Alexandr Soljenitin — Casa Matrionei. Incident la gara din Kocetovka

ALEXANDR SOLJENIȚÂN 


Casa Matrionei. Incident la gara din 


kocetovka 
Pio; BE TIEI 


CASA MATREIOH EI 

La kilornetrul 184 al cău ferate care duce de la Moscova la Murorn 
zi la Kazari, la mai mult de gaze luni după aceea, trenurile încă rai 
îincetineau, mal-mai să se oprească. Călătoru îm khpeau feţele de 
geamuri, ieșeau pe culoare: Ce s-a ma întâmplat” Se lucrează la 
calea ferată? A ajuns trenul înzunte de vreme? 

Mu. După ce treceau de barieră, trenurile accelerau, călătoru se 
întarceau la locurile lor. Doar rnecanicu ştiau gi îzi aminteau de ce. 
Şi eu, 

| 

În vara lui 1955, lăsând în urmă un deşert dogoritor şi prăfuit, mă 
întorceam fără să am o destinație anume... în Rusia, pur şi simplu. 
Mu eram asteptat şi nici inimtat în muci uri loc de pe teritoriul Pusgiei: 
trecuseră vrea zece anui,,. Nu aveam decât o singură dorință, să rnă 
stabilesc în Rusia de rrujlac, departe de caniculă, în vuietul 
frunzelor din pădure. Vonrarn să mă strecar şi să mă pierd în Rusia 
profundă, dacă o asttel de Rusie exista, trăia undeva. 


Li L] L] 
[] E Ni m ar cai E lee pi Aa Pia ea 00 ARE IRI fazi tom ar e — TIT age ua ceata nu m i Ț! că i italia moca Și i în Ma = 


ALEXANDR SOLJENIŢÂN 


Casa Matrionei. Incident la 


gara din Kocetovka 
POVESTIRI 


CASA MATRIONEI 

La kilometrul 184 al căii ferate care duce de la Moscova la 
Murom şi la Kazan, la mai mult de şase luni după aceea, 
trenurile încă mai încetineau, mai-mai să se oprească. 
Călătorii îşi lipeau feţele de geamuri, ieşeau pe culoare: Ce 
s-a mai întâmplat? Se lucrează la calea ferată? A ajuns 
trenul înainte de vreme? 

Nu. După ce treceau de barieră, trenurile accelerau, 
călătorii se întorceau la locurile lor. Doar mecanicii ştiau şi 
îşi aminteau de ce. Şi eu. 

| 

În vara lui 1956, lăsând în urmă un deşert dogoritor şi 
prăfuit, mă întorceam fără să am o destinaţie anume... în 
Rusia, pur şi simplu. Nu eram aşteptat şi nici invitat în nici 
un loc de pe teritoriul Rusiei: trecuseră vreo zece ani... Nu 
aveam decât o singură dorinţă, să mă stabilesc în Rusia de 
mijloc, departe de caniculă, în vuietul frunzelor din pădure. 
Voiam să mă strecor şi să mă pierd în Rusia profundă, dacă 
o astfel de Rusie exista, trăia undeva. 

Cu un an înainte, în această parte a Uralului, aş fi putut să 
mă angajez doar ca muncitor necalificat. Un şantier demn 
de acest nume nu ar fi vrut să mă ia nici măcar ca 
montator-electrician. Eu însă eram tentat de învăţământ. Mi 


se spusese - de câtre oameni informaţi - că nu voi avea 
nimic de câştigat din această călătorie, că va fi în zadar. 

Dar lucrurile au început să se mişte. Când am urcat pe 
scara Oficiului Regional al Instrucţiei publice din Vladimir şi 
am întrebat unde este Serviciul personal, am văzut, spre 
marea mea mirare, că domnii aceia nu mai stăteau în 
spatele unei uşi capitonate cu piele neagră: în locul ei era o 
despărţitură din geamuri, aşa cum vezi în farmacii. M-am 
apropiat totuşi, cu timiditate, m-am aplecat în faţa ghişeului 
şi am întrebat: 

— Nu aveţi cumva nevoie de un profesor de matematică 
într-un loc ferit, departe de calea ferată? Aş vrea să mă 
stabilesc acolo definitiv. 

Actele mele de identitate au fost controlate minuţios, 
cuvânt cu cuvânt. Au urmat veniri şi plecări dintr-o cameră 
în alta, un telefon... Mirarea era reciprocă pentru că, de 
obicei, toată lumea cerea să ajungă la oraş, dacă era posibil 
chiar în capitală! Din senin, m-am pomenit cu un post 
asigurat: era la Visokoie Polie de Sus. Numai numele, şi-ţi 
încălzea sufletul! 

Şi numele nu minţea. Pe o colină, între vâlcele, apoi alte 
coline, înconjurat din toate părţile de pădure, cu un iaz şi 
un dig mic, Visokoie Polie era exact locul unde ar fi bine să 
trăieşti şi să mori. Am rămas mult timp într-un boschet, 
aşezat pe un buştean, spunându-mi cât de mult mi-ar 
plăcea să nu mai am nevoie în fiecare zi de masa de prânz şi 
de cină, că m-aş mulţumi să stau aici şi să ascult noaptea 
freamătul ramurilor de deasupra mea, fără nici un aparat 
de radio care să tulbure liniştea, în timp ce întreaga lume 
ar tăcea. 

Din păcate, Visokoie Polie nu avea brutar şi nici un fel de 
magazin de alimente... Toţi cei din sat le aduceau din 
capitala provinciei, cărând sacii în spinare. 

M-am întors la Oficiu şi am implorat în faţa ghişeului. La 
început nici măcar nu mi s-a răspuns. După aceea însă, au 


fost iarăşi veniri şi plecări, un telefon, scârţâituri şi, până la 
urmă, s-a bătut la maşină pe delegaţia mea: „Iorfoprodukt”. 

Turboprodus? Săracul Turgheniev, cu siguranţă că el nu 
ştia că se poate forma în rusă un asemenea cuvânt! 

La gara mică din Torfoprodukt, o baracă provizorie din 
lemn înnegrit, am citit această indicație severă: „Nu urcați 
în tren decât pe partea gării”. Cineva adăugase, scrijelind 
cu un cui: „Şi fără bilet”. Cu acelaşi umor melancolic 
fuseseră gravate cu cuțitul aceste cuvinte definitive: „Nu 
avem bilete”. Abia mai târziu mi-am dat seama care era 
sensul exact al acestor adăugiri. Era uşor să ajungi la 
Torfoprodukt. Dar nu să şi pleci de acolo. 

Tot aici se înălţau cândva păduri de basm, de nepătruns, 
care nu au supravieţuit Revoluţiei decât pentru a fi apoi 
tăiate de către muncitorii din Torfoprodukt şi colhoznicii din 
vecinătate. Gorcikov, preşedintele colhozului, a curăţat 
astfel multe hectare de pădure, iar copacii au fost vânduți 
apoi avantajos în regiunea Odessa; colhozul lui a câştigat 
astfel decoraţii, iar el a primit medalia de Erou al Muncii 
Socialiste... 

Între depresiunile turbăriilor se întindea, în dezordine, 
târguşorul muncitoresc în care barăcile uniforme, prost 
tencuite, din anii '30 se învecinau cu căsuţele cu faţade din 
lemn sculptat, cu verande cu geamuri, din anii '50. Dar 
între zidurile acestor căsuțe nu exista nici măcar un perete 
despărțitor care să urce până la tavan... Eram obligat să 
renunţ la speranţa de a închiria o cameră cu patru pereţi 
adevăraţi. 

Deasupra satului se vedea un coş de uzină care scuipa 
fum. O cale ferată mică tăia târgul dintr-o parte în alta, iar 
locomotivele, împopoţonate şi ele, treceau şuierând 
strident, trăgând trenuri încărcate cu plăci sau brichete de 
turbă maronie. Puteam deja să presupun, fără teama de a 
greşi, că seara, deasupra porţii localului, va urla un difuzor, 
că beţivii vor umbla de colo până colo şi că se vor scoate 
cuțite. 


lată unde mă adusese visul meu de a găsi un loc liniştit pe 
pământul rusesc. Culmea este că acolo de unde veneam aş 
fi putut să locuiesc într-o colibă din chirpici care dădea 
chiar spre deşert. Şi ce vânt răcoros în fiecare noapte! Şi 
nimic altceva deasupra mea decât marea boltă cerească 
plină de stele! 

Am dormit prost pe bancheta de la gară şi în zori m-am 
hotărât să fac din nou un tur al satului. De data aceasta am 
ajuns la o piaţă foarte mică. Fiind atât de devreme, nu era 
acolo decât o femeie care vindea lapte. Am cumpărat o 
sticlă de lapte şi am băut-o pe loc. 

Felul cum vorbea m-a uimit. Era melodios şi mângâietor, 
iar cuvintele erau exact acelea a căror nostalgie mă 
împinsese să părăsesc Asia: 

— Bea, bea cât îţi pofteşte sufletul! Văd eu, nu eşti de pe- 
aici, nu-i aşa? 

— Dar dumneavoastră de pe unde sunteţi? am întrebat eu, 
regăsindu-mi zâmbetul. 

Şi am aflat că peste tot împrejur erau turbării, că în 
spatele căii ferate este o movilă şi în spatele movilei este un 
sat, că acest sat se numeşte 'Talnovo, că dintotdeauna a fost 
acolo, de pe vremea când existau nobili, şi că stăpânei i se 
spunea „[iganca” - şi că împrejur pădurea era foarte deasă. 
Şi apoi urmau alte sate: Ceasliti, Ovinţi, Spudni, Şevertni, 
Şestimorovo, din ce în ce mai departe de calea ferată, spre 
lacuri. 

Ah, ce uşurare mi-a cuprins sufletul auzind aceste nume! 
Îmi promiteau o Rusie profundă, autentică. 

Am rugat-o pe noua mea cunoştinţă să mă conducă până la 
Tolnovo, după ce se închide piaţa, şi să căutăm împreună o 
izbă unde m-aş putea adăposti. Eram un chiriaş bun: pe 
lângă salariu, şcoala se angaja să-mi dea o căruţă de turbă 
pentru iarnă. Femeia părea acum îngrijorată; nu se mai 
punea problema de înduioşare. Ea nu avea loc (ea şi soţul ei 
aveau grijă de bătrâna sa mamă), aşa că m-a condus la nişte 


rude, apoi la altele. Dar nu am găsit nicăieri o cameră. 
Spaţiul era prea mic şi era prea mult zgomot. 

În cele din urmă am ajuns la un râu mic închis cu un dig şi 
un podeţ care se încălzeau la soare. Era locul cel mai 
încântător din întreg satul: două sau trei sălcii, o izbă 
strâmbă, rațe care alunecau pe apă şi gâşte care ieşeau pe 
mal scuturându-se. 

— Asta e, nu ne mai rămâne decât să mergem la Matriona, 
spuse ghidul meu, care începuse să se cam sature de mine. 
Doar că la ea nu e prea îngrijit, lasă lucrurile în voia sorții. 
E cam bolnavă... 

Casa Matrionei era chiar acolo, la câţiva paşi: patru 
ferestre mici, aliniate spre partea rece şi austeră, un 
acoperiş din şindrilă pusă în două straturi şi încă o 
fereastră mică în podul casei, a cărui bordură era ajurată 
ca la casele bătrâneşti. Nu era o casă joasă: am numărat 
optsprezece rânduri de trunchiuri de brad şlefuite 
suprapuse. Totuşi, şindrilele acoperişului putrezeau şi 
trunchiurile erau gri de bătrâneţe; gri era şi portalul, 
cândva impunător, iar din streaşină lipseau câteva scânduri. 

Poarta era închisă, dar în loc să bată, femeia îşi strecură 
mâna pe dedesubt şi împinse un zăvor, un şiretlic nevinovat 
pentru a descuraja animalele sau necunoscuţii. Acoperişul 
casei nu se întindea şi deasupra curţii micuţe, aşa cum se 
întâmplă adesea, dar în interiorul zidurilor se adăposteau 
multe camere. Odată ce treceai de uşa de la intrare, dădeai 
de câteva trepte care duceau la un culoar spaţios, înalt cât 
casa. Lia stânga, alte trepte urcau la camera bună, 
construcţie neîncălzită, care nu era legată de izba propriu- 
zisă şi tot de aici alte câteva trepte coborau la un beci aflat 
sub podea. La dreapta era izba, cu podul şi subsolul ei. 

Era o casă veche şi bună, făcută pentru o familie mare, dar 
acum nu mai trăia în ea decât o femeie singură, de vreo 
şaizeci de ani. 

Când am intrat, era întinsă pe soba rusească de lângă 
intrare, acoperită cu un maldăr sumbru şi nedesluşit de 


boarfe, boarfe din acelea de mare preţ în viaţa unui om 
care munceşte. 

Partea cea mai bună a acestei camere mari, cea din faţa 
ferestrelor, era năpădită de ficuşi plantați fie în oale, fie în 
ciubere puse pe scăunele sau pe banchete. 

Umpleau singurătatea stăpânei casei cu mulţimea lor 
mută, dar vie. Se înmulţeau în deplină libertate, furând 
lumina meschină dinspre nord. În lumina care mai 
rămânea, faţa rotundă a Matrionei, ascunsă pe jumătate şi 
de coşul sobei, mi s-a părut galbenă, bolnăvicioasă. Iar ochii 
ei, parcă stinşi, spuneau ei înşişi că o rodea boala. 

Am discutat aşa îndelung, ea acolo sus, culcată pe burtă, 
fără pernă, cu capul întors spre uşă, şi eu mai jos, în 
picioare. Nu a manifestat nici o bucurie la propunerea de a 
avea un locatar; s-a plâns de un rău confuz, mi-a spus că 
tocmai trecuse printr-una dintre acele izbucniri ale răului: o 
apuca o dată pe lună sau la două luni, dar atunci când se 
întâmpla... 

— Mă ţine două zile, trei zile. Asta-nseamnă că n-o să pot 
nici să mă ridic, nici să vă fac de mâncare. Altfel, locul, nu 
pot să mă plâng de el, ar mai fi şi altele aşa... 

Şi mi-a enumerat celelalte case unde ar fi mai confortabil 
şi mai plăcut pentru mine să închiriez o cameră şi m-a 
invitat să merg să le văd. Dar eu ştiam deja că soarta a 
hotărât: aici o să mă stabilesc, în această izbă slab luminată, 
cu oglinda ei întunecată în care nici nu se punea problema 
să mă văd, cu cele două afişe pătate, care lăudau vânzarea 
de cărţi şi recoltele, puse pe perete ca să arate frumos. 

Pentru mine era bine aici pentru că Matriona, fiind prea 
săracă, nu avea radio şi, trăind singură, nu avea pe nimeni 
cu care să vorbească. 

Deşi Matriona m-a obligat să alerg prin sat şi a rezistat 
mult timp când am venit a doua oară („Când nu eşti în 
stare, când nu ştii să găteşti, nu poţi să-i mulţumeşti pe 
oameni câtuşi de puţin!”), de data aceasta se ridicase din 


pat şi chiar mi s-a părut că văd lucind în ochii ei mulţumirea 
atunci când am reapărut. 

Ne-am pus de acord asupra preţului şi a cărbunilor pe 
care mi-i va da şcoala. 

Abia mai târziu am aflat că de mult timp Matriona nu mai 
primise de nicăieri nici măcar o rublă. Pentru că nu primea 
pensie. Familia o ajuta puţin. Iar la colhoz, munca ei nu 
valora bani, ci bastonaşe (bastonaşe pentru „zilele de lucru” 
pe care controlorul le alinia în cartea ei de muncă plină de 
pete de grăsime). 

Şi uite aşa m-am instalat eu la Matriona. Nici măcar nu a 
trebuit să ne împărţim camera. Patul ei era lângă uşă, în 
apropierea sobei, eu l-am întins pe al meu, un pat pliant, 
aproape de o fereastră. Am mutat ficugşii cei dragi ai 
Matrionei şi am împins o masă în faţa altei ferestre. Din 
fericire, în sat era curent electric: în anii '20, linia de la 
Satura ajunsese până aici. „Lămpile lui Ilici”, citeai în 
ziarele de atunci; cât despre ţărani, căscau ochii şi 
spuneau: „[arina Lumină!” 

Fără îndoială că pentru cei din sat care aveau o situaţie 
mai bună, casa Matrionei putea să nu pară ospitalieră; dar 
noi doi am fost pe deplin ulţumiţi de ea şi în toamnă, şi în 
acea iarnă. Ploaia încă nu pătrundea înăuntru; când era 
ger, căldura sobei ţinea mult timp, abia spre dimineaţă se 
făcea frig, mai ales când vântul sufla spre partea casei care 
era în stare mai proastă. În afară de noi doi, Matriona şi cu 
mine, casa mai avea şi alţi locatari: o pisică, şoareci şi 
gândaci de bucătărie. 

Pisica era bătrână şi mai cu seamă şchioapă, Matriona o 
luase de milă, iar ea adoptase casa. Deşi mergea pe cele 
patru labe, şontăcăia rău, având grijă să nu calce pe laba 
bolnavă. Când sărea de pe sobă pe podea, nu se auzea 
zgomotul pâslos pe care îl fac toate pisicile, era o izbitură 
scurtă de cele trei labe: buf! Şi era atât de puternică, încât 
mi-a trebuit ceva timp până să mă obişnuiesc cu ea şi 


tresăream de fiecare dată. Era pisica, ateriza pe cele trei 
labe ca să şi-o protejeze pe a patra. 

Dacă era plin de şoareci, asta nu înseamnă că pisica nu 
era stăpână peste ei: sărea ca un fulger în colţul peretelui şi 
venea cu ei în dinţi. Nu, şoarecii erau inaccesibili pisicii 
pentru că cineva, cândva, în vremuri mai bune, acoperise 
pereţii casei cu un tapet gofrat verzui... şi un strat nu a fost 
de ajuns, s-au pus cinci! Bine lipite între ele, acum se 
dezlipiseră de pe pereţi în multe locuri, aşa că izba parcă ar 
fi avut în interior un fel de piele, între trunchiurile de brad 
decojite şi sub această piele din hârtie, şoarecii îşi făcuseră 
culoare şi îi auzeai alergând cu neruşinare chiar şi pe sub 
tavan. Pisica urmărea cavalcada lor cu o privire 
reprobatoare, dar nu mai putea să facă nimic. 

Uneori mai mânca şi gândaci, dar nu se simţea prea bine. 
Singurul lucru pe care îl respectau gândacii era linia 
marcată de peretele care separa locul unde se spălau 
vasele, acolo unde era gura sobei, de partea locuită a izbei. 
Nu intrau în cameră. Noaptea, în schimb, mişunau în acel 
loc şi, dacă seara târziu intram să beau apă şi aprindeam 
lampa, toată podeaua, banca mare şi chiar şi peretele 
formau parcă o singură pată maronie şi fojgăitoare. Am 
adus de mai multe ori borax de la laboratorul de chimie. L- 
am amestecat cu aluat şi cu amestecul acesta i-am otrăvit. 
Numărul lor s-a micşorat, dar Matriona se temea pentru 
pisica ei. Aşa că nu am mai pus otravă, şi din acel moment 
gândacii s-au înmulţit. În timpul nopţii, când Matriona 
dormea iar eu lucram aşezat la masa mea, galopul scurt şi 
intermitent al şoarecilor era acoperit de foşnetul uniform, 
muiat, continuu ca freamătul oceanului, al gândacilor din 
spatele peretelui. Dar m-am obişnuit cu acest zgomot 
pentru că nu era nimic în el care să însemne răutate sau 
minciună. Foşnetul acesta era chiar viaţa lor. 

M-am obişnuit şi cu fata simpatică de pe afiş care de-acolo, 
de pe perete, îmi oferea cu încăpățânare Bielinski, 
Panfiorov şi o grămadă de alte cărţi: meritul ei era că-şi 


ţinea gura închisă. De altfel, m-am obişnuit cu tot ce exista 
în casa Matrionei. 

Matriona se scula la patru sau cinci dimineaţa. De când o 
cumpărase de la cooperativă, cu douăzeci şi şapte de ani în 
urmă, pendula o lua întotdeauna înainte. Acest lucru nu o 
neliniştea pe Matriona; grija ei era să nu întârzie deloc, aşa 
că era sigură că nu va întârzia dimineaţa. Aprindea lampa 
din spatele peretelui de la bucătărie şi încetişor, cu mare 
grijă, încercând să nu facă zgomot, aprindea soba. Apoi 
mergea să mulgă capra (nu avea alte animale decât această 
capră cu blana de culoare alb-murdar şi cu coarnele 
strâmbe), mergea să aducă apă şi punea pe foc trei oale 
mici bune la toate: una pentru mine, una pentru ea şi a 
treia pentru capră. Scotea din pământ cartofi foarte mici 
pentru capră, mici pentru ea şi de mărimea unui ou de 
găină pentru mine. Cât despre cartofii mari, aceştia nu mai 
creşteau de mult timp în grădina ei de zarzavaturi 
nisipoasă, în care nu se mai pusese îngrăşământ de dinainte 
de război şi unde ea planta în fiecare an aceiaşi cartofi. 

Nu percepeam aproape nimic din aceste plecări şi veniri 
matinale. Dormeam mult şi mă trezeam la lumina târzie a 
iernii; mă întindeam şi îmi scoteam nasul de sub cuvertură 
şi şubă. Cuvertura şi şuba plus haina vătuită din armată 
pusă pe picioare şi salteaua de paie de sub mine păstrau 
căldura chiar şi în nopţile când frigul puternic venit din 
nord lua cu asalt bietele noastre ferestre. Auzind în spatele 
peretelui un fâşâit discret, spuneam în fiecare dimineaţă, 
măsurându-mi vocea: 

— Bună dimineaţa, Matriona Vasilievna! 

Şi de fiecare dată auzeam din spatele peretelui aceleaşi 
vorbe binevoitoare. Mai întâi era un fel de mormăială 
modulată pe o notă caldă şi joasă, aşa cum vorbesc bunicile 
din poveşti: 

— M-m-m-m... Bună dimineaţa şi dumneavoastră! 

Şi imediat după aceea: 

— Micul dejun e tocmai bun. 


Ce era la micul dejun, nu spunea; de altfel, nici nu era 
greu de ghicit: cartofi fierţi în coajă, sau o supă de carton (0 
supă „impietrită”, cum spunea lumea de pe aici), sau o 
fiertură de orz (imposibil să cumperi anul acesta la 
Torfoprodukt alte crupe, şi chiar şi orzul îl obţineai cu lupte 
grele; fiind cea mai ieftină faină, se îngrăşau porcii cu ea şi 
se vindea cu sacii). Nu era întotdeauna sărată cum trebuie 
şi, după ce terminai de mâncat, rămâneau pe cerul gurii şi 
pe gingii resturi care provocau arsuri. 

Dar nu era vina Matrionei: nici unt nu găseai la 
Torfoprodukt, oamenii îşi smulgeau din mână margarina; 
doar un amestec de grăsimi de proastă calitate era 
accesibil. De altfel, soba rusească, după cum am observat 
eu, nu este practică pentru gătit: mâncarea se face departe 
de ochii bucătăresei şi căldura este inegală. Motivul pentru 
care s-a transmis din epoca de piatră până la strămoşii 
noştri este că, pusă în funcţiune doar dimineaţa, păstrează 
toată ziua la temperatura potrivită şi mâncarea pentru 
animale, şi cea pentru om. Mai mult decât atât, dormi la 
căldură. 

Ascultător, înghiţeam tot ceea ce îmi pregătise şi 
împingeam cu răbdare spre margine toate lucrurile 
necuviincioase: fire de păr, o bucăţică de cărbune, lăbuţe de 
gândaci. Nu aveam curajul să îi fac reproşuri Matrionei. Nu 
mă prevenise ea însăşi? „Când nu eşti în stare, când nu ştii 
să găteşti, nu poţi deloc să-i faci pe oameni fericiţi!” 

— Mulţumesc mult, spuneam eu cu cea mai mare 
sinceritate. 

— Pentru ce? Pentru ceea ce vi se cuvine? 

O spunea cu un zâmbet luminos, care mă dezarma. Apoi 
ochii ei spălăciţi mă priveau fără răutate şi mă întreba: „Şi 
pentru mai încolo, ce v-ar plăcea?” „Mai încolo” voia să 
însemne pentru seară. Mâncam de două ori pe zi, ca pe 
front. Ce puteam să cer pentru mai încolo? Acelaşi lucru, 
mereu acelaşi: carton sau supă „împietrită”. 


Nu bodogăneam, viaţa mă învățase să nu găsesc sensul 
existenţei cotidiene în mâncare. Puneam mai mult preţ pe 
această faţă rotundă pe care încercam în zadar să o fixez pe 
peliculă (îmi cumpărasem, în sfârşit, un aparat de 
fotografiat); când vedea că ochiul rece al obiectivului era 
aţintit asupra ei, Matriona lua un aer jenat sau peste 
măsură de sever. 

O singură dată am reuşit să o surprind în timp ce se uita 
pe fereastră, zâmbind, la ceva de pe stradă. 

Matriona a avut de înfruntat multe necazuri în toamna 
aceea. Apăruse o nouă lege a pensiilor şi vecinele îi 
băgaseră în cap să obţină şi ea una. Era absolut singură şi, 
de când începuse boala ei, fusese dată afară din colhoz. 
Câte nedreptăţi se făcuseră în cazul Matrionei! Era 
bolnavă, dar nu avea dreptul la pensie de invaliditate; 
muncise pe brânci la colhoz timp de un sfert de secol, dar 
pentru că nu lucrase în uzină, nu avea dreptul la vreo 
pensie pentru ea însăşi, putea doar să spere că ar obţine o 
pensie după bărbatul ei, mai exact pentru moartea capului 
familiei. Dar soţul ei murise de cincisprezece ani, la 
începutul războiului, şi acum nu era uşor să obţină 
adeverinţe de muncă din locurile unde lucrase şi să afle cât 
câştigase. Câte demersuri pentru aceste acte (şi pentru ca 
ele să menţioneze corect ceea ce câştiga soţul ei pe lună, 
chiar dacă mai puţin de trei sute de ruble), pentru 
confirmarea mărturiei că trăia singură şi nu primea ajutor 
de la nimeni, şi din ce an; după care trebuia să le ducă pe 
toate la Oficiul de Pensii şi apoi să le aducă înapoi, după ce 
corectase ceea ce nu era bine, şi apoi să le ducă iar. În 
sfârşit, să mai facă un drum ca să vadă dacă toate acestea 
au servit la ceva... 

Aceste demersuri erau cu atât mai dificile, cu cât Oficiul 
era la douăzeci de kilometri la est de Talnovo, Sovietul 
târgului la zece kilometri la vest, iar cel al lotizării 
muncitoreşti la nord, la o oră de mers. A fost trimisă de la 
un birou la altul timp de două luni, pentru fleacuri (când 


pentru o virgulă, când pentru un punct). Iat-o plecând spre 
Sovietul târgului, dar secretarul nu este astăzi, lipseşte 
uite-aşa, pur şi simplu, aşa cum se întâmplă în târguri. Deci 
veniţi din nou mâine? A doua zi secretarul este acolo, dar 
lipseşte ştampila. Aşa că trebuie să vină a treia oară... şi pe 
urmă a patra, pentru că nu au semnat actul cel bun, le-ar 
trebui ochelari... (Matriona a prins în ace, într-un singur 
teanc, toate aceste hârtii.) 

— Mă distrug, Ignatici, mi se plângea ea după aceste 
deplasări inutile. Nu mai pot. 

Dar tristeţea ei nu ţinea mult. Remarcasem că avea un 
mijloc sigur de a-şi recăpăta buna dispoziţie: munca. Lua 
imediat un hârleţ şi scotea cartofi; sau lua un sac şi pleca să 
caute cărbuni sau, mai mult, înarmată cu un coş împletit, 
mergea în pădurea îndepărtată ca să caute bacel. O 
plecăciune ici, una colo, nu în faţa ghişeelor, ci în faţa 
tufişurilor din pădure, şi apoi, cu spatele rupt de povară, 
Matriona se întorcea înseninată, mulţumită de toate, cu 
zâmbetul său blând. 

— Acum am văzut, Ignatici, ştiu unde să-i găsesc! exclama 
ea, vorbind despre cărbuni. Un loc... îţi spun eu! Facem 
chef, ce mai! 

— Dar, Matriona Vasilievna, cărbunii mei nu ajung? O 
căruţă plină... 

— Aş! Cărbunii tăi! Încă de două ori pe-atâta, abia atunci 
ar ajunge! Aici iarna, când sunt geamurile îngheţate, nici n- 
ai pus bine o brichetă în foc, că s-a şi ars! Anul trecut am 
adus atâta cărbune de-ăsta! Nu mă crezi în stare să aduc 
zilele astea trei încărcături? Numa că poţi să fii prins. Deja 
o femeie din sat e în proces... 

Da, era adevărat. Deja se simţea vântul rece al iernii şi 
oamenilor li se strângea inima. De jur împrejur erau păduri, 
dar nu puteau să ia lemne de nicăieri. Peste tot în mlaştini 
răcneau buldozerele, dar cărbunii nu li se vindeau 
oamenilor de aici; erau distribuiţi autorităţilor şi 
protejaţilor lor. În plus, dascălii, medicii şi muncitorii din 


uzină primeau fiecare câte o căruţă de cărbuni. 
Combustibilul nu era prevăzut şi ar fi fost deplasat să ceri. 
Preşedintele colhozului mergea prin tot satul, se uita la 
oameni cu o privire autoritară, sau întunecată, sau 
cumsecade, vorbea despre orice, numai despre încălzire nu. 
Pentru că el era la adăpost. Şi pentru că iarna, asta nu 
conta... 

Într-adevăr, înainte se furau lemne de pe moşiile nobililor, 
acum se şterpelea cărbune de la stat. Femeile se adunau 
câte cinci, câte zece, ca să aibă curaj. Acţionau ziua. Într-o 
vară se extrage mult cărbune şi se fac grămezi cam peste 
tot. Ceea ce este bine e că, odată extras, este imposibil să 
fie cărat imediat. E lăsat să se usuce până în toamnă, chiar 
şi până când cade zăpada, dacă drumul de toamnă este 
impracticabil sau dacă lucrările s-au tărăgănat. 

Exact de acest interval de timp profitau femeile. La un 
transport cărau cu sacul şase brichete de cărbune dacă 
erau umede sau vreo zece dacă erau uscate. Un astfel de 
sac (cărat uneori şi pe o distanţă de trei kilometri - şi 
fiecare cântărea vreo treizeci şi cinci de kilograme!) era 
suficient pentru a face focul în sobă timp de o zi. larna ţine 
două sute de zile. Şi dimineaţa trebuie să aprinzi focul în 
soba rusească, iar seara în cea mică, „olandeză”. 

— Ne spun o groază de baliverne, zicea Matriona, 
legându-se de cineva invizibil, dar de când nu mai sunt cai, 
trebuie să duci totul cu spatele, dacă nu, n-ai decât să mori! 
Spatele meu e o rană tot anul! larna trag de sanie, vara car 
vreascuri! Pe cuvântul meu! 

Femeile nu se mulţumeau să facă doar un drum pe zi. În 
zilele ei bune, Matriona aducea până la şase saci plini cu 
cărbuni. Pe ai mei îi pusese la vedere, pe ai ei însă îi 
ascunsese sub podeaua de la intrare şi în fiecare seară 
baricada intrarea cu o scândură. 

