Jules Verne — Claudius Bombarnac Keraban incapatinatul

Jules Verne 
Claudius Bombarnac 


EDITURA ION CREANGĂ 


Proiectul RJ - Jules Verne 2010 


Verne 


Jules 


| 
| 


iii 


M aarti 


l 


| 
| 


MI, 


| 


40 


JULES VERNE 


CLAUDIUS BOMBARNAC 
Carnetul unui reporter 


Capitolul | 


Claudius Bombarnac, reporter, Secolul XX, 
Transcaucazia,  Tiflisi. Astfel suna adresa 
destinatarului depeşei pe care am găsit-o pe 13 
mai, când am ajuns la Tiflis. 

lată textul acesteia: 

A se suspenda orice proiect. La data de 15 
curent, Claudius Bombarnac se va afla în portul 
Uzun-Ada?, de pe litoralul estic al Mării Caspice. 
Acolo va lua trenul direct Marele Transasiatic, 
între granița Europei şi capitala Chinei. Va trebui 
să transmită impresii sub formă de cronică, să 
intervieveze personaje de vază întâlnite pe 
parcurs, să semnaleze cele mai mici incidente 
prin scrisori sau telegrame, după nevoie, pentru 
un reportaj. 

Secolul XX se bizuie pe zelul, activitatea, 
îndemânarea  corespondentului său, căruia fi 
deschide cont nelimitat. 

Tocmai sosisem în dimineaţa aceea la Tiflis, 
având intenţia să rămân trei săptămâni, pentru ca 
apoi să vizitez ţinuturile Georgiei în beneficiul 
ziarului şi, speram eu, al cititorilor lui. 

lată surprizele, întâmplările neaşteptate ale 
existenţei unui corespondent itinerant! Pe vremea 
aceea, trenurile ruseşti erau legate de linia 
georgiană  Poti-Tiflis-Baku. După un lung şi 
interesant drum prin provinciile Rusiei 
meridionale, trecusem Munţii Caucaz şi aveam de 
gând să mă odihnesc în capitala Transcaucaziei... 
Şi uite că autoritara administraţie a Secolului XX 
acorda decât o jumătate de zi pentru oprirea în 
acest oraş! Tocmai debarcasem şi eram silit s-o 


1 Astăzi, Tbilisi, capitala Georgiei (n.r.). 
2 Astăzi, Kizyl-Su (n.r.). 


pornesc din nou la drum, fără să am timp măcar 
să-mi desfac valiza. Ce vreţi! Trebuie să răspunzi 
mulţumitor exigențelor  reportajului, cerințelor 
atât de moderne ale interviului. Şi cât studiasem 
pentru a fi pregătit de călătorie, cât de bine eram 
aprovizionat cu documente geografice şi 
etnologice referitoare la regiunea 
transcaucaziană... 

Daţi-vă osteneala să învăţaţi că acea căciulă 
din blană în formă de turban, pe care şi-o pun pe 
cap şi cazacii, se cheamă „papekha'“, haina 
încreţită la brâu, unde se agaţă cartuşiera, este 
numită de unii „tcerkcska" iar de alţii „beşmet". 
Fiţi în măsură să afirmaţi că georgianul şi 
armeanul poartă o tocă semănând cu o căpăţână 
de zahăr, că neguţătorii poartă „tulupă", un fel de 
cojoc din piele de oaie, iar parşii şi kurzii poartă o 
haină  miţoasă, care prin apretul ei este 
impermeabilă. 

Ce să mai vorbim despre felul în care îşi 
încadrează chipul fermecător frumoasele 
georgiene cu un „tasakravi" alcătuit dintr-o 
panglică subţire, un văl din lână şi unul din 
muselină! Rochiile lor în culori vii au mâneci largi, 
fusta de dedesubt este legată în talie, scurteica 
lor de catifea este împodobită cu blană şi 
brandemburguri cu fireturi aurite, iar mantia de 
vară este din pînză albă, „tceadreul", strânsă tare 
la cot. Ce să mai scriu acum de tot soiul de 
veşminte specifice pe care le notasem în carnetul 
meu de reporter? Degeaba am învăţat că 
orchestrele naţionale sunt alcătuite din „zurna", 
care sunt nişte ţevi subţirele, dintr-un fel de 
clarinete ţipătoare, din mandoline cu corzi de 
alamă ciupite cu o pană, din „teianuri", viori pe 
care se cântă vertical, din „dimplipite", un fel de 
ţiteră care are sunetul grindinei când bate în 


geamuri. Degeaba am învăţat că „şaska" este o 
sabie agăţată de o bandulieră împodobită cu ţinte 
şi broderii de argint, că pumnalul înfipt la brâu se 
numeşte „kudjall" sau „kandjiar", că armamentul 
soldaţilor din Caucaz este completat de o puşcă 
lungă cu ţeavă din oţel de Damasc, care arc 
inelele din metal cizelat. 

Degeaba am învăţat că „tarantas" este un soi 
de căruţă rezemată pe cinci scânduri destul de 
elastice, aşezate între roţile foarte depărtate una 
de alta şi de înălţime mijlocie; că această căruţă 
este condusă de un „icmtcik", cocoţat pe capră, 
care ţine în frâu trei cai şi că atunci când este 
nevoie şi se ia un al patrulea cal de la „smatritel", 
adică de la şeful de poştă al drumurilor 
caucaziene, primului vizitiu i se alătură un al 
doilea, „faletrul". 

Degeaba am învăţat că versta este egală cu un 
kilometru şi şaizeci şi şapte de metri, că diversele 
populaţii nomade ale guberniilor transcaucaziene 
sunt alcătuite din următoarele neamuri: kalmuci, 
descendenţii eleuţilor, cincisprezece mii; kirghizi 
de origine musulmană, opt mii; tătari de Kundorf, 
o mie; tătari de Sartof, o sută doisprezece; nogai, 
opt mii cinci sute; turkmeni, aproape patru mii! 

Aşadar, după ce am „tocit" atât de amănunţit 
Georgia, iată că un ucaz mă obligă să o părăsesc! 
Şi nu voi avea nici măcar timp să vizitez muntele 
Ararat, locul unde s-a oprit, în a patruzecea zi a 
potopului, arca lui Noe, corabia primitivă a 
ilustrului patriarh; şi va trebui să renunţ să-mi 
public impresiile despre o călătorie în 
Transcaucazia, să pierd cel puţin o mie de rânduri 
de articol pentru care aveam la dispoziţie cele 
treizeci şi două de mii de cuvinte ale limbii 
noastre, câte recunoaşte actualmente Academia 
Franceză! 


Este o lovitură prea grea, dar n-am ce discuta. 
Şi, mai întâi, la ce oră pleacă trenul din Tiflis spre 
Marea Caspică? 

Gara Tiflis este nodul a trei linii de cale ferată: 
linia de vest, care se termină la Poti, port la Marea 
Neagră, unde debarcă pasagerii care vin din 
Europa; linia de est, care se opreşte la Baku, unde 
se îmbarcă pasagerii pentru a străbate Marea 
Caspică şi, în sfârşit, linia construită de ruşi, pe o 
lungime de o sută şaizeci şi patru de kilometri, 
între  Circaucazia şi Transcaucazia, de la 
Vladikavkaz! la Tiflis, traversând pasul Arkhot, 
aflat la o mie cinci sute de picioare altitudine şi 
care leagă capitala georgiană de trenurile Rusiei 
meridionale. Mă duc la gară alergând şi mă reped 
spre casa de bilete. 

— La ce oră am un tren spre Baku? 

— Mergeţi la Baku? întreabă slujbaşul şi-mi 
aruncă prin deschizătura ghişeului o privire 
scrutătoare. 

— Cred că nu-i interzis să pleci la Baku! 

— Nu, replică el sec, cu condiţia să ai un 
paşaport în regulă. 

— Voi avea un paşaport în regulă, îl asigur eu. 

Apoi mă mărginesc să întreb din nou când 
pleacă trenul spre Baku. 

— La şase seara. 

— Şi când ajunge? 

— A doua zi, la şapte dimineaţa. 

— La timp ca să iau vaporul spre Uzun-Ada? 

— La timp. 

Şi omul de la ghişeu răspunde salutului meu cu 
o politeţe automată. Problema paşaportului nu mă 
preocupă; consulul francez va şti să-mi dea 
referinţele cerute. 


' Astăzi, Ordjonikidjzc (în Rusia) (n.r.). 


Până la şase seara numai... şi s-a făcut deja 
ora nouă! Nu-i nimic! Când anumite itinerarii îţi 
permit să explorezi Parisul în două zile, Roma în 
trei şi Londra în patru, ar fi destul de neobişnuit 
să fie imposibil să vizitezi Tiflis într-o jumătate de 
zi; şi prin asta înţeleg să văd „vison-visu"! Ce 
naiba, ori eşti reporter, ori nu eşti! 

Fireşte că, dacă ziarul meu m-a trimis în Rusia, 
vorbesc curent rusa, engleza şi germana. A cere 
unui cronicar să cunoască vreo câteva mii de 
limbi străine care servesc la exprimarea 
gândurilor în cele cinci colţuri ale lumii, ar fi 
exagerat. De altfel, cu cele trei limbi străine 
menţionate mai sus, la care se adaugă franceza, 
poţi să străbaţi până departe ambele continente. 
E adevărat că mai e şi turca, din care n-am reţinut 
decât câteva locuţiuni, şi chineza, din care nu ştiu 
nici o iotă. Dar n-am a mă teme că voi rămâne 
gură-cască în Turkestan sau în „Imperiul Celest". 
De interpreţi nu voi duce lipsă pe drum şi sunt 
sigur că nu voi pierde nici cel mai mic amănunt în 
timpul călătoriei mele cu Marele Transasiatic. Ştiu 
să văd şi voi vedea. de ce m-aş ascunde? Fac 
parte dintre cei care cred că pe Pământ totul este 
material de cronică, iar globul terestru, Luna, 
cerul, universul n-au fost create decât pentru a 
furniza articole de ziar şi că, prin urmare, pana 
mea nu va şoma pe parcursul călătoriei. 

Înainte de a vizita Tiflis, să terminăm cu 
problema paşaportului. Din fericire, nu era vorba 
să obţin o „poderojnaia'", document de care 
odinioară avea neapărată nevoie oricine călătorea 
prin Rusia. Aceasta era pe timpul curierilor şi al 
cailor de poştă şi, datorită puterii sale, acest act 
oficial înlătura toate dificultăţile, asigura cel mai 
rapid atelaj la halte, cea mai mare bunăvoință din 
partea vizitiilor poştalionului, cea mai mare viteză 


de transport, într-o atare măsură, încât un călător 
cu o recomandare bună putea străbate în opt zile 
şi cinci orc cele două mii şapte sute de verste 
care despart Tiflisul de Sankt Petersburg. Dar cât 
de greu îţi puteai procura un asemenea paşaport! 
Astăzi este de ajuns un simplu permis de 
circulaţie, un permis atestând, într-o oarecare 
măsură, că eşti ceea ce în ţările civilizate se 
cheamă „un om cumsecade". Graţie concursului 
pe care mi-l va da consulul nostru din Tiflis, nu voi 
întârzia să fiu în regulă cu administraţia de la 
Moscova. Este o chestiune de două ore şi două 
ruble. După aceea, mă voi consacra în întregime, 
cu ochii, urechile şi picioarele, explorării capitalei 
georgiene, fără să iau un ghid, ceea ce nu mi-ar 
face nici o plăcere. E adevărat că aş fi fost în 
stare să-l conduc pe orice străin prin labirintul 
acestei capitale, pe care o studiasem dinainte 
atât de minuţios. Am un dar înnăscut pentru asta. 

lată ce recunosc mergând la întâmplare: întâi 
„Duma", adică palatul municipal, unde îşi are 
reşedinţa „golova'", care este primarul. Dacă mi- 
aţi fi făcut cinstea să mă însoţiţi, v-aş fi condus 
spre promenada de la Krasnaia-Gora, pe malul 
stâng al râului Kura, un fel de Champs-Elysces al 
locului, ceva cum este Tivoli pentru Copenhaga 
sau parcul de distracţii de pe bulevardul din 
Belleville, cu „katcclisele" lui, leagăne 
încântătoare, al căror balans potrivit cu pricepere 
îti dă o senzaţie asemănătoare cu răul de mare. Şi 
pretutindeni, în mijlocul înghesuielii de barăci ale 
saltimbancilor, femeile în haine de sărbătoare se 
plimbă cu obrazul descoperit. Cât despre bărbaţi, 
ei sunt adevăraţi Apollo din Belvedere, nu aşa 
sumar îmbrăcaţi, dar cu un aer nobil, de parcă ar 
fi cu toţii fii de împărați. Să ne continuăm vizita, 
mărind pasul. Un minut pierdut înseamnă zece 


rânduri de reportaj, iar zece rânduri de reportaj 
înseamnă... Mă rog, asta depinde de 
generozitatea ziarului şi a consiliului său de 
administraţie. Repede la caravanserai. Aici se 
strâng caravane venite din toate părţile 
continentului asiatic. Tocmai soseşte una, 
alcătuită din neguţători armeni. lar alta, formată 
din persani şi locuitori ai Turkistanului, pleacă în 
aceeaşi clipă. Aş fi vrut să ajung aici cu prima şi 
să plec cu a doua. Nu-i cu putinţă însă, şi îmi pare 
rău. De la înfiinţarea căilor ferate transasiatice, 
abia dacă mai întâlneşti asemenea nesfârşite şi 
pitoreşti convoaie de călăreţi, de măgari şi mai 
ales de căruţe. Ei! nu mă tem că păcătuieşte din 
lipsă de interes călătoria mea prin Asia Centrală! 

Un reporter al Secolului XX va şti s-o facă 
interesantă. 

Acum vin la rând bazarele, cu miile de produse 
din Persia, China, Turcia, Siberia, Mongolia. Stofe 
de Teheran, Şiraz, Kandahar sau Kabul, găseşti cu 
duiumul covoare minunate ca țesătură şi culoare 
şi mătăsuri... deşi nu sunt mai presus decât cele 
din Lyon. 

Să cumpăr ceva? Nicidecum! Să mă încarc cu 
bagaje pe tot drumul dintre Marea Caspică şi 
China... Nici vorbă! în mână, valijoara, pe umăr, 
sacul cu un rând de haine şi-atăât. Lenjerie? îmi voi 
face rost în timpul călătoriei, aşa cum fac englezii. 

să ne oprim în faţa celebrelor băi din Tiflis, ale 
căror ape termale pot atinge chiar şi şaizeci de 
grade. Aici se practică ultimele tehnici ale 
masajului, mlădierea şirei spinării, dezmorţirea 
membrelor, îmi aduc aminte cc-a zis despre ele 
marele nostru Dumas, care n-a călătorit niciodată 
fără a avea parte de peripeții; la nevoie, le 
inventa chiar, acest precursor genial al 
reportajului năvalnic. Dar eu n-am timp nici să fac 


un masaj, nici să-mi dezmorţesc oasele, nici să-mi 
mlădiez coloana vertebrală. 

la te uită! Hote/ de Francei Dar unde nu există 
un Hotel de Francei Intru, iau masa o masă 
georgiană tradiţională, stropită cu un anume vin 
de Kahcilia, despre care se spune că nu te îmbată 
niciodată dacă nu-l miroşi mai mult decât îl bei 
din cănile cu gura largă, în care nasul se cufundă 
înaintea buzelor. Cel puţin acesta este procedeul 
îndrăgit de băştinaşii din Transcaucazia. Ruşilor, 
de obicei sobri, se pare că le ajunge ceaiul. Nu 
fără să-i adauge puţină votcă. 

Insă cu, francez fiind şi chiar gascon, m-am 
mulţumit să-mi beau sticla de Kahclia aşa cum o 
beam pe cea de „Cbâteau-Lafitte" pe vremea 
când soarele distila acest soi de vin pe dealurile 
din Pouillac. La drept vorbind, vinul din Caucazia 
se potriveşte cu găina iartă, dându-i un gust 
special. 

Am mâncat şi am plătit. Rămâne să mă 
amestec din nou printre cei şaizeci de mii de 
locuitori ai capitalei georgiene, să mă pierd în 
labirintul străzilor, în mijlocul unei populaţii 
pestriţe. 

Ajung într-un loc nisipos, în care cămilele, cu 
gâtul alungit şi cu picioarele din faţă îndoite sub 
ele, zac cu sutele. Altădată erau mii. Dar de când 
s-a construit calea ferată transcaspiană, cu câţiva 
ani în urmă, numărul acestor cărăuşi cu cocoaşă a 
scăzut, încearcă numai să faci concurenţă 
furgoanelor de bagaje şi vagoanelor trenurilor de 
marfă cu nişte simple vite de povară! 

Coborând pe străzile în pantă, ajung pe cheiul 
râului Kura, a cărui albie taie oraşul în două părţi 
inegale. Pe fiecare mal se înalţă case ca plantele 
agăţătoare, care se etajează, se suprapun, se iau 
la întrecere. Cel mai câştigat este cel care poate 


privi peste acoperişul locuinţelor învecinate. 
Cartierele comerciale se află în apropierea râului. 
Prin ele mişună vânzători de vin, cu burdufurile 
umflate ca nişte baloane, şi vîinzători de apă, cu 
recipientele lor din piele de bivol, de care atârnă 
tevi, aidoma unor trompe de elefant. Rătăcesc la 
întâmplare. Errare humanum est! spun adesea 
liceenii din Bordeaux, când bat cheiurile Girondei. 

— Domnule, sunteţi străin? mă întreabă un 
trecător, arătându-mi o casă care mi se părea 
foarte obişnuită. 

— Da. 

— Atunci nu treceţi pe lângă această casă fără 
să vă opriţi o clipă să o admiraţi. 

— Şi de ce s-o admir, mă rog? 

— Pentru că aici a locuit celebrul tenor Satâr. 

Urc panta până la înălțimile din dreapta Kurei, 
pentru a avea o vedere de ansamblu. Pe creasta 
colinei, unde într-o mică piaţă un cântăreţ 
declamator, făcând numeroase gesturi, recită 
versuri din Saadi, admirabilul poet persan, mă las 
în voia plăcerii de a contempla capitala 
transcaucaziană. îmi propun să procedez la fel 
peste vreo cincisprezece zile, la Beijing. Dar până 
la pagodele şi locuitorii Chinei, iată ce oferă 
Tiflisul privirilor mele: ziduri de cetate, clopotniţe, 
case cu specitic rusesc, persan, armenesc, puţine 
acoperişuri, însă multe terase, puţine faţade 
ornamentate, în schimb o mulţime de balcoane cu 
verandă la etajele clădirilor; apoi două zone care 
se deosebesc vizibil una de alta; cea joasă, în stil 
georgian vechi, şi cea înaltă, mai modernă, 
străbătută de un bulevard mărginit de copaci 
falnici. întreaga privelişte este asimetrică, 
neprevăzută, capricioasă o minune a fanteziei, pe 


'A greşi e omeneşte (n.r.). 


care orizontul o înconjoară cu rama grandioasă a 
munţilor. 

În puţin timp va fi ora cinci după-amiaza. Nu 
am timpul să revărs un torent de fraze descriptive 
bine plătit. Să ne grăbim s-o luăm în jos, către 
gară. Este lume destul de multă: armeni, 
georgieni, mingrelieni, tătari, kurzi, evrei, ruşi 
care locuiesc pe malul Mării Caspice, unii luându- 
şi bilet direct până la Baku, alţii pentru staţiile 
intermediare. 

De data aceasta, sunt în perfectă regulă. Nici 
slujbaşul, nici jandarmii nu mă pot opri să plec. 
Mi-am luat un bilet de clasa întâi, valabil până la 
Baku, şi am ieşit pe peron. Mă duc să mă instalez 
în colţul unui compartiment destul de confortabil, 
aşa cum fac de obicei. Câţiva călători se iau după 
mine şi urcă în tren, în timp ce mulţimea 
năvăleşte în vagoanele de clasa a doua şi a treia. 
După trecerea controalelor, se închid uşile. Un 
ultim şuierat vesteşte plecarea trenului... 

Deodată se aud strigăte, strigăte de mânie şi 
deznădejde, şi desluşesc un cuvânt în limba 
germană: „Opriţi! Opriţi!" 

Deschid geamul şi privesc. 

Un bărbat voinic, cu o valiză în mână, cu o 
şapcă pe cap, cu mantaua fâlfâindu-i în jurul 
picioarelor, aleargă de-şi dă duhul. A întârziat. 

Funcţionarii vor să-i taie calea. Dar cum poţi 
opri o bombă în traiectoria ei? Şi de astă dată 
forța are câştig de cauză. Bomba nemţească 
descrie o curbă foarte bine calculată şi cade în 
compartimentul vecin cu al meu, trecându-i uşor 
pragul, căci un călător deschisese binevoitor 
portiera. 

Trenul porneşte în această clipă, roţile 
locomotivei alunecă pe şine, apoi accelerează... 
Am plecat... 


Capitolul Il 


Am plecat cu trei minute întârziere, trebuie să 
precizez acest fapt. Un reporter care nu face 
precizări este ca un geometru care nu-şi duce 
calculele până la a zecea zecimală. Întârzierea de 
trei minute i-a îngăduit germanului să fie 
tovarăşul nostru de călătorie. Am impresia că 
acest personaj îmi va furniza mult material pentru 
articolele mele: dar deocamdată nu este decât un 
presentiment. 

La ora şase seara mai este lumină, în luna mai, 
la această latitudine. Mi-am cumpărat un mers al 
trenurilor şi-l consult. Harta care îl însoţeşte mă 
face să cunosc, staţie cu staţie, parcursul căii 
ferate dintre Tiflis şi Baku. Mi s-ar părea 
insuportabil să nu ştiu în ce direcţie se îndreaptă 
locomotiva, dacă trenul urcă spre nord-est sau 
coboară spre sud-est, cu atât mai mult cu cât, 
după căderea nopţii, nu voi mai vedea nimic, 
nefiind nictalop asemenea bufniţelor, cucuvelelor 
ori mâţelor. 

Din „Mersul trenurilor" aflu în primul rând că 
şoseaua carosabilă care leagă Tiflisul de Marea 
Caspică, deservind Saganlong, Poily, Elisavetpol!, 
Karascal, Aliat şi Baku peste valea Kurci, se 
învecinează cu calea ferată. Nu se poate îngădui 
unui tren „să se depărteze de dreapta conduită". 
Trebuie pe cât posibil să urmeze linia dreaptă. 
Asta face şi Transcaucazianul. 

Printre staţiile pe care le pune în legătură 
unele de celelalte, există una pe care aş fi vrut s- 
o vizitez în voie Elisavetpol. înainte de a primi 
telegrama din partea Secolului XX, proiectasem 


' Astăzi. Kirovabad (R. Azerbaidjan) (n.r.). 


să rămân aici o săptămână încheiată. Şi iată, 
după ce citisem descrieri atât de atrăgătoare, să 
nu mă pot opri decât preţ de cinci minute, între 
orele două şi trei dimineaţa! în loc să contemplu 
un oraş strălucind în razele soarelui, să nu mă 
aleg decât cu o vagă vedere de ansamblu, abia 
conturată în lumina palidă a Lunii! 

Terminând de răsfoit „Mersul trenurilor", m-am 
apucat să cercetez chipurile tovarăşilor mei de 
călătorie. De vreme ce eram patru la număr, 
ocupam, fireşte, cele patru colțuri ale 
compartimentului. Eu m-am aşezat în colţul 
dinspre culoar, în direcţia mersului, în cele două 
colţuri opuse stau doi pasageri, faţă în faţă. De 
cum au urcat, cu căciula înfundată până peste 
ochi, s-au înfăşurat în păturile lor. Pe cât bănui, 
sunt doi georgieni. însă fac parte din categoria 
specială şi privilegiată a celor care pot dormi în 
tren şi probabil nu se vor trezi înainte de a ajunge 
la Baku. N-ai ce să afli de la asemenea oameni; 
pentru ei, vagonul nu este un mijloc de călătorie, 
ci un pat. 

In faţa mea se găseşte un personaj cu totul 
diferit, care nu are nimic oriental: treizeci şi doi 
până la treizeci şi cinci de ani, o bărbuţă roşiatică, 
privirea plină de vioiciune, nasul unui câine de 
vânătoare, o gură care abia aşteaptă să 
vorbească, o mână gata să o strângă cu căldură 
pe cea care îi este întinsă; un om înalt, viguros, 
lat în umeri, cu pieptul puternic. După cum s-a 
aşezat, după ce şi-a pus în plasă sacul de voiaj şi 
şi-a  descheiat mantaua în culori vii, l-am 
recunoscut pe călătorul anglo-saxon, obişnuit cu 
deplasări îndelungate, mai curând de găsit prin 
trenuri sau pe vapoare decât stând în tihnă la el 
acasă, aceasta în cazul în care ar avea o casă. 
Probabil că este un comis-voiajor. Observ că 


poartă multe giuvaeruri, inele pe degete, ac la 
cravată, butoni gravaţi la manşete, brelocuri 
ţipătoare la lanţul de la vestă. Cu toate că nu 
poartă cercei în urechi sau un inel în nas, n-ai fi 
deloc surprins să vină din America. La urma 
urmei, nu ţine de meseria mea să aflu cine îmi 
sunt tovarăşii de călătorie, de unde vin şi încotro 
se duc? Nu în aceasta constă datoria mea de 
reporter care urmăreşte să ia câteva interviuri? 
Voi începe, aşadar, cu vecinul din faţa mea. Nu va 
fi prea greu, îmi închipui. Nu pare să se 
gândească nici să doarmă, nici să contemple 
priveliştea pe care o luminează încă ultimele raze 
de soare ale amurgului. Dacă nu mă înşel, are tot 
atâta poftă să-mi răspundă, pe câtă am eu să-i 
pun întrebări. 

Mă pregătesc să-i vorbesc... Mă opreşte doar o 
temere... Dacă americanul acesta pun rămăşag 
că este american o fi vreun cronicar care scrie 
pentru Wor/d sau pentru New York Herald căruia i 
s-a dat sarcina să facă această călătorie pe ruta 
directă a Marelui Transasiatic? Aş turba! Orice 
altceva aş concepe, dar nu un rival! 

Şovăiala mea se prelungeşte. Să-i pun 
întrebări, să nu-i mai pun? Se apropie întunericul. 
în fine, dau să deschid gura, când tovarăşul meu 
de călătorie mi-o ia înainte. 

— Sunteţi francez? mă întreabă în limba lui 
maternă. 

— Da, domnule, îi răspund în engleză. 

Hotărât lucru, suntem făcuţi să ne înţelegem, 
gheaţa s-a spart şi întrebările curg de-o parte şi 
de alta. Cum spune un proverb oriental: „Un 
nebun pune mai multe întrebări într-o oră decât 
un înţelept într-un an". 

Dar cum nici eu, nici partenerul meu de 
discuţie nu aveam pretenţia de a fi înţelepţi, 


lăsăm să ne meargă gura, amestecând engleza cu 
franceza. 

— Wait a bit! îmi spune americanul. 

Această locuţiune, ţin să subliniez, va reveni 
frecvent în spusele lui, aidoma trasului de 
frânghie care dă avânt leagănului. 

— Wait a bit! Pun rămăşag, zece contra unu, 
că eşti reporter... 

— Şi ai câştigat! Da, sunt reporter, trimis de 
Secolul XX pentru a relata peripeții de călătorie. 

— Mergi până la Beijing? 

— Da. 

— Şi cu, replică yankeul. De asta mă temeam! 

— Confrate? întreb încruntând din sprâncene, 
cu un aer prea puţin binevoitor. 

— Nu... Linişteşte-te... Nu vindem nicidecum 
aceeaşi marfă, domnule... 

— Claudius Bombarnac, din Bordeaux, încântat 
să facă drumul împreună cu dumneata. 

— Fulk Ephrinell, de la firma „Strong Bulbul et 
Comp." din New York, statul New York, SUA. Da, 
adaugă, chiar aşa, SUA. 

Prin urmare, am făcut prezentările. Eu, 
vânzător de ştiri, iar el, vânzător de... De ce fel de 
marfă? Voi afla. Conversaţia continuă. Fulk 
Ephrinell, se înţelege de la sine, a călătorit cam 
peste tot şi chiar mai departe, adaugă el. 
Cunoaşte cele două Americi şi întreaga Europă. 
Dar pune pentru prima oară piciorul în Asia. 

Vorbeşte... vorbeşte... Şi tot timpul îşi 
punctează spusele cu acel „ Wait a bit“ pe care îl 
rosteşte cu o vervă nesecată. Oare fluviul Hudson 
are aceeaşi proprietate ca şi Garonne şi anume 
pe aceea de a ascuţi limbile? Prin urmare, l-am 


' Aşteaptă puţin! (în limba engleză în text) 
(n.r.). 


ascultat timp de aproape două ore. Abia dacă am 
auzit numele staţiilor la fiecare oprire a trenului: 
Saganlong, Poily şi altele. Şi totuşi, aş fi vrut să 
privesc peisajul, uşor luminat de lună şi să-mi iau 
câteva notite. 

Din fericire, interlocutorul meu trecuse prin 
aceste provincii orientale ale Georgiei. îmi 
semnalează locuri, aşezări, cursuri de apă, munţii 
care se profilează la orizont. Le întrezăresc pe 
toate numai o clipă. Blestemată cale ferată! Pleci, 
ajungi la destinaţie şi n-ai văzut nimic în timpul 
călătoriei. 

— Chiar aşa! am exclamat. S-a dus farmecul 
călătoriei cu diligenta sau cu troica, plină de 
neprevăzut: opriri la hanurile specifice locului, 
taclale la halte, un păhărel de votcă luat cu 
iemtcicul, ajutorul de surugiu... Şi câteodată o 
întâlnire cu haiducii, al căror neam va sfârşi prin a 


se stinge. 

— Domnule Bombarnac, mă întrebă Fulk 
Ephrinell,  regreţi într-adevăr aceste lucruri 
frumoase? 


— Bineînțeles, am răspuns. Pe seama 
avantajului traiectoriei drepte a trenului, pierdem 
pitorescul liniei curbe sau frânte a marilor drumuri 
de odinioară. Lectura povestirilor de călătorie în 
Transcaucazia, de acum vreo patruzeci de ani, nu- 
i menită oare să-ţi trezească păreri de rău? Voi 
vedea oare fie şi un singur sat locuit de cazacii 
atât de pricepuţi în mânuirea armelor şi în 
cultivarea pământului? Voi asista măcar la una 
dintre acele petreceri care-l încântau pe turist, 
numite „djichitovka", cu bărbaţi călări în picioare 
pe caii lor, aruncând săbiile,  descărcând 
pistoalele şi care te însoțeau la plecare dacă 
veneai cu un înalt funcţionar sau cu un colonel de 
la „Staniţa"? 


— Fireşte, am pierdut aceste frumoase 
obiceiuri ale locului, însă datorită panglicilor de 
fier, care vor sfârşi prin a încercui globul ca pe un 
mued! de cidru sau un ghem de bumbac, 
ajungem în treisprezece zile de la Tiflis la Beijing. 
De aceea, dacă ai sperat că vor fi incidente care 
să te amuze... 

— Păi, cum altfel, domnule Ephrinell? 

— Ţi-ai făcut iluzii, domnule Bombarnac! Nu se 
va petrece nimic, nu ni se va întâmpla nimic, nici 
dumitale, nici mie. Wait a bit! îţi făgăduiesc 
călătoria cea mai monotonă, cea mai liniştită, cea 
mai lipsită de evenimente, cea mai plată... 

Plată ca stepele din Kara Kum, pe care Marele 
Transasiatic le străbate în Turkestan, şi ca 
întinderile Deşertului Gobi, pe care îl traversează 
în China. 

— Vom trăi şi vom vedea, i-am răspuns, căci 
călătoresc pentru plăcerea cititorilor mei... 

— Pe când eu călătoresc numai pentru 
propriile afaceri. Auzind acest răspuns, mi-a 
trecut prin minte că, fără îndoială, 

Fulk Ephrinell nu va fi tovarăşul de călătorie 
visat. El are de vândut o marfă, în vreme ce eu nu 
am ce cumpăra. Prevăd, aşadar, că din întâlnirea 
noastră nu se va naşte o prea mare apropiere, pe 
lungul parcurs pe care-l vom face împreună. Este 
unul dintre acei zgârciţi despre care se spune că, 
atunci când au un dolar în dinţi, e cu neputinţă să 
li-l smulgi... lar eu nu-i voi smulge nimic de preţ. 
Ştiu despre el că voiajează în numele firmei 
„Strong Bulbul et Comp.", însă habar nu am cu ce 
anume se ocupă firma aceasta. Dacă stai să-l 
asculţi, ţi se pare că țelul social al firmei „Strong 
Bulbul et Comp." este să fie cunoscută în întreaga 


' Veche măsură pentru volum (n.r.). 


lume. Şi atunci, cum se face că eu, un reporter, 
elevul lui Chincholle, maestrul nostru al tuturor, n- 
am aflat de existenţa ei până acum? O fi vina mea 
că n-am auzit de „Strong Bulbul et Comp."? 
Tocmai mă pregăteam să-i cer lămuriri pe tema 
asta lui Fulk Ephrinell, când tot el mă întrebă: 

— Ai fost vreodată în America, domnule 
Bombarnac? 

— Nu, domnule Ephrinell. 

— Poate că totuşi intenţionezi să vizitezi într-o 
zi ţara noastră? în acest caz, nu uita să vii la New 
York ca să explorezi „Strong Bulbul et Comp." 

— Să explorez... 

— Acesta este cuvântul potrivit. 

— În regulă, atunci! Nu voi pierde prilejul. 

— Ai să vezi una dintre cele mai remarcabile 
întreprinderi industriale de pe Noul Continent. 

— Nu mă-ndoiesc, dar aş putea şti... 

— Wait a bit, domnule Bombarnac, reluă Fulk 
Ephrinell, însufleţindu-se. închipuieşte-ţi o uzină 
colosală, hale vaste pentru montaj şi ajustare, o 
maşină de o mie cinci sute de cai-putere, 
ventilatoare cu şase sute de turaţii pe minut, 
generatoare care înghit o sută de tone de 
cărbune pe zi, un cuptor înalt de patru sute 
cincizeci de picioare, hangare imense pentru 
înmagazinarea produselor fabricate pe care le 
vindem în cele patru colţuri ale lumii, un director 
general, doi subdirectori, patru secretare, opt 
subsecretari, un personal de cinci sute de 
funcţionari şi nouă mii de muncitori, plus o 
întreagă legiune de comis-voiajori care, ca şi al 
dumitale servitor, aici de faţă, cutreieră Europa, 
Asia, Africa, America, Australia, în sfârşit, o cifră 
de afaceri care depăşeşte anual o sută de 
milioane de dolari! Şi toate acestea, domnule 


Bombarnac, toate acestea pentru a fabrica 
miliarde de... Da, miliarde zic... 

In acest moment, trenul pierdu din viteză sub 
acţiunea frânelor automate, apoi se opri. 

— Elisavetpol! Elisavetpol! strigară conductorul 
şi funcţionarii gării. 

Convorbirea noastră a fost astfel întreruptă. 
Cobor geamul dinspre partea mea şi deschid 
portiera, dornic să-mi mai dezmorţesc picioarele. 
Fulk Ephrinell nu se dă jos din tren. 

lată-mă, aşadar, mergând de colo-colo pe 
peronul unei gări destul de bine luminată. Vreo 
zece călători au şi părăsit trenul. 

Cinci ori şase georgieni se mai înghesuie pe 
scările vagoanelor. Zece minute de oprire la 
Elisavetpol, nu mai mult. De la primele sunete de 
clopot, mă întorc la compartimentul meu, urc şi, 
când închid portiera, îmi dau seama că locul meu 
a fost ocupat, într-adevăr, în faţa americanului s-a 
instalat o călătoare. E tânără?  Bătrână? 
Frumoasă? Urâtă? întunericul nu-mi îngăduie să 
apreciez. Oricum, galanteria franceză mă 
împiedică să-i cer înapoi colţul meu şi mă aşez 
lângă această persoană, care nici măcar n-a 
catadicsit să se scuze. 

Cât despre Fulk Ephrinell, mi se pare că 
doarme. Şi astfel, iată că încă nu am aflat ce 
anume fabrică în milioane de exemplare firma 
„Strong Bulbul et Comp." din New York. 

Trenul a pornit. Am lăsat Elisavetpol în urmă. 
Ce-am văzut din acest fermecător oraş de 
douăzeci de mii de locuitori, clădit la o sută 
şaptezeci de kilometri de Tiflis, pe Gandjaciaj, un 
afluent al Kurei, şi pe care îl „studiasem" în mod 
special înainte de sosirea în Georgia? Nici casele 
sale din cărămidă ascunse sub verdeață, nici 
ciudatele sale ruine, nici superba moschee, 


construită la începutul secolului al XVIITlea, nici 
piaţa Maidan. Din admirabilii platani, atât de 
căutaţi de corbi şi mierle, care cu umbra lor 
menţin o temperatură suportabilă în timpul 
arşiţelor verii, dacă am zărit crengile coroanelor în 
care se jucau razele lunii. lar pe malul râului care- 
şi plimbă apele argintate şi şipotitoare de-a lungul 
străzii principale, de-abia am întrezărit câteva 
case cu grădini semănând cu mici fortărețe cu 
creneluri. Ceea ce-mi rămâne în minte nu este 
decât o siluetă nedesluşită, prinsă din zbor printre 
rotocoalele de aburi scoase de locomotivă. De ce 
asemenea locuinţe făcute pentru apărare? Pentru 
că Elisavetpol a fost odinioară expus deselor 
atacuri ale lesghienilor din Kirvan, care, după 
cărţile de istorie cele mai bine documentate, 
descind direct din hoardele lui Attila. 

S-a făcut miezul nopţii. Oboseala mă îmbie la 
somn. Şi totuşi, ca un bun reporter, vreau să 
dorm doar pe sponci, cu ochii întredeschişi şi 
urechile ciulite. Am aţipit, cum se-ntâmplă într-un 
tren în mers, datorită trepidaţiilor regulate 
amestecate cu şuiere ascuţite, cu zgomotul 
macazului înainte de încetiniri şi de zăngănitul 
provocat de încrucişarea a două garnituri de tren. 
Auzeam ca prin vis strigându-se numele staţiilor 
în timpul scurtelor opriri şi portierele trântite care 
au o sonoritate metalică atunci când sunt 
deschise şi închise. Am trecut astfel de Geran, 
Varvara, Udjary, Kurdamir, Klurdan, apoi de 
Karasu, Navagi!. Mi-am îndreptat mijlocul; însă, 
deoarece nu mai ocupam colţul, din unde 
fusesem exilat atât de nepoliticos, mi-era 
imposibil să privesc pe geam. Mă întrebam ce 
ascundea grămada aceea de văluri, de pături şi 


' Astăzi, Kazi-Magomed (n.r.). 


de fuste, pe care o zăream pe locul care mi-a fost 
luat. întrebări fără răspuns. Călătoarea probabil 
că avea să mă însoţească pînă la capătul liniei 
Marelui Transasiatic. Voi schimba oare un salut 
călduros cu ea pe străzile din Beijing? Pe urmă, 
gândul meu a trecut de la tovarăşa de călătorie la 
american, care sforăia în colţul său, de-ar fi putut 
stârni invidia ventilatoarelor firmei „Strong Bulbul 
et Comp." Şi uzina asta imensă, ce naiba fabrica? 
Poduri de fier sau de oţel, plăci de blindaj, maşini 
de aburi, pompe de mână? Din tot ce mi-a spus 
Fulk Ephrinell o socotesc rivala uzinelor „Creusot", 
„Cokerill" sau „Essen", o formidabilă întreprindere 
industrială a Statelor Unite ale Americii. Doar 
dacă nu mi-a îndrugat verzi şi uscate căci nu-i un 
mieluşel, adică n-are un aer prea nevinovat, sus- 
numitul Fulk Ephrinell! 

Cred că până la urmă am adormit buştean. 
Sustras influențelor din exterior, n-am mai auzit 
nici respiraţia zgomotoasă a yankeului. Trenul s-a 
oprit în staţia Aliat, a stat zece minute şi a plecat 
iarăşi, fără să mă fi trezit. Regret, căci Aliat este 
un mic port şi aş fi putut vedea o primă privelişte 
a Mării Caspice, aş fi putut să întrevăd ţinuturile 
ocupate de Petru cel Mare... Pe această temă s-ar 
fi putut scrie două coloane de cronică istorico- 
fantezistă, combinând dicționarele Boulilllet şi 
Larousse. 

Deşi n-am văzut nimic din acest ţinut şi nici din 
capitala lui, n-ar fi prea greu să dau frâu liber 
imaginaţiei... 

„Baku! Baku!"... 

Numele acesta, repetat la oprirea trenului, mă 
trezeşte... Este ora şapte dimineaţa. 


Capitolul Ill 


Plecarea vaporului avea loc de-abia la trei 
noaptea. Călătorii care se pregăteau să străbată 
Marea Caspică se grăbeau spre port. într-adevăr, 
trebuie să îţi rezervi din timp o cabină sau să-ți 
marchezi locul în saloanele pachebotului. Fulk 
Ephrinell m-a părăsit brusc, rostind doar aceste 
cuvinte: 

— N-am nici o clipă de pierdut! Trebuie să mă 
ocup de transportul bagajelor mele... 

— Ai multe? 

— Patruzeci şi două de lăzi. 

— Patruzeci şi două! am exclamat. 

— Şi-mi pare rău că n-am de două ori pe atât. 
îmi permiţi, nu-i aşa... 

Dacă ar fi avut de făcut o călătorie de opt zile 
şi nu una de douăzeci şi patru de ore, dacă ar fi 
avut de traversat Atlanticul şi nu Marea Caspică, 
tot nu s-ar fi grăbit mai tare. Nu s-a gândit nici o 
clipă să-i întindă mâna  pasagerei din 
compartiment pentru a o ajuta să coboare, l-am 
compensat eu lipsa de cavalerism. Călătoarea se 
sprijină de braţul meu şi sare... Nu! Pune încetişor 
piciorul pe peron. Drept unică răsplată, am primit 
un „ Thankyou, sir" rostit de o voce seacă, de o 
sobrietate specific britanică. 

Thackeray a spus undeva că o englezoaică 
bine crescută este cea mai desăvârşită creaţie de 
pe pământ. Nu cer nimic mai mult decât să verific 
această galantă afirmaţie în ceea ce o priveşte pe 
călătoarea din tren. Şi-a ridicat voaleta. Să fie o 
femeie tânără sau o fată bătrână? Cu 
englezoaicele nu se ştie niciodată! Are în jur de 
douăzeci şi cinci de ani, tenul alb, mersul ţeapăn, 
o rochie închisă la gât ca fluxul la echinox, nu 
poartă ochelari, deşi are ochi foarte albaştri, ca 
miopii. în timp ce îmi aplec spatele înclinându-mă 
în faţa ei, mă cinsteşte cu un salut, plecând atât 


de uşor capul, încât nu-şi pune în mişcare decât 
vertebrele gâtului ei lung, şi se îndreaptă spre 
ieşire cu pas măsurat. 

Aproape sigur o voi reîntâlni la bordul 
pachebotului. Eu, unul, mă gândesc să cobor în 
port abia la ora plecării. Sunt la Baku, am o 
jumătate de zi ca să vizitez oraşul şi nu voi pierde 
nici o oră, de vreme ce peregrinările mele m-au 
adus până aici. Se poate ca numele acestui oraş, 
Baku, să nu trezească în nici un fel curiozitatea 
cititorului. Dar imaginaţia sa se va înflăcăra cu 
siguranţă dacă adaug că Baku este oraşul 
ghebrilor, cetatea perşilor, cetatea adoratorilor 
focului. 

Incercuit de un zid triplu, înnegrit, cu creneluri, 
oraşul se înalţă lângă capul Apşeron, pe ultimele 
şiruri ale lanţului Munţilor Caucaz. Se pune 
întrebarea dacă mă aflu în Persia sau în Rusia. în 
Rusia, fără îndoială, pentru că Georgia face parte 
din Rusia. Dar poţi să te crezi şi în Persia, fiindcă 
Baku şi-a păstrat înfăţişarea persană. Vizitez un 
palat al hanilor, creaţie pură a arhitecturii din 
vremea lui Şahriar şi a Şeherazadei, „fiica Lunii", 
isteaţa povestitoare; sculpturile fine ale palatului 
par la fel de proaspete ca şi cum ar fi primit de 
curând ultimele lovituri de daltă. Ceva mai 
departe, se înalţă minarete zvelte, în care poţi 
pătrunde fără să-ţi scoţi încălţămintea. Este 
adevărat că muezinul nu mai strigă versete 
sonore din Coran la ora rugăciunii. De altfel, Baku 
are cartiere cu totul ruseşti ca aspect şi obiceiuri, 
cu case din lemn fără nici o urmă de culoare 
orientală şi o gară impunătoare, demnă de o 
metropolă europeană sau americană, iar la 
capătul străzilor, un port modern, al cărui aer este 
plin de fumul pe care-l scot coşurile vapoarelor. 


La drept vorbind, te întrebi ce caută cărbunele 
în acest oraş al țițeiului. La ce bun combustibilul 
solid, de vreme ce solul secetos al Apşeronului, pe 
care nu creşte decât pelinul pontic, este atât de 
bogat în petrol? La preţul de optzeci de franci 
suta de kilograme, acest sol furnizează ţiţeiul, pe 
care nevoile de consum nu-l vor secătui timp de 
secole. Este un fenomen cu adevărat miraculos. 
Doriţi un mijloc instantaneu de luminat ori 
încălzit? Nimic mai simplu: faceţi o groapă în 
pământ, pe acolo iese gazul şi nu aveţi decât să-l 
aprindeţi. Aveţi astfel un gazometru natural, la 
îndemâna tuturor pungilor. 

Aş fi vrut să văd faimosul sanctuar Atesh-Gah, 
dar se află la douăzeci şi două de verste de oraş 
şi n-aş fi avut timp să întreprind această călătorie. 
Acolo arde un foc veşnic, întreţinut de sute de ani 
de perşii veniţi din India, care nu mănâncă 
niciodată hrană de provenienţă animală. în alte 
ţări, aceşti vegetarieni ar fi pur şi simplu trataţi 
drept „legumişti". 

Cuvântul acesta îmi aminteşte că n-am luat 
masa şi, cum bate ora unsprezece, mă îndrept 
spre restaurantul gării, unde n-am de gând să mă 
conformez regimului alimentar al perşilor de la 
Atesh-Gah. 

Când să intru, îl văd pe Fulk Ephrinell ieşind în 
grabă. 

— Ai mâncat? îl întreb. 

— Da. 

— Şi bagajele? 

— Mai am de transportat douăzeci şi nouă de 
lăzi pline la pachebot... lartă-mă, dar nu am nici o 
clipă de pierdut. Când reprezinţi firma „Strong 
Bulbul et Comp.", care expediază săptămânal 
cinci mii de lăzi cu produsele ei... 


— Du-te, du-te, domnule Ephrinell, ne vedem 
la bord. Spune-mi, nu cumva ai întâlnit-o pe 
tovarăşa noastră de călătorie? 

— Care tovarăşă de călătorie? 

— Tânăra doamnă care a ocupat locul meu în 
compartiment... 

— Era cu noi o doamnă tânără? 

— Fireşte. 

— Ei bine, aflu pentru prima oară de prezenţa 
ei de la dumneata, domnule Bombarnac. 

Acestea fiind zise, a trecut pragul şi a dispărut. 
Trag speranţa că, înainte de a ajunge la Beijing, 
mă voi dumiri care sunt produsele firmei „Strong 
Bulbul et Comp." din New York. Cinci mii de lăzi 
pe săptămână... Ce mai proces de fabricaţie şi ce 
mai debit! 

Mănânc repede şi îmi reiau raita prin oraş. în 
cursul plimbării, admir câţiva frumoşti lesghieni 
cu „cerkeskă" cenuşie cu cartuşiere pe piept, cu 
„bcşmetul" din mătase de un roşu aprins, cu 
ghetrele brodate cu fir de argint, cu încălţăminte 
fără toc, cu „papacul" alb pe cap, cu puşca lungă 
pe umăr, cu „sciasca" şi „kandjarul" la brâu pe 
scurt, nişte oameni-arsenal, aşa cum există 
oameni-orchestră, dar cu o înfăţişare superbă, 
care fac probabil o impresie minunată în cortegiul 
împărătesc. 

Era ora două şi trebuia să am în vedere să mă 
îndrept spre port. Trebuia să mai trec pe la gară, 
unde lăsasem, la biroul de bagaje, puţinul pe care 
îl luasem cu mine. 

Ţinând valiza într-o mână şi bastonul în 
cealaltă, am luat-o pe una dintre străduţele care 
coboară spre port. La un colţ, aproape de locul 
unde zidul împrejmuitor se întrerupe pentru a lăsa 
liber accesul spre chei, două persoane care merg 
alături îmi atrag, nu ştiu de ce, atenţia. Este un 


cuplu în haine de călătorie. Bărbatul pare să aibă 
între treizeci şi treizeci şi cinci de ani, femeia între 
douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. El este brunet, 
are părul uşor grizonat, faţa mobilă, privirea vie şi 
mersul cadenţat; ea este o blondă încă destul de 
frumoasă, are ochi albaştri, tenul puţin ofilit şi 
părul cârlionţat sub o pălărie de prost gust, cu 
croiala demodată şi de un colorit ţipător. Par să 
fie soţ şi soţie şi au venit cu trenul din Tiflis; dacă 
nu mă-nşală flerul, sunt doi francezi. Dar, cu toate 
că eu îi observ plin de curiozitate, ei nu mă bagă 
în seamă. Sunt prea preocupaţi. Ţin în mâini şi pe 
umeri saci, perne, pături, bastoane, umbrele. Au 
luat cu ei tot ce se poate închipui în materie de 
geamantanaşe şi pachete, pe care nu vor să le 
pună În compartimentul de bagaje al 
pachebotului. Simt un imbold să le vin în ajutor. 
Nu-i un noroc destul de rar să întâlneşti francezi 
în afara graniţelor Franţei? însă, când să mă 
apropii de ei, se iveşte Fulk Ephrinell şi mă trage 
după el. Lăsăm perechea în urmă. Ne vom 
cunoaşte altădată. li voi revedea pe pachebot şi 
vom vorbi în timpul călătoriei. 

— Ei bine, cum stai cu îmbarcarea încărcăturii? 
îl întreb pe yankeu. 

— În momentul acesta, cea de a treizeci şi 
şaptea ladă este pe drum, domnul Bombarnac. 

— Şi până acum n-ai întîimpinat nici un 
neajuns? 

— Nici unul. 

— Şi ce-i în lăzile acelea, dacă nu ţi-e cu 
supărare? 

— Ce-i înăuntru? Ah, iat-o pe a treizeci şi 
şaptea! strigă Fulk Ephrincil şi aleargă spre 
camionul care tocmai intrase pe chei. 

Este o marc agitaţie, cu toată această tevatură 
iscată de sosiri şi plecări. Baku este portul cel mai 


frecventat şi mai sigur la Marea Caspică. Dcrbent, 
situat mai la nord, nu-i face concurenţă nici pe 
departe. Baku absoarbe aproape întregul trafic 
maritim al acestui mare lac, fără comunicaţie cu 
mările învecinate. Se-nţelege de la sine că 
întemeierea lui Uzun-Ada, pe litoralul opus, a 
scăzut tranzitul care mai înainte se oprea la Baku. 
Transcaspianul, deschis circulaţiei călătorilor şi 
mărfurilor, este, prin excelenţă, calea comercială 
care leagă Europa de Turkestan. într-un viitor 
apropiat, probabil că un al doilea drum, dispus de- 
a lungul frontierei persane, va realiza joncţiunea 
între trenurile din Rusia meridională şi cele din 
India, ceea ce i-ar face pe sărmanii călători să fie 
nevoiţi să navigheze pe Marca Caspică. Şi, când 
acest vast bazin va seca din cauza evaporării 
apei, de ce nu, o cale ferată, construită prin albia 
lui nisipoasă, ar putea permite trenurilor să 
meargă fără transbordare de la Baku la Uzun-Ada. 
Până atunci însă, trebuia să iei pachebotul şi mă 
pregăteam şi eu să mă îmbarc, alături de mulţi 
alţi pasageri. 

Pachebotul nostru se numeşte Astara şi 
aparţine companiei „Caucaz şi Mercur". Este o 
navă mare cu zbaturi, care face de trei ori pe 
săptămână traversarea de la un țărm la celălalt. 
Cu o cocă lată, Astara a fost amenajată în aşa fel 
încât să poată transporta o mare cantitate de 
produse şi constructorii s-au preocupat mai mult 
de cala destinată înmagazinării mărfurilor decât 
de confortul pasagerilor. La urma-urmelor, când 
este vorba despre o călătorie de douăzeci şi patru 
de ore, nu trebuie să fii prea cusurgiu. 

O mulţime de oameni se-ngrămădeşte în 
preajma debarcaderului: unii care pleacă, alţii 
care-i conduc, dar şi o mulţime care doar priveşte, 
făcând parte din populaţia pestriță a portului. 


Remarc faptul că majoritatea călătorilor sunt 
turkmeni, alături de ei aflându-se şi vreo douăzeci 
de europeni şi, de asemenea, doi chinezi care, 
fără îndoială, se duc acasă. 

Astara este literalmente plină ochi cu marfă. 
Cala n-a ajuns şi o bună parte din încărcătură a 
inundat puntea. Pupa este rezervată pasagerilor, 
dar de la pasarela care se arcuieşte peste 
tambuchiuri şi până la prova se îngrămădesc 
numeroase  baloturi acoperite cu prelate 
gudronate groase, pentru a fi ferite de valuri, 
dacă marea devine furioasă. Acolo se află şi 
bagajele lui Fulk Ephrinell. A pus mâna la 
depozitarea lor cu o energie specific americană, 
hotărât fiind să nu piardă din ochi preţioasa sa 
marfă, adăpostită în nişte lăzi cubice, înalte, mari 
şi adânci de două picioare, învelite în piele şi 
legate cu grijă în chingi. Pe ele stăteau scrise 
următoarele cuvinte, în litere de tipar decupate: 
„Strong Bulbul et Comp., New York. 

— Toată marfa dumitale a ajuns la bord? l-am 
întrebat pe american. 

— lată că soseşte şi a patruzeci şi doua ladă, 
mi-a răspuns el. într-adevăr, sus-numita ladă se 
afla în spatele unui hamal care 

păşea pe puntea de tranzit, poticnindu-se sub 
greutate. 

— Wait a bit! exclamă Fulk Ephrinell, apoi 
adăugă în ruseşte pentru a se face mai bine 
înţeles: Atenţie! Atenţie! 

Sfat bun, dar venit prea târziu. Hamalul făcuse 
un pas greşit. Lada îi alunecă de pe umeri şi căzu, 
din fericire, peste bastingajul vaporului, unde se 
sparse în două. Ambalajul de hârtie al pachetelor 
pe care le conţinea se rupse şi acestea se 
împrăştie pe punte. Ce strigăt de indignare scoate 
Fulk  Ephrinell! Cât se mai  răsteşte la 


neîndemânaticul hamal, repetând apoi cu glas 
deznădăjduit „Dinţii mei... Bieţii mei dinţi!" Şi se 
târăşte în genunchi pentru a ridica de pe jos 
bucăţelele de fddeş artificial, împrăştiate pe 
punte, în timp ce eu nu mă pot stăpâni să nu 
izbucnesc în râs. 

Da! Firma „Strong Bulbul et Comp." din New 
York fabrică dinţi. Gigantica uzină lucrează pentru 
a furniza cinci mii de lăzi cu material dentar pe 
săptămână, în cele cinci colţuri ale lumii, pentru 
a-i aproviziona pe dentiştii de pe vechiul şi noul 
continent, dar şi pentru a exporta în China, 
punându-şi la bătaie cei o mie cinci sute de cai- 
putere şi consumând o sută de tone cărbune pe 
zi. Dacă stai şi te gândeşti, populaţia fiind, după 
cum se spune, de un miliard patru sute de 
milioane de oameni şi socotind treizeci şi doi de 
dinţi de locuitor, asta face aproape patruzeci şi 
cinci de miliarde. Aşadar, în cazul că ar trebui 
vreodată să înlocuieşti toţi dinţii adevăraţi cu dinţi 
falşi, firma „Strong Bulbul et Comp." nici n-ar mai 
putea face faţă. 

Dar să-l lăsăm pe Fulk Ephrinell să alerge după 
comorile odontologice din cea de-a patruzeci şi 
doua ladă a sa. Clopotul sună pentru ultima oară. 

Nava va porni spre larg cât de curând... 
Deodată se aud strigăte dinspre chei. Le 
recunosc. Sunt strigătele neamţului pe care le 
mai auzisem şi la Tiflis, în momentul în care trenul 
spre Baku se pusese în mişcare. 

Într-adevăr, iată-l pe omul nostru. Aleargă, 
gâfâie, abia dacă-şi trage sufletul. Puntea volantă 
a fost ridicată şi pachebotul se dezlipeşte de chei. 
Neamţul apare chiar în clipa în care doi marinari 
manevrează odgoanele de acostare. Marinarii îi 
întind mâinile şi-l ajută să sară la bord. 


Hotărât lucru, aceasta-i meteahna grăsanului 
şi aş fi foarte mirat să ajungă la destinaţie. 

Între timp, desprinderea de chei s-a sfârşit, 
Astara s-a pus în mişcare, propulsată de 
puternicele sale zbaturi, şi ajunge curând în afara 
şenalelor. La vreo patru sute de metri depărtare, 
un fel 

de clocot care tulbură suprafaţa mării indică un 
vârtej din adâncuri. Mă aflu lângă bastingaj, la 
babord pupa şi privesc cu trabucul în gură cum 
portul dispare în spatele limbii de pământ frânte a 
capului Apşeron, în vreme ce spre est se 
profilează în zare lanţul Munţilor Caucaz. 

Din trabuc nu mi-a mai rămas decât un căpeţel 
şi, după ce am tras ultimele fumuri, îl arunc peste 
bord. într-o clipă, o pânză de foc se propagă 
înjurai corpului pachebotului. Clocotul pe care îl 
zărisem provenea de la un izvor submarin de ţiţei 
şi jarul chiştocului a fost dc-ajuns pentru care 
acesta să se aprindă. S-au auzit câteva ţipete. 
Astara pluteşte printre valurile de flăcări, dar o 
întoarcere hotărâtă a cârmei ne depărtează de 
foc şi în curând nu mai este nici un pericol. 

Căpitanul, care vine la pupa, se mărgineşte să- 
mi spună pe un ton rece: 

— A fost o imprudenţă din partea dumitalc. Eu 
răspund de tot ce se întâmplă de obicei într-o 
asemenea împrejurare. 

— Pe legea mea, domnule căpitan, n-am ştiut 
că... 

— Trebuie să ştii întotdeauna, domnule! 

Această frază fusese rostită de un glas tăios şi 
ursuz, la câţiva paşi de mine. întorc capul. Mica 
lecţie îmi fusese dată de englezoaică. 


Capitolul IV 


Nu mă-ncred de obicei în impresiile de 
călătorie, căci ele sunt subiective iată un cuvânt 
pe care-l întrebuinţez, fiindcă este la modă, cu 
toate că n-am ştiut niciodată cu exactitate ce 
vrea să spună. Un om vesel o să vadă lucrurile cu 
veselie, un om trist, cu mâhnire. Democrit ar fi 
găsit că malurile lordanului şi plaja Mării Moarte 
au o înfăţişare încântătoare. Heraclit ar fi găsit 
posomorâtă priveliştea golfului Napoli şi ţărmul 
Bosforului. Eu am o fire veselă şi mă veţi ierta 
dacă mă amestec prea mult pe mine însumi în 
povestire, căci rareori se întâmplă ca 
personalitatea autorului să nu se implice în ceea 
ce istoriseşte cum o ilustrează Hugo, Dumas, 
Lamartine şi atâţia alţii. Shakespeare este o 
excepţie, iar eu nu sunt Shakespeare, cum de 
altfel nu sunt nici Lamartine, Dumas sau Hugo. 

Totuşi, oricât de potrivnic aş fi doctrinelor lui 
Schopenhauer şi Leopardi, voi recunoaşte că 
malurile Mării Caspice mi-au părut ursuze şi 
întristătoare. Un litoral neînsuflețit nu tu 
vegetaţie, nu tu păsări. Nu te simţi ca în faţa unei 
mări întinse. Cu toate că Marea Caspică nu este, 
la drept vorbind, decât un lac, având nivelul cu 
douăzeci şi şase de metri mai scăzut decât 
Mediterana, ea este bântuită adeseori de furtuni 
violente. Nici o navă nu are scăpare, cum spun 
marinarii. Ce înseamnă o lăţime de vreo sută de 
leghe? Eşti repede împins ori spre coasta de vest 
ori spre cea de est şi locurile unde te-ai putea 
adăposti nu sunt prea numeroase, nici în direcţia 
Asiei Mici, nici în direcţia Europei. 

