Verne Jules — Capitanul Hatteras

Jules Verne 


Jules Verne 


CAPITANUL HATIERAS 


CUPRINS: 

Partea întâi. 

Căpitanul Hatteras. 
Capitolul 1. 

Bricul Forward. 
Capitolul II. 

O scrisoare neaşteptată. 
Doctorul Clawbonny. 
Capitolul IV. 
Dog-captain. 

Capitolul V. 

În larg. 

Capitolul VI. 

Marele curent polar. 
Capitolul VII. 
Strâmtoarea Davis. 
Capitolul VIII. 

Ce vorbea echipajul. 
Capitolul IX. 

O veste. 

Capitolul X. 

Navigaţie periculoasă. 
Capitolul XI. 

Policarul diavolului. 
Capitolul XII. 
Căpitanul Hatteras. 
Capitolul XIII. 
Planurile lui Hatteras. 
Capitolul XIV. 
Expediţie în căutarea lui Franklin. 


Capitolul XV. 

Forward e aruncat din nou spre sud. 
Capitolul XVI. 

Polul magnetic. 

Capitolul XVII. 

Catastrofa expediției lui sir John Franklin. 
Capitolul XVIII. 

Drumul spre nord. 

Capitolul XIX. 

O balenă la orizont. 

Capitolul XX. 

Insula Beechey. 

Capitolul XXI. 

Moartea lui Bellot. 

Capitolul XXII. 

Început de revoltă. 

Capitolul XXIII. 

Asaltul gheţurilor. 

Capitolul XXIV. 

Pregătiri de iernat. 

Capitolul XXV. 

O vulpe bătrână de-a lui James Ross. 
Capitolul XXVI. 

Ultima bucată de cărbune. 
Capitolul XXVII. 

Marile geruri ale Crăciunului. 
Capitolul XXVIII. 

Pregătiri de plecare. 

Capitolul XXIX. 

Străbătând câmpurile de gheaţă. 
Capitolul XXX. 

Cairn-ul. 

Capitolul XXXI. 

Moartea lui Simpson. 

Capitolul XXXII. 

Întoarcerea lui Forward. 


Partea a doua. 
Deşertul de gheaţă. 
Capitolul 1. 

Inventarul doctorului. 
Capitolul II. 

Primele cuvinte ale lui Altamont. 
Capitolul III. 
Şaptesprezece zile de mers. 
Capitolul IV. 

Ultimul glonţ. 

Capitolul V. 

Foca şi ursul. 

Capitolul VI. 

Porpoise. 

Capitolul VII. 

O discuţie despre hărţi. 
Capitolul VIII. 

O călătorie spre nordul golfului Victoria. 
Capitolul IX. 

Frigul şi căldura. 
Capitolul X. 

Plăcerile iernatului. 
Capitolul XI. 

Urme neliniştitoare. 
Capitolul XII. 
Închisoarea de gheaţă. 
Capitolul XIII. 

Mina. 

Capitolul XIV. 
Primăvara polară. 
Capitolul XV. 

Trecerea din nord-vest. 
Capitolul XVI. 

Arcadia boreală. 
Capitolul XVII. 

Revanşa lui Atlamont. 


Capitolul XVIII. 
Ultimele pregătiri. 
Capitolul XIX. 
Marşul spre nord. 
Capitolul XX. 
Urme pe zăpadă. 
Capitolul XXI. 
Marea liberă. 
Capitolul XXII. 
Apropierea de pol. 
Capitolul XXIII. 
Pavilionul englez. 
Capitolul XXIV. 
Curs de cosmografie polară. 
Capitolul XXV. 
Muntele Hatteras. 
Capitolul XXVI. 
Întoarcerea în sud. 
Capitolul XXVII. 
Încheiere. 


PARTEA ÎNTÂI. 

Capitolul 1. 

BRICUL FORWARD 

„Mâine, odată cu refluxul, bricul Forward - căpitan K. Z., 
secund Richard Shandon - va pleca din New Prince's Docks 
spre o destinaţie necunoscută.” 

lată ce s-a putut citi în Liverpool Herald din 5 aprilie 1860. 

Plecarea unui bric este un eveniment de mică importanţă 
pentru portul cel mai comercial din Anglia. Cine l-ar lua în 
seamă în mijlocul vapoarelor de toate tonajele şi de toate 
naţionalităţile pe care docuri întinse pe două leghe cu greu 
le pot cuprinde? 


Totuşi, la 6 aprilie, încă de dimineaţă, o mulţime 
considerabilă umplea cheiurile de la New Prince's Docks; 
nenumărați membri ai corporației marinarilor din oraş 
păreau să-şi fi dat acolo întâlnire. Muncitorii de la danele 
din jur îşi părăsiseră lucrul, comercianții, tejghelele lor 
întunecoase, negustorii, magazinele lor pustii. Omnibuzele 
multicolore, care merg de-a lungul zidului exterior al 
docurilor, îşi goleau în fiecare minut încărcătura lor de 
curioşi; oraşul părea că nu mai are decât o singură 
preocupare: să asiste la plecarea bricului Forward. 

Forward era un bric de o sută şaptezeci de tone, prevăzut 
cu o elice şi cu o maşină cu vapori de o sută douăzeci de cai 
putere. Ar fi putut fi uşor confundat cu alte bricuri din port. 
Dar, dacă pentru privirile publicului nu avea nimic deosebit, 
cunoscătorii remarcau la el anumite particularităţi asupra 
cărora un marinar nu se poate înşela. 

De aceea, la bordul lui Nautilus, ancorat nu departe, un 
grup de marinari făcea mii de presupuneri cu privire la 
destinaţia lui Forward. 

— Ce zici, spunea unul, despre felul cum sunt aşezate 
catargele? totuşi, nu e ceva obişnuit ca navele cu vapori să 
fie atât de îmbelşugat înzestrate cu vele. 

— Se vede, răspunse un submaistru cu o faţă mare, roşie, 
că bastimentul acesta se bizuie mai mult pe catargele sale 
decât pe maşini şi, dacă s-a dat atâta amploare velelor 
superioare, e fără îndoială pentru că la cele inferioare 
vântul nu va ajunge. Astfel, pentru mine nu încape îndoială 
că Forward este destinat mărilor arctice sau antarctice, 
acolo unde munţii de gheaţă maschează vântul, mai mult 
decât îi convine unui vas solid şi cumsecade. 

— Probabil că ai dreptate, maistre Cornhill, continuă un al 
treilea marinar. Ai observat şi etrava, cum cade drept în 
mare? 

— Mai pune la socoteală, maistre Cornhill, că etrava are 
un tăiş de oţel turnat, ascuţit ca o lamă şi în stare să taie în 


două o corabie cu trei punți, dacă Forward, în plină viteză, 
ar ciocni-o într-un bord. 

— Desigur, răspunse un pilot de pe Mersey, căci bricul 
acesta goneşte uşor cu paisprezece noduri, cu elicea pe 
care o are. Era o minune să-l vezi tăind apa, când se făceau 
probele. Vă rog să mă credeţi, e o navă de rasă... 

— Nici când navighează cu vele nu se lasă mai prejos, 
reluă maistrul Cornhill; ţine drumul drept şi numai cu 
cârma de mână. Vedeţi dumneavoastră, vasul acesta va 
gusta din mările polare, să nu-mi spuneţi mie pe nume dacă 
n-o fi aşa! Şi luaţi aminte încă un amănunt! Aţi observat 
gaura din punte prin care trece axul cârmei? 

— De văzut, am văzut, răspunseră cei care stăteau de 
vorbă cu maistrul Cornhill, dar ce dovedeşte asta? 

— Asta dovedeşte, băieţi, răspunse maistrul cu o 
satisfacţie amestecată cu dispreţ, că voi nu ştiţi nici să 
vedeţi, nici să gândiţi; aceasta dovedeşte că au vrut să lase 
joc liber axului cârmei, ca să poată fi cu uşurinţă ridicată ori 
lăsată la apă. Sau nu ştiţi că în mijlocul gheţurilor această 
manevră se repetă des? 

— Straşnic judecat! exclamară marinarii de pe Nautilus. 

— Şi, de altfel, reluă unul dintre ei, încărcătura acestui 
bric confirmă părerea maistrului Cornhill. O ştiu de la 
Clifton, care a avut curaj să se îmbarce. Forward duce cu el 
alimente pentru cinci sau şase ani şi cărbuni în cantitatea 
corespunzătoare. Cărbuni şi alimente, asta-i toată 
încărcătura lui, plus un maldăr de haine de lână şi din piele 
de focă. 

— Ei bine, spuse maistrul Cornhill, nu mai încape îndoială, 
dar, în fine, prietene, de vreme ce-l cunoşti pe Clifton, nu ţi- 
a spus nimic despre destinaţia lui? 

— Nu mi-a putut spune nimic; nu ştie nici el. Echipajul a 
fost angajat în aceste condiţii. Încotro merge? Nu va şti 
decât când va ajunge. 

— Mai ales, răspunse un neîncrezător, dacă se duc la 
dracu”, după cum se pare. 


— Dar şi ce leafă! reluă amicul lui Clifton însufleţindu-se. 
Ce leafă grozavă! De cinci ori mai mare decât leafa 
obişnuită! Păi, fără asta, Richard Shandon n-ar fi găsit pe 
nimeni care să se angajeze în asemenea condiţii! Un 
bastiment cu o formă ciudată care pleacă nu se ştie în ce 
direcţie şi care nu pare c-ar dori prea mult să se şi 
înapoieze. În ce mă priveşte, asta nu mi-ar fi convenit deloc. 

— 'Ţi-ar fi convenit sau nu, i-o reteză maistrul Cornhill, tot 
n-ai fi putut niciodată să faci parte din echipajul lui 
Forward. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că nu îndeplineşti condiţiile cerute. Mi s-a spus 
că oamenii căsătoriţi au fost excluşi. Or, tu, faci parte din 
această mare categorie. Deci, n-ai de ce să te încrunţi, ceea 
ce, de altfel, ar fi din partea ta un adevărat tur de forţă. 

Marinarul interpelat astfel râse împreună cu camarazii lui, 
dovedind cât de îndreptăţită era gluma maistrului Cornhill. 

— Până şi numele acestui bastiment, urmă Cornhill, 
satisfăcut de sine, este teribil de îndrăzneţ. Forward*! 
Forward până unde? Fără să mai pui la socoteală că nici pe 
căpitanul acestui bric nu-l cunoaşte nimeni! 

— Ba da e cunoscut, răspunse un tânăr marinar cu o 
figură destul de naivă. 

— Cum! E cunoscut?! 

— Fără îndoială! 

— Mă puştiule, spuse Cornhill, eşti cumva gata să crezi că 
Shandon ar fi căpitanul lui Forward? 

— Dar, răspunse tânărul marinar... 

— Află, dar, că Shandon este comander-ul*, nimic altceva; 
e un marinar brav şi îndrăzneţ, un comandant de baleniere, 
care şi-a dovedit aptitudinile, un camarad de nădejde, 
foarte capabil să comande, dar, în fine, nu el e cel care 
comandă; s-avem iertare, dar nu e mai căpitan ca tine sau 
ca mine! Cât despre cel ce va fi stăpân după Dumnezeu la 
bord, nici el nu-l cunoaşte încă. Când va sosi momentul, va 
apare adevăratul căpitan, nu se ştie cum şi de pe care țărm 


al celor două lumi, căci Richard Shandon n-a spus şi n-a 
avut dezlegare să spună către care punct al globului îşi va 
îndrepta bastimentul. 

— Totuşi, maistre Cornhill, interveni iar tânărul marinar, 
vă asigur că s-a prezentat cineva la bord, cineva anunţat în 
scrisoarea prin care locul de secund i-a fost oferit domnului 
Shandon! 

— Cum! ripostă Cornhill, încruntând sprincenele, vrei să 
susţii că Forward are un căpitan la bord? 

— Păi, da, maistre Cornhill. 

— Mie-mi spui tu asta? 

— Desigur, deoarece o ştiu de la Johnson, şeful echipajului. 

— De la maistrul Johnson? 

— Desigur mi-a spus-o chiar mie! 

— "Ţi-a spus asta Johnson? 

— Nu numai că mi-a spus-o, dar mi l-a şi arătat pe căpitan. 

— 'Ţi l-a arătat! exclamă Cornhill, uluit. 

— Mil-a arătat. 

— Şi l-ai văzut tu? 

— Văzut, cu proprii mei ochi. 

— Şi cine e? 

— E un câine. 

— Un câine cu patru labe? 

— Da. 

Mare a fost uluirea printre marinarii de pe Nautilus. În 
orice împrejurare, ei ar fi izbucnit în râs. Un câine, căpitan 
al unui bric de o sută şaptezeci de tone! Să te prăpădeşti de 
râs, nu alta! Dar, zău aşa, Forward era un bastiment atât de 
ieşit din comun, încât trebuia să te gândeşti bine înainte de 
a râde sau de a nega. De altfel, nici chiar maistrul Cornhill 
nu râdea. 

— Şi zici că Johnson ţi l-a arătat pe căpitanul ăsta atât de 
ciudat, pe câinele ăsta? continuă el adresându-se tânărului 
marinar. Şi tu l-ai văzut? 

— Aşa cum vă văd, cu voia dumneavoastră. 


— Ei bine, ce crezi despre asta? îl întrebară marinarii pe 
Cornhill. 

— Nu cred nimic, răspunse acesta din urmă cu bruscheţe, 
nu cred nimic, decât că Forward e un vas al diavolului sau 
al unor nebuni de băgat la Bedlam*! 

Marinarii continuară să privească în tăcere la Forward, ale 
cărui pregătiri de plecare se apropiau de sfârşit; şi printre 
ei nu s-a găsit niciunul care să pretindă că şeful de echipaj 
Johnson şi-ar fi bătut joc de tânărul marinar. 

Povestea cu câinele ajunsese să facă ocolul oraşului şi, în 
mulţimea aceea de curioşi, erau mulţi care-l căutau cu 
privirea pe acest captain-dog, foarte dispuşi să-l creadă 
vreun animal supranatural. 

De altfel, de câteva luni încoace, Forward atrăgea atenţia 
publică; caracteristicile mai speciale în construcţia vasului, 
misterul care-l învăluia, incognito-ul păstrat de căpitanul 
lui, modul în care Richard Shandon primise propunerea de 
a angaja construcţia şi a conduce armarea vasului, grija cu 
care s-a procedat la alcătuirea echipajului, destinaţia 
necunoscută, de-abia bănuită de câţiva, totul contribuia ca 
să-i dea acestui bric o înfăţişare mai mult decât stranie. 

Şi-apoi, pentru un gânditor, un visător, un filosof, nimic nu- 
i mai emoţionant decât un bastiment gata de plecare; 
imaginea îl însoţeşte bucuros în luptele lui cu marea, în 
bătăliile purtate cu vântul, în această cursă aventuroasă 
care nu se sfârşeşte întotdeauna într-un port şi în timpul 
căreia orice incident neobişnuit face ca vasul să se prezinte 
sub o înfăţişare fantastică până şi spiritelor refractare la 
fantezie. 

Aşa şi cu Forward. Şi dacă privitorul obişnuit n-a putut să 
facă observaţiile savante ale maistrului Cornhill, zvonurile 
adunate timp de trei luni fură suficiente ca să întreţină 
cancanurile din Liverpool. 

Bricul intrase în şantier la Birkenhead, o adevărată 
mahala a oraşului, situată pe malul stâng al Mersey-ului şi 


legată de port printr-un du-te-vino neîncetat de bărci cu 
motor. 

Constructorul, Scott&Co, unul din cei mai pricepuţi din 
Anglia, primise de la Shandon un deviz şi un plan 
amănunţit, în care tonajul, dimensiunile, gabaritul bricului 
erau indicate cu cea mai mare grijă. Se ghicea în acest 
proiect perspicacitatea unui marinar desăvârşit. Shandon 
având fonduri foarte însemnate la dispoziţia sa, lucrările 
începură şi, urmând recomandarea necunoscutului 
proprietar, înaintau repede. 

Bricul a fost atât de solid construit, încât să reziste la orice 
încercare; era desigur menit să facă faţă unor presiuni 
enorme, căci bordajul lui din lemn de teck, un fel de stejar 
de India, remarcabil prin duritatea lui, a fost în plus legat 
cu puternice armături de fier. În lumea marinarilor se 
punea chiar întrebarea de ce coca unui vas, construit cu o 
asemenea rezistenţă, nu era făcută din tablă de fier, ca 
aceea a altor vase cu vapori. La asta se răspundea că 
misteriosul inginer avea motivele sale ca să procedeze aşa. 

Încet, încet, bricul capătă contur pe şantier, şi calităţile lui, 
în ce priveşte forţa şi fineţea, izbiră pe specialişti. Aşa cum 
observaseră marinarii de pe Nautilus, etrava făcea un 
unghi drept cu chila vasului; ea era prevăzută nu cu un 
pinten, ci cu un tăiş de oţel turnat în atelierele lui R. 
Hawthon din Newcastle. Prova aceasta metalică, strălucind 
în soare, îi dădea bricului un aer special, dar nu neapărat 
militar. Totuşi, la extremitatea provei a fost instalat un tun 
de calibrul 16, montat pe un pivot, care putea fi uşor 
manevrat în toate direcţiile; mai trebuie să adăugăm atât 
despre tun, cât şi despre etravă că, în ciuda aparenţelor, n- 
aveau nimic războinic în ele. 

La 5 februarie 1860, ciudatul vas a fost lansat în prezenţa 
unui uriaş număr de spectatori şi lansarea lui la apă reuşi 
perfect. 

Dar dacă bricul nu era un vas de război, nici bastiment 
comercial, nici iaht de plăcere - căci nu se fac plimbări cu 


provizii în cală pe timp de şase ani - atunci ce putea să fie? 

Un vas destinat căutării lui Erebus şi Terror, şi a lui sir 
John Franklin? 

Nici asta, căci în 18659, cu un an înainte, comandantul Mac 
Clintock se întorsese din mările arctice, aducând dovada 
sigură a dispariţiei acestei nenorocite expediţii. 

Forward voia, aşadar, să încerce şi el faimoasa trecere din 
nord-vest? La ce bun? Căpitanul Mac Clure o găsise în 
1853, iar locotenentul său, Creswell, a fost primul care a 
avut cinstea să ocolească continentul american de la 
strâmtoarea Behring la strâmtoarea Davis. 

Totuşi, era sigur, neîndoielnic pentru specialişti, că 
Forward se pregătea să înfrunte regiunea ghețarilor. Va 
înainta el spre pol, mai departe decât balenierul Wedell, 
mai departe decât căpitanul James Ross? Dar la ce bun şi în 
ce scop? 

După cum se vede, deşi câmpul presupunerilor era extrem 
de restrâns, imaginaţia mai găsea loc să se piardă în ele. 

A doua zi, după ce bricul fu lansat la apă, sosi maşina 
expediată de atelierul lui R. Hawthorn din Newcastle. 

Maşina cu vapori de o sută douăzeci de cai putere, cu 
cilindri oscilanţi, ocupa puţin loc; forţa ei era 
disproporţionată pentru un vas de o sută şaptezeci de tone, 
atât de bine înzestrat cu vele şi care mergea deosebit de 
uşor. Probele făcute nu lăsau nici o îndoială în această 
privinţă şi însuşi şeful echipajului, Johnson, crezu de 
cuviinţă să-şi exprime astfel părerea către prietenul lui, 
Clifton: 

— Deşi Forward se foloseşte în acelaşi timp de vele şi de 
elice, va ajunge mai repede cu velele. 

Prietenul său Clifton nu înţelese nimic din această 
propoziţiune, dar credea că totul e posibil din partea unui 
vas comandat de un câine. 

După instalarea maşinii cu vapori la bord, începu arimajul* 
proviziilor, ceea ce nu era puţin lucru, căci vasul ducea cu el 
alimente pentru şase ani. Acestea constau din carne sărată 


şi uscată, peşte afumat, biscuiţi şi făină; munţi de cafea şi 
de ceai fură aruncaţi în magaziile de provizii în avalanşe 
enorme. Richard Shandon conducea lucrările de aranjare a 
acestei preţioase încărcături, ca un om care se pricepe la 
asemenea treburi; toate erau puse în ordine, etichetate, 
numerotate cu un calm perfect; a fost îmbarcată şi o foarte 
mare provizie din preparatul indian numit „pemmican”* şi 
care cuprinde într-un volum mic multe elemente nutritive. 

Acest fel de alimente nu lăsa nici o îndoială despre durata 
croazierei, dar un om cu spirit de observaţie înţelegea de la 
prima ochire că Forward avea să navigheze în mările 
polare, văzând butoaiele cu lime-juice*, pastilele de calciu, 
pachetele de muştar, seminţele de măcriş şi de lingurea, 
într-un cuvânt abundența acestor puternice antiscorbutice, 
a căror influenţă e atât de necesară în navigația australă şi 
boreală. Shandon primise, desigur, indicaţia de a se îngriji 
în mod deosebit de această parte a încărcăturii, căci se 
preocupă mult de ea, nu mai puţin decât de farmacia de 
voiaj. 

Dacă armele de la bord nu erau în număr prea mare, ceea 
ce putea să liniştească firile timide, magazia de pulbere era 
plină-ochi, amănunt care putea să-i sperie pe unii. Singurul 
tun din extremitatea din faţă a corăbiei nu putea să aibă 
pretenţia să absoarbă întreagă această provizie. Asta dădea 
de gândit. Mai erau şi nişte fierăstraie gigantice, precum şi 
unelte puternice, ca pârghii, baroase, fierăstraie de mână, 
topoare enorme etc., fără a mai pune la socoteală o 
apreciabilă cantitate de blasting-cylinders* a căror explozie 
ar fi fost suficientă ca să facă să sară în aer vama din 
Liverpool. 'Toate acestea erau ciudate, dacă nu 
înfricoşătoare, fără să mai vorbim despre rachete, semnale, 
artificii şi felinare de mii de feluri. 

Numeroşii spectatori de pe cheiurile de la New Prince's 
Docks mai admirau şi o lungă balenieră din lemn de mahon, 
o pirogă de tablă învelită în gutapercă şi un anumit număr 
de halkettboats, un fel de mantale de cauciuc care puteau fi 


transformate în bărci, suflându-se în căptuşeala lor. Fiecare 
se simţea din ce în ce mai intrigat, şi chiar emoţionat, căci, 
odată cu refluxul, Forward avea să plece în curând spre 
misterioasa lui destinaţie. 

Capitolul II. 

O SCRISOARE NEAŞTEPTATĂ. 

lată textul scrisorii primite de Richard Shandon cu opt luni 
înainte: 

Aberdeen, 2 august 1859 

Domnului Richard Shandon. 

Liverpool. 

DOMNULE, Prezenta are drept scop să vă informeze 
despre depunerea unei sume de şaisprezece mii lire 
sterline în mâinile domnilor Marcuart & Co, bancheri din 
Liverpool. Anexat vă trimit o serie de mandate semnate de 
mine, care vă vor permite să daţi dispoziţii domnilor 
Marcuart până la concurenţa sus-menţionatelor 
şaisprezece mii lire. 

Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi. N-are importanţă. Eu 
vă cunosc. Aceasta contează. 

Vă ofer postul de secund la bordul bricului FORWARD, 
pentru o expediţie care poate fi de lungă durată şi 
periculoasă. 

Dacă nu acceptaţi, nu-i nici o supărare. În caz afirmativ, vă 
vor fi alocate 500 de lire drept onorariu, iar la sfârşitul 
fiecărui an, pe toată durata expediției, salariul 
dumneavoastră va fi mărit cu 10%. 

Bricul FORWARD nu există. Va trebui să organizaţi 
construirea lui în aşa fel, încât să poată ieşi în larg în 
primele zile ale lui aprilie 1860, cel mai târziu. Alături vă 
remit un plan amănunţit cu respectivul deviz. Vă veţi 
supune întocmai acestui plan. Vasul va fi construit în 
atelierele domnilor Scott & Co, care vor stabili cu 
dumneavoastră cele necesare. 

Vă recomand în mod special angajarea echipajului lui 
FORWARD; acesta va fi alcătuit dintr-un căpitan, eu, un 


secund, dumneavoastră, un al treilea ofiţer, un şef de 
echipaj, doi ingineri*, un ice-master*, opt marinari şi doi 
fochişti, în total optsprezece oameni, inclusiv doctorul 
Clawbonny, din acest oraş, care se va prezenta la 
dumneavoastră la momentul oportun. 

Ar fi de dorit ca oamenii pe care-i veţi solicita să participe 
la expediţia lui FORWARD să fie englezi, liberi, fără familie, 
cumpătaţi, căci consumarea spirtoaselor şi chiar a berii nu 
va fi permisă la bord, oameni gata să facă, dar să şi îndure 
orice. La alegere îi veţi prefera pe cei dotați cu constituţie 
sanguină, având prin însuşi acest fapt, într-un grad mai 
înalt, principiul generator al căldurii animale. 

Le veţi oferi salarii de cinci ori mai mari decât salarizarea 
obişnuită, cu o creştere de zece la sută pentru fiecare an de 
serviciu. La sfârşitul expediției, li se va asigura fiecăruia 
dintre ei câte cinci sute de lire, iar dumneavoastră vi se 
rezervă două mii de lire. Fondurile acestea vor fi depuse la 
domnii Marcuart & Co pe care i-am mai amintit. Expediția 
aceasta va fi de lungă durată şi grea, dar onorabilă. Aşadar, 
n-aveţi de ce să şovăiţi domnule Shandon. 

Răspuns, post-restant la Gotteborg (Suedia), sub inițialele 


P S. La 15 februarie veţi primi un câine mare danez, cu 
fălcile atârnânde, roşcat-negricios, brăzdat transversal de 
dungi negre. Îl veţi instala la bord şi veţi da ordin să fie 
hrănit cu turte de orz amestecate cu o fiertură de turte de 
ulei*. Veţi confirma primirea câinelui la Livorno (Italia), la 
aceleaşi iniţiale ca mai sus. 

Căpitanul FORWARD-ului se va prezenta şi se va face 
cunoscut în timp util. În momentul plecării, veţi primi noi 
instrucţiuni. 

Căpitanul bricului Forward, K. Z. 

Capitolul III. 

DOCTORUL CLAWBONNY. 

Richard Shandon era un bun marinar; comandase multă 
vreme baleniere prin mările arctice, având o faimă bine 


stabilită în tot ţinutul Lancastre. O asemenea scrisoare 
putea, pe bună dreptate, să-l mire; se miră, deci, dar cu 
sângele rece al unui om care a trecut prin multe. El 
îndeplinea, de altfel, condiţiile cerute; nu era căsătorit, n- 
avea copii, n-avea părinţi. Om mai liber nici că se putea. 
Deci, netrebuind să se sfâătuiască cu cineva, se duse direct 
la domnii Marcuart & Co, bancheri. 

„Dacă banii sunt aici, îşi spuse el, restul merge de la sine.” 

A fost primit la bancă cu atenţiile cuvenite unui om pe 
care-l aşteaptă în linişte şaisprezece mii de lire într-o casă 
de bani; odată verificat acest punct, Shandon ceru să i se 
dea o foaie de hârtie albă şi, cu scrisul lui mare şi apăsat, de 
marinar, îşi trimise acordul la adresa indicată. 

Chiar în aceeaşi zi, se puse în legătură cu constructorii din 
Birkenhead şi, după douăzeci şi patru de ore, chila corăbiei 
se şi întindea pe cala şantierului. Richard Shandon era un 
bărbat de vreo patruzeci de ani, robust, energic, şi curajos, 
trei calităţi obligatorii pentru un marinar, căci acestea dau 
încredere, forţă şi sânge rece. Se ştia despre el că-i un om 
ambițios şi dificil, niciodată iubit de marinarii lui, ci temut. 
Faima aceasta nu mergea, de altfel, până la a-i face greutăţi 
în alcătuirea echipajului său, căci era cunoscut ca un om 
capabil să se descurce. 

Shandon se temea ca nu cumva latura misterioasă a 
acţiunii să-l stânjenească în mişcările sale. 

„De aceea, îşi spuse el, cel mai bine e să nu las să răsufle 
nimic; se vor găsi destui rechini care vor voi să afle ce şi 
cum şi, de vreme ce nici eu nu ştiu nimic, aş fi foarte 
încurcat dacă ar trebui să le răspund. Acest K. Z. este cu 
siguranţă un individ destul de ciudat; dar, la urma urmelor, 
mă cunoaşte, se bizuie pe mine, aceasta e suficient. Cât 
despre vasul lui, va fi frumuşel croit şi să nu mi se spună 
Richard Shandon, dacă nu e destinat să cutreiere prin 
marea glacială. Dar să păstrăm asta pentru mine şi ofiţerii 


LL 


mel. 


După care, Shandon începu să se ocupe de recrutarea 
echipajului, ţinând cont de condiţiile privind familia şi 
sănătatea, cerute de căpitan. 

El cunoştea un băiat vrednic, foarte devotat, bun marinar, 
pe nume James Wall. Acest Wall să fi avut vreo treizeci de 
ani şi nu se afla la prima lui călătorie în mările nordului. 
Shandon îi propuse locul de ofiţer trei şi James Wall acceptă 
cu ochii închişi; nu dorea altceva decât să navigheze, şi-şi 
iubea mult meseria. Shandon i-a povestit în amănunt cum 
stau lucrurile, ca şi unui oarecare Johnson, pe care-l făcu 
şeful echipajului. 

— Să fie cu noroc! spuse James Wall. Mai bine asta decât 
altceva. Dacă e vorba să căutăm trecerea din nord-vest, mai 
sunt şi unii care se întorc de-acolo. 

— Nu totdeauna, răspunse maistrul Johnson; dar, în 
sfârşit, nu-i un motiv ca să nu te duci. 

— De altfel, dacă nu ne-nşelăm în presupunerile noastre, 
continuă Shandon, trebuie să mărturisesc că această 
călătorie se face în bune condițiuni. Forward va fi un vas de 
toată frumuseţea şi, prevăzut cu o maşină cu vapori bună, 
va putea să meargă departe. Un echipaj de optsprezece 
oameni, asta-i tot ce ne trebuie. 

— Optsprezece oameni, replică maistrul Johnson, atâţia 
câţi a avut americanul Kane la bord, când a făcut celebra lui 
expediţie spre pol. 

— E totuşi ciudat, reluă Wall, că un particular mai încearcă 
să traverseze marea de la strâmtoarea Davis la strâmtoarea 
Behring. Expediţiile trimise în căutarea amiralului Franklin 
au costat Anglia mai mult de o sută şaizeci de mii de lire, 
fără nici un rezultat practic. Cine, dracu”, îşi mai poate risca 
averea într-o asemenea acţiune?! 

— Mai întâi, James, răspunse Shandon, noi judecăm bazaţi 
pe o simplă ipoteză. Vom merge oare cu adevărat pe mările 
boreale sau australe? Nu ştiu. Poate că e vorba de a încerca 
o nouă descoperire. De altfel, într-o zi sau alta, trebuie să se 
prezinte un anume doctor Clawbonny, care, fără îndoială, va 


şti mai multe şi va fi însărcinat să ne instruiască. Vom 
vedea. 

— Atunci să aşteptăm spuse maistrul Johnson; în ce mă 
priveşte, comandere, mă apuc să caut tipi solizi, cât despre 
principiul lor de căldură animală, cum spune căpitanul, ţi-l 
garantez dinainte. Te poţi bizui pe mine. 

Acest Johnson era un om preţios; cunoştea navigația la 
latitudinile înalte. Se găsea în calitate de submaistru la 
bordul lui Phoenix, care a făcut parte din expedițiile trimise 
în 1853 în căutarea lui Franklin; acest brav marinar a fost 
chiar martorul morţii locotenentului francez Bellot, pe care- 
l însoțea în raidul făcut de acesta printre gheţuri. Johnson 
cunoştea personalul maritim din Liverpool şi se puse 
imediat în mişcare ca să-şi recruteze oamenii. 

Shandon, Wall şi cu dânsul lucrară atât de bine, încât în 
primele zile ale lui decembrie aveau toţi oamenii necesari, 
dar acest lucru nu a fost lipsit de greutăţi: mulţi se simțeau 
ademeniţi de câştigul neobişnuit de mare, dar îi speria 
viitorul expediției şi, dintre cei care se angajau în mod 
hotărât, unii veneau mai târziu să-şi retragă cuvântul şi să 
restituie acontul, sfătuiţi de prieteni să nu încerce o 
asemenea ispravă. Toţi, de altfel, încercau să pătrundă 
misterul şi-l înghesuiau cu întrebări pe secundul Richard. 
Acesta îi trimitea la maistrul Johnson. 

— Ce vrei să-ţi spun, amice? răspundea acesta din urmă, 
de fiecare dată; nu ştiu nici eu mai mult ca tine. În orice 
caz, vei fi în bună tovărăşie cu nişte băieţi de viaţă care se 
ţin tari în orice împrejurare; asta e ceva! Aşadar ce te mai 
gândeşti atâta? Ori e laie, ori bălaie! 

Şi cei mai mulţi încheiau târgul. 

— Mă-nţelegi, mai spunea câteodată şeful de echipaj, e 
greu până te hotărăşti. Un salariu mare, cum nici un 
marinar n-a mai pomenit, cu asigurarea de a găsi un capital 
frumos la întoarcere. Are ce să te atragă. 

— Adevărul e, răspundeau marinarii, că e foarte ispititor! 
Bunăstare până la sfârşitul vieţii. 


— Nu-ţi voi ascunde de loc, continua Johnson, că expediţia 
va fi de lungă durată, grea, periculoasă; asta se spune 
categoric în instrucţiunile noastre; aşadar, trebuie să ştie 
bine fiecare la ce se angajează: e foarte probabil că se va 
cere tot ce e omeneşte posibil, şi poate chiar mai mult! 
Deci, dacă nu te simţi destul de curajos, dacă n-ai o fire 
gata la orice încercare şi dacă n-ai pe dracu-n tine, dacă nu- 
ţi spui că ai douăzeci de şanse contra una de a rămâne pe 
acolo, dacă, într-un cuvânt, ţii să-ţi laşi pielea într-un loc 
anumit, mai curând decât altul, de preferinţă aici decât 
acolo, atunci fă stânga-mprejur şi lasă locul tău unui tovarăş 
mai îndrăzneţ. 

— Dar, cel puţin, maistre Johnson, continua marinarul, 
strâns cu uşa, cel puţin îl cunoşti pe căpitan? 

— Prietene, căpitan este Richard Shandon, până ce se 
prezintă altcineva. Or, trebuie s-o spunem, aceasta era 
chiar şi-n mintea secundului; el se legăna în iluzia că, în 
ultimul moment, va primi instrucţiuni exacte cu privire la 
scopul călătoriei şi că va rămâne şef la bordul lui Forward. 
Îi plăcea chiar să răspândească această părere, fie când 
vorbea cu ofiţerii lui, fie când urmărea lucrările de 
construcţie a bricului, al cărui schelet se ridica pe 
şantierele de la Birkenhead, asemeni coastelor unei balene 
răsturnate. Shandon şi Johnson se conformaseră cu 
stricteţe recomandării privitoare la sănătatea oamenilor din 
echipaj; aceştia aveau o înfăţişare care inspira încredere şi 
aveau destulă căldură animală ca sa încălzească, la nevoie, 
chiar şi maşinile lui Forward; membrele lor elastice, faţa 
luminoasă şi înfloritoare îi făceau să fie în stare să 
reacționeze la gerurile intense. Erau oameni încrezători şi 
hotărâți, energici şi voinici; nu erau însă toţi la fel de 
viguroşi; Shandon chiar şovăise să ia pe câţiva dintre ei, de 
exemplu, pe marinarii Griper şi Garry şi pe harponierul 
Simpson care i se păreau cam slabi; dar, în rest, erau solid 
construiți, aveau inima caldă şi angajarea lor a fost 
semnată. 


Odată echipajul alcătuit, Shandon şi cei doi ofiţeri se 
ocupară de aprovizionări; ei urmară cu stricteţe 
instrucţiunile căpitanului, instrucţiuni clare, precise, 
amănunțite, în care cele mai neînsemnate articole erau 
prevăzute în cantităţile şi cu calităţile necesare. Cu ajutorul 
mandatelor de care dispunea comandantul, fiecare articol 
fu plătit cu bani peşin, cu un rabat de 8% pe care Richard îl 
trecu cu grijă în creditul lui K. Z. 

Echipaj, provizii, încărcătură, toate fură gata în ianuarie 
1860; Forward începea să capete formă. Nu trecea zi fără 
ca Shandon să nu se ducă la Birkenhead. 

Într-o dimineaţă, la 23 ianuarie, potrivit obiceiului său, el 
se afla într-una din acele mari şalupe cu vapori, cu câte o 
cârmă la cele două capete, ca să evite manevra de 
întoarcere, şi care fac permanent serviciul între cele două 
maluri ale Mersey-ului; domnea atunci o ceaţă din cele 
obişnuite, care-i obligă pe marinarii de pe râu să se ghideze 
cu ajutorul busolei, deşi traseul lor durează doar zece 
minute. 

Totuşi, oricât de groasă ar fi fost ceața, ea n-a putut să-l 
împiedice pe Shandon să vadă un bărbat scund, destul de 
gras, cu o figură fină, voios, cu privirea blinda, care înainta 
spre el, îi luă amândouă mâinile şi le scutură cu o 
înflăcărare, cu o vioiciune şi o familiaritate „cu totul 
meridională”, cum ar fi spus un francez. 

Dar, dacă personajul acesta nu era din sud, nici mult nu-i 
lipsea; vorbea, gesticula cu volubilitate; ideile lui trebuiau 
neapărat să iasă la lumina zilei, altfel era pericol să 
explodeze. Ochii lui mici, de om inteligent, gura mare şi 
mobilă erau tot atâtea supape de siguranţă care-i 
permiteau să dea drumul la preaplinul din el; vorbea 
întruna, aşa de mult şi atât de repede, încât trebuie să 
mărturisim că Shandon nu putea să înţeleagă nimic din ce 
spunea. 

Numai că secundul de pe Forward îl recunoscu imediat pe 
omuleţul acesta pe care nu-l văzuse niciodată; o idee îi 


străfulgera mintea şi, în momentul în care celălalt se opri să 
respire, Shandon strecură repede aceste cuvinte: 

— Doctorul Clawbonny? 

— Chiar el, în persoană, comandere! E aproape un sfert de 
oră de când te caut, de când întreb de dumneata peste tot 
şi pe toată lumea. Înţelegi nerăbdarea mea? Încă cinci 
minute şi-mi pierdeam capul. Aşadar, dumneata eşti, 
comandere Richard? Exişti cu adevărat? Nu eşti un mit? 
Dă-mi mâna! S-o mai strâng o dată într-a mea! Da, e cu 
adevărat mâna lui Richard Shandon! Or, dacă există un 
comander Richard, există şi un bric Forward, pe care-l 
comandă; şi dacă-l comandă, va pleca; şi dacă va pleca, îl va 
lua pe doctorul Clawbonny la bordul său. 

— Ei bine, da, doctore, eu sunt Richard, există un bric 
Forward şi va pleca. 

— E logic, răspunse doctorul, după ce-şi făcuse o provizie 
mare de aer, e logic. De aceea vezi ce bucuros sunt; mă aflu 
în faţa realizării dorințelor mele celor mai arzătoare! De 
multă vreme aşteptam o asemenea ocazie, doream să 
întreprind o asemenea călătorie. Or, cu dumneata, 
comandere... 

— Îmi permiteţi... făcu Shandon. 

— Cu dumneata, continuă Clawbonny, fără să-l asculte, 
suntem siguri că vom merge departe şi că nu vom da niciun 
pas înapoi. 

— Dar... încercă să spună Shandon. 

— Căci ai dovedit-o, comandere, şi cunosc statele dumitale 
de serviciu. A, eşti un vrednic marinar! 

— Dacă ţineţi neapărat... 

— Nu, nu vreau ca îndrăzneala, bravura şi îndemânarea 
dumitale să fie puse măcar o clipă la îndoială, nici chiar de 
dumneata. Căpitanul care te-a ales drept secund e un om 
care se pricepe, ţi-o garantez eu! 

— Dar nu e vorba despre asta, făcu Shandon, nerâbdător. 

— Dar despre ce e vorba, atunci? Nu mă mai face să 
aştept. 


— Ce dracu”, nu mă lăsaţi să vorbesc! Spuneţi-mi, vă rog, 
doctore, cum aţi ajuns să faceţi parte din expediţia lui 
Forward? 

— Păi, printr-o scrisoare, printr-o scrisoare demnă de 
încredere, iat-o, scrisoarea unui brav căpitan, foarte 
laconică, dar prea suficientă! Şi, spunând acestea, doctorul 
îi întinse lui Shandon scrisoarea concepută în felul următor: 

Inverness, 22 ianuarie 1860 

Doctorului Clawbonny. 

Liverpool. 

Dacă doctorul Clawbonny vrea să se îmbarce pe Forward, 
pentru o lungă expediţie, se poate prezenta la secundul 
Richard Shandon, care a primit instrucţiuni în această 
privinţă. 

Căpitanul bricului Forward, K. Z. 

— Scrisoarea mi-a sosit azi-dimineaţă şi iată-mă gata să 
păşesc la bordul lui Forward. 

— Dar, cel puţin, întrebă Shandon, ştiţi, doctore, care e 
scopul acestei călătorii? 

— Habar n-am, dar ce-mi pasă, totul e să plec undeva! Se 
spune că sunt un savant; lumea se înşeală, comandere, nu 
ştiu nimic şi dacă am publicat câteva cărţi care se vând 
binişor, am greşit; publicul e prea bun că le cumpără! Nu 
ştiu nimic, ţi-o spun eu, decât că sunt un ignorant. Or mi se 
oferă să-mi completez, sau, mai bine zis, să-mi refac 
cunoştinţele de medicină, chirurgie, istorie, geografie, 
botanică, mineralogie, conchiliologie, geodezie, chimie, 
fizică, mecanică, hidrografie; ei bine, primesc şi te asigur că 
nu mă las rugat! 

— Atunci, continuă Shandon, decepţionat, nu ştiţi încotro 
pleacă Forward? 

— Ba da, comandante, se duce acolo unde e ceva de 
învăţat, de descoperit, unde te poţi instrui, compara, acolo 
unde se întâlnesc alte obiceiuri, alte ţinuturi, alte popoare 
pe care să le studiezi în activitatea lor; pleacă, într-un 
cuvânt, acolo unde n-am fost niciodată. 


— Dar mai precis? întrebă Shandon. 

— Mai precis, replică doctorul, am auzit spunându-se că va 
naviga spre mările boreale. Ei bine, fie şi pentru 
miazănoapte! 

— Cel puţin, întrebă Shandon, îl cunoşti pe căpitanul lui? 

— Câtugşi de puţin! Dar e un om vrednic, poţi să mă crezi. 

După ce secundul şi doctorul au debarcat la Birkenhead, 
primul îl puse pe al doilea la curent cu situaţia, şi acest 
mister înflăcăra imaginaţia doctorului. Vederea bricului îi 
provocă explozii de bucurie. Din ziua aceea nu-l mai părăsi 
pe Shandon şi veni în fiecare dimineaţă să viziteze coca lui 
Forward. 

De altfel, fu în mod special însărcinat să supravegheze 
instalarea farmaciei de bord. 

Căci era medic, şi chiar un bun medic, acest Clawbonny, 
dar care nu prea practica medicina. Doctor, ca oricare altul, 
la douăzeci şi cinci de ani, la patruzeci era un adevărat 
savant; foarte cunoscut în tot oraşul, deveni un membru 
influent al Societăţii literare şi filosofice din Liverpool. Mica 
lui avere îi îngăduia să împartă câteva sfaturi care, deşi 
gratuite, nu erau mai puţin valoroase; iubit aşa cum trebuie 
să fie un om cât se poate de îndatoritor, el n-a făcut 
niciodată vreun rău cuiva, nici chiar lui; vioi şi vorbăreţ, 
dacă vreţi, dar cu inima deschisă şi deschisă tuturor. 

Când zvonul înscăunării sale la bordul lui Forward se 
răspândi prin oraş, prietenii lui puseră în mişcare totul ca 
să-l reţină, ceea ce-l întări şi mai mult în ideea lui; or, când 
doctorul îşi băga ceva în cap, prea abil trebuia să fie cel 
care să-i schimbe hotărârea. 

Din ziua aceea, zvonurile, presupunerile, temerile merseră 
crescând, dar acest lucru n-a împiedicat ca Forward să fie 
lăsat la apă, la 5 februarie 1860. După două luni era gata să 
pornească în larg. 

La 15 februarie, aşa cum anunţa scrisoarea căpitanului, un 
câine danez fu expediat cu trenul de la Edinburg la 
Liverpool, pe adresa lui Richard Shandon. Animalul părea 


arţăgos, nedomesticit, chiar puţin sinistru, cu o privire 
ciudată. Pe zgarda lui de aramă se citea numele lui 
Forward. Secundul îl instala la bord chiar în aceeaşi zi şi 
confirmă primirea lui, la inițialele indicate. 

Aşadar, în afară de căpitan, echipajul lui Forward era 
complet. El era alcătuit precum urmează: 1. K. Z., căpitan; 
2. Richard Shandon, secund; 3. James Wall, ofiţer trei; 4. 
doctorul Clawbonny; 5. Johnson, şef de echipaj; 6. Simpson, 
harponier; 7. Bell, dulgher; 8. Brunton, mecanic-unu; 9. 
Plover, mecanic-doi; 10. Strong (negru), bucătar; 11. Foker, 
pilot de gheţuri; 12. Wolsten, armurier, 13. Bolton, marinar; 
14. Garry, marinar; 15. Clifton, marinar; 16. Gripper, 
marinar; 17. Pen, marinar: 18. Waren, fochist. 

Capitolul IV. 

DOG-CAPTAIN. 

Odată cu 5 aprilie, sosi ziua plecării. Îmbarcarea 
doctorului liniştea puţin spiritele. Respectabilul savant 
putea fi urmat cu încredere acolo unde admitea să meargă 
şi el. 

Totuşi, cea mai mare parte dintre marinari continuau să fie 
neliniştiţi, iar Shandon, temându-se ca dezertarea să nu 
lase câteva goluri la bord, abia aştepta să se afle în largul 
mării: odată depărtaţi de coastă, oamenii din echipaj se vor 
obişnui cu ideea. 

Cabina doctorului Clawbonny era situată sub dunetă şi 
ocupa toată partea dinspre pupa. Cabina căpitanului şi a 
secundului erau aşezate, în schimb, cu vederea spre punte. 
Aceea a căpitanului rămânea ermetic închisă, după ce 
fusese înzestrată cu diverse instrumente, mobilă, 
îmbrăcăminte de călătorie, cărţi, haine de schimb şi 
ustensile, indicate într-o notă amănunţită. Urmând 
instrucţiunile necunoscutului, cheia acestei cabine i-a fost 
trimisă la Lubeck; deci, numai el putea să intre în cabina 
lui. 

Acest amănunt îl contraria pe Shandon şi-i reducea mult 
din şansele de a fi şeful suprem. Cât despre propria lui 


cabină, el o amenajase perfect, potrivit nevoilor presupusei 
călătorii, cunoscând temeinic cerinţele unei expediţii 
polare. 

Cabina ofițerului trei era situată pe puntea inferioară, care 
forma un vast dormitor unde dormeau marinarii; oamenii se 
simțeau în largul lor şi cu greu s-ar fi găsit o instalaţie atât 
de comodă la bordul oricărui alt vas. Erau îngrijiţi ca o 
încărcătură de preţ; o sobă uriaşă ocupa mijlocul sălii 
comune. 

Doctorul Clawbonny era cu totul în elementul lui; îşi luase 
în primire cabina de la 6 februarie, chiar a doua zi după ce 
Forward fusese lansat la apă. „Cel mai fericit dintre 
animale, spunea el, ar fi un melc care ar putea să-şi facă o 
cochilie după planul lui; vreau să încerc să fiu un melc 
inteligent.” 

Şi, zău aşa, pentru o cochilie în care avea să stea multă 
vreme, cabina lui căpătase o frumoasă înfăţişare. Doctorul 
îşi făcuse o adevărată plăcere de savant, sau de copil, 
punându-şi în ordine bagajul lui ştiinţific. Cărţile, ierbarele, 
fişele, instrumentele de precizie, aparatele de fizică, 
colecţia lui de termometre, de barometre, de higrometre, 
de lunete, de compasuri, de sextante, de hărţi, de planuri, 
fiolele, prafurile, flacoanele foarte completei sale farmacii 
de voiaj, toate se clasau într-o ordine care i-ar fi făcut de 
ruşine pe cei de la British Museum. Spaţiul acesta de şase 
picioare* pătrate conţinea bogății incalculabile; doctorul n- 
avea decât să întindă mâna, fără să se deranjeze, ca să 
devină într-o clipă medic, matematician, astronom, geograf, 
botanist sau conchiliolog. 

Trebuie să mărturisim, era mândru de aceste amenajări şi 
fericit în sanctuarul lui plutitor, pe care trei dintre cei mai 
slabi din prietenii săi ar fi fost destul ca să-l umple. Aceştia, 
de altfel, veniră la el cu droaia, într-un număr care începea 
să-l stânjenească până şi pe el, un om atât de comunicativ, 
şi, spre deosebire de Socrate, până la urmă ajunse să 


spună: „Casa mea e mică, dar să dea Dumnezeu să nu fie 
niciodată plină de prieteni!” 

În ce priveşte cuşca marelui câine danez, şi pentru a 
completa descrierea lui Forward, va fi destul să spunem că 
era construită chiar sub fereastra cabinei misterioase; dar 
sălbaticul ei locuitor prefera să vagabondeze în spaţiul 
dintre cele două punți şi cala vasului; părea imposibil de 
domesticit şi nimeni nu veni de leac felului lui ciudat de a fi; 
îl auzeau, mai ales în timpul nopţii, scoțând nişte urlete 
jalnice care răsunau sinistru prin adâncurile vasului. Era 
oare dorul după stăpânul lui care lipsea? Sau teama 
instinctivă la apropierea unei călătorii periculoase? Sau 
presimţirea primejdiilor ce aveau să vină? Marinarii erau de 
părere că acesta din urmă ar fi motivul şi, tot făcând glume, 
mulţi ajunseseră în mod serios să socoată câinele drept un 
animal diabolic. 

Pen, un tip de altfel foarte brutal, se repezi într-o zi să-l 
lovească, dar căzu atât de rău pe muchea cabestanului, 
încât îşi sparse îngrozitor capul. E lesne de înţeles că acest 
accident a fost pus pe seama fantasticului animal. 

Clifton, omul cel mai superstiţios din echipaj, făcu şi el 
ciudata observaţie, cum că acest câine, când se afla pe 
dunetă, se plimba întotdeauna în vânt; iar mai târziu, când 
bricul fu în larg şi mergea drept înainte, surprinzătorul 
animal îşi schimba locul la fiecare schimbare de drum a 
vasului şi se ţinea în vânt, aşa cum ar fi făcut-o căpitanul lui 
Forward. 

Doctorul Clawbonny, a cărui blândeţe şi mângâieri ar fi 
îmblânzit şi un tigru, încercă zadarnic să câştige bunăvoința 
acestui câine; îşi pierdu doar timpul căutând să-l îmbie. 

Animalul acesta, de altfel, nu răspundea la niciunul din 
numele înscrise în calendarul vânătorilor. Aşa că oamenii de 
pe vas sfârşiră prin a-i spune Captain,căci părea să fie 
perfect la curent cu uzanţele la bord. Era evident că acest 
câine mai navigase cândva. 


Se poate înţelege, prin urmare, răspunsul glumeţ pe care 
l-a dat şeful de echipaj prietenului lui Clifton şi de ce 
această presupunere a găsit destui creduli; mulţi o repetau 
râzând, dar aşteptându-se să vadă câinele reluându-şi într-o 
zi înfăţişarea omenească şi comandând manevrele cu o voce 
tunătoare. 

Chiar dacă Richard Shandon nu avea asemenea temeri, el 
nu era totuşi cu totul liniştit şi, în ajunul plecării, în seara de 
5 aprilie, stătea de vorbă despre această chestiune cu 
doctorul, cu Wall şi cu maistrul Johnson, în careul dunetei. 

Aceşti patru savurau tocmai al zecelea grog, ultimul, 
desigur, căci, conform indicaţiilor din scrisoarea de la 
Aberdeen, toţi oamenii din echipaj, de la căpitan până la 
fochist, erau teetotalers*, adică nu aveau să găsească la 
bord nici vin, nici bere, nici băuturi spirtoase, decât în caz 
de boală sau cu o reţetă de la doctor. 

De vreo oră, conversaţia se desfăşura în jurul plecării. 
Dacă instrucţiunile căpitanului se realizau până la capăt, 
Shandon ar fi trebuit să primească chiar a doua zi o 
scrisoare cu ultimele sale ordine. 

— Dacă această scrisoare, spunea comanderul, nu-mi 
indică numele căpitanului, ea trebuie cel puţin să ne 
comunice destinaţia bastimentului. Fără asta, încotro să-l 
îndrept? 

— În locul dumitale, Shandon, răspunse nerăbdătorul 
doctor, aş pleca şi fără scrisoare, zău aşa! O să ştie ea să 
alerge după noi, îţi garantez acest lucru. 

— Aveţi o încredere oarbă, doctore! Dar spre ce punct al 
globului aţi întinde velele, dacă nu vă supăraţi? 

— Către Polul Nord, evident! Se înţelege de la sine, nu-i 
posibilă nici o îndoială. 

— Nici o îndoială! replică Wall. Şi de ce nu către Polul 
Sud? 

— La Polul Sud, exclamă doctorul, niciodată! I-ar fi putut 
veni căpitanului ideea să-şi pună bricul în pericol 


traversând întregul Atlantic? Încearcă să te gândeşti la 
acest lucru, scumpul meu Wall. 

— Doctorul are răspuns la toate, spuse acesta din urmă. 

— Fie pentru nord, interveni Shandon. Dar, spuneţi-mi, 
doctore, ne îndreptăm spre Spitzberg? Spre Groenlanda? 
Spre Labrador? Spre golful Hudson? Chiar dacă drumurile 
duc toate spre aceeaşi ţintă, adică la banchiza de netrecut, 
ele nu sunt mai puţin numeroase şi aş fi în mare 
încurcătură de-ar trebui să mă hotărăsc pentru unul sau 
pentru altul. Puteţi să-mi daţi un răspuns categoric, 
doctore? 

— Nu, răspunse acesta, jignit că nu mai avea ce să spună; 
dar, în sfârşit, ca să încheiem discuţia, dacă nu primeşti nici 
o scrisoare, ce vei face? 

— Nimic; voi aştepta. 

— Nu vei pleca? exclamă Clawbonny, agitându-şi paharul 
cu disperare. 

— Nu, desigur. 

— E cel mai înţelept lucru, interveni calm şeful de echipaj 
Johnson, în timp ce doctorul se plimba în jurul mesei, căci 
nu putea sta locului. Da, e cel mai înţelept, şi totuşi o prea 
lungă aşteptare poate avea consecinţe supărătoare. Mai 
întâi, anotimpul e potrivit şi, dacă e vorba de nord, trebuie 
să profităm de dezgheţ ca să străbatem strâmtoarea Davis; 
în afară de asta, echipajul devine din ce în ce mai neliniştit; 
prietenii, camarazii oamenilor noştri îi îndeamnă să 
părăsească Forward şi influenţa lor ar putea să ne joace o 
festă. 

— Mai trebuie spus, reluă James Wall, că, dacă s-ar 
răspândi panica printre marinarii noştri, ar dezerta până la 
cel din urmă şi nu ştiu, comandere, dacă ai reuşi să-ţi mai 
refaci echipajul. 

— Şi atunci ce-i de făcut? întrebă Shandon. 

— Ceea ce ai spus chiar dumneata, răspunse doctorul. Să 
aşteptăm dar, să aşteptăm până mâine, înainte de a ne lăsa 
cuprinşi de disperare. Promisiunile căpitanului s-au 


îndeplinit până acum cu regularitate, ceea ce e un semn 
bun; nu există deci nici un motiv să credem că nu vom fi 
înştiinţaţi în timp util cu privire la destinaţia noastră. Nu mă 
îndoiesc nici o clipă că mâine vom naviga în largul mării 
Irlandei; aşa că, dragi prieteni, propun să bem un ultim 
grog în cinstea fericitei noastre călătorii; ea începe într-un 
mod cam ciudat, dar, cu marinari ca voi, are mii de şanse să 
se termine bine. 

Şi toţi patru ciocniră pentru ultima oară. 

— Şi acum, comandere, spuse şeful de echipaj Johnson, 
dacă am vreun sfat să-ţi dau, e acela de a pregăti totul 
pentru plecare; trebuie ca echipajul să fie sigur de 
hotărârea dumitale. Mâine, fie că vine, fie că nu vine o 
scrisoare, ridică velele; nu aprinde focurile la căldări - 
vântul pare-se că va ţine; nu va fi nimic mai uşor decât să 
coborâm cu vânt în pupă în vele; pilotul să se suie la bord; 
în momentul refluxului, ieşi din docuri; mergi şi ancorează 
dincolo de limba de pământ de la Birkenhead; oamenii 
noştri nu vor mai avea nici o comunicaţie cu pământul şi 
dacă această scrisoare diabolică va sosi până la urmă, ne va 
găsi tot atât de bine acolo ca şi în altă parte. 

— Bine zis, bravul meu Johnson! spuse doctorul 
întinzându-i mâna bătrânului marinar. 

— Aşa să fie! răspunse Shandon. 

Fiecare se întoarse în cabina lui şi aşteptă, dormind agitat, 
răsăritul soarelui. 

A doua zi, s-a împărţit prima poştă în oraş fără ca vreo 
scrisoare să poarte adresa comanderului Richard Shandon. 
Totuşi, acesta îşi făcu preparativele de plecare; zvonul se 

răspândi imediat la Liverpool şi, aşa cum s-a văzut, o 
mulţime imensă de spectatori se grăbi spre cheiurile din 
New Prince. 

Mulţi dintre ei veniră la bordul bricului, unul să-şi 
îmbrăţişeze pentru ultima oară un camarad, altul să-şi 
convingă vreun prieten să nu plece, altul ca să arunce o 
privire asupra acestei ciudate nave, altul ca să afle, în fine, 


scopul călătoriei, şi lumea murmura văzându-l pe comander 
mai tăcut şi mai rezervat ca oricând. 

Avea motivele sale bine întemeiate să fie aşa. 

Bătu ora zece. Bătu ora unsprezece. Fluxul trebuia să se 
producă pe la ora unu după-amiază. Shandon, de pe 
înălţimea dunetei, arunca priviri neliniştite spre mulţime, 
încercând să surprindă secretul destinului său pe vreo 
figură oarecare. Dar în zadar. Marinarii de pe Forward 
executau în tăcere ordinele sale, fără să-l piardă din ochi, 
aşteptând mereu o comunicare care nu mai sosea. 

Maistrul Johnson era pe sfârşite cu manevrele de plecare. 
Cerul era acoperit şi, în afara bazinelor docurilor, hula 
foarte puternică; vântul bătea dinspre sud-est cu oarecare 
violenţă, dar se putea ieşi cu uşurinţă din apele Mersey- 
ului. 

La prânz, încă nimic nou. Doctorul Clawbonny se plimba 
agitat, privind cu binoclul, gesticulând, plin de „nerăbdarea 
mării”, aşa cum spunea el cu o anumită eleganţă latină. 
Orice ar fi făcut era emoţionat. Shandon îşi muşca buzele 
până la sânge. 

În clipa aceea, Johnson se apropie şi-i spuse: 

— Comandere, dacă vrem să profităm de flux, nu mai 
trebuie să pierdem timp, altminteri nu vom ieşi din docuri 
mai înainte de cel puţin o oră. 

Shandon aruncă o ultimă privire în jur şi-şi consultă 
ceasul. Ora pauzei de prânz trecuse. 

— Haidem! îi spuse el şefului de echipaj. 

— Hai, plecaţi! strigă acesta, ordonând vizitatorilor să 
elibereze puntea lui Forward. 

S-a produs atunci o oarecare mişcare în mulţime, care se 
îndrepta spre deschizătura din bordajul navei, pentru a 
ajunge pe chei, în timp ce oamenii de pe bric dezlegau 
ultimele parâme. 

Or, zăpăceala inevitabilă a acestor curioşi, pe care 
marinarii îi împingeau înapoi fără prea multe menajamente, 
a fost şi mai mult sporită de urletele câinelui. Dintr-o dată 


animalul acesta se năpusti dintr-un capăt la celălalt al 
vasului, prin masa compactă a vizitatorilor. Lătra cu glas 
surd. Lumea s-a dat la o parte din faţa lui; sări pe dunetă şi, 
lucru de necrezut, dar pe care mii de martori l-au putut 
constata, Dog-Captain ţinea o scrisoare între dinţi. 

— O scrisoare! exclamă Shandon; dar atunci el se află la 
bord? 

— A fost aici, fără îndoială, dar nu mai este, răspunse 
Johnson, arătând puntea complet curăţită de mulţimea 
care-i stânjenea. 

— Captain! Captain! Aici! strigă doctorul, încercând să 
apuce scrisoarea pe care câinele o ferea de mâna lui prin 
salturi neaşteptate. Se părea că nu vrea să-i predea mesajul 
decât personal lui Shandon. 

— Aici, Captain! strigă acesta din urmă. 

Câinele se apropie, Shandon luă scrisoarea fără nici o 
greutate şi atunci Captain lăsă să se audă trei lătrături, în 
mijlocul tăcerii profunde ce domnea la bord şi pe cheiuri. 

Shandon ţinea scrisoarea fără s-o deschidă. 

— Dar citeşte-o odată! Citeşte-o! exclamă doctorul. 

Shandon o privi. Adresa, fără dată şi fără indicaţia locului, 
cuprindea doar atât: 

Comanderului Richard Shandon, la bordul bricului 
Forward. 

Shandon deschise scrisoarea şi citi: 

Vă veţi îndrepta spre capul Farewell. Veţi fi acolo la 20 
aprilie. Dacă nu apare căpitanul la bord, veţi trece prin 
strâmtoarea Davis şi veţi merge în susul mării Baffin, până 
la golful Melville. 

Căpitanul bricului Forward K. Z. 

Shandon împături cu grijă această scrisoare laconică, o 
puse în buzunar şi dădu ordinul de plecare. Vocea lui, care 
răsuna singură în mijlocul şuierăturilor vântului de est, 
avea ceva solemn. 

În curând Forward fu în afara bazinelor şi, condus de un 
pilot din Liverpool, al cărui cuter mic îi urma de la distanţă, 


o luă pe curentul lui Mersey. Mulțimea se repezi pe cheiul 
exterior, care se întindea de-a lungul docurilor Victoria, ca 
să mai zărească pentru o ultimă dată acest vas ciudat. Cele 
două gabiere, focul şi brigantina fură repede întinse şi, cu 
aceste vele, Forward, demn de acest nume, după ce ocoli 
limba ce pământ de la Birkenhead, intră cu toată viteza în 
marea Irlandei. 

Capitolul V. 

ÎN LARG. 

Vântul, inegal dar prielnic, îşi azvârlea cu putere rafalele 
lui de aprilie. Forward despica marea în viteză, iar elicea, 
înnebunită, nu opunea nici o rezistenţă mersului său. Către 
ora trei se încrucişa cu vaporul care face cursa regulată 
între Liverpool şi insula Man, cu emblema Siciliei pe 
tamburi. 

Căpitanul îl salută de la bordul lui - ultimul salut care i-a 
fost dat echipajului lui Forward să-l mai audă. 

La ora cinci, pilotul îi încredința lui Richard Shandon 
comanda vasului şi se întoarse pe cuterul său care, cârmind 
în direcţia vântului, dispăru în curând spre sud-est. 

Către seară, bricul depăşi pintenul Man, la extremitatea 
sudică a insulei cu acest nume. În timpul nopţii fu hulă pe 
mare. Forward se comportă bine, lăsă în urmă capul de la 
Ayr prin nord-vest şi se îndreptă spre canalul Nordului. 

Johnson avusese dreptate: pe mare instinctul de marinar 
birui. Văzând cât de bun era vasul, oamenii uitau de 
ciudăţenia situaţiei lor şi viaţa la bord intră în normal. 

Doctorul aspira cu nesaţ vântul mării; se plimba 
voiniceşte, înfruntând rafalele şi, deşi era un savant, se 
ţinea destul de bine pe punte. 

— Frumos lucru e marea, îi spuse el maistrului Johnson, 
urcând pe punte după-masă. Fac cunoştinţă cam târziu cu 
ea, dar voi recâştiga timpul pierdut. 

— Aveţi dreptate, domnule Clawbonny, aş dat toate 
continentele lumii pentru un colţ de ocean. Se pretinde că 
pe marinari îi oboseşte repede meseria lor; iată, sunt 


patruzeci de ani de când navighez, şi-mi place la fel ca în 
prima zi. 

— E o adevărată bucurie să simţi un vas de nădejde sub 
picioarele tale şi, dacă apreciez bine, Forward se ţine 
voiniceşte. 

— Aţi apreciat bine, doctore, răspunse Shandon, care se 
alătură celor doi interlocutori; e un bastiment solid şi 
mărturisesc că niciodată un vas destinat navigaţiei printre 
gheţuri n-ar fi putut să fie mai bine înzestrat şi mai bine 
echipat. Asta-mi aminteşte că, acum treizeci de ani, 
căpitanul James Ross, plecând să caute Trecerea din nord- 
vest... 

— Echipa Victoria, spuse cu vioiciune doctorul, un bric cu 
un tonaj aproape egal cu al nostru, înzestrat de asemenea 
cu o maşină cu vapori. 

— Cum?! Ştiţi şi asta? 

— Vedeţi şi dumneavoastră, continuă doctorul, pe atunci 
maşinile erau la începuturile lor şi aceea de pe Victoria i-a 
provocat multe întârzieri păgubitoare; căpitanul James 
Ross, după ce o reparase zadarnic, piesă cu piesă, a sfârşit 
prin a o demonta şi a renunţat la ea cu prilejul primului 
iernat. 

— Drace! făcu Shandon, văd că sunteţi la curent! 

— Ce vreţi! răspunse doctorul; citind atâtea, am citit şi 
lucrările lui Parry, ale lui Ross, ale lui Franklin, rapoartele 
lui Mac Clure, Kennedy, Kane, Mac Clintock, şi mi-a rămas 
câte ceva din toate acestea. Aş mai adăuga că acelaşi Mac 
Clintock, la bordul lui Fox, un bric cu elice, în genul bricului 
nostru, a mers mai uşor şi mai direct la ţintă decât toţi 
înaintaşii lui. 

— Asta e perfect adevărat, răspunse Shandon; acest Mac 
Clintock e un marinar îndrăzneţ; l-am văzut la treabă. Mai 
puteţi adăuga că, asemeni lui, ne vom afla din luna aprilie în 
strâmtoarea Davis şi, dacă reuşim să străbatem gheţurile, 
călătoria noastră va fi înaintat considerabil. 


— Afară de cazul când, continuă doctorul, ni s-ar întâmpla 
ca lui Fox, în anul 1857, să fim prinşi chiar din primul an de 
gheţurile de la nordul mării Baffin şi să iernăm în mijlocul 
banchizei. 

— Trebuie să sperăm că vom fi mai norocoşi, domnule 
Shandon, răspunse Johnson; şi dacă nici cu un vas ca 
Forward nu poţi să mergi unde vrei, atunci trebuie să 
renunţăm la aşa ceva pentru totdeauna. 

— De altfel, spuse doctorul, când va fi căpitanul la bord, va 
şti mai bine decât noi ce e de făcut, cu atât mai mult, cu cât 
noi nu ştim deloc; căci scrisoarea lui, ciudat de laconică, nu 
ne îngăduie să ghicim ţinta călătoriei. 

— E destul de mult, răspunse Shandon cu viociciune, să 
cunoaştem drumul pe care-l avem de urmat, şi acum cred 
că, timp de o lună, ne putem lipsi de intervenţia 
supranaturală a acestui necunoscut şi a instrucţiunilor sale. 
De altfel, cunoaşteţi părerea mea despre el. 

— He! he! făcu doctorul. Ca şi dumneavoastră, credeam că 
omul acesta vă va lăsa comanda vasului şi că nu va veni 
niciodată la bord, dar... 

— Dar? întrebă Shandon, oarecum contrariat. 

— Dar, de la sosirea celei de a doua scrisori trimise de el, a 
trebuit să-mi schimb părerea în această privinţă. 

— Şi de ce asta, doctore? 

— Pentru că, dacă această scrisoare vă indică drumul de 
urmat, ea nu vă aduce la cunoştinţă destinaţia lui Forward, 
or trebuie să ştii bine încotro mergi. Mă întreb prin ce 
mijloace poate să vă sosească o a treia scrisoare, de vreme 
ce ne aflăm în larg? Pe pământul Groenlandei, serviciul 
poştal lasă probabil de dorit. Vezi, Shandon, eu îmi închipui 
că omul nostru ne aşteaptă în vreo aşezare daneză, la 
Hosteinborg sau Uppernawik; o fi fost acolo ca să-şi 
completeze încărcătura de piei de focă, să-şi cumpere 
săniile şi câinii, într-un cuvânt, să adune tot calabalâcul de 
care e nevoie prin mările arctice. Nu m-aş mira prea tare 
văzându-l într-o bună dimineaţă ieşind din cabina lui şi 


comandând manevra în modul cel mai puţin supranatural 
din lume. 

— Poate, spuse Shandon pe un ton sec; dar, în aşteptare, 
vântul se întăreşte şi nu e prudent să-ţi rişti zburătorii pe o 
vreme ca asta. 

Shandon îl părăsi pe doctor şi ordonă să se strângă velele 
de sus. 

— "Ţine la comanda vasului, îi spuse doctorul şefului de 
echipaj. 

— Da, răspunse acesta din urmă, şi e cam supărător, căci 
s-ar putea foarte bine să aveţi dreptate, domnule 
Clawbonny. 

Sâmbătă, spre seară, Forward depăşi capul Galloway, al 
cărui far fu reperat spre nord-est; în timpul nopţii lăsară în 
urmă capul de la Contyre la nord, iar spre răsărit capul Fair 
de pe coasta Irlandei. Spre ora trei dimineaţa, bricul, 
navigând de-a lungul insulei Rothlin, pe care o avea în 
tribord, ieşi prin canalul de Nord în ocean. 

Era duminică, 8 aprilie. Vântul începea să se transforme în 
furtună şi avea tendinţa de a arunca bricul pe coasta 
Irlandei; valurile deveniră puternice, ruliul foarte dur. Dacă 
doctorul n-a avut rău de mare, e pentru că n-a vrut să aibă, 
căci nimic nu era mai uşor. Pe la prânz - capul Malinhead 
dispărea spre sud; era ultima bucată de pământ din Europa 
pe care trebuie s-o fi zărit aceşti marinari îndrăzneţi şi 
mulţi dintre ei au privit-o îndelung, căci, fără îndoială, n- 
aveau s-o mai vadă niciodată. 

Latitudinea, după observaţiile făcute, era atunci de 55*57' 
iar longitudinea, după cronometre, 7*40'*. 

Furtuna se potoli pe la ora nouă seara; Forward, o bună 
corabie cu vele, îşi continuă drumul către nord-vest. În ziua 
aceea şi-au putut da seama de calităţile lui maritime; dacă 
ar fi să ne luăm după observaţia cunoscătorilor din 
Liverpool, el era, în primul rând, un soi de vapor cu vele. 

În cursul zilelor următoare, Forward înainta repede spre 
nord-vest; vântul se deplasă spre sud şi marea fu cuprinsă 


de o bulă puternică; bricul naviga atunci cu toate velele 
întinse. Câţiva petreli şi puffini zburară încolo şi încoace pe 
deasupra dunetei; doctorul împuşcă cu multă îndemânare 
un puffin care, din fericire, căzu pe bord. 

Simpson, harponierul, îl luă şi-l aduse proprietarului. 

— Păcătos vânat, domnule Clawbonny! spuse el. 

— Din care, dimpotrivă, vom face un prânz excelent, 
prietene! 

— Cum?! aveţi de gând să mâncaţi aşa ceva? 

— Şi dumneata vei gusta din el, dragul meu, răspunse 
doctorul râzând. 

— Pfui! exclamă Simpson; dar e uleios şi rânced, ca toate 
păsările de mare. 

— Bine! răspunse doctorul; am o metodă a mea dea 
pregăti vânatul ăsta, şi dacă, după aceea, ai să-ţi dai seama 
că e pasăre de mare, sunt gata să nu mai omor niciuna în 
viaţa mea. 

— Sunteţi, dar, bucătar, domnule Clawbonny? întrebă 
Johnson. 

— Un savant trebuie să ştie câte ceva din toate. 

— Atunci, fereşte-te, Simpson! răspunse şeful echipajului. 
Doctorul e un om îndemânatic şi ne va face să luăm această 
pasăre drept o potârniche cu cel mai bun gust. 

Adevărul e că doctorul se dovedi mai tare decât 
zburătoarea lui; îi scoase cu îndemânare grăsimea, care e 
în întregime situată sub piele, în special pe pulpe, şi, odată 
cu ea, dispăru râncezeala şi mirosul de peşte de care te poţi 
plânge pe bună dreptate când e vorba de o pasăre. Astfel 
preparată, pasărea a fost declarată excelentă chiar şi de 
Simpson. 

În timpul ultimei furtuni, Richard Shandon şi-a dat seama 
de calităţile echipajului său; îi analizase pe oamenii aceştia 
unul câte unul, aşa cum trebuie să facă orice comandant 
care vrea să prevină pericolele pe care le rezervă viitorul; 
ştia pe ce se poate bizui. 


James Wall, ofiţer cu totul devotat lui Richard, înţelegea 
bine, executa bine, dar se întâmpla să-i lipsească iniţiativa; 
ca ofiţer de rangul trei, era la locul potrivit. 

Johnson, călit în luptele cu marea şi om încercat în 
călătoriile din oceanul Arctic, nu mai avea nimic de învăţat 
în privinţa sângelui rece şi a îndrăznelii. 

Simpson, harponierul, şi Bell, dulgherul, erau oameni 
siguri, sclavi ai datoriei şi ai disciplinei. Ice-masterul Foker, 
marinar cu experienţă, crescut la şcoala lui Johnson, avea 
să le aducă servicii importante. 

Dintre ceilalţi marinari, Garry şi Bolton păreau să fie cei 
mai buni. Bolton - un fel de şugubăţ, vesel şi vorbăreţ, 
Garry - un băiat de treizeci şi cinci de ani, cu o figură 
energică, dar cam palidă şi tristă. Cei trei marinari, Clifton, 
Gripper şi Pen, păreau mai puţin înflăcăraţi şi mai puţin 
hotărâți; erau oricând gata să murmure. Gripper a vrut 
chiar să-şi rupă angajamentul în momentul plecării lui 
Forward; un fel de ruşine îl reţinu însă la bord. Dacă 
lucrurile mergeau bine, dacă nu apăreau nici prea multe 
pericole de înfruntat şi nici prea multe manevre de 
executat, se putea conta pe aceşti trei oameni dar le trebuia 
o hrană substanţială, căci se putea spune despre ei că 
aveau inima în burtă. 

Deşi fuseseră preveniţi, le venea destul de greu să fie 
teetotalers şi, la ora mesei, duceau dorul brandy-ului sau al 
ginului; îşi scoteau pârleala pe seama cafelei şi a ceaiului, 
distribuite la bord cu oarecare risipă. 

Cât despre cei doi ingineri, Brunton şi Plover, şi fochistul 
Waren, se mulţumiseră până acum să stea cu braţele 
încrucişate. Shandon ştia, deci, la ce să se aştepte din 
partea fiecăruia dintre ei. 

La 14 aprilie, Forward tăia marele curent Gulf-Stream, 
care, după ce urcă de-a lungul coastei de răsărit a Americii 
până la bancul Terra-Nova, se înclină spre nord-est şi 
merge de-a lungul ţărmurilor Norvegiei. Se aflau atunci la 
51*37' latitudine şi 22*58' longitudine, la două sute de mile 


de limba de pământ a Groenlandei. Timpul se răcori, 
termometrul cobori la 32* Fahrenheit*, adică până la 
punctul de înghețare. 

Doctorul, fără să-şi pună încă îmbrăcămintea pentru 
iernile arctice, îşi îmbrăcase costumul lui de mare, după 
exemplul marinarilor şi al ofiţerilor; îţi făcea plăcere să-l 
vezi cu cizmele lui înalte, în care intra cu totul, cu uriaşa lui 
pălărie de pânză, impregnată cu ulei, într-un pantalon şi o 
jachetă din aceeaşi stofă; pe ploile puternice şi în bătaia 
valurilor mari care se prăvăleau pe punte, doctorul semăna 
cu un fel de animal marin, comparaţie care nu înceta să-i 
aţâţe mândria. 

Timp de două zile, marea a fost extrem de rea; vântul se 
schimbă spre nord-vest şi încetini mersul lui Forward. Între 
14 şi 16 aprilie, hula rămase foarte puternică; dar luni se 
produse o aversă violentă care avu drept rezultat liniştirea 
aproape imediată a mării. Shandon îi atrase atenţia 
doctorului asupra acestei ciudăţenii. 

— Ei bine, răspunse dânsul, aceasta confirmă curioasele 
observaţii făcute de vânătorul de balene Scoresby care 
făcea parte din Societatea regală din Edinburg, al cărei 
membru corespondent am onoarea să fiu. Vedeţi că, pe timp 
de ploaie, valurile sunt mai mici, chiar sub influenţa unui 
vânt violent. Dimpotrivă, pe vreme uscată, marea ar fi 
agitată chiar de o briză mai slabă. 

— Dar cum se explică acest fenomen, doctore? 

— E foarte simplu, nu se explică! 

În clipa aceea, ice-master-ul, care făcea de cart la vergile 
zburătorului, semnală o masă, un bloc plutitor la tribord, la 
cincisprezece mile în direcţia vântului 

— Un iceberg* prin meleagurile astea! exclamă doctorul. 

Shandon îşi îndreptă luneta în direcţia indicată şi confirmă 
semnalarea cârmaciului. 

— E curios! spuse doctorul. 

— Vă miră? întrebă secundul râzând. Cum, avem oare 
norocul să găsim ceva care să vă mire? 


— Asta mă miră fără să mă mire, răspunse doctorul 
zâmbind, deoarece bricul Ann de Poole, din Greenwood, a 
fost prins în anul 1813 între nişte adevărate insule de 
gheaţă, la 4* latitudine nordică, iar Dayement, căpitanul lui, 
le-a numărat cu sutele! 

— Bine! făcu Shandon, mai aveţi multe să ne învăţaţi în 
legătură cu aceste lucruri? 

— O! prea puţin, răspunse cu modestie binevoitoare 
Clawbonny, în afară de faptul că s-au găsit ghețari plutitori 
la latitudini mai joase. 

— Asta n-o să mi-o spuneţi dumneavoastră, scumpul meu 
doctor; căci, fiind elev de marină la bordul sloop-ului* de 
război Fly... 

— În 1818, continuă doctorul, pe la finele lui martie, sau, 
cum s-ar spune, prin aprilie, aţi trecut printre două insule 
mari de gheţuri plutitoare, pe la 42* latitudine. 

— A! E prea de tot! exclamă Shandon. 

— Dar e adevărat; nu e cazul deci să mă minunez, de 
vreme ce suntem cu două grade mai la nord, că întâlnesc 
un munte plutitor la traversul lui Forward. 

— Sunteţi o adevărată fântână de înţelepciune, doctore, 
răspunse secundul, şi cu dumneavoastră nu ne rămâne 
decât să tragem în sus de cumpănă. 

— Bine, voi seca mai repede decât credeţi! Şi acum, dacă 
am putea observa de aproape acest fenomen curios, 
Shandon, aş fi cel mai fericit dintre doctori. 

— "Tocmai acum e momentul! Johnson, făcu Shandon, 
strigându-l pe şeful de echipaj, mi se pare că briza are de 
gând să se întărească. 

— Da, comandere, răspunse Johnson, înaintăm puţin, iar 
curenţii din strâmtoarea Davis se vor face în curând simţiţi. 
— Ai dreptate, Johnson, iar dacă vrem să fim la 20 aprilie 
în faţa capului Farewell, trebuie să dăm drumul la maşini, 
altfel vom fi zvârliţi pe coastele L.abradorului. Domnule 
Wail, te rog deci să ordoni să se aprindă focul la căldări. 


Ordinele comandantului au fost executate. O oră după 
aceea, vaporii au ajuns la o presiune suficientă; velele au 
fost strânse şi elicea, bătând valurile cu palele, îl împinse cu 
putere pe Forward împotriva vântului de nord-est. 

Capitolul VI. 

MARELE CURENT POLAR. 

În curând stolurile de păsări, din ce în ce mai numeroase, 
petreli, puffini, locuitori ai acestor meleaguri pustii, 
semnalară apropierea Groenlandei. Forward înainta repede 
spre nord, lăsând sub vânt o lungă dâră de fum negru. 

Marţi, 17 aprilie, către ora unsprezece dimineaţa, ice- 
master-ul semnală pentru prima oară apariţia, blink-ului*. 
Acesta se afla la cel puţin douăzeci de mile spre nord, nord- 
vest. Fâşia aceasta, de o albeaţă orbitoare, lumina foarte 
viu, în ciuda prezenţei unor nori destul de groşi, toată 
partea de atmosferă din vecinătatea orizontului. Oamenii cu 
experienţă de la bord nu se putură înşela asupra acestui 
fenomen şi recunoscură, după albeaţa lui, că acest blink 
venea de pe un vast câmp de gheaţă, situat la vreo treizeci 
de mile dincolo de distanţa la care puteai ajunge cu 
privirea, şi că provenea din reflectarea razelor luminoase. 

Spre seară, vântul începu să bată din nou dinspre sud şi 
deveni prielnic. Shandon putu astfel să ridice velele 
convenabile şi, ca măsură de economie, stinse focurile la 
căldări. Forward, cu gabierele, focul şi straiul, se îndrepta 
spre capul Farewell. 

În ziua de 18, la ora trei, a fost recunoscut un ice-stream* 
după o linie albă, nu prea groasă, dar de o culoare 
strălucitoare, care se desena limpede între linia mării şi 
aceea a cerului. Ice-stream-ul mergea în derivă, în mod 
evident dinspre coasta de răsărit a Groenlandei, mai curând 
decât din strâmtoarea Davis, căci gheţurile se menţin de 
preferinţă pe malul occidental al mării Baffin. O oră după 
aceea, Forward trecea prin mijlocul blocurilor izolate ale 
ice-stream-ului, iar în partea cea mai compactă gheţurile, 
deşi sudate între ele, se supuneau mişcările hulei. 


A doua zi, când se crăpă de ziuă, omul de veghe de la 
gabie semnală un vas: era Valkirien, covertă daneză, care 
naviga în sens opus lui Forward şi se îndrepta spre bancul 
Terra-Nova. Curentul se făcea simţit şi Shandon trebui să 
mai ridice câteva vele ca să poată înainta. 

În clipa aceea, comanderul, doctorul, James Wall şi 
Johnson se aflau adunaţi pe dunetă, examinând direcţia şi 
forţa acestui curent. Doctorul întrebă dacă era un fapt 
verificat că acest curent exista în mod uniform în marea 
Baffin. 

— Fără îndoială, răspunse Shandon, iar vaselor cu vele le 
este destul de greu să navigheze contra curentului. 

— Cu atât mai mult, adăugă James Wall, cu cât poate fi 
întâlnit şi pe coasta răsăriteană a Groenlandei. 

— Ei bine, spuse doctorul, iată ceea ce confirmă în mod 
deosebit spusele celor ce caută Trecerea din nord-vest! 
Curentul acesta circulă cu o viteză de circa cinci mile pe oră 
şi e greu de crezut că ia naştere în fundul unui golf. 

— E cu atât mai bine gândit, doctore, interveni Shandon, 
cu cât, dacă acest curent merge de la nord la sud, în 
strâmtoarea Behring se află un curent contrar care curge 
de la sud la nord şi care trebuie să fie la originea acestuia. 

— După teoria aceasta, domnilor, spuse doctorul, trebuie 
să admitem că America e complet despărțită de 
pământurile polare şi că apele Pacificului se îndreaptă, 
înconjurându-i coastele, până în Atlantic. De altfel, nivelul 
mai ridicat al apelor celui dintâi justifică şi el scurgerea lor 
spre mările Europei. 

— Dar, continuă Shandon, trebuie să existe fapte în 
sprijinul acestei teorii; şi dacă asemenea fapte există, 
adăugă el cu o anumită ironie, universalul nostru savant 
trebuie să le cunoască. 

— Mă rog, replică acesta din urmă cu o satisfacţie 
prietenească, dacă asta vă poate interesa, am să vă spun că 
balene, rănite în strâmtoarea Davis, au fost prinse după 


câtva timp în vecinătatea Tartariei, având înfipte încă în 
coastă harponul european. 

— Şi afară de cazul când n-ar fi trecut prin faţa capului 
Horn sau a Capului Bunei Speranţe, răspunse Shandon, 
trebuie negregşit să fi înconjurat coastele nordice ale 
Americii. lată un lucru indiscutabil, doctore. 

— Dacă totuşi n-ai fi convins, stimate Shandon, spuse 
doctorul zâmbind, ţi-aş mai putea cita şi alte fapte, ca de 
exemplu aceşti buşteni plutitori de care e plină strâmtoarea 
Davis, zadă, plopi de munte şi alte esențe tropicale. Or, ştim 
că Gulf-Stream-ul ar împiedica aceşti buşteni să intre în 
strâmtoare; dacă ei totuşi ies de aici, n-au putut pătrunde 
decât prin strâmtoarea Behring. 

— M-aţi convins, doctore, şi mărturisesc, că ar fi greu, cu 
un om ca dumneavoastră, să nu cred. 

— Zău, aşa, spuse Johnson, iată ceva care vine tocmai la 
timp ca să lămurească cele discutate. Zăresc un buştean de 
o mărime apreciabilă; dacă ne permite comanderul, ne 
ducem să pescuim acest trunchi de copac, îl ridicăm la bord 
şi-l întrebăm din ce ţară e. 

— Asta este! spuse doctorul. După regulă - exemplul! 
Shandon dădu ordinele necesare; bricul se îndreptă spre 
buşteanul semnalat şi, curând după asta, echipajul îl trăgea 

sus pe punte, nu fără trudă. 

Era un trunchi de mahon, ros de viermi pe dinăuntru, 
stare fără de care n-ar fi putut să plutească. 

