an înainte, nu trecuse totuşi de 
faza încercărilor. 

Se vedea la 81 mai mult adevăr şi mai multa bună 
credinţă faţă de sine însuşi. Se cunoştea şi se înţelegea mai 
bine; micile vanităţi îi dispăruseră iar daca mai regreta încă 
viaţa mondenă, o făcea pentru sentirrâentele pe care şi le 
îngropase acolo. La începutul anului 1841, bunica lui, doamna 
Arseniev a obţinut de la ţar permisiunea ca nepotului ei să i se 
îngăduie să -vină la PeterjsBurg pentru a o vedea şi a primi din 
parte-i binecuvânTarea pe care vârsta şi slăbiciunea o zoreau s- 
o pună pe Capul copilului ei drag. Aşa că Lermontov a sosit la 
Petersburg la.7 sau 8 februarie, dar printr-o amară ironie a 
sorții, bunica sa. Doamna Arseniev, care locuia într-o gubernie 
îndepărta Lă. Nu 1-a mai putut întâlni din cauza dcumurilor > 
desfundate de un dezgheţ brusc. 

În această epocă l-am cunoscut personal pe Lermontov, 
fiind suficiente două zile ca să devenim prieteni, cu o zi mai 
mult decât mi-a trebuit să mă împrietenesc cu dumneavoastră 
dragă domnule Bumas! Dar nu fiţi gelos! Aparţineam aceleiaşi 
societăţi şi ne întâlneam tot timpul de dimineaţă până seara; 
ceea ce ne-a făcut să ajungem la o deplină încredere unul faţă 
de altul, a fost faptul că eu îi povesteam ttft ce ştiam despre 
poznele tinereţii sale în aşa fel, încât, după ce ara râs împreună 
de toate, am aevenit aşa de buni prieteni de parcă ne-am fi 
cunoscut chiar de pe atunci. Cele trei luni pe care le-a petrecut 
Lermpntov în capitală, au fost. Cred eu, cele mai fericite şi mâi 
strălucitoare din viaţa lui. Sărbătorit pretutindeni, iabiţj răsfăţat 
în cercul intimilor, făcea versuri dimineaţa şi venea să ni le 
citească seara. 

Jovialităţii lui. Îi pria această atmosferă prietenească; în 
fiecare zinventa vreo păcăleală sau vreo glumă, iar noi 
petreceam ore în şir râzând cu hohote deverva-i nese-cătuilă.: y 
Într-o “i ne-a anunţat că ne va citi un roman nou al cărui titlu 


era: Stoss. Calculase şi faptul că pentru lecf tură avea nevoie de 
o şedinţă de cel puţin patru ore. lar 

! J pentru aceasta ne-a cerut să ne adunăm seara 
devreme, şi să nu fie lăsat cu nici un chip vreun străin să asiste 
la lectură. Ne-am grăbit să-i satisfacem dorinţele: cei aleşi j să 
asculte erau în număr de vreo treizeci: Lermontov a intrat, cu un 
manuscris enorm sub braţ. A fost adusă lampa, s-au închis uşile 
şi a început lectura; un sfert de 

e oră mai târziu era gata. Incorigibilul mistificator ne 
ademenise cu un prim capitol dintr-o poveste înspăimântă-toare 
pe care o începuse în ajun, şi care n-avea decât vreo douăzeci 
de pagini. Restul caietului era gol, iar romanul, rămas la acea 
pagina, n-a mai fost niciodată terminat. Concediul lui se termina 
şi bunica nu mai sosea. S-au cerut prelungiri care au fost mai 
întâi refuzate, apoi obţinute prin înalte şi binevoitoare 
intervenţii. 

Lermontov nu se consola însă deloc cu ideea plecării J 
avea tot soiul de presentimente funeste, în fine, la sfârşitul lui 
aprilie sau începutul lui mai, ne-am strâns la o cină de adio ca 
să-i urăm drum bun. 

Am fost printre cei din urmă care i-au strâns mâna. Am 
cinat trei inşi la o mică masă, cu încă un prieten, care a pierit de 
asemenea de o moarte violentă în ultimul război. În tot timpul 
acestui supeu de adio, Lermontov n-a făcut dec'ât să ne 
vorbească de sfârşitul lui apropiat. 

Eu mă străduiam să-l potolesc încercând să râd de pre- 
sentimenteâe-i vane, deşi, în sinea mea, ceva îmi apăsa inima. 

Două luni mai târziu aceste presentimente s-au împlinit; 
un foc de pistol avea să curme pentru a doua oară, în Rusia, 
viaţa uneia dintre cele mai îndrăgite glorii naţionale. 

Numai că, ceea ce era mai crud, era că lovitura mor” tală 
pornise, de data aceasta, din mâna unui prieten. 

Ajuns în Caucaz şi aşteptând o campanie, Lermontov a 
trecut şi pe la Petigorsk. Acolo şi-a întâlnit un prieten care 
fusese multă vreme obiectul glumelor şi al păcălelilor lui. Cu. 
Ocazia aceasta au reînceput săgețile şi, timp de câteva 
săptămâni, Martinov a devenit iar ţinta tuturor invențiilor 
nebuneşti ale poetului. Într-o zi, în faţa unor doamne, văzându-l 
pe Martinov împopoţonat cu un pumnal, ba chiar cu două, ca 


cerkezii, ceea ce nu se potrivea deloc cu uniforma cavalerilor de 
gardă, Lermontov s-a, dus la el şi î-a strigat râzând: * 

— Ah, Martinov, ce bine-ţi stă aşa, ai aerul a doi munteni. 

Această vorbă de duh a făcut să se verse paharul deja 
prea plin; a urmat o provocare şi a doua zi, cei doi prieteni se 
duelau. Zadarnic au încercat prietenii să-i împace; soarta se 
voia împlinită: Lermontovnu putea crede că se va duela cu 
Martinov. 

— E posibii, le-a spus el martorilor când i-au dat pistolul 
încărcat, să trag în acest copil? 

A ochit? N-m ochit? Fapt e că cele două împuşcături au 
răsunat şi glonţul adversarului său 1-a lovit mortal pe 
Lermontov. 

Aşa s-a sfârşit la douăzeci şi opt de ani", şi de aceeaşi 
moarte, poetul care ar fi putut, doar el, să atenueze imensa 
pierdere a lui Puşkin. — 

Lucru ciudat! Atât Darites cât şi Martinov făceau parte, 
amândoi, din regimentul cavalerilor de gardă. 

Eudoxia Rostopcina" 

Terminasem de citit când Finot a venit să mă ia. Era ora 
şase. Ne-am urcat în droşcă şi am ajuns la prinţ. Eram într-un 
cerc restrâns. 

— Ah! Prinţe, i-am spus eu scoțând din buzunar scrisoarea 
contesei Rostopcina; trebuie să mă ajutaţi să citesc numele 
satului prietenei noastre. 

— De ce? M-a întrebat prinţul. 

— Ca să-i răspund; mi-a scris o scrisoare îneântă-toare. 

— Cum! Nu ştiţi? Mi-a spus prinţul. 

— Ce? 

— A murit. 

XXXIX BĂILE PERSANE Toată ziua Finet mi-aspus că pentru 
seară mi-a pregătit O surpriză. 

Noutatea pe care o aflasem despre moartea contesei 
Eostopcina mă făcea foarte puţin receptiv la surprize şi aş fi 
preferat să le las pentru altădată. 

Numai că nu eram singur şi atunci l-am lăsat pe Fi-not să 
dispună de restul serii, mele; aşa că ne-am urcat în droşcă. 

— La baie! A spus eLân rusă. 

Pricepeam deja destulă rusă pentru a înţelege ce spusese. 

— La baie? L-am întrebat eu, mergem la baie? 


— Da, mi-a spus el, aveţi ceva împotrivă? 

— Împotriva băilor? 

— Drept cine mă luaţi? Mi-aţi vorbit însă despre o Surpriză 
şi găsesc că e o impertinenţă să socotiți că pentru mine baia ar 
fi o surpriză. 

— Dar cunoaşteţi dumneavoastră băile ţ>ersane?: 

— Din reputaţia pe care o au. 

— Aţi făcut vreodată vreuna 1 < -'-Nu. - 

— Ei bine, atunci, făcând-o. O să aveţi o surpriză. 

Schimbam aceste cuvinte mergând ca vântul prin 
străduţele accidentate ale Tiflisului, neluminate decât de 
felinarele jucătorilor de whist care se întorceau întârziaţi acasă. 

În timpul şederiimele de şase săptămâni la Tiflis, am văzut 
cam vreo eincasiprezece perseatte şftuopătând sau cu braţul în 
eşarfă, deşi în ajun le înranisem perfect tefere. 

— Ce vi s-a întâmplat? Le întrebam eu. 

— Fevchipuiţi-vă că ieri seară, întorcându-mă acasă, am 
dat peste o groapă şi m-am pomenit zvârlit din droşcă. 

Acesta era răspunsul invariabil. 

Aşa că-n c «le din urmă nu mai întrebam pe nimeni decât 
din psliteţe, iar cMă persoana întrebată îmi răspundea: 
închipuiţi-vă că ieri seară, întorcându-mă acasă.: eu 6 
întrerupeam spunând: 

— Aţi nimerit într-o groapă. 

— Da. 

— Şi aţi fost zvârlit din droşcă. 

— Exact! Ştiaţi? 

— Nu, dar am ghicit. 

Şi omul îmi admira perspicacitatea. Mergeam deci ca 
vântul cu riscul ca a doua zi să ni se pună şi nouă întrebarea 
sacramentală. 

Bin fericire, ajungând pe un povârniş a cărui coborâre 
rapidă mă neliniştea, ne-am pomenit înconjurați de nişte cămile, 
care l-au silit pe vizitiul nostru să meargă la pas. 

Această iuţeală a curselor de noapte din Tiflis are, ce-i 
drept, inconvenientul pe care l-am spus pentru cei din droşcă, 
dar există unul tot atât de mare şi pentru cei ce sââit pe jos. 

Cum străzile nu sunt luminate, şi nici droştile n-au 
felinare, şi cum drumul e plin, vara, de un strat de praf, iar iarna 
de un strat mai gros sau mai subţire de noroi, pietonul, nefiind 


nici el luminat, se pomeneşte, fără să-şi dea seama, cu droşcă în 
spinare. Şi cum ea are doi cai, se întâmplă ca, dacă scapă de 
izbitura, unuia, să n-o mai poată evita pe a celuilalt. 

Ne-a trebuit un sfert de oră ca să trecem printre cămilele 
care, pe întuneric, păreau nişte făpturi fantastice. După vreo 
cinci minute ne-am pomenit la uşa băilor. 

Eram aşteptaţi: dis-de-dimineaţă, Finot pusese să ni se 
pregătească o cabină. 

Un persan cu bonetă ţuguiată ne-a condus printr-o galerie 
suspendată peste o prăpastie, traversând împreună cu noi o 
sală plină de oameni care se îmbăiau, cel puţin aşa mi s-a părut 
la prima vedere; privind însă mai atent, mi-am dat seama că 
greşisem. 

Era o sală plină de femei. 

— Am ales martea, ziua când fac baie femeile, a spus 
Finot; când le faci prietenilor o surpriză ea se cuvine să fie 
desăvârşită. 

Într-adevăr, aceasta era surpriza, dar nu pentru femei, ce 
nu păreau defel surprinse, ci pentru noi. Şi am văzut cu 
oarecare umilinţă că trecerea noastră printre ele, nu le 
preocupa câtuşi de puţin; doar două sau trei; —din nefericire 
cele mai bătrâne şi mai urâte- au dat un semn că ne-au 
observat schiţând gestul de a-şi acoperi faţa. 

Trebuie să spun însă că semănau cu nişte vrăjitoare. 

Erau în această sală comună vreo cincizeci de femei în 
cămaşă sau fără, în picioare sau stând jos, îmbrăcân-du-se sau 
dezbrăcându-se şi totul într-un abur asemănător celui ce-l 
împiedica pe Eneea să-şi recunoască mama. Dacă norul ne 
ascundea nişte Afrodite, ele erau într-adevăr bine ascunse. 4 

Ar fi fost imprudent să ne oprim, de altfel nici nu aveam 
chef. 

Uşa noastră era deschisă şi omul cu boneta ţuguiată ne-a 
invitat să intrăm. ' 

Am intrat. 

Apartamentul nostru se compunea din două camere: 
prima cu trei paturi, iar a doua. O să intrăm imediat în ea. Prima 
cameră e vestibulul băii. Acolo te dezbraci înainte de a intra în 
baie, acolo te culci după ce ai terminat şi tot acolo te îmbraci 
înainte de a pleca. Era splendid luminată de şase luminări puse 
într-un sfeşnic de lemn al cărui picior se sprijinea pe pământ. 


Ne-am dezbrăcat şi, înzestrați cu şervete ca să ne 
acoperim faţa, bine-înţeles numai în cazul că ar fi trecut femei 
pe acolo, am-intrat în baie. 

Mărturisesc că am fost obligat! să ies imediat, plămânii 
mei nefiind în stare să respire aburul acela. A trebuit să-i 
obişnuiesc încetul cu încetul, lăsând uşa vestibulului 
întredeschisă, ca să-mi fac o atmosferă cât de cât respirabilă. 

Interiorul băii era de o simplitate biblică: totul era de 
piatră, fără nici un alt. Adaos: trei vane pătrate încălzite la 
diferite grade, sau, mai bine zis, primind apele, încălzite natural, 
la trei temperaturi diferite. 

Trei paturi de lemn îi aşteptau pe cei ce se scăldau. Și 
pentru o clipă am crezut că mă «găsesc într-o staţie de poştă. 

Marii amatori de băi persane se duc direct la vana 
încălzită la patruzeci de grade şi se vâră foarte curajoşi în ea. 
Amatorii mediocri sau novicii se duc la cea cu apă de treizeci de 
grade. Apoi, treptat, trec din vana de treizeci de grade la cea de 
treizeci şi cinci iar de la aceasta la cea de patruzeci de grade, 
dându-şi astfel cu greu seama de schimbarea progresivă. În 
Caucaz sunt ape care, în mod natural, au şaizeci de grade, 
foarte bune pentru reumatism. De la acestea nu se folosesc 
decât aburii. 

Cel ce face baie e mai întâi suspendat deasupra vanei într- 
un cearşaf pe care-l fin zdravăn de colţuri patru vlăjgani. 
Această baie durează şase, opt sau zece minute; zece minute e 
tot ce poate suporta cel mai robust amator de astfel de 
încercări. 

Oe curând pierise un arhiepiscop. Într-un mod cumplit, în 
una din aceste băi. Pudoarea nu-i permisese să încredinţeze 
băieşilor specialist i susţinerea celer patru colţuri de cearşaf, 
preferind să-i schimbe cu patru diaconi. Şi unul dintre ei din 
stângăcie sau distrat fiind a scăpat colţul de care se ţinea, 
lăsindu-1 astfel pe sfinţia sa să alunece îrr vana cu apă clocotită. 

Cei patru diaconi au ţipat şi-au încercat să-l prindă 
opărindu-şi cumplit degetele. S-au. Auzit apoi alte urlete şi 
băieşii le-au sărit într-ajutor. Mai obişnuiii cu opăriturile, aceştia 
au reuşit în cele din urmă. Să-1 scoată pe episcop din vană. Prea 
târziu însă. Bietul om era fiert. 

Cu riscul de a fi opărit şi el ca sfinţia sa, Finot s-a aruncat 
în vana de patruzeci de grade. 


În atenţia lui Satan: A se prepara un cazan special pentru 
ziua când va ajunge în infern consulul Franţei la Tiflis. 

Eu m-Tim îndreptat spre vana de treizeci de grade şi am 
coborât în ea cu sfiiciune. După acx>ea, de la treizeci de grade 
am trecut progresiv şi fără suferinţe prea mari la treizeci şi cinci 
şi apoi la patruzeci. lar la ieşirea din ea mă aşteptau băieşii. 

M-hu înşfăcat pe negândite, incit am vrut chiar să mă 
apăr. 

Lasă-i să-şi facă meseria! Mi-a strigat Finot, altfel s-ar 
putea să-ţi rupă vreun os. 

Dacă aş fi ştiut ce anume mi-ar fi putut rupe, m-aş fi 
apărat; dar, cum nu ştiam, rn-am lăsat pe mâna lor. 

Cei doi călăi m-au culcat atunci pe unul din paturile de 
lemn, având grijă să-mi pună sub cap un ştergar ud, aşezându- 
mi picioarele unul peste celălalt şi braţele de-a lungul corpului. 

După aceea fiecare din ei mi-a luat un braţ şi-au început 
să-mi trosnească articulațiile. 

Mi-au tresnit la început umerii; mergând aşa până la 
ultimele falange ale degetelor., După braţe au trecut apoi la 
picioare. Şi după ce mi-au trosnit picioarele, au urmat ceafa, 
apoi vertebrele spinării şi în cele din urmă şalele. 

Acest exerciţiu, care părea să-mi producă o dislocare 
completă, s-a făcut totuşi firesc, nu numai fără durere, ci chiar 
cu o anumită voluptate. Articulațiile mele care nu trosniseră 
niciodată, deveniseră deodată mitraliere. 

Mi se părea că aş fi putut fi împăturit ca un ştergar şi pus 
în rafturile unui dulap, fără să scot nici un geamăt. 

Prima parte a masajului fiind terminată, cei doi băieşi m- 
au înters pe burtă şi-n timp ce unul îmi întindea mâi-nile cu 
toată puterea, celălalt a început să-mi danseze pe spate, să-mi 
tropăie pe şale - pe legea mea că nu găsesc altă expresie - 
sărind apoi cu zgomot pe padea. 

Acest om, care putea avea o sută douăzeci de livre, lucru 
ciudat, mi se păreauşor ca un fluture. Mi s-a urcat apoi iar 
pe'spate, s-a dat jos, s-a suit din nou, dându-mi nişte senzaţii 
care-mi produceau o incredibilă voluptate. Respiram cum nu 
respirasem în viaţa mea, iar muşchii, în loc să simtă oboseala, 
păreau să fi căpătat o incredibilă energie; mi se părea chiar că 
aş fi putut ţine Caucazul pe braţul meu întins. 


— Atunci, cei doi băieşi au început să-mi plesnească cu 
podul palmelor, şalele, umerii, coastele, coapsele, pulpele etc. 
Devenisem un fel de instrument la care se cânta o arie pe care o 
gustam însă altfel decât ariile din Wilhelm Teii şi din Robert 
Diavolul. De altminteri, această arie avea un mare avantaj 
asupra celor din celebrele opere citate: acela că eu, care nu 
putusem cânta nici macai un cuplet din Malbrouk, fără să 
greşesc de zece ori, 1(urmăream bătând măsura cu capul şi fără 
să mă depărtez o clipă de ton. Eram exact în starea omului care 
visând. Este totuşi destul de treaz ca sa ştie că visează, dar 
care, găsind că-i atât de plăcut visul, îşi dă toată silinţa să nu se 
trezească dintr-odată. 

In fine, spre marele meu regret, masajul a luat sfârşit şi s- 
a trecut la ultima operaţie, cea a săpunitului. 

Unul dintre cei doi băieşi m-a luat de subţiori şi m-a aşezat 
în capul oaselor, aşa cum îl aşează Arlechinul pe Pierot când 
crede că 1-a ucis. In acest timp, un altul şi-a tras o mănuşă de 
păr aspru pe mână şi mi-a frecat tot corpul, în timp ce primul, 
scoțând găleți pline cu apă din cada de patruzeci de grade, mi le 
arunca pe şale şi-n ceafă. 

Deodată, omul cu mănuşa, găsind că apa obişnuită nu era 
suficientă, a luat un sac, lăsând să curgă din el o spumă de 
săpun care m-a acoperit în întregime. 

Dar. In afară de ochi, care m-au pişcat puţin, n-am simţit 
niciodată o senzaţie mai plăcută decât cea produsă de această 
spumă ce-mi curgea pe tot corpul. Cum se face oare că Parisul, 
acest oraş al deliciilor senzuale, nu are băi persane? Şi de ce 
oare nu se găseşte un speculant care să aducă băieşi de la 
Tiflis? Ar fi o idee filantropică şi, pe de altă parte, şi un mijloc de 
îmbogăţire. 

Plin apoi de o spumă călduţă şi albă ca laptele, uşoară şi. 
Fluidă ca aerul, m-am lăsat condus la bazin, în tare am coborât 
cu o atracţie irezistibilă de parcă aş fi găsit în el nimfele care-l 
răpiseră pe Hylas. 

La fel s-a procedat cu fiecare dintre prietenii mei. Dar eu 
nu mă interesasem decât de mine. Şi numai în vană mi s-a părut 
că mă trezesc "şi că intru din nou în contact, nu fără o oarecare 
repulsie, mărturisesc, cu obiectele exterioare. 

Am rămas vreo cinci minute în vane şi după aceea am 
ieşit. 


Cearşafuri de o albeaţă ireproşabilă au fost întinse pe 
paturile din vestibul, al cărui aer rece ne-a sufocat mai întâi, 
pentru a ne da apoi o senzaţie de bunăstare. 

Ne-am culcat pe paturile acelea şi ni s-au adus pipele. 

Inţeleg că se fumează pipă în Orient, acolo unde tutunul e 
parfumat iar fumul trece printr-o apă înmiresmată şi printr-un 
tub de chihlimbar; dar mahorcă noastră pusă în pipe de lut, 
havanele noastre false, care ne vin din Alger sau din Belgia şi pe 
care mai mult le morfoleşti decât le fumezi. Nu te pot decât 
îngreţoşa! 

Am fost puşi să alegem între khalian ciubuc, uka, şi 
fiecare, după fantezie, s-a făcut ture, persan sau hindus. ŞI 
atunci, pentru ca nimic să nu-i lipsească acestei seri, un băieş a 
luat un fel de chitară având un picior în jurul căruia instrumentul 
se învârtea în aşa fel, încât, corzile căutau arcuşul şi nu invers, 
şi a cântat din ea un cântec plângăreţ, recitind versui'i din 
Saadi. Această melodie ne-a legănat atât de plăcut încât ochii ni 
s-au închis, am scăpat din mână khalianul, ciubucul şi ukaua, şi- 
am adormit de-a binelea. 

In cele şase săptămâni cât am mai rămas la Tiflis, m-am 
dus la baia persană, din două în două zile. 

Al. 

PRINȚESA CIAVCIAVADZE Finot mi-a promis că mă 
conduce la prințesa Ciavciavadze pe care, la prima vizită, nu o 
găsisem acasă. 

A doua zi, consulul a venit să ne ia de la baia persană, la 
două după amiază. 

Am găsit-o de data aceasta acasă: ne aştepta şi ne-a 
primii. Prințesa Ciavciavadze trece drept fnr. ^: ri cu cei mai 
frumoşi ochi din Georgia, ţara ochilor frumoşi. Ceea ce însă te 
izbeşte la ea de la prima vedere, c un profil do o puritate 
grecească sau, mai bine spus, de o puritate georgiană, care nu4 
altceva dccit puritate greacă plus viaţă. 

Grecia jgste Galateea cea de. Marmură. Georgia e Ga- 
lateea cea însufleţită şi devenită femeie. 

Numai că, în ciuda acestui profil răpitor, prinţesa avea un 
profund aer melancolic. De unde venea această melancolie nu 
ştiu. Este o soţie fericită şi o mamă fecundă. Să fi fost oare o 
frumuseţe din acelea dăruite în plus femeii precum parfumul e 
dăruit unor flori care n-ar mai fi avut nevoie de el? ' 


Sau era doar urmarea amintirii uriaşei catastrofe prin care 
trecuse şi care o despărţise aproape un an de familia ei? 

Bizar era însă faptul că ilustra captivă îi păstra lui Şamil o 
amintire de neşters şi o reală admiraţie. 

— E un om superior, mi-a spus ea, dar a cărui reputaţie e 
mai degrabă micşorată decât exagerată. 

Să povestim însă amănunţit aeraşiă răpire, pregătită cu 
abilitate de Şamil pentru a-şiixdobindi fiul, Gem-mal-Eddin, 
prizonier, cum am mai spus la începutul acestei cărţi, la curtea 
ţarului Rusiei. 