La bordul pachebotului Astara se află cam o 
sută de pasageri un mare număr de caucazieni 
care fac comerţ cu Turkistanul şi, prin urmare, nu 
ne vor însoţi până în China. Transcaspianul 
funcţionează de câţiva ani între Uzun-Ada şi 


frontiera chineză. Numai între acest port şi 
Samarkand poţi număra pe puţin şaizeci şi trei de 
staţii. Astfel încât, pe această parte a traseului 
trenul beneficiază de cei mai mulţi pasageri. De 
aceşti călători nu am de ce să mă preocup şi nu 
voi pierde timpul să-i studiez. Să presupunem că 
unul dintre ei este cu adevărat interesant, eu mă 
străduiesc, îl cercetez până în străfundul sufletului 
şi pe urmă mă lasă baltă, chiar în punctul 
culminant. Nu! îmi concentrez toată atenţia 
asupra celor care fac călătoria până la capăt. 
Printre ei se numără Fulk Ephrinell şi, probabil, 
englezoaica fermecătoare, care mi-a lăsat 
impresia că merge până la Beijing. Pe urmă, voi 
mai întâlni şi alte personaje în dramul spre Uzun- 
Ada. în ce priveşte perechea de francezi, nu ştiu 
încă nimic; dar până la sfârşitul traversării voi afla 
care le sunt intenţiile. Mai sunt, pe urmă, cei doi 
chinezi care, aici nu mai încape îndoială, se întorc 
în China. Dacă aş şti măcar o sută de cuvinte în 
limba lor, poate că aş scoate ceva interesant de la 
aceşti pasageri cu chipul de figurine de porțelan. 
De fapt, ceea ce mi-ar trebui ar fi un personaj 
care să aibă o poveste a lui, un erou misterios 
călătorind incognito, mare senior sau tâlhar, în 
sfârşit, să nu uit de dubla menire a reporterului: 
nararea faptelor şi intervievarea oamenilor... S-o 
pornim la drum şi să alegem bine. Cine alege bine 
arc noroc. 

Am coborât pe scara rufului în cabinele de la 
pupa. Nu mai era nici un loc liber. Cabinele au 
fost ocupate din vreme de pasagerii şi pasagerele 
care se tem de tangaj şi ruliu. Stau culcaţi de la 
sosirea la bord şi nu se vor scula decât în clipa în 
care vaporul va acosta la cheiul de la Uzun-Ada. 
Din lipsă de cabine libere, ceilalţi călători s-au 
instalat pe divane, ţinând lângă ei bagajul de 


mână, şi nu dau semne că ar avea de gând să se 
mişte din loc. Ingrată misiune, să cauţi un 
personaj romantic în mijlocul acestor adormiţi, 
ameninţaţi de răul de mare! 

Cât despre mine, am intenţia să petrec 
noaptea pe punte. Urc prin tambuchi. îl regăsesc 
pe american, care a terminat cu strânsul 
materialului din lada spartă. 

— N-ai să crezi că, după tot ce mi-a făcut, 
nenorocitul ăla de hamal mi-a cerut şi bacşiş! 

— Sper că n-ai pierdut nimic, domnule 
Ephrinell. 

— Nu... Din fericire! 

— Aş putea şti câţi dinţi exportaţi în China, în 
aceste lăzi? 

— Optsprezece mii, fără să punem la socoteală 
măselele de minte. Şi Fulk Ephrinell izbucni în râs 
la această glumă, pe care o făcuse probabil de 
multe ori în decursul călătoriilor sale. L-am părăsit 
şi am urcat pe pasarelă. Cerul era senin, dar 
vântul din nord ameninţa să se înteţească. în larg, 
briza gonea pe suprafaţa apei lungi valuri verzui. 
Era posibil ca noaptea să se dovedească mai 
furtunoasă decât ne aşteptam. La prova, 
numeroşi pasageri, turkmeni îmbrăcaţi 
sărăcăcios, kirghizi cu ochii migdalaţi şi mulţi 
emigranţi, stăteau întinşi pe punte, lângă pereţii 
navei, de-a lungul prelatelor. Fumau aproape toţi, 
ori ronţăiau din proviziile pe care le luaseră cu ei. 
Câţiva căutau să-şi alunge oboseala ori să-şi 
înşele foamea, dormind încă de la această oră. 

Mi-a venit ideea să o iau printre ei. Sunt ca un 
vânător care cutreieră hăţişurile înainte de a se 
aşeza la pândă. Deodată, văd o grămadă de 
bagaje, cărora le arunc o privire de vameş. O ladă 
destul de marc, din lemn alb, peste care a fost 
azvârlit un colţ de prelată, îmi atrage atenţia. Are 


un metru optzeci înălţime şi un metru lăţime. A 
fost aşezată în acest loc cu toată grija cerută de 
cuvintele scrise în limba rusă: „Oglinzi, fragil, a se 
depozita la adăpost de umezeală." S-a respectat 
şi poziţia indicată. Urma adresa: D-ra Zinca Klork, 
bulevardul Shu-Kua, Beijing, provincia Pechili,! 
China. 

Zinca Klork după cum arată şi numele trebuie 
să fie româncă şi profită de Marele Transasiatic 
pentru a-şi expedia oglinzile. Oare să lipsească 
acest articol din prăvăliile Chinei? Şi cum îşi 
admiră atunci frumoasele Imperiului Cerului ochii 
migdalaţi şi edificiul înalt al coafurilor? 

Deodată, se aude clopotul care vesteşte cina, 
programată pentru ora şase. 

Sala de mese se află spre prova. Cobor şi 
găsesc stând la masă vreo patruzeci de pasageri. 

Fulk Ephrinell s-a instalat cam pe la mijlocul 
sălii. Un loc lângă el fiind liber, îmi face semn să-l 
ocup şi mă grăbesc să-l ascult. Nu ştiu dacă-i o 
simplă întâmplare, dar englezoaica s-a aşezat la 
stânga lui Fulk Ephrinell, care vorbeşte cu ea. Şi 
consideră de cuviinţă să ne facă prezentările. 

— Miss Horatia Bluett, spune Fulk Ephrinell. 

In faţa mea observ perechea de francezi care 
studiază conştiincios meniul. La celălalt capăt al 
mesei, spre oficiu, de unde este adusă mâncarea 
ceea ce îi va permite să fie primul servit se lăfăie 
călătorul neamt, un om voinic, roşu la faţă, cu 
părul blond, barba arămie, mâini grăsulii şi nasul 
foarte lung, care te duce cu gândul la aparatul 
proboscidian al plantigradelor. Are aerul su; 
generis de ofiţer din /lanasturm, ameninţat de o 
obezitate timpurie. 


1 Astăzi, Hebei (n.r.). 


— De data aceasta n-a mai întârziat, îi spun lui 
Fulk Ephrinell. 

— Ora mesei este întotdeauna respectată în 
Imperiul German, îmi răspunde americanul. 

— Ştiţi cumva numele neamţului? 

— Baron Weisschnitzerdorfer. 

— Şi cu numele ăsta se duce pînă la Beijing? 

— Da, ca şi maiorul rus care stă lângă căpitan. 

Mă uit la maior, un bărbat în vârstă de vreo 
cincizeci de ani, cu o înfăţişare tipică de rus; are 
barba şi părul cărunte şi un chip plăcut. O fi 
tovarăşul de călătorie visat? 

— Spui că-i maior, domnule Ephrinell? 

— Da, este maior medic în armata rusă şi se 
numeşte Noltitz. Hotărât lucru, americanul ştie 
mai multe decât mine, deşi nu 

este reporter de meserie. Ruliul nu se simte 
încă prea tare şi fiecare mănâncă în voie. Fulk 
Ephrinell se-ntreţine cu Horatia Bluett şi-mi dau 
seama că cele două firi anglo-saxone s-au 
apropiat una de alta. într-adevăr, Fulk Ephrinell se 
ocupă de vânzarea dinţilor şi Horatia Bluett de 
vânzarea părului! Aceasta din urmă reprezintă o 
importantă firmă din Londra, căreia China îi 
expediază anual păr femeiesc în valoare de două 
milioane. Se duce la Beijing să fondeze o agenţie 
a firmei respective, unde se vor concentra 
produsele obţinute de la cetăţenii chinezi, femei şi 
bărbaţi. Afacerea se prezintă în condiţii cu atât 
mai favorabile, cu cât tot mai mulţi locuitori ai 
Chinei înclină spre suprimarea cozii împletite pe 
care o poartă bărbaţii. 

„Ei bine, îmi spun în gând, China îşi trimite 
părul în Anglia şi primeşte dinţi din America. Este 
un schimb cinstit şi totul este în ordine." 

Stăm la masă de un sfert de oră. N-a avut loc 
nici un incident. Pasagerul spân şi blonda lui 


însoţitoare par să ciulească urechea când vorbim 
franţuzeşte. Manifestă o plăcere vădită şi o 
dorinţă limpede de a se amesteca în vorbă. 
Aşadar, nu m-am înşelat, sunt compatrioți; dar de 
ce soi? 

În acest moment, balansul vaporului se 
măreşte. Farfuriile încep să tremure, tacâmurile 
alunecă zăngănind, paharele îşi revarsă în parte 
conţinutul, lămpile suspendate îşi pierd 
verticalitatea sau, mai degrabă, scaunele noastre 
şi masa se supun toanelor ruliului. Este o 
privelişte ciudată dacă nu ai sufletul de marinar 
încercat şi nu ţi se face rău. 

— Ei, îmi zice americanul, blânda Mare Caspică 
începe să-şi arate colții. 

— Suferi de rău de mare? îl întreb. 

— AŞ, de unde, mă afectează cât pe un 
marsuin. Dar dumitale, domnişoară, adaugă el, 
adresându-se  vecinei sale, nu-ţi este rău 
niciodată? 

— Niciodată, răspunde Miss Horatia Bluett. 

De cealaltă parte a mesei, perechea schimbă 
câteva cuvinte în franţuzeşte. 

— Te simţi bine, doamnă Caterna? 

— Da, Adolphe, dar dacă mai continuă... 
mărturisesc că... 

— Ei bine, Caroline, trebuie să urci pe punte. 
Vântul şi-a schimbat direcţia, suflă dinspre est şi 
Astara nu va întârzia să dea cu nasul de furtună. 

Felul de a se exprima al domnului Caterna, 
cum se pare că îl cheamă, pare să fie al unui 
marinar sau al unui fost lup de mare! 

Tangajul devine foarte puternic. Majoritatea 
celor de la masă nu-l pot suporta. Pasagerii, 
bărbaţi şi femei, vreo treizeci la număr, se ridică 
şi se duc să ia aer pe punte. Sper că se vor simţi 
mai bine. în sala de mese am rămas doar vreo 


zece persoane, punându-l la socoteală şi pe 
căpitan, care acum stă liniştit de vorbă cu maiorul 
Noltitz. Fulk Ephrinell şi Miss Bluett îmi par foarte 
obişnuiţi cu aceste incidente de neocolit atunci 
când călătoreşti mult cu vaporul. Baronul neamţ 
mănâncă şi bea de parcă ar sta într-o braserie din 
Miinchen ori Frankfurt; ţinând cuțitul în mâna 
dreaptă şi furculita în mâna stângă, taie carnea, 
alcătuind grămăjoare pe care le sărează, le 
pipcrează, toarnă sos deasupra şi le introduce în 
gură pe sub mustaţa deasă... Oricum, se ţine tare 
şi nici ruliul, nici scuturăturile tangajului nu 
reuşesc să-l facă să piardă o îmbucătură ori o 
înghiţitură din meniu. 

Putin mai departe se află chinezii, pe care îi 
cercetez cu curiozitate. Unul este un tânăr cu o 
înfăţişare distinsă, în vârstă de vreo douăzeci şi 
cinci de ani. Are un chip fermecător, cu obrazul 
său ca fildeşul şi ochii migdalaţi. Cei câţiva ani 
petrecuţi pc bătrânul continent i-au europenizat 
manierele şi chiar hainele. Arc o mustață subţire, 
privirea şăgalnică şi este pieptănat mai degrabă 
ca un francez, decât ca un chinez. Mi se pare un 
băiat drăguţ, vesel din fire şi care, după o 
metaforă din ţara lui, trebuie că nu urcă des pe 
muntele părerilor de rău. Tovarăşul lui, care are 
între cincizeci şi cincizeci şi cinci de-ani este, 
dimpotrivă, tipul caracteristic al  chinezului 
conservator, cu capul ras, cu coada pe spate, şi 
este îmbrăcat cu veşmântul tradiţional: fustanelă, 
vestă, brâu, pantaloni  bufanţi şi papuci 
multicolori. Până la urmă, nu poate rezista; după 
o scuturătură mai puternică, datorată tangajului, 
însoţită de zăngănitul farfuriilor care trepidează, 
se ridică şi dispare pe scara rufului. Chinezul cel 
tânăr îl strigă, întinzându-i un volumaş pe care îl 
lăsase pe masă: „Cornaro!... Cornaro!" 


„Ce caută acest cuvânt italian într-o gură 
orientală? Oare tânărul chinez vorbeşte limba lui 
Boccaccio?... SecolulXXavo dreptul să ştie şi o va 
şti." Doamna Caterna se scoală şi ea, foarte 
palidă, iar domnul Caterna, soţ model, o urmează 
pe punte. 

După ce sfârşesc cina, lăsându-i pe Fulk 
Ephrinell şi Miss Bluett să discute despre negoţ şi 
preţurile curente, mă duc să mă plimb la pupa. 
Noaptea este întunecoasă. Nori iuți, goniţi dinspre 
est, drapează în falduri zonele înalte ale cerului, 
unde se mai zăresc doar câteva stele rare. 
Vânturdevine mai rece. Lumina albă a 
pachebotului clipeşte legănându-se la catarg. îl 
zăresc pe Fulk Ephrineli. Miss Horatia Bluett 
retrăgându-se în cabina ei, americanul caută la 
pupa un colţ de canapea pe care să se întindă, li 
urez noapte bună şi ne despărţim după ce îmi 
urează acelaşi lucru. Eu mă voi retrage în vreun 
colţ al punţii, învelit în pătură, şi voi dormi ca un 
marinar care nu e de cart. Nu-i decât ora opt 
seara. Aprind un trabuc şi încep, să mă plimb de-a 
lungul pavoazelor. Puntea a fost părăsită de 
pasagerii de clasa întâi şi sunt aproape singur. Pe 
pasarelă păşeşte încolo şi încoace secundul, 
supraveghind direcţia indicată timonierului, care 
se ailă la cârmă, lângă el. Paletele zbaturilor bat 
cu putere marea, scoțând un fel de tunet atunci 
când una sau alta se învârte în gol. Un fum 
înţepător se învârtejeşte la gura cuptorului care 
azvârle jerbe de scântei. 

La ora nouă, se lasă o noapte neagră. încerc să 
zăresc în larg luminile vreunei nave, tară să 
izbutesc; mă gândesc că Marca Caspică arc un 
trafic maritim destul de restrâns. Se aud doar 
strigătele păsărilor de mare, goclanzi şi rațe 
sălbatice. 


În timp ce mă plimb, un gând nu-mi dă pace: 
dacă ajung la capătul călătoriei fără să storc un 
subiect pentru ziarul meu? Direcţia m-ar face 
răspunzător de un asemenea eşec şi ar avea 
dreptate. La naiba! Nici o întâmplare de la Tiflis 
până la Beijing? Totul ar fi numai şi numai din 
vina mea, fireşte. Aşa că sunt hotărât să evit o 
astfel de înfrângere. 

La zece şi jumătate, m-am aşezat pe una 
dintre băncile de la pupa. însă briza fiind destul 
de puternică, mi-e imposibil să rămân. Mă ridic, 
aşadar, şi mă îndrept din nou spre prova ţinându- 
mă de bastingaj. Sub pasarelă, vântul e gata să 
mă răstoarne, astfel încât trebuie să-mi caut un 
adăpost pe lângă pachetele protejate sub prelată. 
întins acolo, înfăşurat în pătură, cu capul rezemat 
de pânza gudronată, nu întârzii să aţipesc. 

După câtva timp, nu ştiu exact cât, mă 
trezeşte un zgomot ciudat. De unde vine? Ascult 
mai atent. S-ar putea spune că era de bună 
seamă un sforăit, chiar lângă urechea mea. „O fi 
un pasager de la prova", mă gândesc. „S-o fi 
băgat sub prelată, între lăzi, şi nu se simte prea 
rău în cabina asta improvizată." 

La licărul de lumină care răzbate dinspre 
partea dejos a lămpii de la habitaclu, nu văd 
nimic. Ciulesc iar urechea. Zgomotul a încetat. 
Privesc. Nu-i ţipenie de om în partea asta a punţii, 
căci pasagerii de clasa a doua se află la prova. 
Probabil că am visat. Mă culc din nou. De data 
asta este limpede că nu-i vorba de vreo greşeală. 
Sforăitul se aude iarăşi şi sunt sigur că vine din 
lada de care mi-am rezemat capul. 

„Pe legea mea, îmi zic, înăuntru sc află un 
animal." 

Un animal? Dar ce fel de animal? Un câine? O 
pisică? Nu! De ce ar fi ascuns cineva un patruped 


domestic într-o ladă? Atunci, o fiară, poate o 
panteră, un tigru, un leu... închipuirea mea capătă 
aripi pe calea aceasta. Fiare expediate unei 
menajerii sau vreunui sultan din Asia Centrală. 
Această ladă e o cuşcă. Şi dacă s-ar deschide şi 
fiara s-ar repezi pe punte? Grozavă întâmplare de 
călătorie! Şi cc material de reportaj! Ca să vedeţi 
până unde poate merge surescitarea cerebrală a 
unui reporter în căutarea unui subiect: trebuie cu 
orice preţ să ştiu cui îi este trimisă fiara, dacă 
rămâne la Uzun-Ada sau va fi transportată până în 
China. Adresa a fost, fără îndoială, scrisă pe ladă. 
lau un chibrit, îl aprind, şi cum mă aflu la adăpost 
de vânt, flacăra arde dreaptă. Şi ce văd la lumina 
ei? Lada în care este închisă fiara arc pe ea 
următoarea adresă: D-ra Zinca Klork, bulevardul 
Shu-Kua, Beijin, China. Fiara mea este, aşadar, 
foarte fragilă! Leul meu se teme de umezeală. 
Fie! Dar cu ce scop îşi expediază sieşi domnişoara 
Zinca Klork, frumoasa româncă deoarece trebuie 
să fie frumoasă şi româncă -, o fiară închisă într-o 
cuşcă pe care se află asemenea recomandări? 

Dar mai bine să judecăm decât să lăsăm 
închipuirea s-o ia razna. Animalul acesta are 
nevoie de orice rasă ar fi să mănânce şi să bea. 
Ori, de la Uzun-Ada până în capitala Chinei, 
drumul durează unsprezece zile. Ei bine, cine îi va 
da fiarei să bea şi să mănânce dacă nu va ieşi din 
cuşcă, dacă va rămâne închisă în tot acest timp? 
Agenţii Marelui Transasiatic nu vor manifesta faţă 
de sus-numita fiară decât atenţia impusă de 
transportul unei oglinzi, de vreme ce aşa a fost 
declarat coletul şi, prin urmare, bietul animal va 
muri de inaniţie. 

Toate aceste gânduri mi se-nvălmăşeau în 
minte, ideile deveneau confuze. „Mă uluieşte oare 
un vis încântător, ori am ochii deschişi şi stau de 


veghe'?" cum spune Margareta din Faust într-o 
frază cu o construcţie mai curând lirică decât 
gramaticală. Nu-mi mai pot ţine ochii deschişi. 
Simt o greutate de două kilograme pe fiecare 
pleoapă. Mă-ntind de-a lungul prelatei, mă-nfăşor 
mai strâns în pătură şi cad într-un somn adânc. 

Cât timp să fi dormit oare? Poate trei sau patru 
ore. Sigur este că nu se luminase încă de ziuă 
când m-am trezit. După ce m-am frecat la ochi, 
m-am ridicat şi m-am dus să mă sprijin de 
bastingaj. 

Astara e mai puţin scuturată de hulă de când 
vântul suflă dinspre nord-vest. Noaptea este, însă, 
rece. Mă încălzesc măsurând puntea cu paşi mari 
timp de o jumătate de oră. Nu mă mai gândeam 
la fiara mea. Deodată însă, mi-am amintit de ea. 
Nu s-ar cuveni să atrag atenţia şefului de gară de 
la Uzun-Ada asupra acestui îngrijorător colet? De 
fapt, nu-i treaba mea. Voi mai vedea, înainte de 
plecare. Mă uit la ceas; nu-i decât ora trei 
dimineaţa. Mă duc să-mi reiau locul. îmi sprijin 
capul de peretele lăzii şi închid ochii. Deodată, alt 
zgomot... Atât de limpede, încât nu-l poţi 
confunda cu altceva. Un strănut pe jumătate 
înăbuşit zgâlţâie scândurile lăzii. Niciodată un 
animal nu a strănutat astfel! 

Este oare cu putinţă să se fi ascuns o fiinţă 
omenească în cutia asta pentru a fi transportată 
fraudulos de Marele  Transasiatic până la 
frumoasa româncă? Şi, în acest caz, este vorba 
despre un bărbat sau despre o femeie? Mi s-a 
părut că strănutul avea o notă masculină. 

Mi-e cu neputinţă să mai închid ochii. Mai e 
mult până la ziuă şi eu abia aştept să examinez 
lada. Am vrut întâmplări neobişnuite ei bine, iată 
una şi să nu-mi zici pe nume dacă nu voi scoate 
din ea un articol de cinci sute de rânduri. 


Zăresc câteva lumini care colorează cerul spre 
răsărit. Norii de la zenit se împurpurează primii. 
Soarele răsare, în sfârşit, îmbrobodit încă în 
negurile mării. 

Privesc din nou lada. Are, cum am văzut şi 
prima oară, destinaţia Beijing. Observ că ici şi 
colo au fost făcute nişte găuri prin care aerul 
poate să pătrundă înăuntru. Poate că prin aceste 
găuri doi ochi pândesc să vadă ce se petrece 
afară? Să nu fim indiscreţi. 

La masă au venit doar aceia dintre călătorii de 
aseară, pe care răul de mare nu i-a supărat: 
chinezul cel tânăr, maiorul Noltitz, Fulk Ephrinell, 
Miss Horaţia Bluett, domnul Caterna singur, 
baronul  Weisschnitzcrdorfer şi alți şaptc-opt 
pasageri. Mă voi feri să-i dezvălui americanului 
secretul lăzii. Dacă ar comite o indiscreţie, adio 
articol! 

Către prânz, spre răsărit începe să se zărească 
pământul un pământ plat, neted şi gălbui, lipsit 
de un brâu stâncos şi presărat cu dune care se 
conturează în preajma Krasnopoldskului. 

La ora unu ne apropiem de Uzun-Ada. Jar la 
unu şi douăzeci şi şapte pun piciorul pe pământul 
Asiei. 


Capitolul V 


Odinioară, călătorii debarcau la Mihailov, un 
mic port care constituia capătul de linie al 
Transcaspianului, dar apa abia dacă avea o 
adâncime suficientă ca să poată acosta navele de 
tonaj mijlociu. Atunci, generalul  Anenkov, 
creatorul noii căi ferate, un eminent inginer, al 
cărui nume va reveni des în articolele mele, a 
întemeiat Uzun-Ada, prin aceasta scurtându-se cu 
mult durata de traversare a Mării Caspice. 


Inaugurarea staţiei, construită în trei luni, a avut 
loc la data de 8 mai 1886. 

Din fericire, citisem relatările inginerului 
Boulangier cu privire la opera prodigioasă a 
generalului Annenkov. Astfel încât nu voi fi prea 
surprins mergând cu trenul de la Uzun-Ada la 
Samarkand. Şi-apoi mă bizui şi pe prezenţa 
maiorului Noltitz, care este, fără îndoială, la 
curent cu lucrările. Presimt că vom deveni buni 
prieteni şi, în pofida proverbului care spune că 
„Dacă ai un prieten bun ca pâinea caldă, nu-i rupe 
coltucul", eu mă leg să-i rup coltucul spre profitul 
cititorilor mei. 

Se vorbeşte des despre extraordinara 
rapiditate cu care americanii au construit căile 
ferate în câmpiile din Vestul îndepărtat. Dar ruşii 
nu sunt cu nimic mai prejos în această privință. 

După cum lesne vă puteţi închipui, am nevoie 
de mai puţin de o oră ca să vizitez orăşelul Uzun- 
Ada, al cărui nume înseamnă /nsul/a Lungă. Este 
aproape un oraş în toată puterea cuvântului, unul 
modern, trasat cu echerul şi tras la aţă pe un 
mare covor dc nisip galben. Nici un monument, 
nici o amintire; apartamente construite din 
scânduri, casc din lemn cărora li s-au alăturat, o 
dată cu creşterea confortului, şi câteva construcţii 
din piatră. Se poate lesne imagina ce va deveni 
peste cincizeci de ani această primă staţie a 
Transcaspianului: o mare aşezare citadină, după 
ce la început nu a fost decât o mare gară. 

să nu credeţi că nu arc hoteluri. Printre altele, 
Hotelul Ţarului, cu camere şi paturi bune şi o 
mâncare pe cinste. Dar n-am de ce să mă 
preocup de un pat, căci trenul pleacă în aceeaşi 
zi, la ora patru după-amiază. Mai întâi, m-am 
grăbit să telegrafiez la redacţia Secolului XX prin 
intermediul cablului Caspicii, anunțând că mă aflu 


la postul meu, în staţia Uzun-Ada. După asta, să 
ne îngrijim de contabilitatea mea reportericească. 
Nimic mai simplu. Aceasta constă în a deschide 
un cont de informaţii acelora dintre tovarăşii mei 
de călătorie cu care trebuie să păstrez legătura 
pe durata drumului. Aşa îmi stă în obicei, am 
procedat întotdeauna bine şi, în aşteptarea 
necunoscuţilor, îi trec pe cunoscuţi în carnetul 
meu, dându-le câte un număr de ordine: 

Nr. 1 Fulk Ephrinell, american. 

Nr. 2 Miss Horatia Bluett, englezoaică. 

Nr. 3 Maiorul Noltitz, rus. 

Nr. 4 Domnul Caterna, francez. 

Nr. 5 Doamna Caterna, franţuzoaică. 

Nr. 6 Baronul Weisschnitzerdorfer, german. 

In ce-i priveşte pe cei doi chinezi, vor primi 
numere de ordine mai târziu, când le voi afla 
numele. Am apoi intenţia fermă de a intra în 
legătură cu individul închis în ladă şi poate să mă 
dezaprobe cine vrea să-i fac un serviciu dacă pot, 
fără să-i trădez secretul. 

Găsesc trenul gata format în gară. Este alcătuit 
din vagoane de clasa întâi şi clasa a doua, dintr- 
un vagon restaurant şi două furgoane de bagaje. 
Vagoanele sunt vopsite într-o culoare deschisă 
excelentă precauţie împotriva căldurii şi a frigului. 
Ori, în ţinuturile Asiei Centrale, temperatura 
oscilează de la sub douăzeci de grade Celsius 
până la peste cincizeci de grade Celsius, aşadar 
cu diferenţe de şaptezeci de grade între cele două 
extreme. în asemenea condiţii, este o dovadă de 
prevedere să te fereşti pe cât posibil de urmările 
ci. 

Vagoanele, foarte comode, sunt legate unele 
de altele cu pasarele, după sistemul american. în 
loc să fie silit să stea numai în compartimentul 
său, călătorul poate circula prin tot trenul. între 


scaunele capitonate este un culoar, care ajunge la 
platformele de la fiecare capăt al vagonului, peste 
care sunt fixate  pasarelele. Acest mijloc 
convenabil de comunicaţie, de care profită agenţii 
companiei, asigură securitatea trenului. Al nostru 
are o locomotivă cu boghiurile aşezate pe patru 
roţi mici, ceea ce îi permite să ia curbele cele mai 
strânse, un tender cu rezerva de apă şi 
combustibil, un furgon în faţă, trei vagoane de 
clasa întâi de douăzeci şi patru de locuri fiecare, 
un vagon restaurant cu cămară şi bucătărie, patru 
vagoane de clasa a doua şi un furgon la urmă, în 
total douăsprezece, punând la socoteală 
locomotiva şi tenderul. Vagoanele de clasa întâi 
au un cabinet de toaletă la capătul din spate; 
locurile, printr-un mecanism foarte simplu, se 
transformă în paturi lucru absolut necesar pentru 
un parcurs lung. Ce-i drept, călătorii de la clasa a 
doua nu sunt trataţi cu atâta bunăvoință şi mai 
trebuie pe' deasupra să-şi ia cu ei hrana, în caz că 
nu preferă să se aprovizioneze prin staţii. De 
altfel, sunt puţini cei care fac întreg drumul de la 
Marea Caspică până în ţinuturile orientale ale 
Chinei, adică vreo şase mii de kilometri. 
Majoritatea coboară în principalele oraşe şi 
orăşele din Turkestan unde trenul transcaspian 
opreşte de câţiva ani încoace, îndreptându-se 
spre frontiera chineză, pe un parcurs de două mii 
două sute de kilometri. 

Inaugurarea acestei linii a Marelui Transasiatic 
a avut loc cu şase săptămâni în urmă şi compania 
a pus în circulaţie doar două trenuri pe 
săptămână. Totul mersese bine până în acel 
moment. Voi adăuga un detaliu semnificativ: 
slujbaşii au asupra lor mai multe revolvere cu 
care, la nevoie, îi pot înarma şi pe călători. 


O prevedere înţeleaptă, mai ales că trenul 
străbate ţinuturi pustii unde, dacă au loc unele 
agresiuni, trebuie să fii în stare să te aperi. 

Compania, îmi închipui, a luat toate măsurile 
cu putinţă pentru a garanta circulaţia regulată a 
trenurilor. în aşteptarea plecării, umblu pc peron 
încolo şi încoace privind trenul, uitându-mă 
înăuntru pe ferestrele vagoanelor care nu au 
portiere pc laturi, de vreme ce te urci pe 
platforme. Totul e nou: arama şi oţelul 
locomotivei strălucesc, vagoanele sunt curate 
lună, arcurile nu s-au lăsat din cauza uzurii, roţile 
sunt aşezate cum trebuie pe şine. lată deci 
materialul rulant care va străbate un întreg 
continent. Nici o cale ferată nu egalează în 
lungime acest parcurs nici măcar în America: linia 
din Canada arc cinci mii de kilometri; linia Central 
şi Union cinci mii două sute şaizeci de kilometri; 
linia Santa Fe patru mii opt sute şaptezeci şi cinci 
de kilometri; linia At/anticPacific cinci mii şase 
sute patruzeci de kilometri; linia NorthPacific şase 
mii două sute cincizeci de kilometri. Un singur 
drum de fier va avea o lungime mai marc atunci 
când va fi încheiat: Marele Transsiberian, care din 
Urali până în Vladivostok va măsura şase mii opt 
sute de kilometri. 

Între Tiflis şi Beijing, călătoria noastră nu va 
dura decât treisprezece zile şi doar unsprezece 
zile de la Uzun-Ada. Trenul nu va opri în staţii 
secundare decât atât cât îi va fi necesar pentru a- 
şi reface provizia de apă şi combustibil. Totuşi, în 
oraşele mari: Mery, Buhara, Samarkand, Taşkent, 
Kashgar, Kokand, Su-che!, Lan Zhau, Taiyuan, va 
staţiona mai multe ore, ceea ce îmi va permite să 


1 Astăzi, Yaikand (n.r.). 


dau o raită de reporter prin aceste localităţi, să-mi 
fac o impresie generală asupra lor. 

Se-nţelege de la sine că aceiaşi mecanici şi 
aceiaşi  fochişti n-ar putea fi de serviciu 
unsprezece zile în şir; se vor schimba, aşadar, în 
mod regulat, din şase în şase ore. Ruşilor, care 
vor deservi trenul până la frontiera Turkestanului, 
le vor urma chinezii, pe locomotive chinezeşti. 
Totuşi, există un agent al companiei care n-are 
voie să-şi părăsească postul, şi anume Popov, 
şeful de tren. Reprezintă tipul adevărat al 
slujbaşului rus, cu manta în cute largi, căptuşită 
cu blană şi cu şapcă moscovită. Are o înfăţişare 
soldăţească, părul bogat şi barbă. îmi propun să 
vorbesc pe rupte cu acest om cumsecade, dacă 
se va dovedi destul de guraliv. Dacă nu refuză 
paharul de votcă pe care i-l voi oferi, va şti să-mi 
spună multe despre ţinuturile pe care le vom 
străbate; este de zece ani slujbaş al 
Transcaspianului, făcând serviciul între Uzun-Ada 
şi Pamir şi, de o lună, pe întreaga linie până la 
Beijing. 

Îi atribui în carnetul meu numărul şapte şi mă 
rog să nu mă lase să şomez în materie de 
informaţii. La urma urmei, nu cer accidente de 
călătorie, vai de mine, vreau să aflu doar mici 
incidente demne de Secolul XX. 

Printre călătorii care se plimbă pc peron văd 
tadjici de origine persană, oameni neînchipuit de 
frumoşi. Şi-au luat bilet fie pentru Merv, fie pentru 
Buhara, Samarkand, Taşkent ori Kokand şi nu vor 
depăşi podişul  ruso-chinez.  Călătoresc, în 
majoritate, la clasa a doua. Printre pasagerii de la 
clasa întâi remarc vreo câţiva uzbeci, cu chipul 
destul de obişnuit: fruntea îngustă, pomeţii ieşiţi 
în afară, pielea măslinie; ei au fost stăpânii 
ținutului şi din familiile lor se alegeau emirii şi 


hanii din Asia Centrală. Dar să nu se afle şi 
europeni în tren? Trebuie să recunosc că-i numeri 
pe degete, câţiva negustori din Rusia meridională 
şi unul singur dintre acei gentlemani englezi, 
obişnuiţii oaspeţi ai căilor ferate şi pacheboturilor. 
Personajul mi se pare demn de luat în seamă. E 
înalt, slab, arătând cu prisosinţă că are în jur de 
cincizeci de ani, datorită şuviţelor albe din părul 
negru şi a favoriţilor cărunţi, însă caracteristica 
înfăţişării sale este morga sau mai degrabă 
disprețul, compus în doze egale din dragostea 
pentru tot ceea ce este englezesc şi dezgustul 
faţă de tot ce nu este. Acest tip este uneori atât 
de insuportabil, chiar pentru compatrioţii săi, 
încât Dickens, Thackeray şi alţii l-au „biciuit" 
adesea în operele lor. In timp ce se împăunează şi 
se admiră, ce mai privire aruncă gării Uzun-Ada, 
trenului gata de plecare, slujbaşilor, vagonului în 
care şi-a marcat locul cu sacul de voiaj! Oare îl 
roade invidia faţă de marile lucrări care au fost 
duse aici la bun sfârşit? Voi afla. Dar până atunci 
să-i dau numărul opt în carnetul meu. 

Aşadar, individualităţi puternice, personalităţi 
importante puţine sau aproape deloc. Păcat. Dacă 
ţarul, pe de o parte, şi împăratul Chinei, pe de 
alta, ar fi urcat în tren ca să se întâlnească oficial 
la frontiera dintre cele două imperii, ce 
sărbătoriri, cc strălucire, ce descrieri, ce material 
pentru scrisori şi telegrame ar fi fost! 

Mă gândesc să mă întorc la lada misterioasă. 
Oare n-are dreptul la acest calificativ? Ba da, nu- 
ncape îndoială. Trebuie să găsesc exact locul în 
care se află şi să văd cum să ajung la ea. 

Furgonul de lângă locomotivă s-a şi umplut cu 
lăzile lui Fulk Ephrinell. Nu se deschide pe laturi, 
ci în faţă şi în spate, ca şi vagoanele. Posedă o 
platformă şi o pasarelă. Un culoar interior permite 


şefului de tren să-l străbată pentru a ajunge, la 
nevoie, la tender şi la locomotivă. Cabina lui 
Popov se află în colţul din stânga, pe platforma 
primului vagon. După lăsarea nopţii, îmi va fi uşor 
să mă duc până în furgon, căci nu-s închise decât 
uşile de la capetele coridorului dintre bagaje. De 
altfel, acest furgon este rezervat pentru coletele 
înregistrate să ajungă îft China, celelalte ocupând 
furgonul de la coadă. 

Când am sosit în gară, faimoasa ladă se afla 
încă pe peron. Privind-o de aproape, văd că au 
fost făcute găuri de aerisire pe toate feţele şi că 
partea dinainte este formată din două panouri 
care, manevrate dinăuntru, pot aluneca unul 
peste altul. Mă bate gândul că prizonierul a vrut 
să-şi păstreze posibilitatea de a-şi părăsi temniţa, 
cel puţin în timpul nopţii. 

Numărul 2 Miss Horatia Bluett. Soții francezi 
numerele 4 şi 5 s-au aşezat unul alături de altul. 
Numărul 3 maiorul Noltitz se instalează în faţa 
numerelor 9 şi 10, adică a celor doi chinezi, 
cărora încă nu le-am acordat numere în carnetul 
meu. In ceea ce-l priveşte pe grăsuliul de neamt 
numărul 6, el şi-a şi vârât nasul în farfuria cu 
supă. Şeful de tren, Popov numărul 7, îşi are locul 
rezervat la capătul mesei. Ceilalţi pasageri 
europeni şi asiatici s-au aşezat şi ei, cu evidenta 
intenţie de a cinsti acest prânz. 

Ei! Dar l-am uitat pe numărul 8, gentlemanul 
dispreţuitor, al cărui nume nu-l cunosc încă. Pare 
hotărât să  socotească bucătăria rusească 
inferioară celei englezeşti. 

Remarc câtă atenție şi grijă are domnul 
Caterna față de soţia lui, îndemnând-o să 
recâştige timpul pe care l-a pierdut din cauza 
răului de mare, la bordul Astarei. îi toarnă de 
băut, îi pune în farfurie bucăţile cele mai alese. 


Ce noroc, îl aud rostind, că nu suntem „în 
bătaia vântului" după neamt, căci nu ne-ar fi mai 
rămas nimic! 

Într-adevăr, se află la rând înaintea baronului 
Weissnitzcrdorfcr, adică li se prezintă tava mai 
întâi lor. De altfel, neamţul o devalizează fără 
ruşine când îi vine rândul. 

Părerea francezului, enunțată în acest limbaj 
marinăresc, mă face să surâd şi domnul Caterna, 
dându-şi seama de ce zâmbesc, îmi face cu ochiul 
Şi, cu o uşoară mişcare din umeri, arată spre 
baron. Nu-ncape îndoială, aceşti francezi nu fac 
parte din societatea „selectă", adică din „înalta 
societate", dar garantez că sunt oameni 
cumsecade şi, când e vorba să ai de-a face cu 
compatrioți, aflându-te în străinătate, nu trebuie 
să te arăţi prea cusurgiu. Cina a luat sfârşit cu 
zece minute înaintea orei plecării. Clopotul sună şi 
toţi se îndreaptă spre tren. Locomotiva a şi 
început să şuiere din rărunchi. înalţ, în minte, o 
ultimă rugă către protectorul reporterilor: să-mi 
ofere un drum plin de peripeții. Apoi, după ce 
constat că toate numerele mele se găsesc în 
vagoane de clasa întâi ceea ce îmi va permite să 
nu le pierd din vedere -, îmi ocup şi eu locul. 

Baronul Weisschnitzerdorfer — ah, ce nume 
nesuferit! n-a mai rămas şi de această dată în 
urmă. Dimpotrivă, trenul are o întârziere de cinci 
minute. Neamţul nu ştie cum să se plângă mai 
tare, să bombăne, să insulte şi să amenințe că va 
cere despăgubiri... Zece mii de ruble doar atât! 
dacă această întârziere îl face să piardă... Ce 
anume să piardă, de vreme ce merge până la 
Beijing! 

În sfârşit, se aud ultimele şuierături, vagoanele 
se urnesc şi un formidabil „ura!“ salută plecarea 
Marelui Transasiatic. 


Capitolul VI 


Un om călare are idei diferite de ale celui care 
merge pe jos. Deosebirea este şi mai mare atunci 
când omul nostru călătoreşte cu trenul. Asociaţiile 
de idei, caracterul gândurilor sale, înlănţuirea 
celor ce se petrec în mintea lui, toate acestea au 
o viteză egală cu viteza trenului. li merge mintea 
ca vagonul pe şine. Astfel încât mă aflu într-o 
stare de spirit specială, mă simt dornic să observ, 
setos să învăţ, şi asta cu cincizeci de kilometri pe 
oră... adică viteza pe care trebuie că o are trenul 
nostru în vreme ce străbate Turkestanul; această 
viteză se va reduce la o medie de numai treizeci 
de kilometri pc oră când va parcurge provinciile 
Chinei. Am aflat aceste date consultând mersul 
trenurilor pe care l-am cumpărat din gară. Acesta 
este însoţit de o hartă mare, împăturită, care 
arată întregul traseu al căii ferate, de la Marea 
Caspică şi până la coastele orientale ale Chinei. 
Urmăresc, aşadar, traiectoria Transasiaticului de 
când a plecat din Uzun-Ada, aşa cum am urmărit- 
o şi pe a Transgeorgianului, după ce a părăsit 
Tiflisul. Calea ferată are o lăţime ecartament de 
un metru şi şaizeci de centimetri, distanţă impusă 
trenurilor ruseşti, ceea ce înseamnă cu nouă 
centimetri mai mult faţă de cele europene. De o 
parte şi de alta, se rotunjesc dune de nisip, 
printre care se desfăşoară calea ferată la ieşirea 
din Uzun-Ada. Odată ajunsă în dreptul braţului de 
mare care desparte /nsula Lungă de continent, 
calea ferată traversează apa pe un rambleu de o 
mie două sute de metri, apărat de violenţa hulei 
de ancoramente solide. 

Depăşisem mai multe gări fără să ne oprim, 
printre altele Mihailov, la o leghe de Uzun-Ada. 


Acum ele se vor succede la o depărtare de 
cincisprezece până la treizeci de kilometri una de 
alta. Cele pe care reuşesc să le zăresc au aspectul 
unor vile cu balustradă şi acoperişul în stil italian. 
Această arhitectură pare ciudată în Turkestan şi 
în vecinătatea Persiei. Deşertul se întinde până în 
preajma oraşului Uzun-Ada şi gările constituie tot 
atâtea mici oaze, create de mâna omului. Şi tot 
omul a fost acela care a plantat aceşti plopi firavi 
şi verzui, dătători de puţină umbră; el a adus, cu 
marc cheltuială, apa ce ţâşneşte împrospătând 
totul în jur şi recade într-un bazin elegant. Fără 
astfel de lucrări hidrotehnice, n-ar fi existat nici 
un copac, nici un colţ de verdeață în mijlocul 
acestei oaze. Ele sunt doicile căii ferate şi 
locomotivele nu au nevoie de doici cărora le-a 
secat izvorul laptelui. 

Adevărul este că n-am văzut niciodată ţinuturi 
mai sterpe, mai aride, atât de refractare la orice 
fel de vegetaţie. Se pare că întinderea lor, dincolo 
de Uzun-Ada, depăşeşte două sute şaizeci de 
kilometri. Când generalul Annenkov a început 
lucrările la Mihailov, a fost nevoit să distileze apă 
din Marca Caspică, aşa cum se face la bordul 
navelor maritime,  folosindu-sc de instalaţii 
improvizate. Dar, dacă apa este necesară pentru 
a produce abur, la fel de necesar este şi 
cărbunele care trebuie s-o vaporizeze. Cititorii 
SecoluluiXXvor întreba cum se încălzesc maşinile 
într-un ţinut de unde nu se extrage nici o bucată 
de cărbune şi nu ai de unde să tai nici măcar o 
aşchie de lemn. Există oare depozite cu aceste 
materiale în principalele gări ale 
Transcaspianului? Nu! Constructorii s-au mulţumit 
să pună în practică o idee pe care a avut-o marele 
nostru chimist Sainte-Claire Deville, la începutul 
folosirii petrolului în Franţa. 


Cuptoarele maşinilor sunt alimentate, cu 
ajutorul unui pulverizator, cu reziduurile care 
provin din distilarea țițeiului furnizat încontinuu 
de Baku şi Derbent. în anumite gări există vaste 
rezervoare pline cu acest combustibil mineral; 
vărsat în recipientele  tenderului, arde pe 
grătarele speciale cu care sunt înzestrate 
maşinile. Acest petrol brut este întrebuințat şi la 
bordul navelor fluviale de pe Volga şi de pe 
celelalte râuri care se varsă în Marea Caspică. 

Se-nţelege că peisajul nu este prea variat. 
Solul, aproape plan printre dunele de nisip, este 
absolut orizontal la suprafaţa întinderilor formate 
din aluviuni, unde stagnează ape sălcii. Aşadar, s- 
a pretat cum nu se poate mai bine la construirea 
unei căi ferate. 

Nu vezi nici un şanţ, nici un rambleu, nici un 
viaduct, nici o lucrare de artă, pentru a mă sluji 
de un termen drag inginerilor chiar foarte drag. 
Doar ici şi colo, câteva punți din lemn, lungi de 
două până la trei sute de picioare. în aceste 
condiţii, costul kilometrului de construcţie a 
Transcaspianului nu a depăşit şaptezeci şi cinci de 
mii de franci. Monotonia călătoriei nu se va 
întrerupe decât la sosirea în vastele oaze de la 
Merv, Buhara şi Samarkand. 

Să ne ocupăm, aşadar, de călători. Ceea cc 
este cu atât mai uşor cu cât sc circulă tară nici un 
fel de oprelişte de la un capăt la celălalt al 
trenului. Cu puţină imaginaţie, tc poţi crede într- 
un orăşel pc roţi, iar cu mă pregătesc s-o pornesc 
pe strada principală. 

Vă amintesc, dacă n-aţi reţinut, că locomotiva 
şi tenderul sunt urmate de furgonul în colţul 
căruia este depozitată lada misterioasă şi că, în 
partea stângă a platformei cc duce spre primul 
vagon, se găseşte cabina lui Popov. în acest 


vagon poţi observa câţiva sarţi înalţi, cu o 
înfăţişare mândră, drapaţi în haine lungi, viu 
colorate, de sub care se văd cizmele din piele, 
legate cu şireturi. Au ochi frumoşi, o barbă 
superbă şi nasul  coroiat. Cuvântul „sart" 
înseamnă  revânzător şi probabil că aceşti 
pasageri se duc la Taşkent, care mişună de 
revânzători. Tot în primul vagon au luat loc şi cei 
doi chinezi, care s-au aşezat unul în faţa celuilalt. 
Cel tânăr priveşte pe fereastră. Cel bătrân -un ta- 
laoye, adică o persoană vârstnică răsfoieşte o 
carte. Volumul de format mic, care pare a fi 
„Anuarul Biroului de Longitudini", este legat în 
catifea, la fel ca şi cartea de rugăciuni a unui 
canonic şi, când este închis, fasciculele sunt 
ţinute la un loc de un elastic. 

Ce mă miră este că proprietarul cărţii nu pare 
să citească de la dreapta spre stânga. Oare 
lucrarea n-a fost tipărită în limba chineză? Trebuie 
verificat. 

Pe două locuri alăturate stau Fulk Ephrinell şi 
Miss Horatia Bluett. Vorbesc, notând cifre. Nu ştiu 
dacă americanul practic murmură la urechea 
englezoaicei practice adorabilul vers care a făcut 
să palpite inima Lydiei: Nec possum vivere sine 
te” 

Dar ceea ce ştiu este că Fulk Ephrinell poate 
trăi foarte bine fără mine. A fost înțelept din 
partea mea că n-am contat pe ajutorul lui pentru 
a-mi petrece într-un mod plăcut timpul liber în 
cursul călătoriei. împieliţatul de yankeu m-a 
„părăsit' cu totul n-am alt cuvânt pentru 
slăbănoaga şi osoasa fiică a Albionului. 

Ajung pe platformă, trec pasarela şi iată-mă la 
intrarea celui de-al doilea vagon. în colţ, pe 


1 Nu pot trăi fără tine (n.r.). 


dreapta, şade baronul Weisschnitzerdorfer. Nasul 
lui lung germanul este miop ca o cârtiţă atinge 
rândurile cărţii pe care o citeşte: este vorba 
despre „Mersul trenurilor". Nerăbdătorul călător 
verifică dacă trenul trece prin gări la orele 
indicate. Când trenul are câte o întârziere, 
rosteşte noi învinuiri şi ameninţări la adresa 
Companiei Marelui Transasiatic. Acest vagon îi 
transportă şi pe soţii Caterna, care s-au instalat 
confortabil. Bine dispus, bărbatul vorbeşte făcând 
tot soiul de gesturi, ia câteodată mâna nevestei, o 
prinde alteori de mijloc; apoi întoarce capul sau îl 
înalţă spre plafon şi pronunţă pentru sine câteva 
cuvinte. Doamna Caterna, la rândul ei, pleacă 
ochii, ia atitudini sfioase şi încurcate, se retrage 
într-un colţ al compartimentului şi pare mai 
curând a-i face pe plac soţului, decât a-i 
răspunde. în clipa când ies din vagon, aud un 
refren de operetă, fredonat, cu buzele ţuguiate, 
de domnul Caterna. 

În interiorul celui de-al treilea vagon, ocupat de 
câţiva turkmeni şi trei sau patru ruşi, îl zăresc pe 
maiorul  Noltitz, discutând cu unul dintre 
compatrioţii săi. M-aş amesteca în vorbă cu multă 
plăcere dacă m-ar pofti. Totuşi, este mai bine să 
păstrez o oarecare rezervă; călătoria se află abia 
la început. 

Mă duc arunci la vagonul-restaurant. Este cu o 
treime mai lung decât celelalte vagoane, o 
adevărată sufragerie uriaşă, cu o singură masă; la 
unul dintre capete se află o cămară iar la celălalt 
o bucătărie deservită de un bucătar şi un ospătar- 
şef, amândoi din Moscova. Acest „dining-car" mi 
se pare foarte bine amenajat. După ce-l străbat, 
ajung la a doua parte a trenului, unde se 
îngrămădesc călătorii de clasa a doua, kirghizi cu 
capul turtit, cu fălci proeminente, cu bărbiţe de 


tap, cu nasurile borcănate şi cu pielea închisă. 
Aparţin fie „Marii Hoarde'", care rătăceşte la 
frontiera Siberiei şi Chinei, fie „Micii Hoarde', 
răspândite între Munţii Urali şi Marea Arai. Un 
vagon de clasa a doua, ba chiar şi de clasa a treia 
oferă un confort deosebit pentru nişte oameni 
obişnuiţi cu corturile din stepă sau cu iurtele 
sărăcăcioase din sate. Nici culcuşul de paie, nici 
scăunelele din lemn nu preţuiesc cât banchetele 
umplute cu câlţi, pe care stau cu o gravitate 
specific asiatică. Tot acolo au luat loc doi sau trei 
nogai care se duc în Turkestanul oriental. De 
neam tătăresc, dintre ei s-au ridicat mulţi savanţi, 
mulţi profesori care şi-au desfăşurat activitatea în 
bogatele cetăţi Buhara şi Samarkand. Dar ştiinţa 
şi învăţământul îţi asigură cu greu existenţa, chiar 
dacă te mulţumeşti cu strictul necesar, în aceste 
ţinuturi ale Asiei Centrale. De aceea, nogaii îşi 
oferă serviciile ca tălmaci. Din păcate pentru ei, 
limba rusă fiind din ce în ce mai cunoscută de tot 
mai mulţi oameni, nu prea au de lucru. 

Acum am aflat care sunt locurile ocupate de 
numerele mele şi ştiu, la nevoie, unde voi putea 
să le găsesc. Este vorba despre călătorii care 
merg până la Beijing, adică Fulk Ephrinell şi Miss 
Horatia Bluett, baronul neamţ şi cei doi chinezi, 
maiorul Noltitz şi soţii Caterna, ba chiar şi trufaşul 
gentleman a cărui siluetă slabă am zărit-o în 
colţul celui de-al doilea vagon. Căci pasagerii care 
nu vor trece frontiera n-au însemnătate în ochii 
mei. Totuşi, printre tovarăşii de călătorie nu-l 
întrevăd încă pe eroul viitoarei mele cronici. Să 
sperăm că vor mai urca în tren, în timpul 
drumului, şi alte persoane. Intenţia mea este să 
iau note din ceas în ceas sau mai bine zis să-mi 
„Minutez"  voiajul. înainte de căderea nopţii, 
trebuie să mă aflu pe platforma anterioară a 


vagonului ca să arunc o ultimă privire peisajului. 
Dacă fumez un trabuc, va trece o oră, îngăduindu- 
mi să ajung la gara Kizyl-Arvat, unde trenul 
opreşte ceva mai mult. 

Ducându-mă din vagonul al doilea în primul, îl 
întâlnesc pe maiorul Noltitz, care se îndrepta în 
direcţia inversă. Mă dau cuviincios la o parte să-i 
fac loc. El mă salută cu acea eleganţă specifică 
ofiţerilor ruşi. li răspund. întâlnirea noastră se 
mărgineşte la acest schimb de politeţuri, dar 
întâiul pas este astfel făcut. 

Pentru moment, Popov nu-i în cabina lui. Uşa 
furgonului de bagaj fiind deschisă, deduc că şeful 
trenului s-a dus să-i vorbească mecanicului. în 
furgon, pe stânga, misterioasa ladă se află la locul 
ei, nemişcată. Cum nu-i decât şase şi jumătate, 
socot că-i prea lumină ca să îndrăznesc să-mi 
satisfac curiozitatea. 

Trenul aleargă prin deşert, prin Karakum 
„Deşertul Negru". El ocupă partea superioară a 
oazei Khiva, întreaga întindere a Turkestanului 
între frontiera persană şi cursul fluviului Amu- 
Daria. De fapt, nisipurile din Karakum sunt tot aşa 
de puţin negre ca şi apele Mării Negre la fel cum 
Marca Albă nu este albă, Marca Roşie nu este 
roşie şi Fluviul Galben nu este galben. Dar eu mă 
dau în vânt după denumirile acestea colorate, 
oricât de neadevăratc ar fi. Orice perspectivă 
trebuie să capteze ochiul prin culori. lar geografia 
nu-i şi ea tot o perspectivă? 

Se pare că deşertul Karakum a fost odinioară 
ocupat de un vast bazin central care a secat, aşa 
cum va seca şi Marea Caspică. Această evaporare 
se explică prin concetrarca puternică a razelor 
solare la suprafaţa întinderilor dintre Marea Arai şi 
Podişul Pamir. Karakum este acoperit de dune de 
nisip, uimitor de mişcătoare, pe care intensitatea 


vântului le ameninţă neîncetat cu mutarea. 
„Barcanele", cum le numesc ruşii, au o înălţime 
între zece şi treizeci de metri, astfel încât oferă o 
ţintă întinsă teribilelor uragane din nord, care tind 
să le împingă spre sud. De aici s-au născut temeri 
destul de justificate în ce priveşte securitatea 
Transcaspianului. Trebuia, prin urmare, ca 
această cale ferată să fie protejată în mod eficient 
şi generalul Annenkov ar fi fost tare încurcat dacă 
prevăzătoarea natură nu i-ar fi oferit, o dată cu 
terenul favorabil construirii unui drum de fier, 
mijloacele de a opri deplasarea barcanelor. în 
spatele dunelor, cresc numeroşi arbuşti spinoşi, 
tufe de cătină, de ghimpi şi 
„Haloxylonammodendron", o plantă pe care ruşii 
o numesc, mai puţin ştiinţific, „sakaul". Rădăcinile 
ei adânci şi viguroase au proprietatea de a fixa 
solul, la fel ca şi „Hippophaerhammoides", un 
arbust din familia eleagnaceelor, folosit pentru 
fixarea nisipurilor în Europa septentrională. 
Plantaţiilor de sakaul, inginerii le-au adăugat, 
în anumite locuri, căptuşiri cu lut bătătorit şi, de-a 
lungul părţilor celor mai amenințate să fie 
îngropate în nisip, o linie de palisade. Precauţii 
utile, iară îndoială. Cu toate acestea, dacă linia 
ferată este protejată, nu acelaşi lucru s-ar putea 
spune şi în privinţa pasagerilor, atunci când 
nisipul se împrăştie ca o ploaie de gloanţe, iar 
vântul îngrămădeşte pe câmpie ridicaturi albe de 
sare. Este bine că nu ne aflăm în perioada 
teribilelor arşiţe şi n-aş recomanda nimănui ca în 
lunile iulie ori august să ia Marele Transasiatic. 
Îmi pare foarte rău că maiorului Noltitz nu i-a 
trecut prin gând să vină să respire aerul proaspăt 
al deşertului Karakum pe pasarelă. l-aş fi oferit 
una dintre havanele de lux cu care mi-am umplut 
sacul de voiaj. în schimb, el ar fi putut să-mi 


spună dacă gările existente în „Mersul trenurilor": 
Balla-lschem, Aidine, Pereval, Kansandzk, Uşak, 
sunt puncte interesante de pe parcursul căii 
ferate ceea ce mie nu mi se pare. Dar nu-mi pot 
permite să-i tulbur siesta. Şi totuşi, cât de 
pasionantă ar fi această convorbire, cu atât mai 
mult cu cât maiorul a luat parte, în calitate de 
medic militar, la campaniile generalilor Skobelev 
şi Annenkov. în timp ce trenul nostru trece în 
goană prin micile gări, neonorându-le decât cu un 
şuierat, Noltitz mi-ar fi spus dacă una sau alta n- 
au fost teatrul unor fapte de arme deosebite. Mi- 
aş fi îngăduit, ca francez, să-i cer lămuriri asupra 
expedițiilor ruseşti în Turkestan şi nu măndoiesc 
că s-ar fi grăbit să mi le dea. în această privinţă, 
nu mă pot adresa decât lui, ori lui Popov. Fiindcă 
a venit vorba de Popov, de ce n-o fi în cabina lui? 
Nici şeful de tren n-ar refuza plăcerea de a fuma o 
havană. Mi se pare că stă prea mult la discuţii cu 
mecanicul. în sfârşit, iată că reapare la capătul 
furgonului, îl străbate, iese, închide uşa, se 
opreşte o clipă pe platformă. Acum o să se 
întoarcă. O mână care ţine un trabuc se-ntinde 
spre el, Popov surâde şi curând rotocoalele de 
fum cu miros de tutun bun se amestecă voluptuos 
cu ale mele. 

De vreo cincisprezece ani, cum mi se pare că 
am mai spus, şeful nostru de tren este în slujba 
companiei transcaspiene. Ştie pe de rost ţinuturile 
până la frontiera chineză şi a parcurs de cincişase 
ori întreaga linie cunoscută sub numele de Marele 
Transasiatic. Popov face aşadar serviciul pe 
trenurile care deservesc tronsonul iniţial, între 
Mihailov şi Kizyl-Arvat porţiune a cărei construcţie 
a început în decembrie 1880 şi s-a încheiat zece 
luni mai târziu, în noiembrie 1881. Cinci ani mai 
târziu, prima locomotivă intra în Merv, la 14 iulie 


1886, iar optsprezece luni după aceea, era 
salutată la Samarkand. La ora actuală, calea 
ferată din Turkestan este racordată la cea 
chinezească şi panglica de fier se desfăşoară fără 
întrerupere de la Marea Caspică până la Beijing. 
De îndată ce Popov mi-a dat aceste informaţii, l- 
am întrebat dacă ştie numele călătorilor ale celor 
care au drept destinaţie China. în primul rând, 
maiorul Noltitz, nu? 

— Maiorul, îmi răspunde Popov, a trăit multă 
vreme în Turkestan şi se duce la Beijing pentru a 
asigura funcţionarea unui spital pentru 
compatrioţii noştri. 

— Îmi place maiorul Noltitz, spun eu, şi sper să 
fac în curând cunoştinţă cu el. 

— Şi el va fi încântat să vă cunoască. 

— Ştii ceva despre cei doi chinezi care au urcat 
la Uzun-Ada? 

— Nu ştiu nimic, domnule Bombarnac, în afara 
numelui înscris pe recipisa pentru bagaje. 

— Şi cum îi cheamă? 

— Pe cel tânăr, Pan-Ciao, iar pe cel vârstnic 
Tio-King. Probabil că au călătorit câţiva ani prin 
Europa. Dar de unde vin, habar n-am. îmi închipui 
că tânărul este vlăstarul unei familii bogate, de 
vreme ce-l însoţeşte medicul său. 

— Tio-King? 

— Da, doctorul Tio-King. 

— Nu vorbesc decât chinezeşte? 

— Probabil, pentru că nu i-am auzit niciodată 
exprimându-se în altă limbă. 

Potrivit celor aflate de la Popov, numărul 9 pe 
care i l-am atribuit tânărului Pan-Ciao şi numărul 
10, atribuit lui Tio-King, rămân mai departe în 
carnetul meu. 

— În cc-l priveşte pe american..., reia Popov. 


— Fulk Ephrinell, exclam eu, şi englezoaica 
Horatia Bluett. Ah, în legătură cu ei nu-mi poţi 
spune nimic nou. Ştiu ce să cred. 

— AŞ putea să fac o presupunere, domnule 
Bombarnac? 