— Iată argumentul hotărâtor, exclamă doctorul cu 
entuziasm; de vreme ce curenţii Atlanticului nu l-au putut 
duce în strâmtoarea Davis, de vreme ce n-a putut fi târât în 
bazinul polar de fluviile Americii de Nord, ştiut fiind că 
acest arbore creşte în zona sub-ecuatorială, e evident că 
vine în linie dreaptă dinspre Behring. Şi iată, domnilor, 
priviţi viermii de mare care l-au ros; ei aparţin unor specii 
din ţările calde. 

— E sigur, spuse Wall, că aceasta demonstrează greşeala 
celor care defăimează faimoasa trecere. 


— Dar asta-i zdrobeşte, pur şi simplu! răspunse doctorul. 
lată, am să vă descriu drumul făcut de acest trunchi de 
mahon: a fost cărat spre oceanul Pacific de vreun râu din 
istmul de Panama sau din Guatemala; de acolo, curentul l-a 
târât de-a lungul coastelor Americii până la strâmtoarea 
Behring şi, vrând-nevrând, a trebuit să intre în mările 
polare; nu e nici atât de bătrân, nici atât de îmbibat, încât 
să nu se poată stabili o dată recentă pentru plecarea lui; 
trebuie să fi trecut cu bine peste obstacolele acestei lungi 
serii de strâmtori care duc la marea Baffin şi, luat cu putere 
de curentul boreal, a venit prin strâmtoarea Davis pentru 
ca să se lase luat pe bordul lui Forward, spre cea mai mare 
bucurie a doctorului Clawbonny, care-i cere comanderului 
permisiunea să păstreze o mostră din el ca amintire. 

— Vă rog, spuse Shandon, dar îngăduiţi-mi să vă informez, 
la rândul meu, că nu veţi fi singurul posesor al unei 
asemenea epave. Guvernatorul danez al insulei Disko... 

— Pe coasta Groenlandei, continuă doctorul, posedă o 
masă de mahon, făcută dintr-un trunchi pescuit în aceleaşi 
împrejurări; ştiu asta, dragul meu Shandon; ei bine, nu-l 
invidiez pentru masa lui, căci, dacă n-ar fi locul aşa de 
strâmt, aş avea din ce să-mi fac un dormitor întreg. 

În timpul nopţii de miercuri spre joi, vântul suflă cu o 
extremă violenţă; drift-wood-ul* se arăta din ce în ce mai 
des. Apropierea coastei prezenta pericole într-o perioadă în 
care munţii de gheaţă sunt foarte numeroşi; comandantul 
ordonă, deci reducerea velelor şi Forward naviga numai cu 
focul şi cu trinca. 

Termometrul cobori sub punctul de îngheţ. Shandon 
ordonă să se distribuie echipajului haine potrivite, o jachetă 
şi un pantalon de lână, o cămaşă de flanelă, ciorapi de 
wadmel, cum poartă ţăranii norvegieni. 

Fiecărui om i s-a dat, de asemenea, o pereche de cizme de 
mare, perfect impermeabile. 

Cât despre Captain, acesta se mulțumea cu blana lui 
naturală şi părea prea puţin sensibil la schimbările de 


temperatură; trebuie să fi trecut prin mai multe asemenea 
încercări şi, de altfel, un câine danez n-avea dreptul să facă 
nazuri. Nu-l vedeau deloc, el stând aproape întotdeauna 
ascuns prin părţile cele mai întunecate ale vasului. 

Spre seară, printr-o spărtură în ceaţă, se întrezări coasta 
Groenlandei la 37*2'7” longitudine; doctorul, înarmat cu 
luneta lui, reuşi să distingă, timp de o clipă, o serie de 
vârfuri de munte, brăzdate de mari ghețari, dar ceața se 
închise repede peste această viziune, asemeni unei cortine 
de teatru care se lasă în momentul cel mai interesant al 
piesei. 

Forward se afla, la 20 aprilie, dimineaţa, în faţa unui 
iceberg, înalt de o sută cincizeci de picioare, eşuat în aceste 
locuri din timpuri imemoriale; dezgheţurile n-au influenţat 
asupra lui şi i-au respectat formele ciudate. Snow l-a văzut; 
James Ross, în 1829, a făcut după el un desen exact, iar în 
1851, locotenentul francez Bellot, la bordul lui Prince- 
Albert, l-a observat perfect. Fireşte, doctorul vru să 
păstreze imaginea acestui munte vestit şi făcu după elo 
schiţă foarte reuşită. 

Nu-i de mirare că o asemenea masă a rămas lipită de 
uscat şi, prin urmare, să se fi legat de sol; de fiecare picior 
de gheaţă care se vedea deasupra apei avea cam două 
picioare dedesubt, ceea ce-i dădea o adâncime de 
aproximativ trei sute de picioare. 

În sfârşit, la o temperatură care la prânz n-a fost decât de 
12* Fahrenheit, sub un cer cu ninsoare şi ceaţă, se zări 
capul Farewell. Forward sosea la ziua fixată. (Necunoscutul 
căpitan, dacă ar fi avut chef să vină să determine poziţia pe 
o asemenea vreme infernală, n-ar fi avut de ce să se 
plângă.) „lată deci, îşi spuse doctorul, acest cap celebru, 
acest cap cu un nume atât de potrivit! Mulţi ca noi au trecut 
pe lângă el ca să nu-l mai revadă niciodată! E oare un 
rămas bun pe vecie spus prietenilor din Europa? Aţi trecut 
pe aici, Frobisher, Knight, Barlow, Vaugham, Seroggs, 
Barentz, Hudson, Blossevile, Franklin, Crozier, Bellot, ca să 


nu vă mai întoarceţi niciodată la căminul vostru, iar capul 
acesta a fost cu adevărat pentru voi capul de la care v-aţi 
luat adio! Cam prin anul 970, navigatori porniţi din Islanda* 
au descoperit Groenlanda. Sebastian Cabot, în 1498, s-a 
ridicat până la 56* latitudine; Gaspard şi Michel Cotreal 
între 1500-1502, au ajuns până la 60* latitudine, iar Martin 
Frobisher, în 1576, a ajuns până la golful care-i poartă 
numele. 

Lui Jean Davis îi aparţine onoarea de a fi descoperit 
strâmtoarea în 1585 şi doi ani mai târziu, într-o a treia 
călătorie, acest navigator îndrăzneţ, acest mare vânător de 
balene atinse paralela şaizeci şi trei, la douăzeci şi şapte 
grade de pol. 

Barentz, în 1596, Weymouth în 1602, James Hali în 1605 
şi, în 1607, Hudson al cărui nume a fost atribuit acestui 
uriaş golf care scobeşte atât de adânc pământurile Americii, 
James Poole, în 1611 înaintară mai mult sau mai puţin în 
strâmtoare, în căutarea acestei Treceri din nord-vest, a 
cărei descoperire ar fi scurtat deosebit de mult căile de 
comunicaţie între cele două lumi. 

Baffin, în 1616, descoperi, în marea cu acest nume, 
strâmtoarea Lancastre; a fost urmat, în 1619, de James 
Munc şi, în 1719, de Knight, Barlow, Vaugham şi Seroggs, 
despre care nu s-au mai aflat niciodată veşti. 

În 1776, locotenentul Pickersgill, trimis în întâmpinarea 
căpitanului Cook, care încerca să urce prin strâmtoarea 
Behring, atinse punctul situat la 68%; în anul următor, 
Young se ridică în acelaşi scop până la Insula Femeilor. 

Veni atunci James Ross, care făcu, în 1818, înconjurul 
coastelor mării Baffin şi corectă erorile hidrografice ale 
înaintaşilor săi. 

În fine, în 1819 şi 1820, vestitul Parry se avântă în 
strâmtoarea lui Lancastre, ajunse după nenumărate 
peripeții până la insula Melville şi câştigă prima de cinci mii 
de lire promisă printr-un act al parlamentului marinarilor 


englezi care vor tăia al o sută şaptezecilea meridian la o 
latitudine mai ridicată de paralela 77. 

În 1826, Beechey ajunge până la insula Chamisso; James 
Ross iernează, de la 1829 până la 1833, în strâmtoarea 
Prince-Regent şi, printre alte lucrări importante, descoperă 
polul magnetic. 

În timpul acesta Franklin, pe calea uscatului, pornea în 
recunoaşterea coastelor nordice ale Americii, de la râul 
Mackensie la limba de pământ Turnagain; căpitanul Back 
mergea pe urmele lui, între 1823 şi 1835, şi aceste 
explorări au fost completate, în 1839, de către domnii 
Dease, Simpson şi doctorul Rae. 

În sfârşit, sir John Franklin, dornic să descopere Trecerea 
din nord-vest, părăseşte Anglia, în 1845, cu vasele Erebus şi 
Terror; pătrunse în marea Baffin şi, de la trecerea lui spre 
insula Disko, nu s-a mai primit nici o ştire despre expediţia 
sa. 

Dispariţia aceasta a determinat numeroasele căutări care 
au dus la găsirea Trecerii şi la descoperirea acestor 
pământuri polare atât de adânc săpate de valuri; cei mai 
îndrăzneţi marinari din Anglia, din Franţa şi din Statele 
Unite s-au avântat spre aceste ţinuturi cumplite şi, datorită 
strădaniilor lor, harta atât de chinuită, atât de dificil de 
alcătuit a acestei ţări, a putut, în fine, să figureze în arhivele 
Societăţii regale de Geografie din Londra. 

Curioasa istorie a acestor ţinuturi se prezenta în felul 
acesta imaginaţiei doctorului, în timp ce, sprijinit de 
copastie, urmărea cu privirea dâra lungă pe care o lăsa 
bricul. Numele acestor navigatori îndrăzneţi i se 
îngrămădeau în amintire şi i se părea că întrezăreşte, sub 
îngheţatele bolți ale banchizei, palidele fantome ale celor 
care nu s-au mai întors. 

Capitolul VII. 

STRÂMTOAREA DAVIS. 

În cursul acelei zile, Forward îşi croi uşor drum printre 
gheţurile sfărâmate; vântul era favorabil, dar temperatura 


foarte scăzută; curenţii de aer, plimbându-se pe deasupra 
ice-field-urilor*, aduceau cu ei frigul pătrunzător. 

În timpul nopţii era necesară cea mai strictă atenţie; munţi 
plutitori se îngrămădeau în această trecătoare strâmtă; 
uneori se puteau număra vreo sută la orizont; se 
desprindeau de țărmurile înalte, sub muşcătura valurilor 
erozive şi, mânaţi de vremea lui aprilie, se topeau sau se 
scufundau în adâncurile oceanului. Întâlneai lungi şiruri de 
trunchiuri de a căror izbitură trebuia să te fereşti; de 
aceea, fu fixat în vârful catargului dinspre prova, crow's 
nest-ul*; acesta consta dintr-un butoi cu fund mobil în care 
ice-master-ul, în parte adăpostit de vânt, supraveghea 
marea, semnala gheţurile ce apăreau şi chiar, la nevoie, 
comanda manevra. 

Nopțile erau scurte, soarele reapăruse de pe la 31 
ianuarie, ca urmarea a fenomenului de refracție, şi avea 
tendinţa să se menţină din ce în ce mai mult deasupra 
orizontului. Dar ninsoarea împiedica vederea şi, chiar dacă 
nu se întuneca de-a binelea, totuşi navigația devenea 
dificilă. 

La 21 aprilie, Capul Dezolării apăru în mijlocul ceţurilor; 
manevra obosea echipajul; de la intrarea bricului printre 
gheţuri, marinarii n-avuseseră nici o clipă de odihnă; când 
au trebuit să recurgă la maşinile vasului, ca să-şi croiască 
un drum prin mijlocul acestor blocuri îngrămădite unul 
peste altul. 

Doctorul şi maistrul Johnson discutau pe punte, la pupa, în 
timp ce Shandon se retrăsese să doarmă câteva ore în 
cabina lui. Clawbonny căuta să stea de vorbă cu bătrânul 
marinar, un om înzestrat cu bun simţ şi care, de pe urma 
numeroaselor călătorii, se alesese cu multe cunoştinţe 
interesante. Doctorul îi arăta o mare prietenie, iar şeful de 
echipaj caută să nu-i rămână dator. 

— Vedeţi dumneavoastră, domnule Clawbonny, spunea 
Johnson, ţinutul acesta nu-i ca toate celelalte; i s-a spus 


Ţara-Verde*, dar nu sunt multe săptămâni pe an în care să- 
şi justifice numele! 

— Cine ştie, stimabilul meu Johnson, răspunse doctorul, 
dacă în secolul al X-lea ţinutul acesta nu era îndreptăţit să 
se numească astfel? Nu e singura revoluţie de acest fel ce s- 
a produs pe globul nostru şi ai fi uimit dacă ţi-aş spune că, 
după cronicarii islandezi, acum opt sau nouă sute de ani, 
înfloreau pe acest continent două sute de sate! 

— Aş fi atât de tare uimit, domnule Clawbonny, încât mai 
că nu v-aş crede, căci e un ţinut jalnic. 

— Ei! oricât de jalnic ar fi, mai oferă încă suficiente 
posibilităţi de a fi locuit, ba chiar şi de europeni civilizaţi. 

— Fără îndoială! La Disko, la Uppernawik, vom întâlni 
oameni care consimt să trăiască într-un asemenea climat, 
dar întotdeauna am socotit că au rămas aici siliţi de 
împrejurări, nu pentru că le-ar place. 

— Şi eu sunt dispus să cred aşa, totuşi omul se obişnuieşte 
cu toate, iar groenlandezii aceştia mi se par mai puţin de 
plâns decât muncitorii din marile noastre oraşe; ei pot fi 
nefericiţi, dar cu siguranţă nu trăiesc în mizerie şi când 
spun nefericiţi, cuvântul acesta nu exprimă ceea ce 
gândesc; în adevăr, dacă n-au bunăstarea din ţările cu climă 
temperată, aceşti oameni, adaptaţi la acest climat aspru, 
găsesc desigur aici satisfacţii pe care noi nici nu ni le putem 
închipui. 

— Aşa trebuie socotit, domnule Clawbonny, doar Cerul e 
drept, dar în călătoriile mele am poposit adesea pe aceste 
ţărmuri şi întotdeauna mi s-a strâns inima la vederea 
tristelor pustietăţi de pe aici; ar fi trebuit, de exemplu, ca 
promontoriile, capurile, golfurile să fie înveselite prin nume 
mai ademenitoare, căci nume cum sunt capul Adio sau 
Capul Dezolării nu sunt menite să-i atragă pe navigatori! 

— Am făcut şi eu această observaţie, răspunse doctorul, 
dar numele acestea au un interes geografic pe care nu 
trebuie să-l nesocotim; ele amintesc aventurile celor care 
le-au născocit. Pe lângă numele unora ca Davis, Baffin, 


Hudson, Ross, Parry, Franklin, Bellot, dacă întâlnesc Capul 
Dezolării dau imediat de Golful Îndurării; capul Providența 
e pereche cu portul Anxiety, golful Repulse, mă readuce la 
capul Eden şi, părăsind limba de pământ Turnagain*, mă 
duc să mă odihnesc în Golful Refugiului; am acolo, sub ochii 
mei, această interesantă înşiruire de pericole, eşecuri, 
obstacole, succese, disperări, reuşite, amestecate cu marile 
nume ale ţării mele şi, ca o serie de medalii antice, 
nomenclatura aceasta îmi evocă întreaga istorie a acestor 
mări. 

— Bine judecat, domnule Clawbonny şi fie ca în călătoria 
noastră să întâlnim mai multe golfuri ale succesului decât 
capuri ale disperării! 

— O doresc din toată inima, Johnson; dar spune-mi, 
echipajul şi-a mai revenit din spaimele lui? 

— Puțin, domnule, şi totuşi, ca să fiu sincer, de la intrarea 
noastră în strâmtoare, începe să fie preocupat din nou de 
fantasticul căpitan; mulţi dintre ei se aşteptau să-l vadă 
apărând la extremitatea Groenlandei dar până acum nimic. 
Fie vorba între noi, domnule Clawbonny, asta nu vă miră 
puţin? 

— Ba da, Johnson. 

— Credeţi în existenţa acestui căpitan? 

— Fără îndoială! 

— Dar ce motive l-au putut determina să se poarte astfel? 

— Dacă e să spun tot ce gândesc, Johnson, eu cred că omul 
acesta a vrut să atragă echipajul destul de departe, ca să nu 
se mai poată răzgândi. Dacă ar fi apărut la bord în 
momentul plecării, fiecare dorind să cunoască destinaţia 
vasului, ar fi putut să fie pus în încurcătură. 

— Şi de ce asta? 

— Pe legea mea, dacă el vrea să încerce vreo acţiune 
supraomenească, dacă vrea să pătrundă acolo unde atâţia 
alţii n-au putut să ajungă, crezi că ar mai fi reuşit să-şi 
recruteze echipajul? În timp ce, odată porniţi la drum, se 


poate merge atât de departe, încât înaintarea să devină 
apoi o necesitate. 

— E posibil, domnule Clawbonny, am cunoscut mulţi 
aventurieri cutezători de te-ngrozeai numai la auzul 
numelui lor, şi care n-ar fi găsit pe nimeni să-i însoţească în 
primejdioasele lor expediţii... 

— Afară de mine, spuse doctorul. 

— Şi de mine, după dumneavoastră, răspunse Johnson, şi 
ca să vă urmez. Aşadar, spun că, fără îndoială, căpitanul 
nostru face parte dintre aceşti aventurieri, în sfârşit, vom 
vedea; bănuiesc că, fie prin părţile Uppernawikului, fie ale 
golfului Melville, acest viteaz necunoscut va veni să se 
instaleze liniştit la bord, şi ne va aduce la cunoştinţă până 
unde socoteşte fantezia lui că poate să ducă vasul. 

— Şi eu cred la fel, Johnson, dar greutatea va fi de ajuns 
până la golful Melville; vezi cum ne înconjoară gheţurile din 
toate părţile; de-abia dacă îi lasă loc de trecere lui Forward. 
Poftim, priveşte această câmpie imensă. 

— În limba noastră, a vânătorilor de balene, domnule 
Clawbonny, numim asta un ice-field, adică o suprafaţă 
continuă de gheaţă, ale cărei margini nu se văd. 

— Şi câmpul sfărâmat de dincolo, fâşiile acelea lungi, mai 
mult sau mai puţin prinse una de alta prin marginile lor? 

— Acesta e un pack; dacă are o formă circulară, îi spunem 
palch, şi stream când forma e alungită. 

— Şi acolo, gheţurile astea plutitoare? 

— Acestea sunt nişte drift-ice; dacă ar fi ceva mai înalte, ar 
fi ice-berg-uri sau munţi; ciocnirea cu ele e periculoasă 
pentru vase şi trebuie evitate cu grijă. Priviţi: iată, aici jos, 
pe acest ice-field, o umflătură produsă de presiunea 
gheţurilor; noi numim aşa ceva un hummock; dacă această 
umflătură ar fi sub apă la bază, am fi numit-o un calf; ar fi 
trebuit să le dăm câte un nume tuturor acestora, ca să ne 
putem descurca printre ele. 

— Ah! e în adevăr un spectacol curios, exclamă doctorul, 
contemplând aceste minunăţii ale mărilor boreale, iar 


formele lor variate îţi stânjenesc imaginaţia! 

— Fără îndoială, răspunse Johnson; gheţurile iau uneori 
forme fantastice, iar oamenii noştri nu se sfiesc să le 
explice, fiecare în felul lui. 

— Priveşte, Johnson, admiră acest ansamblu de blocuri de 
gheaţă! N-ai spune că e un oraş straniu, un oraş din orient, 
cu minaretele şi moscheile sale, sub palida strălucire a 
lunii? lată, mai departe, un lung şir de arcade gotice care 
ne amintesc de capela lui Henric al VII-lea sau de palatul 
parlamentului.* 

— Într-adevăr, domnule Clawbonny, găseşti aici din toate 
stilurile, pe gustul fiecăruia; dar sunt oraşe şi biserici în 
care e periculos să locuieşti şi n-ar trebui să ne apropiem 
prea mult de ele. Printre minaretele acelea sunt unele care 
se clatină, şi cel mai mic dintre ele ar strivi un vas ca 
Forward. 

— Şi când te gândeşti că unii au îndrăznit să se aventureze 
pe aceste mări, continuă doctorul, fără să aibă vaporii la 
dispoziţie! Cum să crezi că un vas cu vele ar fi putut naviga 
printre aceste stânci mişcătoare! 

— Şi totuşi s-a făcut aşa ceva, domnule Clawbonny, chiar 
când vântul devenea potrivnic, şi aceasta mi s-a întâmplat 
nu 0 dată, mie, care vă vorbesc; aruncam ancora cu 
răbdare pe unul din aceste blocuri; pluteam în derivă, mai 
mult sau mai puţin împreună cu el; dar aşteptam, până la 
urmă, momentul prielnic ca să ne reluăm drumul; trebuie 
să adaug că felul acesta de a călători ne făcea să pierdem 
luni de zile acolo unde, cu un pic de noroc, n-am fi făcut 
decât câteva zile. 

— Mi se pare, spuse doctorul, că temperatura tinde să 
coboare. 

— Ar fi supărător, răspunse Johnson, căci avem nevoie de 
un dezgheţ pentru ca blocurile acestea să se rupă şi să se 
piardă în Atlantic; ele sunt, de altfel, mai numeroase în 
strâmtoarea Davis, pentru că țărmurile se apropie simţitor 
între capul Walsingham şi Holsteinborg; dar, dincolo de al 


şaizeci şi şaptelea grad, vom găsi în lunile mai şi iunie mări 
mai prielnice navigaţiei. 

— Da, dar mai întâi trebuie să răzbatem până acolo. 

— Trebuie să răzbatem, domnule Clawbonny! În iunie şi 
iulie am fi găsit trecere liberă, aşa cum li se întâmplă 
vaselor de pescuit balene; dar ordinele erau precise: 
trebuia să fim aici în aprilie. Ori mă înşel eu foarte tare, ori 
căpitanul nostru este un om dârz, care are un plan în minte; 
n-a pornit aşa devreme, decât ca să meargă departe. În 
sfârşit, vom trăi şi vom vedea. 

Doctorul avusese dreptate când constatase o coborâre a 
temperaturii; termometrul, la prânz, nu mai indica decât 
şase grade Fahrenheit* şi sufla o briză dinspre nord-vest 
care, limpezind cerul, ajuta în acelaşi timp curentului să 
îngrămădească gheţurile plutitoare în drumul lui Forward. 
De altfel, nu se supuneau toate aceluiaşi impuls; nu rareori 
întâlneai unele gheţuri, şi dintre cele mai înalte, care 
smulse de la baza lor de vreun curent submarin, se porneau 
în derivă, în sens contrar. 

Se poate înţelege greutatea unei asemenea navigaţii; 
mecanicii n-aveau nici o clipă de răgaz; punerea în mişcare 
a maşinilor cu vapori se făcea chiar de pe punte, cu ajutorul 
pârghiilor care deschideau, opreau, schimbau instantaneu 
direcţia vaporilor, după ordinul ofițerului de cart. Ba 
trebuiau să se grăbească să se strecoare printr-o spărtură 
într-un câmp de gheaţă, ba să se ia la întrecere cu un ice- 
berg, care ameninţa să închidă singura ieşire practicabilă; 
sau vreun bloc, răsturnându-se pe neaşteptate, obliga 
bricul să dea înapoi brusc, ca să nu fie strivit. Acest morman 
de gheţuri, târâte, îngrămădite, strânse la un loc de 
curentul din nord, se înghesuia în trecătoare şi, dacă le 
prindea gerul, ele ar fi putut săi opună lui Forward o 
barieră de netrecut. 

Prin ţinuturile acestea se găsesc nenumărate păsări care 
zburau de colo până colo, pe deasupra vasului, scoțând 
ţipete asurzitoare; se mai putea vedea şi un mare număr de 


pescăruşi, cu capul mare, cu gâtul scurt şi ciocul turtit, 
care-şi desfăşurau aripile lor lungi şi înfruntau, jucându-se, 
zăpezile vânturate de furtună. Veselia aceasta a neamului 
părăsesc înviora peisajul. 

Numeroşi buşteni pluteau în derivă, ciocnindu-se cu 
zgomot; câţiva caşaloţi, cu capete enorme şi umflate, se 
apropiară de vas, dar nu putea fi vorba să fie vânaţi, deşi 
Simpson, harponierul, tare ar fi avut chef s-o facă. Spre 
seară apărură şi câteva foci care, cu botul scos deasupra 
apei, înotau printre blocurile mari. 

În ziua de 22, temperatura continua să coboare; Forward 
forţă maşinile ca să ajungă la şenale prielnice; vântul se 
fixase hotărât la nord-vest; velele fură strânse. 

În timpul acelei zile de duminică, marinarii avură puţine 
manevre de făcut. După citirea bibliei, făcută de Shandon, 
echipajul se ocupă de vânatul palmipedelor de prin partea 
locului, din care prinse un număr mare. Păsările acestea, 
preparate cum trebuie, după metoda clawbonnyană, au 
furnizat un plăcut supliment de provizii pentru masa 
ofiţerilor şi a echipajului. 

Pe înserate, la ora trei, Forward atinsese punctul Kin de 
Sael, situat la est cart nord-est, şi muntele Sukkertop, situat 
la est jumătate cart sud-est. Marea era foarte zbuciumată; 
din când în când, pe neaşteptate, din cerul plumburiu se 
lăsa o ceaţă groasă. Totuşi, pe la prânz, se putură face 
observaţii precise. Nava se afla la 65*20' latitudine şi 
54*22' longitudine. Mai trebuiau parcurse două grade ca să 
ajungă într-o zonă de navigaţie mai bună, pe o mare mai 
degajată. 

În următoarele trei zile, la 24, 25 şi 26 aprilie, s-a dus o 
luptă continuă cu gheţurile; manevra maşinilor deveni 
foarte obositoare; în fiecare minut, vaporii trebuiau 
întrerupţi brusc sau se schimba direcţia şi ei scăpau 
şuierând prin supape. 

În negura groasă, apropierea ice-berg-urilor se 
recunoştea numai după detunăturile surde provocate de 


avalanşe. Vasul vira atunci imediat; exista pericolul de a se 
ciocni de masele de gheaţă de apă dulce, remarcabile prin 
transparenţa lor de cristal şi duritatea de stâncă. Richard 

Shandon avu grijă să-şi completeze provizia de apă, luând 
la bord, în fiecare zi, mai multe tone din gheaţa aceasta. 

Doctorul nu se putea obişnui cu iluziile optice pe care le 
producea refracția prin ţinuturile acestea; într-adevăr, câte 
un ice-berg, care îi apărea ca un bloc alb, mic, foarte 
apropiat, se afla, de fapt, la zece sau douăsprezece mile de 
bric; încerca să-şi obişnuiască ochii cu acest fenomen 
ciudat, pentru ca mai târziu să poată corecta rapid eroarea 
optică. 

În sfârşit, fie din cauză că era nevoit să tragă la edec vasul 
de-a lungul câmpurilor de gheaţă sau să împingă cu prăjina 
blocurile cele mai amenințătoare, echipajul se simţi în 
curând frânt de oboseală. Şi totuşi, în ziua de vineri, 27 
aprilie, Forward se afla încă reţinut la graniţa de netrecut a 
cercului polar. 

Capitolul VIII. 

CE VORBEA ECHIPA. 

Totuşi, Forward reuşi, strecurându-se cu îndemânare prin 
şenale, să mai înainteze câteva minute* spre nord; dar în 
loc să evite inamicul, se vedea nevoit mai curând să-l atace; 
ice-field-urile, având o întindere de mai multe mile, se 
apropiau într-una, şi cum aceste mase în mişcare reprezintă 
uneori o presiune de peste zece milioane de tone, trebuiau 
să se ferească cu grijă de strânsoarea lor. Aşadar, în 
interiorul vasului fură instalate fierăstraie pentru tăierea 
gheții, în aşa fel, încât să poată fi puse imediat în funcţiune. 

O parte din echipaj accepta cu resemnare munca aceasta 
aspră, dar alţii se plângeau, ba refuzau chiar să se supună. 
În timp ce lucrau la instalarea instrumentelor, Garry, 
Bolton, Pen, Gripper, schimbau între ei diferite păreri. 

— S-o ia dracu' de treabă! rosti râzând Bolton, nu ştiu de 
ce-mi vine în minte că pe Water street există o cârciumioară 


drăguță, unde să te proţăpeşti între un pahar de gin şi o 
sticlă de porter. N-ai impresia că o vezi chiar aici, Gripper? 
— Ca să fiu sincer, ripostă marinarul interpelat, care era 

cam prost dispus, nu văd nimic în pustietatea asta. 

— E un fel de a vorbi, Gripper; fireşte că în oraşele astea 
de zăpadă, care-i stârnesc atât admiraţia domnului 
Clawbonny, nu există nici cea mai mică crâşmă în care un 
marinar cumsecade să-şi poată umezi buzele cu o jumătate- 
două de litru de brandy. 

— Despre asta poţi fi sigur, Bolton, şi ai face bine să mai 
adaugi că pe vasul ăsta n-ai nici măcar un strop de alcool, 
ca să te dregi niţel. Ciudată idee, să-i lipseşti de orice 
băutură spirtoasă pe nişte oameni care călătoresc în mările 
nordului! 

— Bine, răspunse Garry, dar ai uitat, Gripper, ce ţi-a spus 
doctorul? Trebuie să te abţii de la orice băutură excitantă 
dacă vrei să înfrunţi scorbutul, să te simţi bine şi să ajungi 
departe. 

— Dar nu doresc deloc să ajung departe, Garry, şi găsesc 
că e prea destul că am ajuns şi până aici; la ce bun să ne 
mai încăpăţânăm să trecem pe acolo, pe unde dracul nu te 
lasă. 

— Chiar aşa, nici nu vom trece! replică Pen. Când mă 
gândesc că am şi uitat gustul ginului. 

— Dar, zise Bolton, aminteşte-ţi ce ne-a spus doctorul. 

— O! interveni Pen cu vocea lui groasă şi brutală, de spus, 
ne-a spus el multe. Rămâne de ştiut dacă, sub pretextul că 
ne păzesc sănătatea, nu ne duc cu vorba, ca să facă 
economie de băutură. 

— Diavolul ăsta de Pen s-ar putea să aibă dreptate, 
răspunse Gripper. 

— Haida-de! râse Bolton; are nasul prea roşu ca dreptatea 
să fie de partea lui şi dacă-şi mai pierde puţin din culoare, 
navigând în asemenea condiţii, Pen nu va avea prea multe 
motive să se plângă. 


— Ce ai cu nasul meu? ripostă furios marinarul, atacat în 
punctul lui sensibil. Nasul meu n-are nevoie de sfaturile 
tale; nici nu ţi le-a cerut măcar; vezi-ţi aşadar, de altău! 

— Hai, nu te supăra, Pen! Nu credeam că ai un nas atât de 
supărăcios. Las' că nici eu nu dispreţuiesc un pahar bun de 
whisky, mai ales pe un asemenea frig; dar dacă, până la 
urmă, asta face mai mult rău decât bine, mă lipsesc 
bucuros. 

— 'Te-oi fi lipsind tu, spuse fochistul Waren, care lua parte 
la discuţie, te priveşte, dar poate că nu toată lumea e gata 
să se lipsească! 

— Ce vrei să spui cu asta, Waren? intră din nou în vorbă 
Garry, privindu-l ţintă. 

— Vreau să spun că, dintr-un motiv sau altul, există 
băuturi alcoolice la bord şi-mi închipui că cei de la pupă nu 
prea se lipsesc de ele. 

— De unde ştii? întrebă Garry. 

Waren nu avu ce să răspundă; vorbise şi el ca să nu tacă - 
cum se spune. 

— Vezi bine, Garry, continuă Bolton, că Waren nu ştie 
NIMIC. 

— Ei bine, spuse Pen, îi vom cere comanderului o raţie de 
gin, că doar o merităm; să vedem ce va răspunde. 

— Vă sfătuiesc să nu faceţi una ca asta, răspunse Garry. 

— Şi de ce, mă rog? exclamară Pen şi Gripper. 

— Deoarece comanderul vă va refuza. Când v-aţi îmbarcat, 
vi s-a comunicat care e regimul la bord; trebuia să vă 
gândiţi atunci. 

— De altfel, răspunse Bolton, care lua bucuros parte lui 
Garry, a cărui fire îi era pe plac, nu Richard Shandon e şeful 
la bord; se supune şi el ordinelor ca noi toţi, de altfel. 

— Şi cu i se supune? 

— Căpitanului. 

— Ah, mereu blestematul căpitan! exclamă Pen. Dar nu 
vedeţi că pe bancurile astea de gheaţă nu e nici urmă de 


căpitan, cum nu e nici cârciumă? Acesta e un mod politicos 
de a ni se refuza ceva la care aveam dreptul. 

— Ba da, există un căpitan, spuse Bolton; şi aş paria pe 
leafa mea pe două luni că nu va trece mult şi-l vom vedea. 

— Bine, făcu Pen, iată unul căruia aş vrea să-i spun vreo 
două de la obraz. 

— Cine vorbeşte despre căpitan? se amestecă în clipa 
aceea un nou interlocutor. 

Era marinarul Clifton, destul de superstiţios şi invidios, în 
acelaşi timp. 

— Aţi aflat cumva ceva nou în legătură cu căpitanul? 
întrebă el. 

— Nu, i se răspunse în cor. 

— Ei bine, mă aştept să-l găsesc, într-o bună dimineaţă, 
instalat în cabina lui, fără să ştie nimeni nici cum, nici pe 
unde a sosit. 

— Haida-de! răspunse Bolton; tu-ţi imaginezi, Clifton, că 
omul ăsta e un fel de strigoi, un vampir din cei care bântuie 
pe meleagurile Scoției? 

— Poţi să râzi cât pofteşti, Bolton; asta nu-mi va schimba 
părerea. În fiecare zi, trecând prin faţa cabinei, arunc 
înăuntru o privire prin gura cheii, şi, într-una din dimineţile 
astea, voi veni să vă povestesc cam cum arată căpitanul ăsta 
şi ce hram poartă. 

— Ei, pe dracu! făcu Pen. O fi şi el om ca toţi oamenii! Dar 
dacă individul ăsta are de gând să ne ducă acolo unde nu ne 
place, îi vom spune verde părerea noastră. 

— Ia uitaţi-vă la Pen, spuse Bolton., nici nu-l cunoaşte încă 
pe căpitan şi a şi început să-i caute pricină! 

— Cum nu-l cunoaşte? replică Clifton, cu aerul unui om 
care ştie multe; rămâne de văzut dacă nu-l cunoaşte. 

— Ce dracu vrei să spui? întrebă Gripper. 

— Ştiu eu ce vreau să spun! 

— Dar noi nu ştim! 

— Păi bine, Pen a cam avut neplăceri cu el, nu? 

— Cu căpitanul? 


— Da, cu Dog-Captain, căci e exact acelaşi lucru. Marinarii 
se priviră, fără a îndrăzni să răspundă. 

— Om sau câine, făcu Pen printre dinţi, vă asigur că javra 
asta va primi ce merită într-una din zilele astea. 

— Hai, Clifton, întrebă Bolton cu seriozitate, pretinzi, aşa 
cum a spus Johnson în bătaie de joc, că acest câine e 
adevăratul căpitan? 

— Cu siguranţă, răspunse Clifton, convins, şi dacă aţi fi 
avut ca mine spirit de observaţie, aţi fi remarcat purtările 
ciudate ale acestui animal. 

— Ce purtări? Hai, vorbeşte! 

— N-aţi băgat de seamă cum se plimbă pe dunetă? Cu un 
aer autoritar, privind spre velele umflate de vânt, ca şi cum 
ar fi de cart. 

— E drept, spuse Gripper, ba chiar într-o seară l-am 
surprins ţinându-şi labele pe timonă. 

— Cu neputinţă! făcu Bolton. 

— lar acum, continuă Clifton, nu pleacă noaptea de la 
bord, mergând să se plimbe pe câmpurile de gheaţă fără 
să-i pese nici de urşi şi nici de frig? 

— Şi asta-i adevărat, spuse Bolton. 

— L-aţi văzut oare pe animalul ăla căutând tovărăşia 
oamenilor, ca orice câine adevărat, dând târcoale bucătăriei 
şi sorbindu-l din ochi pe maistrul Strong când îi duce vreo 
bucăţică mai bună comanderului? Nu-l auziţi noaptea, când 
pleacă la două sau trei mile depărtare de vas, urlând în aşa 
fel, încât te ia cu frig pe la spate, ceea ce totuşi nu-i uşor să 
simţi la o temperatură ca asta? În fine, l-aţi văzut vreodată 
mâncând? Nu primeşte nimic de la nimeni; mâncarea lui e 
mereu neatinsă şi, afară de cazul când cineva de pe vas nu-l 
hrăneşte în taină, sunt îndreptăţit să spun că animalul 
acesta trăieşte fără să mănânce. Or, dacă dânsul nu eo 
fiinţă supranaturală atunci eu sunt o vită... 

— Zău aşa, răspunse Bell, dulgherul, care ascultase toată 
argumentaţia lui Clifton, zău că ar putea să fie aşa cum 
spune el! 


Ceilalţi marinari tăceau. 

— În fine, întrebă Bolton, încotro mergem cu Forward? 

— Nu ştiu nimic, răspunse Bell. La un moment dat, 
Richard Shandon va primi instrucţiuni suplimentare. 

— Dar prin cine? 

— Prin cine? 

— Da, cum? întrebă Bolton, care deveni insistent. 

— Hai, Bell, răspunde! interveniră ceilalţi marinari. 

— Prin cine? Cum? Ei, habar n-am, răspunse dulgherul, 
stânjenit la rândul său. 

— Prin Dog-Captain! exclamă Clifton. I-a mai scris o dată, 
aşa că poate să-i scrie şi a doua oară. O! dacă aş şti măcar 
jumătate din câte ştie animalul ăsta, nu m-aş sfii să fiu prim- 
lord al Amiralității. 

— Aşadar, reluă Bolton în concluzie, îţi menţii părerea că 
acest câine e căpitan? 

— Da, aşa cum ţi-am spus. 

— Ei bine, spuse Pen cu o voce surdă, dacă animalul ăsta 
nu vrea să crape într-o piele de câine, trebuie să se 
grăbească să devină om, căci pe legea mea, am să-i fac 
felul. 

— Şi de ce, mă rog? întrebă Garry. 

— Pentru că aşa îmi place, răspunse cu brutalitate Pen, şi 
n-am de dat nimănui socoteală! 

— Lăsaţi vorbăria, copii, strigă maistrul Johnson, 
intervenind în clipa când discuţia lua o întorsătură proastă. 
La treabă şi fierăstraiele să fie instalate mai repede! 
Trebuie să străbatem banchiza, 

— Bine, azi e vineri, răspunse Clifton, ridicând din umeri. 
Veţi vedea că nu se trece atât de uşor de cercul polar! 

Oricum ar fi fost, în ziua aceea strădaniile echipajului au 
fost aproape neputincioase. Forward, lansat cu toată forţa 
vaporilor împotriva câmpurilor de gheaţă, nu reuşi să le 
străpungă; au fost obligaţi să ancoreze în timpul nopţii. 

Sâmbătă, temperatura cobori şi mai mult sub influenţa 
unui vânt dinspre est; vremea se însenină şi se putea privi 


departe peste aceste câmpuri albe, pe care răsfrângerea 
razelor solare le făcea orbitoare. La şapte dimineaţa, 
termometrul arăta opt grade Fahrenheit.* 

Doctorul se simţea ispitit să rămână liniştit în cabină, ca să 
recitească nişte cărţi despre călătorii arctice; dar, după 
obiceiul lui, se întrebă ce i-ar displace cel mai mult să facă 
în clipa aceea. Îşi răspunse că, pe frigul acela, a te urca pe 
punte şi a le ajuta oamenilor la manevră nu era deloc prea 
plăcut. Deci, credincios regulilor sale de conduită, îşi părăsi 
cabina atât de bine încălzită şi veni să ajute la tragerea la 
edec a vasului. Arăta bine cu ochelarii lui verzi, cu ajutorul 
cărora îşi apăra ochii de arsura razelor de soare reflectate 
de gheaţă, şi în timpul viitoarelor cercetări avu întotdeauna 
grijă să se servească de snow-spectacles* ca să se ferească 
de oftalmiile foarte frecvente la această latitudine înaltă. 

Spre seară, Forward parcursese câteva mile spre nord, 
datorită muncii oamenilor şi priceperii lui Shandon, care 
ştia să profite de toate împrejurările favorabile; la miezul 
nopţii, el depăşea paralela a şaizeci şi şasea iar sonda indica 
o adâncime de 37,26 m; Shandon îşi dădu seama că se afla 
la adâncimea mică pe care o atinsese odinioară Victory, 
vasul maiestăţii sale. Pământul se apropia, la treizeci de 
mile spre est. 

Dar masa de gheţuri, nemişcate până atunci, se îmbucătăţi 
şi se puse în mişcare; ice-berg-urile păreau să ţâşnească din 
toate punctele orizontului; bricul se afla prins între stâncile 
mişcătoare, la a căror forţă de zdrobire era cu neputinţă de 
rezistat; manevra deveni atât de grea, încât Garry, primul 
timonier, trecu la cârmă; munţii aveau tendinţa să se 
urnească din nou în pupa bricului; era, deci, necesar să fie 
străbătută această flotă de gheţuri, iar prudenţa şi datoria 
cereau să se procedeze cu toată energia. Greutățile 
creşteau din pricină că Shandon se afla în imposibilitate de 
a stabili direcţia vasului în mijlocul acestor vânturi 
schimbătoare care se deplasau întruna şi nu ofereau nici o 
perspectivă stabilă. 


Oamenii din echipaj fură împărţiţi în două echipe: una la 
babord şi alta la triborăd; fiecare din ei, înarmat cu câte o 
prăjină lungă, prevăzută cu un vârf de fier, încerca să 
respingă sloiurile de gheaţă prea amenințătoare. În curând 
Forward intră într-un şenal atât de îngust, între două 
blocuri înalte, încât extremitatea vergilor atinse aceşti 
pereţi tari ca stânca; înaintând încet, se pomeni în mijlocul 
unei văi accidentate, cu vârtejuri de zăpadă, în timp ce 
gheţurile plutitoare se ciocneau şi se sfărâmau trosnind 
sinistru. 

Curând fură siguri că trecerea era fără ieşire; un bloc 
enorm, intrat în acest şenal, înainta în derivă, cu viteză, 
spre Forward; părea imposibil de evitat; de asemenea era 
imposibil să te întorci pe un drum care se şi închisese. 

Shandon şi Johnson, în picioare la prova bricului, 
examinau situaţia în care se aflau. Shandon arăta cu mâna 
dreaptă timonierului direcţia ce trebuia s-o urmeze, iar cu 
mâna stângă îi indica lui James Wall, postat lângă mecanic, 
ordinele sale privind manevra la maşini. 

— Cum se vor sfârşi toate acestea? îl întrebă doctorul pe 
Johnson. 

— Cum va da Dumnezeu, răspunse şeful echipajului. 

Blocul de gheaţă, înalt de o sută de picioare, nu se mai afla 
decât la două sute de metri de Forward şi ameninţa să-l 
strivească sub greutatea lui. 

— Nenorocire! strigă Pen, scoțând o înjurătură teribilă. 

— Tăcere! se auzi o voce cu neputinţă de recunoscut în 
mijlocul furtunii. Blocul părea că se năpusteşte asupra 
bricului. Timp de o clipă domni spaima; oamenii, părăsindu- 
şi prăjinile, se retraseră spre pupa vasului, în ciuda 
ordinelor lui Shandon. 

Deodată se auzi un zgomot înfricoşător; o adevărată 
trombă de apă căzu pe puntea navei, care fusese ridicată 
de un val uriaş. Echipajul scoase un țipăt de groază, în timp 
ce Garry, la cârmă, menţinu bricul pe drumul cel bun, în 
pofida înspăimântătoarei şi bruştei sale devieri. 


Când privirile îngrozite se îndreptară spre muntele de 
gheaţă, acesta dispăruse; trecerea era liberă, iar dincolo, 
un lung şenal, luminat de razele oblice ale soarelui, îi 
îngăduia bricului să-şi urmeze calea. 

— Ei bine, domnule Clawbonny, spuse Johnson, aţi putea 
să-mi explicaţi acest fenomen? 

— E destul de simplu, prietene, răspunse doctorul, şi se 
repetă adesea: atunci când masele acestea plutitoare se 
desprind unele de altele în perioada dezgheţului, ele 
plutesc izolat şi într-un echilibru perfect; dar, încet, încet, 
ele ajung spre sud, unde apa e relativ mai caldă; baza lor, 
zdruncinată de izbiturile celorlalte gheţuri, începe să se 
topească, să fie distrusă cu încetul; vine, deci, un moment 
când centrul de greutate al acestor mase se găseşte 
deplasat, şi atunci sunt date peste cap. Numai că, dacă ice- 
berg-ul acesta s-ar fi răsturnat cu două minute mai târziu, 
s-ar fi prăvălit peste bric şi l-ar fi strivit în căderea lui. 

Capitolul IX. 

O VESTE. 

În sfârşit, depăşiră cercul polar. La 30 aprilie, la prânz, 
Forward trecea la travers de Holsteinborg; în zare, spre 
răsărit, se înălţau munţi pitoreşti. Marea era, ca să spunem 
aşa, eliberată de gheţuri sau, mai curând, gheţurile puteau 
fi evitate cu uşurinţă. Vântul se deplasă spre sud-est, iar 
bricul, cu trinca, brigantina, focurile şi zburătorii întinse, 
înainta în marea Baffin. 

Ziua aceasta a fost deosebit de liniştită şi echipajul îşi 
îngădui un pic de odihnă. În jurul vasului înotau şi zburau 
nenumărate păsări; doctorul observă, printre altele, nişte 
alca-alla, care semănau aproape cu lişiţele, cu gâtul, aripile 
şi spatele negre, iar pieptul alb; ele se scufundau cu 
vioiciune şi rămâneau sub apă uneori mai mult de patruzeci 
de secunde. 

Ziua aceasta n-ar fi fost marcată de nici un eveniment nou 
dacă, oricât de extraordinar ar părea, nu s-ar fi produs la 
bord următorul fapt: 


Dimineaţa, la ora şase, întorcându-se în cabină, după ce 
făcuse de cart, Richard Shandon găsi pe masa lui o 
scrisoare cu următoarea adresă: 

Comanderului Richard Shandon, la bordul bricului 
FORWARD. 

Marea Baffin. 

Lui Shandon nu-i veni să-şi creadă ochilor; dar, înainte de 
a lua cunoştinţă de conţinutul acestei ciudate misive, 
trimise după doctor, după James Wall şi după şeful de 
echipaj şi le arătă scrisoarea. 

— Devine din ce în ce mai ciudat, spuse Johnson. 

„E încântător!” gândi doctorul. 

— În sfârşit, exclamă Shandon, vom afla secretul! Cu un 
gest rapid, rupse plicul şi citi următoarele: 

Comandere, Căpitanul bricului FORWARD e mulţumit de 
sângele rece, priceperea şi curajul de care oamenii, ofiţerii 
şi dumneavoastră, personal, aţi dat dovadă în ultimele 
împrejurări; el vă roagă să transmiteţi echipajului 
recunoştinţa sa. 

Binevoiţi a vă îndrepta direct spre nord, către golful 
Melville, iar de acolo veţi încerca să pătrundeţi în 
strâmtoarea Smith. 

Căpitanul bricului Forward. 

K. Z. 

Luni, 30 aprilie, la travers de capul Walsingham. 

— Şi asta-i tot, răspunse Shandon. 

Scrisoarea îi căzu din mână. 

— Păi, cum vine asta! exclamă Wall. Căpitanul acesta 
himeric nici nu mai pomeneşte de sosirea lui la bord; trag 
concluzia că nu va veni niciodată. 

— Dar scrisoarea asta, întrebă Johnson, cum a sosit? 

Shandon tăcea. 

— Domnul Wall are dreptate, răspunse doctorul, care, 
ridicând plicul de pe jos, îl întoarse pe toate părţile. 
Căpitanul nu va veni la bord, dintr-un motiv foarte 
întemeiat... 


— Care anume? întrebă repede Shandon. 

— Pentru că el se şi află aici, răspunse, simplu, doctorul. 

— Aici! se miră Shandon. Ce vreţi să spuneţi? 

— Cum să ne explicăm altminteri sosirea acestei scrisori? 

Johnson dădea din cap, în semn de aprobare. 

— Nu e cu putinţă, răspunse Shandon cu energie. Îi 
cunosc pe toţi oamenii din echipaj. Ar trebui, deci, presupus 
că acest căpitan se afla printre ei încă de la plecarea 
vasului? Nu e cu putinţă, v-o spun eu! De peste doiani,nue 
unul pe care să nu-l fi văzut prin Liverpool de o sută de ori; 
presupunerea dumneavoastră, doctore, nu stă în picioare. 

— Atunci ce părere ai. Shandon? 

— Oricare, afară de aceasta. Admit că acest căpitan, sau 
vreun om de-ai lui, ştiu eu, a putut să profite de întuneric, 
de ceţuri, de tot ce vreţi, ca să se strecoare la bord; nu 
suntem departe de pământ; există caiace de eschimoşi care 
trec neobservate printre gheţuri, se poate, deci, să fi venit 
cineva până la vas, să fi adus scrisoarea... ceața era destul 
de deasă ca să favorizeze acest plan... 

— Şi ca să împiedice vederea bricului, răspunse doctorul; 
dacă n-am văzut noi un intrus strecurându-se la bord, cum 
ar fi putut el să-l descopere pe Forward în mijlocul cetii? 

— E evident, spuse Johnson. 

— Revin, aşadar, la ipoteza mea, spuse doctorul. Ce crezi 
despre asta, Shandon? 

— 'Tot ce vreţi, răspunse Shandon cu năduf, afară de 
presupunerea că omul ăsta se află la bordul vasului meu. 

— Poate că, adăugă Wall, se găseşte printre cei din echipaj 
vreun om de-al lui care a primit instrucţiuni. 

— 'Tot ce se poate, răspunse doctorul. 

— Dar cine să fie? întrebă Shandon. Îmi cunosc toţi 
oamenii, vă spun, şi încă de multă vreme. 

— În orice caz, continuă Johnson, dacă acest căpitan, fie el 
om sau diavol, se prezintă pe vas, va fi primit ca atare, dar 
din scrisoarea asta mai e de tras o învăţătură, sau, mai bine 
zis, o altă informaţie. 


— Şi care anume? întrebă Shandon. 

— Că noi trebuie să ne îndreptăm nu numai spre golful 
Melville, ci şi spre strâmtoarea Smith. 

— Ai dreptate, răspunse doctorul. 

— Strâmtoarea Smith, repetă maşinal Richard Shandon. 

— Este, aşadar, evident, interveni din nou Johnson, că 
destinaţia lui Forward nu e căutarea unei Treceri din nord- 
vest, de vreme ce vom lăsa în stânga singura intrare care 
duce acolo, adică strâmtoarea Lancastre. lată ceva ce ne 
prevesteşte o navigaţie plină de greutăţi, pe mări 
necunoscute. 

— Da, strâmtoarea Smith, răspunse Shandon, e drumul pe 
care americanul Kane l-a urmat în 1853, şi cu preţul câtor 
pericole! Multă vreme, a fost socotit pierdut la aceste 
latitudini înfricoşătoare! În sfârşit, deoarece trebuie să 
mergem într-acolo, vom merge! Dar până unde? Oare la 
pol? 

— Şi de ce nu? exclamă doctorul. 

Ipoteza acestei încercări nebuneşti îl făcu pe şeful de 
echipaj să ridice din umeri. 

— În sfârşit, reluă James Wall, ca să ne întoarcem la 
căpitan, dacă există, nu văd nici un alt loc, pe coasta 
Groenlandei, unde ne-ar putea aştepta, decât aşezările de 
la Disko sau Uppernawik; în câteva zile vom şti, deci, ce 
avem de făcut. 

— Dar, întrebă doctorul pe Shandon, nu ai de gând să 
aduci la cunoştinţa echipajului primirea acestei scrisori? 

— Cu permisiunea comanderului, răspunse Johnson n-aş 
face aşa ceva. 

— De ce? întrebă Shandon. 

— Pentru că toată situaţia aceasta extraordinară, 
fantastică, e de natură să-i descurajeze pe oamenii noştri. 
Ei sunt şi aşa foarte neliniştiţi de soarta unei expediţii care 
se prezintă în felul acesta. Or, dacă le dăm temeiuri să 
creadă că sunt conduşi de o forţă supranaturală, asta ar 


avea urmări neplăcute şi în momentele critice n-am mai 
putea să ne bizuim pe ei. Ce părere ai comandere? 

— Dar dumneavoastră, doctore, ce părere aveţi? întrebă 
Shandon. 

— Mi se pare că maistrul Johnson judecă înţelept. 

— Şi dumneata, James? 

— Dacă nu există o idee mai bună, mă alătur părerii 
acestor domni. Shandon rămase pe gânduri timp de câteva 
clipe, apoi reciti cu atenţie scrisoarea. 

— Domnilor, spuse el, părerea dumneavoastră e desigur 
foarte bună, dar n-o pot adopta. 

— Şi de ce nu? întrebă doctorul. 

— Pentru că instrucţiunile cuprinse în această scrisoare 
sunt categorice; ele ordonă să se aducă la cunoştinţă 
echipajului felicitările căpitanului, or până acum m-am 
supus întotdeauna orbeşte ordinelor sale, indiferent de 
modul în care mi-au fost transmise, şi n-aş putea... 

— "Totuşi... insistă Johnson, care se temea tocmai de efectul 
unor asemenea comunicări asupra stării de spirit a 
marinarilor. 

— Bunul meu Johnson, răspunse Shandon, înţeleg 
insistența dumitale, argumentele dumitale sunt excelente, 
dar citeşte, te rog: „...vă roagă să transmiteţi echipajului 
recunoştinţa sa”. 

— Procedează, deci, în consecinţă, spuse Johnson, care 
respecta, de altfel, cu stricteţe disciplina. Să adun echipajul 
pe punte? 

— Adună.-l, răspunse Shandon. 

Ştirea despre o comunicare a căpitanului se răspândi 
imediat la bord. Marinarii sosiră fără întârziere la locul de 
adunare, iar comandantul citi cu glas tare scrisoarea 
misterioasă. 

Citirea scrisorii fu urmărită într-o tăcere posacă; oamenii 
se despărţiră apoi, frământaţi de mii de presupuneri. 
Clifton avea motive să se lase pradă superstiţioasei sale 
imaginaţii; rolul pe care-l atribui în acest eveniment lui 


Dog-Captain fu considerabil şi nu mai pregeta să-l salute ori 
de câte ori îl întâlnea întâmplător în cale. 

— Când vă spuneam eu, le repeta el marinarilor, că 
animalul acesta ştie să scrie! 

Nimeni nu-i mai ripostă; chiar şi lui Bell, dulgherul, i-ar fi 
venit foarte greu să răspundă. 

Totuşi era clar pentru fiecare că, deşi lipsea căpitanul, 
umbra sau spiritul lui veghea la bord; cei mai înţelepţi se 
feriră de acum înainte să mai schimbe între ei presupuneri. 

La 1 mai, la prânz, observaţiile făcute indicau o latitudine 
de 68*32' şi 56*32' longitudine. Temperatura se ridicase şi 
termometrul arăta douăzeci şi cinci de grade deasupra lui 
Zero*. 

Doctorul se distra urmărind hârjoana unei ursoaice albe 
cu doi ursuleţi, pe marginea unui pack, în prelungirea 
uscatului. Însoţit de Wall şi de Simpson, încercă s-o vâneze 
din barcă, dar ursoaica n-avea chef de luptă şi-şi târi 
repede odraslele după sine, iar doctorul trebui să renunţe 
la urmărire. 

Depăşiră capul Chidley în timpul nopţii, sub influenţa unui 
vânt favorabil şi, în curând, apărură la orizont munţii înalţi 
de la Disko; golful Godavhn, reşedinţa guvernatorului 
general al aşezămintelor daneze a fost lăsat pe dreapta. 
Shandon nu socoti nimerit să se oprească şi depăşi în 
curând pirogile eschimoşilor care căutau să-l ajungă. 

Insula Disko se mai numeşte şi Insula Balenei; de aici, la 
12 iulie 1845, sir John Franklin a scris pentru ultima oară 
către Amiralitate şi tot pe această insulă, în 27 august 1859, 
a ajuns la întoarcerea sa căpitanul Mac Clintock, aducând 
cu el probe sigure despre pieirea expediției. 

Coincidenţa acestor două evenimente avea să fie 
observată de către doctor; trista lor alăturare era bogată în 
amintiri, dar în curând înălțimile de la Disko dispărură din 
ochii lui. 

Pe coastă se aflau numeroase aisberguri, pe care nici cele 
mai puternice dezgheţuri nu reuşesc să le desprindă de 


țărm; şirul acesta continuu de creste împrumuta formele 
cele mai ciudate. 

A doua zi, către ora trei, reperară spre nord-est 
Sanderson-Hope; pământul fu lăsat în urmă la o distanţă de 
cincisprezece mile la tribord; munţii păreau vopsiți în 
galben-roşcat. În timpul serii mai multe balene din specia 
„finers”, care au înotătoarele pe spate, veniră să se joace 
printre sloiurile de gheaţă, scoțând trombe de aer şi apă pe 
nări. 

În noaptea de trei sau patru mai, doctorul avu prilejul să 
vadă pentru prima oară cum soarele atinge marginea 
orizontului, fără să-şi cufunde în el discul său luminos; de la 
31 ianuarie, orbita sa se mărea în fiecare zi şi domnea acum 
o lumină continuă. 

Pentru un spectator neobişnuit, această stăruitoare lumină 
a zilei este un prilej de uimire, dar şi de oboseală; nu-ţi vine 
să crezi în ce măsură întunericul nopţii e necesar sănătăţii 
ochilor; încercând să se obişnuiască cu această lumină 
continuă, pe care reflectarea razelor pe câmpurile de 
gheaţă o făcea şi mai usturătoare, doctorul simţea nişte 
dureri cumplite. 

La 5 mai, Forward depăşi paralela şaptezeci şi doi. Cu 
două luni mai târziu, ar fi întâlnit numeroase baleniere care 
pescuiau la aceste latitudini înalte, dar acum strâmtoarea 
nu era încă destul de liberă ca să permită acestora vase să 
intre în marea Baffin. 

A doua zi, bricul, după ce trecuse de Insula Femeilor, sosi 
în dreptul lui Uppernawik, aşezarea cea mai nordică pe 
care o stăpâneşte Danemarca pe această coastă. 

Capitolul X. 

NAVIGAŢIE PERICULOASĂ. 

Shandon, doctorul Clawbonny, Johnson, Foker şi Strong, 
bucătarul, coborâră într-o balenieră şi porniră spre țărm. 

Guvernatorul, soţia şi cei cinci copii ai lor, toţi eschimoşii, 
veniră, plini de politeţe, în întâmpinarea vizitatorilor. 
Doctorul, ca filolog ce era, ştia puţin limba daneză, ceea ce 


fu destul ca să stabilească relaţii foarte prieteneşti; de 
altfel, Foker, îndeplinind funcţia de interpret al expediției în 
acelaşi timp cu cea de ice-master, ştia vreo douăzeci de 
cuvinte în limba groenlandeză, şi cu douăzeci de cuvinte 
ajungi departe, dacă nu eşti ambițios. 

Guvernatorul se născuse pe insula Disko şi nu-şi părăsise 
niciodată locul de baştină; el făcu onorurile oraşului, care 
se compunea din trei case de lemn, în care locuia el şi 
preotul luteran, o şcoală şi nişte prăvălii care se 
aprovizionau de pe vasele naufragiate. Restul se compunea 
din colibe de zăpadă în care eschimoşii intrau pe brânci, 
printr-o unică deschizătură. 

O mare parte a populaţiei venise în întâmpinarea lui 
Forward şi mulţi dintre băştinaşi înaintară până în mijlocul 
golfului cu caiacele lor lungi de cincisprezece picioare şi 
largi de cel mult două. 

Preotul luteran şi soţia lui, cu care doctorul ar fi dorit să 
discute, erau plecaţi la Proven, la sud de Uppernawik; a 
trebuit deci să se mulţumească să stea de vorbă cu 
guvernatorul. 

Doctorul îi puse tot felul de întrebări cu privire la 
comerţul, la obiceiurile, la moravurile eschimogşilor şi află în 
limba gesturilor că focile costau în jur de patruzeci de lire, 
predate la Copenhaga, o piele de urs se plătea cu patruzeci 
de dolari danezi, o piele de vulpe albastră, cu patru dolari şi 
una de vulpe albă, cu doi sau trei dolari. 

Doctorul voi, de asemenea, să viziteze o colibă de 
eschimoşi pentru a-şi completa cunoştinţele personale; e de 
neînchipuit de ce este în stare un savant care vrea să ştie 
cât mai mult; din fericire, deschizătura acestor bordeie era 
prea strâmtă, aşa că zelosul doctor nu putu să treacă prin 
ea. 

În timp ce Clawbonny făcea studii etnografice, Shandon se 
ocupa, potrivit instrucţiunilor primite, de procurarea 
mijloacelor de transport pe gheaţă; trebui să plătească 
patru livre pentru o sanie şi şase câini, iar, pe deasupra, 


băştinaşii făcură tot felul de greutăţi când fu vorba să se 
despartă de aceştia. Shandon ar fi vrut de asemenea să-l 
angajeze şi pe Hans Cristian, priceput în conducerea 
atelajului şi care făcuse parte din expediţia căpitanului Mac 
Clintock, dar acest Hans se afla acum în Groenlanda de sud. 

La ordinea zilei se ivi apoi marea problemă: se găsea 
cumva la Uppernawik vreun european care aştepta 
trecerea lui Forward? Guvernatorul avea cumva cunoştinţă 
de faptul că un străin, după toate aparențele un englez, s-ar 
fi stabilit prin aceste locuri? În ce perioadă a avut, pentru 
ultima oară, legături cu vasele de pescuit balene sau cu 
altfel de vase? 

La aceste întrebări, guvernatorul răspunse că nici un 
străin nu debarcase în această regiune a coastei, de mai 
bine de zece luni. 

Shandon îi ceru numele vânătorilor de balene sosiți în 
ultima vreme; nu recunoscu pe niciunul dintre ei. Îl 
cuprinse disperarea. 

— Trebuie să recunoaşteţi, doctore, că nu se mai poate 
înţelege nimic, i se adresă el tovarăşului său. Nimic la capul 
Farewell, nimic pe insula Disko! Nimic la Uppernawik! 

— Dacă peste câteva zile îmi vei spune: „Nimic în golful 
Melville”, scumpul meu Shandon, te voi saluta ca pe unicul 
căpitan de pe Forward. 

Baleniera se întoarse la bric către seară, aducându-i 
înapoi pe vizitatori; Strong îşi procurase, ca alimente noi, 
mai multe duzini de ouă de eider-duck*, de două ori mai 
mari ca ouăle de găină şi verzui la culoare. Era puţin, dar 
foarte reconfortant pentru un echipaj supus la un regim de 
carne sărată. 

A doua zi vântul fu favorabil, şi totuşi Shandon nu ordonă 
ridicarea velelor; ca să fie cu conştiinţa împăcată, voi să mai 
aştepte o zi, să lase răgazul necesar oricărei fiinţe, 
aparţinând speciei umane, să ajungă pe Forward; dădu 
ordin chiar ca din oră în oră să se tragă câte o salvă cu 
tunul de 16, care bubuia în mijlocul aisbergurilor, dar nu 


reuşi decât să sperie nişte stoluri de moley-mokes* şi nişte 
rotches*. În cursul nopţii au fost lansate mai multe rachete, 
dar în zadar. Trebui să se hotărască plecarea. 

La 8 mai, la ora şase dimineaţa, Forward, cu gabierele, 
focul şi zburătorul mare întinse, lăsa în urmă aşezarea de la 
Uppernawik cu prăjinile sale dezgustătoare de care 
spânzurau, de-a lungul țărmului, maţe de focă şi burţi de 
cerbi. 

Vântul bătea dinspre sud-est şi temperatura se urcă la 
treizeci şi două grade Fahrenheit*. Soarele străpungea 
ceața iar gheţurile îşi descleştau puţin strânsorile sub 
acţiunea sa dizolvantă. 

Totuşi, reflectarea acestor raze albe avu un efect 
supărător asupra vederii multor oameni din echipaj. 
Wolsten, armurierul, Gripper, Clifton şi Bell fură atinşi de 
snow-blindness, un fel de boală a ochilor foarte obişnuită 
primăvara şi care, la eschimoşi, provoacă numeroase cazuri 
de orbire. 

Doctorul îi sfătui, în special pe cei bolnavi şi în general pe 
toţi tovarăşii săi, să-şi acopere faţa cu un văl subţire, verde, 
şi el fu primul care dădu curs propriei sale prescripţii 
medicale. 

Câinii cumpăraţi de Shandon la Uppernawik erau destul 
de sălbatici, totuşi se aclimatizară la bord, iar Captain nu se 
înţelese prea rău cu noii lui camarazi; părea să le cunoască 
obiceiurile. Clifton fu printre primii care observă că Dog- 
Captain trebuie să mai fi avut relaţii cu semenii lui din 
Groenlanda. Aceştia, mereu flămânzi şi reduşi, când se 
aflau pe pământ, la o hrană insuficientă, aveau acum 
prilejul să se refacă cu regimul alimentar de la bord. 

La 9 mai, Forward atinse în treacăt, la o distanţă de câteva 
ancabluri*, cea mai vestită dintre insulele Baffin. 

Doctorul observă mai multe stânci ce ieşeau din adâncul 
golfului, între uscat şi insule, dintre cele care sunt numite 
crimson-cliffs*; acestea erau acoperite cu zăpadă de un 
frumos roşu-carmin, culoare socotită de doctorul Kane ca 


fiind de origine pur vegetală; Clawbonny ar fi vrut să 
privească mai de aproape acest bizar fenomen, dar gheaţa 
nu le permise să se apropie de coastă; deşi temperatura 
tindea să crească, era lesne de văzut că aisbergurile şi ice- 
stream-urile se îngrămădesc către nordul mării Baffin. 

De la Uppernawik încolo, uscatul prezenta o înfăţişare 
deosebită şi ghețari uriaşi se profilau la orizont pe cerul 
cenuşiu. În ziua de 10 mai, Forward lăsa la tribord golful 
Hingston, aproape de al şaptezeci şi patrulea grad de 
latitudine; canalul Lancastre se deschidea spre mare la 
câteva sute de mile spre vest. 

Dar această uriaşi întindere de apă dispăru sub câmpuri 
vaste pe care se ridicau movile regulate, ce păreau a fi 
alcătuite din cristalele aceleiaşi substanţe. Shandon ordonă 
aprinderea focurilor la căldări şi, până la 11 mai, Forward 
şerpui printre strâmtorile întortocheate, trasând pe cer, cu 
fumul lui negru, drumul pe care-l urma pe mare. 

Dar nu întârziară să apară noi obstacole; şenalele se 
închideau ca urmare a neîncetatei deplasări a maselor 
plutitoare; apa ameninţa în fiecare clipă să dispară din faţa 
provei lui Forward şi dacă acestuia i s-ar fi întâmplat să fie 
nipped*, i-ar fi fost greu să mai scape pe acolo. Fiecare ştia 
şi fiecare se gândea la acest lucru. 

De aceea, la bordul acestui vas fără ţintă, fără destinaţie 
cunoscută, care încerca nebuneşte să urce spre nord, se 
manifestară câteva semne de şovăială; printre oamenii 
aceştia, obişnuiţi cu o viaţă plină de primejdii, mulţi, uitând 
de avantajele ce li se oferiseră, regretau că se aventuraseră 
atât de departe. 

Îşi făcea loc printre ei o anumită demoralizare, mărită şi 
de spaimele lui Clifton şi de vorbele a doi, trei intriganţi ca 
Pen, Gripper, Waren şi Wolsten. 

La neliniştea morală a echipajului se mai adaugă şi 
oboseala copleşitoare, căci, la 12 mai, bricul se afla blocat 
din toate părţile; maşinile cu vapori se dovedeau 
neputincioase. Fură nevoiţi să-şi deschidă drum printre 


câmpurile de gheaţă. Manevra fierăstraielor era foarte grea 
în aceste floes*, care aveau o grosime de şase şi şapte 
picioare; după ce două tăieturi paralele împărțeau gheaţa 
pe o lungime de o sută de picioare, trebuia spartă partea de 
dinăuntru cu lovituri de topor şi de rangă; de-a lungul 
coastei se aşezau ancore fixate în găuri, făcute cu ajutorul 
unui burghiu mare; apoi începea manevrarea cabestanului 
sau vasul era tras la edec cu braţele; greutatea cea mai 
mare era de a împinge bucăţile sparte sub gheţuri, cu 
ajutorul unor poles - nişte prăjini lungi, prevăzute cu un 
vârf de fier - ca să lase loc liber de trecere vasului. 

În sfârşit, manevrarea fierăstrăului, manevra de tragere la 
edec, manevra cabestanului, manevra polesurilor, manevre 
neîncetate, obligatorii, periculoase, în mijlocul ceţii sau a 
ninsorilor dense, a temperaturii relativ scăzute, a durerilor 
de ochi, a neliniştii, totul contribuia la slăbirea echipajului 
lui Forward şi influenţa negativ imaginaţia lui. 

Când marinarii au de-a face cu un om energic, îndrăzneţ, 
convins, care ştie ce vrea, încotro merge, către ce ţintă 
tinde, încrederea îi susţine chiar fără voia lor; sunt uniţi 
sufleteşte cu conducătorul lor, puternici prin propria lui 
forţă şi liniştiţi prin liniştea lui. 

Dar cei de la bordul bricului simțeau că Shandon nu era 
liniştit, că şovăie în faţa scopului şi a destinaţiei 
necunoscute. Cu tot caracterul lui energic, slăbiciunea i se 
trăda prin ordine schimbătoare, manevre necomplete, 
reflecţii nepotrivite, mii de amănunte care nu puteau să 
scape oamenilor din echipaj. 

Şi apoi, Shandon nu era căpitanul vasului, stăpânul lui 
după Dumnezeu; motiv suficient de puternic ca să se ajungă 
să i se discute ordinele; or, de la discutarea unui ordin până 
la refuzul de a i se supune mai e doar un pas. 

Nemulţumiţii îl câştigară în curând de partea lor pe 
mecanicul prim, care până atunci rămăsese sclavul datoriei. 
La 16 mai, şase zile după sosirea lui Forward la banchiză, 

Shandon nu înaintase nici două mile spre nord. Erau 


ameninţaţi să fie prinşi între gheţuri până la anotimpul 
viitor. Situaţia devenea foarte gravă. 

Către ora opt seara, Shandon şi doctorul, însoţiţi de 
marinarul Garry, plecară în recunoaştere peste câmpurile 
imense; avură grijă să nu se îndepărteze prea mult de vas, 
căci prin pustietăţile acestea albe, a căror înfăţişare se 
schimba neîncetat, cu greu puteai să-ţi creezi nişte puncte 
de reper. Refracţia producea nişte efecte ciudate. Doctorul 
era uluit de ele: acolo unde credea că n-are de făcut decât o 
singură săritură de un picior, era de parcurs o distanţă de 
cinci sau şase picioare, sau se întâmpla invers şi, în ambele 
cazuri, rezultatul era o cădere, dacă nu periculoasă, cel 
puţin foarte neplăcută, pe muchiile acestea de gheaţă, dure 
şi tăioase ca sticla pisată. 

Shandon şi cei doi însoțitori ai săi mergeau în căutarea 
unor şenale practicabile; la trei mile de vas, reuşiră, nu fără 
greutate, să urce pe un aisberg care putea să măsoare în 
înălţime trei sute de picioare. De acolo, privirea lor 
cuprinse această îngrămădire dezolantă, ce semăna cu 
ruinele unui oraş gigantic, cu castelele dărâmate, cu 
clopotniţele răsturnate, cu palatele pe de-a întregul 
prăbuşite. Un adevărat haos. Soarele îşi târa cu greu globul 
în jurul unui orizont neprietenos şi arunca lungi raze oblice, 
cu o lumină lipsită de căldură, ca şi cum nişte substanţe 
termoizolatoare s-ar fi interpus între ele şi acest ţinut trist. 

Marea părea prinsă în sloiuri cât puteai cuprinde cu ochii. 

— Cum vom trece? întrebă doctorul. 

— Nu ştiu, răspunse Shandon, dar vom trece, chiar dacă 
ar trebui să întrebuinţăm explozibile ca să aruncăm în aer 
munţii aceştia; sigur că nu mă voi lăsa prins de gheţuri 
până la primăvara viitoare. 

— Şi totuşi, aşa i s-a întâmplat lui Fox, cam tot prin aceste 
ţinuturi. Haida-de! făcu doctorul, vom trece... cu puţină 
filosofie. Vei vedea că asta face cât toate maşinile din lume. 

— Trebuie să recunoaştem, răspunse Shandon, că anul 
acesta nu se prezintă sub auspicii favorabile. 


— Incontestabil, Shandon, şi observ că marea Baffin are 
tendinţa de a reveni la starea în care se afla înainte de 
1817. 

— Vă gândiţi oare, doctore, că ceea ce vedem acum n-a 
fost aşa, dintotdeauna? 

— Nu, scumpul meu Shandon, din timp în timp se produc 
dezgheţuri uriaşe, pe care savanții nu le explică în nici un 
fel; astfel, până în 1817, marea era veşnic înfundată de 
gheţuri, până când a avut loc un imens cataclism care a 
aruncat în ocean aceste aisberguri, dintre care cea mai 
mare parte veni să eşueze pe bancul de la Terra-Nova. Din 
acel moment, golful Baffin fu aproape liber şi deveni locul 
de întâlnire a numeroşi vânători de balene. 

— Aşadar, întrebă Shandon, de atunci călătoriile spre nord 
au fost mai uşoare? 

— Incomparabil mai uşoare; dar se observă că, de câţiva 
ani încoace, golful are tendinţa de a reveni la starea 
dinainte şi ameninţă să se închidă, poate pentru multă 
vreme, pentru cercetările navigatorilor. Un motiv în plus, 
deci, ca să înaintăm cât putem mai mult. Şi totuşi, suntem, 
într-un fel, ca nişte oameni care înaintează prin galerii 
necunoscute, ale căror porţi se închid necontenit în urma 
lor. 

— M-aţi sfătui oare să dau înapoi? întrebă Shandon, 
încercând să citească adânc în ochii doctorului. 

— Eu n-am pus niciodată un picior în urma celuilalt şi, 
chiar de-ar trebui să nu ne mai întoarcem niciodată, susţin 
că trebuie să mergem înainte. Ţin numai să precizez că, 
dacă săvârşim această imprudenţă, trebuie să ştim perfect 
la ce ne expunem. 

— Dumneata, Garry, ce părere ai? îl întrebă Shandon pe 
marinar. 

— Eu, comandere, aş merge drept înainte; gândesc ca şi 
domnul Chawbonny; de altfel, veţi face cum veţi crede de 
cuviinţă. 


— Nu toţi vorbesc ca dumneata, Garry, nu toţi sunt dispuşi 
să se supună. Şi dacă refuză să execute ordinele mele? 

— Mi-am spus părerea, comandere, replică Garry cu 
răceală, pentru că mi-aţi cerut-o, dar nu sunteţi obligat să 
ţineţi seama de ea. 

Shandon nu răspunse; cercetă orizontul cu atenţie şi 
cobori din nou cu cei doi însoțitori ai săi pe câmpul de 
gheaţă. 

Capitolul XI. 

POLICARUL* DIAVOLULUI. 

În timpul lipsei comanderului, oamenii executară diferite 
lucrări, pentru ca vasul să poată evita presiunea ice-field- 
urilor. Pen, Clifton, Bolton, Gripper şi Simpson se ocupau de 
această manevră dificilă; fochistul şi cei doi mecanici au 
trebuit chiar să le vină în ajutor camarazilor lor, căci, din 
moment ce serviciul la maşini nu făcea necesară prezenţa 
lor, ei redeveneau marinari şi, ca atare, puteau fi folosiţi la 
toate muncile de la bord. 

Dar toate acestea nu se făceau fără enervare. 

— Declar că m-am săturat, spuse Pen, şi dacă în trei zile 
nu se produce dezgheţul, jur pe Dumnezeul meu că voi sta 
cu braţele încrucişate! 

— La ce bun să încrucişezi braţele, îi ripostă Gripper; ai 
face mai bine să le foloseşti pentru înapoiere. Crezi că avem 
chef să iernăm aici până la anul viitor? 

— Într-adevăr, ar fi un iernat trist, interveni Plover, căci 
vasul e expus din toate părţile. 

— Şi, cine ştie, spuse Brunton, daca în primăvara viitoare 
marea va fi mai degajată decât astăzi? 

— Nu-i vorba de primăvara viitoare, replică Pen; azi e joi - 
dacă duminică dimineaţa drumul nu e liber, ne întoarcem 
spre sud. 

— Bine zis! confirmă Clifton. 

— Vă convine? întrebă Pen. 

— Ne convine! răspunseră camarazii lui. 


— Şi e drept să fie aşa, interveni Waren, căci, dacă tot 
trebuie să muncim în felul ăsta şi să tragem vasul la edec cu 
braţele, sunt de părere să-l tragem înapoi. 

— Vom vedea asta duminică, spuse Wolsten. 

— Aştept doar un ordin, mai spuse Brunton, şi focarele 
mele vor fi aprinse fără zăbavă. 

— Ei! făcu Clifton, le vom aprinde chiar noi. 

— Dacă vreunul dintre ofiţeri, răspunse Pen, vrea să-şi 
facă plăcerea de a ierna aici, n-are decât! O să-l lăsăm 
liniştit; nu-i va fi prea greu să-şi construiască o colibă de 
zăpadă, pentru a trăi ca un adevărat eschimos. 

— Să n-aud una ca asta, Pen, replică Brunton; n-avem pe 
nimeni de părăsit. Ne-am înţeles? Cred, de altfel, că nici 
comanderul nu va întârzia să ia această hotărâre; pare şi el 
destul de îngrijorat, şi dacă-l luăm cu binişorul... 

— Rămâne de văzut, replică Plover; Richard Shandon e un 
om aspru şi uneori încăpățânat; ar trebui să-l iscodim cu 
dibăcie. 

— Când mă gândesc, spuse Bolton, suspinând cu 
melancolie, că într-o lună putem fi înapoi la Liverpool! Am 
trece uşor linia gheţurilor spre sud! Trecerea prin 
strâmtoarea Davis va fi deschisă la începutul lui iunie, şi n- 
am avea decât să coborâm spre Atlantic. 

— Fără să mai punem la socoteală, adăugă prudentul 
Clifton, că, luându-l şi pe comander cu noi, acţionând pe 
răspunderea lui, vom căpăta ce ni se cuvine, plus 
gratificaţiile. Pe când, dacă ne întoarcem singuri, n-am mai 
fi siguri de asta. 

— Bine gândit! spuse Plover, dracul ăsta de Clifton se 
exprimă ca un contabil! Să căutăm să evităm încurcături cu 
domnii de la Amiralitate - e mai sigur, şi să nu părăsim pe 
nimeni. 

— Dar dacă ofiţerii refuză să ne urmeze? întrebă Pen, care 
ţinea cu tot dinadinsul să-i scoată din sărite. 

Tăcură cu toţii, stânjeniţi, la o întrebare atât de directă. 


— Vom vedea noi când va sosi momentul, replică Brunton; 
de altfel va fi suficient să-l câştigăm de partea noastră pe 
Richard Shandon şi-mi închipui că nu va fi greu. 

— Există totuşi cineva pe care-l voi lăsa aici, spuse Pen, 
însoţindu-şi vorbele cu nişte înjurături grozave, chiar de-ar 
fi să mi se smulgă un braţ. 

— Aha, câinele! făcu Plover. 

— Da, câinele ăsta, şi am să-i fac seama în curând. 

— Cu atât mai mult, vorbi Clifton, revenind la subiectul lui 
preferat, cu cât câinele acesta e cauza tuturor nenorocirilor 
noastre. 

— El ne-a deocheat! spuse Plover. 

— El ne-a împins spre banchiză, adăugă Gripper. 

— Ela adunat în drumul nostru, întări Wolsten, mai multe 
gheţuri decât s-au văzut vreodată la vremea asta. 

— El mi-a dat boala asta de ochi! spuse Brunton. 

— Ela suprimat ginul şi brandy-ul la bord! adăugă Pen. 

— Ele cauza tuturor relelor! exclamă tot grupul, cu 
mintea înfierbântată. 

— Fără să mai punem la socoteală, interveni Clifton, că el e 
căpitanul 

— Ei bine, căpitane piază-rea, strigă Pen, a cărui furie 
nejustificată creştea odată cu propriile lui vorbe, aici ai vrut 
să vii, aici ai să rămâi! 

— Dar cum vei pune mâna pe el? făcu Plover. 

— Ei, prilejul e unic! răspunse Clifton. Comanderul nu e la 
bord; locotenentul doarme în cabină, ceața e destul de 
deasă, ca Johnson să nu ne poată vedea... 

— Dar câinele? întrebă Pen 

— Captain doarme în clipa asta lângă buncărul de cărbuni, 
răspunse Clifton, şi dacă vrea careva... 

— Mă însărcinez eu! exclamă Pen, cu furie. 

— la seama, Pen, are nişte dinţi cu care poate să sfarme o 
bară de fier! 

— Dacă mişcă, îl spintec, răspunse Pen, punând mâna pe 
cuţit. Şi se repezi sub punte, urmat de Waren care voia să-l 


ajute. 

În curând se înapoiară amândoi, ducând animalul în braţe, 
cu botul şi labele strâns legate; îl surprinseseră în timp ce 
dormea, iar nenorocitul câine nu avea cum să le scape. 

— Ura, pentru Pen! strigă Plover. 

— Şi acum, ce vrei să faci cu el? întrebă Clifton. 

— Să-l înec, şi dacă se mai întoarce vreodată... răspunse 
Pen cu un înfiorător rânjet de satisfacţie. 

La două sute de paşi de vas se afla o răsuflătoare de foci, o 
copcă, un fel de tăietură circulară făcută de aceste amfibii, 
cu colții şi scobită din interior către exterior; pe acolo vine 
foca să respire la suprafaţa gheții; dar trebuie să aibă 
mereu grijă să împiedice astuparea orificiului căci, din 
cauza poziţiei maxilarului, nu poate să-l străpungă din 
exterior către interior şi, într-un moment de primejdie, n-ar 
mai putea să scape de duşmani. 

Pen şi Waren se îndreptară spre această copcă şi pe acolo, 
cu toate zbaterile lui disperate, câinele fu aruncat fără milă 
în mare; un bloc uriaş de gheaţă, împins apoi deasupra 
acestei răsuflători, îi închise animalului orice ieşire, 
lăsându-l zidit astfel de viu în închisoarea lui de apă. 

— Călătorie sprâncenată, căpitane! exclamă marinarul cu 
brutalitate. 

La câteva minute după asta, Pen şi Waren se înapoiară la 
bord. Johnson nu văzuse nimic din această execuţie. În jurul 
vasului ceața devenea din ce în ce mai deasă şi începuse să 
ningă violent. 

O oră mai târziu, Richard Shandon, doctorul şi Garry se 
înapoiau pe Forward. 

Shandon observase în direcţia nord-est un şenal pe care 
se hotărâse să-l folosească. Dădu ordinele cuvenite şi 
echipajul le execută cu oarecare râvnă; voia să-l facă pe 
Shandon să înţeleagă că era cu neputinţă de a mai înainta 
şi de altfel, îi mai rămâneau trei zile în care să se supună 
ordinelor. 


O parte din noapte şi din ziua următoare, manevrele 
fierăstraielor şi trasul la edec s-au făcut într-un ritm intens; 
Forward înainta aproape două mile spre nord. În 18, se 
găsea în faţa uscatului, la o mie, o mie două sute de metri 
depărtare de un pisc singuratic, a cărui formă ciudată îi 
atrăsese numele de Policarul diavolului. 

Chiar în locul acela, Prinţul Albert, în 1851, Advance cu 
Kane, în 1853, au fost prinşi între gheţuri şi ţinuţi cu 
îndărătnicie timp de mai multe săptămâni. Forma bizară a 
policarului diavolului, împrejurimile pustii şi dezolante, 
vastele întinderi cu aisberguri, dintre care unele depăşeau 
înălţimea de trei sute de picioare, trosniturile gheţurilor, pe 
care ecoul le repeta într-un fel sinistru, totul făcea ca 
situaţia lui Forward să fie nespus de grea. Shandon înţelese 
că trebuie să scoată vasul de acolo şi să-l ducă mai departe. 
După aprecierea lui, în douăzeci şi patru de ore s-ar fi putut 
depărta de această coastă fatală, cu aproape două mile. Dar 
nu era destul. Shandon simţea cum îl cuprinde teama, iar 
situaţia falsă în care se găsea îi paraliza energia; ca să se 
supună ordinelor pe care le primise şi ca să meargă înainte, 
îşi aruncase vasul într-o situaţie extrem de periculoasă; 
trasul edec îi adusese pe oameni la capătul nervilor. Trebuia 
mai mult de trei ore ca să sapi un şenal, lung de douăzeci 
de picioare, prin gheaţa care avea, în general, o grosime de 
patru, până la cinci picioare; sănătatea echipajului 
ameninţa să se şubrezească. Shandon se mira de tăcerea 
oamenilor săi şi de devotamentul lor neobişnuit; dar se 
temea ca acest calm să nu preceadă o furtună. 

Putem deci să înţelegem dureroasa surpriză, 
descumpănirea, chiar disperarea care-l cuprinse, când îşi 
dădu seama că, printr-o mişcare insensibilă a ice-field-ului, 
Forward pierduse iar, în noaptea de 18 spre 19, tot ce 
câştigase cu atâta trudă; sâmbătă dimineaţa, se afla din nou 
în faţa Policarului diavolului, mereu ameninţător, şi într-o 
situaţie şi mai critică; aisbergurile se înmulţeau mereu, 
trecând ca nişte fantome prin ceaţă. 


Shandon fu complet demoralizat; trebuie să spunem că 
atât curajosul secund, cât şi echipajul lui erau cuprinşi de 
spaimă. Shandon auzi vorbindu-se despre dispariţia 
câinelui, dar nu îndrăzni să-i pedepsească pe vinovaţi; se 
temea să nu provoace o revoltă. 

