Jules Verne — Claudius Bombarnac . Keraban Incapatanatul

Jules Verne 


Jules Verne 


Claudius Bombarnac. 
Keraban încăpăţțânatul 


CUPRINS: 
Claudius Bombarnac 
Carnetul unui reporter 4 
I 4 

II 9 

III 14 

IV 19 

V26 

VI 31 

VII 38 

VIII 44 

IX 49 

X 54 

XI 58 

XII 63 

XIII 69 

XIV 75 

XV 79 

XVI 84 
XVII 89 
XVIII 93 
XIX 99 

XX 102 

XXI 108 
XXII 111 
XXIII 117 
XXIV 121 
XXV 125 


XXVI 130 
XXVII 135 


Keraban, încăpăţânatul. 

Partea întâi 142 

I ÎN CARE VAN MITIEN ŞI VALETUL SĂU BRUNO SE 
PLIMBĂ, PRIVESC ŞI STAU DE VORBĂ, FĂRĂ SĂ 
ÎNŢELEAGĂ NIMIC DIN CE SE PETRECE. 142 

II ÎN CARE INTENDENTUL SCARPANTE ŞI CĂPITANUL 
YARHUD STAU DE VORBĂ DESPRE PROIECTE PE CARE E 
BINE SĂ LE CUNOAŞTEM 147 

III ÎN CARE DOMNUL KERABAN E FOARTE SURPRINS 
SĂ-L ÎNTÂLNEASCĂ PE PRIETENUL SĂU VAN MITTEN 
151 

IV ÎN CARE DOMNUL KERABAN, MAI ÎNCĂPĂŢÂNAT CA 
NICIODATĂ, SE OPUNE AUTORITĂŢILOR OTOMANE 157 

V ÎN CARE DOMNUL KERABAN VORBEŞTE ÎN FELUL 
LUI DESPRE CUM ÎNŢELEGE EL SĂ CĂLĂTOREASCĂ ŞI 
PĂRĂSEŞTE CONSTANTINOPOLUL 163 

VI ÎN CARE CĂLĂTORII ÎNCEP SĂ ÎNTÂMPINE CÂTEVA 
GREUTĂȚI CU PRECĂDERE ÎN DELTA DUNĂRII 169 

VII ÎN CARE CAII DE POŞTĂ SĂVÂRŞESC DE FRICĂ CEEA 
CE N-AU FĂCUT SUB BICIUL SURUGIULUI 173 

VIII ÎN CARE CITITORUL VA FACE CU PLĂCERE 
CUNOȘTINȚĂ CU TÂNĂRA AMASIA ŞI LOGODNICUL EL 
AHMET 180 

IX ÎN CARE PLANUL CĂPITANULUI YARHUD ERA CÂT PE 
CE SĂ REUŞEASCĂ 185 

X ÎN CARE AHMET IA O HOTĂRÂRE ENERGICĂ, IMPUSĂ, 
DE ALTFEL, DE ÎMPREJURĂRI 190 

XI ÎN CARE NIŢICĂ DRAMĂ SE ÎMPLETEŞTE ÎN 
POVESTIREA PLINĂ DE FANTEZIE A CĂLĂTORIEI 195 

XII ÎN CARE VAN MITTEN SPUNE O POVESTE DESPRE 
LALELE CARE-L VA INTERESA, POATE, PE CITITOR 201 

XIII CUM STRĂBAT CĂLĂTORII NOŞTRI ANTICA 
TAURIDĂ ŞI ÎN CE FEL IES CAII DIN EA 204 


XIV ÎN CARE DOMNUL KERABAN SE ARATĂ MAI TARE 
LA GEOGRAFIE DECÂT ÎL CREDEA NEPOTUL LUI, AHMET 
210 

XV ÎN CARE DOMNUL KERABAN, AHMET, VAN MITTEN 
ŞI SLUGILE LOR JOACĂ ROLUL DE SALAMANDRE 217 

XVI ÎN CARE E VORBA DE NEPREŢUITUL TUTUN DIN 
PERSIA ŞI ASIA MICĂ 224 

XVII ÎN CARE ARE LOC O ÎNTÂMPLARE DINTRE CELE 
MAI GRAVE, CU CARE SE ÎNCHEIE PRIMA PARTE A 
ACESTEI POVESTIRI 230 

Partea a doua 237 

I ÎN CARE ÎL REGĂSIM PE DOMNUL KERABAN, FURIOS 
CĂ A CĂLĂTORIT CU TRENUL 237 

II ÎN CARE VAN MITTEN SE DECIDE SĂ DEA CURS 
OBSESIILOR LUI BRUNO ŞI URMĂRILE ACESTEI 
HOTĂRÂRI 243 

III ÎN CARE BRUNO II JOACĂ LUI NIZIB O FESTĂ PE 
CARE, TRAGEM NĂDEJDEA CĂ CITITORUL VA BINEVOI 
SĂ I-O IERTE 253 

IV ÎN CARE TOTUL SE PETRECE PRINTRE TUNETE ŞI 
FULGERE 257 

V DESPRE CE SE VORBEŞTE ŞI CE SE VEDE MERGÂND 
DE LA ATINA LA TREBIZONDA 263 

VI ÎN CARE E VORBA DE NOI PERSONAJE PE CARE 
KERABAN LE VA ÎNTÂLNI LA CARAVANSERAIUL RISSAR 
270 

VII ÎN CARE JUDECĂTORUL DIN TREBIZONDA FACE 
ANCHETA ÎNTR-UN MOD DESTUL DE INGENIOS 277 

VIII CARE SE SFÂRŞEŞTE ÎNTR-UN FEL CU TOTUL 
NEAȘTEPTAT MAI ALES PENTRU AMICUL VAN MITIEN 
282 

IX ÎN CARE VAN MITTEN, LOGODINDU-SE CU 
PREACINSTITA SARABUL, ARE CINSTEA DE A DEVENI 
CUMNATUL DOMNULUI YANAR 288 

X ÎN TIMPUL CĂRUIA EROII POVESTIRII NU PIERD NICI 
O ZI ŞI NICI UN CEAS 292 


XI ÎN CARE DOMNUL KERABAN SPRIJINĂ PROPUNEREA 
CĂLĂUZEI, ÎMPOTRIVA PĂRERII NEPOTULUI SĂU, AHMET 
297 

XII ÎN CARE SE AFLĂ DESPRE CÂTEVA SCHIMBURI DE 
CUVINTE ÎNTRE PREACINSTITA SARABUL ŞI NOUL EI 
LOGODNIC 301 

XIII ÎN CARE DOMNUL KERABAN, DUPĂ CE A ȚINUT 
PIEPT MĂGARULUI SĂU, ŞI-A ÎNFRUNTAT ŞI DUŞMANUL 
DE MOARTE 306 

XIV ÎN CARE VAN MITTEN ÎNCEARCĂ S-O LĂMUREASCĂ 
PE PREACINSTITA SARABUL CARE E SITUAŢIA 312 

XV ÎN CARE SE VA VEDEA CĂ DOMNUL KERABAN E MAI 
ÎN CĂPĂŢÂNAT CA NICIODATĂ 314 

XVI ÎN CARE SE ARATĂ ÎNCĂ O DATĂ CĂ NIMIC NU 
POTRIVEŞTE MAI BINE LUCRURILE DECÂT 
ÎNTÂMPLAREA 318 


Claudius Bombarnac. 

Carnetul unui reporter. 

[. 

Claudius Bombarnac, reporter Secolul XX, Transcaucazia, 
Tiflis1. Astfel suna adresa destinatarului depeşei pe care am 
găsit-o la 13 mai, când am ajuns la Tiflis. 

lată textul acesteia: 

A se suspenda orice proiect la data de 15 curent, Claudius 
Bombarnac se va afla în portul Uzun-Ada?2, litoral est al 
Mării Caspice. Acolo va lua tren direct Marele Transasiatic 
între graniţa Europei şi capitala Chinei. Va trebui să 
transmită impresii sub formă de cronică, să intervieveze 
personaje de vază întâlnite pe parcurs, să semnaleze cele 
mai mici incidente prin scrisori sau telegrame, după nevoie, 
pentru un reportaj. 

Secolul XX se bizuie pe zelul, activitatea, îndemânarea 
corespondentului său, căruia îi deschide cont nelimitat. 


Tocmai sosisem în dimineaţa aceea la Tiflis, având intenţia 
să stau trei săptămâni, ca apoi să vizitez ţinuturile Georgiei 
în beneficiul ziarului şi, speram, şi al cititorilor lui. 

Iată surprizele, întâmplările neaşteptate ale existenţei 
unui reporter ambulant! 

În vremea aceea, trenurile ruseşti erau legale de linia 
georgiană Poti-Ti-flis-Baku. După un lung şi interesant drum 
prin provinciile Rusiei meridionale, trecusem Munţii Caucaz 
şi aveam de gând să mă odihnesc în capitala 
Transcaucaziei... Şi uite că imperioasa administraţie a 
Secolului XX nu-mi acorda decât o jumătate de zi de oprire 
în acest oraş! Numai ce debarcasem şi eram silit s-o iau din 
nou din loc fară măcar să am timp să-mi desfac valiza. Ce 
vreţi? Trebuie să răspunzi mulţumitor exigenţelor 
reportajului, cerinţelor atât de moderne ale interviului. Şi 
cât studiasem pentru a mă pregăti de călătorie, cât de bine 
eram aprovizionat cu documente georgafice şi etnologice 
privitoare la regiunea transcaucaziană... 

Daţi-vă osteneala să învăţaţi că acea căciulă de blană în 
formă de turban pe care şi-o pun în cap şi cazacii se 
cheamă „papekha”, că haina încreţită la brâu unde se agaţă 
cartuşiera, unii o numesc „leerkeska” iar alţii „beşmet”. 
Fiţi în măsură să afirmaţi că georgianul şi armeanul poartă 
o tocă semănând cu o căpăţână de zahăr, că neguţătorii se 
îmbracă în „tulupă”, un fel de cojoc din piele de oaie, iar 
parsii şi Kurdzii cu o haină mâţoasă, care prin apretul ei 
este impermeabilă. 

Ce să mai vorbim de felul cum îţi încadrează chipul 
fermecător frumoasele georgiene eu un „tasakravi” alcătuit 
dintr-o panglică subţire, un văl de lână şi unul de muselină! 
Rochiile lor în culori vii au mâneci largi, fusta de dedesubt e 
legată în talie, scurteica lor de catifea e împodobită cu 
blană şi brandenburguri cu fireturi aurite, iar mantia de 
vară din pânză albă, „teeadreul, strânsă tare la cot. Ce să 
mai scriu acum de tot soiul de veşminte specifice pe care le 
notasem pe carnetul meu de reporter? Degeaba am învăţat 


că orchestrele naţionale se compun din „zurna, care sunt 
nişte ţevi subţirele, dintr-un fel de clarinete ţipătoare, din 
mandoline cu corzi de alamă ciupite cu o pană, din 
„tcianuri,,, viori pe care se cântă vertical, din „dimplipite,,, 
un fel de ţileră care are sunetul grindinei când bate în 
geamuri. Degeaba am învăţat că „şaska, e o sabie agăţată 
de o bandulieră împodobită cu ţinte şi broderii de argint, că 
pumnalul înfipt la brâu se numeşte „Kudjall, sau „kandjiar”, 
că armamentul soldaţilor din Caucaz e completat de o 
puşcă lungă cu ţeavă din oţel de Damasc care are inelele 
din metal cizelat. 

Degeaba am învăţat că „tarantas” este un soi de căruţă 
rezemată pe cinci scânduri destul de elastice, între roţile 
foarte depărtate una de alta şi de înălţime mijlocie; că 
această căruţă e condusă de un, iemtcik,, cocoţat pe capră, 
care ţine în frâu trei cai şi că atunci când e nevoie să se ia 
un al patrulea cal de la „smatriter,, adică de la şeful de 
poştă al drumurilor caucaziene, primului vizitiu i se alătură 
un al doilea, „faletrul”. 

Degeaba am învăţat că versta este egală cu un kilometru şi 
şaizeci şi şapte de metri, că diverse populaţii nomade ale 
guberniilor transcaucaziene sunt alcătuite din următoarele 
neamuri: Kalmucii, descendenţii eleuţilor - 15 000; kirkizi 
de origine musulmană - 8 000; tătari de Kundorf, 1 100; 
tătari de Sartof ID; nogai, 8 500; turcmeni, aproape 4 000! 

Aşadar, după ce am „tocit” aşa de amănunţit Georgia, iată 
că un ucaz mă obligă să o părăsesc! Şi nu voi avea nici 
măcar timp să vizitez muntele Ararat, în locul unde s-a oprit 
în a 40-a zi a potopului, arca lui Noe, corabia primitivă a 
ilustrului patriarh; şi va trebui să renunţ să-mi public 
impresiile despre o călătorie în Transcaucazia, să pierd cel 
puţin 1000 de rânduri de articol pentru care aveam la 
dispoziţie cele 32 de mii de cuvinte ale limbii noastre, câte 
recunoaşte actualmente Academia Franceză! 

E o lovitură prea grea, dar n-am ce discuta. Şi mai întâi, la 
ce oră pleacă trenul din Tiflis spre Marea Caspică? 


Gara Tiflis este nodul a trei linii de cale ferată: linia de vest 
care se termină la Poti, port la Marea Neagră unde debarcă 
pasagerii care vin din Europa; linia de est care se opreşte la 
Baku, unde se-mbarcă pasagerii pentru a străbate Marea 
Caspică; şi, în sfârşit, linia construită de ruşi pe o lungime 
de 164 de kilometri între Circaucazia şi Transcaucazia, de la 
Vladikavkaz3 la "Tiflis, traversând pasul Arkhot la 4500 de 
picioare altitudine şi care leagă capitala georgiană de 
trenurile Rusiei meridionale. Mă duc la gară, alergând, şi 
mă reped spre casa de bilete. 

— La ce oră am un tren spre Baku? 

— Mergeţi la Baku? Întreabă slujbaşul şi-mi aruncă prin 
deschizătura ghişeului o privire scrutătoare. 

Cred că nu-i interzis să pleci la Baku? 

Nu, replică el sec, cu condiţia să ai un paşaport în regulă. 

Voi avea un paşaport în regulă, l-am asigurat. 

Apoi mă mărginesc să întreb din nou când pleacă trenul 
spre Baku. 

La şase seara. 

Şi când ajunge? 

A doua zi, la şapte dimineaţa. 

La timp ca să iau vaporul spre Uzun-Ada? 

La timp. 

Şi cel de la ghişeu răspunde salutului meu cu o politeţe 
maşinală. 

Problema paşaportului nu mă preocupă; consulul francez 
va şti să-mi dea referinţele cerute. 

Până la şase seara numai... şi s-a şi făcut de nouă! Nu-i 
nimic! Când anumite itinerarii îţi permit să explorezi Parisul 
în două zile, Roma în trei şi Londra în patru, ar fi destul de 
neobişnuit să fie imposibil să vizitezi Tiflis într-o jumătate de 
zi; şi prin asta înţeleg să văd „vison-visu”! Ce naiba, ori eşti 
reporter ori nu eşti! 

Fireşte că dacă ziarul meu m-a trimis în Rusia, vorbesc 
curent rusa, engleza şi germana. A cere unui cronicar să 
cunoască vreo câteva mii de graiuri care slujesc la 


exprimarea gândului în cele cinci colţuri ale lumii, ar fi 
exagerat. De altfel, cu cele trei limbi, menţionate mai sus, la 
care se adaugă franceza, poţi să străbaţi până departe 
ambele continente. E adevărat că mai e şi turca, din care n- 
am reţinut decât câteva locuţiuni şi chineza din care nu ştiu 
nici o iotă. Dar n-am a mă teme că voi sta gură-cască în 
Turkestan ori în „Imperiul Celest”. De interpreţi nu voi duce 
lipsă pe drum şi sunt sigur că nu voi pierde nici cel mai mic 
amănunt în timpul călătoriei mele cu Marele Transasiatic. 
Ştiu să văd şi voi vedea. De ce m-aş ascunde? Fac parte 
dintre cei care cred că pe pământ totul este materie de 
cronică, că globul terestru, luna, cerul, universul n-au fost 
create decât pentru a furniza articole de ziar şi că deci 
pana mea nu va şoma în cursul drumului. 

Înainte de a vizita Tiflis, să terminăm cu problema 
paşaportului. Din fericire nu era vorba să obţin o 
„poderojnaia” de care odinioară avea neapărată nevoie 
oricine călătorea prin Rusia. Era timpul curierilor şi cailor 
de poştă şi, datorită puterii sale, acest act oficial îndepărta 
toate dificultăţile, asigura cel mai rapid atelaj la halte, cea 
mai mare bunăvoință a vizitiilor poştalionului, cea mai mare 
viteză de transport, într-o atare măsură, încât un călător cu 
o recomandaţie bună putea străbatre în opt zile şi cinci ore 
cele 2 700 de verste care despart Tiflisul de Petersburg. 
Dar ce greu îţi puteai procura un asemenea paşaport! 
Astăzi e de-ajuns un simplu permis de circulaţie, un permis 
atestând, într-o oarecare măsură, că eşti ceea ce se 
cheamă, în ţările civilizate, un om cumsecade. Graţie 
concursului pe care mi-l va da consulul nostru din Tiflis, nu 
voi întârzia să fiu în regulă cu administraţia din Moscova. E 
o treabă de două ore şi două ruble. După aceea mă voi 
consacra în întregime cu ochi, urechi şi picioare explorării 
capitalei georgiene, fără să iau un ghid, ceea ce nu mi-ar fi 
făcut nici o plăcere. E adevărat că aş fi fost în stare să 
conduc pe orice străin prin labirintul acestei capitale pe 


care o studiasem înainte atât de minuţios. Am un dar 
înnăscut pentru asta. 

lată ce recunosc mergând la întâmplare: întâi „Duma”, 
adică palatul municipal unde-şi are reşedinţa, golova,, care 
e primarul. Dacă mi-aţi fi făcut cinstea să mă însoţiţi, v-aş fi 
condus spre promenada de la Krasnaia-Gora pe malul stâng 
al râului Kura, un fel de Champs-Elysees al locului, ceva ca 
Tivoli la Copenhaga, sau parcul de distracţii al bulevardului 
de la Belleville, cu „katcelisele” lui, leagăne încântătoare al 
căror balans potrivit cu pricepere îţi dă rău de mare. Şi 
pretutindeni, în mijlocul îngrămădelii barăcilor de 
saltimbanci, femeile în haine de sărbătoare circulă cu 
obrazul descoperit. Cât despre bărbaţi, ei sunt adevăraţi 
Apollo din Belvedere, mai puţin sumar îmbrăcaţi, cu un aer 
nobil de parcă ar fi cu toţii feciori de împărat. Să ne 
continuăm vizita, mărind pasul. O minută pierdută 
înseamnă 10 rânduri de reportaj şi 10 rânduri de reportaj 
sunt... Asta depinde de generozitatea ziarului şi a 
consiliului său de administraţie. Repede la caravan-sarai. 
Acolo se strâng caravanele venite din toate părţile 
continentului asiatic. Uite că tocmai soseşte una alcătuită 
din neguţători armeni. lar alta, formată din persani şi 
locuitori ai Turkeslanului pleacă în această clipă. Aş fi vrut 
să ajung aici cu prima, să mă duc cu a doua. Nu-i cu putinţă 
şi-mi pare rău. De la înfiinţarea căilor ferate transasiatice, 
abia dacă mai întâlneşti aceste nesfârşite şi pitoreşti 
convoaie de călăreţi de măgari şi mai ales de căruţe. Ei! Nu 
mă tem că păcătuieşte din lipsă de interes călătoria mea 
prin Asia Centrală! 

Un reporter al Secolului XX va şti s-o facă interesantă. 

Acum vin la rând bazarele cu miile de produse din Persia, 
China, Turcia, Siberia, Mongolia. Stofe de Teheran, Shiraz, 
Kandahar sau Kabul, covoare minunate ca țesătură şi 
culoare găseşti cu duiumul şi mătăsuri... deşi nu sunt mai 
presus ca cele din Lyon. 


Să cumpăr ceva? Nu! Să te încarci cu un pachet pe tot 
drumul dintre Marea Caspică şi China... nici vorbă! 
Valijoara în mână, sacul pe umăr cu un rând de haine şi- 
atât. Rufe? Îmi voi face rost în timpul călătoriei aşa cum fac 
englezii. 

Să ne oprim în faţa celebrelor băi din Tiflis, ale căror ape 
termale pot atinge 60 de grade. Aici se practică ultimele 
tehnici ale masajului, mlădierea şirei spinării, desmorţirea 
membrelor. Îmi aduc aminte ce-a zis despre ele marele 
nostru Dumas, care n-a călătorit niciodată fără peripeții; le 
inventa la nevoie, acest precursor genial al reportajului 
năvalnic. Dar eu n-am timp nici să-mi fac un masaj, nici să- 
mi desmorţesc oasele, nici să-mi mlădiez coloana 
vertebrală. 

la te uită! Hotel Franţa. Unde nu există un Hotel Franţa? 
Intru, iau masa - o masă georgiană stropită cu un anume 
vin de Kahelia, care se spune că nu te îmbată niciodată 
dacă nu-l miroşi mai mult decât îl bei din cănile cu gura 
largă, unde nasul se cufundă înaintea buzelor. Cel puţin, 
ăsta-i procedeul îndrăgit de băştinaşii din Transcaucazia. 
Ruşilor, de obicei sobri, se pare că le ajunge ceaiul, nu fără 
să-i adauge puţină vodcă. 

Eu francez, şi chiar gascon, m-am mulţumit să-mi beau 
sticla de Kahelia aşa cum beam pe cea de, Château-Lafitte” 
pe timpul când soarele distila acest soi de vin pe dealurile 
din Pouillac. La drept vorbind, vinul din Caucazia se 
potriveşte cu găina fiartă, dându-i un gust special. 

Am mâncat şi am plătit. Rămâne să mă amestec din nou 
printre cei 60000 de locuitori4 ai capitalei georgiene, să mă 
pierd în labirintul străzilor, în mijlocul unei populaţii 
pestriţe. 

Ajung într-un loc nisipos unde cămilele cu capul alungit, cu 
picioarele din faţă îndoite sub ele, zac cu sutele. Altădată 
erau mii. Dar de când s-a construit calea ferată 
transcaspiană acum câţiva ani, numărul acestor 
transportori cu cocoaşă a scăzut. Încearcă numai să faci 


concurenţă furgoanelor de bagaje şi vagoanelor trenurilor 
de marfă cu nişte simple vite de povară! 

Coborând pe străzile în pantă, ajung pe cheiul râului Kura 
a cărui albie taie oraşul în două părţi inegale. Pe fiecare mal 
se înalţă case ca plantele agăţătoare care se etajează, se 
suprapun, se iau la întrecere. Cel mai câştigat e cel care 
poate privi peste acoperişul locuinţelor învecinate. 
Cartierele comerciale se află pe lângă râu. Ele mişună de 
vânzători de vin cu burdufurile umflate ca nişte baloane şi 
de vânzători de apă cu recipientele lor din piele de bivol, de 
care atârnă ţevi aidoma unor trompe de elefant. Rătăcesc la 
întâmplare. Errare humanum est5 spun adesea liceenii din 
Bordeaux, când bat cheiurile Girondei. 

— Domnule, mă întreabă un trecător, arătându-mi o casă 
care mi se părea foarte obişnuită, sunteţi străin? 

— Da. 

— Atunci nu treceţi pe lângă această casă fără să vă opriţi 
o clipă să o admiraţi. 

— Şi de ce s-o admir? 

— Pentru că aici a locuit celebrul tenor Satar. 

Urc panta până la înălțimile din dreapta lui Kura pentru a 
avea o vedere de ansamblu. Pe creasta colinei, unde într-o 
mică piaţă, un cântăreţ declamator recită, făcând 
numeroase gesturi, versuri din Saadi, admirabilul poet 
persan, mă las în voia plăcerii de a contempla capitala 
transcaucaziană. Îmi propun să procedez la fel peste vreo 
I5 zile la Beijing. Dar până la pagodele şi oamenii Chinei, 
iată ce oferă Tiflis privirilor mele: ziduri de cetate, 
clopotniţe, case cu specific rusesc, persan, armenesc, 
puţine acoperişuri, dar multe terase, puţine faţade 
ornamentate, în schimb balcoane cu verandă la etajele 
clădirilor; apoi două zone care se deosebesc vizibil una de 
alta; cea joasă în vechi stil georgian şi cea înaltă, mai 
modernă, străbătută de un bulevard mărginit de copaci 
falnici. Întreaga privelişte este asimetrică, capricioasă, 


neprevăzută - o minune de fantezie pe care orizontul o 
înconjoară cu rama grandioasă a munţilor. 

Peste puţin va fi ora cinci după-amiază. Nu am timpul să- 
mi revărs un bine plătit torent de fraze descriptive. Să ne 
grăbim s-o luăm în jos spre gară. E lume destul de multă: 
armeni, georgieni, mingrelieni, tătari, kurzi, evrei, ruşi care 
locuiesc pe malul Mării Caspicc, unii luându-şi bilet direct 
până la Baku, alţii pentru staţiile intermediare. 

De data asta eram în perfectă regulă. Nici slujbaşul, nici 
jandarmii nu mă puteau opri să plec. Mi-am luat un bilet de 
clasa I, valabil până la Baku şi am ieşit pe peron. Mă duc să 
mă instalez în colţul unui compartiment destul de 
confortabil, aşa cum fac de obicei. Câţiva călători se iau 
după mine şi urcă în tren, în timp ce mulţimea năvăleşte în 
vagoanele de clasa a doua şi a treia. După trecerea 
controalelor, se închid uşile. Un ultim şuierat vesteşte 
plecarea trenului... 

Deodată se aud strigăte, strigăte de mânie şi deznădejde 
şi desluşesc un cuvânt în limba germană: Opriţi! Opriţi!” 

Deschid geamul şi privesc. 

Un bărbat voinic cu valiza în mână, cu o şapcă pe cap, cu 
mantaua fâlfâind în jurul picioarelor, aleargă de-şi dă duhul. 
A întârziat. 

Slujbaşii vor să-i taie drumul. Dar cum poţi opri o bombă 
în traiectoria ei? Şi de astă dată forţa are întâietate. Bomba 
nemţească descrie o curbă foarte bine calculată şi cade în 
compartimentul vecin cu al meu, trecându-i uşor pragul, 
căci un călător deschisese binevoitor portiera. 

Trenul porneşte în această clipă, roţile locomotivei alunecă 
pe şine, apoi accelerează... Am plecat... 

II. 

Am plecat cu trei minute întârziere, trebuie să precizăm. 
Un reporter care nu precizează este ca un geometru care 
nu-şi duce calculele până la a zecea zecimală. Întârzierea 
cu trei minute a îngăduit germanului să fie tovarăşul nostru 
de călătorie. Am impresia că tipul ăsta îmi va furniza mult 


material pentru articolele mele; dar nu-i decât un 
presentimeni. 

La şase seara mai e lumină, în luna mai, la această 
latitudine. Mi-am cumpărat un mers al trenurilor şi-l 
consult. Harta care îl însoţeşte mă face să cunosc staţie de 
staţie, parcursul „railwayului” între Tiflis şi Baku. Mi-ar fi de 
nesuportat să nu ştiu în ce direcţie se-ndreaptă locomotiva, 
dacă trenul urcă spre nord-est sau coboară spre sud-est, cu 
atât mai mult cu cât după căderea nopţii, nu voi mai vedea 
nimic, nefiind nictalop precum bufniţele, cucuvelele ori 
mâţele. 

Din Mersul trenurilor aflu în primul rând că şoseaua 
carosabilă care leagă Tiflis de Marea Caspică, deservind 
Saganlong, Poily, Elisavetpol6, Karascal, Aliat şi Baku peste 
valea lui Kura, se-nvecincază cu calea ferată. Nu se poate 
tolera unui tren „să se îndepărtăze de buna conduită”. 
Trebuie pe cât posibil să urmeze linia dreaptă. Asta face 
Transcaucazianul. 

Printre staţiile pe care le pune în comunicare unele cu 
celelalte, există una pe care aş fi vrut s-o vizitez în voie, 
Elisavetpol. Înainte de a primi telegrama din partea 
Secolului XX, proiectasem să rămân aici o săptămână 
încheiată. După ce citisem descrieri atât de atrăgătoare, să 
nu mă pot opri decât cinci minute între două şi trei 
dimineţa! În loc să contemplu un oraş strălucind în razele 
soarelui, să n-am decât o vagă vedere de ansamblu, abia 
întrezărită în lumina palidă a lunii! 

Terminând de răsfoit Mersul trenurilor, m-am apucat sa 
cercetez chipurile tovarăşilor mei de călătorie. De vreme ce 
eram patru, ocupam, fireşte, cele patru colţuri ale 
compartimentului. Eu m-am aşezat în colţul dinspre culoar, 
în direcţia mersului. În cele două colţuri opuse doi pasageri 
stau faţă în faţă. De cum au urcat, cu căciula înfundată până 
la ochi, s-au înfăşurat în păturile lor. Pe cât bănuiesc sunt 
doi georgieni. Dar fac parte din categoria specială şi 
privilegiată a celor care pot dormi în tren şi, probabil, nu se 


vor trezi înainte de a ajunge la Baku. N-ai ce afla de la 
asemenea oameni; vagonul pentru ei nu-i mijloc de 
călătorie, ci un pat. 

În faţa mea se găseşte un tip cu totul diferit care n-are 
nimic oriental: 32 până la 35 de ani, cu o bărbuţă roşiatică, 
cu privirea plină de vioiciune, cu nasul unui câine de 
vânătoare, cu o gură care abia aşteaptă să vorbească, cu o 
mână gata să strângă cu căldură pe cea care i se-ntinde; un 
om înalt, viguros, lat în umeri, cu trunchiul puternic. După 
cum s-a aşezat, după ce şi-a pus în plasă sacul de voiaj şi şi- 
a descheiat mantaua în culori vii, l-am recunoscut pe 
călătorul anglo-saxon, obişnuit cu deplasări mai 
îndelungate, mai des cu trenul sau cu vaporul, decât stând 
în tihnă la el acasă, în cazul că are casă. E probabil un 
voiajor commercial. Observ că poartă multe giuvaeruri, 
inele pe degete, ac de cravată, butoni de manşete cu desen, 
brelocuri ţipătoare la lanţul de la vestă. Cu toate că nu are 
cercei în urechi sau un inel în nas, n-ai fi surprins să vină 
din America. La urma urmei nu-i meseria mea să aflu cine- 
mi sunt tovarăşii de călătorie, de unde vin şi unde se duc? 
Nu în asta stă datoria mea de reporter care vrea să ia 
câteva interviuri? Voi începe aşadar cu vecinul din faţa mea. 
Nu va fi prea greu, îmi închipui. Nu se gândeşte nici să 
doarmă, nici să contemple priveliştea pe care o luminează 
încă ultimele raze ale amurgului. Dacă nu mă înşel, are tot 
atâta poftă să-mi răspundă, câtă am eu să-i pun întrebări. 

Mă pregătesc să-i vorbesc... Mă opreşte o temere... dacă 
americanul ăsta - pun rămăşag că e american - o fi vreun 
cronicar care scrie pentru World sau New York Herald şi i 
s-a dat sarcina să însoţească trenul direct al Marelui 
Transasiatic? Aş turba! Totul mai degrabă decât un rival! 

Şovăiala mea se prelungeşte. Să-i pun întrebări, să nu-i 
mai pun? Se apropie noaptea. În fine, dau să deschid gura 
când tovarăşul meu de călătorie mi-o ia înainte. 

— Sunteţi francez? Îmi spune în limba maternă. 

— Da, domnule, îi răspund în englezeşte. 


Hotărât lucru, suntem făcuţi să ne înţelegem, gheaţa s-a 
spart şi curg întrebările de o parte şi de alta. Cum zice un 
proverb oriental; „Un nebun pune mai multe întrebări într- 
o oră decât un înţelept într-un an”. 

Dar cum nici eu nici partenerul meu nu aveam pretenţia 
de a fi înţelepţi, lăsam să ne meargă gura, amestecând 
limba engleză şi franceză. 

— Wait a bit! 7 îmi zice americanul. 

Această locuţiune, ţin să subliniez, va reveni frecvent în 
spusele lui, aidoma trasului de frânghie care dă avânt 
leagănului. 

— Wait a bit! Pun rămăşag, zece contra unu, că eşti 
reporter... 

— Şi... ai câştigat! Da... reporter, trimis de Secolul XX 
pentru a urmări peripeţiile călătoriei... 

— Mergi până la Beijing? 

— Da. 

— Şi eu, replică yankeul. 

De asta mă temeam! 

— Confrate? Am întrebat încruntând din sprâncene, cu un 
aer prea puţin binevoitor. 

— Nu... Linişteşte-te... Nu vindem nicidecum acelaşi 
articol, domnule... 

— Claudius Bombarnac, din Bordeaux, încântat să facă 
drumul împreună cu dumneata. 

— Fulk Ephrinell, de la firma „Strong Bulbul et Comp.” din 
New York, statul New-York (S. U. A.). Da, a adăugat, într- 
adevăr S.U.A. 

— Aşadar ne-am prezentat unul altuia. Eu, vânzător de 
ştiri şi el vânzător de... De ce fel de marfa? Voi afla. 
Conversaţia continuă. Fulk Ephrinell, se înţelege de la sine, 
a călătorit cam peste tot - şi chiar mai departe - adaugă el. 
Cunoaşte cele două Amcrici şi întreaga Europă. Dar pune 
pentru prima oară piciorul în Asia. Vorbeşte... vorbeşte... şi 
mereu îşi punctează spusele cu acel „Wait a bit” pe care îl 
rosteşte cu o vervă nesecată. Oare, fluviul Hudson are 


aceleaşi proprietăţi cu Garonne: de a ascuţi limbile? Prin 
urmare l-am ascultat timp de aproape două ore. Abia dacă 
am auzit numele staţiilor la fiecare oprire a trenului: 
Saganlong, Poily şi altele. Şi totuşi aş fi vrut să privesc 
peisajul, uşor luminat de lună şi să-mi iau câteva note. 

Din fericire, interlocutorul meu trecuse prin aceste 
provincii orientale ale Georgiei. Îmi semnalează locuri, 
aşezări, cursuri de apă, munţii care se profilează la orizont. 
Le întrezăresc pe toate numai o clipă. Blestemat railway! 
Pleci, ajungi şi n-ai văzut nimic în timpul călătoriei. 

— Nu! Am exclamat. S-a dus farmecul mersului cu 
diligenţa sau cu troica, plin de neprevăzutul drumului: 
opriri la hanurile specifice locului, taclale la halte, un 
păhărel de vodcă luat cu iemtcicul, ajutorul de surugiu... şi 
câteodată o întâlnire cu haiducii, al căror neam va sfârşi 
prin a se stinge. 

— Domnule Bombarnac, mă întrebă Fulk Ephrinell, regreţi 
într-adevăr aceste lucruri frumoase? 

— Bineînţeles, am răspuns. Cu avantajul liniei drepte a 
trenului pierdem pitorescul liniei curbe sau frânte a marilor 
drumuri de odinioară. Citirea povestirilor de călătorie în 
Transcaucazia, de acum vreo 40 de ani, nu-i menită să-ţi 
trezească păreri de rău? Voi vedea oare un singur sat locuit 
de cazacii atât de pricepuţi în mânuirea armelor şi în 
cultivarea pământului? Voi asista la una din acele petreceri 
care-l încântau pe turist, numite „djichitovka”, cu călăreţi în 
picioare pe caii lor, aruncând cu săbiile, descărcând 
pistoalele şi care te însoțeau la plecare dacă veneai cu un 
înalt funcţionar sau cu un colonel de la „Staniţa”? 

— Fireşte, am pierdut aceste frumoase datini. Dar, 
datorită panglicilor de fier care vor sfârşi prin a încercui 
globul ca pe un mued8 de cidru sau un ghem de bumbac, 
mergem în 13 zile de la Tiflis la Beijing. De aceea, dacă ai 
contat că vor fi incidente care să te amuze... 

— Păi cum altfel, domnule Ephrinell! 


— "Ţi-ai făcut iluzii domnule Bombarnac! Nu se va petrece 
nimic, nu ţi se va întâmpla nimic nici dumitale, nici mie. 
„Wait a bit!” îţi făgăduiesc călătoria cea mai monotonă, cea 
mai domestică, cea mai lipsită de evenimente, cea mai 
plată... plată ca stepele din Kara Kum, pe care Marele 
Transasiatic le străbate în Turkestan şi ca întinderile 
Deşertului Gobi pe care îl traversează în China. 

— Vom trăi şi vom vedea, i-am răspuns, căci călătoresc 
pentru plăcerea cititorilor mei... 

— Pe când eu călătoresc numai pentru propriile mele 
afaceri. 

Auzind acest răspuns, mi-a trecut prin minte că Fulk 
Ephrinell nu va fi, fără îndoială, tovarăşul de călătorie visat. 
EI are de vândut marfă, în vreme ce eu nu am ce cumpăra. 
Prevăd deci că din întâlnirea noastră nu se va naşte o prea 
mare apropiere pe lungul parcurs pe care-l vom face. E 
unul din acei zgârciţi, despre care se spune: când au un 
dolar în dinţi, e cu neputinţă să li-l smulgi... iar eu nu-i voi 
smulge nimic de preţ. Ştiu despre el că voiajează pentru 
firma „Strong Bulbul et Comp.”, dar habar n-am ce-i cu 
firma asta. Dacă stai să-l asculţi, se pare că țelul social al lui 
„Strong Bulbul et Comp.” e să fie cunoscut în lumea 
întreagă. Totuşi, atunci cum se făcea că eu, un reporter, 
elevul lui Chincholle, maestrul nostru al tuturora, n-am aflat 
de ea? O fi vina mea că n-am auzit de „Strong Bulbul et 
Comp.”? Tocmai mă pregăteam să-i cer lămuriri pe tema 
asta lui Fulk Ephrinell, când el mă întrebă: 

— Ai fost vreodată în America domnule Bombarnac? 

— Nu, domnule Ephrinell. 

— Poate ai de gând să vizitezi într-o zi ţara noastră? Atunci 
nu uita să vii la New York să explorezi „Strong Bulbul et 
Comp”. 

— Să explorez? 

— Acesta e cuvântul potrivit. 

— Bun! Nu voi pierde prilejul. 


— Ai să vezi una dintre cele mai remarcabile întreprinderi 
industriale de pe Noul Continent. 

— Nu mă-ndoiesc, dar aş putea şti... 

— Wait a bit, domnule Bombarnac, reluă Fulk Ephrinell, 
însufleţindu-se. Închipuieşte-ţi o uzină colosală, hale vaste 
pentru montarea şi ajustarea pieselor, o maşină de 1 500 cai 
putere, ventilatoare cu 600 turaţii pe minut, generatoare 
înghițind 100 de tone de cărbune pe zi, un cuptor înalt de 
450 de picioare, hangare imense pentru înmagazinarea 
produselor fabricate pe care le vindem în cele patru colţuri 
ale lumii, un director general, doi subdirectori, patru 
secretare, opt subsecretari, un personal de 500 de 
funcţionari şi 9 000 de muncitori şi o întreagă legiune de 
voiajori comerciali care, ca şi al dumitale servitor, aici de 
faţă, cutreieră Europa, Asia, Africa, America, Australia, în 
sfârşit o cifră de afaceri ce depăşeşte anual o sută de 
milioane de dolari! Şi toate astea, domnule Bombarnac, 
toate astea pentru a fabrica miliarde de... da, miliarde zic... 

În acest moment trenul pierdu din viteză sub acţiunea 
frânelor automate, apoi se opri. 

— Elisavetpol! Elisavetpol! Strigă conductorul şi slujbaşii 
gării. Convorbirea noastră fu întreruptă. Cobor geamul 
dinspre partea mea şi deschid portiera, dornic să-mi mai 
desmorţesc picioarele. Fulk Ephrinell nu se dă jos din tren. 

lată-mă aşadar mergând de colo, colo pe peronul unei gări 
destul de bine luminată. Vreo zece călători au şi părăsit 
trenul. Cinci ori şase georgieni se mai înghesuie pe scările 
vagoanelor. Zece minute de oprire la Elisavetpol, nu mai 
mult. De la primele sunete de clopot, mă întorc până la 
compartimentul nostru, * urc şi când închid portiere, îmi 
dau seama că mi s-a luat locul. Da, în faţa americanului s-a 
instalat o călătoare. E tânără? Bătrână? Frumoasă? Urâtă? 
Întunericul nu-mi îngăduie să apreciez. Oricum, galanteria 
franceză mă împiedică să-i cer înapoi colţul meu şi mă aşez 
lângă această persoană, care nici măcar n-a catadicsit să se 
scuze. 


Cât despre Fulk Ephrinell, mi se pare că doarme. Încât 
încă n-am aflat ce fabrică în milioane de exemplare firma 
„Strong Bulbul et Comp.” din New York. 

Trenul a pornit. Am lăsat Elisavetpol în urmă. Ce-am văzut 
eu din acest fermecător oraş de 20 000 de locuitori, clădit 
la 170 km de Tiflis, pe Gandzaciaj, un afluent al lui Kura şi 
pe care l-am „studiat” în mod special înainte de sosirea mea 
în Georgia? Nici casele sale de cărămidă ascunse sub 
verdeață, nici ciudatele sale ruine, nici superba moschee, 
construită la începutul secolului al XVIII-lea, nici piaţa 
Maidan. Din admirabilii platani atât de căutaţi de corbi şi 
mierle care, cu umbra lor, întreţin o temperatură 
suportabilă în timpul arşiţelor verii, dacă am zărit crengile 
coroanelor unde se jucau razele de lună. Şi pe malul râului 
care-şi plimbă apele argintate şi şipotitoare de-a lungul 
străzii principale, de-abia am întrevăzut câteva case cu 
grădini semănând cu mici fortărețe cu creneluri. Ceea ce- 
mi rămâne în minte nu e decât o siluetă nedesluşită, prinsă 
din zbor printre rotocoalele de aburi scoase de locomotivă. 
De ce asemenea locuinţe făcute pentru apărare? Pentru că 
Elisavetpol a fost odinioară expus deselor atacuri ale 
lesghienilor din Kirvan care, după cărţile de istorie cel mai 
bine documentate, descind direct din hoardele lui Attila. 

S-a făcut miezul nopţii. Oboseala mă îmbie la somn. Şi, 
totuşi, ca un bun reporter, vreau să dorm doar pe sponci, cu 
ochii întredeschişi şi urechile ciulite. Am aţipit cum se- 
ntâmplă într-un tren în mers, datorită trepidaţiilor regulate 
amestecate cu şuiere ascuţite, cu zgomotul macazului 
înainte de încetiniri şi de zăngănitul provocat de 
încrucişarea a două convoaie. Auzeam ca prin vis strigarea 
numelui staţiilor în timpul scurtelor opriri şi trântitul 
portierelor care se deschid şi se închid cu o sonoritate 
metalică. Am trecut aşa de Geran, Varvara, Udjary, 
Kurdamir, Klurdan, apoi de Karasu, Navagi9. M-am 
îndreptat din şale; dar deoarece nu mai ocupam colţul, de 
unde fusesem scos atât de nepoliticos, mi-era imposibil să 


privesc pe geam. Mă întreb ce ascunde grămada asta de 
văluri, de pături, de fuste pe care o observ pe locul ce mi-a 
fost luat? Întrebare fără răspuns. Călătoarea mă vă însoţi 
până la capătul liniei Marelui Transasiatic? Voi schimba cu 
ea un salut călduros pe străzile din Beijing? Pe urmă gândul 
meu trece de la tovarăşa de călătorie la american, care 
sforăie în colţul său de-ar putea stârni invidia 
ventilatoarelor firmei, Strong Bulbul et Comp.” Şi uzina 
asta imensă, ce naiba fabrică? Poduri de fier sau de oţel, 
plăci de blindaj, maşini de aburi, pompe de mână? Cu tot ce 
mi-a spus Fulk Ephrinell o socotesc rivala uzinelor Creusot, 
Cokerill sau Essen, o formidabilă întreprindere industrială a 
Statelor Unite ale Americii. Doar dacă nu mi-a îndrugat 
verzi şi uscate - căci nu-i un mieluşel - adică n-are un aer 
prea nevinovat, susnumitul Fulk Ephrinell! 

Cred că până la urmă am adormit buştean. Sustras 
influențelor din afară, n-am mai auzit nici respiraţia 
zgomotoasă a yankeului. Trenul se opreşte în staţia Aliat, 
stă zece minute şi pleacă iar, fără să mă fi trezit. Regret, 
căci Aliat e un mic port, şi aş fi putut avea o primă privelişte 
a Mării Caspice, să întrevăd ţinuturile ocupate de Petru cel 
Mare... Două coloane de cronică istorico-fantezistă s-ar 
putea scrie pe tema asta, amestecând dicţionarul Bouilllet 
cu Larousse-ul. 

Deşi n-am văzut nimic din acest ţinut nici din capitala lui, 
n-ar fi prea greu să dau frâu liber imaginaţiei... „Baku! 
Baku!”... 

Numele ăsta repetat la oprirea trenului, mă trezeşte... E 
ora şapte dimineaţa. 

III. 

Plecarea vaporului are loc de-abia la trei noaptea. 
Călătorii care se pregătesc să străbată Marea Caspică se 
grăbesc să alerge spre port. Trebuie să reţii, într-adevăr, 
dinainte, o cabină sau să-ţi marchezi locul în saloanele 
pachebotului. Fulk Ephrinell m-a părăsit brusc, rostind doar 
aceste cuvinte: 


— N-am nici o clipă de pierdut! Trebuie să mă ocup de 
transportul bagajelor mele... 

— Ai multe? 

— Patruzeci şi două de lăzi. 

— Patruzeci şi două! Am exclamat. 

— Şi-mi pare rău că n-am de două ori pe atât. Îmi permiţi, 
nu-i aşa... 

Dacă ar fi avut de făcut o călătorie de opt zile în loc de 24 
de ore, de trecut Atlanticul în loc de Marea Caspică, nu s-ar 
fi grăbit mai tare. Nu s-a gândit nici o clipă să-i întindă 
mâna pasagerei din compartiment pentru a o ajuta să 
coboare. Îl înlocuiesc. Călătoarea se sprijină de braţul meu 
şi sare... nu! Pune încetişor jos piciorul. Drept unică 
răsplată am auzit un „thank you, sir” rostit de o voce seacă, 
de o sobrietate specific britanică. 

Thackeray a spus undeva că o englezoaică bine crescută 
este cea mai desăvârşită creaţie de pe pământ. Nu cer 
nimic mai mult decât să verific această galantă afirmaţie în 
ce o priveşte pe călătoarea din tren. Şi-a ridicat voaleta. E o 
tânără femeie sau o fată bătrână? Cu englezoaicele nu se 
ştie niciodată! Vreo 25 de ani, se pare, cu tenul alb, cu 
mersul ţeapăn, cu o rochie închisă la gât ca un flux la 
echinox, fără ochelari, deşi are ochi foarte albaştri, ca 
miopii. În timp ce-mi îndoi spinarea pentru ca să mă înclin, 
mă cinsteşte cu un salut, plecând atât de uşor capul, încât 
nu-şi pune în mişcare decât vertebrele gâtului lung şi se 
îndreaptă spre ieşire cu un pas măsurat. 

Aproape sigur că o voi reîntâlni la bordul pachebotului. Eu 
nu mă gândesc să cobor în port decât la ora plecării. Sunt 
la Baku, am o jumătate de zi ca să vizitez oraşul, şi nu voi 
pierde nici o oră, de vreme ce peregrinările mele m-au adus 
până aici. Se poate ca numele de Baku să nu trezească în 
nici un fel curiozitatea cititorului. Dar imaginaţia lui se va 
înflăcăra dacă adaug că Baku este oraşul Ghebrilor, cetatea 
Parsilor, cetatea adoratorilor focului. 


Încercuit de un zid triplu, negricios, cu creneluri, oraşul se 
înalţă lângă capul Apşeron pe ultimele şiruri ale lanţului 
Munţilor Caucaz. Se pune întrebarea, mă aflu în Persia sau 
în Rusia? În Rusia, fără îndoială, pentru că Georgia face 
parte din Rusia. Dar poţi să te crezi în Persia, fiindcă Baku 
şi-a păstrat înfăţişarea persană. Vizitez un palat al hanilor, 
pură creaţie a arhitecturii din vremea lui Şahriar şi a 
Şeherazadei, „fiica lunii”, isteaţa lui povestitoare; finele 
sculpturi ale palatului par la fel de proaspete ca şi cum ar fi 
primit de curând ultimele lovituri de daltă. Mai încolo se 
ridică minarete zvelte, unde poţi intra fără să-ţi scoţi 
încălţămintea. E adevărat că muezinul nu mai strigă câte un 
verset sonor din Coran la ora rugăciunii. De altfel, Baku 
posedă cartiere cu totul ruseşti ca aspect şi obiceiuri, cu 
casele lor de lemn fără nici o urmă de culoare orientală şi o 
gară impunătoare demnă de o metropolă europeană sau 
americană, iar la capătul străzilor un port modern, al cărui 
aer se umple de fumul pe care-l scuipă coşurile vapoarelor. 

La drept vorbind, te întrebi ce caută cărbunele în acest 
oraş al țițeiului? La ce bun combustibilul solid, de vreme ce 
solul secetos al Apşeronului, unde nu creşte decât absintul 
pontic, e atât de bogat în petrol? La 80 de franci suta de 
kilograme, el furnizează ţiţeiul, pe care nevoile consumului 
nu-l vor secătui timp de secole. E un fenomen cu adevărat 
miraculos. Doriţi un aparat instantaneu de luminat ori 
încălzit? Nimic mai simplu; faceţi o groapă în pământ, pe 
acolo iese gazul şi aprindeţi. Aveţi un gazometru natural la 
îndemâna tuturor pungilor. 

Aş fi vrut să văd faimosul sanctuar Atesh-Gah, dar se afla 
la 22 de verste de oraş şi n-aş fi avut timp s-o fac. Acolo 
arde un foc veşnic, întreţinut de sute de ani de perşii veniţi 
din India, care nu mănâncă niciodată hrană animală. În alte 
ţări, aceşti vegetarieni ar li pur şi simplu trataţi dc 
Jegumişti.” 

Cuvântul ăsta îmi aminteşte că n-am luat masa şi cum bate 
ora unsprezece, mă îndrept spre restaurantul gării unde n- 


am dc gând să mă conformez regimului alimentar al 
perşilor dc la Atesh-Gah. 

Când să intru, îl văd pe Fulk Ephrinell care iese în grabă. 

— Ai mâncat? ÎI întreb. 

— Da. 

— Şi bagajele? 

— Mai am să transport 29 de lăzi pline la pachebot... lartă- 
mă... n-am nici o clipă de pierdut. Când reprezinţi firma 
„Strong Bulbul et Comp.” care expediază săptămânal 5 000 
de lăzi cu produsele ei... 

Du-te, du-te, domnule Ephrinell, ne vedem la bord. Spune- 
mi, n-ai întâlnit-o pe tovarăşa noastră de călătorie? 

— Care tovarăşă de călătorie? 

— Tânăra doamnă care a ocupat locul meu în 
compartiment... 

— Era cu noi o doamnă tânără? 

— Fireşte. 

— Ei bine, aflu pentru prima oară de prezenţa ei de la 
dumneata, domnule Bombarnac. 

Acestea zise, trecu pragul uşii şi dispăru. Trag speranţa că 
înainte de a ajunge la Beijing, mă voi dumiri care sunt 
produsele firmei „Strong Bulbul et Comp” din New York. 5 
000 de lăzi pe săptămână... ce proces de fabricaţie şi ce 
debit! 

Mănânc repede şi îmi reiau raita prin oraş. În timpul 
plimbării admir câţiva frumoşi lesghieni cu „cerkeskă” 
cenuşie cu cartuşiere pe piept, cu „beşmetur de mătase de 
un roşu aprins, cu ghetrele brodate cu fir de argint, cu 
încălţămintea fără toc, cu, papacul” alb pe cap, cu puşca 
lungă la umăr, cu „sciasca” şi „kandjarul la brâu - pe scurt 
nişte oameni arsenal, aşa cum există oameni-orchestră, dar 
cu o înfăţişare superbă care fac probabil o impresie 
minunată în cortegiul împărătesc. 

E două şi mă gândesc să mă îndrept spre port. Trebuie să 
mai trec pe la gară, unde lăsasem la biroul de bagaje 
puţinul pe care l-am luat cu mine. 


Ţinând valiza într-o mână şi bastonul într-alta, o iau pe una 
din străduţele care coboară spre port. La un colţ, aproape 
de locul unde incinta se-ntrerupe pentru a da liber acces 
spre chei, două persoane care merg alături îmi atrag, nu 
ştiu de ce, atenţia. E un cuplu în haine de călătorie. 
Bărbatul pare între treizeci şi treizeci şi cinci de ani, femeia 
între douăzeci şi cinci şi treizeci. El e brun, are părul puţin 
cărunt, faţa mobilă, privirea vie şi mersul cadenţat - ea, o 
blondă încă destul de frumoasă, are ochi albaştri, tenul 
puţin ofilit şi părul cârlionţat sub o pălărie de prost gust, cu 
croiul demodat şi de un colorit ţipător. Par soţ şi soţie şi au 
venit cu trenul din Tiflis; dacă nu mă-nşeală flerul, sunt doi 
francezi. Dar, cu toate că eu îi observ plin de curiozitate, ei 
nu mă bagă în seamă. Sunt prea ocupați. [in în mână şi pe 
umeri saci, perne, pături, bastoane, umbrele. Au luat cu ei 
tot ce se poate închipui în materie de geamantanaşe şi 
pachete pe care nu vor să le pună în furgonul de bagaje al 
pachebotului. Simt pornirea să le vin în ajutor. Nu-i un 
noroc destul de rar să întâlneşti francezi în afara graniţelor 
Franţei? Dar când să mă apropii de ei, se iveşte Fulk 
Ephrinell şi mă trage după el. Las perechea în urmă. Ne 
vom cunoaşte altădată. Îi voi revedea pe pachebot şi vom 
vorbi în timpul călătoriei. 

— Ei bine, îl întreb pe yankeu, cum stai cu îmbarcarea 
încărcăturii? 

— În momentul ăsta a 37-a ladă e pe drum, domnule 
Bombarnac. 

— Şi până acum n-ai avut nici o defecţiune? 

— Niciuna. 

— Şi ce-i în lăzile alea, dacă nu ţi-e cu supărare? 

— Ce-i înăuntru? Ah, iat-o pe a 37-a! Strigă Fulk Ephrinell 
şi aleargă înspre camionul care intrase pe chei. 

E o mare agitaţie, toată mişcarea sosirilor şi plecărilor. 
Baku e portul cel mai frecventat şi mai sigur la marea 
Caspică. Derbent, situat mai la nord, nu-i face concurenţă 
nici pe departe. El absoarbe aproape întreg traficul maritim 


al acestui mare lac, fără comunicaţie cu mările învecinate. 
Se-nţelege de la sine că întemeierea lui Uzun-Ada pe 
litoralul opus a scăzut tranzitul care se oprea la Baku mai 
înainte. Transcaspianul, deschis circulaţiei călătorilor şi 
mărfurilor, este, prin excelenţă, calea comercială care leagă 
Europa de Turkestan. Într-un viitor apropiat, poate că un al 
doilea drum de-a lungul frontierei persane va efectua 
joncţiunea între trenurile din Rusia meridională şi cele din 
India, ceea ce ar face pe călătorii sărmani să fie nevoiţi să 
navigheze pe Marea Caspică. Şi, când acest vast bazin va 
seca datorită evaporării, de ce o cale ferată, construită în 
albia lui nisipoasă, n-ar permite trenurilor să meargă fără 
transbordare de la Baku la Uzun-Ada? 

Până atunci trebuie luat pachebotul şi mă pregăteam şi eu 
să-l iau împreună cu mulţi alţi pasageri. 

Pachebotul nostru se numeşte Astara şi aparţine 
companiei Caucaz şi Mercur. E o navă mare cu zbaturi care 
face de trei ori pe săptămână traversarea de la un mal la 
celălalt. Lată în cocă, a fost amenajată în aşa fel încât să 
ducă o mare cantitate de produse şi constructorii s-au 
preocupat mai mult de stivuirea mărfurilor decât de 
confortul pasagerilor. La urma urmei, pentru a călători 24 
de ore, nu trebuie să fii prea cusurgiu. 

O mulţime de oameni se-ngrămădesc în preajma 
ambarcaderului: cei care pleacă şi cei care-i conduc sau 
doar se uită la ei, făcând parte din populaţia pestriță a 
portului. Remarc că cei mai mulţi dintre călători sunt 
turkmeni, apoi vreo 20 de europeni şi de asemenea doi 
chinezi care fără îndoială se duc acasă. 

Astara e literalmente plină ochi cu marfă. Cala n-a ajuns şi 
o bună parte din încărcătură a potopit puntea. Pupa este 
rezervată pasagerilor, dar de la pasarela care se arcuieşte 
peste tambuchiuri şi până la prova se îngrămădesc un 
număr mare de colete acoperite cu prelate gudronate 
groase pentru a fi ferite de valuri, dacă marea e furtunoasă. 
Acolo se află şi bagajele lui Fulk Ephrinell. A pus mâna la 


depozitarea lor, cu o energie specific americană, hotărât 
fiind să nu piardă din ochi preţiosul lui material, nişte lăzi 
cubice, înalte, mari şi adânci de două picioare, învelite în 
piele şi legate cu grijă în chingi. Pe ele se citeau 
următoarele cuvinte în litere de tipar decupate, Strung 
Bulbul et Comp.”, New York. 

— Toată marfa dumitale e la bord? L-am întrebat pe 
american. 

— Iată că soseşte şi a 42-a ladă, îmi răspunse. 

Într-adevăr, susnumita ladă se afla pe spatele unui hamal 
care mergea pe podul ambarcaderului, poticnindu-se sub 
greutate. 

— Wait a bit! Exclamă Fulk Ephrinell; apoi adăugă în 
ruseşte pentru a fi mai bine înţeles: Atenţie! Atenţie!” 

Sfat bun, dar venit prea târziu. Hamalul făcuse un pas 
greşit. Lada îi alunecă de pe umeri şi căzu din fericire peste 
bastingajul vaporului unde se sparse în două. Ambalajul de 
hârtie al pachetelor pe care le conţinea se rupe şi acestea 
se răspândesc pe punte. Ce strigăt de indignare scoate Fulk 
Ephrinell! Ce se mai răsteşte la neîndemânaticul hamal, 
repetând apoi cu glas desnădăjduit: Dinţii mei... bieţii mei 
dinţi!” Şi se târăşte în genunchi pentru a ridica de pe jos 
bucăţelele de fildeş artificial, răspândite pe punte, în timp 
ce eu nu mă pot stăpâni să nu izbucnesc în râs. 

Da! Firma, Strong Bulbul et Comp., din New York fabrică 
dinţi. Gigantica uzină funcţionează pentru a furniza 5000 
de lăzi cu material dentar pe săptămână în cele cinci colţuri 
ale lumii, pentru a-i aproviziona pe dentiştii de pe vechiul şi 
noul continent; pentru a trimite şi în China, ea lucrează cu 
1500 de cai putere şi consumă 100 de tone de cărbune pe zi. 
Dacă stai şi te gândeşti, populaţia fiind, după cum se spune, 
de un miliard patru sute de milioane de oameni şi socotind 
32 de dinţi de locuitor; asta face aproape 45 de miliarde. 
Aşadar, în cazul că ar trebui vreodată să înlocuieşti toţi 
dinţii adevăraţi cu alţii falşi, firma „Strong Bulbul et Comp.” 
nici n-ar mai putea face faţă. 


Dar să-l lăsăm pe Fulk Ephrinell să alerge după comorile 
odontologice ale celei de-a 42-a ladă a sa. Clopotul sună 
pentru ultima oară. 

Nava va porni spre larg... 

Deodată se aud strigăte dinspre chei. Le recunosc. Sunt 
strigătele neamţului - pe care le mai auzisem şi la Tiflis în 
momentul când trenul spre Baku se pusese în mişcare. 

Într-adevăr, iată-l pe omul nostru. Aleargă, gâfâie, abia 
dacă-şi trage sufletul. Podul volant a fost ridicat şi 
pachebotul se deslipeşte de chei. Neamţul apare în clipa 
când doi marinari manevrează baloanele de acostare. Ei îi 
întind mâna şi îl ajută să sară la bord. 

Hotărât lucru, asta-i meteahna grăsanului şi să fiu foarte 
mirat dacă ajunge la destinaţie. 

Între timp, desprinderea s-a terminat, Astara s-a pus în 
mişcare, acţionat de puternicele sale roţi şi se află curând 
în afara şenalelor. La vreo 400 metri depărtare un fel de 
clocot care turbură suprafaţa mării, arată un vârtej de 
adâncuri. Mă găsesc lângă bastingaj, la babord pupa şi 
privesc cu trabucul în gură cum portul dispare pe după 
limba frântă de pământ a capului Apşeron, în timp ce înspre 
est se profilează în zare lanţul Munţilor Caucaz. 

Din trabuc nu mi-a mai rămas decât un căpeţel şi după ce 
am tras ultimele fumuri, îl arunc peste bord. Într-o clipă o 
pânză de foc se propagă în jurul cocăi pachebotului. 
Clocotul venea de la o sursă submarină de ţiţei şi a fost de- 
ajuns chiştocul ca să se aprindă. S-au auzit câteva ţipete. 
Astara merge printre valurile de flăcări, dar o întoarcere 
viguroasă a cârmei ne îndepărtează de foc şi curând nu mai 
e nici un pericol. 

Căpitanul care vine la pupa se mărgineşte să-mi spună, 
rece: 

— A fost o imprudenţă din partea dumitale. Eu răspund de 
tot ce se întâmplă de obicei într-o asemenea împrejurare. 

— Pe legea mea, domnule căpitan, n-am ştiut că... 

— Trebuie să ştii întotdeauna, domnule! 


Această frază fusese rostită de un glas tăios şi ursuz la 
câţiva paşi de mine. Întorc capul. Mica lecţie mi-o dăduse 
englezoaica. 

IV. 

Nu mă-ncred de obicei în impresiile de călătorie, ele sunt 
subiective - cuvânt pe care-l întrebuinţez, fiindcă e la modă, 
cu toate că n-am ştiut niciodată exact ce vrea să spună. Un 
om vesel o să vadă lucrurile cu veselie, un om trist, cu 
mâhnire. Democrit ar fi găsit că malurile Iordanului şi plaja 
Mării Moarte au o înfăţişare încântătoare. Heraclit ar fi 
găsit posomorâtă priveliştea golfului Napoli şi ţărmul 
Bosforului. Eu am o fire fericită şi mă veţi ierta dacă mă 
amestec prea mult pe mine în povestire, căci rareori se- 
ntâmplă ca personalitatea autorului să nu se implice în ceea 
ce istoriseşte - cum o ilustrează Hugo, Dumas, Lamartine şi 
atâţia alţii. Shakespeare e o excepţie, iar eu nu sunt 
Shakespeare, cum de altfel nu sunt nici Lamartine, Dumas 
sau Hugo. 

Totuşi, oricât de potrivnic aş fi doctrinelor lui 
Schopenhauer şi Leopardi, voi recunoaşte că malurile Mării 
Caspice mi-au părut ursuze şi întristătoare. Un litoral 
neînsufleţit - nici vegetaţie, nici păsări. Nu te simţi ca în 
faţa unei mări întinse. Cu toate că Marea Caspică nu-i, la 
drept vorbind, decât un lac având nivelul cu 26 metri mai 
scăzut decât Mediterana, ea e bântuită adesea de violente 
furtuni. O navă n-are scăpare, cum spun marinarii. Ce-i o 
lăţime de vreo sută de leghe? Eşti repede împins spre 
coasta de vest ori de est şi locurile unde te poţi adăposti nu 
sunt numeroase nici în direcţia Asiei Mici, nici în direcţia 
Europei. 

Pe Astara se află cam 100 de călători - un mare număr de 
caucazieni care fac comerţ cu Turkestanul şi nu ne însoțesc 
până în China. Transcaspianul funcţionează de câţiva ani 
între Uzun-Ada şi frontiera chineză. Numai între acest port 
şi Samarkand poţi număra pe puţin 63 de staţii, încât pe 
această parte a traseului trenul depune pe cei mai mulţi 


dintre pasageri. De ei n-am a mă preocupa şi nu voi pierde 
timpul să-i studiez. Să presupunem că unul din ei e 
interesant, lucrez, îl cercetez până în străfundul sufletului şi 
pe urmă mă lasă baltă, la momentul culminant. Nu! Îmi 
concentrez toată atenţia asupra celor care fac călătoria 
până la capăt. Printre ei se numără Fulk Ephrinell şi poate, 
fermecătoarea englezoaică care mi se pare că merge până 
la Beijing. Voi mai întâlni şi alţii în drum spre Uzun-Ada. În 
ce priveşte perechea de francezi, nu ştiu încă nimic; dar 
până la sfârşitul traversării voi afla ce au de gând. Mai sunt 
şi cei doi chinezi care fără îndoială că se întorc în China. 
Dacă aş şti măcar o sută de cuvinte în limba lor, poate că aş 
scoate ceva interesant de la aceşti pasageri cu chipul de 
figurină. De fapt, ceea ce mi-ar trebui ar fi un personaj care 
să aibă o poveste a lui, vreun erou misterios călătorind 
incognito, mare senior sau tâlhar. În sfârşit, să nu ne uităm 
dubla activitate de reporter: nararea faptelor şi 
intervievarea oamenilor... S-o pornim şi să alegem bine. 
Cine alege bine are noroc. 

Am coborât pe scara rufului în încăperile de la pupa. Nu 
mai era nici un loc liber. Cabinele au fost ocupate din vreme 
de pasagerii şi pasagerele care se tem de tangaj şi ruliu. 
Stau culcaţi de la sosirea lor la bord şi nu se vor scula decât 
în clipa când vaporul va acosta la cheiul de la Uzun-Ada. În 
lipsă de cabină, ceilalţi călători s-au instalat pe divane, 
ţinând lângă ei bagajul de mână şi nu dau semne că se vor 
mişca din loc. Vezi de caută un personaj romantic în mijlocul 
acestor adormiţi, ameninţaţi de răul de mare! 

Cât despre mine, am intenţia să petrec noaptea pe punte. 
Urc prin tambuchi, îl regăsesc pe american care a terminat 
cu strânsul materialului din lada spartă. 

— N-ai să crezi că după toate mi-a cerul şi bacşiş 
nenorocitul ăla de hamal! 

— Sper că n-ai pierdut nimic, domnule Ephrinell. 

— Nu... din fericire. 

— Aş putea şti câţi dinţi exportaţi din China, în aceste lăzi? 


— L8 000, fără să punem la socoteală măselele de minte. 

Şi Fulk Ephrinell izbucni în râs la această glumă pe care o 
făcuse probabil de multe ori în decursul călătoriilor sale. L- 
am părăsit şi am urcat pe pasarelă. Cerul era senin, dar 
vântul din nord ameninţa să se înteţească. În larg, briza 
gonea pe suprafaţa apei, lungi valuri verzui. Era posibil ca 
noaptea să se arate mai furtunoasă decât ne aşteptam. La 
prova numeroşi pasageri, turkmeni îmbrăcaţi sărăcăcios, 
kirghizi cu ochii migdalaţi şi mulţi emigranţi stăteau întinşi 
pe punte, lângă pereţii navei, de-a lungul prelatelor. Fumau 
aproape toţi, ori ronţăiau din proviziile pe care le luaseră cu 
ei. Câţiva căutau să-şi alunge oboseala ori să-şi înşele 
foamea dormind încă de la această oră. 

Mi-a venit ideea sa o iau printre ei. Sunt ca un vânător 
care cutreieră hăţişurile înainte de a se aşeza la pândă. 
Deodată văd o grămadă de bagaje asupra cărora arunc o 
privire de vameş. O ladă destul de mare, de lemn alb, peste 
care a fost azvârlit un colţ de prelată, îmi atrage atenţia. 
Are 1, 80 metri înălţime şi un metru lăţime. A fost aşezată în 
acest loc cu toată grija cerută de cuvintele scrise în limba 
rusă: Oglinzi, fragil, la adăpost de umezeală”. S-a respectat 
şi poziţia indicată. Urma adresa: D-ra Zinca Klork, 
bulevardul Shu-Kua, Beijing, provincia Pechilil0 China. 

Zinca Klork - după cum arată numele, trebuie să fie 
româncă şi profită de trenul Marele Transasiatic pentru a-şi 
expedia oglinzi. Oare acest articol lipseşte în prăvăliile din 
China? Cum îşi admiră atunci frumoasele Imperiului ochii 
migdalaţi şi edificiul înalt al părului? 

Deodată se aude clopotul care vesteşte cina de la ora şase. 

Sala de mese e spre prova. Cobor şi găsesc stând la masă 
vreo 40 de pasageri. 

Fulk Ephrinell s-a instalat cam pe la mijlocul sălii. Un loc 
lângă el fiind liber, îmi face semn să-l ocup şi mă grăbesc să- 
l ascult. Nu ştiu dacă-i o simplă întâmplare, dar englezoaica 
s-a aşezat la stânga lui Fulk Ephrinell, care vorbeşte cu ea. 
Crede că trebuie să mi-o prezinte. 


— Miss Horatia Bluett, spune. 

În faţa mea văd perechea de francezi care studiază 
conştiincios meniul. La celălalt capăt al mesei, spre oficiu, 
de unde vine mâncarea - ceea ce îi va permite să se 
servească primul - se lăfăie călătorul neamţ, un om voinic, 
roşu la faţă, cu părul blond, barba arămie, mâini grăsulii şi 
nasul foarte lung care te duce cu gândul la aparatul 
proboscidian al plantigradelor. Are aerul sui generis de 
ofiţer din landsturm, ameninţat de obezitate timpurie. 

— De astă dată n-a întârziat, îi spun lui Fulk Ephrinell. 

— Ora mesei e totdeauna respectată în Imperiul german, 
îmi răspunde americanul. 

— Ştiţi numele neamţului? 

— Baron Weisschnitzerdtirfer. 

— Şi cu numele ăsta se duce până la Beijing? 

— Da, ca şi maiorul rus care stă lângă căpitan. 

Mă uit la maior, un bărbat în vârstă de vreo 50 de ani, cu o 
înfăţişare tipică de rus; are barba şi părul cărunte şi un 
chip plăcut. O fi tovarăşul de călătorie visat? 

— Spui că-i maior, domnule Ephrinell? 

— Da, medic în armata rusă, se numeşte Noltitz. 

Hotărât lucru, americanul ştie mai mult ca mine, deşi nu-i 
de meserie reporter. Ruliul nu se simte încă prea tare şi 
fiecare mănâncă în voie. Fulk Ephrinell se-ntreţine cu 
Horatia Bluett şi-mi dau seama că cele două firi anglo- 
saxone s-au apropiat una de alta. Într-adevăr Fulk Ephrinell 
se ocupă de vânzarea dinţilor şi Horatia Bluett de vânzarea 
părului! Aceasta din urmă reprezintă o importantă firmă 
din Londra căreia China îi expediază anual păr femeiesc în 
valoare de două milioane. Se duce la Beijing să fondeze o 
agenţie a firmei respective, unde se vor concentra 
produsele obţinute de la cetăţenele şi cetăţenii chinezi. 
Afacerea se prezintă în condiţii cu atât mai favorabile, cu 
cât tot mai mulţi locuitori ai Chinei înclină spre suprimarea 
cozii împletite pe care o poartă bărbaţii. 


„Ei bine, îmi spun în gând. China îşi trimite părul în Anglia 
şi primeşte dinţi din America. E un schimb cinstit şi totul e 
în ordine”. 

Stăm la masă de un sfert de oră. N-a avut loc nici un 
incident. Pasagerul spân şi blonda lui însoţitoare par să 
ciulească urechea când vorbim franţuzeşte. Manifestă o 
plăcere vădită şi o dorinţă limpede de a se amesteca în 
vorbă. Aşadar nu m-am înşelat, sunt compatrioți: dar de ce 
soi? 

În acest moment, balansul vaporului se măreşte. Farfuriile 
încep să tremure, tacâmurile alunecă zăngănind, paharele 
îşi revarsă în parte conţinutul, lămpile suspendate îşi pierd 
verticalitatea sau, mai degrabă, scaunele noastre şi masa se 
supun toanelor ruliului. E o privelişte ciudată, când ai o 
inimă de marinar încercat şi nu ţi se face rău. 

— Ei, îmi zice americanul, blânda Mare Caspică începe să- 
şi arate colții. 

— Suferi de rău de mare? Îl întreb. 

— Aş, de unde, mă afectează cât pe un marsuin. Dar, 
dumneata, miss, adaugă, adresându-se vecinei sale, nu te 
îmbolnăveşti niciodată? 

— Niciodată, răspunse miss Horatia Bluett. 

De cealaltă parte a mesei, perechea schimbă câteva 
cuvinte în franţuzeşte. 

— 'Te simţi bine, doamnă Caterna? 

— Da, Adolphe, dar dacă mai continuă... mărturisesc că... 
— Ei bine, Caroline, trebuie să urci pe punte. Vântul şi-a 
schimbat direcţia, suflă dinspre est şi Astara nu va întârzia 

să dea cu nasul de furtună. 

Felul de a se exprima al domnului Caterna, cum se pare 
că-l cheamă, este al unui marinar sau al unui fost lup de 
mare! 

Tangajul se face foarte dur. Majoritatea celor de la masă 
nu-l pot suporta. Pasagerii şi pasagerele, vreo 30 la număr, 
se scoală şi se duc să ia aer pe punte. Sper că se vor simţi 
mai bine. În sala de mese am rămas doar vreo zece, 


punându-l la socoteală şi pe căpitan, cu care stă acum 
liniştit de vorbă maiorul Noltilz. Fulk Ephrinell şi miss 
Bluett mi se par foarte obişnuiţi cu aceste incidente de 
neocolit când mergi mult cu vaporul. Baronul neamţ 
mănâncă şi bea de parcă ar sta într-o braserie din Munchen 
ori Frankfurt; ţinând cuțitul în mâna dreaptă şi furculiţa în 
mâna stângă, taie carnea alcătuind grămăjoare pe care le 
sărează, le pipărează, toarnă sos deasupra şi le introduce în 
gură sub mustaţa-i deasă... Oricum, se ţine tare şi nici 
ruliul, nici scuturăturile tangajului nu reuşesc să-l facă să 
piardă o îmbucătură ori o înghiţitură din meniu. 

Puțin mai departe se află chinezii pe care îi cercetez cu 
curiozitate. 

Unul este un tânăr cu o înfăţişare distinsă, de vreo 25 de 
ani. Are un chip fermecător, cu obrazul ca fildeşul şi ochii 
migdalaţi. Câţiva ani petrecuţi în Europa i-au europenizat 
manierele şi chiar hainele. Mustaţa e subţire, ochiul 
şăgalnic şi s-a pieptănat mai degrabă ca un francez, decât 
ca un chinez. Mi se pare un băiat drăguţ, vesel din fire şi 
care, după o metaforă din ţara lui, trebuie că nu urcă des în 
turla părerilor de rău. Tovarăşul lui, care are între 50 şi 55 
de ani, e, dimpotrivă, tipul caracteristic al chinezului 
conservator, cu capul ras, cu coada pe spate, cu veşmântul 
tradiţional: fustanelă, vestă, brâu, pantaloni bufanţi şi 
papuci multicolori. Până la urmă nu poate rezista; după o 
scuturătură mai puternică, datorată tangajului, însoţită de 
zăngănitul farfuriilor care trepidează, se ridică şi dispare 
pe scara rufului. Chinezul cel tânăr îl strigă, întinzându-i un 
volumaş pe care îl lăsase pe masă: „Cornaro! Cornaro!” 

Ce caută acest cuvânt italian într-o gură orientală? 
Vorbeşte oare tânărul chinez limba lui Boccacio? Secolul XX 
are dreptul să ştie şi va şti. 

Doamna Caterna se scoală şi ea, foarte palidă, şi domnul 
Caterna, soţ model, o urmează pe punte. 

După ce cina se termină lăsându-i pe Fulk Ephrinell şi 
Miss Bluett să discute despre negoţ şi preţurile curente, mă 


duc să mă plimb la pupa. Noaptea e întunecoasă. Nori iuți, 
goniţi dinspre est, drapează în falduri zonele înalte ale 
cerului unde se mai zăresc câteva stele rare. Vântul devine 
mai rece. Lumina albă a pachebotului clipeşte legănându-se 
la catarg. Îl zăresc pe Fulk Ephrinell. Miss Horatia Bluett 
ducându-se în cabina ei, americanul caută la pupa un capăt 
de canapea să se întindă. Îi spun „noapte bună” şi mă 
părăseşte după ce mi-a urat acelaşi lucru. Eu mă voi 
retrage în vreun colţ al punţii, învelit în pătură şi voi dormi 
ca un marinar care nu e de cart. Nu-i decât opt. Aprind un 
trabuc şi încep să mă plimb de-a lungul pavoazelor. Puntea 
a fost părăsită de pasagerii de clasa întâi şi mă găsesc 
aproape singur. Pe pasarelă merge încolo şi încoace 
secundul, supraveghind direcţia dată pilotului care se află 
la cârmă, lângă el. Paletele zbaturilor bat cu putere marea 
scoțând un fel de tunet când una sau alta se învârteşte în 
gol. Un fum înţepător se învârtejeşte la gura cuptorului 
care azvârle jerbe de scântei. 

La ora nouă se lasă o noapte neagră. Încerc să zăresc în 
larg focul unei nave, fără să izbutesc; mă gândesc că Marea 
Caspică are o navigaţie destul de restrânsă. Se aud doar 
strigătele păsărilor de mare, goelanzi şi rațe sălbatice. 

În timp ce mă plimb, un gând nu-mi dă pace: dacă ajung la 
capătul călătoriei fără să storc nimic pentru ziarul meu? 
Direcţia m-ar face răspunzător de un asemenea eşec şi ar 
avea dreptate. Ce naiba! Nici o întâmplare de la Tiflis la 
Beijing? Ar fi din vina mea, fireşte. Aşa că sunt hotărât să 
evit o astfel de înfrângere. 

La zece şi jumătate m-am aşezat pe una din băncile de la 
pupa. Dar, cu briza asta tare, mi-e imposibil să rămân. Mă 
ridic aşadar şi merg din nou spre prova, ţinându-mă de 
bastingaj. Sub pasarelă, vântul e gata să mă răstoarne, 
încât trebuie să-mi caut un adăpost pe lângă coletele 
acoperite cu prelată. Întins acolo, înfăşurat în pătură, cu 
capul rezemat de pânza gudronată, nu întârzii să aţipesc. 


După câtva timp, nu ştiu exact cât, mă trezeşte un zgomot 
ciudat. De unde vine? Ascult mai atent... S-ar zice un sforăit 
chiar lângă urechea mea. „O fi un pasager de la prova, mă 
gândesc. Se va fi băgat sub prelată, între lăzi, şi nu se simte 
prea rău în cabina asta improvizată”. 

La licărul de lumină care filtrează dinspre partea de jos a 
lămpii de la habitaclu nu văd nimic. Ciulesc iar urechea... 
Zgomotul a încetat. Privesc. Nu-i ţipenie de om în porţiunea 
asta a punţii, căci pasagerii de clasa a doua se află la prova. 
Probabil că am visat. Mă culc din nou... De data asta-i 
limpede că nu-i vorba de o greşeală. Sforăitul se aude iarăşi 
şi sunt sigur că vine din lada de care mi-am rezemat capul. 

„Pe legea mea, îmi zic, înăuntru se află un animal”. 

Un animal? Ce fel de animal? Câine? Pisică? Nu! De ce ar 
fi ascuns cineva un patruped domestic într-o ladă? O fiară, 
atunci - o panteră, un tigru, un leu... închipuirea mea îşi ia 
avânt pe calea asta... Fiare expediate unei menajerii sau 
vreunui sultan din Asia Centrală... Această ladă e o cuşcă. 
Şi dacă s-ar deschide şi fiara s-ar repezi pe punte? Grozavă 
întâmplare de călătorie! Şi ce material de cronică! Ca să 
vedeţi până unde poate merge surexcitarea cerebrală a 
unui reporter în căutarea unui reportaj: trebuie cu orice 
preţ să ştiu cui i se trimite fiara, dacă rămâne la Uzun-Ada 
sau e transportată până în China. Adresa a fost, fără 
îndoială, scrisă pe ladă. Iau un chibrit, îl aprind şi, cum mă 
aflu la adăpost de vânt, flacăra arde dreaptă. Ce văd la 
lumina ei? Lada în care e închisă fiara are pe ea 
următoarea adresă: D-ra Zinca Klork, bul. Shu-Kua, Beijing, 
China. Fiara mea e deci fragilă! Leul meu se teme de 
umezeală! Fie! Dar cu ce scop d-ra Zinca Klork, frumoasa 
româncă - deoarece trebuie să fie frumoasă şi româncă - îşi 
expediază o fiară într-o cuşcă pe care se află asemenea 
recomandări? 

Să judecăm mai bine decât să lăsăm închipuirea s-o ia 
razna. Animalul ăsta are nevoie - orice ar fi - să mănânce şi 
să bea. Ori, de la Uzun-Ada până în capitala Chinei, drumul 


durează 11 zile. Ei bine, cine îi va da fiarei să bea şi să 
mănânce dacă nu va ieşi din cuşcă, dacă va rămâne închisă 
în tot acest timp? Agenţii Marelui Transasiatic nu vor avea 
pentru susnumita fiară decât atenţiile delicate cerute la 
transportul unei oglinzi, de vreme ce aşa a fost declarată, şi 
prin urmare va muri de inaniţie. 

Toate aceste lucruri mi se-nvălmăşeau în minte, mi se- 
ncurcau ideile. „Mă uluieşte oare un vis încântător ori am 
ochii deschişi şi stau de veghe? Cum spune Margareta din 
Faust într-o frază cu o construcţie mai curând lirică decât 
gramaticală. Nu mai pot rămâne treaz. Am o greutate de 
două kilograme pe fiecare pleoapă. Mă-ntind de-a lungul 
prelatei; mă-nfăşor mai strâns în pătură şi cad într-un somn 
adânc. 

Cât timp să fi dormit? Poate trei sau patru ore. Sigur este 
că nu se luminase încă de ziuă când m-am deşteptat. 

După ce m-am frecat la ochi, m-am ridicat şi m-am dus să 
mă sprijin de bastingaj. 

Astara e mai puţin scuturată de hulă de când vântul suflă 
din nord-vest. Noaptea e rece. Mă încălzesc măsurând 
puntea cu paşi mari timp de o jumătate de oră. Nu mă mai 
gândeam la fiara mea. Deodată mi-am amintit de ea. Nu s- 
ar cuveni să atrag atenţia şefului de gară de la Uzun-Ada 
asupra acestui îngrijorător colet? De fapt, nu-i treaba mea. 
Vom vedea înainte de plecare. Mă uit la ceas; nu-i decât trei 
dimineaţa. Mă duc să-mi reiau locul. Îmi rezem capul de 
peretele lăzii şi închid ochii. Deodată alt zgomot... Atât de 
limpede că nu-l poţi confunda cu altceva... Un strănut pe 
jumătate înăbuşit zgâlţâie scândurile lăzii... Niciodată un 
animal n-a strănutat astfel! 

Este oare cu putinţă? Să se fi ascuns o fiinţă omenească în 
cutia asta pentru a fi dusă fraudulos de Marele Transasiatic 
până la frumoasa româncă? Un bărbat ori o femeie? Mi s-a 
părut că strănutul avea un răsunet masculin. 

Mi-e cu neputinţă să mai închid ochii. Mai e mult până la 
ziuă şi eu abia aştept să examinez lada. Am vrut întâmplări, 


ei bine, iată una şi, să nu-mi zici pe nume dacă nu voi scoate 
din ea un articol la 500 de rânduri. 

Se zăresc câteva lumini care colorează cerul spre est. 
Norii de la zenit se-mpurpurează primii. Soarele răsare, în 
sfârşit, îmbrobonit încă de negurile mării. 

Privesc din nou lada. Are, cum am văzut şi prima oară, 
destinaţia Beijing. Observ că ici şi colo au fost făcute nişte 
găuri prin care să se-mprospăteze aerul dinăuntru. Poate 
că prin aceste găuri doi ochi pândesc să vadă ce se petrece 
afară? Să nu fim indiscreţi. 

La masă au venit călătorii de aseară pe care râul de mare 
nu i-a supărat: chinezul cel tânăr, maiorul Noltitz, Fulk 
Ephrinell, miss Horatia Bluett, domnul Caterna singur, 
baronul Weisschnitzerdorfer şi şapte-opt alţi pasageri. Mă 
voi feri să-i dezvălui americanului secretul lăzii... Dacă face 
o indiscreţie, adio articol! 

Spre prânz se arată spre est pământul, un pământ jos, 
neted şi gălbui, fără brâu stâncos şi presărat cu dune care 
se conturează în preajma Krasnopoldskului. 

La ora unu ne apropiem de Uzun-Ada. lar la unu şi 
douăzeci şi şapte pun piciorul pe solul asiatic. 

V. 

Altădată călătorii debarcau la Mihailov, un mic port care 
era capătul de linie al Transcaspianului, dar navele cu tonaj 
mijlociu abia dacă găseau destulă apă ca să acosteze. Atunci 
generalul Annenkov, creatorul noii căi ferate, inginer 
eminent al cărui nume va reveni des în articolele mele, a 
întemeiat Uzun-Ada, ceea ce scurtează cu mult durata de 
traversare a Mării Caspice. Inaugurarea staţiei, construită 
în trei luni, a avut loc la 8 mai 1886. 

Din fericire, citisem relatările inginerului Boulangier cu 
privire la opera prodigioasă a generalului Annenkov. Încât 
nu voi fi prea surprins mergând cu trenul de la Uzun-Ada la 
Samarkand. Şi-apoi mă bizui şi pe maiorul Noltitz care e la 
curent cu lucrările. Presimt că vom deveni buni prieteni, în 
pofida proverbului care zice „Chiar dacă ai un prieten bun 


ca pâinea caldă, nu-i rupe coltucul”, eu mă leg să-i rup 
coltucul spre profitul cititorilor mei. 

Se vorbeşte des despre extraordinara rapiditate cu care 
americanii au construit căile ferate prin câmpiile din Far 
West. Dar ruşii nu sunt cu nimic mai prejos în această 
privinţă. 

După cum lesne vă puteţi închipui, nu-i nevoie de nici 
măcar o oră ca să vizitez Uzun-Ada al cărui nume înseamnă 
Insula lungă. E aproape un oraş, dar un oraş modern trasat 
cu echerul şi tras la aţă pe un mare covor de nisip galben. 
Nici un monument, nici o amintire; apartamente construite 
din scânduri, case de lemn la care s-au adăugat, odată cu 
creşterea confortului, şi câteva locuinţe de piatră. Se poate 
prevedea ce va fi peste 50 de ani această primă staţie a 
Transcaspianului: o mare aşezare citadină, după ce a fost o 
mare gară. 

Să nu credeţi că n-are hoteluri. Printre altele, Hotelul 
Ţarului cu camere şi paturi bune şi o mâncare pe cinste. 
Dar n-am de ce să mă ocup de pat, căci trenul pleacă în 
aceeaşi zi la 4 după-amiază. Mai întâi, m-am grăbit să 
telegrafiez la Secolul XX prin cablul Caspicii, că mă aflu la 
postul meu, în staţia Uzun-Ada. După asta să ne îngrijim de 
contabilitatea mea de reporter. Nimic mai simplu. Ea constă 
în a deschide un cont de informaţii acelora dintre tovarăşii 
mei de călătorie cu care trebuie să fiu în relaţii în timpul 
drumului. Aşa îmi stă în obicei, am procedat totdeauna bine 
şi în aşteptarea necunoscuţilor, îi înscriu pe cunoscuţi în 
carnetul meu cu câte un număr de ordine: 

Nr. 1 - Fulk Ephrinell, american. 

Nr. 2 - Miss Horatia Bluett, englezoaică. 

Nr, 3 - Maior Noltitz, rus. 

Nr. 4 - Domnul Caterna, francez. 

Nr. 5 - Doamna Caterna, franţuzoiacă. 

Nr. 6 - Baron Weissehnitzerdtirfer, german. 

În ce-i priveşte pe cei doi chinezi, vor primi numere de 
ordine mai târziu, când le voi afla numele. Am apoi intenţia 


fermă de a intra în comunicaţie cu individul închis în ladă şi 
- să mă dezaprobe cine-o vrea - să-i fac un serviciu, dacă 
pot, fără să-i trădez secretul. 

Găsesc trenul gata format în gară. E alcătuit din vagoane 
de clasa 1 şi clasa a II-a, dintr-un vagon restaurant şi două 
furgoane de bagaje. Vagoanele sunt vopsite într-o culoare 
deschisă - excelentă precauţie împotriva căldurii şi frigului. 
Or, în ţinuturile Asiei Centrale, temperatura oscilează între 
peste 50 şi 20 de grade sub zero, aşadar cu o diferenţă de 
70 de grade între extreme. E prevăzător să te fereşti pe cât 
cu putinţă de urmările ei. 

Vagoanele, foarte comode, sunt legate unele de altele cu 
treceri după sistemul american. În loc să fie silit să stea 
numai în compartimentul său, călătorul poate circula prin 
tot trenul. Între scaunele capitonate este un culoar care 
ajunge la platformele de la fiecare capăt al vagonului peste 
care sunt fixate pasarele. Acest mijloc uşor de comunicaţie, 
de care profită agenţii Companiei, asigură securitatea 
trenului. Al nostru are o locomotivă cu boghiurile aşezate 
pe patru roţi mici, ceea ce îi permite să ia curbele cele mai 
strânse, un tender cu rezerva de apă şi combustibil, un 
furgon în faţă, trei vagoane de clasa I de 24 locuri fiecare, 
un vagon restaurant cu cămară şi bucătărie, patru vagoane 
de clasa II-a şi un furgon la urmă, în total 12, punând la 
socoteală locomotiva şi tenderul. Vagoanele de clasa Iau un 
cabinet de toaletă la capătul din spate; locurile, printr-un 
mecanism foarte simplu, se transformă în paturi - lucru 
absolut necesar pentru un parcurs lung. Călătorii din clasa 
a doua nu sunt trataţi cu atâta bunăvoință, recunosc, şi mai 
trebuie pe deasupra să-şi ia cu ei hrana, în cazul că nu 
preferă să se aprovizioneze prin staţii. De altfel sunt puţini 
cei care fac întreg drumul de la Marea Caspică până în 
ţinuturile orientale ale Chinei, adică vreo 6000 de kilometri. 
Majoritatea coboară în principalele oraşe şi orăşele din 
Turkestan unde railawayul transcaspian opreşte de câţiva 


ani încoace mergând până la frontiera chineză, pe un 
parcurs de 2200 de kilometri. 

Deschiderea acestei linii a Marelui Transasiatic nu s-a 
făcut decât cu şase săptămâni înainte şi compania n-a pus 
în circulaţie decât două trenuri pe săptămână. Totul a mers 
bine până acum. Voi adăuga un detaliu semnificativ: 
slujbaşii au asupra lor un număr de revolvere, cu care, la 
nevoie, îi pot înarma şi pe călători. O prevedere înţeleaptă, 
mai ales când trenul străbate ţinuturi pustii unde, dacă se 
produc unele agresiuni, trebuie să fii în stare să te aperi. 

Compania, îmi închipui, a luat toate măsurile cu putinţă 
pentru a garanta mersul regulat al trenurilor. În aşteptarea 
plecării, umblu pe peron încolo şi încoace privind trenul, 
uitându-mă înăuntru pe ferestrele vagoanelor care nu au 
portiere pe laturi de vreme ce te urci pe platforme. Totul e 
nou: arama şi oţelul locomotivei strălucesc, vagoanele sunt 
curate lună, arcurile nu s-au lăsat din cauza uzurii, roţile se 
odihnesc cum trebuie pe şine. lată deci materialul rulant 
care va străbate un întreg continent. Nici o cale ferată nu 
egalează în lungime acest parcurs - nici măcar în America: 
linia din Canada are 5000 de kilometri; linia Central şi 
Union - 5260; linia de la Santa Fe - 4875; linia Atlantic - 
Pacific - 5640; linia Nord-Pacific - 6250. Un singur drum de 
fier va poseda o mai mare desfăşurare când va fi terminat: 
Marele Transsiberian care de la Ural la Vladivostok va 
măsura 6800 de kilometri. 

Între Tiflis şi Beijing, călătoria noastră nu trebuie să 
dureze decât 13 zile şi doar 11 de la Uzun-Ada. Trenul nu se 
va opri în staţii secundare decât timpul necesar pentru a-şi 
reface provizia de apă şi combustibil. Totuşi, în oraşele 
principale: Merv, Buhara, Samarkand, Taşkent, Kashgar, 
Kokand, Su-che11, Lan Zhau, Iaiyuan, el va staţiona mai 
multe ore, ceea ce îmi va permite să dau o raită de reporter 
prin aceste localităţi, să am o vedere generală asupra lor. 

Se-nţelege de la sine că aceiaşi mecanici şi aceiaşi fochişti 
n-ar putea fi de serviciu 11 zile în şir. Se vor schimba deci în 


mod regulat din şase în şase ore. Ruşilor care vor fi de 
serviciu până la frontiera Turkestanului, le vor urma 
chinezii pe locomotive chinezeşti. Totuşi, există un agent al 
Companiei care n-are voie să-şi părăsească postul, şi anume 
Popov, şeful de tren. Reprezintă tipul adevărat al slujbaşului 
rus, cu manta în cute largi căptuşită cu blană şi cu şapcă 
moscovită. Are o înfăţişare ostăşească, păr bogat şi barbă. 
Îmi propun să vorbesc pe rupte cu acest om cumsecade 
dacă va fi destul de guraliv. Dacă nu refuză paharul de 
vodcă pe care i-l voi oferi, va şti să-mi spună multe despre 
ţinuturile pe care le străbatem; este de zece ani slujbaş al 
Transcaspianului, făcând serviciul între Uzun-Ada şi Pamir, 
şi, de o lună, pe întreaga linie până la Beijing. 

Îi atribui în carnetul meu numărul şapte şi mă rog să nu 
mă lase să şomez în materie de informaţii. La urma urmei, 
nu cer accidente de călătorie, vai de mine, vreau să aflu 
doar mici incidente demne de Secolul XX. 

Printre călătorii care se plimbă pe peron văd tadjici de 
origine persană, oameni neînchipuit de frumoşi. Şi-au luat 
bilet fie pentru Merv fie pentru Buhara, Samarkand, 
Taşkent ori Kokand şi nu vor depăşi podişul ruso-chinez. 
Călătoresc, în majoritate, în clasa a II-a. Printre pasagerii 
de la întâia remarc câţiva uzbeci, cu chipul destul de 
obişnuit: fruntea îngustă, pomeţii ieşiţi în afară, pielea 
măslinie; ei au fost stăpânii ținutului şi din familiile lor se 
alegeau emirii şi hanii din Asia Centrală. Dar nu se află şi 
europeni în tren? Trebuie să recunosc că-i numeri pe 
degete, câţiva negustori din Rusia meridională şi unul 
singur dintre acei gentlemani englezi, obişnuiţii oaspeţi ai 
căilor ferate şi pacheboturilor. Personajul mi se pare demn 
de băgat în seamă. E înalt, slab, arătând cu prisosinţă că 
are în jur de cincizeci de ani, datorită şuviţelor albe din 
părul negru şi favoriţilor cărunţi. Caracteristica înfăţişării 
sale e morga sau mai degrabă disprețul, compus în doze 
egale din dragostea pentru tot ce e englezesc şi dezgustul 
faţă de tot ce nu este. Acest tip este uneori atât de 


insuportabil chiar pentru compatrioţii săi, încât Dickens, 
Thackeray şi alţii l-au biciuit adesea în operele lor. În timp 
ce se împăunează şi se admiră, ce mai privire aruncă gării 
Uzun-Ada, trenului gata de plecare, slujbaşilor, vagonului în 
care şi-a marcat locul cu sacul de voiaj! Oare îl roade invidia 
faţă de marile lucrări care au fost duse aici la bun sfârşit? 
Voi afla; şi până atunci să-i dăm în carnetul meu numărul 
opt. 

Aşadar, individualităţi puternice, personalităţi importante 
puţine sau aproape deloc. Păcat. Dacă ţarul, pe de o parte, 
şi împăratul Chinei, pe de alta, ar fi urcat în tren ca să se 
întâlnească oficial la frontiera dintre cele două imperii, ce 
sărbătoriri, ce strălucire, ce descrieri, ce material pentru 
scrisori şi telegrame ar fi fost! 

Mă gândesc să mă întorc la lada misterioasă. Oare n-are 
dreptul la acest calificativ? Da, nu-ncape îndoială. Trebuie 
să găsesc exact locul în care se află şi să văd cum să ajung 
la ea. 

Furgonul de lângă locomotivă s-a şi umplut cu lăzile lui 
Fulk Ephrinell. Nu se deschide pe laturi ci în faţă şi în spate 
ca şi vagoanele. Posedă o platformă şi o pasarelă. Un culoar 
interior permite şefului de gară să-l străbată pentru a 
ajunge, dacă e nevoie, la tender şi la locomotivă. Cabina lui 
Popov se află în colţul din stânga, pe platforma primului 
vagon. După lăsarea nopţii îmi va fi uşor să mă duc până în 
furgon, căci nu-s închise decât uşile de la capetele 
coridorului dintre bagaje. De altfel, acest furgon este 
rezervat pentru coteţele înregistrate să ajungă în China, 
celelalte ocupând furgonul de la coadă. 

Când am venit la gară, faimoasa ladă era încă pe peron. 
Privind-o de aproape, văd că găuri de aerisire au fost făcute 
pe toate feţele şi că partea dinainte e împărţită în două 
panouri care, manevrate dinăuntru, pot aluneca unul peste 
altul. Mă bate ghidul că prizonierul a vrut să-şi păstreze 
posibilitate de a-şi părăsi temniţa cel puţin în timpul nopţii. 


În acest moment hamalii ridică lada şi am satisfacția să mă 
conving că respectă recomandările scrise pe ea. O depun cu 
mare precauţie, la intrarea furgonului, pe stânga, bine 
aşezată, bine proptită, cu susul în sus şi josul în jos, partea 
cu panouri mobile rămânând liberă aidoma uşii unui dulap. 
Şi, de fapt, această ladă nu-i un dulap... pe care îmi propun 
să-l deschid? 

Rămâne de văzut dacă paznicul care se ocupă de bagaje 
stă în acest vagon... Nu, constat că îşi are postul în furgonul 
din spate... 

— Uite-o la locul ei, pe „fragila” asta! Zice unul dintre 
hamali, când se asigură că lada este stivuită cum trebuie. 

— N-are cum să se mişte, răspunde celălalt. Oglinzile vor 
ajunge în stare bună la Beijing... dacă trenul nu deraiază... 
— Ori dacă nu se ciocneşte cu altul sau se tamponează... 

S-au mai văzut catastrofe de-astea. 

Au dreptate, bieţii oameni. Asemenea nenorociri s-au mai 
văzut şi se vor mai vedea. 

Americanul vine lângă mine şi aruncă o ultimă privire 
stocului său de incisivi, molari şi canini, după ce mi-a 
adresat nelipsitul lui „wait a bit!” 

— Ştiţi, domnule Bombarnac, îmi zice, călătorii trebuie să 
cineze la Hotelul Ţarului înainte de plecarea trenului. La 
ora asta. Mă însoţiţi? 

— Vă urmez. 

Şi intrăm în sala de mese. Toate numerele mele se află aici. 
Numărul | - Fulk Ephrinell - ia, bineînţeles, loc lângă 
numărul 2 - miss Horatia Bluett. Soții francezi - 4 şi 5 - s-au 
aşezat unul alături de altul. Numărul 3 - maiorul Noltitz se 
instalează în faţa numerelor 9 şi 10, adică a celor doi chinezi 
cărora le-am acordat cifre în carnetul meu. Cât despre 
grăsunul de neamţ, numărul 6, şi-a şi vârât nasul în farfuria 
cu supă. Şeful de tren, Popov. 

— Numărul 7 - îşi are locul rezervat la capătul mesei. 
Ceilalţi pasageri europeni şi asiatici s-au aşezat şi ei cu 
evidenta intenţie de a face cinste acestui prânz. 


Ei! L-am uitat pe numărul 8, gentlemanul dispreţuitor al 
cărui nume nu-l cunosc încă. Pare hotărât să socotească 
bucătăria rusă inferioară celei englezeşti. 

Remarc cu câtă atenţie are domnul Caterna grijă de soţia 
lui, îndemnând-o să recâştige timpul pe care răul de mare a 
făcut-o să-l piardă, la bordul lui Astara. Îi toarnă de băut, îi 
pune în farfurie bucăţile cele mai alese. 

— Ce noroc, îl aud rostind, că nu suntem, în bătaia 
vântului” după neamţ, căci nu ne-ar mai f rămas nimic! 

Într-adevăr se află „în bătaia vuitului” înainte de baronul 
Weissehnitzerdorfer, adică li se prezintă tava mai întâi lor. 
De altfel, pe urmă neamţul o devalizează fără ruşine. 

Părerea francezului enunțată într-un limbaj marinăresc 
mă face să surâd şi * domnul Caterna, dându-şi seama de ce 
zâmbesc, îmi face cu ochiul, şi, cu o uşoară mişcare din 
umeri, arată spre baron. Nu-ncape îndoială, aceşti francezi 
nu sunt din societatea „selectă”, din „high-life”, dar 
garantez că sunt oameni cumsecade şi când e vorba să ai 
de-a face în străinătate cu compatrioți nu trebuie să te arăţi 
prea cusurgiu. 

Cina a luat sfârşit cu zece minute înainte de ora plecării. 
Clopotul sună şi fiecare se îndreaptă spre tren. Locomotiva 
a şi început să şuiere din rărunchi. 

Înalţ în minte, o ultimă rugă către protectorul reporterilor: 
să-mi ofere un drum plin de peripeții. Apoi, după ce constat 
că toate numerele mele se găsesc în vagoane de clasa I - 
ceea ce îmi va permite să nu le pierd din vedere - îmi ocup 
şi eu locul. 

Baronul Weisschnitzerdorfer - ce nume nesuferit! 

— N-a rămas de data asta în urmă. Dimpotrivă, trenul e 
cel care are, în schimb, cinci minute întârziere. Neamţul nu 
mai ştie cum să se plângă mai tare, să bombăne, să insulte 
şi să amenințe că va cere despăgubiri... Zece mii de ruble - 
doar atât! 

— Dacă îl face să piardă... Ce să piardă de vreme ce merge 
până la Beijing! 


În sfârşit se aud ultimele şuierături, vagoanele se urnesc şi 
un formidabil „ura!” salută la plecare trenul Marelui 
Transasiatic. 

VI. 

Ideile unui om călare sunt diferite de cele pe care le are 
când merge pe jos. Deosebirea e şi mai mare când 
călătoreşte cu trenul. Asociaţiile, caracterul reflexiilor, 
înlănţuirea faptelor din capul lui au o rapiditate egală cu 
viteza trenului, îi merge mintea ca vagonul pe şine. Încât 
mă simt într-o stare de spirit specială, dornic să observ, 
setos să învăţ şi asta cu cincizeci de kilometri pe oră... adică 
viteza pe care trebuie s-o aibă trenul nostru câtă vreme 
străbate Turkestanul; ea va scădea la o medie de treizeci de 
kilometri pe oră când va parcurge provinciile Chinei. Am 
aflat aceste date consultând mersul trenurilor pe care l-am 
cumpărat în gară. E însoţit de o mare hartă împăturită care 
arată întregul traseu al railway-ului între Marea Caspică şi 
Coastele orientale ale Chinei. Studiez deci traiectoria 
Transasiaticului meu de când a plecat din Uzun-Ada, aşa 
cum am studiat-o pe a Transgeorgianului după ce a părăsit 
Tiflisul. Calea ferată se întinde pe o lăţime de un metru şi 
şaizeci de centimetri între şine - distanţă impusă trenurilor 
ruseşti, adică nouă centimetri în plus faţă de cele europene. 
De o parte şi de alta se rotunjesc dune îndesate de nisip 
între care se desfăşoară calea ferată la ieşirea din Uzun- 
Ada. Odată ajuns la braţul de mare care desparte Insula 
Lungă de continent, traversează apa pe un rambleu de 1200 
de metri, apărat cu ancoramente solide de violențele hulei. 

Depăşisem mai multe staţii fără să ne oprim, printre altele 
Mihailov, la o leghe de Uzun-Ada. Acum ele se vor succede 
la o depărtare de 15 până la 30 de kilometri una de alta. 
Cele pe care reuşesc să le zăresc au aspectul unor vile cu 
balustradă şi acoperiş în stil italian. Parc ciudat în 
Turkestan şi în vecinătatea Persiei. Deşertul se întinde până 
în preajma lui Uzun-Ada şi staţiile de tren formează tot 
atâtea mici oaze, create de mâna omului. Omul a fost acela 


care a plantat aceşti plopi firavi şi verzui, dătători de puţină 
umbră; ela adus, cu mare cheltuială, apa ce ţâşneşte 
împrospătând totul înjur şi recade într-un bazin elegant. 
Fără astfel de lucrări hidraulice n-ar fi existat nici un copac, 
nici un coli de verdeață în mijlocul acestei oaze. Ele sunt 
doicile liniei şi locomotiva n-are nevoie de doici cărora le-a 
secat laptele. 

Adevărul este că n-am văzut niciodată ţinuturi mai sterpe, 
mai aride, atât de refractare vegetației. Se pare, că 
întinderea lor dincolo de Uzun-Ada depăşeşte 260 de 
kilometri. Când generalul Annenkov a început lucrările la 
Mihailov, a fost nevoit să distileze apă din Marea Caspică, 
cum se face la bordul navelor cu instalaţii ad-hoc. Dar dacă 
apa e necesară pentru a produce abur, ai nevoie de 
cărbune care s-o vaporizeze. Cititorii Secolului XX se vor 
întreba cum se încălzesc maşinile într-un ţinut unde nu se 
poate extrage nici o bucată dc cărbune şi nu se poate tăia 
nici o bucată de lemn. Există oare depozite cu aceste 
materiale în principalele staţii ale Transcaspianului? Nu. 
Constructorii s-au mulţumit să pună în practică o idee pe 
care a avut-o marele nostru chimist Sainte-Claire Deville, în 
primele timpuri ale folosirii petrolului în Franţa. 

Cuptoarele maşinilor sunt alimentate cu ajutorul unui 
aparat pulverizator cu reziduurile care provin din distilarea 
țițeiului furnizat fără oprire de Baku şi Derbent. În anumite 
staţii ale liniei există vaste rezervoare pline cu acest 
combustibil mineral; vărsat în recipientele tenderului, arde 
pe grătare speciale cu care sunt înzestrate maşinile. Acest 
petrol brut este întrebuințat şi la bordul navelor fluviale de 
pe Volga şi alţi afluenţi ai Mării Caspice. 

Se-nţelege că peisajul nu-i foarte variat. Solul, aproape 
plan printre terenurile nisipoase, este absolut orizontal la 
suprafaţa întinderilor de aluviuni, unde stagnează ape 
sălcii. Aşadar s-a pretat cum nu se poate mai bine la 
construirea unei căi ferate. Nu vezi nici o tranşee, nici un 
rambleu, nici un viaduct, nici o lucrare de artă, pentru a mă 


sluji de un termen drag inginerilor - chiar foarte drag. 
Doar, ici şi colo, câteva punți de lemn, lungi de 200-300 de 
picioare. În aceste condiţii costul kilometric al 
Transcaspianului n-a depăşit 75 000 de franci. Monotonia 
călătoriei nu se va întrerupe decât la sosirea în vastele oaze 
de la Merv, Buhara şi Samarkand. 

Să ne ocupăm deci de călători. Asta e cu atât mai uşor cu 
cât se circulă fără nici o oprelişte de la un capăt la celălalt 
al trenului. Cu puţină imaginaţie, te poţi crede într-un 
orăşel pe roţi şi eu mă pregătesc s-o iau pe strada 
principală. 

Vă amintesc, dacă n-aţi reţinut, că locomotiva şi tenderul 
sunt urmate de furgonul în colţul căruia este depozitată 
lada misterioasă şi că, în partea stângă a platformei ce duce 
spre primul vagon, se găseşte cabina lui Popov... Înăuntrul 
acestui vagon, poţi observa câţiva sarţi înalţi cu o înfăţişare 
mândră, drapaţi în haine lungi, viu colorate de sub care se 
văd cizmele de piele încheiate cu şireturi. Au ochii frumoşi, 
o barbă superbă şi nasul coroiat. Cuvântul „sart” înseamnă 
revânzători şi, probabil, aceşti pasageri se duc la Taşkent 
care mişună de revânzători. Tot în primul vagon au luat loc 
şi cei doi chinezi unul în faţa celuilalt. Cel tânăr priveşte pe 
fereastră. Cel bătrân - un la-laoye, adică un personaj 
vârstnic - răsfoieşte o carte. Volumul de format mic, care 
pare a fi Anuarul Biroului de Longitudini, este legat în 
catifea ca şi cartea de rugăciuni a unui canonic şi, când stă 
închis, fascicolele sunt menținute de un elastic. 

Ce mă miră e că proprietarul cărţii nu pare să citească de 
la dreapta spre stânga. Oare lucrarea n-a fost tipărită în 
limba chineză? E de verificat. 

Pe două locuri, unul lângă altul, stau Fulk Ephrinell şi miss 
Horatia Bluett. Stau de vorbă notând cifre. Nu ştiu dacă 
practicul american murmură la urechea practicei 
englezoaice adorabilul vers care a făcut să palpite inima 
Lydiei: Nee possum vivere sine te! 12 Dar ceea ce ştiu e că 
Fulk Ephrinell poate trăi foarte bine fără mine. A fost 


cuminte din partea mea că n-am contat pe ajutorul lui 
pentru a-mi petrece plăcut timpul liber în cursul călătoriei. 
Împieliţatul de yankeu m-a „părăsit” cu totul - n-am alt 
cuvânt - pentru slăbănoaga şi osoasa fiică a Albionului. 

Ajung pe platformă, trec pasarela şi iată-mă la intrarea 
celui de-al doilea vagon. În colţ, pe dreapta, şade baronul 
Weisschnitzerdorfer. Nasul lui lung - germanul este miop ca 
o cârtiţă - atinge rândurile cărţii pe care o citeşte: e Mersul 
trenurilor. Nerăbdătorul călător verifică dacă trenul trece 
prin staţii la ora indicată. Când are vreo întârziere, rosteşte 
noi învinuiri şi ameninţări la adresa Companiei marelui 
Transasiatic. Acest vagon îi transportă şi pe soţii Caterna 
care s-au instalat confortabil. Bine dispus, bărbatul 
vorbeşte făcând tot soiul de gesturi, ia câteodată în a sa, 
mâna nevestei, o prinde, alteori, pe soţia lui de mijloc; apoi 
întoarce capul sau îl înalţă spre plafon şi pronunţă pentru 
sine câteva cuvinte. Doamna Caterna, la rândul ei, pleacă 
ochii, face mutre sfioase şi încurcate, se retrage într-un colţ 
al compartimentului şi pare mai curând a-i face pe plac 
soţului decât a-i răspunde. În clipa când ies din vagon aud 
un refren de operetă fredonat de domnul Caterna cu buzele 
ţuguiate. 

În interiorul celui de-al treilea vagon, ocupat dc câţiva 
turkmeni şi trei sau patru ruşi, îl zăresc pe maiorul Noltitz 
discutând cu unul dintre compatrioţii săi. M-aş amesteca în 
vorbă cu multă plăcere dacă m-ar pofti. Totuşi e mai bine să 
păstrez o oarecare rezervă; călătoria abia a început. 

Mă duc atunci la vagonul-restaurant. E cu o treime mai 
lung decât celelalte vagoane, o adevărată sufragerie uriaşă 
cu o singură masă; la unul din capete e o cămară, la celălalt 
o bucătărie deservită de un bucătar şi un ospătar-şef, 
amândoi din Moscova. Acest „dining-car” mi se pare foarte 
bine amenajat. După ce-l străbat, ajung la a doua parte a 
trenului unde se-ngrămădesc călătorii de clasa a doua, 
kirghizi cu capul turtit, cu fălci proeminente, cu o bărbiţă 
de ţap, cu nasul borcănat şi pielea închisă. Aparţin fie 


„Marii Hoarde” care rătăceşte pe la frontiera Siberiei şi 
Chinei, fie „Micii Hoarde” răspândite între Munţii Ural şi 
Marea Aral. Un vagon de clasa a doua, ba chiar de clasa a 
treia, posedă un confort deosebit pentru nişte oameni 
obişnuiţi cu corturile din stepă sau cu iurtele sărăcăcioase 
din sate. Nici culcuşul de paie, nici scăunelele de lemn nu 
preţuiesc cât banchetele umplute cu câlţi pe care stau cu o 
gravitate specific asiatică. Tot acolo au luat loc doi sau trei 
nogai care se duc în Turkestanul oriental. De neam 
tătăresc, dintre ei s-au ridicat mulţi savanţi, mulţi profesori 
care şi-au dus activitatea în bogatele cetăţi Buhara şi 
Samarkand. Dar ştiinţa şi învăţământul îţi asigură cu greu 
existenţa, chiar dacă te mulţumeşti cu strictul necesar, în 
aceste ţinuturi ale Asiei Centrale. De aceea, nogaii se oferă 
ca tălmaci. Din păcate pentru ei, limba rusă fiind din ce în 
ce mai cunoscută de foarte mulţi, nu prea au de lucru. 

Acum am aflat care sunt locurile ocupate de numerele 
mele şi voi putea, la nevoie, să ştiu unde să le găsesc. E 
vorba de călătorii care merg până la Beijing, adică Fulk 
Ephrinell şi miss Horatia Bluett, baronul neamţ şi cei doi 
chinezi, maiorul Noltitz şi soţii Calerna ori chiar trufaşul 
gentleman a cărui siluetă slabă am zărit-o în colţul celui de- 
al doilea vagon. Căci pasagerii care nu vor trece frontiera 
n-au însemnătate în ochii mei. Totuşi printre tovarăşii de 
călătorie nu întrevăd încă pe eroul viitoarei mele cronici... 
Să sperăm că va mai urca în tren în timpul drumului. 
Intenţia mea este să iau note din ceas în ceas sau mai bine 
zis să-mi „minutez” voiajul. Înainte de căderea nopţii 
trebuie să mă aflu pe platforma anterioară a vagonului ca 
să arunc o ultimă privire peisajului. Dacă fumez un trabuc 
va trece o oră, îngăduindu-mi să ajung la gara Kizyl-Arvat, 
unde trenul se opreşte ceva mai mult. 

Ducându-mă din vagonul al doilea în primul, mă întâlnesc 
cu maiorul Noltitz care merge în sens invers. Mă dau 
cuviincios la o parte să-i fac loc. Elmă salută cu acea 
eleganţă specifică ofiţerilor ruşi. Îi răspund. Întâlnirea 


noastră se mărgineşte la acest schimb de politeţuri, dar 
întâiul pas e făcut. 

În clipa asta Popov nu-i în cabina lui. Uşa furgonului de 
bagaj fiind deschisă, deduc că şeful trenului s-a dus să 
vorbească mecanicului. În furgon, pe stânga, misterioasa 
ladă se găseşte la locul ei. Cum nu-i decât şase şi jumătate, 
socot că-i prea lumină ca să îndrăznesc să-mi satisfac 
curiozitatea. 

Trenul aleargă prin deşert, prin Kara-Kum, „deşertul 
negru”. El cuprinde partea superioară a oazei Khiva, 
întreaga întindere a Turkestanului dintre frontiera persană 
şi cursul lui Amu-Daria. De fapt, nisipurile din Kara-Kum 
sunt tot aşa de puţin negre ca apele Mării Negre, la fel cum 
Marea Albă, nu e albă, Marea Roşie nu e roşie şi Fluviul 
Galben nu e galben. Dar eu mă dau în vânt după denumirile 
astea colorate, oricât de neadevărate ar fi, într-o privelişte 
trebuie să captezi ochiul prin culori. lar geografia nu-i şi ea 
o privelişte? 

Se pare că deşertul Kara-Kum a fost odinioară ocupat de 
un vast bazin central care a secat aşa cum va seca şi Marea 
Caspică. Această evaporare se explică prin concetrarea 
puternică a razelor solare la suprafaţa teritoriilor dintre 
Marea Aral şi Podişul Pamir. Kara-Kum este alcătuit din 
dune de nisip, uimitor de mişcătoare, pe care intensitatea 
vântului le ameninţă neîncetat cu deplasarea. „Barcanele”, 
cum le numesc ruşii, au o înălţime între zece şi treizeci de 
metri, astfel că oferă o priză largă teribilelor uragane din 
nord care tind să le împingă spre sud. De aici s-au născut 
temeri destul de justificate în ce priveşte securitatea 
Transcaspianului. Trebuia aşadar ca trenul să fie protejat în 
mod eficient şi generalul Annenkov ar fi fost tare încurcat 
dacă prevăzătoarea natură nu i-ar fi dat, odată cu terenul 
favorabil construirii unei căi ferate, şi mijloacele de a opri 
deplasarea barcanelor. În spatele dunelor cresc un număr 
de arbuşti spinoşi, tufe de cătină, de ghimpi şi planta 
„Haloxylonammodendron”, pe care ruşii o numesc mai 


puţin ştiinţific „sakaul”. Rădăcinile ei adânci şi viguroase au 
proprietatea de a menţine solul ca şi 
„Hippophaerhammoides”, un arbust din familia 
eleagnaceelor, folosit la fixarea nisipurilor în Europa 
septentrională. 

La plantațiile de saxauli, inginerii au adăugat în diverse 
locuri anumite căptuşiri cu lut bătătorit şi de-a lungul 
părţilor celor mai amenințate de îngroparea în nisip, o linie 
de palisade. Precauţii utile, fără îndoială. Cu toate acestea, 
dacă linia ferată e protejată, nu tot aşa sunt şi pasagerii 
atunci când nisipul se împrăştie ca o ploaie de gloanţe, iar 
vântul îngrămădeşte pe câmpie ridicături albe de sare. E 
bine că nu suntem în epoca teribilelor arşiţe şi n-aş 
recomanda nimănui ca în iunie, iulie ori august să ia marele 
Transasiatic. 

Îmi pare foarte rău că maiorului Noltitz nu i-a trecut prin 
gând să vină să respire pe pasarelă aerul proaspăt al 
deşertului Kara-Kum. l-aş fi oferit una din acele havane de 
lux cu care mi-am umplut sacul de voiaj. El mi-ar fi spus 
dacă staţiile existente în Mersul trenurilor: Balla-Ischem, 
Aidine, Pereval, Kansandzk, Uşak sunt puncte interesante 
ale railway-ului - ceea ce mie nu mi se pare. Dar nu-mi pot 
permite să-i tulbur siesta. Şi totuşi, cât de pasională ar fi 
fost această convorbire, cu atât mai mult cu cât maiorul a 
luat parte în calitate de medic militar la campaniile 
generalilor Skobelev şi Annenkov. 

În timp ce trenul nostru trece în goană prin micile staţii, 
neonorându-le decât cu un şuierat, Noltitz mi-ar fi spus 
dacă una sau alta n-au fost teatrul unor fapte de arme 
deosebite. Mi-aş fi îngăduit, ca francez, să-i cer lămuriri 
asupra expedițiilor ruseşti în Turkenstan şi nu mă-ndoiesc 
că s-ar fi grăbit să mi le dea. În această privinţă nu mă pot 
adresa decât lui ori lui Popov. Fiindcă veni vorba de el, de 
ce n-o fi în cabină? Nici şeful de tren n-ar refuza plăcerea 
de a fuma o havană. Mi se pare că stă prea mult să discute 
cu mecanicul... În sfârşit, iată că reapare la capătul 


furgonului, îl străbate, iese, închide uşa, se opreşte o clipă 
pe platformă. Acum o să se întoarcă... O mână care ţine un 
trabuc se-ntinde spre el, Popov surâde şi curând rotocoalele 
de fum cu miros de tutun bun se amestecă voluptuos cu ale 
mele. 

De vreo cincisprezece ani, cum mi se pare că am mai spus, 
şeful nostru de tren e în slujba Companiei transcaspiene. 
Ştie pe de rost ţinuturile până la frontiera chineză şi a 
parcurs de cinci-şase ori întreaga linie cunoscută sub 
numele de Marele Transasiatic. Popov face aşadar serviciul 
pe trenurile care deservesc tronsonul iniţial între Mihailov 
şi Kizyl-Arvat - porţiune a cărei construcţie a început în 
decembrie 1880 şi s-a încheiat zece luni mai târziu, în 
noiembrie 1881. Peste cinci ani prima locomotivă intră în 
Merv, la 14 iulie 1886, iar 18 luni după aceea era salutată la 
Samarkand. La ora actuală, şinele din Turkestan sunt 
racordate la cele chinezeşti şi panglica de fier se desfăşoară 
fără întrerupere de la Marea Caspică la Beijing. 

De îndată ce Popov mi-a dat aceste informaţii, l-am 
întrebat dacă ştie numele călătorilor - ale celor care au ca 
destinaţie China. În primul rând, maiorul Noltitz, nu? 

— Maiorul, îmi răspunde Popov, a trăit multă vreme în 
Turkestan şi se duce la Beijing pentru a asigura 
funcţionarea unui spital pentru compatrioţii noştri. 

— Îmi place maiorul Noltitz, am zis, şi sper să fac în 
curând cunoştinţă cu el. 

— Şi elva fi încântat să vă cunoască. 

— Ştii ceva despre cei doi chinezi care au urcat la Uzun- 
Ada? 

— Nu, nimic domnule Bombarnac, în afara numelui înscris 
pe buletinul de bagaje. 

— Şi cum îi cheamă? 

— Pe cel tânăr Pan-Ciao iar pe cel vârstnic Tio-King. 
Probabil că au călătorit câţiva ani prin Europa. Dar de unde 
vin habar n-am. Îmi închipui că tânărul e vlăstarul unei 
familii bogate de vreme ce-l însoţeşte medicul său. 


— Tio-King? 

— Da, doctorul Tio-King. 

— Nu vorbesc decât chinezeşte? 

— Probabil, căci nu i-am auzit niciodată exprimându-se în 
altă limbă. 

Conform cu cele aflate de la Popov, numărul 9 la care l-am 
trecut pe tânărul Pan-Ciao şi numărul 10, atribuit lui Tio- 
King, rămân mai departe în carnetul meu. 

— În ce-l priveşte pe american... reia Popov. 

— Fulk Ephrinell, exclam şi englezoaica Horatia Bluett. Ah, 
în legătură cu ein nu-mi poţi spune nimic nou. Ştiu ce să 
cred. 

— Aş putea să fac o presupunere, domnule Bombarnac? 

— Desigur, Popov. 

— La sosirea la Beijing, miss Bluett ar putea să devină 
mrs. Ephrinell. 

— Au binecuvântarea mea, Popov, căci sunt într-adevăr 
făcuţi unul pentru altul. 

Văd că pe tema asta gândul meu şi al lui Popov se- 
ntâlnesc. 

— Şi cei doi francezi, soţi aşa de duioşi, îl întreb, cine sunt? 

— Nu v-au spus? 

— Nu, Popov. 

— Fiţi pe pace, o să vă spună, domnule Bombarnac. De 
altfel, dacă vreţi să ştiţi, profesia lor e scrisă cu litere de o 
şchioapă pe bagajele ce le aparţin. 

— Şi ce sunt? 

— Actori, se duc să joace teatru în China. 

— Actori? Dacă asta lămureşte anumite atitudini, grimase, 
mobilitatea feţei, gesturile demonstrative ale domnului 
Caterna, nu explică expresiile lui marinăreşti. 

— Şi ce joacă artiştii ăştia? Îl întreb pe Popov. 

— Soţul este cântăreţ de operă comică şi prim-comic. 

— Şi nevasta? 

— Ingenuă şi subretă. 

— Şi unde merg? 


— La Shanghai unde au amândoi un angajament la teatrul 
coloniei franceze. 

Perfect. Voi vorbi despre teatru, despre întâmplări din 
culise, voi istorisi can-canuri din turneele în provincie şi, 
cum spune Popov, mă voi împrieteni fără întârziere cu 
voiosul cântăreţ şi fermecătoarea subretă. Dar nu în 
tovărăşia lor îl voi găsi pe eroul romantic, obiectul 
dorințelor mele. 

Cât despre gentlemanul dispreţuitor, şeful nostru de tren 
nu ştie nimic în afară de faptul că geamantanele lui poartă 
următoarea adresă: Sir Francis Trevellyan de la Trevellyan- 
Hall, Trevellyanshire. 

— Un domn care nu răspunde când îi vorbeşti, adăugă 
Popov. 

Ei bine! Numărul 8 va juca deci un rol mut şi la vremea 
aceea încă nu ştiam câtă dreptate aveam să presupun 
astfel. 

— Hai să ne oprim asupra neamţului, am reluat. 

— Baronul Weissehnilzerdorfer? 

— Merge până la Beijing, nu-i aşa? 

— Până la Beijing şi mai departe, domnule Bombarnac. 

— Cum mai departe? 

— Da, face înconjurul lumii. 

— Înconjurul lumii? 

— În 39 de zile. 

Aşadar, după mrs. Bisland, care a făcut acest faimos 
înconjur în 73 de zile, după miss Nellie Bly, care l-a făcut în 
72, după preacinstitul Traian care l-a făcut în 70, germanul 
ăsta pretinde să-l facă în 39? 

E adevărat că mijloacele de comunicaţie sunt astăzi mai 
rapide, direcţiile mai rectilinii şi, folosind Marele 
Transasiatic cu care ajungi la Beijing în 15 zile plecând din 
capitala Germaniei, baronul poate scurta la jumătate durata 
vechiului parcurs prin Suez şi Singapore. 

— Nu va reuşi niciodată! Am exclamat. 

— De ce? Întrebă Popov. 


— Fiindcă întârzie mereu. La Tiflis era gata să piardă 
trenul, iar la Baku să piardă pachebotul. 

— Dar a venit la timp, înainte de plecarea trenului la 
Uzun-Ada. 

— Cu toate astea, Popov, m-ar mira ca neamţul să-i bată pe 
americani şi pe americance în acest meci de „globe- 
trotiers”. 

VII. 

Trenul a ajuns la Kizyl-Arvat - a 242-a verstă de la Marca 
Caspică - la ora 7 şi 13 minute, p.m. în loc de ora 7. Această 
mică întârziere a provocat 13 proteste ale baronului, unul 
pe minut. Ne oprim două ceasuri în gara Kizyl-Arvat. Cu 
toate că se lasă seara, nu-mi pot întrebuința mai bine timpul 
decât vizitând orăşelul care are mai mult de 2000 de 
locuitori, ruşi, persani şi turkmeni. Nu-i mare lucru de văzut 
nici în urbe, nici în împrejurimi. Pe câmpia, fără copaci - nu 
creşte nici măcar un palmier - nu se observă decât păşuni şi 
ogoare scăldate dc un pârâu. Norocul a făcut să-l am de 
însoțitor, aş zice chiar de cicerone, pe maiorul Noltitz. Am 
făcut cunoştinţă foarte simplu. Maiorul a venit spre mine şi 
eu am mers spre el, de îndală ce am pus piciorul pe peron. 

— Domnule, i-am spus, sunt francez, corespondent la 
Secolul XX şi mă numesc Claudius Bombarnac şi dumneata 
eşti maiorul Noltitz din armata rusă. Te duci la Beijing unde 
mă duc şi eu. Cunosc limba rusă, cum probabil cunoşti şi 
dumneata, franceza. 

Maiorul a făcut un semn de încuviinţare. 

— Ei bine, domnule maior, în loc să rămânem doi străini în 
timpul acestui drum lung prin Asia Centrală, nu v-ar plăcea 
să devenim ceva mai mult decât simpli tovarăşi de 
călătorie? Dumneata ştii despre ţinuturile astea tot ceea ce 
eu n-am aflat încă şi ar fi pentru mine o plăcere să mă 
instruiesc. 

— Domnule Bombarnac, mi-a răspuns maiorul într-o 
franceză desăvârşită, sunt în întregime la dispoziţia 
dumitale. 


Apoi adăugă surâzând: 

— Adică ce-nţelegi prin a te instrui? Unul dintre cei mai 
vestiți critici din ţara dumitale n-a zis, dacă îmi aduc bine 
aminte: „Francezilor nu le place să înveţe decât ceea ce 
ştiu”? 

— Văd că l-aţi citit pe Sainte-Beuve, domnule maior, şi 
poate că acest academician sceptic are dreptate, în general. 
Dar în ce mă priveşte fac o excepţie de la regulă şi doresc 
să învăţ ce nu ştiu. Şi în legătură cu Turkestanul sunt de o 
ignoranță... 

— Sunt în întregime la dispoziţia dumitale, repetă maiorul, 
şi aş fi fericit să-ţi povestesc înaltele fapte de vitejie ale 
generalului Annenkov ale cărui lucrări le-am urmărit. 

— Îţi mulţumesc, domnule maior. Nu mă aşteptam la 
altceva din partea dumitale... 

— Ei, răspunse maiorul, dacă îmi permiţi am să citez 
parţial celebra frază din Danişev - „aşa va fi întotdeauna cât 
vor fi pe lume ruşi şi francezi”. 

— După Sainte-Beuve, Dumas-fiul! Am exclamat. Văd, 
domnule maior, că am de-a face cu un parizian! 

— Din Petersburg, domnule Bombarnac. 

Ne-am strâns călduros mâinile. O clipă mai târziu maiorul 
şi cu mine am început să cutreierăm oraşul şi iată ce mi-a 
spus Noltitz: 

Generalul Annenkov a terminat la Kizyl-Arvat în 1885 
primul tronson al acestei căi ferate, având 285 de kilometri 
din care 160 fuseseră construiți la suprafaţa unui deşert 
unde nu se găsea un strop de apă. Dar înainte de a-mi 
istorisi cum s-a executat extraordinara lucrare, maiorul mi- 
a vorbit de cucerirea Turkestanului. După multe lupte din 
1854 pină în 1864, celebrul Skobelev, eroul de la Plevna, a 
debarcat în portul Mihailov (portul Uzun-Ada nu fusese încă 
fondat). În vederea marşului mai uşor prin deşert, adjunctul 
său Annenkov a edificat o cale ferată strategică. Ea a ajuns 
în zece luni la staţia Kizyl-Arvat. Iată în ce împrejurări au 
construit ruşii acest drum de fier cu o iuţeală, aşa cum am 


mai spus, superioară celei a americanilor din Far-West. 
Lucrarea trebuia să servească în acelaşi timp industriei şi 
altor utilităţi. 

În prealabil, generalul Annenkov a format pentru 
montarea căii ferate un tren cu 36 de vagoane, patru de 
două compartimente pentru ofiţeri, douăzeci şi două pentru 
muncitori şi soldaţi, un vagon-sală de mese, patru vagoane 
bucătărie, un vagon-ambulanţă, un vagon telegraf, un 
vagon-forjă, un vagon-cămară, un vagon de rezervă. Erau 
atelierele lui pe roţi şi totodată cazarmă în care 1600 de 
lucrători, militari şi slujbaşi locuiau şi se hrăneau. Acest 
tren înainta pe măsură ce erau aşezate şinele. Lucrătorii se 
împărțeau în două brigăzi; ele munceau şase ore pe zi, cu 
concursul locuitorilor din ţinut care trăiau în corturi şi al 
căror număr a ajuns la 15 000. Un fir telegrafic lega 
şantierul cu Mihailov de unde plecau, pe un micuţ decovil, 
marfarele care aduceau şine şi traverse. 

În aceste condiţii şi datorită solului orizontal, neted ca-n 
palmă, rezultatul unei zile-muncă atingea o înaintare de 8 
kilometri, în timp ce în câmpiile din Statele-Unite nu 
întrecuse 4 kilometri. Cât despre mâna de lucru, ea nu 
costa prea mult: 45 de franci pe lună pentru lucrătorii din 
oaze, 50 de centime pe zi pentru cei care veneau din 
Buhara. 

Astfel, soldaţii lui Skobelev au fost transportaţi la Kizyl- 
Arvat, apoi 150 de kilometri mai departe până la Geok-Tepe, 
unde după o luptă crâncenă au ieşit victorioşi, încât prima 
locomotivă s-a oprit în Merv în iulie 1886. 

Interesanta conversaţie cu maiorul Noltitz a durat 
aproape o oră şi jumătate, în timp ce cutreieram străzile din 
Kizyl-Arvat. Acum trebuia să ne întoarcem la gară, ceea ce 
am şi făcut. 

Se-nţelege de la sine că n-aveam să ne întrerupem relaţiile 
amicale create aşa de spontan şi am convenit deci ca 
maiorul să-şi părăsească locul din al treilea vagon ca să vină 
să ocupe unul alături de mine, în primul. Ne consideram 


locuitori ai aceluiaşi oraş, ei bine vom deveni vecini în 
aceeaşi casă, sau mai degrabă prieteni în aceeaşi camera. 
La ora nouă s-a dat semnalul dc plecare. Trenul a lăsat în 
urmă Kizyl-Arvat şi a pornit spre Aşhabad, de-a lungul 
frontierei persane. 

Timp de o jumătate de ceas, maiorul şi cu mine am 
continuat să vorbim despre una şi despre alta. Mi-a atras 
atenţia că, dacă soarele n-ar fi fost ascuns în spatele 
orizontului, aş fi putut zări ultimele creste ale Marelui şi 
Micului Balhan asiatic care se înalţă deasupra golfului 
Krasnovodsk. 

Cea mai mare parte a călătorilor se şi instalaseră să 
doarmă la locurile lor, pe care un mecanism ingenios 
îngăduie să le preschimbi în cuşete. Te poţi întinde, poţi 
pune capul pe pernă, te poţi înveli cu o pătură şi dacă 
dormi, cu toate astea, prost, trebuie că n-ai conştiinţa 
curată. Maiorul Noltitz n-are, se pare, nimic a-şi reproşa, 
deoarece după ce-mi urase, noapte bună”, doarme somnul 
drepţilor. 

Eu rămân treaz, căci ceva nu-mi dă pace. Mă gândesc la 
faimosul colet, la călătorul închis acolo şi vreau să intru în 
legătură cu el în noaptea asta. Îmi vine, cu acest prilej, în 
minte că şi alţi originali au călătorit într-un mod tot atât de 
excepţional. În 1889, 1891 şi 1892, un croitor austriac, 
Hermann Zeitung, a venit de la Viena la Paris, de la 
Amsterdam la Bruxelles şi de la Anvers la Christiania13 
într-o ladă, iar doi logodnici din Barcelona, Erres şi Flora 
Anglora, au locuit împreună într-o ladă de conserve, 
traversând Spania şi Franţa. 

Din prudenţă, trebuie să aştept ca Popov să intre definitiv 
în cabina lui. Trenul nu se opreşte înainte de Geok-Iepe, la 
unu dimineaţa. În timpul traseului de la Kizyl-Arvat la Geok- 
Tepe, contez ca susnumitul Popov să tragă un pui de somn 
şi astfel să-mi dea o ocazie unică de a-mi duce la îndeplinire 
planul. 


Îmi vine o idee! Dacă omul e Zeitung care îşi face o 
meserie din acest mijloc de a călători pentru a sustrage 
bani generozităţii publice? El trebuie să fie... n-are cine, 
altcineva! La naiba! Personalitatea lui nu-i deloc 
interesantă! Şi eu care mă bizuiam pe acest intrus... Vom 
vedea... Pe Zeitung îl cunosc din poze şi l-aş putea eventual 
utiliza... 

O jumătate de oră după plecare, zgomotul unei uşi care se 
închide pe platforma anterioară a vagonului nostru mă 
vesteşte că şeful de tren s-a retras în cabina lui. Cu toată 
dorinţa mea să mă duc în furgonul de bagaje, mă resemnez 
să am răbdare, căci e posibil ca Popov să nu doarmă încă 
adânc. Înăuntru domneşte liniştea sub lumina slabă a 
lămpilor. Afară e noapte neagră şi se aude freamătul 
trenului care se-mpleteşte cu şuieratul unui vânt destul de 
rece. 

Mă scol, trag perdeaua uneia din lămpi, mă uit la ceas. E 
unsprezece şi câteva minute. Mai avem două ore până la 
oprirea la Geok-Iepe. 

A venit clipa. După ce mă strecor până la uşa vagonului, 
deschid şi închid uşor portiera, fără să mă vadă nimeni, fără 
să fi trezit pe nimeni. 

lată-mă pe platformă înaintea pasarelei care trepidează în 
ritmul sacadat al trenului. În întunericul de nepătruns care 
învăluie deşertul Kara-Kum am aceeaşi impresie ca atunci 
când imensitatea nopţii înconjoară un vapor în largul mării. 
O lumină slabă se zăreşte prin perdelele cabinei lui Popov. 
Trebuie să aştept să se stingă sau, cum e de presupus, va 
rămâne aprinsă până în ziuă? Oricum, Popov n-a adormit, îl 
aud cum se mişcă. Stau mut şi nemişcat, sprijinit pe 
balustrada platformei. Mă aplec şi privirile mele urmăresc 
dâra luminoasă pe care felinarul de la capătul trenului o 
proiectează în faţa locomotivei. Parcă alergăm pe un drum 
dc foc. Deasupra mea norii se fugăresc învălmăşindu-se cu 
o mare iuţeală şi prin spărturile lor sclipesc câteva 
constelații: la nord Ursa Mică, din Liră, Vega, şi în mijloc 


Casiopeea. În sfârşit o tăcere absolută domneşte de la o 
platformă la alta. Popov, cu toate că trebuie să vegheze 
asupra personalului, a închis ochii îngreuiaţi de somn. 