— Un prizonier însă foarte fericit pentru că, bietul de el, a 
murit de nefericirea de a fi fost eliberat. 

Prinţesă Ciăvciax” adze avea, la patruzeci sau patruzeci şi 
cinci "de verste de Tiflis, un splendid domeniu numit Ţinondal; o 
moşie princiară situată pe malul divpt al Alazanului, acelaşi râu 
de-a lungul căruia mersesem de la Nuka la Ţarsko-Kaloţi într- 
una din cele mal inimoase regiuni ale Kaketiei, la câteva verste 
de Telavi. 

În fiecare an, prinţesa obişnuia să plece în luna mai din 
Tiflis, să se instaleze, la Ţinondal şi să nu se întoarcă de acolo 
decât în octombrie. 

În 1854, s-au auzit nişte zvonuri despre o incursiune a 
lesghinilor, zvonuri care au reţinut-o mai mult ca eh obicei la 
Tiflis. Prinţul i-a cerut un răgaz ca să m poată strânge informaţii; 
şi aceste informaţii, pe care le credea provenite dintr-o sursă 
sigură, l-au liniştit. S hotărât aşadar să plece la 18 iunie, după 
calendarul rus şi după cel francez la 30 iunie. 

O mutare însă e un lucru mare în Asia, unde, chiar şi la cei 
mai bogaţi,. Totul pare a fi făcut, doar pentru nevoile de 
moment; nu poţi avea în acelaşi timp şi casă în oraş şi castel în 
provincie. Aşa că, vara, dacă părăseşti oraşul, ca să mergi la 
ţara, îţi iei şi mobila cu tine, iar dacă toamna îţi părăseşti 
castelul, ca să mergi la oraş, ţi-o duci înapoi. 

Pe urmă, de abia dacă se găseşte de mâncare la Tiflis, la 
ţară, cu atât mai puţin. Totul trebuie adus din oraş: ceru. Y.&har, 
mirodenii, stofe pentru oamenii din suită; şi toate acestea 
încărcate în nişte harabale în fruntea cărora se merge în 
tarantas, deoarece doar harabalele şi tarantasul pot parcurge 
drumurile Caucazului. 


Trebuia să se plece duminica, dar poşta nu avea cai. În 
Rusia poşta n-are niciodată cai; într-o călătorie de patruluni cu 
cai de poştă, aş zice c-am pierdut o lună aşie-ptând numai caii. 
Guvernul rus e un guvern ciudat. In loc să le spună şefilor de 
poştă: O să puteţi cere o copeică în plus pentru cai, numai să-i 
aveţi întotdeauna la îndemână, îi lasă să-şi speculeze călătorii, 
sau să fie bătuţi de cei ce nu vor să fie speculaţi. 

Deci n-au fost cai duminica; s-ar fi putut atunci pleca luni, 
dar lunea rusească e ca vinerea franceză: zi cu ghinion. Aşa că 
s-a plecat de-abia marţi. În prima zi s-au rupt însă două 
harabale şi-n a treia zi tarantasul. Ce să facă atunci? Au 
îngrămădit fin şi covoare într-o teleagă în care apoi s-au urcat 
prinţesa cu trei 'dintre copiii săi cei mai mici: Tamara, Alexandru 
şi Lidia, ultimii doi sugari, Alexandru având paisprezece luni, iar 
Lidia trei: Tamara avea patru ani. 

Ceilalţi doi copii mai în vârstă, Salomeea şi Măria, veneau 
într-o a doua teleagă cu o guvernantă franţuzoaică, doamna 
Drancay. Prinţul, călare, supraveghea întreaga caravană. 

A doua zi, la două au sosit la castelul situat pe o înălţime 
la care se putea ajunge, dintr-o parte, pe o pantă deslur de 
abruptă, iar dintr-altă, numai printr-o prăpastie de netrecut. 

Şi. ca să vă daţi seama de “rapiditatea atât de mult 
lăudată a transportului în Rusia, prinţesa a făcut optsprezece 
ore ca să străbată un drum de unsprezece leghe. 

O vă asii, treizec Ti" gurii, toate. Sfera i nuniă: Co; cere 1: 
du-se i de la - 

Tir. Ciavcu AcGeors Barate-mare c. şese il însoţes ţesaT: - 
întv-unei fo Asi.,. Cam iz -> se ord*; za. N tre. 

De ata< fie ii spuneţi însă că Georgia nu & Rusia, dar eu 
tă-n Rusia în loc de optsprezece ore, ar fi făcut. Şase. 

Aiul, ^n iunie e un palat de zâne: florile, stru-ile, lămăâile, 
portocalele, caprifoiul şi trandafirii. 

— Inflore.se şi se coc acolo, de-a valma, iar atmo-Kir o 
mireasmă; o mireasmă alcătuită din ne-parfumuri. 

Şi femeile s-au răspândit deci cu nespusă plăceste 
frumoase şi imense grădini, amesteeânrişte florr şi fructe de 
oraş cu alte flori şi fructe aiul era un loc de întâlnire al prinţesei 
Aneta ize cu sora sa, prinţesa Varvara Orbeliani. 

—> a venit acolo după două zile cu fiul ei, prinţul n copil 
de şapte. Ani, cu nepoata sa. Prinţesa 


: u două doici şi două cameriste. Era însă în u: soţul ei, 
prinţul Ellico Orbeliani tocmai fu- 

— Într-o ambuscadă împotriva turcilor. Le mai 

—, Ooi şi o mătuşă a prinţesei Ciavciavadze, prin- 'imp, 
prinţul a primit ordin să preia comanda 

. Areţe situată la două zile distanţă de Ţinondal. 

— A inspirat o oarecare-teamă prinţesei, care era 

; |, dar prinţul a liniştit-o spunându-i că tocmai, se să se 
trimită trupe de la Tiflis la Telavi; de 

; Şi plouase foarte mult în ultimele zile. Ala- 

? Vărsase şi lesghinilor le-ar fi fost imposibil să Deci s-au 
despărţit liniştiţi. 

Zile după aceţa, prinţesa a, primit o scrisoare "ţ: lesghinii, 
în număr de cinci sau şase mii, ortăreaţa pe care o apăra el, dar 
îi spunea să 

; pentru că fortăreaţa' era puternică, garnizoana curajoasă 
şi prin urmare nu avea de ce se teme. Dacă va trebui ca ea să 
părăsească Ţinondalul îi va scrie. ' 

Primejdia prin care trecea soţul său a făcut-o să uite de 
primejdia care o păştea pe ea. 

Totul a mers bine. Până la 1 iulie, după stil rusesc, 13 
după cel francez. În seara acelei zile au zărit o lumină puternică 
dinspre Telavi. S-au urcat cât au putut de sus şi au văzut în zare 
că toate casele erau în flăcări. 

Era isprava lesghinilor, şi numai încăpea nici o îndoială că: 
împotriva prevederii prinţului, trecuseră totuşi Alazanul. 

Cam pe la ora unsprezece seara, ţăranii au venit la castel 
echipați de război. Vizita lor avea însă un scop: acela dea o 
convinge pe prinţesă să fugă Cu ei în pădure. Prinţesa a refuzat: 
soţul ei îi spusese să nu părăsească Ţinondalul decât când îi va 
spune el. 

Şi dimineaţa ţăranii au fugit. 

Cam pe la ora două au apărut şi vecinii de moşie. Veneau 
şi ei, asemenea ţăranilor din ajun, s-o roage pe prinţesă să 
părăsească castelul şi să-i însoţească în pădure. 

Să-şi salveze mobilierul, nici nu se mai gândeau; părăseau 
totul ţinând la viaţă mai mult ca la -orice. 

Seara, de pe terasă, au văzut incendiul şi mai aproape. Şi 
mai puternic. Cercul de - flăcări era înspăimântător. Până la 
urmă prinţesa a cedat totuşi rugăminţilor celor ce o înconjurau 


şi a început să ambaleze argintăria, diamantele şi obiectele mai 
preţioase. 

La miezul nopţii, un ţăran al prinţului, pe numele lui Zurca, 
s-a oferit să meargă să vadă ce se întâmplă» Prinţesa a 
acceptat, iar el a plecat şi s-a întors după trei ore. Lesghinii au 
tras asupra lui şi vreo patru sau cinci gloanţe îi străpunseseră 
veşmintele. 

Totuşi lesghinii nu trecuseră fluviul, cum se crezuse. Îşi 
aşezaseră tabăra pe celălalt mal al Alazanului şi ceea ce ardea, 
ardea pe partea'stângă a fluviului. 

Fel ceea ce povestea omul era şi bine şi rău, pentru că 
prinsul spusese că lesghinii n-ar putea în nici un caz trece 
Alazanul şi într-adevăr nici nu-1 trecuseră. 

Cam cu vreo oră înainte de întoarcerea lui Zurca s-a 
prezentat la castel şi uri negustor armean având asupra 'lui o 
sumă considerabilă; zicea că nu îndrăznea să traverseze 
regiunea cu atâta bănet; vorbea însă armeana cu un accent de 
muntean. Prinţesa le-a poruncit servitorilor să-l dezarmeze, iar 
dacă încerca să fugă. Să tragă în el. Pe urmă. ca şi cum i-ar fi 
fost frică să nu se fi înşelat, a poruncit să i se dea să mănânce şi 
să se aibă grijă de el. 

Plecarea tuturor din castel a fost hotărâtă spre şase 
dimineaţa. Au fost trimişi pe rând doi mesageri după cai, la 
Telavi; atât unuia cit şi celuilalt li s-a spus că nu erau cai şi nici 
nu aveau să fie până duminică, la şapte dimineaţa. 

Toată ziua apoi au continuat cu îndesatul lucrurilor în 
difere, iar Zurca insista Ga prinţesa să plece."* chiar pe jos, 
lucrurile urmând să pornească după ea a doua zi şi s-o ajungă 
din urmă. 

În timpul zilei vreo doi sau trei ţărani, veniţi anume din 
pădure au încercat s-o convingă pe prinţesă să plece şt să li se 
alăture. Ea le-a spus însă că va avea cai numai a dona zi 
dimineaţa şi că, de-ndată ce-i va avea, va pleca. 

Ar fi fost o mare nenorocire dacă. Tocmai în acea noapte, 
lesghinii ar fi încercat un atac asupra castelului. 

Seara, totul era gata pentru plecarea din zori. . 

Prinţesele simțeau nevoia de a fi împreună şi. In loc să se 
despartă şi să aştepte fiecare evenimentele, s-au adunat în 
camera prinţesei Varvara, au culcat copiii pe covoare şi au stins 
toate luminile. Apoi, cum simțeau că se sufocă în -această 


captivitate, şi-n întuneric, s-âu dus în balcon de unde se puteau 
vedea bine focurile care se apropiau tot mai mult de castel. 

Lumina pe care o răspândea incendiul era aşa de 
puternică, incit, în cazul unui atac lesghin, prinţesă: r îe-ar fi fost 
cu neputinţă să fugă. 

Spre patru dimineaţa a răsunat o împuşc ă. S-a auzit 
dinspre grădină şi pocnetul a fost urmat - mare linişte. Nu era 
un atac, pentru că fusese izolat. Putea fi un semnal. 

Guvernanta franţuzoaică, doamna Drancay: seat şi a 
coborât în grădină. Ajunsă la capela pierd, printre vii, a văzut de 
acolo, într-un boschet, care'. 

— Tindea până la marginea prăpastiei, un om cu o pase 
rnlini. Era clar că el trăsese. 

Să fi fost însă prieten sau duşman? Boamr '. Rncay nu 
putea spune, dar nici h-a recunoscut pe v. " î din servitori. 

Se strecura însă spre castel. 

Eâ a înaintat atunci până la marginea prt. Y.,: /: Be acolo, 
se putea vedea până departe. În primul r; ent, nu a văzut nimic; 
după aceea însă, privind n; /. Cape de ea, a observat că torentul 
care curgea Iz p rele stâncii era foarte scăzut şi că doi oameni. 
Urând. Care câte un cal de căpăstru, mergeau de-a lungul 
malului căulând din priviri să găsească un loc de trecere li 
torentului. 

Doamna Drancay a venit la castel eu inima plină de 
spaimă. Nu era nici o îndoială că toate semnele acestea 
prevedeau un viitor atac. A căutat-o pe prinț- -" Aneta; aceasta, 
frântă de oboseală, adormise o clipă. Guvernanta a intrat atunci 
la prinţesa Varyara şi a găsit-o rugân-du-se. Biata văduvă! Ce 
putea face mai mult? 

— Ce vrei, dragă! A zis ta, trebuie să aşteptăm caii şi, de- 
ndată ce vor sosi, plecăm. 

Pe la cinci, femeile prinţesei au început să pregătească 
ceaiul. Ceaiul e un lucru foarte important pentru toată suflarea 
de pe întinsul Rusiei; flacăra samovarului e primul lucru ce 
licăreşte în toate casele" şi samovarul e primui cuvânt pe care-l 
pronunţă un servitor, trezin-du-se. 

De laPetersburg la Tiflis, dacă ai băut două pahare de ceai 
dimineaţa, poţi să te lipseşti de dejun; ca să te poţi lip? De cină 
trebuie să bei două pahare de ceai seara. 


La ora cinci a sosit un medic din Telavi. Era medicul 
familiei. Venise în mare grabă, gonindu-şi caii, să-i spună 
prinţesei să fugă, cum o putea: dacă dorea să plece călare îi 
oferea calul său, dacă dorea să meargă pe jos - brațul., Dar cum 
să fugi, călare sau pe jos, cu cinci sau şase copii, din care doi 
sugari, şi cu o mătuşă în vârstă, prinţesa Tina, care "cu. Toată 
bunăvoința ei, din cauza fricii, n-ar fi putut face nici măcar o 
verstă pe jos? 

Şi totuşi trăsurile erau aproape gata încărcate şi tocmai se 
aduceau bijuteriile prinţesei, când s-a auzit un strigăt îngrozitor: 

— Lesghinii! 

A Cost un moment de teroare şi dezordine imposibil de 
descris Doctorul a luat o puşcă şi împreună cu câţiva servitor al 
prinţesei s-a repezit în calea duşmanilor. Femeile sânchis în pod. 
Sperau că lesghinii, găsind ce să fure. 

— La "etajele inferioare, nu vor mai urca. S-au înghesi: ia 
colţul cel mai întunecos, şi prinţesa le-a spus: 

— Să ne rugăm! Ne aşteaptă moartea. 

Într-adevăr lesghinii intraseră în oastel. 

Ştiţi ce înseamnă aceşti oameni, aceste fiare sălbatice, 
aceste hiene, aceşti tigri, aceşti tăietari de mâini, numiţi 
lesghini. 

Imaginaţi-vi-le pe cele trei prințese, din care una, 
sexagenară, pe cele zece sau douăsprezece femei, din care una 
centenară. 

— Doica prinţului Ciavciavadze - pe cei şapte sau opt 
copii, din care doi sugari, înghesuiți cu toţii într-un colţ *al 
podului. 

Amintiţi-vă de Masacrul inocenților de Coignet, cu mamele 
care-şi strâng cepiii la piept. 

Unii se rugau, alţii plângeau, alţii se lamentau. Copiii, 
destul de mai'i ca să înţeleagă se strângeau la poala prinţeselor 
pe -când ceilalţi priveau cu ochii mari, miraţi, ai copilăriei naive 
şi neştiutoare, la tet ce se întâmpla în jur. Se auzeau strigătele 
lesghinilor, zgomotul geamurilor şi al oglinzilor sparte, al 
argintăriei zvârlite pe parchet, al mobilei sfărâmate. Două piane 
ţipau ca speriate la mân-găierile unor mâini sălbatice. Priritr-o 
lucarnă se vedea în grădină. Grădina se umplea de oameni cu 
chipuri feroce, cu turbane, căciuli şi başlâce; îi vedeau urcându- 


se cu cai cu tot, aidoma unor diavoli, pe povârnişul prăpastiei, 
crezut inaccesibil până atunci. 

Toată lumea era în genunchi: prinţesa Ciavciavadze ţinea 
în braţe şi o strângea la piept pe cea mai mică dintre fetiţe, pe 
Lidia, un copil de trei luni, *cea mai iubită şi cea mai 
neajutorată. 

Nişte femei auzind paşii lesghinilor care urcau, s-au 
înghesuit spre uşa podului ca s-o proptească. 

Prinţesa Orbeliani s-a ridicat atunci, şi-a binecuvântat 
copilul, pe prinţul George şi, cu o admirabilă solemnitate, s-a 
dus să stea în picioare, în faţa uşii, ca să fie ea prima văzută şi 
prima lovită. Aidoma martirilor din vechime, voia să-i arate 
surorii ei şi celorlalte femei cum se poale muri invocând numele 
lui Dumnezeu. 

Lucrul acesta însă era mai uşor pentru ea decât pentru o 
alta, despărțită fiind abia de trei luni de un bărbat pe care-l 
adora şi cu care nu dorea decât să se întâlnească în ceasul 
suprem. 

Paşii lesghinilor se apropiau tot mai mult. Şi numai-decât 
s-au auzit scârţâind scările de lemn care duceau la pod; pumnii 
li se auzeau bătând în uşă; uşa rezista. Ei s-au mirat şi, bănuind 
despre ce putea fi vorba, au tras două sau trei focuri de pistol 
prin scândurile de lemn. Drept urmare, o femeie s-a prăbuşit 
rănită, celelalte s-au dat lâna parte, iar uşa a zburat în lături. 
Erau faţă-n faţă. cu moartea - ba mai rău decât aceasta - cu 
sclavia. 

Atunci fiecare lesghin şi-a ales la! Îniâmplare cile o 
prizonieră, a apucat-o de unde a. putut, de braţ, de păr, de gât, 
trăgând-o spre el; scara pe care au fost târâte prinţesele a 
seârţâit sub greutate, s-a rupt şi o cascadă de lesghini, de femei 
şi de copii s-a prăbuşit de la etajul doi până la primul. 

Acolo s-a mai dat o luptă: bărbaţii care rămăseseră jos să 
jefuiască şi-au dat seama că ceea ce era mai de preţ se afla în 
mâna celor ce înşfăcaseră femeile: prada vie era cea mai 
aleasă, căci se ştia că, printre aceşti prizonieri, eraprinţese care 
valorau cincizeci, o sută, două sute de mii de rutele. Pumnalele 
au strălucit, pistoalele au pornit, jefuitorii se jefuiau şi ucigaşii se 
ucideau întreolaltă. 

Şi când actorii acestei scene îngrozitoare, răpitorii, asasinii 
şi victimele, au putut privi în jurul lor, au văzut-o pe prinţesa 


Ciavciavadze întinsă pe jos cu părul răvăşit ca o Casandră 
antică. 

— Un splendid păr negru, moale jseseră copilul 

; h inilor aştepnhăţase năpustit Dr ansi mătăsos. 

— Strângând-o la. Piept pe micuța Lx/copilul de trei luni. 

Mama era aproape goală - toate veşmin'ek smulse, în 
afara fustei şi a pantalonului - numai în cămaşă, fără nici un 
scutec pe el. Caii o înconjurau atât de aproape că-n fiecare clip 
tai s-o calce în picioare. 

Atunci guvernanta franţuzoaică pe care un tătar şi o 
dăduse pe mâna a doi nukeri, s spre biata femeie strigând: 

— Prinţesă! Prinţesă! 

Aceasta a ridicat capul cu o mişcare dispe. 

— Copiii! Copiii! A ţipat ea. 

— Măria e acolo, pe un cal, a răspuns doa ţay; Salomeca e 
mai departe. 

Atunci, unul din nukerii gărzii, căreia îi fusese încredinţată 
guvernanta, a apucat-o de braţ şi a tras-o puternic îndărăt. 

La strigătul: Prinţesă! Prinţesă! Scos de guvernanta 
franţuzoaică, a fost recunoscută importanţa captivei prăbuşite 
pe jos. Şi patru sau cinci oameni s-au şi năpustit s-o înşface. 

Pumnalele au ieşit din teacă şi s-au înfipt îh piepturi. Au 
căzut doi lesghini iar următorul a întrebat-o în. Georgiană: * - 
Cine eşti tu? Eşti prinţesa? " 

— Da, răspunse ea. Dar fiul meu? Fiul meu? Bărbatul i 1-a 
arătat călare pe un cal. Atunci, biata mamă, fericită că-l vede 
viu, şi-a scos din ureche cerceii de diamant şi i-a dat banditului, 
căzând apoi pe. Spate leşinată. 

Într-un alt colţ al curţii, prinţesa Baratov, tânăra şi. 
Frumoasa fată de optsprezece ani, era şi ea urcată pe un cal. 
Nimic nu. Era deranjat în toaleta ei nici rochia, nici boneta 
georgiană, nici voalul, arălând, s-ar fi putut spune, ca şi cum 
tocmai atunci ar fi ieşit de la liturghie. 

Bătrâna mătuşă, prinţesa Tina, dimpotrivă, era cea rnai 
răvăşită. Era aproape goală, şi părul îi cădea pe obraz. 

Cealaltă bătrâna, cea de o sută de ani, doica tatălui 
prinţului, eva şi ea pe jumătate goală şi fusese legată fedeleş de 
un copac de care nu a fost dezlegată decât a doua zi. 
Neprezentând ! nici un interes special, amândouă fuseseră 


părăsite. Pentru aceşti oameni sălbatici şi cu totul primitivi, 
bâlrâneţea nu făcea probabil nici două parale. 

Apoi, după scena, teribilă şi atroce a bătăliei pentru 
captive, a urmat grotescul. S-a organizat jaful: fiecare lua ce 
putea, fără a şt= re ia. Unul şaluri, altul veselă. 

Ele. Şi mâncau tot ce găseau: d apoi pe gât sticle întregi 
de: cin, totul fiindu-le indiferent. Un lesghin spărgea cu '. Oporul 
nişte splendide farfurii de argint ca să le poată baga în desagă; 
un altul se aproviziona cu zahăr, cafea, ceai, abandonând, 
pentru aceste lucruri de mică valoare, alte obiecte mult mai 
preţioase: un al treilea strângea cu grijă tm sfeşnic de aramă şi 
> pereche de mănuşi vechi. Totul era barbnr. Oribil burlesc. 

In fine, după vreun ceas, căpeteniile au t de plecare. 
Femeile au fostpuse pe crupă. P, ciavadze nu se ştie de ce, 
rămăsese pe jcs Lidia în braţe. 

Şi aşa au ieşit din castel. 

Unui diamante, altul c cretă de scris, pomada. Ulei de ur. 
Ndafir sau c 

— Muntele de nisip, vel. 11 

XLI CAPTIVELE Âu coborât de la castel pe un drum strimt, 
care ducea la torent. Pe drum se găseau trăsurile prinţului. Li se 
dăduse foc şi ardeau. 

Au ajuns la marginea torentului. Toată lumea 1-a trecut 
călare în afară de prinţesa Ciavciavadze. Care era tot pe jos, 
ţinându-şi fetiţa în braţe. 

La mijlocul apei, violenţa curentului a răsturnat-o; s-a 
rostogolit o clipă printre pietre dar nu şi-a lăsaf fetiţa din mâini. 
Doi bărbaţi au coborât atunci de pe cal şi ajutat-o să se ridice în 
picioare, urcând-o cu sila pe crupa calului, în spatele unui 
lesghin. 

Era tocmai lucrul de care se temea. Obligată, ca poată sta 
pe cal, să se ţină cu un braţ de călăreț. Nu-i mai rămăsese 
decât un braţ ca s-o ţină pe micuța Lidia, şi, orirât de mare i-ar fi 
fost puterea de mamă, simţea totuşi cum braţul îi înţepenea. 
Incetul cu încetul apoi, braţul obosit s-a lăsat în jos, copilaşul a 
atins şaua, zgâl-ţâit fiind la fiecare pas al calului. 