În ziua aceea vremea fu îngrozitoare; zăpada, stârnită în 
vârtejuri dese, înconjura bricul cu un văl de nepătruns; 
uneori, sub acţiunea uraganului, ceața era sfâşiată şi ochiul 
înspăimântat zărea, dinspre uscat, Policarul diavolului, 
înălţat ca un spectru. 

Forward, ancorat de un sloi imens de gheaţă, nu mai avea 
nimic de făcut, nimic de încercat; bezna crescuse într-atât, 
încât omul de la cârmă nu l-ar fi putut vedea pe James Wall, 
care făcea de cart, în prova. 

Shandon se retrase în cabina lui, pradă unor permanente 
nelinişti; doctorul îşi punea în ordine notele lui de călătorie; 
oamenii din echipaj rămăseseră jumătate pe punte şi 
jumătate în sala comună. 

La un moment dat, când uraganul deveni de două ori mai 
violent, Policarul diavolului păru că se înalţă nemăsurat în 
mijlocul ceţii sfâşiate, 

— Dumnezeule mare! strigă Simpson, dându-se îndărăt cu 
spaimă. 

— Ce se întâmplă? întrebă Foker. 

De îndată se auziră exclamaţii din toate părţile. 

— Are să ne strivească. 

— Suntem pierduţi! 

— Domnule Wall! Domnule Wall! 

— S-a zis cu noi! 

— Comandere! Comandere! 

Aceleaşi strigăte erau scoase simultan şi de oamenii de 
cart. 

Wall se repezi spre pupa vasului, Shandon, urmat de 
doctor, se năpusti pe punte şi privi. Printr-o spărtură în 
mijlocul cetii, Policarul diavolului părea că se apropiase 
brusc de bric. Părea să fi crescut în mod fantastic: pe 


creştetul lui se ridica un al doilea con răsturnat, răsucindu- 
se pe vârful său; acesta ameninţa să strivească vasul cu 
masa lui uriaşă. Oscila gata să se prăbuşească. Era un 
spectacol înfiorător. Fiecare se dădu îndărăt instinctiv, iar 
mai mulţi marinari, aruncându-se pe gheaţă, părăsiră vasul. 

— Nimeni să nu mişte! strigă secundul cu glas sever. 
Fiecare la postul său! 

— Hei, prieteni, nu vă temeţi, spuse doctorul, nu e niciun 
pericol! Vezi, comandere, vezi, domnule Wall, e efectul unui 
miraj şi nimic altceva! 

— Aveţi dreptate, domnule Clawbonny, replică maistrul 
Johnson; nepricepuţii ăştia s-au lăsat speriaţi de o umbră. 

După cele spuse de doctor, cei mai mulţi dintre marinari se 
apropiară şi, de la teamă, trecură la admirarea acestui 
miraculos fenomen care, după puţin timp, dispăru. 

— Miraj îl numesc ei! spuse Clifton. Ei bine, în chestia asta 
şi-a vârât coada dracul, credeţi-mă! 

— Cu siguranţă! îi răspunse Gripper. 

Dar ceața, limpezindu-se un pic, îi permise secundului să 
vadă un şenal imens şi liber, pe care nu-l bănuia şi care se 
îndepărta de coastă; hotări să profite fără zăbavă de acest 
prilej favorabil; oamenii au fost repartizaţi de o parte şi de 
alta a şenalului, li s-au dat cele mai groase parâme şi 
începură să tragă la edec vasul spre nord. 

Timp de multe ore, manevra aceasta fu executată cu un zel 
deosebit, deşi în tăcere. Shandon ordonase aprinderea 
focurilor la căldări ca să profite de şenalul descoperit într- 
un mod atât de fericit. 

— E o întâmplare providenţială, îi spuse el lui Johnson, şi 
dacă am putea câştiga cel puţin câteva mile, poate că am fi 
la capătul necazurilor. Domnule Brunton, înteţeşte focul; de 
îndată ce presiunea va fi suficientă, mă vei preveni. Până 
atunci, oamenii să-şi înzecească curajul; vom fi cu atât mai 
câştigaţi. Ard de nerăbdare să se îndepărteze de Policarul 
diavolului. Ei bine, să ne folosim de buna lor stare de spirit. 

Deodată bricul se opri brusc. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă Shandon. Wall, s-au rupt 
cumva parâmele? 

— Ba nu, comandere, răspunse Wall aplecându-se 
deasupra bastingajului. Hei! iată că oamenii se întorc din 
drum şi se caţără pe vas; au aerul că ar fi pradă unei 
spaime ciudate. 

— Ce se întâmplă! strigă Shandon, năpustindu-se spre 
prova bricului. 

— La bord! la bord! strigau marinarii, cu spaimă 
îngrozitoare în glas. Shandon privi înspre nord şi, fără voie, 
începu să tremure. 

Un animal straniu, cu mişcări înfiorătoare, a cărui limbă 
fumegândă ieşea dintr-o gură uriaşă, sărea la o distanţă de 
vreo două sute de metri de vas; părea să aibă mai mult de 
douăzeci de picioare înălţime; avea părul zbârlit; îi urmărea 
pe marinari, îi încolţea în timp ce coada lui formidabilă, 
lungă de zece picioare, mătura zăpada şi o ridica în 
vârtejuri dese. La vederea unui asemenea monstru, 
îngheţară de spaimă şi cei mai curajoşi. 

— E un urs! spunea unul. 

— E fiara lui Gevaudan*! 

— E leul Apocalipsului! 

Shandon se repezi în cabină să-şi ia puşca, veşnic 
încărcată; doctorul puse mâna pe armă şi stătea gata să 
tragă asupra acestui animal care, prin dimensiunile lui, 
amintea de patrupedele antediluviene. 

Acesta se apropia făcând nişte salturi uriaşe; Shandon şi 
doctorul traseră în acelaşi timp şi deodată detunătura 
armelor lor, mişcând straturile atmosferice, produse un 
efect neaşteptat. 

Doctorul privi cu atenţie şi nu se putu stăpâni să nu 
izbucnească în râs. 

— Refracţia! spuse el. 

— Refracţia! repetă Shandon. 

Dar o exclamaţie înfricoşată a echipajului îi întrerupse. 

— Câinele! spuse Clifton. 


— Dog-Captain! repetară camarazii lui. 

— Ele, strigă Pen, mereu el! 

Într-adevăr, era el; rupându-şi legăturile, putuse să revină 
la suprafaţa câmpului de gheaţă, printr-o altă spărtură. În 
clipa aceea, refracția, printr-un fenomen obişnuit la aceste 
latitudini, îi dăduse dimensiunile formidabile pe care 
mişcarea aerului le risipise; dar efectul neplăcut produs în 
mintea marinarilor a rămas, ei fiind prea puţin dispuşi să 
admită explicaţia fenomenului pe temeiuri strict fizice. 
Aventura de la Policarul diavolului, reapariţia câinelui în 
aceste împrejurări fantastice sfârşiră prin a le zdruncina 
moralul şi, din toate părţile, izbucniră murmure. 

Capitolul XII. 

CĂPITANUL HATTERAS. 

Forward înainta rapid, sub presiunea vaporilor, printre 
ice-field-urile şi munţii de gheaţă. Johnson era el însuşi la 
cârmă. Shandon scruta orizontul cu ai săi snow-spectacles, 
dar bucuria i-a fost de scurtă durată căci în curând îşi dădu 
seama că şenalul se înfunda într-o depresiune înconjurată 
de ghețari. 

Totuşi, greutăților de a se înapoia de unde plecase le 
preferă şansele de a-şi urma drumul înainte. 

Câinele urma bricul alergând pe câmpia de gheaţă, dar se 
ţinea la o distanţă destul de mare. Numai că, ori de câte ori 
rămânea în urmă, se auzea un fluierat ciudat care-l făcea să 
revină imediat. 

Când fluieratul se auzi pentru prima oară, marinarii 
priviră în jurul lor; erau singuri pe punte, strânşi la sfat; 
nici un străin, nici un necunoscut, şi totuşi fluieratul se făcu 
auzit în mai multe rânduri. 

Clifton se alarmă primul. 

— Auziţi? Vedeţi cum sare animalul ăsta când aude că e 
fluierat? 

— Să nu-ţi vină să crezi! răspunse Gripper. 

— S-a terminat! exclamă Pen. Nu merg mai departe. 


— Pen are dreptate, replică Brunton; înseamnă să te iei de 
piept cu Dumnezeu. 

— Ba, cu dracul! răspunse Clifton. Prefer să pierd toată 
partea de câştig ce mi se cuvine, decât să mai fac măcar un 
pas. 

— N-o să ne mai întoarcem, spuse Bolton, abătut. 
Echipajul ajunsese în cea mai gravă stare de demoralizare. 
— Nici un pas în plus! strigă Wolsten. Sunteţi de aceeaşi 

părere? 

— Da, da! răspunseră marinarii. 

— Ei bine, spuse Bolton, hai să-l găsim pe comander; mă 
însărcinez eu să-i vorbesc. 

Marinarii, în grup compact, se îndreptară spre dunetă. 

Forward tocmai pătrundea într-o depresiune vastă; care 
să tot fi avut un diametru de opt sute de picioare; era 
complet închisă, cu excepţia unei singure ieşiri, prin care 
sosea vasul. 

Shandon înţelese că intrase singur în strâmtoare. Dar ce 
era să facă? Cum să se mai întoarcă de unde plecase? Simţi 
cum îl apasă întreaga lui răspundere; mâna i se încleşta pe 
lunetă. 

Doctorul se uita ţintă, cu braţele încrucişate şi fără să 
scoată un cuvânt; privea zidurile de gheaţă, a căror 
altitudine medie putea să treacă de trei sute de picioare. O 
boltă de ceaţă rămânea suspendată deasupra acestei 
prăpăstii. 

În clipa aceea, Bolton i se adresă secundului: 

— Comandere, rosti el cu un glas gâtuit de emoție, nu 
putem merge mai departe. 

— Ce spui?! răcni Shandon care, dându-şi seama că 
autoritatea nu-i mai era recunoscută, simţi că-i năvăleşte 
sângele în obraz de mânie. 

— Spuneam, comandere, că am făcut destul pentru acest 
căpitan nevăzut şi să suntem hotărâți să nu mergem mai 
departe. 


— Sunteţi hotărâţi?!... exclamă Shandon. Aşa vorbeşti, 
Bolton! la seama! 

— Ameninţările nu te vor ajuta la nimic! răspunse brutal 
Pen. Nu vom merge mai departe! 

Shandon se îndrepta spre marinarii revoltați, când 
maistrul Johnson se apropie şi-i şopti: 

— Comandere, dacă vrem să scăpăm de aici, n-avem un 
minut de pierdut. Iată un aisberg care înaintează prin 
şenal; poate astupa ieşirea şi să ne facă prizonieri. 

Shandon se întoarse ca să examineze situaţia. 

— Îmi veţi da socoteală pentru purtarea voastră mai 
târziu, voi ăştia! spuse el adresându-se răzvrătiţilor. Până 
atunci, vira la bord. 

Marinarii se repeziră la posturi. Forward porni cu 
repeziciune. Focarele fură umplute cu cărbuni; trebuiau să 
întreacă muntele plutitor. Era o luptă între bric şi aisberg; 
primul gonea spre sud, ca să treacă, al doilea mergea în 
derivă spre nord, gata să închidă orice ieşire. 

— Încingeţi focarele! înteţiţi focul! strigă Shandon. Daţi 
drumul la vapori cu toată puterea! Brunton m-auzi? 

Forward se strecura ca o pasăre printre sloiurile risipite 
pe care prova sa le împingea în lături; coca vasului trepida 
din pricina elicei şi manometrul arăta presiunea formidabilă 
a vaporilor; aceştia şuierau cu un zgomot asurzitor. 

— Blocaţi supapele! strigă Shandon. 

Şi mecanicul se supuse, cu riscul de a face să sară vasul în 
aer. 

Dar strădaniile lui disperate aveau să fie zadarnice. 
Aisbergul, luat de un curent submarin, se îndrepta cu 
iuţeală spre şenal; bricul se mai afla încă la o distanţă de 
şase sute de metri de el când muntele de gheaţă, intrând cu 
un colţ în spaţiul liber, se lipi cu putere de vecinii lui, 
închizând astfel orice ieşire. 

— Suntem pierduţi! exclamă Shandon, care nu putu să-ţi 
reţină această vorbă nechibzuită. 

— Pierduţi! exclamă echipajul. 


— Scape cine poate! strigară unii. 

— Lansaţi bărcile! spuseră alţii. 

— La cambuză! strigată Pen şi alţi câţiva din banda lui. 
Dacă trebuie să ne înecăm, să ne înecăm în gin! 

Dezordinea ajunsese la culme printre aceşti oameni care 
nu mai ţineau seama de nimic. 

Shandon se simţi depăşit de evenimente: voi să comande, 
se bâlbăi, şovăi - nu-şi putea exprima gândurile prin vorbe. 
Doctorul se plimba agitat. Johnson îşi încrucişase braţele 

cu stoicism şi tăcea. 

Deodată se auzi un glas puternic, energic, poruncitor, care 
rosti aceste cuvinte: 

— Toată lumea la posturi! Cârma banda! 

Johnson tresări şi, fără să-şi dea seama, întoarse rapid 
timona. 

Era şi timpul; bricul, lansat în plină viteză, era pe cale să 
se sfarme de zidurile închisorii în care se afla. 

Dar în timp ce Johnson se supunea instinctiv, Shandon, 
Clawbonny, echipajul, toţi, până la fochistul Waren care-şi 
părăsise focarele, până la negrul Strong care-şi lăsă 
maşinile de gătit, toţi se regăsiră adunaţi pe punte şi toţi 
văzură ieşind din cabina a cărei cheie o avea numai el un 
bărbat... 

Omul acela era marinarul Garry. 

— Domnule! exclamă Shandon, pălind, Garry... 
dumneata... cu ce drept comanzi aici? 

— Duk! strigă Garry, repetând fluieratul acela de care se 
mirase atâta echipajul. 

Câinele, auzindu-se strigat pe adevăratul lui nume, fu 
dintr-o săritură pe dunetă şi veni să se culce liniştit la 
picioarele stăpânului său. 

Echipajul nu scoase o vorbă. Cheia aceasta pe care trebuia 
s-o aibă numai căpitanul lui Forward, câinele acesta trimis 
de el şi care venea, oarecum, să-i certifice identitatea, tonul 
acesta de comandă asupra căruia era cu neputinţă să te 
înşeli, toate împreună au acţionat puternic asupra 


marinarilor şi au fost suficiente ca să stabilească autoritatea 
lui Garry. 

De altfel, Garry nu mai era de recunoscut; îşi răsese 
favoriţii bogaţi care-i încadrau faţa, iar figura lui apărea 
acum mai impasibilă, mai energică şi mai poruncitoare; 
îmbrăcat în uniforma gradului său, pe care o avusese în 
cabină, el apărea cu însemnele distinctive ale 
comandantului. 

Astfel încât, cu mobilitatea sa firească, echipajul lui 
Forward, mânat fără să vrea de o pornire de entuziasm, 
strigă într-un singur glas: 

— Ura! Ura pentru căpitan! 

— Shandon, i se adresă acesta secundului, ordonă 
adunarea echipajului; îl voi trece în revistă. 

Shandon se supuse şi dădu ordinele necesare cu un glas 
schimbat. Căpitanul veni în faţa ofiţerilor şi a marinarilor 
săi, spunându-le ceea ce avea să le spună şi tratându-l pe 
fiecare după purtarea de până atunci. 

După ce îşi termină inspecția, se urcă iar pe dunetă şi, cu o 
voce liniştită, rosti următoarele cuvinte: 

— Ofiţeri şi marinari, eu sunt englez ca şi dumneavoastră, 
iar deviza mea este aceea a amiralului Nelson: „Anglia 
aşteaptă ca fiecare să-şi facă datoria”. lată pavilionul ţării 
noastre! Am echipat acest vas, mi-am hărăzit averea acestei 
expediţii, îi voi consacra şi viaţa mea, şi a voastră, dar acest 
pavilion va flutura la polul boreal al lumii. Aveţi încredere. 
Vă va fi acordată o sumă de lire sterline pentru fiecare grad 
pe care-l vom cuceri spre nord, începând de astăzi. Or, 
suntem la al şaptezeci şi doilea şi sunt cu totul nouăzeci. 
Faceţi socoteala. De altfel numele meu va fi chezaş pentru 
mine. El însemnează energie şi patriotism. Sunt căpitanul 
Hatteras! 

— Căpitanul Hatteras! exclamă Shandon. 

Şi numele acesta, binecunoscut, al marinarului englez, se 
răspândi în şoaptă printre oamenii echipajului. 


— Acum, continuă Hatteras, bricul să fie ancorat de 
gheţuri, focarele să fie stinse şi fiecare să se întoarcă la 
ocupațiile lui obişnuite. Shandon, am de vorbit cu dumneata 
despre treburile vasului. Vei veni la mine în cabină, 
împreună cu doctorul, cu Wall şi cu şeful de echipaj. 
Johnson, ordonă ruperea rândurilor! 

Hatteras, calm şi rece, părăsi grav duneta, în timp ce 
Shandon luă măsuri de ancorare la loc de siguranţă a 
bricului. 

Cine era, aşadar, acest Hatteras şi de ce numele lui făcuse 
asupra echipajului o impresie atât de puternică? 

John Hatteras, fiu unic al unui fabricant de bere din 
Londra, care la moartea acestuia, în 1852, era de şase ori 
milionar, îmbrăţişa încă de tânăr cariera de marinar, în 
ciuda strălucitei averi care-l aştepta. Nu pentru că ar fi fost 
împins la aceasta de vreo vocaţie pentru comerţ, ci pentru 
că-l mâna instinctul descoperirilor geografice; visa 
întotdeauna să pună piciorul acolo unde nu-l pusese nimeni 
încă. 

La douăzeci de ani avea constituţia robustă a oamenilor 
uscăţivi şi sanguini: o figură energică, cu linii hotărâte, 
geometrice, cu o frunte înaltă şi dreaptă, cu ochi frumoşi, 
dar reci, buze subţiri care desenau o gură zgârcită la vorbă, 
o statură mijlocie, membre solid articulate şi mişcate de 
muşchi de fier, toate alcătuiau un om dotat cu o fire care să 
reziste la orice încercare. Văzându-l, îţi dădeai seama că 
era îndrăzneţ, auzindu-l îţi dădeai seama că e un om 
pasionat, dar stăpânit; era o fire care nu dădea niciodată 
înapoi şi gata să rişte viaţa altora cu tot atâta convingere ca 
şi pe a sa. Trebuia, deci, să te gândeşti de două ori înainte 
de a-l urma în vreo acţiune întreprinsă de el. 

John Hatteras era foarte pătruns de spiritul de mândrie 
englez şi el fu acela care i-a dat într-o zi unui francez 
orgoliosul răspuns de mai jos. 

Francezul afirmase de faţă cu el, pe un ton pe care-l 
socotea politicos, ba chiar amabil: „Dacă n-aş fi francez, aş 


vrea să fiu englez.” „Eu, îi răspunsese Hatteras, dacă n-aş fi 
englez, aş vrea să fiu englez.” Se poate judeca omul după 
răspuns. 

Ar fi vrut, mai presus de orice, să le rezerve compatrioţilor 
săi monopolul descoperirilor geografice, dar, spre marea lui 
disperare, aceştia făcuseră destul de puţin în secolele 
anterioare, în domeniul descoperirilor. 

Descoperirea Americii se datora genovezului Cristofor 
Columb, a Indiilor, portughezului Vasco da Gama, a Chinei, 
portughezului Fernand d'Andrada, a Ţării Focului, 
portughezului Magellan, a Canadei, francezului Jacques 
Cartier; insulele Sonde, Labradorul, Brazilia, Capul Bunei 
Speranţe, Azorele, Madera, Terra Nova, Guineea, Congo, 
Mexico, capul Blanc, Groenlanda, Islanda, Marea Sudului., 
California, Japonia, Cambodgia, Peru, Kamciatka, Filipinele, 
Spitzbergul, capul Horn, strâmtoarea Behring, Tasmania, 
Noua Zeelandă, Noua Anglie, Noua Olandă, Louisiana, 
insula Jean-Mayen fuseseră descoperite de islandezi, 
scandinavi, ruşi, portughezi, danezi, spanioli, genovezi, 
olandezi, dar nici un englez nu figura printre ei - şi pe 
Hatteras îl cuprindea o adevărată disperare văzându-i pe ai 
săi excluşi din această glorioasă falangă de navigatori care 
au făcut marile descoperiri din secolul al XV-lea şi al XVI- 
lea. 

Hatteras se mai consola puţin când se gândea la timpurile 
moderne. Englezii îşi luaseră revanşa cu Donnal Stuart, 
Burke, Wills, King, Gray, în Australia, cu Palliser în America, 
cu Cyril Graham, Wadington, Cummingham în India, cu 
Burton, Spake, Grant, Livingstone în Africa. 

Dar asta nu era destul; pentru Hatteras, aceşti călători 
mai mult perfecţionau decât descopereau; trebuia, deci, să 
se găsească ceva mai de seamă, iar John era gata chiar să 
inventeze o ţară, numai ca să aibă onoarea s-o descopere el. 
Or, dânsul remarcase că, dacă englezii nu alcătuiau 
majoritatea printre vechii descoperitori şi că, dacă trebuia 
să mergi înapoi până la Cook ca să poţi vorbi de Noua 


Caledonie, în 1774, şi despre insulele Sandwich unde a 
pierit el, în 1778, exista, totuşi, un colţ al globului asupra 
căruia aceştia păreau să-şi fi concentrat toate sforţaările. 

E vorba tocmai de pământurile şi mările boreale din 
nordul Americii. Într-adevăr, tabloul descoperirilor polare, 
arăta astfel: 

Noua Zemlia, descoperită de Willoughby în 1553 

Insula Weigatz, descoperită de Barrough în 1556 

Coasta de vest a Groenlandei, descoperită de Davis în 
1585 

Strâmtoarea Davis, descoperită de Davis în 1587 

Spitzberg, descoperit de Willoughby în 1596 

Golful Hudson descoperit de Hudson în 1610 

Golful Baffin descoperit de Baffin în 1616 

În timpul ultimilor ani, Hearne, Mackensie, John Ross, 
Parry, Franklin, Richardson, Beechey, James Ross, Back, 
Dease, Simpson, Rae, Ingliefield, Belcher, Austin, Kellet, 
Moore, Mac Clure, Kennedy, Mac Clintock explorară fără 
încetare aceste pământuri necunoscute. 

Se delimitaseră bine coastele nordice ale Americii, 
aproape că se descoperise Trecerea din nord-vest, dar nu 
era destul; se putea face mai mult şi acest mai mult John 
Hatteras încercase de două ori să-l obţină, echipând două 
vase pe cheltuiala lui; voia să ajungă chiar la pol şi să 
încununeze astfel seria de descoperiri engleze printr-o 
încercare de cel mai mare răsunet. 

Scopul vieţii lui era, deci, să atingă polul. După o serie de 
călătorii destul de frumoase prin mările sudului, Hatteras 
încercă, pentru prima oară, în 1846, să se ridice spre nord 
prin marea Baffin, dar nu reuşi să treacă de 74 grade 
latitudine; călătorea cu sloop-ul Halifax; echipajul său a 
avut de suferit chinuri groaznice, iar John Hatteras a împins 
atât de departe aventuroasa lui temeritate, încât de atunci 
marinarii nu prea erau ispitiţi să înceapă iar asemenea 
expediţii, cu un şefca el. 


Totuşi, în 1850, Hatteras reuşi să înroleze pe goeleta 
Farewell vreo douăzeci de oameni hotărâți, dar hotărâți mai 
ales datorită preţului mare plătit pentru îndrăzneala lor. Cu 
acel prilej intră doctorul Clawbonny în corespondenţă cu 
Hatteras, pe care nu-l cunoştea, şi ceru să facă parte din 
expediţie, dar postul de medic era ocupat, din fericire 
pentru doctor. 

Farewell, urmând drumul pe care îl luase Neptun al lui 
Aberdeen, în 1817, se ridică la nord de Spitzberg până la 
paralela şaptezeci şi şase. Acolo fu silit să rămână peste 
iarnă; dar suferinţele au fost atât de cumplite şi frigul atât 
de intens, încât nici un om din echipaj nu s-a mai întors în 
Anglia, afară numai de Hatteras, repatriat pe o balenieră 
daneză, după un marş de mai mult de două sute de mile 
peste gheţuri. Senzaţia stârnită de înapoierea unui singur 
om din echipaj a fost uriaşă. Cine ar mai fi îndrăznit, de aici 
înainte, să-l mai urmeze pe Hatteras în încercările lui 
nebuneşti? Totuşi, el nu-şi pierduse nădejdea că va porni 
din nou. Tatăl lui, fabricantul de bere, muri iar el ajunse 
stăpânul unei averi de nabab. 

În timpul acela se produse un eveniment geografic, care-i 
dădu lovitura cea mai dureroasă lui John Hatteras. 

Un bric, Advance, având la bord şaptesprezece oameni, 
echipat de comerciantul Grinnel, comandat de doctorul 
Kane şi trimis în căutarea lui sir John Franklin, se ridică, în 
1853, prin marea Baffin şi strâmtoarea Smith, până dincolo 
de optzeci şi două de grade latitudine boreală, mai aproape 
de pol decât toţi înaintaşii lui. 

Or, vasul era american. Grinnel era american şi Kane de 
asemenea. 

E lesne de înţeles că disprețul pentru yankei se transformă 
în ură în sufletul lui Hatteras; el hotări să-l depăşească cu 
orice preţ pe îndrăzneţul lui concurent şi să ajungă chiar la 
pol. 

De doi ani trăia incognito la Liverpool. Acolo trecea drept 
un marinar oarecare. A descoperit în Richard Shandon 


omul de care avea nevoie; i-a făcut propuneri printr-o 
scrisoare anonimă, lui, precum şi doctorului Clawbonny. 

Forward a fost construit, echipat, aprovizionat. Hatteras s- 
a ferit cu grijă să i se afle numele; n-ar fi găsit nici măcar un 
singur om care să-l însoţească. A hotărât să nu ia comanda 
bricului decât în împrejurările necesare şi numai atunci 
când echipajul său va fi ajuns destul de departe ca să nu 
mai poată da înapoi; avea la dispoziţie, aşa cum s-a văzut, 
posibilitatea de a oferi oamenilor săi atâţia bani, încât 
niciunul dintre ei nu ar fi refuzat să-l urmeze până la 
capătul lumii. 

Şi, într-adevăr, chiar la capătul lumii voia să meargă. Or, 
împrejurările devenind critice, John Hatteras nu mai şovăi 
să-şi dezvăluie identitatea. 

Câinele lui, credinciosul Duk, tovarăşul călătoriilor sale pe 
apă, fu primul care să-l recunoască şi, din fericire pentru 
cei curajoşi, dar din nefericire pentru cei timizi, a rămas 
stabilit, fără putinţă de tăgadă, că John Hatteras era 
căpitanul lui Forward. 

Capitolul XIII. 

PLANURILE LUI HATIERAS. 

Apariţia acestui personaj îndrăzneţ a fost în mod diferit 
apreciată de echipaj. Unii au trecut imediat de partea lui, 
din dragoste pentru bani sau din îndrăzneală: alţii se 
resemnară să pornească în aventură, rezervându-şi dreptul 
de a protesta mai târziu; de altfel, să te împotriveşti unui 
asemenea om părea acum destul a greu. Fiecare se 
întoarse deci la postul său. Ziua de douăzeci mai era 
duminică, a fost o zi de odihnă pentru echipaj. 

În cabina căpitanului, avu loc un consiliu al ofiţerilor; 
participară Hatteras, Shandon, Wall, Johnson şi doctorul. 

— Domnilor, spuse căpitanul cu glasul lui blând, şi 
poruncitor în acelaşi timp, care-i era caracteristic. 
Cunoaşteţi planul meu de a merge până la pol; doresc să 
aflu părerea dumneavoastră în legătură cu această 
expediţie. Ce crezi despre ea, Shandon? 


— Eu nu sunt pus să am păreri, căpitane, răspunse 
Shandon, cu răceală, ci să mă supun. 

Hatteras nu se miră de răspunsul primit. 

— Richard Shandon, reluă el, la fel de rece, te rog să ne 
spui părerea asupra şanselor noastre de succes. 

— Ei, bine, căpitane, răspunse Shandon, faptele răspund 
în locul meu; încercările de acest fel au dat greş până în 
prezent; doresc ca noi să fim mai norocoşi. 

— Vom fi! lar dumneavoastră, domnilor, ce gândiţi? 

— În ceea ce mă priveşte, răspunse doctorul, socotesc că 
planul e realizabil căpitane; şi cum e evident că, într-o zi 
sau alta, nişte navigatori vor ajunge la Polul Nord, nu văd 
de ce n-am fi noi aceia. 

— Şi există motive să fim noi aceia, răspunse Hatteras căci 
ne-am luat toate măsurile în acest sens şi vom folosi şi 
experienţa înaintaşilor noştri. Şi, fiindcă veni vorba, 
Shandon, te rog să primeşti mulţumirile mele pentru grija 
pe care ai dovedit-o în echiparea vasului; e adevărat că 
există în rândurile echipajului câţiva zănatici pe care voi şti 
să-i pun la punct, dar, în general, nu pot decât să-ţi aduc 
laude. 

Shandon se înclină cu răceală. Poziţia lui pe Forward, pe 
care crezuse că-l va comanda, era falsă. Hatteras îl înţelese 
şi nu mai insistă. 

— Cât despre dumneavoastră, domnilor, continuă el 
adresându-se lui Wall şi lui Johnson, n-aş fi putut să-mi 
asigur concursul unor ofiţeri mai distinşi prin curajul şi 
experienţa lor. 

— Pe legea mea, căpitane, sunt omul dumitale, răspunse 
Johnson, şi, deşi expediţia mi se pare niţel cam îndrăzneață, 
te poţi bizui pe mine până la capă: 

— Şi pe mine la fel, spuse James Wall. 

— Cât despre dumneavoastră, doctore, vă cunosc meritele. 

— Ei, bine, atunci le cunoşti mai bine decât mine, răspunse 
doctorul cu vioiciune. 


— Şi acum, domnilor, spuse Hatteras, e bine să ştiţi pe ce 
fapte de necontestat se bizuie pretenţia mea de a ajunge la 
pol. În 1817, Neptun-ul lui Aberdeen s-a ridicat la nord de 
Spitzberg, până la paralela optzeci şi doi. În 1826, celebrul 
Parry, după cea de treia călătorie a sa în mările polare, 
pleacă de asemenea de la limba de pământ de la Spitzberg 
şi, cu sănii-bărci, urcă până la o sută cincizeci de mile spre 
nord. În 1852, căpitanul Inglefield pătrunde în şenalul 
Smith, până la şaptezeci şi opt de grade şi treizeci şi cinci 
de minute latitudine. Toate aceste vase erau englezeşti şi au 
fost comandate de englezi, compatrioţii noştri. Aici Hatteras 
făcu o pauză. 

— Trebuie să mai adaug, continuă el cu un aer încurcat, ca 
şi cum i-ar fi venit greu să vorbească, trebuie să mai adaug 
că, în 1854, americanul Kane, comandând bricul Advance, 
se ridică şi mai sus şi că locotenentul lui, Morton, înaintând 
peste câmpurile de gheaţă, a făcut să fluture pavilionul 
Statelor Unite dincolo de paralela optzeci şi doi. Acestea 
fiind spuse, nu voi mai reveni asupra lor. Or, ceea ce trebuie 
reţinut este că cei care au comandat Neptun, Entreprise 
Isabelle, Advance au constatat că, dincolo de aceste 
latitudini înalte, există un bazin polar absolut lipsit de 
gheţuri. 

— Lipsit de gheţuri! exclamă Shandon, întrerupându-l pe 
căpitan. E cu neputinţă! 

— Te rog să remarci, Shandon, continuă liniştit Hatteras, 
cu o scurtă fulgerare în priviri, că vă citez, în sprijinul celor 
spuse de mine, fapte şi nume. Voi mai adăuga că în timpul 
staţionării comandantului Penny, 1851, la malul canalului 
Wellington, locotenentul lui, Stewart, s-a trezit de 
asemenea în prezenţa unei mări libere şi că această 
particularitate a fost confirmată în timpul iernării lui sir 
Edward Belcher, în 1853, în golful Northumberland, la o 
latitudine de şaptezeci şi şase de grade şi cincizeci şi două 
de minute şi la o longitudine de nouăzeci şi nouă de grade 


şi douăzeci de minute; rapoartele sunt indiscutabile şi ar 
trebui să fii de rea credinţă ca să nu le admiţi. 

— Totuşi, căpitane, interveni din nou Shandon, datele 
acestea sunt atât de contradictorii... 

— Eroare, Shandon, eroare! exclamă doctorul Clawbonny. 
Datele acestea nu contrazic nici o afirmaţie ştiinţifică; 
căpitanul îmi va permite să ţi-o spun. 

— Poftim, doctore! răspunse Hatteras. 

— Ei bine, atunci te rog să asculţi, Shandon: rezultă în 
mod foarte clar, din datele geografice şi din studiul liniilor 
izoterme, că punctul cel mai friguros de pe glob nu este 
chiar la pol; ca şi punctul magnetic al pământului, el se 
îndepărtează de pol cu câteva grade. Astfel, calculele lui 
Brewster, ale lui Bergham şi ale câtorva fizicieni 
demonstrează că pe emisfera noastră există doi poli ai 
frigului: unul s-ar afla în Asia, la şaptezeci şi nouă de grade 
şi treizeci de minute latitudine nordică şi o sută douăzeci de 
grade longitudine estică; celălalt s-ar afla în America, la 
şaptezeci şi opt de grade latitudine nordică şi la nouăzeci şi 
şapte grade longitudine vestică. Cel care ne interesează 
este acesta din urmă şi, vezi dumneata, Shandon, dai de el 
la mai mult de douăsprezece grade sub pol. Şi atunci, te 
întreb, de ce la pol marea n-ar fi la fel de degajată de 
gheţuri cum poate fi în timpul verii la paralelele şaizeci şi 
şase, adică la sud de golful Baffin? 

— Bine zis, răspunse Johnson; domnul Clawbonny vorbeşte 
despre aceste lucruri ca un om de meserie. 

— Pare posibil, interveni James Wall. 

— Himere şi presupuneri! Pure ipoteze! replică Shandon 
cu încăpățânare. 

— Ei, bine, Shandon, reluă Hatteras firul discuţiei, să luăm 
în considerare ambele cazuri: sau marea e liberă de 
gheţuri, sau nu e; în ambele ipoteze nimic nu ne poate 
împiedica să atingem polul. Dacă e liberă, Forward ne va 
duce într-acolo fără greutăţi; dacă e îngheţată, vom încerca 
aventura pe sănii. Veţi fi de acord cu mine că aşa cevanu e 


cu neputinţă de realizat; odată ajunşi cu bricul nostru până 
la paralela optzeci şi trei, nu vom mai avea decât şase sute 
de mile* de făcut ca să atingem polul. 

— Şi ce mare lucru sunt şase sute de mile, spuse cu 
aprindere doctorul, când e neîndoios că un cazac, Alexis 
Markoff, a parcurs pe Oceanul îngheţat, de-a lungul coastei 
nordice a imperiului rusesc, cu sănii trase de câini, o 
distanţă de opt sute de mile în douăzeci şi patru de zile? 

— Ai auzit, Shandon, răspunse Hatteras, şi te rog să-mi 
spui dacă nişte englezi pot face mai puţin decât un cazac? 

— Nu, desigur! exclamă înflăcăratul doctor. 

— Nu, desigur! repetă şeful de echipaj. 

— Ei bine, Shandon? întrebă căpitanul. 

— Căpitane, răspunse Shandon cu răceală, nu pot decât să 
repet primele mele cuvinte: mă voi supune. 

— Bine. Acum, continuă Hatteras, să ne gândim la situaţia 
în care ne aflăm în momentul de faţă: suntem prinşi de 
gheţuri şi mi se pare cu neputinţă să putem intra anul 
acesta în strâmtoarea Smith. lată, deci, ce se cuvine să 
facem (Hatteras desfăşură pe masă una din acele excelente 
hărţi publicate, în 1859, din ordinul Amiralității): Vă rog să 
urmăriţi. Dacă strâmtoarea Smith ne este închisă, nu la fel 
se întâmplă şi cu strâmtoarea Lancastre, pe coasta de vest 
a mării Baffin; după părerea mea, ar trebui să înaintăm de- 
a lungul acestei strâmtori până la strâmtoarea Barrow şi de 
acolo, până la insula Beechey; drumul a fost parcurs de o 
sută de ori, de nave cu vele; aşadar, nu vom avea 
încurcături cu un bric cu elice. Odată ajunşi la insula 
Beechey, vom merge de-a lungul canalului Wellington, cât 
mai departe cu putinţă, spre nord, până la ieşirea din acel 
şenal care face legătura dintre canalul Wellington şi Canalul 
Reginei, chiar în locul în care a fost văzută marea liberă. Or, 
suntem abia la 20 mai; într-o lună, dacă împrejurările ne 
sunt favorabile, vom fi atins acest punct, iar de acolo ne 
vom avânta spre pol. Ce părere aveţi, domnilor? 


— Fără îndoială că e singurul drum pe care îl putem urma, 
răspunse Johnson. 

— Ei bine, îl vom urma şi începând chiar de mâine. 
Duminica aceasta să fie consacrată odihnei. 

— Am înţeles, căpitane, răspunse Shandon, care ieşi 
împreună cu locotenentul şi cu şeful echipajului. 

— Doctore, făcu John Hatteras, arătându-l pe Shandon, 
iată un om jignit, pe care l-a nenorocit orgoliul; nu mai pot 
să mă bizuipe el. 

A doua zi dis-de-dimineaţă, căpitanul ordonă ca piroga să 
fie coborâtă pe mare; plecă apoi să cerceteze aisbergurile 
din bazin, a căror lăţime nu depăşea două sute de yarzi. 

El observă chiar că, în urma unei lente presiuni a 
gheţurilor, bazinul ameninţa să se strâmteze; era, 
deci,nevoie urgentă să se facă o spărtură pentru ca vasul să 
nu fie strivit în menghina formată de munţii de gheaţă. 
Judecând după mijloacele folosite de Hatteras, se vedea 
bine că era un om energic: mai întâi dispuse să se taie 
trepte în zidul îngheţat şi ajunse în vârful unui aisberg; de 
acolo îşi dădu seama că i-ar fi uşor să-şi croiască un drum 
spre sud-vest; conform ordinelor date de el, se săpă o 
galerie până aproape de centrul muntelui, unde urma să fie 
plasată o încărcătură de explozibili; treaba aceasta, făcută 
în mare viteză, s-a terminat luni. 

Hatteras nu se putea bizui pe cartuşele cu explozive cu opt 
până la zece livre de pulbere, a căror acţiune ar fi fost nulă 
asupra unor asemenea blocuri; ele nu erau bune decât să 
spargă câmpurile de gheaţă; dispuse, deci, să se introducă 
o cantitate de o mie de livre de pulbere într-o mină, a cărei 
rază de propagare a fost calculată cu grijă. Această mină 
era prevăzută cu un fitil lung, îmbrăcat în gutapercă şi care 
ajungea până afară. Galeria a fost umplută apoi cu zăpadă 
şi cu blocuri de gheaţă, pe care frigul din noaptea 
următoare trebuia să le facă tari ca granitul. Într-adevăr, 
temperatura, sub influenţa vântului de răsărit, cobori la 
douăsprezece grade Fahrenheit*. 


A doua zi la ora şapte, Forward era sub presiune, gata să 
profite de cea mai mică posibilitate de ieşire. Johnson fu 
însărcinat să dea foc minei; lungimea fitilului fusese 
calculată astfel, încât să ardă timp de o jumătate de oră 
până la aprinderea pulberii. Johnson avea, deci, suficient 
timp să se înapoieze la bord; într-adevăr, la zece minute 
după ce executase ordinele lui Hatteras, era din nou la 
postul lui. 

Echipajul stătea pe punte, vremea era uscată şi cerul 
destul de limpede: ninsoarea încetase. Hatteras, în picioare 
pe dunetă, împreună cu Shandon şi cu doctorul 
cronometrau timpul. 

La ora opt şi treizeci şi cinci se auzi o explozie surdă şi 
mult mai puţin zgomotoasă decât era de aşteptat. Profilul 
munţilor fu modificat brusc, ca după un cutremur de 
pământ; un fum gros şi alb ţâşni spre cer la o înălţime 
considerabilă şi crăpături lungi brăzdară flancurile 
aisbergului, a cărui parte superioară, proiectată la mare 
distanţă, căzu înapoi sub formă de sfărâmături în jurul lui 
Forward. 

Dar şenalul nu era încă liber; uriaşe blocuri de gheaţă, 
proptite de munţii învecinaţi, rămâneau suspendate în aer 
şi exista pericolul ca bazinul să se închidă prin căderea lor. 

Hatteras aprecie situaţia dintr-o ochire. 

— Wolsten! strigă el. Armurierul veni în grabă. 

— La ordin! răspunse acesta. 

— Încărcaţi tunul din prova cu o încărcătură triplă şi 
îndesaţi fultuiala cât mai tare cu putinţă, spuse Hatteras. 

— Aşadar, vom ataca muntele cu ghiulele de tun? întrebă 
doctorul. 

— Nu, răspunse Hatteras. E inutil. Nu cu ghiulele, ci cu o 
triplă încărcătură de pulbere. Repede! 

În câteva clipe, tunul a fost încărcat. 

— Ce vrea să facă fără ghiulea? întrebă Shandon printre 
dinţi. 

— Vom vedea imediat, răspunse doctorul. 


— Suntem gata, căpitane, anunţă Wolsten. 

— Bine, răspunse Hatteras. Brunton, strigă el către 
mecanic, atenţie! Câteva învârtituri de elice înainte! 

Brunton dădu drumul la vapori şi elicea se puse în 
mişcare; Forward se apropie de muntele minat. 

— 'Ţintiţi bine în direcţia şenalului! strigă căpitanul către 
armurier. Acesta se supuse; când bricul nu mai era decât la 
o distanţă de jumătate de ancablură, Hatteras strigă: 

— Foc! 

O detunătură formidabilă urmă ordinului, iar blocurile, 
zdruncinate de zguduitura produsă în atmosferă, au fost 
aruncate brusc, în mare. Această agitaţie a păturilor 
atmosferice a fost suficientă. 

— Cu toată presiunea, Brunton! strigă Hatteras. Drept în 
şenal, Johnson! Johnson era la cârmă; bricul, împins de 
elicea lui, care se înşuruba în valurile spumegânde, se 
avântă în mijlocul şenalului degajat de gheţuri. Era şi 
timpul. Forward de-abia reuşise să treacă prin această 
deschizătură, când porţile închisorii fură din nou zăvorâte 
în urma lui. 

A fost un moment palpitant; o singură inimă bătea 
puternic şi calm, aceea a căpitanului. 

Uluit de manevra făcută, echipajul nu-şi putu reţine un 
strigăt: 

— Ura, pentru John Hatteras! 

Capitolul XIV. 

EXPEDIȚIE ÎN CĂUTAREA LUI FRANKLIN. 

În ziua de miercuri, 23 mai, Forward îşi reluă aventuroasa 
lui călătorie pe mare, navigând cu îndemânare în zig-zag 
împotriva vântului, printre pack-uri şi aisberguri, cu 
ajutorul vaporilor, această forţă docilă care le-a lipsit atâtor 
navigatori ai mărilor polare; părea că se joacă printre 
obstacolele acestea mişcătoare; s-ar fi spus că simţea mâna 
unui stăpân priceput şi, ca un cal stăpânit de un călăreț 
dibaci, se supunea voinţei căpitanului său. 


Temperatura era din nou în creştere. Termometrul arăta 
la ora şase dimineaţa douăzeci şi şase de grade, la şase 
seara douăzeci şi nouă de grade, şi la miezul nopţii 
douăzeci şi cinci de grade Fahrenheit*; vântul sufla uşor 
dinspre sud-est. 

Joi, către ora trei dimineaţa, Forward ajunse în dreptul 
golfului Possession, pe coasta Americii, la intrarea în 
strâmtoarea Lancastre; curând se zări capul Burney. Câţiva 
eschimoşi se îndreptară spre vas, dar Hatteras nu-şi acordă 
răgazul de a-i aştepta. 

Vârfurile de la Byam-Martin, care domină capul Liverpool, 
lăsate în babord, se pierdură în ceața serii; aceasta îl 
împiedică să repereze capul Hay, a cărui limbă de pământ, 
foarte joasă de altfel, se confundă cu gheţurile de pe coaste, 
circumstanţă care face adesea foarte grea determinarea 
hidrografică a mărilor polare. 

Puffinii, rațele sălbatice, pescărugşii albi se arătau în număr 
foarte mare. Latitudinea, conform calculelor, era 74*01', iar 
longitudinea, după cronometru, 77*15'. 

Scufiţele de zăpadă ale Munţilor Ecaterinei şi ai Elisabetei 
apăreau pe deasupra norilor. 

Vineri, la ora şase, capul Warender fu depăşit pe partea 
dreaptă a strâmtorii, iar în babord depăşiră Admiralty-Inlet, 
golf puţin explorat de navigatori, care se grăbeau îndeobşte 
să se îndrepte spre vest. Marea deveni destul de agitată şi 
adesea valurile măturau puntea bricului aruncând pe ea 
bucăţi de gheaţă. Pământurile coastei nordice ofereau 
privirilor peisaje ciudate, cu platourile lor înalte, aproape 
netede, care făceau să se răsfrângă razele soarelui. 

Hatteras ar fi vrut să navigheze de-a lungul pământurilor 
nordice, ca să ajungă cât mai repede la insulele Beechey şi 
la intrarea în canalul Wellington; dar o banchiză care nu se 
mai termina îl obliga, spre marea lui neplăcere, să treacă 
prin şenalele din sud. 

Acesta a fost motivul pentru care, la 26 mai, în mijlocul 
unei neguri brăzdate de ninsoare, Forward se găsea la 


travers de capul York; un munte de o mare înălţime şi 
aproape perpendicular îi înlesni să-l recunoască. Vremea 
înseninându-se puţin, soarele apăru o clipă către prânz şi 
îngădui să se procedeze la calcule destul de exacte: 74*4' 
latitudine şi 84*23' longitudine. Forward se afla, aşadar, la 
extremitatea strâmtorii Lancastre. 

Hatteras îi arătă doctorului, pe hărţile sale, drumul 
parcurs şi cel pe care urmau să-l mai facă. Poziţia bricului 
era interesantă în momentul acela. 

— Aş fi preferat, spuse el, să mă găsesc mai la nord; dar de 
unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere; vedeţi dumneavoastră 
iată situaţia noastră exactă. Căpitanul marcă un punct pe 
harta lui, la mică distanţă de capul York. Ne aflăm în 
mijlocul acestei răscruci bătută de toate vânturile, unde se 
adună apele din strâmtoarea Lancastre, din strâmtoarea 
Barrow, din canalul Wellington şi din Canalul Regentului; e 
un punct la care au ajuns obligator toţi navigatorii de pe 
aceste mări. 

— Ei bine, răspunse doctorul, aceasta trebuie să-i fi pus în 
grea cumpănă; e o adevărată răscruce, aşa cum spui, unde 
vin să se întretaie patru drumuri mari, dar nu văd stâlpii 
care să indice drumul bun! Cum au procedat oare Parry, 
Ross, Franklin? 

— Ei n-au procedat în nici un fel, ei s-au lăsat duşi de 
întâmplare. N-aveau de ales, vă asigur; strâmtoarea Barrow 
ba se închidea pentru unul, ba, în anul următor, se 
deschidea pentru altul; ba vasul se simţea inevitabil târât 
spre Canalul Regentului. Datorită tuturor acestora, prin 
forţa lucrurilor, s-a ajuns ca până la urmă să fie cunoscute 
aceste mări atât de încurcate. 

— Ce regiune ciudată! făcu doctorul privind harta. Cât, e 
de ciopârţit totul pe aici, tăiat fărâmiţat, fără nici o ordine, 
fără nici o logică! Ai zice că pământurile din vecinătatea 
Polului Nord n-ar fi atât de îmbucătăţite decât ca să facă 
apropierea de ele cât mai grea, în timp ce pe cealaltă 
emisferă ele se termină prin limbi de pământ netede şi 


îngustate, aşa cum sunt capul Horn, Capul Bunei-Speranţe 
şi Peninsula Indiană. Oare viteza mai mare de la Ecuator a 
modificat astfel lucrurile, în timp ce pământurile situate la 
extremităţi, încă fluide în primele zile ale lumii, nu s-au 
putut condensa, nu s-au putut strânge la un loc, din lipsa 
unei rotații destul de rapide? 

— Asta trebuie să fie, căci există o logică pe lume şi nimic 
nu s-a făcut fără anumite cauze pe care creatorul îngăduie 
uneori savanților să le descopere; aşadar, doctore, folosiţi- 
vă de această permisiune. 

— Din nefericire, voi fi modest, căpitane. Dar ce vânt 
îngrozitor bate prin strâmtoarea asta! adăugă doctorul 
trăgându-şi cât mai tare gluga pe cap. 

— Da, vântul de nord bântuie mai ales prin părţile astea şi 
ne abate din drum. 

— El ar trebui totuşi să respingă gheţurile spre sud şi să 
lase drumul liber. 

— Ar trebui, doctore, dar vântul nu face întotdeauna cea 
ce trebuie. Vedeţi, banchiza pare de nepătruns. Vom 
încerca să ajungem la insula Griffith, apoi să ocolim insula 
Cornwallis ca să ajungem la Canalul Reginei, fără să trecem 
prin canalul Wellington. Şi, totuşi, vreau neapărat să ajung 
la insula Beechey, ca să-mi împrospătez acolo provizia de 
cărbuni. 

— Cum adică? întrebă doctorul mirat. 

— Nimic mai simplu: din ordinul Amiralității, mari provizii 
au fost înmagazinate pe această insulă pentru asigurarea 
expedițiilor viitoare şi, cu toate că, în august 1859, 
căpitanul Mac Clintock se poate să fi luat din ele, vă asigur 
că au mai rămas şi pentru noi. 

— În realitate, spuse doctorul, ţinuturile acestea au fost 
explorate timp de cincisprezece ani şi, până în ziua în care 
a fost dobândită proba sigură a pieirii lui Franklin, 
Amiralitatea a menţinut mereu câte cinci sau şase vase în 
aceste mări. Dacă nu mă înşel, chiar insula Griffith pe care 


o văd aici pe hartă, aproape de răscrucea drumurilor 
navigabile, a devenit locul de întâlnire al navigatorilor. 

— E adevărat, doctore, iar nefericita expediţie a lui 
Franklin a dus la cunoaşterea acestor ţinuturi îndepărtate. 

— Ai dreptate, căpitane, căci numeroase au fost expedițiile 
de la 1845 încoace. Abia în 1848 lumea s-a alarmat de 
dispariţia lui Erebus şi a lui Terror, cele două vase ale lui 
Franklin. Atunci a fost văzut bătrânul prieten al amiralului, 
doctorul Richardson, în vârstă de şaptezeci de ani, pornind 
în grabă mare spre Canada şi urcând în susul râului 
Coppermine, până la marea polară; pe de altă parte, James 
Ross, comandantul lui Enterprise şi Investigator, întinde 
velele la Uppernawik, în 1848, şi soseşte la capul York, unde 
ne aflăm în momentul de faţă. În fiecare zi, aruncă în mare 
câte un butoi conţinând hârtii menite să facă cunoscută 
poziţia în care se află; pe timp de ceaţă trage cu tunul, 
noaptea lansează rachete şi aprinde focuri bengale, având 
grijă să meargă întotdeauna cu velatura redusă; în sfârşit, 
iernează în portul Leopold, de la 1848 la 1849; acolo pune 
mâna pe un număr mare de vulpi albe, le prinde de gât 
zgărzi de aramă, pe care erau gravate indicaţii cu privire la 
situaţia navelor şi a depozitelor de alimente, şi le împrăştie 
în toate direcţiile; apoi, în primăvară, începe să cerceteze 
coastele de la North-Sommerset pe sănii, trecând prin 
pericole şi lipsuri, care au făcut din toţi aceşti oameni nişte 
bolnavi sau infirmi, clădind cairn-uri* în care închideau 
cilindri de aramă cu datele care să permită regăsirea 
expediției pierdute; în timpul absenței sale, locotenentul 
Mac Clure explora fără rezultat coastele nordice ale 
strâmtorii Barrow. E de remarcat, căpitane, că James Ross 
avea în subordinele sale doi ofiţeri meniţi să devină vestiți 
mai târziu, pe Mac Clure, care străbătu Trecerea din nord- 
vest, şi pe Mac Clintock care descoperi rămăşiţele lui 
Franklin. 

— Şi care sunt astăzi doi căpitani, doi vrednici englezi; 
continuaţi, doctore, istoria acestor mări, pe care o 


cunoaşteţi atât de bine; avem întotdeauna de câştigat din 
povestirea acestor încercări îndrăzneţe. 

— Ei bine, ca să terminăm cu James Ross, voi adăuga că el 
a încercat să ajungă ceva mai la vest de insula Melville; dar 
era cât pe ce să îşi piardă vasele şi, prins de gheţuri, fu tras 
înapoi, fără voia lui, până în marea Baffin. 

— 'Tras înapoi, spuse Hatteras, încruntându-se, tras înapoi 
fără voia lui! 

— Nu descoperise nimic, spuse doctorul în continuare; 
începând din acel an, 1850, navele engleze n-au mai încetat 
să brăzdeze mările şi a fost promisă o primă de douăzeci de 
mii de livre oricărei persoane care ar descoperi echipajele 
lui Erebus şi Terror. Încă din anul 1848, căpitanii Kellet şi 
Moore, care comandau vasele Herald şi Plover, încercau să 
pătrundă prin strâmtoarea Behring. Voi adăuga că, în 
timpul anilor 1850 şi 1851, căpitanul Austin ierna pe insula 
Cornwallis, căpitanul Penny explora cu vasele Assistance şi 
Resolute canalul Wellington, bătrânul John Ross, eroul 
polului magnetic, plecă din nou pe iahtul Felix în căutarea 
prietenului său, bricul Prince-Albert făcu o primă călătorie 
pe cheltuiala lady-ei Franklin şi, în fine, două vase 
americane, expediate de Grinnel, cu căpitanul Haven, 
târâte dincolo de canalul Wellington, fură aruncate în 
strâmtoarea Lancastre. În acel an, Mac Clintock, pe atunci 
locotenentul lui Austin, ajunse până la insula Melville şi la 
capul Dundas, puncte extreme atinse de Parry în 1819, şi 
tot în acel an s-au găsit pe insula Beechey urmele iernatului 
lui Franklin în 1845. 

— Da, răspunse Hatteras, trei dintre marinarii lui au fost 
îngropaţi acolo, trei oameni mai norocoşi decât ceilalţi! 

— Din 1851 până în 1852, continuă doctorul, aprobând cu 
un gest observaţia lui Hatteras, îl vedem pe Prince-Albert 
pornind în a doua sa călătorie, cu locotenentul francez 
Bellot; iernează la Batty Bay, în Strâmtoarea Prințului 
Regent, explorează sud-vestul lui Sommerset şi porneşte în 
recunoaştere pe coaste, până la capul Walker. În timpul 


acesta Entreprise şi Investigator, care se înapoiaseră în 
Anglia, treceau sub comanda lui Collinson şi a lui Mac Clure 
şi se întâlneau cu Kellet şi Moore în strâmtoarea Behring; în 
timp ce Collinson se înapoia să ierneze la Hong Kong, Mac 
Clure mergea înainte şi, după trei iernaturi, din 1850 până 
în 1651, din 1851 până în 1852, din 1852 până în 18653, 
descoperi Trecerea din nord-vest, fără să afle nimic despre 
soarta lui Franklin. Din 1852 până în 1853,0 nouă expediţie, 
alcătuită din trei bastimente cu vele, Assistance, Resolute, 
North-Star, şi din două vase cu vapori, Pionnier şi Intrepide, 
îşi întinse velele sub comanda lui sir Edward Belcher, 
avându-l pe căpitanul Kellet drept secund; sir Edward trecu 
prin canalul Wellington, iernă în golful din Northumberland 
şi străbătu coasta, în timp ce Kellet, ajungând până la 
Bridport, în insula Melville, explora fără succes această 
parte a ținuturilor boreale. Dar atunci se zvoni în Anglia că 
două vase, abandonate în mijlocul gheţurilor, fuseseră 
zărite nu departe de coastele Noii Scoţii. Imediat, lady 
Franklin echipează micul steamer* cu elice Isabelle, iar 
căpitanul Inglefield, după ce înaintase prin golful Baffin 
până la limba de pământ Victoria, pe la paralela optzeci, se 
înapoie în insula Beechey, fără mai mult succes. La 
începutul anului 1855, americanul Grinnel finanţează o 
nouă expediţie, iar doctorul Kane, încercând să pătrundă 
până la pol... 

— Dar n-a făcut-o, exclamă Hatteras cu violenţă, slavă 
Domnului! Ceea ce n-a făcut el, vom face noi! 

— Ştiu asta, căpitane, şi dacă vorbesc despre ea, e din 
cauză că această expediţie se leagă prin forţa 
împrejurărilor de cele pornite în căutarea lui Franklin. De 
altfel, n-a avut nici un rezultat. Era să omit să vă spun că 
Amiralitatea, considerând insula Beechey ca pe un loc de 
întâlnire a expedițiilor, însărcina în 1853 steamer-ul 
Phoenix, sub comanda căpitanului Inglefield, să transporte 
provizii acolo; căpitanul plecă împreună cu locotenentul 
Bellot şi-l pierdu pe acest brav ofiţer care, pentru a doua 


oară, îşi punea devotamentul în serviciul Angliei; putem 
avea amănunte cu atât mai precise asupra catastrofei, cu 
cât Johnson, şeful nostru de echipaj, a fost martor al acestei 
nenorociri. 

— Locotenentul Bellot era un brav francez, spuse 
Hatteras, iar memoria lui e cinstită în Anglia. 

— Atunci, reluă doctorul povestirea, vasele din escadra 
Belcher, încep să se întoarcă treptat; nu toate, căci sir 
Edward trebui să-l abandoneze pe Assistance, în 1854, tot 
aşa cum Mac Clure făcuse cu Investigator, în 1853. În 
vremea aceasta, doctorul Rae, printr-o scrisoare datată cu 
29 iulie 1854 şi expediată din Repulse-Bay, unde ajunsese 
prin America, făcu cunoscut că eschimoşii din ţinutul 
Regele Wilhelm posedau diferite obiecte care proveneau de 
pe Erebus şi de pe Terror; nu mai era posibilă în cazul 
acesta nici o îndoială cu privire la soarta expediției; 
Phoenix, North-Star şi vasul lui Collinson se înapoiară în 
Anglia; n-a mai rămas nici un bastiment englez pe mările 
arctice. Dar dacă guvernul părea să-şi fi pierdut orice 
speranţă, lady Franklin continua să mai spere şi, din 
rămăşiţele averii sale, echipă vasul Fox, comandat de Mac 
Clintock; el plecă în 1857, iernă în ţinuturile în care ne-ai 
apărut dumneata, căpitane, ajunse până la insula Beechey, 
la 11 august 1858, iernă a doua oară în strâmtoarea Bellot, 
îşi reluă cercetările în februarie 1859, la 6 mai descoperi 
documentul care nu mai lăsa îndoieli asupra soartei lui 
Erebus şi a lui Terror şi se înapoie în Anglia la sfârşitul 
aceluiaşi an. lată tot ce s-a întâmplat timp de cincisprezece 
ani prin aceste ţinuturi ale morţii şi, de la înapoierea lui 
Fox, nici un vas nu s-a mai întors să-şi încerce norocul prin 
aceste mări primejdioase! 

— Ei bine, noi ni-l vom încerca! răspunse. Hatteras. 

Capitolul XV. 

FORWARD E ARUNCAT DIN NOU SPRE SUD. 

Spre seară se însenină, iar pământul se putea desluşi cu 
claritate între capul Sepping şi capul Clarence, care 


înaintează spre est, apoi spre sud şi e legat de coasta de 

vest printr-o limbă de pământ destul de joasă. Marea era 
liberă de gheţuri la intrarea în Strâmtoarea Regentului, 

dar, ca şi cum ar fi vrut să-i bareze drumul spre nord lui 

Forward, se formase o banchiză de nepătruns dincolo de 
portul Leopold. 

Hatteras, foarte contrariat, dar fără să lase să se vadă 
acest lucru, trebui să recurgă la explozibil ca să forţeze 
intrarea în portul Leopold; ajunse acolo la prânz, duminică 
27 mai; bricul a fost puternic ancorat de nişte aisberguri 
mari, care aveau stabilitate şi erau tari şi puternice ca 
stânca. 

Imediat, căpitanul, urmat de doctor, de Johnson şi de 
câinele său Duk, se avântă pe gheaţă şi nu întârzie să dea 
de pământ. Duk zburda de bucurie; de altfel, după ce-l 
recunoscuse pe căpitan, devenise foarte sociabil şi foarte 
blând, păstrând pică anumitor oameni din echipaj, pe care 
stăpânul lui nu-i iubea mai mult ca el. 

Portul era deblocat de gheţurile pe care vânturile de est le 
îngrămădesc de obicei acolo; malurile drepte prezentau în 
partea lor superioară graţioase ondulaţii de zăpadă. Casa şi 
farul, construite de James Ross, se mai păstrau încă într-o 
oarecare măsură, dar proviziile păreau să fi fost prădate de 
vulpile sau chiar de urşii ale căror urme proaspete se mai 
puteau vedea; mâna oamenilor nu părea să fi fost străină de 
această devastare; se mai vedeau câteva resturi de colibe 
de eschimoşi pe malul golfului. Cele şase morminte care 
închideau în ele trupurile a şase dintre marinarii de pe 
Enterprise şi Investigator se zăreau ca nişte movile; ele 
fuseseră respectate de prădalnici, oameni sau animale. 

Punând piciorul pentru prima dată pe aceste pământuri 
boreale, doctorul încerca o adevărată emoție. Nu ne putem 
închipui sentimentele de care e cuprinsă o inimă la vederea 
acestor resturi de case, de corturi, de colibe, de magazii, pe 
care natura le conservă atât de minunat în ţările reci. 


— Iată, spuse el către cei care-l însoțeau, acesta-i locul pe 
care însuşi James Ross l-a numit Tabăra Refugiului! Dacă 
expediţia lui Franklin ar fi ajuns până în acest loc, ea ar fi 
fost salvată. lată maşina cu vapori care a fost abandonată 
chiar aici şi soba plasată pe o platformă, la care echipajul 
lui Prince-Albert s-a încălzit în 1851; lucrurile au rămas aşa 
cum au fost şi s-ar putea crede că Kennedy, căpitanul 
vasului, a părăsit ieri acest port primitor. lată şalupa care l- 
a adăpostit timp de câteva zile, pe el şi pe ai săi, căci acest 
Kennedy, despărţit de vasul lui, a fost cu adevărat salvat de 
locotenentul Bellot, care a înfruntat frigul lui octombrie ca 
să ajungă până la el. 

— Un vrednic şi respectabil ofiţer, pe care l-am cunoscut, 
spuse Johnson. 

În timp ce doctorul căuta, cu entuziasmul unui anticar, 
urmele precedentelor iernaturi, Hatteras se ocupa cu 
adunarea proviziilor şi a combustibilului care nu se găseau 
decât într-o cantitate foarte mică. Ziua următoare a fost 
folosită pentru transportarea lor la bord. Doctorul cutreiera 
regiunea, fără să se îndepărteze prea mult de vas şi desena 
obiectivele cele mai demne de luat în seamă. Temperatura 
creştea treptat; zăpada îngrămădită începea să se 
topească. Doctorul îşi făcu o colecţie destul de completă de 
păsări din nord ca: pescăruşi, cufundări, molly-nochtes, 
nişte rațe cu puf care seamănă cu rațele obişnuite, albe pe 
piept şi pe spate, albastre pe burtă, cu partea de sus a 
capului albastră, iar restul penelor albe, cu câteva nuanţe 
de verde; multe din ele pierduseră la data aceea putul 
frumos de care se servesc masculul şi femela ca să-şi 
vătuiască cuibul. Doctorul zări de asemenea nişte foci mari 
respirând la suprafaţa gheții, dar nu putu împuşca niciuna. 
În timpul acestor excursii, el descoperi piatra mareelor, pe 
care sunt gravate următoarele semne: 

| 250888 

care indica trecerea pe acolo a lui Entreprise şi a lui 
Investigator; ajunse până la capul Clarence, chiar în locul în 


care John şi James Ross, în 1833, aşteptau cu atâta 
nerăbdare dezgheţul. Pământul era presărat cu oase şi 
cranii de animale şi se mai vedeau încă urmele locuinţelor 
de eschimoşi. 

Doctorul avusese ideea de a ridica un cairn în portul 
Leopold, în care să lase o însemnare despre trecerea lui 
Forward şi scopul expediției. Dar Hatteras s-a opus în mod 
ferm la acest lucru; nu voia să rămână după el urme de 
care ar fi putut să se folosească vreun concurent. 

În ciuda motivelor sale serioase, doctorul fu silit să cedeze 
în faţa voinţei căpitanului. Shandon n-a fost dintre ultimii 
care să dezaprobe această încăpățânare, căci, în caz de 
catastrofă, nici un vas n-ar fi putut să pornească în ajutorul 
lui Forward. 

Hatteras n-a vrut să se supună acestor argumente. 
Operaţiile de încărcare terminându-se luni seara, el mai 
încercă o dată să se ridice spre nord, forțând banchiza, dar, 
după eforturi periculoase, trebui să se resemneze şi să 
coboare din nou pe Canalul Regentului; nu voia cu nici un 
preţ să rămână în portul Leopold, care, deşi deschis astăzi, 
mâine putea să fie închis printr-o deplasare neaşteptată a 
ice-field-urilor, fenomen foarte obişnuit prin mările acestea 
şi de care navigatorii trebuie cu deosebire să se ferească. 

Dacă Hatteras nu lăsa ca neliniştile sale să se manifeste 
faţă de ceilalţi, în sufletul lui le simţea cu o violenţă 
extremă. Voia să meargă spre nord şi era silit să meargă 
spre sud! Unde va ajunge în felul acesta? Avea oare să dea 
înapoi până la Victoria-Harbour, în golful Boothia, unde 
iernase sir John Ross în 1833, ca apoi să găsească 
strâmtoarea Bellot, liberă la vremea aceea, şi, ocolind 
North-Sommerset, să urce spre strâmtoarea Peel? Sau, 
curând, se va vedea strâns de gheţuri timp de mai multe 
ierni, ca şi înaintaşii săi, şi obligat să-şi sleiască forţele şi să 
se epuizeze? 

Capul îi vuia de toate aceste temeri, dar trebuia luată o 
hotărâre; ordonă schimbarea de drum şi o luă spre sud. 


Canalul Regentului păstrează o lărgime aproape uniformă 
de la portul Leopold până la golful Adelaide. Forward 
înainta repede printre sloiuri, mai favorizat decât vasele 
care-l precedaseră, dintre care cea mai mare parte 
pierduseră o lună întreagă ca să coboare acest canal, chiar 
într-un anotimp mai favorabil; e drept că aceste vase, afară 
de Fox, nefiind înzestrate cu maşină cu vapori, aveau de 
suportat capriciile unui vânt nesigur şi adesea potrivnic. 

Echipajul se arătă, în general, încântat să părăsească 
regiunile boreale; nu prea părea să guste planul de a atinge 
polul; era înclinat să se sperie de hotărârile lui Hatteras, a 
cărui îndrăzneală binecunoscută nu avea nimic liniştitor. 
Hatteras încerca să profite de toate ocaziile ca să meargă 
înainte, oricare ar fi fost consecinţele. Şi totuşi, în mările 
boreale e bine să înaintezi dar trebuie să-ţi păstrezi mereu 
poziţia şi să nu te pui în situaţia periculoasă de a o pierde. 

Forward mergea cu toată viteza; fumul lui negru se 
răsucea în spirale deasupra vârfurilor strălucitoare ale 
aisbergurilor; vremea era în necontenită schimbare, 
trecând cu repeziciune de la frig uscat la neguri cu 
ninsoare. Bricul, cu un pescaj slab, se ţinea aproape de 
coasta de vest; Hatteras nu voia să scape intrarea în 
strâmtoarea Bellot, căci golful Boothia nu are altă ieşire la 
sud decât strâmtorile Fury şi Hecla, nu prea cunoscute; 
golful acesta se transforma, deci, într-o fundătură dacă 
lăsau să le scape strâmtoarea Bellot, sau dacă ea devenea 
de netrecut. 

Seara, Forward se afla în faţa golfului Elwin, pe care l-au 
recunoscut după stâncile înalte, perpendiculare, din jur; 
marţi dimineaţa zăriră golful Batty unde, la 10 septembrie 
1851, Prince-Albert a ancorat pentru un lung iernat. 

Doctorul, cu luneta la ochi, cerceta cu interes. Din acest 
punct s-au răspândit expedițiile care au stabilit configuraţia 
geografică a North-Sommerset-ului. Era senin şi se puteau 
distinge albiile adânci ale torentelor de care e înconjurat 
golful. 


Doctorul şi maistrul Johnson erau poate singurii care se 
interesau de aceste ţinuturi pustii. Hatteras, mereu aplecat 
asupra hărților sale, vorbea puţin; devenea din ce în ce mai 
taciturn pe măsură ce bricul înainta spre sud; adesea se 
urca pe dunetă, şi de acolo, cu braţele încrucişate, cu 
privirea pierdută în spaţiu, rămânea ore întregi fixând 
orizontul. Ordinele lui, dacă le dădea, erau scurte şi aspre. 
Shandon păstra o tăcere îngheţată, şi, încet, încet, 
retrăgându-se înainte, nu mai avu cu Hatteras decât 
relaţiile impuse de nevoile de serviciu; James Wall îi 
rămânea devotat lui Shandon şi-şi potrivea purtările după 
ale lui. Restul echipajului era în aşteptarea evenimentelor, 
gata să le folosească în propriul său interes. La bord nu mai 
exista acea unitate de gândire, acea comunitate de idei, 
atât de necesară pentru aducerea la îndeplinire a faptelor 
mari. 

Hatteras o ştia bine. În timpul zilei, văzură două balene 
gonind cu viteză spre sud; au văzut de asemenea un urs alb 
care a fost salutat cu câteva lovituri de puşcă, fără vreun 
succes vizibil. Căpitanul cunoştea preţul unei ore pierdute 
în asemenea împrejurări, şi nu permise ca animalul să fie 
urmărit. 

Miercuri dimineaţa, extremitatea Canalului Regentului fu 
depăşită; unghiul pe care-l făcea coasta de vest era urmat 
de o profundă curbură a pământului. Consultându-şi harta, 
doctorul recunoscu limba de pământ Sommerset-House sau 
Fury. 

— Iată, îi spuse el interlocutorului său obişnuit, chiar locul 
unde s-a pierdut primul vas englez trimis la 1815 în aceste 
ape, în timpul celei de a treia călătorii pe care o făcea Parry 
la pol; Fury a fost în aşa hal avariat de gheţuri în timpul 
celei de a doua iernări, încât echipajul a trebuit să-l 
părăsească şi să se întoarcă în Anglia cu Hecla, vas, cu care 
venise împreună. 

— E un avantaj neîndoios să ai un al doilea vas, răspunse 
Johnson; e o măsură de prevedere pe care navigatorii polari 


nu trebuie s-o nesocotească; dar căpitanul Hatteras nu e 
omul care să se încurce cu un tovarăş de drum. 

— Oare-l socoţi imprudent, Johnson? întrebă doctorul. 

— Eu? Nu-l socotesc în nici un fel, domnule Clawbonnny. 
lată, uitaţi-vă pe coastă la aceşti pari pe care mai atârnă 
câteva zdrenţe dintr-un cort pe jumătate putrezit. 

— Da, Johnson, acolo e locul unde Parry şi-a debarcat toate 
proviziile de pe vasul său şi, memoria nu mă înşeală, 
acoperişul casei pe care a construit-o era făcut dintr-un 
gabier recuperat printr-o manevră îndrăzneață a lui Fury. 

— Trebuie să se fi schimbat multe din 1825. 


— Nu prea, Johnson. În 1829, John Ross a găsit salvarea 
pentru echipajul său în această aşezare şubredă. În 1851, 
când Prinţul Albert a trimis acolo o expediţie, casa aceasta 
mai exista; căpitanul Kennedy puse să fie reparată, acum 
nouă ani. Ar fi interesant pentru noi s-o vizităm; dar 
Hatteras n-are chef să se oprească. 

— Şi are, desigur, dreptate, domnule Clawbonny; dacă în 
Anglia timpul înseamnă bani, aici el înseamnă salvarea şi, 
pentru o zi de întârziere, chiar pentru o oră, rişti să 
compromiţi o întreagă călătorie. Să-l lăsăm, deci, să 
procedeze cum crede el. 

În timpul zilei de joi, 1 iunie, golful, care se numeşte golful 
Creswell, a fost străbătut în diagonală de Forward. 
Începând de la limba de pământ Fury, coasta se ridica spre 
nord luând înfăţişarea unor stânci drepte, înalte de trei sute 
de picioare; la sud, avea tendinţa să coboare; câteva creste 
acoperite de zăpadă apăreau în faţa ochilor ca nişte mese 
netede, în timp ce altele, luând tot felul de forme ciudate, îşi 
proiectau în ceaţă piramidele lor ascuţite. 

În ziua aceea vremea se mai îndulci, dar în detrimentul 
vizibilităţii; pământul se pierdu din vedere; termometrul 
urcă din nou la treizeci şi două de grade Fahrenheit*; 
câteva ierunci zburau ici şi colo, iar cârduri de gâşte 
sălbatice se îndreptau spre nord; echipajul trebui să se 
descotorosească de o parte din hainele sale; se simţea 
influenţa verii în aceste regiuni arctice. 

Către seară, Forward trecu prin dreptul capului Garry, la 
un sfert de milă de țărm, fundul fiind la o adâncime de zece 
până la douăsprezece braţe* şi, din clipa aceea, merse 
aproape de coastă şi de-a lungul ei, până la golful 
Brentford. La această latitudine trebuiau să întâlnească 
strâmtoarea Bellot, strâmtoare pe care sir John Ross nici n- 
o bănuise măcar în expediţia sa din 1828; hărţile lui indică, 
într-adevăr, o coastă fără întreruperi, ale cărei 
neregularități, oricât de mici erau, le-a notat şi le-a dat 
nume cu cea mai mare grijă; trebuie să admitem, deci, că, 


pe vremea explorării sale, intrarea în strâmtoare, complet 
închisă de gheţuri, nu putea în nici un fel să se deosebească 
de uscat. 

Strâmtoarea aceasta a fost cu adevărat descoperită de 
către căpitanul Kennedy, cu prilejul unei expediţii făcute în 
aprilie 1852; îi dădu numele locotenentului Bellot „meritată 
recompensă, spunea el, pentru importantele servicii aduse 
expediției noastre de către ofiţerul francez”. 

Capitolul XVI. 

POLUL. MAGNETIC. 

Hatteras, apropiindu-se de această strâmtoare, se simţi de 
două ori mai neliniştit: într-adevăr, soarta călătoriei sale 
avea să se hotărască; până acum făcuse mai mult decât 
înaintaşii săi, celui mai norocos dintre ei, lui Mac Clintock, 
trebuindu-i cincisprezece luni ca să ajungă în această 
regiune a mărilor polare; dar era puţin, ba chiar nimic, 
dacă nu reuşea să treacă prin strâmtoarea Bellot; neputând 
să dea înapoi, se vedea blocat până în anul următor. 

De aceea, în cercetarea coastei, nu voi să se bizuie decât 
pe sine; s-a suit la gabie şi şi-a petrecut acolo mai multe ore 
din dimineaţa de sâmbătă. 

Echipajul îşi dădea perfect de bine seama de situaţia în 
care se afla vasul; o tăcere adâncă domnea la bord; 
maşinile îşi încetiniră mersul; Forward se ţinu cât putu mai 
aproape de uscat; coasta era zimţată cu gheţuri pe care nici 
cele mai călduroase veri nu reuşeau să le topească; era 
nevoie de un ochi ager ca să deosebească vreo trecere 
printre ele. 

Hatteras îşi compara hărţile cu terenul. Când soarele se 
arătă o clipă către prânz, îi puse pe Shandon şi Wall să facă 
nişte calcule foarte exacte, care i-au fost comunicate cu glas 
tare. 

A fost o jumătate de zi plină de nelinişte pentru toţi cei de 
pe vas. Dar, deodată, către ora două, din înaltul catargului 
din prova, se auziră aceste cuvinte răsunătoare: 

— Drum vest cu toată viteza! 


Bricul se supuse instantaneu, se întoarse cu prova în 
direcţia indicată, marea se înspuma sub braţele elicei, iar 
Forward se avântă cu toată viteza între două ice-stream-uri 
învârtejite. 

Drumul fusese găsit; Hatteras cobori iar pe dunetă, iar ice- 
master-ul, la postul lui. 

— Ei bine, căpitane, întrebă doctorul, am ajuns în sfârşit în 
celebra strâmtoare? 

— Da, răspunse Hatteras coborând glasul, dar nu e totul 
să intri, trebuie să mai şi ieşi din ea. 

Şi cu aceste vorbe, se întoarse în cabina lui. 

„Are dreptate, îşi spuse doctorul, suntem ca într-o cursă 
de şoareci, fără spaţiu prea mare de manevră şi dacă ar mai 
trebui să mai şi iernăm în această strâmtoare!... Bine! n-am 
fi primii care am trece printr-o asemenea aventură şi, aşa 
cum au ieşit alţii din încurcătură, am şti şi noi s-o scoatem la 
capăt!” 

Doctorul nu se înşela. Chiar în acest loc, într-un mic port 
adăpostit, numit port Kennedy de către însuşi Mac Clintock, 
a iernat Fox în 1858. În acest moment, puteau fi 
recunoscute înaltele lanţuri granitice şi falezele abrupte ale 
celor două maluri. 

Strâmtoarea Bellot, largă de o milă şi lungă de 
şaptesprezece mile, străbătută de un curent de şase până la 
şapte noduri, este strânsă între nişte munţi a căror 
altitudine e apreciată la o mie şase sute de picioare. Ea 
desparte North-Sommerset de ţinutul Boothia; vasele se 
înţelege, nu se simt acolo prea libere în mişcări. Forward 
înainta cu prevedere, dar totuşi înainta; furtunile sunt ceva 
obişnuit în acest spaţiu îngust, iar bricul n-a scăpat de 
violenţa lor; din ordinul lui Hatteras, vergele zburătorilor şi 
ale gabierilor fură coborâte, catargele întărite; în ciuda 
măsurilor luate, vasul gâfâia din răsputeri, izbit de 
talazurile mării şi rafalele de ploaie; fumul coşurilor gonea 
spre răsărit cu o viteză uluitoare; mergeau oarecum la 
întâmplare printre gheţurile mişcătoare; barometrul cobori 


la 736 mm; era greu să te ţii pe punte; de aceea, cea mai 
mare parte dintre oameni nu se mişcau de la postul lor, ca 
să nu sufere în mod inutil. 

Hatteras, Johnson, Shandon rămaseră pe dunetă, şi 
trebuie să-l mai punem la socoteală şi pe doctor care, 
întrebându-se ce i-ar fi mai neplăcut să facă în clipa aceea, 
se urcă imediat pe punte; nu se puteau auzi unul pe altul şi 
de-abia dacă izbuteau să se vadă; de aceea, doctorul îşi 
păstră reflecţiile pentru el. 

Hatteras încerca să străpungă perdeaua de neguri căci, 
după aprecierea lui, ar fi trebuit să se găsească la capătul 
celălalt al strâmtorii către orele şase seara; dar orice ieşire 
părea închisă; Hatteras fu, deci, silit să se oprească şi 
ancoră solid de un aisberg; dar vasul rămase sub presiune 
toată noaptea. 

A fost o vreme îngrozitoare. Forward ameninţa în fiecare 
clipă să se smulgă din lanţuri; exista temerea ca nu cumva 
muntele de gheaţă, împins de violenţa vântului de vest, să 
pornească în voia valurilor şi odată cu el, bricul. Ofițerii 
erau în permanenţă cu ochii în patru, extrem de îngrijoraţi; 
trombelor de zăpadă li se adăuga o adevărată grindină, 
adusă de uragan de pe suprafaţa dezgheţată a bancurilor 
de gheaţă; săgeți ascuţite umpleau atmosfera. 

Temperatura crescu în mod ciudat în noaptea aceea 
îngrozitoare, termometrul arăta cincizeci şi şapte de grade 
Fahrenheit*, iar doctorului, spre marea lui uimire, i se păru 
că surprinde către sud câteva fulgere urmate de un tunet 
foarte îndepărtat. Aceasta părea să întărească mărturia 
vânătorului de balene Scoresby, care observase un 
asemenea fenomen dincolo de paralela şaizeci şi cinci. 
Căpitanul Parry fusese de asemenea martorul acestei 
ciudăţenii meteorologice, în 1821. 

Către ora cinci dimineaţa, vremea se schimbă cu o iuţeală 
surprinzătoare; temperatura reveni brusc la punctul de 
îngheţ, vântul trecu spre nord şi se linişti. Se putea zări 
deschiderea spre vest a strâmtorii, care era însă cu totul 


înfundată. Hatteras îşi plimba privirile lacome pe coastă, 
întrebându-se dacă şenalul exista cu adevărat. 

Totuşi bricul se pregăti de plecare şi se strecură încet 
printre ice-stream-uri, în timp ce gheţurile se zdrobeau cu 
zgomot de bordajul lui; pack-urile, în perioada aceea, 
măsurau încă şase până la şapte picioare grosime; 
presiunea lor trebuia evitată cu grijă, căci, în cazul când 
vasul li s-ar fi împotrivit, exista pericolul de a fi ridicat şi 
răsturnat pe o parte. 

La prânz şi pentru prima dată au putut admira un măreț 
fenomen solar, un nimb cu două parhelii*; doctorul admiră 
fenomenul şi-i făcu măsurătorile exacte; arcul exterior nu 
era vizibil decât pe o întindere de treizeci de grade de 
fiecare parte a diametrului orizontal; cele două imagini ale 
soarelui se distingeau admirabil: culorile ce se zăreau în 
arcurile luminoase erau, dinspre înăuntru în afară, roşu, 
galben, verde, un albastru foarte slab, apoi o lumină palidă, 
care difuza treptat, fără să i se poată delimita cu precizie 
marginile. 

Doctorul îşi aminti de ingenioasa teorie a lui Thomas 
Young asupra acestui fenomen; fizicianul presupunea că 
anumiţi nori, compuşi din prisme de gheaţă, rămân 
suspendaţi în atmosferă; razele soarelui care cad pe prisme 
sunt descompuse sub unghiuri de şaizeci şi nouăzeci de 
grade. Cercurile luminoase nu se pot deci forma când e 
senin. Doctorul găsea foarte ingenioasă această explicaţie. 

Marinarii, obişnuiţi cu mările boreale, consideră în general 
acest fenomen drept vestitorul unor zăpezi îmbelşugate. 
Dacă previziunea se realiza, situaţia lui Forward devenea 
foarte grea. Hatteras hotări deci să meargă înainte; în tot 
restul zilei şi în timpul nopţii următoare nu-şi îngădui nici o 
clipă de răgaz, scrutând orizontul cu binoclul, avântându-se 
pe scările sarturilor, nepierzând nici un prilej de a se 
apropia de ieşirea din strâmtoare. 

Dar dimineaţa trebui să oprească în faţa banchizei de 
netrecut. Doctorul veni lângă el pe dunetă. Hatteras îl luă la 


pupa vasului şi putură să stea de vorbă fără teama de a fi 
auziţi. 

— Suntem prinşi de gheţuri, spuse Hatteras; e imposibil să 
mergem mai departe. 

— Imposibil? întrebă doctorul. 

— Imposibil! Toată pulberea de pe Forward nu ne-ar ajuta 
să câştigăm nici măcar un sfert de milă! 

— Şi atunci ce-i de făcut? întrebă doctorul. 

— Ştiu eu? Blestemat să fie acest an care se prezintă sub 
auspicii atât de neprielnice. 

— Ei bine, căpitane, dacă trebuie să iernăm, vom ierna! 
Locul acesta nu-i mai rău decât altul! 

— Fără îndoială, spuse Hatteras cu glas scăzut; dacă n-ar 
fi trebuit să iernăm, mai ales acum în iunie. lernatul e plin 
de pericole, atăt fizice cât şi morale. Moralul unei echipe se 
lasă repede doborât de acest lung repaus, în mijlocul unor 
adevărate suferinţe. De acea îmi făceam socoteala să nu mă 
opresc decât la o latitudine mai apropiată de pol. 

— Da, dar fatalitatea a vrut ca golful Baffin să fie închis. 

— Tocmai el care era, pe vremuri, deschis pentru altul! 
exclamă furios Hatteras, pentru un... 

— Stai puţin, Hatteras, spuse doctorul, întrerupându-l 
dinadins, nu suntem deocamdată decât în 5 iunie; să nu 
disperăm; în faţa noastră e posibil să se deschidă o trecere 
neaşteptată; dumneata ştii că gheaţa are tendinţa de a se 
desface în mai multe blocuri, chiar în perioade calme, ca şi 
cum o forţă de respingere ar acţiona între diferite mase 
care o compun; deci, de la o oră la alta, putem găsi marea 
liberă. 

— Ei bine, să apară o cale şi vom trece! E foarte posibil ca 
dincolo de strâmtoarea Bellot să avem posibilitatea să 
urcăm iar spre nord prin strâmtoarea Peel sau prin canalul 
Mac Clintock şi atunci... 

— Căpitane, veni în clipa aceea James Wall să spună, 
riscăm ca gheţurile să ne disloce cârma. 


— O să riscăm, răspunse Hatteras. Nu voi consimţi să fie 
scoasă. Vreau să fiu pregătit la orice oră din zi şi din 
noapte. Domnule Wall, veghează ca să fie păzită cât mai 
bine, îndepărtându-se gheţurile; dar să rămână la locul ei, 
mă înţelegi? 

— "Totuşi, mai spuse Wall... 

— Nu primesc observaţii, domnule, i-o reteză cu severitate 
Hatteras. Poţi pleca. 

Wall se înapoie la postul lui. 

— Ah, făcu Hatteras cu un gest de mânie, aş da cinci ani 
din viaţa mea ca să mă aflu la nord! Nu cunosc altă trecere 
mai periculoasă. Şi, ca o greutate în plus, la distanţa 
aceasta, apropiată de polul magnetic, compasul doarme, 
acul busolei ori se leneveşte, ori se mişcă înnebunit şi-şi 
schimbă mereu direcţia! 