— N-o să-i găsească niciodată iuda ăştia, spunea ea 
zâmbind şi ştergându-şi fruntea transpirată. Niciodată n-o 
să dea de ei! 


Ce putea să facă Direcţia? Nu avea destul personal ca să 
pună paznici în toate mlaştinile. Sigur, neavând încotro, 
după ce raportase un randament mare, micşora cifrele 
invocând fărâmițarea cărbunelui, ploile... 

Uneori se apuca să trimită o patrulă care încerca să le 
prindă pe femei la intrarea în sat; femeile aruncau sacii şi 
fugeau cât le ţineau picioarele. Câteodată, ca urmare a unui 
denunţ, miliția făcea percheziţii în case, se întocmea un 
proces-verbal pentru deținerea ilegală de cărbuni şi 
oamenii erau ameninţaţi cu procese. Plecările şi venirile 
femeilor încetau pentru un timp, dar iarna amenințătoare le 
împingea iarăşi afară din casă, în noapte, trăgând săniile. 

Observând-o pe Matriona, am remarcat că, în general, în 
afară de bucătărie şi treburile domestice, în fiecare zi era 
prevăzută o altă sarcină, nu mai puţin importantă; ordinea 
logică a acestor sarcini era înscrisă în capul ei şi, când se 
scula dimineaţa, ştia întotdeauna cum îşi va folosi ziua. Pe 
lângă cărbuni, pe lângă adunatul butucilor răsturnaţi de 
tractoare în mlaştini, pe lângă afinele pe care le conserva 
pentru iarnă în borcane mari, de trei litri („Pregăteşte-ţi 
dinţii, Ignatici!” spunea ea, servindu-mi-le cu mândrie), pe 
lângă scoaterea cartofilor din pământ şi alergatul în toate 
părţile pentru problema pensiei, mai trebuia să găsească şi 
fân pentru capra ei cu blană murdară. 

— Spuneţi-mi, Matriona Vasilievna, de ce nu aveţi vacă? 

— Ei! Ignatici, îmi explica ea întoarsă cu faţa spre masă, cu 
un şorţ murdar, stând în picioare lângă uşa de la bucătărie. 
Mie chiar mi-ajunge laptele de la capră! Dacă am o vacă, 
mă mănâcă ea pe mine. Lângă calea ferată nu ai voie să 
coseşti, partea aia e-a Căilor Ferate; nici în pădure, ea 
Direcţiei Ape şi Păduri; în colhoz, nici atât: nu mai eşti în 
colhoz, zic ei. Şi să ştii că ele, colhoznicele, trebuie să dea 
totul la colhoz, tot, până la ultima picătură, crede-mă! Când 
au dreptul să se gândească la ele, a căzut deja zăpada, nu 
mai e iarbă! Înainte, cel mai bun timp ca să aduci fânul era 


la mijlocul verii, de la Sfântul Petru la Sfântul Ilie. Iarba aia 
era miere, aşa se zicea... 

Să strângă iarbă pentru singura ei capră nu era deloc o 
treabă uşoară. Dis-de-dimineaţă lua un sac şi o coasă şi se 
ducea în locuri unde ştia că se poate cosi iarba: la marginea 
câmpurilor, pe marginea drumului, pe insulele mici din 
mlaştini. Umplea bine sacul şi căra în spate iarba aceea 
proaspătă, grea; când ajungea în curtea ei mică o întindea 
într-un strat compact. Când se usca, un sac plin cu iarbă îi 
dădea o furcă de fân. 

Prima măsură pe care a luat-o noul preşedinte al 
colhozului, numit de curând, trimis de la oraş, a fost 
micşorarea grădinilor de zarzavat ale invalizilor. 
Cincisprezece ari de nisip i-au rămas Matrionei, dar mai 
erau zece, lăsaţi în paragină în spatele gardului de uluci. De 
altfel, aceşti cincisprezece nenorociţi de ari erau suficienţi 
pentru ca cei din colhoz să-şi exercite drepturile asupra 
Matrionei. Când nu era mână de lucru sau când femeile 
refuzau cu prea multă încăpățânare să muncească, nevasta 
preşedintelui colhozului venea s-o vadă pe Matriona. Şi ea 
era tot de la oraş, hotărâtă; cu scurta ei gri îmblănită, cu 
ochiul necruţător, arăta ca un soldat. Intra în izbă şi, fără să 
spună bună ziua, se uita la Matriona cu severitate. lar 
Matriona nu mai ştia unde să se vâre. 

— Bine, spunea ea cu o voce clară. Iovarăşă Grigorieva! 
Trebuie să ajutăm colhozul! Mâine trebuie să descărcăm 
bălegarul! 

Faţa Matrionei se încreţea într-o jumătate de zâmbet de 
scuză, ca şi cum i-ar fi fost ruşine pentru nevasta 
preşedintelui că nu putea s-o plătească pentru munca ei. 

— Sigur... răspundea ea, tărăgănând cuvintele. Dar sunt 
bolnavă, doar ştiţi. Şi nu mai sunt tovarăşă la colhoz. Şi-apoi 
repede, reluând fraza, adăuga: Şi-atunci, la ce oră trebuie 
să vin? 

— Nu uita să-ţi iei furca, rostea cu gravitate vizitatoarea şi 
dispărea într-un foşnet de fustă ţeapănă. 


— Ei, poftim! bombănea Matriona după plecarea ei. Nu 
uita furca! N-au nimic la colhoz, nici furci, nici lopeţi! Nu 
sunt bărbaţi pe-aici, cine-o să-mi pună coadă la furcă? 

Reflecta la acest lucru toată seara. 

— N-au decât să zică vrute şi nevrute, Ignatici, dar treaba 
asta n-are nici cap, nici coadă. Te propteşti în sapă şi aştepţi 
să auzi la prânz sirena de la fabrică, şi mai sunt şi femeile 
care se dondănesc, numără câte au venit şi câte au rămas 
acasă. Înainte, când munceai pentru tine, n-ai fi auzit un 
sunet, doar „vai-vai-vai!” - uite, a venit masa! Uite, s-a lăsat 
seara! 

Şi totuşi, dimineaţa devreme îşi lua furca şi pleca. 

Dar nu era doar colhozul: oricare rudă îndepărtată, dar 
Chiar şi o vecină, puteau să vină seara şi să-i spună 
Matrionei: 

— Matriona, mâine vii să-mi dai o mână de ajutor. 
Terminăm de scos cartofii. 

Şi Matriona nu putea să refuze. Lăsa baltă ordinea 
prevăzută a treburilor ei, mergea s-o ajute pe vecină şi 
spunea, când se întorcea, fără nici cea mai mică umbră de 
invidie: 

— Ah, Ignatici, dacă-ai şti ce cartofi are! E-o plăcere să-i 
scoţi! Aş fi rămas acolo, zău! 

Aşa stând lucrurile, nu putea să existe săpat în grădinile 
de zarzavaturi fără Matriona! Femeile din Talnovo 
calculaseră cu precizie că era mai greu şi dura mai mult să- 
ţi sapi singură grădina decât să iei un plug, să se înhame la 
el şase femei şi să are astfel în şase grădini. Şi-atunci, cine 
era chemat în ajutor? Matriona. 

— Ia spuneţi-mi, aţi plătit-o? o întrebam eu câteodată. 

— Nu vrea bani. Trebuie să te lupţi cu ea ca să primească. 

Şi mai avea şi alte griji mari Matriona, când îi venea 
rândul să-i hrănească pe cei doi ciobani, unul voinic, surd şi 
mut şi celălalt un ştrengar care avea mereu în colţul gurii 
un chiştoc plin de salivă, îi venea rândul doar o dată la şase 
săptămâni, dar atunci Matriona avea mari cheltuieli. 


Mergea la cooperativă, cumpăra conserve de peşte, obținea 
cu mare greutate zahăr, unt, tot felul de lucruri pe care ea 
nu le mânca. 

— Ia seama la croitor şi la cioban, îmi explica ea. Eşti prost 
văzut de tot satul dacă nu le dai tot ce le trebuie. 

În toată această viaţă plină de griji mai apărea din când în 
când şi un rău epuizant; Matriona se prăbuşea pe pat şi 
rămânea acolo de la două până la patru zile, culcată pe 
burtă. Nu se plângea, nu gemea, dar nici nu se mişca. În 
acele zile venea Maşa, o prietenă apropiată a Matrionei 
încă din anii tinereţii, se îngrijea de capră şi făcea focul. 
Matriona nu bea, nu mânca şi nu cerea nimic. S-o chemi pe 
doctoriţa de la dispensar ar fi fost un lucru nemaiauzit la 
Talnovo, chiar indecent faţă de vecini („Da' ce, se crede 
cucoană?”). A fost chemată o dată; a venit cu un aer câinos 
şi i-a spus Matrionei să vină ea la dispensar când o să se 
pună pe picioare. Matriona s-a dus acolo fără tragere de 
inimă, i s-au făcut analize, a fost trimisă la spitalul raionului 
şi lucrurile s-au oprit aici. Dar era atâta treabă de făcut, te 
îndemna să trăieşti. Şi Matriona începea să se ridice din 
pat; se mişca încet, dar îi revenea vioiciunea. 

— Dacă m-ai fi văzut înainte, Ignatici, spunea ea ca şi cum 
s-ar fi scuzat, ridicam sacii ca pe nişte flori, optzeci de 
kilograme, nu mi-era frică. Socrul meu striga: „Matriona, o 
să-ţi rupi spinarea!” Nu trebuia să m-ajute cumnatul ca să 
ridic trunchiul în car. Aveam un cal de la armată, Voltciok, 
un animal puternic... 

— De la armată? De ce? 

— Pe-al nostru l-au luat pentru război, ni l-au dat pe-ăsta, 
că era un pic lovit. Un animal ciudat... O dată s-a speriat şi a 
tras sania în lac, au sărit repede bărbaţii, da eu l-am apucat 
de frâu şi l-am oprit, nu vă mint! Era hrănit cu ovăz. 
Ţăranului îi plăcea să dea de mâncare cailor. Doar că, dacă 
mănâncă ovăz, nu prea îi place să care... 

Nu era mereu curajoasă. Îi era frică de incendii, de 
fulgere, dar şi mai mult, Dumnezeu ştie de ce, de trenuri. 


— Când trebuie să iau trenul până la Cerusti şi-l văd 
venind dinspre Neceaievka, cu ochii ăia mari, holbaţi, ca 
nişte farfurioare, şi şinele care mârâie... curge transpiraţia 
pe mine şi îmi tremură genunchii, nu te mint! îmi spunea 
Matriona, ea însăşi uimită, ridicând din umeri. 

— Poate pentru că nu se dau bilete, Matriona Vasilievna? 

— La ghişeu? Nu dau decât la clasa-ntăi! Şi uite că pleacă 
trenul! Şi noi ne-mbulzim la dreapta, la stânga: îţi dai 
seama! Bărbaţii urcau pe acoperiş, pe o scăriţă. lar noi 
găseam în sfârşit o uşă deschisă la un vagon şi ne 
năpusteam înăuntru, aşa, fără bilete... Şi vagoanele alea, îţi 
spun eu, erau toate goale, toate, erau locuri peste tot... De 
ce nu dădeau bilete, nemernicii ăia fără inimă, chiar că nu 
ştiu! 

Totuşi, în iarna aceea, viaţa i-a zâmbit Matrionei ca 
niciodată până atunci. Până la urmă i-a fost acordată o 
pensie, aproximativ optzeci de ruble, şi mai primea vreo 
sută şi ceva de la şcoală şi de la mine. 

— Phii, ce viaţă frumoasă! murmurau deja câteva femei 
invidioase. Uite că are mai mulţi bani de când a-mbătrânit şi 
nu ştie ce să facă cu ei... 

— Aş, ce-i aia o pensie? li se răspundea. Guvernul se 
schimbă de la un minut la altul! Ce dă azi, mâine ia-napoi! 

Matriona şi-a comandat pâslari noi, şi-a cumpărat o 
cămaşă de noapte şi s-a dus la croitor să-i facă un palton 
dintr-o manta veche de uniformă pe care i-o dăduse un 
mecanic de la Cerusti, bărbatul fostei ei pupile, Kira. 
Croitorul cel cocoşat i-a vătuit-o şi rezultatul a fost cel mai, 
trainic palton pe care l-a avut vreodată Matriona în cei 
şaizeci de ani de existenţă! 

La mijlocul iernii şi-a cusut în căptuşeala paltonului două 
sute de ruble: pentru înmormântare. 

Mergea mai des serile la clacă, la Maşa, mâncau seminţe 
de floarea-soarelui. Dar nu invita pe nimeni la ea seara, 
respectându-mi munca. Doar de Bobotează, când m-am 
întors de la şcoală, am găsit izba plină de dansuri şi am 


făcut cunoştinţă cu cele trei surori ale Matrionei (îi spuneau 
ei, sora cea mare, „nană” sau „dadă”). Până în ziua aceea 
nu călcaseră în izba noastră. Oare se temeau că le va cere 
ajutorul? 

Pentru Matriona, un singur eveniment (să fi fost o 
prevestire?) a întunecat această sărbătoare. Se dusese la 
biserică, la cinci verste depărtare, la sfinţirea apei şi îşi 
pusese bidonul printre celelalte. Când slujba s-a terminat, 
femeile s-au repezit, înghesuindu-se, să-şi ia avutul, dar 
Matriona, ajunsă acolo printre ultimele, nu şi-a mai găsit 
bidonul. Şi nu fusese lăsat nici un alt recipient în locul lui. 
Se făcuse nevăzut. 

S-a dus de la o femeie la alta, rugându-se de ele: „Măi, 
femeilor! Nu cumva aţi luat din greşeală apă sfinţită care 
nu era a voastră? Într-un bidon?” 

Nimeni nu a recunoscut. Copiilor le place să facă astfel de 
farse, şi erau mulţi copii pe acolo. 

Nu voi spune totuşi că era o credincioasă înfocată, era mai 
degrabă păgână. Era însă foarte superstiţioasă: e interzis 
să mergi de Sfântul Ion la grădina de zarzavaturi, altfel 
anul viitor nu mai ai nici o recoltă! Dacă furtuna întoarce 
zăpada, s-a spânzurat cineva; dacă îţi prinzi piciorul în uşă, 
o să vină cineva în vizită. Atât timp cât am trăit la ea, nu am 
văzut-o niciodată rugându-se şi nici făcându-şi semnul 
crucii. Dar nu făcea nimic fără să nu se lase în grija 
Domnului: „Dumnezeu să ne-ajute!”, îmi spunea ea de 
fiecare dată când plecam spre şcoală. Poate că se şi ruga, 
dar fără ca eu să fiu de faţă, intimidată de prezenţa mea 
sau temându-se să nu mă deranjeze. Exista un colţ sfânt în 
camera mare, iar în bucătărie era o icoană a Sfântului 
Nicolae. În zilele obişnuite rămâneau în întuneric, dar în 
timpul vecerniei de sâmbătă seara şi în zilele de sărbătoare 
aprindea candela dinaintea lor. 

Cât despre păcate, avea mai puţine pe conştiinţă decât 
pisica ei cea şchioapă. Pisica omora şoareci... 


Scăpând un pic de viaţa ei chinuitoare, Matriona începu să 
asculte mai atent „radioul” meu (îmi instalasem un „spion”, 
spunea ea despre priză). Având un receptor mic, radioul nu 
mai era o nenorocire, puteam să-l opresc oricând, dar într- 
adevăr, pentru mine, pierdut în izba mea, avea rolul de 
„spion”). Devenise o obişnuinţă în acel an ca în fiecare 
săptămână să fie primite două sau trei delegaţii străine 
care erau însoţite şi plimbate în numeroase oraşe şi se 
organizau mitinguri. Nu era zi să nu se transmită la radio 
comunicate care anunțau cu gravitate o groază de ospeţe, 
cine şi prânzuri. 

Matriona ridica din sprânceană cu un suspin 
dezaprobator. 

— "Toate călătoriile astea n-o să aducă nimic bun. 

Auzind vorbindu-se despre inventarea unor maşini noi, 
bombănea în bucătărie: 

— Noi, mereu noi; nu mai vrem din alea vechi, şi unde-o să 
le punem? 

Tot în anul acela ni s-au promis şi sateliți artificiali. De- 
acolo de sus, de pe sobă, ridicându-şi capul, exclama: 

— Of, săraca de mine! O să ne strice anotimpurile, iarna, 
poate şi vara... 

De multe ori se transmiteau cântece ruseşti interpretate 
de Saliapin. Matriona îl asculta nemişcată. Apoi declara cu 
hotărâre: 

— Cântă caraghios, nu cântă ca noi. 

— Asta chiar că mă miră, Matriona Vasilievna! Ascultaţi 
mai atent! 

A mai ascultat şi apoi mi-a zis, strângând din buze: 

— Nu, nu-i asta. Nu e-n felul nostru. Se sclifoseşte. 

Şi totuşi, Matriona m-a recompensat. S-a transmis într-o zi 
un concert de romanțe şi, deodată, după cinci cântece, 
Matriona a ţâşnit din spatele peretelui, strângându-şi şorţul 
cu mâinile, răvăşită, cu ochii ei spălăciţi umbriţi de lacrimi: 

— Măcar astea-s de la dumneavoastră... a murmurat ea. 

II 


Aşa trăiam noi, Matriona şi cu mine, simplu, obişnuiţi aşa 
cum eram, ea cu mine şi eu cu ea. Nu întrerupea niciodată 
lungile mele seri de studiu, nu mă supăra cu nici o 
întrebare. Era atât de lipsită de curiozitate feminină - sau 
atât de delicată - că nici măcar o dată nu m-a întrebat dacă 
am fost căsătorit. Toate femeile din Talnovo îi puneau 
întrebări despre mine. Şi ea le răspundea: 

— Dacă vreţi să ştiţi, n-aveţi decât să-l întrebaţi. Eu ştiu un 
singur lucru: nu-i de pe-aici. 

Abia mai târziu, când i-am spus eu însumi că am stat mulţi 
ani în închisoare, a dat din cap fără să scoată o vorbă, ca şi 
cum ar fi bănuit dintotdeauna. 

Tot aşa şi în ceea ce mă priveşte, pentru mine nu exista 
decât Matriona cea de astăzi, o femeie în vârstă care se lăsa 
un pic la voia întâmplării, şi mă feream şi eu să scotocesc în 
trecutul ei, fără să mă gândesc de altfel că ar fi ascuns 
vreun secret. 

Ştiam că Matriona se căsătorise înainte de Revoluţie şi că, 
imediat după căsătorie, intrase sub acest acoperiş unde 
trăiam acum împreună, preluând treburile casei (în noua sa 
familie nu exista nici soacră, nici cumnată mai mare 
nemăritată, astfel că, încă de-a doua zi de după nuntă, a 
trebuit să se ocupe singură de oalele de pe foc). Ştiam că 
avusese şase copii, toţi muriseră la o vârstă foarte mică, 
niciodată nu avusese doi copii în viaţă în acelaşi timp. Apoi 
avusese o pupilă, o anume Kira. Cât despre bărbatul ei, nu 
se întorsese din ultimul război şi ea nu primise nici un 
anunţ de deces. Cei din sat care fuseseră în aceeaşi 
companie au spus că a fost făcut prizonier sau omorât, dar 
corpul lui nu a fost niciodată găsit. În cei unsprezece ani de 
după război, Matriona s-a convins ea însăşi că murise, şi 
bine a făcut. Presupunând că încă mai era în viaţă, probabil 
că se căsătorise pe undeva prin Brazilia sau Australia, satul 
Talnovo şi limba rusă începând să se şteargă deja din 
memoria lui... 


Într-o zi, când m-am întors de la şcoală, am găsit în izba 
noastră un oaspete. Un bătrân înalt, cu părul negru, cu 
căciula pe genunchi, stătea pe un scaun pe care Matriona îl 
pusese în mijlocul camerei, în apropierea sobei olandeze. 
Un păr negru, des, amestecat cu câteva fire de argint, îi 
acoperea faţa: barba neagră se unea cu mustaţa, neagră şi 
ea, aşa că abia i se mai vedea gura; favoriţii stufoşi abia 
lăsau să se întrevadă vârfurile urechilor şi urcau spre claia 
de păr care îi acoperea craniul; iar sprâncenele erau şi ele 
mari şi negre, ca două poduri aşezate unul în faţa celuilalt. 
Doar bolta frunţii i se pierdea în chelia din creştetul 
capului, întreaga sa făptură inspira înţelepciune şi 
demnitate. Se aşezase temeinic, cu mâinile încrucişate pe 
bastonul înfipt în podea, având o atitudine de aşteptare 
răbdătoare. Era limpede că nu îi adresa decât puţine vorbe 
Matrionei, în timp ce aceasta se agita în spatele peretelui. 

Când am apărut, a întors spre mine capul impunător şi mi- 
a spus brusc: 

— Dom'le! Nu vă văd bine. Fiul meu e elevul 
dumneavoastră. Antoşka Grigoriev... 

Mai bine nu mai continua. În ciuda dorinţei mele de a-l 
ajuta pe acest bătrân demn, ştiam şi respingeam toate 
cuvintele inutile pe care urma să mi le spună. Antoşka 
Grigoriev era un băiat din clasa a patra primară, grăsuţ şi 
roşu la faţă, cu un aer de motan ghiftuit seara cu clătite. 
Venea la şcoală de parcă venea să se odihnească şi zâmbea 
leneş din spatele pupitrului. Să nu mai vorbim despre 
temele pentru acasă: nu făcea niciuna. Partea cea mai 
frumoasă era că, pentru a declara un procent ridicat de 
succes cu care şcolile din raionul nostru, din districtul 
nostru şi din cele vecine se mândreau, a fost lăsat să ajungă 
în fiecare an în clasa următoare şi înţelesese că, oricât l-ar 
fi ameninţat dascălii, va trece oricum clasa la sfârşitul 
anului, fără să se obosească. Pur şi simplu îşi bătea joc de 
noi. Nu ştia să scrie o fracţie şi nu distingea un triunghi 
dreptunghic de unul isoscel. I-am dat în primele două 


trimestre cele mai proaste note din toată clasa şi aceeaşi 
soartă îl aştepta şi în al treilea. 

Şi acum, cum să-i spun acestui bătrân pe jumătate orb, 
care ar fi putut să fie mai degrabă bunicul, nu tatăl lui 
Antoşka, venit să-mi facă această vizită umilitoare, cum să-i 
spun deci că şcoala îşi bătuse joc de el şi că eu refuzam să-l 
mai păcălesc, altfel toată clasa mea ar fi la pământ şi eu nu 
aş fi decât un şarlatan, căruia puţin îi pasă de meseria şi de 
funcţia sa. 

— Da cât n-am încercat, dom'le, m-a asigurat vizitatorul. Îl 
bat la ora asta în fiecare săptămână. Şi-am mâna grea! 

În timpul discuţiei mi-am adus aminte că Matriona 
încercase deja o dată să intervină în favoarea acestui 
Antoşka Grigoriev, dar nu o întrebasem care erau legăturile 
de rudenie dintre ei... şi refuzasem. Şi astăzi, după ce Fadei 
Mironovici a plecat, obţinând aprobarea mea de a veni în 
mod regulat să afle noutăţi despre fiul său, Matriona s-a 
postat în uşa micii sale bucătării ca o miloagă mută. 

— Lămuriţi-mă, Matriona Vasilievna, care e legătura 
dumneavoastră de rudenie cu acest Antoşka? 

— Este fiul cumnatului meu, răspunse ea scurt şi plecă să 
mulgă capra. 

Un calcul rapid mi-a permis să înţeleg că acest bătrân 
tenace, negru ca un corb, era chiar fratele soţului dispărut 
despre care nu se mai ştia nimic. 

Şi aşa a trecut seara... Matriona nu a mai reluat discuţia. 
Şi totuşi, mai târziu, când bătrânul deja îmi ieşise din minte, 
în timp ce stăteam şi scriam în izbă, însoţit de foşnetul 
gândacilor şi tic-tacul pendulei, din colţul întunecat se 
auziră brusc vorbele Matrionei: 

— Era cât pe ce să mă mărit cu el, Ignatici... Uitasem şi de 
ea, nu o mai auzeam, dar vocea care urca din umbră era 
atât de tulburată, de parcă bătrânul ar fi hărţuit-o 
dintotdeauna. 

Era evident că Matriona se gândise la acest lucru toată 
seara. 


Se ridică din patul ei cu boarfe şi înainta încet spre mine, 
de parcă şi-ar fi căutat cuvintele. 

M-am ridicat de pe scaun şi pentru prima dată am văzut-o 
pe Matriona într-o lumină nouă. 

Nu exista lampă pe tavanul camerei noastre mari, cu 
pădurea ei de fâcuşi. Dar lampa de pe masa mea forma un 
cerc luminos deasupra caietelor mele. În rest, camera era 
scăldată într-o lumină care părea, atunci când ieşeai din 
această insulă strălucitoare, o penumbră cu un nimb roz. 
Aşa apărea acum Matriona în această penumbră. lar obrajii 
ei, pe care îi văzusem întotdeauna galbeni, păreau şi ei tot 
TOZ. 

— Ela fost primul care a vrut să mă ia de nevastă, înaintea 
lui Efim... Era fratele mai mare... Eu aveam nouăsprezece 
ani, el douăzeci şi trei... Toţi trăiau aici, în casa asta. Era 
casa lor. Construită de tatăl lor. 

Fără să vreau, m-am uitat în jurul meu. Vechea casă 
cenuşie, putrezită, a apărut deodată în faţa mea, cu 
straturile ei succesive de tapet uzat pe sub care galopau 
şoarecii, cu trunchiurile de brad proaspăt şlefuite pe care 
anii nu le înnegriseră, cu un uşor miros de catran. 

— Şi l-aţi... Şi ce s-a întâmplat? 

— Pădurea ne-a văzut de multe ori împreună în vara aia, 
continuă ea cu o voce joasă, pădurea care era acolo unde e 
acum grajdul de cai al colhozului, au tăiat-o... Eram gata- 
gata să mă mărit, Ignatici. A-nceput războiul cu nemţii. Şi 
Fadei a fost mobilizat. 

Rosti aceste cuvinte şi în faţa mea apăru, în albastru, alb şi 
galben, vara lui 1914: cerul, încă era un cer al păcii, norii 
care se adunau şi campaniile însufleţite de seceriş. Mi i-am 
imaginat unul lângă altul, el, un diavol negru ca smoala, cu 
secera pe umăr, ea, cu obrajii rumeni, strângând în braţe 
un snop. Şi cântecele, cântecele care răsunau sub cer, acele 
cântece pe care satul a renunţat de mult să le mai cânte... 
de altfel, cu toate maşinile astea, cine s-ar mai gândi să 
cânte? 


— A plecat şi n-a mai dat nici un semn de viaţă... L-am 
aşteptat trei ani, mi-am înghiţit amarul; nimic, nici o veste, 
nici oase pe care să le-ngrop... 

Şi-a întors spre mine capul acoperit cu o broboadă 
decolorată; în lumina blândă şi piezişă a lămpii, faţa ei, 
acum parcă fără riduri, era cea a unei fete tinere care 
trebuia să facă o alegere îngrozitoare. 

Da... da... înţelegeam... copacii îşi pierduseră frunzele, 
căzuse zăpada, apoi se topise. Erau multe lucruri de făcut, 
arat, însămânţat, secerat. Şi-au căzut iar frunzele, şi 
zăpada. A fost revoluţie, şi-apoi o altă revoluţie. Şi lumea s-a 
răsturnat. 

— Mama lor a murit şi Efim m-a cerut de nevastă: „Ai vrut 
să vii în izba noastră, mi-a spus el, bine, vino...”. Era cu un 
an mai mic decât mine. La noi aşa se spune: femeia cu 
judecată îşi ia bărbat după ce trece sărbătoarea 
Acoperământul Maicii Domnului, aia fără minte se mărită 
de Sfântul Petru: N-aveau destui oameni la lucru... Şi-am 
zis da... De Sfântul Petru ne-am căsătorit şi de Sfântul 
Nicolae... cine s-a-ntors? Fadei... eliberat dintr-un lagăr de 
prizonieri din Ungaria. 

Matriona îşi închise ochii. Se întoarse spre uşă de parcă 
aceasta ar fi fost vie. 

— A-nţepenit pe prag. Am ţipat din toate puterile. Aş fi 
vrut să mă arunc la picioarele lui! Dar nu era cu putinţă... 
„Dacă n-ai fi fratele meu, v-aş omori pe amândoi!” a spus el. 

Am tresărit. Sub efectul exaltării, sau poate al fricii ei, l-am 
văzut cu claritate, negru tot, în picioare în uşă, cu securea 
ridicată spre Matriona. 

S-a calmat, s-a sprijinit pe spătarul scaunului din faţa ei şi, 
cu 0 voce melodioasă, a continuat povestirea: 

— Of, săraca de mine! Erau în sat destule fete de măritat, 
dar el n-a vrut-o pe niciuna. „Eu nu vreau alt nume, numa' 
pe-al tău îl vreau. Vreau o a doua Matriona.” Şi, mă crezi, a 
dat peste una la Lipovka; şi-au făcut o casă separată; 


trăiesc şi-acum tot acolo, treci în fiecare dimineaţă prin faţa 
ei când mergi la şcoală. 

Ah! Deci asta era! Mi-am amintit că am văzut-o de mai 
multe ori pe această a doua Matriona. Nu-mi plăcea de ea, 
venea mereu pe la Matriona mea ca să se plângă că o bate 
bărbatul, că e hrăpăreţ, c-o pune să muncească pe brânci, 
plângea mult şi vocea ei avea accente tânguitoare. 

Aşa că Matrionei mele nu avea de ce să-i pară rău. 
Matriona lui mâncase bătaie toată viaţa, şi o mai bătea şi 
acum, toată casa trăia sub teroare. 

— El nu m-a bătut nici măcar o dată, continuă Matriona, 
amintindu-şi de Efim. Când era pe stradă cu ceilalţi, dădea 
şi el cu pumnul, nu se dădea-napoi, dar în mine, niciodată... 
Ba da, o singură dată... mă certasem cu sora lui şi m-a rănit 
la frunte cu o lingură. „N-aveţi decât să vă-necaţi, să vă 
strângeţi de gât, trântorilor!” Şi am plecat în pădure. De 
atunci nu m-a mai atins. 

Se pare că nici lui Fadei nu avea de ce să-i pară rău: 
Matriona lui născuse şase copii (printre care şi Antoşka al 
meu, mezinul, venit pe lume „cam la spartul târgului”), şi 
toţi erau în viaţă, în timp ce Matriona şi Efim nu rămăseseră 
cu niciunul dintre copiii lor: muriseră toţi, inexplicabil, 
înainte de a împlini trei luni. 

— Am avut o fetiţă, tocmai se născuse, o spălam şi ea ţipa, 
şi deodată a murit. Aşa că n-a mai trebuit s-o spăl pentru 
înmormântare... 

Şi satul a hotărât că Matriona era victima farmecelor. 

— Mi s-au făcut farmece! Aşa e! afirma Matriona cu 
convingere... M-au dus la o fostă călugăriţă, m-a făcut să 
tuşesc, credea că farmecele o să iasă din mine ca o broască. 
Nici gând, nu s-a-ntâmplat nimic... 

Şi anii s-au scurs aşa cum se scurge apa... în '41, Fadei, 
care deja nu mai vedea, nu a fost trimis în război, dar a 
plecat Efim. Şi la fel ca şi fratele lui mai mare, în timpul 
primului război, fratele cel mic a fost dat dispărut în timpul 
celui de-al doilea. Doar că el nu s-a mai întors. Casa, care 


cândva fusese plină de viaţă, era acum pustie şi putrezea şi 
îmbătrânea la fel cum îmbătrânea şi Matriona în 
singurătatea ei. 