— Desigur, Popov. 

— La sosirea la Beijing, domnişoara Bluett ar 
putea să devină doamna Ephrinell. 

— Au binecuvântarea mea, Popov, căci sunt 
într-adevăr făcuţi unul pentru celălalt. 

Văd că, pe această temă, gândurile mele şi ale 
lui Popov coincid. 

— Şi cei doi francezi, soţi atât de duioşi, cine 
sunt? îl întreb eu. 

— Nu v-au spus? 

— Nu, Popov. 

— Fiţi pe pace, vă vor spune, domnule 
Bombarnac. De altfel, dacă vreţi să ştiţi, profesia 
lor este trecută cu litere de o şchioapă pe 
bagajele care le aparţin. 

— Şi ce sunt? 

— Actori. Se duc să joace teatru în China. 

Actori! Dacă această profesie lămureşte 
anumite atitudini, grimase, mobilitatea feţei, 
gesturile demonstrative ale domnului Caterna, nu 
justifică şi expresiile lui marinăreşti. 

— Şi ce joacă artiştii ăştia? îl întreb pe Popov. 

— Soţul este cântăreţ de operă comică şi prim- 
comic. 

— Şi soția? 

— Ingenuă şi subretă. 

— Şi unde merg? 

— La Shanghai, unde au amândoi un 
angajament la teatrul coloniei franceze. 

Perfect. Vom vorbi despre teatru, despre 
întâmplări de culise, îmi vor istorisi cancanuri din 
turneele în provincie şi, cum spune Popov, mă voi 


împrieteni fără întârziere cu voiosul cântăreţ şi 
fermecătoarea subretă. însă nu în tovărăşia lor îl 
voi descoperi pe eroul romantic, ţinta căutărilor 
mele. 

Cât despre gentlemanul dispreţuitor, şeful 
nostru de tren nu ştie nimic, în afară de faptul că 
geamantanele lui au înscrisă următoarea adresă: 
Sir Francis Trevellyan, de la Trevellyan-Hall, 
Trevellyanshire. 

— Un domn care nu răspunde când îi vorbeşti, 
adăugă Popov. Ei bine, numărul 8 va juca prin 
urmare un rol mut şi la vremea aceea încă nu 
ştiam câtă dreptate aveam cu această 
presupunere. 

— Hai să ne oprim asupra neamţului, am reluat 
eu. 

— Baronul Weissehnitzerdorfer? 

— Merge până la Beijing, nu-i aşa? 

— Până la Beijing şi mai departe, domnule 
Bombamac. 

— Cum adică „mai departe"? 

— Intocmai cum am spus: face înconjurul lumii. 

— Înconjurul lumii? 

— În treizeci şi nouă de zile. 

Aşadar, după Mrs. Bisland, care a făcut acest 
faimos înconjur al lumii în şaptezeci şi trei de zile, 
după Mrs. Nellie Bly, care l-a făcut în şaptezeci şi 
două, după preacinstitul Traian, care l-a făcut în 
şaptezeci, germanul acesta are pretenţia să-l facă 
în treizeci şi nouă? 

Este adevărat că mijloacele de locomoţie sunt 
mai rapide astăzi, direcţiile mai rectilinii şi, 
folosind Marele Transasiatic, cu care ajungi la 
Beijing în cincisprezece zile plecând din capitala 
Germaniei, baronul poate scurta la jumătate 
durata vechiului parcurs prin Suez şi Singapore. 

— Nu va reuşi niciodată! am exclamat. 


— De ce? întrebă Popov. 

— Fiindcă întârzie mereu! La Tiflis era cât pe 
ce să piardă trenul, iar la Baku să piardă 
pachebotul. 

— Dar a venit la timp înainte de plecarea 
trenului la Uzun-Ada. 

— Cu toate astea, Popov, m-ar mira ca 
neamţul să-i bată pe americani şi pe americance 
în acest meci de „g/obe-trotters". 


Capitolul VII 


Trenul a ajuns la Kizyl-Arvat la două sute 
patruzeci şi două de verste de Marea Caspică la 
ora şapte şi treisprezece minute seara, în loc de 
ora şapte fix. Această mică întârziere a provocat 
treisprezece proteste din partea baronului, câte 
unul pe minut. Ne oprim două ceasuri în gara 
Kizyl-Arvat. Cu toate că se lasă seara, nu-mi pot 
întrebuința mai bine timpul decât vizitând 
orăşelul, care are mai mult de două mii de 
locuitori, ruşi, persani şi turkmeni. Nu-i mare lucru 
de văzut nici în urbe, nici în împrejurimile sale. Pe 
câmpia lipsită de copaci nu creşte nici măcar un 
palmier nu se zăresc decât păşuni şi ogoare 
scăldate de un pârâu. Norocul a făcut să-l am 
drept însoțitor, aş zice chiar de cicerone!, pe 
maiorul Noltitz. Am făcut cunoştinţă foarte simplu. 
Maiorul a venit spre mine şi eu m-am îndreptat 
spre el, de îndată ce am pus piciorul pe peron. 

— Domnule, i-am spus, sunt francez, 
corespondent la Secolul XX, şi mă numesc 
Claudius Bombarnac, iar dumneata eşti maiorul 
Noltitz din armata rusă. Te duci la Beijing, unde 


' Ghid care însoţeşte vizitatorii unui oraş, ai 
unui muzeu (n.r.). 


mă duc şi eu. Cunosc limba rusă, cum probabil 
cunoşti şi dumneata franceza. 

Maiorul a făcut un semn de încuviinţare. 

— Ei bine, domnule maior, în loc să rămânem 
doi străini în timpul acestui drum lung prin Asia 
Centrală, nu v-ar plăcea să devenim ceva mai 
mult decât simpli tovarăşi de călătorie? 
Dumneata ştii despre ţinuturile astea tot ceea ce 
eu n-am aflat încă şi pentru mine ar fi o plăcere 
să mă instruiesc. 

— Domnule Bombarnac, mi-a răspuns maiorul 
într-o franceză desăvârşită, sunt în întregime la 
dispoziţia dumitale. 

Apoi a adăugat surâzând: 

— Adică ce-nţelegi prin a te „instrui"'?... Nu 
cumva unul dintre cei mai vestiți critici din ţara 
dumitale a spus, dacă îmi aduc bine aminte: 
„Francezilor nu le place să înveţe decât ceea ce 
ştiu"? 

— Văd că l-ai citit pe Sainte-Beuve, domnule 
maior, şi poate că acest academician sceptic are 
dreptate în general. Dar în ce mă priveşte, fac o 
excepţie de la regulă şi doresc să învăţ ce nu ştiu. 
Şi în privinţa Turkestanul sunt de o ignoranță... 

— Mă aflu în întregime la dispoziţia dumitale, a 
repetat maiorul, şi aş fi fericit să-ţi povestesc 
marile fapte de vitejie ale generalului Annenkov, 
ale cărui lucrări le-am urmărit. 

— Îți mulţumesc, domnule maior. Nu mă 
aşteptam la altceva din partea dumitale. 

— Ei, mi-a răspuns maiorul, dacă îmi permiţi, 
am să citez parţial celebra frază din Danişev: „Aşa 
va fi întotdeauna cât vor fi pe lume ruşi şi 
francezi". 

— După Sainte-Beuve,  Dumascfiul! am 
exclamat. Văd, domnule maior, că am de-a face 
cu un parizian! 


— Din Sankt Petersburg, domnule Bombarnac. 

Ne-am strâns călduros mâinile. O clipă mai 
târziu, maiorul şi cu mine am început să 
cutreierăm oraşul şi iată ce mi-a spus Noltitz: 

Generalul Annenkov a încheiat, la Kizyl-Arvat, 
în 1885, primul tronson al acestei căi ferate, 
având două sute optzeci şi cinci de kilometri, din 
care o sută şaizeci au fost construiți într-un deşert 
unde nu se găsea strop de apă. Dar înainte de a- 
mi istorisi cum s-a executat extraordinara lucrare, 
maiorul mi-a vorbit despre cucerirea 
Turkestanului. După numeroase lupte desfăşurate 
între 1854 şi 1864, celebrul Skobelev, eroul de la 
Plevna, a debarcat în portul Mihailov (portul Uzun- 
Ada nu fusese încă fondat). în scopul de a 
mărşălui mai uşor prin deşert, adjunctul său, 
Annenkov, a construit o cale ferată strategică. 
Aceasta a ajuns în zece luni 

la gara Kizyl-Arvat. lată în ce împrejurări au 
construit ruşii acest drum de fier, cu o iuţeală, aşa 
cum am mai spus, superioară celei a americanilor 
în Vestul îndepărtat. Lucrarea trebuia să 
servească în acelaşi timp industriei şi altor 
utilităţi. 

În prealabil, generalul Annenkov a format, în 
vederea montării căii ferate, un tren cu treizeci şi 
şase de vagoane, dintre care patru vagoane de 
două compartimente pentru ofiţeri, douăzeci şi 
două de vagoane pentru muncitori şi soldaţi, un 
vagon ca sală de mese, patru vagoanc-bucătărie, 
un  vagon-ambulanţă, un vagon-telegraf, un 
vagon-forjă, un vagon-cămară şi un vagon de 
rezervă. Acesta a fost fabrica lui pe roţi şi, 
totodată, cazarma în care au locuit şi s-au hrănit 
cei o mie şase sute de muncitori, soldaţi şi 
funcţionari. Acest tren înainta pe măsură ce erau 
montate şinele. Lucrătorii se împărțeau în două 


brigăzi; acestea munceau câte şase orc pe zi, cu 
concursul locuitorilor din ţinut, care trăiau în 
corturi şi al căror număr a ajuns până la 
cincisprezece mii. Un fir telegrafic lega şantierul 
cu oraşul Mihailov, de unde porneau, pe un 
decovil, mărfarele care aduceau şine şi traverse. 

În aceste condiţii şi datorită solului orizontal, 
neted ca-n palmă, rezultatul unei zile-muncă 
atingea o înaintare de opt kilometri, în timp ce în 
câmpiile din Statele Unite nu depăşise patru 
kilometri. Cât despre mâna de lucru, ea nu costa 
prea mult: patruzeci şi cinci de franci pe lună 
pentru lucrătorii din oaze, cincizeci de centime pe 
zi pentru cei care veneau din Buhara. 

Astfel, soldaţii lui Skobelev au fost transportaţi 
la Kizyl-Arvat, apoi alţi o sută cincizeci de 
kilometri mai departe, până la Geok-Tepe, unde 
după o luptă crâncenă au ieşit victorioşi. Astfel 
încât prima locomotivă s-a oprit în Merv în iulie 
1886. 

Interesanta conversaţie cu maiorul Noltitz a 
durat aproape o oră şi jumătate, în timp ce 
cutreieram străzile din Kizyl-Arvat. însă trebuia să 
ne întoarcem la gară, ceea ce am şi făcut. 

Se-nţelege de la sine că n-aveam să ne 
întrerupem relațiile amicale, create atât de 
spontan, şi am convenit aşadar ca maiorul să-şi 
părăsească locul din al treilea vagon ca să vină să 
ocupe unul alături de mine, în primul. Dacă mai 
înainte puteam fi consideraţi locuitori ai aceluiaşi 
oraş, ci bine, acum deveneam vecini în aceeaşi 
casă ori, mai degrabă, prieteni împărțind aceeaşi 
cameră. La ora nouă, s-a dat semnalul de plecare. 
Trenul a lăsat în urmă Kizyl-Arvat şi a pornit spre 
Aşhabad, de-a lungul frontierei persane. 

Timp de o jumătate de ceas, maiorul şi cu 
mine am continuat să vorbim despre una şi 


despre alta. Mi-a atras atenţia că, dacă soarele n- 
ar fi fost ascuns în spatele orizontului, aş fi putut 
zări ultimele creste ale Marelui şi Micului Balhan 
asiatic, care se înalță deasupra golfului 
Krasnovodsk. 

Cea mai marc parte a călătorilor se şi 
instalaseră să doarmă la locurile lor, pe care un 
mecanism ingenios îngăduia să le preschimbi în 
cuşete. Te puteai întinde, puteai pune capul pe 
pernă, tc puteai înveli cu o pătură şi, dacă 
dormeai prost, cu toate acestea, înseamnă că n- 
aveai o conştiinţă prea curată. Maiorul Noltitz n- 
arc, se pare, nimic a-şi reproşa, deoarece după cc 
mi-a urat „noapte bună", a adormit pe dată, 
dormind somnul drepţilor. 

Eu am rămas treaz, căci ceva nu-mi dădea 
pace. Mă gândeam la faimosul colet, la călătorul 
închis acolo şi vroiam să intru în legătură cu el 
chiar în acea noapte. Mi-am adus aminte, cu acest 
prilej, că şi alte personaje originale au călătorit 
într-un mod tot atât de excepţional. în 1889, 1891 
şi 1892, un croitor austriac, Hermann Zeitung, a 
călătorit de la Viena la Paris, de la Amsterdam la 
Bruxelles şi de la Anvers în Christiania! într-o ladă, 
iar doi logodnici din Barcelona, Erres şi Flora 
Anglora, au locuit împreună într-o ladă de 
conserve, traversând astfel Spania şi Franţa. 

Din prudenţă, trebuie să aştept ca Popov să 
intre definitiv în cabina lui. Trenul nu opreşte 
înainte de Geok-Tepe, la ora unu dimineaţa. Pe 
parcursul traseului de la Kizyl-Arvat la Geok-Tepe, 
contez ca sus-numitul Popov să tragă un pui de 
somn şi astfel să-mi dea o ocazie unică de a-mi 
duce la îndeplinire planul. 


1 Astăzi, Oslo. (n.r.). 


Îmi vine o idee! Dacă omul meu este tocmai 
Zeitung, care îşi face o meserie din acest mijloc 
de călătorie, pentru a sustrage bani generozităţii 
publice? El trebuie să fie... n-are cine, altcineva! 
La naiba! Personalitatea lui nu-i deloc interesantă! 
Şi eu, care mă bizuiam pe acest intrus... Voi 
vedea... Pe Zeitung îl cunosc din poze şi l-aş 
putea eventual utiliza... 

La o jumătate de oră după plecare, zgomotul 
unei uşi care se închide pe platforma anterioară a 
vagonului nostru mă vesteşte că şeful de tren s-a 
retras în cabina lui. Cu toată dorinţa de a mă duce 
în furgonul de bagaje, mă resemnez să am 
răbdare. Căci este posibil ca Popov să nu doarmă 
prea adânc încă. înăuntru domneşte liniştea sub 
lumina slabă a lămpilor. Afară este o noapte 
neagră şi se aude freamătul trenului care se- 
mpleteşte cu, şuieratul unui vânt destul de rece. 

Mă scol, trag perdeaua unei lămpi, mă uit la 
ceas. Este ora unsprezece şi câteva minute. Mai 
avem două ore până la oprirea la Geok-Tepe. 

A sosit clipa. După ce mă strecor până la uşa 
vagonului, o deschid şi o închid uşor, fără să mă 
vadă cineva şi fără să trezesc pe cineva. 

lată-mă pe platforma dinaintea pasarelei, care 
trepidează în ritmul sacadat al trenului. în 
întunericul de nepătruns care învăluie deşertul 
Kara-kum, am aceeaşi impresie ca atunci când 
imensitatea nopţii înconjoară un vapor în largul 
mării. O lumină slabă se zăreşte prin perdelele 
cabinei lui Popov. Trebuie să aştept să se stingă 
sau, cum e de presupus, va rămâne aprinsă până 
la ziuă? Oricum, Popov n-a adormit, îl aud cum se 
mişcă. Stau mut şi neclintit, sprijinit de balustrada 
platformei. Mă aplec şi privirile mele urmăresc 
dâra luminoasă pe care felinarul de la capătul 
trenului o proiectează în faţa locomotivei. Parcă 


alergăm pe un drum de foc. Deasupra mea, norii 
se fugăresc învălmăşindu-se cu o mare iuţeală şi 
prin spărturile lor sclipesc câteva constelații: la 
nord, Ursa Mică, din Liră, Vega şi, în mijloc, 
Casiopeea. în sfârşit, o tăcere absolută domneşte 
de la o platformă la alta. Popov, cu toate că 
trebuie să vegheze asupra personalului, a închis 
ochii îngreunaţi de somn. 

Trec netulburat pasarela şi ajung în faţa uşii 
furgonului. 

O deschid şi după ce intru, o proptesc uşurel la 
loc. Uşa nu-i închisă decât cu un zăvor, care se 
împinge şi se trage între două ferecaturi. Am 
făcut totul fără cel mai mic zgomot, fiindcă, dacă 
nu vreau să atrag atenţia lui Popov, am cu atât 
mai puţin interesul să-l sperii pe „întemniţatul 
voluntar". 

Deşi este întuneric beznă în interiorul 
furgonului, neexistând nici o fereastră laterală, 
reuşesc totuşi să mă orientez. Ştiu unde c locul 
lăzii: în colţul din stânga intrării. Esenţial este să 
nu mă izbesc de vreun colet, cu atât mai mult cu 
cât majoritatea îi aparţine lui Fulk Ephrincil şi îmi 
dau seama ce scandal ar face dacă unul dintre ele 
s-ar răsturna şi ar avea astfel de suferit 
pacheţelele cu dinţii artificiali. 

Incetişor, pipăind cu mâna şi cu piciorul, mă 
apropii şi dau de ladă. Nici un picior de muscă n- 
ar fi putut să o atingă mai uşor decât degetele 
melc, care-i mângâie contururile. Mă aplec şi-mi 
lipesc sfios urechea de panoul din faţă. Nu aud 
nici o respiraţie. Nici produsele firmei „Strong 
Bulbul et Co." din New York nu sunt mai tăcute în 
lăzile lor. Mă cuprinde teama teama să-mi văd 
spulberate toate speranţele de reporter. Mă 
înşelasem oare la bordul Astarei;/ Oare respiraţia 
şi strănutul au fost doar un vis? Nu-i nimeni închis 


în lada asta nici măcar Zeitung! Să nu fie, într- 
adevăr, decât nişte oglinzi expediate de 
domnişoara Zinca Klork pe bulevardul Shu-Kua, 
Beijing, China? 

Nu! Deşi foarte slab, aud o mişcare în interiorul 
lăzii. Fâsâitul devine mai puternic şi mă întreb 
dacă panoul nu o să alunece cumva în jos şi 
prizonierul nu va ieşi din temniţă ca să respire 
puţin aer curat. Tot ce-mi rămâne de făcut pentru 
a vedea şi a nu fi văzut este să mă ghemuiesc în 
fundul furgonului, între două colete. Datorită 
întunericului, n-am de ce să mă tem. Deodată, un 
mic hârşâit ajunge la urechea mea. Nu sunt 
cumva victima unei iluzii? Am auzit cum se 
aprinde un chibrit. Aproape numaidecât, câteva 
licăriri pâlpâie pe după găurile de aerisire ale lăzii. 
Dacă aş fi putut să mă înşel în ce priveşte specia 
din care face prizonierul, acum nu mai am nici o 
îndoială. Doar să nu se adăpostească înăuntru o 
maimuţă care ştie să aprindă focul şi să se 
slujească de chibrituri... Unii zic că există 
asemenea specimene, dar trebuie să-i crezi pe 
cuvânt. De cc să nu recunosc? Sunt cuprins de 
emoție şi mă feresc să fac cea mai mică mişcare. 
Trece un minut. Nimic nu arată că panoul s-a 
deplasat, nimic nu mă îndreptăţeşte să presupun 
că necunoscutul va ieşi... 

Din precauţie, mai aştept. Pe urmă mă 
gândesc să profit de licăririle pe care le zăresc. 
Acum, lada este luminată pe dinăuntru şi, privind 
prin găuri... Mă ridic, mă târăsc prin furgon, mă 
aproprii... Am o singură temere: ca lumina din 
interiorul cutiei să nu se stingă brusc... In fine, 
iată-mă lângă panou; am grijă să nu mă ating de 
el; îmi lipesc ochiul de una dintre găuri... 

Într-adevăr, înăuntru se află închis un bărbat, 
care nu este croitorul austriac Zeitung... Ce bine 


îmi pare! îi acord imediat numărul 11. Bărbatul, 
căruia îi desluşesc perfect trăsăturile, pare în 
vârstă de douăzeci şi cinci până la douăzeci şi 
şase de ani. Poartă barbă, o barbă neagră. Chipul 
lui este specific românesc, confirmându-mi 
părerea că stăpâna lăzii este şi ea tot româncă. 
Are o privire blândă, deşi înfăţişarea lui dovedeşte 
o mare energie. Şi oare nu ai nevoie de energie 
ca să faci un drum atât de lung sub formă de 
colet? Dar, dacă n-are nimic dintr-un borfaş care 
s-ar fi închis de bunăvoie într-o ladă pentru a da o 
lovitură, trebuie să recunosc că nu are nici 
aspectul eroului din care aş fi dorit să făuresc 
personajul principal al povestirii mele. 

La urma urmei, austriacul şi spaniolul care au 
călătorit tot într-o ladă n-au fost eroi; erau tineri 
din rândul oamenilor simpli, al cetăţenilor 
oarecare, şi totuşi au alimentat coloane întregi de 
cronici de ziar. Aşa că-l voi împodobi pe vrednicul 
număr 11 cu amplificări, antonime, epitete, tropi, 
metafore şi alte figuri de stil, îl voi hiperboliza, îl 
voi aranja aşa cum developezi un clişeu 
fotografic. 

De altfel, să călătoreşti de la Tiflis la Beijing 
este cu totul altceva decât de la Viena ori 
Barcelona la Paris, cum au făcut Zeitung, Erres şi 
Flora Anglora. 

Adaug că nu-l voi trăda pe românul meu, nu-l 
voi denunța nimănui. Poate liniştit să nu se 
îndoiască de discreţia mea şi să se bizuie pe 
ajutorul pe care i-l voi acorda, dacă îi voi putea fi 
de folos în caz că va fi descoperit... Dar cred că 
nu va fi nevoie. 

Vreţi să ştiţi ce face în clipa asta? Ei bine, şade 
în fundul lăzii şi mănâncă liniştit, la lumina unei 
lămpiţc. Arc o cutie de conserve pe genunchi, 
pesmetul nu-i lipseşte şi într-un dulăpior zăresc 


cîteva sticluţe pline. O pătură şi o manta sunt 
agăţate în cui pe unul dintre pereţi. De fapt, n-o 
duce deloc rău numărul 11! Stă în căsuţa lui ca 
melcul în cochilie. Casa merge cu el şi 
economiseşte mia de franci, cât l-ar fi costat 
călătoria de la Tiflis la Beijing, chiar la clasa a 
doua. Ştiu că este o fraudă pedepsită de lege. 
Până atunci însă, poate ieşi din ladă când are 
chef, poate să se plimbe prin furgon, să se 
aventureze pe timpul nopţii chiar şi pe 
platformă... Nu! Nu-l plâng şi, gândindu-mă că va 
ajunge la adresa frumoasei românce, i-aş lua locul 
cu plăcere. 

Îmi vine o idee pe care o cred bună, deşi poate 
că nu e: să bat uşor în panoul lăzii ca să intru în 
legătură cu noul meu tovarăş de drum, să aflu 
cine este şi de unde vine, căci unde se duce ştiu 
deja. Mă mistuie o curiozitate arzătoare. Trebuie 
să mi-o satisfac. Există clipe în care cronicarul se 
preschimbă într-o urmaşă a Evei! Dar mă-ntreb 
cum va lua bietul băiat lucrurile. Sunt sigur că aşa 
cum se cuvine. îi voi spune că sunt francez şi un 
român ştie că poate să aibă întotdeauna 
încredere într-un francez. îi voi oferi serviciile 
mele... şi voi propune să-i îndulcesc starea de 
prizonierat cu interviuri, să-i îmbogăţesc masa 
sărăcăcioasă cu vreo mâncare mai gustoasă... N-o 
să-l supere vizitele mele, nici nu va avea a se 
teme că voi face vreo imprudenţă. 

Bat în panou. 

Lumina sc stinge brusc. Prizonierul îşi ţine 
răsuflarea. Trebuie neapărat să-l liniştesc. 

— Deschide, îi spun cu blândeţe în ruseşte. 
Deschide. N-am putut să-mi termin fraza, căci 
trenul se hurducăic puternic 

şi încetineşte. Cu toate acestea, n-am ajuns 
încă în gara Gcok-Tcpe. 


De-afară sc aud strigăte. Mă grăbesc să ies din 
furgón şi să închid uşa. Era şi timpul. Nici n-am 
ajuns bine pe platformă că sc deschide uşa 
cabinei lui Popov. Şeful de tren iese tară să mă fi 
zărit, intră în furgón şi sc îndreaptă spre 
locomotivă. Aproape numaidecât, trenul îşi reia 
viteza normală. Popov sc iveşte lângă mine 
câteva clipe mai târziu. 

— Ce s-a întâmplat, Popov? 

— Ceva obişnuit, domnule Bombarnac. Trenul 
a călcat un dromader. 

— Bietul animal! 

— Bietul animal ar fi putut să provoace o 
deraiere. 

— Atunci, al naibii animal! 


Capitolul VIII 


Înainte ca trenul să oprească în gara Geok- 
Tepe, am intrat în vagonul meu. 

La naiba cu dromaderul ăsta! Dacă nu s-ar fi 
lăsat călcat într-un moment atât de nepotrivit, 
numărul 11 n-ar mai fi rămas un necunoscut 
pentru mine. Ar fi lăsat să alunece panoul, am fi 
stat prieteneşte de vorbă, ne-am fi despărţit cu o 
caldă strângere de mână... Acum trebuie să fie în 
culmea  îngrijorării, ştiind că frauda lui a fost 
descoperită, că există cineva ale cărui intenţii nu 
le poate bănui, cineva care, poate, nu va şovăi să- 
i trădeze secretul. Şi atunci, după ce va fi scos din 
ladă, va fi pus sub pază până la următoarea gară 
şi degeaba îl va mai aştepta domnişoara Zinca 
Klork în-capitala Chinei. Da! Ar trebui să mă duc 
să-l liniştesc şi chiar în noaptea asta... Dar este cu 
neputinţă! Trenul va opri în curând la Geok-Tcpe, 
apoi la Aşhabad, de unde va pleca mai departe în 
zori. Nu mai pot conta pe somnul lui Popov. 


Eram cufundat în gânduri când locomotiva a 
oprit în gara Geok-Tepe, la ora unu dimineaţa. 
Nici unul dintre tovarăşii mei de drum nu şi-a 
părăsit cuşeta. Cobor pc peron şi iată-mă dând 
târcoale furgonului. Ar fi prea riscant să încerc să 
pătrund în el. Cât despre oraş, mi-ar fi făcut 
plăcere să-l vizitez, dar întunericul m-ar împiedica 
să văd ceva. Din câte îmi povestise Noltitz, poartă 
încă urmele teribilului asalt al lui Skobelev din 
1880; ziduri năruite, bastioane în ruină... Trebuie 
să mă resemnez să văd toate astea doar prin 
ochii maiorului. 

Trenul pleacă din staţie la ora două dimineaţa, 
după ce s-au mai urcat câţiva călători care, după 
cum îmi spune Popov, sunt turkmeni. Am să-i trec 
în revistă când se va lumina de ziuă. 

O plimbare de vreo zece minute pe platformă 
îmi permite să întrevăd departe, la marginea zării, 
înălțimile care constituie frontiera persană. 

Mai încolo, trecând de copacii unei oaze 
înverzite,  scăldată de numeroase pâraie, 
străbatem câmpii întinse, cultivate cu cereale, 
unde linia face numeroase coturi „diversiuni" cum 
le spun englezii. Văzând că Popov nu se gândeşte 
să mai adoarmă, m-am aşezat în colţul meu. La 
ora trei, ne oprim din nou. Aud strigându-se pe 
peron numele de Așhabad. Cum nu pot sta 
locului, cobor, lăsându-i pe tovarăşii mei de drum 
să doarmă mai departe adânc, şi mă apuc să 
cutreier oraşul. 

Aşhabad este capitala Turkmeniei şi îmi aduc 
aminte ce a spus inginerul Boulangier în cursul 
interesantei călătorii pe care a fâcut-o la Merv. 
Tot ce-am zărit, pornind de la gară spre stânga, a 
fost silueta întunecată a fortului turkmen care 
domină oraşul nou, care aproape şi-a dublat 
populaţia din 1887 încoace. Ansamblul formează, 


într-adevăr, o masă destul de nedesluşită, în 
spatele unei perdele dese de copaci. M-am întors 
la trei şi jumătate. Tocmai atunci, Popov trecea, 
nu ştiu de ce, prin furgonul de bagaje. Cât de 
îngrijorat trebuie să fie tânărul român din pricina 
acestui du-te-vino prin faţa lăzii lui! 

Dc îndată ce-l văd pe Popov întorcându-se, îl 
întreb: 

— Nimic nou? 

— Nimic, domnule Bombarnac, numai că bate 
un vânt rece astăzi. 

— Poarte rece, într-adevăr. Nu există vreun 
bufet în gară? 

— Ba da, este unul la dispoziţia călătorilor. 

— Nu şi la dispoziţia slujbaşilor? Hai, Popov, 
vino. Popov nu se lasă rugat prea mult. Bufetul 
este deschis, dar am 

impresia că nu prea ai ce alege. în materie de 
băuturi, există doar „kumes" făcut din lapte de 
iapă fermentat. Arc un gust de cerneală, mai 
curând fad şi, deşi lichid, este foarte hrănitor. Mă 
umple de neîncredere numai când îl văd, dar 
Popov îl găseşte excelent şi acesta este 
esenţialul. Majoritatea sarţilor şi kirghizilor care 
au coborât la Aşhabad a fost înlocuită la clasa a 
doua de alţi călători, afghani, de meserie 
neguţători, foarte pricepuţi de altfel, după cum sc 
zice. 

Trenul porneşte la drum din nou la patru 
dimineaţa.  Vagonul nostru tot mai este 
transformat în vagon de dormit. îi invidiez pe cei 
care dorm şi, cum nu pot face altceva, revin pe 
platformă. 

Se arată primii zori, luminând clar spre est. Ici 
şi colo, apar ruinele vechii cetăţi, o citadelă 
înconjurată de metereze înalte şi dc un şir de 
lungi porticuri a căror desfăşurare depăşeşte o 


sută cincizeci de metri. După ce traversează 
diferite rambleuri, de care este nevoie din cauza 
neregularităţilor terenului, format din straturi 
nisipoase, trenul şi-a reluat mersul orizontal. 
înaintăm cu o viteză de şaizeci de kilometri pe 
oră, luând-o oblic spre sud-vest, în aşa fel încât să 
urmăm linia frontierei persane. De-abia la Duşak, 
drumul de fier se îndepărtează de acest hotar. în 
timpul drumului, care a durat trei ore, iată numele 
celor două gări în care a oprit trenul ca să se 
poată aproviziona cu cele necesare. Gheur, 
punctul de pornire al căii Mashhad, de unde se 
văd înălțimile Podişului Iranian şi Artyk , unde 
este apă din abundență, dar uşor sălcie. Trenul 
străbate apoi oaza lui Atşek, un afluent destul de 
important al Mării Caspice. Pretutindeni, verdeață 
şi arbori. Oaza aceasta îşi justifică numele şi ar 
putea fi o podoabă a deşertului. Se întinde până 
la gara Duşak, la vârsta 106, unde ajungem la 
şase dimineaţa. 

Două orc de oprire, adică de plimbare. Hai la 
drum să vizitez Duşakul, însoţit de maiorul Noltitz, 
care iar îmi serveşte drept ghid! Un alt călător 
vine înaintea noastră din gară: îl recunosc pe sir 
Francis Trevellyan. Maiorul îmi atrage atenţia că 
mutra acestui gentleman este şi mai ţâfnoasă, 
gura şi mai dispreţuitoare, purtarea şi mai 
distantă decât de obicei. Stând de vorbă, maiorul 
şi cu mine cutreierăm străzile oraşului. De ani de 
zile se prevedea importanţa pe care avea să o 
dobândească acest târg modest. O ramificaţie îl 
leagă de calea ferată spre Teheran, în Persia. îi 
pun întrebări maiorului despre gradul de 
siguranţă pe care o asigură Transasiaticul în 
provinciile Asiei Centrale. 

— În Turkeslan, îmi răspunde, este foarte 
sigur; poliția supraveghează permanent linia. 


Trenurile sunt păzite la intrarea în gări şi, cum 
distanţele dintre staţii sunt mici, nu cred ca 
pasagerii să aibă a se teme de bandele de 
răufăcători. Astfel încât, de când funcţionează 
calea ferată prin părţile acestea, n-a avut loc nici 
un atac. 

— E un fapt care mă linişteşte, domnule maior. 
Dar pe porţiunea dintre frontieră şi Beijing? 

— Asta-i altceva, spune maiorul. în Podişul 
Pamir până la Kashgari!, linia este străjuită 
riguros; după aceea însă, nu ştiu. 

— Stațiile sunt departe una de alta? întreb. 

— Da, uneori chiar la mare distanţă. 

— Şi slujbaşii ruşi vor fi înlocuiţi pe porţiunea 
aceea de slujbaşi chinezi? 

— Da, cu excepţia şefului de tren, Popov, care 
trebuie să ne însoţească până la capăt. 

— In afara lui, aşadar, slujbaşii, mecanicii şi 
fochiştii vor fi chinezi? Oare siguranţa călătorilor... 

— Să n-ai nici o grijă, domnule Bombamac. 
Chinezii nu sunt mai puţin specializaţi decât 
personalul nostru şi au mecanici foarte buni. La 
fel ca şi inginerii care au construit cu pricepere 
calea ferată ce străbate China. Este, fără îndoială, 
un popor foarte inteligent, foarte apt pentru 
progresul industrial... Are o înţelegere vie, o 
uşurinţă de asimilare uimitoare, l-am văzut pe 
chinezi la lucru şi vorbesc din experienţă. 

— de acord, dar dacă nu-i nici un pericol 
dinspre partea asta, vastele pustiuri ale Mongoliei 
şi Chinei septentrionale nu sunt bântuite de cete 
de răufăcători? 

— Crezi că răufăcătorii ăştia vor fi destul de 
îndrăzneţi să atace un tren? 


1 Astăzi, Kashi (n.r.). 


— Bineînțeles, domnule maior, şi asta mă 
bucură... 

— Cum?! Te bucură? 

— Fără îndoială, deoarece singura mea 
preocupare este ca nu cumva călătoria noastră să 
fie lipsită de incidente. 

— Ei bine, domnule reporter, te admir! îţi 
trebuie incidente... 

— Aşa cum medicului îi trebuie bolnavi. Şi când 
se iveşte o păţanie bună şi frumoasă... 

— Dc, domnule Bombarnac, mă tem să nu fii 
dezamăgit în această privinţă. Nu ştiu dacă-i 
adevărat, dar am auzit că între unii şefi de bandă 
şi Compania de Căi Ferate s-a stabilit o 
înţelegere... 

— Aşa cum a procedat conducerea faimoasei 
administrații elene cu Hagi Stavros din romanul 
lui Edmond About? 

— De ce nu? rosteşte maiorul Noltitz. Acest 
mijloc de asigurare a securităţii trenurilor nu-i de 
azi-de ieri. Oricum, mai există cel puţin unul 
dintre hoţii ăştia de drumul mare, care a vrut să-şi 
păstreze independenţa şi libertatea de acţiune. îl 
cheamă Ki-Tsang şi e un şef de bandă îndrăzneţ, 
pe jumătate de origine mongolă şi pe jumătate 
chineză. După ce a bântuit multă vreme ţinutul 
Yunnan, unde însă ajunsese să fie urmărit cu 
deosebită tenacitate, s-a dus în provinciile din 
nord. | s-a semnalat prezenţa chiar în acea 
porţiune a Mongoliei străbătută de Marele 
Transasiatic... 

— Ei bine, iată un personaj capabil să-mi 
alimenteze cronicile. 

— Domnule Bombarnac, cronicile pe care ţi le- 
ar putea alimenta Ki-Tsang ar putea să te coste 
cam scump... 


—Vai de mine, domnule maior! Adică 
SecolulXX nu-i destul de bogat să-şi plătească 
gloria? 

— Cu bani, fireşte! Dar noi, ceilalţi, o vom plăti 
cu viaţa. Din fericire, tovarăşii noştri de drum nu 
te-au auzit vorbind în felul ăsta, căci ar veni în 
masă să ceară să fii dat jos din tren. Aşadar, fii 
prudent şi nu-ţi dezvălui dorinţele de cronicar în 
căutare de aventuri. Şi, în orice caz, ar fi foarte 
rău să avem de-a face cu Ki-Tsang... Este în 
interesul călătorilor să nu dăm ochii cu el. 

— În interesul călătorilor, da, dar nu şi în 
interesul călătoriei. Am purtat această discuţie 
întorcându-ne spre gară. însă oprirea 

In Duşak trebuia să se mai prelungească 
aproape cu o jumătate de oră. Plimbându-mă pe 
peron, observ o manevră care va modifica modul 
de alcătuire a trenului. Un nou furgon a sosit de la 
Teheran prin ramificaţia de la Mashhad care face 
legătura între capitala Persiei şi Transcaspianul. 
Acest furgon închis şi plumbuit este însoţit de 
şase agenţi, de naţionalitate persană, care par a 
avea consemnul să nu-l piardă din ochi nici o 
clipă. Nu ştiu dacă este o idee preconcepută, dar 
am impresia că acest vagon are ceva special, 
misterios. Şi, cum maiorul mă părăsise, mă 
adresez lui Popov, care supraveghează manevra. 

— Popov, unde merge furgonul ăsta? 

— La Beijing, domnule Bombarnac. 

— Şi ce transportă? 

— Ce transportă? Un înalt demnitar. 

— Un înalt demnitar? 

— Vă miră? 

— Ce să spun... Intr-un furgon... 

— Dacă aşa s-a dorit... 

— Ei bine, Popov, te rog să mă previi când va 
cobori marele demnitar. 


— Nu va cobori. 

— De ce? 

— Pentru că a murit. 

— A murit? 

— Da. Trupul neînsufleţit e adus înapoi la 
Beijing, unde marele demnitar va fi înmormântat 
cu toate onorurile ce i se cuvin. 

În sfârşit, avem în trenul nostru un personaj 
important însă, adevărat, în stare de cadavru. Nu- 
i nimic! îl rog pe Popov să încerce să afle numele 
defunctului. Trebuie să fie vreun mandarin cu 
funcţie înaltă. De îndată ce voi şti cine e, voi 
trimite o telegramă cu destinaţia Secolul XX. 

În timp ce privesc furgonul, un nou călător îl 
cercetează cu tot atâta curiozitate ca şi mine. 

Călătorul este un bărbat cu o înfăţişare 
mândră, în vârstă de vreo patruzeci de ani, 
purtând cu eleganţă costumul mongolilor bogaţi, 
înalt, cu privirea puţin întunecată, cu o mustață 
de muşchetar dc-ar avea şi mintea respectivă! cu 
tenul mat, palid şi ochi care par să nu clipească 
vreodată. 

„Ei, îmi zic în sinea mea, iată un tip superb! Nu 
ştiu dacă va avea rolul de june-prim pe care 
doresc eu să-l joace, dar pentru orice 
eventualitate îi voi da numărul 12 în trupa mea 
ambulantă." 

Personajul după cum am aflat în scurt timp de 
la Popov e seniorul Faruskiar. îl însoţeşte un alt 
mongol, cu rang mai mic, de aceeaşi vârstă cu el, 
pe nume Ghangir. Cei doi, privind vagonul care se 
ataşează la coada trenului, înaintea furgonului de 
bagaje, schimbă câteva cuvinte. De îndată ce se 
termină manevra, persanii iau loc în vagonul de 
clasa a doua care-l precede pe cel mortuar, cu 
scopul de a supraveghea fără-ncetare preţiosul 
trup neînsufleţit al demnitarului. 


În acest moment se aud strigăte puternice pe 
peron. Recunosc vocea. Baronul 
Weisschnitzerdorfer ţipă „Opriţi! Opriţi!" De data 
asta nu-i vorba de un tren care pleacă, ci de o 
caschetă ce se rostogoleşte, purtată de vânt. 
Câteva rafale destul de puternice se-nvârtejesc în 
spaţiul acestei gări deschise în toate părţile. lar 
cascheta baronului o caschetă cu cozoroc de 
culoare albastrăi-a fost smulsă de pe cap. Se 
rostogoleşte pe peron, pe şine, pe lângă ziduri, iar 
proprietarul ei fuge de i se taie răsuflarea, fără să 
reuşească să pună mâna pe ca. Trebuie să 
recunosc că, văzând această urmărire nebună, 
domnul şi doamna Caterna se prăpădesc de râs, 
tânărul chinez Pan-Ciao izbucneşte şi el în hohote, 
pe când doctorul Tio-King rămâne de o seriozitate 
imperturbabilă. 

Neamţul, stacojiu la faţă, gâfâind, scăldat în 
sudoare, nu mai poate. în două rânduri a izbutit 
să atingă cascheta, dar aceasta i-a scăpat din nou 
de fiecare dată. în cele din urmă, baronul sc- 
ntindc cât e de lung, iar faldurile mantiei îi 
acoperă capul, ceea ce-l face pe domnul Caterna 
să fredoneze celebrul refren din Miss Helyett: Ce 
viziune minunată, Privelişte neaşteptată..." 

Nimic nu este mai amuzant, mai caraghios, 
decât o pălărie luată de vânt, care zboară, se 
duce, se întoarce, sare, tresaltă, planează şi o ia 
din loc în clipa când crezi că ai prins-o. Dacă asta 
mi s-ar întâmpla mic, i-aş ierta pe cei care râd de 
o asemenea luptă comică. Dar baronul nu-i într-o 
stare sufletească de natură să-i scuze pe 
spectatori. Sare de colo-colo, aleargă pe calea 
ferată. 1 se strigă: „Atenţie! Atenţie!", căci trenul 
care vine de la Merv intră în gară cu o oarecare 
viteză. Acelaşi tren provoacă şi moartea 
caschetei: locomotiva o striveşte fără milă şi 


baronului nu i se aduce înapoi decât o zdreanţă. 
Neamţul nu mai conteneşte să blesteme Marele 
Transasiatic. 

La auzul semnalului de plecare, pasagerii vechi 
şi noi se grăbesc să-şi ocupe şi reocupe locurile. 
Printre cei noi zăresc trei mongoli, cu mutre 
destul de suspecte, care intră în vagoanele de 
clasa a doua. în momentul în care pun piciorul pe 
platformă, îl aud pe tânărul chinez spunându-i 
însoţitorului său: 

— Ei! Doctore Tio-King, l-ai văzut pe neamţul 
ăla cu cascheta sturlubatică? Ce-am mai râs! 

Cum de vorbeşte Pan-Ciao curent franţuzeşte 
ce spun eu „curent', mai bine ca un francez, ca 
un parizian? Asta mă lasă cu gura căscată, ca să 
mă servesc şi eu de o expresie curentă. 


Capitolul IX 


Trenul a plecat din gară fără să înregistreze o 
nouă întârziere. Dc data asta, baronul nu avea de 
ce să se mai plângă. La urma urmei, îi înţeleg 
nerăbdarea: un minut în plus îl poate face să 
piardă pachebotul de la Tianjin spre Japonia. Se 
anunţă o zi frumoasă, n-am cc zice! Vântul bate 
atât de tare, încât ar putea stinge soarele ca pc-o 
simplă lumânare. S-a dcslănţuil unul din cele 
uragane despre care se spune că opresc 
locomotivele Marelui Transasiatic. Astăzi, din 
fericire, suflă de la vest şi va fi destul de 
suportabil, deoarece rafalele izbesc trenul din 
spate. Voi putea rămâne pe platformă. 

Aş dori să intru în vorbă cu tânărul Pan-Ciao. 
Popov avea dreptate, trebuie că provine dintr-o 
familie înstărită şi a petrecut, probabil, câţiva ani 
la Paris, ca să înveţe şi să se amuze. S-ar putea 


chiar să fi frecventat „ceaiurile“ organizate de 
Secolul XX. 

Insă acum trebuie să mă ocup de alte treburi. 
în primul rând, de omul din ladă. A trecut aproape 
o zi întreagă şi nu am reuşit să-i spulber 
îngrijorarea. Fără îndoială, moare de frică! Dar 
cum ar fi imprudent să pătrund în furgon în timpul 
zilei, sunt nevoit să aştept noaptea. Şi să nu uit, 
de asemenea, că o discuţie cu domnul şi doamna 
Caterna face şi ea parte din programul meu. Asta 
nu prezintă, de altfel, nici o dificultate. Mai puţin 
simplu, însă, va fi să intru în legătură cu numărul 
12, superbul senior Faruskiar. Pare foarte scorţos. 

Ah! Trebuie să aflu în cel mai scurt timp 
numele mandarinului care se întoarce în China 
sub formă de colet mortuar. Cu puţină abilitate, 
Popov va reuşi să-l facă pe unul dintre persanii 
însărcinaţi cu paza Excelenței Sale să i-l 
încredinţeze. Ce bine mi-ar părea dacă ar fi 
numele unui înalt funcţionar ca Pau-Wang, Ko- 
Wang, viceregele celor două Kiang-uri, prinţul 
King însuşi. 

Pe parcursul primei ore după plecare, trenul 
continuă să alerge prin oază. Dar în curând ne 
vom afla în plin deşert. Solul este alcătuit din 
straturi de aluviuni care sc-ntind până în 
împrejurimile oraşului Merv. Trebuie să mă 
obişnuiesc cu monotonia călătoriei, care se va 
prelungi până la frontiera Turkestanului. Oaze şi 
deşert, deşert şi oaze. Este adevărat că în 
apropierea  Podişului Pamir, decorul se va 
schimba. Varietatea priveliştii nu va lipsi nodului 
hidrografic pe care „ruşii" au fost obligaţi să-l taie, 
aşa cum dibaciul Alexandru a tăiat nodul care 
lega jugul de oiştea carului lui Gordium. Asta i-a 
adus cuceritorului macedonean Imperiul Asiei... 


Ceea ce e de bun augur pentru ce-au întreprins 
ruşii în domeniul construcţiilor de căi ferate. 

Aşadar, să aşteptăm să străbatem Podişul 
Pamir, cu peisajele lui variate. După aceea, se vor 
desfăşura în faţa ochilor noştri nesfârşitele câmpii 
ale  Turkestanului chinez,  uriaşele întinderi 
nisipoase ale deşertului Gobi, unde din nou 
priveliştea va fi monotonă. 

Este ora zece şi jumătate. în vagonul- 
restaurant se va servi în curând masa. Să ne 
facem întâi plimbarea de dimineaţă prin tren. 
Unde o fi Fulk Ephrinell? Nu-l văd la postul lui, 
lângă Miss Horatia Bluett, pe care o întreb de 
soarta lui, după ce-am salutat-o cu cea mai mare 
politeţe. 

— Domnul Fulk s-a dus să arunce o privire 
coletelor sale, îmi răspunde. 

Aha! A ajuns să-i spună „domnul Fulk", aşadar 
nu mai e mult până la „Fulk" pur şi simplu. 

Seniorul Faruskiar şi Ghangir s-au aşezat de la 
plecare în capătul vagonului doi. Singuri, în acest 
moment, vorbesc în şoaptă. întorcându-mă, îl 
întâlnesc pe Fulk Ephrinell. îmi strânge mîna 
„americăneşte". îi spun că Miss Horatia Bluett mi- 
a zis unde să-l găsesc. 

— Ah! exclamă el. Ce femeie ordonată, ce 
negustoreasă fără pereche! E una dintre acele 
englezoaice... 

— Care ar fi demne să fie americance, adaug. 

— Wait a bit| îmi răspunde surâzător yankeul, 
cu un aer cum nu se poate mai semnificativ. 

Când dau să ies din vagon, îmi dau seama că 
cei doi chinezi trebuie să se afle în vagonul- 
restaurant, căci cărţulia doctorului Tio-King a 
rămas pc una dintre măsuţe. Nu cred că un 
reporter comite o indiscreţie dacă ia în mână o 


carte, o deschide şi citeşte titlul. Acesta suna 
după cum urmează: 

Despre viața sobră şi regulată sau Arta de a 
trăi vreme îndelungată în deplină sănătate. 

Traducere din italiană, de Louis Cornaro, nobil 
venețian, cu adăugiri despre mijloacele de a 
corecta un temperament de nestăpânit şi de a te 
bucura de o fericire desăvârşită până la cea mai 
înaintată vârstă şi de a nu muri decât prin 
consumarea umedului radical uzat de o mare 
bătrâneţe. 

Salerno MDCCLXXXII 

Aşadar, aceasta-i lectura preferată a doctorului 
Tio-King! Şi iată de cc elevul lui, cam obraznic, îi 
dă în derâdere numele de Cornaro! 

Nu am timpul să văd altceva din volum decât 
deviza:  Abstinentia adjicit vitam! La drept 
vorbind, îmi propun să nu pun în practică această 
învăţătură a nobilului venețian, cel puţin acum, la 
masa de prânz. 

Nimic nou în ce priveşte locul pe care îl ocupă 
fiecare în vagonul-restaurant. Mă găsesc lângă 
maiorul Noltitz, care îi priveşte cu multă atenţie 
pe seniorul Faruskiar şi pe însoţitorul său, aşezaţi 
chiar în capătul mesei. Ne întrebăm cine poate fi 
acest mongol cu chipul atât de trufaş. 

— Ei, zic eu râzând la gândul care-mi trecuse 
prin minte, şi dacă ar i... 

— Cine? întrebă maiorul. 

— Şeful tâlharilor despre care mi-ai vorbit... 
Faimosul Ki-Tsang... 

— Glumeşte, glumeşte, domnule Bombarnac, 
dar în şoaptă, te rog! 


1 Abstinenţa prelungeşte viaţa (n.r.). 


— Haide, haide, domnule maior, recunoaşte că 
ar fi un personaj dintre cele mai interesante, 
căruia ar merita să-i iau un interviu amănunţit. 

Tot sporovăind, mâncăm cu poftă. Masa este 
excelentă, proviziile fiind proaspete, căci au fost 
reînnoite la Aşhabad şi la Duşak. Ca băutură, se 
serveşte ceai, vin de Crimeea, bere de Kazan; ca 
feluri de carne: cotlete de berbec şi nişte 
conserve foarte gustoase, iar ca desert un pepene 
aromat, pere şi struguri de primă calitate. 

După prânz, mă duc să-mi fumez trabucul pe 
platforma de lângă vagonul-restaurant. Domnul 
Caterna mă urmează. E limpede că stimabilul 
comic pândea ocazia să intre în vorbă cu mine. 

Ochii lui vioi pe jumătate închişi, obrazul spân, 
obişnuit cu favoriţi falşi, buzele sale obişnuite cu 
mustăţi false, capul lui obişnuit cu pernei roşii, 
negre, cărunte, cu chelii sau cu părul vâlvoi, după 
cum erau rolurile, totul dezvăluie la el meseria de 
actor care şi-a dus viaţa pe scenă. Dar domnul 
Caterna are o înfăţişare cât se poate de sinceră, 
un chip cât se poate de voios, un aer cât se poate 
de cinstit, o atitudine cât se poate de deschisă, în 
fine are aparenţa unui om cât se poate de 
cumsecade. 

— Domnule, îmi spune, oare doi francezi vor 
călători de la Baku la Beijing tară să se cunoască? 

— Domnule, îi răspund, când întâlnesc un 
compatriot... 

— Care e parizian, domnule... 

— Şi, prin urmare, de două ori francez, adaug 
eu, m-ar mustra conştiinţa dacă nu i-aş strânge 
mâna. Aşa că, domnule Caterna... 

— Îmi cunoaşteţi numele? 

— Cum îl cunoaşteţi şi dumneavoastră pe al 
meu, sunt sigur. 


— Fără îndoială, domnule Claudius Bombarnac, 
corespondent al Secolului XX. 

— La dispoziţia dumneavoastră, vă rog să 
credeţi. 

— Mii de mulţumiri, domnule Bombarnac, şi 
chiar zece mn, cum se spune în China, unde 
mergem, doamna Caterna şi cu mine. 

— Ca să jucaţi la Shanghai roluri de prim-comic 
şi de ingenuă, în trupa coloniei franceze... 

— Ştiţi, prin urmare, totul? 

— Sunt reporter! 

— Aveţi dreptate. 

— Aş adăuga chiar, dacă ţinem seama de 
anumite expresii marinăreşti, că trebuie să fi 
navigat cândva, domnule Caterna. 

— Te cred, domnule reporter. Sunt fostul 
căpitan al pescadorului amiralului de Boissoudy, 
Le Redoutable. 

— Mă întreb, în acest caz, de ce dumneata, 
fost marinar, nu ai tăcut această călătorie pe 
mare? 

— lată de ce, domnule Bombarnac. Doamna 
Caterna care este, fără tăgadă, cea mai bună 
ingenuă din ţară şi nimeni nu-i întrece corabia în 
mers scuzaţi expresia de fost marinar -, atunci 
când joacă roluri de subretă ori în travesti, nu 
poate suporta marea. Aşadar, aflând despre 
Marele Transasiatic, i-am spus: „Linişteşte-te, 
Caroline! Nu-ţi fie teamă de stihia înşelătoare şi 
vicleană! Vom străbate Rusia, Turkestanul şi 
China, fără să părăsim uscatul." Ah, cât s-a 
bucurat, drăguţa, atât de devotată şi curajoasă, 
atât de nici nu găsesc cuvinte în fine, domnule, o 
ingenuă care ar interpreta-o şi pe o bătrână 
doamnă de companie la nevoie, pentru a nu-l lăsa 
în pană pe directorul trupei. O artistă, o adevărată 
artistă. 


Îţi face plăcere să-l asculţi pc domnul Caterna. 
E „sub presiune", cum spun mecanicii, şi nu 
trebuie decât să-l laşi să scoată aburi. Oricât ar 
părea de surprinzător pentru un actor, îşi adoră 
nevasta şi vreau să cred că şi ea pe el. O pereche 
cum nu se poate mai potrivită, cum mă asigură 
comicul, şi o spune fără nici o reţinere, căci nu se 
simte niciodată stânjenit, se descurcă uşor şi este 
mulţumit de soarta lui. Nu ţine la nimic mai mult 
ca la teatru, mai ales la turneele teatrale în cursul 
cărora, împreună cu doamna Caterna, a jucat în 
drame, vodeviluri, comedii, operete, opere 
comice, opere, piese străine traduse în 
franţuzeşte, spectacole, pantomime, fericit dacă 
reprezentaţia începea la cinci după-amiaza şi dura 
până la ora unu dimineaţa. Amândoi s-au produs 
în marile teatre din capitalele de provincii, în săli 
de primărie, în hambarele din sate, la botul 
calului, fără repetiţii, tară orchestre, câteodată 
chiar fără spectatori... Ceea ce-i scutea să dea 
banii înapoi, într-un cuvânt, erau actori la toate, 
se pricepeau la orice rol. 

Ca parizian, domnul Caterna trebuie să fi fost 
ghiduşul de pe teugă, pe vremea când naviga. 

Îndemânatic ca un scamator, sprinten ca un 
dansator pc sârmă, ştiind să imite cu buzele ori 
limba toate instrumentele de lemn şi aramă, avea 
cel mai variat repertoriu de cântece patriotice, de 
voie bună, de petrecere şi cunoştea o colecţie 
bogată de  monoloagc şi glume pentru 
spectacolele date în localuri. îmi povesteşte totul 
gesticulând, cu o limbuţie de nestăvilit, mergând 
de colo-colo şi legănându-se pc picioarele lui 
crăcănate, cu tălpile puţin întoarse spre interior, 
cum umblă mateloţii când sunt cu chef. Nu m-aş 
plictisi niciodată în societatea unui cumătru atât 
de vesel. 


— Şi unde eraţi înainte de a părăsi Franţa? îl 
întreb. 

— In La Fertc-sous-jouarre, unde doamna 
Caterna a avut un adevărat succes în rolul Elsei 
din Lohengrin, pe care l-am jucat fără muzică. Dar 
şi ce piesă interesantă şi bine scrisă! 

— Aţi călătorit în lumea întreagă, nu-i aşa, 
domnule Caterna? 

— Te cred! Prin Rusia, Anglia, cele două 
Americi... Ah, domnule Claudius... 

A şi ajuns să-mi spună Claudius. 

— Ah, domnule Claudius, a fost o vreme când 
eram idolul oraşului Buenos Aires şi publicul se 
omora să mă vadă la Rio de Janeiro! Să nu credeţi 
că vă mint. Nu! Mă cunosc prea bine. La Paris nu 
m-am afirmat ca actor, dar în provincie sunt 
excelent. Fiindcă la Paris joci pentru tine. în 
provincie joci pentru ceilalţi. Şi apoi ce repertoriu! 

— Felicitările mele, scumpe compatriot. 

— Le accept, domnule Claudius, căci îmi iubesc 
meseria. Ce vreţi? Nu toată lumea poate pretinde 
să ajungă senator ori reporter. 

— Asta-i o răutate, domnule Caterna, îi zic 
râzând. 

— Nu... Este sfârşitul tiradei. 

Şi, în timp ce comicul îşi golea fără oprire 
traista, gările treceau în zbor, între două 
şuierături ale trenului: Kulka, Nisaciurci, Kulla- 
Minor şi altele, cu un aspect destul de jalnic; apoi 
Bayram-Ali la versta şapte sute nouăzeci şi cinci şi 
Kurlan-Kala la versta opt sute cincisprezece. 

— Şi ca să nu vă ascund nimic, a continuat 
domnul Caterna, nu nc-am plimbat din oraş în 
oraş fără să strângem ceva bani. în fundul 
geamantanului nostru, se află câteva acţiuni ale 
societăţilor din nord, de care fac marc caz, căci le 
socotesc plasamente pe deplin sigure şi 


dobândite în mod cinstit. Ştii, domnule Claudius, 
deşi trăim într-un regim democratic, în care 
domneşte zice-se egalitatea, va mai trece multă 
vreme până când aristocratul va cina lângă 
nevasta prefectului, la preşedintele Curţii de Apel, 
şi până când actriţa va deschide balul dansând cu 
prefectul, în casa generalului care comandă 
armata. Ei bine! Cinăm şi dansăm între noi... 

— Şi nu-i mai puţin vesel, domnule Caterna... 

— Nici mai puţin respectabil! îmi răspunde 
viitorul comic al trupei din Shanghai, scuturându- 
şi praful de pe un jabou închipuit, cu dezinvoltura 
unui nobil la curtea lui Ludovic al XV-lea. 

În acea clipă se-ndreaptă spre noi doamna 
Catema. Este într-adevăr vrednica tovarăşă de 
viaţă a soţului ei, care a venit pe lume şi a fost 
creată să-i dea replica în existenţa de zi cu zi, la 
fel ca şi pe scenă. Este o bună camaradă de 
teatru, dintre acelea care nu se sclifosesc şi nici 
nu bârfesc, provenite în cea mai mare parte 
dintre copiii străzii, ce s-au născut nu se ştie pe 
unde şi au trăit nu se ştie cum. în orice caz, pare 
o fată cumsecade. 

— V-o prezint pe Caroline Caterna, îmi zice 
comicul cu un glas de parcă mi-ar fi prezentat-o 
pe Adelina Patti ori pe Sarah Bernhard. 

— După ce am strâns mâna soţului, spun eu, 
aş fi fericit s-o strâng şi pe a dumitale. 

— Poftim, domnule, îmi răspunde deschis 
ingenua, spontan şi tară sufleur. 

— După cum vedeţi, n-are ifose şi este cea mai 
minunată dintre femei... 

— Cum el este cel mai bun dintre bărbaţi! 

— Aşa c şi mă laud cu asta, adăugă comicul. 
De ce? Pentru că am înţeles că legile căsătoriei se 
rezumă la acest precept, căruia ar trebui să i se 


conformeze toţii soţii: ceea ce îi place doamnei 
este adesea hrana domnului. 

Nu ştiu dacă mă credeţi, dar era mişcător 
acest onest cabotinaj, atât de diferit de 
contabilitatea galantă a „creditului şi debitului", 
practicată de negustorul şi negustoreasa care 
stăteau de vorbă în vagonul învecinat. 

Dar iată-l pc baronul Weisschnitzerdorfer, cu o 
şapcă pe cap, venind din vagonul-restaurant 
unde, îmi închipui eu, nu şi-a pierdut timpul 
consultând „Mersul trenurilor”. 

— Asta-i tipul cu pălăria strivită! exclamă 
domnul Caterna, după ce neamţul a intrat în 
vagon fără a ne învrednici măcar cu un salut. 

— Ştiţi de ce a luat baronul Marele 
Transasiatic? îi întreb pe cei doi interlocutori ai 
mei. 

— Ca să se ducă să mănânce mezeluri la 
Beijing! răspunde domnul Caterna. 

— Nu, nicidecum! E un rival al lui Miss Nellie 
Bly. Vrea să facă înconjurul lumii în treizeci şi 
nouă de zile 

— În treizeci şi nouă de zile? exclamă domnul 
Caterna. Vreţi să spuneţi o sută treizeci şi nouă! 
Căci baronul nu prea-i sportiv, nu prea-i sportiv. 