Trec netulburat pasarela şi ajung în faţa uşii furgonului. 

O deschid şi după ce intru o proptesc uşurel la loc. Uşa nu- 
i închisă decât cu o bară care se împinge şi se trage intre 
două ferecături. Am făcut totul fără cel mai mic zgomot, 
fiindcă, dacă nu vreau să atrag atenţia lui Popov, doresc cu 
atât mai puţin să sperii pe „întemniţatul voluntar”. 

Deşi e întuneric beznă înăuntrul furgonului, neexistând 
nici o fereastră laterală, reuşesc să mă orientez. Ştiu unde e 
locul lăzii: în colţul din stânga intrării. Esenţial e să nu mă 
izbesc de vreun colet, cu atât mai mult cu cât majoritatea îi 
aparţin lui Fulk Ephrinell şi ce scandal ar face dacă unul din 
ele s-ar răsturna şi ar avea de suferit pacheţelele cu dinţii 
artificiali. 

Încetişor, pipăind cu mâna şi cu piciorul, mă apropii şi dau 
de ladă. Nici un picior de muscă n-ar fi atins-o mai uşor 
decât degetele mele care-i mângâie contururile. Mă aplec 
şi-mi lipesc sfios urechea de panoul din faţă. N-aud nici o 
respiraţie. Produsele firmei „Strong Bulbul and Co.” din 
New York nu sunt mai tăcute în lăzile lor. Mă cuprinde 
teama - teama să-mi văd spulberate toate speranţele de 
reporter. Mă înşelasem oare la bordul Aştarei? Respirația, 
strănutul au fost doar un vis? Nu-i nimeni închis în lada asta 
- nici măcar Zeitung! Să nu fie într-adevăr decât nişte 
oglinzi expediate de domnişoara Zinca Klork pe bulevardul 
Shu-Kua, Beijing, China? 

Nu! Deşi foarte slab, aud că se mişcă ceva în interiorul 
lăzii. Fâşâitul devine mai puternic şi mă întreb dacă panoul 
nu o să alunece în jos şi prizonierul nu va ieşi din temniţă ca 
să respire puţin aer curat. Ce-mi rămâne de făcut pentru a 
vedea şi nu a fi văzut e să mă ghemuiesc în fundul 
furgonului între două colete. Datorită întunericului, n-am de 
ce să mă tem. Deodată un mic hârşâit ajunge la urechea 
mea. Nu sunt jucăria unei iluzii! Am auzit cum se aprinde 


un chibrit. Aproape numaidecât câteva licăriri pâlpâie pe 
după găurile de aerisire ale lăzii. Dacă aş fi putut să mă 
înşel în ce priveşte specia din care face prizonierul, acum 
nu mai aveam nici o îndoială. Doar să nu se adăpostească 
înăuntru o maimuţă care ştie să aprindă focul şi să se 
slujească de chibrituri... Unii zic că există asemenea 
specimene, dar trebuie să-i crezi pe cuvânt. De ce să nu 
recunosc? Sunt cuprins de emoție şi mă feresc să fac cea 
mai mică mişcare. Trece un minut. Nimic nu arată că 
panoul s-a deplasat, nimic nu mă îndreptăţeşte să presupun 
că necunoscutul va ieşi... 

Din precauţie, mai aştept. Pe urmă mă gândesc să profit 
de licăririle pe care le zăresc. Acum lada e luminată pe 
dinăuntru şi privind prin găuri... Mă ridic, mă târăsc prin 
furgon, mă aproprii... Am o singură temere: ca lumina să nu 
se stingă brusc... În fine iată-mă lângă panou; am grijă să 
nu mă ating de el; îmi lipesc ochiul de una din găuri... 

Într-adevăr, înăuntru se află închis un bărbat care nu e 
croitorul austriac Zeitung... Ce bine îmi pare! Fac imediat 
din el numărul 11. Bărbatul căruia îi desluşesc perfect 
trăsăturile pare în vârstă de 25-26 de ani. Poartă barbă, o 
barbă neagră. Chipul lui este specific românesc, 
confirmându-mi părerea că posesoarea lăzii e româncă. Are 
o privire blânda, deşi înfăţişarea lui dovedeşte o mare 
energie. Şi oare nu-i nevoie de ea ca să faci sub formă de 
colet, un drum atât de lung? Dar, dacă n-are nimic dintr-un 
borfaş care s-ar fi închis într-o ladă pentru a da o lovitură, 
trebuie să recunosc că nu are nici aspectul eroului din care 
aş fi dorit să făuresc personajul principal al povestirii mele. 

La urma urmei, austriacul şi spaniolul care au călătorit tot 
într-o ladă n-au fost eroi; erau tineri din rândurile 
oamenilor simpli, al cetăţenilor oarecare şi totuşi au 
alimentat coloane întregi de cronici de ziar. Aşa că-l voi 
împodobi pe vrednicul număr 11 cu amplificări, antonime, 
epitete, tropi, metafore şi alte figuri de stil, îl voi 


hiperboliza, îl voi aranja aşa cum developezi un clişeu 
fotografic. 

De altfel, să călătoreşti de la Tiflis la Beijing e altceva 
decât de la Viena ori Barcelona la Paris cum au făcut 
Zeitung, Erres şi Flora Anglora. 

Adaug că nu-l voi trăda pe românul meu, nu-l voi denunța 
nimănui. Să nu se-ndoiască de discreţia mea şi să se bizuie 
pe ajutorul pe care i-l voi da, dacă îi voi putea fi de folos în 
caz că va fi descoperit... Dar cred că nu va fi. 

Vreţi să ştiţi ce face în clipa asta? Ei bine, şade în fundul 
lăzii şi mănâncă liniştit la lumina unei lămpiţe. Are o cutie 
de conserve pe genunchi, pesmetul nu-i lipseşte şi într-un 
dulăpior zăresc câteva sticluţe pline. O pătură şi o manta 
sunt agăţate în cui pe unul din pereţi. De fapt, n-o duce rău 
numărul 11! Se află în camera lui ca melcul în cochilie. Casa 
merge cu el şi economiseşte mia de franci, cât l-ar fi costat 
călătoria de la Tiflis la Beijing, chiar cu clasa a doua. Ştiu că 
e o fraudă, pedepsită de lege. Până atunci însă poate ieşi 
din ladă, când are chef, să se plimbe prin furgon, să se 
aventureze, noaptea, până şi pe platformă... Nu! Nu-l plâng 
şi când mă gândesc că va ajunge la adresa frumoasei 
românce i-aş lua cu plăcere locul. 

Îmi vine o idee pe care o cred bună deşi, poate că nu e: să 
bat uşor în panoul lăzii ca să intru în legătură cu noul meu 
tovarăş de drum, să aflu cine e şi de unde vine, căci unde se 
duce, ştiu. Mă mistuie o curiozitate fierbinte. Trebuie să mi- 
o satisfac. Există clipe când un cronicar se preschimbă într- 
o urmaşă a Evei! Dar mă-ntreb cum va lua bietul băiat 
lucrurile. Sunt sigur că aşa cum se cuvine, şi voi spune că 
sunt francez şi un român ştie că poate să aibă întotdeauna 
încredere într-un francez. Îi voi oferi serviciile mele... Îi voi 
propune să-i îndulcesc starea de prizonierat cu interviuri, 
să-i îmbogăţesc masa sărăcăcioasă cu vreo mâncare mai 
gustoasă... N-o să-l supere vizitele mele, nici nu va avea a 
se teme că voi face vreo imprudenţă. 

Bat în panou. 


Lumina se stinge brusc. 

Prizonierul îşi ţine răsuflarea... 

Trebuie neapărat să-l liniştesc... 

— Deschide, îi spun cu blândeţe în ruseşte... deschide... 

N-am putut să-mi termin fraza, căci trenul e hurducat 
puternic şi încetineşte. Totuşi n-am ajuns încă la staţia 
Geok-lepe. 

De-afară se aud strigăte. Mă grăbesc să ies din furgon şi 
să închid uşa. Era şi timpul. Nici n-am ajuns bine pe 
platformă că se deschide cabina lui Popov. Şeful de tren iese 
fără să mă fi zărit, intră în furgon şi se îndreaptă spre 
locomotivă. Aproape numaidecât trenul îşi reia viteza 
normală. Popov se iveşte lângă mine câteva clipe mai târziu. 

— Ce s-a întâmplat, Popov? 

— Ceva obişnuit, domnule Bombarnac. A fost călcat un 
dromader... 

— Bietul animal! 

— Bietul animal ar fi putut să provoace o deraiere. 

— Atunci al naibii animal! 

VIII. 

Înainte ca trenul să se oprească în staţia Geok-Tepe, am 
intrat în vagonul meu. La naiba cu dromaderul ăsta! Dacă 
nu s-ar fi lăsat călcat într-un moment atât de nepotrivit, 
numărul 11 n-ar mai fi rămas pentru mine un necunoscut. 
Ar fi făcut să alunece panoul, am fi stat prieteneşte de 
vorbă, ne-am fi despărţit cu o caldă strângere de mână... 
Acum trebuie să fie în culmea îngrijorării, căci ştie că 
frauda lui a fost descoperită, că există cineva ale cărui 
intenţii nu le poate bănui, cineva care, poate, nu va şovăi să- 
i trădeze secretul. Şi atunci, după ce va fi scos din ladă, va ti 
pus sub pază până la următoarea staţie şi degeaba îl va mai 
aştepta domnişoara Zinca Klork în capitala Chinei. Da! Ar 
trebui să mă duc să-l liniştesc şi chiar în noaptea asta... E 
cu neputinţă! Trenul va opri în curând la Geok-Llepe, apoi la 
Aşhabad, de unde va pleca în zori. Nu mai pot conta pe 
somnul lui Popov. 


Eram cufundat în gânduri când locomotiva a oprit în gara 
Geok-lepe la ora unu dimineaţa. Niciunul din tovarăşii mei 
de drum nu şi-a părăsit cuşeta. Cobor pe peron şi iată-mă 
dând târcoale furgonului. Ar fi prea riscant să încerc să 
pătrund în el. Cât despre oraş, mi-ar fi făcut plăcere să-l 
vizitez, dar întunericul m-ar împiedica să văd ceva. Din câte 
îmi povestise Noltitz, poartă încă urmele teribilului asalt al 
lui Skobelev din 1880: ziduri năruite, bastioane în ruină... 
Trebuie să mă resemnez să văd toate astea doar prin ochii 
maiorului. 

Trenul pleacă din staţie la ora două dimineaţa, după ce s- 
au mai urcat câţiva călători, care, după cum îmi spune 
Popov, sunt turkmeni. Am să-i trec în revistă când se va face 
ziuă. 

O plimbare de vreo zece minute pe platlotrmă îmi permite 
să întrevăd departe, la marginea zării, înălțimile ce 
formează frontiera persană. 

Mai încolo, trecând de copacii unei oaze înverzite, scăldată 
de numeroase pâraie, străbatem câmpii întinse cultivate cu 
cereale, unde linia face numeroase ocoluri -diversiuni” cum 
le spun englezii. Văzând că Popov nu se gândeşte să mai 
adoarmă, m-am aşezat în colţul meu. La ora trei ne oprim 
din nou. Aud sirigân-du-se pe peron numele de Aşhahad. 
Cum nu pot sta locului, cobor, lăsându-i pe tovarăşii mei de 
drum dormind adânc şi mă apuc să cutreier oraşul. 

Aşhabad e capitala Turcmeniei şi îmi aduc aminte ce a 
spus inginerul Boulangier în cursul interesantei călătorii pe 
care a făcut-o până la Merv. Tot ce-am zărit, plecând de la 
gară spre stânga, a fost silueta întunecată a fortului 
turkmen care domină oraşul nou ce şi-a dublat aproape 
populaţia de la 1887 încoace14. Ansamblul formează, într- 
adevăr, o masă destul de nedesluşită în spatele unei perdele 
dese de copaci. M-am întors la trei şi jumătate. În acest 
moment Popov trecea, nu ştiu pentru ce, prin furgonul de 
bagaje. Ce îngrijorat trebuie să fie tânărul român din 
pricina acestui du-te-vino în faţa lăzii lui! 


De îndată ce-l văd pe Popov întorcându-se, îl întreb: 

— Nimic nou? 

— Nimic, domnule Bombarnac, numai că bate un vânt rece 
azi. 

— Foarte rece, într-adevăr. Nu există un bufet în gară? 

— Ba da, e unul la dispoziţia călătorilor. 

— Nu şi la dispoziţia slujbaşilor? Hai, Popov, vino. 

Popov nu se lasă mult rugat. Bufetul e deschis, dar am 
impresia că nu prea ai ce alege. În materie de băuturi 
există doar „kumâs” făcut din lapte de iapă, fermentat. Are 
un gust de cerneală, mai curând fad şi, deşi lichid, e foarte 
hrănitor. Mă umple de neîncredere numai când îl văd, dar 
Popov îl găseşte excelent şi asta-i esenţialul. Majoritatea 
sarţilor şi kirghizilor care au coborât la Aşhabad a fost 
înlocuită la clasa a doua de alţi călători, afghani, de meserie 
neguţători, se zice foarte pricepuţi. 

Trenul a plecat din nou la patru dimineaţa. Vagonul nostru 
tot mai e transformat în „sleeping car”. Îi invidiez pe cei 
care dorm şi, cum nu pot face altceva, revin pe platformă. 

Se arată zorile luminând clar spre est. Ici şi colo apar 
ruinele vechii cetăţi. O citadelă înconjurată de metereze 
înalte şi de un şir de lungi porticuri a căror desfăşurare 
depăşeşte 150 de metri. După ce am trecut diferite 
rambleuri, de care e nevoie din cauza neregularităţilor de 
teren format din straturi nisipoase, trenul şi-a reluat mersul 
orizontal. Înaintăm cu o viteză de 60 de kilometri pe oră, 
luând-o oblic spre sud-vest, în aşa fel încât să urmăm linia 
de frontieră persană. De abia la Duşak calea ferată se 
îndepărtează de acest hotar. În timpul drumului care a 
durat trei ore, iată numele celor două staţii unde s-a oprit 
trenul ca să se poată aproviziona cu ce avea nevoie. Gheur, 
punctul de pornire al căii Mashhad, de unde se văd 
înălțimile Podişului iranian şi Artyk cu apă abundentă, uşor 
sălcie. 

Trenul străbate apoi oaza lui Atşek, un afluent destul de 
important al Mării Caspice. Pretutindeni verdeață şi arbori. 


Oaza asta îşi justifică numele şi ar putea fi o podoabă a 
Saharei. Se întinde până la staţia Duşak la versta 106, unde 
ajungem la şase dimineaţa. 

Două ore de oprire adică de plimbare. Hai la drum să 
vizitez Duşakul, însoţit de maiorul Noltitz, care iar îmi 
serveşte de ghid. Un alt călător vine înaintea noastră din 
gară: îl recunosc pe sir Francis Trevellyan. Maiorul îmi 
atrage atenţia că mutra acestui gentleman este şi mai 
ţâfnoasă, gura şi mai dispreţuitoare, purtarea şi mai 
distantă ca de obicei. 

Stând de vorbă, maiorul şi cu mine cutreierăm străzile 
oraşului. De ani de zile se prevedea importanţa pe care o va 
dobândi acest târg modest. O ramificaţie îl leagă cu calea 
ferată spre Teheran, în Persia. Îi pun întrebări maiorului 
despre gradul de securitate pe care îl prezintă 
Transasiaticul prin provinciile Asiei Centrale. 

— În Turkestan, îmi răspunde, securitatea e mare; poliţia 
supraveghează permanent linia. Ea păzeşte trenul la 
intrarea în gară şi, cum distanţele între staţii sunt mici, nu 
cred ca pasagerii să aibă a se teme de bandele de 
răufăcători. Încât de când funcţionează prin părţile astea 
railwayul, n-a avut loc nici un atac. 

— E un fapt care mă linişteşte, domnule maior. Dar pe 
porţiunea dintre frontieră şi Beijing? 

— Asta-i altceva, spune maiorul. În Podişul Pamir până la 
Kashgar15, linia e străjuită riguros; după aceea însă nu 
ştiu. 

— Stațiile sunt departe una de alta? Întreb. 

— Da, uneori chiar la mare distanţă. 

— Şi slujbaşii ruşi vor fi înlocuiţi pe porţiunea aceea de 
slujbaşi chinezi? 

— Da, cu excepţia şefului de tren, Popov, care trebuie să 
ne însoţească până la capăt. 

— În afara lui deci, slujbaşii, mecanicii şi fochiştii vor fi 
chinezi? Oare securitatea călătorilor... 


— Să n-ai nici o grijă, domnule Bombarnac, chinezii nu 
sunt mai puţin specializaţi decât personalul nostru şi au 
mecanici foarte buni. La fel şi inginerii care au construit cu 
pricepere calea ferată ce străbate China. E, fără îndoială, 
un popor foarte inteligent, foarte apt pentru progresul 
industrial... Are o înţelegere vie, o uşurinţă de asimilare 
uimitoare. l-am văzut pe chinezi la lucru şi vorbesc din 
experienţă. 

— De acord, dar dacă nu-i nici un pericol dinspre partea 
asta, vastele pustiuri ale Mongoliei şi Chinei septentrionale 
nu sunt bântuite de cete de răufăcători? 

— Crezi că răufăcătorii ăştia vor fi destul de îndrăzneţi să 
atace un tren? 

— Bineînţeles, domnule maior, şi asta mă bucură... 

— Cum? Te bucură? 

— Fără îndoială, deoarece singura mea preocupare e ca 
nu cumva călătoria noastră să fie lipsită de incidente. 

— Ei bine, domnule reporter, te admir! Îţi trebuie 
incidente... 

— Aşa cum medicului îi trebuie bolnavi. Şi când se iveşte o 
păţanie bună şi frumoasă... 

— De, domnule Bombarnac, mă tem să nu fii dezamăgit în 
această privinţă. Nu ştiu dacă-i adevărat, dar am auzit că 
între unii şefi de bandă şi Compania de căi ferate a avut loc 
o înţelegere... 

Aşa cum a procedat conducerea faimoasei administrații 
helence cu Hagi Stavros din romanul lui Edmond About? 

— De ce nu? Rosteşte maiorul Noltitz. Mijlocul ăsta de a 
asigura securitatea trenurilor nu-i de azi de ieri. Oricum, 
mai există cel puţin unul dintre aceşti hoţi de drumul mare 
care a vrut să-şi păstreze independenţa şi libertatea de 
acţiune. Îl cheamă Ki-Tsang şi e un îndrăzneţ şef de bandă 
de origine pe jumătate mongolă, pe jumătate chineză. După 
ce a bântuit multă vreme ţinutul Yunnan, unde însă 
ajunsese să fie urmărit cu deosebită tenacitate, s-a dus în 


provinciile din nord. I s-a semnalat prezenţa chiar în acea 
porţiune a Mongoliei străbătută de Marele Transasiatic... 

— Ei bine! Iată un personaj capabil să-mi alimenteze 
cronicile. 

— Domnule Bombarnac, cronicile pe care ţi le-ar putea 
alimenta Ki-Isang ar putea să te coste scump... 

— Vai de mine, domnule maior. Secolul XX nu-i destul de 
bogat să-şi plătească gloria? 

— Cu bani, fireşte, dar noi, ceilalţi, o vom plăti cu viaţa. 
Din fericire, tovarăşii noştri de drum nu te-au auzit vorbind 
în felul ăsta, căci ar veni în masă să ceară să fii dat jos din 
tren. Aşadar, fii prudent şi nu-ţi dezvălui dorinţele de 
cronicar în căutare de peripeții. Şi în orice caz ar fi foarte 
rău să avem de-a face cu Ki-Isang... e în interesul 
călătorilor să nu dăm ochii cu el. 

— În interesul călătorilor da, dar nu şi în interesul 
călătoriei. 

Convorbirea asta am purtat-o întorcându-ne spre gară. 
Oprirea în Duşak trebuie să se mai prelungească cu o 
jumătate de oră. Plimbându-mă pe peron, observ o manevră 
care va modifica felul în care s-a format trenul. Un nou 
furgon a sosit de la Teheran prin ramificaţia de la Mashhad 
care pune în legătură capitala Persiei cu Transcaspianul. 
Acest furgon închis şi plumbuit e însoţit de şase agenţi, de 
naţionalitate persană, care par a avea consemnul să nu-l 
piardă din ochi nici o clipă. Nu ştiu dacă aşa îmi merge 
mintea, dar am impresia că acest vagon are ceva special, 
misterios. Şi, cum maiorul mă părăsise, mă adresez lui 
Popov care supraveghează manevra. 

— Popov, unde merge furgonul ăsta? 

— La Beijing, domnule Bombarnac. 

— Şi ce transportă? 

— Ce transportă? Pe un înalt demnitar. 

— Pe un înalt demnitar? 

— Vă miră? 

— Ce să spun... într-un furgon... 


— Dacă aşa vrea... 

— Ei bine, Popov, te rog să mă previi când va cobori 
marele demnitar. 

— Nu va cobori. 

— De ce? 

— Pentru că a murit. 

— A murit? 

— Da, trupul neînsufleţit e adus înapoi la Beijing unde 
marele demnitar va fi înmormântat cu toate onorurile ce i 
se cuvin. 

În sfârşit, avem în trenul nostru un personaj important - 
însă, e adevărat, în stare de cadavru. Nu-i nimic! Îl rog pe 
Popov să încerce să afle numele defunctului. Trebuie să fie 
vreun mandarin cu funcţie înaltă. De îndată ce voi şti cine e, 
voi trimite o telegramă Secolului XX. 

În timp ce privesc furgonul, un nou călător îl cercetează cu 
tot atâta curiozitate ca mine. 

Călătorul e un bărbat cu o înfăţişare mândră în vârstă de 
vreo 40 de ani, purtând cu eleganţă costumul mongolilor 
bogaţi, înalt, cu privirea puţin întunecată, cu o mustață de 
muşchetar - de-ar avea şi mintea respectivă - cu tenul mat, 
palid şi ochi care nu clipesc niciodată. 

„Ei, îmi zic în sinea mea, iată un tip superb! Nu ştiu dacă 
va avea rolul de june prim pe care doresc eu să-l joace, dar 
pentru orice eventualitate, îi voi da numărul 12 în trupa mea 
ambulantă”. 

Personajul - cum am aflat după puţin timp de la Popov-e 
seniorul Faruskiar. Îl însoţeşte alt mongol, cu rang mai mic, 
de aceeaşi vârstă cu el, pe nume Ghangir. Cei doi, privind 
vagonul care se ataşează la coada trenului înaintea 
furgonului de bagaje, schimbă câteva cuvinte. De îndată ce 
se termină manevra, persanii iau loc în vagonul de clasa a 
doua care-l precede pe cel mortuar cu scopul de a 
supraveghea fără-ncetare preţiosul trup neînsufleţit al 
demnitarului. 


În acest moment se aud strigăte puternice pe peron. 
Recunosc vocea. Baronul Weisschnitzerdorfer ţipă „Opriţi! 
Opriţi!” De data asta nu-i vorba de un tren care pleacă, ci 
de o caschetă ce se rostogoleşte, purtată de vânt. Câteva 
rafale destul de puternice se-nvârtcejesc în spaţiul acestei 
gări deschise în toate părţile. Iar cascheta baronului - o 
caschetă cu cozoroc de culoare albastră - i-a fost smulsă de 
pe cap. Se rostogoleşte pe peron, pe şine, pe lângă ziduri şi 
proprietarul ei fuge de i se taie răsuflarea fără să reuşească 
să pună mâna pe ea. Trebuie să recunosc că, văzând 
această urmărire nebună, domnul şi doamna Galerna se 
prăpădesc de râs, tânărul chinez Pan-Ciao izbucneşte şi el 
în hohote, pe când doctorul Tio-King rămâne de o 
seriozitate imperturbabilă. 

Neamţul, stacojiu la faţă, gâfâind, scăldat în sudoare, nu 
mai poate. În două rânduri a izbutit să atingă cascheta, dar 
aceasta i-a scăpat din nou. În cele din urmă, baronul se- 
ntinde cât e de lung, iar faldurile mantiei îi acoperă capul - 
ceea ce-l face pe domnul Caterna să fredoneze celebrul 
refren din Miss Helyett: „Ce viziune minunată. 

Privelişte neaşteptată”. 

Nimic nu e mai amuzant, mai caraghios decât o pălărie 
luată de vânt care zboară, se duce, vine, sare, tresaltă, 
planează şi o ia din loc în clipa când crezi că ai prins-o. Dacă 
asta mi s-ar întâmpla mie, i-aş ierta pe cei care râd de o 
asemenea luptă comică. Dar baronul nu-i într-o stare 
sufletească de natură să-i scuze pe spectatori. Sare de colo- 
colo, aleargă pe calea ferată. 1 se strigă: „la seama! la 
seama!”, căci trenul care vine de la Merv intră în gară cu o 
oarecare viteză. El provoacă şi moartea caschetei: 
locomotiva o striveşte fără milă şi baronului nu i se aduce 
decât o zdreanţă. Neamţul nu mai conteneşte să blesteme 
Marele Transasiatic. 

La auzul semnalului de plecare, pasagerii vechi şi noi se 
grăbesc să-şi ocupe şi reocupe locurile. Printre cei noi 
zăresc trei mongoli, cu mutre destul de suspecte, care intră 


în vagoanele de clasa a doua. În momentul când pun 
piciorul pe platformă, îl aud pe tânărul chinez spunându-i 
însoţitorului său: 

— Ei! Doctore Tio-King, l-a văzut pe neamţul ăla cu 
cascheta sturlubatică? Ce-am mai râs! 

Cum de vorbeşte Pan-Ciao curent franţuzeşte - ce zic 
curent, mai bine ca un francez, ca un parizian? Asta mă lasă 
cu gura căscată... ca să mă servesc şi eu de o expresie 
curentă. 

IX. 

Trenul a plecat din gară fără nici o întârziere. De data asta 
baronul nu avea de ce să se plângă. La urma urmei îi 
înţeleg nerăbdarea: un minut în plus îl poate face să piardă 
pachebotul de la Tianjin spre Japonia. Se anunţă o zi 
frumoasă, n-am ce zice! Vântul bate atât de tare încât ar 
putea stinge soarele ca pe-o simplă lumânare. S-a 
deslănţuit unul din acele uragane care, se spune că opreşte 
locomotivele Marelui Transasiatic. Astăzi, din fericire, suflă 
de la vest şi va fi destul de suportabil, deoarece rafalele 
izbesc trenul din spate. Voi putea rămâne pe platformă. 

Aş dori să intru în vorbă cu tânărul Pan-Ciao. Popov avea 
dreptate, trebuie să fie dintr-o familie înstărită şi a 
petrecut, probabil, câţiva ani la Paris ca să înveţe şi să se 
amuze. S-ar putea să fi frecventat „ceaiurile” organizate de 
Secolul XX... 

Acum trebuie să mă ocup însă de alte treburi. În primul 
rând de omul din ladă. A trecut aproape o zi întreagă 
înainte de a-i putea spulbera îngrijorarea. Moare de frică, 
fără îndoială! Dar cum ar fi imprudent să pătrund în furgon 
în timpul zilei, sunt nevoit să aştept noaptea. Să nu uit că o 
discuţie cu domnul şi doamna Caterna face şi ea parte din 
programul meu. Asta nu prezintă de altfel nici o greutate. 
Mai puţin uşor va fi să intru în legătură cu numărul I2, 
superbul senior Faruskiar. Pare foarte scorţos. 

Ah! Trebuie să aflu în cel mai scurt timp numele 
mandarinului care se întoarce în China sub formă de colet 


mortuar. Cu puţină abilitate Popov va reuşi să-l facă pe unul 
din persanii însărcinaţi cu paza Excelenței sale să i-l 
încredinţeze. Ce bine mi-ar părea dacă ar fi numele unui 
înalt funcţionar ca Pao-Wang, Ko-Wang, viceregele celor 
două Kiang-uri, prinţul King însuşi. 

Prima oră de mers trenul continuă să alerge prin oază. 
Dar în curând ne vom afla în plin deşert. Solul este alcătuit 
din straturi de aluviuni care se-ntind până-n împrejurimile 
oraşului Merv. Trebuie să mă obişnuiesc cu monotonia 
călătoriei care se va prelungi până la frontiera 
Turkestanului. Oaze şi deşert, deşert şi oaze. E adevărat că 
în apropierea Podişului Pamir decorul se va schimba. 
Varietatea priveliştilor nu vor lipsi nodului hidrografic pe 
care „ruşii” au trebuit să-l taie, aşa cum dibaciul Alexandru 
a tăiat nodul care lega jugul de oiştea carului lui Gordium. 
Asta i-a adus cuceritorului Macedonian, Imperiul Asiei... 
Ceea ce e de bun augur pentru ce-au întreprins ruşii în 
construcţia căilor ferate. 

Deci sa aşteptăm să străbatem Podişul Pamir cu peisajele 
lui variate. După aceea se vor desfăşura în faţa ochilor 
noştri nesfârşitele câmpii ale Turkestanului chinez, uriaşele 
întinderi nisipoase ale Deşertului Gobi, unde din nou 
priveliştea va fi monotonă. 

E ora zece şi jumătate. În „dining car” se va servi în 
curând masa. Să ne facem întâi plimbarea de dimineaţă 
prin tren. Unde o fi Fulk Ephrinell? Nu-l văd la postul lui 
lângă miss Horatia Bluett, pe care o întreb de soarta lui, 
după ce-am salutat-o cu cea mai mare politeţe. 

— Domnul Fulk s-a dus să arunce o privire coletelor sale, 
îmi răspunde. 

Aha! A ajuns să-i spună „domnul Fulk”, aşadar nu maie 
mult până la „Fulk” pur şi simplu. 

Seniorul Faruskiar şi Ghangir s-au aşezat de la plecare în 
fundul vagonului doi. Singuri, în acest moment, vorbesc în 
şoaptă. Întorcându-mă, îl întâlnesc pe Fulk Ephrinell. Îmi 


strânge mâna „americăneşte”. Îi spun că Miss Horatia 
Bluett mi-a zis unde să-l găsesc. 

— Ah! Exclamă el, ce femeie ordonată, ce negustoriţă fără 
pereche! E una din acele englezoaice... 

— Care ar fi demne să fie americane, adaug. 

— Wait a bit! Îmi răspunde surâzător yankeul cu un aer 
cum nu se poate mai semnificativ. 

Când să ies din vagon îmi dau seama că cei doi chinezi 
trebuie să fie în „dining-car”, căci cărţulia doctorului Tio- 
King a rămas pe una din măsuţe. Nu cred că un reporter 
face o indiscreţie dacă ia în mână o carte, o deschide şi 
citeşte titlul. Acesta suna aşa: 

Despre viaţa sobră şi regulată sau arta de a trăi vreme 
îndelungata în deplină sănătate. 

Traducere din italiană de Louis Cornaro, nobil venețian cu 
adăugiri despre mijloacele de a corecta un temperament de 
nestăpânit şi de a te bucura de o fericire desăvârşită până 
la cea mai înaintată vârstă şi de a nu muri decât prin 
consumarea umedului radical uzat de o mare bătrâneţe. 

Salerno MDCCLXXXII. 

Aşadar asta-i lectura preferată a doctorului Tio-King! Şi 
iată de ce elevul lui, cam obraznic, îi dă în derâdere numele 
de Cornaro! 

Nu am timpul să văd altceva din volum decât deviza: 
Abstinentia adjicit vitam16. La drept vorbind, îmi propun să 
nu pun în practică această învăţătură a nobilului venețian, 
cel puţin acum la masa de prânz. 

Nimic nou în ce priveşte locul pe care îl ocupă fiecare în 
vagonul restaurant. Mă găsesc lângă maiorul Noltitz, care 
se uită cu multă atenţie la seniorul Faruskiar şi la însoţitorul 
său, aşezaţi chiar în capătul mesei. Ne întrebăm cine poate 
fi acest mongol cu chipul atât de trufaş... 

— Ei, zic eu râzând de ce-mi trece prin minte, şi dacă ar 

— Cine? Întrebă maiorul. 


— Şeful piraţilor despre care mi-ai vorbit... faimosul Ki- 
Tsang... 

— Glumeşte, glumeşte, domnule Bombarnac, dar în 
şoaptă, te rog! 

— Haide, haide, domnule maior, recunoaşte că ar fi un 
personaj dintre cele mai interesante căruia ar merita să-i 
iau un interviu amănunţit. 

Tot sporovăind, mâncăm cu poftă. Masa este excelentă, 
proviziile fiind proaspete, căci au fost reînnoite la Aşhabad 
şi la Duşak. Ca băutură, ceai, vin de Crimeea, bere de 
Kazan; ca feluri de carne: cotlete de berbec şi nişte foarte 
gustoase conserve, iar ca desert - un pepene aromat, pere 
şi struguri de prima calitate. 

După prânz mă duc să-mi fumez trabucul pe platforma de 
lângă „dining car”. Domnul Caterna mă urmează. E limpede 
că stimabilul comic pândea ocazia să intre în vorbă cu mine. 

Ochii lui vioi pe jumătate închişi, obrazul spân, obişnuit cu 
favoriţi falşi, buzele sale obişnuite cu mustăţi false, capul lui 
obişnuit cu peruci roşii, negre, cărunte, cu chelii sau cu 
părul vâlvoi după cum erau rolurile, totul dezvăluie la el 
meseria de actor care şi-a dus viaţa pe scenă. Dar domnul 
Caterna are o înfăţişare atât de sinceră, un chip atât de 
voios, un aer atât de cinstit, o atitudine atât de deschisă, în 
fine are aparenţa unui om foarte cumsecade. 

— Domnule, îmi spune, oare doi francezi vor călători de la 
Baku la Beijing fără să se cunoască? 

— Domnule, i-am răspuns, când întâlnesc un compatriot... 

— Care e parizian, domnule... 

— Şi deci de două ori francez, am adăugat, m-ar mustra 
conştiinţa dacă nu i-aş strânge mâna. Aşa că, domnule 
Caterna... 

— Îmi ştiţi numele? 

— Cum îl ştiţi şi d-voastră pe al meu, sunt sigur. 

— Fără îndoială, domnule Claudius Bombarnac, 
corespondent al Secolului XX. 

— La dispoziţia dumneavoastră, vă rog să credeţi. 


— Mii de mulţumiri, domnule Bombarnac şi chiar zece mii, 
cum se spune în China, unde mergem, doamna Caterna şi 
cu mine. 

— Ca să jucaţi la Shanghai roluri de comic-prim şi de 
ingenuă în trupa coloniei franceze... 

— Ştiţi deci tot? 

— Un reporter! 

— Aveţi dreptate. 

— Aş adăuga chiar, dacă ţinem seama de anumite expresii 
marinăreşti, că trebuie să fi navigat cândva, domnule 
Caterna... 

— Te cred, domnule reporter. Sunt fostul căpitan al 
pescadorului amiralului de Boissoudy, la bordul lui 
Redoutable. 

— Mă întreb, în cazul acesta, de ce dumneata, un marinar 
nu ai călătorit pe mare... 

— lată de ce, domnule Bombarnac. Doamna Caterna care 
este, fără tăgadă cea mai bună ingenuă din ţinut şi nimeni 
nu-i întrece corabia în mers - scuzaţi-mi vorba de fost 
marinar - atunci când joacă roluri de subretă ori în travesti, 
nu poate suporta marea. Aşadar, aflând despre Marele 
Transasiatic, i-am spus. „Linişteşte-te, Caroline! Nu-ţi fie 
teamă de stihia înşelătoare şi vicleană! Vom străbate Rusia, 
Turkestanul şi China fără să părăsim uscatul”. Ah, cât s-a 
bucurat, drăguţa, atât de devotată şi curajoasă, atât de - nu 
găsesc cuvinte - în fine, domnule, o ingenuă care ar 
interpreta-o şi pe o bătrână doamnă de companie, la nevoie, 
pentru a nu-l lăsa în pană pe directorul trupei. O artistă, o 
adevărată artistă. 

Îţi face plăcere să-l asculţi pe domnul Caterna. E, sub 
presiune” cum spun mecanicii şi nu-i nevoie decât să-l laşi 
să scoată aburi. Cât ar părea de surprinzător pentru un 
actor, îşi adoră nevasta şi vreau să cred că şi ea pe el. O 
pereche cum nu se poate mai potrivită, cum mă asigură 
comicul şi o spune fără nici o reţinere, căci nu-i niciodată 
stânjenit, se descurcă uşor şi e mulţumit de soarta lui. Nu 


ţine la nimic mai mult ca la teatru, mai ales la turneele 
teatrale în timpul cărora împreună cu doamna Caterna a 
jucat în drame, vodeviluri, comedii, operete, opere comice, 
opere, piese străine traduse în franţuzeşte, spectacole, 
pantomime, fericit dacă reprezentaţia începea la cinci 
după-amiaza şi dura până la ora unu dimineaţa. Amândoi s- 
au produs în marile teatre din capitalele de provincii, în săli 
de primărie, în hambarele din sate, la botul calului, fără 
repetiţii, fără orchestre, câteodată chiar fără spectatori... 
ceea ce-i scutea să dea banii înapoi. Într-un cuvânt, erau 
actori la toate, se pricepeau la orice rol. 

Ca parizian, domnul Caterna trebuie să fi fost ghiduşul de 
pe teugă, atunci când naviga. 

Îndemânatec ca un scamator, sprinten ca un dansator pe 
sârmă, ştiind să imite cu buzele ori limba toate 
instrumentele de lemn şi aramă, avea cel mai variat 
repertoriu de cântece patriotice, de voie bună, de petrecere 
şi cunoştea o colecţie bogată de monoloage şi glume pentru 
spectacolele date în localuri. Îmi povesteşte totul 
gesticulând, cu o limbuţie de nesecat, mergând de colo-colo 
şi legănându-se pe picioarele lui depărtate cu tălpile puţin 
întoarse spre interior, cum umblă mateloţii când sunt cu 
chef. Nu m-aş plictisi niciodată în societatea unui cumătru 
atât de vesel. 

— Şi unde eraţi înainte de a părăsi Franţa? L-am întrebat. 

— La Ferte-sous-Jouarre, unde doamna Caterna a avut un 
adevărat succes în rolul Elsei din Lohengrin pe care l-am 
jucat fără muzică. Dar şi ce piesă interesantă şi bine făcută! 

— Aţi călătorit în lumea întreagă, nu, domnule Caterna? 

— Te cred, prin Rusia, Anglia, cele două Americi. Ah, 
domnule Claudius... 

A şi ajuns să-mi spună Claudius. 

— Ah! Domnule Claudius, a fost o vreme când eram idolul 
oraşului Buenos Aires şi publicul se omora să mă vadă la 
Rio de Janeiro! Să nu credeţi că vă mint. Nu! Mă cunosc 
prea bine. La Paris nu m-am afirmat ca actor, dar în 


provincie sunt excelent. Fiindcă la Paris, joci pentru tine. În 
provincie joci pentru ceilalţi. Şi apoi ce repertoriu! 

— Felicitările mele, scumpe compatriot. 

— Le accept, domnule Claudius, căci îmi iubesc meseria. 
Ce vreţi? Nu toată lumea poate pretinde să ajungă senator 
ori reporter. 

— Asta-i o răutate, domnule, Caterna, îi zic râzând. 

— Nu... e sfârşitul tiradei. 

Şi în timp ce comicul îşi golea fără oprire traista, staţiile 
apăreau în trecere între două şuierături ale trenului: Kulka, 
Nisaciurci, Kulla-Minor şi altele cu un aspect destul de 
jalnic; apoi Bajram-Ali la versta 795 şi Kurlan-kKala la versta 
815. 

— Şi ca să nu vă ascund nimic, a continuat domnul 
Caterna, nu ne-am plimbat din oraş în oraş fără să 
strângem ceva bani. În fundul geamantanului nostru se află 
câteva acţiuni de la societăţile din nord, de care fac mare 
caz, căci le socotesc plasamente pe deplin sigure şi 
dobândite în mod cinstit. Ştii, domnule Claudius că deşi 
trăim într-un regim democratic unde domneşte, zice-se, 
egalitatea, va mai trece multă vreme până când aristocratul 
va cina lângă nevasta prefectului, la preşedintele Curţii de 
Apel, şi actriţa va deschide balul dansând cu prefectul în 
casa generalului care comandă armata. Ei bine! Cinăm şi 
dansăm între noi... 

— Şi nu-i mai puţin vesel, domnule Caterna... 

— Nici mai puţin respectabil! Îmi răspunde viitorul comic 
al trupei din Shanghai, scuturându-şi praful de pe un jabou 
închipuit cu dezinvoltura unui nobil la curtea lui Ludovic al 
XV-lea. 

În acea clipă se-ndreaptă spre noi doamna Caterna. E într- 
adevăr vrednica tovarăşă de viaţă a soţului ei, care a venit 
pe lume şi a fost creată să-i dea replica în existenţa de zi cu 
zi ca şi pe scenă. E o bună camaradă de teatru din acelea 
care nu se sclifosesc, nici nu bârfesc, provenite în cea mai 
mare parte dintre copiii străzii, ce s-au născut nu se ştie 


unde şi trăit nu se ştie cum. În orice caz pare o fată 
cumsecade. 

— V-o prezint pe Carolinc Caterna, îmi zice comicul cu un 
glas de parcă mi-ar fi prezentat-o pe Adelina Patti ori pe 
Sarah Bernhard. 

— După ce am strâns mâna soţului, spun, as fi fericit s-o 
strâng şi pe a dumitale. 

— Poftim, domnule, îmi răspunde deschis ingenue, spontan 
şi fără sufler. 

— După cum vedeţi n-are ifose şi e cea mai minunată 
dintre femei... 

— Cum e el cel mai bun dintre bărbaţi! 

— Aşa e şi mă laud cu asta, adăugă comicul. Şi de ce? 
Pentru că am înţeles că legile căsătoriei se rezumă la acest 
precept căruia ar trebui să i se conformeze toţi soţii: ceea 
ce îi place doamnei e adesea hrana domnului. 

Nu ştiu dacă mă credeţi, dar era mişcător acest onest 
cabotinaj atât de diferit de contabilitatea galantă a lui „dat 
şi avut” practicată de negustorul şi negustoriţa care stăteau 
de vorbă în vagonul învecinat. 

Dar, iată-l pe baronul Weisschnitzerdorfer cu o şapcă pe 
cap, cum iese din, dining-car” unde, îmi închipui, nu şi-a 
pierdut timpul consultând Mersul trenurilor. 

— Ăsta-i tipul cu pălăria strivită! Exclamă domnul Caterna, 
după ce neamţul a intrat în vagon fără a ne învrednici 
măcar cu un salut. 

— Ştiţi de ce baronul a luat marele Transasiatic? Îl întreb. 

— Ca să se ducă să mănânce mezeluri la Beijing! 
Răspunde domnul Caterna. 

— Nu, nu! E un rival al lui Miss Nellie Bly. Vrea să facă 
înconjurul lumii în 39 de zile. 

— În 39 de zile! Exclamă domnul Caterna. Vreţi să spuneţi 
139! Căci baronul nu prea-i sportiv, nu prea-i sportiv. 

Şi comicul intonează cu o voce de clarinet, răguşită, 
cunoscuta arie din Clopotele din Corneville: „Am făcut de 


trei ori înconjurul lumii” adăugând la adresa baronului: el 
n-o să facă nici jumătate. 

X. 

La 12 şi un sfert, trenul nostru a depăşit staţia Kan-Bata 
care seamănă cu una din staţiile de cale ferată de pe 
traseul de la Napoli la Sorrento, cu acoperişurile ei în stil 
italian. Văd o tabără mare asiatico-rusă ale cărei corturi se 
mişcă în bătaia unui vânt rece. Am intrat în oaza de la 
Merv17, lungă de 26 de kilometri, lată de I2, având 600 000 
de hectare - nu s-ar spune că informaţiile mele nu sunt 
precise. La dreapta şi la stânga ogoare, pâlcuri de copaci 
falnici, o succesiune neîntreruptă de sate, de colibe între 
tufişuri, de livezi cu pomi fructiferi între case, de turme de 
oi şi cirezi de boi răspândite prin păşuni. Această câmpie 
bogată e scăldată de Murgab (Apa albă) sau de braţele 
râului şi fazanii mişună aici precum corbii pe suprafaţa 
şesurilor Normandiei. 

La ora unu după-amiază, trenul se opreşte în gara Merv, la 
822 de kilometri de Uzun-Ada. 

Oraşul a fost adesea năruit şi refăcut. Războaiele nu l-au 
cruțat. Odinioară se pare că fusese un cuib de tâlhari şi 
răufăcători şi pentru Ki-Isung e păcat că n-a trăit în vremea 
aceea. Poate că ar fi devenit un Gingis-Han. 

Ne oprim şapte ore la Merv. Voi avea timp să vizitez acest 
oraş ciudat, a cărui transformare fizică şi morală a fost 
adâncă. 

I-am spus maiorului Noltitz: 

— Dacă nu abuzez de bunăvoința dumitale, pot să te rog 
să mă însoţeşti... 

— Cu plăcere, mi-a răspuns, şi pe cont propriu aş fi 
revăzut bucuros Mervul. Am plecat în pas vioi. 

— Trebuie să te previn, îmi atrage atenţia maiorul, că vom 
vizita Oraşul nou. 

— Şi de ce nu începem cu cel vechi? Ar fi mai logic şi chiar 
mai cronologic... 


— Pentru că vechiul Merv e la 30 de kilometri de cel nou şi 
de-abia dacă-l vei zări în trecere. Deci, bizuieşte-te pe 
descrierile atât de exacte pe care i le-a făcut marele vostru 
geograf Elisee Reclus. 

Cititorii nu vor pierde într-adevăr nimic. 

Distanţa de la gară la noul Merv e scurtă. Dar ce praf 
îngrozitor. Partea comercială a fost construită pe malul 
stâng al râului - în stil american, deci trebuie să-i placă lui 
Fulk Ephrinell: străzi lungi, parcă trase cu linia, 
întretăindu-se în unghiuri drepte; bulevarde rectilinii 
mărginite de copaci; un nesfârşit du-te-vino de neguţători 
de toate soiurile, numeroase cămile şi dromaderi - aceştia 
din urmă foarte căutaţi, pentru că sunt rezistenți la 
oboseală şi al căror spate diferă de cel al dromaderilor din 
Africa. Am văzut puţine femei pe străzile însorite, care par 
încălzite la roşu. Totuşi am remarcat câteva tipuri feminine 
remarcabile, îmbrăcate cu haine aproape militare, cu cizme 
moi în picioare, cu cartuşiera pe piept după moda 
circaziană. Trebuie să te fereşti de câinii rătăcitori, 
înfometați, cu blană lungă şi colţi înspăimântători, dintr-o 
rasă care aminteşte de câinii caucazieni. Aceste animale, 
după cum povesteşte inginerul Boulangier, l-au mâncat pe 
un general rus. 

— Nu de tot, mă linişti maiorul, confirmându-mi faptul. Au 
lăsat neatinse cizmele. 

În cartierul comercial, în fundul unor dughene 
întunecoase, se vând covoare de o fineţe de necrezut şi de 
un colorit combinat cu deosebită artă, în majoritate lucrate 
de mână de nişte bătrâne, fără război de ţesut. 

Pe amândouă malurile râului sunt cazărmi. Soldaţii 
turkmeni au chipiul albastru şi epoleţii albi, fiind în rest 
îmbrăcaţi în haine obişnuite. 

Peste râu s-a consturit un pod de lemn, de 50 de metri 
lungime al cărui tablier se sprijină pe capre. Pe eltrec nu 
numai pietoni, dar şi trenuri, iar deasupra parapetelor se- 
ntind fire telegrafice. 


Pe celălalt mal se-nalţă centrul administrativ unde 
lucrează un număr mare de slujbaşi civili care poartă şapcă 
pe cap. 

De fapt, lucrul cel mai interesant de văzut e un fel de 
anexă, satul Teke, o enclavă a Mervului, unde locuiesc 
urmaşii băştinaşilor care au păstrat trăsăturile specifice ale 
neamului: trupul musculos, urechile depărtate, buzele 
groase şi barba neagră. De aici se desprinde un ultim rest 
al culorii locale care-i lipseşte Oraşului nou. 

La cotitura unei străzi a oraşului comercial îi întâlnim pe 
negustorul american şi negustoriţa engleză. 

— Domnule Ephrinell! Exclam. Ce-aţi găsit atât de 
deosebit în Mervul ăsta nou? 

— Faptul că oraşul e aproape yankeu şi va fi cu totul în 
ziua în care va fi înzestrat cu tramvaie şi luminat cu felinare 
cu gaz. 

— Asta se va-ntâmpla cu timpul. 

— Sper, şi atunci Merv va avea dreptul să se numească 
într-adevăr un oraş modern. 

— În ce mă priveşte, domnule Ephrinell, aş fi preferat o 
excursie în vechiul Merv, să vizitez moscheele, fortăreaţa, 
palatele. Din păcate, e cam departe, trenul nu opreşte acolo 
şi-mi pare râu... 

— Hm, plescăie din limbă yankeul. Ceea ce regret eu e că 
nu prea am ce face în ţinuturile turkmene. Oamenii au nişte 
dinţi! 

— lar femeile nişte plete! Adăugă miss Horatia Bluett. 

— Ei bine, miss, cumpăraţi aceste plete şi nu vă veţi fi 
pierdut timpul degeaba. 

— Aşa şi va face firma, Holmes-Holme” din Londra, îmi 
replică miss Horatia Bluett, de îndată ce vom fi epuizat 
stocul capilar din China. 

După aceste cuvinte cei doi ne părăsesc. Îi propun atunci 
maiorului Noltitz - era ora şase - să cinăm la Merv înainte 
de plecarea trenului. Acceptă, dar mai bine refuza. 
Nenorocul ne-a îndreptat spre un hotel inferior vagonului 


nostru restaurant - cel puţin în privinţa calităţii meniului. În 
special o ciorbă căreia îi spune, borş”, preparată cu lapte 
acru, m-aş feri s-o recomand iubitorilor de mâncăruri fine 
de la Secolul XX. 

Mă-ntorc cu gândul la depeşa referitoare la mandarinul 
pentru care trenul nostru e un „convoi” în cea mai funebră 
accepţie a cuvântului. Oare Popov a obţinut de la muţii 
care-l veghează numele înaltului demnitar? 

Da, a reuşit! Numai ce ajungem pe peronul gării, că 
aleargă spre mine zicând. 

— Ştiu numele. 

— Cum sună? 

— Yen-Lu, marele mandarin Yen-Lu, din Beijing. 

— Mulţumesc, Popov. 

Mă reped numaidecât spre poştă de unde expediez 
următoarea telegramă la Secolul XX: 

Merv, 16 mai, ora 7 seara. 

Tren Mare-Transasiatic pleacă din Merv. Luat la Duşak 
trupul marelui mandarin Yen-Lu, venind de la Paris cu 
destinaţia Beijing. 

Costul depeşei e foarte mare, dar trebuie să recunoaştem 
îşi merită preţul. 

Numele lui Yen-Lu s-a răspândit printre călători şi mi s-a 
părut chiar că seniorul Faruskiar surâdea când îl auzea 
rostit de unul sau de altul. 

Seara am părăsit gara la opt fix. După patruzeci de minute 
treceam pe lângă vechiul Merv, dar noaptea fiind 
întunecată, n-am putut zări nimic. Ştiam că se-nalţă acolo o 
fortăreață cu turnuri pătrate şi incinta de cărămizi arse la 
soare, ruine ale unor morminte şi palate, urme ale unor 
moschei, un întreg ansamblu de obiecte arheologice care ar 
fi avut dreptul la nu mai puţin de 200 de rânduri cu petite. 

— Consolează-te, mi-a spus maiorul Noltitz, vechiul Merv a 
fost refăcut de patru ori. Dacă ai fi văzut al patrulea oraş 
Bayram-Ali, din perioada persană, nu l-ai fi văzut pe al 
treilea care era din epoca mongolă şi cu atât mai puţin pe 


cel musulman, pe nume Sultan-Sandjar-Kala din perioada a 
doua şi nici aşezarea din prima. Acesteia unii îi spun 
Iskander-Kala după Alexandru Macedon, alţii Ghiaur-Kala, 
atribuind întemeierea ei lui Zoroastru, o mie de ani înaintea 
erei noastre. Aşa că te sfătuiesc să-ţi arunci la coş părerile 
de rău. 

Ceea ce am şi făcut, neputând face altfel. 

Trenul nostru a luat-o spre nord-est. Stațiile au între ele o 
distanţă de 20 la 30 de verste. Nu li se strigă numele, 
deoarece trenul nu se opreşte şi sunt nevoit să le aflu din 
Mersul trenurilor: Keltsi, Ravina - de ce această denumire 
italiană într-un ţinut turkmen? 

— Peski, Repetek, etc. Străbatem deşertul fără strop de 
apă. S-au făcut aici puțuri arteziene care alimentează 
îndestulător rezervoarele liniei. Maiorul îmi spune că 
inginerii au întâmpinat mari greutăţi să stabilizeze dunele 
în această parte a căii ferate. Dacă palisadele n-ar fi aşezate 
oblic, ca nervurile unei frunze, şinele ar fi fost năpădite iute 
de nisip şi circulaţia trenurilor ar fi fost imposibilă. 

De îndată ce am trecut de porţiunea presărată cu dune, se 
desfăşoară iar şesul neted unde contrucţia câii ferate a 
mers repede. 

Tovarăşii mei adorm unul după altul şi vagonul nostru se 
transformă iar în „sleeping-car”. 

Revin la situaţia românului meu. Trebuie să încerc să-l 
revăd chiar în noaptea asta? Bineînţeles! Şi nu numai 
pentru a-mi satisface o curiozitate foarte firească, dar şi 
pentru a-l linişti. Într-adevăr, ştiind că secretul lui e 
cunoscut de către persoana care i-a vorbit prin panoul lăzii, 
să nu-i vină în minte să coboare la una din staţii, să-şi 
sacrifice călătoria, să renunţe să ajungă la domnişoara 
Zinca Klork pentru ca să scape de urmărirea Companiei... E 
posibil, la urma urmei, ca intervenţia mea să-i fi dăunat 
astfel bietului băiat, fără a mai pune la socoteală că l-aş 
pierde pe numărul 11, unul dintre cele mai preţioase din 


colecţia mea. Sunt aşadar hotărât să-i fac o vizită înainte de 
zorii zilei de mâine. 

Cât de lungi mi s-au părut orele! De câteva ori era gata să 
adorm. De aceea m-am dus în două sau trei rânduri să iau 
aer pe platformă. 

Fără nici o întârziere trenul intră în gara Ciardzou, la 
versta 1005. Oraşul este o importantă aşezare a hanatului 
Buharei unde Transcaspianul a ajuns întâia oară la sfârşitul 
lui noiembrie 1886, 17 luni după punerea primei traverse. 
Suntem doar la 12 verste de Amu-Dana şi după ce trecem 
fluviul am intenţia să săvârşesc operaţia pe care mi-am 
propus-o. 

Am spus că oprirea la Ciardzou trebuie să dureze un sfert 
de ceas. Câţiva călători coboară, căci ţinta lor era acest 
oraş care are o populaţie de 30 000 de locuitori. Alţii urcă 
pentru a merge la Buhara şi Samarkand, dar sunt pasageri 
numai pentru clasa a doua. Pe peron e destulă forfotă. Am 
coborât şi tocmai mă plimbam pe lângă furgonul de la capul 
trenului, când văd că portiera se deschide şi se închide fără 
zgomot. Un om se târăşte pe platformă şi se strecoară prin 
gara abia luminată de câteva lămpi cu petrol. E românul 
meu... Nu poate fi decât el... N-a fost văzut şi s-a amestecat 
printre ceilalţi călători. Dar de ce această escapadă? Ca să- 
şi împrospăteze proviziile la bufetul gării? Intenţia lui nu 
este, cum mă temeam, să dea bir cu fugiţii? Dacă-i aşa, am 
să ştiu cum să-l împiedic. Am să-i spun cine sunt - am să-i 
făgăduiesc sprijin şi ajutor. Îi voi vorbi în franceză, în 
engleză, în germană, în rusă - la alegere... îi voi spune: 

— Prietene, bizuie-te pe discreţia mea... Nu te voi trăda... 
Am să-ţi aduc merinde în timpul nopţii... Şi odată cu ele am 
să te copleşesc cu încurajări... Nu uita că domnişoara Zinca 
Klork, desigur cea mai frumoasă dintre românce, te 
aşteaptă la Beijing, etc. 

Aşadar mă ţin după el fără să am aerul că-l urmăresc. În 
forfota din gară nu-i mare pericolul să fie descoperit. Nici 
Popov, nici alt slujbaş n-ar putea bănui că înşeală Compania. 


O să se-ndrepte spre ieşire şi o să-mi scape? Nu, n-a vrut 
decât să-şi dezmorţească picioarele mai în tihnă decât 
umblând prin furgon. După o întemniţare care durează de 
la Baku - adică de 60 de ore - are şi el dreptul la zece 
minute de libertate. 

E un bărbat de statură mijlocie, cu mişcări suple, cu 
mersul lunecos. Se ghemuieşte, se face covrig ca o pisică şi 
nu cred că se simte prea înghesuit în lada lui. Poartă o vestă 
cafenie, cu pantalon strâns în talie cu o curea şi o şapcă 
îmblănită. 'Totul în culori închise. 

M-am liniştit în privinţa intenţiilor sale. Se întoarce spre 
furgon, pune piciorul pe scară şi, păşind pe platformă, intră 
înăuntru. Uşa se închide încetişor în urma lui. De îndată ce 
trenul se va pune în mişcare, voi bate la panoul lăzii şi, de 
data asta... 

O nouă piedică. În loc de un sfert de ceas trenul stă în 
gară trei ore. O uşoară avarie la una din frânele locomotivei 
a trebuit reparată. De aceea, în ciuda protestelor baronului 
neamţ, nu plecăm din gară înainte de trei şi jumătate, când 
se crapă de ziuă. 

Astfel încât, dacă nu m-am putut duce în furgon, cel puţin 
am văzut Amu-Daria. 

Amu-Daria este străvechiul Oxus, rivalul Indus-ului şi al 
Gangelui. Altădată afluent al Mării Caspice, albia cursului 
său de pe vremuri fiind încă indicată pe hartă, se varsă 
acum în marca Aral. Alimentat de ploile şi zăpezile Podişului 
Pamir, îşi plimbă apele între faleze de argilă şi nisip. În 
limba turkmenă se cheamă „Fluviul mare” şi curge pe un 
parcurs de 2500 kilometri. 

Trenul intră pe un pod lung de o leghe, construit peste 
Amu-Daria la 11 metri deasupra apelor joase. La trecerea 
lui, tablierul tremură pe cei 1000 de stâlpi de susţinere, 
grupaţi câte cinci la fiecare din traversele care se află la o 
distanţă de nouă metri una de alta. 

Generalul Annenkov a construit acest pod - cel mai 
important din cele pe care va trece Marele Transasiatic - în 


zece luni, cheltuind 35 000 de ruble. 

Fluviul este de un galben murdar. Câteva insule răsar ici şi 
colo cât cuprinzi cu ochii. 

Popov îmi arată posturi de pază la parapetul podului. 

— La ce slujesc? Îl întreb. 

— Ca să adăpostească un personal special, însărcinat să 
dea alarma în caz de incendiu şi care e înzestrat cu 
extinctoare şi alte materiale de stingere a focului. 

E într-adevăr o măsură bună de prevedere. Nu numai că 
scânteile locomotivei au provocat incendii în diverse locuri, 
dar mai există şi o altă eventualitate de temut. Un număr 
mare de bărci, majoritatea transportând petrol, circulă pe 
Amu-Daria şi aceste ambarcaţiuni se preschimbă adesea în 
torţe. Veghea neîncetată e cum nu se poate mai binevenită 
căci, dacă se năruie podul, reconstrucţia lui ar dura 
aproape un an, în timpul căruia transbordarea călătorilor 
de pe un mal pe altul ar fi din cele mai grele. 

În sfârşit trenul a traversat fluviul încetinind viteza. S-a 
făcut de ziuă. Deşertul se întinde iar până la a doua staţie, 
Karakul. Dincolo de ea se conturează meandrele unui 
afluent al lui Amu-Daria, Zarafsanul, „fluviul purtător de 
aur” al cărui curs se prelungeşte până la Sogdiana, pe 
suprafaţa acelei oaze roditoare unde străluceşte oraşul 
Samarkand. La cinci dimineaţa trenul se opreşte în hanatul 
Buharei, la a 1107-a verstă depărtare de Uzun-Ada, 
începutul drumului său. 

XI. 

Hanatul-Buharei şi Samarkandului alcătuiau odinioară 
Sogdiana, o ţară condusă de un satrap persan, locuită de 
tadjici apoi de uzbeci care au ocupat-o la sfârşitul secolului 
al XV-lea. Dar mai îngrijorătoare era altă invazie din epoca 
modernă: cea a nisipurilor, de când saxaulul, destinat să 
stabilizeze dunele, a pierit aproape cu totul. 

Buhara era capitala hanatului, Roma Islamului. Nobila 
cetate, cetatea templelor, centrul mahomedan. 
Supranumită „Oraşul cu şapte porţi”, era înconjurată în 


vremea strălucirii ei de un zid lung şi înalt. Comerţul ei cu 
China a fost întotdeauna înfloritor. Acum are 80 de mii de 
locuitoril 8. 

lată ce am aflat de la maiorul Noltitz care mă îndeamnă să 
vizitez această metropolă unde a fost de mai multe ori. Nu 
mă va putea însoţi, având de făcut câteva vizite. Trebuie să 
plecăm la unsprezece dimineaţa. Sunt numai cinci ore de 
oprire şi, pe deasupra, oraşul se găseşte destul de departe 
de staţie. Dacă n-ar fi legat de ea printr-un decovil - acest 
nume franțuzesc sună bine în plină Sogdiana - n-am avea 
timpul să aruncăm măcar o privire Buharei. 

Ne-am înţeles ca maiorul să ia decovilul împreună cu 
mine; ajunşi la destinaţie, mă va lăsa singur ca să se ocupe 
de treburile lui. Nu voi mai putea conta pe el. Voi fi silit să 
mă bizui doar pe mine? E posibil ca niciunul din numerele 
mele să nu mă însoţească? Să recapitulăm: seniorul 
Faruskiar? Nu e de pus în discuţie cum nu poate fi vorba 
nici de mandarinul Yen-Lu, închis în catafalcul lui pe roţi. 
Fulk Ephrinell şi miss Horatia Bluett? N-are rost să mă 
gândesc la ei dacă vreau să vizitez palate, minarete, 
moschei şi alte inutilităţi arheologice. Dar comicul şi 
ingenua? Cu neputinţă; doamna Caterna e obosită şi 
domnul Caterna are datoria să rămână lângă ea. Cei doi 
chinezi? Au şi părăsit gara. Ah! Sir Francis Trevellyan... şi 
de ce nu? Să încercăm să pătrundem în sufletul acestui 
gentleman atât de închis în sine... Mă apropiu, salut, sunt 
gata să vorbesc... El abia înclină capul, face stânga-mprejur 
şi pleacă. 

Dacă le-aş spune cititorilor Secolului XX că am vizitat cele 
100 de şcoli ale oraşului, ar bănui că exagerez, în pofida 
încrederii pe care, fără tăgadă, o merită reporterii. Eu însă 
am să le înfăţişez numai adevărul gol-goluţ. Umblând pe 
străzile prăfuite ale oraşului, am intrat la întâmplare în 
clădirile întâlnite în cale. Aici era un bazar unde se vând 
ţesături de bumbac, în dungi, numite, aladjas,,, batiste 
subţiri ca pânza de păianjen, piele minuţios lucrată, 


mătăsuri al căror foşnet se cheamă „tciak-tciuk, în limba 
celor din Buhara. Colo era o tejghea unde puteai să-ţi 
procuri 16 feluri de ceai, dintre care 11 sunt din soiul 
ceaiurilor verzi, singurele care se beau în China şi Asia 
Centrală - între altele cel mai de preţ fiind, luca”: doar o 
frunză de, luca” parfumează un întreg ceainic. 

Merg de-a lungul cheiului rezervoarelor Divanbeghi care 
mărginesc laturile pieţii pătrate unde se-nalţă un şir de 
ulmi. Nu foarte departe se ridică Arcul, palatul fortificat al 
emirului, cu un ceas modern decorându-i poarta. Arminius 
Vambery a găsit sinistră înfăţişarea acestui palat şi sunt de 
părerea lui, cu toate că tunurile de bronz care îi străjuiesc 
intrarea par mai curând o creaţie artistică decât nişte arme 
fioroase. Să nu uităm că soldaţii Buharei, care se plimbă pe 
străzi îmbrăcaţi în pantaloni albi şi tunică neagră, purtând 
pe cap căciulă de Astrahan şi în picioare cizme înalte, sunt 
comandaţi de ofiţeri ruşi în uniforme aurite la toate 
cusăturile. 

Lângă palat, la dreapta, se înalţă cea mai mare moschee a 
oraşului, moscheea lui Mesdjidi-Kelan, construită de 
Abdulah-Han-Sheibani. E o lume de cupole, clopotniţe, 
minarete unde şi-au făcut sălaşul berzele, oaspeţi stăruitori. 
Aceste păsări vin în oraş cu miile. 

Tot umblând la întâmplare, ajung la malul lui Zarafsan în 
nord-estul urbei. Apele lui curate şi limpezi curăţă canalele 
o dată sau de două ori pe lună. E o măsură de salubritate. 
Şi cu asta am făcut şi o introducere la obiceiurile legate de 
igienă. Bărbaţi, femei, copii, câini, bipezi, patrupezi se 
scaldă laolaltă făcând o gălăgie nemaipomenită. 

Mergând spre sud-est, spre centrul oraşului, întâlnesc 
grupuri de dervişi cu căciuli ţuguiate, cu un toiag în mână, 
cu pletele în vânt, oprindu-se din când în când pentru a lua 
parte la un dans care le-ar fi plăcut şi artiştilor din 
Montmartre, în timp ce un cântec, intonat cu un glas mai 
degrabă urlător le ritmează paşii. 


Am trecut şi prin târgul de cărţi unde există nu mai puţin 
de 26 de prăvălii în care se vând tipărituri şi manuscrise, nu 
chiar la kilogram ca ceaiul sau cu legătura ca legumele, dar 
oricum ca o marfă oarecare. Cât despre numeroasele 
„medrese”-colegiile care îi dau Buharei renumele unei 
cetăţi universitare - trebuie să recunosc că n-am vizitat 
niciunul. Zdrobit de oboseală, istovit, făcut praf, m-am 
întors să mă aşez sub ulmii de pe cheiul Divanbeghi. Acolo 
fierb fără încetare samovare enorme şi pentru un „tenghe”, 
adică 75 de centime, îmi potolesc setea cu, shivin”, ceai de 
calitate superioară, fără nici o asemănare cu cel cunoscut în 
Europa, despre care se spune că a slujit la curăţatul 
covoarelor chinezeşti. 

lată amintirile pe care le-am păstrat din Roma 
Turkestanului1 9. De altfel, dacă nu poţi sta o lună, e mai 
bine să dai o raită doar de câteva ceasuri. 

La zece şi jumătate, însoţit de maiorul Noltitz, pe care l-am 
regăsit la plecarea decovilului, am coborât în gară. 
Depozitele sunt înţesate de baloturi de bumbac de Buhara 
şi de lână din Merv. Văd dintr-o privire că toate numerele 
mele sunt pe peron, până şi baronul neamţ. La capătul 
trenului persanii fac sârguincios de gardă în jurul 
mandarinului Yen-Lu. Mi se pare că trei călători îi privesc 
cu deosebită şi stăruitoare curiozitate; sunt mongolii cu 
mutre dubioase care s-au urcat la staţia Duşak. Trecând pe 
lângă ei, remarc chiar că seniorul Faruskiar le face un semn 
al cărui sens nu-l prea înţeleg. Îi cunoaşte oare? Orice ar fi, 
împrejurarea asta mă intrigă. 

Imediat după plecarea trenului, călătorii se-ndreaptă spre 
vagonul-restaurant. Locurile învecinate cu al meu şi al 
maiorului rămân libere şi tânărul chinez, urmat de doctorul 
Tio-King, profită ca să se apropie de noi. Pan-Ciao ştie că 
lucrez la redacţia Secolului XX şi are, probabil, la fel de 
mult chef să discute cu mine, cum am eu să stau de vorbă 
cu el. Nu m-am înşelat, e un adevărat parizian sub 
îmbrăcămintea sa chinezească. A petrecut trei ani în 


mijlocul artiştilor care se distrează, cât şi în mediul celor ce 
învaţă. Fiu unic al unui negustor bogat din Beijing a 
călătorit şi călătoreşte sub aripa ocrotitoare a lui Tio-King, 
un fel de doctor, care e într-adevăr cel mai găgăuţă dintre 
prostălăi. Elevul său îl ia, fără răutate, peste picior. N-o să 
credeţi că doctorul Tio-King, de când a descoperit pe 
cheiurile Senei cărţulia lui Cornaro, nu încearcă decât să-şi 
conformeze întreaga existenţă după „Arta de a trăi mult cu 
o sănătate desăvârşită”! Măsura de a bea şi a mânca în mod 
convenabil, regimul pe care trebuie să-l ţii în fiecare 
anotimp, sobrietatea care dă vigoare spiritului, lipsa de 
cumpătare care provoacă cele mai grave neajunsuri, 
mijlocul de a corecta o fire nestăpânită şi de a te bucura de 
o sănătate excelentă până la o vârstă foarte înaintată - 
chinezul toceşte la nesfârşit preceptele magistral 
preconizate de nobilul venețian. Pe această temă Pan-Ciao 
nu încetează să reverse asupra lui un şuvoi de glume şi 
înţepături de care Tio-King nu se sinchiseşte nici cât negru 
sub unghie. 

Şi, nu mai târziu decât la masa de prânz, am avut prilejul 
să vedem mostre din monomania sa, căci şi doctorul şi 
elevul vorbeau în cea mai curată franceză. 

— Înainte de a începe să mâncăm, i-a spus Pan-Ciao, adu- 
mi aminte, doctore, câte reguli fundamentale există pentru 
a găsi măsura adevărată să bei şi să te hrăneşti. 

— Şapte, tânărul meu prieten, a răspuns Tio-King cu o 
desăvârşită seriozitate. Prima: să nu iei o cantitate mai 
mare decât ai nevoie pentru funcţiile spirituale. 

— Şi a doua? 

— A doua este să nu iei o cantitate mai mare de hrană 
decât atât cât să nu simţi nici o amorţeală, nici o greutate, 
nici o oboseală trupească. A treia... 

— Să rămânem azi la astea două, dacă nu te superi, 
doctore, a rostit Pan-Ciao. Lată un, mentui” care mi se pare 
anume potrivit şi... 


— la seama, dragul meu elev! Acest fel e o budincă de 
carne tocată cu grăsime şi mirodenii. Mă tem să nu cadă 
greu... 

— De aceea, doctore, te şi sfătuiesc să nu mănânci din ea, 
cât despre mine îi voi imita pe domnii de alături. 

Zis şi făcut şi pe bună dreptate, căci „mentui” e delicios în 
timp ce doctoral Tio-King se mulţumeşte cu ce oferă mai 
uşor meniul zilei. Se pare chiar, după cât ne spune maiorul 
Noltitz, că aceste „mentui” sunt şi mai gustoase cu untură 
topită. Şi cum să nu fie dacă atunci se numesc, zenbuzi,, 
adică „sărutările doamnei”. 

Deoarece domnul Caterna îşi exprimă părerea de rău că, 
zenbuzi” nu figurează pe lista de bucate, îi zic: 

— Poţi găsi zenbuzi şi în altă parte decât în Asia Centrală. 

Iar Pan-Ciao adăugă râzând: 

— Tot la Paris se fabrică cel mai bine. 

Îl privesc pe tânărul chinez cu ce poftă mănâncă! Ceea ce 
şi provoacă observaţiile doctorului care-l mustră pentru 
„consumarea necumpătată a umedului radical”. 

Masa se prelungeşte plină de veselie. Se discută despre 
noile construcţii din Asia. Pan-Ciao nu pare a fi la curent cu 
progresele făcute în acest domeniu. 

După Transcaspian, se lucrează la Transsiberian, proiectat 
din 1888 şi care e în curs de execuţie, ba chiar într-o fază 
foarte avansată. Primului său traseu prin Işim, Omsk, 
Tomsk, Krasnoiarsk, Nijni-Ufimsk şi Irkutsk, i s-a substituit 
un al doilea, mai la sud, care trece prin Orenburg, 
Akmolinsk, Minusinsk, Abatui şi Vladivostok. Când se va 
termina construcţia acestor 6000 de kilometri de cale 
ferată, Petersburg va fi la şase zile de Marea Japoniei. 
Transsiberianul, a cărui lungime va depăşi pe cea a 
Transcontinentalului din Statele Unite, nu va costa mai mult 
de 750 de milioane. 

— Ei, domnilor, spun, ceea ce vedem noi azi nu-i nimic în 
comparaţie cu ceea ce vor vedea nepoţii noştri. Călătorim 
astăzi într-un tren direct al Marelui Transasiatic. Dar ce 


grozav va fi după ce Marele Transasiatic se va racorda la 
Marele Transafrican... 

— Cum va putea fi legată Asia printr-o cale ferată cu 
Africa? 

— Păi prin Rusia, Turcia, Italia, Franţa, Spania. Călătorii 
vor merge de la Beijing la capul Bunei Speranţe fără 
transbordare. 

— Dar strâmtoarea Gibraltar? Întreabă Pan-Ciao. 

— Da... Gibraltarul? Stăruie şi maiorul. 

— Trenul va trece peste el, am răspuns. Un tunel de 15 
kilometri, ce mare lucru e? Totul se va face într-o zi, totul... 

Maiorul Noltitz reia conversaţia arătând avantajele de 
netăgăduit ale Marelui Transasiatic din punctul de vedere 
al relaţiilor comerciale între Asia şi Europa, de siguranţa şi 
rapiditatea mijloacelor de comunicaţie. 

În timpul acestei discuţii, baronul Weisschnitzerdârfer s-a 
ocupat doar cu devalizarea fiecărui platou cu mâncare, 
pricinuind uimirea totală a doctorului Tio-King. lată un 
neamţ care n-a citit niciodată preceptele lui Cornaro sau, 
dacă le-a citit, le încalcă într-un mod cu totul jignitor! E 
posibil, de altfel, să nu ştie franceza şi să nu fi înţeles nimic 
din ce-am vorbit în această limbă. Tot de aceea, îmi închipui, 
nici seniorul Faruskiar ori Ghangir n-au putut lua parte la 
conversaţie. Abia dacă au schimbat câteva cuvinte în 
chinezeşte. 

Trebuie să notez, totuşi, un amănunt ciudat care nu i-a 
scăpat nici maiorului. 

Vorbind despre securitatea Marelui Transasiatic prin Asia 
Centrală, Pan-Ciao ne-a mărturisit că paza era mai puţin 
întărită după trecerea frontierei Turkestanului. Aşa îmi 
spusese şi maiorul Noltitz. L-am întrebat atunci pe tânărul 
chinez dacă au auzit de faimosul Ki-Isang înainte de 
plecarea lui în Europa. 

— Adesea, mi-a răspuns, deoarece Ki-Isang bântuia atunci 
prin provinciile din Yunnan. Sper că nu-l vom întâlni în cale. 


Fără îndoială, n-am pronunţat bine numele celebrului 
bandit, căci abia de l-am înţeles când l-a rostit Pan-Ciao, cu 
accentul limbii lui materne. Ei! Cred că pot afirma că în 
clipa când a repetat numele de Ki-Isang, seniorul Faruskiar 
a încruntat din sprâncene şi ochii au început să-i scapere. 
Dar după un moment, privindu-şi însoţitorul, şi-a reluat 
nepăsarea obişnuită la tot ce se vorbea în jur. 

E limpede că voi avea de furcă dacă vreau să mă apropii 
de tipul ăsta. Mongolii sunt firi închise ca o casă de bani; în 
caz că n-ai cifrul, nu le poţi deschide. 

Între timp trenul gonea cu mare viteză. De obicei, când 
deserveşte cele 11 staţii între Buhara şi Samarkand, face o 
zi întreagă. De astă dată nu i-au trebuit decât trei ore 
pentru a parcurge cei 200 de kilometri care despart cele 
două oraşe şi la ora cinci după-amiază intra în ilustra cetate 
a lui Tamerlan (Timur-Lenk). 

XII. 

Samarkand este situat în mijlocul bogatei oaze scăldată de 
Zarafsan în oaza Sogdiană. Dintr-o broşurică pe care am 
cumpărat-o în gară aflu că marele oraş ar putea prea bine 
să ocupe unul dintre cele patru locuri unde geografii au 
căzut de acord să plaseze paradisul terestru. Las discuţia 
asta în seama oamenilor de meserie... 

Incendiat de armatele lui Cyrus, 529 de ani înaintea erei 
noastre, Samarkand a fost în parte distrus de Ginghis-Han 
prin 1219. Devenit capitala lui Iamerlan, avea o situaţie cu 
care, fireşte, se putea mândri. Dar asta n-a împiedicat ca 
oraşul să fie jefuit de nomazi în secolul al XVII-lea. Precum e 
lesne de văzut, cu asemenea alternative de măreție şi 
năruire au început să fie cunoscute cetăţile importante din 
Asia Centrală. 

Cinci ore de oprire la Samarkand, în timpul zilei. Îmi 
făgăduiesc o petrecere plăcută şi câteva pagini de reportaj. 
Dar nu-i vreme de pierdut. Oraşul are două părţi distincte. 
Una construită de ruşi, modernă, cu parcuri înverzite, cu 
bulevarde mărginite de mesteceni, cu palate şi vile; alta, 


veche, păstrând încă vestigiile fostei ei splendori şi care ar 
cere câteva sptămâni ca să fie cercetată conştiincios. 

De astă dată nu mă voi plimba singur. Maiorul Noltitz e 
liber şi mă însoţeşte. leşisem din gară când ne opresc 
domnul şi doamna Caterna. 

— Cutreieraţi oraşul, domnule Claudius? Se interesează 
comicul făcând cu mâna un cerc menit să închipuie vasta 
întindere a Samarkandului. 

— Da, asta-i intenţia noastră, domnule Caterna. 

— Dacă maiorul Noltitz şi dumneavoastră aţi fi atât de 
amabili şi ne-aţi îngădui să vă însoţim... 

— Cu mare plăcere! 

— Împreună cu doamna Caterna, căci nu fac nimic fără 
ea... 

— Explorarea noastră va fi cu atât mai agreabilă, 
răspunde maiorul înclinându-se în faţa simpaticei ingenue. 

lar eu am adăugat: 

— Ca să mai scutim din oboseală şi să câştigăm timp, 
dragii mei, ofer o haraba. 

— O haraba? Întreabă domnul Caterna înaintând cu 
mersul lui legănat. Ce-i aia? 

— O trăsură. 

— Ei, să mergem cu harbaua. 

Urcăm într-una din acele lăzi pe roţi care staţionează în 
faţa gării. Promiţându-i un „silao”, adică un bacşiş, iemcikul, 
adică birjarul, ne promite să-i facă să zboare pe cei doi 
porumbei, cu alte cuvinte căişorii. Plecăm la un trap 
susţinut. Lăsăm pe stânga oraşul rusesc, dispus în evantai, 
casa guvernatorului care e înconjurată de grădini 
frumoase, parcul public cu aleile sale umbroase, apoi 
locuinţa şefului de district ce intră uşor în partea veche a 
cetăţii. În trecere, maiorul ne arată fortăreaţa, căreia 
harabaua noastră îi dă ocol. Acolo sunt mormintele ostaşilor 
ruşi căzuţi în bătălia din 1868, în vecinătatea fostului palat 
al emirului din Buhara... Din acest punct, printr-o stradă 
dreaptă şi îngustă, harabaua noastră ajunge în piaţa 


Righistan, „care nu trebuie confundată cu piaţa cu acelaşi 
nume din Buhara”, după cum scrie cu naivitate în broşură. 

Este un cadrilater frumos, pavat şi împodobit cu 
candelabre, ceea ce îi va plăcea fără doar şi poate lui Fulk 
Ephrinell dacă se decide să viziteze Samarkandul. Pe trei 
laturi ale pieţei se înalţă ruinele bine păstrate a trei 
medrese, unde „molahii” dau copiilor o educaţie completă. 
Medresele - Samarkandul are un număr de 17 colegii de 
acest fel şi 85 de moschei - se numesc Tilla-Kari, Chir-Dar şi 
Ulong-Beg. În general se poate spune că se aseamănă: 
porticul din centru duce la curţile interioare, zidurile sunt 
de cărămidă emailată, zugrăvelile în galben şi albastru 
deschis cu arabescuri desenate în linii aurite pe un fond 
albastru-verzui, care e culoarea dominantă. Minaretele sunt 
înclinate de parcă stau să cadă, dar nu cad niciodată, din 
fericire pentru suprafaţa de email, pe care 
întreprinzătoarea călătoare, doamna Ujfalvy-Bourdon îl 
socoteşte mult superior celor mai frumoase dintre 
smalţurile noastre plesnite. Şi aici nu e vorba de o vază de 
pus pe şemineu sau pe un soclu, ci de minarete de o 
înălţime considerabilă. Aceste minuni se află încă în starea 
în care le-a găsit Marco Polo, călătorul venețian, în secolul 
al XIII-lea. 

— Ei bine, domnule Bombarnac, mă întreabă maiorul, nu 
admiri piaţa Righistan? 

— E superbă! Spun. 

— Da, intervine comicul, şi ce minunat decor pentru un 
balet. Caroline! Moscheea aceea dinspre grădină şi cea 
dinspre curte... 

— Ai dreptate Adolphe, rosteşte ingenua, dar poate ar 
trebui îndreptate turnurile pentru simetrie şi construite în 
mijloc fântâni arteziene luminate. 

— Grozavă idee, Caroline! Hai, scrie-ne o dramă, domnule 
Claudius, o dramă pentru un mare spectacol în trei acte, 
jucate în acest decor... Cât despre titlu... 

— Cel mai potrivit ar fi lamerlan! Am răspuns. 


Comicul strâmbă din nas. Cuceritorul Asiei îi pare un 
subiect lipsit de actualitate şi nu destul de bun pentru moda 
sfârşitului de secol. 

Domnul Caterna, aplecându-se spre soţia sa, se grăbeşte 
să adauge: 

— În materie de loc al acţiunii, am văzut unul mult mai 
potrivit: Porte-Saint-Martin, unde se juca Fiul nopţii. 

— Iar eu, la Chatelet, la piesa Michel Strogoff. 

Cel mai cuminte era să-i laşi pe actorii noştri în voia lor. Ei 
nu judecă lucrurile decât din punct de vedere al teatrului. 
Benzile de cer şi frunzişul de hârtie le place mai mult decât 
bolta senină şi crengile copacilor din pădure; preferă 
pânzele mişcate mecanic hulei oceanului şi perspectiva 
perdelelor din fundul priveliştilor pe care aceste perdele le 
reprezintă - un decor din Cambon, Rube ori Jambon - 
oricărui peisaj; în sfârşit, pun arta deasupra naturii. Nu eu 
voi încerca să le schimb părerea în această privinţă. 

Fiindcă pronunţasem numele lui Tamerlan, îl întreb pe 
maior dacă nu mergem să vedem mormântul celebrului 
mongol. Maiorul îmi răspunde că-l vom vizita la întoarcere 
şi ne continuăm itinerariul ajungând în faţa marelui bazar 
din Samarkand. Harabaua se opreşte înaintea uneia din 
intrările acestei vaste rotonde, după ce a străbătut pe un 
drum întortocheat o parte din vechiul oraş unde casele par 
sărăcăcioase şi fără confort. 

lată bazarul. Aici s-au strâns cantităţi enorme de stofe de 
lână, de mochete în culori vii, de şaluri cu desene frumoase, 
totul aruncat claie peste grămadă pe tejghelele dughenelor. 
În faţa lor, vânzătorul şi cumpărătorul discută gălăgios cea 
mai mică tranzacţie. Printre stofe se găseşte o țesătură de 
mătase numită „kanaus” care pare foarte căutată de 
elegantele Samarkandului, cu toate că nu se compară cu 
produsele similare fabricate la Lyon nici ca frumuseţe, nici 
sub aspectul calităţii. 

Doamna Caterna se lasă ispitită ca şi cum ar fi în faţa unei 
vitrine de la Bon Marche sau Luvru. 


— Uite o stofă care ar merge pentru costumul meu în rolul 
Marei Ducese! Exclamă ea. 

— Eu am zărit nişte papuci care vor avea un mare succes 
când voi juca pe Ali-Daju în Caidul! Rosteşte domnul 
Caterna. 

Şi în timp ce ingenua îşi cumpăni un cupon de kanaus, 
comicul îşi ia o pereche din acei papuci verzi cu care se- 
ncalţă turkmenii înainte de a păşi pragul moscheii. Dar 
domnul Caterna a trebuit să apeleze la bunăvoința 
maiorului care i-a servit de interpret, căci nu înţelegea 
nimic din sunetele, yoks - yoks” ce ieşeau ca un şir de 
detunături din gura vânzătorului. 

Harabaua s-a pus iar în mişcare şi s-a îndreptat spre piaţa 
Ribi-Khanym unde se înalţă moscheea cu acelaşi nume, care 
i s-a dat după cel al uneia dintre nevestele lui Tamerlan. 
Dacă piaţa n-are o formă atât de regulată ca Righistan, e 
după părerea mea mai pitorească; ruine grupate în mod 
neobişnuit, resturi de arcade, bolți crăpate, cupole pe 
jumătate retezate, stâlpi fără capiteluri ale căror trunchiuri 
au păstrat vie culoarea smalţului, apoi un lung şir de 
porticuri teşite care includ o latură a vastului cadrilater. Îţi 
fac o impresie deosebită, căci vechile monumente ale 
splendidului Samarkand se profilează pe fondul cerului şi al 
verdeţii cărora degeaba le cauţi echivalent... chiar la 
Operă, nu-i fie cu supărare comicului nostru. Dar, sunt 
nevoit să recunosc, simţim o emoție mai adâncă când, spre 
capătul de nord-est al oraşului, harabaua ne lasă în faţa 
celei mai frumoase moschei din Asia Centrală, moscheea 
Şah-Sindeh, datând din anul 795 al hegirei (1392 e.n.). 

Nu pot din fuga condeiului să exprim farmecul acestei 
minuni. Chiar dacă aş înşirui cuvintele mozaic, fronton, 
timpane, basoreliefuri, nişe, emailuri, consolă, în cadrul 
unei fraze, tabloul ar fi tot incomplet. Ar trebui trăsături de 
penel şi nu de peniță. Închipuirea rămâne înmărmurită în 
faţa acestor vestigii ale celei mai splendide arhitecturi, 
lăsată moştenire de geniul asiatic. 


Cu greu m-am smuls din contemplaţie, după ce am avut 
norocul ca nici domnul, nici doamna Caterna să nu ne 
turbure extazul evocând amintiri din teatru. Probabil au 
împărtăşit cu noi impresia făcută de moschee. 

Ne-am reluat locurile în haraba şi iemcikul ne duce în 
goana porumbeilor săi pe străzile umbroase, întreţinute cu 
grijă. De-a lungul acestor străzi, mulţi trecători merită să 
fie priviţi. Poartă costume foarte variate, halate în culori 
sclipitoare şi au pe cap un turban legat cu vădită 
cochetărie. Ei fac parte dintr-o populaţie care numără 
aproape 40 000 de locuitori20. În majoritate sunt tadjici de 
origine iraniană. Puternici şi bine legaţi, deşi au pielea albă, 
ea s-a înnegrit la aer şi soare. Reproduc aici un pasaj din 
interesanta povestire a doamnei Ujfalvy-Bourdon: „Au 
îndeobşte părul negru ca şi barba, foarte deasă. Ochii 
căprui nu sunt migdalaţi, au nasul drept şi frumos, buzele 
subţiri, dinţii mici. Fruntea e înaltă şi lată, iar faţa ovală”. 

Nu-mi pot stăpâni un semn de încuviinţare când domnul 
Caterna, la vederea unuia dintre aceşti tadjici, purtând un 
superb halat multicolor, exclamă: 

— Ce rol de june prim ar putea juca! Ce admirabil! Ce 
admirabil Melingue! Nu-l vezi parcă în Nana-Sahib de 
Richepin sau în Schamyl de Meurice? 

— Ar câştiga o avere! Răspunde doamna Caterna. 

— Da, o avere, te cred, Caroline, glăsuieşte comicul plin de 
entuziasm. Pentru el şi pentru atâţia oameni de teatru, 
reţeta nu-i cea mai serioasă şi cea mai puţin discutabilă 
manifestare de artă dramatică? 

S-a lăcut de cinci şi în cetatea fără de preche a 
Samarkandului decorurile se succed la nesfârşit... Bun, am 
dat şi eu în boala lui Caterna. Spectacolul se va sfârşi după 
miezul nopţii. Dar fiindcă noi plecăm la ora opt, trebuie să 
ne resemnăm să pierdem finalul. Cum ţineam, chiar dacă 
numai pentru cinstea reportajului, să nu trec prin 
Samarkand fără să văd mormântul lui Tamerlan, harabaua 
se-ntoarce spre sud-vest şi se opreşte lângă moscheea lui 


Gur-Emir, vecină cu oraşul rusesc. Ce cartier mizer, prin ce 
îngrămădire de case de lut şi de bălegar, prin ce puzderie 
de cocioabe a trebuit să ne strecurăm! Moscheea însă e 
impunătoare. Are un dom aidoma unei căciuli persane, 
unde principala culoare e albastrul verzui, iar unicul ei 
minaret, acum trunchiat, sclipeşte de arabescuri smălţuite 
ce şi-au păstrat străvechea strălucire. 

Am vizitat sala centrală de sub cupolă. Acolo se-nalţă 
mormântul „Şchiopului de fier” - cum i se spunea lui Timur 
Cuceritorul. Înconjurat de cele patru morminte ale fiilor săi, 
sub o lespede de jad negru, acoperită de o broderie de 
inscripţii, albesc oasele lui Tamerlan, al cărui nume pare să 
rezume întreg al paisprezecelea secol de istorie veche. 
Zidurile sălii sunt placate cu jad pe care sunt desenate 
nenumărate ornamente în formă de frunze sau plante 
încolăcite, iar o coloană mică, ridicată în partea de sud-vest 
arată spre Mecca. Doamna Ujfalvy-Bourdon a asemuit, pe 
bună dreptate, această porţiune a moscheei lui Gur-Emir cu 
un sanctuar şi într-adevăr asta-i impresia pe care ne-a 
făcut-o. Ea ni s-a întărit după ce, pe o scară îngustă şi 
întunecoasă, am coborât până la cripta unde sunt îngropate 
nevestele şi fiicele lui Tamerlan. 

— Dar cine-i, la urma urmei, lamerlan ăsta, despre care se 
vorbeşte întruna? Întreabă domnul Caterna. 

— Tamerlan, răspunde mariorul Noltitz, a fost unul dintre 
marii cuceritori ai lumii, poate cel mai mare, dacă e să 
măsori grandoarea cu întinderea cuceririlor sale: Asia, de la 
est de marea Caspică, Persia şi provinciile de la sudul 
frontierei ei, Rusia până la Marea Azov, India, Siria, Asia 
Mică, în fine China în care a intrat cu 2000 de oameni. A 
avut un continent întreg ca teatru al bătăliilor sale. 

— Şi mai era şi şchiop! Se miră doamna Caterna. 

— Da, doamnă, ca Genseric, ca Shakespeare, ca Byron, ca 
Walter Scott, ca Talleyrand, ceea ce nu l-a împiedicat să 
urce foarte sus. Dar era fanatic şi sângeros. Istoria spune 


că a masacrat la Delhi 100 000 de prinşi în război şi a 
înălţat la Bagdad un obelisc alcătuit din 84 000 de capete. 

— Mie îmi place mai mult obeliscul din piaţa Concorde, 
rosti domnul Caterna, mai ales că-i dintr-o singură bucată. 

După această remarcă, am părăsit moscheea lui Gur-Emir. 
Ţinând seama că-i timpul „s-o tulim spre casă”, cum a spus 
comicul nostru, harabaua se grăbeşte să se îndrepte spre 
gară. 

În ce mă privea, în pofida observaţiilor făcute de soţii 
Caterna, mă lăsam copleşit de sentimentul atât de 
pătrunzător al culorii locale pe care ţi-l inspiră minunile 
Samarkandului, când am fost readus cu brutalitate la 
realitatea modernă. 

Pe străzile, da! Pe străzile dimprejurul gării, în mijlocul 
capitalei lui Tamerlan văd doi biciclişti călare pe bicicletele 
lor. 

— Ah! Exclamă domnul Caterna, nişte domni pe roţi. Şi 
aceşti domni erau turkmeni. 

Nu ne mai rămânea decât să fugim dintr-un oraş până 
într-atât întinat de capodoperele locomoţiei mecanice. Asta 
a şi făcut trenul nostru la opt seara. 

XIII. 

Am luat cina un ceas după plecarea trenului. În vagonul 
restaurant se aflau câţiva călători noi, între alţii doi negri 
cărora domnul Caterna le spunea în glumă „oameni 
sumbri”. Niciunul dintre ei, mi-a zis Popov, nu va depăşi 
frontiera ruso-chineză. Drept care mă interesează foarte 
puţin sau deloc. 

În timpul cinei la care iau parte toate numerele mele - am 
douăsprezece şi nu cred că voi depăşi cifra asta - remarc că 
maiorul Noltitz îl supraveghează îndeaproape pe senior 
Faruskiar. Începe oare să-l suspecteze? Dă vreo importanţă 
faptului că mongolul pare, fără să aibă aerul, că-i cunoaşte 
pe cei trei călători din clasa a doua care sunt şi ei mongoli? 
Oare mintea lui lucrează la fel ca a mea şi se întreabă dacă 
nu trebuie să ia în serios ceea ce n-a fost din parte-mi decât 


o glumă? Că mie, om de litere, cronicar în căutare de 
„situaţii tarii”, care urmăresc o „scenetă” cerută atât de 
stăruitor în fiecare luni de amicul meu Sarcey, îmi place să 
văd în acest personaj un rival al faimosului Ki-Isang sau pe 
Ki-Isang în carne şi oase, e uşor de înţeles. Dar el, un om 
serios, medic militar, să se lase cucerit de astfel de 
combinaţii de scenarii, nimănui nu i-ar veni să creadă. 
Oricum, vom vorbi de asta mai încolo. 

În ce mă priveşte, îl uit iute pe mongol pentru a mă gândi 
la omul-colet, asupra căruia, după părerea mea, trebuie să- 
mi concentrez toate eforturile. Oricât de obosit mă simt 
după lunga plimbare prin Samarkand, dacă se iveşte 
prilejul să mă duc la el în noaptea asta, nu-l voi pierde. 

După masa de seară, fiecare şi-a reluat locul cu intenţia de 
a dormi până la Taşkent. 

Distanţa dintre Samarkand şi laşkent este de 300 de 
kilometri. Trenul nu va sosi în gară înainte de ora şapte 
dimineaţa. Nu trebuie să se oprească decât de trei ori la 
staţii intermediare pentru apă şi combustibil - împrejurare 
prielnică pentru proiectul meu. Adaug că noaptea este 
întunecoasă, cerul acoperit, fără lună, fără stele. Stă să 
plouă, bate un vânt rece. Nu-i vremea să te plimbi pe 
platforme şi deci nu se va plimba nimeni. Important e să 
aleg momentul când Popov va dormi adânc. În fond nu-i 
nevoie ca întrevederea noastră să se prelungească. Vreau 
să-l liniştesc pe bietul băiat, asta-i esenţial. Şi de îndată ce 
ne vom cunoaşte îşi va da seama că n-are de ce să se teamă. 
Câteva date despre el şi despre domnişoara Zinca Klork: de 
unde vine, în ce scop se duce la Beijing, de ce a ales acest 
mijloc de transport, resursele sale de călătorie, cum 
trăieşte instalat într-o ladă, vârsta, profesia, locul naşterii, 
cu ce s-a ocupat în trecut, ce speră să facă în viitor etc., în 
sfârşit tot ce trebuie să figureze într-un reportaj 
conştiincios, iată ce doresc să aflu de la el, iată ce-l voi 
întreba... Înseamnă că nu cer prea mult. 


Dar mai întâi trebuie să aşteptăm ca cei din vagon să 
adoarmă. Somnul îi va prinde curând, căci sunt mai mult 
sau mai puţin obosiţi după orele petrecute la Samarkand. 
Cuşetele s-au pregătit după cină. Câţiva călători au încercat 
să fumeze pe platforme, dar rafalele i-au gonit fără 
întârziere. Fiecare şi-a reluat locul sub lămpile acoperite de 
perdele şi, pe la zece şi jumătate, respiraţia unora, sforăitul 
altora se luau la întrecere cu zăngănitul neîntrerupt al 
trenului pe oţelul şinelor. 

Am rămas ultimul să iau aer şi Popov a schimbat două, trei 
vorbe cu mine. 

— Nu vom fi deranjaţi în noaptea asta, îmi zice el, şi bine 
ar fi să profitaţi pentru a dormi liniştit. Mâine când vom 
străbate defileul Pamir, mă tem că nu vom călători fără 
grijă. 

— Mulţumesc, Popov, am să-ţi urmez sfatul şi am să dorm 
buştean. 

Popov îmi spune „noapte bună” şi intră în cabina lui. 

Mi se pare inutil să-mi reiau locul în vagon, aşa că rămân 
pe platformă. E cu neputinţă să vezi ceva de-o parte şi de 
alta a trenului. Am ieşit din oaza de la Samarkand şi calea 
ferată se întinde pe suprafaţa unei vaste câmpii netede. De- 
abia peste câteva ore trenul va întâlni fluviul Syr-Daria. 
Pentru a-l trece a fost nevoie de construirea unui pod 
asemănător cu cel de peste Amu-Daria, dar mai mic. 

E aproape unsprezece şi jumătate când mă decid să 
deschid uşa furgonului pe care o închid în urma mea. Ştiam 
că tânărul român nu stă tot timpul în ladă şi se putea 
întâmpla ca în acest moment să-i vină să-şi desmorţească 
picioarele plimbându-se încolo şi încoace prin furgon... 

Bezna e deplină. Nici o rază de lumină nu se zăreşte prin 
găurile lăzii. Mi se pare că-i mai bine aşa. N-aş vrea ca 
numărul unsprezece să fie surprins de o apariţie prea 
bruscă. Doarme, probabil... Voi ciocăni uşor de două ori în 
panou, îl voi trezi şi ne vom lămuri înainte să aibă răgazul 
de a face o mişcare. Totul va merge ca pe roate. 


Merg bâjbâind. Mâna mea dă de ladă. Îmi lipesc urechea 
de latura din faţă şi ascult. 

Nici un foşnet, nici o suflare! Oare omul meu nu-i acolo? A 
luat hotărârea să fugă? A coborât într-una din gări fără să-l 
fi zărit? lar cronica mea s-a evaporat odată cu el? Mă 
cuprinde o îngrijorare teribilă... Ascult din nou cu cea mai 
mare atenţie... Nu! N-a fugit. S-a ghemuit între scândurile 
lăzii. Îi aud desluşit respiraţia regulată. Doarme... Doarme 
somnul drepţilor, el care n-ar trebui să aibă parte decât de 
somnul vinovaţilor după frauda comisă la adresa Companiei 
Marelui Transasiatic! 

Eram gata să bat în panou, când şuierul locomotivei se 
aude cu trilurile ei stridente la trecerea trenului printr-o 
staţie. Dar aici, după câte ştiu, nu există oprire, aşa că 
aştept ca şuieratul să înceteze. 

Bat uşor în panou. Nu mi se răspunde. 

Totuşi respiraţia e mai puţin adâncă decât adineauri. 

Bat ceva mai tare. 

De astă dată aud că omul face fără să vrea o mişcare dc 
uimire şi spaimă. 

— Deschide, deschide, îi spun în ruseşte. 

Nici un răspuns. 

— Deschide, urmez. Îţi vorbeşte un prieten... N-ai de ce să 
te temi. 

Dacă panoul nu alunecă în jos, cum speram, se aude 
fâşâitul unui chibrit care se aprinde. Flacăra luminează slab 
interiorul lăzii. 

Îl privesc pe prizonier prin găurile din panou. Faţa îi e 
răvăşită, ochii rătăciţi. Nu ştie dacă nu doarme şi visează 
tot ce se petrece. 

— Deschide, prietene, îi zic, deschide şi ai încredere în 
mine. Ţi-am descoperit secretul... Nu voi spune nimic! 
Dimpotrivă, îţi pot fi de folos. 

Bietul om parcă s-a mai liniştit puţin, deşi rămâne 
nemişcat. 

— Eşti român, nu-i aşa? Adaug. Eu sunt francez. 


— Francez, sunteţi francez? 

Mi se dă acest răspuns în prorpia mea limbă cu un accent 
străin. O legătură în plus între noi. 

Panoul alunecă şi, la licărirea lămpiţei, pot să cercetez 
chipul numărului 11 căruia, în sfârşit îi voi da o denumire 
mai puţin aritmetică. 

— Nu ne poate nimeni vedea ori auzi? Mă întreabă cu 
glasul înăbuşit. 

— Nu, nimeni. 

— Şeful de tren? 

— Doarme. 

Noul meu prieten îmi ia şi îmi strânge mâinile... Simt că 
doreşte să găsească un sprijin. Înţelege că se poate bizui pe 
mine. Şi totuşi murmură: 

— Vă rog, nu mă trădaţi... Vă rog, nu mă trădaţi! 

— Să te trădez, băiete? Oare ziarele din Franţa nu şi-au 
arătat simpatia faţă de croitoraşul austriac, faţă de cei doi 
logodnici spanioli care s-au expediat în chip de colete ca şi 
dumneata? N-am deschis liste de subscripţie pentru ei? Şi 
te poţi teme că eu, cronicar, jurnalist... 

— Sunteţi jurnalist? 

— Claudius Bombarnac, corespondent al Secolului XX. 

— Un ziarist francez... 

— Da, cum ţi-am spus. 

— Şi mergeţi până la Beijing? 

— Până la Beijing. 

— Ah! Domnule Bombarnac, norocul v-a adus în calea 
mea. 

— Da de unde! Directorii ziarului la care lucrez, ei m-au 
delegat. Dar poate că providenţa i-a împuternicit. Ai 
încredere şi curaj. Toate serviciile pe care voi fi în măsură 
să ţi le fac, ţi le voi face. 

— Mulţumesc... Mulţumesc... 

— Cum te cheamă? 

— Cincu21. 

— Cincu? E un nume foarte bun. 


— Foarte bun? 

— Pentru articolele mele! Eşti român, nu-i aşa? 

— Român din Bucureşti. 

— Dar ai stat, probabil, în Franţa? 

— Am stat patru ani la Paris, unde am fost ucenic tapiţer în 
cartierul Saint-Antoine. 

— Şi te-ai întors la Bucureşti? 

— Da, ca să lucrez în meseria mea până în ziua când mi-a 
fost cu neputinţă să-mi stăpânesc dorinţa de a pleca... 

— De a pleca? De ce? 

— Ca să mă însor. 

— Să te însori... cu domnişoara Zinca... 

— Zinca? 

— Da, domnişoara Zinca Klork, bulevardul Sha-Kua, 
Beijing, China. 

— Ştiţi aşadar... 

— Bineînţeles... Adresa e scrisă pe lada în care stai. 

— Într-adevăr! 

— Cât despre domnişoara Zinca Klork... 

— E o tânără româncă... Am cunoscut-o la Paris unde 
învăţa meseria de modistă... Ah! E fermecătoare. 

— Eram sigur... nu mai e nevoie să-mi spui... 

— Şi ea s-a întors la Bucureşti. Apoi i s-a cerut să conducă 
un atelier de modistă la Beijing... Ne iubim, domnule; ea a 
plecat... a trebuit să ne despărţim! Acum trei săptămâni mi- 
a scris. Îi merge bine acolo. Dacă aş veni şi eu la Beijing mi- 
aş putea face o situaţie... Ne-am căsători... Zinca a reuşit să 
strângă ceva bani... Aş câştiga repede la fel de mult ca ea... 
Aşa că am pornit... la rândul meu... spre China. 

— În lada asta? 

— Ce vreţi, domnule Bombarnac, îmi răspunde Cincu 
roşind. N-aveam decât cât era nevoie să-mi cumpăr o ladă, 
câteva provizii, şi să mă las expediat de un prieten 
binevoitor... Costă 1000 de franci drumul de la Tiflis la 
Beijing... Dar, de îndată ce voi câştiga, voi înapoia ce 
datorez Companiei de căi ferate, pe cuvântul meu... 


— 'Te cred, amice Cincu, te cred, şi la sosirea dumitale la 
Beijing... 

— Am prevenit-o pe Zinca. Lada va fi transportată la 
locuinţa ei din bulevardul Sha-Kua şi ea... 

— Va plăti transportul... 

— Da, domnule. 

— Cu cea mai mare plăcere, nu mă-ndoiesc. 

— Fireşte... Ne iubim atât de mult! 

— Şi-apoi, Cincu, ce nu faci pentru un logodnic care 
consimte să se transforme în colet timp de 15 zile şi care 
soseşte sub eticheta Oglinzi... Fragil... La adăpost de 
umezeală... 

— Ah, vă bateţi joc de un nefericit... 

— Nu... şi poţi fi sigur că nu mă voi da în lături de la nimic 
din ce depinde de mine ca să ajungi fără să te uzi şi dintr-o 
bucată la domnişoara Zinca Klork... în sfârşit, într-o stare 
de conservare perfectă. 

— Încă o dată vă mulţumesc, domnule, răspunde Cincu, 
strângându-mi mâna. Credeţi-mă, nu aveţi de-a face cu un 
nerecunoscător. 

— Ei! Cincu, prietene, voi fi plătit... pe deasupra! 

— Cum? 

— Povestind, de îndată ce nu te va mai pândi nici un 
pericol, călătoria dumitale de la Tiflis la Beijing. Gândeşte- 
te numai - ce mai titlu de cronică! Un îndrăgostit în ladă! 
Zinca şi Cincu! L.500 de leghe prin Asia Centrală într-un 
furgon de bagaje! 

Tinărul român nu se putu împiedica să nu surâdă. 

— Nu trebuie să vă grăbiţi..., adăugă. 

— Fii fără grijă! Prudenţă şi discreţie ca la agenţiile 
matrimoniale. 

— Mă duc, prin urmare, până la uşa vagonului ca să mă 
asigur că nu ne ameninţă vreo primejdie de a fi surprinşi. 
Pe urmă mă întorc şi stăm din nou de vorbă. 

Bineînţeles că Cincu mă întreabă cum i-am descoperit 
secretul. Îi povestesc tot ce s-a petrecut pe pachebot în 


timpul traversării Mării Caspice. L-a trădat respiraţia. Ideca 
că l-am luat la început drept un animal, ba chiar o fiară, îl 
distrează grozav. El, o fiară! Cel mult un căţel credincios! 
Apoi strănutul lui l-a făcut să urce pe scara fiinţelor până la 
treapta umanităţii. 

— Dar, zice el coborând glasul, au fost două nopţi când am 
crezut că totul e pierdut... Furgonul fusese închis şi tocmai 
îmi aprinsesem lămpiţa şi începusem să mănânc, când 
cineva a ciocănit în panou. 

— Eu eram, Cincu, şi în noaptea aceea am fi făcut 
cunoştinţă dacă în clipa în care eram gata să-ţi vorbesc, 
trenul nu s-ar fi hurducat îngrozitor şi nu şi-ar fi micşorat 
viteza. Un dromader a avut proasta inspiraţie să meargă pe 
linie şi abia dacă am avut vreme să mă refugiez pe 
platformă... 

— Ah, deci dumneavoastră eraţi! Exclamă Cincu. Răsuflu 
uşurat! Prin ce spaimă am trecut! Se ştia că cineva stă 
ascuns în această ladă. Mă vedeam descoperit, predat 
agenţilor, arestat, băgat la închisoare la Merv sau la 
Buhara, căci cu poliţia nu-i de glumit. Şi micuța mea Zinca 
m-ar fi aşteptat zadarnic... niciodată n-aş mai fi putut s-o 
revăd... doar dacă aş fi mers pe jos până la ea... Ei bine! Aş 
fi mers pe jos, aşa să ştiţi, aş fi mers pe jos! 

O spune cu atâta hotărâre în glas încât e cu neputinţă să 
nu recunoşti la tânărul român o energie neobişnuită. 

— Dragul meu Cincu, i-am răspuns, îmi pare tare rău că ţi- 
am pricinuit atâtea temeri. Acum că te-ai liniştit, cred că 
şansele dumitale au crescut de când suntem prieteni. 

I-am cerut apoi lui Cincu să-mi arate cum s-a instalat în 
ladă. Nimic mai simplu şi bine chibzuit. În fund un scăunel 
pe care stă cu spaţiul necesar să-şi întindă picioarele, 
plasându-le oblic; partea de sub scaun închisă cu un capac 
conţine câteva provizii, un briceag şi un pahar de metal. 
Mantaua şi cuvertura sunt agăţate într-un cui pe unul din 
panouri, iar pe altul lămpiţa de care se slujeşte noaptea. 


Se-nţelege de la sine că panoul mobil permite 
prizonierului să-şi părăsească îngusta sa temniţă. Dar dacă 
lada ar fi fost aşezată în mijlocul coletelor, dacă hamalii n-ar 
fi pus-o într-un colţ al furgonului cu toată grija pentru 
„fragilitatea” ei, el n-ar fi putut mânui panoul şi s-ar fi văzut 
constrâns să ceară cu orice risc să iasă de-acolo înainte de 
sfârşitul călătoriei. Din fericire există un ocrotitor al 
îndrăgostiţilor care şi-a arătat în cazul Zincăi şi al lui Cincu 
deplinătatea puterilor lui. Prizonierul îmi spune că, în 
fiecare noapte, a putut să se plimbe prin furgon şi o dată 
chiar să coboare pe peron. 

— Ştiu. Cincu. La Buhara, te-am văzut... 

— M-aţi văzut? 

— Da, şi chiar am crezut că vrei să fugi. Dar te-am văzut, 
deoarece ştiam de prezenţa dumitale în furgon şi eram 
acolo, supraveghindu-te. Nimeni altcineva nu s-ar fi gândit 
să te spioneze. Totuşi, e periculos; nu mai face aşa ceva şi 
lasă în seama mea să-ţi împrospătez proviziile când voi găsi 
prilejul. 

— Mulţumesc, domnule Bombarnac, mulţumesc! Cred că 
de-acum încolo nu trebuie să mă mai tem că voi fi 
descoperit... decât doar într-un singur loc: la frontiera cu 
China... sau mai degrabă la Kashgar. 

— De ce? 

— Vama e foarte severă pentru mărfurile expediate în 
China. Mi-e teamă să nu fie deschise lăzile şi... 

— Într-adevăr, Cincu, i-am răspuns, vor fi câteva ore grele. 

— Dacă mă vor găsi... 

— Voi fi şi eu acolo şi voi face tot posibilul să nu ai 
neplăceri. 

— Ah! Domnule Bombarnac, exclamă Cincu într-un elan de 
gratitudine, cum îmi voi plăti datoria de recunoştinţă faţă 
de dumneavoastră? 

— Foarte uşor, prietene Cincu. 

— În ce fel? 


— Poftindu-mă la căsătoria dumitale cu frumoasa Zinca... 
Vreau să fiu neapărat unul dintre nuntaşi. 


— Veţi fi, domnule Bombarnac şi Zinca o să vă 
îmbrăţişeze... 

— Nu-şi va face decât datoria, prietene Cincu, iar eu mi-o 
voi face pe a mea dându-i două sărutări pentru una. 

O ultimă strângere de mână şi am impresia că vrednicul 
băiat are lacrimi în ochi când îl părăsesc. Stinge lampa, 
ridică panoul; apoi prin lemnul lăzii mai aud un mulţumesc 
şi un „la revedere”. 

Ies din furgon, închid uşa, mă asigur că Popov nu s-a trezit 
din somn. În sfârşit, după câteva minute în timpul cărora 
stau şi respir aerul rece al nopţii, îmi reiau locul lângă 
maiorul Noltitz. 

Şi înainte de a închide ochii, ultimul meu gând este că, 
datorită introducerii personajului episodic al lui Cincu în 
povestire, călătoria reporterului lor va place mai mult 
cititorilor. 

XIV. 

Dacă în 1870 s-a încercat în zadar înfiinţarea unui târg la 
Taşkent care să poată rivaliza cu cel din Nijni-Novgorod, 
această iniţiativă a reuşit vreo 20 de ani mai târziu graţie 
Transcaspianului care leagă Samarkandul de Taşkent. Şi nu 
numai neguţători s-au îndreptat, grămadă, cu mărfurile lor 
spre acest oraş, dar şi pelerinii au venit în mare număr. 

La Taşkent Mersul trenurilor marchează o oprire de două 
ore. 

Mai mult ca sigur, nu voi avea timp să vizitez oraşul, deşi 
ar merita. Dar, trebuie să recunosc, aşezările din Turkestan 
au între ele o serie de asemănări şi cine a văzut una poate 
spune că le-a văzut şi pe celelalte, chiar dacă nu în mod 
amănunţit. 

După ce a străbătut o câmpie roditoare unde se legănau 
plopi eleganţi în formă de caer, după ce a trecut pe lângă 
şiruri de vii şi livezi cu pomi fructiferi de tot soiul, trenul 
nostru se opreşte în faţa oraşului nou. 

Ca de obicei, există două părţi distincte la Taşkent precum 
la Samarkand, Buhara şi Merv - cea veche şi cea nouă. Aici 


cea veche are străzi întortocheate, case de lut, bazare cu o 
înfăţişare destul de sărăcăcioasă, caravanseraiuri din 
cărămidă uscată la soare şi doar câteva moschei; în schimb, 
există foarte multe şcoli, deşi nu le frecventează un număr 
mare de elevi. 

În ce priveşte populaţia Taşkentului, ea nu se deosebeşte 
simţitor de cele pe care le-am întâlnit în alte părţi ale 
Turkestanului. E formată din sarţi, uzbeci, tadjici, kirghizi, 
nogai, evrei, ceva afgani, hinduşi şi ruşi. 

Nu am decât două ore să vizitez oraşul, ceea ce şi fac ca 
un reporter zelos. Hoinăresc prin marele bazar, o simplă 
construcţie de scânduri unde se-ngrămădesc stofe din 
Orient, ţesături de mătase, vase de metal, şi mostre extrem 
de variate ale producţiei chineze, între altele porţelanuri, 
fabricate foarte meşteşugit. 

Pe străzile vechiului Taşkent întâlneşti şi femei. Se-nţelege 
de la sine că în acest ţinut nu mai există sclavi. În prezent 
femeia a dobândit oarecare libertate chiar în căsnicie. 
Maiorul Noltitz îmi povestea că un turkmen bătrân i-a spus 
într-o zi: 

— Puterea căsătoriei s-a dus pe copcă, de când nu-ţi mai 
poţi bate nevasta fără ca ea să nu te amenințe că te 
reclamă. 

N-am auzit ca doamna de Ujfalvy-Bourdon orchestra din 
localitate cântând Pompierii din Nanierre în grădina 
reşedinţei guvernatorului general. Nu, în ziua aceea cântau 
Tatăl victoriei, care deşi nu seamănă cu ariile noastre 
naţionale, a răsunat plăcut în urechile mele. 

Am părăsit Taşkentul dimineaţa la 11 fix. Ţinutul prin care 
trece Marele Transasiatic e acum mai vălurit. Câmpia 
începe să aibă ondulaţii sub primele ramificații ale 
sistemului orografic din est. Ne apropiem de Podişul Pamir. 
Totuşi viteza normală se menţine pe porţiunea de 150 de 
kilometri care ne desparte de Khojend. 

După plecarea trenului, gândul mi se-ntorcea spre bunul 
Cincu. Mica lui poveste m-a mişcat până-n adâncul inimii... 


Logodnicul care se expediază în chip de colet... Logodnica 
pregătită să plătească transportul... 

Sunt sigur că maiorul Noltitz s-ar interesa de cei doi 
porumbei, dintre care unul stă în colivie; nu i-ar purta pică 
tânărului care înşeală Compania şi mai ales n-ar fi în stare 
să-l trădeze... De aceea mă cuprinde o dorinţă vie să-i 
istorisesc amănunţit expediţia mea în furgonul de bagaje... 
Dar secretul nu-mi aparţine... Nu trebuie să fac nimic ce l- 
ar putea compromite pe Cincu... Tac, aşadar. Noaptea 
următoare, dacă va fi posibil, am să încerc să duc nişte 
provizii coletului meu... sau mai bine zis melcului, căci 
tânărul român nu-i ca un melc în cochilia sa - cu singura 
diferenţă că poate ieşi din ea? 

Ajungem la Khojend22 în jur de trei după-amiază. 
Regiunea e roditoare, înverzită, bine cultivată. Observ un 
şir de grădini de legume care par întreţinute cu grijă, 
uriaşe poieni semănate cu trifoi ce este tăiat de patru-cinci 
ori pe an. Şoselele ducând spre sau pe lângă oraş sunt 
mărginite de duzi bătrâni care-ţi atrag privirile cu crengile 
lor răsucite. 

Iarăşi două cetăţi-pereche, cea veche şi cea nouă, 
împreună au acum 45 până la 50 mii de locuitori23, deşi 
numărau doar 30 de mii în 18668. Oare influenţa vecinătăţii 
cu China pricinuieşte creşterea natalității? Nu! Înmulțirea 
se datoreşte dezvoltării tranzacţiilor comerciale, afluenţei 
neguţătorilor din toate părţile spre noile pieţe. 

Oprirea noastră la Khojend a durat trei ore. Mi-am făcut 
datoria de reporter plimbându-mă pe malurile lui Syr- 
Daria. Peste acest curs de apă care scaldă poalele înalţilor 
Mogoltau a fost construit un pod a cărui secţiune mediană 
permite trecerea ambarcaţiunilor de un anumit tonaj. 

Vremea e foarte caldă. Oraşul fiind ocrotit de paravanul de 
munţi, vânturile de stepă nu pot ajunge până la el. Astfel că 
aerul este mai înăbuşitor decât în restul Turkestanului. I-am 
întâlnit pe soţii Caterna încântați de excursia lor. Comicul 
îmi spune cu glas vesel: 


— Nu voi uita niciodată Khojendul, domnule Claudius! 

— Şi de ce nu-l vei uita niciodată, domnule Caterna? 

— Vedeţi piersicile astea? Răspunde arătându-mi o pungă 
de fructe pe care o ţine în mână. 

— Sunt splendide... 

— Şi deloc scumpe! Un kilogram costă 4 copeici, adică 12 
centime! 

— Ei, zic, pentru că piersicul creşte în tot locul în ţinutul 
ăsta. Piersica este mărul Asiei. 

— Asta-i altceva, nu vă fie cu supărare! Exclamă doamna 
Caterna, care tocmai muşca dintr-una din gustoasele 
piersici. 

De la Taşkent trenul coborâse spre sud în direcţia 
Khojend; dar de-acum încolo urcă spre est în direcţia 
Kokhan. La staţia Taşkent s-a apropiat cel mai mult de 
Transsiberian şi o ramificaţie în construcţie trebuie să-l lege 
în scurt timp cu staţia Semipalatinsk - ceea ce va completa, 
unindu-le, reţelele de căi ferate ale Asiei Centrale şi ale 
Asiei septentrionale. 

Nici n-a pornit bine trenul că pasagerii îşi ocupă locurile în 
vagonul restaurant, unde nu remarc nici un nou venit. 

Alţi tovarăşi de drum vor urca doar la Kashgar. Acolo 
bucătăria rusă va fi înlocuită cu cea chinezească şi nu ştiu 
dacă nu vom pierde la această schimbare. 

Fulk Ephrinell se află la locul lui obişnuit. Fără a ajunge la 
familiaritate, e limpede că o strânsă intimitate, bizuită pe o 
asemănare de gusturi şi aptitudini, s-a creat între el şi miss 
Horatia Bluett. Toţi ne aşteptăm ca să se termine cu o 
căsătorie când vom ajunge la destinaţie. Amândoi îşi vor fi 
trăit romanul de dragoste în tren. Ca să fiu sincer, îl prefer 
pe al lui Cincu şi Zinkăi Klork... E drept că frumoasa 
româncă nu-i aici! 

Suntem între noi şi prin asta înţeleg că numerele mele 
cele mai simpatice sunt prezente: maiorul, domnul şi 
doamna Caterna, tânărul Pan-Ciao, care răspunde cu glume 
foarte pariziene ghiduşiilor comicului. 


Cina e bună şi veselă. Aflăm şi care este a patra regulă 
formulată de Cornaro, nobilul venețian, în scopul de a 
determina măsura cea mai potrivită a băutului şi 
mâncatului. Pan-Ciao l-a împins dinadins pe doctor spre 
acest subiect, iar Tio-King îl lămureşte cu o netulburată 
seriozitate: „Această regulă se întemeiază pe faptul că nu 
poţi calcula o aceeaşi cantitate de hrană în proporţie cu 
fiecare temperament în parte din cauza deosebirii de 
vârstă, de putere şi de alimente de diverse soiuri.” 

— Şi pentru temperamentul dumneavoastră, doctore, ce- 
ar trebui? Întreabă domnul Caterna. 

— LA uncii de solid ori de lichid... 

— Pe oră? 

— Nu, domnule, pe zi răspunde Tio-King şi la această 
cantitate s-a stabilit ilustrul Cornaro de când a avut 36 de 
ani, ceea ce i-a lăsat destulă forţă trupului şi minţii ca să 
scrie cel de-al patrulea tratat al său la 95 de ani şi să 
trăiască până la 102. 

— În acest caz, mai daţi-mi al cincilea cotlet, spuse Pan 
Ciao, izbucnind în râs. 

Nimic nu-i mai plăcut decât să stai de vorbă la o masă bine 
servită. Dar să nu uit să-mi completez notele în ce priveşte 
Kokhandul. Vom ajunge abia la nouă seara şi va fi întuneric. 
Aşa că i-am cerut maiorului să-mi dea câteva date despre 
oraş - ultima mare aşezare citadină din Turkestanul rusesc. 

— Pot să-ţi dau lămuririle necesare cu atât mai mult cu cât 
am făcut parte timp de cincisprezece luni din garnizoana 
de-acolo. Păcat că n-o să ai vreme să vizitezi acest oraş, căci 
şi-a păstrat vechea înfăţişare asiatică. Ai fi văzut o piaţă fără 
pereche în Asia, un palat fastuos, cel al fostului han din 
Khudaiar, situat pe o înălţime de câteva sute de metri şi 
căruia guvernatorul i-a lăsat artileria de fabricaţie sartă. E 
socotit o minune şi pe bună dreptate, ţi-o garantez cu 
însumi. Pierzi un prilej rar să foloseşti cuvintele cele mai 
colorate ale limbii dumitale descriind sala de recepţie mare 
cât o catedrală, un labirint de odăi care au parchetul din 


lemn preţios de Karagaci, pavilionul trandafiriu unde 
străinii erau primiţi cu o ospitalitate într-adevăr orientală, 
curtea interioară cu ornamente maure amintind de 
fermecătoarele fantezii arhitecturale de la Alhambra, 
terasele cu privelişti splendide, încăperile haremului unde 1 
000 de femei ale sultanului - cu o sută mai mult decât ale 
lui Solomon - trăiau în bună înţelegere, fațadele dantelate, 
grădinile cu bolți de viţă seculară. Iată ce-ai fi putut vedea... 

— Şi ce-am văzut prin ochii dumitale, dragă domnule 
maior. Cititorii mei nu se vor plânge. Vă rog doar să-mi 
spuneţi dacă la Kokhand există bazare? 

— Aici un oraş fără bazare ar fi ca Londra fără docuri 
răspunde maiorul. 

— Şi Parisul fără teatre! Intervine comicul. 

— Da, Kokhand are bazare destule, unul - printre altele - 
pe podul lui Soch ale cărui braţe străbat oraşul; acolo cele 
mai frumoase ţesături ale Asiei se plătesc în monede de aur 
numite tiahi care valorează trei ruble şi şaizeci de copeici 
una. 

— Sunt sigur, domnule maior că îmi veţi vorbi şi de 
moschei... 

— Bineînţeles. 

— Şi de medrese? 

— Desigur, domnule reporter, dar trebuie să ştiţi că 
monumentele nu sunt la înălţimea celor din Samarkand şi 
Buhara. 

Am profitat de amabilitatea maiorului Noltitz şi, datorită 
lui, cititorii Secolului XX nu vor trece noaptea prin Kokand. 
Vor face în aşa fel, încât pana mea să potopească oraşul cu 
razele soarelui, deşi eu nu voi vedea din el decât un contur 
nedesluşit. 

Cina se prelungeşte destul de târziu şi se încheie într-un 
mod neaşteptat prin oferta simpaticului Caterna de a ne 
recita un monolog. 

Vă daţi scama cu câtă plăcere am acceptat. Trenul nostru 
seamănă din ce în ce mai mult cu un orăşel pe roate. Are şi 


sala lui de spectacol, acest „dining-car” unde stăm laolaltă 
în acest moment. Şi iată cum, în porţiunea orientală a 
Turkestanului, la 400 de kilometri de Podişul Pamir, la 
desertul unei mese excelente, servită în vagonul restaurant 
al Marelui Transasiatic, a fost declamată Obsesia, cu un 
talent foarte subtil, de către domnul Caterna, mare prim 
comic, angajat la teatrul din Shanghai în stagiunea viitoare. 

— Domnule, i-a spus Pan-Ciao, sincerele mele felicitări. L- 
am auzit înainte pe Coquelin cel tânăr... 

— Un maestru, domnule, un maestru! Rosteşte domnul 
Caterna. 

— De care vă apropiaţi... 

— Cu respect! Cu mare respect! 

Aplauzele şi aclamaţiile cu care a fost răsplătit domnul 
Caterna n-au avut darul de a-l emoţiona pe sir Francis 
Trevellyan care era ocupat să bombăne în legătură cu cina 
pe care o găsise foarte proastă. Nu s-a amuzat nici măcar 
„cu părere de rău” cum făceau compatrioţii săi cu 400 de 
ani în urmă, conform remarcii lui Froissart. De altfel, 
nimeni nu mai lua în seamă mormăielile acestui gentleman 
cârtitor. 

Baronul Weisschnitzerdorfer n-a înţeles nici un cuvânt din 
mica bijuterie artistică şi chiar dacă ar fi înţeles n-ar fi 
apreciat o asemenea mostră de, monologo-manie 
pariziană”. 

Cât despre seniorul Faruskiar şi nedespărţitul său 
Ghangir, părea că, în ciuda rezervei lor obişnuite, mutrele 
surprinzătoare, gesturile semnificative şi intonaţiile hazlii 
ale domnului Caterna i-ar fi interesat într-o oarecare 
măsură. 

Comicul a observat acest lucru şi a fost foarte simţitor la 
admiraţia lor mută. De aceea, ridicându-se de la masă, mi-a 
spus: 

— E formidabil, seniorul ăsta! Câtă demnitate! Ce 
prestanţă! Ce personaj specific al Extremului Orient! Mai 
puţin îmi place însoţitorul lui... un rol cel mult de categoria 


a treia! Dar superbul mongol, nu-l vezi oare, Caroline, în 
Morales din Piraţii din savană? 

— În orice caz nu în costumul ăsta, am intervenit. 

— Şi de ce nu, domnule Claudius? Într-o zi, la Perpignan, l- 
am jucat pe colonelul de Montgeclin din Grădiniţia de 
grozamă în uniformă de ofiţer japonez... 

— Şi cât de îndelung a fost aplaudat! A adăugat doamna 
Caterna. 

În timpul cinei trenul a depăşit staţia Kastakos, situată în 
centrul unei regiuni muntoase, şi a făcut numeroase coturi 
pe care le-am simţit datorită mersului hurducat însoţit de 
zăngănituri al vagoanelor, străbătând viaducte şi tuneluri. 
N-a trecut mult după aceea şi Popov nc-a spus că ne aflăm 
pe teritoriul oazei Fer-gana. Nume al vechiului hanat 
Kokand, care s-a alipii Rusiei în 1876 ţu cele şapte districte 
ale sale. Aceste districte unde populaţia majoritară e sartă 
sunt acum administrate de prefecţi, subprefecţi şi primari. 

Mai încolo se-ntinde în faţa trenului o imensă stepă. 
Doamna Ujfalvy-Bourdon a comparat-o pe drept cuvânt cu o 
masă de biliard, într-atât e perfect netedă. Numai că pe ea 
nu se rostogoleşte o bilă de fildeş, ci expresul Marele 
Transasiatic cu o viteză de 60 de kilometri pe oră. 

După ce lăsăm în umbră staţia 'Iciutciai, intrăm în gara 
Kokand la nouă seara. Trenul trebuie să stea câteva ore. 
Aşadar coborâm pe peron. În momentul când sunt gata să 
părăsesc pasarela, mă apropii de maiorul Noltitz care 
tocmai îl întreba pe tânărul Pan-Ciao: 

— Îl cunoşti pe mandarinul Yen-Lu al cărui trup 
neînsufleţit e readus la Beijing? 

— Nu, domnule maior. 

— Totuşi trebuie să fi fost un om însemnat dacă ţinem 
seama de onorurile care i se dau... 

— Posibil, răspunde Pan-Ciao, dar există atâţia oameni 
însemnați în China! 

— Şi mandarinul Yen-Lu? 

— N-am auzit niciodată de el. 


— De ce i-a pus maiorul Noltitz această întrebare 
tânărului chinez şi ce-l frământă în legătură cu mandarinul? 

XV. 

Kokand, o staţionare de două ore. E întuneric. Majoritatea 
călătorilor se pregătesc să doarmă şi nu mai coboară din 
tren. Eu mă plimb pe peron de colo, colo şi fumez. Gara e 
destul de mare şi, cu material luat de aci, o locomotivă mai 
puternică le va schimba pe cele care au tras trenul nostru 
de la Uzun-Ada până în clipa de faţă. Ele erau de-ajuns 
atâta vreme cât trenul mergea printr-o câmpie aproape 
orizontală. Dar ne şi aflăm în mijlocul defileelor podişului 
Pamir. Vor exista rampe destul de abrupte care necesită, 
prin urmare, o mai mare forţă de tracţiune. 

Privesc la manevră şi după ce locomotiva a fost detaşată 
împreună cu tenderul, furgonul de bagaje - cel în care e 
Cincu - se află în capul trenului. Îmi vine în minte că tânărul 
român s-ar putea aventura pe peron. Ar fi imprudent din 
partea lui, căci ar risca să fie văzut de agenţi, un fel de 
gărzi care merg încoace şi încolo şi cercetează chipurile 
călătorilor. Ce are mai bun de făcut numărul 11 e să 
rămână în fundul lăzii lui sau măcar în furgon. Îmi voi 
procura câteva provizii solide şi lichide şi i le voi duce chiar 
înainte de plecarea trenului din gară dacă pot ajunge la 
Cincu fără teama de a fi zărit. 

Bufetul gării e deschis, dar Popov nu se află acolo. S-ar fi 
mirat să mă vadă cumpărând alimente, de vreme ce în 
vagonul restaurant se găseşte tot ce avem nevoie. Am luat 
de la bufet puţină carne rece, o pâine şi o sticlă de vodcă. 

Gara e cam întunecoasă. Felinarele rare dau o lumină 
slabă. Popov se ocupă de treburile lui cu unul din slujbaşi. 
Noua locomotivă nu face încă manevra ca să se plaseze în 
capul trenului. Aşadar momentul mi se pare prielnic. N-are 
rost să aştept să părăsim Kokandul. După ce-l voi vedea pc 
Cincu, voi putea să dorm toată noaptea - lucru, trebuie să 
recunosc, cum nu se poate mai plăcut. 


Urc pe platformă şi, asigurându-mă că nu mă poate vedea 
nimeni, pătrund în furgon şi zic mai întâi: 

— Eu suni. 

Prudenţa cere să-l previn pe Cincu în cazul că ar fi ieşit din 
ladă. Dar nu i-a trecut prin minte aşa ceva, iar eu îl 
sfătuiesc să fie cu ochii în patru. Proviziile îi fac o mare 
plăcere, căci constituie o mică schimbare faţă de puţinul pe 
care-l mănâncă în mod obişnuit. 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc domnule Bonbarnac, îmi 
spune. 

— Dacă nu ştii, prietene Cincu, îi răspund, n-o face, e cel 
mai simplu. 

— Cât timp stăm la Kokand? 

— Două ore. 

— Şi când ajungem la frontieră? 

— Mâine, la unu după prânz. 

— Şi la Kashgar? 

— După 15 ore, la miezul nopţii de 19 spre 20. 

— Acolo e marele pericol, domnule Bombarnac. 

— Da, Cincu. Vameşii ne vor cerceta foarte amănunţit 
înainte de a lăsa trenul să plece. Dar sunt mai severi cu 
oamenii şi cu bagajele lor de mână decât cu cele 
înregistrate şi puse în furgon. Or, întrucât furgonul acesta e 
rezervat în mod special coletelor expediate la Beijing, cred 
că n-aia te teme de nimic. Prin urmare, noapte bună. Din 
prevedere nu vreau să-mi prelungesc vizita. 

— Noapte bună, domnule Bombarnac, noapte bună! 

Am ieşit, m-am dus în cuşetă şi, pe legea mea, n-am auzit 
nici măcar semnalul de plecare, când trenul s-a pus în 
mişcare. 

Singura staţie mai importantă pe care railwayul a 
deservit-o înainte de răsăritul soarelui a fost Margilan, unde 
s-a oprit numai câteva minute. 

Margilan, oraş cu o populaţie densă - 60 000 dc 
locuitori24 - e, în realitate, capitala regiunii Fergona. Şi 
aceasta deoarece Kokhand n-are o reputaţie prea bună în 


ce priveşte salubritatea. Oraşul se împarte ca de obicei în 
două: partea veche şi partea nouă. Cea veche, neavând 
monumente de demult, nu se distinge prin nimic neobişnuit 
şi cititorii mă vor ierta că nu mi-am întrerupt somnul pentru 
a o cinsti cu o privire. 

Mergând de-a lungul văii Sciakhimardan, trenul a regăsit 
un fel de stepă întinsă - ceea ce i-a permis să-şi reia viteza 
normală. 

La trei dimineaţa facem o haltă de 45 de minute la staţia 
Oş. Nici acolo nu mi-am îndeplinit datoria de reporter şi n- 
am văzut nimic. Scuza mea e că nici nu prea era ceva de 
văzut. După această staţie, calea ferată ajunge la frontiera 
care desparte Turkestanul rusesc de Podişul Pamir şi de 
vastul ţinut al kirghizilor. Regiunea e neîncetat răscolită de 
activitatea plutoniană din măruntaiele Pământului. De mai 
multe ori Turkestanul septentrional a suferit zguduiri 
puternice (să nu uităm cutremurul din 1877). Şi la Taşkent 
ca şi la Samarkand am putut vedea dovezile acestor teribile 
catastrofe. Frecventele oscilaţii, deşi nu se simt, se 
înregistrează tot timpul, iar acţiunea vulcanică se exercită 
pe lunga falie în care sunt înmagazinate petrolul şi naftul de 
la Marea Caspică şi până la Podişul Pamir. 

Aşadar, ţinutul constituie una din cele mai interesante 
porţiuni ale Asiei Centrale pe care le poate vizita un turist. 
Deşi maiorul Noltitz n-a depăşit niciodată staţia Oş, situată 
la poalele podişului, cunoaşte teritoriul, pentru că l-a 
studiat pe hărţile moderne şi pentru că a citit despre el cele 
mai recente relatări de călătorie. Din acestea voi cita 
lucrările domnilor Capus şi Bonvalot - încă două nume 
franceze pe care sunt bucuros să le salut peste hotarele 
Franţei. După lectură, maiorul simte o vie dorinţă să vadă 
cu ochii lui aceste locuri şi încă de la şase dimineaţa ne 
aflăm amândoi pe platformă, cu binoclul în mână şi cu 
Mersul trenurilor deschis. 

Pamirul sau Bam-i-Duniah e supranumit de obicei 
Acoperişul lumii. De-acolo pornesc falnicele lanţuri 


muntoase Tien Shan, Kunlun, Karakorum, Himalaya şi 
Hindu-Kush. Acest sistem orografic cu o lăţime de 400 de 
kilometri care a rămas timp de secole o barieră de netrecut, 
a fost învins de tenacitatea omului. Ruşii şi chinezii au reuşit 
să-l treacă. Să aflăm câteva date istorice. Mi le furnizează 
maiorul Noltitz. 

Călătorii europeni au pornit de timpuriu să exploreze 
Podişul Pamir. Fără a-l evoca pe Marco Polo, în secolul al 
XIII-lea, putem menţiona pe englezii Forsythe, Duglas, 
Biddneph, Younghusband şi pe celebrul Gordon, mort în 
ţinuturile Nilului superior şi pe ruşii Fedenko, Skobelev, 
Prijevalski, Grombcevski, Generalul Pevţov, prinţul Galiţin, 
fraţii Grum-Grjimailo, Auvergne, Bonvalot, Capus, Papin, 
Breteuil, Blanc, Ridgway, O'Connor, Dutreil de Rhins, 
Joseph Martin, Grenard Eduard Blanc şi doctorul suedez 
Sven Hedin. Datorită acestor exploratori, Acoperişul lumii 
şi-a lăsat dezvăluite misterele. Se ştie acum că se compune 
dintr-o reţea încurcată de văi a căror altitudine medie 
depăşeşte 3000 de metri. Se ştie că vârfurile lui cele mai 
înalte, Kurumdy şi Kauffmann25 au 22 000 de picioare şi 
piscul Tagharma26 27 000. Se ştie că din această culme 
izvorăsc Amu-Daria spre vest şi Tarim spre est; în fine, se 
ştie că pantele îi sunt cioplite, în genere, din şisturi şi 
cuarţuri palozoice din gresie roşie mezozoică şi din loess-ul 
argilo-nisipos al cărui strat cuaternar se-ntâlneşte foarte 
des în Asia Centrală. 