Şi-atunci i-a cerut celeilalte Matriona, Matriona cea cu 
viaţă de câine bătut, o „parcelă” din măruntaiele ei (doar 
dacă nu cumva o picătură din sângele lui Fadei): a cerut-o 
pe ultima născută, pe micuța Kira. 

Timp de zece ani a crescut-o ca pe propria ei fiică, în locul 
copiilor ei dispăruţi. Cu puţin timp înainte de venirea mea, o 
măritase cu un mecanic tânăr din Cerusti. Doar de la ei mai 
primea câte un mic ajutor: puţin zahăr şi, când tăiau porcul, 
o bucăţică de slânină. 

Împovărată de suferinţă şi gândindu-se că va muri în 
curând, Matriona a anunţat ultimele sale dorinţe: şarpanta 
care adăpostea camera bună, aflată sub acelaşi acoperiş cu 
izba, trebuia să-i revină, după moartea ei, Kirei. Despre 
izba propriu-zisă n-a spus însă nici un cuvânt. Dar şi celor 
trei surori ale ei li se scurgeau ochii după această izbă. 

În seara aceea, Matriona mi s-a destăinuit de-a fir a păr. 
Şi, aşa cum se întâmplă deseori, rotiţele şi axa vieţii ei, pe 
care abia începusem să le întrezăresc, s-au pus în mişcare 
în zilele următoare. Kira a venit de la Cerusti, înnebunindu-l 
pe Fadei: pentru a obţine şi a păstra un teren la Cerusti, 
tinerii căsătoriţi erau obligaţi să ridice pe el o construcţie. 
Şarpanta Matrionei era tocmai bună pentru aşa ceva. Nu 
era altă soluţie, dat fiind că lemnul era de negăsit. Şi, mai 
mult decât Kira şi soţul ei, Fadei a fost cel care s-a înflăcărat 
de-a binelea pentru această parcelă de pământ. 

Apoi ne-a vizitat, o dată, de două ori, cerându-i Matrionei 
pe un ton grav, poruncitor, să-i dea imediat Kirei şarpanta, 
cât este încă în viaţă. De data aceasta nu mai avea nimic din 
bătrânul înţelept sprijinit în baston pe care cea mai mică 
bruftuluială sau cel mai mic cuvânt aspru l-ar fi făcut să se 
prăbuşească. La fel de bine făcut, deşi un pic aplecat din 
cauza bolii de rinichi, păstrând, la cei peste şaizeci de ani, 


toată strălucirea neagră a tinereţii în păr, ataca plin de 
înfocare. 

Matriona nu a dormit două nopţi. Hotărârea era dificilă. 
Nu că i-ar fi părut râu să dea camera cea bună, oricum nu 
folosea la nimic, ea care niciodată nu era zgârcită cu munca 
şi cu bunurile sale. De altfel, această cameră i-ar fi revenit 
Kirei. Dar Matrionei îi era teamă să înceapă demolarea unui 
acoperiş sub care trăise patruzeci de ani. Chiar şi mie, 
chiriaş fiind, îmi părea rău când mă gândeam că vor fi 
smulse scândurile şi se vor demonta trunchiurile de brad. 

Dar cei care insistau ştiau bine că Matriona nu se va 
împotrivi. 

Şi într-o dimineaţă de februarie, Fadei a venit însoţit de fiii 
şi ginerii lui şi casa s-a umplut de sunetele ascuţite scoase 
de cele cinci securi, însoţite de scârţâitul scândurilor 
smulse. Cu ochii strălucitori, Fadei conducea lucrările. Deşi 
nu mai putea să-şi îndrepte bine spatele, trebuia să-l vezi 
cum se căţăra peste tot, până la căpriori, iar când era jos se 
agita şi ţipa după ajutoare. Era copil când construise 
această casă împreună cu tatăl său; camera bună o 
făcuseră pentru el, fiul cel mare, ca să aibă unde să stea 
după căsătorie. Parcă era cuprins de frenezie, acum că o 
demola bucată cu bucată pentru a o duce departe de 
această casă care nu mai era a lui. 

După ce fiecare şir de trunchiuri şi fiecare scândură au 
fost numerotate, şarpanta camerei a fost demolată în 
întregime, la fel ca şi subsolul; izba şi culoarul, acum mai 
scurt, au fost apoi închise cu un gard provizoriu din 
scânduri. Lăsaseră în acest gard deschizături şi totul arăta 
clar că demolatorii nu erau constructori şi că nici nu se 
aşteptau ca Matriona să mai facă umbră pământului mult 
timp. 

În timp ce bărbaţii mânuiau securile, femeile se grăbeau 
să facă rost de ţuica proastă pentru ziua de transport (ţuica 
din cereale ar fi costat prea mult). Kira adusese din 
regiunea Moscovei şaisprezece kilograme de zahăr, iar 


Matriona Vasilieva, profitând că era noapte, le-a dus 
împreună cu nişte sticle la cel care făcea ţuică în mod 
clandestin. 

Odată scoase trunchiurile şi stivuite în faţa portalului, 
bărbatul mecanic al Kirei plecă la Cerusti ca să caute un 
tractor. 

Chiar în acea zi a început o furtună puternică de zăpadă. 
S-a învolburat şi s-a învârtit timp de două zile şi două nopţi 
şi a acoperit drumul cu troiene uriaşe. Apoi, după trecerea 
a unul sau două camioane care abia apucaseră să 
bătătorească zăpada, vremea s-a îmblânzit brusc. Într-o 
singură zi, zăpada s-a transformat într-o supă, s-au format 
ceţuri umede, jgheaburile eliberate de povara zăpezii 
susurau şi picioarele se înfundau până la carâmbi. 

Două săptămâni a trebuit să aştepte tractorul şarpanta 
demolată! Două săptămâni în timpul cărora Matriona a 
rătăcit ca un suflet chinuit. Se chinuia mai ales gândindu-se 
la cele trei surori ale ei care o vizitaseră şi o învinuiseră că 
şi-a vândut şarpanta ca o bătrână proastă; plecaseră 
spunând că nu mai vor s-o vadă niciodată. 

Şi tocmai acum, în aceste zile, pisica Matrionei a fugit şi a 
dispărut. O nenorocire nu vine niciodată singură. Asta a fost 
încă o lovitură pentru ea. În sfârşit, drumul topit îngheţă 
din nou la suprafaţă. A urmat o zi însorită, simţeam că 
parcă revenim la viaţă. Matriona a avut în noaptea aceea un 
vis de bun-augur. Dimineaţă, când i-am spus că aş fi vrut să 
fotografiez pe cineva în faţa unui război de ţesut vechi (mai 
rămăseseră doar două, în două izbe), mi-a zâmbit confuz: 

— Aşteaptă vreo două zile, Ignatici, o să trimită repede 
şarpanta... Am eu un război de ţesut, e-n stare bună, îl fac 
la loc şi o să poţi să mă fotografiezi. Zău că da! 

O ispitea ideea de a regăsi ceva din trecutul său! Soarele 
roşu de iarnă scălda într-un roz delicat fereastra mică de pe 
culoarul scurtat şi se reflecta pe faţa Matrionei. Cei care nu 
au mustrări de conştiinţă au întotdeauna chipul senin. 


La căderea nopţii, când m-am întors de la şcoală, am zărit 
mişcare în faţa casei. O sanie mare, nouă, prinsă de tractor, 
aştepta ticsită deja cu trunchiuri, dar mai era încărcătură 
de luat. Familia lui moş Fadei şi câţiva vecini care veniseră 
să dea o mână de ajutor terminau de încărcat o a doua 
sanie, aceasta fiind făcută cu ceea ce avuseseră la 
îndemână. Lucrau toţi ca nişte nebuni, cu îndârjirea care 
pune stăpânire pe oamenii ademeniţi de un câştig mare sau 
de perspectiva de a mânca şi a bea bine. Strigau unii la alţii, 
se certau. 

Vorbeau despre sănii: să le ducă separat, sau împreună? 
Unul dintre fiii lui Fadei, cel şchiop, şi ginerele mecanic 
explicau că nu, că era imposibil, tractorul nu va face faţă. 
Şoferul tractorului, un voinic cu obrajii foarte roşii, aprinşi 
de băutură, mai degrabă genul „uite ce grozav sunt eu”, 
zbiera că nu are nevoie de sfaturi, că el este şoferul, că o să 
le ducă pe amândouă împreună. Socoteala lui era simplă: 
conform înţelegerii cu mecanicul, acesta îl plătea pentru 
transportarea şarpantei, nu pentru drumurile pe care le 
făcea. Două drumuri într-o noapte - douăzeci şi cinci de 
kilometri de fiecare dată, şi încă pe atât la întoarcere - nici 
nu se punea problema! Mai mult decât atât, dimineaţa 
trebuia să ducă înapoi la garaj tractorul pe care îl luase pe 
furiş ca să facă această muncă la negru. Bătrânul Fadei 
ardea de nerăbdare să ducă toată şarpanta chiar în ziua 
aceea şi le-a făcut semn alor săi să fie de acord. Au prins a 
doua sanie, cea făcută la repezeală, de prima, cea trainică. 

Matriona fugea printre bărbaţi agitându-se, ajutând la 
ridicarea trunchiurilor în sanie. Am văzut atunci că îşi 
pusese haina mea vătuită care acum era murdară la mâneci 
de la noroiul amestecat cu gheaţă de pe trunchiuri şi mi-am 
exprimat nemulţumirea. Haina aceea o păstram ca 
amintire, mă încălzise în anii de grele încercări. 

— Nenorocire! Ce nenorocire! spuse ea descumpănită. Am 
înşfăcat-o când am fugit, sigur... Am şi uitatcăeata, 
Ignatici. 


O dădu jos de pe ea şi o puse la uscat. 

Au terminat de încărcat şi toţi cei care munciseră, vreo 
zece bărbaţi, trecură cu zgomot prin faţa mesei mele şi 
intrară pe sub perdeaua de la mica bucătărie. Se auzea 
clinchet de pahare şi uneori de sticle, vocile deveneau mai 
zgomotoase, lăudăroşeniile mai provocatoare. Cel mai mult 
se lăuda şoferul tractorului. Ajungea până la mine mirosul 
greu de ţuică. Dar vizitatorii nu au băut mult timp, 
întunericul îi obliga să se grăbească. A trecut pe lângă mine 
şoferul, arogant, cu faţa dură. Ginerele mecanic, fiul şchiop 
şi un nepot al lui Fadei însoțeau săniile. Ceilalţi s-au întors 
la casele lor. Fadei a văzut pe cineva şi, mişcându-şi cu 
putere bastonul, porni pe urmele acestuia, grăbit să discute 
cu el. Șchiopul se opri lângă masa mea să-şi aprindă o 
ţigară şi începu brusc să vorbească, spunând că o iubea 
mult pe mătuşa Matriona, că se căsătorise de curând şi că 
tocmai i se născuse un copil. Cineva l-a chemat şi a plecat. 
Sub fereastra mea se auzea zgomotul puternic al 
tractorului. 

Din spatele peretelui a apărut în mare grabă şi Matriona, 
ridicând capul neliniştită spre bărbaţii care tocmai ieşiseră. 
Îşi pusese haina ei vătuită şi o basma. Când ajunse la uşă, 
îmi zise: 

— Ar fi fost mai bine să închirieze două! Dacă n-ar mai fi 
putut un tractor, l-ar fi ajutat celălalt. Acum, Dumnezeu cu 
mila! 

Şi a plecat, alergând ca să-i ajungă pe ceilalţi. După beţie, 
discuţii, veniri şi plecări, în izba pustie se făcuse frig din 
cauza deschiderii repetate a uşii. Se înnoptase. Mi-am pus 
haina vătuită şi m-am aşezat la masă. Tractorul era departe, 
nu se mai auzea nici un zgomot. 

A trecut o oră, a mai trecut una şi apoi încă una. Matriona 
încă nu apăruse, dar acest lucru nu m-a mirat; după ce 
însoţise săniile, trebuie să se fi dus la prietena ei, Maşa. 

Şi a mai trecut încă o oră şi încă una. Un întuneric adânc şi 
mai ales o linişte profundă domneau asupra satului. În acel 


moment nu mi-am putut explica această linişte, a cărei 
cauză aveam să o aflu după aceea: în seara aceea nu 
trecuse nici măcar un tren pe calea ferată, care era la doi 
kilometri de noi. Radioul tăcea, şi am fost mirat de vacarmul 
de nedescris pe care-l făceau şoarecii, gonind, râcâind şi 
chiţăind pe sub tapet, mai fără neruşinare şi mai zgomotoşi 
ca niciodată. 

M-am trezit. Era aproape unu, Matriona tot nu se 
întorsese. Deodată s-au auzit voci dinspre sat. Erau încă 
departe, dar ceva parcă mi-a spus că venea cineva spre 
casa noastră. Într-adevăr, la puţin timp după aceea am auzit 
o bătaie în uşă. O voce autoritară pe care nu o auzisem 
vreodată mi-a cerut să deschid. Am luat o lampă şi am ieşit 
în noaptea deasă. Tot satul dormea, ferestrele erau 
întunecate, iar zăpada care se topise într-o săptămână era 
la fel de întunecată. Am tras zăvorul din partea de jos a uşii 
şi i-am lăsat pe vizitatori să intre: patru oameni în uniformă, 
care s-au îndreptat spre izbă. Nimic nu mi se pare mai 
neplăcut decât venirea zgomotoasă, în plină noapte, a unor 
personaje în uniformă. 

Am văzut totuşi în lumină că doi dintre ei purtau uniforma 
celor de la Căile Ferate. Cel mai în vârstă, unul gras, cu faţa 
la fel ca aceea a şoferului de tractor, m-a întrebat: 

— Unde este proprietarul? 

— Habar n-am. 

— De-aici a plecat un tractor cu sănii? 

— Da. 

— Au băut înainte de plecare? 

Toţi patru, îngustându-şi ochii, cercetau semiobscuritatea 
camerei luminate doar de lampa de pe masa mea. 

— Dar ce s-a-ntâmplat? 

— Răspundeţi la întrebări! 

— Dar... 

— Erau betţi? 

— Au băut aici? 


O fi murit cineva? Era interzis să transporte şarpanta? M- 
au hărțuit mult timp... Un lucru însă era clar: pentru 
problema cu ţuica, Matriona risca să se aleagă cu mai mulţi 
ani de închisoare. 

M-am retras câţiva paşi până la perdea, baricadând astfel 
intrarea în bucătărie. 

— Zău că n-am observat! N-am văzut nimic. (Chiar că nu 
văzusem nimic, doar auzisem.) 

Şi, cu un gest fals de descumpănire, le-am arătat izba: 
lumina caldă care cădea pe cărţile şi caietele mele; 
mulţimea înfricoşată a ficuşilor, patul meu auster de ascet. 
Nicăieri nici o urmă de dezmâăţ. 

Ceea ce au constatat şi ei cu ciudă şi s-au îndreptat spre 
ieşire, vorbind între ei că era clar că beţia avusese loc în 
altă izbă, dar că ar fi bine să spună că într-adevăr a fost o 
beţie. În timp ce îi însoţeam, am încercat să mai aflu câte 
ceva, şi când au ajuns la portal, unul dintre ei mi-a aruncat 
în faţă: 

— Au fost striviţi toţi. N-a mai rămas nimic din ei. 

Şi celălalt adăugă: 

— Şi mai e ceva! Din cauza lor ar fi putut să deraieze 
rapidul 21! 

Plecară apoi în grabă. 

Care „ei”? Care „toţi”? Şi Matriona unde era? 

M-am întors în izbă, am ridicat perdeaua şi am intrat în 
bucătărie. O duhoare de ţuică mi-a mutat nasul din loc. Era 
un talmeş-balmeş încremenit; scaune şi bănci înghesuite, 
sticle goale aruncate pe podea, una pe jumătate goală, 
pahare, resturi de hering, ceapă şi slănină tăiată în bucăţi 
mari. 

Totul era mort. Doar gândacii umblau nestingheriţi pe 
acest câmp de luptă. 

Cuprins de nerăbdare, m-am apucat să strâng. Am spălat 
sticlele, am strâns mâncarea, am pus scaunele la loc şi am 
ascuns restul de ţuică în beci, într-un colţ întunecat. 


Abia atunci, după ce am terminat treaba, am rămas ţeapăân 
ca un butuc în mijlocul izbei goale: au spus ceva despre 
rapidul 21. Ce însemna asta? Poate că ar fi trebuit să le arăt 
totul. Începeam să fiu tulburat. Da, dar mă deranja că nu 
explicaseră absolut nimic! 

Brusc, am auzit uşa scârţâind. Am alergat pe culoar: 

— Matriona Vasilievna? 

Maşa, prietena Matrionei, a intrat în izbă clătinându-se: 

— Matriona, Matriona noastră, Ignatici... 

I-am spus să se aşeze şi, cu faţa scăldată în lacrimi, mi-a 
povestit. 

La barieră e o movilă mică. Se urcă greu. Şi nu e barieră. 
Tractorul şi prima sanie au trecut cu bine, dar s-a rupt 
frânghia şi a doua sanie, aia pe care o făcuseră chiar ei, a 
rămas blocată acolo unde trebuia să fie bariera şi a început 
să se desfacă în bucăţi. Fadei nu le dăduse lemn bun ca s-o 
facă. Au dus un pic mai în faţă prima sanie şi s-au întors să o 
caute pe a doua; trebuia prinsă din nou cu frânghia, şoferul 
tractorului şi fiul lui Fadei se învârteau primprejur, şi cine 
vine să se mai bage între tractor şi sanie? Matriona. Ca şi 
cum ar fi fost nevoie de ea... Mereu trebuia ea să se 
amestece în treburile bărbaţilor! Ca atunci când era s-o 
azvârle calul în lac în plină iarnă, acolo unde e o copcă. De 
ce trebuia să meargă ea la bariera aia nenorocită? 
Şarpanta o dăduse; îşi făcuse datoria, era chit... Mecanicul 
a rămas tot timpul să supravegheze dacă vine vreun tren 
dinspre Cerusti; avea felinare de semnalizare, ar fi trebuit 
să-l vadă de departe; şi-n timpul ăsta, de partea ailaltă, pe 
partea gării noastre, veniseră două locomotive în tandem, 
fără lumini şi în marşarier. De ce fără lumini, cine poate să 
spună... Mai mult, când dă înapoi locomotiva, mecanicului îi 
intră-n ochi praful de cărbune din cauza tenderului şi nu 
mai vede bine... S-au tamponat, ăia trei dintre sanie şi 
tractor s-au făcut terci. S-a stricat tractorul, sania s-a făcut 
țandări, şinele s-au ridicat şi locomotivele s-au culcat la 
pământ. 


— Dar cum de n-au auzit că se apropie locomotivele? 

— Din cauza tractorului, urla motorul. 

— Şi corpurile lor? 

— Nu poţi să te-apropii. Miliția a pus cordon. 

— Şi-am auzit ceva despre un rapid... ce-a păţit? 

— E rapidul de la 10, a trecut prin gară fără să se- 
oprească, s-a năpustit spre barieră. S-au răsturnat 
locomotivele, da' mecanicii n-au păţit nimic, au sărit, s-au 
întors, erau în picioare pe calea ferată şi dădeau din mâini 
şi-au reuşit să oprească trenul... Şi nepotu' a fost sluţit de 
un trunchi. Acum se ascunde la Klavka, să nu se afle că era 
acolo. Că dacă nu, o să-l cheme martor, n-are cum să scape! 
Dacă nu ştii nimic, stai liniştit, dacă ştii multe, eşti legat... 
Bărbatul Kirei n-are nici măcar o zgârietură! A vrut să se 
spânzure, l-au oprit la timp. E vina mea, aşa zicea, e vina 
mea că mătuşa şi cumnatul au murit. Acum s-a dus să se 
predea. E bun de închis la casa de nebuni! Ah, Matriona, 
Matrionuşka! 

Moartă, Matriona moartă! Fiinţa asta care mi-era atât de 
apropiată, moartă! Şi când mă gândesc că am dojenit-o 
pentru o haină! 

Fata galbenă şi roşie de pe afişul cu cărţi zâmbea veselă. 

Maşa gemea; a mai rămas puţin şi apoi, brusc, ridicându- 
se să plece, m-a întrebat: 

— Ignatici, ţi-aduci aminte, Matriona avea un pulover gri... 
Mi-a zis că după moartea ei o să i-l dea Taniei mele, nu-i 
aşa? 

Stătea acolo în penumbră şi mă privea cu speranţă... că 
doar n-oi fi uitat? Sigur, mi-aduceam aminte. 

— Da, aşa a spus, e-adevărat. 

— Atunci, ştii ceva, poate că, dacă-mi dai voie, merg să-l 
iau chiar acum. Dimineaţă o să vină familia, şi cine ştie cât 
aştept după aia... 

Mă privea rugătoare, plină de speranţă, ea, prietenă cu 
Matriona de o jumătate de secol, singura din sat care o 
iubea sincer... 


Poate că aşa trebuia să se întâmple. 

— Sigur... Luaţi-l1, am fost eu de acord. Deschise lada 
mică, luă puloverul, îl băgă sub haină şi plecă. 

Şoarecii parcă înnebuniseră de tot, fugeau frenetic pe 
pereţi şi tapetul verde, umflat de spinările lor, se ridica şi 
cobora în valuri aproape vizibile. 

Nu avea rost să mă duc acolo: vor veni chiar ei să mă 
interogheze. În zori trebuia să merg la şcoală. Era deja 
trecut de două noaptea. Nu aveam decât o singură soluţie: 
să închid uşa cu zăvorul şi să mă culc. 

S-o închid, de vreme ce Matriona nu va mai veni. 

M-am culcat şi am lăsat lumina aprinsă. 

Şoarecii scânceau, se văicăreau şi galopau, galopau fără 
încetare. Capul meu obosit bătea câmpii, nu reuşeam să 
scap de spaima care mă cuprinsese fără să vreau, era ca şi 
cum Matriona, invizibilă, fugea de colo-colo, luându-şi la 
revedere de la casă. 

Şi deodată, în deschiderea întunecată a uşii de la intrare, 
pe prag, l-am văzut pe Fadei, tânăr, negru, cu securea 
ridicată: „Dacă n-ai fi fratele meu, v-aş omori pe amândoi!” 

Timp de patruzeci de ani, ameninţarea lui lâncezise într- 
un colţ, ca o secure veche, şi uite că acum lovise... 

III 

Dis-de-dimineaţă, femeile au adus de la barieră un sac 
murdar aruncat într-o sanie, era tot ce rămăsese din 
Matriona. Au luat sacul ca să pregătească moarta de 
înmormântare. Nu mai era decât un terci; imposibil să ştii 
unde erau picioarele, o jumătate de trunchi, braţul stâng. O 
femeie şi-a făcut semnul crucii: 

— I-a lăsat Domnul mâna dreaptă. O să poată să se roage 
acolo sus... 

Cât ai bate din palme, toată armata de ficuşi, atât de 
răsfăţaţi de Matriona, încât, sculându-se într-o noapte din 
cauza fumului, alergase să-i culce pe toţi pe pământ („fumul 
ar putea să-i omoare”) înainte de a se ocupa de salvarea 
casei. Aşadar, aceşti ficuşi au fost scoşi din izbă. Podeaua a 


fost măturată cu grijă, afişele inutile au fost luate de pe 
pereţi, masa mea a fost împinsă spre ferestre, sub icoane a 
fost pus pe scăunele un sicriu rudimentar. 

O culcaseră în sicriu. Un cearşaf curat acoperea ceea ce 
rămăsese din corpul mutilat, capul era înfăşurat într-o 
batistă albă; faţa ei, singura rămasă intactă, era liniştită şi 
mai mult vie, decât moartă. 

Oamenii din sat intrau să vadă şi rămâneau în picioare 
câteva minute. Femeile îi aduceau şi pe copii ca să o vadă 
pe moartă. Şi dacă începeau bocetele, toate femeile, chiar 
dacă intraseră doar din curiozitate, toate, fără excepţie, fie 
că erau la uşă, fie pe lângă pereţi, îşi uneau vocile cu aceste 
bocete pe care păreau să le acompanieze în cor. Bărbaţii 
stăteau nemişcaţi, fără să spună un cuvânt, parcă ar fi luat 
poziţia de „drepţi!”, cu capul descoperit. 

De fapt, rudelor le revenea datoria de a conduce bocetele. 
Am observat că exista în aceste bocete o anumită ordine 
stabilită de când lumea şi gândită cu sânge-rece. Femeile 
care erau rude îndepărtate se apropiau pentru scurt timp 
şi, după ce ajungeau în faţa sicriului, se înălţau plânsetele 
lor, dar la jumătate de ton. Cele care considerau că 
legăturile lor de rudenie cu moarta erau mai strânse îşi 
începeau bocetele de cum intrau în izbă; când ajungeau 
lângă sicriu şi se aplecau mult spre faţa moartei, tânguirile 
deveneau mai stridente. Fiecare bocitoare avea melodia ei 
şi exprima propriile gânduri şi sentimente. 

Am aflat atunci că aceste bocete nu sunt deloc simple 
văicăreli. Cele trei surori ale Matrionei veniseră imediat, 
luaseră în stăpânire izba, capra, soba, închiseseră lada cu 
cheia, scoseseră din căptuşeala paltonului cele două sute de 
ruble puse de-o parte pentru înmormântare şi, de fiecare 
dată când venea cineva, demonstrau cu multe explicaţii că 
numai ele erau rudele apropiate ale Matrionei. Când se 
aplecau peste sicriu, tânguirile lor spuneau: 

— Ah, dadă, dadă! Ah, nană, nană! Cine-o să mai fie ca 
tine! Puteai să trăieşti liniştită! Ce te-am fi răsfăţat! Camera 


aia te-a pierdut! Te-a omorât, blestemată să fie! De ce s-o 
dărâmi? De ce nu ne-ai ascultat? 

Aşa că plânsetele lor erau acuzaţii la adresa familiei 
soţului Matrionei: nu trebuia să o oblige să demonteze 
camera bună. (în secret însă, spuneau: „Fie, aţi luat voi 
camera, da' n-o să puneţi mâna pe izbă!”) 

Familia bărbatului Matrionei, cumnatele, surorile lui Efim 
şi ale lui Fadei şi multe nepoate spuneau gemând: 

— Ah! mătuşă dragă, mătuşă dragă! De ce-ai ajuns aici? 
Şi-acum ele sigur o să ne poarte pică! 

Eşti ruda noastră scumpă, numai tu eşti de vină! Nu 
camera! De ce te-ai dus tu acolo unde te-aştepta moartea? 
Cine te-a poftit acolo? Nu ştiai că te-aşteaptă moartea? De 
ce nu ne-ai ascultat? 

(Toate aceste tânguiri dădeau un răspuns ferm: „Nu 
suntem de vină pentru moartea ta, cât despre izbă, despre 
asta mai vorbim!”) „A doua” Matriona, Matriona cea 
primitivă, cu faţa plină, această Matriona de schimb pe care 
Fadei o alesese cândva doar pentru numele ei, nu avea 
aceeaşi strategie şi, fără nici o răutate, aplecată deasupra 
sicriului, striga din toate puterile: 

— Sora mea scumpă! Nu se poate! Nu-mi porţi pică? Vai 
de mine! Ce mai vorbeam amândouă! lartă-mă, nenorocita 
de mine! Vai de mine! Te-ai dus după maică-ta, s-ar putea să 
vii să mă iei şi pe mine! Vai, vai de mine! 

Parcă îşi dădea sufletul când spunea „vai de mine!” şi se 
bătea cu pumnii în piept lângă sicriu. Când plânsetele ei 
depăşeau normele rituale, femeile, părând să fie de acord 
că într-adevăr erau foarte reuşite, spuneau într-un singur 
glas: 

— Gata! Gata! 

Matriona se îndepărta, apoi se întorcea şi hohotea şi mai 
şi. Dintr-un colţ al camerei apăru atunci o bătrână, o femeie 
foarte bătrână, care îşi puse mâna pe umărul Matrionei şi 
spuse cu seninătate: 


— Sunt două taine în lume: cum ne naştem, asta uităm, 
cum o să murim, asta nu ştim. 

Matriona a tăcut imediat şi femeile la fel, şi s-a aşternut o 
linişte adâncă. 

După puţin timp, această bătrână, probabil mult mai 
bătrână decât toate bătrânele care erau în cameră şi, după 
toate aparențele, fără să fie vreo rudă a moartei, a 
continuat bocetul: 

— Vai, sărăcuţa de tine! Vai, Vasilievna mea! Of, m-am 
săturat să vă tot duc la groapă! 

Fără să fie prezentă de această dată la tot ritualul, dar cu 
lacrimile simple ale secolului nostru, acest secol care a 
văzut multe lacrimi curgând, plângea nefericita pupilă a 
Matrionei, Kira din Cerusti pentru care se dărâmase şi se 
transportase bine-cunoscuta cameră. [i se făcea milă când 
te uitai la buclele ei în dezordine. Ochii ei, roşii de plâns, 
păreau injectaţi cu sânge. Basmaua îi aluneca de pe cap sau 
uita să-şi bage mâna în mâneca paltonului. Buimacă, 
rătăcea între casa unde era sicriul mamei adoptive şi cea în 
care era sicriul fratelui ei; se temeau că o să-şi piardă 
minţile şi din altă cauză: bărbatul ei urma să fie judecat. 
Pentru că era de două ori vinovat: nu numai că transportase 
o şarpantă a camerei, dar, mai mult decât atât, lucra la 
Căile Ferate şi ştia regulamentul pentru locurile cu barieră 
nepăzite; ar fi trebuit să meargă la gară să anunţe că trece 
un tractor. În noaptea aceea, în expresul de Ural, o mie de 
vieţi omeneşti, aţipite în linişte pe cuşetele superioare sau 
inferioare, în lumina vagă a lămpilor, ar fi putut să se curme 
brusc. Din cauza lăcomiei unora, în graba lor de a pune 
mâna pe un petic de pământ sau preocupaţi fiind să nu facă 
un al doilea transport cu un tractor. 

Din cauza unei camere asupra căreia s-a abătut blestemul 
chiar din clipa în care mâinile lui Fadei se înverşunaseră să 
o culce la pământ. 

Justiţia umană nu mai avea nici un cuvânt de spus în cazul 
şoferului. În ceea ce priveşte administraţia feroviară, ea 


avea două vini: o trecere la barieră, foarte des folosită, nu 
era păzită, iar un convoi de două locomotive circula fără 
semnale luminoase. La început au vrut să pună totul pe 
seama beţiei, acum încercau să înăbuşe procesul. 

Şinele erau atât de răsucite şi încălecate, că timp de trei 
zile, cât au stat sicriele în case, nu a circulat nici un tren; au 
fost deviate pe altă linie. Toată vinerea, toată sâmbăta şi 
toată duminica, de când s-a terminat ancheta şi până la 
înmormântare, zi şi noapte, s-a reparat calea ferată la 
barieră. Muncitorii tremurau de frig; ca să se încălzească şi 
să aibă un pic de lumină, făceau focul cu scândurile şi 
trunchiurile de brad căzute din a doua sanie. 

Prima sanie, încărcată, intactă, aştepta de partea cealaltă 
a câii ferate, la doi paşi... 