— În numele cerului! Al lui Dumnezeu! Al lui Maho-med! 
Dacă trebuie, a strigat biata mamă. Daţi-roi ceva să-mi leg 
copilul! Copilul meu. O să cadă! In vremea aceasta, fratele mai 
mare al Lidiei, Alexandru, în vârstă de treisprezece sau 


paisprezece luni, fusese şi el smuls din braţele doicii şi zvârlit în 
mijlocul curţii, de? Unde 1-a cules una dintre cameristele 
prinţesei, o fată zdravănă, 

Pe nume Lucia, şi care, neştiind ce să-i dea să mănânce, i- 
a dat mai întâi apă, apoi zăpadă. 

Oricât de puţin hrănitoare ar fi fost acestea, ele l-au ajutat 
totuşi pe copil să nu moară de foame. Cât despre prinţul George 
Orbeliani, el a fost lăsat doicii. Era foarte viguros şi ie-a plăcut 
lesghinilor tocmai din această pricină. De aceea, i-au dato 
sfoară doicii ca să-1 lege strâns-de ea. 

Salomeea şi Măria au fost despărțite de guvernanta lor 
franţuzoaică, doamna Drancay. Caracterele deosebite ale celor 
doi copii se manifestau: violentă şi mândră, Salomeea ameninţa 
şi chiar îl lovea cu mânuţa pe omul care. O ridicase; blândă şi 
timidă, Măria plângea; îi era foame. 

Unui tânăr lesghin de vreo paisprezece ani i s-a făcut milă 
de ea. 

— Ţine, i-a spus el zvârlindu-i un măr, ia-1; voi, georgienii, 
sunteţi obişnuiţi să mâncaţi tot timpul. 

Măria a luat mărul şi 1-a mâneat. 

Un copil de ţăran, pe nume Elâo, fiul unuia dintre slujitorii 
prinţului, căzuse şi el prizonier o dată cu loată lumea. 
Întâmplarea i-a apropiat pe cei doi copii. EUo era pe crupă 
îndărătul unui lesghin şi a strigat-o pe Măria; cei doi copii s-au 
recunoscut şi au început să vorbească şi să râdă. 

Mica Tamara, în vârstă de patru ani, obişnuită cu prinţesa 
Orbeliani, pe care o considera drept a doua ei mamă, ţipa şi 
plângea că o despărţiseră de ea. Ebemând-o mtr-una pe buna 
sa Varvara. 

Ţipetele ei i-au obosit pe lesghini. Au vârât-o într-un sac, şi 
l-au legat apoi de şaua unuia dintre ei. Odată vârât în sac, 
copilul s-a potolit şi-a adormit. 

Trupa considerabilă; se compunea cam din trei mii de les 
ii. Caii nu urmau un drum anume; se trecea peste câivs vi, 
călcând în picioare viţa de vie şi recolte. 

În fine, au. Ajuns şi la marginea fluviului a cărui creş-tere îl 
făcuse pe prinţ să se simtă în siguranţă. 

Apele erau tot timpul umflate şi, o clipă, captivii au sperat 
că lesghinii n-o să cuteze să-l treacă. S-au înşelat însă amarnic, 
căci, fără să ezite o clipă, primii sosiți la mal au intrat în râu căi? 


Cu o îndrăzneală şi cu o pricepere nemaipomenite. (ce aveau 
copii pe cru.'ă, i-au at r -icindu-i, cu nana, deasupra apei şi 
tmând cu vLaltă. Fem r insă s-au mulţumit să le în fi Stlăţimea f 
de cealav. 

În mi; nantei: 

Put C, = 

Asa c- 

— Vă bine! 

li apa până la gât şi, cam la o treime din ului, au fost 
obligaţi să înoate ca sa ajungă vrte. 

A curentului,. Micuța?" 'a i-a strigai guver- 

— Ă Drancay, îţi pierzi f;! 

: biata femeie ajunsese la celălalt mal în cămaşă şi în 
corset, îngheţată, apele Al amanului fiind umfiate de topirea 
zăpezilor. Unui lesghin i-a tosi milă de ea şi i-a dat burka lui. 

După trecerea Alazanuuri, s-au oprit pentru o clipă. S ai. 
Auzit împuşcături. O mână de georgieni, * eu acel curaj nesăbuit 
care-i caracterizează, veneau, în speranţa c-o vor putea salva pe 
prinţesă, atacându-i pe lesghini, de zece ori superiori ca număr; 
lesghinii însă în loc să respingă atacul, temându-se ca mâna 
aceea de georgieni să nu fie o avangardă, au pornit în galop pe 
eâmp prin grâne, peste şanţuri şi stânci, strigând: Şamil Imam! 

Şamil Imam! Biciuind caii şi înghițind spaţiul cu o 
asemenea iuţeală, că prizonierilor li s-a tăiat răsuflarea. 

Acela a fost un ceas cumplit pentru prinţesa Aneta. 
Incapabilă să-mi povestească -detaliul următor, am rugat-o şi pe 
sora ei să mai vorbească. 

Şi. Aşa cum în Infernul lui Dante, Paolo plânge rinel 
Francesca povesteşte, prinţesa Ciâvciavadze plângea şi t.< 
când povestea prinţesa Orbeliani. 

Deci. În momentul când s-au auzit împuşcăturile şi a 
început fuga, prinţesa Aneta, istovită, de-abia îşi mai ţinea fiica 
în braţe. Şi-a încordat puterile şi nervii într-n. N uâtim efort; a 
mai scos apoi nişte strigăte nearticulate, şi, neştiind nici ce să 
mai zică, nici ce să mai facă, a încercat să-şi apropie copilul de 
gură ca să-l ţină cu dinţii; era sfârşită. O zguduire apoi mai 
violentă decât altele, i-a smuls copilul din niână. A încercat să se 
arunce de pe cal, dar bărbatul a împiedicat-o. Calul biciuit a 
făcut un salt şi mama s-a pomenit la zece paşi de copil; s-a 
zvârcoâit disperată dar totul a fost inutil; de altfel era prea 


târziu: caii veneau unul după altul, fetiţa fusese călcată în 
picioare şi, cum încă mai ţipa şi respira, un cecen i-a deschis 
pieptul cu pumnalul făcând-o să tacă pentru totdeauna; era 
moartă. Noroc că numai după aceea, la un timp, prinţesa a aflat 
crudul adevăr. Corpul copilului a fost găsit, recunoscut şi adus 
tatălui său. 

Dar micuța Lidia n-a fost singura victimă. În momentul 
când Icsghinii. S-au hotărât să fugă în loc să lupte, au încercat 
să se debaraseze de tot ceea ce le-ar fi putut stânjeni goana. Şi 
dintr-o sută de prizonieri pe care-i duceau, şaizeci, pe care-i 
socotiseră mai puţin importanţi decât ceilalţi, au fost înjunghiaţi; 
li s-au găsit cadavrele împrăştiate de-a lungul drumului urmat 
de tâlhari. Din fericire doar trei din aceste cadavre aparţineau 
casei Ciavciavadze: fiica prinţesei, soţia intendentului prinţului şi 
soţia preotului In goana lor, lesghinii au incendiat toate satele 
georgiene pe care le-au întâlnit, irilocuind prizonierii măcelăriți 
cu alţii, pentru ca fuga lor să le fie cât mai uşoară Noaptea au 
intrat într-una din pădurile care acopereau poala muntelui, 
păduri despre care nu o dată am încercat să le dau cititorilor o 
idee. Trebuiau să-şi facă drum prin desiş, cu saşka şi cu 
pumnalul. Dar asta nu era nimic pentru muntenii înveşmântaţi 
cu acea stofă lesghână care, doar ea putea rezista spinilor 
ascuţiţi; femeile însă erau numai sânge, şi, la fiecare pas, părul 
li se prindea de ramurile spinoase. 

Trebuiau însă să înainteze cu orice preţ. Se temeau de 
georgieni şi înaintau. Noaptea a fost groaznică. Cam pe la zece, 
a început urcuşul. La miezul nopţii s-au zărit focuri în munţi şi 
convoiul s-a îndreptat spre ele. Nu auzeai de-cât strigătul 
muribunzilor: 

— Apă! Apă! Apă! 

Ajunşi la focuri, au făcut o haltă de dojaă ore. Prizonierilor 
li s-a dat puţină apă şi apoi au pornit din nou. 

Un drum aproape imposibil; pentru a merge pe asemenea 
poteci era nevoie de cai şi de oameni obişnuiţi cu muntele. Cei 
ce mergeau pe jos aveau picioarele însân-gerate. Din, loc în loc. 
câte o femeie se întindea pe pă-mânt zicând: mai bine să mor; 
cu o lovitură de bjei era însă repede pusă pe picioare, trebuind 
neapărat să-şi continue mersul. 

In fine, au ajuns pe un platou şi călăreţii şi-au reluat 
galopul obişnuit ce fusese întrerupt de urcuşul pieptiş. Ici şi 


ook> întâlneau câte un păstor, o iscoadă, care nu spunea în 
lesghină decât atât: 

— Puteţi trece, drumul e liber! Şi treceau. 

Pe la unsprezece, s-a făcut a doua haltă. Călăreţii au 
aruncat pe jos patru burci, pentru prințese. Un naib, pe numele 
lui Hagi-Kerat, şi-a scos cevcheza rusă şi i-a dat-o prinţesei 
Varvara să i-o cârpească. 

Atunci a sosit şi guvernanta franţuzoaică. 

— L-ai văzut pe George? A întrebat-o prinţesa Or-beliani. 

— Da, prinţesă, tot timpul până îa intrarea în pădure, a 
răspuns aceasta. Era cu doica. 

Prinţesa Aneta a ridicat capul cu greu; ai fi zis că e un 
cadavru ieşit din coşciug. 

— Lidia? Murmură ea. 

— N-am văzut-o, s-a bâlbâit doamna Drancay. Prinţesa 
Ciavciavadze şi-a lăsat capul să-i cadă în piept. 

— Dai' ce faceţi acolo? A întrebat-o guvernanta pe 
prinţesa Varvara? 

— Ce să fac, cos cercheza stăpânului meu, dragă 
Drangay, a răspuns ea surâzând amar. 

Franţuzoaica i-a luat-o atunci din mână cu sila şi a 
continuat s-o coasă în locul ei. 

A fost adusă bona copiilor prinţesei Aneta. Era o georgiană 
numită Nianuka. Biata fată primise trei lovituri de sabie. ŞI 
numai părul ei, foarte bogat, împiedicase să-i fi fost crăpat 
capul; în schimb, era plină de sângele care-i curgea de la umeri 
pe spate. Printre altele, o lovitură de pumnal îi mutilase şi mina; 
un deget i se mai ţinea doar într-un tendon. Prinţesa Orbeiiani a 
pansat-o atunci cu gulerul şi mânecile cămăşii. Capul, în schimb, 
l-au lăsat aşa cum era. Cheagurile de sânge care se formaseră 
opriseră scurgerea şi natura făcuse restul. 

Au pornit apoi din nou la drum şi cele două prințese au 
fost urcate pe cai, dar de dtita aceasta despărțite una de alta. 
Ceilalţi prizonieri mergeau pe jos. 

Guvernanta franţuzoaică şi Nianuka. Mergeau uns r Î;; ă 
alta. Aceasta din urmă, rănită, slăbită de pierderea igelui 
mergea greu şi încet. De fiecare dai ă insă rând oprea, un 
lesghin îi dădea puteri cu biciul. La urmă, iizată. Pentru că nu 
mai putea merge şi înţelegmd totodată că va muri sub lovituri, 
începu să-i strige prinţesei Orbeliani cu voce disperată. 


— Dnsko.' Duska! (Suflete! Suflete!). 

Prinţesa a auzit strigătele; a recunoscut vocea şi, î.v. ciuda 
lesghinului ce o conducea, a oprit calul. Răngi îi obliga chiar şi 
pe lesghini să-i acorde nişte atenţii nu le erau acordate altora. S- 
a dat jos de pe cal, a cat-o pe Nianuka în locul ei, şi a încercat să 
meargă pt joh. Şi într-adevăr a mers aşa două sau trei ore, apoi 
noroiul împiedieând-o să se mişte atât de repede pe eâr voiau 
călăreţii, a fost forţată să se urce din nou pe cal. îngă-duindu-i- 
se însă şi Nianukâi să rămână pe crupă. Numai după câţiva paşi 
prinţesa a leşinat. În starea de slăbiciune în care era, braţul 
Nianukăi, care se agăța de ea, fusese deajuns de greu ca să 
provoace acest accident Atunci a fost dat jos de pe cal un tătar 
şi-n locul lui & fost urcată prinţesa. 4 

Pe drum întlâneau şi depăşeau grupuri întregi de 
prizonieri. Într-unui din grupuri, prinţesa a recunoscut o" fată din 
Ţinondal; marna ei fusese părăsită, muribundă, pe drum, iar ea 
mergea cu bunica şi fratele ei. Acesta ducea în braţe pe cel mai 
mic copil al familiei Era o fetiţă, de patru luni care se numea 
Eva. 

Din ajun şi până la amiază fetiţa nu mai supsese o 
picătură de lapte. 

Au ajuns astfel la malul unui torent care bara dru-ml şi 
atunci nimeni nu s-a mai sinchisit de rănită; abia nai putânati-se 
ţine pe cal pe drumul obişnuit, era clar că w mai avea să ajungă 
la mal. r Prinţesa Orbeliani şi-a oprit calul.; v 

— Urcaţi-o înapoia mea, a zis ea. Lesghinii păreau că n-o 
înţeleg. 

— Vreau, a spus prinţesa, regăsindu-şi, ca să facă o faptă 
bună, puterea de a porunci. 

Sărmana rănită a fost pusă pe crupa dinapoia prin-1 tesei, 
care a împins calul în apă; la mijlocul torentului, mim? lul s-a 
oprit şi a vrut să scape de povara ce-l încurca. 

F 'ident că, dacă cele două femei cădeau în apă, erau f'ite. 
Torentul se prăvălea pe o pantă abruptă şi, după vreo zece paşi, 
le-ar fi luat cu el. Atunci ie-a sărit în ajutor un tătar care a luat 
călui “pusifu şi 1-a silit să meargă; dar, odată ajunse la, pentru 
că să nu se mai întâmpte aşa ceva, Nianuka st silită să coboare. 

3e îndreptau spre cetatea Pokhalski unde urmau să-j 
tntilnească pe Şamil: venise acolo de la Veden pentru a 
pupravegbea într-un fel, din. Vârful stâncii, expediţia. Tot ce 


urcaseră până atunci, 'şi tot ce escaladaseră nu erau; it primele 
trepte care conduceau, la cuibul vulturilor. Au urcat timp de 
cinci ore, Prinţesa Orbeliani era sin”. Sră pe cal; slăbiciunea o 
silise să stea numai călare. La fiecare pas, calul ameninţa să 
cadă în prăpastie. Noroc că ftra insensibilă atât la primejdie cât 
şi la oboseală. Durerea făcea ca să nu-i mai pese de ea însăşi, 
fiindu-i milă d «c<" 'i. Depăşea preceptul evanghelic, într-un fel; 
îşi ii: aproapele mai mult decât pe sine. 

Şiţ, s-a zărit fortăreaţa, dar la o înălţime care t<> fa nii 
înţelegi cum s-ar fi putut ajunge acolo; divi 1 iile, pentru a vedea 
prizonierii, alergau păstori 

](sărind din stâncă în stâncă peste nişte prăpăstii c dat 
ameţeală şi unor capre. Părăsiseră Georgia. 

Tiv.; ră terenuri neutre şi intrau la ei acasă. Singurăl, se 
popula. Ajunseseră într-un loc al muntelu unde deaţa se 
desfăşura ca un splendid covor; ai f; z's cternă ca zăpada de 
deasupra ei. Numai că dru-r din ce în ce mai greu; în fiecare 
clipă trebuiau 

£;' ească, căci de fiecare dată prizonierii cădeau şi ni 
ridicau, chiar biciuiţi. 

: >aţe părţile veneau les. Ghini curioşi să le vadă' pe b 
emei. Unul dintre ei a întins mâna spre guverp jnţuzoaică şi, fără 
a zice nimic, a tras-o spre el. 

1 Drancay a ţipat; se temea că devenise un obiect 

— ' ăruia oricine putea avea drepturi: noroc că ce] {jse 
prizonieră în curtea castelului a intervenit şi 1 îs pe lesghin. 

le să facă şi să coasă cămăşi? A întrebat cei ce în-t lâna 
spre ea. 

A, a răspuns o rusoaică, voind să-i facă rău numai î'u că 
era franţuzoaică. 

| bine. Atunci dau trei ruble pe ea, zise lesghinul. "Prin 
O.beliani însă a intervenit. 

Soţia unui general francez, a zis ea, tfi o să-şi pl? /W > 
vrrig'. U'ă răscumpărarea. 

Fvinci, a intervenit primul stăpân, e pentru Şamil Im; -! 1 c 
"est nume, toţi au amuţit. 

Oropiau de fortăreață: pe platforma care se întindea la 
picioarele scării pe care se urca acolo, era o trupă cam de zece 
mii de oameni, aşezaţi pe două rxnduri. Erau aproape goi. 


Prizonierii au trebuit să treacă prin mijlocul lor. lar ei le 
priveau pe captive cu nişte ochi care nu prevesteau nimic bun. 
Vedeau pentru prima oară femei cu fata descoperită, şi ce 
femei! Georgiene! Scoteau, privindu-le, nişte ţipete aspre 
aducând a urlete de lupi în călduri, iar femeile îşi acopereau 
faţa, nu atât ca să nu vadă, ci ca să nu fie văzute. 

În mijlocul acestor oameni, naibii lui Şamil se recunoşteau 
după decoraţii. Prin ei îi stăpânea de fapt pe aceşti munteni, 
care, s-ar fi aruncat asupra femeilor ca ulii, şi pe care erau siliţi 
să-i împingă în rânduri. cu pumnii, cu biciul sau ameninţându-i 
cu pumnalul. 

În fine, a sosit şi Hagi-Herieh, intendentul lui Şamil; venea 
din partea imamului să le caute pe prințese, pe copiii lor şi suita. 

Prinţesa Orbeliani fiind în faţă, a urcat ea prima scara spre 
fortăreață. Când au ajuns acolo însă şi au intrat înăuntru, 
prizonierii au fost puşi să coboare mai multe etaje, pomenindu- 
se apoi într-un fel de subterană abia luminată. Totuşi, în mijlocul 
acestei întunecimi, au început să se recunoască unii pe alţii. 
Patru dintre copii erau acolo: George Orbeliani, Salomea, micuţii 
Tamara şi Alexandru. După o jumătate de oră a sosit şi prinţesa. 

; Ciavciavadze. Primul său cuvânt a fost: 

— Lidia! Cine dintre voi a văzut-o pe Lidia? 

Nimeni nu i-a răspuns, şi atunci biata mamă mai degrabă 
a căzut decât s-a aşezat. Era zdrobită de oboseală şi aproape 
moartă de durere. 

În aceeaşi clipă, un copil de vârsta Lidiei a început să 
plângă. 

— Fetiţa mea! A strigat prinţesa, fetiţa mea! 

— Nu, a zis o voce, nu-i fiica dumneavoastră, prinţesă. E 
sora mea mai mică, tot de trei luni şi ea, şi care de ieri 
dimineaţă n-a supt deloc: o să moară, cred. 

— Nu, a spus prinţesa, daţi-mi-o mie. 

A luat-o apoi pe micuța Eva şi a alăptat-o suspinând. 
Atunci a intrat şi Hagi-Kerieh. 

— Şarnii o cere pe prinţesa Ciavciavadze. 

— Ce vrea? Intrebă prinţesa. 

— Vrea să-i vorbească. 

— Să vină atunci la mine; eu nu m. /iţe de aici. 

— E imam, a zis Hagi-Kerieh. 


— Şi eu sint prinţesă, a răspuns prize/a. Atunci H -Kerieh s- 
a retras. 

Când a Î. 

— lit răspunsul 'prinţesei, im,. /. Ui a stat o clipă pe gând şi 
a zis: 

— Bine, i'< ceţi-le atunci la Veden, o să le văd acolo, 

XLII PRINŢUL ELLICO ORBELIANI Acei duşmani de care te 

; *x îi stimezi şi îi admiri. 

Şarnil, cU: s la Vedea şi i se bucurase aflând cine 

—<rit pe care-i făcea, Şamil între timp, subterana se 
umplea ele curioşi, Ceea ce-i atrăgea însă pe toţi acolo, era 
zvonul care se răspândise cam că văduva şi fiul prinţului 
Orbeiiani tocmai sosiseră îa Pokhalski. 

Or, prinţul Ellico Orbeiiani era foarte cunoscut printre 
lesgh'*ii. 

Era, ntru ei, unul dintre temi, d; >3 care, în acei"; Fuşi? Iel 
prizonif: adus în «.:; & imamului. la este; în fiecare prizonier !. - 

Vedea, de fapt, un mijloc da sciilmb pentru fiul său. Ge- 
mal-Eddin. 

De aceea, l-a chemat în faţa iui şi pe prinţul Ellico. 

— Depinde doar de tine să fii eliberat, i-a spus el. 

— Atunci pune pe mine un pres, i-a răspuns prinţul, şi 
ducă nu-mi depăşeşte averea, ţi-l voi plăti. 

— Nu-i vorba de bani. 

— Atunci despre ce? 

— Cap pentru cap. 

— Nu te înţeleg. 

— Scrie-i ţarului Nicolae să-mi dea băiatul înapoi şi, în 
schimbul băiatului, te dau pe tine. 

— Eşti nebun, i-a răspuns prinţul; pentru astfel de lucruri 
să-i scriu ţarului Nicolae? Şi i-a întors spateig lui Şamii. 4 

După aceea, Şamil, fără să mai adauge un cuvânt, a 
poruncit să. Fie condus din nou la închisoare. Au mai trecut încă 
şase luni, după care Şamil 1-a chemat din nou şi i-a reînnoit 
propunerea. 

Prinţul însă i-a dat acelaşi răspuns. 

— Bine, spuse Şamil, să fie dus la carceră. 

Carcera de la Veden era ceva asemănător cu închisoarea 
mamertina 1 din Roma. Se cobora în ea o scară, şi, o dată scara 


scoasă, chiar dacă trapa ar fi fost deschisă, era cu neputinţă. Să 
mai ieşi de acolo. 

Un ulcior cu apă şi pâinea neagră completau asemănarea 
dintre închisoarea mamertina şi acea carceră. 

Atât într-una cât şi în cealaltă, după câtva timp, se murea, 
şi asta fără concursul niciunui călău; umezeala făcea totul. 

Totuşi, din timp în timp, mai veneau din partea lui Şamil 
să-l întrebe dacă nu cumva consimţise să-i scrie ţarului. Prinţul 
însă ajunsese să nici nu le mai răspundă. 

E adevărat că şi din pricina slăbiciunii nu putea vorbi. lar 
Şamil a fost prevenit atunci că, dacă îl mai lasă încă o 
săptămână, nu va mai avea cu cine sta de vorbă. 

Şi, ca să nu moară totuşi acolo, a fost scos din hrubă şi 
condus în curtea din faţa haremului, unde Şamil, din-tr-una din 
încăperile care înconjurau curtea, putea vedea tot ce avea să se 
întâmple. 

În faţa prinţului a apărut un naib cu nouă oameni înarmaţi 
cu puşti. * 

— Ellico Orbeliani, i-a zis naibul. 

— Şamil, iritat de refuzul tău, a hotărât să mori, dându-ţi 
însă posibilitatea să-ţi alegi moartea pe care o doreşti. 

'Tullianum, închisoare din Roma, denumită şi închisoare» 
mamertina. (N. red). 

— O aleg pe aceea care mă va scăpa cel mai repede de 
neplăcerea de a-i fi prizonier. Tu ai oameni înarmaţi; să fiu 
împuşcat. 

Apoi prinţul a fost pus la perete în faţa încăperii din care îl 
privea Şamil, puştile au fost încărcate, duse la ochi, urmând 
doar să fie descărcate. 

Atunci a apărut Şamil care a făcut un semn şi puştile s-au 
lăsat în jos. 

— Ellico, zise Şamil, auzisem că eşti viteaz; acum, am 
văzut cu ochii mei că mi s-a spus adevărul. Nu-ţi mai cer nimic, 
decât cuvântul de” onoare că nu vei fugi. Cu condiţia aceasta 
eşti liber. 

lar prinţul şi-a dat cuvântul. 