Pentru a străbate podişul, Marele Transasiatic a trebuit să 
învingă greutăţi deosebite. A fost o adevărată sfidare pe 
care geniul uman a aruncat-o naturii, iar victoria a revenit 
omului. Prin pasurile în pantă lină pe care kirghizii le 
numesc „bel”, viaductele, podurile, rambleele, şanţurile, 
tunelurile, au contribuit la instalarea liniei. Trenul coteşte 
brusc de nenumărate ori, coboară povârnişuri cu 
locomotive puternice, iar ici şi colo, e tras cu maşini fixe, 
agăţat de cabluri mişcătoare, într-un cuvânt construirea 
căii ferate a necesitat o muncă de Hercule, mai grea decât 


cea a inginerilor americani în defileele din Sierra Nevada şi 
din Munţii Stâncoşi. 

Pustiul mohorât al acestor teritorii are un efect deosebit 
asupra imaginaţiei. Pe măsură ce trenul ajunge la mare 
altitudine, urmărind din ochi profilul accidentat al liniei, 
impresia e şi mai vie. Nici o aşezare, nici măcar un cătun. 
Doar din loc în loc câte o colibă unde locuitorul podişului 
duce o existenţă singuratică împreună cu familia, turma de 
iaci sau „kutari” - nişte boi cu coadă de cal - oile de o rasă 
cu specimene mici şi caprele lui cu lână foarte deasă. 
Năpârlirea animalelor este o urmare firească a climei şi ele 
îşi schimbă veşmântul de iarnă cu haina albă a verii. Asta 
se-ntâmplă şi cu câinele de-aici, a cărui blană se face mai 
deschisă în anotimpul cald. 

Când trenul trece prin chei, spărturi largi, mai lasă 
câteodată să se întrezărească în depărtare podişul. În multe 
locuri se-nalţă pâlcuri de jnepeni şi ienuperi şi câmpiile 
unduioase sunt presărate cu cătină, rogoz, pelin şi un soi de 
trestii care cresc în număr mare pe marginea depresiunilor 
umplute cu apă sărată şi un labiat pitic numit de kirghizi 
„tersken”. 

Maiorul mai pomeneşte şi de câteva animale care 
constituie o faună destul de variată pe înălțimile Pamirului. 
E chiar nevoie să supraveghezi platformele trenului pe care 
se pot repezi anumite mamifere - fără sa aibă bilet nici la 
clasa 1 nici la clasa a II-a - cum sunt printre altele, 
panterele şi urşii. 

În timpul zilei, călătorii au stat pe platformele de la capul 
şi coada trenului. Ce strigăte răsunătoare când plantigrade 
sau feline sar şi aleargă de-a lungul căii ferate cu intenţii pe 
care ne e îngăduit să le socotim suspecte! Revolverele se 
descarcă fără cine ştie ce pricină, poate, dar asta îi 
linişteşte şi îi distrează pe pasageri. După-amiază am fost 
martorii unei dibace împuşcături care a ucis o uriaşă 
panteră în clipa când, dintr-un salt, era gata să ajungă pe 
scara celui de al treilea vagon. 


— Hai, Marguerite! A exclamat domnul Caterna. 

Şi în ce fel şi-ar fi putut exprima mai bine admiraţia decâi 
rostind celebra replică a lui Buridan, adresată nevestei 
prinţului moştenitor (şi nu reginei Franţei, cum în mod 
impropriu se spune în cunoscuta dramă Turnul din Nesle)? 

Doborârea panterei, această frumoasă faptă cinegetică, se 
datora superbului mongol. 

— Ce mână şi ce ochi! I-am zis maiorului care nu înceta să 
arunce seniorului Faruskiar priviri bănuitoare. 

Printre alte animale ale faunei din Pamir se mai numără 
lupi, vulpi şi turme de oi mari sălbatice, cu coarne 
noduroase grațios încovoiate, pe care băştinaşii le numesc 
„arkari”. În înălțimile văzduhului zboară vulturii, iar în 
vârtejurile de fum alb pe care le lasă în urmă locomotiva 
noastră se amestecă nori de corbi, porumbei, turturele şi 
codobaturi. 

Ziua se desfăşoară fără nici un incident. La şase seara 
trecem frontiera după un parcurs total de aproape 2300 
kilometri făcuţi în patru zile de la plecarea din Uzun-Ada. 
Mai sunt 250 de kilometri până la Kashgar. Cu toate că ne 
aflăm, de fapt, pe pământul Turkestanului chinez, de-abia în 
acest oraş vom fi predaţi administraţiei chineze. 

După cină, pe la nouă, fiecare se întinde în cuşeta lui, în 
speranţa, sau mai bine zis, cu convingerea că noaptea asta 
va fi la fel de liniştită ca cele dinainte. 

În timpul primelor ore trenul a coborât în mare viteză 
pantele Podişului Pamir. Apoi şi-a reluat mersul obişnuit pe 
un lung drum orizontal. 

Trebuie să fi fost unu noaptea când m-am trezit brusc. 
Totodată s-a deşteptat şi maiorul Noltitz şi cea mai mare 
parte a călătorilor din vagon. Strigăte puternice se aud la 
capătul trenului. Ce se întâmplă? 'leama îi cuprinde pe 
pasageri, acea temă tulburătoare şi iraţională pe care o 
stârneşte cel mai mic incident de cale ferată. 

— Ce-i? Ce-i? 


Aceste cuvinte, rostite cu groază, se aud din toate părţile 
şi în toate limbile. Cred, la început, că am fost atacați. Mă 
gândesc la faimosul Ki-Tsang, piratul mongol, a cărui 
colaborare am solicitat-o, poate, atât de neprevăzător... 
pentru cronica mea! Încă o clipă şi trenul încetineşte, ceea 
ce arată că se va opri. Popov, după ce intrase în furgon, iese 
de-acolo şi îl întreb ce s-a întâmplat. 

— Un accident, îmi răspunde. 

— Grav? 

— Nu, o bară de ataş s-a rupt şi ultimele două vagoane au 
rămas de izbelişte. Când trenul se opreşte, vreo 12 călători, 
din care fac şi eu parte, coboară pe linie. La lumina unei 
lanterne e uşor să constaţi că ruptura barei nu se datorează 
unui act criminal. Dar nu-i mai puţin adevărat că ultimele 
două vagoane ale trenului, vagonul mortuar şi furgonul 
ocupat de slujbaşul cu bagajele au rămas părăsite în urmă. 
De cât timp şi la ce distanţă? Nu se ştie. 

Trebuia să auzi strigătele paznicilor persani, însărcinaţi să 
însoţească trupul neînsufleţit al mandarinului Yen-Lu de 
care răspundeau! Călătorii cu care se aflau împreună în 
vagon şi chiar ei înşişi nu-şi dăduseră seama de nimic în 
momentul când bara s-a rupt. Au dat alarma după ce 
trecuse poate o oră sau două de la accident... 

De altfel n-aveai de luat decât o singură hotărâre: să dai 
trenul înapoi până la vagoanele detaşate. Nimic mai simplu 
în fond. Dar ce m-a surprins în această împrejurare, a fost 
atitudinea lui senior Faruskiar. El a cerut în modul cel mai 
stăruitor să se acţioneze fără a pierde o clipă. S-a adresat 
lui Popov, mecanicului, fochistului şi, pentru prima oară, am 
văzut că vorbeşte foarte curgător limba rusă. În rest, nu-i 
nimic de discutat. Suntem cu toţii de acord să ne întoarcem 
pentru a fi ataşate din nou vagoanele cu mandarinul şi 
furgonul de bagaje. Doar baronul neamţ ţine să protesteze. 
Iarăşi întârzieri... Va trebui sacrificat, poate, un timp mai 
lung pentru mandarin... pentru un mandarin mort... E 
trimis la plimbare cu plângerile lui... 


Sir Francis Trevellyan ridică din umeri părând a spune: 
„Ce administraţie! Ce material! Asemenea lucruri nu s-ar 
putea întâmpla pe căile ferate anglo-indiene!”. 

Maiorul Noltitz pare ca şi mine uluit de ciudata intervenţie 
a lui Faruskiar. Mongolul, de obicei atât de calm, atât de 
netulburat, cu privirea lui rece sub pleoapele nemişcate, 
umblă încoace şi încolo, pradă unei mânioase îngrijorări pe 
care pare că n-o poate stăpâni cu nici un chip. Însoţitorul lui 
nu depune mai puţină stăruinţă. Totuşi, ce-i interesează pe 
ei că cele două vagoane s-au detaşat? Nici măcar nu-şi au 
bagajele în furgonul din spate. Oare au un aşa de mare 
devotament faţă de răposatul mandarin Yen-Lu? Din 
această cauză supravegheau în gara Duşak cu atâta 
încrâncenare vagonul în care odihneşte trupul defunctului? 
Văd bine că maiorul găseşte purtarea lor foarte dubioasă. 

Trenul începe să dea înapoi de îndată ce ne-am reluat 
locurile. Baronul neamţ încearcă iar să protesteze. Dar 
senior Faruskiar îi aruncă o privire atât de sălbatică, încât 
nu se expune la oa doua şi se duce să bombăne în colţul 
său. 

Se ivesc zorile când cele două vagoane sunt semnalate la 
un kilometru şi trenul se apropie de ele după o oră de mers. 

Seniorul Faruskiar şi Ghangir au vrut să asiste la ataşarea 
vagoanelor care a fost făcută cât mai solid cu putinţă. 
Maiorul Noltitz şi cu mine am observat că au schimbat 
câteva vorbe cu ceilalţi trei mongoli. La urma urmei nu-i de 
mirare, doar sunt compatrioți. 

Fiecare urcă în vagonul lui şi mecanicul măreşte viteza 
pentru a câştiga o parte din timpul pierdut. Cu toate astea, 
trenul ajunge la Kashgar cu o întârziere destul de mare. E 
patru şi jumătate dimineaţa când intră în capitala 
Turkestanului chinez. 

XVI. 

Am sosit în Kashgar la patru şi jumătate şi plecăm la 
unsprezece. Marele Transasiatic s-a arătat generos. Voi 
avea răgazul să văd oraşul, cu condiţia să scad o oră bună 


din timpul ce mi-a fost acordat. Într-adevăr, ce nu s-a făcut 
la frontieră, se va face la Kashgar: verificarea hârtiilor, 
semnarea paşapoartelor etc. E o cercetare totodată 
minuțioasă şi meticuloasă. Deci voi reveni să mă prezint în 
faţa autorităţilor de la frontieră. 

Îmi amintesc de temerile lui Cincu şi pentru el am motive 
să tremur dacă vameşii se vor ocupa de coletele şi bagajele 
din furgon. Înainte ca trenul să ajungă la Kashgar, maiorul 
Noltitz mi-a spus: 

— Nu-ţi închipui că Turkestanul chinez se deosebeşte mult 
de Turkestanul rusesc. Nu ne atlăm în ţinutul pagodelor, 
jocurilor vaporaşelor cu flori şi turnuleţelor de porțelan. În 
primul rând ca şi Buhara, Merv şi Samarkand, oraşul e 
dublu: cel vechi şi cel nou... 

Observaţia maiorului e foarte întemeiată. S-a dus vremea 
când emirii domneau peste Kashgaria. Ce vreţi? În acest 
sfârşit de secol ajungem mereu prea târziu şi minunile 
orientale, datinile necunoscute, capodoperele artei asiatice 
nu se mai află decât în stare de amintiri ori în ruine. Căile 
ferate vor sfârşi prin a aduce ţările pe care le străbat la un 
nivel comun, la o mare asemănare între ele. Va fi epoca 
egalităţii şi, poate, a fraternității. 

La drept vorbind, de altfel, Kashgar nu mai e capitala 
Kashgariei; e o staţie a Marelui Transasiatic, punctul de 
întâlnire al trenurilor ruseşti şi chinezeşti, şi, panglica de 
fier care are aproape 3000 de kilometri de la marea 
Caspică până aici, se desprinde de oraş pentru a se 
prelungi pentru alţi 4000 de kilometri în plus până în 
capitala Chinei. 

Să ne întoarcem acum la cele două părţi ale localităţii: cea 
nouă se numeşte Yongi-Shar; cea veche, situată la o 
distanţă de trei mile şi jumătate, e Kashgar. Am avut prilejul 
să le văd pe amândouă şi voi relata şi despre una şi despre 
alta. 

O primă observaţie: ambele sunt înconjurate de un zid 
urât de lut care nu te ispiteşte să le vizitezi. A doua 


observaţie: degeaba cauţi vreun monument, deoarece 
materialele de construcţii sunt aceleaşi pentru case şi 
pentru palate. Numai lut şi nici măcar lut ars. Nu poţi 
obţine cu pământ uscat la soare linii regulate, profiluri 
pure, sculpturi dăltuite cu fineţe. Trebuie o artă 
arhitecturală exercitată asupra pietrei şi marmurei şi asta 
lipseşte. O trăsurică ne-a dus iute, pe maior şi pe mine, la 
Kashgar, a cărui circumferință are trei mile. Kizil-Su27 - 
„Râul roşu”, care mai degrabă e galben cum se cuvine unui 
râu chinezesc, îl înlănţuie cu cele două braţe ale sale unite 
de două poduri. Dacă vrei să vezi câteva ruine mai 
interesante, trebuie să ieşi din incintă şi la o mică distanţă 
se află resturi de fortificaţii vechi de 500 ori 2000 de ani 
după punctul de vedere al diferiților arheologi. Mai sigur e 
că Kashgar a fost asediat de Tamerlan. După el au stăpânit 
ţinutul un număr de sultani fioroşi - între alţii Uali-Han- 
Tulla care l-a omorât în 1857 pe Schlagintweit, unul dintre 
cei mai buni cunoscători şi îndrăzneţi exploratori ai 
continentului asiatic. Două plăci de bronz, dăruite de 
Societăţile de geografie din Paris şi Petersburg împodobesc 
monumentul său comemorativ. 

Kashgar e un însemnat centru comercial: mătăsurile de 
Khotan, ţesăturile de bumbac, fetru, covoarele de lână, 
rufăria sunt principalele articole aduse pe pieţele provinciei 
şi sunt chiar exportate peste frontieră între Taşkent şi 
Kulja28, spre nordul Turkestanului oriental. 

Populaţia din Kashgar e turkmenă, dar numără şi mulţi 
chinezi, cea mai mare parte meseriaşi şi negustori 
ambulanți. Desigur, maiorul Noltitz şi cu mine n-am văzut 
Kashgarul pe vremea când ostile emirului umpleau străzile 
gălăgioase. Acum nu mai întâlneşti nici infanterişti djighiţi, 
nici sarbazii care mărşăluiau pe-aici. Au pierit minunatele 
corpuri de armată ale tefurcilor, înarmate şi disciplinate 
după sistemul chinezesc: nu mai vezi superbii lăncieri, 
arcaşii kalmuci, purtând arcuri înalte de cinci picioare, 
aceşti „tigri” cu scuturi vopsite în culori vii şi cu puşti cu 


feştilă, puşi pe post de trăgători. Au pierit cu toţii şi emirul 
o dată cu ei. 

La ora nouă ne înapoiam la Yangi-Shahr. Şi la capătul unei 
străzi de lângă citadelă pe cine întâlnim? Pe doamna şi 
domnul Caterna, morţi de admiraţie în faţa unei trupe de 
dervişi cântăreţi. 

Ce extraordinare mişcări de măscărici care stârnesc râsul, 
ce ţinută în mânuirea ghitarei cu coarde lungi, ce unduiri 
acrobatice în cursul dansurilor cu care îşi însoțesc baladele 
şi legendele cântate, de un mare realism, fără nimic religios 
în ele! În comicul nostru se trezeşte instictul de artist. Nu 
poate sta locului, este peste puterile lui! Aşa că imită 
gesturile, atitudinile, dănţuirile dervişilor cu antrenul unui 
fost marinar dublat de un actor talentat şi parcă văd clipa 
când va intra în joc, alături de ei. 

— Ei, domnule Claudius, îmi zice, nu-i prea greu să 
reproduci exerciţiile acestor oameni vrednici! Scrie-mi o 
operetă turkestană, dă-mi un rol de derviş şi ai să vezi cum 
intru în pielea personajului. 

— Nu mă-ndoiesc, dragă Caterna, răspund; dar înainte de 
a intra în pielea respectivă, intră în restaurantul gării să-ţi 
iei rămas bun de la bucătăria turkmenă, căci vom trece 
curând la cea chinezească. 

Invitaţia mea e acceptată cu plăcere cu atât mai mult cu 
cât reputaţia bucătarilor kashgarieni este universal 
recunoscută, cum ne atrage atenţia maiorul. Doamna şi 
domnul Caterna, maiorul, tânărul Pan-Ciao şi cu mine 
suntem într-adevăr încântați şi uluiţi de cantitatea şi 
calitatea mâncărurilor. Ni se servesc capricios când dulciuri 
când fripturi şi carne la grătar. Apoi - lucru pe care comicul 
şi ingenua nu-l vor uita niciodată, cum nu vor uita de altfel 
nici faimoasele piersici din Khojend - am avut parte de 
anumite feluri a căror amintire a vrut s-o păstreze 
ambasada engleză, consemnând compoziţia lor într-o 
relatare de călătorie: picioare de purcel presărate cu zahăr 
pudră şi rumenite în grăsime, puţin marinată, rinichi fripţi 


în sos dulce, amestecați cu clătite. Domnul Caterna a servit 
de două ori din primul fel şi de trei ori din al doilea. 

— Îmi iau toate precauţiile, ne zice. Cine ştie ce ne va oferi 
cămara vagonului restaurant pe teritoriul chinezesc. Mă 
tem ca aripioarele de rechin să nu fie prea tari şi cuiburile 
de rândunică nu chiar trufandale. 

La ora zece o lovitură de gong anunţă că încep 
formalităţile poliţieneşti. Ne sculăm de la masă, după ce 
bem un ultim pahar de Ciao-Hing şi, câteva clipe mai târziu, 
ne strângem în sala de aşteptare. 

Toate numerele mele sunt prezente - bineînţeles afară de 
Cincu, care s-ar fi înfruptat pe cinste din cina noastră dacă 
ar fi putut lua parte la ea. Printre cei ce aşteaptă se află: 
doctorul Tio-King cu Cornaro sub braţ; Fulk Ephrinell şi 
miss Horatia Bluett, reunindu-şi mărfurile (dinţii şi părul); 
fireşte, la figurat, sir Francis Trevellyan, nemişcat şi mut, 
ţeapăn, morocănos sugând din trabuc în pragul sălii; senior 
Faruskiar, însoţit de Ghangir; pasageri ruşi, turkmeni şi 
chinezi - în totul 60 până la 80 de persoane. Se vor 
prezenta pe rând în faţa unei mese unde stau doi chinezi în 
haine civile: un slujbaş vorbind curent limba rusă şi un 
tălmaci pentru limbile germană, franceză şi engleză. 

Slujbaşul are vreo 50 de ani, craniul ras, o mustață groasă, 
coada pe spate şi ochelarii pe nas. E îmbrăcat într-o haină 
înflorată, gras ca mulţi oameni cu funcţii importante şi cu 
un aer sever. 

Sunt printre primii care prezintă paşaportul purtând viza 
consulului din Tiflis şi a autorităţilor ruse din Uzun-Ada. 
Funcţionarul îl examinează cu atenţie. În ţinutul ăsta 
trebuie să fii mereu cu ochii în patru. Totuşi găseşte totul în 
regulă şi fără nici o greutate îmi pune ştampila cu dragonul 
verde, declarându-mă „bun de plecare”. Acelaşi rezultat în 
ce-i priveşte pe comic şi pe ingenuă. Dar înfăţişarea 
domnului Caterna în timp ce i se verifică hârtiile merită 
văzută. Se poartă ca un inculpat care încearcă să-şi 
înduioşeze judecătorul: îi face ochi dulci; buzele lui 


schiţează un zâmbet, pare să ceară milă sau cel puţin o 
favoare, deşi nici cel mai cusurgiu chinez n-ar avea să-i facă 
nici o observaţie. 

— În ordine, zice tălmaciul. 

— Mulţumesc, măria ta! Răspunde domnul Caterna, cu 
accentul unui Gavroche, al unui puşti ghiduş al Parisului. 

Fulk Ephrinell şi miss Horatia Bluett termină cu bine cât ai 
zece peşte. Dacă un negustor american şi o agentă 
comercială engleză nu au hârtiile în regulă, cine să le aibă? 

Nici alţi pasageri, ruşi ori turkmeni, nu ridică probleme. 
Se dovedeşte că atât cei care călătoresc cu clasa întâi, cât şi 
cei care călătoresc cu clasa a doua, îndeplinesc condiţiile 
cerute de administraţia chineză şi-şi plătesc viza în ruble, 
taeli ori sapeci. Printre ei descopăr un cleric din Statele 
Unite, în vârstă de vreo 50 de ani: se duce la Beijing. E 
reverendul Nathaniel Morse din Boston, unul dintre 
misionarii yankei care a devenit un abil om de afaceri. Îi 
atribui numărul 13. 

Verificarea hârtiilor tânărului Pan-Ciao şi a doctorului Tio- 
King nu întâmpină nici o dificultate şi aceştia schimbă „zece 
mii de saluturi” dintre cele mai amabile cu reprezentanţii 
autorităţilor chineze. 

Când îi vine rândul maiorului Noltitz are loc un mic 
incident. Sir Francis Trevellyan, care înaintase în acelaşi 
timp cu maiorul, nu pare deloc dispus să-i cedeze locul. Însă 
totul se mărgineşte la priviri trufaşe şi provocatoare. 
Gentlemanul nu s-a ostenit măcar să deschidă gura. Mi-a 
fost deci scris să nu cunosc sunetul glasului său! Rusul şi 
englezul primesc amândoi viza reglementară şi mica 
înfruntare n-are nici un fel de urmări. 

Senior Faruskiar, urmat de Ghangir ajunge şi el în faţa 
chinezului cu ochelari care-l priveşte cu o atenţie deosebită. 
Maiorul Noltitz şi cu mine îl urmărim din ochi. Cum se va 
desfăşura verificarea hârtiilor lui? Poate cu acest prilej ne 
vom lămuri ce-i cu el. 


Dar care nu ne fu surpriza, ba chiar uimirea, în faţa 
loviturii de teatru care avu loc în acel moment! 

După ce şi-a aruncat ochii pe actele prezentate de 
Ghangir, funcţionarul chinez s-a ridicat şi s-a înclinat 
ceremonios înaintea seniorului Faruskiar spunându-i: 

— Îl rog pe domnul administrator al Marelui Transasiatic 
să binevoiască a primi zece mii de respecte ale mele. 

Administrator, iată deci ce e senior Frauskiar! lotul se 
explică atunci. În timpul trecerii noastre prin Turkestanul 
rusesc n-a vrut să-şi dezvăluie funcţia într-o ţară străină; 
dar acum, pe căile ferate chineze nu refuză a-şi face 
cunoscut rangul şi a beneficia de toată reverenţa la care 
are dreptul. 

Şi eu - glumind, e adevărat - mi-am permis să-l confund cu 
piratul Ki-Isang! lar maiorul Noltitz l-a suspectat tot 
timpul! Ei bine, am vrut să am „o figură marcantă” în trenul 
nostru. O am. Voi face cunoştinţă cu senior Faruskiar, îl voi 
cultiva ca pe o plantă rară şi, deoarece vorbeşte ruseşte, o 
să-l sondez până-n rărunchi. Bun! Mă simt atât de entuziast 
încât nu mă pot împiedica să ridic din umeri, când maiorul 
îmi murmură la ureche: 

— La urma urmei, e poate unul din vechii şefi de bandă cu 
care Compania a tratat pentru a-şi asigura bunele lui oficii. 

Haide, maiorule, să fim serioşi! 

În curând formalităţile se apropie de sfârşit şi se vor 
deschide uşile, când apare baronul Weisschnitzerdorfer. E 
grăbit, turburat, neliniştit, aiurit, se agită teribil şi nu ştie 
ce să facă. De ce oare se mişcă, se apleacă, se ridică, 
priveşte în jur ca cineva care a pierdut un lucru de preţ? 

— Actele, îi cere interpretul în limba germană. 

— Actele, răspunde baronul, le caut... nu le mai am... erau 
în portofel... Şi scotoceşte în buzunarele pantalonilor, ale 
vestei, ale hainei, ale mantalei - are cel puţin 20 - fără să le 
găsească. 

— Mai repede... mai repede! Repetă tălmaciul. Trenul nu 
poate să aştepte. 


— Mă opun să plece fără mine! Strigă baronul. Actele... 
cum s-or fi rătăcit? Să fi lăsat să cadă portofelul... O să mi le 
înapoieze cine l-a găsit... 

În acest moment, un gong puternic răsună în toată gara. 
Trenul pleacă peste cinci minute. Nenorocitul neamţ 
continuă să strige: 

— Aşteptaţi! Aşteptaţi... Donner Wetter! Nu puteţi aştepta 
câteva minute ţinând seama de un om care face înconjurul 
lumii în 39 de zile... 

— Marele Transasiatic nu aşteaptă, răspunde tălmaciul. 

Fără să ne mai gândim la baron, maiorul Noltitz şi cu mine 
mergem pe peron, în timp ce neamţul se zbate să-i 
convingă pe impasibilii slujbaşi chinezi. 

Cercetez railwayul şi văd că s-a modificat numărul 
pasagerilor. Vor fi mai puţini între Kashgar şi Beijing, În loc 
de 12 vagoane, trenul nu are decât 10, care se află în 
ordinea următoare: locomotivă şi tender, furgonul din cap, 
două vagoane de clasa întâi, vagonul-restaurant, două 
vagoane de clasa a II-a, vagonul mortuar pentru defunctul 
mandarin şi furgonul de la urmă. Locomotivele ruseşti care 
au tras trenul de la Uzun-Ada vor fi înlocuite de locomotive 
chinezeşti încălzite nu cu naft, ci cu un soi de ulei provenit 
din numeroasele zăcăminte din Turkestan şi păstrat în 
depozitele principalelor staţii ale liniei. 

Prima mea grijă e să mă îndrept către primul furgon. 
Vameşii au intrat tocmai să-l cerceteze şi tremur pentru 
Cincu... Sunt sigur că frauda n-a fost descoperită, căci 
ştirea ar fi făcut vâlvă mare. Dar lada o fi rămas în acelaşi 
loc? Sau a fost pusă altundeva? N-a fost cumva întoarsă sau 
răsturnată? Cincu n-ar mai putea ieşi şi ar fi foarte 
complicat... 

În acest moment, vameşii chinezi părăsesc furgonul 
închizând uşa în urma lor, astfel încât n-am izbutit să arunc 
înăuntru nici o singură privire. Esenţialul e că Cincu n-a fost 
prins asupra faptului. De îndată ce va fi posibil, mă voi 


strecura în furgon şi cum se zice la bancă „am să verific 
casa”29. 

Înainte de a ne întoarce în vagonul nostru, maiorul Noltitz 
mă roagă să-l urmez până la capătul trenului. 

Scena la care suntem martori nu-i lipsită de interes; 
gărzile persane predau rămăşiţele pământeşti ale 
mandarinului Yen-Lu unor soldaţi ai Steagului Verde, care 
fac parte din jandarmeria chineză. Defunctul trece sub paza 
a 20 de chinezi care vor ocupa vagonul de clasa a doua ce 
precede furgonul funerar. Sunt înarmaţi cu puşti şi 
revolvere şi comandaţi de un ofiţer. 

— Ei, zic maiorului, e limpede că mandarinul Yen-Lu e un 
om însemnat, de vreme ce Fiul Cerului îi trimite o gardă de 
onoare. 

— Sau de apărare, răspunde maiorul. 

Senior Faruskiar şi Ghangir au asistat la întreaga operaţie 
şi nu e de mirare. Administratorul are datoria să vegheze 
asupra ilustrului defunct dat în grija agenţilor Marelui 
Transasiatic. 

Se aud ultimele lovituri de gong; fiecare se grăbeşte să se- 
ntoarcă în vagonul său. 

Şi baronul? Ce s-o fi întâmplat cu el? 

Ilată-l, în fine, că soseşte pe peron ca o furtună. Şi-a găsit 
actele în fundul celui de al 19-lea buzunar. A obţinut viza 
necesară... dar în ceasul al doisprezecelea. 

— Călătorii pentru Beijing să poftească în vagoane! Strigă 
Popov cu o voce de stentor. 

Trenul se urneşte, pleacă, a plecat. 

XVII. 

Trenul merge pe şinele unei căi ferate chineze cu o 
singură linie, tras de o locomotivă chineză, având mecanici 
chinezi... Să sperăm că nu vom fi proiectaţi, în aer, în 
cursul drumului, dat fiind că unul din călători şi anume 
senior Faruskiar face parte din conducerea Companiei. La 
urma urmei, dacă ar surveni un accident, asta ar mai 
întrerupe monotonia voiajului şi mi-ar oferi câteva episoade 


demne să fie relatate. Trebuie să recunosc că personajele 
mele nu mi-au dat până acum ceea ce aşteptam de la ele. 
Piesa nu are gradaţie, acţiunea lâncezeşte. Ar trebui o 
lovitură de teatru care să aducă toată lumea în scenă - ceea 
ce domnul Caterna ar numi „un frumos al patrulea act”. 

Fulk Ephrinell şi miss Horatia Bluett sunt absorbiți de o 
convorbire comercială între patru ochi. Pan-Ciao şi doctorul 
m-au amuzat o clipă, dar nu mai „produc” acelaşi efect. 
Comicul şi ingenua sunt doar nişte actori cărora le lipsesc 
situaţiile dramatice. Cincu, Cincu el însuşi în care îmi 
pusesem atâtea speranţe, a trecut frontiera fără neplăceri 
şi va ajunge teafăr şi nevătămat la Beijing unde se va 
căsători fără greutate cu domnişoara Zinka Klork. 
Neîndoielnic, nu merge! Nu scot nimic nici din transportul 
răposatului mandarin Yen-Lu! Şi cititorii Secolului XX care 
aşteaptă de la mine o cronică vibrantă şi senzaţională. 

Oare voi fi nevoit să mă întorc la baronul neamţ? Nu! El 
nu-i decât ridicol şi ridicolul care e originalitatea proştilor, 
nu poate niciodată interesa. 

Revin la ideea mea; mi-ar trebui un erou şi până în 
prezent paşii lui n-au răsunat în culise. E momentul să intru 
în relaţii mai strânse cu senior Faruskiar. Poate nu va mai fi 
atât de zgârcit la vorbă, acum când nu mai călătoreşte 
incognito. Suntem sub administraţia lui ca să zic aşa. E într- 
un fel primarul orăşelului nostru pe roate şi un primar 
trebuie să se pună la dispoziţia celor pe care-i guvernează. 
De altfel, în cazul când frauda lui Cincu ar fi descoperită, ţin 
să-mi asigur protecţia acestui înalt funcţionar. 

Trenul nostru merge cu o viteză moderată de când a 
părăsit staţia Kashgar. La orizontul opus se desenează 
conturul masivului muntos al Podişului Pamir, apoi spre sud- 
vest, se rotunjeşte Bolor, adică brâul kashgarian unde se- 
nalţă vârful Tagharma, pierdut în nori. 

Nu prea ştiu cum să-mi ocup timpul. Maiorul Noltitz n-a 
vizitat teritoriile pe care le străbate acum Marele 
Transasiatic şi n-am resursa de a lua note la dictarea lui. 


Doctorul Tio-King nu-şi ridică nasul din Cornaro şi Pan-Ciao 
mi se pare că ştie mai mult despre Paris decât despre 
Beijing şi China. În plus, când a plecat spre Europa a trecut 
prin Suez şi nu cunoaşte Turkestanul oriental mai mult 
decât Kamceatka. Dar stăm cu plăcere de vorbă. E un 
tovarăş de drum foarte drăguţ. Mai puţină amabilitate şi 
mai multă originalitate mi-ar fi însă mai de folos. N-am 
altceva de făcut decât să mă plimb dintr-un vagon într-altul, 
hoinărind pe platforme şi privind întrebător zarea care se- 
ncăpăţânează să nu-mi răspundă, ascultând ici şi colo. 

Ia te uită! Comicul şi ingenua par a glăsui cu mare 
înflăcărare. Mă apropii. Cântă încetişor. Ciulesc urechea. 

Îmi iubesc curcuţele intonează doamna Caterna. 

lară eu mioarele răspunde domnul Caterna, comic la 
toate, care uneori face la nevoie pe baritonul. 

Repetă mereu duetul lui Pipp şi Bettina cea roşcată pentru 
viitoarele lor reprezentații de la Shanghai. Fericiţi locuitorii 
Shanghaiului. Nu cunosc încă Mascota! 

Fulk Ephrinell şi miss Horatia Bluett sunt şi ei absorbiți 
într-o discuţie aprinsă. Surprind o frântură de dialog. 

— Mă tem, zice negustoriţa, că părul are un curs ridicat la 
Beijing. 

— Iar eu, îi răspunde americanul, mă tem că dinţii sunt în 
scădere... 

De fapt nu se naşte nimic în imaginaţia mea şi mai avem 
doar şase zile de călătorie. La naiba cu Marele Transasiatic 
şi traseul lui monoton. Lui Great-ITrunk, de la New York la 
San Francisco, i se pot întâmpla lucruri pline de interes. 
Uneori trenurile sunt atacate de pieile-roşii, iar perspectiva 
de a fi scalpat sporeşte farmecul călătoriei. 

Ei! Pe cine aud recitând sau mai curând psalmondiind în 
compartimentul nostru: „Nu există om, în orice situaţie ar 
fi, să nu se poată stăpâni să nu mănânce prea mult şi care 
să nu se poată feri de relele pe care le provoacă obezitatea. 
Cei însărcinaţi cu conducerea treburilor publice au şi mai 
mult datoria...” 


E doctorul Tio-King, citeşte cu glas tare un pasaj din 
Cornaro pentru a-şi întipări şi mai bine în minte principiile 
acestuia. 

În timpul după-amiezii, dacă mă iau după Mersul 
trenurilor, am trecut Yamangarul pe un pod de lemn. Acest 
curs de apă izvorăşte din masivele muntoase din vest, a 
căror altitudine nu-i sub cinci mii de picioare. Rapiditatea 
lui e sporită de topirea zăpezilor. Câteodată trenul circulă 
printr-o junglă deasă, unde, după cum susţine Popov, există 
tigri în număr destul de mare. Se prea poate, dar eu n-am 
văzut niciunul. Şi totuşi dacă lipsesc pieile-roşii, pieile 
tărcate ne-ar putea oferi un spectacol oarecare. Ce fapt 
divers pentru un ziar şi ce noroc pe jurnalist! Teribilă 
catastrofă... Un tren al liniei Marelui Transasiatic atacat de 
tigri. Ghiare şi gloanţe... şi între titluri puncte de suspensie! 

Ei bine, nu! Felinele turkmene nici măcar nu mi-au dat 
această satisfacţie! Încât le tratez şi am tot dreptul să le 
tratez astfel, drept nişte motani inofensivi! 

Cele două staţii principale au fost Yengisar, unde trenul s-a 
oprit zece minute, şi Kizil, unde a stat un sfert de ceas. Aici 
funcţionează câteva furnale înalte, solul fiind feruginos cum 
arată şi cuvântul „kizil” adică roşu. 

Ţinutul e fertil, cu frumoase culturi de grâu, porumb, orz 
şi in, în partea sa de răsărit. Pretutindeni se înalţă pâlcuri 
de copaci, sălcii, duzi şi plopi. Cât vezi cu ochii se-ntind 
ogoare însămânţate cu pricepere şi irigate de numeroase 
canale şi păşuni unde pasc numeroase turme de oi. 
Regiunea ar semăna pe jumătate cu Normandia, pe 
jumătate cu Provence, dacă în zare nu s-ar profila Munţii 
Pamir. Numai că această porţiune a Kashgariei a fost 
răvăşită groaznic de război în epoca în care lupta să-şi 
cucerească independenţa. Pe aceste pământuri au curs 
valuri de sânge şi de-a lungul liniei ferate solul este 
prevăzut cu tumuluri în care sunt înmormântate leşurile 
patrioţilor. 


Dar, în fine, n-am venit în Asia Centrală să călătoresc ca 
acasă. Vreau ceva nou, ce naiba! Nou, neprevăzut, senzaţii 
tari! 

Am ajuns la patru după-amiază fără cea mai mică urmă de 
accident şi într-o zi destul dc frumoasă în gara Yarkand. 

Dacă Yarkand nu e capitala administrativă a Turkestanului 
oriental, e totuşi cel mai important centru comercial al 
provinciei. 

— Încă două oraşe îngemănate, i-am spus maiorului 
Noltitz. Asta o ştiu de la Popov... Mă tem că seamănă cu ce- 
am văzut şi până acum: un zid de lut şi câteva duzini de uşi! 
Nici monumente, nici edificii! Doar veşnicele bazare ale 
Orientului! 

Nu m-am înşelat; şi patru ore au fost mult prea de ajuns să 
vizitez cele două Yarkanduri, dintre care cel nou se cheamă 
Yanji-Shahr. Din fericire, nu li se interzice femeilor că 
circule pe străzile mărginite de bordeie de chirpici, cum se- 
ntâmpla odinioară. Pot să se bucure de dreptul de a vedea 
şi de a fi văzute şi e o plăcere pentru „faranghi” cum sunt 
numiţi străinii, oricărei naţiuni îi aparţin. Localnicele sunt 
foarte frumoase, cu părul împletit în cozi lungi, cu galoane 
transversale la corsar cu fustele de dedesubt de mătase de 
Khotan viu colorată şi acoperită cu desene chinezeşti, cu 
cizme lungi brodate şi cu tocul înalt, cu turbane cochete de 
sub care se ivesc şuviţele de păr la fel de negru ca 
sprâncenele îmbinate de o trăsătură de penel. 

Un număr de călători chinezi au coborât la Yarkand şi au 
fost înlocuiţi cu alţii de aceeaşi origine, printre ei aflându-se 
vreo 20 de culi. Plecăm la ora nouă seara. 

Noaptea avem de străbătut 350 de kilometri, distanţa 
între Yarkand şt Khotan. M-am dus în furgonul de la capătul 
trenului şi am constatat că lada e în acelaşi loc. Sforăiturile 
pe care le-am auzit mi-au dovedit că Cincu, în poziţia lui 
obişnuită, doarme liniştit. N-am vrut să-l trezesc şi l-am 
lăsat să viseze la adorabila lui româncă. 


A doua zi Popov îmi spune că trenul, cu viteza lui de rapid, 
a trecut prin Khargalik, punct de joncțiune a drumurilor 
spre Kilian şi Tong. Noaptea a fost răcoroasă, căci ne aflăm 
încă la o altitudine de 1200 de metri. De la staţia Guma 
direcţia trenului este de la vest spre est, urmând aproape 
paralela 37, cea care trece în Europa prin Sevilla, Siracusa 
şi Atena. 

Am observat un singur curs de apă mai important, 
Karakash, pe care se vedeau câteva plute în derivă şi şiruri 
de cai şi măgari trecând prin vaduri, între bancuri de 
pietriş. Râul taie calea ferată la vreo sută de kilometri 
înainte de Khotan, unde am sosit la opt dimineaţa. 

Două ore de oprire. Cum acest oraş poate să ne deao 
primă impresie despre cetăţile chinezeşti, am vrut să am o 
privire generală asupra lui. 

De fapt s-ar zice că e o aşezare turkmenă construită de 
chinezi sau un oraş chinezesc construit de turkmeni. 
Monumentele şi locuitorii par a ţine de această dublă 
paternitate. Moscheele au un fals aer de pagodă, pagodele 
au un fals aer de moschee. Aşadar nu m-am mirat că 
domnul şi doamna Caterna, care n-au vrut să piardă acest 
prilej de a pune piciorul în China, au fost puţin dezamăgiţi. 

— Domnule Claudius, mi se adresează comicul, nu există 
nici un decor aici unde poţi juca o piesă despre Beijing. 

— Dar nu suntem la Beijing, dragul meu Caterna. 

— Adevărat şi trebuie să ştii să te mulţumeşti şi cu puţin. 

— Chiar cu foarte puţin, cum spun italienii. 

În clipa când să urcăm în vagon, îl văd pe Popov că aleargă 
spre mine, strigând: 

— Domnule Bombarnac... 

— Ce este, Popov? 

— Un funcţionar de la telegraf m-a întrebat dacă în tren 
nu se află un corespondent al Secolului XX. 

— Un funcţionar de la telegraf? 

— Da şi când i-am răspuns că într-adevăr se află în trenul 
nostru, mi-a dat depeşa asta pentru dumneavoastră. 


— Dă-mi-o, dă-mi-o! 

lau depeşa care mă aştepta de câteva zile. E oare un 
răspuns la telegrama pe care am trimis-o la jurnal din Merv 
cu privire la mandarinul Yen-Lu? 

Deschid depeşa... o citesc... şi-mi cade din mână. 

lată ce conţinea: 

Claudius Bombarnac, reporter la Secolul XX. 

Khotan, Turkestanul chinez. 

În railway nu se găseşte trupul neînsufleţit al 
mandarinului, ci tezaurul imperial în valoare de 
cincisprezece milioane, trimis din Persia în China cum s-a 
anunţat în ziarele din Paris acum opt zile. Încearcă pe viitor 
să fii mai bine informat. 

XVIII 

„, Milioane... pretinsul vagon mortuar conţine milioane!” 

Fără voia mea, această frază importantă mi-a scăpat, aşa 
că secretul tezaurului imperial este cunoscut la ora asta de 
toată lumea, de slujbaşii gării şi de călătorii din tren. 
Aşadar, pentru mai multă securitate, guvernul persan, 
punându-se de acord cu guvernul chinez, a vrut să lase să 
se creadă că a repatriat trupul neînsufleţit al unui 
mandarin, când de fapt era vorba de a transporta la Beijing 
un tezaur care valorează 15 000 000 de franci. 

Vai de mine, ce gafă - desigur explicabilă - am făcut. Dar 
de ce n-aş fi crezut cele zise de Popov şi de ce ar fi 
suspectat Popov ceea ce i-au spus slujbaşii persani în 
privinţa mandarinului Yen-Lu? Nu exista nici un motiv de a 
pune la îndoială adevărul celor afirmate de ei. 

Totuşi mă simt profund umilit în amorul meu propriu de 
cronicar şi foarte necăjit că mi s-a atras atenţia asupra 
acestei gafe. Mă feresc să suflu cuiva un cuvinţel despre 
toate astea, chiar şi maiorului. Nu-i de necrezut! La Paris, 
Secolul XX e mai bine informat decât mine, care mă aflu în 
tren, de ceea ce se petrece! Se ştie în Franţa că într-un 
vagon ataşat la Marele Transasiatic se găseşte un tezaur 
imperial, iar eu habar n-am! Ce lipsă a reportajului meu! 


Acum secretul a fost divulgat şi nu întârziem să aflăm că 
acest tezaur, alcătuit din aur şi pietre preţioase, depus pe 
vremuri în mâinile şahului Persiei, este expediat 
proprietarului său legitim, împăratul Chinei. lată de ce 
senior Faruskiar, care fusese pus la curent în calitatea sa de 
administrator al companiei, a luat trenul la Duşak ca să 
însoţească tezaurul până la destinaţie. Iată de ce Ghangir şi 
cu el - împreună cu cei trei mongoli, agenţii lor - au 
supravegheat atât de riguros acest preţios vagon, de ce s- 
au arătat atât de îngrijoraţi când s-a desprins de tren după 
ruptura barei, de ce au stăruit cu atâta încrâncenare să fie 
reataşat cât mai repede. Da! Totul se explică! Iată şi din ce 
cauză un escadron de soldaţi chinezi a sosit să ia în primire 
vagonul la Kashgar, după ce li s-a dat descărcare slujbaşilor 
persani. De aceea Pan-Ciao nu putea să fi auzit vorbindu-se 
de mandarinul Yen-Lu, neexistând nici un înalt demnitar cu 
acest nume în China. 

Am plecat la ora reglementară. Cum era de aşteptat, 
tovarăşii noştri de călătorie nu vorbesc decât de milioanele 
care ar ajunge pentru a îmbogăţi întregul personal al 
trenului. 

— Pretinsul vagon funerar mi s-a părut tot timpul suspect, 
îmi zice maiorul Noltitz şi de aceea l-am şi întrebat pe Pan- 
Ciao dacă a auzit de răposatul mandarin. 

— Mi-amintesc, am răspuns, şi pe moment n-am priceput 
motivul întrebării dumitale. Oricum, sigur e că tragem 
acum după noi o comoară. 

— Adaug, reia maiorul, că guvernul chinez a fost 
prevăzător când i-a dat o escortă de 20 de oameni bine 
înarmaţi. De la Khotan la Lanzhou trenul va avea de 
străbătut 2000 de kilometri prin deşert şi securitatea 
trenului lasă de dorit când se trece prin Gobi... 

— Cu atât mai mult, domnule maior, cu cât, după cele ce 
mi-aţi spus, prezenţa primejdiosului Ki-Isang a fost 
semnalată în provinciile septentrionale ale Chinei. 


— Într-adevăr, domnule Bombarnac, şi o lovitură din care 
să se aleagă cu 15000000 e o lovitură frumoasă pentru un 
bandit. 

— Dar cum ar putea şti de trimiterea tezaurului imperial? 

— Indivizii ăştia ştiu întotdeauna ce au interes să ştie. 

„Aşa e, mi-am zis în gândul meu, chiar dacă nu citesc 
Secolul XX”. 

Şi am simţit că roşesc, amintindu-mi de gafa mea, care îmi 
va aduce neîndoielnic, blestemele celebrului jurnalist 
Chincholle. 

Între timp, pe platforme se vorbea cu aprindere, fiecare 
comentând ştirea. Unul prefera să se afle într-un tren 
alături de o groază de milioane decât lângă un cadavru, 
chiar dacă acesta era al unui mandarin de cea mai bună 
calitate. Altul găsea că transportul unui asemenea tezaur 
nu se face fără a pune în primejdie siguranţa călătorilor. 
Această din urmă părere o susţinu şi baronul 
Weisschnitzerdorfer într-o ieşire turbată împotriva lui 
Popov. 

— Trebuia să ne previi, domnule, trebuia să ne previi! 
Repeta el. Aceste milioane, se ştie acum că sunt remorcate 
de tren şi asta poate fi ţinta unui atac... Ori un atac, 
admițând că e respins, presupune întârzieri şi întârzierile... 
eu nu le pot admite. Nu, domnule, nu pot! 

— Nimeni nu ne va ataca, domnule baron, răspunde Popov, 
nimănui nu i-ar trece prin gând. 

— De unde ştii, domnule, de unde ştii? 

— Vă rog să fiţi calm. 

— Nu, nu mă voi calma şi dacă e împiedicată circulaţia voi 
trage la răspundere Compania. 

Se-nţelege, 6000 de florini despăgubiri domnului baron cu 
„înconjurul lumii”. Să trecem la ceilalţi călători. Fulk 
Ephrinell, cum vă puteţi închipui, nu poate considera acest 
incident decât dintr-un punct de vedere foarte practic. 

— Bineînţeles, zice el, că riscurile noastre au crescut mult 
prin transportul tezaurului şi în cazul unui accident 


provocat de această cauză, societatea „Life Travellers 
Society” la care sunt asigurat, ar refuza fără îndoială să 
plătească asemenea riscuri a căror răspundere o poartă în 
întregime Compania Marelui Transasiatic. 

— Într-adevăr, rosteşte miss Horatia Bluett şi situaţia ei 
faţă de China ar fi fost gravă dacă nu s-ar fi regăsit 
vagoanele desprinse. Nu eşti de aceeaşi părere Fulk? 

— Ba da, Horatia! 

Horatia şi Fulk - pur şi simplu! 

Cuplul anglo-amcrican avea dreptate; această enormă 
pierdere ar fi fost pusă pe seama Marelui Transasiatic, căci 
Compania nu putea să nu ştie că trenul transporta aur şi 
pietre preţioase şi nu rămăşiţele mandarinului Yen-Lu - şi 
deci avea în treaba asta o răspundere personală. 

Pe soţii Caterna, milioanele aflate în vagonul remorcat nu 
păreau să-i tulbure prea tare. Comicului nu i-au inspirat 
decât următoarea reflexie: 

— Ei, Caroline, ce teatru frumos s-ar putea construi cu 
banii ăştia. 

Dar cuvintele potrivite în situaţia dată le-a rostit 
clergymanul care a urcat la Kashgar, reverendul Nathaniel 
Morse: „E întotdeauna îngrijorător să cari după tine un sac 
cu praf de puşcă”. 

Nimic mai adevărat şi vagonul cu tezaurul său imperial 
era un sac cu praf de puşcă putând să facă trenul nostru să 
sară în aer. 

Prima cale ferată, construită în China pe la 1877, a legat 
Shanghaiul cu Fuzhou. Ea urmează, cu mici diferenţe, 
traseul rusesc care a fost propus în 1874, trecând prin 
Taşkent, Kulja Kami, Lazhou, Xi'an şi Shanghai. Railwayul 
nu pătrunde în provinciile foarte populate din centru, care 
pot fi asemuite cu vaşti şi zumzăitori stupi de albine - albine 
foarte prolifice. Pe cât posibil merge în linie dreaptă până la 
Su-Cen, înainte de a coli spre Lanzhou30. Dacă se opreşte 
în câteva oraşe mari, o face prin ramificații care au fost 
construite spre sud şi sud-est. Între altele, una din acestea, 


cea de la Taiyuan la Nanjing are drept scop să lege 
provinciile Shanxi şi Shandong. Dar la această dată un 
important viaduct nefiind încă terminat, întârzie darea ei în 
folosinţă. S-au încheiat lucrările, ceea ce asigură o 
comunicaţie directă prin Asia Centrală, la linia principală a 
Marelui Transasiatic. Inginerii n-au întâmpinat la 
construirea ei greutăţi mai mari decât generalul Annenkof 
la construirea 'Transcaspianului. Deşertul Kara Kum se 
aseamănă cu deşertul Gobi. Acelaşi sol neted, aceeaşi 
absenţă a înălțimilor sau adânciturilor, aceeaşi uşurinţă în 
punerea traverselor şi şinelor. Dacă ar fi trebuit străbătut 
uriaşul lanţ al munţilor Kunlun, Nanshan, Amie, Gangar- 
Ula, care se profilează la graniţa cu Tibetul, obstacolele ar 
fi fost atât de mari, încât n-ar fi putut fi învinse timp de un 
secol. Dimpotrivă, pe un teren neted şi nisipos, trenul 
înaintează repede spre Lanzhou ca pe o linie de decovil 
lungă de 3000 de Kilometri. Doar în împrejurimile acestui 
oraş a fost nevoie de o pricepere deosebită a inginerilor ca 
să ducă o luptă energică împotriva naturii. Acolo are loc 
pătrunderea costisitoare şi anevoioasă în provinciile Gansu, 
Shanzxi şi Pechili31. 

Pe parcurs mă voi mărgini să menţionez unele din 
principalele staţii unde trenul se opreşte pentru a-şi reînnoi 
proviziile de apă şi de combustibil. În dreapta căii ferate, 
privirea ţi-e atrasă de lanţul muntos din zare, pitorească 
îngrămădire care încadrează la nord Podişul tibetan. În 
stânga, ochii-ţi rătăcesc multă vreme pe nesfârşita 
întindere a stepelor lui Gobi. 

Ansamblul acestor teritorii constituie adevărata Chină şi 
trenul nu ne-o va dezvălui decât în apropiere de Lanzhou. 

Astfel totul face ca a doua parte a călătoriei să fie destul 
de puţin interesantă - în afară de cazul când protectorul 
cronicarilor va avea să ne ofere incidentele pe care natura 
ni le refuză. Mi se pare că există diverse elemente din care, 
cu puţin noroc şi un dram de imaginaţie, ar trebui să scot 
miere sau fiere... 


La ora 11, trenul pleacă din Khotan şi ajunge la aproape 
două după-amiază la Keriya, În 1889 - 90 acest traseu a fost 
parcurs de Pevţov de la Khotan până la Lob-Nor, la poalele 
lui Kunlun Shan care desparte Turkestanul chinez de Tibet. 
Călătorul rus a trecut prin Keriya, Niya, Cherchen, cum o 
vom face noi atât de uşor, pe când caravana sa s-a luptat cu 
atâtea primejdii şi greutăţi - ceea ce n-a împiedicat-o să 
străbată 10 000 de kilometri de teren drept, fără a pune la 
socoteală cotele de altitudine şi longitudinea anumitor 
puncte geografice. Astfel a fost continuată cu cinste opera 
lui Prjevalski. 

De la gara Keriya se zăresc încă spre sud-vest crestele lui 
Karakorum şi vârful Dapsang32, căruia diferiţi cartografi îi 
atribuie o înălţime de peste 8000 de metri. La poalele lui se 
întinde regiunea Kashmir, unde din podişul Pamir se 
desprinde uriaşul lanţ al Himalayei care se ridică deasupra 
celor mai înalte culmi ale globului. 

Plecând din Khotan am străbătut 150 de kilometri în patru 
ore. Viteza a scăzut considerabil, dar nu trebuie să ne 
aşteptăm în această parte a Transasiaticului la viteza cu 
care merge Transcaspianul. 

La ora cinci după-amiază, altă staţie, Niya, unde generalul 
Pevţov a construit un observator meteorologic Aici ne oprim 
doar 20 de minute. Am timpul să cumpăr câteva provizii la 
bufetul gării. Bănuiţi pentru cine. 

Călătorii care urcă în tren pe porţiunea asta nu sunt decât 
chinezi, bărbaţi şi femei. Rareori ocupă locuri în clasa I şi 
merg pe distanţe scurte. 

Abia plecasem de un sfert de ceas, când Fulk Ephrinell, cu 
seriozitatea unui negustor care vine să trateze o afacere, 
se-ndreaptă spre mine pe platforma vagonului. 

— Domnule Bombarnac, îmi zice, vreau să vă cer un 
serviciu. 

„Ei, îmi spun în gând, ştie cum să mă găsească yankeul 
când are nevoie de mine”. 


— Mi-ar părea bine să vă fiu de folos, domnule Ephrinell, îi 
răspund. Despre ce e vorba? 

— V-aş ruga să-mi fiţi martor. 

— E o cinste pentru mine! Şi cu cine, dacă nu vă supăraţi? 

— Cu miss Horatia Bluett. 

— Vă bateţi în duel cu miss Horatia Bluett? Am întrebat 
râzând. 

— Nu încă... Deocamdată mă căsătoresc cu ea. 

— Vă căsătoriţi cu ea? 

— Da? O femeie cu cap, cunoscătoare într-ale negoţului, 
ştiind să ţină foarte bine registrele... 

— Felicitări, dragă domnule Ephrinell. Puteţi conta pe 
mine... 

— Şi, fără îndoială şi pe domnul Caterna... 

— Va fi foarte încântat şi dacă e o masă de nuntă ne va 
cânta la desert... 

— Cât îi place, îmi răspunde americanul. Să trecem la 
martorii lui miss Bluett... 

— Da. 

— Credeţi că maiorul Noltitz ar accepta? 

— E prea galant ca să refuze... Îl pot întreba eu, dacă 
doriţi. 

— Vă mulţumesc dinainte. Cât despre al doilea martor... 
nu ştiu cui să mă adresez... Poate englezului acela, Francis 
Trevellyan... 

— Tot ce veţi obţine de la ele să clatine din cap în semn că 
nu. 

— Dar baronul Weisschnitzerdorfer? 

— Să ceri aşa ceva unui om care face înconjurul lumii? Şi 
pe urmă, o să ne ţină o veşnicie până va semna cu numele 
lui atât de lung... 

— Nu mai rămâne atunci decât tânărul Pan-Ciao... sau, 
dacă nu primeşte, şeful trenului, Popov... 

— Nu-ncape îndoială că pentru amândoi ar fi o plăcere. 
Dar n-avem de ce să ne grăbim, domnule Ephrinell şi, odată 
ajunşi la Beijing, al patrulea martor nu va fi greu de găsit. 


— Cum... la Beijing? Păi nu la Beijing vreau să mă însor cu 
miss Horatia Bluett! 

— Doar nu la Suchou33 sau Lanzhou... în timpul unei 
opriri de câteva ore! 

— Wait a bit, domnule Bombarnac! Are oare un american 
vreme să aştepte? 

— Atunci? 

— Aici. 

— În tren? 

— În tren. 

— În cazul acesta vă spun eu: „Wait a bit!” 

— Nici măcar o zi. 

— Oricum, pentru a celebra o căsătorie, trebuie... 

— Trebuie un clergyman american şi îl avem pe 
reverendul Nathaniel Morse. 

— Consimte? 

— Ba bine că nu! Ar căsători şi un tren întreg dacă i s-ar 
cere. 

— Bravo, domnule Ephrinell! O căsătorie pe calea ferată. 
Asta ne făgăduieşte o petrecere pe cinste! 

— Domnule Bombarnac nu trebuie niciodată să laşi pe 
mâine ce poţi face azi. 

— Da, ştiu... Time is money... 

— Nu! Time is time pur şi simplu; n-avem dreptul să-l 
pierdem, nici măcar un singur minut. 

Fulk Ephrinell îmi strânge mâna şi, cum am promis, voi 
începe demersurile pentru găsirea martorilor în vederea 
ceremoniei nupţiale. 

Se-nţelege de la sine că cei doi agenţi comerciali sunt 
liberi, că pot dispune de persoana lor, că se pot căsători în 
faţa unui cleric, cum se procedează în America, fără 
complicatele preliminarii cerute în Franţa şi în alte ţări. E 
bine, e râu? Americanii socotesc că e mai bine aşa şi cum a 
spus Cooper „ce-i cel mai bun lucru la noi e cel mai bun 
lucru pretutindeni”. 


Mă adresez întâi maiorului Noltitz care acceptă cu plăcere 
să fie martorul lui miss Horatia Bluett. 

— Yankeii ăştia sunt uimitori, îmi zice. 

— Tocmai fiindcă nu-i uimeşte nimic, domnule maior. 

Îi fac aceeaşi propunere şi tânărului Pan-Ciao. 

— Încântat, domnule Bombarnac, îmi răspunde. Voi fi 
martorul adorabilei şi adoratei miss Horatia Bluett! Dacă o 
căsătorie între o englezoaică şi un american, cu martori 
francezi, ruşi şi chinezi nu oferă toate garanţiile de fericire, 
unde să le mai găseşti? 

A venit rândul domnului Caterna. Cum să nu accepte 
înzestratul comic, mai degrabă de două ori decât o dată. 

— Ei! O idee de vodevil sau de operetă! Exclamă el. Aveam 
până acum Nunta în sunetul tobelor, Nunta cu măsline, 
Nunta sub felinare... Ei bine, aceasta va fi, Nuntă-n railway 
sau Nuntă cu aburi. Ce titluri grozave, domnule 
Bombarnac. Yankeul dumneavoastră poate conta pe mine. 
Martor bătrân sau tânăr, tată nobil sau june prim 
îndrăgostit, marchiz sau ţăran, la libera alegere, voi arbora 
chipul pe care-l va dori. 

— Păstrează-ţi chipul pe care-l ai, domnule Caterna, i-am 
răspuns. Va avea succes în această împrejurare. 

— Va fi poftită şi doamna Caterna? 

— Cum să nu... ca domnişoară de onoare. 

În ce priveşte aceste obiceiuri, nu trebuie să te arăţi prea 
pretenţios pe parcursul Marelui Transasiatic. 

Era prea târziu ca ceremonia să se desfăşoare în aceeaşi 
seară. Fulk Ephrinell vrea de altfel ca lucrurile să fie 
orânduite în mod convenabil şi are de luat câteva hotărâri. 
Celebrarea căsătoriei va avea loc de-abia mâine dimineaţă. 
Toţi călătorii vor fi rugaţi să ia parte şi senior Faruskiar a 
promis s-o onoreze cu prezenţa sa. 

În timpul cinei nu s-a vorbit decât de asta. După cei-a 
felicitat pe viitorii soţi care au răspuns cu o amabilitate 
specific anglo-saxonă, fiecare a făgăduit să semneze 
contractul. 


— Şi vom face cinste semnăturilor voastre! A adăugat Fulk 
Ephrinell cu glasul unui negustor care acceptă o vânzare în 
rate. 

Făcându-se noapte, toţi s-au dus să se culce şi să viseze la 
petrecerea de mâine. 

Eu mă plimb ca de obicei până la vagonul ocupat de 
jandarmii chinezi şi constat că tezaurul împăratului e 
străjuit cu devotament. Jumătate din escadron veghează în 
timp ce cealaltă jumătate doarme. 

Pe la unu dimineaţa m-am putut strecura până la Cincu şi 
i-am dat proviziile cumpărate în gara Niya. Tânărul român 
s-a înveselit şi s-a liniştit. Nu mai întrevede piedici, va 
ajunge la limanul dorit. 

— Mă îngraş în lada asta, mi-a spus. 

— Fii cu băgare de seamă, că n-ai să mai poţi ieşi din ea. 

Îi povestesc cum stau lucrurile cu căsătoria Ephrinell- 
Bluett şi că ceremonia nunţii va avea loc mâine cu mare 
pompă. 

— Ah, rosti cu el cu un suspin, ei nu sunt obligaţi să 
aştepte sosirea la Beijing! 

— Fără îndoială, Cincu. Dar eu cred că o căsătorie în 
asemenea condiţii nu va fi prea solidă. La urma urmei asta-i 
priveşte doar pe aceşti doi originali. 

La trei dimineaţa, trenul s-a oprit 40 de minute la 
Cherchen, aproape de poalele unui şir de munţi din lanţul 
Kunlun. Niciunul dintre noi n-a văzut nimic din ţinutul trist 
şi pustiu, lipsit de copaci şi de verdeață pe care railwayul îl 
străbate urcând spre nord-est. 

În zorii zilei, trenul aleargă pe calea ferată de 400 de 
kilometri care desparte Cherchen de staţia Charklik, în 
timp ce soarele mângâie cu razele sale uriaşa întindere 
care străluceşte din pricina eflorescenţelor saline. 

XIX. 

Când mă trezesc mi se pare că am avut un coşmar. Dar nu- 
i un vis. Nu! E foarte limpede. Şeful bandiţilor, Ki-Isang, 
care şi-a pregătit bine lovitura atacă trenul în porţiunea 


sudică a Deşertului Gobi. Vagonul este deschis cu forţa, 
jefuit, devastat... Aurul şi pietrele preţioase în valoare de 15 
000 000 sunt smulse de sub paza soldaţilor chinezi care 
mor la datorie, după ce le-au apărat cu vitejie... 

Cât despre călători... Încă două minute de somn şi aş fi 
cunoscut soarta lor şi a mea. 

Dar totul dispare odată cu negurile nopţii. Visele nu sunt 
fotografii care dăinuie: se decolorează la soare şi până la 
urmă se şterg din minte. 

Dând o mică raită prin tren de la un cap la altul ca un 
gospodar prin străduţele târgului, mă întâlnesc cu maiorul 
Noltitz. După ce îmi strânge mâna, îmi arată un mongol 
instalat la clasa a doua şi-mi spune: 

— Nu-i dintre cei care s-au urcat la Duşak împreună cu 
administratorul Faruskiar şi cu Ghangir. 

— Într-adevăr, îi răspund, nu l-am mai văzut în tren până 
acum. Popov, la care mă interesez ce-i cu acest călător, mă 
informează că mongolul cu pricina a urcat la Cherchen şi, 
adaugă, de cum a sosit, administratorul a şi stat de vorbă cu 
el - de unde trage concluzia că şi noul pasager trebuie să 
fie una din micile staţii dintre Cherchen şi Charklik, unde 
trebuie să sosim pe la unu. 

Pe senior Faruskiar nu l-am văzut în cursul plimbării mele. 
Să fi coborât la una din micile staţii dintre Cherchen şi 
Charlik, unde trebuie să sosim pe la unu după-amiază? Nu. 
Ghangir şi cu el se află pe platforma de dinainte a vagonului 
nostru. Par să discute cu însufleţire şi nu se întrerup decât 
ca să cerceteze cu vădită nerăbdare, vasta întindere 
dinspre nord-est. Oare vreo veste adusă de mongolul care a 
urcat la Cherchen i-a făcut să-şi iasă din fire şi să-şi 
părăsească obişnuita rezervă şi gravitate? 

Mă las din nou în voia închipuirii întrevăzând peripeții, 
atacuri tâlhăreşti ca în visul meu... Sunt readus la realitate 
de reverendul Nathaniel Morse care vine să-mi spună: 

— Astăzi... la nouă... Văd rog nu uitaţi, domnule... 


Ah, da, căsătoria lui Fulk Ephrinell şi a lui miss Horatia 
Bluett... Pe legea mea, îmi ieşise din cap cu totul. Trebuie să 
mă duc la lavaboul vagonului. 'Iot ce pot face e să-mi schimb 
rufăria de corp. Costumul nu mi-l pot schimba, neluând cu 
mine altul. Şi totuşi se cuvine să fiu prezentabil, de vreme 
ce celălalt martor, domnul Caterna va fi superb. 

Comicul s-a băgat în furgonul de bagaje - tremur însă cu 
gândul la bietul Cincu - şi acolo, ajutat de Popov - a scos 
dintr-unul din cuferele sale un costum puţin uzat, dar al 
cărui succes e asigurat la o nuntă; haină de culoarea 
untului cu nasturi de metal şi cu un bucheţel la butonieră, 
cravată cu un ac având în vârf un diamant fals 
nemaipomenit, pantaloni de un roşu aprins cu paftale de 
aramă, vestă cu floricele, ciorapi în dungi, mănuşi de 
mătase, pantofi negri şi pălărie gri flauşată. Câţi miri sau 
mai curând unchi de la ţară ai mirelui trebuie că a jucat 
comicul nostru în ţinuta sa tradiţională! E grozav de altfel, 
cu chipul înfloritor, proaspăt bărbierit, cu obrajii uşor 
albăstrui, ochii strălucitori şi buzele trandafirii. Doamna 
Caterna nu-i mai puţin dichisită. Costumul de domnişoară 
de onoare l-a luat şi ea cu uşurinţă din garderoba de 
actriţă; corsaj strâns pe corp cu şireturi încrucişate, fustă 
scurtă de lână verde, ciorapi liliachii, traşi bine pc picior, 
pălărie de pai împodobită cu flori artificiale cărora nu le 
lipseşte nici măcar parfumul, puţin negru pe pleoape şi roşu 
pe obraji. Aşa-i ingenua de la ţară şi dacă ea împreună cu 
soţul vor voi să joace o comedie sătească după masa de 
nuntă, vor culege desigur aplauze meritate. 

Căsătoria are loc la ora nouă, anunţată de clopotul de la 
tender care, tras cu nădejde, va bate precum clopotul dintr- 
o capelă. Cu puţină imaginaţie te vei putea crede într-un 
sat. Dar unde o să-i cheme clopotul pe martori şi pe 
oaspeţi? În vagonul-restaurant orânduit special pentru 
ceremonie, după câte mi-am dat seama. Nu mai e un 
„dining-car”, e un „hall-car”, dacă se poate folosi această 
expresie. Masa mare, demontată, a făcut loc unei mese mici 


care va sluji de birou. Câteva vase cu flori cumpărate în 
gara Cherchen sunt agăţate în colţurile vagonului care e 
destul de vast pentru ca în el să intre cea mai mare parte 
dintre cei poftiţi să asiste la ceremonie. Cine nu va putea 
pătrunde înăuntru va sta pe platforme. 

Pasagerii au fost înştiinţaţi de o simplă pancartă, pusă pe 
uşa vagoanelor de clasa 1 şi a II-a. Textul e următorul: 
Domnul Fulk Ephrinell de la firma „Strong Bulbul and Co” 
din New York are plăcerea să vă invite la căsătoria sa cu 
miss Horatia Bluett de la firma „Holmes-Holme” din Londra, 
care va ft celebrată în vagonul-restaurant al Marelui 
Transasiatic, la 22 mai, ora 9 fix, prin grija reverendului 
Nathaniel Morse din Boston. 

Miss Horatia Bluett, de la firma „Holmes-Holme” din 
Londra are plăcerea să vă invite la căsătoria ei cu domnul 
Fulk Ephrinell de la firma „Strong Bulbul and Co” din New 
York, care va fi celebrată etc. 

Ei bine, dacă nu scot 100 de rânduri din povestea asta, nu 
mă pricep deloc în meseria mea. Între timp, îl întreb pe 
Popov de locul exact unde se va găsi trenul în momentul 
ceremoniei. Popov mi-l arată pe harta cu orarii. Acest punct 
se află la 150 de kilometri de staţia Charklik, în plin deşert, 
în mijlocul şesurilor străbătute de un râuleţ care se varsă în 
Lob-Nor. Timp de vreo 20 de leghe nu întâlneşti o singură 
staţie şi ceremonia nu riscă să fie întreruptă de vreo oprire 
a trenului. 

Se-nţelege de la sine că, de la 8 şi jumătate, domnul 
Caterna şi cu mine suntem gata să ne facem datoria. 
Maiorul Noltitz şi Pan-Ciao s-au îngrijit şi ei de ţinuta lor 
pentru a fi la înălţimea solemnităţii. Maiorul, serios ca un 
chirurg înainte de a tăia cuiva un picior şi chinezul cu aerul 
puţin batjocoritor al unui parizian poftit la o nuntă 
ţărănească. Doctorul Tio-King şi al său Cornaro, primul 
ducând cu sine pe al doilea, vor lua şi ei parte la mica 
petrecere. Nobilul venețian era celibatar, dacă nu mă-nşel; 
dar nu cred că şi-a exprimat undeva vreo părere în privinţa 


căsătoriei, studiată în raport cu consumarea umedului 
radical - în afară, poate, de începutul capitolului intitulat: 
Mijloace sigure şi uşoare de a remedia cu promptitudine 
diverse accidente care ameninţă viaţa. 

Pan-Ciao, care mi-a citat această frază a lui Cornaro, a 
adăugat: 

— Căsătoria, cred, poate fi considerată ca figurând printre 
aceste accidente. Nouă fără un sfert. Nimeni nu i-a zărit 
încă pe viitorii însurăţei. Miss Horatia Bluett s-a încuiat într- 
unul din cabinetele de toaletă de la primul vagon, unde se 
găteşte pentru ceremonie. La rândul lui, Fulk Ephrinell îşi 
face probabil atent nodul la cravată şi îşi lustruieşte inelele, 
brelocurile şi alte giuvaericale pe care le poartă. N-am nici 
o grijă, îi vom vedea apărând de îndată ce va suna clopotul. 

N-am decât o singură părere de rău: că senior Faruskiar şi 
Ghangir sunt prea ocupați ca să ia parte la petrecere. De ce 
cercetează tot timpul din ochi uriaşul pustiu? Doar nu au în 
faţă vreo câmpie acoperită de lanuri de cereale din 
regiunea Lob-Nor, ci Deşertul Gobi care este sterp, trist şi 
posomorât, aşa cum reiese şi din studiul specialiştilor sau 
din relatările unor călători celebri precum Grjmailo, Blanc 
şi Martin. Eşti îndreptăţit să te întrebi din ce cauză amândoi 
îl privesc cu o atenţie atât de stăruitoare. 

— Dacă nu mă-nşeală presimţirile, îmi spune maiorul 
Noltitz, trebuie să se întâmple ceva. 

Ce-nseamnă oare aceste cuvinte? Dar deodată clopotul 
tenderului, tras cu putere, răsună voios, chemându-ne la 
nuntă. 

Domnul Caterna vine lângă mine şi-l aud fredonând: „Sună 
deodată Clopotul din turn” 

lar doamna Caterna îi răspunde la acest trio din Doamna 
Albă cu refrenul din Dragonii din Vilars: Şi bate şi sună Şi 
sună şi răsună” 

Ea mimează totodată gestul oblic de a trage o frânghie, 
precum o cere tradiţia teatrală. 


Alaiul călătorilor se pune în mişcare. În frunte merg cei 
patru martori, apoi oaspeţii care înaintează din cele două 
capete ale satului - adică ale trenului. Procesiunea e 
formală din chinezi, câţiva turkmeni şi un număr de tătari, 
bărbaţi, şi femei, dornici să asiste la ceremonie. Cei patru 
mongoli au rămas însă pe ultima platformă, lângă vagonul 
cu tezaurul pe care soldaţii chinezi n-au voie să-l 
părăsească nici o clipă. 

Am ajuns în „dining-car”. 

Reverendul şade la o măsuţă pe care se află actul de 
căsătorie pregătit cu toate formele cerute. Are în mod vădit 
obişnuinţa acestui gen de operaţii. În orice caz la fel de 
comerciale pe cât de matrimoniale. 

Perechea Ephrinell-Bluett n-a apărut încă. 

— Măi, să fie! Îi spun comicului, doar n-or fi renunţat să se 
căsătorească! 

— Dacă au renunţat, răspunde râzând domnul Caterna, 
reverendul o să ne recăsătorească în locul lor, pe mine şi pe 
nevastă-mea... Suntem în haine de nuntă şi nu ne-om fi pus 
la mare ţinută degeaba! Nu-i aşa, Caroline? 

— Da, Adolphe! Îi răspunde, gunguritor, ingenua. 

Dar glumeaţa reeditare a căsătoriei doamnei şi domnului 
Caterna nu va avea loc. Iată-l pe Fulk Ephrinell, îmbrăcat 
cum era azi-dimineaţă sau ieri, şi, amănunt demn de băgat 
în seamă, cu creionul pe după urechea stângă, căci 
preacinstitul agent comercial a terminat tocmai un decont 
pentru firma sa din New York. Uite-o şi pe miss Horatia 
Bluett atât de slabă, ţeapănă şi distantă cât poate fi o 
negustoriţă britanică, cu un fulgarin deasupra costumului 
de călătorie, pentru a se feri de praf şi, în chip de bijuterii, 
purtând, atârnată de cordon o legătură de chei care 
zornăie zgomotos. Toţi s-au ridicat politicos la intrarea 
mirilor. După ce au salutat în dreapta şi în stânga „fac o 
pauză”, cum ar zice domnul Caterna. Apoi înaintează spre 
reverend care aşteaptă în picioare. 'le-ai crede într-o capelă 
dacă o orgă ar intona muzica proprie împrejurării. Dar o 


aud, muzica asta! Dacă nu la orgă, măcar e cântată de un 
instrument înrudit. Un acordeon îşi dă toată silinţa în 
mâinile domnului Caterna. În calitate de fost marinar el ştie 
să mânuiască acest instrument de tortură şi s-a pus să 
clămpăne adormitorul andante din Norma cu nuanțele cele 
mai harmoniceşti. Asta pare să le placă nespus de mult 
călătorilor din Asia Centrală. Niciodată până acum urechile 
lor n-au fost mângâiate de această melodie demodată, pe 
care aparatul pneumatic o interpretează atât de expresiv. 

În fine, totul se sfârşeşte pe lumea asta, chiar şi andantele 
din Norma, şi reverendul Nathaniel Morse începe să le 
servească mirilor speechul pe care l-a debitat de 
nenumărate ori într-o astfel de împrejurare: „Două suflete 
menite să se contopească... Carne din carnea lui... Creşteţi 
şi vă înmulţiţi...” 

După mine, mai bine spunea pe nas ca un simplu notar: 
„În faţa noastră, preotul-notar, s-a încheiat un act de 
asociaţie din motive sociale: Ephrinell - Bluett and Co...” 

N-am terminat să-mi formulez gândul. Strigăte puternice 
s-au auzit dinspre locomotivă. Frânele, trase brusc, au 
scrâşnit strident. Câteva hurducături însoțesc încetinirea 
mersului, apoi o izbitură puternică opreşte trenul la 
mijlocul unui nor de nisip. 

Ce întrerupere nefericită a ceremoniei matrimoniale şi 
cum „s-a rupt firul”, ca să întrebuinţăm o expresie de 
telegrafist. 

Totul s-a răsturnat în, dining-car”, oameni şi mobile, miri şi 
martori. Nimeni nu şi-a putut păstra echilibrul. Am căzut 
claie peste grămadă şi într-o dezordine de nedescris se aud 
țipete de spaimă şi gemele prelungite... Dar, mă grăbesc să 
adaug că nu s-a întâmplat nimic grav, deoarece oprirea n-a 
fost prea bruscă. 

— Repede... să ieşim din tren! Îmi zice maiorul. 

XX. 

Într-o clipă, călătorii mai mult sau mai puţin loviți şi 
înnebuniţi s-au repezit jos, pe calea ferată. Se plâng, pun 


întrebări în trei sau patru limbi diferite. Senior Faruskiar, 
Ghangir şi cei patru mongoli au fost primii care au sărit din 
vagoane. Toţi stau lângă şine cu kandjiarul într-o mână şi 
pistolul în cealaltă. Nu-ncape nici o îndoială, s-a pus la cale 
împotriva trenului un atac tâlhăresc. Şinele lipsesc pe o 
porţiune de vreo sută de metri şi locomotiva, după ce s-a 
poticnit de o traversă, s-a oprit în faţa unei movile de nisip. 

— Cum! Drumul de fier n-a fost terminat... şi mi s-a dat un 
bilet de la Tiflis la Beijing? Şi degeaba am luat 
Transasiaticul ăsta ca să câştig nouă zile din timpul în care 
fac înconjurul lumii? 

În cuvintele acestea azvârlite în germană către Popov, am 
recunoscut glasul supărat al baronului. Dar de data asta, 
altora decât inginerilor companiei trebuiau să li se adreseze 
mustrările sale. 

Îl întrebăm pe Popov despre ce e vorba, în timp ce maiorul 
Noltitz nu-i scapă din ochi pe senior Faruskiar şi pe 
mongolii săi. 

— Baronul greşeşte, ne răspunde Popov. Construcţia căii 
ferate a fost pe deplin terminată şi dacă lipsesc 100 de metri 
de şină este datorită unor intenţii criminale 

— Ca să se oprească trenul! Rostesc. 

— Şi să se fure tezaurul pc care-l transportă! Adaugă 
domnul Caterna. 

— Nu-ncape îndoială, zice Popov. Trebuie să fim gata să 
respingem un atac. 

— Oare avem de a face cu Ki-Isang şi banda lui? Întreb. 

Ki-Isang! Numele se răspândeşte printre călători. Simpla 
lui rostire stârneşte o groază de nedescris. 

În acest moment, maiorul îmi şopteşte: 

— De ce Ki-Isang... mai curând decât senior Faruskiar? 

— El, administratorul Transasiaticului? 

— Ei, n-ar fi de mirare dacă e adevărat că au intrat cu 
încuviințarea Companiei câţiva şefi de bandă în consiliul ei 
pentru a asigura o bună circulaţie a trenurilor. 

— N-am să cred niciodată aşa ceva, domnule maior! 


— Cum vrei, domnule Bombarnac Dar fără îndoială, 
Faruskiar ştia că pretinsul vagon mortuar conţine 
milioane... 

— Hai, hai, domnule maior, nu-i timp de glume. 

Nu! E timpul să ne apărăm şi ne vom apăra vitejeşte. 

Ofiţerul chinez şi-a rânduit oamenii în jurul vagonului cu 
tezaurul. Sunt vreo 20 şi noi, ceilalţi călători, în afară de 
femei şi copii, vreo 30. 

Popov distribuie armele luate în tren pentru cazul că 
acesta ar fi ţinta unui atac. Maiorul Noltitz, domnul 
Caterna, Pan-Ciao, Fulk Ephrinell, mecanicul, fochistul, 
şeful trenului, pasagerii asiatici şi europeni sunt cu toţii 
hotărâți să se bată pentru binele obştesc. 

În dreapta căii ferate, la vreo sută de paşi se întind 
tufărişuri dese, un fel de jungle misterioase unde, fără 
îndoială, s-au ascuns bandiții, aşteptând momentul potrivit 
să se repeadă asupra trenului. 

Deodată se aud ţipete. Din lăstăriş năvăleşte o trupă care 
se pitise acolo - vreo şaizeci de nomazi din Deşertul Gobi. 
Dacă răufăcătorii înving, trenul va fi jefuit, tezaurul furat şi 
- ce e şi mai trist pentru noi - călătorii vor fi masacrați fără 
milă şi îndurare. 

Ce face senior Faruskiar, pe care maiorul Noltitz îl 
suspectează pe nedrept? Îl privesc... Chipul lui nu mai e 
acelaşi; obrajii îi sunt palizi, îşi înalţă capul, ochii lui aruncă 
fulgere. Bun! Dacă m-am înşelat pe seama mandarinului 
Yen-Lu, măcar nu l-am luat pe administratorul Companiei 
Marelui Transasiatic drept faimosul bandit din Yunnan. 

Între timp, din momentul apariţiei bandiţilor, Popov le-a 
făcut pe femei să intre repede înapoi în vagoane. Am luat 
toate măsurile de prevedere ca să fie în siguranţă. 

N-am drept armă decât un revolver cu şase gloanţe, dar 
voi şti să mă folosesc cât mai bine de el. 

Voiam incidente, accidente, impresii de călătorie... Nu pot 
să spun că nu mi s-a împlinit dorinţa. Cronicarului nu-i va 


lipsi reportajul cu condiţia să scape teafăr din luptă, spre 
onoarea cronicii şi gloria Secolului XX. 

Dar n-ar fi cu putinţă să provocăm dezordine în rândurile 
bandiţilor împuşcându-l de la început pe Ki-Isang, dacă el 
este autorul ambuscadei? Ar fi, cred, un lucru hotărâtor. 

Tâlharii, după ce-şi descarcă armele, le ridică deasupra 
capului scoțând strigăte sălbatice. Senior Faruskiar, cu 
pistolul într-o mână şi kandjiarul în cealaltă, se repede 
asupra lor, cu ochii scăpărători, spumegând de furie. 
Ghangir se află lângă el, urmat de cei patru mongoli pe 
care îi îndeamnă cu glasul şi cu fapta... 

Maiorul Noltitz şi cu mine ne repezim în mijlocul 
bandiţilor. Domnul Caterna ne-a luat-o înainte, trage cu 
gura deschisă aer în piept. Dinţii lui albi sunt gata să muşte, 
ochii i se micşorează când mânuieşte pistolul. Comicul şi 
cântăreţul de vodevil a făcut loc fostului matelot, care se 
arată la înălţimea împrejurărilor... 

— Ticăloşii vor să ne prindă la abordaj! Şeful bandei 
încearcă să ne scufunde! Înainte, să apărăm pavilionul! Foc 
la tribord! Foc la babord... Foc pretutindeni! 

Actorul nu-i înarmat cu un pumnal din recuzita teatrului 
sau cu pistoale cu gloanţe oarbe. Nu! Cu un revolver în 
fiecare mână săltând ca un gabier de la vela-foc, trage în 
dreapta, în stânga sau cum zice la tribord, la babord, 
pretutindeni. 

La rândul lui Pan-Ciao îşi riscă viaţa curajos cu surâsul pe 
buze, urmat de ceilalţi călători chinezi. Popov şi personalul 
trenului îşi fac, cu bravură, datoria. Sir Francis Trevellyan 
de la Trevellyan-Hall se bate cu metodă şi cu sânge rece, pe 
când Ephrinell cuprins de o mânie clocotitoare, supărat că i 
s-a întrerupt celebrarea căsătoriei cât şi de pericolul care-i 
ameninţă cele 42 de colete cu dinţi falşi, nu ştiu care din 
cele două sentimente ocupă un loc mai însemnat în mintea 
lui calculată. 

Pe scurt, din toate acestea reiese că banda de răufăcători 
întâlneşte o rezistenţă mai serioasă decât se aşteaptă. 


Şi baronul Weisschnitzerdorfer? Ei bine, aflaţi că baronul 
e unul din adversarii cei mai înverşunaţi ai tâlharilor. E lac 
de sudoare, năduşeşte şi se bate cu furie, cu riscul de a fi 
masacrat. De câteva ori a trebuit potolit. Şinele scoase, 
trenul oprit, atacul în plin deşert, întârzierile care vor urma 
înseamnă pierderea pachebotului la Tianjin, compromiterea 
înconjurului lumii, nerespectarea timpului, încă din primul 
sfert al itinerariului. Ce lovitură dată amorului propriu al 
neamţului! 

Senior Faruskiar, eroul meu, căci nu-l pot numi altfel - dă 
dovadă de o cutezanţă extraordinară, repezindu-se acolo 
unde lupta-i mai aprigă şi după ce a tras toate gloanţele, 
foloseşte kandjiarul ca un om care a văzut, probabil, deseori 
moartea cu ochii şi nu s-a temut niciodată s-o înfrunte. 

Există de pe acum câţiva răniţi de o parte şi de alta, poate 
chiar morţi, printre călătorii care zac întinşi pe calea ferată. 
Şi mie un glonte mi-a atins umărul, dar e o simplă 
zgârietură pe care de-abia am simţit-o. Reverendul 
Nathaniel Morse n-a crezut că în calitate de preot trebuie 
să stea cu braţele încrucişate şi, prin felul în care mânuieşte 
pistolul nu pare a fi un începător în folosirea armelor de 
foc... Pălăria domnului Caterna a fost găurită de un glonte 
şi, să nu uităm, e pălăria lui gri, flauşată, de nuntă. Încât nu- 
i de mirare că blestemă marinăregşte, şi, ţintind bine, îl 
ucide pe loc pe cel care s-a făcut vinovat de o asemenea 
faptă. 

Bătălia ţine de vreo zece minute aplecând, în mod 
alarmant, balanţa victoriei când de o parte, când de alta. 
Numărul oamenilor scoşi din luptă creşte în ambele tabere 
şi sfârşitul nu-i deloc sigur. Senior Faruskiar, Ghangir şi 
mongolii s-au retras spre faimosul vagon pe care jandarmii 
chinezi nu-l părăsiseră un singur moment. Doar doi dintre 
aceştia fuseseră loviți mortal, iar ofiţerul fusese împuşcat în 
cap şi ucis. Eroul meu făcea aşadar tot ce-i stătea în 
putinţă, plin de curajul cel mai înflăcărat, ca să apere 
tezaurul împăratului. Prelungirea luptei mă îngrijorează. Va 


continua, probabil, atâta timp cât şeful bandei - un bărbat 
înalt cu barbă neagră - îi va mâna pe complicii lui să 
asalteze trenul. Până în clipa de faţă gloanţele l-au ocolit şi 
în pofida tuturor eforturilor noastre, e clar că nu-ncetează 
să câştige teren. Vom fi oare siliţi să ne refugiem în vagoane 
ca în spatele zidurilor unei fortărețe şi, ajunşi acolo, să 
luptăm până în momentul când ultimul dintre noi îşi va fi 
dat sufletul? Acest lucru nu poate întârzia dacă nu izbutim 
să oprim mişcarea de retragere care a început de partea 
noastră... 

Zgomotul împuşcăturilor se-mpleteşte acum cu strigătele 
femeilor, dintre care unele, înnebunite, aleargă pe 
platforme, deşi miss Horatia Bluett şi doamna Caterna 
încearcă să le reţină înăuntrul vagoanelor. 

E adevărat că mai multe gloanţe au pătruns prin pereţi şi 
mă întreb dacă Cincu n-a fost rănit în furgonul său. 

Maiorul Noltitz care se află lângă mine, zice: 

— Nu merge bine! 

— Nu... nu prea, îi răspund şi cred că muniţiile sunt pe 
sfârşite! Ar trebui scoasă din luptă căpetenia 
răufăcătorilor... Vino, domnule maior. 

Dar ce vrem să facem noi înfăptuieşte altul în chiar 
această clipă. Senior Faruskiar, după ce rărise rândurile 
bandiţilor, i-a respins până dincolo de calea ferată, scăpând 
de gloanţele trase asupra lui... lată-l în faţa căpeteniei... 
ridică braţul şi îi străpunge pieptul cu kandjiarul. 
Numaidecât banda dă înapoi, fără măcar să încerce să-şi ia 
cu ea morţii şi răniții. Unii fug peste câmp, alţii dispar în 
adâncul tufărişului. N-are rost să-i urmărim de vreme ce 
lupta s-a sfârşit în avantajul nostru! Şi, îndrăznesc să afirm 
că, fără vitejia demnă de admiraţie a lui senior Faruskiar, nu 
ştiu dacă ar fi rămas vreunul dintre noi să povestească 
această întâmplare. 

Şeful bandei încă nu murise, cu toate că sângele curgea 
şuvoi din pieptul lui... Şi suntem martorii unei scene pe care 


n-o voi uita niciodată, o scenă care merită să caracterizeze 
fără greş personajele. 

Căpetenia a căzut într-un genunchi şi ridică o mână în 
timp ce cealaltă se sprijină de sol. 

Senior Faruskiar se află în picioare lângă rănit dominându- 
] de la înălţime. 

Deodată acesta încearcă să se scoale cu o ultimă sforţare. 
Îşi ameninţă cu braţul adversarul. Îl priveşte... 

O a doua lovitură de kandjiar îi străpunge inima. Senior 
Faruskiar se întoarce spre noi şi spune în limba rusă cu un 
glas absolut liniştit: 

— Ki-Isang a murit şi fie să piară ca el toţi cei care sunt 
împotriva împăratului. 

XXI. 

Aşadar Ki-Isang fusese cel care atacase trenul Marelui 
Transasiatic în Deşertul Gobi. Piratul din Yunnan aflase că 
un vagon conţinând aur şi pietre preţioase de mare valoare 
făcea parte din tren... Şi nu e de mirare de vreme ce 
ziarele, chiar din Paris publicaseră cu câteva zile înainte 
acest fapt divers. Prin urmare, Ki-Isang a avut timp să-şi 
pregătească lovitura, să scoată o porţiune de şină ca să 
intercepteze circulaţia şi ar fi reuşit, probabil, să pună 
mâna pe tezaurul imperial, după ce i-ar fi masacrat pe 
călători, dacă senior Faruskiar nu l-ar fi doborât. Iată 
motivul pentru care eroul nostru s-a arătat atât de 
îngrijorat azi-dimineaţă. Cerceta din ochi deşertul cu atâta 
perseverenţă fiindcă, fără îndoială, ultimul mongol care se 
urcase la Cherchen îl pusese la curent cu planul lui Ki- 
Tsang. În orice caz, de acum încolo nu mai aveam a ne teme 
de faimosul bandit. Administratorul Companiei l-a judecat 
pe tâlhar - judecată cam expeditivă, recunosc. Dar suntem 
în mijlocul deşertului... 

— Ei bine, îi spun maiorului, sper că bănuielile dumitale cu 
privire la senior Faruskiar s-au risipit. 

— Într-o oarecare măsură, domnule Bombarnac! 


Într-o oarecare măsură? Nu se poate spune că maiorul 
Noltitz nu-i greu de mulţumit. 

Dar să ne întoarcem la cele întâmplate şi să vedem câte 
victime au fost. 

De partea noastră trei morţi, incluzând pe ofiţerul chinez, 
apoi vreo 12 răniţi dintre care patru grav, iar ceilalţi destul 
de uşor pentru a-şi putea continua călătoria până la Beijing. 
Popov s-a ales cu o simplă zgârietură, domnul Caterna cu o 
rană mică pe care doamna Caterna vrea s-o panseze ea 
însăşi. 

La cererea maiorului, răniții au fost duşi în vagoane şi el 
le-a dat îngrijirile îngăduite de împrejurări. Doctorul Tio- 
King şi-a oferit serviciile, dar toată lumea l-a preferat pe 
maiorul Noltitz şi înţeleg de ce. Cât despre tovarăşii noştri 
de călătorie care şi-au pierdut viaţa s-a hotărât să fie 
transportanţi până la staţia următoare unde li se va aduce 
ultimul omagiu. 

Bandiţii şi-au părăsit morţii în pustiu şi noi îi vom acoperi 
cu puţin nisip. Asta va fi tot. 

Trenul s-a oprit la o distanţă aproape egală de Charklik şi 
Cherchen, singurele staţii de unde ar fi cu putinţă să cerem 
ajutor. Din nenorocire nu mai funcţionează telegraful, 
deoarece Ki-Isang a doborât stâlpii odată cu scoaterea 
şinelor. 

N-am prea avut de discutat, deci, ce trebuie să facem. În 
primul rând să punem locomotiva înapoi pe şine; apoi din 
cauza liniei întrerupte cel mai simplu era să ne întoarcem, 
trenul mergând de-a-ndăratelea, până la Cherchen unde 
avea să aştepte ca lucrătorii Companiei să restabilească 
circulaţia care va putea fi reluată în condiţii normale în mai 
puţin de 48 de ore. 

Zis şi făcut. Călătorii vor cu toţii să-l ajute pc Popov şi pe 
agenţi care au la dispoziţie câteva unelte, între altele 
cricuri, pârghii, ciocane şi chei franceze. Aşa izbutim, nu 
fără efort, să repunem pe şine tenderul şi locomotiva după 
trei ore de muncă. 


Lucrul cel mai greu s-a făcut. Acum, marşarier, cu viteză 
mică şi trenul se va înapoia la Cherchen. Dar cât timp 
pierdut, ce întârziere! Vă închipuiţi ce-a fost la gura 
baronului, care nu încetează să blesteme în limba germană. 

Să nu uit să spun că, de îndată ce bandiții au fost puşi pe 
fugă, călătorii - şi eu cel dintâi - am ţinut să-i mulţumim lui 
senior Faruskiar. Acesta a primit mulţumirile cu toată 
demnitatea. 

— Nu mi-am făcut decât datoria de administrator al 
Companiei, a răspuns cu o nobilă modestie. 

Apoi, la ordinul său, mongolii au luat parte la muncă. Am 
observat că o făceau cu un mare zel pentru care i-am 
felicitat din toată inima. 

Între timp, senior Faruskiar şi Ghangir au vorbit în mai 
multe rânduri în şoaptă şi din aceste şuşoteli s-a înfiripat o 
propunere la care nimeni nu se aştepta. 

— Domnule şef al trenului, a spus senior Faruskiar, 
adresându-se lui Popov, după părerea mea ar fi mai bine să 
ne continuăm drumul spre Charklik decât să ne întoarcem; 
e în interesul călătorilor. 

— Bineînţeles, domnule administrator, că ar fi mai bine 
dacă drumul spre Charklik n-ar fi tăiat, ceea ce face să nu 
putem circula... 

— În acest moment, domnule şef al trenului. Dar 
vagoanele n-ar putea trece în caz că am restabili linia, chiar 
dacă numai cu caracter provizoriu? 

Iată o propunere care merita luată în seamă. Ne-am strâns 
să o discutăm cu maiorul Noltitz, Pan-Ciao, Fulk Ephrinell, 
domnul Caterna, reverendul, baronul Weisschnitzerdorfer 
şi încă vreo 12 călători din cei care înţeleg limba rusă. 

Senior Faruskiar şi-a expus punctul de vedere: 

— M-am dus să examinez porţiunea de şină care a fost 
distrusă de banda lui Ki-Isang. Majoritatea traverselor mai 
există. Cât despre şine, răufăcătorii le-au aruncat, pur şi 
simplu, mai încolo, pe nisip. Punându-le cap la cap, va fi 
uşor să se conducă trenul până la locul unde linia nu a fost 


stricată. În 24 de ore treaba ar fi terminată şi cinci ore mai 
târziu am ajunge la Charklik. 

O idee excelentă la care subscriu Popov, mecanicul, 
pasagerii şi mai cu seamă baronul. Planul poate fi executat 
şi dacă lipsesc câteva şine, va fi posibil să se ia din urmă 
cele ce au servit şi să fie aşezate înainte pentru a asigura 
trecerea trenului. 

Hotărât lucru, senior Faruskiar e un om cu capul pe umeri, 
un adevărat conducător, personajul de care am nevoie. Îi 
voi striga numele să se audă în cele patru colţuri ale lumii, 
şi în cinstea lui voi pune să sune toate goarnele cronicii! 

Nu-ţi vine să crezi că maiorul şi-a închipuit că e un rival al 
lui Ki-Isang, ale cărui fărădelegi au fost pedepsite chiar de 
mâna nobilului administrator. 

Oamenii s-au apucat să pună la loc traversele scoase, 
slujindu-se de faptul că se vedea urma lor, şi muncesc fără 
preget. 

Se-nţelege de la sine că neavând a mă teme că voi fi văzut 
în timpul agitaţiei de după atac, am pătruns în furgon, m- 
am convins că Cincu e teafăr, i-am spus ce se întâmplă şi l- 
am sfătuit să fie prudent şi să nu iasă din ladă. Mi-a făgăduit 
şi sunt liniştit dinspre partea asta. 

Ne-am apucat de treabă puţin înainte de ora trei. Şinele 
au fost scoase pe o porţiune de circa 100 de metri. Aşa cum 
ne atrăsese atenţia senior Faruskiar, n-a fost nevoie să le 
fixăm foarte bine. Asta va rămâne în sarcina lucrătorilor pe 
care Compania îi va trimite de la Charklik, când trenul va 
ajunge în această staţie, una dintre cele mai importante ale 
liniei. 

Cum şinele sunt destul de grele, ne împărţim pe grupuri. 
Călătorii din clasa I şi din clasa a Il-a muncesc împreună din 
toată mima. Baronul se arată de un sârg fără pereche. Fulk 
Ephrinell care nu se mai gândeşte la căsătoria lui ca şi cum 
n-ar fi trebuit să se-nsoare niciodată - afacerile mai presus 
de toate - munceşte cât patru. Pan-Ciao nu se lasă întrecut 
de nimeni şi chiar doctorul Tio-King încearcă să se facă 


util... în felul celebrului August, acel saltimbanc care e un 
soi de muscă la arat. 

— Vai, tare mai frige soarele deşertului - „şeful” din „raza” 
noastră, cum îl porecleşte domnul Caterna. 

Numai sir Trevelliyan de la Trevellyan-Hall stă liniştit în 
vagonul lui. Nimic nu-l priveşte pe acest gentleman. 

La ora şapte calea ferată a fost restabilită pe vreo 30 de 
metri. Noaptea nu va întârzia să se lase. Decidem că 
trebuie să ne odihnim până mâine. O jumătate de zi va fi de- 
ajuns ca să terminăm treaba şi trenul va putea pleca după- 
amiaza. Avem mare nevoie să mâncăm şi să dormim. După o 
muncă îndârjită, o poftă de mâncare aşişderea. Ne 
strângem, grămadă în vagonul restaurant, fără să ţinem 
seama care are locul în clasa întâi sau în a doua. Proviziile 
nu lipsesc şi se face un gol mare în rezervele din cămară. 
Domnul Caterna e deosebit de vesel, guraliv, şugubăţ, 
glumeţ, prietenos, plin de voie bună. La desert intonează 
împreună cu soţia lui o bucată potrivită împrejurării din 
Călătorie în China pe care o reluăm cu toţii în cor mai mult 
cu vigoare decât la unison. 

China-i o ţară fermecătoare Vă place, desigur, la fiecare. 

Ah! Labiche, ţi-ai fi închipuit vreodată că această adorabilă 
poezie va încânta într-o zi pe călătorii Marelui Transasiatic, 
aflaţi la ananghie? 

Şi deodată comicul nostru care - trebuie să recunosc - s-a 
pornit, are o idee... Şi ce idee! De ce n-am relua ceremonia 
întreruptă de atacarea trenului? De ce n-am continua 
celebrarea căsătoriei? 

Ce căsătorie? Întreabă Fulk Ephrinell. 

A dumneavoastră, a dumneavoastră, răspunde domnul 
Caterna. Doar n-aţi uitat? Asta-i bună! 

Fapt este că Fulk Ephrinell pe de o parte, miss Horatia 
Bluett pe de altă parte, nu par a-şi aminti că, fără 
agresiunea lui Ki-Isang şi a bandei lui, i-ar uni acum dulcile 
legături ale căsniciei. 


Dar suntem prea obosiţi. Reverendul Nathaniel Morse nu 
mai are putere să-i binecuvânteze pe soţi care, la rândul lor, 
n-ar avea putere să-i primească binecuvântarea. Ceremonia 
e amânată pe poimâine. Între Charklik şi Lanzhou sunt de 
parcurs 900 de kilometri, mai mult decât e nevoie pentru a 
înlănţui solid perechea anglo-americană. 

Fiecare se întinde în cuşete sau pe bănci, încercând să 
cadă într-un somn odihnitor. Dar nu sunt neglijate măsurile 
de prevedere. Deşi nu pare posibil, deoarece şeful lor a 
pierit, bandiții ar putea să atace încă o dată în timpul nopţii. 
Blestematele de milioane ale împăratului care se află în 
vagon trebuie că le stârnesc setea de bani şi dacă nu 
suntem cu ochii în patru... 

Dar avem toate motivele să dormim liniştiţi, căci senior 
Faruskiar în persoană a luat asupră-şi să organizeze paza 
trenului. De la moartea ofițerului a devenit comandantul 
escadronului chinez. El şi Ghangir trebuie să vegheze 
asupra tezaurului imperial şi, cum spune domnul Caterna, 
care are pentru orice împrejurare citate potrivite din 
repertoriul Operei Comice: „În seara asta domnişoarele de 
onoare vor fi bine păzite”. 

Şi într-adevăr tezaurul imperial a fost sub o mai bună 
supraveghere decât frumoasa Athenads de Solange între 
actul întâi ţi doi din Muţchetarii reginei. 

A doua zi, de la ivirea zorilor ne punem iar pe lucru. Ziua 
va fi caldă. La 24 mai în plin deşert, în Asia Centrală, 
temperatura e aşa de ridicată încât poţi face ouă tari numai 
acoperindu-le cu nisip. 

Însă însufleţirea nu scade şi lucrătorii sunt la fel de activi 
ca în ajun. Restabilirea căii ferate continuă fără complicaţii. 
Încetul cu încetul, aşezate pe traverse, şinele se racordează 
unele cu altele şi pe la patru după-amiază, circulaţia poate 
fi reluată. 

Deondată locomotiva, pusă sub presiune, începe să 
înainteze cu viteză mică; vagoanele o urmează, împinse 
unul câte unul ca să nu se provoace o deraiere. 


În fine, iată că au trecut fără nici o stricăciune şi acum 
calea e liberă până la Charklik - ce zic? Până la Beijing. 

Ne aşezăm la locurile noastre şi Popov dă semnalul de 
plecare în momentul când domnul Caterna intonează 
refrenul marşului victorios al marinarilor de pe vasul-amiral 
din Haydee. 

Mii de urale îi răspund. 

La zece seara trenul intră în gara Charklik, cu o întârziere 
de exact 30 de ore. Dar 30 de ore nu sunt destule pentru ca 
baronul Weisschnitzerdorfer să piardă pachebotul care 
pleacă de la Tianjing spre Yokohama? 

XXII. 

Aşadar, cu care am dorit un incident am fost servit peste 
aşteptări şi n-aş avea decât să-i mulţumesc zeului 
reporterilor dacă n-ar fi fost victime printre cei care 
călătoreau cu trenul nostru. Eu am scăpat din luptă viu şi 
nevătămat. Toate numerele mele sunt tefere, alegându-se 
doar cu câteva zgârieturi fără însemnătate. Singur, 
numărul 4 a fost străpuns de un glontecare a nimerit în 
pălăria lui de nuntă. 

Acum nu am în perspectivă decât reluarea căsătoriei 
Bluett-Ephrinell şi deznodământul peripeţiilor lui Cincu. Nu 
cred că rolul seniorului Faruskiar ne rezervă noi surprize. 
Sigur, că se mai poate ivi ceva neprevăzut, de vreme ce 
călătoria va mai dura cinci zile. Punând la socoteală 
întârzierea datorată atacului lui Ki-Isang, au trecut 13 zile 
de când am plecat de la Uzun-Ada. 

Am rămas trei zile la Charklik. Majoritatea călătorilor nu 
şi-au părăsit cugetele. S-au luat declaraţii despre atacarea 
trenului, autorităţile chineze s-au ocupat de înmormântarea 
trupurilor neînsufleţite şi de răniții care trebuiau lăsaţi la 
Charklik unde vor primi îngrijirile necesare. 

Charklik e o aşezare cu populaţie densă, cum mi-a zis Pan- 
Ciao, şi îmi pare rău că n-am putut s-o vizitez. 

Compania Marelui Transasiatic va trimite neîntârziat 
lucrători să repare linia, să ridice stâlpii telegrafului şi în 48 


de ore circulaţia va fi pe deplin restabilită. 

Se-nţelege de la sine că senior Faruskiar, cu toată 
autoritatea unui administrator al Companiei, a luat parte la 
diversele formalităţi care au fost îndeplinite la Charklik. Nu 
ştiu ce elogii să-i mai aduc. De altfel e răsplătit pentru 
bunele sale oficii de respectul pe care i-l arată personalul 
gării. 

La ora trei dimineaţa - oprire la Kara-Buran, unde trenul 
n-a stat decât câteva minute. Acolo, calea ferată se-ntretaie 
cu itinerariul călătoriei prin Tibet a lui Gabriel Bonvalot şi a 
prinţului Henri d'Orleans în 1889 - 1890. Această călătorie a 
fost mult mai lungă decât a noastră şi, desigur, mai 
anevoioasă şi mai primejdioasă. Trenul care circula la Paris 
dus-întors a trecut prin Berlin, Petersburg, Moscova, Nijnâi 
Novgorod, Perm, 'Tobolsk, Omsk, Semipalatinsk. Kulja, 
Charklik, Batang, Yunnan, Hanoi, Saigon, Singapore, 
Ceylon, Aden, Suez, Marsilia - realizând turul Asiei şi al 
Europei. 

Trenul se opreşte la Lob-Nor la patru şi pleacă la şase. 
Lacul, ale cărui maluri au fost explorate de generalul 
Pevţzov în 1889, când s-a întors din expediţia lui în Tibet, nu- 
i decât o mlaştină întinsă presărată cu insulițe de nisip 
înconjurate de nu mai mult de un metru de apă. Ţinutul 
unde 'Iarimul îşi duce apele nămoloase şi line fusese 
străbătut înainte de Huc şi Gabet, de Prjevalski şi Carey, 
până la trecătoarea Davana, situată la 500 de kilometri spre 
sud. Dar dincolo de această trecătoare, Gabriel Bonvalot şi 
Prinţul Henri d'Orleans, aşezându-şi câteodată cortul 
pentru popas la o altitudine de 5000 de metri, s-au 
aventurat prin teritorii neumblate până la poalele 
minunatului lanţ muntos al Himalayei. 

Noi mergem înspre est, în direcţia lui Kara Nor, pe lângă 
munţii Nandshan în spatele cărora se întinde ţinutul 
Tsaidam. Linia ferată n-a îndrăznit s-o ia prin regiunile 
muntoase ale lui Kukunor şi ocolind acest masiv se 
îndreaptă spre marele oraş Lanzhou. 


Deşi trecem printr-un ţinut trist, călătorii au sute de 
motive să fie veseli. Se anunţă o zi frumoasă şi soarele 
aureşte cât vezi cu ochii nisipurile Deşertului Gobi. De la 
Lob Nor la Kara Nor e o distanţă de 500 de kilometri şi 
între aceste două locuri se va perfecta căsătoria lui Fulk 
Ephrinell cu miss Horatia Bluett - întreruptă în împrejurări 
atât de grele. Să sperăm că nici un incident nu va întârzia 
de data asta fericirea celor doi soţi. 

Încă din zorii zilei, vagonul restaurant a fost din nou 
amenajat pentru ceremonie. Martorii sunt gata să-şi reia 
rolul şi mirele şi mireasa de asemenea. Reverendul 
Nathaniel Morse, venind să ne anunţe că nunta va avea loc 
la nouă, ne trimite salutări din partea lui Fulk Ephrinell şi a 
Horatiei Bluett. Maiorul Noltitz şi cu mine, domnul Caterna 
şi Pan-Ciao vom fi la ora respectivă la datorie, cum se zice. 

Domnul Caterna nu mai crede că-i nevoie să-şi îmbrace 
costumul de nuntaş de la ţară, nici doamna Caterna straiele 
de sărbătoare ale unei sătence. Nu se vor înveşmânta astfel 
decât pentru masa de seară servită la ora opt, pe care o va 
da domnul Fulk Ephrinell martorilor şi notabililor din clasa 
I. Comicul, umflându-şi obrazul stâng, mă lasă să înţeleg că 
ne-a pregătit o surpriză la desert. Ce fel de surpriză? Nu 
stărui să mi-o dezvăluie, din discreţie. 

Puţin înainte de nouă dimineaţa, clopotul de la tender s-a 
pus în mişcare. Fiţi liniştiţi, nu-i vorba de un accident. Pe 
noi ne cheamă, dangătele voioase, să mergem în vagonul 
restaurant; ne îndreptăm cu tot alaiul spre locul de 
sacrificiu. 

Domnul Fulk Ephrinell şi miss Horatia Bluett s-au şi aşezat 
la măsuţă în faţa vrednicului clergyman, iar noi luăm loc în 
jurul lor. 

Pe platlorme s-au strâns curioşii, grăbiţi să nu piardă nimic 
din celebrarea căsătoriei. Au sosit şi senior Faruskiar şi 
Ghangir cărora li s-a trimis câtc o invitaţie personală. 
Asistenţa se ridică respectuos la venirea lor. Trebuie să 
semneze actul de căsătorie. E o mare onoare şi, dacă ar fi 


fost vorba despre mine, aş fi fost mândru să văd figurând 
ilustrul nume al seniorului Faruskiar pe certificatul meu. 

Ceremonia s-a reluat şi, de data asta, reverendul 
Nathaniel Morse şi-a putut termina speechul pe care nu 
izbutise să-l ţină în întregime cu două zile înainte. Nici el, 
nici participanţii la ceremonie n-au fost întrerupţi de o 
oprire neaşteptată a trenului. 

Mirele şi mireasa - mai au încă dreptul la această 
calificare - se ridică şi reverendul îi întreabă dacă vor să se 
accepte unul pe altul drept soţ şi soţie. 

Înainte de a răspunde, miss Horatia Bluett, întorcându-şi 
capul spre Fulk Ephrinell îi zice strângând din buze: 

— Cred că-i lucru hotărât ca participarea firmei „Holmes- 
Holme” să fie de 25 la sută în beneficiile asociaţiei noastre. 

— Cincisprezece, răspunde Fulk Ephrinell, numai 
cincisprezece. 

— Nu-i drept, deoarece eu acord 30 la sută firmei „Strong 
Bulbul and Co”... 

— Ei bine, să zicem, 20 la sută, miss Bluett. 

— Fie, domnule Ephrinell. 

— Dar numai pentru că-i vorba de tine! Adaugă domnul 
Caterna, care-mi murmură declaraţia la ureche. 

Într-adevăr am asistat la momentul când căsătoria era 
gata, gata să se destrame pentru un procent de 5 la sută. 

În fine, totul s-a aranjat. Interesele celor două firme au 
fost salvate şi de o parte şi de alta. Reverendul Nathaniel 
Morse mai pune o dată întrebarea. 

— Da, răspunde sec miss Horatia Bluett. 

— Da, zice scurt şi Fulk Ephrinell. 

Cei doi sunt declaraţi căsătoriţi şi prin urmare de-acum 
încolo, soţ şi soţie. Se semnează actul, mirii primii, apoi 
martorii, pe urmă senior Faruskiar şi la sfârşit cei de faţă. 

— Iată-i legaţi pe viaţă, îmi zice comicul, ridicând din 
umeri cum îi era obiceiul. 

— Pe viaţă ca doi porumbei! Adaugă ingenua, care n-a 
uitat că aceste păsări sunt cunoscute pentru fidelitatea lor 


în dragoste. 

— În China, ne spune tânărul Pan-Ciao, nu porumbeii ci 
rațele mandarin simbolizează credinţa soţilor unul faţă de 
altul. 

— Raţe sau porumbei, tot una e! Rosteşte filosofic domnul 
Caterna. 

Ceremonia s-a încheiat. Ne întoarcem fiecare la ocupațiile 
noastre; Fulk Ephrinell la socotelile lui, mistress Ephrinell 
la ale ei. Nimic nu s-a schimbat în tren; sunt doar doi 
oameni căsătoriţi în plus. Maiorul Noltitz, Pan-Ciao şi cu 
mine ne ducem să fumăm pe una din platforme, lăsându-i 
cu pregătirile lor pe domnul şi doamna Caterna care par să 
facă o repetiţie în colţişorul lor. Pregătesc, probabil, 
surpriza de diseară. 

Priveliştea nu e prea variată. Mereu monotonul Deşert 
Gobi cu înălțimile Munţilor Humboldt34 la dreapta, unde 
masivele lor se-nlănţuie cu Munţii Nanshan. Stațiile, destul 
de rare, sunt de fapt simple îngrămădiri de colibe în care 
casa cantonierului face impresia unui monument. Acolo se 
reînnoiesc apa şi cărbunele din tender. După Kara Nor vor 
apare câteva târguri şi apropierea Chinei cu populaţia ei 
densă şi muncitoare se va face simțită cu adevărat. 

Această porţiune a Deşertului Gobi nu seamănă deloc cu 
regiunile din Turkestanul oriental pe care le-am străbătut 
după ce-am plecat de la Kashgar. Pentru Pan-Ciao şi 
doctorul Tio-King sunt teritorii la fel de puţin cunoscute ca 
pentru noi europenii. 

Trebuie să spun că senior Faruskiar nu ne mai ţine la 
distanţă şi acceptă să se amestece în conversaţia noastră. E 
un om fermecător, instruit, spiritual, cu care sper să fac 
cunoştinţă bine de tot, când vom fi ajuns la Beijing. M-a şi 
poftit să vin să-l văd acasă la el adică în „yamenul” său şi 
acesta va fi prilejul să-i pun problema... să-mi dea un 
interviu. A călătorit mult şi pare a avea o simpatie deosebită 
pentru presa franceză. Sunt sigur că nu va refuza să se 
aboneze la Secolul XX - Paris, 48 franci; departamentul, 56; 


pentru străinătate, 76. Deci, în timp ce trenul goneşte cu 
mare viteză, discutăm una şi alta. Venind vorba despre 
Kashgaria, senior Faruskiar ne dă câteva amănunte 
interesante despre această provincie. Ziua trece fără 
incidente. Trenul merge din nou cu o viteză mijlocie de 40 
kilometri pe oră, în ciuda dorinţei baronului 
Weisschnitzerdorfer care voia să ajungă la 80. 

La şapte seara ajungem la Kara Nor unde vom sta 50 de 
minute. Lacul, care nu e atât de întins ca Lob Nor, primeşte 
apele lui Sulcho care coboară din Munţii Nanshan. 
Străjuind malul sudic, copacii înnegriţi, unde şi-au făcut 
cuibul numeroase păsări, ne farmecă privirile. La ora opt, 
când intrăm în gară, soarele apune în spatele dunelor de 
nisip şi un fel de miraj, provocat de încălzirea straturilor 
joase ale atmosferei, prelungeşte amurgul deasupra zării. 
Vreo douăzeci de oaspeţi au fost poftiţi la masa dată de Fulk 
Ephrinell şi în primul rând senior Faruskiar. Dar dintr-un 
motiv sau altul s-a scuzat că nu poate veni. Îmi pare rău, 
căci speram că voi avea norocul să stau lângă el. Mi-a venit 
atunci ideea că acest nume ilustru trebuie să fie comunicat 
Secolului XX - numele şi câteva rânduri despre atacarea 
trenului şi lupta pentru apărarea lui. Nici o informaţie nu 
merită mai mult să fie expediată telegrafic, oricât de scump 
ar costa. De data asta nu risc să capăt o mustrare. Nu poate 
interveni nici o eroare în genul celei în legătură cu falsul 
mandarin Yen-Lu, pe care tot o mai am pe conştiinţă. 
Hotărârea e luată. Când vom ajunge la Suchow, linia 
telegrafică fiind cu siguranţă restabilită odată cu calea 
ferată, am să trimit o depeşă care va dezvălui - stârnind 
admiraţia întregii Europe - numele strălucit al lui Faruskiar. 

Ne aşezăm la masă. Fulk Ephrinell a orânduit lucrurile cât 
se putea de bine în împrejurările date. În vederea ospăţului, 
proviziile au fost reînnoite la Charklik. Avem să facem cinste 
bucatelor chinezeşti, gătite de un bucătar chinez. Din 
fericire, nu vom fi obligaţi să mâncăm cu beţişoare şi vom 
putea folosi în continuare furculiţele din trenul Marelui 


Transasiatic. Locul meu e în stânga doamnei Fulk Ephrinell, 
iar al maiorului Noltitz în dreapta lui Fulk Ephrinell. Ceilalţi 
oaspeţi se aşează la întâmplare. Baronul neamţ, care nu e 
omul să refuze o mâncare bună, se află printre meseni. În 
schimb sir Francis Trevellyan nici măcar n-a catadicsit să 
răspundă prin cel mai mic semn la invitaţia ce i-a fost 
făcută. 

La început se serveşte supă de pui şi ouă de nagâţ, apoi 
cuiburi de rândunică, tăiate mărunt; tocăniţă de icre de 
crab, pipote de vrabie, friptură din pulpă de porc cu sos, 
măduvioare de miel, holoturii prăjite, aripioare de rechin 
foarte gelatinoase; în fine muguri de bambus cu sirop, 
rădăcini de nufâr presărate cu zahăr - merinde dintre cele 
mai neobişnuite, stropite cu vin de Ciao-Hing care se aduce 
la masă călduţ în ceainice de metal. 

Sărbătorirea e foarte veselă şi cum să spun - foarte intimă, 
cu singura excepţie că soţul nu se ocupă în nici un fel de 
nevasta lui, şi nici ea de el. 

Ce şugubăţ fără pereche e comicul nostru! Nu încetează 
cu glumele, neînţelese de cei mai mulţi: calambururi 
străvechi, anecdote de care râde cu atâta poftă că e greu să 
nu râzi odată cu el. Vrea să înveţe câteva cuvinte chinezeşti 
şi Pan-Ciao spunându-i că „tcing-tcing” înseamnă 
„mulţumesc”, cing-cinguieşte cu orice prilej pe toată lumea 
cu un accent caraghios. 

Apoi se intonează cântece franţuzeşti, ruseşti, chinezeşti - 
printre altele Shiang-Tuo-Icing care înseamnă Cântecul 
visului. Pan-Ciao ne desluşeşte refrenul - „florile de piersic 
îşi răspândesc dulcea mireasmă la a treia lună plină, iar 
cele ale rodiei roşii la a cincea”. 

Masa s-a prelungit până la ora zece. În acel moment, 
comicul şi ingenua care dispăruseră înainte de desert îşi fac 
intrarea, primul cu o manta de vizitiu, a doua în veşminte 
de slujnică. Au jucat Soneriile cu o însufleţire, o vervă, un 
brio nemaipomenite! 


Drept ar fi ca la recomandarea autorilor piesei, directorul 
Comediei Franceze să-i primească printre actorii săi. 

La miezul nopţii petrecerea a luat sfârşit. Fiecare dintre 
noi s-a dus în compartimentul lui. Nici nu mai auzim când se 
strigă numele staţiilor dinainte de Lanzhou. Între patru şi 
cinci dimineaţa trenul se opreşte 40 de minute în gara unui 
orăşel. 

Ţinutul se schimbă simţitor pe măsură ce linia ferată 
coboară sub cel de al 40-lea grad ca să înconjoare poalele 
sudice ale Munţilor Nanshan. Se vesteşte puţin câte puţin 
capătul deşertului, satele sunt mai dese, creşte densitatea 
populaţiei, în locul terenurilor nisipoase se ivesc câmpii 
înverzite şi chiar orezării, căci din munţii învecinaţi izvorăsc 
ape ce scaldă din plin aceste regiuni ale Chinei. Nu ne 
plângem de o astfel de schimbare, după peisajul trist din 
Kara Kum şi pustietatea din Gobi. De la Marea Caspică, 
deşerturile s-au perindat unul după altul în faţa ochilor 
noştri, în afară de perioada când am străbătut culmile 
Podişului Pamir. Dc acum încolo, până la Beijing pe 
parcursul Marelui Transasiatic nu vor lipsi nici priveliştile 
pitoreşti, nici munţii profilaţi în zare, nici văile adânci. 
Intrăm în China, în adevărata Chină, aceea a pagodelor şi a 
obiectelor de porțelan de pe teritoriul vastei provincii 
Guizhou. Peste trei zile vom ajunge la Beijing şi nu eu, 
simplu corespondent de ziar, însărcinat cu nenumărate 
deplasări, mă voi plânge de lungimea călătoriei. Aceasta e 
însă mai puţin plăcută pentru Cincu, închis în lada lui şi 
pentru frumoasa Zinca Klork, cu sufletul măcinat de 
îngrijorare în casa sa de pe bulevardul Sha-Kua! 

Ne oprim două ore la Suchow. Prima mea grijă e să alerg 
la telegraf. Îndatoritorul Pan-Ciao se oferă să-mi servească 
de tălmaci. Aflăm de la slujbaş că stâlpii liniei au fost ridicaţi 
şi reparaţi. Încât depeşele merg în mod normal. Trimit 
Secolului XX o telegramă cu următorul cuprins: 

Suchow, 25 mai, ora 2.26 după miază. 


Tren atacat între Cherchen şi Charklik de banda 
faimosului Ki-Isang. Călători respins atacul şi salvat tezaur. 
Chinezi morţi şi răniţi de o parte şi de alta. Căpetenia ucisă 
de eroicul senior mongol Faruskiar, unul din administratorii 
Companiei. Numele lui trebuie să fie obiectul admiraţiei 
generale. 

Dacă depeşa asta nu-mi aduce o gratificaţie din partea 
directorului, să-mi spui mie cuţu... 

Două ore pentru a vizita Suchow e foarte puţin. 

Până acum, în Turkestan, am văzut mereu două oraşe 
juxtapuse, unul vechi şi unul nou. În China, aşa cum îmi 
atrage atenţia Pan-Ciao, se alătură două, trei sau chiar 
patru oraşe ca la Beijing. 

Atât urbea exterioară cât şi cea interioară au un aspect 
trist. Pretutindeni urme de incendiu, case şi pagode pe 
jumătate distruse, grămezi de dărâmături care nu sunt 
opera timpului ci a războiului. În Suchow s-au dus lupte 
crâncene între chinezi şi musulmani şi populaţia a suferit 
ororile războaielor care întotdeauna duc la distrugerea 
clădirilor şi la masacrarea locuitorilor de orice vârstă şi sex. 
Dar în China populaţia se reface repede, mai repede decât 
s-au putut ridica monumentele din ruine. Suchow a 
redevenit un centru aglomerat în dubla sa incintă ca şi în 
cartierele sale mărginaşe. Comerţul a înflorit din nou şi, 
plimbându-ne pe strada principală, am observat numeroase 
prăvălii bine aprovizionate fără a mai vorbi de negustorii 
ambulanți. 

Pentru prima oară, domnul şi doamna Caterna au văzut 
trecând, între două şiruri de locuitori care se dădeau la o 
parte, un mandarin călare. În faţa lui păşea un slujitor 
purtând o umbrelă de soare cu franjuri, semn al rangului pe 
care-l avea stăpânul. 

Este ceva ce îndreptăţeşte cu prisosinţă vizitarea oraşului: 
acolo se termină faimosul Zid chinezesc. 

După ce coboară în direcţia sud-est spre Lanzhou, zidul 
urcă iar către nord-est prin provinciile Gansu, Shanxi şi 


Pechili până la nord de Beijing. Aici devine doar o întăritură 
de pământ cu câteva turnuri, cea mai mare parte 
dărăpănate. Nu mi-aş fi făcut datoria de cronicar dacă nu 
m-aş fi dus să salut la capătul ei această operă gigantică 
depăşind toate lucrările noastre moderne de fortificaţie. 

— Zidul chinezesc e cu adevărat de vreun folos? M-a 
întrebat maiorul Noltitz. 

— Chinezilor, nu ştiu, i-am răspuns, dar fără îndoială 
oratorilor, cărora le slujeşte de comparaţie când se discută 
tratatele comerciale. Fără el ce s-ar face discursurile? 

XXIII. 

Nu l-am văzut pe Cincu de 48 de ore. lar ultima dată când 
am fost la el n-am putut să-i spun decât câteva vorbe de 
îmbărbătare. La noapte voi încerca să mă duc în furgon; am 
grijă să-mi procur nişte provizii în gară la Suchow. 

Plecăm la ora trei. Vagoanele sunt trase de o locomotivă 
mai puternică. În aceste teritorii mai accidentate rampele 
sunt uneori destul de abrupte. 700 de kilometri ne despart 
de importantul oraş Lanzhou, unde vom ajunge de-abia 
mâine dimineaţă, mergând cu o viteză de 10 leghe pe oră. 

La cină, domnul şi doamna Ephrinell, aşezaţi alături, de- 
abia dacă au schimbat câteva cuvinte. Intimitatea lor e mai 
puţin strânsă de când s-au căsătorit. Poate sunt cufundaţi în 
calcularea intereselor reciproce, care n-au fuzionat încă aşa 
cum trebuie. 

Noaptea vremea a fost proastă. Cerul purpuriu şi 
atmosfera încărcată prevestea încă de cu seară o furtună. 
Aerul era înăbuşitor şi tensiunea electrică excesivă. Se 
pregătea „o furtună foarte reuşită” după expresia domnului 
Caterna, care a adăugat că n-a văzut ceva mai bun, în afară, 
poate, de al doilea act din Freischutz în timpul vânătorii 
infernale. Adevărul e că trenul aleargă printr-o zonă de 
fulgere orbitoare, însoţit de bubuitul tunetelor pe care 
ecoul munţilor îl prelungeşte la nesfârşit. Cred chiar că 
trăsnetul a căzut în câteva rânduri; dar şinele metalice 
atrag fluidul formând parastrăznete care feresc vagoanele. 


Spectacolul e într-adevăr frumos, puţin înspăimântător; 
focurile spaţiului pe care ploaia torențială nu le poate 
stinge, descărcările neîncetate ale norilor împletite cu 
şuierele stridente ale locomotivei noastre când trece prin 
staţiile Yanlu, Yongchang, Hulan-Sieu şi Datong. Profitând 
de această noapte tulbure, am putut să stau puţin de vorbă 
cu Cincu şi să-i dau proviziile. 

— Vom ajunge la Beijing după-amiază? M-a întrebat. 

— Da, după-amiază, dacă trenul n-are întârziere. 

— Ah! Nu mă tem de întârzieri, domnule Bombarnac. Dar 
când lada mea va fi în gara Beijing, încă nu mă voi afla în 
Bulevardul Sha-Kua... 

— Ce importanţă are, Cincu, de vreme ce frumoasa Zinca 
Klork va fi în gară... 

— Nu, am stăruit să nu vină. 

— De ce? 

— Femeile sunt atât de simţitoare! Va încerca să vadă 
furgonul în care am călătorit, va cere lada cu o insistenţă 
care ar putea trezi bănuieli... În sfârşit, ar risca să se 
trădeze... 

— Ai dreptate, Cincu. 

— De altfel nu vom ajunge în gară decât după-amiază, 
târziu, poate şi încărcarea coletelor în camioane nu se va 
face decât a doua zi... 

— Probabil. 

— Ei bine, domnule Bombarnac, dacă nu cer prea mult, v- 
aş ruga să-mi mai faceţi un mic serviciu... 

— Ce aştepţi de la mine? 

— Să asistați la plecarea lăzii pentru a fi livrată la 
domiciliu ca să evit orice accident... 

— Voi fi acolo, Cincu, voi fi acolo, îţi promit. La naiba! 
Oglinzile se sparg uşor şi voi veghea să nu fie mânuite fără 
grijă. Şi, dacă vrei, pot însoţi lada până în bulevardul Sha- 
Kua... 

— Nu îndrăzneam să vă rog, domnule Bombarnac. 


— Nu făceai bine, Cincu. Nu trebuie să te sileşti de un 
amic şi eu îţi sunt prieten. De altfel, mi-ar face mare plăcere 
s-o cunosc pe domnişoara Zinca Klork. Vreau să fiu de faţă 
când va fi predată lada, preţioasa ladă... o voi ajuta să-i 
scoată cuiele... 

— Să-i scoată cuiele? Şi panoul meu? Îl voi deschide şi voi 
ieşi din ladă cât ai clipi... 

Un bubuit de tunet îngrozitor ne-a întrerupt convorbirea. 
Am crezut că trenul va sări de pe şine. L-am părăsit deci pe 
tânărul român şi m-am întors în vagon la locul meu. 

Dimineaţa - în ziua de 26 mai, ora 7 - am ajuns în gara 
Lanzhou. O staţionare de trei ore - numai trei ore. lată 
urmările atacului lui Ki-Isang. Hai, domnule maior Noltitz, 
hai Pan-Ciao, hai doamnă şi domnule Caterna, la drum... N- 
avem nici un minut de pierdut. 

Dar, când să ieşim din gară, ne opreşte apariţia unui 
personaj înalt, voinic, cenuşiu, gras şi grav. Este 
guvernatorul oraşului, cu un halat îmbrăcat peste o haină 
lungă de mătase albă şi galbenă, cu evantaiul în mână, cu 
un cordon cu cataramă, cu o mantie neagră pe umeri, 
potrivit mai curând unei sennorita. E însoţit de un număr de 
mandarini scunzi şi rotofei, iar chinezii îl salută apropiindu- 
şi pumnii, pe care îi mişcă de jos în sus, înclinând capul. 

Ei! Ce vine să facă aici? Mai e vreo formalitate? O să 
reînceapă cercetarea călătorilor şi bagajelor? Şi Cincu pe 
care îl credeam scutit de complicaţii. Nu, nu-i nimic 
îngrijorător. E vorba de tezaurul pentru împărat. 
Guvernatorul şi suita lui s-au oprit în faţa preţiosului vagon, 
ferecat şi plumbuit şi-l privesc cu o admiraţie respectuoasă 
aşa cum o ai - în China ca şi pretutindeni - în faţa unei case 
de bani în care se află mai multe milioane. 

Îl întreb pe Popov ce înseamnă prezenţa susnumitului 
guvernator şi dacă ne priveşte cumva. 

— În nici un fel, răspunde Popov. De la Beijing a venit 
ordinul să se telegrafieze sosirea tezaurului. Asta a făcut 
guvernatorul şi aşteaptă un răspuns pentru a şti dacă să-l 


trimită mai departe la Beijing sau să-l păstreze provizoriu la 
Lanzhou. 

— Povestea asta n-o să ne întârzie? 

— Nu cred. 

— Atunci, la drum, le spun tovarăşilor mei de călătorie. 
Dar, dacă pe noi ce mi-a zis Popov ne lasă nepăsători, nu 
pare să fie la fel pentru senior Faruskiar. Şi totuşi, mă 
întreb, ce-l priveşte pe el dacă vagonul cu tezaurul pleacă 
sau nu, dacă rămâne ataşat sau se detaşează de trenul 
nostru. Ghangir şi administratorul Companiei par însă 
foarte supăraţi, deşi încearcă să n-o arate, în timp ce 
mongolii, rostind câteva cuvinte cu voce gravă, îi aruncă 
guvernatorului priviri departe de a fi pline de simpatie. 

În acest moment, guvernatorul e pus la curent cu ceea ce 
s-a întâmplat în timpul atacării trenului, cu contribuţia 
eroului nostru la apărarea tezaurului imperial, află de 
curajul cu care s-a luptat şi cum a scăpat ţara de teribilul 
Ki-Isang. Şi, în cuvinte de laudă, pe care Pan-Ciao se 
grăbeşte să ni le traducă, îi mulţumeşte lui senior Faruskiar, 
îl felicită, îl face să înţeleagă că împăratul îl va răsplăti 
pentru serviciile aduse... 

Administratorul Marelui Transasiatic îl ascultă cu calmul 
care-l caracterizează, dar văd limpede că l-a cuprins o 
oarecare nerăbdare. Poate că se simte deasupra elogiilor şi 
a recompenselor, chiar dacă vin de foarte de sus. Recunosc 
că e un om deosebit de mândru. 

Dar să nu mai stăm locului. Ce ne pasă dacă vagonul cu 
tezaurul pleacă sau nu spre Beijing! Mai interesant e să 
vizităm Lanzhou. Cu toate că am făcut-o destul de sumar, 
mi-au rămas amintiri foarte desluşite. 

În primul rând există un oraş exterior şi unul interior. De 
astă dată nu-i în ruină. E un oraş viu, mişunând de lume, cu 
o populaţie foarte activă, familiarizată, datorită căii ferate, 
cu prezenţa străinilor, pe care nu-i urmăreşte, ca odinioară, 
cu o curiozitate indiscretă. Cartiere vaste ocupă partea 
dreaptă a lui Huanghe care se întinde pe o porţiune de doi 


kilometri. Huanghe e Fluviul Galben, lung de 4 500 de 
kilometri şi vărsându-şi apele nămoloase în adâncurile 
golfului Pechili. 

— Oare nu aici la gurile fluviului de lângă Tian Jin trebuie 
să ia baronul pachebotul spre Yokohama? Întreabă maiorul 
Noltitz. 

— Ba da, am răspuns. 

— Îl va pierde, rosteşte comicul. 

— Nu l-ar pierde dacă ar avea aripi la picioare, acest 
înaripat concurent care face înconjurul globului. 

— Înariparea unui catâr, cum s-ar zice, ripostează domnul 
Caterna, nu-i de-ajuns şi nici nu va ajunge... 

— Va ajunge, dacă trenul n-o să aibă întârziere, afirmă 
maiorul. Vom fi la Tian Jin pe data de 23, la şase dimineaţa, 
iar pachebotul nu pleacă decât la 11. 

— Până a vedea dacă pierde pachebotul sau nu, dragi 
prieteni, să nu ne pierdem noi plimbarea. 

În locul unde ne-am oprit o punte de nave traversează 
Fluviul Galben care curge atât de năvalnic, încât tablierul e 
supus unei adevărate hule. Doamna Caterna care a crezut 
că se poate aventura, începe să pălească. 

— Caroline, Caroline, îi strigă soţul, ai să ai rău de mare! 
Vino-ncoace! Vino-ncoace! 

Doamna Caterna se-ntoarce şi o luăm spre pagoda care se 
află în susul pantei. 

Ca toate monumentele de acest gen, pagoda seamănă cu o 
grămadă de castronaşe de compot puse unul peste altul. 
Dar aceste castronaşe au o formă frumoasă şi nu m-ar mira 
dacă ar fi de porțelan chinezesc. Am văzut, fără să intrăm, 
şi importante obiective industriale: o turnătorie de tunuri, o 
fabrică de puşti, amândouă lucrând cu chinezi. Am trecut 
printr-o grădină frumoasă, de lângă casa guvernatorului, cu 
capriciosul ei ansamblu de poduri, chioşcuri, havuzuri, porţi 
în formă de vas mare de porțelan. Posedă mai multe 
pavilioane cu acoperişuri cu marginile întoarse, decât 


copaci şi umbrare. Apoi ne plimbăm pe aleile pavate cu 
cărămizi, printre resturile temeliei Marelui Zid. 

E zece fără zece când ne înapoiem la gară, frânţi de 
oboseală, căci plimbarea n-a fost uşoară. Abia mai respirăm 
din cauza arşiţei. Prima mea grijă e să-mi arunc privirea 
asupra vagonului cu milioane. E în acelaşi loc, penultimul 
vagon al trenului, supravegheat de jandarmi chinezi. Între 
timp sosise depeşa aşteptată de guvernator cu ordinul de a 
trimite vagonul mai departe până la Beijing, unde tezaurul 
va fi înmânat Ministrului de Finanţe. 

Dar unde e senior Faruskiar? Nu-l văd. Oare a renunţat la 
ultima etapă a călătoriei? Nu! lată-l pe una din platforme. 
Mongolii s-au urcat în vagonul lor. 

Şi Fulk Ephrinell s-a dus în oraş să facă nişte drumuri - 
probabil pentru a arăta mostre ale produselor sale. Doamna 
Ephrinell a plecat separat - fără îndoială ca să încheie o 
afacere cu părul pe care-l vinde sau cumpără. Amândoi se- 
ntorc în acest moment şi-şi reiau locurile fără a părea că se 
cunosc. 

Urcă în tren şi călătorii chinezi care vor cobori unii la 
Beijing, alţii în staţiile intermediare Xi'an, Honan, Luo-Yang, 
Taiyuan. Sunt vreo sută de pasageri în tren. Toate numerele 
mele se află la locul lor. Nu lipseşte niciunul. Treisprezece, 
tot treisprezece! 

Ne găseam încă pe platformă când se aude semnalul de 
plecare. Domnul Caterna o întreabă pe doamna Caterna ce 
i s-a părut mai ciudat la Lanzhou. 

— Cel mai ciudat, Adolphe? Cuştile mari agăţate pe pereţi 
şi în copaci, unde erau închise nişte păsări neobişnuite. 

— Neobişnuite, într-adevăr, doamnă Caterna, zice Pan- 
Ciao, păsări care vorbeau când erau în viaţă. 

— Cum, erau papagali? 

— Nu, capete de tâlhari. 

— Ce îngrozitor! Exclamă ingenua şi pe chip i se aşterne o 
expresie de silă. 


— Ce vrei, Caroline, dacă asta-i moda locală, rosteşte 
sentenţios domnul Caterna. 