Tocmai acest lucru - această sanie care stârnea lăcomia, 
care aştepta cu frânghia pusă, şi a doua sanie, pe care ar fi 
putut încă s-o smulgă din flăcări - această idee l-a torturat 
pe Fadei toată vinerea şi toată sâmbăta. Fata lui avea 
mintea zdruncinată, ginerele era ameninţat cu procesul, fiul 
lui pe care îl omorâse zăcea în propria lui casă şi, câteva 
case mai încolo, femeia pe care o ucisese - după ce cândva 
o iubise. Dar Fadei nu a rămas decât puţin timp în faţa 
sicrielor, trecându-şi mâna prin barbă. Fruntea lui lată era 
împovărată de un gând sumbru, acela că trebuie să salveze 
trunchiurile şi de foc, şi de intrigile surorilor Matrionei. 

Gândindu-mă la Talnovo, atât de puţin populat, mi-am dat 
seama că Fadei nu era unic în felul său de a fi. 

În mod ciudat, limba numeşte ceea ce posedăm, fie că este 
proprietatea poporului, fie că este proprietatea mea, 
bunurile noastre. A pierde aceste bunuri este dezonorant şi 
stupid în raport cu ceilalţi... 

Fără să mai stea pe gânduri, Fadei s-a aruncat în luptă, 
alergând din târg la gară, de la un reprezentant al 
autorităţii la altul şi, îndoit de spate peste baston, cocârjat, 
îi rugă pe toţi să ia în considerare faptul că este bătrân şi 
să-i dea autorizaţie pentru restituirea şarpantei. 


Şi cineva chiar i-a dat-o. Fadei i-a adunat din nou pe fiii lui 
rămaşi în viaţă, pe gineri şi nepoți, a făcut rost de cai de la 
colhoz şi, plecând de pe celălalt povârniş desţelenit al 
trecerii la barieră, a făcut un ocol mare, prin trei sate, ca să 
aducă acasă ceea ce mai rămăsese din şarpantă. În noaptea 
de sâmbătă spre duminică, deja terminase treaba. 

Înmormântarea a avut loc duminică după-amiază. Sicriele 
s-au întâlnit în mijlocul satului şi familiile s-au ciondănit ca 
să ştie cine va sta în faţă. Le-au pus apoi pe aceeaşi sanie, 
unul lângă celălalt, mătuşă şi nepot şi, pe drumul îngheţat 
de februarie, încadrat de un cer noros, i-au condus pe cei 
doi morţi spre cimitirul bisericii, la două sate mai departe. 
Bătea vântul şi nu prea te îmbia să stai afară, preotul şi 
diaconul nu veniseră în faţa cortegiului, aşteptau în 
biserică. 

Până la ieşirea din sat, oamenii au mers după sicrie încet, 
cântând în cor. Apoi s-au împrăştiat. 

Sâmbătă seara târziu, agitația din izbă încă nu se 
terminase: în apropierea sicriului, o bătrână cânta pe nas 
psalmi, surorile Matrionei, înarmate cu instrumente de luat 
oalele de pe foc, se mişcau în jurul sobei, din gura căreia 
ieşeau pale de aer dogoritor de la bucăţile de cărbune 
încălzite până la incandescenţă, aceleaşi bucăţi pe care 
Matriona le aducea din mlaştina îndepărtată. Aveau de 
pregătit nişte plăcinte proaste dintr-o făină proastă. 

Duminică, după ce s-au întors de la înmormântare - deja 
se înnoptase - s-au adunat să pregătească masa pentru 
pomană. Mesele, puse cap la cap ca să formeze o masă 
lungă, se întindeau până în locul unde dimineaţă se aflase 
sicriul. Toată adunarea a rămas în picioare în jurul mesei şi 
un bătrân, soţul cumnatei Matrionei, a spus Tatăl Nostru. 
Apoi fiecare a primit un blid cu un pic de mied. L-am înghiţit 
fără nimic altceva, folosindu-ne de linguriţă, pentru ca 
sufletul moartei să se odihnească în pace. Am mâncat şi am 
băut votcă şi discuţiile s-au animat. Înainte de chiselul 
parfumat cu fructe, toată lumea s-a ridicat şi a cântat 


„Veşnica pomenire” (aşa se cânta, mi s-a spus, nu altfel, 
obligatoriu înainte de chisel). Am continuat să bem votcă. 
Toţi vorbeau din ce în ce mai tare, nu mai spunea nimeni 
nimic despre Matriona. Soţul cumnatei vorbea cu 
îngâmfare: 

— Aţi văzut, măi ortodocşilor, nu s-au grăbit cu slujba! Mă 
văzuse părintele Mihail! Ştie el că mă pricep la slujbă! Că 
altfel, cu ajutorul sfinţilor, gata, s-a terminat într-o clipită! 

În fine, a venit şi mâncarea. Ne-am ridicat iar şi am cântat 
„Cuvine-se, cu adevărat!” şi am repetat de trei ori „Veşnica 
pomenire! Veşnica pomenire! Veşnica pomenire!” Dar vocile 
erau răguşite, stridente, erau ameţiţi de băutură şi nimeni 
nu mai ştia cu adevărat ce spune. 

După aceea, majoritatea invitaţilor au plecat, au rămas 
doar cei mai apropiaţi, şi-au scos ţigările şi au început să 
răsune glumele şi râsetele. A venit iar vorba despre 
bărbatul dispărut al Matrionei şi bătrânul care se lăudase 
înainte a început să ne explice, mie şi soţului unei surori a 
Matrionei, de meserie cizmar: 

— Efim e mort, mort de-a binelea! Că dacă nu, de ce nu s- 
ar fi întors? Să fi ştiut eu că în ţară se pregăteau să mă 
spânzure, şi tot m-aş fi întors, păi cum să nu mă-ntorc! 

Cizmarul încuviinţa din cap. Era dezertor şi nu plecase 
deloc din ţară: cât a durat războiul, a stat ascuns în beciul 
de sub izba mamei lui. 

Bătrâna pe care o observasem în ajun, taciturnă şi severă, 
mai bătrână decât Matusalem, stătea sus pe sobă; urma să 
înnopteze aici. De-acolo de sus, fără să scoată vreun cuvânt, 
privea reprobator la aceşti tineri de cincizeci, şaizeci de ani, 
cuprinşi de o agitaţie deplasată. 

Singura care a plâns, refugiată în spatele gardului, a fost 
pupila Matrionei, cea care trăise între aceşti pereţi. 

Fadei nu a venit la pomană, poate fiindcă era la cea pentru 
fiul său. A venit însă de două ori în zilele următoare, cu un 
aer de om rău, ca să discute cu surorile Matrionei şi cu 
cizmarul dezertor. 


Vorbeau despre izbă, cui o să revină, surorii, sau pupilei? 
Nu mai exista altă soluţie decât să se adreseze tribunalului, 
dar, dat fiind că tribunalul nu va da izba nici unora, nici 
altora, au preferat să se pună de acord. Afacerea a fost 
încheiată: una dintre surori o să ia capra, cizmarul şi 
nevasta lui, izba; Fadei primea în schimbul părţii sale, el 
care „pregătise pe îndelete cu propriile mâini până şi cel 
mai mic trunchi de brad”, şarpanta pe care deja o 
recuperase. Pe lângă asta, mai primea şi şura unde stătea 
capra şi gardul de uluci care separa curtea de grădina de 
zarzavaturi. 

Atunci, învingându-şi boala şi durerile, l-am văzut pe acest 
bătrân nesătul renăscând şi întinerind. I-a adunat din nou 
pe fiii lui încă în viaţă şi pe gineri, au demontat şura şi 
gardul, şi chiar el a fost cel care a transportat trunchiurile 
cu sania; parcă era o muncă fără sfârşit, până la urmă nu a 
mai rămas să îl ajute decât Antoşka al lui, elevul meu, care 
de data aceasta nu făcea mofturi. 

Izba Matrionei a fost închisă până în primăvară şi eu m-am 
mutat la una dintre cumnatele ei, la câţiva paşi mai departe. 
Cu timpul, această cumnată a evocat-o de mai multe ori pe 
Matriona şi mi-a oferit un alt punct de vedere despre 
moartă: 

— Efim n-o iubea. Zicea: „Mie îmi place să mă-mbrac aşa 
cum trebuie, da ei, ei puţin îi pasă, se-mbracă mereu ca la 
ţară”. Ne-am dus o dată amândoi la oraş, să ne angajăm. Şi- 
a luat o iubită, nici măcar n-ar fi vrut să se mai întoarcă la 
Matriona. 

Toate aceste aprecieri erau defavorabile: Matriona era 
murdară, nu ştia să fie mândră de casa ei şi nici nu avea 
porc, nu îi plăcea să îi crească, Dumnezeu ştie de ce... Şi-i 
mai şi ajuta gratis, proasta, pe alţii (să nu uităm că am 
vorbit despre Matriona care venea să ajute pentru că nu 
mai era nimeni care să tragă plugul în grădina de 
zarzavaturi...) 


Chiar şi despre bunătatea şi simplitatea Matrionei, calităţi 
pe care cumnata i le recunoştea, nu vorbea decât cu o 
înţelegere dispreţuitoare. 

Abia atunci, din aceste remarci defavorabile ale cumnatei, 
a apărut în faţa mea imaginea Matrionei aşa cum nici eu 
însumi nu o înţelesesem, eu care trăisem alături de ea. 

Chiar aşa, unde s-a mai văzut izbă fără porc? Dar ea, nu. 
Nimic mai simplu decât să creşti un animal lacom, căruia 
nu-i place nimic altceva pe lumea asta decât să mănânce! 
Să-i faci mâncare de trei ori pe zi, să trăieşti pentru el şi pe 
urmă să-l tai şi să ai slănină... 

Şi ea nu avea. 

Nu ştia să fie mândră de casa ei... nu se spetea să câştige 
bunuri materiale şi apoi să aibă grijă de ele mai mult decât 
de propria viaţă. 

Nu fugea după găteli. După haina care îi împodobeşte pe 
monştri şi pe netrebnici. 

Neînţeleasă de soţ, chiar părăsită de el, îngropând şase 
copii fără însă să-şi îngroape şi bunăvoința, fără să aibă 
legături cu surorile şi cumnatele ei, ridicolă, muncind gratis 
pentru alţii ca o proastă ce era, nu adunase nimic până la 
moartea ei. O capră cu blana de culoare alb-murdar, o 
pisică şchioapă, nişte ficuşi... 

Trăisem toţi alături de ea fără să înţelegem că era chiar 
omul bun din proverbul care spune că fără un astfel de om 
nu există sat care să dăinuie. 

Şi nici oraş. 

Şi nici întregul nostru pământ. 

Incident la gara din Kocetovka 

— Alo, dispeceratul? 

— Ei, ce e? 

— Cine-i la telefon? Diacichin? 

— Ei, ce e? 

— Mai lasă-mă cu „Ei, ce e?”, eu întreb dacă e Diacichin. 

— Cisternele de la linia 7, trimite-le la 3. Da, eu sunt. 


— Locotenent Zotov, adjunctul comisarului gării. la ziceţi- 
mi, ce faceţi acolo? De ce n-aţi lăsat să plece la Lipeţk 
trenul 66... cât e, Valia? 

— 678. 

— N-avem nimic cu ce să-l tragem. 

— Cum adică, nimic? 

— N-avem locomotivă, asta-i. Varnakov? Varnakov, vezi 
alea patru vagoane-platformă cu cărbune? Sunt pe linia 6, 
adu-le în acelaşi loc. 

— Ascultaţi puţin, n-aveţi locomotivă, dar eu văd pe 
fereastră şase, una după alta. 

— E o serie. 

— Cum adică, o serie? 

— De locomotive. Vin de la cimitirul căilor ferate. Ca să le 
evacuăm. 

— Bine, de acord, şi maşinile de manevră? 

— 'Tovarăşe locotenent! Am văzut eu trei maşini de 
manevră! 

— E lângă mine şeful escortei trenului, zice că a văzut trei. 
Daţi-mi una. 

— Asta nu se poate! 

— Ce-nseamnă asta, nu se poate? Vă daţi seama ce- 
nseamnă încărcătura asta? N-aveţi voie s-o lăsaţi baltă nici- 
un minut, şi dumneavoastră... 

— Lasă-l să urce. 

—... şi dumneavoastră o ţineţi pe loc de douăsprezece ore! 

— Nu-s douăsprezece ore. 

— Da' ce-i acolo, creşă, sau dispecerat? Ce-i cu plozii ăia 
care zbiară? 

— Vin aici de peste tot. Iovarăşe, de câte ori să vă repet? 
leşiţi de-aici. Nu poate să plece nimeni. Până şi convoaiele 
militare au de suferit. 

— În trenul ăsta e sânge, e pentru un spital militar. 
Înţelegeţi odată! 

— Înţeleg tot. Varnakov? închide-acum şi mergi la 
rezervorul de apă, ia-le şi pe celelalte zece. 


— Uite ce e! Dacă într-o jumătate de oră nu daţi drumul 
convoiului, o să informez autorităţile. Nu-i o glumă! O să 
răspundeţi pentru asta! 

— Vasili Vasilievici! Daţi-mi mie telefonul, o să... 

— Vi-l dau pe dispecerul militar. 

— Nikolai Petrovici? Sunt Valia Podcebiakina. Ascultă, ce 
se-n-tâmplă acolo, la depozit? A fost deja încărcată o 
locomotivă Sormovo. 

— Păi, tovarăşe sergent, asta este, să mergeţi la vagonul- 
escortă şi dacă în patruzeci de minute... Bine, dacă în şase 
ore şi jumătate tot n-aţi plecat, veniţi să mă informaţi. 

— Să trăiţi. Pot să plec? 

— Liber. 

Şeful de escortă se întoarse pe jumătate, într-o poziţie 
încordată, impecabilă, îşi lăsă mâna în jos la primul pas şi 
ieşi din cameră. 

Locotenentul Zotov îşi potrivi ochelarii care dădeau feţei 
lui un aer sever, deşi nu era deloc aşa, se uită la dispecerul 
militar: Valia Podcebiakina, o fată tânără în uniforma Căilor 
Ferate, cu bucle blonde, bogate, căzându-i pe umeri, vorbea 
în receptorul demodat al unui telefon antic. Părăsi micuțul 
birou al Valiei şi intră în al lui, la fel de mic şi fără altă uşă 
de acces. 

Biroul comisarului de linie se afla în colţul clădirii, la 
parter, şi deasupra, tot pe colţ, era un jgheab de streaşină 
spart. 'Tromba de apă care se auzea ţâşnind în exterior, 
împinsă de rafalele de vânt, cădea apoi când pe rampă, în 
faţa ferestrei din stânga, când într-un pasaj fără ieşire, în 
faţa ferestrei din dreapta. După primele înghețuri uscate 
din octombrie, când zorile surprindeau toată gara acoperită 
de promoroacă, în ultimele zile vremea se schimbase şi 
începuse să plouă, o ploaie rece care cădea din ajun fără 
întrerupere, că te întrebai de unde poate să curgă atâta 
apă din cer. 

În schimb, ploaia restabilise ordinea: nu mai vedeai 
îmbulzeala fără măsură, foiala continuă a civililor pe 


peroane şi pe şinele de cale ferată, din cauza cărora 
activitatea era împiedicată şi gara avea un aer jalnic. Toată 
lumea se ascundea, nimeni nu se mai strecura în patru labe 
pe sub vagoane, nimeni nu se mai căţăra pe scări; localnicii 
nu se mai grăbeau să vină cu găleți cu cartofi fierţi, călătorii 
din trenurile de mărfuri nu hoinăreau printre convoaie ca la 
bâlci, ducând pe braţe şi pe umeri rufărie, echipament 
militar şi pulovere. (Locotenentul Zotov era indignat 
profund de acest troc; nu puteau să-l tolereze, dar nici nu 
puteau să-l interzică, refugiaților nu li se distribuiau 
ajutoare.) 

Numai personalul de serviciu nu fusese alungat de ploaie. 
Se vedea santinela cocoţată pe un vagon-platformă, care 
era încărcat sub prelată. Stătea în picioare sub aversă, apa 
curgea şiroaie şi nici măcar nu încerca să se scuture. Pe 
linia 3, o locomotivă făcea manevre aducând cisternele, iar 
acarul, îmbrăcat cu o pelerină de ploaie cu glugă, îi făcea 
semne cu fanionul. În sfârşit, silueta întunecată, subţire, a 
unui lucrător de la Căile Ferate mergea de-a lungul trenului 
de la linia 2, aplecându-se sub fiecare dintre vagoane. 

Peste tot erau numai picături dese, oblice. Un vânt rece 
bătea fără întrerupere, ploaia lovea acoperişurile, pereţii 
vagoanelor de mărfuri, pieptul locomotivelor, biciuia 
lonjeroanele din metal răsucit, înroşite de flăcări, a vreo 
douăzeci de carcase de vagoane (caroseriile arseseră 
Dumnezeu ştie unde, într-un bombardament, dar pentru că 
şasiurile rămăseseră intacte, erau evacuate în spate); 
inundau cele patru tunuri de divizie încărcate pe 
vagoanele-platformă; se topea în seara care se lăsa şi 
acoperea cu un voal cenuşiu primul disc verde al 
semaforului, precum şi, ici şi colo, coşurile sobelor din 
vagoanele pentru animale, care erau pline de călători. 
Asfaltul de pe peronul 1 era invadat de o apă cu băşici 
cristaline, care nu avea pe unde să se scurgă; chiar şi în 
penumbră se vedeau şinele ude, chiar şi rambleul maro 


ridicat, îmbibat cu apă, era presărat cu băltoace care 
fremătau. 

Nu se auzea nici un sunet de nicăieri, în afară de vibrația 
surdă a pământului şi ţignalul firav al acarului, sirenele 
locomotivelor fiind interzise încă din prima zi de război. 
Doar ploaia bombănea în jgheabul streşinii. 

În faţa celeilalte ferestre, în pasajul strâmt de lângă gardul 
hangarelor, creştea un stejar tânăr. Zgâlţăâit, udat, mai 
păstrase totuşi câteva frunze de culoare închisă, dar astăzi 
erau smulse şi ultimele. 

Nu mai avea timp să stea şi să se uite pe fereastră. 
Trebuia să lase în jos storurile de camuflaj, să aprindă 
lumina şi să se apuce de lucru. Mai era încă multă treabă de 
făcut înainte de schimbul de tură, până la 9. 

Zotov nu lăsă storul. Îşi scoase cascheta de uniformă cu 
bandă verde pe care o ţinea pe cap întotdeauna în timpul 
orelor de serviciu, chiar şi când era în biroul lui, îşi scoase şi 
ochelarii şi îşi frecă uşor, cu vârful degetelor, ochii obosiţi 
după ce copiase numerele cifrate ale convoaielor de pe un 
borderou pe altul. Nu, nu era oboseală, ci descurajarea 
care se insinua în el şi care zvâcnea în această zi stinsă 
înainte de vreme. 

Nu era din cauza soţiei lui, care rămăsese departe, în 
Bielorusia ocupată, gata să nască. Nici din cauza trecutului 
pierdut, pentru că Zotov nu avea trecut. Nici din cauza 
bunurilor pierdute, pentru că nu avea nimic şi nici nu ar fi 
vrut să aibă vreodată ceva. 

Sentimentul acesta de copleşire, această nevoie de a urla 
din toate puterile veneau de la întorsătura pe care o luase 
războiul, cumplit de neînțeles. Din comunicatele Biroului de 
informaţii nu se putea înţelege unde este linia frontului, se 
putea vorbi doar despre cui aparţine Harkov, cui aparţine 
Kaluga. Dar cei de la Căile Ferate ştiau absolut sigur că nu 
se mai trimiteau trenuri în direcţia Tuia, dincolo de 
Uzlovaia, şi că prin Eleţ nu mergeau mai departe de 
Berhova. Ici şi colo, bombardierele făceau raiduri până la 


linia Riazan-Voroneje, aruncând câteva bombe. Kocetovka 
avusese şi ea parte de aşa ceva. Cu vreo zece zile în urmă, 
două motociclete nemţeşti, apărute nu se ştie de unde, se 
năpustiseră în Kocetovka şi-şi descărcaseră în trecere 
mitralierele. Una a fost doborâtă, cealaltă a reuşit să scape, 
dar zgomotul împuşcăturilor a stârnit panică în gară, aşa că 
şeful detaşamentului de securitate însărcinat cu demolarea 
obiectivelor care trebuiau evacuate a aruncat în aer 
rezervorul de apă după ce fusese bine împănat înainte cu 
trinitrotoluen. Fusese chemat trenul pentru reparaţii şi de 
mai mult de două zile era acolo, la îndemână. 

Dar nu era vorba despre Kocetovka, nu, era vorba despre 
a şti de ce războiul se desfăşura în acest fel. Nu numai că 
Revoluţia nu se răspândise în toată Europa, nu numai că 
Uniunea Sovietică pătrunsese acolo, în ciuda maşinaţiunilor 
agresorilor, cu vărsare de sânge, dar acum întrebarea era: 
până când? Orice ar fi făcut în timpul zilei şi seara, când se 
culca, Zotov continua să se întrebe până când. Când nu era 
de serviciu, ci dormea la el, se trezea la ora 6, când radioul 
transmitea deşteptarea, obsedat de speranţa că astăzi va 
auzi un comunicat de victorie. Dar din pâlnia neagră ieşeau, 
dezamăgitor, doar nişte cuvinte: direcţia Viazma, direcţia 
Volokolamsk. I se strângea inima când le auzea: doar nu 
vom preda şi Moscova! Lui Zotov îi era teamă să-şi pună 
această întrebare, nu doar cu voce tare (era periculos!), dar 
se gândea la asta fără încetare, străduindu-se însă să nu se 
mai gândească deloc. 

Totuşi, această întrebare lugubră nu era ultima pe care şi- 
o punea. Predarea Moscovei nu era culmea nenorocirii. Mai 
fusese predată şi lui Napoleon. Îl tortura o altă întrebare: Şi 
pe urmă? Până la Ural? 

Pentru Vasili Zotov era o crimă să atingă fără ocolişuri 
aceste probleme înspăimântătoare. Era un blam, o ofensă 
adusă Tatălui şi Stăpânului atotputernic, cu înţelepciunea 
sa universală, aflat mereu la locul său, care prevedea totul, 
lua măsurile pe care voia să le ia şi căruia nu îi scăpa nimic. 


Dar cei de la Căile Ferate care fuseseră la jumătatea lui 
octombrie la Moscova se întorceau şi povesteau lucruri 
înfricoşătoare şi de neconceput: directori de uzină care 
fugeau, jafuri de la Trezoreria Statului sau din unele 
magazine, şi această amărăciune mută făcea ca lui Zotov să 
i se strângă din nou inima. 

De curând, când se ducea la Kocetovka, petrecuse două 
zile cu comandanții în rezervă. Seara fusese organizată de 
către artişti amatori, şi un locotenent subţiratic, cu faţa 
palidă, cu părul căzându-i pe umeri, recitase o poezie 
compusă de el, pe care nimeni nu o verificase înainte. Era 
deci un strigăt din inimă. Vasili nu a crezut atunci că a 
reţinut versurile, dar pe unele dintre ele şi le-a amintit mai 
târziu. Acum, când mergea în Kocetovka, fie cu trenul, la 
Comisariatul Central al Nodului de Cale Ferată, fie cu 
căruţa, la Sovietul rural unde era însărcinat cu instrucţia 
militară a tinerilor şi invalizilor, repeta şi îi reveneau în 
minte aceste versuri, de parcă ar fi fost ale lui: 

Ne sunt cătunele în flăcări, oraşele în fum, Şi-un singur 
gând înnebunitor, Ne sfredeleşte inimile la nesfârşit: 

Şi-atunci când? Atunci când? 

Când vom curma avântul lor? 

Şi mai erau câteva, sunau cam aşa: 

Lenin a pus temelia, Dacă ea trebuie acum să se spulbere, 
La ce bun să mai rămân în viaţă? 

Nici Zotov nu ţinea să-şi salveze viaţa, chiar de când 
începuse războiul. Sensul vieţii sale mărunte se măsura în 
sprijinul pe care putea să-l dea Revoluţiei. Degeaba ceruse 
însă să fie trimis în prima linie, rămăsese blocat la controlul 
Căilor Ferate. 

Să scape pentru el însuşi ar fi fost lipsit de sens. Pentru 
soţia lui sau pentru viitorul copil, nici asta nu era 
indispensabil. Dar dacă nemţii ar ajunge până la lacul 
Baikal şi, printr-un miracol, el ar scăpa cu viaţă, Zotov ştia 
că ar merge pe jos în China prin Kiahta, sau în India, sau ar 
trece peste Ocean, ar pleca doar cu singurul scop de a intra 


în unităţile care şi-ar fi recâştigat puterile şi s-ar întoarce, 
cu armele în mână, în URSS, în Europa. 

Stând în picioare în întuneric şi ascultând sunetul ploii 
puternice şi rafalele de vânt, repeta, foc şi pară, versurile 
locotenentului. 

Cu cât bezna se adâncea, cu atât se vedea mai bine uşa 
sobei încălzite la maximum, roşie ca o cireaşă; un fascicul 
difuz de culoare galbenă se proiecta pe uşa cu geamuri a 
celeilalte camere în care dispecerul militar al 
Comisariatului Poporului pentru Căi Ferate şi Comunicaţii 
aprinsese lumina. 

Dacă Valia nu depindea de adjunctul comisarului gării, nu 
putea totuşi să se lipsească de el în munca pe care o făcea 
pentru că nu avea dreptul să cunoască nici conţinutul, nici 
destinaţia convoaielor, ci doar numerele vagoanelor. Primea 
numerele de la Frosia, marcatoarea de vagoane care 
tocmai intra acum în încăpere, scuturându-şi picioarele. 

— Ce potop! Ce ploaie, potop, ce mai! Da' parcă începe să 
se potolească un pic. 

— Trebuie să mergi să pui numărul pe 765, Frosia, zise 
Valia. 

— Bine, hai că merg. Numa' să-mi potrivesc lanterna. 

Uşa nu era groasă şi nici nu era bine închisă; aşa că Zotov 
auzea tot. 

— Bine că mi-am luat cărbunii, spunea Frosia. Acu' nu mai 
mi-e frică de nimic, am şi cartofi, copiii o să fie bine. Daşka 
Melentieva n-a apucat să-i scoată. Ce, parcă poţi să 
scormoneşti în noroiul ăsta! 

— Ce zici, Frosia, cam pişcă! lute să mai răceşte! 

— Anul ăsta o să vină tare repede iarna. Războiul şi iarna 
asta! Da' voi cam câţi cartofi aţi adunat? 

Zotov suspină şi începu să camufleze ferestrele, potrivind 
cu grijă storurile ca să nu rămână nici măcar o dâră de 
lumină. 

Nu, asta chiar că nu putea să înţeleagă, întotdeauna îl 
şoca şi îi dădea un sentiment de singurătate. Toţi cei care 


lucrau în jurul lui erau, aparent, la fel de uimiţi ca şi el 
atunci când ascultau comunicatele, se îndepărtau de 
difuzoare cu aceeaşi durere mută. Dar Zotov îşi dădea 
seama că există această diferenţă: pe lângă ştirile care 
veneau de pe front, cei care îl înconjurau aveau şi altceva 
de făcut în viaţă, scoteau cartofii, mulgeau vacile, tăiau 
lemnele, vopseau lespezile. Din când în când vorbeau 
despre aceste lucruri şi erau mai preocupaţi de ele decât de 
ceea ce se întâmpla în război. 

Ah, ce femeie proastă, zău aşa! Şi-a luat cărbunii şi de- 
acum „nu-i mai e frică de nimic”. Nici măcar de tancurile 
nemţeşti ale lui Guderian? 

Zotov lăsă şi ultimul stor şi stinse lumina. Şi deodată, în 
această cameră goală, dar caldă şi perfect curată, se simţi 
în largul său, ca şi cum ar fi fost în siguranţă, şi începu să se 
gândească la toate cu puteri noi. 

Masa era chiar sub bec, în mijlocul camerei; în spate, 
lângă sobă, era seiful, şi lângă fereastră, o banchetă veche 
de gară, din stejar, cu trei locuri şi cu spătar (se vedea pe 
el, gravat în lemn cu litere mari, numele liniei). Puteai să te 
întinzi pe ea noaptea, dar se întâmpla rar, când era de 
lucru. Mai erau şi două scaune neşlefuite. Un portret în 
culori al lui Kaganovici, în uniforma Căilor Ferate, era 
agăţat pe peretele dintre ferestre. Existase înainte şi O 
hartă a Căilor Ferate, dar căpitanul comisar al gării o 
dăduse jos. Publicul avea acces în această cameră şi, 
înţelegeţi, dacă printre ei s-ar strecura un duşman, ar 
putea să-şi arunce ochii şi să vadă unde duce o cale ferată 
sau alta. 

— Mi-am găsit ciorapi de mătase, se lăuda Frosia în 
camera alăturată. Am dat la schimb cinci turte de cartofi. 
Asta mai găseşti, da' ciorapi nu mai găsim până la sfârşitul 
războiului. Să-i zici maică-tii să nu se lase pe tânjală, să facă 
ceva din cartofii ăia şi să meargă la tren. Se bate lumea pe 
ei! Grunka Mostriukova, asta chiar c-a avut o idee 
nemaipomenită: o cămaşă de noapte de damă, ea mi-a spus, 


da' cu nişte crăpături în nişte locuri... să mori de râs, nu 
alta! Păi, au venit femeile la ea s-o vadă cum o-ncearcă, ne- 
am prăpădit de râs... Şi poţi să iei şi săpun, şi nu e scump! 
Acum n-ai cum să găseşti săpun, n-ai de unde să cumperi. 
Zi-i maică-tii să facă şi ea ceva! 

— Păi, Frosia, nu ştiu... 

— Da' ce, n-ai nevoie de ciorapi? 

— Ba da, cum să nu, dar mi-e ruşine... toţi refugiații 
ăştia... 

— Păi, de la ei trebuie să luăm! Au cupoane, costume, 
săpun, zău, s-au pregătit de parcă s-ar duce să vândă la 
târg. Sunt şi unii graşi printre ei. Vor pui, draga mea, numai 
pui, nimic altceva! I-au văzut unii cu hârtii de-o sută, cu 
teancuri şi cu valize pline. Că doar n-or fi furat din bancă! 
Da' noi nu vrem bani, n-aveţi decât să vi-i luaţi cu voi pe 
toţi! 

— Da, dar uite, chiriaşii tăi... 

— Ei, nu se compară. Au fugit din lagărul de la Kiev, n-au 
luat cu ei nici haine, au plecat aşa cum erau, te şi întrebi 
cum au făcut să ajungă până aici. Polina şi-a găsit de lucru 
la poştă, n-are cine ştie ce leafă, da ce să faci cu banii? Am 
dus-o pe bătrână în beci, i-am deschis uşa, uite, i-am zis, ia- 
ţi cartofi, ia-ţi varză murată şi nu-mi da nimic pe cameră. 
Scumpa mea, mie întotdeauna mi-a fost milă de săraci, da 
de bogaţi, niciodată! 

Pe biroul lui Zotov erau două telefoane: primul era al 
Căilor Ferate, un aparat foarte vechi din lemn galben, cu 
manivelă, la fel ca cel al dispecerului militar; al doilea era al 
lui, unul de campanie, pe bază de vibrații, legat de biroul 
căpitanului şi de sala paznicilor din centrul de 
aprovizionare. Bărbaţii din acest depozit erau singura forţă 
militară a comandamentului militar din Kocetovka, deşi 
principala lor misiune era să apere proviziile. Dar tot ei se 
ocupau şi de sobe şi de curăţenie; chiar acum era o găleată 
cu cărbuni, cu bucăţi mari, strălucitoare, în faţa sobei: 
încălziţi cât vreţi. 