Şi comicul intonează cu o voce de clarinet, 
răguşită, cunoscuta arie din Clopotele din 
Corneville: 

„Am făcut de trei ori înconjurul lumii", 
adăugând, la adresa baronului: el n-o să facă nici 
jumătate. 


Capitolul X 
La ora douăsprezece şi un sfert, trenul nostru a 


depăşit gara Kari-Bata, care seamănă cu una 
dintre staţiile de cale ferată de pe traseul de la 


Napoli la Sorrento, cu acoperişurile ei în stil 
italian. Văd o tabără mare, asiatico-rusă, ale cărei 
corturi se mişcă în bătaia unui vânt rece. Am 
intrat în oaza de la Merv!, lungă de douăzeci şi 
şase de kilometri, lată de doisprezece şi având o 
suprafaţă de şase sute de mii de hectare nu s-ar 
spune că informaţiile melc nu sunt precise. La 
dreapta şi la stânga, se întindeau ogoare, pâlcuri 
de copaci falnici, o succesiune neîntreruptă de 
sate, de colibe aşezate între tufişuri, de livezi cu 
pomi fructiferi între case, de turme de oi şi cirezi 
de boi răspândite pe păşuni. Această câmpie 
bogată este scăldată de Murgab (Apa Albă) sau 
de braţele râului şi fazanii mişună aici precum 
corbii pe suprafaţa şesurilor Normandiei. 

La ora unu după-amiază, trenul se opreşte în 
gara Merv, la opt sute douăzeci şi doi de kilometri 
de Uzun-Ada. 

Oraşul a fost adesea năruit şi refăcut. 
Războaiele nu l-au cmţat. Odinioară se pare că 
fusese un cuib de tâlhari şi răufăcători şi pentru 
Ki-Tsung c păcat că n-a trăit în vremea aceea. 
Poate că ar fi devenit un Ginghis-Han. 

Ne oprim şapte ore la Merv. Aceasta înseamnă 
că voi avea timp să vizitez acest oraş ciudat, a 
cărui transformare fizică şi morală a fost 
profundă. 

l-am spus maiorului Noltitz: 

— Dacă nu abuzez de bunăvoința dumitale, pot 
să te rog să mă însoţeşti... 

— Cu plăcere, mi-a răspuns. Şi pe cont propriu 
aş fi revăzut bucuros Mervul. 

Am pornit-o amândoi în pas vioi. 

— Trebuie să te previn, îmi atrage atenţia 
maiorul, că vom vizita oraşul nou. 


' Astăzi, Mary (n.r.). 


— Şi de ce nu începem cu cel vechi? Ar fi mai 
logic şi chiar mai... cronologic. 

— Pentru că vechiul Merv se află la treizeci de 
kilometri distanţă de cel nou şi de-abia dacă-l vei 
zări în trecere. Aşadar, nu ai de ales, bizuieşte-te 
pe descrierile atât de exacte ale marelui vostru 
geograf, Elisée Reclus. 

Cititorii nu vor pierde într-adevăr nimic. 

Distanța de la gară la noul Merv este scurtă. 
Dar ce praf îngrozitor! Partea comercială a 
oraşului a fost construită pc malul stâng al râului 
în stil american, deci trebuie să-i placă lui Fulk 
Ephrinell: străzi lungi, parcă trase cu linia, 
întretăindu-se în unghiuri drepte; bulevarde 
rectilinii mărginite de copaci; un nesfârşit du-te- 
vino de neguţători de toate soiurile, numeroase 
cămile şi dromaderi aceştia din urmă foarte 
căutaţi, pentru că sunt rezistenți la oboseală şi 
trebuie să menţionez că au cocoaşe care se 
deosebesc de cele ale dromaderilor din Africa. Am 
văzut puţine femei pc străzile însorite, care par să 
fie încălzite la roşu. Totuşi, am observat câteva 
tipuri feminine remarcabile, îmbrăcate cu haine 
aproape militare, cu cizme moi în picioare şi cu 
cartuşiera pe piept, după moda circaziană. 
Trebuie să te fereşti de câinii vagabonzi, 
înfometați, cu blană lungă şi colţi înspăimântători, 
dintr-o rasă care aminteşte de câinii caucazieni. 
Aceste animale, după cum povesteşte inginerul 
Boulangier, l-au sfâşiat pe un general rus. 

— Nu de tot, mă linişti maiorul, confirmându- 
mi faptul. Au lăsat neatinse cizmele. 

In cartierul comercial, în fundul unor dughene 
întunecoase, se vând covoare de o fineţe de 
necrezut şi de un colorit combinat cu deosebită 
artă, în majoritate lucrate de mână de nişte 
bătrâne, fără război de ţesut. 


Pe amândouă malurile râului sunt cazărmi. 
Soldaţii turkmeni au chipiul albastru şi epoleţii 
albi, în rest fiind îmbrăcaţi în haine obişnuite. 

Peste râu s-a construit un pod de lemn, de 
cincizeci de metri lungime, al cărui tablier se 
sprijină pe capre. Pe el trec nu numai pietoni, dar 
şi trenuri, iar deasupra parapetelor sunt întinse 
fire telegrafice. 

Pe celălalt mal se-nalţă centrul administrativ, 
unde lucrează un număr mare de slujbaşi civili, 
care poartă şapcă pe cap. 

De fapt, lucrul cel mai interesant de văzut este 
un fel de anexă, satul Teke, o enclavă a Mervului, 
unde locuiesc urmaşii băştinaşilor, urmaşi care au 
păstrat trăsăturile specifice ale neamului: trupul 
musculos, urechile depărtate, buzele groase şi 
barba neagră. De aici se desprinde un ultim rest 
al culorii locale care-i lipseşte oraşului nou. 

La cotitura unei străzi a centrului comercial, îi 
întâlnim pe negustorul american şi negustorita 
englezoaică. 

— Domnule Ephrinell! exclam. Ce-aţi găsit atât 
de deosebit în Mcrvul ăsta nou? 

— Faptul că oraşul este aproape yankeu şi va fi 
pe deplin yankeu în ziua în care va fi înzestrat cu 
tramvaie şi iluminat cu felinare cu gaz. 

— Asta se va-ntâmpla cu timpul. 

— Sper, şi atunci Merv va avea dreptul să se 
numească într-adevăr un oraş modern. 

— în ce mă priveşte, domnule Ephrinell, aş fi 
preferat o excursie în vechiul Merv. Să vizitez 
moscheile, fortăreaţa, palatele. Din păcate, e cam 
departe, trenul nu opreşte acolo, dar îmi pare 
foarte rău... 

— Hm, plescăie din limbă yankeul. Ceea ce 
regret eu este că nu prea am ce face în ţinuturile 
turkmene. Oamenii au nişte dinţi... 


— lar femeile nişte plete! adăugă Miss Horatia 
Bluett. 

— Ei bine, domnişoară, cumpăraţi aceste plete 
şi nu vă veţi fi pierdut timpul degeaba. 

— Aşa o să şi procedeze firma „Holmes-Holme" 
din Londra, îmi replică Miss Horatia Bluett, de 
îndată ce vom fi epuizat stocul capilar din China. . 

Cu aceste cuvinte, cei doi ne părăsesc. li 
propun atunci maiorului Noltitz era ora şase să 
cinăm în Merv, înainte de plecarea trenului. 
intrăm într-o tavernă destul de curăţică şi 
comandăm un soi de „borş”, preparat cu lapte 
acru; m-aş feri să recomand acest fel de mâncare 
iubitorilor de mâncăruri fine de la Secolul XX. 

Mă-ntorc cu gândul la depeşa referitoare la 
mandarinul pentru care trenul nostru este un 
„convoi", în cea mai funebră accepţiune a 
cuvântului. Oare Popov a obţinut de la muţii care-l 
veghează numele înaltului demnitar? 

Da, a reuşit! Numai ce ajungem pe peronul 
gării, că aleargă spre mine zicând: 

— Ştiu numele! 

— Care este? 

— Ycn-Lu! Marele mandarin Yen-Lu, din 
Beijing! 

— Mulţumesc, Popov. 

Mă reped numaidecât spre poştă, de unde 
expediez următoarea telegramă cu destinaţia 
Secolul XX: 

Merv, 16 mai, ora 7 seara. 

Trenul Marele Transasiatic pleacă din Merv. 
Luat de la Duşak trupul marelui mandarin Yen-Lu, 
venind de la Paris, cu destinația Beijing. 

Costul depeşei este foarte mare, dar, trebuie 
să recunoaştem, merită. Numele lui Yen-Lu s-a 
răspândit printre călători şi mi-a făcut chiar 


impresia că seniorul Faruskiar surâdea când îl 
auzea rostit de unul sau de altul. 

Am părăsit gara în cursul serii, la ora opt fix. 
După patruzeci de minute, treceam pe lângă 
vechiul Merv, dar, noaptea fiind întunecată, n-am 
putut zări nimic. Ştiam că se-nalţă acolo o 
fortăreață cu turnuri pătrate şi incinta din 
cărămizi arse la soare, ruine ale unor morminte şi 
palate, urme ale unor moschei, un întreg 
ansamblu de obiecte arheologice, care ar fi avut 
dreptul la nu mai puţin de două sute de rânduri 
scrise cu caractere mici. 

— Consolează-te, mi-a spus maiorul Noltitz, 
vechiul Merv a fost refăcut de patru ori. Dacă ai fi 
văzut al patrulea oraş, Bayram-Ali, din perioada 
persană, nu l-ai fi văzut pe al treilea, care data 
din epoca mongolă şi cu atât mai puţin pe cel 
musulman, care se numea Sultan-Sandjar-Kala, 
care a fost al doilea, şi nici pe departe pe primul. 
Acestuia, unii îi spun Iskander-Kala, după numele 
lui Alexandru Macedon, alţii Ghiaur-Kala, atribuind 
întemeierea lui Zoroastru, cu o mic de ani 
înaintea erei noastre. Aşa că te sfătuiesc să-ţi 
arunci la coş părerile de rău. 

Ceea ce am şi făcut, neavând altă alternativă. 

Trenul nostru a luat-o spre nord-est. Gările 
sunt situate la distanţe de douăzeci până la 
treizeci de verste între ele. Nu le este anunţat 
numele, deoarece trenul nu opreşte în nici una 
dintre ele şi sunt nevoit să le aflu din „Mersul 
trenurilor": Keltsi, Ravina de unde această 
denumire italiană într-un ţinut turkmen? Peski, 
Repetck ctc. Străbatem deşertul lipsit de cel mai 
mic strop de apă. 

S-au săpat aici puțuri arteziene care 
alimentează  îndestulător rezervoarele liniei. 
Maiorul îmi spune că inginerii au întâmpinat mari 


greutăţi în stabilizarea dunelor de nisip în această 
parte a căii ferate. Dacă palisadele n-ar fi aşezate 
oblic, ca nervurile unei frunze, şinele ar fi fost 
năpădite iute de nisip şi circulaţia trenurilor ar fi 
fost imposibilă. 

De îndată ce trecem de porţiunea presărată cu 
dune, în jurul nostru se desfăşoară iarăşi şesul 
neted, pe unde contracția căii ferate a mers 
repede. 

Tovarăşii mei adorm unul după altul şi vagonul 
nostru se transformă iar în vagon de dormit. 

Revin la situaţia românului meu. Trebuie să 
încerc să-l revăd chiar în noaptea asta? 
Bineînţeles! Şi nu numai pentru a-mi satisface o 
curiozitate foarte firească, dar şi pentru a-l linişti, 
într-adevăr, ştiind că secretul lui este cunoscut de 
către persoana care i-a vorbit prin panoul lăzii, nu 
vreau să fiu pricina pentru care să-i treacă prin 
minte să coboare în vreuna dintre gări. Sunt, 
aşadar, hotărât să-i fac o vizită înainte de zorii 
zilei de mâine. 

Cât de lungi mi s-au părut orele! de câteva ori 
era gata să adorm. De aceea, chiar am ieşit în 
două sau trei rânduri să iau aer pe platformă. 

Fără să aibă întârziere, trenul intră în gară 
Ciardzou, la versta o mie cinci. Oraşul este o 
importantă aşezare a hanatului Buharei, unde 
Transcaspianul a ajuns întâia oară la sfârşitul lui 
noiembrie 1886, adică la şaptesprezece luni după 
punerea primei traverse. Ne aflăm la numai 
douăsprezece verste de Amu-Daria şi, după ce 
traversăm fluviul, am intenţia să săvârşesc 
operaţiunea pe care mi-am propus-o. 

Am spus că oprirea la Ciardzou trebuie să 
dureze un sfert dc ceas. Câţiva călători coboară, 
căci ţinta lor era tocmai acest oraş, care are o 
populaţie de treizeci de mii de locuitori. Alţii se 


îmbarcă pentru Buhara şi Samarkand, dar sunt 
numai pasageri pentru clasa a doua. Pc peron 
este destulă forfotă. Am coborât şi tocmai mă 
plimbam pe lângă furgonul de la capul trenului, 
când am observat că portiera s-a deschis şi s-a 
închis fără zgomot. Un om s-a târât pe platformă 
şi s-a strecurat prin gara abia luminată de câteva 
lămpi cu petrol. Este românul meu... Nu poate fi 
decât el... N-a fost văzut şi s-a amestecat printre 
ceilalţi călători. Dar care era motivul sau cauza 
acestei escapade? Să-şi împrospăteze proviziile 
de la bufetul gării? Oare intenţia lui nu era, după 
cum mă temeam eu, să dea bir cu fugiţii? Dar, 
dacă-i aşa, am să ştiu cum să-l împiedic. Am să-i 
spun cine sunt am să-i făgăduiesc sprijin şi ajutor, 
li voi vorbi în franceză, în engleză, în germană, în 
rusă la alegere... îi voi spune: 

— Prietene, bizuie-te pe discreţia mea... Nu te 
voi trăda... Am să-ţi aduc merinde pe timpul 
nopţii... Şi o dată cu ele am să te copleşesc cu 
încurajări... Nu uita că domnişoara Zinca Klork, cu 
siguranţă cea mai frumoasă dintre românce, te 
aşteaptă la Beijing etc. 

Aşadar, mă ţin după el, fără să am acrul că-l 
urmăresc. In forfota din gară, nu-i prea mare 
pericolul să fie descoperit. Nici Popov, nici alt 
slujbaş n-ar putea bănui că înşală compania. Dar 
oare n-o să se-ndrcptc spre ieşire şi o să-mi 
scape? Nu, n-a vrut decât să-şi dezmorţească 
picioarele mai în tihnă decât umblând prin furgon. 
După o întemniţare care durează de la Balcu 
adică de şaizeci de ore — arc şi el dreptul la zece 
minute de libertate. 

Este un bărbat de statură mijlocie, cu mişcări 
suple, cu mersul lunecos. Se ghemuie, se face 
covrig ca o pisică şi nu cred că se simte prea 
înghesuit în lada lui. Poartă o vestă cafenie, cu 


pantaloni strânşi în talie cu o curca şi o şapcă 
îmblănită. Totul în culori închise. 

M-am linştit în privinţa intenţiilor sale. Se 
întoarce spre furgon, pune piciorul pe scară şi, 
păşind pe platformă, intră înăuntru. Uşa se 
închide încetişor în urma lui. De îndată ce trenul 
se va pune în mişcare, voi bate la panoul lăzii şi, 
de data asta... 

O nouă piedică. în loc de un sfert de ceas, 
trenul rămâne în gară trei ore. O uşoară avarie la 
una dintre frânele locomotivei, care a trebuit 
reparată. De aceea, în ciuda protestelor baronului 
neamţ, nu plecăm din gară înainte de trei şi 
jumătate, când începe să se crape de ziuă. 

Prin urmare, dacă nu m-am putut duce în 
furgon, cel puţin am văzut Amu-Daria. 

Amu-Daria este  străvechiul Oxus, rivalul 
Indusului şi al Gangelui. Altădată afluent al Mării 
Caspice, albia cursului său de pe vremuri fiind 
încă indicată pe hartă, acum se varsă în Marea 
Arai. Alimentat de ploile şi zăpezile Podişului 
Pamir, îşi plimbă apele printre faleze de argilă şi 
nisip. în limba turkmenă, se numeşte „Fluviul 
Mare" şi are o lungime de două mii cinci sute de 
kilometri. 

Trenul intră pe un pod lung de o leghe, 
construit peste Amu-Daria, la o înălţime de 
unsprezece metri deasupra apelor. La trecerea 
lui, tablierul tremură pe cei o mie de stâlpi de 
susţinere, grupaţi câte cinci la fiecare dintre 
traversele care se află la o distanţă de nouă metri 
una de alta. 

Generalul Annenkov a construit acest pod cel 
mai important dintre cele pe care urma să circule 
Marele Transasiatic în zece luni, cheltuind treizeci 
şi cinci de mii de ruble. Fluviul este de un galben 


murdar. Câteva insule răsar ici şi colo, cât 
cuprinzi cu ochii. 

Popov îmi arată posturi de pază la parapetul 
podului. 

— La ce slujesc? îl întreb. 

— Adăpostesc un personal special, însărcinat 
să dea alarma în caz de incendiu şi care este 
înzestrat cu extinctoare şi alte materiale de 
stingere a focului. Este, pc bună dreptate, o 
măsură de prevedere înţeleaptă. Nu numai că 
scânteile locomotivei au provocat incendii în 
diverse locuri, dar mai există şi o altă 
eventualitate de temut. Un mare număr de 
ambarcaţiuni, majoritatea transportând petrol, 
circulă pe Amu-Daria, şi aceste ambarcaţiuni se 
preschimbă adesea în torţe. Veghea neîncetată 
este cum nu se poate mai binevenită, căci, dacă 
se năruie podul, reconstruirea lui ar dura aproape 
un an, în cursul căruia transbordarea călătorilor 
de pe un mal pe altul ar fi cât se poate de dificilă. 

In sfârşit, trenul a traversat fluviul, încetinind 
viteza. S-a făcut ziuă. Din nou, până la a doua 
gară, Karakul, se întinde deşertul. Dincolo de ea 
se conturează meandrele unui afluent al lui Amu- 
Daria, Zarafsan, „Fluviul care poartă aur", al cărui 
curs se prelungeşte până la Sogdiana, pe 
suprafaţa acelei oaze roditoare unde străluceşte 
oraşul Samarkand. La cinci dimineaţa, trenul 
opreşte în hanatul Buharei, la o mie o sută şapte 
verste depărtare de Uzun-Ada, începutul drumului 
său. 


Capitolul XI 
Hanatul Buharei şi Samarkandului alcătuia 


odinioară Sogdiana, o ţară condusă de un satrap 
persan, locuită mai întâi de tadjici, apoi de uzbeci 


care au ocupat-o la sfârşitul secolului al XV-lea. 
Dar mai îngrijorătoare era o altă invazie din epoca 
modernă, cea a nisipurilor, de când saxaulul, 
destinat stabilizării dunelor, a dispărut aproape cu 
totul. 

Buhara era capitala hanatului, Roma Islamului. 
Nobila cetate, cetatea templelor, centrul 
mahomedan. Supranumită „Oraşul cu şapte 
porți", cetatea era înconjurată, în vremea 
strălucirii ei, de un zid lung şi înalt. Comerțul cu 
China a fost întotdeauna înfloritor. Acum are 
optzeci de mii de locuitori. 

lată cc am aflat de la maiorul Noltitz, care mă 
îndeamnă să vizitez această metropolă, unde a 
fost de mai multe ori. Nu mă va putea însoţi, 
având de făcut câteva vizite. Trenul urmează să 
plece la unsprezece dimineața. Sunt numai cinci 
ore de oprire şi, pe deasupra, oraşul se găseşte 
destul de departe de gară. Dacă n-ar fi legat de 
ea printr-un decovil acest nume franțuzesc sună 
bine în plină Sogdiană -, n-am avea timp să 
aruncăm nici măcar o privire Buharei. 

Nc-am înţeles ca maiorul să ia decovilul 
împreună cu mine; ajunşi la destinaţie, mă va lăsa 
singur, pentru a se ocupa de treburile lui. Nu voi 
mai putea conta pe el. Voi fi silit, oare, să mă 
bizui doar pe mine? Să fie posibil ca nici unul 
dintre numerele mele să nu mă însoţească? Să 
recapitulăm: seniorul Faruskiar. Nici măcar nu 
intră în discuţie, după cum nu poate fi vorba nici 
de mandarinul Yen-Lu, închis în catafalcul lui pe 
roţi. Fulk Ephrinell şi Miss Horatia Bluett? N-are 
nici un rost să mă gândesc la ei, dacă am de gând 
să vizitez palate, minarete, moschei şi alte 
inutilităţi arheologice. Dar comicul şi ingenua? Cu 
neputinţă: doamna Caterna este obosită şi 
domnul Caterna are datoria să rămână lângă ea. 


Cei doi chinezi? Au şi părăsit gara. Ah! Sir Francis 
Trevellyan... Dar de ce nu? Să încercăm să 
pătrundem în sufletul acestut gentleman atât de 
închis în sine... Mă apropii, salut, sunt gata să 
vorbesc... El abia înclină capul, face stânga- 
mprejur şi pleacă. 

Dacă le-aş spune cititorilor Secolului XX că am 
vizitat cele o sută de şcoli ale oraşului, m-ar bănui 
că exagerez, în pofida încrederii pe care, fără 
tăgadă, o merită reporterii. Eu însă am să le 
înfăţişez numai adevărul gol-goluţ. Umblând pe 
străzile prăfuite ale oraşului, am intrat la 
întâmplare în clădirile întâlnite în cale. Aici, un 
bazar unde se vindeau ţesături din bumbac, în 
dungi, numite „aladjas", batist subţire ca pânza 
de păianjen, piele minuţios lucrată, mătăsuri al 
căror foşnet se cheamă „tciak-tciuk" în limba 
celor din Buhara. Dincolo, o tejghea de unde 
puteai să-ţi procuri şaisprezece teluri de ceai, 
dintre care unsprezece sunt din soiul ceaiurilor 
verzi, singurele care se beau în China şi Asia 
Centrală printre altele, cel mai de preţ fiind 
„luca"; doar o frunză de „luca" parfumează un 
ceainic plin. 

Merg de-a lungul  cheiului  rezervoarelor 
Divanbeghi, care mărginesc laturile pieţei pătrate, 
unde se-nalţă un şir de ulmi. Nu foarte departe se 
ridică Arcul, palatul fortificat al emirului, cu un 
ceas modern decorându-i poarta. Lui Arminius 
Vambery i s-a părut sinistră înfăţişarea acestui 
palat şi sunt de aceeaşi părere cu el, deşi tunurile 
de bronz care îi străjuiesc intrarea par mai curând 
o creaţie artistică decât nişte arme fioroase. Să 
nu uităm că soldaţii Buharei, care se plimbă pc 
străzi îmbrăcaţi în pantaloni albi şi tunici negre, 
purtând pe cap căciuli de Astrahan şi în picioare 


cizme înalte, sunt comandaţi de ofiţeri ruşi, 
îmbrăcaţi în uniforme aurite la toate cusăturile. 

Lângă palat, la dreapta, se înalţă cea mai mare 
moschee a oraşului, moscheea lui Mesdjidi-Kelan, 
construită de Abdulah  Han-Sheibani. Este 
alcătuită dintr-o mulţime de cupole, clopotniţe, 
minarete unde şi-au făcut sălaş berzele, oaspeți 
statornici. Aceste păsări vin în oraş cu miile. 

Tot umblând la întâmplare, ajung la malul 
Zarafsanului, în nord-estul urbei. Apele lui curate 
şi limpezi curăță canalele o dată sau de două ori 
pe lună. Este o bună măsură de salubritate. Şi cu 
asta am făcut şi introducerea în obiceiurile legate 
de igienă. 

Bărbaţi, femei, copii, câini, bipede, patrupede 
se scaldă laolaltă, făcând e) gălăgie 
nemaipomenită. 

Mergând spre sud-est, spre centrul oraşului, 
întâlnesc grupuri de dervişi cu căciuli ţuguiate, cu 
toiage în mâini, cu pletele în vânt, oprindu-se din 
când în când pentru a lua parte la un dans care 
le-ar plăcea şi artiştilor din Montmartre, în timp ce 
o melodic, intonată cu un glas mai degrabă 
urlător, le ritmează paşii. 

Am trecut şi prin târgul de cărţi, unde există nu 
mai puţin de douăzeci şi şase de prăvălii în care 
se vând tipărituri şi manuscrise, nu chiar la 
kilogram precum ceaiul, ori cu legătura, precum 
legumele, dar în orice caz ca o marfă oarecare. 
Cât priveşte numeroasele „madrase" colegiile 
care îi dau Buharei renumele unei cetăţi 
universitare -, trebuie să recunosc că n-am vizitat 
nici una. Zdrobit de oboseală, istovit, făcut praf, 
m-am întors să mă aşez sub ulmii de pe cheiul 
Divanbeghi. Acolo fierb fără încetare samovare 
enorme şi pentru un „tenghe", adică şaptezeci de 
centime, îmi potolesc setea cu „vhivin", ceai de 


calitate superioară, fără nici o asemănare cu cel 
cunoscut în Europa, despre care se spune că a 
slujit la curăţatul covoarelor chinezeşti. 

lată amintirile pe care le-am păstrat din Roma 
Turkestanului. De altfel, dacă nu poţi rămâne o 
lună încheiată, este mai bine să dai o raită de 
numai câteva ceasuri. 

La zece şi jumătate, însoţit de maiorul Noltitz, 
pe care l-am regăsit la plecarea decovilului, am 
coborât în gară. Depozitele sunt înţesate cu 
baloturi de bumbac din Buhara şi de lână din 
Merv. Văd dintr-o privire că toate numerele mele 
sunt pe peron, până şi baronul neamt. La capătul 
trenului, persanii fac, sârguincioşi, de gardă în 
jurul mandarinului Yen-Lu. îmi face impresia că 
trei dintre călători îi privesc cu deosebită şi 
stăruitoare curiozitate; sunt mongolii cu mutre 
dubioase, care s-au urcat în gara Duşak. Trecând 
pe lângă ei, remarc faptul că seniorul Faruskiar le 
face un semn al cărui sens nu-l prea înţeleg. Să-i 
fi cunoscut oare? Orice ar fi, împrejurarea aceasta 
mă intrigă. 

Imediat după plecarea trenului, călătorii se 
îndreaptă către  vagonul-restaurant. Locurile 
învecinate cu al meu şi al maiorului rămân libere 
şi tânărul chinez, urmat de doctorul Tio-King, 
profită ca să se apropie de noi. Pan-Ciao ştie că 
lucrez la redacţia Secolului XX şi are, probabil, la 
fel de mult chef să discute cu mine, cât am şi eu 
să discut cu el. Nu m-am înşelat, sub 
îmbrăcămintea sa chinezească se ascunde un 
adevărat parizian. A petrecut trei ani în mijlocul 
artiştilor boemi, cât şi în mediul celor ce învaţă. 
Fiu unic al unui negustor bogat din Beijing, a 
călătorit şi călătoreşte sub aripa ocrotitoare a lui 
Tio-King, un fel de doctor, care este într-adevăr 
cel mai găgăuţă dintre prostălăi. Elevul său îl ia, 


fără răutate, peste picior. N-o să credeţi că 
doctorul Tio-King, de când a descoperit pe 
cheiurile Senei cărţulia lui Cornaro, nu face decât 
să-şi conformeze întreaga existenţă după „Arta de 
a trăi mult cu o sănătate desăvârşită"! Măsura de 
a bea şi a mânca în mod convenabil, regimul pe 
care trebuie să-l ţii în fiecare anotimp, sobrietatea 
care dă vigoare spiritului, lipsa de cumpătare care 
provoacă cele mai grave neajunsuri, mijlocul de a 
corecta o fire nestăpânită şi de a te bucura deo 
sănătate excelentă până la o vârstă foarte 
înaintată chinezul toceşte la nesfârşit preceptele 
magistral preconizate de nobilul venețian. Pe 
această temă, Pan-Ciao nu încetează să reverse 
asupra lui un şuvoi de glume şi înţepături, dc care 
Tio-King nu se sinchiseşte nici cât negru sub 
unghie. 

Şi, nu mai târziu decât la masa de prânz, am 
avut prilejul să vedem mostre din monomania sa, 
căci şi doctorul şi elevul vorbeau în cea mai 
curată franceză: 

— Inainte de a începe să mâncăm, i-a spus 
Pan-Ciao, adu-mi aminte, doctore, câte reguli 
fundamentale există pentru a găsi măsura 
adevărată după care să bei şi să te hrăneşti. 

— Şapte, tânărul meu prieten, a răspuns Tio- 
King, cu o desăvârşită seriozitate. Prima: să nu 
consumi o cantitate mai mare decât ai nevoie 
pentru funcţiile spirituale. 

— Şi a doua? 

— A doua este să nu consumi o cantitate mai 
mare de hrană decât atât cât să nu simţi nici o 
amorţeală, nici o greutate, nici o oboseală 
trupească. A treia... 

— Să ne oprim astăzi doar la acestea două, 
dacă nu te superi, doctore, a rostit Pan-Ciao. lată 
un „mentui" care mi se pare anume potrivit şi... 


— la seama, dragul meu elev! Acest preparat 
este o budincă de carne tocată cu grăsime şi 
mirodenii. Mă tem să nu cadă greu... 

— De aceea, doctore, te şi sfătuiesc să nu 
mănânci din ea. Cât despre mine, îi voi imita pe 
domnii de alături. 

Zis şi făcut, şi pe bună dreptate, căci 
„mcntuiul" este delicios, în timp ce doctorul Tio- 
King se mulţumeşte cu ce oferă mai uşor meniul 
zilei. Se parc chiar, după cum ne spune maiorul 
Noltitz, că acest „mentui" este şi mai gustos cu 
untură topită. Şi cum să nu fie, dacă în acest caz 
se numesc „zenbuzi", adică „sărutările doamnei". 

Deoarece domnul Caterna îşi exprimă părerea 
de rău că „zenbuzi" nu figurează pe lista de 
bucate, îi zic: 

— Poţi găsi „zenbuzi" şi în alte părţi ale lumii, 
nu numai în Asia Centrală. 

lar Pan-Ciao adăugă râzând: 

— Tot la Paris se prepară cel mai bine. 

Il privesc pe tânărul chinez cu ce poftă 
mănâncă! Ceea ce îi şi atrage observaţiile 
doctorului, care-l mustră pentru „consumul 
necumpătat al radicalului umed". 

Masa se prelungeşte plină de veselie. Se 
discută despre noile construcţii din Asia. Pan-Ciao 
nu pare a fi la curent cu progresele făcute în 
acest domeniu. După Transcaspian, se lucrează la 
Transsiberian, proiectat din 1888 şi care este în 
curs de execuţie, ba chiar într-o fază foarte 
avansată. Primului său traseu prin lşim, Omsk, 
Tomsk, Krasnoiarsk, Nijni-Ufimsk şi Irkutsk, i s-a 
substituit un al doilea, mai la sud, care trece prin 
Orenburg,  Akmolinsk, Minusinsk, Abătui şi 
Vladivostok. Când se va sfârşi construcţia acestor 
şase mii de kilometri de cale ferată, Sankt 
Petersburg se va afla la numai şase zile de Marea 


Japoniei. Transsiberianul, a cărui lungime o va 
depăşi pe cea a Transcontinentalului din Statele 
Unite, nu va costa mai mult de şapte sute 
cincizeci de milioane. 

— Ei, domnilor, spun eu, ceea ce vedem noi 
astăzi nu este nimic în comparaţie cu ceea ce vor 
vedea nepoţii noştri. Călătorim astăzi cu un tren 
direct pe ruta Marelui Transasiatic. Dar ce grozav 
va fi după ce Marele Transasiatic sc va racorda la 
Marele Transafrican... 

— Cum va putea fi legată Asia printr-o cale 
ferată cu Africa? 

— Păi, prin Rusia, Turcia, Italia, Franţa, Spania. 
Călătorii vor merge de la Beijing până la Capul 
Bunei Speranţe fără transbordare. 

— Dar strâmtoarea Gibraltar? întreabă Pan- 
Ciao. 

— Da... Cum rămâne cu Gibraltarul? stăruie şi 
maiorul. 

— Îl va depăşi trenul şi pe el, am răspuns. Un 
tunel de cincisprezece kilometri lungime, ce mare 
lucru? Totul va fi posibil într-o zi, totul... 

Maiorul  Noltitz reia conversaţia arătând 
avantajele de netăgăduit ale Marelui Transasiatic, 
din punctul de vedere al relaţiilor comerciale 
dintre Asia şi Europa, al siguranţei şi rapidităţii 
mijloacelor de comunicaţie. 

În timpul acestei discuţii, baronul 
Weisschnitzerdofer a fost preocupat numai de 
devalizarea fiecărui platou cu mâncare, 
provocând uimirea totală a doctorului Tio-King. 
lată un neamţ care n-a citit niciodată preceptele 
lui Cornaro sau, dacă le-a citit, le încalcă într-un 
mod cu totul jignitor! E posibil, de altfel, să nu ştie 
franceza şi să nu fi înţeles nimic din ce-am vorbit 
în această limbă. Tot de aceea, îmi închipui, nici 
seniorul Faruskiar ori Ghangir n-au putut lua parte 


la conversaţie. Abia dacă au schimbat câteva 
cuvinte în chinezeşte. 

Trebuie să notez, totuşi, un amănunt ciudat, 
care nu i-a scăpat nici maiorului. Vorbind despre 
securitatea Marelui  Transasiatic prin Asia 
Centrală, Pan-Ciao ne-a mărturisit că paza era 
mai redusă după trecerea frontierei 
Turkestanului. Asta îmi spusese şi maiorul 

Noltitz. L-am întrebat atunci pe tânărul chinez 
dacă auzise de faimosul Ki-Tsang înainte de 
plecarea în Europa. 

— Adeseori, mi-a răspuns, deoarece Ki-Tsang 
bântuia pe atunci prin provinciile din Yunnan. 
Sper că nu-l vom întâlni în cale. 

Fără îndoială, n-am pronunţat bine numele 
celebrului bandit, căci abia de l-am înţeles când l- 
a rostit Pan-Ciao, cu accentul limbii lui materne. 
Ei! Cred că pot afirma că, în clipa în care a repetat 
numele de Ki-Tsang, seniorul Faruskiar a încruntat 
din sprâncene şi ochii au început să-i scapere. 
însă după un moment, privindu-şi însoţitorul, şi-a 
reluat nepăsarea obişnuită faţă de tot ce se 
vorbea în jur. 

Este limpede.că voi avea de furcă dacă vreau 
să mă apropii de acest tip. Mongolii sunt firi 
ferecate la fel de temeinic ca o casă de bani; în 
caz că nu ai cifrul, nu le poţi deschide. între timp, 
trenul gonea cu mare viteză. De obicei, când 
străbate cele unsprezece gări dintre Buhara şi 
Samarkand, face o zi întreagă. De astă dată, nu i- 
au trebuit decât trei ore pentru a parcurge cei 
două sute de kilometri care despart cele două 
oraşe şi la ora cinci după-amiază intra în ilustra 
cetate a lui Tamerlan sau Timur-Lenk, cum mai 
este el cunoscut din istorie. 


Capitolul XII 


Samarkand este situat în mijlocul unei bogate 
oaze, scăldate de Zarafsan, oaza Sogdiana. Dintr- 
o broşurică pe care am cumpărat-o din gară, aflu 
că marele oraş ar putea prea bine să ocupe unul 
dintre cele patru locuri în care geografii au căzut 
de acord să plaseze paradisul terestru. Las 
discuţia aceasta în seama oamenilor de meserie... 

Incendiat de armatele lui Cyrus, la anul 529 
înaintea erei noastre, Samarkand a fost în parte 
distrus de Ginghis-Han prin 1219. Devenit capitala 
lui Tamerlan, avea o situaţie cu care, fireşte, se 
putea mândri. Dar asta nu i-a împiedicat pe 
nomazi, în secolul al XVIII-lea, să jefuiască oraşul. 
După cum este lesne de văzut, pentru asemenea 
alternante între măreție şi ruină au început să fie 
cunoscute cetăţile importante din Asia Centrală. 

Cinci ore de oprire la Samarkand, în timpul 
zilei, îmi făgăduiesc o petrecere plăcută şi câteva 
pagini de reportaj. Dar nu am vreme de pierdut. 
Oraşul are două părţi distincte. Una construită de 
ruşi, modernă, cu parcuri înverzite, cu bulevarde 
mărginite de mesteceni, cu palate şi vile; alta, 
veche, păstrând încă vestigiile fostei ei splendori 
şi care ar cere câteva săptămâni ca să fie 
cercetată conştiincios. 

De astă dată nu mă voi mai plimba singur. 
Maiorul Noltitz este liber şi mă însoţeşte. leşisem 
din gară când ne-au oprit domnul şi doamna 
Caterna. 

—  Cutreieraţi oraşul, domnule Claudius? s-a 
interesat comicul, făcând cu mâna un cerc menit 
să închipuie vasta întindere a Samarkandului. 

— Da, aceasta-i intenţia noastră, domnule 
Caterna. 

— Dacă maiorul Noltitz şi dumneavoastră aţi fi 
atât de amabili şi ne-aţi îngădui să vă însoţim... 


— Cu mare plăcere! 

— Împreună cu doamna Caterna, căci nu fac 
nimic fără ea... 

— Explorarea noastră va fi cu atât mai 
agreabilă, a răspuns maiorul, înclinându-se în faţa 
simpaticei ingenue. 

lar eu am adăugat: 

— Ca să mai scutim din oboseală şi să 
câştigăm timp, dragii mei, ofer o haraba. 

— O haraba? a întrebat domnul Caterna, 
înaintând cu mersul lui legănat. Ce-i aia? 

— O trăsură. 

— Ei, să mergem cu harabaua! 

Urcăm într-una dintre acele lăzi pe roţi care 
staţionează în faţa gării. Promiţându-i un „silao", 
adică un bacşiş, „iemcikul", adică birjarul, ne 
promite să-i facă să zboare pe cei doi porumbei, 
cu alte 

cuvinte căişorii. Pornim într-un trap susţinut. 
Lăsăm pe stânga oraşul rusesc, dispus în evantai, 
casa guvernatorului, înconjurată de grădini 
frumoase, parcul public cu aleile sale umbroase, 
apoi locuinţa şefului de district, care intră uşor în 
partea veche a cetăţii, în trecere, maiorul ne 
arată fortăreaţa, căreia harabaua noastră îi dă 
ocol. Acolo sunt mormintele ostaşilor ruşi căzuţi în 
bătălia din 1868, în vecinătatea fostului palat al 
emirului din Buhara... Din acest punct, pe o stradă 
dreaptă şi îngustă, harabaua noastră ajunge în 
Piaţa Righistan, „care nu trebuie confundată cu 
piaţa cu acelaşi nume din Buhara", după cum 
scrie cu naivitate în broşură. 

liste un cadrilatcr frumos, pavat şi împodobit 
cu candelabre, ceea ce îi va plăcea fără doar şi 
poate lui Fulk Ephrinell dacă se va decide să 
viziteze Samarkandul. Pe trei laturi ale pieţei se 
înalţă ruinele bine păstrate a trei madrase, unde 


„Molanii" le dau copiilor o educaţie completă. 
Madrasele  Samarkandul arc un număr dc 
şaptesprezece colegii de acest fel şi optzeci şi 
cinci de moschei se numesc Tilla-Kari, Chir-Dar şi 
Ulong-Bcg. în general, se poate spune că se 
aseamănă: porticul din centru duce la curţile 
interioare, zidurile sunt din cărămidă emailată, 
zugrăvelile în galben şi albastru-deschis cu 
arabescuri desenate în linii aurite pe un fond 
albastru-verzui, care este culoarea dominantă. 
Minaretele sunt înclinate de parcă stau să cadă, 
dar nu cad niciodată, din fericire pentru suprafaţa 
de email, pe care întreprinzătoarea călătoare, 
doamna Ujfalvy-Bourdon, îl socoteşte cu mult 
superior celor mai frumoase dintre smalţurile 
noastre plesnite. Şi aici nu e vorba de o vază de 
pus pe şemineu sau pe un soclu, ci de minarete 
de o înălţime considerabilă. Aceste minuni se află 
încă în starea în care le-a găsit Marco Polo, 
călătoml venețian, în secolul al XUl-lea. 

— Ei bine, domnule Bombarnac, mă întreabă 
maiorul, nu admiri Piaţa Righistan? 

— Este superbă! spun eu. 

— Da, intervine comicul, şi ce decor minunat 
pentru un balet, Caroline! Moscheea aceea 
dinspre grădină şi cea dinspre curte... 

— Ai dreptate, Adolphe, rosteşte ingenua, dar 
pentru simetrie poate ar trebui îndreptate 
turnurile şi construite în mijloc fântâni arteziene 
luminate. 

— Grozavă idee, Caroline! Hai, scrie-ne o 
dramă, domnule Claudius, o dramă pentru un 
mare spectacol în trei acte, jucate în acest 
decor... în ce priveşte titlul... 

— Cel mai potrivit ar fi Tamerlani am răspuns 
eu. Comicul strâmbă din nas. Cuceritorul Asiei i se 
parc un subiect 


lipsit de actualitate şi nu destul de bun pentru 
moda sfârşitului de secol. 

Domnul Catema, aplecându-se spre soţia sa, 
se grăbeşte să adauge: 

— În privinţa locului acţiunii, am văzut unul 
mult mai potrivit: Portc-Saint-Martin, unde se 
juca. Fiul nopții. 

— lar eu, la Châtclet, la piesa Michel Strogoff. 

Cel mai cuminte era să-i laşi pe actorii noştri în 
voia lor. Ei nu judecă lucrurile decât din punct de 
vedere teatral. Benzile de cer şi frunzişul de 
hârtie le plac mai mult decât bolta senină şi 
crengile copacilor din pădure; preferă pânzele 
mişcate mecanic hulei oceanului şi perspectiva 
perdelelor din fundalul panoramelor pe care le 
reprezintă aceste perdele un decor din Cambon, 
Rube ori Jambon oricărei panorame naturale; în 
sfirşit, pun arta deasupra naturii. Nu eu voi 
încerca să le schimb părerea în această privinţă. 

Fiindcă pronunţasem numele lui Tamerlan, îl 
întreb pe maior dacă nu mergem să vedem 
mormântul celebrului mongol. Maiorul îmi 
răspunde că-l vom vizita la întoarcere şi ne 
continuăm itinerariul ajungând în faţa marelui 
bazar din Samarkand. Harabaua se opreşte 
înaintea uneia dintre intrările acestei vaste 
rotonde, după ce a străbătut pe un drum 
întortocheat o parte din vechiul oraş, unde casele 
par sărăcăcioase şi lipsite de confort. 

lată bazarul. Aici s-au strâns cantităţi enorme 
de stofe de lână, de covoare în culori vii, de şaluri 
cu desene frumoase, totul aruncat claie peste 
grămadă pe tejghelele dughenelor. în faţa lor, 
vânzătorul şi cumpărătorul îşi dispută gălăgios 
cea mai mică tranzacţie. 

Printre stofe se găseşte o țesătură de mătase 
numită „kanaus" care pare să fie foarte căutată 


de elegantele Samarkandului, cu toate că nu se 
compară cu produsele similare fabricate la Lyon 
nici ca frumuseţe, nici sub aspectul calităţii. 

Doamna Caterna se lasă ispitită ca şi cum ar fi 
în faţa unei vitrine de la „Bon Marche" sau Luvru. 

— Uite o stofă care ar merge pentru costumul 
meu în rolul marii ducese! exclamă ea. 

— Eu am zărit nişte papuci care vor avea un 
mare succes când îl voi juca pe Ali-Baju în Caidul, 
rosteşte domnul Caterna. 

Şi în timp ce ingenua îşi cumpără un cupon de 
„Kkanaus", comicul îşi ia o pereche din acei papuci 
verzi cu care se-ncalţă turkmcnii înainte de a păşi 
pragul moscheei. Dar domnul Caterna a trebuit să 
apeleze la bunăvoința maiorului, care i-a servit 
drept interpret, căci nu înţelegea nimic din 
sunetele „yoks" „yoks", care ieşeau ca un şir de 
detunături din gura vânzătorului. 

Harabaua s-a pus iar în mişcare şi s-a îndreptat 
spre Piaţa Ribi-Khanym, unde se înalţă moscheea 
cu acelaşi nume, care i-a fost dat după cel al 
uneia dintre nevestele lui Tamerlan. Dacă piaţa n- 
arc o formă atât de regulată ca Righistan, este, 
după părerea mea, mai pitorească; ruine grupate 
în mod neobişnuit, resturi de arcade, bolți 
crăpate, cupole pe jumătate retezate, stâlpi fără 
capiteluri, ale căror trunchiuri au păstrat vie 
culoarea smalţului, apoi un lung şir de porticuri 
teşite, care includ o latură a vastului cadrilater. îţi 
fac o impresie deosebită, căci vechile monumente 
ale splendidului Samarkand se profilează pe 
fondul cerului şi al verdeţei, cărora degeaba le 
cauţi echivalent... Chiar şi la Operă, să nu-i fie cu 
supărare comicului nostru. Dar, sunt nevoit să 
recunosc, simţim o emoție mai adâncă atunci 
când, spre capătul de nord-est al oraşului, 
harabaua ne lasă în faţa celei mai frumoase 


moschei din Asia Centrală, moscheea Şah-Sindeh, 
datând din anul 795 al hegirei(1392 d.Hr.). 

Nu pot să exprim farmecul acestei minuni în 
fuga condeiului. Chiar dacă aş înşirui cuvintele 
mozaic, fronton, timpane, 

basoreliefuri, nişe, emailuri, consolă în cadrul 
unei fraze, tabloul ar fi tot incomplet. Ar trebui 
trăsături de penel şi nu de peniță, închipuirea 
rămâne înmărmurită în faţa acestor vestigii ale 
celei mai splendide arhitecturi, lăsată moştenire 
de geniul asiatic. 

Cu greu m-am smuls din contemplaţie, după ce 
am avut norocul ca nici domnul, nici doamna 
Caterna să nu ne tulbure extazul, evocând 
amintiri din teatru. Probabil au împărtăşit, ca şi 
noi, impresia lăsată de moschee. 

Ne-am reluat locurile în haraba şi „iemcikul" ne 
duce în goana porumbeilor săi pe străzile 
umbroase, întreţinute cu grijă. De-a lungul 
acestor străzi, mulţi trecători care merită să fie 
priviţi. Poartă costume foarte variate, halate în 
culori strălucitoare, iar pc cap au un turban legat 
cu vădită cochetărie. Fac parte dintr-o populaţie 
care numără aproape patruzeci de mii de 
locuitori. în majoritate sunt tadjici de origine 
iraniană. Puternici şi bine legaţi, deşi au pielea 
albă, sunt bronzaţi de soare şi de vânt. Reproduc 
aici un pasaj din interesanta povestire a doamnei 
Ujfalvy-Bourdon: „Au îndeobşte părul, negru ca şi 
barba, foarte des. Ochii căprui nu sunt migdalaţi, 
au nasul drept şi frumos, buzele subţiri, dinţii 
mici. Fruntea e.înaltă şi lată, iar faţa ovală." 

Nu-mi pot stăpâni un semn de încuviinţare 
când domnul Caterna, la vederea unuia dintre 
aceşti tadjici, purtând un superb halat multicolor, 
exclamă: 


— Ce rol de june-prim ar putea juca! Ce 
admirabil! Ce admirabil  Melingue! Nu ţi-l 
imaginezi în Wana-Sahib de Richepin sau în 
Schamyl de Meurice? 

— Ar câştiga o avere! răspunde doamna 
Caterna. 

— Da, o avere, te cred, Caroline, glăsuieşte 
comicul plin de entuziasm. 

Pentru el, ca şi pentru atâţia oameni de teatru, 
reţeta nu-i cea mai serioasă şi cea mai puţin 
discutabilă manifestare de artă dramatică? 

S-a făcut ora cinci şi, în cetatea fără de 
pereche a Samarkandului, decorurile se succed la 
nesfârşit... Bun, am dat şi eu în boala lui Catcma. 
Spectacolul se va sfârşi după miezul nopţii. Dar, 
fiindcă noi plecăm la ora opt, trebuie să ne 
resemnăm să pierdem finalul. Cum ţineam, fie şi 
numai în cinstea reportajului, să nu trec prin 
Samarkand fără să văd mormântul lui Tamerlan, 
harabaua se-ntoarce spre sud-vest şi se opreşte 
lângă moscheea lui Gur-Emir, învecinată cu oraşul 
rusesc. Ce cartier mizer, prin ce îngrămădire de 
case de lut şi de bălegar, prin ce puzderie de 
cocioabe a trebuit să ne strccurăm! Moscheea, 
însă, este impunătoare. Are un dom aidoma unei 
căciuli persane, unde principala culoare este 
albastrul-vcrzui, iar unicul ei minaret, acum 
trunchiat, sclipeşte de arabescuri smălţuite, cc şi- 
au păstrat străvechea strălucire. 

Am vizitat sala centrală de sub cupolă. Acolo 
se-nalţă mormântul „Şchiopului de fier" cum i se 
spunea lui Timur Cuceritorul, înconjurat de cele 
patru morminte ale fiilor săi, sub o lespede de jad 
negru, acoperită de o broderie de inscripţii, albesc 
oasele lui Tamerlan, al cărui nume pare să 
rezume întregul secol al XIV-lca de istoric veche. 
Zidurile sălii sunt placate cu jad, pe care sunt 


desenate nenumărate ornamente în formă de 
frunze sau plante încolăcite, iar o coloană mică, 
ridicată în partea de sud-vest, arată spre Mecca. 
Doamna Ujfalvy-Bourdon a asemuit, pe bună 
dreptate, această porţiune a moscheei lui Gur- 
Emir cu un sanctuar şi, într-adevăr, aceasta-i 
impresia pe care ne-a făcut-o. lar această 
impresie s-a întărit după ce, pe o scară îngustă şi 
întunecoasă, am coborât până la cripta unde sunt 
îngropate nevestele şi fiicele lui Tamerlan. 

— Dar cine-i, la urma urmei, Tamerlan ăsta, 
despre care se vorbeşte întruna? întreabă domnul 
Caterna. 

— Tamerlan, răspunde mariorul Noltitz, a fost 
unul dintre marii cuceritori ai lumii, poate cel mai 
mare, dacă e să masori grandoarea cu întinderea 
cuceririlor sale: Asia, de la est de Marea Caspică, 
Persia şi provinciile de la sudul frontierei ei, Rusia 
până la Marea Azov, India, Siria, Asia Mică, în fine 
China, în care a intrat cu două mii de oameni. A 
avut un continent întreg ca teatru al bătăliilor 
sale. 

— Şi mai era şi şchiop! se miră doamna 
Caterna. 

— Da, doamnă, ca Genseric, ca Shakespeare, 
ca Byron, ca Walter Scott, ca Talleyrand, ceea ce 
nu l-a împiedicat totuşi să urce foarte sus. Dar era 
fanatic şi sângeros. Istoria spune că a masacrat la 
Delhi o sută de mii de prizonieri de război şi a 
înălţat la Bagdad un obelisc alcătuit din optzeci şi 
patru de mii de capete. 

— Mie îmi place mai mult obeliscul din Piaţa 
Concorde, spune domnul Caterna. Mai ales că-i 
dintr-o singură bucată. 

După această remarcă, am părăsit moscheea 
lui Gur-Emir. Ţinând seama că era timpul „s-o 


ştergem spre casă", cum a spus comicul nostru, 
harabaua se grăbeşte spre gară. 

In ce mă priveşte, în pofida observaţiilor făcute 
de soţii Caterna, mă lăsam copleşit de 
sentimentul atât de pătrunzător al culorii locale 
pe care îl inspiră minunile Samarkandului, când 
am fost readus cu brutalitate la realitatea 
modernă. 

Pe străzile, întocmai aşa, pe străzile 
dimprejurul gării, în mijlocul capitalei lui 
Tamerlan, văd doi biciclişti călare pe bicicletele 
lor. 

— Ah, exclamă domnul Caterna, nişte domni 
pe roţi! Şi aceşti domni erau turkmeni. 

Nu ne mai rămânea decât să fugim dintr-un 
oraş până într-atât de întinat de capodoperele 
locomoţiei mecanice. Şi chiar asta a făcut trenul 
nostru la opt seara. 


Capitolul XIII 


Am luat cina la o oră după plecarea trenului. în 
vagonul-restaurant se aflau câţiva călători noi, 
printre alţii şi doi negri, cărora domnul Caterna le 
spunea în glumă „oameni sumbri". Nici unul 
dintre ei, mi-a zis Popov, nu va trece frontiera 
ruso-chineză. Drept care mă interesează foarte 
puţin sau deloc. 

În timpul cinei, la care iau parte toate 
numerele mele am douăsprezece şi nu cred că voi 
depăşi cifra aceasta -, remarc faptul că maiorul 
Noltitz îl supraveghează îndeaproape pe seniorul 
Faruskiar. începe oare să-l suspecteze? Să acorde 
oare vreo importanţă faptului că mongolul pare, 
fără să aibă aerul, că-i cunoaşte pe cei trei 
călători de la clasa a doua, care sunt şi ei 
mongoli? Oare mintea lui lucrează la fel ca a mea 


şi se întreabă dacă nu ar trebui să ia mai în serios 
ceea ce n-a fost din partea mea decât o glumă? 
Că mie, om de litere, cronicar în căutare de 
„Situaţii tarii", care urmăresc o „scenetă" cerută 
atât de stăruitor în fiecare luni de amicul meu 
Sarcey, îmi place să văd în acest personaj un rival 
al faimosului Ki-Tsang sau pe însuşi Ki-Tsang în 
carne şi oase, este uşor de înţeles. Dar el, un om 
serios, medic militar, să se lase cucerit de astfel 
de combinaţii de scenariu, nimănui nu i-ar veni să 
creadă. Oricum, vom vorbi despre aceasta mai 
încolo. 

În ce mă priveşte, îl uit iute pe mongol pentru 
a mă gândi la „omul-colet'", asupra căruia, după 
părerea mea, trebuie să-mi concentrez toate 
eforturile. Oricât de obosit mă simt după lunga 
plimbare prin Samarkand, dacă se iveşte prilejul 
să mă duc la el în noaptea aceasta, nu-l voi rata. 

După masa de seară, fiecare şi-a reluat locul 
cu intenţia de a dormi până la Taşkent. Distanţa 
dintre Samarkand şi Taşkent este de trei sute de 
kilometri. Trenul nu va sosi în gară înainte de ora 
şapte dimineaţa. Nu trebuie să se oprească decât 
de trei ori, în staţii intermediare, pentru apă şi 
combustibil împrejurare prielnică pentru proiectul 
meu. Adaug că noaptea este întunecoasă, cerul 
acoperit, fără lună, fără stele. Stă să plouă şi bate 
un vânt rece. Nu-i vremea să te plimbi pe 
platforme şi deci nu vor exista amatori de 
promenade. Important este să aleg momentul 
când Popov va dormi adânc. în fond, nu-i nevoie 
ca întrevederea noastră să se prelungeaseă. 
Vreau numai să-l liniştesc pe bietul băiat; acesta-i 
esenţialul. Şi, de îndată ce ne vom cunoaşte, îşi 
va da seama că n-are de ce să se teamă. Câteva 
date despre el şi despre domnişoara Zinca Klork: 
de unde vine, în ce scop se duce la Beijing, de ce 


a ales acest mijloc de transport, resursele sale de 
călătorie, cum trăieşte instalat într-o ladă, vârsta, 
profesia, locul naşterii, cu ce s-a ocupat în trecut, 
ce speră să facă în viitor etc.; în sfârşit, tot ce 
trebuie să figureze într-un reportaj conştiincios, 
iată ce doresc să aflu de la el, iată ce-l voi 
întreba... înseamnă că nici măcar nu cer prea 
mult. 

Dar mai întâi trebuie să aştept ca ceilalţi 
pasageri din vagon să adoarmă. Somnul îi va 
prinde curând, căci sunt mai mult sau mai puţin 
obosiţi după orele petrecute în Samarkand. 
Cusetele s-au pregătit după cină. Câţiva călători 
au încercat să fumeze pe platforme, dar rafalele i- 
au gonit tară întârziere. Fiecare şi-a reluat locul 
sub lămpile acoperite de perdele şi, pe la zece şi 
jumătate, respiraţia unora şi sforăitul altora se 
luau la întrecere cu zăngănitul neîntrerupt al 
trenului pc oţelul şinelor. 

Am rămas ultimul să iau aer şi Popov a 
schimbat două, trei vorbe cu mine. 

— Nu vom fi deranjaţi în noaptea asta, îmi zice 
el, şi bine ar fi să profitaţi pentru a dormi liniştit. 
Mâine, când vom străbate defileul Pamir, mă tem 
că nu vom călători fără grijă. 

— Mulţumesc, Popov, am să-ţi urmez sfatul şi 
am să dorm buştean. 

Popov îmi urează „noapte bună" şi intră în 
cabina lui. 

Mi se pare inutil să-mi reiau locul în vagon, aşa 
că rămân pe platformă. E cu neputinţă să vezi 
ceva de-o parte şi de alta a trenului. Am ieşit din 
oaza de la Samarkand şi calea ferată se întinde 
pe suprafaţa unei vaste câmpii netede. De-abia 
peste câteva ore, trenul va întâlni fluviul Syr- 
Daria. Pentru a-l traversa, a fost nevoie de 


construirea unui pod asemănător celui de peste 
Amu-Daria, dar mai mic. 

E aproape unsprezece şi jumătate când mă 
decid să deschid uşa furgonului, pe care o închid 
la loc în urma mea. Ştiam că tânărul român nu 
stătea tot timpul în ladă şi se putea întâmpla ca în 
acest moment să-i vină cheful să-şi dezmorţească 
picioarele plimbându-se încolo şi încoace prin 
furgón... 

Bezna este deplină. Nici o rază de lumină nu se 
zăreşte prin găurile lăzii. Mi se pare că-i mai bine 
aşa. N-aş vrea ca numărul 11 să fie surprins de o 
apariţie prea bruscă. Doarme, probabil... Voi 
ciocăni uşor de două ori în panou, îl voi trezi şi ne 
vom lămuri înainte să aibă răgazul de a face o 
mişcare. Totul va merge ca pe roate. 

Merg bâjbâind. Dau cu mâna de ladă, îmi lipesc 
urechea de panoul din faţă şi ascult. 

Nici un foşnet, nici o suflare! Oare omul meu 
nu-i acolo? A luat hotărârea să fugă? A coborât 
într-una din gări fără ca eu să-l fi zărit? Oare 
cronica mea s-a evaporat o dată cu el? Mă 
cuprinde o îngrijorare teribilă... Ascult din nou, cu 
cea mai mare atenţie... Nu! N-a fugit. S-a ghemuit 
între scândurile lăzii. îi aud desluşit respiraţia 
regulată. Doarme... Doarme somnul drepţilor, el 
care n-ar trebui să aibă parte decât de somnul 
vinovaţilor, după frauda comisă la adresa 
Companiei Marelui Transasiatic! 

Era gata să bat în panou, când şuieratul 
locomotivei se aude cu trilurile ei stridente la 
trecerea trenului printr-o gară. Dar pe această 
parte a traseului, după câte ştiu, nu există oprire, 
aşa că aştept ca şuieratul să înceteze. 

Bat uşor în panou.. Nu mi se răspunde. 

Totuşi, respiraţia este mai puţin adâncă decât 
adineauri. Bat ceva mai tare. 


De această dată aud că omul tresare 
involuntar de surprindere şi spaimă. 

— Deschide, deschide, îi spun în ruseşte. Nici 
un răspuns. 

— Deschide, continui eu. îţi vorbeşte un 
prieten... N-ai de ce să te temi. 

Dacă panoul nu alunecă în jos, după cum 
speram, cel puţin se aude hârşâitul unui chibrit 
care se aprinde. Flacăra luminează slab interiorul 
lăzii. 

Îl privesc pe prizonier prin găurile din panou. 
Are chipul răvăşit şi privirea rătăcită. Nu-şi dă 
seama dacă nu cumva doarme şi visează tot ce se 
petrece. 

— Deschide, prietene, îi zic. Deschide şi ai 
încredere în mine. Ti-am descoperit secretul... Nu 
voi spune nimic! Dimpotrivă, îţi pot fi de folos. 

Bietul om parcă s-a mai liniştit puţin, deşi 
rămâne nemişcat. 

— Eşti român, nu-i aşa? adaug. Eu sunt 
francez. 

— Francez, sunteţi francez? 

Mi se dă acest răspuns chiar în limba mea, cu 
un accent străin. O legătură în plus între noi. 

Panoul alunecă şi, la licărirea lămpiţei, pot să 
cercetez chipul numărului 11 căruia, în sfârşit, îi 
voi da o denumire mai puţin aritmetică. 

— Nu ne poate vedea ori auzi nimeni? mă 
întreabă cu glasul înăbuşit. 

— Nu, nimeni. 

— Şeful de tren? 

— Doarme... 