XXIV, 

De la Lanzhou încolo linia ferată trece printr-un ţinut 
roditor, scăldat de numeroase ape şi cu destule forme de 
relief pentru ca trenul să trebuie să facă ocoluri dese. 
Inginerii au construit aşadar multe poduri şi viaducte, 
lucrări frumoase dar nu foarte solide şi călătorul se 
nelinişteşte când simte cum se mişcă tablierele sub roţi. 

La şase după-amiază ajungem la Jingchuan după ce am 
mers o parte din drum pe lângă conturul capricios al 
Marelui Zid. 

Din uriaşa frontieră artificială ridicată între China şi 
Mongolia n-au mai rămas decât bucăţi din temelia de granit 
şi cuarţ roşiatic, terasa de cărămizi cu parapete de înălţimi 
inegale, câteva tunuri vechi, ruginite şi ascunse sub o 
perdea deasă de licheni şi nişte turnuri pătrate cu creneluri 
desperecheate. Nesfârşitul zid urcă şi coboară, se curbează 
şi se îndreaptă, se-ntinde cât vezi cu ochii urmând 
denivelările solului. 

La şase după-amiază ne oprim o jumătate de oră la King- 
Tceu, din care întrevăd doar câteva pagode înalte şi, în jur 
de zece, staţionăm 45 de minute la Xi'an din care nu zăresc 
nici măcar acoperişul clădirilor. 

Noaptea întreagă parcurgem cei 300 de kilometri care 
despart acest oraş de Honan, unde stăm o oră. 

Cred că londonezii îşi puteau închipui fără greutate că 
Honan e Londra şi poate că aşa s-a întâmplat cu Mrs. 
Ephrinell. Şi nu fiindcă are un, Strand” cu un nemaipomenit 
du-te-vino de trecători şi maşini şi nici o lamisă cu 
formidabila ei mişcare de vase de transport şi cu aburi. Nu! 
Dar ne aflam în mijlocul unei ceţi atât de dese, căe cu 
neputinţă să vezi orice urmă de casă sau de pagodă. 

Ceaţa a durat toată ziua - ceea ce a îngreunat mersul 
trenului. Mecanicii chinezi s-au dovedit foarte pricepuţi, 


foarte grijulii, atenţi şi inteligenţi şi merită să fie daţi de 
exemplu confraţilor de pe căile ferate din occident. 

Cronicile! Nu prea suntem răsfăţaţi din acest punct de 
vedere în ultima zi de călătorie înainte de a ajunge la 
Tianjin. Păcat. Câte reportaje n-au fost distruse în mijlocul 
negurilor de nepătruns. N-am văzut nici urmă din cheiurile 
şi râpele prin care circulă Marele Transasiatic, nici din 
valea Luoyan unde ne-am oprit la ora 11 - nimic din cei 230 
de kilometri pe care i-am făcut sub volutele unui soi de abur 
gălbui până când am ajuns la zece seara la Taiyuan. Ah, ce 
zi mohorâtă! 

Din fericire, ceața s-a risipit în primele ore ale nopţii. Era 
şi timpul. Dar acum s-a lăsat întunericul. E o beznă adâncă. 
Mă duc la bufetul gării unde cumpăr câteva prăjituri şi o 

sticlă de vin. Intenţia mea e să-i fac o ultimă vizită lui Cincu. 
Vom bea împreună în sănătatea lui şi în cinstea apropiatei 
lui căsătorii cu frumoasa româncă. Ştiu că a fraudat 
Compania şi dacă ar afla Marele Transasiatic... Dar Marele 
Transasiatic nu va afla... 

În timpul opririi senior Faruskiar şi Ghangir se plimbă pe 
peron, de-a lungul trenului. De data asta, nu vagonul cu 
tezaurul le atrage atenţia, ci furgonul de lângă locomotivă 
pe care-l cercetează din priviri cu foarte mare stăruinţă. 
Bănuiesc ceva despre prezenţa lui Cincu? Nu, nu, o astfel 
de ipoteză este de necrezut. Mai ales că se uită cu 
precădere la fochist şi la mecanic, doi chinezi cumsecade 
care de-abia şi-au luat serviciul în primire. Poate că senior 
Faruskiar vrea să se convingă căror oameni le e 
încredinţată împreună cu tezaurul imperial, viaţa a vreo 
sută de călători. 

Se dă semnalul de plecare şi la miezul nopţii locomotiva se 
urneşte, şuierând puternic. 

Cum am mai spus, e o noapte neagră, fără lună, fără stele. 
Nori groşi se târăsc în partea joasă a atmosferei. Îmi va fi 
uşor să mă strecor în furgon fără să fiu văzut. De fapt, nu 
m-am dus prea des la Cincu în aceste 12 zile de călătorie. 


În clipa asta îl aud pe Popov că-mi zice: 

— Nu mergeţi la culcare, domnule Bombarnac? 

— Ceva mai târziu, îi răspund. După ziua asta ceţoasă care 
ne-a zăvorât în vagon, simt nevoia să respir puţin aer curat. 
Unde trebuie să se oprească trenul? 

— La Zhengzhou, după ce va depăşi punctul de întâlnire 
cu linia spre Nanjing. 

— Noapte bună, Popov. 

— Noapte bună, domnule Bombarnac. 

Ilată-mă singur. Îmi vine ideea să mă plimb până la capătul 
trenului şi să mă opresc puţin pe platforma dinaintea 
vagonului cu tezaurul. 

Toţi pasagerii, cu excepţia jandarmilor chinezi, dorm duşi - 
duşi, se-nţelege, de railwayul Marelui Transasiatic. 

Înapoindu-mă spre furgonul din faţă, mă apropii de cabina 
unde Popov pare să fi căzut într-un somn adânc. Deschid 
uşa furgonului, o închid şi ciocănesc în lada lui Cincu. 
Panoul coboară, se aprinde lămpiţa. 

În schimbul prăjiturilor şi sticlei de vin, primesc 
mulţumirile vrednicului flăcău şi bem în sănătatea Zincăi 
Klork, cu care voi face mâine cunoştinţă. 

E 12 şi 50 de minute. În zece minute, aşa cum mi-a spus 
Popov, vom fi depăşit ambranşamentul de unde se 
desprinde linia spre Nanjing. Această deviere, construită 
doar pe o lungime de cinci sau şase kilometri, duce la 
viaductul de peste valea Tiu. Viaductul e o lucrare mare - 
am aflat aceste detalii de la Pan-Ciao - şi inginerii chinezi n- 
au înălţat decât stâlpii a căror înălţime e de circa 100 de 
picioare. 

La racordarea derivaţiei cu linia Marelui Transasiatic este 
situat macazul care va face ca trenurile să poată fi 
îndreptate spre Nanjing; dar lucrarea nu va fi terminată 
decât în trei sau patru luni. 

Cum ştiu că trenul are o oprire la Zhengzhou, îmi iau la 
revedere de la Cincu, îi strâng mâna şi mă ridic să plec... 


Deodată mi se pare că aud pe cineva mergând pe 
platforma din spate a furgonului... 

— Ai grijă, Cincu! Îi spun în şoaptă. 

Lămpiţa se stinge imediat şi rămânem amândoi nemişcaţi. 

Nu m-am înşelat. Cineva încearcă să deschidă uşa 
furgonului. 

— Panoul, spun. 

Panoul s-a ridicat, lada s-a închis şi sunt singur în 
întuneric. Fără îndoială, nu poate fi decât Popov cel care va 
intra. Ce-o să zică atunci când o să mă vadă aici? 

La prima mea vizită făcută tânărului român m-am ascuns 
între colete. Ei bine, mă voi ascunde şi acum. Dacă mă voi 
piti în spatele lăzilor lui Fulk Ephrinell sunt puţine şanse ca 
Popov să mă zărească chiar la lumina lanternei. 

Zis şi făcut. Mă uit să văd cine intră. Nu e Popov, căci el şi- 
ar fi aprins lanterna, încerc să recunosc persoanele care au 
pătruns în furgon... E greu... 

S-au strecurat tiptil printre colete şi după ce au deschis 
uşa din faţă a furgonului, au ieşit şi au închis uşa la loc. 

Sunt pasageri ai trenului, nu-ncape îndoială, dar de ce au 
luat-o pe aici la ora asta? 

Trebuie să mă lămuresc... Am presentimentul că se 
urzeşte ceva... Poate ciulind urechea... Mă apropii de 
peretele din faţă al furgonului şi, în ciuda pufăitului 
locomotivei aud destul de desluşit. La naiba, nu mă înşel. E 
glasul lui senior Faruskiar... Vorbeşte ruseşte cu Ghangir. 
Da, e el, cu siguranţă! Cei patru mongoli l-au însoţit... Dar 
ce fac acolo? De ce stau pe platforma de lângă tender? Ce- 
şi spun? Iată ce-şi spun. Nu pierd un cuvinţel din întrebările 
şi răspunsurile pe care le rostesc senior Faruskiar şi 
însoțitorii lui. 

— Când vom ajunge la ambranşament? 

— Peste câteva minute. 

— Vă puteţi bizui pe Kardek, că se va afla la macaz? 

— Da, aşa ne-am înţeles. 

Un timp de tăcere apoi convorbirea continuă. 


— Trebuie să aşteptăm până ce zărim semnalul, zice 
senior Faruskiar. 

— Nu-i lumina verde? 

— Da... va arăta că a schimbat macazul. 

Nu mai ştiu dacă sunt în toate minţile. S-a schimbat 
macazul... Care macaz? Trece vreo jumătate de minut. Nu 
s-ar cuveni să-l previn pe Popov? Da... trebuie. 

Mă îndrept spre cabina lui când mă opreşte o exclamaţie. 

— Semnalul... uite semnalul, strigă Ghangir. 

— Ei, acum trenul a pornit pe linia spre Nanjing! 
Glăsuieşte senior Faruskiar. Pe linia spre Nanjing! Atunci 
suntem pierduţi... La cinci kilometri depărtare se află 
viaductul în construcţie de la Tiu şi trenul aleargă spre 
prăpastie. 

Hotărât lucru, maiorul Noltitz nu s-a înşelat în privinţa lui 
senior Faruskiar... Înţeleg planul acestor ticăloşi... 
Administratorul Marelui Transasiatic nu-i decât un tâlhar 
dintre cei mai răi. N-a acceptat oferta Companiei decât 
pentru a aştepta o ocazie să dea lovitura cea mare... Prilejul 
s-a arătat când la tren a fost ataşat vagonul cu tezaurul 
imperial. Da! 'loată maşinaţia mi-e acum limpede... Dacă 
Faruskiar a apărat milioanele de Ki-Isang, n-a fost decât 
pentru ca ele să nu cadă în mâna acestuia. Când căpetenia 
bandei a oprit trenul, atacul era gata să-i strice planul 
criminal. lată de ce s-a bătut cu atâta îndrăzneală! Iată de 
ce şi-a riscat viaţa, de ce s-a purtat ca un viteaz! Şi tu te-ai 
lăsat dus de nas, nefericitule. Ai făcut încă o greşeală, 
Claudius Bombarnac! Dar să dregi ce-ai încurcat, prietene! 

Înainte de toate trebuie împiedicat ticălosul să-şi 
săvârşească fapta... Trebuie salvat trenul care aleargă cu 
toată viteza spre viaductul neterminat. De tezaurul pe care 
Faruskiar şi complicii săi speră să pună mâna după 
distrugerea trenului nu mă sinchisesc nici cât negru sub 
unghie, pentru mine valorează cât nişte ziare vechi. Dar 
călătorii şi cu mine... asta-i altă poveste... 


Vreau să mă duc la Popov. Mi-e cu neputinţă... Mi se pare 
că am rămas țintuit pe podeaua furgonului. Îmi pierd 
capul... 

Oare e adevărat că mergem spre prăpastie? Nu! Am 
înnebunit, Faruskiar şi complicii lui ar fi ameninţaţi şi ei să 
se prăbuşească în abis... Ar împărtăşi soarta noastră, ar 
pieri odată cu noi! 

În acest moment se aud strigăte dinspre capul trenului, 
strigăte de oameni care sunt ucişi. Nu-ncape îndoială! 
Mecanicul şi fochistul au fost omorâţi şi-mi dau seama că 
viteza trenului a început să scadă... Înţeleg... unul dintre 
răufăcători ştie să conducă locomotiva şt încetinirea le va 
îngădui să sară din tren şi să fugă înainte de catastrofă. 

În sfârşit, reuşesc să-mi înving moleşeala... Clătinându-mă 
ca un om beat abia ajung până la lada lui Cincu. În câteva 
cuvinte îi spun cele petrecute şi exclam: 

— Suntem pierduţi! 

— Nu, poate că nu, îmi răspunde el. 

Înainte să fac o mişcare, Cincu iese din ladă, se repede 
spre uşa furgonului, iese, se caţără pe tender şi îmi strigă: 

— Veniţi... veniţi încoace! 

Nu ştiu cum se face că într-o clipă mă aflu lângă el, pe 
platforma locomotivei. Trecem printr-o baltă de sânge, 
sângele fochistului şi al mecanicului ucişi şi azvârliţi pe 
taluzul liniei ferate. Cât despre Faruskiar şi complicii lui, au 
dispărut. 

Dar înainte de a fugi, unul din ei a destăcut frânele, a 
deschis larg valvele de introducere a aburului, a încărcat 
cuptorul cu cărbuni şi acum trenul goneşte cu o viteză 
înspăimântătoare... 

În câteva minute va ajunge la viaductul Tiu... 

Cincu hotărât şi energic nu şi-a pierdut sângele rece. Dar 
degeaba încearcă să învârtă maneta, să împiedice năvala 
aburului, să încetinească mersul strângând frânele... Nu 
ştie cum funcţionează robinetele şi pârghiile. 

— Trebuie să-l anunţ pe Popov... îi strig. 


— Şi ce poate face el? Nu, nu mai e decât un mijloc... 

— Care? 

— Să înteţim focul, răspunde Cincu cu o voce calmă, să 
încărcăm supapele încât să facem să sară în aer locomotiva. 

Oare să fie ăsta singurul mijloc - la disperare - de a opri 
trenul înainte să ajungă la viaduct? 

Cincu aruncă în cuptor lopeţi de cărbuni. Cuptorul începe 
să tragă foarte tare aducând mase de aer deasupra lui, 
presiunea creşte, aburul scapă prin supape, însoţit de 
scrâşnetul garniturilor, de şuierele şi urletele locomotivei, 
de duduitul cazanului. Viteza se măreşte şi mai mult, 
depăşeşte, probabil, 100 de kilometri pe oră. 

— Duceţi-vă, îmi strigă Cincu, să spuneţi călătorilor să se 
refugieze în ultimul vagon... 

— Şi, dumneata, Cincu? 

— Duceţi-vă cum v-am spus. 

Şi îl văd cum se agaţă cu amândouă mâinile de supape, 
apăsând cu întreaga lui greutate pe pârghiile lor. 

— Plecaţi odată! Strigă iar. 

Escaladez tenderul, fug prin furgon, îl trezesc pe Popov, 
răcnind din rărunchi: 

— În spate, în spate! 

Câţiva călători, treziţi brusc din somn, se grăbesc să 
părăsească vagoanele de lângă locomotivă. 

Deodată se aude o explozie înfricoşătoare urmată de o 
hurducătură puternică. 

Trenul are la început tendinţa de a da înapoi, apoi, 
datorită vitezei cu care mergea, mai străbate o jumătate de 
kilometru. În sfârşit se opreşte. 

Popov, maiorul, domnul Caterna şi majoritatea călătorilor 
se dau jos. 

Prin întuneric se desluşeşte vag o grămadă de schele în 
vârful stâlpilor meniţi să sprijine viaductul din valea Tiu... 
Dacă ar mai fi înaintat numai două sute de paşi, trenul 
Marelui Transasiatic s-ar fi prăbuşit în prăpastie. 

XXV. 


Şi eu care mă temeam că nu voi avea destule subiecte 
pentru articolele mele, că mă voi plictisi în cursul unei 
călătorii monotone şi cuminţi de 6000 de kilometri, în 
timpul căreia nu voi întâlni nimic în stare să-mi facă o 
impresie deosebită, că nu voi trăi nici o emoție destul de 
puternică pentru a lua veşmântul cronicii tipărite. Nu-i mai 
puţin adevărat că am făcut o prostie în plus şi încă una 
mare! Senior Faruskiar pe care l-am înfăţişat printr-o 
depeşă chiar - drept un erou al cititorilor Secolului XX. 
Hotărât lucru, conform proverbului englezesc, cu toate 
bunele intenţii merit să mă număr printre cei mai dibaci 
lucrători la pavarea iadului. 

Suntem, cum spuneam mai înainte, la 200 de paşi de valea 
Tiu, o vastă depresiune din cauza căreia a fost nevoie de 
construirea unui viaduct lung de 350 până la 400 de 
picioare. Talvegul văii, presărat cu stânci are o adâncime de 
100 de picioare. Dacă trenul s-ar fi prăbuşit în această 
prăpastie, niciunul din noi n-ar fi scăpat cu viaţă. Catastrofa 
- de mare interes din punct de vedere al reportajului - s-ar 
fi soldat cu circa o sută de victime. Dar datorită sângelui 
rece, energiei, devotamentului tânărului român, am fost 
salvaţi cu toţii ca prin minune de groaznicul accident. Cu 
toţii? Nu! Cincu a plătit cu viaţa faptul că tovarăşii lui de 
călătorie sunt teferi şi nevătămaţi. 

Într-adevăr, în zăpăceala generală, prima mea grijă a fost 
să intru în furgonul de bagaje care rămăsese intact. Sigur 
că dacă Cincu ar fi supravieţuit exploziei, ar fi trebuit să se- 
ntoarcă în furgon, să se instaleze iar în temniţa lui pe roţi şi 
să aştepte să comunic cu el... 

Vai! Casa lui era goală - goală ca cea a unei societăţi care 
dă faliment. Cincu a căzut victimă abnegaţiei sale. 

Aşadar a existat un erou printre călători; şi acesta n-a fost 
Faruskiar, ticălosul răufăcător, ascuns în pielea unui 
administrator al Companiei, căruia i-am trâmbiţat în mod 
eronat numele în cele patru colţuri ale lumii; a fost 
românul, omul de rând, blândul şi sărmanul logodnic pe 


care logodnica sa îl va aştepta în zadar, pe care nu-l va mai 
vedea niciodată. Ei bine, voi şti să-i fac dreptate... Voi spune 
ce a făcut... M-ar mustra cugetul să-i păstrez secretul... 
Dacă a fraudat Compania Marelui Transasiatic, graţie 
acestei fraude au fost salvaţi toţi călătorii din tren! Am fi 
fost pierduţi, am fi pierit de o moarte îngrozitoare dacă 
Cincu n-ar fi fost acolo. Am coborât cu inima zdrobită, cu 
ochii plini de lacrimi. 

Planul lui Faruskiar - pe care a vrut să i-l spulbere rivalul 
său Ki-Isang - fusese urzit cu abilitate, trăgând foloase din 
ramificaţia de 6 kilometri care ducea la viaductul 
neterminat. Nimic mai uşor decât să îndrepţi trenul în 
direcţia dorită dacă un complice manevrează macazul la 
racordarea celor două linii. Apoi, de îndată ce semnalul 
arăta că ne aflăm pe derivație, bandiții trebuiau doar să 
ajungă pe platforma de lângă locomotivă, să-i omoare pe 
mecanic şi pe fochist şi după aceea să fugă profitând de 
încetinirea provocată, care însă din pricina supraîncălzirii 
cuptorului, ar fi durat puţină vreme, trenul redobândindu-şi 
repede viteza. 

Nu-ncape îndoială că acum tâlharii care merită din plin 
sentinţa cea mai aspră a justiţiei chineze, se îndreaptă în 
grabă spre valea Tiu. Acolo, printre rămăşiţele trenului 
speră să găsească cele 15 milioane cât valorează aurul şi 
pietrele preţioase ale tezaurului, şi că vor putea să 
transporte prada fără să rişte să fie prinşi, iar la adăpostul 
nopţii vor profita de groaznica lor fărădelege. 

Ei bine! Li se va lua de sub nas acestor hoţi comoara şi 
nădăjduiesc că fapta lor oribilă îi va costa capul. Sunt 
singurul care ştiu cum s-au petrecut lucrurile, dar le voi da 
în vileag, acum că bietul Cincu nu mai este. 

Da! M-am hotărât. Voi vorbi numaidecât după ce o voi 
vedea pe Zinca Klork. 

Bietei fete trebuie să i se dea vestea cu precauţie... Nu 
vreau ca ştirea morţii logodnicului ei să se răspândească şi 


s-o izbească pe neaşteptate ca un trăsnet... Da! Mâine... de 
îndată ce vom sosi la Beijing. 

La urma urmei, dacă nu vreau să vorbesc încă despre 
Cincu, pot cel puţin să-i denunţ pe Faruskiar, Ghangir şi pe 
cei patru mongoli, complicii lor... 

Voi spune cum i-am văzut străbătând furgonul, cum i-am 
urmărit, că am înţeles ce puneau la cale auzind discuţia lor 
de pe platformă şi apoi strigătele nenorociţilor, aflaţi la 
postul lor, pe care i-au omorât. Asta m-a făcut să mă întorc 
spre vagoane strigând: În spate! În spate!” 

Pe deasupra, cum se va vedea, altul în afară de mine, ale 
cărui prea întemeiate bănuieli s-au preschimbat în 
certitudine, abia aşteaptă prilejul să-l demaşte pe pretinsul 
senior Faruskiar! 

În acest moment ne-am strâns spre capul trenului - 
maiorul Noltitz, baronul neamţ, domnul Caterna, Fulk 
Ephrinell, Pan-Ciao, Popov şi alţii - în total vreo 20 de 
pasageri. Se-nţelege de la sine că jandarmii chinezi, 
respectând consemnul ce li s-a dat, au rămas lângă tezaur, 
niciunul din ei neîncumetându-se să-l părăsească. Paznicul 
de la ultimul furgon aduce fanalele din spate şi la lumina lor 
puternică vedem în ce hal e locomotiva. 

Faptul că trenul care gonea cu foarte mare viteză nu s-a 
oprit brusc - în caz contrar ar fi fost distrus în întregime - s- 
a datorat exploziei la partea superioară şi laterală a 
cazanului. Roţile au rezistat şi din această cauză locomotiva 
a continuat să meargă destul de mult până şi-a amortizat 
viteza. Prin urmare, trenul s-a oprit de la sine, iar călătorii 
s-au ales doar cu o zdruncinătură puternică. Din cazan şi 
dintr-un număr de unelte n-au mai rămas decât rămăşiţe de 
nerecunoscut. S-au făcut praf cuptorul şi domul; din 
cazanul cu aburi n-a rămas nimic altceva decât tablă 
spintecată, conducte răsucite ori sfărâmate, ţevi sparte, 
cilindri dislocaţi, biele desfăcute, răni căscate ale acestui 
cadavru de oţel. Şi nu numai locomotiva a fost distrusă dar 
şi tenderul e scos din funcţiune. Butoaiele de apă au fost 


desfundate şi încărcătura de cărbune s-a rostogolit şi risipit 
de-a lungul căii ferate. E o minune că furgonul de bagaje a 
suferit foarte puţine stricăciuni. 

Privind la urmările teribilei explozii, înţeleg că nu există 
nici o şansă ca tânărul român să fi scăpat cu viaţă. A fost, 
probabil zdrobit sau făcut bucăţi-bucăţele. Încât nu-i de 
mirare că n-am găsit nici urmă de el atunci când m-am târât 
100 de metri pe lângă şine. 

La început ne uităm la dezastru în tăcere; apoi ne 
încumetăm să schimbăm câteva vorbe. 

— E limpede, spune unul din călători, că fochistul şi 
mecanicul au pierit în timpul exploziei. 

— Bieţii oameni! Dar mă întreb cum a luat-o trenul pe 
bifurcația spre Nanjing fără ca ei să bage de seamă? 

— Noaptea era foarte întunecoasă, remarcă Fulk Fphrinell 
şi mecanicul n-a putut vedea că s-a schimbat macazul. 

— Ar fi singura explicaţie, răspunse Popov, căci altfel ar fi 
încercat să oprească trenul ori, dimpotrivă, mergeam cu o 
viteză înspăimântătoare. 

— Dar, zice Pan-Ciao, cum se face că derivaţia spre 
Nanjing era deschisă de vreme ce viaductul de pe Tiu n-a 
fost terminat? Să fi umblat cineva la macaz? 

— Nu-ncape îndoială, şi probabil din pricina acestei 
neglijenţe... 

— Nu neglijenţă... fărădelege. A fost o crimă - o crimă 
premeditată pentru ca trenul să fie distrus şi călătorii să 
piară... 

— În ce scop? Întreabă Popov. 

— În scopul de a fura tezaurul imperial, strigă Fulk 
Ephrinell. Aţi uitat că milioanele astea trebuie să-i fi ispitit 
pe toţi răufăcătorii? Oare nu pentru a jefui trenul am fost 
atacați între Cherchen şi Charklik? 

Nu ştia americanul câtă dreptate avea. 

— Deci, zice Popov, credeţi că după agresiunea lui Ki- 
Tsang, alţi bandiți... 


Până atunci maiorul Noltitz nu luase parte la discuţie. Dar 
deodată îl întrerupse pe Popov şi rosti ridicând glasul ca să-l 
audă toată lumea: 

— Unde-i senior Faruskiar? 

Fiecare întoarce capul căutându-l din ochi pe 
administratorul Companiei. 

— Unde-i însoţitorul lui, Ghangir? Urmează maiorul. Nici 
un răspuns. 

— Unde sunt cei patru mongoli care ocupau ultimul 
vagon? Întreabă iar maiorul Noltitz. 

Nu se vede niciunul. 

Se strigă numele lui senior Faruskiar pentru a doua oară 
fără ca el să vină la această chemare. 

Popov intră atunci în vagonul unde stătea de obicei înaltul 
personaj. Vagonul e gol. Gol? Nu. Sir Francis Trevellyan 
şade pe locul administratorului, străin de tot ce se întâmplă 
în jurul lui. Ce-i pasă lui de cele petrecute? Îşi zice, 
probabil, că asta-i culmea nepăsării şi dezordinei. Un macaz 
schimbat nu se ştie de cine! Un tren care o ia pe un drum 
greşit! Ce administraţie proastă! 

— Ei bine, spune maiorul Noltitz, răufăcătorul care a 
provocat mersul trenului pe derivaţia spre Nanjing, cel care 
a vrut ca vagoanele să se prăbuşească în fundul văii Tiu ca 
să pună mâna pe tezaurul imperial este Faruskiar. 

— Faruskiar! Exclamă călătorii. 

Majoritatea refuză să dea crezare acuzaţiei formulate de 
maiorul Noltitz. 

— Cum, zice Popov, administratorul Companiei care s-a 
purtat atât de vitejeşte pentru a apăra trenul de tâlhari, 
care l-a ucis cu mâna lui pe Ki-Isang, căpetenia bandei... 

Mă simt obligat să intru în scenă. Le spun: 

— Maiorul nu se înşeală. Faruskiar a pregătit lovitura asta 
iscusită. 

Şi, spre uimirea generală, povestesc ce ştiu, ce m-a făcut 
întâmplarea să aflu. Relatez cum am surprins planul lui 
Faruskiar şi al complicilor săi, atunci când era prea târziu 


ca să-i împiedic să-l execute. Le istorisesc totul, în afară de 
intervenţia lui Cincu. La momentul potrivit voi găsi mijlocul 
de a i se face dreptate. 

Cuvintele mele sunt urmate de un potop de proteste. 

„Cum! Senior Faruskiar! Superbul mongol! Înaltul 
funcţionar pe care l-am văzut înfruntând pericolele! Nu! E 
cu neputinţă!” 

Dar trebuie să te pleci în afara evidenţei. L-am văzut... Am 
auzit ce-a spus... şi afirm cu mâna pe inimă că Faruskiar 
este autorul teribilei catastrofe în care trebuia să piară 
trenul nostru, că e cel mai îngrozitor tâlhar care a bântuit 
vreodată prin Asia Centrală. 

— Vezi, domnule Bombamac bănuielile mele nu m-au 
înşelat, îmi spune, luându-mă de o parte, maiorul Noltitz. 

— E foarte adevărat, îi răspund şi nu mi-e ruşine s-o 
recunosc că m-am lăsat îmbrobodit de purtarea aşa-zis 
distinsă a acestui pungaş ticălos. 

— Domnule Claudius, adaugă domnul Caterna, care venise 
lângă noi, puneţi toate astea într-un roman şi toată lumea 
va spune că e de necrezut. 

Domnul Caterna are dreptate, dar oricât de necrezut ar 
părea, aşa s-au întâmplat lucrurile. Şi, pe deasupra, pentru 
toţi, în afară de mine care cunosc taina lui Cincu, rămâne o 
minune că locomotiva s-a oprit la marginea prăpastiei 
datorită acestei explozii providenţiale. Acum că nu maie 
nici un pericol, trebuie să luăm cât mai repede măsuri 
pentru a readuce vagoanele pe linia spre Beijing. 

— Cel mai simplu, zice Popov, să se ofere câţiva dintre 
noi... 

— Eu voi fi dintre aceia! Rosteşte domnul Caterna. 

— Ce trebuie să facem? Întreb. 

— Să mergeţi pe jos până la staţia cea mai apropiată şi să 
telefonaţi la gara Taiyuan să trimită o locomotivă. 

— La ce distanţă e staţia Zhengzhou? Se interesează Fulk 
Ephrinell. 


— Vreo şase kilometri până la ambranşamentul spre 
Nanjing, răspunde Popov, şi de acolo încă cinci kilometri. 

— 11 kilometri, zice maiorul, înseamnă o oră şi jumătate 
pentru un drumeţ încercat. În nici trei ore, maşina 
expediată de Taiyuan poate să ajungă aici şi să ajute trenul 
avariat. Sunt gata de plecare... 

— Şi eu, glăsuieşte Popov, şi cred că trebuie să fim mai 
mulţi la număr. Cine ştie dacă nu-i vom întâlni pe drum pe 
Faruskiar şi complicii săi. 

— Ai dreptate. Popov, răspunde maiorul şi mai cu seamă 
trebuie să ne înarmăm cât mai bine. 

Înţeleaptă măsură de prevedere, căci bandiții care s-au 
îndreptat, probabil, spre viaductul Tiu nu pot fi prea 
departe. E adevărat că de îndată ce-şi vor da seama că 
lovitura a dat greş, se vor grăbi s-o întindă. Cum ar 
îndrăzni, şase, câţi sunt, să atace o sută de călători, fără a 
mai pune la socoteală soldaţii chinezi însărcinaţi cu paza 
tezaurului imperial? 

Vreo 12 dintre noi, dintre care domnul Caterna, Pan-Ciao şi 
cu mine se oferă să-l însoţească pe maiorul Noltitz. Dar îi 
propunem, de comun acord lui Popov, să nu părăsească 
trenul, asigurându-l că vom face tot ce e nevoie la 
Zhengzhou. 

Aşadar înarmaţi cu pistoale şi pumnale, la unu şi jumătate 
dimineaţa pornim la drum pe lângă calea ferată care urcă 
spre bifurcația între cele două linii, mergând cât de repede 
ne îngăduie întunericul adânc care mai învăluie tot ce ne 
înconjoară. În mai puţin de două ore ajungem la staţia 
Zhengzhou fără a ne fi întâlnit cu tâlharii. Evident Faruskiar 
a făcut cale-ntoarsă. Va fi deci treaba poliţiei chineze să 
pună mâna pe bandit şi complicii săi. Va izbuti? O doresc 
din toată inima. La staţie Pan-Ciao vorbeşte cu şeful gării 
care cere telegrafic ca o locomotivă să fie trimisă 
neîntârziat din Taiyuan spre ambranşamentul spre Nanjing. 

E trei dimineaţa, se ivesc zorile şi noi ne întoarcem să 
aşteptăm locomotiva la bifurcaţie. Trei sferturi de ceas mai 


târziu, şuiere îndepărtate anunţă venirea ei şi curând 
opreşte la racordul între cele două linii. 

Nici nu ne-am înghesuit bine în tender, că locomotiva a şi 
pornit pe ambranşament şi, o jumătate de oră mai târziu, 
am ajuns la tren. 

Se luminase de ziuă destul de bine pentru ca privirea să 
poată cuprinde o rază largă din întinderea înconjurătoare. 
Fără să spun nimănui nimic, mă uit după trupul neînsufleţit 
al viteazului meu prieten Cincu, dar nici urmă de el. 

Cum locomotiva nu se poate pune în faţa trenului, fiindcă 
în acest loc nu există nici linie dublă nici placă turnantă, se 
hotărăşte ca ca să meargă în marşarier, remorcându-ne 
până la bifurcaţie, după ce vor fi lăsate aici tenderul şi 
locomotiva veche grav avariate şi care nu mai pot fi folosite. 
Prin urmare, furgonul în care se afla lada, din nefericire 
goală, a bietului român, se va afla la coada trenului. 

Plecăm şi într-o jumătate de ceas ajungem la macazul liniei 
spre Beijing. 

Noroc că n-a mai fost nevoie să ne întoarcem la Taiyuan, 
ceea ce ne-ar fi întârziat cu o oră şi jumătate. Înainte de a 
trece macazul, locomotiva a putut fi îndreptată în direcţia 
Zhengzhou, apoi vagoanele au fost împinse unul câte unul 
dincolo de bifurcaţie şi trenul s-a format în condiţii normale. 
De cinci ore străbatem cu viteza reglementară provincia 
Pechili. 

N-am nimic de spus despre această ultimă zi de călătorie, 
în timpul căreia nu s-a recâştigat timpul pierdut, mecanicul 
chinez fiind foarte prudent. Dar dacă pe majoritatea dintre 
noi nu ne prea interesează câteva ceasuri în plus sau în 
minus, nu se poate spune acelaşi lucru despre baronul 
Weisschnitzerdorfer care trebuie să ia la Tianjin pachebotul 
spre Yokohama. 

Într-adevăr când am ajuns către prânz la destinaţie, 
pachebotul plecase de trei sferturi de oră. Şi când globe- 
trotter-ul neamţ, rivalul lui Bly şi Bisland s-a repezit pe 


peron a aflat că pachebotul menţionat mai sus, ieşea în acel 
moment din gurile lui Haihe şi pornea în larg. 

Ghinionistul! Nu e de mirare că trenul nostru e împroşcat 
de blesteme în limba germană pe care baronul le strigă la 
„babord şi tribord”, cum ar zice domnul Caterna. Şi de data 
asta are într-adevăr drept la compătimire. 

N-am stat la Tianjin decât un sfert de ceas. Cer aşadar 
iertare cititorilor Secolului XX dacă n-am putut vizita acest 
oraş de 500 000 de locuitori, centrul chinezesc cu templele 
lui, cartierul european unde se concentrează traficul 
comercial, cheiurile lui Haihe ale cărui ape sunt străbătute 
de sute de jonci... Vina o poartă Faruskiar şi dacă n-ar fi 
decât faptul că m-a împiedicat să-mi fac datoria de reporter 
şi ar merita cea mai aspră pedeapsă. 

Nici un incident nu a avut loc în timpul ultimelor etape ale 
călătoriei. Ceea ce mă mâhneşte adânc e gândul că nu-l 
aduc cu mine pe Cincu, că lada lui e goală! Şi el, care mă 
rugase să-l însoțesc până acasă la domnişoara Zinca Klork! 
Cum o să-i spun acestei biete fete că logodnicul ei n-a ajuns 
în gara Beijing? 

În sfârşit, totul se termină pe lumea asta, chiar şi o 
călătorie de 6 000 de kilometri pe linia Marelui 
Transasiatic. După treisprezece zile de la plecarea din 
Uzun-Ada, trenul nostru se opreşte la porţile Beijingului, 
capitala Chinei. 

XXVI 

— Beijing, toată lumea coboară! Strigă Popov. 

lar domnul Caterna se amuză să-i răspundă cu un rârâit 
parizian: 

— Te cred, bătrâne! 

Am coborât cu toţii. E patru după-amiază. Pentru nişte 
pasageri obosiţi după 312 ore de călătorie nu-i momentul să 
cutreierăm oraşul, ce zic oraşul, cele patru oraşe îmbinate 
unul într-altul, patru verigi de diferite mărimi; eu am tot 
timpul să văd capitala Chinei, căci şederea mea la Beijing va 
dura câteva săptămâni. Esenţialul e să găsesc un hotel unde 


să pot locui în condiţii mulţumitoare. Luând toate 
informaţiile, se pare că Hotelul celor 10 000 de vise, din 
preajma gării, îmi va oferi confortul cu care sunt obişnuiţi 
occidentalii. 

Amân pentru mâine vizita la domnişoara Zinca Klork. Voi 
sosi la ea acasă înainte ca lada să-i fi fost expediată la 
domiciliu, dar vai! Prea devreme ca să-i aduc la cunoştinţă 
moartea logodnicului ei. 

Maiorul Noltitz locuieşte la acelaşi hotel ca şi mine, aşadar 
nu-mi iau rămas bun de la el, nici de la domnul şi doamna 
Caterna care vor rămâne aici vreo 15 zile înainte de a pleca 
la Shanghai. Cât despre Pan-Ciao şi doctorul Tio-King, îi 
aşteaptă o maşină care să-i ducă la yamenul, adică 
reşedinţa familiei tânărului chinez. Dar ne vom revedea. 
Prietenii nu se despart cu un simplu „rămâi cu bine” şi sunt 
sigur că strângerea de mână când coborâm din vagon nu va 
fi ultima. 

Domnul şi doamna Fulk Ephrinell nu vor întârzia să 
părăsească gara ca să-şi vadă de afaceri, ceea ce îi obligă să 
găsească un hotel în cartierul comercial. Nu vor pleca fără 
să ne salute. Maiorul Noltitz şi cu mine ieşim în 
întâmpinarea simpaticei perechi şi facem un schimb dc 
politeţuri. 

— În sfârşit, îi spun lui Fulk Ephrinell, cele 42 de lăzi ale 
firmei, Bulbul and Co” au ajuns la liman. Dar n-a ţinut decât 
de un fir ca explozia locomotivei să fi spart dinţii falşi... 

— Că bine zici, domnule Bombarnac, răspunde 
americanul, dinţii mei au scăpat ca prin minune. Câte 
peripeții de când am plecat din Tiflis! Hotărât lucru, 
călătoria asta a fost mai puţin monotonă decât mi-am 
închipuit... 

Şi să nu uităm că v-aţi căsătorit în timpul ei, dacă nu mă- 
nşel, adaugă maiorul. 

— Wait a bit, rosteşte yankeul cu un glas ciudat. lertaţi-ne, 
suntem grăbiţi... 


— Nu vrem să vă reținem, domnule Ephrinell, am zis, şi vă 
rog să ne îngăduiţi să vă spunem la revedere atât 
dumneavoastră cât şi doamnei Ephrinell... 

— La revedere, răspunde englezoaica americanizată cu un 
glas mai tăios la sosire decât fusese la plecare. 

Apoi, întorcându-se spre soţul ei continuă: 

— Nu am răgazul să aştept, domnule Ephrinell... 

— Nici eu, doamnă..., zice yankeul. 

Domnule... Doamnă! Haida de! Nu-şi mai spun Fulk şi 
Horatia! 

Fără să-şi fi dat braţul, amândoi ies pe poarta gării... 
Presimt că el o ia la dreapta şi ea la stânga. La urma urmei, 
treaba lor! 

Mai rămâne numărul 8, sau Francis Trevellyan, personajul 
mut care n-a rostit un singur cuvânt în tot timpul piesei - 
vreau să zic în tot timpul călătoriei. Aş vrea, măcar acum, 
să-i aud vocea, o clipă doar. Şi, dacă nu mă înşel, acest prilej 
se va ivi chiar acum. Într-adevăr, flegmaticul gentleman se 
află lângă mine aruncând o privire dispreţuitoare 
vagoanelor din faţa fui. Scoate un trabuc din tabacherea sa 
de marochin galben. Dar când să-şi aprindă havana, 
scutură degeaba cutia de chibrituri care e goală. Eu îmi 
fumam trabucul - o marcă excelentă - cu plăcerea nespusă 
a cunoscătorului şi regretul că n-am să găsesc, probabil, 
unul la fel de bun în China. Sir Francis Trevellyan vede 
țigarea aprinsă şi se apropie de mine. Bănuiesc că vrea să- 
mi ceară un foc sau „puţină lumină”, cum zic englezii, şi 
aştept tradiționalul „some light”. Dar gentlemanul se 
mulţumeşte să întindă mâna. Maşinal îi ofer trabucul. Îl ia 
între degetul mare şi arătător, scutură cenuşa albă şi-şi 
aprinde havana. Îmi închipui că dacă n-am auzit „some 
light”, îmi va adresa, fără îndoială, un „thank you, sir!” Aş, 
de unde! După ce trage câteva fumuri din trabucul său, sir 
Francis Trevellyan îl aruncă nepăsător, pe al meu, pe peron. 
Apoi, fără să salute, o ia la stânga şi cu pasul măsurat, 
părăseşte gara. 


Mă veţi întreba dacă n-am zis nimic. Nu. Am rămas 
înmărmurit locului. Nu mi-a venit să scot o vorbă sau să fac 
cel mai mic gest... Am fost pur şi simplu năucit de atâta 
lipsă de bunăcuviinţă, în timp ce maiorul Noltitz nu s-a 
putut stăpâni să nu izbucnească în râs! Ah, dacă-mi va mai 
ieşi vreodată în cale acest gentleman... Dar nu l-am mai 
văzut niciodată pe sir Francis Trevellyan de la Trevellyan 
Hall, Trevellyan Shire! 

O jumătate de oră mai târziu ne instalăm la Hotelul celor 
10 000 de vise. Acolo ni se serveşte o masă după toate 
regulile bucătăriei chinezeşti. După cină, îndată după al 
doilea ajun - ca să întrebuinţăm expresia chinezească - 
culcaţi în paturi strâmte, aşezate în mijlocul unor camere 
micuţe, dormim, nu somnul drepţilor, ci somnul istoviţilor - 
care-i mult mai preţios. 

Nu m-am trezit înainte de ora zece şi poate că aş fi tras la 
aghioase toată dimineaţa, dacă nu m-ar fi îmboldit gândul 
că am o datorie de îndeplinit. Şi încă ce datorie! Să mă duc 
în bulevardul Sha-Kua, înainte de livrarea funestei lăzi către 
destinatară. 

Mă scol deci din pat. Ah! Dacă Cincu n-ar fi murit, m-aş fi 
întors la gară... aş fi fost de faţă, cum i-am făgăduit, la 
descărcarea preţiosului colet... aş fi vegheat să ajungă în 
perfectă stare în camion... l-aş fi însoţit până în bulevardul 
Sha-Kua... aş fi ajutat chiar la transportarea lui în camera 
domnişoarei Zinca Klork! Şi ce mult s-ar fi bucurat 
amândoi, când logodnicul s-ar fi repezit din ladă drept în 
braţele frumoasei românce... 

Dar soarta n-a vrut să se-ntâmple aşa! Când va sosi lada, 
ea va fi goală ca o inimă care şi-a pierdut tot sângele! 

Plec de la hotel pe la unsprezece, iau o trăsură 
asemănătoare cu o lectică pe roţi, dau adresa domnişoarei 
Zinca Klork şi iată-mă îndreptându-mă spre casa ei! 

Se ştie că, printre cele 18 provincii ale Chinei, Pechili are 
aşezarea cea mai septentrională. Alcătuită din 9 
departamente, capitala ei e Beijing. Construită după legile 


geometrice ale liniei drepte, cetatea cuprinde patru oraşe 
pătrate ori dreptunghiulare unul într-altul. În incinta 
simetrică de şase leghe trăiesc mai mult de două milioane 
de locuitori, tătari sau chinezi, precum şi câteva mii de 
mongoli sau de tibetani. Remarc furnicarul de oameni şi 
veşnicul du-te-vino pe străzi din pricina obstacolelor pe 
care trăsura mea le întâlneşte la fiecare pas: negustori 
ambulanți, căruţe încărcate vârf, mandarini cu escorta lor 
gălăgioase. Nu mai vorbesc de câinii rătăcitori, jumătate 
şacali, jumătate lupi, râioşi şi cu părul căzut, cu ochi vicleni, 
cu colţi ameninţători, scormonind în gunoaie după hrană şi 
repezindu-se cu ură asupra străinilor. Din fericire, nu merg 
pe jos. 

Oraşul chinezesc formează un paralelogram împărţit în 
două de la nord spre sud de Strada Mare care începe la 
poarta Hungting şi se termină la poarta Tien'anmen. Strada 
Mare se-ncrucişează cu bulevardul Sha-Kua care merge de 
la est spre vest, şi anume de la poarta ce are acelaşi nume 
cu el şi până la poarta Cuangtsa. Deţinând aceste 
informaţii, nimic nu-i mai uşor decât să găseşti locuinţa 
domnişoarei Zinca Klork, dar nimic nu-i mai complicat decât 
să ajungi acolo, dat fiind străzile înţesate de lume din prima 
incintă. 

În sfârşit, puţin înainte de prânz, ajung la destinaţie. 
Trăsura se opreşte în faţa unei case modeste unde locuiesc 
meseriaşi care lucrează la domiciliu şi, aşa cum reiese din 
firme, mai cu seamă străini. Românca stă la etajul întâi. 
Fereastra odăii ei dă spre stradă. N-aţi uitat că după cea 
învăţat meseria de modistă la Paris, fata a venit să deschidă 
un atelier la Beijing şi şi-a şi făcut o numeroasă clientelă. 

Urc la etajul întâi. Citesc pe o uşă numele Zincăi Klork. 
Ciocănesc. Mi se deschide. Mă aflu în faţa unei fete 
încântătoare aşa cum mi-o descrisese Cincu. E o blondă de 
23 sau 24 de ani, cu ochii negri cum au de obicei românii, 
sveltă, cu un chip gingaş şi surâzător. Oare nu ştie că trenul 
Marelui Transasiatic se află în gară de aseară în pofida 


tuturor peripeţiilor prin care a trecut în timpul călătoriei? 
Nu-l aşteaptă pe logodnicul ei să vină dintr-o clipă într-alta? 
Iar eu, cu un cuvânt, îi voi spulbera bucuria, îi voi şterge 
surâsul de pe buze... 

Domnişoara Zinca Klork se miră văzând un străin în 
pragul uşii ei. Cum a trăit mai mulţi ani în Franţa, 
recunoaşte în mine, fără şovăire, un francez şi mă întreabă 
cărui fapt îi datorează plăcerea vizitei mele. 

— Domnişoară Zinca... îi zic. 

— Îmi ştiţi numele! Exclamă ea. 

— Da, domnişoară... Am sosit ieri cu trenul Marelui 
Transasiatic. 

Fata păleşte, ochii ei frumoşi se tulbură. Are, desigur de ce 
să se teamă. Cincu a fost surprins în ladă, frauda a fost 
descoperită... e arestat... la închisoare? Mă grăbesc să 
adaug: 

— Domnişoara Zinca... în anumite împrejurări am aflat... 
de călătoria tânărului român... 

— Cincu... sărmanul meu Cincu... a fost găsit? Rosteşte 
fata cu o voce tremurătoare. 

— Nu, nu, spun şovăielnic. Nimeni n-a ştiut afară de 
mine... Şi m-am dus deseori să-l văd în furgon... noaptea... 
Am devenit... tovarăşi de drum... prieteni... Îi aduceam din 
când în când câteva provizii... 

— Ah! Mulţumesc, domnule, spune Zinca luându-mi 
mâinile într-ale ei. Cu un francez, Cincu era sigur că nu va fi 
trădat şi chiar că va primi ajutor... Mulţumesc! Mulţumesc! 

Mă simt din ce în ce mai îngrozit de ceea ce am datoria să- 
i aduc la cunoştinţă bietei fete. 

— Şi nimeni n-a bănuit prezenţa în furgon a scumpului 
meu Cincu? Mă întreabă. 

— Nimeni. 

— Ce vreţi, domnule, nu suntem bogaţi... Cincu nu avea 
nici un ban... acolo... la Tiflis... iar eu nu strânsesem încă 
destul ca să-i trimit cât costă un bilet de tren... Dar, în 


sfârşit a ajuns, îşi va găsi de lucru, căci e un bun meseriaş şi 
de îndată ce vom putea să despăgubim Compania... 

— Da... ştiu... ştiu... 

— Şi-apoi ne vom căsători, domnule... Mă iubeşte atât de 
mult şi eu am pentru el aceeaşi dragoste... Am făcut 
cunoştinţă la Paris - doi compatrioți... vă daţi seama... Era 
aşa de îndatoritor cu mine... Atunci când s-a întors la Tiflis, 
l-am rugat mult să vină în China şi el s-a gândit să se 
întemniţeze într-o ladă ca să ajungă aici... Bietul băiat, ce 
greu trebuie s-o fi dus! 

— Nu, domnişoara Zinca... nu... 

— Ah! Ce fericită voi fi să plătesc preţul de transport al 
lăzii în care se află scumpul meu Cincu. 

— Da, să plăteşti transportul... 

— N-o să mai întârzie mult, nu? 

— Nu, probabil că după-amiază... 

Nu mai ştiu ce să spun... 

— Domnule, continuă Zinca, Cincu şi cu mine vrem să ne 
căsătorim de îndată ce vom îndeplini formalităţile şi dacă nu 
cerem prea mult bunăvoinţei dumneavoastră, ne-ar face 
cinste şi plăcere să luaţi parte la nunta noastră. 

— La nunta voastră... desigur... Am şi promis prietenului, 
meu Cincu... 

Biata fată! N-o pot lăsa în situaţia asta. Trebuie să-i spun 
tot... tot. 

— Domnişoară Zinca... Cincu... 

— Elv-a rugat să-mi aduceţi vestea sosirii lui? 

— Da... domnişoara Zinca! Dar... înţelegeţi... Cincu e 
destul de obosit... după un drum atât de lung... 

— Obosit? 

— Da! Nu vă speriaţi! 

— S-a îmbolnăvit? 

— Da, e puţin... bolnav. 

— Vai de mine... trebuie... trebuie să-l văd... Domnule, vă 
implor însoţiţi-mă la gară... 


— Nu! Ar fi o imprudenţă, domnişoară Zinca! Rămâi aici... 
Rămâi! 

Zinca Klork mă priveşte drept în ochi şi spune: 

— Domnule, spuneţi-mi adevărul, adevărul curat! Nu-mi 
ascundeţi nimic... Cincu... 

— Da, am venit să vă dau o veste tristă... 

Zinca se clatină... Buzele îi tremură... Abia poate vorbi... 
Şopteşte: 

— A fost descoperit! A fost învinuit de fraudă şi arestat. 

— Ah, dacă ar fi numai asta! Domnişoară, pe drum am avut 
un accident. Trenul era gata să fie distrus... O catastrofă 
îngrozitoare... 

— A murit... Cincu a murit! 

Nefericita Zinca se prăbuşeşte pe un scaun şi - 
întrebuinţând o figură de stil din limba chineză: „lacrimile îi 
curg ca ploaia într-o noapte de toamnă”. Niciodată n-am 
văzul atâta jale! Nu trebuie s-o las în starea asta pe biata 
fată. O să-şi piardă cunoştinţa... Nu ştiu ce să fac, îi iau 
mâinile într-ale mele... Repet! 

— Domnişoară Zinca... domnişoară Zinca... 

În momentul ăsta are loc o învălmăşeală în faţa casei. Se 
aud strigăte însoţite de larma unei întregi mulţimi şi din 
mijlocul acesteia se înalţă o voce. 

Stai puţin! Nu mă înşel! E vocea lui Cincu! Am recunoscut- 
0... Oare sunt în toate minţile? 

Zinca Klork s-a ridicat şi s-a repezit la fereastră. O 
deschide şi privim amândoi în stradă. Un camion se oprise 
în faţa clădirii. Lada, cu numeroasele ei inscripţii: Sus. Jos. 
Fragil. Oglinzi. Ferită de umezeală - e acolo pe jumătate 
spartă. Camionul fusese izbit de o căruţă în clipa când se 
descărca lada... A alunecat... a căzut pe jos... s-a desfăcut... 
şi Cincu a sărit afară ca un muţunache dintr-o cutie cu 
surprise... Dar viu... teafăr şi nevătămat... 

Nu-mi pot crede ochilor! Tânărul român n-a pierit în 
timpul exploziei? Nu, aşa cum voi afla peste câteva clipe 
chiar din gura lui, fiind azvârlit pe şine în momentul când 


exploda cazanul, a rămas la început fără simţire; dar, 
dându-şi seama că nu e rănit - o adevărată minune - s-a 
tras mai deoparte până când a putut intra din nou în furgon 
fără să fie văzut. Eu tocmai ieşisem de acolo după ce-l 
căutasem zadarnic şi deci nu puteam să mă-ndoiesc că a 
fost prima victimă a catastrofei. Ce ironie a soartei! Să fi 
străbătut până la capăt un drum de 6000 de kilometri cu 
trenul Marelui Transasiatic, închis într-o ladă printre 
bagaje, să fi scăpat din atâtea primejdii: atacul bandiţilor, 
explozia locomotivei şi uite că un accident stupid, ciocnirea 
cu o căruţă în mijlocul unei străzi din Beijing îl face pe 
Cincu să piardă într-o clipă toate roadele călătoriei sale... 
frauduloase! 

— Dar cu adevărat... nu găsesc un epitet demn să califice 
acest tur de forţă. 

Camionagiul a început să strige la apariţia acestei făpturi 
în carne şi oase. Într-o clipă s-a strâns o mulţime de lume, 
frauda a fost descoperită şi soseşte poliţia. Cum să se- 
nţeleagă cu agenţii sărmanul român care nu ştie o boabă 
chinezeşte şi nu poate da lămuriri decât prin 
neîndestulătoarea limbă a gesturilor? De aceea nici nu 
reuşeşte. Şi apoi ce explicaţii ar fi putut da? Zinca şi cu 
mine ne apropiem de el. 

— Zinca, scumpa mea Zinca, strigă Cincu strângând-o în 
braţe. 

— Cincu, dragul meu Cincu! Răspunde ea, în timp ce li se 
amestecă lacrimile care le curg pe obraji. 

— Domnul Bombarnac... zice bietul băiat care nu mai are 
altă speranţă decât intervenţia mea. 

— Cincu, îi spun, nu te necăji, bizuie-te pe mine. Eşti în 
viaţă! Până acum câteva clipe te credeam mort. 

— Ei! E ca şi cum aş fi! Murmură el. 

Greşeşte! Orice e mai bine decât să pieri - chiar dacă 
trebuie să mergi la închisoare. Şi asta se întâmplă în pofida 
rugăminţilor fetei la care mă asociez. Nu izbutesc să mă fac 


înţeles, iar Cincu e târât de poliţiştii ce-şi croiesc drum prin 
mulţimea care râde şi huiduieşte. 

Dar nu-l voi părăsi pe prietenul meu! De-ar trebui să 
răstorn cerul şi pământul, tot nu-l voi lăsa la ananghie. 

XXVII. 

Dacă expresia „a te îneca la mal” poate fi întrebuințată în 
înţelesul ei cel mai concret, atunci se potriveşte perfect în 
împrejurarea de faţă şi de aceea, nu vă fie cu supărare, o 
folosesc şi eu. Totuşi, faptul că cineva ajunge, părând 
neînsufleţit, la mal, nu înseamnă neapărat că e pierdut. Că 
Cincu va sta la închisoare, în caz că intervenţia mea şi a 
tovarăşilor mei de drum nu va fi luată în seamă, de acord. 
Dar trăieşte şi asta-i lucrul cel mai important. Nu-i timp de 
pierdut dacă vreau să-l ajut. Căci poliţia în China e 
promptă. Închis, judecat, condamnat, spânzurat. Însă lui 
Cincu nu trebuie să i se pună ştreangul de gât, nici măcar la 
figurat. Îi ofer deci braţul domnişoarei Zinca, urcăm în 
trăsură şi ne întoarcem repede la Hotelul celor 10 000 de 
vise. Acolo îl găsesc pe maiorul Noltitz, pe domnul şi 
doamna Caterna şi, dintr-o întâmplare fericită, pe tânărul 
Pan-Ciao, care a reuşit de data asta să se descotorosească 
de doctorul Tio-King. Pan-Ciao consimte cu plăcere să ne fie 
tălmaci pe lângă autorităţile chineze. În faţa Zincăi, căreia 
nu i se uscaseră încă lacrimile pe obraz, aduc tovarăşilor 
mei de drum la cunoştinţă totul despre Cincu: în ce condiţii 
a călătorit şi cum m-am împrietenit cu el. Le spun că dacă a 
comis o fraudă la adresa Companiei Transasiaticului, 
datorită acestei fraude a putut lua trenul la Uzun-Ada. Şi, 
dacă nu l-ar fi luat, am fi în clipa de faţă în fundul prăpastiei 
din valea Tiu... 

În sprijinul afirmațiilor mele aduc precizări şi amănunte pe 
care până acum numai eu le-am ştiut: e adevărat că eu am 
fost cel care l-a surprins pe banditul Faruskiar pe cale să-şi 
săvârşească nelegiuirea, dar Cincu, punându-şi în primejdie 
viaţa, cu un curaj şi un sânge rece supraomeneşti, a 
aruncat cărbuni în cuptor până ce l-a supraîncărcat, s-a 


agăţat de pârghiile supapelor şi a provocat oprirea trenului 
făcând să sară în aer locomotiva. 

Ce ploaie de exclamaţii când mi-am încheiat povestirea. Cu 
un elan de recunoştinţă puţin teatral, comicul nostru strigă: 

— Ura pentru Cincu! Să fie decorat! 

Până când împăratul va catadicsi să-i dea acestui erou 
vreun „Dragon Verde”, doamna Caterna ia mâna Zincăi 
Klork şi-apoi o strânge pe fată la pieptul ei, o 
îmbrăţişează... fără să-şi poată opri lacrimile de ingenuă 
sau de îndrăgostită, la nevoie... gândiţi-vă ce trist: un 
roman de dragoste întrerupt înainte de ultimul capitol. 

Dar să facem ce-i mai grabnic, sau cum ne pofteşte 
domnul Caterna cu voce de stentor: 

— Toată lumea în scenă pentru actul V. Actul V e cel în 
care are loc de obicei deznodământul oricărei drame. 

— Nu-l putenţ lăsa pe bietul băiat să fie condamnat, zice 
maiorul Noltitz. Trebuie să ne ducem la directorul Marelui 
Transasiatic. Când va afla cele petrecute, va fi primul care 
să împiedice ca Cincu să fie pus sub urmărire penală. 

— Nu-ncape îndoială, am spus, căci nu se poate nega că 
Cincu a salvat trenul şi pe toţi călătorii. 

— Fără a mai pune la socoteală, adaugă domnul Caterna, 
tezaurul imperial, milioanele împăratului. 

— Nimic mai adevărat, confirmă Pan-Ciao. Din păcate, 
Cincu a căzut în mâinile poliţiei, a fost băgat la închisoare şi 
de acolo e greu să-l scoţi. 

— Să ne grăbim, am răspuns, să alergăm la directorul 
Companiei. 

— la să vedem, zice doamna Caterna, n-am putea să dăm 
fiecare ceva bani, să strângem suma cât costă un bilet şi s-o 
înmânăm Companiei despăgubind-o? 

— E o propunere care-ţi face cinste, Caroline! Aprobă 
comicul ducându-şi mâna la buzunarul vestei. 

— Domnilor, domnilor, ne roagă Zinca Klork, cu ochii 
scăldaţi în lacrimi, salvaţi-l pe logodnicul meu înainte să fie 
condamnat. 


— Da, drăguţa mea, da, scumpo, îi spune doamna Caterna, 
o să-l scăpăm pe logodnicul tău şi dacă e nevoie vom da o 
reprezentaţie în beneficiul lui. 

— Bravo, Caroline, bravo! Strigă domnul Caterna şi 
aplaudă cu o energie de parcă ar fi fost angajat pentru 
treaba asta la vreun spectacol. 

O lăsăm pe tânăra româncă în grija ingenuei care o 
mângâie din toată inima, dar cu exagerările obişnuite ale 
unei actriţe pe scenă. Doamna Caterna nu mai vrea s-o 
părăsească nici o clipă, declarând că o socoate fiica ei şi o 
va apăra ca o mamă. 

Pan-Ciao, maiorul Noltitz, domnul Caterna şi cu mine ne 
întoarcem la gară unde se află birourile directorului 
Marelui Transasiatic. 

Directorul este în cabinetul lui şi la cererea lui Pan-Ciao 
suntem duşi la el. 

E un chinez care în serviciul ăsta ştie să se servească pe 
sine ca un aparat care lucrează în folosul lui şi vă rog să 
credeţi că ar putea să se ia la întrecere cu colegii lui din 
bătrâna Europă. 

Pan-Ciao îi spune de ce am venit şi, cum înţelege destul de 
bine limba rusă, maiorul şi cu mine putem lua parte la 
discuţie. Da, căci e de necrezut, avem discuţii. Directorul 
ăsta care trage iţele nu se sfieşte să susţină că fapta lui 
Cincu e din cele mai grave... O fraudă efectuată în 
asemenea condiţii... o fraudă care durează pe timpul 
parcurgerii a 6000 de kilometri... o fraudă care păgubeşte 
cu 1000 de franci Compania Marelui Transasiatic, pe 
acţionarii ei... 

Îi răspundem sforarului că-i adevărat, dar în ce priveşte 
paguba, ea ar fi fost mult mai mare dacă Cincu nu s-ar fi 
găsit în tren, deoarece el l-a salvat punându-şi pielea la 
bătaie şi odată cu vagoanele şi viaţa călătorilor... 

Ei bine, n-o să credeţi! Maimuţoiul ne lasă să înţelegem că 
dintr-un anume punct de vedere mai bine ar fi fost să 
regretăm moartea unei sute de victime decât... 


Da! Am mai auzit noi chestii de astea! Mai bine să piară o 
ţară întreagă şi toţi pasagerii unui tren decât să se încalce o 
regulă! 

Pe scurt, n-am putut obţine nimic. Justiţia îşi va urma 
cursul împotriva lui Cincu care a înşelat Compania. 

Am plecat, domnul Caterna revărsând asupra imbecilului 
toate blestemele din vocabularul lui marinăresc şi vorbele 
rele din culise. 

Ce era de făcut? 

— Domnilor, ne spune Pan-Ciao, la Beijing nu vor trece nici 
două ore între momentul când Cincu a fost arestat şi 
momentul când va fi adus în faţa judecătorului de district 
care e însărcinat să dea sentinţa în acest soi de delicte. E 
pasibil nu numai de închisoare, ci şi de ciomăgeală... 

— Ciomăgeală? Cum capătă idiotul de Zizel în piesa De-aş 
fi rege? Întreabă comicul nostru. 

— Întocmai. 

— Trebuie să împiedicăm mârşăvia asta... zice maiorul 
Noltitz. 

— Cel puţin să încercăm, răspunde Pan-Ciao. Vă propun să 
mergem la tribunal unde mă voi strădui să-l apăr pe 
logodnicul fermecătoarei românce şi să-mi pierd faţa35 
dacă nu-l scot basma curată. 

E hotărârea cea mai bună, singura, de fapt, pe care putem 
s-o luăm. leşim din gară, năvălim într-o trăsură şi ajungem 
în 20 de minute în faţa unei clădiri cu o înfăţişare destul de 
mizeră, unde se află tribunalul districtului. În faţă s-a strâns 
o mulţime de oameni. Cazul a făcut vâlvă. Se ştie că un ins 
s-a expediat într-o ladă transportată de furgonul Marelui 
Transasiatic şi a călătorit pe gratis de la Tiflis la Beijing. Cu 
toţii vor să-l vadă, vor să se uite la chipul acestui original. 
Încă nu au aflat că e pur şi simplu un erou! 

Îl găsim acolo pe vrednicul nostru tovarăş de drum, stă 
între doi agenţi cu mutre fioroase galbene şi acre ca lămâia. 
Aceştia sunt gata să-l ducă pe prizonier înapoi în celulă şi 
să-i aplice câteva zeci de lovituri la tălpi cu bastonul de 


bambus, dacă e condamnat la un asemenea plus de 
pedeapsă. 

Cincu e foarte abătut, ceea ce mă miră din partea unui 
băiat pe care-l ştiu atât de energic. În clipa când ne vede, 
pe chipul lui mijeşte o rază de speranţă. 

În acest moment, camionagiul, ale cărui spuse le confirmă 
mărturiile agenţilor, înfăţişează faptele unui tip cu ochelari. 
Acesta clatină din cap într-un fel prea puţin liniştitor pentru 
inculpat care, chiar dacă ar fi fost nevinovat ca un prunc, 
tot n-ar fi putut să se apere neştiind nici o boabă de 
chineză. 

Atunci se prezintă Pan-Ciao. Judecătorul îl cunoaşte şi îi 
surâde. Într-adevăr, tânărul nostru prieten este fiul unui 
bogat negustor din Beijing, furnizorul oficial al ceainăriilor 
din Tung-Tien şi din Sung-Feng-Cao. Prin urmare, 
judecătorul clatină din cap într-un fel care denotă mai 
multă simpatie. E într-adevăr înflăcărat şi spiritual, tânărul 
avocat improvizat. Judecătorul îl ascultă cu atenţie, iar 
publicul se simte mişcat de povestirea călătoriei, a 
peripeţiilor prin care am trecut. La sfârşit se oferă să 
înapoieze Companiei costul biletului... 

Din păcate, judecătorul nu poate încuviinţa. Există o 
pagubă materială şi o pagubă morală, etc. 

Atunci Pan-Ciao devine şi mai înfocat şi cu toate că nu 
înţelegem nimic din pledoaria lui, ghicim că vorbeşte de 
curajul lui Cincu, de faptul că a fost gata să-şi dea viaţa 
pentru salvarea călătorilor şi, ca suprem argument, arată 
că acuzatul a făcut să nu cadă în mâinile bandiţilor tezaurul 
imperial. 

Elocinţă inutilă! Argumentele n-au nici o putere asupra 
nemilosului judecător care n-a achitat nici zece inculpaţi în 
cursul îndelungatei sale cariere. Consimte să-l cruţe pe 
vinovat de ciomăgeală, dar îl condamnă la şase luni de 
închisoare cu plata despăgubirilor către Compania Marelui 
Transasiatic. Apoi la un semnal al acestei maşini de 
condamnat, bietul Cincu este scos din sală. 


Dar cititorilor Secolului XX nu trebuie să le fie milă de 
soarta lui Cincu! Deşi aş putea pierde astfel 100 de rânduri 
de reportaj, prefer să spun încă de-acum că totul s-a 
terminat cu bine. A doua zi, Cincu şi-a făcut o intrare 
triumfală în casa de pe bulevardul Sha-Kua unde ne 
adunasem cu toţii, în timp ce doamna Caterna o alina ca o 
mamă pe nefericita Zinca. 

Jurnalele au luat întâmplarea în mâna lor. Ci-Bao din 
Beijing şi Chinese 'Times din 'Tianjin au cerut punerea 
imediată în libertate a tânărului român. Aceste cereri de 
grațiere au ajuns la picioarele tronului şi la urechile 
împăratului. De altfel, Pan-Ciao îi adresase, în scris, 
Majestății Sale o întâmpinarce cu rugămintea de a-lierta pe 
Cincu. În această întâmpinare el relata peripeţiile 
călătoriei, stăruind asupra faptului că, fără devotamentul lui 
Cincu, aurul şi pietrele preţioase ale tezaurului ar fi fost în 
posesia lui Faruskiar şi a complicilor săi. Şi pentru ele 
merita altceva, nu-i aşa, decât şase luni de închisoare! 

Da, merita 15 mii de taels, adică mai mult de 100 000 de 
franci pe care, într-un acces de generozitate, împăratul le 
trimisese lui Cincu odată cu ordinul de punere în libertate. 

Nu mai e nevoie să descriu bucuria, fericirea, încântarea 
pe care această veste, adusă de Cincu în persoană, le 
resimţiră prietenii săi şi mai ales frumoasa Zinca Klork. 
Asemenea simţăminte nu se pot exprima în nici o limbă - 
nici măcar în limba chineză, deşi aceasta se pretează, cu 
vocabularul ei bogat, la cele mai neaşteptate metafore. 

Şi-acum abonaţii Secolului XX să-mi îngăduie să le 
înfăţişez ce s-a întâmplat cu tovarăşii de drum care 
figurează, fiecare cu un număr, în carnetul meu de reporter. 

Numărul 1 şi 2, Fulk Ephrinell şi miss Horatia Bluett. 
Neputând să se înţeleagă cu privire la diversele procente 
stipulate în asociaţia lor matrimonială, au divorţat trei zile 
după ce au ajuns la Beijing. Este ca şi cum căsătoria n-a 
avut niciodată loc în trenul Marelui Transasiatic şi miss 
Horatia Bluett a rămas miss Horatia Bluett. Fie ca ţepoasa 


englezoaică să-şi procure clăi de păr chinezesc şi socotitul 
agent comercial american să umple cu dinţii lui falşi toate 
palatele imperiului. 

Numărul 3, maiorul Noltitz. 

Maiorul se ocupă de lucrările spitalului pe care a venit să-l 
construiască la Beijing în calitate de trimis al guvernului 
rus. Când a sunat ora despărțirii, am simţit că las pe aceste 
meleaguri îndepărtate un adevărat prieten. 

Numerele 4 şi 5, domnul şi doamna Caterna. După trei 
săptămâni de şedere la Beijing, simpaticul comic şi 
fermecătoarea ingenuă au plecat la Shanghai, unde sunt 
preţuiţi şi aplaudaţi acum de colonia franceză. 

Numărul 6, baronul Weisschnitzerdorfer, al cărui nume 
incomensurabil îl scriu acum pentru ultima oară. 

Ei bine, acest globe-trotter nu numai că a pierdut 
pachebotul spre Tianjin, dar o lună mai târziu l-a pierdut şi 
pe cel spre Yokohama, iar după alte şase săptămâni a 
naufragiat lângă litoralul columbian; în sfârşit, datorită 
deraierii trenului cu care mergea de la San Francisco la 
New York, şi-a terminat cu greu înconjurul lumii în 187 de 
zile în loc de 39. 

Numerele 9 şi 10, Pan-Ciao şi doctorul Tio-King. Ce v-aş 
putea spune? Pan-Ciao e mereu acelaşi parizian adoptiv pe 
care-l cunoaşteţi şi de câle ori vine în Franţa luăm 
împreună masa la restaurant. Cât despre doctor a ajuns să 
nu mai mănânce decât un gălbenuş de ou pe zi, ca şi 
profesorul său Cornaro, şi speră să trăiască până la 200 de 
ani, luând pildă de la nobilul venețian. 

Numărul 8, sir Francis Trevellyan şi numărul I2, senior 
Faruskiar. 

Nu i-am mai văzut niciodată nici pe unul, nici pe celălalt. 
Primul îmi datorează scuze şi un trabuc, iar despre al doilea 
n-am auzit până acum să fi fost spânzurat. Nu-ncape 
îndoială că faimosul bandit, după ce şi-a dat demisia din 
funcţia de administrator al Marelui Transasiatic, îşi 
continuă rodnicele lui operaţiuni în provinciile mongole. 


În fine Cincu, numărul 11. 

Nu mai e nevoie să vă spun că numărul 11 s-a însurat cu 
domnişoara Zinca Klork. A fost nuntă mare. Am venit cu 
toţii la căsătorie şi dacă împăratul l-a răsplătit atât de bine 
pe tânărul român, tânăra româncă a primit un dar bogat în 
numele pasagerilor din trenul salvat de logodnicul ei. 

lată povestirea exactă a acestei călătorii. Am lăcut tot ce- 
am putut ca să-mi îndeplinesc în timpul drumului misiunea 
de reporter şi doresc din suflet ca direcţia Secolului XX să 
se considere satisfăcută în ciuda gafelor şi greşelilor făcute 
pe care le cunoaşteţi prea bine. 

Cât despre mine, după trei săptămâni petrecute la Beijing, 
m-am întors, pe mare, în Franţa. 

Nu-mi mai rămâne decât să fac o mărturisire amară 
pentru amorul meu propriu. A doua zi după ce am ajuns în 
capitala Chinei, am primit o depeşă ca răspuns la telegrama 
mea din Lanzhou: „Claudius Bombarnac Beijing, China. 

Direcţia Secolului XX însărcinează pe corespondentul său 
Claudius Bombarnac să transmită felicitările şi omagiile 
noastre eroicului senior Faruskiar”. 

Dar am susţinut mereu că această depeşă nu i-a parvenit 
destinatarului, scutindu-l deci de neplăcerea de a răspunde 
la ea. 


Keraban, încăpăţânatul. 

Partea întâi. 

I ÎN CARE VAN MITTEN ŞI VALETUL SĂU BRUNO SE 
PLIMBĂ, PRIVESC ŞI STAU DE VORBĂ, FĂRĂ SĂ 
ÎNŢELEAGĂ NIMIC DIN CE SE PETRECE. 

În ziua aceea, pe 16 august, la şase după-amiază, piaţa 
Top-Hane din Constantinopol, atât de însufleţită de obicei 
de un veşnic du-te-vino şi de larma mulţimii, era tăcută, 
mohorâtă, aproape pustie. Privind-o din înaltul scării care 
duce la Bosfor, peisajul putea să pară încă fermecător dar 


lipseau personajele. Doar câţiva străini treceau cu pas 
grăbit prin străduţele înguste, murdare, noroioase, pline de 
câini galbeni, care duc spre cartierul Pera unde locuiesc, 
îndeobşte, europenii. Casele de piatră se profilau albe pe 
perdeaua neagră a chiparoşilor de pe colină. 

Era oricum pitorească piaţa - chiar fără costumele 
împestriţate în prim plan - făcută pentru plăcerea ochilor, 
cu moscheea lui Mahomed care-şi înalţă minaretele zvelte şi 
are o frumoasă fântână în stil arab, lipsită acum de micul ei 
acoperiş de arhitectură celestină, cu prăvălioarele unde se 
vând şerbet şi dulciuri de tot soiul, cu tarabele înţesate de 
dovleci, de pepeni de Smirna, de struguri de Scutari36 ce 
contrastează cu vitrinele negustorilor de parfumuri şi 
zorzoane. În faţa scării acostează sute de caicuri zugrăvite 
în culori vii ale căror două rânduri de vâsle, trase de 
mâinile pricepute ale barcagiilor, mai degrabă mângâie 
decât lovesc apele albastre ale Cornului de Aur şi 
Bosforului. 

Dar unde se află la ora asta cei ce hoinăresc, în mod 
obişnuit, prin piaţa Top-Hane, persanii cu căciula lor 
cochetă de astrahan, grecii, legănându-şi, nu fără eleganţă, 
fustanelele cu o mie de pliuri, arnăuţii al căror piept, 
înnegrit de soare, se vede sub răscroiala vestei brodate şi 
turcii, vlăstarele anticului Bizanţ? 

Şi mai mult, în oraşul propriu-zis, dincolo de port, turistul 
putea observa că domneşte aceeaşi tăcere. De cealaltă 
parte a Cornului de Aur, tăietură adâncă între Serai şi 
debarcaderul Top-Hane, pe malul drept, unit cu cel stâng 
prin trei poduri de vase, tot amfiteatrul Constantinopolului 
părea adormit. Oare nimeni nu stătea de pază la palatul 
Serai Burnu? Îşi făcea siesta nepăsătoarea strajă a turnului 
Seraskierat după pilda colegului său de la turnul Galata, 
amândoi având sarcina să înăbuşe din timp focul, deoarece 
incendiile izbucneau des în oraş? Până şi mişcarea portuară 
era încetinită, în pofida flotilei de steamere austriece, 
franceze, engleze, de bărci, caicuri, şalupe cu abur care se- 


ngrămădesc la capătul podurilor şi în faţa caselor a căror 
temelie e scăldată de apele Cornului de Aur. 

Aceasta să fie cetatea Constantinopolului, atât de lăudată, 
numită visul Orientului, înălţată în timpul lui Constantin şi 
Mahomed al doilea? Iată ce se întrebau cei doi străini care 
rătăceau prin piaţă. Şi dacă nu-şi răspundeau, asta nu era 
din pricină că nu cunoşteau limba turcă. O ştiau destul de 
bine; unul fiindcă o întrebuința de douăzeci de ani în 
corespondenţa lui comercială, celălalt pentru că îi slujise 
deseori ca secretar stăpânului său, deşi se tocmise doar ca 
servitor. 

Erau doi olandezi, originari din Rotterdam, Jan Van Mitten 
şi valetul lui Bruno, pe care o soartă ciudată îi adusese la 
marginea Europei. 

Van Mitten - la el acasă toată lumea îl cunoştea - era un 
bărbat de 45-46 de ani, cu părul blond, cu ochii albaştri, 
bărbuţă şi favoriţi gălbui, fără mustață, cu obrajii roşii, cu 
nasul puţin prea scurt pentru mărimea feţei, cu un cap 
solid, cu umeri largi, cu statura peste cea mijlocie, cu un 
început de burtă, cu picioare mai curând puternice decât 
zvelte - într-un cuvânt un om cumsecade, ca foarte mulţi 
dintre concetăţenii lui. Poate puţin cam moale în ce priveşte 
temperamentul. Aparţinea, fără îndoială, categoriei de 
fiinţe blânde şi sociabile, evitând discuţiile, gata să cedeze 
în toate privinţele, făcut mai mult să asculte decât să 
comande, dintre persoanele liniştite, flegmatice despre care 
se zice îndeobşte că sunt lipsite de voinţă, chiar când îşi 
închipuie că procedează după vrerea lor. Asta însă nu-i face 
mai răi. O dată, o singură dată în viaţa lui, Van Mitten, 
înfuriat la culme, s-a băgat într-o discuţie care a avut 
urmări dintre cele mai grave. În ziua aceea îşi ieşise din 
fire, dar de atunci, intrase din nou în pielea lui, aşa cum te 
întorci după o călătorie neaşteptată, din nou acasă. De fapt, 
poate ar fi fost mai bine să cedeze şi n-ar fi şovăit dacă ar fi 
ştiut ce-i rezervă viitorul. Dar să nu anticipăm evenimentele 
care vor fi pilduitor istorisite în această carte. 


— Ei bine, stăpâne? Îi zise Bruno, când ajunseră în piaţa 
Top-Hane. 

— Ei bine, Bruno? 

— Iată-ne ajunşi la Constantinopol! 

— Da, Bruno. Adică la câteva mii de leghe de Rotterdam. 

— Socoteşti, în sfârşit, întrebă Bruno, că suntem destul de 
departe de Olanda? 

— Nu voi fi niciodată destul de departe! Răspunse Van 
Mitten, în şoaptă ca şi când Olanda s-ar fi aflat aşa de 
aproape încât să-l poată auzi. 

Van Mitten avea în Bruno un slujitor absolut devotat. Ca 
înfăţişare, acest om vrednic semăna puţin cu stăpânul său, 
dar numai atât cât îi îngăduia respectul; asemuirea se 
datora obişnuinţei de a trăi alături multă vreme. În 
douăzeci de ani nu se despărţiseră nici o singură zi. În casa 
lui Van Mitten, dacă Bruno nu era chiar un prieten, în orice 
caz era mai mult decât o slugă. Îşi făcea serviciul metodic, 
cu inteligenţă şi nu se sfia să dea sfaturi de care stăpânul 
său n-avea decât de profitat, sau să-l mustre, ceea ce Van 
Mitten accepta fără să se supere. Pe Bruno îl înfuria că 
stăpânul său era la dispoziţia tuturor, că nu ştia să se- 
mpotrivească voinţei celorlalţi, într-un cuvânt că n-avea 
personalitate. 

— Asta o să te nenorocească! Îi repeta mereu, şi pe mine 
în acelaşi timp. Trebuie să adăugăm că Bruno, atunci în 
vârstă de 40 de ani era sedentar din fire, că nu putea suferi 
deplasările. După el, drumurile obosesc, compromit 
echilibrul organismului, te istovesc, te slăbesc, iar Bruno 
care obişnuia să se cântărească în fiecare săptămână ţinea 
să nu piardă nimic din falnica-i înfăţişare. Când intrase în 
slujbă la Van Mitten, greutatea lui nu atingea o sută de 
livre. Era deci de o slăbiciune umilitoare pentru un olandez; 
or, în mai puţin de un an, graţie excelentului regim 
alimentar al casei, se-ngrăşase cu 30 de livre şi putea să fie 
mândru orişiunde de silueta lui. Stăpânului îi datora faptul 
că arăta aşa de bine. Adică cele 130 de livre, greutatea lui 


de acum cu care intra în media compatrioţilor săi. Trebuie 
să fii modest, de altfel, şi-şi făgăduia ca la bătrâneţe să 
ajungă la 200 de livre. 

Aşadar, legat de casă, de oraşul natal, de patria lui - 
făurită de mâna omului lângă Marea Nordului - niciodată, 
dacă nu s-ar fi ivit împrejurări nedorite, Bruno nu s-ar fi 
resemnat să părăsească locuinţa de pe canalul Nieuwe- 
Haven, nici scumpul lui Rotterdam care, în ochii lui, era 
cetatea de frunte a Olandei, nici Olanda pe care o considera 
cea mai frumoasă ţară din lume. Da, aşa stăteau lucrurile; 
dar nu-i mai puţin adevărat că Bruno se afla la 
Constantinopol, anticul Bizanţ, Istanbulul turcilor, capitala 
Imperiului otoman. 

La urma urmei, cine era Van Mitten? Un bogat neguţător 
din Rotterdam, făcând comerţ cu tutun, revânzând cele mai 
bune produse din Havana, Maryland, Virginia, Varinas, 
Puorto Rico şi mai ales din Macedonia, Siria şi Asia Mică. 

De mai bine de douăzeci de ani, Van Mitten făcea afaceri 
considerabile de acest gen cu firma Keraban din 
Constantinopol, care îi expedia soiurile ei de tutun, 
renumite şi garantate în cele cinci colţuri ale lumii. Din 
schimburile de corespondenţă atât de profitabile cu acest 
important fabricant, negustorul olandez cunoştea bine 
limba turcă, adică osmanli, folosită în întregul imperiu, şi o 
vorbea ca un adevărat otoman. De aceea, urmându-i 
exemplul, Bruno care - aşa cum am spus mai sus - era la 
curent cu afacerile stăpânului său, o vorbea la fel de 
curgător. Cei doi originali se înţeleseră chiar să o 
întrebuinţeze în convorbirile lor personale atâta vreme cât 
vor sta în Turcia. Încât, în afară de veşminte, i-ai fi putut lua 
drept nişte osmanli de viţă veche. Asta-i plăcea lui Van 
Mitten, dar nu şi lui Bruno. Totuşi, ca un slujitor credincios 
ce era, îi zicea în fiecare dimineaţă stăpânului: 

— Efendum emriniz ne dir? 

Ceea ce înseamnă, Ce doreşte domnul?” Iar acesta îi 
răspundea în cea mai curată turcească: 


— Sitrimi, pantalunymi furcea. 
Adică: „Periază-mi redingota şi pantalonii”. 


Din tot ce s-a istorisit mai sus reiese, se-nţelege, că lui Van 
Mitten şi lui Bruno nu le venea greu să meargă încoace şi 
încolo prin vasta metropolă turcă; în primul rând fiindcă 
vorbeau destul de bine limba ţării, pe urmă deoarece aveau 
toate motivele să creadă că vor fi primiţi călduros în casa lui 
Keraban, acesta făcând înainte o călătorie în Olanda şi, în 
virtutea legii contrastelor, împrietenindu-se cu clientul său 
din Rotterdam. Era, de fapt, şi principala cauză pentru care 
Van Mitten, după ce plecase din patrie, venise să locuiască 
la Constantinopol şi de ce Bruno, orice ar fi gândit, se 
resemnase să-l urmeze; astfel încât rătăceau amândoi prin 
piaţa Iop-Hane. 

Pe seară, începură să se arate câţiva trecători. Patronul 
cafenelei din fundul pieţii aranja fără să se grăbească 
mesele, până atunci goale. 

Cei doi olandezi îşi continuară plimbarea prin piaţă, apoi 
pe străzile din jur, ajungând până în cartierele Pera şi 
Galata. 

— Hotărât lucru, stăpâne, exclamă Bruno, privind în 
dreapta şi în stânga, e un oraş ciudat! De când am plecat de 
la hotel n-am văzut decât umbre de locuitori! Totul parcă 
doarme, pe străzi, pe cheiuri, în pieţe, până şi câinii galbeni 
şi slabi care nici măcar nu se ridică să te muşte de gleznă. 
Haida de? În ciuda poveştilor unor călători, nu câştigi nimic 
s-o iei la drum! Mie îmi place tot bunul nostru Rotterdam şi 
cerul acoperit al bătrânei Olande! 

— Răbdare, Bruno! Răspunse calm Van Mitten. Nu-s nici 
câteva ore de când am ajuns! Prietenul meu Keraban ne va 
explica ce-nseamnă toate astea! 

— Dar unde ne aflăm acum? În ce piaţă, pe ce chei? 

— Dacă nu mă înşel, grăi Van Mitten, suntem în piaţa Top- 
Hane, la capătul dinspre Cornul de Aur. Uite Bosforul 
scăldând coasta. Aici şi de cealaltă parte a portului poţi zări 
capul Serai şi oraşul turcesc ce se găseşte deasupra lui. 

— Seraiul! Acolo unde e palatul sultanului în care locuieşte 
cu cele 80 000 de odalisce. 


— 80 000 e cam mult, Bruno, chiar pentru un turc! În 
Olanda, unde nu ai decât o singură nevastă, uneori nu poţi 
fi ascultat în propria-ţi casă. 

— Bine, bine, stăpâne! Să nu mai vorbim! Să spunem cât 
mai puţin pe tema asta. 

Apoi Bruno, întorcând capul spre cafeneaua încă pustie, 
rosti: 

— Ia te uită, o cafenea! Am obosit tot coborând spre Pera! 
Soarele arde în Turcia ca gura unui cuptor şi nu m-ar mira 
dacă stăpânul meu ar simţi nevoia de-o băutură răcoritoare. 

— E un fel de a-mi spune că ţi-e sete, răspunse Van Mitten. 
Hai, atunci, să intrăm în cafenea. 

Şi amândoi se duseră să se aşeze la o măsuţă în faţa 
localului. 

— Cawadji! Strigă Bruno, bătând în masă ca în Occident. 

Nu veni nimeni. 

Bruno mai strigă o dată cât putu de tare. 

Proprietarul cafenelei se ivi din fundul localului şi înaintă 
fără nici o grabă spre ei. 

„Strămi, murmură în clipa când îi zări pe cei doi clienţi 
aşezaţi la masă. Gred oare că...” în sfârşit se apropie. 

— Cawadji, adu-ne o sticlă de sirop de cireşe, foarte rece! 
Îi comandă Van Mitten. 

— La bătaia tunului. 

— Cum adică, sirop de cireşe la bătaia tunului? Exclamă 
Bruno. Nu, cu mentă, cawadji, cu mentă! 

— În caz că n-aveţi sirop de cireşe, rosti Van Mitten, daţi- 
ne rahat lokum trandafiriu! Dacă e să cred ghidul, se pare 
că-i excelent! 

— La bătaia tunului! Răspunse a doua oară patronul 
cafenelei, ridicând din umeri. 

— Dar ce-o fi vrând cu bătaia tunului? Îl întrebă Bruno pe 
stăpânul său. 

— Ei, reluă acesta fără să se supere, dacă n-ai rahat 
lokum, dă-ne o cafea... un şerbet... ce vrei, prietene! 

— La bătaia tunului! 


— La bătaia tunului? Repetă Van Mitten. 

— Nu înainte! Zise patronul cafenelei. 

Şi fără să se mai sinchisească de ei, intră înapoi în cafenea. 

— Haide, stăpâne, spuse Bruno, să plecăm de-aici! Nu-i 
nimic de făcut! Tipul ăsta nu ştie să răspundă decât cu 
lovituri de tun. 

— Da, Bruno, să mergem, rosti Van Mitten. Vom găsi, fără 
îndoială, în altă parte, un patron de cafenea mai bine 
crescut. 

Se-ntoarseră amândoi în piaţă. 

— N-ar fi prea devreme, stăpâne, să-l întâlnim pe prietenul 
tău, domnul Keraban. Am şti ce avem de făcut şi la ce să ne 
aşteptăm, dacă l-am găsi la biroul lui. 

— Stai, Bruno, ai puţintică răbdare! Ni s-a spus că-l vom 
vedea în piaţă. 

— Nu înainte de şapte, stăpâne! Aici lângă scara din Top- 
Hane trebuie să vină caicul să-l ducă pe celălalt mal al 
Bosforului, la vila lui de la Scutari. 

— Aşa e, Bruno, şi preacinstitul neguţător va şti să ne 
pună la curent cu ce se întâmplă. Ele un iubitor al 
tradiţiilor, nu vrea să accepte nimic din lucrurile moderne, 
nici ca idei, nici ca obiceiuri, protestează împotriva tuturor 
invențiilor actuale, preferă să ia diligenţa în locul trenului şi 
o corabie în locul vaporului. De douăzeci de ani de când 
facem comerţ împreună, n-am observat niciodată vreo 
schimbare, oricât de mică, în punctul lui de vedere. Acum 
trei ani, când a venit la Rotterdam să mă vadă, a sosit cu 
diligenţa şi în loc să ajungă în trei zile, a făcut o lună. Am 
întâlnit, dragă Bruno, mulţi încăpăţânaţi la viaţa mea, dar 
unul mai mare ca el niciodată. 

— Va fi foarte mirat că te afli la Constantinopol, zise Bruno. 

— 'Te cred, răspunse Van Mitten, şi am intenţionat să-i fac 
această surpriză. Dar cel puţin în societatea lui vom fi cu 
adevărat în Turcia. Sunt sigur că scumpul şi neclintitul 
Keraban va fi îmbrăcat ca atunci când a venit să mă vadă la 


celălalt capăt al Europei, cu turbanul pe cap şi caftanul 
gălbui ori de culoarea untului... 

— Ca un vânzător de curmale, ce mai! Exclamă Bruno. 

— Da, dar un vânzător de curmale care ar putea vinde 
curmale de aur... Şi chiar să mănânce zilnic fructe la masă. 
El se ocupă însă cu tutunul. Se fumează mult în Turcia. 

— Cum, se fumează! Dar unde vezi pe cineva fumând, 
stăpâne? Dimpotrivă, nimeni nu fumează. Şi eu care 
credeam că voi găsi în faţa porţilor grupuri de turci cu 
narghilea. Dar nu-i ţipenie şi deci nici un trabuc, nici măcar 
o ţigare... 

— Nu-i de înţeles, Bruno, grăi Van Mitten; pe străzile din 
Rotterdam sunt mai mulţi fumători decât la Constantinopol. 
— Ei bine, stăpâne, rosti Bruno, eşti sigur că n-am greşit 

drumul? Aici o fi capitala Turciei? Pun rămăşag că ne-am 
trezit în partea opusă, că ăsta nu-i Cornul de Aur ci Tamisa 
cu miile ei de vapoare. Oraşul ăsta să fie Constantinopol? 
Nicidecum. E Londra. 

— Potoleşte-te, Bruno! Răspunse Van Mitten. Eşti mult 
prea iute pentru un olandez. Fii calm, răbdător, flegmatic 
ca stăpânul tău şi nu te mira de nimic. Am plecat din 
Rotterdam în urma... a ceea ce ştii... 

— Da! Da! Făcu Bruno, clătinând din cap. 

— Am venit prin Paris, Saint-Gothard, Italia, Brindisi, am 
străbătut Mediterana, şi tu eşti în atare măsură de rea 
credinţă încât să crezi că, după opt zile de călătorie 
pachebotul, Mesageriilor” ne-a lăsat la London-Bridge şi nu 
la Galata. 

— Oricum... mormăi Bruno. 

— Te previn ca în prezenţa prietenului meu Keraban să nu 
faci asemenea glume. Ar putea să ţi-o ia în nume de rău, să 
discute, să se-ncăpăţâneze. 

— Am să bag bine de seamă, răspunse Bruno. 

II ÎN CARE INTENDENTUL SCARPANTE ŞI CĂPITANUL 
YARHUD STAU DE VORBĂ DESPRE PROIECTE PE CARE E 
BINE SĂ LE CUNOAŞTEM. 


În timp ce Van Mitten şi Bruno mergeau pe cheiul de la 
Top-Hane, pe partea primului pod de vase de la Valide- 
Sultana care face, prin Cornul de Aur, legătura între Galata 
şi vechiul Istanbul, un turc coti repede pe lângă moscheea 
lui Mahomed şi se opri în piaţă. Era ora şase. Turcul 
întoarse o clipă capul privind la noii trecători; apoi înaintă 
în perimetrul diverselor străzi care dădeau în piaţă, 
încercând să vadă, nu fără câteva semne de nerăbdare, 
dacă nu soseşte persoana pe care o aştepta. 

„De ce nu mai apare Yarhud ăsta! Murmură. Ştie doar că 
trebuie să fie aici la ora la care ne-am înţeles”. 

Turcul mai făcu câţiva paşi, ajungând chiar până la colţul 
de nord al cazărmii de la Iop-Hane, privi spre topitorie, 
bătu din picior ca un om căruia nu-i place să aştepte şi se- 
ntoarse până în faţa cafenelei unde Van Mitten şi valetul său 
voiseră zadarnic să ia o băutură răcoritoare. Turcul se 
aşeză la o masă fără să ceară nimic; ştia foarte bine că e 
postul Ramadanului şi n-a venit încă ceasul să se servească 
băuturile şi dulciurile, atât de variate în această parte a 
lumii. 

Acest turc nu era altul decât Scarpante, intendentul 
domnului Saffar, un otoman bogat care locuia la 
Trebizonda37, în ţinutul Asiei Mici, pe litoralul sudic al 
Mării Negre. La acea vreme, domnul Saffar călătorea prin 
provinciile sudice ale Rusiei şi, după ce va fi vizitat 
districtele din Caucaz, avea să se întoarcă la Trebizonda, 
convins fiind că intendentul său a reuşit pe deplin să ducă la 
bun sfârşit treaba pe care i-o încredinţase în mod special. 
După ce-şi va fi îndeplinit misiunea, Scarpante trebuia să 
vină la el, în palatul său care se bucura de tot fastul unei 
averi orientale, în mijlocul acestui oraş, faimos prin luxul 
caselor şi echipajelor. Domnul Saffar n-ar fi admis niciodată 
ca un slujitor de-al său să nu izbutească a face cei s-a 
poruncit. Îi plăcea să-şi arate puterea pe care i-o dădea 
banul. În toate şi pretutindeni se purta cu trufie şi 
ostentaţie. 


Intendentul era un om îndrăzneţ, gata la orice, hotărât să 
nu dea înapoi în faţa niciunui obstacol voind să satisfacă 
cele mai mici dorinţe ale stăpânului său. De aceea, sosise în 
acea zi la Constantinopol şi aştepta să se-ntâlnească, cum 
se înţelesese, cu un căpitan din Malta de aceeaşi teapă cu 
el. Acesta, pe nume Yarhud, comanda corabia Guidare şi 
întreprindea regulat călătorii pe Marea Neagră. Făcea 
contrabandă şi, mai grav, vindea sclavi negri din Sudan, 
Etiopia şi Egipt, precum şi circasiene ori georgiene, la un 
târg ce se ţinea tocmai în cartierul Top-Hane - târg, desigur 
neoficial, dar asupra căruia autorităţile închideau ochii. 

Scarpante aştepta şi Yarhud tot nu venea. Cu toate că 
intendentul părea calm şi nimic pe chipul lui nu-i trăda 
gândurile, un fel de furie lăuntrică îi clocotea în vine. 

„Pe unde umblă ăsta? Îşi spunea. S-o fi întâmplat ceva? Ar 
fi putut sa plece de alaltăieri din Odessa şi să se afle aici, în 
piaţă, la cafenea, la ora asta când avea întâlnire cu mine!” 

În acea clipă un marinar maltez apăru în colţul străzii 
dinspre chei. Era Yarhud. Se uită în dreapta, în stânga şi îl 
zări pe Scarpante. Acesta se ridică de îndată de pe scaun, 
părăsi cafeneaua şi-i ieşi în întâmpinare căpitanului, în timp 
ce câţiva trecători, mai numeroşi acum, dar tot tăcuţi, 
mergeau de colo-colo prin fundul pieţii. 

— Nu sunt obişnuit să aştept, Yarhud! Zise Scarpante pe 
un ton pe care Yarhud îl înţelese cu prisosinţă. 

— Să mă ierte, preacinstitul Scarpante, răspunse Yarhud, 
dar am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să fiu punctual. 

— Acum ai sosit? 

— În această clipă, pe calea ferată de la Jambol la 
Adrianopol38 şi trenul n-a avut nici o întârziere. 

— Când ai plecat din Odessa? 

— Alaltăieri. 

— Şi corabia? 

— Mă aşteaptă la Odessa, în port. 

— Echipajul... te poţi încrede în el? 


— Da, pe deplin. Sunt maltezi ca şi mine, devotați celui 
care-i plăteşte bine. 

— 'Te vor asculta? 

— Întru totul. 

— Bine! Ce ştiri îmi aduci, Yarhud? 

— Ştiri totodată bune şi rele, răspunse căpitanul coborând 
vocea. 

— Mai întâi cele rele, îi ceru Scarpante. 

— Cele rele sunt că tânăra Amasia, fiica bancherului Selim 
din Odessa trebuie în curând să se mărite. Răpirea, aşadar, 
va întâmpina mai multe greutăţi şi cere o mai mare grabă 
decât dacă nu s-ar fi hotărât căsătoria ei atât de apropiată. 

— Această căsătorie nu va avea loc, Yarhud, rosti 
Scarpante cu glas mai tare decât s-ar fi cuvenit. Nu, nu se 
va face nici în ruptul capului! 

— N-am zis că se va face, Scarpante, răspunse Yarhud. Am 
zis că ar trebui să aibă loc. 

— Fie, spuse intendentul, dar domnul Saffar vrea ca 
această fată să fie îmbarcată şi dusă la Trebizonda; şi dacă 
socoti că nu e cu putinţă... 

— N-am zis că nu e cu putinţă, Scarpante. Nimic nu-i 
imposibil cu îndrăzneală şi bani. Am zis pur şi simplu că va 
fi mai greu, asta-i tot. 

— Greu! Exclamă Scarpante. N-ar fi prima dată când o 
tânără turcoaică ori rusoaică ar dispare din Odessa şi nu s- 
ar mai întoarce acasă. 

— Şi nu va fi nici ultima, răspunse Yarhud, doar dacă 
Yarhud, căpitanul, nu şi-ar mai cunoaşte meseria... 

— Cine-i bărbatul cu care ar fi să se căsătorească tânăra 
Amasia? 

— Un tânăr turc. 

— Un turc din Odessa? 

— Nu, din Constantinopol. 

— Pe nume? 

— Ahmet. 

— Şi cine-i Ahmet, ăsta? 


— Nepotul şi unicul moştenitor al unui bogat negustor din 
Galata, domnul Keraban. 

— Şi ce-nvârte domnul Keraban? 

— Face comerţ cu tutun şi are o avere frumugşică. 
Reprezentantul lui din Odessa e bancherul Selim. Fac 
împreună afaceri importante şi se vizitează ades unul pe 
altul. Într-o asemenea împrejurare Ahmet a cunoscut-o pe 
Amasia. lar căsătoria s-a hotărât apoi între tatăl fetei şi 
unchiul băiatului. 

— Şi unde ar trebui să aibă loc căsătoria? Aici, la 
Constantinopol? 

— Nu, la Odessa. 

— Când? 

— Nu ştiu, dar mă tem că, la stăruinţele lui Ahmet să nu se 
facă de pe o zipe alta. 

— Deci nu-i nici o clipă de pierdut! 

— Nu. 

— Şi unde-i Ahmet acum? 

— La Odessa. 

— Şi unchiul lui, Keraban? 

— La Constantinopol. 

— L-ai văzut pe tânărul ăsta, Yarhud, în timpul pe care l-ai 
petrecut la Odessa? 

— Aveam tot interesul să-l văd şi să-l cunosc, Scarpante. 
Aşa că l-am văzut şi l-am cunoscut. 

— Cum e? 

— E făcut să placă, şi chiar îi place fiicei bancherului. 

— Avem a ne teme de el? 

— Se zice că-i foarte curajos, hotărât şi trebuie să ţinem 
seama de asta. 

— E de sine stătător prin poziţia şi averea lui? Întrebă 
Scarpante, căci trăsăturile de caracter ale tânărului îl 
îngrijorau. 

— Nu, Scarpante, răspunse Yarhud. Ahmet depinde de 
unchiul şi tutorele lui, domnul Keraban, care-l iubeşte ca pe 


un fiu şi care va pleca în curând la Odessa pentru 
încheierea căsătoriei. 

— Plecarea lui Keraban n-ar putea fi întârziată? 

— Ar fi cel mai bun lucru de făcut şi ne-ar da mai mult 
timp să ne punem la cale planul, dar cum să procedăm? 

— Tu să-ţi baţi capul, Yarhud, răspunse Scarpante, dar 
voia domnului Saffar trebuie neapărat să se-mplinească, iar 
Amasia să fie la Trebizonda. N-ar fi prima oară că nava ta 
Guidare ar merge pe contul său până la litoralul Mării 
Negre şi ştii cum îţi plăteşte serviciile. 

— Aşa e, Scarpante. 

— Domnul Saffar n-a văzut-o pe fată decât o singură data, 
în locuinţa ei de la Odessa, a fost cucerit de frumuseţea sa 
şi fiica bancherului nu ar avea de ce să plângă că schimbă 
casa tatălui ei, Selim, cu palatul din Trebizonda. Amasia va 
fi răpită, prin urmare, şi dacă nu de tine, Yarhud, atunci de 
un altul. 

— De mine, n-aveţi nici o grijă, răspunse căpitanul maltez 
fără să se codească. V-am spus veştile proaste; iată-le acum 
şi pe cele bune. 

— Vorbeşte, zise Scarpante, care după ce făcuse cugetând, 
câţiva paşi, se-ntoarse lângă Yarhud. 

— Dacă proiectata căsătorie, urmă maltezul face mai grea 
răpirea fetei, deoarece Ahmet nu se deslipeşte de ea, îmi 
dă, în schimb, prilejul să pătrund în casa bancherului Selim, 
deoarece cu nu sunt doar un căpitan, ci şi un neguţător. 
Guidare are o încărcătură mare de stofe de Brusa39, de 
piei de jder şi zibelină, de brocarturi împodobite cu 
diamante, de ceaprăzărie lucrată de cei mai pricepuţi 
meşteri aurari din Asia-Mică şi mii de alte lucruri care pot 
trezi poftele unei tinere logodnice. Înainte de căsătorie se 
va lăsa lesne ispitită. O voi putea atrage, neîndoielnic, la 
bord şi profitând de un vânt prielnic să pornesc în larg 
înainte ca cineva să-şi dea seama de răpire. 

— Mi se parc bine ticluit, Yarhud, răspunse Scarpante, şi 
sunt convins că ai să izbuteşti. Dar ai grijă să faci totul în 


cea mai mare taină. 

— Las' pe mine, Scarpante, grăi Yarhud. 

— Ai nevoie de bani? 

— Deocamdată nu, şi nu voi duce lipsă cu un domn atât de 
generos ca stăpânul tău. 

— Nu pierde timpul! Odată căsătoria încheiată, Amasia e 
nevasta lui Ahmet, şi nu pe soţia lui Ahmet vrea s-o 
găsească domnul Saffar la Trebizonda. 

— Se-nţelege. 

— Aşadar, în clipa când fata bancherului Selim va fi la 
bordul lui Guidare, vei şi porni? 

— Da, Scarpante, căci înainte de a o pofti să vadă marfa, 
voi avea grijă să sufle un vânt bun din vest. 

— Şi cât durează, Yarhud, să ajungi de la Odessa la 
Trebizonda? 

— Ţinând seama de toate întârzierile posibile, acalmiile de 
vară sau vânturile care-şi schimbă deseori direcţia în 
ţinuturile Mării Negre, traversarea poate dura trei 
săptămâni. 

— Bine! Rosti Scarpante. Până atunci o să mă întorc la 
Trebizonda, iar stăpânul meu nu va întârzia nici el să se afle 
acolo. 

— Sper să ajung înaintea voastră. 

— Poruncile domnului Saffar sunt limpezi şi îţi cer să te 
porţi cât mai frumos cu fata. Nici brutalităţi, nici violenţă 
după ce va fi la bord! 

— Va fi tratată cu tot respectul, cum vrea domnul Saffar şi 
cum i-l port eu lui. 

— Mă bizui, Yarhud, pe zelul tău! 

— Şi nu greşeşti, Scarpanite. 

— Şi pe îndemânarea ta! 

— De fapt, zise Yarhud, aş fi mai sigur de reuşită dacă 
această căsătorie ar fi amânată şi aşa s-ar întâmpla în cazul 
când vreun obstacol ar împiedica plecarea imediată a 
domnului Keraban... 

— Îl cunoşti pe negustorul ăsta? 


— Trebuie întotdeauna să-ţi cunoşti duşmanii, pe cei 
prezenţi şi pe cei viitori, răspunse maltezul. 

— L-ai văzut? 

— O clipă, dar mi-a fost de-ajuns ca... 

Deodată se-ntrerupse, se apropie brusc de Scarpante şi îi 
spuse în şoaptă: 

— Scarpante, iată o întâmplare ciudată şi poate o întâlnire 
norocoasă. 

— Ce e? 

— Grăsanul ăla care coboară pe strada Pera, însoţit de 
slujitorul lui... 

— E el? 

— În carne şi oase, Scarpante, răspunse căpitanul. Să 
stăm de o parte şi să nu-l pierdem din ochi. Ştiu că seară de 
seară se-ntoarce la locuinţa lui din Scutari şi, în caz de 
nevoie, ca să aflăm dacă are intenţia să plece în curând, îl 
voi urmări de cealaltă parte a Bosforului. 

Scarpante şi Yarhud, amestecându-se printre trecători, al 
căror număr tot sporea în piaţa 'Top-Hane, se opriră la o 
distanţă mică de negustorul de tutun ca să-l poată vedea şi 
auzi, ceea ce era destul de uşor, căci, domnul Keraban” - 
cum era numit în mod obişnuit în cartierul Galata - vorbea 
mai întotdeauna cu glas răsunător şi nu căuta niciodată ca 
importanta lui persoană să treacă neobservată. 

III ÎN CARE DOMNUL KERABAN E FOARTE SURPRINS 
SĂ-L ÎNTÂLNEASCĂ PE PRIETENUL SĂU VAN MITTEN. 

Domnul Keraban, ca să întrebuinţăm o expresie modernă, 
era un „om de suprafaţă” atât fiziceşte cât şi moraliceşte. Îi 
dădeai 40 de ani la chip, 50 cel puţin la corpolenţă, iar în 
realitate avea 45; pe faţă i se citea inteligenţa şi înfăţişarea- 
i era majestuoasă: o barbă puţin încărunţită cu două 
capete, mai curând scurtă decât lungă, ochii negri, vii, 
şireţi, pătrunzători, surprinzând însemnătatea celor mai 
fugare lucruri precum un cântar de precizie la o diferenţă 
de o zecime de carat, o bărbie pătrată, un nas aidoma 
ciocului de papagal, dar fără a fi prea coroiat, care se 


potrivea cu ascuţimea privirii, o gură cu buze strânse care 
nu se descleşta decât pentru a arăta dinţii de un alb 
strălucitor, o frunte înaltă bine proporţionată, străbătută de 
o dungă verticală - adevărat semn al încăpăţânării - între 
cele două sprâncene negre ca pana corbului, toate acestea 
îi dădeau o înfăţişare de tip original, cu o personalitate 
vădit puternică, de neuitat, chiar dacă nu-ţi atrăsese atenţia 
decât o singură dată. 

Veşmintele lui Keraban erau cele turceşti tradiţionale: 
turban lat şi evazat, pantaloni largi căzând peste „pabudjul” 
de marochin, haină fără mâneci, cu nasturi bombaţi tăiaţi în 
fațete şi împodobiţi cu fireturi de mătase, brâul, 
confecţionat dintr-un şal, încingând pântecele cam rotunjor, 
dar nerevărsat şi, în sfârşit, caftanul gălbui cu falduri 
bogate. Nimic europenesc în îmbrăcămintea lui în contrast 
cu cea a orientalilor de modă nouă. Era un fel de a respinge 
schimbările prea repezi, un protest în favoarea culorii 
locale ce tindea să dispară. 

N-are rost să adăugăm că slujitorul domnului Keraban, un 
bărbat de douăzeci şi cinci de ani, care răspundea la 
numele de Nizib, atât de slab încât îl putea aduce la 
disperare pe Bruno, purta şi el vechiul costum turcesc. Cum 
nu-l cotrazicea niciodată pe stăpânul lui, cel mai 
încăpățânat dintre oameni, nu era să i se-mpotrivească 
tocmai în privinţa asta. Era un valet devotat, dar lipsit de 
orice idee personală. Spunea întotdeauna „da” dinainte şi 
ca un ecou, repeta fără voia lui, ultimele cuvinte ale frazelor 
temutului negustor. Găsise mijlocul cel mai sigur de a fi 
mereu de părerea acestuia şi de a nu-şi atrage mustrările 
cu care domnul Keraban nu se zgârcea. 

Amândoi ajunseră în piaţa Top-Hane pe una din străduţele 
înguste şi pline de hârtoape care coboară dinspre Pera. 
După bunul lui obicei, domnul Keraban vorbea cu glas tare, 
fără să-i pese dacă cineva trage cu urechea. 

— Ei bine, nu, spunea. Pe vremuri fiecare făcea ce-i place 
odată cu lăsarea serii. Nu! Nu mă voi supune noilor 


regulamente ale poliţiei şi voi umbla pe străzi, fără 
lanternă, dacă am chef, chiar dacă am să cad într-o groapă 
sau am să fiu muşcat de un câine rătăcitor. 

— Câine rătăcitor! Răspunse Nizib. 

— Nu-i nevoie să-mi împui urechile cu împotrivirile tale 
stupide că îndată am să ţi le lungesc eu pe ale tale de-am să 
stârnesc gelozia unui măgar şi stăpânului său. 

— Şi stăpânului său... îngână Nizib care de altfel nu-şi 
exprimase nici o împotrivire, cum lesne vă închipuiţi. 

— Şi dacă mă amendează şeful de poliţie, continuă 
încăpăţânatul personaj, am să plătesc amenda! Şi dacă mă 
arestează, voi merge la închisoare! Dar nu mă voi da bătut 
nici în această privinţă şi în nici o alta! 

Nizib încuviinţă din cap. Era gata să-l urmeze pe stăpânul 
său la închisoare dacă lucrurile ar ajunge până acolo. 

— Ah! Domnilor de modă nouă! Exclamă Keraban, văzând 
câţiva trecători îmbrăcaţi în redingotă şi cu fes roşu pe cap. 
Vreţi să ne daţi lecţii, vreţi să rupeţi cu străvechile 
obiceiuri! Ei bine, chiar dacă aş rămâne ultimul care să 
protestez... Nizib, i-ai zis „caidjului” meu să fie, începând de 
la şapte, cu caicul lângă scara de la Top-Hane? 

— Începând de la şapte! 

— Şi de ce nu-i aici? 

— De ce nu-i aici? Zise Nizib. 

— De fapt, încă nu e şapte. 

— Nu e şapte. 

— Ei, de unde ştii? 

— Ştiu pentru că aşa ai spus, stăpâne. 

— Şi dacă aş spune că-i cinci? 

— Ar fi cinci, răspunse Nizib. 

— Nu mai vorbi prostii. 

— Nu, nu prostii. 

— Băiatul ăsta, murmură Keraban, dacă se mai sileşte 
mult să nu mă contrazică o să ajungă să mă supere. 

În acel moment, Van Mitten şi Bruno apărură din nou în 
piaţă. Bruno repeta cu glasul unui om dezamăgit: 


— Să plecăm, stăpâne, să plecăm, să luăm primul tren. 

— Potoleşte-te, Bruno, potoleşte-te! Zicea Van Mitten. 

Se lăsa seara. Soarele, ascuns în spatele înălțimilor 
străvechiului Istanbul, învăluia într-un fel de penumbră 
piaţa Iop-Hane. Van Mitten nu-l recunoscu, din cauza asta, 
pe domnul Keraban cu care îşi încrucişă drumul, când se- 
ndreptă spre cheiul Galata. Se-ntâmplă chiar că, mergând 
unul spre celălalt, se ciocniră, căutând amândoi în acelaşi 
timp să treacă mai la dreapta, apoi mai la stânga. Din 
această mişcare asemănătoare în contrasens, se legănară 
vreo jumătate de minut într-un fel puţin caraghios. 

— Domnule, eu voi trece primul, zise Keraban care nu era 
omul să cedeze locul. 

— Dar... făcu Van Mitten încercând să se dea politicos la o 
parte fără să reuşească. 

— Voi trece oricum! 

— Dar... repetă Van Mitten. 

Apoi, dându-şi deodată seama cu cine are de a face, 
exclamă: 

— Prietene Keraban! 

— Dumneata, dumneata! Van Mitten! Rosti Keraban uluit 
la culme. Dumneata? Aici? La Constantinopol? 

— Cum te văd şi cum mă vezi! 

— De când? 

— De azi-dimineaţă. 

— Şi n-ai venit în primul rând la mine? 

— Ba da, răspunse olandezul. M-am dus la biroul dumitale, 
dar plecaseşi şi mi s-a spus că te voi găsi aici, în piaţă, la ora 
şapte. 

— Şi ai fost bine îndrumat, Van Mitten, rosti Keraban 
strângând cu o putere vecină cu violenţă mâna clientului 
său din Rotterdam. Scumpul meu Van Mitten! N-aş fi crezut 
în vecii vecilor să te întâlnesc la Constantinopol. De ce nu 
mi-ai scris? 

— Am plecat din Olanda pe neaşteptate. 

— O călătorie de afaceri? 


— Nu... de plăcere. Nu cunoşteam nici Constantinopolul, 
nici Turcia şi am vrut să-ţi întorc vizita pe care mi-ai făcut-o 
la Rotterdam. 

— Foarte frumos! Dar mi se pare că nu o văd pe doamna 
Van Mitten? 

— Într-adevăr n-am adus-o şi pe ea! Răspunse olandezul 
după o clipă de şovăială. Doamna Van Mitten nu se 
deplasează aşa uşor... Aşa că am sosit doar cu valetul meu, 
Bruno. 

— Ah, băiatul de colo? Zise Keraban, făcând un mic semn 
lui Bruno care se socoti obligat să se încline după datina 
turcească ducându-şi braţele la pălărie, ca două toarte ale 
unei amfore. 

— Da, zise Van Mitten şi băiatul ăsta cumsecade tocmai 
voia să mă părăsească şi să se întoarcă... 

— Să se-ntoarcă! Exclamă Keraban. Să se-ntoarcă fără să-i 
fi dat eu permisiunea?! 

— Da, dragul meu Keraban. Nu prea găseşte capitala 
Imperiului otoman veselă şi primitoare. 

— Un mausoleu! Întări Bruno. Nimeni prin magazine. Nici 
o trăsură în piaţă. Umbre pe străzi... 

— Ei, aşa-i de Ramadan, Van Mitten. 

— Ah, e Ramadanul? Zise Bruno. Atunci totul se explică. 
Şi, nu vă fie cu supărare, ce e Ramadanul? 

— O perioadă dc post şi abstinenţă, răspunse Keraban. Pe 
toată durata ei e interzis să bei, să fumezi, să mănânci între 
răsăritul şi apusul soarelui. Dar, peste o jumătate de oră o 
salvă de tun va vesti sfârşitul zilei. 

— Ah, asta voia să zică patronul cafenelei când tot rostea: 
„La bătaia tunului”, se dumiri Bruno. 

— O să ne scoatem pârleala în timpul nopţii. 

— Aşadar, îi întrebă Bruno pe Nizib, n-ai luat nimic în gură 
de azi-dimineaţă din cauza Ramadanului? 

— Din cauza Ramadanului, răspunse Nizib. 

— Ei bine, pe mine asta m-ar face să slăbesc. M-ar costa 
cel puţin o livră pe zi! 


— Cel puţin o livră pe zi, zise Nizib. 

— Dar vei vedea Constantinopolul la apusul soarelui, Van 
Mitten, urmă Keraban, şi te vei minuna! Va fi ca o 
transformare magică care dintr-un oraş mort va face un 
oraş viu. 

— Bine, prietene Keraban, răspunse Van Mitten. Eşti la fel 
de credincios vechilor obiceiuri? 

— Mai mult decât credincios, Van Mitten; le păstrez cu 
îndărătnicie. Dar spune-mi, dragul meu, stai câteva zile la 
Constantinopol, nu-i aşa? 

— Da... ba chiar... 

— Ei bine, atunci eşti al meu! Pun mâna pe dumneata şi nu 
te mai las. Vei fi tot timpul cu mine. 

— Fie. Sunt al dumitale! 

— Şi tu, Nizib, ai să te ocupi de băiatul ăsta, adăugă 
Keraban arătând spre Bruno. Te însărcinez să-i schimbi mai 
ales părerea despre minunata noastră capitală. 

Nizib încuviinţă din cap şi-l trase pe Bruno în mijlocul 
mulţimii ale cărei rânduri se-ngroşau mereu. 

— Dacă stau să mă gândesc, rosti deodată domnul 
Keraban, ai picat la momentul potrivit, Van Mitten. Peste 
şase săptămâni nu mai m-ai fi găsit la Constantinopol. 

— Pe dumneata, Keraban? 

— Da, pe mine! Aş fi fost plecat la Odessa. 

— La Odessa? 

— Ei bine, dacă vei mai fi aici, vom pleca împreună. De 
fapt, de ce nu m-ai însoţi? 

— Păi fiindcă... 

— Ai să mă însoţeşti, îţi spun! 

— Mă gândeam să mă odihnesc puţin după oboseala unei 
călătorii oarecum rapidă şi neaşteptată. 

— Fie! Te vei odihni întâi aici şi-apoi la Odessa, timp de trei 
săptămâni. 

— Prietene Keraban. 

— Asta-i voia mea. Van Mitten! N-ai să mă superi, 
presupun, încă de la sosire? Mă cunoşti. Când am dreptate 


nu mă las cu una cu două. 

— Da... ştiu... răspunse Van Mitten. 

— De altfel, urmă Keraban, nu l-ai văzul pe nepotul meu 
Ahmet şi trebuie să ţi-l prezint. 

— Într-adevăr mi-ai vorbit de nepotul dumitale... 

— Mai bine spus fiul meu, Van Mitten, de vreme ce n-am 
copii. Ştii, afacerile! Afacerile! N-am găsit nici cinci minute 
ca să mă însor. 

— Un minut ajunge, răspunse grav Van Mitten, şi adesea şi 
un minut e prea mult. 

— Îl vei cunoaşte aşadar pe Ahmet la Odessa, rosti 
Keraban. Un băiat încântător! Nu poate suferi afacerile, e 
puţin artist, puţin poet, dar plin de farmec. Nu seamănă 
deloc cu unchiul, dar îi dă ascultare fără să crâcnească... 

— Prietene Keraban... Pentru... 

— Da! Da! Ştiu ce spun... Pentru nunta lui mergem la 
Odessa. 

— Pentru nunta lui? 

— Desigur! Ahmet se căsătoreşte cu o fată frumoasă, 
tânăra Amasia, fiica bancherului meu Selim, un adevărat 
turc ca şi mine. Va fi o petrecere pe cinste! O minune! Ai să 
iei parte la sărbătoriri. 

— Dar... aş fi preferat... zise Van Mitten, încercând să 
strecoare o ultimă obiecţie. 

— Gata, ne-am înţeles! I-o tăie Keraban. Doar n-ai 
pretenţia să mi te-mpotriveşti, nu? 

— Chiar dacă aş vrea... răspunse Van Mitten. 

— N-ai putea, încheie Keraban. 

În acel moment Scarpante şi căpitanul maltez, care se 
plimbau prin fundul pieţii, se apropiară. Domnul Keraban îi 
spunea tocmai oaspetelui său: 

— Ne-am înţeles! Peste şase săptămâni, cel mai târziu, 
plecăm amândoi la Odessa. 

— Şi când va avea loc nunta? 

— Îndată după sosirea noastră. Yarhud îi şopti la ureche 
lui Scarpante: 


— Şase săptămâni... Avem timp să ne ducem planul la bun 
sfârşit. 

— Cu cât mai curând, cu atât mai bine! Grăi Scarpante. 
Nu uita, Yarhud, că, înainte de şase săptămâni, domnul 
Saffar se va fi întors la Trebizonda! 

Cei doi continuară să meargă de colo-colo, cu urechile 
ciulite şi ochii iscoditori. 

Între timp domnul Keraban, stând mai departe de vorbă 
cu Van Mitten, spunea: 

— Prietenul meu Selim, care-i întotdeauna grăbit, şi 
nepotul meu Ahmet şi mai nerăbdător, ar vrea ca nunta să 
aibă loc numaidecât. Trebuie să mărturisesc că au un motiv 
temeinic. Fiica lui Selim trebuie să se mărite înainte de a 
împlini 17 ani dacă nu vrea să piardă vreo câteva mii de lire 
turceşti pe care o bătrână mătuşă nebună i le-a lăsat 
moştenire cu această condiţie. Dar va împlini 17 ani abia 
peste şase săptămâni. Aşa că le-am băgat minţile în cap 
spunând: „Vă convine sau nu, căsătoria nu se va face înainte 
de sfârşitul lunii viitoare”. 

— Şi prietenul dumitale, Selim, s-a lăsat convins? Întrebă 
Van Mitten. 

— Bineînţeles! 

— Şi tânărul Ahmet? 

— Mai greu, răspunse Keraban. O adoră pe drăgălaşa 
Amasia şi eu îi dau dreptate. Are timp. Nu face afaceri. 
Trebuie să-l înţelegi mai bine ca mine, amice Van Mitten, 
dumneata care te-ai însurat cu frumoasa doamna Van... 

— Da, prietene Keraban, zise olandezul... Dar e atâta 
vreme de-atunci... că abia îmi mai aduc aminte. 

— Dar fiindcă veni vorba, dacă în Turcia nu-i cuviincios să 
întrebi pe cineva ce-i face nevasta, nu-i nepermis ca faţă de 
un străin... Ei, cum îi merge doamnei Van Mitten? 

— Hm! Foarte bine... Foarte bine... răspunse Van Mitten 
pe care toate aceste polileţuri ale prietenului său păreau a-l 
pune în încurcătură. Da... foarte bine... Dar cam 
suferindă... Ştii... femeile... 


— Tocmai că nu ştiu! Rosti domnul Keraban izbucnind în 
râs. Femeile. Habar n-am! Despre afaceri ştiu tot ce vrei. 
Dar despre femei? Nimic... Tutun de Macedonia pentru 
fumători de ţigări, tutun de Persia pentru fumători de 
narghilea! Şi reprezentanţii mei din Salonic, Erzerum, 
Lalakia, Bafra, Trebizonda, fără a-l uita pe prietenul Van 
Mitten din Rotterdam! De treizeci de ani încoace câte 
baloturi de tutun n-am expediat în cele patru colţuri ale 
Europei! Asta-i toată viaţa mea în care nu există nici o 
femeie. Şi-acum, continuă Keraban, dacă te-am întâlnit, nu 
te mai părăsesc. Caicul va veni să mă treacă Bosforul. lau 
masa de seară la vila mea de la Scutari şi vii cu mine. 

— Dar... 

— Vii cu mine, îţi spun! Ai de gând să faci mofturi? 

— Nu, accept, prietene Keraban, răspunse Van Mitten. 
Sunt al dumitale cu trup şi suflet. 

— Vei vedea, urmă Keraban, vei vedea ce locuinţă plăcută 
mi-am construit, sub chiparoşii negri, pe colina de la 
Scutari, cu vedere spre Bosfor şi spre toată întinderea 
Constantinopolului. Hai sa mâncăm împreună! 

— Faci cu mine ce doreşti, rosti Van Mitten. 

— Şi trebuie să te laşi în voia mea! Zise Keraban. Apoi 
întoarse capul. 

— Unde-o fi Nizib? Nizib! Nizib! 

Nizib care se plimba cu Bruno auzi vocea stăpânului său şi 
amândoi alergară la această chemare. 

— Ei bine, întrebă Keraban, caidjiul ăla nu mai vine odată 
cu caicul său? 

— Cu caicul său? Spuse Nizib. 

— Am să-i arăt eu lui! Strigă Keraban. 

— Vai de mine! Exclamă Van Mitten. 

— O să vedeţi ce-o să păţească! 

— Vai de mine! Exclamă Bruno. 

— Domnule Keraban. Îl zăresc pe caidji. A părăsit capul 
Serai şi în mai puţin de zece minute va acosta la scara de la 
Top-Hane. În timp ce domnul Keraban tropăia de 


nerăbdare, ţinându-l de braţ pe Van Mitten, Yarhud şi 
Scarpante nu-l lăsau din ochi. 

IV ÎN CARE DOMNUL. KERABAN, MAI ÎNCĂPĂŢÂNAT CA 
NICIODATĂ, SE OPUNE AUTORITĂŢILOR OTOMANE. 

Între timp sosi caidjiul şi veni să-i spună lui Keraban că îl 
aşteaptă caicul la scară. 

Caidjii se numără cu miile în apele Bosforului şi ale 
Cornului de Aur. Bărcile lor, cu două vâsle, la fel de lungi şi 
subţiri la prova şi la pupa, ca să se poată deplasa în ambele 
sensuri, au forma unor patine de 15 până la 20 de picioare, 
făcute din scânduri de fag sau de chiparos, sculptate sau 
pictate în interior. E o încântare să vezi cu câtă rapiditate 
alunecă aceste zvelte ambarcaţii, îşi încrucişează 
traiectoria, se depăşesc una pe alta, în minunata 
strâmtoare care desparte malurile a două continente. Aici 
este Europa. Marea corporație a caidjilor şi-a luat 
însărcinarea serviciului maritim de la Marea Marmara până 
la Bosfor. Barcagii sunt, în general, oameni frumoşi, 
îmbrăcaţi cu un „burudjuk”, un fel de cămaşă de mătase, cu 
un „yelek” în culori vii, împodobit cu găitane din broderii 
aurii, cu un pantalon scurt de bumbac alb. Pe cap poartă un 
fes, iar în picioare „yemeni”. Braţele şi pulpele le sunt 
goale. 

N-are rost să vorbim de primirea făcută de domnul 
Keraban caidjiului care-l ducea la Scutari în fiece seară şi-l 
aducea înapoi în fiece dimineaţă, fiindcă întârziase câteva 
minute. Dar flegmaticul marinar nu-şi făcu prea mult sânge 
rău, ştiind că trebuia să-l lase pe bunul lui client să-şi verse 
năduful ţipând cât poftea şi răspunse arătând doar caicul 
amarat lângă scară. 

Aşadar domnul Keraban, însoţit de Van Mitten, urmaţi de 
Bruno şi Nizib, se îndreptară spre ambarcaţiune, când 
observară în piaţă o mişcare a mulţimii. Domnul Keraban se 
opri. 

— Ce se-ntâmplă? Întrebă. 


Şeful de poliţie al cartierului Galata, înconjurat de străjile 
sale, care ţineau lumea la distanţă, intra în piaţă. Îl însoțeau 
un toboşar şi un gornist. Unul bătu de câteva ori toba, 
celălalt sună apelul şi se făcu tăcere în piaţa înţesată de 
europeni şi asiatici. 

Şeful de poliţie scoase o hârtie, care purta toate ştampilele 
reglementare, şi citi cu glas tare următoarea hotărâre: „Din 
ordinul Muşirului, preşedintele Consiliului poliţiei, din ziua 
aceasta se va plăti de către orice persoană care vrea să 
meargă de la Constantinopol la Scutari ori de la Scutari la 
Constantinopol, un impozit de zece parale, atât dacă circulă 
cu caicul, cât şi cu orice altă ambarcaţiune cu pânze sau cu 
aburi. Cine refuză să achite impozitul e pasibil de amendă şi 
închisoare. 

Întocmit la palat, pe 16 ale lunii în curs. 

Semnat: Muşirul” 

Vestea noii taxe care echivala cu vreo 5 centime pe cap de 
locuitor fu primită cu murmure de nemulţumire. 

— Poftim! Un impozit în plus! Exclamă un turc bătrân, deşi 
ar fi trebuit să fie obişnuit cu asemenea toane din partea 
padişahului. 

— Zece parale! Mormăi altul. Preţul unei jumătăţi de ceşti 
de cafea. 

Şeful de poliţie, ştiind bine că în Turcia, ca în oricare altă 
parte a lumii, oamenii cârtesc dar până la urmă plătesc, era 
gata să părăsească piaţa, când domnul Keraban înaintă 
spre el. 

— Aşadar, rosti, aţi pus o nouă taxă pentru cei care vor să 
traverseze Bosforul? 

— Din ordinul Muşirului, răspunse şeful de poliţie. N-o fi 
bogatul Keraban cel care protestează? 

— Ba da, bogatul Keraban. 

— Păi, nu vă merge bine, domnule Keraban? 

— Îmi merge foarte bine... ca şi impozitelor voastre. Prin 
urmare, ordinul acesta se execută pe loc? 

— Desigur... De când a fost proclamat. 


— Şi dacă eu vreau să mă duc la Scutari... cu caicul meu, 
aşa cum îmi stă în obicei? 

— Veţi plăti zece parale. 

— Şi fiindcă traversez Bosforul în fiece zi dimineaţa şi 
seara? 

— Veţi plăti zilnic 20 de parale, răspunse şeful de poliţie. 
Un fleac pentru bogatul Keraban. 

— Nu mai spune! 

— Stăpânul meu o să se bage într-o încurcătură! Îi şopti 
Nizib lui Bruno. 

— Va trebui să accepte până la urmă! 

— EI? Înseamnă că nu-l cunoşti. 

Domnul Keraban îşi încrucişă braţele, îl privi ţintă pe şeful 
de poliţie, drept în ochi, şi cu voce şuierătoare, în care se 
simţea enervarea, rosti: 

— Ei bine, caidjiul meu mi-a spus tocmai că pot urca în 
caic şi cum mă însoțesc prietenul meu, Van Mitten, slujitorul 
lui şi al meu... 

— Vă va costa 40 de parale, răspunse şeful de poliţie. 
Repet că aveţi mijloace să plătiţi... 

— Că am mijloace să plătesc 40 de parale, zise Keraban, 
chiar o sută, o mie, o sută de mii, cinci sute de mii, e posibil, 
dar nu voi plăti nimic şi cu toate astea voi trece Bosforul. 

— Îmi pare rău că trebuie să vă contrazic, răspunse şeful 
de poliţie, dar nu veţi trece fără să plătiţi. 

— Va trece fără să plătească! 

— Banu! 

— Ba da! 

— Prietene Keraban... grăi Van Mitten cu lăudabila 
intenţie de a-l potoli pe cel mai încăpățânat dintre oameni. 

— Lasă-mă în pace, Van Mitten, zise înfuriat Keraban. 
Impozitul ăsta e neîntemeiat şi jignitor. Nu trebuie plătit. 

— Străji, rosti şeful de poliţie, adresându-se soldaţilor 
care-l escortau, veţi veghea la executarea hotărârii 
Muşirului. 


— Vino, Van Mitten, răspunse Keraban, bătând din picior, 
vino Bruno, ur-mează-mă Nizib! 

— 40 de parale... zise şeful de poliţie. 

— Ba mai bine 40 de lovituri de bâtă, strigă domnul 
Keraban, clocotind de furie. 

Dar, în clipa când începu să se îndrepte către scara de la 
Top-Hane, străjilc îl înconjurară şi trebui să se întoarcă. 

— Lăsaţi-mă să trec, ţipă, zbătându-se. Să nu pună vreunul 
din voi mâna pe mine, să nu mă atingă măcar cu un deget! 
Am să trec, aşa să ştiţi, fără ca o para să-mi iasă din 
buzunar. 

— Da, veţi trece, dar veţi trece mai întâi pragul închisorii, 
răspunse şeful de poliţie care se înfurie la rândul lui, şi 
înainte de a ieşi de acolo veţi plăti o amendă frumuşică! 

— Mă voi duce la Scutari! 

— În nici un caz traversând Bosforul şi cum nu se poate pe 
altă cale... 

— Crezi? Răspunse domnul Keraban încleştând pumnii în 
timp ce se făcea stacojiu la faţă. Crezi? Ei bine, mă voi duce 
la Scutari şi nu voi traversa Bosforul şi nu voi plăti... 

— Ei, asta-i bună! 

— Chiar dacă ar trebui... da! Chiar dacă ar trebui să fac 
înconjurul Mării Negre. 

— Şapte sute de leghe pentru a economisi zece parale! 
Exclamă şeful de poliţie, ridicând din umeri. 

— Şapte sute de leghe, o mie, zece mii, o sută de mii, 
răspunse Keraban, chiar dacă n-ar fi vorba decât de cinci, 
de două, de o singură para! 

— Dar, prietene, zise Van Mitten. 

— Te rog încă o dată să mă laşi în pace... îi reteză Keraban 
intervenţia. 

„Vai! S-a aprins rău de tot”! Îşi zise Bruno. 

— Voi străbate Turcia, Chersonesul, am să trec Munţii 
Caucaz, am să merg prin Anatolia şi am să ajung la Scutari 
fără să fi plătit nici o para din neîntemeiatul vostru impozit. 

— Vom vedea! Se ţinu tare şeful de poliţie. 


— Ba s-a şi văzut! Strigă domnul Keraban în culmea furiei, 
voi pleca diseară. 

— La naiba, rosti căpitanul Yarhud, adresându-se lui 
Scarpante, care nu pierduse un cuvânt din discuţia asta 
atât de neaşteptată, decizia lui Keraban ar putea să ne 
pună bețe în roate. 

— Într-adevăr, răspunse Scarpante. În caz că 
încăpăţânatul nu renunţă la planul său, va trece prin 
Odessa şi ce ne facem dacă are loc, cu acest prilej, nunta? 

— Dar... interveni încă o dată Van Mitten care voia să-l 
împiedice pe prietenul său de la o atare nebunie. 

— Lasă-mă în pace, îţi spun! 

— Şi căsătoria nepotului Ahmet? 

— N-are nici o legătură! 

Scarpante îl luă de o parte pe Yarhud. 

— Nu-i nici o clipă de pierdut! 

— Într-adevăr, încuviinţă căpitanul maltez. Mâine în zori 
voi pleca la Odessa cu trenul de Adrianapol. 

Acestea fiind zise, amândoi părăsiră piaţa. Domnul 
Keraban întoarse capul spre Nizib. 

— Nizib! 

— Da, stăpâne. 

— Să mergem până la birou. 

— La birou! Repetă Nizib. 

— Veniţi şi voi, adăugă Keraban adresându-se lui Van 
Mitten şi Bruno. 

— Ce... 

— Vom pleca cu toţii împreună. 

— Poftim?! Făcu Bruno numai urechi. 

— Da! V-am invitat să luaţi masa la Scutari, rosti domnul 
Keraban şi veţi cina la întoarcere la Scutari. 

— Nu înainte? Răspunse olandezul uluit de o asemenea 
propunere. 

— Peste o lună, peste un an sau peste zece ani, glăsui 
Keraban cu un ton care nu admitea nici cea mai mică 


împotrivire, dar de vreme ce aţi primit să-mi fiţi oaspeţi la 
masă, veţi veni să luaţi cina la Scutari. 

— Va avea tot timpul să se răcească, murmură Bruno. 

— 'Te rog să-mi îngădui, prietene Keraban... 

— Nu-ţi îngădui nimic, Van Mitten. Haide! 

Şi domnul Keraban porni spre capătul pieţii. 

— Nu te poţi opune căpăţânosului ăsta! Îi şopti Van Mitten 
lui Bruno. 

— Cum, stăpâne, ne vom preta la o astfel de toană? 

— Aici sau în altă parte Bruno, ce importanţă are de vreme 
ce nu mai sunt la Rotterdam. 

— Dar... 

— Şi dacă eu îl urmez pe prietenul meu, Keraban, tu nu 
poţi face altceva decât să mă urmezi pe mine. 

— Ce mai complicaţie! 

— Să mergem, spuse domnul Keraban. 

Apoi, întorcându-se pentru ultima oară spre şeful de 
poliţie al cărui surâs batjocoritor avea dreptul să-l scoată 
din sărite, îi spuse: 

— Plec, şi în ciuda ordinelor voastre, mă voi duce la 
Scutari fără să fi trecut Bosforul. 

— Va fi o plăcere pentru mine să fiu de faţă la sosirea 
dumneavoastră după o călătorie atât de ciudată, zise şeful 
de poliţie. 

— Şi pentru mine va fi o adevărată bucurie să vă găsesc la 
întoarcere! Răspunse domnul Keraban. 

— Dar vă previn, adăugă şeful de poliţie, că dacă taxa mai 
e în vigoare... 

— Ei bine? 

— N-am să vă las să treceţi Bosforul ca să vă înapoiaţi la 
Constantinopol decât dacă veţi plăti zece parale pentru 
fiecare ins. 

— Iar dacă până atunci acest impozit fără rost mai e încă 
în vigoare, rosti domnul Keraban pe acelaşi ton, voi şti să 
mă întorc la Constantinopol fără să vă dau nici o para. 


Zicând acestea, domnul Keraban, luându-l de braţ pe Van 
Mitten, le făcu semn lui Bruno şi Nizib să-i urmeze; apoi se 
pierdu prin mulţimea care-l aclama pe curajosul negustor, 
atât de tenace în apărarea drepturilor sale. 