Sună telefonul Căilor Ferate. Zotov, care tocmai îşi 
învinsese gândurile negre de seară, alergă repede spre 
masă, luă receptorul, cu cealaltă mână îşi înfundă cascheta 
pe cap şi răspunse ţipând. Când suna cineva mai de 
departe, ţipa întotdeauna, uneori pentru că nu auzea bine, 
dar de cele mai multe ori din obişnuinţă. 

Era un apel din Bogoiavlenskaia, îi cereau să le precizeze 
ce foi de drum primise deja şi pe care nu încă. Foile de 
drum, instrucţiuni cifrate de la comisarul gării precedente, 
referitoare la natura şi destinaţia convoaielor, erau 
transmise telegrafic. Înainte cu o oră, Zotov se dusese chiar 
el la telegrafistă cu un pachet şi ea îi dăduse un altul. 
Trebuia să examineze repede foile de drum pe care le 
primise acum, să stabilească transporturile care puteau fi 
grupate cu altele care urmau să ajungă într-o gară sau alta, 
să dea ordine dispecerului militar al Căilor Ferate şi să 
trimită foi de drum noi, ale căror copii le va păstra şi le va 
clasa. 

Imediat după ce puse jos receptorul, se aşeză pe scaun, îşi 
plecă ochii de miop peste masă şi se scufundă în hârtiile lui. 

Dar iarăşi fu deranjat de gălăgia din camera alăturată. 
Intrase un bărbat; tropăind cu bocancii, aruncă pe podea o 
sacoşă care scoase un sunet de fier vechi. Frosia îl întrebă 
cum mai e vremea, s-a mai potolit ploaia? Mormăi un 
răspuns printre dinţi şi apoi, aşa i se păru lui Zotov, se 
aşeză. (Ce-i drept, şuvoiul de apă care curgea din jgheabul 
spart nu mai era atât de puternic, dar vântul avea mai 
multă putere şi bătea în geamuri.) 

— Ce zici, bunicule? strigă Valia. 

— Spun că se face frig, răspunse cu o voce îngheţată 
bătrânul. 

— Că doar nu eşti surd, Gavril, strigă şi Frosia. 

— Aud, răspunse bătrânul. Doar că-mi trosnesc urechile. 

— Şi-atunci cum îţi controlezi vagoanele? Că trebuie să dai 
în tampoane. 

— Asta nu mă-mpiedică să văd. 


— Valia, tu sigur nu ştii, e de-aici, din Kocetovka, îl cheamă 
Kordubailo. 'Toţi controlorii, din toate gările, atâţia câţi sunt, 
au trecut prin mâinile lui. De zece ani îşi încălzea oasele 
bătrâne pe sobă, dar a venit războiul, şi uite-l că s-a dat jos 
de-acolo. 

Şi Frosia se porni iar pe povestit. Trâăncăneala asta 
începea să-l sâcâie pe Zotov. Se pregătea să meargă s-o 
amenințe, dar tocmai atunci începură să comenteze un 
incident petrecut în ajun, era vorba despre un convoi de 
soldaţi care scăpaseră din încercuire. 

Cel care îl înştiinţase fusese coechipierul său, adjunct al 
comisarului gării, la fel ca şi el. Îi spusese că fusese obligat 
să ia chiar el măsurile necesare, dat fiind că în Kocetovka 
nu exista poliţie militară. Deci, cu o zi înainte, de dimineaţă, 
au intrat în gară, unul pe lângă celălalt, două convoaie: 
primul, venind de la Şcigrâi, via Otrojka, transporta treizeci 
de vagoane cu soldaţi care fugiseră din încercuire şi, pentru 
toate aceste vagoane pline cu oameni încolţiţi, nu erau 
decât cinci reprezentanţi ai Comisariatului poporului de la 
Interne care, evident, erau total neputincioşi. Al doilea 
convoi, venit din celălalt sens, dinspre Rtişciov, era încărcat 
cu făină. O parte era pusă în vagoane sigilate cu plumb, 
cealaltă era în saci în vagoane-container. Oamenii 
pricepuseră repede despre ce era vorba şi au luat cu asalt 
vagoanele-container, le-au escaladat, au spintecat sacii cu 
lovituri de cuţit, şi-au umplut gamelele, şi-au transformat 
bluzoanele în saci şi le-au umplut cu făină. Doi oameni din 
escortă care aveau sarcina de a păzi convoiul erau postați 
pe calea ferată, unul în faţă, unul în spatele trenului. 
Primul, un tinerel, strigase de mai multe ori la ei să nu se 
atingă de vagoane, dar nimeni nu-l ascultase şi niciunul 
dintre tovarăşii săi care erau la adăpost, în vagoanele de 
escortă, nu-i venise în ajutor. Astfel încât a ţintit cu arma şi 
dintr-o singură împuşcătură l-a nimerit în cap pe unul 
dintre soldaţii cocoţaţi pe saci. 


Zotov îi asculta, îi tot asculta discutând alături: ah, nu, nu 
asta trebuia spus, nu înțelegeau lucrurile cum trebuie! Nu 
putea să se abţină, trebuia să meargă să le dea explicaţii. 
Deschise uşa şi, din prag, îi privi pe toţi, pe rând, prin 
ochelarii lui rotunzi, inocenți. Valia, o fată subţirică, era 
aşezată la biroul ei pe care se îngrămădeau borderouri şi 
grafice cu pătrate multicolore. 

De-a lungul ferestrei, acoperită tot cu un stor din hârtie 
bleumarin, se afla o bancă ţărănească pe care stătea Frosia, 
o femeie între două vârste, grasă, cu un temperament 
autoritar, viril, aşa cum au adesea rusoaicele obişnuite să-şi 
conducă bine treburile şi la serviciu, şi acasă. Pelerina de 
ploaie pe care o purta la lucru, udă şi încreţită, era agăţată 
pe perete, cizmele erau îmbibate cu apă; purta o manta 
civilă neagră, uzată. Tocmai aranja lampa pe care o scosese 
din felinarul dreptunghiular. 

O hârtie roz era pusă pe uşa de la intrare, la fel precum 
celelalte pe care le vedeai peste tot în Kocetovka: „Atenţie 
la tifos!”. Hârtia din care era făcut micul afiş era de un roz 
bolnăvicios, ca al erupţiilor de tifos exantematic sau al 
lonjeroanelor metalice arse din vagoanele bombardate. În 
apropierea uşii, dar mai aproape de sobă, bătrânul 
Kordubailo stătea chiar pe podea, rezemat de perete ca să 
nu facă murdărie. Un sac uzat, din piele, în care se aflau 
ustensilele lui grele, era pus lângă el, aruncat acolo ca să 
nu încurce trecerea, şi mai era şi o pereche de mănuși cu 
un deget, pătate de păcură. Pesemne că bătrânul se 
aşezase imediat după ce intrase, fără să se scuture şi fără 
să se dezbrace, aşa că apa curgea şiroaie de pe cizme şi 
pelerină, formând băltoace. Între picioarele strânse în 
dreptul genunchilor era pus pe podea un felinar stins, la fel 
ca al Frosiei. Pe sub pelerină avea o haină neagră de lână, 
cu glugă, murdară toată, strânsă cu o cingătoare făcută 
dintr-o țesătură maro, şi ea la fel de murdară. Gluga era 
dată pe spate şi o caschetă veche de la Căile Ferate era 
înfiptă bine pe capul păros. Cascheta îi ascundea privirea, 


nu-i vedeai la lumina becului decât nasul turtit, vânăt şi 
buzele groase care udau cu salivă o ţigară înfăşurată într-o 
bucăţică de ziar. Încă mai erau fire de păr negre în barba 
lui albă, zbărlită. 

— Ce putea să facă? demonstra Valia, bătând cu creionul 
în masă. Era de gardă, era santinelă! 

— Aşa e, e foarte adevărat, spuse bătrânul dând din cap, 
lăsând să-i cadă pe podea şi pe lanternă scrumul 
incadeşcent. E foarte adevărat... Trebuie să mănânce toată 
lumea. 

— Ce vrei să spui cu asta? îl întrebă Valia, ridicând din 
sprânceană. Toată lumea, adică cine? 

— Păi, tu şi cu mine, de exemplu, spuse Kordubailo oftând. 

— Ce prost poţi să fii, taică! Aveau burta goală, te 
pomeneşti? Primesc raţia regulamentară. Crezi că-i lasă să 
călătorească fără să le dea de mâncare? 

— Păi, e foarte adevărat, fu de acord bătrânul, şi iarăşi se 
desprinseră din ţigară câteva fragmente mici, incadescente, 
căzând de data aceasta pe un genunchi şi pe pulpana 
hainei. 

— Ai grijă, o să arzi de viu, taică Gavril, îl avertiză Frosia. 

Se uita indiferent, fără să îl scuture, la jarul de pe 
pantalonii vătuiţi, întunecaţi şi uzi; era din ce în ce mai 
palid, şi când se stinse de tot, ridică uşor capul ciufulit 
acoperit cu caschetă: 

— Nu vi s-a-ntâmplat cumva vreodată să mâncaţi făină 
crudă amestecată cu apă, dragele mele? 

— Crudă, de ce? întrebă Frosia. Eu pun apă, o amestec 
bine şi-o bag în cuptor. 

Bătrânul plescăi din buzele groase şi palide şi răspunse 
după ceva vreme - toate cuvintele îi ieşeau din gură după 
câteva clipe, de parcă le-ar fi trebuit mult timp să ajungă în 
cârje de acolo de unde se născuseră: 

— Atunci, drăguţele mele, înseamnă că nu' ştiţi cum e când 
ţi-e foame. 

Locotenentul Zotov trecu pragul şi se amestecă în discuţie: 


— Ascultă un pic, tataie, după ce depui jurământul, ştii ce- 
nseamnă asta? 

Când vorbea, rotunjea toate „o”-urile şi intonaţia se 
distingea cu claritate. 

Bătrânul îi aruncă o privire verde-albăstruie. Nu era 
foarte înalt, dar cizmele lui erau mari şi grele, îmbibate cu 
apă, cu urme de noroi. 

— Şi-apoi, ce? mormăi el. De cinci ori am depus 
jurământul. 

— Faţă de cine? Faţă de „ţarul cel bun”? 

Bătrânul dădu din cap: 

— Mult mai-nainte. 

— Cum? Alexandru al III-lea? 

Plescăi iarăşi din buze cu un aer trist şi trase din ţigară. 

— Bine! Da' acum depui jurământ faţă de popor. Asta-i 
altceva, nu? 

Scrumul îi căzu din nou pe genunchi. 

— Şi făina a cui e? Nu-i a poporului? se înfierbântă Valia, 
îndepărtându-şi continuu buclele care îi cădeau la loc pe 
spate. Pentru cine o transportă? Că doar nu pentru nemți! 

— Aşa e, e foarte adevărat, repetă bătrânul fără să o 
contrazică. Soldaţii din trenul ăla nu erau nemți, din câte 
ştiu eu, erau flăcăi de la noi, eu aşa ştiu. Îşi terminase 
chiştocul şi îl stinse turtindu-l de lanternă. 

— Bătrânul ăsta chiar că nu-nţelege nimic! spuse Zotov 
jignit. Puterea de stat, înţelegi ce-i asta? Şi dacă se-apucă 
fiecare să ia ce-i place? Eu iau, tu iei, crezi c-aşa o să 
câştigăm războiul? 

— Şi de ce-au spintecat sacii cu cuțitul? se revoltă Valia. Ce 
fel de purtare-i asta? Flăcăi de la noi? 

— Trebuie că erau cusuţi! spuse Kordubailo, trecându-şi 
mâna peste nas. 

— Asta-i hoţie la drumul mare! Să laşi faina să cadă pe 
calea ferată! se indignă Frosia. Toţi sacii pe care i-au 
sfâşiat, tot ce-au risipit, tovarăşe locotenent: câţi copii am fi 
hrănit cu faina aia? 


— Aşa e, e foarte adevărat, aprobă bătrânul. Da' cu ploaia 
asta, restul o să se ude în vagoanele-platformă. 

— N-are rost să mai vorbim cu el! exclamă Zotov, supărat 
mai ales pentru că se lăsase antrenat în această dispută 
inutilă, când de fapt totul era deja clar. Linişte! Vă rog, 
lăsaţi-ne să lucrăm! 

Mama Frosia terminase de curăţat lampa şi o fixă în 
felinar. Se ridică să-şi ia pelerina întărită şi aspră: 

— Hai, micuţo, ascute-mi creionul, să merg să pun semn 
pe 765. 

Zotov se întoarse în birou. 

Incidentul din ajun ar fi putut să se sfârşească şi mai rău. 
Văzându-l pe colegul lor culcat la pământ, soldaţii 
renunţaseră la saci ca să se arunce cu urlete asupra 
tânărului care era de gardă. Deja îi smulseseră puşca - pe 
care, de altfel, se pare că o lăsase fără să opună rezistenţă - 
şi începuseră să-l bată, ar fi putut chiar să-l omoare dacă nu 
ar fi venit în ultimul moment caporalul. S-a prefăcut că-l 
arestează pe tânăr şi l-a luat cu el. 

De fiecare dată când sosea un convoi cu soldaţi ieşiţi din 
încercuire, toţi comisarii de gară luau toate măsurile 
necesare ca să-l trimită fuga-fuguţa în gara următoare. 
Zotov primise noaptea trecută un astfel de convoi, 245413, 
care venea de la Paveleţ şi mergea spre Arceda, şi l-a lăsat 
să plece imediat. Nu rămăsese decât douăzeci de minute în 
gara Kocetovka. Pentru că oamenii dormeau, nu coborâseră 
din vagoane. Când erau în număr mare, aceşti foşti 
încercuiți erau de temut, nişte turbaţi. Nu era vorba despre 
o unitate normală, erau dezarmaţi, dar ştiau că ei erau 
armata de ieri, cea care luptase în iulie undeva pe lângă 
Bobruisk, în august pe lângă Kiev, în septembrie pe lângă 
Orei. 

Zotov se simţea intimidat în faţa lor şi acelaşi sentiment 
trebuie să-l fi avut şi tânărul care lăsase puşca din mână, 
renunțând să mai tragă. Îi invidia şi părea gata să ia asupra 
sa o parte din ceea ce li se reproşa, pur şi simplu ca să se 


ştie că şi el era la curent cu luptele, bombardamentele, 
traversarea fluviilor. 

Colegii cu care-şi făcuse studiile, toţi prietenii lui erau pe 
front. El era aici... 

Trebuia să-şi dea toată osteneala şi să muncească fără 
întrerupere. Să muncească, să nu se mulţumească să 
predea coechipierului său sarcinile rezolvate la zi, ci să 
poată să facă din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai bine în 
aceste zile care precedau a douăzeci şi patra aniversare a 
Revoluţiei. Cea mai iubită sărbătoare dintre toate, bucuria 
care sfida natura; dar anul acesta, sărbătoarea îi sfâşia 
inima. 

La treburile curente pe care le avea de rezolvat, se 
adăuga, de o săptămână deja, şi altceva; începuse în timpul 
orelor sale de lucru. Într-un raid aerian, nemţii 
bombardaseră intensiv un convoi care transporta materiale 
pentru armată şi provizii. Dacă ar fi fost distrus în 
întregime, dosarul ar fi fost închis. Din fericire, convoiul 
însă fusese salvat în mare parte. Acum i se cerea lui Zotov 
să întocmească în patru exemplare procese-verbale 
descriptive complete: material deteriorat în proporţie de 40 
la sută până la 80 la sută (urma să se ia o decizie specială 
care să stabilească felul cum va fi folosit); material 
deteriorat în proporţie de 10 la sută până la 40 la sută (de 
trimis destinatarilor cu condiţia să fie înlocuit sau înlocuit 
parţial); în fine, material rămas intact. O complicaţie în plus 
era faptul că aceste mărfuri, puse acum în depozite, nu 
fuseseră adunate imediat şi se temuseră de furturi, dat fiind 
că oameni străini dădeau târcoale prin gară. În sfârşit, 
expertizele trebuiau să determine procentul pagubelor 
produse (însă experţii veneau de la Miciurinsk şi Voroneje), 
ceea ce presupunea deplasarea fără sfârşit a lăzilor în 
interiorul depozitelor, şi nu erau destui hamali care să facă 
acest lucru. 

Până şi ultimul cretin era capabil să arunce bombe, dar pe 
urmă, până lămureşti lucrurile... 


Trebuie spus că Zotov era extrem de meticulos în tot ceea 
ce făcea, aşa că avansase destul de mult cu procesele- 
verbale; putea să mai facă ceva astăzi şi avea de gând să 
pună totul la punct în cursul săptămânii. 

Chiar şi această muncă era tot o problemă curentă. 
Cealaltă sarcină pe care şi-o găsise era următoarea: el, 
Zotov, om cu studii superioare, cu anumite înclinații spre 
sistematizare, era comisar de gară aici şi câştiga o 
experienţă bogată din această muncă. Dar acum putea să 
vadă foarte bine defectele regulamentului de mobilizare aşa 
cum fusese el conceput când se declarase războiul, 
defectele modului cum erau urmărite trenurile cu mărfuri 
militare. Vedea însă şi îmbunătățirile, importante sau de 
detaliu, care puteau fi aduse în activitatea comisarilor de 
gară. Nu era oare o datorie morală pentru el să ducă la bun 
sfârşit aceste observaţii, să le consemneze, să le redacteze 
şi să le trimită sub formă de raport Comisariatului Poporului 
de la Apărare? Chiar admițând că această muncă nu putea 
fi folosită în acest război, putea să aibă atât de multă 
valoare în următorul! 

Aceasta era sarcina pentru care trebuia să găsească 
timpul şi forţele necesare! (Dacă le-ar împărtăşi această 
idee căpitanului sau comisarului de nod de cale ferată, i-ar 
râde în nas. O grămadă de oameni mărginiţi!) 

Trebuia să termine cât mai repede foile de drum. Îşi frecă 
palmele plinuţe, cu degete boante, luă un stilou şi, ţinând 
cont de cod, trecu pe mai multe foi, cu un scris clar şi 
rotunjit, numerele lungi, uneori cu liniuţă între cifre, ale 
convoaielor, mărfurilor şi vagoanelor. Această muncă nu 
permitea nici o greşeală, la fel ca atunci când iei o ţintă în 
cătarea puştii. Din cauza atenţiei, pe frunte îi apărură 
câteva riduri fine şi buza inferioară se ridică. 

În acel moment, Valia bătu în geamul uşii: 

— Pot să intru, Vasili Vasilievici? 

Intră fără să aştepte prea mult răspunsul, cu mâinile 
încărcate cu borderouri. 


De fapt, nu avea dreptul să treacă de această uşă, 
problema putea să fie rezolvată foarte bine din prag sau în 
camera alăturată; dar orele lor de lucru se potriveau de 
multe ori şi, din politeţe, Zotov nu putea să-i interzică 
accesul în biroul său. 

Aşa că se mulţumi să întoarcă paginile codului şi să pună o 
foaie de hârtie albă, aşa, ca din întâmplare, peste coloanele 
de cifre pe care se pregătea să le noteze. 

— Vasili Vasilievici, cred că m-am înşelat! Ia uitaţi-vă... 

Fiindcă nu mai era un al doilea scaun prin apropiere, Valia 
se sprijini de marginea mesei şi îi arătă un borderou 
acoperit cu linii stranii şi cifre săltăreţe. 

— Vedeţi, în convoiul 446 era un vagon cu numărul 57- 
831. Unde merge? 

— Imediat. 

Puse mâna pe un sertar, se gândi pe care dintre cele trei 
clasoare trebuia să-l ia, îl deschise (dar în aşa fel încât ea să 
nu poată să arunce vreo privire) şi găsi imediat: 

— 57-381, la Pacelma. 

— Bine, zise Valia. 

Notă „Pac”, dar nu plecă. Rămase pe loc, sprijinită în 
continuare de masă, ţinând în gură capătul creionului şi 
studiind borderoul. 

— Vezi, n-ai scris clar, o certă Zotov. Eşti în stare să crezi 
că e şi să trimiţi vagonul la Paveleţ. 

— Aşa e! continuă liniştită Valia. Ce mai, mereu îmi căutaţi 
nod în papură. 

Se uita la el prin bucla lungă. 

Totuşi, corectă litera. 

— Şi pe uurmăă... zise ea lungind silabele, şi îşi vâri din 
nou creionul în gură. 

Valurile de bucle, aproape la fel de strălucitoare ca inul, îi 
cădeau pe frunte, îi ascundeau ochii; dar nu le dădea la o 
parte. Ah, ce păr curat şi mătăsos, de bună seamă. Zotov îşi 
imagina plăcerea pe care ar simţi-o dacă i l-ar mângâia. 

— Şi mai e vagonul-platformă 1l-05-110. 


— Unul mic? 

— Nu, unul mare. 

— Nu prea cred. 

— De ce? 

— Lipseşte o cifră. 

— Şi-acum ce să fac? 

Îşi dădu buclele pe spate. Genele ei erau la fel de palide ca 
părul. 

— Ei bine, trebuie să cauţi! Fii mai atentă, Valia. E acelaşi 
convoi? 

— Mda. 

Zotov întredeschise clasorul şi parcurse cu un ochi expert 
numerele. 

Valia îl privea pe locotenentul cu urechile caraghioase în 
formă de frunză de varză, cu nasul borcănat, cu ochii palizi 
umbriţi de gene gri care se vedeau clar prin ochelari. 
Chiţibuşar la lucru, Vasili Vasilievici ăsta, dar nu era om rău. 
Ceea ce îi plăcea cel mai mult la el era că le ţinea piept 
tuturor, dar în acelaşi timp era amabil. 

— Ah! exclamă Zotov furios. Ai merita să fii bătută la fund. 
Nu e 05, e 005, zăpacito! 

— Două zerouri! se miră Valia şi notă pe cel lipsă. 

— Doar ai făcut gimnaziul, nu ţi-e ruşine, hm? 

— Ei, Vasili Vasilievici, ce-are a face cu gimnaziul? Care-i 
destinaţia? 

— Kirsanov. 

— Bine, zise Valia notând. 

Dar tot nu pleca. Alături de el, în aceeaşi poziţie, aplecată 
deasupra mesei, rămânea adâncită în gândurile sale şi 
zgândărea cu un deget o aşchie de lemn de pe masă; ea o 
îndepărta, aşchia revenea la locul ei. 

Privirea locotenentului alunecă, fără voia lui, spre sânii ei 
mici care, acum când stătea aplecată, se conturau foarte 
bine, dar pe care, de obicei, bluzonul de pânză groasă al 
uniformei Căilor Ferate îi ascundea. 


— Mai e puţin şi se termină ziua noastră de lucru, spuse 
Valia, umflându-şi buzele roz pal. 

— Până să se termine, trebuie să mai lucrăm! declară 
Zotov cu un aer semeţ, fără să se mai uite la ea. 

— Vă întoarceţi tot la bătrâna aia, nu? 

— Şi unde vrei să mă duc? 

— Nu mergeţi în vizită la nimeni... 

— Să merg în vizită, da, chiar că-i momentul potrivit 
pentru aşa ceva! 

— Vă e bine acolo, la bătrâna aia? N-aveţi nici măcar un 
pat ca lumea. Dormiţi pe ladă. 

— De unde ştii tu asta? 

— Oamenii ştiu şi vorbesc. 

— Micuța mea Valia, nu e cazul acum să stai comod. Mai 
ales eu. Şi-aşa mi-e destul de ruşine că nu sunt pe front. 

— Asta-i acum! Şi ce faceţi nu-i muncă? N-aveţi de ce săvă 
fie ruşine! O s-aveţi tot timpul să vă tăvăliţi prin tranşee, 
zău aşa. Cine ştie dac-o să scăpaţi? Atât cât se poate, 
trebuie să trăim ca nişte oameni. 

Zotov îşi dădu jos cascheta, se scarpină pe frunte 
(cascheta îi era mică, nu-i găsiseră alta la magazie). 

Valia desena pe colţul borderoului o buclă lungă, ca o 
gheară. 

— De ce-aţi plecat de la Avdeiev? Totuşi, era mai bine 
acolo. 

Zotov lăsă ochii în jos şi roşi. 

— Am plecat şi gata. 

(Oare era posibil să se fi răspândit zvonul în oraş?) 

Valia ataca în continuare. Linişte. 

Se uită cu coada ochiului la capul rotund al lui Zotov. Dacă 
i-ai scoate ochelarii, ar fi capul unui puştan, cu părul lui 
blond şi rar care se încreţea ici şi colo în bucle ca nişte 
semne de întrebare. 

— Şi nici la cinema nu mergeţi. Trebuie c-aveţi cărţi 
pasionante. Măcar împrumutaţi-mi-le şi mie să le citesc. 

Zotov îşi ridică privirea. Roşeaţa nu dispăruse. 


— De unde ştii tu că am cărţi? 

— Aşa-mi închipui. 

— N-am. Au rămas acasă. 

— Vă enervează să mi le împrumutaţi, asta e. 

— Nu, doar ţi-am spus. Cum era să le iau? Soldatul n-are 
dreptul să-şi ia decât raniţa lui, nimic altceva. 

— Atunci veniţi să împrumutaţi de la noi. 

— Aveţi multe? 

— O etajeră. 

— Ce-aveţi? 

— Ce-avem? Păi, Furnalul... Prinţul Serebrianeţ... Şi mai 
sunt. 

— Le-ai citit pe toate? 

— Câteva. 

Îşi ridică brusc capul, îl privi drept în ochi şi spuse pe 
nerăsuflate: 

— Vasili Vasilievici! Veniţi la noi. Camera lui Vova e liberă, o 
să fie a dumneavoastră. Soba încălzeşte, o să vă simţiţi bine. 
Mama o să vă facă de mâncare. Ce nevoie aveţi de bătrâna 
aia? 

Se priveau unul pe altul, fiecare având câte ceva în minte. 

Valia îşi dădu seama că locotenentul era tulburat, o să 
spună da imediat. Băiatul ăsta caraghios, de ce n-ar spune 
da? Militarii spun întotdeauna că nu sunt însuraţi, doar el 
era. 'Toţi cei care veniseră în oraş se instalaseră la familii de 
treabă: stăteau bine, la căldură şi erau foarte răsfâăţaţi. 
Valia voia şi ea să fie un bărbat în casa pe care tatăl şi 
fratele ei o părăsiseră. Şi atunci, când ar pleca de la muncă, 
seara târziu, s-ar întoarce împreună acasă pe străzile 
întunecate, bâjbâind prin noroi (braţ la braţ, de bună 
seamă), s-ar aşeza amândoi la masă, bucuroşi, ar glumi, şi- 
ar povesti ba una, ba alta... 

Zotov o privea aproape cu spaimă pe această fată care îl 
invita fără fasoane să vină să locuiască la ea. Era doar cu 
trei ani mai tânără decât el, şi dacă îi spunea „Vasili 
Vasilievici” şi îi vorbea cu „dumneavoastră”, o făcea nu atât 


din cauza diferenţei de vârstă, ci mai degrabă din respect 
pentru insignele lui de locotenent. Înţelegea că lucrurile nu 
s-ar limita la mesele bune pregătite cu raţia pe care o avea 
el, nici la căldura sobei. Era cuprins de emoție. Cât de mult 
ar fi vrut să atingă, să mângâie buclele acestea delicate 
care erau atât de aproape de el. Dar era imposibil, absolut 
imposibil. 

Îşi îndreptă gulerul cu însemnele roşii, pătrate, puse pe 
ecusonul verde - deşi gulerul nu-l deranja - îşi potrivi şi 
ochelarii. 

— Nu, Valia, n-o să vin. În timpul ăsta, nu facem deloc 
progrese, ce-i cu toată trăncăneala asta? Îşi puse cascheta 
verde şi chipul lui inocent, cu nasul borcănat, deveni foarte 
sever. 

— Bi-ne, bi-ne, Vasili Vasilievici! 

Valia suspină. Se îndreptă de spate anevoie, de parcă ar fi 
fost bătrână şi ieşi din cameră cu borderoul în mână. 

Zotov clipi pierdut. Probabil că ar fi cedat dacă ea s-ar fi 
întors şi i-ar fi vorbit ferm. Dar nu se întoarse. 

Într-adevăr, Vasili nu putea să explice nimănui de ce locuia 
în izba aceea murdară şi prost încălzită pe care bătrâna o 
împărțea cu cei trei nepoți ai săi, de ce dormea pe o ladă 
incomodă. În 1941, câţiva din imensa gloată de oameni 
grosolani îşi bătuseră joc de el când declarase că îşi iubeşte 
soţia, că îi va fi credincios până la sfârşitul războiului şi că 
avea deplină încredere în ea. 

Oamenii cumsecade, prietenii cu care împărțea ce avea se 
strâmbau de râs, într-un mod caraghios, îl băteau pe umăr 
şi îl sfătuiau să nu-şi piardă busola. De atunci, nu mai făcuse 
astfel de declaraţii în public, dar îi era dor de soţia lui, mai 
ales când se trezea în nopţile sumbre întrebându-se ce viaţă 
avea ea acolo, departe, atât de departe, sub ocupaţia 
germană, aşteptând să nască. 

Şi totuşi, o refuzase nu din cauza soţiei, ci din cauza 
Polinei... Nu, nici măcar din cauza Polinei, ci din cauza... 


Polina, tânăra brunetă din Kiev cu chipul palid şi părul 
scurt, era femeia care locuia la Frosia; era funcţionară la 
poştă. Când avea ceva timp, Vasili mergea la poştă ca să 
citească ziarele care veniseră (veneau mereu cu întârziere, 
puse în pachete pe mai multe zile). În felul acesta le avea 
mai devreme şi putea să le răsfoiască pe toate deodată, nu 
doar câte unul sau câte două. Bineînţeles, poşta nu era o 
sală de lectură şi nimeni nu era obligat să îi împrumute 
ziarele, dar Polina îl înţelegea şi îi aducea toate ziarele la 
capătul tejghelei. Stătea acolo în picioare, în frig şi citea. Ca 
şi pentru Zotov, războiul nu era pentru ea o roată care se 
învârteşte implacabil, era chiar propria ei viaţă, viitorul ei 
şi, pentru a ghici acest viitor, şi ea întindea ziarele, cu 
mâinile ei nervoase, şi ea căuta acele bucățele de adevăr 
care să îi poată explica mersul războiului. De multe ori, 
citeau stând alături şi îşi arătau imediat unul altuia pasajele 
importante. Ziarele ţineau loc de scrisori, căci scrisori nu 
primeau. Polina se scufunda în relatarea tuturor acestor 
lupte descrise în comunicate pentru a încerca să ghicească 
dacă bărbatul ei participa la ele; sfătuită de Zotov, citea 
expunerile pe care Steaua roşie? le consacra tacticii 
infanteriei şi a blindatelor. Cât despre articolele lui 
Ehrenburg, i le citea Vasili cu voce tare, pătruns de emoție. 
I le cerea Polinei şi le decupa din ziarele care nu ajunseseră 
la destinatar, pentru a le colecţiona. 