Noul meu prieten îmi ia şi îmi strânge mâinile... 
Simt că doreşte să găsească un sprijin. Inţelege 
că se poate bizui pe mine. Şi totuşi, murmură: 

— Vă rog, nu mă trădaţi... Vă rog, nu mă 
trădaţi! 


— Să te trădez, băiete? Oare ziarele din Franţa 
nu şi-au arătat simpatia faţă de croitoraşul 
austriac, faţă de cei doi logodnici spanioli care s- 
au expediat în chip de colete ca şi dumneata? N- 
am deschis liste de subscripţie pentru ei? Şi te 
mai poţi teme că eu, cronicar, jurnalist... 

— Sunteţi jurnalist? 

— Claudius  Bombarnac, corespondent al 
Secolului XX. 

— Un ziarist francez... 

— Da, cum ţi-am spus. 

— Şi mergeţi până la Beijing? 

— Până la Beijing. 

— Ah, domnule Bombarnac, norocul v-a adus 
în calea mea! 

— Da' de unde! Directorii ziarului la care 
lucrez, ei m-au delegat. Dar poate că providenţa i- 
a împuternicit. Ai încredere şi curaj. Toate 
serviciile pe care voi fi în măsură să ţi le fac ţi le 
voi face. 

— Mulţumesc... Mulţumesc, domnule... 

— Cum te cheamă? 

— Cincu.! 

— Cincu? E un nume foarte bun. 

— Foarte bun? 

— Pentru articolele melc! Eşti român, nu-i aşa? 

— Român din Bucureşti. 

— Dar ai stat, probabil, în Franţa? 

— Am stat patru ani la Paris, unde am fost 
ucenic tapiţer în cartierul Saint-Antoine. 

— Şi te-ai întors la Bucureşti? 


t! In varianta originală franceză, numele 
personajului este scris Kinko şi a fost 
transcris româneşte Cincu, potrivit studiului 
„20 000 de pagini în căutarea lui Jules Verne' de 
lon Hobana, Ed. Univers, 1979, pp. 158-166. 


— Da, ca să lucrez în meseria mea până în ziua 
când mi-a fost cu neputinţă să-mi stăpânesc 
dorinţa de a pleca... 

— De a pleca? De ce? 

— Ca să mă însor. 

— Să te însori... cu domnişoara Zinca... 

— Zinca?... 

— Da, domnişoara Zinca Klork, bulevardul Sha- 
Kua, Beijing, China. 

— Ştiţi, aşadar... 

— Bineînţeles... Adresa stă scrisă chiar pe lada 
în care stai. 

— Într-adevăr! 

— Cât despre domnişoara Zinca Klork... 

— E o tânără româncă... Am cunoscut-o la 
Paris, unde învăţa meseria de modistă... Ah! Este 
fermecătoare! 

— Eram sigur... Nici nu mai e nevoie să-mi 
spui... 

— Şi ea s-a întors la Bucureşti. Apoi i s-a cerut 
să conducă un atelier de mode la Beijing... Ne 
iubim, domnule; ea a plecat... a trebuit să ne 
despărţim! Acum trei săptămâni mi-a scris. li 
merge bine acolo. Dacă m-aş duce şi eu la 
Beijing, mi-aş putea face o situaţie... Ne-am putea 
căsători... Zinca a reuşit să strângă ceva bani... Aş 
putea ajunge repede să câştig la fel de mult ca 
ea... Aşa că am pornit, la rândul meu, spre China. 

—In lada asta? 

— Ce vreţi, domnule Bombarnac! îmi răspunde 
Cincu roşind. N-aveam alţi bani decât să-mi 
cumpăr o ladă, câteva provizii şi să mă las 
expediat de un prieten binevoitor... Drumul de la 
Tiflis la Beijing costă o mie de franci. Dar de 
îndată ce voi câştiga, voi înapoia ce datorez 
Companiei de Căi Ferate, pe cuvântul meu... 


— Te cred, prietene Cincu, te cred. Şi la sosirea 
dumitale la Beijing... 

— Am prevenit-o pe Zinca. Lada va fi 
transportată la locuinţa ei din bulevardul Sha-Kua 
şi ea... 

— Va plăti transportul... 

— Da, domnule. 

— Cu cea mai mare plăcere, nu am nici o 
îndoială. 

— Fireşte... Ne iubim atât de mult! 

— Şi-apoi, Cincu, ce nu face o fată pentru un 
logodnic care consimte să se transforme într-un 
colet preţ de cincisprezece zile şi care îţi este 
livrat la domiciliu, cu eticheta „ Oglinzi. Fragil. La 
adăpost de umezeală. " 

— Ah, vă bateţi joc de un nefericit... 

— Deloc... Şi poţi fi sigur că nu mă voi da în 
lături de la nimic ce ar depinde de mine ca să 
ajungi fără să te uzi şi într-o singură bucată la 
domnişoara Zinca Klork... în sfârşit, ca să zic aşa, 
într-o stare de conservare perfectă. 

— Încă o dată vă mulţumesc, domnule, 
răspunde Cincu, strângându-mi mâna. Credeţi- 
mă, nu aveţi de-a face cu un nerecunoscător. 

— Ei! Cincu, prietene, voi fi răsplătit... Şi încă 
înzecit! 

— Cum? 

— Povestind, de îndată ce nu te va mai pândi 
nici un pericol, călătoria dumitale de la Tiflis la 
Beijing. Gândeşte-te, numai, ce mai titlu de 
cronică! Un îndrăgostit într-o ladă. Zinca şi Cincu! 
O mie cinci sute de leghe prin Asia Centrală într- 
un furgon de bagaje! 

Tânărul român nu se putu abţine să nu surâdă. 

— Nu trebuie să vă grăbiţi..., adăugă el. 

— Fii fără grijă! Prudenţă şi discreţie ca la 
agenţiile matrimoniale. Mă duc, prin urmare, până 


la uşa vagonului, să mă asigur că nu ne ameninţă 
primejdia de a fi surprinşi. Pe urmă mă întorc şi 
stăm din nou de vorbă. 

Bineînţeles că Cincu mă întreabă cum i-am 
descoperit secretul, îi povestesc tot ce s-a 
petrecut pe pachebot în timpul traversării Mării 
Caspicc. Respirația fusese cea care îl trădase. 
Ideea că l-am luat la început drept un animal, ba 
chiar o fiară, îl distrează grozav. El, o fiară! Cel 
mult un căţel credincios! Apoi strănutul acela, 
care l-a făcut să urce pe scara fiinţelor până la 
treapta umanităţii. 

— Dar, zice el coborând glasul, au fost două 
nopţi când am crezut că totul era pierdut... 
Furgonul fusese închis şi tocmai îmi aprinsesem 
lămpiţa şi începusem să mănânc, când cineva a 
ciocănit în panou. 

— Eu eram, Cincu, şi am fi făcut cunoştinţă 
încă din noaptea aceea, dacă, în clipa în care 
eram gata să-ţi vorbesc, trenul nu s-ar fi hurducat 
îngrozitor şi nu şi-ar fi redus viteza. Un dromader 
a avut proasta inspiraţie să meargă pe linie şi 
abia dacă am avut timp să mă refugiez pe 
platformă... 

— Ah, deci dumneavoastră eraţi! exclamă 
Cincu. Răsuflu uşurat! Prin ce spaimă am trecut!... 
Se aflase că era cineva ascuns în această ladă. 
Mă şi vedeam descoperit, predat agenţilor, 
arestat, aruncat într-o închisoare din Merv sau 
Buhara, căci cu poliţia nu-i de glumit. Şi micuța 
mea Zinca m-ar fi aşteptat zadarnic; niciodată n- 
aş fi mai putut s-o revăd... doar dacă aş fi mers pe 
jos până la ea... Ei bine, aş fi mers şi pe jos, aşa 
să ştiţi, aş fi mers şi pe jos! 

O spune cu atâta hotărâre în glas, încât este 
cu neputinţă să nu recunoşti în tânărul român o 
energie neobişnuită. 


— Dragul meu Cincu, i-am răspuns, îmi pare 
tare rău că ţi-am pricinuit atâtea temeri. Acum, că 
tc-ai liniştit, îţi pot spune că eu cred că şansele 
dumitale au crescut de când suntem prieteni. 

l-am cerut apoi lui Cincu să-mi arate cum s-a 
instalat în ladă. Nimic mai simplu şi bine chibzuit. 
In fund, un scăunel pe care şade, având şi spaţiul 
necesar să-şi întindă picioarele, ţinându-le oblic; 
partea de sub scaun, închisă cu un capac, conţine 
câteva provizii, un briceag şi un pahar de metal. 
Mantaua şi cuvertura sunt agăţate într-un cui, pe 
unul dintre panouri, iar pe altul lămpiţa de care se 
slujeşte noaptea. Se-nţelege de la sine că panoul 
mobil îi permite prizonierului să-şi părăsească 
temniţa îngustă. Dar dacă lada ar fi fost aşezată 
în mijlocul coletelor, dacă hamalii n-ar fi pus-o 
într-un colţ al furgonului, cu toată grija pentru 
„fragilitatea" ei, el n-ar fi mai putut mânui panoul 
şi s-ar fi văzut constrâns să ceară cu orice risc să 
iasă de-acolo înainte de sfârşitul călătoriei. Din 
fericire, există un protector al îndrăgostiţilor, care 
şi-a arătat, în cazul Zincăi şi al lui Cincu, 
deplinătatea puterilor lui. Prizonierul îmi spune că, 
în fiecare noapte, a putut să se plimbe prin furgon 
şi o dată chiar să coboare pe peron. 

— Ştiu, Cincu. La Buhara. Te-am văzut... 

— M-aţi văzut? 

— Da. Şi chiar am crezut că vrei să fugi. însă 
cred că te-am văzut numai pentru că ştiam de 
prezenţa dumitale în furgon şi pentru că mă aflam 
acolo, supraveghindu-te. Nimeni altcineva nu s-ar 
fi gândit să te spioneze. Totuşi, este periculos. Nu 
mai face aşa ceva şi lasă în seama mea să-ți 
împrospătez proviziile când voi găsi prilejul. 

— Mulţumesc, domnule Bombarnac, 
mulţumesc! Cred că de-acum încolo nu trebuie să 
mă mai tem că voi ñ descoperit... Decât doar într- 


un singur loc: la frontiera cu China... Sau mai 
degrabă la Kashgar. 

— De ce? 

— Vama este foarte severă pentru mărfurile 
expediate în China. Mi-e teamă să nu fie deschise 
lăzile şi... 

— Într-adevăr, Cincu, i-am răspuns, vor fi 
câteva ore grele. 

— Dacă mă vor găsi... 

— Voi fi şi eu acolo şi voi face tot posibilul să 
nu ai neplăceri. 

— Ah, domnule Bombarnac, exclamă Cincu 
într-un elan de gratitudine, cum îmi voi plăti 
datoria de recunoştinţă faţă de dumneavoastră? 

— Foarte uşor, prietene Cincu. 

— Dar în ce fel? 

—  Poftindu-mă la căsătoria dumitale cu 
frumoasa Zinca... Ţin neapărat să fiu unul dintre 
nuntaşi. 

— Veţi fi, domnule Bombarnac, şi Zinca o să vă 
îmbrăţişeze... 

— Nu-şi va face decât datoria, prietene Cincu, 
iar eu mi-o voi face pe a mea, dându-i două 
sărutări pentru una. 

O ultimă strângere de mână şi am impresia că 
vrednicul băiat are lacrimi în ochi când îl 
părăsesc. Stinge lampa, ridică panoul, apoi prin 
scândura lăzii mai aud un „mulţumesc" şi un „la 
revedere". 

les din furgon, închid uşa, mă asigur că Popov 
nu s-a trezit din somn. în sfârşit, după câteva 
minute în cursul cărora stau şi respir aerul rece al 
nopţii, îmi reiau locul lângă maiorul Noltitz. 

Şi, înainte de a închide ochii, ultimul meu gând 
este că, datorită includerii în povestire a 
personajului episodic al lui Cincu, călătoria 


reporterului lor va le va plăcea şi mai mult 
cititorilor. 


Capitolul XIV 


Dacă în 1870 s-a încercat în zadar înfiinţarea 
unui târg la Taşkent, care să poată rivaliza cu cel 
din Nijni-Novgorod, această iniţiativă a reuşit vreo 
douăzeci de ani mai târziu, graţie 
Transcaspianului, care leagă Samarkandul de 
Taşkent. Şi nu numai neguţătorii s-au îndreptat, 
grămadă, cu mărfurile lor spre acest oraş, ci şi 
pelerinii au venit în mare număr. 

La Taşkent „Mersul trenurilor" prevede o oprire 
de două orc. 

Mai mult ca sigur, nu voi avea timp să vizitez 
oraşul, deşi ar merita. Dar, trebuie să recunosc, 
aşezările din Turkestan au o serie de asemănări şi 
cine a văzut una poate spune că le-a văzut şi pe 
celelalte, chiar dacă nu în mod amănunţit. 

După ce a străbătut o câmpie roditoare unde 
se legănau plopi eleganţi în formă de caier, după 
ce a trecut pe lângă şiruri de vii şi livezi cu pomi 
fructiferi de tot soiul, trenul nostru se opreşte în 
faţa oraşului nou. 

Ca de obicei, există două părţi distincte ale 
Taşkentului, ca şi în cazul Samarkandului, Buharei 
şi Mervului cea veche şi cea nouă. Aici, cea veche 
arc străzi întortocheate, case din lut, bazare cu o 
înfăţişare destul de sărăcăcioasă, caravanseraiuri 
din cărămidă uscată la soare şi doar câteva 
moschei; în schimb, există foarte multe şcoli, deşi 
nu le frecventează un număr prea mare de elevi. 

În ce priveşte populaţia Taşkentului, ea nu 
diferă simţitor de cele pe care le-am întâlnit în 
alte părţi ale Turkestanului. E formată din sarzi, 


uzbeci, tadjici, kirghizi, nogai, evrei, ceva afghani, 
hinduşi şi ruşi. 

Nu am decât două ore să vizitez oraşul, ceea 
ce şi fac, aşa cum îi stă bine unui reporter zelos. 
Hoinăresc prin marele bazar, o simplă construcţie 
din scânduri unde se-ngrămădesc stofe din 
Orient, ţesături de mătase, vase de metal şi 
mostre extrem de variate ale producţiei chineze, 
între altele porţelanuri, prelucrate cu foarte mult 
meşteşug. 

Pe străzile vechiului Taşkent întâlneşti şi femei. 
Se-nţelege de la sine că în acest ţinut nu mai 
există sclavi. în prezent, femeia a dobândit 
oarecare libertăţi, chiar în căsnicie. Maiorul Noltitz 
îmi povestea că un turkmen bătrân i-a spus într-o 
zi: 

— Puterea căsătoriei s-a dus pe copcă, de când 
nu-ţi mai poţi bate nevasta fără ca ea să nu te 
amenințe că te reclamă. 

N-am auzit, ca doamna de Ujfalvy-Bourdon, 
orchestra din localitate cântând Pompierii din 
Nanterre în grădina reşedinţei guvernatorului 
general. în ziua aceea cântau Tatăl victoriei, care, 
deşi nu seamănă cu ariile noastre naţionale, a 
răsunat plăcut în urechile mele. 

Am părăsit Taşkentul dimineaţa, la ora 
unsprezece fix. Ţinutul prin care trece Marele 
Transasiatic este acum mai vălurit. Câmpia 
începe să aibă ondulaţii sub primele ramificații ale 
sistemului orografic din est. Ne apropiem de 
Podişul Pamir. Totuşi, viteza rămâne cea obişnuită 
pe porţiunea de o sută cincizeci de kilometri, care 
ne desparte de Khojend. 

După plecarea trenului, gândul mi se-ntorcea 
spre bunul Cincu. Mica lui poveste m-a mişcat 
până-n adâncul sufletului. Logodnicul care se 


expediază în chip de colet... Logodnica pregătită 
să plătească transportul... 

Sunt sigur că maiorul Noltitz s-ar interesa de 
cei doi porumbei, dintre care unul stă în colivie; 
nu i-ar purta pică tânărului care înşeală compania 
şi mai ales n-ar fi în stare să-l trădeze... De aceea, 
mă cuprinde o dorinţă vie să-i istorisesc 
amănunţit expediţia mea în furgonul de bagaje... 
Dar secretul nu-mi aparţine... Nu trebuie să fac 
nimic ce l-ar putea compromite pe Cincu... Tac, 
aşadar. Noaptea care vine, dacă va fi posibil, am 
să încerc să duc nişte provizii coletului meu... sau 
mai bine zis melcului, căci tânărul român este ca 
un melc în cochilia sa cu singura diferenţă că o 
poate părăsi cu totul. 

Ajungem la Khojend în jurul orei trei după- 
amiază. Regiunea este roditoare, înverzită, bine 
cultivată. Observ un şir de grădini de legume care 
par întreţinute cu grijă, uriaşe poieni semănate cu 
trifoi care este cosit de patru-cinci ori pe an. 
Şoselele care duc spre oraş ori spre împrejurimile 
sale sunt mărginite de duzi bătrâni care-ţi atrag 
privirile cu crengile lor răsucite. 

larăşi două cetăţi-pereche, cea veche şi cea 
nouă. împreună, au acum patruzeci şi cinci până 
la cincizeci de mii de locuitori, deşi numărau doar 
treizeci de mii în 1868. Oare vecinătatea cu China 
să fie cea care provoacă o asemenea creştere a 
natalității? Nu! Creşterea populaţiei se datorează 
dezvoltării tranzacţiilor comerciale,  afluenţei 
neguţătorilor din toate părţile spre noile pieţe. 

Oprirea noastră la Khojcnd a durat trei ore. Mi- 
am făcut datoria de reporter plimbându-mă pe 
malurile Syr-Dariei. Peste acest curs de apă, care 
scaldă poalele înalţilor Mogoltau, a fost construit 
un pod, a cărui secţiune mediană permite 
trecerea ambarcaţiunilor de un anumit tonaj. 


Vremea este foarte caldă. Oraşul fiind ocrotit 
de paravanul de munţi, vânturile stepei nu pot 
ajunge până la el. Astfel încât aerul este mai 
înăbuşitor decât în restul Turkestanului. l-am 
întâlnit pe soţii Caterna, amândoi încântați de 
excursie. Comicul îmi spune cu glas vesel: 

— Nu voi uita niciodată Khojendul, domnule 
Claudius! 

— Şi de ce nu-l vei uita niciodată, domnule 
Caterna? 

— Vedeţi  piersicile acestea? răspunde 
arătându-mi o plasă cu fructe pe care o ţine în 
mână. 

— Sunt splendide... 

— Şi deloc scumpe! Un kilogram costă patru 
copeici, adică douăsprezece centime! 

— Ei, zic eu, asta este din cauză că piersicul 
creşte peste tot în acest ţinut. Piersica este mărul 
Asiei. 

— Asta-i altceva, să nu vă fie cu supărare! 
exclamă doamna Caterna, care tocmai muşca 
dintr-una din gustoasele piersici. 

De la Taşkent, trenul coborâse spre sud, în 
direcţia Khojend; dar de-acum încolo urcă spre est 
în direcţia Kokhand. în gara Taşkent s-a apropiat 
cet mai mult de Transsiberian şi o ramificaţie 
aflată în construcţie trebuie să-l lege în scurt timp 
de staţia Semipalatinsk ceea ce va completa, 
unindu-le, reţelele de căi ferate ale Asiei Centrale 
şi ale Asiei septentrionale. 

Nici n-a pornit bine trenul, că pasagerii îşi 
ocupă locurile în vagonul-restaurant, unde nu 
remarc nici un nou venit. 

Noi tovarăşi de drum vor urca abia la Kashgir. 
Acolo, bucătăria rusă va fi înlocuită cu cea 
chinezească şi nu ştiu dacă vom avea sau nu de 
pierdut prin această schimbare. Fulk Ephrinell se 


află la locul lui obişnuit. Fără a ajunge la 
familiaritate, este limpede că între el şi Miss 
lloratia Bluett s-a creat o strânsă intimitate, 
bazată pe o asemănare de gusturi şi aptitudini. 
Toţi ne aşteptăm ca această familiaritate să se 
termine cu o căsătorie când vom ajunge la 
destinaţie. Amândoi îşi vor fi trăit romanul de 
dragoste în tren... Ca să fiu sincer, îl prefer pe al 
lui Cincu şi Zincăi Klork... Este drept că frumoasa 
româncă nu-i aici! 

Suntem între noi şi prin asta înţeleg că 
numerele mele cele mai simpatice sunt prezente: 
maiorul, domnul şi doamna Caterna, tânărul Pan- 
Ciao, care răspunde cu glume foarte pariziene 
ghiduşiilor comicului. 

Cina este gustoasă şi veselă. Aflăm şi care este 
a patra regulă formulată de Cornaro, nobilul 
venețian, în scopul de a determina măsura cea 
mai potrivită a băutului şi mâncatului. Pan-Ciao l- 
a împins dinadins pe doctor spre acest subiect, iar 
Tio-King îl lămureşte cu o netulburată seriozitate: 

— Această regulă se întemeiază pe faptul că 
nu poţi stabili o cantitate de hrană egală pentru 
fiecare temperament în parte, din cauza 
deosebirilor de vârstă, de putere şi de nevoile de 
alimente de diverse soiuri. 

— Şi pentru un temperament ca al dumitale, 
doctore, ce-ar trebui? întreabă domnul Caterna. 

— Paisprezece uncii de solid ori de lichid... 

— Pe oră? 

— Nu, domnule, pe zi, răspunde Tio-King, şi la 
această cantitate s-a stabilit ilustrul Cornaro de 
când avea treizeci şi şase de ani, ceea ce i-a dat 
destulă forţă trupului şi minţii său, pentru a putea 
scrie cel de-al patrulea tratat al său la nouăzeci şi 
cinci de ani şi să trăiască pînă la o sută doi. 


— In acest caz, mai daţi-mi şi al cincilea cotlet, 
spune Pan-Ciao, izbucnind în râs. 

Nimic nu-i mai plăcut decât să stai de vorbă la 
o masă bine servită. Dar să nu uit să-mi 
completez notele în ce priveşte Kokhandul. Vom 
ajunge abia la ora nouă seara şi va fi întuneric. 
Aşa că i-am cerut maiorului să-mi dea câteva date 
despre oraş ultima mare aşezare citadină din 
Turkestanul rusesc. 

— Pot să-ţi dau lămuririle necesare cu atât mai 
mult cu cât am făcut parte timp de cincisprezece 
luni din garnizoana dc-acolo. Păcat că n-o să ai 
vreme să vizitezi acest oraş, căci şi-a păstrat 
vechea înfăţişare asiatică. Ai fi văzut o piaţă fără 
pereche în Asia, un palat fastuos, cel al fostului 
han din Khudaiar, situat pe o înălţime de câteva 
sute de metri şi căruia guvernatorul i-a lăsat 
artileria de fabricaţie sartă. E socotit o minune şi 
pe bună dreptate, ţi-o garantez eu însumi. Pierzi 
un prilej rar să foloseşti cuvintele cele mai 
colorate ale limbii dumitate descriind sala de 
recepţie mare cât o catedrală, un labirint de odăi 
care au parchetul din lemn preţios de Karagaci, 
pavilionul trandafiriu, unde străinii erau primiţi cu 
o ospitalitate într-adevăr orientală, curtea 
interioară cu ornamente maure amintind de 
fermecătoarele fantezii arhitecturale ale 
Alhambrei, terasele cu privelişti splendide, 
încăperile haremului unde o mie de femei ale 
sultanului cu o sută mai mult decât ale lui 
Solomon trăiau în bună înțelegere, fațadele 
dantelate, grădinile cu bolți de viţă seculară. lată 
ce-ai fi putut vedea... 

— Şi ce-am văzut prin ochii dumitale, dragă 
domnule maior. Cititorii mei nu se vor plânge. Vă 
rog doar să-mi spuneți dacă la Kokhand există 
bazaruri. 


— Aici, un oraş fără bazaruri ar fi ca Londra 
fără docuri, răspunde maiorul. 

— Şi ca Parisul iară teatre! intervine comicul. 

— Da. Kokhandul are bazaruri destule, unul 
printre altele pe podul de peste râul Soch, ale 
cărui braţe străbat oraşul; acolo cele mai 
frumoase ţesături ale Asiei se plătesc în monede 
de aur numite t/ahi, care valorează trei ruble şi 
şaizeci de copeici una. 

— Sunt sigur, domnule maior, că îmi veţi vorbi 
şi despre moschei... 

— Bineînţeles. 

— Şi de madrase? 

— Desigur, domnule reporter. Dar trebuie să 
ştiţi că monumentele nu sunt la înălţimea celor 
din Samarkand şi Buhara. 

Am profitat de amabilitatea maiorului Noltitz şi, 
datorită lui, cititorii Seco/uluiXXnu vor trece şi ei 
tot noaptea prin Kokhand. Vor face în aşa fel încât 
pana mea să potopească oraşul cu razele 
soarelui, deşi eu nu voi vedea din el decât un 
contur nedesluşit. 

Cina se prelungeşte destul de târziu şi se 
încheie în mod neaşteptat prin oferta simpaticului 
Caterna de a ne recita un monolog. 

Vă daţi seama cu câtă plăcere am acceptat. 
Trenul nostru seamănă din ce în ce mai mult cu 
un orăşel pe roate. Are şi sala lui de spectacol, nu 
altul decât acest vagon-restaurant unde stăm 
laolaltă în acest moment. Şi iată cum, în porţiunea 
orientală a Turkestanului, la patru sute de 
kilometri de Podişul Pamir, la desertul unei mese 
excelente, servită în vagonul-restaurant al Marelui 
Transasiatic, a fost declamată Obsesia, cu un 
talent subtil, de către domnul Caterna, mare 
prim-comic, angajat al teatrului din Shanghai 
pentru stagiunea care urmează. 


— Domnule, îi spune Pan-Ciao, sincerele mele 
felicitări. L-am auzit recitat de Coquelin cel 
tânăr... 

— Un maestru, domnule, un maestru! rosteşte 
domnul Caterna. 

— De care nu sunteţi departe... 

— Cu respect! Cu un mare respect! 

Aplauzele şi aclamaţiile cu care a fost răsplătit 
domnul Caterna n-au avut darul de a-l emoţiona 
pe sir Francis Trevellyan care era ocupat să 
bombăne în legătură cu cina, pe care o găsise 
foarte proastă. Nu s-a amuzat nici măcar „cu 
părere de rău" cum făceau compatrioţii săi, în 
urmă cu patru sute de ani, potrivit remarcii lui 
Froissart. De altfel, nimeni nu mai lua în seamă 
mormăielile acestui gentleman cârtitor. 

Baronul Weisschnitzerdorfer n-a înţeles nici un 
cuvânt din mica bijuterie artistică şi, chiar dacă ar 
fi înţeles, n-ar fi apreciat o asemenea mostră de 
„monologomanie pariziană". 

Cât despre seniorul Faruskiar şi nedespărţitul 
său  Ghangir, aceştia păreau că, în ciuda 
obişnuitei lor rezerve, mimica surprinzătoare, 
gesturile semnificative şi intonaţiile hazlii ale 
domnului Caterna, i-ar fi interesat într-o oarecare 
măsură. 

Comicul a observat acest lucru şi a fost foarte 
sensibil la admiraţia lor rnută. De aceea, 
ridicându-sc de la masă, mi-a spus: 

— Este formidabil, seniorul ăsta!  Câtă 
demnitate! Ce prestanţă! Ce personaj specific 
Extremului Orient! îmi place mai puţin însoţitorul 
lui... Un rol cel mult de categoria a treia! Dar 
superbul mongol, nu-l vezi oare, Caroline, în 
Morales din Piraţii din savană? 

— îm orice caz, nu în acest costum, am 
intervenit eu. 


— Şi de ce nu, dormnule Claudius? Intr-o zi, la 
Perpignan, l-am jucat pe colonelul de Montgecilin 
din Grădinița de grozamă, în uniformă de ofiţer 
japonez... 

— Şi cât de îndelung a fost aplaudat! a 
adăugat doamna Caterna. 

In timpul cinei, trenul a depăşit gara Kastakos, 
situată în centrul unei regiuni muntoase, şi a făcut 
numeroase coruri pe care le-am simţit datorită 
mersului hurducat, însoţit de zăngănituri al 
vagoanelor, străbătând viaducte şi tuneluri. N-a 
trecut mult după aceea şi Popov ne-a spus că ne 
aflăm pe teritoriul oazei Fergana, nume al 
vechiului hanat Kokhand, care s-a alipit Rusiei în 
1876, cu cele şapte districte ale sale. Aceste 
districte, în care populaţia majoritară este sartă, 
sunt administrate acum de prefecţi, subprefecţi şi 
primari. 

Mai încolo, în faţa trenului, se-ntinde o imensă 
stepă. Doamna Ujfalvy-Bourdon a comparat-o pe 
drept cuvânt cu o masă de biliard, într-atât de 
perfectă este netezimea ei. Atâta doar că pe ea 
nu se rostogoleşte o bilă de fildeş, ci expresul 
Marele Transasiatic, cu o viteză de şaizeci de 
kilometri pe oră. 

După ce lăsăm în urmă gara Tciutciai, intrăm 
în gara Kokhand, la ora nouă seara. Trenul 
urmează să rămână aici câteva ore. Prin urmare, 
coborâm pe peron. în momentul în care sunt gata 
să părăsesc pasarela, mă apropii de maiorul 
Noltitz care tocmai îl întreba pe tânărul Pan-Ciao: 

— Îl cunoşti pe mandarinul Ycn-Lu al cărui trup 
neînsufleţit este readus la Beijing? 

— Nu, domnule maior. 

— Totuşi, trebuie să fi fost un om însemnat, 
dacă ţinem seama de onorurile care i se dau... 


— Posibil, răspunde Pan-Ciao, dar există atâţia 
oameni însemnați în China! 

— Şi mandarinul Yen-Lu? 

— N-am auzit niciodată de el. 

De ce i-a pus maiorul Noltitz această întrebare 
tânărului chinez şi ce anume îl frământă în 
privinţa mandarinului? 


Capitolul XV 


Kokhand, o oprire de două ore. E întuneric. 
Majoritatea călătorilor se pregătesc să doarmă şi 
nu mai coboară din tren. Eu mă plimb pe peron de 
colo-colo şi fumez. Gara este destul de mare şi, 
începând de aici, o locomotivă mai puternică le va 
schimba pe cele care au tras trenul nostru de la 
Uzun-Ada până în clipa de faţă. Ele erau de-ajuns 
de puternice câtă vreme trenul a străbătut o 
câmpie aproape orizontală. Dar ne aflăm deja în 
mijlocul defileelor Podişului Pamir. Vom întâlni 
rampe destul de abrupte care vor necesita, prin 
urmare, o forţă de tracţiune mai mare. 

Urmăresc manevra şi, după ce locomotiva a 
fost detaşată împreună cu tenderul, furgonul de 
bagaje cel în care este Cincu se află în capul 
trenului. îmi vine în minte că tânărul român s-ar 
putea aventura pe peron. Ar fi imprudent din 
partea lui, căci ar risca să fie văzut de agenţi, un 
fel de gărzi care merg încoace şi încolo şi 
cercetează chipurile călătorilor. Numărul 11 nu 
are nimic mai bun de făcut decât să rămână în 
fundul lăzii lui sau măcar în furgonul de bagaje. îi 
voi procura ceva provizii solide şi lichide şi i le voi 
duce chiar înainte de plecarea trenului din gară, 
dacă voi putea ajunge la Cincu fără pericolul de a 
fi zărit. 


Bufetul gării este deschis, dar Popov nu se află 
acolo. S-ar fi mirat să mă vadă cumpărând 
alimente, de vreme ce la vagonul-rcstaurant se 
găseşte tot ce am putea pofti. Am luat de la bufet 
puţină friptură rece, o pâine şi o sticlă de votcă. 

Gara este cam întunecoasă. Felinarele rare dau 
o lumină slabă. Popov îşi vede de treburile lui cu 
unul dintre funcţionari. Noua locomotivă nu face 
încă manevra de a se plasa în capul trenului. 
Aşadar, momentul mi se pare prielnic. N-are rost 
să aştept să părăsim Kokhandul. După ce-l voi 
vedea pe Cincu, voi putea să dorm toată noaptea 
lucru, trebuie să recunosc, cum nu se poate mai 
plăcut. 

Urc pe platformă şi, asigurându-mă că nu mă 
vede nimeni, intru în furgon şi zic mai întâi: 

— Eu sunt! 

Prudenţa cere să-l previn pe Cincu, în cazul în 
care ar fi ieşit din ladă. Dar nu i-a trecut prin 
minte aşa ceva, iar eu îl sfătuiesc să fie cu ochii în 
patru. Proviziile îi fac o mare plăcere, căci 
constituie o mică schimbare faţă de puţinul pe 
care-l mănâncă în mod obişnuit. 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnule 
Bombarnac, îmi spune. 

— Dacă nu ştii, prietene Cincu, îi răspund, n-o 
face! Este cel mai simplu aşa. 

— Cât timp rămânem la Kokand? 

— Două ore. 

— Şi când ajungem la frontieră? 

— Mâine, la ora unu după-amiază. 

— Şi la Kashgar? 

— Cincisprezece ore mai târziu, la miezul nopţii 
de nouăsprezece spre douăzeci. 

— Acolo este marele pericol, domnule 
Bombarnac. 


— Da, aşa este, Cincu. Vameşii vor cerceta 
foarte amănunţit înainte de a lăsa trenul să plece. 
Dar sunt mai severi cu oamenii şi cu bagajele lor 
de mână decât cu cele înregistrate şi puse în 
furgon. Or, întrucât furgonul acesta este rezervat 
în mod special coletelor expediate la Beijing, cred 
că nu ai de ce să te temi. Prin urmare, noapte 
bună. Din prevedere nu vreau să-mi prelungesc 
vizita. 

— Noapte bună, domnule Bombarnac. Noapte 
bună! 

Am ieşit, m-am dus în cuşetă şi, pe legea mea, 
n-am auzit nici măcar semnalul de plecare, când 
trenul s-a pus în mişcare. 

Singura gară mai importantă prin care a trecut 
trenul înainte de răsăritul soarelui a fost Margilan, 
unde s-a oprit numai câteva minute. Margilan, 
oraş cu o populaţie densă şaizeci de mii de 
locuitori --, este, în realitate, capitala regiunii 
Fergona. Şi aceasta deoarece Kokhandul n-are o 
reputaţie prea bună în ceea ce priveşte 
salubritatea. Oraşul se împarte, ca de obicei, în 
două: partea veche şi partea nouă. Cea veche, 
neavând monumente de demult, nu se distinge 
prin nimic neobişnuit şi cititorii mă vor ierta că nu 
mi-am întrerupt somnul pentru a o cinsti cu o 
privire. 

Mergând de-a lungul văii Sciakhimardan, trenul 
a regăsit un fel de stepă întinsă, ceea ce i-a 
permis să-şi reia viteza obişnuită. 

La trei dimineaţa, facem o haltă de trei sferturi 
de oră în gara Oş. Nici aici nu-mi îndeplinesc 
datoria de reporter şi, prin urmare, nu am nimic 
de povestit. Scuza mea este că nici nu prea era 
ceva de văzut. După această gară, calea ferată 
ajunge la frontiera care desparte Turkestanul 
rusesc de Podişul Pamir şi de vastul ţinut al 


kirghizilor. Regiunea este neîncetat răscolită de 
activitatea plutoniană din măruntaiele 
pământului. De mai multe ori, Turkestanul 
septentrional a suferit cutremure puternice (să nu 
uităm cutremurul din 1877). Şi la Taşkent, ca şi la 
Samarkand, am putut vedea dovezile acestor 
teribile catastrofe. Frecventele oscilaţii, deşi nu se 
simt, se înregistrează tot timpul, iar acţiunea 
vulcanică se exercită pe lunga falie în care sunt 
înmagazinate petrolul şi naftul de la Marea 
Caspică şi până în Podişul Pamir. 

Aşadar, ţinutul constituie una dintre cele mai 
interesante zone ale Asiei Centrale pe care le 
poate vizita un turist. Deşi maiorul Noltitz n-a 
depăşit niciodată gara Oş, situată la poalele 
podişului, cunoaşte teritoriul, pentru că l-a studiat 
pe hărţile moderne şi pentru că a citit despre el 
cele mai recente relatări de călătorie. Dintre 
acestea voi cita lucrările domnilor Capus şi 
Bonvalot încă două nume franceze pe care sunt 
bucuros să le salut de dincolo de hotarele Franţei. 
După lectură, maiorul simte o vie dorinţă să vadă 
cu ochii lui aceste locuri şi încă de la şase 
dimineaţa ne aflăm amândoi pe platformă, cu 
binoclul în mână şi cu „Mersul trenurilor" deschis. 

Pamirul sau Bam-i-Duniah este supranumit de 
regulă Acoperişul Lumii. De-aici pornesc falnicele 
lanţuri muntoase Tien Shan, Kunlun, Karakorum, 
Flimalaya şi Hinducuş. Acest sistem orografic, cu 
o lăţime de patru sute de kilometri, care a rămas 
timp de secole o barieră de netrecut, a fost învins 
de tenacitatea omului. Ruşii şi chinezii au reuşit 
să-l depăşească. Să aflăm câteva date istorice. Mi 
le furnizează maiorul Noltitz. 

Călătorii europeni au pornit de timpuriu să 
exploreze Podişul Pamir. Fără a-l evoca pe Marco 
Polo, în secolul al XIII-lea, îi putem menţiona pe 


englezii Forsythe, Douglas, Biddneph, 
Younghusband şi pe celebrul Gordon, mort în 
ţinuturile Nilului superior, precum şi pe ruşii 
Fedenko, Skobelev,  Prijevalski,  Grombcevski, 
generalul Pevţov, prinţul Galiţin, fraţii Grum- 
Grjimailo, Auvergne, Bonvalot, Capus, Papin, 
Breteuil, Blanc, Ridgeway, O'Connor, Dutreil de 
Rhins, Joseph Martin, Grenard Eduard Blanc şi 
doctorul suedez Sven Hedin. Datorită acestor 
exploratori, Acoperişul Lumii şi-a dezvăluit 
oamenilor misterele. Se ştie acum că este compus 
dintr-o rețea încurcată de văi, a căror altitudine 
medie depăşeşte trei mii de metri. Se mai ştie că 
vârfurile cele mai înalte, Kurumdy şi Kauffmann, 
au douăzeci şi două de mii de picioare, iar piscul 
Tagharma!, douăzeci şi şapte. Se ştie că din 
această culme izvorăsc Amu-Daria care curge 
spre vest şi Tarim, care curge spre est; în fine, se 
ştie că pantele sale sunt cioplite, în genere, din 
şisturi şi cuarţuri paleozoice, din gresie roşie 
mezozoică şi din loess-ul argilo-nisipos, al cărui 
strat cuaternar poate fi întâlnit foarte des în Asia 
Centrală. Pentru a străbate podişul, Marele 
Transasiatic a trebuit să învingă greutăţi 
deosebite. A fost o adevărată sfidare pe care 
geniul uman a aruncat-o naturii, iar victoria a 
revenit omului. Prin păsurile în pantă lină pe care 
Kkirghizii le numesc „bel'", viaductele, podurile, 
rambleele, şanţurile, tunelurile, toate acestea au 
contribuit la instalarea liniei. Trenul virează brusc 
de nenumărate ori, coboară povârnişuri cu 
locomotive puternice, iar ici şi colo este tractat de 
maşini fixe, agăţat de cabluri mişcătoare. într-un 
cuvânt, construirea căii ferate a necesitat o 
muncă de Hercule, mai grea decât cea a 


1 Astăzi, Pik Sevina (1134 m) (n.r.). 


inginerilor americani în defileele din Sierra 
Nevada şi din Munţii Stâncoşi. 

Pustiul mohorât al acestor teritorii are un efect 
deosebit asupra imaginaţiei. Pe măsură ce trenul 
ajunge la mare altitudine, urmărind din ochi 
profilul accidentat al liniei, impresia este şi mai 
vie: nici o aşezare omenească, nici măcar un 
cătun. Doar din loc în loc câte o colibă, în care 
locuitorul podişului duce o existenţă singuratică 
împreună cu familia, turma de iaci sau „kutari" 
nişte boi cu coadă de cal oile de o rasă cu 
exemplare de talie mică şi capre cu părul foarte 
des. Năpârlirea animalelor este o urmare firească 
a climei şi ele îşi schimbă veşmântul de iarnă cu 
haina albă de vară. Asta se-ntâmplă şi cu câinii 
de-aici, a căror blană se face mai deschisă în 
anotimpul cald. 

Când trenul trece prin chei, spărturi largi, mai 
lasă câteodată să se întrezărească în depărtare 
podişul. în multe locuri, se-nalţă pâlcuri de 
jnepeni şi ienuperi şi câmpiile unduioase sunt 
presărate cu cătină, rogoz, pelin şi un soi de 
trestii care cresc în număr mare pe marginea 
depresiunilor pline cu apă sărată şi un labiat pitic 
numit de kirghizi „tersken". 

Maiorul mai pomeneşte şi de câteva animale 
care formează o faună destul de variată pc 
înălțimile  Pamirului. Chiar este nevoie ca 
platformele trenului să fie supravegheate, pentru 
că pe ele se pot repezi anumite mamifere fără să 
aibă bilet nici la clasa întâi şi nici la clasa a doua 
cum sunt, printre altele, panterele şi urşii. 

În timpul zilei, călătorii au stat pe platformele 
de la capul şi coada trenului. Ce strigăte 
răsunătoare au scos când plantigrade sau feline 
săreau şi alergau dc-a lungul căii ferate cu intenţii 
pe care ne e îngăduit să le socotim suspecte! 


Revolverele se descarcă poate fără o cauză 
anume, dar asta îi linişteşte şi îi distrează pe 
pasageri. După-amiază am fost martorii unei 
dibace împuşcături, care a ucis o panteră uriaşă, 
în clipa în care, dintr-un salt, era gata să ajungă 
pe scara celui de al treilea vagon. 

— Hai,  Margucrite! a exclamat domnul 
Caterna. 

Şi în ce fel şi-ar fi putut exprima mai bine 
admiraţia decât rostind celebra replică a lui 
Buridan, adresată nevestei prinţului moştenitor (şi 
nu reginei Franţei, cum în mod impropriu se 
spune în cunoscuta dramă Turnul din Nesle)? 

Doborârea panterei, această frumoasă faptă 
cinegetică, s-a datorat superbului mongol. 

— Ce mână şi ce ochi! i-am zis maiorului care 
nu înceta să arunce seniorului Faruskiar priviri 
bănuitoare. 

Printre alte animale ale faunei din Pamir se mai 
numără lupii, vulpile şi turmele de oi mari 
sălbatice, cu coarne  noduroase, grațios 
încovoiate, pe care băştinaşii le numesc „arkari". 
în înălțimile văzduhului zboară vulturii, iar în 
vârtejurile de fum alb pe care le lasă în urmă 
locomotiva noastră se amestecă nori de corbi, 
porumbei, turturele şi codobaturi. 

Ziua se desfăşoară fără nici un alt incident. La 
şase seara, trecem frontiera, după un parcurs 
total de aproape două mii trei sute de kilometri 
făcuţi în cele patru zile de la plecarea din Uzun- 
Ada. Mai sunt două sute cincizeci de kilometri 
până la Kashgar. Cu toate că nc aflăm, de fapt, pe 
pământul Turkestanului chinezesc, de-abia în 
acest oraş vom fi predaţi administraţiei chineze. 

După cină, pe la nouă seara, fiecare se întinde 
în cuşeta lui, în speranţa sau, mai bine zis, cu 
convingerea că noaptea va fi la fel de liniştită ca 


şi cele dinainte. în timpul primelor ore, trenul a 
coborât în mare viteză pantele Podişului Pamir. 
Apoi şi-a reluat mersul obişnuit, pe un lung drum 
orizontal. 

Trebuie să fi fost ora unu noaptea, când m-am 
trezit brusc. Totodată, s-au deşteptat şi maiorul 
Noltitz şi cea mai mare parte a călătorilor din 
vagon. Strigăte puternice sc auzeau de la capătul 
trenului. Ce s.e întâmplă? Pe pasageri îi 
cuprinsese teama, acea teamă tulburătoare şi 
iraţională, pe care o stârneşte cel mai mic 
incident de cale ferată. 

— Ce-i? Cc-i? 

Aceste cuvinte, rostite cu groază, se aud din 
toate părţile şi în toate limbile. Cred, la început, 
că am fost atacați. Mă gândesc la faimosul Ki- 
Tsang, piratul mongol, a cărui colaborare am 
solicitat-o, poate, atât de neprevăzător... pentru 
cronica mea! încă o clipă, şi trenul încetineşte, 
ceea cc arată că se va opri. Popov, după ce 
intrase în furgon, iese de-acolo şi îl întreb ce s-a 
întâmplat. 

— Un accident, îmi răspunde. 

— Grav? 

— Nu, o bară de ataşare s-a rupt şi ultimele 
două vagoane au rămas de izbelişte. 

După ce trenul se opreşte, vreo doisprezece 
călători, dintre care fac şi eu parte, coboară pe 
linie. La lumina unei lanterne este uşor să constaţi 
că ruptura barei nu se datorează unui act 
criminal. Dar nu-i mai puţin adevărat că ultimele 
două vagoane ale trenului, vagonul mortuar şi 
furgonul ocupat de funcţionarul cu bagajele au 
rămas părăsite în urmă. De cât timp şi la ce 
distanţă? Nu se ştie. 

Trebuia să auzi strigătele paznicilor persani, 
însărcinaţi să însoţească trupul neînsufleţit al 


mandarinului Yen-Lu, de care răspundeau! Ceilalţi 
călători cu care se aflau în vagon şi chiar ei înşişi 
nu-şi dăduseră seama de nimic în momentul în 
care s-a rupt bara. Au dat alarma abiadupă ce 
trecuse poate o oră sau două de la accident... 

De altfel, nu era de luat decât o singură 
hotărâre: să dai trenul înapoi până la vagoanele 
detaşate. Nimic mai simplu în fond. Dar ce m-a 
surprins în această împrejurare a fost atitudinea 
seniorului Faruskiar. El a cerut în modul cel mai 
stăruitor să se acţioneze fără a se pierde nici o 
clipă. S-a adresat lui Popov, mecanicului, 
fochistului şi, pentru prima oară, am văzut că 
vorbeşte foarte curgător limba rusă. în rest, nu-i 
nimic de discutat. Suntem cu toţii de acord să ne 
întoarcem pentru a fi ataşate din nou vagoanele 
cu mandarinul şi furgonul de bagaje. Doar baronul 
neamţ ţine să protesteze. larăşi întârzieri... Va 
trebui sacrificat, poate, un timp mai lung pentru 
mandarin... pentru un mandarin mort! E trimis la 
plimbare, cu plângerile lui cu tot... 

Sir Francis Trevellyan ridică din umeri, părând 
a spune: „Ce administrație! Ce material! 
Asemenea lucruri nu s-ar putea întâmpla pe căile 
ferate anglo-indiene!" Maiorul Noltitz pare, ca şi 
mine, uluit de ciudata intervenţie a lui Faruskiar. 

Mongolul, de obicei atât de calm, atât de 
imperturbabil, cu privirea lui rece sub pleoapele 
nemişcate, umblă încoace şi încolo, pradă unei 
îngrijorări nervoase, pe care pare că n-o poate 
stăpâni cu nici un chip. însoţitorul lui nu depune 
mai puţină stăruinţă. Totuşi, cu ce anume îi 
afectază pe ei faptul că s-au desprins cele două 
vagoane? Nici măcar nu-şi aveau bagajele în 
furgonul din spate. Oare să manifeste un atât de 
mare devotament faţă de răposatul mandarin 
Yen-Lu? Din această cauză supravegheau în gara 


Duşak cu atâta încrâncenare vagonul în care 
odihneşte trupul defunctului? Văd bine că maiorul 
găseşte purtarea lor foarte dubioasă. 

Trenul începe să dea înapoi de îndată ce ne- 
am reluat locurile. Baronul neamt încearcă iar să 
protesteze. Dar seniorul Faruskiar îi aruncă o 
privire atât de sălbatică, încât nu se expune la oa 
doua şi se duce să bombăne în colţul său. Se 
ivesc zorile, când cele două vagoane sunt 
semnalate la o distanţă de un kilometru şi trenul 
se apropie de ele după o oră de mers. 

Seniorul Faruskiar şi Ghangir au vrut să asiste 
la ataşarea vagoanelor, operaţiune care a fost 
făcută cât mai solid cu putinţă. Maiorul Noltitz şi 
cu mine am observat că au schimbat câteva 
vorbe cu ceilalţi trei mongoli. La urma urmei, nu-i 
de mirare, doar sunt compatrioți. 

Fiecare urcă în vagonul lui şi mecanicul 
măreşte viteza pentru a recupera o parte din 
timpul pierdut. Cu toate astea, trenul ajunge la 
Kashgar cu o întârziere destul de mare. Este deja 
patru şi jumătate dimineaţa când trenul intră în 
capitala Turkestanului chinezesc. 


Capitolul XVI 


Am sosit în Kashgar la ora patru şi jumătate şi 
plecăm la ora unsprezece. Marele Transasiatic s-a 
arătat generos. Voi avea răgazul să văd oraşul, cu 
condiţia să scad o oră bună din timpul ce mi-a 
fost acordat. într-adevăr, ce nu s-a făcut la 
frontieră se va face la Kashgar: verificarea 
hârtiilor, semnarea paşapoartelor etc. Este o 
verificare totodată minuțioasă şi meticuloasă. Prin 
urmare, la întoarcere, va trebui să mă prezint în 
faţa autorităţilor de frontieră. 


Îmi amintesc de temerile lui Cincu şi pentru el 
am motive să tremur, dacă vameşii se vor ocupa 
de coletele şi bagajele din furgon. înainte ca 
trenul să ajungă la Kashgar, maiorul Noltitz mi-a 
spus: 

— Nu-ţi închipui că Turkestanul chinezesc se 
deosebeşte mult de Turkestanul rusesc. Nu ne 
aflăm în ţinutul pagodelor, al jocurilor vaporaşelor 
cu flori şi al turnuleţelor din porțelan. în primul 
rând, ca şi Buhara, Merv şi Samarkand, oraşul 
este dublu: cel vechi şi cel nou... 

Observaţia maiorului este cât se poate de 
întemeiată. S-a dus vremea când emirii domneau 
peste Kashgaria. Ce vreţi? La acest sfârşit de 
secol, ajungem mereu prea târziu şi minunile 
orientale, datinile necunoscute, capodoperele 
artei asiatice nu mai există decât sub formă de 
amintiri sau de ruine. Căile ferate vor sfârşi prin a 
aduce ţările pc care le străbat la un numitor 
comun, la o mare asemănare între ele. Va fi 
epoca egalităţii şi, poate, a fraternității. 

La drept vorbind, de altfel, Kashgar nu mai e 
capitala Kashgariei; e o gară de pe traseul Marelui 
Transasiatic, punctul de întâlnire al trenurilor 
ruseşti şi al celor chinezeşti, iar panglica dc fier 
care numără aproape trei mii de kilometri de la 
Marca Caspică şi până aici se desprinde de oraş 
pentru a se continua cu alţi patru mii de kilometri, 
până în capitala Chinei. 

Să revenim acum la cele două părţi ale 
oraşului: cea nouă se numeşte Yangi-Shar, iar cea 
veche, situată la o distanţă de trei mile şi 
jumătate de ea, se numeşte Kashgar. Am avut 
prilejul să le văd pe amândouă şi voi relata şi 
despre una, şi despre alta. 

O primă observaţie: ambele sunt înconjurate 
de un zid urât, din lut, care nu te ispiteşte defel să 


le vizitezi. A doua observaţie: degeaba cauţi 
vreun monument, deoarece materialele de 
construcţie sunt aceleaşi şi pentru case, şi pentru 
palate. Numai lut şi nici măcar lut ars. Din pământ 
uscat la soare nu poţi obţine linii regulate, 
profiluri pure, sculpturi dăltuite cu fineţe. Ar fi 
necesară o artă arhitectonică pusă în operă cu 
ajutorul pietrei şi al marmurei, şi asta lipseşte cu 
desăvârşire. O trăsurică ne-a dus iute, pe maior şi 
pe mine, la Kashgar, a cărui circumferință 
însumează trei mile. Kizil-Su!! „Râul roşu" care 
mai degrabă este galben, aşa cum se cuvine unui 
râu chinezesc, îl înlănţuie cu cele două braţe ale 
sale, traversate de două poduri. Dacă vrei să vezi 
câteva ruine mai interesante, trebuie să ieşi din 
incintă şi, la o mică distanţă, se află resturi de 
fortificaţii, vechi de cinci sute ori două mii de ani, 
după cum ţii scama de punctele de vedere ale 
unora sau altora dintre arheologi. Cel mai sigur 
este că oraşul Kashgar a fost asediat de 
Tamcrlan. După el, ţinutul a fost stăpânit de un 
număr de sultani fioroşi între alţii, Uali-Han-Tulla 
care l-a ucis în 1857 pe Schlagintweit, unul dintre 
cei mai buni cunoscători şi cei mai îndrăzneţi 
exploratori ai continentului asiatic. Două plăci de 
bronz, dăruite de Societăţile de Geografie din 
Paris Şi Sankt Petersburg, împodobesc 
monumentul său comemorativ. 

Kashgarul e un însemnat centru comercial: 
mătăsurile de Khotan, ţesăturile de bumbac, 
fetrul, covoarele de lână,  fineturile sunt 
principalele articole aduse pe pieţele provinciei şi 
sunt chiar exportate peste frontieră, între Taşkent 
şi Kuljaz, spre nordul Turkestanului oriental. 


' Astăzi, Kashigabshe (n.r.). 


Populaţia din Kashgar este turkmenă, dar 
numără şi mulţi chinezi, cea mai marc parte 
meseriaşi şi negustori ambulanți. Desigur, maiorul 
Noltitz şi cu mine n-am văzut Kashgarul pe 
vremea când ostile emirului îi umpleau străzile 
gălăgioase. Acum nu mai întâlneşti nici 
infanterişti djighiţi, nici sarbazii care mărşăluiau 
pe-aici. Au pierit minunatele corpuri de armată 
ale tefurcilor, înarmate şi disciplinate după 
sistemul chinezesc; nu mai vezi superbii lăncieri, 
arcaşii kalmuci, purtând arcuri înalte de cinci 
picioare, aceşti „tigri" cu scuturi vopsite în culori 
vii şi cu puşti cu feştilă, puşi pe post de trăgători. 
Au pierit cu toţii şi emirul lor odată cu ei. 

La ora nouă ne înapoiam la Yangi-Shar. Şi la 
capătul unei străzi de lângă citadelă, pe cine 
întâlnim? Pe doamna şi domnul Caterna, căzuţi 
complet pradă admiraţiei în faţa unei trupe de 
dervişi cântăreţi. 

Ce extraordinare mişcări de măscărici care 
stârnesc râsul, ce ţinută în mânuirea chitarei cu 
coarde lungi, ce unduiri acrobatice 

In cursul dansurilor cu care îşi însoțesc 
baladele şi legendele cântate, de un mare 
realism, iară nimic religios în ele! 

În comicul nostru se trezeşte instinctul de 
artist. Nu poate sta locului, i-ar fi peste puteri! 
Aşa că imită gesturile, atitudinile, dănţuirile 
dervişilor, cu antrenul unui fost marinar dublat de 
un actor talentat, şi parcă văd clipa când va intra 
în joc, alături de ei. 

— Ei, domnule Claudius, îmi zice, nu-i prea 
greu să reproduci exerciţiile acestor oameni 
vrednici! Scrie-mi o operetă turkestană, dă-mi un 
rol de derviş şi ai să vezi cum intra în pielea 
personajului. 


— Nu mă-ndoiese, dragă Catema, îi răspund. 
Dar, înainte de a intra în pielea respectivă, intră în 
restaurantul gării să-ţi iei rămas bun de la 
bucărăria turkmena, căci vom trece curând la cea 
chinezească. 

invitaţia mea este acceptată cu plăcere, cu 
atât mai mult cu cât reputaţia bucătarilor 
kashgarieni este universal recunoscută, după cum 
ne atrage atenţia maiorul. Doamna şi domnul 
Caterna, maiorul, tânărul Pan-Ciao şi cu mine 
suntem într-adevăr încântați şi uluiţi de cantitatea 
şi calitatea mâncărurilor. Ni se servesc ca dintr-un 
capriciu când dulciuri, când fripturi şi carne la 
grătar. Apoi lucru pe care comicul şi ingenua nu-l 
vor uita niciodată, cum nu vor uita de altfel nici 
faimoasele piersici din Khojend am avut parte de 
anumite feluri, a căror amintire a vrut s-o 
păstreze ambasada engleză,  consemnând 
compoziţia lor într-o relatare de călătorie: picioare 
de purcel presărate cu zahăr pudră şi rumenite în 
grăsime, puţină marinată, rinichi fripţi în sos 
dulce, amestecați cu clătite. Domnul Caterna a 
servit de două ori din primul fel şi de trei ori din al 
doilea. 

— Imi iau toate măsurile de precauţiile, ne 
spune el. Cine ştie ce ne va oferi cămara 
vagonului-restaurant pe teritoriul chinezesc. Mă 
tem ca aripioarele de rechin să nu fie prea tari şi 
cuiburile de rândunică nu tocmai nişte trufandale. 

La ora zece, o lovitură de gong anunţă că 
încep formalităţile poliţieneşti. Ne ridicăm de la 
masă, după ce bem un ultim pahar de Ciao-Hing 
şi, câteva clipe mai târziu, ne strângem în sala de 
aşteptare. 

Toate numerele mele sunt prezente 
bineînţeles, în afară de Cincu, care s-ar fi înfruptat 
pe cinste din cina noastră dacă ar fi putut lua 


parte la ea. Printre cei ce aşteaptă se află: 
doctorul Tio-King cu Cornaro subraţ; Fulk Ephrinell 
şi Miss Horatia Bluett, reunindu-şi mărfurile (dinţii 
şi părul), fireşte, la figurat, sir Francis Trevellyan, 
nemişcat şi mut, ţeapăn, trăgând morocănos din 
trabuc în pragul sălii, seniorul Faruskiar, însoţit de 
Ghangir, pasageri ruşi, turkmeni şi chinezi în total 
vreo şaizeci până la optzeci de persoane. Se vor 
prezenta pe rând în faţa unei mese în spatele 
căreia se află doi chinezi îmbrăcaţi în haine civile: 
un funcţionar care vorbeşte curent limba rusă şi 
un tălmaci pentru limbile germană, franceză şi 
engleză. 

Slujbaşul are vreo cincizeci de ani, craniul ras, 
o mustață groasă, coada pe spate şi ochelarii pe 
nas. Este îmbrăcat într-o haină înflorată, gras aşa 
cum sunt mulţi oameni cu funcţii importante — şi 
are un aer sever. 

Sunt printre primii care prezintă paşaportul 
purtând viza consulului din Tiflis şi a autorităţilor 
inse din Uzun-Ada. Funcţionarul îl examinează cu 
atenţie. In ţinutul acesta trebuie să fii mereu cu 
ochii în patru. Totuşi, găseşte actele de călătorie 
în regulă şi fără nici o greutate îmi pune ştampila 
cu dragonul verde, declarându-mă „bun pentru 
intrarea în ţară". Acelaşi rezultat în ce-i priveşte 
pe comic şi pe ingenuă. însă înfăţişarea domnului 
Caterna, în timp ce îi sunt verificate hârtiile, 
merită cu adevărat să fie văzută. Se poartă ca un 
inculpat care încearcă să-şi înduioşeze 
judecătorul: îi face ochi dulci, buzele lui schiţează 
un zâmbet, pare să ceară milă sau cel puţin o 
favoare, deşi nici cel mai cusurgiu chinez n-ar 
avea ce observaţie să-i facă. 

— În ordine, zice tălmaciul. 


— Mulţumesc, măria ta! răspunde domnul 
Caterna, cu accentul unui Gavroche, al unui puşti 
ghiduş al Parisului. 

Fulk Ephrinell şi Miss Horatia Bluett termină cu 
bine, cât ai zice peşte. Dacă un negustor 
american şi un agent comercial britanic nu ar 
avea hârtiile în regulă, atunci cine să le aibă? 

Nici alţi pasageri, ruşi ori turkmeni, nu ridică 
probleme. Se dovedeşte că atât cei care 
călătoresc cu clasa întâi, cât şi cei care călătoresc 
cu clasa a doua îndeplinesc condiţiile cerate de 
administraţia chineză şi-şi plătesc viza în ruble, 
taeli ori sapeci. Printre ei descopăr un cleric din 
Statele Unite, în vârstă de vreo cincizeci de ani se 
duce la Beijing. Este reverendul Nathaniel Morse 
din Boston, unul dintre misionarii yankei deveniți 
abili oameni de afaceri. îi atribui numărul 13. 

Verificarea hârtiilor tânărului Pan-Ciao şi ale 
doctorului Tio-King nu are de înfruntat nici o 
dificultate şi aceştia schimbă „zece mii de 
saluturi" dintre cele mai amabile cu reprezentanţii 
autorităţilor chineze. 