A fost apoi schimbat contra unor prizonieri tătari şi Şamil a 
fost de acord. 

— Prinţul Ellico a părăsit Vedenul după nouă luni, lăsându- 
le muntenilor o amintire de neuitat. 


Nu era nimic surprinzător că lesghinii, aflând că fusese 
ucis în războiul contra turcilor, să dorească să-i vadă soţia şi fiul. 

Mai mult chiar, toţi oameni feroce, în care se trezise o 
anumită delicateţe la amintirea unui mare curaj, încercau în 
felul lor s-o consoleze pe prinţesă. 

Unii îi spuneau că micuțul George era portretul viu al 
tatălui său şi că l-ar fi recunoscut, chiar dacă nu şi-ar fi spus 
numele. 

Alţii, ca şi cum ar fi ştiut că soţul ei nu era mort, ci numai 
prizonier, îi ziceau că o să-1 vadă într-o zi venind de la turci, 
cum O văzuse revenind şi de la ei. 

În fine, toţi o tratau ca pe o regină pe această femeie care 
îndurase două zU* de oboseală, de foame şi de asprimi. 

Prinţesa Pentru; ° 

Pentru. 

Suita cu Un Î. 

's~: venii zkr. U I că l: uşa i-l ci eaj 

: trimiiâ O ("^u-ĵe pri; ar, i a profitat insă ce pudarei 'or 

e x exact de prețul pe care-l voia hal rea ei, a surorii sale 
şi a. cel oria 1 wi: făcută prizonieră. 

. S atunci să-1 întrebe pe i-a. M şi enil voia, în schimbul 
lor, ca! e. -; j o- 

. lul său înapoi, iar prințul CL: e ă plină cu aur. 

e au lăsat capul în jos; pe- -a- 

; e imposibile. Şi alunei ee se 

I 

» îd; a în- 

— Re estor 

—: île cap. 

„Şi iau}- *.de ordinul lui Şamil de t£tv; 3 a Veden. 

Daniei-Beg am mai vorb Câavciavadze. Marilor doanv. 
Dei'e. Deci îşi cele două pri, gnzdo săâbatii conducă la el îrr. 
Amul. lii; - 

— Vor st; - mine, a spus el, şi vor ii < ca ft meile mele. 

. Ce-şi puteau dori mai mult prinţesele decât fie tratate 
asemenea soțiilor profetului? 

Li s-a adus la cunoştinţă celor două priz/. 

— Jre răspunsul, cu invitaţia de a-i comunica în scris 
prinţului, la Tii'lis, condiţiile puse de Şamil pentru eliberarea lor. 


Prinţesa Câavciavadze a adresat o scrisoare soţului ei, iar 
alta locotenentului guvernator. Cele două scrisori i-au fost duse 
mai întâi lui Şamil, care a cerut să-i i: e traduse, cântărind 
fiecare propoziţie, pentru ca numai d.'pâ aceea să 3e trimită la 
Tifiis, printr-un tătar. 

— Ol unchi a lui Mahomed-îl cunoscuse pe tatăl pr. ise îa 
Tifiis şi cunoştea ru -georgiene, nevoie ce dever dea bine seama 
cât trebi; -e, lipsindu-le totul în m De” aceea i-a şi propus V*. 
Aşa, răspunzând de ele eu refuzat. Mine, a spus el, şi vor ii în 
aşteptarea răspunsului însă, a poruncit plecarea * ve. Ve&en. 

Prinţesele i-au cerut atunci nişte veşminte penti-u că 

; u aproape dezbrăcate. 

Le-au fost aduse un pantalon femeiesc, un batio ţirdra gât 
şi o haină veche de vizitiu. Au mai primit şi im palton bărbătesc. 

Prinţesa a luat pantalonul, i-a dat baticul şi paltonul surorii 
sale şi haina de vizitiu guvernantei franţuzoaice. 

Prinţesa Nina Baratov nu avea nevoie de nimic: în cf.i 3 
voalului său sfârtecat de spini, era ca-n clipa când părăsise 
Ţinondalul. Delicateţea femeii avusese de suferit, dar pudoarea 
tfr. V? Rei fete n-avea ce le reproşa răpitorilor, 

A doua zi ilneaţa, prizonierele au ieşit din forţă-!' rrot aşa o 
intraseră, adică pe scară. Şamil dăduse r.'c'ă fie du a Veden pe 
drumul cel mai sigur, adică pe < nai greu, pentru a se evita 
orice tentativă de răpire. A î- -t şi el dar fără să le fi vorbit şi fără 
ca măcar să le fi - |l. 

Î:<-u să le urmărim însă pe bietele femei în toate 
peripeţiile călătoriei, în care fiecare pas era primejdios; când 
mergeau pe poteci ce speriavi şi caprele; când - în luna hilie - 
mergeau prin zăpadă până la pieptul cailor; când, în fine, 
străbăteau pajişti splendide pline de rododendroni, şi margarete 
r< >şii şi albe; sau erau puse să coboare pante de trei-patru 
sute de picioare alunecând pe mâini, ori să suie altele 
sprijinindu-se de pietre, care li se rostogoleau sub picioare, şi 
agăţându-se de mărăcini care le zgâriau manile. 

Pe drum, caravana a mai întâlnit un prizonier. Era tî-n. Îrul 
prinţ Nicod Câavciavadze, vărul prinţului David, Fusese. Făcut 
prizonier într-o fortăreață în care, cu treizeci de georgieni, 
susţinuse un asediu de trei zile împotriva a trei sute de lesghini. 
Nemaiavând nio. | un cartuş, fusese obligat să se predea. 


l-a fost dată în grijă una din fiicele prinţesei, Măria, care a 
fost urcată pe crupă în spatele lui. 

Uneori, cu toate ordinele lui Şamil, cu toată insistența 
mullahului care-i conducea pe prizonieri, nu erau deloc bine 
primiţi de locuitori. Fanatismul îi oprea pe aceşti bravi 
musulmani să aibă orice contact cu ghiaurii. Atunci se culcau pe 
unde puteau, într-o casă părăsită dacă aveau norocul să 
întâlnească aşa ceva, ori 4e-a dreptul sub cerul liber, în apă 
sau în zăpadă. 

Cele două doici erau epuizate. Prinţesa Ciavciavadze îi 
alăpta pe rând pe prinţul Alexandru, şi pe micuța Eva, acest 
copil a cărui mamă fusese lăsată moartă, în ziua răpirii, pe 
drumul de la Ţinondal la Pokhalski. 

Oboseala drumului era atât de mare, încât chiar cei ce-i 
conduceau pe prizonieri au socotit că trebuia să-i mai lase puţin 
să se odihnească. Au făcut popas într-un aul unde au fost mai 
bine primiţi ca de obicei. Un mullah bătrân le-a dus pe prințese 
şi pe femeile din suita lor la el acasă. Le-a dat o singură 
cămăruţă pentru zece, douăsprezece persoane, dar cel puţin 
erau la adăpost. 

Luxul primirii a mers până acolo încât li s-au întins şi 
rogojini pe jos. 

Bătrânul mullah, la care fuseseră găzduite, era un om 
foarte cumsecade. Le-a tăiat o oaie, şi, pentru prima data de 
când fuseseră răpite, femeile au mâncat carne. Bătri-hul fusese 
nouă ani prizonier în Rusia şi vorbea bine ruseşte. Avea o 
adevărată slăbiciune pentru' copii, aşa că aceştia deveniseră 
obiectul grijii şi mângâierilor sale. Într-o zi, când micuțul 
Alexandru plângea de foame pe genunchii mamei sale, 
neputând, la cincisprezece luni. Să se mulţumească cu un lapte 
înăcrit, nici să mănânce carne de oaie, pe care abia o mestecai, 
şi nici pâine neagră sau lipie fără sare, insuportabile chiar şi 
pentru cei mari, bătrânul s-a apropiat de copil i-a pus în mânuţă 
o monedă de douăzeci de copeici. 

Prinţesa a roşit şi a întins mâna pentru a-i lua moneda să 
i-o dea înapoi; dar mullahul, oprind-o, i-a spus: 

— E ca să-i cumperi o găină şi să-i faci o supă. Prinţesa i-a 
strâns mâna bunului om şi i-a mulţumit. Alteori însă, în locul 
acestor griji şi atenţii, se alegeau cu ameninţări şi înjurături, mai 
ales din partea femeilor. Într-o zi, o tătăroaică bătrână, căreia 


fiul îi fusese ucis de ruşi, s-a apropiat cu un grup de femei, de 
prinţesa Orbeliani şi a ameninţat-o cu pumnul: 

— Ziua răzbunării, a zis ea, ce zi frumoasă! Aveam un fiu, 
dragostea şi mândria vieţii mele; mi l-au ucis ruşii. Allah e mare, 
Allah e drept, Allah mă răzbună! 

Pentru această femeie, prizonierele erau rusoaice. 
Prinţesa Orbeliani a întrebat ce zisese bătiina. 

— l s-a tradus. 

— Ei bine, traduceţi-i şi răspunsul meu. A zis ea” Moartea 
nu poate da viaţă, ucide-mă şi o să vezi că fiul tău tot nu învie. 
Turcii mi-au ucis şi mie bărbatul, el care era inima inimii mele. 
lar acum, fiul meu e prizonier; sora mea, nepoatele mele şi eu 
însămi suntem în mâna lui Şamil; atunci, care dintre noi două, 
se poate plânge mai mult de soartă? Du-te, biată femeie, uită-ţi 
mânia şi lasă-ţi ura. Noi avem un alt A! L; -h, un Allah al 
mamelor, care nu cunoaşte decât mila şi iertarea. 

Cuvintele prinţesei i-au fost traduse exact bătrânei, care 
le-a ascultat, apoi şi-a tras vălul pe ochi, ca să nu i se vadă 
lacrimile şi s-a retras încet, pe tăcute. 

La cincisprezece zile după plecarea din fortăreaţa 
Pokhalski, când caravana a făcut un popas într-una din acele 
oaze pe care muntele le ascunde în cutele sale, pe un covor de 
verdeață plin de panseluţe şi violete smălţat cu margarete albe 
şi mov, a apărut un tătar călare; se părea că le caută pe 
prințese şi, de îndată ce le-a zărit, a galopat spre ele. 

Într-adevăr era mesagerul care dusese scrisorile la Tiflis şi 
aducea răspunsul. 

Era răspunsul prinţului Orbeliani, cumnatul prinţesei 
Varvara. 

Scrisoarea era cât se poate de consolatoare: „Credeţi, 
aşteptaţi şi speraţi, se spunea în ea; se va face tot posibilul ca 
să vi se redea libertatea". 

Şi cuvintele acestea le-au dat puteri până şi celor mai 
epuizați. 

„În fine, într-o seară, au ajuns într-un aul cam la 
douăsprezece verste de Veden, şi una din femeile aulu-lui, 
adusă de mullah, le-a prevenit pe prințese că-n ziua următoare 
aveau să ajungă la Şamil şi că-n aceeaşi zi vor fi şi vizitate de el. 
Imamul însă le invita să poarte voal, legea lui Mahomed 


intersieându-i oricărei femei să se arate descoperită în faţa unui 
bărbat, dacă acesta nu era soţul ei. 

In acelaşi timp, muliahul le adusese prinţeselor bucăţi de 
muselină, ace şi mătase de cusut. 4 

lar ele şi-au petrecut o bună parte din noapte făcân-du-şi 
voaluri. 

Ordinul fusese dat ca, pentru ziua următoare, fiecare 
prizonieră, oricare i-ar fi fost rangul, să aibă un cal şi un ghid. 

Şi dup! Două ore de mers au ajuns la Veden. 244 cu; pci 
opt Cu două sau trei verste, înainte de a ajunge acolo, cor-j iri a 
sporit cu o mulţime de curioşi şi mai aies dej 

. Nţesele căutau cu privirea casa imamului, când s-aul it 
deodată în faţa unei construcţii de şase până lai t cioare 
înălţime, înconjurată de palisade, asemănân-l du-se mai 
degrabă cu un ocol de oi decât cu o locuinţă | de om. | Au trecut 
apoi prin trei porii care închideau tot atâtea ' curţi. In curtea a 
treia era haremul. Şi, înainte de a intra acolo, toată lurnea s-a 
descălţat. Un foc luminos şi bine întreţinut le aştepta pe 
prizoniere; aveau mare nevoie de el, deoarece fuseseră udate 
până la piele de o ploaie torențială. Pereţii erau daţi cu humă 
gălbuie diluată în apă; covoare vechi, uzate, lăsau să se vadă 
prin găuri, scândurile prost încleiate ale duşumelei, iar plafonul 
era atât de scund, încât un om mai înalt trebuie să stea aplecat. 

Toată încăperea îungă de optsprezece picioare şi lată cam 
de douăsprezece, nu era luminată decât printr-o deschizătură 
de mărimea unei batiste. 

Pe o tavă s-a adus pilaf, mtncarea tătărească prin cx- > 
ceâenâă, garnisit cu miere şi fructe, precum şi pâine fără sare şi 
apă proaspătă. 

Era un festin, faţă de 'mesele de care avuseseră parte 
nţesele de la răpirea lor, până atunci. 

Şamil s-a scuzat. Asta era tot ce putea face şeful unei > 
sărace, el însuşi mai sărac decât ţara. 

Cele trei soţii ale lui Şamil făceau onorurile casei. 

După masă, prinţeselor li s-a cerut să-şi coboare voalurile. 
Avea să sosească imamul. 

In faţa uşii s-a adus un scaun din lemn şi trestie. Trei tătari 
s-au aşezat în prag, fără a intra însă în apartament. 


Unul era Hagi-Kerieh, omul de încredere al lui Şamil, iar 
ceilalţi doi tălmacii, unul traducând din -rusă şi celălalt din 
georgiană. 

A apărut $amil. 

Puri a o tunică lungă, albă, descheiată, peste o alta verde, 
un turban alb şi verde. 

De altfel am încercat, la începutul cărţii să-i trasăm 
portretul, aşa că-i inutil să ne repetăm. 

S-a aşezat pe un jilţ pus în afara apartamentului şi un 
servitor îi ţinea o umbrelă deasupra capului. 

| s-a adresat mai întâi prinţesei Orbeliani, dar fără s-o 
privească pe ea, mai mult deeât' pe celelalte. Ţinea după 
obiceiul său ochii pe jumătate 'ânchişi, întocmai ca un leu care 
se odihneşte. 

— Varvara, i-a zis el, fără a-i da prinţesei nici un titlu; se 
spune că tu eşti soţia lui Ellico, pe care l-am cunoscut şi l-am 
iubit. Mi-a fost prizonier; era un om nobii şi curajos, care n-ar fi 
fost în stare să rostească nici o minciună. lţi spun asta pentru că 
şi eu am oroare de duplicitate. Nu încerca deci să mă înşeli, 
fiindcă nu ai izbuti şi ai proceda greşit. Sultanul rus mi-a luat 
fiul, şi vreau să mi-1 dea înapoi. Se spune, Nina şi Varvara, că 
voi sân-teţi nepoatele sultanului Georgiei. Scrieţi-i sultanului rus 
să mi-l dea pe Gemal-Eddin şi, la rândul/meu, o să vă redau 
rudelor şi prietenilor voştri. Pe lângă aceasta mai trebuie să mai 
daţi şi bani poporului meu; mie însă nu-mi trebuie decât băiatul. 
< 

Interpreţii au tradus cuvintele lui Şamil şi imamul a mai 
adăugat: 

— Am scrisori pentru voi; dar una din ele nu e nici în rusă, 
nici în tătară, nici în georgiană; e cu litere pe care nimeni nu le 
cunoaşte aici. E inutil să vi se scrie într-o limbă necunoscută; eu 
pun să-mi traducă totul şi ce nu mi se va putea, traduce; nu va fi 
citit. Allah îi recomandă omului prudenţă şi eu îi voi urma sfatul. 
Prinţesa Varvara i-a răspuns: 

— N-a vrut nimeni să te înşele, Şamil. Plinire noi e o 
franţuzoaică. Ea îi aparţine unei naţiuni cu care nu eşti în război 
şi care, dimpotrivă, e în război cu Rusia. Pentru ea îţi cer 
libertatea. 

— Bine, a răspuns Şamil, dacă satul ei e aproape de Tiflis, 
o s-o trimit acolo. 


— Satul ei e un oraş mare şi frumos şi are un milion şi 
jumătate de locuitori, a răspuns prinţesa Varvara, iar ca să 
ajungi acolo trebuie să treci peste mări. 

— Atunci am s-o eliberez o dată cu voi şi va ajunge în ţara 
ei cum va putea. 

Apoi, s-a ridicat. 

— Vi se vor da, a zis imamul, scrisorile scrise în ruseşte: 
dar nu uitaţi că orice minciună e o ofensă adusă lui Allah şi 
slujitorului său, Şamil. lar eu am dreptul să fac să cadă capetele, 
şi va cădea capul aceluia ce va încerca să mă înşele. 

După aceste cuvinte s-a retras cu multă demnitate. 

XLIII GEMAL-EDDIN Am spu;?: că fiul lui Şamil, Cemal- 
Eddin, fusese, făcut pri'onwv la atacul fortăreței Akulgo, sau mai 
bine zis, ar. i'i ir. buit să spun că fusese dat ca ostatic. Mama sa, 
Pcuiman, v-o amintiţi, murise de inimă rea. 

Copilul fusese luat la Petersburg, prezentat ţarului J 
Hcoliia, care a ordonat să fie crescut ca un prinţ şi să i se cea 
cea mai bună educaţie cu putinţă. 

Multă vreme însă Gemal-Eddin rămăsese sălbatic şi 
sperios ca un căprior din munţii săi; în cele din urmă s-a 
îmblânzit totuşi şi, cum era la şapte ani un excelent călăreț, 
educaţia sa a fost completată prin tot felul de exerciţii fizice, la 
care se mai adăuga şi o aleasă educaţie intelectuală. 

Gemal-Eddin a învăţat să citească şi să scrie cu litere 
europene, vorbind franceza şi germana ca pe nişta limbi 
materne, la fel de bine ca cei de la curtea ţarului. 

Tânărul caucazian, aghiotant imperial şi colonel do 
regiment, devenise deci întrutotul rus, când într-o zi a fost 
chemat la palat. 

Acolo 1-a găsit pe ţar îngândurat şi trist, 4 

— Gemal-Eddin, i-a zis el, eşti liber să accepţi sau să refuzi 
propunerea pe care ţi-o voi face. Nu vreau să te forţez cu nimic, 
dar cred c-ar fi demn s-o accepti, Două prințese din Georgia, 
prinţesa Ciavciavadze şi prinţesa Orbeliani, au fost făcute 
prizoniere da tatăl tău, care nu vrea să le redea libertatea decât 
cu condiţia să te 24S T-întorci la el, Dacă accepţi, ele vor fi 
libere; dacă refuzi, Ivor rămâne la nesfârşit prizonierele lui. Nu- 
mi răspunde [însă acum, la prima pornire: îţi dau trei zile să 
reflectezi. Tânărul a surâs trist. 


— Sire, a zis el, fiului lui Şamil şi învăţăcelului ţarului 
[Nicolae nu-i trebuie trei zile ca să hotărască ce are de [făcut. 
Caucazian prin naştere, în inima mea mă simt rus. | Voi muri 
acolo, în munţi, unde nimic nu se va mai potrivi leu educaţia pe 
care am primit-o, dar voi muri spunându-mi] că mi-am îndeplinit 
datoria. Cele trei zile pe care mi Jle-r; acordat majestatea 
voastră îmi vor folosi nu ca să decid, ci ca să-mi iau adio. Şi, 
începând din acest |mc.;: at la dispoziţia majestăţii voastre. Plec 
ciad mi i ', ici, 

— T din Petersburg la începutul lui februarie: u prințul 
David Ciavciavadze, soțul uneia dintre captive. Î sfârșitul 
aceleeaşi luni, cei doi călători erau IVL. 

A fost trimis la Veden, un mesager cu o mărului prinț; 
scrisoarea era datată din,. Cest timp el a rămas la Kasafiurt, în 
casa prințului vciavadzs, locuind în aceeaşi cameră cu el, dar 
perfect [liber; îşi dăduse cuvântul şi de cuvântul său nu se 
îndoia [nimeni. Lua masa cu generalul Mcolai. 

Cu ocazia răscumpărării prinţeselor a avut loc un bal [la 
cară a participat şi el, devenind eroul serii. 

La Kasafiurt a rămas până la 10 martie, zi hotărâtă de 

JSmaii pentru schimb. 

In momentul când tânărul trebuia să fie înapoiat s-ato 
dificultate. În afara înapoierii lui Gemal-Eddin prinţul mai trebuia 
să plătească şi patruzeci de mii de ruble. Şi Şamil ceruse ca 
această sumă să fie plătită numai în monedă măruntă. 

Trebuia timp ca să fie procurate monede de douăzeci şi 
cinci şi de zece copeici, iar până în ajunul schimbului, nu se 
procuraseră decât treizeci şi cinci de mii de ruble. 

Prinţul 1-a rugat atunci pe Gemal-Eddin să-l determine el 
pe tatăl său să primească diferenţa de cinci mii d<; ruble în aur, 
iar Gemal-Eddin a acceptat. 

La 10 martie, generalul Nicolai a luat un batalion, două 
divizii de infanterie, nouă sute de cazaci şi şase tunuri, înaintând 
spre malurile râului Mitcik, unde trebuin să se lacă schimbul. 

Malul drept al râului, care aparţinea ruşilor, ei; 
neîmpădurit; pe malul stâng, care-i aparţinea imamului 
dimpotrivă, se întindeau păduri, până la poalele muntelui Doar o 
verstă de teren era goală între pădure şi cursu râului care 
mergea de la est la vest. 


Şamil i-a transmis baronului Nicolai să se opreasd la o 
verstă de malul drept al Mitcikului, oprindu-se şi c la o verstă de 
cel sting. 

C ' baronul Nicolai a ajuns la locul hotărât, Şami. Em: la 
locul lui; cortul pe care flutura drapelul negri fi cunoscut de 
departe. 

Mlui i-a fost trimis un c buia să fie interpret. 

A: -/-rxiului în c;: «e «.< f: i>- 

Ş;"< cpaşi:ibi' 1. 

T y-na. Hain-').: rmean numit Gramov. Roând să se 
informezi Aimbul. * 'pt. 

T de treizeci şi doi de '; Ta un arbore situat Aici îl va găsi 
pe de ruble, aduse de îndată de un ofiţer rus. Ofiţerul rus nu-l 
va părăsi însă pe Gemal-Eddin decât atunci când acesta îi va fi 
fost predat tatălui său. 

Deci un ofiţer, cei treizeci şi doi de soldaţi, cutiile cu bani, 
şaisprezece prizonieri cerkezi şi Gemal-Eddin, însoţit de baronul 
Nicolai şi de prinţul Ciavciavadze, care au rămas în urmă după 
cincizeci de paşi au înaintat spre Mitcik. Mai duceau şi o trăsură 
pentru doamne. 

Pe măsură ce se apropiau, venea din partea opusă şi Hagi- 
Mahomed cu cei treizeci şi doi de oameni şi cu căruțele în care 
erau doamnele. Hagi-Mahomed şi escorta lui au sosit primii şi au 
aşteptat căruțele care i-au ajuns curând din urmă. 

Odată sosite acestea, şi-au continuat drumul până la 
arborele unde şi ruşii ajunseseră în acelaşi timp cu ei. In fruntea 
grupului lui Şamil stătea un tânăr frumos, cu figură palidă, 
călare pe un cal alb; era îmbrăcat cu o cercheză albă şi pe cap 
purta o căciulă tot albă. 

Era Hagi-Mahomed. 

În urma sa veneau, pe două rânduri, cei treizeci şi doi de 
cerchezi bogat înveşmântaţi şi înarmaţi cu nişte arme splendide. 

Cele două grupuri s-au oprit la zece paşi unul de altul. 

Atunci, Hagi-Mohamed şi Gemal-Eddin au coborât de pe 
cai şi s-au aruncat unul în braţele celuilalt. Văzân-du-i pe cei doi 
fraţi cum se îmbrăţişează, toţi murizii lui Ha”i-Mohamed au 
strigat: 

— Allah-it-Allah! 