O iubea pe Polina, pe copilul şi pe mama ei cu o dragoste 
pe care oamenii nu o cunosc decât în împrejurări 
nenorocite. Îi dădea zahăr din raţia lui pentru micuţ. Dar 
niciodată, nici chiar atunci când răsfoiau împreună ziarele, 
nu îndrăznise să îi atingă mâna albă; nu din cauza soţului ei 
sau a soţiei lui, ci din cauza durerii sfinte care îi unea. 

Polina deveni pentru el, în Kocetovka - ba nu, în toată 
această parte a frontului - fiinţa cea mai dragă din întreaga 
lume, ochii conştiinţei lui, ai fidelității lui. Cum putea să 
meargă să locuiască la Valia? Ce-ar fi gândit despre el? 


De fapt, chiar dacă nu ar fi fost Polina, nu ar fi putut să-şi 
aline durerea nepăsător, cu o femeie, oricare ar fi fost ea, 
când tot ceea ce iubea era pe punctul de a se prăbuşi. Mai 
mult decât atât, se jena să mărturisească Valiei şi 
locotenenţilor cu care lucra că avea totuşi ceva de citit 
seara, avea o carte, una singură, luată de la o bibliotecă în 
toiul harababurii care domnea în acest an la Căile Ferate, şi 
o căra în raniţa lui de soldat. Era primul volum, gros şi 
bleumarin, din Capitalul, tipărit pe hârtia roşcată şi aspră 
din ani '30. 

În cei cinci ani de studii, visase să citească toată această 
carte sfântă pe care o luase de mai multe ori de la 
biblioteca institutului; încerca să facă rezumate, o ţinea un 
semestru, un an, dar era mereu în criză de timp, devorat de 
reuniuni, de activitatea militară, de examene... Ducea 
cartea înapoi fără să fi reuşit să scrie măcar o pagină de 
rezumat la întoarcere, după sesiunea din iunie... Chiar şi 
când a avut în programa şcolară ore de economie politică, 
ocazie ideală ca să citească această carte, profesorul îi 
avertizase: „O să vă înecaţi în ea”. Îi sfătuia să tocească 
manualul lui Lapidus, rezumatele cursurilor. E adevărat că 
abia reuşeau să le priceapă. 

Şi uite că în toamna lui 1941, când această imensă 
nelinişte ardea ca o văpaie, Vasili Zotov avea timp aici, în 
vizuina asta, să citească din Capitalul. Asta făcea în afara 
orelor de serviciu, de instrucţie militară obligatorie şi de 
activitate la Comitetul Regional al Partidului. În camera 
comună din casa familiei Avdeiev, împodobită cu 
filodendroni şi aloe, aşezat la o măsuţă care se clătina, la 
lumina lămpii cu petrol (generatorul diesel nu era destul de 
puternic ca să ilumineze toate casele din oraş), stătea şi 
citea mângâind hârtia grosolană, citea o dată ca să-şi facă o 
idee de ansamblu, a doua oară sublinia pasajele esenţiale, a 
treia oară se străduia să-şi întipărească totul în minte. Şi, cu 
cât comunicatele erau mai dezastruoase, cu atât se lăsa 
absorbit de cartea albastră groasă. Vasili îşi închipuia că, 


după ce şi-ar fi însuşit ideile măcar din acest prim volum, 
după ce le-ar fi rânduit în memorie într-un întreg armonios, 
ar deveni invincibil, invulnerabil, irezistibil în orice 
competiţie ideologică. 

Dar serile şi orele acestea erau foarte rare, nu reuşise să 
adnoteze decât câteva pagini când a apărut Antonia 
Ivanovna, încurcându-le pe toate. 

Locuia şi ea tot la Avdeiev, venise din Liski şi fusese 
imediat numită administratoarea cantinei din Kocetovka. 
Femeie dezgheţată, această Antonia Ivanovna, cu picioarele 
pe pământ, aşa că nu se întâmplase niciodată să fie vreun 
scandal în această instituţie. La cantină, aşa cum avea să 
afle mai târziu Zotov, ţi se dădea la ghişeu, în schimbul unei 
ruble, un blid plin cu o apă fiartă gri, fără grăsime, în care 
pluteau câteva macaroane, iar cei care nu aveau chef să 
bea direct din blid mai lăsau o rublă drept garanţie pentru 
o lingură de lemn crăpată. Seara, Antonia Ivanovna le cerea 
celor din casă să pună samovarul la încălzit şi punea pe 
masă pâine şi unt. Nu avea decât douăzeci şi cinci de ani, 
dar avea aerul unei femei căpătuite. Albă şi planturoasă, îl 
saluta mereu cu amabilitate, el îi răspundea cu un aer 
absent, şi mult timp chiar o confundase cu o rudă a gazdei 
care venise în vizită. Aplecat peste volumul său, nu o vedea 
şi nici nu o auzea când venea seara târziu de la lucru, când 
traversa fără să se oprească acea cameră comună ca să 
meargă în dormitorul ei mic, când se ducea pe urmă la 
stăpânii locuinţei şi din nou în camera ei. Într-o zi, se 
apropiase brusc de el şi îl întrebase: „Ce tot buchisiţi acolo, 
tovarăşe locotenent?” El îşi ascunsese cartea sub un caiet şi 
dăduse un răspuns evaziv. Altă dată îl întrebase: „Ce ziceţi, 
n-ar trebui să-mi fie frică noaptea dacă nu-mi zăvorăsc 
uşa?” „Frică de ce? Sunt aici, sunt înarmat”, îi răspunse 
Zotov. Câteva zile mai târziu, în timp ce citea, simţise că ea 
nu mai umbla încoace şi încolo, dar nici nu părea să fi ieşit 
din cameră. Se întorsese şi rămăsese înmărmurit; se 
culcase pe pat, în camera lui, stătea acolo lungită, cu părul 


răsfirat pe pernă, fără ca măcar să-şi ascundă sub 
cuvertură neruşinaţii umeri albi. Rămăsese cu ochii la ea şi 
nu ştia ce să facă. „Vă deranjez?” întrebase ea sarcastic. 
Tulburat, Zotov se ridicase. Chiar făcuse un pas mare spre 
ea, dar înfăţişarea acestei hoaţe îmbuibate îl făcuse să dea 
înapoi. Nu fusese în stare să-i spună nici măcar un cuvânt, 
ura îl sugruma. Se întorsese, închisese violent Capitalul, 
găsise forţa şi timpul necesare ca să bage cartea în raniţă, 
se repezise la cuiul în care erau agăţate mantaua şi 
cascheta, luase în drum şi centironul îngreunat de pistol şi, 
ţinându-l în mână, se năpustise spre uşă. 

leşise într-un întuneric profund, în care ferestrele şi cerul 
acoperit de nori nu aruncau nici măcar un fir de lumină, dar 
în care, la fel ca şi astăzi, vântul rece de toamnă amestecat 
cu ploaie biciuia cu putere. Poticnindu-se prin băltoace, 
gropi, noroi, Vasili mersese spre gară fără ca măcar să-şi 
dea seama că ţinea în mână centironul în care era pistolul. 
Rătăcea prin această prăpastie neagră, mistuit de o mânie 
atât de neputincioasă, încât era gata-gata să izbucnească în 
lacrimi. 

De atunci, viaţa devenise imposibilă la Avdeiev: la drept 
vorbind, Antonia nu îl mai saluta, dar îl primea la ea pe un 
bărbat zdravăn, cu mutră sinistră, un civil, dar care purta 
cizme şi tunică, aşa cum se purta în vremurile acelea. Zotov 
încerca să studieze, dar ea nu închidea dinadins uşa 
camerei, astfel încât el să audă glumele, râsetele înfundate 
şi gemetele lor. 

Aşa că se mutase la o bătrână pe jumătate surdă, unde nu 
găsise decât o ladă acoperită cu o țesătură groasă. 

Dar, aparent, bârfele alergau repede prin tot oraşul. Oare 
vor ajunge şi la Polina? Ce ruşine... 

Gândurile acestea îl făcuseră să se oprească din lucru. Luă 
din nou stiloul şi se apucă să noteze cu scrisul lui rotunjit şi 
clar, în mai multe exemplare, numerele convoaielor şi ale 
mărfurilor în noile foi de drum. Ar fi reuşit să termine 
această treabă dacă nu s-ar fi ivit o complicaţie în ceea ce 


priveşte un convoi important venind dinspre Kamicin. 
Rămânea de văzut cum să-l repartizeze. Numai comisarul 
putea să decidă. 

Zotov răsuci manivela, ridică receptorul şi îl lipi de ureche. 
Învârti manivela din nou, mai mult timp. Şi încă o dată. 
Căpitanul nu răspundea. Deci nu era în biroul lui. Poate că 
se dusese acasă să se odihnească după prânz. În acest caz, 
sigur se va întoarce la ora schimbării de tură ca să asculte 
rapoartele. 

De cealaltă parte a uşii, Valia îi telefona din când în când 
dispecerului. Veni şi Frosia, apoi plecă. Şi-apoi auzi patru 
cizme care izbeau greoi podeaua. Cineva bătu la uşă, o 
întredeschise şi întrebă cu o voce stridentă: 

— Putem intra? 

Intrară fără să mai aştepte şi fără să audă răspunsul. 
Primul, înalt ca un grenadier, suplu, cu faţa rozalie din 
cauza frigului, înainta cu un pas până în mijlocul camerei şi, 
bătând din călcâie, recită: 

— Sergent Gaidukov, şef de gardă la convoiul 95-505. 
Nimic de semnalat în cele treizeci de vagoane ale mele. 
Gata să ne continuăm drumul. 

Avea o căciulă nou-nouţă, o manta de ofiţer lungă care îi 
stătea bine, crăpată în spate, strânsă cu un centiron lat din 
piele cu cataramă în formă de stea şi cizme de piele 
impecabil lustruite. 

Cel de-al doilea, aflat în spatele sergentului-şef, înainta şi 
el, fără să se îndepărteze de uşă, bondoc, oacheş, cu faţa 
tăbăcită, având aerul că nu mai putea să avanseze. Îşi ridică 
în silă boneta din postav, făcută după moda Budieni, cu 
clapele lăsate în jos, dar nelegate, şi spuse cu o voce 
blândă: 

— Sergent Dighin, şef de gardă la convoiul 71-628. Patru 
vagoane de şaisprezece tone. 

Avea o manta de simplu soldat prost, cu o centură din 
pânză de prelată, cu o parte croită de-a curmezişul (sau 
care parcă ar fi fost strivită de maşina de cusut); se vedea 


că cizmele lui încreţite ca un acordeon, roase în dreptul 
cutelor, erau foarte vechi. 

Faţa sergentului Dighin era faţa cu maxilare proeminente 
a lui Cekalov3, nu cea a tânărului şi temerarului lui Cekalov 
dispărut de curând, ci a unui Cekalov cu câţiva ani mai în 
vârstă şi marcată de trecerea timpului. 

— Bine! Îmi pare bine! Îmi pare bine! zise Zotov şi se 
ridică de pe scaun. 

Gradul şi funcţiile sale nu-l obligau deloc să se ridice de 
fiecare dată când un sergent intra în birou. Dar chiar era 
fericit să vadă pe fiecare dintre cei care veneau şi se grăbea 
să îl întâmpine cu cea mai mare căldură. Adjunctul 
comisarului nu avea pe nimeni sub ordinele sale şi cei care 
veneau pentru cinci minute sau pentru două zile erau 
singurii şi unicii subordonați faţă de care putea să-şi 
manifeste solicitudinea şi aptitudinile de şef. 

— Stiu, ştiu, am primit deja foile dumneavoastră de drum. 

Le puse pe masă şi se uită pe ele. 

— Să vedem, aşa... 95-505, 71-628... îi privi binevoitor pe 
sergenţi. 

Mantalele şi bonetele lor nu erau ude, ci doar umezite de 
câteva picături de apă răzlețe. 

— Cum se face că nu sunteţi uzi? Carevasăzică, s-a oprit 
ploaia? 

— Deocamdată. Gaidukov dădu din cap - bine făcut, cu 
zâmbetul pe buze, stând drept, dar nu chiar în poziţie de 
drepţi. Nu mai bate vântul. 

Avea nouăsprezece ani, dar avea acea virilitate precoce pe 
care ţi-o dă lupta, tot aşa cum soarele îţi schimbă culoarea 
feţei. 

(Tocmai amprenta luptei de pe aceste feţe îl făcuse pe 
Zotov să se ridice.) 

Adjunctul comisarului nu avea mare lucru de făcut atunci 
când veneau sergenţii. Oricum, nu aveau ce să spună 
despre natura încărcăturilor, puteau să însoţească vagoane 


sigilate, lăzi bătute în cuie şi să nu ştie nimic despre 
conţinutul acestora. 

Dar ei aveau multe de cerut comisarului din această gară 
intermediară. Îl sfredeliră cu privirea, primul cu ochii 
veseli, celălalt cu ochii posaci. Gaidukov voia să ştie dacă 
acest locotenent nu era cumva unul dintre aceia rămaşi în 
spatele frontului, care despică firul în patru, care ar vrea 
să-şi vâre nasul în convoiul şi în încărcătura lui. De altfel, nu 
avea nici o teamă referitor la această încărcătură, nu numai 
că asigura paza ei, dar o şi iubea: erau mai multe sute de 
cai superbi, trimişi de către un intendent priceput care 
pusese în acelaşi convoi fân şi ovăz presate în cantitate 
suficientă, dat fiind că nu conta pe o aprovizionare pe drum. 
Gaidukov era băiat de la ţară, iubea caii de mic copil şi 
acum mergea să îi vadă ca pe nişte prieteni, pur şi simplu 
din plăcere, nu din obligaţie de serviciu; îi ajuta pe soldaţi 
să le dea să bea şi să mănânce, să îi supravegheze. Când 
întredeschidea uşa şi urca în vagon pe scara de fier, cu 
lampa pentru furtună în mână, toţi cei şaisprezece cai din 
vagon - murgi, roibi, maro, suri - întorceau capetele lor 
inteligente, la pândă, unii le sprijineau de spatele celor din 
apropierea lor şi îl fixau cu ochii lor mari, trişti, fără să 
clipească, îşi mişcau urechile cu sensibilitate, ca şi cum nu 
s-ar fi mulţumit să ceară fân, ci ar fi vrut să vorbească 
despre această cutie care bubuia şi zvâcnea, să întrebe 
unde erau duşi şi de ce. Gaidukov trecea printre ei, se 
strecura printre crupele lor călduţe, le mângâia coamele şi, 
când era singur, punea mâna pe nările lor şi vorbea cu ei. 
Pentru aceste animale, să meargă pe front era mai greu 
decât pentru oameni. Aveau tot atâta nevoie de front cât 
aveau nevoie de al cincilea picior. 

Dar lucrul de care se temea cel mai mult Gaidukov era ca 
nu cumva comisarul (cel de aici părea să fie băiat bun şi nu 
avea de ce să-şi facă griji) să meargă să facă un tur prin 
furgonul lui. Soldaţii lui Gaidukov erau, în cea mai mare 
parte, recruți, el însă fusese deja în prima linie; rănit în 


iulie, anul trecut, pe Nipru, rămăsese două luni în spital, 
apoi lucrase la magazia spitalului respectiv; acum se 
întorcea pe front. Aşa că ştia regulamentul şi felul cum se 
putea şi cum trebuia să nu îl respecţi. Cei douăzeci de 
soldaţi tineri erau însărcinaţi cu escortarea cailor până la 
destinaţie, dar odată ce aceştia erau puşi pe drum, ei 
trebuiau să fie incorporaţi în divizia din care făceau parte. 
Cine ştie, în câteva zile, îşi vor murdări uniforma nouă în 
noroiul tranşeelor înmuiate, şi nu tranşeele erau cel mai 
mare rău, s-ar putea să nu aibă nimic altceva decât nişte 
movilite de pământ ca să-şi apere capetele de obuzele 
mortierelor nemţeşti care îi vor hărţui, şi exact aceste 
mortiere îl înfuriau cel mai tare pe Gaidukov în această 
vară. Aşa încât îşi dorea să petreacă aceste ultime zile la 
căldură, într-o atmosferă de bucurie şi prietenie. În 
furgonul lor mare erau două sobe din fontă încălzite până la 
incandescenţă, încărcate continuu cu bucăţi de cărbuni 
mari cât pumnul, cerşite de la alte trenuri. Convoiul mergea 
repede, fără staţionări prelungite, dar se descurcau pentru 
a adăpa animalele o dată la douăzeci şi patru de ore, iar 
pentru a le hrăni, o dată la trei zile. Or, tocmai pentru că 
acest convoi era rapid, erau mulţi care le cereau să îi ia cu 
ei. Deşi regulamentul interzicea formal accesul civililor în 
furgoanele de gardă, Gaidukov şi adjunctul său care îi imita 
purtarea îndrăzneață nu puteau să se uite cu indiferenţă la 
oamenii îngheţaţi care se înghesuiau pe şinele de cale 
ferată în această toamnă rece şi care alergau ca nişte 
nebuni de-a lungul trenurilor. Nu îi primeau pe toţi cei care 
le cereau un loc în tren, dar se întâmpla rar să îi refuze. Aşa 
îl luaseră pe un inspector pişicher în schimbul unui litru de 
ţuică, pe un bătrân cu părul roşcat, încărcat cu saci de 
armată, în schimbul unei bucăţi de slănină şi pe alţii, fără să 
ia ceva de la ei; dar mai ales aveau o simpatie deosebită - 
asta le mergea la inimă - faţă de femeile tinere şi fete; 
întindeau braţele şi le ridicau în vagon. Şi ele plecau fără 
încetare, nimeni nu ştia unde şi nici de ce. În acel moment, 


în căldura din furgonul liniştit, bătrânul cu părul roşu 
sporovăia întruna, zicea Dumnezeu ştie ce despre Primul 
Război Mondial, despre Crucea Sfântului Gheorghe pe care 
fusese gata-gata să o obţină. Dintre toate micuţele, una 
singură făcea pe mironosiţa şi, ca o cucuvea cu penajul 
zbârlit, se cuibărea lângă sobă. Din cauza căldurii, toate 
celelalte îşi scoseseră de mult timp mantaua, bluzonul, 
chiar şi cămaşa. Una dintre ele, într-un maiou roşu de 
sport, cu obrajii la fel de roşii, spăla cămăşile bobocilor şi, 
de fiecare dată când ajutorul său, care le punea la zvântat 
încerca s-o înghesuie prea tare, îl plesnea cu rufele 
răsucite. Mai erau două care făceau de mâncare şi puneau 
untură de casă topită în rațiile atât de puţin atrăgătoare de 
la armată. Alta le cârpea hainele. Se pregăteau să plece din 
această gară, să stea un pic lângă foc, să cânte în trenul 
rapid care se legăna şi apoi, fără să-i poţi deosebi prea clar 
pe cei care erau de gardă de ceilalţi, să îşi ia în stăpânire 
cuşetele din scândură neşlefuită şi să doarmă talmeş- 
balmeş. 

Unele dintre aceste femei tinere de astăzi, ca şi cele din 
ajun, ai căror soţi plecaseră la război de puţin timp, chiar şi 
unele dintre fete, nu se vor putea împotrivi şi, în umbrele 
lăsate de felinar, se vor cuibări în braţele soldaţilor. 

Şi cum să nu-ţi fie milă de bietul recrut care merge în 
prima linie! Poate că sunt ultimele zile din viaţa lui... 

Aşa că singura dorinţă a lui Gaidukov era ca acest comisar 
să îl lase să plece cât mai repede. Şi să obţină informaţii, 
atât cât este posibil, despre itinerar pentru a şti unde să le 
lase pe călătoare şi în ce sector ar trebui să lupte. Nu 
cumva urmau să treacă, din întâmplare, pe lângă casa unui 
camarad? 

— Bine, zise locotenentul, aruncând o privire pe foile de 
drum. Nu eraţi împreună? Vi s-au cuplat trenurile de 
curând? 

— Da, de câteva staţii. 

Uitându-se pe hârtie, locotenentul îşi mişcă buzele. 


— De ce v-au adus aici? îl întrebă el pe Cekalov. Aţi trecut 
prin Penza? 

— Da, răspunse Dighin cu o voce răguşită. 

— Păi, de ce dracu' v-au pus să ocoliţi prin Riajsk? Chiar că 
nu înţeleg o boabă, ce bandă de derbedei! 

— O să plecăm împreună? se informă Gaidukov. Înainte de 
a veni aici, Dighin îi spusese care e destinaţia lui, aşa că 
tatona şi el terenul. 

— Până la Griazi. 

— Şi pe urmă? 

— Secret militar, zise Zotov cu accentul său fermecător, 
întorcându-şi capul şi examinându-l pe sergentul uriaş. 

— Da, dar totuşi? Nu cumva prin Kastornaia? întrebă cu 
un ton confidenţial Gaidukov, aplecându-se spre locotenent. 

— O să vedeţi atunci. 

Zotov voia să răspundă cu severitate, dar cum buzele lui 
schiţau un zâmbet, Gaidukov înţelese că pe-acolo mergeau. 

— Plecăm în seara asta? 

— Da. Nu avem dreptul să vă ţinem aici. 

— Eu nu pot să plec, declară Dighin cu un ton ferm şi cam 
nepoliticos. 

— Dumneavoastră, personal? Sunteţi bolnav? 

— Nu, nimeni din gardă nu poate. 

— Cum aşa? Nu-nţeleg. De ce să nu puteţi pleca? 

— Pentru că nu suntem câini! lăsă să-i scape Dighin, cu 
ochii rostogolindu-se furioşi pe sub pleoape. 

— Ce-i cu felul ăsta de-a vorbi? zise Zotov, ridicându-se de 
pe scaun: Aveţi grijă, sergent! 

În acel moment îşi dădu seama că triunghiul verde de 
sergent nu era fixat decât pe unul din epoleţii de pe manta; 
al doilea era gol, doar cu o urmă în formă de triunghi şi o 
gaură în mijloc. Clapele căciulii îi atârnau pe piept ca nişte 
frunze de brusture. 

Dighin îl privea pe furiş cu un aer încrâncenat: 

— Pentru că, mormăi el, vorbind pe nas, de unsprezece 
zile... suntem cu burta goală... 


— Cum? 

Locotenentul se dădu înapoi, un braţ al ochelarilor se 
desprinse; îi apucă de la mijloc şi şi-i puse iarăşi pe nas. 

— Cum se poate aşa ceva? 

— Uite că se poate, se-ntâmplă... Nu-i greu de-nţeles. 

— Dar aveţi bonuri, nu? 

— Doar n-o să-nfulecăm hârtie! 

— Şi cum de mai sunteţi în viaţă? 

— Pentru că n-am murit, de-aia. 

Cum de mai sunteţi în viaţă? întrebarea asta stupidă şi 
puerilă avu darul să-l înfurie pe Dighin, îşi spuse că nici aici, 
la gara din Kocetovka, nu va obţine nimic. Cum de mai 
sunteţi în viaţă? Foamea şi furia îi făcuseră maxilarele 
proeminente, nu le avea aşa de la natură, şi îl cercetă cu o 
privire plină de ură, o privire de vagabond de pe Volga, pe 
acest adjunct al comisarului, blond, stând în propriul lui 
birou, la căldură. În urmă cu şapte zile, puseseră mâna pe o 
grămadă de sfeclă aflată într-o gară, umpluseră doi saci şi 
toată săptămâna o fierbeau în oale, fără nimic altceva, şi o 
mâncau. Mâncarea asta îi făcea să vomite, intestinele o 
refuzau. Cu două nopţi înainte, în gara Alexandr Nevski, 
Dighin se uitase la tovarăşii lui, soldaţi mobilizați, chinuiţi 
de foame - toţi erau mai în vârstă decât el, şi nici el nu mai 
era aşa de tânăr - şi se ridicase, însufleţit de o hotărâre 
bruscă. Vântul urla pe sub vagoane, şuiera prin crăpături. 
Trebuia să potolească aceste crampe, să-i dea stomacului 
orice, oricât de puţin ar fi fost. leşi în întuneric. O oră şi 
jumătate mai târziu, se întorcea şi arunca pe o cuşetă trei 
pâini rotunde. Soldatul aşezat în apropiere rămase cu gura 
căscată: „E şi una albă!” „Zău? spuse el cu un ton 
indiferent. Nici măcar n-o văzusem”. Nu avea rost să îi 
povestească asta comisarului. Cum de mai sunteţi în viaţă! 
Patru soldaţi traversau de zece zile propria lor ţară de 
parcă ar fi mers printr-un deşert. Escortau douăzeci şi cinci 
de mii de lopeţi pentru genişti, acoperite cu unsoare 
industrială. Le duceau, ceea ce Dighin ştia de la început, de 


la Gorki la Tbilisi. Dar toate celelalte mărfuri erau, fără 
îndoială, mai urgente decât această încărcătură rece, cu un 
strat gros de unsoare închegată. Intraseră în a treia 
săptămână de călătorie şi nu străbătuseră nici măcar 
jumătate din distanţă. Dispecerul care venea desprindea 
cele patru vagoane, asta dacă nu cumva îi era prea lene, şi 
le lăsa baltă în oricare gară lipsită de importanţă. Luaseră 
raţia pe trei zile la Gorki, apoi încă trei la Saransk şi de 
atunci nu mai reuşiseră să dea peste vreun centru de 
aprovizionare deschis. În cel mai rău caz, ar fi îndurat, ar fi 
acceptat să strângă cureaua încă cinci zile dacă ar fi ştiut 
că după aceea îşi vor recupera rațiile pe cele cincisprezece 
zile din urmă. Dar stomacul lor urla de foame şi inima 
gemea din cauza regulamentului în vigoare în toate 
centrele de aprovizionare: nu se dă nimic din urmă. 
Bonurile cu termenul depăşit sunt pierdute pentru 
totdeauna. 

— Dar de ce nu vi s-a livrat nimic? întrebă, într-un târziu, 
locotenentul. 

— Da' ce, dumneavoastră aţi face-o? răspunse Dighin, 
descleştându-şi dinţii. 

Sărind din vagon, îl întrebase pe primul soldat pe care îl 
întâlnise. Acesta confirmase că există un centru de 
aprovizionare în gară. Dar se înnopta şi, conform 
regulamentului, era inutil să meargă să bată în uşiţa 
ghişeului. 

Sergentul Gaidukov uitase de poziţia de drepţi sprintenă 
pe care o avea în faţa ofițerului şi se întorsese spre Dighin. 
Acum îi zgâlţâia umărul cu braţul lui lung: 

— Bătrâne! De ce nu mi-ai zis nimic? O să vă dăm câte 
ceva, chiar acum! 

Dighin nu se clătină sub puterea mâinii lui Gaidukov şi nici 
nu se întoarse, îl aţintea pe adjunctul comisarului cu o 
privire morocănoasă. Era dezgustat de el însuşi, se dovedea 
că el şi tovarăşii săi mai în vârstă nu se descurcaseră prea 
bine: în acele unsprezece zile nu ceruseră nimic nimănui, 


nici civililor, nici militarilor. Ştiau că în astfel de vremuri 
nimeni nu avea vreo îmbucătură în plus pe care să o dea 
altcuiva. 

Nici un călător nu ceruse un loc în furgonul lor desprins 
mereu, abandonat mereu. Tutunul se terminase. Furgonul 
fiind plin de crăpături, blocaseră cu scândurele trei dintre 
cele patru ferestre, aşa că până şi în timpul zilei era 
întuneric înăuntru. Fără să mai aştepte nimic, continuau să 
facă focul şi, în timpul opririlor lungi, o zi, uneori două, se 
strângeau în jurul sobei întunecate, fierbeau sfeclele în 
gamele şi le scoteau cu vârful cuţitului, fără să spună un 
cuvânt. 

Cu o mişcare vioaie, Gaidukov îşi reluă poziţia 
regulamentară: 

— Pot să plec, tovarăşe locotenent? 

— Liber. 

Şi plecă. Mâinile lor prietenoase le vor da camarazilor 
arpacaş şi tutun. Încă nu ceruseră nimic acelei bătrâne pe 
care tocmai o primiseră; ei bine, acum va trebui să dea şi ea 
ceva pentru colegii lor, şi vor ciocăni şi în valiza 
inspectorului. N-o să aibă încotro, o să fie obligat să audă. 

— Da, dar e trecut de şase, medita locotenentul. Centrul 
nostru de aprovizionare s-a închis. 

— Păi, asta e, că sunt mereu închise... Nu-i deschis decât 
de la zece la cinci... La Penza m-am aşezat la coadă, a 
strigat pe urmă cineva că trenul nostru pleacă. Prin 
Morceansk am trecut noaptea. Şi prin Riajsk la fel. 

Stai, aşteaptă! spuse locotenentul cu amabilitate. N-am de 
gând să las lucrurile aşa. O să vezi! 

Luă receptorul telefonului de campanie şi îl lăsă să sune 
îndelung. 

— Nimeni. 

Sună de trei ori la rând. 

— Ah, animalul! Mai sună de trei ori. 

— Cine e? Guskov, tu eşti? 

— Da, tovarăşe locotenent. 


— De ce n-ai un planton lângă telefon? 

— Chiar acum a ieşit. Am găsit lapte acru. Vreţi să v-aduc, 
tovarăşe locotenent? 

— Prostii, n-am nevoie de nimic. 

(Nu spunea asta pentru că era Dighin de faţă. Niciodată 
nu îi permitea lui Guskov să îi aducă ceva, orice ar fi fost. 
Din principiu. Dar şi pentru ca rapoartele de serviciu să nu 
fie viciate, altfel n-ar mai fi avut cum să-l facă să lucreze. 
Dimpotrivă, Zotov îl informase pe căpitan că Guskov nu 
respecta disciplina.) 

— Guskov, uite ce e! A venit chiar acum un grup de 
escortă, sunt patru oameni. Nu şi-au primit bonurile de 
unsprezece zile. 

Se auzi în receptor un fluierat al lui Guskov. 

— Aşa-i când eşti adormit! S-a-ntâmplat, asta e! Trebuie 
să-i scoatem din încurcătură. Ascultă-mă! Faci ce ştii şi-i 
aduci pe Cicişev şi pe Samorukov să vină să le dea rațiile. 

— Păi, de unde să-i iau? E uşor să... 

— Cum de unde? De la ei de-acasă, bineînţeles. 

— E o mocirlă de intri în ea pân' la genunchi şi e un 
întuneric de... 

— Cicişev stă foarte aproape. 

— El da, da Samorukov? E de partea ailaltă a căii ferate. 
Ăsta n-o să vrea cu nici un chip să vină, tovarăşe locotenent. 

— O să vezi că Cicişev o să vrea. 

Contabilul Cicişev era un rezervist mobilizat; i se lipiseră 
cele patru triunghiuri, dar nimeni nu îl văzuse în uniformă; 
era un contabil obişnuit, matur, cu o puternică deformaţie 
profesională. Incapabil să vorbească fără abacul lui: „Cât e 
ceasul? E cinci”. Şi, ca să se înţeleagă bine, mişca imediat 
cinci bile pe abac cu un gest viguros. Sau spunea: „Dacă 
unui bărbat (şi împingea o bilă!) nu-i place să trăiască 
singur (şi o împingea pe a doua lângă prima!), atunci o să 
se însoare”. Când era departe de coada care bombănea, 
care îi întindea tichetele printr-o fereastră abia 
întredeschisă şi un grilaj în care doar un singur ghişeu mic 


era rezervat acestor mâini, Cicişev era aspru, îi ocăra pe 
soldaţi, le dădea mâinile la o parte şi închidea din nou 
ghişeul ca să se apere de curent. Dar dacă trebuia să treacă 
prin mulţime sau dacă un grup de bărbaţi intra în 
chichineaţa lui, îşi vâra capul rotund între umerii mici, îi 
numea „prietenii mei” şi punea ştampilele. Dar era agitat şi 
serviabil în faţa superiorilor, nu îndrăznea să refuze nimic 
celor care aveau gradul de locotenent. Zotov îşi spunea că 
centrul de aprovizionare nu era obligat să primească ordine 
de la adjunctul comandantului, dar că Cicişev ar fi de acord 
să îi facă acest serviciu. 