— Mărturisesc, răspunse doctorul, că e o navigaţie 
periculoasă; dar, în fine, cei care au întreprins-o se aşteptau 
la aceste pericole şi nimic nu trebuie să-i surprindă. 

— Ah, doctore! Echipajul meu s-a schimbat mult şi, aşa 
cum aţi văzut, ofiţerii au ajuns să-mi facă observaţii. 
Avantajele băneşti pe care le-am oferit marinarilor i-au 
împins să se angajeze pe vas; dar ele îşi au şi partea lor 
proastă căci, după plecare, îi fac să dorească cu şi mai 
multă ardoare întoarcerea! Doctore, nu sunt ajutat în ceea 
am întreprins şi dacă dau greş, nu va fi din vina cutărui sau 
cutărui marinar pe care pot să-l pun la punct, ci din reaua 
voinţă a unor ofiţeri... Ah, mi-o vor plăti scump! 

— Exagerezi, căpitane Hatteras. 

— Nu exagerez deloc! Crezi că echipajul e necâjit de 
obstacolele pe care le întâlneşte în drumul său? Dimpotrivă! 
Ei speră, în felul acesta, că mă vor face să-mi abandonez 
proiectele! De aceea, oamenii aceştia nu murmură şi, atâta 
timp cât Forward se va îndrepta spre sud, vor sta potoliţi. 
Nebunii îşi închipuie că se apropie de Anglia! Dar dacă 
reuşesc să urc iar spre nord, veţi vedea cum se schimbă 
lucrurile! Jur, totuşi, că nici o fiinţă omenească nu mă va 


face să mă abat din drum! Un şenal, o deschidere prin care 
să-mi strecor bricul, chiar de-ar fi să las acolo arama cu 
care e căptuşit, şi voi birui totul! 

Dorinţele căpitanului aveau să se realizeze într-o anumită 
măsură. Conform previziunilor doctorului, seara a avut loc o 
schimbare bruscă; datorită unei influenţe oarecare a 
vântului, a curentului sau a temperaturii, ice-field-urile 
începură să se despartă. Forward se lansă cu îndrăzneală, 
spărgând gheţurile plutitoare cu prova lui de oţel; naviga 
toată noaptea şi marţi, pe la ora şase, ieşi din strâmtoarea 
Bellot. 

Dar o enervare surdă îl cuprinse pe Hatteras, găsind 
drumul spre nord barat cu încăpățânare. Avu totuşi destulă 
tărie ca să-şi stăpânească disperarea şi, ca şi cum singurul 
drum liber ar fi fost drumul lui preferat, îl lăsă pe Forward 
să coboare iar prin strâmtoarea Franklin; neputând să urce 
din nou prin strâmtoarea Peel, hotări să ocolească ţinutul 
Prinţul de Galles, ca să ajungă la canalul Mac Clintock. Dar 
îşi dădea seama că Shandon şi Wall nu se puteau înşela în 
această privinţă, ei ştiind că speranţele lui au fost 
zădărnicite. 

Ziua de 6 iunie a trecut fără nici un incident; fulguia şi 
pronosticurile făcute pe baza cercului de lumină se 
îndeplineau. 

Timp de treizeci şi şase de ore, Forward urmă şerpuirile 
coastei Boothia, fără să reuşească să se apropie de ţinutul 
Prinţul de Galles; Hatteras mărea presiunea, necruţându-şi 
cărbunii; continua să creadă că se va aproviziona în insula 
Beechey; sosi joi la capătul celălalt al strâmtorii Franklin şi 
găsi şi de astă dată drumul spre nord de netrecut. 

Putea să te cuprindă disperarea; nu mai era cu putinţă nici 
să dea înapoi; gheţurile îl împingeau înainte, iar el vedea 
cum drumul se închide necontenit în urma lui, ca şi cum pe 
locul pe unde abia trecuse cu o oră înainte n-ar fi existat 
niciodată o mare liberă. 


Aşa că Forward nu numai că nu putea să ajungă în nord, 
dar nu putea nici să se oprească o clipă măcar, fiind 
ameninţat să fie prins între gheţuri, şi fugea din faţa lor 
cum fuge un vas din faţa furtunii. 

Vineri 8 iunie, ajunse aproape de coasta Boothia, la 
intrarea în strâmtoarea James Ross, pe care trebuia s-o 
evite cu orice preţ, căci n-are ieşire decât spre apus şi dă 
direct în ţinuturile Americii. 

Calculele făcute la prânz asupra acelui loc arătară că se 
aflau la 70*5'7” latitudine şi 96*46'45” longitudine; când 
doctorul află aceste cifre, le compară cu harta lui şi văzu că 
atinseseră în sfârşit polul magnetic, chiar în locul unde 
James Ross, nepotul lui sir John, venise să determine acest 
fenomen curios. 

Pământul coastei era jos şi se înălța numai cu şaizeci de 
picioare, îndepărtându-se de mare cu o milă. 

Căldarea lui Forward trebuind să fie curățată, căpitanul 
ordonă ancorarea lui într-un câmp de gheaţă şi-i permise 
doctorului să coboare pe uscat în tovărăşia şefului de 
echipaj. Cât despre el, insensibil la tot ceea ce nu era legat 
de planurile sale, se închise în cabină cercetând cu lăcomie 
harta polului. 

Doctorul şi însoţitorul lui ajunseră cu uşurinţă pe uscat; 
primul ducea cu el un compas destinat experienţelor; voia 
să verifice lucrările lui James Ross; descoperi cu uşurinţă 
movila de pietre de calcar pe care o ridicase acesta şi se 
grăbi într-acolo: o deschizătură permitea să se zărească 
înlăuntrul movilei caseta de cositor în care James Ross 
depusese procesul-verbal al descoperirii făcute de el. Nici o 
fiinţă vie nu părea să fi vizitat această coastă pustie în 
ultimii treizeci de ani. 

În locul acesta, un ac magnetic, suspendat cu multă grijă, 
se plasa imediat, sub influenţa forţei magnetice, într-o 
poziţie verticală; centrul de atracţie se afla, deci, la o foarte 
mică distanţă, dacă nu chiar imediat dedesubtul acului. 

Doctorul făcu experienţa cu toată grija. 


Dar dacă James Ross, din cauza imperfecţiunii 
instrumentelor sale nu putuse să găsească pentru acul lui 
vertical decât o înclinare de 89*59', cauza era că 
adevăratul pol magnetic se găsea în realitate la un minut 
distanţă de acel punct. 

Doctorul Clawbonny fu mai norocos şi, la o oarecare 
depărtare de locul acela, avu extrema satisfacţie de a vedea 
cum acul se înclină la 90%. 

— lată, deci, cu precizie polul magnetic al lumii! exclamă 
el, bătând cu piciorul în pământ. 

— E chiar aici? întrebă maistrul Johnson. 

— Chiar aici, prietene! 

— Atunci, continuă şeful de echipaj, trebuie abandonată 
orice presupunere că ar exista un munte de magnet sau 
vreo masă magnetizată. 

— Da, bunul meu Johnson, răspunse doctorul râzând; 
acestea sunt ipotezele unor creduli! Precum vezi, nu există 
aici un munte în stare să atragă vasele, să le smulgă fierul, 
ancoră cu ancoră, cui cu cui şi chiar ghetele dumitale sunt 
la fel de nevătămate ca în orice punct al globului. 

— Atunci, cum se explică... 

— Nu se explică Johnson, încă nu suntem destul de învăţaţi 
ca să putem explica asemenea lucruri. Dar ceea ce este 
sigur, exact, matematic, este că polul magnetic se află aici, 
în locul acesta. 

— Ah! domnule Clawbonny, ce fericit ar fi căpitanul dacă 
ar putea să spună acelaşi lucru despre polul boreal. 

— O va spune, Johnson, o va spune! 

— Să dea Dumnezeu! răspunse acesta din urmă. 

Doctorul şi tovarăşul lui ridicară un cairn exact pe locul 
unde se făcuse experienţa şi, dat fiind că se dăduse 
semnalul de întoarcere pe vas, reveniră la bord la ora cinci 
după masă. 

Capitolul XVII. 

CATASTROFA EXPEDIŢIEI LUI SIR JOHN FRANKLIN. 


Forward reuşi să taie direct strâmtoarea James Ross, dar 
nu fără greutate; a fost necesară folosirea fierăstrăului şi a 
cartuşelor cu explozibil; echipajul se simţea foarte obosit. 
Din fericire, temperatura era mai mult decât suportabilă şi 
mai mare cu treizeci de grade decât aceea pe care o găsise 
James Ross în aceeaşi epocă. Termometrul arăta treizeci şi 
patru de grade Fahrenheit*. 

Sâmbătă depăşiră capul Felix, la extremitatea nordică a 
ținutului Regele Wilhelm, una din insulele de mărime 
mijlocie din mările boreale. 

Echipajul se simţea puternic, dar dureros impresionat; 
arunca priviri curioase, dar triste spre insula pe lângă ale 
cărei coaste treceau. 

În adevăr, se aflau în preajma ținutului Regele Wilhelm, 
teatrul celei mai cumplite drame a timpurilor moderne! La 
câteva mile spre apus, pieriseră pentru totdeauna Erebus şi 
Terror. 

Marinarii de pe Forward cunoşteau bine încercările ce se 
făcuseră pentru regăsirea amiralului Franklin şi rezultatele 
obţinute, dar nu aflaseră tristele amănunte ale acestei 
catastrofe. Or, în timp ce doctorul urmărea pe harta lui 
drumul vasului, câţiva dintre ei, Bell, Bolton, Simpson, se 
apropiară de el, încercând să intre în vorbă. În curând îi 
urmară şi camarazii lor, mânaţi de o deosebită curiozitate; 
în timpul acesta bricul gonea cu viteză maximă, iar coasta, 
golfurile ei, cu capurile, cu limbile de pământ, le treceau 
prin faţa ochilor ca o frescă uriaşă. 

Hatteras măsura duneta cu paşi grăbiţi. Doctorul, instalat 
pe punte, se văzu înconjurat de către cei mai mulţi dintre 
oamenii echipajului; el înţelese importanţa acestei situaţii şi 
influenţa unei povestiri într-o asemenea împrejurare; 
continuă, deci, cam în felul acesta convorbirea începută cu 
Johnson: 

— Voi ştiţi, dragi prieteni, care au fost începuturile carierei 
lui Franklin; mai întâi mus, asemeni lui Cook şi lui Nelson; 
după ce-şi petrecu tinereţea în mari expediţii maritime, se 


hotări, în 1845, să se avânte în căutarea Trecerii din nord- 
vest; comanda Terror şi Erebus, două vase încercate, care 
tocmai făcuseră, cu James Ross, în 1840, o expediţie la Polul 
Sud. Erebus, echipat de Franklin, avea un echipaj alcătuit 
din şaptezeci de oameni, ofiţeri şi marinari, avându-l pe Fitz 
James căpitan, pe Gore şi pe Le Vesconte locotenenţi, pe 
Des Voeux, Sargent, Couch şefi de echipaj şi pe Stanley 
chirurg. Terror număra şaizeci şi opt de oameni, căpitan 
fiind Crozier, locotenenţi, Little Hogdson şi Irving, şefi de 
echipaj, Horesby şi Thomas, iar chirurg, Peddie. Pe 
golfurile, capurile, strâmtorile, limbile de pământ, canalele, 
insulele din ţinuturile acestea, puteţi citi numele celor mai 
mulţi dintre aceşti nefericiţi, dintre care niciunul nu şi-a mai 
revăzut ţara. În total, o sută treizeci şi opt de oameni. Ştim 
că ultimele scrisori ale lui Franklin au fost trimise din insula 
Disko şi datate din 12 iulie 1845. „Sper, spunea el, să ridic 
velele în noaptea asta, spre strâmtoarea Lancastre.” Ce s-a 
întâmplat după plecarea din golful Disko? Căpitanii 
balenierelor Prince de Walles şi Entreprise zăriră pentru 
ultima oară cele două vase în golful Melville, şi, din ziua 
aceea, nu s-a mai auzit vorbindu-se despre ele. Totuşi, îl 
putem urmări pe Franklin în drumul lui spre vest; pătrunde 
prin strâmtorile Lancastre şi Barrow şi ajunge la insula 
Beechey, unde petrece iarna anului 1845-1846. 

— Dar cum s-au aflat aceste amănunte? întrebă Bell, 
dulgherul. 

— Cu ajutorul a trei morminte, pe care expediţia Austin le- 
a descoperit pe o insulă în anul 1850. În aceste morminte 
erau îngropaţi trei dintre marinarii lui Franklin; apoi, mai 
târziu, cu ajutorul unui document găsit de locotenentul 
Hobson de pe Fox şi care poartă data de 25 aprilie 1848. 
Ştim, deci, că, după iernatul lor, Erebus şi Terror au urcat 
din nou prin strâmtoarea Wellington până la paralela 
şaptezeci şi şapte; dar, în loc să-şi continue drumul spre 
nord, drum fără îndoială impracticabil, au revenit spre 
sud... 


— Şi asta a însemnat pieirea lor! spuse o voce gravă. 
Salvarea era spre nord. Se întoarseră cu toţii. Hatteras, 
sprijinit cu coatele de balustrada dunetei, zvârli echipajului 
său această teribilă constatare. 

— Fără îndoială, continuă doctorul, intenţia lui Franklin 
era de a ajunge la coasta americană; dar pe acest drum 
fatal îl asaltară furtunile şi, la 12 septembrie 1846, cele 
două vase fură prinse de gheţuri, la câteva mile de aici, la 
nord-vest de capul Felix; fură târâţi apoi până la nord-nord- 
vest de limba de pământ Victory, chiar acolo, făcu doctorul, 
arătând un punct pe mare. Or, adăugă el, vasele nu au fost 
părăsite decât la 22 aprilie 1848. Ce s-a petrecut, aşadar, în 
timpul acestor nouăsprezece luni? Ce-au făcut nenorociţii 
ăştia? Au explorat, fără îndoială, ţinuturile înconjurătoare, 
au încercat totul pentru salvarea lor, căci amiralul era un 
om energic, şi dacă n-a reuşit... 

— E pentru că l-au trădat, poate, echipajele sale, spuse 
Hatteras cu o voce surdă. 

Marinarii nu îndrăzniră să ridice ochii; vorbele acestea 
erau apăsătoare pentru ei. 

— Pe scurt, din documentul fatal mai aflăm că sir John 
Franklin moare zdrobit de oboseală, la 11 iunie 1847. 
Onoare memoriei sale! spuse doctorul descoperindu-se. 

Cei care-l ascultau îl imitară în tăcere. 

— Ce s-a întâmplat cu aceşti nenorociţi lipsiţi de 
comandantul lor, timp de zece luni? Ei rămăseseră pe 
bordul vaselor şi nu se hotărâră să le părăsească decât în 
aprilie 1848; mai rămăseseră o sută şi cinci oameni din o 
sută treizeci şi opt. Treizeci şi trei muriseră! Atunci 
căpitanii Crozier şi Fitz James ridicară un cairn pe limba de 
pământ Victory şi depuseră înăuntru ultimul lor document. 
Vedeţi, dragi prieteni, trecem acum prin faţa acestei limbi 
de pământ. Mai puteţi zări resturile cairnului, aşezat, ca să 
spunem aşa, în punctul extrem atins de James Ross în anul 
1831. lată capul Jane Franklin! Iată limba de pământ Le 
Vesconte! Iată golful Erebus, unde s-a găsit, pusă pe o 


sanie, şalupa făcută din rămăşiţele unuia dintre vase. În ea 
au fost descoperite linguriţe de argint, muniții din belşug, 
ciocolată, ceai, cărţi religioase! Căci cei o sută şi cinci 
supraviețuitori, sub comanda căpitanului Crozier, porniseră 
la drum spre Great Fish River! Până unde au putut să 
ajungă în golful Hudson! Au supravieţuit unii dintre ei? Ce 
s-a întâmplat cu ei după această ultimă plecare? 

— Vă voi spune eu ce s-a întâmplat cu ei! spuse John 
Hatteras cu glas puternic. Da, au încercat să ajungă la 
golful Hudson şi s-au împărţit în mai multe detaşamente. 
Da, au apucat-o spre sud! Da, în 1854, o scrisoare a 
doctorului Rae ne informează că, în 1850, eschimoşii 
întâlniseră în ţinutul Regele Wilhelm un detaşament de 
patruzeci de oameni, vânând foci, călătorind pe gheaţă, 
trăgând după ei un vas, slăbiţi, jigăriţi, istoviţi de oboseală 
şi de durere. Iar mai târziu, descoperiseră treizeci de 
cadavre pe continent şi cinci pe o insulă vecină, unii pe 
jumătate îngropaţi, alţii părăsiţi, fără mormânt, unii sub o 
barcă răsturnată, alţii sub resturile unui cort, aici un ofiţer 
cu telescopul la umăr şi cu puşca încărcată lângă el, mai 
departe cazanul cu resturile unui prânz înfiorător! Aflând 
aceste ştiri, Amiralitatea rugă Compania Golfului Hudson să 
trimită oamenii cei mai pricepuţi la faţa locului. Aceştia 
coborâră până la gurile râului Back. Cercetară insulele 
Montreal, Maconochie, limba de pământ Ogle. Dar nimic! 
Toţi aceşti nefericiţi muriseră de mizerie, de suferinţă, de 
foame, încercând să-şi prelungească existenţa folosind 
resursele înfricoşătoare ale canibalismului! lată ce s-a 
întâmplat cu ei de-a lungul acestui drum spre sud, presărat 
cu cadavrele lor mutilate! Ei bine, mai doriţi să mergeţi pe 
urmele lor?! 

Vocea vibrantă, gesturile pătimaşe, figura aprinsă a lui 
Hatteras produseră un efect de nedescris. 

Echipajul, covârşit de emoție în preajma acestor ţinuturi 
ale morţii, exclamă într-un glas: 

— Spre nord! spre nord! 


— Ei bine, spre nord! Salvarea şi gloria sunt acolo! Spre 
Nord! Cerul e cu noi! vântul se schimbă! Şenalul e liber, 
gata la manevră! 

Marinarii se repeziră la posturile de manevră; ice-stream- 
urile se dădură încet la o parte; Forward evolua rapid şi se 
îndreptă sub presiune spre canalul Mac Clintock. 

Hatteras avusese dreptate să conteze pe o mare mai liberă 
de gheaţă; el urma presupusul drum al lui Franklin, 
ţinându-se de-a lungul coastei orientale a ținutului Prince 
de Walles - pe atunci destul de exact notată pe hărţi, în 
timp ce ţărmul opus rămăsese încă necunoscut. Cu 
siguranţă că ruperea şi învălmăşirea gheţurilor spre sud se 
făcuse prin deschizăturile de la răsărit, căci strâmtoarea 
părea în întregime eliberată; Forward fu astfel în măsură 
să-şi recâştige timpul pierdut; vasul spori presiunea, astfel 
că la 14 iunie depăşi golful Osborne şi punctele extreme 
atinse în timpul expedițiilor din 1851. Gheţurile mai erau 
încă multe în strâmtoare, dar nu mai plana ameninţarea ca 
Forward să navigheze într-o mare săracă în ape. 

CAPITOLUL XVIII. 

DRUMUL SPRE NORD. 

Echipajul părea să-şi fi recăpătat spiritul de disciplină şi de 
supunere. Manevrele, rare şi puţin obositoare, îi lăsau 
multe momente de răgaz. lemperatura se menținea 
deasupra punctului de îngheţ, dar dezgheţul avea să biruie 
cele mai grele obstacole ale acestei navigaţii. 

Duk, familiar şi sociabil, legase relaţii de sinceră prietenie 
cu doctorul Clawbonny. Se aveau foarte bine. Dar cum în 
amiciţie există totdeauna un prieten care se sacrifică 
pentru celălalt, trebuie să mărturisim că doctorul nu era 
„celălalt”. Duk făcea din el tot ce voia. Doctorul îl asculta ca 
un câine pe stăpânul său. Duk, de altfel, se arăta prietenos 
faţă de cea mai mare parte dintre marinarii şi ofiţerii de la 
bord; numai de tovărăşia lui Shandon fugea, fără îndoială 
că din instinct; avea de asemenea un dinte, şi încă ce dinte! 
împotriva lui Pen şi a lui Waren; ura lui faţă de ei se exprima 


prim mârâituri cu greu reţinute la apropierea lor. Aceştia, 
de altfel, nu îndrăzneau să se lege de câinele căpitanului, 
de „duhul casei lui” cum îl numea Clifton. 

În cele din urmă, echipajul îşi recăpătase încrederea şi se 
purta bine. 

— Se pare, îi spuse într-o zi James Wall lui Richard 
Shandon, că oamenii noştri au luat în serios discursurile 
căpitanului, au aerul că nu se mai îndoiesc de succes. 

— Greşesc, răspunse Shandon; dacă s-ar gândi mai bine, 
dacă ar examina situaţia, şi-ar da seama că păşim dintr-o 
imprudenţă în altă imprudenţă. 

— Totuşi, replică Wall, iată-ne într-o mare mai liberă, ne 
întoarcem pe drumuri cunoscute; nu exagerezi cumva, 
Shandon? 

— Nu exagerez cu nimic, Wall; ura, gelozia, dacă vrei, pe 
care mi-o inspiră Hatteras, nu mă orbesc. Ai vizitat 
buncărele cu cărbuni? 

— Nu, răspunse Wall. 

— Ei bine! coboară acolo şi vei vedea cu ce viteză scad 
proviziile noastre. În principiu, ar trebui să navigam mai 
ales cu vele; elicea fiind rezervată pentru a merge 
împotriva curenților sau a vânturilor potrivnice, 
combustibilul nostru n-ar trebui să fie folosit decât cu cea 
mai severă economie, căci cine poate spune în ce loc de pe 
aceste mări şi pentru câţi ani putem fi reţinuţi? Dar 
Hatteras, împins de frenezia de a merge înainte, de a urca 
până la acest pol ce nu poate fi atins, nu se mai preocupă de 
un asemenea amănunt. Fie că vântul ne este sau nu 
prielnic, el merge cu toată presiunea şi, în caz că se va mai 
continua aşa, riscăm să fim într-o situaţie grea, dacă nu 
chiar pierduţi. 

— E adevărat ce spui, Shandon? Situaţia e gravă, în cazul 
acesta! 

— Da, Wall, gravă nu numai pentru maşini care din lipsă 
de combustibil, nu ne-ar fi de nici un folos într-o 
împrejurare critică, dar gravă de asemenea în cazul unui 


iernat, la care, mai devreme sau mai târziu, tot vom ajunge. 
Or, trebuie să te gândeşti puţin şi la frig într-un ţinut în care 
mercurul îngheaţă în mod frecvent în termometru*. 

— Dar, dacă nu mă înşel, Shandon, căpitanul speră să-şi 
poată împrospăta aprovizionarea pe insula Beechey; acolo 
trebuie să găsească mari cantităţi de cărbune. 

— Dar parcă mergi unde vrei pe mările astea, Wall? Poţi 
conta să găseşti cutare strâmtoare liberă de gheţuri? Şi 
dacă nu nimereşte pe insula Beechey, dacă nu poate să 
ajungă acolo, ce se va întâmpla cu noi? 

— Ai dreptate, Shandon; Hatteras mi se pare imprudent; 
dar de ce nu-i faci unele observaţii în această privinţă? 

— Nu, Wall, răspunse Shandon cu o amărăciune prost 
mascată. Am hotărât să tac; nu mai port răspunderea 
vasului. Voi aştepta desfăşurarea evenimentelor: mi se 
comandă, mă supun şi nu dau sfaturi. 

— Permite-mi să-ţi spun că nu ai dreptate, Shandon, 
deoarece e vorba de interese comune, iar aceste 
imprudenţe ale căpitanului ne pot costa pe toţi foarte 
scump. 

— Şi dacă i-aş vorbi, Wall, crezi că m-ar asculta? Wall nu 
îndrăzni să răspundă afirmativ. 

— Dar, adăugă el, poate că ar asculta observaţiile 
prieteneşti ale echipajului. 

— Echipajul! făcu Shandon ridicând din umeri. Dar, bietul 
meu Wall, oare n-ai băgat de seamă? Echipajul e animat de 
cu totul alt sentiment decât de cel al salvării sale! El ştie că 
înaintează spre paralela şaptezeci şi doi şi că pentru fiecare 
grad parcurs dincolo de această latitudine capătă o sumă 
de o mie de lire. 

— Ai dreptate, Shandon, răspunde Wall, iar căpitanul a 
folosit cel mai bun mijloc pentru a ţine oamenii în mână. 

— Fără îndoială, răspunse Shandon, cel puţin pentru 
moment. 

— Ce vrei să spui? 


— Vreau să spun că atâta vreme cât nu există primejdie şi 
osteneală, pe o mare liberă, totul va merge de la sine; 
Hatteras i-a momit cu bani; dar ceea ce se face pentru bani, 
nu se face bine. E destul să apară împrejurările grele, 
pericolele, mizeria, boala, descurajarea, frigul, în calea 
cărora ne aruncăm nebuneşte, şi vei vedea dacă oamenii 
aceştia îşi vor mai aminti că au de câştigat o primă. 

— Atunci, Shandon, după părerea dumitale, Hatteras nu 
va reuşi? 

— Nu, Wall, nu va reuşi; într-o asemenea acţiune trebuie 
să existe o perfectă unitate de vederi între şefi, o simpatie, 
care nu există. Mai adaug că Hatteras e un nebun; întreg 
trecutul lui o dovedeşte! În sfârşit, vom vedea! Se pot ivi 
situaţii în care să fii forţat să predai comanda vasului unui 
căpitan mai puţin aventuros... 

— Totuşi, spuse Wall, scuturând capul a îndoială, Hatteras 
va avea întotdeauna de partea lui... 

— Îl va avea, replică Shandon, întrerupându-l pe ofiţer, îl 
va avea pe doctorul Clawbonny, un savant care nu 
urmăreşte decât să afle cât mai multe, pe Johnson, un 
marinar care e sclavul disciplinei şi care nu se osteneşte să 
gândească - poate încă un om sau doi, ca Bell, dulgherul, 
deci patru, cel mult, iar noi suntem optsprezece la bord! 
Nu, Wall, Hatteras nu se bucură de încrederea echipajului, 
asta o ştie el bine; îl momeşte cu bani, a profitat cu abilitate 
de catastrofa expediției lui Fraklin, ca să provoace o 
schimbare în starea de spirit a acestor firi nestatornice; dar 
asta nu va ţine mult, ţi-o spun eu, şi dacă nu reuşeşte să 
atingă pământul în insula Beechey, e pierdut! 

— Dacă echipajul ar putea să-şi închipuie... 

— Îţi cer să-mi dai cuvântul de onoare, răspunse Shandon 
cu aprindere, că nu-i vei comunica aceste observaţii; va 
ajunge să le facă singur. În momentul acesta, de altfel, e 
bine să se continue drumul spre nord. Dar cine ştie dacă 
ceea ce Hatteras crede a fi un drum spre pol nu este de fapt 
o întoarcere spre sud. La capătul canalului Mac Clintock se 


află golful Melville, şi acolo dai de o suită de strâmtori care 
te readuc la golful Baffin. Hatteras să ia seama: drumul 
spre est este mai uşor decât cel spre nord. 

Se poate vedea după aceste vorbe care erau sentimentele 
lui Shandon şi câtă dreptate avea căpitanul să presimtă un 
trădător în persoana lui. 

Shandon judeca bine, de altfel, atunci când atribuia 
mulţumirea actuală a echipajului perspectivei pe care o 
avea de a depăşi în curând paralela şaptezeci şi doi. Pofta 
de bani pusese stăpânire şi pe cei mai puţin îndrăzneţi de la 
bord. Clifton calculă câştigul fiecăruia cu mare exactitate. 

Scoţându-i din socoteală pe căpitan şi pe doctor, care nu 
puteau fi părtaşi la împărţirea primei, rămâneau pe 
Forward şaisprezece oameni. Prima fiind de o mie de livre, 
asta făcea şaizeci şi două de livre şi jumătate de cap pentru 
fiecare grad. Dacă se va ajunge cândva la pol, li se va 
rezerva fiecăruia dintre ei, pentru cele optsprezece grade 
care erau de străbătut, o sumă de o mie o sută douăzeci şi 
cinci de livre, adică o avere. Fantezia aceasta l-ar fi costat 
pe căpitan optsprezece mii de livre; dar el era destul de 
bogat ca să-şi plătească o plimbare la pol. 

Socotelile acestea aţâţară în mod deosebit lăcomia 
echipajului, aşa cum ne putem închipui, şi mulţi dintre cei 
care cu cincisprezece zile înainte se bucurau să coboare 
spre sud, aspirau acum să depăşească această latitudine 
acoperită cu aur. 

Forward se afla, în ziua de 16 iunie, în dreptul capului 
Aworth. Muntele Rawlinson îşi înălța vârfurile albe spre cer; 
zăpada şi ceața îl făceau să pară uriaş, exagerând distanţa 
la care se afla; temperatura se menținea la câteva grade 
deasupra îngheţului; din coastele muntelui ţâşneau cascade 
apărute pe neaşteptate; avalanşele se rostogoleau cu 
detunături ce semănau cu tragerile continue ale artileriei 
grele. Gheţarii, aşternuţi pe vaste întinderi albe, proiectau 
o uriaşă reverberaţie în spaţiu. Natura boreală în lupta cu 
dezgheţul oferea privirilor un spectacol splendid. Bricul 


trecea foarte aproape de coastă; se zăreau, pe câteva stânci 
adăpostite, buruieni rare ale căror flori trandafirii scoteau 
timid capul din zăpadă, licheni jigăriţi, roşcaţi la culoare şi 
mlădiţele unui soi de salcie pitică, târâtoare. 

În sfârşit la nouăsprezece iunie, la această faimoasă 
latitudine de şaptezeci şi două grade, trecură prin faţa 
limbii de pământ Minto, care formează una din 
extremităţile golfului Ommaney; bricul intră în golful 
Melville, supranumit de Bolton Marea de Argint; marinarul 
acesta vesel făcu mii de glume pe această temă, de care 
bunul Clawbonny râse din toată inima. 

Navigaţia lui Forward, în ciuda unei puternice brize de 
nord-est, fu destul de uşoară pentru ca, la 23 iunie, să 
depăşească al şaptezeci şi patrulea grad de latitudine. El se 
afla în mijlocul golfului Melville, una din mările cele mai 
însemnate din această regiune. Marea aceasta a fost 
străbătută pentru prima oară de căpitanul Parry, în 
importanta sa expediţie din 1819, şi acolo s-a întâmplat ca 
echipajul lui să câştige prima de cinci mii de lire, promisă 
printr-o hotărâre guvernamentală. 

Clifton se mulţumi să facă observaţia că depăşiseră cu 
două grade paralela şaptezeci şi doi. Asta însemna o sută 
douăzeci şi cinci de livre în creditul lui. Dar i s-a atras 
atenţia că averea, prin aceste ţinuturi, nu înseamnă mare 
lucru, că nu puteai să spui că eşti bogat, decât cu condiţia 
să poţi să-ţi bei banii; părea, deci, mai potrivit să aştepţi 
momentul când te-ai fi tăvălit pe sub masa vreunei taverne 
din Liverpool, ca să te bucuri şi să-ţi freci mâinile. 

Capitolul XIX. 

O BALENĂ LA ORIZONT. 

Golful Melville, deşi uşor navigabil, nu era lipsit de 
gheţuri; se zăreau ice-field-uri uriaşe care se întindeau 
până la marginile orizontului; ici-colo apăreau câteva 
aisberguri, nemişcate însă şi parcă ancorate în mijlocul 
câmpurilor îngheţate. Forward mergea cu toată presiunea 


prin şenalele largi în care se mişca uşor. Vântul se schimba 
des, sărind brusc de la un punct al compasului la celălalt. 

Caracterul schimbător al vânturilor în mările arctice e un 
fapt deosebit de interesant şi, adesea, doar câteva minute 
distanţă despart liniştea desăvârşită a mării de o furtună 
dezordonată. E ceea ce i s-a întâmplat lui Hatteras la 23 
iunie, chiar în mijlocul uriaşului golf. 

Vânturile cele mai statornice bat, în general, dinspre 
banchiză către marea liberă şi sunt foarte reci. În ziua 
aceea, termometrul cobori cu câteva grade, vântul se mută 
spre sud şi rafale uriaşe, trecând pe deasupra câmpurilor 
de gheaţă, se descotorosiră de umezeala lor sub forma unei 
ninsori dese. Căpitanul ordonă imediat strângerea velelor 
cu care ajuta elicea, dar nu atât de repede, totuşi, ca 
zburătorul să nu fie smuls cât ai clipi din ochi. 

Hatteras comanda manevrele cu cel mai deplin sânge rece 
şi nu părăsi puntea în timpul furtunii; fu obligat să fugă din 
faţa vremii şi să se îndrepte din nou spre apus. Vântul ridica 
valuri uriaşe în mijlocul cărora se legănau gheţuri de toate 
formele, smulse din ice-field-urile înconjurătoare; bricul era 
scuturat ca o jucărie, iar sfărâmăturile pack-urilor se izbeau 
de coca lui; uneori se ridica perpendicular, în vârful unui 
munte lichid; prova lui de oţel, concentrând lumina difuză, 
strălucea ca o bară de metal incandescentă; apoi cobora 
într-un abis, cufundându-se în mijlocul vârtejurilor de fum 
pe care le scotea, în timp ce elicea se învârtea în gol, afară 
din apă, cu un zgomot sinistru, şi bătea aerul cu braţele ei 
ieşite la suprafaţă. Ploaia, amestecată cu zăpadă, cădea în 
torente. 

Doctorul nu putea să scape o asemenea ocazie pentru a se 
uda până la piele; rămase pe punte, pradă acelei 
mişcătoare admiraţii pe care un savant o resimte în faţa 
unui asemenea spectacol. Nici cel mai apropiat vecin nu i-ar 
fi putut auzi glasul; aşadar, tăcea şi privea; dar, privind 
spectacolul, fu martorul unui fenomen bizar şi caracteristic 
regiunilor hiperboreene. 


Furtuna era circumscrisă într-un spaţiu restrâns şi nu se 
întindea pe mai mult de trei sau patru mile; într-adevăr, 
vântul care trece peste câmpurile de gheaţă îşi pierde mult 
din putere şi nu-şi poate împinge prea departe violenţa 
dezastruoasă; doctorul zărea din timp în timp, prin ceața 
risipită pe alocuri, un cer senin şi o mare liniştită, dincolo 
de ice-field-uri; era suficient ca Forward să treacă prin 
şenale, ca să poată din nou să navigheze liniştit; numai că 
risca să fie zvârlit pe acele banchize mobile care se 
supuneau mişcării hulei. Totuşi, Hatteras reuşi, după câteva 
ore, să-şi conducă vasul pe o mare calmă, în timp ce 
uraganul dezlănţuit cu turbare la orizont îşi dădea ultima 
suflare la câteva ancabluri de Forward. 

Golful Melville nu mai avea aceeaşi înfăţişare; sub 
influenţa valurilor şi a vântului, un mare număr de ghețari, 
desprinşi de coastă, erau târâţi spre nord, încrucişându-se 
şi ciocnindu-se în toate direcţiile. Se puteau număra mai 
multe sute; dar golful e foarte larg şi bricul îi evită cu 
uşurinţă. Spectacolul acestor mase plutitoare, care, inegale 
ca viteză, păreau că luptă între ele pe acest uriaş câmp de 
curse, era măreț. 

Doctorul era plin de entuziasm, când Simpson, 
harponierul, se apropie de el şi-i atrase atenţia asupra 
nuanţelor schimbătoare ale mării; aceste nuanţe variau de 
la albastru intens la verde măsliniu; lungi fâşii se întindeau 
de la nord spre sud, având intre ele linii de intersecţie atât 
de distincte, încât se putea urmări linia lor de demarcaţie 
până departe, cât vedeai cu ochii. De asemenea, uneori, 
mari pânze de apă, transparente, apăreau în prelungirea 
altor pânze cu totul opace. 

— Ei bine, domnule Clawbonny, ce credeţi despre această 
ciudăţenie? întrebă Simpson. 

— Cred, prietene, răspunse doctorul, ceea ce credea 
vânătorul de balene Scoresby despre natura acestor ape 
atât de felurit colorate; că apele albastre sunt lipsite de 
acele miliarde de animale microscopice şi de meduze, de 


care sunt pline apele verzi; el a făcut diverse experienţe în 
legătură cu această problemă şi-l cred din toată inima. 

— O, domnule, din culorile mării se mai poate trage şi o 
altă concluzie. 

— Adevărat?! 

— Da, domnule Clawbonny, şi, pe cinstea mea de 
harponier, dacă Forward ar fi fost o navă balenieră, cred că 
am fi avut o ocazie favorabilă. 

— Totuşi, răspunse doctorul, nu zăresc nici cea mai mică 
balenă. 

— Bine, nu va trece mult şi o vom vedea, v-o făgăduiesc! E 
un noroc extraordinar pentru un vânător de balene să 
întâlnească asemenea benzi verzi la această latitudine. 

— Şi de ce? întrebă doctorul, care arăta un viu interes 
pentru observaţiile făcute de oameni de meserie. 

— Pentru că în apele verzi, răspunse Simpson, se vânează 
cele mai multe balene. 

— Şi care e cauza, Simpson? 

— Pentru că găsesc aici o hrană mai îmbelşugată. 

— Eşti sigur? 

— O! lucrul acesta l-am experimentat de o sută de ori, 
domnule Clawbonny în marea Baffin: nu văd de ce n-ar fi la 
fel în golful Melville. 

— Fără îndoială că ai dreptate. 

— Iată, răspunse acesta, aplecându-se peste bastingaj, 
priviţi, domnule Clawbonny. 

— Ia te uită, răspunse doctorul, s-ar spune că e dâra unui 
vas! 

— Ei bine, lămuri Simpson e o substanţă grasă pe care o 
lasă balena în urma ei. Vă rog să mă credeţi, animalul care 
a lăsat-o trebuie să fie pe-aproape! 

Într-adevăr, atmosfera era încărcată de un miros 
caracteristic. Doctorul privi cu atenţie suprafaţa mării şi 
prorocirea harponierului nu întârzie să se îndeplinească. 
Vocea lui Foker se auzi de sus de pe catarg: 

— O balenă, strigă el, o împinge vântul spre noi! 


Toate privirile se îndreptară în direcţia indicată; o trombă 
nu prea înaltă, care ţâşni din mers, se zări la o milă de bric. 
— Uite-o! uite-o! strigă Simpson care, cu experienţa ce o 

avea, nu putea să se înşele. 

— A dispărut! răspunse doctorul. 

— Am putea foarte bine s-o regăsim dacă ar fi nevoie, 
spuse Simpson, cu părere de rău în glas. 

Dar, spre marea lui mirare şi deşi nimeni n-ar fi îndrăznit 
să i-o ceară, Hatteras dădu ordin să fie echipată baleniera; 
era bucuros să ofere echipajului său această distracţie şi 
chiar să procure, cu acest prilej, câteva butoiaşe de ulei. 
Toţi primiră cu satisfacţie permisiunea de a vâna balena. 

Patru marinari luară loc în balenieră; Johnson, la pupa, a 
fost însărcinat cu conducerea ei; Simpson stătea cu 
harponul în mână. Doctorul n-a putut fi împiedicat să 
participe la expediţie. Marea era destul de liniştită. 

Baleniera se desprinse cu iuţeală de bord şi după zece 
minute se afla la o milă depărtare de bric. 

Balena, care-şi luase o nouă provizie de aer, se scufundase 
din nou, dar reveni curând la suprafaţă şi aruncă la o 
înălţime de cincisprezece picioare amestecul de aburi şi de 
mucozităţi care ţâşneşte prin nările sale. 

— Acolo! acolo! făcu Simpson indicând un punct la opt 
sute de iarzi de baleniera. 

Aceasta se îndreptă în viteză spre animal iar bricul, 
zărindu-l şi el, se apropie ţinând maşinile la o presiune 
redusă. 

Uriaşul cetaceu dispărea şi reapărea, după bunul plac al 
valurilor, arătându-şi spatele negricios, asemănător cu o 
stâncă eşuată în plină mare; o balenă nu înoată repede 
când nu e urmărită, şi aceasta se lăsa leneş şi nepăsător 
legănată de valuri. 

Baleniera se apropie în tăcere, mergând pe linia apelor 
verzi, a căror opacitate împiedica animalul să-şi vadă 
duşmanul. Spectacolul pe care-l oferă o bărcuţă care atacă 
asemenea monstru e întotdeauna emoţionant. Acesta putea 


să tot aibă aproape o sută treizeci de picioare şi nu rareori 
se întâlnesc, între paralelele şaptezeci şi doi şi optzeci, 
balene a căror lungime depăşeşte o sută optzeci de 
picioare. Unii scriitori din vechime au vorbit chiar despre 
animale mai lungi de şapte sute de picioare; ele trebuie 
clasate însă printre speciile, aşa-zis, imaginare. 

În curând baleniera se găsi lângă cetaceu. Simpson făcu 
un semn cu mâna, vâslele se opriră şi, învârtind harponul în 
mână, dibaciul marinar îl aruncă cu putere; unealta 
aceasta, prevăzută cu o suliță dinţată, se înfipse în stratul 
gros de grăsime. Balena rănită bătu apa cu coada şi se 
scufundă. Imediat cele patru vâsle fură ridicate 
perpendicular; funia, legată de harpon şi aşezată la prova, 
se desfăşură cu cea mai mare viteză şi trase baleniera după 
ea, în timp ce Johnson o conducea cu dibăcie. 

Balena, în fuga ei, se îndepărta de bric şi înainta spre 
aisbergurile aflate în mişcare; timp de o jumătate de oră ea 
goni în felul acesta; din când în când trebuia udată funia 
harponului, ca să nu ia foc prin frecare. Când viteza 
animalului păru că se încetineşte, începură să tragă încet 
de funie şi s-o ruleze cu grijă; balena reapăru în curând la 
suprafaţa mării, bătând apa cu coada ei uriaşă; trombele de 
apă ridicate de ea cădeau din nou ca o ploaie violentă 
asupra balenierei. Aceasta se apropia în viteză; Simpson 
apucase o lance lungă şi se pregătea să se lupte cu animalul 
corp la corp. 

Dar balena porni cu toată iuţeala printr-un şenal aflat 
între doi munţi de gheaţă. Urmărirea devenea extrem de 
periculoasă. 

— Drace! exclamă Johnson. 

— Înainte! Înainte! Curaj, prieteni! strigă Simpson, 
cuprins de furia vânătorii. Balena e a noastră. 

— Dar n-o putem urmări printre aisberguri, răspunse 
Johnson, ţinând baleniera în loc. 

— Ba da! Ba da! stărui Simpson. 

— Nu! Nu! se împotriviră câţiva marinari. 


— Ba da! ripostară ceilalţi. 

În timpul discuţiei, balena intrase între cei doi munţi 
plutitori pe care hula şi vântul tindeau să-i unească. 

Balenieră remorcată era ameninţată să fie târâtă în acest 
şenal periculos, când Johnson, avântându-se în faţă cu un 
topor în mână, tăie funia. 

Era şi timpul; cei doi munţi se ciocniră cu o putere 
irezistibilă, zdrobind între ei nefericitul animal. 

— Pierdută! exclamă Simpson. 

— Salvaţi! răspunse Johnson. 

— Pe legea mea! spuse doctorul, care nici nu clipise măcar, 
aşa ceva merită osteneală să fie văzut! 

Forţa de zdrobire a acestor ghețari este uriaşă. Balena 
tocmai căzuse victimă unui accident care se repetă des prin 
mările acestea. Scoresby povesteşte că, în decursul unei 
singure veri, treizeci de balene au pierit în felul acesta în 
golful Baffin; el a văzut un vas cu trei catarge turtit într-un 
minut între două uriaşe ziduri de gheaţă care, apropiindu- 
se unul de celălalt cu o iuţeală înfricoşătoare, îl făcură să 
dispară fără urmă, cu încărcătură şi echipaj, cu tot. Alte 
două vase, sub ochii lui, fură străpunse dintr-o parte într- 
alta, ca de nişte lovituri de lance, de gheţuri ascuţite, mai 
lungi de o sută de picioare, care se întâlniră după ce au 
trecut prin scândurile bordajului. 

După câteva minute, baleniera acostă lângă bric şi-şi reluă 
locul obişnuit de pe punte. 

— E o lecţie, spuse Shandon cu glas tare, pentru 
neprevăzătorii care se aventurează prin şenale. 

Capitolul XX. 

INSULA BEECHEY. 

La 25 iunie, Forward sosea în dreptul capului Dundas, la 
extremitatea nord-vestică a ținutului Prince de Galles. Acolo 
greutăţile deveniră şi mai mari în mijlocul gheţurilor 
numeroase. Marea se strâmba în punctul acesta, iar linia 
insulelor Crozier, Young, Day, Lowther şi Garret, aşezate ca 
nişte forturi în faţa unei rade, obliga ice-stream-urile să se 


îngrămădească în strâmtoare. O distanţă pe care bricul în 
orice altă împrejurare ar fi făcut-o într-o zi, a fost parcursă 
în cinci zile, de la 25 la 30 iunie; vasul se oprea, se întorcea, 
aşteptând un prilej prielnic, ca să nu-i scape insula Beechey, 
consumând mult cărbune şi mulţumindu-se să reducă focul 
la căldări în timpul popasurilor, dar fără să-l stingă 
niciodată, ca să fie sub presiune la orice oră din zi şi din 
noapte. 

Hatteras cunoştea la fel de bine ca şi Shandon situaţia 
proviziilor sale, dar, fiind sigur că va găsi combustibil în 
insula Beechey, nu voia să piardă nici o clipă din motive de 
economie; era în mare întârziere, ca urmare a ocolului 
făcut prin sud, şi, deşi avusese prevederea să părăsească 
Anglia din luna aprilie, nu era acum mai avansat decât 
expedițiile precedente la epoca asta. 

În ziua de 30, fu reperat capul Walker, la extremitatea 
nord-vestică a ținutului Prince de Galles; e punctul cel mai 
îndepărtat pe care l-au zărit Kennedy şi Bellot la 3 mai 
1852, după o călătorie în care au străbătut întregul North- 
Sommerset. Încă în 1851, căpitanul Ommaney, din expediţia 
lui Austin, avusese norocul să-şi poată reaproviziona acolo 
detaşamentul lui. 

Capul acesta, foarte înalt, se remarcă prin culoarea sa 
roşie-cafenie; de acolo, când e senin, se poate vedea până la 
intrarea canalului Wellington. Spre seară, se zări capul 
Bellot, despărţit de capul Walker prin golful Mac Leon. 
Capul Bellot fusese botezat astfel în prezenţa tânărului 
ofiţer francez al cărui nume îl poartă şi pe care expediţia 
engleză l-a salutat cu un triplu „Ura!” În locul acela coasta, 
formată dintr-o piatră calcaroasă gălbuie, cu o înfăţişare 
foarte zgrunţuroasă, e apărată de sloiuri uriaşe pe care 
vânturile de nord le îngrămădesc acolo în chipul cel mai 
impunător. 

Forward o pierdu repede din vedere, şi-şi croi, printre 
gheţurile slab lipite între ele, un drum spre insula Beechey, 
traversând strâmtoarea Barrow. 


Hatteras, hotărât să meargă în linie dreaptă, ca să nu fie 
târât dincolo de insulă, nu-şi părăsi deloc postul în timpul 
zilelor ce au urmat; se urca des pe verigile zburătorului ca 
să aleagă şenalele favorabile. În timpul traversării 
strâmtorii, făcu tot ceea ce pot face îndemânarea, sângele 
rece, îndrăzneala, geniul chiar, al unui marinar. E drept, 
însă, că norocul nu era de partea lui de astă dată, căci la 
epoca aceea ar fi trebuit să găsească marea aproape liberă. 
Dar, în cele din urmă, necruţând nici vaporii, nici echipajul, 
necruţându-se nici pe sine, îşi atinse ţinta. 

La 3 iulie, la ora unsprezece dimineaţa, ice-masterul 
semnală un ţinut spre nord; studiind locurile, Hatteras 
recunoscu insula Beechey, acest punct de întâlnire al 
tuturor navigatorilor arctici. Acolo ajunseseră aproape 
toate vasele care se aventurau pe aceste mări. Acolo îşi 
stabili Franklin prima sa tabără de iarnă, înainte de a se 
afunda în strâmtoarea Wellington. 'Tot acolo, Creswell, 
locotenentul lui Mac Clure, după ce străbătuse patru sute 
şaptezeci de mile pe gheţuri, se întâlni cu Phoenix şi se 
întoarse în Anglia. Ultimul vas care a ancorat în insula 
Beechey înainte de Forward a fost Fox; Mac Clintock şi-a 
făcut provizii acolo, la 11 august 1855, şi a reparat casele şi 
magaziile; nu trecuseră nici doi ani de atunci; Hatteras era 
la curent cu aceste amănunte. 

La vederea acestei insule, inima şefului de echipaj începu 
să bată puternic; pe vremea când o vizitase, era submaistru 
la bordul lui Phoenix; Hatteras îi puse diferite întrebări cu 
privire la poziţia coastei, la înlesnirile pentru ancorare, 
despre posibilităţile coborârii pe uscat, vremea se făcea 
superbă; temperatura se menținea la 57 de grade 
Fahrenheit*. 

— Ei bine, Johnson, întrebă căpitanul, recunoşti locurile? 

— Da, căpitane, e într-adevăr insula Beechey! Numai că ar 
trebui să mergem ceva mai spre nord; acolo e mai uşor să 
acostăm. 

— Dar locuinţele, magaziile? întrebă Hatteras. 


— O! nu le veţi putea vedea decât după ce veţi fi coborât 
pe uscat; ele sunt adăpostite îndărătul acelor movile care se 
zăresc acolo. 

— Şi aţi transportat în ele provizii însemnate? 

— Însemnate, căpitane. Aici ne-a trimis Amiralitatea, în 
1853, sub comanda căpitanului Inglefield, cu steamer-ul 
Phoenix; şi un vas de transport Breadalbane, încărcat cu 
provizii; aduceam cu noi atât cât să se aprovizioneze o 
întreagă expediţie. 

— Dar comandantul lui Fox a luat din plin din aceste 
provizii, în 1855, rosti Hatteras. 

— Fii liniştit, căpitane, replică Johnson, vor fi rămas şi 
pentru noi; frigul conservă minunat de bine şi le vom găsi 
pe toate proaspete şi în bună stare, ca în prima zi. 

— Alimentele nu mă interesează, răspunse Hatteras; am 
pentru mai mulţi ani! Ceea ce-mi trebuie e cărbunele. 

— Bine, căpitane, noi am lăsat mai mult de o mie de tone 
de cărbuni; aşa că poţi fi liniştit. 

— Să ne apropiem, spuse din nou Hatteras, care, cu luneta 
în mână, nu înceta să scruteze coasta. 

— Vezi limba aceea de pământ? spuse Johnson. Când o 
vom depăşi, vom fi aproape de locul de ancorare. Da, chiar 
acesta e locul de unde am pornit spre Anglia cu 
locotenentul Creswell şi cei doisprezece bolnavi de pe 
Investigator. Dar, dacă am avut fericirea să-l aducem înapoi 
în patrie pe locotenentul căpitanului, pe Mac Clure, ofiţerul 
Bellot, care ne însoțea pe Phoenix, nu şi-a mai revăzut 
niciodată ţara! Ah! e o amintire tristă. Căpitane, cred că 
trebuie să ancorăm chiar aici. 

— Bine! răspunse Hatteras. Şi dădu cuvenitele ordine. 

Forward se găsea într-un mic golf, adăpostit de natură 
împotriva vânturilor de nord, de răsărit şi de miazăzi, la o 
distanţă de o ancablură de țărm. 

— Domnule Wall, spuse Hatteras, vei lua măsuri pentru 
pregătirea balenierei şi o vei trimite cu şase oameni care să 
transporte cărbunii la bord. 


— Am înţeles, căpitane! răspunse Wall. 

— Voi porni spre uscat cu piroga, împreună cu doctorul şi 
cu şeful de echipaj. Domnule Shandon, n-ai vrea să ne 
însoţeşti? 

— La ordine! răspunse Shandon. 

După câteva clipe, doctorul, echipat cu tot dichisul lui de 
vânător şi de savant, lua loc în pirogă împreună cu tovarăşii 
săi; după zece minute debarcau pe o coastă destul de joasă 
şi stâncoasă. 

— Călăuzeşte-ne, Johnson, spuse Hatteras. Recunoşti 
locurile? 

— Perfect, căpitane, numai că văd un monument pe care 
nu mă aşteptam să-l întâlnesc în locul acesta! 

— Piatra asta! exclamă doctorul, ştiu ce este; să ne 
apropiem. De altminteri ne va spune ea singură ce caută 
aici! 

Cei patru oameni înaintară, iar doctorul rosti 
descoperindu-se: 

— Acesta, dragi prieteni, e un monument ridicat în 
memoria lui Franklin şi a tovarăşilor săi. 

Într-adevăr, lady Franklin, după ce a predat, în 1855, o 
placă de marmură neagră doctorului Kane, i-a încredinţat o 
a doua, în 1858, lui Mac Clintock, ca să fie depusă pe insula 
Beechey. Mac Clintock şi-a îndeplinit cu sfinţenie această 
datorie şi a aşezat placa nu departe de o stelă funerară, 
ridicată dinainte aici în memoria lui Bellot, prin grija lui sir 
John Barrow. Placa purta următoarea inscripţie: 

În memoria lui. 

FRANKLIN, CROZIER, FITIZ-JAMES şi a tuturor vitejilor 
lor tovarăşi. 

Ofiţeri şi prieteni devotați care au suferit şi au pierit 
pentru cauza ştiinţei şi pentru gloria patriei lor. 

Piatra aceasta a fost ridicată aproape de locul unde şi-au 
petrecut prima iarnă artică şi de unde au pornit ca să biruie 
obstacolele, sau să moară. Ea consfinţeşte amintirea 
compatrioţilor şi a prietenilor care-i admiră, precum şi 


deznădejdea, înfrânată de credinţă, a celei care a pierdut în 
conducătorul expediției pe cel mai devotat şi mai iubit 
dintre soţi. 

Astfel i-a condus El către Portul Suprem, în care toţi se 
odihnesc. 

Piatra aceasta, înălţată pe o coastă pierdută în ţinuturi 
îndepărtate, te impresiona în chip dureros; în faţa acestor 
regrete mişcătoare, doctorul simţi că-i dau lacrimile. Pe 
locul pe unde trecuseră odinioară Franklin şi tovarăşii săi, 
plini de energie şi de speranţă, nu mai rămânea acum drept 
amintire decât o bucată de marmură! 

Şi, în ciuda acestui întunecat avertisment al destinului, 
Forward se pregătea să pornească pe drumul lui Erebus şi 
al lui Tenor. 

Hatteras se smulse primul din această periculoasă stare 
de contemplare urcă repede pe movila destul de ridicată, 
aproape complet lipsită de zăpadă. 

— Căpitane, îi spuse Johnson urmându-l, de acolo vom zări 
magaziile. Shandon şi doctorul li se alăturară în momentul 
când ajungeau în vârful colinei. 

Dar, de acolo, cât vedeai cu ochii, se aşterneau câmpuri 
vaste, fără nici o urmă de construcţie. 

— Ciudat! făcu şeful de echipaj. 

— Ei bine, unde-s magaziile acelea? întrebă nerăbdător 
Hatteras. 

— Nu ştiu... nu le văd... se bâlbâi Johnson. 

— Vei fi greşit drumul, spuse doctorul. 

— Totuşi, mi se pare... rosti Johnson, pe gânduri, că acesta 
era locul 

— În fine, îl întrerupse nerăbdător Hatteras, încotro 
trebuie să merge 

— Să coborâm, spuse şeful echipajului, căci e cu putinţă să 
mă înşel; cum au trecut ani de atunci, se prea poate să fi 
uitat. 

— Mai ales, răspunse doctorul, când regiunea este de o 
uniformitate atât de monotonă. 


— Şi totuşi... murmură Johnson. 

Shandon nu făcuse nici o observaţie. 

După câteva minute de drum, Johnson se opri. 

— Ba nu! exclamă el. Nu mă înşel! 

— Şi atunci? întrebă Hatteras, privind în jurul lui. 

— Ce te face să spui asta, Johnson? întrebă doctorul. 

— Vedeţi dumneavoastră această ridicătură de pământ? 
lămuri şeful de echipaj, arătând sub picioarele lui un fel de 
movilită pe care se distingeau perfect trei proeminențe. 

— Ce concluzii tragi de aici? mai întrebă doctorul. 

— Sunt cele trei morminte ale marinarilor lui Franklin, 
răspunse Johnson. Sunt sigur de aceasta, nu m-am înşelat! 
La o sută de paşi de noi ar fi trebuit să se găsească 
magaziile, şi dacă nu sunt acolo... e pentru că... 

Nu îndrăzni să-şi termine ideea; Hatteras se năpusti 
înainte, cuprins de o disperare violentă. Acolo trebuie să fi 
fost într-adevăr magaziile mult dorite, cu provizii de tot 
felul, pe care se bizuia el; dar ruina, jaful, distrugerea 
trecuseră prin locurile unde mâini civilizate au creat 
resurse uriaşe pentru navigatorii sleiţi de puteri. Cine s-a 
dedat la aceste prădăciuni? Animalele din aceste ţinuturi, 
lupii, vulpile, urşii? Nu. Căci ele n-ar fi distrus decât 
alimentele, or nu rămăsese nici măcar o zdreanţă de cort, 
nici o bucată de lemn, nici o bucată de fier, nici o părticică 
din vreun metal oarecare şi, lucrul cel mai groaznic pentru 
oamenii de pe Forward, nici urmă de combustibil! 

În mod evident, eschimoşii, care au venit deseori în 
contact cu vase europene, au sfârşit prin a cunoaşte 
valoarea acestor obiecte de care sunt cu totul lipsiţi; după 
trecerea lui Fox au venit şi au revenit în acest loc 
îmbelşugat, luând şi jefuind necontenit, cu intenţia bine 
gândită de a nu lăsa nici o urmă din ceea ce fusese; iar 
acum un covor gros de zăpadă acoperea pământul. 
Hatteras era copleşit. Doctorul privea, clătinând din cap. 
Shandon continua să tacă, dar un observator atent ar fi 
surprins un zâmbet răutăcios pe buzele lui. 


În clipa aceea sosiră oamenii trimişi de locotenentul Wall. 
Ei înţeleseră tot. Shandon se apropie de căpitan şi-i spuse: 

— Domnule Hatteras, mi se pare fără rost să ne lăsăm 
cuprinşi de disperare: din fericire, ne aflăm la intrarea în 
strâmtoarea Barrow, care ne va duce iar în marea Baffin! 

— Domnule Shandon, răspunse Hatteras, ne aflăm din 
fericire la intrarea în strâmtoarea Wellington, şi ne va duce 
spre nord! 

— Şi cum vom naviga, căpitane? 

— Cu vele! Mai avem combustibil pentru două luni, şi asta 
înseamnă mai mult decât ne trebuie pentru apropiatul 
nostru iernat. 

— Îmi permiteţi să spun, încercă Shandon să mai adauge... 

— Îţi permit să mă urmezi la bord, domnule! răspunse 
Hatteras. 

Şi, întorcându-i spatele secundului său, se întoarse pe bric 
şi se închise în cabina lui. 

Timp de două zile vântul a fost potrivnic; căpitanul nu mai 
apăru pe punte. Doctorul se folosi de şederea aceasta 
forţată şi colindă insula Beechey; culese din cele câteva 
plante pe care o temperatură relativ ridicată le lăsa să 
crească ici şi colo pe stâncile lipsite de zăpadă - câteva 
buruieni, puţinele soiuri de licheni, o speţă de gălbenele de 
munte, un fel de plantă care seamănă cu măcrişul, cu 
frunze ceva mai late, şi nişte saxifrage destul de viguroase. 

Fauna acestui ţinut era mai bogată decât flora atât de 
restrânsă; doctorul zări lungi cârduri de gâşte şi de cocori, 
care se îndreptau spre nord; prepeliţele, rațele sălbatice, 
negre-albăstrui, cavalerii, un soi de păsări cu picioroange 
din clasa scolopaxelor, diferite păsări nordice, cufundări cu 
corpul foarte lung, numeroase ptarmite, un fel de ierunci 
foarte bune de mâncat, dovekies cu corpul negru, cu pete 
albe pe aripi, cu labele şi cu ciocul roşu cum e coralul, 
stolurile ţipătoare de kittywakes, şi marii loons graşi, cu 
burta albă, reprezentau cu demnitate ordinul păsăresc. 


Doctorul fu foarte fericit să vâneze câţiva iepuri cenuşii 
care nu-şi îmbrăcaseră încă blana albă de iarnă şi o vulpe 
albastră, pe care Duk o încolţi cu un talent deosebit. Câţiva 
urşi, vizibil obişnuiţi să se teamă de prezenţa omului, nu-i 
mai aşteptară să se apropie de ei, iar focile păreau foarte 
fricoase, desigur că din aceleaşi motive ca şi duşmanii lor, 
urşii. Golful era ticsit de un fel de melci de mare. Foarte 
plăcuţi la gust. Clasa animalelor articulate, ordinul 
dipterelor, familia culicidelor, diviziunea nemocerelor, era 
reprezentată de un simplu ţânţar, unul singur, pe care 
doctorul avu bucuria să-l prindă după ce-i suportase 
muşcăturile. În calitate de specialist în studiul scoicilor, fu 
mai puţin favorizat şi trebui să se mărginească să culeagă 
un singur soi de scoici şi câteva cochilii bivalve. 

Capitolul XXI. 

MOARTEA LUI BELLOI. 

Temperatura, în zilele de 3 şi 4 iulie, se menţinu la 
cincizeci şi şapte de grade Fahrenheit*; era cea mai ridicată 
temperatură, observată în timpul acelei expediţii. Dar în 
ziua de joi, 5 iulie, vântul îşi schimbă direcţia spre sud-est şi 
fu însoţit de vârtejuri violente de zăpadă. Termometrul 
coborâse în noaptea trecută cu 23*. Hatteras, fără să-i pese 
de proasta dispoziţie a echipajului, ordonă ridicarea velelor. 
De treisprezece zile încoace, adică de la capul Dundas, 
Forward nu reuşise să câştige nici un grad în plus spre 
nord; astfel, grupul reprezentat de Clifton era nemulţumit; 
dorinţele lui, însă, coincideau în momentul acela cu 
hotărârea căpitanului de a se ridica prin canalul Wellington, 
aşa încât nu făcu nici un fel de greutăţi în executarea 
manevrei. 

Bricul reuşi cu mari greutăţi să ridice velele; dar, fixând în 
timpul nopţii trinca, velele şi zburătorii, Hatteras înainta 
curajos prin mijlocul convoaielor de gheţuri pe care 
curentul le târa spre sud. Echipajul se obosi mult în timpul 
acestei navigaţii şerpuitoare, care-l obliga adesea să 


acţioneze în sens contrar asupra parâmelor care orientau 
vergile. 

Canalul Wellington n-are o lăţime prea mare; e strâns 
între coasta Devonului nordic, la răsărit, şi insula 
Cornwallis, la apus; insula aceasta a trecut multă vreme 
drept o peninsulă. John Franklin fu cel care făcu ocolul ei, în 
1846, de-a lungul coastei occidentale, revenind de la vârful 
ei la nordul canalului. 

Explorarea canalului Wellington a fost făcută în 1851 de 
către căpitanul Penny, cu balenierele Lady Franklin şi 
Sophia; unul dintre locotenenţii săi, Stewart, ajuns la capul 
Beecher, la 76*20' latitudine, descoperi marea liberă. 
Marea liberă! lată care era speranţa lui Hatteras. 

— Ceea ce a găsit Stewart, voi găsi şi eu, îi spuse el 
doctorului, şi atunci voi putea să navighez cu vele spre pol. 

— Dar, răspunse doctorul, nu ţi-e teamă că echipajul 
dumitale?... 

— Echipajul meu! i-o reteză Hatteras cu asprime. Apoi, 
coborând glasul: Bieţii oameni! murmură el, spre marea 
mirare a doctorului. Era primul sentiment de milă pe care-l 
surprindea la căpitan. Dar nu! continuă acesta pe un ton 
energic, trebuie să mă urmeze! Mă vor urma! 

Totuşi, deşi Forward n-avea a se teme de ciocnirea cu ice- 
stream-urile, încă distanţate între ele, câştiga prea puţin 
teren spre nord, căci vânturile potrivnice îl obligau adesea 
să se oprească. Depăşi cu mari greutăţi capurile Spencer şi 
Innis, iar în ziua de 10, marţi, trecu în sfârşit peste al 
şaptezeci şi cincilea grad de latitudine, spre marea bucurie 
a lui Clifton. 

Forward se afla chiar în locul unde vasele americane 
Rescue şi Advance, comandate de căpitanul de Haven, 
trecuseră prin pericole atât de îngrozitoare. Doctorul Kane 
făcea parte din expediţie; către sfârşitul lui septembrie 
1850, vasele împresurate de gheţuri fuseseră zvârlite cu o 
forţă irezistibilă în strâmtoarea Lancastre. 


Shandon fu acela care-i povesti lui James Wall despre 
această catastrofă, de faţă cu câţiva oameni de pe bric. 

— Advance şi Rescue, le spuse el, au fost atât de scuturate, 
târâte şi aruncate de colo-colo de ghețari, încât trebuiră să 
renunţe de a mai păstra focul la bord, iar în acest timp 
temperatura cobori la optsprezece grade sub zero! 'Tot 
timpul iernii, nefericitele echipaje au fost ţinute prizoniere 
pe banchiză, mereu gata să-şi părăsească vasul, iar timp de 
trei săptămâni marinarii nici nu şi-au dezbrăcat hainele de 
pe ei! În această situaţie înfiorătoare, după o derivă de o 
mie de mile, ei fură târâţi până în mijlocul mării Baffin! 

Ne putem da seama de efectul produs de această 
povestire asupra unui echipaj cu moralul scăzut. 

Între timp, Johnson discuta cu doctorul despre un 
eveniment al cărui teatru fuseseră aceste ţinuturi; doctorul, 
la cererea lui, îi anunţă momentul exact când bricul se afla 
la 75*30' latitudine. 

— Acolo, chiar acolo! strigă Johnson. Iată ţinutul acela 
blestemat! Şi, vorbind astfel, pe vrednicul şef de echipaj îl 
podidiră lacrimile. 

— 'Te referi la moartea locotenentului Bellot? îl întrebă 
doctorul. 

— Da, domnule Clawbonny, la acest brav ofiţer, atât de 
inimos şi de curajos! 

— Şi aici, spui dumneata, s-a produs această catastrofă? 

— Chiar aici, în această parte a coastei North-Devonului! 
O! în toată această întâmplare, fatalitatea a jucat un rol 
foarte mare şi nenorocirea nu s-ar fi petrecut dacă Pullen, 
căpitanul, s-ar fi întors mai devreme la bord! 

— Ce vrei să spui, Johnson? 

— Ascultaţi-mă domnule Clawbonny şi veţi vedea de ce 
depinde adesea viaţa omului. Vă este cunoscut că 
locotenentul Bellot a luat parte la o primă expediţie făcută 
în căutarea lui Franklin, în 1850? 

— Da, Johnson, pe Prince-Albert. 


— Ei bine, în 1853, întors în Franţa, el obţinu permisiunea 
de a se îmbarca pe Phoenix, la bordul căruia mă aflam în 
calitate de marinar, sub comanda căpitanului Inglefield. Noi 
veneam cu Breadalbane să transportăm provizii în insula 
Beechey. 

— Cele de care, din nenorocire, am fost lipsiţi. 

— Chiar aşa, domnule Clawbonny. Am sosit pe insula 
Beechey la începutul lui august; în zece ale lunii, căpitanul 
Inglefield părăsi Phoenixul ca să se întâlnească cu căpitanul 
Pullen, despărţit de o lună de vasul său, North-Star. La 
întoarcere, avea de gând să-i expedieze lui sir Edward 
Belcher, care ierna în canalul Wellington, telegramele 
Amiralității. Or, la puţină vreme după plecarea căpitanului 
nostru, comandantul Pullen se întoarse la bord. De ce nu s-a 
întors el înainte de plecarea căpitanului Inglefield! 
Locotenentul Bellot, temându-se ca lipsa căpitanului nostru 
să nu se prelungească şi ştiind că telegramele Amiralității 
erau urgente, se oferi să le ducă chiar el. A predat comanda 
celor două vase căpitanului Pullen şi a plecat, la 12 august, 
cu o sanie şi o barcă de cauciuc. Il luase cu dânsul pe 
Harvey, submaistrul de pe North-Star şi trei marinari: 
Madden, David Hook şi pe mine. Bănuiam că sir Edward 
Belcher trebuia să se afle prin împrejurimile capului 
Belcher, în nordul canalului; ne îndreptarăm deci în direcţia 
aceea, în sanie, ţinându-ne foarte aproape de ţărmul de est. 
În prima zi, am poposit cam la trei mile de capul Innis; a 
doua zi, ne-am oprit pe un bloc de gheaţă, la trei mile de 
capul Bowden. În timpul nopţii, luminoasă, de altfel, ca ziua, 
pământul fiind la trei mile, locotenentul Bellot hotări să 
poposească acolo; încercă să treacă cu barca de cauciuc; de 
două ori o briză violentă din sud-vest îl împinse îndărăt; la 
rândul lor, Harvey şi Madden încercară trecerea şi fură mai 
NOrocoşi; se înarmaseră cu o funie şi stabiliră o comunicare 
între sanie şi coastă; trei obiecte fură transportate cu 
ajutorul acestei funii, dar, la a patra încercare, simţirăm că 
blocul nostru de gheaţă se pune în mişcare; domnul Bellot 


le strigă tovarăşilor săi să dea drumul frânghiei, şi am fost 
târâţi, locotenentul, David Hook şi cu mine, la o mare 
distanţă de coastă. În momentul acela, vântul sufla cu 
putere din sud-est şi ningea. Dar nu ne pândeau încă 
pericolele mari şi putea foarte bine să se întoarcă şi el, 
deoarece noi ceilalţi ne-am întors! 

Johnson se întrerupse un moment, privind spre coasta 
funestă, apoi continuă: 

— După ce-i pierdusem din vedere pe tovarăşii noştri, am 
încercat mai întâi să ne adăpostim sub cortul de pe sanie, 
dar zadarnic; atunci, cu cuţitele, am început să ne tăiem un 
adăpost în gheaţă. Domnul Bellot ne îngădui un răgaz de o 
jumătate de oră şi stătu de vorbă cu noi despre situaţia 
periculoasă în care ne aflam; i-am spus că nu mă temeam. 
„Cu ajutorul lui Dumnezeu ne răspunse el, nici un fir de păr 
nu ni se va clinti din cap.” L-am întrebat atunci ce oră era; 
el răspunse: „În jur de şase şi un sfert”. Era ora şase şi un 
sfert dimineaţa, joi, 18 august. Apoi domnul Bellot îşi luă 
misivele şi spuse că vrea să se ducă să vadă cum pluteşte 
gheaţa; abia plecase de patru minute când am pornit să-l 
caut, făcând ocolul aceluiaşi bloc de gheaţă pe care ne 
adăpostim; dar n-am putut să-l văd şi, înapoindu-mă la 
adăpostul nostru, i-am zărit bastonul pe malul opus al unei 
crăpături largi cam de vreo zece metri, în care gheaţa era 
complet spartă. Atunci am strigat, dar fără să primesc 
răspuns. În clipa aceea vântul sufla foarte puternic. Am mai 
căutat în jurul blocului de gheaţă, dar n-am reuşit să 
descopăr nici o urmă a bietului locotenent. 

— Şi ce crezi că s-a întâmplat? întrebă doctorul, mişcat de 
această povestire. 

— Presupun că, atunci când domnul Bellot a ieşit din 
ascunzătoare, vântul l-a tras în crăpătură şi, fiind cu 
paltonul îngheţat pe el, n-a putut să înoate ca să revină la 
suprafaţă! O! domnule Clawbonny, am simţit atunci cea mai 
mare durere din viaţa mea! Nu-mi venea să cred! Viteazul 
ofiţer, victimă a devotamentului său! Căci trebuie să ştiţi că 


pentru a se supune ordinelor căpitanului Pullen a vrut el să 
ia contact cu uscatul înainte de dezgheţ! Viteaz, tânăr, iubit 
de toată lumea de pe vas, îndatoritor, curajos! A fost plâns 
de toată Anglia şi nu e nimeni, chiar şi dintre eschimoşii 
care, aflând de la căpitanul Inglefield, la întoarcerea lui din 
golful Pound, despre moartea bunului locotenent, să nu fi 
exclamat plângând aşa cum fac eu acum: „Bietul Bellot! 
Bietul Bellot!” 

— Dar tovarăşul dumitale şi dumneata, Johnson, întrebă 
doctorul, înduioşat de această povestire emoţionantă, cum 
aţi reuşit să ajungeţi din nou pe uscat? 

— Cu noi, domnule, n-a fost mare lucru; am mai rămas 
încă douăzeci şi patru de ore pe gheaţă, fără alimente şi 
fără foc; dar până la urmă am întâlnit un câmp de gheaţă 
înţepenit, într-un loc cu apă puţină; am sărit pe el şi, cu 
ajutorul vâslei care ne mai rămăsese, ne-am agăţat de un 
sloi care să ne poată duce şi să fie manevrat ca o plută. În 
felul acesta am ajuns la țărm, dar singuri, fără bravul 
nostru ofiţer! 

În clipa când terminase povestirea, Forward depăşise 
funesta coastă şi locul acelei îngrozitoare catastrofe dispăru 
de sub ochii şefului de echipaj. A doua zi, lăsară la tribord 
golful Griffin şi, două zile după aceea, capurile Grinnel şi 
Helpmann; în sfârşit, la 14 iulie, depăşiră limba de pământ 
Osborn şi la 15 bricul ancoră în Golful Baring, la 
extremitatea canalului. Navigaţia nu fusese prea grea; 
Hatteras întâlnise o mare aproape la fel de liberă ca şi 
aceea de care profitase Belcher ca să meargă să ierneze cu 
Pionnier şi cu Assistance până aproape de paralela 
şaptezeci şi şapte. Asta s-a întâmplat între 1852-1853, în 
timpul primului său iernat, căci în anul următor îşi petrecu 
iarna lui 1853-1854 în golful Baring, unde Forward 
ancorase în momentul acela. În urma unor încercări şi a 
unor pericole înfiorătoare, a trebuit să-şi părăsească vasul 
Assistance în mijlocul gheţurilor eterne. 


Shandon a povestit despre catastrofa aceasta în faţa 
marinarilor demoralizaţi. A aflat Hatteras, sau nu, despre 
trădarea primului său ofiţer? E imposibil de spus; în orice 
caz nu scoase o vorbă în această privinţă. 

În dreptul golfului Baring se află un şenal strâmt care 
stabileşte legătura dintre canalul Wellington şi Canalul 
Reginei. Acolo convoaiele de gheţuri erau foarte înghesuite. 
Hatteras făcu eforturi zadarnice ca să treacă dincolo de 
şenalele din nordul insulei Hamilton; vântul îi era potrivnic; 
trebuia deci să se strecoare între insula Hamilton şi insula 
Cornwallis; s-au pierdut acolo cinci zile preţioase în 
strădanii inutile. lemperatura avea tendinţe de scădere şi 
chiar scăzu, la 19 iulie, la 26* Fahrenheit*; urcă însă în ziua 
următoare; dar această ameninţare anticipată a unei ierni 
arctice trebuia să-l îndemne pe Hatteras să nu mai aştepte. 
Vântul avea tendinţa de a se menţine spre vest şi se 
împotrivea plecării vasului. Şi totuşi, căpitanul se grăbea să 
atingă punctul unde Stewart s-a găsit în prezenţa unei mări 
libere. În ziua de 19, hotărî să înainteze cu orice preţ în 
şenal; vântul sufla împotrivă; bricul, cu elicea lui, ar fi putut 
să lupte împotriva acestor rafale violente încărcate de 
zăpadă, dar Hatteras trebuia, înainte de toate, să-şi cruţe 
combustibilul; pe de altă parte, şenalul era prea larg pentru 
ca bricul să poată fi tras la edec. Hatteras, fără să ţină 
seama de oboseala echipajului, recurse la un mijloc pe care- 
l folosesc uneori vânătorii de balene în împrejurări identice: 
dădu ordin să fie coborâte ambarcaţiunile aproape de 
nivelul apei, ţinându-le totuşi suspendate în palancuri, 
lângă bordaj, de o parte şi de alta a vasului; ambarcaţiunile 
erau puternic legate cu parâme de vas, spre prova şi spre 
pupa; vâslele fură montate în bordul din afară al 
ambarcaţiunilor; oamenii, pe rând, îşi ocupară locul în 
bărcile vâslaşilor şi trebuiră să vâslească cu toată puterea 
ca să împingă bricul împotriva vântului. 

Forward înainta încet prin şenal; ne putem închipui cât de 
mare a fost oboseala provocată de acest fel de muncă; 


începură să se audă murmure. Timp de patru zile au 
navigat în felul acesta, până la 23 iulie, când au reuşit să 
ajungă pe insula Baring din Canalul Reginei. Vântul 
continua să fie potrivnic. Echipajul nu mai avea putere. 
Sănătatea oamenilor i se păru doctorului foarte zdruncinată 
şi crezu că vede la unii dintre ei primele simptome ale 
scorbutului; luă toate măsurile pentru combaterea acestei 
boli îngrozitoare, având la dispoziţia sa rezerve bogate de 
suc de lămâie şi tablete de calciu. 

Hatteras îşi dădu seama că nu se mai putea bizui pe 
echipajul lui; blândeţea, eforturile lui de a-l convinge nu ar 
fi dat nici un rezultat; se hotări, deci, să folosească 
severitatea şi să se arate necruţător atunci când era cazul; 
nu avea încredere în Richard Shandon şi nici chiar în James 
Wall, care totuşi nu îndrăznea să ridice glasul. Hatteras îi 
avea de partea lui pe doctor, pe Bell, pe Simpson; oamenii 
aceştia îi erau devotați, trup şi suflet; printre nehotărâţi îi 
notase pe Foker, Bolton, Wolsten, armurierul, Brunton, 
primul mecanic, care puteau la un moment dat să se 
întoarcă împotriva lui; cât despre ceilalţi, Pen, Gripper, 
Clifton, Waren, dânşii plănuiau în mod deschis revolta; 
voiau să-i atragă şi pe tovarăşii lor şi să forţeze vasul 
Forward să se înapoieze în Anglia. 

Hatteras îşi dădu seama că n-ar mai putea obţine de la 
acest echipaj răuvoitor, şi mai ales istovit de oboseală, să 
continue manevrele precedente. Timp de douăzeci şi patru 
de ore rămase în dreptul insulei Baring, fără să înainteze 
nici măcar un pas. În timpul acesta temperatura scădea, iar 
în luna iulie, la latitudinile acestea înalte, se şi simţea 
influenţa iernii ce se apropia. În ziua de 24, termometrul 
cobori până la douăzeci şi patru de grade Fahrenheit*. 
Young-ice, gheaţa nouă, se refăcea în timpul nopţii şi căpăta 
o grosime de şase până la opt linii*; dacă mai şi ningea 
peste ea, ar fi putut să ajungă în curând destul de 
rezistentă ca să suporte greutatea unui om. Marea 


începuse să capete culoarea aceea murdară care anunţă 
formarea primelor cristale. 

Hatteras nu se înşela asupra acestor semne alarmante; 
dacă începeau să se astupe şenalele, va fi silit să ierneze în 
locul acesta, departe de ţinta călătoriei sale şi fără să fi 
zărit măcar marea aceea liberă de care trebuie să fi fost 
foarte aproape, ţinând seama de rapoartele înaintaşilor săi. 
El hotări, deci, orice s-ar fi întâmplat, să meargă înainte şi 
să câştige câteva grade spre nord; văzând că nu putea să 
folosească nici vâslele, cu un echipaj ajuns la capătul 
puterilor, nici velele, având mereu vântul împotrivă, ordonă 
aprinderea focurilor la căldări. 

Capitolul XXII. 

ÎNCEPUT DE REVOLTĂ. 

La auzul acestui ordin neaşteptat, surpriza fu mare la 
bordul lui Forward. 

— Să se aprindă focurile! 

— Cu ce? ripostară ceilalţi. 

— Când nu mai avem cărbuni decât pentru două luni în 
burta vasului! se revoltă Pen. 

— Şi cum ne vom încălzi la iarnă? întrebă Clifton. 

— Va trebui, aşadar, interveni Gripper, să ardem lemnăria 
vasului până la linia de plutire? 

— Şi să îndopăm soba cu catarge, răspunse Waren, de la 
cel din pupa până la bompres? 

Shandon se uită fix la Wall. Mecanicii, uluiţi, ezitau să 
coboare în sala maşinilor. 

— M-aţi auzit? strigă căpitanul cu enervare în glas. 

Brunton se îndreptă spre tambuchi dar, când să coboare, 
se opri. 

— Nu te duce, Brunton, spuse un glas. 

— Cine a vorbit? întrebă Hatteras. 

— Eu! răspunse Pen, ieşind înaintea căpitanului. 

— Şi spuneai?... îl îndemnă acesta. 

— Spuneam... spuneam... răspunse Pen, înjurând, 
spuneam că ne-am săturat, că nu vom merge mai departe, 


că nu vrem să crăpăm de oboseală şi de foame în timpul 
iernii şi că nu se vor aprinde focurile la căldări! 

— Domnule Shandon, răspunse cu răceală Hatteras, omul 
acesta să fie pus în lanţuri. 

— Dar, căpitane, răspunse Shandon, ceea ce a spus omul 
acesta... 

— Dacă repeţi şi dumneata ceea ce a spus omul acesta, 
ordon să fii închis în cabină şi să nu fii slăbit din ochi! Omul 
acesta să fie luat! S-a înţeles? 

Shandon, Bell, Simpson se apropiară de marinarul pe care 
furia îl scosese din fire. 

— Primul care se va atinge de mine!... exclamă acesta, 
punând mâna pe o manivelă pe care o învârti deasupra 
capului. Hatteras se îndreptă spre răzvrătit. 

— Pen, rosti el pe un ton liniştit, o mişcare dacă mai faci, îţi 
zbor creierii! Şi vorbind astfel, încarcă revolverul şi-l 
îndreptă asupra marinarului. 

Se auzi un murmur. 

— Iar voi, ceilalţi, nici o vorbă, adăugă Hatteras, sau omul 
ăsta cade mort! 

În aceeaşi clipă, Johnson şi Bell îl dezarmară pe Pen, care 
nu se mai opuse şi se lăsă dus în fundul calei. 

— Hai, Brunton, du-te, spuse Hatteras. 

Mecanicul, urmat de Plover şi de Waren, cobori la postul 
lui. Hatteras se întoarse pe dunetă. 

— Pen acesta e un ticălos, îi spuse doctorul. 

— Niciodată n-a fost un om mai aproape de moarte ca el, 
răspunse simplu căpitanul. 

În curând vaporii căpătară presiune suficientă; Forward 
ridică ancora; luând drumul spre est, se îndreptă spre 
limba de pământ Beecher, tăind cu etrava noile gheţuri 
formate. 

Între insula Baring şi limba de pământ Beecher se 
întâlnesc un număr foarte mare de insule, eşuate, ca să 
zicem aşa, în mijlocul ice-field-urilor; stream-urile se 
înghesuiau în număr mare în micile strâmtori care brăzdau 


această parte a mării; ele tindeau să se aglomereze sub 
influenţa unei temperaturi relativ reduse; ici şi colo se 
formau hummock-uri şi se simţea că aceste blocuri de 
gheaţă, care erau mai compacte, mai dense, mai strânse, 
vor forma în curând, sub influenţa primelor înghețuri, o 
masă de nepătruns. 

Forward naviga, deci, prin şenale în condiţii extrem de 
grele, în mijlocul vârtejului de zăpadă. Totuşi, dat fiind 
caracterul schimbător al atmosferei acestor regiuni, soarele 
reapărea din timp în timp şi temperatura urca cu câteva 
grade; obstacolele se topeau ca prin farmec şi o suprafaţă 
limpede de apă, pe care era o încântare s-o priveşti, se 
întindea acolo unde, cu puţin înainte, blocurile de gheaţă 
umpluseră toate şenalele. Orizontul îmbrăca superbe 
nuanţe portocalii pe care privirea se odihnea cu plăcere, 
după veşnica albeaţă a zăpezilor. 

Joi, 26 iulie, Forward trecu foarte aproape de insula 
Dundas şi apoi se îndreptă mai înspre nord; dar atunci se 
trezi faţă în faţă cu o banchiză, înaltă de opt până la nouă 
picioare şi formată din mici aisberguri smulse de pe coastă; 
fu obligat să navigheze multă vreme de-a lungul coastei, 
spre vest. Trosnetul neîntrerupt al gheții, care se adăuga la 
gemetele vasului, alcătuia un zgomot trist ce semăna cu un 
suspin sau cu un plânset. În sfârşit, bricul găsi un şenal şi 
înainta în el cu multă greutate; adesea câte un uriaş munte 
de gheaţă îi bloca drumul timp de ceasuri îndelungate. 
Ceaţa stânjenea vederea timonierului; atâta vreme cât se 
vede la o milă înainte, obstacolele se pot evita cu uşurinţă, 
dar, în mijlocul acestor vârtejuri neguroase, vederea se 
oprea adesea la mai puţin de două sute de metri. Hula, 
foarte puternică, era obositoare. 

Uneori norii netezi şi strălucitori căpătau o înfăţişare 
specială, ca şi cum ar fi reflectat bancurile de gheaţă; au 
existat zile în care razele gălbui ale soarelui n-au reuşit să 
străbată ceața îndărătnică. 


Păsările erau încă în număr foarte mare şi ţipetele lor te 
asurzeau; foci, culcate leneş pe blocurile de gheaţă în 
derivă, îşi ridicau capul, nu prea speriate, şi-şi agitau 
gâturile la vederea vasului; acesta, atingând în trecere 
locuinţa lor plutitoare, lăsă acolo, nu o dată, fâşii din 
căptuşeala lui, desprinse prin frecare. 