În aceft timp, prinţul Ciavciavadze şi generalul baron 
Nicolai s-nu apropiat şi ei. 


Prinţese!) >, prinţişorii. Şi femeile din suita prinţeselor au 
fost predate, de Hagi-Mohamed prinţului Ciavciavadze. Printr-o 
mişcare inversă cutiile cu cele patruzeci de mii de ruble an 
trecut în manile muririlor. 

Atunci. Gemal-Eddin a fost prezentat ţa " are i-au 
mulţumit eliberatorului lor; acesta ş nas bun de la prinţ şi de la 
baronul Nicolai < J-şi ultimile lacrimi pe care i-a i'ost îngăduit; în 
amintirea Rusiei, mama lui adoptivă, s-a atăl său, însoţit de 
ofiţerii care, conform convc. N.au să-l predea imamului. 

La o jumătate de verstă de Şamil, trui 1 în mijlocul unui 
pilc de arbori. Până acolo Idin fusese îmbrăcat într-un costum 
militar na. s-a dezbrăcat de uniformă ţi a îmbrăcat cei; a van: -i- 
o trimisese Şamil. 

Un cal negru, acoperit cu o şabracă r. o:' picioare la câţiva 
paşi, condus de doi nuk '; urcat pe cal ca un adevărat călăreț n: 
- îndreptat spre Şamil. 

Dar abia a făcut câţiva paşi, că un copil sece ani, care 
scăpase din grupul lui Şamil, şi a cu sufletul la gură şi cu braţe'e 
deschise,; uâtvi'S Lui'Gcmal. Era cel de-ai treilea frate al.:; 
edŞabe. 

După aceea s-au întâânit cu grupul lui S tea sa orientală, 
impasibilil”. Toa sa religie teau imamului, oricâi de rm; U ar fî 
do i întâmpinarea fiului său. Ei aştepta nemie doi murizi bătrâni. 
Deasupra capului i se i L Era atât de frumos, de o maiestate air. 
A ofiţerii ruşi s-au oprit uluiţi. 

Gemal-Eddin în acest tinp s-a apropiat -şi a vrut să-i sărute 
mina. Acesta însă nu? 

— Reţine şi i-a deschis braţele, 1-a strâns la pier J-să se 
spargă de emoție şi a izbucnit în lacrirei. 

După aceste prime roingâier. |, Gemal-EdOin. S-a.: îa 
di'eapta tatălui său. Şami] continua să-l prive 

: U 

; it strângându-i mâna. S-ar fi putut spune că ochii lui, 
devo-rându-1, căutau să compenseze timpul cit nu-1 văzuse. 

Cei doi ofiţeri, martori ai acestui spectacol, rămăseseră 
nemişcaţi, fără să scoată un cuvânt. Scena îi emoţionase peste 
măsură. Totuşi, cum o prea îndelungată absenţă a lor l-ar fi 
putut nelinişti pe general, i-au spus lui Şamil că ei erau cei doi 
ofiţeri trimişi ca să-i aducă fiul şi, odată terminată misiunea lor, 
cereau permisiunea să se retragă. 


Şamil i-a salutat şi le-a spus: 

— Fana acum m-am îndoit că ruşii îşi ţin cuvântul dat. De 
acum înainte îmi schimb părerea. Mulţumiţi-i baronului Nicolai, 
şi spuneţi-i prinţului Ciavciavadze că m-am comportat faţă de 
soţia şi cumnata lui ca şi cum ar fi fost propriile mele fiice. 

Apoi le-a mulţumit şi ofiţerilor. 

Aceştia s-au apropiat de Gemal-Eddin ca să-şi ia rămas 
bun. Tânărul s-a aruncat în braţele lor şi a dat fiecăruia, conform 
obiceiului rusesc, un triplu sărut. 

Şamil, în loc să se supere de aceste demonstraţii de 
regret. le privea, dimpotrivă, cu bunăvoință. 

Ofițerii l-au salutat apoi pe Şamil pentru ultima oară; li s- 
au adus caii şi, însoţiţi de cincizeci de murizi, s-au înapoiat pe 
malul Mitcikului. 

Acolo au auzit o rafală, dar o rafală paşnică: era dovada 
de bucurie pe care oamenii lui Şamil i-o arătau lui Gemal-Eddin, 
care după o atât de lungă absenţă, era din nou printre ei. 

În timpul acestei rafale, cei doi ofiţeri ruşi şi cei cincizeci 
de murizi şi-au luat rămas bun şi s-au despărţit: murizii ca să se 
întoarcă la Şamil, cei doi ofiţeri pentru a-i da raportul 
generalului baron Nicolai de predarea lui Gemal-Eddin tatălui 
său. 

În luna februarie 1858, colonelul prinţ Mirsky, 
comandantul regimentului Kabaradah, de la Kasafiurt, a fost 
anunţat că un muntean, trimis de Şamil, voia să-i vorbească; 
prinţul şi-a pus un pistol la înderrnnă şi a poruncit să-l lase să 
intre. 

Omul a fost introdus. 

Venea, într-adevăr, din partea iui Şamil, al cărui fiu, 
Gemal-Eddin, atins de o boală necunoscută medicilor tătari, era 
pe moarte şi imamul apela la ştiinţa europeană. 

Prinţul Mirsky 1-a chemat pe cel mai bun chirurg m 
regimentului, pe doctorul Piotrovsky, şi 1-a pus în contat; cu 
munteanul. 

În simptomele pe care încerca să i le descrie cecenui 
medicul a recunoscut semnele lingorii. l-a preparat nişt" licori, a 
scris pe fiecare din ele felul în care trebuiau luate, şi i le-a dat 
mesagerului. 


Mesagerul a mai fost însărcinat să-i spună imamului că, 
dacă dorea ca medicul să vină personal să vadă bolnavul, 
prinţul Mirsky era de acord, dar cu anumite condiţii. 

La 10 iunie mesagerul a reapărut. Boala lui Gemal-Eddin 
făcea progrese rapide. Şamil era de acord cu tot ce i-ar fi cerut 
prinţul Mirsky; numai că cerea ca medicul să vină numaidecât. 

Condiţiile prinţului erau să-i dea drept gaj trei naifai în 
schimbul medicului. < 

La două leghe de acolo, aşteptau cinci naibi. Auzind 
despre ce era vorba trei dintre ei au venit să se predea prinţului 
Mirsky. Prinţul a trimis atunci să fie căutat doctorul Piotrovsky şi 
i-a spus ce voia Şamil, adăugind însă că nu-1 silea deloc să facă 
această călătorie, lăsându-l pe el să hotărască. Medicul nu a 
ezitat nici o clipă. 

A luat o trusă farmaceutică conţinând toate 
medicamentele de care ar fi putut avea nevoie, şi, însoţit de alţi 
doi naibi şi de munteanul trimis, a plecat numaidecât de la 
Kasâifiurt, în ziua de 12 iunie, la ora şapte dimineaţa. Călătorii 
au pornit mai întâi pe malul drept al râului Jara'î-Su. Ureând apoi 
pe înălțimile lui Juidabach. pe pamaturile din Aneh, nu departe 
de râul Akh-Ciai; pe rru'. lul stânK au văzut două sute de ca/. Aci 
de pe Don care mergeau la-fortăreaţa Vensapnaia, revenind 
probabil din tr-o. Misiune. 

La amiază au intrat într-o mică vale plină de mărăcini 
unde au oprit ca să-şi odihnească caii. Un naib s-a de? Bră- 

: cat de burcă şi i-a dat-o doctorului să stea pe ea. Ceilalţi 
aşezi. Ndu-se pe iarbă. Acolo medicul a mâncat invitându-i pe 
însoțitorii lui să-i urmeze exemplul. Dar ace cu excepţia unei 
bucăţi de pâine, nu au vi-ut să ia Vnic. 

'. Au refuzat brânza, spunând că nu ştiau ce-i aee< faci nu 
mai mâncaseră niciodată aşa ceva. 

De unde se aflau, se puteau vedea pichetele cirkaziene, 
aproape de pădurea care se întindea pe malurile AkhCiaiului. 
Printre munteni era mare agitaţie. Cu puştile 

; pe umeri fugeau spre un punct -de unde se vedea ieşind 
o dâră groasă de fum. 

Dar numai ce şi-a terminat doctorul dejunul, că un cecen a 
şi ieşit dintr-un tufiş cu puşca-n mână; s-a oprit la cincizeci de 
paşi şi a schimbat în eecenă câteva cuvinte cu naibii. Îi anunţa 
că acei cazaci pe care-i văzuseră uciseseră un muntean şi 


luaseră doi cai; fumul ce se zărea era semnalul de adunare; dar 
prea târziu: în timp ce cecenii se strângeau, cazacii ajunseseră 
deja la fortăreață. 

In vreme ce munteanul şi naibii vorbeau despre cele 
întâmplate, doctorul a vrut să se îndepărteze, ca să culeagă 
otvălalt 'nul aul, ". I mare ii ridică 

— Yurt. 

Călătorii 

: bia lui. 

Intrat nişte zmeură; naibii însă l-au rechemat, invitându-l 
să stea pe lângă ei; călătoria sa în munte era făcută în secret, şi 
costumul trădându-1, ar fi putut să-i aducă neplăceri. Au pornit 
din nou la drum, pe la ora patru după amiază. Au traversat Akh- 
Ciaiul, au lăsat în stinsa două auluri: primul cu acelaşi nume ca 
râul. V.-i numindu-se Yurt-Ank. La o verstă după u'. li Akh-Ciaiul 
primeşte ca at'luent pe Salasa şi fa-v-1 ocol spre nord-vest. In 
mijlocul acestui ocol un munte pe ai cărui versanţi sunt două 
aule. A; şi Bellar-Gargans. 

Drumul care era totuşi acceptabil până la Ar a devenit 
complet impracticabil după acest sa; trebuind să coboare în râu 
şi să meargă prin Spre seară au părăsit cursul Akh-Ciaiului şi au 
într-o pădure care se întindea pe malul lui sting. 

La ora nouă s-au văzut nişte luminiţe licărind în întuneric. 
Erau luminile aulului Onieck. S-au îndreptat spre ele şi au 
pătruns pe ulițele satului; uliţa principală era plină de lume. Un 
spion anunţase că un rus, însoţit de trei munteni, se apropia de 
aul şi toţi locuitorii erau alarmaţi. 

Strigătele: Ghiaur! Ghiaur! Au răsunat numaidecât şi deja 
luaseră un ton ameninţător când naibii i-au făcut pe locuitori să 
înţeleagă că misiunea doctorului era cu totul paşnică. 

Au sosit la casa unde urmau să înnoptez”; stăpi-nul 
acestei case a venit la doctor şi, după ce a vorbit cu naibii, i-a 
făcut semn lui Piotrovsky să-l urmeze., 

L-a condus într-o cameră şi, arătându-i un colţ, i-a spus 
brutal: 

— Stai acolo! | Pe urmă a ieşit închizând uşa şi luând 
cheia. 

In cameră se mai afla însă, spre marea mirare a 
doctorului, o femeie cu un copil de patru ani. Focul în faţa căruia 


era aşezată femeia îi permitea doctorului să vadă că era tânără 
şi frumoasă. 

A rămas cam o oră cu ea; dar, fie că femeia nu înţelegea 
ruseşte, fie că i se poruncise să rămână mută, nu i-a răspuns 
doctorului la nici o întrebare. 

În fine, stăpânul casei a revenit însoţit de unul din naibi şi 
i-a făcut semn doctorului Piotrovsky să-l urmeze. S-ar fi zis că 
oamenii aceştia nu vorbeau decât când nu aveau încotro. 

După ce au traversat curtea, doctorul a intrat într-o altă 
cameră, care nu era deloc luminată. lar gazda a închis uşa după 
ei; apoi, apropiindu-se de sobă, a aprins focul. La lumina care s- 
a răspândit în jurul lui, doctorul şi-a dai seama că era în 
apartamentul unde orientalii îşi primeau de obicei oaspeţii. 

Focul lumina un pat, unde medicul, frânt de oboseci'ă, s-a 
culcat şi a adormit numaidecât. 

Dimineaţa, când s-a trezit, 1-a văzut pe unul din naibii lui 
vorbind cu un altul, necunoscut. Acesta avea două decoraţii pe 
care kva recunoscut imediat: erau decoraţii date de Şamil. Şi, 
într-adevăr, noul venit, era trimis de imam ca să-i slujească 
doctorului drept ghid pentru restul drumului. Primul lucru pe 
care acesta 1-a făcut, a fost să-1 sfătuiască pe doctor să 
îmbrace un alt costum; aşa că din medic militar, Piotrovsky a 
devenit deodată un simplu cerkez. Veşmântul era dinainte 
pregătit. 

A băut apoi un ceai. Şi a mâncat brânză şi torte tătărăşti. 

La nouă dimineaţa au fost aduşi caii şi ghidul; însă nici 
caii, nici ghidul nu mai erau cei din ajun. 

J7 - Muntele do nisip, voi. li 257 

Drumul până la satul Amavi a continuat pe nul Akh-Ciai. 
La Amavi a mai fost schimbat un ghid care e-cu gata de drum. 

De la Amavi au urcat pe creasta Gombetului ajungânei în 
vârf după o jumătate de oră. Până acolo, au lăsat î. w urmă mari 
turme de boi şi de oi. De pe creasta Gombetu lui se vedea 
Caspica şi linia Caucazului până la Geor gievsk; Mosdokul se afla 
însă în ceaţă. Panorama er * măreaţă şi 1-a făcut pe doctor să 
uite pentru o clip.? De oboseala drumului. 

Au continuat după aceea să urce o creastă după alt: până 
ce, în cele din urmă, au poposit pe vârful ce domina tot lanţul 
muntos. 


Ajuns acolo, doctorul s-a dat fără voia lui, trei pa” înapoi; 
muntele era tăiat de o prăpastie de două mu de picioare. 

— Unde-i drumul? A întrebat doctorul speriat. Munteanul, 
aplecându-se peste prăpastie în a*a fi-i înpât trupul să-i atârne 
pe jumătate în gol, a zis: 

— Acolo! 

Şi i-a arătat sub el o cărare care şerpuia pe slâncă. 

L? Ra imposibil s-o urmăreşti cu ochiul; în anumit i<; i o 
pierdeai complet din vedere. Nici nu putea i. v. să cobori pe- 
acolo cu calul, iar doctorul şi 1-1; pe-al său să pască-n voie 
nemaiocupându-se de?! li; apoi, făcându-şi curaj, s-a îndreptat 
spre prăpăstii [ai tremura încă şi atunci când îmi povestea despr 
i iia coborâre. Ghidul mergea primul, apoi vene: > irul şi în 
spatele său naibul. Ca să nu ameţească, fi» rul era obligat să 
ţină capul întors spre stâncă; din p.; icire însă, în fiecare clipă, 
privirea îi aluneca fără v pe drumul strimt şi plin de pietre carei 
se rostogolea: > sub picioare, căzân'd cu zgomot surd în 
prăpastia tinde nu îndrăzneşti să te uiţi. 

În tot timpul coborârii, doctorul nu a găsit nici un punct de 
sprijin şi nici un loc unde să stea, iar supliciul acesta a durat 
şase ore. 

Când a ajuns la poala muntelui era plin de sudoare şi 
picioarele îi tremurau ca nişte trestii bătute de vânt. Au ajuns la 
ceea ce se numea Poarta Andi. Pe tot drumul parcurs nu 
văzuseră nici măcar un tufiş, ci numai flori galbene şi albe. 

Partea sud-estică a acestei trecători continua s;? Verticală, 
în vârf ridicându-se un grup de stânci c a soldaţii ruşi le spunea 
Nunta-Diavolului. 

La stânga, la o verstă de. Porţile Andi se a auâul Feliki şi la 
o verstă mai departe, Agăţai. /. ' îl preceda pe un altul numit 
Unh. Casele acest' sate sunt făcute din piatră, fără mortar. La o 
jur verstă de Unh, se vede marele oraş Andi care d pasului pe 
unde trecuseră, şi în faţa căruia d e desfăşura ca un şarpe. In 
fine, după Andi se mai. N ultim aul: țelul călătoriei lor; se numea 
Sul-Kadi. 

Era şi timpul! Doctorul, aproape gata să ieşirii -a aşezat, 
sau mai bine zis s-a culcat, cu faţa la p£ t. 

După câteva clipe s-a ridicat şi a pornit din i: picioarele 
însă îi tremurau nervos, independent de v ţa lui. La Sul-Kadi au 
ajuns la o oră târzie din noapte. 


Casele din Sul-Kadi erau din piatră, cu două sa v>-ii otaje, 
parterul fiind grajd pentru cai şi vaci, primi ' aj. Locuinţă pentru 
stăpâni, iar celelalte două etaje er,: -'^ închiriat, ca în oraşe. 

In centrul aululufiş (ţ-şridica o moschee. In faţa; casei 
unde era GemafBddin patrula santinela, în r ce stăpânul ei 
dormea pe o bancă de piatră. 

Doctorul a fost conclus u; k<l pe o scară strimtă la o 
veranda mare pe caro dăd'uşa camerei bolnavului. 

Stăpânul casei, pe care mibul ce servea şi de ghid, 11 
trezise, 1-a condus pe doctor înăuntru. 

Acolo, la lumina unei simple luminări de seu, a văzut un 
pat de fier pe care era culcat bolnavul şi încă un pat gata 
pregătit pentru el, ceea ce însemna, că era aşteptat. 

' Gemal-Eddin dormea. A fost trezit şi a părut foarte 
mulţumit că-l vede pe doctoral pe care 1-a şi invitat ca. Inainte 
de toate, să se odihnească. 

Doctorul însă 1-a întrebat cile ceva despre sănătatedar 
cum cădea de oboseală a cedat insistențelor bolnavului şi s-a 
culcat. 

Camera era mică, aproape fără mobilă şi nu avea drept 
podoabe dccât o puşcă, un revolver, o saşka băiută-rargint şi o 
cutie de ceai. 

Trezind u-se dimineaţa, prima grijă a lui Piotrovsky a fost 
să-l întrebe pe bolnav de starea sa. 

Boala tânărului era însă mai degrabă morală decâi fizică; 
ceea ce-l ucidea era despărţirea de oraş şi absenţa plăcerilor 
vieţii. 

Asprii şi sălbaticii munteni care-1 înconjurau pe tatăl său 
nu-i putuseră înlocui prietenii din Petersburg şi Varşovia, iar 
fetele cerkeze şi kabardine, cu toată faima frumuseţii lor 
neasemuite în lume, nu-l putuseră face să le uite pe frumoasele 
rusoaice de pe Nova, şi nici pe ispititoarele poloneze de pe 
malurile Vistulei. Mufeiaşadar pentru că voia mai bine să moară 
decât să trăiască. 

In afară de aceasta, îl părăsiseră şi forţele fizice şi nu se 
mai ridica din pat. Dat pe mâimle medicilor tătari, când boala a 
început să devină serioasă, remediile lor. In losă-i facă bine. au 
agravat-o. Doar distracţiile l-ar mai fi putut salva, cel puţin cele 
care-i hrăniseră odinioară spiritul, iar toate distracţiile îi erau 
acum interzise, nici o carte, nici un ziar rusesc nemaifiindu-i 


îngăduite; pentru ceceni, care priveau ca pe o otravă fizică sau 
morală, tot ceea ce venea din Rusia, acestea ar fi reprezentat 
un adevărat scandal. 

Doctorul a rămas încă trei zile lingă Gemal-Eddin. In 
aceste trei zile 1-a îngrijit cât a putut de bine, dar cu 
convingerea că totul era zadarnic, boala fiind mortală. 

Părăsindu-1 i-a recomandat, fără speranţă însă, să 
continue acelaşi tratament pe care i-1 aplicase până atunci, 
credinţa sa reală fiind totuşi că, în primul rând, bolnavul era cel 
ce nu mai dorea să scape. 

Cu toate acestea, nu se plângea şi nici nu acuza pe 
nimeni. Victima era resemnată şi de un devotament absolut. La 
17 iulie, doctorul 1-a părăsit pe Gemal-Eddin. Şi pe la începutul 
lui septembrie a auzit că murise. Şamil nu-şi mai regăsise fiul 
decât pentru a-1 pierde a doua oară. 

XLIV TIFL1S Furat fiind de cursul povestirii, de abia dacă 
am spus ceva despre Tiflis. 

Adevăratul său nume este Tiflis-Kalaki, adică crasul cald. 

Acest cuvânt vine de la apele termale datorită cărora îi se 
pot oferi vizitatorilor acele faimoase băi persane despre care am 
spus câte ceva cititorilor. 

Un lucru curios însă este analogia eufonică pe care oau 
între ele unele oraşe celebre, datorită apelor lor termale. 
Antichitatea avea în Numidia oraşul său Tibilis; şi, în afară de 
Tiflisul din Georgia, mai e în Boemia de azi Topliţul, a cărui 
rădăcină ar putea fi foarte bine tepidat. 

La începutul erei creştine, Tiflisul nu era decât un sat, 
Mţheta fiind pe atunci capitala Georgiei; în 469 însă, regele 
Vahtang-Gurgaslan, lupul-leu, a clădit oraşul Tiflis, strămoşul 
celui de azi. 

Oraşul nou-născut a fost devastat de kazari, reclădit de 
emirul Agarian, devenind apoi reşedinţa Bagratizilor, strămoşii 
modernilor Bagrationi, după distrugerea Mţhelei. Kura separă 
oraşul în douăpărţi, sau mai degrabă desparte oraşul propriu-zis 
de mahalalele Avlabari, Isni şi de cea a nemților., 

În septembrie 1795, oraşul a fost complet distrus de Aga- 
Mahomed. Pe atunci, era atât de mic, zice Klaproth, ca abta 
dacă putea trece o haraba pe străzile lui cele mai lifgi. Şi nu 
avea decât 15 000 locuitori, în 1020, când a venit să se 
stabilească acolo + consulul nostru la Tiflis, cavalerul Gamba, 


toate străzile mai erau încă pâine de dărâmături - urmele 
ultimei invazii persane - dărâmături peste care treceai, riscând 
să-ţi rupt gâtul, ca să ajungi la porţile înalte de patru picioare 
prin care se intra în casele aproape subterane, unde stăteau 
locuitorii. 

Desigur, cel ce ar cunoaşte oraşul numai după descrierile 
lui Klaproth, şi ale cavalerului Gamba, n-ar ghici azi, intrând în 
ei, că pătrunde în cel descris odinioară de aceşti doi călători. 

Intr-adevăr, Tiflisul numără azi 60 până la 75 de mii de 
locuitori, are străzi de 60 de picioare lărgime, palate, 
caravanseraiuri, bazare, şi, în fine, o biserică şi un teatru care, v 
datorită prinţului Gagarin, sunt adevărate capodope-e artistice. 

E adevărat că, de când oraşul aparţinând ruşilor, a fost 
salvat de invaziile perşilor şi ale turcilor, trei au fost cei care au 
făcut ceva pentru el; generalul. Yermolov, contele Voronţov şi 
prinţul Bariatinski, 

Generalul Yermolov e azi decanul generalilor ruşi. Are 80 
de ani şi e unul din eroii Moscovei. 

Impozant ca statură, viguros ca un nordic, agil şi 
îndemânatic ca unul din sud, a fost văzut tăind dintr-o singură 
lovitură de saşka capul unui bivol, îmblânzind în câteva minute 
un cal sălbatic şi nimerind cu glonţul o rublă aruncată-n aer; 
toate aceste calităţi fiind de altfel suficiente pentru a impresiona 
profund naturile primitive. 

In Caucaz el a personificat teroarea, dar era vremea când 
teroarea putea l'i salutară. Războiul sfânt nu-i strân-sese încă 
laolaltă pe muntenii de toate neamurile. 

Aşa că Yermolov e cea mai puternică individualitate 
rămasă în memoria caucazienilor. 