În acea clipă o lovitură de tun se auzi în depărtare. 
Soarele apunea sub orizontul Mării Marmara, se încheiase 
perioada Ramadanului. Deodată ca atins de bagheta magică 
a unei zâne, Constantinopolul se transformă. Tăcerii care 
domnea în piaţă îi urmară strigăte de bucurie, urale de voie 
bună. Cafenelele se umplură de consumatori înfometați şi 
însetaţi. Fripturi de toate soiurile, iaurt, lapte bătut, caimac, 
un fel de fiertură ca smântâna, chebab, adică felii de carne 
de oaie tăiate în bucățele, baclavale scoase din cuptor, 
sărmăluţe de orez în foi de viţă, mămăliguţă, măsline şi icre 
negre, pilaf de pui, clătite cu miere, sirop, şerbet, îngheţată, 
cafea, tot ce se mănâncă şi se bea în Orient, apăruse pe 
tăvile din vitrină, în timp ce lămpiţe, agăţate de o spirală de 
aramă, urcau şi coborau mânuite de caiadji. 

Oraşul vechi şi cartierele noi se luminaseră ca prin farmec. 
Peste moscheele şi edificiile de la Serai-Burnu până la 
colinele de la Eyub izbucniră focuri de artificii multicolore. 
Bosforul, brăzdat de caicuri cu lanterne care se legănau, 
capricios, deasupra valurilor, scânteia ca şi cum stelele 
cerului ar fi căzut într-adevăr în albia lui. 

Palatele de pe ţărmuri, vilele de pe malul asiatic şi malul 
European, Scutari, vechiul Chrysopolis şi casele lui aşezate 
în amfiteatru, nu se zăreau decât ca linii arzânde, dublate 
de reverberaţia apelor. Din depărtare se auzea bătaia 
dairelor, sunetul lăutei, al „taburcăi”, „rebelului” şi 
fluierului, amestecate cu cântece, răsunând în amurg. 

V ÎN CARE DOMNUL KERABAN VORBEŞTE ÎN FELUL 
LUI DESPRE CUM ÎNŢELEGE EL SĂ CĂLĂTOREASCĂ ŞI 
PĂRĂSEŞTE CONSTANTINOPOLUL. 

Turcia cuprinde în Europa, în momentul de faţă, trei părţi 
principale: Rumelia (Turcia europeană şi Macedonia), 
Albania, 'Tessalia şi Bulgaria, o provincie care plăteşte încă 


tribut. Prin Tratatul din 1878 România (Moldova, Valahia şi 
Dobrogea), principatele Serbiei şi Muntenegrului şi-au 
câştigat independenţa. 

Domnul Keraban, pretinzând să urmeze perimetrul Mării 
Negre, trebuia să meargă de-a lungul litoralului Rumeliei, 
Bulgariei şi României ca să ajungă la graniţa cu Rusia. De 
acolo prin Chersones, Taurida sau mai bine-zis ţinutul 
kirghizilor, s-o ia prin Caucaz şi Transcaucazia, să facă un 
ocol pe malul septentrional şi oriental al anticului Pont 
Euxin până la frontiera care desparte Rusia de Imperiul 
otoman. Pe urmă, pe litoralul Anatoliei, la sudul Mării 
Negre, cel mai încăpățânat om din lume va ajunge din nou 
lângă Bosfor la Scutari, fără a fi plătit noua taxă. 

De fapt era un parcurs de 650 „agatei” turceşti, adică vreo 
2800 de kilometri - sau, dacă socotim în leghe otomane - 
ceea ce înseamnă distanţa pe care un animal de povară o 
face într-o oră la pas - drumul avea 700 de leghe de gradul 
25. Ori de la 17 august la 30 septembrie sunt 45 de zile. 
Deci trebuiau străbătute 15 leghe în 24 de ore pentru a 
putea fi la Odessa cel târziu la 30 septembrie, dată când 
fusese fixată căsătoria Amasiei, care, dacă nu avea loc până 
la acest ultim termen, fiica lui Selim n-ar mai fi respectat 
condiţiile pentru a moşteni cele 100000 de lire ale mătuşii 
ei. Pe scurt, orice s-ar fi întâmplat, Keraban şi musafirul lui 
nu se vor aşeza la masă în vila de la Scutari, unde îi aştepta 
cina, înainte de 45 de zile. 

Dacă ar fi întrebuințat mijloace de transport rapide, 
precum cele oferite de diverse porţiuni de cale ferată, ar fi 
fost uşor să câştige timp şi să scurteze lungimea călătoriei. 
De pildă, de la Constantinopol trenul merge la Adrianopol şi 
printr-un ambraşament la Jambol. Mai la nord există o linie 
de la Varna la Rusciuk care se racordează la reţeaua de căi 
ferate din România şi acestea îşi prelungesc astfel 
itinerariul prin Rusia meridională până la lanţul Munţilor 
Caucaz: Iaşi, Chişinău, Harkov, Taganrog, Nahicevan. În 
fine, un tronson de la Tiflis la Poti, ajunge până la litoralul 


Mării Negre. După aceea, într-adevăr, prin Turcia asiatică 
nu se mai găseşte nici un fel de cale ferată până la Brusa, 
dar de acolo un ultim tronson merge până la Scutari. 
Fireşte că nu puteai însă să-ţi închipui că, în privinţa asta, îl 
vei convinge pe domnul Keraban. Să ocupe un loc într-un 
compartiment, să accepte aşadar progresele industriei 
moderne, el care rezista din răsputeri de 40 de ani la 
invazia invențiilor civilizaţiei? Niciodată! Ar fi făcut mai 
degrabă drumul pe jos. 

Prin urmare în aceeaşi seară, când împreună cu Van 
Mitten a ajuns la agenţia lui din Galata, au avut o discuţie. 
Prima oară când olandezul aduse vorba despre trenuri, 
domnul Keraban răspunse întâi printr-o ridicare din umeri, 
apoi printr-un refuz categoric. 

— Totuşi! Reluă Van Mitten, care crezu că trebuie să 
stăruie măcar de formă, fără a avea vreo speranţă să-şi 
convingă gazda. 

— Când am spus odată nu, e nu! Rosti domnul Keraban. De 
altfel, dumneata îmi aparţii, eşti oaspetele meu, sunt 
răspunzător de dumneata şi trebuie să te laşi în voia mea. 

— Fie, grăi Van Mitten. Dar, în lipsa trenului poate că 
există un mijloc mai simplu să ne ducem la Scutari fără a 
trece Bosforul, dar şi fără să facem înconjurul Mării Negre. 

— Care? Întrebă Keraban, încruntând din sprâncence. 
Dacă e un mijloc bun sunt de acord; dacă nu, refuz. 

— E foarte bun, răspunse Van Mitten. 

— Atunci vorbeşte! Mai avem să facem toate pregătirile de 
plecare. Nu-i nici o clipă de pierdut. 

— Iată, prietene Keraban. Să mergem până la portul cel 
mai apropiat de Constantinopol, să luăm un vapor... 

— Un vapor! Exclamă Keraban, ieşindu-şi din fire numai la 
gândul aburilor. 

— Nu... un vapor... o corabie, se grăbi să adauge Van 
Mitten, un şebec, vasul acela arab cu vele şi vâsle, o tartană 
sau o caravelă şi să parcurgem drumul până la unul din 
porturile Anatoliei, Kirpile, de exemplu! De la acest punct 


de pe litoral într-o zi putem ajunge liniştit, pe uscat, la 
Scutari, unde, în batjocură, vom bea un pahar în sănătatea 
Muşirului. 

Domnul Keraban îl lăsase pe amicul lui să vorbească fără 
să-l întrerupă, încât acesta îşi putea închipui că propunerea 
lui, de altfel foarte rezonabilă, şi prin acceptarea căreia 
amorul propriu al lui Keraban nu suferea nici o înjosire, era 
bine primită. 

Dar deodată ochii negustorului de tutun începură să 
scapere şi pumnii să i se încleşteze îngrijorător. 

— Aşadar, Van Mitten, mă sfătuieşti, de fapt, să mă îmbarce 
pe Marea Neagră ca să nu trec Bosforul. 

— Ar fi o festă foarte reuşită, zise Van Mitten. 

— Ai auzit vreodată, reluă Keraban, de ceva ce se cheamă 
rău de mare? 

— Bineînţeles, prietene Keraban. 

— Dar niciodată n-ai suferit de rău de mare? 

— Niciodată! Oricum în decursul unui drum atât de scurt. 

— Atât de scurt! Continuă Keraban. Ai spus „atât de 
scurt”, dacă nu mă-nşel! 

— Nici 60 de leghe. 

— Dar dacă n-ar fi decât 50, 20, 10 ba chiar 5! Strigă 
domnul Keraban, dacă n-ar fi decât 2, ce zic, una, pentru 
mine ar fi prea mult. 

— Te rog totuşi să te mai gândeşti... 

— Cunogşti Bosforul? 

— Da. 

— Nu-i nici o jumătate de leghe până la Scutari... 

— Într-adevăr. 

— Ei bine, Van Mitten, în cazul că suflă cea mai mică briză, 
sufăr de rău de mare când traversez până la Scutari cu 
caicul meu. 

— Rău de mare? 

— L-aş avea şi pe o baltă! L-aş avea şi în cada de baie. Mai 
îndrăzneşte, acum, să-mi spui să luăm o corabie, o tartană, 


o caravelă şi orice vehicul greţos de acest fel. Hai! 
Îndrăzneşte! 

Se-nţelege de la sine că bunul olandez nu îndrăzni şi că 
renunţă la ideea de a face drumul pe mare. 

Atunci cum vor călători? Comunicaţiile sunt destul de 
anevoioase - cel puţin în Turcia propriu-zisă - dar nu sunt 
imposibile. Pe drumurile obişnuite sunt halte dc poştalion şi 
nimic nu te-mpiedică să călătoreşti cu proviziile, cortul şi 
desaga în spinare, călăuzit de un ghid, în caz că nu mergi în 
urma „tartarului”, adică a factorului care face serviciul 
poştal; dar cum factorul are un timp limitat să ajungă dintr- 
un loc într-altul e foarte obositor să-l urmezi, ca să nu zic cu 
neputinţă, pentru cine nu străbate, în mod curent, 
asemenea distanţe lungi. 

Desigur, domnul Keraban nu se gândea să înconjoare în 
acest fel Marea Neagră. Va merge repede, fie, dar nu fără 
confort. Va fi doar o chestie de bani care n-avea de ce să-l 
oprească pe bogatul neguţător din Galata. 

— Ei bine, spuse Van Mitten, resemnat de altfel dinainte, 
de vreme ce nu vom călători nici cu trenul, nici cu vaporul, 
cum vom călători? 

— Cu diligenţa. 

— Cu caii dumitale? 

— Cu caii de la halte. 

— Dacă vei găsi unii disponibili pe tot parcursul. 

— Se vor găsi. 

— O să te coste scump. 

— O să mă coste cât o să mă coste! Răspunse domnul 
Keraban care începea din nou să se-nfierbânte. 

— Ei bine, o să cheltuieşti mai mult de 1000 de lire turceşti, 
poate chiar 1500. 

— Fie, mii, milioane! Strigă Keraban. Da! Milioane, dacă 
trebuie! Ai terminat cu observaţiile? 

— Da, răspunse olandezul. 

— Nu-i prea târziu, rosti Keraban. 


Ultimele cuvinte fură rostite pe un asemenea ton încât Van 
Mitten se hotări să tacă. Totuşi, îi atrase atenţia 
autoritarului său prieten că pentru o asemenea călălorie e 
nevoie de cheltuieli destul de mari; că aşteaptă de la 
Rotterdam o sumă importantă pe care voia s-o depună la 
bancă la Constantinopol, dar că deocamdată nu avea bani şi 
că... 

Domnul Keraban îi închise gura spunându-i că ia asupră-şi 
toate cheltuielile călătoriei care-l privesc numai pe el de 
vreme ce Van Mitten era oaspetele lui şi că, în calitate de 
bogat neguţător din Galata, nu-i stă în obicei să-i pună pe 
musafirii săi să plătească, etc... 

La acest et caetera olandezul tăcu mâlc şi bine făcu. 

Dacă domnul Keraban n-ar fi fost posesorul unei străvechi 
trăsuri de fabricaţie engleză, pe care o mai pusese la 
încercare în alte împrejurări, ar fi fost silit să facă acest 
drum lung şi greu cu o haraba turcească trasă cel mai 
adesea de boi. Dar vechiul poştalion, cu care venise la 
Rotterdam, se afla încă în şopron într-o perfectă stare. 
Diligenţa putea tansporta confortabil trei călători. În partea 
din faţă, între resorturile în formă de gât de lebădă era o 
ladă uriaşă adică o chichiţă pentru provizii şi bagaje; în 
spate era o a doua deasupra căreia se afla o cabrioletă 
unde doi slujitori se puteau instala comod. Trăsura trebuia 
condusă de pe capră, fără un loc anume pentru vizitiu. 
Toate astea păreau cam demodate şi ar fi stârnit, 
neîndoielnic, râsul specialiştilor în caroserie modernă; dar 
vehiculul era solid, poseda osii bune, roţi cu obezi late şi 
spiţe groase, cu suspensia unor resorturi de oţel de prima 
calitate, nici prea tari, nici prea moi, încât putea face faţă 
hurducăturilor unor drumuri făcute de puţină vreme. 

Aşadar Van Mitten şi Keraban, ocupând fundul 
confortabilului cupeu, luând cu ei geamuri mobile şi 
mantale care să-i apere de frig, iar Bruno şi Nizib în 
cabrioletă înaintea căreia se putea cobori un şasiu cu geam, 
ar fi putut ajunge cu acest mijloc de locomoţie şi până în 


China. Din fericire, Marea Neagră nu se întindea până la 
litoralul Pacificului, caz în care Van Mitten ar fi fost în 
situaţia de a face cunoştinţă cu chinezii, la ei acasă. 

Pregătirile începură numaidecât. Dacă domnul Keraban nu 
putea pleca în aceeaşi seară, cum spusese în focul discuţiei, 
cel puţin voi s-o pornească la drum în zorii zilei următoare. 
O noapte nu era prea mult pentru a pune la punct toate 
lucrurile şi a lua toate măsurile trebuincioase. Astfel că 
slujbaşii din birouri au fost opriţi să plece tocmai în clipa 
când voiau să se ducă într-un loc să-şi scoată pârleala după 
lunga zi de post. În plus, Nizib, foarte expeditiv în 
asemenea ocazii, era prezent pretutindeni. Cât despre 
Bruno, el fu nevoit să se întoarcă la „Hotel Pesth”, de pe 
Strada Mare din Pera, unde trăseseră dimineaţă, el şi 
stăpânul său, pentru a supraveghea transportarea 
neîntârziată, la biroul lui Keraban, a bagajelor sale şi ale lui 
Van Mitten. Ascultătorul olandez, pe care prietenul său nu-l 
scăpa din ochi, n-ar fi îndrăznit să-l părăsească nici un 
moment. 

— Deci te-ai decis definitiv, stăpâne? Întrebă Bruno înainte 
de a părăsi biroul. 

— Cum aş fi putut face altfel cu împieliţatul ăsta? I-o 
întoarse Van Mitten. 

— Vom face înconjurul Mării Negre? 

— În cazul când prietenul meu, Keraban, nu se răzgândeşe 
pe drum, ceea ce nu mi se pare de aşteptat. 

— Din toate capetele de paiaţă peste care plouă cu lovituri 
prin bâlciuri, nu cred că-i unul mai tare decât al lui. 

— Comparaţia ta, deşi nu-i prea cuviincioasă, Bruno, e 
foarte reuşită, zise Van Mitten. Aşa că dacă l-aş bate la cap, 
m-aş lovi aşa de tare, că mă feresc. 

— Speram că măcar ne vom odihni puţin la 
Constantinopol, stăpâne, urmă Bruno. Ştii, eu şi 
călătoriile... 

— Nu-i o călătorie, Bruno, răspunse Van Mitten, e pur şi 
simplu o altă cale pe care o ia amicul meu Keraban ca să se 


ducă acasă, să cineze. 

Acest fel de a vedea lucrurile nu-l calmă pe Bruno. Nu-i 
plăceau deplasările şi, uite, că trebuia să tot fie pe drum 
timp de săptămâni, de luni, poate, prin felurite ţinuturi, 
ceea ce-l interesa destul de puţin; în schimb regiunile erau 
anevoios şi periculos de străbătut, ceea ce-l preocupa cu 
mult mai mult. Pe deasupra, cu oboselile de neînlăturat pe 
un parcurs aşa de lung, va ajunge să slăbească şi, prin 
urmare, să piardă din greutatea normală atinsă - 167 de 
livre - la care ţinea cât se poate de tare. 

De aceea repetă la urechea stăpânului veşnicul lui refren 
de jale: 

— "Ţi se va întâmpla o nenorocire, stăpâne, ţi se va 
întâmpla o nenorocire. 

— Vom vedea, răspunse olandezul; dar du-te mai bine de 
adu bagajele, în timp ce eu voi cumpăra un ghid ca să 
studiez ţinuturile prin care vom trece şi un carnet să-mi 
notez impresiile; când te vei întoarce, Bruno şi te vei 
odihni... 

— Când mă voi odihni? 

— După ce vom fi făcut înconjurul Mării Negre, de vreme 
ce asta ne e soarta. 

Bruno, clătinând din cap, părăsi biroul şi porni spre hotel. 
Călătoria asta nu-i spunea nimic bun. Două ore mai târziu 
se-ntorcea cu mai mulţi hamali având pe spate cârlige la 
bretelele lor groase. Erau localnici îmbrăcaţi în haine de 
postav, cu ciorapi de lână reiaţi şi încălţăminte cu talpa 
dublă în picioare, purtând pe cap un „kalah” brodat cu fire 
de mătase multicolore, într-un cuvânt hamalii pe care 
Theophile Gautier i-a numit „cămile cu două picioare şi fără 
cocoaşă”. Dar gheburile nu le lipseau datorită 
numeroaselor pachete purtate în spate. Depuseră totul în 
curtea biroului şi coletele începură a fi încărcate în 
poştalionul scos din şopron. 

În acest timp, Keraban, ca negustor grijuliu ce era, îşi 
punea treburile în ordine. Verifică banii din casă, jurnalul, 


dădu instrucţiuni şefului de birou, scrise câteva scrisori şi 
luă o sumă considerabilă în fişicuri de aur. 

Cum trebuia să aibă la el o anume cantitate de bani pentru 
porţiunea de drum de-a lungul litoralului rusesc, intenţia sa 
era să schimbe în ruble lirele otomane la bancherul Selim, 
de vreme ce itinerarul îl obliga să treacă prin Odessa. 

Pregătirile se terminară repede. Proviziile se-ngrămădiră 
în chichiţele diligenţei. Puseră înăuntru şi câteva arme - nu 
se ştie niciodată ce se poate întâmpla - şi trebuiau să fie 
gata să facă faţă oricărei împrejurări. În plus, domnul 
Keraban nu uită să ia două narghilele, una pentru Van 
Mitten, cealaltă pentru el, căci acestea sunt obişnuitele 
ustensile ale unui turc care se respectă şi mai ales ale unui 
neguţător de tutun. 

Cât despre cai, fuseseră comandaţi de cu seară pentru a 
doua zi în zori. De la miezul nopţii şi până la răsăritul 
soarelui mai rămăseseră câteva ore menite întâi cinei, apoi 
odihnei. Dis-de-dimineaţă când domnul Keraban dădu 
semnalul de trezire, toţi săriră din pat şi îşi îmbrăcară 
hainele de călătorie. 

Caii fuseseră înhămaţi, diligenţa încărcată, iar surugiul se 
afla pe capră în aşteptarea călătorilor. 

Domnul Keraban mai dădu ultimele instrucţiuni slujbaşilor 
săi. Călătorilor nu le mai rămăsese decât să plece. 

Van Mitten, Bruno, Nizib aşteptau tăcuţi în curtea biroului. 

— Aşadar, eşti hotărât! Zise pentru ultima oară Van Mitten 
prietenului Keraban. 

Drept răspuns acesta arătă spre trăsura cu portiera 
deschisă. 

Van Mitten se aplecă, urcă în diligenţă şi se aşeză în fundul 
cupeului, în partea stângă. Domnul Keraban luă loc lângă 
el, Nizib şi Bruno se instalară în cabrioletă. 

— Ah! Scrisoarea mea! Zise Keraban, în clipa când erau 
gata să plece. Şi, coborând geamul, întinse unuia dintre 
slujbaşi o scrisoare, poruncindu-i s-o pună la cutie chiar în 
cursul dimineţii. Această scrisoare era adresată bucătarului 


vilei de la Scutari şi nu conţinea decât următoarele cuvinte: 
„Cina amânată până la întoarcerea mea. Schimbă meniul: 
supă cu lapte bătut; coastă de miel cu mirodenii. Să nu fie 
prea friptă”. 

Apoi diligenţa porni, străbătu străzile cartierului Galata, 
traversă Cornul de Aur pe podul Valide-Sultana şi ieşi din 
oraş prin „poarta nouă”, Yeni Kapussi. Domnul Keraban 
plecase! Drum bun! 

VI ÎN CARE CĂLĂTORII ÎNCEP SĂ ÎNTÂMPINE CÂTEVA 
GREUTĂȚI CU PRECĂDERE ÎN DELTA DUNĂRII. 

Din punct de vedere administrativ, partea europeană a 
Turciei e împărţită în vilayete sau departamente, conduse 
de un „vali”, adică guvernator general, un soi de prefect 
numit de sultan. Vilayetele se subîmpart în „sanjakuri” sau 
arondismente, conduse de un, mustaşarif,, apoi în „kazale,, 
ori cantoane, conduse de un „caimacam, şi la urmă în 
„nahii, sau comune, care au în frunte un „mondir” sau 
primar. Aşadar sistemul administrativ e aproape acelaşi ca 
în Franţa. 

De fapt, domnul Keraban nu trebuia să aibă de-a face 
decât foarte puţin sau deloc cu autorităţile vilayetelor din 
Rumelia, pe unde se mergea de la Constantinopol până la 
frontieră. Acesta era drumul cel mai direct spre litoralul 
Mării Negre şi scurta, pe cât posibil, distanţa. 

Era o vreme frumoasă pentru o călătorie. Briza mării 
aducea un aer proaspăt peste şesul neted, astfel încât nu 
simţeai prea tare căldura. Aveau să treacă pe lângă 
câmpuri de porumb, de orz şi secară şi pe lângă 
numeroasele vii care prosperă în sudul Turciei; apoi vor 
urca prin păduri de stejar, de brad, de fag şi mesteacăn şi 
vor cobori iarăşi printre pâlcuri de platani, de laur, de 
smochini, de roşcovi până la ţinuturile de pe malul mării 
unde cresc măslini şi rodii asemănători cu cei care se înalţă 
la aceleaşi latitudini în Europa meridională. 

leşind pe poarta Yeni, poştalionul o luă pe drumul de la 
Constantinopol la Şumla, de unde se detaşează o bifurcaţie 


spre Adrianopol prin Kirk-Kilisse. Acest drum se-ntinde 
paralel cu linia ferată şi chiar întâlneşte, în diverse puncte, 
trenul care duce de la Adrianopol (această a doua capitală a 
Turciei europene) la Istanbul. 

Tocmai în clipa când diligenţa mergea de-a lungul căii 
ferate, trecu trenul. Un călător scoase capul pe fereastra 
vagonului şi putu să vadă vehiculul domnului Keraban tras 
cu rapiditate de vigurosul său atelaj. Acest călător nu era 
altul decât căpitanul maltez, Yarhud în drum spre Odessa, 
unde, datorită vitezei trenurilor, va ajunge cu mult înaintea 
neguţătorului de tutun. 

Van Mitten nu se putu stăpâni să-i arate prietenului său 
trenul alergând cu toată iuţeala. Domnul Keraban, după 
obiceiul său, ridică din umeri. 

— Ei! Prietene Keraban, cu trenul ajungi repede! Zise Van 
Mitten. 

— Dacă ajungi! Răspunse domnul Keraban. 

În timpul primei zile de călătorie, se poate spune că n-au 
pierdut nici o clipă. Plătind bine, călătorii n-au avut nici o 
dificultate la halte şi caii n-au făcut nazuri ca să se lase 
înhămaţi, nici surugiii ca să le dea bice pentru a-l duce, 
după cum dorea, pe un om atât de mărinimos. 

La lăsarea serii, poştalionul se opri doar pentru o oră în 
orăşelul Seray. 

La început, lui Bruno îi veni greu să-şi petreacă noaptea în 
cabrioletă, dar Nizib, socotind că e foarte firesc, adormi 
buştean, somn de care se molipsi şi însoţitorul lui. 

Noaptea se încheie fără incidente datorită serpentinei 
lungi şi cotite pe care o face drumul în apropiere de Vize 
pentru a evita povârnişurile şi terenurile mlăştinoase ale 
ținutului. Spre marea lui părere de rău, Van Mitten nu văzu 
deci nimic din orăşelul cu 7 000 de locuitori majoritatea 
greci. De altfel nu venise ca turist, ci ca să-l însoţească pe 
năvalnicul Keraban care nu se prea sinchisea să strângă 
impresii de călătorie. Pe la cinci după-amiază ajunseră la un 
oraş destul de mare, numărând 16 000 de locuitori, Kirk- 


Kilisse40. Aşezarea, cunoscută pentru monumentele ei, se 
întindea pe fundul şi coastele unei vâlcele pe care Van 
Mitten, urmat de credinciosul Bruno, o exploră în câteva 
ceasuri. 

Poştalionul fu adăpostit în curtea unui hotel destul de bine 
întreţinut unde domnul Keraban şi însoțitorii lui îşi 
petrecură noaptea şi de unde plecară în zori. 

În timpul zilei de 19 august, diligenţa depăşi satul 
Karabunar şi sosi seara târziu la Burgas, construit pe malul 
golfului cu acelaşi nume. Călătorii dormiră noaptea într-un 
han foarte primitiv, mai puţin confortabil decât poştalionul. 
A doua zi dimineaţa, drumul, care se depărtează de ţărmul 
Mării Negre, îi duse până la Ajtos. Seara intrară în 
Paravadi41, una din staţiile trenului care merge de la 
Şumla la Varna. Străbătură apoi provincia bulgară aflată la 
sud de Dobrogea, la poalele ultimelor contraforturi ale 
lanţului Munţilor Balcani. Aici întâmpinară mari greutăţi, 
căci drumul, deseori deosebit de anevoios, o lua, când prin 
văi mlăştinoase, când prin buruieni foarte înalte, unde 
diligenţa abia de se putea strecura, stârnind panică în 
rândurile păsărilor de diferite soiuri ce se adăposteau chiar 
pe sol. 

Se ştie că Munţii Balcani, se-ntind între Rumelia şi 
Bulgaria spre Marea Neagră, având pe versantul nordic 
numeroase contraforturi, al căror relief se observă până la 
Dunăre. Domnului Keraban i se puse deseori la încercare 
răbdarea, când trebuiră să treacă munţii pentru a cobori 
spre Dobrogea; pantele doesebit de abrupte, cotirile atât de 
bruşte încât nu îngăduiau cailor să tragă concomitent, 
potecile înguste şi mărginite de prăpăstii adânci, mai 
curând bune de străbătut călare decât în trăsură, îi făcură 
să piardă mult timp ceea ce nu se întâmplă fără o revărsare 
de supărare şi bombăneală. 

De mai multe ori fură nevoiţi să deshame caii şi să 
proptească roţile pentru a scoate poştalionul dintr-o trecere 
mai strâmtă - să le proptească, mai ales, cu mulţi piaştri 


care treceau, cu acest prilej, în buzunarele surugiilor, ce 
amenințau de fiecare dată că nu merg mai departe. Domnul 
Keraban îi ocăra degeaba pe cei care n-aveau grijă de 
drumuri, păsându-le prea puţin să asigure o bună 
comunicaţie între provincii. În schimb, când era vorba de 
impozite, de taxe, de constrângeri de tot felul, acolo erau 
tari. Domnul Keraban o simţise pe pielea lui. Auzi, zece 
parale ca să treci Bosforul! Se-ntorcea mereu la ideea lui 
fixă, ca un obsedat. Zece parale! Zece parale! 

Van Mitten se ferea din răsputeri să răspundă ceva 
tovarăşului său de călătorie. Orice aparenţă cât de mică că 
ar voi să-l contrazică, ar fi dus la un scandal. Ba chiar, ca să- 
Il potolească, îi ţinea isonul. 

— În Olanda ar fi cu neputinţă, zicea Keraban, să existe 
asemenea abuzuri. 

— Există, din păcate, prietene Keraban, răspunse Van 
Mitten care dorea, mai presus de orice, să-şi calmeze 
amicul. 

— Ba eu iţi spun că nu! Rosti acesta. Numai la 
Constantinopol se pot întâmpla astfel de nedreptăţi. Oare s- 
a gândit cineva vreodată să pună impozite pe caicuri la 
Rotterdam? 

— Noi n-avem caicuri. 

— Ce importanţă are? 

— Cum „Ce importanţă are”? 

— Ei! Dacă aţi avea, niciodată regele vostru n-ar îndrăzni 
să le supună unei taxe. N-ai să susţii contrariul şi nici că 
lucrurile care se petrec în imperiul turcesc nu sunt dintre 
cele mai grave! 

— Dintre cele mai grave, fără îndoială! Răspunse Van 
Mitten, ca să taie din scurt izbucnirea de revoltă pe care o 
simţea venind. 

În lipsa unui loc de popas, în acest ţinut pe jumătate 
nelocuit, petrecură noaptea de 20 spre 21 august în 
poştalion. 


Numai când se crăpă de ziuă, după ce depăşiră ultimele 
şiruri ale Munţilor Balcani, ajunseră dincolo de frontiera 
română, pe terenurile mai uşor de străbătut ale Dobrogei. 
Regiunea e ca o peninsulă formată de un cot larg al Dunării, 
care după ce merge spre nord până la Galaţi, se întoarce 
spre est, vărsându-se, prin mai multe braţe, în Marea 
Neagră. De fapt, acest fel de istm care leagă peninsula mică 
de întreaga Peninsulă Balcanică, se mărgineşte cu 
porţiunea de provincie situată între Cernavodă şi 
Constanţa, unde pe o linie scurtă de 15-16 leghe circulă un 
tren cu plecarea de la Cernavodă. Dar cum la sud de calea 
ferată, ţinutul e vizibil acelaşi ca la nord, din punct de 
vedere topografic, se poate spune că şesurile dobrogene 
iau naştere la poalele ultimelor verigi ale lanţului 
Balcanilor. 

Turcii numesc, ţară bună” acest pământ roditor. E 
străbătut de păstori tătari, dar populaţia este preponderent 
valahă în partea din preajma fluviului, porţiune alcătuită 
dintr-o înlănţuire de podişuri care se întind până la pădurile 
de la gurile Dunării. 

Pe acest sol, fără coaste abrupte sau povârnişuri, diligenţa 
putea merge mai repede. În seara de 21 august, poştalionul 
se opri la Bazargic42. Domnul Keraban hotări să rămână 
acolo peste noapte ca toată lumea să se odihnească - lucru 
menit să-l bucure pe Bruno care însă nu spuse, din 
prudenţă, nimic. 

A doua zi, dis-de-dimincaţă, poştalionul cu caii schimbaţi 
alerga spre Karasu. Un fel de vastă pâlnie, a cărui apă, 
alimentată de surse din adâncuri se varsă în Dunăre când 
nivelul acesteia e scăzut. Străbătură 24 de leghe în 12 ore şi 
pe la 8 seara se opriră în faţa liniei Constanţa-Cernavodă, 
înaintea staţiei Medgidia, un oraş nou-nouţ de 20 de mii de 
locuitori şi care promite să aibă în curând o populaţie şi mai 
densă43. Acolo, domnul Keraban nu putu trece numaidecât 
calea ferată pentru a poposi la hanul unde voia să-şi 
petreacă noaptea. Linia era ocupată de un tren şi au trebuit 


să aştepte peste un sfert de ceas ca drumul să fie liber. De 
aici plângeri şi proteste împotriva administraţiei căilor 
ferate care crede cu totul îi este permis, nu numai să-i 
strivească pe călătorii în stare să facă prostia să urce în 
vehiculele ei, dar îi şi întârzie pc cei care refuză să ia loc în 
asemenea mijloace de transport. 

— În orice caz, îi zise el lui Van Mitten, mie nu mi se va 
întâmpla niciodată să fiu victima unui accident de cale 
ferată. 

— Nu se ştie! Răspunse, poate neprevăzător, vrednicul 
olandez. 

— Cel puţin eu ştiu sigur! Rosti destul de tăios domnul 
Keraban, curmând orice discuţie. 

În fine, trenul părăsi staţia Medgidia, bariera se ridică, 
diligenţa îşi urmă drumul şi călătorii se odihniră într-un han 
destul de bun din oraşul al cărui nume fusese ales în cinstea 
sultanului Abdul-Medjid. 

A doua zi ajunseră fără probleme, străbătând un fel de 
câmpie pustie, la Babadag, dar atât de târziu, încât li se 
păru mai cuminte să-şi continue drumul şi în timpul nopţii. 
Pe la cinci după-amiază se opriră la Tulcea, unde domnului 
Keraban nu-i fu greu să găsească un hotel pe placul lui. Van 
Mitten fu lăsat să viziteze Tulcea al cărei amfiteatru, dintre 
cele mai pitoreşti, se înalţă pe versantul nordic al unor 
coline, în fundul unui golf format de o lărgire a fluviului, 
aproape în faţa oraşului Ismail. 

A doua zi, la 24 august, diligenţa trecea peste Dunăre în 
faţa Tulcei şi o lua prin delta formată aici din două braţe 
mari. Primul, pe care circulă vapoare se numeşte braţul 
Tulcea, al doilea, mai la nord, trece pe lângă Ismail, Chilia 
şi, după ce s-a ramificat într-o sumedenie de canale ajunge 
la Marea Neagră. 

Originea numelui marelui fluviu care a dat loc la 
numeroase controverse ştiinţifice, iscă o discuţie geografică 
între domnul Keraban şi Van Mitten. Grecii în timpul lui 
Hesiod îl vor fi cunoscut sub denumirea de Istros, Ister sau 


Hister, numele de Danubius a fost adus de armatele romane 
şi Caesar a fost primul care l-a făcut cunoscut sub acest 
nume. În limba tracă înseamnă „noros”; vine din celtă, din 
sancristă, din zendă ori greacă. Domnul Keraban avu, 
bineînţeles, ultimul cuvânt, susţinând că numele de Dunăre 
vine din zendul „asdanu” care înseamnă: râul repede. Dar, 
oricât de repede este, cursul său nu ajunge să ia cu sine 
întreaga masă a apelor, păstrându-le în diferitele albii, pe 
care le-a săpat, încât din când în când se revarsă şi trebuie 
să ţii seama de inundaţiile, pe care e capabil să le provoace. 
Din încăpățânare, domnul Keraban nu ţinu seama de asta, 
deşi i se atrase atenţia şi porunci ca diligenţa să treacă prin 
deltă. 

Nu era singur în această pustietate în sensul că îl urmau în 
chip de alai numeroase rațe, gâşte sălbatice, bâtlani, ibişi, 
lebede şi pelicani. Dar uita că, dacă natura le-a înzestrat pe 
aceste păsări acvatice cu picioroange sau labe palmate, 
faptul se datorează împrejurării că e nevoie de asemenea 
mijloace pentru a umbla într-o regiune foarte des năpădită 
de ape, în epoca viiturilor, după anotimpul ploios; caii nu 
sunt însă făcuţi să meargă pe astfel de terenuri alunecoase. 
Dincolo de acest braţ al Dunării care se varsă în Marea 
Neagră, la Sulina, nu mai era decât o mlaştină întinsă, 
străbătută de un drum care abia se zărea. Evident că nu se 
putea folosi calea asta. Dar, în ciuda sfaturilor date de 
surugiu, la care se adăugară cele ale lui Van Mitten, domnul 
Keraban porunci ca diligenţa să meargă înainte şi toată 
lumea trebui să se supună. Urmarea a fost că spre seară 
poştalionul se împotmoli, iar caii nu-l putură scoate din mâl. 

— Drumurile nu sunt destul de bine întreţinute în ţinutul 
ăsta, se crezu obligat să spună Van Mitten. 

— Sunt aşa cum sunt! Rosti Keraban. La ce le poţi aştepta 
de la administraţie! 

— Ar fi poate mai bine să ne întoarcem şi s-o luăm prin altă 
parte. 


— Ba mai bine e să mergem drept înainte şi să nu 
schimbăm nimic din itinerariul nostru. 

— Da, dar cum? 

— Cum? Răspunse încăpăţânatul Kcrcban, trimițând după 
alţi cai în satul cel mai apropiat. Ce importanţă are dacă 
vom dormi la han sau în trăsură? 

Nu mai era nimic de spus. Surugiul şi Nizib fură deci 
expediaţi să caute cai în satul cel mai apropiat care se 
dovedi a fi destul de îndepărtat. Era mai mult ca sigur că nu 
se vor putea înapoia înainte de ivirea zorilor. Domnul 
Keraban, Van Mitten şi Bruno trebuiră aşadar să se 
resemneze să-şi petreacă noaptea în mijlocul acestei stepe 
întinse, la fel de singuri ca în plin deşert, în Australia 
Centrală. Din fericire, poştalionul, înfundat în mlaştină până 
la jumătatea roţilor, nu era în pericol să se înnămolească 
mai mult. 

Se lăsă o noapte întunecoasă. Nori groşi se-ngrămădeau 
foarte jos, pe cale să condenseze, împinşi de vânturile Mării 
Negre. Chiar dacă nu ploua, o umezeală teribilă se înălța 
din pământul impregnat de apă şi te uda aidoma negurii 
polare. Nu vedeai mai departe de 10 paşi. Cele două felinare 
ale diligenţei aruncau o lumină slabă prin aburii deşi, 
evaporaţi din mlaştini şi mult mai bine ar fi fost să le stingă 
pentru a nu atrage oaspeţi nedoriți. Dar Van Mitten făcând 
această propunere, amicul lui crezu de cuviinţă s-o discute 
şi rezultatul fu că felinarele rămaseră aprinse. Totuşi, cel ce 
avea dreptate era prevăzătorul olandez. Dar ar fi trebuit să 
fie mai diplomat. În cazul că i-ar fi propus tovarăşului său 
de călătorie să lase luminile aprinse, cu siguranţă că 
domnul Keraban ar fi poruncit să fie stinse. 

VII ÎN CARE CAII DE POŞTĂ SĂVÂRŞESC DE FRICĂ CEEA 
CE N-AU FĂCUT SUB BICIUL SURUGIULUI. 

Era zece seara. Keraban, Van Mitten şi Bruno, după ce au 
mâncat din proviziile aflate într-o chichiţă a diligenţei, se 
plimbară, fumând timp de vreo jumătate de ceas pe o 
potecă îngustă unde pământul nu se afunda sub picioare. 


— Şi acum, zise Van Mitten, cred, prietene Keraban, că nu 
ai nici o obiecţie dacă ne ducem la culcare până la sosirea 
cailor din sat? 

— Nu, n-am, răspunse Keraban după ce chibzui un timp, 
înainte de a da acest răspuns destul de neobişnuit din 
partea unui om care avea întotdeauna ceva împotrivă. 

— Sper că nu avem a ne teme de nimic, adăugă olandezul, 
singuri în pustietatea asta. 

— Nădăjduiesc şi eu. 

— Nu ne pândeşte pericolul unui atac, nu? 

— Nu. 

— Doar dacă-i vorba de atacul ţânţarilor, rosti Bruno care 
se plesnise cu putere peste frunte ca să strivească vreo şase 
dintre aceste insecte nedorite. 

Într-adevăr, nori de țânțari lacomi, atraşi, poate, de lumina 
felinarelor, începură cu neruşinare să roiască în jurul 
diligenţei. 

— Hm! Rosti Van Mitten, ne potopesc ţânţarii, cu toate că 
şi dacă te înţeapă unul singur e de-ajuns. 

— Nu sunt țânțari, răspunse domnul Keraban, 
scărpinându-se la ceafă, deşi nu de țânțari ducem lipsă. 

— Dar ce sunt? Întrebă olandezul. 

— Ţânţari din soiul cuzen. 

— Să mă ia naiba dacă văd vreo deosebire! Gândi Van 
Mitten care însă nu socoti potrivit să dea naştere la o 
discuţie pe această temă entomologică. 

— E ciudat, zise Keraban, că doar femelele din specia asta 
atacă omul. 

— Le recunosc pe nesătulele de care vorbiţi ca adevărate 
reprezentante ale sexului frumos! Interveni Bruno 
frecându-se pe picioare. 

— Cred că ar fi mai înţelept să ne întoarcem în poştalion, 
zise Van Mitten, altminteri o să fim mâncaţi de vii. 

— Aşa e, răspunse Keraban, ţinuturile de la gurile Dunării 
sunt infestate de aceste insecte şi nu scapi de ele decât 


dacă presari în pat în timpul nopţii, fie în cămaşă şi ciorapi 
în timpul zilei, praf de piretrum. 

— Din care din păcate n-avem, constată olandezul. 

— Din păcate, repetă Keraban. Dar cine să prevadă că vom 
rămâne înnămoliţi în mlaştinile Dobrogei? 

— Nimeni, prietene Keraban. 

— Am auzit vorbindu-se, dragă Van Mitten, că un grup de 
tătari stabiliţi în Delta Dunării, au silit legiuni de țânțari să 
se expatrieze. 

— După cum se vede, amice Keraban, nu-i de dat crezare 
poveştii ăsteia. 

— Să mergem înapoi în diligenţă. 

— Am stat şi aşa prea mult, rosti Van Mitten, care era 
înconjurat de un ţiuit neîntrerupt şi de freamătul unor 
aripioare ce parcă se numărau cu milioanele pe secundă. 

În clipa când domnul Keraban şi amicul său erau gata să 
intre din nou în diligenţă, primul se opri locului. 

— Cu toate că n-avem a ne teme de nimic, zise, ar fi bine 
ca Bruno să stea de veghe până la întoarcerea surugiului. 

— N-o să refuze, răspunse Van Mitten. 

— N-am să refuz, zise Bruno, fiindcă datoria mea este să 
vă dau ascultare, dar am să fiu mâncat de viu. 

— Nu, grăi Keraban. Mi s-a spus că ţânţarii ăştia nu 
înţeapă de două ori în acelaşi loc, încât ai să fii în curând la 
adăpost de atacurile lor. 

— Da! Când voi fi ciuruit de o mie de pişcături! 

— Asta ziceam şi eu, Bruno, răspunse Keraban. 

— Dar pot, cel puţin, să stau de veghe în cabrioletă? 

— Desigur, cu condiţia să nu adormi. 

— Păi cum să dorm în mijlocul roiurilor de țânțari? 

— Numai de ţânţăroaice, preciză Keraban, nu uita! 

După această remarcă, domnul Keraban şi Van Mitten 
urcară în cupeu, lăsându-l pe Bruno să vegheze liniştea 
stăpânului sau mai bine zis a stăpânilor săi. De când Van 
Mitten îl întâlnise pe Keraban nu era clar că avea doi? 


După ce s-a asigurat că portierele poştalionului erau bine 
închise, Bruno cercetă atelajul. Caii, morţi de oboseală, se 
întinseseră pe sol, sforăind, amestecând respiraţia lor 
fierbinte cu ceața acestei câmpii mlăştinoase. 

— Nici o putere n-o să scoată diligenţa din locul ăsta, îşi 
zise Bruno. Trebuie să recunoşti că domnul Keraban a avut 
o idee strălucită când a stăruit s-o luăm pe aici! La urma 
urmei, îl priveşte! 

Şi Bruno se căţără în cabrieoletă, coborând şasiul: 
uitându-se pe geam putea vedea ce se petrece datorită 
luminii proiectate de felinare. 

Ce să facă altceva slujitorul lui Van Mitten decât să viseze 
cu ochii deschişi, gonindu-şi somnul, cu gândul la 
încurcăturile în care îl vâra stăpânul său urmându-l pe cel 
mai încăpățânat dintre oameni? 

Aşadar, el, un vlăstar al vechii Batavii, bătând de mic 
străzile Rotterdamului, un obişnuit al cheiurilor Meusei, un 
pescar priceput, cunoscător al canalelor ce brăzdează 
oraşul lui natal, a fost dus în celălalt capăt al Europei! A 
mers fără oprire din Olanda în Turcia; şi nici n-a debarcat 
bine la Constantinopol şi soarta l-a aruncat prin stepele de 
la gurile Dunării! Şi iată-l cocoţat în cabrioleta unei 
diligenţe, în mijlocul mlaştinilor Dobrogei, cufundat în 
bezna nopţii şi mai țintuit locului ca turnul gotic din 
Zuidekerk. Şi toate astea pentru că trebuia să asculte de 
stăpânul lui care, de bună voie şi nesilit de nimeni, asculta 
de domnul Keraban., Ah, ciudăţeniile firii omeneşti! Repeta 
Bruno. Uite-mă pe cale să fac înconjurul Mării Negre, dacă-l 
vom termina vreodată ca să economisim zece parale pe 
care le-aş fi plătit cu dragă inimă din buzunarul meu dacă 
aş fi putut să le dau pe ascuns, să nu mă ştie cel mai 
încăpățânat dintre oameni. Vai, vai, ce catâr! Sunt sigur că 
de când am plecat am şi slăbit cu două livre... În patru zile! 
Câte voi pierde în patru săptămâni! Bun! Iar s-au năpustit 
asupra mea blestemaţii de țânțari!” 


Oricât de ermetic închisese Bruno geamul cabrioletei, 
câteva zeci de țânțari pătrunseseră înăuntru şi îl chinuiau 
pe bietul valet, încât se pleznea, se scărpina cât putea, în 
pofida sfaturilor domnului Keraban care n-avea cum să-l 
vadă. 

Trecu o oră şi încă una. Poale că fără sâcâitorul atac al 
insectelor, Bruno picând de somn, ar fi adormit până la 
urmă. Dar să dormi în asemenea condiţii era cu neputinţă. 
Trebuie să fi trecut puţin de miezul nopţii când lui Bruno îi 
veni o idee. Ar fi fost cazul să-i vină mai devreme, căci făcea 
parte din acei olandezi care, de când s-au născut, au ţinut 
în gură o pipă mai degrabă decât sânul mamei, începu 
aşadar să fumeze, combătând cu fum năvala ţânţarilor. Cum 
nu se gândise mai înainte? Dacă unii vor mai rezista în 
aerul impregnat de nicotină al cabrioletei, însemna că 
aceste insecte s-au oţelit în mijlocul mlaştinilor dunărene. 

Bruno îşi scoase deci din buzunar pipa de porțelan 
smălțuită cu flori, o umplu cum şi-ar fi încărcat arma pe 
care voia să o folosească împotriva trupelor duşmane; apoi 
scăpără amnarul şi îşi aprinse luleaua trăgând în piept 
fumul unui excelent tutun olandez, ca să-l scoată apoi în 
rotocoale uriaşe. Roiul ţiui la început dând înnebunit din 
aripi, dar nu după mult timp se risipi în colţurile cele mai 
întunecate ale cabrioletei. Bruno n-avea decât să se felicite 
pentru manevra sa. Bateria întrebuințată făcea minuni, 
atacatorii se repliau în dezordine; cum nu încerca să facă 
prizonieri, ba dimpotrivă, deschise repede geamul ca 
insectele dinăuntru să aibă pe unde ieşi, ştiind că valurile 
de fum interzic orice acces celor de afară. Aşa se şi 
întâmplă. 

Bruno, descotorosit de nedoritul roi, se putu chiar hazarda 
să privească la dreapta şi la stânga. Noaptea era tot atât de 
întunecoasă. Pale mari de vânt scuturau din când în când 
diligenţa. Dar ea era bine, ba chiar prea bine înfiptă în 
pământ, încât n-o pândea nici un pericol de răsturnare. 
Bruno privi înainte, spre nord, să zărească vreo lumină 


vestind întoarcerea surugiului cu caii din sat. Bezna era 
însă deplină şi tenebrele cu atât mai adânci în depărtare cu 
cât partea din faţă a poştalionului se contura în segmentul 
luminos al felinarelor. Uitându-se în lături, la o distanţă de 
vreo 60 de paşi, lui Bruno i se păru că zăreşte câteva 
puncte sclipitoare care se deplasau în întuneric, iute, fără 
zgomot, când la nivelul solului, când la două sau trei 
picioare deasupra. Bruno se-ntrebă mai întâi dacă nu sunt 
nişte focuri fatidice, fosforescente, provenite din degajarea 
gazelor ce se produc la suprafaţa mlaştinilor unde nu 
lipseşte hidrogenul sulfurat. Dar, dacă în calitate de om 
raţional, raţiunea risca să-l inducă în eroare, nu acelaşi 
lucru se-ntâmplă cu caii pe care instinctul nu-i înşela în 
privinţa fenomenului. Începură să dea semne de turburare, 
înălţând nările în vânt şi adulmecând într-un fel neobişnuit. 

„Ce să fie, îşi zise Bruno. Vreo nouă complicaţie, fără 
îndoială. Or fi lupi?” 

Se putea să-i fi înconjurat o haită de lupi, atrasă de 
mirosul atelajului. Aceste animale veşnic înfometate sunt 
numeroase în Delta Dunării. 

„La naiba! Murmură Bruno, cu ăştia nu-i de glumit, fac 
altfel rău decât ţânţarii! Şi fumul pipei n-o să-i pună pe 
fugă!” 

Caii păreau cuprinşi de o mare nelinişte, lesne de înţeles. 
Încercau să se ridice din mâl, se cabrau zgâlţâind puternic 
diligenţa. Punctele luminoase parcă se apropiau. Un soi de 
mormăit părea să se amestece cu şuierul vântului. 

„ Cred, îşi spuse Bruno, că trebuie să-i previn pe stăpânul 
meu şi pe domnul Keraban”. 

Într-adevăr, şi încă grabnic, Bruno se lăsă deci să alunece 
până jos, cobori scara poştalionului, deschise portiera, intră 
în cupeu, apoi o închise la loc. Cei doi prieteni dormeau 
liniştit unul lângă altul. 

— Stăpâne, şopti Bruno, punând mâna pe umărul lui Van 
Mitten. 


— La naiba cu nepoftitul care mă trezeşte! Murmură 
olandezul, frecându-se la ochi. 

— Nu-i bine să trimiţi oamenii la naiba, mai ales când 
naiba e poate aproape! Răspunse Bruno. 

— Cine-mi vorbeşte? 

— Eu, Bruno. 

— Ah, Bruno... lu eşti? La urma urmei e mai bine că m-ai 
trezit! Visam că doamna Van Mitten... 

— Îţi căuta pricină! Rosti Bruno. De asta ne arde acum! 

— Dar ce se-ntâmplă? 

— N-ai vrea, stăpâne, să-l trezeşti pe domnul Keraban? 

— Să-l trezesc? 

— Da! Şi încă repede. 

Fără să mai întrebe despre ce-i vorba, olandezul, încă pe 
jumătate adormit, începu să-l scuture pe amicul său. 

Nimic mai adânc decât somnul cuiva care are stomacul 
bun şi conştiinţa curată... Şi acesta era cazul prietenului lui 
Van Mitten. Trebuiră să se străduiască de câteva ori la 
rând. Domnul Keraban, fără să ridice pleoapele, bombănea 
şi bodogănea, ca un om care n-are chef să se predea. Dacă 
era la fel de încăpățânat în starea de somn ca în cea de 
trezie, neîndoielnic trebuia lăsat să doarmă. Totuşi, 
stăruinţele lui Van Mitten şi Bruno au fost atât de mari că 
domnul Keraban se deşteptă, îşi întinse braţele, deschise 
ochii şi cu o voce încă răguşită de somn întrebă: 

— Hm, Nizib şi surugiul au adus caii? 

— Încă nu, răspunse Van Mitten. 

— Atunci de ce mă treziţi? 

— Deoarece, dacă n-au sosit caii, zise Bruno, în schimb au 
venit alte animale foarte suspecte care înconjoară diligenţa 
şi se pregătesc să ne atace. 

— Ce fel de animale? 

— Priviţi pe geam. 

Coborâră geamul şi Keraban se aplecă în afară. 

— Vai de mine! Exclamă. Mistreţii. 


Avea dreptate, siluetele lor se desluşeau acum în întuneric. 
Mistreţii sunt foarte numeroşi în toate ţinuturile din 
preajma deltei dunărene; ai a te teme de atacul lor şi pot fi 
puşi, neîndoielnic, în categoria animalelor sălbatice. 

— Ce ne facem? Întrebă olandezul. 

— Să stăm liniştiţi, dacă nu ne atacă şi să ne apărăm dacă 
se reped asupra noastră, răspunse Keraban. 

— Dar de ce să ne atace? Zise Van Mitten. După câte ştiu, 
nu sunt animale carnivore. 

— Da, rosti Keraban, dar, dacă nu riscăm să fim mâncaţi, 
riscăm să fim omorâţi. 

— Nu prea văd deosebirea, interveni Bruno. 

— Aşa că, să fim pregătiţi să facem faţă oricărei 
împrejurări. 

Zicând acestea, domnul Keraban îşi puse armele la 
îndemână. Van Mitten şi Bruno aveau fiecare un revolver şi 
un număr de cartuşe. Dar Keraban, inamic al oricărei 
invenţii moderne, avea doar două pistoale de fabricaţie 
otomană, cu ţeava şi mânerul încrustate cu baga şi pietre 
preţioase, mai curând făcute pentru a împodobi brâul unui 
aga decât pentru a sluji într-o luptă serioasă. Van Mitten, 
Keraban şi Bruno trebuiau să se mulţumească cu aceste 
arme şi să se servească de ele numai la nevoie, nimerindu-şi 
fără greş ţinta. 

Mistreţii, vreo 20 la număr, se apropiaseră între timp, 
înconjurând poştalionul. La lumina felinarelor care, 
neîndoielnic, îi atrăsese, îi puteai vedea mişcându-se şi 
scurmând pământul cu colții. Erau uriaşi, de mărimea unui 
măgar, de o putere nemaipomenită, fiind în stare să sfâşie, 
fiecare dintre ei, o turmă întreagă. Situaţia călătorilor, 
întemnițați în cupeul lor, era deosebit de îngrijorătoare 
dacă primeau asaltul din amândouă părţile înainte de ivirea 
zorilor. Caii simțeau bine pericolul. În timp ce mistreţii 
grohăiau, ei se zbăteau, se scuturau, se trăgeau încolo şi 
încoace, gata să rupă hamul sau hulubele diligenţei. 
Deodată răsunară mai multe împuşcături. Van Mitten şi 


Bruno trăseseră fiecare două gloanţe de revolver în 
mistreţii care voiau să se năpustească asupra poştalionului. 
Animalele rănite mai grav sau mai uşor scoaseră răgete de 
furie, tăvălindu-se în mâl. Celelalte însă, cuprinse parcă de 
turbare, se repeziră la diligenţă şi o atacară cu colții. 
Panourile fură străpunse în mai multe locuri şi era limpede 
că peste puţină vreme vor fi smulse. 

— Fir-ar să fie! Murmură Bruno. 

— Foc! Foc! Repeta domnul Keraban, descărcându-şi 
pistoalele care nimereau ţinta o dată din patru - deşi el nu 
voia să recunoască. Bruno şi Van Mitten mai răniră un 
număr din fioroasele fiare, dintre care unele se aruncară 
asupra atelajului. Se-nţelege ce mare era spaima cailor 
ameninţaţi să fie sfâşiaţi şi neputând răspunde decât cu 
lovituri de copită, fără a avea libertatea mişcărilor. Dacă n- 
ar fi fost înhămaţi, ar fi luat-o la goană prin câmpie şi între 
ei şi mistreți ar fi fost doar o chestiune de viteză. Încercară 
deci prin eforturi de necrezut să-şi rupă hăţurile ca să 
scape. Dar hamurile făcute din fâşii de piele strâns împletite 
rezistară. Urma aşadar să se sfarme partea din faţă a 
diligenţei ori poştalionul să fie smuls din mlaştină de aceste 
teribile opintiri ale cailor. 

Domnul Keraban, Van Mitten şi Bruno pricepeau foarte 
bine acest lucru. Cel mai mult se temeau ca diligenţa să nu 
se răstoarne. Mistreţii, care atunci n-ar mai fi fost ţinuţi la 
respect de focurile de armă, s-ar fi repezit asupra lor şi cei 
dinăuntru n-ar mai fi avut sorţi de supravieţuire. Dar ce se 
putea face pentru a preîntâmpina o asemenea 
eventualitate? Nu erau oare la cheremul mistreţilor furioşi? 
Totuşi nu-şi pierdură capul şi continuară să tragă. Deodată 
simţiră o zguduitură mai puternică de parcă partea din faţă 
a diligenţei s-ar fi desprins. 

— Cu atât mai bine! Strigă domnul Keraban. Caii noştri 
vor goni prin stepă, mistreţii îi vor urmări şi ne vor lăsa în 
pace. 


Dar partea din faţă a poştalionului rezistă cu o soliditate 
care făcea cinste acestui antic produs al caroseriei 
englezeşti. Aşadar nu cedă. În schimb cedă diligenţa. 
Zguduiturile deveniră atât de puternice încât fu smulsă din 
mâlul în care se înfundase până la osii. O ultimă opintire a 
cailor, înnebuniţi de groază, o scoase pe o bucată de 
pământ mai ferm şi iat-o trasă de caii înspăimântați care o 
luară la galop, în neştire, prin beznă. Mistreţii nu socotiră 
încă partida pierdută. Alergau pe lângă poştalion, 
încercând să atace unii caii, alţii diligenţa care nu reuşea să 
se distanţeze de ei. 

Domnul Keraban, Van Mitten şi Bruno se refugiaseră în 
fundul cupeului. 

— Sau ne răsturnăm... rosti Van Mitten. 

— Sau nu ne răsturnăm, i-o întoarse Keraban. 

— Ar trebui să încercăm să găsim hăţurile, vorbi Bruno 
mai practic. 

Şi coborând geamul din faţă, pipăi cu mâna dacă nu dă de 
hăţuri, dar caii, zbătându-se, le rupseseră, fără îndoială, şi 
n-aveau acum nimic altceva de făcut decât să lase să se 
desfăşoare, la voia întâmplării, această cursă nebună prin 
ţinutul mlăştinos. Ca să opreşti atelajul nu exista decât un 
singur mijloc: să opreşti în acelaşi timp mistreţii furioşi 
care-l urmăreau. Or, armele de foc ale căror gloanţe se 
rătăceau, trase asupra masei în mişcare, nu erau de-ajuns. 

Călătorii aruncaţi unii peste alţii sau azvârliţi dintr-un colţ 
într-altul al cupeului la fiecare hârtoapă a drumului - 
Keraban resemnat şi olandezul flegmatic - nu scoteau nici 
un cuvânt. Trecu astfel o oră. Diligenţa mergea cu aceeaşi 
viteză şi mistreţii nu renunţaseră s-o urmărească. 

— Prietene Van Mitten, rosti în sfârşit Keraban, mi s-a 
povestit că, într-o asemenea împrejurare, un călător, după 
care o haită de lupi alerga prin stepele ruseşti, a fost salvat 
datorită devotamentului fără margini a slujitorului său. 

— Cum? Întrebă Van Mitten. 


— Ah! Nimic mai simplu, îl lămuri Keraban. Slujitorul şi-a 
îmbrăţişat stăpânul, şi-a făcut curaj şi a sărit din trăsură; în 
timp ce-l sfâşiau lupii, stăpânul a putut să se îndepărteze şi 
a scăpat cu viaţă. 

— Păcat că Nizib nu-i aici! Grăi liniştit Bruno. 

După ce valetul lui Van Mitten îşi exprimă această părere 
de rău, toţi amuţiră din nou. 

Noaptea părea că nu se mai sfârşeşte. Atelajul gonea mai 
departe şi mistreţii nu izbuteau să-l ajungă şi să se 
năpustească asupra lui. Dacă nu avea loc un accident, dacă 
nu se rupea vreo roată, dacă o izbitură mai puternică nu 
răsturna diligenţa, domnul Keraban şi Van Mitten mai aveau 
o şansă de a fi salvaţi, chiar şi fără devotamentul de care 
Bruno nu se simţea în stare. 

Trebuie adăugat că, mânaţi de un instinct, caii nu 
părăsiseră porţiunea de stepă pe care obişnuiau s-o 
parcurgă, încât atunci când primele licăriri de lumină ale 
dimineţii începură să tivească zarea spre răsărit, nu se 
depărtaseră de la locul de unde porniseră decât cu câteva 
verste. Mistreţii mai alergară pe lângă diligenţă timp de o 
jumătate de ceas, apoi, puţin câte puţin rămaseră în urmă; 
dar caii nu-şi încetiniră cursa nici o singură clipă până când, 
doborâţi de oboseală, căzură la câţiva paşi de grajdul haltei. 

Domnul Keraban şi cei ce-l însoțeau erau salvaţi. În clipa 
când diligenţa se opri lângă haltă, Nizib şi surugiul care nu 
putuseră pleca în toiul nopţii, căci s-ar fi rătăcit în beznă, 
erau gata să pornească împreună cu caii. Aceştia îi înlocuiră 
pe cei obosiţi iar domnul Keraban îi plăti cu un preţ bun; 
apoi, fără a-şi lua nici o oră de răgaz, diligenţa - după cei 
se reparară hamurile şi partea din faţă - îşi urmă drumul în 
ritmul ei obişnuit, îndreptându-se spre Odessa. A doua zi 
dimineaţă sosiră la frontiera rusă. Aici întâmpinară unele 
greutăţi. Formalităţile de la vamă puseră la încercare 
răbdarea lui Keraban, care, din pricina relaţiilor lui 
comerciale - din fericire sau din nefericire - vorbea destul 
de bine limba ţării ca să se facă înţeles. O clipă se putu 


crede că încăpăţânarea lui de a contesta cerinţele 
vameşilor îl va împiedica să treacă graniţa. Dar Van Mitten 
reuşi, nu fără osteneală, să-l potolească. Keraban consimţi 
deci să i se cerceteze bagajele. 

În sfârşit trecură frontiera rusă şi îndreptându-se spre 
litoralul Mării Negre, se aflară după puţină vreme, la vreo 
20 de leghe de Odessa. 

VIII ÎN CARE CITITORUL VA FACE CU PLĂCERE 
CUNOŞTINŢĂ CU TÂNĂRA AMASIA ŞI. LOGODNICUL EL 
AHMET. 

Tânăra Amasia, fiica unică a bancherului Selim, turc de 
origine, şi slujitoarea ei Nedjeb se plimbau, stând de vorbă, 
în galeria unei locuinţe fermecătoare ale cărei grădini se 
întindeau, în terase, până la malul mării. De pe ultima 
terasă, cu scările scăldate de apele mării, liniştite în acea zi, 
dar adesea biciuite de vânturile de est ale anticului Pont 
Euxin, Odessa se arăta, la o jumătate de leghe spre sud, în 
toată splendoarea ei. 

Oraşul - o oază în mijlocul imensei stepe care-l înconjoară 
- formează o privelişte minunată. Palatele, castelele, 
clădirile sunt construite pe o faleză abruptă, a cărei temelie 
se prelungeşte perpendicular în mare. De la locuinţa 
bancherului Selim se putea zări piaţa mare cu arbori falnici 
şi scara monumentală în faţa căreia se află statuia lui 
Richelieu. Marele om de stat a fost întemeietorul cetăţii şi 
administratorul ei până la întoarcerea lui în Franţa. Oraşul 
are o climă secetoasă, fiind bătut de vânturile din nord şi 
est. Locuitorii caută în lunile de arşiţă mai multă umbră şi 
răcoare la malul mării, ceea ce explică de ce pe litoral s-au 
înmulţit vilele pentru cei care nu pot să-şi petreacă zilele de 
odihnă sub cerul însorit al Crimeii. Printre ele se putea 
remarca vila bancherului Selim, având o poziţie care o 
ferea de prea mare căldură şi uscăciune. Numele de 
Odessa, adică „oraşul lui Ulysse” i-a fost dat pe când era 
doar un târg, care pe vremea lui Potemkin, se chema Hadji- 
Bey, la fel cu fortăreaţa. Noii veniţi, ce-i sporiră populaţia, 


au rugat-o pe Ecaterina a II-a să-l boteze altfel. 
Împărăteasa consultă Academia din Petersburg; 
academicienii se opriră asupra istoriei războiului troian, 
unde găsiră menţiunea mai mult sau mai puţin adevărată, a 
unei aşezări, Odyssos, care ar fi existat cândva pe această 
porţiune a litoralului. Astfel numele de Odessa apare în a 
doua treime a secolului al XVII-lea. Odessa a fost şi a rămas 
un centru comercial. Şi dacă negoţul nu se face fără 
neguţători, nu se face nici fără bancheri. Prin urmare, s-au 
fondat multe bănci, încă de la originea noului oraş şi printre 
ele, modestă la început dar aflându-se acum la mare preţ, 
cea a bancherului Selim. Selim era văduv şi avea o singură 
fiică, pe Amasia, logodnica tânărului Ahmet, nepotul 
domnului Keraban. Căsătoria Amasiei cu Ahmet avea să 
aibă loc, precum se ştie, la Odessa. Apoi amândoi se vor 
întoarce la Constantinopol în casa unchiului Keraban. 
Singură şi fără să-l împartă cu nimeni, Amasia era sortită să 
trăiască lângă bărbatul pe care-l iubea încă din copilărie. 
Se ştie că o mătuşă a Amasiei, o soră a tatălui ei, îi lăsase 
moştenire uriaşa sumă de 100 000 de lire, cu condiţia să se 
mărite înainte de a împlini 17 ani - o toană de fată bătrână 
care, neputând să-şi găsească un soţ, şi-a spus că nu-i 
niciodată prea devreme să fii nevastă. Se ştie, de asemenea, 
că acest termen expira peste şase săptămâni şi, dacă până 
atunci nu se celebra nunta, moştenirea care constituia cea 
mai mare parte a averii fetei, va reveni unor rude 
îndepărtate. 

Amasia era fermecătoare şi pentru un european. Dacă, 
iaşmakul,, adică vălul ei de muselină albă şi calota de stofă 
ţesută din fire de aur care-i acoperea capul s-ar fi desprins 
odată cu cele trei salbe de monezi de pe frunte, i s-ar fi 
văzut pletele negre fluturând în vânt. Amasia nu încerca să- 
şi sporească frumuseţea prin mijloace proprii modei din 
Turcia la acea epocă. Nu-şi dădea cu „hanum, pe 
sprâncene, nici cu „khol, pe gene, nici cu, henne” pe 
pleoape. Nu-şi sulemenea obrazul, nu-şi înroşea buzele cu 


„kirmiz” lichid. O femeie din Occident, în pas cu moda zilei, 
era mai fardată ca ea. Dar eleganța naturală a Amasiei, 
svelteţea, mersul plin de graţie, se ghiceau sub „feregea”, 
amplă manta de caşmir care o învăluia din cap până-n 
picioare ca o mantie împărătească. 

În acea zi, în galeria care dădea spre grădină, Amasia 
purta o cămaşă lungă de mătase de Brusa ce-i cădea peste 
şalvarii largi, având deasupra o mică vestă brodată şi un 
„entari” cu trenă de mătase, cu mâneci terminate cu 
manşete în franjuri şi împodobite cu „oya”, un fel de dantelă 
fabricată numai în Turcia. Un brâu de caşmir îi fixa capătul 
trenei ca să-i uşureze mersul. Cerceii şi un inel erau 
singurele ei giuvaeruri. Padjubi - adică jambiere de catifea 
- foarte eleganţi îi ascundeau gleznele şi picioarele mici 
dispăreau în pantofii cu sutaş de aur. Slujitoarea Nejeb, o 
tânără vioaie şi veselă, devotata ei însoţitoare - se putea 
spune aproape prietenă - se afla lângă Amasia şi amândouă 
mergând încoace şi încolo vorbeau şi râdeau, sincere şi 
communicative, însufleţind decorul prin buna lor dispoziţie. 
Nedjeb, de origină țigănească, nu era o roabă. De altfel, 
chiar dacă se mai vedeau etiopieni sau sudanezi vânduți la 
vreun târg din interiorul Imperiului, robia fusese, în 
principiu, abolită. Cu toate că marile familii turceşti posedă 
numeroase slugi, aceşti servitori nu sunt reduşi la o stare 
de servitute şi, tocmiţi fiecare pentru o treabă anume, 
uneori nu prea fac mare lucru. Cam asta era situaţia şi în 
casa bancherului Selim; dar Nedjeb, exclusiv însoţitoarea 
Amasiei, după ce fusese luată, de copil, în familia Selim, se 
bucura de un tratament special care n-avea nimic de-a face 
cu starea unei slujnice. 

Amasia, tolănindu-se pe un divan tapisat cu o frumoasă 
stofă persană, îşi plimbă ochii asupra golfului, înspre părţile 
Odessei. 

— Scumpa mea stăpână, zise Nedjeb, venind să se aşeze 
pe o pernă la picioarele fetei, domnul Ahmet încă n-a sosit? 
Ce face oare? 


— S-a dus în oraş, răspunse Amasia, şi poate ne va aduce o 
scrisoare de la unchiul lui. 

— O scrisoare! O scrisoare! Exclamă slujitoarea. Nu o 
scrisoare ne trebuie, ci unchiul în carne şi oase şi, drept să 
spun, se face tare mult aşteptat. 

— Puţină răbdare, Nedjeb! 

— Vorbeşti pentru dumneata, stăpână dragă. Dacă ai fi în 
locul meu, n-ai fi atât de răbdătoare. 

— Nebuno! Rosti Amasia. S-ar zice că tu te măriţi, nu eu. 

— Crezi că nu-i o treabă serioasă, să slujeşti o doamnă şi 
nu o fată? 

— Eu te voi iubi şi mai mult, Nedjeb! 

— Şi eu, scumpă stăpână! Dar şi pentru că te voi vedea 
fericită, foarte fericită când vei fi soţia domnului Ahmet şi o 
parte din această fericire se va revărsa şi asupra mea. 

— Ahmet, dragul de el! Murmură Amasia, ai cărei ochi 
clipiră plini de duioşie, când buzele rostiră numele 
logodnicului. 

— Uite cum eşti silită să închizi ochii să-l vezi, stăpână 
scumpă! Zise cu şiretenie Nedjeb. Pe când, dacă ar fi fost 
aici, trebuia, dimpotrivă, să-i deschizi. 

— Îţi repet, Nedjeb, că s-a dus să ridice corespondenţa de 
la bancă şi ne va aduce, fără îndoială, o scrisoare de la 
unchiul lui. 

— Da! O scrisoare de la domnul Kereban, în care domnul 
Kereban va repeta, ca de obicei, că afacerile îl rețin la 
Constantinopol, că nu poate încă să-şi părăsească biroul, că 
preţul tutunului creşte sau scade şi că va veni, negreşit, 
peste o săptămână dacă nu peste două! Şi când te gândeşti 
că lucrurile cer mare grabă. Nu mai sunt decât şase 
săptămâni şi trebuie să fii măritată, căci, dacă nu, averea 
dumitale... 

— Nu pentru avere mă iubeşte Ahmet! 

— Fie... dar nu-i nevoie din cauza asta să-ţi pui în 
primejdie, printr-o întârziere... Ah! Dacă domnul Kereban 
ar fi fost unchiul meu! 


— Ei, ce-ai fi făcut? 

— N-aş fi făcut nimic, dragă stăpână, fiindcă se pare că nu- 
i nimic de făcut... Şi totuşi, dacă ar fi aici, dacă ar sosi 
astăzi... mâine ne-am duce să înregistrăm la judecător 
contractul de căsătorie şi poimâine, după ce imamul îşi va fi 
spus rugăciunea, ne-am mărita şi gata, iar petrecerile s-ar 
ţine lanţ timp de 15 zile la noi acasă şi n-ar avea decât să 
plece înainte de sfârşit la treburile lui, domnul Keraban, 
dacă aşa-i place. 

Sigur că lucrurile se puteau petrece astfel cu condiţia ca 
unchiul Keraban să părăsească neîntârziat 
Constantinopolul. Contractul, înregistrat la „mollah” cel ce 
are funcţia de ofiţer ministerial - contract prin care în 
principiu viitorul soţ se obligă să-i dea nevestei mobilă, 
veşminte şi soba din bucătărie - precum şi celelalte 
formalităţi, toate acestea se puteau face într-un timp scurt, 
aşa cum spusese Nedjeb. Dar era obligatoriu ca domnul 
Keraban să fie acolo, deoarece fără el, în calitate de tutore 
al logodnicului, n-avea cum să se încheie căsătoria. 

După nerăbdătoarea ţigancă, s-ar fi cuvenit să-şi lase 
afacerile pentru câteva zile în vederea intereselor Amasiei. 
Deodată Nedjeb strigă: 

— Uite! Uite o mică navă care a aruncat ancora în faţa 
grădinii. 

— Da, o văd, răspunse Amasia. 

Şi cele două fete se îndreptară spre scara care cobora 
până la mare, pentru a se uita mai de aproape la uşoara 
ambarcaţiune ce se legăna grațios în locul unde ancorase. 
Era o tartană, cu pânzele strânse. Briza îi îngăduise să 
treacă golful Odessa. Lanţul o ţinea la mai puţin de un cablu 
de țărm şi sălta încetişor pe ultimele valuri ce veneau să 
scalde temelia terasei dinspre mare a casei. Pavilionul turc 
- din mătase roşie cu un corn de lună argintiu - flutura la 
capătul antenei. 

— Poţi să-i citeşti numele? O întrebă Amasia de Nedjeb. 


— Da, răspunse slujitoarea, uite, colo, spre pupa. Se 
cheamă Guidare. 

Într-adevăr ambarcaţiunea căpitanului Yarhud ancorase în 
această parte a golfului. Dar se părea că nu va sta multă 
vreme, căci pânzele nu fuseseră strânse şi un marinar ar fi 
observat imediat că e vorba doar de o scurtă oprire înainte 
de manevra de plecare. 

— Ah, zise Nedjeb, ce plăcut ar fi să ne plimbăm cu 
tartana asta frumoasă, pe o mare albastră, cu o briză 
uşoară care ar face-o să se aplece puţin sub marile ei aripi 
albe. 

Apoi cu via ei imaginaţie, tânăra ţigancă, luând un sipet 
aşezat pe o măsuţă de lac chinezească de lângă divan, îl 
deschise şi scoase câteva giuvaeruri. 

— Ce lucruri frumoase ţi-a trimis domnul Ahmet! Exclamă 
ea. A trecut peste o oră de când nu m-am mai uitat la ele. 

— Crezi? Murmură Amasia, punând mâna pe un colier şi 
nişte brățări care sclipiră între degetele sale. 

— Cu bijuteriile astea domnul Ahmet vrea să te facă mai 
frumoasă, dar nu va reuşi. 

— Ce tot spui Nedjeb? O mustră Amasia. Care femeie nu 
ar fi mai atrăgătoare împodobită cu giuvaerurile astea 
minunate? Uită-te la diamantele de Visapur! Parcă sunt de 
foc şi am impresia că mă privesc cu ochii frumoşi ai 
logodnicului meu. 

— Ei! Stăpână dragă, când ochii tăi se-ntâlnesc cu ai lui, 
nu-i faci un dar la fel de preţios? 

— Nebuno! Urmă Amasia. Şi safirul ăsta de Ormuz şi 
perlele de Ofir şi turcoazele de Macedonia! 

— Perle pentru o perlă! Răspunse Nedjeb cu un râs voios, 
nu-i în pierdere pentru domnul Ahmet! 

— Din fericire, Nedjeb, nu te aude. 

— Bun! Dacă ar fi aici ţi-ar spune el însuşi aceste 
adevăruri şi în gura lui ar avea cu totul alt preţ decât rostite 
de mine. 


Apoi, luând o pereche de papuci de lângă sipet Nedjeb 
continuă: 

— Şi papucii ăştia cu paiete, împodobiţi cu puf de lebădă, 
făcuţi pentru două picioruşe pe care le cunosc! Hai, să ţi-i 
pun să-i încerci. 

— Încearcă-i tu, Nedjeb. 

— Eu? 

— N-ar fi pentru prima dată. Hai, fă-mi plăcerea. 

— Bine! Bine! Zise Nedjeb. Da! Am mai încercat rochiile 
tale minunate şi eram gata să ies pe terasă îmbrăcată aşa. 
M-ar fi putut lua drept tine, dragă stăpână. Eram frumoasă 
în veşmintele astea. Dar n-o să se mai întâmple şi azi mai 
puţin ca oricând. Hai, încearcă papucii! 

— Dacă vrei tu... 

Amasia făcu pe voia lui Nedjeb şi slujitoarea îi încălţă 
papucii, demni să fie puşi într-o vitrină ca bibelouri de preţ. 

— Ah! Cum poţi îndrăzni să umbli având în picioare o 
asemenea minune? Rosti Nedjeb. Ştii cine va fi gelos? Capul 
tău, dragă stăpână, va fi gelos pe picioruşe. 

— Mă faci să râd, Nedjeb, răspunse Amasia, şi totuşi... 

— Şi braţele, braţele astea gingaşe pe care le laşi goale, cu 
ce te-au supărat? Domnul Ahmet nu le-a uitat. Văd nişte 
brățări care o să le şadă de minune. Micuţe braţe, cum se 
poartă stăpâna cu voi! Noroc că sunt eu aici! 

Şi râzând, Nedjeb îi prinse Amasiei la încheietura mâinii 
două brățări superbe, mai frumoase pe pielea albă şi caldă 
a fetei decât pe catifeaua cu care era căptuşit sipetul. 

Amasia o lăsă pe Nedjeb să-i pună podoabele. Toate 
giuvaerurile îi vorbeau de Ahmet şi, în timp ce Nedjeb 
pălăvrăgea fără încetare, ochii fiicei lui Selim treceau de la 
o bijuterie la alta, fiecare amintindu-i în tăcere de omul 
iubit. 

— Scumpă Amasia! 

Fata, auzind acest glas, se ridică în picioare cu grăbire. Un 
tânăr care la cei 22 de ani ai lui se potrivea bine cu 
logodnica de 16 se afla lângă ea. Era mai curând înalt decât 


de statură mijlocie, cu o siluetă elegantă, în acelaşi timp 
mândră şi sveltă, cu ochi negri de o mare blândeţe, dar 
scăpărători când erau înflăcăraţi de patimă, cu pletele 
negre care fluturau sub „pucul” de mătase atârnat la fes, cu 
mustăţile subţiri tăiate după moda albaneză, cu dinţii albi - 
în tine cu un aer nobil, dacă epitetul ăsta ar fi potrivit într-o 
ţară unde, numele nefiind transmisibil, nu există o 
aristocrație ereditară. 

Ahmet era îmbrăcat în straie turceşti şi nu se putea altfel 
dacă era nepotul unui om care nu admitea moda 
europeană. Vesta brodată cu aur, şalvarii croiţi ireproşabil, 
fără ceaprazuri de prost gust, brâul care-i strângea talia cu 
un fald grațios, fesul înconjurat de un „saryk” din țesătură 
de Brusa şi cizmele de marochin veritabil îi scoteau în 
evidenţă plăcuta înfăţişare. 

Ahmet înaintă spre Amasia, îi luă mâinile într-ale sale şi o 
sili uşurel să se aşeze iar, în timp ce Nedjeb întrebă: 

— Ei bine, domnule Ahmet, am primit oare azi-dimineaţă o 
scrisoare de la Constantinopol? 

— Nu, răspunse Ahmet, nici măcar o scrisoare de afaceri 
de la unchiul Keraban. 

— Ah! Ce om rău! Exclamă tânăra ţigancă. 

— Mă uimeşte chiar, zise Ahmet. Fiindcă nici de la biroul 
lui nu mi-a venit nici un fel de corespondenţă. Şi e data 
când, de obicei, în mod regulat, fără nici o amânare, îşi 
pune la zi socotelile cu bancherul lui din Odessa, iar tatăl 
tău n-a primit nici un rând. 

— Într-adevăr, dragă Ahmet, din partea unui neguţător 
atât de conştiincios în afaceri ca unchiul tău Keraban, e de 
mirare. Poate că a expediat o depeşă? 

— El? Să trimită o telegramă?! Doar ştii, scumpă Amasia, 
că nu se slujeşte de telegraf aşa cum nu călătoreşte cu 
trenul. N-ar folosi invențiile moderne nici măcar pentru 
interesele lui comerciale. Ar prefera, cred, să primească o 
veste proastă într-o scrisoare decât una bună într-o 
telegramă. Ehei! Unchiul Keraban! 


— Totuşi i-ai scris, dragă Ahmet, nu-i aşa? Întrebă Amasia 
ridicând ochii spre el. 

— l-am scris de zece ori ca să-i grăbesc venirea la Odessa 
şi să-l rog să fixeze o dată mai apropiată pentru celebrarea 
nunţii! l-am repetat că e un unchi crud... 

— Foarte bine! Exclamă Nedjeb. 

— Un unchi fără inimă deşi e cel mai bun dintre oameni. 

— Hm, făcu Nedjeb clătinând din cap. 

— Un unchi nesimţitor, fiind totodată ca un tată pentru 
nepotul lui. Dar mi-a răspuns că, dacă ajunge înainte de 
trecerea celor şase săptămâni, ce i se poate cere în plus? 

— Trebuie să aşteptăm aşadar bunăvoința sa, Ahmet. 

— Să aşteptăm, să aşteptăm! Zise Ahmet. Sunt tot atâtea 
zile de fericire pe care ni le fură. 

— Şi hoţii sunt arestaţi! Strigă Nedjeb, bătând din picior. 

— Ce să fac? Reluă Ahmet. Voi mai încerca încă o dată să-l 
înduioşez pe unchiul Keraban. Dacă mâine nu primesc un 
răspuns la scrisoarea mea, plec la Constantinopol şi... 

— Nu, dragul meu Ahmet, rosti Amasia, luând mâna 
tânărului într-a ei, ca şi cum ar fi vrut să-l oprească. Aş 
suferi mai mult că mă laşi singură decât m-aş bucura de 
cele câteva zile câştigate în privinţa nunţii. Nu! Rămâi! Cine 
ştie dacă nu se va ivi vreo împrejurare care să schimbe 
ideile unchiului tău? 

— Să schimbe ideile unchiului meu! Răspunse Ahmet. Mai 
curând poţi schimba mersul astrelor, să faci să răsară luna 
în locul soarelui, să modifici legile universului. 

— Ah, dacă aş fi eu nepoata lui! Zise Nedjeb. 

— Ce-ai face dacă ai fi nepoata lui? Întrebă Ahmet. 

— L-aş apuca de caftan şi... vorbi ţiganca. 

— I l-ai rupe şi atâta tot, Nedjeb. 

— Şi dacă l-aş trage de barbă? 

— Ai rămâne cu barba în mână. 

— "Totuşi, interveni Amasia, domnul Keraban e cel mai bun 
dintre oameni. 


— Bineînţeles, bineînţeles, răspunse Ahmet, dar e atât de 
încăpățânat că dacă s-ar lua la întrecere cu un catâr, n-aş 
pune prinsoare că ar câştiga catărul. 

IX ÎN CARE PLANUL CĂPITANULUI YARHUD ERA CÂT PE 
CE SĂ REUŞEASCĂ. 

În această clipă, unul din servitori - cel care după obiceiul 
otoman avea în grijă numai şi numai să-i anunţe pe 
vizitatori - apăru la una din uşile laterale ale galeriei. 

— Domnule Ahmet, spuse adresându-se tânărului, cineva 
vrea să vă vorbească. 

— Cum? Întrebă Ahmet. 

— Un căpitan maltez. Stăruie să binevoiţi să-l primiţi. 

— Bine. Mă duc... răspunse Ahmet. 

— Dragă Ahmet, zise Amasia, primeşte-l pe căpitan aici 
dacă n-are să-ţi spună ceva în particular. 

— Poate că e cel care comandă ambarcaţiunea aceea 
încântătoare, grăi Nedjeb. Arătându-i tartana ancorată 
chiar lângă casă. 

— Poate, răspunse Ahmet. Pofteşte-l înăuntru. 

Servitorul plecă şi, peste o clipă, străinul se prezentă la 
uşa galeriei. Era căpitanul Yarhud, comandantul tartanei 
Guidare, navă rapidă de vreo sută de tone, la fel de bună la 
navigația de coastă pe Marea Neagră ca la navigația între 
porturile de la porţile Orientului. 

Spre marea lui neplăcere, Yarhud întârziase să arunce, la 
timpul potrivit, ancora în faţa vilei bancherului Selim. Fără 
a pierde o clipă, după convorbirea lui cu Scarpante, 
intendentul domnului Saffar, a plecat de la Constantinopol 
la Odessa cu trenul, trecând prin Bulgaria şi România. 
Yarhud i-o lua astfel cu câteva zile înainte domnului 
Keraban care, cu diligenţa, nu se deplasa decât cu 15 până 
la 16 leghe în 24 de ore; dar la Odessa, vremea era aşa de 
rea că nu îndrăzni să-şi scoată nava din port şi fu silit să 
aştepte până când vântul din nord-est îşi schimbă direcţia. 
Abia în dimineaţa aceasta tartana putu să ancoreze în 
preajma vilei. Din această cauză nu mai avea decât un mic 


avans faţă de domnul Keraban, ceea ce putea să dăuneze 
intereselor sale. Yarhud trebuia, prin urmare, să nu piardă 
nici o zi. Planul lui era bine urzit: întâi să încerce prin 
viclenie, apoi, dacă nu reuşea cu înşelăciunea să 
întrebuinţeze forţa. Dar trebuia ca în chiar aceeaşi seară 
Guidare să părăsească rada Odessa, cu Amasia la bord. 
Înainte de a se alarma şi să poată fi urmărită, tartana va fi 
departe, împinsă de vântul prielnic din nord-est. 

Asemenea răpiri au loc şi în zilele noastre şi mai des decât 
se crede, în diverse aşezări de pe litoral. Sunt frecvente cu 
deosebire în apele turceşti, în împrejurimile Anatoliei. Dar 
şi la Odessa s-au petrecut o serie de răpiri acum câţiva ani, 
autorii rămânând necunoscuţi. Nişte fete din înalta 
societate au dispărut şi mai mult ca sigur că au fost răpite 
cu ajutorul unor bastimente destinate odiosului comerţ de 
sclavi pe pieţele Asiei Mici. Ceea ce ticăloşii făcuseră cu 
câtăva vreme înainte, voia să săvârşească Yarhud pentru 
domnul Saffar. Guidare nu era la prima lovitură de acest fel, 
iar căpitanul n-ar fi pierdut pentru nimic în lume profilurile 
pe care spera să le aibă din această afacere. lată planul lui 
Yarhud: s-o atragă pe Amasia la bordul lui Guidare, sub 
pretextul de a-i arăta şi vinde stofe scumpe cumpărate de la 
principalele fabrici de pe litoral. Fără îndoială că prima oară 
Ahmet îşi va însoţi logodnica, dar pe urmă ea va reveni 
singură, urmată doar de Nedjeb. Şi nava ar putea porni pe 
neaşteptate înainte să i se vină fetei în ajutor. Dacă însă 
Amasia nu se lăsa ademenită de propunerile lui Yarhud, 
dacă refuza să vină la bord, căpitanul maltez avea să 
încerce o răpire cu forţa. Vila bancherului Selim era izolată 
într-o mică scobitură din fundul golfului şi oamenii din casă 
nu erau în stare să se împotrivească echipajului tartanei. 
Dar în acest caz s-ar isca o luptă. S-ar şti, mai devreme sau 
mai târziu, în ce condiţii a avut loc răpirea. Deci, era mai 
bine, în interesul răpitorilor, ca lucrurile să se petreacă fără 
scandal. 


— Domnul Ahmet? Zise înaintând căpitanul Yarhud, care 
venise însoţit de unul din marinari, purtând sub braţ câteva 
cupoane de stofă. 

— Eu sunt răspunse Ahmet. Dumneavoastră...? 

— Sunt căpitanul Yarhud, comandantul tartanei Guidare, 
ancorată, colo, în faţa vilei bancherului Selim. 

— Şi ce doriţi? 

— Domnule Ahmet, răspunse Yarhud, am auzit vorbindu-se 
de apropiata dumneavoastră căsătorie... 

— Atunci aţi auzit vorbindu-se de lucrul cel mai scump 
inimii mele. 

— vă înţeleg domnule Ahmet, răspunse Yarhud 
întorcându-se spre Amasia. De aceea m-am gândit sa vin să 
vă pun la dispoziţie toate comorile de pe tartana mea. 

— Ei, căpitane Yarhud, n-ai avut o idee rea! Rosti Ahmet. 

— Dragă Ahmet de ce-aş mai avea nevoie? Am şi aşa prea 
mult, zise Amasia. 

— Cine ştie? Răspunsa Ahmet. Căpitanii levantini au 
adesea obiecte de preţ şi n-ar strica să vedem. 

— Da, să vedem şi să cumpărăm, vorbi Nedjeb, chiar dacă 
l-am ruina pe domnul Keraban ca pedeapsă pentru 
întârzierea lui. 

— Din ce-i alcătuită încărcătura dumneavoastră, domnule 
căpitan? 

— Din stofe scumpe, luate chiar de la producător, 
răspunse Yarhud, cu comerţul cărora mă ocup. 

— Ei bine, ar trebui să le arâţi fetelor. Ele se pricep mult 
mai bine ca mine şi aş fi fericit, dragă Amasia, dacă din 
încărcătura de pe nava căpitanului ai alege ceva să-ţi placă. 

— Nu încape îndoială, zise Yarhud, şi de altfel am avut 
grijă să aduc câteva eşantioane pe care vă rog să le priviţi, 
înainte de a veni la bord. 

— Să vedem, să vedem, ceru Nedjeb. Dar vă previn, 
domnule căpitan, că nimic nu poate fi prea frumos pentru 
stăpâna mea. 

— Într-adevăr, nimic, întări Ahmet. 


La un semn al lui Yarhud, marinarul îi întinse mai multe 
eşantioane pe care căpitanul le arătă fiicei bancherului. 

— Iată mătăsuri de Brusa, brodate cu fir de argint, care 
abia şi-au făcut apariţia în bazarele din Constantinopol. 

— Sunt lucrate cu mare pricepere, rosti Amasia, privind 
eşantioanele care între degetele îndemânatice ale lui 
Nedjeb scânteiau de parcă ar fi fost ţesute cu raze de 
soare. 

— Uite! Uite! Repetă tânăra ţigancă. N-am fi găsit altele 
mai frumoase în prăvăliile din Odessa. 

— Într-adevăr par fabricate special pentru tine, dragă 
Amasia, zise Ahmet. 

— Vă rog să priviţi cu atenţie, urmă Yarhud, aceste mostre 
de muselină de Scutari şi Târnovo. Vă puteţi da seama cât 
sunt de meşteşugit lucrate şi pe eşantion, dar dacă veniţi la 
bord veţi fi încântați de varietatea desenelor şi culorilor. 

— Ei bine, ne-am înţeles, căpitane, vom veni pe Guidare, 
făgădui Nedjeb. 

— N-are să vă pară rău, spuse Yarhud. Mai îngăduiţi-mi să 
vă arăt câteva articole. Nişte brocarturi împodobite cu 
pietre preţioase, cămăşi de crep în dungi diafane, ţesături 
pentru feregea, muselină pentru iaşmak, şaluri persane 
pentru brâuri, tafta de pantaloni... 

Amasia nu se mai sătura să admire superbele stofe pe care 
căpitanul maltez le făcea, cu iscusinţă, să sclipească în faţa 
ochilor ei. Dacă era la fel de bun marinar, pe cât era de 
priceput negustor, Guidare trebuie că făcea curse foarte 
profitabile. Orice femeie - şi tinerele din Turcia nu erau o 
excepţie la această regulă - ar fi fost ispitită la vederea 
acestor ţesături cumpărate de la cele mai bune fabrici din 
Orient. 

Ahmet citi cu uşurinţă admiraţia din privirile Amasiei. Fără 
îndoială, aşa cum spusese Nedjeb, nici bazarurile de la 
Odessa, nici cele de la Constantinopol, nici măcar prăvăliile 
lui Ludovic, celebrul negustor armean, nu le-ar fi oferit un 
sortiment mai minunat. 


— Dragă Amasia, zise Ahmet, cred că n-ai vrea ca 
preacinstitul căpitan să se fi ostenit degeaba până aici? De 
vreme ce ţi-a arătat stofe atât de frumoase, iar tartana lui, 
pe cât spune, are lucruri şi mai de preţ, vom merge să le 
vedem. 

— Da! Da! Strigă Nedjeb, care nu mai putea sta locului de 
nerăbdare şi voia să şi alerge spre mare. 

— Şi vom găsi, adăugă Ahmet, şi vreo mătăsică să-i placă 
nebunei de Nedjeb. 

— Ei! Nu trebuie ca slujitoarea să facă cinste stăpânei, 
zise Nedjeb, în ziua când se va mărita cu un bărbat atât de 
mărinimos ca domnul Ahmet? 

— Şi mai ales, atât de bun! Adăugă Amasia, întinzându-i 
mâna logodnicului. 

— Aşadar ne-am înţeles, căpitane, rosti Ahmet. Aşteaptă- 
ne la hordul tartanei. 

— La ce oră? Întrebă Yarhud, căci vreau să fiu şi eu la bord 
să vă arăt toate comorile mele. 

— Ei bine... în cursul după-amiezii. 

— De ce nu acum? Întrebă Nedjeb. 

— Ah! Ce nerăbdare! Zise Amasia zâmbind. E şi mai 
grăbită ca mine să vadă bazarul plutitor. Se vede că Ahmet 
i-a promis un dar care o va face şi mai cochetă. 

— Cochetă, se alintă Nedjeb cu o voce dulce, cochetă 
pentru tine, stăpână preaiubită. 

— Nu depinde decât de dumneavoastră, domnule Ahmet, 
grăi atunci căpitanul Yarhud, să veniţi chiar acum pe 
Guidare. Pot să chem barca, va acosta în faţa terasei şi în 
câteva clipe vă depune la bord. 

— Da... la bord! Exclamă tânăra ţigancă. 

— La bord, dacă aşa vrea Nedjeb, zise Amasia. 

Căpitanul Yarhud porunci marinarului să împacheteze la 
loc eşantioanele. În acest timp, el se îndreptă spre 
balustradă, la capătul terasei, şi lansă o chemare 
răsunătoare. 


Pe puntea navei se observă cum mateloţii se mişcau 
grăbiţi. Barca cea mare de la babord fu coborâtă la apă; 
după mai puţin de cinci minute, o ambarcaţie sveltă şi 
uşoară fu adusă, marinarii trăgând doar de câteva ori la 
vâsle, în faţa ultimelor trepte ale terasei. Căpitanul Yarhud 
făcu un semn către Ahmet pentru a-i arăta că barca îi stă la 
dispoziţie. Yarhud, cu toată stăpânirea de sine care îl 
caracteriza, simţi o vie emoție. Nu era aceasta o ocazie ce 
nu trebuia pierdută pentru a o răpi pe Amasia? Timpul 
scurs nu-i dădea răgaz, căci domnul Keraban putea sosi 
dintr-o clipă într-alta. Nu exista nici o dovadă că înainte de 
a face călătoria lui nesăbuită în jurul Mării Negre, nu va voi 
sa celebreze fără întârziere căsătoria Amasiei cu Ahmet. 
Da! Căpitanul Yarhud socoti că nu trebuie să scape prilejul 
chiar dacă va trebui să folosească şi forţa. O asemenea 
hotărâre se potrivea de altfel firii lui brutale care nu ţinea 
seama de nimic. În plus, împrejurările îl ajutau; sufla un 
vânt prielnic, menit parcă să-l scoată repede în larg. 
Tartana va fi departe înainte ca cineva să se gândească s-o 
urmărească, în cazul că s-ar răspândi vestea dispariţiei 
fetei. Bineînţeles dacă Ahmet n-ar fi fost acolo, dacă Amasia 
şi Nedjeb ar fi venit singure pe Guidare, Yarhud n-ar fi 
şovăit să pornească de-îndată ce fetele, fără să bănuiască 
nimic, ar fi fost ocupate cu alegerea stofelor. Era uşor după 
aceea să le ţină prizoniere pe întrepunte şi să le înăbuşe 
ţipetele până la ieşirea din golf. Cu Ahmet de faţă acţiunea 
se complica, dar nu devenea cu neputinţă de îndeplinit. N- 
avea decât să se descotorosească mai târziu de logodnicul 
nefericit, oricât de energic ar fi fost acesta, căci o crimă nu-l 
speria pe căpitanul Yarhud. Ar fi trecut omorul pe nota de 
plată şi domnul Saffar ar fi plătit mai mult, asta ar fi fost 
totul. 

Yarhud, chibzuind la ce avea de făcut, aştepta deci pe 
treptele terasei ca domnul Ahmet şi cele două fete să intre 
în barcă. Ambarcaţia se legăna grațios pe apele uşor 
umflate de briză la o distanţă de un cablu. Ahmet stând pe 


ultima treaptă o ajutase pe Amasia să ia loc pe banca de la 
pupa, când uşa galeriei se deschise pe neaşteptate, şi, un 
bărbat de cel mult 50 de ani, ale cărui veşminte turceşti se 
apropiau de cele europene, ieşi strigând. 

— Amasia... Ahmet! 

Era bancherul Selim, tatăl tinerei logodnice, prietenul 
domnul Keraban. 

— Fetiţo, Ahmet! Repetă Selim. 

Amasia se sculă şi, ajutată de Ahmet, cobori din barcă şi se 
îndreptă spre vilă. 

— Tată, ce s-a întâmplat? De ce te-ai întors acasă aşa de 
repede? 

— Am o veste mare. 

— Bună? Întrebă Ahmet. 

— Minunată! Răspunse Selim. Un curier din partea 
amicului meu Keraban a venit la mine, la bancă şi mi-a spus 
că cel care l-a trimis va sosi şi el peste puţină vreme. 

— Unchiul Keraban! Repetă Ahmet... Nu mai e la 
Constantinopol? 

— Nu, îl aştept să vină aici peste câteva clipe. 

Căpitanul Yarhud avu noroc că nimeni nu văzu gestul de 
mânie pe care nu şi-l putuse stăpâni. Sosirea neîntârziată a 
unchiului lui Ahmet era lucrul cel mai supărător pentru 
realizarea planului său. 

— Ah! Bunul domn Keraban! Exclamă Nedjeb. 

— Dar de ce vine? Întrebă Amasia. 

— Ca să joace la nunta ta, stăpână! Răspunse Nedjeb. 
Altminteri ce să caute la Odessa? 

— Da, aşa trebuie să fie, zise Selim. 

— Nădăjduiesc, rosti Ahmet. De ce-ar fi părăsit 
Constantinopol dacă n-avea această intenţie? S-a răzgândit, 
probabil, dragul de el. Şi-a lăsat biroul, afacerile, brusc. 
Fără să ne prevină, a vrut să ne facă o surpriză! 

— Ah! Va fi primit cu braţele deschise, vorbi Nedjeb. 

— Curierul nu ţi-a mai spus nimic altceva, tată? Întrebă 
Amasia. 


— Nimic, zise Selim. A venit călare de la halta Majaki, 
unde diligenţa prietenului meu Keraban schimbă caii. A fost 
trimis la bancă să mă anunţe că amicul meu Keraban va sosi 
direct aici, la vilă, fără să se mai oprească la Odessa şi, prin 
urmare, dintr-o clipă într-alta oaspetele se va ivi în faţa 
noastră. 

Dacă amicul Keraban pentru bancherul Selim şi unchiul 
Keraban pentru Amasia şi Ahmet era aşteptat cu 
nerăbdare, cea care nu mai contenea cu laudele la adresa 
domnului Keraban era, cum bine vă închipuiţi, Nedjeb. 
Această sosire însemna că nunta va avea loc foarte curând. 
Şi, odată cu nunta, Ahmet şi Amasia vor avea parte de cea 
mai desăvârşită fericire. Nu-i va mai îngriiora să nu piardă 
termenul fatal de şase săptămâni. Da! Domnul Keraban era 
cel mai încăpățânat, dar şi cel mai bun dintre oameni. 

Yarhud asista, în aparenţă nepăsător, la această scenă de 
familie. Dar nu dădu ordin ca barca să se-ntoarcă. Voia să 
ştie care erau, de fapt, intenţiile domnului Keraban. Se 
putea ca într-adevăr neguţătorul de tutun să vrea să aibă 
loc căsătoria Amasiei cu Ahmet înainte de a-şi continua 
călătoria în jurul Mării Negre. 

În acel moment se auzi de afară un zvon de glasuri, 
acoperite de o voce mai dominatoare. Uşa se deschise şi, 
urmat de Van Mitten, Bruno şi Nizib, îşi făcu intrarea 
domnul Keraban. 

X ÎN CARE AHMET IA O HOTĂRÂRE ENERGICĂ, IMPUSĂ, 
DE ALTFEL, DE ÎMPREJURĂRI 

— Bună ziua, prietene Selim. Bună ziua îţi urez ţie şi 
familiei tale. 

Cu aceste cuvinte domnul Keraban strânse cu putere 
mâna bancherului său din Odessa. 

— Bună ziua, nepoate! Continuă şi-l îmbrăţişă cu tot atâta 
vigoare pe Ahmet. 

— Bună ziua, micuța mea Amasia! Mai zise şi o sărută pe 
amândoi obrajii pe viitoarea lui nepoată. 


Toate aceste saluturi urmară unul după altul atât de 
repede, încât nimeni nu avu încă timp să răspundă. 

— Şi acum, la revedere şi la drum, adăugă domnul 
Keraban întorcându-se spre Van Mitten. 

Flegmaticul olandez, care nu fusese prezentat celor de 
faţă, părea, aşa cum stătea fără să clipească măcar, un 
personaj ciudat, în scena cea mare a unei drame. Cu toţii, 
văzând că domnul Keraban împarte cu atâta mărinimie 
sărutări şi strângeri de mână, nu se-ndoiau că a venit ca să 
grăbească celebrarea nunţii, dar când îl auziră strigând, La 
drum!” fură cu desăvârşire năuciţi. 

Ahmet interveni primul. 

— Cum asta: „La drum”? 

— Da, la drum, nepoate! 

— Vrei să pleci numaidecât, unchiule? 

— În această clipă. 

Uluirea se citi din nou pe feţele tuturor. Van Mitten şopti la 
urechea lui Bruno: 

— Purtarea asta nu mă miră, îi stă în fire prietenului 
Keraban. 

— Într-adevăr! Răspunse Bruno. 

Între timp, Amasia îşi întoarse privirea spre Ahmet care se 
uita, la rândul lui, la Selim, pe când Nedjeb nu putea să-şi 
desprindă ochii de pe chipul acestui unchi ciudat - un om 
care e în stare să plece înainte de a fi sosit de-a binelea. 

— Domnule, n-aţi vrea să mă lămuriţi... îi spuse Ahmet lui 
Van Mitten. 

— Ce explicaţie v-aş putea da? Răspunse olandezul care o 
şi luase pe urmele prietenului său. 

Dar domnul Keraban, în clipa când să iasă pe uşă, se opri 
şi se adresă bancherului: 

— Amice Selim, fii bun şi schimbă-mi câteva mii de piaştri 
în ruble. 

— Câteva mii de piaştri? Întrebă Selim care nu mai încerca 
să înţeleagă nimic. 


— Da... Selim... ruble, am nevoie de ele ca să străbat 
ţinuturile ruseşti. 

— Dar, unchiule, n-ai vrea să ne spui şi nouă... rosti Ahmet. 

— Care-i cursul astăzi? Întrebă domnul Keraban. 

— Trei şi jumătate pentru o sută, răspunse Selim la care 
obligaţiile bancherului o luară înaintea oricăror altora. 

— Ce? Trei şi jumătate? 

— Cursul rublei a crescut! Răspunse Selim. Sunt cerute pe 
piaţă... 

— Ei, pentru mine, prietene Selim, fă-mi un preţ de trei şi 
un sfert numai, înţelegi? Trei şi un sfert. 

— Pentru dumneata... pentru dumneata... amice Keraban, 
şi încă fără nici un comision! 

Era limpede că Selim nu mai ştia nici ce zice, nici ce face. 

Se-nţelege că, la capătul galeriei, unde stătea de o parte, 
Yarhud observa scena cu deosebită atenţie. Ce se va 
întâmpla. Îi va sluji sau îi va strica planul? 

Deodată Ahmet îl apucă pe unchiul lui de braţ, oprindu-l în 
pragul uşii tocmai când era gata să-l treacă şi îl sili, nu fără 
greutate, având în vedere împotrivirea încăpăţânatului, să 
se dea cu câţiva paşi înapoi. 

— Unchiule, îi zise, ne-ai îmbrăţişat pe toţi când ai sosit. 

— Ba nu, nepoate când eram pe punctul de a pleca. 

— Fie, unchiule! Nu vreau să te contrazic... dar, cel puţin 
spune-mi de ce ai venit la Odessa. 

— Am venit la Odessa, răspunse Keraban, fiindcă era în 
drumul meu. Dacă Odessa n-ar fi fost în drumul meu, n-aş fi 
venit. Nu-i aşa, Van Mitten? 

Olandezul se mulţumi să încuviinţeze din cap. 

— Ah, nici n-am făcut prezentările, trebuie să te prezint, 
îşi dădu seama domnul Keraban. 

Şi, adresându-se lui Selim, zise: 

— Prietenul meu Van Mitten, clientul meu din Rotterdam 
pe care l-am poftit să ia masa la mine, la Scutari. 

— La Scutari? Întrebă uluit bancherul. 

— Aşa s-ar părea, rosti Van Mitten. 


— Şi valetul lui, Bruno, adăugă Keraban, un slujitor 
credincios care n-a vrut să se despartă de stăpânul său. 

— Aşa s-ar părea! Răspunse Bruno ca un ecou. 

— Şi acum, la drum! 

— Fie, unchiule, şi te rog să crezi că niciunul dintre noi nu 
vrea să-ţi stea împotrivă... Dar dacă n-ai venit la Odessa 
decât pentru că Odessa îţi era în drum, pe unde o iei ca să 
ajungi de la Constantinopol la Scutari? 

— O iau în jurul Mării Negre. 

— În jurul Mării Negre! Exclamă Ahmet. 

Se lăsă un moment de tăcere. 

— Ei, vorbi Keraban, ce-i aşa de uimitor, de nemaipomenit, 
rogu-vă că mă duc de la Constantinopol la Scutari, făcând 
înconjurul Mării Negre? 

Bancherul Selim şi Ahmet avură un schimb de priviri pline 
de tâlc. Bogatul neguţător din Galata nu-şi pierduse oare 
minţile? 

— Prietene Keraban, rosti Selim, n-am vrea să te supărăm, 
dar... 

Era o frază cu care începea de obicei, prevăzător, orice 
discuţie cu încăpăţânatul personaj. 

—... nu am vrea să te supărăm, dar mi se pare că pentru a 
ajunge de la Constantinopol la Scutari n-ai decât să treci 
Bosforul. 

— Bosforul nu mai există! 

— Bosforul nu mai există? Întrebă Ahmet. 

— Pentru mine cel puţin! Există doar pentru cei care 
acceptă să plătească un impozit neîntemeiat, un impozit de 
10 parale de persoană, o taxă pusă pe apele acestea libere, 
la care avea până acum dreptul toată lumea. 

— Ce! Un nou impozit! Strigă Ahmet care înţelese pe loc la 
ce decizie îl împinsese o asemenea situaţie pe încăpăţânatul 
său unchi. 

— Da, răspunse domnul Keraban, înfierbântându-se şi mai 
tare. În clipa când să mă îmbarce pe caicul meu, ca să mă 
duc să iau masa la Scutari, cu amicul meu Van Mitten, s-a 


anunţat punerea acestui impozit. Fireşte, am refuzat să-l 
plătesc. Ei au refuzat să mă lase să trec. Le-am spus că voi 
şti cum să ajung la Scutari fără să fiu nevoit să traversez 
Bosforul. Mi s-a răspuns că n-am să pot. Le-am zis că, 
dimpotrivă, voi putea foarte bine. Şi voi dovedi că aşa şi 
este. Mi-aş fi tăiat mai curând mâna decât s-o bag în 
buzunar ca să scot cele zece parale. Nu, nici vorbă! 
Înseamnă că ei nu-l cunosc pe Keraban. 

Era clar că nu-l cunoşteau pe Keraban. Dar prietenul său 
Selim, nepotul Ahmet, Van Mitten şi Amasia îl cunoşteau şi 
îşi dădeau prea bine seama, după cele petrecute, că le va fi 
cu neputinţă să-l facă să renunţe la hotărârea sa. 

N-aveau, deci, ce discuta, deoarece orice i s-ar fi spus, ar fi 
complicat şi mai tare lucrurile, trebuiau să accepte situaţia. 
Era atât de limpede încât o făcură de comun acord fără să 
se-nţeleagă măcar înainte. 

— Ai dreptate, la urma urmei, unchiule! Zise Ahmet. 

— Nu-ncape îndoială, întări Selim. 

— Am întotdeauna dreptate, afirmă Keraban. 

— Trebuie să te împotriveşti unor pretenţii neîntemeiate, 
urmă Ahmet, să te împotriveşti chiar dacă te costă o 
avere... 

— Ba şi viaţa. În caz că-i nevoie! Adaugă Keraban. 

— Ai făcut deci bine că ai refuzat să plăteşti impozitul şi că 
te-ai apucat să le arăţi că poţi merge de la Constantinopol la 
Scutari fără să treci Bosforul. 

— Şi fără să scot din buzunar zece parale, zise Keraban, 
chiar dacă m-ar costa 500 000. 

— Dar presupun că nu eşti foarte grăbit, rosti Ahmet. 

— Ba da, sunt, nepoate, răspunse Keraban. Ştii doar că 
trebuie neapărat să mă întorc înainte de şase săptămâni. 

— Totuşi, dragă unchiule, poţi rămâne vreo opt zile la 
Odessa, nu? 

— Nici cinci, nici patru, niciuna singură, răspunse 
Keraban, nici măcar o oră. 


Ahmet văzu că încăpăţânatul iar se pune pe picioarele 
dindărăt... îi făcu, aşadar, Amasiei semn să intervină. 

— Şi nunta noastră, domnule Keraban? Întrebă fata 
luându-l de mână pe recalcitrantul unchi. 

— Nunta ta, Amasia? Nu va fi amânată în nici un fel. 
Trebuie să aibă loc înainte de sfârşitul lunii viitoare. Ei bine, 
atunci va avea loc. Călătoria mea n-o s-o întârzie nici cu o zi, 
cu condiţia să plec numaidecât fără a pierde o clipă. 

Prin urmare speranţele pe care şi le făcuseră cu toţii în ce 
privea sosirea neaşteptată a domnului Keraban se 
spulberau. Nunta nu va avea loc nici mai devreme şi nici 
mai târziu decât fusese hotărât, zicea. Şi cine-l putea 
contrazice? Dar cum să prevezi peripeţiile posibile într-o 
călătorie atât de lungă şi anevoioasă, în condiţiile în care o 
întreprinsese el? 

Ahmet nu-şi putu stăpâni un gest de dezamăgire pe care, 
din fericire, unchiul nu-l văzu, tot aşa cum nu remarcă 
umbra ce întunecă fruntea Amasiei şi n-o auzi pe Nedjeb 
murmurând: Ce unchi nesuferit”. 

— De altfel, adăugă domnul Keraban, cu glasul unui om 
care face o propunere, de la sine înţeleasă, de altfel sunt 
sigur că Ahmet mă va însoţi. 

— La naiba, iată o lovitură pe care cu greu o poţi para, zise 
în şoaptă Van Mitten. 

— Şi nici nu va fi parată! Susţinu Bruno. 

Ahmet o primise într-adevăr în inimă, în timp ce Amasia, la 
vestea plecării logodnicului ei, se întristă adânc şi rămase 
încremenită, lângă Nedjeb care i-ar fi scos, cu plăcere, ochii 
domnului Keraban. 

La capătul galeriei căpitanul Yarhud nu pierdea un cuvânt 
din această convorbire, prielnică proiectelor sale. 

Selim, cu toate că nutrea puţine speranţe să schimbe 
hotărârea prietenului său, crezu de datoria lui să spună: 

— Ce nevoie ai, Keraban, ca nepotul dumitale să facă 
înconjurul Mării Negre? 


— Nevoie n-am, răspunse Keraban, dar nu cred că Ahmet 
şovăie când eu vreau să mă însoţească. 

— Oricum! Stărui Selim. 

— Oricum, ce? Se oţări unchiul, încleştând fălcile cum i se 
întâmpla la începutul unei discuţii în contradictoriu. 

După o clipă de tăcere, care păru că durează o veşnicie, 
Ahmet se decise şi vorbi în şoaptă Amasiei, făcând-o să 
priceapă că, indiferent de mâhnirea despărțirii, era mai 
bine să nu se-mpotrivească, căci fără el călătoria putea fi 
mai lungă din pricina a tot soiul de piedici, pe când, 
dimpotrivă, dacă va lua parte la ea, se va sfârşi mai repede. 
Cunoscând perfect limba rusă, va şti să evite orice pierdere 
de timp şi-l va sili pe unchiul său să „mărească pasul”, cum 
se spune chiar dacă l-ar costa de trei ori pe-atâta. În acest 
fel înainte de sfârşitul lunii viitoare, adică înainte de data 
când logodnica lui trebuia să fie măritată pentru a nu 
pierde o avere considerabilă, va ajunge cu Keraban pe 
malul stâng al Bosforului. Amasia n-avu putere să zică „da”, 
dar înţelese că e decizia cea mai bună. 

— De acord, unchiule, rosti Ahmet. Te voi însoţi şi sunt 
gata de plecare, doar că... 

— Fără nici un doar, nepoate; n-ai să-mi pui mie condiţii... 

— Fie, fără nici o condiţie, se resemnă Ahmet. 

Şi îşi spuse în sine: Am să te fac să alergi până o să-ţi iasă 
sufletul, unchi încăpățânat ce eşti!” 

— La drum, deci! Glăsui Keraban... 

Şi întorcându-se spre Selim, continuă: 

— Unde-s rublele pentru piaştrii mei? 

— 'Ţi le voi da la Odessa, unde vin cu voi, răspunse Selim. 

— Eşti gata Van Mitten? Ei bine, Ahmet, zise Keraban, 
sărută-ţi logodnica şi să mergem. 

Ahmet o strânse în braţe pe Amasia care nu-şi putea opri 
lacrimile şiroindu-i pe obraji. 

— Ahmet, dragul meu Ahmet, repeta neîncetat. 

— Nu plânge, dragă Amasia, spuse Ahmet. Dacă nu ne 
vom cununa mai devreme decât a fost prevăzut, în orice caz 


nu se va întâmpla mai târziu, îţi făgăduiesc. Voi lipsi numai 
câteva săptămâni. 

— Ah, draga mea stăpână, rosti Nedjeb cu năduf, ce n-aş 
da ca domnul Keraban să-şi rupă un picior înainte de a ieşi 
de-aici! Nu vrei să am eu grijă de asta? 

Dar Ahmet îi porunci tinerei ţigănci să se potolească şi 
bine făcu, căci Nedjeb nu glumea şi ar fi făcut orice ca să-l 
ţină în loc pe unchiul care nu suferea să fie contrazis. 

După ce logodnicii îşi luară rămas bun şi se îmbrăţişară, 
toţi se simțeau mişcaţi. Până şi olandezul avu o strângere de 
inimă. Numai domnul Keraban nu vedea sau nu voia să vadă 
NIMIC. 

— Diligenţa e gata de plecare? Îl întrebă pe Nizib care 
tocmai intrase şi el în galerie. 

— Diligenţa e gata de plecare, răspunse Nizib. 

— La drum! Zise Keraban. Ei bine, voi, cei ce vreţi să 
monopolizaţi Bosforul în folosul vostru, am să mă lipsesc de 
Bosforul pe care-l acaparaţi! Puțin îmi pasă de el. Ai spus 
ceva, Van Mitten? 

— Nu, n-am spus nimic, rosti Van Mitten, care într-adevăr 
nu deschisese gura şi nici n-ar fi deschis-o în ruptul capului. 

— Bosforul lor, Bosforul lor! Continuă Keraban, ridicând 
spre sud, ameninţător, pumnul încleştat. Din fericire Marea 
Neagră nu s-a mişcat de la locul ei. Are un țărm Marea 
Neagră care nu-i făcut numai pentru conducătorii de 
caravane. Voi merge de-a lungul lui, voi face înconjurul 
mării. Ei! Prieteni! Închipuiţi-vă numai ce mutră vor face 
străjile când mă vor vedea ivindu-mă pe înălțimile de la 
Scutari, fără să fi aruncat nici o jumătate de para în punga 
lor de cerşetori ai administraţiei. 

Trebuie recunoscut că domnul Keraban, revărsându-şi 
mânia în ameninţări şi blesteme, avea o înfăţişare 
impresionantă. 

— Hai, Ahmet! Hai, Van Mitten! Strigă. La drum! La drum! 

Când să iasă pe uşă, Selim îl opri. 

— Prietene Keraban, dă-mi voie să fac o observaţie... 


— Fără observaţii. 

— Ei bine, vreau doar să pun o mică întrebare. 

— Mai e timp pentru aşa ceva? 

— Ascultă-mă, amice Keraban. Odată ajunşi la Scutari, 
după ce vei fi făcut înconjurul Mării Negre, cum ai să 
procedezi? 

— Eu? Ce vrei să spui? 

— Presupun că n-ai să te stabileşti la Scutari, fără să te 
mai întorci niciodată la Constantinopol unde se află firma şi 
birourile tale. 

— Nu, răspunse Keraban cu o uşoară şovăială. 

— Într-adevăr, unchiule, luă cuvântul şi Ahmet. Dacă te 
încăpăţânezi să nu treci Bosforul, ce se va întâmpla cu 
nunta noastră? 

— Prietene Selim, nimic mai simplu! Vorbi Keraban ocolind 
răspunsul la prima întrebare a bancherului care-l punea în 
încurcătură, cine te împiedică să vii cu Amasia la Scutari? O 
să vă coste zece parale de cap de om ca să treceţi Bosforul, 
dar nu-ţi vei pierde onoarea cum ar fi cazul meu, dacă aş 
ceda. 

— Da! Da! Veniţi peste o lună la Scutari! Rosti Ahmet. Mă 
vei aştepta acolo, dragă Amasia, iar noi vom face în aşa fel, 
încât sa nu vă facem să ne aşteptaţi prea mult. 

— Fie! Ne vom întâlni la Scutari, răspunse Selim, şi vom 
celebra căsătoria acolo. Dar, după nuntă, prietene Keraban, 
nu te vei întoarce la Constantinopol? 

— Ba da, binenţeles. 

— Cum? 

— Ei bine, ori acest impozit jignitor va fi desfiinţat şi voi 
trece Bosforul fără să plătesc... 

— Şi dacă nu? 

— Dacă nu, răspunse Keraban cu un gest plin de măreție, 
voi porni iar la drum şi voi face încă o dată înconjurul Mării 
Negre. 

XI ÎN CARE NIŢICĂ DRAMĂ SE ÎMPLETEŞTE ÎN 
POVESTIREA PLINĂ DE FANTEZIE A CĂLĂTORIEI. 


Plecaseră! Părăsiseră vila lui Selim, domnul Keraban ca să- 
şi continue călătoria, Van Mitten ca să-şi însoţească 
prietenul, Ahmet ca să-şi urmeze unchiul, Nizib şi Bruno 
fiindcă nu puteau face altfel. Locuinţa era acum pustie, 
dacă nu punem la socoteală cinci sau şase slugi care-şi 
vedeau de treabă prin acareturi. Bancherul se dusese la 
Odessa pentru a da călătorilor rublele în schimbul 
piaştrilor. 

În vilă se aflau doar Amasia şi Nedjeb. Căpitanul maltez 
ştia acest lucru. Urmărise toată desfăşurarea scenei de 
rămas bun cu un interes uşor de priceput. Aşadar domnul 
Keraban amânase până la întoarcerea lui căsătoria Amasiei 
cu Ahmet. O carte bună în jocul lui; Ahmet consimţise să-şi 
însoţească unchiul; încă un punct câştigat pentru Yarhud. Ei 
bine, maltezul avea şi un al treilea avantaj. Amasia şi 
Nedjeb erau acum singure acasă sau măcar în galeria ce 
dădea spre mare. Tartana sa se găsea la doar o jumătate de 
cablu. Barca aştepta la scară. Marinarii l-ar asculta la cel 
mai mic semn. N-avea decât să rostească o poruncă. 
Căpitanul era ispitit să se folosească de forţă ca s-o 
răpească pe Amasia. Dar fiindcă era un om prudent, nu 
dorea să lase nimic la voia întâmplării şi, ca să nu rămână 
urme ale fărădelegii sale, sta să chibzuiască cum să pună 
mai bine lucrurile la cale. Era în plină zi. Dacă va voi s-o 
oblige cu forţa să vină cu el, Amasia va striga după ajutor şi 
Nedjeb la fel. Poate vreun slujitor să le audă sau dacă 
Guidare va fi văzută ridicând, în grabă, ancora pentru a ieşi 
din golful Odessa, asta ar fi fost un indiciu, un început de 
dovadă. Nu! Mai bine să acţioneze cu prevedere şi să 
aştepte venirea nopţii ca să-şi pună în aplicare planul. 
Important era că Ahmet nu se afla acolo. 

Căpitanul rămase deci pe loc, şezând la pupa bărcii pe 
care balustrada o ascundea de privirile fetelor. Ele nu se 
mai gândeau la prezenţa primejdiosului personaj. Acesta 
socotea că, dacă aşa cum conveniseră, Amasia şi Nedjeb vor 
veni la bordul tartanei, fie pentru a examina articolele pe 


care doreau să le cumpere, fie pentru altceva - şi Yarhud 
găsise un motiv - va vedea ce hotărâre să ia, în caz că se va 
ivi un moment potrivit înainte să se lase noaptea. 

După plecarea lui Ahmet, Amasia, datorită loviturii 
neaşteptate pe care o primise, şedea gânditoare şi privea în 
zare, departe, spre nord. La orizont se desena linia 
litoralului al cărui contur îl vor urma cu îndărătnicie 
călătorii; pe acest drum întârzierile şi pericolele, poate, vor 
pune la încercare pe domnul Keraban şi pe toţi cei care-l 
urmau împotriva voinţei lor. Dacă ar fi fost măritată, n-ar fi 
şovăit să-l însoţească pe Ahmet. Dar oare unchiul nu s-ar fi 
opus? N-ar fi vrut s-o ia şi pe ea. Şi totuşi... Dacă i-ar fi 
devenit nepoată, i se părea că ar fi avut o oarecare 
influenţă asupra lui, că l-ar fi putut opri de pe panta 
primejdioasă pe care-l împingea încăpăţânarea sa. Şi acum 
era singură şi trebuia să aştepte câteva săptămâni înainte 
de a se reîntâlni cu Ahmet în vila de la Scutari unde avea să 
aibă loc nunta. 

Dar dacă Amasia era tristă, Nedjeb clocotea de furie 
împotriva încăpăţânatului care pricinuia toate aceste 
mâhniri. Ah! Dacă ar fi fost vorba de propria ei călătorie, 
tânăra ţigancă n-ar fi îngăduit să-i fie astfel răpit logodnicul. 
I-ar fi ţinut piept domnului Keraban! Nu! Altfel s-ar fi 
petrecut lucrurile! 

Nedjeb se apropie de stăpâna ei şi o luă de mână, ducând- 
o spre divan; o sili să se întindă şi, se aşeză pe o pernă la 
picioarele ei. 

— Scumpa mea stăpână, îi spuse, dacă eu aş fi într-o 
asemenea situaţie, în loc să mă gândesc la domnul Ahmet, 
compătimindu-l, m-aş gândi la domnul Keraban ca să-l 
blestem cât pot de tare. 

— La ce bun? Întrebă Amasia. 

— Ar fi mai puţin trist, zise Nedjeb. Dacă vrei o să-l ocărim 
din răspunten pe unchiul ăsta fără inimă. O merită şi o să 
vezi că am să găsesc blesteme pe măsura lui. 


— Nu, Nedjeb, răspunse Amasia. Să vorbim mai bine de 
Ahmet. Numai la el trebuie să mă gândesc şi numai la el mi- 
e gândul. 

— Să vorbim atunci de el, stăpână. E într-adevăr cel mai 
fermecător logodnic pe care-l poate visa o fată, dar ce unchi 
îngrozitor are! Ce despot, ce egoist, ce lipsit de suflet. N- 
avea să rostească decât un singur cuvânt şi nu l-a spus, n- 
avea decât să rămână câteva zile şi a refuzat. Pe legea mea, 
ar merita... 

— Să vorbim de Ahmet! O întrerupse Amasia. 

— Da, dragă stăpână! Ce mult te iubeşte. Ce fericită vei fi 
lângă el! Ar fi desăvârşit dacă n-ar avea un asemenea 
unchi! Din ce-o fi plămădit omul ăsta? A făcut foarte bine că 
nu şi-a găsit nevastă! Cu încăpăţânarea lui le-ar fi scos din 
fire şi pe roabe! 

— Iar vorbeşti de domnul Keraban, Nedjeb! Zise Amasia 
cu gândul în cu totul altă parte. 

— Nu! Nu! Vorbesc de domnul Ahmet! Ca şi tine nu mă 
gândesc decât la domnul Ahmet. În locul lui nu m-aş fi lăsat 
aşa de uşor! Aş fi stăruit... Îl credeam mai energic... 

— Cine ştie, Nedjeb, dacă n-a arătat mai multă energie 
supunându-se poruncii unchiului său decât împotrivindu- 
se? Nu vezi, oricât m-ar mâhni, că mai bine e să ia parte la 
călătorie pentru a grăbi, prin toate mijloaele, întoarcerea, 
pentru a preveni, poate, primejdiile la care domnul Keraban 
riscă să se expună cu obişnuita-i îndărătnicie. Nu. Nedjeb, 
nu! Plecând, Ahmet a dat dovadă de curaj. Plecând mi-a dat 
o nouă dovadă de dragoste. 

— Ai, probabil, dreptate, scumpă stăpână, răspunse 
Nedjeb care, cu firea ei iute, nu se putea resemna. Da! 
Domnul Ahmet şi-a arătat energia pornind la drum! Dar şi- 
ar fi arătat-o mai bine împiedicându-l pe unchiul său să 
plece. 

— Putea, Nedjeb? O întrebă Amasia. Crezi că putea? 

— Da... Nu... Cine ştie? Răspunse Nedjeb. Nu există fier să 
nu se îndoaie... sau să fie sfărâmat, la nevoie. Ah! Unchiul 


Keraban! Numai el e de vină! Şi dacă se-ntâmplă ceva, 
răspunderea va cădea doar asupra lui. Şi când mă gândesc 
că ne nenoroceşte pe domnul Ahmet, pe tine şi, prin 
urmare, pe mine ca să nu plătească zece parale! Aş vrea, 
da, aş vrea ca Marea Neagră să se reverse până la 
marginile lumii ca să văd dacă i-ar mai putea face ocolul. 

— L-ar face, rosti Amasia, convinsă până-n adâncul 
sufletului. Dar să vorbim de Ahmet, Nedjeb, să nu vorbim 
decât despre el. 

În acel moment, Yarhud părăsi barca şi, fără să fie văzut 
se-ndreptă spre cele două fete. La zgomotul paşilor lui, 
amândouă întoarseră capul spre el. Mare le fu mirarea, 
amestecată cu puţină teamă, văzându-l atât de aproape. 

Nedjeb se ridică prima. 

— Dumneavoastră, căpitane, zise. Ce faceţi aici? Ce doriţi? 

— Nu doresc nimic, răspunse Yarhud, prefăcându-se 
surprins de această primire, nu vreau nimic altceva decât 
să mă pun la dispoziţia dumneavoastră ca să... 

— Ca să...? Repetă Nedjeb. 

— Ca să vă duc la bordul tartanei, răspunse căpitanul. N- 
aţi decis să veniţi să vedeţi încărcătura şi să alegeţi ce v-ar 
putea conveni? 

— Adevărat, stăpână dragă, zise Nedjeb. I-am făgăduit 
căpitanului... 

— l-am făgăduit când Ahmet mai era aici, rosti Amasia, dar 
Ahmet a plecat şi nu mai are nici un rost să ne ducem la 
bordul lui Guidare! 

Căpitanul încruntă o clipă din sprâncene, dar îşi reveni şi 
spuse cu glasul cel mai liniştit: 

— Guidare nu poate sta multă vreme în golful Odessa şi voi 
ridica ancora, mai mult ca sigur, mâine ori cel târziu 
poimâine. Dacă logodnica domnului Ahmet vrea să cumpere 
nişte stofe din care i-au plăcut, pare-se, eşantioanele, va 
trebui să profite de acest prilej. Barca mai e la scară şi, în 
câteva clipe putem fi la bord. 


— Vă mulţumim, căpitane, răspunse rece Amasia, dar nu 
se cade să mă ocup de asemenea fleacuri în absenţa 
domnului Ahmet. Trebuia să ne însoţească, să ne ajute cu 
sfaturile lui... Nu mai e aici şi fără el, nu pot şi nu vreau să 
fac nimic! 

— Îmi pare rău, zise Yarhud, cu atât mai mult cu cât 
domnul Ahmet, nu mă-ndoiesc, s-ar bucura, la întoarcere, 
că aţi făcut aceste cumpărături. E o ocazie pe care n-o s-o 
mai întâlniți şi e păcat. 

— Se prea poate, căpitane, răspunse Nedjeb, dar în 
momentul ăsta aţi face mai bine, cred, să nu mai stăruiţi! 

— Fie, reluă Yarhud, înclinându-se. Totuşi, îngăduiţi-mi să 
sper că, dacă peste câteva săptămâni întâmplarea va aduce 
pe Guidare, din nou, la Odessa, veţi binevoi să nu uitaţi că 
aţi promis să veniţi la bord. 

— Nu vom uita, căpitane, răspunse Amasia lăsându-l pe 
căpitan să înţeleagă că trebuie să se retragă. 

Yarhud le salută aşadar şi făcu câţiva paşi spre terasă; 
apoi, oprindu-se ca şi cum o idee i-ar fi trecut deodată prin 
minte, se-ntoarse spre Amasia, chiar în clipa când aceasta 
era gata să părăsească galeria. 

— Încă un cuvânt, îi zise, sau mai curând o propunere care 
nu poate fi decât plăcută pentru logodnica domnului Ahmet. 
— Despre ce e vorba? Întrebă Amasia, puţin enervată de 
stăruința căpitanului maltez care îi impunea prezenţa şi 

vorbele lui, la ea acasă. 

— Întâmplarea m-a făcut să asist la scena de dinaintea 
plecării domnului Ahmet. 

— Întâmplarea? Rosti Amasia bănuitoare ca şi cum ar fi 
avut un presentiment. 

— Numai întâmplarea! Răspunse Yarhud. Mă aflam colo, în 
barcă, aşteptându-vă... 

— Care-i propunerea, căpitane? 

— O propunere cât se poate de firească. Am văzut cât de 
mâhnită a fost fiica bancherului Selim de această plecare 


neaşteptată şi, dacă vrea să-l mai revadă o dată pe domnul 
Ahmet... 

— Să-l mai revăd o dată! Ce vreţi să spuneţi? Întrebă 
Amasia căreia îi bătu mai tare inima la acest gând. 

— Vreau să spun, rosti Yarhud, că, peste o oră echipajul 
domnului Keraban trebuie neapărat să treacă pe la capul 
micuţei peninsule pe care o zăriţi acolo... 

Amasia înaintase şi privea la micuța limbă de pământ pe 
care i-o arăta căpitanul. 

— Acolo? Acolo? Întrebă. 

— Da. 

— Dragă stăpână, interveni Nedjeb, nu ne-am putea duce 
până la locul acela? 

— Nimic mai uşor, grăi Yarhud. Într-o jumătate de oră, cu 
vântul ăsta bun, Guidare va fi lângă cap. Dacă vreţi să vă 
îmbarcaţi, ridicăm, numaidecât ancora. 

— Da! Da! Strigă Nedjeb care socotea această plimbare pe 
mare doar drept un prilej pentru Amasia de a-şi vedea încă 
o dată logodnicul. 

Dar Amasia stătea în cumpănă. 

Observând că şovăie, căpitanul nu-şi putu stăpâni un gest 
de dezamăgire care nu-i scăpă. 1 se păru atunci că 
înfăţişarea lui Yarhud nu vorbea în favoarea lui. Suspiciunile 
îi reveniră. 

Părăsind balustrada de care se rezemase pentru a privi 
mai bine mica peninsula, Amasia se-ntoarse în galerie cu 
Nedjeb pe care o apucă de mână. 

— Ce porunciţi? Întrebă Yarhud. 

— Nu, căpitane, răspunse Amasia. A-l revedea pe 
logodnicul meu în asemenea condiţii, cred că mai degrabă l- 
ar întrista decât l-ar bucura. 

Yarhud, înțelegând că nimic n-o va face pe Amasia să-şi 
schimbe hotărârea, le salută cu răceală şi se retrase. 

Peste o clipă barca porni transportându-i pe căpitanul 
maltez şi pe oamenii lui, acostă lângă tartană şi rămase 
alături de ea, la babord, îndreptată spre larg. Fetele mai 


stătură singure în galerie încă o oră. Amasia se rezemă din 
nou de balustradă. Se uita stăruitor la punctul de pe litoral, 
semnalat de Yarhud, pe unde trebuia să treacă diligenţa 
domnului Keraban. 

Nedjeb privea şi ea la mica peninsulă care se afla la o 
leghe depărtare, spre est. 

Într-adevăr, după mai bine de un ceas, tânăra ţigancă 
strigă: 

— Ah, stăpână dragă, uite! Uite! Nu zăreşti o trăsură 
acolo, pe drumul din vârful falezei? 

— Da! Da! Răspunse Amasia. Ei sunt! E Ahmet! 

— Nu ne poate vedea. 

— N-are importanţă. Simt că mă priveşte. 

Nu-ncape îndoială, stăpână scumpă, îi întări Nedjeb 
spusele. Ochii lui au ştiut să descopere vila printre copaci, 
în fundul golfului şi poate şi pe noi. 

— La revedere, dragul meu Ahmet, la revedere! Zise o 
ultimă oară fata ca şi cum acest rămas bun putea fi auzit de 
logodnicul ei. 

Când poştalionul dispăru la cotitură pe panta din capătul 
falezei, Amasia şi Nedjeb părăsiră galeria şi intrară în casă. 

De pe puntea tartanei, Yarhud le văzu retrăgându-se şi 
dădu ordin oamenilor de cart să pândească întoarcerea lor, 
dacă reveneau cumva acolo la căderea serii. 

Va folosi atunci forţa, de vreme ce nu reuşise cu viclenia. 
Sigur că, Ahmet plecat, deci cu perspectiva că nunta nu se 
va face înainte de şase săptămâni, răpirea fetei nu cerea 
atâta grabă. Dar trebuia să ţină seama de nerăbdarea 
domnului Saffar care se va întoarce curând la Trebizonda. 
Şi dat fiind navigația nesigură pe Marea Neagră, o corabie 
putea avea o întârziere de 15 până la 20 de zile. Yarhud 
trebuia, aşadar, să plece cât mai repede dacă voia să ajungă 
la data pe care o fixase în convorbirea lui cu intendentul 
Scarpante. Yarhud era, fără îndoială un ticălos, dar un 
ticălos care dorea să-şi ţină făgăduiala. De aceea nu voia să 
piardă nici o clipă. Împrejurările aveau să-i fie deosebit de 


prielnice. Într-adevăr, spre seară, înainte ca tatăl ei să se fi 
întors de la bancă, Amasia reveni în galerie. De astă dată, 
era singură. Înainte să se lase noaptea, fata mai dorea să 
revadă o dată priveliştea falezelor care închideau zarea, 
înspre nord, unde o chema inima. Se duse deci să-şi rezeme 
coatele de balustradă şi căzu pe gânduri, scrutând 
depărtările cu o privire care răzbătea dincolo de posibil şi 
nu putea fi zăgăzuită de nici o distanţă. Dar, pierdută în 
visare, nu zări o ambarcaţiune care se desprinse de 
Guidare, învăluită în întuneric. Nu o observă nici când se 
apropie fără zgomot şi o luă pe lângă scara terasei pentru a 
se opri în tăcere în faţa treptelor scăldate de apele golfului. 
Yarhud, urmat de trei marinari, se târâse până sus. Dar 
fata, cufundată în gândurile ei, tot nu-l văzu. Deodată, 
repezindu-se asupra Amasiei, căpitanul o prinse cu atâta 
forţă şi îndemnare că nu i se putu împotrivi. Totuşi reuşi să 
strige: „Ajutor! Ajutor!” 

Ţipetele îi fură numaidecât înăbugşite; dar Nedjeb le auzise 
şi veni în goana mare. Nu apucă bine să intre în galerie, că 
doi marinari, aruncându-se asupra ei, îi paralizară mişcările 
şi-i astupară gura. 

— La bord, spuse Yarhud. 

Cele două fete fură luate pe sus şi aşezate în 
ambarcaţiunea care porni imediat spre tartană. Guidare 
era gata de plecare. De îndată ce Amasia şi Nedjeb se 
aflară la bord, corabia ridică ancora şi, cu pânzele umflate 
de vânt, se-ndreptă spre larg. Dar oricât de iute dăduseră 
lovitura, treziseră atenţia câtorva slugi care lucrau în 
grădină. Una dintre ele auzise strigătul Amasiei şi dădu 
imediat alarma. În acel moment bancherul Selim se 
întoarse acasă. Fu înştiinţat de cele întâmplate. Înnebunit 
de spaimă o căută pe fiica sa. Dar aceasta dispăruse. Zărind 
tartana manevrând să depăşească scobitura coastei, Selim 
pricepu totul. Alergă prin grădină spre o limbă de pământ, 
pe lângă care Guidare trebuia să treacă razant ca să 
ocolească ultimele stânci ale litoralului. 