În sfârşit, după şase zile de navigaţie atât de înceată, la 1 
august, fu reperată la nord limba de pământ Beecher. 
Hatteras petrecu aceste ultime ore suit pe vergile 
zburătorului; marea liberă, întrevăzută de Stewart, la 30 
mai 1851, pe la 76*20' latitudine, nu putea să fie la mare 
distanţă şi totuşi, oricât de departe şi-a plimbat Hatteras 
privirile, n-a zărit nici un indiciu al vreunui bazin polar lipsit 
de gheţuri. Cobori fără să spună nici un cuvânt. 

— Oare crezi în existenţa acestei mări libere? îl întrebă 
Shandon pe locotenent. 

— Încep să mă îndoiesc, răspunse James Wall. 

— N-aveam deci dreptate să consider această pretinsă 
descoperire drept o himeră şi o ipoteză? N-am fost crezut, 
şi chiar dumneata, domnule Wall, ai luat poziţie împotriva 
mea. 

— Vei fi crezut de aici încolo, Shandon. 

— Da, răspunse acesta, când va fi prea târziu. 

Şi se întoarse în cabina lui, unde se închidea mai tot 
timpul, după discuţia avută cu căpitanul. 

Spre seară, vântul începu să bată din nou spre sud. 
Hatteras dispuse atunci ridicarea velelor şi stingerea 
focului la căldări; timp de mai multe zile, cele mai grele 
manevre la vele fură reluate de către echipaj; în fiecare 
clipă trebuia fie să le orientezi potrivit direcţiei vântului, fie 
să le apropii, fie să le întinzi brusc, ca vântul să le prindă 
din prova şi să frâneze mersul bricului; braţele vergilor, 
înţepenite de frig, alunecau greu prin scripeţii înfundaţi cu 
gheaţă, ceea ce mărea oboseala; călătoria a durat mai mult 
de o săptămână până la limba de pământ Barrow. Forward 
nu câştigase nici treizeci de mile în zece zile. 


Acolo vântul se mută iar spre nord şi fu pusă din nou în 
funcţiune elicea. Hatteras mai spera încă să găsească o 
mare liberă de obstacole, dincolo de paralela şaptezeci şi 
şapte, aşa cum a văzut-o Edward Belcher. 

Şi totuşi, dacă se referea la relatările lui Penny, această 
parte a mării, pe care o traversa în acel moment, ar fi 
trebuit să fie liberă, căci Penny, ajuns la limita gheţurilor, 
recunoscuse din barcă malurile Canalului Reginei, până la 
gradul şaptezeci şi şapte. 

Trebuia el, oare, să considere false aceste relatări? Sau, 
mai curând, peste ţinutul acesta era pe cale să se abată o 
iarnă timpurie? 

La 15 august, muntele Percy îşi înălța în ceaţă vârfurile 
acoperite de zăpezi veşnice; vântul, foarte violent, gonea în 
faţa lui o ploaie de măzăriche ce clipocea zgomotos. A doua 
zi, soarele apuse pentru prima dată, punând, în sfârşit, 
capăt lungii serii de zile de câte douăzeci şi patru de ore. 
Oamenii se obişnuiseră, în cele din urmă, cu această lumină 
continuă, dar animalele îi simțeau prea puţin influenţa; 
câinii groenlandezi se culcau la ora obişnuită, iar însuşi Duk 
adormea regulat, în fiecare seară, ca şi cum bezna ar fi 
năpădit orizontul. 

Totuşi, în timpul nopţilor de după 15 august, întunericul n- 
a fost niciodată prea adânc; soarele, chiar după apus, mai 
lumina încă prin refracție. 

La 19 august, după calcule destul de bune, s-a reperat 
capul Franklin pe coasta orientală, iar pe coasta 
occidentală, capul Lady Franklin; astfel, în cel mai 
îndepărtat punct atins, fără îndoială, de acest navigator 
îndrăzneţ, recunoştinţa compatrioţilor săi a vrut ca numele 
soţiei sale, atât de devotate, să stea faţă în faţă cu propriul 
său nume, simbol impresionant al dragostei care i-a unit 
întotdeauna! 

Clawbonny a fost mişcat de această apropiere, de această 
unire morală în mijlocul unor ţinuturi îndepărtate! 


Doctorul, urmând sfaturile lui Johnson, se obişnuise să 
suporte temperaturile joase; stătea aproape tot timpul pe 
punte, sfidând frigul, vântul şi zăpada. Constituţia lui, deşi 
slăbise puţin, nu suferea din cauza asprimii climatului. De 
altfel, se aştepta la alte pericole şi constata cu bucurie că 
nu-l mai înfricoşau semnele premergătoare ale iernii. 

— Priveşte, îi spuse el într-o zi lui Johnson, priveşte 
stolurile acelea de păsări care migrează spre sud! Cum 
zboară ele ca vântul, scoțând strigăte de rămas bun! 

— Da, domnule Clawbonny, răspunse Johnson; le-a spus 
ceva că a venit momentul să plece şi au pornit-o. 

— Mulţi dintre noi, Johnson, ar fi, cred, ispitiţi să le imite! 

— Slabi de înger, domnule Clawbonny, ce naiba! orătăniile 
astea nu au provizii ca noi şi trebuie neapărat să se ducă să- 
şi caute hrana în altă parte! Dar nişte marinari, cu un vas 
solid sub picioarele lor, trebuie să meargă până la capătul 
lumii. 

— Speri, deci, că Hatteras va reuşi să-şi realizeze 
planurile? 

— Va reuşi, domnule Clawbonny. 

— Şi eu cred ca şi dumneata, Johnson şi, chiar de-ar fi să 
nu-şi păstreze decât un singur tovarăş credincios care să-l 
urmeze... 

— Am fi doi! 

— Da, Johnson, răspunse doctorul, strângând mâna 
bravului marinar. Ţinutul Prince-Albert, de-a lungul căruia 
înainta Forward în acest moment, mai poartă numele de 
ţara Grinnel şi, deşi Hatteras, în ura lui faţă de yankei, n-ar 
fi consimţit niciodată să-i dea un astfel de nume, acesta este 
totuşi indicat de obicei pe hărţi. lată de unde vine această 
dublă denumire: în acelaşi timp când englezul Penny îi 
dădea ținutului numele Prințului Albert, comandantul lui 
Rescue, locotenentul de Haven, însemna ţinutul sub numele 
lui Grinnel, în onoarea negustorului american care 
suportase la New-York cheltuielile expediției. 


Bricul, navigând de-a lungul țărmului acestui ţinut, trecu 
printr-o serie de greutăţi nemaiauzite, înaintând când cu 
vele, când cu vapori. La 18 august, a fost reperat muntele 
Britania, de-abia vizibil printre ceţuri, iar Forward ancoră a 
doua zi în golful Northumberland. Era împresurat de 
gheţuri din toate părţile. 

Capitolul XXIII. 

ASALTUL GHEŢURILOR. 

Hatteras, după ce supraveghease ancorarea vasului, se 
întoarse în cabina lui, îşi luă harta şi o marcă cu grijă; se 
afla la 76*57' latitudine şi 99*20' longitudine, adică la 
numai trei minute de paralela şaptezeci şi şapte. Se 
opriseră chiar pe locul în care sir Edward Belcher şi-a 
petrecut primul iernat pe Pionnier. Din punctul acesta a 
organizat el drumurile cu sania şi cu luntrea; a descoperit 
Insula Mesei, Cornouaille-ul septentrional, arhipelagul 
Victoria şi canalul Belcher. Ajuns dincolo de al şaptezeci şi 
optulea grad de latitudine, a văzut coasta înclinându-se 
către sud-est. Aceasta părea că se uneşte cu strâmtoarea 
Jones, a cărei intrare dă în golful Baffin. Dar spre nord-vest, 
dimpotrivă, spunea raportul lui, se întindea o mare liberă 
cât vedeai cu ochii. 

Hatteras se uită cu emoție la această parte a hărților 
maritime în care regiunile necunoscute erau reprezentate 
printr-un spaţiu alb, întins, iar privirea lui revenea mereu la 
bazinul polar, eliberat de gheţuri. 

„După atâtea mărturii, îşi spunea el, după relatările lui 
Stewart, ale lui Penny, ale lui Belcher, nu-i permis să te 
îndoieşti! Aşa trebuie să fie! Aceşti marinari îndrăzneţi au 
văzut, au văzut cu ochii lor! Pot fi puse la îndoială afirmaţiile 
lor? Nu! Şi dacă, totuşi, marea aceasta, liberă pe atunci 
datorită unei ierni timpurii, era... Dar nu, aceste 
descoperiri au fost făcute la interval de mai mulţi ani; 
bazinul acesta există şi-l voi găsi. Îl voi vedea!” 

Hatteras urcă din nou pe dunetă. Forward era învăluit de 
o ceaţă groasă; de pe punte de-abia se zărea partea de sus 


a catargelor. Totuşi, Hatteras îi ordonă ice-master-ului să 
coboare din gabie şi îi luă locul; voia să profite de cea mai 
mică înseninare a cerului ca să studieze orizontul spre 
nord-vest. 

Shandon nu scăpase acest prilej ca să-i spună 
locotenentului: 

— Ei bine, Wall, şi cu marea aceea liberă, cum mai stăm? 

— Ai avut dreptate, Shandon, răspunse Wall, şi nu mai 
avem cărbuni în bunchere decât pentru şase săptămâni. 

— Doctorul va găsi vreun procedeu ştiinţific, răspunse 
Shandon, ca să ne încălzim fără combustibil. Am auzit că se 
fabrică gheaţă cu ajutorul focului; poate că ni se va face foc 
cu gheaţă. 

Shandon se întoarse în cabina lui, ridicând din umeri. 

A doua zi, la 20 august, ceața se destramă timp de câteva 
minute. Hatteras a fost văzut plimbându-şi, de la postul lui 
de observaţie, privirile agere pe linia orizontului, apoi 
cobori fără să spună nimic şi dădu ordin să se meargă 
înainte, dar era uşor de văzut că speranţele lui fuseseră din 
nou înşelate. 

Forward ridică ancora şi-şi reluă drumul nesigur spre 
nord. Cum eforturile făcute de vas erau prea mari, vergile 
gabierelor şi ale zburătorilor fură coborâte împreună cu 
toate ustensilele marinăreşti; catargele fură desfăcute; nu 
se mai putea conta pe vântul schimbător pe care, de altfel, 
şerpuirea canalelor îl făcea aproape nefolositor; mari pete 
albicioase se formau ici şi colo pe mare, semănând cu nişte 
pete de ulei; ele prevesteau un îngheţ general foarte 
apropiat. De îndată ce briza începea să slăbească, marea 
îngheţa aproape instantaneu dar, odată cu întoarcerea 
vântului, gheaţa aceasta proaspătă se spărgea şi se risipea. 
Spre seară, termometrul cobori la şaptesprezece grade 
Fahrenheit*. 

Când bricul ajungea în fundătura unui şenal închis 
îndeplinea funcţia de berbece şi se năpustea cu toată 
presiunea asupra obstacolului, înfigându-se în el. Uneori îl 


socoteau definitiv înţepenit în gheaţă, dar o mişcare 
neaşteptată a stream-urilor îi deschidea o nouă trecere şi 
atunci vasul se avânta cu îndrăzneală; în timpul acestor 
opriri, vaporii ieşiţi prin supape se condensau în contact cu 
aerul rece şi cădeau pe punte sub formă de zăpadă. Mai era 
o cauză care întrerupea mersul bricului: blocurile de 
gheaţă pătrundeau uneori printre palele elicei şi erau atât 
de dure, încât nici un efort al maşinilor nu reuşea să le 
sfărâme; trebuia atunci schimbată direcţia de marş, bricul 
se dădea înapoi şi erau trimişi oameni care să elibereze 
elicea cu ajutorul căângilor şi a manelelor; de aici greutăţi 
mari, oboseală şi întârzieri. 'Treisprezece zile au dus-o aşa; 
Forward se târa cu greutate de-a lungul strâmtorii Penny. 
Echipajul murmura, dar se supunea ordinelor; înţelegea că 
o întoarcere înapoi nu mai era acum cu putinţă. Drumul 
spre nord oferea mai puţine pericole decât retragerea spre 
sud; trebuiau să se gândească la iernat. 

Marinarii vorbeau între ei despre noua situaţie în care se 
aflau şi într-o zi discutară despre asta chiar cu Richard 
Shandon, despre care ştiau bine că era de partea lor. 
Acesta, în pofida îndatoririlor sale de ofiţer, nu s-a temut să 
permită ca în faţa lui să se pună în discuţie autoritatea 
căpitanului său. 

— Aşadar, dumneata spui, domnule Shandon, îl întrebă 
Gripper, că nu mai putem da înapoi? 

— Acum e prea târziu, răspunse Shandon. 

— Atunci, interveni un alt marinar, nu ne mai rămâne 
decât să ne gândim la iernat? 

— E singurul nostru mijloc de scăpare! N-au vrut să mă 
creadă... 

— Altă dată, răspunse Pen, care-şi reluase serviciul 
obişnuit, te vor crede. 

— Dar cum nu voi fi eu şeful... răspunse Shandon. 

— Cine ştie? replică Pen. John Hatteras e liber să meargă 
cât de departe îi place, dar nu suntem obligaţi să-l urmăm. 


— N-avem decât să ne amintim, reluă Gripper, de prima lui 
călătorie în marea Baffin, şi ce urmări a avut! 

— Şi călătoria lui Farewell, spuse Clifton, care s-a pierdut 
în mările Spitzbergului, sub comanda lui! 

— Şi din care s-a întors singur, răspunse Gripper. 

— Singur, cu câinele lui, completă Clifton. 

— N-avem poftă să ne sacrificăm pentru placul acestui om! 
adăugă Pen. 

— Nici să pierdem primele câştigate, pe merit! Îl puteai 
recunoaşte pe Clifton, după observaţia aceasta interesată. 
Când vom fi depăşit al şaptezeci şi optulea grad de 
latitudine, adăugă el, şi nu suntem departe de asta, vom 
căpăta exact trei sute şaptezeci şi cinci de lire de căciulă - 
de şase ori câte opt grade. 

— Dar, răspunse Gripper, nu-i vom pierde dacă ne 
întoarcem fără căpitan? 

— Nu, răspunse Clifton, când se va fi dovedit că 
întoarcerea era absolut necesară. 

— Dar căpitanul... totuşi... 

— Fii liniştit, Gripper, răspunse Pen, vom avea un căpitan, 
şi încă unul bun, pe care domnul Shandon îl cunoaşte. Când 
un comandant înnebuneşte, e destituit şi e numit altul. Nu-i 
aşa, domnule Shandon? 

— Dragi prieteni, răspunse Shandon evaziv, veţi găsi 
mereu în mine un suflet devotat. Dar să aşteptăm 
desfăşurarea evenimentelor. 

Aşa cum se vede, nori de furtună se îngrămădeau 
deasupra capului lui Hatteras. Acesta, ferm, de neclintit, 
energic, plin de încredere în el, mergea înainte cu 
îndrăzneală. La urma urmei, dacă n-a reuşit să fie stăpân pe 
direcţia de navigaţie a vasului său, nava se comportase 
totuşi vitejeşte; drumul străbătut în cinci luni reprezenta 
distanţa pe care alţi navigatori au parcurs-o în doi sau trei 
ani! Hatteras era acum obligat să ierneze; dar situaţia 
aceasta nu putea să sperie nişte oameni tari şi hotărâți, 
suflete încercate şi oţelite, spirite întreprinzătoare şi bine 


călite. N-au petrecut oare sir John Ross şi Mac Clure trei 
ierni succesive în ţinuturile arctice? Ceea ce s-a făcut odată 
nu se mai putea face din nou? 

— Cu siguranţă, repeta Hatteras, ba şi mai mult dacă 
trebuie! Ah! îi spunea el doctorului, cu părere de rău, de ce 
n-am putut să forţez canalul Smith, la nord de marea 
Baffin? Aş fi acum la pol! 

— Bine! răspundea invariabil doctorul, care, la nevoie, ar fi 
fost gata să şi mintă ca să-i dea curaj; vom ajunge acolo, 
căpitane, pe al nouăzeci şi nouălea meridian în loc de al 
şaptezeci şi cincilea. E adevărat; dar ce importanţă are? 
Dacă toate drumurile duc la Roma, e cu atât mai sigur că 
toate meridianele duc la pol. 

La 31 august, termometrul arăta treisprezece grade 
Fahrenheit*. Sosea sfârşitul anotimpului navigabil; Forward 
lăsa la tribord insula Exmouth şi, trei zile mai târziu, depăşi 
Insula Mesei, situată în mijlocul canalului Belcher. Ceva mai 
devreme ar fi fost posibil, poate, să ajungă din nou prin 
acest canal la marea Baffin, dar acum nu se mai puteau 
gândi la aşa ceva, braţul acesta al mării, barat cu totul de 
gheţuri, neoferind nici măcar un deget de apă chilei lui 
Forward; privirea se oprea pe ice-field-uri nesfârşite, care 
aveau să rămână nemişcate încă opt luni de aci încolo. 

Din fericire, se mai putea câştiga o distanţă de câteva 
minute spre nord, dar cu condiţia de a sparge gheaţa nouă 
cu nişte tăvăluguri mari, sau de a o sfărâma în bucăţi cu 
ajutorul containerelor explozive. Ceea ce era de temut 
atunci, la temperaturile acelea joase, era atmosfera calmă, 
căci şenalurile îngheţau repede şi de aceea erau 
întâmpinate cu bucurie chiar şi vânturile potrivnice. Era 
destul o noapte calmă şi totul îngheţa. 

Or, Forward nu putea să ierneze în situaţia actuală, expus 
vânturilor şi aisbergurilor, în deriva canalului; primul lucru 
care trebuia găsit era un adăpost sigur; Hatteras spera să 
ajungă pe coasta Noului-Cornouailles şi să întâlnească, 
dincolo de limba de pământ Albert, un golf suficient de 


adăpostit, ca loc de refugiu. Îşi continua deci cu 
perseverenţă drumul spre nord. 

Dar, la opt septembrie, o banchiză neîntreruptă, de 
nepătruns, de netrecut, se interpuse între el şi nord; 
temperatura cobori la zece grade Fahrenheit*. Hatteras, cu 
inima îndoită, căuta zadarnic o trecere, primejduindu-şi de 
o sută de ori vasul şi descurcându-se în situaţii periculoase 
cu o pricepere uimitoare. Putea fi învinovăţit de 
imprudenţă, de pripeală, de nebunie, de orbire; dar 
marinar bun era, şi încă dintre cei mai buni! 

Situaţia lui Forward deveni realmente periculoasă; într- 
adevăr, marea se închidea în urma lui şi, într-un răstimp de 
câteva ore, gheaţa căpătase o asemenea tărie, încât 
oamenii alergau pe ea şi trăgeau vasul la edec, în toată 
siguranţa. 

Hatteras, neputând să ocolească obstacolul, hotărî să-l 
atace frontal; folosi cele mai puternice cartuşe cu explozibil, 
cu o încărcătură de opt până la zece livre de pulbere; 
operaţia începea prin găurirea gheții în adâncime: gaura 
era umplută cu zăpadă, după ce se aşeza cartuşul într-o 
poziţie orizontală, pentru ca o parte cât mai mare de 
gheaţă să sufere efectele exploziei; apoi se aprindea fitilul, 
protejat de un tub de gutapercă. S-a lucrat, deci, la 
sfărâmarea banchizei, căci nu putea fi tăiată cu fierăstrăul, 
deoarece tăieturile de fierăstrău se lipeau la loc imediat. Cu 
toate acestea Hatteras putu să spere că va trece a doua zi. 

Dar, în timpul nopţii, vântul se dezlănţui cu turbare; marea 
se agita sub crusta îngheţată, parc-ar fi fost scuturată de 
vreun cutremur submarin; timonierul strigă cu glas 
îngrozit: 

— Vegheaţi la pupa! Vegheaţi la pupa! 

Hatteras îşi îndreptă privirile în direcţia indicată şi ceea ce 
văzu, mulţumită luminii crepusculului, era înfricoşător. 

O banchiză înaltă, împinsă spre nord, gonea spre vas cu 
iuţeala unei avalanşe. 

— Toată lumea pe punte! strigă căpitanul. 


Muntele acesta mişcător era la o depărtare de nici măcar 
o jumătate de milă; blocurile de gheaţă se ridicau din apă, 
treceau unul peste altul, se dădeau peste cap ca nişte 
uriaşe fire de nisip luate de un uragan formidabil; un 
zgomot îngrozitor agita atmosfera. 

— Iată, domnule Clawbonny, îi spuse Johnson doctorului, 
acesta e unul din cele mai mari pericole de care am fost 
ameninţaţi. 

— Da, răspunse liniştit doctorul, e destul de înfricoşător. 

— E un veritabil asalt pe care va trebui să-l respingem, 
continuă şeful echipajului. 

— Într-adevăr, s-ar spune că e o ceată uriaşă de animale 
antediluviene, dintre acele despre care se presupune că ar 
fi trăit la pol! Se înghesuie, se grăbesc, care mai de care, să 
ajungă mai repede! 

— Şi, adăugă Johnson, unele dintre ele sunt înarmate cu 
lănci ascuţite de care vă rog să vă feriţi, domnule 
Clawbonny. 

— E un adevărat asediu! exclamă doctorul. Ei bine, să ne 
grăbim pe metereze! 

Şi se îndreptă repede spre pupa, unde echipajul, înarmat 
cu prăjini, cu bare de fier, cu manele, se pregătea să 
respingă acest asalt formidabil. 

Avalanşa sosea şi câştiga în înălţime, sporind cu gheţurile 
înconjurătoare pe care le târa în vârtejul ei; din ordinul lui 
Hatteras, tunul din faţă trăgea cu ghiulele ca să rupă 
această linie de atac amenințătoare. Dar ea sosi şi se 
aruncă asupra bricului, şi cum vasul fu abordat dinspre 
tribord, o parte din bastingajul lui se rupse. 

— Nimeni să nu mişte! strigă Hatteras. Atenţie la gheţuri! 

Acestea se căţărau cu o forţă irezistibilă; blocuri de 
gheaţă, cântărind mai multe sute de kilograme, escaladau 
bordajul vasului; cele mai mici, zbârlite până la înălţimea 
gabiei, cădeau înapoi sub formă de săgeți ascuţite, rupând 
vergile catargelor şi tăind troţele cârmei. Echipajul era 
covârşit de aceşti nenumărați duşmani, care, cu mulţimea 


lor, ar fi putut să strivească o sută de nave ca Forward. 
Fiecare încerca să respingă stâncile acestea cotropitoare şi 
mulţi marinari au fost răniţi de colții lor ascuţiţi, printre alţii 
Bolton, căruia îi sfâşiară complet umărul stâng. Zgomotul 
lua proporţii înfricoşătoare. Duk lătra cu furie la aceşti 
duşmani de un soi nou. Întunericul nopţii făcu să sporească 
în curând grozăvia situaţiei, fără să ascundă blocurile 
acestea înfuriate, a căror albeaţă făcea să se răsfrângă 
ultimele licăriri risipite în atmosferă. 

Ordinele lui Hatteras răsunau mereu în mijlocul acestei 
lupte stranii, imposibile, supranaturale, a oamenilor cu 
gheţurile. Vasul, supunându-se acestei presiuni uriaşe, se 
înclină spre babord, iar capătul vergi ajunse să se aplece 
până la câmpul de gheaţă, cu riscul de a se sfărâma 
catargul. 

Hatteras înţelese primejdia. Momentul era îngrozitor: 
bricul ameninţa să se răstoarne cu totul, iar catargele 
puteau să fie smulse şi luate de gheţuri. Un bloc uriaş, mare 
cât vasul, păru să se ridică atunci de-a lungul cocăi, 
înălțându-se cu o forţă irezistibilă; urcă, depăşi duneta. 
Dacă s-ar fi repezit în Forward totul s-ar fi sfârşit; în curând 
vasul avea să ajungă în poziţie verticală trecând cu 
înălţimea lui de vergile zburătoare şi clătinându-se din baza 
sa. 

Un strigăt de groază ţâşni din toate piepturile. Fiecare se 
îngrămădi la tribord. 

Dar în clipa aceea vasul fu luat cu totul pe sus. Ridicat de 
jos, pluti un timp în aer, apoi se înclină, căzu din nou peste 
gheţuri şi acolo fu prins de un ruliu care făcu să-i 
trosnească bordajele. Ce se întâmpla oare? 

Luat pe sus de această maree care urca, împins de 
blocurile care-l ţineau în spatele lor, el străbătea banchiza 
de netrecut. După un minut de asemenea stranie navigare, 
care păru că durează un secol, căzu de cealaltă parte a 
obstacolului, pe un câmp de gheaţă; îl sparse cu greutatea 
lui şi se regăsi în elementul natural. 


— Banchiza a fost trecută! exclamă Johnson, care se 
repezise în prova bricului. 

— Slavă Domnului! răspunse Hatteras. 

Într-adevăr, bricul se găsea în centrul unui bazin de 
gheaţă; ea îl înconjura din toate părţile şi, deşi chila era 
scufundată în apă, vasul nu putea să se mişte; dar, chiar 
dacă rămânea nemişcat, câmpul de gheaţă înainta în locul 
lui. 

— Plutim în derivă! strigă Johnson. 

— Să ne lăsăm în voia ei, răspunse Hatteras. 

De altfel cum ar fi fost cu putinţă să se opună derivei? 

Se făcu iar ziua şi se putu stabili că, sub influenţa unui 
curent submarin, bancul de gheaţă mergea în derivă spre 
nord, cu toată viteza. Această masă plutitoare îl trăgea 
după sine pe Forward, țintuit în mijlocul ice-field-ului ale 
cărui margini nu se vedeau; prevăzând posibilitatea unei 
catastrofe, în cazul când bricul ar fi fost azvârlit pe vreun 
țărm sau strivit de presiunea gheţurilor, Hatteras ordonă să 
fie adusă pe punte o mare cantitate de provizii, de efecte 
necesare în tabără şi păturile echipajului. Luând drept 
exemplu ceea ce a făcut căpitanul Mac Clure într-o 
împrejurare asemănătoare, dispuse protejarea vasului în 
borduri cu o centură de baloane umflate cu aer, în aşa fel, 
încât să-l ferească de avarii grave; în scurt timp, gheaţa 
îngrămădindu-se sub influenţa unei temperaturi de şapte 
grade Fahrenheit*, vasul fu înconjurat de un zid din care 
ieşeau doar catargele. 

Timp de şapte zile au navigat în modul acesta; limba de 
pământ Albert, care formează extremitatea vestică a 
Noului-Cornouailles, fu zărită la 10 septembrie şi dispăru în 
curând; s-a observat că, din clipa aceea, câmpul de gheaţă 
se îndrepta spre est. Încotro mergeau astfel? Unde se vor 
opri? Cine putea să ştie dinainte? 

Echipajul aştepta şi stătea cu braţele încrucişate. În 
sfârşit, la 15 septembrie, către ora trei seara, ice-field-ul, 
izbindu-se desigur de un alt câmp, se opri brusc; vasul simţi 


o puternică izbitură. Hatteras care determinase în ziua 
aceea poziţia, consultă harta; se afla în nord, fără pământ la 
orizont, la 93*35' longitudine şi la 78* 15' latitudine, în 
centrul acelei regiuni, a acelei mări necunoscute în care 
geografii au situat polul frigului! 

Capitolul XXIV. 

PREGĂTIRI DE IERNAT. 

Emisfera australă, la latitudine egală, e mai friguroasă 
decât Emisfera boreală, dar temperatura Noului continent 
este cu cincisprezece grade sub aceea din alte părţi ale 
lumii; de aceea, în America, aceste ţinuturi, sub numele de 
„Polul frigului”, sunt cele mai de temut. 

Temperatura medie a întregului an este de numai două 
grade sub zero*. Savanţii au explicat acest lucru în felul 
următor, iar doctorul Clawbonny împărtăşea părerea lor în 
această privinţă. 

După ei, vânturile care bat cu forţa cea mai constantă în 
regiunile septentrionale ale Americii sunt vânturile de sud- 
est; ele vin dinspre Oceanul Pacific cu o temperatură egală 
şi suportabilă; dar ca să ajungă la mările arctice sunt silite 
să străbată uriaşul continent american acoperit cu zăpezi; 
ele se răcesc în contact cu acesta şi atunci acoperă 
regiunile hiperboreene cu asprimea lor de gheaţă. 

Hatteras se afla la polul frigului, dincolo de ţinuturile 
întrevăzute de înaintaşii lui; se aştepta, deci, la o iarnă 
teribilă, pe un vas pierdut în mijlocul gheţurilor, cu un 
echipaj pe jumătate răzvrătit. Hotări să combată aceste 
diferite pericole cu energia lui obişnuită. 

Privi în faţă situaţia în care se afla şi nu-şi plecă ochii. 

Cu ajutorul experienţei lui Johnson, începu prin a lua toate 
măsurile necesare în vederea iernatului. După calculul 
făcut de el, Forward fusese târât la două sute cincizeci de 
mile depărtare de ultimul ţinut cunoscut, adică de Noul- 
Cornouailles: se afla strâns într-un câmp de gheaţă ca într- 
un pat de granit şi nici o forţă de din lume nu putea să-l 
smulgă de acolo. 


Nu mai exista o picătură de apă liberă în aceste imense 
mări cuprinse de iarna arctică. Ice-field-urile se desfăşurau 
cât vedeai cu ochii, dar fără să prezinte o suprafaţă unitară. 
Departe de aşa ceva. Numeroase aisberguri umpleau 
câmpia îngheţată, şi Forward era adăpostit de cele mai 
înalte dintre ele, în trei puncte cardinale; numai vântul de 
sud-est bătea până la el. Dacă ne-am fi închipuit că erau 
stânci în loc de blocuri de gheaţă, verdeață în loc de zăpadă 
şi marea recăpătându-şi starea ei lichidă, atunci bricul ar fi 
stat liniştit, ancorat într-un golf frumos şi la adăpost de 
furtunile cele mai de temut. Dar ce pustietate la altitudinea 
aceasta! Ce natură deprimantă! La ce jalnice gânduri te 
duce! 

Vasul, oricât de nemişcat era, trebui să fie totuşi puternic 
fixat cu ancorele - erau de temut dezgheţurile posibile sau 
zguduiturile submarine. Johnson, informat despre faptul că 
Forward se afla la polul frigului, supraveghea cu şi mai 
mare severitate măsurile pentru iernare. 

— Vom avea de furcă! îi spuse el doctorului. lată ce noroc 
are căpitanul! Să fii prins între gheţuri în punctul cel mai 
neplăcut de pe glob! Ei, dar veţi vedea că vom ieşi din 
această încurcătură. 

Cât despre doctor, în intimitatea gândurilor sale, era pur şi 
simplu încântat de situaţie. N-ar fi schimbat-o cu alta! Să 
iernezi la polul frigului - ce noroc! 

Echipajul fu ocupat mai întâi cu lucrările din exterior: 
velele rămaseră legate pe vergi, în loc să fie strânse în 
fundul calei, cum au făcut cei care au iernat prima oară - au 
fost doar înfăşurate şi puse apărătorile lor de pânză şi, în 
curând, gheaţa le făcu o învelitoare impermeabilă; n-au fost 
demontate nici măcar vergile zburătorului, iar gabia a 
rămas la locul ei. Era ca un observator natural. Numai 
troţele de parâmă care serveau la cârmit au fost scoase. 

Deveni necesar să se taie câmpul de gheaţă în jurul 
vasului, care suferea din cauza presiunii acestuia: blocurile, 
îngrămădite de o parte şi de alta, apăsau cu o greutate 


considerabilă şi vasul nu mai stătea pe linia sa de plutire 
obişnuită. Treabă îndelungată şi foarte grea. După câteva 
zile carena fu eliberată din închisoarea în care se afla şi au 
folosit acest prilej ca s-o examineze; nu suferise nimic, 
datorită solidităţii construcţiei: numai căptuşeala de aramă 
fusese smulsă aproape în întregime. Vasul eliberat se ridică 
aproape cu nouă degete; atunci s-au apucat să taie gheaţa 
pieziş, ţinând seama de forma cocăi; în felul acesta, câmpul 
de gheaţă se unea sub chila bricului şi opunea el însuşi 
rezistenţă presiunii. 

Doctorul lua parte la aceste lucrări: mânuia cu 
îndemânare cuțitul de tăiat zăpada; îi stimula pe marinari 
prin buna lui dispoziţie. Învăţa el şi-i învăţa şi pe alţii. Fu cu 
totul de acord cu rânduirea gheții sub vas. 

— lată o măsură bună de prevedere, spuse el. 

— Fără aceasta, domnule Clawbonny, răspunse Johnson, 
nu s-ar putea rezista. Acum putem fără teamă să ridicăm un 
zid de zăpadă până la înălţimea bordajului; şi, dacă vrem, îl 
vom face gros de zece picioare, căci materialele nu ne 
lipsesc. 

— Excelentă idee, spuse iar doctorul, zăpada e un rău 
conducător de căldură; reflectă în loc să soarbă, iar căldura 
dinăuntru nu va putea să iasă. 

— Asta-i adevărat explică Johnson; ridicăm o fortificaţie 
împotriva frigului, dar şi împotriva animalelor, dacă le-ar 
veni cumva cheful să poftească pe la noi; când treaba vi fi 
gata, va arăta bine, veţi vedea; vom tăia în masa aceasta de 
zăpadă două scări, una care să ducă la prova şi alta la pupa 
corăbiei; apoi se va transforma în gheaţă tare ca stânca şi 
vom avea o scară regească. 

— Perfect, răspunse doctorul şi, trebuie să mărturisesc, e 
bine că frigul dă naştere zăpezii şi gheții, adică tocmai la 
aceea ce serveşte ca să te aperi împotriva lui. Fără asta am 
fi în mare încurcătură. 

Într-adevăr vasul era menit să dispară sub un înveliş gros 
de gheaţă, destinat să-i păstreze temperatura interioară; 


deasupra punţii şi pe toată lungimea ei a fost construit un 
acoperiş din pânză groasă, gudronată, peste care s-a 
aşternut zăpadă; marginile pânzei coborau destul de jos în 
borduri. Puntea, aflându-se la adăpost de orice fluenţă din 
afară, deveni un veritabil loc de promenadă, stratul de 
zăpadă gros de două picioare şi jumătate, fiind bătătorit ca 
să se întărească; în felul acesta împiedicau radierea căldurii 
din interior, iar deasupra zăpezii s-a întins strat de nisip 
care încrustându-se, se transformă într-un macadam* 
foarte rezistent. 

— Încă puţin, spunea doctorul, şi, cu câţiva copaci, m-aş 
crede în Hyde-Park sau chiar în grădinile suspendate ale 
Babilonului. 

Săpară o groapă la o distanţă destul de apropiată de bric; 
era un spaţiu circular, săpat în câmpul de gheaţă, un 
adevărat puț, care trebuia să fie menţinut în permanenţă 
accesibil; în fiecare dimineaţă se spărgea gheaţa formată la 
intrarea puţului; acesta trebuia să servească la procurarea 
apei în caz de incendiu, sau pentru băile frecvente ordonate 
echipajului ca măsură de higiena; aveau chiar grijă să 
economisească combustibilul, să scoată apa de la mare 
adâncime, unde e mai puţin rece, obțineau acest rezultat cu 
ajutorul unui aparat, recomandat de un savant francez*, 
aparatul, coborât la o anumită adâncime, făcea posibil 
accesul la apa din jur cu ajutorul unui dublu cilindru. 

De obicei, în timpul lunilor de iarnă, sunt scoase toate 
lucrurile care încurcă locul pe vas, ca să creeze spaţii mai 
largi; aceste lucruri sunt depozitate pe uscat, în magazii. 
Dar ceea ce se poate face când te afli lângă un țărm, e cu 
neputinţă pentru un vas ancorat într-un câmp de gheaţă. 

În interior toate măsurile pentru a lupta împotriva celor 
doi mari duşmani pe care-i întâlneşti la aceste latitudini: 
frigul şi umezeala; primul duşman îl aducea cu sine pe al 
doilea, încă mai de temut; la frig rezişti, umiditatea te 
doboară; se punea, deci, problema, de a o preveni. 


Forward, destinat unei navigaţii prin mările arctice, era 
foarte bine amenajat pentru iernat. Compartimentul 
destinat echipajului era aranjat cu chibzuinţă: fusese dus 
un adevărat război contra colţurilor unde se refugiază 
umiditatea, în primul rând; într-adevăr la anumite scăderi 
de temperatură, pe pereţii despărțitori se formează un 
strat de gheaţă, în special în colţuri; când acesta începe să 
se topească, întreţine o anumită umiditate constantă. Dacă 
ar fi fost circulară, sala echipajului ar fi fost şi mai potrivită; 
dar, în fine, încălzită de o sobă uriaşă şi aerisită destul de 
bine, ea putea fi perfect locuibilă; pereţii erau căptuşiţi cu 
piei de căprioară şi nu cu stofe de lână, căci lâna reţine 
vaporii care se condensează şi impregnează atmosfera cu 
umezeală. 

Pereţii despărțitori ai compartimentului de sub dunetă 
fură daţi jos şi ofiţerii avură astfel o sală comună mai mare, 
mai aerisită şi încălzită de o sobă. Sala aceasta, ca şi aceea 
a echipajului, era precedată de o anticameră care împiedica 
orice comunicaţie directă cu exteriorul. În felul acesta, 
căldura nu se putea pierde şi se trecea treptat de la o 
temperatură la alta. Hainele încărcate de zăpadă erau 
lăsate în altă cameră: oamenii îşi ştergeau picioarele de 
nişte scrappers*, puse afară, astfel încât să nu aducă cu ei 
nimic nesănătos. 

Prin nişte burlane intra aerul de care aveau nevoie sobele 
ca să tragă bine; prin altele, erau evacuaţi aburii. 

În plus, în cele două săli erau instalaţi condensatori care 
colectau vaporii, în loc să-i lase să se transforme în apă; 
erau goliţi de două ori pe săptămână şi conţineau uneori 
câteva găleți de gheaţă. 'Toate aceste măsuri erau tot atâtea 
victorii asupra duşmanului. 

Focul era reglat perfect şi cu uşurinţă, cu ajutorul 
burlanelor; s-a dovedit că era suficientă o cantitate mică de 
cărbune ca să se menţină în săli o temperatură de cincizeci 
de grade*. Totuşi Hatteras, după ce a dat ordin să se 
măsoare rezervele de cărbuni din magazie, îşi dădu seama 


că, şi cu cea mai mare zgârcenie, nu avea combustibil nici 
măcar pentru două luni. 

A fost instalat un uscător pentru îmbrăcăminte, care 
trebuia să fie spălată des; ea nu putea fi uscată în aer liber 
deoarece devenea tare şi se rupea uşor. 

Piesele sensibile ale maşinilor fură demontate şi ele cu 
grijă; sala maşinilor a fost închisă ermetic. 

Viaţa la bord deveni obiect al unor preocupări serioase; 
Hatteras o reglementă cu cea mai mare grijă, iar 
regulamentul fu afişat în sala comună. Oamenii se sculau la 
şase dimineaţa; hamacurile erau aerisite de trei ori pe 
săptămână; podeaua celor două camere era frecată în 
fiecare dimineaţă cu nisip cald; ceaiul fierbinte era nelipsit 
la fiecare masă, iar hrana varia, pe cât era posibil după 
zilele săptămânii: ea se compunea din pâine, făină, untură 
de bou şi stafide pentru puddinguri, zahăr, cacao, ceai, 
orez, suc de lămâie, carne conservată de vacă, carne sărată 
de porc, varză, legume puse în oţet; bucătăria era instalată 
în afara sălilor comune; în felul acesta se lipseau de căldura 
ei, dar gătitul alimentelor e o sursă permanentă de aburi şi 
de umezeală. 

Sănătatea oamenilor depinde mult de felul cum se 
hrănesc; la aceste latitudini înalte trebuie consumate pe cât 
mai mult cu putinţă alimente de natură animală. Doctorul 
supraveghease alcătuirea programului de alimentare. 

— Trebuie să luăm exemplu de la eschimoşi, spunea 
dânsul; pe ei i-a învăţat natura şi sunt profesorii noştri în 
această privinţă; dacă arabii, africanii se pot mulţumi cu 
câteva curmale şi un pumn de orez, aici e foarte important 
să mănânci, şi încă mult. Eschimoşii consumă până la zece 
şi chiar cincisprezece livre de ulei pe zi. Dacă acest fel de 
hrană nu vă place, trebuie să recurgem la alimente bogate 
în zahăr şi grăsime. Într-un cuvânt, dacă ne trebuie carbon, 
să facem carbon! E bine să punem, cărbuni în sobă, dar să 
nu uităm să umplem şi această prețioasă sobă pe care o 
avem în noi. 


Cu acest regim, echipajului i se impusese o curăţenie 
severă; fiecare trebuia să facă o baie în apa pe jumătate 
îngheţată, pe care o procurau din copca făcută în gheaţă, 
excelent mijloc de a-ţi păstra căldura naturală. Doctorul le 
dădea exemplu; la început o făcea ca pe un lucru foarte 
neplăcut; dar curând uită de neplăcere, căci sfârşi prin a 
găsi o adevărată desfătare în această igienică cufundare în 
apă. 

Când munca, vânătoarea sau recunoaşterile îi scoteau pe 
oamenii din echipaj afară, în ger, trebuiau să se ferească 
mai ales să nu le degere vreo parte oarecare a corpului; 
dacă se întâmpla aşa ceva, se grăbeau, cu ajutorul 
fricţionărilor cu zăpadă, să restabilească circulaţia sângelui. 
De altfel oamenii, care aveau grijă să fie îmbrăcaţi complet 
în lână, purtau mantale cu capişon din piele de căprioară şi 
pantaloni din piele de focă, acestea fiind perfect 
impermeabile la vânt. 

Diversele amenajări ale vasului şi instalarea la bord, 
durară cam trei săptămâni şi astfel au ajuns la 10 octombrie 
fără să se întâmple nimic deosebit. 

Capitolul XXV. 

O VULPE BĂTRÂNĂ DE-A LUI JAMES ROSS. 

În ziua aceea, termometrul cobori până la trei grade sub 
zero*. Vremea fusese destul de liniştită iar frigul uşor de 
suportat, în lipsa brizei. Hatteras, profitând de faptul că 
vremea era senină, se duse în recunoaştere pe câmpiile 
înconjurătoare; se urcă pe unul din cele mai înalte 
aisberguri din nord, dar nu cuprinse în câmpul vizual al 
lunetei sale decât un şir de munţi de gheaţă şi de ice-field- 
uri. Nu se vedea nici o bucată de pământ, ci numai 
imaginea haosului sub înfăţişarea lui cea mai tristă. Se 
înapoie la bord, încercând să calculeze durata probabilă a 
captivităţii sale. 

Vânătorii, şi printre ei doctorul, James Wall, Simpson, Bell, 
nu pierdeau prilejul să aprovizioneze vasul cu carne 
proaspătă. Păsările dispăruseră, căutând spre sud un climat 


mai puţin aspru. Numai ptarmiganii, potârnichile de stâncă, 
specifice acestei latitudini, nu fugeau din faţa iernii; puteau 
fi vânaţi cu uşurinţă, iar numărul lor mare promitea o 
abundentă rezervă de vânat. 

lepurii, vulpile, lupii, herminele, urşii nu lipseau; un 
vânător francez, englez sau norvegian n-ar fi avut dreptul 
să se plângă; dar de animalele acestea foarte sălbatice nu 
te puteai apropia deloc; le deosebeai greu, de altfel, pe 
întinderile albe, căci, înainte de venirea gerurilor, îşi 
schimbă culoarea şi îşi îmbracă blana de iarnă. 

Doctorul constată, contrar părerii anumitor naturalişti, că 
această schimbare nu provenea din scăderea mare a 
temperaturii, căci avea loc înainte de luna octombrie; ea nu 
rezulta, deci, dintr-o cauză fizică, ci mai curând din spiritul 
de prevedere al providenţei, care voia să creeze animalelor 
arctice condiţii pentru a înfrunta asprimea unei ierni 
boreale. 

Adesea se întâlneau viței de mare, câini de mare, animale 
cuprinse sub denumirea generală de foci; vânarea lor le-a 
fost recomandată vânătorilor în mod deosebit, atât pentru 
pieile lor, cât şi pentru grăsimea lor cât se poate de 
potrivită pentru combustibil. De altfel, ficatul acestor 
animale devenea la nevoie un excelent aliment; ele se 
numărau cu sutele şi, la două sau trei mile la nord de vas, 
câmpul de gheaţă era de-a dreptul ciuruit de copcile făcute 
de aceste uriaşe amfibii; numai că-l simțeau pe vânător cu 
un instinct remarcabil şi multe din ele, chiar rănite, scăpau 
uşor cufundându-se sub gheţuri. 

Totuşi, în 19, Simpson reuşi să prindă una la 400 iarzi* de 
vas; avusese prevederea să-i astupe copca de refugiu, aşa 
că animalul fu la cheremul vânătorilor. El se zbătu multă 
vreme şi, după câteva focuri de armă, sfârşi prin a fi 
omorât. Era lung de nouă picioare; capul lui de buldog, cei 
şaisprezece dinţi de pe fălci, marile lui înotătoare pectorale, 
în formă de aripioare, coada lui mică şi prevăzută cu o altă 
pereche de înotătoare făceau din el un exemplar splendid 


din familia câinilor de mare. Doctorul, vrând să păstreze 
capul pentru colecţia lui de istorie naturală şi pielea pentru 
nevoile viitoare, le prepară în vederea conservării printr-un 
mijloc rapid şi ieftin. Cufundă capul animalului în copca 
făcută în gheaţă şi mii de crevete smulseră din el cele mai 
mici bucățele de carne; după o jumătate de zi treaba era 
făcută şi nici cel mai îndemânatic membru al onorabilei 
corporaţii a tăbăcarilor din Liverpool n-ar fi făcut o muncă 
mai bună. 

De îndată ce soarele trece de echinoxul de toamnă, adică 
la 23 septembrie, se poate spune că începe iarna în 
regiunile arctice. Acest astru binefăcător, după ce coborâse 
încet sub linia orizontului, dispăru, în cele din urmă, la 23 
octombrie, atingând uşor cu razele lui creasta munţilor 
îngheţaţi. 

Doctorul îi trimise ultimul lui salut de savant şi de călător. 
N-avea să-l mai revadă până în februarie. 

Nu trebuie, totuşi, să credem că în timpul acestei 
îndelungate absenţe a soarelui întunericul e total; luna îl 
înlocuieşte cum nu se poate mai bine; mai sunt şi licărirea 
foarte luminoasă a stelelor, strălucirea planetelor, desele 
aurore boreale şi refracţiile specifice orizontului alb de 
zăpadă; de altfel, soarele, în momentul de maximă 
declinaţie australă, la 21 decembrie, se apropie cu încă 
treisprezece grade de orizontul polar. Aşadar, în fiecare zi, 
timp de câteva ore există un fel de crepuscul. Numai că 
ceața şi vârtejurile de zăpadă cufundau adesea regiunile 
acestea reci în bezna cea mai neagră. 

Totuşi, până la epoca aceea, timpul a fost destul de 
favorabil; numai potârnichile şi iepurii au avut de ce să se 
plângă, căci vânătorii nu le lăsau nici o clipă de răgaz; au 
fost instalate mai multe capcane pentru vulpi, dar aceste 
animale bănuitoare nu cădeau uşor în ele; ba, chiar de mai 
multe ori, au curăţat zăpada de sub capcană şi au pus laba 
pe momeală fără nici un risc; doctorul le dădea dracului, 
foarte necâjit, totuşi, că-i făceau o asemenea farsă. 


La 25 octombrie, termometrul nu arăta mai mult de patru 
grade sub zero*. Se dezlănţui un uragan de o violenţă 
neobişnuită; o ninsoare deasă puse stăpânire pe tot 
cuprinsul, neîngăduind nici unei raze de lumină să ajungă 
până la Forward. Timp de mai multe ore au fost neliniştiţi 
de soarta lui Bell şi a lui Simpson, pe care vânătoarea i-a 
împins prea departe; ei nu s-au întors la bord decât a doua 
zi, după ce au rămas o zi întreagă culcaţi pe pieile lor de 
căprioară, în timp ce uraganul măturase spaţiul de 
deasupra lor şi-i îngropase sub cinci picioare de zăpadă. 

Erau cât pe ce să degere şi doctorul s-a trudit mult ca să le 
restabilească circulaţia sângelui. 

Furtuna dură opt zile lungi, fără întrerupere. Nu puteai 
pune piciorul afară, într-o singură zi erau variaţii de 
temperatură între cincisprezece şi douăzeci de grade. 

În timpul acestui răgaz forţat. Fiecare îşi ducea viaţa de 
unul singur, unii dormind, alţii fumând şi alţii discutând 
între ei în şoaptă, întrerupându-se la apropierea doctorului 
sau a lui Johnson; nu exista nici o legătură morală între 
oamenii acestui echipaj; nu se adunau la un loc decât la 
rugăciunea de seară, făcută în comun, şi duminica la citirea 
Bibliei şi slujba religioasă. 

Clifton îşi dăduse perfect de bine seama că, odată trecută 
paralela şaptezeci şi opt, partea lui din primă se ridica la 
trei sute şaptezeci şi cinci de livre; găsea că suma e 
rotundă, iar ambiția lui nu mergea mai departe. Părerea lui 
era împărtăşită cu plăcere şi toţi se gândeau să se bucure 
de această avere dobândită cu preţul atâtor osteneli. 

Hatteras nu se vedea aproape deloc. Nu lua parte nici la 
vânători, nici la plimbări, nu se interesa deloc de 
fenomenele meteorologice care stârneau admiraţia 
doctorului. Trăia pentru o singură idee; aceasta se rezuma 
la două cuvinte: Polul Nord. Nu se gândea decât la clipa 
când Forward, în sfârşit liber, îşi va relua cursa lui 
aventuroasă. 


În fond, sentimentul general care domnea la bord era 
tristeţea. Nimic mai deprimant, într-adevăr, decât vederea 
acestui vas captiv care nu se mai află în elementul lui 
natural, ale cărui forme sunt modificate sub straturile 
groase de zăpadă; nu mai pare făcut pentru mişcare, nu se 
poate clinti; e transformat într-o casă de lemn, în magazie, 
într-o locuinţă pentru sedentari, el, care ştia să înfrunte 
vântul şi furtunile. Anomalia aceasta, situaţia aceasta falsă 
umplea sufletele de un inexplicabil sentiment de nelinişte şi 
părere de rău. 

În timpul acestor ore fără ocupaţie, doctorul îşi punea în 
ordine notele de călătorie pe care această povestire le 
reproduce fidel; nu stătea niciodată fără să lucreze şi firea 
lui echilibrată nu se schimba. Văzu însă cu satisfacţie 
venind sfârşitul furtunii şi se pregăti să-şi reia vânătorile lui 
obişnuite. 

La 3 noiembrie, la şase dimineaţa, pe o temperatură de 
cinci grade sub zero*, el plecă în tovărăşia lui Johnson şi a 
lui Bell; câmpurile de gheaţă erau netede; pe zăpada 
căzută din belşug în zilele precedente şi întărită de îngheţ 
se putea merge cu uşurinţă; un frig uscat şi înţepător 
domnea în atmosferă; luna strălucea cu o incompatibilă 
puritate şi producea un joc de lumină uimitor pe cele mai 
neînsemnate asperităţi ale câmpului de gheaţă; marginile 
urmelor lăsate de paşi se luminau şi lăsau un fel de dâră 
strălucitoare pe drumul urmat de vânători, ale căror umbre 
se profilau pe gheaţă cu o surprinzătoare claritate. 

Doctorul îl luase cu dânsul pe prietenul său, Duck; îl 
prefera pe el câinilor groenlandezi, pentru gonitul 
vânatului, şi pe bună dreptate; aceştia din urmă sunt prea 
puţin folositori în asemenea ocazii şi nu par să aibă focul 
sacru al rasei din zona temperată. Duk alerga mirosind 
drumul şi adesea rămânea nemişcat locului, văzând urme 
încă proaspete de urs. Totuşi, în ciuda dibăciei sale, după 
două ore de umblat, vânătorii nu întâlniseră nici măcar un 
iepure. 


— Oare vânatul să fi simţit nevoia să emigreze spre sud? 
spuse doctorul, făcând un popas la poalele unui hummock. 

— Aşa s-ar crede, domnule Clawbonny, răspunse 
dulgherul. 

— În ceea ce mă priveşte, eu nu cred, răspunse Johnson; 
iepurii, vulpile, şi urşii sunt obişnuiţi cu acest climat; după 
părerea mea, ultima furtună trebuie să fi fost cauza 
dispariţiei lor; dar odată cu vânturile din sud, nu vor 
întârzia să se întoarcă. A! dacă mi-aţi vorbi despre reni sau 
despre boi moscaţi, ar fi cu totul altceva. 

— Şi totuşi, pe insula Melville se găsesc asemenea animale 
în turme numeroase, reluă doctorul vorba; e drept că insula 
aceasta e aşezată mai la sud; de aceea, în timpul iernărilor 
sale, Parry a avut întotdeauna din acest minunat vânat la 
discreţie. 

— Noi suntem mai puţin avantajaţi, răspunse Bell; dar 
dacă am putea să ne aprovizionăm măcar cu carne de urs, 
n-ar mai trebui să ne plângem. 

— Păi, tocmai aici e greutatea, replică doctorul; mi se pare 
că pe aici urşii sunt foarte rari şi foarte sălbatici; nu sunt 
încă destul de civilizaţi, încât să se prezinte singuri în faţa 
glonţului. 

— Bell vorbeşte despre carnea de urs, interveni Johnson; 
dar grăsimea acestui animal e mai de dorit în momentul 
acesta decât carnea şi blana lui. 

— Ai dreptate, Johnson, răspunse Bell; te gândeşti mereu 
la combustibil. 

— Cum să nu mă gândesc la asta? Chiar cruţându-l şi 
făcând cea mai mare economie, nu ne mai rămâne nici 
pentru trei săptămâni! 

— Da, răspunse doctorul, acesta e adevăratul pericol, căci 
nu suntem decât la începutul lui noiembrie, şi februarie 
este luna cea mai rece a anului în zona glacială; totuşi, în 
lipsa grăsimii de urs, putem conta pe grăsimea de focă. 

— Nu multă vreme, domnule Clawbonny, răspunse 
Johnson; animalele acestea nu vor întârzia să ne 


părăsească; de frig sau de frică, în curând nu se vor mai 
arăta la suprafaţa gheţurilor. 

— Atunci, reluă doctorul ideea, văd că trebuie neapărat să 
ne mulţumim cu urşii şi, mărturisesc, e chiar animalul cel 
mai folositor din aceste ţinuturi, căci singur el poate 
procura hrana, îmbrăcămintea, lumina şi combustibilul 
necesar oamenilor. Înţelegi tu, Duk? întrebă doctorul, 
mângâind câinele. Ne trebuie urşi. prietene; caută! caută! 
Duk, care în clipa aceea adulmeca gheaţa, stimulat de 
glasul şi de mângâierile doctorului, ţâşni deodată ca din 
puşcă. Lătra cu energie şi, deşi se depărtase, lătrăturile lui 
se auzeau puternic până la vânători. 

Marea depărtare la care se poate auzi sunetul în condiţiile 
temperaturilor joase e un fenomen uimitor, egalat numai de 
luminozitatea constelaţiilor pe cerul boreal; razele 
luminoase şi undele sonore străbat distanţe foarte mari, 
mai ales în frigul uscat al nopţilor hiperboreene. 

Vânătorii, călăuziţi de aceste lătrături îndepărtate, se 
năpustiră pe urmele lui Duk; trebuiră să parcurgă o milă şi 
ajunseră gâfâind, căci într-o asemenea atmosferă îţi pierzi 
repede răsuflarea. Duk se opri locului la cincizeci de paşi de 
o masă uriaşă care se agita pe creştetul unui deal. 

— lată-ne serviţi după pofta inimii! exclamă doctorul, 
încărcându-şi puşca. 

— Un urs, zău aşa, ba chiar un urs frumos, spuse Bell 
imitându-l pe doctor. 

— Un urs ciudat, spuse Johnson, rezervându-şi dreptul de 
a trage după cei doi tovarăşi ai săi. 

Duk lătra cu furie. Bell înainta câţiva metri şi trase; dar 
animalul nu părea să fi fost atins, căci continua să-şi legene 
greoi capul. 

Johnson se apropie şi el şi, după ce ochi cu grijă, apăsă pe 
trăgaciul armei. 

— Bine Johnson strigă doctorul. 'Tot nimic! Ah! suntem 
prea departe de ţintă. Blestemată refracție! Nu ne vom 


obişnui oare niciodată cu ea? Ursul acesta e la mai mult de 
o mie de paşi de noi! 

— Înainte! răspunse Bell. 

Cei trei tovarăşi se repeziră spre animal, pe care 
împuşcăturile nu-l tulburaseră deloc; părea să fie foarte 
mare şi, fără să ţină seama de pericolele atacului, vânătorii 
simțeau dinainte bucuria capturii. Ajunşi la o distanţă 
potrivită, traseră; ursul, rănit de moarte, fără îndoială, făcu 
o săritură şi căzu la poalele movilei. 

Duk se aruncă asupra lui. 

— lată un urs, spuse doctorul, care n-a fost greu de 
doborât. 

— Numai trei focuri, răspunse Bell cu un aer plin de 
dispreţ, şi a şi fost culcat la pământ. 

— E chiar ciudat! grăi Johnson. 

— Afară de cazul când noi n-am ajuns la el chiar în clipa în 
care era pe cale să moară de bătrâneţe, răspunse doctorul 
râzând. 

— Pe legea mea, bătrân sau tânăr, replică Bell, oricum va fi 
o pradă bună. Tot vorbind astfel, vânătorii ajunseră la 
movilă şi, spre marea lor uimire îl găsiră pe Duk aruncându- 
se cu înverşunare asupra leşului unei vulpi albe! 

— Asta-i prea de tot! strigă Bell. 

— Aşa e, spuse doctorul. Împuşcăm un urs şi cade o vulpe! 
Johnson nu prea ştia ce să răspundă; 

— Bine! exclamă doctorul, cu un hohot de râs amestecat 
cu ciudă. Din nou refracția! 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule Clawbonny? întrebă 
dulgherul. 

— Ei da, prietene! Refracţia ne-a înşelat şi în privinţa 
mărimii, şi în privinţa distanţei! Ea ne-a făcut să vedem un 
urs sub pielea unei vulpi! Asemenea confuzii li s-au 
întâmplat nu o dată vânătorilor, în împrejurări identice! 
Hai! ne-am ales cu ce am meritat pentru nălucirile noastre. 

— Zău aşa, răspunse Johnson, urs sau vulpe, oricum o fi, 
tot vom mânca. S-o luăm cu noi. 


Dar în clipa când şeful echipajului se pregătea să ridice 
animalul pe umăr, exclamă: 

— lată ceva şi mai tare! 

— Ce e? întrebă doctorul. 

— Priviţi, domnule Clawbonny, vedeţi? Animalul are o 
zgardă la gât! 

— O zgardă? întrebă doctorul, aplecându-se deasupra 
animalului. 

Într-adevăr o zgardă de aramă, pe jumătate uzată, apărea 
din blana albă a vulpii; doctorului i se păru că vede nişte 
litere gravate pe ea; într-o clipă scoase zgarda bătută cu 
ţinte de la gâtul animalului. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Johnson. 

— Asta înseamnă că am împuşcat o vulpe de peste 
doisprezece ani, dragi prieteni, una din vulpile prinse de 
James Ross, în 1848. 

— E cu putinţă? exclamă Bell. 

— Nu încape nici o îndoială; regret că am omorât acest 
biet animal. În timpul iernatului, James Ross avu ideea de a 
prinde în curse o mulţime de vulpi albe; li s-au fixat la gât 
zgărzi de aramă, pe care era gravat locul unde se aflau 
vasele sale Entreprise şi Investigator şi depozitele de 
alimente. Aceste animale străbat uriaşe întinderi de teren 
în căutarea hranei lor, iar James Ross spera ca una dintre 
ele să cadă în mâinile câtorva oameni din expediţia lui 
Franklin. lată toată explicaţia, şi această biată vulpe, care 
ar fi putut salva viaţa celor două echipaje, a căzut de 
pomană sub loviturile gloanţelor noastre. 

— Pe legea mea, n-o vom mânca, spuse Johnson; de altfel o 
vulpe de doisprezece ani! În orice caz, îi vom păstra pielea 
drept mărturie a acestei curioase întâlniri. 

Johnson ridică animalul pe umeri. Vânătorii se îndreptară 
spre vas, orientându-se după stele; expediţia lor n-a fost 
însă chiar cu totul zadarnică; reuşiră să doboare mai multe 
perechi de ptarmigani. 


Cu o oră înainte de sosirea pe Forward, se produse un 
fenomen care stârni mirarea doctorului. A fost o adevărat 
ploaie de stele căzătoare; se puteau număra cu miile, ca 
rachetele în jerba unui foc de artificii. Lumina lunii pălea. 
Ochiul nu se mai sătura să admire acest spectacol, care 
dură mai multe ore. Un astfel de fenomen a fost observat în 
Groenlanda de către Fraţii Moravi, în 1799. S-ar fi putut 
spune că era o adevărată serbare pe care cerul o dădea în 
cinstea pământului, la aceste latitudini pustii. Doctorul, 
înapoindu-se la bord, îşi petrecu noaptea privind acest 
fenomen care încetă pe la ora şapte dimineaţa, în mijlocul 
tăcerii adânci ce cuprinsese atmosfera. 

Capitolul XXVI. 

ULTIMA BUCATĂ DE CĂRBUNE. 

Hotărât lucru, urşii păreau cu neputinţă de prins; în 
timpul zilelor de 4, 5 şi 6 noiembrie au fost ucise câteva 
foci, apoi, vântul schimbându-şi direcţia, temperatura se 
ridică cu câteva grade; dar drift-urile* de zăpadă 
începuseră cu o nemaivăzută violenţă. Părăsirea vasului 
deveni cu neputinţă şi avură mult de furcă cu combaterea 
umidității. La sfârşitul săptămânii condensatorii conţineau 
mai multe găleți de gheaţă. 

La 15 noiembrie, timpul se schimbă din nou şi 
termometrul, sub influenţa anumitor condiţii atmosferice, 
cobori la douăzeci şi patru de grade sub zero*. A fost 
temperatura cea mai joasă înregistrată până atunci. Frigul 
acesta ar fi fost suportabil într-o atmosferă liniştită, dar 
vântul sufla şi părea că aerul e plin de lame ascuţite. 

Doctorul regreta foarte mult că era ţinut prizonier, căci 
zăpada întărită de vânt oferea un teren solid pentru umblat 
şi ar fi putut să încerce vreo excursie mai îndepărtată. 

Totuşi, trebuie s-o spunem, orice mişcare bruscă a 
corpului pe un asemenea frig te face repede să gâfâi; omul 
nu mai poate da atunci nici un sfert din randamentul 
obişnuit, uneltele de fier devin cu neputinţă de mânuit; 
dacă le apuci cu mâna fără să fii prevăzător, simţi o durere 


asemănătoare cu aceea provocată de o arsură şi fâşii de 
piele rămân lipite de obiectul apucat cu imprudenţă. 

Echipajul, izolat pe navă, fu constrâns, prin urmare, la o 
plimbare de două ore pe puntea acoperită, unde avea 
dreptul să fumeze, căci fumatul era interzis în sala comună. 

Acolo, de îndată ce focul scădea puţin, gheaţa cotropea 
pereţii şi încheieturile podelei; nu exista un şurub, un cui de 
fier, o placă de metal care să nu se acopere imediat cu un 
strat de gheaţă. Fenomenul acesta instantaneu îl făcea pe 
doctor să se minuneze. Respirația oamenilor se condensa în 
aer şi, sărind de la starea fluidă la starea solidă, cădea în 
jurul lor sub formă de zăpadă. La numai câteva picioare 
depărtare de sobe, frigul îşi recăpăta toată puterea, iar 
oamenii stăteau în jurul focului, strânşi unii în alţii. 

Doctorul îi sfătuia însă să se oţelească, să se familiarizeze 
cu această temperatură care, cu siguranţă, nu-şi spusese 
încă ultimul cuvânt; le recomanda să-şi supună epiderma, 
puţin câte puţin, la aceste usturimi puternice şi, în acest 
sens, dădea exemplu personal. Dar lenea sau toropeala îl 
ţintuia pe fiecare la postul lui; nu voiau să se mişte de acolo 
şi preferau să picotească în această căldură nesănătoasă. 

Totuşi, după părerea doctorului, nu era deloc periculos să 
te expui la ger, ieşind dintr-o sală încălzită; tranziţiile 
acestea bruşte n-au, într-adevăr, nici un neajuns, decât 
pentru oamenii care sunt transpiraţi; doctorul cita exemple 
în sprijinul părerii sale, dar lecţiile lui se pierdeau în vânt, 
sau aproape. 

Cât despre John Hatteras, dânsul nu părea să resimtă 
influenţa acestei temperaturi. Se plimba tăcut, în ritm egal. 
Frigul nu avea oare nici un efect asupra constituţiei sale 
robuste? Poseda el, oare, în gradul cel mai înalt, elementele 
de căldură naturală pe care le cerea şi de la marinarii lui? 
Era atât de blindat în ideea lui fixă, încât se putea sustrage 
influențelor din afară? Oamenii îl priveau cu adâncă mirare 
cum înfrunta aceste douăzeci şi patru de grade sub zero; 


părăsea bordul ceasuri întregi şi se întorcea fără ca pe 
figura lui să se observe efectele frigului. 

— Omul acesta e ciudat, îi spuse doctorul lui Johnson; mă 
surprinde până şi pe mine! Are în el o vatră fierbinte! E 
unul din oamenii cei mai puternici pe care i-am studiat în 
viaţa mea! 

— Fapt este, răspunse Johnson, că se duce, vine, circulă pe 
afară, fără să se îmbrace mai călduros decât în iunie. 

— O! problema îmbrăcămintei nu e cea mai importantă; la 
ce bun să-l îmbraci gros pe unul care nu-şi poate produce 
singur căldura? Înseamnă să încerci să încălzeşti o bucată 
de gheaţă învelind-o într-o cuvertură de lână! Dar Hatteras 
n-are nevoie de aşa ceva; e astfel construit, că nu m-aş mira 
ca în preajma lui să fie cu adevărat cald, ca lângă nişte 
cărbuni aprinşi. 

Johnson, însărcinat să degajeze zilnic copca tăiată în 
gheaţă, observă că peretele avea o grosime mai mare de 
zece picioare. 

Doctorul avea prilejul să vadă aproape în fiecare noapte 
magnifice aurore boreale; de la ora patru până la ora opt 
seara, cerul se colora uşor spre nord; apoi coloraţia aceasta 
lua forma unei borduri de culoare galben-pală, cu 
extremităţi care păreau să se proptească în câmpul de 
gheaţă. Puțin câte puţin, zona strălucitoare se ridica pe cer, 
urmând linia meridianului magnetic şi apărea dungată de 
benzi negricioase; jeturi luminoase se avântau, se alungau 
atunci, micşorându-şi sau întărindu-şi strălucirea; ajunsă la 
zenit, aurora era compusă adesea din mai multe arcuri care 
se scăldau în unde de lumină roşii, galbene sau verzi. Era 
un spectacol uluitor, fără pereche. Curând diversele curbe 
se reuneau într-un singur punct şi formau coroane boreale 
de o bogăţie cu adevărat cerească. În fine, arcurile se 
îngrămădeau unul în celălalt, splendida auroră pălea, 
razele intense slăbeau, devenind licăriri palide, vagi, 
nehotărâte, nedeterminate, şi minunatul fenomen, slăbit, 


aproape stins, dispărea pe nesimţite în norii întunecaţi 
dinspre nord. 

Feeria unui asemenea spectacol nu poate fi contemplată în 
toată amplitudinea ei, la mai puţin de opt grade de pol; 
aurorele boreale întrezărite în regiunile temperate nu pot 
da decât o idee vagă despre acest fenomen; pare că 
providenţa ar fi voit să păstreze pentru acest climat cele 
mai uimitoare minuni ale sale. 

Numeroase paraselene* îşi făceau de asemenea apariţia, 
pe tot timpul duratei lunii; mai multe imagini ale ei se iveau 
atunci pe bolta cerului, sporindu-i strălucirea; adeseori 
simple halouri lunare înconjurau astrul nopţilor, care lucea 
în centrul unui cerc luminos cu o splendidă intensitate. 

La 26 noiembrie, s-a produs o maree de mari proporţii şi 
apa a ţâşnit cu violenţă prin copca tăiată în gheaţă; stratul 
gros a fost parcă zguduit de ridicarea mării şi trosnete 
sinistre anunţară lupta submarină; din fericire vasul se ţinu 
tare în matca lui şi numai lanţurile i se scuturară cu 
zgomot; de altfel, Hatteras, prevăzând o asemenea 
întâmplare, le fixase bine. 

Zilele următoare au fost şi mai friguroase; cerul se acoperi 
de o ceaţă pătrunzătoare; vântul ridica zăpada 
îngrămădită; era greu să-ţi dai seama dacă aceste vârtejuri 
luau naştere în cer sau pe ice-field-uri; învălmăşeala era de 
nedescris. 

Echipajul se ocupa cu tot felul de treburi în interiorul 
vasului, din care cea mai importantă consta în prepararea 
grăsimii şi a uleiului, obţinute de la foci; acestea erau 
transformate în blocuri îngheţate care trebuiau tăiate cu 
securea; blocurile erau sparte în bucăţi, la fel de tari ca 
marmoră; s-au strâns în felul acesta vreo douăsprezece 
butoiaşe. După cum se vede, orice fel de oală devenea de 
prisos; de altfel, s-ar fi spart sub presiunea lichidului care 
îngheţa. 

În ziua de 28, termometrul cobori la treizeci şi două de 
grade sub zero*; nu mai aveau cărbuni decât pentru zece 


zile şi fiecare vedea cu groază sosind momentul când acest 
combustibil va începe să lipsească. 

Hatteras, ca măsură de economie, ordonă stingerea sobei 
de pe dunetă şi, din clipa aceea, Shandon, doctorul şi cu el 
trebuiră să stea şi ei în sala comună a echipajului. 

Hatteras se afla deci mai multă vreme printre oamenii lui, 
care-i aruncau priviri năuce şi sălbatice. Auzea cârtelile lor, 
mustrările, amenințările chiar, şi nu putea să-i pedepsească. 
De altfel, părea surd la orice observaţie. Nu cerea să i se 
ofere locul cel mai apropiat de foc. Rămânea într-un colţ, cu 
braţele încrucişate, fără să scoată o vorbă. 

În ciuda recomandărilor doctorului, Pen şi prietenii lui 
refuzau să facă cel mai mic exerciţiu fizic şi îşi petreceau 
zile întregi rezemaţi de sobă sau sub păturile de pe hamac; 
nu trecu mult şi se îmbolnăviră; nu se putură împotrivi 
influenţei funeste a climatului şi îngrozitorul scorbut îşi făcu 
apariţia la bord. 

Doctorul începuse, totuşi, din vreme să distribuie în 
fiecare dimineaţă sucul de lămâie şi pastilele de calciu; dar 
aceste măsuri de apărare, de obicei atât de eficiente, n- 
avură decât efecte neînsemnate asupra bolnavilor şi boala, 
urmându-şi cursul, îşi arătă în curând simptomele cele mai 
groaznice. 

Ce jalnic era să-i vezi pe aceşti nenorociţi, ai căror nervi şi 
muşchi se contractau de durere! Picioarele li se umflau 
îngrozitor şi se acopereau cu pete mari de un albastru 
negricios; gingiile sângerânde şi buzele tumefiate nu lăsau 
să treacă printre ele decât nişte sunete nearticulate; masa 
sanguină, complet alterată, defibrinizată, nu mai transmitea 
viaţa în extremităţile corpului. 

Primul om atacat de această teribilă boală fu Clifton; în 
curând, Gripper, Brunton, Strong trebuiră să renunţe de a- 
şi mai părăsi hamacul. Cei pe care boala îi mai cruţase nu 
puteau să fugă de spectacolul acestor suferinţe; nu exista 
alt adăpost decât sala comună; trebuiau să rămână acolo; 
sala fu imediat transformată în spital, căci dintre cei 


optsprezece marinari de pe Forward, treisprezece fură 
atinşi în câteva zile de scorbut. Pen părea că va scăpa de 
contagiune; constituţia lui viguroasă îl apăra. Shandon simţi 
primele simptome ale bolii, dar aceasta n-a înaintat şi, 
făcând mişcare multă, a reuşit să se menţină într-o stare de 
sănătate satisfăcătoare. 

Doctorul îşi îngrijea bolnavii cu cel mai deplin devotament 
şi i se strângea inima în faţa suferințelor pe care nu le 
putea alina. În tot acest timp încerca să stârnească o undă 
de voioşie în mijlocul echipajului atât de deprimat; vorbele, 
mângâierile, cugetările filosofice, scornelile reuşite, 
pronosticurile lui optimiste rupeau monotonia acestor lungi 
zile de durere; citea cu glas tare; uluitoarea lui memorie îi 
aducea în minte istorioare distractive, în timp ce oamenii 
care mai erau valizi înconjurau soba, înghesuiți în jurul ei; 
dar gemetele bolnavilor, plânsetele, strigătele de disperare 
îl întrerupeau uneori şi atunci se oprea din povestit 
redevenind medicul atent şi devotat. 

De altfel, era sănătos tun; nu slăbea, corpolenţa îi ţinea loc 
de cea mai bună îmbrăcăminte şi, spunea el, era foarte bine 
îmbrăcat, ca o focă sau ca o balenă care, datorită straturilor 
groase de grăsime, suportă uşor neajunsurile atmosferei 
arctice. 

Cât despre Hatteras, el nu trecea prin nici un fel de 
încercări, nici fizice, nici morale. Suferințele echipajului său 
nu păreau să-l atingă. Nu lăsa să i se vadă emoția pe faţă, şi 
totuşi, un observator atent ar fi surprins uneori o inimă 
omenească bătând sub acest înveliş de fier. 

Doctorul îl analiza, îl studia şi nu reuşea să clasifice 
această structură stranie, această fire ieşită din comun. 

Termometrul cobori şi mai mult; locul de plimbare de pe 
punte rămase pustiu; numai câinii eschimoşi mai umblau pe 
acolo, scoțând urlete jalnice. 

Lângă sobă stătea mereu un om de gardă, care avea grijă 
să fie permanent alimentată; era important să nu fie lăsată 
să se stingă; de îndată ce focul începea să scadă, frigul 


pătrundea în sală, gheaţa se încrusta pe pereţi şi 
umiditatea, condensată brusc, cădea sub formă de zăpadă 
peste nenorociţii locuitori ai bricului. 

În toiul acestor chinuri de nedescris, au ajuns la 8 
decembrie. În dimineaţa, aceea, doctorul se duse să 
consulte, conform obiceiului său, termometrul aşezat în 
exterior. Găsi mercurul absolut îngheţat în globuleţ. 

„Patruzeci şi patru de grade sub zero!” îşi spuse el, 
îngrozit. Şi în ziua aceea fu aruncată în sobă ultima bucată 
de cărbune aflată la bord. 

Capitolul XXVII. 

MARILE GERURI ALE CRĂCIUNULUI. 

A fost un moment de disperare. Gândul morţii, al morţii 
prin îngheţ apăru în toată grozăvia lui; această ultimă 
bucată de cărbune ardea cu un pârâit sinistru; ameninţarea 
de a rămâne lipsiţi de foc începuse să se împlinească, iar 
temperatura sălii cobora simţitor. Dar Johnson aduse câteva 
bucăţi din noul combustibil pe care i-l furnizaseră animalele 
marine şi umplu soba, mai adăugă nişte câlţi cu ulei 
îngheţat şi obţinu în curând o căldură satisfăcătoare. 
Mirosul acestei grăsimi era insuportabil. Dar cum să scapi 
de el? Trebuiau să se obişnuiască. Johnson recunoscu şi el 
că soluţia prin care încerca să iasă din încurcătură lăsa de 
dorit şi că n-ar fi avut nici un succes în casele burgheze din 
Liverpool. 

— Şi totuşi, adăugă el, mirosul acesta foarte neplăcut va 
avea, poate, rezultate bune. 

— Şi ce rezultate anume? întrebă dulgherul. 

— Fără îndoială că va atrage urşii în direcţia noastră, căci 
le e poftă de asemenea mirosuri. 

— Bine, replică Bell, şi ce nevoie avem de urşi? 

— Prietene Bell, răspunse Johnson, nu mai putem conta pe 
foci; ele au dispărut, şi pentru multă vreme; dacă urşii nu 
vin şi ei să ne furnizeze partea lor de combustibil, nu ştiu ce 
se va întâmpla cu noi. 


— Bine spui, Johnson! Soarta noastră e departe de a fi 
asigurată, situaţia în care ne aflăm e înspăimântătoare. Şi 
dacă mijloacele acestea de încălzire încep să ne lipsească, 
nu prea văd cum... 

— Ar mai fi unul!... 

— Încă unul? întrebă Bell. 

— Da, Bell! în disperare de cauză... dar niciodată 
căpitanul... Şi totuşi, va trebui, poate, să ajungem acolo! 

Bătrânul Johnson clătină din cap cu tristeţe şi căzu pe 
gânduri, într-o tăcere din care Bell nu încercă să-l scoată. 
Ştia că aceste bucăţi de grăsime, dobândite cu atâta chin, 
nu vor ţine nici măcar opt zile, oricât de severe economii s- 
ar face. 

Şeful de echipaj nu se înşela. Mai mulţi urşi, atraşi de 
duhoarea puturoasă, au fost semnalaţi în pupa lui Forward; 
oamenii valizi îi urmăriră; dar animalele acestea sunt 
înzestrate cu o repeziciune deosebită şi cu o fineţe a 
simţurilor care dejoacă toate şiretlicurile; le-a fost cu 
neputinţă să se apropie de ei, şi nici cartuşele trase cu cea 
mai mare îndemânare nu i-au putut atinge. 

Echipajul bricului era serios ameninţat să moară de frig; 
n-ar fi fost în stare să reziste nici patruzeci şi opt de ore la o 
asemenea temperatură dacă ea ar fi cuprins sala comună. 

Fiecare vedea cu groază venind sfârşitul ultimei bucăţi de 
combustibil. 

Or, aceasta s-a produs la 20 decembrie, la ora trei după 
masă; focul s-a stins; marinarii, aşezaţi în cerc în jurul 
sobei, se priveau cu ochi rătăciţi. Hatteras rămânea 
nemişcat în colţul lui; doctorul, după obiceiul său, se plimba 
agitat; nu mai reuşea să găsească nici o idee care să-i 
scoată din impas. 

Temperatura scăzu brusc în sală, la şapte grade sub zero*. 

Dar, dacă doctorul era la capătul imaginaţiei sale şi nu mai 
ştia ce-i de făcut, alţii ştiau în locul lui. Astfel Shandon, rece 
şi hotărât, Pen, cu ochii scăpărând de mânie şi încă doi sau 


trei oameni ai lor, dintre cei care încă se mai puteau târi, 
ieşiră înaintea lui Hatteras. 

— Căpitane! spuse Shandon. 

Hatteras, cufundat în gândurile lui, nu-l auzi. 

— Căpitane! repetă Shandon, atingându-l cu mâna. 

Hatteras se ridică. 

— Ce doreşti, domnule? întrebă el. 

— Căpitane, nu mai avem foc! 

— Şi? răspunse Hatteras. 

— Dacă intenţia dumitale e să murim de frig, răspunse 
Shandon cu o ironie muşcătoare, te rugăm să ne-o aduci şi 
nouă la cunoştinţă. 

— Intenţia mea, replică Hatteras, cu o voce gravă, este ca 
fiecare să-şi fac aici datoria până la capăt. 

— Există ceva mai presus de datorie, căpitane, răspunse 
secundul, e dreptul la autoconservare. Repet, suntem fără 
foc şi, dacă acest lucru continuă, în două zile niciunul dintre 
noi nu va mai fi în viaţă! 

— N-am lemne, răspunse cu un glas surd Hatteras. 

— Ei bine! exclamă Pen cu violenţă, când nu mai ai lemne, 
te duci să le tai acolo unde cresc! 

Hatteras păli de mânie. 

— Unde anume? întrebă el. 

— La bord, răspunse marinarul obraznic. 

— La bord? repetă căpitanul, cu pumnii strânşi, cu ochii 
scânteind de mânie 

— Desigur, răspunse Pen; când vasul nu mai e bun ca să-şi 
transporte echipajul, e pus pe foc! 

Abia începu Pen să rostească această frază, că Hatteras şi 
pusese mâna pe un topor; la sfârşitul frazei, toporul era 
ridicat deasupra marinarului. 

— Mizerabile! strigă el. 

Doctorul se aruncă în faţa lui Pen, dându-l la o parte; 
toporul, în cădere, făcu o tăietură adâncă în podea. 

Johnson, Bell, Simpson, strânşi în jurul lui Hatteras, 
păreau hotărâți să-l apere. Dar dinspre cuşetele 


transformate în paturi de moarte se auziră nişte glasuri 
jalnice, tânguitoare, dureroase. 

— Vrem foc! vrem foc! strigau nefericiţii bolnavi, cuprinşi 
de frig sub pături. Hatteras făcu efortul de a se stăpâni; 
după câteva clipe de tăcere, rosti aceleaşi cuvinte, pe un 
ton liniştit: 

— Dacă ne distrugem vasul, cum vom mai ajunge în 
Anglia? 

— Domnule, răspunse Johnson, am putea să ardem, poate, 
fără să avem prea mult de suferit, părţile mai puţin 
folositoare; copastia, bastingajele... 

— Ne vor mai rămâne bărcile, îşi continuă Shandon ideea, 
şi, de altfel, a ne-ar putea împiedica să construim un vas 
mai mic din rămăşiţele fostului va? 

— Niciodată! răspunse Hatteras. 

— Dar... interveniră mai mulţi marinari, ridicând glasul. 

— Avem spirt în cantitate mare, răspunse Hatteras, ardeţi- 
lpână la ultima picătură. 

— Ei bine, fie şi spirt! încuviinţă Johnson cu o încredere 
simulată, care ei departe de ceea ce gândea cu adevărat. 

Şi, cu ajutorul unor smocuri de câlţi muiaţi în această 
licoare, a cărei flăcăii slabă de-abia atingea pereţii sobei, 
reuşi să ridice cu câteva grade temperatura. 

În timpul zilelor ce au urmat după această scenă 
dezolantă, vântul se întoarse spre sud, termometrul se urcă 
din nou; zăpada se învârteja într-o atmosferă mai puţin 
aspră. Unii dintre oameni putură să părăsească vasul în 
orele când umezeala era redusă; dar inflamaţia ochilor şi 
scorbutul reţinură la bord pe cei mai mulţi dintre ei; de 
altfel, nu se putea nici vâna, nici pescui. 

De fapt, nu era decât o pauză în cumplitul atac al frigului, 
şi, la 25, după o neaşteptată schimbare de direcţie a 
vântului, mercurul îngheţat dispăru din nou în capsula 
termometrului. Au trebuit atunci să se orienteze după 
termometrul cu alcool, pe care nici cele mai mari geruri nu 
reuşesc să-l facă să îngheţe. Doctorul, înspăimântat, îl găsi 


la şaizeci şi şase de grade*. Rar i-a fost dat omului să 
suporte o asemenea temperatură. 

Gheaţa se întindea pe podea ca nişte mari oglinzi pătate; o 
negură deasă invada sala, umezeala recădea sub formă de 
zăpadă abundentă; nu se mai vedea om cu om; căldura 
umană se retrăgea din extremităţile corpului; mâinile şi 
picioarele se învineţeau; capul le era parcă strâns în cercuri 
de fier, şi gândurile, zăpăcite, diminuate, îngheţate, 
provocau delirul. Un simptom înfricoşător: limba nu mai 
putea să articuleze nici o vorbă. 

Din ziua în care a fost ameninţat că vor arde vasul, 
Hatteras se învârtea ore întregi pe punte, încoace şi încolo. 

Supraveghea, veghea. Lemnul acesta era carne din carnea 
lui; tăind o bucată din el, i se tăia un braţ. Era înarmat şi cu 
ochii în patru, nesimţitor la frig, la zăpadă, la gheaţa care-i 
făcea hainele scoarță şi-l înfăşură ca într-o cuirasă de 
granit. Duk, înţelegându-l, lătra pe urmele lui şi-l însoțea cu 
urletele sale. 

Totuşi, la 25 decembrie, cobori în sala comună. Doctorul, 
profitând de un rest de energie ce-i mai rămăsese, se duse 
drept către el. 

— Hatteras, îi spuse el, vom muri din lipsă de foc! 

— Niciodată! răspunse Hatteras, ştiind bine la ce 
întrebare răspundea în felul acesta. 

— Trebuie! spuse doctorul cu blândeţe. 

— Niciodată! răspunse Hatteras cu şi mai multă vigoare, 
niciodată nu voi consimţi la aşa ceva. Dacă asta le e dorinţa, 
n-au decât să nu mi se supună. 

Aceasta însemna libertate de acţiune, acordată astfel. 
Johnson şi Bell se năpustiră pe punte. Hatteras auzi lemnul 
bricului său trosnind sub loviturile toporului. Plânse. 

În ziua aceea era Crăciunul, sărbătoare de familie în 
Anglia, seara serbărilor pentru copii! Ce amară era 
amintirea acestei sărbători, cu copii fericiţi în jurul pomului 
lor împodobit cu panglici. Cine nu-şi amintea de feliile 


acelea lungi, fripte, de carne de bou, îngrăşat în mod 
special pentru această zi? 

Şi pateurile umplute cu carne, plăcintele cu ingrediente de 
tot felul pregătite pentru ziua aceasta atât de scumpă 
inimilor englezeşti? Aici, în schimb, domneau durerea, 
disperarea, mizeria şi drept buştean pentru focul de 
Crăciun le serveau bucăţile astea de lemn dintr-un vas 
pierdut în adâncurile zonei glaciale! 

Totuşi, sub influenţa focului, marinarii îşi veniră în fire; 
ceaiurile şi cafelele fierbinţi le-au creat o bună dispoziţie 
instantanee, iar speranţa e ceva atât de înrădăcinat în 
sufletul oamenilor, încât aceştia au început din nou să 
spere. 

Cu aceste alternări de frig şi căldură, de speranţă şi de 
disperare, s-a sfârşit funestul an 1860, a cărui iarnă 
timpurie a dejucat îndrăzneţele planuri ale lui Hatteras. 

Or, s-a întâmplat ca tocmai ziua de 1 ianuarie 1861 să fie 
marcată de o descoperire neaşteptată. Era ceva mai puţin 
frig şi doctorul îşi reluase studiile obişnuite; citea relatările 
lui sir Edward Belcher despre expediţia sa în mările polare. 
Deodată, un pasaj neobservat până atunci îl surprinse în 
mod izbitor; îl reciti şi-şi dădu seama că nu se înşela. 