O greşeală pe care a comis-o la începutul războiului cu 
Poarta, 1-a făcut însă să-şi piardă locul; în loc să se pună în 
fruntea detaşamentului care trebuia să plece la frontieră, i-a 
lăsat comanda lui Paskievici, punând prima piatră la piedestalul 
acestui general. 

El a rămas la Tiflis, şovăitor şi nehotărât fără a se şti din 
pricina cărei slăbiciuni, necunoscute până atunci de această 
inimă mare. 

O anecdotă ne va da totuşi o idee despre spiritul de 
pătrundere al asiaticilor. 


Unul dintre micii conducători ai provinciilor tătare supuse, 
a venit să-l vadă pe Yermolov; acesta 1-a primit foarte afabil, 
chiar prea afabil făcându-i semn să se aşeze lângă el. 

Conducătorul s-a aşezat, şi a început imediat să-l 
liniştească pe generalul şef în privinţa eventualităţii unui război. 

Atunci, Yermolov, ca un leu înţepat de albină, a ridicat 
capul. 

— Şi ce te face să crezi că sunt neliniştit de “acest lucru? 

— Oh! A răspuns acela, dacă n-ai fi fost neliniştit, du mi-ai 
fi îngăduit să mă aşez. 

Yermolov mai trăieşte şi azi, i-am văzut portretul la prinţul 
Bariatinski. Părul său bogat şi alb îi dă înfăţişarea unui leu 
bătrân. De altfel face şi azi opoziţie, ţine la popularitatea îui şi 
este nemângâiat de a se fi oprit 3a jumătatea admirabilei sale 
cariere. 

Insă, de îndată ce ţarul Alexandru a murit şi Nicolae l.- I 
urcat pe tron. Situaţia s-a schimbat. 

Ţarul Nicolae, plin de mari calităţi, apreciate odinioară dar 
foarte contestate azi, simţea o nevoie acută de despotism: toată 
Europa de altfel, timp de treizeci de ani, a trebuit să ţină seama 
de capriciile sale, şi una din-1lre erorile de neiertat ale domniei 
lui Ludovic Filip a fost aceea de a se fi supus şi el, acestei false 
puteri. Ce-i mai curios însă, e că acestui autocrat i s-au atribuit 
planuri ambiţioase pe care nu le-a avut niciodată şi că toate 
încăpăţmările lui n-au avut drept scop decât satisfacerea 
orgoliului său capricios. Orice opoziţie era o crimă de neiertat în 
ochii lui. Aşa că, sub domnia ţarului Nicolae, muntenii n-au mai 
fost socotiți duşmani, ci bandiți. 

O dată cu venirea lui la tron, s-au interzis tratativele cu ei, 
trebuind ca aceştia să se supună fără limite; buna lor stare 
depindea numai de acest fapt din moment ce deveneau supușii 
împăratului Nicolae. 

Şi-ntr-adevăr mulţi i s-au supus, nedobândind însă prin 
aceasta şi bunăstarea promisă. 

În schimb, funcţionarii ignoranţi, grosolani, corupți, au 
făcut ca dominaţia rusă să fie odioasă. 

De aici dezertarea lui Hagi-Murad, a lui Daniel Bej? Şi a 
altora; de aici răscoala celor două Cecenii, a celei mari şi a celei 
mici, a Avariei şi unei părţi din Daghestan. Când un popor nu s-a 


supus de bună voie, şi se revoltă apoi, nu trebuie acuzată decât 
administraţia pe care a acceptat-o şi a cărei povară îl sufocă. 

Marea nenorocire a Rusiei în Caucaz e de a nu fi avut 
niciodată un sistem general care să fi vizat im g ţel. Fiecare nou 
guvernator venea cu un alt plan pe care-l urmărea atâta timp 
cât era la putere, presupunând că nu i se năzărea să-şi schimbe 
proiectele. Astfel că în Caucaz, de fapt, există tot atâta 
dezordine în idei cât. Haos se poate întâlni şi-n natura 
înconjurătoare. 

Paskievici 1-a înlocuit pe Yermolov, dar n-a rămas la 
puterel!' decât o vreme, până ce a fost înlocuit şi el cu generalul 
Rosen. Acesta a fost, fără îndoială, cel mai bun. Administrator al 
Caucazului. A avut o admirabilă intuiţie a sinrii de fapt şi urmele 
interesului său se pot observa în iot ceea ce a întreprins cu 
adevărat înţelept pentru pacificarea ţării. 

Ar trebui însă o întreagă istorie a Caucazului, sau mai 
degrabă a guvernatorilor din Caucaz. de la prinţul Tiţia-aov şi 
până la prinţul Bariatinski, pentru a putea înţelege acest război 
dezastruos pe care Rusia îl susţine de 60 de ani fără nici un 
rezultat. 

Transcaucazia era populată de treizeci de triburi, creştine, 
acestea constituind însă minoritatea populaţiei, restul ținuturilor 
împărțindu-se în hanate tătare: Ganja, Elisabetpol, Şekin, Nvjţta, 
Karabak, Şumaka şi Baku. Şi chiar la porţile Tiflisului, provincii 
mici, ca Borciala, Şam, Şedil, tot tătărăşti, îşi mai menţin în 
acelaşi timp cu viaţa nomadă şi obiceiurile tâlhăreşti 
inacceptabile pentru un guvern constituit. Toată Transcaucazia 
se compune di; i văi şi câmpii. lar văile largi ale Kurei, Araxului, 
şi Ala vanului, oferă unul dintre cele mai fertile soluri/pentru vita 
de vie, duzi, garantă şi felurite cereale. Marile vKploatări ar fi 
putut să-şi găsească aici locul. Acestea.:! Fi putut aduce 
împreună cu industria, bunăstarea şi civilizaţia; pacea s-ar fi 
impus astfel de la su. Programul ar' fi fost simplu de stabilit, dar 
greu urmat, r-e >, li-u că e mai uşor să ucizi decât să educi, ţ ru 
omor nefiind nevoie decât de un plumb şi de praf de puşcă, în 
timp ce educaţia implică o anumită filosofie socială care nu-i 
deloc la îndemâna oricărui guvern. Cucerirea câmpiei s-a făcut 
totuşi în scurt timp, dar câmpia n-a încheiat o alianţă, ci a 
acceptat un jug. 


Supusă în aparenţă, câmpia a rămas în realitate tot. 
Ostilă, drepturile şi condiţiile proprietăţii nefiind deloc precizate. 
Aşa că, neputincioasă în vale, ura şi-a găsât refugiul inaccesibil 
la munte; secretul rezistenţei muntelui constă în opresiunea 
câmpiei, războiul nefiind decât ecoul suspinelor sau al 
murmurelor. Găsiţi aşadar un mijloc de fuziune între interesele 
materiale ale musulmanilor cu cele ale unui guvern creştin, 
faceţi câmpia fericită cu liniştea ei, pe care se teme sănuo 
piardă, şi muntele va veni singur să se supună. 

lată linia pe care începuse s-o urmeze generalul Rosen. 
Din nenorocire, ţarul Nicolae a avut fatala idee de a fa o 
călătorie în Caucaz. A sosit acolo pe vreme rea fii: permanent 
bolnav şi prost dispus. L-a rănit profund; generalul Rosen 
zmulgându-i, în timpul unei întrevede prinţului Dadian, ginerele 
său, însemnele de aghiotr. Imperial. Or, indigenii, care aşteptau 
un soare strălucit' răspândind viaţă în jur, lumină şi căldură, au 
văzut el un caporal posac; o singură impresie a fost m 
supărătoare decât cea pe care a luat-o împăratul cu sini cea 
lăsată de el însuşi. 

Rosen şi-a pierdut şi el locul şi a plecat să moo; 
nemulţumit şi neînțeles la Moscova. Numai absenţa lui dat, după 
aceea, măsura a ceea ce se pierduse. 

L-a înlocuit generalul Neidhart. Era un neamt pedar 
încăpățânat, formalist, fără o poziţie socială, fără avt: ii fără 
credit; administraţia i-a fost scurtă şi dezastruoas, trupele ruse 
suferind serioase eşecuri. Ceeertia şi Avar s-au revoltat. 
Întreaga ţară era ameninţata cu răscoala. Şi numai atunci ţarul 
Nicoâae s-a gândit la contele Voron-ţov. Care avea tot ce-i 
lipsea generalului Neidhart: nume, avere, reputaţie, ţinută. 

Şi acum să spunem câteva cuvinte despre prinţul Mihai 
Voronţov, feldmareşal, locotenent al ţarului în Caucaz, 
guvernator general al noii Ruşii şi al Basarabiei. 

El a fost poate, împreună cu prinţul Bariatinski. 

— Lucrul fiind însă mult mai dificil pentru primul decât 
pentru cel de-al doilea - singurul dintre oamenii de stat ruşi care 
a ştiut să-şi păstreze în mijlocul înaltelor funcţii pe care le-a 
ocupat, o anumită independenţă. Avea acel cult, tradiţional la 
ruşi, pentru unsul lui Dumnezeu şi vedea în împărat consfinţirea 
dreptului divin; în afara acestei credinţe, sau mai degrabă a 


acestui obicei, nu acorda nici o atenţie manevrelor şi josniciilor 
de la curte. 

Această independenţă însă avea trei cauze: averea, 
educaţia, caracterul. 

Fiu al prinţului Simeon Voronţov, ambasador al Rusiei la 
Londra, a fost educat în Anglia, păstrând toată viaţa acele 
minuţioase deprinderi de "ordine, acea precizie a tuturor 
detaliilor vieţii şi acea grijă pentru demnitatea personală din 
care şi englezilor ii se trage puterea. Posesor al unei imense 
averi, mai avea să-l moştenească şi pe unchiul său Alexandru, 
mare demnitar al imperiului. 4 

La douăzeci de ani, tânărul Mihail Voronţov era locotenent 
de gardă şi şambelan, iar tatăl şi unchiul lui, voind să facă din el 
un om adevărat, l-au trimis în Caucaz. Era momentul când 
Georgia tocmai fusese încoronată în imperiul rus de către ţarul 
Alexandru. Guvernator al Cau-cazului era atunci prinţul Tiţianov. 
Acesta era irascibil şi capricios dar dotat cu un veritabil geniu 
miliia; - şi administrativ. S-a simţit foarte puţin flatat de a se fi 
văzut gratificat cu un tânăr şambelan pe care-1 socoU.- A un 
erou de salon. l-a scris acestuia, pentru a-i împiedic.; venirea. 

Dar precum scrisoarea lui Agamemnon. 

— Care s-a încrucişai pe drum cu Clytemnestra - şi cea a 
prinţului Tiţumov s-a încrucişat cu contele Mihail Vorontov. 

Aşa cu, odată sosit, a fost imposibil să-l mai trimită 
înapoi. Faptul se petrecea în ISO-ii. 

Noul venit şi-a dat însă proba vitejiei la asediul Gan-jei, 
care a luat apoi numele de Elisabetpol; el 1-a scos dinâr-o 
încăierare pe tinăru! Kosliarevski grav rănit, acesta devenind 
mai târziu eroul Caucazului. 

Prinţul Tiţianov şi-a dat seama de la prima întrevedere că 
acest tânăr şambelan era un om, care trebuii! Păstrat pentru 
Rusia. Temându-se să nu fie ucis la asediul Gânjei, 1-a trimis pe 
linia lesghină, încredinţându-l bravului general Guâianov care 
comanda acolo un detaşament. Dar, la câtcva zile după sosirea 
tânărului. A avut loc o încăierare dezastruoasă cu lesghinii într-o 
vale deasupra localităţii Zakalati. Guâianov a fost ucis iar o 
parte a trupelor ruse împinse într-o prăpastie. 

Minai! Vorontov a fost şi el zvârlit. ca şi ceilalţi în prăpastie 
şi şi-a pierdut acolo busola cu monogramă care i-a fost înapoiată 
abia după cincizeci de ani, când era vice rege al Caucazului. 


După încăierarea de la Zakaiaii, din care a scăpa' prinli'-o 
minune, Mihail Voi'onţov a luat parte la o campanie împotriva 
Erevanuâui. A mai fost apoi folosit de prinţul Tiţianov, cu care 
devenise între timp bun prieten, într-o misiune spinoasă, pe 
lângă regele Solomon al lmeretiei, care ba abdica în favoarea 
Rusiei, ba îi declaru război. După asasinarea prinţului Tiţianov, 
contele Vo-ronţov a revenit în Rusia şi de atunci Caucazul 1-a 
pierdut din vedere. 

A comandat la Borodino o divizie care a fost nimicită, el 
însuşi s-a numărat printre răniţi; şi s-a retras într-unui din 
castelele sale pe care 1-a transformat p< cheltuială proprie, 
într-un mare spital, uncie a fost îngrijit şi el laolaltă cu ceilalţi 
răniţi. 

În 1815 a comandat corpul de armată rămas în Franţa şi a 
plătit cu banii lui, două milioane de franci, toate datoriile făcute 
de ofiţerii săi acolo. Nu se ştie dacă aceşti bani i-au mai fost 
rambursaţi vreodată de ţarul Alexandru. 

Nu mult după aceea s-a însurat cu fata contesei Braniska, 
nepoata faimosului Potemkin, care a murit pe marginea unei 
gropi în braţele sale; a devenit, prin această căsătorie, unul 
dintre cei mai mari proprietari din Rusia. 

În 1326 - citez şi s-ar putea să mă înşel cu un an sau doi - 
deci în 1826, cred, a fost numit guvernator al Noii Ruşii şi s-a 
stabilit la Odesa, oraşul creat de ducele de Richelieu şi din care 
el a făcut mai târziu cetatea comercială înfloritoare pe care o 
cunoaştem azi. El a fost şi cel ce a creat marile întreprinderi 
vinicole din Cri-meea de Sud, transformând-o într-o mare 
grădină plină de vile fermecătoare. 4 

Eliberat de ocupațiile administrative, printr-un ordin pe 
care 1-a primit în timpul războiului turc, şi care-i cerea să-l 
înlocuiască pe prinţul Meşnikov, rănit la Vama, contele Voronţov 
a cucerit oraşul revenind după aceea la postul său. 

În fine. În Îo4-i a fosl numit viee-rege al Caucazu-lui - '.; i 
toaâă Rusia l-a aclamai numirea. 

A debarcat la Redut-Kaleh şi a fost primii cu entuziasm de 
populaţiile pitoreşti de pe malul Mării Negre. lar primul lui 
cuvânt, sosind acolo* a fost promisiunea de a le face oamenilor 
drumuri; făgăduia ceea ce făgă-duiseră toţi vice-regii fără ca, 
din păcate, să se. Ţină de cuvânt. 


Şi într-adevăr, două lucruri se opuneau creării sau 
reparării acestor drumuri. 

Primul - se înţelege însă că noirfiu acceptăm un asemenea 
motiv - era configuraţia solului. 

Al doilea - motiv real - atenţia exclusivă acordată 
problemei militare. Trebuie să mai mărturisim şi că energia 
fantastică a apelor este în Caucaz un flagel teribil. 

Aşa de pildă, un pod de granit, pod a cărei primă piatră 
fusese pusă ceremonios de ducele moştenitor, azi ţar. Şi la care 
s-a lucrat trei ani, costând cinci sute de mii de ruble, a fost 
construit în defileul Darial şi inaugurat apoi cu mare pompă. 

Într-o dimineaţă a fost măturat de ape ca o surcea. 

Alte două poduri, pe lângă Gori, pe Kura, au avut aceeaşi 
soartă. Construirea lor îi fusese încredinţată unui englez, Keill, 
jumătate tâmplar, jumătate mecanic. Dar, când am trecut noi pe 
acolo, nici urmă de vestigii. 

Mai menţionăm şi faptul că guvernul nu alocă pentru ' 
comunicaţii decât o sumă foarte mică, 60 sau 80 de mii de 
ruble. 

Totuşi se lucrează mult dar fără rezultate şi am auzit 
spunându-se la Tiflis, că dacă s-ar strânge toţi banii cheltuiţi în 
ultimii cincizeci de ani pentru drumul de la Vladieavcaz la Tiflis, 
atunci acesta ar putea fi pavat cu ruble. 

O să parcurgem însă şi acest drum, şi atunci cititorii se vor 
convinge singuri de starea în care se află. 

Deocamdată, să mai spunem că în fiecare an se abat trei 
feluri de avalanşe asupra lui: avalanşe de zăpadă, de pietre şi 
de apă. 

În câmpie mai sunt inundaţiile, întotdeauna capricioase şi 
inegale, măturând solul. Şi acoperind provincii întregi. Eu, de 
pildă, am lăsat literalmente un cal în noroaiele din Mingreâia şi 
puţin a lipsit să nu rămân şi eu acolo. 

Pentru a stabili comunicaţii într-o astfel de lar;'? Ar trebui 
lucrări romane şi construcţii ciclopice, iruj/ncii bine pregătiţi şi 
mai ales, lucru care lipseşte în Ruf”a, o probitate scrupuloasă. 

Războiul a costat Rusia mai mult de o sută <k milioane, în 
timp ce comunicaţiilor le sunt alocau; abia irti sute de mii de 
franci! 

De aceea nici nu există comunicaţii. 


Contele Voronţov a crezut că drumurile sân! un lucru de 
primă necesitate; dar s-a considerat că războiul este mai 
necesar decât toate drumurile. Aşa că el a primit ordinul să 
pornească războiul împotriva rebelilor foarte activi, după un 
plan de campanie elaborat la Pctersburt» eu aprobarea ţarului. 

Era însă vorba de o expediţie definitivă cu scopul de a-l 
distruge pe Şamil, de a pătrunde în reşedinţa sa, do a zdrobi 
revolta şi de a-i supune pe toţi muntenii din Daghestan. 4 

Pe hârtie era un plan grozav. Dar mai era şi natura de care 
ţarul nu ţinuse deloc seama. 

— Spuncţi-i lui Şamil, strigase cu vocea-i atotputernică 
tarul Nicolae, că am destulă pulbere să arunc în aes tot 
Caucazul. 

Fanfaronada şi-a făcut efectul; 1-a făcut pe Şamj] să râdă. 

Dar ţarul n-a vrut să se dezmeticească şi a ordonat acea 
fatală expediţie cunoscută şi vestită şi azi sub numele de 
expediţia de la Dargo. 

Şi era cu atât mai nesăbuită, cu cit contele Voronţov nu 
fusese în partea aceea a Caucazului, iar punctele unde trebuia 
să acţioneze îi erau complet necunoscute. 

Expediția e o întrega lliadă care şi-ar fi avut Homerul ei 
dacă Puşkin sau Lermontov n-ar fi fost ucişi. 

Asediul Georgievskului şi al Şaltăului, marşul prin pădurile 
sălbatice ale Avariei, ocuparea Dargoului, reşedinţa lui Şamil, 
masacrul unui regiment de trei mii de oameni, trimis să caute 
pâine. Apoi salvarea trupei expedi-ţionare. Care era pe punctul 
de a sucomba până la ultimul om, toate acestea constituie 
fazele unei epopei înfricoşătoare şi măreţe, în acelaşi timp. 

Dar expediţia de la Dargo n-a avut decât un rezultat: a 
fost înţeles şi apreciat mai bine caracterul prinţului Voronţov; 
soldaţii - care îl numiseră Porto-Franco, din cauza ideilor sale 
liberale şi progresiste pe care i le cunoşteau, şi din pricina 
statutului de porto-franco, al Odessei. Fără a cunoaşte însă 
sensul cuvântului pe care-] repetau doar pentru că-l auziseră 
pronunţându-se - s-au înflăcărat văzându-l pe acest nobil 
bătrân, tot timpul calm, egal, afabil, mdurând tot felul de lipsuri 
şi pericole cu un chip nu numai nepăsător, ci chiar surâzător. 

A fost atacat o dată, împreună cu escorta sa. la liziera 
unei păduri, iar el, care, la Moscova, ţinuse piept îui Napoleon, a 
fost silit să ia saşka în mână ca să-i respingă pe bandiții ceceni. 


În bivuac, înconjurat de duşmani, în mijlocul 
împuşcăturilor care răsunau în fiece clipă şi care-i omorau pe Jg 
- Muntele de nisip, voi.) l. 273 

T Soldaţi la zece paşi de el, îi dicta secretarului scriso t 
susţinând, potrivit obiceiului său, o voluminoasă core-; ^ 
pondenţă; scria în Franţa să i se trimită butuci de via din 
Bourgogne; cerea rochii şi pălării pentru nevastă; punea să 
cânte muzica pentru a acoperi împuşcăturile « încerrând să-i 
facă pe soldaţi să uite de foame şi arde” toate bagajele 
armatei, începând cu ale sale, mâncând apoi, precum Carol al 
XIi-iea, o bucată de pâine uscată cti sare. 

Tot corpul său de armată era pe punctul de a muri de 
foame, când. După nemaipomenite eforturi, s-a făcut joncţiunea 
cu detaşamentul generalului Freygang, care îi aducea merinde 
şi salvarea., Şi-a început raportul astfel: „Ordinele Majestății 
Voastre au fost executate". 

După care urma lista dezastrelor întâmplate-din pric: 
executării ordinelor. 

Pe Voronţov, la Tiflis, îl adora mai ales colo e. 

Franceză. 

li ştia pe toţi pe nume, cunoştea profesia tutu: 
compatrioţilor noştri şi n-a fost prilej când, întâlnind pe câte 
unul, să nu-1 întrebe, cu un accent de intc.< care mergea la 
inima bietului exilat, cum îi merg 1 -bucile, şi cum se simte 
familia lui. 

Astfel, cum am mai spus, numele contelui Voronţov este, 
în Caucaz, pe toate buzele. 

Am fost prea bine primit de prinsul Bariatinski pentru a 
încerca să-i fac elogiul sau chiar să spuiv despre rf purul adevăr; 
s-ar putea crede că vreai* să încerc as'?<i să mă achit faţă de 
el, în timp cp, dimpotrivă, nu ţin eteri t să-i fiu decât 
recunoscător. 

XLV DRUMUL DE LA TIFLIS LA VLADIKAVCAZ Încă de la 
sosirea mea la Tiflis mă hotărâsem să-mi fac "timp, * 
săptămână, ca să pot ajunge şi la Vladikavkaz. 

Nu rnă mulțumea că trecusem prin porţile, de fier ale 
Derbendului, voiam să trec şi prin cele ale Darialului. Jiu-mi 
ajungea că făcusem ocolul Caucazului, voiam să-l şi traversez. 
Şi, cu toată ameninţarea timpului - nu uitaţi că eram în 
decembrie - ne-arn urcat în tarantas. 


Moynet a rămas la Tiflis şi numai Kalino a venit cu mine. 
De la poarta gazdei noastre pornea un fel de drum pe care 
aveam să-l urmăm în tot timpul călătoriei. Se întindea pe malul 
drept al zgomotoasei şi rapidei Kure, urmând baza unui lanţ de 
munţi scunzi, întorcându-se apoi, brusc, la stânga în momentul 
în care râul făcea ua cot numit Genunchiul Diavolului, nume 
care-i vine din faptul că partea lui inferioară are forma unui 
genunchi imens. 

Şi, pornind de la acest Genunchi, drumul devine mai 
accidentat şi mai desfundat ca niciodată. A nu se uita fia era 
abia la două verste de oraş. Singurul lucru remarcabil al acestei 
prime părţi a lui e că, la o înălţime spre rare nu urcă şi nu 
ajunge nici o scară, există o mulţime de scobituri în stâncă ale 
căror intrări sunt toate de formă pătrată. 

Mărturisesc că îmi treziseră o curiozitate de nespus; în 
nenorocire însă, dacă eu eram curios, Kalino nu era de fel; ar fi 
putut trece şi pe lingă cele şapte castele alţ. Regelui Boemiei 
fără să întrebe măcar cine le-a clădit Şi-mi trebuia un efort uriaş 
ca să-l fac să înţeleagă utie- ori ceea ce voiam de la el. 

În rest, situaţia era proastă: vizitiul nostru era sir” gurul 
căruia îi puteam cere informaţii, şi bravul orii, care făcea de 
cincisprezece ani, de trei, patru ori pe săp-! Tămână, drumul pe 
care eu voiam să-l fac pentru prim” oară. Nu observase 
niciodată scobiturile despre care-l întrebam. 