— Ticăloşilor! Striga. Mi-aţi răpit fata! Amasia! Opriţi-i, 
opriţi! 

O împuşcătură trasă de pe puntea corăbiei fu singurul 
răspuns. Selim rănit la umăr de glonte, se prăbuşi la 
pământ. O clipă mai târziu tartana cu toate pânzele sus, 
împinsă de vântul răcoros al serii, ajunse în larg. 

XII ÎN CARE VAN MITTEN SPUNE O POVESTE DESPRE 
LALELE CARE-L VA INTERESA, POATE, PE CITITOR. 

Poştalionul, după ce schimbă caii, părăsi Odessa pe la ora 
unu după-amiază. Domnul Keraban se aşezase în colţul 
stâng al cupeului, Van Mitten în cel drept, Ahmet la mijloc, 
iar Bruno şi Nizib urcară în cabrioletă, unde îşi petreceau 
timpul mai mult dormind decât stând de vorbă. Un soare 
jucăuş înveselea uscatul, iar apele sinilii ale mării 
contrastau cu falezele de un cenuşiu dulce. În cupeu, la 
început, domni tăcerea ca şi în cabrioletă; cu singura 
deosebire că, dacă sus călătorii aţipiseră, cei de jos erau 
adânciţi în gânduri. Domnul Keraban, cufundat în visul său 
de a înfrunta nedreptatea, se bucura dinainte de festa pe 
care o juca autorităţilor. Van Mitten cugeta la această 
călătorie neprevăzută şi nu înceta să se întrebe de ce el, un 
cetăţean din Batavia, bătea drumurile pe litoralul Mării 
Negre, când ar fi putut să şadă liniştit într-un fotoliu din 
Pera, la Constantinopol. Ahmet luase hotărârea să fie, fără 
supărare, părtaş la călătorie, dar să nu cruţe punga 
unchiului în toate împrejurările când o întârziere putea fi 
evitată sau un obstacol putea fi trecut cu preţul banilor. Va 
merge pe calea cea mai scurtă şi cea mai rapidă. Tânărul 
chibzuia la toate acestea, când la cotitura micii peninsule, 
zări în fundul golfului vila bancherului Selim. Ochii lui se 
aţintiră pe locuinţa dragă în clipa când, probabil, ochii 
Amasiei se-ndreptau spre el şi, fără îndoială, privirile lor se- 
ncrucişară, cu toate că nu se întâlniră. 

Pe urmă, adresându-se unchiului, Ahmet, decis să atingă o 
problemă din cele mai delicate, îl întrebă dacă şi-a fixat bine 
toate amănuntele itinerariului. 


— Da, nepoate, răspunse Keraban. Vom urma, fără a ne 
îndepărta de el, drumul ce înconjoară litoralul. 

— Şi acum încotro ne îndreptăm? 

— Spre Koblevo, la vreo ID leghe de Odessa unde sper să 
ajungem până diseară. 

— Şi la plecarea din Koblevo? Întrebă Ahmet. 

— Vom călători toată noaptea ca să intrăm mâine către 
prânz în Nicolaiev, după ce vom fi străbătut 18 leghe. 

— Foarte bine, unchiule, deoarece important e să mergem 
repede. Dar odată ajunşi la Nicolaiev nu crezi că am putea 
fi, în doar câteva zile, în ţinuturile Caucazului? 

— Cum? 

— Cu trenul, care prin Alexandrov44 şi Rostov ne face să 
parcurgem o treime din călătorie. 

— Pe calea ferată? Strigă Keraban. 

În acel moment, Van Mitten îi dădu uşor cu cotul tânărului 
său tovarăş de drum: „N-are rost! Îi şopti. Vorbeşti 
degeaba! Nu suferă trenurile!” 

Ahmet ştia bine ce părere avea Keraban despre aceste 
mijloace de transport prea moderne, dar, oricum, în 
împrejurările date, socotea că domnul Keraban ar putea, 
măcar o dată, să renunţe la prejudecățile lui. 

Să cedeze, chiar pentru o clipă, în orice privinţă, era peste 
poate pentru domnul Keraban. Dacă ar fi făcut-o n-ar mai fi 
fost el. 

— Pe calea ferată, nu-i aşa? Zise. 

— Da, unchiule. 

— Şi vrei ca eu, Keraban, să consimt? 

— Mi se pare că... 

— Vrei ca eu, Keraban, să mă las tras ca un idiot de o 
maşină cu aburi. 

— După ce vei fi încercat... 

— Ahmet, e limpede că nu te gândeşti cu adevărat la ce 
îndrăzneşti să-mi spui! 

— Dar, unchiule! 


— Spun că nu te gândeşti de vreme cc-ţi permiţi să 
formulezi o atare propunere. 

— 'Te asigur, unchiule, că în vagoane... 

— Vagoane? Repetă Keraban. 

— Da... vagoane care alunecă pe şine... 

— Şine? Făcu Keraban la fel de ironic. Ce grai vorbim, 
dacă nu te superi? 

— Graiul călătorilor moderni. 

— Ia spune, nepoate, răspunse îndărătnicul, 
înfierbântându-se, am eu aerul unui drumeţ modern? 

— Când eşti grăbit, unchiule... 

— Ahmet, uită-tc bine la mine şi ţine minte: dacă n-ar mai 
fi trăsuri, aş merge cu căruţa, dacă n-ar mai fi căruţe, aş 
călători călare, dacă n-ar mai fi cai, m-aş sui pe un măgar, 
dacă n-ar mai fi măgari, aş merge pe jos, dacă n-ar mai fi 
picioare, aş umbla în genunchi, dacă n-ar mai fi genunchi, 
m-aş... 

— Amice Keraban, încetează te rog! Rosti Van Mitten 
apucându-l de braţ pe prietenul său. 

— M-aş târi pe burtă! Urmă Keraban. 

Lui Ahmet nu-i rămânea decât să tacă din gură. 

Totuşi, dacă diligenţa nu putea să rivalizeze în rapiditate 
cu expresul, mergea destul de bine. Atelajul o luase la trap 
pe un drum neted şi n-aveai a te plânge de el. Erau destui 
cai de schimb la halte. Ahmet care luase asupră-şi să se 
ocupe de plata cheltuielilor - unchiul consimţise cu plăcere 
să scape de această corvoadă - accepta orice suprataxă şi-i 
umplea pe surugii de bacşişuri cu o mărinimie neobişnuită. 
Bancnotele parcă îi zburau din buzunare. Urmarea fu că în 
aceeaşi zi, diligenţa luând-o de-a lungul litoralului, sosi 
seara, în orăşelul Koblevo. De acolo, în timpul nopţii, 
mergând prin interiorul ținutului pentru a traversa Bugul 
pe la Nicolaiev din gubernia Cherson, călătorii ajunseră 
uşor în această aşezare, pe 28 august, către prânz. 
Diligenţa se opri trei ore în faţa unui hotel bunicel unde 
luară o masă de aceeaşi calitate, căreia Bruno îi făcu cinste 


cum trebuie. Ahmet profită de acest răgaz ca să scrie 
bancherului Selim că drumul se desfăşura în condiţii 
acceptabile, adăugând câteva rânduri duioase pentru 
Amasia. Domnul Keraban socoti că cea mai bună 
întrebuințare a orelor de aşteptare era să-şi mai 
prelungească desertul sorbind dintr-o cafea dulce şi 
fumându-şi narghileaua. Cât despre Van Mitten, care se 
pusese de acord cu Bruno în această privinţă, şi anume ca 
neobişnuita călătorie să le lărgească măcar cunoştinţele, se 
duse să viziteze oraşul Nicolaiev. Oraşul prospera vădit pe 
socoteala rivalului său Cherson şi ameninţa chiar să devină 
numele guberniei în locul acestuia. Ahmet dădu, primul, 
semnalul de plecare. Olandezii grăbiră pasul ca să nu se 
lase aşteptaţi. Domnul Keraban trase o ultimă dată din 
narghilea, în clipa în care surugiul se urca pe capră şi, de 
îndată, diligenţa porni pe drumul spre Cherson. Aveau de 
străbătut 17 leghe printr-un ţinut nu prea roditor. Ici şi colo 
se-nălţau duzi, plopi, sălcii. 

În preajma Niprului al cărui curs de aproape 400 de leghe 
se termină în Cherson, se-ntind, mărginite de trestii, şesuri 
ce par smălţuite cu albăstrele, dar aceste albăstrele zboară 
ca din puşcă la zgomotul diligenţei; sunt, de fapt, gaiţe 
azurii şi piuitul lor îţi zgâria urechile mai neplăcut decât îţi 
bucurau ochii culorile lor sclipitoare. 

La 29 august în zori, după o noapte liniştită, domnul 
Keraban şi însoțitorii lui ajungeau la Cherson, capitala 
guberniei, întemeiată de Potemkin. Călătorii admirară 
această creaţie a năvalnicului favorit al Ecaterinei a II-a, 
găsiră un hotel bun unde se opriră pentru câteva ore şi 
magazine bine aprovizionate unde refăcură rezervele de 
hrană ale diligenţei - sarcină pe care Bruno, mult mai 
descurcăreţ decât Nizib, o îndeplini minunat. 

Câteva ceasuri mai târziu schimbau caii în orăşelul Aleşki 
şi, coborând, se îndreptară spre istmul Perekop care leagă 
Crimeea de litoralul Rusiei meridionale. Din Aleşki, Ahmet 
trimise o scrisoare datată la Odessa. Când îşi reluară 


locurile în diligenţă şi atelajul porni cu nădejde spre 
Perekop, domnul Keraban îl întrebă pe nepotul său dacă a 
avut grijă să adauge salutări din partea lui prietenului 
Selim. 

— Bineînţeles, n-am uitat unchiule, răspunse Ahmet şi am 
mai scris că ne străduim din răsputeri să ajungem la 
Scutari cât mai iute cu putinţă. 

— Ai făcut bine, nepoate şi trebuie să le dai regulat veşti 
despre noi, ori de câte ori în calea noastră vom întâlni un 
oficiu poştal. 

— Din păcate, cum nu ştiu niciodată dinainte unde ne 
oprim, scrisorile noastre vor rămâne fără răspuns, zise 
Ahmet. 

— Aşa e, întări Van Mitten. 

— Ei, fiindcă veni vorba, rosti Keraban, adresându-se lui 
Van Mitten, mi se pare că nu te prea grăbeşti să-i scrii 
doamnei Van Mitten? Ce va crede distinsa ta soţie despre o 
astfel de tăcere? Oare îi plac tot atât de mult lalelele ca unei 
adevărate olandeze? 

— 'Teribil, ne-am certat tocmai pe tema lalelelor, a 
frumoaselor lalele, cultivate de amatori şi care fac parte din 
specia Genners. Sunt cele ce stau drept pe tulpină şi există 
mai multe sute de soiuri. Ei bine, doamnei Van Mitten îi vine 
într-o zi ideea să smulgă o Valencia şi s-o înlocuiască cu 
Ochiul Soarelui. Eu mă opun! Ea se încăpăţânează! Eu 
vreau s-o opresc... Ea mă dă la o parte şi se aruncă asupra 
Valenciei... O smulge din rădăcină... Atunci mă reped şi eu 
spre Ochiul Soarelui. Se dezlănţuie o adevărată ploaie de 
boboci de lalea, cum nu s-a mai văzut, cred, niciodată. A 
durat o jumătate de oră. Am devastat toată grădina şi 
întreaga seră. Până n-a mai rămas nimic din colecţia mea. 

Şi după aceea am plecat, reluă Van Mitten, am dat 
dispoziţii să se lichideze partea mea de avere şi banii să fie 
depuşi la banca din Constantinopol. Apoi am fugit din 
Rotterdam cu credinciosul meu Bruno, hotărât să nu mă 


mai întorc la mine decât când doamna Van Mitten va fi 
părăsit casa... pentru o lume mai bună... 

— Unde nu cresc lalele, zise Ahmet. 

Diligenţa se oprise tocmai la o haltă. Schimbară caii, 
merseră noaptea întreagă şi, a doua zi, la amiază, destul de 
obosiţi, dar, la stăruinţele lui Ahmet, hotărâți să nu piardă 
nici o clipă, ajunseră la orăşelul Perekop, aşezat în fundul 
golfului cu acelaşi nume, chiar la îmbucătura istmului care 
leagă Crimeea de Rusia meridională. 

XIII CUM STRĂBAT CĂLĂTORII NOŞTRI ANTICA 
TAURIDĂ ŞI ÎN CE FEL IES CAII DIN EA. 

Crimeea! Acest Chersones tauric al anticilor, un cadrilater 
sau mai degrabă un romb neregulat care parcă a fost răpit 
celor mai fermecătoare ţărmuri ale Italiei, o peninsulă, 
cândva regat al Bosforului, cucerită pe rând de heracleeni 
600 de ani înaintea erei noastre, apoi de Mithridate, de 
aleni, de goți, de huni, de tătari, de genovezi. Mahomet al 
II-lea a făcul din ea, în cele din urmă, o provincie a 
Imperiului otoman, iar Ecaterina a II-a a integrat-o definitiv 
Rusiei în 1791. 

Acest ţinut dăruit de natură şi atât de disputat de 
pământeni a fost leagănul multor legende mitologice. În 
mlaştinile din Sivas s-a spus că se pot găsi urmele taurilor 
gigantici ai problematicului popor al atlanţilor. Capului 
Kuberian, poeţii antichităţii i-au atribuit chipul lui Cerber, 
cele trei stăvilare alcătuind cele trei capele ale monstrului. 
Şi tot aici Ifigenia, fiica lui Agamemnon şi a Clytemnestrei, 
devenită preoteasă a Dianei în Taurida, a fost gata să-l 
jertfească castei zeițe pe fratele ei, Oreste. 

Crimeea în partea ei meridională preţuieşte, ea singură, 
mai mult decât toate insulele sterpe ale arhipelagului, cu 
acel Ceadir-Dag45 care la 1500 de metri îşi întinde lespedea 
ca o masă unde s-ar putea servi un ospăț pentru toţi zeii 
Olimpului, cu amfiteatrele împădurite, mantia de verdeață 
acoperindu-le până la mare, cu pâlcurile de castani 
sălbatici, de chiparoşi, de migdali, de salcâmi galbeni, cu 


cascadele cântate de Puşkin. Nu-i ea oare perla şiragului de 
ţinuturi care se-nlănţuie de la Marea Neagră până la Marea 
Arctică? În această climă proaspătă, şi dulce, ruşii din nord 
sau din sud vin să-şi caute adăpost fie ferindu-se de iarna 
hiperboreeană, fie de vânturile aducătoare de secetă din 
timpul verii. 

În jurul capului Aia46, aidoma unei frunţi de berbec care 
înfruntă valurile Pontului Euxin, la capătul de sud al 
Tauridei, s-a înălţat o puzderie de conace şi vile, ca Yalta şi 
Alupka, în stil feudal la exterior şi oriental în interior, ori 
Livadia, palat admirabil, într-un loc cu izvoare limpezi şi 
torente capricioase, vara, cu stepe luxuriante, iarna. Se 
pare că spiritul care vrea să-şi satisfacă din plin curiozitatea 
şi sufletul cel mai sentimental şi iubitor de artă îşi 
împlineşte aspiraţiile în acest colţ de ţară. E un adevărat 
microcosmos în care-şi dau întâlnire Europa şi Asia. Aici se 
reunesc sate şi târguri greceşti, oraşe orientale, seraiurile 
hanilor şi pustiuri unde s-au adăpostit aventurieri 
romantici. 

Ce minuni ar fi avut de văzut Van Mitten! Ce impresii şi-ar 
fi putut nota în acest ţinut spre care îl împinsese soarta! 
Dar prietenul Keraban nu călătorea cu un asemenea scop şi 
Ahmet, cunoscător de altfel al splendorilor Crimeei, nu i-ar 
fi acordat nici măcar o oră pentru a-şi face cât de cât o 
părere despre frumuseţea locurilor. 

„Poate că, la urma urmei, îşi zicea Van Mitten, îmi va fi cu 
putinţă să reuşesc, în trecere, să zăresc ceva din 
străvechiul Chersones pe bună dreptate atât de lăudat”. 

Dar slabă speranţă în această privinţă! Diligenţa o va lua 
pe drumul cel mai scurt, mergând pe o linie oblică din nord 
spre sud-vest fără a trece nici prin centrul, nici pe coasta 
meridională a anticei Tauride. 

Itinerariul fusese ales de un consiliu în care olandezul n-a 
avut nici măcar dreptul la un vot consultativ. Dar străbătând 
Crimeea, te scuteai să faci înconjurul Mării Azov, ceea ce ar 
fi prelungit cu 150 de leghe, cel puţin, această călătorie 


circulară, mai câştigai o scurtare a distanţei tăind drept de 
la Perekop până la Peninsula Kerci. Apoi, de cealaltă parte a 
strâmtorii Imikale, peninsula 'Taman oferea o cale dreaptă 
până la litoralul caucazian. 

Diligenţa merse aşadar pe istmul îngust de care atârnă 
Crimeea ca un fruct minunat pe creanga unui portocal. De 
o parte era golful Perekop, de alta mlaştina Sivas, mai 
cunoscută sub numele de „Marea Putredă”, vast iaz de 
două miliarde de metri pătraţi, alimentat de apele Tauridei 
şi ale Mării Azov, despărțite de canalul Genibesk. Pasagerii 
putură vedea, trecând pe lângă ea că Sivas n-are decât un 
metru adâncime şi un grad de salinitate aproape de 
saturație în anumite locuri. Or, cum în aceste condiţii sarea 
cristalizată începe să se depună în mod natural; din această 
„Mare Putredă” s-ar putea face una din cele mai productive 
saline de pe glob. Dar mergând de-a lungul lui Sivas, 
trebuie să recunoaştem că nu simţi un miros prea plăcut. În 
aer se amestecă o cantitate oarecare de acid sulfuric şi 
peştii care pătrund în lac mor numaidecât, la fel ca în Lacul 
Asfaltit47 din Orientul Mijlociu. 

Printre mlaştini trece trenul care coboară de la 
Alexandrov la Scvastopol. Încât domnul Keraban putu să 
audă cu oroare şuierăturile asurzitoare aruncate în noapte 
de locomotivele care nechezau, alergând pe şinele izbite, 
uneori, de apele grele ale „Mării Putrede”. 

A doua zi, pe 3l august, merseră printr-o câmpie înverzită. 
Pâlcuri de măslini cu frunzele răscolite de vânt sclipeau 
acoperite parcă de argint viu, iar alături de ei se-nălţau 
chiparoşi de un verde aproape negru, stejari falnici şi 
arbatuşi svelţi. Pretutindeni pe costişe se-ntindea viţa care 
produce soiuri de vin asemănătoare şi nu cu mult inferioare 
celor franceze. 

Între timp, datorită pumnilor de ruble pe care Ahmet îi 
arunca în dreapta şi în stânga, găseau mereu cai buni, gata 
să fie înhămaţi la diligenţă, iar surugiii, stimulaţi de 
bacşişuri grase, o luau pe drumul cel mai scurt. Seara 


depăşiseră târgul Dorte şi câteva leghe mai încolo se aflau 
din nou pe malul „Mării Putrede”. 

În acest loc, ciudata lagună nu era despărțită de Marea 
Azov decât de o limbă de nisip joasă, alcătuită de un brâu 
de scoici a cărui lăţime mijlocie poate fi evaluată la un sfert 
de leghe. Această limbă de nisip se cheamă „Săgeata lui 
Arabat” şi se întinde de la satul cu acelaşi nume în sud, la 
Genibesk în nord până la uscatul ferm, scobit doar aici pe o 
porţiune de 300 de picioare unde aşa cum am mai spus 
intră apele Mării Azov. 

La sosirea zorilor, domnul Keraban şi însoțitorii lui fură 
înconjurați de aburi umezi, groşi, dăunători, care se risipiră 
încetul cu încetul sub acţiunea razelor Soarelui. Pământul 
era mai puţin împădurit şi mai pustiu. Se vedeau păscând 
liberi dromaderi mari - ca şi cum ţinutul ar fi fost o anexă a 
Deşertului arab. Căruţele care treceau, construite din lemn, 
fără o singură bucăţică de fier, te asurzeau cu scârţâiturile 
osiilor frecate cu bitum. Totul părea destul de primitiv, dar 
casele din sat ca şi gospodăriile izolate erau deosebit de 
primitoare, dovadă a cunoscutei ospitalităţi a localnicilor. 
Oricine putea să intre, să se aşeze la masă, să ia din 
mâncarea ce se servea neîncetat, să se hrănească până îşi 
potolea foamea, să bea până-şi stingea setea şi să plece fără 
să plătească nimic, zicând doar „mulţumesc”. Se-nţelege de 
la sine că domnul Keraban şi însoțitorii lui se feriră să 
profite de aceste obiceiuri străvechi. Seara, atelajul istovit 
de o lungă cursă, se opri în târgul Arabat la capătul de sud 
al săgeţii. Acolo, clădită pe nisip, se înalţă o fortăreață şi la 
poalele ei casele au fost construite cum s-a nimerit. 
Pretutindeni se află culturi de mărar şi anason, pe unde 
mişună năpârcile şi câmpuri de pepeni ce dau o recoltă 
foarte mare. 

La nouă seara diligenţa se opri în faţa unui han cu 
înfăţişare modestă, dar în regiunile acestea depărtate ale 
peninsulei nu trebuie să te arăţi prea pretenţios. 


— Nepoate, zise domnul Keraban, de câteva zile şi nopţi 
mergem într-una fără alt popas decât pentru a schimba caii. 
Aş dori deci să mă întind măcar câteva ore într-un pat, fie şi 
în patul unei camere de han. 

— Iar eu aş fi încântat, adăugă Van Mitten îndreptându-se 
din şale. 

— Poftim? Să pierdem 12 ore, întrebă indignat Ahmet, 12 
ore dintr-o călătorie de şase săptămâni? 

— Vrei să avem o discuţie pe tema asta? 1 se adresă 
Keraban cu obişnuitul lui glas tunător care i se potrivea atât 
de bine. 

— Nu, nu unchiule! Răspunse Ahmet. Dacă te simţi obosit 
şi ai nevoie de odihnă... 

— Da, am nevoie, şi eu, şi Van Mitten şi Bruno, presupun, 
şi chiar Nizib care ar fi foarte mulţumit cu un mic răgaz... 

— Domnule Keraban, răspunse Bruno, socotindu-se 
interpelat direct, socot această idee drept cea mai grozavă 
pe care aţi avut-o vreodată, mai ales dacă o cină bună ne 
pregăteşte un somn dulce. 

Remarca lui Bruno venea la momentul potrivit. Proviziile 
diligenţei se împuţinaseră foarte mult. Nu trebuiau să se 
mai atingă de ce rămăsese în chichiţe înainte de a ajunge la 
Kerci, important oraş al peninsulei cu acelaşi nume, unde 
vor putea fi reînnoite cum se cuvine. 

Din păcate, dacă paturile hanului din Arbat erau destul de 
bune, chiar pentru iubitorii de confort, mâncarea lăsa de 
dorit. Nu prea sunt numeroşi turiştii care să se aventureze 
în orice anotimp spre cele mai îndepărtate meleaguri ale 
Tauridei. Doar câţiva neguţători sau cărăuşi care transportă 
sare de la Kerci la Perekop, se opresc de obicei la hanul 
Arbat. Nu se arată pretenţioşi ştiind să doarmă pe tare şi să 
mănânce ce li se pune în farfurie. 

Domnul Keraban şi însoțitorii lui fură nevoiţi a se mulţumi 
cu o masă de seară sărăcăcioasă alcătuită dintr-un pilaf, 
mâncarea naţională, mai mult orez decât pui, iar acesta din 
urmă mai mult oase decât carne. În plus, biata pasăre se 


dovedi aşa de bătrână şi, prin urmare, atât de tare, încât 
era gata să-i reziste până şi lui Keraban, dar măselele solide 
ale încăpăţânatului personaj au învins-o şi astfel, nici în 
această împrejurare, nu cedă mai mult ca de obicei. 

După felul întâi urmă o oală de iaurt care sosi la momentul 
potrivit pentru a ajuta la înghiţirea pilafului; la sfârşit 
apărură nişte plăcinte destul de apetisante, cunoscute în 
ţinut sub numele de katlama. 

Bruno şi Nizib avură parte de o mâncare mai puţin bună 
sau mai proastă, cum vreţi s-o luaţi, decât stăpânii lor. 
Fălcile lor s-ar fi luptat cu succes cu cel mai recalcitrant pui, 
dar n-au avut prilejul s-o demonstreze. Pilaful a fost înlocuit 
la masa lor printr-un soi de substanţă negricioasă, afumată 
ca o tavă de cuptor după ce a stat multă vreme în fundul 
vetrei. 

— Ce-i asta? Întrebă Bruno. 

— Nu ştiu, răspunse Nizib. 

— Cum să nu ştii, nu eşti de pe-aici? 

— Nu. 

— Ei, ba da, doar eşti turc! Exclamă Bruno. Ei bine, gustă 
puţin din această talpă uscată şi spune-mi ce crezi. 

Nizib, ascultător ca-ntotdeauna, muşcă din sus-zisa talpă. 

— Ei bine? Întrebă Bruno. 

— Ei bine, nu-i gustoasă, dar poţi s-o mănânci până la 
urmă. 

— Da, Nizib, când mori de foame şi n-ai altceva de pus în 
gură. 

Într-adevăr o înghiţiră cu ajutorul câtorva pahare dintr-un 
soi de bere alcoolizată. 

Curios totuşi să ştie ce a mâncat, căci Nizib se temea să nu 
fie carne de porc, Bruno se duse să ia informaţii la stăpânul 
hanului. Faimosul fel nu era carne ci peşte, un peşte ce se 
numea şebac; îl despici de obicei în două ca pe-un morun şi 
îl pui să se usuce la soare, apoi îl afumi agăţându-l deasupra 
vetrei şi-l mănânci aproape crud. Se exportă în cantităţi 
mari pe tot litoralul de la Rostov până la Marea Azov. 


După cină stăpânii şi slugile se duseră la culcare. Paturile 
li se părură mai tari decât pernele diligenţei, dar cel puţin 
scăpau de hurducături; somnul care-i cuprinse le fu de- 
ajuns ca să-şi revină după un drum obositor. 

A doua zi, pe 2 septembrie, la răsăritul soarelui Ahmet era 
în picioare şi pleca spre haltă să schimbe caii. Aceştia erau 
istoviţi după o etapă lungă şi grea şi n-ar fi putut s-o 
pornească din nou fără să se odihnească 24 de ore. 

Ahmet dorea să aducă la han caii, gata înhămaţi la 
diligenţă, încât unchiul şi Van Mitten să n-aibă decât să urce 
pentru a-şi urma drumul spre Kerci. Halta se afla la capătul 
satului. Se vedea căsuţa cu acoperişul întărit cu crose de 
lemn care semănau cu mânere de contrabas; dar se părea 
că n-au cai. Grajdul era gol şi orice preţ i-ai fi oferit, 
stăpânul nu ţi-i putea procura. Ahmet dezamăgit de această 
piedică se întoarse deci la han. Domnul Keraban, Van 
Mitten, Bruno şi Nizib aşteptau, gata de plecare, să 
sosească diligenţa. Unul dintre ei - nu-i nevoie să spunem 
care - începuse chiar să dea semne de nerăbdare. 

— Ei bine, Ahmet, strigă, vii singur? Trebuie să mergem cu 
toţii până la haltă ca să luăm diligenţa? 

— Ar fi, din păcate, de prisos, unchiule, răspunse Ahmet. 
Nu mai au nici un cal. 

— N-au cai? Zise Keraban. 

— Şi nici nu vom putea găsi până mâine. 

— Până mâine? 

— Da. Vom pierde 24 de ore. 

— Să pierdem 24 de ore? Strigă Keraban. Nici în ruptul 
capului. Nu vreau să pierd nici zece, nici cinci, nici măcar o 
oră. 

— Totuşi, interveni olandezul, dacă nu sunt cai? 

— Vor fi! Răspunse domnul Keraban. 

La un semn al său, cu toţii îl urmară. 

Un sfert de ceas mai târziu ajunseră la haltă şi se opriră în 
faţa uşii. 


Şeful de haltă sta în prag, cu atitudinea nepăsătoare a 
omului care ştie foarte bine că nu poate fi silit să dea ceea 
ce nu are. 

— Nu-s cai, nu-i aşa? Întrebă Keraban, cu un glas de la 
început supărat. 

— Nu-i am decât pe cei cu care aţi venit aseară, răspunse 
şeful de haltă, şi abia dacă se ţin pe picoare. 

— Şi de ce nu sunt, mă rog, cai odihniţi în grajdul 
dumitale? 

— Pentru că au fost luaţi de un negustor turc care se duce 
la Kerci de unde trebuie să ajungă la Poti după ce trece 
Caucazul. 

— Un negustor turc, strigă Keraban. Unul din filfizonii 
otomani care-i maimuţăreşte pe europeni, fără îndoială. 
Asta-i nemaipomenit! Nu se mai mulţumesc să-ţi încurce 
treburile pe străzile Constantinopolului, mai trebuie să-i 
întâlneşti şi prin Crimeea. Şi cine-i individul? 

— Ştiu doar că se numeşte domnul Saffar, răspunse calm 
şeful de haltă. 

— Şi cum de ţi-ai îngăduit să dai toţi caii pe care-i aveai 
acestui domn? Întrebă Keraban cu cel mai dispreţuitor glas 
cu putinţă. 

— l-am dat, deoarece domnul Saffar a sosit ieri dimineaţă, 
deci cu 12 ore înaintea dumneavoastră, iar caii fiind liberi n- 
aveam nici un motiv să-l refuz. 

— Ba da, aveai. 

— Care? 

— Faptul că trebuia să sosesc eu. 

Ce să mai spui la un argument atât de tare? 

Van Mitten vru să intervină, dar se alese cu câteva vorbe 
răstite din partea prietenului său. Cât despre şeful de haltă, 
după ce-l privi zeflemitor pe Keraban, era gata să intre în 
căsuţă, când neguţătorul de tutun îl opri, zicând: 

— La urma urmei ce mă privesc pricinile! Dacă ai cai sau 
nu, noi trebuie să plecăm numaidecât. 


— Numaidecât? Se miră şeful de haltă. Nu v-am tot 
repetat că n-am cai? 

— N-ai decât să găseşti! 

La Arabat nu există. 

— Găseşte măcar doi, măcar unul, răspunse Keraban care 
începea să-şi iasă din fire, măcar o jumătate de cal, dar 
găseşte! 

— Şi dacă totuşi nu există? Crezu că e dator să-i atragă 
atenţia Van Mitten. 

— Trebuie să fie! 

— Poate că ne puteţi procura catâri? Îl întrebă Ahmet pe 
şeful de haltă. 

— Da, da, catâri, adăugă domnul Keraban. O să ne 
mulţumim şi cu atât. 

— N-am văzut niciodată vreun catâr în ţinutul ăsta, le 
zdrobi orice speranţă şeful de haltă. 

— Ei bine, vede astăzi unul, murmură Bruno la urechea 
stăpânului său, arătând cu degetul spre Keraban, şi încă 
unul dintre cei mai faimoşi. 

— Dar măgari? Zise Ahmet. 

— Nici măgari! 

— Nici măgari! Strigă domnul Keraban. Îţi baţi joc de noi? 
Cum? Nu sunt măgari prin ţinut? N-ai cu ce alcătui un 
atelaj oricare ar fi el? N-ai ce înhăma la diligenţa mea? 

Şi îndărătnicul personaj arunca vorbind nişte priviri 
fioroase în dreapta şi în stânga spre cei vreo doisprezece 
localnici care se strânseseră în faţa căsuţei. 

— Ar fi în stare să-i înhame la poştalion! Zise Bruno. 

— Da... Şi pe noi alături de ei! Răspunse Nizib care-şi 
cunoştea bine stăpânul. 

Totuşi era limpede că neavând nici cai, nici catâri, nici 
măgari, nu vor putea pleca. Aşadar trebuiau să se 
resemneze să aştepte 24 de ore. Ahmet, deşi era la fel de 
supărat de această întârziere ca şi unchiul său, încerca să-l 
facă să înţeleagă că e vorba de o imposibilitate absolută, 


când domnul Keraban rosti cu o voce răsunătoare: „Cine 
îmi procură un atelaj primeşte de la mine 100 de ruble”. 

Un murmur se auzi printre localnici. Apoi unul din ei făcu 
un pas înainte şi spuse: 

— Domnule, vă vând doi dromaderi. 

— Îi cumpăr, răspunse Keraban. 

Până atunci nu se mai pomenise ca dromaderii să fie 
înhămaţi la diligenţă. Dar aşa se-ntâmplă. În mai puţin de o 
oră târgul fu încheiat şi încă la un preţ bun. 

Dar ce importanţă avea! Domnul Keraban ar fi plătit şi de 
două ori pe atât. Animalelor li se puseră, de bine de rău, 
hamurile şi la făgăduiala unui bacşiş excepţional, fostul lor 
proprietar, preschimbat în surugiu, se sui pe una din 
cămile. Sub ochii uluiţi ai populaţiei din Arabat şi spre 
marea satisfacţie a călătorilor, diligenţa se urni din loc şi o 
luă pe drumul mare câtre Kerci, trasă de ciudatul său 
atelaj... 

Seara, ajunseră fără nici o încurcătură în satul Argin, la 12 
leghe de Arabat. Nici aici nu găsiră cai din cauză că domnul 
Saffar le-o luase înainte. Se hotărâră să doarmă la Argin ca 
să lase dromaderii să se odihnească. În zori, pe 3 
septembrie, diligenţa plecă, în acelaşi condițiuni, 
parcurgând în timpul zilei distanţa dintre Argin şi 
Marienthal48, adică 17 leghe. Petrecură iar noaptea în sat, îl 
părăsiră dis-de-dimineaţă şi seara, după o etapă de 2 ore, 
sosiră la Kerci, fără accidente, dar nu şi fără a fi hurducaţi 
puternic, căci robustele animale se tot opinteau, nefiind 
obişnuite să tragă la ham. 

Deci până acum domnul Keraban şi însoțitorii săi, plecaţi 
la 17 august, după 19 zile de drum, făcuseră trei şeptimi din 
călătorie. Merseseră cu o viteză medie bună şi dacă o 
ţineau tot aşa încă 26 de zile până la 30 septembrie, vor fi 
făcut înconjurul Mării Negre în răstimpul dorit. 

— Şi totuşi, îi repeta adesea Bruno stăpânului său, presimt 
că o să se sfârşească rău. 

— Pentru prietenul Keraban? 


— Pentru prietenul dumitale Keraban... şi pentru cei care-l 
însoțesc! 

XIV ÎN CARE DOMNUL KERABAN SE ARATĂ MAI TARE 
LA GEOGRAFIE DECÂT ÎL CREDEA NEPOTUL LUI, 
AHMET. 

Oraşul Kerci e aşezat în peninsula Kerci care-i poartă 
numele, la capătul sudic al Iauridei. Are formă de corn, pe 
coasta de nord a acestei limbi de pământ. Un munte pe care 
se înălța altădată acropola îl domină cu măreție. E muntele 
Mithridate. Numele teribilului şi nemilosului duşman al 
romanilor care a fost pe punctul să-i gonească din Asia, 
generalul îndrăzneţ, poliglotul emerit, legendarul 
cunoscător de otrăvuri, îşi are cel mai potrivit loc în fruntea 
unei cetăţi care a fost capitala Bosforului. Aici acest rege al 
Pontului, acest neînfricat Eupator, a fost străpuns de spada 
unui soldat gal, după ce încercase zadarnic să otrăvească 
trupu-i de fier pe care-l obişnuise cu otrăvurile49. Aşa sună 
scurtul curs de istorie pe care Van Mitten îl ţinu tovarăşilor 
săi de drum, în timpul jumătăţii de ceas petrecută la haltă. 
Când sfârşi, Keraban comentă: 

— Mithridate al tău nu era decât un neştiutor. 

— De ce? Întrebă Van Mitten. 

— Dacă voia cu adevărat să se otrăvească, n-avea decât să 
se ducă să cineze la hanul din Arabat unde am tras noi. 

Auzind aceste cuvinte, olandezul nu crezu că trebuie să 
continue cu elogiul soţului frumoasei Monima; dar îşi 
făgădui, în gând, să viziteze oraşul care fusese capitala 
regală, în timpul celor câteva ore cât vor rămâne la Kerci. 
Diligenţa trecu prin cetate cu ciudatul ei echipaj stârnind 
uimirea a numeroşi locuitori, populaţia pestriță a acestei 
aşezări urbane ridicându-se la vreo 12 000 de suflete50. 

Prima grijă a lui Ahmet, când sosiră la „Hotelul 
Constantin” fu să se intereseze dacă-şi putea procura cai 
pentru dimineaţa următoare. Spre marea lui mulţumire, 
acest articol nu lipsea. 


— Avem noroc, zise Keraban că domnul Saffar n-a luat 
totul şi de la halta asta. 

Neîngăduitorul unchi al lui Ahmet păstră totuşi o mare 
pică celui care, în mod cu totul nedorit, îşi permisese să i-o 
ia înainte şi să înhaţe caii de la halte. 

Oricum, nemaiavând nevoie de dromaderi, îi revându unui 
conducător de caravană în drum spre strâmtoarea Jenikale; 
dar numai la preţul unor cămile moarte, de aici rezultând o 
pierdere destul de simţitoare, trecută de către 
răzbunătorul Keraban în contul domnului Saffar. Se-nţelege 
de la sine că Saffar nu se mai afla la Kerci - ceea ce îl feri de 
o discuţie dintre cele mai înfierbântate cu concurentul său. 
De două zile părăsise oraşul ca să se-ndrepte spre Caucaz, 
împrejurare fericită căci nu va mai merge înaintea 
călătorilor, hotărâți să dea ocol Mării Negre. O cină bună la 
Hotel Constantin, o noapte liniştită într-o cameră destul de 
confortabilă, îi făcură atât pe stăpâni cât şi pe servitori să 
uite toate necazurile avute. Încât Ahmet putu trimite o 
scrisoare la Odessa transmițând că îşi urmează cu bine 
călătoria în condiţii normale. 

Cum plecarea, a doua zi, 5 septembrie, fusese fixată la 
orele 10 dimineaţa, conştiinciosul Van Mitten se trezi odată 
cu soarele ca să viziteze oraşul. De astă dată îl găsi pe 
Ahmet gata să-l însoţească. Amândoi o porniră aşadar pe 
străzile largi ale Kcrciului. 

Cheiul de piatră construit la mare, în fundul golfului 
format de o cotitură a coastei care se prelungeşte până la 
malul strâmtorii, le permise să se plimbe mai în voie. Aici se 
înălţau reşedinţa guvernatorului şi vama. Mai înspre larg ca 
urmare a lipsei de apă, erau ancorate vapoarele cărora 
portul Kerci le oferă un bun adăpost, nu departe de spital. 
Portul a dobândit un trafic comercial destul de mare din 
1774 încoace şi are un vast antrepozit de sare, furnizată de 
salinele din Perekop. 

— Avem timp să urcăm? Întrebă Van Mitten arătând spre 
muntele Mithridate, unde se-nălţa un templu grec, 


îmbogăţit de rămăşiţele tumulilor, atât de numeroşi în 
provincia Kerci - templu care a înlocuit antica acropole. 

— Hm, făcu Ahmet, nu trebuie să riscăm să-l facem să 
aştepte pe unchiul Keraban. 

— Nici pe nepotul lui! Rosti surâzând Van Mitten. 

— E adevărat, îi mărturisi Ahmet, că în tot timpul 
călătoriei nu mă gândesc decât la apropiata noastră 
întoarcere la Scutari. Mă înţelegeţi, nu-i aşa, domnule Van 
Mitten? 

— Da... înţeleg, tânărul meu prieten, răspunse olandezul, 
deşi soţul doamnei Van Mitten ar fi avut tot dreptul să nu 
priceapă. 

Cu această cugetare, vai, prea justificată de încercările 
prin care trecuse căsnicia lui Van Mitten, amândoi începură 
să urce pe muntele Mithridate, având înaintea lor încă două 
ore bune până la plecare. De pe înălţimi, priveliştea golfului 
era minunată. La sud se contura capătul peninsulei. Spre 
est se rotunjeau cele două limbi de pământ care înconjură 
golful Taman, dincolo de strâmtoarea Yenikale. Cerul, senin, 
îţi îngăduie să zăreşti diversele forme de relief ale ținutului 
şi „kurganele”, adică mormintele străbunilor presărate pe 
tot întinsul câmpiei, până şi pe movilele de calcar. 

Când Ahmet socoti că a venit momentul să se întoarcă la 
hotel, îi arătă lui Van Mitten o scară monumentală, 
împodobită cu balustri care coboară de pe muntele 
Mithridate până în piaţa oraşului. Un sfert de ceas mai 
târziu, amândoi erau lângă domnul Keraban, care încerca 
zadarnic să-i vorbească gazdei lui, un tânăr cu o fire dintre 
cele mai netulburate. Veniseră la timp, căci unchiul lui 
Ahmet ar fi sfârşit prin a se supăra, negăsind prilejul să se- 
nfurie. 

Diligenţa era gata de plecare. La ea se-nhămaseră cai 
persani, cu care se face mare negoţ la Kerci. Fiecare îşi 
reluă locul şi atelajul o porni într-un trap mărunt, care nu 
stârni păreri de rău după obositoarea cursă cu 
dromaderele. 


Apropiindu-se de strâmtoare, Ahmet fu cuprins de 
îngrijorare. Vă amintiţi că itinerariul fusese schimbat la 
Cherson. La stăruinţele nepotului său, domnul Keraban 
consimţise să nu facă înconjurul Mării Azov şi să scurteze 
drumul prin Crimeea. Dar acceptând această modificare, el 
credea, probabil, că uscatul nu-i va lipsi pe parcurs nici o 
clipă. Se înşela. lar Ahmet nu făcuse nimic ca să îndrepte 
greşeala. 

Poţi fi un excelent neguţător şi să nu cunoşti foarte bine 
geografia. Unchiul lui Ahmet n-avea habar, fărăâ-ndoială, că 
Marea Azov se varsă în Marea Neagră printr-o strâmtoare 
lată, străvechiul Bosfor cimerian care poartă numele de 
strâmtoarcă Yenikale; aşadar, în mod obligatoriu, va trebui 
traversată această strâmtoare între Peninsula Kerci şi 
Peninsula Taman. Ahmet ştia demult că unchiul Keraban nu 
suportă marea. Ce va zice, prin urmare, când se va afla în 
faţa strâmtorii dacă, din cauza curenților sau a apelor joase, 
vor fi nevoiţi s-o treacă pe unde era mai mare distanţa între 
maluri, adică de vreo 20 de mile? Şi ce se va întâmpla în 
cazul că va refuza s-o traverseze? Şi dacă va pretinde s-o ia 
înapoi pe toată coasta orientală a Crimeii pentru a merge 
pe lângă Marea Azov până la primii contraforți ai 
Caucazului? Ce prelungire a călătoriei! Cât timp pierdut! 
Cum ar mai putea ajunge la Scutari până la data de 30 
septembrie? Iată la ce se gândea Ahmet în timp ce diligenţa 
străbătea peninsula. În mai puţin de două ore va ajunge la 
strâmtoare şi unchiul va afla despre ce e vorba. Era bine să- 
l pregătească de pe acum pentru această gravă 
eventualitate? Dar de câtă îndemânare va trebui să dea 
dovadă ca discuţia să nu degenereze în controversă şi 
controversa în ceartă. Dacă domnul Keraban se-ncăpăţâna, 
nimic nu l-ar face să renunţe la ideea lui şi cu voia sau fără 
voia celorlalţi, ar sili diligenţa să se înapoieze la Kerci. 

Ahmet nu ştia deci la ce să se decidă. În cazul că-i 
mărturisea unchiului viclenia de care se slujise, risca să-l 
scoată din fire. Nu era mai cuminte să se prefacă a nu şti 


nimic, să se arate surprins la vederea strâmtorii acolo unde 
credea, pasămite, că se găseşte uscatul? 

Se hotări deci să se resemneze şi să aştepte ce-o vrea 
soarta. 

Peninsula Kerci e din antichitate străbătută de o tranşee 
lungă numită „Meterezul de la Akos”. Drumul care merge 
paralel cu şanţul e destul de bun din oraş până la spital, 
apoi devine alunecos şi greu când coboară spre litoral. 
Atelajul nu înaintă foarte repede în cursul dimineţii - ceea 
ce îi îngădui lui Van Mitten să aibă o vedere mai 
cuprinzătoare a acestei porţiuni din Chersones. Pe scurt e 
pur şi simplu stepa rusească cu toate caracteristicile ei. O 
străbăteau câteva caravane care veneau să-şi caute adăpost 
de-a lungul meterezului de la Akos unde îşi aşezară tabăra 
cu tot pitorescul ei oriental. Nenumărate „kurgane” 
acopereau câmpia, dându-i înfăţişarea tristă a unui imens 
cimitir. Erau tot atâtea morminte acolo unde specialiştii 
făcuseră săpături până-n adâncul pământului. Bogăţiile lor: 
vase etrusce, monumente funerare, giuvaeruri vechi care 
împodobesc zidurile templului şi sălile muzeului din Kerci. 

Spre prânz se zări la orizont un turn pătrat, impunător, cu 
patru turnulețe: era fortul care se înalţă la nord de orăşelul 
Yenikale. Spre sud, la marginea Golfului Kerci se desena 
capul O-Burun51, deasupra litoralului Mării Negre şi 
strâmtoarea cu cele două limbi de pământ ale ei, care 
formează golful Taman. În depărtare primele contururi ale 
Caucazului pe coasta de est a Mării Negre alcătuiau parcă 
o ramă gigantică încadrând tabloul Bosforului cimerian. 
Strâmtoarea semăna atât de bine cu un braţ de mare încât 
Van Mitten, care cunoaşte repulsia lui Keraban pentru 
călătoriile pe apă, îl privi mirat pe Ahmet. Dar acesta îi făcu 
semn să tacă. Din fericire unchiul aţipise şi nu văzu nimic 
din apele Mării Negre şi ale Mării Azov, care se amestecau 
în această strâmtoare a cărei cea mai îngustă parte 
măsoară cinci până la şase mile lăţime. 

— La naiba! Îşi zise Van Mitten. 


Era într-adevăr păcat că domnul Keraban nu se născuse 
cu câteva sute de ani mai târziu! Dacă ar fi pornit în 
călătorie atunci, Ahmet n-ar fi avut motive să fie cuprins de 
îngrijorare ca în momentul acesta, căci strâmtoarea tinde 
să se astupe cu nisip. În viitor va sfârşi prin îngrămădirea şi 
fărâmițarea scoicilor, să nu mai fie decât un canal îngust cu 
un curs de apă rapid. Dacă, acum 150 de ani corăbiile lui 
Petru cel Mare au trecut pe-aici pentru a asedia Azovul, 
acum vasele comerciale sunt silite să aştepte ca apele 
împinse de vânturile din sud să ajungă la o adâncime de 10 
până la 12 picioare. 

Dar erau în anul 1882 şi nu în anul 2000 şi trebuiau 
acceptate condiţiile hidrografice aşa cum se prezentau ele. 
Între timp diligenţa coborâse pantele Yenikale, gonind 
cârduri asurzitoare de dropii care se adăposteau în 
ierburile înalte. Ea se opri în faţa principalului han al 
oraşului şi domnul Keraban se trezi. 

— Am ajuns la haltă? Întrebă el. 

— Da! La halta de la Yenikale, răspunse Ahmet. 

Coborâră cu toţii şi intrară în han, în timp ce poştalionul 
merse mai departe spre haltă. De-acolo trebuia să se ducă 
pe chei, unde se găsea bacul care transporta pe călătorii 
veniţi pe jos, călare, cu căruţa şi chiar caravanele ce merg 
din Europa în Asia sau din Asia în Europa. 

Yenikale e un orăşel unde se face un negoţ activ cu sare, 
icre negre, sulf şi lână O mare parte din populaţie se ocupă 
cu pescuitul nisetrului şi calcanului. Marinarii fac puţin 
cabotaj în strâmtoare şi aproape de litoralul vecin pe 
ambarcaţiuni uşoare cu două pânze latine. Yenikale are o 
poziţie strategică importantă. De aceea ruşii l-au fortificat 
după ce l-au luat turcilor în 1771. E una din porţile Mării 
Negre, care aşa cum e aşezat posedă două chei de 
siguranţă: cheia orăşelului Yenikale pe de o parte şi a lui 
Taman pe de alta. 

După o oprire de o jumătate de oră, domnul Keraban dădu 
însoţitorilor săi semnalul de plecare şi se-ndreptară spre 


chei unde-i aştepta bacul. 

La început Keraban privi în dreapta, apoi în stânga şi o 
exclamaţie îi scăpă de pe buze. 

— Ce ai unchiule? Îl întrebă Ahmet care nu se prea simţea 
la largul lui. 

— Ăsta-i un râu? Zise Keraban, arătând spre strâmtoare. 

— Da, un râu, îi răspunse Ahmet care crezu că-i bine să 
nu-i aducă la cunoştinţă unchiului său adevărul. 

— Un râu! Exclamă mirat Bruno. 

Un semn al stăpânului său îl făcu să priceapă că nu trebuie 
să stăruie în această privinţă. 

— De unde! E o... zise Nizib. 

Nu apucă să-şi termine vorba. Un cot al amicului său 
Bruno îi reteză spusa în clipa când era să denumească 
fenomenul geografic din faţa ochilor săi. 

Keraban privea mai departe la apa care-i tăia drumul. „E 
lat râul ăsta”! Zise. 

— Da, destul de lat, probabil s-a umflat, răspunse Ahmet. 

— În urma topirii zăpezilor, fără-ndoială! Adăugă Van 
Mitten pentru a-l sprijini pe tânărul lui prieten. 

— 'Topirea zăpezilor... în luna septembrie? Rosti Keraban, 
întorcând capul spre olandez. 

— Da... da... topirea zăpezilor... depuse mai de mult în 
Caucaz! Îngăimă Van Mitten care nu mai ştia ce spune. 

— Dar nu văd nici un pod pentru a trece peste râu, 
constată Keraban. 

— Într-adevăr unchiule, nu mai este! Exclamă Ahmet, 
făcându-şi un ochean din căuşul palmelor strânse pe 
jumătate ca şi cum ar fi vrut să zărească aşa-zisul pod de 
peste aşa-zisul râu. 

— Şi totuşi trebuie să fie un pod... grăi Van Mitten! În 
ghidul meu se menţionează existenţa unui pod... 

— Ah! În ghid se menţionează existenţa unui pod? Întrebă 
Keraban încruntând din sprâncene şi privindu-l drept în 
ochi pe prietenul său Van Mitten. 


— Da... un pod vestit... începu să se bâlbâie olandezul. Ştiu 
bine... Pont Euxin... Anticul Pontus Axenos... 

— Atât de antic, rosti Keraban şuierător printre buzele 
strânse că n-a putut să reziste apelor umflate de topirea 
zăpezilor ce s-au strâns demult în Caucaz. 

— În Caucaz! Repetă Van Mitten căruia îi secase 
imaginaţia. 

Ahmet se retrăsese mai la o parte, căci nu ştia ce să-i 
răspundă unchiului şi nu voia să provoace o discuţie care ar 
fi ieşit, fără îndoială, prost. 

— Ei bine, nepoate, zise tăios Keraban, cum vom trece râul 
dacă nu e sau nu mai e pod? 

— Vom găsi vreun vad, îl asigură calm Ahmet. Apa-i aşa de 
mică. 

— Abia cât să-ţi moi tălpile... adăugă olandezul care ar fi 
făcut mult mai bine dacă şi-ar fi ţinut gura. 

— Atunci, Van Mitten, zise Keraban, suflecă-ţi pantalonii, 
intră tu în acest râu şi noi te vom urma. 

— Dar... 

— Hai... ce mai aştepţi? 

Credinciosul Bruno crezu că-i de datoria lui să-l scoată pe 
stăpânul său din încurcătură. 

— N-are rost, domnule Keraban. Vom trece fără să ne 
udăm. Văd colo un bac. 

— Da? Vezi un bac? Se răsti Keraban. Ce noroc să s-a 
gândit cineva să aducă un bac pe râul ăsta ca să înlocuiască 
podul smuls de ape, vestitul „Pont Euxin”! Şi de ce n-ai spus 
mai devreme că există un bac? Unde e? 

— Uite-l, unchiule, răspunse Ahmet, arătând spre bacul 
ancorat la chei. Diligenţa noastră a şi fost urcată pe el. 

— Nu mai spune! Diligenţa noastră e acolo? 

— Da, cu cai cu tot. 

— Cu cai cu tot. Şi cine a dat porunca să fie urcată pe bac? 

— Nimeni, unchiule, răspunse Ahmet. Şeful de haltă în 
persoană a dus-o, aşa cum face de obicei. 

— De când nu mai există podul, nu? 


— De altfel, unchiule, nu avem alt mijloc de a ne continua 
călătoria. 

— Ba avem altul, nepoate Ahmet! Putem să ne întoarcem 
şi să facem pe la nord înconjurul Mării Azov. 

— Două sute de leghe în plus, unchiule. La nunta mea nu 
te gândeşti? 

— Ba da, nepoate. Şi vom fi înapoi la Scutari înainte de 
data fixată. Să mergem. 

Ahmet era copleşit de o mare emoție. Unchiul său îşi va 
împlini planul nesăbuit să se întoarcă, străbătând iar 
peninsula? Sau, dimpotrivă, va consimţi să ia loc pe bac şi 
să treacă strâmtoarea Yenikale? 

Domnul Keraban se îndreptă spre bac. Van Mitten, Ahmet, 
Nizib şi Bruno îl urmau, nevrând în nici un fel să-i dea 
prilejul să înceapă discuţia mânioasă care ameninţa să 
izbucnească. Keraban se opri un timp pe chei privind în 
jurul lui. Însoţitorii lui se opriră şi ei. 

Keraban sui pe bac. 

Ceilalţi urcară în urma lui. 

Apoi bacul porni şi curentul îi duse spre malul celălalt. 

Keraban tăcea şi ceilalţi îl imitau. 

Din fericire marea era liniştită şi luntraşii manevrară fără 
greutate bacul când cu căngi lungi, când cu lopeţi late, 
după adâncimca apei. Totuşi, la un moment dat era gata- 
gata să se producă un accident. Curentul influenţat de 
capul sudic al golfului Taman împinse bacul, oblic. Încât în 
loc să ajungă direct la ţintă, fu pe cale de a fi antrenat până- 
n fundul golfului. Ar fi însemnat o trecere de 5 leghe şi nu 
de una, iar domnul Keraban a cărui nerăbdare se manifesta 
vădit, s-ar fi putut să poruncească barcagiilor să se-ntoarcă. 
Dar aceştia, cărora Ahmet înainte de îmbarcare le spusese 
câteva cuvinte - ruble era unul din ele, des repetat - 
manevrară cu atâta îndemânare că totul se sfârşi cu bine. 

Aşadar, o oră după ce părăsiseră cheiul de la Yenikale, 
călătorii, caii şi diligenţa acostară la capătul meridional al 
golfului. 


Diligenţa debarcă fără greutate şi luntraşii primiră un 
număr respectabil de ruble. 

Odinioară golful forma două insule şi o peninsulă, adică 
era tăiat în două locuri de un canal şi nu puteai să-l străbaţi 
cu poştalionul. Dar cele două tăieturi au fost astupate de 
nisip. Aşa că atelajul făcu dintr-o suflare cele patru verste 
care despart capul de orăşelul Taman. 

O oră mai târziu intrau în mica aşezare şi domnul Keraban 
se mulţumi să zică, privindu-şi nepotul în faţă: 

— Hotărât lucru, apele Mării Azov şi ale Mării Negre nu 
se-nţeleg prea rău împreunându-se în strâmtoarea 
Yenikale. 

Asta fu tot şi n-a mai fost vorba niciodată de râul nepotului 
Ahmet, nici de podul „Pont Euxin” al amicului Van Mitten. 

XV ÎN CARE DOMNUL KERABAN, AHMET, VAN MITIEN 
ŞI SLUGILE LOR JOACĂ ROLUL DE SALAMANDRE. 

Taman nu-i decât un târguşor cu înfăţişare mohorâtă 
datorită căsuţelor sărăcăcioase cu pereţii scorojiţi, 
bordeielor cu acoperiş de paie şi bisericii de lemn cu 
clopotniţa încununată de necontenitul zbor al şoimilor. 

Dacă în Kerci locuiesc mulţi greci, la Taman predomină 
cazacii. De aici, un contrast pe care Van Mitten nu-l putu 
observa decât în trecere. 

Diligenţa luând-o întotdeauna pe drumul cel mai scurt, 
merse timp de o oră pe lângă litoralul sudic al golfului 
Taman. Fu de-ajuns ca pasagerii să-şi poată da seama că 
ţinutul părea deosebit de bun pentru vânătoare, mai bogat 
chiar în această privinţă decât oricare altul de pe glob. Într- 
adevăr era împânzit de pelicani, cormorani, cufundaci mari, 
fără a mai pune la socoteală cârdurile de dropii, care se 
adăposteau în mlaştini într-un număr de necrezut. 

— N-am mai văzut niciodată atâta vânat de apă! Remarcă 
Van Mitten. Poţi trage cu puşca la întâmplare şi tot 
nimereşti ceva. Nu s-ar pierde nici un glonte. 

Această obervaţie a olandezului nu iscă nici un protest. 
Domnul Keraban nu era vânător, iar Ahmet se gândea la ale 


lui. Totuşi se auzi un început de contestaţie în legătură cu 
zborul unor rațe pe care le sperie diligenţa în clipa când se 
depărta de litoral, lăsându-l pe partea stângă, pentru a o 
lua pieziş spre sud-est. 

— Uite o companie! Strigă Van Mitten. Ba chiar un întreg 
regiment. 

— Un regiment? Vrei să spui o armată! Zise, ridicând din 
umeri domnul Keraban. 

— Ai dreptate, pe legea mea! Aprobă Van Mitten. Sunt mai 
bine de o sută de mii de rațe. 

— O sută de mii? Spune mai bine două sute de mii! 

— Ei bine! Două sute de mii. 

— Aş zice chiar trei, Van Mitten, şi tot ar fi mai puţin decât 
în realitate. 

— Ai dreptate, prietene Keraban, răspunse prevăzător 
olandezul care nu vru să-l contrazică pe amicul său, de 
teamă ca acesta să nu-i arunce în cap cu un milion de rațe. 

Dar, de fapt, el era mai aproape de adevăr. Rațele să fi fost 
vreo sută de mii. O cantitate frumuşică şi aşa. 
Desfăşurându-se în văzduha cârdul alcătui un nor uriaş ce- 
şi plimbă umbra deasupra golfului, acoperind lumina 
Soarelui. Vremea era destul de bună şi drumul uşor. 
Atelajul înainta repede şi caii putură fi schimbaţi la 
diversele halte. Domnul Saffar nu le-o mai lua înainte pe 
drumurile peninsulei. Se-nţelegea, de la sine că toată 
noaptea o vor petrece alergând până la primii contraforți ai 
Caucazului care se zăreau, nedesluşit, la orizont. De vreme 
ce noaptea trecută dormiseră la hotelul din Kerci, nimănui 
nu-i trecea prin gând să părăsească diligenţa înainte de a fi 
călătorit cu ea 36 de ore. Totuşi, spre seară, la ora cinei, se 
opriră la o haltă unde era şi un han. Şi fiindcă nu ştiau cum 
vor fi resursele de hrană pe litoralul caucazian şi dacă vor 
găsi uşor de-ale gurii, socotiră că-i prudent să 
economisească proviziile cumpărate la Kerci. 

Hanul era modest, dar mâncarea nu lipsea şi n-aveai a te 
plânge de ea. Numai că, amănunt semnificativ, hangiul, fie 


având o fire bănuitoare, fie după obiceiul pământului, vru 
să i se plătească pe măsură ce consumau fiecare fel. Când li 
se aduse pâinea şopti: 

— Face zece copeici. 

Când se serviră ouăle, zise: 

— Face 80 de copeici. 

Şi Ahmet trebui să-i plătească cele 80 de copeici. Cvasul 
atâta, rața atâta, sarea (da, şi sarea) atâta! 

Ahmet se execută. 

Până şi faţa de masă, şervetele şi băncile au trebuit să fie 
plătite, separat şi înainte, nemaivorbind de cuțite, pahare, 
furculiţe şi farfurii. 


E lesne de înţeles, acest lucru nu putu să nu-l enerveze 
până la urmă pe domnul Keraban, încât sfârşi prin a 
cumpăra în bloc diversele tacâmuri necesare cinei, nu insă 
fără cârteli pe care hangiul le primi cu o nepăsare demnă 
de Van Mitten. 

După ce mâncară, Keraban revându proprietarului 
obiectele cumpărate, dar... la jumătate de preţ. 

— Noroc că nu te pune să-ţi plăteşti digestia, zise. Ce om! 
Merita să fie ministru de finanţe în Imperiul Otoman. lată 
un ins care ar şti să ia bir pe fiecare mişcare de vâslă a 
caiacurilor de pe Bosfor. 

Dar, important era că mâncaseră destul de bine, aşa cum 
remarcă Bruno, şi plecară după căderea nopţii - o noapte 
întunecoasă, fără lună. 

E o senzaţie cu totul deosebită, dar nu lipsită de farmec, 
de a te simţi dus de trapul viguros al unui atelaj, într-o 
beznă adâncă printr-un ţinut necunoscut, unde satele sunt 
foarte departe unul de altul, iar fermele risipite prin stepă 
la mari distanţe. Zurgălăii cailor, cadenţa neregulată a 
potcoavelor pe sol, scârţâitul roţilor pe suprafaţa 
terenurilor nisipoase, hurducăturile pe făgaşele unor 
drumuri adesea desfundate de ploi, plesnetul biciului cu 
care surugiul mână caii, licărul felinarelor pierzându-se în 
întuneric când calea e netedă, sau agăţându-se jucăuş de 
copaci, de blocuri de piatră sau de stâlpii cu tăblițe 
indicatoare de la marginea şoselei, toate acestea constituie 
un ansamblu de zgomote diverse şi de imagini fugare la 
care puţini drumeţi rămân nesimţitori. Auzi sunetele, vezi 
priveliştile printr-o toropeală care le dă un nimb oarecum 
fantastic. Domnul Keraban şi însoțitorii lui erau cuprinşi şi 
ei de un asemenea sentiment a cărui intensitate e uneori 
foarte mare. Cu ochii pe jumătate închişi zăreau pe 
geamurile din faţă ale cupeului umbrele lungi ale atelajului, 
umbre capricioase, mişcătoare, mărindu-se nemăsurat 
înaintea ta pe drumul slab luminat. Era pe la 11 noaptea, 
când un zgomot ciudat îi trezi din reverie. Semăna cu un 


fâsâit ca cel pe care-l face apa gazoasă când deschizi sticla, 
dar de zece ori mai puternic. Mai curând părea că lichidul 
dintr-un cazan lasă să-i scape aburul prin ţeava de golire. 
Atelajul se opri. Surugiul îşi stăpânea cu greu caii. Ahmet, 
vrând să ştie ce se întâmplă, cobori geamul şi se aplecă în 
afară. 

— Ce se petrece? De ce ne-am oprit? Întreabă. De unde 
vine zgomotul ăsta? 

— De la vulcanii noroioşi, răspunse surugiul. 

— Vulcanii noroioşi? Ne-ai dus într-adevăr pe un drum 
foarte plăcut, nepoate Ahmet, n-am ce zice! 

— Domnule Keraban aţi face bine să coborâţi împreună cu 
însoțitorii dumneavoastră, rosti surugiul. 

— Să coborâm? 

— Da! Şi să urmaţi pe jos diligenţa, cât timp străbatem 
acest ţinut, căci nu pot stăpâni caii şi ar putea să se sperie. 

— Omul are dreptate, zise Ahmet. Trebuie să coborâm. 

— Sunt de mers vreo cinci sau şase verste, îi încunoştiinţa 
surugiul, poate opt, dar nu mai mult! 

— Hai, unchiule, hotărăşte-te. 

— Să coborâm, prietene Keraban, glăsui şi Van Mitten. 
Vulcani noroioşi! Să vedem ce-o fi şi asta. 

Domnul Keraban se decise, nu fără să protesteze. Se 
dădură jos; apoi urmând dilegenţa, ai cărei cai mergeau la 
pas, începură să înainteze la lumina felinarelor. Noaptea 
era foarte întunecoasă. Dacă olandezul sperase să vadă cât 
de puţin fenomenele naturale semnalate de surugiu, se 
înşelase; dar nu era greu să auzi şuierăturile asurzitoare. 
De fapt, dacă ar fi fost ziuă, iată ce ar fi văzut: o stepă 
presărată pe întreaga-i întindere cu mici conuri de erupție, 
aidoma unor muşuroaie uriaşe cum întâlneşti în unele părţi 
ale Africii ecuatoriale. Din aceste conuri se înalţă surse 
gazoase şi bituminoase numite „vulcani noroioşi”, cu toate 
că acţiunea vulcanică nu intervine în nici un fel în 
producerea fenomenului. E doar un amestec de mâl, gips, 
calcar, pirită şi chiar petrol care, împinse de hidrogenul 


carbonat şi uneori fosforat, ies afară cu o anume violenţă. 
Aceste tumescenţe care se înalţă încetul cu încetul îşi pierd 
coroana, pentru a lăsa să iasă materia eruptivă şi se 
fleşcăiesc după aceea când terenurile terțiare ale 
peninsulei s-au golit într-o perioadă de timp mai mult sau 
mai puţin lungă. 

Hidrogenul care se produce în aceste condiţii se datorează 
descompunerii lente dar neîncetate a petrolului, amestecat 
cu diverse substanţe. Pereţii stâncoşi în care e închis, se 
sfarmă până la urmă sub acţiunea apelor, apa de ploaie sau 
apa de izvor, ale căror infiltraţii sunt permanente. Atunci 
ţâşneşte, cum bine s-a spus, precum o băutură spumoasă 
dintr-o sticlă pe care elasticitatea gazului o goleşte cu totul. 
Asemenea conuri de dejecţie se deschid în număr mare pe 
suprafaţa Peninsulei Taman. Le întâlneşti şi pe terenurile 
asemănătoare ale peninsulei Kerci, dar nu în vecinătatea 
drumului parcurs de diligenţă - ceea ce explică de ce 
călătorii nu le observaseră. 

Treceau acum între marile gropi acoperite de trâmbe de 
aburi, prin mijlocul ţâşniturilor de noroi lichid a căror 
natură le-o explicase, de bine, de rău, surugiul. Erau atât de 
aproape câteodată, că primeau în plin obraz suflul gazului 
cu miros caracteristic, ca şi cum ar fi scăpat din gazometrul 
unei uzine. 

— Ei, zise Van Mitten, recunoscând prezenţa gazului de 
iluminat, drumul ăsta nu-i lipsit de primejdii! Să sperăm că 
n-o să aibă loc vreo explozie. 

— Aveţi dreptate, încuviinţă Ahmet. Ar trebui, din 
prevedere, să stingem... Remarca exprimată de Ahmet o 
făcuse în sinea lui fără îndoială, şi surugiul obişnuit să 
străbată regiunea asta, căci felinarele diligenţei se stinseră 
brusc toate deodată. 

— Atenţie, nu fumaţi! Zise Ahmet, adresându-se lui Bruno 
şi Nizib. 

— Nici o grijă, domnule Ahmet, răspunse Bruno. Nu ţinem 
să sărim în aer. 


— Cum adică, strigă Keraban, nu mai e permis să fumezi 
aici? 

— Nu, unchiule, spuse ferm Ahmet, nu... cel puţin pe o 
distanţă de câteva verste. 

— Nici măcar o ţigară? Întrebă îndărătnicul care învârtea 
între degete o foiţă pe care o umplu cu tutun cu 
îndemânarea unui vechi fumător. 

— Mai târziu... prietene Keraban... mai târziu... în 
interesul nostru al tuturor! Grăi Van Mitten. În această 
stepă ar fi la fel de primejdios să fumezi ca într-un depozit 
de muniții. 

— Frumos ţinut, n-am ce zice! Murmură Keraban. M-aş 
mira să se îmbogăţească aici neguţătorii de tutun. Să ştii, 
nepoate Ahmet, chiar cu preţul unei întârzieri de câteva 
zile, ar fi fost mai bine să fi înconjurat Marea Azov. 

Ahmet nu răspunse. Nu voia să înceapă din nou o discuţie 
pe această temă. Unchiul lui, bombănind, puse la loc 
tutunul în buzunar şi merseseră mai departe în urma 
diligenţei care abia se desluşea în bezna adâncă. 

Trebuiau să umble cu deosebită precauţie ca să se 
ferească de orice cădere. Drumul desfundat din loc în loc 
nu oferea nici o siguranţă. Urca lin luând-o spre est. Din 
fericire nu bătea vântul, încât, în aerul înnegurat, vaporii se 
înălţau în linie dreaptă fără a se abate înăbuşitor asupra 
călătorilor. Înaintară vreo jumătate de ceas cu paşi mici. 
Caii diligenţei nechezau şi se cabrau mereu. Surugiul îi 
stăpânea cu greu. Osiile poştalionului scârţâiau când roţile 
alunecau în câte un şanţ; dar diligenţa era, pe cât se ştie, 
solidă cum o dovedise în mlaştinile din părţile joase ale 
Dunării. Încă un sfert de ceas şi vor fi trecut porţiunea 
vulcanică a regiunii. Deodată observară un foc viu pe 
stânga. Unul din conuri se aprinsese şi din el se înălța o 
flacără puternică. Stepa fu luminată pe o rază de o verstă. 

— Cineva fumează! Exclamă Ahmet, care o luase puţin 
înaintea celorlalţi şi se dădu iute înapoi. Dar nu fuma 
nimeni. Auziră din faţă strigătele surugiului. Apoi 


plesniturile loviturilor de bici. Era limpede că omul nu-şi 
mai putea stăpâni caii care, înspăimântați, goneau trăgând 
după ei diligenţa cu o mare viteză. 

Se opriră cu toţii. Stepa avea, în noaptea adâncă, o 
înfăţişare înfricoşătoare. Flăcările scoase de un crater se 
răspândiseră şi la craterele învecinate. Explodau unele 
după altele, cu violenţă, ca bateriile unor focuri de artificii 
ale căror jeturi de foc se-ncrucişau. O lumină orbitoare 
învălui câmpia. La strălucirea ei se iviră sutele dc buboaie 
vulcanice ale căror gaze ardeau în mijlocul dejecţiilor de 
materii lichide, unele cu licărirea sinistră a petrolului, altele 
de culori diverse datorită prezenţei pucioasei albe, piritei 
sau carbonatului de fier. În acelaşi timp, bubuituri surde 
răzbăteau din măruntaiele pământului. Solul se va deschide 
oare, preschimbându-se într-un uriaş crater la presiunea 
preaplinului materiilor eruptive? 

Primejdia era mare. Instinctiv, domnul Keraban şi 
însoțitorii lui se depărtaseră unul de altul, pentru a micşora 
pericolul de a se prăbuşi cu toţii deodată în gol. Dar nu 
trebiuau să se oprească, ci să meargă cât mai iute pentru a 
depăşi în timpul cel mai scurt această zonă primejdioasă. 
Drumul, bine luminat, putea fi urmat. Strecurându-se 
printre conuri străbăteau stepa în flăcări. 

— Înainte! Înainte! Strigă Ahmet. 

Nu i se răspunse, dar îl ascultară cu toţii. 

Departe în zare părea că întunericul cuprindea din nou 
acea parte a stepei. Acolo era aşadar capătul ținutului 
craterelor pe care trebuiau să-l depăşească. Deodată, o 
explozie mai puternică avu loc chiar pe drum. Un jet de foc 
ţâşnise dintr-o groapă uriaşă care se scobise într-o clipă în 
sol. Keraban fu trântit la pământ şi îl zăriră zbătându-se 
lângă flacără. Dacă nu se ridica numaidecât se sfârşea cu el 
în câteva secunde. Făcând un salt, Ahmet se repezi să-şi 
ajute unchiul. Îl prinse în braţe înainte ca gazele aprinse să- 
l fi putut ajunge. Apoi îl târi mai încolo pe jumătate sufocat 
de emanaţiile de hidrogen. 


— Unchiule, unchiule, strigă. 

Cu toţii, Van Mitten, Bruno, Nizib, după ce-l duseră la 
marginea unui taluz, încercară să-i primenească plămânii 
cu aer curat. 

În sfârşit se auzi un „brum! Brum!” viguros şi de bun 
augur. Pieptul robustului Keraban începu să se ridice şi să 
se lase la intervale scurte, expulzând gazele otrăvitoare 
care-l umpleau. Pe urmă, respiră îndelung, îşi veni în simţiri 
şi primele cuvinte pe care le rosti fură următoarele: 

— Şi mai îndrăzneşti să susţii, Ahmet, că n-ar fi fost mai 
bine să fi făcut înconjurul Mării Azov? 

— Ai dreptate, unchiule. 

— Ca de obicei, nepoate, ca de obicei! 

Domnul Keraban nici nu apucă să-şi termine vorba, că o 
beznă adâncă înlocui lumina vie care strălucise în stepă. 
Craterele se stinseră brusc şi în acelaşi timp. S-ar fi spus că 
mâna unui maşinist oprise reflectoarele unui teatru. Totul fu 
înghiţit de o noapte neagră, cu atât mai neagră cu cât ochii 
păstrau încă pe retină imaginea luminii orbitoare a cărei 
sursă secase pe neaşteptate. 

Ce se întâmplase? De ce conurile luaseră foc deşi nimic ce 
le putea inflama nu se apropiase de craterul lor? 

lată probabil explicaţia: sub înrâurirea unui gaz care se 
aprinde de la sine în contact cu aerul, se produsese un 
fenomen identic cu cel care a incediat împrejurimile 
Tamanului în 1840. Acest gaz era hidrogenul fosforat, 
datorat prezenţei produselor fosfatice provenite din 
cadavrele animalelor marine îngropate în straturile de 
marne. El se aprinsese şi transmisese focul hidrogenului 
carbonat care nu e altceva decât gaz de iluminat. Deci, în 
orice clipă, sub influenţa, poate, a anumitor condiţii 
climatice, aceste fenomene vulcanice spontane pot avea loc 
fără să le poţi prevedea. 

Din acest punct de vedere, drumurile peninsulelor Kerci şi 
Taman sunt primejdioase, mai ales că pericolele nu pot fi 
preîntâmpinate, deoarece se dezlănţuie pe neaşteptate. 


VW 


Domnul Keraban nu greşea, prin urmare, când spunea că 
oricare alt drum ar fi fost mai bun decât cel pe care 
nerăbdarea lui Ahmet îi făcuse să-l urmeze. Dar, în fine, 
scăpaseră cu toţii, unchiul şi nepotul se arseseră puţin, 
ceilalţi ieşiseră nevătămatţi. 

La o depărtare de trei verste, surugiul, reuşind să fie din 
nou stăpân pe cai, se oprise să-i aştepte. După ce se 
stinseseră flăcările, aprinsese iar felinarele diligenţei şi, 
călăuziţi de lumina lor, călătorii putură fără pericol, dar nu 
şi fără oboseală, să ajungă la poştalion. 

Fiecare îşi reluă locul. Plecară, şi noaptea se sfârşi în 
linişte. Van Mitten păstră însă în suflet o emoţionantă 
amintire a spectacolului văzut. N-ar fi fost mai impresionat 
dacă întâmplarea l-ar fi dus prin ţinuturile Noii Zeelande în 
momentul când se aprind izvoarele etajate pe amfiteatrul 
colinelor ei eruptive. 

A doua zi, pe 6 septembrie, la 18 leghe de Taman, diligenţa, 
după ce dăduse ocol limanului Kiziltas, străbătea târgul 
Anapa şi în jur de 8 seara se oprea în orăşelul Rajevskaia52 
la graniţa regiunii Caucaz. 

XVI ÎN CARE E VORBA DE NEPREŢUITUL TUTUN DIN 
PERSIA ŞI ASIA MICĂ. 

Caucazul este acea parte a Rusiei meridionale alcătuită 
din munţi înalţi şi podişuri nesfârşite, al cărei sistem 
orografic are o orientare aproape de la vest spre est, pe o 
lungime de 350 de kilometri. La nord se-ntinde ţinutul 
cazacilor de la Don, gubernia Stavropol cu stepele 
kalmucilor şi nogailor, la sud Tiflis, capitala Georgiei, ţinutul 
kutailor, Baku, Elisavetopol, Erevan, apoi provinciile 
Mingrelia, Imeretri, Abhazia şi Guriel. La vest de Caucaz e 
Marea Neagră, iar la est Marea Caspică. Întreaga regiune 
situată la sud de principalul lanţ al Munţilor Caucaz se mai 
numeşte şi Transcaucazia şi n-are alte frontiere decât cele 
cu Turcia şi Persia aproape de punctul de contact aflându- 
se muntele Ararat, unde - cum spune legenda - s-a oprit 
arca lui Noe, după potop. 


Multe neamuri locuiesc sau parcurg această regiune. 
Kaţeveli, armeni, işerkezi, işeceni, lesghieni. La nord sunt 
kalmuci, nogai, tătari de origine mongolă, la sud tătari de 
origine turcă, kurzi şi cazaci. 

Dacă ar fi să te iei după părerea savanților celor mai 
competenţi, din aceste părţi cu populaţie pe jumătate 
europeană, pe jumătate asiatică, s-ar trage rasa albă care 
se află acum în Asia şi Europa. De aceea i s-a şi dat numele 
de rasă caucaziană. 

Trei drumuri mari străbat enorma barieră dominată de 
culmile Skat-Elbrus de 4000 de metri, Kazbek de 4800 - 
altitudinea Mont Blanc-ului şi Elbrus de 5600 de metri53. 

Primul dintre aceste drumuri, de o mare importanţă 
strategică şi comercială, merge de la Taman la Poti, de-a 
lungul litoralului Mării Negre, al doilea de la Mozdok la 
Tiflis trecând prin pasul Darial; al treilea de la Kizliar la 
Baku, prin Derbent. 

Se-nţelege de la sine că din cele trei drumuri, domnul 
Keraban era de acord cu nepotul său Ahmet, să-l aleagă pe 
primul. De ce să o ia prin labirintul Munţilor Caucaz, să 
întâmpine obstacole şi greutăţi şi, prin urmare să fie, poate, 
siliţi să întârzie? Aveau cale liberă până la Poti şi nici 
târgurile şi nici satele nu lipsesc pe litoralul estic al Mării 
Negre. 

Există, desigur, un tren de la Rostov la Vladi-Cavkaz54 şi 
altul de la Tiflis la Poti, care puteau fi luate succesiv, 
deoarece cele două linii sunt despărțite de o distanţă de nici 
măcar o sută de verste; dar Ahmet fu destul de înţelept să 
se ferească de a propune acest mijloc de locomoţie după 
proasta primire făcută de unchiul său sugestiei de a călători 
pe calea ferată de la Taurida la Chersones. 

După stabilirea itinerariului, diligenţa, indestructibila 
diligenţă căreia i se făcură doar câteva mici reparaţii, 
părăsi oraşul Rajevskaia în dimineaţa zilei de 7 septembrie 
şi porni pe drumul litoralului. 


Ahmet era hotărât să meargă cât mai iute. Îi rămăseseră 
încă 24 de zile ca să ajungă la Scutari la data fixată. În 
această privinţă unchiul era de acord cu el. Fără îndoială, 
Van Mitten ar fi preferat să călătorească mai în voie, să-şi 
strângă mai puţin în fugă impresiile, să nu fie zorit de un 
termen anume; dar cine-i cerea părerea? Nu era decât un 
oaspete şi nimic mai mult, care acceptase să cineze la 
prietenul său Keraban. Se duceau să facă acest lucru la 
Scutari. Ce pretenţii putea să mai aibă? 

Bruno, ca să se simtă cu conştiinţa împăcată, în clipa când 
să se aventureze în Caucaz, se crezu obligat să exprime 
unele observaţii. 

Olandezul, după ce-l ascultă, îl întrebă ce încheiere vrea să 
tragă. 

— Ei bine, stăpâne, zise Bruno, de ce nu i-am lăsa pe 
domnul Keraban şi pe domnul Ahmet să alerge singuri, fără 
răgaz şi încetare, în jurul Mării Negre? 

— Să-i părăsim, Bruno? 

— Să-i părăsim, da stăpâne, să-i părăsim după ce le vom fi 
urat „drum bun”. 

— Şi să rămânem aici? 

— Da, să ne oprim, să vizităm în linişte Caucazul, de vreme 
ce soarta cea crudă ne-a adus până aici. La urma urmei ne 
vom simţi la fel de bine ca la Constantinopol, la adăpost de 
revendicările doamnei Van... 

— Nu-i pronunţa numele, Bruno! 

— Nu i-l voi pronunţa, stăpâne, pentru a-ţi fi pe plac! Dar 
ei îi datorăm, de fapt, că ne-am băgat într-o asemenea 
aventură! Să alergăm zi şi noapte cu diligenţa, să riscăm să 
ne înnămolim în mlaştini sau să ne frigem în locuri care iau 
foc. Pe legea mea e mult, prea mult! Îţi propun deci ca fără 
să discuţi cu domnul Keraban - n-ai scoate-o la capăt - să-l 
laşi să plece, vestindu-l printr-o scrisorică amabilă, că vă 
veţi revedea la Constantinopol atunci când vei avea chef să 
te întorci. 

— N-ar fi cuviincios, răspunse Van Mitten. 


— Dar ar fi prudent, susţinu Bruno. 

— Crezi că trebuie să-ţi plângi de milă? 

— Da; de altfel, nu ştiu dacă aţi observat, dar am început 
să slăbesc. 

— Nu cine ştie ce. Bruno! 

— Ba da, simt; şi dacă voi trăi mai departe în felul ăsta, voi 
ajunge în curând în stare de schelet. 

— Te-ai cântărit, Bruno? 

— Am vrut să mă cântăresc la Kerci, dar n-am găsit decât 
un cântar pentru scrisori. 

— Şi n-a fost bun? Răspunse râzând Van Mitten. 

— Nu, stăpâne, rosti grav Bruno, dar peste puţină vreme 
va fi de-ajuns pentru greutatea mea! Ei, îl lăsăm pe domnul 
Keraban să-şi continue singur drumul? 

Desigur, acest fel de a călători nu-i putea plăcea lui Van 
Mitten, om cumsecade, fire liniştită care nu se grăbea 
niciodată. Dar gândul de a-l jigni pe prietenul său Keraban, 
părăsindu-l, îl stânjenea aşa de tare că nu se lăsă convins. 
Nu, Bruno, nu, sunt oaspetele lui... 

— Oaspete! Exclamă Bruno. Un oaspete care e silit să facă 
700 de leghe în loc de una! 

— Ei şi? 

— Îngăduie-mi să-ţi spun că n-ai dreptate, stăpâne! Grăi 
Bruno. [i-o repet pentru a zecea oară. N-am ajuns la 
capătul necazurilor şi am o presimţire că dumneata, în 
special, vei avea de suferit. 

Presimţirile lui Bruno se vor împlini? Numai viitorul putea 
da răspunsul. Oricum, prevenindu-l pe stăpânul său, îşi 
îndeplinise datoria de slujitor devotat, iar de vreme ce Van 
Mittcn era decis să continue călătoria aceasta pe cât de 
absurdă, pe atât de obositoare, nu-i rămânea decât să-l 
urmeze. 

Drumul litoralului se desfăşura, aproape tot timpul, pe 
malul mării. Dacă se îndepărta uneori de țărm, pentru a 
ocoli un obstacol sau a trece printr-un orăşel situat în 
spatele plajei, o făcea cel mult câteva verste. Ultimele şiruri 


ale lanţului caucazian care se-ntind aproape paralel cu 
coasta se termină la marginea acestor maluri destul de 
pustii. 

În zare, spre est, se desenează o creastă veşnic acoperită 
de zăpezi, cu vârfuri inegale precum nişte colţi care vor să 
muşte văzduhul. 

Această fâşie de pământ între poalele munţilor şi mare are 
o înfăţişare plăcută. Solul e împădurit. Cresc pâlcuri de 
stejari, de tei, de nuci şi castani, de platani pe care viţa de 
vie sălbatică le împodobeşte cu ghirlande aidoma lianelor 
din pădurile tropicale. Pretutindeni privighetori şi silvii se 
ridică ciripind din câmpurile de flori pe care natura le-a 
semănat pe aceste pământuri roditoare. 

Spre prânz, călătorii întâlniră o ceată de kalmuci nomazi, 
dintre cei care se-mpart în „uluşi” adică grupuri, formate 
fiecare din mai mulţi „Kotloni”. Aceşti „kotloni” sunt 
adevărate sate ambulante alcătuite din „kibitke”, corturi pe 
care le aşează ici şi colo, când în stepă, când în văile 
înverzite, când pe malul apelor, după cum vor căpeteniile 
lor. Se ştie că acest neam e de origine mongolă. Era foarte 
numeros odinioară în ţinuturile caucaziene, dar o mare 
parte s-a îndreptat spre Asia. Kalmucii şi-au păstrat portul 
şi obiceiurile din moşi-strămoşi. Van Mitten îşi notă că 
bărbaţii purtau pantaloni largi, cizme de marochin, un 
„halat”, adică un fel de mantie foarte amplă şi o căciulă 
pătrată căptugşită cu piele de oaie. Peste mantie se leagă un 
brâu de stofă. Femeile au, în mare, aceeaşi îmbrăcăminte, 
în afară de brâu, iar din căciulă le ies codiţele prinse cu 
panglici colorate. Cât despre copii, aceştia merg aproape 
goi şi iarna. Pentru a se încălzi, se ghemuiesc în vatra 
kibitkăi şi dorm la căldura cenugşei. 

Mici de statură, dar robuşti, călăreţi neîntrecuţi, vioi, 
îndemânateci, kalmucii trăiesc cu puţină fiertură de făină 
cu apă şi bucăţi de carne de cal, beau zdravăn şi sunt în 
majoritate neştiutori de carte. Ei cutreieră fără încetare 
stepele Caucazului. Diligenţa trecu printr-unul din kotlonii 


lor, aproape fără să le atragă atenţia. Abia dacă întoarseră 
capul ca să-i privească pe călători dintre care măcar unul se 
uită la ei cu interes. Poate că aruncară o căutătură de 
admiraţie rapidului atelaj care galopa prin stepă. Dar nu 
încercară să-l ajungă. Caii putură ajunge deci nestingheriţi 
la următoarea haltă. 

După ce dădu ocol golfului Zem55 diligenţa o luă pe o 
cărare îngustă între contraforturile lanţului muntos şi 
litoral, dar mai încolo drumul se lărgi simţitor şi înaintară 
mai lesne. 

La opt seara ajunseră la Gelendzik, schimbară caii, 
mâncară în grabă şi plecară din nou la ora nouă. Alergară 
toată noaptea sub un cer uneori noros, uneori înstelat, 
auzind vuietul mării, învolburată la vremea echinoxului. 
Fără a se opri ajunseră la opt în ziua următoare la 
Golovinsk, la 11 în târgul Laşovsk şi peste două ore la 
Duşab56. 

Ahmet n-avea de ce să se plângă. Călătoria decurgea fără 
accidente - lucru care-l mulțumea pe deplin, dar şi fără 
incidente - ceea ce nu era pe placul lui Van Mitten. Notele 
sale nu se-mbogăţeau decât cu nume geografice. Nici o 
privelişte memorabilă, nici o impresie demnă să se- 
ntipărească în minte. 

La Duşa, diligenţa trebui să staţioneze două ore, timp în 
care şeful poştei se duse după caii care erau la păscut. 

— Ei bine, zise Keraban, hai să stăm la masă cât ne 
îngăduie împrejurările şi să mâncăm şi noi ca lumea. 

— Da, să mâncăm, încuviinţă Van Mitten. 

— Şi bine, dacă se poate! Murmură Bruno, privindu-şi 
pântecul ceva mai supt. 

— Cine ştie dacă halta asta, reluă olandezul, nu ne va da 
ceva din neprevăzutul care lipseşte călătoriei noastre? Sper 
că tânărul nostru prieten Ahmet ne va lăsa puţin să 
răsuflăm. 

— Până la sosirea cailor, zise Ahmet. Suntem pe nouă ale 
lunii! 


— lată un răspuns care-mi place! Rosti Keraban. Să vedem 
ce bucate au pe-aici! 

Hanul din Duşa nu era prea grozav. Se afla pe malul unui 
mic râu, Mzymta, care izvorăşte ca un torent din 
contraforturile înălțimilor învecinate. Orăşelul semăna mult 
cu satele căzăceşti cu numele de „stamisti”; avea un zid şi 
porţi încununate de turnuri pătrate unde veghea câte o 
santinelă zi şi noapte. În casele cu acoperiş înalt de paie, cu 
pereţi de lemn întăriţi cu argilă, adăpostite sub copaci 
falnici, locuia o populaţie dacă nu înstărită, cel puţin 
departe de a fi săracă, în rest, cazacii şi-au pierdut aproape 
în întregime specificul în contactul neîncetat cu ţăranii din 
Rusia orientală. Au rămas însă viteji, sprinteni, stând de 
veghe pe poziţiile militare ce li s-au încredinţat. Trec pe 
bună dreptate drept cei mai pricepuţi călăreţi din lume, 
atât în luptă cât şi în timpul sărbătorilor şi petrecerilor, 
când îşi arată iscusinţa în întreceri şi jocuri. Locuitorii 
acestor ţinuturi se caracterizează prin frumuseţe, ţinută 
elegantă, forme bine proporţionate. Portul nu iese în 
evidenţă, asemănător celui al oricărui muntean din Caucaz. 
Dar sub căciula înaltă îmblănită regăseşti un chip plin de 
energie, acoperit cu barbă până la pomeţii obrajilor. 

Când domnul Keraban, Ahmet şi Van Mitten se aşezară la 
una din mesele hanului, li se servi o trataţie ale cărei bucate 
fuseseră luate de la „dukhanul” vecin, un fel de dugheană 
unde un singur ins vinde laolaltă produse de mezelărie, 
băcânie şi măcelărie. Li se aduse friptură de curcan, 
mămăliguţă cu brânză de bivoliţă, căreia îi zice 
„gatciapuri”, obişnuita mâncare naţională „blini”, un soi de 
clătită, cu lapte acru; apoi, ca băutură, câteva sticle de bere 
groasă şi vodcă, un rachiu foarte tare. 

Sincer vorbind, nu puteai cere mai mult într-un han al 
unui târguşor pierdut undeva pe meleagurile Mării Negre. 
Şi cum pofta nu le lipsea, călătorii făcură cinste mesei care 
era o variaţie faţă de proviziile pe care le luaseră cu ei şi le 
consumau de obicei. 


Pe când stăpânii terminau de mâncat, Ahmet plecă, în timp 
ce Bruno şi Nizib se ospătau din plin din friptura de curcan 
şi clătitele naţionale. Nepotul domnului Keraban se dusese, 
cum făcea întotdeauna, la haltă ca să grăbească schimbarea 
cailor, hotărât fiind să înzecească, dacă era nevoie, cele 5 
copeici de verstă şi de cal pe care regulamentul le acordă 
şefului poştei, fără a mai pune la socoteală bacşişul 
surugiilor. 

Până la întoarcerea lui, domnul Keraban şi prietenul său 
Van Mitten se aşezară într-un chioşc cu verdeață, unde râul 
scălda susurând stâlpii acoperiţi de muşchi. 

Era mai mult ca niciodată prilejul de a te lăsa în voia 
visărilor plăcute, numite de orientali „chef”. Se puseră să-şi 
fumeze narghilelele ca să termine o masă bună. 

Li se aduseseră pipele din diligenţă şi petreceau cum se 
cuvine această dulce trecere de vreme căreia amândoi îi 
datorau buna stare. Domnul Keraban fuma tutun persan, 
cum îi era obiceiul, iar Van Mitten, unul din Asia Mică pe 
care-l folosea în mod curent. Timp de câteva clipe păstrară 
tăcere. Dar deodată Keraban zise: 

— Am impresia că strâmbi din nas de când îmi fumez pipa. 

— Nu strâmb din nas. Amice Keraban, protestă Van 
Mitten. 

— Ba da. 

— Crede-mă... 

— Ba da, pe chipul tău se vede. 

— Nu, nu se vede absolut nimic, rosti Van Mitten care, fără 
să-şi dea seama - poate sub înrâurirea mesei copioase - 
începea să se enerveze că prietenul său îi căuta nod în 
papură. 

— Ba da, şi dacă vrei să ştii, şi eu am la rândul meu să-ţi 
fac o observaţie. 

— Poftim! 

— Nu înţeleg cum fumezi tutunul ăsta! E o lipsă de gust 
pentru un fumător. 


— Mi se pare că am dreptul, zise Van Mitten, să fumez 
tutunul care-mi place. 

— Ăsta din Asia Mică? Nu mai spune! Asia Mică e în 
privinţa asta mult în urma Persiei. 

— Depinde. 

— Tutunul persan, chiar după o dublă spălare, posedă încă 
proprietăţi active mult superioare celorlalte soiuri. 

— 'Te cred! Exclamă olandezul. Proprietăţi prea active 
datorate beladonei. 

— Beladona, în proporţii convenabile, nu face decât să 
sporească însuşirile tutunului. 

— Pentru oamenii care vor să se otrăvească încetul cu 
încetul! Ripostă Van Mitten. 

— Nu-i o otravă. 

— Ba da şi încă dintre cele mai tari. 

— Atunci eu ar trebui să fiu mort! Zise Keraban, care 
pentru a-şi susţine punctul de vedere trase tot fumul în 
piept. 

— Nu, dar vei muri dacă o ţii tot aşa! 

— Ei bine, în ceasul morţii, grăi Keraban, ridicând 
îngrijorător glasul, voi susţine mai departe că tutunul 
persan e preferabil fânului uscat pe care-l fumezi! 

— Nu poţi face, fără ca eu să mă opun la o asemenea 
afirmaţie, strigă Van Mitten care-şi ieşise şi el din fire. 

— Ba pot şi o şi fac. 

— Şi spui aşa ceva unui om care timp de 20 de ania 
cumpărat tutun. 

— Şi îndrăzneşti să susţii contrariul faţă de un om care 
timp de 30 de ani a vândut tutun! 

— Douăzeci de ani! 

— Treizeci de ani! 

La aceste cuvinte discuţia intră într-o nouă fază şi cei doi 
se sculară în picioare în aceeaşi clipă. Dar gesticulând cu 
mânie, pipele le scăpară din gură şi căzură pe jos. Amtndoi 
le ridicară grabnic fără a-şi întrerupe cearta. 


— Hotărât lucru, Van Mitten, zise domnul Keraban, eşti cel 
mai mare îndărătnic din câţi am cunoscut. 

— După dumneata, Keraban. 

— După mine? 

— Da, strigă olandezul care nu se mai putu stăpâni. Uită-te 
numai la fumul pe care-l scoate pipa aia umplută cu tutun 
din Asia Mică. 

— Vezi-l mai bine pe al meu care se înalţă ca un nor 
înmiresmat. Şi fiecare trăgea din narghilea şi sufla fumul în 
obrazul celuilalt. 

— Hai, respiră, să simţi aroma tutunului meu. 

— Ba s-o simţi dumneata pe cea a tutunului meu. 

— Am să te silesc să recunoşti, rosti în cele din urmă Van 
Mitten, că în materie de tutun nu te pricepi deloc. 

— Dimpotrivă, cu am să te fac să recunoşti, ripostă 
Keraban, că eşti mai prejos decât cel mai neştiutor dintre 
fumători. 

Vorbeau atât de tare fiind supăraţi foc, că-i auzeau cei de- 
afară. Ajunseseră la punctul când te puteai aşteaptă să 
izbucnească în insulte ca nişte obuze gata să explodeze pe 
câmpul de bătaie. Dar în acel moment apăru Ahmet, iar 
Bruno şi Nizib, atraşi de zgomot, îl urmau. Toţi trei se 
opriră în pragul chioşcului. 

— Ia te uită! Rosti Ahmet, printre hohote de râs, unchiul 
Keraban fumează din narghileaua domnului Van Mitten şi 
domnul Van Mitten fumează dintr-a unchiului Keraban... 

Nizib şi Bruno scoaseră şi ei exclamaţii făcând haz de 
întâmplare. 

Într-adevăr, când îşi ridicaseră narghilelele de pe jos, cei 
doi se înşelaseră şi le schimbaseră între ei; fără să-şi dea 
seama, continuau să proclame calităţile superioare ale 
tutunului lor preferat, Keraban trăgând din pipa cu tutun 
din Asia Mică, în timp ce Van Mitten fuma tutun persan. 

Văzând încurcătura, nu se putură împiedica să 
izbucnească în râs, la rândul lor şi, în cele din urmă, îşi 
dădură mâna din toată inima, ca doi adevăraţi prieteni a 


căror amiciţie n-o putea întina nici o ceartă, chiar dacă 
pornise de la un subiect atât de grav. 

— Caii au fost înhămaţi, îi vesti Ahmet. Hai să plecăm. 

— Da, să plecăm încuviinţă Keraban. 

Van Mitten îi înmână lui Bruno, iar amicul său lui Nizib, 
ustensilele de fumat care fuseseră cât pe ce să provoace un 
război şi să se preschimbe în arme. Apoi cu toţii îşi reluară 
locurile în diligenţă. 

Urcând treapta poştalionului, Keraban nu se putu 
împiedica să-i şoptească prietenului său: 

— De vreme ce i-ai simţit gustul, Van Mitten, recunoaşte că 
tutunul persan e mai bun decât cel din Asia Mică. 

— Bine, recunosc, răspunse olandezul care se mustra în 
sinea lui că îl înfruntase pe Keraban. 

— Mulţumesc, Van Mitten! Răspunse încăpăţânatul, mişcat 
fără să vrea de atâta condescendenţă, iată o mărturisire pe 
care n-o voi uita niciodată. 

Şi amândoi cimentară printr-o puternică strângere de 
mână un nou pact al prieteniei, ce n-avea să se mai rupă 
niciodată. 

Între timp diligenţa, trasă de caii care mergeau într-un 
trap susţinut, parcurgea repede drumul litoralului. La opt 
seara ajunseră la frontiera cu Abhasia şi se opriră la o haltă 
unde dormiră până a doua zi dimineaţa. 

XVII ÎN CARE ARE LOC O ÎNTÂMPLARE DINTRE CELE 
MAI GRAVE, CU CARE SE ÎNCHEIE PRIMA PARTE A 
ACESTEI POVESTIRI. 

Abhasia este o provincie ce se-nvecincază la sud cu 
Mingrelia, unul din principalele districte ale guberniei 
Kutaisi, graniţa naturală formând-o fluviul Inguri. 

Prima oprire pe care au făcut-o călătorii după trecerea 
frontierei a fost în orăşelul Gagra, un târg frumos cu un fort 
servind şi de spital militar, un torent, secat la vremea aceea, 
mărginit de o parte de mare, de alta de livezi de pomi 
fructiferi şi de câmpii unde se-nălţau şi creşteau tufe de 
trandafiri sălbateci răspândind o mireasmă îmbătătoare. În 


depărtare, dar la mai puţin de 50 de verste se vede şirul de 
munţi care desparte Abhasia de Circazia ai cărei locuitori, 
înfrânți de ruşi în 1859, au părăsit litoralul. 

Diligenţa ajunse aici la nouă seara şi rămase peste noapte 
la haltă. Domnul Keraban şi însoțitorii lui se odihniră la un 
han din orăşel şi o porniră din nou la drum a doua zi 
dimineaţă. 

Schimbară caii la ora prânzului, şase leghe mai departe de 
Piţunda; Van Mitten avu jumătate de ceas la dispoziţie să 
admire lăcaşul foştilor patriarhi din Caucazul occidental; 
edificiul cu cupolă de cărămidă, odinioară acoperită cu 
aramă, cu naosul în formă de cruce greacă şi cu frescele de 
pe pereţi, cu faţada la umbra ulmilor seculari, merită să se 
numere printre cele mai ciudate monumente din perioada 
bizantină a secolului al VI-lea. 

În aceeaşi zi călătorii trecură prin orăşelele Gudauta şi 
Gunista, iar la miezul nopţii, după o etapă rapidă de 18 
leghe, se odihniră câteva ore în oraşul Suhum-Kale57, 
clădit lângă un vast golf care se-ntinde spre sud până la 
capul Kodori. Suhum-Kale este principalul port al Abhasiei 
unde printre băştinaşi se amestecă greci, armeni, turci şi 
ruşi. Vasele cu aburi vin de la Odessa ori de la Poti, aducând 
numeroşi vizitatori, mulţi dintre ei militari, cazaţi în 
cazărmile de lângă vechea fortăreață, construită în secolul 
al XVI-lea, sub Amurah în epoca ocupaţiei otomane. 

Luară o masă cu bucate specific georgiene: o ciorbă de 
găină, pârjoale din carne tocată cu lapte acrit cu şofran şi 
plecară la ora nouă dimineaţa. După ce lăsară în urmă 
frumosul orăşel Kelasuri, aşezat în umbroasa vale cu acelaşi 
nume, călătorii trecură râul Kodori la 27 de verste de 
Suhum-Kale. Diligenţa o luă apoi pe lângă codri uriaşi 
aidoma unor adevărate păduri virgine cu copacii împânziţi 
de liane de nedescurcat, cu mărăcinişuri unde nu-ţi puteai 
croi drum decât cu toporişca sau cu focul şi unde se 
adăpostesc şerpi, lupi, urşi şi şacali, ca într-un colţ al 
Americii tropicale, aruncat pe malul Mării Negre. Dar a 


început exploatarea lemnului şi lucrătorii forestieri 
cutreieră aceste păduri neumblate timp de atâtea secole. 
Arborii falnici vor dispare în curând slujind nevoilor 
industriei şi din ei se vor face şarpante de case sau nave. 

Ocemkiri, capitala districtului din care fac parte Kodori şi 
Samurzakan, importantă aşezare maritimă, situată între 
două cursuri de apă şi Hori, având un sanctuar bizantin ce 
merita văzut, ceea ce însă nu se putu, în împrejurările date, 
din lipsă de timp. Depăşiră Gajida şi Anaklia într-o singură 
zi, una din cele mai lungi ca timp petrecut pe drum şi dintre 
cele mai scurte în ce priveşte vremea în care înghiţiră 
kilometri în galopul cailor. În schimb avură satisfacția de a 
ajunge seara pe la unsprezece la frontiera Abhasiei. 
Trecură prin vad fluviul Inguri şi după alte 25 de verste se 
opriră la Redut-Kale, capitala Mingreliei, una din provinciile 
guberniei Kulaisi. 

Ultimele ore ale nopţii fură hărăzite somnului. Totuşi, 
oricât era de obosit, Van Mitten se sculă în zori pentru a 
face măcar o excursie înainte dc plecare. Dar Ahmet se 
trezise la fel de devreme, în timp ce domnul Keraban mai 
dormea încă într-o cameră bunicică luată la unul din 
principalele hanuri ale oraşului. 

— Te-ai şi dat jos din pat? Întrebă Van Mittem zărindu-l pe 
Ahmet gata să iasă. Oare tânărul meu prieten are intenţia 
să mă însoţească într-o plimbare matinală? 

— Am eu timp de-aşa ceva, domnule Van Mitten? Nu 
trebuie să mă ocup de reîmprospătarea proviziilor noastre? 
Vom trece în curând frontiera ruso-turcă şi nu va fi uşor să 
ne aprovizionăm în deşerturile Lazistanului şi Anatoliei. 
Vedeţi aşadar că n-am nici o clipă de pierdut. 

— Dar, după aceea, rosti olandezul, nu vei fi liber câteva 
ore? 

— După aceea, domnule Van Mitten, va trebui să cercetez 
starea diligenţei, să mă înţeleg cu un rotar să strângă 
câteva piuliţe, să ungă osiile, să vadă dacă frâul nu joacă şi 
să schimbe lanţul la piedica roții. Nu trebuie să avem nevoie 


de reparaţii după ce trecem frontiera. Vreau deci să fac 
diligenţa ca nouă, ca să pot fi sigur că va sfârşi cu noi 
această uimitoare călătorie. 

— Bine. Şi după aceea? Repetă Van Mitten. 

— După aceea mă voi ocupa de schimbarea cailor şi mă voi 
duce să aranjez şi să achit treaba asta. 

— Foarte bine. Şi după aceea? Zise iar Van Mitten care 
avea ceva în cap. 

— După aceea, răspunse Ahmet, va fi timpul să plecăm şi 
vom pleca. 

— Stai o clipă, tinere prieten, reluă olandezul, şi îngăduie- 
mi să-ţi pun o întrebare. 

— Vorbiţi, dar repede, domnule Van Mitten. 

— Ştii, desigur, ce este acest ciudat ţinut al Mingreliei? 

— Da, ştiu câte ceva. 

— Aici se întinde legendara Colhidă unde Iason şi 
argonauţii lui, ajutaţi de Medeea, au cucerit faimoasa lână 
de aur, păzită de un formidabil dragon, fără a mai pune la 
socoteală taurii care vărsau pe nări flăcări fantastice. 

— Da, aşa se spune. 

— Şi tot aici, în munţii ce se înalţă în zare, pe stânca de la 
Khomli, din faţa modernei cetăţi Kutaisi, Prometeu, fiul lui 
Japet şi al Clymenei, după ce a răpit cu îndrăzneală focul 
din cer, a fost înlănţuit din ordinul lui Jupiter şi un vultur i-a 
smuls inima fărâmă cu fărâmă. 

— Ştiu toate astea, domnule Van Mitten; v-am repetat însă 
că sunt foarte grăbit. Ce doriţi de la mine? 

— Iată ce, tinere prieten, îi răspunse olandezul cu un surâs 
dintre cele mai dulci: câteva zile petrecute în această parte 
a Mingreliei până la Kutaisi, ar putea înfrumuseţa călătoria 
noastră, ne-ar îmbogăţi cunoştinţele... 

— Deci, trase concluzia Ahmet, îmi propuneţi să rămânem 
o perioadă de timp la Redut-Kale? 

— Da, patru sau cinci zile ar fi de-ajuns... 

— I-aţi cere-o unchiului meu Keraban? Întrebă Ahmet cu 
un glas puţin zeflemitor. 


— Eu! Nici gând, tinere prieten! Răspunse olandezul. Ar fi 
un prilej de discuţie şi de la regretabila scenă cu 
narghilelele n-o să mi se mai întâmple niciodată, te asigur, 
să mă iau la harţă cu prea bunul meu prieten. 

— V-aţi gândit foarte bine. 

— Dar acum nu mă adresez neînduplecatului Keraban, ci 
tânărului meu amic Ahmet. 

— Vă înşelaţi în privinţa asta, domnule Van Mitten, 
răspunse Ahmet luându-l de mână. Acum nu-i vorbiţi 
tânărului vostru prieten. 

— Dar cui? 

— Logodnicului Amasiei, domnule Van Mitten şi ştiţi prea 
bine că logodnicul Amasiei n-are nici o clipă de pierdut. 

Acestea fiind zise, Ahmet fugi să se ocupe de pregătirile de 
plecare. Van Mitten, dezamăgit, n-avu ce face altceva decât 
să hoinărească prin Redut-Kale, plimbare aproape 
neinstructivă, împreună cu credinciosul, dar posomorâtul 
Bruno. 

La prânz, toţi călătorii erau gata de plecare. Diligenţa 
cercetată cu grijă, în parte revizuită, făgăduia să parcurgă 
încă multe etape lungi în condiţii excelente. Chichiţele 
fuseseră umplute cu provizii, încât nu mai trebuiau să se 
teamă că nu vor avea merinde timp de numeroase verste 
sau mai curând de „agaci”, deoarece vor străbate în 
această a doua parte a drumului provinciile Turciei asiatice. 
Ahmet, ca un om prevăzător ce era, nu putea decât să se 
felicite că a reuşit să se-ngrijească de toate nevoile posibile 
ale alimentaţiei şi transportului. 

Domnul Keraban vedea cu o vie mulţumire că drumul 
decurge fără incidente. N-are rost să mai spunem cât de 
satisfăcut va fi amorul lui propriu când va apare pe malul 
stâng al Bosforului, dând cu tifla autorităţilor şi legiuitorilor 
de impozite neîntemeiate. 

Redut-Kale era la vreo 90 de verste de frontiera turcă şi 
cel mai îndărătnic dintre oameni se şi vedea punând 
piciorul la el acasă. 


— La drum, nepoate! Strigă el bine dispus. 

Amândoi luară loc în cupeu, urmaţi de Van Mitten care 
încerca în van să zărească mitologica culme a Caucazului, 
pe care Prometeu şi-ar fi ispăşit fapta. 

Plecară, la plesnitul biciului din mâna surugiului şi la 
nechezatul unui atelaj viguros. Peste o oră diligenţa trecea 
frontiera regiunii Guriel a cărei capitală e Poti, port destul 
de însemnat la Marea Neagră, legat de Tiflis, capitala 
Georgiei, printr-o linie de cale ferată. Drumul urca puţin 
peste o câmpie roditoare. Ici şi colo se vedeau sate în care 
casele nu erau grupate; ci răzleţite în mijlocul lanurilor de 
porumb. Nimic mai neobişnuit decât înfăţişarea acestor 
case care nu mai sunt de lemn, ci din paie împletite, lucrate 
parcă de cei ce fac coşuri. Van Mitten nu uită să noteze, 
această particularitate în carnetul său. Dar nu asupra unor 
asemenea detalii mărunte se aştepta să se oprească în 
însemnările lui când trecea prin Colhida antică. În sfârşit, 
poate va fi mai norocos când vor ajunge pe țărmurile 
Rionului, fluviul ce străbate Poti şi care nu e altul decât 
celebrul Phase din antichitate. 

O oră mai târziu, călătorii se opreau în faţa căii ferate Poti- 
Tiflis, într-un loc unde şoseaua taie linia, o verstă după 
staţia Sakario. Acolo se deschide un pasaj de nivel pe care 
trebuiau să-l treacă neapărat dacă voiau, scurtând drumul, 
să ajungă la Poti pe malul stâng al fluviului. 

Caii se opriră deci înaintea barierei închise. Geamurile 
diligenţei fuseseră coborâte în aşa fel, încât domnul 
Keraban şi însoțitorii săi să poată vedea ce se petrece 
înaintea ochilor lor. „Surugiul începu prin a-l striga pe 
cantonier care însă nu se ivi numaidecât. 

Keraban scoase capul pe geam. 

— Oare blestemata asta de societate a căilor ferate, strigă 
el, ne va sili să ne pierdem iarăşi vremea? De ce e închisă 
bariera pentru trăsuri? 

— Pentru că, fără îndoială, un tren va trece peste puţin 
timp. 


— Şi de ce ar trece trenul? Întrebă Keraban. 

Surugiul strigă mai departe fără nici un folos. Nimeni nu 
apărea la poarta căsuţei cantonierului. 

— Ah, am să-i sucesc gâtul! Strigă Keraban. Dacă nu vine, 
voi şti să deschid eu singur bariera! 

— Fii puţin mai calm. Unchiule, zise Ahmet, trăgându-l 
înapoi pe Keraban care se pregătea să coboare. 

— Să fiu calm? 

— Da, uite-l pe cantonier. 

Într-adevăr cantonierul, ieşind din căsuţă, se îndreptă 
liniştit spre atelaj. 

— Putem trece, da sau nu? Întrebă Keraban cu un glas 
tăios. 

— Puteţi, răspunse cantonierul. Trenul spre Poti nu va sosi 
decât peste zece minute. 

— Atunci ridică bariera şi nu mai întârzia fără rost! 
Suntem grăbiţi! 

— Mă duc s-o ridic, răspunse cantonierul şi se duse întâi să 
dea la o parte bariera de cealaltă parte a căii ferate, apoi 
se-ntoarse să manevreze pe cea în faţa căreia se oprise 
atelajul, dar toate le îndeplinea tacticos ca cineva care n- 
are pentru pretenţiile călătorilor decât o deplină nepăsare. 

Domnul Keraban clocotea de nerăbdare. 

În sfârşit, trecerea fu liberă din toate părţile şi diligenţa 
începu să treacă peste calea ferată. 

În această clipă, din direcţia opusă, se ivi un alt grup de 
călători. Un turc, pe un armăsar minunat, urmat de patru 
călăreţi care alcătuiau o escortă, se pregăteau să treacă şi 
ei. Era fără îndoială un om de vază. În vârstă de vreo 35 de 
ani, statura lui înaltă îi dădea o prestanţă specifică tipurilor 
asiatice. Avea un chip frumos, cu ochi limpezi care nu se 
însufleţeau decât de focul patimei, cu fruntea smeadă, cu o 
barbă neagră ce se încreţea până la mijlocul pieptului; 
buzele între-deschise, unde se vedeau dinţii foarte albi, nu 
ştiau să surâdă. Pe scurt, avea înfăţişarea unui ins obişnuit 
să poruncească şi să fie ascultat, puternic datorită situaţiei 


şi averii sale, convins că trebuie să i se îndeplinească orice 
dorinţă şi orice ordin şi pe care împotrivirea l-ar împinge la 
fapte sângeroase. 

Importantul personaj purta un simplu costum de călărie, 
după moda adoptată de protipendada turcească. Fără 
îndoială, sub caftanul său de culoare închisă, încerca să 
ascundă că era un bogătaş. 

În clipa în care atelajul ajunsese în mijlocul pasajului de 
nivel, sosiră acolo şi călăreţii. Dar trecerea fiind îngustă nu 
permitea diligenţei şi grupului călare să înainteze în acelaşi 
timp; trebuia să dea înapoi ori omul cu escorta ori 
poştalionul. Şi atelajul şi călăreţii se opriră. Dar noul venit 
nu părea să aibă de gând să-l lase pe domnul Keraban să 
treacă înaintea lui. 

— Daţi-vă la o parte! Strigă Keraban călăreţilor, caii 
acestora vrând parcă să-i înfrunte pe cei ai atelajului. 

— Ba dumneata să te dai la o parte! Răspunse noul venit 
care părea hotărât să nu facă nici un pas înapoi. 

— Eu am ajuns primul! 

— Ei bine, ai să treci al doilea! 

— N-am să te las! 

— Nici eu! 

Luând-o pe calea asta, discuţia ameninţa să degenereze în 
ceartă. 

— Unchiule, zise Ahmet, ce importanţă are... 

— Ba are, nepoate! 

— Prietene! Interveni Van Mitten. 

— Lăsaţi-mă în pace! Le spuse Keraban cu un glas care-l 
ţintui pe olandez în colţul său. 

Cantonierul le striga între timp: 

— Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă! Trenul spre Poti va veni fără 
întârziere! Grăbiţi-vă! 

Dar domnul Keraban se făcea că nu-l aude. După ce 
deschisese portiera diligenţei, coborâse urmat de Ahmet şi 
Van Mitten, iar Bruno şi Nizib se repeziră şi ei afară. 


Domnul Keraban se duse drept spre călăreț şi, luându-i 
calul de căpăstru, îl întrebă cu o mânie nestăpânită: 

— Vrei să mă laşi să trec? 

— Nu! 

— O să vedem noi! 

— Adică? 

— Nu-l cunoşti pe domnul Keraban! 

— Nici dumneata pe domnul Saffar. 

Era într-adevăr domnul Saffar care se-ndrepta spre Poti, 
după o scurtă excursie în provinciile Caucazului meridional. 

Numele de Saffar, numele celui care acaparase caii la 
halta din Kerci, iată un lucru ce nu putea decât să mărească 
furia domnului Keraban. Să i-o ia iar înainte omul care-l 
păgubise fără să-l cunoască? Niciodată! Era gata mai 
curând să rişte să fie zdrobit sub copitele cailor. 

— Aha! Deci dumneata eşti domnul Saffar? Strigă el. Ei 
bine, în lături! 

— Înainte, zise Saffar, făcând semn călăreţilor din escorta 
lui să forţeze trecerea. 

Atunci Van Mitten, înțelegând că nimic nu-l va face pe 
Keraban să cedeze, se pregăti să-i vină în ajutor. 

— Haide, treceţi, treceţi odată! Repeta cantonierul. 
Treceţi. Soseşte trenul! 

— Se auzea, într-adevăr, şuieratul locomotivei care nu se 
zărea încă din pricina cotului pe care-l făcea linia. 

— În lături! Strigă Keraban. 

— În lături! Strigă Saffar. 

În acea clipă, şuieratul locomotivei se auzi mai tare. 
Cantonierul, îngrozit, flutură fanionul pentru a opri trenul... 
Dar era prea târziu... trenul depăşise curba... 

Domnul Saffar, văzând că nu mai are timp să treacă peste 
calea ferată, dădu iute înapoi. Bruno şi Nizib săriră de o 
parte şi de alta a liniei. Ahmet şi Van Mitten îl apucară pe 
Keraban şi-l traseră peste şine, în vreme ce surugiul dând 
bice cailor, îi urmă dincolo de barieră. 


Trenul trecu cu viteza unui expres şi lovi partea din spate 
a diligenţei care nu putuse fi ferită, o făcu bucăţi şi dispăru 
fără ca pasagerii să fi simţit măcar ciocnirea cu acest mic 
obstacol. Domnul Keraban, ieşindu-şi din fire, vru să se 
năpustească asupra adversarului său; dar acesta, 
îndemnându-şi calul, trecu peste calea ferată dispreţuitor, 
fără să-i arunce o singură privire, şi, urmat de cei patru 
călăreţi, o luă în galop pe şoseaua care se întindea pe malul 
drept al fluviului. Peste câteva clipe se pierdu în zare. 

— Laşul! Ticălosul! Strigă Keraban pe care Van Mitten îl 
ţinea să nu se repeadă după domnul Saffar, dacă îmi mai 
iese vreodată în cale. 

— Da, dar până atunci nu mai avem diligenţă, rosti Ahmet, 
privind la rămăşiţele de nerecunoscut ale poştalionului, 
aruncate în afara liniei. 

— Fie, nepoate, fie! Dar cel puţin am trecut primul. În 
vorbele astea îl recunoşteai pe Keraban sută la sută. 

În acel moment se apropiară câţiva cazaci, dintre cei 
însărcinaţi cu supravegherea drumurilor. Văzuseră tot ce 
se-ntâmplase la barieră. Prima lor pornire fu să-l înhaţe pe 
domnul Keraban. Keraban, fireşte, protestă, nepotul lui 
interveni fără succes, cel mai încăpățânat dintre oameni 
rezistă cu violenţă şi, după o contravenţie la regulamentul 
poliţiei căilor ferate, era în primejdie să-şi înrăutăţească 
situaţia împotrivindu-se ordinelor autorităţii. Până la urmă, 
în culmea furiei, fu dus la staţia Sakario, în timp ce Ahmet, 
Van Mitten, Bruno şi Nizib rămăseseră năuciţi în faţa 
diligenţei stricate. 

— Frumoasă treabă! Zise olandezul. 

— Şi unchiul! Adăugă Ahmet. Nu putem să-l părăsim. 

Douăzeci de minute mai târziu, trenul din Tiflis mergând 
spre Poti trecu prin faţa lor. Îşi îndreptară privirile spre el. 
La fereastra unui compartiment, se ivi capul domnului 
Keraban cu părul vâlvoi, roşu de mânie, cu ochii injectaţi, la 
fel de furios că a fost arestat cât şi pentru că prima oară în 
viaţă a fost obligat să meargă cu trenul. Dar nu trebuia 


lăsat singur în această împrejurare. Aveau să se străduiască 
să-l scoată din încurcătura în care numai îndărătnicia lui îl 
vârâse şi să nu-şi întârzie, printr-o oprire nedorită, ce se 
putea prelungi, întoarcerea la Scutari. 

Lăsând aşadar pe locul unde erau rămăşiţele diligenţei 
care nu mai slujeau la nimic, Ahmet şi însoțitorii săi 
închiriară o căruţă, surugiul înhămă caii la ea şi cât de 
repede cu putinţă o porniră spre Poti. Aveau de parcurs 
şase leghe. Le făcură în două ore. Ahmet şi Van Mitten, cum 
ajunseră în oraş, se-ndreaptară spre postul de poliţie ca să 
ceară eliberararea nefericitului Keraban. Aflară acolo ceva 
care-i linişti într-o oarecare măsură şi în ce-l privea pe 
delicvent şi referitor la posibilele noi întârzieri. 

Domnul Keraban, după ce plătise o amendă mare întâi 
pentru contravenţie, apoi pentru că se împotrivise 
agenţilor, fusese trimis sub pază spre frontieră. Trebuiau, 
prin urmare, să-l ajungă cât mai iute şi în acest scop să-şi 
procure un mijloc de transport. 

Ahmet vru să se informeze şi despre ce s-a întâmplat cu 
domnul Saffar. Domnul Saffar plecase din Poti. Se 
îmbarcase pe un vapor care face escală în diverse porturi 
ale Asiei Mici. Dar Ahmet nu putu afla unde se dusese 
trufaşul personaj şi nu mai văzu în zare decât ultima dâră 
de fum a bastimentului care se-ndrepta spre Trebizonda. 

Sfârşitul primei părţi. 


Partea a doua. 

I ÎN CARE ÎL REGĂSIM PE DOMNUL KERABAN, FURIOS 
CĂ A CĂLĂTORIT CU TRENUL. 

Vă amintiţi, fără îndoială, că Van Mitten, dezamăgit de a 
nu fi putut vizita ruinele anticei Colhide, îşi manifestase 
intenţia de a se despăgubi explorând mitologicul Phase, 
care sub numele mai puţin sonor de Rion, se varsă la Poti 
formând portul oraşului pe litoralul Mării Negre. Însă bietul 
olandez trebui şi de data asta să renunţe a-şi împlini 
dorinţa. Mai putea fi vorba s-o iei pe urmele lui Iason şi ale 


argonauţilor, să parcurgi locurile celebre unde îndrăzneţul 
fiu al lui Eson s-a dus să cucerească lâna de aur? Nu! 
Primul lucru de făcut, şi cât mai repede era să părăsească 
Poti şi s-o ia pe urmele domnului Keraban pentru a-l ajunge 
la frontiera ruso-turcă. Şi iată cum Van Mitten avu iar o 
decepţie. Era cinci după amiaza şi aveau să plece a doua zi 
dimineaţă, pe 13 septembrie. Încât Van Mitten nu putu să 
vadă din Poti decât grădina publică unde se înalţă ruinele 
unei vechi fortărețe, case construite pe piloni, care 
adăpostesc o populaţie de şase-şapte mii de locuitori, 
străzile largi mărginite de şanţuri de unde se aude fără 
încetare un asurzitor concert al broaştelor şi portul, destul 
de însufleţit, străjuit de un far puternic, de prima calitate. 
Van Mitten nu se consola de a fi avut atât de puţin timp la 
dispoziţie decât la gândul că, oprindu-se mai mult într-un 
oraş situat în mijlocul mlaştinilor ar fi riscat să se- 
mbolnăvească de friguri. 

Pe când olandezul cugeta la aceste lucruri, Ahmet încerca 
să găsească altă diligenţă în locul celei vechi care ar mai fi 
putut fi folosită încă multă vreme fără imprudenţa 
nemaipomenită a proprietarului ei. În nici un caz, la Poti nu 
aveai de unde să cumperi o altă trăsură nouă sau de ocazie. 
O „perecladnaia”, o „haraba” rusească mai vedeai şi dacă 
aveai la îndemână punga domnului Keraban puteai plăti pe 
ea un preţ oricât de ridicat. Dar asemenea vehicule nu sunt, 
de fapt, decât căruţe care n-au nimic comun cu o trăsură de 
călătorie. Oricât de viguroşi ar fi fost caii pe care-i înhămai 
la ele, astfel de căruţe nu merg cu viteza unui poştalion. De 
aceea te poţi aştepta la unele întârzieri până la sfârşitul 
parcursului. Totuşi, trebuie să recunoaştem că Ahmet nu 
avu de ce să se frământe în ce priveşte alegerea vreunui 
vehicol, deoarece nu se găseau nici trăsuri nici căruţe. 
Nimic nu era disponibil în acel moment. Şi Ahmet trebuia 
să-l ajungă din urmă pe unchiul său cât mai curând ca să-l 
împiedice ca nu cumva temperamentul său să nu-l bage 
într-o încurcătură şi mai mare. Se decise deci să facă 


drumul călare, străbătând cele aproximativ 20 de leghe 
între Poti şi frontiera ruso-turcă. Era bun călăreț şi Nizib îl 
însoţise adesea în plimbările sale. Şi Van Mitten, întrebat, 
răspunse că avea câteva noţiuni de echitație şi adăugă că 
Bruno, chiar dacă nu se pricepea, cel puţin - ascultător cum 
era - îşi va urma şi în aceste condiţii, stăpânul. 

Hotărâră deci să plece a doua zi dimineaţă ca să ajungă în 
aceeaşi seară la frontieră. 

După ce stabiliră acest lucru, Ahmet îi trimise o lungă 
scrisoarea bancherului Selim, scrisoare care începea cu 
cuvintele: „Dragă Amasia!” Îi povestea logodnicei sale toate 
peripeţiile călătoriei, ce se-ntâmplase la Poti, de ce fuseseră 
despărțiți de unchiul lui şi cum socotea să-l regăsească. 
Adăugă că nu-şi vor amâna întoarcerea din cauza acestei 
situaţii, că va şti să se slujească de animale şi oameni ca să 
se menţină în limitele medii de timp pe partea de drum care 
le mai rămânea de parcurs. Aşadar să aştepte cu tatăl ei şi 
Nedjeb la vila din Scutari, la data fixată şi chiar ceva mai 
înainte, ca să fie acolo la sosirea călătorilor. 

Această scrisoare în care erau exprimate şi cele mai 
duioase simţăminte pentru Amasia avea să fie expediată a 
doua zi dimineaţă cu vaporul care face cursa regulată de la 
Poti la Odessa. Aşadar, înainte de trecerea a 24 de ore va 
ajunge la destinaţie, va fi deschisă, citită până şi printre 
rânduri şi poate strânsă la piept de Amasia care va crede că 
aşa aude bătăile inimii logodnicului ei de la celălalt capăt al 
Mării Negre. În timp ce Ahmet îi scria Amasiei cuvinte 
alintătoare, ce făcea oare Van Mitten? Olandezul, după ce 
cinase la hotel, hoinărea pe străzile din Poti sub copacii 
Grădinii Centrale, pe cheiurile portului, pe digul a cărui 
construcţie era pe terminate. Dar se plimba singur. Bruno 
nu-l însoţise de data asta. Şi de ce nu mergea Bruno alături 
de stăpânul său, chit că ar fi făcut-o pentru a-i atrage 
respectos sau întemeiat atenţia asupra complicaţiilor 
prezentului şi amenințărilor viitorului? Fiindcă lui Bruno îi 
venise o idee. Dacă la Poti nu există nici trăsură nici 


poştalion, poate că se găsea totuşi un cântar. În caz că da, 
olandezul slăbit avea acum ori niciodată prilejul să se 
cântărească, să vadă cifra exactă care indică greutatea lui 
actuală şi s-o compare cu cea dinainte. Bruno plecă deci de 
la hotel, luând cu el, fără a spune nimic, ghidul stăpânului 
său care trebuia să-i indice în livre olandeze echivalentul 
măsurilor ruseşti a căror valoare n-o cunoştea. Pe cheiul 
unui port unde se vămuiesc mărfurile se află întotdeauna 
nişte cântare mari pe care un om se poate cântări cu 
uşurinţă. Bruno nu întâmpină nici o greutate în privinţa 
asta. Pentru câteva copeici într-un talger şi Bruno, cu 
îngrijorarea în suflet se urcă pe celălalt. Spre marea sa 
neplăcere, talerul cu greutăţi nu se ridică aproape deloc. 
Bruno, oricât se silea să fie mai greu (crezu chiar că 
reuşeşte umflându-şi burta) nu izbuti să-l mişte. 

— La naiba, zise, nu mă temeam degeaba! 

Se puse în talger o greutate puţin mai mică. Talgerul nu se 
ridică. 

— Nu-i cu putinţă! Strigă Bruno, simțind că tot sângele îi 
năvăleşte în inimă. 

În acea clipă, privirea i se opri asupra unui chip cunoscut, 
pe care se citea numai bunăvoință la adresa lui. 

— Stăpâne! Exclamă. 

Era într-adevăr Van Mitten pe care, întâmplător, 
plimbarea îl adusese pe chei chiar în locul unde hamalii îl 
cântăreau pe Bruno. 

— Stăpâne, repetă Bruno, dumneata aici? 

— Eu, răspunse Van Mitten, în carne şi oase. Văd cu 
plăcere că vrei să te... 

— Să mă cântăresc... da! 

— Şi care-i rezultatul acestei operaţii? 

— Rezultatul acestei operaţii este că nu ştiu dacă există 
greutăţi atât de mici ca să arate cât cântăresc la ora asta. 

Bruno îi răspunsese cu atâta durere zugrăvită pe chip 
încât mustrarea îi pătrunse lui Van Mitten până în adâncul 
inimii. 


— Cum, de când am plecat ai slăbit în halul ăsta, sărmanul 
meu Bruno? 

— N-ai decât să te apropii ca să te convingi singur, 
stăpâne. 

Într-adevăr se pusese în talgerul cântarului o a treia 
greutate mult mai mică decât cele două dinainte. 

De data aceasta, după urcarea lui Bruno pe talgerul 
celălalt, primul se ridică încetul cu încetul, ceea ce duse 
până la urmă la aşezarea talgerelor în echilibru pe o linie 
orizontală. 

— Ei bine, zise Bruno, de cât crezi că e greutatea asta, 
stăpâne? 

— Da, de cât? Întrebă Van Mitten. 

Era în greutăţile ruseşti o greutate de exact 4 livre nici 
mai mult, nici mai puţin. 

Atunci Van Mitten luă în mină ghidul pe care i-l întindea 
Bruno şi îl deschise la tabelele de echivalență între 
diversele valori de măsurătoare ale celor două ţări. 

— Ei bine, stăpâne? Întrebă Bruno pradă unei mari 
curiozităţi amestecată cu oarecare îngrijorare, cât 
înseamnă o livră rusească? 

— Ar veni în cele olandeze vreo 16 şi jumătate. 

— Adică greutatea mea ar fi de... 

— L5I de pounds58 şi jumătate, adică vreo 73 de 
kilograme. 

Bruno scoase un strigăt de disperare şi sărind de pe 
talgerul cântarului, ceea ce făcu ca talgerul celălalt să se 
izbească de pământ, iar el căzu pe o bancă pe jumătate 
leşinat. 

— Şaptezeci şi trei de kilograme, repeta ca şi cum şi-ar fi 
pierdut a noua parte din viaţă. 

Într-adevăr la plecare Bruno avea 168 de pounds adică 
peste 82 de kilograme. Slăbise deci cu 17 livre! Şi asta în 26 
de zile de călătorie, relativ uşoare, fără reale privaţiuni şi 
mari oboseli. Acum că începuse să scadă, unde se va opri? 
Ce va ajunge acel pântece pe care Bruno şi-l rotunjise cu 


atâta trudă, pe care timp de aproape 20 de ani se străduise 
să-l bombeze printr-o igienă bine înţeleasă şi un regim 
alimentar ţinut cu stricteţe? Cu cât se va situa sub 
onorabila greutate mijlocie, păstrată până acum, mai ales în 
prezent când le lipsea diligenţa şi aveau de străbătut 
ţinuturi fără resurse, fiind ameninţaţi de istoveli şi pericole, 
când această absurdă călătorie se va desfăşura în condiţii 
noi? lată ce se-ntreba cu teamă slujitorul lui Van Mitten. Şi 
în mintea lui se perindau, sub forma unor viziuni fugare, 
împrejurări îngrozitoare în care se ivea un Bruno de 
nerecunoscut, aidoma unui schelet ambulant. De aceea luă 
fără şovăire o mare hotărâre. Se ridică, îl trase cu sine pe 
olandez fără ca acesta să aibă puterea să i se-mpotrivească 
şi, oprindu-se pe o alee, înainte de a se întoarce la hotel, îi 
spuse: 

— Stăpâne, până şi prostia omenească are un capăt. Nu 
vom merge mai departe. 

Van Mitten ascultă declaraţia lui Bruno cu calmul său 
obişnuit pe care nimeni şi nimic nu-l putea tulbura. 

— Cum, Bruno, răspunse, îmi propui să mă stabilesc aici, 
în colţul ăsta pierdut din Caucaz? 

— Nu stăpâne, nu! Îţi propun pur şi simplu să-l lăsăm pe 
domnul Keraban să se-ntoarcă la Constantinopol cum ştie, 
în timp ce noi vom lua liniştiţi vaporul la Poti. Dumneata n-ai 
rău de mare, eu cu atât mai puţin şi nu risc să mai slăbesc, 
lucru ce se va-ntâmpla fără doar şi poate dacă voi continua 
călătoria în asemenea condiţii. 

— Hotărârea e, probabil, înţeleaptă din punctul tău de 
vedere, Bruno, zise Van Mitten, dar eu văd lucrurile altfel. 
Înainte de a-l părăsi pe prietenul Keraban, acum când am 
parcurs trei sferturi din drum, trebuie să mă gândesc bine. 

— Domnul Keraban nu e prietenul dumitale, rosti Bruno. 
El e amic numai cu domnul Keraban, asta-i tot. Oricum nu e 
şi n-are cum să fie al meu şi nu-i voi jertfi ce-mi rămâne din 
rotunjimea trupului ca să-şi satisfacă toanele trufiei. 
Călătoria a fost făcută pe trei sferturi, ai spus; e adevărat, 


dar al patrulea prezintă cu totul alte greutăţi printr-un ţinut 
arid. Nu ţi s-a întâmplat nimic neplăcut dumitale personal 
până acum, sunt de acord. Dar îţi repet, dacă stărui, ia 
seama! 'Te va lovi o nenorocire. 

Insistenţa lui Bruno care-i tot prevestea complicaţii grave 
de unde nu va scăpa teafăr îl cam necăjea pe Van Mitten. 
Sfaturile unui slujitor credincios nu puteau să nu aibă o 
oarecare înrâurire asupra lui. Într-adevăr trebuia să te 
gândeşti mai bine de două ori înainte de a întreprinde 
drumul dincolo de frontiera rusă, prin ţinuturile puţin 
umblate din paşalăcurile Trebizondei şi Anatoliei 
septentrionale. Ţinând seama de caracterul slab al lui Van 
Mitten, era imposibil ca olandezul să nu aibă o clipă de 
şovăială pe care Bruno o observă şi îşi înmulţi stăruinţele. 
Aduse noi argumente în sprijinul cauzei sale, arătă cum 
hainele sunt largi pe el, mai ales în talie, unde pântecele 
devenise din zi în zi mai supt. Insinuant, convingător, 
elocvent, fiind chiar stăpânit de o convingere profundă, îl 
făcu pe Van Mitten să-i împărtăşească ideile despre 
necesitatea de a nu-l urma pe prietenul său Keraban. Van 
Mitten chizbuia. Asculta cu atenţie, încuviinţând din cap 
unde trebuia. Când această gravă convorbire se încheie, 
nu-l mai împiedica să renunţe să-l întovărăşească pe 
Keraban decât teama de a avea o discuţie pe tema asta cu 
îndărătnicul lui amic. 

— Ei bine, zise Bruno care avea răspuns la toate, 
împrejurările ne sunt prielnice. De vreme ce domnul 
Keraban nu-i aici, să nu ne mai luăm rămas bun de la el şi 
să-l lăsăm pe nepotul Ahmet să se ducă singur să-l 
întâlnească la graniţă. 

Van Mitten clătină din cap. 

— Nu putem face aşa ceva. 

— De ce? Înrrebă Bruno. 

— Am plecat din Constantinopol aproape fără bani şi acum 
punga mi-e goală! 


— N-ai putea stăpâne, să ceri băncii de la Constantinopol 
să-ţi trimită o sumă suficientă pentru noi doi? 

— Nu, Bruno, nu-i cu putinţă. Depozitul pe care-l am la 
Rotterdam nu s-a transferat încă... 

— Deci ca să avem bani de întoarcere... 

— Trebuie neapărat să mă adresez prietenului Keraban, 
zise Van Mitten. Nu era un răspuns care să-l liniştească pe 
Bruno. Dacă stăpânul lui îl revedea pe domnul Keraban, 
dacă îl înştiinţa de planurile sale, avea să se încingă o 
ciorovăială şi Van Mitten nu va obţine câştig de cauză. Dar 
cum să ocolească acest lucru? Să se adreseze direct 
tânărului Ahmet? Nu! Ar fi fost degeaba. Ahmet nu va lua 
asupra lui răspunderea de a-i da lui Van Mitten posibilitatea 
să-l părăsească pe unchiul său. Aşadar dinspre partea asta, 
slabă speranţă! 

În fine, iată ce se hotărâră să facă după o lungă dezbatere. 
Vor pleca din Poti împreună cu Ahmet, vor ajunge cu toţii la 
frontieră unde-l vor întâlni pe domnul Keraban. Acolo Van 
Mitten, invocând motive de sănătate, va declara - ţinând 
seama de porţiunea de drum greu pe care o mai aveau de 
parcurs - că-i este imposibil să continue deocamdată 
călătoria în asemenea condiţii. În această situaţie, prietenul 
Keraban nu putea insista şi nici refuza să-i dea banii 
necesari ca să se-ntoarcă la Constantinopol cu vaporul. 

— Oricum! Gândi Bruno, o convorbire pe tema asta între 
stăpânul meu şi domnul Keraban e un lucru anevoios. 

Amândoi se-ntoarscră la hotel unde Ahmet îi aştepta. Nu-i 
spuseră nimic despre planurile lor, cărora mai mult ca sigur 
nepotul lui Keraban s-ar fi împotrivit. 