Sir Edward Belcher povestea că, după ce ajunsese la 
extremitatea Canalului Reginei, descoperise urme 
importante ale trecerii şi şederii unor oameni. 

„Sunt, spunea el, resturi de locuinţe cu mult superioare 
celor care pot fi atribuite obiceiurilor primitive ale triburilor 
nomade de eschimoşi. 

Zidurile sunt bine înfipte în pământul săpat la mare 
adâncime; suprafaţa interioară, frumos pavată cu un strat 
gros de prundiş. Oseminte de reni, de morse, de foci se văd 
aici, în cantitate mare. Am găsit şi cărbuni”. 

La ultimele cuvinte, în mintea doctorului se născu o idee; 
luă cartea cu el şi veni să-i comunice lui Hatteras cele citite. 

— Cărbuni! exclamă acesta din urmă. 

— Da, Hatteras, cărbuni, adică salvarea noastră! 


— Cărbuni, pe coasta aceasta pustie! continuă Hatteras. 
Nu, aşa ceva nu e cu putinţă! 

— De ce să ne îndoim, Hatteras? Belcher n-ar fi semnalat 
un asemenea fapt fără să fi fost sigur, fără să-l fi văzut cu 
ochii lui. 

— Ei bine, şi atunci, doctore? 

— Ne aflăm la mai puţin de o sută de mile de coasta unde 
Belcher a văzut acest cărbune. Ce reprezintă o excursie de 
o sută de mile? Nimic... S-au făcut adesea explorări la 
distanţe mai lungi, străbătând gheţurile prin geruri la fel de 
mari. Să plecăm, deci, căpitane! 

— Să plecăm! exclamă Hatteras, care se decise repede şi, 
cu mobilitatea imaginaţiei sale, întrevedea şanse de salvare. 

Johnson fu imediat înştiinţat de luarea acestei hotărâri. 
Încuviinţă din toată inima planul şi-l comunică tovarăşilor 
săi; unii îl aprobară, alţii îl primiră cu indiferenţă. 

— Cărbuni pe coastele astea! zise Wall, lungit pe patul lui 
de suferinţă. 

— Lasă-i să facă ce vor, îi răspunse Shandon, cu un aer 
misterios. 

Dar, chiar înainte ca pregătirile de călătorie să fi început, 
Hatteras voi să stabilească din nou cu cea mai mare 
exactitate poziţia lui Forward. E lesne de înţeles 
însemnătatea acestui calcul şi de ce situaţia vasului trebuia 
cunoscută cu o precizie matematică. Când vor fi departe de 
vas, nu-l vor putea regăsi fără date sigure. 

Hatteras se urcă, deci, pe punte; culese, la momente 
diferite, date în legătură cu releveul lunii şi înălţimea 
meridiană a principalelor stele... 

Calculele prezentau serioase dificultăţi; la aceste 
temperaturi joase, sticla şi oglinzile instrumentelor se 
acopereau cu un strat de gheaţă, din cauza răsuflării lui 
Hatteras; nu o dată pleoapele i-au fost arse de metalul 
îngheţat al lunetelor. 

Totuşi, reuşi să obţină baze foarte precise pentru calculele 
sale şi se întoarse în sală să le pună la punct. După ce 


termină, înălţă cu uimire capul, luă harta, făcu însemnări pe 
ea şi-l privi pe doctor. 

— Ei? întrebă acesta. 

— La ce latitudine ne aflam la începutul iernatului? 

— Păi, la şaptezeci şi opt de grade şi cincisprezece minute 
latitudine şi nouăzeci şi cinci de grade şi treizeci de minute 
longitudine, exact la polul frigului. 

— Ei bine, adăugă Hatteras în şoaptă, câmpul de gheaţă 
pe care ne aflăm merge în derivă. suntem cu două grade 
mai mult spre nord şi mai la vest, la trei sute de mile, cel 
puţin, de depozitul dumneavoastră de cărbuni! 

— Şi nefericiţii aceştia care nu ştiu nimic! exclamă 
doctorul. 

— Tăcere! făcu Hatteras, ducându-şi degetul la buze. 

Capitolul XXVIII. 

PREGĂTIRI DE PLECARE. 

Hatteras nu voi să pună echipajul la curent cu noua 
situaţie. Avea dreptate. Nenorociţii, ştiindu-se târâţi spre 
nord cu o forţă irezistibilă, s-ar fi lăsat, poate, pradă furiilor 
disperării. Doctorul îl înţelese şi aprobă tăcerea căpitanului. 

Acesta îşi ferecă în suflet impresiile provocate de 
descoperire. A fost primul lui moment de fericire de la 
începutul lungilor luni petrecute într-o luptă necontenită 
împotriva elementelor naturii. Se afla împins la o sută 
cincizeci de mile mai spre nord, la nici opt grade de pol! 
Dar şi-a ascuns atât de bine bucuria, încât doctorul n-a 
putut nici măcar s-o bănuiască. 

Se întrebă doar de ce ochii lui Hatteras aveau o strălucire 
neobişnuită; dar asta a fost tot, iar răspunsul atât de firesc 
la această întrebare nici măcar nu i-a trecut prin minte. 

Forward, apropiindu-se de pol, se îndepărtase de 
zăcământul de cărbuni semnalat de sir Edward Belcher; în 
loc de o sută de mile, ca să-l cauţi, trebuia să te întorci cu 
două sute cincizeci de mile spre sud. Totuşi, după o scurtă 
discuţie între Hatteras şi Clawbonny, planul călătoriei fu 
menţinut. 


Dacă Belcher spusese adevărul, şi nu se puteau pune la 
îndoială spusele lui, lucrurile trebuiau să se găsească în 
starea în care le lăsase. De la 1853 încoace, nici o expediţie 
nouă nu se îndreptase spre acele pământuri îndepărtate. La 
această latitudine eschimogşii nu se întâlneau decât puţini, 
sau deloc. Eşecul din insula Beechey nu se putea repeta pe 
coastele Noului-Cornouailles. Temperatura scăzută a 
climatului de aici conserva la infinit lucrurile lăsate sub 
influenţa sa. Aşadar, toate şansele erau în favoarea acestei 
călătorii printre gheţuri. 

S-a calculat că excursia ar putea să dureze cel mult 
patruzeci de zile şi pregătirile făcute de Johnson ţinură 
seama de acest lucru. 

Grija lui s-a îndreptat în primul rând asupra săniei; 
aceasta avea forma celor groenlandeze, largă de aproape 
un metru şi lungă de douăzeci şi patru de picioare. 
Eschimoşii construiesc asemenea sănii care, adesea, 
depăşesc cincizeci de picioare în lungime. Sania se 
compunea din scânduri lungi, curbate în faţă şi în spate şi 
întinse ca un arc cu două frânghii puternice. Această 
construcţie îi dă o anumită elasticitate, de natură a face 
şocurile mai puţin periculoase. Sania alerga cu uşurinţă pe 
gheaţă, dar, atunci când ningea, când straturile albe nu 
erau încă întărite, i se adaptau două tălpici verticale, una 
lângă alta, şi, astfel ridicată, putea să înainteze fără să 
sporească rezistenţa la tracţiune. De altfel, frecată pe tălpi 
cu un amestec de sulf şi de zăpadă, după metoda 
eschimosă, sania aluneca deosebit de uşor. Atelajul ei era 
format din şase câini; animalele voinice, în ciuda faptului că 
erau slabe, nu păreau să sufere prea mult din cauza iernii 
aspre; hamurile lor din piele de căprioară erau în stare 
bună; trebuiau să se bizuie pe acest echipaj vândut în mod 
cinstit de groenlandezii din Uppernawik. Toţi cei şase câini 
la un loc puteau să tragă o greutate de două mii de livre, 
fără să se obosească peste măsură. 


Materialele de cantonament erau: un cort, pentru cazul 
când construcţia unei snow-house* ar fi fost imposibilă, o 
pânză cauciucată, largă, care urma să fie întinsă pe zăpadă 
pentru a o împiedica să se topească în contact cu corpul şi, 
în fine, mai multe pături de lână şi de piele de bivol. În plus, 
au luat cu ei şi halkett-boat-ul*. 

Proviziile au constat din cinci lăzi de pemmican - carne 
uscată - cântărind aproximativ patru sute cincizeci de livre; 
s-a socotit câte o livră de pemmican pentru fiecare om şi 
pentru fiecare câine; aceştia erau în număr de şapte, cu 
Duk. cu tot; oamenii trebuiau să fie cel mult patru. S-au 
luat, de asemenea, doisprezece galoni* de spirt, adică 
aproape o sută cincizeci de livre; ceai, biscuiţi, în cantitate 
suficientă; o mică maşină de gătit portabilă, cu o însemnată 
cantitate de fitiluri şi câlţi, pulbere, muniții şi patru puşti cu 
două ţevi. Oamenii trebuiau, după modelul dat de căpitanul 
Parry, să se încingă cu centuri de cauciuc, în care căldura 
corpului şi mişcarea provocată de mers păstrau cafeaua, 
ceaiul şi apa în stare lichidă. 

Johnson se îngriji în mod special de confecţionarea unor 
snow-shoes*, fixate pe nişte rame de lemn prevăzute cu 
curele de piele; ele serveau de patine; pe terenurile 
complet îngheţate şi întărite, mocasinii din piele de 
căprioară îi înlocuiau cu succes; fiecare călător trebuia să 
fie dotat cu câte două perechi din ambele feluri de 
încălţăminte. 

Aceste pregătiri atât de importante, deoarece omiterea 
unui singur amănunt putea să ducă la pieirea expediției, 
durară patru zile pline. În fiecare zi, la prânz, Hatteras avu 
grijă să stabilească poziţia vasului său; nava nu mai era în 
derivă şi, pentru a se asigura întoarcerea, era necesară o 
siguranţă absolută. 

Hatteras se ocupă cu alegerea oamenilor care trebuiau să- 
| însoţească. Era de luat o hotărâre gravă; pe unii dintre ei 
nu era bine să-i ducă cu sine, dar trebuia să fie atent şi 
dacă-i lăsa la bord. Totuşi, cum salvarea tuturor depindea 


de reuşita călătoriei, căpitanului i s-a părut nimerit să-şi 
aleagă drept tovarăşi de drum. în primul rând, oameni 
siguri şi încercaţi. 

Shandon fu astfel exclus; el nu manifesta, de altfel, nici o 
părere de rău în această privinţă. James Wall, bolnav la pat, 
nu putea să ia parte la expediţie. 

Starea bolnavilor nu se înrăutăţise; tratamentul lor consta 
din frecţii repetate şi doze mari de suc de lămâie; nu era 
greu de urmat şi nu făcea necesară în nici un fel prezenţa 
doctorului. Dânsul se puse deci în fruntea călătorilor şi 
plecarea lui nu stârni nici cea mai mică plângere. 

Johnson ar fi dorit cu ardoare să-l însoţească pe căpitan în 
periculoasa lui misiune; dar acesta îl luă deoparte şi, cu glas 
afectuos, aproape emoţionat, îi spuse: 

— Johnson, n-am încredere decât în dumneata. Eşti 
singurul ofiţer pe mâna căruia pot să las vasul meu. Trebuie 
să te ştiu aici, ca să-i supraveghezi pe Shandon şi pe ceilalţi. 
Iarna îi ţine pe loc; dar cine ştie de ce hotărâri funeste sunt 
în stare în răutatea lor! Vei fi împuternicit cu instrucţiuni 
formale, prin care, la nevoie, ţi se va încredința comanda. 
Vei fi alter-ego-ul meu. Noi nu vom lipsi decât cel mult patru 
sau cinci săptămâni, şi voi fi liniştit avându-te pe dumneata 
acolo unde nu pot să fiu eu. Vă trebuie lemne, Johnson. 
Ştiu! Dar, pe cât va fi posibil, cruţaţi bietul meu vas. Mă 
înţelegi, Johnson? 

— Te înţeleg, căpitane, răspunse bătrânul marinar, şi voi 
rămâne de vreme ce interesele dumitale o cer. 

— Mulţumesc! spuse Hatteras, strângând mâna şefului său 
de echipaj, şi adăugă: Dacă vezi că nu ne întoarcem, 
aşteaptă până la dezgheţul viitor şi încearcă să faci o 
recunoaştere spre pol. Dacă ceilalţi se opun, nu te mai 
gândi la noi şi du-l înapoi pe Forward în Anglia. 

— E dorinţa dumitale, căpitane? 

— E hotărârea mea absolută, răspunse Hatteras. 

— Ordinele dumitale vor fi executate, spuse Johnson, 
simplu. 


Odată hotărârea luată, doctorul îl regretă pe respectabilul 
său prieten, dar era nevoit a recunoaşte că bine făcea 
Hatteras procedând în felul acesta. 

Ceilalţi doi tovarăşi de călătorie fură Bell, dulgherul, şi 
Simpson. Primul, sănătos, viteaz şi devotat, avea să le fie de 
mare folos la instalarea taberei pe zăpadă; al doilea, deşi 
mai puţin hotărât, primi totuşi să participe la o expediţie în 
care putea să fie foarte folositor în dubla lui calitate de 
pescar şi de vânător. 

Astfel, detaşamentul era format din Hatteras, Clawbonny, 
Bell, Simpson şi credinciosul Duk; erau deci de hrănit patru 
oameni şi şapte câini. Aprovizionarea fusese calculată în 
consecinţă. 

În timpul primelor zile din ianuarie, temperatura se 
menţinu în medie la treizeci şi trei de grade sub zero*. 

Hatteras pândea cu nerăbdare o schimbare a vremii; de 
mai multe ori consultă barometrul, dar nu se putea încrede 
în el; instrumentul părea că-şi pierde, la latitudinile înalte, 
precizia lui obişnuită; natura, în climatul acesta, face 
importante excepţii de la regulile generale; astfel, 
limpezimea cerului nu era însoţită întotdeauna de frig, iar 
zăpada nu aducea neapărat o creştere a temperaturii; 
barometrul rămânea nesigur, aşa cum observaseră şi alţi 
mulţi navigatori ai mărilor polare, el coborând uşor când 
suflau vânturile din nord şi din est; când cobora jos de tot, 
aducea timp frumos, iar când urca, zăpadă sau ploaie. Nu 
te puteai, deci, bizui pe indicaţiile lui. 

În sfârşit, la 5 ianuarie, o briză de est aduse cu sine o 
creştere de cincisprezece grade; mercurul în termometru 
se urcă la optsprezece grade sub zero*. 

Hatteras hotări să plece a doua zi; nu ţinea să mai vadă 
cum sub ochii lui era desfăcut vasul în bucăţi; duneta fusese 
complet pusă pe foc. 

Aşadar, la 6 ianuarie, în plin viscol, ordonă plecarea. 
Doctorul le dădu bolnavilor ultimele sfaturi; Bell şi Simpson 
schimbară tăcute strângeri de mână cu camarazii lor. 


Hatteras voi să-şi ia rămas bun cu glas tare, dar văzu în 
jurul lui numai priviri duşmănoase. 1 se păru că surprinde 
un zâmbet ironic pe buzele lui Shandon. Tăcu. Poate că 
ezită chiar un moment să plece, privind către Forward. Dar 
nu era posibil să revină asupra hotărârii pe care o luase; 
sania încărcată şi înhămată aştepta pe câmpul de gheaţă; 
Bell o luă înainte, ceilalţi îl urmară. Johnson îi însoţi pe 
călători cam un sfert de milă; apoi Hatteras îl rugă să se 
întoarcă la bord, ceea ce bătrânul marinar făcu, după ce îi 
salută fluturând multă vreme din mână, în semn de rămas 
bun. 

În clipa aceea, Hatteras, întorcându-se pentru ultima dată 
spre bric, văzu cum dispar vârfurile catargelor în ninsoarea 
întunecată ce cădea din cer. 

Capitolul XXIX. 

STRĂBĂTÂND CÂMPURILE DE GHEAŢĂ. 

Micul grup cobori spre sud-est. Simpson mâna câinii 
înhămaţi la sanie. Duk îl ajuta cu zel, nefiind prea surprins 
de meseria semenilor săi. Hatteras şi doctorul mergeau în 
spate, în timp ce Bell, însărcinat cu recunoaşterea 
drumului, păşea în frunte, sondând gheţurile cu capătul de 
fier al bastonului său. 

Urcarea termometrului anunţa o ninsoare apropiată; nu s- 
a lăsat prea mult aşteptată şi curând au început să cadă 
fulgi mari. Vârtejurile care împiedicau vederea sporeau 
greutăţile călătoriei: se abăteau de la linia dreaptă, 
mergeau încet; cu toate acestea, puteau să conteze pe o 
medie de trei mile pe oră. 

Întinderea de gheaţă, frământată de presiunile îngheţului, 
prezenta o suprafaţă inegală; izbiturile săniei deveneau tot 
mai frecvente şi, urmând pantele drumului, ea se înclina 
uneori neliniştitor; dar, de bine, de rău, se descurcau. 

Hatteras şi tovarăşii săi se ghemuiau cu grijă în hainele lor 
de piele, croite după moda groenlandeză; acestea nu 
străluceau prin eleganţă, dar erau potrivite pentru 
necesităţile climatului; faţa călătorilor era apărată de o 


glugă strânsă, prin care nu pătrundea vântul şi zăpada; 
numai gura, nasul şi ochii veneau în contact cu aerul şi nu 
era cazul să fie apărate; nimic nu-i mai incomod decât 
fularele şi eşarfele pe care gheaţa le face ţepene imediat; 
seara, n-ar fi putut să fie scoase decât cu lovituri de secure, 
ceea ce, chiar în mările arctice, e un mod dezagreabil de a 
te dezbrăca. Trebuia, dimpotrivă, să laşi loc liber pentru 
respiraţie care, în faţa unui obstacol, îngheţa imediat. 

Întinderea nesfârşită continua cu o monotonie obositoare: 
peste tot, gheţuri îngrămădite unele peste altele, având o 
înfăţişare uniformă, hummock-uri, a căror neregularitate 
sfârşea prin a părea regulată, blocuri turnate în acelaşi 
tipar şi aisberguri printre care şerpuiau văi întortocheate. 
Mergeau cu busola în mână şi vorbeau puţin. În această 
atmosferă îngheţată, a deschide gura însemna o adevărată 
suferinţă; cristale de gheaţă ascuţite se formau brusc între 
buze şi căldura răsuflării nu reuşea să le topească. Marşul 
se făcea în tăcere şi fiecare dibuia, cu bastonul, terenul 
necunoscut. Paşii lui Bell se întipăreau în straturile moi; 
ceilalţi îl urmau cu atenţie şi, pe unde trecea el, putea să se 
aventureze şi restul grupului. 

Numeroase urme de urşi şi de vulpi se încrucişau în toate 
sensurile, dar a fost cu neputinţă, în timpul primei zile, să 
zăreşti măcar un singur animal; să le vânezi ar fi fost, de 
altfel, şi periculos, şi nefolositor; sania, şi aşa destul de 
încărcată, nu putea fi umplută peste măsură. 

De obicei, în explorări de acest fel, călătorii au grijă să lase 
depozite de alimente în drumul lor; le aşează în ascunzători 
făcute în zăpadă la adăpost de animale, uşurându-se în felul 
acesta pe timpul călătoriei iar la întoarcere iau înapoi, puţin 
câte puţin, din aceste provizii, fără să se fi trudit a le 
transporta cu ei. 

Hatteras nu putea să recurgă la acest mijloc pe un câmp 
de gheaţă care se putea să fie mişcător; pe uscat depozitele 
ar fi fost uşor de instalat, dar nu printre ice-field-uri, iar 


nesiguranța drumului făcea foarte problematică 
întoarcerea prin locurile prin care trecuseră la dus. 

La prânz Hatteras opri micul lui grup la adăpostul unui zid 
de gheaţă; dejunul era compus din pemmican şi ceai 
fierbinte; calităţile înviorătoare ale acestei băuturi produc o 
adevărată bună dispoziţie, de care călătorii n-au fost lipsiţi. 

După o oră de repaus, au pornit iar la drum; în această 
primă zi de călătorie parcurseseră 20 de mile; seara, 
oamenii şi câinii erau istoviţi. 

Totuşi, cu toată oboseala, trebuia construită o casă de 
zăpadă unde să-şi petreacă noaptea; cortul ar fi fost 
insuficient. A fost o treabă de o oră şi jumătate. Bell se 
dovedi foarte îndemânatic. Blocurile de gheaţă tăiate cu 
cuțitul se suprapuseră cu iuţeală, se rotunjiră în formă de 
dom şi un ultim bloc asigură soliditatea construcţiei, 
alcătuind cheia de boltă; zăpada moale servea de mortar; 
ea umplea crăpăturile şi, întărindu-se repede, făcu un bloc 
unic din întreaga construcţie. 

O deschidere strâmtă, prin care te strecurai pe brânci, 
îngăduia accesul în grota aceasta improvizată; doctorul se 
vâri pe acolo, nu fără greutate, şi ceilalţi îl urmară. Cina a 
fost pregătită la iuţeală pe maşina de gătit cu spirt. 
Temperatura interioară a acestei snow-house era foarte 
suportabilă: vântul care sufla cu turbare pe afară nu putea 
să pătrundă înăuntru. „La masă!” strigă în curând doctorul 
cu glasul cel mai îmbietor. 

Şi masa aceasta, mereu aceeaşi, puţin variată, dar 
întăritoare, se luă în comun. După masă, gândul le era 
numai la somn; pânzele impermeabile de mackintosh, 
întinse pe stratul de zăpadă, îi apărau de umezeală. 

Şi-au pus la uscat, la flacăra maşinii de gătit portative, 
ciorapii şi încălţămintea, apoi trei dintre călători, înveliţi în 
păturile de lână, adormiră pe rând, în timp ce al patrulea 
făcea de gardă; el trebuia să vegheze la siguranţa tuturor şi 
să împiedice astuparea deschizăturii prin care se intra în 


casă, căci, fără această măsură, riscau să fie îngropaţi de 
vii. 

Duk locuia în camera comună; echipajul de câini rămăsese 
afară şi, după ce-şi primi porţia, se ghemui sub zăpada care 
deveni, în scurt timp, o pătură impermeabilă. 

Oboseala acestei zile îi făcu să adoarmă imediat. Doctorul 
îşi luă în primire cartul de veghe la trei dimineaţa. În timpul 
nopţii se dezlănţuise uraganul. În ce stranie situaţie se aflau 
aceşti oameni, izolaţi, rătăciţi printre zăpezi, îngropaţi într- 
un mormânt ale cărui ziduri se îngroşau sub rafalele de 
zăpadă. 

A doua zi dimineaţa, la ora şase, marşul monoton fu reluat; 
mereu aceleaşi văi, aceleaşi aisberguri, o uniformitate care 
îngreuna alegerea punctelor de reper. În timpul acesta, 
temperatura coborând cu câteva grade şi îngheţând stratul 
de zăpadă, mersul călătorilor se acceleră. Adesea se 
întâlneau dâmburi care semănau cu nişte cairn-uri sau cu 
ascunzători de eschimoşi; doctorul puse să fie dărâmat un 
asemenea cairn ca să fie cu conştiinţa împăcată, dar n-a 
găsit în el decât un bloc de gheaţă. 

— Ce crezi dumneata, Clowbonny? îl întrebă Hatteras; nu 
suntem noi primii oameni care am pus piciorul în această 
parte a globului? 

— E posibil să fie aşa, răspunse Clawbonny, dar, în fine, 
cine ştie? 

— Să nu ne pierdem timpul în cercetări zadarnice, 
continuă căpitanul; mă grăbesc să ajung iar la vasul meu, 
chiar dacă nu vom găsi combustibilul atât de dorit. 

— În privinţa aceasta, am speranţe mari. 

— Doctore, spunea adesea Hatteras, n-am făcut bine 
părăsind Forward-ul e o greşeală! Locul căpitanului e la 
bord şi nu în altă parte. 

— E Johnson acolo! În sfârşit... să ne grăbim... să ne 
grăbim! 

Echipajul mergea repede; se auzeau strigătele lui Simpson 
care îmboldea câinii; aceştia, printr-un curios fenomen de 


fosforescenţă, alergau parcă pe un sol aprins, iar tălpicile 
săniei păreau să ridice o pulbere de scântei. Doctorul o luă 
înainte ca să examineze natura acestei zăpezi când, 
deodată, vrând să sară peste un hummock, dispăru. Bell, 
care era în apropierea lui, alergă imediat într-acolo. 

— Hei, domnule Clawbonny, strigă el neliniştit, în timp ce 
Hatteras şi Simpson veneau şi ei. Unde sunteţi? 

— Doctore! strigă căpitanul. 

— Aici sunt, într-o groapă, răspunse o voce liniştitoare; 
daţi-mi un capăt de frânghie şi mă urc iar la suprafaţa 
globului. 

I se întinse o funie doctorului, care stătea ghemuit în 
fundul unei pâlnii adânci de vreo douăsprezece picioare; 
acesta îşi trecu frânghia în jurul mijlocului şi cei trei 
tovarăşi ai săi îl traseră, cu destulă greutate. 

— Sunteţi rănit? întrebă Hatteras. 

— Deloc! nu-i aşa uşor să mi se întâmple mie ceva, 
răspunse doctorul scuturându-şi faţa blajină, plină de 
zăpadă. 

— Dar cum s-au petrecut lucrurile? 

— Ei! din cauza refracției! răspunse el râzând. Mereu 
refracția! Am crezut că sar peste un interval lat de un picior 
şi am căzut într-o groapă adâncă de zece! Ah, iluziile 
optice! sunt singurele iluzii care-mi mai rămân, dragi 
prieteni, dar mi-ar fi greu să le pierd! Asta să vă fie de 
învăţătură, ca să nu mai faceţi nici un pas fără să fi sondat 
terenul, căci nu trebuie să te bizui pe simţuri! Aici urechile 
aud greşit şi ochii văd fals! E în adevăr un ţinut pe care să-l 
alegi dintr-o mie. 

— Ne putem continua drumul? întrebă căpitanul. 

— Să-l continuăm, Hatteras, să-l continuăm! Această 
cădere mi-a făcut mai mult bine decât rău. 

Îşi reluară drumul spre sud-est şi, la venirea serii, călătorii 
se opriră, după ce străbătuseră o distanţă de douăzeci şi 
cinci de mile; erau frânţi de oboseală, ceea ce nu-l 


împiedică pe doctor să se urce pe un munte de gheaţă în 
timp ce se construia casa de zăpadă. 

Luna, aproape plină încă, avea o strălucire extraordinară 
pe cerul senin; stelele radiau cu o forţă surprinzătoare; din 
vârful aisbergului se vedea întreaga întindere, plină de 
dâmburi cu forme ciudate; văzându-le risipite, strălucind 
sub razele lunii, desenându-şi profilurile precise peste 
umbrele învecinate, semănând cu nişte coloane, cu 
trunchiuri răsturnate şi pietre funerare, ai fi spus că e un 
uriaş cimitir fără copaci, trist, tăcut, nesfârşit, în care 
douăzeci de generaţii din lumea întreagă s-au culcat în 
tihnă să-şi doarmă somnul de veci. 

În ciuda frigului şi a oboselii, doctorul rămase într-o lungă 
contemplare din care însoțitorii l-au scos destul de greu; 
dar trebuiau să se gândească la odihnă; coliba de zăpadă 
era gata; cei patru călători s-au ghemuit în ea ca nişte 
cârtiţe şi au adormit imediat. 

A doua zi şi zilele următoare au trecut fără nici un incident 
deosebit; călătoria se făcea uşor sau greu, repede sau încet, 
după toanele temperaturii, când aspră şi glacială, când 
umedă şi pătrunzătoare; după natura solului, trebuiau să 
folosească fie mocasinii, fie încălţămintea pentru zăpadă. 

Astfel au ajuns la 15 ianuarie; luna, la ultimul pătrar, 
stătea puţină vreme pe cer, soarele deşi mereu ascuns sub 
orizont, începuse să dea timp de şase ore un fel de lumină 
crepusculară, insuficientă însă pentru luminarea drumului; 
acesta trebuia jalonat după direcţia indicată de compas. 
Bell păşea în frunte; Hatteras mergea, în linie dreaptă, 
îndărătul lui. Apoi Simpson şi doctorul, determinând poziţia 
unuia prin poziţia celuilalt, astfel încât să nu-l zărească 
decât pe Hatteras; căutau astfel să se menţină în linie 
dreaptă. Şi totuşi, cu toată grija lor, se îndepărtau uneori de 
ea cu treizeci şi patruzeci de grade; atunci trebuiau să reia 
jalonarea. 

La 15 februarie, într-o duminică, Hatteras socoti că a 
parcurs aproape o sută de mile spre sud; dimineaţa aceasta 


a fost consacrată reparării diverselor obiecte necesare 
toaletei şi vieţii de tabără. 

La prânz, au pornit iar la drum; temperatura era rece; 
termometrul arăta numai treizeci şi două de grade sub 
zero*, într-o atmosferă foarte pură. 

Deodată, fără ca să fi putut prevedea această schimbare 
bruscă, se ridică din pământ un abur într-o stare de totală 
congelare; acesta atinse o înălţime de aproape nouăzeci de 
picioare şi rămase nemişcat; nu se mai vedeau între ei nici 
măcar la un pas distanţă; aburul acesta se lipea de haine, 
pe care le acoperea cu nişte cristale prismatice lungi, 
ascuţite. 

Călătorii, surprinşi de fenomenul acesta de frost-rime*, nu 
avură mai întâi decât un singur gând: să se adune la un loc; 
imediat se auziră diverse apeluri: 

— Hei, Simpson! 

— Bell, pe aici! 

— Domnule Clawbonny! 

— Doctore! 

— Căpitane, unde sunteţi? 

Cei patru tovarăşi de drum se căutau cu braţele întinse 
prin ceața deasă, care nu lăsa privirii nici o posibilitate de a 
vedea ceva. Dar ceea ce avea să-i neliniştească, era că nici 
un răspuns nu ajungea până la ei; s-ar fi zis că prin aburii 
aceştia nu se puteau transmite sunetele. 

Fiecare avu, deci, ideea să-şi descopere arma, ca să dea 
un semnal de adunare. Dar, dacă sunetul vocii părea prea 
slab, detunăturile puştii erau prea puternice, căci ecourile 
le luară în stăpânire şi, repercutate în toate direcţiile, 
provocară un uruit confuz, fără o direcţie care să poată fi 
precizată. 

Atunci fiecare acţiona după firea sa. Hatteras se opri şi, 
încrucişând braţele, aşteptă. Simpson se mulţumi, nu fără 
greutate, să oprească sania. Bell se întoarse îndărăt pe 
urma paşilor săi, ale căror tipare le pipăi foarte atent cu 
mâna. Doctorul, ciocnindu-se de blocuri de gheaţă, căzând 


şi ridicându-se, merse, de la dreapta spre stânga, tăind 
urmele de paşi de-a curmezişul şi rătăcindu-se din ce în ce 
mai mult. 

— Asta nu mai poate să dureze! Ciudată climă! Cam prea 
multe lucruri neprevăzute! Nu mai ştii pe ce te poţi bizui, 
fără să mai vorbim de cristalele astea ascuţite care-ţi sfâşie 
faţa. Aho! Aho! Căpitane! strigă el din nou. Dar nu obţinu 
nici un răspuns; cu totul la întâmplare îşi încarcă puşca şi, 
în ciuda mănuşilor lui groase, răceala ţevii îi ardea mâinile. 

În timpul acestei operaţii, i se păru că întrezăreşte o masă 
nedesluşită care se mişca la câţiva paşi de el. 

— În sfârşit! spuse el, Hatteras! Bell! Simpson! Voi sunteţi? 
Hai, răspundeţi! Se auzi un mormăit surd. 

„Ei! se gândi bunul doctor. Ce-i asta?” 

Masa se apropia; pierzându-şi primele dimensiuni, 
contururile ei începeau să se precizeze. Un gând 
înfricoşător se născu în mintea doctorului. „Un urs!” îşi 
spuse el. 

Într-adevăr, trebuia să fie un urs foarte mare; rătăcit prin 
ceaţă, umbla încolo şi încoace, cu riscul de a se ciocni de 
aceşti călători a căror prezenţă, cu siguranţă, n-o bănuia. 

„Se complică lucrurile”, se gândi doctorul, rămânând 
nemişcat. 

Ba simţea respiraţia animalului care, în aceeaşi clipă, se 
pierdea în frost-rime; ba zărea labele uriaşe ale monstrului 
bătând aerul şi trecând atât de aproape de el, încât hainele 
i-au fost sfâşiate de mai multe ori de ghearele ascuţite; 
făcea o săritură înapoi şi atunci masa în mişcare pierea aşa 
cum pier spectrele fantasmagorice. 

Dar, tot retrăgându-se, doctorul simţi terenul înălţându-i- 
se sub picioare; ajutându-se cu mâinile, cramponându-se de 
muchiile gheţurilor, se sui pe un bloc, apoi pe al doilea; 
dibui cu capătul bastonului. 

„Un aisberg, îşi spuse el; dacă ajung în vârf, sunt salvat!” 
Şi, spunând asta, se caţără cu o agilitate surprinzătoare pe 


o înălţime de aproape optzeci de picioare; depăşea cu capul 
ceața îngheţată, a cărei parte superioară era net retezată. 

„Bun!” îşi spuse el, şi, privind în jur, îi zări pe cei trei 
însoțitori ai săi apărând din fluidul dens. 

— Hatteras! 

— Domnule Clawbonny! 

— Bell! 

— Simpson! 

Aceste patru sunete ţâşniră aproape în acelaşi timp. Cerul, 
aprins de un şubred cerc luminos, arunca raze palide care 
dădeau frost-rime-ului culoarea norilor, iar creştetele 
aisbergurilor păreau că ies dintr-o masă de argint lichid. 
Călătorii se aflau într-un cerc cu un diametru mai mic de o 
sută de picioare. Datorită limpezimii straturilor superioare 
de aer, temperatura fiind foarte scăzută, glasurile li se 
auzeau cu mare uşurinţă şi putură sta de vorbă de pe 
înălţimea ghețarului lor. După primele focuri de armă, 
fiecare dintre ei, neauzind nici un răspuns, n-a avut ceva 
mai bun de făcut decât să se ridice deasupra ceţii. 

— Sania! exclamă căpitanul. 

— La optzeci de picioare sub noi, răspunse Simpson. 

— În stare bună? 

— În stare bună. 

— Şi ursul? întrebă doctorul. 

— Care urs? răspunse Bell. 

— Ursul pe care l-am întâlnit şi care era să-mi sfarme 
craniul. 

— Un urs! exclamă Hatteras. Atunci să coborâm. 

— Ba nu! replică doctorul, ne-am rătăci din nou şi ar 
trebui s-o luăm de la început. 

— Şi daca animalul acesta se aruncă asupra câinilor 
noştri?... spuse Hatteras. în clipa aceea răsunară lătrăturile 
lui Duk. Ele ieşeau din ceaţă şi ajungeau uşor la urechile 
călătorilor. 

— E Duk! strigă Hatteras. Desigur că se întâmplă ceva. 
Cobor. 


Din masa de ceaţă ieşeau urlete de toate felurile, ca un 
concert înspăimântător. Duk şi câinii ceilalţi lătrau cu furie. 
Toată această gălăgie semăna cu un uriaş zumzet, înăbuşit 
aşa cum se întâmplă cu sunetele produse într-o sală 
capitonată. Se simţea că acolo, în adâncul ceţii dese, avea 
loc o bătălie nevăzută şi aburii se agitau uneori ca marea în 
timpul luptelor dintre monştrii marini. 

— Duk! Duk! strigă căpitanul, pregătindu-se să reintre în 
frost-rime. 

— Aşteaptă, Hatteras, aşteaptă! îl opri doctorul; mi se pare 
că se risipeşte ceața. 

Ceaţa nu se risipea, dar cobora ca apa dintr-un eleşteu 
care se goleşte treptat; părea că reintră în pământul din 
care se născuse; vârfurile strălucitoare ale aisbergurilor se 
înălţau deasupra ei; altele, scufundate până atunci în ceaţă, 
ieşeau ca nişte insule noi; printr-o iluzie optică, uşor de 
înţeles, călătorii, agăţaţi de conurile lor de gheaţă, credeau 
că se ridică în atmosferă, în timp ce stratul superior de 
gheaţă scădea sub ei. 

În curând apăru partea de deasupra a săniei, apoi câinii 
atelajului, apoi alte animale, în număr de vreo treizeci, apoi 
mase mari agitându-se şi Duk sărind, aci scoțând, aci 
vârându-şi capul în ceața îngheţată. 

— Vulpi! strigă Bell. 

— Urşi! răspunse doctorul; unul, trei, cinci! 

— Câinii noştri! proviziile! gemu Simpson. 

O bandă de vulpi şi de urşi, dând peste sanie, o goleau de 
provizii. Instinctul jafului îi unea într-un acord perfect; 
câinii lătrau cu furie, dar droaia de animale nu le dădeau 
nici o atenţie, şi scena distrugerii continua cu înverşunare. 

— Foc! strigă căpitanul, descărcându-şi puşca. Însoţitorii 
lui îl imitară. La această împătrită detunătură, urşii, 
ridicând capul şi scoțând un mormăit comic, dădură 
semnalul de plecare; o porniră într-un trap cu care nici 
galopul unui cal nu s-ar fi putut măsura şi, urmăriţi de ceata 
de vulpi, dispărură curând printre gheţurile din nord. 


Capitolul XXX. 

CAIRN-UL. 

Durata acestui fenomen, specific climatului polar, fusese 
de trei sferturi de oră. Urşii şi vulpile avuseseră timp să 
prade în voie; proviziile se nimeriseră tocmai bine ca să 
potolească animalele înfometate în timpul acestei ierni 
aspre; coviltirul săniei sfâşiat de gheare puternice, lăzile de 
pemmican deschise şi cu fundul spart, sacii de biscuiţi 
prădaţi, proviziile de ceai împrăştiate pe zăpadă, un butoiaş 
de spirt cu doagele smulse şi golit de preţiosul său lichid, 
efectele de tabără împrăştiate, călcate în picioare, totul 
dovedea îndârjirea acestor fiare, pofta lor nestăvilită, 
nesăţioasa lor lăcomie. 

— O adevărată nenorocire, spuse Bell, privind jalnica 
scenă. 

— Şi probabil ireparabilă, răspunse Simpson. 

— Să evaluăm mai întâi stricăciunile, propuse doctorul, şi 
apoi vom vorbi despre asta. 

Hatteras, fără să scoată o vorbă, se apucase să adune 
lăzile şi sacii împrăştiaţi. Au strâns pemmicanul şi biscuiţii 
care se mai puteau mânca. Pierderea unei părţi din spirt 
era un lucru supărător; fără spirt, nu mai puteau să aibă 
băuturi calde, nici ceai, nici cafea. Făcând inventarul 
proviziilor cruţate de jefuitori, doctorul constată dispariţia a 
două sute de livre de pemmican şi a o sută cincizeci de livre 
de biscuiţi; dacă îşi continuau călătoria, trebuiau să se 
mulţumească cu jumătate din raţie. 

Au discutat, deci, asupra hotărârii ce urma să fie luată, în 
aceste împrejurări. Trebuiau să se întoarcă la vas şi să 
pornească expediţia de la început? Dar cum să te hotărăşti 
să pierzi cele o sută cincizeci de mile străbătute? Să te 
întorci fără combustibilul atât de necesar, ar fi avut un efect 
dezastruos asupra moralului echipajului. S-ar mai fi găsit 
oare oameni hotărâți să reînceapă drumul acesta printre 
gheţuri? 


În mod evident, cel mai bine era să mergi înainte, chiar cu 
preţul celor mai aspre privaţiuni. 

Doctorul, Hatteras şi Bell erau pentru această ultimă 
soluţie. Simpson înclina spre întoarcere; oboseala călătoriei 
îi zdruncinase sănătatea; slăbea văzând cu ochii; dar, în 
cele din urmă, pentru că era singurul de această părere, îşi 
reluă locul în fruntea săniei şi micuța caravană îşi continuă 
drumul spre sud. 

În timpul următoarelor trei zile, între 15 şi 17 ianuarie, 
incidentele monotone ale călătoriei s-au repetat. Înaintau 
mai încet; călătorii oboseau; simțeau că li se moaie 
picioarele; câinii trăgeau din ce în ce mai greu. Hrana 
neîndestulătoare nu era în măsură să antreneze oamenii şi 
animalele. Timpul era schimbător, ca de obicei, sărind de la 
ger aspru la ceţuri umede şi pătrunzătoare. 

La 18 ianuarie, înfăţişarea câmpului de gheaţă se schimbă 
brusc. Un număr mare de piscuri, semănând cu nişte 
piramide terminate cu un vârf ascuţit şi foarte înalt, se 
ridica la orizont. Solul, prin unele locuri, ieşea de sub 
stratul de zăpadă; părea format din gnais, din şist şi din 
cuarţ, şi ceva roci calcaroase. Călătorii călcau, în sfârşit, pe 
pământul tare şi pământul acesta trebuia să fie, după 
aprecierea lor, acel ţinut numit Noul Cornouailles. 

Doctorul nu s-a putut opri să nu bată din picior, mulţumit, 
în pământul acesta solid; călătorii nu aveau mai mult de o 
sută de mile de parcurs ca să ajungă la capul Belcher; dar 
osteneala lor creştea în mod deosebit pe acest pământ 
accidentat, presărat cu stânci ascuţite, vârfuri periculoase, 
crăpături şi prăpăstii; trebuiau să se afunde în interiorul 
ținutului şi să urce falezele înalte ale coastei, prin nişte chei 
înguste în care se îngrămădeau zăpezile până la o înălţime 
de treizeci-patruzeci de picioare. 

Călătorii începură foarte curând să regrete drumul 
aproape neted, uşor, al ice-field-urilor, atât de prielnic 
pentru lunecarea săniilor. Acum trebuiau să tragă cu toată 
puterea. Câinii, zdrobiţi de oboseală, nu mai făceau faţă; 


oamenii, siliţi să se înhame alături de ei, se istoveau ca să 
mai uşureze efortul clinilor. De mai multe ori a fost necesar 
să fie descărcate toate proviziile ca să se poată trece peste 
dealuri extrem de abrupte, ale căror suprafeţe îngheţate nu 
ofereau nici un punct de sprijin. O asemenea trecere de 
zece picioare îi făcu să piardă ore întregi; aşa că, în cursul 
primei zile, de-abia au parcurs cinci mile în acest ţinut 
căruia i s-a spus atât de bine Cornouailles, căci prezenta 
aceleaşi asperităţi, vârfuri ascuţite, muchii tăioase, roci 
răsucite, stânci frământate ca şi extremitatea sud-vestică a 
Angliei. 

A doua zi, sania ajunse în partea superioară a falezelor; 
călătorii, la capătul puterilor, neputându-şi construi căsuţa 
de zăpadă, fură nevoiţi să-şi petreacă noaptea în cort, 
înveliţi în piei de bivol şi încălzindu-şi ciorapii uzi pe 
piepturile lor. Se pot presupune consecinţele de neînlăturat 
ale unei asemenea lipse de igienă. În timpul acestei nopţi, 
termometrul cobori mai jos de patruzeci şi patru de grade* 
şi mercurul îngheţă. 

Sănătatea lui Simpson se înrăutăţea într-un mod 
neliniştitor; un guturai care nu mai ceda, violente dureri 
reumatice, insuportabile, îl obligau să se culce pe sanie, pe 
care nu putea s-o mai conducă. Bell îi luă locul; şi el 
suferea, dar suferinţele lui nu erau aşa de grave, încât să 
cadă la pat. Doctorul se resimțea şi el de pe urma acestei 
călătorii făcută într-o iarnă atât de îngrozitoare; totuşi nu 
lăsă să-i scape nici cel mai mic vaiet; mergea în frunte, 
sprijinit în baston; pornea în recunoaştere, ajuta la toate. 
Hatteras, impasibil, de nepătruns, insensibil, sănătos ca în 
prima zi, cu firea lui tare ca fierul, urma sania în tăcere. 

La 20 ianuarie, temperatura a fost atât de aspră, încât cel 
mai mic efort te aducea imediat într-o stare de inerție 
totală. În acest timp dificultăţile terenului deveniră aşa de 
mari, încât doctorul, Hatteras şi Bell se înhămară alături de 
câini; izbituri neprevăzute sfărâmaseră partea de dinainte a 


săâniei; a trebuit să fie reparată. Asemenea cauze de 
întârziere se repetau de mai multe ori pe zi. 

Călătorii urmau drumul săpat de un puhoi adânc, vârâţi în 
zăpadă până la brâu şi transpiraţi, în toiul unui ger 
năprasnic. Nu scoteau nici o vorbă. Deodată Bell, care 
stătea lângă doctor, îl privi îngrozit; apoi, fără să rostească 
un cuvânt, strânse un pumn de zăpadă şi frecă cu putere 
faţa însoţitorului său. 

— Ei, Bell, ce te-a apucat? întrebă doctorul zbătându-se. 
Dar Bell continua să-l frece cum se pricepea el mai bine. 

— Stai, Bell, spuse din nou doctorul, cu gura, cu nasul, cu 
ochii plini de zăpadă, eşti nebun? Ce se întâmplă? 

— Se întâmplă, îi răspunse Bell, că, dacă mai aveţi un nas, 
mi-l datoraţi mie. 

— Un nas! răspunse doctorul, ducându-şi mâna la faţă. 

— Da, domnule Clawbonny, eraţi complet frost-bitten*; 
nasul vă era alb de tot când m-am uitat la dumneavoastră 
şi, fără tratamentul meu energic, aţi fi fost lipsit de această 
podoabă, incomodă în călătorie, dar necesară în viaţă. 

Şi într-adevăr, încă puţin şi doctorul ar fi avut nasul 
degerat; circulaţia sângelui restabilindu-se la timp, datorită 
frecţiilor făcute de Bell, orice pericol dispăru. 

— Mulţumesc, Bell, spuse doctorul, şi sunt gata să mă 
revanşez. 

— Contez pe dumneavoastră, domnule Clawbonny, 
răspunse dulgherul; şi să dea Domnul să nu avem a ne teme 
niciodată de nenorociri mai mari! 

— Vai, Bell, reluă doctorul, faci aluzie la Simpson! Bietul 
băiat e în prada unor suferinţe îngrozitoare! 

— Vă temeţi pentru el? întrebă Hatteras îngrijorat. 

— Da, căpitane, răspunse doctorul. 

— Şi de ce anume vă temeţi? 

— De un atac violent de scorbut. Picioarele i se umflă, iar 
gingiile se inflamează; nenorocitul e acolo, culcat sub 
păturile din sanie, pe jumătate îngheţat, iar scuturăturile îi 


stârnesc în fiecare clipă durerile. Îl plâng, Hatteras, şi nu 
pot face nimic ca să-i alin aceste dureri. 

— Bietul Simpson! murmură Bell. 

— Poate că ar trebui să ne oprim o zi sau două, mai spuse 
doctorul. 

— Să ne oprim! strigă Hatteras, când viaţa a optsprezece 
oameni depinde de întoarcerea noastră! 

— “Totuşi... făcu doctorul. 

— Clawbonny, Bell, ascultaţi-mă! spuse iar Hatteras. Nu 
ne-au mai rămas alimente nici pentru douăzeci de zile. 
Spuneţi şi dumneavoastră dacă mai putem pierde măcar o 
clipă! 

Nici doctorul, nici Bell nu scoaseră un singur cuvânt şi 
sania îşi continuă mersul întrerupt o clipă. 

Seara se opriră la poalele unui dâmb de gheaţă, în care 
Bell tăie cu toată iuţeala o grotă; călătorii se adăpostiră în 
ea; doctorul îşi petrecu noaptea îngrijindu-l pe Simpson; 
nenorocitul începuse să simtă îngrozitoarele ravagii ale 
scorbutului, iar suferinţele aduceau pe buzele sale 
tumefiate un vaiet continuu. 

— Ah, domnule Clawbonny! 

— Curaj, băiete! spunea doctorul. 

— N-am să mă mai întorc! Simt acest lucru! Nu mai pot să 
îndur! Aş vrea mai bine să mor. 

La aceste cuvinte disperate doctorul răspundea prin 
îngrijiri permanente; deşi el însuşi frânt de oboseala zilei, 
îşi folosea noaptea ca să pregătească vreo poţiune 
liniştitoare pentru bolnav; dar sucul de lămâie rămânea 
fără efect, iar frecţiile nu împiedicau scorbutul să se întindă 
puţin câte puţin. 

A doua zi, trebuiau să-l culce din nou în sanie pe acest 
nefericit, deşi el cerea să rămână singur, părăsit şi să fie 
lăsat să moară în pace; apoi continuau această cursă 
înfiorătoare în mijlocul unor greutăţi care creşteau la tot 
pasul. 


Negurile îngheţate îi pătrundeau pe cei trei oameni până 
la oase; zăpada, măzărichea le biciuiau obrajii; îndeplineau 
rolul de vite de povară şi n-aveau nici măcar hrană destulă. 

Duk, asemenea stăpânului său, mergea de colo până colo, 
sfidând oboseala, mereu sprinten, descoperind instinctiv cel 
mai bun drum de urmat; toţi se bizuiau pe miraculoasa lui 
agerime. 

În timpul dimineţii de 23 ianuarie, în mijlocul unui 
întuneric aproape total, căci era lună nouă, Duk o luase 
înainte; timp de câteva ore îl pierduseră din vedere; 
neliniştea îl cuprindea pe Hatteras, cu atât mai mult, cu cât 
numeroase urme de urşi brăzdau pământul; nu ştia ce 
hotărâre să ia când se auziră nişte lătrături puternice. 

Hatteras grăbi mersul săniei şi în curând îl găsi pe 
credinciosul animal pe fundul unei albii de torent. Duk, 
oprit locului, nemişcat, ca şi cum ar fi fost împietrit, lătra în 
faţa unui fel de cairn, făcut din câteva pietre calcaroase, 
cimentate de gheaţă. 

— De data asta, spuse doctorul, desfăcându-şi hamurile, e 
un cairn, nu ne putem înşela. 

— Ce ne pasă? răspunse Hatteras. 

— Hatteras, dacă e un cairn, poate să conţină un 
document preţios pentru noi; poate că sunt depozitate 
provizii şi merită osteneala de a arunca o privire înăuntru. 

— Care european ar fi putut să ajungă până aici? întrebă 
Hatteras dând din umeri. 

— Dar, în lipsa europenilor, replică doctorul, n-ar fi putut 
eschimoşii să-şi facă o ascunzătoare în locul acesta şi să 
depoziteze produsele vânătorii şi pescuitului lor? E ceva 
destul de obişnuit pentru ei, după cum mi se pare. 

— Ei bine, vedeţi despre ce este vorba, răspunse Hatteras, 
dar tare mă tem că nu veţi fi răsplătiți pentru osteneala ce 
v-o daţi. 

Clawbonny şi Bell, înarmaţi cu hârleţe, se îndreptară spre 
cairn. Duk continua să latre cu furios. Pietrele calcaroase 


erau puternic cimentate de gheaţă; dar, din câteva lovituri, 
au fost împrăştiate pe pământ. 

— Cu siguranţă că e ceva înăuntru, spuse doctorul. 

— Şi eu cred, răspunse Bell. 

Dărâmară cairnul cu repeziciune. În curând, fu 
descoperită o ascunzătoare; în această ascunzătoare se 
găsea o hârtie umedă. Doctorul puse mâna pe ea cu inima 
bătândă. Hatteras se îndreptă în grabă într-acolo, luă 
documentul şi citi: „Altam... Portpoise, 13 decembrie... 
1869. 12.* long. 8.*35'lat... 

— Vasul Porpoise exclamă doctorul. 

— Porpoise! repetă Hatteras. Nu cunosc nici un vas cu 
acest nume care să umble prin aceste mări 

— E evident, continuă doctorul, că nişte navigatori, poate 
naufragiaţi, au trecut pe aici acum nici două luni. 

— Asta-i sigur! răspunse Bell. 

— Ce-i de făcut? întrebă doctorul. 

— Ne vom continua drumul, răspunse Hatteras cu răceală. 
Nu ştiu ce-i cu vasul Porpoise, dar ştiu că bricul Forward 
aşteaptă întoarcerea noastră. 

Capitolul XXXI. 

MOARTEA LUI SIMPSON. 

Şi-au continuat călătoria; mintea fiecăruia din ei era plină 
de idei noi şi neaşteptate, căci o întâlnire în aceste ţinuturi 
boreale este evenimentul cel mai grav care se poate 
produce. Hatteras îşi încrunta sprâncenele, neliniştit. 

„Porpoise! se întreba el. Ce-i cu vasul acesta? Şi ce caută 
el atât de aproape de pol?” 

La gândul acesta îl trecură căldurile, în ciuda temperaturii 
scăzute. Doctorul şi Bell nu se gândeau decât la două 
rezultate pe care le putea avea găsirea acestui document: 
să-şi salveze semenii, sau să fie ei salvaţi de aceştia. 

Dar greutăţile, piedicile, oboseala reveniră curând şi 
trebuiră să se gândească numai la propria lor situaţie, atât 
de periculoasă în momentul acela. 


Starea lui Simpson se înrăutăţea; nu se putea ca 
simptomele unei morţi apropiate să nu fi fost recunoscute 
de doctor. Acesta nu-l putea ajuta cu nimic; el însuşi suferea 
crunt de o oftalmie dureroasă, care l-ar fi dus la orbire dacă 
nu se păzea. 

Crepusculul lumina pe atunci suficient, iar lumina 
reflectată de zăpadă ardea ochii; era greu să te aperi de 
această reflectare, căci sticlele ochelarilor, acoperindu-se 
de o crustă de gheaţă, deveneau opace şi împiedicau 
vederea. Or, trebuiau să fie atenţi la cele mai mici accidente 
de teren şi să le semnaleze de cât mai de departe cu 
putinţă; erau, deci, forţaţi să sfideze pericolele oftalmiei; 
totuşi, doctorul şi Bell, acoperindu-şi ochii, îşi lăsau pe rând, 
fiecăruia dintre ei, grija de a conduce sania. 

Aceasta aluneca anevoios pe tălpicile sale uzate; devenea 
din ce în ce mai greu de tras; dificultăţile terenului nu se 
micşorau; se aflau într-un ţinut de natură vulcanică, 
înconjurat şi presărat de creste ascuţite; călătorii trebuiră, 
încetul cu încetul, să urce la o înălţime de o mie cinci sute 
de picioare ca să treacă de creştetul munţilor. Temperatura 
era acolo mai aspră; rafalele şi vârtejurile se dezlănţuiau cu 
o violenţă fără pereche şi era jalnic spectacolul oferit de 
nefericiţii care se târau pe culmile pustiite... 

Îi cuprinsese şi boala provocată de albeaţa zăpezii; 
strălucirea aceasta uniformă îţi făcea silă, te îmbăta, îţi 
dădea amețeli; pământul părea că dispare şi că nu oferă 
nici un punct fix pe această pânză uriaşă; sentimentul pe 
care-l încercai semăna cu cel pe care ţi-l dă ruliul când 
puntea vasului fuge de sub picioarele marinarului; călătorii 
nu se puteau obişnui cu această impresie şi permanenţa 
acestei senzaţii îi ameţea. Membrele le erau toropite, 
mintea somnoroasă şi adesea umblau ca nişte oameni 
aproape adormiţi; atunci câte o zdruncinătură, o ciocnire 
neaşteptată, o cădere chiar îi scotea din inerție, care îi 
cuprindea însă din nou după câteva minute. 


La 25 ianuarie, începură să coboare nişte pante abrupte; 
oboseala lor crescu şi mai mult pe aceste povârnişuri 
îngheţate; un pas greşit, destul de greu de evitat, putea să-i 
facă să se prăvălească în prăpăstiile adânci, şi acolo ar fi 
fost pierduţi, fără nici un mijloc de scăpare. 

Spre seară, o furtună, de o tărie nemaipomenită mătură 
creştetele munţilor, acoperite de zăpadă; nu se putea 
rezista la violenţa uraganului; trebuia să te culci la pământ; 
dar temperatura fiind foarte scăzută, riscai să degeri 
instantaneu. 

Bell, ajutat de Hatteras, construi cu multă caznă o casă de 
zăpadă, în care nenorociţii îşi găsiră un adăpost; acolo au 
mâncat un pic de pemmican şi au băut puţin ceai cald; nu 
mai rămăseseră decât patru galoni de spirt; or, era necesar 
să te foloseşti de el ca să-ţi potoleşti setea, căci nu trebuie 
să se creadă că zăpada poate fi consumată în forma ei 
naturală; eşti silit s-o topeşti. 


În ţările temperate, unde frigul abia coboară sub punctul 
de înghețare, zăpada nu poate face rău. Dar dincolo de 
cercul polar, e cu totul altfel; ea ajunge la o temperatură 
atât de scăzută, încât nu poţi s-o apuci cu mâna, tot aşa cum 
nu poţi apuca o bucată de fier încins, deşi zăpada e destul 
de rea conducătoare de căldură; există, aşadar, între ea şi 
stomac o asemenea diferenţă de temperatură, încât 
consumarea ei produce o adevărată sufocare. Eschimoşii 
preferă să îndure chinurile cele mai mari, decât să-şi 
potolească setea cu această zăpadă, care nu poate înlocui în 
nici un fel apa şi sporeşte setea în loc s-o potolească. 
Aşadar, călătorii nu puteau să şi-o potolească pe a lor, decât 
cu condiţia de a topi zăpada la flacăra spirtului. 

La ora trei dimineaţa, în plină furtună, doctorul intră în 
cartul de veghe; stătea sprijinit într-un colţ al casei, când un 
vaiet jalnic al lui Simpson îi atrase atenţia; se ridică spre a-i 
da îngrijirile necesare, dar, ridicându-se, se izbi puternic cu 
capul de bolta de gheaţă: fără să dea prea mare atenţie 
acestui incident, se aplecă asupra lui Simpson şi se puse să- 
i fricţioneze picioarele umflate şi vinete; după un sfert de 
oră de tratament voi să se ridice, dar se izbi cu capul a doua 
oară, deşi de data aceasta era în genunchi. 

— lată un lucru ciudat, îşi spuse el. 

Îşi duse mâna deasupra capului; bolta se lăsase în mod 
simţitor. 

— Dumnezeule! strigă el. Alarmă, prieteni! 

La strigătele lui, Hatteras şi Bell se ridicară cu repeziciune 
şi se loviră şi ei; se aflau într-o beznă adâncă. 

— Suntem pe cale de a fi zdrobiţi! spuse doctorul. Afară! 
afară! 

Şi toţi trei, trăgându-l pe Simpson prin deschizătură, 
părăsiră acest adăpost periculos; era şi timpul, căci 
blocurile de gheaţă, prost legate între ele, se prăbuşiră cu 
un zgomot năprasnic. 

Nefericiţii se treziră atunci fără adăpost în mijlocul 
furtunii, supuşi unui ger nemaipomenit. Hatteras se grăbi 


să instaleze cortul; nu l-au putut ţine în picioare împotriva 
violenţei uraganului şi au trebuit să se adăpostească sub 
cutele pânzei, care fu acoperită în curând de un strat gros 
de zăpadă; dar cel puţin această zăpadă, împiedicând 
radierea căldurii în afară, îi apără pe călători de a îngheţa 
de vii. 

Rafalele nu încetară înainte de a doua zi; înhămând câinii 
hrăniţi insuficient, Bell observă că trei dintre ei începuseră 
să-şi roadă curelele de piele; doi dintre ei păreau foarte 
bolnavi şi nu puteau să meargă prea departe. 

Totuşi caravana îşi continuă mersul, aşa cum putu; mai 
rămâneau de parcurs şaizeci de mile ca să ajungă la 
punctul indicat. 

La 26, Bell, care mergea înainte, îşi chemă deodată 
însoțitorii. Aceştia alergară într-acolo şi dânsul le arătă, cu 
un aer uluit, o puşcă sprijinită de un bloc de gheaţă. 

— O puşcă! exclamă doctorul. 

Hatteras o luă în mână; era în bună stare şi încărcată. 

— Oamenii de pe Porpoise trebuie să fie pe aproape, spuse 
doctorul. Hatteras, examinând arma, observă că era de 
origine americană; mâinile i se crispară pe ţeava îngheţată 
a puştii. 

— La drum! la drum! spuse el cu glas surd. 

Continuară să coboare pantele munţilor. Simpson părea că 
nu mai simte nimic; nu se plângea; era lipsit de puteri. 

Furtuna nu se mai oprea; sania mergea tot mai încet; 
înaintau câteva mile în douăzeci şi patru de ore şi, în ciuda 
celei mai severe economii, alimentele scădeau simţitor. Dar, 
atâta vreme cât mai aveau peste cantitatea necesară 
întoarcerii, Hatteras mergea înainte. 

La 27, au găsit aproape îngropat în zăpadă un sextant, 
apoi o ploscă; aceasta conţinea rachiu, sau, mai bine zis, o 
bucată de gheaţă, în centrul căreia se refugiase tot alcoolul 
acestei băuturi, sub chipul unui bulgăre de zăpadă; nu mai 
folosea la nimic. 


În mod vizibil, Hatteras mergea fără să vrea pe urmele 
unei mari catastrofe; înainta singurul drum pe care se 
putea merge, adunând epavele vreunui naufragiu 
îngrozitor. Doctorul se uita cu grijă dacă nu mai apar noi 
cairn-uri, dar în zadar. 

Prin minte îi treceau gânduri triste; într-adevăr, dacă i-ar 
fi descoperit pe aceşti nenorociţi, cu ce putea să le fie de 
folos? El şi tovarăşii săi începeau să ducă lipsă de toate; 
hainele li se rupeau, alimentele se împuţinau. S-are fi putut 
ca aceşti naufragiaţi să fie numeroşi şi atunci ar fi pierit cu 
toţii de foame. Hatteras părea înclinat să-i evite. Dar oare n- 
avea dreptate, el, asupra căruia apăsa răspunderea salvării 
echipajului său? Trebuia el, oare, aducând străini la bord, 
să primejduiască siguranţa tuturor? 

Dar aceşti străini erau şi ei oameni, semenii lor, poate 
chiar compatrioți! Oricât de slabe le erau şansele de 
salvare, trebuia oare să le fie răpite? Doctorul dori să 
cunoască părerea lui Bell în această privinţă. Bell nu 
răspunse. Propriile lui suferinţe îi împietreau inima. 
Clawbonny nu îndrăzni să-l întrebe pe Hatteras; se lasă deci 
în voia providenţei. 

La 17 ianuarie, către seară, Simpson părea să fi atins 
ultima limită; membrele lui ajunseseră ţepene şi îngheţate; 
respiraţia gâfâitoare, care forma o ceaţă în jurul capului 
său, tresăririle convulsive anunțau ultimul lui ceas. Expresia 
feţei sale era înfricoşătoare, disperată, cu priviri de mânie 
neputincioasă adresate căpitanului. Era în ele o întreagă 
acuzaţie, un şir de mustrări mute, dar pline de înţeles, 
poate chiar meritate! 

Hatteras nu se apropia de muribund. Îl evita, fugea de el, 
mai tăcut, mai concentrat, mai închis în sine ca oricând! 

Noaptea următoare fu îngrozitoare; furtuna fu de două ori 
mai puternică; de trei ori cortul fu smuls şi drift-ul de 
zăpadă se abătu asupra acestor oameni loviți de soartă, 
orbindu-i, îngheţându-i, sfârtecându-le trupurile cu săgeți 
ascuţite smulse din gheţurile înconjurătoare. Câinii urlau 


jalnic. Simpson rămânea pradă acestei crunte temperaturi. 
Bell reuşi să aşeze din nou nenorocitul lor adăpost de pânză 
care, dacă nu-i apăra de ger, îi apăra cel puţin de zăpadă. 
Dar o rafală mai puternică îl smulse pentru a patra oară şi-l 
târi în vârtejul ei, în toiul unor înspăimântătoare şuierături. 

— Ah! e prea mare suferinţa! exclamă Bell. 

— Curaj! curaj! răspunse doctorul, agăţându-se de el ca să 
nu fie rostogolit în râpe. 

Simpson horcăia. Brusc, cu un ultim efort, se ridică pe 
jumătate, întinse pumnul strâns spre Hatteras, care se uita 
la el cu o privire fixă, scoase un țipăt sfâşietor şi căzu mort 
în mijlocul amenințării sale nerostite. 

— Mort! exclamă doctorul. 

— Mort! repetă Bell. 

Hatteras, care se îndreptă spre cadavru, se dădu înapoi 
din cauza violenţei vântului. 

Era, aşadar, primul om din acest echipaj care cădea lovit 
de climatul acesta ucigător, primul care nu se va mai 
întoarce niciodată în port, primul care să plătească cu viaţa, 
după suferinţe nemăsurate, încăpăţânarea de neclintit a 
căpitanului. Mortul îl acuzase de asasinat; dar Hatteras nu- 
şi plecă fruntea sub greutatea acestei învinuiri. Totuşi, o 
lacrimă i se rostogoli de sub pleoapă şi îngheţă pe faţa lui 
palidă. 

Doctorul şi Bell îl priviră cu un fel de spaimă. Proptit în 
bastonul lui lung, stând drept, în mijlocul rafalelor demente, 
sinistru în nemişcarea lui înfricoşătoare, părea că este 
duhul acestor regiuni hiperboreene. 

Rămase în picioare, fără să se clintească, până la primele 
licăriri ale crepusculului, îndrăzneţ, îndărătnic, de 
neîmblânzit şi părând să desfidă furtuna care mugea în 
jurul lui. 

Capitolul XXXII. 

ÎNTOARCEREA LA FORWARD. 

Vântul se potoli pe la ora şase dimineaţa şi, suflând brusc 
spre nord, alungă norii de pe cer; termometrul arătă 


treizeci şi trei de grade sub zero*. Primele licăriri ale 
crepusculului argintau orizontul acesta pe care aveau să-l 
poleiască peste câteva zile. 

Hatteras se apropie de cei doi însoțitori ai săi care erau 
abătuţi, şi cu un glas blând şi trist, le spuse: 

— Prieteni dragi, mai mult de şaizeci de mile ne despart de 
punctul semnalat de sir Edward Belcher. Nu mai avem 
decât alimentele strict necesare înapoierii pe vas. A merge 
mai departe, însemnează să ne expunem la o moarte sigură, 
fără nici un folos pentru nimeni. Ne vom întoarce pe unde 
am venit. 

— Asta-i o hotărâre bună, Hatteras, răspunse doctorul; te- 
aş fi urmat până unde ţi-ar fi plăcut să ne duci; dar 
sănătatea noastră slăbeşte din zi în zi; abia mai putem păşi; 
aprob în întregime planul acesta de întoarcere. 

— E şi părerea dumitale, Bell? întrebă Hatteras. 

— Da, căpitane, răspunse dulgherul. 

— Ei bine, spuse iar Hatteras, vom face un popas de două 
zile. Nu-i prea mult. Sania are nevoie de reparaţii 
importante. Mă gândesc, deci, că trebuie să ne construim o 
casă de zăpadă în care să ne putem reface forţele. 

O dată luată această hotărâre, cei trei oameni se puseră 
pe treabă cu ardoare; Bell luă măsurile necesare ca să 
asigure trăinicia construcţiei şi, în curând, un loc de refugiu 
destul de bun se ridică pe fundul albiei de torent unde 
făcuseră ultima haltă. 

Hatteras făcuse, desigur, un uriaş efort de voinţă ca să-şi 
întrerupă călătoria. Atâtea greutăţi, atâta oboseală irosite 
zadarnic. O călătorie inutilă, plătită cu moartea unui om! Să 
te întorci la bord fără o bucată de cărbune! Ce avea să se 
întâmple cu echipajul? Ce avea să facă acesta, instigat de 
Richard Shandon? Dar Hatteras nu putea să mai lupte. 

Şi atunci, toată grija lui se îndreptă asupra pregătirilor de 
întoarcere; sania fu reparată; încărcătura ei se micşorase 
serios, de altfel, şi nu cântărea nici două sute de livre. Au 
fost cârpite hainele uzate, rupte, îmbibate de zăpadă şi 


întărite de ger; mocasini şi snow-shoes noi înlocuiră pe cei 
vechi, scoşi din uz. 

Aceste treburi le ocupară ziua de 29 şi dimineaţa zilei de 
30; de altfel, cei trei călători se odihneau cât puteau mai 
bine şi-şi refăceau puterile pentru viitor. 

În timpul acestor treizeci şi şase de ore petrecute în casa 
de zăpadă şi pe gheţurile din albia torentului, doctorul îl 
observase pe Duk, ale cărui purtări ciudate nu i se păreau 
normale; animalul se învârtea necontenit, făcând o mie de 
ocoluri neprevăzute care păreau să aibă un centru comun; 
acesta era un fel de ridicătură, de umflătură a solului 
produsă de diferite straturi de gheaţă suprapuse; Duk, 
dând ocol acestui punct, lătra încet, bătând din coadă cu 
nerăbdare, privind la stăpânul lui şi părând că-l întreabă 
ceva. 

Doctorul, după ce se gândi mai mult, puse neliniştea 
câinelui pe seama prezenţei cadavrului lui Simpson, pe care 
tovarăşii lui nu avuseseră încă timp să-l îngroape. 

Hotări deci să se ocupe de această ceremonie tristă chiar 
în ziua aceea, trebuiau să plece a doua zi dimineaţa, odată 
cu zorile. 

Bell şi doctorul se înarmară cu hârleţe şi se îndreptară 
spre albia torentului; ridicătura semnalată de Duk oferea 
un loc favorabil pentru aşezarea cadavrului; trebuia 
îngropat adânc, pentru a-l feri de ghearele urşilor. 

Doctorul şi Bell începură prin a scoate stratul de zăpadă 
moale de deasupra, apoi atacară gheaţa întărită; la a treia 
lovitură de hârleţ, doctorul întâlni un corp tare care se 
sparse; scoase bucăţile şi recunoscu resturile unei sticle. 

La rândul lui, Bell descoperea un sac învârtoşat, în care se 
găseau firimituri de biscuiţi perfect conservaţi. 

— Hm! făcu doctorul. 

— Ce poate să însemne asta? întrebă Bell, întrerupându-şi 
lucrul. 

Doctorul îl chemă pe Hatteras, care veni imediat. 


Duk lătra puternic şi cu labele încerca să scobească stratul 
gros de gheaţă. 

— Oare vom fi pus mâna pe un depozit de provizii? întrebă 
doctorul. 

— Se poate, răspunse Bell. 

— Continuaţi, spuse Hatteras. 

Au mai fost scoase de acolo câteva rămăşiţe de alimente şi 
o ladă de pemmican, plină pe sfert. 

— Dacă e vreo ascunzătoare, spuse Hatteras, cu siguranţă, 
că urşii au vizitat-o înaintea noastră. Vedeţi, aceste provizii 
nu sunt neatinse. 

— Mă tem şi eu, răspunse doctorul, căci... 

Nu-şi termină fraza; un strigăt al lui Bell îl întrerupse. 
Acesta din urmă, dând la o parte un bloc destul de greu, le 
arăta un picior ţeapăn şi îngheţat care ieşea printre 
crăpăturile gheţurilor. 

— Un cadavru! exclamă doctorul. 

— Nu-i o ascunzătoare, răspunse Hatteras; e un mormânt. 

Cadavrul scos afară era al unui marinar de vreo treizeci de 
ani, perfect conservat; purta îmbrăcămintea navigatorilor 
arctici; doctorul nu putu să precizeze data morţii. 

Dar, după acest cadavru, Bell mai descoperi un al doilea, 
cel al unui bărbat de cincizeci de ani, purtând încă pe figura 
lui urmele suferințelor care-i provocaseră moartea. 

— Nu sunt trupuri îngropate! exclamă doctorul. Aceşti 
nenorociţi au fost surprinşi de moarte aşa cum îi găsim noi 
acum! 

— Aveţi dreptate, domnule Clawbonny, răspunse Bell. 

— Continuaţi! continuaţi! îi îndemnă Hatteras. 

Bell de-abia mai îndrăznea. Cine ar fi putut spune că 
dâmbul acesta de gheaţă ascundea în el cadavre omeneşti? 

— Oamenii aceştia au fost victimele unui accident 
asemănător celui care era să ni se întâmple şi nouă, spuse 
doctorul; casa lor de zăpadă s-a prăbuşit. Să vedem dacă 
vreunul dintre ei mai respiră! 


Locul fu repede curăţat şi Bell aduse la suprafaţă un al 
treilea corp, al unui om de patruzeci de ani, care nu avea 
înfăţişarea cadaverică a celorlalţi; doctorul se aplecă 
asupra lui şi i se păru că mai surprinde câteva semne de 
viaţă. 

— Trăieşte! trăieşte! exclamă el. 

Ajutat de Bell, transportă corpul în căsuţa de zăpadă, în 
timp de Hatteras, nemişcat, privea locuinţa prăbuşită. 

Doctorul îl dezbrăcă complet pe nenorocitul dezgropat; nu 
găsi pe corpul lui nici o urmă de rană; împreună cu Bell îl 
fricţionă cu putere cu câlţi îmbibaţi în spirt şi simţi cum 
încet, încet revenea la viaţă; dar nefericitul era într-o stare 
de apatie absolută şi complet lipsit de grai; limba îi era 
lipită de cerul gurii, ca şi cum ar fi fost îngheţată. Doctorul 
îl căută prin buzunarele hainelor. Erau goale. Deci, nici un 
document. îl lăsă pe Bell să continue cu frecţiile şi se 
întoarse spre Hatteras. 

Acesta, coborând în gropile din casa de zăpadă, cercetă 
solul cu toată atenţia şi reveni ţinând în mână un fragment 
de plic pe jumătate ars. Se mai puteau citi aceste cuvinte: 

tamont 

orpoise w-York 

— Altamont! exclamă doctorul, de pe vasul Porpoise din 
New-York! 

— Un american! făcu Hatteras, tresărind. 

— Îl voi salva, spuse doctorul, garantez, şi vom afla 
secretul acestei înfricoşătoare taine. 

Se întoarse lângă corpul lui Altamont, în timp ce Hatteras 
rămase pe gânduri. Datorită îngrijirilor sale, doctorul reuşi 
să-i redea viaţa nenorocitului, dar nu şi simţurile; nu vedea, 
nu auzea, nu vorbea, dar, în fine, trăia! 

A doua zi dimineaţă, Hatteras îi spuse doctorului: 

— Trebuie, totuşi, să plecăm. 

— Să plecăm, Hatteras! Sania nu-i prea încărcată; vom 
transporta cu ea pe acest nenorocit şi-l vom duce la vapor. 


— Faceţi aşa, spuse Hatteras. Dar mai întâi să îngropăm 
cadavrele. Cei doi marinari necunoscuţi fură aşezaţi din nou 
sub dărâmăturile casei de zăpadă; cadavrul lui Simpson îl 
puseră în locul trupului lui Altamont. 

Cei trei călători îi dădură un ultim salut tovarăşului lor şi, 
la şapte dimineaţa, îşi reluară drumul spre vas. 

Doi dintre câinii atelajului fiind morţi, Duk veni singur să 
se ofere ca să tragă sania şi o făcu cu conştiinciozitatea şi 
hotărârea unui câine groenlandez. 

Timp de douăzeci de zile, de la 31 ianuarie la 19 februarie, 
întoarcerea se desfăşură cu aproape aceleaşi peripeții ca şi 
la ducere. Numai că în această lună, februarie, cea mai 
friguroasă din tot timpul iernii, gheaţa oferi peste tot o 
suprafaţă rezistentă; călătorii suferiră teribil de frig, dar nu 
din cauza vârtejurilor şi a vântului. 

Soarele reapăru pentru prima oară de la 31 ianuarie; în 
fiecare zi stătea tot mai mult deasupra orizontului. Bell şi 
doctorul erau la capătul puterilor, aproape orbi şi pe 
jumătate betegi; dulgherul nu mai putea să meargă fără 
cârje. 

Altamont mai trăia, dar într-o stare de totală 
insensibilitate; uneori îşi pierdeau speranţa cu privire la el, 
dar îngrijirile pricepute îl readuceau la viaţă. Şi totuşi, 
bravul doctor ar fi avut mare nevoie să-şi îngrijească 
propria lui sănătate care se şubrezea din cauza ostenelii. 

Hatteras se gândea la Forward, la bricul lui. În ce stare 
avea să-l mai găsească? Ce s-o fi întâmplat la bord? A putut 
Johnson să-i reziste lui Shandon şi alor săi? Gerul a fost 
cumplit. Au ars oare nefericitul vas? Catargele, carena, au 
fost oare cruţate? 

Gândindu-se la toate acestea, Hatteras o luase înainte, ca 
şi cum ar fi vrut să-l vadă Forward de departe. 

La 24 februarie, dimineaţa, se opri brusc. La trei sute de 
paşi în faţa lui, apăruse o lumină roşiatică, pe deasupra 
căreia se legăna o uriaşă coloană de fum negru care se 
pierdea în ceţurile cenuşii ale cerului! 


— Priviţi fumul acela! strigă el. Inima-i bătea să se spargă. 

— Priviţi! acolo! fumul acela! le spuse el celor doi însoțitori 
care-l ajunseseră din urmă. Vasul meu arde! 

— Dar mai suntem încă la mai mult de trei mile depărtare 
de el, îi răspunse Bell. Nu poate fi Forward. 

— Ba da, răspunse doctorul, el este! Se produce un 
fenomen de miraj care-l face să pară mai aproape de noi. 

— Să fugim! strigă Hatteras, luând-o înaintea celorlalţi. 

Aceştia, lăsând sania în grija lui Duk, porniră repede pe 
urmele căpitanului. 

După o oră, ajungeau în faţa vasului. Era un spectacol 
înfiorător. Bricul ardea în mijlocul gheţurilor care se topeau 
în jurul lui; flăcările îi învăluiau coca, şi briza din sud 
aducea la urechile lui Hatteras trosniturile teribile. 

La cinci sute de paşi, un om ridica braţele cu disperare; 
rămăsese acolo, neputincios în faţa acestui incendiu, care îl 
făcea pe Forward să se nimicească în propriile lui flăcări. 

Omul acesta singur era bătrânul Johnson. 

Hatteras alergă spre el. 

— Vasul meu! vasul meu! strigă el cu voce gâtuită. 

— Dumneata, căpitane?! răspunse Johnson. Dumneata?! 
Opreşte-te! Nici un pas mai departe. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Hatteras cu un teribil accent 
de ameninţare. 

— Mizerabilii! răspunse Johnson. Au plecat de patruzeci şi 
opt de ore, după ce au incendiat vasul. 

— Blestem! strigă Hatteras. 

Atunci se produse o explozie formidabilă; pământul se 
cutremură; aisbergurile se surpară pe câmpul de gheaţă; o 
coloană de fum se încolăci printre nori, iar Forward, sărind 
în aer, sub presiunea pulberii aprinse, se pierdu într-un abis 
de foc. 

Doctorul şi Bell sosiseră în clipa aceea lângă Hatteras. 
Acesta, prăbuşit de durere, se ridică dintr-o dată. 

— Prieteni, rosti el cu glas puternic, laşii au fugit! Cei 
puternici vor reuşi! Johnson, Bell, voi aveţi curajul; doctore, 


dumneata ai ştiinţa; eu am credinţa! Polul Nord e acolo! La 
treabă deci, la treabă! 

Însoţitorii lui Hatteras se simţiră renăscuţi la auzul acestor 
vorbe pline de bărbăţie. 

Şi totuşi, situaţia celor patru oameni şi a muribundului era 
groaznică; părăsiţi, fără nici un fel de mijloace, pierduţi, 
singuri, la optzeci de grade latitudine în adâncul regiunilor 
polare! 

Sfârşitul părţii întâi. 

Partea a doua. 

DEŞERTUL DE GHEAŢĂ. 

Capitolul 1. 

INVENTARUL DOCTORULUI. 

Era îndrăzneţ planul pe care-l avusese căpitanul Hatteras, 
de a se ridica până în nord şi de a-i rezerva Angliei, patria 
sa, gloria descoperirii polului boreal al lumii. Viteazul 
marinar făcuse pentru aceasta tot ce era omeneşte posibil. 
După ce luptase timp de nouă luni împotriva curenților, 
împotriva furtunilor, după ce sfărâmase munţii de gheaţă şi 
despicase banchizele, după ce luptase cu gerurile unei ierni 
cum nu se mai pomenise în regiunile hiperboreene, după ce 
repetase în cursul expediției lucrările înaintaşilor săi, după 
ce controlase şi refăcuse, ca să spunem aşa, istoria 
descoperirilor polare, după ce-şi mânase bricul său, 
Forward, dincolo de mările cunoscute, în sfârşit, după ce-şi 
îndeplinise sarcina pe jumătate, îşi văzu dintr-o dată marile 
lui planuri nimicite! Trădarea, sau mai curând descurajarea 
echipajului istovit, datorită încercărilor prin care trecuse, 
nebunia criminală a câtorva instigatori îl lăsaseră într-o 
situaţie înspăimântătoare: din optsprezece oameni 
îmbarcaţi la bordul bricului, mai rămăseseră patru, părăsiţi, 
fără mijloace de trai, fără vas, la peste două mii cinci sute 
mile depărtare de ţara lor. 

Explozia lui Forward, care sărise în aer sub ochii lor, le 
răpea şi ultimele mijloace de existenţă. 


Totuşi, curajul lui Hatteras, nu slăbi în faţa acestei teribile 
catastrofe. 'Tovarăşii care rămăseseră erau cei mai buni din 
echipajul lui, oameni plini de eroism. Făcuse apel la energia, 
la ştiinţa doctorului Clawbonny, la devotamentul lui Johnson 
şi al lui Bell, la propria sa credinţă în acţiunea pe care o 
întreprinsese, îndrăzni să vorbească despre speranţă, chiar, 
în această situaţie disperată; vitejii lui tovarăşi l-au înţeles şi 
trecutul unor oameni atât de hotărâți era o garanţie a 
curajului lor în viitor. 

Doctorul, după energicele vorbe ale căpitanului, a vrut să- 
şi dea seama exact de situaţie, şi, părăsindu-şi tovarăşii 
opriţi la cinci sute de paşi de vas, se îndreptă spre teatrul 
catastrofei. 

Din Forward, vasul acesta construit cu atâta grijă, din 
bricul atât de scump, nu mai rămăsese nimic; gheţuri 
învălmăşite, resturi informe, înnegrite, arse, bare de fier 
răsucite, bucăţi de cablu care mai ardeau ca nişte prislugă* 
de artilerie, şi, în depărtare, câteva rotocoale de fum 
târându-se ici-colo, pe deasupra ice-field-ului erau mărturii 
ale violenţei acestei explozii. Tunul de pe teugă, zvârlit la o 
distanţă de mai multe prăjini, zăcea pe un bloc de gheaţă 
care semăna cu un afet. Solul era presărat cu tot felul de 
resturi, pe o rază de aproape două sute de metri; chila 
bricului zăcea sub o grămadă de gheţuri; aisbergurile, în 
parte topite de căldura incendiului, îşi redobândiseră iar 
tăria lor de granit. 

Doctorul începu atunci să se gândească la cabina lui 
devastată, la colecţiile pierdute, la preţioasele sale 
instrumente făcute bucăţi, la cărţile lui rupte, făcute scrum. 
Atâtea bogății nimicite! Privea cu ochii umeziţi acest uriaş 
dezastru, gândindu-se nu la viitor, ci la această ireparabilă 
nenorocire care-l lovea atât de cumplit. 

În curând se apropie de el Johnson; figura bătrânului 
marinar purta urmele ultimelor sale suferinţe; trebuise să 
lupte împotriva tovarăşilor săi revoltați, apărând vasul ce-i 
fusese dat în pază. 


Doctorul îi întinse o mână pe care şeful de echipaj o 
strânse cu tristeţe. 

— Ce ne vom face, prietene? întrebă doctorul. 

— Cine poate şti dinainte? răspunse Johnson. 

— Înainte de toate, continuă doctorul, să nu ne lăsăm 
pradă disperării şi să fim bărbaţi! 

— Da, domnule Clawbonny, răspunse bătrânul marinar, 
aveţi dreptate; în momente de mare nenorocire, trebuiesc 
luate mari hotărâri; suntem într-o situaţie păcătoasă; să ne 
gândim cum să ieşim din ea. 

— Bietul vas! suspină doctorul; mă legasem sufleteşte de 
el; îl iubeam cum îţi iubeşti căminul, casa în care ai trăit 
toată viaţa, şi n-au rămas din el decât resturi de 
nerecunoscut! 

— Cine ar crede, domnule Clawbonny, că am fi putut 
îndrăgi atât această îmbinare de bârne şi de scânduri! 

— Dar cu baleniera ce s-a întâmplat? întrebă din nou 
doctorul, rotindu-şi privirile, nici ea n-a scăpat de 
distrugere? 

— Ba da, domnule Clawbonny, Shandon şi ai săi, care ne- 
au părăsit, au luat-o cu ei. 

— Şi piroga? 

— Sfărâmată în mii de bucăţi! Priviţi aceste câteva foi de 
tinichea, calde încă, asta-i tot ce a rămas din ea. 

— Aşadar, nu mai avem decât halket-boat-ul? 

— Da, datorită ideii pe care aţi avut-o de a-l lua în călătoria 
dumneavoastră. 

— E puţin, spuse doctorul. 

— Mizerabilii trădători care au fugit! exclamă Johnson. Fie 
ca Cerul să-i pedepsească aşa cum merită! 

— Johnson, răspunse doctorul cu blândeţe, nu trebuie să 
uităm că suferinţa i-a pus la grele încercări! Numai cei mai 
buni pot să rămână buni în nenorocire, acolo unde cei slabi 
sunt doborâţi. Să-i plângem pe tovarăşii noştri pentru 
nefericirea lor şi să nu-i blestemăm! 


După aceste vorbe, doctorul rămase tăcut timp de câteva 
clipe şi-şi plimbă privirile neliniştite asupra ținutului. 

— Ce s-a întâmplat cu sania? întrebă Johnson. 

— A rămas la o milă îndărătul nostru. 

— În paza lui Simpson? 

— Nu, prietene, bietul Simpson, a căzut din pricina 
istovirii. 

— A murit! exclamă şeful echipajului. 

— A murit, răspunse doctorul. 

— Nefericitul! spuse Johnson, şi cine ştie, totuşi, dacă n-ar 
trebui să-l invidiem pentru soarta lui! 

— Dar, în schimbul unui mort pe care l-am lăsat acolo, 
continuă doctorul, aducem cu noi un muribund. 

— Un muribund? 

— Da! Căpitanul Altamont! 