Când îi vine rândul maiorului Noltitz, are loc un 
mic incident. Sir Francis Trcvellyan, care înaintase 
în acelaşi timp cu maiorul, nu pare deloc dispus 
să-i cedeze locul. însă totul se mărgineşte la 
priviri trufaşe şi provocatoare. Gentlemanul nu s-a 
ostenit nici măcar să deschidă gura. Mi-a fost 
scris, prin urmare, să nu cunosc sunetul glasului 
său! Rusul şi englezul primesc amândoi viza 
regulamentară şi mica înfruntare nu are nici un fel 
de urmări. 

Seniorul Faruskiar, urmat de Ghangir, ajunge şi 
el în faţa chinezului cu ochelari, care-l priveşte cu 
o atenţie deosebită. Maiorul Noltitz şi cu mine îl 
urmărim din ochi. Cum se va desfăşura verificarea 
hârtiilor lui? 


— Poate cu acest prilej ne vom lămuri ce-i cu 
el... 

Dar cât de mare surpriză, ba chiar uimire, ne-a 
fost dat să trăim în faţa loviturii de teatru care s-a 
produs în acel moment! 

După ce şi-a aruncat ochii pe actele prezentate 
de Ghangir, funcţionarul chinez s-a ridicat şi s-a 
înclinat ceremonios înaintea seniorului Faruskiar, 
spunându-i: 

— Il rog pe domnul administrator al Marelui 
Transasiatic să binevoiască a primi zece mii de 
respecte din partea mea. 

Administrator! lată, aşadar, cine este seniorul 
Faruskiar! Totul se explica, în aceste condiţii! în 
timpul trecerii noastre prin Turkestanul rusesc, n- 
a vrut să-şi dezvăluie funcţia, aflându-se într-o 
ţară străină; dar acum, pe căile ferate chineze, nu 
refuză să-şi dezvăluie rangul şi să beneficieze de 
toată reverenţa la care este îndreptăţit. 

Şi eu în glumă, ce-i drept mi-am permis să-l 
confund cu piratul Ki-Tsang! lar maiorul Noltitz l-a 
suspectat tot timpul! Ei bine, am vrut să am „un 
personaj marcant" în trenul nostru. Acum îl am. 
Voi face cunoştinţă cu senior Faruskiar, îl voi 
cultiva ca pe o plantă rară şi, deoarece vorbeşte 
ruseşte, o să-l sondez până-n rărunchi. Bun! Mă 
simt atât de entuziast, încât nu mă pot împiedica 
să ridic din umeri, când maiorul îmi murmură la 
ureche: 

— La urma urmelor, poate să fie unul dintre 
vechii şefi de bandă, cu care compania a tratat 
pentru a-şi asigura bunele lui oficii. 

— Haide, maiorule, să fim serioşi! 

Nu mai era mult până când ar fi trebuit ca 
formalităţile să ia sfârşit, când îşi face apariţia şi 
baronul Weisschnitzerdorfer. E grăbit, tulburat, 
neliniştit, aiurit, se agită teribil şi nu ştie ce să 


facă. Oare de ce se învârte, se apleacă, se ridică, 
priveşte în jur precum cineva care a pierdut un 
lucru de preţ? 

— Actele, îi cere interpretul în limba germană. 

— Actele, răspunde baronul, le caut... Nu le 
mai am... Erau în portofel... 

Şi scotoceşte în buzunarele pantalonilor, ale 
vestei, ale hainei, ale mantalei are pe puţin 
douăzeci fără să le găsească. 

— Mai repede... mai repede! repetă tălmaciul. 
Trenul nu poate să aştepte... 

— Mă opun să plece fără mine! strigă baronul. 
Actele... Cum s-or fi rătăcit? Să-mi fi scăpat 
portofelul? Cu siguranţă o să mi-l înapoieze cine |- 
a găsit... 

In acest moment, un gong puternic răsună în 
toată gara. Trenul pleacă peste cinci minute. 
Nefericitul de neamt continuă să strige: 

— Aşteptaţi! Aşteptaţi... Donner Wetter! Nu 
puteţi aştepta câteva minute, ţinând seama de 
situaţia unui om care face înconjurul lumii în 
treizeci şi nouă de zile... 

— Marele Transasiatic nu aşteaptă, răspunde 
tălmaciul. 

Fără să ne mai gândim la baron, maiorul 
Noltitz şi cu mine mergem pe peron, în timp ce 
neamţul se zbate să-i convingă pe impasibilii 
slujbaşi chinezi. Cercetez garnitura şi constat că 
s-a modificat numărul pasagerilor. Vom fi mai 
puţini între Kashgar şi Beijing. în loc de 
douăsprezece vagoane, trenul nu mai are decât 
zece, care se află în ordinea următoare: 
locomotivă şi tender, furgonul din cap, două 
vagoane de clasa întâi, vagonul-restaurant, două 
vagoane de clasa a doua, vagonul mortuar pentru 
defunctul mandarin şi furgonul de la urmă. 
Locomotivele ruseşti care au tras trenul de la 


Uzun-Ada vor fi înlocuite de locomotive 
chinezeşti, puse în mişcare nu cu naft, ci cu un soi 
de ulei, provenit din numeroasele zăcăminte din 
Turkestan şi păstrat în depozitele principalelor 
gări ale liniei. 

Prima mea grijă este să mă îndrept către 
primul furgon. Vameşii tocmai au intrat să-l 
verifice şi tremur pentru Cincu... Sunt sigur că 
frauda n-a fost descoperită, căci ştirea ar fi făcut 
vâlvă mare. Dar lada o fi rămas în acelaşi loc? Sau 
a fost pusă altundeva? N-a fost cumva întoarsă 
sau răsturnată? Cincu n-ar mai putea ieşi şi ar fi 
foarte complicat... 

În acest moment, vameşii chinezi părăsesc 
furgonul, închizând uşa în urma lor, astfel încât n- 
am izbutit să arunc înăuntru nici măcar o singură 
privire. Esenţialul este că Cincu n-a fost prins 
asupra faptului. De îndată ce va fi posibil, mă voi 
strecura în furgon şi, cum se zice la bancă, „am 
să verific casa". 

Înainte de a ne întoarce în vagonul nostru, 
maiorul Noltitz mă roagă să-l urmez până la 
capătul trenului. 

Scena la care suntem martori nu-i lipsită de 
interes; gărzile persane predau rămăşiţele 
pământeşti ale mandarinului Yen-Lu unor soldaţi 
ai Steagului Verde, care fac parte din jandarmeria 
chineză. Defunctul trece sub paza a douăzeci de 
chinezi, care vor ocupa vagonul de clasa a doua, 
care precede furgonul funerar. Sunt înarmaţi cu 
puşti şi revolvere şi comandaţi de un ofiţer. 

— Ei, îi spun eu maiorului, este limpede că 
mandarinul Yen-Lu a fost o persoană însemnată, 
de vreme ce Fiul Cerului îi trimite o gardă de 
onoare. 

— Sau de apărare, răspunde maiorul. 


Seniorul Faruskiar şi Ghangir au asistat la 
întreaga operațiune şi nu e de mirare. 
Administratorul are datoria să vegheze asupra 
ilustrului defunct dat în grija agenţilor Marelui 
Transasiatic. 

Se aud ultimele lovituri de gong; fiecare se 
grăbeşte să se-ntoarcă în vagonul său. 

Şi baronul? Ce s-o fi întâmplat cu el? 

latâ-l, în fine, că soseşte pe peron ca o furtună. 
Şi-a găsit actele în fundul celui de al 
nouăsprezecelea buzunar. A obţinut viza 
necesară... dar în ceasul al doisprezecelea. 

— Călătorii pentru Beijing să poftească în 
vagoane! strigă Popov cu o voce de stentor. 

Trenul se urneşte, pleacă, a plecat. 

Trenul merge pe şinele unei căi ferate 
chinezeşti cu o singură linie, tras de o locomotivă 
chinezească, având mecanici chinezi... Să sperăm 
că nu vom fi proiectaţi „în aer" în cursul drumului, 
dat fiind că unul dintre călători, şi anume senior 
Faruskiar, face parte din conducerea companiei. 
La urma urmelor, dacă ar surveni un accident, 
asta ar mai întrerupe monotonia voiajului şi mi-ar 
oferi câteva episoade demne să fie relatate. 
Trebuie să recunosc că personajele mele nu mi-au 
oferit până acum ceea ce aşteptam de la ele. 
Piesa nu are gradaţie, acţiunea lâncezeşte. Ar 
trebui o lovitură de teatru care să aducă toată 
lumea în scenă ceea ce domnul Caterna ar numi 
„un frumos al patrulea act". 

Fulk Ephrinell şi Miss Horatia Bluett sunt 
absorbiți de o convorbire comercială între patru 
ochi. Pan-Ciao şi doctorul m-au amuzat o clipă, 
dar nu mai „produc“ acelaşi efect. Comicul şi 
ingenua sunt doar nişte actori cărora le lipsesc 
situaţiile dramatice. Cincu, până şi Cincu, în care 
îmi pusesem atâtea speranţe să-mi furnizeze un 


subiect interesant, a trecut frontiera fără 
neplăceri şi va ajunge teafăr şi nevătămat la 
Beijing, unde se va căsători fără greutate cu 
domnişoara Zinca Klork. Fără îndoială, ceva nu 
merge! Nu iese nimic nici din transportul 
răposatului mandarin Yen-Lu! Şi cititorii Secolului 
XX aşteaptă de la mine o cronică vibrantă şi 
senzaţională. 

Oare voi fi nevoit să mă întorc la baronul 
neamt? Nu! El nu-i decât ridicol şi ridicolul, care 
constituie originalitatea  proştilor, nu poate 
niciodată interesa. 

Revin la ideea mea; mi-ar trebui un erou şi 
până în prezent paşii lui n-au răsunat în culise. A 
sosit momentul să intru în relaţii mai strânse cu 
seniorul Faruskiar. Poate nu va mai fi atât de 
zgârcit la vorbă acum, când nu mai călătoreşte 
incognito. Nc aflăm sub jurisdicţia lui, ca să zic 
aşa. E într-un fel primarul orăşelului nostru pe 
roate şi un primar trebuie să se pună la dispoziţia 
celor pe care-i guvernează. De altfel, în 
eventualitatea că frauda lui Cincu ar fi 
descoperită, ţin neapărat să-mi asigur protecţia 
acestui înalt funcţionar. 

Trenul nostru merge cu o viteză moderată de 
când a părăsit gara Kashgar. La orizont, în partea 
opusă, se desenează conturul masivului muntos 
al  Podişului Pamir, apoi spre sud-vest se 
rotunjeşte Bolor, adică brâul kashgarian unde se- 
nalţă vârful Tagharma, pierdut în nori. 

Nu prea ştiu cum să-mi ocup timpul. Maiorul 
Noltitz n-a vizitat teritoriile pe care le străbate 
acum Marele Transasiatic şi n-am resurse să iau 
notițe după dictarea lui. Doctorul Tio-King nu-şi 
ridică nasul din Cornaro şi Pan-Ciao mi se pare că 
ştie mai mult despre Paris decât despre Beijing şi 
China. în plus, când a plecat spre Europa, a trecut 


prin Suez şi nu cunoaşte Turkestanul oriental mai 
mult decât Kamceatka. Dar stăm de vorbă cu 
plăcere. E un tovarăş de drum foarte plăcut. Mai 
puţină amabilitate şi mai multă originalitate mi-ar 
fi însă mai de folos. N-am altceva de făcut decât 
să mă plimb dintr-un vagon într-altul, hoinărind 
pe platforme şi privind întrebător zarea care se- 
ncăpăţânează să nu-mi răspundă, trăgând cu 
urechea ici şi colo. 

la le uită! Comicul şi ingenua par a glăsui cu 
mare înflăcărare. Mă apropii. Cântă încetişor. 
Ciulesc urechea. 

Îmi iubesc  curcuțele, intonează doamna 
Caterna. 

lară eu mioarele, răspunde domnul Caterna, 
comic la toate, care face la nevoie şi pe baritonul. 

Repetă mereu duetul lui Pipp şi Bettina cea 
roşcată pentru viitoarele lor reprezentații de la 
Shanghai.  Fericiţi locuitorii Shanghaiului! Nu 
cunosc încă Mascota] 

Fulk Ephrinell şi Miss Horatia Bluett sunt şi ci 
absorbiți într-o discuție aprinsă. Surprind o 
frântură de dialog. 

— Mă tem, zice negustoreasa, că părul arc un 
curs ridicat la Beijing. 

— lar cu, îi răspunde americanul, mă tem că 
dinţii sunt în scădere... 

De fapt, nu se conturează nimic în imaginaţia 
mea şi mai avem doar şase zile de călătorie. La 
naiba cu Marele Transasiatic şi traseul lui 
monoton! Lui Great-Trunk, de la New York la San 
Francisco, i se pot întâmpla lucruri pline de 
interes. Uneori, trenurile sunt atacate de picile- 
roşii, iar perspectiva de a fi scalpat sporeşte 
farmecul călătoriei. 

Ei! Dar pe cine aud recitând sau mai curând 
psalmodiind în compartimentul nostru: „Nu există 


om, indiferent de situaţie, să nu se poată stăpâni 
să nu mănânce prea mult şi să nu se poată feri de 
relele pe care le provoacă obezitatea. Cei 
însărcinaţi cu conducerea treburilor publice au şi 
mai mult datoria..." 

Este doctorul Tio-King, care citeşte cu glas tare 
un pasaj din Cornaro, pentru a-şi întipări şi mai 
bine în minte principiile acestuia. 

În cursul după-amiezii, dacă mă iau după 
„Mersul trenurilor", am trecut Yamangarul, pe un 
pod de lemn. Acest curs de apă izvorăşte din 
masivele muntoase din vest, a căror altitudine nu- 
i sub cinci mii de picioare. Rapiditatea lui e sporită 
de topirea zăpezilor. Câteodată, trenul circulă 
printr-o junglă deasă în care, după cum susţine 
Popov, există tigri în număr destul de mare. Se 
prea poate, dar eu n-am văzut nici unul. Şi totuşi, 
dacă lipsesc pieile-roşii, măcar pieile tărcate re-ar 
putea oferi un spectacol oarecare. Ce fapt divers 
pentru un ziar şi ce noroc pentru jurnalist! 7enb//lă 
catastrofă... Un tren al liniei Marelui Transasiatic 
atacat de tigri... Gheare şi gloanțe... Şi, între 
titluri, puncte de suspensie! 

Ei bine, nu! Felinele turkmene nici măcar nu 
mi-au dat această satisfacţie! Astfel încât le tratez 
şi am tot dreptul să le tratez astfel ca pe nişte 
motani inofensivi! Cele două gări principale au 
fost Yengisar, unde trenul s-a oprit zece minute, şi 
Kizil, unde a stat un sfert de ceas. Aici 
funcţionează câteva furnale înalte, solul fiind 
feruginos, cum arată şi cuvântul „kizil', adică 
roşu. 

Ţinutul este fertil, cu frumoase culturi de grâu, 
porumb, orz şi in, în partea sa de răsărit. 
Pretutindeni se înalţă pâlcuri de copaci, sălcii, 
duzi şi plopi. Cât vezi cu ochii, se-ntind ogoare 
însămânţate cu pricepere şi irigate de numeroase 


canale şi păşuni, unde pasc numeroase turme de 
oi. Regiunea ar semăna pe jumătate cu 
Normandia, pe jumătate cu Provence, dacă în 
zare nu s-ar profila Munţii Pamir. Numai că 
această porţiune a Kashgariei a fost răvăşită 
groaznic de război în epoca în care lupta să-şi 
cucerească independenţa. Pe aceste pământuri 
au curs valuri de sânge şi de-a lungul liniei ferate 
solul este prevăzut cu tumuluri în care sunt 
înmormântate leşurile patrioţilor. 

Dar, în fine, n-am venit în Asia Centrală să 
călătoresc ca acasă. Vreau ceva nou, ce naiba! 
Nou, neprevăzut, senzaţii tari! 

Am sosit în gara Yarkand la patru după- 
amiază, fără cel mai neînsemnat accident şi pe o 
vreme destul de frumoasă. 

Deşi Yarkand nu este capitala administrativă a 
Turkestanului oriental, este totuşi cel mai 
important centru comercial al provinciei. 

— Încă două oraşe îngemănate, i-am spus 
maiorului Noltitz. Asta o ştiu de la Popov... Mă 
tem că seamănă cu ce-am văzut şi până acum: un 
zid de lut şi câteva duzini de uşi! Nu tu 
monumente, nu tu edificii! Doar veşnicele 
bazaruri ale Orientului! * 

Nu m-am înşelat; şi patru ore au fost prea de 
ajuns să vizitez cele două Yarkanduri, dintre care 
cel nou se cheamă Yangi-Shar. 

Din fericire, nu li se mai interzice femeilor că 
circule pe străzile mărginite de bordeie din 
chirpici, cum se-ntâmpla odinioară. Pot şi ele să 
se bucure de dreptul de a vedea şi de a fi văzute, 
şi este o plăcere pentru „faranghi", cum sunt 
numiţi străinii, oricărei naţiuni i-ar aparţine. 
Localnicele sunt foarte frumoase, cu părul împletit 
în cozi lungi, cu galoane transversale la corsaj, cu 
fustele de dedesubt din mătase de Khotan viu 


colorată şi acoperită cu desene chinezeşti, cu 
cizme lungi brodate şi cu tocul înalt, cu turbane 
cochete de sub care se ivesc şuviţele de păr la fel 
de negru ca sprâncenele îmbinate de o trăsătură 
de penel. 

Un număr de călători chinezi au coborât la 
Yarkand şi au fost înlocuiţi de alţii, de aceeaşi 
origine, printre ei aflându-se şi vreo douăzeci de 
culi. Plecăm la ora nouă seara. 

Noaptea avem de străbătut trei sute cincizeci 
de kilometri, distanţa dintre Yarkand şi Khotan. M- 
am dus în furgonul de la capătul trenului şi am 
constatat că lada se află în acelaşi loc. Sforăiturile 
pe care le-am auzit mi-au dovedit că Cincu, în 
poziţia lui obişnuită, dormea liniştit. N-am vrut să- 
| trezesc şi l-am lăsat să viseze la adorabila lui 
româncă. 

A doua zi, Popov îmi spune că trenul, cu viteza 
lui de rapid, a trecut prin Khargalik, punct de 
joncțiune a drumurilor spre Kilian şi Tong. 
Noaptea a fost răcoroasă, căci ne aflăm încă la o 
altitudine de o mie două sute de metri. începând 
din gara Guma, direcţia trenului este de la vest 
spre est, urmând îndeaproape paralela de treizeci 
şi şapte de grade, cea care trece în Europa prin 
Sevilla, Siracusa şi Atena. 

Am observat un singur curs de apă mai 
important, Karakash, pe care se vedeau câteva 
plute în derivă şi şiruri de cai şi măgari trecând 
prin vaduri, între bancuri de pietriş. Râul se 
întretaie cu calea ferată la vreo sută de kilometri 
înainte de Khotan, unde am sosit la opt 
dimineaţa. 

Două ore de oprire. Cum acest oraş poate să-i 
dea călătorului o primă impresie asupra cetăților 
chinezeşti, am vrut să-mi fac o idee generală 
asupra lui. 


Dc fapt, s-ar zice că este o aşezare turkmenă 
construită de chinezi sau un oraş chinezesc 
construit de turkmeni. Monumentele şi locuitorii 
par a ţine de această dublă paternitate. Moscheile 
au un fals aer de pagodă, pagodele au un fals aer 
de moschee. Aşadar, nu m-am mirat că domnul şi 
doamna Caterna, care n-au vrut să piardă acest 
prilej de a pune piciorul în China, au fost puţin 
dezamăgiţi. 

— Domnule Claudius, mi se adresează comicul, 
aici nu există nici un decor în care să poţi juca o 
piesă despre Beijing. 

— Dar nu suntem la Beijing, dragul meu 
Caterna. 

— Adevărat, şi trebuie să ştii să te mulţumeşti 
şi cu puţin. 

— Chiar cu foarte puţin, cum spun italienii. 

In clipa în care dăm să urcăm în vagon, îl văd 
pe Popov alcargând spre mine şi strigând: 

— Domnule Bombarnac! 

— Cc este, Popov? 

— Un funcţionar de la telegraf m-a întrebat 
dacă în tren nu se află un corespondent al 
Secolului XX. 

— Un funcţionar de la telegraf? 

— Da! Şi când i-am răspuns că într-adevăr se 
află în trenul nostru un corespondent al Secolului 
XX, mi-a dat depeşa aceasta pentru 
dumneavoastră. 

— Dă-mi-o, dă-mi-o! 

lau depeşa, care mă aştepta de câteva zile. Să 
fie oare un răspuns la telegrama pe care am 
trimis-o jurnalului din gara din Merv, cu privire la 
mandarinul Yen-Lu? Deschid depeşa. O citesc. Şi- 
mi cade din mînă. 

lată ce conţinea: 


Claudius Bombarnac, reporter la Secolul XX 
Khotan, Turkestanul chinezesc. 

În tren nu se găseşte trupul neînsuflețit al 
mandarinului, ci tezaurul imperial în valoare de 
cincisprezece milioane, trimis din Persia în China, 
cum s-a anunţat în ziarele din Paris în urmă cu opt 
zile. Pe viitor încearcă să fii mai bine informat. 


Capitolul XVII 


„Milioane... Pretinsul vagon mortuar conţine 
milioane!" 

Fără voia mea, mi-a scăpat această frază 
importantă, aşa că secretul tezaurului imperial 
este cunoscut la ora asta de toată lumea, de la 
funcţionarii gării, până la călătorii din tren. 
Aşadar, pentru mai multă securitate, guvernul 
persan, punându-se de acord cu guvernul chinez, 
a vrut să lase să se creadă că a repatriat trupul 
neînsufleţit al unui mandarin, când de fapt era 
vorba de transportul până la Beijing al unui tezaur 
care valorează cincisprezece milioane de franci. 

Vai de mine, cc gafă desigur explicabilă am 
putut să fac! Dar de ce n-aş fi crezut ce-mi 
spusese Popov şi de ce să fi suspectat Popov ceea 
ce i-au spus funcţionarii persani în privinţa 
mandarinului Ycn-Lu? Nu exista nici un motiv de a 
pune la îndoială adevărul celor afirmate de ei. 

Totuşi, mă simt profund umilit în amorul meu 
propriu de cronicar şi foarte necăjit că mi s-a 
atras atenţia asupra acestei gafe. Mă feresc să 
suflu cuiva un cuvinţel despre toate astea, chiar şi 
maiorului. De necrezut! La Paris, Seco/u/XXeste 
mai bine informat decât mine, care mă aflu în 
tren, în legătură cu ceea ce se petrece! în Franţa 
se ştie că într-un vagon ataşat la Marele 
Transasiatic se găseşte un tezaur imperial, iar eu 


habar n-am! Cât de mare neajuns al reportajului 
meu! Acum, secretul a fost divulgat şi nu 
întârziem să aflăm că acest tezaur, alcătuit din 
aur şi pietre preţioase, depus pe vremuri în 
mâinile şahului Persiei, este expediat 
proprietarului său legitim, împăratul Chinei. lată 
de ce seniorul Faruskiar, care fusese pus la curent 
în calitatea sa de administrator al companiei, a 
luat trenul la Duşak pentru o călătorie până la 
destinaţia sa finală. lată de ce Ghangir şi cu el 
împreună cu cei trei mongoli, agenţii lor au 
supravegheat atât de riguros acest preţios vagon, 
iată de ce s-au arătat atât de îngrijoraţi când s-a 
desprins de tren după ruptura barei, iată de ce au 
stăruit cu atâta încrâncenare să fie reataşat cât 
mai repede. Da! Totul se explică! lată şi din ce 
cauză un escadron de soldaţi chinezi a sosit la 
Kashgar, ca să ia în primire vagonul, după ce a 
fost predat de către funcţionarii persani. De aceea 
nici Pan-Ciao nu auzise vorbindu-se despre 
mandarinul Yen-Lu, pentru că nici nu exista vreun 
înalt demnitar cu acest nume în China. 

Am plecat la ora prevăzută de orar. Cum era 
de aşteptat, tovarăşii noştri de călătorie nu 
vorbesc decât despre milioanele care ar ajunge 
pentru a îmbogăţi întregul personal al trenului. 

— Pretinsul vagon funerar mi s-a părut tot 
timpul suspect, îmi zice maiorul Noltitz, şi de 
aceea l-am şi întrebat pe Pan-Ciao dacă a auzit, 
de răposatul mandarin. 

— Mi-amintesc, îi răspund eu, dar pe moment 
n-am priceput motivul întrebării dumitale. Oricum, 
ceea ce este sigur este că acum tragem după noi 
o comoară. 

— Adaug, reia maiorul, că guvernul chinez a 
fost prevăzător când a trimis o escortă de 
douăzeci de oameni bine înarmaţi. De la Khotan la 


Lanzhou, trenul va avea de străbătut două mii de 
kilometri prin deşert şi securitatea trenului lasă 
de dorit când se trece prin Podişul Gobi... 

— Cu atât mai mult, domnule maior, cu cât, 
după cele ce mi-aţi spus, prezenţa primejdiosului 
Ki-Tsang a fost semnalată în provinciile 
septentrionale ale Chinei. 

— Într-adevăr, domnule Bombarnac, şi o 
lovitură de pe urma căreia s-ar alege cu 
cincisprezece milioane, este o lovitură frumoasă 
pentru un bandit. 

— Dar cum ar putea şti de trimiterea tezaurului 
imperial? 

— Indivizii ăştia ştiu întotdeauna ce au interes 
să ştie. „Asta aşa este, mi-am zis în gând, chiar 
dacă nu citesc Secolul XX." 

Şi am simţit că roşesc, amintindu-mi de gafa 
mea, care îmi va aduce, fără îndoială, blestemele 
celebrului jurnalist Chincholle. 

Intre timp, pe platformă se vorbea cu 
aprindere, fiecare comentând ştirea. Unul prefera 
să se afle într-un tren alături de o groază de 
milioane decât lângă un cadavru, chiar dacă 
acesta era al unui mandarin de cea mai bună 
calitate. Altul găsea că transportul unui asemenea 
tezaur nu se putea face fără a pune în primejdie 
siguranţa călătorilor. Această din urmă părere o 
susţin şi baronul Weisschnitzerdorfer într-o ieşire 
turbată împotriva lui Popov. 

— Trebuia să ne previi, domnule, trebuia să ne 
previi! repeta el. Acum se ştie că aceste milioane 
se află într-un vagon remorcat la tren şi asta 
poate să constituie ţinta unui atac... Or, un atac, 
admițând că este respins, presupune întârzieri şi 
întârzierile... Ei bine, eu nu le pot admite. Nu, 
domnule, nu pot! 


— Nimeni nu ne va ataca, domnule baron, 
răspunde Popov, nimănui nu i-ar putea trece prin 
gând. 

— De unde ştii dumneata, domnule, de unde 
ştii? 

— Vă rog să fiţi calm. 

— Ba nu, nu mă voi calma şi, dacă este 
tulburată circulația trenului, voi trage la 
răspundere compania. 

Se-nţelege, şase mii de fiorini sub formă de 
despăgubiri pentru domnul baron cu „înconjurul 
lumii". Să trecem, însă, la ceilalţi călători. Fulk 
Ephrinell, cum vă puteţi închipui, nu poate să 
cântărească acest incident decât dintr-un punct 
de vedere foarte practic. 

— Bineînțeles, zice el, că riscul nostru a 
crescut mult din cauza transportului tezaurului, 
iar în cazul unui accident provocat de această 
cauză, societatea „Life Travellers Society", la care 
sunt asigurat, ar refuza fără îndoială să plătească 
asemenea riscuri, a căror răspundere o poartă în 
întregime Compania Marelui Transasiatic. 

— Într-adevăr, rosteşte Miss Horatia Bluett. (în 
plus, situaţia ei faţă de China ar fi fost cât se 
poate de nefericită, dacă nu ar fi fost regăsite 
vagoanele desprinse.) Nu eşti de aceeaşi părere, 
Fulk? 

— Ba da, Horatia! 

Horatia şi Fulk pur şi simplu! 

Cuplul anglo-american are, însă, dreptate; 
această enormă pierdere ar fi fost pusă pe seama 
Marelui Transasiatic, căci compania nu putea să 
nu ştie că trenul transporta aur şi pietre preţioase 
şi nu rămăşiţele mandarinului Yen-Lu şi, deci, 
avea în această privinţă o răspundere personală. 

Pe soţii Caterna, milioanele aflate în vagonul 
remorcat nu păreau să-i tulbure prea tare. 


Comicului nu i-au inspirat decât următoarea 
reflexie: 

— Ei, Caroline, ce teatru frumos s-ar putea 
construi cu banii ăştia! 

Însă cuvintele potrivite în situaţia dată au fost 
rostite de clericul care a urcat la Kashgar, 
reverendul Nathaniel Morse: 

„Este întotdeauna îngrijorător să cari după tine 
un sac cu praf dc puşcă." Nimic mai adevărat, şi 
vagonul cu tezaurul său imperial era un sac cu 
dinamită, gata să nc arunce în aer trenul în orice 
clipă. 

Prima calc ferată, construită în China pe la 
1877, a făcut legătura între Shanghai şi Fuzhou. 
Ea urmează, cu mici diferenţe, traseul rusesc care 
a fost propus în 1874, trecând prin Taşkent, Kulja 
Kami, Lanzhou, Xian şi Shanghai. Trenul nu 
pătrunde în provinciile foarte populate din centru, 
care pot fi asemuite cu nişte stupi de albine 
albine foarte prolifice întinşi şi zumzăitori. Pe cât 
posibil, calea ferată merge în linie dreaptă până la 
Su-Cen, înainte de a coti spre Lanzhou!. Dacă se 
opreşte în câteva oraşe mari, o face prin 
ramificații care au fost construite spre sud şi sud- 
est. între altele, una din acestea, cea de la 
Taiyuan la Nanjing, are drept scop să lege 
provinciile Shanxi şi Shandong. Dar la această 
dată un important viaduct nefiind încă terminat, 
întârzie darea ei în folosinţă. S-au încheiat 
lucrările, ceea ce asigură o comunicaţie directă 
prin Asia Centrală, cu linia principală a Marelui 
Transasiatic. Inginerii n-au întâmpinat la 
construirea ei greutăți mai mari decât a 
întâmpinat generalul Annenkof la construirea 
uşor, în vreme ce caravana sa a avut de înfruntat 


1 Astăzi, Herbei (n.r.). 


o mulţime de primejdii şi de greutăţi ceea ce n-a 
împiedicat-o să străbată zece mii de kilometri de 
teren drept, fără a pune la socoteală cotele de 
altitudine şi longitudinea anumitor puncte 
geografice. Astfel a fost continuată cu cinste 
opera lui Prjevalski. 

Din gara Keriya, încă se mai zăresc spre sud- 
vest crestele masivului Karakorum şi vârful 
Dapsang!, căruia diferiţi cartografi îi atribuie o 
înălţime de peste opt mii de metri. La poalele lui 
se întinde regiunea Kashmir, unde din Podişul 
Pamir se desprinde uriaşul lanţ al Himalayei, care 
se ridică deasupra celor mai înalte culmi ale 
globului terestru. 

Plecând din Khotan, am străbătut o sută 
cincizeci de kilometri în patru ore. Viteza a scăzut 
considerabil, dar nu trebuie să ne aşteptăm în 
această parte a Transasiaticului la viteza cu care 
merge Transcaspianul. 

La ora cinci după-amiază, altă gară, Niya, unde 
generalul Pevţov a construit un observator 
meteorologic. Aici ne oprim doar pentru douăzeci 
de minute. Am timp să cumpăr câteva provizii de 
la bufetul gării. Bănuiţi pentru cine. 

Călătorii care urcă în tren pe porţiunea asta nu 
sunt decât chinezi, bărbaţi şi femei. Rareori ocupă 
locuri la clasa întâi şi merg pe distanţe scurte. 

Abia plecasem de un sfert de ceas, când Fulk 
Ephrineil, cu seriozitatea unui negustor care vine 
să trateze o afacere, se-ndreaptă către mine pe 
platforma vagonului. 

— Domnule Bombarnac, îmi zice, vreau să vă 
cer un serviciu. „Ei, îmi spun în gând, ştie cum să 
mă găsească yankeul când are nevoie de mine!" 


' Astăzi, Sinquan (n.r.). 


— M-aş bucura să vă pot fi de folos, domnule 
Ephrineil, îi răspund. Despre ce este vorba? 

— V-aş ruga să-mi fiţi martor. 

— Este o cinste pentru mine! Şi cu cine, dacă 
nu vă supăraţi? 

Pe la unu dimineaţa, m-am putut strecura până 
la Cincu şi i-am dat proviziile cumpărate în gara 
Niya. Tânărul român s-a înveselit şi s-a liniştit. Nu 
mai întrevede piedici, va ajunge la limanul dorit. 

— Mă îngraş în lada asta, îmi spune. 

— Fii cu băgare de seamă, că n-ai să mai poţi 
ieşi din ea! 

li povestesc cum stau lucrurile cu căsătoria 
Ephrinell-Bluett şi că ceremonia nunţii va avea loc 
mâine, cu mare pompă. 

— Ah, spune el cu un suspin, ei nu sunt obligaţi 
să aştepte sosirea la Beijing! 

— Fără îndoială, Cincu. Dar eu cred că o 
căsătorie în asemenea condiţii nu va fi prea 
solidă. La urma urmei, asta-i priveşte doar pe 
aceşti doi originali. 

La trei dimineaţa, trenul s-a oprit pentru 
patruzeci de minute la Cherchcn, aproape de 
poalele unui şir de munţi din lanţul Kunlun. Nici 
unul dintre noi n-a văzut nimic din ţinutul trist şi 
pustiu, lipsit de copaci şi de verdeață, pe care îl 
străbate trenul urcând spre nord-est. 

In zorii zilei, trenul aleargă pe calea ferată 
lungă de patru sute de kilometri, care desparte 
Cherchen de gara Charklik, în timp ce soarele 
mângâie cu razele sale uriaşa întindere care 
străluceşte din pricina eflorescentelor saline. 


Capitolul XVIII 


Când mă trezesc, îmi face impresia că am avut 
un coşmar. Dar nu-i un vis. Nu! E foarte limpede. 


Şeful bandiţilor, Ki-Tsang, care şi-a pregătit bine 
lovitura, atacă trenul în porţiunea sudică a 
Deşertului Gobi. Vagonul este deschis cu forţa, 
jefuit, devastat... Aurul şi pietrele preţioase în 
valoare de cincisprezece milioane sunt smulse de 
sub paza soldaţilor chinezi, care mor la datorie, 
după ce le apără cu vitejie. 

În ce-i priveşte pe călători... încă două minute 
de somn şi le-aş fi cunoscut soarta şi lor, dar şi 
mie. 

Dar totul dispare o dată cu negurile nopţii. 
Visele nu sunt fotografii care dăinuie: se 
decolorează la soare şi, până la urmă, se şterg din 
minte. 

Dând o mică raită prin tren, de la un cap la 
altul, ca un gospodar pe străduţele unui târg, îl 
întâlnesc pe maiorul Noltitz. După ce îmi strânge 
mâna, îmi arată un mongol instalat la clasa a 
doua şi-mi spune: 

— Nu-i dintre cei care s-au urcat la Duşak 
împreună cu administratorul Faruskiar şi cu 
Ghangir. 

— Într-adevăr, îi răspund, nu l-am mai văzut în 
tren până acum. Popov, la care mă interesez ce-i 
cu acest călător, mă informează 

că mongolul cu pricina a urcat la Cherchen şi, 
adaugă el, de cum a sosit, administratorul a şi 
stat de vorbă cu el de unde trage concluzia că şi 
noul pasager trebuie să coboare într-una dintre 
gările mici dintre Cherchen şi Charklik, unde 
trebuie să sosim pe la ora unu. 

Pe seniorul Faruskiar nu l-am văzut în cursul 
plimbării mele. Să fi coborât într-una dintre micile 
gări dintre Cherchen şi Charklik? Nu. Ghangir şi cu 
el se află pe platforma de dinainte a vagonului 
nostru. Par să discute cu însufleţire şi nu se 
întrerup decât ca să cerceteze cu vădită 


nerăbdare vasta întindere dinspre nord-est. Oare 
vreo veste adusă de mongpolul care a urcat la 
Cherchen i-a făcut să-şi iasă din fire şi să-şi 
părăsească obişnuita rezervă şi gravitate? 

Mă las din nou în voia închipuirii, întrevăzând 
peripeții, atacuri tâlhăreşti ca în visul meu... Sunt 
readus la realitate de reverendul Nathaniel Morse, 
care vine să-mi spună: 

— Astăzi... La nouă... Văd rog, nu uitaţi, 
domnule... 

Ah, da! Căsătoria lui Fulk Ephrinell cu Miss 
Horatia Bluett... Pe legea mea, îmi ieşise din cap 
cu totul. Trebuie să mă duc la lavaboul vagonului. 
Tot ce pot face este să-mi schimb rufăria de corp. 
Costumul nu mi-l pot schimba, neavând la mine 
un altul. Şi totuşi, se cuvine să fiu prezentabil, de 
vreme ce martorul celălalt, domnul Caterna, va fi 
superb. 

Comicul s-a dus în furgonul de bagaje tremur 
însă cu gândul la bietul Cincu şi acolo, ajutat de 
Popov, a scos dintr-unul din cuierele sale un 
costum puţin uzat, dar al cărui succes este 
asigurat la o nuntă; haină de culoarea untului cu 
nasturi de metal şi cu un bucheţel la butonieră, 
cravată cu un ac având în vârf un diamant fals 
nemaipomenit, pantaloni de un roşu-aprins cu 
paftale arămii, vestă cu floricele, ciorapi în dungi, 
mănuşi de mătase, pantofi negri şi pălărie gri 
flauşată. Câţi miri sau, mai curând, unchi de la 
ţară ai mirelui trebuie că a jucat comicul nostru în 
ţinuta sa tradiţională! E grozav de altfel, cu chipul 
înfloritor, proaspăt bărbierit, cu obrajii uşor 
albăstrui, ochii strălucitori şi buzele trandafirii. 
Doamna Caterna nu-i mai puţin dichisită. Şi ea şi- 
a recuperat cu uşurinţă costumul de domnişoară 
de onoare din garderoba de actriţă; corsaj strâns 
pc corp, cu şireturi încrucişate, fustă scurtă de 


lână verde, ciorapi liliachii, traşi bine pc picior, 
pălărie de pai împodobită cu flori artificiale cărora 
nu le lipseşte nici măcar parfumul, puţin negru pe 
pleoape şi roşu în obraji, lată o ingenuă de la ţară, 
şi dacă împreună cu soţul ei intenţionează să 
joace o comedie sătească după masa de nuntă, 
cu siguranţă vor culege aplauze meritate. 

Căsătoria are loc la ora nouă, anunţată de 
clopotul de la tender care, tras cu nădejde, va 
bate precum clopotul dintr-o capelă. Cu puţină 
imaginaţie, te vei putea crede într-un sat. Dar 
unde anume o să-i cheme clopotul pc martori şi 
pe oaspeţi? Ei bine, în vagonul-restaurant, 
pregătit special pentru ceremonie, după câte mi- 
am dat seama. Nu mai e un vagon-restaurant, ci 
un vagon-salon, dacă se poate folosi această 
expresie. Masa mare, demontată, a făcut loc unei 
mese mici, care va sluji de birou. Câteva vase cu 
flori cumpărate în gara Cherchen sunt agăţate în 
colţurile vagonului, care este suficient de vast 
pentru ca în el să intre cea mai mare parte dintre 
cei poftiţi să asiste la ceremonie. Cine nu va 
putea pătrunde înăuntru va sta pe platforme. 

Pasagerii au fost înştiinţaţi printr-o simplă 
pancartă, pusă pe uşa vagoanelor de clasa întâi şi 
a doua. Textul este următorul: 

Domnul Fulk Ephrinell de la firma „Strong 
Bulbul and Comp. " din New York, are plăcerea să 
vă invite la căsătoria sa cu Miss Horatia Bluett, de 
la firma „Holmes-Holme" din Londra, care va fi 
celebrată în  vagonul-restaurant al Marelui 
Transasiaticpe 22 mai, ora nouă fix, prin grija 
reverendului Nathaniel Morse din Boston. 

Miss Horatia Bluett, de la firma „Holmes- 
Holme" din Londra, are plăcerea să vă invite la 
căsătoria ei cu domnul Fulk Ephrinell de la firma „, 


Strong Bulbul and Comp. " din New York, care va 
fi celebrată etc. 

Ei bine, dacă nu scot o sută de rânduri din 
povestea asta, nu mă pricep deloc la meseria 
mea. între timp, îl întreb pe Popov care va fi locul 
exact în care se va afla trenul în momentul 
ceremoniei. Popov mi-l arată pe harta cu orare. 
Acest punct se află la o sută cincizeci de kilometri 
de gara Charklik, în plin deşert, în mijlocul 
sosurilor străbătute de un râuleţ care se varsă în 
Lob-Nor. Preţ de vreo douăzeci de leghe, trenul nu 
va întâlni nici măcar o singură gară şi, astfel, 
ceremonia nu riscă să fie întreruptă de vreo oprire 
a trenului. 

Sc-nţelegc de la sine că, de la ora opt şi 
jumătate, domnul Catema şi cu mine suntem gata 
să ne facem datoria. Maiorul Noltitz şi Pan-Ciao s- 
au îngrijit şi ei de ţinuta lor, pentru a fi la 
înălţimea  solemnităţii. Maiorul, serios ca un 
chirurg înainte de a-i tăia un picior cuiva, şi 
chinezul, cu aerul puţin bațjocoritor al unui 
parizian poftit la o nuntă ţărănească. Doctorul Tio- 
King şi al său Cornaro, primul ducându-l cu sine 
pe al doilea, vor lua şi ei parte la mica petrecere. 
Nobilul vencţian era celibatar, dacă nu mă-nşel; 
dar nu cred că şi-a exprimat undeva vreo părere 
în privinţa căsătoriei, studiată din punctul de 
vedere al consumului de radical umed în afară, 
poate, de începutul capitolului intitulat Mijloace 
sigure şi uşoare de a remedia cu promptitudine 
diverse accidente care ameninţă viața. 

Pan-Ciao, care mi-a citat această frază a lui 
Cornaro, a adăugat: 

— Căsătoria poate fi considerată ca figurând 
printre aceste accidente, cred eu. 

Nouă fără un sfert. Nimeni nu i-a zărit încă pe 
viitorii însurăţei. Miss Horatia Bluett s-a încuiat 


într-unui din cabinetele de toaletă de la primul 
vagon, unde se găteşte pentru ceremonie. La 
rândul lui, Fulk Ephrinell îşi face, probabil, cu 
atenţie nodul la cravată şi îşi lustruieşte inelele, 
brelocurile şi celelalte giuvaericale pe care le 
poartă. N-am nici o grijă, îi vom vedea apărând de 
îndată ce va suna clopotul. 

N-am decât o singură părere de rău: că 
seniorul Faruskiar şi Ghangir sunt prea ocupați 
pentru a lua parte la petrecere. Dar de ce 
cercetează tot timpul din ochi uriaşul pustiu? Doar 
nu au în faţă vreo câmpie acoperită de lanuri de 
cereale din regiunea Lob-Nor, ci Deşertul Gobi, 
care este sterp, trist şi posomorât, aşa cum reiese 
şi din studiul specialiştilor sau din relatările unor 
călători celebri, precum Grjmailo, Blanc şi Martin. 
Eşti îndreptăţit să te întrebi din ce cauză amândoi 
îl privesc cu o atenţie atât de stăruitoare. 

— Dacă nu mă-nşală presimţirile, îmi spune 
maiorul Noltitz, trebuie că sc întâmplă ceva. 

Ce să însemne oare aceste cuvinte? Dar, 
deodată, clopotul tenderului, tras cu putere, 
răsună voios, chemându-ne la nuntă. 

Domnul Caterna vine lângă mine şi-l aud 
fredonând: 

„ Sună deodată Clopotul din turn ". 

lar doamna Caterna îi răspunde la acest trio 
din Donna Alba cu refrenul din Dragonii din Vilars: 

„ ȘI bate, şi sună Şi sună, şi răsună ". 

Ea mimează totodată gestul oblic de a trage o 
frânghie, precum o cere rigoarea teatrului. 

Alaiul călătorilor se pune în mişcare. în frunte 
merg cei patru martori, apoi oaspeţii care se 
apropie dinspre cele două capete ale satului adică 
ale trenului. Procesiunea este formată din chinezi, 
câţiva turkmeni şi un număr de tătari, bărbaţi şi 
femei, dornici să asiste la ceremonie. Cei patru 


mongoli au rămas însă pe ultima platformă, lângă 
vagonul cu tezaurul, pe care soldaţii chinezi n-au 
voie să-l părăsească nici o clipă. Am ajuns în 
vagonul-restaurant. 

Reverendul şade la o măsuţă pe care se află 
actul de căsătorie, pregătit cu toate formele 
cerute. Are în mod vădit obişnuinţa acestui gen 
de ocazii, în orice caz la fel de comerciale pe cât 
sunt de matrimoniale. 

Perechea Ephrinell-Bluett n-a apărut încă. 

— Măi, să fie! îi spun comicului, doar n-or fi 
renunţat să se căsătorească! 

— Dacă au renunţat, răspunde râzând domnul 
Caterna, reverendul o să ne recăsătorească, în 
locul lor, pe mine şi pe nevastă-mea... Suntem în 
haine de nuntă şi doar nu ne-am pus la mare 
ţinută, degeaba! Nu-i aşa, Caroline? 

— Da, Adolphe! îi răspunde, gânguritor, 
ingenua. 

Dar glumeaţă reeditare a căsătoriei doamnei şi 
domnului Caterna nu va avea loc. lată-l pe Fulk 
Ephrinell, îmbrăcat cum era azi-dimineaţă sau ieri 
şi, amănunt demn de băgat în seamă, cu creionul 
pe după urechea stângă, căci preacinstitul agent 
comercial tocmai ce a terminat un decont pentru 
firma sa din New York. Uite-o şi pe Miss Horatia 
Bluett, cât de slabă, ţeapănă şi distantă poate fi o 
negustoreasă britanică, având un fulgarin tras 
deasupra costumului de călătorie, pentru a se feri 
de praf, şi, în chip de bijuterii, purtând, atârnată 
de cordon, o legătură de chei care zornăie 
zgomotos. Toţi s-au ridicat politicos la intrarea 
mirilor. După ce au salutat în dreapta şi în stânga, 
„fac o pauză", cum ar zice domnul Caterna. Apoi 
înaintează spre reverend, care aşteaptă în 
picioare. Te-ai crede într-o capelă dacă o orgă ar 
intona muzica destinată împrejurării. Dar o aud, 


muzica asta! Dacă nu este interpretată la orgă, 
cel puţin este vorba despre un instrument cât de 
cât înrudit. Domnul Caterna îşi dă toată silinţa, cu 
un acordeon în mâini. In calitate de fost marinar, 
ştie să mânuiască acest instrument de tortură şi 
s-a pus să clămpăne adormitorul andante din 
Norma, cu nuanțele cele mai armonice. Asta pare 
să le placă nespus de mult călătorilor din Asia 
Centrală. Niciodată până acum, urechile lor n-au 
fost mângâiate de această melodie demodată, pe 
care aparatul pneumatic o interpretează atât de 
expresiv. 

În fine, totul se sfârşeşte pe lumea asta, chiar 
şi andantele din Norma, şi reverendul Nathaniel 
Morse începe să le servească mirilor discursul pe 
care l-a debitat de nenumărate ori într-o astfel de 
împrejurare: 

„Două suflete menite să se contopească... 
Carne din carnea lui... Creşteţi şi vă înmulţiţi..." 

După mine, mai bine spunea pe nas ca un 
simplu notar: „în faţa mea, preotul-notar, s-a 
încheiat un act de asociaţie din motive sociale: 
Ephrinell-Bluett and Comp. ..." 

N-am terminat să-mi formulez gândul. Dinspre 
locomotivă se aud strigăte puternice. Frânele, 
trase brusc, au  scrâşnit strident. Câteva 
hurducături însoțesc încetinirea mersului, apoi o 
izbitură puternică opreşte trenul, în mijlocul unui 
nor de nisip. 

Ce întrerupere nefericită a ceremoniei 
matrimoniale şi cum „s-a rupt firul", ca să 
întrebuinţăm o expresie de telegrafist. 

Totul s-a răsturnat în vagonul-restaurant: 
oameni şi mobile, miri şi martori. Nimeni nu şi-a 
putut păstra echilibrul. Am căzut claie peste 
grămadă şi, într-o dezordine de nedescris, se aud 
ţipete de spaimă şi gemete prelungite. Dar mă 


grăbesc să adaug că nu s-a întâmplat nimic grav, 
deoarece oprirea n-a fost prea bruscă. 

— Repede... Să coborâm din tren! îmi zice 
maiorul. 


Capitolul XIX 


Într-o clipă, călătorii, mai mult sau mai puţin 
loviți şi înnebuniţi, s-au repezit jos, pe calea 
ferată. Se plâng, pun întrebări în trei sau patru 
limbi diferite. 

Seniorul  Faruskiar, Ghangir şi cei patru 
mongoli au fost primii care au sărit din vagoane. 
Toţi stau lângă şine, cu kandjiarul într-o mână şi 
pistolul în cealaltă. Nu-ncape nici o îndoială, s-a 
pus la cale un atac tâlhăresc împotriva trenului. 
Şinele lipsesc pe o porţiune de vreo sută de metri 
şi locomotiva, după ce s-a poticnit de o traversă, 
s-a oprit în faţa unei movile de nisip. 

— Cum! Drumul de fier n-a fost terminat... şi 
mi s-a dat un bilet de la Tiflis la Beijing? Degeaba 
am luat Transasiaticul ăsta ca să câştig nouă zile 
din timpul în care fac înconjurul lumii? 

În cuvintele acestea, azvârlite în germană 
către Popov, am recunoscut glasul supărat al 
baronului. Dar, de data asta, altora decât 
inginerilor companiei trebuiau să li se adreseze 
mustrările sale. 

ÎI întrebăm pe Popov despic ce este vorba, în 
timp ce maiorul Noltitz nu-i scapă din ochi pe 
seniorul Faruskiar şi pe mongolii săi. 

— Baronul greşeşte, ne răspunde Popov. 
Construcţia căii ferate a fost pe deplin terminată 
şi, dacă lipsesc o sută de metri de şină, asta se 
datorează unor intenţii criminale. 

— Ca să se oprească trenul! rostesc. 


— Şi să se fure tezaurul pe care-l transportă! 
adaugă domnul Caterna. 

— Nu-ncape îndoială, zice Popov. Trebuie să 
fim gata să respingem un atac. 

— Oare avem de a face cu Ki-Tsang şi banda 
lui? întreb. Ki-Tsang! Numele se răspândeşte 
printre călători. Simpla lui 

rostire stârneşte o groază de nedescris. în 
acest moment, maiorul îmi şopteşte: 

— De ce mai curând Ki-Tsang decât seniorul 
Faruskiar? 

— EI, însuşi administratorul Transasiaticului? 

— Ei, n-ar fi de mirare, dacă e adevărat că în 
consiliul ei au intrat, cu încuviințarea companiei, 
câţiva şefi de bandă, pentru a asigura o bună 
circulaţie a trenurilor. 

— N-am să cred niciodată aşa ceva, domnule 
maior! 

— Cum doreşti, domnule Bombarnac. Dar, iară 
îndoială, Faruskiar ştia că pretinsul vagon mortuar 
conţine milioane... 

— Hai, hai, domnule maior, nu-i timpul potrivit 
pentru asemenea glume. 

Nu! E timpul să ne apărăm şi ne vom apăra 
vitejeşte. 

Ofiţerul chinez şi-a rânduit oamenii în jurul 
vagonului cu tezaurul. Sunt vreo douăzeci în total, 
iar noi, ceilalţi călători, în afară de femei şi copii, 
vreo treizeci. 

Popov distribuie armele luate în tren pentru 
cazul că acesta ar fi ţinta unui atac. Maiorul 
Noltitz, domnul Caterna, Pan-Ciao, Fulk Ephrinell, 
mecanicul, fochistul, şeful trenului, pasagerii 
asiatici şi europeni sunt cu toţii hotărâți să sc bată 
pentru binele obştesc. 

In dreapta căii ferate, la vreo sută de paşi, sc 
întinde un tufăriş des, un fel de junglă misterioasă 


unde, fără îndoială, s-au ascuns bandiții, 
aşteptând momentul potrivit să se repeadă 
asupra trenului. 

Deodată se aud ţipete. Din lăstăriş năvăleşte o 
bandă care se ascunsese acolo să tot fie vreo 
şaizeci de nomazi din Deşertul Gobi. Dacă 
răufăcătorii înving, trenul va fi jefuit, tezaurul 
furat şi ce e şi mai trist pentru noi călătorii vor fi 
masacrați fără milă şi îndurare. 

Dar ce face seniorul Faruskiar, pe care maiorul 
Noltitz îl suspectează pe nedrept? îl privesc... 
Chipul lui nu mai este acelaşi; obrajii îi sunt palizi, 
îşi înalţă capul, ochii lui aruncă fulgere. Bun! Dacă 
m-am înşelat în privinţa mandarinului Yen-Lu, 
măcar nu l-am luat pe administratorul Companiei 
Marelui Transasiatic drept faimosul bandit din 
Yunnan. 

Între timp, din momentul apariţiei bandiţilor, 
Popov le-a urcat pe femei înapoi în vagoane. Am 
luat toate măsurile de prevedere ca să fie în 
siguranţă. 

N-am drept armă decât un revolver cu şase 
gloanţe, dar voi şti să mă folosesc cât mai bine de 
el. 

Voiam incidente, accidente, impresii de 
călătorie... N-aş putea spune că nu mi s-a împlinit 
dorinţa. Cronicarului nu-i va lipsi reportajul, cu 
condiţia să scape teafăr din luptă, spre onoarea 
cronicii şi gloria Secolului XX. 

Dar n-ar fi cu putinţă să provocăm dezordine în 
rândul bandiţilor, împuşcându-l de la bun început 
pe Ki-Tsang, dacă într-adevăr el este autorul 
ambuscadei? Ar fi, cred, un lucru hotărâtor. 

Tâlharii, după ce-şi descarcă armele, le ridică 
deasupra capului, scoțând strigăte sălbatice. 
Seniorul Faruskiar, cu pistolul într-o mână şi 
kandjiarul în cealaltă, se repede asupra lor, cu 


ochi scăpărători, spumegând de furie. Ghangir se 
află lângă el, urmat de cei patru mongoli pe care 
îi îndeamnă cu glasul şi cu fapta. 

Maiorul Noltitz şi cu mine ne repezim în 
mijlocul bandiţilor. Domnul Caterna nc-a luat-o 
înainte. Trage aer în piept cu gura larg deschisă. 
Dinţii lui albi sunt gata să muşte, ochii i se 
micşorează când trage cu pistolul. Comicul şi 
cântăreţul de vodevil a făcut loc fostului matelot, 
care se arată la înălţimea împrejurărilor. 

— Ticăloşii vor să ne prindă la abordaj! Şeful 
bandei încearcă să ne scufunde! înainte, să 
apărăm pavilionul! Foc la tribord! Foc la babord... 
Foc pretutindeni! 

Actorul nu-i înarmat cu un pumnal din recuzita 
teatrului sau cu pistoale cu gloanţe oarbe. Nu! Cu 
un revolver în fiecare mână, săltând ca un gabier 
de la vela-foc, trage în dreapta şi în stânga, sau 
cum s-ar zice, la tribord, la babord şi pretutindeni. 

La rândul lui, Pan-Ciao îşi riscă viaţa curajos, 
cu surâsul pe buze, urmat de ceilalţi călători 
chinezi. Popov şi personalul trenului îşi fac datoria 
cu bravură. Sir Francis Trevellyan de la 
„Trevellyan-Hall" se bate cu metodă şi cu sânge 
rece, în vreme ce Fulk Ephrinell este cuprins şi el 
de o mânie clocotitoare, supărat atât că i s-a 
întrerupt celebrarea căsătoriei, cât şi de pericolul 
care-i ameninţă cele patruzeci şi două de colete 
cu dinţi falşi; nu ştiu care dintre cele două 
sentimente ar putea să ocupe un loc mai 
însemnat în mintea lui calculată. 

Pe scurt, din toate acestea reiese că banda de 
răufăcători întâlneşte o rezistenţă mai serioasă 
decât se aşteaptă. 

Şi baronul Weisschnitzerd6rfer? Ei bine, aflaţi 
că baronul este unul dintre adversarii cei mai 
înverşunaţi ai tâlharilor. Este lac de sudoare, 


năduşeşte şi se bate cu furie, cu riscul de a fi 
masacrat. De câteva ori, a trebuit să fie potolit. 
Şinele scoase, trenul oprit, atacul în plin deşert, 
întârzierile care vor urma, toate acestea 
înseamnă pierderea pachebotului la Tianjin, 
compromiterea înconjurului lumii, nerespectarca 
termenului, încă din primul sfert al itinerariului. 
Ce lovitură dată amorului-propriu al neamţului! 

Seniorul Faruskiar eroul meu, căci nu-l pot 
numi altfel dă dovadă de o cutezanţă 
extraordinară, repezindu-se acolo unde este lupta 
mai aprigă şi, după ce a tras toate gloanţele, 
foloseşte kandjiarul ca unul care a văzut, probabil, 
deseori moartea cu ochii şi nu s-a temut niciodată 
să o înfrunte. 

Există de pe acum câţiva răniţi de o parte şi de 
alta, poate chiar morţi, printre călătorii care zac 
întinşi pe calea ferată. Şi mie un glonţ mi-a atins 
umărul, dar este o simplă zgârietură, pe care de- 
abia am simţit-o. Reverendul Nathaniel Morse n-a 
crezut că în calitate de preot trebuie să stea cu 
braţele încrucişate şi, prin felul în care mânuieşte 
pistolul, nu pare a fi un novice în folosirea armelor 
de foc. Pălăria domnului Caterna a fost găurită de 
un glonţ şi, să nu uităm, e pălăria lui gri, flauşată, 
de nuntă. Astfel încât nu-i de mirare că blesteamă 
marinăreşte şi, ţintind bine, îl ucide pe loc pe cel 
care s-a făcut vinovat de o asemenea faptă. 

Bătălia ţine de vreo zece minute, aplecând, în 
mod alarmant, balanţa victoriei, când de o parte, 
când de alta. Numărul oamenilor scoşi din luptă 
creşte în ambele tabere şi sfârşitul nu-i deloc 
sigur. Seniorul Faruskiar, Ghangir şi mongolii s-au 
retras spre faimosul vagon pe care jandarmii 
chinezi nu-l părăsiseră un singur moment. Doar 
doi dintre aceştia fuseseră loviți mortal, iar 
ofiţerul fusese împuşcat în cap şi murise pe loc. 


Eroul meu făcea, aşadar, tot ce-i stătea în putinţă, 
plin de curajul cel mai înflăcărat, ca să apere 
tezaurul împăratului. Prelungirea luptei mă 
îngrijorează. Va continua, probabil, atâta timp cât 
şeful bandei un bărbat înalt cu barbă neagră îi va 
mâna pe complicii lui să asalteze trenul. Până în 
clipa de faţă, gloanţele l-au ocolit şi, în pofida 
tuturor eforturilor noastre, este clar că nu- 
ncetează să câştige teren. Vom fi oare siliţi să ne 
refugiem în vagoane ca în spatele zidurilor unei 
fortărețe şi, ajunşi acolo, să luptăm până în 
momentul când ultimul dintre noi îşi va fi dat 
sufletul? Acest lucru nu poate întârzia să se 
întâmple dacă nu izbutim să oprim mişcarea de 
retragere care a început de partea noastră... 

Zgomotul împuşcăturilor se-mpleteştc acum cu 
strigătele femeilor, dintre care unele, înnebunite, 
aleargă pe platforme, deşi Miss Horatia Bluett şi 
doamna Catenia încearcă să le reţină în interiorul 
vagoanelor. 

Este adevărat că mai multe gloanţe au pătruns 
prin pereţi şi mă întreb dacă Cincu n-a fost rănit 
în furgonul său. 

Maiorul Noltitz, care se află lângă mine, zice: 

— Nu merge bine! 

— Nu... nu prea, îi răspund, şi cred că muniţiile 
sunt pe sfârşite! Ar trebui scoasă din luptă 
căpetenia răufăcătorilor... Vino, domnule maior. 