Cinară, dormiră. Van Mitten visă că prietenul său Keraban 
îl tăia bucățele. Se treziră în zori şi găsiră în faţa porţii 
patru cai gata să alerge mâncând pământul. 

Trebuia să vezi ce mutră făcu Bruno când fu nevoit să 
încalece! O nouă pricină de supărare împotriva domnului 
Keraban! Dar n-aveau cum călători altfel. Bruno se supuse 
deci. Din fericire, calul lui era o gloabă bătrână, incapabilă 


să se ambaleze şi uşor de ţinut în frâu. Caii lui Van Mitten şi 
Nizib nu dădeau nici ei motive de îngrijorare. Doar Ahmet 
avea un armăsar mai năbădăios; dar, ca bun călăreț ce era, 
putea fără efort să nu-l lase s-o ia înaintea tovarăşilor săi de 
drum. 

Plecară din Poti la 5 dimineaţa şi pe la 2 după-amiază, 
Ahmet, făcea o haltă la Batumi, port aşezat la gurile 
Ciorochului care este Bathysul din antichitate. Frontiera se 
afla la o depărtare de 20 de verste. Acolo, la margine de 
drum un om aştepta păzit de un detaşament de cazaci. 

Proţăpit pe amândouă picioarele, dincolo de linia de 
demarcaţie a frontierei ruso-turce, pe teritoriul otoman, 
într-o stare de furie mai uşor de înţeles decât de zugrăvit, 
stătea domnul Keraban. Era şase seara şi din ajun, de la 
miezul nopţii când i se dăduse libertatea în faţa graniţelor 
Rusiei, clocotea de mânie. 

O colibă dărăpănată de la marginea şoselei, sărăcăcios 
mobilată, cu acoperişul stricat şi cu o uşă care nu se 
închidea îi servise de adăpost sau mai degrabă de refugiu. 
Cu o jumătate de verstă înainte de a ajunge la ţintă, Ahmet 
şi Van Mitten, zărindu-l unul pe unchi, altul pe prieten, îşi 
îmboldiră caii şi în scurt timp descălecau la câţiva paşi de 
el. Domnul Keraban mergea încolo şi încoace, dădea din 
mâini, vorbea sau mai bine zis se certa cu el însuşi, 
deoarece nu era nimeni acolo care să-i răspundă. 

Părea că nu-i văzuse pe tovarăşii săi de drum. 

— Unchiule! Strigă Ahmet sărind din şa şi deschizând 
braţele, în timp ce Bruno şi Nizib păzeau caii, al lui şi al 
olandezului. 

— Prietene! Adăugă Van Mitten făcând acelaşi lucru. 

Keraban le întinse o mână fiecăruia şi, arătând înspre 
cazacii care se plimbau la marginea drumului, rosti: 

— Pe calea ferată! M-au silit să merg pe calea ferată! 

Evident, faptul că a trebuit să folosească acest mijloc de 
transport îl necăjea la culme. Nu! Nu putea înghiţi că 
fusese silit să se suie în tren. Întâlnirea cu domnul Saffar, 


cearta cu acest individ neruşinat, stricarea diligenţei, 
situaţia în care se afla în ce priveşte continuarea călătoriei, 
le uitase pe toate în faţa nenorocirii nemaipomenite de a fi 
mers cu trenul. 

— Da, e de nesuportat, zise Ahmet care nu voia cu nici un 
chip să-şi contrazică, în clipa de faţă, unchiul. 

— Da, de nesuportat, întări şi Van Mitten. Dar, la urma 
urmei, prietene Keraban nu ţi s-a întâmplat nimic prea 
grav... 

— Nimic prea grav! la seama la ce vorbeşti, domnule Van 
Mitten... 

Un semn al lui Ahmet îi arătă olandezului că a pornit-o pe 
un drum greşit. Prietenul lui se adresase cu „domnule Van 
Mitten” şi continuă să-l interpeleze astfel: 

— Poate că îmi spui şi mie ce înţelegi prin cuvintele de 
necalificat „nimic prea grav”. 

— Amice Keraban, m-am gândit la obişnuitele accidente de 
cale ferată: deraieri, tamponări, ciocniri. 

— Domnule Van Mitten ar fi fost mai bine ca trenul să fi 
deraiat, rosti Keraban. Da, mai bine să fi deraiat, iar eu să- 
mi fi pierdut braţele, picioarele şi capul decât să 
supraviețuiesc unei asemenea ruşini. 

— Dacă aşa crezi, răspunse Van Mitten care nu mai ştia 
cum să-şi ia înapoi imprudentele cuvinte. 

— Nu-i vorba despre ce cred eu, ripostă Keraban 
înaintând ameninţător spre olandez, ci despre ce crezi 
dumneata. Despre felul cum consideri cele întâmplate 
omului care de 30 de ani se socotea prietenul dumitale. 

Ahmet vru să dea alt curs discuţiei care n-ar fi fost menită 
decât să înrăutăţească lucrurile. 

— Unchiule, zise, cred că ai înţeles greşit ceea ce voia să 
spună domnul Van Mitten... 

— Nu zău! 

— Sau mai degrabă domnul Van Mitten s-a exprimat 
greşit. Ca şi mine e profund indignat de tratamentul la care 
ai fost supus. 


Noroc că toate acestea fuseseră rostite în limba turcă şi 
paznicii nu înţeleseseră. 

— Dar, la urma urmei cele petrecute se datoresc altcuiva, 
anume neobrăzatului individ care te-a oprit să treci calea 
ferată la Poti! Lui Saffar! 

— Da! Lui Saffar! Strigă Keraban muşcând nada pe care 
nepotul i-o aruncase cu atâta dibăcie. 

— Într-adevăr, lui Saffar, se grăbi să adauge Van Mitten. 
Asta am vrut să spun, amice Keraban. 

— Ticălosul! Exclamă Keraban. 

— Ticălosul! Repetă Van Mitten, punându-se la unison cu 
prietenul său. Ar fi vrut să întrebuinţeze un cuvânt de ocară 
mai dur, dar nu-i veni în minte. 

— Ah! Dacă-l mai întâlnim vreodată... zise Ahmet. 

— Ce păcat că nu ne putem întoarce la Poti, pentru a-i 
pedepsi neobrăzarea, a-l provoca la luptă, a-i smulge 
sufletul şi a-l da pe mâna călăului, grăi mânios Keraban. 

— Să fie tras în ţeapă! Se crezu dator să adauge Van 
Mitten, devenind feroce ca să recâştige prietenia lai 
Keraban. 

Şi într-adevăr această propunere fu răsplătită de o 
strângere de mână a amicului său. 

— Unchiule, zise Ahmet, n-ar avea rost acum să pornim în 
căutarea lui Saffar. 

— De ce, nepoate? 

— Pentru că nu se mai află la Poti, răspunse Ahmet. Când 
am ajuns noi, se îmbarca tocmai pe pachebotul care face 
cursa între porturile de pe litoralul Asiei Mici. 

— Litoralul Asiei Mici? Dar drumul nostru nu trece pe- 
acolo? 

— Ba da, unchiule. 

— Ei bine, dacă ticălosul de Saffar îmi iese în cale va fi vai 
de el. 

După ce rosti aceste cuvinte care sunau ca un legământ, 
domnul Keraban tăcu. 


Se punea problema cum or călători mai departe fără 
diligenţă. Nu puteau merge călare, căci corpolenţa 
domnului Keraban era o piedică serioasă. Dacă el nu ţinea 
la cal, cu atât mai mult nu l-ar fi ţinut calul pe el. Se 
deciseră aşadar să se ducă până la Hopa, orăşelul cel mai 
apropiat. Aveau de străbătut doar câteva verste pe care 
domnul Keraban le va face pe jos ca şi Bruno - de altfel - 
căci era atât de frânt că nu s-ar mai fi putut urca în şa. 

— Ce-i cu cererea de bani dc care trebuia să-i vorbeşti? Îl 
întrebă pe stăpânul său, luându-l la o parte. 

— La Hopa! Răspunse Van Mitten. 

Se gândea nu fără îngrijorare că se apropie clipa când va 
fi nevoit să abordeze această chestiune delicată. 

Câteva momente mai târziu călătorii coborau panta şoselei 
care mergea pe lângă malul Lazistanului. 

II ÎN CARE VAN MITIEN SE DECIDE SĂ DEA CURS 
OBSESIILOR LUI BRUNO ŞI URMĂRILE ACESTEI 
HOTĂRÂRI 

„Ce ţinut ciudat! Scria Van Mitten în carnetul său, notând 
câteva impresii în fugă. Femeile lucrează pământul şi 
poartă poveri, în timp ce bărbaţii torc cânepa şi împletesc 
lână”. 

Olandezul nu se înşela. Aşa se obişnuieşte în depărtatul 
ţinut al Lazistanului, unde-şi începură a doua parte a 
itinerariului. Acest teritoriu e o regiune puţin cunoscută 
care se-ntinde de la frontiera cu Caucazul, între văile 
Şarcutului, Ciorochului şi ţărmul Mării Negre. De la 
francezul Th. Deyrolles încoace, puţini călători s-au 
aventurat prin districtele acestui paşalăc al Trebizondei, 
prin munţii de înălţime mijlocie, al căror şir ca un scul de 
lână încurcat ajunge până la Lacul Van şi înconjură oraşul 
Erzurum din Armenia turcească, localitate cu peste 12000 
de locuitori59. 

Şi totuşi acest ţinut a fost cadrul unor mari lapte istorice. 
Părăsind podişurile lui, acolo unde se desfac cele câteva 
braţe ale Eufratului, Xenofon şi cei zece mii de ostaşi ai săi, 


retrăgându-se în faţa armatelor lui Artaxerxes Mnemon, a 
ajuns la malul lui Phase. Acest Phase nu-i Rionul care se 
varsă la Poti, ci râul Kura care coboară din Caucaz; cursul 
lui nu-i departe de Lazistan, pe care se pregăteau să-l 
străbată domnul Keraban şi însoțitorii săi. 

Ah! Dacă Van Mitten ar fi avut timp, ce observaţii 
preţioase ar fi făcut, fără îndoială, observaţii care au fost 
pierdute pentru erudiţii din Olanda. Şi de ce, mă rog, n-ar fi 
găsit chiar locul unde Xenofon, general, istoric şi filosof, s-a 
luptat cu taocii şi şalibri, când ieşea din ţinutul karducilor, 
precum şi muntele Şenium, de unde grecii au salutat cu 
urale mult doritele valuri ale Pontului Euxin? 

Dar Van Mitten n-avea timpul să vadă, nici răgazul să 
cerceteze aceste locuri sau, mai curând, nu era lăsat. 

Bruno profită de părerile lui de rău pentru a stărui iar, 
îmboldindu-şi stăpânul să împrumute de la domnul Keraban 
suma necesară ca să se poată despărţi de el. 

— La Hopa! Suna de fiecare dată răspunsul. 

Se aflau în drum spre Hopa. Dar vor găsi oare acolo un 
mijloc de transport, un vehicul oarecare, capabil să 
înlocuiască diligenţa lor atât de confortabilă? Complicaţia 
era destul de gravă. Aveau de parcurs aproape 250 de 
leghe şi mai erau doar 17 zile până la 30 ale lunii, dată până 
la care ar fi trebuit să ajungă la Scutari. Ahmet ţinea 
neapărat să nu-şi amâne sosirea pentru a-şi putea celebra, 
la timp, căsătoria cu Amasia care-l aştepta în vila unchiului 
său. Se-nţelege de ce domnul Keraban şi nepotul lui erau 
unul mai nerăbdător decât celălalt. De aceea se aflau în 
mare încurcătură în ce priveşte felul în care vor face a doua 
parte a călătoriei. Nici gând să găseşti un poştalion sau 
măcar o trăsură în micile aşezări risipite ale Asiei Mici. 
Aveau să fie siliţi să se mulţumească cu unul din mijloacele 
de transport folosite în aceste ţinuturi şi el nu putea fi decât 
rudimentar. Necăjiţi şi gânditori mergeau de-a lungul 
țărmului, domnul Keraban pe jos, Bruno la fel, ţinând de 
căpăstru calul lui şi al stăpânului care prefera să păşească 


alături de prietenul său. Nizib, călare, se afla în fruntea 
micii caravane. Ahmet o luase înainte ca să vadă de un loc 
de dormit la Hopa şi să cumpere vehiculul de care aveau 
nevoie ca să poată porni în zori. 

Umblau încet, în tăcere. Domnul Keraban fierbea în sine, 
manifestându-şi mânia doar prin cuvintele: „pază, tren, 
vagon, Saffar!”. Van Mitten pândea prilejul de a-şi deschide 
sufletul cui se cuvenea, mărturisind proiectele lui de 
despărţire: dar nu îndrăznea, negăsind momentul favorabil 
în starea în care se afla prietenul său care s-ar fi înfuriat la 
cel mai mic cuvinţel. 

Sosiră la Hopa la ora nouă seara. După etapa aceasta, 
străbătută pe jos, se cerea neapărat să se odihnească o 
noapte întreagă. Hanul nu era cine ştie ce, dar datorită 
oboselii dormiră toţi vreo zece ore, în afară de Ahmet care, 
în aceeaşi seară se puse să caute un mijloc de transport. 

A doua zi, pe 14 septembrie la ora şapte, o haraba gata 
înhămată se afla la uşa hanului. 

Aveai toate motivele să regreţi vechea diligenţă înlocuită 
cu un soi de căruţă pe două roţi în care abia puteau încăpea 
trei persoane. Cei doi cai nu erau prea mulţi pentru a trage 
lada asta grea. Noroc că Ahmet ceruse ca harabaua să fie 
acoperită cu o prelată impermeabilă întinsă pe cercuri de 
lemn ca să-i apere de ploaie şi de vânt. N-aveau încotro, cu 
ea trebuiau să se mulţumească până vor găsi ceva mai bun. 
Dar probabil până la Trebizonda nu aveau să poată 
cumpăra un vehicul convenabil. 

Cum e lesne de înţeles, la vederea harabalei, Van Mitten, 
cu oricâtă filosofie privea lucrurile, şi Bruno, frânt de 
oboseală, nu se putură stăpâni să nu strâmbe din nas, dar o 
simplă privire a domnului Keraban făcu să dispară expresia 
de nemulţumire de pe chipurile lor. 

— Asta-i tot ce-am găsit, zise Ahmet arătând înspre 
haraba... 

— Asta-i tot ce ne trebuie! Răspunse Keraban care pentru 
nimic în lume n-ar fi vrut să i se citească pe faţă o umbră de 


părere de rău pentru pierderea diligenţei. 

— Da, reluă Ahmet, cu o saltea de paia în harabaua asta... 

— Vom călători împărăteşte, nepoate! 

— Ca împărații unei trupe de saltimbanci, murmură 
Bruno! 

— Poftim? Zise Keraban. 

— De altfel, continuă Ahmet, nu suntem decât la vreo 60 
de leghe de Trebizonda şi sper că acolo vom avea parte de 
un echipaj mai bun. 

— Repet că ăsta va fi de-ajuns! Rosti Keraban, privindu-i 
cercetător, cu sprâncenele încruntate, doar-doar va 
surprinde o urmă de protest pe chipurile însoţitorilor săi. 

Dar toţi, ţintuiţi de această privire teribilă, nici măcar nu 
clipiră. 

Conveniră ca domnul Keraban, Van Mitten şi Bruno să ia 
loc în haraba, iar pe unul din caii căruţei să stea surugiul 
care va avea grijă să-şi schimbe caii la halte. Ahmet şi Nizib 
îi vor urma călare. Sperau să ajungă, astfel, fără întârziere 
la Trebizonda. Acolo, într-un oraş mare, vor vedea cum ar 
putea să călătorească în condiţii mai bune până la Scutari. 

Domnul Keraban dădu semnalul de plecare, după ce 
puseră în haraba câteva merinde şi ustensile, plus două 
narghilele care scăpaseră nevătămate din ciocnirea 
diligenţei cu trenul. 

Târgurile din această parte a litoralului se aflau la mică 
distanţă unul de altul, rareori mai mult de patru-cinci leghe. 
Vor putea deci cu uşurinţă să se odihnească sau să se 
aprovizioneze, cu condiţia ca nerăbdătorul Ahmet să 
consimtă să le acorde câteva ore de răgaz ca să aibă ce 
cumpăra în dughenele orăşelelor. 

— La drum! Repetă Ahmet semnalul dc plecare al 
unchiului său care luase loc în haraba. 

În această clipă Bruno se apropie de Van Mitten, şi spuse 
cu glas grav aproape poruncitor: 

— Stăpâne, aveai să-i faci o propunere domnului Keraban! 


— N-am găsit încă prilejul, răspunse Van Mitten. De altfel 
nu mi se pare prea dispus să... 

— Aşadar vom urca în chestia asta? Întrebă Bruno arătând 
spre haraba cu un profund dispreţ. 

— Da... provizoriu... 

— Dar când te vei hotări să-i ceri banii de care depinde 
libertatea noastră? 

— La următoarea oprire. 

— Unde? 

— La Archavi60. 

Bruno clătină dezaprobator din cap şi se aşeză în spatele 
stăpânului său în fundul harabalei. Căruţa greoaie se urni 
din loc şi caii o luară la trap mergând destul de repede. 

Vremea lăsa de dorit. Nori de furtună se-ngrămădeau în 
vest. Dincolo de zare ameninţa să plouă. Pe această parte a 
coastei, biciuită de vânturile care bat dinspre larg, nu era 
uşor de mers. Se putea ca pentru călătorii noştri Marea 
Neagră să nu-şi justifice mult timp numele grec de Pontus 
Euxinos, adică „foarte primitorul”, ci mai degrabă cel turc 
de Kara Deniz, de mai puţin bun augur. 

Noroc că nu treceau prin regiunile muntoase ale 
Lazistanului. Acolo drumurile nu sunt umblate şi trebuie să 
te încumeţi să mergi prin păduri unde toporul pădurarilor 
n-a croit cărări până acum. Folosirea harabalei ar fi fost cu 
neputinţă. Pe coastă e altfel şi există întotdeauna o 
posibilitate de a te duce de la o aşezare la alta. Drumul 
şerpuieşte printre pomi fructiferi, la umbra nucilor şi 
castanilor, între tufe de laur şi trandafiri, pe care suie 
împletitura deasă a curperilor de viţă sălbatecă. 

Deşi la marginea Lazistanului călătorii circulă destul de 
uşor, în părţile joase regiunea e nesănătoasă, fiindcă acolo 
se-ntind mlaştini rău mirositoare şi există pericolul 
îmbolnăvirii de tifos din august până în mai. Din fericire 
pentru domnul Keraban şi ai săi ajunseseră în acest ţinut în 
septembrie şi nu-şi puneau în primejdie sănătatea. 
Oboseală, da! Molimă, nu! Şi asta era bine pentru că dacă 


de boală nu te vindeci întotdeauna, de odihnit le poţi odihni. 
Aşa gândea domnul Keraban şi pas dacă aveai ce-i 
răspunde. 

Harabaua se opri la Archavi pe la nouă dimineaţa. Reuşiră 
să plece o oră mai târziu fără ca Van Mitten să fi găsit o 
ocazie ca să-i vorbească prietenului său de faimosul 
împrumut. 

La întrebarea lui Bruno - „Ei bine, stăpâne, s-a făcut?” el 
răspunse: 

— Nu Bruno, încă nu. 

— Dar ar fi timpul să... 

— La următoarea oprire. 

— Unde? 

— La Vice6l. 

Şi Bruno, care din punct de vedere financiar depindea de 
stăpânul lui aşa cum acesta depindea de Keraban, se aşeză 
iar în haraba fără a-şi ascunde de data asta năduful. 

— Ce-i cu băiatul? Întrebă Keraban. 

— Nimic, se grăbi să răspundă Van Mitten ocolind 
subiectul. Poate că-i puţin obosit. 

— Ei! Rosti Keraban. Arată foarte bine. Parcă s-a mai 
îngrăşat. 

— Eu? Exclamă Bruno, sărind ca ars. 

— Da, are să capete înfăţişarea unui turc voinic. 

La acest compliment atât de nepotrivit, Bruno fu gata să 
izbucnească, dar Van Mitten îl trase de braţ şi credinciosul 
său slujitor tăcu. 

Între timp harabaua mergea neaşteptat de repede. Fără 
hârtoapele care îi hurducau destul de tare pe cei dinăuntru 
făcându-le vânătăi nu foarte dureroase, dar oricum 
neplăcute, drumul nu se desfăşura prea rău. Întâlniră în 
calea lor câţiva localnici coborând din Alpii Pontici. Dacă 
Van Mitten ar fi fost mai puţin preocupat de cererea pe care 
avea a o face lui Keraban, ar fi putut nota diferenţa dintre 
îmbrăcămintea lor şi cea a caucazienilor. Un fel de căciulă 
frigiană ale cărei bride sunt înfăşurate în jurul capului în 


chip de pieptănătură înlocuia tichia georgiană. Pe pieptul 
acestor munteni înalţi, bine făcuţi cu pielea albă, eleganţi şi 
svelţi se văd două cartuşiere aşezate ca tuburile naiului. O 
puşcă cu ţeava scurtă, un pumnal cu lamă lată, înfipte într- 
un brâu tivit cu aramă, constituie armele obişnuite. 

Câţiva oameni transportau, cu măgari, în localităţile 
maritime producţia din soiurile de fructe care cresc în zonă. 
Pe scurt, dacă vremea n-ar fi fost schimbătoare şi cerul n- 
ar fi arătat semne de furtună, călătorii n-ar fi avut temei să 

se plângă de călătoria făcută în condiţiile cunoscute. Lia 
unsprezece dimineaţa ajunseră la Vice, pe străvechiul 
Pyxites, al cărui nume grecesc, merişor,, se trage de la 
această plantă care creşte în abundență în împrejurimi. 
Prânziră sumar - chiar prea sumar pentru gusturile 
domnului Keraban. De data aceasta el lăsă să-i scape un 
bombănit ce-i trăda nemulţumirea. Van Mitten nu găsi deci 
nici aici momentul potrivit ca să-i vorbească despre 
problema lui. Şi la plecare, când Bruno luându-l la o parte îi 
zise „Ei bine, stăpâne?”, răspunse din nou. 

— Ei bine, Bruno, la următoarea oprire. 

— Unde? 

— La Ardeşen. 

Bruno, revoltat de atâta slăbiciune, se culcă mormăind în 
fundul harabalei, în timp ce stăpânul său arunca o privire 
emoţională romanticului peisaj, unde curăţenia olandeză 
parcă se-mpletea cu pitorescul Italiei. 

La Ardeşen lucrurile se petrecură ca la Vice şi Archavi. 
Ajunseră la trei după amiază, schimbară caii şi plecară la 
patru; dar, somat de Bruno care nu mai voia să aştepte. Van 
Mitten făgădui să-i vorbească lui Keraban, înainte de 
oprirea la Atina unde hotărâseră să petreacă noaptea. 

Mai aveau cinci leghe până acolo - cu care numărul de 
leghe străbătut în acea zi se ridica la vreo 15. Nu era rău 
pentru o simplă căruţă. Dar ploaia, gata să cadă, îi va 
încetini, probabil, mersul, făcând drumurile alunecoase. 
Ahmet vedea cu îngrijorare că vremea se strică. Nori 


ameninţători se strângeau în larg. Aerul umed devenea 
înăbuşitor, încât respirau cu greutate. Cu siguranţă că la 
noapte pe mare se va deslănţui furtuna. După primele 
fulgere, văzduhul brăzdat de descărcări electrice va fi 
curăţat de vijelie şi furtuna nu se va dezlănţui fără ca 
vaporii de apă să nu se preschimbe în ploaie. 

Harabaua însă nu putea transporta decât trei călători. Nici 
Ahmet, nici Nizib nu s-ar putea adăposti sub prelata care, 
de altfel, poate că nu va rezista rafalelor. Deci şi pentru 
călăreţi şi pentru ceilalţi trebuiau să ajungă cât mai repede 
la popasul următor. 

De două sau trei ori domnul Keraban scoase capul de sub 
prelată şi privi, cerul care se înnora din ce în ce. 

— Vremea rea? Întrebă. 

— Da, unchiule, răspunse Ahmet. De-am putea să ajungem 
în oraş înainte să-nceapă furtuna. 

— În clipa în care începe ploaia ai să vii cu noi în trăsură. 

— Şi cine îmi va da locul? 

— Bruno! Acest băiat vrednic va merge călare... 

— Bineînţeles, adăugă Van Mitten care socotea că ar fi fost 
nepoliticos să refuze, mai ales că accepta pe spinarea 
slujitorului său credincios. Dar nu-l privi când spuse aceste 
cuvinte. N-ar fi îndrăznit. Bruno fierbea şi abia se stăpânea 
să nu izbucnească, iar stăpânul său simţea acest lucru. 

— Cel mai bine ar fi să ne grăbim, urmă Ahmet. Dacă se 
dezlănţuie furtuna, ploaia va răzbate prin pânza prelatei. 

— Dă bice cailor, zise Keraban surugiului, şi fă-i să fugă ca 
vântul. Surugiul care se grăbea la fel de tare ca şi pasagerii 
să ajungă la Atina făcu ce putu. Dar bietele animale 
copleşite de zăduf nu aveau cum să alerge mai repede pe 
un drum neasfaltat. Cât trebuie să-l fi invidiat domnul 
Keraban şi ai săi pe „ceaparul” cu care harabaua se-ntâlni 
în cale în jur de şapte seara. Era poştalionul englezesc care 
transporta la Teheran depeşele din Europa de două ori pe 
lună. Nu făcea decât I2 zile de la Trebizonda până în 
capitala Persiei, tras de doi sau trei cai şi escortat de câţiva 


paznici. La opriri i se dădea întâietate faţă de oricare alţi 
călători şi Ahmet se temea că la sosirea lor la Atina nu va 
mai găsi decât cai istoviţi. Noroc că gândul acesta nu-i veni 
şi domnului Keraban. Ar fi avut un nou prilej să se supere şi 
să se plângă şi nu l-ar fi lăsat să-i scape. Poate chiar căuta o 
asemenea sămânță de ceartă. Ei bine, ea îi fu oferită de Van 
Mitten. Olandezul nu mai putu să dea înapoi, după 
promisiunile făcute lui Bruno, şi se-ncumetă, în fine, să şi le 
ţină, dar încercând să manevreze cât mai îndemânatec. 
Vremea rea i se păru o excelentă intrare în materie. 

— Prietene Keraban, începu cu glasul cuiva care nu vrea 
să dea, ci să primească un sfat, ce crezi despre faptul că 
cerul se-ntunecă? 

— Ce cred? 

— Da! Precum se ştie, ne apropiem de echinoxul de 
toamnă şi avem a ne teme că în partea a doua a călătoriei 
noastre nu vor fi condiţii atmosferice la fel de prielnice ca în 
prima. 

— Ei bine, nu vor fi şi gata! Răspunse tăios Keraban. Nu 
stă în puterea mea să le schimb. Nu comand stihiilor, pe 
câte ştiu, Van Mitten. 

— Nu... fireşte, răspunse olandezul, prea puţin încurajat 
de acest început. Nu asta am vrut să spun, dragul meu 
prieten. 

— Atunci ce-ai vrut să spui? 

— Că, la urma urmei, poate că furtuna ne ameninţă doar şi 
nu va izbucni sau, dacă va izbucni, va fi trecătoare. 

— "Toate furtunile sunt trecătoare, Van Mitten. Durează 
mai mult sau mai puţin şi trec ca şi discuţiile... Şi după 
aceea vine iar vremea bună... aşa-s legile firii. 

— Cu condiţia, zise Van Mitten, ca aerul să nu fie prea 
încărcat de vapori de apă... Ah, dacă n-ar fi perioada 
echinoxului... 

— Când vine echinoxul trebuie să te resemnezi că l-ai 
apucat pe drum. Nu stă în puterea mea să fac să nu fie 


perioada echinoxului. S-ar spune că mă învinuieşti pe mine 
de asta! 

— De unde! Dar te asigur... cum să te învinuiesc... eu, 
amice Keraban? Răspunse Van Mitten. 

Van Mitten o pornise cu stângul, era limpede. Poate că 
dacă Bruno n-ar fi fost în spatele lui să-l îmboldească în 
şoaptă, ar fi întrerupt această primejdioasă convorbire, chit 
că ar fi reluat-o mai târziu. Dar nu mai putea da înapoi - cu 
atât mai mult cu cât Keraban i se adresă, încruntând din 
sprâncene: 

— Ce-i cu dumneata, Van Mitten? S-ar zice că-ţi umblă 
ceva prin minte... 

— Mie? 

Da, era vina lui şi numai a lui! Dar olandezul se feri să i-o 
spună în faţă, care fac pe supăraţii fără să zică de ce. 

— Eu! Fac pe supăratul! 

— Ai să-mi reproşezi ceva? Te-am poftit la masă la Scutari 
şi te duc la Scutari, nu-i aşa? E vina mea că diligenţa s-a 
ciocnit cu blestematul ăla de tren? 

— Da, era vina lui şi numai a lui! Dar olandezul se feri să i- 
o spună în faţă. Keraban continuă: 

— E vina mea că se strică vremea, că trebuie să călătorim 
cu o haraba? Hai, vorbeşte! 

Van Mitten, tulburat, nu mai ştia ce să răspundă. Se 
mărgini deci să-l întrebe pe arăţăgosul lui tovarăş de drum 
dacă se gândea să rămână fie la Atina fie la Trebizonda în 
cazul când vremea rea va face călătoria prea grea. 

— Grea nu înseamnă imposibilă, nu? Zise Keraban. Şi cum 
vreau să ajung la Scutari până la sfârşitul lunii, ne vom 
urma drumul chiar dacă toate stihiile s-ar dezlănţui 
împotriva noastră. 

Van Mitten îşi luă atunci inima în dinţi şi formulă nu fără o 
şovăială atât de mare încât îi tremura vocea, faimoasa lui 
rugăminte: 

— Ei bine, prietene Keraban, dacă asta nu te supără prea 
tare, ţi-aş cere, pentru Bruno şi pentru mine, îngăduinţa... 


da, îngăduinţa să rămânem la Atina. 

— Îmi ceri îngăduinţa să rămâi la Atina? Întrebă Keraban 
scandând fiecare silabă. 

— Da... îngăduinţa... consimţământul... căci n-aş vrea să 
fac nimic fără să mă autorizezi să... 

— Să ne despărţim, nu-i aşa? 

— Vai! Doar trecător... o bucată de timp... o scurtă bucată 
de timp, se grăbi să adauge Van Mitten. Bruno şi cu mine 
suntem la capătul puterilor. Am prefera să ne întoarcem pe 
mare la Constantinopol, da... pe mare. 

— Pe mare! 

— Da, prietene Keraban... Şi fiindcă ţie nu-ţi place 
marea... Nu zic asta ca o mustrare... Înţeleg foarte bine de 
ce orice traversare cu corabia sau vaporul ţi-e neplăcută. 
Aşa că găsesc firesc să mergi mai departe pe drumul 
litoralului. Dar pe mine oboseala mă face să-l găsesc 
anevoios... şi... dacă-l priveşti bine pe Bruno ai să vezi că a 
slăbit. 

— Aha! Bruno a slăbit! Zise Keraban fără a întoarce măcar 
capul spre nefericitul slujitor, care cu o mână tremurătoare 
îşi arăta veşmintele fluturând pe trupul subţiat. 

— De aceea, prietene Keraban, reluă Van Mitten, te rog să 
nu ne porţi pică dacă rămânem la Atina de unde vom pleca 
spre Europa în condiţii mai bune... Îţi repet că ne vom 
revedea la Constantinopol sau mai degrabă la Scutari, da... 
la Scutari şi te asigur că nu eu voi fi acela care să mă fac 
aşteptat la nunta tânărului meu amic Ahmet! 

Van Mitten ajunsese la capătul a tot ce avea de spus. 
Aştepta răspunsul domnului Keraban. Va fi o simplă 
încuviinţare la rugămintea lui atât de firească sau un acces 
de furie? 

Olandezul stătea cu capul plecat fără să îndrăznească să 
ridice ochii spre teribilul său tovarăş de drum. 

— Van Mitten, răspunse Keraban cu un glas mai liniştit 
decât era de aşteptat. Van Mitten cred că admiţi că 


propunerea ta are motive să mă uimească şi chiar că-i de 
natură să provoace... 

— Prietene Keraban! Strigă Van Mitten care la ultimul 
cuvânt crezu că va urma un act de violenţă... 

— Lasă-mă să termin, te rog! Zise Keraban. Cred că-ţi dai 
seama că nu pot să văd despărţirea asta fără să fiu într- 
adevăr îndurerat. Adaug că nu m-aş fi aşteptat la un 
asemenea gest din partea unui client pe care-l leagă de 
mine 30 de ani de afaceri... 

— Keraban! Exclamă Van Mitten! 

— Ei! Lasă-mă să termin! Zise Keraban, ridicând glasul 
ceea ce la el era o pornire aproape obişnuită. Dar la urma 
urmei, Van Mitten, eşti liber. Nu-mi eşti nici rudă, nici slugă. 
Nu eşti decât prietenul meu şi un prieten îşi poate îngădui 
orice, chiar să rupă legăturile unei vechi amiciţii! 

— Keraban, dragul meu kKeraban! Zise Van Mitten foarte 
mişcat de mustrarea prietenului său. 

— Vei rămâne deci la Atina, dacă asta ţi-e dorinţa, sau la 
Trebizonda dacă-ţi place să rămâi la Trebizonda. 

Şi zicând acestea, domnul Keraban se retrase în colţul lui 
ca un om care nu are lângă el decât indiferenți, străini, 
călătorind doar întâmplător alături de el. 

Dacă Bruno părea încântat de întorsătura pe care o 
luaseră lucrurile, Van Mitten se simţea foarte necăjit că-l 
mâhnise pe amicul său. Da, în fond, proiectul lui reuşise şi 
cu toate că avu poate impulsul să-şi retragă propunerea, nu 
crezu de cuviinţă s-o facă. De altfel, Bruno era de faţă şi 
veghea. Mai rămânea problema banilor, împrumutul, 
pentru a fi în stare ori să rămână câtva timp în ţinut, ori să- 
şi încheie călătoria în alte condiţii. Dar nu vedea în asta nici 
un obstacol. Partea ce-i revenea lui Van Mitten de la firma 
sa din Rotterdam va fi vărsată foarte curând la banca din 
Constantinopol şi domnul Keraban n-avea decât să-şi ia 
înapoi suma împrumutată cu cecul pe care avea să i-l dea 
Van Mitten. 


— Prietene Keraban, zise Van Mitten, după câteva clipe de 
tăcere pe care nimeni n-o întrerupse. 

— Ce mai e, domnule? Întrebă Keraban de parcă ar fi 
răspuns unui nepoftit. 

— Când ajungem la Atina... reluă Van Mitten care simţi 
acest „domnule” ca un junghi în inimă. 

— Ei bine, când ajungem la Atina, rosti Keraban, ne vom 
despărţi. Ne-am înţeles. 

— Da, aşa-i Keraban! 

Pe drept cuvânt nu mai îndrăzni să-i spună „prietene 
Keraban”. 

— Da, aşa-i... De aceea te rog să-mi laşi ceva bani... 

— Bani? Ce bani? 

— O sumă mică pe care o vei lua îndărăt la banca din 
Constantinopol... 

— O sumă mică? 

— Ştii doar că am plecat aproape fără bani şi cum te-ai 
oferit cu atâta bunăvoință să plăteşti cheltuielile de 
călătorie... 

— Aceste cheltuieli nu mă privesc decât pe mine! 

— Fie! Nu vreau să discut... 

— Nu te-aş fi lăsat să dai din buzunar nici o singură liră, 
zise Keraban, niciuna singură! 

— Îţi sunt foarte recunoscător, răspunse Van Mitten, dar 
azi nu mai am nici o para şi ţi-aş fi îndatorat dacă... 

— N-am bani de împrumutat, răspunse tăios Keraban şi 
nici mie nu-mi rămâne decât atât cât să termin cu bine 
călătoria. 

— 'Totuşi,... n-ai să-mi dai...? 

— Nimic. 

— Cum? Făcu Bruno. 

— Mi se pare că acum şi Bruno îşi permite să se-amestece 
în vorbă? Zise Keraban ameninţător. 

— Bineînţeles, grăi Bruno. 

— Taci, Bruno, spune Van Mitten, care nu dorea ca 
intervenţia slujitorului său să învenineze şi mai mult 


discuţia. 

Bruno tăcu din gură. 

— Dragul meu Keraban, reluă Van Mitten, nu-i vorba, la 
urma urmei, decât de o sumă relativ foarte mică, care ne va 
permite să rămânem câteva zile la Trebizonda... 

— Mică sau nu, domnule, nu aştepta nimic de la mine! 

— Ar ajunge 1000 de piaştri. 

— Nici o mie, nici o sută, nici zece, niciunul! Rosti Keraban 
care începea să-şi iasă din fire. 

— Cum! Nimic? 

— Nimic! 

— Dar atunci... 

— Atunci n-ai decât să vii mai departe cu noi, domnule Van 
Mitten. Nu-ţi va lipsi nimic. Dar să-ţi las un piastru, o para, 
o jumătate de para, ca să hoinăreşti cum ai chef, asta nu! 
Niciodată! 

— Niciodată? 

— Niciodată! 

Din felul cum Keraban pronunţă acest „niciodată”, Van 
Mitten înţelese, şi până şi Bruno pricepu, că hotărârea 
îndărătnicului era de nezdruncinat. Când spunea „nu”, 
însemna de zece ori „nu”. Van Mitten se simţi oare deosebit 
de jignit de refuzul lui Keraban, cândva prietenul lui şi de la 
care odinioară cumpăra tutun? E greu de spus, deoarece 
sufletul omenesc şi, în special, sufletul unui olandez, 
flegmatic şi rezervat, închide multe taine. În schimb cel ce, 
neîndoielnic, se revolta era Bruno. Cum adică? Va trebui să 
călătorească în aceste condiţii şi poate în unele şi mai 
proaste? Va trebui să facă mai departe un drum absurd, să 
urmeze itinerarul acesta fără rost, în căruţă, călare, pe jos 
şi cine mai ştie în ce fel? Şi toate astea fiindcă aşa dorea un 
încăpățânat în faţa căruia stăpânul său tremura? Va fi silit 
să piardă şi ceea ce îi rămânea din pântecele său supt, în 
vreme ce domnul Keraban în pofida piedicilor şi oboselilor 
îşi va păstra înfăţişarea lui robustă şi maiestuoasă? Da, dar 
ce era de făcut? 


Lui Bruno, în lipsa banilor necesari, nu-i rămânea decât să 
bombăne. Bombăni, aşadar, în colţul lui. O clipă se gândi să- 
| părăsească pe Van Mitten drept urmare meritată a unei 
asemenea tiranii. Dar problema banilor se ridica pentru el 
ca şi pentru stăpânul său care nici măcar n-avea cu ce să-i 
plătească leafa. 

În timpul discuţiei, harabaua înainta cu greu. Cerul foarte 
înnegurat părea că se uneşte cu marea. Mugetul surd al 
talazurilor arăta că valurile se formează în larg. Dincolo de 
zare, vântul bătea puternic vestind furtuna. Surugiul îşi 
mâna caii cât putea mai bine. Bieţii de ei înaintau cu 
sforţări mari. Ahmet îi îmboldea la rândul lui, atât se grăbea 
să ajungă la Atina; dar era limpede că-i va prinde furtuna 
pe drum. 

Domnul Keraban, cu ochii închişi, nu rostea un cuvânt. 
Tăcerea asta îl împovăra pe Van Mitten care ar fi răbdat 
mai curând o bruftuluială din partea prietenului său. 
Simţea tot ce acesta strânsese în sufletul lui în cursul 
discuţiei avute. Dacă întreagă supărarea asta stăpânită ar fi 
izbucnit, ar fi fost o ieşire teribilă. 

În sfârşit, Van Mitten nu mai putu îndura şi aplecându-se 
spre urechea lui Keraban, în aşa fel încât Bruno să nu-l 
audă, şopti: 

— Prietene Keraban. 

— Ce e? 

— Cum a putut oare, măcar o clipă, să-mi vină în minte să 
te părăsesc? 

— Da! Cum? 

— Într-adevăr, nu pricep! 

— Nici eu, răspunse Keraban. 

Asta fu tot; dar mâna lui Van Mitten o căută pe cea lui 
Keraban care primi căinţa amicului său, strângându-i-o atât 
de puternic încât degetele olandezului purtară multă vreme 
semnele iertării dobândite. 

Era nouă seara. Se lăsa o noapte întunecoasă. Furtuna se 
dezlănţuise cu o foarte mare violenţă. Orizontul fu brăzdat 


de mari fulgere albe, dar nu se puteau încă auzi tunetele. 
Vijelia se-nteţi aşa de mult că, de câteva ori, avură a se 
teme ca harabaua să nu se răstoarne în drum. Caii, istoviţi, 
înspăimântați, se opreau mereu, se cabrau, dădeau îndărăt 
şi surugiul nu-i putea stăpâni decât cu mare greutate. 

Ce să facă în asemenea împrejurări? Nu se puteau opri 
fără să se adăpostească undeva, pe această faleză bătută de 
vânturile din vest. Mai aveau cel puţin jumătate de oră până 
la Atina. 

Ahmet, foarte îngrijorat, nu ştia ce hotărâre să ia, când, la 
o cotitură a coastei, le apăru în faţă o lumină vie, la o 
distanţă de câţiva paşi. 

Era raza farului de la Atina, înălţat pe faleză înainte de 
intrarea în oraş. Răspândea în bezna nopţii o lumină destul 
de puternică. Ahmet avu buna idee să ceară găzduire 
paznicilor. 

Bătu la uşa căsuţei construită la poalele farului. Era şi 
timpul, căci domnul Keraban şi însoțitorii săi n-ar fi fost în 
stare să ţină piept furtunii mai mult de câteva clipe. 

III ÎN CARE BRUNO II JOACĂ LUI NIZIB O FESTĂ PE 
CARE, TRAGEM NĂDEJDEA CĂ CITITORUL VA BINEVOI 
SĂ I-O IERTE. 

O căsuţă de lemn împărţită în două camere cu ferestrele 
dând spre mare, un stâlp din grindei pe care era montat 
aparatul catoptic, adică o lanternă cu reflectoare depăşind 
cu şaizeci de picioare acoperişul - acesta era farul de la 
Atina şi dependinţele lui. Instalaţie aşadar din cele mai 
simple. Dar aşa cum era, lumina sa aducea mari servicii 
navigaţiei de-aici. Fusese construit numai cu câţiva ani în 
urmă. Vă daţi seama că înainte ca şenalele micului port 
Atina, aflate mai spre vest, să fie luminate, multe nave s-au 
scufundat în această fundătură a continentului asiatic! 
Când e împins de vânturilc din nord şi vest, un vapor îşi 
poate cu greu menţine direcţia, în pofida maşinii cu aburi şi 
cu atât mai puţin o corabie cu pânze, care nu luptă decât 
mergând pieziş împotriva vântului. 


Doi paznici stăteau permanent în căsuţa de lemn de la 
poalele farului; prima încăpere le servea de sală comună, 
cealaltă avea două paturi suprapuse pe care nu le ocupau 
niciodată în acelaşi timp, deoarece unul dintre ei era 
totdeauna noaptea de gardă, ca să întreţină focul şi să dea 
semnalele necesare când vreo navă se aventura, fără a fi 
călăuzită de o barcă pilot, în şenalele Atinei. 

La bătăile în uşă, unul dintre paznici deschise. Domnul 
Keraban, împins de furtună, intră el însuşi ca o furtună, 
urmat cu grăbire de Ahmet, Van Mitten, Bruno şi Nizib. 

— Ce doriţi? Întreabă paznicul de serviciu. Tovarăşul său, 
trezit din somn de gălăgie, veni şi el. 

— Ne găzduiţi pentru noaptea asta? Întrebă Ahmet. 

— Dacă n-aveţi nevoie decât de un acoperiş deasupra 
capului, casa vă e deschisă. 

— Da, trebuie să ne adăpostim şi să îmbucăm ceva. 

— Fie, zise paznicul, dar aţi fi găsit un loc mai bun într-un 
han de la marginea Atinei. 

— La ce distanţă se află? Întrebă Van Mitten. 

— La vreo jumătate de leghe de far, pe linia falezelor, 
înspre interior, răspunse paznicul. 

— O jumătate de leghe pe vremea asta îngrozitoare! Rosti 
Keraban! Nu, oameni buni, nu! Uite nişte bănci aici unde ne 
putem petrece noaptea. Dacă harabaua şi caii noştri pot să 
se adăpostească în spatele căsuţei, ne este de-aiuns. Mâine 
în zorii zilei vom porni spre Atina unde nădăjduim să găsim 
un vehicul mai bun. 

— Mai ales unul mai rapid! Adăugă Ahmet. 

— Şi unde să stăm mai pe moale, murmură printre dinţi 
Bruno. 

— Deşi harabaua asta nu-i chiar atât de rea, rosti domnul 
Keraban aruncând o privire severă cârtitoarei slugi a lui 
Van Mitten. 

— Domnule, vorbi paznicul, vă repet că locuinţa noastră vă 
stă la dispoziţie. Mulţi călători au găsit adăpost aici pe 
vreme proastă şi s-au mulţumit... 


— Cu ceea ce vom şti să ne mulţumim şi noi! Răspunse 
Keraban. Acestea fiind zise, călătorii începură să se 
pregătească să petreacă noaptea în căsuţa paznicilor 
farului. N-aveau decât să se bucure c-au găsit un adăpost, 
oricât de puţin confortabil ar fi fost, auzind cum afară bătea 
un vânt turbat şi ploua cu găleata. 

Înainte de a se culca simțeau totuşi nevoia să ia ceva în 
gură. Bineînţeles, Bruno fu acela care vorbi de masă, 
amintindu-le că merindele din haraba se terminaseră. 

— Oameni buni, spune Keraban, n-aveţi nimic de 
mâncare? Vă vom plăti, fireşte. 

— Bun sau rău, zise unul din paznici, n-avem altceva, şi 
toţi piaştrii tezaurului imperial nu v-ar sluji să găsiţi aici 
decât puţinul ce ne-a rămas din proviziile farului. 

— Va fi destul! Răspunse Ahmet. 

— Da, dacă va fi destul... murmură Bruno căruia i se 
lungiseră urechile de foame. 

— Treceţi în camera cealaltă, spuse paznicul. Ce se află pe 
masă e al dumneavoastră. 

— Bruno ne va servi, hotări Keraban, în timp ce Nizib îl va 
ajuta pe surugiu să pună, de bine de rău, harabaua şi caii la 
adăpost de vânt şi ploaie. 

La un semn al stăpânului său, Nizib ieşi numaidecât să 
îndeplinească cele poruncite. 

Între timp, domnul Keraban, Van Mitten şi Ahmet, urmaţi 
de Bruno intrară în camera a doua şi se aşezară la o măsuţă 
în faţa sobei unde ardea un foc bun. Pe farfurii erau resturi 
de carne rece pe care călătorii hămesiţi le înghiţeau cât ai 
clipi. 

Bruno, văzând cu câtă lăcomie înfulecau, se gândea chiar 
că mănâncă prea repede. 

— Opriţi-vă, nu trebuie să-i uităm pe Bruno şi Nizib, spuse 
Van Mitten după un sfert de oră închinat mestecatului. 

— Bineînţeles, răspunse domnul Keraban, nu trebuie să 
moară de foame mai mult decât stăpânii lor. 

— E într-adevăr, foarte mărinimos, murmură Bruno. 


— Timpul trece. Hai să dormim, adăugă Keraban. 

— Da, ai dreptate, zise Van Mitten. 

Domnul Keraban, Van Mitten şi Ahmet se-ntoarseră aşadar 
în prima cameră, când Nizib intră pe uşă să ia masa cu 
Bruno. Întinşi pe bănci, înveliţi în mantalele lor, toţi trei 
încercau să treacă în somn, cu bine, orele lungi ale unei 
nopţi furtunoase. Dar le venea greu să adoarmă în 
asemenea condiţii. 

În acest timp Bruno şi Nizib, aşezaţi unul în faţa altuia, se 
pregăteau să termine conştiincios ceea ce rămăsese pe 
farfurii şi în fundul cănilor. Bruno se purta ca de obicei 
foarte de sus cu Nizib care se arăta la fel de cuviincios ca 
întotdeauna. 

— Nizib, după părerea mea, după ce stăpânii au cinat e 
dreptul slujitorilor să mănânce rămăşiţele dacă ţi s-a lăsat 
ceva. 

— 'Ţi-e foame, domnule Bruno? Zise Nizib convins dinainte 
de încuviințarea comeseanului său. 

— Mai întrebi! Mai ales că sunt 12 ore de când n-am pus 
nimic în gură! 

— Nu se vede! 

— Nu se vede? Păi n-ai observat, Nizib, că am slăbit cu 
încă zece livre de opt zile încoace? Cu hainele mele s-ar 
putea îmbrăca acum cineva de două ori mai voinic ca mine. 

— Într-adevăr e ciudat ce ţi se-ntâmplă, domnule Bruno, 
eu mă îngraş, mai curând, în împrejurările astea. 

— Ah! Te îngraşi? Murmură Bruno privindu-l chiorâş. 

— Hai să vedem ce-a mai rămas în farfurii, rosti Nizib. 

— Hm! Făcu Bruno, nu mare lucru... abia dacă ajunge 
pentru unul singur, darmite pentru doi? 

— Când călătoreşti trebuie să te mulţumeşti cu ce găseşti, 
domnule Bruno! 

„Aha, faci pe filosoful, îşi zise Bruno în sinea lui, şi pe 
deasupra îndrăzneşti să te şi îngraşi!” 

Şi, trăgând spre el farfuria lui Nizib, zise: 

— Ce naiba ai mâncat? 


— Nu ştiu, părea o bucăţică dintr-o friptură de oaie, 
răspunse Nizib care trase înapoi farfuria în faţa sa. 

— Oaie?! Exclamă Bruno. Cred că greşeşti. E porc. 

— Porc? Rosti Nizib. Ce mă fac, domnule Bruno? 

— În locul tău m-aş mulţumi cu bucăţica asta de brânză de 
capră. 

Şi Bruno i-o puse înainte. Nizib începu să mănânce, nu 
fără să facă o mutră plouată, în timp ce comeseanul său 
înfuleca din friptura pe care o decretase im-propriu drept 
porc. După aceea se ridică de la masă, frecându-se pe 
pântece ca cineva care a mâncat pe săturate şi se-ntoarse 
în sala de mese, urmat de păcălitul şi flămândul Nizib. 
Domnul Keraban, Van Mitten şi Ahmet, întinşi pe băncile de 
lemn, încă nu-şi găsiseră somnul. Afară furtuna se-nteţea şi 
părea să smulgă farul din loc. Va reuşi el să ţină piept 
asaltului rafalelor de vânt ca lumina să-i călăuzească pe 
navigatori pe marea asta dezlănţuită? Se făcuse de 
unsprezece jumătate. 

— Nu se poate dormi aici! Rosti Keraban, sculându-se şi 
umblând de colo-colo prin sala comună. 

— Nu, răspunse Ahmet, şi dacă mai creşte furia 
uraganului căsuţa asta va fi în pericol să se năruie. Ar 
trebui să fim pregătiţi pentru orice eventualitate. 

— Dormi, Van Mitten, poţi dormi? Întreabă Keraban şi se 
duse să-l scuture. 

— Aţipisem, murmură Van Mitten. 

— Aşa-i cu firile astea placide! În împrejurări în care altul 
n-ar putea închide un ochi, olandezul e în stare să tragă la 
aghioase. 

— N-am mai văzut o asemenea noapte! Rosti unul din 
paznici. Vântul bate spre coastă şi cine ştie dacă mâine 
stâncile de la Atina nu vor fi acoperite de epave. 

— Aţi văzut nave în larg? Întrebă Ahmet. 

— Nu, răspunse paznicul, cel puţin înainte de apusul 
soarelui. Când am urcat să aprind farul, n-am zărit niciuna. 
Din fericire căci se intră greu în port pe timp de furtună şi 


Chiar cu farul care luminează pe o distanţă de cinci mile, 
nu-i simplu să acostezi. 

În clipa aceea o rafală deschise violent uşa trântind-o s-o 
facă bucăţi. Dar domnul Keraban se şi repezise spre ea şi o 
închise împreună cu paznicul, luptând împotriva vântului. 

— Ce îndărătnică! Exclamă el, dar eu am fost mai 
încăpățânat decât ea. 

— 'Teribilă furtună! Zise Ahmet. 

— Teribilă, într-adevăr, răspunse Van Mitten; aproape că 
se poate compara cu cele de pe coastele olandeze după ce 
treci Atlanticul. 

— Ah, zise Keraban, se poate aproape compara... 

— Păi, prietene Keraban, gândeşte-te că sunt furtuni care 
vin dinspre America traversând întregul ocean! 

— Şi dezlănţuirile oceanului crezi că se pot compara cu 
cele ale Mării Negre? 

— Amice Keraban, n-aş vrea să te contrazic, dar, să-mi fie 
cu iertare... 

— Nu vrei, dar mă contrazici, răspunse Keraban care n- 
avea nici un motiv să fie bine dispus. 

— Nu... spuneam doar... 

— Ce spuneai? 

— Spuneam că pe lângă ocean, pe lângă Atlantic, Marea 
Neagră nu-i - la drept vorbind - decât un lac. 

— Un lac! Strigă Keraban înălţând capul. 

— Un lac mare, dacă vrei! Răspunse Van Mitten care 
încerca să-şi îndulcească afirmaţiile, un lac uriaş... dar un 
lac! 

— De ce nu un iaz? 

— N-am zis iaz. 

— De ce nu o baltă? 

— N-am zis baltă. 

— De ce nu un castron? 

— N-am zis castron. 

— Nu! Van Mitten, dar ai gândit! 

— Ba te asigur că nici prin minte nu mi-a trecut... 


— Ei bine fie! Un castron! Dar dacă un cataclism ar arunca 
Olanda dumitale în castronul ăsta, ar înghiţi-o valurile în 
întregime! Auzi, colo! Un castron! 

Şi repetând mormăit acest cuvânt, domnul Keraban începu 
din nou să umble încoacc şi încolo prin cameră. 

— Sunt sigur că n-am zis castron! Murmură Van Mitten cu 
totul descumpănit. Crede-mă, tinere prieten, adăugă 
adresându-se lui Ahmet, expresia asta nici nu mi-a venit în 
minte... Atlanticul... 

— Fie, domnule Van Mitten, răspunse Ahmet, dar nu-i nici 
locul nici timpul acum pentru o asemenea controversă. 

— Castron! Continua să repete printre dinţi îndărătnicul 
personaj. 

Vreme de o oră violenţa furtunii crescu mereu. Paznicii, 
foarte îngrijoraţi, ieşeau din când în când să supravegheze 
stâlpul de lemn în vârful căruia se legăna felinarul. Oaspeţii, 
frânţi de oboseală, se culcaseră din nou pe bănci în sala 
comună şi încercau zadarnic să închidă ochii. 

Deodată, pe la două dimineaţa, se treziră cu toţii din 
aţipeală. Ferestrele erau smulse din ţâţâni şi geamurile se 
făceau ţăndări. În acelaşi moment, în timpul unei scurte 
acalmii, în larg se auzi o bubuitură de tun. 

IV ÎN CARE TOTUL SE PETRECE PRINTRE TUNETE ŞI 
FULGERE. 

Se ridicară cu toţii şi se repeziră la ferestre, privind marea 
ale cărei valuri pulverizate de vânt asaltau cu şiroaie 
biciuitoare casa farului. Domnea o beznă adâncă şi n-ai fi 
putut vedea nimic, nici măcar la câţiva paşi dacă, din când 
în când, mari fulgere gălbui n-ar fi luminat orizontul. În 
timpul unuia dintre ele Ahmet zări un punct mişcător care 
apărea şi dispărea în larg. 

— Să fie o navă? Întreabă el. 

— Şi dacă da, de-acolo s-o fi tras cu tunul? Adăugă 
Keraban. 

— Mă duc sus la far, spuse unul dintre paznici, 
îndreptându-se către scăriţa de lemn care dădea spre 


galeria unde se afla felinarul. 

— 'Te însoțesc, zise Ahmet. 

În acest timp domnul Keraban, Van Mitten, Bruno, Nizib şi 
al doilea paznic rămaseră, în pofida vijeliei şi a stropilor reci 
purtaţi de vânt, în faţa ferestrelor cu geamurile sparte. 

Ahmet şi însoţitorul său ajunseră repede, la nivelul 
acoperişului, la platforma ce servea de temelie stâlpului. De 
acolo se urca pe o scară de incendiu; a 60-a treaptă se 
adapta la partea superioară a farului formând suportul 
felinarului. 

Furtuna era aşa de mare încât urcatul nu putea fi decât 
foarte anevoios. Barele solide ale scării se legănau. Ahmet 
se simţea din când în când atât de lipit de balustradă că îl 
cuprindea teama că n-o să se mai poată desprinde de ea, 
dar, profitând de o scurtă acalmie, izbuti să urce două-trei 
trepte şi urmându-l pe paznic, care suia la fel de greu, 
ajunseră în cele din urmă pe platformă. În faţa ochilor, li se 
înfăţişa o privelişte formidabilă. O mare dezlănţuită, valuri 
uriaşe spărgându-se de stânci, stropi recăzând ca o aversă 
peste far, munţi de apă ciocnindu-se în larg cu crestele 
alburii desluşindu-se în lumina difuză pe cerul negru, 
acoperit de nori joşi ce se fugăreau cu o iuţeală 
nemaipomenită. La anumite intervale se zăreau, în înălţime, 
printr-o spărtură a lor alţi nori mai denşi din care scăpau 
fulgere livide, dâre de lumină tăcute şi palide, semne ale 
unei furtuni izbucnite în depărtare. 

Ahmet şi paznicul se ţineau de marginea galeriei 
superioare. Aşezaţi în stânga şi în dreapta platformei, 
cercetau marea, continuând să zărească fie punctul 
mişcător pe care-l întrevăzuseră o clipă, fie flacăra unei noi 
lovituri de tun care le-ar fi dezvăluit locul. 

Nu vorbeau căci nu s-ar fi putut auzi unul pe celălalt. În 
faţa ochilor aveau o privelişte vastă. Farul proiecta înaintea 
lor un fascicol luminos pe o rază de mai multe mile. Dar n- 
aveau a se teme că se va stinge? Când şi când o rafală 
ajungea la flacăra care se micşora până la a-şi pierde toată 


strălucirea. Totodată păsări de mare înnebunite de furtună 
se repezeau spre far, ca nişe insecte uriaşe atrase de 
lampă, şi se loveau cu capul de grilajul de fier care apăra 
felinarul să nu se spargă, scoțând ţipete ce se amestecau cu 
vuietul furtunii. 

Ahmet şi paznicul încercau să regăsească, în răstimpul 
unui fulger, punctul mişcător pe care-l observaseră înainte. 
Dar el pierise sau lumina nu cădea pe locul unde se afla. 
Dacă era o navă poate că se scufundase. Deodată mâna lui 
Ahmet se-ndreptă spre zare. Privirea lui nu se-nşela. Se 
petrecea ceva înfricoşător. De la suprafaţa mării până la 
suprafaţa norilor se înălţau două coloane, jos lichide, sus 
gazoase care se-ntâlneau într-un vârf conic. Aveau o 
mişcare giratorie extrem de rapidă, iar în golul dintre ele 
pătrundea Vântul. Se deplasau învârtejind apa în jurul lor. 
În cursul acalmiilor se auzea un şuier ascuţit atât de 
puternic încât, probabil, se propaga la o mare distanţă. 
Fulgere repezi brăzdau în zig-zag panaşul enorm al celor 
două coloane ce se pierdea în nori. Erau două trombe 
marine. Deodată, nu departe de una dintre ele, tunul bubui 
din nou, după ce se zări, o lumină vie. 

— De-acolo s-a tras, de astă dată! Strigă Ahmet. 

Şi paznicul îşi îndreptase privirea spre acel loc, zicând: 

— Da,... Uite! Uite! 

La lumina unui fulger puternic, Ahmet văzu o ambarcaţie 
de tonaj mic care lupta împotriva furtunii. Era o tartană, 
descumpănită, cu pânzele sfâşiate şi catargul rupt. Fără nici 
un mijloc de a se împotrivi, deriva spre coastă. Cu stâncile, 
spre care o purta vântul, în apropierea celor două trombe 
care se îndreptau spre ea, nu avea cum să scape. Şi totuşi 
rezista. Poate, dacă nu era sfărâmată de trombe, va fi luată 
de un curent care s-o ducă în port... Cu vântul care bătea 
spre coastă, chiar fără pânze, avea eventual şansa să 
pătrundă în şenal, farul arătându-i direcţia. Era ultima ei 
speranţă. De aceea, tartana încerca să lupte împotriva 
trombei celei mai apropiate care ameninţa s-o atragă în 


vârtej. Trăsese loviturile de tun, nu ca o chemare în ajutor, 
ci ca să se apere. Trebuia năruită cu ghiulelele coloana 
rotitoare de apă. Reuşiră, dar nu întru totul. Un proiectil 
străbătu tromba la vreo treime din înălţimea ei şi cele două 
segmente se despărţiră pentru un timp în spaţiu ca două 
părţi ale unui animal fantastic; apoi se uniră din nou 
reluându-şi mişcarea giratorie şi aspirând aerul şi apa pe 
unde treceau. Era ora trei dimineaţa. Iartana deriva mai 
departe spre capătul şenalului. În acea clipă o rafală zgudui 
din temelii stâlpul farului. Ahmet şi paznicul se temură să 
nu-l fi scos din pământ. Grinzile crăpate erau gata să se 
desprindă. Coborâră cât mai iute şi se adăpostiră în casă. 
Nn fu uşor, căci scara se răsucea sub picioarele lor. Reuşiră 
totuşi şi ajunseră pe treptele ce dădeau în interiorul sălii. 

— Ei? Întrebă Keraban. 

— E o corabie, răspunse Ahmet. 

— Gata să se scufunde? 

— Da, răspunse paznicul, în afară de cazul că nimereşte în 
şenalul Atina. 

— Are posibilitatea asta? 

— O are cu condiţia ca şenalul să-i fie cunoscut căpitanului 
şi dacă farul îi arată direcţia. 

— Nu se poate face nimic s-o călăuzim, să-i venim în 
ajutor? 

— Nimic. 

Deodată un fulger lumină căsuţa şi numaidecât se auzi şi 
tunetul. Keraban şi ai săi se simţiră ca înţepeniţi de comoţia 
electrică. Era o minune că nu fuseseră trăsniţi în locul 
acesta, dacă nu direct, măcar de un şoc întârziat. În acelaşi 
timp se auzi un zgomot asurzitor. Ceva greu căzu peste 
acoperişul care se prăbuşi şi uraganul, pătrunzând prin 
spărtură, distruse sala ai cărei pereţi de lemn se dărâmară. 
Printr-un mare noroc niciunul din cei prezenţi nu fu rănit. 
Acoperişul, smuls, alunecase spre dreapta pe când ei se 
strânseseră în colţul stâng, lângă uşă. 


— Afară! Afară! Strigă unul din paznici repezindu-se pe 
stâncile de pe țărm. Îl urmară cu toţii şi acolo îşi dădură 
seama ce a provocat catastrofa. Trăsnetul, căzând pe far, 
stâlpul se rupsese la temelie şi partea lui superioară se 
prăbuşise spărgând acoperişul. Apoi, într-o clipă uraganul 
dărâmase întreaga căsuţă. Acum nu mai exista nici o lumină 
care să arate calea spre şenalul micului port. Dacă tartana 
nu era înghițită de trombe, nimic n-o va putea împiedica să 
se izbească de stânci. Se vedea încă ţinându-se pe apă, în 
timp ce coloanele de aer şi valurile formau vârtejuri în jurul 
ei. O despărţea doar jumătate de cablu de o stâncă uriaşă 
care se înălța cu 50 de picioare deasupra mării la capul 
dinspre nord-vest. Acolo va fi împinsă, probabil, micuța 
corabie pentru a se sfărâma şi a pieri. 

Keraban şi însoțitorii săi mergeau încoace şi încolo pe mal, 
privind îngroziţi la cele ce se întâmplau sub ochii lor, 
neputincioşi să vină în ajutorul navei în luptă cu valurile, 
fiindu-le aproape imposibil lor înşişi să ţină piept furtunii 
care îi uda ciuciulete şi turna asupra lor apă de mare 
amestecată cu nisip. Câţiva pescari din portul Atina ieşiseră 
şi ei pe țărm. Domnul Keraban, Ahmet şi ceilalţi voiau să 
facă totul pentru a-i salva pe naufragiaţi. Ar fi dorit mai 
mult, şi anume să se arate ehipajului tartanei direcţia 
şenalului. 

— Torţe! Torţe! Strigă Keraban. 

Se aprinseră câteva crengi răşinoase, smulse dintr-un pâlc 
de pini maritimi care se aflau pe coastă, lângă căsuţa 
năruită. Lumina lor slabă şi fumegândă înlocui, de bine de 
rău, pe cea a farului, însă tartana continua să meargă în 
derivă. De câte ori fulgera se vedea echipajul executând un 
număr de manevre. Căpitanul încerca să ridice o pânză ca 
să se-ndrepte spre focurile aprinse pe mal, dar nici n-o 
înălţă bine că fu smulsă de uragan şi, biciuite de vântul 
puternic, bucăţile de pânză fură proiectate până pe faleze, 
zburând ca un stol de pescăruşi, care cum se ştie, e pasărea 
furtunii. 


Coca micii nave se ridica uneori la o înălţime ameţitoare şi 
recădea într-un abis în care s-ar fi scufundat pe veci dacă s- 
ar fi izbit de o stâncă submarină. 

— Nefericiţii! Strigă Keraban. Prieteni... nu se poate face 
ceva pentru ei? 

— Nu! Răspunseră pescarii. 

— Nu! Dau o mie de piaştri! Zece mii de piaştri! O sută de 
mii cui le vine în ajutor! 

Dar cine să primească generoasa răsplată? Era cu 
neputinţă să te arunci în mijlocul valurilor mării dezlănţuite 
pentru a găsi o cale între tartană şi capătul şenalului. Poate 
cu mijloace moderne s-ar fi putut încerca stabilirea unei 
comunicări. Dar micul port Atina n-avea nici măcar o barcă 
de salvare. 

— Totuşi nu-i putem lăsa să piară! Repeta Keraban care nu 
mai suporta să asiste la un asemenea spectacol. 

Ahmet şi ceilalţi călători, îngroziţi ca şi el, n-aveau nici ei 
ce să întreprindă. 

Deodată un strigăt se auzi de la bordul tartanei şi-l făcu pt 
Ahmet să sară în sus. I se păru că-şi desluşeşte numele - da, 
numele lui - prin vuietul valurilor şi vântului. Într-adevăr, în 
timpul unei scurte acalmii, strigătul se repetă şi auzi 
limpede: 

— Ahmet! Ahmet! Ajutor! 

Cine îl chema oare? Un presentiment făcu inima să-i bată 
de să-i spargă pieptul. Iartana... Parcă o recunoştea, parcă 
o mai văzuse. Unde? Nu la Odessa, în faţa casei bancherului 
Selim, în ziua plecării? 

— Ahmet, Ahmet! Numele lui răsună din nou. 

Keraban, Van Mitten, Bruno şi Nizib se apropiară de 
tânărul care, întinzând braţele spre mare, rămăsese 
nemişcat, ca împietrit. 

— Numele tău! Să fie numele tău? Repetă Keraban. 

— Da, da! Îi răspunse nepotul său... E numele meu. 

Pe neaşteptate, un fulger cu o durată de mai mult de două 
secunde brăzdă spaţiul de la o zare la alta. La această 


lumină vie, tartana apăru la tel de clar ca şi când ar fi fost 
conturată în alb de un fir electric. Catargul mare pe care 
căzuse trăsnetul ardea ca o torţă la suflul rafalei. 

La pupa două fete se strângeau în braţe, strigând încă o 
dată: 

— Ahmet! Ahmet! 

— Ea! E ea! Amasia! Rosti tânărul căţărându-se pe o 
stâncă. 

— Ahmet! Ahmet! Strigă la rându-i Keraban. 

Şi se repezi spre nepotul său nu ca să-l oprească, ci ca să-l 
ajute, la nevoie. 

— Ahmet! Ahmet! 

Acest nume se auzi pentru o ultimă oară răsunând în 
văzduh. Nu mai încăpea nici o îndoială. 

— Amasia! Amasia! Strigă Ahmet. 

Şi, aruncându-se în valurile înspumate, dispăru în 
întuneric. 

În acea clipă, una dintre trombe ajunse la prova tartanei, o 
luă în vârtejul ei şi o aruncă spre stânga chiar pe stânca cea 
mare care se înălța lângă capul din nord-vest. Acolo mica 
navă se sfărâmă cu un tunet înfiorător care acoperi vuietul 
furtunii; apoi se scufundă într-o clipită şi, tromba izbindu-se 
şi ea de stâncă, se sparse ca o bombă gigantică înapoind 
mării, masa de apă, şi norilor, aburii ce alcătuiau rotitorul ei 
panaş. 

Se părea că toţi cei de pe tartană pieriseră ca şi viteazul 
tânăr care se azvârlise în valuri să le salveze pe cele două 
fete. Keraban voi să se arunce şi el în apele clocotitoare 
pentru a-i găsi... însoțitorii lui se luptară cu el ca să-l 
împiedice să-şi piardă viaţa într-o astfel de încercare. 

Între timp îl zăriră pe Ahmet la lumina fulgerelor 
neîntrerupte care brăzdau văzduhul. Cu puteri 
supraomeneşti se căţărase pe stâncă. Ducea în braţe pe 
una din naufragiate, iar pe cealaltă, care se prinsese cu 
mâinile de hainele lui, o târa după el. În afară de ele nu se 
mai vedea nimeni din cei de pe tartană... Fără îndoială, tot 


echipajul care se aruncase în mare, în clipa când nava 
fusese atrasă de trombă, pierise şi doar cele două fete 
supravieţuiseră naufragiului. Ahmet, după ce se trase din 
calea valurilor ce se izbeau de stâncă, se opri o clipă şi se 
uită la ce distanţă se afla şenalul. Erau cel mult 15 picioare. 
Profitând de retragerea unui val uriaş care lăsase numai o 
dâră de apă pe țărm se repezi cu povara lui, urmat de 
cealaltă naufragiată, spre malul stâncos; din fericire reuşi 
să ajungă acolo la timp. Un minut mai târziu se afla în 
mijlocul tovarăşilor săi de drum. După ce lăsă în braţele lor 
pe cele pe care le salvase, se prăbuşi frânt de emoție şi 
oboseală. 

— Amasia! Amasia, strigă Keraban. 

Da! Era într-adevăr Amasia... Amasia de la care îşi luaseră 
rămas bun la Odessa, fiica bancherului Selim. Cum ajunsese 
la bordul tartanei care se scufundase, cum se afla la 300 de 
leghe depărtare dc casă, la celălalt capăt al Mării Negre? Şi 
împreună cu Nedjeb, slujitoarea sa devotată! Ce se 
întâmplase oare? Dar nici Amasia, nici tânăra ţigancă nu le 
puteau spune nimic, căci amândouă îşi pierduseră 
cunoştinţa. 

Domnul Keraban o luă în braţe pe Amasia, în timp ce unul 
dintre paznici făcu acelaşi lucru cu Nedjeb. Ahmet, deşi îşi 
venise în fire, privea năucit în jur ca un om care a pierdut 
simţul realităţii. Cu toţii, se-ndreptară spre Atina, unde unul 
dintre pescari îi găzdui în coliba lui. 

Amasia şi Nedjeb fură duse lângă vatră unde ardea un foc 
bun. 

Ahmet, aplecându-se spre logodnica lui îi luă capul în 
mâini şi începu s-o cheme pe nume, să-i vorbească. 

— Amasia... iubita mea... Nu mă aude! Nu-mi răspunde! 
Ah! Dacă a murit, voi muri şi eu. 

— Nu, n-a murit, rosti Keraban. Respiră! Ahmet! Trăieşte! 

În acea clipă Nedjeb se sculă şi se aruncă peste trupul 
Amasiei. 


— Stăpână... stăpână scumpă! Zise. Da! Trăieşte! 
Deschide ochii! 

Într-adevăr, pleoapele logodnicei lui Ahmet se ridicară o 
clipă. 

— Amasia! Amasia! Strigă Ahmct. 

— Ahmet! Dragul meu Ahmet! Răspunse fata. 

Keraban îi strângea pe amândoi la piept. 

— Dar ce-a fost cu tartana asta? Întrebă Ahmet. 

— Era cea pe care trebuia să ne ducem, domnule Ahmet, 
să cumpărăm câte ceva, înainte de plecarea dumitale din 
Odessa, răspunse Nedjeb. 

— Guidare a căpitanului Yarhud? 

— Da... El ne-a răpit pe amândouă. 

— Din ordinul cui? 

— Nu ştiu. 

— Şi unde mergea tartana? 

— Nici asta nu ştiu, Ahmet, răspunse Amasia. Dar eşti aici 
lângă mine... Am uitat totul. 

— Eu însă nu voi uita! Strigă domnul Keraban. 

Dacă ar fi întors capul în acea clipă, ar fi văzut cum un om, 
care iscodea lângă uşa colibei, o luă la fugă. Era Yarhud, 
singurul supravieţuitor al echipajului pe care-l conducea. 
Aproape numaidecât, fără să fi fost văzut, dispăru în 
direcţia opusă portului Atina. Căpitanul maltez auzise 
cuvânt cu cuvânt tot ce se spusese. Ştia acum că, printr-o 
întâmplare de neînchipuit, Ahmet se aflase în locul unde se 
scufundase Guidare, chiar în clipa când Amasia era gata să 
piară. După ce ieşi din orăşel, Yarhud se opri la o cotitură a 
drumului. 

„Calea de la Atina la Bosfor e lungă, îşi zise în sinea lui, şi 
voi găsi prilejul să execut porunca domnului Saffar”! 

V DESPRE CE SE VORBEŞTE ŞI CE SE VEDE MERGÂND 
DE LA ATINA LA TREBIZONDA. 

N-are rost să stăruim asupra bucuriei logodnicilor de a fi 
iar împreună, asupra sentimentelor lor în care se 
amestecau fericirea şi groaza. Dar Ahmet şi Keraban voiau 


să ştie cât mai repede ce s-a întâmplat de la plecarea lor din 
Odessa şi Amasia, ajutată de Nedjeb, le povesti grabnic 
totul. Fetele îşi găsiră haine la gazda lor şi Ahmet îmbrăcă 
şi el un costum cum purtau localnicii. Se aşezară toţi pe 
scăunele în faţa focului, fără a se mai sinchisi de furtuna de- 
afară care, de altfel, începea să se potolească. Cu câtă 
emoție aflară cele petrecute la câteva ore după plecarea lor 
de la vila lui Selim. 

În ce priveşte viaţa la bordul tartanei, Amasia n-avu mare 
lucru de spus. Căpitanul şi echipajul se purtaseră foarte 
cuviincios cu ele, probabil datorită poruncii unei persoane 
suspuse. Li se dăduse cabina cea mai bună. Acolo îşi luau 
masa şi se odihneau. Puteau urca pe punte ori de câte ori 
doreau; dar se simțeau supravegheate tot timpul ca, nu 
cumva, într-o clipă de disperare să se sustragă, prin 
moarte, soartei care le aştepta. Ahmet asculta cu inima 
strânsă. Se întreba dacă de răpire era răspunzător numai 
căpitanul, acţionând pe cont propriu cu intenţia să-şi 
revândă captivele pe pieţele Asiei Mici - trafic odios dar 
care avea loc destul de des - sau dacă executa o poruncă 
primită de la vreun bogătaş. Amasia şi Nedjeb nu putură să 
răspundă la această întrebare pe care le-o puse direct. De 
câte ori îl imploraseră plângând pe Yarhud să le 
lămurească, acesta refuzase. Nu ştiau deci nici în slujba cui 
se pusese Yarhud, nici ceea ce ar fi vrut Ahmet neapărat să 
afle - unde trebuia să le ducă Guidare. 

La început traversarea s-a arătat bună, dar înceată, din 
pricina acalmiilor care au durat zile întregi. Se vedea, de la 
o poştă, cât de mult îl supărau pe căpitan aceste întârzieri. 
Cele două fete traseră concluzia - iar Ahmet şi domnul 
Keraban fură de acord - că Yarhud se angajase să ajungă 
undeva la un termen anume... dar unde? Habar n-aveau cu 
toate că părea evident ca Guidare să fi fost aşteptată într- 
un port din Asia Mică. 

În sfârşit acalmiile încetară şi tartana îşi putu relua mersul 
spre est sau - cum spunea Amasia - spre soare-răsare. 


Trecură două săptămâni fără nici un incident. De mai multe 
ori întâlni în cale corăbii cu pânze, vase comerciale sau de 
război, ori vapoare rapide care brăzdau, cu cursele lor 
regulate, uriaşa suprafaţă a Mării Negre. Yarhud îşi obliga 
prizonierele să coboare în cabina lor de teamă să nu facă 
vreun semnal care să fie înţeles. 

Vremea se strică, apoi se înrăutăţi din ce în ce mai tare; cu 
două zile înainte de naufragiu se dezlănţui o furtună 
teribilă. Amasia şi Nedjeb pricepură, după chipul mânios al 
căpitanului, că e silit să schimbe ruta şi că vântul îl 
împingea pe meleaguri unde nu voia să ajungă. Fetele 
simţiră o adevărată fericire că sunt în voia furtunii, 
deoarece astfel se îndepărtau de ţinta lui Guidare. 

— Da, dragă Ahmet, zise Amasia încheindu-şi povestirea, 
gândindu-mă la soarta ce-mi era hărăzită, văzându-mă 
despărțită de tine, dusă undeva unde nu m-ai fi reîntâlnit 
niciodată, luasem o hotărâre definitivă. Nedjeb ştie! Nu m- 
ar fi putut împiedica s-o îndeplinesc. Înainte ca tartana să fi 
ajuns la ţărmul blestemat, m-aş fi aruncat în valuri şi aş fi 
murit. Dar a venit furtuna! Ceea ce părea o pierzanie, ne-a 
salvat! Scumpul meu Ahmet, te-ai ivit în faţa mea în mijlocul 
talazurilor furioase. Nu! Nu voi uita niciodată. 

— Iubita mea Amasia... răspunse Ahmet... aşa a fost să fie, 
să te salvez eu... Dar dacă nu săream în apă înaintea 
unchiului meu, el ar fi fost acela care ţi-ar fi venit în ajutor. 

— Nu-ncape îndoială! Exclamă Keraban. 

— E de necrezut ca un om atât de îndărătnic, murmură 
Nedjeb, să aibă o inimă atât de bună. 

— Ah! Micuța asta mi-o spune de la obraz! Şi totuşi, dragii 
mei prieteni, recunoaşteţi că încăpăţânarea mea are şi 
partea ei bună, uneori... 

— Oare? Întrebă Van Mitten, neîncrezător. Aş vrea şi eu să 
ştiu când... 

— Uite, amice Van Mitten. Dacă m-aş fi lăsat înduplecat de 
nesăbuinţele lui Ahmet şi am fi luat trenul în Crimeea şi 
Caucaz, în loc să facem înconjurul Mării Negre pe lângă 


coastă, ar fi fost nepotul meu acolo, în momentul 
naufragiului ca să-şi salveze logodnica? 

— Sigur că nu, răspunse Van Mitten; dar, prietene 
Keraban, dacă nu l-ai fi silit să părăsească Odessa, răpirea 
n-ar fi avut loc şi... 

— Aha! Aşadar aşa judeci, Van Mitten! Vrei să avem o 
discuţie pe tema asta? 

— Nu! Interveni Ahmet care îşi dădea seama la ce-ar fi dus 
o asemenea discuţie. E prea târziu acum să întoarcem 
lucrurile pe faţă şi pe dos. Mai bine să ne odihnim puţin... 

— Ca să putem pleca mâine. 

— Mâine, unchiule, mâine? Amasia şi Nedjeb n-ar avea 
nevoie de... 

— Ah! Zise Amasia. Eu sunt rezistentă, Ahmet şi mâine... 

— Nepoate, rosti Keraban ridicând glasul, văd că acum, că 
o ai lângă tine pe Amasia, nu te mai grăbeşti deloc. Şi totuşi 
sfârşitul lunii se apropie şi cu el termenul final! Ai un 
interes care nu trebuie dat uitării şi deci îngăduie unui 
bătrân neguţător să fie mai practic decât tine. La culcare! 
Dormiţi fiecare cât mai bine şi mâine, când vom fi găsit un 
mijloc de transport, vom porni la drum! 

Se odihniră câteva ceasuri în casa pescarului, căzând, 
după atâtea emoţii, într-un somn adânc. Van Mitten visă că-l 
convinge pe îndărătnicul său prieten, iar acesta că se afla 
faţă în faţă cu domnul Saffar, pe capul căruia spera să se 
abată toate nenorocirile posibile. Numai Ahmet nu închise 
ochii nici o clipă. Îl îngrijora scopul răpirii Amasiei, nu 
numai pentru cele întâmplate, ci şi pentru viitor. Se întreba 
dacă, odată cu naufragiul lui Guidare, orice primejdie 
fusese înlăturată. Luă deci hotărârea să vegheze cu ochii-n 
patru. Nu se va mai despărţi de Amasia, va fi mereu în 
fruntea micii caravane şi, la nevoie, va lua o călăuză 
încercată care să-i conducă pe cel mai scurt drum. Totodată 
Ahmet se decise să-l pună la curent pe bancherul Selim, 
tatăl Amasiei, cu cele petrecute după răpirea fiicei sale. 
Trebuia, înainte de toate, să afle că a fost salvată şi pe urmă 


să fie la Scutari cum se stabilise, adică peste vreo 15 zile. 
Dar o scrisoare expediată din Atina sau din Trebizonda ar fi 
ajuns după prea multă vreme la Odessa. Aşa că Ahmet fără 
a spune nimic unchiului său - pe care cuvântul telegramă l- 
ar fi făcut să sară-n sus - se hotărî să trimită o depeşă. Îi va 
scrie bancherului că pericolul s-ar putea să nu fi trecut cu 
desăvârşire, încât n-ar fi rău, eventual, ca Selim să vină în 
întâmpinarea micii caravane. 

A doua zi, când o revăzu pe Amasia, Ahmet îi împărtăşi 
planurile lui, cel puţin în parte, fără a stărui asupra 
pericolelor care, poate, o mai pândeau. Amasia nu reţinu 
decât un singur lucru din toate acestea: că veştile lui Ahmet 
îl vor linişti pe tatăl ei şi încă în timpul cel mai scurt. Aşadar 
voia să ajungă cât mai repede la Trebizonda de unde va fi 
expediată telegrama, fără ştirea unchiului Keraban. 

După câteva ore de somn, se sculară cu toţii, Keraban mai 
nerăbdător ca niciodată, Van Mitten resemnat să facă pe 
placul toanelor acestuia, Bruno strângând cureaua peste 
ce-i rămăsese din pântece în veşmintele devenite prea largi 
şi răspunzând stăpânului său doar prin monosilabe. 

Ahmet cercetase mai întâi Atina, orăşel fără însemnătate 
care - aşa cum arăta numele său - a fost odinioară „Athena' 
Pontului Euxin. Se mai văd chiar câteva coloane dorice, 
rămase dintr-un templu închinat zeilor. Dar dacă astfel de 
ruine îl interesară pe van Mitten, pe Ahmet îl lăsară întru 
totul rece. Ce şi-ar fi dorit, ar fi fost să găsească un vehicul 
mai puţin rudimentar decât căruţa luată la frontiera ruso- 
turcă. Dar se văzură nevoiţi să plece mai departe tot cu 
harabaua care fu ocupată de fete. De aici, necesitatea de a- 
şi procura cai, măgari ori catâri ca ceilalţi să poată ajunge 
călare la Trebizonda. 

Ah, cât de rău îi părea domnului Keraban că diligenţa sa 
fusese stricată de ciocnirea cu trenul la Poti. Şi cu câte 
blesteme, injurii şi ameninţări îl copleşea pe trufaşul Saffar 
pe care-l socotea răspunzător pentru toate necazurile sale. 
Cât despre Amasia şi Nedjeb, nimic nu le putea bucura mai 


y 


mult decât călătoria cu harabaua. Era ceva nou, 
neprevăzut. N-ar fi schimbat căruţa nici pe caleaşca 
padişahului. Cât de bine se vor simţi pe culcuşul de paie ce 
putea fi împrospătat la fiecare oprire. Prelata impermeabilă 
le va feri de vremea rea. Din când în când îl vor pofti alături 
pe domnul Keraban, pe Ahmet ori pe domnul Van Mitten. Şi- 
apoi cine mai era ca ele, escortate de cavaleri ca nişte 
prințese? Totul li se părea încântător. Se-nţelege de la sine 
să asemenea idei veneau din partea nebunaticei Nedjeb 
care privea lucrurile din unghiul lor romantic. Amasia nu 
avea nici ea a se plânge de nimic de vreme ce, după 
încercări atât de grele, se afla lângă Ahmet, iar călătoria se 
va sfârşi în condiţii deosebite şi într-un răstimp foarte scurt. 
Şi apoi vor ajunge în sfârşit la Scutari. 

— Sunt sigură că dacă ne înălţăm în vârful picioarelor am 
putea să şi vedem vila domnului Keraban, repeta mereu 
Nedjeb. 

De fapt numai doi oameni din grup nu erau mulţumiţi: 
domnul Keraban care, din cauza lipsei unui vehicul mai 
rapid, se temea de vreo întârziere şi Bruno fiindcă-l 
despărţeau 35 de leghe de Trebizonda - 35 de leghe făcute 
pe spatele unui catâr. Acolo, îl tot asigura Nizib, îşi vor 
procura uşor un mijloc de transport mai potrivit cu 
călătoria prin întinsele câmpii ale Anatoliei. 

Pe 15 septembrie părăsiră Atina pe la unsprezece 
dimineaţa. Coborau pe drumurile Lazistanului occidental şi 
cât mai iute cu putinţă ca să treacă înainte de lăsarea serii 
graniţa paşalăcului Trebizonda. Ţinutul nu era pustiu; 
văzură caravane cu sute de cămile; îţi ţiuiau urechile de 
sunetul clopoţeilor, ba chiar al clopotelor pe care le purtau 
la gât, iar ochiul ţi-era înveselit de culorile vii şi felurite ale 
ciucurilor şi de coama împletită în cosiţe împodobite de 
scoici. Caravanele veneau din Persia ori se-ntorceau acolo. 
Litoralul era la fel de populat. Îşi dăduseră întâlnire parcă 
numeroşi pescari şi vânători. Pescarii ieşeau în larg la 
căderea nopţii cu bărcile lor luminate la pupa cu răşină 


aprinsă şi prindeau cantităţi considerabile de hamsii, soi de 
peşte, care se consumă foarte mult pe toată coasta Anatoliei 
până în ţinutul Armeniei centrale. Vânătorii n-aveau de ce 
să-i invidieze pe pescari pentru abundența de peşte, 
deoarece găseau şi ei vânat din belşug, mai ales din cel 
căutat, al păsărilor marine ce mişună pe acest al Asiei Mici. 

Pe la trei după-amiază, micuța caravană se opri în orăşelul 
Mapavra, la gurile râului cu acelaşi nume, în ale cărui ape 
limpezi se amestecă un lichid uleios provenit dintr-o 
scurgere de petrol din zăcămintele învecinate. Era încă 
prea devreme pentru cină; dar cum aveau să ajungă foarte 
târziu la locul de înnoptat, se gândiră să îmbuce ceva. Se- 
nţelege de la sine că pe masa hanului unde se aşezară 
domnul Keraban şi ai săi se afla o grămadă de hamsii, una 
din mâncărurile preferate în paşalăcurile Asiei Mici. Se 
servesc sărate sau proaspete după gustul clienţilor. Dar au 
urmat şi feluri mai consistente cărora mesenii le făcură 
cinste. Şi ce veselie domnea! Nu-i aceasta mirodenia cea 
mai bună ce dă gust oricăror lucruri? 

— Ei bine, Van Mitten, zicea Keraban, mai regreţi acum că 
m-am încăpățânat - căci m-am încăpățânat e drept - şi te- 
am silit să mă urmezi? 

— Nu, Keraban, nu! Răspunse olandezul şi, oricând vrei, 
putem s-o luăm de la capăt. 

— Vom vedea, vom vedea, Van Mitten! Şi tu micuța mea 
Amasia ce mai crezi despre unchiul cel rău care ţi l-a răpit 
pe Ahmet? 

— Că este, aşa cum prea bine ştiam, cel mai bun dintre 
oameni, răspunse fata. 

— Şi cel mai înţelegător! Adăugă Nedjeb. Chiar mi se pare 
că nu se mai încăpăţânează atât de mult ca înainte. 

— Ia te uită! Nebuna asta îşi bate joc de mine! Exclamă 
Keraban râzând cu bunătate. 

— Nu domnule, vă asigur că nu! 

— Ba da, drăguţo! Bine, ai dreptate! Să nu mai discutăm. 
Nu mă mai încăpăţânez! Nici măcar prietenul Van Mitten n- 


ar reuşi să mă întărâte... 

— Aş vrea s-o văd şi pe asta! Rosti olandezul clătinând din 
cap nu prea convins. 

— S-a şi văzut, Van Mitten! 

— Dacă te-aş pune la încercare? 

— Îţi voi arăta că te înşeli. Îţi jur... 

— Nu jura! 

— Ba da! Voi jura! Grăi Keraban care începea să se- 
nfierbânte. De ce să nu jur? 

— Pentru că e adesea greu să ţii un jurământ... 

— Mai puţin greu, în orice caz, decât să-ţi ţii gura, căci e 
limpede că în clipa asta pentru plăcerea de a mă 
contrazice... 

— Eu, prietene Keraban? 

— Dumneata! Când îţi tot repet că sunt hotărât să nu mă 
mai încăpăţânez în nici o împrejurare, te rog să nu te 
încăpăţânezi fără rost şi să susţii contrariul. 

— Sigur că de data asta greşeşti, Van Mitten, zise Ahmet, 
şi încă foarte tare. 

— Da, tare de tot, spuse râzând Amasia. 

— Într-adevăr, adăugă Nedjeb. 

Vrednicul olandez, văzând că majoritatea se ridică 
împotriva lui crezu de cuviinţă că-i mai bine să tacă. 

Oare domnul Keraban trăsese învăţătura cuvenită din 
această călătorie şi era lecuit aşa cum pretindea? Rămânea 
de văzut; în realitate toţi se-ndoiau ca şi Van Mitten. 

— La drum! Zise Keraban când terminară cu masa. A fost 
o cină bunicică, dar ştiu şi una mai bună. 

— Care? Întrebă Van Mitten. 

— Cea care ne aşteaptă la Scutari. 

Plecară pe la patru şi la opt seara ajungeau în orăşelul 
Rize, cu ţărmul presărat de stânci ascuţite. Aveau să-şi 
petreacă noaptea într-un han destul de prost, încât fetele 
preferară să rămână în haraba, sub prelată. Lucrul cel mai 
important era să-şi refacă forţele, caii şi catârii. Din fericire, 


paiele şi orzul nu lipseau. Domnul Keraban şi ai săi se 
culcară pe câte o saltea şi se mulţumiră cu atât. 

Pe Ahmet nu-l interesa cum şi unde doarme, căci obsedat 
de temerile sale, tot nu putea închide ochii. Se gândea că 
fetele nu sunt în siguranţă şi că nu fusese înlăturat orice 
pericol, odată cu naufragiul lui Guidare. Veghea, aşadar, 
bine înarmat, în preajma hanului. 

Bănuielile lui erau întemeiate. 

Într-adevăr, Yarhud nu pierduse toată ziua din ochi micuța 
caravană. Mergea pe urmele ei, dar pe furiş, ferindu-se să 
fie văzut, căci atât Ahmet cât şi fetele îl cunoşteau. 

Pândind, urzea în mintea sa planuri ca să-şi înhaţe din nou 
prada care-i scăpase. Îi scrisese, pentru orice eventualitate, 
lui Scarpante. 

Intendentul domnului Saffar, după cum conveniseră la 
Constantinopol, trebuia să se fi întors demult la Trebizonda. 
De aceea, Yarhud îl chemă în ziua următoare la o întâlnire 
fără a-i pomeni de naufragiul tartanei şi de nefastele sale 
urmări. În timpul nopţii căpitanul se apropie destul de mult 
de han ca să se asigure că cele două fete dormeau în 
haraba. Avu noroc că-l zări la timp pe Ahmet care veghea şi 
reuşi să se îndepărteze fără a fi văzut de logodnicul 
Amasiei. 

De data aceasta, în loc s-o ia pe urmele caravanei, Yarhud 
o porni spre vest, spre Trebizonda. Voia să ajungă înaintea 
domnului Keraban pentru a vorbi cu Scarpante. Astfel că 
se-ndreptă călare spre caravanseraiul Rissar. 

A doua zi, 16 septembrie, toată lumea se sculase bine 
dispusă - în afară de Bruno care se-ntreba câte kilograme 
va mai pierde până la Scutari. 

— Micuța mea Amasia, zise domnul Keraban frecându-şi 
mâinile, vino să te îmbrăţişez. 

— Bucuros, unchiule, răspunse fata, dacă-mi îngădui să-ţi 
spun astfel de pe acum. 

— Cum să nu-ţi îngădui scumpa mea fiică? Poţi să-mi spui 
şi tată. Oare Ahmet nu-i fiul meu? 


— Ba da, şi într-o asemenea măsură, interveni acesta încât 
vrea să-ţi dea o poruncă cum se obişnuieşte din partea unui 
fiu câtre părintele său. 

— Ce poruncă? 

— Să plecăm, numaidecât. Caii sunt gata şi trebuie să 
ajungem în seara asta la Trebizonda. 

— Vom fi, decise Keraban, şi vom pleca de-acolo la 
răsăritul soarelui. Ei bine, amice Van Mitten, soarta a vrut 
să vezi Trebizonda! 

— Da, Trebizonda, ce nume frumos pentru un oraş, 
răspunse olandezul. 'Trebizonda şi colina ei unde „Cei Zece 
Mii” au organizat jocuri şi întreceri de gimnastică sub 
preşedenţia lui Dracontius, dacă e să dau crezare ghidului 
meu care mi se pare foarte bun. Într-adevăr, prietene 
Keraban, mă bucur să văd Trebizonda. 

— Trebuie să recunoşti, Van Mitten, că din călătoria asta 
vei rămâne cu amintiri frumoase. 

— Ar fi putut fi mai complete. 

— Pe scurt însă n-ai de ce te plânge! 

— Încă nu s-a sfârşit, murmură Bruno la urechea 
stăpânului său ca o piază rea. 

Caravana părăsi hanul la şapte dimineaţa. Vremea se 
ameliora din ce în ce, cerul era senin şi ceața subţire a 
dimineţii avea să fie risipită în curând de razele soarelui. 

La prânz se opriră în târguşorul Of, pe Ophisul antic unde 
se regăseşte originea marilor familii ale Eladei. Mâncară 
într-un han modest, din proviziile încărcate în haraba, care 
erau pe terminate. În plus, hangiul n-avea capul la clienţi, 
căci nevasta lui căzuse la pat, grav bolnavă, şi nu exista nici 
un medic prin împrejurimi. Ca să aducă unul din 
Trebizonda l-ar fi costat prea scump. Domnul Keraban, 
ajutat de Van Mitten, crezu de datoria lui să facă pe 
„hakim” adică pe doctorul, şi prescrie câteva leacuri foarte 
obişnuite ce se puteau găsi cu uşurinţă la Trebizonda. 

— Vă mulţumesc din suflet, domnule, zise zgârcitul hangiu, 
dar leacurile astea cât mă vor costa? 


— Vreo 20 de piaştri, răspunse Keraban. 

— 20 de piaştri! Strigă hangiul. La preţul ăsta mai bine îmi 
cumpăr altă nevastă. 

— lată un om practic! Zise Keraban. Aici ar fi trebuit să te 
căsătoreşti, Van Mitten! 

— Poate, răspunse olandezul. 

La cinci după-amiază, călătorii se opriră să ia masa la 
Stirmene, de unde plecară la şase ca să ajungă la 
Trebizonda după apusul soarelui. Dar întârziară din pricină 
că la două leghe înainte de intrarea în oraş, o roată a 
harabalei se rupse. Fură nevoiţi prin urmare să petreacă 
noaptea într-un caravanserai bine cunoscut de cei care 
călătoresc prin aceste părţi ale Asiei Mici. 

VI ÎN CARE E VORBA DE NOI PERSONAJE PE CARE 
KERABAN LE VA ÎNTÂLNI LA CARAVANSERAIUL RISSAR. 
Caravanseraiul din Rissar era alcătuit dintr-o curte vastă 

între patru ziduri cu o poartă mare ce se deschidea spre 
câmpie. De fiecare parte a porţii se afla o gheretă de pază 
cu acoperiş conic, din înaltul căreia puteau fi 
supravegheate împrejurimile, în cazul când drumurile n-ar 
fi fost sigure. În grosimea zidurilor, câteva uşi dădeau spre 
nişte chilii unde călătorii îşi petreceau noaptea, căci rareori 
erau ocupate în timpul zilei. 

La marginea curţii se-nălţau câţiva sicomori care aruncau 
umbră pe solul nisipos, încălzit puternic de razele amiezii. 
În mijloc se găsea un puț cu ghizdul la nivelul pământutui, 
deservit de nesfârşitul lanţ al unui „noria” ale cărui pahare 
se puteau goli într-un fel de adăpătoare ce forma un bazin 
semicircular. În afara curţii, se afla un rând de boxe 
adăpostite sub hangare, unde caii găseau hrană şi se 
puteau odihni în voie. În spate nu lipseau parii de care se 
legau catârii şi dromaderii, mai puţin obişnuiţi decât caii cu 
statul în grajd. 

În acea seară caravanseraiul, fără a fi plin, găzduia un 
număr destul de mare de călători, unii în drum spre 
Trebizonda, alţii spre provinciile din est, Armenia, Persia 


sau Kurdistan. Erau reţinute vreo 20 de chilii şi la ora aceea 
majoritatea oaspeţilor se odihneau. 

Pe la nouă numai, doi oameni se plimbau prin curte. 
Stăteau de vorbă supăraţi şi nu se-ntrerupeau decât pentru 
a arunca spre drum o privire nerăbdătoare. 

Cei doi, îmbrăcaţi în haine foarte obişnuite ca să nu atragă 
atenţia trecătorilor sau călătorilor erau domnul Saffar şi 
intendentul lui, Scarpante. 

— Aici e, domnule Saffar, spuse acesta din urmă, aici e 
caravanseraiul Rissar, unde ne-a dat azi întâlnire Yarhud în 
scrisoarea lui. 

— Câinele! Exclamă Saffar. Cum se face că încă n-a sosit? 

— Trebuie să vină din clipă în clipă. 

— Ce idee năstruşnică s-o aducă aici pe tânăra Amasia, în 
loc să vină cu ea direct la Trebizonda. 

Saffar şi Scarpante nu ştiau nimic de naufragiul lui 
Guidare şi de urmările lui. 

— Scrisoarea pe care mi-a trimis-o Yarhud venea de la 
Atina. Nu spune nici un cuvânt despre fata răpită; se 
mărgineşte să mă roage să mă-ntâlnesc cu el astă seară la 
caravanseraiul Rissar. 

— Şi încă n-a sosit! Strigă domnul Saffar făcând doi-trei 
paşi spre poartă. Ah! Să nu-mi pună prea mult răbdarea la 
încercare! Presimt că o nenorocire... 

— De ce, domnule Saffar? Vremea a fost foarte proastă pe 
Marea Neagră. Probabil că tartana n-a putut ajunge la 
Trebizonda şi a fost împinsă spre portul Atina. 

— Şi de unde ştiu eu, că Yarhud a reuşit când a încercat s- 
o răpească pe fată, la Odessa? 

— Yarhud nu-i numai un marinar îndrăzneţ, domnule 
Saffar, răspunse Scarpante, dar şi un om foarte şiret. 

— Şiretenia nu-i întotdeauna de-ajuns! Răspunse calm 
căpitanul maltez, care de câteva clipe stătea nemişcat în 
pragul caravanseraiului. 

Cei doi întoarseră capul spre el, iar Scarpante exclamă: 

— Yarhud! 


— În sfârşit eşti aici, îi zise destul de nemulţumit Saffar 
înaintând spre el. 

— Da, domnule Saffar, rosti căpitanul înclinându-se 
respectuos, da, iată-mă! 

— Ce-i cu fata bancherului Selim? N-ai reuşit s-o răpeşti la 
Odessa? 

— Ba da, zise Yarhud, am răpit-o acum vreo şase 
săptămâni, puţin după plecarea logodnicului ei, Ahmet, silit 
să-şi urmeze unchiul într-o călătorie în jurul Mării Negre. 
Am pornit numaidecât spre Trebizonda, dar în perioada 
asta de echinox, tartana mea a fost împinsă spre est, în 
pofida tuturor strădaniilor şi s-a sfărâmat de stâncile Atinei, 
unde a pierit tot echipajul. 

— Tot echipajul! Exclamă Scarpante. 

— Da! 

— Şi Amasia? Întrebă neliniştit Saffar, pe care pierderea 
lui Guidare părea să-l lase rece. 

— A fost salvată, răspunse Yarhud, împreună cu tânăra ei 
slujitoare pe care a trebuit s-o răpesc odată cu ea. 

— Dar dacă a fost salvată... începu Scarpante. 

— Unde este? Interveni Saffar. 

— Domnule, grăi căpitanul maltez, fatalitatea s-a- 
nverşunat împotriva mea sau mai curând împotriva 
dumneavoastră. 

— Vorbeşte odată, rosti ameninţător Saffar. 

— Fiica bancherului Sclim, relată Yarhud, a fost salvată de 
logodnicul ei Ahmet, pe care o întâmplare regretabilă l-a 
adus la locul naufragiului. 

— A fost salvată... de el? Întrebă Scarpante. 

— Şi acum? Vru să ştie Saffar. 

— Acum, fata, sub protecţia lui Ahmet, a unchiului acestuia 
şi a câtorva persoane care îl însoțesc, se îndreaptă spre 
Trebizonda. De acolo vor să ajungă la Scutari ca să facă 
nunta, care trebuie să aibă loc înainte de sfârşitul lunii. 

— Nepriceputule! Strigă domnul Saffar. S-o laşi pe Amasia 
să scape în loc s-o salvezi tu! 


— Aş fi salvat-o primejduindu-mi viaţa, domnule Saffar, 
răspunse Yarhud şi s-ar fi aflat în acest moment în palatul 
dumneavoastră, la Trebizonda, dacă Ahmet n-ar fi fost acolo 
tocmai când Guidare se scufunda. 

— Ah? Eşti nedemn de misiunea pe care ţi-am încredinţat- 
o! Rosti Saffar care nu-şi putu stăpâni o pornire de furie. 

— Binevoiţi a mă asculta, domnule Saffar, interveni 
Scarpante. Dacă aţi privi lucrurile cu puţin calm aţi 
recunoaşte că Yarhud a făcut tot ce i-a stat în putinţă. 

— "Tot! Interveni căpitanul maltez. 

— Tot dar nu destul, răspunse Saffar, când e vorba să 
execute un ordin de-al meu. 

— Ce-a fost, a trecut, domnule Saffar, reluă Scarpante. Să 
vedem ce şanse avem în prezent. Nimic nu e încă pierdut! 

— Da! Nimic, zise Yarhud. După naufragiu i-am urmărit şi 
iscodit pe Ahmet şi tovarăşii săi de drum. Călătoresc fără 
grijă şi mai au de făcut cale lungă prin întreaga Anatolie, de 
la Trebizonda până la malurile Bosforului. Nici tânăra 
Amasia, nici slujitoarea ei nu ştiu care era destinaţia lui 
Guidare. În plus, nimeni nu-l cunoaşte nici pe domnul Saffar 
nici pe Scarpante. Micuța caravană ar putea fi atrasă într-o 
capcană, şi... 

— Scarpante, rosti cu răceală Saffar, o vreau pe fata asta! 
Dacă soarta mi-e potrivnică, voi şti să lupt împortriva ei. Nu 
se va putea spune că vreuna din dorinţele mele n-a fost 
împlinită. 

— Se va face voia dumneavoastră, domnule Saffar, zise 
Scarpante. Da! Între Trebizonda şi Scutari, prin ţinuturi 
pustii, va fi posibil... ba chiar destul de uşor să prindem 
caravana... poate făcând-o să ia o călăuză care s-o ducă pe 
un drum greşit unde s-o atace o ceată de oameni în slujba 
dumneavoastră. Dar dacă am reuşi prin vreun şiretlic ar fi 
mai bine decât cu forţa. 

— Ce propui? Întrebă Saffar. 

— Ai spus, Yarhud, continuă Scarpante, adresându-se 
căpitanului maltez, că Ahmet şi însoțitorii lui se îndreaptă 


acum spre Trebizonda, nu? 

— Da, Scarpante, răspunse Yarhud şi mai adaug că vor 
rămâne cu siguranţă să-şi petreacă noaptea la 
caravanseraiul din Rissar. 

— Ei bine, întrebă Scarpante, nu putem pune la cale aici 
ceva, o piedică, o complicaţie care să-i întârzie şi s-o 
despartă pe Amasia de logodnicul ei? 

— Am mai multă încredere în forţă! Rosti cu asprime 
Saffar. 

— Fie, încuviinţă Scarpante şi o vom întrebuința dacă 
viclenia va fi neputincioasă! Dar lăsaţi-mă să aştept aici... să 
văd... 

— Taci, Scarpante, îl întrerupse Yarhud prinzându-l de 
braţ, nu mai suntem singuri. 

Într-adevăr, doi oameni intraseră în curte. Unul era 
Kidros, paznicul caravanseraiului, celălalt - o persoană de 
vază, pe cât se părea, pe care se cuvine s-o prezentăm 
cititorilor. 

Domnul Saffar, Scarpante şi Yarhud se traseră la o parte 
într-un colţ întunecos al curţii. De acolo puteau auzi în voie 
ce se vorbea cu atât mai uşor cu cât omul nu se sfia să 
glăsuiască tare şi plin de trufie. 

Era un kurd, se numea Yanar şi sosise în ajun la 
caravanseraiul din Rissar împreună cu sora sa, preacinstita 
Sarabul. Părăsiseră amândoi Mosul cu două luni înainte 
pentru a face o călătorie de plăcere. Se duceau la 
Trebizonda unde voiau să rămână câteva săptămâni. 
Preacinstitei Sarabul - cum era numită în paşalâcul ei natal 
- îi muriseră până la data aceea trei soţi. Aceştia nu 
putuseră să-i închine decât o viaţă prea scurtă. La vârsta de 
32 de ani văduvă fiind, o văduvă cu o înfăţişare încă plăcută, 
s-ar fi lăsat bucuros consolată de un al patrulea soţ după 
pierderea primilor trei. Dar acest lucru nu era uşor de 
obţinut dacă apucai s-o cunoşti, căci, deşi era bogată şi de 
familie bună, prin purtările năbădăioase şi temperamentul 
ei violent, înspăimânta pe orice pretendent. Fratele Yanar 


care o însoțea şi o ţinea sub protecţia lui, o sfătuise să 
călătorească - poate aşa îşi va întâlni norocul. lată de ce 
amândoi plecaseră din Kurdistan şi se aflau în drum spre 
Trebizonda. 

Domnul Yanar era un bărbat de 45 de ani, înalt, cu un aer 
neîndurător, cu chipul sălbatic - unul din acei gealaţi care 
au fost încruntaţi încă din leagăn. Cu nasul coroiat, cu ochii 
înfundaţi în obite, ras în cap şi cu mustăţi stufoase părea 
mai curând armean decât turc. Purta un turban înalt de 
fetru peste care se înfăşură o bandă de mătase roşie ca 
focul, o haină care-i cădea până la glezne; încălţat cu cizme 
de piele şi strâns la brâu cu un şal de lână de care era 
agăţată o adevărată panoplie, pistoale şi iatagane, băga în 
sperieţi pe oricine. 

Jupân Kidros îi vorbea cu un respect deosebit, având 
atitudinea unui om silit să mulţumească gura unui tun gata 
să tragă. 

— Da, domnule Yanar, îi zicea, vă repet că judecătorul va 
sosi chiar în seara aceasta şi de mâine în zori îşi va începe 
ancheta. 

— Jupân Kidros, răspunse Yanar, eşti paznicul 
caravanseraiului şi, vei da seama dacă nu ai luat toate 
măsurile ca cei ce se opresc aici să fie în siguranţă. 

— Bineînţeles, domnule Yanar, bineînţeles! 

— Ei bine, noaptea trecută, nişte răufăcători, hoţi sau mai 
ştiu eu ce, au pătruns... au îndrăznit să pătrundă în camera 
surorii mele, preacinstita Sarabul! Şi Yanar arătă spre una 
din uşile deschise în zid în partea dreaptă a curţii. 

— Ticăloşii! Strigă Kidros. 

— Nu vom părăsi caravanseraiul, urmă Yanar, până ce nu 
vor fi descoperiţi, arestaţi, judecaţi şi spânzurați! 

Jupân Kidros nu părea prea convins că noaptea trecută 
avusese loc o tentativă de furt. Sigur era însă că văduva 
neconsolată se trezise dintr-o cauză sau alta şi ieşise din 
cameră ţipând cât o ţinea gura, chemându-şi fratele în 


ajutor, încât sculase tot caravanseraiul, iar hoţii, dacă or fi 
fost, dispăruseră fără urmă. 

Oricum, Scarpante care nu pierdea un cuvânt din ce se 
vorbea, se gândi ce câştig ar putea trage de pe urma 
acestei întâmplări. 

— Noi suntem oameni mândri, continuă Yanar, locuitori ai 
minunatei capitale a Kurdistanului şi nu ne vom lăsa 
niciodată păgubiţi fără să obţinem o dreaptă reparaţie din 
partea justiţiei. 

— Dar, domnule, cu ce-aţi fost păgubiţi? Îndrăzni să 
întrebe jupân Kidros, dându-se, prudent, cu câţiva paşi 
înapoi. 

— Cu ce-am fost păgubiţi? Strigă Yanar. 

— Da... domnule... Nu-ncape îndoială că nişte răufăcători 
au încercat să pătrundă, noaptea trecută, în camera 
preacinstitei dumneavoastră surori, dar la urma urmei n-au 
furat nimic... 

— Nimic! Răspunse domnul Yanar, nimic... e adevărat, dar 
asta numai datorită curajului, energiei surorii mele! E la fel 
de pricepută în mânuirea pistolului ca şi a iataganului. 

— Tocmai, reluă jupân Kidros, iar răufăcătorii, oricine-or fi 
fost, au luat-o la fugă. 

— Şi bine-au făcut, jupâne Kidros. Preacinstita, viteaza 
Sarabul i-ar fi ucis, doi dacă era doi, patru dacă erau patru! 
lată de ce şi în noaptea asta va sta de veghe înarmată ca şi 
mine şi vai de cel care va îndrăzni să se apropie de camera 
ei. 

— Să-mi fie cu iertare, domnule Yanar, zise jupân Kidros, 
dar cred că vă daţi seama că n-aveţi a vă mai teme de nimic 
şi că hoţii - dacă au fost hoţi - nu se vor mai încumeta... 

— Cum: „dacă au fost hoţi”! Strigă Yanar cu glas de tunet. 
Şi ce-ai fi vrut să fie bandiții ăia? 

— Poate nişte nesăbuiţi... nişte nebuni! Răspunse Kidros 
care încerca să apere onorabilitatea caravanseraiului. Da! 
De ce nu... vreun îndrăgostit atras... ispitit... de farmecele 
preacinstitei Sarabul? 


— Nu spune vorbă mare, rosti domnul Yanar. Dacă asta a 
fost, o să vadă el! A vrut să atenteze la virtutea surorii 
mele? Atunci nu-s de-ajuns arestarea, întemnițarea, nici 
trasul în ţeapă. Nici cele mai îngrozitoare chinuri n-ar fi 
destul decât în cazul când îndrăzneţul ar avea o situaţie şi o 
avere care să-i permită să-şi repare greşala! 

— Vă rog să vă liniştiţi, domnule Yanar, zise jupân Kidros şi 
să aveţi răbdare. Ancheta va descoperi pe autorul sau 
autorii acestui... atentat. Vă repet, am chemat judecătorul. 
Eu însumi am fost la el, la Trebizonda şi când i-am povestit 
cele întâmplate, m-a încredinţat că are un mijloc - un mijloc 
sigur - să-i găsească pe răufăcători, oricare ar fi ei. 

— Ce mijloc? Întrebă cu glas batjocoritor domnul Yanar. 

— Nu ştiu, răspunse jupân Kidros, dar judecătorul zice că-i 
un mijloc care nu dă greş. 

— Fie! Rosti Yanar, vom vedea mâine, dar voi veghea... voi 
veghea înarmat. 

Acestea fiind zise fiorosul personaj se îndreptă spre chilia 
lui, învecinată cu cea a surorii sale. Oprindu-se în pragul 
camerei, întinse un braţ ameninţător spre curtea 
caravanseraiului şi grăi cu glas tunător: 

— Nu se glumeşte cu onoarea unei femei! Apoi dispăru 
înăuntru. 

Jupân Kidros răsuflă uşurat. 

— În fine, îşi zise, vom vedea cum se va sfârşi istoria asta! 
Cât despre hoţi, dacă or fi fost, bine ar fi să-şi fi luat 
talpăşiţa! 

În acest timp, Scarpante vorbea în şoaptă cu Yarhud şi cu 
domnul Saffar. 

— Da, le spunea, poate că am putea face ceva pornind de 
la supărarea kurdului. 

— Crezi că... zise Saffar. 

— Da, cred că amestecându-l pe Ahmet într-o poveste 
neplăcută, l-aş putea reţine câteva zile la Trebizonda, ba 
chiar să-l despart de logodnica lui. 

— Fie, dar dacă şiretlicul nu reuşeşte? 


— Atunci vom apela la forţă, răspunse Scarpante. 

În acea clipă, jupân Kidros îi zări pe Saffar, Scarpante şi 
Yarhud pe care până atunci nu-i văzuse. Înaintă spre ei şi le 
spuse cu vocea sa cea mai amabilă. 

— Poftiţi ceva, domnilor? 

— Aşteptăm nişte călători care trebuie să sosească dintr-o 
clipă într-alta să petreacă o noapte în caravanserai, 
răspunse Scarpante. 

Chiar atunci se auzi de-afară gălăgia făcută de caravana ai 
cărei cai sau catâri se opriseră la poartă. 

— Ei trebuie să fie! Rosti jupân Kidros. 

Şi se duse spre poartă ca să-i întâmpine pe noii sosiți. 

— Într-adevăr, urmă el, oprindu-se la intrare, uite un grup 
de călători călare. Sunt oameni avuţi dacă judecăm după 
înfăţişare. E de datoria mea să le ies înainte şi să mă pun la 
dispoziţia lor. 

Şi ieşi pe poartă. 

În acelaşi timp Scarpante înaintă şi el până la intrarea în 
curte şi privind afară, se adresă lui Yarhud: 

— Ăştia sunt Ahmet şi însoțitorii lui? 

— Da, răspunse căpitanul maltez dându-se grabnic înapoi 
pentru a nu fi recunoscut. 

— Ei sunt? Întrebă şi domnul Saffar, păşind la rândul lui 
spre poartă dar fără a ieşi din curtea caravanseraiului. 

— Da, repetă Yarhud, uite-l pe Ahmet, pe logodnica lui, pe 
slujitoare... pe cele două slugi... 

— Să fim cu ochii-n patru! Zise Scarpante, făcându-i lui 
Yarhud semn să se ascundă. 

— Vocea domnului Keraban a şi început să răsune, observă 
căpitanul maltez. 

— Keraban! Exclamă Saffar. 

Şi se repezi spre poartă. 

— Dar ce-i cu dumneavoastră, domnule Saffar? Întrebă 
Scarpante, uimit. De ce numele lui Keraban v-a făcut să 
tresăriţi? 


— EI! E el într-adevăr! Răspunse Saffar. L-am întâlnit pe 
individul ăsta la calea ferată din Caucaz. A vrut să mă 
înfrunte şi să-i împiedice pe caii mei să treacă. 

— Vă cunoaşte? 

— Da şi nu-mi va fi greu să-i cer aici socoteală... să pun să 
fie arestat... 

— Ei, asta n-o să-l oprească pe nepotul lui să-şi vadă de 
drum! Zise Scarpante. 

— Voi şti să mă descotorosesc şi de unchi şi de nepot! 

— Nu! Nu! Fără ceartă! Fără scandal! Stărui Scarpante. E 
mai bine, domnule Saffar, ca neobrăzatul de Keraban să nu 
bănuiască prezenţa dumneavoastră aici! Să nu afle că 
Yarhud a răpit-o, la porunca dumneavoastră, pe fiica 
bancherului Selim. Am risca să pierdem, totul. 

— Fie, zise Saffar, mă retrag şi mă bizui pe priceperea ta. 
Dar trebuie să izbuteşti. 

— Voi izbuti, domnule Saffar, dacă mă lăsaţi să mă 
desfăşor cum ştiu, întorceţi-vă chiar deseară la Trebizonda. 

— Bine, plec. 

— Şi tu, Yarhud, părăseşte numaidecât caravanseraiul, 
urmă Scarpante. Nu trebuie să fii recunoscut. 

— Uite-i, zise Yarhud. 

— Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă singur! Strigă aproape Scarpante, 
îmbrâncindu-l cât colo pe căpitan. 

— Dar cum să dispar fără să mă vadă? Întrebă Saffar. 

— Pe-aici! Îi răspunse Scarpante, deschizând o uşă aflată 
în zidul din stânga şi care dădea spre câmpie. 

Domnul Saffar şi căpitanul maltez ieşiră pe acolo fără 
întârziere. 

— Era şi timpul! Îşi zise Scarpante. Şi-acum să deschidem 
ochii şi să ciulim urechile. 

VII ÎN CARE JUDECĂTORUL DIN TREBIZONDA FACE 
ANCHETA ÎNTR-UN MOD DESTUL DE INGENIOS. 

Într-adevăr domnul Keraban şi însoțitorii lui, după ce-şi 
lăsaseră harabaua şi caii în grajdurile de lângă curte, 


intrară în caravanserai. Jupân Kidros îi călăuzea fără a se 
zgârci cu salamalecurile şi cuvintele de bun venit. 

Aşezând într-un colţ felinarul aprins care lumina slab 
interiorul curţii, repeta înclinându-se mereu: 

— Da, domnule, intraţi, vă rog. Binevoiţi a intra. Aici e 
caravanseraiul Rissar. 

— Şi nu suntem decât la două leghe de Trebizonda? 
Întrebă domnul Keraban. 

— La cel mult două leghe! 

— Bine! Aveţi grijă de caii noştri! Îi vom lua înapoi mâine 
la revărsatul zorilor. 

Apoi, întorcându-se către Ahmet care o însoțea pe Amasia 
pentru că logodnica sa voia să se aşeze pe o bancă, alături 
de Nedjeb. Rosti cu voioşie: 

— Iac-aşa! De când nepotul meu şi-a regăsit iubita, nu se 
mai ocupă decât de ea şi eu sunt cel obligat să pregătesc 
totul ca să ne urmăm drumul. 

— E firesc, domnule Keraban. Altminteri la ce-ar sluji să fii 
unchi? Interveni Nedjeb. 

— Nu trebuie să-mi porţi pică, zise Ahmet surâzând. 

— Nici mie, adăugă fata. 

— Ei! Nu port pică nimănui! Nici măcar stimabilului Van 
Mitten care a avut de gând - da! Cu totul de neiertat - să 
mă părăsească la mijlocul drumului. 

— Hai să nu mai vorbim de asta niciodată, zise Van Mitten. 

— Na-cţi-o bună! Exclamă Keraban. Şi de ce să nu vorbim? 
O mică discuţie pe tema asta... sau alta... m-ar mai înviora. 

— Credeam, unchiule, îi atrase atenţia Ahmet, că ai luat 
hotărârea să nu mai discuţi. 

— Bine spui nepoate! Şi n-am s-o mai fac chiar dacă aş 
avea dreptate de o sută de ori. 

— Vom vedea! Murmură Nedjeb. 

— De altfel, zise Van Mitten, mai bine să ne odihnim câteva 
ore. 

— Dacă se poate dormi aici, bombăni Bruno, morocănos ca 
de obicei. 


— Aveţi să ne daţi camere pentru la noapte? Întrebă 
Keraban pe jupân Kidros. 

— Da, domnule, răspunse jupân Kidros, cât de multe vă 
trebuie. 

— Bine! Foarte bine! Exclamă Keraban. Mâine vom fi la 
Trebizonda, în vreo zece zile la Scutari, unde vom lua o 
masă bună - masa la care te-am poftit, amice Van Mitten! 

— Cu atâta măcar eşti dator, amice Keraban! 

— O masă la Scutari? Şopti Bruno la urechea stăpânutui 
său. Da! Dacă vom ajunge vreodată acolo. 

— Hai, Bruno, răspunse Van Mitten, puţin curaj, ce naiba! 
Sus capul, cel puţin ca să aperi cinstea Olandei noastre. 

— Păi acum îi şi semăn Olandei noastre! Răspunse Bruno, 
ca şi ei mi se văd coastele. 

Scarpante stătea de o parte şi asculta ce se vorbea, 
aşteptând momentul potrivit când i-ar conveni să intervină 
în discuţie. 

— Ei bine, întrebă Keraban, care e camera pentru fete? 

— Aceasta, zise jupân Kidros arătând spre o uşă care se 
deschidea în zid spre stânga. 

— Atunci, bună seara, draga mea Amasia, îi dori Keraban, 
şi vise plăcute. 

— La fel şi dumitale, domnule Keraban, răspunse fata. Pe 
mâine, scumpe Ahmet! 

— Pe mâine, scumpă Amasia, răspunse tânărul, după ce-o 
strânse în braţe. 

— Vii, Nedjeb? O chemă Amasia. 

— Te urmez, stăpână dragă, zise Nedjeb, dar ştii bine 
despre ce o să vorbim încă o oră întreagă! 

Fetele intrară în cameră pe uşa pe care le-o ţinea deschisă 
jupân Kidros. 

— Şi-acum unde se vor culca băieţii noştri? Întrebă 
Keraban arătând spre Bruno şi Nizib. 

— Într-o cameră din partea de afară a zidului, unde îi voi 
duce, rosti jupân Kidros. 


Şi, îndreptându-se spre poarta din fund, făcu semn lui 
Bruno şi Nizib să vină după el, iar cei doi „băieţi”, frânţi 
după o zi lungă de drum, se grăbiră să-i dea ascultare după 
ce urară stăpânilor „noapte bună”. 

— Acum ori niciodată trebuie să-mi încerc norocul, îşi zise 
Scarpante. Domnul Keraban, Van Mitten şi Ahmet se 
plimbau prin curte în aşteptarea lui jupân Kidros. Unchiul 
era vesel ca un piţigoi. Totul mergea pe roate. Va ajunge la 
timp pe malurile Bosforului. Se şi bucura închipuindu-şi 
mutra pe care o vor face autorităţile când îl vor vedea 
sosind. 

Pentru Ahmet, întoarcerea la Scutari însemna celebrarea 
mult dorită a nunţii. Pentru Van Mitten înapoierea era... 
înapoiere. 

— Ei, ce se-ntâmplă, ne-a uitat? Şi camerele noastre? Rosti 
curând Keraban. Întorcând capul, îl zări pe Scarpante care 
se apropiase de el pe nesimţite. 

— Vă-ntrebaţi unde sunt camerele pentru domnul Keraban 
şi însoțitorii săi? Zise el înclinându-se ca şi cum ar fi fost 
una din slugile caravanseraiului. 

— Da. 

— Aici. 

Şi Scarpante arătă spre dreapta uşa ce da spre un coridor 
unde se afla camera ocupată de călătoarea kurdă, lângă cea 
în care veghea domnul Yanar. 

— Haideţi, prieteni, la culcare! Zise Keraban dând cu 
putere în lături uşa către care le făcuse semn Scarpante. 
Toţi trei o luară pe coridor, dar înainte să închidă uşa se 
auziră ţipete şi larmă mare. Răsună o voce stridentă de 
femeie şi numaidecât după aceea glasul unui bărbat. 

Domnul Keraban, Van Mitten, Ahmet, nepricepând nimic 
din ce se întâmpla, se retraseră cât mai iute în curtea 
caravanseraiului. 

De îndată pretutindeni se deschiseră uşile. Călătorii ieşiră 
din camere. Amasia şi Nedjeb auzind zgomot apărură şi ele 
în curte. Bruno şi Nizib veniră de afară prin stânga. Apoi, în 


semiobscuritate se putu desluşi chipul fiorosului Yanar. Şi, 
în urma lui, o femeie ieşi din coridorul unde domnul 
Keraban şi ai săi pătrunseseră atât de neprevăzător. 

— Hoţii! Ucigaşii! Striga femeia. 

Era preacinstita Sarabul, voinică, înaltă, cu pasul apăsat, 
cu ochii vii, rumenă în obraji, cu părul negru, cu o gură 
poruncitoare cu dinţi puternici - într-un cuvânt, un Yanar în 
haine femeieşti. Călătoarea veghea, pentru orice 
eventualitate, în camera ei, în clipa când nişte nepoftiţi 
forţaseră uşa. Noroc că nu se dezbrăcase! Mai avea pe ea 
„mitanul” de postav brodat cu aur pe piept şi la mâneci şi 
un „entari” de mătase lucioasă cu ape galbene, strâns pe 
talie cu un brâu, de unde nu lipseau nici pistolul nici 
iataganul în teaca lui de marochin verde; pe cap purta un 
fes evazat încins cu batiste de culori ţipătoare, din care 
atârna un „puskul” lung ca şnurul unui clopoțel. Era 
încălţată cu cizme de piele roşie peste şalvari - pantalonii 
femeilor din Orient. Câţiva călători au susţinut că femeia 
kurdă îmbrăcată astfel seamănă cu o viespe. Fie! 
Preacinstita Sarabul nu dezminţea această comparaţie, iar 
viespea cu pricina trebuie că avea un ac de temut. 

— Ce femeie, zise în şoaptă Van Mitten. 

— Şi ce bărbat, adăugă Keraban arătând spre fratele 
Yanar. Acesta tocmai se apucase să strige: 

— Un nou atentat. Să fie arestată toată lumea. 

— 'Ţin-te bine, murmură Ahmet la urechea unchiului său, 
căci mi-e teamă că din cauza noastră e tot scandalul. 

— Aş! Nimeni nu ne-a văzut, răspunse Keraban şi n-are 
cine să ne recunoască. 

— Ce se-ntâmplă, Ahmet? Întrebă Amasia alergând spre 
logodnicul ei. 

— Nimic, draga mea, nimic! 

În acea clipă, jupân Kidros se ivi în pragul porţii din fundul 
curţii zicând: 

— Da, picaţi la tanc, domnule judecător! 


Într-adevăr judecătorul din Trebizonda chemat să facă 
ancheta cerută de perechea de kurzi, sosise la caravanserai 
unde avea să-şi petreacă noaptea urmând ca a doua zi 
dimineaţa să înceapă investigaţiile. Urmat de grefierul său 
se opri în prag. 

— Cum, întrebă el, ticăloşii au repetat tentativa din 
noaptea trecută? 

— Aşa se pare, domnule judecător, răspunse jupân Kidros. 

— Să fie închise toate porţile caravanseraiului, rosti sever 
omul legii. E interzis să iasă cineva fără permisiunea mea. 

Ordinul fu executat numaidecât şi călătorii deveniră 
prizonieri, reţinuţi în caravanserai. 

— Şi acum, domnule judecător, zise preacinstita Sarabul, 
cer să mi se facă dreptate împotriva răufăcătoritor care nu 
s-au temut, pentru a doua oară, să atace o femeie fără 
apărare... 

Scarpante, cum lesne bănuiţi, urmărea fiecare amănunt al 
scenei. 

Judecătorul - o figură dc vulpoi, cu doi ochi pătrunzători, 
un nas ascuţit şi buzele strânse care-i dispăreau în barba-i 
flocoasă - cercetă chipurile persoanelor închise în 
caravanserai - lucru destul de greu în lumina slabă, 
răspândită de singurul felinar ce se afla într-un colţ al 
curţii. 

— Susţineţi, o întrebă el pe preacinstita Sarabul, după ce 
termină cu scurta examinare a celor din jurul său, că 
noaptea trecută nişte răufăcători au încercat să se 
introducă în camera dumneavoastră? 

— Da. 

— Şi că au reuşit astăzi tentativa lor criminală? 

— Ei sau alţii! 

— Acum câteva clipe? 

— Acum câteva clipe. 

— I-ai putea recunoaşte? 

— Nu! În camera mea e întuneric, în curte la fel şi nu le- 
am văzut chipurile. 


— Erau mai mulţi? 

— Habar n-am. 

— Vom afla, surioară, strigă domnul Yanar, vom afla şi va fi 
vai de ei. Î acea clipă, domnul Keraban repeta la urechea lui 
Van Mitten: 

— N-avem de ce să ne temem. Nu ne-a văzut nimeni. 

— Din fericire, răspunse olandezul, nu prea liniştit în ce 
priveşte urmările acestei peripeții, căci cu căutătorii ăştia 
de gâlceavă nu era de glumit. 

Între timp judecătorul umbla încoace şi încolo. Nu ştia ce 
hotărâre să ia spre marele necaz al reclamanţilor. 

Domnule judecător, urmă preacinstita Sarabul 
încrucişându-şi braţele pe piept, justiţia va rămâne 
dezarmată în mâinile dumneavoastră? N-avem dreptul să 
fim ocrotiţi de lege? O femeie de rangul meu poate fi 
victima unui asemenea atentat şi vinovaţii, care n-au avut 
cum să fugă, să scape nepedepsiţi? 

— E grozavă victima! Remarcă pe bună dreptate domnul 
Keraban. 

— Grozavă... dar înspăimântătoare! Rosti Van Mitten. 

— Ce-aţi hotărât, domnule judecător? 

— Să se aducă facle, torţe! Strigă preacinstita Sarabul. Voi 
vedea, voi căuta... voi recunoaşte, poate, pe răufăcătorii 
care au îndrăznit... 

— Nu-i nevoie, zise judecătorul. Mă însărcinez eu cu 
descoperirea vinovatului sau vinovaţilor. 

— Fără lumină? 

— Fără lumină! 

După acest răspuns, judecătorul făcu un semn grefierului 
care ieşi pe poartă după ce încuviinţă din cap. 

Între timp olandezul nu se putu împiedica să zică, în 
şoaptă, amicului său Keraban: 

— Nu ştiu de ce dar nu mă simt liniştit în ce priveşte 
sfârşitul acestei poveşti! 

— Ei, ţie ţi-e mereu frică, zău aşa! Răspunse Keraban. 


Toţi tăceau aşteptând întoarcerea grefierului cu un 
simţământ de îndreptăţită curiozitate. 

— Aşadar, domnule judecător, rosti Yanar credeţi că în 
pofida întunericului veţi recunoaşte... 

— Eu? Nu! Răspunse judecătorul. De aceea voi încredința 
această sarcină unui animal inteligent care m-a ajutat nu o 
dată şi cu multă pricepere în anchetele mele. 

— Un animal?! Exclamă călătoarea. 

— Da... o capră... o capră sprintenă şi isteaţă care îl va da 
în vileag pe vinovat, dacă se mai află aici. Şi trebuie să fie, 
deoarece nimeni n-a părăsit curtea caravanseraiului din 
clipa săvârşirii atentatului. 

— E nebun, judecătorul ăsta! Murmură domnul Keraban. 

În acea clipă, grefierul se întoarse, trăgând de zgardă o 
capră pe care o aduse în mijlocul curţii. Era o căpriţă 
drăgălaşă, din acel soi care are câteodată în intestine o 
concreţiune pietroasă - bezoardul - socotită în Orient, ca 
posedând deosebite calităţi igienice. Căpriţa cu botul 
subţirel, cu bărbiţa cârlionţată, cu privirea vie, într-un 
cuvânt cu înfăţişarea ei inteligentă, părea demnă de rolul 
de ghicitoare pe care i-l dăduse stăpânul. Turme din 
această rasă poţi întâlni în număr mare în toată Asia Mică, 
Anatolia, Armenia, Rusia şi se disting prin ochiul lor ager, 
auzul şi mirosul lor foarte fin şi mai ales prin uimitoarea lor 
sprinteneală. 

Capra, preţuită de judecător pentru perspicacitatea ei, nu 
era nici mare nici mică, albicioasă pe piept, pântece şi gât, 
dar cu fruntea, spinarea şi bărbia negre. Se culcase grațios 
pe nisip şi cu un aer şiret, privea „societatea” mişcându-şi 
corniţele. 

— Ce căpriţă drăguță! Exclamă Nedjeb. 

— Dar ce-o fi vrând judecătorul de la ea? Întrebă Amasia. 

— Vreo vrăjitorie, fără îndoială, răspunse Ahmet, şi proştii 
ăştia se vor lăsa prinşi în plasă. 

De aceeaşi părere era şi domnul Keraban, care nu se sfia 
să ridice din umeri, în timp ce Van Mitten privea pregătirile 


cu oarecare îngrijorare. 

— Cum, domnule judecător, rosti preacinstita Sarabul, pe 
capra asta o veţi întreba cine sunt vinovaţii? 

— Da, zise judecătorul. 

— Şi vă va răspunde? 

— Bineînţeles. 

— În ce fel? Se interesă domnul Yanar. 

— Nimic mai simplu, zise judecătorul. 'Toţi călătorii aici de 
faţă vor veni pe rând să pună mâna pe spatele caprei şi, în 
clipa când va simţi mâna vinovatului, capra mea cea 
năzdrăvană va scoate un behăit. 

— Tipul ăsta e pur şi simplu un scamator de la bâlci! 
Murmură Keraban. 

— Dar domnule judecător, niciodată... stărui Sarabul, 
niciodată un simplu animal... 

— Veţi vedea cu ochii voştri! 

— Şi de ce nu? Interveni domnul Yanar. Prin urmare, cu 
toate că nu pot fi învinuit de atentat, voi fi eu primul care, 
ca să dau un exemplu, am să trec prin această încercare. 

Nici nu-şi termină bine spusele că se şi duse lângă capră 
şi-şi trecu mâna pe spinarea ei de la gât până la coadă. 
Capra rămase mută. 

— E rândul celorlalţi, zise judecătorul. 

Şi unul după altul călătorii aflaţi în curtea caravanseraiului 
făcură întocmai ca domnul Yanar, mângâind animalul pe 
spate; dar probabil nu erau vinovaţi, căci capra nu scoate 
nici un behăit acuzator. 

VIII CARE SE SFÂRŞEŞTE ÎNTR-UN FEL CU TOTUL 
NEAŞTEPTAT MAI ALES PENTRU AMICUL VAN MITIEN. 

În timpul defilării în faţa caprei, domnul Keraban îi luă de 
o parte pe Van Mitten şi Ahmet să stea de vorbă cu ei. Din 
convorbire reieşea că uitase de hotărârea lui de a nu se mai 
încăpăţâna cu orice prilej şi că nu se vindecase de a voi să 
impună celorlalţi felul lui de a vedea şi de a proceda. 

— Ei! Prieteni, vrăjitorul ăsta mi se pare pur şi simplu cel 
mai mare netot. 


— De ce? Întrebă olandezul 

— Pentru că nimic nu împiedică pe vinovat ori pe vinovaţi - 
noi, de pildă - să se prefacă a mângâia capra, trecându-i 
mâna deasupra spinării fără s-o atingă. Judecătorul ar fi 
trebuit să facă cel puţin operaţiunea în plină zi, la lumină, 
ca să prevină orice înşelătorie. Dar în întuneric, e absurd! 

— Într-adevăr, zise Van Mitten. 

— Prin urmare eu aşa voi face şi vă poftesc să-mi urmaţi 
pilda. 

— Fugi de aici, unchiule, răspunse Ahmet, ştii foarte bine 
că bietul animal, dacă-l mângâi sau nu, pe spinare, nu va 
behăi, nici pentru vinovaţi nici pentru nevinovaţi. 

— Bineînţeles, Ahmet, dar de vreme ce deşteptul de 
judecător crede în povestea asta, eu voi fi mai deştept ca el 
şi n-o să ating capra! Şi vă rog să faceţi ca mine. 

— Dar, unchiule... 

— Hai, destulă vorbă de prisos, ripostă Keraban, care 
începea să se-nfierbânte. 

— “Totuşi... rosti şi olandezul. 

— Van Mitten, dacă eşti atât de slab de minte să freci 
spinarea acestei capre, n-o să ţi-o iert niciodată! 

— Fie, n-o voi freca ca să nu te supăr, prietene Keraban! 
De altfel n-are nici o importanţă, căci în întuneric nu vom fi 
văzuţi. 

Majoritatea călătorilor trecuseră prin încercarea la care îi 
supusese judecătorul şi capra încă nu acuzase pe nimeni. 

— E rândul nostru, Bruno, zise Nizib. 

— Ce prostie să te încrezi într-o capră! Exclamă Bruno. 

Şi unul după altul, cei doi servitori se duseră să mângâie 
spatele animalului care nu behăi, cum nu behăise nici la 
ceilalţi călători. 

— Dar capra asta nu zice nimic, domnule judecător, strigă 
preacinstita Sarabul. 

— Sper că nu-i o glumă proastă! Adăugă domnul Yanar. Cu 
noi nu-i de glumit. 