Doctorul îi povesti în câteva cuvinte şefului de echipaj cum 
l-au întâlnit. 

— Un american! făcu Johnson, dus pe gânduri. 

— Da, totul ne face să credem că omul acesta e cetăţean al 
Statelor Unite. Dar ce e cu vasul acesta Porpoise, eşuat în 
mod evident, şi ce căuta prin ţinuturile acestea? 

— Au venit să piară aici, răspunse Johnson; îşi târa 
echipajul la moarte, ca toţi acei pe care îndrăzneala lor îi 
mână sub cerul acestor ţinuturi! Dar, cel puţin, domnule 
Clawbonny, scopul călătoriei voastre a fost atins? 

— Zăcământul acela de cărbuni? întrebă doctorul. 

— Da! răspunse Johnson. 

Doctorul clătină din cap cu tristeţe. 

— Nimic? întrebă bătrânul marinar. 

— Nimic! Alimentele ne-au lipsit, oboseala drumului ne-a 
zdrobit! N-am atins nici măcar ţărmul semnalat de Edward 
Belcher! 

— Aşadar, repetă bătrânul marinar, nu aţi găsit 
combustibil? 

— Nu! 

— Nici alimente? 


— Nu! 

— Şi nici vapor cu care să ajungem înapoi în Anglia! 

Doctorul şi Johnson tăcură. Îţi trebuia mare curaj ca să 
priveşti în faţă această situaţie îngrozitoare. 

— În sfârşit, spuse şeful de echipaj, cel puţin situaţia 
noastră e limpede! Ştim la ce să ne aşteptăm! Dar să ne 
ocupăm de ceea ce e mai urgent; temperatura e glacială; 
trebuie să construim o casă de zăpadă. 

— Da, răspunse doctorul, cu ajutorul lui Bell ne va fi uşor; 
apoi vom merge să căutăm sania, îl vom aduce cu noi pe 
american şi ne vom sfătui cu Hatteras. 

— Bietul căpitan! făcu Johnson, care mai găsea puterea să 
se uite pe sine. Trebuie să sufere mult! 

Doctorul şi şeful de echipaj se înapoiară la tovarăşii lor. 

Hatteras stătea în picioare, nemişcat, cu braţele 
încrucişate, cum îi era obiceiul, mut şi privind în zare, spre 
viitor. Figura lui îşi recăpătase fermitatea, obişnuită. La ce 
se gândea acest om extraordinar? Era preocupat de situaţia 
disperată în care se afla sau de planurile lui nimicite? Se 
gândea să se întoarcă, în cele din urmă, de vreme ce 
oamenii, elementele naturii, totul conspira împotriva 
încercării sale? 

Nimeni n-ar fi putut să-i afle gândurile ascunse. 
Credinciosul Duk rămânea alături de el, sfidând o 
temperatură de treizeci şi două de grade sub zero*. 

Bell, întins pe gheaţă, nu făcea nici o mişcare; părea 
neînsufleţit; asta putea să-l coste viaţa; risca să degere cu 
totul. 

Johnson îl scutură cu putere, îl frecă cu zăpadă şi reuşi, nu 
fără trudă, să-l scoată din starea de toropeală. 

— Hai, Bell, curaj! îi spuse el. Nu te lăsa doborât. Scoală- 
te, avem de discutat despre situaţia în care ne aflăm şi ne 
trebuie un adăpost! Ai uitat, oare, cum se face o casă de 
zăpadă? Hai, vino să mă ajuţi, Bell! Iată un aisberg care nici 
nu doreşte altceva decât să se lase scobit! La treabă! Asta 


ne va reda ceea ce nu trebuie să ne lipsească aici: curaj şi 
înţelegere! 

Bell, revenindu-şi puţin la auzul acestor vorbe, se lăsă 
condus de bătrânul marinar. 

— În timpul acesta, spuse el, domnul Clawbonny îşi va lua 
sarcina de a merge până la locul unde se află sania şi o va 
aduce aici cu câinii. 

— Sunt gata să plec, răspunse doctorul; într-o oră voi fi 
înapoi. 

— Îl însoţeşti dumneata, căpitane? mai spuse Johnson, 
îndreptându-se spre Hatteras. 

Acesta, deşi cufundat în gândurile lui, auzise propunerea 
şefului de echipaj, căci îi răspunse cu glas blând: 

— Nu, prietene, dacă doctorul binevoieşte să-şi ia această 
sarcină... Trebuie luată o hotărâre înainte de sfârşitul zilei 
şi simt nevoia să rămân singur ca să reflectez. Duceţi-vă şi 
faceţi tot ce veţi crede de cuviinţă pentru prezent. Eu mă 
gândesc la viitor. 

Johnson se întoarse la doctor. 

— E ciudat, îi spuse acestuia, căpitanul pare să fi uitat de 
orice mânie. Niciodată glasul lui nu mi s-a părut atât de 
binevoitor... 

— Asta-i bine, răspunse doctorul, şi-a recăpătat sângele 
rece. Crede-mă, Johnson, omul acesta este în stare să ne 
salveze! 

Spunând aceste vorbe, doctorul îşi strânse gluga, cât putu 
mai bine şi, în mână cu bastonul său cu vârf de fier, o luă pe 
urmele săniei, prin ceața pe care luna o făcea aproape 
luminoasă. 

Johnson şi Bell se puseră imediat pe treabă; bătrânul 
marinar îl stimula cu vorbele sale pe dulgher, care lucra 
tăcut; nu era nimic de construit ci numai de scobit un bloc 
mare; gheaţa, foarte tare, făcea dificilă folosirea cuţitului, 
dar, în schimb, tăria ei asigura rezistenţa locuinţei; în 
curând, Johnson şi Bell putură lucra la adăpost, în groapa 
lor, aruncând afară ceea ce tăiau din masa compactă. 


Hatteras făcea din când în când câţiva paşi şi se oprea 
brusc; era evident că nu voia să ajungă la locul unde se 
aflase nenorocitul lui bric. 

Aşa cum făgăduise, doctorul se întoarse curând; îl aducea 
cu dânsul pe Altamont, întins, pe sanie şi învelit în pânza 
cortului; câinii groenlandezi, slăbiţi, istoviţi, flămânzi, de- 
abia mai trăgeau şi-şi rodeau curelele; era timpul ca 
întregul grup, oameni şi animale, să se hrănească şi să se 
odihnească. 

În timp ce casa era scobită tot mai adânc, doctorul, 
scotocind în dreapta şi în stânga, avu fericirea să găsească 
o sobiţă pe care explozia aproape că o cruţase şi al cărei 
burlan strâmbat putu fi îndreptat cu uşurinţă; doctorul o 
aduse cu un aer victorios. După trei ore, adăpostul de 
gheaţă era bun de locuit; soba a fost instalată şi umplută cu 
aşchii de lemn; focul începu în curând să trosnească 
răspândind o căldură binefăcătoare. 

Americanul a fost adus în locuinţă şi culcat în fundul ei, pe 
pături; cei patru englezi se aşezară în jurul focului. Ultimele 
provizii de pe sanie, câţiva biscuiţi şi ceaiul fierbinte, îl mai 
făcură să-şi vină în fire de bine, de rău. Hatteras nu vorbea 
şi fiecare îi respecta tăcerea. La sfârşitul acestei mese, 
doctorul îi făcu semn lui Johnson să-l urmeze afară. 

— Acum, îi spuse el, vom face inventarul a ceea ce ne 
rămâne. Trebuie să ştim cu precizie de ce bunuri dispunem; 
ele sunt răspândite ici şi colo; trebuie să le adunăm la un 
loc; zăpada poate să cadă dintr-un moment în altul şi ne-ar 
fi cu neputinţă să regăsim, după aceea, cel mai mic 
fragment din epava vasului. 

— Să nu pierdem, aşadar, vremea, răspunse Johnson. 
Alimente şi lemne, iată ce are pentru noi o importanţă 
imediată. 

— Bine, atunci să căutăm fiecare în partea sa în aşa fel 
încât să parcurgem tot terenul în raza exploziei; să începem 
cu centrul şi apoi vom ajunge la circumferință. Cei doi 
tovarăşi se duseră imediat la patul de gheaţă pe care-l 


ocupase Forward; fiecare căută cu atenţie, la lumina 
nesigură a lunii, resturile vasului. A fost o adevărată 
vânătoare. Doctorul o făcu cu pasiunea, ca să nu zicem cu 
plăcerea, unui vânător, iar inima-i bătea cu putere când 
descoperea vreo ladă aproape neatinsă; dar cele mai multe 
erau goale, iar resturile lor risipite pe câmpul de gheaţă. 

Violenţa exploziei fusese deosebit de mare. Cea mai mare 
parte din obiecte erau praf şi pulbere. Piesele mari ale 
maşinii zăceau ici şi colo, răsucite sau sparte; braţele rupte 
ale elicei, aruncate la douăzeci de prăjini departe de vas, 
pătrunseseră adânc în zăpada întărită; cilindrii strâmbaţi 
fuseseră smulşi din buloane, coşul, crăpat în toată lungimea 
lui şi de care încă mai spânzurau capete de lanţuri, apărea 
pe jumătate strivit sub greutatea unui bloc de gheaţă uriaş; 
cuiele, cârligele, velele de la catargul mare, fierăria cârmei, 
foile căptuşelii vasului, tot metalul bricului se risipise până 
departe - adevărate grămezi de fier vechi. 

Dar fierul acesta, care ar fi îmbogăţit un trib de eschimoşi, 
nu era de nici un folos în actualele împrejurări; ceea ce 
trebuiau să caute înainte de toate erau alimentele, iar 
doctorul făcea puţine descoperiri de acest fel. 

„Aşa nu merge, îşi spunea el; în mod evident, cambuza, 
aşezată lângă magazia de pulbere, trebuie să fi fost în 
întregime distrusă de explozie; ceea ce n-a ars trebuie să fi 
fost tăcut fărâme. E grav, şi, dacă Johnson n-are mai mare 
noroc la vânat decât mine, nu prea văd ce o să ne facem.” 

Totuşi, lărgindu-şi cercul căutărilor, doctorul reuşi să mai 
culeagă câteva resturi de pemmican, vreo cincisprezece 
livre, şi patru sticle de gresie care, aruncate departe, pe o 
zăpadă încă moale, scăpaseră de la distrugere şi conţineau 
cinci-şase litri de rachiu. 

Ceva mai încolo, ridică de jos două pachete de sămânță de 
cochelaria; erau tocmai bune să compenseze pierderea 
sucului de lămâie, atât de eficace pentru combaterea 
scorbutului. 


După două ore, doctorul şi Johnson se întâlniră. Îşi 
comunicară reciproc descoperirile; erau, din nefericire, 
puţin importante în ceea ce priveşte alimentele; de-abia 
adunaseră câteva bucăţi de carne sărată, vreo cincizeci de 
livre de pemmican, trei saci de biscuiţi, o mică rezervă de 
ciocolată, rachiu şi cam vreo două livre de cafea culeasă de 
pe gheaţă, bob cu bob. Nici pături, nici hamace, nici 
îmbrăcăminte n-au mai putut fi găsite; cu siguranţă că 
fuseseră mistuite de foc. 

În total, doctorul şi şeful de echipaj adunară alimente 
pentru trei săptămâni, calculate la minimum necesar; era 
puţin pentru refacerea unor oameni vlăguiţi. Astfel, în urma 
împrejurărilor dezastruoase, după ce le lipsea cărbunele, 
Hatteras se vedea ameninţat de lipsa alimentelor. 

Cât despre combustibilul furnizat de epavele vasului - 
bucăţi din catargele sale şi din carenă - puteau să dureze 
cam trei săptămâni; dar doctorul, înainte de a-l folosi la 
încălzirea casei de gheaţă, dori să afle de la Johnson dacă 
din aceste resturi informe nu s-ar putea construi un vas 
Mic, sau cel puţin o barcă. 

— Nu, domnule Clawbonny, îi răspunse şeful de echipaj, 
nici să nu vă gândiţi la aşa ceva; nu există nici o bucată de 
lemn întreagă care să poată fi folosită: toate acestea nu 
sunt bune decât să ne încălzim câteva zile, şi apoi... 

— Apoi? întrebă doctorul. 

— Ce o vrea Dumnezeu! răspunse bravul marinar. 

Odată inventarul terminat, doctorul şi Johnson se 
înapoiară ca să ia sania, înhămară la ea, cu chiu, cu vai, 
bieţii câini obosiţi, se întoarseră la locul exploziei, încărcară 
aceste atât de rare, dar atât de preţioase resturi şi le 
aduseră lângă casa de gheaţă; apoi, pe jumătate îngheţaţi, 
se aşezară lângă tovarăşii lor de suferinţă. 

Capitolul II. 

PRIMELE CUVINIE ALE LUI ALTAMONTI. 

Către ora opt seara, cerul se eliberă timp de câteva 
minute de ceţurile sale amestecate cu ninsoare; 


constelaţiile străluceau viu într-o atmosferă şi mai rece. 

Hatteras profită de această schimbare ca să măsoare 
înălţimea câtorva stele. leşi fără să spună o vorbă, luând cu 
sine instrumentele. Voia să stabilească poziţia şi să afle dacă 
ice-field-ul nu se mai abătuse din drum. După o jumătate de 
oră se întoarse, se culcă într-un colţ al casei şi rămase 
cufundat într-o adâncă nemişcare, care nu părea să fie 
aceea a somnului. 

A doua zi, zăpada se porni să cadă iar, din belşug; doctorul 
trebui să se felicite de a fi început căutările încă din ajun, 
căci un întins covor alb acoperi în curând câmpul de gheaţă 
şi orice urmă a exploziei dispăru sub un giulgiu gros de trei 
picioare. 

În timpul acestei zile n-a fost chip de pus piciorul afară; 
din fericire, locuinţa era confortabilă, sau li se părea astfel 
acestor călători istoviţi. Mica sobă funcţiona bine, afară de 
unele cazuri când rafale violente împingeau fumul înapoi, în 
interior; la căldura ei se făceau ceaiuri şi cafele fierbinţi, a 
căror influenţă e atât de miraculoasă pe asemenea geruri. 

Naufragiaţii, căci cu adevărat puteau fi numiţi astfel, 
simțeau o tihnă cu care nu mai erau de multă vreme 
obişnuiţi; de aceea nu se gândeau decât la acest prezent, la 
această binefăcătoare căldură, la acest răgaz de moment, 
uitând şi sfidând aproape viitorul care-i ameninţa cu o 
moarte atât de apropiată! 

Americanul suferea mai puţin şi încet, încet, revenea la 
viaţă; deschidea ochii, dar încă nu vorbea; buzele lui purtau 
semnele scorbutului şi nu puteau să scoată un sunet; totuşi 
el înţelegea şi fu pus în curent cu situaţia. Dădu din cap în 
semn de mulţumire; se vedea salvat de îngroparea sub 
zăpadă, iar doctorul avu înţelepciunea de a nu-i aduce la 
cunoştinţă pentru cât de puţină vreme îi fusese amânată 
moartea, căci, de fapt, în cincisprezece zile, în maximum 
trei săptămâni, alimentele aveau să lipsească de tot. 

Spre prânz. Hatteras ieşi din nemişcarea sa; se apropie de 
doctor, de Johnson şi de Bell. 


— Prieteni, le spuse el, vom lua împreună o hotărâre 
definitivă cu privire la ce ne rămâne de făcut. Mai înainte, l- 
aş ruga pe Johnson să-mi spună în ce împrejurări a fost 
săvârşit actul acesta de trădare care ne duce la pieire. 

— La ce bun s-o ştii? răspunse doctorul: faptul e sigur, nu 
trebuie să te mai gândeşti la acest lucru. 

— Ba, dimpotrivă, mă gândesc mereu la el, răspunse 
Hatteras. Dar, după povestirea lui Johnson, nu mă voi mai 
gândi. 

— Iată, aşadar, ceea ce s-a întâmplat, răspunse şeful de 
echipaj. Am făcut totul ca să împiedic această crimă... 

— Sunt sigur de asta, Johnson, şi aş mai adăuga că şefii 
răsculaților coceau de mult ideea de-a ajunge aici. 

— E şi părerea mea, spuse doctorul. 

— E şi a mea, reluă Johnson, căci aproape imediat după 
plecarea dumitale. căpitane, chiar de a doua zi, Shandon, 
întărâtat împotriva dumitale, Shandon, care devenise 
periculos şi, de altfel, susţinut de ceilalţi, luă comanda 
vasului; am vrut să mă împotrivesc, dar zadarnic. De atunci, 
fiecare făcu după cheful său: Shandon îi lăsa de capul lor; 
voia să arate echipajului că vremea trudei şi a lipsurilor 
trecuse. De aceea nu se mai făcu nici un fel de economie; se 
făcea foc mare în sobă; ardeau din lemnăria bricului. 
Proviziile fură lăsate la discreţia oamenilor, băuturile de 
asemenea şi vă las să vă închipuiţi ce abuz au putut face 
oamenii lipsiţi atâta vreme de băuturi spirtoase. Aşa a fost 
de la 7 până la 15 ianuarie. 

— Aşadar, spuse Hatteras cu o voce gravă, Shandon a fost 
acela care a împins echipajul la răscoală? 

— Da, căpitane. 

— Să nu mai vorbim niciodată despre el. Continuă, 
Johnson. 

— Era prin 24 sau 25 ianuarie, când au pus la cale planul 
de părăsire a vasului. Au hotărât să ajungă la coasta 
occidentală a mării Baffin; de acolo, cu baleniera, trebuiau 
să meargă în căutarea vânătorilor de balene, sau chiar să 


ajungă la aşezările groenlandeze de pe coasta orientală. 
Aveau provizii din belşug; bolnavii, stimulaţi de speranţa 
întoarcerii, se simțeau mai bine. Începură, aşadar, 
pregătirile de plecare; fu construită o sanie, bună de 
transportat alimentele, combustibilul şi balenieră; oamenii 
trebuiau să se înhame la ea. Aceasta dură până la 15 
februarie. Speram mereu să te văd venind, căpitane, şi, în 
acelaşi timp, mă temeam de prezenţa dumitale aici; n-ai fi 
obţinut nimic de la echipaj, care mai curând v-ar fi 
masacrat pe toţi decât să rămână la bord. Erau parcă 
cuprinşi de nebunia libertăţii. I-am luat pe rând, pe toţi 
tovarăşii mei; le vorbeam, îi îndemnam, am vrut să-i fac să 
înţeleagă pericolele unei asemenea expediţii şi, în acelaşi 
timp, ce laşitate însemna părăsirea vasului. N-am reuşit să 
obţin nimic, nici chiar de la cei mai buni! Plecarea a fost 
stabilită pentru 22 februarie. Shandon era nerăbdător. Au 
îngrămădit pe sanie şi în balenieră atâtea provizii şi băuturi 
câte încăpeau; au luat o încărcătură însemnată de lemne - 
peretele tribordului fusese dărâmat până la linia de plutire. 
În sfârşit, ultima zi a fost o zi de orgie; au chefuit, au distrus 
şi, în toiul beţiei lor, Pen şi încă vreo doi, trei au dat foc 
vasului. M-am bătut cu ei, m-am luptat, m-au trântit, m-au 
lovit, apoi mizerabilii aceştia, în frunte cu Shandon, au luat- 
o spre est şi au dispărut din faţa mea! Am rămas singur; ce 
puteam să fac împotriva acestui incendiu care cuprindea 
întregul vas? Copca era astupată de gheaţă, n-aveam nici o 
picătură de apă. Timp de două zile Forward se zvârcoli în 
flăcări, iar restul îl ştiţi. 

După terminarea povestirii, se aşternu o tăcere destul de 
lungă în casa de gheaţă; tabloul sumbru al incendierii 
vasului, pierderea bricului atât de preţios li se înfăţişă 
marinarilor într-un mod viu; se simţiră în prezenţa 
imposibilului; iar imposibilul era întoarcerea în Anglia. Nu 
îndrăzneau să se privească în faţă, de teamă să nu 
surprindă pe figura vreunuia dintre ei urmele disperării. Se 
auzea numai respiraţia gâfâitoare a americanului. 


În sfârşit, Hatteras luă cuvântul. 

— Johnson, spuse el, îţi mulţumesc; ai făcut totul ca să-mi 
salvezi vasul; dar singur nu puteai să rezişti. Încă o dată îţi 
mulţumesc şi să nu mai vorbim despre această catastrofă. 
Să ne unim sforţările pentru salvarea comună. Suntem aici 
patru tovarăşi, patru prieteni, iar viaţa unuia e la fel de 
valoroasă ca şi a celuilalt. Aşadar, fiecare să-şi spună 
părerea despre ceea ce e bine să facem. 

— Întreabă-ne, Hatteras, răspunse doctorul; noi îţi suntem 
cu toţii devotați, vorbele noastre vor izvori din inimă. Dar, 
mai întâi, dumneata ai vreo idee. 

— Singur n-aş putea s-o am, răspunse Hatteras cu 
amărăciune. Părerea mea ar putea să pară doar interesată. 
Vreau, aşadar, să cunosc mai înainte părerile voastre. 

— Căpitane, spuse Johnson, înainte de a ne pronunţa în 
împrejurări atât de grave, aş avea să-ţi pun o întrebare 
importantă. 

— Vorbeşte, Johnson. 

— Ai fost ieri ca să calculezi poziţia noastră; ei bine, 
căpitane, câmpul de gheaţă a mai plutit în derivă sau se 
găseşte în acelaşi loc? 

— Nu s-a mişcat, răspunse Hatteras. Am găsit ca şi înainte 
de plecarea noastră, că se află la optzeci de grade şi 
cincisprezece minute latitudine şi nouăzeci şi şapte de 
grade şi treizeci şi cinci de minute longitudine. 

— Şi la ce distanţă de cea mai apropiată mare - spre vest - 
ne aflăm? întrebă Johnson. 

— Cam la şase sute de mile, răspunse Hatteras. 

— Şi marea aceasta e?... 

— Strâmtoarea Smith. 

— Aceeaşi pe care n-am putut s-o străbatem în aprilie 
trecut? 

— Chiar aceea. 

— Bine, căpitane, situaţia noastră ne e limpede acum şi 
putem lua o hotărâre în cunoştinţă de cauză. 


— Vorbiţi, deci, spuse Hatteras, care îşi sprijini iar capul în 
mâini. Putea în felul acesta să-şi asculte tovarăşii, fără să-i 
privească. 

— Ei, Bell, spuse doctorul, după părerea dumitale, care e 
cea mai bună cale de urmat? 

— Nu-i nevoie să te gândeşti prea mult, răspunse 
dulgherul, trebuie să ne întoarcem, fie spre sud, fie spre 
est, fără să pierdem nici o zi, nici un ceas, ca să ajungem la 
coasta cea mai apropiată... chiar de-ar trebui ca această 
călătorie să dureze două luni. 

— N-avem alimente decât pentru trei săptămâni răspunse 
Hatteras, fără să ridice capul. 

— Atunci, răspunse Johnson, trebuie să facem acest traseu 
în trei săptămâni, de vreme ce acolo e singura noastră 
şansă de salvare; chiar de-ar fi necesar, apropiindu-ne de 
coastă, să mergem de-a buşilea, trebuie să pornim şi să 
ajungem acolo în douăzeci şi cinci de zile. 

— Partea aceasta a continentului boreal nu e cunoscută, 
răspunse Hatteras. Putem întâlni obstacole, munţi, ghețari, 
care ne vor bara complet drumul. 

— Nu văd în asta un motiv suficient de puternic ca să nu 
încercăm călătoria, spuse doctorul. Vom suferi, şi încă mult, 
e evident; va trebui să ne restrângem la hrana strict 
necesară, afară de cazul când norocul ne va surâde la 
vânătoare... 

— Nu mai avem decât o jumătate de livră de praf de 
puşcă, răspunse Hatteras. 

— Ei, domnule Hatteras, interveni doctorul, îmi dau seama 
de întreaga justeţe a obiecţiilor dumitale şi nu mă leg într-o 
speranţă deşartă. Dar cred că-ţi citesc gândurile: ai vreun 
plan aplicabil? 

— Nu, răspunse căpitanul, după câteva clipe de şovăire. 

— Nu te îndoi de curajul nostru, continuă doctorul; suntem 
gata să te urmăm până la capăt, o ştii prea bine. Dar nu 
trebuie oare în clipa aceasta să părăsim orice speranţă de a 
ajunge până la pol? Trădarea ţi-a distrus planurile; ai putut 


lupta împotriva piedicilor naturale şi să le înlături, dar nu 
împotriva perfidiei şi a slăbiciunii oamenilor. Ai făcut tot 
ceea ce era omeneşte posibil şi ai fi reuşit, sunt sigur de 
asta! Dar, în situaţia actuală, nu eşti oare silit să-ţi amâni 
planurile şi, pentru a le relua într-o zi, nu vei căuta să 
ajungi iar în Anglia? 

— Ce zici, domnule căpitan? îl întrebă Johnson pe 
Hatteras, care rămase multă vreme fără să răspundă. 

În sfârşit, căpitanul îşi înălţă capul şi întrebă cu glas silit: 

— Credeţi, aşadar, că veţi atinge cu siguranţă ţărmul 
strâmtorii, aşa obosiţi cum sunteţi şi aproape lipsiţi de 
hrană? 

— Nu, răspunse doctorul, dar e sigur că nu va veni coasta 
spre noi, trebuie să mergem noi s-o căutăm. Poate că vom 
găsi la sud triburi de eschimoşi cu care vom putea uşor să 
intrăm în contact. 

— De altfel, reluă Johnson, nu s-ar putea să întâlnim în 
strâmtoare vreun bastiment silit să ierneze? 

— Şi, la nevoie, răspunse doctorul, de vreme ce 
strâmtoarea e îngheţată, n-am putea, traversând-o, să 
atingem coasta occidentală a Groenlandei, şi de acolo, fie 
din ţinutul Prudhoe, fie de la capul York, să ajungem la vreo 
aşezare daneză? În sfârşit, Hatteras, nimic din toate astea 
nu se găseşte pe acest câmp de gheaţă! Drumul Angliei e 
acolo, spre sud, şi nu aici spre nord! 

— Da, spuse Bell, domnul Clawbonny are dreptate, trebuie 
să plecăm, şi să plecăm imediat. Prea am uitat de ţara 
noastră şi de cei ce ne sunt dragi! 

— E şi părerea dumitale, Johnson? întrebă încă o dată 
Hatteras. 

— Da, căpitane. 

— Şi a dumneavoastră, doctore? 

— Da, Hatteras. 

Hatteras continuă să tacă; fără voia sa, pe chip i se 
oglindea tot zbuciumul lui sufletesc. De hotărârea pe care 
avea s-o ia depindea soarta expediției pe care o visase în 


decursul întregii sale vieţi; dacă se-ntorcea, se termina 
pentru totdeauna cu planurile sale îndrăzneţe; nu mai 
putea să spere că va putea să facă o a patra încercare de 
acest fel. 

Doctorul, văzându-l pe căpitan că tace, luă iar cuvântul: 

— Aş mai adăuga, Hatteras, spuse el, că nu trebuie să 
pierdem nici o clipă; trebuie să încărcăm sania cu toate 
proviziile noastre şi să luăm cu noi cât mai multă lemnărie. 
Un drum de şase sute de mile, în asemenea condiţii, e lung, 
sunt de acord, dar nu imposibil de parcurs; noi putem, sau, 
mai curând, ar trebui să străbatem douăzeci de mile pe zi, 
ceea ce într-o lună ne-ar permite să atingem ţărmul, adică 
pe la douăzeci şi cinci martie... 

— Dar, spuse Hatteras, nu s-ar mai putea aştepta câteva 
zile? 

— Ce speri dumneata? întrebă Johnson. 

— Ce ştiu eu? Cine poate să prevadă viitorul? Câteva zile 
încă! De altfel, ar fi exact atât cât vă trebuie ca să vă 
refaceţi puterile sleite! N-aţi putea efectua nici două etape 
şi aţi cădea de oboseală, fără o casă de zăpadă în care să vă 
adăpostiţi. 

— Dar aici ne aşteaptă o moarte îngrozitoare! strigă Bell. 

— Dragi prieteni, continuă Hatteras cu o voce aproape 
rugătoare. Vă pierdeţi speranţa înainte de vreme. Dacă v-aş 
propune să căutaţi spre nord drumul salvării, aţi refuza să-l 
urmaţi. Şi totuşi, nu există oare lângă pol triburi de 
eschimoşi, ca şi în strâmtoarea Smith? Marea aceasta 
liberă, a cărei existenţă e totuşi sigură, trebuie să scalde 
continente întregi. Natura e logică în tot ceea ce face. Ei 
bine, trebuie să credem că vegetaţia începe iar să 
domnească acolo unde încetează marile geruri. Nu cumva 
ne aşteaptă la nord un pământ al făgăduinţei, de care vreţi 
să fugiţi fără întoarcere? 

Hatteras se însufleţea în timp ce vorbea; imaginaţia lui 
înflăcărată evoca tablourile încântătoare ale acestor 
ţinuturi, a căror existenţă e atât de nesigură. 


— Încă o zi, repetă el, încă o dată! 

Doctorul Clawbonny, cu firea sa aventuroasă şi cu mintea 
lui înfierbântată, simţea cum încetul cu încetul se lasă 
cucerit; era pe cale să cedeze; dar Johnson, mai înţelept şi 
mai rece, îl readuse la realitate şi la datorie. 

— Hei, Bell, spuse el, la sanie! 

— Haidem! răspunse Bell. 

Cei doi marinari se îndreptară spre ieşirea casei de 
zăpadă. 

— O, Johnson, şi dumneata! exclamă Hatteras. Plecaţi, eu 
voi rămâne! Voi rămâne! 

— Căpitane! spuse Johnson, oprindu-se fără voia lui. 

— Voi rămâne, vă spun! Plecaţi! Părăsiţi-mă ca şi ceilalţi! 
Plecaţi... Vino, Duk, vom rămâne amândoi. 

Bravul câine se aşeză lângă stăpânul lui, lătrând. Johnson 
se uită la doctor. Acesta nu ştia ce să facă; cea mai bună 
soluţie ar fi fost să-l liniştească pe Hatteras şi să sacrifice o 
zi pentru ideile lui. Doctorul era pe cale să se hotărască la 
aceasta, când simţi că cineva îi atinge braţul. 

Se întoarse. Americanul tocmai ieşise de sub pături şi se 
târa spre el; se ridică apoi în genunchi şi dintre buzele lui 
bolnave ieşiră sunete nearticulate. 

Doctorul, mirat, aproape îngrozit, îl privea în tăcere. 
Hatteras se apropie de american şi-l cercetă cu atenţie. 
Încerca să surprindă nişte vorbe pe care nenorocitul nu le 
putea pronunţa. În sfârşit, după cinci minute de efort, 
acesta lăsă să se audă cuvântul Porpoise. 

— Porpoise! exclamă căpitanul. 

Americanul făcu un semn afirmativ. 

— În mările astea? întrebă Hatteras, simțind cum îi 
zvâcneşte inima în piept. 

Bolnavul făcu acelaşi semn. 

— Spre nord? 

— Da! făcu nefericitul. 

— Şi cunoşti poziţia în care se află? 

— Da! 


— Exactă? 

— Da! mai spuse Altamont. 

Se tăcu un moment de tăcere. Spectatorii acestei scene 
neprevăzute erau cu sufletul la gură. 

— Ascultă cu atenţie, îi spuse, în sfârşit, Hatteras 
bolnavului; trebuie să cunoaştem poziţia acestui vas! Eu am 
să număr gradele cu glas tare iar dumneata mă vei opri cu 
un semn. 

Americanul încuviinţă din cap. 

— Să vedem, spuse Hatteras, acum e vorba de grade de 
longitudine. O sută cinci? Nu. O sută şase? O sută şapte? O 
sută opt? E chiar spre vest? 

— Da, făcu americanul. 

— Să continuăm. O sută nouă? O sută zece? O sută 
douăsprezece? O sută paisprezece? O sută şaisprezece? O 
sută optsprezece? O sută douăzeci?... 

— Da, răspunse Altamont. 

— O sută douăzeci de grade de longitudine? făcu Hatteras. 

— Şi câte minute? Număr... 

Hatteras începu cu numărul unu. La numărul 
cincisprezece, Altamont îi făcu semn să se oprească. 

— Bine! spuse Hatteras. Să trecem la latitudine. Mă auzi? 
Optzeci? Optzeci şi unu? Optzeci şi doi? Optzeci şi trei? 

Americanul îl opri cu un deget. 

— Bine! Şi minutele? Cinci? Zece? Cincisprezece? 
Douăzeci? Douăzeci şi cinci? Treizeci? Treizeci şi cinci? 

Altamont făcu din nou semn, zâmbind uşor. 

— Aşadar, reluă Hatteras cu o voce gravă, Porpoise se află 
la o sută douăzeci de grade şi cincisprezece minute 
longitudine şi optzeci şi trei de grade şi treizeci şi cinci de 
minute latitudine? 

— Da! spuse pentru ultima oară americanul, prăbuşindu- 
se nemişcat în braţele doctorului. 

Efortul acesta îl zdrobise. 

— Dragi prieteni, exclamă Hatteras, vedeţi bine că 
salvarea e la nord. Vom fi salvaţi! 


Dar, după aceste prime vorbe pline de bucurie, Hatteras, 
lovit brusc de o idee îngrozitoare, se schimbă la faţă şi-şi 
simţi inima muşcată de şarpele geloziei. 

Un altul, un american, îl depăşise cu trei grade, pe drumul 
spre pol! De ce? Cu ce scop? 

Capitolul III. 

ŞAPTESPREZECE ZILE DE MERS. 

Acest nou incident, aceste prime cuvinte rostite de 
Altamont schimbaseră complet situaţia naufragiaţilor; mai 
înainte, se aflau în afara oricărei posibilităţi de ajutor, fără 
speranţe întemeiate de a ajunge la marea Baffin, ameninţaţi 
să fie lipsiţi de alimente în timpul unui drum prea lung 
pentru trupurile lor obosite, iar acum, la mai puţin de patru 
sute de mile de casa lor de zăpadă, exista un vas care le 
oferea mari mijloace, şi poate chiar posibilitatea de a-şi 
continua îndrăzneţul lor drum spre pol. Hatteras, doctorul, 
Johnson, Bell începură iar să nădăjduiască, după ce 
fuseseră atât de aproape de disperare; a fost o adevărată 
bucurie, aproape un delir. 

Dar informaţiile lui Altamont nu erau încă complete şi, 
după câteva minute de odihnă, doctorul reîncepu cu el 
această prețioasă conversaţie; îi prezentă întrebările sale 
sub o formă care nu cerea drept răspuns decât un simplu 
semn din cap sau o mişcare a ochilor. 

În curând află că Porpoise era un vas american cu trei 
catarge, din New-York, naufragiat în mijlocul gheţurilor, 
aprovizionat cu o mare cantitate de alimente şi de 
combustibil; deşi canarisit într-un bord, trebuie să fi 
rezistat şi ar fi cu putinţă ca încărcătura lui să fie salvată. 

Altamont şi echipajul său îl părăsiseră de vreo două luni, 
luând cu ei baleniera pe o sanie; voiau să ajungă la 
strâmtoarea Smith, să întâlnească vreun vas de pescuit 
balene şi să se repatrieze în America; dar, treptat, oboseala, 
bolile îi loviră pe aceşti nenorociţi şi, rând pe rând, căzură 
pe drum. În cele din urmă, căpitanul şi cei doi marinari 
rămaseră singurii supraviețuitori dintr-un echipaj de 


treizeci de oameni şi dacă el, Altamont, continua să mai 
trăiască, era într-adevăr printr-o minune a providenţei. 

Hatteras voi să afle de la american de ce se găsea Porpoise 
la o latitudine atât de ridicată. 

Altamont îi făcu să înţeleagă că fusese târât de gheţuri, 
fără să li se poată împotrivi. 

Hatteras, neliniştit, îl întrebă asupra scopului călătoriei 
sale. Altamont pretinse că a încercat să găsească Trecerea 
din nord-vest. Hatteras nu mai insistă şi nu mai puse nici o 
întrebare de acest fel. Doctorul luă atunci cuvântul. 

— Acum, spuse el, toate strădaniile noastre trebuiesc 
îndreptate pentru regăsirea lui Porpoise; în loc să ne 
aventurăm spre marea Baffin, putem să ajungem, pe un 
drum mai scurt cu o treime, la un vas care ne va oferi toate 
mijloacele necesare unui iernat. 

— Nu avem altă soluţie, răspunse Bell. 

— Aş mai adăuga, spuse şeful de echipaj, că nu trebuie să 
pierdem nici o clipă; trebuie să calculăm durata călătoriei 
noastre după durata proviziilor, invers de cum se face de 
obicei, şi să pornim la drum cât mai curând. 

— Ai dreptate, Johnson, răspunse doctorul; dacă plecăm 
mâine, marţi, 26 februarie, trebuie să ajungem la 15 martie 
la Porpoise, altminteri am muri de foame. Ce crezi, 
Hatteras? 

— Să începem imediat pregătirile, spuse căpitanul, şi să 
plecăm. Poate că drumul va fi mai lung decât ne aşteptăm. 

— De ce să fie? întrebă doctorul. Omul acesta pare să fie 
sigur de poziţia în care se află vasul său. 

— Dar dacă Porpoise a mers în derivă cu câmpul lui de 
gheaţă, aşa cum s-a întâmplat cu Forward! răspunse 
Hatteras. 

— Într-adevăr, spuse doctorul, aşa ceva s-ar fi putut 
întâmplă! Johnson şi Bell n-au avut ce replica la 
posibilitatea unei derive, ale cărei victime au fost ei înşişi. 

Dar Altamont, atent la această conversaţie, îi făcu semn 
doctorului că voia să vorbească. Acesta se supuse dorinţei 


americanului şi, după un sfert de oră de vorbe ocolite şi de 
ezitări, căpătă siguranţa că Porpoise, eşuat lângă o coastă, 
nu putea să fi părăsit albia lui de stânci. 

Vestea aceasta îi linişti pe cei patru englezi; totuşi ea le lua 
orice speranţă de a se întoarce în Europa, afară doar de 
cazul când Bell ar fi reuşit să construiască un vapor mic cu 
piese din Porpoise. Oricum ar fi fost, cel mai urgent era să 
se ducă chiar la locul naufragiului. Doctorul îi mai puse 
americanului o ultimă întrebare: întâlnise oare dânsul 
marea liberă la altitudinea de optzeci şi trei de grade? 

— Nu, răspunse Altamont. 

Conversaţia se opri aici. Imediat începură pregătirile de 
plecare. Bell şi Johnson se ocupară mai întâi de sanie; 
aceasta avea nevoie de o reparaţie completă; de vreme ce 
nu lipsea lemnul, cadrul săniei fu fixat într-un mod mai 
solid. Profitau de experienţa dobândită în timpul călătoriei 
spre sud; cunoşteau punctele slabe ale acestui mod de 
transport şi, deoarece se puteau aştepta la zăpezi 
abundente şi dense, tălpicile de alunecare au fost înălțate. 

În interior, Bell aranja un fel de culcuş acoperit cu pânză 
de cort, destinat americanului; proviziile, din nefericire nu 
prea mari, nu sporeau prea mult greutatea săniei; în 
schimb, au completat încărcătura cu toată lemnăria pe care 
au putut s-o ia cu dânşii. 

Doctorul, aranjând proviziile pe sanie, le inventarie cu cea 
mai scrupuloasă exactitate; din calculele sale rezulta că 
fiecare călător trebuie să se limiteze la trei sferturi de raţie 
într-o călătorie de trei săptămâni. Pentru cei patru câini 
care trăgeau la sanie fură rezervate raţii întregi. Dacă Duk 
trăgea cu ei, avea şi el dreptul la raţie completă. 

Pregătirile acestea fură întrerupte de nevoia de somn şi de 
odihnă, care se făcu simțită în mod imperios la şapte seara; 
dar, înainte de culcare, naufragiaţii se adunară în jurul 
sobei, fără să facă economie de combustibil; bieţii oameni 
îşi oferiră luxul căldurii cu care nu mai erau obişnuiţi de 
multă vreme; nişte pemmican, câţiva biscuiţi şi câteva ceşti 


de cafea nu întârziară să le creeze o stare de bună 
dispoziţie, să le redea din speranţa atât de neaşteptată şi 
încă atât de îndepărtată. 

La ora şapte dimineaţa, lucrările fură reluate şi fură 
complet terminate pe la trei după-masă. 

Începea să se întunece; la 31 ianuarie, soarele reapăruse 
deasupra orizontului, dar nu dădea încă decât o lumină 
slabă şi de scurtă durată; din fericire, luna trebuia să 
răsară la ora şase şi jumătate şi, pe un cer atât de limpede, 
razele ei erau suficiente pentru a lumina drumul. 
Temperatura, care cobora simţitor de câteva zile, atinse în 
cele din urmă treizeci şi trei de grade sub zero (-37 
centigrade). 

Momentul plecării sosi. Altamont primi cu bucurie ideea 
de-a porni, chiar dacă zdruncinăturile trebuiau să-i 
mărească suferinţele; îl făcuse pe doctor să înţeleagă că va 
găsi pe bordul lui Porpoise antiscorbuticele atât de 
necesare vindecării lui. 

L-au transportat, aşadar, pe sanie; a fost instalat cât s-a 
putut mai la largul lui; câinii, inclusiv Duk, au fost înhămaţi; 
călătorii aruncară atunci o ultimă privire spre patul acela 
de gheaţă, pe care stătuse Forward. Mânia se-ntipări o 
clipă pe faţa lui Hatteras, dar el redeveni stăpân pe sine şi 
micul grup, pe o vreme foarte uscată, se afundă în ceţurile 
dinspre nord, nord-est. 

Fiecare îşi reluă locul obişnuit: Bell, în frunte, arătând 
calea, doctorul şi şeful de echipaj de o parte şi de alta a 
săniei, veghind şi împingând la nevoie. Hatteras, în urmă, 
corectând drumul şi menţinând echipajul pe linia lui Bell. 

Mergeau destul de repede; la această temperatură foarte 
scăzută, gheaţa avea o tărie şi un luciu prielnice alunecării; 
cei cinci câini trăgeau cu uşurinţă această încărcătură, care 
nu depăşea nouă sute de livre. Totuşi, oamenilor şi 
animalelor li se tăia repede respiraţia şi trebuiră să se 
oprească adesea ca să mai răsufle... 


Pe la şapte seara, luna-şi eliberă discul ei roşiatic din 
ceţurile de la orizont. Razele ei liniştite străbăâtură 
atmosfera, iar palida lor strălucire se răsfrânse până pe 
gheţuri; ice-field-ui se înfăţişa înspre nord-vest ca o câmpie 
albă, uriaşă, perfect orizontala. Nici un pack şi nici un 
hummock. Această parte a mării părea să fi îngheţat în 
linişte, ca un lac paşnic. 

Era un deşert imens, plat şi monoton. 

Aceasta e impresia pe care priveliştea i-o făcu doctorului, 
şi o împărtăşi şi tovarăşului său. 

— Aveţi dreptate, domnule Clawbonny, răspunse Johnson; 
e un deşert, dar nu ne temem să murim aici de sete! 

— Evident avantaj, răspunse doctorul; totuşi, această 
imensitate îmi dovedeşte un lucru: că trebuie să fim foarte 
departe de orice pământ; în general, apropierea coastelor e 
semnalată de o mulţime de munţi de gheaţă şi, în jurul 
nostru, nu se vede nici un aisberg. 

— Orizontul e foarte limitat din cauza ceţii, răspunse 
Johnson. 

— Fără îndoială, dar de la plecarea noastră am străbătut 
un câmp neted care ameninţă să nu se mai termine. 

— Ştiţi dumneavoastră, domnule Clawbonny, că o plimbare 
ca a noastră e periculoasă? Te obişnuieşti şi nu te mai 
gândeşti la ea, dar, la urma urmei, această suprafaţă 
îngheţată, pe care mergem noi, aşa, acoperă prăpăstii fără 
fund! 

— Ai dreptate, prietene, dar nu trebuie să ne temem că 
vom fi înghiţiţi; rezistenţa acestei scoarţe albe, la gerurile 
astea de treizeci şi trei de grade, este deosebit de mare. 
Observă că are tendinţa să se întărească din ce în ce mai 
mult, căci la aceste latitudini zăpada cade nouă zile din 
zece, chiar în aprilie, chiar în mai, chiar în iunie, şi socotesc 
că grosimea ei cea mai mare trebuie să măsoare cam 
treizeci sau patruzeci de picioare. 

— Asta-i liniştitor, răspunse Johnson. 


— Într-adevăr, nu suntem ca patinatorii de pe Serpentine- 
River* care se tem în fiecare clipă să nu simtă terenul fragil 
fugindu-le de sub picioare; n-avem a ne teme de un 
asemenea pericol. 

— Rezistenţa acestei gheţi e cunoscută? întrebă bătrânul 
marinar, mereu dornic să se instruiască în tovărăşia 
doctorului. 

— Desigur, răspunse acesta din urmă; oare ce-a mai rămas 
astăzi necunoscut, din cele ce se pot măsura, afară de 
ambiția umană! Nu e ea oare aceea care ne împinge către 
acest pol boreal pe care omul vrea, în fine, să-l cunoască? 
Dar, ca să revenim la întrebarea dumitale, iată ce pot să-ţi 
răspund. La o grosime de două degete*, gheaţa suportă un 
om; la o grosime de trei degete şi jumătate, un cal şi 
călăreţul său, la cinci degete, o casă cu opt camere; la opt 
degete, un regiment de artilerie, cu cai cu tot, şi, în fine, la 
zece degete, o armată, o mulţime nemăsurată! În locul pe 
unde umblăm în clipa asta, s-ar putea construi vama din 
Liverpool sau palatul Parlamentului din Londra. 

— E greu să poţi să-ţi imaginezi o asemenea rezistenţă, 
spuse Johnson; dar adineaori, domnule Clawbonny, vorbeaţi 
despre zăpada care prin ţinuturile acestea cade în medie 
nouă zile din zece; e un fapt evident, aşadar, nu-l contest; 
dar de unde vine toată această zăpadă, căci, mările fiind 
îngheţate, nu prea văd cum pot da naştere acestei uriaşe 
cantităţi de vapori care formează norii. 

— Observaţia dumitale e justă, Johnson; astfel, după 
părerea mea, cea mai mare parte a zăpezii sau a ploii pe 
care o primim în aceste regiuni polare e formată din apa 
mărilor din zonele temperate; cutare fulg, simplă picătură 
de apă dintr-un fluviu european, s-a ridicat în aer sub formă 
de vapori, a luat aspectul unui nor şi a venit, în cele din 
urmă, până aici, să se condenseze; nu e, deci, cu neputinţă 
ca, atunci când bem din această zăpadă; să ne potolim 
setea chiar cu apa fluviilor din ţara noastră. 


— Aşadar, asta e, răspunse şeful de echipaj, care corecta 
erorile drumului, întrerupând astfel conversaţia. Ceaţa se 
îngroşa şi era greu de ţinut un drum drept. 

În sfârşit, micul grup se opri, pe la ora opt seara, după ce 
străbătuse cincisprezece mile. Vremea se menținea uscată. 
Fu ridicat cortul; făcură focul în sobă, cinară şi noaptea 
trecu în linişte. 

Hatteras şi tovarăşii săi erau cu adevărat favorizați de 
vreme. În zilele următoare, călătoria lor se petrecu fără 
greutăţi, deşi frigul devenise extrem de aspru şi mercurul 
îngheţă în termometru. Daca ar fi intervenit şi vântul, 
niciunul dintre călători n-ar fi suportat o asemenea 
temperatură. Doctorul constată cu această ocazie justeţea 
observaţiilor lui Parry, în timpul călătoriei sale pe insula 
Melville. Acest marinar celebru relatează că un om 
îmbrăcat potrivit cu acest climat poate să se plimbe fără 
nici un pericol în aer liber, pe geruri mari, cu condiţia ca 
atmosfera să fie liniştită; dar de îndată ce începe să bată 
vântul cel mai uşor, îţi simţi obrazul ca o rană vie, ai o 
durere de cap de o extremă violenţă, după care, curând, 
urmează moartea. Doctorul nu înceta de aceea să fie 
neliniştit, căci o simplă pală de vânt i-ar fi făcut pe toţi să 
îngheţe până în măduva oaselor. 

La 5 martie, el fu martorul unui fenomen propriu acestei 
latitudini; cerul fiind perfect senin şi strălucitor de stele, 
începu să cadă o zăpadă deasă, fără să fie nici urmă de nor; 
constelaţiile străluceau printre fulgii care cădeau pe 
câmpul de gheaţă cu o regularitate elegantă. Ninsoarea 
dură cam două ore şi se opri, fără ca doctorul să fi găsit 
vreo explicaţie satisfăcătoare pentru căderea ei. 

Ultimul pătrar de lună dispăruse; timp de şaptesprezece 
ore din douăzeci şi patru, domni un întuneric adânc; 
călătorii trebuiră să se lege între ei cu o frânghie lungă, ca 
să nu se rătăcească unul de celălalt; devenise aproape cu 
neputinţă de păstrat linia dreaptă a drumului. 


Oamenii aceştia curajoşi, deşi susținuți de o voinţă de fier, 
începeau să obosească; popasurile deveniseră mai dese, şi, 
cu toate acestea, nu trebuia pierdută nici o oră, căci 
proviziile scădeau simţitor. 

Hatteras stabilise deseori poziţia în care se aflau, 
orientându-se după lună şi stele. Văzând cum se scurg zilele 
şi cum ţinta călătoriei se îndepărta la nesfârşit, se întreba 
uneori dacă Porpoise exista cu adevărat, dacă nu cumva 
americanul se ţicnise din cauza suferințelor, sau chiar dacă 
nu cumva, din ură pentru căpitanul englez şi văzându-se 
pierdut fără şanse de salvare, nu voia să-i târască, odată cu 
el, la o moarte sigură. 

Îi comunică doctorului bănuielile sale; acesta le respinse 
categoric, dar înţelese că o rivalitate se născuse între 
căpitanul englez şi căpitanul american. 

„Vor fi doi oameni greu de menţinut în relaţii bune”, îşi 
spuse el. 

La 14 martie, după un marş de şaisprezece zile, călătorii 
se aflau abia la optzeci şi două de grade latitudine; erau 
istoviţi şi mai aveau încă o sută de mile până la vas; şi 
pentru ca suferinţa să le fie şi mai mare, fură siliţi să reducă 
rațiile oamenilor la un sfert, ca să păstreze raţia întreagă 
pentru câini. 

Din nefericire nu se mai putea conta pe ceea ce le procura 
vânătoarea, căci nu le mai rămăseseră decât şapte 
încărcături de praf de puşcă şi şase gloanţe; în zadar au 
tras în câţiva iepuri albi şi în nişte vulpi, foarte rare, de 
altfel; n-au nimerit deloc. 

Totuşi, vineri, în 15, doctorul avu norocul să surprindă o 
focă întinsă pe gheaţă; o răni cu mai multe focuri; animalul, 
neputând să scape prin răsuflătoarea lui, aceasta fiind 
închisă, fu prins în curând şi omorât; era un animal mare. 
Johnson îl tăie în bucăţi cu pricepere, dar extrema 
slăbiciune a acestei amfibii le oferi puţine foloase unor 
oameni care nu se puteau hotări să-i bea uleiul, aşa cum iac 
eschimoşii. 


Totuşi, doctorul încercă cu curaj să înghită licoarea 
aceasta vâscoasă; în ciuda bunei sale voințe, nu reuşi. 

Păstră pielea animalului, fără să ştie bine pentru ce, din 
instinct de vânător, şi o încarcă pe sanie. 

A doua zi, în 16, zăriră câteva aisberguri şi dâmburi de 
gheaţă la orizont. Era oare semnul vreunui țărm apropiat, 
sau numai o regiune mai accidentată a ice-field-ului? Era 
greu de ştiut la ce să te aştepţi. 

Ajunşi la unul din aceste hummock-uri, călătorii profitară 
de el ca să-şi sape un adăpost mai confortabil decât cortul, 
cu ajutorul cuţitului de zăpadă* şi, după trei ore de muncă 
îndârjită, reuşiră, în sfârşit, să se întindă în jurul sobei 
aprinse. 

Capitolul IV. 

ULTIMUL GLONŢ. 

Johnson trebui să adăpostească în casa de gheaţă câinii 
obosiţi peste măsură; când zăpada cade din belşug, ea le 
poate servi animalelor drept învelitoare, căci le păstrează 
temperatura lor naturală. Dar, în aer liber, pe geruri uscate 
de patruzeci de grade, cum era acesta, bietele animale ar fi 
îngheţat în scurt timp. 

Johnson, care era un excelent dog-driver* încercă să-şi 
hrănească câinii cu carnea negricioasă de focă, pe care 
călătorii nu puteau s-o înghită, şi, spre marea lui mirare, 
aceasta fu pentru câinii de sanie un adevărat ospăț; 
bătrânul marinar, foarte bucuros, aduse la cunoştinţa 
doctorului această ciudăţenie. 

Dânsul nu fu surprins deloc de acest lucru; ştia că în 
nordul Americii peştele este hrana principală a cailor şi că 
ceea ce îndestula un cal ierbivor, cu atât mai mult îl putea 
mulţumi pe un câine carnivor. 

Înainte de a adormi, cu toate că somnul devenise o 
necesitate imperioasă pentru oamenii care se târâseră 
cincisprezece mile de gheţuri, doctorul voi să stea de vorbă 
cu tovarăşii lui despre situaţia actuală, fără să-i atenueze 
gravitatea. 


— Suntem abia la paralela optzeci şi doi, spuse el, şi 
alimentele ameninţă de pe acum să ne lipsească! 

— E un motiv ca să nu pierdem nici o clipă, răspunse 
Hatteras. Trebuie să mergem! Cei mai puternici îi vor trage 
după ei pe cei slabi. 

— Găsi-vom măcar un vas la locul indicat? întrebă Bell, pe 
care oboseala drumului îl dobora fără voia lui. 

— De ce să ne îndoim de acest lucru? răspunse Johnson; 
salvarea americanului e chezăşia salvării noastre. 

Doctorul, pentru mai multă siguranţă, voi să mai pună 
câteva întrebări lui Altamont. Acesta vorbea acum cu 
destulă uşurinţă, deşi cu un glas slab; el confirmă toate 
amănuntele date mai înainte; repetă că vasul eşuat pe 
stânci de granit n-ar fi putut să se mişte de acolo şi că se 
afla la 126*15' longitudine şi 83*35' latitudine. 

— Nu ne putem îndoi de această afirmaţie, spuse din nou 
doctorul; greutatea nu e să-l găsim pe Porpoise, ci să 
ajungem la el. 

— Ce hrană ne-a mai rămas? întrebă Hatteras. 

— Ca să mai trăim maximum trei zile, răspunse doctorul. 

— Ei bine, trebuie să ajungem în trei zile! spuse cu 
energie căpitanul. 

— Trebuie, într-adevăr, continuă doctorul şi, dacă reuşim, 
nu va trebui să ne plângem, căci vom fi fost favorizați de o 
vreme excepţională. Ninsoarea ne-a dat un răgaz de 
cincisprezece zile şi sania a putut să alunece uşor pe gheaţa 
întărită. Ah! de ce nu are de cărat două sute de livre de 
alimente! Bravii noştri câini ar fi biruit cu uşurinţă o 
asemenea încărcătură! Dar, în fine, deoarece alta-i situaţia, 
nu avem ce face. 

— Cu puţin noroc şi dibăcie, răspunse Johnson, nu s-ar 
putea folosi cele câteva încărcături de praf de puşcă ce ne- 
au rămas? Dacă ne-ar cădea un urs în mână, ne-am 
aproviziona cu hrană pentru restul călătoriei. 

— Fără îndoială, replică doctorul, dar aceste animale sunt 
rare şi sperioase şi, apoi, e destul să te gândeşti numai la 


importanţa pe care o are pentru noi un foc de puşcă, ca 
privirea să ţi se tulbure şi mâna să-ţi tremure. 

— Sunteţi totuşi un trăgător dibaci, spuse Bell. 

— Da, când masa a patru persoane nu depinde de 
îndemânarea mea; totuşi să se ivească numai ocazia şi voi 
căuta să mă descurc cât mai bine. În aşteptare, dragi 
prieteni, să ne mulţumim cu cina aceasta sărăcăcioasă, din 
firimituri de pemmican, să încercăm să dormim şi mâine 
dis-de-dimineaţă ne vom relua drumul. 

După câteva minute, oboseala fiind mai tare decât orice 
altă nevoie, fiecare din ei era cufundat într-un somn destul 
de adânc. 

Sâmbătă, în zorii zilei, Johnson îşi trezi tovarăşii; câinii 
fură înhămaţi la sanie, iar aceasta îşi reluă drumul spre 
nord. 

Cerul era splendid, atmosfera foarte limpede, temperatura 
foarte scăzută. când soarele apăru deasupra orizontului, 
avea forma unei elipse alungite; diametrul ei orizontal, ca 
urmare a refracției, părea să fie dublul diametrului vertical; 
astrul îşi arunca fascicolul de raze luminoase, dar reci, 
asupra uriaşei câmpii îngheţate, întoarcerea la lumină, dacă 
nu şi la căldură, îţi făcea plăcere. 

Doctorul, cu puşca în mână, se depărta de ceilalţi, cu o 
milă sau două, înfruntând frigul şi singurătatea; înainte de a 
se depărta, îşi măsurase cu exactitate muniţiile; îi mai 
rămâneau patru încărcături de pulbere şi trei gloanţe, 
nimic mai mult. Era puţin, dacă ţii seama că un animal 
puternic şi iute cum e ursul polar nu cade adesea decât la al 
zecelea sau al doisprezecelea foc de armă. 

De aceea ambiția bravului doctor nu mergea până la 
căutarea unui animal atât de teribil; cu câţiva iepuri şi două 
sau trei vulpi şi-ar fi făcut treaba şi ar fi avut un surplus de 
provizii îndestulător. 

Dar, în timpul acestei zile, dacă zări cumva vreunul din 
aceste animale, sau nu se putu apropia de el, sau, înşelat de 


refracție, trase în gol. Ziua aceasta l-a făcut să-şi irosească 
o încărcătură de praf de puşcă şi un glonţ. 

Tovarăşii lui, care tresăriră de speranţă la auzul 
detunăturii armei sale, îl văzură cu nasul în pământ. Nu 
spuseră nimic. Seara, se culcară ca de obicei, după ce 
puseră deoparte cele două sferturi de raţie rezervate 
pentru următoarele două zile. 

A doua zi drumul părea să fie din ce în ce mai greu. Nu 
mergeau, se târau; câinii mâncaseră până şi măruntaiele 
focii şi începuseră iar să-şi roadă curelele. 

Câteva vulpi trecură prin faţa săniei şi doctorul, după ce a 
pierdut încă un glonte urmărindu-le, nu mai îndrăzni să-şi 
rişte ultimul glonţ şi penultima încărcătură de praf de 
puşcă. 

Seara făcură popas mai devreme; călătorii nu mai erau în 
stare să facă un pas şi, deşi drumul era luminat de o 
superbă auroră boreală, trebuiră să se oprească. 

Ultima masă, luată duminică seara, sub cortul îngheţat, a 
fost foarte tristă. 

Dacă cerul nu le venea în ajutor acestor nenorociţi, erau 
pierduţi. 

Hatteras nu vorbea, Bell nu se mai gândea la nimic, dar 
doctorul încă nu-şi pierduse speranţa. 

Lui Johnson îi veni ideea să sape câteva capcane în timpul 
nopții, dar, neavând momeală să pună în ele, nu se prea 
bizuia pe succesul invenţiei sale - şi avea dreptate, căci, 
dimineaţa, mergând să vadă ce se întâmplase cu capcanele 
puse de el, văzu destule urme de vulpe, dar niciunul din 
animalele acestea nu se lăsase prins în cursă. 

Se întoarse, deci, foarte dezamăgit, când zări un urs de o 
mărime uriaşă, care simţise sania după miros, de la mai 
puţin de cincizeci de prăjini. Bătrânul marinar se gândi că 
providenţa îi trimitea acest animal neaşteptat, ca să-l 
omoare; fără să-şi trezească tovarăşii se repezi la puşca 
doctorului şi se îndreptă în direcţia ursului. 


Ajuns la o distanţă potrivită, puse puşca la ochi; dar în 
clipa când să apese pe trăgaci, simţi că-i tremură mâna; îl 
stinghereau şi mănuşile lui mari, de piele. Le scoase repede 
şi apucă puşca cu o mână mai sigură. Deodată lăsă să-i 
scape un țipăt de durere. Pielea de pe degete, arsă de 
răceala ţevii, se lipise de ea, în timp ce arma cădea jos şi se 
descărca, expediind în spaţiu ultimul ei glonţ. 

La zgomotul detunăturii, doctorul alergă într-acolo. 
Înţelese totul, văzu animalul fugind, nesupărat de nimeni; 
Johnson era disperat şi nu se mai gândi la suferinţele lui. 

— Sunt o adevărată muiere! exclamă el, un copil care nu-i 
în stare să suporte o durere mai mare! Eu! eu! la vârsta 
mea! 

— Hai! intră în casă, Johnson, îi spuse doctorul, o să 
degeri; iată ţi s-au şi albit mâinile; hai! hai! 

— Nu sunt demn de îngrijirile dumneavoastră, domnule 
Clawbonny! răspunse şeful de echipaj. Lăsaţi-mă! 

— Dar vino odată, încăpăţânatule! Vino odată! În curând 
va fi prea târziu! Şi doctorul, trăgându-l pe bătrânul 
marinar sub cort, îi puse amândouă mâinile într-o strachină 
cu apă pe care căldura sobei o păstrase în stare lichidă, 
deşi era rece; dar abia îşi băgase mâinile în apă, că aceasta 
îngheţă imediat în contact cu ele. 

— Vezi, spuse doctorul, era timpul să te întorci, altminteri 
aş fi fost silit să ajung la amputare. 

Datorită îngrijirilor sale, într-o oră dispăru orice pericol, 
dar nu fără greutate, şi au fost necesare repetate frecţii 
pentru restabilirea circulaţiei sângelui prin degetele 
bătrânului marinar. Doctorul îi recomandă mai ales să-şi 
ţină mâinile departe de sobă, a cărei căldură i-ar fi provocat 
tulburări grave. 

În dimineaţa aceea au trebuit să se lipsească de masă; din 
pemmican, din carnea sărată nu mai rămăsese nimic; nici o 
fărâmă de biscuit; de-abia mai aveau o jumătate livrată de 
cafea; trebuiră să se mulţumească cu această băutură 
fierbinte şi apoi porniră la drum. 


— Nu mai avem nici un fel de rezervă! îi spuse Bell lui 
Johnson, cu un accent de nespusă disperare. 

— Să avem încredere în providenţă, îl încuraja bătrânul 
marinar; numai ea poate să ne mai salveze! 

— Ah! acest căpitan Hatteras exclamă Bell. S-a putut el 
întoarce din primele sale expediţii, nesăbuitul, dar din 
aceasta nu se va întoarce niciodată, iar noi nu ne vom mai 
vedea patria! 

— Curaj, Bell! recunosc, căpitanul e un cutezător, dar 
alături de el poţi găsi un om priceput în găsirea unei soluţii. 

— Doctorul Clawbonny? întrebă Bell. 

— Chiar el! răspunse Johnson. 

— Ce poate face el într-o asemenea situaţie? replică Bell, 
ridicând din umeri. Va schimba el aceste gheţuri în bucăţi 
de carne? E Dumnezeu, să facă minuni. 

— Cine ştie! răspunse şeful de echipaj la îndoielile 
tovarăşului său. Am încredere în el. 

Bell clătină din cap şi căzu din nou în mutismul său, în 
timpul căruia nici nu mai gândea. 

În ziua aceea, făcură de-abia trei mile; seara nu mâncară 
nimic; câinii amenințau să se sfâşie între ei; oamenii 
simțeau chinurile violente ale foamei. 

Nu se văzu nici un singur animal. De altfel, la ce bun? Nu 
se putea vâna cu cuțitul. Numai lui Johnson i se păru că-l 
recunoaşte, la o milă îndărătul lor, pe ursul gigantic care 
urmărea nenorocitul grup. 

„Ne pândeşte! se gândi el; vede în noi o pradă sigură!” 
Dar Johnson nu le spuse nimic tovarăşilor săi. Seara făcură 
popasul obişnuit, iar cina fu alcătuită numai din cafea. 
Nefericiţii simțeau că privirile lor devin buimace, că le 
îngheaţă creierul şi, chinuiţi de foame, nu puteau să se mai 
bucure nici măcar de o oră de somn; vise stranii şi dintre 
cele mai dureroase puneau stăpânire pe ei. 

La o latitudine unde trupul cere imperios să fie întărit, 
nenorociţii nu mâncaseră de treizeci şi şase de ore, când 
sosi dimineaţa de marţi. Totuşi, însufleţiţi de un curaj, de o 


voinţă supraomenească, îşi continuară drumul, împingând 
sania pe are câinii n-o mai puteau trage. 

După două ore căzură sfârşiţi. 

Hatteras voia să meargă şi mai departe. Fără să-şi piardă 
energia, se rugă în fel şi chip de tovarăşii săi ca să-i 
determine să se ridice; dar însemna să le ceri imposibilul! 

Atunci, ajutat de Johnson, săpă o casă de gheaţă într-un 
aisberg. Aceşti doi oameni, lucrând astfel, aveau aerul că-şi 
sapă mormântul. 

— Prefer să mor de foame decât de frig, spunea Hatteras. 

După o osteneală cruntă, casa fu gata şi întregul grup se 
ghemui în ea. 

Aşa trecu ziua. Seara, în timp ce tovarăşii săi stăteau 
nemişcaţi, Johnson avu un fel de halucinație. Visa un urs 
uriaş. Cuvântul acesta, adesea repetat de el, atrase atenţia 
doctorului care, smuls din toropeala în care se afla, îl 
întrebă pe bătrânul marinar de ce vorbea de urs şi despre 
ce fel de urs era vorba 

— Ursul care se urmăreşte, răspunse Johnson. 

— Ursul care ne urmăreşte? întrebă doctorul. 

— Da, de două zile! 

— De două zile? L-ai văzut? 

— Da, se ţine după noi, la distanţă de o milă. 

— Şi nu m-ai prevenit, Johnson? 

— La ce bun? 

— E drept, răspunse doctorul; n-avem nici măcar un 
singur glonţ să-i trimitem. 

— Nici măcar un drug de metal, o bucată de fier, sau 
vreun cui oarecare! răspunse bătrânul marinar. 

Doctorul tăcu, cufundat în gânduri. După scurt timp, îl 
întrebă pe şeful de echipaj: 

— Eşti sigur că animalul acesta ne urmăreşte? 

— Da, domnule Clawbonny, speră să se înfrupte din carne 
de om! Ştie că nu putem să-i scăpăm. 

— Johnson! făcu doctorul, mişcat de glasul disperat al 
tovarăşului său. 


— Hrana lui e asigurată! replică nenorocitul, pe care-l 
cuprinsese delirul; trebuie să fie flămând şi nu ştiu de ce-l 
facem să aştepte. 

— Johnson, linişteşte-te! 

— Nu, domnule Clawbonny; deoarece tot o să ne mănânce, 
de ce să prelungim chinurile acestui animal? Îi e şi lui 
foame, ca şi nouă; nu are o focă s-o mănânce şi Cerul îi 
trimite oameni! Ei, cu atât mai bine pentru el! 

Bătrânul Johnson vorbea în neştire, voia să părăsească 
adăpostul de gheaţă. Doctorul reuşi cu mare greutate să-l 
oprească şi nu cu forţa, ci rostind următoarele cuvinte, cu 
un accent de adâncă convingere; 

— Mâine, spuse el, voi ucide acest urs! 

— Mâine?! făcu Johnson, care părea că iese dintr-un 
coşmar. 

— Mâine! 

— Dar n-aveţi gloanţe! 

— Mi le voi fabrica singur. 

— N-aveţi plumb! 

— Nu, dar am mercur! 

Şi, spunând acestea, doctorul luă termometrul; în interior 
arăta cincizeci de grade peste zero*. Doctorul ieşi afară, 
puse instrumentul pe un bloc de gheaţă şi se întoarse 
imediat. Temperatura de afară era de cincizeci de grade 
sub zero*. 

— Pe mâine, îi spuse el bătrânului marinar; dormi şi 
aşteaptă răsăritul soarelui. 

Noaptea trecu în chinurile foamei; numai şeful de echipaj 
şi doctorul reuşiră să-i potolească pe ceilalţi, dându-le 
puţină speranţă. 

A doua zi, odată cu primele raze ale zilei, doctorul, urmat 
de Johnson, se repezi afară şi alergă la termometru; tot 
mercurul se strânsese în balonaş, sub forma unui cilindru 
compact. Doctorul sparse instrumentul şi scoase din el, cu 
degetele sale pe care, prudent, şi-a pus mănuşile, o 


adevărată bucată de metal, foarte puţin maleabilă şi de o 
mare duritate. Era un glonţ veritabil. 

— Ah! Domnule Clawbonny, exclamă şeful de echipaj, iată 
un lucru minunat! sunteţi un om grozav! 

— Nu, prietene, răspunse doctorul, sunt doar un om 
înzestrat cu o memorie bună şi care a citit mult. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Mi-am amintit, în legătură cu un fapt pomenit de 
căpitanul Ross, în relatarea călătoriei sale; el spunea că ar 
fi găurit o scândură groasă de un deget cu o puşcă 
încărcată cu un glonte de mercur îngheţat; dacă aş fi avut 
la dispoziţie ulei, ar fi fost cam acelaşi lucru, căci el mai 
povesteşte că un glonte din ulei de migdală, tras într-un 
stâlp, l-a crăpat şi a sărit pe pământ, fără să se fi stricat. 

— E de necrezut! 

— Dar aşa este, Johnson; iată, deci, o bucată de metal care 
ne poate salva viaţa; s-o lăsăm afară înainte de a ne servi de 
ea şi să vedem dacă ursul nu cumva ne-a părăsit. 

În clipa aceea, Hatteras ieşi din colibă; doctorul îi arătă 
cartuşul şi-i împărtăşi planul său; şi cei trei vânători 
începură să scruteze orizontul. 

Era senin. Hatteras, luând-o înaintea tovarăşilor săi, 
descoperi ursul la mai puţin de şase sute de prăjini. 
Animalul, şezând, îşi clătina liniştit capul, adulmecând 
mirosul acestor oaspeţi neobişnuiţi. 

— lată-l! exclamă căpitanul. 

— 'Tăcere! spuse doctorul. 

Dar uriaşul patruped nu se clinti când îi zări pe vânători. Îi 
privi fără teamă şi fără mânie; totuşi, trebuie să fi fost 
destul de greu să te apropii de el. 

— Prieteni, spuse Hatteras, nu e vorba aici de o plăcere 
deşartă, ci de salvarea existenţei noastre. Să acţionăm ca 
nişte oameni prevăzători. 

— Da, răspunse doctorul, n-avem decât un singur foc de 
armă la dispoziţia noastră. Trebuie să nimerim în animal; 


dacă ar fugi, ar fi pierdut pentru noi, căci fuge mai repede 
ca iepurele. 

— Ei bine, trebuie să mergem drept câtre el, răspunse 
Johnson. Ne riscăm viaţa! Dar ce importanţă are? Vă cer să- 
mi permiteţi s-o risc pe-a mea! 

— Eu voi fi acela! exclamă doctorul. 

— Ba eu! răspunse simplu Hatteras. 

— Dar, exclamă Johnson nu eşti dumneata mai util pentru 
salvarea tuturor decât un moşneag ca mine? 

— Nu, Johnson, spuse iar căpitanul, lasă-mă pe mine; nu- 
mi voi risca viaţa mai mult decât trebuie; pe deasupra, s-ar 
putea chiar să vă chem în ajutor. 

— Hatteras, întrebă doctorul, vei merge, aşadar, spre 
ursul ăsta? 

— Dacă aş fi sigur că-l dobor, chiar de mi-ar sparge ţeasta, 
aş face-o, doctore, dar la apropierea mea s-ar putea să 
fugă. E o fiinţă foarte vicleană; să încercăm să fim mai 
vicleni ca el. 

— Şi cum ai de gând să procedezi? 

— Să înaintez până la zece paşi de el, fără să-mi bănuiască 
prezenţa. 

— Şi cum asta? 

— Metoda mea e hazardată, dar simplă. Aţi păstrat pielea 
de la foca ucisă? 

— E pe sanie. 

— Bine! Să ne întoarcem la casa noastră de gheaţă, în 
timp ce Johnson va rămâne să observe mişcările ursului. 

Şeful de echipaj se strecură în spatele unui hummock, 
care-l ascundea cu totul de vederea ursului. 

Acesta, mereu în acelaşi loc, continua să-şi clatine capul în 
mod ciudat, adulmecând aerul. 

Capitolul V. 

FOCA ŞI URSUL. 

Hatteras şi doctorul se întoarseră la casa de gheaţă. 

— Ştiţi, spuse primul, că urşii polari vânează focile, care 
constituie principala lor hrană. Le pândesc pe marginea 


crăpăturilor zile întregi şi le înăbuşă între labele lor, de 
îndată ce apar la suprafaţa gheții. Un urs nu se poate, deci, 
speria de prezenţa unei foci. Ba, dimpotrivă. 

— Cred că înţeleg planul dumitale, spuse doctorul; e 
primejdios. 

— Dar are şanse de succes, răspunse căpitanul; trebuie, 
deci, să-l aplicăm. Voi îmbrăca această piele de focă şi voi 
aluneca pe câmpul de gheaţă. Să nu pierdem vremea; 
încărcaţi-vă arma şi daţi-mi-o mie. 

Doctorul n-avea ce să răspundă; ar fi făcut el singur ceea 
ce avea să încerce tovarăşul lui. Părăsi casa, luând cu sine 
două securi, una pentru Johnson şi una pentru dânsul, apoi, 
însoţit de Hatteras, se îndreptă spre sanie. Acolo, Hatteras, 
îşi făcu toaleta de focă, strecurându-se în pielea care-l 
învelea aproape cu totul: în timpul acesta, doctorul îşi 
încarcă arma cu ultima încărcătură de praf de puşcă pe 
care o mai aveau, apoi băgă pe ţeava cartuşul de mercur, 
Care avea duritatea fierului şi greutatea plumbului. După 
asta îi dădu arma lui Hatteras, care o făcu să dispară sub 
pielea de focă. 

— Plecaţi, îi spuse el doctorului, duceţi-vă lângă Johnson; 
am să aştept câteva minute ca să-mi derutez adversarul. 

— Curaj, Hatteras! îl îmbărbăta doctorul. 

— Fiţi liniştit şi, mai ales, nu vă arătaţi înainte de a auzi 
focul de armă. Doctorul ajunse repede la hummock-ul 
îndărătul căruia stătea Johnson. 

— Ei? întrebă acesta. 

— Ei bine, să aşteptăm! Hatteras se sacrifică pentru 
salvarea noastră. Doctorul era mişcat; privi ursul care 
dădea semnele unei agitaţii violente, ca şi cum s-ar fi simţit 
ameninţat de un pericol apropiat. 

După un sfert de oră, foca se târi pe gheaţă; făcuse un ocol 
la adăpostul blocurilor mari, ca să-l păcălească mai bine pe 
urs; se găsea în momentul acela la cincizeci de prăjini de el; 
ursul o zări şi se chinci, căutând, ca să zicem aşa, să se 
ferească de a fi văzut. 


Hatteras imita cu o mare abilitate mişcările focii şi, dacă n- 
ar fi fost prevenit, doctorul s-ar fi lăsat cu siguranţă înşelat. 

— Aşa, aşa, bine! spunea Johnson în şoaptă. 

Amfibia, tot înaintând spre animal, părea că nu-l vede; 
făcea impresia că-şi caută vreo crăpătură prin care să se 
cufunde din nou în elementul ei. 

Ursul, dinspre partea lui, ocolind gheţurile, se îndrepta 
spre ea cu o prudenţă extremă; ochii lui aprinşi exprimau 
cea mai teribilă lăcomie; postea de o lună, poate chiar de 
două, şi hazardul îi trimitea o pradă sigură. 

Foca nu mai fu în curând decât la zece paşi de duşmanul 
ei; ursul se destinse brusc, făcu o săritură uriaşă, dar, uluit, 
îngrozit, se opri la trei paşi de Hatteras care, aruncând de 
pe el pielea de focă, cu un genunchi în pământ, îl ţintea în 
inimă. 

Lovitura porni şi ursul se rostogoli pe gheaţă. 

— Înainte! înainte! exclamă doctorul. 

Şi, urmat de Johnson, se năpusti spre teatrul de luptă. 

Uriaşul animal se ridicase bătând aerul cu o labă, în timp 
ce cu cealaltă smulgea zăpadă ca să-şi astupe rana. 

Hatteras nu se clinti: aştepta cu cuțitul în mină. Dar ochise 
bine şi lovise cu un glonte sigur, cu o mână care nu 
tremura; înainte de sosirea tovarăşilor săi, cuțitul lui era 
vârât în întregime în gâtul animalului, care cădea pentru a 
nu se mai ridica niciodată. 

— Victorie! strigă Johnson. 

— Ura! Hatteras! Ura! exclamă doctorul. 

Hatteras, deloc emoţionat, privea uriaşul trup, cu braţele 
încrucişate. 

— E rândul meu să intru în acţiune, spuse Johnson: 
doborârea acestui vânat e un lucru bun, dar nu trebuie să 
aşteptăm ca frigul să-l facă tare ca piatra; dinţii noştri şi 
cuţitele n-ar mai putea să facă nimic mai târziu. 

Johnson începu atunci să jupoaie monstruoasa fiară, mare 
aproape cât un bou; era lungă de nouă picioare, cu o 


circumferință de şase; din gingii îi ieşeau doi colţi uriaşi, 
lungi de trei degete. 

Johnson despică ursul şi nu găsi decât apă în stomacul lui; 
acesta nu mâncase, desigur, de multă vreme; totuşi, era 
foarte gras şi cântărea mai mult de o mie cinci sute de livre; 
fu împărţit în patru sferturi, din care fiecare era de câte 
două sute de kilograme de carne, şi vânătorii târâră toată 
carnea asta până la casa de zăpadă, fără să uite inima 
animalului, care, la trei ore după acea tot mai bătea cu 
putere. 

Tovarăşii doctorului s-ar fi aruncat cu plăcere asupra 
acestei cărni crude, dar dânsul îi opri, cerându-le să-i dea 
răgaz s-o frigă. 

Clawbonny, intrând în casă, fusese surprins de frigul ce 
domnea acolo; se apropie de sobă şi o găsi complet stinsă; 
ocupațiile din timpul zilei, chiar emoţiile, îl făcuseră pe 
Johnson să-şi uite îndatorirea care îi revenea de obicei. 
Doctorul se pregătea să aprindă iar focul, dar nu găsi nici 
măcar o singură scânteie prin cenuşa răcită. 

„Hai, puţină răbdare!” îşi spuse el. 

Se întoarse la sanie ca să caute iască şi-i ceru lui Johnson 
amnarul. 

— Soba e stinsă, îi spuse el. 

— E vina mea, răspunse Johnson. 

Şi câută amnarul acolo unde avea obiceiul să-l pună; fu 
surprins negăsindu-l acolo. Îşi pipăi celelalte buzunare, fără 
mai mult succes: intră în casa de zăpadă, întoarse pe toate 
părţile pătura pe care îşi petrecuse noaptea, dar nu avu mai 
mult noroc. 

— Ei, ce se aude? îi strigă doctorul. Johnson se întoarse şi- 
şi privi tovarăşii. 

— Amnarul nu cumva e la dumneavoastră, domnule 
Clawbonny? întrebă el. 

— Nu, Johnson. 

— Nici la dumneata? 

— Nu, răspunse Hatteras. 


— A fost mereu la dumneata, spuse din nou doctorul. 

— Ei bine, nu-l mai am... murmură bătrânul marinar, 
pălind. 

— Nu-l mai ai! exclamă doctorul, care nu-şi putu împiedica 
o tresărire. Nu mai exista alt amnar şi această pierdere 
putea să aibă consecinţe groaznice. 

— Caută bine, Johnson, spuse doctorul. 

Acesta alergă spre blocul de gheaţă dindărătul căruia 
pândise ursul, apoi chiar la locul luptei, unde-l tăiase în 
bucăţi; dar nu găsi nimic. Se întoarse disperat. Hatteras îl 
privi fără să-i facă nici o mustrare. 

— Asta-i grav, îi spuse el doctorului. 

— Da, răspunse acesta din urmă. 

— N-aveam nici măcar vreun instrument, o lunetă, de la 
care am putea să scoatem lentila ca să aprindem focul cu 
ajutorul ei. 

— Ştiu asta, răspunse doctorul, şi-mi pare rău, căci razele 
solare ar fi avut destulă putere ca să aprindă iasca. 

— Ei bine, făcu Hatteras, atunci trebuie să ne potolim 
foamea cu carnea asta crudă; apoi ne vom continua drumul 
şi vom încerca să ajungem la vas. 

— Da! spuse doctorul, cufundat în gânduri. Da, aceasta ar 
fi cu putinţă, la nevoie. De ce nu? Am putea încerca... 

— La ce vă gândiţi? întrebă Hatteras. 

— Mi-a venit o idee... 

— O idee! exclamă Johnson. O idee de-a dumneavoastră! 
Atunci suntem salvaţi! 

— Va reuşi ea, oare? răspunse doctorul, aceasta-i 
întrebarea? 

— Care-i planul dumneavoastră? întrebă Hatteras. 

— N-avem lentile; ei bine, vom face una. 

— Cum? întrebă Johnson. 

— Cu o bucată de gheaţă pe care o vom şlefui. 

— Cum? Credeţi?... 

— De ce nu? Se pune problema de a face să conveargă 
razele soarelui către un focar central, şi gheaţa ne poate 


servi în acest scop şi cel mai bun cristal. 

— E oare cu putinţă? întrebă Johnson. 

— Da, numai că aş prefera gheaţă de apă dulce în loc de 
gheaţă de apă sărată. E mai transparentă şi mai dură. 

— Dar, dacă nu mă înşel, spuse Johnson indicând un 
hummock la nici o sută de paşi, blocul acesta cu un aspect 
aproape negricios şi culoarea verde arată... 

— Ai dreptate: veniţi, prieteni; luaţi-vă securea; Johnson... 

Cei trei oameni se îndreptară spre blocul indicat, format în 
adevăr din gheaţă de apă dulce. Doctorul tăie din elo 
bucată cu un diametru de un picior şi începu s-o cioplească, 
ce-i drept, cam grosolan, cu securea; apoi îi netezi 
suprafaţa cu cuțitul; în sfârşit, o şlefui încet, încet, cu mâna 
şi obţinu curând o lentilă transparentă, făcută parcă din cel 
mai splendid cristal. 

Atunci se întoarse la intrarea casei de zăpadă; acolo luă o 
bucată de iască şi-şi începu experienţa. 

Soarele strălucea în momentul acela destul de puternic; 
doctorul expuse lentila de gheaţă la razele pe care le 
concentra deasupra iascăi. 

Aceasta luă foc în câteva secunde. 

— Ura! Ura! exclamă Johnson, care nu putea să-şi creadă 
ochilor. Ah! domnule Clawbonny! domnule Clawbonny! 

Bătrânul marinar nu-şi putea reţine bucuria; umbla de 
colo până colo ca un nebun. 

Doctorul se întoarse în casă; după câteva minute soba 
duduia şi, în curând, un miros delicios de friptură îl scoase 
pe Bell din toropeală. 

Se poate ghici cât de sărbătorit a fost acest prânz; totuşi, 
doctorul îşi sfătui tovarăşii să fie cumpătaţi; le dădu 
propriul său exemplu şi, în timp ce mânca, îşi continua 
vorba. 

— Astăzi trăim o zi fericită, spuse el; avem provizii 
asigurate pentru restul călătoriei noastre. Totuşi, nu trebuie 
să ne culcăm pe o ureche şi am face bine s-o pornim iar la 
drum. 


— Nu cred că avem de făcut mai mult de patruzeci şi opt 
de ore până la Porpoise, spuse Altamont, care reîncepuse să 
vorbească aproape normal. 

— Speri, spuse doctorul râzând, că vom găsi acolo cu ce să 
facem focul? 

— Da, răspunse americanul. 

— Căci, aşa bună cum e lentila mea de gheaţă, spuse în 
continuare doctorul, ar lăsa mult de dorit în zilele în care 
nu e soare, şi aceste zile sunt numeroase la mai puţin de 
patru grade de pol! 

— Într-adevăr, răspunse Altamont suspinând; la mai puţin 
de patru grade! Vasul meu a ajuns acolo unde niciodată alt 
vas nu s-a aventurat înaintea lui! 

— La drum! comandă Hatteras cu o voce tăioasă. 

— La drum! repetă doctorul, aruncând o privire neliniştită 
spre cei doi căpitani. 

Forţele călătorilor se refăcură repede; câinii avuseseră o 
parte îmbelşugată din resturile ursului şi grupul îşi reluă în 
grabă drumul spre nord. 

În timpul drumului, doctorul voi să scoată de la Altamont 
câteva lămuriri cu privire la motivele care l-au dus atât de 
departe, dar americanul răspunse în doi peri. 

— Doi oameni care trebuie supravegheați, îi spuse 
doctorul la ureche bătrânului şef de echipaj. 

— Da! răspunse Johnson. 

— Hatteras nu-i adresează niciodată cuvântul 
americanului, iar acesta pare foarte puţin dispus să se arate 
recunoscător! Din fericire, sunt eu aici. 

— Domnule Clawbonny, îl preveni Johnson, de când acest 
yankeu a început să-şi revină, mutra lui nu prea îmi place. 

— Ori mă înşel eu foarte tare, răspunse doctorul, ori 
bănuieşte planurile lui Hatteras! 

— Credeţi, deci, că străinul acesta o fi avut aceleaşi 
scopuri? 

— Cine ştie, Johnson? Americanii sunt curajoşi şi 
îndrăzneţi; ceea ce voia să facă un englez, putea să încerce 


şi un american! 

— Credeţi că Altamont? 

— Nu cred nimic, răspunse doctorul, dar poziţia vasului 
său pe drumul spre pol dă de gândit. 

— Totuşi, Altamont pretinde că ar fi fost târât fără voia lui! 

— Aşa spune! Da, dar mi s-a părut că surprind pe buzele 
lui un zâmbet ciudat! 

— Drace! Domnule Clawbonny, o rivalitate între doi 
oameni de asemenea calibru ne-ar pune într-o situaţie 
neplăcută. 