Aşa că eram obligat să recurg la supoziţii. 

să fi fost oare scobite de om, sau de natură? Să le fi scobit 
natura, erau prea regulate, deşi cristalizările pe care le întâlneşti 
în Caucaz iau adeseori forme de o incredibilă regularitate. 
Oricum însă, cristalizările sunt cristalizări şi nu deschideri. 

Probabil că au fost locuinţele primilor oameni care au trăit 
pe aici. lar dacă este aşa, să ne înclinăm cu respect în faţa 
acestor venerabile resturi. Ale arhitecturii primitive. Totuşi, când 
zic primitive, cred că mă înşel: primele locuinţe ale oamenilor 
trebuie să fi fost arborii cu umbră deasă, iar când au fost siliţi de 
frigul iernii să părăseascăarborele ospitalier şi să-şi găsească 
adăpost, atunci, de voie de nevoie, s-au retras în peşteri, 
săpându-le chiar, când nu le-au găsit gata făcute. 

In orice caz, dacă aceste scobituri au avut funcţia pe care 
le-o bănuiam, ele datează cam de şaptezeci de secole, ceea ce 
înseamnă că au o vechime respectabilă şi că ne-au trebuit nu 


mai puţin de şapte mii de ani ca să aflăm că nu prea ştim multe 
lucruri. 

De asemenea, s-ar mai putea ca aceste scobituri să fie 
morminte în care vechii ghebri îşi puneau cenuşa mor-ţilor; în 
Persia, şi mai ales la Yesid. Aproape de Teheran, se află în munţi 
peşteri identice cu acestea şi pe care ţăranii de acolo le privesc 
ca pe mormintele celor ce crezuseră în Zoroastru. 

N-ar fi fost nimic prea îndrăzneţ în această ultimă 
supoziţie, cultul adoratorilor focului fiind dominant în Georgia, şi 
mai ales în capitala sa Mţheta, până la introducerea 
creştinismului. 

Tradiţia populară spune că drumul pe care-l urmam noi ar 
fi acelaşi eu drumul lui Pompei, când 1-a urmărit pe Mithridate. 
Aproape de podul construit pe Kura, în 1340, de tatăl gazdei 
noastre, domnul Zubalov, inginer al guvernului, mai există şi 
ruinele unui pod de cărămidă atribuit învingătorului regelui din 
Pont. După ce treci podul, intri în Mţheta, adică în vechea 
capitală a Georgiei, azi un biet sat situat pe ruinele vechiului 
oraş, într-un unghi format de confluenţa dintre Aragwi şi Kura. 

Dacă dai crezare tradiţiilor naţionale, Mţheta a fost clădită 
de Mţhetos, fiul lui Kartlos, care trăieşte şase generaţii după 
Moise. La câteva secole după fondarea ei, devenise un oraş 
considerabil, ales de regii Georgiei drept reşedinţă. Unul dintre 
guvernatorii săi, persan de origine, numit Ardam, 1-a fortificat 
cu ziduri, şi a clădit aproape de podul de pe Kura o fortăreață 
ale cărei ruine se mai văd şi azi, apoi încă una în partea de nord. 

In vremea lui Alexandru cel Mare.pe timpul persecutării 
ghebrilor, zidurile Mţhetei au fost dărâmate de Aron, apoi 
ridicate din nou de Pharnabosos. Regele Mirian, care a domnit 
între 255 şi 313 e.n., a construit în Mţheta o biserică de lemn. 
Mirdat, al douăzeci şi şaselea rege al Georgiei, care a domnit pe 
la sfârşitul aceluiaşi secol, i-a înlocuit coloanele de lemn cu 
coloane de piatră. Este chiar biserica ce se numeşte azi 
Samirone. 

La nordul ei, acelaşi rege a Clădit-o şi pe cea numită 
Ghthaebissa - Sansthavro, împodobită cu o frumoasă cupolă. Al 
patruzeci şi treilea rege al Georgiei, Mir, care ct trăit spre 
sfârşitul secolului VII, e înmormântat acolo Cam pe la 1304. 
Oraşul devastat a fost reclădit, sub domnia lui Gheorghi, al 


şaptezeci şi unulea rege, pentru a fi dărâmat din nou de Timur 
Lenk pe care georgienii u numesc Lenk-Timur. 

Mţheta s-a ridicat iarăşi sub Alexandru, al şaptezeci şi 
şaselea rege al Georgiei, care a construit o biserică de piatră cu 
cupolă. In fine, Vahtang, pe la 1722, i-a adus acestei biserici 
mari îmbunătăţiri. Aici sunt înmormântați mai mulţi regi, ultimul 
fiind Yiorghi, mort. Cred prin 1811. 

La est de Mţheta se află muntele Zedatseni, în vârful 
căruia e clădită biserica Cuarisa. Tradiţia spune că între vârful 
acestei ultime biserici şi vârful celei din Mţheta se întindea un 
lanţ de fier pe care sfinţii celor douii lăcaşuri ar fi mers să-şi facă 
vizite în timpul nopţii. 

Aceste biserici fuseseră clădite, una de un arhitect şi 
cealaltă de ucenicul său; meşterul văzându-se depăşii 'de 
ucenic, de desperare şi-a tăiat mâna dreaptă. 

In 469, Mţheta a încetat să mai fie reşedinţa regilo; 
Georgiei, Vahtang Gurgaslav punând să se clădească Ţi-flisul în 
care şi-a mutat reşedinţa. Se spune că, la vremea când a fost 
părăsit, oraşul avea şase verste de la nord la sud. 

Azi singura celebritate a Mţhetei sunt găinile îngră sate 
care, zice-se, ar putea rivaliza cu cele din Mans. Şi păstrăvii, cu 
nimic mai prejos, decât cei din Ropscha. 

La două verste după Mţheta. E muntele Zadeni pe care se 
află rămăşiţele unei fortărețe clădite de Phavtn nadje, al 
patrulea rege al Georgiei. El a ridicat pe acest munte idolul 
Zadan, de unde şi numele de Zadeni. 

Ne-am continuat drumul, tot întrebându-ne cu teamă cum 
va fi vremea-4> nori negri şi deşi coborau, nefiind parcă 
împiedicaţi să ajungă la noi decât de crestele munţilor care-i 
ţineau la distanţă; vedeam caua. Piscurile se acopereau încetul 
cu încetul de zăpadă, albul linţoliu apropiindu-se tot mai mult de 
noi. 

Cam la vreo zece verste, după ce trecusem de Mţheta, am 
părăsit poala muntelui pentru a urma, printr-o vale, malurile 
Aragwiului. Din acel moment, şi atât cât am urmat cursul râului, 
drumul s-a ameliorat foarte mult: din execrabil a devenit rău. Și 
iar a devenit execrabil cu trei verste înainte de Duşeta, unde am 
ajuns pe o noapte neagră, sau mai bine zis pe una albă, căci 
zăpada, care, în tot timpul zilei rămăsese pe munţi, începuse 
acum să coboare spre văi. 


Toată lumea se culcase la Duşeta. O singură lumină ardea, 
palidă şi pe cale de a se stinge şi aceea: lumina staţiei de poştă. 

La lumina aceasta ni s-a aprins focul şi ni s-a pus 
samovarul. Am scos şi noi proviziile şi, de bine de rău am cinat. 

Apoi, Kalino s-a întins cu voluptate pe banca lui de lemn, 
adormind cu acea fermecătoare lipsă de grijă care-l caracteriza, 
fără a-şi bate câtuşi de puţin capul şi cu cea a zilei de mâine. Un 
mâine însă care, pe mine, mă neliniştea, căci începuse să ningă 
din abundență. 

Am început să lucrez. Îmi scriam jurnalul de călătorie în 
Caucaz, căci scrisul era pentru mine, remediul oricărui neajuns. 
Spre trei dimineaţa, m-am întins şi eu pe bancă, m-am învelit cu 
şuba şi-am adormit. 

: La şapte, m-am sculat; începea să se facă ziuă. 

Ceaţa, afară, era aproape palpabilă: ai fi zis că e un zid 
mobil care dădea înapoi pe măsură ce te apropia! De el. 

Kalino s-a deşteptat şi-a cerut cai. Dar pretenţia lui de a 
ne continua drumul, pe o astfel de vreme, 1-a uluit pe şeful 
staţiei. Puteam încă ajunge la Ananur, dar, în mod cert nu mai 
departe. Eu am spus totuşi că, fiind vorba de o chestiune ce nu 
putea fi rezolvată decât la Ananur, trebuia neapărat să ajungem 
acolo. 

Ceaiul, dejunul şi reavoinţă şefului de poştă ne-au făcut să 
întârziem până la nouă şi jumătate, după care, în sfârşit, am 
plecat. Trei ore mai târziu, spre amiază, am ajuns. 

Spre amiază, când se mai luminase am reuşit să zărim 
fortul Ananur, aşezat pe malul drept al Aragwiului. Odinioară 
fusese o fortăreață condusă de Eristavi Argavi şi apoi cucerită în 
urma unui eveniment pe care o să-! Povestesc. 

Mai întâi însă să stabilim următoarele: cuvântul eris-iav 
sau eristov, devenit azi nume propriu, era odinioară un titlu 
militar prin care se desemna conducătorul poporului. De altfel, 
cea mai mare parte a numelor prinților georgieni au această 
origine. Numele de familie au dispărut sub titluri, care au 
devenit astăzi nume obişnuite. Şi aceasta deoarece, conducerea 
fiind ereditară, treptat, comandanții au fost numiţi după titlurile 
lor şi nu după nume. În 1727, eristavul din Aragwi - cel ct-locuia 
în fortul Ananur - se numea Bardsig. Într-o zi, când era la ospăț 
cu fraţii şi rudele sale, unul din ei, apropiindu-se de fereastră, a 
văzut departe, pe drum 0 nobilă doamnă care, potrivit obiceiului 


de atunci, în vigoare de altfel şi azi, călărea, însoţită fiind de 
preotul ei, de doi şoimari şi de o suită de servitori, 

l-a chemat atunci şi pe ceilalţi comeseni să vadă. lar unul 
dintre ei, cu vederea mai ascuţită, a recunoscut în călătoare pe 
sora sau nevasta - nu ştiu bine pe care anume - eristavului din 
Ksani. cu care eristavul din Aragwi nu prea se avea bine. 

S-a propus atunci s-o fure pe tânăra şi frumoasa călătoare, 
căci pe măsură ce se apropia, se vedea că e tânără şi frumoasă. 
Starea de bună dispoziţie în care se aflau comesenii 

eristavului a făcut ca propunerea să le pară cât se poate de 
firească. Au fost chemaţi nukerii, s-au înşeuat caii, au coborât 
din fort, l-au pus pe fugă pe preot, pe şoimari şi pe servitori, iar 
pe ea au făcut-o prizonieră. 

La un ceas după aceea, pantalonaşii cireşii ai bietei 
prințese fluturau pe fort ca un stindard. 

Ce i se întâmplase? 

Ar fi de crezut că, ceea ce i se întâmplase. Era foarte grav; 
căci, când s-a întors acasă fără pantalonaşi, eristavul din Ksani, 
prinţul Şansa, a jurat să-i extermine până la ultimul pe toţi 
eristavii din Aragwi. 

Nu era un jurământ uşor de ţinut, dar prinţul Şansa' a 
făcut ce făcuse şi contele Julien după violul donei Florinda: s-a 
aliat cu păgânii. 

Or, în Caucaz, păgânii erau lesghinii. Aşa că, ajutat de 
lesghini, eristavul din Ksani a cucerit mai întâi fortul 
Khamşistsikhi, îndreptându-se apoi spre Ananur unde erau 
baricadaţi, ca într-o cetăţuie de necucerit. 

— Eristavul din Aragwi cu rudele şi fraţii care participaseră 
la ofensa adusă prinţului Şansa. 

Acesta, sosind la Ananur, a văzut fluturând pe fort 
pantalonaşi cireşii. Şi atunci a mai făcut un jurământ: să 
înlocuiască pantalonaşii, simbol al ruşinii, cu capul eristavulm de 
acolo. 

Asediul a fost lung; dar, în cele din urmă, datorită 
lesghinilor, fortăreaţa a fost cucerită, eristavii ucişi până la 
xiltimul şi pantalonaşii cireşii - păstraţi, se spune, şi azi, ca o 
relicvă de către familia învingătorilor - înlocuiţi cu capul prinţului 
Bardsig. 

În fortul Ananur erau două biserici, amândouă închinate 
unui sfânt necunoscut pe la noi, dar foarte venerat în Georgia, 


sfântul Khittobel. Azi însă n-au mai rămas din ele decât ruine; 
amândouă au fost prădate şi năruite de lesghinii care scrijeliseră 
cu pumnalele ochii apostolilor şi sfinţilor zugrăviți pe pereţi. 

Odinioară Ananurul era lazaretul unde făceau carantină 
toţi cei ce veneau din Rusia în Georgia.! 

Noi însă nu mai aveam decât o pretenţie, aceea dea 
merge să ne culcăm la Pasanaur, adică de a mai face în ziua 
aceea încă douăzeci şi două de verste. 

La plecarea din Ananur, drumul a devenit nu numai rău, ci 
şi periculos: se avânta pe coasta unui munte abrupt şi 
împădurit, larg doar atât cât să poată trece două căruţe una pe 
lângă cealaltă. La cinci sute de picioare dedesubt, Aragwiul 
spumega într-o prăpastie. La cincisprezece verste de Ananur, un 
pârâiaş, Menesau, cred, se prăvălea de la o înălţime de douăzeci 
de picioare, “for-mând o frumoasă cascadă. 

Ananurul este un simplu post căzăcesc cu vreo patruzeci 
de oameni, lipsiţi de' orice resursă materială. Din fericire, noi 
aveam destule provizii ca să ajungem până la Kobi, 
presupunând că reuşeam să răzbatem până acolo, lucru 
problematic, din cauza schimbărilor vremii; de la Ananur, 
intrasem în iarnă şi tarantasul nostru mergea prin zăpada de un 
picior, un picior şi jumătate şi chiar două picioare. 

Prinţul Bariatinski, povestindu-ne o întâmplare pe care o 
trăise, ne prevenise de obstacolul pe care aveam să-l 
întâmpinăm. 

Într-o zi. Când mergea în sens opus celui pe care-l urmam 
noi. Adică venea de la Vladikavcaz la Tiflis, s-a pomenit puţin 
deasupra Pasanaurului, că o avalanşă i-a barat calea. Şi, în 
timpul cât se curăța drumul ca să poată trece echipajele, a 
coborât nerăbdător din sanie şi, îmbrăcat doar într-o simplă 
haină de ofiţer şi cu o nuia în mină. S-a aşternut curajos la 
drum, hotărât să meargă până ce aveau să-l ajungă din urmă 
căruțele, chiar de-ar -fi fost să facă tot drumul pe jos. 

Drumul e puţin cam lung, cum am mai spus. de vreo 
douăzeci şi două de verste. 

Prinţul făcuse vreo zece., şi începuse să se uite, inutil, 
înapoia lui, după căruţe, când a văzut apărând pe o cărare de 
munte, un georgian vesel, cu nasul roşu. Somn de straşnic 
băutor, care cântând, călărea un căluţ viguros. 


Prinţul s-a uitat cu invidie la om şi mai ales la animal. Spre 
deosebire de georgian, el înainta pe jos. Răcise prin zăpadă şi 
nici nu era măcar cu chef - folosim acest cuvânt, negăsind un 
altul mai bun, fiindcă un georgian nu este niciodată beat - stare 
fericită, graţie căreia să-i vină să fredoneze un cântecel. 

Un georgian bea la cină - fără să arate alte semne decât o 
veselie ceva mai expansivă - opt până la zece sticle cu vin. 

Prinţul Bariatinski mi-a dat un corn splendid care-i 
aparținuse penultimului rege al Georgiei: are capacitatea a 
patru sticle de vin iar regele îl golea pe nerăsuflate. 

Or, georgianul nostru ar fi fost tare încurcat dacă-ar îi 
trebuit să spună câte cornuri golise; în schimb, ceea ce putea 
spune, era faptul că se afla în această stare de fericire în care 
adevăratul băutor urmează preceptul evanghelic de a-şi iubi 
aproapele ca pe sine însuşi. 

Aşa că. Văzându-şi aproapele care se plimba prin zăpadă 
cu o joardă în mâna. S-a apropiat de el spunân-du-i 
sacramentalul Gomar gioba, adică: să fii biruitor. 

lar prinţul îi răspunse: Gaghi mar jos, adică: şi tu la fel. 

Dar cum prinţul nu ştia d'ecât aceste două cuvinte în 
georgiană, 1-a întrebat pe călăreț, dacă nu vorbeşte şi ruseşte. 

— Da. Putin, a spus georgianul, Şi au început o discuţie. 

Un georgian are întotdeauna la drum şi mâna şi inima 
deschise, aşa că şi georgianul nostru a început să i se destăinuie 
tovarăşului său de drum, prinţului. 

Era un mic proprietar, ea mulţi alţii din Georgia, de când 
cei mari dispăruseră, şi nu avea decât un cal şi şase sau opt 
pogoane de vie. Fusese invitat la o nuntă în munţi şi acum se 
întorcea acasă. 

Înainte însă de a pleca de acolo, băuse zdravăn pornind 
apoi la drum, cu gând să ajungă la Tiflis. 

Şi prinţul 1-a lăsat să-i povestească, iar, când a terminat, 
i-a zis: 

— Dragă prietene, n-ai vrea să faci ceva pentru mine? * 

— Ce? Întrebă georgianul. 

— Să-mi închiriezi calul până la Ananur. Mai sunt până 
acolo vreo opt sau zece verste; pentru dumneata, care nu eşti 
obosit, n-ar fi mare lucru; în schimb pentru mine care am făcut 
vreo zece, douăsprezece pe jos, e mult. 


— Să vi-l închiriez? Ce-nseamnă asta? Să vi-l dau, poate, 
asta da. 

Şi a cobori! De pe cal cântând un cântec georgian cam 
aşa: „între fraţi trebuie să te ajuţi"! 

— Dar nu, nu. A zis prinţul scoțând din buzunar un bilet de 
zece ruble şi încercând să i-l dea georgianului. 

Acesta însă 1-a respins cu un gest de o măreție regală, 
întinzându-i cu o mină, frâul, iar cu cealaltă scăriţa oe care i-o 
ţinea. 

— Faceţi-mi plăcerea de a urca, a? Is el. 

Prinţul ştia că dacă un georgian o.'v'ă ceva, o face cu 
toată inima, aşa că s-a urcat, apoi a înctput să meargă la pas 
alături de cavalerul descălecat. 

— Ce naiba faceţi? 1-a întrebat georgianul. 

— Vezi bine, zise prinţul, îţi ţin tovărăşie. A 

— N-am nevoie de tovărăşia dumneavoastră care. In 
schimb, aveţi nevoie de un foc bun şi de un pahar cu vin. Luaţi-o 
drept spre Ananur şi într-o oră veţi fi acolo. 

— Dar calul.? 

— Lăsaţi-l în orice grajd şi spuneţi:. Calul ăsta e al unui 
om de treabă care mi 1-a împrumutat şi care vine în urmă". 
Asta-i totul. * 

— Atunci, îmi permiteţi? 

— Cum să nu, vă rog! 

Şi prinţul nu a mai aşteptat să i se mai spună o dată şi a 
plecat atâl de iute cât putea merge calul pe un astfel de drum. 

lar după o oră era, într-adevăr, la Ananur, Acolo îl aştepta 
cina, garnizoana era în picioare şi a fost primii cu toate onorurile 
cuvenite rangului său. 

Prinţul s-a aşezat la masă recomandându-le celorlalţi să-l 
pândească pe georgian, iar calului să-i dea oraţie bună de ovăz. 
După aceea a cinat ca un om care făcuse douăsprezece verste 
pe jos şi zece pe cal. 

La desert, uşa s-a deschis uşor, lăsând să se vadă prin ea 
capul vesel al georgianului său, precedat de un nas care-i 
servea drept far. 

— Ah! A strigat el atunci, prietene drag, haide stai la 
masă, bea şi mănâncă! Georgianul a bombănit ceva, s-a aşezat 
şi a început să mănânce. Mânca de-o oră, bea de două şi nu se 


mai ridica de la masă. Prinţul s-a ridicat. Georgianul a făcut la 
fel. 

Prinţul era obosit şi voia să se culce; cu toate că 'stătea în 
picioare, georgianul părea de neclintit. 

Prinţul i-a întins mina şi i-a dorit noapte bună. Georgianul 
s-adus până la uşă, iar acolo s-a oprit. Hotărft lucru, şi-a zis 
prinţul, omul vrea să-mi spună ceva, dar nu îndrăzneşte. Şi 
atunci prinţul s-a dus la el. 

— Hai, recunoaşte deschis: vrei să-mi spui ceva? 1-a 
întrebat el. 

— Da, excelenţă; voiam să vă spun că, atunci când v-am 
întâlnit, v-am luat drept un biet ofiţer rus, ca mine de altfel, v- 
am refuzat cele zece ruble oferite; acum însă, când văd că 
sunteţi prinţ şi senior e mare, bogat ca padişahul, mi se pare că 
lucrurile s-au schimbat, în sensul că, pot primi de la 
dumneavoastră ceea ce binevoiţi să-mi daţi. < 

Prinţul a găsit că dorinţa-i era îndreptăţită şi, în locul celor 
zece ruble, i-a dat veselului georgian douăzeci. 

Am spus această povestioară deoarece mi s-a părut de o 
simplitate fermecătoare, găsind”o şi deosebit de semnificativă 
pentru obiceiurile ţării. 

Am vorbit despre drumul de la Tiflis la Vladikavcaz şi- 
napoi, adică 'despre cel care străbate Caucazul de-a curmezişul 
şi-am repetat zicala: Cu banii cheltuiţi pentru acest drum, l-ar fi 
putut pava cu ruble". 

De la Pasanaur începe noul drum care trebuie să meargă 
direct' la Kazbek, lăsând de o parte Kaişaur şi Kobi, adică staţiile 
între care, sau în care cad avalanşele. Ar fi greu să se spună de 
câţi ani se lucrează la acest drum, ce se întinde, azi, pe o 
lungime de cincisprezece până la optsprezece verste, şi care 
probabil, când va fi gata într-o parte se va strica în alta. 

Dar dacă vreodată se va termina, drumul va fi larg, neted 
şi accesibil; va şerpui prin mijlocul munţilor a căror înălţime nu-i 
deloc amenințătoare şi ale căror po-vâmişuri nu sunt deloc 
prăpăstioase; iar atunci avalanşele şi eăderile de stânci nu vor 
mai fi, un pericol. 

În timpul nopţii ne-au sosii noutăţi despre drum; ningea de 
trei zile sus la munte şi ni se spunea că zăpada va ajunge cel 
puţin de cinci sau şase picioare. Aşa că era imposibil să ne 
continuăm călătoria în tarantas, poate doar cu sania. Ne-am 


schimbat astfel tarantasul cu o sanie la care au fost înhămaţi 
cinci cai; am fost însă preveniţi că, probabil, la Kvişet, vom fi 
siliţi să schimbară caii cu boi. 

Totul a mers bine până la Kvişet; am traversat o regiune 
destul de plată, având Aragwiul la dreapta şi delte sosire 
împădurite pe stingă. Curând am trecut râul, ei rămâmnd pe 
stânga şi deîuşoareâe pe dreapta. Dincolo însă. de Kvişet 
începea un urcuş aproape pieptiş” de şase verste; am 
deshămaf caii şi am pus doisprezece boi_la vehiculul nostru. Se 
Infundau şi ei. Sărmanii, în zăpadă, la fiecare pas, până la burtă, 
şi abia trăgeau sania care trebuia, ca să poată trece, să împingă 
zăpada pe toată lăţimea ci. Zăpada, prin care noi treceam 
primii, era foarte moale. 

Nu aveam de făcut decât douăzeci şi două de verste, 
adică cinci leghe şi jumătate, şi ne-au trebuit mai mult de şase 
ore pentru aceasta. De două ori ne-am mai în-tilnit cu nişte 
sănii. Drumul era atât de strimt îneât a trebuit să fim foarte 
atenţi ca nu cumva una din ele să cadă în prăpastia ascunsă sub 
zăpadă. Din fericire, poziţia noastră ne îndreptăţea s-o luăm la 
dreapta, aşa că, în loc să mergem pe buza prăpastiei, ne lipeam 
de stâncă. 