— Samorukov n-o să vrea să vină, insistă Guskov. 

Samorukov era şi el tot plutonier-şef, dar se arăta 
dispreţuitor faţă de locotenenţi. Acest lup ghiftuit, plesnind 
de sănătate, nu era, până la urmă, decât un simplu 
magazioner, un distribuitor la centrul de aprovizionare, dar 
se purta de parcă ar fi avut cele patru dreptunghiuri de 
colonel. Venea la depozit plin de demnitate, cu un sfert de 
oră mai târziu, verifica sigiliile, deschidea lacătele, ridica 
oblonul şi îl proptea în ramă; faţa lui bucălată, 
neatrăgătoare, părea să spună că îţi face o favoare. Chiar 
dacă era o gloată de soldaţi grăbiţi să se întoarcă la 
convoaiele lor, în grupuri sau singuri, sau o mulţime de 
invalizi care se înghesuiau în faţa ghişeului, înjurând şi 
lovindu-se cu cârjele ca să ajungă mai aproape, Samorukov 
îşi sufleca liniştit mânecile până la cot, de i se vedeau 
antebraţele de cârnăţar, pe urmă verifica foarte atent 
aprobările lui Cicişev de pe bonurile mototolite şi rupte, 
cântărea fără să se grăbească marfa (probabil că înşela la 
cântar!), fără să îi pese dacă flăcăii vor reuşi sau nu să sară 
în trenul lor. Îşi alesese într-adins o locuinţă mai 
îndepărtată ca să nu fie deranjat în afara orelor de serviciu 
şi îşi căutase o gazdă care să aibă grădină de legume şi 
vacă. 

Zotov se gândi la Samorukov şi, imediat, începu să 
spumege de furie. Detesta această stirpe tot atât de mult ca 


şi pe fascişti; era la fel de periculoasă ca şi ei. Nu înţelegea 
de ce Stalin nu dădea un ordin de zi ca să îi împuşte pe 
aceşti Samorukov pe loc, în public, la doi paşi de magaziile 
lor. 

„Nu, n-o să vrea să vină”, îşi spunea el, la fel ca şi Guskov. 
Furios, fiindu-i ruşine de el însuşi, Zotov ar fi dat înapoi, nu 
ar fi îndrăznit să îl cheme dacă aceşti soldaţi care nu se 
descurcaseră deloc ar fi rămas cu burta goală doar trei sau 
chiar cinci zile. Dar unsprezece! 

— Bine, uite ce e! Guskov, nu trebuie să trimiţi un om, 
trebuie să mergi chiar tu acolo. Nu-i spune că avem patru 
soldaţi care mor de foame, spune-i că e chemat de urgenţă 
de căpitan care îi transmite prin mine, ai înţeles? Să vină să 
mă caute. Mă-nţeleg eu cu el. 

Guskov nu scotea un cuvânt. 

— Ce faci, nu zici nimic? N-ai înţeles ordinul meu? „Să 
trăiţi, tovarăşe locotenent!” şi dă-i drumul! 

— L-aţi întrebat pe căpitan? 

— Nu-i treaba ta! Îmi asum responsabilitatea. Căpitanul a 
ieşit, nu-i aici. 

— Căpitanul nu i-ar da ordinul ăsta, spunea Guskov, nu se 
face să scoţi ştampilele şi să le pui pe urmă la loc în toiul 
nopţii pentru două pâini şi trei heringi. 

Era foarte adevărat. 

— Şi pe urmă, de ce-i nevoie să ne grăbim aşa, continua 
Guskov. N-au decât să aştepte până mâine dimineaţă la 
zece. O noapte, nu-i mare lucru! Să se culce pe burtă şi să- 
şi pună fundul deasupra! 

— Da, dar trenul lor pleacă imediat, e un rapid, ar fi păcat 
să decuplăm vagoanele, au suferit destul. Încărcătura aia e 
aşteptată undeva, e nevoie de ea acolo. 

— De acord, dar Samorukov n-o să ajungă până pleacă 
trenul. Îţi ia timp să mergi până acolo şi să te-ntorci prin 
mocirla asta, poţi să ai şi felinar. Cam o oră şi jumate, n-are 
cum să fie mai puţin de-atât. Două ore. 


Da, şi de data asta argumentele lui Guskov erau de bun- 
simţ... 

Fără să-şi descleşteze fălcile, cu căciula cu clapetele lăsate 
pe faţa lui bucălată, Dighin sorbea din ochi receptorul, 
chinuindu-se să înţeleagă ce se spunea la celălalt capăt al 
firului. 

— S-a zis şi cu ziua de azi, constată el cu o privire 
pierdută. 

Zotov oftă, apăsă pe manivelă ca să nu-l audă Guskov. 

— Ce putem să facem, prietene? Azi n-o să se poată. Poate- 
ar fi bine să mergeţi cu rapidul ăsta până la Griazi. E un 
tren bun, o să fiţi acolo mâine-dimineaţă. 

Şi probabil că l-ar fi convins dacă Dighin nu ar fi mirosit în 
purtarea lui un punct slab. 

— N-o să plec. N-aveţi decât să mă arestaţi, n-o să plec. 

Se auzi o bătaie în uşă. Un cetăţean plinuţ, cu o căciulă de 
lână pepit, gri cu negru, stătea în prag. Trebuia să ceară 
permisiunea să intre salutând politicos, dar nu se auzea 
nimic în birou. 

— Da, da, intraţi o dată! strigă Zotov. 

— Bine, Guskov, hai, închide, văd eu ce fac. Afară, 
necunoscutul nu înţelese imediat ce i se spusese, 
întredeschise uşa şi întrebă din nou: 

— Pot să intru? 

Zotov fu surprins de această voce, o voce profundă de bas, 
cu o sobrietate nobilă, cu un ton modest. Purta o haină 
caraghioasă, maro bătând în roşcat, lungă, cu mânecile 
scurtate. Era o haină civilă, dar avea pantofi grosolani, de 
simplu soldat, şi moletiere. 'Ținea într-o mână o raniţă foarte 
murdară. Intră, îşi scoase căciula impunătoare cu cealaltă 
mână şi îi salută pe cei doi bărbaţi: 

— Bună ziua! 

— Bună ziua! 

— Spuneţi-mi, vă rog, întrebă el cu o atitudine demnă, ca 
şi cum lucrurile de pe el, care nu se potriveau deloc, ar fi 
fost o ţinută corectă, unde aş putea să-l găsesc pe comisar? 


— Eu sunt adjunctul. 

— Înseamnă că dumneavoastră trebuie să mă adresez. 

Încercă să-şi pună undeva căciula pepit care, pe deasupra, 
era pătată cu praf de cărbune şi, negăsind un alt loc 
potrivit, o înghesui sub cotul celuilalt braţ, în timp ce cu 
mâna rămasă liberă începu să descheie, preocupat, copcile 
hainei. Nu avea guler, sau mai degrabă fusese smuls, dar un 
fular călduros de lână îi înfăşură gâtul. De sub haina 
descheiată apăru o uniformă de vară foarte decolorată şi 
murdară; apoi începu să descheie nasturii de la buzunarul 
bluzonului. 

— Aşteptaţi, aşteptaţi, zise Zotov, venindu-i în ajutor. Bine, 
bine... Îl privi pe Dighin sumbru, imobil. 

— O să fac un lucru care nu depinde decât de mine, osă vă 
decuplez vagoanele. Dimineaţă la zece o să primiţi ajutor... 

— Mulţumesc, răspunse Dighin, privindu-l cu ochii 
injectaţi. 

— Nu e nevoie să-mi mulţumiţi. Era un tren aşa de bun. 
Nu ştiu la care vă mai cuplăm acum. 

— De două săptămâni ne tot trambalăm. O zi în plus sau în 
minus... spuse Dighin cu vioiciune. Că doar ştiu eu ce 
escortez. 

— Nu! îi răspunse Zotov, atenţionându-l cu degetul. Nu 
trebuie să ne dăm noi cu părerea, nici eu, nici 
dumneavoastră... Se uită pieziş spre intrus, se apropie mult 
de Dighin şi murmură cu o voce care abia dacă se auzea, 
dar în care se simţea totuşi acel accent. 

— Din moment ce ştii ce duci, ia gândeşte-te un pic. Pentru 
câţi oameni se pot săpa tranşee cu lopeţile tale? Pentru 
două divizii! Să te afunzi în pământ, asta înseamnă să-ţi 
salvezi viaţa. Douăzeci şi cinci de mii de lopeţi, asta 
înseamnă douăzeci şi cinci de mii de vieţi. Nu-i aşa? 

Zotov se mai uită o dată la necunoscut. Acesta, înțelegând 
că este în plus, se retrase spre perete, se întoarse. Cu mâna 
liberă îşi acoperea pe rând, ba nu, îşi încălzea urechile. 


— Ce-i? Vă e frig? îl întrebă Zotov râzând. Omul se 
întoarse şi zâmbi. 

— Ştiţi, s-a făcut tare frig. E un vânt îngrozitor. Şi mai e şi 
umezeală! 

Într-adevăr, vântul şuiera, lovind în colţul clădirii şi făcea 
să zăngăne un ochi de geam prost fixat de sub storul 
ferestrei din dreapta. Şi apa asta care curgea continuu din 
jgheab! 

Acest om caraghios, prost ras, avea un zâmbet foarte 
simpatic, te înduioşa. Şi nici nu era tuns zero. Părul moale, 
nu prea des, reuşea să îi acopere capul mare. Şuviţele albe 
îi dădeau reflexe argintii. 

Nu semăna nici cu un militar, nici cu un civil. 

— lată. 

Ţinea în mână, gata pregătită, o hârtie. 

— lată, asta este... 

— Un moment, un moment. Zotov luă hârtia fără să se uite 
la ea. 

— Dumneavoastră... aşezaţi-vă. Pe scaunul ăsta. Veniţi aici. 

După ce mai aruncă o privire la haina aceea incredibilă, se 
întoarse la masă, strânse codul şi borderourile, le închise în 
seif, îi făcu semn lui Dighin şi se duse cu el la Valia. 

Aceasta se străduia să demonstreze Dumnezeu ştie ce la 
telefon. Frosia stătea chircită în faţa sobei. Zotov se apropie 
de Valia şi o luă de mână, chiar de mâna în care ţinea 
telefonul. 

— Valia dragă... 

Fata se întoarse spre el cu o mişcare vioaie şi se uită la el 
cu veselie, atât de mult i se păruse că simte tandreţe în felul 
în care o prinsese şi o ţinea de mână. 

Tocmai încheia discuţia la telefon. 

— 1002 intră în gară. N-avem nici o treabă cu el. Să-i 
schimbe macazul pe Tambov, Petrovici... 

— Scumpa mea! Trimite-o imediat pe Frosia să marcheze 
astea patru vagoane ori să le-arate direct celor de la 
decuplare. O să meargă sergentul cu ea; trebuie ca 


dispecerul să hotărască decuplarea şi să le lase pe linia 
secundară până mâine dimineaţă. 

Frosia, aşezată în continuare pe vine, îşi întoarse faţa 
aspră spre locotenent şi mişcă din buze. 

— Bine, Vasili Vasilievici, răspunse Valia cu un zâmbet. 

Încă mai ţinea mâna pe telefon, deşi nu mai avea de ce, şi 
rămase aşa până când el îşi retrase degetele. 

— O trimit imediat. 

— Şi convoiul celălalt trebuie să plece cu prima 
locomotivă. Fă tot ce-i posibil. 

— Foarte bine, Vasili Vasilievici, răspunse Valia, zâmbind 
încântată. 

— Asta-i tot, îl anunţă Zotov pe Dighin. Frosia oftă ca nişte 
foale de fierărie, îşi drese glasul şi se ridică. 

Fără să spună nici un cuvânt, Dighin îşi duse o mână la 
tâmplă şi rămase în această poziţie; din cauza căciulii, 
urechile îi arătau ca nişte foi de varză, iar înfăţişarea sa nu 
semăna cu cea a unui militar. 

— Abia aţi fost mobilizat, nu? Muncitor, probabil. 

— Da. 

Dighin se uita la locotenent recunoscător, cu o privire fixă. 

— Să vă puneţi la loc triunghiul, îl sfătui Zotov, arătând 
spre epoletul gol de pe guler. 

— N-am. S-a rupt. 

— Şi căciula, ori încheiaţi clapele, ori le ridicaţi, înţeles? 

— Da, sigur! Să le ridice! bombăni Frosia care-şi pusese 
deja pelerina de ploaie. Acum, când cade mizeria asta de 
zăpadă topită! Hai, să mergem, băiete! 

— Foarte bine, noroc! Mâine o să fie aici alt locotenent; 
insistaţi să v-ajute să plecaţi. 

Zotov se întoarse în biroul său, împinse uşa. Acum patru 
luni, nu avea nici cea mai mică idee despre cum trebuie să- 
şi închidă centironul şi i se părea absolut stupid şi ridicol să 
ridice mâna ca să răspundă la salut. 

Când intră, vizitatorul nu se ridică de pe scaun, dar schiţă 
o mişcare pentru a arăta că, dacă trebuia, era gata s-o facă. 


Raniţa era pusă pe jos, iar căciula pepit deasupra. 

— Nu vă ridicaţi, nu vă ridicaţi. Zotov se instala la masă. 

— Aşadar? Desfăcu hârtia. 

— Trenul meu a plecat... fără mine, declară bărbatul, 
zâmbind vinovat. 

Zotov citi ce era scris pe hârtie; provenea de la comisarul 
gării din Riajsk; aruncând în continuare priviri spre 
necunoscut, Zotov îi puse întrebările de rigoare. 

— Nume? 

— 'Tveritinov. 

— Prenume, nume de familie? 

— Igor Dementievici. 

— Aveţi mai mult de cincizeci de ani? 

— Nu, patruzeci şi nouă. 

— Ce număr avea trenul dumneavoastră? 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— Cum, nu vi s-a spus numărul? 

— Nu. 

— Şi-atunci de ce figurează pe hârtia asta? L-aţi notat 
dumneavoastră aici? 

(Era vorba despre 245413, trenul de la Arceda pe care 
Zotov îl lăsase să plece noaptea trecută.) 

— Nu. Am spus la Riajsk de unde venea şi când, pesemne 
chiar comandantul a găsit numărul! 

— Unde aţi pierdut trenul? 

— La Skopina. 

— Cum s-a-ntâmplat? 

— Să vă spun drept... Pe buzele groase ale lui Tveritinov 
era acelaşi zâmbet amărât. Plecasem... să schimb nişte 
lucruri... pe ceva de mâncare, eram flămând, şi-atunci 
trenul a plecat. Acum nu se mai fluieră, trenurile pleacă 
fără să facă zgomot. 

— Când a fost asta? 

— Alaltăieri. 

— Şi n-aţi reuşit să-l prindeţi? 


— După cum vedeţi. Cum era să-l prind? Pe vagoanele- 
platformă plouă. Pasarelele vagoanelor, ştiţi şi 
dumneavoastră, e al naibii de curent acolo, şi te-ar alunga 
santinelele. În furgoane nu se poate intra: n-au dreptul să 
te lase şi nici n-au loc. Ştiţi, într-o zi am văzut un tren de 
călători, un adevărat miracol. Ei bine, sunt doi şefi de 
vagoane la toate intrările şi îi împing pe oameni ca să-i 
împiedice să se agate de rampe. Dacă trenurile de mărfuri 
au pornit, e prea târziu să te mai urci în ele. Dacă-s oprite 
în staţie, fără locomotivă, e imposibil să ghiceşti în ce 
direcţie vor pleca. N-au plăcuţă de email cu destinaţia lor: 
„Moscova-Mineralnie Vodi”. N-ai dreptul să ceri vreo 
informaţie, altfel eşti luat drept spion, mai ales aşa cum 
sunt îmbrăcat... în general, e periculos să pui întrebări. 

— Bineînţeles, suntem în război. 

— Era aşa şi înainte de război. 

— Ia te uită! Nu mi-am dat seama de asta! 

— Da, da, îl asigură Tveritinov, îngustându-şi aproape 
imperceptibil ochii. După 1937... 

— Cum adică, 1937? se miră Zotov. Ce-a fost în 1937? 
Războiul din Spania? 

— Nu! Tveritinov îşi lăsă ochii în jos cu acelaşi zâmbet 
vinovat. Nu... 

Fularul gri, moale, se desfăşurase. Îi atârna acum până la 
curea, prin deschizătura hainei. 

— De ce nu sunteţi în uniformă? Unde vă e mantaua? 

— N-am avut niciodată. Nu ni s-au repartizat. 

— Şi... haina asta... de unde e? 

— Mi-au dat-o nişte oameni cumsecade... 

— Hm... hm... Trebuie totuşi să remarc că aţi ajuns foarte 
repede aici. leri-dimineaţă eraţi la comisarul din Riajsk şi-n 
seara asta sunteţi deja la Kocetovka. Cum aţi făcut drumul 
ăsta greu? 

Tveritinov îl privi cu ochii larg deschişi. Ochi blânzi, 
încrezători. Zotov era fermecat mai ales de felul cum 
vorbea, de felul în care se întrerupea dacă i se părea că 


interlocutorul vrea să îl contrazică, de felul în care accentua 
cuvintele, fără să-şi agite mâinile, doar cu mişcări uşoare 
ale degetelor. 

— Am avut un noroc extraordinar. M-am urcat într-un 
vagon-container, nu mai ştiu în ce gară... De două zile am 
început să mă pricep la terminologia feroviară. „Vagoane- 
container”, îmi imaginam că trebuiau să semene, cât de cât, 
cu un vagon, să aibă măcar o bucată de acoperiş. Mă urc pe 
scară, nu era decât o groapă din fier, o capcană pentru lupi. 
Nu puteai să te-aşezi, nici să te sprijini. Înainte se 
transportase cărbune şi, în timpul mersului, praful zbura de 
colo-colo şi se învolbura. Am păţit-o şi eu. Şi când mai 
începe să şi plouă... 

— Şi-atunci, de ce spuneţi că aţi avut noroc? îl întrebă 
Zotov, râzând în hohote. Şi hainele astea în ce hal sunt! 

Când râdea, două şanţuri mari şi simpatice îi brăzdau faţa 
de o parte şi de alta a buzelor şi urcau până la nasul 
pistruiat. 

— Păi, am coborât din vagonul-container, m-am scuturat, 
m-am spălat pe faţă şi am văzut că un tren era cuplat la o 
locomotivă, în direcţia sud. Am alergat de-a lungul 
convoiului, nu era nici un furgon deschis, erau sigilate 
toate. Şi pe urmă l-am văzut pe un tovarăş care tocmai 
ieşea, şi-a făcut nevoile şi s-a urcat din nou într-un vagon, 
nu era încălzit, dar era deschis. Merg după el, închipuiţi-vă 
că vagonul era plin până la refuz cu pături de molton! 

— Şi nu era sigilat? 

— Nu! Se vedea foarte bine că la început fuseseră legate 
în baloturi de câte cinci sau zece; dar multe baloturi erau 
desfăcute, aşa că era o nimica toată să te scufunzi în ele. 
Mai erau unii care dormeau acolo. 

— Asta chiar că-i bună! 

— M-am învelit cu trei-patru pături şi am dormit aşa de 
bine, o desfătare, am dormit douăzeci şi patru de ore fără 
să mă trezesc. Nici măcar nu ştiu dacă trenul mergea sau 
se oprise. Mai ales că nu-mi luasem raţia de trei zile; 


dormeam, dormeam, am uitat de război, de încercuire... M- 
am gândit la familia mea... 

Faţa lui arăta ca o lămâie stoarsă, dar radia. 

— Opriţi-vă! 

Zotov sări de pe scaun, tocmai făcuse o corelaţie. 

— Convoiul ăsta... Când aţi ajuns? 

— Păi, de câte minute exact... nu ştiu. Am venit aici 
imediat cum am coborât din tren. 

Zotov se năpusti spre uşă, o împinse violent şi intră în 
celălalt birou: 

— Valia! Valia! Trenul care a trecut spre Balaşov, 1000 şi 
nu mai ştiu cât pe listele tale... 

— Mai e în gară? 

— Nu. A plecat. 

— Sigur? 

— Sigur. 

— Ei, drăcie! exclamă el, luându-se cu mâinile de cap. Şi 
noi stăm aici la birourile noastre, birocraţi nenorociţi. 
Clasăm iar şi iar tot felul de hârţoage, nu vedem nimic, nu 
merităm pâinea pe care-o mâncăm! Fă-mi legătura cu 
Miciurinsk-Uralski, hai, fuga! 

Apoi intră în biroul său. 

— Nu vă amintiţi numărul vagonului? îl întrebă el pe 
Tveritinov. 

— Nu, îi răspunse acesta zâmbind. 

— Era un vagon cu două axe, sau cu patru? 

— Nu mă pricep... 

— Cum adică, nu vă pricepeţi? Mic sau mare? Câte tone? 

— Cum se spunea în războiul civil: „Oameni: 40. Cai: 8”. 

— Atunci înseamnă că era de şaisprezece tone. Avea 
escortă? 

— Se pare că nu. 

— Vasili Vasilievici! strigă Valia. Dispecerul militar la 
telefon. Vreţi să vorbiţi cu comisarul? 

— Poate n-am nevoie de el, poate nu e echipament militar. 

— Dacă-mi permiteţi, să-i explic eu? 


— Da, dă-i drumul, draga mea. Poate că pur şi simplu 
evacuează păturile alea, află ce-i cu ele. N-au decât să 
cerceteze cu grijă convoiul, să găsească vagonul ăla, să 
vadă cui aparţine, să facă o constatare, să sigileze vagonul, 
pe scurt, n-au decât să rezolve problema! 

— Bine, Vasili Vasilievici. 

— Mulţumesc mult, draga mea Valia. Eşti un ajutor de 
nădejde. 

Valia îi zâmbi. Buclele îi acopereau faţa. 

— Alo! Miciurinsk-Uralski... 

Zotov închise uşa şi, încă emoţionat, traversă camera. Îşi 
lovi mâinile una de cealaltă. 

— Avem o treabă de făcut şi nu putem s-o scoatem la 
capăt, declară el, accentuând „o”-urile. Şi nu mi se dă un 
adjunct. Oricum, e un fleac să furi păturile alea. Dacă le 
găsesc, oricum nu mai sunt toate. 

Mai făcu vreo câţiva paşi şi apoi se aşeză. Îşi scoase 
ochelarii ca să-i şteargă cu o cârpă. Chipul lui nu mai arăta 
agitat. Era, brusc, chipul unui puştan care nu avea ca 
apărare decât cascheta verde. 

Tveritinov aştepta cu răbdare. Ochii săi melancolici 
cercetară storurile de camuflaj, portretul în culori al lui 
Kaganovici în uniformă de mareşal al Căilor Ferate, soba, 
găleata, lopata. În acest birou supraîncălzit, haina pătată de 
praf de cărbune începea să-l incomodeze pe Tveritinov. O 
dădu jos de pe umeri şi îşi scoase fularul. 

Locotenentul îşi puse ochelarii şi examina încă o dată foaia 
de drum. De fapt, nu era un document oficial propriu-zis: 
fiind redactată conform declaraţiilor celui în cauză, putea fi 
adevărată, dar la fel de bine putea fi şi mincinoasă. 
Respectând instrucţiunile primite, trebuia să dea dovadă de 
o vigilenţă extremă în cazul foştilor combatanți, mai ales 
dacă se prezentau individual. 

Tveritinov nu putea să demonstreze că el chiar pierduse 
trenul la Skopina. Şi dacă se întâmplase la Paveleţ? Între 


timp, ar fi putut să tragă o fugă la Moscova sau în altă 
parte, ca să îndeplinească o misiune! 

Totuşi, faptul că ajunsese atât de repede pleda în favoarea 
lui. 

Da, dar cine garanta că el chiar coborâse din trenul 
respectiv? 

— Deci, vă simţeaţi bine acolo, la căldură, în timpul 
călătoriei? 

— Bineînţeles că da. Aş fi mers bucuros mai departe. 

— Atunci de ce aţi coborât? 

— Ca să mă prezint aici. La Riajsk aşa mi s-a spus să fac. 

Toate trăsăturile capului mare al lui Iveritinov erau 
accentuate: frunte înaltă, sprâncene stufoase, nas 
voluminos. Bărbia şi obrajii erau năpădite de fire de păr 
care începuseră să încărunţească uniform. 

— De unde aţi ştiut că aţi ajuns la Kocetovka? 

— Era un georgian care dormea lângă mine, el mi-a spus. 

— Militar? Ce grad? 

— Nu ştiu, nu i-am văzut decât capul când l-a scos din 
pături. 

Tveritinov era cuprins de tristeţe, ca şi cum de fiecare 
dată când răspundea pierdea câte ceva. 

— Bine, spuse Zotov, împingând foaia de drum. Ce acte 
mai aveţi? 

— N-am absolut nimic, răspunse Tveritinov cu un zâmbet 
îndurerat. De unde era să le iau? 

— Ah, da... Chiar nimic? 

— Când eram încercuiți, toţi cei care aveau acte le-au 
distrus. 

— Da, dar pe urmă, când v-aţi întors pe teritoriul sovietic, 
vi s-a dat ceva, nu? 

— Nu. Nimic. S-au stabilit liste, am fost repartizaţi în 
grupuri de câte patruzeci şi ne-au urcat într-un tren. 

Într-adevăr, aşa trebuie să se fi întâmplat. Atât timp cât 
eşti împreună cu camarazii tăi, eşti încorporat în grup şi 
actele sunt inutile. 


Totuşi, Zotov dorea să aibă o dovadă materială oarecare, 
care să confirme simpatia involuntară pentru acest om cu o 
purtare atât de aleasă şi cu un cap atât de nobil. 

— Ceva, orice. Aţi păstrat vreun act în buzunare? 

— Păi... poate nişte fotografii. Cu familia mea. 

— Arătaţi-mi-le. 

Locotenentul nu-l obliga, îi cerea. 

Sprâncenele lui 'Tveritinov se ridicară uşor. Avea în 
continuare acel zâmbet de om distrat sau care nu reuşea să 
se exprime; scoase din acelaşi buzunar al bluzonului 
(celălalt nu se închidea, nu avea nasture) un pachet plat din 
hârtie portocalie, îl desfăcu pe genunchi şi luă din el două 
fotografii 9 x 12, se uită şi la una, şi la cealaltă, apoi se 
ridică de pe scaun ca să i le dea locotenentului; scaunul era 
pus destul de aproape de masa lui, aşa că Zotov se aplecă 
să le ia. Se uită la ele. În timp ce Tveritinov ţinea în 
continuare hârtia de împachetat pe genunchi, îşi îndrepta 
spatele şi încerca şi el să se uite de la distanţă. 

Într-una din fotografii, făcută într-o grădină mică, într-o zi 
însorită, probabil că în primele zile de primăvară (frunzele 
erau încă foarte mici şi se vedeau goluri printre ramuri), 
apărea o fetiţă de vreo paisprezece ani îmbrăcată cu o 
rochie gri cu dungi, strânsă în talie. Zveltă, cu un gât lung şi 
slab care ieşea din gulerul răsfrânt, cu o faţă alungită, 
părea că freamătă, chiar dacă stătea nemişcată în 
fotografie. Era în acea fotografie ceva care părea 
neterminat, neexprimat, aşa încât, în loc să ţi se pară 
veselă, când o priveai ţi se strângea inima. 

Fetiţa îi plăcu mult lui Zotov. Buzele sale se 
întredeschiseră: 

— Cum o cheamă? întrebă el cu glas aproape şoptit. 

Tveritinov avea ochii închişi. 

— Lialia, răspunse el cu o voce şi mai dulce. Apoi deschise 
ochii şi se corectă: 

— Irina. 

— Când a fost făcută fotografia? 


— Anul ăsta. 

— Unde? 

— În împrejurimile Moscovei. 

Şase luni! Trecuseră şase luni de când cineva spusese: 
„Scumpa mea Lialia! Îţi fac o fotografie!” şi apăsase pe 
obturator. Şi de atunci, gurile de tun bubuiseră cu zecile de 
mii, izvoare de pământ negru ţâşniseră cu milioanele şi 
milioane de oameni fuseseră târâţi într-un carusel infernal. 
Unul venit pe jos din Lituania, altul venit cu trenul de la 
Irkuţk. Şi acum, în această gară în care vântul îngheţat 
spulbera o ploaie amestecată cu zăpadă, în care convoaie 
întregi erau oprite, în care oamenii se adunau ziua, o 
mulţime fără sens, şi dormeau noaptea talmeş-balmeş pe 
scândurile negre, cum puteai să crezi, în această gară, că 
această grădină fermecătoare, această fetiţă, această 
rochie încă mai există pe pământ! 

În a doua fotografie văzu o femeie şi un băieţel aşezaţi 
unul lângă altul pe o canapea, cercetând cu atenţie o carte 
cu imagini mari cât pagina. Mama era şi ea tot zveltă, fină, 
cu siguranţă înaltă; băieţelul, de vreo şapte ani, cu faţa 
rotundă şi o expresie deosebit de inteligentă, nu se uita la 
carte, se uita la mama lui care îi explica ceva. Avea aceiaşi 
ochi mari ca şi tatăl său. 

Toţi membrii familiei aveau ceva distins în înfăţişarea lor. 
Zotov nu fusese niciodată laolaltă cu astfel de familii, dar 
faptul că mersese des la Galeria Tretiakov, la teatre, că 
citise anumite cărţi îi lăsase în amintire dovezi 
imperceptibile că asemenea familii existau. Puteai să vezi în 
aceste două fotografii un confort rafinat. Zotov i le dădu 
înapoi şi remarcă: 

— Vă e cald. Faceţi-vă comod. 

— Da, îl aprobă 'Tveritinov, scoţându-şi haina. Nu ştia unde 
să o pună. 

— Aici, pe canapea, îi arătă Zotov cu un gest. Acum se 
vedeau bine toate lucrurile de pe el, rupturile, nasturii 
diferiţi de la uniformă. Şi rao-letierele înfăşurate cu 


stângăcie: legăturile prea slabe alunecaseră pe picioare. 
Îmbrăcămintea lui caraghioasă părea că-i sfidează capul 
mare, argintiu. 

Zotov nu mai încerca să-şi stăpânească simpatia pentru 
acest om echilibrat, care îi plăcuse de la început, nu fără 
motiv. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă el cu respect. 

Împachetând cu tristeţe fotografiile în hârtia portocalie, 
Tveritinov îi răspunse zâmbind uşor. 

— Sunt actor. 

— Ah, da?! exclamă uimit Zotov. Cum de nu mi-am dat 
seama de la început? Chiar arătaţi a actor! (în acel moment 
chiar că nu arăta deloc a actor.) 

— Artist emerit, probabil? 

— Nu. 

— Şi unde aţi jucat? 

— La Teatrul dramatic din Moscova. 

— Nu am fost decât o singură dată la teatrul din Moscova, 
la Teatrul de artă, când am mers cu colectivul în capitală. 
Dar la Ivanovo mergeam des la teatru. N-aţi văzut noul 
teatru din Ivanovo? 