— Răbdare! Răspunse judecătorul clătinând din cap cu o 
mutră şireată, dacă n-aţi auzit capra behăind înseamnă că 
vinovatul încă n-a atins-o. 

— La naiba! Nu mai suntem decât noi! Murmură Van 
Mitten care, fără să ştie bine de ce, se simţea cuprins de 
nelinişte. 

— E rândul nostru, zise Ahmet. 

— Da! Mă duc eu primul! Rosti Keraban. 

Şi, trecând prin faţa prietenului şi nepotului său, le aminti 
în şoaptă: 

— În nici un caz să nu puneţi mâna pe ea! 

Apoi întinzând degetele deasupra caprei, se prefăcu a o 
mângâia uşor pe spinare fără, însă, să-i atingă nici un 
singur fir de păr. Capra nu behăi. 

„lată un lucru liniştitor!” gândi Ahmet. 

Şi, urmând exemplul unchiului său, mâna lui abia dacă se 
aşeză o clipă pe spatele caprei. 

Capra nu behăi. 

Venise rândul olandezului. Van Mitten trecea ultimul 
dintre toţi călătorii prin proba la care-i supunea 
judecătorul. Înaintă deci spre capră, care părea să-l 
privească chiorâş, dar şi el, ca să nu iasă din cuvântul 
prietenului său Keraban, se mulţumi să-şi plimbe uşurel 
mâna deasupra spinării caprei. Capra nu behăi. 

Se auzi din mijlocul asistenţei o exclamaţie de uimire şi 
alta de satisfacţie. 

— Capra dumitale e neîndoielnic o brută, strigă Yanar cu 
glas de tunet. 

— Nu l-a recunoscut pe vinovat, strigă la rândul ei 
preacinstita Sarabul şi totuşi e aici de vreme ce nimeni n-a 
putut ieşi din această curte. 

— Hei! Murmură Keraban, judecătorul ăsta cu isteaţa lui 
capră nu-i decât un caraghios! Nu, Van Mitten? 

— Ba da, răspunse Van Mitten, care se liniştise acum cu 
desăvârşire în ce privea rezultatul încercării cu capra. 


— Vai, biata căpriţă, îi zise Nedjeb stăpânei sale, o să i se 
facă vreun rău fiindcă n-a zis nimic? 

Cu toţii se uitau la judecător ai cărui ochi şireţi străluceau 
în întuneric ca nişte cărbuni aprinşi. 

— Şi acum, domnule judecător, zise Keraban, cu un glas 
puţin zeflemitor, acum că v-aţi terminat ancheta, nu mai 
există, cred, nici o piedică, să ne retragem în camerele 
noastre... 

— Ba deloc! Strigă supărată sora lui Yanar. S-a săvârşit o 
fărădelege... 

— Uşurel, doamnă, i se adresă Keraban destul de acru, 
doar n-ai pretenţia să împiedici nişte oameni cumsecade să 
se ducă la culcare dacă le e somn? 

— Aşa vorbiţi surorii mele, domnule? Strigă domnul Yanar. 

— Chiar aşa! Răspunse domnul Keraban. 

Scarpante crezând că a dat greş cursa pe care o întinsese 
de vreme ce vinovaţii nu fuseseră recunoscuţi, se bucură de 
cearta iscată între domnul Keraban şi domnul Yanar. Poate 
că va duce la o complicaţie care să slujească planurilor sale. 

Într-adevăr ciocnirea devenea mai aprigă. Keraban s-ar fi 
lăsat mai degrabă arestat şi condamnat decât să nu aibă 
ultimul cuvânt. Chiar Ahmet se pregăti să-l sprijine pe 
unchiul său, când judecătorul spuse: 

— Aliniaţi-vă şi să se aducă torţe aprinse. 

Jupân Kidros se grăbi să execute ordinul. O clipă mai 
târziu patru slugi din caravanserai intrară cu faclele şi 
curtea fu luminată puternic. 

— Fiecare să ridice mâna dreaptă! Rosti judecătorul. 

La aceste cuvinte toţi ridicară mâna dreaptă. Şi toate 
aceste mâini aveau căuşul palmei şi degetele înnegrite, 
toate - în afară de cele ale lui Keraban, Ahmet şi Van 
Mitten. 

Judecătorul, arătând spre ei, zise: 

— lată-i pe răufăcători! 

— Ce? Făcu Keraban. 


— Noi? Strigă olandezul fără să înţeleagă acuzaţia asta 
atât de neaşteptată. 

— Da... ei sunt! Reluă judecătorul. Ce importanţă are dacă 
s-au temut sau nu că vor fi recunoscuţi de capră. Fapt este 
că ştiindu-se vinovaţi, în loc să mângâie spinarea animalului 
care era unsă cu un strat de funingine, şi-au trecut mâna pe 
deasupra fără să-i atingă spatele şi astfel s-au acuzat 
singuri. 

Se auzi un murmur de aprobare, foarte măgulitor pentru 
iscusinţa judecătorului, în timp ce domnul Keraban şi 
însoțitorii săi îşi plecau dezumflaţi, capetele. 

— Aşadar, zise domnul Yanar, aceştia sunt cei trei 
răufăcători care au îndrăznit noaptea trecută... 

— Ei! Noaptea trecută, strigă Ahmet, am fost la zece leghe 
de caravanseraiul Rissar. 

— Ce dovadă aveţi? Rosti judecătorul. Oricum, cu câteva 
clipe în urmă, voi aţi fost aceia care aţi încercat să 
pătrundeţi în camera preacinstitei Sarabul. 

— Ei bine, da, strigă Keraban, furios că s-a lăsat prins atât 
de uşor în capcană, da... noi am fost aceia care am intrat în 
coridor. Dar din greşeală sau mai bine zis am fost greşit 
îndrumați de una dintre slugile din caravanserai. 

— Nu mai spune! Răspunse batjocoritor domnul Yanar. 

— Nu-ncape îndoială! Ni se arătase ca a noastră camera 
acestei doamne. 

— Asta s-o vindeţi altora, grăi judecătorul. 

„Prinşi asupra faptului, îşi zise Bruno, unchiul, nepotul şi 
stăpânul meu alături de ei”. 

Adevărul era că, oricâtă siguranţă de sine arăta în mod 
obişnuit domnul Keraban, acum se simţea total 
descumpănit. Şi tulburarea lui crescu atunci când 
judecătorul rosti întorcându-se spre el, Van Mitten şi 
Ahmet: 

— Să fie duşi la închisoare. 

— Da! La închisoare! Repetă domnul Yanar. 


Şi toţi călătorii, cărora li se alătură personalul 
caravanseraiul, strigară: „La închisoare! Lia închisoare 

Scarpante nu putea decât să se felicite, dat fiind 
întorsătura pe care o luaseră lucrurile, de cele puse la cale. 
Domnul Keraban, Van Mitten, Ahmet, puşi la popreală, 
înseamnă întreruperea călătoriei, o întârziere a nunţii şi 
mai ales despărţirea imediată a Amasiei de logodnicul ei, 
deci o posibilitatea de a relua, în condiţii mai bune, 
încercarea neizbutită a căpitanului maltez. 

Ahmet, gândindu-se la urmările ce le-ar putea avea cele 
petrecute, la eventuala despărţire de Amasia, se simţi 
supărat pe unchiul său. Oare nu domnul Keraban printr-o 
nouă îndărătnicie îi pusese în această încurcătură? Nu-i 
împiedicase, ba chiar le interzise să mângâie capra şi asta 
ca să joace un renghi judecătorului care se dovedise, în cele 
din urmă. Mai deştept ca ei? A cui era vina de a fi căzut în 
cursa întinsă prostiei lor şi de a fi ameninţaţi, pentru cel 
puţin câteva zile, cu închisoarea? 

Şi domnul Keraban turba în sine, gândindu-se la puţinul 
timp care le rămânea pentru a-şi încheia călătoria dacă voia 
să ajungă la Scutari la termenul stabilit. Încă un rod al 
încăpăţânării sale pe cât de fără folos, pe atât de absurdă şi 
care putea să-l coste pe nepotul său o avere! 

Cât despre Van Mitten, se uita la dreapta şi la stânga, se 
lăsa când pe un picior, când pe altul, împovărat parcă de 
sine însuşi şi neştiind ce să facă. Abia dacă îndrăznea să-şi 
îndrepte ochii spre Bruno care părea să-i repete ca o cobe: 
„V-am prevenit, domnule, mai devreme sau mai târziu o să 
ni se-ntâmple ceva rău”. În cele din urmă, olandezul îi 
adresă lui Keraban o simplă mustrare, pe care acesta o 
merita din plin: 

— De ce ne-ai împiedicat să atingem spinarea bietului 
necuvântător? Pentru prima oară în viaţă domnul Keraban 
tăcu, neavând ce răspunde. 

Între timp strigătele „la închisoare” răsunau mai înfocat şi 
Scarpante - se-nţelege de la sine - ţipa mai tare ca toţi 


LLA 


ceilalţi: 

— Da, la închisoare cu ticăloşii ăştia: repeta răzbunător 
Yanar, gata, la nevoie, să dea o mână de ajutor autorităţilor. 
Să fie aruncaţi în temniţă toţi trei! 

— Da, toţi trei... doar dacă unul din ei nu mărturiseşte! 
Adăugă preacinstita Sarabul care nu dorea ca doi 
nevinovaţi să plătească pentru un borfaş. 

— Aşa e drept! Zise judecătorul. Ei bine, care dintre voi a 
încercat să pătrundă în cameră? 

Cei trei acuzaţi şovăiră câteva clipe, dar după acest scurt 
răstimp domnul Keraban ceru judecătorului să-i îngăduie să 
stea de vorbă în particular cu nepotul şi prietenul său. 
Judecătorul îi dădu permisiunea. 

Luându-i la o parte pe Van Mitten şi Ahmet, pe un ton care 
nu admitea replică, le spuse: 

— Dragii mei, nu-i de făcut decât un singur lucru. Unul 
dintre noi trebuie să ia asupra lui întâmplarea asta 
nefericită, care la urma urmei nu-i decât un fleac. 
Olandezul începu, mânat parcă de o presimţire, să asculte 
cu mare atenţie. 

— Alegerea e dintru început foarte limpede. Prezenţa lui 
Ahmet la Scutari, la o dată foarte apropiată, pentru 
celebrarea căsătoriei, e absolut necesară. 

— Da, unchiule, întări Ahmet. 

— şi a mea la fel, fireşte, căci trebuie să fiu de faţă în 
calitate de tutore. 

— Poftim? Exclamă Van Mitten. 

— Aşadar, amice Van Mitten, reluă Keraban, cred că n-ai 
nimic de obiectat! Trebuie să faci acest sacrificiu. 

— Eu? Cum? 

— Mărturisind. Ce ai de pierdut? Să faci câteva zile de 
puşcărie. Nici o grijă, o să te scoatem noi de-acolo. 

— Dar... vru să protesteze Van Mitten căruia i se părea că 
prea face amicul său cu el ce vrea, fără măcar să-l întrebe. 

— Dragă domnule Van Mitten, zise Ahmet, te rog 
primeşte! Pentru Amasia! Vrei ca, neajungând la timp la 


Scutari, să-i întunecăm tot viitorul? 

— Vai, domnule Van Mitten, glăsui şi fata, care auzise ce 
vorbeau. 

— Ce... ce vreţi de la mine? Rosti Van Mitten. 

— Hm! Işi zise Bruno, care înţelegea foarte bine ce se 
petrecea, îl împing pe stăpânul meu la o nouă prostie”. 

— Domnule Van Mitten! Repetă Ahmet. 

— Hai... fă o faptă bună! Stărui Keraban strângându-i 
mâna să i-o frângă nu altceva. 

— Între timp strigătele: „La închisoare! La închisoare” 
deveneau din ce în ce mai nerăbdătoare. 

Sărmanul olandez nu ştia ce să facă şi cui să dea ascultare. 
Când încuviinţa din cap, când îl clătina în semn că nu. 

În clipa în care slugile din caravanserai înaintau pentru a 
pune mâna pe ei, la un gest poruncitor al judecătorului, Van 
Mitten rosti deodată cu o voce destul de puţin convinsă: 

— Opriţi-vă! Opriţi-vă! Cred că, de fapt, eu am fost cel 
care... „Bun, gândi Bruno, iar s-a lăsat dus de nas.” „Am dat 
greş!” îşi zise Scarpante care nu-şi putu stăpâni un violent 
gest de dezamăgire. 

— Dumneata? Îl întrebă judecătorul pe olandez. 

— Eu! Da! Eu! 

— Ce bun eşti domnule Van Mitten, murmură Amasia la 
urechea lui. 

— Da, ah, da! Şopti şi Nedjeb. 

Ce făcea în acest timp preacinstita Sarabul? Ei bine, 
această femeie deşteaptă il cerceta, nu fără interes, pe cel 
care avusese îndrăzneala s-o atace. 

— Aşadar, întrebă domnul Yanar, dumneata ai vrut să 
pătrunzi în camera surorii mele? 

— Da, răspunse Van Mitten. 

— Totuşi n-ai aerul unui tâlhar. 

— Un tâlhar! Eu! Un neguţător! Un olandez din 
Rotterdam! Bineînţeles că nu! Strigă Van Mitten care în 
faţa acestei acuzaţii nu-şi putu stăpâni o izbucnire firească 
de indignare. 


— Dar atunci... continuă Yanar. 

— Atunci... zise Sarabul, ai vrut să mă compromiţi? 

— Ei bine, voi îneca în sânge o asemenea jignire! Zise 
Yanar. 

— Frate! Frate! Interveni Sarabul. 

— În cazul că vei refuza să dai o reparaţie pentru... 

— Vai de mine! Exclamă Ahmet. 

— O vei lua de soţie pe sora mea sau... 

— La naiba, îşi zise Keraban, am intrat acum în altă 
încurcătură. 

— S-o iau de soţie? Eu? Rosti Van Mitten ridicând braţele 
spre cer. 

— Prin urmare refuzi? Strigă domnul Yanar. 

— Sigur că refuz, răspunse Van Mitten înspăimântat la 
culme. Sunt în... 

Van Mitten n-avu timpul să-şi termine fraza, căci se simţi 
strâns puternic de braţ de domnul Keraban care-i şopti: 

— Taci şi primeşte! Trebuie! Fără nici o şovăire. 

— Să primesc? Căsătorit fiind! Să devin bigam, reuşi să 
îngaime Van Mitten. 

— În Turcia poţi avea mai multe neveste. Hai, spune: da. 

— Dar... 

— Ia-o de soţie, Van Mitten! În felul ăsta n-o să faci nici un 
ceas de puşcărie. Vom călători mai departe împreună. Şi 
când vom ajunge la Scutari, pe-aici ţi-e drumul şi adio nouă 
doamnă Van Mitten. 

— Nu Keraban, de data asta îmi ceri un lucru imposibil, 
răspunse olandezul. 

— Trebuie sau totul e pierdut! Stărui Keraban. 

În acel moment domnul Yanar luându-l pe Van Mitten de 
braţul drept repetă şi el: 

— Trebuie! 

Iar Sarabul care-l prinse de braţul stâng, rosti ca un ecou: 

— Trebuie. 

— Ei, dacă trebuie, încuviinţă Van Mitten căruia i se 
tăiaseră picioarele. 


— Cum stăpâne, vei fi de acord şi cu asta? Zise Bruno 
apropiindu-se. 

— Cum să fac altfel, Bruno! Murmură Van Mitten cu o voce 
atât de slabă că abia putea fi auzită. 

— Hai, drepţi! Strigă domnul Yanar, ridicându-l pe picioare 
cu un brânci pe viitorul său cumnat. 

— Şi nu fii moale! Rosti preacinstita Sarabul, smucindu-l 
de braţ pe viitorul ei soţ ca să se ţină drept. 

Van Mitten se propti pe picioare la acest dublu îndemn; 
dar capul continua să i se bălăngăne încolo şi încoace ca şi 
cum i se desprinsese aproape de pe umeri. 

— Nu te teme, îi şopti Keraban. E o simplă glumă. 

— Nu-i bine niciodată să glumeşti cu astfel de treburi, 
răspunse Van Mitten cu un glas plângăreţ, atât de 
caraghios încât însoțitorii săi abia se stăpâniră să nu 
izbucnească în râs. 

Nedjeb, arătându-i Amasiei chipul strălucind de bucurie al 
preacinstitei Sarabul, îi şopti: 

— Dacă nu mă-nşel, asta-i o văduvă în căutarea unui nou 
soţ. 

— Bietul domn Van Mitten! Răspunse Amasia. 

Aş fi preferat opt luni de închisoare, zise Bruno clătinând 
din cap, decât opt luni de asemenea căsătorie. 

Între timp domnul Yanar se întoarse spre cei de faţă şi 
rosti cu glas tunător: 

— Mâine, la Trebizonda, vom sărbători cu mare pompă 
logodna domnului Van Mitten cu preacinstita Sarabul. 

Auzind cuvântul „logodnă”, domnul Keraban şi tovarăşii 
săi de drum, dar mai ales Van Mitten, îşi spuseră că această 
peripeţie era mai puţin serioasă decât se temuseră. 

Yanar se adresă olandezului: 

— Aşadar logodnic la Trebizonda! 

— Şi soţ la Mosul, adăugă duios Sarabul. 

Mai încolo Scarpante, în momentul când se pregătea să 
părăsească caravanseraiul a cărui poartă tocmai se 
deschisese, rosti ameninţător: 


— Viclenia a dat greş. Trebuie recurs la forţă! 

Apoi dispăru fără să fi fost observat de domnul Keraban, 
nici de vreunul din ai săi. 

— Bietul domn Van Mitten, repetă Ahmet văzând mutra 
lungă a olandezului. 

— De unde! Zise Keraban. Trebuie să râdem. Logodna nu-i 
valabilă. Peste zece zile o vom fi dat uitării. Nici nu 
contează. 

— Bineînţeles, unchiule, dar până atunci - să fii logodit 
timp de zece zile cu femeia asta autoritară şi năbădăioasă 
contează destul de mult. 

Cinci minute mai târziu, curtea caravanseraiului era goală. 
Toţi călătorii intraseră în camerele lor să se odihnească. Dar 
pe Van Mitten viitorul său cumnat nu-l slăbea din ochi în 
vreme ce tăcerea nopţii cuprindea locul unde se 
destăşurase tragicomedia ce-şi aflase deznodământul pe 
pielea nefericitului olandez. 

IX ÎN CARE VAN MITIEN, LOGODINDU-SE CU 
PREACINSTITA SARABUL, ARE CINSTEA DE A DEVENI 
CUMNATUL DOMNULUI YANAR. 

Un oraş datând din anul 4790 înaintea erei noastre, 
întemeiat de o colonie milesiană, cucerit de Mithridate, 
ajuns sub dominaţia lui Pompei, ocupat de perşi şi de sciți, 
luat în stăpânire de Constantin cel Mare, eliberat de 
Belizarie, îmbogăţit de Justinian, trecând în posesia 
comnenilor al căror descedent se pretindea Napoleon | şi, 
pe la jumătatea secolului al XV-lea, alipit la Imperiul otoman 
în timpul domniei sultanului Mahomed al II-lea, perioadă 
când ia sfârşit Imperiul Trebizondei, după o durată de 256 
de ani - un asemenea oraş, trebuie să recunoaştem avea tot 
dreptul să figureze în istoria lumii. Nu-i de mirare că în 
prima parte a călătoriei, Van Mitten se bucurase la gândul 
de a vedea faimoasa cetate aleasă, pe deasupra, de 
romanele cavalereşti, drept cadrul unor minunate aventuri. 
Dar când îşi închipuia cu nespusă plăcere vizitarea 
Trebizondei, Van Mitten era liber şi fără griji. N-avea decât 


să-l urmeze pe prietenul său Keraban pe drumul în jurul 
Pontului Euxin. Acum logodit fiind - chiar dacă provizoriu, 
chiar dacă numai pentru câteva zile - cu preacinstita 
Sarabul care-l ţinea din scurt, nu mai avea liniştea 
sufletească necesară pentru a putea preţui splendorile 
istorice ale Trebizondei. 

Pe 17 septembrie, către nouă dimineaţa, două ore după ce 
părăsiseră caravaseraiul Rissar domnul Keraban şi ai săi, 
domnul Yanar, sora lui şi slujitorii lor îşi făcură intrarea 
falnică în capitala acestui modern paşalăc, înălţată în 
mijlocul unui podiş alpin cu văi, munţi şi şerpuitoare cursuri 
de apă - peisaj care aminteşte de ţinuturile Europei 
Centrale, precum Elveţia şi Tirolul. 

Oraşul are două părţi dispuse în amfiteatru pe o colină. În 
prima, înconjurată de un zid cu turnuri mari, se văd grădini 
de portocali, măslini şi alte soiuri de pomi ce-i dau înfăţişare 
încântătoare. În a doua, mai curând un centru comercial, se 
găseşte marele bazar plin de stofe, covoare, giuvaeruri, 
arme, monede vechi, pietre preţioase, şi multe altele. Există 
curse săptămânale de vapoare care pun Trebizonda în 
comunicaţie directă cu principalele poduri ale Mării Negre. 
În ziua sosirii micuţei caravane, oraşul era în sărbătoare şi 
zeci de mii de vizitatori veniseră să ia parte la serbări. De 
acea, găsiră cu greu unde să stea cele 24 de ore pe care 
aveau să le petreacă la Trebizonda, hotărârea domnului 
Keraban de a pleca a doua zi la Scutari fiind de neclintit. 
Într-adevăr, nu mai aveau nici o zi de pierdut dacă voiau să 
ajungă la Scutari înainte de sfârşitul lunii. 

Traseră la un hotel franco-italian, în mijlocul unui întreg 
cartier de caravanseraiuri şi hanuri ticsite de călători în 
centrul comercial aglomerat al oraşului. Hotelul era destul 
de confortabil pentru ca să se poată cu toţii odihni, încât 
unchiul lui Ahmet n-avu nici o pricină să se-nfurie. 

Dar, în timp ce domnul Kereban şi ai săi, ajunşi la acest 
punct al călătoriei, credeau că au teminat dacă nu cu o 
bucată de drum obositoare, măcar cu primejdiile de orice 


fel, se ţesea o urzeală împotriva lor în partea veche a 
oraşului unde locuia duşmanul lor de moarte. Acolo se-nalţă 
palatul domnului Saffar, construit pe primele contraforturi 
ale munţilor Bostepeh, ale căror pante coboară lin spre 
mare. Scarpante ajunsese în oraş cu o oră mai devreme 
decât ei, după ce părăsise caravanseraiul Rissar. Era 
aşteptat de domnul Saffar şi căpitanul Yarhud, Scarpante le 
povesti mai întâi cele întâmplate în noaptea trecută şi cum 
Keraban şi Ahmet fuseseră scutiţi de închisoare, ceea ce ar 
fi lăsat-o pe Amasia fără apărare, şi salvaţi datorită 
stupidului devotament al unui olandez, Van Mitten. În urma 
spuselor sale, cei trei luară o hotărâre care îi punea în 
primejdie pe călători, pe parcursul celor 125 de leghe de la 
Trebizonda la Scutari. Proiectul lor, ce se va dezvălui în 
viitor, avu în aceeaşi zi, însă, un început de împlinire; 
domnul Saffar şi Yarhud, fără să se sinchisească de 
serbările din oraş, părăsiră Trebizonda şi o luară spre vest 
pe drumul ce duce prin Anatolia la Bosfor. Scarpante, în 
schimb, rămase pe loc. Fiind un necunoscut atât pentru 
domnul Keraban şi Ahmet, cât şi pentru cele două fete, 
putea să se mişte fără grijă. El avea să joace deci, în drama 
ce urma să se desfăşoare importantul rol al celui care 
trebuie să înlocuiască de-acum încolo viclenia cu forţa. 

Scarpante se amestecă în mulţimea din faţa hotelului unde 
trăsese domnul Keraban. Faptul că la caravanseraiul Rissar 
vorbise o clipă în întuneric cu negustorul de tutun şi 
nepotul său nu putea să le fi întipărit acestora în minte 
chipul său, încât îi fu uşor să spioneze orice mişcare a lor. Îl 
văzu pe Ahmet la puţin timp după sosirea la Trebizonda, 
îndreptându-se spre port unde se aflau pe uscat, după ce 
călătorii debarcaseră şi mărfurile fuseseră descărcate, vase 
de cabotaj, papuci, şlepuri şi bărci de toate felurile. 

Navele comerciale mai mari staţionau în larg, căci apa nu 
era destul de adâncă. Un hamal îi arătă lui Ahmet unde era 
telegraful şi Scarpante află că logodnicul Amasiei trimitea o 
depeşă destul de lungă bancherului Selim la Odessa. 


— Ei bine! Îşi zise, iată o telegramă care nu va ajunge 
niciodată destinatarului. Selim a fost împuşcat mortal de 
Yarhud şi nu spre răul nostru. 

Ahmet se-ntoarse la hotel. Amasia îl aştepta nerăbdătoare 
în tovărăşia lui Nedjeb şi fu mulţumită că peste câteva ore 
Selim se va linişti cu privire la soarta ei. 

— O scrisoare ar fi făcut prea mult până să ajungă la 
Odessa, adăugă Ahmet. De altfel tot mă mai tem... 

Ahmet se-ntrerupse. 

— De ce te temi, dragă Ahmet? Ce-ai vrut să spui? Întrebă 
Amasia puţin surprinsă. 

— Nimic, dragă Amasia, nimic... Am vrut să-i aduc aminte 
tatălui tău să vină la Scutari la sosirea noastră şi chiar puţin 
mai înainte ca să facă toate demersurile necesare pentru ca 
nunta noastră să aibă loc fără întârziere. 

Adevărul era că Ahmet, temându-se de o nouă încercare 
de răpire, în cazul când complicii lui Yarhud aflaseră ce s-a 
întâmplat după naufragiul lui Guidare, îl prevenea pe 
bancherul Selim că s-ar putea să nu fie înlăturată încă orice 
primejdie; dar nevrând s-o îngrijoreze pe Amasia cât va mai 
dura călătoria, se feri să-i mărturisească temerile sale, mai 
ales că ele nu se sprijineau pe nimic precis, nu erau 
provocate decât de presentimente. 

În timpul acesta, ce făcea Van Mitten? Van Mitten, fără 
voia lui, devenea fericitul logodnic al preacinstitei Sarabul 
şi jalnicul cumnat al domnului Yanar. 

Cum s-ar fi putut împotrivi! Pe de o parte Keraban îi 
repeta că trebuie să se jertfească până la capăt, altminteri 
judecătorul i-ar fi trimis pe toţi trei la închisoare - ceea ce 
ar fi împiedicat călătoria lor de a se sfârşi cu bine; 
căsătoria, mai zicea, era valabilă doar în Turcia, unde era 
admisă poligamia şi nerecunoscută în Olanda, deoarece Van 
Mitten era însurat. Pe de altă parte, fratele şi sora nu voiau 
să-şi piardă prada. Nu era deci prudent să-i nemulţumeşti 
până când n-o puteai şterge, adică dincolo de malurile 
Bosforului, acolo unde n-avea cum să-şi mai exercite 


pretinsele drepturi de soţie şi cumnat. Încât lui Van Mitten 
nu-i mai rămânea decât să se lase în voia întâmplării. Din 
fericire, domnul Keraban obținuse ca, înainte de a merge să 
facă nunta la Mosul, domnul Yanar şi sora sa să-i însoţească 
până la Scutari pentru a lua parte la căsătoria Amasiei cu 
Ahmet. 

Bruno, deşi gândea că stăpânul său n-are decât ce merită, 
pentru nemaipomenita slăbiciune de care da dovadă, îl 
plângea totuşi văzându-l la cheremul unei femei atât de 
despotice. Dar nu se putu ţine să nu izbucnească în râs - 
râs pe care abia şi-l înfrânseră Keraban, Ahmet şi cele două 
fete - când îl văzu pe Van Mitten, în momentul când trebuia 
să aibă loc logodna, îmbrăcat într-un costum kurd. 

— Dumneata, Van Mitten, strigă Keraban, în haine 
orientale? 

— Da, eu, amice Keraban. 

— Ei! Nu-ţi vine rău şi sunt sigur că, după ce te vei 
obişnui, vei găsi aceste veşminte mai comode decât cele 
europene, aşa de strâmte. 

— Eşti foarte drăguţ, amice Keraban. 

— Hai, Van Mitten, nu mai fii atât de îngrijorat. Spune-ţi că 
azi e carnaval şi te-ai deghizat pentru un joc de-a 
însurătoarea. 

— Nu deghizarea mă nelinişteşte cel mai mult, zise Van 
Mitten. 

— Atunci ce? 

— Căsătoria. 

— Fii serios, căsătorie provizorie, amice Van Mitten, 
răspunse Keraban, şi coana Sarabul o să plătească scump 
fanteziile ei de văduvă prea uşor de consolat. Da, abia 
aştept să fiu de faţă când îi vei spune că această logodnă nu 
te angajează cu nimic, că erai dinainte însurat la Rotterdam 
şi o să-i dai papucii. Nu este îngăduit să te măriţi cu cineva 
împotriva voinţei lui. E destul s-o faci cu cei ce consimt. 

Cu ajutorul acestor argumente, olandezul sfârşi prin a 
accepta situaţia. Cel mai bine era să iei partea sa hazlie, 


căci nu-i lipsea, şi să te resemnezi, ceea ce era în interesul 
tuturor. De altfel, în acea zi Van Mitten de-abia îşi vedea 
capul de treburi. Domnul Yanar şi surorii sale nu le plăcea 
să tărăgănească lucrurile. Preacinstita Sarabul era superbă 
în rochia ei de logodnă - pe care o luase cu sine în călătorie 
din pură întâmplare - precauţie, trebuie să recunoaştem, 
foarte folositoare de această dată. Dar dacă logodnica era 
superbă, domnul Van Mitten nu se lăsa mai prejos, iar 
prietenul său Keraban îl copleşi cu complimente, lucru ce 
nu putea fi socotit o zeflemea din partea unuia ce rămăsese 
credincios portului oriental. Costumul îi dădea lui Van 
Mitten o ţinută marţială, un aer trufaş, ceva dominator, 
destul de puţin în concordanţă cu firea neguţătorului din 
Rotterdam. 

Ceremonia de logodnă se desfăşură cum se cuvine. Doar 
că logodnicul li se păru cam rece domnului Yanar şi surorii 
sale. Erau destui judecători la Trebizonda cu funcţia de 
oficianţi ministeriali, care ar fi dorit să aibă cinstea să 
înregistreze un asemenea contract - cu atât mai mult cu cât 
operaţiunea nu era fără un oarecare profit, dar această 
misiune de onoare reveni omului legii a cărui isteţime a 
putut fi apreciată în cazul judecat la caravanseraiul Rissar; 
el felicită primul pe viitorii soţi. 

Căsătoria trebuia să aibă loc mai târziu, în Kurdistan, unde 
sărbătorirea ei va ţine mai multe săptămâni. 

Noroc că acel moment era încă departe. 

X ÎN TIMPUL CĂRUIA EROII POVESTIRII NU PIERD NICI 
O ZI ŞI NICI UN CEAS. 

A doua zi, 18 septembrie, când primele raze ale soarelui 
începeau să aurească cele mai înalte turle ale oraşului, o 
micuță caravană ieşea pe una din porţile cetăţii şi-şi luă 
rămas bun de la Trebizonda. Grupul se îndrepta spre 
malurile Bosforului, sub conducera unei călăuze tocmite de 
domnul Keraban. Omul era unul din nomazii cunoscuţi în 
ţinut sub numele de „lucrător de noduri”. Aşa se cheamă un 
soi de pădurari a căror meserie e să bată codrii din această 


parte a Anatoliei şi Asiei Mici unde nucul creşte pe 
suprafeţe întinse. Pe aceşti copaci se văd noduri sau 
excrescenţe naturale deosebit de tari, lemnul lor fiind 
foarte căutat, deoarece răspunde tuturor cerinţelor 
ebenistului. 

Unul din „lucrătorii de noduri”, aflând că nişte străini 
părăsesc Trebizonda pentru a se duce la Scutari, venise în 
ajun să-şi ofere serviciile. Păruse deştept, cu experienţă, 
bun cunoscător al acestor drumuri cu numeroase 
întortocheli şi încrucişări. Astfel, după ce dădu răspunsuri 
limpezi şi sigure la întrebările puse de domnul Keraban, 
călăuza fusese tocmită la un preţ bun care avea să fie 
dublat în cazul în care caravana va ajunge pe înălțimile 
Bosforului în mai puţin de douăsprezece zile - ultimul 
termen fixat pentru celebrarea căsătoriei Amasiei cu 
Ahmet. 

Ahmet, după ce vorbi şi el cu ghidul, deşi i se păru un om 
rece, închis, cu o figură ce nu inspira simpatie, nu socoti că 
există un motiv să nu aibă încredere în acesta. Îi revenea 
aşadar călăuzei să ia conducerea micii caravane. Ea va 
alege locurile de popas, va spune unde să se facă tabără, va 
veghea ca toţi să fie în siguranţă. Când i se făgădui o leafă 
dublă cu condiţia să ajungă la Scutari la o anume dată, zise: 

— Domnul Keraban poate fi sigur că-mi voi da toată silinţa 
şi fiindcă îmi propune o plată îndoită dacă vom sosi la timp, 
eu mă angajez să nu-i cer nimic în cazul când, în mai puţin 
de 12 zile nu se va fi întors în vila lui de la Scutari. 

— Pe legea mea, iată un om care-mi place! Spune Keraban 
când îi repetă nepotului său vorbele ghidului. 

— Da, răspunse Ahmet, dar oricât de bună ar fi călăuza 
noastră unchiule, nu uita că nu trebuie să facă vreo 
imprudenţă pe drumurile Anatoliei. 

— Ei! Veşnicele tale temeri. 

— Unchiule, nu mă voi simţi la adăpost de primejdii decât 
când ne vom afla la Scutari... 


— Şi când vei fi însurat! Fie! Răspunse Keraban strângând 
braţul lui Ahmet. Ei bine, peste I2 zile îţi făgăduiesc că 
Amasia va fi nevasta celui mai bănuitor dintre nepoți... 

— Şi nepoata... 

— Celui mai bun dintre unchi! Îi termină fraza Keraban, 
izbucnind în râs. 

Materialul caravanei era alcătuit din două „talici”, un soi 
de caleaşcă destul de confortabilă care se poate închide pe 
vreme rea. Fiecare era trasă de o pereche de cai. Le 
însoțeau alţi doi cai de călărie. Ahmet fusese mai mult decât 
bucuros, când găsise, chiar la preţul ridicat pe care-l 
plătise, aceste vehicule la Trebizonda, ceea ce le permitea 
ca ultima parte a călătoriei să se desfăşoare în condiţii 
bune. 

Domnul Keraban, Amasia şi Nedjeb luară loc în prima 
talică, iar Nizib se aşeză pe scaunul din spate al acesteia. În 
cea de-a doua trona preacinstita Sarabul lângă logodnicul 
ei şi faţă în faţă cu fratele Yanar, în timp ce lui Bruno i se 
hărăzi scaunul din spate. 

Ahmet încălecă pe unul din cai iar călăuza pe celălalt. Ei 
galopau când pe lângă caleşti, când înaintea lor în chip de 
cercetaşi. Cum ţinutul putea fi bântuit de tâlhari, călătorii 
aveau la ei puşti şi pistoale, fără a mai pune la socoteală 
armele purtate, în mod obişnuit, la brâu, de domnul Yanar şi 
sora lui, precum şi cele frumos împodobite, dar nu prea 
folositoare, ale domnului Keraban. Ahmet, deşi călăuza îi 
asigurase că n-avea a se teme de nimic pe drumurile ce le 
vor parcurge, a vrut să fie prevăzător şi să se poată să se 
apere de orice agresiune. 

Regiunea care se-ntinde de la Trebizonda la Sinope e 
numită de turci Djahik. De acolo începe Anatolia propriu- 
zisă, străvechea Bythinie care cuprinde partea de vest a 
Asiei Mici cu capitala Kutahya şi cu oraşele principale 
Brusa, Smirna62, şi Angora63. 


Micuța caravană plecată la ora şase dimineaţa din 
Trebizonda ajunge la nouă la Platna, antica Hermonassa. 
Străbătuseră o vale unde creştea orz, grâu, porumb şi unde 
existau minunate plantaţii de tutun. 

La prânz depăşeau târguşorul Fol, lăsând pe stânga 
primele lanţuri ale Alpilor Pontici. 

Întâlniră în drum ţărani care mergeau la Trebizonda sau 
se-ntorceau de-acolo. Erau îmbrăcaţi în haine groase de 
lână cafenie, cu fesuri sau căciuli de oaie pe cap. Îi însoțeau 
nevestele care se-nfăşurau în şaluri de stambă în dungi 
deasupra fustelor de lână roşie. 

Ţinutul era într-o oarecare măsură cel al lui Xenofon, unde 
se petrecuse faimoasa retragere a Celor Zece Mii. Dar 
nefericitul Van Mitten îl străbătea sub privirea cruntă a lui 
Yanar, fără să-i fie măcar îngăduit să se uite în ghid. De 
aceea îi poruncise lui Bruno să consulte cartea în locul lui şi 
să ia din mers câteva note. Însă lui Bruno numai de faptele 
de arme ale generalului grec nu-i ardea şi iată de ce la 
ieşirea din 'Trebizonda nu-i arătă stăpânului său colina care 
domina coasta şi din vârful căreia Cei Zece Mii, întorcându- 
se din provinciile macroniene salutaseră cu strigăte 
entuziaste valurile Mării Negre. La drept vorbind nu avea 
purtarea unui slujitor credincios. 

Seara, după o zi în care străbătuseră vreo 20 de leghe, 
caravana se opri pentru a-şi petrece noaptea la Tireboli. 
„Caivak”-ul făcut din lapte de oaie prins din care se obţine 
prin încălzire un soi de smântână şi „yaurkul”, o brânză din 
lapte acru le plăcură foarte mult călătorilor, cărora lungul 
drum le stârnise pofta de mâncare. În ziua de 19 septembrie 
depăşiră Zep şi îngustul său port unde se pot adăposti doar 
trei sau patru vase comerciale de tonaj mic. Apoi, tot sub 
conducerea călăuzei care - nimic de spus - cunoştea în cele 
mai mici amănunte drumurile ce abia se desluşeau 
câteodată în mijlocul vastelor întinderi, intrară seara târziu 
în Keresum, după ce străbătuseră 25 de leghe. Keresum se- 
nalţă la poalele unei coline într-o dublă felie a coastei. 


Antica Pharnacea, unde Cei Zece Mii s-au oprit timp de 
zece zile pentru a-şi reface forţele, este foarte pitorească, 
străjuită de ruinele castelului care se află la intrarea în 
port. 

Cireşul creşte în număr mare în acest ţinut şi Van Mitten 
crezu de cuviinţă să-i povesteacă logodnicei lui un însemnat 
fapt istoric: de la Keresum proconsulul Lucullus trimisese 
primii cireşi în Europa pentru a fi aclimatizaţi. Sarabul nu 
auzise niciodată de celebrul amator de mâncăruri alese şi 
nu dădu prea mare atenţie cunoştinţelor expuse de Van 
Mitten. Alături de trufaşa femeie, părea cel mai jalnic kurd 
cu putinţă. Şi totuşi, prietenul lui, Keraban, în glumă sau în 
serios, nu înceta să-l felicite pentru felul în care-i venea 
noul costum. 

— Da, Van Mitten! Îţi stă de minune cu haina asta, cu 
şalvari şi turban. Ca să fii întru totul kurd îţi lipsesc doar 
mustăţi groase şi fioroase ca ale domnului Yanar. 

— N-am avut niciodată mustăţi, răspunse Van Mitten. 

— N-ai mustață? Strigă Sarabul. 

— N-are mustață! Repetă dispreţuitor Yanar. 

— Ei bine, vei avea, decise Sarabul şi iau asupră-mi s-o fac 
să-ţi crească. 

— Bietul domn Van Mitten, murmură Amasia, răsplătindu-l 
pe olandez cu o privire caldă. 

— Lasă, totul se va sfârşi cu un hohot de râs! Zise Nedjeb 
în timp ce Bruno clătina din cap prevestitor de nenorociri 
ca o cobe. 

Pe 20 septembrie, după ce merseră pe o cale romană, 
construită, se zice, de Lucullus pentru a pune în legătură 
Anatolia cu provinciile armene, micuța caravană, profitând 
de vremea frumoasă, înainta repede şi ajunseră la prânz la 
Ordu. Trecură pe la liziera unor păduri minunate de stejar, 
ulm, carpen, arțar, platan, plop, nuc şi alte soiuri, care se 
întindeau pe coline. Florile cele mai felurite smălţuiau 
poienile şi, dintre ele, nu lipsea nici măcar laleaua sălbatică 
pe care Van Mitten n-o putea privi fără ca să se trezească în 


el toate simţămintele cultivatorului de exemplare rare, cu 
toate că vederea acestor plante ar fi fost, mai curând, de 
natură să evoce amintiri neplăcute din prima sa căsătorie. E 
adevărat că existenţa primei doamne Van Mitten era acum 
o garanţie împotriva pretențiilor de măritiş ale celei ce voia 
să-i devină nevastă. 

După ce depăşiră capul Yasun Burnu, călăuza îndreptă 
caravana printre ruinele anticei cetăţi Polemonium spre 
orăşelul Falsa, unde cai şi călători dormiră tun o noapte 
întreagă. 

Ahmet, care nu-l scăpa din ochi pe ghid, nu surprinsese 
până acum nimic suspect. Străbătuseră peste 50 de leghe 
de când părăsiseră Trebizonda şi nici o primejdie nu-i 
ameninţase pe domnul Keraban şi însoțitorii săi. Călăuza, 
tăcută de felul ei, se descurcase foarte bine şi pe drum şi la 
halte, cu pricepere şi iscusinţă. Şi totuşi Ahmet avea faţă de 
acest om o neîncredere ce nu şi-o putea stăpâni. De aceea 
nu lăsa de o parte nimic din măsurile menite să le asigure 
securitatea şi veghea asupra tuturor fără să se observe. 

În 21 părăsiră Fatsa. Pe la prânz trecură de portul Unye cu 
şantierele în construcţie la gurile anticului Oenus. Apoi 
drumul o luă prin uriaşe câmpuri de cânepă până la gurile 
lui Cercenbeb, acolo unde legenda spune că au trăit 
Amazoanele. Seara ajunseră la Samsun, o veche colonie 
ateniană; e una din cele mai importante aşezări de pe malul 
Mării Negre, cu toate că rada portului nu oferă destulă 
siguranţă şi apele portuare nu sunt îndeajuns de adânci la 
gurile lui Yesi-lrmak. Totuşi are o viaţă comercială 
înfloritoare. De aci se trimit la Constantinopol pepeni verzi; 
sub numele de harbuji cresc în număr mare prin 
împrejurimi. 

Deşi slăbit, Bruno găsi harbujii prea apoşi şi refuză să 
mănânce, spre deosebire de Keraban şi însoțitorii săi care 
nu se mai săturau de ei. Însuşi Keraban fu silit a recunoaşte 
că bietul băiat pierdea mereu din greutate. 


— Dar, zise ca să-l consoleze, ne apropiem de Egipt şi 
acolo Bruno va avea mare succes. 

— Cum? Întrebă slujitorul. 

— Ca mumie. 

Bruno nu putea suferi asemenea glume şi-i dorea 
domnului Keraban o încurcătură şi mai rea decât a doua 
căsătorie a stăpânului său. 

Însă domnul Keraban se simţea minunat şi voioşia lui era 
nesecată de când îşi vedea planul împlinindu-se în cele mai 
bune condiţii. 

Pe data de 23 micuța caravană sosi la Sinope, graniţa 
propriu-zisă a Anatoliei. 

Sinope, un alt oraş însemnat al Pontului Euxin, aşezat pe 
istmul cu acelaşi nume, e anticul Sinope al lui Strabon şi 
Polibiu. Are o radă excelentă şi aici se construiesc vapoare 
cu lemn de înaltă calitate din Munţii Ayo-Antonio care se- 
nalţă în împrejurimi. 

Ah! De ce Van Mitten nu se născuse cu 3000 de ani 
înainte? Cât ar fi admirat celebra cetate care, se spune, că 
a fost întemeiată de argonauţi şi devenise atât de 
importantă sub o colonie milesiană, încât fusese poreclită 
„Cartagina Pontului Euxin”. Dacă Sinope poartă numele 
fiicei lui Asope şi al lui Methoniu răpită de Apollo şi adusă în 
acest loc, acum, gândi Van Mitten cu o strângere de inimă, 
nimfa care îi răpea bucuria de a contempla ce era drag 
inimii lui, se chema Sarabul. 

Distanţa de la Sinope la Scutari e de vreo 125 de leghe. Ca 
să le străbată, lui Keraban îi rămânea doar o săptămână. 
Nu era în întârziere, dar nici nu câştigase timp. Deci, nu 
trebuia pierdută nici o clipă. 

Pe 24, la răsăritul soarelui, părăsiră Sinope, o luară pe 
malul anatolian şi seara, după ce făcuseră 15 leghe în timpul 
zilei, se opriră la Inebolu unde rada, bătută de vânturi, nu-i 
un adăpost prea bun pentru vasele comerciale. 

Ahmet propuse să nu se odihnească decât două ore şi să 
călătorească mai departe în timpul nopţii. Douăsprezece 


ore câştigate meritau puţină oboseală. 

Keraban acceptă şi nimeni nu fu de altă părere, nici măcar 
Bruno. Călăuza nu se opuse şi declară că e oricând gata de 
plecare. 

Porniră aşadar la opt seara. O lună plină, frumoasă şi 
strălucitoare se ridică la est deasupra mării, puţin după ce 
apusesc soarele. Amasia, Nedjeb şi domnul Keraban, 
preacinstita Sarabul, Yanar şi Van Mitten, tolăniţi în 
caleştile lor adormiră, legănaţi de tropotul cailor. 

Nu zăriră deci capul Kerempe, în jurul căruia fâlfâiau 
păsările de mare făcând o gălăgie asurzitoare. Seara 
poposiră la Amasra. Aveau din plin dreptul la câteva ceasuri 
de odihnă după ce străbătuseră o distanţă de mai mult de 
60 de leghe în 36 de ore. Poate că Van Mitten - deoarece 
trebuie să ţinem mereu seama de vrednicul olandez, care 
se hrănise cu sârg cu lecturile din ghidul său - poate că Van 
Mitten dacă ar fi fost liber să facă ce vrea, dacă nu i-ar fi 
lipsit timpul şi banii, ar fi întreprins cercetări arheologice în 
portul Amasra. E cunoscut că 290 de ani înaintea erei 
noastre, regina Amostris, soţia lui Lisimah, unul din 
căpitanii lui Alexandru Macedon, celebra întemeietoare a 
oraşului, a fost băgată într-un sac de piele şi aruncată de 
fraţii ei în apele portului pe care-l înălţase. Ce glorie ar fi 
fost pentru Van Mitten dacă, bizuindu-se pe ghid, ar fi 
pescuit faimosul sac istoric. Dar trebuia să renunţe cu 
părere de rău la acest vis. 

La 26 septembrie, în zori, plecară mai departe. După ce 
străbătură mai multe târguri, se opriră o noapte la Eregli, 
de unde o luară iar la drum dis-de-dimineaţă. Le mai 
rămâneau patru zile ca să ajungă la timp la sfârşitul 
itinerariului, fără a mai pune la socoteală că aveau de 
scăzut ultima, pe care trebuiau s-o întrebuinţeze cu totul 
altfel. Dacă domnul Keraban şi însoțitorii săi nu apăreau pe 
30, în primele ore ale dimineţii, pe malurile Bosforului, nu 
mai era nimic de făcut. Nu-şi puteau îngădui, prin urmare, 


să piardă nici o clipă. Domnul Keraban grăbi plecarea 
înainte de răsăritul soarelui. 

Eregli, antica Heraclea, de obârşie grecească, fusese 
odinioară o întinsă capitală ale cărei margini le aminteau 
doar zidurile dărâmate, străjuite de smochini uriaşi. Acum 
devenise un orăşel oarecare fără nimic din strălucirea 
trecutului. Fericitul logodnic al lui Sarabul şi-ar fi putut 
satisface aici curiozitatea şi în alte privinţe. Lângă Heraclea 
nu se află oare peninsula Acherusia, unde, zice-se, se 
deschide, într-o cavernă mitologică una din intrările 
Tartarului? Diodor din Sicilia povesteşte că, prin această 
intrare, Hercule l-a readus pe Cerber. Dar Van Mitten 
trebui din nou să-şi zăvorască dorinţele în adâncul inimii. 
De altfel nu-l regăsea pe Cerber în cumnatul Yanar care nu- 
| pierdea nici o clipă din ochi? Fără îndoială, n-avea trei 
capete, dar unul îi ajungea când şi-l înălța cu o expresie de 
cruzime. 

Pe 27 septembrie, micuța caravană sosea la capul Kerpe, 
în locul unde, cu 16 secole înainte, a fost omorât împăratul 
Aurelian. 

Oprindu-se să-şi petreacă acolo noaptea, ţinură sfat cum 
să schimbe puţin itinerariul, ca să ajungă la Scutari în 48 de 
ore, adică în dimineaţa ultimei zile fixate pentru întoarcerea 
lor. 

XI ÎN CARE DOMNUL KERABAN SPRIJINĂ PROPUNEREA 
CĂLĂUZEI, ÎMPOTRIVA PĂRERII NEPOTULUI SĂU, 
AHMET. 

Călăuza socotea că cel mai potrivit lucru era să părăsească 
drumul cotit şi, de aceea, mai lung, al coastei şi, luând-o pe 
o scurtătură, prin părţile Anatoliei, cuprinse între Marca 
Neagră şi Marea Marmara, să micşoreze astfel distanţa cu 
vreo douăsprezece leghe. 

— lată dar, domnule Keraban, propunerea mea, rosti 
călăuza cu răceala lui obişnuită, şi aş adăuga că aveţi tot 
interesul s-o acceptaţi numaidecât. 


Dar drumul de-a lungul litoralului nu oferă o mai mare 
siguranţă decât cel pe care vrei să-l alegem? Întrebă 
Keraban. 

— N-avem a ne teme de nici o primejdie nici pe coastă, nici 
în mijlocul Anatoliei, răspunse călăuza. 

— Şi cunoşti bine locurile prin care ne îndemni să trecem? 
Stărui Keraban. 

— Le-am străbătut de zeci de ori când lucram în pădurile 
Anatoliei, spuse călăuza. 

— Atunci n-avem de ce să şovăim, se decise Keraban. Dacă 
scurtăm cele aproximativ 60 de leghe pe care le-am mai 
avea de parcurs cu vreo 12, merită osteneala de a schimba 
itinerariul. 

Ahmet asculta fără să spună nimic. 

— Ce crezi, Ahmet? Îl întrebă unchiul său. 

Ahmet nu răspunse. Avea rezerve în privinţa călăuzei - 
rezerve care, trebuie să recunoaştem, crescuseră, nu fără 
pricină, pe măsură ce se apropiau de ţintă. 

Viclenia individului, câteva absenţe de neexplicat, atunci 
când o lua mult înaintea caravanei, grija de a se ţine de o 
parte în timpul popasurilor, sub motiv că trebuie să vadă de 
aşezarea taberei, priviri ciudate aruncate Amasiei, veghea 
neîntreruptă al cărei scop era mai cu seamă fata, toate 
acestea n-aveau darul să-l liniştească pe Ahmet. Aşa că nu-l 
pierdea din ochi pe ghidul tocmit la Trebizonda, fără a se şti 
bine cine era şi de unde venea. Dar unchiul Keraban nu-i 
împărtăşea temerile şi greu puteai să-l convingi de ceva, ce 
nu era până acum decât un presentiment. 

— Ei bine, Ahmet? Întrebă din nou Keraban, înainte de a 
răspunde călăuzei. Ce crezi despre noul itinerar? 

— Cred, unchiule, că ne-a mers bine cât n-am părăsit 
malul Mării Negre şi ar fi, poate, o imprudenţă s-o facem. 

— De ce, Ahmet, de vreme ce ghidul cunoaşte ca pe 
propriul lui buzunar drumul pe care ne propune să-l 
urmăm? Am câştiga un timp preţios. N-ar fi bine? 


— Am putea, dând bice cailor, necruţând atelajul, să avem 
acelaşi rezultat... 

— Ei, Ahmet, vorbeşti aşa pentru că Amasia ne însoţeşte. 
Dar dacă ne-ar aştepta la Scutari, ai fi cel dintâi care să 
zorească sosirea noastră. 

— E posibil, unchiule. 

— Ei bine, eu care-ţi apăr interesele, îţi spun - cu cât vom 
ajunge mai repede cu atât va fi mai bine. Suntem mereu în 
pericol de a întârzia şi atunci când putem câştiga 12 leghe 
schimbând puţin itinerarul, nu văd de ce ne-am împotrivi. 

— Fie, unchiule, răspunse Ahmet, dacă aşa vrei nu voi mai 
discuta pe tema asta... 

— Nu fiindcă aşa vreau, ci fiindcă îţi lipsesc argumentele, 
nepoate, şi aş avea prea lesne câştig de cauză. 

Ahmet nu răspunse. Ghidul observă că tânărul nu vedea 
cu ochi buni schimbarea propusă de el. Privirile lor se 
încrucişară doar o clipă. Dar asta le îngădui să încerce 
terenul, cum se zice. Ahmet simţi că trebuie să fie în gardă 
la propriu şi la figurat, căci ghidul îi era duşman şi nu 
aştepta decât prilejul potrivit să-i dea o lovitură sub 
centură. 

Celorlalţi, hotărârea de a scurta călătoria nu putea decât 
să le fie pe plac după cursa rapidă pe care o făcuseră de la 
Trebizonda până aici. Propunerea fu deci bine primită. 
Călăuza le spuse însă că sunt de luat câteva măsuri de 
prevedere. Trebuiau să ia merinde pentru 24 de ore, căci în 
ţinutul pe care aveau să-l străbată nu vor întâlni nici 
târguri, nici sate, aşa că nu se vor putea opri la nici un han. 
Avură noroc că găsiră tot ce le era de trebuinţă la capul 
Kerpe, plătind un preţ bun. Cumpărară şi un măgar pentru 
a transporta surplusul de încărcătură. Domnul Keraban 
avea o simpatie pentru măgari - încăpățânat la încăpățânat 
trage - iar cel luat la capul Kerpe îi plăcea în mod deosebit. 
Era mic dar puternic, putând purta greutăţi pentru un cal - 
adică în jur de 90 de „ok”, ceea ce înseamnă mai mult de 
100 de kilograme - unul dintre acele animale de povară 


obişnuite în Anatolia, care, cu miile, duc cerealele până la 
diferite porturi ale coastei. 1 se făcuse câte o spintecătură în 
fiecare nară ca să poată fi descotorosit mai lesne de 
muştele ce-i intrau în nas. Asta îi dădea un aer vesel şi ar fi 
putut fi numit, parafrazându-l pe Hugo, măgarul care 
râde, cu totul deosebit de bietele dobitoace despre care 
scrie Theophile Gautier „cu urechile blegi şi cu spinarea 
slabă şi rănită,; era probabil la fel de îndărătnic precum 
domnul Keraban. Cât despre provizii, luară un sfert de oaie 
ce avea să fie friptă pe loc şi „burgul”, un fel de pâine făcută 
din grâu, uscat înainte în cuptor şi amestecat cu unt. O 
căruţă micuță cu două roţi, trasă de măgar, le transporta cu 
uşurinţă. 

Puţin înainte de răsăritul soarelui, la 28 septembrie, toată 
lumea era sculată. Caii fură de îndată înhămaţi la caleşti, în 
care fiecare îşi reluă locul obişnuit. Ahmet şi călăuza 
încălecară şi o luară înaintea caravanei în fruntea căreia 
mergea măgăruşul. În această formaţie o porniră la drum. 
O oră mai târziu, vasta întindere a Mării Negre dispăru pe 
după falezele înalte. În faţa călătorilor şesul nu era neted, ci 
puţin vălurit. 

Seara, caravana se opri lângă un cătun alcătuit din câteva 
bordeie în care trăiau vreo sută de oameni sărmani. În aer 
se simţea un miros urât; venea de la „tizic”, un soi de turbă 
artificială, din noroi şi bălegar, singurul combustibil din 
aceste sătuleţe, folosit uneori pentru a construi pereţii 
colibelor. 

Petrecură noaptea într-un hambar dărăpănat unde găsiră 
paie proaspete. Ahmet veghea cu mai multă grijă ca 
niciodată, şi nu fără motiv. Într-adevăr, în mijlocul nopţii, 
călăuza părăsi cătunul şi o luă înainte cu vreo câteva sute 
de paşi. Ahmet îl urmări fără să fie văzut şi nu se-ntoarse la 
tabără decât odată cu ghidul. Ce se dusese să facă? Ahmet 
nu putea să ghicească. Se asigurase că omul nu vorbise cu 
nimeni. Nici o fiinţă nu se apropiase de el. Nici un strigăt nu 


sfâşiase liniştea nopţii. Nici un semnal nu se zărise în vreun 
colţ al câmpiei. 

„Nici un semnal? Se întrebă Ahmet după ce se întoarse în 
hambar. Dar poate că focul care s-a ivit o clipă în zare era 
un semnal aşteptat?” Şi atunci un fapt, de care până acum 
nu ţinuse seama, îi reveni stăruitor în minte. Îşi amintea 
foarte limpede că, în timp ce călăuza stătea pe o movilă, o 
lumină se aprinsese în depărtare de trei ori la rând, la 
scurte intervale, şi apoi dispăruse. Ahmet o luase la început 
drept un foc, făcut de păstori. Acum, în tăcere şi întuneric, 
în acea stare specială pe care ţi-o dă toropeala care nu e 
somn, chibzuind, revăzu lumina şi o socoti un semnal, cu o 
convingere care depăşea simpla presimţire. 

„ Da, îşi zise, ghidul ne trădează. Lucrează pentru un om 
de vază. Cine să fie acela?” Nu ştia. Dar presimţea că 
trădarea are legătură cu răpirea Amasiei. 

Ahmet îşi petrecu ultima parte a nopţii cuprins de o mare 
îngrijorare. Nu ştia ce hotărâre să ia. Să-l demaşte pe ghid 
- căci nu se-ndoia de ticăloşia lui - sau să aştepte să-l 
surprindă asupra faptului şi să-l pedepsească? 

În zori se mai linişti puţin. Se decise să mai aştepte o zi ca 
să afle mai mult despre intenţiile călăuzei. Era hotărât să 
nu-l mai piardă o clipă din ochi şi să nu-l mai lase să se 
îndepărteze nici în timpul mersului, nici la halte. 

De altfel el şi ai săi erau bine înarmaţi, gata să reziste 
oricărei agresiuni. 

A doua zi dis-de-dimineaţă părăsiră cătunul. Dacă nu vor fi 
victimele unei trădări, ori greşeli, această zi trebuia să fie 
ultima din călătoria întreprinsă pentru a satisface orgoliul 
celui mai îndărătnic dintre oameni. În orice caz se arătă 
foarte grea. Atelajele străbătură cu mari sforţări ţinutul 
muntos. De câteva ori, Keraban şi ai săi fură siliţi să meargă 
pe jos ca trăsurile să fie mai uşor de tras. Amasia şi Nedjeb 
se dovediră foarte energice în această împrejurare. Nici 
preacinstita Sarabul nu se lăsă mai prejos, îmboldindu-l şi 
ţinându-l din scurt pe Van Mitten, alesul inimii ei, care se 


cam muiase de când părăsise Trebizonda. De altfel, nu 
exista nici un pericol să se rătăcească. Călăuza cunoştea 
toate potecile ținutului. După Keraban, le ştia pe dinafară. 
După Ahmet, le ştia prea bine. De aici laudele unchiului, 
nepotul neputând accepta să fie adresate unui om cu o 
purtare suspectă. Dar în timpul acelei ultime zile, călăuza 
nu-i părăsi nici o clipă, aflându-se mereu în fruntea 
caravanei. Lucrurile decurgeau deci normal, în afară de 
greutăţile drumului care erau de aşteptat. Caii se 
descurcară şi ţinând seama că era cea din urmă etapă a 
călătoriei, le puteai cere o sforţare în plus. 

Până şi măgăruşul îşi purta fără împotrivire poverile. 
Domnul Keraban ţinea mult la el. 

„Îmi place dobitocul ăsta, repeta mereu, şi am chef ca să- 
mi bat joc de cei care m-au silit la această călătorie, să 
sosesc pe malurile Bosforului cocoţat pe spinarea 
măgarului”. 

Pe la nouă seara, după o zi cu adevărat obositoare, mica 
trupă se opri şi ridică tabăra. 

— Cât mai avem până la Scutari? Întrebă Ahmet. 

— Cinci sau şase leghe, răspunse călăuza. 

— Atunci de ce să nu mergem mai departe? În câteva ore 
am parcurge întreaga distanţă, zise Ahmet. 

— Domnule Ahmet, replică ghidul, nu vreau să umblu 
noaptea pe aceste coclauri unde aş risca să mă rătăcesc. 
Mâine în zori n-aş avea a mă teme de nimic şi mâine înainte 
de amiază vom ajunge la capătul călătoriei. 

— Are dreptate, interveni domnul Keraban. Graba strică 
treaba. Să ne odihnim aici, nepoate, să luăm ultima masă şi 
mâine înainte de zece vom saluta apele Bosforului. 

Toţi, în afară de Ahmet, fură de aceeaşi părere cu călăuza. 
Ghidul alesese bine locul într-un defileu îngust dintre munţi, 
munţi care nu sunt de fapt mai înalţi decât colinele din 
partea aceasta a Anatoliei apusene. Pasul se numea Cheile 
Nerissei. În fund, stânci uriaşe se-nşiruiau la poalele 
masivului ce se ridica spre stânga. La dreapta se deschidea 


o peşteră adâncă unde, după o scurtă cercetare, văzură că 
întregul grup îşi putea găsi adăpost. Dacă în grotă încăpeau 
toţi călătorii, atelajele nu intrau. Dar la câteva sute de paşi 
depărtare era o poieniţă unde nu lipsea nici apa, nici iarba. 
Nizib duse caii acolo şi după obiceiul lui, în timpul nopţii, la 
halte, rămase să-i păzească. Ahmet care-l însoţi, nu observă 
nimic suspect. Poieniţa, mărginită la vest de un şir de 
dealuri cu culmi lungi şi rotunjite, era pustie. Se lăsa o 
noapte liniştită iar luna, care trebuia să răsară pe la 
unsprezece, avea s-o lumineze în curând, destul de bine. 
Câteva stele străluceau printre norii aproape nemişcaţi, 
parcă adormiţi, din înaltul cerului. Nici un suflu nu se 
simţea în aer, nu se auzea nici un sunet. Ahmet cercetă 
zarea cu mare băgare de seamă. Se va ivi oare vreo lumină 
în vârful colinelor din jur? Călăuza va primi vreun semnal? 
Nu, nici un foc nu se zări la marginea poienii. Nici un 
semnal nu apăru în depărtare. Ahmet îi spuse lui Nizib să 
vegheze cu cea mai mare atenţie. Apoi făcu grabnic drum 
întors până la Cheile Nerissei. 

XII ÎN CARE SE AFLĂ DESPRE CÂTEVA SCHIMBURI DE 
CUVINTE ÎNTRE PREACINSTITA SARABUL ŞI NOUL EI 
LOGODNIC. 

Când Ahmet se întoarse la grotă, însoțitorii săi 
orânduiseră totul în vederea cinei şi apoi a dormitului. 
Aveau să se odihnească în peştera înaltă, spațioasă cu multe 
colţuri şi unghere unde fiecare se putea culca după plac şi 
chiar în voie. Dacă aşa arăta dormitorul comun, sufrageria 
va fi în partea netedă unde câteva stânci prăvălite, câteva 
pietre puteau sluji drept mese şi scaune. 

O parte din merinde fură scoase din căruţa trasă de 
măgăruş, care se număra printre meseni, fiind poftit de 
domnul Keraban. Puţin nutreţ - aveau destul - îi îngăduia să 
participe la ospăț şi el zbiera de plăcere. 

— La masă, strigă Keraban voios, la masă, prieteni. 

Fiecare se aşezase unde dorea pentru această cină luată, 
în mijlocul grotei, luminată de torţe. În fund trona, pe o 


stâncă precum într-un adevărat fotoliu de onoare, domnul 
Keraban. Amasia şi Nedjeb, una alături de alta ca două 
prietene, se aşezară pe nişte pietre mai mici, chemându-l 
lângă ele şi pe Ahmet. Cât despre Van Mitten, se înţelege de 
la sine că avea la dreapta pe nelipsitul Yanar şi la stânga pe 
Sarabul, care nu se deslipea de el nici un moment. Toţi trei 
luară loc în faţa unei pietre mai mari pe care suspinele 
logodnicului ar fi putut-o înduioşa. Bruno mai slab ca 
niciodată ronţăia mereu câte ceva, gemând şi mergând de 
colo-colo pentru a aduce mâncarea la mese. 

Domnul Keraban era bine dispus ca omul căruia îi reuşeşte 
totul şi, după bunul său obicei, voioşia se revărsa în glume a 
căror ţintă era, cel mai ades, amicul lui. Van Mitten. Da! 
Peripeţiile matrimoniale ale bietului olandez - ce se datorau 
devotamentului faţă de tovarăşii săi de drum - îi aţâţau 
necontenit verva satirică. Peste 12 ore toată povestea va lua 
sfârşit şi Van Mitten nu va mai auzi de cei doi kurzi. 
Keraban îşi liniştea conştiinţa cu acest lucru, pretext de a 
nu se da înapoi de la nici o zeflemea la adresa amicului său. 

— Ei bine, Van Mitten, îţi merge bine, nu-i aşa? Rostea 
frecându-şi mâinile. Ai tot ce-ţi poţi dori. Prietenii tăi cei mai 
sinceri îţi sunt alături, o femeie iubitoare, pe care norocul 
ţi-a scos-o în cale, te însoţeşte... 

Olandezul îşi privi amicul, strâmbând puţin din buze, dar 
nu-i răspunse. 

— Ce faci, taci? Îl întrebă Yanar. 

— Nu, vorbesc, vorbesc în sinea mea. 

— Cu cine, interveni imediat energica Sarabul, luându-l de 
braţ. 

— Cu tine, dragă Sarabul, cu tine, răspunse neconvins Van 
Mitten. 

Apoi ridicându-se rosti: Uf 

Domnul Yanar şi sora lui se sculară în aceeaşi clipă pentru 
a-l urma, ca de obicei, oriunde se ducea. 

— N-ai vrea, zise Sarabul, cu un glas mieros dar care nu 
permitea nici o împotrivire, n-ai vrea să stăm doar câteva 


LIA 


ore la Scutari? 

— Eu dacă n-aş vrea? 

— Desigur, nu eşti domnul şi stăpânul meu? Urmă 
stăruitor Sarabul. 

„Din fericire, îşi zicea Van Mitten în sinea lui, mâine la 
Scutari rup cu ea şi-o părăsesc. Dar va fi o scenă teribilă...” 
Amasia îl privea cu sinceră compătimire şi, neîndrăznind 
să-l plângă faţă de toată lumea, vorbea câteodată cu Bruno. 

— Bietul domn Van Mitten, îi spunea. lată unde l-a adus 
devotamentul faţă de noi toţi. 

— Şi neputinţa de a-l contrazice pe domnul Keraban, 
răspundea Bruno, care nu-i putea ierta stăpânului său atâta 
slăbiciune. 

— Ei, rosti Nedjeb, e, cel puţin, o dovadă că domnul Van 
Mitten are o inimă bună şi mărinimoasă. 

Între timp olandezul se aşezase într-alt loc, tot între cei doi 
paznici ai săi. Bruno veni să-i aducă niscaiva bucate. Dar 
Van Mitten n-avea poftă de mâncare. 

— Nu mănânci? Zise Sarabul privindu-l ţintă. 

— Nu mi-e foame. 

— Nu ţi-e foame? Se miră domnul Yanar. La noi ne e foame 
întotdeauna, chiar imediat după ce luăm masa... 

— Da? Rosti Van Mitten şi, supus, începu să înghită cu 
îmbucături mari ce i se adusese. 

— Bea, adăugă preacinstita Sarabul. 

— Nu-i destul că-ţi sorb cuvintele? Căută s-o măgulească 
Van Mitten fără a îndrăzni să continue: „Doar că nu ştiu 
dacă face bine la stomac”. 

— Bea, dacă ţi se spune! Glăsui domnul Yanar. 

— Nu mi-e sete. 

— La noi, ne e sete mereu... chiar imediat după ce luăm 
masa. 

Între timp Ahmet, bănuitor, nu-l pierdea din ochi pe ghid. 
Acesta, şezând mereu la o parte, mânca dar nu-şi putea 
ascunde nerăbdarea. Cel puţin aşa i se păru lui Ahmet. Şi 
cum să creadă altfel? După el, omul era un trădător. 


Trebuie că abia aştepta ca domnul Keraban şi ai săi să se 
ducă în grotă şi să adoarmă pentru ca atacul, pus la cale, 
să-i găsească fără apărare. Poate că ar fi vrut chiar să se 
îndepărteze pentru a da o mână de ajutor complicilor săi, 
dar nu îndrăznea în prezenţa lui Ahmet. 

— Prieteni, a fost bună cina asta. Ne-am întărit forţele 
înaintea ultimei etape. Nu-i aşa micuța mea Amasia? 

— Aşa e, domnule Keraban răspunse fata... De altfel eu 
sunt puternică şi dacă ar fi să luăm de la capăt călătoria... 

— Ai lua-o de la capăt? 

— Ca să vă urmez. 

— Mai ales după o anume haltă la Scutari! Zise Keraban 
râzând cu bunăvoință, o haltă ca cea făcută de amicul Van 
Mitten la Trebizonda. 

— Mă ia şi peste picior pe deasupra, murmură Van Mitten. 

Turba în sinea lui, dar nu se încumeta să răspundă, cât era 
de faţă Sarabul cea iute la mânie. 

— Ah! Reluă Keraban, ceremonia căsătoriei Amasiei cu 
Ahmet nu va fi poate la fel de frumoasă ca logodna lui Van 
Mitten cu preacinstita kurdă. Dar vreau ca tot oraşul să fie 
poftit la nuntă şi prietenii noştri din Constantinopol să 
umple vila şi grădina. 

— Nu ne trebuie atâta lume! Răspunse fata. 

— Ba da! Ba da, stăpână! Strigă Nedjeb. 

— Eu doresc o asemenea petrecere, adăugă Keraban. 
Oare micuța mea Amasia vrea să mă supere? 

— Nu, domnule Keraban. 

— Ei bine, zise unchiul, ridicând paharul. În cinstea 
Amasiei şi a lui Ahmet care merită din plin să fie fericiţi! 

Vesela cină se sfârşi. Mai aveau câteva ore de odihnă şi vor 
putea încheia cu bine călătoria. 

— Haideţi să ne culcăm. Am să-i spun ghidului să ne 
trezească la vreme. 

— Bine, domnule Keraban, rosti călăuza. Dar n-ar fi de 
dorit să-l înlocuiesc pe Nizib la paza cailor? 


— Nu, rămâi cu noi! Interveni Ahmet. Nizib stă foarte bine 
acolo unde e şi prefer să veghezi cu mine aici. 

— Să veghez? Întrebă ghidul ascunzându-şi cu greu 
neplăcerea de a i se fi spulberat planul. N-avem a ne teme 
de nici o primejdie în partea asta a Anatoliei. 

— E posibil, răspunse Ahmet. Dar nu poate să strice un 
plus de prevedere. Eu îl voi înlocui pe Nizib la paza cailor. 

— Cum crezi, domnule Ahmet, răspunse călăuza. Să 
orânduim totul în grabă ca însoțitorii dumitale să poată 
dormi în tihnă. 

— Foarte bine, zise Ahmet şi o să te ajute Bruno, dacă îi 
îngăduie domnul Van Mitten. 

— Du-te, Bruno, du-te rosti olandezul. 

Ghidul şi Bruno intrară în grotă luând cu ei pături, 
mantale şi caftane care aveau să slujească de aşternut. 

În acest timp Amasia se apropia de Ahmet: 

— Dragul meu, vei mai putea sta încă o noapte fără să te 
odihnegşti? 

— Da, răspunse Ahmet ferindu-se să-şi arate îngrijorarea. 
Nu trebuie să veghez asupra celor ce-mi sunt dragi? 

— Dar va fi pentru ultima oară, nu? 

— Ultima. Mâine se va termina cu toate ostenelile acestei 
călătorii. 

— Mâine! Repetă Amasia ridicând ochii spre logodnicul ei, 
a cărui privire îi răspunse, mi se pare că n-o să mai vină 
niciodată. 

În clipa când Keraban era gata să intre în grotă, Ahmet îl 
reţinu zicând: 

— Unchiule, o clipă... 

— Dar una singură, Ahmet. Sunt obosit şi vreau să dorm. 

— Bine, dar te rog să mă asculţi. 

— Ce vrei să-mi spui? 

— Ştii unde ne aflăm? 

— Da, în defileul Cheilor Nerissa. 

— La ce depărtare de Scutari? 

— Cinci sau şase leghe. 


— Cine ţi-a spus asta? 

— Călăuza noastră. 

— Şi ai încredere în omul ăsta? 

— De ce nu? 

— Pentru că, supraveghindu-l de câteva zile încoace, am 
băgat de seamă că are purtări din ce în ce mai suspecte, 
zise Ahmet. Îl cunoşti, unchiule? Nu. La Trebizonda a venit 
să se ofere să ne conducă până la Bosfor. Ai acceptat 
serviciile lui fără să ştii cine e. Am plecat cu el... 

— Ei bine, Ahmet, a dovedit îndeajuns că drumurile 
Anatoliei le cunoaşte pe degete. 

— Fără îndoială, unchiule. 

— Îmi cauţi pricină, nepoate? Zise Keraban încruntându- 
se. 

— Nu unchiule, te rog să crezi că nu doresc să te necăjesc 
în nici un fel. Dar, ce vrei, nu sunt liniştit şi mi-e teamă 
pentru toţi cei pe care îi iubesc. 

Emoţia lui Ahmet era atât de vădită în timp ce vorbea, 
încât Keraban se simţi turburat. 

— Haide, Ahmet, fiule, ce ai? De ce aceste temeri când 
mâine toate încercările prin care trecem se vor sfârşi. 
Trebuie să recunosc, dar numai faţă de tine, că am făcuto 
prostie întreprinzând această călătorie nesăbuită. 
Mărturisesc chiar că, fără încăpăţânarea mea de a te face 
să părăseşti Odessa, Amasia, probabil, n-ar fi fost răpită. 
Da! 'Iotul e din vina mea! Dar, în fine, iată-ne la capătul 
călătoriei. Nunta ta va avea loc fără a fi întârziată nici 
măcar cu o zi. Mâine vom ajunge la Scutari... şi mâine... 

— Şi dacă mâine nu vom ajunge la Scutari, unchiule? Dacă 
ne aflăm la o depărtare mai mare decât spune ghidul? Dacă 
ne-a dus cu bună ştiinţă pe un drum greşit, după ce ne-a 
sfătuit să părăsim litoralul? Dacă acest om e un trădător? 

— Un trădător? Exclamă Keraban. 

— Da, reluă Ahmet, şi dacă acest trădător e în slujba celor 
care au pus să fie răpită Amasia? 


— Vai de mine, Ahmet. De unde ţi-au venit gândurile 
astea? Şi pe ce te sprijini? Pe simple presimţiri? 

— Nu, pe fapte, unchiule! Ascultă-mă! De câteva zile 
individul ne-a părăsit destul de des în timpul haltelor, sub 
pretext că vrea să cerceteze drumul. De câteva ori s-a 
îndepărtat nu îngrijorat, ci nerăbdător, ca cineva care nu 
doreşte să fie văzut. Noaptea trecută a plecat o oră din 
tabără. L-am urmărit fără să bage de seamă şi aş zice... ba 
chiar zic că, în mod sigur, i s-a făcut un semnal luminos de 
undeva departe, un semnal pe care-l aştepta. 

— Într-adevăr, asta e grav, Ahmet. Dar de ce legi uneltirile 
călăuzei de împrejurările ce au dus la răpirea Amasiei? 

— Pentru că mă gândesc încotro se-ndrepta Guidare. Spre 
micul port Atina unde a naufragiat? Fireşte că nu. După 
părerea mea, destinaţia lui era Trebizonda. Acolo s-a putut 
afla uşor că fata răpită a fost salvată din naufragiu, i s-a luat 
urma şi ni s-a trimis acest ghid ca să atragă caravana 
noastră într-o capcană. 

— Da... Ahmet, s-ar putea să ai dreptate. E posibil să ne 
amenințe o primejdie. Ai vegheat în noaptea asta şi bine ai 
făcut. De-acum încolo am să veghez şi eu cu tine. 

— Nu, unchiule, spuse Ahmet odihneşte-te. Sunt înarmat şi 
la prima mişcare... 

— Am zis că voi veghea şi eu, rosti Keraban. Nu se va 
putea spune că nebunia unui căpăţânos de soiul meu a 
provocat o nouă nenorocire. 

— Nu, nu te obosi fără rost. Ghidului i-am spus că vreau să 
petreacă noaptea în grotă. Du-te acolo. 

— Nu mă duc. 

— Unchiule... 

— Ah, cât ai să mă contrazici în privinţa asta? la seama, 
Ahmet. De multă vreme nimeni nu mi s-a pus împotrivă. 

— Fie, unchiule. Vom veghea împreună. 

— Da, cu arma în mână şi vai de cel ce se va apropia de 
tabăra noastră. 


Domnul Keraban şi Ahmet mergând încoace şi încolo, cu 
ochii ţintă la cheile înguste, ciulind urechea la cel mai mic 
zgomot care ar fi putut turbura liniştea nopţii, făcură de 
pază la intrarea grotei. 

Trecură două ore, apoi încă una. Nu se-ntâmplă nimic 
suspect care să justifice bănuielile lui Ahmet. Puteau deci 
spera că noaptea va decurge fără nici un incident, când, pe 
la trei, strigăte de spaimă răsunară la marginea defileului. 

Numaidecât Ahmet şi unchiul său puseră mâna pe armele 
aşezate la poalele unei stânci. De astă dată, în locul 
pistoalelor sale împodobite cu care ţintea aşa de prost, 
domnul Keraban luase o puşcă. 

În clipa aceea Nizib alergând, cu răsuflarea tăiată, se ivi la 
intrarea defileului. 

— Ah, stăpâne! 

— Ce-i Nizib? 

— Stăpâne... uite... colo... 

— Colo? Întrebă Ahmet. 

— Caii. 

— Caii? 

— Da! 

— Dar vorbeşte odată, strigă Keraban. Ce-i cu caii? 

— Au fost furaţi! 

— Furaţi? 

— Da, zise Nizib. Doi sau trei oameni au năvălit pe păşune 
şi i-au înhăţat. 

— Ne-au furat caii! Exclamă Ahmet. Şi încotro i-au dus? 
Într-acolo? Continuă el arătând spre vest. 

— Într-acolo. 

— Trebuie să alergăm după ei, după ticăloşii ăştia şi să-i 
prindem, strigă Keraban. 

— Stai locului, unchiule. E cu neputinţă să-i mai ajungem. 
Ceea ce putem să facem este să ne pregătim de apărare. 

— Ah, stăpâne! Murmură Nizib. Uită-te! Uită-te! Şi cu 
mâna arătă spre creasta unei stânci înalte ce se afla în 
partea stângă. 


XIII ÎN CARE DOMNUL KERABAN, DUPĂ CE A ȚINUT 
PIEPT MĂGARULUI SĂU, ŞI-A ÎNFRUNTAT ŞI DUŞMANUL 
DE MOARIE. 

Domnul Keraban şi Ahmet întoarseră capul. Priviră în 
direcţia spre care arăta Nizib. Ceea ce văzură îi făcu să se 
dea imediat înapoi pentru a nu fi văzuţi. Pe stânci, în partea 
opusă grotei, se târa un om care încerca să ajungă la 
capătul crestei - fără îndoială pentru a cerceta de mai 
aproape aşezarea taberei. Concluzia nu era greu de tras. 
Între ghid şi omul de pe stâncă exista o înţelegere tainică. 
Ahmet avusese dreptate în ce priveşte urzeala în jurul lui 
Keraban şi însoţitorilor săi. Pericolul era neîndoielnic; se 
pregătea o agresiune din umbră şi în noaptea asta 
caravana, după ce fusese atrasă într-o ambuscadă, avea să 
fie nimicită. Fără să se gândească, domnul Keraban puse 
puşca la ochi şi era gata să tragă în spionul de pe stâncă. 

— Opreşte-te, unchiule! Zise în şoaptă Ahmet. 

— Dar, nepoate... 

— Nu, nici o detunătură care poate deveni un semnal de 
atac. Cât despre iscoadă, mai bine s-o prindem vie. Trebuie 
să ştim în slujba cui sunt ticăloşii ăştia. 

— Dar, cum să punem mâna pe el? 

— Las' pe mine, răspunse Ahmet. 

Şi dispăru spre stânga, pentru a urca pe stâncă pe 
versantul celălalt. 

Între timp Keraban şi Nizib erau gata să intervină dacă 
planul lui Ahmet dădea greş. 

Spionul, culcat pe burtă ajunsese la capătul crestei. Numai 
capul depăşea stânca. La lumina lunii căuta să zărească 
intrarea grotei. 

O jumătate de minut mai târziu, Ahmet se ivea pe culmea 
netedă, târându-se şi el cu mare băgare de seamă şi 
înaintând spre spionul care nu-l putea vedea. 

Din păcate, o împrejurare neaşteptată atrase atenţia 
iscoadei şi-i dezvălui primejdia care-o păştea. 


Amasia ieşi din grotă cuprinsă, fără să ştie de ce, deo 
mare îngrijorare. Era atât de tulburată încât n-avea somn. 
Simţea că Ahmet e în pericol, că poate fi izbit de un glonte 
sau doborât de o lovitură de pumnal. 

În clipa când Keraban o văzu, îi făcu semn să se oprească. 
Dar Amasia nu înţelese ce vrea şi când înălţă capul, 
zărindu-l pe logodnicul ei cum încerca să se scoale în 
picioare pe creastă, scoase un strigăt de spaimă. La acest 
țipăt, spionul se-ntoarse iute, se ridică şi observându-l pe 
Ahmet, încă pe jumătate aplecat, se repezi asupra lui. 

Amasia, ţintuită locului de groază, mai avu puterea să 
strige: „Ahmet! Ahmet!”. Spionul cu cuțitul în mână era 
gata să-l înfigă în adversar. Dar Keraban luă puşca, ochi şi 
trase. Glontele îl lovi pe spion în piept, rănindu-l mortal. 
Pumnalul îi scăpă din mână şi banditul se rostogoli până la 
poalele stâncii. O clipă mai târziu, Ahmet o strângea în 
braţe pe Amasia, după ce se lăsase să alunece de pe creastă 
şi venise lângă fată. 

La auzul detunăturii toţi călătorii ieşiră din grotă - toţi în 
afară de ghid. 

Domnul Keraban cu arma în mână striga: 

— Ce împuşcătură de maestru! 

Între timp Ahmet se apropie de trupul neînsufleţit al 
iscoadei. 

— Omul acesta e mort, zise, şi mi-ar fi trebuit viu. 

Nedjeb care venise lângă el exclamă: 

— Dar €... dare... 

Amasia se apropie şi ea de mort şi rosti: 

— Da... Ele... Yarhud! Căpitanul de pe Guidare. 

— Deci am avut dreptate, spuse Ahmet. 

— Într-adevăr... continuă Amasia. E omul care m-a răpit. 

— Îl recunosc, adăugă Ahmet, îl recunosc şi eu. A venit la 
vila lui Selim ca să ne ofere să-i cumpărăm marfa, câteva 
clipe înainte să plec. Dar nu poate fi singur. O întreagă 
bandă de răufăcători e pe urmele noastre. Şi ca să ne 
împiedice să mergem mai departe ne-au furat caii. 


— Caii au fost furaţi? Strigă Sarabul. 

— Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă ne-am fi 
întors în Kurdistan! Grăi Yanar şi-l privi pe Van Mitten ca şi 
cum sărmanul de el ar fi fost răspunzător de toate 
complicațiile. 

— Dar în slujba cui o fi fost Yarhud? Întrebă Keraban. 

— Dacă ar fi trăit, i-am fi smuls noi secretul, zise Ahmet. 

— Poate că are vreo hârtie asupra lui, rosti Amasia. 

— Da, trebuie să-i scotocim prin buzunare, fu de părere 
Keraban. Ahmet se aplecă deasupra leşului lui Yarhud, în 
timp ce Nizib apropie de trupul mortului un felinar aprins, 
adus din grotă. 

— O scrisoare, am găsit o scrisoare, îi vesti Ahmet. 

Scrisoarea era adresată unui anume Scarpante. 

— Citeşte, nepoate, citeşte odată! Strigă nerăbdător 
Keraban. Ahmet deschise scrisoarea şi citi: „După ce veţi 
fura caii şi când Keraban şi însoțitorii lui vor dormi în grota 
unde i-a dus Scarpante... 

— Scarpante! Strigă Keraban. Ăsta e numele ticălosului de 
ghid... 

— Da, nu m-am înşelat în privinţa lui, zise Ahmet. 

Apoi continuă să citească: „Scarpante să facă un semnal 
cu o torţă şi oamenii noştri vor năvăli în Cheile Nerissei.” 

— Semnează cineva? Întrebă Keraban. 

— Da; semnează Saffar. 

— Saiffar! Saffar! Nu cumva o fi... 

— Ba da, răspunse Ahmet, e fără îndoială, neobrăzatul 
individ pe care l-am întâlnit în gara Poti. Câteva ore după 
aceea s-a îmbrarcat să plece la Trebizonda. Saffar a pus să 
fie răpită Amasia şi vrea din nou s-o prindă cu orice preţ. 

— Ah! Domnule Saffar! Strigă Keraban, făcând cu pumnul 
încleştat gestul de a lovi pe cineva, dacă ne vom afla faţă de 
faţă va fi vai de tine. 

— Dar unde-o fi Scarpante? Întrebă Ahmet. 

Bruno intră ca o furtună în grotă, dar ieşi numaidecât 
spunând: 


— A dispărut, printr-o altă ieşire pe care o cunoştea 
probabil. 

Într-adevăr, văzând că trădarea lui fusese descoperită, 
Scarpante fugise prin fundul grotei. Dar dacă ştiau acum că 
au fost atraşi într-o capcană, pericolul era la fel de mare, 
micuța caravană putând fi atacată dintr-o clipă într-alta. De 
aceea, Ahmet, fire energică, hotări singura cale de urmat. 

— Prieteni, rosti, trebuie să părăsim numaidecât Cheile 
Nerissei. Dacă suntem atacați în acest defileu îngust, 
mărginit de stânci înalte, ne vom pierde viaţa. 

— Să mergem, răspunse Keraban. Bruno, Nizib şi 
dumneata, domnule Yanar, pregătiţi-vă armele pentru a 
putea face faţă oricărei împrejurări. 

— Bizuiţi-vă pe noi, domnule Keraban, răspunse Yanar, şi 
veţi vedea de ce suntem în stare, sora mea şi cu mine. 

— Bineînţeles, îi întări spusele viteaza Sarabul, rotindu-şi 
iataganul. Nu voi uita că trebuie să-mi apăr logodnicul. 

Simţindu-se profund umilit s-o audă vorbind astfel pe 
întreprinzătoarea femeie, Van Mitten apucă la rândul lui un 
revolver, foarte hotărât să-şi facă datoria. Erau cu toţii gata 
să urce coasta pentru a ajunge pe podişurile din jur când 
Bruno, mereu cu gândul la ale gurii, spuse: 

— Şi măgarul? Nu-l putem lăsa aici. 

— Aşa e, răspunse Ahmet. Poate că Scarpante ne-a înşelat 
ca să rătăcim în această porţiune sălbatică a Anatoliei. Cine 
ştie dacă nu ne aflăm mult mai departe de Scutari, decât 
credem. Şi în căruţă se află singurele provizii pe care le 
avem. 

Bănuielile lui Ahmet erau foarte întemeiate. 

— Ei bine, măgarul ne va urma, rosti Keraban. 

Şi luând hăţul încercă să urnească animalul din loc. 
Măgarul nu se clinti. 

— Vii de bună voie sau nu? Se răsti Keraban trăgând mai 
tare. 

Măgarul, încăpățânat din fire, tot nu se mişcă. 

— Împinge-l, Nizib, zise Keraban. 


Nizib, ajutat de Bruno, încercară să-l împingă de la spate. 
Dar măgarul dădu înapoi în loc să înainteze. 

— Aha! Te încăpăţânezi, strigă Keraban care începea să se 
supere. 

— Bun, murmură Bruno, căpăţânos la căpăţânos! 

— Mi te-mpotriveşti, mie? Continuă Keraban. 

— Stăpânul tău şi-a găsit naşul! Îi şopti Bruno lui Nizib, 
având grijă să nu fie auzit. 

— M-ar mira, murmură Nizib. 

Ahmet repeta nerăbdător: 

— Trebuie să plecăm. Nu mai putem pierde nici o clipă, 
chiar dacă ar trebui să lăsăm măgarul aici. 

— Eu! Să-l las să-şi facă mendrele? Niciodată, strigă 
Keraban. 

Şi luând măgarul de urechi trăgea de să le smulgă, ţipând: 

— Mergi ori ba? 

Măgarul nu se mişcă. 

— Aha! Nu vrei să mă asculţi. Ei bine, am să te silesc. 

Şi Keraban alergă până la intrarea grotei, culese câteva 
şomoioage de iarbă uscată şi făcând un mănunchi i-l arătă 
măgarului. Acesta înaintă cu un pas. 

— Aşadar, asta vrei ca să mergi! Ei bine, ai să ai ce meriţi. 

O clipă mai târziu, micul mănunchi de iarbă era atârnat la 
capătul hulubelor căruţei la o distanţă destul de mare ca 
măgarul, chiar lungind gâtul, să nu ajungă la el. Animalul 
momit de nada care se deplasa mereu înaintea lui, se decise 
să meargă spre defileu. 

— Foarte isteţ! Observă Van Mitten. 

— Ei bine, fă ca el, rosti preacinstita Sarabul, trăgându-l în 
urma căruţei. Ea se socotea o momeală care se mişca în 
faţa olandezului, dar spre deosebire de măgar, Van Mitten 
se temea mai mult ca orice să se apropie de o asmenea 
nadă. 

Mergând în grup, unul după altul, lăsară repede în urmă 
tabăra unde n-ar fi putut ţine piept agresorilor. 


— Aşadar, Ahmet, zise Keraban, după părerea ta, Saffar 
ăsta e acelaşi cu tipul neobrăzat care, pur şi simplu din 
încăpățânare, a provocat distrugerea poştalionului nostru 
în gara Poti? 

— Dar înainte de toate e mizerabilul care a răpit-o pe 
Amasia şi cu mă voi răfui cu el. 

— Pe din două, nepoate Ahmet, pe din două şi sper să 
izbândim. Nici n-apucaseră bine să urce cincizeci de paşi pe 
coasta defileului, că pe creasta stâncilor se şi iviră 
răufăcătorii. Din toate părţile se auzeu strigăte de luptă şi 
împuşcături. 

„Înapoi! Înapoi!” ţipă Ahmet şi se retraseră cu toţii până la 
marginea taberei Era prea târziu pentru a mai părăsi 
Cheile Nerissei, pentru a găsi pe podişuri o poziţie 
defensivă mai bună. 

Cei doisprezece oameni în slujba lui Saffar porniră la atac. 
Şeful lor îi îndemna la criminala lor agresiune şi, în situaţia 
dată, aveau toate şansele de reuşită. Soarta lui Keraban şi 
alor săi era în mâinile lor. 

— La mine! La mine! Strigă Ahmet cu un glas care se 
ridică deasupra larmei. 

— Femeile la mijloc! Porunci Keraban. 

Amasia, Sarabul şi Nedjeb alcătuiră numaidecât un grup 
în jurul căruia se rânduiră bărbaţii. Erau şase ca să ţină 
piept celor doisprezece oameni ai lui Saffar - adică unul 
contra doi - şi mai aveau şi dezavantajul poziţiei. Aproape 
numaidecât bandiții se repeziră răcnind prin chei şi se 
rostogoliră ca o avalanşă asupra taberei. 

— Prieteni, rosti Ahmet, să ne apărăm până la moarte. 

Lupta începu de îndată. Nizib şi Bruno fură răniţi uşor, dar 
nu se lăsară şi se băteau vitejeşte, ca şi curajoasa Sarabul 
care răspundea la împuşcăturile duşmanilor descărcându-şi 
fără oprire pistolul. 

Era limpede că bandiții aveau ordin să pună mâna pe 
Amasia, s-o prindă vie şi că trăgeau mai mult în aer ca nu 
cumva s-o nimerească din greşeală. De aceea, în primele 


clipe, cu toate că erau mai mulţi, pierdeau teren şi destui 
căzură, grav răniţi. Atunci intrară în luptă alţi doi 
combatanți dintre cei mai primejdioşi, Saffar şi Scarpante. 

— Ah! Exclamă Keraban. Ticălosul! El este! Omul din gară. 

De câteva ori căută să-l aibă în bătaia puştii, dar nu izbuti 
mai ales că trebuia să facă faţă celorlalţi atacanţi. Ahmet şi 
ai săi rezistau temerar. Aveau cu toţi un singur gând: s-o 
salveze pe Amasia, să împiedice căderea ei în ghiarele lui 
Saffar. 

Dar, în pofida devotamentului şi curajului, fură copleşiţi de 
numărul bandiţilor. Puţin câte puţin dădeau înapoi, se 
împrăştiau, erau împinşi către stâncile defileului, începură 
să-şi piardă capul. Saffar băgă de seamă. 

— Înhaţ-o, Scarpante, înhaţ-o! Strigă arătând spre Amasia. 

— Da, domnule, răspunse Scarpante, şi, de data asta n-o 
să vă mai scape. 

Profitând de derută, Scarpante reuşi să se repeadă asupra 
Amasiei încercând s-o târască în afara taberei. 

— Amasia! Amasia! Strigă Ahmet. 

Vru să alerge spre logodnica sa, dar câţiva bandiți îi tăiară 
drumul şi fu silit să se oprească pentru a se bate cu ei. 

Yanar încercă s-o smulgă pe fată din strânsoarea lui 
Scarpante, dar nu reuşi şi acesta ridicând-o în braţe făcu 
câţiva paşi spre defileu. Dar Keraban ţinti, trase şi-l dobori 
pe trădător, care dădu drumul Amasiei. Fata căuta zadarnic 
să se-ndrepte spre Ahmet. Şeful bandiţilor strigă: 

— Scarpante... mort! Să-l răzbunăm, să-l răzbunăm! 

Oamenii lui Saffar se aruncară atunci asupra lui Keraban 
şi alor săi cu o îndârjire cu neputinţă de stăpânit. 
Înconjuraţi de toate părţile, aceştia abia dacă puteau să-şi 
folosească armele. 

— Amasia! Amasia! 'Ţipa Ahmet, încercând să-i vie fetei în 
ajutor. 

Dar Saffar care pusese mâna pe ea o târa afară din tabără. 

— Curaj! Curaj! Nu înceta să strige Keraban. 


În acel moment, o împuşcătură din înaltul stâncilor îl 
dobori pe unul din bandiți. Altele îi urmară. Dintre 
răufăcători se mai prăbuşiră câţiva la pământ, semănând 
spaima printre ceilalţi. 

Saffar se opri o clipă ca să-şi dea seama de unde vine 
această diversiune. Oare domnul Keraban primea întăriri 
neaşteptate? Amasia profită pentru a se smulge din braţele 
lui Saffar, descumpănit de acest atac neprevăzut. 

— Tată, tată! Strigă fata. 

Într-adevăr, Selim, secondat de douăzeci de oameni bine 
înarmaţi, venise în ajutorul micii caravane, tocmai în 
momentul când era să fie nimicită. 

— Fugiţi, strigă şeful răufăcătorilor, dând primul pilda 
oamenilor săi. Şi împreună cu supraviețuitorii bandei 
dispărură în grotă, care, cum se ştie, avea o a doua ieşire. 

— Laşilor! Exclamă Saffar, părăsit astfel. Ei bine, n-o s-o 
aibă vie pe Amasia. 

Şi se repezi asupra fetei în clipa în care Ahmet se arunca 
asupra lui. Saffar trase asupra tânărului ultimul glonte, dar 
nu-l nimeri. Keraban, în schimb, care nu-şi pierduse sângele 
rece, nu lăsă duşmanul să-i scape. Sări asupra lui Saffar, îl 
apucă de gât şi-i înfipse pumnalul în inimă. Saffar scoase un 
răcnet şi, pe când se zbătea în chinurile morţii, nu putu să 
nu-şi audă adversarul strigând: 

— Asta ca să te înveţi minte să nu-mi mai strici trăsura! 

Keraban şi ai săi erau salvaţi. În afara unor răniri uşoare, 
simple zgârieturi, ieşiseră din luptă teferi şi nevătămaţi. 

— Tată! Tată! Rosti Amasia şi se aruncă în braţele lui 
Selim. 

— Vechiul meu prieten, zise Keraban, dumneata eşti? 

— Da, eu, răspunse Selim. 

— Ce întâmplare te-a adus? Întrebă Ahmet. 

— Nu-i deloc o întâmplare, răspunse Selim. De mult m-aş fi 
apucat să-mi caut fiica dacă, atunci când căpitanul a răpit-o 
din vilă, n-aş fi fost rănit... 

— Rănit, tată? 


— Da, de un glonte tras de pe tartană. O lună, zăcând din 
cauza rănii, n-am putut părăsi Odessa. Dar, acum câteva 
zile, o depeşă a lui Ahmet... 

— O depeşă? Strigă Keraban căruia denumirea acestui 
mijloc de comunicaţie modern îi zgâria urechile. 

— Da, o depeşă din Trebizonda! 

— Aha! O depeşă... 

— Bineînţeles, unchiule, zise Ahmet şi-l strânse la piept pe 
Keraban, recunoaşte că prima oară când am trimis o 
telegramă fără ştiinţa ta, n-am făcut rău. 

— Da... nu e rău, răspunse Keraban clătinând din cap, dar 
să nu te mai prind cu chestii de astea, nepoate. 

— Aflând din această depeşă, urmă Selim, că n-a fost 
înlăturat orice pericol pentru caravana noastră, mi-am 
strâns vrednicele mele slugi, am ajuns la Scutari şi am 
pornit-o pe drumul litoralului... 

— Şi, spre norocul nostru, ai sosit la timp, rosti Keraban. 
Fără dumneata eram pierduţi, cu toate că ne-am luptat cu 
înflăcărare! 

— Da, adăugă Yanar, şi sora mea a arătat cum ştie, la 
nevoie, să mânuiască pistolul! 

— Ce femeie! Murmură Van Mitten. 

Primele lumini ale zorilor începeau să albească zarea. 
Câţiva nori plutind la răsărit prinseră o culoare trandafirie 
sub primele raze ale soarelui. 

— Dar unde ne aflăm, prietene Selim, întrebă Keraban, şi 
cum ai putut să ne găseşti în ţinutul în care ne-a atras 
trădătorul? 

— Departe de drumul nostru, adăugă Ahmet. 

— Nu, dragii mei, nu prea departe, răspunse Selim. 
Sunteţi chiar pe drumul spre Scutari, doar la câteva leghe 
de mare. 

— Poftim? Se miră Keraban. 

— Uite malurile Bosforului! Rosti Selim întinzând mâna 
spre nord-vest. 


— Ce bucurie! Scutari! Exclamă Keraban. Iată priveliştea 
care se desfăşoară deasupra strâmtorii. 

O clipă mai târziu micuța caravană o pornea spre drumul 
de lângă malul stâng al Bosforului. 

După patru ore, pe data de 30 septembrie, ultima zi fixată 
pentru celebrarea căsătoriei Amasiei cu Ahmet, domnul 
Keraban, însoțitorii săi şi măgăruşul, după ce făcuseră 
înconjurul Mării Negre, se aflau pe înălțimile de la Scutari 
şi salutau cu strigăte de bucurie malurile Bosforului. 

XIV ÎN CARE VAN MITTEN ÎNCEARCĂ S-O LĂMUREASCĂ 
PE PREACINSTITA SARABUL CARE E SITUAŢIA. 

Vila domnului Keraban se găsea într-un loc încântător, la 
mijlocul urcuşului pe coasta colinei unde e situat Scutari. 
De la fereastră puteai contempla splendida privelişte, unică 
în lume, a acestei suburbii asiatice a Constantinopolului, 
vechiul Chrysopolis, cu cartierele lui pestriţe unde trăiesc 
50 000 de locuitori, cu debarcaderul plutind în apele 
strâmtorii, cu perdeaua uriaşă de chiparoşi a cimitirului, şi 
o leghe mai încolo muntele Bulgurlu care străjuieşte întreg 
ansamblul şi îngăduie privirii să cuprindă Marea Marmara, 
golful Nicomedi şi Cornul de Aur. 

Era amiază. De trei ore gazda şi oaspeţii se instalaseră în 
vilă. Bruno constată că se mai îngrăşase şi nu fără pricină. 
Luaseră o masă bogată şi gustoasă. Acum, strânşi în 
fermecătorul salon al vilei, ale cărui ferestre dădeau spre 
Bosfor, musafirii vorbeau vrute şi nevrute şi se felicitau 
reciproc. 

— Dragul meu Van Mitten, zise domnul Keraban care 
mergea de la unul la altul strângând mâna musafirilor săi, 
te-am invitat la cină, dar nu trebuie să te superi dacă ora 
ne-a obligat... 

— Nu mă plâng, răspunse olandezul. Bucătarul dumitale a 
făcut lucrurile cu multă pricepere. 

— Da, bucătărie bună, foarte bună! Adăugă domnul Yanar 
care mâncase mai mult decât trebuia, chiar pentru un kurd, 
cu o poftă nepotolită. 


În timp ce preacinstita Sarabul se apropia de fereastra 
salonului care dădea spre Bosfor, Van Mitten îi şopti lui 
Keraban: 

— A venit momentul să-i spun că e nulă căsătoria noastră. 

Sarabul, îndreptându-se din nou spre logodnicul ei care 
rămăsese gânditor în colţul lui, îl întrebă: 

— Ce ai, domnule Van Mitten? Îmi pari îngrijorat. 

Keraban, Ahmet, Amasia şi Nedjeb, Bruno şi Nizib ieşiră 
pentru a-i lăsa singuri pe olandez şi pe cei doi kurzi. 

— Curaj, Van Mitten, îi şopti trecând pe lângă el Keraban 
strângându-i mâna. Nu mă îndepărtez, rămân în camera 
alăturată ca să veghez asupra dumitale. 

— Curaj, stăpâne, adăugă Bruno. 

O clipă mai târziu rămaseră în salon doar preacinstita 
Sarabul, Van Mitten şi domnul Yanar. 

Van Mitten îşi luă inima în dinţi şi începu, bâlbâindu-se şi 
încurcându-se: 

— Frumoasă Sarabul, fii sigură că... împotriva voinţei 
mele, mă văd silit... îmi pare rău... 

— Îţi parc rău? Sări în sus Sarabul. De ce-ţi pare rău? 
Poate fiindcă trebuie să te căsătoreşti cu mine, nu? Asta-i la 
urma urmei o reparaţie legitimă... 

— Ah! O reparaţie, rosti şovâăielnic Van Mitten. 

— Şi eu regret, nu-i vorbă, grăi ironic Sarabul. 

— Da? 

— Da, regret că îndrăzneţul care a pătruns în odaia mea la 
caravanseraiul Rissar n-a fost domnul Ahmet ori măcar 
domnul Keraban. Cine ar fi putut crede că autorul acestui 
atentat poate fi un olandez conservat în gheaţă! 

— Protestez, strigă Van Mitten, jignit la culme că a fost 
făcut conservă. Şi-apoi, doamnă Sarabul, n-a fost nici un 
atentat... 

— Ei, nu! Exclamă Yanar. 

— Nu, reluă Van Mitten, a fost o greşeală. Din cauza unei 
informaţii perfide, am nimerit în altă cameră. Şi datorită 


acestei neînţelegeri am fost nevoit, fiind ameninţat cu 
închisoarea, să accept această căsătorie grăbită. 

— Grăbită sau nu, ripostă Sarabul, te vei căsători cu mine. 
Şi crede-mă, domnule Van Mitten, că ce s-a început la 
Trebizonda se va încheia la Mosul. Şi, cum văd că prezenţa 
prietenilor dumitale te face să te porţi urât cu mine, vom 
părăsi azi Scutari şi vom pleca în Kurdistan. 

— Sunt împotrivă! Strigă Van Mitten. 

— Încă un cuvânt şi plecăm în această clipă! 

— Pleacă, doamnă Sarabul! Răspunse Van Mitten cu glas 
zeflemitor. Pleacă, dacă vrei, nimeni nu încearcă să te 
împiedice. Eu, însă, nu plec. 

— Nu pleci? Zise Sarabul, jignită de împotrivirea 
neaşteptată a unui miel faţă de doi tigri. 

— Nu! 

— Ştii ce femeie sunt, rosti preacinstita Sarabul pornind 
spre logodniul ei, ştii ce femeie sunt... şi ce femeie am fost... 
la 15 ani eram văduvă... 

— Fie, doamnă, răspunse Van Mitten. Dar, în ciuda 
obiceiului dumitale de a-ţi îngropa soţii, te desfid să rămâi 
vreodată văduvă după mine... 

— Domnule Van Mitten, strigă Yanar punând mâna pe 
iatagan, n-ar fi nevoie decât de o singură lovitură... 

— Te înşeli amarnic, domnule Yanar, sabia dumitale n-ar 
face din doamna Sarabul o văduvă... pentru bunul motiv că 
n-am putut fi niciodată soţul ei... 

— Poftim? 

— Da, deoarece dacă doamna Sarabul a avut fericirea de a 
fi văduvă după moartea primilor ei soţi, nevasta mea e în 
viaţă. 

— Însurat! Însurat! Strigă Sarabul, scoasă din fire de 
această uluitoare mărturisire. 

— Da! Zise el, sunt însurat! Şi m-am sacrificat pentru a-i 
salva pe prietenii mei de la arestare la caravanseraiul 
Rissar. 

— Sacrificat! Repetă Sarabul prăbuşindu-se pe un divan. 


— Ştiind că această căsătorie nu-i valabilă, urmă 
olandezul, deoarece doamna Van Mitten trăieşte şi mă 
aşteaptă în Olanda. 

Sarabul se ridică, ultragiată, şi-i spuse domnului Yanar: 

— Ai auzit, frate? 

— Da. 

— Şi trădătorul care a dus-o de nas pe sora ta mai e încă 
în viaţă? 

— Nu mai are decât câteva clipe de trăit. 

— Au turbat! Exclamă Van Mitten îngrijorat pe bună 
dreptate de atitudinea amenințătoare a celor doi kurzi. 

— Te voi răzbuna, soră! Strigă domnul Yanar care se 
îndreptă spre olandez. 

— Ba mă voi răzbuna singură. 

Şi zicând aceste cuvinte, preacinstita Sarabul se repezi 
asupra lui Van Mitten scoțând ţipete de furie care fură, din 
fericire, auzite în camera alăturată. 

XV ÎN CARE SE VA VEDEA CĂ DOMNUL KERABAN E MAI 
ÎN CĂPĂŢÂNAT CA NICIODATĂ. 

Uşa salonului se deschise şi în prag se iviră domnul 
Keraban, Ahmet, Amasia, Nedjeb şi Bruno. Keraban îl 
smulse pe Van Mitten din mâinile lui Sarabul. 

— Ei, doamnă, rosti, nu sugrumi aşa oamenii pentru o 
simplă neînțelegere, între timp Van Mitten îşi venea în fire. 

— A fost greu? Îl întrebă Keraban. 

— Încă o clipă şi-mi dădeam duhul, răspunse Van Mitten. 

Auzind acestea, preacinstita Sarabul îl apostrofă pe 
domnul Keraban: 

— Dumneata te-ai pretat la această... 

— Mistificare, răspunse amabil Keraban. Acesta-i cuvântul 
- mistificare! 

— Mă voi răzbuna. Mai sunt judecători la Constantinopol. 

— Frumoasă Sarabul, vina o porţi doar dumneata. Ai vrut 
pentru un pretins atentat să provoci arestarea noastră şi să 
ne strici călătoria. Ei, ce să-i faci?! Ne-am descurcat cum 


am putut. Adică printr-o pretinsă căsătorie. Aveam dreptul 
să ne luăm revanşa, nu? 

La acest răspuns Sarabul se prăbuşi a doua oară pe divan 
pradă unei crize de nervi. 

Dar în acea clipă, Nizib se ivi în pragul uşii. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Keraban. 

— O depeşă de la biroul din Galata, zise Nizib. 

— Pentru cine? 

— Pentru domnul Van Mitten, stăpâne. 

— Dă-mi-o, zise Van Mitten. 

Luă telegrama, o deschise şi se uită cine o semnează. 

— E prim-comisul meu din Rotterdam, spuse. Apoi citi cu 
glas tare primele cuvinte: 

— De cinci săptămâni doamna Van Mitten... a plecat dintre 
noi... 

Mototolind telegrama în mână, rămase năucit şi - de ce să 
nu recunoaştem acest lucru - ochii i se umplură de lacrimi. 

Dar Sarabul, care-l auzise, se ridică deodată ca arsă. 

— Cinci săptămâni, rosti încântată, cinci săptămâni! 

— Ce imprudenţă din partea olandezului, murmură Ahmet. 
Ce nevoie avea să citească telegrama cu glas tare! 

— Aşadar, urmă Sarabul triumfătoare, acum zece zile când 
îţi făceam cinstea de a mă logodi cu dumneata... 

— Naiba s-o ia! Spuse Keraban cu o voce mai puternică 
decât voise. 

— Erai văduv, scumpul meu soţ! Încheie Sarabul 
victorioasă. 

— Văduv, cumnate, adăugă Yanar. 

— Iar căsătoria rămâne valabilă! 

Van Mitten, zdrobit de logica acestui argument, se prăbuşi 
la rândul lui pe divan. 

— Bietul om, îi şopti Ahmet unchiului său, nu mai are decât 
să se arunce în Bosfor. 

— Hm! Răspunse Keraban, femeia asta s-ar arunca după el 
şi fi în stare, din răzbunare, să-l salveze. 


În acel moment se deschise uşa şi se ivi Selim, îngrijorat, 
gâfâind ca şi cum ar fi alergat până să i se taie răsuflarea. 

— Tată, ce-i cu tine? Întrebă Ahmet. 

— Dragii mei, e cu neputinţă să celebrăm căsătoria 
Amasiei cu Ahmet... 

— Ce spui? 

— Cel puţin la Scutari, continuă Selim. 

— La Scutari? 

— Nu se poate încheia decât la Constantinopol. 

— La Constantinopol? Întrebă Keraban. De ce? 

— Deoarece judecătorul din Scutari refuză să înregistreze 
contractul. 

— Refuză? 

— Da! Pe motiv că domiciliul lui Keraban şi, prin urmare, al 
lui Ahmet, nu-i la Scutari ci la Constantinopol. 

— La Constantinopol, repetă Keraban încruntând din 
sprâncene. 

— Şi, urmă Selim, azi e ultima zi când fiica mea trebuie să 
se mărite pentru ca să poată intra în posesia averii ce i s-a 
lăsat. Haideţi, aşadar, să ne ducem la Constantinopol, fără 
să mai pierdem nici o clipă, şi să înregistrăm contractul. 

Cei doi kurzi îl luară de braţ pe nefericitul olandez, pe 
care amicii săi încercară zadarnic să-l reţină, şi plecară. 

— Să plecăm, rosti Ahmet îndreptându-se spre uşă. 

— Să plecăm, adăugă Amasia, pornind în urma lui. 
Domnule Keraban nu vii cu noi? Întrebă fata. 

Domnul Keraban o privea nemişcat şi tăcut. 

— Ei bine, unchiule, ce faci? Zise Ahmet întorcându-se. 

— Nu vii? Glăsui Selim. Am pregătit un caic ca să trecem 
Bostforul. 

— Bosforul! Exclamă Keraban. 

Şi continuă cu glas tăios: 

— "Tot se mai cere o taxă de zece parale pe cap de om 
pentru traversarea Bosforului? 

— Bineînţeles, prietene Keraban. Dar acum după ce le-ai 
jucat un renghi autorităţilor mergând de la Constantinopol 


la Scutari, fără s-o plăteşti, cred că n-ai să refuzi... 

— Ba da! Răspunse clar domnul Keraban. 

— Atunci nu vei fi lăsat să treci, spuse Selim. 

— Foarte bine! În cazul ăsta nu voi trece! 

— Şi căsătoria noastră, strigă Ahmet, căsătoria noastră 
care trebuie neapărat făcută azi! 

— O să vă căsătoriţi fără mine. 

— Cu neputinţă! Eşti tutorele meu, unchiule, şi ştii prea 
bine că trebuie să fii de faţă. 

— Ei bine, Ahmet, mă voi stabili la Scutari, domiciliul, meu 
va fi la Scutari şi ai să te însori la Scutari. 

Toate aceste răspunsuri erau rostite cu un glas atât de 
aspru încât lăsau celorlalţi prea puţină speranţă de a-l 
convinge pe îndărătnicul personaj. 

— Prietene Keraban, zise Selim, toată averea care trebuie 
să revină fiicei mele va fi pierdută dacă... 

Keraban clătină din cap în semn că nu, şi-şi întări 
hotărârea făcând acelaşi semn şi cu mâna. 

— Unchiule, stărui Ahmet, n-ai vrea... 

— Dacă trebuie să plătesc taxa de zece parale, niciodată 
nu voi trece Bosforul, rosti Keraban. Mai curând aş face 
încă o dată înconjurul Mării Negre! 

— Unchiule, reluă Ahmet, nu-i bine să te încăpăţânezi într- 
o asemenea împrejurare. Nu mă aşteptam la aşa ceva din 
partea dumitale! Vei aduce nenorocire celor care ţi-au fost 
întotdeauna cei mai credincioşi prieteni. 

— Ahmet, supraveghează-ţi cuvintele! Răspunse Keraban 
cu o mânie surdă în glas. 

— Nu, unchiule, nu! S-a umplut paharul şi nimic nu mă va 
împiedica să vorbesc. E foarte rău ce faci. 

— Dragă Ahmet, rosti atunci Amasia, potoleşte-te! Nu 
vorbi aşa cu unchiul tău! Dacă nu voi primi averea pe care 
aveai dreptul să contezi... renunţă la această căsătorie. 

— Să renunţ la tine? Exclamă Ahmet, strângând-o pe 
Amasia în braţe. Niciodată. Nu! Niciodată! Vino! Vom părăsi 


oraşul ăsta şi nu ne vom mai întoarce niciodată! Mai avem 
noi zece parale ca să ajungem la Constantinopol! 

Şi Ahmet o trase pe Amasia spre uşă. 

— Keraban! Îl rugă Selim pentru ultima oară. 

— Lasă-mă, Selim, lasă-mă. 

— Păcat! Să plecăm, tată, zise Amasia privindu-l pe 
Keraban abia ţinându-se să nu izbucnească în plâns. 

Era gata să se-ndrepte cu Ahmet spre uşa salonului, când 
acesta din urmă se opri. 

— Pentru ultima oară, unchiule, refuzi să ne însoţeşti la 
Constantinopol, la judecător unde prezenţa ta este absolut 
necesară ca să ne căsătorim? 

— Ceea ce refuz, răspunse Keraban bătând din picior mai- 
mai să desfunde podeaua, este să plătesc vreodată această 
taxă. 

— Keraban, zise Selim. 

— Nu, nu, niciodată! 

— Rămâi aşadar cu bine, unchiule! Rosti Ahmet. 
Încăpăţânarea ta ne costă o avere. O vei ruina pe cea care 
trebuie să-ţi fie nepoată. Fie! Nu de bani îmi pare rău. Dar 
ne întârzii fericirea. Nu ne vom mai revedea. 

Şi tânărul împreună cu Amasia, urmat de Selim, Nedjeb şi 
Nizib părăsiră salonul şi vila. Câteva minute mai târziu se 
îmbarcară cu toţii pe un caic pentru a se înapoia la 
Constantinopol. 

Domnul Keraban, rămas singur, mergea încoace şi încolo, 
pradă celei mai mari frământări. „Nu, îşi spunea. Ar fi din 
partea mea o lipsă de demnitate. Să fi făcut înconjurul Mării 
Negre ca să nu plătesc această taxă şi la întoarcere să scot 
din buzunar cele zece parale. Nu! Mai curând nu voi pune 
niciodată piciorul la Constantinopol. Voi vinde casa mea din 
Galata. Voi înceta să mai lucrez. Îi voi da toată averea mea 
lui Ahmet pentru a o înlocui pe cea pe care a pierdut-o 
Amasia. El va fi bogat iar eu sărac, dar de cedat nu voi ceda 
niciodată!” 


Tot vorbind aşa lupta lui lăuntrică devenea din ce în ce mai 
crâncenă. „Să cedez! Să plătesc, repeta... Eu... Keraban... 
Să mă aflu înaintea şefului de poliţie care m-a sfidat... care 
m-a văzut plecând... care aşteaptă să mă întorc... care mi- 
ar râde în nas în faţa tuturor cerându-mi acest impozit 
neîntemeiat? Niciodată!” Era limpede că domnul Keraban 
îşi călca pe conştiinţă, că simţea foarte bine că alţii vor plăti 
urmările îndărătniciei sale, în fond, absurde. „Da, reluă, dar 
Ahmet va accepta, oare? A plecat furios pe încăpăţânarea 
mea, supărat foc pe mine. Îl înţeleg. E mândru. Va refuza 
acum orice i-aş oferi. Haide! Sunt un om cumsecade. Voi 
împiedica printr-o hotărâre stupidă fericirea acestor copii?” 

Domnul Keraban mergea, nervos, încoace şi încolo prin 
salon. Dădea cu piciorul în fotolii şi perne împingându-le cât 
colo. Căuta să spargă ceva ca să se răcorească şi curând 
două vase de lut se făcură ţăndări. „Amasia... Ahmet... nu! 
Nu pot fi pricina nenorocirii voastre pentru o chestie de 
amor propriu. Să amân căsătoria înseamnă, poate, s-o 
împiedic. Dar să mă dau bătut? Eu? Eu?” 

După ce-şi puse aceste întrebări, domnul Keraban, mânios, 
ieşi ca o furtună din salon. 

XVI ÎN CARE SE ARATĂ ÎNCĂ O DATĂ CĂ NIMIC NU 
POTRIVEŞTE MAI BINE LUCRURILE DECÂT 
ÎNTÂMPLAREA. 

Dacă Scutari forfotea de lume, dacă pe cheiuri mulţimea 
se vântura de colo, colo, cu atât mai mult se putea spune 
acest lucru despre malul celălalt al strâmtorii, despre cheiul 
Galatei de la primul pod de vase şi până la cazărmile din 
piaţa Iop-Hane. 

Apele Europei care formează Cornul de Aur şi apele sărate 
ale Bosforului dispăreau sub flotila de caice, de ambarcaţii 
cu felurite pavoaze, de şalupe cu motor încărcate cu turci, 
albanezi, europeni sau asiatici. Era un neîncetat du-te-vino 
între țărmurile celor două continente. 

Ahmet, Selim, Amasia şi Nedjeb, după ce plătiră noua taxă, 
debarcară la scara de la Iop-Hane. 


Pe chei îi regăsiră pe foştii lor tovarăşi de drum, pe 
domnul Van Mitten cu logodnica sa, preacinstita Sarabul, şi 
cumnatul său, domnul Yanar, urmaţi de credinciosul Bruno. 

Din mulţime se înălţau, din când în când, strigăte care 
vădeau o anume nerăbdare. Dar Ahmet şi Amasia nu le 
dădură nici o atenţie. 

— Nu, dragă Amasia, zicea Ahmet, deşi îl cunosc pe 
unchiul meu, nu l-aş fi crezut niciodată în stare să împingă 
încăpăţânarea până la o atare cruzime. 

— Aşadar, rosti Nedjeb, cât va trebui plătit impozitul n-o să 
se mai întoarcă la Constantinopol? 

— Nu, răspunse Ahmet. 

— Dacă îmi pare rău de averea pe care o vom pierde 
datorită domnului Keraban, zise Amasia, nu pentru mine 
regret, ci pentru tine dragă Ahmet, numai pentru tine. 

— Să uităm toate astea! Grăi Ahmet. Şi ca să uităm mai 
bine, ca să rupem cu un unchi atât de nemilos, în care am 
văzut un tată până acum, vom părăsi Constantinopolul şi ne 
vom înapoia la Odessa. 

— Ah! Keraban! Strigă Selim, adânc jignit de purtarea 
prietenului său. Ar merita să fie supus la cazne. 

— Da, îl susţinu Nedjeb, de pildă s-o ia de nevastă pe 
preacinstita Sarabul. De ce nu a fost el silit să se-nsoare cu 
ea? 

Ahmet şi însoțitorii săi nu băgau în seamă ce se întâmpla 
în acest timp pe cheiurile din Pera şi Cornul de Aur. În 
starea de spirit în care se găseau nu le prea păsa şi abia 
dacă auziră câteva frânturi de fraze spuse de un turc altuia: 

— E un om cu adevărat îndrăzneţ, Storchi ăsta! Să ai 
curajul să treci Bosforul într-un fel... 

— Da, răspunse celălalt râzând, într-un fel neprevăzut de 
taxatorii, însărcinaţi cu încasarea noului impozit al caicelor. 

Dar, dacă Ahmet nici nu încercă să înţeleagă despre ce 
vorbeau cei doi turci, trebui să răspundă când fu interpelat 
cu aceste cuvinte: 

— Ei! lată-l pe domnul Ahmet! 


I se adresa şeful de poliţie - acelaşi care îl provocase pe 
domnul Keraban să facă înconjurul Mării Negre. 

— Ah, dumneavoastră sunteţi, domnule? Răspunse Ahmet. 

— Da... felicitările mele! Am aflat că domnul Keraban a 
reuşit să-şi ţină făgăduiala. A ajuns la Scutari fără să treacă 
Bosforul! 

— Într-adevăr! Rosti Ahmet cu un glas destul de tăios. 

— Are o fire eroică! L-a costat o groază de bănet ca să nu 
plătească zece parale! 

— Precum spuneţi! 

— Şi ce-a câştigat, la urma urmei? Zise ironic şeful de 
poliţie. Taxa nu s-a desfiinţat şi dacă se-ncăpăţânează mai 
departe va fi silit să facă acelaşi lucru ca să se-napoieze la 
Constantinopol. 

— Dacă-i place, are să-l facă! Ripostă Ahmet care, oricât 
era de supărat pe unchiul lui, nu voia să asculte la adresa 
acestuia, fără să răspundă, observaţiile batjocoritoare ale 
şefului de poliţie. 

— Ei, până la urmă o să se dea bătut şi va trece Bosforul. 
Dar agenţii mei pândesc caicele sale şi îl aşteaptă la 
debarcadere. Doar dacă n-o să treacă înot sau în zbor... 

— Şi de ce nu dacă are chef? Replică şi mai tâios Ahmet. 

În acea clipă, mulţimea se mişcă plină de curiozitate. Se 
auzi un murmur general. 'Ioate braţele se-ntinseră spre 
Bosfor în direcţia Scutari. 'Toate capetele se înălţară. 

— Ilată-l, Storchi! Storchi! 

Strigăte izbucniră din toate părţile. Ahmet şi Amasia, 
Selim şi Nedjeb, Sarabul, Van Mitten şi Yanar, Bruno şi 
Nizib se aflau, în acea clipă, la colţul cheiului de la Cornul 
de Aur, lângă scara de la 'Top-Hane şi putură vedea 
emoţionantul spectacol care impresiona mulţimea. 

Dinspre Scutari, în afara apelor Bosforului, la vreo 600 de 
picioare de mal, se ridică un turn care, impropriu, se 
cheamă Turnul lui Leandru. De fapt faimosul înotător 
trecuse Hellespontul, adică strâmtoarea Dardanele, Seytos 
şi Abydos, ca s-o întâlnească pe Hero, fermecătoarea 


preoteasă a lui Venus. Fapta lui temerară a săvârşit-o şi 
Byron acum vreo 60 de ani, mândru, cum poate fi un 
englez, că a străbătut cei 1 200 de metri dintre cele două 
maluri într-o oră şi zece minute. 

Oare avea loc o nouă tentativă de a trece înot Bosforul? 
Nu. O frânghie lungă fusese întinsă între malul de la Scutari 
şi Turnul lui Leandru care actualmente poartă numele de 
Keuz-Kulesi, ceea ce înseamnă Turnul Fecioarei. De acolo, 
frânghia, după ce găsise un punct solid de sprijin, traversa 
strâmtoarea pe o lungime de 1 300 de metri şi apoi era 
fixată de un stâlp de lemn aflat la colţul dintre cheiul Galata 
şi piaţa Top-Hane. Pe această frânghie un faimos acrobat, 
Storchi - ucenicul nu mai puţin vestitului Blondin - încerca 
să treacă peste Bosfor. E drept că, dacă Blondin, mergând 
astfel deasupra Niagarei şi-ar fi pus în primejdie viaţa 
căzând de la aproape 150 de picioare în mijlocul vârtejurilor 
de neînfruntat ale cascadei, aici în apele liniştite ale 
strâmtorii, Storchi - în caz de accident, ar fi scăpat cu o 
simplă săritură în mare de unde ar fi ieşit fără prea mare 
greutate. 

Dar, aşa cum Blondin trecuse peste Niagara ducând pe 
umeri un prieten de încredere, Storchi avea să parcurgă 
drumul său aerian împreună cu un alt gimnast. Dar nu-l 
purta în spate, ci împingea o roabă în care şedea acesta. 
Roaba avea o roată cu un şanţ la obadă pentru a se înfige 
mai adânc de-a lungul frânghiei întinse. 

Storchi apăru pe prima porţiune a frânghiei care se afla 
între malul asiatic şi Turnul Fecioarei. Împingând înaintea 
lui roaba în care se afla coechipierul, ajunse cu bine la farul 
din vârful turnului. Numeroase urale salutară acest prim 
succes. Gimnastul trase de frânghie deoarece, oricât fusese 
de bine întinsă, se lăsase la mijloc aproape să atingă apele 
Bosforului şi o aşeză din nou cum trebuie. Apoi o porni mai 
departe împingând roaba, păstrându-şi echilibrul şi 
avansând cu o mare siguranţă şi o pricepere de 
nezdruncinat. Era într-adevăr un spectacol minunat! Când 


Storchi ajunse la mijlocul drumului, dificultăţile crescură, 
căci trebuia să urce panta ca să ajungă la vârful stâlpului. 
Dar acrobatul avea muşchi de oţel, iar mâinile şi picioarele 
lui lucrau fără greş când împingea roaba unde tovarăşul 
său sta neclintit, la fel de expus primejdiei şi la fel de 
curajos ca şi el, fără să-şi îngăduie nici cea mai mică 
mişcare în stare să dezechilibreze vehiculul. În sfârşit, din 
toate piepturile, împreună cu o răsuflare de uşurare, 
răsună un strigăt de admiraţie. 

Storchi ajunsese la ţintă teafăr şi nevătămat şi cobora ca şi 
coechipierul său, pe o scară de la capătul cheiului, chiar în 
preajma locului unde se aflau Ahmet şi ai săi. 

Îndrăzneaţa acrobație reuşise pe deplin. Trebuie 
recunoscut că cel din roabă pe care Storchi îl împinsese în 
felul acesta peste Bosfor avea dreptul la jumătate din 
aclamaţiile mulţimii de pe malul asiatic, ce răsunau până la 
malul european. 

Deodată Ahmet scoase un strigăt puternic. Nu-şi putea 
crede ochilor! Tovarăşul faimosului acrobat, după ce 
strânsese mâna lui Storchi, se oprise în faţa lui şi-l privea 
surâzând. 

— Keraban, unchiule! Strigă Ahmet în timp ce fetele, 
Sarabul, Van Mitten, Yanar, Selim şi Bruno îl înconjurară. 

Era chiar domnul Keraban în carne şi oase! 

— Eu sunt, prieteni, răspunse cu un glas triumfător. L-am 
prins pe acest brav gimnast gata de plecare, am luat locul 
tovarăşului său şi am trecut Bosforul. Adică, nu, am trecut 
deasupra Bosforului ca să semnez contractul de căsătorie, 
nepoate Ahmet. 

— Ah! Unchiule! Exclamă Amasia. Ştiam eu că n-o să ne 
părăseşti. 

— Ai făcut foarte bine, adăugă Nedjeb bătând din palme. 

— Ce om! Zise Van Mitten. N-are pereche în lumea- 
ntreagă. 

— Asta-i şi părerea mea! Interveni destul de tăios Sarabul. 


— Da, am trecut, urmă Keraban, adresându-se de astă 
dată şefului de poliţie, fără să plătesc decât 2000 de piaştri 
cât m-a costat să iau loc în roabă, plus alţi 800 000 cheltuiţi 
cu călătoria. 

— Felicitările mele, răspunse şeful de poliţie care nu putea 
decât să se încline în faţa unei asemenea încăpăţânări. 

În cinstea domnului Keraban răsunară urale din toate 
părţile, în timp ce acesta îi îmbrăţişa pe Ahmet şi Amasia. 

Dar nu era el omul să-şi piardă vremea chiar şi în beţia 
victoriei. 

— Haidem acum la judecătorul din Constantinopol, zise 
Keraban. 

— Da, unchiule, rosti Ahmet. Ah! Eşti cel mai bun dintre 
oameni. 

— Şi orice-aţi spune, replică domnul Keraban, nu-s 
îndărătnic deloc... cu condiţia să nu fiu contrazis! 

N-are rost să ne mai oprim asupra a ceea ce a urmat. În 
aceeaşi zi, după-amiază, judecătorul semnă contractul, pe 
urmă se-ntoarseră cu toţii acasă la Galata şi, înainte de 
miezul nopţii, pe data de 30, Ahmet era însurat cu scumpa 
lui Amasia. În aceeaşi seară, Van Mitten, distrus, se 
pregătea să plece în Kurdistan cu domnul Yanar şi cu 
preacinstita Sarabul, care avea să-i devină soţie în acea 
ţară îndepărtată. 

Când să-şi ia rămas bun în prezenţa Amasiei, lui Ahmet, 
Nedjeb şi Bruno, nu se putu împiedica să-i spună 
prietenului său cu o blânda mustrare în glas. 

— Când mă gândesc Keraban că m-am însurat a doua oară 
numai ca să nu te supăr. 

— Bietul meu Van Mitten, răspunse domnul Keraban, dacă 
această căsătorie va fi altceva decât o iluzie, nu mi-o voi 
ierta niciodată! 

— O iluzie! Rosti Van Mitten. Arată oare ca o iluzie? Ah, 
fără depeşa pe care am primit-o... 

Şi tot vorbind, scoase telegrama mototolită din buzunar şi 
o mai citi maşinal încă o dată: 


— Da... Fără ce scrie în telegramă, adică „De cinci 
săptămâni doamna Van Mitten a plecat dintre noi la soţul... 

— La soţul? Strigă Keraban. Ce-nseamnă asta? 

Smulgând telegrama din mâna lui Van Mitten, citi cu glas 
tare: 

— De cinci săptămâni, doamna Van Mitten a plecat dintre 
noi la soţul ei, la Constantinopol...” 

— Nu-i văduv, strigară toţi cei de faţă. 

— Nu-i de mirare o asemenea încurcătură dacă te slujeşti 
de telegraf, rosti Keraban. 

— Nu-s văduv, nu-s văduv, repeta Van Mitten, prea fericit 
să se-ntoarcă la prima nevastă de frica celei de a doua. 

Când domnul Yanar şi preacinstita Sarabul aflară adevărul 
avu loc o scenă teribilă. Dar n-avură ce face. Van Mitten era 
însurat. În aceeaşi zi se revăzu cu soţia lui care în semn de 
împăcare îi adusese un minunat bulb de Valencia. 

Până la urmă domnul Keraban recunoscu că nu putea 
circula mereu de la Constantinopol la Scutari pe o frânghie 
întinsă deasupra strâmtorii. Câtva timp nu se mai duse la 
Scutari. Dar într-o zi îşi vându caicele statului ca să se 
poarte ca un cetăţean de rând, ceea ce îl făcu şi mai 
popular printre locuitorii de pe cele două maluri ale 
Bosforului. 


SFÂRŞIT 


1 Azi Tbilisi, Capitala R. S. S. Gruzine (N.R.). 

2 Azi Kizyl-Su (N. R.). 

3 Azi Ordjanikidje din R. S.F. Rusă (N.R.). 

4 Astăzi oraşul numără 1 140 000 locuitori (1984). (N.R.). 

D A greşi e omenesc. (N. R.). 

6 Azi, Kirovabad (R. S. S. Azerbaidjan) cu 257000 locuitori 
(1984). (N.R.). 

7 Aşteaptă puţin! (în limba engleză în text). (N.R.). 


8 Veche măsură de capacitate. (N. R.). 

9 Azi Kazi-Magomed. (N. R.) 

10 Azi Hebei. (N.R.). 

11 Azi YarKand. (N. R.). 

12 Nu pottrăi fără tine. (N.R.). 

13 Azi, Oslo. (N. R.). 

14 Azi are 14600 locuitori (1984). (N. R.). 

15 Azi, Kashi. (N.R.). 

16 Abstinenţa prelungeşte viaţa. (N.R.). 

17 Azi, Mary. (N.R.). 

18 În 1984 avea 204 000 locuitori. (N.R.). 

19 Azi se află în Uzbekistan. (N. R.). 

20 Număra 515 000 locuitori în 1964. (N.R.). 

21 În originalul francez Kinko, transcris în româneşte 
Cincu, conform cu studiul, 20 000 de pagini în căutarea lui 
Jules Verne” de lon Hobana. Ed. Univers. L979, pp. L58-166. 

22 Azi Leninabad. (N. R.). 

23 Azi Leninabad, are 163 000 locuituri. (N. R.). 

24 În 1984 avea 118 000 locuitori. (N. R.). 

25 Azi Pik Sevina (1134 m). (N.R.). 

260 Azi Pik Kommunizma (7495 m). (N.R.). 

27 Azi Kashigabshe. (N. R.). 

28 Azi Juning. (N.R.). 

29 Joc de cuvinte în limba franceză, intraductibil - ladă şi 
casă de bani fiind omonime. (N. R.). 

30 Terminaţia, zhou, indică oraşele de prim rang sau 
capitalele de provincie; terminația, cen” indică oraşele de 
rangul doi. (Nota autorului). 

31 Azi Herbei. (N. R.). 

32 În realitate vârful Chogon (K2 sau Codwin Austen) are 
8611 m altitudine. (N.R.). 

33 Azi, Jinguan. (N. R.). 

34 În chineză Ulan Baban. (N.R.). 

35 Locuţiune chineză care înseamnă, să fiu dezonorat”. 
(n.a.). 


36 Azi Uskndar, cartier al Istanbulului, situat pe malul 
asiatic. (N. R.). 

37 Azi oraşul-port Trabzon. (N. R.). 

38 Oraş în partea europeană a Turciei; azi, Edirne. (N. R.). 

39 Azi Brusa, oraş turc pe coasta Meditcranei. (N. R.). 

40 Azi oraşul Kirklareli, cu 36 300 locuitori, (1980). (N.R.). 

41 Azi Proradija, oraş în R. P Bulgaria. (N. R.). 

42 Azi oraşul Tolbuhin în R. S. Bulgaria. (N. R.). 

43 Într-adevăr în 1986 Medgidia număra 48000 locuitori. 
(N.R). 

44 Azi oraşul Melitopol din R. S. S. Ucraineană. (N. R.). 

45 Azi vârful Roman Koş. (N. R.). 

46 Azi capul Saryc. (N.R.). 

47 Referire la Marea Moartă care mai purta acest nume în 
secolul trecut. (N. R.). 

48 Azi localitatea Bagerovo din R. S. S. Ucraineană. (N. 
R.). 

49 Mithridate al VI-lea Eupator, supranumit cel mare, 
duşman neîmpăcat al romanilor, rege al Pontului (112-63 Î. 
C.), temându-se de comploturi, se obişnuise atât de bine cu 
otrăvurile, încât acestea nu mai aveau asupra lui nici un 
efect. Vorbea 32 de limbi. Luptele lui cu romanii au durat 
din 89 până în 63 Î. C. aproape fără întrerupere. O revoltă a 
fiului său, Fhaernace al II-lea, împiedicându-l să cucerească 
Italia, a fost constrâns să se sinucidă. (N. R.). 

50 În 1984 oraşul Kerci număra 166 000 locuitori. (N. R.). 

51 Azi capul Takyl. (N. R). 

52 Azi, oraşul Novorossiik. (N. R.). 

53 În realitate vârful Elbrus are 5642 metri şi Kazbec 
5037 metri (N. R.). 

54 Azi, oraşul Orjonikidze. (N. R). 

55 Azi golful Cernes. (N. R.). 

56 Azi oraşul Adier. (N. R.). 

57 Azi oraşul Suhurui din R. S. S. Gruzină. (N.R.). 

58 Măsură englezească, un pound echivalează cu 453 
grame. 


59 În 1980 Erzurum avea peste 190 000 locuitori. (N. R.). 
60 Azi Musazade, localitate în Turcia asiatică. (N. R.). 

61 Azi Emdikli, localitate în Turcia asiatică. (N. R.). 

62 Azi, oraşul Izmir. (N. R). 

63 Azi, oraşul Ankara, capitala Turciei. (N. R.).