Odată, boii din faţă ai unei sănii cu care ne-am încrucişat 
au alunecat şi călătorii au fost siliţi să sară jos din ea, 
conducătorul salvându-şi totuşi, nu ştiu cum, animalele de la 
prăbuşire. Spaima a fost atât de mare îneât, când s-au văzut din 
nou pe teren ferm, bietele animale au început să tremure din tot 
corpul, iar unul din boi s-a trântit chiar pe zăpadă. Pe măsură ce 
urcam, neaua era tot mai strălucitoare, aşa că toţi cei pe care-i 
întâl-neam purtau nişte viziere mari, ca nişte abajururi de 
lampă, ceea ce le dădea o înfăţişare cât se poate de 
caraghioasă. 

Finot ne prevenise de acest fenomen şi, datorită sfatului 
său, purtam şi noi nişte văluri de tul verde, asemenea 
doamnelor de pe la noi, când merg călare prin pădure, sau 
asemenea comişilor voiajori din Londra, la cursele de cai de la 
Epsom. Cei ce nu-şi iau această precauţie, sau cei ce nu-şi 
prevăd pălăria cu viziera de care am vorbit, riscă să facă 
oftalmie. 

Odată ajuns la Kaişaur, trebuie să te opreşti, să priveşti 
înjur şi mai ales să te uiţi înapoi. 


Împrejur se întind zăpezile eterne şi-n urmă, câmpiile 
Georgiei. 

Nu ştiu cum arată priveliştea aceasta vara, dar iarna e 
tristă şi măreaţă; totul e de o albeaţă strălucitoare. Norii, cerul, 
pământul, alcătuiesc un gol imens, o monotonie fără sfârşit şi o 
linişte de moarte. 

Singurele puncte întunecate ce se văd, sunt colţuri de 
stâncă foarte ascuţite, care nu oferă nici un punct de sprijin 
zăpezii, sau pereţii vreunei cabane singuratice, clădite pe vreo 
stâncă prăpăstioasă şi inaccesibilă. Doar aceste puncte 
întunecate sunt singurele indicii pe care le au călătorii ca să-şi 
poată da seama de distanţele care, altfel, s-ar confunda cu 
nesfârşitul. Privind cabanele izolate, fără horn, pe trei sferturi 
acoperite cu zăpadă, fără nici un drum care să ducă până la ele, 
ai putea crede că sunt nelocuite. 

Când găseşti vreun punct de sprijin sau ceva de care să te 
agăţi, poţi vedea jos, în valea adâncă, şerpuirea râu-lui Aragwi 
care nu mai străluceşte ca vara, asemenea unei panglici argintii, 
lungi, întinse pe fondul întunecat al pământului, ci devine o apă 
negricioasă, de culoarea oţelului contrastând puternic cu 
albeaţa zăpezii. 

Staţia Kaişauv şi toate clădirile care o înconjurau erau cu 
totul îngropate în zăpadă; acoperişurile, de aceeaşi culoare cu 
restul peisajului, erau asemenea unor movile. 

Cât despre ferestrele pe care zăpada le depăşise cu mai 
mult de un metru, pentru a lăsa să pătrundă înăuntru lumina şi 
aerul au trebuit să fie săpate un fel de tranşee; îţi venea să crezi 
că eşti în plină Siberie. 

Ne-am oprit la Kaişaur. Nici nu ne puteam gândi să 
mergem în ziua aceea mai departe. Am fi fost siliţi să ne 
petrecem noaptea pe Muntele Crucii şi nimeni nu îndrăznea să 
ne promită că l-ara fi putut trece nici chiar în timpul zilei,. 

Era ora trei după-amiază. Au desjugat şi, cum nimeni nu 
îndrăznea să se avânte în munte pe o vreme ca aceea, am 
căpătat cea mai bună cameră a staţiei. Nu era puţin lucru, 

A doua zi am pornit la drum pe la nouă dimineaţa. 

Mai trecuseră vreo două trei sănii înaintea noastră şi ne 
făcuseră oarecum pârtie. Datorită biletului meu de liberă trecere 
şi al unui ordin special dat de prinţul Bariatinski, ni s-au pus la 


dispoziţie doisprezece boi, zece soldaţi de infanterie şi zece 
cazaci. 

Dar, de abia am făcut două verste, ieşind din Kaişaur, că 
am şi întâlnit un senior ingons cu o suită de patru nukeri, 

Alţi patru oameni, tot călări, veneau după ei, ţinând în lesă 
şase ogari splendizi. 

Prinţul - mi se spusese că era un prinţ - purta vechiul 
costum al cruciaților noştri, adică un fel de cască cu o plasă de 
fier ce-i înconjura tot capul, cu excepţia feţei, cămaşă de zale. 
Saşka dreaptă şi un mic scut de piele. 

Într-adevăr intram în districtul osetin, Gudu şi nefiind un 
savant de talia lui Klaproth sau Dubois, e greu să-i deosebeşti 
pe osetini de ingonşi, învingătorii lor. 

Ingonşii nu sunt nici mahomedani nici creştini, ci au o 
religie foarte simplă. 

Sunt deişti. 

&Hâi lor se numeşte Dale. lar în jurul lui nu sunt nici sfinţi, 
nici apostoli. Duminica se odihnesc şi au un post mare şi imul 
mie; fac pelerinaje la anumite locuri sfinte care, aproape toate, 
sunt biserici de pe timpul reginei Tamara. Preotul lor e un bătrân 
pe care-l numesc Isanin Stag (omul curat); nu-i însurat şi el face 
sacrificiile şi rugăciunile. 

Misionarii ruşi din Comisia osetină s-au străduit mult să-l 
convertească, dar nu au izbutit. 

Pe de altă parte, se spune că doi fraţi ingonşi, fiind 
vânduți în Turcia, îmbrăţişaseră acolo mahomedanismul şi 
făcuseră un pelerinaj la Mecca, după care se întorseseră în ţară. 
Acolo au găsit-o pe mama lor care încă trăia şi au convertit-o la 
islamismul pe care l-au predicat apoi şi compatrioţilor lor. 

Aceştia însă le-au spus l. 

— Predicaţi o religie pe care aţi învăţat-o în sclavie, noi nu 
vrem aşa ceva. Plecaţi de aici şi nu vă mai întoarceţi prin părţile 
acestea. Aşa că cei fraţi s-au dus şi n-au mai fost văzuţi pe 
acolo. 

Ingonşii îşi împrumută numele, ca şi kalmucii de altfel. 

— De la animale: unii se numesc Poe adică Cline; Ust, 
ceea ce înseamnă bou; Kaka, adică porc. Au cinci, şase sau chiar 
şapte neveste, fiind mai îngăduitori, în acest sens, decât 
musulmanii, care nu admit decât patru. 


Sunt împărţiţi în ingonşi mari şi mici; primii locuiesc la 
câmpie iar ceilalţi la munte. 

In ceea ce-i priveşte pe osetini, despre care am mai spus 
câteva cuvinte, şi care poartă - lucru ce m-a frapat în mod 
deosebit - nişte bonete foarte asemănătoare cu cele ale 
actorilor noştri de pantomimă, ne-am întâlnit cu ei pe drum. 

Fuseseră mobilizați să curețe drumul şi lucrau stri-gând, 
cântând, certându-se şi bătându-se cu zăpadă. 

Despre osetini au scris mai mulţi scriitori vechi şi moderni. 
Dubois le-a consacrat o jumătate de volum ca să le caute 
originea, mărturisind în final că n-a găsit absolut nimic despre 
ei, decât la autorii ruşi care nici ei nu ştiau mai mult decât el 
despre acest subiect. 

E de necrezut în ce labirint fără ieşire rătăcesc savanții 
cuprinşi de furia găsirii originii. După Dubois, osetinii sau oseţii 
sunt vechii meofi, sau cei ce odinioară erau cunoscuţi sub 
numele de aşaşi —, de iaşi —, de «laşi şi mai târziu de cumani. 
Găseşte apoi, cu stăruința celui care de fapt nu poate găsi. O 
anumită asemănare între limba, obiceiurile şi moravurile oseţilor 
şi ale finlandezilor; deduce chiar că şi estonienii s-ar trage din 
oseţi, sau cel puţin ar fi înrudiţi cu ei. Ca să ajungă însă la 
această constatare, Dubois, se lansează în citate istorice şi în 
etimologii probabile, demonstrând că osetinii ar fi chiar sciți, 
cam tot aşa cum a dovedit şi că mezii descind din JVLidai, fiul lui 
Japhet. 

Oseţii care locuiesc aproape de mai'ele drum strategic, 
eâştigă mulți bani. Dar, cheltuitori, jucători şi beţivi, sunt 
întotdeauna prost îmbrăcaţi sau, mai degrabă, dezbrăcaţi. 
Trăiesc în bordeie, prin ruine de turnuri şi prin unghere ale 
fortificațiilor. 

Tot ce eâştigă dau pe tutun şi pe ţuică. In timpul marilor 
geruri se încălzesc la nişte tăciuni care fac fum şi niciodată foc, 
şi este imposibil să-i deosebeşti pe săraci de bogaţi, toţi având 
cam aceeaşi stare. 

Osetinii, ca şi ingonşii de altfel, au fost odinioară supuşi ai 
reginei Tamara, şi deci creştini, dar azi nu mai ştiu nici ei înşişi 
ce religie au. Au împrumutat din toate religiile de care au auzit, 
ceea ce le putea satisface dorinţele, respingând ceea ce nu le 
convenea. Un amalgam atât de ciudat de idei sălbatice şi de 


credinţe disparate nu ai putea găsi nici în Oceania, sau la 
fetişiştii din interiorul Africei. 

Toate acestea au însă şi o cauză istorică. Cam la vreo sută 
de ani după moartea reginei Tamara, adică la un secol după 
creştinarea osetinilor, mongolii s-au răspândit ca un dublu 
torent în câmpiile Ciscaucaziei şi ale Trans-caucaziei. In faţa 
acestor valuri de barbari necunoscuţi, oseţii s-au retras în munţii 
pe care de atunci nu i-au mai părăsit. 

Odată ajunşi acolo, au rupt legăturile cu Georgia, 
pierzându-se încetul cu încetul în ignoranță, nemaipăs-trând din 
creştinism decât nişte ceremonii, o idee de Dumnezeu şi de Isus 
Hristos, cărora le atribuie pe Mahomed drept profet; în acelaşi 
timp, cred şi în îngeri, în spirite, în magie, practicând poligamia 
şi aducând sacrificii păgâne. 

Preponderenţa creştinismului asupra islamismului se face 
însă simțită mai ales faţă de femei. Femeile, la oseţi, nu se 
ascund deloc la vederea bărbaţilor şi nici nu umblă voalate, în 
timp ce, chiar azi, Georgia creştină şi mai ales Armenia, sub 
influenţa" politică şi morală a Persiei, • le obligă pe femei la 
dependenţă şi recluziune, ca şi curii acestea ar trăi sub legea lui 
Mahomed. 

Pe de altă parte, în munţi, unde domneşte tâlhăria, unde 
locuitorii contează mai mult pe furt decât pe muncă, femeile 
trebuie să renunţe cu totul la voinţa proprie, sa ducă toată 
povara grijilor casnice, să se îngrijească de hrana şi 
îmbrăcămintea soţilor care, în acest timp, umblă prin munţi 
după fel de fel de isprăvi. Aşa că osetinul îşi cumpără una, două 
trei şi chiar patru femei, dacă-i permit mijloacele; plăteşte 
pentru ele urvatul, se poartă aspru, lăsându-le pe cap toate 
muncile casei şi ale câmpu> lui. lar dacă e nemulţumit de ele le 
alungă. 

Fetele n-au nici un drept la moştenire; nu li se dă nici o 
zestre; mai mult, tatăl le poate vinde ca pe nişte animale 
domestice crescute pe lingă casă, de aceea, naşterea unei fete 
aduce tristeţe, iar a unui băiat bucurie. De unde şi obiceiul ca, în 
ceremoniile lor. Nupţiale, să se aducă întotdeauna un băiat nou 
născut, în faţa căruia soţii se prosternează de mai multe ori, 
rugându-l pe Dumnezeu, oricare ar fi el, să le dea ca prim copil 
un băiat. 


În virtutea acestor principii, vina uciderii unei femei scade 
la jumătate. 

Singura lege, singurul obicei care nu s-a schimbat 
niciodată la ei, a fost legea sângelui: ochi pentru ochi şi dinte 
pentru dinte; lege a societăţilor primitive, lege, ca să spunem 
aşa, a naturii, şi ultima pe care ajung să o distrugă civilizațiile, 
oricare ar fi ele. Şi, într-adevăr, fără stricta respectare a acestei 
legi, nimeni n-ar fi sigur de viaţa lui în mijlocul acestor naţiuni 
sălbatice, care nu ascultă decâi de pornirile lor pătimaşe, 

Ne-am oprit la o verstă sau două de Kaişaur pentru a 
arunca o privire asupra bravilor osetini care, cu târnă-coapele în 
mână. se străduiau să ne facă drum. Oseţinii şi avalanşele sunt 
cele mai interesante lucruri de care te-ai putea ocupa, nu la 
Paris, când te plimbi pe rue de la Paix, pe bulevardul de Gând 
sau pe Champs-Ely-sees, ci în Caucaz, de la staţia Kaişaur până 
la cea din Kofoi şi când urci Muntele Crucii. 

Mai ales avalanşele! 

Pe povârnişurile repezi ale Caucazului, mai mult chiar 
decât pe cele ale Elveţiei, zăpada alunecă în straturi imense 
acoperind verste întregi de drum; sau, şi mai mult, dacă stratul 
de bază al avalanşelor rămâne lipit pe pământ, vântul desprinde 
de pe el un nor gros de zăpadă, pe care-l împrăştie în toate 
părţile, iar acolo unde se lasă, acoperă abisuri şi netezeşte 
prăpăstii astfel îneât drumul adevărat dispare, şi, cum nu există 
nici un indicator, călătorul destul de îndrăzneţ ca să se 
aventureze în Caucaz, din decembrie şi până în martie, e 
ameninţat în fiecare clipă să se prăbuşească într-o prăpastie, de 
vreo două sau trei mii de picioare, tocmai când se crede pe 
drumul cel bun. După două sau trei zile de ninsoare, drumul 
devine impracticabil. 

Era tocmai situaţia în care ne aflam noi şi făcuse <: a 
osetinii pe care-i întâlnisem să fie scoşi la lucru. Dar aceştia sunt 
prea obişnuiţi cu zăpada, ea să mai lupte serios împotriva ei. 
Nu-şi mişcă de fapt braţele decât atunci când sunt 
supravegheați de şef; iar când acesta le întoarce spatele, ca să 
meargă o verstă mai încolo, să-i supravegheze pe alţii, sapa sau 
târnăcopul sunt lăsate din mină, fiind iarăşi ridicate doar la 
nevoie. 

În trei verste de la Kaişaur am mai întâlnit cutia de poştă a 
Rusiei, adică o căruţă luată de pe roţi şi montată pe nişte tălpi 


de sanie; uneori, când nu se poate merge nici cu sania, poşta se 
reduce la un simplu călăreț, care e obligat adesea să devină 
pieton. Cutia de poştă pe care am întâânit-o era trasă de trei cai 
înhămaţi în şir şi, cuni cobora, pe o pantă abruptă, cea a 
Muntelui Crucii, cinci oameni o ţineau din spate ca să nu o ia 
prea repede, la vale. 

L-am întrebat pe poştaş de starea drumului, dar acesta s-a 
mulţumit să ne răspundă printr-o mutră puţin încurajatoare; 
până la urmă înghesuit 'de întrebările noastre, ne-a spus că la 
trei sau patru verste mai departe de locul unde ne aflam, auzise 
un zgomot mare, care, după părerea lui, nu putea fi decât al 
unei avalanşe ce-ar fi barat calea în urma sa. 

Apoi şi-a văzut de drum lăsându-ne destul de neliniştiţi, 
într-adevăr, cu greu am făcut vreo patru verste de la Kaişaur şi 
ne trebuiseră mai mult de două ore ca să le parcurgem —, 
deoarece celor şase cai ai noştri, care după a doua verstă au dat 
semne că nu mai vor rezista, le-am alăturat patru boi, ce-au 
ajuns, până la urmă, să tragă nu numai sania ci şi caii. 

Vizitiul nostru, sau mai degrabă vizitiii noştri, mergeau pe 
jos pe latura prăpăstioasă, sondând drumul cu nişte bare de fier. 
La amiază nu făcusem nici jumătate din distanţa pe care o 
aveam de parcurs şi încă urcam. Vizitiii se îndoiau că vom 
ajunge înainte de căderea nopţii la Kobi. Dacă vom ajunge. 

Acest dacă vom ajunge, merită o explicaţie. Şi-am' cerut- 
o. Kalino a scos însă cu greu de la vizitii următorul pronostic, 
deloc încurajator: 

— Cam spre ora două, o să avem ceaţă şi probabil, o dată 
cu ceața, şi o furtună de zăpadă. 

Teoretic ştiam ce e o furtună de zăpadă, în realitate însă 
nu văzusem niciuna, cea din Temirkan-Şura Bepu-tând fi 
socotită o adevărată furtună. Acum aveam toate condiţiile să 
facem cunoştinţă cu ea, 

Ne-am mai gândit şi că vizitii noştri ne spuseseră probabil 
toate acestea ca să ne înspăimânte, aşa că le-am poruncit să-şi 
continue drumul. Ei au ascultat, făcându-ne însă o ultimă 
recomandare: să păstrăm o tăcere desă-vârşită. 

Cum nu ştiam de ce, am vrut să aflu şi le-am cerut să-mi 
explice. 

Se temeau că. Dacă vorbim tare, vibrația aerului produsă 
de voce să nu mişte cumva vreun bulgăre de zăpadă care, 


rostogolindu-se, putea să provoace o avalanşă, ce ne-ar fi 
înghiţit fără milă. 

Teoria în sine mi s-a părut mai mult superstiţioasă decât 
raţională, dar mai auzisem aşa ceva şi-n Elveţia; ori, regăsind 
aceeaşi credinţă şi la un alt capăt al lumii, faptul m-a pus pe 
gânduri. 

De altfel, credinţa mai mult sau mai puţin puternică, chiar 
într-o superstiție, depinde şi de împrejurările în care te afli. Aşa 
că cel ce n-ar crede aflându-se la el în salon, lingă foc, în halat şi 
cu ziarul în mină, crede aceasta în defileul caucazian, pe o pantă 
de patruzeci şi cinci de grade, la marginea prăpastiei, cu zăpada 
deasupra capului şi sub picioare. Aşa că şi noi, fie că am crezut, 
fie că nu, am păstrat totuşi tăcerea. 

În rest. Prezicerea' vizitiilor noştri s-a împlinit; numai că, 
pentru a nu ne lăsa să aşteptăm, ceața a apărut pe la ora unu, 
nu la două. Totul s-a petrecut în cinci minute, după care nu am 
mai văzut decât crupele ultimilor doi cai înhămaţi la sanie. 
Ceilalţi patru cai şi cei patru boi dispăruseră în ceaţă. 

Era întuneric şi frig, iar vântul ne sufla pe la urechi cu 
furie, şi-n mijlocul acestei nopţi, pe viscol, singurul lucru care se 
auzea era sunetul blând şi argintiu al zurgălăului calului 
înaintaş. 

Pentru o clipă am fost siliţi să ne oprim. Vizitiii noştri nu-şi 
mai luau nici o răspundere până nu sondau drumul. Sunetul 
zurgălăului a încetat, dar s-a auzit un altul al unui clopot de 
biserică, ce bătea în fundul unei văi. 

l-am cerut unuia dintre oamenii din escortă să-mi spună 
de unde putea veni acest dangăt atât de trist, atât de 
melancolic şi, în acelaşi timp, atât de mângăietbr, în mijlocul 
deşertului de zăpadă în care ne aflam. 

Mi-a răspuns că venea dintr-un sat aşezat pe. Marginea 
râuşorului Baidara. 

Mărturisesc că am încercat o senzaţie nemaitrăită la 
sunetul clopotului ce se găsea în mijlocul acelui gol în- 
spăimântător în care ne aflam tot atât de pierduţi şi scufundaţi 
ca şi în mijlocul valurilor agitate ale Oceanului. 

Numai că acestei blânde şi triste chemări omeneşti către 
îndurarea cerească, vântul i-a răspuns printr-un şuierat mai 
ascuţit ca oricând; nori groşi de zăpadă s-au abătut peste noi; 


eram în plină furtună, chiar în mijlocul vârtejului. Puţina lumină 
ce mai rămăsese a dispărut şi ea cu totul. 

Escorta s-a strâns atunci în jurul săniei mele. Să o fi făcut 
ca să ne apere de furtună? Sau pentru că-n primejdie, omul 
caută, în chip firesc, apropierea altui om? 

Am întrebat atunci câte verste ne mai rămăseseră până la 
Kpbi. 

Ne mai rămăseseră nouă. Era cumplit.” 

Vântul sufla cu atâta putere şi zăpada se năpustea asupra 
noastră cu atâta furie, încât în mai puţin de un sfert de oră, se 
urcase până la genunchii cailor. Era evident că, dacă mai 
rămâneam acolo o oră> ni s-ar fi urcat până la piept, iar în două 
ore ne-ar fi îngropat de tot. 

Vizitii noştri nu se mai întorceau şi, cu toată 
recomandarea care ni se făcuse să nu vorbim, i-am strigat cu 
glas tare. Zadarnic. Nu răspundeau. Să se fi rătăcit? Să fi căzut 
în vreo prăpastie? 

E adevărat însă că în mijlocul unui asemenea vacarm, în 
care se amestecau toate plângerile firii, vocea omenească era 
foarte slabă. Am hotărât atunci să văd daca o împuşcătură nu s- 
ar fi auzit mult mai bine decât glasul meu, dar abia mi-am 
manifestat intenţia că zece braţe s-au întins spre mine ca să mă 
împiedice. Dacă un strigăt putea declanşa avalanşa, cu atât mai 
mult o putea face răsunetul unui foc de puşcă. 

Le-am explicat că eram îngrijorat de soarta vizitiilor şi am 
întrebat dacă printre oamenii din escortă s-ar afla vreunul care, 
pentru trei sau patru ruble, s-ar încumeta să-i caute. 

S-au oferit doi. Oricum era mai bine că erau doi decât 
unul, pentru că în caz de accident, s-ar fi putut ajuta între ei. 

După un sfert de oră au sosit vizitiii. O avalanşă cumplită 
ne tăia drumul; era cea al cărui zgomot îl auzise poştaşul. Până 
şi nădejdea de a înainta se arătă deşartă. M-am sfătuit atunci cu 
Kalino şi deliberarea nu a fost de lungă durată. 

În limita posibilului mergeam unde voiam; în faţa 
imposibilului, încăpăţânarea devenea absurdă, Aşa că am dai 
ordin să ne întoarcem la Kaişaur. 

După trei zile" eram din nou la Tiflis; acolo se credea că 
m-a înghiţit zăpada, şi socoteau că numai în primăvară mă vor 
regăsi. 


La Tăflis timpul nu se schimbase deloc; temperatura era 
tot de douăzeci de grade, şi cerul rămăsese tot azuriu. 

Am aflat atunci că o delegaţie a coloniei franceze venise, 
în lipsa mea, să-ntrebe dacă aş fi acceptat sau nu să se dea un 
bal şi o cină în onoarea mea. 

Le-am răspuns că atât cina cât şi balul erau bine venite. 

Totul a avut loc spre marea satisfacţie a gazdelor şi a 
invitatului, în ziua de duminică 2 ianuarie 1359. După stilul 
nostru, ruşii şi georgienii fiind, cum se ştie, cu douăsprezece zile 
în urma noastră. 

Hotărâsem să plec joia următoare; dar nu tot ce-ţi propui, 
se realizează. 


SFÂRŞIT