Dar ce vrem să facem noi înfăptuieşte altul 
chiar în aceeaşi clipă. Seniorul Faruskiar, după ce 
rărise rândurile bandiţilor, i-a respins până dincolo 
de calea ferată, scăpând de gloanţele trase 
asupra lui... lată-l în faţa căpeteniei... Ridică 
braţul şi îi străpunge pieptul cu kandjiarul. 
Numaidecât, banda dă înapoi, fără ca măcar să 
încerce să-şi ia morţii şi răniții. Unii fug peste 
câmp, alţii dispar în adâncul tufărişului. N-are rost 


să-i urmărim, de vreme ce lupta s-a sfârşit în 
avantajul nostru! Şi îndrăznesc să afirm că, fără 
vitejia demnă de admiraţie a seniorului Faruskiar, 
nu ştiu dacă ar fi mai trăit vreunul dintre noi ca să 
povestească această întâmplare. 

Şeful bandei încă nu murise, cu toate că 
sângele curgea şuvoi din pieptul lui. Şi suntem 
martorii unei scene pe care n-o voi uita niciodată, 
o scenă care merită să caracterizeze fără greş 
personajele. 

Căpetenia a căzut într-un genunchi şi ridică o 
mână, cu cealaltă sprijinindu-se de sol. 

Seniorul Faruskiar se află în picioare lângă 
rănit, dominându-l de la înălţime. 

Deodată, acesta încearcă să se ridice, cu o 
ultimă sforţare, îşi ameninţă adversarul cu braţul, 
îl priveşte... 

O a doua lovitură de kandjiar îi străpunge 
inima. Seniorul Faruskiar se întoarce spre noi şi 
spune în limba rusă cu un glas absolut liniştit: 

— Ki-Tsang a murit şi fie să piară ca el toţi cei 
care sunt împotriva împăratului. 


Capitolul XX 


Aşadar, Ki-Tsang fusese cel care atacase 
Marele Transasiatic în Deşertul Gobi. Piratul din 
Yunnan aflase că un vagon conţinând aur şi pietre 
preţioase de mare valoare făcea parte din tren... 
Şi nu este de mirare, de vreme ce ziarele, chiar 
din Paris, anunţaseră cu câteva zile înainte acest 
lucru, ca pe un fapt divers. Prin urmare, Ki-Tsang 
a avut timp să-şi pregătească lovitura, să scoată o 
porţiune de şină ca să întrerupă circulaţia şi ar fi 
reuşit, probabil, să pună mâna pe tezaurul 
imperial, după ce i-ar fi masacrat pe călători, dacă 
seniorul Faruskiar nu l-ar fi doborât. lată motivul 


pentru care eroul nostru s-a arătat atât de 
îngrijorat în cursul dimineţii. Cerceta din ochi 
deşertul cu o mare perseverenţă fiindcă, fără 
îndoială, ultimul mongol care urcase la Cherchen 
îl pusese la curent cu planul lui Ki-Tsang. în orice 
caz, de acum încolo nu mai aveam a ne teme de 
faimosul bandit. Administratorul companiei l-a 
judecat pe tâlhar judecată cam expeditivă, 
recunosc. Dar suntem în mijlocul deşertului... 

— Ei bine, îi spun maiorului, sper că bănuielile 
dumitale cu privire la seniorul Faruskiar s-au 
risipit. 

— Într-o oarecare măsură, domnule 
Bombarnac! Într-o oarecare măsură? Nu s-ar 
putea spune că maiorul Noltitz este genul de om 
uşor de mulțumit. 

Dar să ne întoarcem la cele întâmplate şi să 
vedem câte victime au fost. De partea noastră, 
trei morți, inclusiv ofițerul chinez, apoi vreo 
doisprezece răniți, dintre care patru grav, iar 
ceilalţi destul de uşor pentru a-şi putea continua 
călătoria până la Beijing. Popov s-a ales cu o 
simplă zgărietură, iar domnul Caterna cu o rană 
mică, pe care doamna Caterna vrea s-o panseze 
ea însăşi. 

La cererea maiorului, răniții au fost duşi în 
vagoane şi el le-a dat îngrijirile îngăduite de 
împrejurări. Doctorul Tio-King şi-a oferit de 
asemenea serviciile, dar toată lumea l-a preferat 
pe maiorul Noltitz şi este de înţeles de ce. în ce-i 
priveşte pe tovarăşii noştri de călătorie care şi-au 
pierdut viaţa, s-a hotărât să fie transportaţi până 
la următoarea gară, unde li se va aduce ultimul 
omagiu. 

Bandiţii şi-au părăsit morţii în pustiu şi noi îi 
vom acoperi cu puţin nisip. Asta va fi tot. 


Trenul s-a oprit la o distanţă aproape egală de 
Charklik şi Cherchen, singurele gări de unde ar fi 
cu putinţă să cerem ajutor. Din nenorocire, nu 
mai funcţionează nici telegraful, deoarece Ki- 
Tsang a doborât stâlpii o dată cu scoaterea 
şinelor. 

N-am prea avut de discutat, prin urmare, ce ne 
rămăsese făcut, în primul rând, trebuia să punem 
locomotiva înapoi pe şine; apoi, din cauza liniei 
întrerupte, cel mai simplu era să ne întoarcem, 
trenul mergând cu spatele, până la Cherchen, 
unde ar fi urmat să aştepte ca lucrătorii 
companiei să restabilească circulaţia, care putea 
fi reluată, în condiţii normale, în mai puţin de 
patruzeci şi opt de ore. 

Zis şi făcut. Călătorii vor cu toţii să-i ajute pe 
Popov şi pe agenţii care au la dispoziţie câteva 
unelte, printre altele cricuri, pârghii, ciocane şi 
chei franceze. Aşa că izbutim, nu fără efort, să 
repunem pe şine tenderul şi locomotiva, după trei 
ore de muncă. 

Lucrul cel mai greu s-a făcut. Acum, în 
marşarier, cu viteză mică, trenul se va înapoia la 
Cherchen. Dar cât timp pierdut, ce întârziere! Vă 
închipuiţi ce-a fost la gura baronului, care nu 
înceta să blesteme în limba germană. 

Să nu uit să spun că, de îndată ce bandiții au 
fost puşi pe fugă, călătorii şi cu cel dintâi am ţinut 
să-i mulţumim seniorului Faruskiar. Acesta a 
primit mulţumirile cu toată demnitatea. 

— Nu mi-am făcut decât datoria de 
administrator al companiei, a răspuns el cu o 
nobilă modestie. 

Apoi, la ordinul său, mongolii au luat parte la 
muncă. Am observat că o făceau cu un mare zel, 
pentru care i-am felicitat din toată inima. 


Între timp, seniorul Faruskiar şi Ghangir au 
vorbit în mai multe rânduri în şoaptă şi din aceste 
şuşoteli s-a înfiripat o propunere la care nimeni nu 
se aştepta. 

— Domnule şef al trenului, a spus seniorul 
Faruskiar, adresându-se lui Popov, după părerea 
mea, ar fi mai bine să ne continuăm diurnul spre 
Charklik decât să ne întoarcem; este în interesul 
călătorilor. 

— Bineînţeles, domnule administrator, că ar fi 
mai bine dacă drumul spre Charklik n-ar fi tăiat, 
ceea ce face să nu putem circula... 

— În acest moment, domnule şef al trenului. 
Dar vagoanele n-ar putea trece în caz că am 
restabili linia, chiar dacă numai cu caracter 
provizoriu? 

lată o propunere care merita să fie luată în 
seamă. Ne-am strâns să o discutăm cu maiorul 
Noltitz, Pan-Ciao, Fulk Ephrinell, domnul Caterna, 
reverendul, baronul Weisschnitzerdorfer şi încă 
vreo doisprezece călători dintre cei care 
înțelegeau limba rusă. 

Seniorul  Faruskiar şi-a expus punctul de 
vedere: 

— M-am dus să examinez porţiunea de şină 
care a fost distrusă de banda lui Ki-Tsang. 
Majoritatea traverselor mai există. Cât despre 
şine, răufăcătorii le-au aruncat, pur şi simplu, mai 
încolo, pe nisip. Punându-le cap la cap, va fi uşor 
să se conducă trenul până la locul unde linia nu a 
fost stricată. în douăzeci şi patru de ore, treaba ar 
fi terminată şi cinci ore mai târziu am ajunge la 
Charklik. 

O idee excelentă, la care subscriu Popov, 
mecanicul, pasagerii şi mai cu seamă baronul. 
Planul poate fi executat şi dacă lipsesc câteva 
şine; este posibil să fie luate şinele din urmă, 


pentru a fi aşezate înainte, asigurând astfel 
trecerea trenului. 

Hotărât lucru, seniorul Faruskiar este un om cu 
capul pe umeri, un adevărat conducător, 
personajul de care am nevoie. îi voi striga numele 
să se audă în cele patru colţuri ale lumii şi în 
cinstea lui voi pune să sune toate goarnele 
cronicii! 

Nu-ţi vine să crezi că maiorul şi-a închipuit că c 
un rival al lui Ki-Tsang, ale cărui fărădelegi au fost 
pedepsite chiar de mâna nobilului administrator. 
Oamenii s-au apucat să pună la loc traversele 
scoase, folosindu-se de faptul că se cunoşteau 
urmele lor, şi muncesc fără preget. 

Se-nţelege de la sine că, neavând a mă teme 
că voi fi văzut în timpul agitaţiei de după atac, am 
pătruns în furgón, m-am convins că Cincu e 
teafăr, i-am spus ce se întâmplă şi l-am sfătuit să 
fie prudent şi să nu iasă din ladă. Mi-a făgăduit şi 
sunt liniştit dinspre partea asta. 

Ne-am apucat de treabă puţin înainte de ora 
trei. Şinele au fost scoase pe o porţiune de circa o 
sută de metri. Aşa cum ne atrăsese atenţia 
seniorul Faruskiar, n-a fost nevoie să le fixăm 
foarte bine. Asta va rămâne în sarcina lucrătorilor 
pe care compania îi va trimite de la Charklik, când 
trenul va ajunge în această gară, una dintre cele 
mai importante ale liniei. 

Cum şinele sunt destul de grele, ne împărţim 
pe grupuri. Călătorii de la clasa întâi şi cei de la 
clasa a doua muncesc împreună din toată inima. 
Baronul se arată de o sârguinciozitate fără 
pereche. Fulk Ephrinell, care nu se mai gândeşte 
la căsătoria lui, ca şi cum n-ar fi trebuit să se- 
nsoare niciodată afacerile mai presus de toate -, 
munceşte cât patru. Pan-Ciao nu se lasă întrecut 
de nimeni şi chiar doctorul Tio-King încearcă să se 


facă util... în felul celebrului August, acel 
saltimbanc care e un soi de muscă la arat. 

— Vai, tare mai frige soarele deşertului „şeful" 
din „raza" noastră, cum îl porecleşte domnul 
Caterna. 

Numai sir Trevellyan de la „Trevellyan-Hall" stă 
liniştit în vagonul lui. Nimic nu-l priveşte pe acest 
gentleman. 

La ora şapte seara, calea ferată a fost 
restabilită pe vreo treizeci de metri. Noaptea nu 
va întârzia să se lase. Decidem că trebuie să ne 
odihnim până mâine. O jumătate de zi va fi de- 
ajuns ca să terminăm treaba şi trenul va putea 
pleca după-amiază. Avem mare nevoie să 
mâncăm şi să dormim. Munca îndârjită este 
însoţită de o poftă de mâncare aşijderea. Ne 
strângem grămadă în vagonul-restaurant, fără să 
ţinem seama care are locul la clasa întîi sau la a 
doua. Proviziile nu lipsesc şi se face un gol mare 
în rezervele din cămară. Domnul Caterna este 
deosebit de vesel, guraliv, şugubăţ, glumet, 
prietenos, plin de voie bună. La desert, intonează 
împreună cu soţia lui o bucată potrivită 
împrejurării din Că/ătorie în China, pe care o 
reluăm cu toţii în cor, mai mult cu vigoare decât 
la unison. 

China-i o țară fermecătoare Vă place, desigur, 
la fiecare... 

Ah! Labiche, ţi-ai fi închipuit vreodată că 
această adorabilă poezie îi va încânta într-o bună 
zi pe călătorii Marelui Transasiatic, aflaţi la 
ananghie? 

Şi, deodată, comicul nostru care trebuie să 
recunosc s-a pornit, are o idee... Şi ce idee! De ce 
n-am relua ceremonia întreruptă de atacarea 
trenului? De ce n-am continua celebrarea 
căsătoriei? 


— Ce căsătorie'? întreabă Fulk Ephrinell. 

— A dumneavoastră, a dumneavoastră, 
răspunde domnul Caterna. Doar n-aţi uitat? Asta-i 
bună! 

Fapt este că Fulk Ephrinell, pe de o parte, şi 
Miss Horatia Bluett, pe de altă parte, nu par a-şi 
aminti că, fără agresiunea lui Ki-Tsang şi a bandei 
lui, i-ar uni acum dulcile legături ale căsniciei. 

Dar suntem prea obosiţi. Reverendul Nathaniel 
Morse nu mai are putere să-i binecuvânteze pe 
soţii care, la rândul lor, n-ar avea putere să-i 
primească binecuvântarea. Ceremonia este 
amânată pentru poimâine. Intre Charklik şi 
Lanzhou sunt de parcurs nouă sute de kilometri, 
mai mult decât este nevoie pentru a înlănţui solid 
perechea anglo-americană. 

Fiecare se întinde în cuşete sau pe bănci, 
încercând să cadă într-un somn odihnitor. Dar nu 
sunt neglijate măsurile de prevedere. Deşi nu 
pare posibil, deoarece şeful lor a pierit, bandiții ar 
putea să atace din nou pe timpul nopţii... 
Blestematele de milioane ale împăratului, care se 
atlă în vagon, trebuie că le stârnise setea de bani 
şi, dacă nu suntem cu ochii în patru... 

Dar avem toate motivele să dormim liniştiţi, 
căci seniorul Faruskiar în persoană a luat asupra 
sa organizarea pazei trenului. De la moartea 
ofițerului, a devenit comandantul escadronului 
chinez. El şi Ghangir trebuie să vegheze asupra 
tezaurului imperial şi, cum spune domnul 
Caterna, care are pentru orice împrejurare citate 
potrivite din repertoriul Operei Comice: „în seara 
asta, domnişoarele de onoare vor fi bine păzite." 

Şi, într-adevăr, tezaurul imperial a fost mai 
bine păzit decât frumoasa Athenaîs de Solange 
între actul întâi şi al doilea din Muşchetarii 
reginei. A doua zi, de la ivirea zorilor, ne punem 


iar pe lucru. Ziua va fi caldă. La 24 mai, în plin 
deşert, în Asia Centrală, temperatura este atât de 
ridicată, încât poţi fierbe ouă tari numai 
acoperindu-le cu nisip. 

Însă însufleţirea nu scade şi „muncitorii" sunt 
la fel de activi ca în ajun. Restabilirea căii ferate 
continuă fără complicaţii. încetul cu încetul, 
aşezate pe traverse, şinele se racordează unele 
cu altele şi, pe la ora patru după-amiază, 
circulaţia poate fi reluată. 

De îndată, locomotiva, pusă sub presiune, 
începe să înainteze cu viteză redusă, urmată de 
vagoane, împinse unul câte unul ca să se evite 
provocarea unei deraieri. 

In fine, iată că au trecut toate fără nici un 
incident şi, de acum, calea ne este deschisă până 
la Charklik ce zic eu? Până la Beijing! 

Ne aşezăm la locurile noastre şi Popov dă 
semnalul de plecare, moment în care domnul 
Caterna intonează refrenul marşului victorios al 
marinarilor de pe vasul-amiral din Haydee. 

li răspund mii de urale. 

La ora zece seara, trenul intră în gara Charklik, 
cu o întârziere de exact treizeci de ore. Dar 
treizeci de ore nu este suficient de mult pentru ca 
baronul Weisschnitzerdorfer să piardă pachebotul 
care pleacă de la Tianjing spre Yokohama? 


Capitolul XXI 


Prin urmare, mie, cel care şi-a dorit un incident 
şi am fost servit peste aşteptări, nu mi-ar fi rămas 
decât să-i mulţumesc zeului reporterilor, dacă n- 
ar fi fost victime printre cei care călătoreau cu 
trenul nostru. Eu am scăpat din luptă viu şi 
nevătămat. Toate numerele mele sunt tefere, 
alegându-se doar cu câteva zgârieturi fără 


însemnătate. Singur numărul 4 a fost străpuns de 
un glonţ care i-a nimerit pălăria de nuntă. 

Acum nu mai am în perspectivă decât reluarea 
căsătoriei  BluettEphrinell şi deznodământul 
peripeţiilor lui Cincu. Nu cred că rolul seniorului 
Faruskiar ne rezervă noi surprize. Sigur, că se mai 
poate ivi ceva neprevăzut, de vreme ce călătoria 
va mai dura încă cinci zile. Punând la socoteală 
întârzierea pricinuită de atacul lui Ki-Tsang, au 
trecut treisprezece zile de când am plecat de la 
Uzun-Ada. 

Am rămas trei zile la Charklik. Majoritatea 
călătorilor nu şi-au părăsit cuşetele. S-au luat 
declaraţii despre atacarea trenului, autorităţile 
chineze s-au ocupat de înmormântarea trupurilor 
neînsufleţite şi de răniții care trebuiau lăsaşi la 
Charklik, unde urmau să primească îngrijirile 
medicale necesare. 

Charklik este o aşezare cu o populaţie densă, 
după cum mi-a spus Pan-Ciao, şi îmi pare rău că 
n-am putut s-o vizitez. 

Compania Marelui Transasiatic va trimite 
neîntârziat muncitori care să repare linia, să ridice 
stâlpii de telegraf şi, în patruzeci şi opt de ore, 
circulaţia va fi pe deplin restabilită. 

Se-nţelege de la sine că seniorul Faruskiar, cu 
toată autoritatea unui administrator al companiei, 
a luat parte la diversele formalităţi care au fost 
îndeplinite la Charklik. Nu ştiu ce elogii să-i mai 
aduc. De altfel, este răsplătit pentru bunele sale 
oficii de respectul pe care i-l arată personalul 
gării. 

La ora trei dimineaţa oprire la Kara-Buran, 
unde trenul nu a rămas decât câteva minute. Aici, 
calea ferată se întretaie cu itinerariul călătoriei 
întreprinse în Tibet de Gabriel Bonvalot şi prinţul 
Henri d'Orléans în 1889-1890. Această călătorie a 


fost mult mai lungă decât a noastră şi, cu 
siguranţă, mai anevoioasă şi mai primejdioasă. 
Trenul care circula la Paris dus-întors a trecut prin 
Paris, Sankt Petersburg, Moscova, Nijni Novgorod, 
Perm, Tobolsk, Omsk, Semipalatinsk,  Kulja, 
Charklik, Batang, Yunnan, Hanoi, Saigon, 
Singapore, Ceylon, Aden, Suez, Marsilia realizând 
turul Asiei şi al Europei. 

Trenul se opreşte la Lab-Nor la ora patru şi 
pleacă la ora şase. Lacul, ale cărui maluri au fost 
explorate de generalul Pevţov în 1889, când s-a 
întors din expediția lui în Tibet, nu-i decât o 
mlaştină întinsă, presărată cu insulițe de nisip, 
înconjurate de nu mai mult de un metru de apă. 
Ţinutul unde Tarimul îşi duce apele nămoloase şi 
line fusese străbătut înainte de Huc şi Gabet, de 
Prjevalski şi Carey, până la trecătoarea Davana, 
situată la cinci sute de kilometri spre sud. Dar, 
dincolo de această trecătoare, Gabriel Bonvalot şi 
prinţul Henri d'Orleans, aşezându-şi câteodată 
cortul pentru popas la o altitudine de cinci mii de 
metri, s-au aventurat prin teritorii neumblate 
până la poalele minunatului lanţ muntos al 
Himalayei. 

Noi mergem înspre est, în direcţia Kara-Nor, pe 
lângă Munţii Nanshan, în spatele cărora se întinde 
ţinutul Tsaidam. Linia ferată nu a îndrăznit s-o ia 
prin regiunile muntoase ale lui Kukunor şi, ocolind 
acest masiv, se îndreaptă spre marele oraş 
Lanzhou. 

Deşi trecem printr-un ţinut dezolant, călătorii 
au sute de motive să fie veseli. Se anunţă o zi 
frumoasă şi soarele aureşte cât vezi cu ochii 
nisipurile Deşertului Gobi. De la Lob-Nor la Kara- 
Nor este o distanţă de cinci sute de kilometri şi 
între aceste locuri se va perfecta căsătoria lui Fulk 
Ephrinell cu Miss Horatia Bluett întreruptă în 


împrejurări atât de grele. Să sperăm că, de 
această dată, nici un incident nu va mai umbri 
fericirea celor doi soţi. 

Incă din zorii zilei, vagonul-restaurant a fost 
din nou amenajat pentru ceremonie. Martorii sunt 
gata să-şi reia rolul; mirele şi mireasa, de 
asemenea. Reverendul Nathaniel Morse, venind 
să ne anunţe că nunta va avea loc la ora nouă, ne 
transmite salutări din partea lui Fulk Ephrinell şi a 
domnişoarei Horatia Bluett. Maiorul Noltitz şi cu 
mine, domnul Catema şi Pan-Ciao, ne vom afla cu 
toţii, la ora stabilită, la datorie, cum s-ar spune. 

Domnul Caterna nu mai consideră de cuviinţă 
să-şi îmbrace costumul de nuntaş de la ţară, nici 
doamna Caterna straiele de sărbătoare ale unei 
sătence. Nu se vor mai înveşmânta astfel decât 
pentm masa de seară, servită la ora opt, pe care 
o va da domnul Fulk Ephrinell martorilor şi 
notabililor de la clasa întâi. Comicul, umflându-şi 
obrazul stâng, mă lasă să înţeleg că ne-a pregătit 
o surpriză la desert. Ce fel de surpriză? Nu stărui 
să mi-o dezvăluie, din discreţie. 

Puțin înainte de ora nouă dimineaţa, clopotul 
de la tender s-a pus în mişcare. Fiţi liniştiţi, nu-i 
vorba de un accident! Pe noi ne cheamă 
dangătele  voioase, să mergem în vagonul- 
restaurant; ne îndreptăm cu tot alaiul spre locul 
de sacrificiu. 

Domnul Fulk Ephrinell şi Miss Horatia Bluett s- 
au şi aşezat la măsuţă, în faţa vrednicului cleric, 
iar noi luăm loc în jurul lor. 

Pe platforme s-au strâns curioşii, grăbiţi să nu 
piardă nimic din celebrarea căsătoriei. Au sosit şi 
seniorul Faruskiar şi Ghangir, cărora li s-a trimis 
câte o invitaţie personală. Asistenţa se ridică 
respectuos la venirea lor. Trebuie să semneze 
actul de căsătorie. E o mare onoare şi, dacă ar fi 


fost vorba despre mine, aş fi fost mândru să văd 
figurând ilustrul nume al seniorului Faruskiar pe 
certificatul meu de căsătorie. 

Ceremonia s-a reluat şi, de data aceasta, 
reverendul Nathaniel Morse şi-a putut termina 
discursul pe care nu izbutise să-l ţină în întregime 
cu două zile înainte. Nici el, nici participanţii la 
ceremonie n-au mai fost întrerupţi de o oprire 
neaşteptată a trenului. 

Mirele şi mireasa mai au încă dreptul la 
această calificare se ridică şi reverendul îi 
întreabă dacă vor să se accepte unul pe altul 
drept soţ şi soţie. înainte de a răspunde, Miss 
Horatia Bluett, întorcându-şi capul spre Fulk 
Ephrinell, îi zice strângând din buze: 

— Cred că-i lucru hotărât ca firma „Holmes- 
Holme" să aibă dreptul la douăzeci şi cinci la sută 
din beneficiile asociaţiei noastre. 

—  Cincisprezece, răspunde Fulk Ephrinell. 
Numai cincisprezece. 

— Nu-i drept, deoarece eu acord treizeci la 
sută firmei „Strong Bulbul and Comp". 

— Ei bine, să zicem douăzeci la sută, Miss 
Bluett. 

— Fie, domnule Ephrinell! 

— Dar numai pentru că-i vorba de tine! adaugă 
domnul Caterna, care-mi murmură declaraţia la 
ureche. 

Într-adevăr, am asistat la momentul în care 
căsătoria era cât pe ce să se destrame pentru un 
procent de cinci la sută. 

În fine, totul s-a aranjat. Interesele celor două 
firme au fost salvate şi de o parte, şi de cealaltă. 
Reverendul Nathaniel Morse mai pune o dată 
întrebarea. 

— Da, răspunde sec Miss Horatia Bluett. 

— Da, zice scurt şi Fulk Ephrinell. 


Cei doi sunt declaraţi căsătoriţi şi, prin urmare, 
de-acum înainte, soţ şi soţie. Se semnează actul, 
mai întâi de către miri, apoi de către martori, pe 
urmă de către seniorul Faruskiar şi, la sfârşit, cei 
de faţă. 

— lată-i legaţi pe viaţă, îmi zice comicul, 
ridicând din umeri, după cum îi era obiceiul. 

— Pe viaţă, ca doi porumbei! adaugă ingenua, 
care n-a uitat că aceste păsări sunt cunoscute 
pentru fidelitatea lor în dragoste. 

— În China, ne spune tânărul Pan-Ciao, nu 
porumbeii, ci  raţele-mandarin simbolizează 
credinţa soţilor unul faţă de celălalt. 

— Raţe sau porumbei, totuna e! rosteşte 
filosofic domnul Caterna. 

Ceremonia s-a încheiat. Ne întoarcem fiecare 
la ocupațiile noastre. Fulk Ephrinell la socotelile 
lui, Mistress Ephrinell la ale ei. Nimic nu s-a 
schimbat în tren; sunt doar doi oameni căsătoriţi 
în plus. Maiorul Noltitz, Pan-Ciao şi cu mine ne 
ducem să fumăm pe una dintre platforme, 
lăsându-i cu pregătirile lor pe domnul şi doamna 
Caterna, care par să facă o repetiţie în colţişorul 
lor. Pregătesc, probabil, surpriza de discară. 

Priveliştea nu e prea variată. Mereu monotonul 
deşert Gobi, cu înălțimile Munţilor Humboldt? la 
dreapta, unde masivele lor se-nlănţuie cu Munţii 
Nanshan. Gările, destul de rare, sunt de fapt 
simple îngrămădiri de colibe, în care căsuţa 
cantonierului face impresia unui monument. Acolo 
se completează apa şi cărbunii din tender. După 
Kara-Nor vor apărea câteva târguri şi se va face 
simțită cu adevărat apropierea Chinei, cu 
populaţia ei densă şi muncitoare. 

Această porţiune a  Deşertului Gobi nu 
seamănă deloc cu regiunile din Turkestanul 
oriental, pe care le-am străbătut după ce-am 


plecat de la Kashgar. Pentru Pan-Ciao şi doctorul 
Tio-King sunt teritorii la fel de puţin cunoscute ca 
şi pentm noi, europenii. 

Trebuie să spun că seniorul Faruskiar nu ne 
mai ţine la distanţă şi acceptă să se amestece în 
conversaţia noastră. E un om fermecător, instruit, 
spiritual, cu care sper să fac cunoştinţă bine dc 
tot, când vom fi ajuns la Beijing. M-a şi poftit să 
mă duc să-l vizitez la el acasă, adică în 
„Yamenul", său şi acesta va fi prilejul de a-i face 
invitaţia... să-mi dea un interviu. A călătorit mult 
şi pare a avea o simpatie deosebită pentru presa 
franceză. Sunt sigur că nu va refuza să se 
aboneze la Secolul XX Paris, patruzeci şi opt de 
franci; departamente, cincizeci şi şase; pentru 
străinătate, şaptezeci şi şase. Deci, în timp ce 
trenul goneşte cu mare viteză, discutăm una şi 
alta. Venind vorba despre Kashgaria, senioml 
Faruskiar ne dă câteva amănunte interesante 
despre această provincie. Ziua trece fară 
incidente. Trenul merge din nou cu o viteză 
medie, de patruzeci de kilometri pe oră, în ciuda 
dorinţei baronului Weisschnitzerdorfer, care vroia 
să ajungă la optzeci. 

La ora şapte seara, ajungem la Kara-Nor, unde 
rămânem cincizeci de minute. Lacul, care nu este 
atât de întins ca Lob-Nor, primeşte apele râului 
Sulcho, care coboară din Munţii Nanshan. 
Străjuind malul sudic, copacii înnegriţi, în care și- 
au făcut cuibul nenumărate păsări, ne farmecă 
privirile. La ora opt, când intrăm în gară, soarele 
apune în spatele dunelor de nisip şi un fel de 
miraj, provocat de încălzirea straturilor joase ale 
atmosferei, prelungeşte amurgul deasupra zării. 
Vreo douăzeci de oaspeţi au fost poftiţi la masa 
dată de Fulk Ephrinell, în primul rând seniorul 
Faruskiar. Dar, dintr-un motiv sau altul, acesta s-a 


scuzat că nu poate veni. îmi pare rău, căci 
speram că voi avea norocul să stau lângă el. Mi-a 
venit atunci ideea că acest nume ilustru trebuie 
să fie comunicat Secolului XX numele şi câteva 
rânduri despre atacarea trenului şi lupta pentru 
apărarea lui. Nici o informaţie nu merită mai mult 
să fie expediată telegrafic, oricât de scump ar 
costa. De data aceasta, nu mai risc să mă aleg cu 
o mustrare. Nu poate interveni nici o eroare de 
genul celei legate de falsul mandarin Yen-Lu, pe 
care tot o mai am pe conştiinţă. Hotărârea este 
luată. Când vom ajunge la Suchow!, linia 
telegrafică fiind cu siguranţă restabilită o dată cu 
calea ferată, am să trimit o depeşă care va 
dezvălui stârnind admiraţia întregii Europe 
numele strălucit al lui Faruskiar. 

Ne aşezăm la masă. Fulk Ephrinell a orânduit 
lucrurile cât de bine se putea, în condiţiile date. în 
vederea ospăţului, proviziile au fost reînnoite la 
Charklik. Avem să facem cinste bucatelor 
chinezeşti, gătite de un bucătar chinez. Din 
fericire, nu vom fi obligaţi să mâncăm cu 
beţişoarele şi vom putea folosi în continuare 
furculiţele. Locul meu se află în stânga doamnei 
Fulk Ephrinell, iar al maiorului Noltitz, în dreapta 
lui Fulk Ephrinell. Ceilalţi oaspeţi se aşază la 
întâmplare. Baronul neamţ, care nue... 


Capitolul XXII 


Nu l-am văzut pe Cincu de patruzeci şi opt de 
ore, iar ultima dată când am fost la el n-am putut 
să-i spun decât câteva vorbe de îmbărbătare. La 
noapte, voi încerca să mă duc în furgon; am grijă 
să-i cumpăr nişte provizii din gara Suchow. 

Plecăm la ora trei. Vagoanele sunt trase de o 
locomotivă mai puternică. In aceste teritorii mai 


accidentate, rampele sunt uneori destul de 
abrupte. Şapte sute de kilometri ne despart de 
importantul oraş Lanzhou, unde vom ajunge de- 
abia mâine dimineaţă, mergând cu o viteză de 
zece leghe pe oră. 

La cină, domnul şi doamna Ephrinell, aşezaţi 
alături, de-abia dacă au schimbat câteva cuvinte. 
Intimitatea lor e mai puţin strânsă de când s-au 
căsătorit. Poate sunt cufundaţi în calculul 
dobânzilor pe care şi le-au oferit reciproc şi care 
n-au fuzionat încă aşa cum trebuie. 

Peste noapte, vremea a fost proastă. Cerul 
purpuriu şi atmosfera încărcată prevesteau încă 
de cu seară o furtună. Aerul era înăbuşitor şi 
tensiunea electrică excesivă. Se pregătea „o 
furtună foarte reuşită", după expresia domnului 
Caterna, care a adăugat că n-a văzut ceva mai 
bun, în afară, poate, de al doilea act din 
Freischutz, în timpul vânătorii infernale. Adevărul 
este că trenul aleargă însoţit de fulgere orbitoare, 
de bubuitul tunetelor pe care ecoul munţilor îl 
prelungeşte la nesfârşit. Cred chiar că trăsnetul a 
lovit foarte aproape în câteva rânduri; dar şinele 
metalice atrag electricitatea, constituindu-se în 
adevărate paratrăsnete care feresc vagoanele. 
Spectacolul este într-adevăr frumos, dar puţin 
înspăimântător; focurile spaţiului, pe care ploaia 
torențială nu le poate stinge, descărcările 
neîncetate ale norilor împletite cu şuierele 
stridente ale locomotivei noastre când trece prin 
gările Yanlu, Yongchang, Hulan-Sieu şi Datong. 
Profitând de această noapte tulbure, am putut să 
stau puţin de vorbă cu Cincu şi să-i dau proviziile. 

— Vom ajunge la Beijing după-amiază? m-a 
întrebat. 

— Da, după-amiază, dacă trenul n-are 
întârziere. 


— Ah! Nu mă tem de întârzieri, domnule 
Bombarnac. însă chiar şi atunci când lada mea va 
fi în gara Beijing, nu va însemna că am ajuns în 
bulevardul Sha-Kua... 

— Ce importanţă mai are, Cincu, de vreme ce 
frumoasa Zinca Klork va fi în gară... 

— Nu, am stăruit să nu vină. 

— De ce? 

— Femeile sunt atât de sensibile! Va încerca să 
vadă furgonul în care am călătorit, va cere lada 
cu o insistenţă care ar putea trezi bănuieli... în 
sfârşit, ar risca să se trădeze... 

— Ai dreptate, Cincu. 

— De altfel, vom ajunge în gară abia după- 
amiaza târziu. Poate că şi încărcarea coletelor în 
camioane nu se va face decât a doua zi... 

— Probabil. 

— Ei bine, domnule Bombarnac, dacă nu cer 
prea mult, v-aş ruga să-mi mai faceţi un mic 
serviciu... 

— Ce anume aş putea să mai fac pentru tine? 

— Să asistați la plecarea lăzii în vederea livrării 
la domiciliu, astfel încât să evit orice accident... 

— Voi fi acolo, Cincu, voi fi acolo, îţi promit. La 
naiba! Oglinzile se sparg uşor şi voi veghea să fie 
mânuite cu cea mai mare grijă. Şi, dacă vrei, pot 
însoţi lada până în bulevardul Sha-Kua... 

— Nu îndrăzneam să vă rog, domnule 
Bombarnac. 

— Şi greşeai, Cincu. Nu trebuie să te sfieşti de 
un amic, şi eu îţi sunt un prieten adevărat. De 
altfel, mi-ar face mare plăcere s-o cunosc pe 
domnişoara Zinca Klork. Vreau să fiu de faţă când 
va fi predată lada, preţioasa ladă... O voi ajuta să- 
i scoată cuiele... 

— Să-i scoată cuiele? Şi panoul meu? îl voi 
deschide şi voi ieşi din ladă cât ai clipi... 


Un îngrozitor bubuit de tunet ne-a întrerupt 
convorbirea. Am crezut că trenul va sări de pe 
şine. L-am părăsit, aşadar, pe tânărul român şi m- 
am întors în vagon, la locul meu. 

Dimineaţa în ziua de 26 mai, ora şapte am 
ajuns în gara Lanzhou. O staţionare de trei ore 
numai trei ore. lată urmările atacului lui Ki-Tsang. 
Haideţi, domnule maior Noltitz, Pan-Ciao, doamnă 
şi domnule Caterna, la drum... N-avem nici un 
minut de pierdut. 

Dar, când să ieşim din gară, ne opreşte 
apariţia unui personaj înalt, voinic, cenuşiu, gras 
şi grav. Este guvernatorul oraşului, cu un halat 
îmbrăcat peste o haină lungă de mătase albă şi 
galbenă, cu evantaiul în mînă, cu un cordon cu 
cataramă, cu o mantie neagră pe umeri, potrivită 
mai curând unei doamne. Este însoţit de un 
număr de mandarini scunzi şi rotofei, iar chinezii îl 
salută apropiindu-şi pumnii, pe care îi mişcă de 
jos în sus, înclinând capul. 

Ei! Ce vine să facă aici? Mai e vreo formalitate? 
O să reînceapă cercetarea călătorilor şi a 
bagajelor? Şi Cincu, pe care îl credeam scutit de 
complicaţii. Nu, nu-i nimic îngrijorător. E vorba de 
tezaur. Guvernatorul şi suita lui s-au oprit în faţa 
preţiosului vagon, ferecat şi plumbuit, şi—1l 
privesc cu o admiraţie respectuoasă, aşa cum o ai 
în China, ca şi pretutindeni altundeva în faţa unei 
case de bani în care se află mai multe milioane. 

ÎI întreb pe Popov ce semnificaţie are prezenţa 
sus-numitului guvernator şi dacă ne priveşte 
cumva. 

— În nici un fel, răspunde Popov. De la Beijing 
a venit ordinul ca sosirea tezaurului să fie 
anunţată telegrafic. Asta a făcut şi guvernatorul, 
care aşteaptă acum un răspuns pentru a şti dacă 


să-l trimită mai departe la Beijing sau să-l 
păstreze provizoriu la Lanzhou. 

— Povestea asta n-o să ne întârzie din nou? 

— Nu cred. 

— Atunci, la drum! le spun tovarăşilor mei de 
călătorie. Dar, dacă pe noi spusele lui Popov ne 
lasă nepăsători, situaţia 

nu pare să fie aceeaşi pentru seniorul 
Faruskiar. Şi totuşi, mă întreb, ce-l priveşte pe el 
dacă vagonul cu tezaurul pleacă sau nu, dacă 
rămâne ataşat sau este detaşat de trenul nostru? 
Ghangir şi administratorul companiei par însă 
foarte supăraţi, deşi încearcă să n-o arate, în timp 
cc mongolii, rostind câteva cuvinte cu voce gravă, 
îi aruncă guvernatorului priviri care sunt departe 
de a fi pline de simpatie. 

In acest moment, guvernatorul este pus la 
curent cu ceea ce s-a întâmplat în timpul atacării 
trenului, cu contribuţia eroului nostru la apărarea 
tezaurului imperial, află de curajul cu care s-a 
luptat şi cum a scăpat ţara de teribilul Ki-Tsang. 
Şi, în cuvinte de laudă, pe care Pan-Ciao se 
grăbeşte să ni le traducă, îi mulţumeşte seniorului 
Faruskiar, îl felicită, îl face să înţeleagă că 
împăratul îl va răsplăti pentru serviciile aduse. 

Administratorul Marelui Transasiatic îl ascultă 
cu calmul care-l caracterizează, dar văd limpede 
că l-a cuprins o oarecare nerăbdare. Poate că se 
simte deasupra elogiilor şi a recompenselor, chiar 
dacă vin de foarte de sus. Recunosc că e un om 
deosebit de mândru. 

Dar să nu mai stăm locului. Ce ne pasă dacă 
vagonul cu tezaurul pleacă sau nu spre Beijing? 
Este cu mult mai interesant să vizităm Lanzhou. 
Şi, cu toate că am făcut-o destul de sumar, mi-au 
rămas amintiri foarte vii. 


În primul rând, există un oraş exterior şi unul 
interior. De astă dată, nu este în ruină. Este un 
oraş viu, mişunând de lume, cu o populaţie foarte 
activă, familiarizată, datorită căii ferate, cu 
prezenţa străinilor, pe care nu-i urmăreşte, ca 
odinioară, cu o curiozitate indiscretă. Cartiere 
vaste ocupă partea dreaptă a fluviului Huanhe, 
care se întinde pe o porţiune de doi kilometri. 
Huanhe este Fluviul Galben, lung de patru mii 
cinci sute de kilometri şi care îşi varsă apele 
nămoloase în adâncurile golfului Pechili. 

— Oare nu aici, la gurile fluviului de lângă 
Tianjin, trebuie să ia baronul pachebotul spre 
Yokohama? întreabă maiorul Noltitz. 

— Ba da, răspund eu. 

— Îl va pierde, spune comicul. 

— Nu l-ar pierde dacă ar avea aripi la picioare, 
acest înaripat concurent care face înconjurul 
globului. 

—  Înariparea unui catâr, cum s-ar zice, 
ripostează domnul Caterna, nu-i de-ajuns şi nici 
nu va ajunge... 

— Va ajunge, dacă trenul n-o să aibă 
întârziere, afirmă maiorul. Vom fi la Tianjin pe 
data de 23, la şase dimineaţa, iar pachebotul nu 
pleacă decât la unsprezece. 

— Până vom afla dacă pierde sau nu 
pachebotul, dragi prieteni, să nu ne pierdem noi 
plimbarea. 

În locul în care ne-am oprit, o punte de nave 
traversează Fluviul Galben, care curge atât de 
năvalnic, încât tablierul este supus unei 
adevărate hule. Doamna Caterna, care a crezut 
că se poate aventura, începe să pălească. 

— Caroline, Caroline..., îi strigă soţul, o să ai 
rău de mare! Vino-ncoace! Vino-ncoace! 


Doamna Caterna se-ntoarce şi o luăm spre 
pagoda care se află în susul pantei. 

Ca toate monumentele de acest gen, pogoda 
seamănă cu o grămadă de castronaşe de compot 
puse unul peste altul. Dar aceste castronaşe au o 
formă frumoasă şi nu m-ar mira dacă ar fi din 
porțelan chinezesc. Am văzut, fără să intrăm, şi 
importante obiective industriale: o turnătorie de 
tunuri, o fabrică de puşti, amândouă lucrând cu 
muncitori chinezi. Am trecut printr-o grădină 
frumoasă, de lângă casa guvernatorului, cu 
capriciosul ei ansamblu de poduri, chioşcuri, 
havuzuri, porţi în formă de vas mare de porțelan. 
Posedă mai multe pavilioane cu acoperişuri cu 
marginile întoarse, decât copaci şi umbrare. Apoi 
ne plimbăm pe aleile pavate cu cărămizi, printre 
resturile temeliei Marelui Zid. Este zece fără zece 
când ne înapoiem la gară, frânţi de oboseală, căci 
plimbarea n-a fost uşoară. Abia mai respirăm din 
cauza arşiţei. Prima mea grijă este să-mi arunc 
privirea asupra vagonului cu milioane. Se află în 
acelaşi loc, penultimul vagon al trenului, 
supravegheat de jandarmi chinezi. între timp, 
sosise depeşa aşteptată de guvernator, cu ordinul 
de a trimite vagonul mai departe până la Beijing, 
unde tezaurul urma să fie înmânat ministrului de 
Finanţe. 

Dar unde se află seniorul Faruskiar? Nu-l văd 
niciunde. Oare a renunţat la ultima etapă a 
călătoriei? Nu! lată-l pe una dintre platforme. 
Mongolii s-au urcat în vagonul lor. Şi Fulk Ephrinell 
s-a dus în oraş să facă nişte drumuri probabil 
pentru a arăta mostre ale produselor sale. 
Doamna Ephrinell a plecat separat fără îndoială 
ca să încheie o afacere cu părul pe care-l vinde 
sau îl cumpără. Amândoi se-ntorc în acest 


moment şi-şi reiau locurile, fără a părea că se 
Cunosc. 

Urcă în tren şi călătorii chinezi care vor cobori 
unii la Beijing, alţii în gările intermediare Xi'an, 
Honan, Luo-Yang, Taiyuan. Sunt cu totul vreo sută 
de pasageri în tren. Toate numerele mele se află 
la locul lor. Nu lipseşte nici unul. Treisprezece, tot 
treisprezece! 

Ne găseam încă pe platformă când s-a auzit 
semnalul de plecare. Domnul Caterna o întrebase 
pe doamna Caterna ce i se păruse cel mai ciudat 
la Lanzhou. 

— Cel mai ciudat, Adolphe? Cugştile mari 
agăţate pe pereţi şi în copaci, în care erau închise 
nişte păsări neobişnuite. 

— Neobişnuite, într-adevăr, doamnă Caterna, 
zice Pan-Ciao, păsări care vorbeau când erau în 
viaţă. 

— Cum, erau papagali? 

— Nu, capete de tâlhari. 

— Ce îngrozitor! exclamă ingenua şi pe chip i 
se aşterne o expresie de silă. 

— Ce vrei, Caroline, dacă asta-i moda locală! 
rosteşte sentenţios domnul Caterna. 


Capitolul XXIII 


Începând de la Lanzhou, linia ferată trece 
printr-un ţinut roditor, scăldat de numeroase ape 
şi cu destule forme de relief pentru ca trenul să 
trebuiască să facă ocoluri dese. Inginerii au 
construit, prin urmare, multe poduri şi viaducte, 
lucrări frumoase dar nu foarte solide, şi călătorul 
de bună seamă se nelinişteşte când simte cum se 
mişcă tablierele sub roţile trenului. 


La ora şase după-amiază, ajungem la 
Jingchuan, după ce o parte din drum am mers pe 
lângă conturul sinuos al Marelui Zid. 

Din uriaşa frontieră artificială ridicată între 
China şi Mongolia n-au mai rămas decât bucăţi 
din temelia de granit şi cuarţ roşiatic, terasa de 
cărămizi cu parapete de înălţimi inegale, câteva 
tunuri vechi, ruginite şi ascunse sub o perdea 
deasă de licheni, şi nişte turnuri pătrate cu 
creneluri desperecheate. Nesfârşitul zid urcă şi 
coboară, se curbează şi se îndreaptă, se-ntinde 
cât vezi cu ochii, urmărind denivelările solului. 

La ora şase după-amiază, ne oprim o jumătate 
de oră la King-Tceu, din care întrevăd doar câteva 
pagode înalte şi, în jurul orei zece, staţionăm trei 
sferturi de oră la Xian, din care nu zăresc nici 
măcar acoperişurile clădirilor. 

Noaptea întreagă parcurgem cei trei sute de 
kilometri care despart acest oraş de Honan, unde 
rămânem o oră. 

Cred că londonezii îşi puteau închipui fără 
greutate că Honan este Londra şi poate că aşa s-a 
întâmplat cu doamna Ephrinell. Şi nu fiindcă are 
un „Ştrand" cu un nemaipomenit du-te-vino de 
trecători şi maşini şi nici fiindcă are o Tamisă cu 
formidabila ei mişcare de vase de transport cu 
vele şi cu aburi. Nu! Dar ne aflăm în mijlocul unei 
pâcle atât de dese, încât este cu neputinţă să 
distingi vreo urmă de casă sau de pagodă. 

Ceaţa a durat toată ziua, îngreunând mersul 
trenului. Mecanicii chinezi s-au dovedit foarte 
pricepuţi, foarte grijulii, atenţi şi inteligenţi, şi 
merită să fie daţi de exemplu confraţilor de la 
căile ferate din Occident. 

Cronicile! Nu prea suntem răsfăţaţi din acest 
punct de vedere în ultima zi de călătorie înainte 
de a ajunge la Tianjin. Păcat! Câte reportaje n-au 


fost distruse în mijlocul negurilor de nepătruns! N- 
am văzut nici urmă din cheiurile şi râpele prin 
care circulă Marele Transasiatic, nici din valea 
Luoyan, unde ne-am oprit la ora unsprezece nimic 
din cei două sute treizeci de kilometri pe care i- 
am făcut sub volutele unui soi de abur gălbui, 
până când am ajuns la zece seara la Taiyuan. Ah, 
ce zi mohorâtă! 

Din fericire, ceața s-a risipit în primele ore ale 
nopţii. Era şi timpul. Dar acum s-a lăsat 
întunericul. E o beznă adâncă. 

Mă duc la bufetul gării, de unde cumpăr câteva 
prăjituri şi o sticlă de vin. Intenţia mea este să-i 
fac o ultimă vizită lui Cincu. Vom bea împreună în 
sănătatea lui şi în cinstea apropiatei lui căsătorii 
cu frumoasa româncă. Ştiu că a fraudat compania 
şi dacă ar afla Marele Transasiatic... Dar Marele 
Transasiatic nu va afla... 

In timpul opririi, seniorul Faruskiar şi Ghangir 
se plimbă pe peron, de-a lungul trenului. De data 
asta, nu vagonul cu tezaurul le atrage atenţia, ci 
furgonul de lângă locomotivă, pe care-l 
cercetează din priviri cu foarte mare stăruinţă. 
Bănuie, oare, ceva în privinţa prezenţei lui Cincu? 
Nu, nu, o astfel de ipoteză este de necrezut. Mai 
ales că se uită cu precădere la fochist şi la 
mecanic, doi chinezi cumsecade, care de-abia şi- 
au luat serviciul în primire. Poate că seniorul 
Faruskiar vrea să se convingă căror oameni le e 
încredinţată, împreună cu tezaurul imperial, viaţa 
a vreo sută de călători. 

Se dă semnalul de plecare şi la miezul nopţii 
locomotiva se urneşte, şuierând puternic. 

Cum am mai spus, este o noapte neagră, tară 
lună, fără stele. Nori groşi se târăsc în partea 
joasă a atmosferei. îmi va fi uşor să mă strecor în 
furgon fără să fiu văzut. De fapt, nu m-am dus 


prea des la Cincu în aceste douăsprezece zile de 
călătorie. 

În clipa în care mă hotărâsem să fac vizita, îl 
aud pe Popov că-mi zice: 

— Nu mergeţi la culcare, domnule Bombarnac? 

— Ceva mai tirziu, îi răspund. După ziua asta 
ceţoasă, care ne-a ţinut aproape cu forţa în 
vagon, simt nevoia să respir puţin aer curat. Unde 
trebuie să se oprească trenul? 

— La Zhengzhou, după ce va depăşi punctul de 
întâlnire cu linia spre Nanjing. 

— Noapte bună, Popov. 

— Noapte bună, domnule Bombamac. 

lată-mă singur. îmi trece prin minte ideea să 
mă plimb până la capătul trenului şi să mă opresc 
puţin pe platforma dinaintea vagonului cu 
tezaurul. 

Toţi pasagerii, cu excepţia jandarmilor chinezi, 
dorm duşi duşi,  se-nţelege, de Marele 
Transasiatic. 

Întorcându-mă spre furgonul din faţă, mă 
apropii de cabina în care Popov pare să fi căzut 
într-un somn adânc. Deschid uşa furgonului, o 
închid şi ciocănesc în lada lui Cincu. Panoul 
coboară şi se aprinde lămpiţa. 

În schimbul prăjiturilor şi al sticlei de vin, 
primesc mulţumirile vrednicului flăcău şi bem în 
sănătatea Zincăi Klork, cu care voi face mâine 
cunoştinţă. E douăsprezece şi cincizeci de minute, 
în zece minute, aşa cum mi-a spus Popov, vom fi 
depăşit macazul de unde se desprinde linia spre 
Nanjing. Această deviere, construită doar pe o 
lungime de cinci sau şase kilometri, duce la 
viaductul de peste valea Tiu. Viaductul este o 
lucrare mare am aflat acest detaliu de la Pan-Ciao 
şi inginerii chinezi n-au înălţat deocamdată decât 


stâlpii, a căror înălţime este de circa o sută de 
picioare. 

La racordarea derivaţiei cu linia Marelui 
Transasiatic este situat macazul care va face ca 
trenurile să poată fi îndreptate spre Nanjing; dar 
lucrarea nu va fi terminată decât în trei sau patru 
luni. 

Cum ştiu că trenul are o oprire la Zhengzhou, 
îmi iau la revedere de la Cincu, îi strâng mîna şi 
mă ridic să plec. 

Deodată, mi se pare că aud pe cineva 
mergând pe platforma din spate a furgonului... 

— Ai grijă, Cincu! îi spun în şoaptă. 

Lămpiţa se stinge imediat şi rămânem 
amândoi nemişcaţi. Nu m-am înşelat. Cineva 
încearcă să deschidă uşa furgonului. 

— Panoul, spun. 

Panoul se ridică, lada este închisă şi sunt 
singur în întuneric. Fără îndoială, cel care va intra 
nu poate fi decât Popov. Ce-o să zică atunci când 
o să mă vadă aici? La prima mea vizită făcută 
tânărului român, m-am ascuns între colete. Ei 
bine, mă voi ascunde şi acum. Dacă mă voi piti în 
spatele lăzilor lui Fulk Ephrinell, sunt puţine şanse 
ca Popov să mă zărească, chiar şi la lumina 
lanternei. 

Zis şi făcut. Mă uit să văd cine intră. Nu e 
Popov, căci el şi-ar fi aprins lanterna. încerc să 
recunosc persoanele care au pătruns în furgon... 
Este greu... S-au strecurat tiptil printre colete şi, 
după ce au deschis uşa din faţă a furgonului, au 
ieşit şi au închis uşa la loc. 

Sunt pasageri ai trenului, nu-ncapc îndoială, 
dar de ce au luat-o pe aici la ora asta? 

Trebuie să mă lămuresc. Am presentimentul că 
se urzeşte ceva. Poate ciulind urechea aş putea 
afla ceva. Mă apropii de peretele din faţă al 


furgonului şi, în ciuda pufăitului locomotivei, aud 
destul de desluşit. La naiba, nu mă înşel. E glasul 
seniorului Faruskiar. Vorbeşte ruseşte cu Ghangir. 
Da, cu siguranţă este el! îl însoțesc şi cei patru 
mongoli. Dar ce fac acolo? De ce stau pe 
platforma de lângă tender? Ce-şi spun? Ei bine, 
iată ce-şi spun. Nu pierd un cuvinţel din 
întrebările şi răspunsurile pe care le rostesc 
seniorul Faruskiar şi însoțitorii lui. 

— Când ajungem la ambranşament? 

— Peste câteva minute. 

— Vă puteţi bizui pe Kardek, că se va afla la 
macaz? 

— Desigur, doar aşa ne-am înţeles! 

Urmează un moment de tăcere, apoi 
convorbirea continuă: 

— Trebuie să aşteptăm până ce zărim 
semnalul, zice seniorul Faruskiar. 

— Nu-i lumina aia verde? 

— Ba da... Va arăta dacă a schimbat macazul. 

Nu mai ştiu dacă sunt în toate minţile. S-a 
schimbat macazul... Care macaz? Trece vreo 
jumătate de minut. Nu s-ar cuveni să-l previn pe 
Popov? Da... trebuie! 

Mă îndrept spre cabina lui, când mă opreşte o 
exclamaţie. 

— Semnalul... Uite semnalul, strigă Ghangir. 

— Ei, acum trenul a pornit pe linia spre 
Nanjing! glăsuieşte seniorul Faruskiar. 

Pe linia spre Nanjing! Atunci, suntem pierduţi! 
La cinci kilometri depărtare, se află viaductul în 
construcţie de la Tiu şi trenul aleargă spre 
prăpastie. 

Hotărât lucru, maiorul Noltitz nu s-a înşelat în 
privinţa seniorului Faruskiar. înţeleg acum planul 
acestor ticăloşi. Administratorul Marelui 
Transasiatic nu-i decât un tâlhar dintre cei mai 


răi. N-a acceptat oferta companiei decât pentru a 
aştepta o ocazie să dea lovitura cea mare. Prilejul 
s-a arătat atunci când trenului i-a fost ataşat 
vagonul cu tezaurul imperial. Da! Toată 
maşinaţiunea mi-este de acum limpede. Dacă 
Faruskiar a apărat milioanele de Ki-Tsang, n-a fost 
decât ca să nu-i scape lui din mână. Când 
căpetenia bandei a oprit trenul, atacul era gata 
să-i strice planul criminal, lată de ce s-a bătut cu 
atâta îndrăzneală! lată de ce şi-a riscat viaţa, de 
ce s-a purtat ca un viteaz! Şi tu te-ai lăsat dus de 
nas, nefericitule! Ai făcut încă o greşeală, 
Claudius Bombarnac! însă trebuie neapărat să 
dregi ce-ai încurcat, prietene! 

Inainte de toate, ticălosul trebuie împiedicat 
să-şi săvârşească fapta. Trebuie salvat trenul care 
aleargă cu toată viteza spre viaductul neterminat. 
De tezaurul pe care Faruskiar şi complicii săi 
speră să pună mâna după distrugerea trenului nu 
mă sinchisesc nici cât negru sub unghie; pentru 
mine valorează cât nişte ziare vechi. Dar călătorii 
şi cu mine... asta-i altă poveste! 

Vreau să mă duc la Popov. Mi-e cu neputinţă. 
Mi se pare că am rămas țintuit pe podeaua 
furgonului. îmi pierd capul. 

Oare este adevărat că mergem spre prăpastie? 
Nu! Am înnebunit, Faruskiar şi complicii lui ar fi 
ameninţaţi şi ei să se prăbuşească în abis... Ar 
împărtăşi soarta noastră, ar pieri o dată cu noi! 

In acest moment se aud strigăte dinspre capul 
trenului, strigăte de oameni care sunt ucişi. Nu 
mai încape nici o îndoială! Mecanicul şi fochistul 
au fost omorâţi şi-mi dau seama că viteza trenului 
a început să scadă. înţeleg... Unul dintre 
răufăcători ştie să conducă locomotiva şi 
încetinirea le va îngădui să sară din tren şi să fugă 
înainte de catastrofă. 


În sfârşit, reuşesc să-mi înving moleşeala. 
Clătinându-mă ca un om beat, abia ajung până la 
lada lui Cincu. în câteva cuvinte, îi spun ce se 
petrecuse şi exclam: 

— Suntem pierduţi! 

— Nu, poate că nu, îmi răspunde el. 

Înainte să fac o mişcare, Cincu iese din ladă, se 
repede spre uşa furgonului, iese, se caţără pe 
tender şi îmi strigă: 

— Veniţi! Veniţi încoace! 

Nu ştiu cum se face că într-o clipă mă aflu 
lângă el, pe platforma locomotivei. Trecem printr- 
o baltă de sânge, sângele fochistului şi al 
mecanicului ucişi şi azvârliţi pe taluzul liniei 
ferate. Cât despre Faruskiar şi complicii lui, au 
dispărut. Dar, înainte de a fugi, unul dintre ci a 
desfăcut frânele, a deschis larg valvele de 
admisie a aburului, a încărcat cuptorul cu cărbuni 
şi acum trenul  goneşte cu o viteză 
înspăimântătoare. În câteva minute va ajunge la 
viaductul Tiu. 

Cincu, hotărât şi energic, nu şi-a pierdut 
sângele rece. Dar degeaba încearcă să învârtă 
maneta, să împiedice năvala aburului, să 
încetinească mersul trăgând frânele! Nu ştie cum 
funcţionează robinetele şi pârghiile locomotivei. 

— Trebuie să-l anunţ pe Popov! îi strig. 

— Şi ce poate el să facă? Nu, nu ne-a mai 
rămas decât un mijloc... 

— Care? 

— Să înteţim focul, răspunde Cincu cu o voce 
calmă. Să încărcăm cuptorul astfel încât să facem 
să sară în aer locomotiva. 

Oare să fie acesta singurul mijloc disperat de a 
opri trenul înainte să ajungă la viaduct? 

Cincu aruncă în cuptor lopeţi de cărbuni. 
Cuptorul începe să se încingă tot mai mult, 


scoțând vălătuci groşi de fum, presiunea creşte, 
aburul scapă prin supape, însoţit de scrâşnetul 
garniturilor, de şuierele şi urletele locomotivei, de 
duduitul cazanului. Viteza se măreşte şi mai mult, 
depăşind, probabil, o sută de kilometri pe oră. 

— Duceţi-vă, îmi strigă Cincu, să le spuneţi 
călătorilor să se refugieze în ultimul vagon... 

— Şi dumneata, Cincu? 

— Duceţi-vă şi faceţi ce v-am spus! 

Şi îl văd cum se agaţă cu amândouă mâinile de 
supape, apăsând cu întreaga lui greutate pe 
pârghiile lor. 

— Plecaţi odată! strigă iar. 

Escaladez tenderul, fug prin furgon, îl trezesc 
pe Popov, răcnind din rărunchi: 

— În spate, în spate! 

Câţiva călători, treziţi brusc din somn, se 
grăbesc să părăsească vagoanele de lângă 
locomotivă. 

Deodată se aude o explozie înfricoşătoare, 
urmată de o hurducătură puternică. Trenul are la 
început tendinţa de a da înapoi, apoi, datorită 
vitezei cu care mergea, mai străbate o jumătate 
de kilometru. Dar în cele din urmă se opreşte. 

Popov, maiorul, domnul Caterna şi majoritatea 
călătorilor se dau jos. Prin întuneric se desluşeşte 
vag o grămadă de schele ridicate în vârful 
stâlpilor meniti să sprijine viaductul din valea Tiu. 
Dacă ar fi mai înaintat numai două sute de paşi, 
Marele Transasiatic s-ar fi prăbuşit în prăpastie. 


Capitolul XXIV 


Şi eu, care mă temeam că nu voi avea destule 
subiecte pentru articolele mele, că mă voi plictisi 
în cursul unei călătorii monotone şi cuminţi de 
şase mii de kilometri, în timpul căreia nu voi 


întâlni nimic în stare Să-mi facă o impresie 
deosebită, că nu voi trăi nici o emoție destul de 
puternică pentru a lua veşmântul cronicii tipărite! 
Nu-i mai puţin adevărat că am făcut o prostie în 
plus, şi încă una mare! L-am înfăţişat pe seniorul 
Faruskiar, printr-o depeşă, drept un erou al 
cititorilor SecoluluiXX. Hotărât lucru, conform 
proverbului englezesc, cu toate bunele intenţii, 
merit să mă număr printre cei mai dibaci lucrători 
la pavarea iadului. 