— Nu. 

— Pe dinafară n-are nimic ieşit din comun. O cutie gri, stil 
beton armat, dar înăuntru e splendid! Îmi plăcea mult să 
merg la teatru, pentru mine nu e doar un divertisment. Te 
instruieşti la teatru, nu-i aşa? (în acest timp, evident, 
constatările pentru convoiul incendiat aşteptau să fie 
rezolvate; dar, oricum, avea nevoie de două zile întregi de 
lucru, în schimb, cât de măgulitor era să cunoască un mare 
actor şi să vorbească puţin cu el!) 

— Ce roluri aţi interpretat? 

— Multe, răspunse Tveritinov cu un zâmbet trist. În atâţia 
ani, nici măcar n-aş putea să le spun pe toate. 

— Da, dar totuşi. De exemplu? 

— Păi... locotent-colonel Vercinin... doctor Rank... 

— Da, da... 


Zotov nu îşi amintea de aceste roluri. 

— Şi în piesele de teatru ale lui Gorki n-aţi jucat? 

— Ba da, bineînţeles. 

— Eu asta preferam, piesele de teatru ale lui Gorki. Şi tot 
ce era de Gorki. Cel mai inteligent, mai uman, cel mai mare 
scriitor al nostru. Nu credeţi? 

Tveritinov îşi ridică sprâncenele, încercând să găsească un 
răspuns, dar nu reuşi, aşa că rămase tăcut. 

— Chiar mi se pare că am auzit de numele dumneavoastră. 
Nu sunteţi artist emerit? 

Această discuţie îi făcea atât de mare plăcere, încât se 
îmbujora. 

— Dacă aş fi fost artist emerit, răspunse Tveritinov, 
depărtându-şi puţin braţele, sigur n-aş fi fost acum aici. 

— De ce? Ah, da, sigur, nu aţi fi fost mobilizat. 

— Noi n-am fost mobilizați. Făceam parte din milițiile 
populare. Înrolaţi voluntar. 

— Deci sigur au fost artişti emeriţi care s-au înrolat 
voluntar! 

— Toţi făceau asta, începând cu regizorii. Doar că la un 
moment dat, cineva a tras o linie după un anumit număr, cei 
care erau deasupra liniei au rămas, cei care erau sub au 
plecat. 

— Aţi fost antrenați? 

— Câteva zile, pentru lupta cu baioneta. Şi pentru 
aruncarea grenadelor. De lemn. 

Se uita atât de fix la un punct din podea, încât ochii lui 
păreau că sunt din sticlă. 

— Şi pe urmă v-au dat arme? 

— Da, ne-au dat puşti când unitatea noastră era pe drum. 
Model 1891. Am mers pe jos până la Viazma. Pe lângă 
Viazma, ne-au prins în cleşte. 

— Au fost mulţi morţi? 

— După părerea mea, cei mai mulţi au fost făcuţi 
prizonieri. Eram un grup mic care s-a unit cu luptători de 


pe front încercuiți, ei ne-au scos din încurcătură. Nici 
măcar nu ştiu unde este frontul. Aveţi hărţi? 

— Nu există hărţi, comunicatele nu sunt clare, dar pot să 
vă spun că Sevastopol şi o bucată din Crimeea sunt ale 
noastre, Taganrog la fel, bazinul Doneţ e al nostru. În 
schimb, Orei şi Kursk sunt în mâinile lor... 

— Oho! Şi împrejurimile Moscovei? 

— Asta chiar că e greu de înţeles. Aproape că se bat în 
zona suburbană. Leningrad e complet izolat... 

De durere, de jur împrejurul ochilor lui Zotov apărură 
riduri. 

— Şi eu, care nu reuşesc să-i conving să mă trimită pe 
front! 

— Lăsaţi, o să mai aveţi ocazia! 

— Asta doar pentru că războiul va dura mai mult de un an. 

— Aţi făcut facultatea? 

— Da. Practic, ne-am susţinut proiectul final în primele zile 
de război. Dacă putem spune că aceea a fost susţinere... 
Trebuia să fie în decembrie. Şi ne-am trezit că ne spun: 
„Ioţi cei care au schiţe, proiecte, să le-aducă şi e suficient”. 

Zotov considera că acest subiect este interesant, se simţea 
în largul său şi vorbea repede ca să spună totul dinfr-odată: 

— Cinci ani întregi, da... Când am intrat la institut, Franco 
deja se răzvrătise. Apoi a căzut Austria! Cehoslovacia! 
Începutul războiului mondial! Al războiului din Finlanda! 
Cotropirea Franţei! A Greciei! A Iugoslaviei! Vă daţi seama, 
cum era să studiem noi maşinile textile în starea de spirit în 
care eram? Şi după ce-am terminat, colegii mei au fost 
trimişi la un centru de instruire la Academia de mecanică, 
eu nu, din cauza ochilor, sunt foarte miop. Îi hărţuiam în 
fiecare zi pe cei de la centrul de recrutare, în fiecare zi... 
Am experienţă, din 1937... Singurul lucru pe care l-am 
obţinut vreodată a fost că m-au încorporat în Şcoala de 
administraţie. Bine, de acord. Mi-am pus hârtia în buzunar, 
am trecut prin Moscova şi m-am fofilat în Comisariatul de la 
Apărare. Am vorbit cu un colonel bătrân, era tare grăbit, 


tocmai îşi închidea servieta. „Ştiţi, sunt inginer, am zis eu, 
nu vreau să merg la Administraţie.” „Arătaţi-mi diploma!” 
Dar eu n-aveam diploma... „Bine, o să vă pun o singură 
întrebare, dacă răspundeţi corect, înseamnă că e adevărat. 
Ce-i aia o manivelă?” Şi eu recit pe nerăsuflate: „E o piesă 
fixată pe axul de transmisie, legată de bielă pentru a...” Şi 
el a tăiat Şcoala de Administraţie şi a scris: „Scoala 
Feroviară”. Şi-a luat servieta şi a plecat. Eram în culmea 
fericirii. M-am dus la şcoală, admiterea se terminase, nu 
mai erau decât cursuri de comisari feroviari. Aşa că 
manivela nu mi-a folosit la nimic! 

Vasili ştia că nu era momentul să trăncănească, să depene 
amintiri, dar se întâmpla atât de rar să se destăinuie unui 
om cultivat, atent. 

— Sunt sigur că fumaţi, îndrăzni Zotov, aruncând o privire 
pe foaia de drum. Fumaţi, vă rog, Igor Dementievici. Am 
aici tutun, hârtie pentru ţigări, am dreptul la o raţie, dar eu 
nu fumez. 

Scoase din sertar un pachet de tutun abia început şi i-l 
dădu. 

— Fumez, într-adevăr, recunoscu Igor Dementievici şi i se 
lumină faţa de încântare. 

Se aplecă şi luă pachetul, dar nu-şi răsuci imediat ţigara; 
se lăsă pătruns de mirosul tutunului şi parcă îi scăpă un 
geamăt imperceptibil. Se uită la marcă şi, ridicând capul, 
exclamă: 

— Tutun din Armenia! 

Îşi făcu o ţigară groasă, îşi trecu limba peste hârtie şi Vasili 
scapără imediat un bâţ de chibrit. 

— Şi în păturile alea nu fuma nimeni, nu? 

— N-am remarcat. 

Copleşit de fericire, Igor Dementievici se sprijini de 
spătarul scaunului. 

— Mi se pare că nimeni nu avea tutun. De ce aţi vorbit 
despre 1937? întrebă el. 


— Doar n-aţi uitat ce s-a întâmplat atunci! Şi Vasili începu 
să povestească plin de înflăcărare: Războiul din Spania! 
Fasciştii în cetatea universitară! Guadalajara, Jarama, 
Teruel. Cum să stai pe loc? Cerem să învăţăm spaniola, ni se 
predă germana. Cumpăr un manual, un dicţionar, las baltă 
întrebările, examenele şi mă apuc de spaniolă. Văd care e 
situaţia, că şi noi participăm la luptă, conştiinţa noastră 
revoluţionară ne interzice să stăm deoparte! Şi în ziare, 
mucles! Cum să ajungi în Spania? Să fugi la Odessa şi să te- 
mbarci, asta chiar că-i o copilărie, şi mai e şi pază la 
graniţe. 

Şi-atunci merg să-l găsesc pe şeful biroului de recrutare al 
secţiei patru, al secţiei trei, al secţiei doi, al secţiei unu. 
Trimiteţi-mă în Spania! Şi ei încep să râdă, eşti nebun, nu e 
nici un compatriot de-al nostru în Spania, ce să faci acolo? 
Văd că vă place să fumaţi, haideţi, puteţi să luaţi tot 
pachetul! Oricum, îl ţin numai ca să ofer altora. Şi mai am şi 
acasă. Nu, nu, vă rog, puneţi-l în raniţă, închideţi-o, doar 
atunci o să vă cred... Acum tutunul este un permis de liberă 
trecere, asta o să v-ajute pe drum... Şi-atunci, imaginaţi-vă 
că în Steaua roşie - citeam toate ziarele - dau peste un citat 
din articolul unui jurnalist francez care scria, printre altele: 
„Germania şi URSS consideră Spania ca pe un poligon de 
tragere”. Eu sunt exigent din fire. Am cerut acest număr la 
bibliotecă, am aşteptat trei zile ca să văd dacă apare o 
dezminţire a redacţiei. Nimic. Atunci m-am dus chiar la 
şeful biroului de recrutare şi i-am spus: „Citiţi aici! Nu 
există dezminţire, deci ne luptăm în Spania. Vă rog să mă 
trimiteţi în Spania. Soldat simplu!” În momentul ăla, loveşte 
cu toată puterea cu pumnul în masă. „Fără provocări, vă 
rog! Cine v-a trimis? Când va fi nevoie, o să vă chemăm. 
Haideţi, plecaţi!” 

Povestind aceste amintiri, Zotov râdea din toată inima. 
Obrajii lui erau iarăşi brăzdaţi de şanţuri. Chiar se simţea în 
largul său cu acest actor şi avea chef să îi povestească 
despre vizita marinarilor spanioli în timpul căreia le 


răspunsese în spaniolă, să îl întrebe cum a fost când era 
încercuit, pe scurt, să discute cu acest om educat, 
inteligent, despre cum evoluaseră evenimentele. Dar Valia 
întredeschise uşa. 

— Vasili Vasilievici! Dispecerul întreabă dacă e vreo 
problemă cu 794. Dacă nu, îl lăsăm să treacă. 

Zotov se uită în graficul său. 

— Ce tren e ăsta? Merge la Povorino? 

— Da. 

— A ajuns? 

— O să vină în vreo zece minute. 

— Cred că n-avem nimic de-a face cu el. Ce tren e? 

— Materiale pentru uzine şi câteva vagoane de călători. 

— Ah, asta-i nemaipomenit! Nemaipomenit! O să mergeţi 
cu trenul ăsta, Igor Dementievici! E foarte bun pentru 
dumneavoastră, n-o să fie nevoie să schimbaţi trenul. Nu, 
draga mea Valia, nu se descarcă nimic pentru noi, putem 
să-i dăm drumul. Să treacă pe o linie mai aproape, pe 1 sau 
pe 2, mergi şi spune-le. 

— Bine, Vasili Vasilievici. 

— Le-ai explicat ce-i cu păturile? 

— Da, cuvânt cu cuvânt. Şi ieşi. 

— Doar că mi-e ciudă că nu pot să vă ofer nimic de 
mâncare. N-am în sertar nici măcar un biscuit. 

Zotov deschise sertarul ca şi cum nu ar fi fost convins pe 
de-a-ntregul de acest lucru, ca şi cum ar fi putut să mai 
găsească totuşi un biscuit. Dar raţia e raţie, Vasili terminase 
dimineaţă pâinea care i se adusese pentru toată ziua. 

— Chiar n-aţi mâncat nimic de când aţi pierdut trenul? 
— Nu vă faceţi griji, pentru Dumnezeu, Vasili Vasilievici! 
Tveritinov îşi puse mâna cu degetele răsfirate în evantai pe 
bluzonul murdar cu nasturi desperecheaţi. Şi-aşa vă sunt 

extrem de recunoscător! 

Privirea şi vocea lui nu mai erau aşa de triste. 

— Deci, începu să explice cu plăcere Zotov, o să mergeţi 
până la Griazi. Păcat că nu am o hartă. Ştiţi pe unde e? 


— Nu prea, nu... Parcă am auzit vorbindu-se... 

— Dar e-o gară foarte cunoscută! Dacă ajungeţi ziua, 
mergeţi la comisarul gării să-i arătaţi foaia de drum - 
vedeţi, am notat că aţi trecut pe-aici - o să vă facă o hârtie 
pentru centrul de aprovizionare, de-acolo luaţi raţia pe 
două zile. 

— Vă mulţumesc mult. 

— Dacă-i noapte, să nu cumva să coborâţi, să nu vă mişcaţi 
din trenul ăla! Dacă rămâneaţi acolo, între pături, dacă nu 
vă trezeaţi, Dumnezeu ştie unde-aţi fi ajuns! După ce trece 
de Griazi, trenul o să meargă la Povorino, dar nici acolo să 
nu vă mişcaţi din tren, doar dacă nu cumva mergeţi la 
centrul de aprovizionare, trenul o să vă ducă până la 
Arceda. Asta-i destinaţia convoiului 245413. 

Îi înapoie lui Tveritinov foaia de drum. Acesta, ascunzând-o 
în buzunarul bluzonului, acelaşi buzunar, cel care se 
închidea, îl întrebă: 

— Arceda? N-am auzit niciodată vorbindu-se despre asta. 
Unde e? 

— Se poate spune că e chiar pe lângă Stalingrad. 

— Stalingrad, repetă Tveritinov, ridicând capul. 

Fruntea i se acoperi de riduri. Făcu un efort distrat şi 
întrebă din nou: 

— Nu vă supăraţi... Stalingrad... Cum se numea înainte? 

Cuvintele acestea îi sfâşiară inima lui Zotov, îl răscoliră. 
Era posibil aşa ceva? Un sovietic care nu ştia despre 
Stalingrad? Nu, nu era cu putinţă! Imposibil! Imposibil! De 
neconceput! 

Reuşi totuşi să se stăpânească. Îşi adună gândurile, îşi 
aranja ochelarii. Spuse cu o voce aproape calmă: 

— Înainte se numea Ţariţin. 

(Deci nu era un soldat încercuit. Nu. Era un trimis al 
duşmanului. Un rus alb, cu siguranţă, ceea ce explica 
purtarea aleasă.) 

— Ah, da, da, [ariţin. Apărarea de la Ţariţin. (Nu era 
cumva un ofiţer țarist deghizat? Felul cum îi ceruse harta... 


Exagerase puţin cu îmbrăcămintea aceea caraghioasă.) 

Acest cuvânt ostil, „ofiţer”, dispărut de atâta timp din 
limba rusă, pronunţat fie chiar şi în gând, îl lovi pe Zotov ca 
o baionetă. 

(Ah! Se lăsase prostit! Se lăsase prostit! Calm. Vigilenţă. 
Şi-acum ce să facă? Ce să facă acum?) 

Zotov dădu un telefon şi lăsă să sune îndelung. 

Ţinea receptorul lipit de ureche, sperând că îi va răspunde 
căpitanul. 

Dar căpitanul, nici gând să răspundă! 

— Vasili Vasilievici, mă simt foarte jenat că v-am lăsat fără 
tutun. 

— Nu vă faceţi griji. Păstraţi-l, vă rog, replică Zotov. 
(Afurisitul! O otreapă, ce mai! Să te umileşti în faţa 
duşmanului, să nu mai ştii ce să faci ca să-i fii pe plac!) 

— Dacă-mi permiteţi, aş vrea să mai fac puţin fum aici. Sau 
poate trebuie să ies. 

(Să iasă? Acum era clar ca lumina zilei! A înţeles că a 
călcat în străchini şi acum vrea brusc să plece.) 

— Nu, nu, puteţi fuma aici. Îmi place mirosul de tutun. (Ce- 
aş putea să inventez? Cum să fac?) Lăsă telefonul să mai 
sune de încă trei ori. Cineva răspunse: 

— Plantonul la telefon. 

— Sunt Zotov. 

— Ordonaţi, tovarăşe locotenent. Unde-i Guskov? 

— Păi... a ieşit, tovarăşe locotenent. 

— A ieşit... unde a ieşit? Cum adică a ieşit? Fă ce ştii şi să 
fie la post în cinci minute. 

(S-a dus la o femeie, ticălosul!) 

— Să trăiţi! 

(Ce-aş putea să inventez?) 

Luă o foaie de hârtie şi, ferindu-se de 'Tveritinov, scrise cu 
litere mari: „Valia! Vino la mine în birou şi spune că 794 are 
întârziere de o oră”. Împături hârtia, înainta spre uşă şi 
spuse, întinzând mâna: 


— 'Tovarăşă Podcebiakina! Luaţi asta, e vorba despre 
convoiul de adineauri. 

— Care, Vasili Vasilievici? 

— Numărul e notat pe hârtie. 

Mirată, Valia se ridică şi luă hârtia. Zotov reveni imediat la 
locul său. Tveritinov îşi punea haina. 

— N-o să pierdem trenul? întrebă el cu un zâmbet 
binevoitor. 

— Nu, o să ne anunţe. 

Zotov începu să meargă prin birou fără să se uite la 
Tveritinov. Îşi aranja cutele bluzonului sub centiron şi mişcă 
pistolul dinspre spate în partea dreaptă. Îşi aranja cascheta 
verde. Nu ştia deloc nici ce să facă, nici ce să spună. Nu ştia 
să mintă. 

Dacă măcar Tveritonov ar spune ceva, dar acesta tăcea 
discret. 

Din când în când, se auzea şuvoiul de apă care curgea din 
jgheab, măturat, risipit de vânt. 

Locotenentul se opri lângă masă şi se sprijini cu mâinile de 
un colţ. (Pentru ca Tveritonov să nu observe vreo 
schimbare, ar fi trebuit să îl privească aşa cum o făcuse 
înainte, dar era incapabil să facă acest efort.) 

— Peste câteva zile va fi sărbătoare! spuse el, stând la 
pândă. 

(Hai, întreabă, întreabă, ce sărbătoare? şi nu voi mai avea 
nici o suspiciune.) 

Dar necunoscutul răspunse: 

— Daa... 

Locotenentul se uită la el. Dădea din cap şi fuma. 

— Aş fi curios să ştiu, oare parada va avea loc în Piaţa 
Roşie? 

(Parada? Nu se gândea la ea, întreba doar ca să mai 
treacă timpul.) Se auzi o bătaie în uşă. 

— Pot să intru, Vasili Vasilievici? 

Valia îşi strecură capul prin uşa deschisă. 'Tveritonov o 
văzu şi întinse mâna să îşi ia raniţa. 


— 794 e blocat între două gări. O să ajungă într-o oră. 

— Ei, drăcie, asta-i neplăcut. (Odios, tonul fals al vocii sale 
îl şoca.) 

— Bine, tovarăşă Podcebiakina. Valia dispăru. 

Afară, foarte aproape, se auzeau gâfâitul înăbuşit al 
locomotivei, zgomotul domolit al roţilor care frânau, se 
simţea cum pământul freamătă. 

— Cum să facem? medita cu voce tare Zotov. Trebuie să 
merg la centrul de aprovizionare. 

— Ei, bine, o să ies din acest birou, o să merg oriunde, cum 
doriţi, spuse 'Tveritinov cu amabilitate, cu un zâmbet pe 
buze, şi se ridică deja, cu raniţa în mână. 

Zotov îşi luă mantaua. 

— De ce să mergeţi să îngheţaţi cine ştie pe unde? Sala de 
aşteptare e foarte mică, n-ai unde să pui piciorul, sunt mulţi 
oameni care dorm pe podea. N-aţi vrea să veniţi cu mine la 
centrul de aprovizionare? 

Părea atât de puţin convingător! Adăugă, simțind că 
roşeşte. 

— Poate că aş putea... acolo... să mă descurc ca să vi se 
dea ceva... 

Măcar dacă Tveritinov nu s-ar fi arătat mulţumit. Dar 
exclamă, radiind de bucurie: 

— Ar fi culmea amabilităţii din partea dumneavoastră! 
Niciodată nu aş fi îndrăznit să vă rog. 

Zotov se întoarse, se uită spre masă, închise uşa seifului, 
stinse lumina: 

— Să mergem, închise uşa. 

— Dacă mă cheamă de la telegraf, mă-ntorc imediat. 

Tveritinov ieşi primul, cu haina lui grotescă şi cu moletiere 
lăsate care arătau ca un tirbuşon. 

Intrară pe un mic culoar rece care era luminat prost de un 
bec albastru şi ajunseră pe peron. 

În întunericul serii, sub cerul invizibil, fulgi mari, uzi, care 
nu erau nici pe departe albi, nici ploaie, nici zăpadă, cădeau 
oblic. 


Trenul era chiar acolo, pe linia 1. Negru, dar puţin mai 
negru decât cerul, aşa încât puteai să ghiceşti unde sunt 
vagoanele şi acoperişurile. La stânga, unde se aducea 
locomotiva, cenuşarul scuipa flăcări, cenuşa fierbinte, 
scânteietoare, se răspândea peste calea ferată, aruncată 
apoi rapid de cealaltă parte. La dreapta, spre coada 
trenului, şuvoaie de steluțe aprinse împroşcau acoperişurile 
vagoanelor. Siluete negre, în mare parte ale unor femei, 
alergau de-a lungul peronului, atrase de aceste steluțe vii. 
Ceva invizibil, îngrămădit, enorm, topea toate aceste 
răsuflări chinuite într-una singură. Târau copii care ori 
plângeau, ori rămâneau tăcuţi. Două persoane care gâfâiau 
îl loviră pe Zotov şi împinseră ceva care semăna cu o ladă 
uriaşă. În spate, altcineva trăgea pe peron ceva şi mai greu, 
care scârţâia. (Iocmai acum, când era infernal să 
călătoreşti, toată lumea căra sugari, bunici, saci imposibil 
de ridicat, coşuri mari cât nişte canapele, lăzi grele ca nişte 
scrinuri.) 

Dacă nu ar fi fost cenuşa locomotivei, semaforul, steluţele 
de la capătul ţevilor cazanelor din vagoane şi, în sfârşit, 
lumina necamuflată a unui felinar care strălucea departe, 
pe şine, nimeni nu ar fi crezut că aici erau multe trenuri, că 
această gară nu este o pădure adâncă, un câmp negru 
imens care aştepta liniştit să înfrunte iarna şi lentele 
schimbări de anotimp. 

Dar se auzeau scârţâitul atelajelor, ţignalul acarului, 
bătăile cu ciocanele şi agitația mulţimii emoţionate. 

— Pe-aici! 

Zotov îl conducea pe necunoscut printr-un pasaj ferit. 

Avea un felinar cu sticlă albastră şi, de mai multe ori, îi 
lumină drumul lui Tveritinov ca să vadă pe unde să o ia. 

— Aoleu, era să rămân fără caschetă! se plânse el. 

Locotenentul mergea fără să scoată nici un cuvânt. 

— E şi nu e zăpadă, îţi intră pe sub guler, spunea celălalt 
ca să întreţină conversaţia. 

Nici măcar nu avea guler. 


— Aici e mocirlă, îl avertiză locotenentul. 

Se înfundară în noroiul cel mai cleios şi mai clipocitor care 
există, nu era un alt drum mai bun. 

— Stai! Cine e? se auzi din apropiere vocea puternică a 
unei santinele. 

Tveritinov tresări violent. 

— Locotenent Zotov. 

Mergând în linie dreaptă prin noroiul care le ajungea până 
la glezne, prin unele locuri chiar şi mai sus, înconjurară 
aripa unde era centrul de aprovizionare şi urcară treptele 
de pe un mic peron din spate. Bătură puternic din picioare 
şi îşi scuturară picăturile de pe umeri. Locotenentul lumină 
intrarea cu felinarul şi îl conduse pe Tveritinov într-un fel 
de sală comună cu o masă goală şi două bănci. (Aici luau 
masa şi se instruiau gărzile de la centrul de aprovizionare.) 
Căutau de mult timp cablu electric pentru a pune un bec, 
dar chiar şi acum, această cameră cu pereţi din scândură 
care nu erau nici măcar văruiţi era luminată slab doar de 
un felinar pus pe masă. Colţurile se estompau în întuneric. 

Uşa camerei unde erau gărzile se deschise. Apăru pe prag 
un soldat, cu spatele spre lumina electrică şi cu faţa în 
întuneric. 

— Unde e Guskov? întrebă cu duritate Zotov. 

— Stai! Cine e? urlă o voce din exterior. 

Se auzi un zgomot de paşi pe peron, Guskov intră, urmat 
de un soldat. 

— Ordonaţi, tovarăşe locotenent! 

Guskov făcu o mişcare vagă care semăna oarecum cu un 
salut. În penumbră, Zotov văzu pe chipul lui Guskov, destul 
de obraznic de obicei, o crispare de nemulţumire pentru că 
fusese deranjat fără un motiv serios de către acest 
locotenent căruia aproape că nici nu îi era subordonat. 

Brusc, Zotov strigă cu asprime: 

— Sergent Guskov! Câte santinele trebuie să fie de gardă? 

Guskov nu se sperie, se miră (Zotov nu ţipa niciodată). 
Răspunse cu blândeţe: 


— Ar trebui să fie două, dar ştiţi şi dumneavoastră că... 

— Nu ştiu nimic! Respectaţi regulamentul! Buzele lui 
Guskov se crispară iarăşi: 

— Soldat Bobnev! Luaţi-vă armele, la postul de gardă! 

Soldatul care îl urma pe Guskov trecu prin spatele 
superiorilor, bocănind pe podea, şi intră în camera de 
alături. 

— Dumneavoastră, sergent, veniţi cu mine la comisar. 

Dar Guskov mirosise deja că se întâmplă ceva. 

Soldatul se întoarse, înarmat cu o puşcă cu baionetă, trecu 
în pas cadenţat prin faţa celor trei bărbaţi şi îşi luă în 
primire postul de gardă în faţa uşii. 

(Acela fu momentul în care Zotov fu cuprins de timiditate! 
Nu găsea cuvintele pe care ar fi trebuit să le spună.) 

— Dumneavoastră... Eu... spuse el cu o voce moale, abia 
ridicând ochii spre Tveritinov. Trebuie să merg în altă parte 
să văd ceva, un moment... 

Apăsa mai mult decât niciodată pe „o”-urile lui. 

— Rămâneţi aici, vă rog. Un moment. Aşteptaţi. 

Capul lui Tveritinov, cu cascheta mare şi umbra 
neliniştitoare pe care aceasta o proiecta pe perete şi pe 
tavan, avea un aspect ireal. | se părea că fularul ud e un 
nod strâns în jurul gâtului. 

— Mă lăsaţi aici! Dar nu se poate, Vasili Vasilievici, 
înseamnă c-o să pierd trenul! Permiteţi-mi să merg pe 
peron. 

— Nu, nu... Trebuie să rămâneţi aici... ordonă Zotov, 
alergând spre uşă. 

Tveritinov înţelesese. 

— Mă arestaţi! strigă el. Iovarăşe locotenent, dar pentru 
ce? Lăsaţi-mă să prind din urmă convoiul! 

Şi, la fel ca şi înainte, când îi mulţumise, îşi puse mâna pe 
piept cu cele cinci degete răsfirate ca un evantai. Făcu 
rapid doi paşi pe urma locotenentului, dar soldatul de 
gardă, isteţ, îi bară drumul cu baioneta. 


Fără să vrea, Zotov trebui să se întoarcă şi atunci, pentru 
ultima dată - pentru ultima dată în viaţa lui - văzu la lumina 
palidă a felinarului acest chip, chipul descompus al regelui 
Lear în cavoul său. 

— Ce faceţi? Ce faceţi? Vocea lui Tveritinov răsuna ca un 
clopot. Ceea ce faceţi este ireparabili. 

Ridică spre cer braţele care îi ieşeau din mâneci (într-una 
ţinea raniţa) şi se umflă până când aproape că atinse 
dimensiunile umbrei sale negre înaripate, deja tavanul îl 
apăsa pe creştet. 

— Nu vă neliniştiţi, nu vă neliniştiţi, îl dojeni Zotov, 
bâjbâind ca să găsească pragul. Trebuie pur şi simplu 
clarificată o mică problemă. 

Şi plecă. 

Guskov plecă şi el. 

Traversând biroul dispecerului militar, Zotov îi spuse: 

— Mai ţine un pic pe loc convoiul ăla. Ajunse în birou, se 
aşeză la masa de lucru şi scrise: „Către Serviciul de 
Securitate al Ministerului de Interne. 

Trimit pe numitul Tveritinov Igor Dementievici pe care l- 
am arestat, care pretinde că a fost încercuit şi a pierdut 
convoiul nr. 245413 la Skopina. În timpul discuţiei 
noastre...” 

— Pregăteşte-te! îi spuse el lui Guskov. Ia un om şi du-l la 
Centrul Feroviar. 

Trecură câteva zile, sărbătoarea se terminase. 

Dar imaginea acestui om cu un zâmbet uluitor şi fotografia 
fiicei sale îmbrăcată în rochie cu dungi îl obsedau în 
continuare pe Zotov. 

Se părea că totul se făcuse aşa cum trebuia făcut. Aşa cum 
trebuia, dar nu asta era problema... Voi să aibă certitudinea 
că într-adevăr era vorba despre un spion deghizat sau, în 
caz contrar, că fusese de mult eliberat. Telefona la centru, 
la serviciul de securitate. 

— V-am trimis pe 1 noiembrie pe un anume Iveritinov. Aţi 
putea să-mi spuneţi, vă rog, ce anume s-a aflat despre el? 


— Cazul este în cercetare! Tonul era dur. 

— Ascultaţi puţin, Zotov. Sunt lucruri neclare în 
constatările despre mărfurile deteriorate până la 80 la sută. 
E o problemă extrem de importantă, unii ar putea să-şi 
umple buzunarele din afacerea asta. 

Zotov îşi petrecu toată iarna în această gară, pe acelaşi 
post de comisar-adjunct. Îşi dorise de multe ori să 
telefoneze ca să ceară informaţii, dar ar fi putut să pară 
suspect. 

Într-o zi, veni un inspector de poliţie trimis de la Centrul 
Feroviar. Zotov îl întrebă, ca din întâmplare: 

— Vi-l amintiţi pe un anume Iveritinov? Eu l-am arestat, 
toamna trecută. 

— De ce întrebaţi? 

Faţa lui Zotov se întunecă vizibil: 

— Aşa, pur şi simplu... mă interesează... cum s-a terminat? 

— Cazul lui Tveritinov al dumneavoastră va fi clarificat. 
Noi nu lucrăm de mântuială. 

Dar de atunci, de-a lungul întregii sale vieţi, Zotov n-a 
putut să-l uite pe acel om niciodată... 


SFÂRŞIT 


1 Fruct cărnos, cu pieliţa subţire şi cu miezul zemos (n. 
TI), 

2 Publicaţie a armatei sovietice (n. Tr.). 

3 Valeri Cekalov, aviator celebru, pilot de încercare. În 
1937, a bătut recordul mondial la zborul pe distanţă lungă 
fără escală pe ruta Moscova-Vancouver pe la Polul Nord. A 
murit în 1938, în timpul unui zbor de încercare (n. Tr.). 

4 însemnele gradului de plutonier-şef (n. Tr.).