Suntem, cum spuneam mai înainte, la două 
sute de paşi de valea Tiu, o vastă depresiune, din 
cauza căreia a fost nevoie de construirea unui 
viaduct lung de trei sute cincizeci până la patru 
sute de picioare. Fundul văii, presărat cu stânci, 
arc o adâncime de o sută de picioare. Dacă trenul 
s-ar fi prăbuşit în această prăpastie, nici unul 
dintre noi n-ar fi scăpat cu viaţă. Catastrofa de 
mare interes din punctul de vedere al reportajului 
s-ar fi soldat cu circa o sută de victime. Dar 
datorită sângelui rece, a energiei, devotamentului 
tânărului român, am fost salvaţi cu toţii ca prin 
minune de groaznicul accident. Cu toţii? Nu! 
Cincu a plătit cu viaţa faptul că tovarăşii lui de 
călătorie sunt teferi şi nevătămaţi. 

Într-adevăr, în zăpăceala generală, prima mea 
grijă a fost să intru în furgonul de bagaje, care 
rămăsese intact. Sigur că, dacă Cincu ar fi 
supravieţuit exploziei, ar fi trebuit să se-ntoarcă în 
furgon, să se instaleze iar în temniţa lui pe roţi, 
aşteptând să comunic cu el. 

Vai! Casa lui era goală goală ca acea a unei 
societăţi care dă faliment. Cincu a căzut victimă 
abnegaţiei sale. 

Aşadar, a existat un erou printre călători; şi 
acesta n-a fost Faruskiar, ticălosul răufăcător, 
ascuns în pielea unui administrator al companiei, 


căruia i-am trâmbiţat în mod eronat numele în 
cele patru colţuri ale lumii; a fost românul, omul 
de rând, blândul şi sărmanul logodnic pe care 
logodnica sa îl va aştepta în zadar, pe care nu-l va 
mai vedea niciodată. Ei bine, voi şti să-i fac 
dreptate. Voi spune ce a făcut. M-ar mustra 
cugetul să-i păstrez secretul. Dacă a fraudat 
Compania Marelui Transasiatic, graţie acestei 
fraude au fost salvaţi toţi călătorii din tren! Am fi 
fost pierduţi, am fi pierit de o moarte îngrozitoare 
dacă Cincu n-ar fi fost acolo. Am coborât cu inima 
zdrobită, cu ochii plini de lacrimi. 

Planul lui Faruskiar pe care era cât pe ce să-l 
spulbere rivalul său Ki-Tsang fusese urzit cu 
abilitate, profitând de  ramificaţia de şase 
kilometri care ducea la viaductul neterminat. 
Nimic mai uşor decât să îndrepţi trenul în direcţia 
dorită, dacă un complice manevrează macazul la 
racordarea celor două linii. Apoi, de îndată ce 
semnalul arăta că trenul se afla pe derivație, 
bandiții urmau să ajungă pe platforma de lângă 
locomotivă, să-i omoare pe mecanic şi pe fochist 
şi, după aceea, să fugă, profitând de încetinirea 
provocată, care, din pricina  supraîncălzirii 
cuptorului, ar fi durat puţină vreme, trenul 
recâştigând rapid viteză. 

Nu-ncape îndoială că, acum, tâlharii care 
merită din plin sentinţa cea mai aspră a justiţiei 
chineze se îndreaptă în grabă spre valea Tiu. 
Acolo, printre rămăşiţele trenului, speră să 
găsească cele cincisprezece milioane, cât 
valorează aurul şi pietrele preţioase din tezaur, şi 
că vor putea să transporte prada fără să rişte să 
fie prinşi, profitând de adăpostul nopţii pentru a 
comite groaznica fărădelege. 

Ei bine, acestor hoţi le va dispărea comoara 
drept de sub nas şi nădăjduiesc că oribila faptă îi 


va costa capul. Sunt singurul care ştie cum s-au 
petrecut lucrurile şi le voi da în vileag, acum, că 
bietul Cincu nu mai este. 

Da! M-am hotărât! Voi vorbi numaidecât după 
ce o voi vedea pe Zinca Klork. 

Bietei fete trebuie să i se dea vestea cu 
precauţie. Nu vreau ca ştirea morţii logodnicului 
ei să se răspândească şi s-o izbească pe 
neaşteptate, ca un trăsnet. Da! Mâine, de îndată 
ce vom sosi, la Beijing. 

La urma urmei, dacă nu vreau să vorbesc încă 
despre Cincu, pot cel puţin să-i denunţ pe 
Faruskiar, Ghangir şi ceilalţi patru mongoli, 
complicii lor. Voi spune cum i-am văzut 
străbătând furgonul, cum i-am urmărit, că am 
înţeles ce puneau la cale auzind discuţia de pe 
platformă şi apoi strigătele nefericiţilor de 
mecanici, aflaţi la postul lor, omorâţi de tâlhari. 
Asta m-a făcut să mă întorc spre vagoane 
strigând: „în spate! în spate!" 

Pe deasupra, cum se va vedea, mai exista şi 
altcineva, în afară de mine, ale cărui prea 
întemeiate bănuieli s-au  preschimbat în 
certitudine, şi care abia aştepta prilejul să-l 
demaşte pe pretinsul senior Faruskiar! 

In acest moment, ne-am strâns spre capul 
trenului maiorul Noltitz, baronul neamţ, domnul 
Caterna, Fulk Ephrinell, Pan-Ciao, Popov şi alţii în 
total vreo douăzeci de pasageri. Se-nţelege de la 
sine că jandarmii chinezi, respectând consemnul 
care le-a fost dat, au rămas lângă tezaur, nici unul 
dintre ei  nsîncumetându-se să-l părăsească. 
Paznicul de la ultimul furgon aduce fanalele din 
spate şi, la lumina lor puternică, vedem în ce hal 
se află locomotiva. 

Faptul că trenul care gonea cu o viteză foarte 
mare nu s-a oprit brusc în caz contrar, ar fi fost 


distrus în întregime s-a datorat exploziei 
cazanului în partea sa superioară şi laterală. 
Roţile au rezistat şi din această cauză locomotiva 
a continuat să meargă destul de mult până a 
pierdut din viteză. Prin urmare, trenul s-a oprit de 
la sine, iar călătorii s-au ales doar cu o 
zdruncinătură puternică. Din cazan şi dintr-un 
număr de unelte n-au mai rămas decât nişte 
rămăşiţe de nerecunoscut. S-au făcut praf 
cuptorul şi coşul; din cazanul cu aburi n-a rămas 
decât tabla spintecată, conductele răsucite ori 
sfărâmate, ţevile sparte, cilindrii dislocaţi, bielele 
desfăcute, toate asemenea unor răni căscate în 
trupul acestui cadavru de oţel. Şi nu numai 
locomotiva a fost distrusă, ci şi tenderul este scos 
din funcțiune. Butoaiele de apă au fost 
desfundate şi încărcătura de cărbune s-a 
rostogolit şi s-a risipit de-a lungul căii ferate. Este 
o minune că furgonul de bagaje a suferit foarte 
puţine stricăciuni. 

Privind la urmările teribilei explozii, înţeleg că 
nu există nici o şansă ca tânărul român să fi 
scăpat cu viaţă. A fost, probabil, zdrobit sau făcut 
bucăţi-bucăţele. Astfel încât nu-i de mirare că n- 
am găsit nici urmă de el atunci când m-am târât o 
sută de metri pe lângă şine. 

La început privim dezastrul în tăcere; apoi ne 
încumetăm să schimbăm câteva cuvinte. 

— Este limpede, spune unul dintre călători, că 
fochistul şi mecanicul au pierit în timpul exploziei. 

— Bieţii oameni! Dar mă întreb cum a luat-o 
trenul pe bifurcada spre Nanjing, fără ca ei să 
bage de seamă? 

— Noaptea era foarte întunecoasă, remarcă 
Fulk Ephrinell, şi mecanicul n-a putut vedea că s-a 
schimbat macazul. 


— Ar fi singura explicaţie, răspunde Popov, 
căci altfel ar fi încercat să oprească trenul, ori, 
acesta, dimpotrivă, mergea cu o viteză 
înspăimântătoare. 

— Dar, zice Pan-Ciao, cum se face că derivaţia 
spre Nanjing era deschisă, de vreme ce viaductul 
de pe Tiu n-a fost încă terminat? Să fi umblat 
cineva la macaz? 

— Nu-ncape îndoială şi probabil din pricina 
acestei neglijenţe... 

— Nu neglijenţă! Fărădelege! A fost o crimă o 
crimă premeditată, pentru ca trenul să fie distrus 
şi călătorii să piară... 

— In ce scop? întreabă Popov. 

— În scopul de a fura tezaurul imperial, strigă 
Fulk Ephrinell. Aţi uitat că milioanele astea trebuie 
să-i fi ispitit pe toţi răufăcătorii? Oare nu pentru a 
jefui trenul am fost atacați şi între Cherchen şi 
Charklik? 

Americanul nici nu ştia câtă dreptate putea să 
aibă. 

— Aşadar, zice Popov, credeţi că, după atacul 
lui Ki-Tsang, alţi bandiți... 

Până atunci, maiorul Noltitz nu luase parte la 
discuţie. Dar deodată îl întrerupe pe Popov şi 
rosteşte ridicând glasul, astfel încât să-l poată 
auzi toată lumea: 

— Unde-i seniorul Faruskiar? 

Fiecare întoarce capul căutându-l din ochi pe 
administratorul companiei. 

— Unde-i însoţitorul lui, Ghangir? continuă 
maiorul. Nici de această dată nu primeşte nici un 
răspuns. 

— Unde sunt cei patru mongoli care ocupau 
ultimul vagon? întreabă iar maiorul Noltitz. 

Nu se vede nici unul. 


Se strigă numele seniorului Faruskiar pentru a 
doua oară, fără ca el să răspundă la această 
chemare. 

Popov intră atunci în vagonul unde stătea de 
obicei înaltul personaj. Vagonul este gol. Gol? Nu! 
Sir Francis  Trevellyan şade pe locul 
administratorului, străin de tot ceea ce se petrece 
în jurul lui. Ce-i pasă lui de cele petrecute? îşi 
zice, probabil, că asta-i culmea nepăsării şi 
dezordinei. Un macaz schimbat nu se ştie de cine! 
Un tren care o ia pe un drum greşit! Ce 
administraţie proastă! 

— Ei bine, spune maiorul Noltitz, răufăcătorul 
care a provocat devierea trenului pe derivaţia 
spre Nanjing, cel care a vrut ca vagoanele să se 
prăbuşească în fundul văii Tiu ca să pună mâna 
pe tezaurul imperial este chiar Faruskiar. 

— Faruskiar! exclamă călătorii. 

Majoritatea refuză să dea crezare acuzaţiei 
formulate de maiorul Noltitz. 

— Cum, zice Popov, administratorul companiei 
care s-a purtat atât de vitejeşte pentru a apăra 
trenul de tâlhari, care l-a ucis cu mâna lui pe Ki- 
Tsang, căpetenia bandei... 

Mă simt obligat să intru în scenă. Le spun: 

— Maiorul nu se înşală. Faruskiar a pregătit 
lovitura asta iscusită. 

Şi, spre uimirea generală, povestesc tot ceea 
ce ştiu, tot ceea ce întâmplarea a făcut să aflu. 

Relatez cum am surprins planul lui Faruskiar şi 
al complicilor săi, atunci când era prea târziu ca 
să-i împiedic să-l ducă la îndeplinire. Le istorisesc 
totul, în afară de intervenţia lui Cincu. La 
momentul potrivit, voi găsi mijlocul de a-i face 
dreptate. Cuvintele mele sunt urmate de un potop 
de proteste. 


„Cum! Seniorul Faruskiar... Superbul mongol! 
înaltul funcţionar, pe care l-am văzut înfruntând 
pericolele! Nu! E cu neputinţă!" 

Dar trebuie să te pleci în afara evidenţei. L-am 
văzut... Am auzit ce-a spus... şi afirm cu mâna pe 
inimă că Faruskiar este autorul teribilei catastrofe 
în care trebuia să piară trenul nostru, că e cel mai 
îngrozitor tâlhar care a bântuit vreodată prin Asia 
Centrală. 

— Vezi, domnule Bombarnac, bănuielile mele 
nu m-au înşelat, îmi spune maiorul Noltitz, 
luându-mă deoparte. 

— Este foarte adevărat, îi răspund şi nu mi-e 
ruşine să recunosc că m-am lăsat îmbrobodit de 
purtarea aşa-zis distinsă a acestui pungaş ticălos. 

— Domnule Claudius, adaugă domnul Caterna, 
care venise lângă noi, puneţi toate astea într-un 
roman şi toată lumea va spune că e de necrezut. 

Domnul Caterna are dreptate, dar, oricât de 
necrezut ar părea, aşa s-au întâmplat lucrurile. Şi, 
pe deasupra, pentru toţi în afară de mine, care 
cunosc taina lui Cincu, oprirea locomotivei la 
marginea prăpastici, datorită acestei explozii 
providenţiale, rămâne în continuare un imens 
mister. Acum, că nu mai e nici un pericol, trebuie 
să luăm cât mai repede măsuri pentru a readuce 
vagoanele pe linia spre Beijing. 

— Cel mai simplu ar fi ca vreo câţiva dintre noi 
să se ofere voluntari. 

— Eu voi fi dintre aceia! rosteşte domnul 
Caterna. 

— Ce trebuie să facem? întreb. 

— Să mergeţi pe jos până la gara cea mai 
apropiată şi să telefonaţi la gara Taiyuan să 
trimită o locomotivă. 

— La ce distanţă este gara Zhengzhou? se 
interesează Fulk Ephrinell. 


— Ei bine, trebie să fie vreo şase kilometri 
până la macazul spre Nanjing, răspunde Popov, 
iar de acolo mai sunt încă cinci kilometri. 

— Unsprezece kilometri, zice maiorul, 
înseamnă o oră şi jumătate pentru un drumeţ 
încercat. în nici trei ore, maşina expediată de 
Taiyuan poate să ajungă aici şi să ajute trenul 
avariat. Eu, unul, sunt gata de plecare! 

— Şi eu, glăsuieşte Popov, şi cred că ar trebui 
să fim mai mulţi. Cine ştie dacă nu-i vom întâlni în 
cale pe Faruskiar şi complicii săi. 

— Ai dreptate, Popov, răspunde maiorul, şi mai 
cu seamă trebuie să ne înarmăm cât mai bine. 

Inţeleaptă măsură de prevedere, căci bandiții 
care s-au îndreptat, probabil, spre viaductul Tiu 
nu pot fi prea departe. E adevărat că, de îndată 
ce-şi vor da seama că lovitura a dat greş, se vor 
grăbi s-o întindă. Cum ar îndrăzni şase, câţi sunt, 
să atace o sută de călători, fără a mai pune la 
socoteală soldaţii chinezi însărcinaţi cu paza 
tezaurului imperial? 

Vreo doisprezece dintre noi, printre care 
domnul Caterna, Pan-Ciao şi cu mine, ne oferim 
să-l însoţim pe maiorul Noltitz. Dar îi propunem lui 
Popov, de comun acord, să nu părăsească trenul, 
asigurându-l că vom face tot ce e nevoie la 
Zhengzhou. 

Aşadar, înarmaţi cu pistoale şi pumnale, la unu 
şi jumătate dimineaţa pornim la drum pe lângă 
calea ferată care urcă spre bifurcația între cele 
două linii, mergând cât de repede ne îngăduie 
întunericul adânc care mai învăluie tot ce ne 
înconjoară. în mai puţin de două ore ajungem în 
gara Zhengzhou fără să ne fi întâlnit cu tâlharii. 
Evident, Faruskiar a făcut cale-ntoarsă. Va fi, 
aşadar, treaba poliţiei chineze să pună mâna pe 
bandit şi complicii săi. Va izbuti, oare? O doresc 


din toată inima. Odată sosiți, Pan-Ciao vorbeşte 
cu şeful gării, care cere telegrafic ca o locomotivă 
să fie trimisă neîntârziat din Taiyuan la macazul 
spre Nanjing. 

Este ora trei dimineaţa, se ivesc zorile şi noi ne 
întoarcem să aşteptăm locomotiva la macaz. Trei 
sferturi de ceas mai târziu, şuiere îndepărtate îi 
anunţă venirea şi, curând, opreşte la racordul 
dintre cele două linii. 

Nici nu ne-am înghesuit bine în tender, că 
locomotiva a şi pornit la drum şi, după o jumătate 
de oră, ajungem la tren. 

Se luminase de ziuă destul de bine pentru ca 
privirea să poată desluşi destul de mult de jur- 
împrejur. Fără să spun nimănui nimic, mă uit după 
trupul neînsufleţit al viteazului meu prieten Cincu, 
dar nici urmă de el. Cum locomotiva nu se poate 
pune în faţa trenului, fiindcă în acest loc nu există 
nici linie dublă şi nici placă turnantă, se hotărăşte 
ca ea să meargă în marşarier, remorcându-ne 
până la bifurcaţie, după ce vor fi lăsate aici 
tenderul şi locomotiva veche, grav avariate, care 
nu mai pot fi folosite. Prin urmare, furgonul în 
care se află lada, din nefericire goală, a bietului 
român se va afla la coada trenului. 

Plecăm şi într-o jumătate de ceas ajungem la 
macazul liniei spre Beijing. Noroc că n-a mai fost 
nevoie să ne întoarcem la Taiyuan, ceea ce ne-ar 
fi întârziat cu o oră şi jumătate. înainte de a trece 
macazul, locomotiva a putut fi îndreptată în 
direcţia Zhengzhou, apoi vagoanele au fost 
împinse unul câte unul dincolo de bifurcaţie şi 
trenul s-a format în condiţii normale. De cinci ore 
străbatem cu viteză regulamentară provincia 
Pechili. 

N-am nimic de spus în privinţa acestei ultime 
zile a călătoriei, în timpul căreia nu s-a recâştigat 


timpul pierdut, mecanicul chinez fiind foarte 
prudent. Dar, dacă pc majoritatea dintre noi nu ne 
prea interesează câteva ceasuri în plus sau în 
minus, nu se poate spune acelaşi lucru despre 
baronul Weisschnitzerdorfer, care trebuie să ia de 
la Tianjin pachebotul spre Yokohama. 

Într-adevăr, când am ajuns, către prânz, la 
destinaţie, pachebotul plecase de trei sferturi de 
oră. Şi când g/obe-trotter-xA neamt, rivalul lui Bly 
şi Bisland, s-a repezit pe peron, a aflat că 
pachebotul menţionat mai sus ieşea în acel 
moment din gurile râului Haihe şi o pornea în larg. 

Ghinionistul! Nu e de mirare că trenul nostru 
este împroşcat de blesteme în limba germană, pe 
care baronul le strigă la „babord şi tribord", cum 
ar zice domnul Caterna. însă de această dată are 
într-adevăr dreptul să fie compătimit. 

N-am stat la Tianjin decât un sfert de ceas. 
Cer, aşadar, iertare cititorilor Secolului XXdacă. n- 
am putut vizita acest oraş de jumătate de milion 
de locuitori, centrul chinezesc cu templele lui, 
cartierul european unde se concentrează 
circulația comercială, cheiurile râului Haihe, ale 
cărui ape sunt străbătute de sute de jonci... Vina 
o poartă Faruskiar şi chiar dacă n-ar fi vorba 
decât că m-a împiedicat să-mi fac datoria de 
reporter şi tot ar merita cea mai aspră pedeapsă. 

În cursul ultimelor etape ale călătoriei, nu a 
mai avut loc nici un incident. Ceea ce mă 
mâhneşte adânc este gândul că nu-l aduc cu mine 
pe Cincu, gândul că lada lui este acum goală! Şi 
el, care mă rugase să-l însoțesc până acasă la 
domnişoara Zinca Klork! Cum o să-i spun acestei 
biete fete că logodnicul ei n-a ajuns în gara 
Beijing? 

În sfârşit, totul se termină pe lumea asta, chiar 
şi o călătorie de şase mii de kilometri cu Marele 


Transasiatic. După treisprezece zile de la plecarea 
din Uzun-Ada, trenul nostru se opreşte la porţile 
Beijingului, capitala Chinei. 


Capitolul XXV 


— Beijing! Toată lumea coboară! strigă Popov. 

lar domnul Catema se amuză să-i răspundă cu 
un rârâit parizian: 

— Te cred, bătrâne! 

Am coborât cu toţii. Este ora patru după- 
amiază. Pentru nişte pasageri obosiţi după trei 
sute douăsprezece ore de călătorie, nu-i tocmai 
momentul potrivit să cutreierăm oraşul, dar ce zic 
eu oraş, cele patru oraşe îmbinate unul într-altul, 
patru verigi de diferite mărimi; eu am tot timpul 
să văd capitala Chinei, căci şederea mea la 
Beijing va dura câteva săptămâni. Esenţialul este 
să găsesc un hotel unde să pot locui în condiţii 
multumitoare. Luând toate informaţiile, se pare că 
Hotelul celor zece mii de vise, din preajma gării, 
îmi va oferi confortul cu care sunt obişnuiţi 
occidentalii. 

Amân pentru mâine vizita la domnişoara Zinca 
Klork. Voi sosi la ea acasă înainte ca lada să-i fi 
fost expediată la domiciliu, dar vai! suficient de 
devreme ca să-i aduc la cunoştinţă moartea 
logodnicului ei. 

Maiorul Noltitz locuieşte la acelaşi hotel ca şi 
mine, aşadar nu-mi iau rămas bun de la el, nici de 
la domnul şi doamna Caterna, care vor rămâne 
aici vreo cincisprezece zile înainte de a pleca la 
Shanghai. Cât despre Pan-Ciao şi doctorul Tio- 
King, pe ei îi aşteaptă o maşină care să-i ducă la 
„Yamenul", adică reşedinţa familiei tânărului 
chinez. Dar ne vom revedea. Prietenii nu se 
despart cu un simplu „rămâi cu bine" şi sunt sigur 


că strângerea de mână de la coborârea din vagon 
nu va fi ultima. 

Domnul şi doamna Fulk Ephrinell nu vor 
întârzia să părăsească gara ca să-şi vadă de 
afaceri, ceea ce îi obligă să găsească un hotel în 
cartierul comercial. Nu vor pleca fără să ne salute. 
Maiorul Noltitz şi cu mine ieşim în întâmpinarea 
simpaticei perechi şi facem un schimb de 
politeţuri. 

— În sfârşit, îi spun lui Fulk Ephrinell, cele 
patruzeci şi două de lăzi ale firmei „Bulbul and 
Comp." au ajuns la liman. Dar n-a depins decât de 
un fir de păr ca explozia locomotivei să spargă 
dinţii falşi... 

— Că bine zici, domnule Bombarnac, răspunde 
americanul, dinţii mei au scăpat ca prin minune. 
Câte peripeții, de când am plecat din Tiflis! 
Hotărât lucru, călătoria asta a fost mai puţin 
monotonă decât mi-aş fi închipuit... 

— Şi să nu uităm că v-aţi căsătorit în cursul ei, 
dacă nu mă-nşel, adaugă maiorul. 

— Wait a bit, rosteşte yankeul cu un glas 
ciudat, lertaţi-ne, suntem grăbiţi... 

— Nu vrem să vă reținem, domnule Ephrinell, îi 
spun eu, şi vă rog să ne îngăduiţi să vă spunem la 
revedere, atât dumneavoastră, cât şi doamnei 
Ephrinell... 

— La revedere, răspunde  englezoaica 
americanizată cu un glas mai tăios la sosire decât 
fusese la plecare. 

Apoi, întorcându-se spre soțul ei, continuă: 

— Nu am răgazul să aştept, domnule 
Ephrinell... 

— Nici eu, doamnă..., zice yankeul. 

— Domnule... Doamnă!... Haida de! Nu-şi mai 
spun Fulk şi Horatia! 


Fără să-şi fi dat braţul, amândoi ies pe poarta 
gării. Presimt că el o ia la dreapta, iar ea la 
stânga. La urma urmei, treaba lor! 

Mai rămâne numărul 8 sau Francis Trevellyan, 
personajul mut care n-a rostit un singur cuvânt pe 
toată durata piesei vreau să zic în tot timpul 
călătoriei. Aş vrea, măcar acum, să-i aud vocea, o 
clipă doar. Şi, dacă nu mă înşel, acest prilej se va 
ivi. Chiar acum. într-adevăr,  flegmaticul 
gentleman se află lângă mine, aruncând o privire 
dispreţuitoare vagoanelor din faţa lui. Scoate un 
trabuc din tabachera sa de marochin galben. Dar, 
când să-şi aprindă havana, scutură degeaba cutia 
de chibrituri, care e goală. Eu îmi fumam trabucul 
o marcă excelentă cu plăcerea nespusă a 
cunoscătorului şi cu regretul că n-am să găsesc, 
probabil, unul la fel de.bun în China. Sir Francis 
Trevellyan vede trabucul aprins şi se apropie de 
mine. Bănuiesc că vrea să-mi ceară un foc sau 
„puţină lumină", cum zic englezii, astfel încât 
aştept tradiționalul „Haveyou gor a light, please? 
" Dar gentlemanul se mulţumeşte doar să întindă 
mâna. Maşinal, îi ofer trabucul. îl ia intre degetul 
mare şi arătător, scutură cenuşa albă şi-şi aprinde 
havana. îmi închipui că, chiar dacă n-am auzit , 
some light, please ", îmi va adresa, fără îndoială, 
un „thankyou, sir!" AŞ, de unde! După ce trage 
câteva fumuri din trabucul său, sir Francis 
Trevellyan îl aruncă nepăsător pe al meu pe 
peron. Apoi, fără să salute, o ia la stânga şi, cu 
pasul măsurat, părăseşte gara. 

Mă veţi întreba dacă n-am zis nimic. Nu. Am 
rămas înmărmurit locului. Nu mi-a venit să scot o 
vorbă sau să fac cel mai mic gest... Am fost pur şi 
simplu năucit de atâta lipsă de bună-cuviinţă, în 
timp ce maiorul Noltitz nu s-a putut stăpâni să nu 
izbucnească în râs! Ah, dacă-mi va mai ieşi 


vreodată în cale acest gentleman... Dar nu l-am 
mai revăzut niciodată pe sir Francis Trevellyan de 
la „Trevellyan Hali", „Trevellyan Shire"! 

O jumătate de oră mai târziu, ne instalăm la 
Hotelul celor zece mii de vise. Aici ni se serveşte o 
masă după toate regulile bucătăriei chinezeşti. 
După cină, îndată după al doilea ajun ca să 
întrebuinţăm expresia chinezească -, culcaţi în 
nişte paturi strâmte, şezate în mijlocul unor 


camere  micuţe, dormim -, dar nu somnul 
drepţilor, ci somnul istoviţilor care-i mult mai 
preţios. 


Nu m-am trezit înainte de ora zece şi poate că 
mi-aş fi văzut mai departe de somn toată 
dimineaţa, dacă nu m-ar fi îmboldit gândul că am 
o datorie de îndeplinit. Şi încă ce datorie! Să mă 
duc în bulevardul Sha-Kua, înainte de livrarea 
funestei lăzi către destinatară. 

Mă scol, aşadar, din pat. Ah! Dacă Cincu n-ar fi 
murit, m-aş fi întors la gară... aş fi fost de faţă, 
cum i-am făgăduit, la descărcarea preţiosului 
colet... Aş fi vegheat să ajungă în perfectă stare în 
camion... L-aş fi însoţit până în bulevardul Sha- 
Kua... Aş fi ajutat chiar la transportarea lui în 
camera domnişoarei Zinca Klork! Şi ce mult s-ar fi 
bucurat amândoi, când logodnicul s-ar fi repezit 
din ladă drept în braţele frumoasei românce... Dar 
soarta n-a vrut să se-ntâmplc aşa! Când va sosi 
lada, ea va fi goală ca o inimă din care s-a scurs 
tot sângele! 

Plec de la hotel pe la unsprezece, iau o trăsură 
asemănătoare cu o lectică pe roţi, dau adresa 
domnişoarei Zinca Klork şi iată-mă îndreptându- 
mă spre casa ci. 

Se ştie că, printre cele optsprezece provincii 
ale Chinei,  Pechili are poziţia cea mai 
septentrională. Alcătuită din nouă departamente, 


capitala ei este Beijingul. Construită după legile 
geometrice ale liniei drepte, cetatea cuprinde 
patru oraşe pătrate ori dreptunghiulare, aşezate 
unul într-altul. In incinta simetrică de şase leghe 
trăiesc mai mult de două milioane de locuitori, 
tătari sau chinezi, precum şi câteva mii de 
mongoli şi de tibetani. Remarc furnicarul de 
oameni şi veşnicul, permanentul du-te-vino de pe 
străzi, din pricina obstacolelor pe care trăsura 
mea le întâlneşte la fiecare pas: negustori 
ambulanți, căruţe încărcate cu vârf, mandarini cu 
escorta lor gălăgioasă. Nu mai vorbesc de câinii 
rătăcitori, jumătate şacali, jumătate lupi, râioşi şi 
cu părul căzut, cu ochi vicleni, cu colţi 
ameninţători,  scormonind prin gunoaie după 
hrană şi repezindu-se cu ură asupra străinilâr. Din 
fericire, nu merg pe jos. Oraşul chinezesc 
formează un paralelogram împărţit în două, de la 
nord la sud, de Strada Mare, care începe la poarta 
Hungting şi se termină la poarta Tien'anmen. 
Strada Mare se-ncrucişează cu bulevardul Sha- 
Kua care merge de la est spre vest, şi anume de 
la poarta ce are acelaşi nume cu el şi până la 
poarta Cuangtsa. Deţinând aceste informaţii, 
nimic nu-i mai uşor decât să găseşti locuinţa 
domnişoarei Zinca Klork, dar nimic nu-i mai 
complicat decât să ajungi acolo, dată fiind 
aglomeraţia de pe străzile înţesate de lume din 
prima incintă. 

În sfârşit, puţin înainte de prânz, ajung la 
destinaţie. Trăsura se opreşte în faţa unei case 
modeste, în care locuiesc meseriaşi care lucrează 
la domiciliu şi, aşa cum reiese din firme, mai cu 
seamă străini. Românca stă la etajul întâi. 
Fereastra odăii ei dă spre stradă. N-aţi uitat că, 
după ce a învăţat meseria de modistă la Paris, 


fata a venit să deschidă un atelier la Beijing şi că- 
şi făcuse deja o numeroasă clientelă. 

Urc la etajul întâi. Citesc pe o uşă numele 
Zincăi Klork. Ciocănesc. Mi se deschide. Mă aflu în 
faţa unei fete încântătoare, exact aşa cum mi-o 
descrisese Cincu. Este o blondă de douăzeci şi trei 
sau douăzeci şi patru de ani, cu ochii negri cum îi 
au de obicei românii, zveltă, cu un chip gingaş şi 
surâzător. Oare nu ştia că Marele Transasiatic se 
afla în gară din seara trecută, în pofida tuturor 
peripeţiilor prin care trecuse în timpul călătoriei? 
Nu-l aştepta pe logodnicul ei să apară dintr-o clipă 
într-alta? lar eu, cu un singur cuvânt, îi voi 
spulbera bucuria, îi voi şterge surâsul de pe 
buze... 

Domnişoara Zinca Klork se miră văzând un 
străin în pragul uşii ei. Cum a trăit mai mulţi ani în 
Franţa, recunoaşte în mine francezul, fără şovăire, 
şi mă întreabă cărui fapt îi datorează plăcerea 
vizitei mele. 

— Domnişoară Zinca..., îi zic. 

— Îmi ştiţi numele! exclamă ea. 

— Da, domnişoară... Am sosit ieri cu Marele 
Transasiatic... Fata păleşte, ochii ei frumoşi se 
tulbură. Are, desigur, de ce să se teamă. Cincu a 
fost surprins în ladă, frauda a fost descoperită... 
este arestat... se află la închisoare'? Mă grăbesc 
să adaug: 

— Domnişoară Zinca... In anumite împrejurări, 
am aflat despre... călătoria tânărului român... 

— Cincu... Sărmanul meu Cincu... A fost 
descoperit? rosteşte fata cu o voce tremurătoare. 

— Nu, nu, spun şovăielnic. Nimeni n-a ştiut 
afară de mine... Şi m-am dus deseori să-l văd în 
furgon... noaptea... Am devenit... tovarăşi de 
drum... prieteni... îi aduceam din când în când 
câteva provizii... 


— Ah! Mulţumesc, domnule, spune Zinca 
luându-mi mâinile într-ale ei. Cu un francez, Cincu 
era sigur că nu va fi trădat şi că va primi chiar şi 
ajutor... Mulţumesc! Mulţumesc! 

Mă simt din ce în ce mai îngrozit de ceea ce 
am datoria să-i aduc la cunoştinţă bietei fete. 

— Şi nimeni n-a bănuit prezenţa în furgon a 
scumpului meu Cincu? mă întreabă. 

— Nimeni. 

— Ce vreţi, domnule, nu suntem bogaţi... Cincu 
nu avea nici un ban... acolo... la Bucureşti... lar eu 
nu strânsesem încă destul ca să-i trimit cât costă 
un bilet de tren... Dar, în sfârşit, a ajuns, îşi va 
găsi de lucru, căci e un bun meseriaş şi de îndată 
ce vom putea să despăgubim compania... 

— Da... ştiu... ştiu... 

—  Şi-apoi ne vom căsători, domnule... Mă 
iubeşte atât de mult şi eu am pentru el aceeaşi 
dragoste... Am făcut cunoştinţă la Paris doi 
compatrioți... Vă daţi seama... Era atât de 
îndatoritor cu mine... Când s-a întors la Bucureşti, 
l-am rugat mult să vină şi el în China şi el s-a 
gândit să se întemniţeze într-o ladă ca să ajungă 
aici... Bietul băiat, ce greu trebuie că i-a fost! 

— Nu, domnişoară Zinca... nu... 

— Ah! Ce fericită voi fi să plătesc preţul de 
transport al lăzii în care se află scumpul meu 
Cincu. 

— Da, să plăteşti transportul... 

— N-o să mai întârzie mult, nu? 

— Nu, probabil că după-amiază... Nu mai ştiu 
ce să spun... 

— Domnule, continuă Zinca, Cincu şi cu mine 
vrem să ne căsătorim de îndată ce vom îndeplini 
formalităţile şi, dacă nu cerem prea mult 
bunăvoinţei dumneavoastră, ne-ar face cinste şi 
plăcere să luaţi parte la nunta noastră. 


— La nunta voastră... desigur... Am şi promis 
prietenului meu Cincu... 

Biata fată! N-o pot lăsa în situaţia asta. Trebuie 
să-i spun tot... tot. 

— Domnişoară Zinca... Cincu... 

— El v-a rugat să-mi aduceţi vestea sosirii lui? 

— Da... domnişoară Zinca! Dar... înţelegeţi... 
Cincu este destul de obosit... după un drum atât 
de lung... 

—Obosit? 

— Da! Nu vă speriaţi! 

— S-a îmbolnăvit? 

— Da, e puţin... bolnav. 

— Vai de mine... Trebuie... trebuie să-l văd... 
Domnule, vă implor însoţiţi-mă la gară... 

— Nu! Ar fi o imprudenţă, domnişoară Zinca! 
Rămâneţi aici... Rămâneţi! 

Zinca Klork mă priveşte drept în ochi şi spune: 

— Domnule, spuneţi-mi adevărul, adevărul 
curat! Nu-mi ascundeţi nimic... Cincu... 

— Da, am venit să vă dau o veste tristă... 

Zinca se clatină... Buzele îi tremură...Abia 
poate vorbi... Şopteşte: 

— A fost descoperit! A fost învinuit de fraudă şi 
arestat. 

— Ah, dacă ar fi fost numai asta! Domnişoară, 
pe drum am avut un accident. Trenul era gata să 
fie distrus... O catastrofă îngrozitoare... 

— A murit... Cincu a murit! 

Nefericita Zinca se prăbuşeşte pe un scaun şi, 
întrebuinţând o figură de stil din limba chineză: 
„lacrimile îi curg ca ploaia într-o oapte de 
toamnă". Niciodată n-am văzut atâta jale! Nu 
trebuie s-o las în starea asta pe biata fată. O să-şi 
piardă cunoştinţa... Nu ştiu ce să fac. îi iau mâinile 
într-ale mele... Repet: 

— Domnişoară Zinca... Domnişoară Zinca... 


În momentul ăsta are loc o învălmăşeală în 
faţa casei. Se aud strigăte însoţite de larma unei 
întregi mulţimi şi din mijlocul acesteia se înalţă o 
voce. Stai puţin! Nu mă înşel! E vocea lui Cincu! 
Am recunoscut-o... Oare sunt în toate minţile? 

Zinca Klork s-a ridicat şi s-a repezit la 
fereastră. O deschide şi privim amândoi în stradă. 
Un camion se oprise în faţa clădirii. Lada, cu 
numeroasele ei inscripţii: Sus, Jos, Fragil, Oglinzi, 
A se feri de umezeală, este şi ea acolo, pe 
jumătate spartă. Camionul fusese izbit de o 
căruţă în clipa când se descărca lada... A 
alunecat... a căzut pe jos... s-a desfăcut... şi Cincu 
a sărit afară ca un muţunache dintr-o cutie cu 
surprize... Dar viu... teafăr şi nevătămat... 

Nu-mi pot crede ochilor! Tânărul român n-a 
pierit în timpul exploziei? Nu, aşa cum voi afla 
peste câteva clipe chiar din gura lui, fiind azvârlit 
pe şine în momentul când exploda cazanul, a 
rămas la început fără simţire; dar, dându-şi 
seama că nu e rănit o adevărată minune -, s-a 
tras mai deoparte până când a putut intra din nou 
în furgon fără să fie văzut. Eu tocmai ieşisem de 
acolo după ce-l căutasem zadarnic şi deci nu 
puteam să mă-ndoiesc că a fost prima victimă a 
catastrofei. Ce ironie a soartei! Să fi străbătut 
până la capăt un drum de şase mii de kilometri cu 
Marele Transasiatic, închis într-o ladă, printre 
bagaje, să fi scăpat din atâtea primejdii: atacul 
bandliţilor, explozia locomotivei şi uite că un 
accident stupid, ciocnirea cu o căruţă în mijlocul 
unei străzi din Beijing, îl face pe Cincu să piardă 
într-o clipă toate roadele călătoriei sale... 
frauduloase, dar cu adevărat... nu găsesc un 
epitet demn să califice acest tur de forţă. 

Camionagiul a început să strige la apariţia 
acestei făpturi în carne şi oase. într-o clipă s-a 


strâns o mulţime de gură-cască, frauda a fost 
descoperită şi soseşte poliţia. Cum să se-nţeleagă 
cu agenţii sărmanul român, care nu ştie o boabă 
chinezeşte şi nu poate a lămuriri decât prin 
neîndestulătoarea limbă a gesturilor. De aceea 
nici nu reuşeşte. Şi apoi, ce explicaţii ar fi putut 
da? Zinca şi cu mine ne apropiem de el. 

— Zinca, scumpa mea Zinca! strigă Cincu 
strângând-o în braţe. 

— Cincu, dragul meu Cincu! răspunde ea, în 
timp ce li se amestecă lacrimile care le curg pe 
obraji. 

— Domnul Bombarnac..., zice bietul băiat care 
nu mai are altă speranţă decât intervenţia mea. 

— Cincu, îi spun, nu te necăji, bizuie-te pe 
mine. Eşti în viaţă! Până acum câteva clipe te 
credeam mort! 

— Ei! E ca şi cum aş fi! murmură el. 

Greşeşte! Orice este mai bine decât să pieri 
chiar dacă trebuie să mergi la închisoare. Şi asta 
se întâmplă în pofida rugăminţilor fetei, rugăminţi 
la care mă asociez şi eu. Nu izbutesc să mă fac 
înţeles, iar Cincu este târât de poliţiştii ce-şi 
croiesc drum prin mulţimea care râde şi huiduie. 

Dar nu-l voi părăsi pe prietenul meu! De-ar 
trebui să răstorn cerul şi pământul, tot nu-l voi 
lăsa la ananghie. 


Capitolul XXVI 


Dacă expresia „a te îneca la mal" poate fi 
întrebuințată în înţelesul ei cel mai concret, atunci 
se potriveşte perfect în împrejurarea de faţă şi de 
aceea, nu vă fie cu supărare, o folosesc şi eu. 
Totuşi, faptul că cineva ajunge, părând 
neînsufleţit, la mal nu înseamnă neapărat că este 
pierdut. Că Cincu va sta la închisoare, în caz că 


intervenţia mea şi a tovarăşilor mei de drum nu 
va fi luată în seamă, de acord. Dar trăieşte şi 
acesta-i lucrul cel mai important. Nu-i timp de 
pierdut dacă vreau să-l ajut. Căci poliţia din China 
este promptă. închis, judecat, condamnat, 
spânzurat, însă lui Cincu nu trebuie să i se pună 
ştreangul de gât, nici măcar la figurat. îi ofer, 
aşadar, braţul domnişoarei Zinca, urcăm în 
trăsură şi ne întoarcem repede la Hotelul celor 
Zece mii de vise. Acolo 

li găsesc pe maiorul Noltitz, pe domnul şi 
doamna Caterna şi, printr-o fericită întâmplare, pe 
tânărul Pan-Ciao, care a reuşit de data asta să se 
descotorosească de doctorul Tio-King. Pan-Ciao 
consimte cu plăcere să ne fie tălmaci pe lângă 
autorităţile chineze, în faţa Zincăi, căreia nu i se 
uscaseră încă lacrimile pe obraz, le aduc 
tovarăşilor mei de drum la cunoştinţă totul despre 
Cincu: în ce condiţii a călătorit şi cum m-am 
împrietenit cu el. Le spun că, dacă a comis o 
fraudă la adresa Companiei Transasiaticului, 
numai prin această fraudă ar fi putut să ia trenul 
la Uzun-Ada. Şi, dacă nu l-ar fi luat, ne-am fi aflat 
cu toţii, în clipa aceea, pe fundul prăpastiei din 
valea Tiu... 

În sprijinul afirmațiilor mele aduc precizări şi 
amănunte pe care până acum numai eu le-am 
ştiut: este adevărat că eu am fost cel care l-a 
surprins pe banditul Faruskiar pe cale să-şi 
săvârşească nelegiuirea, dar Cincu, punându-şi în 
primejdie viaţa, cu un curaj şi un sânge rece 
supraomeneşti, a aruncat cărbuni în cuptor până 
ce l-a supraîncărcat, s-a agăţat de pârghiile 
supapelor şi a provocat oprirea trenului, aruncând 
în aer locomotiva. 


Ce ploaie de exclamaţii când mi-am încheiat 
povestirea! Cu un elan de recunoştinţă puţin 
teatral, comicul nostru strigă: 

— Ura pentru Cincu! Să fie decorat! 

Până când împăratul va catadicsi să-i dea 
acestui erou vreun „Dragon Verde", doamna 
Caterna ia mâna Zincăi Klork şi-apoi o strânge pe 
fată la pieptul ei, o îmbrăţişează fără să-şi poată 
opri lacrimile de ingenuă sau de îndrăgostită, la 
nevoie... Gândiţi-vă ce trist: un roman de 
dragoste întrerupt înainte de ultimul capitol. 

Dar să facem ce-i mai grabnic sau, cum ne 
pofteşte domnul Caterna cu voce de stentor: 

— Toată lumea în scenă pentru actul V. Actul V 
e cel în care are loc de obicei deznodământul 
oricărei drame. 

— Nu-l putem lăsa pe bietul băiat să fie 
condamnat, zice maiorul Noltitz. Trebuie să ne 
ducem la directorul Marelui Transasiatic. Când va 
afla cele petrecute, va fi primul care să împiedice 
punerea sub urmărire penală a lui Cincu. 

— Nu-ncape îndoială, spun eu, căci nu se poate 
nega că Cincu a salvat trenul şi pe toţi călătorii. 

— Fără a mai pune la socoteală, adaugă 
domnul Caterna, tezaurul imperial, milioanele 
împăratului. 

— Nimic mai adevărat, confirmă Pan-Ciao. Din 
păcate, Cincu a căzut în mâinile poliţiei, a fost 
băgat la închisoare şi de acolo e greu să-l mai 
scoţi. 

— Să ne grăbim, răspund eu, să alergăm la 
directorul companiei. 

— la să vedem, zice doamna Caterna, n-am 
putea să punem fiecare ceva bani, să strângem 
suma care să acopere costul unui bilet şi s-o 
înmânăm companiei, despăgubind-o? 


— E o propunere care-ţi face cinste, Caroline! 
aprobă comicul, ducându-şi mâna la buzunarul 
vestei. 

— Domnilor, domnilor, ne roagă Zinca Klork, cu 
ochii scăldaţi în lacrimi, salvaţi-l pe logodnicul 
meu înainte să fie condamnat. 

— Da, drăguţa mea. Da, scumpo, îi spune 
doamna Caterna, o să-l scăpăm pe logodnicul tău 
şi, dacă va fi nevoie, vom da o reprezentaţie în 
beneficiul lui. 

— Bravo, Caroline, bravo! strigă domnul 
Caterna şi aplaudă cu o energie de parcă s-ar fi 
aflat în scenă. 

O lăsăm pe tânăra româncă în grija ingenuei, 
care o mângâie din toată inima, dar cu 
exagerările obişnuite ale unei actriţe pe scenă. 
Doamna Caterna nu mai vrea s-o părăsească nici 
o clipă, declarând că o socoate fiica ei şi că o va 
apăra ca o mamă. 

Pan-Ciao, maiorul Noltitz, domnul Caterna şi cu 
mine ne întoarcem la gară, unde se află birourile 
directorului Marelui Transasiatic. 

Directorul se află în cabinetul lui şi, la cererea 
lui Pan-Ciao, suntem conduşi la el. Este un chinez 
care, în funcţia aceasta, ştie să se servească de 
sine ca de un aparat care lucrează în folosul lui şi 
vă rog să mă credeţi că ar putea să se ia la 
întrecere cu colegii săi din bătrâna Europă. 

Pan-Ciao îi spune de ce am venit şi, cum 
înţelege destul de bine limba iusă, maiorul şi cu 
mine putem lua parte la discuţie. Da, deoarece 
fapt de necrezut apar discuţii. Directorul acesta 
care trage iţe, nu se sfieşte să susţină că fapta lui 
Cincu este dintre cele mai grave. O fraudă comisă 
în asemenea condiţii... O fraudă care durează pe 
timpul parcurgerii a şase mii de kilometri... O 


fraudă care păgubeşte cu o mie de franci 
Compania Marelui Transasiatic, pe acţionarii ei... 

Îi răspundem sforarului că-i adevărat, dar în ce 
priveşte paguba, ea ar fi fost mult mai mare dacă 
Cincu nu s-ar fi aflat în tren, deoarece el l-a 
salvat, punându-şi pielea la bătaie, la un loc cu 
vagoanele şi viaţa celorlalţi călători. 

Ei bine, n-o să credeţi! Maimuţoiul ne lasă să 
înţelegem că, dintr-un anumit punct de vedere, ar 
fi fost de preferat să plângem moartea a o sută de 
victime, decât... 

Da! Am mai auzit noi chestii de astea! Mai bine 
să piară o ţară întreagă şi toţi pasagerii unui tren, 
decât să se încalce o regulă! 

Pe scurt, n-am putut obţine nimic. Justiţia îşi va 
urma cursul împotriva lui Cincu, tânărul care a 
înşelat compania. 

Am plecat, domnul Caterna revărsând asupra 
imbecilului toate blestemele din vocabularul lui 
marinăresc şi alte vorbe rele adunate de prin 
culise. 

Ce era de făcut? 

— Domnilor, ne spune Pan-Ciao, la Beijing nu 
vor trece nici două ore între momentul când Cincu 
a fost arestat şi momentul când va fi adus în faţa 
judecătorului de district, însărcinat să dea 
sentinţa în acest soi de delicte. E pasibil nu numai 
de închisoare, ci şi de o ciomăgeală... 

— O ciomăgeală? Cum capătă idiotul de Zizel 
în piesa De-aş fi rege? întreabă comicul nostru. 

— Întocmai! 

— Trebuie să  împiedicăm o asemenea 
mârşăvie..., zice maiorul Noltitz. 

— Cel puţin putem să încercăm, răspunde Pan- 
Ciao. Vă propun să mergem la tribunal, unde mă 
voi strădui să-l apăr pe logodnicul fermecătoarei 


românce şi să-mi pierd faţa! dacă nu-l scot basma 
curată. 

Este hotărârea cea mai bună, de fapt singura 
pe care putem s-o luăm. leşim din gară, năvălim 
într-o trăsură şi ajungem în douăzeci de minute în 
faţa unei clădiri cu o înfăţişare destul de mizeră, 
în care se află tribunalul districtului. în faţă s-a 
strâns o mulţime de oameni. Cazul a făcut vâlvă. 
Se ştie că un ins s-a expediat într-o ladă 
transportată în vagonul de bagaje al Marelui 
Transasiatic şi a călătorit pe gratis de la Tiflis la 
Beijing. Cu toţii vor să-l vadă, vor să se uite la 
chipul acestui original. încă nu au aflat că este, 
pur şi simplu, un erou! 

Îl găsim acolo pe vrednicul nostru tovarăş de 
drum; stă între doi agenţi cu mutre fioroase, 
galbene şi acre ca lămâia. Sunt gata să-l ducă pe 
prizonier înapoi în celulă şi să-i aplice câteva zeci 
de lovituri la tălpi cu bastonul de bambus, dacă e 
condamnat la un asemenea plus de pedeapsă. 

Cincu este foarte abătut, ceea ce mă miră din 
partea unui băiat pe care-l ştiu atât de energic. în 
clipa în care ne vede, pe chipul lui mijeşte o rază 
de speranţă. în acest moment, camionagiul, ale 
cărui spuse sunt confirmate de mărturiile 
agenţilor, relatează faptele unui tip cu ochelari. 
Acesta clatină din cap într-un fel prea puţin 
liniştitor pentru inculpat, care, chiar dacă ar fi fost 
nevinovat ca un prunc, tot n-ar fi putut să se 
apere neştiind nici o boabă chinezeşte. 

Atunci se prezintă Pan-Ciao. Judecătorul îl 
recunoaşte şi îi surâde. într-adevăr, tânărul nostru 
prieten este fiul unui bogat negustor din Beijing, 
furnizorul oficial al ceainăriilor din Tung-Tien şi din 


' Locuţiune chineză care înseamnă „să fiu 
dezonorat'" (n.a.). 


Sung-Feng-Cao. Prin urmare, judecătorul clatină 
din cap într-un fel care denotă ceva mai multă 
simpatie. Este într-adevăr înflăcărat şi spiritual, 
tânărul avocat improvizat. Judecătorul îl ascultă 
cu atenţie, iar publicul se simte mişcat de 
povestirea călătoriei, a peripeţiilor prin care am 
trecut. La sfârşit, se oferă să înapoieze companiei 
costul biletului. 

Din păcate, judecătorul nu poate încuviinţa. 
Există o pagubă materială şi o pagubă morală etc. 

Atunci, Pan-Ciao devine şi mai înfocat şi, cu 
toate că nu înţelegem nimic din pledoaria lui, 
ghicim că vorbeşte de curajul lui Cincu, de faptul 
că a fost gata să-şi dea viaţa pentru salvarea 
călătorilor şi, ca suprem argument, arată că 
acuzatul a făcut să nu cadă în mâinile bandiţilor 
tezaurul imperial. 

Elocinţă inutilă! Argumentele n-au nici o putere 
asupra nemilosului judecător, care n-a achitat nici 
zece  inculpaţi în decursul îndelungatei sale 
cariere. Consimte să-l cruţe pe vinovat de 
ciomăgeală, dar îl condamnă la şase luni de 
închisoare, cu plata  despăgubirilor către 
Compania Marelui Transasiatic. Apoi, la un semnal 
al acestei maşini de condamnat, bietul Cincu este 
scos din sală. 

Dar cititorilor Secolului XXrm trebuie să le fie 
milă de soarta lui Cincu! Deşi aş putea pierde 
astfel o sută de rânduri de reportaj, prefer să 
spun încă de-acum că totul s-a terminat cu bine. 
A doua zi, Cincu şi-a făcut o intrare triumfală în 
casa de pe bulevardul Sha-Kua, unde ne 
adunasem cu toţii, în timp ce doamna Caterna o 
alina ca o mamă pe nefericita Zinca. 

Jurnalele au luat întâmplarea în mâinile lor. Ci- 
Bao din Beijing şi Chinese Times din Tianjin au 
cerut punerea imediată în libertate a tânărului 


român. Aceste cereri de grațiere au ajuns la 
picioarele tronului şi la urechile împăratului. De 
altfel, Pan-Ciao îi adresase, în scris, Maiestăţii 
Sale o întâmpinare, cu rugămintea de a-l ierta pe 
Cincu. în această întâmpinare, el relata peripeţiile 
călătoriei, stăruind asupra faptului că, fără 
devotamentul lui Cincu, aurul şi pietrele preţioase 
ale tezaurului ar fi ajuns în posesia lui Faruskiar şi 
a complicilor săi. Şi, pentru o asemenea faptă, 
Cincu merita altceva, desigur, nu o condamnare 
la şase luni de închisoare! 

Da, merita cincisprezece mii de taeli, adică mai 
mult de o sută de mii de franci pe care, într-un 
acces de generozitate, împăratul le trimisese lui 
Cincu o dată cu ordinul de punere în libertate. 

Nu mai e nevoie să descriu bucuria, fericirea, 
încântarea pe care această veste, adusă de Cincu 
în persoană, le-a produs-o prietenilor săi şi mai 
ales frumoasei Zinca Klork. Asemenea simţăminte 
nu se pot exprima în nici o limbă nici măcar în 
limba chineză, deşi aceasta se pretează, cu 
vocabularul ei bogat, la cele mai neaşteptate 
metafore. 

Şi-acum, abonaţii Secolului XX să-mi îngăduie 
să le înfăţişez ce s-a întâmplat cu tovarăşii de 
drum care au figurat, fiecare cu un număr, în 
carnetul meu de reporter. 

Numărul 1 şi 2, Fulk Ephrinell şi Miss Horatia 
Bluett. Neputând să se înţeleagă cu privire la 
diversele procente stipulate în asociaţia lor 
matrimonială, au divorţat la trei zile după ce au 
ajuns la Beijing. A fost ca şi cum căsătoria din 
Marele Transasiatic nici nu a avut loc vreodată şi 
Miss Horatia Bluett a rămas Miss Horatia Bluett. 
Fie ca ţepoasa englezoaică să-şi procure clăi de 
păr chinezesc şi cumpănitul agent comercial 


american să umple cu dinţii lui falşi toate palatele 
imperiului. 

Numărul 3, maiorul Noltitz. Maiorul se ocupă 
de lucrările de construcţie a spitalului pe care a 
venit să-l construiască la Beijing, în calitate de 
trimis al guvernului rus. Când a sunat ora 
despărțirii, am simţit că las pe aceste meleaguri 
îndepărtate un adevărat prieten. 

Numerele 4 şi 5, domnul şi doamna Caterna. 
După trei săptămâni de şedere la Beijing, 
simpaticul comic şi fermecătoarea ingenuă au 
plecat la Shanghai, unde sunt preţuiţi şi aplaudaţi 
acum de colonia franceză. 

Numărul 6, baronul Weisschnitzerdorfer, al 
cărui nume incomensurabil îl scriu acum pentru 
ultima oară. Ei bine, acest g/obe-trotter nu numai 
că a pierdut pachebotul spre Tianjin, dar o lună 
mai târziu l-a pierdut şi pe cel spre Yokohama, iar 
după alte şase săptămâni a naufragiat lângă 
litoralul columbian; în sfârşit, din cauza deraierii 
trenului cu care mergea de la San Francisco la 
New York, şi-a încheiat cu greu înconjurul lumii în 
o sută optzeci şi şapte de zile în loc de treizeci şi 
nouă. 

Numerele 9 şi 10, Pan-Ciao şi doctorul Tio-King. 
Ce v-aş putea spune? Pan-Ciao este în continuare 
acelaşi parizian adoptiv pe care-l cunoaşteţi şi, de 
câte ori vine în Franţa, luăm împreună masa la 
restaurant. Cât despre doctor, el a ajuns să nu 
mai mănânce decât un gălbenuş de ou pe zi, ca şi 
mentorul său, Cornaro, şi speră să trăiască până 
la două sute de ani, luând pildă de la nobilul 
venețian. 

Numărul 8, sir Francis Trcvellyan, şi numănil 
12, seniorul Faruskiar. 

Nu i-am mai văzut niciodată, nici pe unul, nici 
pe celălalt. Primul îmi datorează scuze şi un 


trabuc, iar despre al doilea n-am auzit până acum 
să fi fost spânzurat. Nu-ncape îndoială că faimosul 
bandit, după ce şi-a dat demisia din funcţia de 
administrator al Marelui Transasiatic, îşi continuă 
rodnicele operaţiuni în provinciile mongole. 

In fine Cincu, numărul 11. Nu mai este nevoie 
să vă spun că numărul 11 s-a însurat cu 
domnişoara Zinca Klork. A fost nuntă mare. Am 
luat parte cu toţii la cununie şi, dacă împăratul l-a 
răsplătit atât de generos pe tânărul român, tânăra 
româncă a primit un dar bogat în numele 
pasagerilor din trenul salvat de logodnicul ei. 

lată povestirea exactă a acestei călătorii. Am 
făcut tot ce-am putut ca să-mi îndeplinesc în 
timpul drumului misiunea de reporter şi doresc 
din suflet ca direcţia Secolului XX să se considere 
satisfăcută, în ciuda gafelor şi greşelilor făcute, pe 
care le cunoaşteţi prea bine. 

Cât despre mine, după trei săptămâni 
petrecute la Beijing, m-am întors, pe mare, în 
Franţa. 

Nu-mi mai rămâne decât să fac o mărturisire 
amară pentru amorul meu propriu. A doua zi după 
ce am ajuns în capitala Chinei, am primit o 
depeşă ca răspuns la telegrama mea din Lanzhou: 

Claudius Bombarnac, Beijing, China Direcţia 
Secolului XX í însărcinează pe corespondentul 
său Claudius Bombarnac să transmită felicitările 
şi omagiile noastre eroicului senior Faruskiar. 

Dar am susţinut mereu că această depeşă nu i- 
a parvenit destinatarului, scutindu-l, aşadar, de 
neplăcerea de a răspunde la ea. 


JULES VERNE 


1. O CĂLĂTORIE SPRE CENTRUL PĂMÎNTULUI 

2. OCOLUL PĂMÎNTULUI ÎN OPTZECI DE ZILE 

3. CINCI SĂPTĂMÎNI ÎN BALON 

4. STEAUA SUDULUI 

5. CĂPITANUL HATTERAS 

6. ŞCOALA ROBINSONILOR. RAZA VERDE 

7. DOCTORUL OX 

8. DOI ANI DE VACANTĂ 

9. UN BILET DE LOTERIE. FARUL DE LA CAPĂTUL LUMII 
10. UIMITOAREA AVENTURĂ A MISIUNII BARSAC 

11. CELE 500 MILIOANE ALE BEGUMEI. ŞARPELE DE MARE 
12. VULCANUL DE AUR 

13. 20 000 DE LEGHE SUB MĂRI 

14. DE LA PĂMÎNT LA LUNĂ. ÎN JURUL LUMII 

15. UIMITOARELE PERIPEȚII ALE JUPÎNULUI ANTIFER 

16. INSULA CU ELICE 

17. BURSE DE CĂLĂTORIE 

18. CASA CU ABURI 

19. INDIILE NEGRE. GOANA DUPĂ METEOR 

20. INSULA MISTERIOASĂ (voL. 1) 

21. INSULA MISTERIOASĂ (voL. II) 

22. MINUNATUL ORINOCO 

23. CASTELUL DIN CARPAŢI. ÎNTÎMPLÂRI NEOBIȘNUITE 
24. ȚINUTUL BLĂNURILOR (voL. I) 

25. ŢINUTUL BLĂNURILOR (voL. II) 

26. CĂPITAN LA CINCISPREZECE ANI 

27. 800 LEGHE PE AMAZON 

28. COPIII CĂPITANULUI GRANT (voL. 1) 

29. COPIII CĂPITANULUI GRANT (voL. II) 

30. TESTAMENTUL UNUI EXCENTRIC 

31. ROBUR CUCERITORUL. STĂPÎNUL LUMII 

32. CLOVIS DARDENTOR. SECRETUL LUI WILHELM STORITZ 
33. AGENJIA THOMPSON 

34. HECTOR SERVADAC 

35. UN ORAŞ PLUTITOR. SPĂRGĂTORII BLOCADEI. INVAZIA MĂRII 
36. PILOTUL DE PE DUNĂRE 

37. SATUL AERIAN. ÎNCHIPUIRILE LUI JEAN MARIE CABIDOULIN 
38. PRICHINDEL 

39. CESAR CASCABEL 

40. CLAUDIUS BOMBARNAC. KERABAN ÎNCĂPĂȚINATUL 


EDITURA ION CREANGĂ 


Proiectul RI - Jules Verne 2010