— Deie Domnul să mă înşel, Johnson, căci această situaţie 
ar putea să ne aducă complicaţii grave, dacă nu chiar o 
catastrofă! 

— Sper că Altamont nu va uita că i-am salvat viaţa! 

— Dar, la rândul lui, ne-o va salva şi el pe-a noastră. 
Mărturisesc că fără noi el n-ar mai exista; dar fără el, fără 
vasul lui, fără proviziile pe care le conţine, ce ne-am face? 

— În sfârşit, domnule Clawbonny, sunteţi aici şi sper că, cu 
ajutorul dumneavoastră, totul va fi în ordine. 

— Sper şi eu, Johnson. 

Călătoria continuă fără nici un incident; carnea de urs nu 
lipsea şi făcură din ea mese îmbelşugate; în rândurile 
grupului domnea chiar buna dispoziţie, datorită glumelor 
pe care le făcea doctorul, şi filosofiei sale încurajatoare. 
Omul acesta vrednic găsea întotdeauna în traista lui de 
savant câte o învăţătură de tras, din fapte şi din lucruri. 
Continua să fie sănătos; nu slăbise prea mult, în ciuda 
oboselii şi a lipsurilor; amicii lui din Liverpool l-ar fi 
recunoscut fără greutate, mai ales după buna dispoziţie pe 
care nimic nu putea să i-o strice. 

În timpul dimineţii de sâmbătă, înfăţişarea uriaşei câmpii 
de gheaţă începu să se schimbe simţitor; gheţurile 
răscolite, pack-urile mai dese, hummock-urile îngrămădite 
demonstrau că ice-field-urile erau supuse la o mare 
presiune. Cu siguranţă că vreun continent necunoscut, vreo 
insulă nouă, care îngusta şenalele, trebuie să fi produs 


această schimbare. Blocuri de gheaţă de apă dulce, mai 
dese şi mai mari, indicau apropierea unei coaste. 

Exista, deci, la o distanţă mică, un ţinut nou, şi doctorul 
ardea de dorinţa de a îmbogăţi cu acest ţinut hărţile 
emisferei boreale. Nici nu ne putem închipui plăcerea 
aceasta de a descoperi coaste necunoscute şi a le desena 
conturul cu vârful creionului; în timp ce visul lui Hatteras 
era să pună piciorul la pol, acesta era scopul doctorului şi 
se bucura dinainte gândindu-se la numele pe care le-ar da 
mărilor, strâmtorilor, celor mai mici cotituri ale acestor noi 
continente. Desigur, în această glorioasă nomenclatură nu-i 
omitea nici pe tovarăşii, nici pe prietenii săi, nici pe 
„graţioasa sa maiestate”, nici familia regală; dar nu se uita 
nici pe el şi întrevedea un anumit „cap Clawbonny” cu o 
legitimă satisfacţie. 

Gândurile acestea îl preocupă toată ziua. Tabăra de 
noapte a fost instalată ca de obicei, şi fiecare veghe pe rând 
în timpul nopţii petrecute în apropierea unor ţinuturi 
necunoscute. 

A doua zi, duminica, după un dejun bogat şi suculent, 
procurat de labele ursului, călătorii se îndreptară spre 
nord, cu o uşoară deviere a direcţiei spre vest; drumul 
devenea mai greu; totuşi mergeau repede. 

Altamont, de sus de pe sanie, scruta orizontul cu atenţie 
înfrigurată; tovarăşii lui erau pradă unei nelinişti 
involuntare. Ultimele calcule făcute după soare arăâtaseră 
drept latitudine exactă 83*35', iar drept longitudine 120* 
15'; era poziţia atribuită vasului american; problema vitală 
avea deci să-şi găsească rezolvarea în timpul acelei zile. 

În sfârşit, spre ora două după masă. Altamont, ridicându- 
se complet în picioare, opri micul grup cu un strigăt 
răsunător şi, arătând cu degetul spre o masă albă pe care 
orice altă privire ar fi confundat-o cu aisbergurile 
înconjurătoare, exclamă cu glas puternic: „lată-l pe 
Porpoise”. 

Capitolul VI. 


PORPOISE 

24 mai e ziua acelei vesele sărbători, duminica Floriilor, 
când străzile satelor şi ale oraşelor din Europa sunt 
presărate cu flori şi cu frunze: atunci aerul e plin de 
dangătul clopotelor şi de miresme pătrunzătoare. 

Dar aici, în ţinutul acesta pustiu, câtă tristeţe! Ce tăcere! 
Un vânt aspru şi schimbător, nici o frunză uscată, nici un 
firicel de iarbă. 

Şi totuşi, duminica aceea era şi ea o zi de bucurie pentru 
călători, căci aveau să găsească, în sfârşit, mijloacele de trai 
a căror lipsă i-ar fi osândit la o moarte grabnică. 

Grăbiră pasul; câinii traseră sania cu mai multă energie. 
Duk latră de satisfacţie şi grupul ajunse curând la vasul 
american. 

Porpoise era în întregime îngropat sub zăpadă; nu mai 
avea nici un catarg, nici vergă, nici parâmă; tot 
greementul* lui fusese distrus în momentul naufragiului. 
Vasul se găsea prins într-un pat de stânci, care pe atunci nu 
se vedea deloc. Porpoise, răsturnat pe o parte de violenţa 
loviturii, cu carena spartă, părea de nelocuit. Lucru de care 
îşi dădură seama şi căpitanul, doctorul şi Johnson după ce 
pătrunseră nu fără greutate în interiorul navei. Au trebuit 
să dea la o parte mai mult de cincisprezece picioare de 
gheaţă, înainte de a ajunge la marele tambuchi; dar, spre 
bucuria generală, văzură că animalele, ale căror urme 
numeroase se vedeau pe câmp, respectaseră preţiosul 
depozit de provizii. 

— Dacă avem aici combustibilul şi hrana asigurată, spuse 
Johnson, coca, în schimb, nu mi se pare locuibilă. 

— Atunci trebuie să construim o casă de zăpadă, răspunse 
Hatteras şi să ne instalăm pe continent cât mai bine. 

— Fără îndoială, reluă doctorul; dar să nu ne grăbim şi să 
facem treaba aşa cum trebuie. La nevoie, ne putem caza 
provizoriu pe vas; în timpul acesta, vom construi o casă 
solidă, în stare să ne apere împotriva frigului şi animalelor. 


Mă însărcinez să fiu eu arhitectul şi mă veţi vedea la 
treabă! 

— Nu mă îndoiesc de talentele dumneavoastră, domnule 
Clawbonny, răspunse Johnson; să ne instalăm aici cât mai 
bine cu putinţă şi vom inventaria tot ce cuprinde vasul; din 
nefericire nu văd nici baleniera, nici barcă, iar aceste 
resturi sunt într-o stare prea proastă ca să construim o 
ambarcaţie. 

— Cine ştie? răspunse doctorul: cu timpul şi gândindu-ne 
mai bine, putem face multe lucruri. Acum nu se pune 
problema să navigam, ci să construim o locuinţă stabilă; 
propun, deci, să nu întocmim alte planuri, ci să facem 
fiecare lucru la timpul său. 

— E înţelept, încuviinţă Hatteras; să începem cu ce e mai 
urgent. 

Cei trei tovarăşi părăsiră vasul, se întoarseră la sanie şi 
împărtăşiră ideile lor şi lui Bell, şi americanului. Bell se 
declară gata să înceapă lucrul; americanul clătină din cap 
aflând că nu se poate face nimic cu vasul lui; dar, cum 
discuţia ar fi fost de prisos în clipa aceea, au rămas la 
proiectul de a se adăposti mai întâi pe Porpoise şi de a 
construi o locuinţă încăpătoare pe coastă. 

La ora patru după-masă, cei cinci călători erau, de bine, de 
rău, instalaţi pe puntea inferioară; cu ajutorul prăjinilor din 
arboradă şi a resturilor de catarge, Bell instalase o podea 
aproape orizontală; au aşezat pe ea păturile întărite de 
îngheţ pe care căldura unei sobe le-a readus în curând în 
starea lor naturală. Altamont, sprijinit de doctor, a putut 
merge fără prea multă greutate până la locul care-i fusese 
rezervat. Punând piciorul pe vasul său, lăsă să-i scape un 
suspin de satisfacţie care nu i se păru un semn bun şefului 
de echipaj. 

„Se simte la el acasă, se gândi bătrânul marinar, şi s-ar 
spune că suntem invitaţii lui!” 

Restul zilei fu consacrat odihnei. Vremea ameninţa să se 
schimbe, sub influenţa vântului de vest; termometrul, 


instalat afară, arăta 26* sub zero*. 

De fapt, Porpoise se afla situat dincolo de polul frigului şi 
la o latitudine relativ mai puţin glacială, deşi mai apropiată 
de nord. 

În ziua aceea terminară de mâncat resturile ursului, cu 
nişte biscuiţi găsiţi în buncărul vasului şi băură câteva ceşti 
de ceai, apoi îi birui oboseala şi fiecare căzu într-un somn 
adânc. 

Dimineaţa, Hatteras şi tovarăşii lui se treziră cam târziu. 
Mintea lor urmărea idei noi; nesiguranța zilei de mâine nu-i 
mai preocupa; chibzuiau cum să se instaleze cât mai 
confortabil. Aceşti naufragiaţi se considerau nişte colonişti 
ajunşi la destinaţie, şi, uitând de suferinţele călătoriei, nu se 
mai gândeau decât să-şi creeze un viitor suportabil. 

— Uf! exclamă doctorul, întinzându-şi braţele, e ceva, să 
nu trebuiască să te întrebi unde te vei culca diseară şi ce 
vei mânca a doua zi. 

— Să începem prin a face inventarul vasului, răspunse 
Johnson. Porpoise fusese perfect echipat şi aprovizionat 
pentru o expediţie îndepărtată. Inventarul arăta 
următoarele cantităţi de provizii: şase mii cinci sute livre de 
făină, grăsime, stafide pentru puddinguri; două mii de livre 
de carne de vacă şi de porc, sărată; o mie cinci sute de livre 
de pemmican; şapte sute de livre de zahăr, tot atâtea de 
ciocolată; o ladă şi jumătate de ceai, cântărind nouăzeci şi 
şase de livre; cinci sute de livre de orez; mai multe butoaie 
de fructe şi legume conservate; lime-juice din belşug, 
seminţe de cochelaria, de măcriş, de creson; trei sute de 
galoni de rom şi rachiu. În buncăr mai erau cantităţi mari 
de praf de puşcă, gloanţe şi plumb; cărbuni şi lemne se 
găseau din belşug. Doctorul strânse cu grijă instrumentele 
de fizică şi de navigaţie şi chiar o puternică pilă Bunsen, 
care fusese luată cu scopul de a se face experienţe în 
domeniul electricităţii. 

Pe scurt, proviziile de tot felul puteau să ajungă pentru 
cinci oameni timp de mai mult de doi ani, consumând raţii 


întregi. Orice teamă de a muri de toarne sau de frig 
dispăruse. 

— Iată-ne existenţa asigurată, îi spuse doctorul 
căpitanului, şi nimeni nu ne va împiedica să urcăm până la 
pol. 

— Până la pol! răspunse Hatteras, tresărind. 

— Fără îndoială, continuă doctorul, cine ne-ar putea 
împiedica, în timpul lunilor de vară, să mergem în 
recunoaştere străbătând aceste pământuri? 

— Aceste pământuri, da! Dar mările? 

— Nu se poate construi o barcă din scândurile lui 
Porpoise? 

— O barcă americană, nu-i aşa? răspunse dispreţuitor 
Hatteras, şi comandată de acest american! 

Doctorul înţelese sila căpitanului şi nu socoti necesar să 
prelungească această discuţie. Schimbă, deci, subiectul 
conversaţiei. 

— Acum, când ştim pe ce contăm în legătură cu proviziile, 
mai spuse el, trebuie să construim magazii pentru ele şi o 
casă pentru noi. Materialele nu lipsesc şi putem să ne 
instalăm foarte comod. 

— Sper, Bell, adăugă doctorul, adresându-se dulgherului 
că vei avea prilejul să arăţi ce ştii, prietene; de altfel, aş 
putea să-ţi dau câteva sfaturi folositoare. 

— Sunt gata, domnule Clawbonny, răspunse Bell; la 
nevoie, nu mi-ar fi greu să construiesc din blocurile astea 
de gheaţă un oraş întreg, cu case şi cu străzi... 

— Ei! nu ne trebuie atâta. Să luăm exemplu de la agenţii 
Companiei golfului Hudson: ei construiesc forturi care îi 
pun la adăpost de fiare şi de indieni. E tot ce ne trebuie: să 
ne punem cât mai bine la adăpost; de o parte locuinţa, de 
cealaltă magaziile, cu un fel de zid care le uneşte şi două 
bastioane care să ne apere. Voi încerca să-mi amintesc 
pentru această împrejurare de cunoştinţele mele în 
domeniul instalării taberelor. 


— Zău aşa, domnule Clawbonny, spuse Johnson, nu mă 
îndoiesc că vom face ceva foarte frumos sub conducerea 
dumneavoastră. 

— Ei bine, dragi prieteni, trebuie mai întâi să ne alegem 
amplasamentul; un inginer bun trebuie, înainte de toate, să 
cerceteze terenul. Vii cu noi, Hatteras? 

— Mă bizui pe dumneavoastră doctore, răspunse 
căpitanul. Faceţi tot ce credeţi, în timp ce eu voi merge în 
susul acestei coaste. 

Altamont, încă prea slab ca să ia parte la lucrări, fu lăsat la 
bordul vasului său, în timp ce englezii puseră piciorul pe 
continent. 

Vremea era frumoasă şi liniştită; termometrul, la prânz, 
arăta unsprezece grade sub zero*; dar lipsa vântului făcea 
temperatura suportabilă. 

Judecind după aşezarea țărmului, o mare foarte întinsa, 
complet îngheţată în momentul acela, se întindea cât vedeai 
cu ochii spre vest; era mărginită la est de o coastă rotunjită, 
tăiată de estuare adânci şi înălţată brusc la două sute de 
iarzi depărtare de plajă; ea forma astfel un golf larg, înţesat 
de acele stânci periculoase pe care naufragiase Porpoise; în 
depărtare, pe uscat, se ridica un munte, înalt, după 
aprecierea doctorului, cam de cinci sute de prâjini*. Spre 
nord, un promontoriu se pierdea în mare, după ce 
acoperise o parte din golf. O insulă de întindere mijlocie 
apărea din câmpul de gheaţă la trei mile depărtare de 
coastă astfel că, dacă n-ar fi existat greutatea de a intra în 
această radă, ar fi putut oferi un loc de ancorare sigur şi 
adăpostit. Exista chiar, într-o scobitură a țărmului, un mic 
liman, foarte accesibil vaselor, dacă totuşi dezgheţul ar fi 
eliberat vreodată de gheţuri această parte a oceanului 
arctic. De altfel, după povestirile lui Belcher şi ale lui Penny, 
toată marea aceasta trebuia să fie liberă în timpul lunilor de 
vară. 

La jumătatea coastei, doctorul observă un fel de platou 
circular cu un diametru cam de două sute de picioare; 


acesta domina golful din trei părţi, iar a patra era închisă 
de un zid perpendicular, de douăzeci de prăjini; nu se putea 
ajunge acolo decât cu ajutorul unor trepte în gheaţă. Locul 
părea potrivit pentru o construcţie solidă şi putea fi cu 
uşurinţă fortificat; natura făcuse primele investiţii; era 
destul să te foloseşti de aşezarea locurilor. 

Doctorul, Bell şi Johnson ajunseră pe platou, tăind trepte 
cu securea în blocurile de gheaţă; platoul era perfect neted. 
După ce şi-a dat seama cât de bun era amplasamentul, 
doctorul hotări să-l curețe de cele zece picioare de zăpadă 
întărită care-l acopereau; trebuia, într-adevăr, ca locuinţa şi 
magaziile să fie instalate pe o bază solidă. 

În timpul zilelor de luni, marţi şi miercuri, au lucrat fără 
întrerupere; în sfârşit, apăru pământul: un granit foarte 
dur, compact, ale cărui muchii ascuţite erau tăioase ca 
sticla; în afară de asta, mai conţinea granate şi cristale mari 
de feldspat, pe care cazmaua le scoase la iveală. 

Doctorul fixă atunci dimensiunile şi planul casei de 
zăpadă; ea urma să fie lungă de patruzeci de picioare, lată 
de douăzeci şi înaltă de zece. Era împărţită în trei încăperi: 
un salon, un dormitor şi o bucătărie; nu era nevoie de mai 
mult. În stânga se găsea bucătăria; în dreapta, dormitorul; 
la mijloc, salonul. Timp de cinci zile s-a muncit fără 
întrerupere. Materialele nu lipseau; zidurile de gheaţă 
trebuiau să fie destul de groase pentru a rezista la 
dezgheţuri, ca să nu rişte să se trezească fără adăpost, nici 
măcar vara. 

Pe măsură ce se înălța, casa căpăta o înfăţişare frumoasă; 
avea patru ferestre la faţadă; două la salon, una la 
bucătărie, alta la dormitor; geamurile erau făcute din nişte 
superbe foi de gheaţă, după moda eschimoşilor, şi lăsau să 
treacă o lumină dulce, cum e aceea a sticlei mate. 

În faţa salonului, între cele două ferestre, se întindea un 
coridor, asemănător cu un drum acoperit, prin care se intra 
în casă; o uşă solidă, scoasă de la o cabină a lui Porpoise, o 
închidea ermetic. Odată casa terminată, doctorul fu 


încântat de opera sa; e greu să spunem cărui stil 
arhitectonic aparţinea această construcţie, deşi arhitectul 
şi-ar fi mărturisit preferința pentru goticul saxon, atât de 
răspândit în Anglia; dar era vorba de soliditate, înainte de 
toate; doctorul se mărgini, aşadar, să asigure faţada cu 
nişte puternice contraforturi, dese ca stâlpii romani; 
deasupra, un acoperiş înclinat se sprijinea de peretele de 
granit. Peretele servea, de asemenea, şi de suport pentru 
burlanele sobelor care scoteau fumul afară. 

Când terminară lucrarea cea mare, începură să se ocupe 
de instalarea în interior. Au adus în cameră paturile de pe 
Porpoise; ele fură aşezate circular în jurul unei sobe mari. 
în salon, care servea şi de sufragerie, fură instalate bănci, 
scaune, fotolii, mese, dulapuri; în sfârşit, bucătăria primi 
maşinile de gătit ale vasului, împreună cu diferitele lor 
ustensile. Pânze de corabie întinse pe jos ţineau loc de 
covoare şi îndeplineau şi funcţia de draperii la uşile 
interioare care nu aveau alt mijloc de închidere. 

Zidurile casei măsurau în mod obişnuit cinci picioare 
grosime, iar ochiurile ferestrelor păreau a fi nişte 
ambrazuri în zid pentru tunuri. 

Totul era foarte solid; ce se putea cere mai mult? Ah! dacă 
ai fi stat să-l asculţi pe doctor, câte nu s-ar mai fi putut face 
din gheaţa şi zăpada asta, care se lasă atât de bine 
modelată? Cât era ziua de lungă, doctorul rumega mii de 
planuri splendide pe care nici nu se gândea să le realizeze, 
dar înveselea în felul acesta munca tuturor prin resursele 
minţii sale. 

De altfel, ca bibliofil ce era, citise o carte destul de rară, de 
domnul Kraft. având drept titlu: „Descrierea amănunţită a 
casei de gheaţă construită la St. Petersburg, în ianuarie 
1740, şi a tuturor obiectelor ce le conţinea”. Această 
amintire îi stimula peste măsură spiritul inventiv. El povesti 
într-o seară tovarăşilor săi minunăţiile casei de gheaţă. 

— Ceea ce s-a făcut la St. Petersburg, le spuse el, nu 
putem face şi noi aici? Ce ne lipseşte? Nimic, nici măcar 


imaginaţia! 

— Era chiar aşa de frumos? întrebă Johnson. 

— Era feeric, prietene. Casa, construită din ordinul 
împărătesei Ana şi în care organizase căsătoria unuia dintre 
bufonii săi, în 1740, era aproape la fel de mare ca a 
noastră; înaintea fațadei se înşirau şase tunuri de gheaţă pe 
afeturile lor; s-a tras de mai multe ori cu pulbere şi cu 
ghiulele, dar aceste tunuri nu s-au sfărâmat; mai erau acolo 
şi mortiere, tăiate pentru bombe de şaizeci de livre; astfel, 
la nevoie, am putea să instalam şi noi o artilerie 
formidabilă; bronzul nu-i departe şi ne cade din cer. Dar 
acolo unde gustul şi arta au repurtat un triumf, a fost 
frontonul palatului, împodobit cu statui de gheaţă de o 
mare frumuseţe; peronul oferea privirilor vase cu flori şi 
portocali, făcuţi din acelaşi material în dreapta se ridica un 
elefant uriaş care ziua zvârlea apă pe trompă, iar noaptea, 
petrol aprins! Hei! ce menajerie am face, dacă am dori! 

— În privinţa animalelor, replică Johnson, îmi închipui că n- 
o să ducem lipsă şi, chiar dacă n-or fi de gheaţă, nu vor fi 
mai puţin interesante! 

— Bine, răspunse belicosul doctor, vom şti să ne apărăm 
de atacurile lor; dar, ca să ne întoarcem la casa mea din St. 
Petersburg, voi adăuga că înăuntru erau mese, toalete, 
oglinzi, candelabre, luminări, paturi, saltele, perne, perdele, 
pendule, scaune, cărţi de joc, şifoniere cu tot ce trebuie, 
totul din gheaţă cizelată, cu ornamente din cercuri 
înlănţuite, în sfârşit, un mobilier căruia nu-i lipsea nimic. 

— Era deci, un palat adevărat? întrebă Bell. 

— Un palat splendid şi demn de o suverană! Ah, gheaţa! 
Ce bine a procedat providenţa că a inventat-o, căci se pot 
face din ea atâtea minunăţii şi mai poate oferi şi tihnă 
naufragiaţilor! 

Amenajarea casei de zăpadă dură până la 31 martie; ziua 
aceasta fu consacrată odihnei; şi-au petrecut-o în salon şi 
fiecare a putut să aprecieze ce bine fuseseră dispuse 
încăperile casei de zăpadă. 


A doua zi, s-au ocupat de construirea magaziilor şi a 
depozitului de muniții; a fost o treabă de vreo opt zile, în 
care s-a cuprins şi timpul folosit pentru descărcarea 
completă a lui Porpoise, operaţie care nu se făcu fără 
greutate, căci temperatura prea scăzută nu permitea să se 
lucreze multă vreme. În fine, în ziua de opt aprilie, 
proviziile, combustibilul şi muniţiile se găseau pe uscat şi 
perfect adăpostite; magaziile erau aşezate la nord, iar 
depozitul de muniții, la sudul platoului, cam la şaizeci de 
picioare de fiecare colţ al casei; lângă magazii fu construită 
un fel de cuşcă pentru câini; era menită să adăpostească 
atelajul groenlandez şi doctorul îl cinsti cu numele de „dog- 
palace”. Cât despre Duk, împărțea cu ei locuinţa comună. 

Atunci, doctorul trecu la asigurarea mijloacelor de apărare 
a taberei. Sub conducerea lui, casa fu înconjurată cu o 
adevărată fortificaţie de gheaţă care o puse la adăpost de 
orice invazie; înălţimea ei forma un zid natural de apărare 
şi, cum nu avea nici intrânduri, nici ieşinduri, era la fel de 
puternică pe toate părţile. Organizând acest sistem de 
apărare, doctorul îţi aducea aminte de vrednicul unchi 
Tobie al lui Sterne*, cu care semăna ca bunătate şi 
blândeţe. Trebuie să-l vezi calculând panta taluzului 
interior, înclinația terasei şi lărgimea banchetei; dar toate 
se făceau atât de uşor, datorită acestei zăpezi care nu 
opunea nici o piedică, încât era o adevărată plăcere, iar 
drăguţul de inginer fu în măsură să-i dea zidului său de 
gheaţă o grosime de şapte picioare; de altfel, cum palatul 
domina golful, nu avea de construit nici contra-escarpă, nici 
taluz exterior, nici pante; parapetul de după ce urma 
contururile palatului, o lua înapoi de-a lungul peretelui de 
stâncă şi venea să se lipească de ambele părţi ale casei. 
Lucrările de instalare a taberei fură terminate către 15 
aprilie. Fortul era complet gata şi doctorul părea foarte 
mândru de opera lui. 

În adevăr, zidul acesta fortificat ar fi putut rezista multă 
vreme în faţa unui trib de eschimoşi, dacă s-ar fi putut 


întâlni astfel de duşmani la o asemenea latitudine; dar nu 
era urmă de fiinţe omeneşti pe coastă. Hatteras, făcând 
releveul configurației acestui golf, nu văzu niciodată măcar 
o singură urmă din acele colibe care se găsesc în mod 
obişnuit prin ţinuturile locuite de triburi groenlandeze; 
naufragiaţii de pe Forward şi de pe Porpoise păreau să fie 
primii care au pus piciorul pe acest pământ necunoscut. 

Dar dacă n-avea de ce să le fie frică de oameni, se puteau 
teme de fiare, şi fortul astfel apărat trebuia să pună la 
adăpost mica lui garnizoană împotriva atacurilor. 

Capitolul VII. 

O DISCUŢIE DESPRE HĂRŢI. 

În timpul acestor pregătiri de iernat, Altamont se 
însănătoşise complet şi-şi recăpătase forţele; putu chiar să 
se ocupe de descărcatul vasului. Constituţia lui puternică 
birui în cele din urmă, iar paloarea sa nu putu să reziste 
multă vreme sângelui său viguros. 

Vedeai cum renaşte în el omul voinic şi cu sângele bogat, 
omul energic şi deştept, dotat cu un caracter hotărât, 
americanul întreprinzător, îndrăzneţ, gata la orice; era 
originar din New-York şi naviga din copilărie, aşa cum le 
spusese noilor săi tovarăşi; vasul lui, Porpoise, fusese 
echipat şi lansat la apă de către o societate de negustori 
bogaţi din Statele Unite, în fruntea căreia se afla celebrul 
Grinnel. 

Anumite potriviri existau între Hatteras şi el, potriviri de 
caracter, dar nu simpatii. Asemănările nu erau dintre 
acelea care să-i împrietenească pe aceşti doi oameni, ba, 
dimpotrivă. De altfel, un observator ar fi desluşit, totuşi, la 
ei, mari nepotriviri; astfel, deşi părea mai sincer, Altamont 
era mai puţin deschis decât Hatteras; manifestând mai 
multă îngăduinţă, era mai puţin leal; firea lui prietenească 
nu inspira atâta încredere ca firea ursuză a căpitanului. 
Acesta spunea ce gândea o dată şi bine, apoi se închidea în 
el. Celălalt, vorbind mult, adesea nu spunea nimic. 


lată ce desluşise doctorul, cu timpul, din caracterul 
americanului, şi avea dreptate să presimtă o viitoare 
antipatie, dacă nu chiar ură, între căpitanii lui Porpoise şi 
Forward. 

Şi totuşi, dintre aceşti doi comandanţi, trebuia să comande 
numai unul singur. Desigur, Hatteras avea toate drepturile 
să pretindă americanului să-i dea ascultare, dreptul celui 
mai vechi şi cel al forţei. Dar dacă unul era în fruntea alor 
săi, celălalt se afla pe bordul vasului său. Şi acest lucru se 
simţea. Din calcul, sau din instinct, Altamont a fost mai întâi 
atras spre doctor; îi datora viaţa, dar simpatia îl împingea 
către omul acesta vrednic chiar mai mult decât 
recunoştinţa. Era efectul de neînlăturat al firii lui 
Clawbonny; prietenii răsăreau alături de el ca spicele sub 
razele soarelui. Se spune despre unii oameni că se scoală la 
cinci dimineaţa ca să-şi facă duşmani; doctorul n-ar fi reuşit, 
chiar de s-ar fi sculat la patru. 

Totuşi, el se hotări să tragă foloase de pe urma prieteniei 
lui Altamont, ca să cunoască adevăratul motiv al prezenţei 
sale în mările polare. Dar americanul, cu toată vorbăria lui, 
răspunse fără să răspundă, susţinând, ca de obicei, că 
încercase să găsească o trecere spre nord-vest. 

Doctorul bănuia că expediţia acestuia avea alt scop, 
acelaşi de care se temea Hatteras, aşa că hotări să nu-i mai 
pună niciodată pe cei doi adversari în situaţia de a se certa 
pe tema asta; dar nu reuşea întotdeauna. Cele mai simple 
conversații amenințau să devieze, fără voia lui, şi din fiecare 
vorbă puteau să scapere scântei, când se ciocneau 
interesele lor potrivnice. 

Şi, într-adevăr, aşa s-a şi întâmplat în curând. Când s-a 
terminat casa, doctorul hotărî s-o inaugureze printr-un 
prânz măreț; era una din ideile bune a lui Clawbonny, care 
voia să readucă pe acest continent obiceiurile şi plăcerile 
vieţii europene. Bell vânase tocmai câteva potârnichi şi un 
iepure alb, primul sol al noii primăveri. 


Ospăţul avu loc la 14 aprilie, pe o vreme frumoasă, foarte 
uscată; frigul nu îndrăznea să pătrundă în casa de gheaţă: 
sobele care duduiau l-ar fi biruit cu uşurinţă. 

Au mâncat bine; carnea proaspătă constitui o variaţie 
plăcută faţă de obişnuitul pemmican şi de cărnurile sărate; 
un pudding minunat, preparat de mâna doctorului, se 
bucură de onorurile unui bis; s-a, mai cerut o porţie; 
savantul meşter-bucătar, cu şorţ şi cu cuțitul la brâu, ar fi 
făcut cinste şi bucătăriei marelui cancelar al Angliei. 

La desert îşi tăcură apariţia lichiorurile; americanul nu era 
supus regimului de teetotalers al englezilor, deci n-avea nici 
un motiv ca să se lipsească de un pahar de gin sau de 
brandy: ceilalţi comeseni, de obicei oameni cumpătaţi, 
puteau să-şi permită fără nici un neajuns această abatere 
de la regulă; aşadar, în baza ordonanţei date de medic, 
fiecare putu să ciocnească un pahar la sfârşitul acestui 
prânz unic. În timpul toasturilor închinate Statelor Unite, 
Hatteras tăcu, pur şi simplu. 

În momentul acela, doctorul puse o chestiune interesantă 
pe tapet: 

— Dragi prieteni, spuse el, nu e destul că am străbătut 
strâmtorile, banchizele, câmpurile de gheaţă şi că am ajuns 
până aici; ne mai rămâne ceva de făcut. Vin să vă propun să 
dăm nume acestui pământ ospitalier, în care ne-am găsit 
salvarea şi odihna; este datina respectată de toţi navigatorii 
din lume şi nu e niciunul dintre ei care să nu li procedat la 
fel într-o asemenea împrejurare; trebuie, deci, ca la 
întoarcerea noastră să raportăm, odată cu configuraţia 
hidrografică a coastelor, denumirile care deosebesc 
capurile, golfurile, limbile de pământ şi promontoriile. E 
absolut necesar. 

— Iată o vorbă înţeleaptă! exclamă Johnson; de altfel, 
atunci când împrejurările îţi îngăduie, pui un nume tuturor 
acestor ţinuturi; ele capătă un aer serios şi nu mai ai 
dreptul să te consideri părăsit pe un continent necunoscut. 


— Fără să mai punem la socoteală, replică Bell, că se 
simplifică instrucţiunile în timpul călătoriei şi se uşurează 
executarea ordinelor; se poate întâmplă să fim siliţi să ne 
despărţim în timpul vreunei expediţii sau la vreo vânătoare 
şi nu există nimic mai potrivit ca să-ţi regăseşti drumul 
decât să ştii cum îl cheamă. 

— Ei bine, spuse doctorul, deoarece suntem cu toţii de 
acord în această privinţă, să căutăm acum să ne înţelegem 
asupra numelor pe care să le dăm şi să nu omitem nici ţara 
noastră şi nici pe prietenii noştri din nomenclatură. Cât 
despre mine, când îmi arunc privirea pe hartă, nimic nu-mi 
face o plăcere mai mare decât să remarc numele unui 
compatriot în vârful unui cap, lângă o insulă sau în mijlocul 
vreunei mări. E amestecul încântător al prieteniei în 
geografie. 

— Aveţi dreptate, doctore, răspunse americanul, şi, în plus, 
le spuneţi pe toate acestea într-un mod care le ridică 
valoarea. 

— Hai, spuse doctorul, să procedăm în ordine. 

Hatteras nu luase încă parte la discuţie; el medita. Totuşi, 
deoarece privirile tovarăşilor săi s-au aţintit asupra lui, se 
ridică şi spuse: 

— Dacă nu există o idee mai bună, şi mă gândesc că 
nimeni din cei de faţă nu mă va contrazice (în clipa aceea 
Hatteras îl privea pe Altamont), mi se pare potrivit să-i dăm 
casei noastre numele priceputului ei arhitect şi celui mai 
bun dintre noi, şi să-i spunem „Doctor's House”. 

— Aşa e! întări Bell. 

— Bine! exclamă Johnson. Casa Doctorului. 

— E cea mai bună idee, răspunse Altamont. Ura, pentru 
doctorul Clawbonny! 

Un triplu „Ura!” fu scos într-un acord unanim, în care se 
amestecară şi lătrăturile aprobatoare ale lui Duk. 

— Aşadar, reluă Hatteras vorba, această casă să fie numită 
astfel, aşteptând ca un ţinut nou să ne îngăduie să-i dăm 
numele prietenului nostru. 


— Ah, tăcu bătrânul Johnson, dacă paradisul n-ar avea 
nume, i s-ar potrivi de minune cel de „Clawbonny”! 

Doctorul, foarte emoţionat, voi să se apere din modestie; 
dar n-avu cum: trebuia să treacă prin asta. Rămase, deci, 
bine şi după toate regulile stabilit că acest prânz vesel 
fusese luat în marele salon din Doctor's House, după ce 
fusese pregătit în bucătăria de la Doctor's House şi că vor 
merge să se culce veseli în dormitorul din Doctor's House. 

— Acum, spuse doctorul, să trecem la puncte mai 
importante ale descoperirilor noastre. 

— Există, răspunse Hatteras, marea aceasta uriaşă care 
ne înconjoară şi ale cărei valuri n-au fost brăzdate încă de 
nici un vas. 

— Nici un vas?! Mi se pare, totuşi, spuse Altamont, că 
Porpoise nu trebuie să fie uitat; afară de cazul când a venit 
pe calea uscatului, adăugă el batjocoritor. 

— S-ar putea crede aşa ceva, replică Hatteras, văzând 
stâncile pe care pluteşte în clipa de faţă. 

— E adevărat, Hatteras, spuse Altamont, pe un ton 
înţepat; dar, oricum am lua-o, nu-i mai bine aşa, decât să se 
fi pulverizat în aer, cum a făcut Forward? 

Hatteras era tocmai să răspundă pe un ton pornit, când 
interveni doctorul. 

— Prieteni, spuse el, aici nu-i deloc vorba despre vase ci de 
o mare nouă... 

— Nu e nouă, răspunse Altamont. Numele ei figurează pe 
toate hărţile polare. Se numeşte Oceanul Boreal şi nu cred 
că ar fi potrivit săi schimbăm numele; mai târziu, dacă 
descoperim că nu formează decât o strâmtoare sau un golf, 
vom vedea ce va fi de făcut. 

— Fie, consimţi Hatteras. 

— Iată că ne-am înţeles, spuse doctorul, aproape 
regretând că provocase o discuţie încărcată de rivalități. 

— Să ajungem, deci, la ţinutul pe care călcăm în momentul 
de faţă, reluă discuţia Hatteras. Nu ştiu să aibă vreun nume 
pe hărţile cele noi! 


Şi, vorbind astfel, se uită ţintă la Altamont, care nu-şi plecă 
privirea şi răspunse: 

— S-ar putea să te înşeli iar, Hatteras. 

— Să mă înşel! Cum?! ţinutul acesta necunoscut, pământul 
acesta nou... 

— Are un nume, răspunse liniştit americanul. Hatteras 
tăcu. Buzele îi tremurau. 

— Şi cum se numeşte? întrebă doctorul, puţin mirat de 
afirmaţia americanului. 

— Dragul meu Clawbonny, răspunse Altamont, există 
obiceiul, ca să nu spun dreptul, ca fiecare navigator să 
boteze continentul pe care-l abordează primul. Mi se pare, 
deci, că într-o asemenea împrejurare pot, trebuie să mă 
folosesc de dreptul de necontestat... 

— Totuşi... spuse Johnson, căruia-i displăcea calmul tăâios al 
lui Altamont. 

— Mi se pare greu să se pretindă, continuă Altamont, că 
Porpoise n-ar fi tras la acest țărm şi, chiar dacă am admite 
că a venit pe uscat, adăugă el privind spre Hatteras, lucrul 
nu poate fi pus la îndoială. 

— E o pretenţie pe care n-aş putea s-o admit, răspunse 
Hattersa, pe un ton grav, stăpânindu-se. Ca să dai numele 
unui ţinut, trebuie cel puţin să-l descoperi şi bănuiesc că n- 
ai făcut acest lucru. De altfel, fără noi unde ai fi acum 
dumneata, domnule care vrei să ne impui condiţii? La 
douăzeci de picioare sub zăpadă! 

— Şi fără mine, domnule, replică prompt americanul, fără 
vasul meu, ce aţi fi în clipa de faţă? Morți de frig şi de 
foame. 

— Prieteni, spuse doctorul, intervenind cum se pricepea 
mai bine, staţi, fiţi calmi, totul se poate aranja! Ascultaţi- 
mă! 

— Domnul, continuă Altamont, arătând spre căpitan, va 
putea să dea nume tuturor ținuturilor pe care le va 
descoperi, dacă le va descoperi; dar acest continent îmi 
aparţine! N-aş putea admite nici măcar soluţia de a purta 


două nume, cum e ţinutul Grinnel care se mai numeşte şi 
ţinutul Prinţul Albert, pentru că un englez şi un american l- 
au descoperit aproape în acelaşi timp. Aici e altceva: 
drepturile mele de prioritate sunt de necontestat. Nici un 
vas, înaintea vasului meu, n-a atins această coastă cu 
bordajul lui. Nici o fiinţă omenească, înaintea mea, n-a pus 
piciorul pe acest continent; or, eu i-am dat un nume şi-l voi 
păstra. 

— Şi ce nume i-ai dat? întrebă Doctorul. 

— Noua Americă”, răspunse Altamont. 

Pumnii lui Hatteras se încleştară pe masă, dar cu un efort 
teribil se stăpâni. 

— Îmi puteţi dovedi că vreun englez ar fi pus vreodată 
piciorul pe acest pământ înaintea unui american? mai spuse 
Altamont. 

Johnson şi Bell tăceau, deşi nu erau mai puţin enervaţi 
decât căpitanul de trufaşa îndrăzneală a celui care-i 
contrazicea. Dar n-aveai ce să-i răspunzi. Doctorul reluă 
vorba, după o tăcere penibilă de câteva clipe: 

— Dragi prieteni, spuse el, prima lege omenească este 
legea dreptăţii; ea le cuprinde pe toate celelalte. Să fim, 
aşadar, drepţi şi să nu ne lăsăm antrenați de sentimente 
josnice. Prioritatea lui Altamont mi se pare incontestabilă. 
Nu avem ce discuta; ne vom lua revanşa mai târziu, iar 
Anglia îşi va avea partea ei în viitoarele descoperiri. Să-i 
lăsăm, deci, acestui ţinut numele de Noua Americă. Dar 
Altamont, dându-i acest nume, n-a dispus, socotesc eu, şi de 
capurile, golfurile, limbile de pământ, promontoriile pe care 
le cuprinde şi nu văd nici o piedică să numim acest golf 
„golful Victoria”! 

— Niciuna, răspunse Altamont, dacă acel cap, care intră 
acolo, până în mare, va purta numele de „capul 
Washington”. 

— Ai fi putut, domnule, să alegi un nume mai puţin 
neplăcut pentru o ureche englezească, strigă Hatteras 
ieşindu-şi din fire. 


— Dar nu mai drag pentru o ureche americană, răspunse 
Altamont cu multă mândrie. 

— Staţi! Staţi! strigă doctorul, căruia îi venea foarte greu 
să menţină pacea în această mică lume, nici o discuţie în 
această privinţă! Să-i fie permis unui american să fie 
mândru de oamenii iluştri ai poporului său! Să onorăm 
geniul, oriunde se află el. Deoarece Altamont a ales, să 
vorbim acum pentru noi şi ai noştri. Căpitanul nostru... 

— Doctore, răspunse acesta din urmă, fiind vorba de un 
pământ american, doresc ca numele meu să nu figureze... 

— E o hotărâre irevocabilă? întrebă doctorul. 

— Absolută! răspunse Hatteras. 

Doctorul nu insistă. 

— Ei bine, e rândul nostru, spuse el adresându-se 
bătrânului marinar şi dulgherului; să lăsăm pe aici o urmă a 
trecerii noastre. Vă propun ca insula pe care o vedem la trei 
mile în larg s-o numim „Insula Johnson”, în onoarea şefului 
nostru de echipaj. 

— O! făcu acesta din urmă, puţin încurcat, domnule 
Clawbonny! 

— Cât despre muntele acesta, pe care l-am descoperit 
spre vest, îi vom da numele de „Bell-Mount”, dacă dulgherul 
nostru consimte. 

— Mă simt prea onorat, răspunse Bell. 

— E drept să fie aşa, spuse doctorul. 

— Mai bine nici nu se putea, întări Altamont. 

— Nu ne mai rămâne, aşadar, decât să botezăm fortul 
nostru, continuă doctorul; asupra acestei chestiuni nu vom 
avea nici un fel de discuţii; faptul că în momentul de faţă 
suntem la adăpost nu-l datorăm nici graţioasei sale 
maiestăţi, regina Victoria, nici lui Washington, ci 
providenţei, care, adunându-ne la un loc, ne-a salvat pe toţi. 
Fortul să se numească, deci, „Fort-Providence”! 

— E bine găsit! răspunse Altamont. 

— Fort-Providence, reluă vorba Johnson, sună bine aşa! 
deci, revenind din călătoriile noastre spre nord, vom lua-o 


pe la capul Washington ca să ajungem în golful Victoria, de 
acolo la Fort-Providence, unde vom găsi odihna şi hrana în 
Doctor's House. 

— Iată că ne-am înţeles, răspunse doctorul; mai târziu, pe 
măsura descoperirilor făcute de noi, vom avea alte nume de 
pus, care nu vor mai provoca, sper, nici un fel de discuţie; 
căci, dragi prieteni, aici trebuie să ne sprijinim unii pe alţii 
şi să ne iubim; noi reprezentăm întreaga omenire pe 
această bucăţică de coastă; să nu ne lăsăm, deci, pradă 
nevrednicelor pasiuni care sfâşie societăţile omeneşti; să ne 
unim în aşa fel, încât să rămânem puternici şi nezdruncinaţi 
împotriva vitregiei soartei. Cine ştie prin ce pericole ne va 
mai face cerul să trecem, ce suferinţe vom mai avea de 
îndurat înainte de a ne vedea ţara! Să fim, deci, cinci ca 
unul şi să lăsăm deoparte rivalități care nu sunt justificate 
niciodată, şi aici, mai puţin ca oriunde. Mă înţelegi, 
Altamont? Şi dumneata, Hatteras? 

Cei doi oameni nu răspunseră, dar doctorul se purtă de 
parcă ar fi răspuns. 

Apoi se vorbi despre alte lucruri. Se puse problema 
organizării unor vânători pentru a mai împrospăta şi a face 
mai variate proviziile de carne. Odată cu primăvara, iepurii, 
potârnichile, chiar vulpile şi urşii aveau să se întoarcă; au 
hotărât, aşadar, să nu lase să treacă nici o zi prielnică fără 
să facă o recunoaştere prin ţinuturile Noii Americi. 

Capitolul VIII. 

O CĂLĂTORIE SPRE NORDUL GOLFULUI VICTORIA. 

A doua zi, odată cu primele raze de soare, Clawbonny urcă 
povârnişurile destul de abrupte ale zidului de stânci de care 
se sprijinea Doctor's House; acesta se termina brusc, 
printr-un fel de con retezat. Doctorul ajunse în vârf cu 
destulă greutate şi de acolo privirea lui se îndreptă spre o 
vastă întindere de pământ accidentat, care părea să fie 
rezultatul vreunei zguduiri vulcanice; o uriaşă perdea albă 
acoperea pământul şi marca, fără să fie cu putinţă să le 
deosebegşti. 


Dându-şi seama că acest punct culminant domina toate 
câmpurile înconjurătoare, doctorul avu o idee. Şi cine-l 
cunoaşte nu se va mira deloc. 

Această idee a chibzuit-o, a întors-o pe toate părţile, a 
adâncit-o şi, devenind cu totul stăpân pe ea când s-a întors 
în casa de zăpadă, a comunicat-o tovarăşilor săi. 

— Mi-a venit în minte, le-a spus el, să instalăm un far în 
vârful acestui con care se înalţă deasupra capetelor 
noastre. 

— Un far? au exclamat toţi. 

— Da, un far! Va avea un dublu avantaj: de a ne călăuzi 
noaptea când ne vom întoarce din călătoriile noastre 
îndepărtate şi de a lumina platoul în timpul celor opt luni de 
iarnă ce le vom petrece aici. 

— Negreşit, răspunse Altamont, un asemenea aparat ar fi 
un lucru folositor; dar cum îl veţi construi? 

— Cu unul din felinarele lui Porpoise. 

— De acord, dar cu ce veţi alimenta lampa farului? Cu ulei 
de focă? 

— Nu! lumina produsă de acest ulei nu are putere prea 
mare de iluminare,de-abia ar putea să străpungă ceața. 

— Credeţi că aţi putea să extrageţi hidrogenul din uleiul 
nostru şi să ne faceţi gaz de luminat? 

— Păi, această lumină tot n-ar fi suficientă şi ar avea 
marele dezavantaj că ne-ar consuma o parte din 
combustibil. 

— Atunci, spuse Altamont, nu văd cum... 

— În ceea ce mă priveşte, răspunse Johnson, de când cu 
glontele de mercur, cu lentila de gheaţă, cu construcţia 
Fortului Providence, îl cred pe domnul Clawbonny în stare 
de orice. 

— Ei bine reluă vorba Altamont, ne veţi spune şi nouă ce 
fel de far socotiți că veţi utiliza? 

— E foarte simplu, răspunse doctorul, un far electric. 

— Un far electric? 


— Fără îndoială: n-aveţi dumneavoastră la bordul lui 
Porpoise o pilă Bunsen în perfectă stare? 

— Ba da. răspunse Altamont. 

— Cu siguranţă că, luând-o cu dumneavoastră, aveaţi în 
vedere vreo experienţă, căci nu lipseşte nimic, nici firele 
conducătoare perfect izolate, nici acidul necesar pentru 
punerea elementelor în activitate. E, deci, uşor să ne 
procurăm lumină electrică. Vom vedea mai bine şi nu ne va 
costa nimic. 

— Perfect, răspunse şeful de echipaj, şi cu cât vom pierde 
mai puţin timp... 

— Ei bine, materialele sunt acolo, răspunse doctorul, şi 
într-o oră vom fi ridicat o coloană de gheaţă înaltă de zece 
picioare, ceea ce va fi prea destul. 

Doctorul ieşi; tovarăşii săi îl urmară până în vârful conului. 
Coloana se ridică foarte repede şi fu în curând încununată 
de unul din felinarele lui Porpoise. 

Atunci doctorul îi potrivi firele care făceau legătura cu 
pila; aceasta, aşezată în salonul casei de gheaţă, era 
apărată de îngheţ datorită căldurii sobelor. De acolo firele 
urcau până la lanterna farului. 

Toate acestea au fost instalate repede, şi apoi au aşteptat 
apusul soarelui ca să se bucure de efectul produs. La 
venirea nopţii, cele două vârfuri de carbon, aşezate în 
interiorul lanternei, la o distanţă potrivită, fură apropiate şi 
din felinar ţâşniră fascicole de lumină intensă pe care 
vântul nu putea nici să le reducă, nici să le stingă. 

Era minunat spectacolul acestor raze tremurătoare, a 
căror strălucire, rivalizând cu albeaţa câmpurilor, făcea să 
se profileze puternic umbra tuturor ridicăturilor de teren 
din jur. Johnson nu se putu împiedica să bată din palme. 

— Domnul Clawbonny ne-a făcut şi un soare! 

— Trebuie să faci din toate câte puţin, răspunse cu 
modestie doctorul. 

Gerul puse capăt admiraţiei generale şi fiecare se grăbi să 
se ghemuiască sub pătură. 


Viaţa fu organizată în mod ordonat. În timpul 
următoarelor zile, de la 15 la 20 aprilie, timpul fu foarte 
schimbător; temperatura scădea brusc cu douăzeci de 
grade, iar în atmosferă se petreceau schimbări 
neprevăzute, aceasta fiind, când plină de ninsoare şi agitată 
de vârtejuri, când atât de rece şi de uscată, încât nu puteai 
ieşi din casă fără să-ţi iei măsuri de precauţie. 

Totuşi, sâmbătă, vântul încetă; această împrejurare făcea 
posibilă o excursie; hotărâră, deci, să rezerve o zi pentru 
vânătoare, pentru împrospătarea proviziilor. 

Dis-de-dimineaţă, Altamont, doctorul, Bell, înarmaţi fiecare 
cu câte o puşcă cu două ţevi, cu muniții suficiente, cu o 
toporişca şi cu un cuţit de tăiat zăpada, pentru cazul când 
ar fi fost necesar să-şi construiască un adăpost, porniră pe o 
vreme mohorâtă. 

În timpul absenței lor, Hatteras urma să facă o 
recunoaştere a coastei şi câteva releveuri. Doctorul avu 
grijă să pună farul în funcţiune; razele lui luptară cu succes 
cu razele astrului luminos; într-adevăr, lumina electrică, 
echivalentă cu cea dată de trei mii de luminări sau de trei 
sute de becuri de gaz, e singura care poate să suporte 
comparaţia cu lumina soarelui. 

Frigul era ascuţit şi uscat, vremea calmă. Vânătorii se 
îndreptară spre capul Washington; zăpada întărită favoriza 
marşul lor. Într-o jumătate de oră străbătură cele trei mile 
care despărţeau capul de Fort-Providence. Duk ţopăia în 
jurul lor. 

Coasta se încovoia spre răsărit, iar vârfurile înalte ale 
golfului Victoria aveau tendinţa să scadă în partea dinspre 
nord. Aceasta dădea de bănuit că Noua Americă s-ar fi 
putut foarte bine să fie numai o insulă; dar acum nu se 
punea problema de a i se determina configuraţia. 

Vânătorii o luară pe malul mării şi înaintară repede. Nici o 
urmă de locuinţă sau colibă; călcau pe un pământ virgin, pe 
care nu-l atinsese nici un pas de om. 


Făcură astfel în primele trei ore vreo cincisprezece mile, 
mâncând din mers; dar vânătoarea lor ameninţa să fie fără 
rezultate bune. Într-adevăr, văzură prea puţine urme de 
iepure, vulpe sau lup. Totuşi, câteva snow-birds*, zburând 
ici şi colo, anunțau întoarcerea primăverii şi a animalelor 
arctice. 

Cei trei tovarăşi trebuiră să înainteze departe în acest 
ţinut, ca să ocolească prăpăstii adânci şi stânci verticale 
care erau legate de Bell-Mount; dar, după unele întârzieri, 
reuşiră să ajungă la țărm. Gheţurile nu erau încă 
desferecate; departe de asta! Marea continua să fie 
îngheţată; totuşi, urme de focă anunțau primele vizite ale 
acestor amfibii, care începuseră să vină să respire la 
suprafaţa ice-field-ului. Era chiar evident, după urmele late, 
după spărturile proaspete făcute în blocurile de gheaţă, că 
mai multe dintre ele veniseră aici de curând. 

Aceste animale sunt foarte dornice de razele soarelui şi se 
întind cu plăcere pe ţărmuri, ca să se lase pătrunse de 
binefăcătoarea lor căldură. 

Doctorul le atrase atenţia tovarăşilor săi asupra acestor 
particularităţi. 

— Să observăm cu grijă locul, le spuse el; e foarte posibil, 
ca odată cu venirea verii, să întâlnim aici foci cu sutele; pe 
meleagurile pe unde trec puţini oameni te poţi apropia uşor 
de ele şi le poţi prinde lesne. Dar trebuie să te fereşti bine 
să nu le sperii, căci atunci dispar ca prin farmec şi nu se 
mai întorc; aşa s-a întâmplat că pescari neîndemânatici, în 
loc să le omoare pe fiecare în parte, le-au atacat adesea în 
masă, cu gălăgie şi strigăte; şi şi-au compromis sau irosit 
prada. 

— Sunt vânate numai pentru pielea sau uleiul lor? întrebă 
Bell. 

— În ce priveşte pe europeni, aşa e, dar, pe legea mea, 
eschimoşii le şi mănâncă; ei trăiesc din asta, iar bucăţile de 
focă pe care le amestecă cu sânge şi cu grăsime nu sunt 
deloc îmbietoare. La urma urmei, depinde de felul cum le 


găteşti şi m-aş însărcina să scot din ele nişte cotlete care n- 
ar fi deloc de disprețuit pentru cineva care s-ar obişnui cu 
culoarea lor negricioasă. 

— Vă vom vedea la treabă, răspunse Bell, mă oblig cu 
toată încrederea să mănânc carne de focă atâta cât vă va 
face plăcere. Auziţi, domnule Clawbonny? 

— Bravul meu Bell, vrei să spui că vei mânca atâta cât îţi 
va face dumitale plăcere. Dar în zadar îţi vei da osteneala, 
nu vei egala niciodată lăcomia la mâncare a 
groenlandezilor, care consumă până la zece şi chiar 
cincisprezece livre pe zi din această carne. 

— Cincisprezece livre! făcu Bell. Ce stomacuri! 

— Stomacuri polare, răspunse doctorul, stomacuri 
uimitoare, care se dilată cât vrei şi, aş mai adăuga eu, care 
se contractă tot pe atâta, în stare să îndure tot aşa de bine 
lipsurile ca şi belşugul. Când începe să mănânce, 
eschimosul e slab; la sfârşit e gras şi nu mai e de 
recunoscut! E drept că masa lui durează, uneori, o zi 
întreagă. 

— Desigur, spuse Altamont, că această voracitate e proprie 
locuitorilor din ţările friguroase? 

— Cred că da, răspunse doctorul; în regiunile arctice 
trebuie să mănânci mult, e una din condiţiile necesare nu 
numai pentru a fi puternic, ci chiar pentru a trăi. De aceea, 
Compania golfului Hudson repartizează fiecărui om ori opt 
livre de carne, ori douăsprezece livre de peşte, ori două 
livre de pemmican pe zi. 

— Iată un regim care te întăreşte, spuse dulgherul. 

— Dar nu chiar atât cât bănuieşti dumneata, prietene, iar 
un indian îndopat în felul acesta nu dă un randament mai 
bun decât un englez hrănit cu livra lui de carne de vacă şi 
cu ţapul lui de bere. 

— Atunci, domnule Clawbonny, toate sunt cum nu se poate 
mai bine... 

— Fără îndoială, totuşi un prânz de eschimos poate, pe 
bună dreptate, să ne uimească. Şi sir John Ross, pe când se 


afla în ţinutul Boothia, în timpul iernatului, era mereu 
surprins de voracitatea ghizilor săi; el povesteşte undeva că 
doi oameni - doi, înţelegeţi! - au devorat într-o dimineaţă 
un sfert de bou sălbatic; tăiau carnea în fâşii lungi pe care 
le introduceau în gâtlej, apoi fiecare, tăind în dreptul 
nasului ceea ce nu mai încăpea în gură, trecea bucata mai 
departe tovarăşului său; sau chiar mâncăii, lăsând să 
spânzure până la pământ fâşiile de carne, le înghiţeau 
încet-încet, aşa cum face şarpele boa înghițind un bou, 
întinşi, ca şi el, pe pământ, cât erau de lungi. 

— Ptiu! făcu Bell; ce brute dezgustătoare! 

— Fiecare are felul lui de a lua masa, răspunse 
americanul, filosofic. 

— Din fericire! replică doctorul. 

— Ei bine, continuă Altamont, deoarece nevoia de hrană 
este atât de imperioasă la aceste latitudini, nu mă mir că în 
povestirile călătorilor din regiunile arctice e vorba mereu 
de masă. 

— Ai dreptate, răspunse doctorul, observaţia asta am 
făcut-o şi eu; şi cauza trebuie căutată nu numai în faptul că 
le trebuie o hrană îmbelşugată, ci şi în faptul că adesea e 
foarte greu să ţi-o procuri; atunci te gândeşti la ea mereu 
şi, ca urmare, vorbeşti tot timpul despre ea. 

— Totuşi, spuse Altamont, dacă amintirile mele sunt 
exacte, în Norvegia, în ţinuturile cele mai reci, ţăranii n-au 
nevoie de o alimentaţie atât de substanţială; puţine lactate, 
nişte ouă, pâine din scoarță de mesteacăn, uneori o bucată 
de somn, niciodată carne; şi nu-s nişte vlâjgani mai puţin 
solizi. 

— E o chestiune de organism, răspunse doctorul, pe care 
nu-mi iau obligaţia s-o explic. Totuşi, cred că o a doua saua 
treia generaţie de norvegieni, transplantaţi în Groenlanda, 
ar sfârşi prin a se hrăni după modul groenlandez. Şi noi 
înşine, prieteni, dacă am rămâne în această binecuvântată 
ţară, am ajunge să trăim ca eschimoşii, ca să nu zic ca nişte 
mâncăi patentaţi. 


— Domnul Clawbonny îmi face poftă de mâncare vorbind 
în felul acesta, spuse Bell. 

— Mie, nu, zău aşa, răspunse Altamont, asta mai curând 
m-ar dezgusta şi m-ar face să-mi fie silă de carnea de focă. 
Ei! dar cred că am putea să ne supunem la o încercare. Ori 
mă înşel tare, ori zăresc într-adevăr acolo, întinsă pe 
gheţuri, o matahală care mi se pare că e însufleţită. 

— E o morsă! exclamă doctorul; tăcere, şi înainte! 

Într-adevăr, o amfibie dintre cele mai mari se zbenguia la 
două sute de iarzi depărtare de vânători; se întindea şi se 
rostogolea cu voluptate în razele palide ale soarelui. 

Cei trei vânători se împărţiră în aşa fel, încât să 
încercuiască animalul, pentru a-i tăia retragerea; ajunseră 
la câteva prăjini de el, ascunzându-se îndărătul hummock- 
urilor, şi traseră. 

Morsa se răsuci în jurul ei, încă plină de vigoare; sfărâma 
gheţurile, voia să fugă; dar Altamont o atacă cu lovituri de 
secure şi reuşi să-i taie înotătoarele dorsale. Morsa încercă 
să se apere cu disperare; câteva noi focuri de armă o 
doborâră şi rămase întinsă fără viaţă pe ice-field-ul înroşit 
de sânge. Era un animal mare; avea aproape cincisprezece 
picioare în lungime, de la bot până la extremitatea cozii 
sale, şi ar fi furnizat, cu siguranţă, mai multe butoaie de 
ulei. 

Doctorul tăie din carne părţile cele mai gustoase şi lăsă 
cadavrul la dispoziţia corbilor care, în anotimpul acela, 
începuseră să planeze în aer. 

Se lăsa noaptea. Se gândeau să se întoarcă la Fort- 
Providence; aerul se limpezise în întregime şi, în aşteptarea 
apropiatelor raze ale lunii, era luminat de splendidele luciri 
ale stelelor. 

— Hai, la drum, spuse doctorul, se face târziu; pe scurt, 
vânătoarea noastră n-a fost prea norocoasă, dar, din 
moment ce şi-a procurat hrana pentru cină, un vânător n- 
are dreptul să se plângă. Numai s-o luăm pe drumul cel mai 


scurt şi să căutăm să nu ne rătăcim; avem stelele deasupra 
noastră ca să ne arate drumul. 

Totuşi, în aceste ţinuturi, unde Steaua Polară străluceşte 
drept deasupra capului călătorului, e greu să te orientezi 
după ea; într-adevăr, când nordul este exact în creştetul 
bolţii cereşti, celelalte puncte cardinale sunt greu de 
determinat; luna şi marile constelații apărură, din fericire, 
ca să-l ajute pe doctor să fixeze traseul. 

EI hotărî, ca să scurteze drumul, să evite şerpuirile 
ţarmului şi s-o taie de-a dreptul peste uscat; era mai direct, 
dar mai puţin sigur; de aceea, după câteva ore de mers, 
micul grup se rătăci cu totul. 

S-a pus problema să-şi petreacă noaptea într-o colibă de 
gheaţă, să se odihnească acolo şi să aştepte venirea zilei ca 
să se orienteze, chiar de ar fi trebuit să se întoarcă la țărm 
ca să meargă de-a lungul ice-field-ului; dar doctorul, 
temându-se că Hatteras şi Johnson vor fi neliniştiţi, insistă 
să se continue drumul. 

— Duk ne conduce, spuse el, şi Duk nu se poate înşela; e 
dotat cu un instinct care se poate lipsi de busolă şi de stele. 
Să-l urmăm, deci. 

Duk mergea înainte şi se încrezură în inteligenţa lui. Avură 
dreptate; în curând apăru o lumină, departe, la orizont; nu 
putea să fie confundată cu o stea, care n-ar fi putut să 
apară dintre ceţuri atât de joase. 

— lată farul nostru! exclamă doctorul. 

— Credeţi, domnule Clawbonny? întrebă dulgherul. 

— Sunt sigur de asta. Să mergem! 

Pe măsură ce călătorii se apropiau, lumina devenea mai 
intensă şi în curând fură învăluiţi de o dâră de pulbere 
luminoasă; treceau printr-o rază uriaşă şi îndărătul lor nişte 
umbre gigantice, decupate cu precizie, se întindeau 
nemăsurat de mari pe covorul de zăpadă. 

Grăbiră pasul şi, după o jumătate de oară, urcau pe taluzul 
Fortului Providence. 

Capitolul IX. 


FRIGUL ŞI CĂLDURA. 

Hatteras şi Johnson îi aşteptau pe cei trei vânători cu 
oarecare nelinişte. Aceştia fură încântați să găsească iar un 
adăpost cald şi comod. Temperatura, odată cu venirea serii, 
coborâse în mod deosebit, iar termometrul aşezat în 
exterior marca şaptezeci şi trei de grade sub zero*. 

Cei sosiți de la drum erau istoviţi şi aproape îngheţaţi; din 
fericire sobele funcționau bine, iar maşina de gătit n- 
aştepta decât roadele vânătorii; doctorul se transformă în 
bucătar şi puse la fript câteva cotlete de morsă. La nouă 
seara, cei cinci comeseni se aşezară la masă în faţa unei 
cine întăritoare. 

— Zău aşa, spuse Bell, cu riscul de a trece drept un 
eschimos, aş declara că mâncarea e lucrul cel mai 
important în timpul unui iernat; dacă ai ajuns să ţi-o 
procuri, nu trebuie să faci mofturi! 

Toţi comesenii fiind cu gura plină nu-i putură răspunde pe 
loc dulgherului, dar doctorul îi făcu semn că are perfectă 
dreptate. 

Cotletele de morsă fură declarate delicioase sau, chiar 
dacă nu s-a declarat aşa, au fost devorate până la ultimul, 
ceea ce valora cât toate declaraţiile din lume. 

La desert, doctorul pregăti cafeaua, conform obiceiului 
său; nu lăsa în seama nimănui sarcina de a prepara această 
excelentă băutură; o făcea pe masă, într-un ibric, pe o 
lampă cu spirt, şi o servea fierbinte. În ceea ce-l privea, 
trebuia să-i frigă limba, altfel o socotea nedemnă să treacă 
prin gâtlejul lui. În seara aceea o sorbi atât de fierbinte, 
încât tovarăşii lui nu-l putură imita. 

— Dar o să luaţi foc, doctore, îi spuse Altamont. 

— Niciodată, răspunse el. 

— Aveţi cumva cerul gurii căptuşit cu aramă? întrebă 
Johnson. 

— Deloc, dragi prieteni, vă invit să-mi urmaţi exemplul. 
Există oameni, şi eu fac parte dintre aceştia, care beau 
cafeaua la temperatura de o sută treizeci şi unu de grade. 


— O sută treizeci şi unu de grade! exclamă Altamont; dar 
nici mâna n-ar suporta o asemenea căldură! 

— Desigur, Altamont, deoarece mâna nu poate suporta mai 
mult de o sută douăzeci şi două de grade* în apă, dar cerul 
şi limba sunt mai puţin sensibile decât mâna şi rezistă la o 
temperatură pe care aceasta n-ar putea s-o îndure. 

— Mă uimiţi, spuse Altamont. 

— Ei bine, am să vă conving. 

Şi doctorul, luând termometrul din salon, îi scufundă 
balonaşul în ceaşca lui de cafea clocotită; aşteptă până când 
instrumentul marcă nici mai mult nici mai puţin de o sută 
treizeci şi unu de grade şi dădu pe gât binefăcătoarea sa 
licoare, cu o plăcere vizibilă. 

Bell voi să-l imite voiniceşte şi se fripse atât de tare, încât 
începu să urle. 

— Lipsă de obişnuinţă, spuse doctorul. 

— Clawbonny, întrebă Altamont, aţi putea să ne spuneţi 
care sunt cele mai ridicate temperaturi pe care corpul 
omenesc e în stare să le suporte? 

— Nimic mai uşor, răspunse doctorul; s-au făcut 
experienţe şi s-au înregistrat fenomene curioase în această 
privinţă. Îmi vin în minte unul sau două cazuri şi acestea vă 
vor dovedi că te poţi obişnui cu orice, chiar să nu te frigi la 
temperatura la care se frige un beefsteak. Se povesteşte că 
nişte feţe de serviciu de la cuptorul seniorial al oraşului La 
Rochefoucauld, în Franţa, puteau rămâne zece minute în 
acest cuptor, la o temperatură de trei sute de grade*, adică 
superioară cu 89* apei fierte, şi asta în timp ce, în jurul lor, 
merele şi carnea se rumeneau perfect. 

— Ce mai fete! exclamă Altamont. 

— Poftim, iată un alt exemplu ce nu poate fi pus la îndoială. 
În 1774, nouă compatrioți de-ai noştri, Fordyce, Banks, 
Solander, Blagdin, Home, Nooth, lord Seaforth şi căpitanul 
Philips, au suportat o temperatură de două sute nouăzeci şi 
cinci de grade*, în timp ce nişte ouă şi o friptură erau 
preparate lângă ei. 


— Şi erau englezi! spuse Bell, cu un oarecare sentiment de 
mândrie. 

— Da, Bell, răspunse doctorul. 

— O! Americanii ar fi făcut mai mult, interveni Altamont. 

— S-ar fi fript! spuse doctorul râzând. 

— Şi de ce, mă rog? se oţări americanul. 

— În orice caz, n-au încercat aşa ceva; deci, mă refer doar 
la compatrioţii mei. Aşa ai adăuga un ultim fapt, de 
necrezut dacă ne-am putea îndoi de adevărul mărturiilor 
celor care au fost de faţă. Ducele de Raguzo şi doctorul 
Jung, un francez şi un austriac, au văzut un turc care s-a 
băgat într-o baie ce avea o sută şaptezeci de grade*. 

— Dar mi se pare, spuse Johnson, că nu egalează cu ceea 
ce au făcut fetele din cuptorul seniorial, nici cu ceea ce au 
făcut compatrioţii noştri. 

— Să-mi fie cu iertare, răspunse doctorul, e o mare 
diferenţă între a te cufunda în aer cald sau în apă caldă; 
aerul cald provoacă o transpiraţie care pune în siguranţă 
trupul, în timp ce în apă fiartă nu transpiri, ci te frigi. Astfel, 
limita extremă a temperaturii stabilite pentru băi este, în 
general, de o sută şapte grade*. Trebuia, deci, ca turcul să 
fie un om puţin obişnuit ca să suporte o asemenea 
temperatură! 

— Domnule Clawbonny, întrebă Johnson, care e, deci, 
temperatura normală a fiinţelor vii? 

— Ea variază după natura lor, răspunse doctorul; astfel, 
păsările au temperatura cea mai ridicată şi. Printre ele, 
rața şi găina sunt de remarcat în această privinţă; căldura 
corpului lor depăşeşte o sută zece grade*, în timp ce 
ciuhurezul, de exemplu, nu are decât o sută patru grade“; 
apoi, în al doilea rând, vin mamiferele, oamenii; 
temperatura englezilor este, în general, de o sută şi unu 
grade*. 

— Sunt sigur că domnul Altamont va interveni pentru 
americani, spuse Johnson, râzând. 


— Zău aşa, spuse Altamont, există printre ei oameni foarte 
înfierbântaţi; dar, cum nu le-am pus niciodată termometrul 
nici la piept şi nici sub limbă, mi-e cu neputinţă să am vreo 
părere în această privinţă. 

— Bine! răspunse doctorul, nu există o diferenţă sensibilă 
între oameni de rasă diferită atunci când sunt plasați în 
condiţii identice, oricare ar fi felul lor de hrană; aş spune 
chiar că temperatura omului e asemănătoare la Ecuator cu 
cea de la pol. 

— Aşadar, întrebă Altamont, propria noastră căldură e aici 
la fel ca şi în Anglia? 

— Foarte apropiate, răspunse doctorul; cât despre 
celelalte mamifere, temperatura lor este, în general, ceva 
mai ridicată decât cea a omului. A calului se apropie de-a 
omului; tot aşa şi a iepurelui, a elefantului, a marsuinului, a 
tigrului; dar pisica, veverița, şoarecele, pantera, oaia, boul, 
câinele, maimuța, ţapul, capra ating o sută trei grade şi, în 
fine, cel mai favorizat dintre toţi, porcul, depăşeşte o sută 
patru grade. 

— E umilitor pentru noi, spuse Altamont. 

— Apoi vin amfibiile şi peştii, a căror temperatură e foarte 
schimbătoare, în raport cu apa. Şarpele n-are mai mult 
decât optzeci şi şase de grade*, broasca, şaptezeci*, iar 
rechinul tot atât, într-un mediu inferior cu un grad şi 
jumătate; în sfârşit, insectele par să aibă temperatura apei 
şi a aerului. 

— Toate sunt bune, spuse Hatteras, care nu luase până 
atunci cuvântul, şi-i mulţumesc doctorului că-şi pune ştiinţa 
la dispoziţia noastră; dar noi discutăm acum ca şi cum am 
avea de înfruntat călduri toride. N-ar fi mai potrivit să 
vorbim despre frig, să ştim la ce ne putem expune şi care 
au fost temperaturile cele mai joase observate până acum? 

— E drept, răspunse Johnson. 

— Nimic mai uşor, interveni din nou doctorul, şi pot să vă 
lămuresc şi în această privinţă. 

— Sunt convins, spuse Johnson, dumneavoastră ştiţi totul. 


— Dragii mei prieteni, nu ştiu decât ceea ce m-au învăţat 
alţii şi, după ce vă voi spune ce am de spus veţi fi la fel de 
ştiutori ca şi mine. lată, deci, ceea ce vă pot spune cu 
privire la frig şi la temperaturile joase pe care Europa a 
trebuit să le suporte. S-au numărat multe ierni de neuitat şi 
se pare că cele mai aspre revin periodic cam la patruzeci şi 
unu de ani, revenire care coincide cu apariţia unui mare 
număr de pete în soare. Vă voi pomeni de iarna din 1364, 
când Ronul a îngheţat până la Arles; cea din 1408, când 
Dunărea a îngheţat pe tot cursul ei şi când lupii au 
străbătut cu piciorul strâmtoarea Cattegat; cea din 1509, în 
timpul căreia Adriatica şi Mediterana erau solidificate la 
Veneţia, la Ceuta, la Marsilia, iar Baltica mai era încă 
îngheţată la 10 aprilie; cea din 1608, când în Anglia au 
pierit toate vitele; cea din 1789, în timpul căreia Tamisa a 
fost îngheţată până la Gravesend, la şase leghe mai jos de 
Londra; cea din 1813, despre care francezii au păstrat 
amintiri atât de îngrozitoare; în fine, cea din 1829, cea mai 
timpurie şi cea mai lungă dintre iernile secolului al 
nouăsprezecelea. Asta în Europa. 

— Dar aici, dincolo de cercul polar, ce grad poate să atingă 
temperatura? întrebă Altamont. 

— Cred, răspunse doctorul, că am trecut prin cele mai 
mari friguri care au fost semnalate vreodată, deoarece 
termometrul cu alcool a arătat într-o zi şaptezeci şi două de 
grade sub zero* şi, dacă amintirile mele nu mă înşeală, cele 
mai joase temperaturi cunoscute până acum de către 
călătorii arctici au fost numai de şaizeci şi unu de grade în 
insula Melville, de şaizeci şi cinci de grade în portul Felix şi 
de şaptezeci de grade la Fort-Reliance*. 

— Da, spuse Hatteras, am fost opriţi de o iarnă aspră şi 
aceasta într-un moment nepotrivit. 

— Aţi fost opriţi? întrebă Altamont, privindu-l ţintă pe 
căpitan. 

— În călătoria noastră spre vest, se grăbi să spună 
doctorul. 


— Aşadar, făcu Altamont, reluând discuţia, între maxima şi 
minima temperaturii pe care o poate suporta un om există 
un interval de aproximativ două sute de grade? 

— Da, răspunse doctorul, un termometru expus la aer 
liber şi ferit de orice reverberaţie nu se ridică niciodată mai 
sus de treizeci şi cinci de grade peste zero&, tot aşa cum pe 
cele mai mari geruri nu coboară niciodată sub şaptezeci şi 
două de grade*. Astfel, dragi prieteni vedeţi că putem să 
fim liniştiţi. 

— Totuşi, spuse Johnson, dacă soarele s-ar stinge brusc, 
oare pământul n-ar fi cufundat într-un frig şi mai mare? 

— Soarele nu se va stinge, răspunse doctorul, dar, chiar de 
s-ar stinge, temperatura n-ar cobori, după cât se pare, sub 
nivelul frigului de care v-am vorbit. 

— lată ceva curios! 

— O! ştiu că altădată se considera că în spaţiile situate în 
afara atmosferei sunt mii de grade; dar, după experienţa 
unui savant francez, Fourrier, s-a mai redus din ele; ela 
demonstrat că dacă pământul s-ar găsi situat într-un mediu 
lipsit de orice căldură, intensitatea frigului pe care-l 
observăm la pol ar fi mult mai accentuată şi că între zi şi 
noapte ar exista nişte diferenţe de temperatură 
formidabile; aşadar, dragi prieteni, nu este mai frig la 
câteva milioane de leghe, decât aici. 

— Vă rog să-mi spuneţi, doctore, întrebă Altamont, 
temperatura Americii nu e mai scăzută decât a altor ţări din 
lume? 

— Fără îndoială, dar să nu vă mândriţi cu asta, răspunse 
doctorul râzând. 

— Şi cum se explică acest fenomen? 

— S-a încercat explicarea lui, dar într-un mod puţin 
satisfăcător; astfel, i-a venit în minte lui Halley că o cometă, 
care lovise odinioară pământul, oblic, i-a schimbat poziţia 
axei, adică a polilor; după părerea lui, Polul Nord, situat 
altădată în golful Hudson, ar fi fost împins ceva mai la 
răsărit, iar ţinuturile din jurul vechiului pol, atâta vreme 


îngheţate, au păstrat un frig şi mai accentuat, pe care lungi 
secole de căldură solară nu le-au putut încă încălzi. 

— Şi nu sunteţi de acord cu această teorie? 

— Nici o clipă, căci ceea ce e adevărat pentru coasta 
orientală a Americii nu este pentru coasta occidentală, a 
cărei temperatură e mai ridicată. Nu! trebuie să constatăm 
că există linii izoterme diferite de paralelele terestre, şi 
atâta tot. 

— Ştiţi, domnule Clawbonny, spuse Johnson, e plăcut să 
vorbeşti despre frig în împrejurările în care ne aflăm noi. 

— Just, bătrâne Johnson; suntem chiar în măsură să 
chemăm practica în ajutorul teoriei. Ținuturile acestea sunt 
un uriaş laborator în care se pot face experienţe curioase 
asupra temperaturilor joase; numai că, fiţi întotdeauna 
atenţi şi prudenţi, şi dacă vreo parte a corpului vă îngheaţă, 
frecaţi-o imediat cu zăpadă, ca să restabiliţi circulaţia 
sângelui, iar dacă vă întoarceţi lângă foc, fiţi cu băgare de 
seamă, căci s-ar putea să vă ardeţi mâinile sau picioarele, 
fără să vă daţi seama; ar fi necesare atunci amputări, iar 
noi trebuie să încercăm să nu lăsăm nimic din trupul nostru 
prin aceste ţinuturi boreale. Acestea fiind zise, prieteni, 
cred că am face bine dacă i-am cere somnului să ne ofere 
câteva ore de odihnă. 

— Cu plăcere, răspunseră tovarăşii doctorului. 

— Cine e de gardă la sobă? 

— Eu, răspunse, Bell. 

— Ei bine, prietene, fii atent ca focul să nu se stingă, căci 
astă-seară e un ger de crapă pietrele. 

— Fiţi liniştit, domnule Clawbonny, frigul înţeapă tare; şi 
totuşi, priviţi, tot cerul e în flăcări! 

— Da, răspunse doctorul, apropiindu-se de fereastră, o 
auroră boreală de toată frumuseţea! Ce spectacol măreț! 
Nu mă satur să-l privesc. 

Într-adevăr, doctorul admira mereu aceste fenomene 
cosmice cărora tovarăşii lui nu le acordau o atenţie prea 
mare; observase, de altminteri, că apariţia lor era mereu 


precedată de perturbații ale acului magnetic, şi pregătea, 
pe această temă, unele observaţii destinate lui „Weather 
Book”*. 

În curând, în timp ce Bell veghea lângă sobă, fiecare întins 
pe patul lui, adormi liniştit. 

Capitolul X. 

PLĂCERILE IERNATULUI. 

Viaţa la pol este de o tristă uniformitate. Omul se află cu 
totul supus toanelor atmosferei care readuce mereu 
furtunile şi frigul ei intens, cu o monotonie ce te împinge la 
disperare. În cea mai mare parte a timpului nu e cu putinţă 
să pui piciorul afară din casă şi trebuie să rămâi închis în 
colibele de gheaţă. În felul acesta se scurg luni întregi, 
silindu-i pe cei care iernează să trăiască o viaţă de cârtiţă. 

A doua zi, termometrul cobori cu câteva grade şi 
atmosfera se umplu de vârtejuri de zăpadă care înghiţiră 
toată lumina zilei. Doctorul se văzu, deci, țintuit în casă, cu 
braţele încrucişate; n-avea nimic de făcut, decât doar să 
desfunde în fiecare oră coridorul de intrare, care s-ar fi 
putut astupa, şi să şlefuiască din nou ferestrele de gheaţă 
pe care căldura din interior le umezea; dar casa de zăpadă 
era foarte solid construită, iar vârtejurile îi măreau 
rezistenţa, făcând să crească grosimea zidurilor. 

Magaziile rezistau de asemenea bine. 'Toate lucrurile 
scoase de pe vas fuseseră aranjate în cea mai mare ordine 
în „docurile de mărfuri”, cum le numea doctorul, Or, deşi 
aceste magazii erau situate la numai şaizeci de paşi de 
casă, totuşi, în anumite zile de drift, era aproape cu 
neputinţă să te duci acolo; de aceea o anumită cantitate de 
provizii trebuia mereu să fie păstrată în bucătărie, pentru 
nevoile zilnice. 

Prevederea pe care au avut-o de a-l descărca pe Porpoise 
fusese binevenită. Vasul era supus la o presiune lentă, 
aproape nesimţită, dar la care nu putea rezista şi care-l 
strivea cu încetul; era evident că nu se putea face nimic din 
rămăşiţele sale. Totuşi, doctorul continua să spere că va 


întocmi din el o barcă, cu care să se înapoieze în Anglia; dar 
nu sosise încă momentul să se treacă la construirea ei. 

Astfel, cei cinci care iernau stăteau cea mai mare parte a 
timpului într-o profundă inactivitate. Hatteras rămânea dus 
pe gânduri, întins pe patul lui; Altamont bea sau dormea, 
iar doctorul se ferea să-i scoată din somnolenţa lor, căci se 
temea mereu de vreo ceartă neplăcută. Aceşti doi oameni 
îşi adresau rar cuvântul. 

De aceea, în timpul mesei, Clawbonny avea întotdeauna 
grijă să conducă el discuţia şi s-o îndrepte în aşa fel, încât 
să nu intre în joc amorul propriu al vreunuia dintre ei, dar îi 
era destul de greu să ocolească susceptibilităţile. Căuta, pe 
cât îi stătea în putinţă, să-i instruiască, să-i distreze, să-i 
intereseze pe tovarăşii lui; atunci când nu se ocupa cu 
punerea în ordine a însemnărilor sale de călătorie, făcea 
expuneri de istorie, de geografie sau de meteorologie, cu 
subiecte născute chiar din situaţia în care se aflau; 
prezenta lucrurile într-un mod amuzant şi filosofic, trăgând 
învăţăminte folositoare din cele mai mici întâmplări; 
inepuizabila lui memorie nu-l trăda niciodată; aplica 
învăţăturile sale la persoanele prezente; le amintea cutare 
fapt petrecut în cutare împrejurări şi completa teoriile sale 
cu forţa argumentelor personale. 

Se poate spune că respectabilul om era sufletul acestei 
lumi mici, un sufletcare iradia sinceritate şi dreptate. 
Tovarăşii săi îi arătau o încredere neţărmurită; îi impunea 
respect chiar şi căpitanului Hatteras care, de altfel, îl iubea; 
făcea atâta bine cu vorbele lui, cu felul de a se purta, cu 
obiceiurile sale, încât această existenţă a cinci oameni, 
părăsiţi la şase grade depărtare de pol, părea foarte 
firească; când vorbea doctorul, credeai că-l asculţi în 
cabinetul său din Liverpool. 

Şi totuşi, cât de mult se deosebea această situaţie de 
aceea a naufragiaţilor zvârliţi pe insulele oceanului Pacific, 
aceşti Robinsoni a căror poveste atrăgătoare stârneşte 
aproape întotdeauna invidia cititorilor. Acolo, într-adevăr, 


un pământ darnic, o natură bogată oferea mii de posibilităţi 
de tot felul; în aceste ţări frumoase era suficient să ai puţină 
imaginaţie şi să munceşti ca să-ţi asiguri fericirea 
materială; natura venea în întâmpinarea omului; 
vânătoarea şi pescuitul îi satisfăceau toate nevoile; arborii 
creşteau pentru el, peşterile se deschideau ca să-l 
adăpostească, râurile curgeau ca să-i potolească setea; 
umbrare uriaşe îl apărau de căldura soarelui şi niciodată 
gerul înfricoşător nu venea să-l amenințe în timpul iernilor 
blânde; o sămânță aruncată la întâmplare pe acest pământ 
roditor dădea peste câteva luni o recoltă. Şi apoi, insulele 
acelea fermecate, pământurile acelea darnice se găseau în 
drumul vaselor; naufragiatul putea să spere oricând că va fi 
luat de acolo şi aştepta răbdător să fie smuls din fericita sa 
existenţă. 

Dar aici, pe coasta Noii Americi, ce deosebire! Doctorul 
făcea uneori această comparaţie, dar o păstra pentru el şi 
mai ales îşi blestema inactivitatea lui forţată. 

Dorea cu ardoare revenirea dezgheţului ca să-şi reia 
excursiile şi, totuşi, vedea cu teamă întoarcerea acestui 
moment, căci prevedea că vor avea loc scene grave între 
Hatteras şi Altamont. Dacă ar ajunge să se îndrepte spre 
pol, ce s-ar întâmplă cu rivalitatea dintre aceşti doi oameni? 

Trebuia deci să fie pregătit pentru orice s-ar întâmplă, să-i 
aducă pe aceşti rivali la o înţelegere sinceră, la o deschisă 
unitate de vederi. 

În timp ce doctorul medita asupra acestei neîmpăcate 
concurenţe dintre oameni, nu se putea reţine, nu dea 
ridica din umeri, cea ce nu i se întâmplă niciodată, ci de a se 
întrista din cauza slăbiciunilor omeneşti. 

Discuta adesea despre asta cu Johnson; bătrânul marinar 
şi cu dânsul se înțelegeau în această privinţă; se întrebau ce 
poziţie să ia, cum să atenueze lucrurile ca să ajungă la o 
împăcare şi întrevedeau destule complicaţii în viitor. 

În timpul acesta, continua să fie vreme proastă; nu te 
puteai gândi să părăseşti nici măcar pentru o oră Fort- 


Providence. Trebuia să stai zi şi noapte în casa de zăpadă. 
Se plictiseau toţi, afară de doctor care găsea mereu câte 
ceva de făcut. 

— Nu există, aşadar, nici o posibilitate să ne distrăm? 
spuse într-o seară Altamont. Asta nu-i viaţă, să trăieşti aşa, 
ca nişte reptile îngropate pentru toată iarna. 

— Într-adevăr, răspunse doctorul. Din nefericire, nu 
suntem atât de numeroşi ca să organizăm un anumit sistem 
de a ne distra! 

— Aşadar, reluă vorba americanul, credeţi că ne-ar fi fost 
mai uşor să combatem trândăveala, dacă am fi fost mai 
mulţi? 

— Cu siguranţă, şi atunci când echipaje întregi şi-au 
petrecut iarna în regiunile boreale, găseau mijlocul de a nu 
se plictisi. 

— Pe cuvântul meu, spuse Altamont, aş fi curios să ştiu 
cum procedau; trebuiau să fi fost nişte minţi cu adevărat 
ingenioase, ca să stoarcă puţină veselie dintr-o asemenea 
situaţie. Presupun că nu-şi propuneau să dezlege şarade? 

— Nu, nu, nici n-au avut nevoie, răspunse doctorul; au 
introdus în aceste ţinuturi hiperboreene două mari mijloace 
de distracţie: presa şi teatrul. 

— Cum?! Aveau un ziar? întrebă americanul. 

— Jucau teatru? exclamă Bell. 

— Fără îndoială şi găseau în asta o adevărată plăcere. De 
aceea, în timpul iernatului pe insula Melville, comandantul 
Parry îi propuse echipajului său aceste două moduri de a se 
distra, iar propunerea avu un succes uriaş. 

— Ca să fiu sincer, răspunse Johnson, aş fi vrut să fiu acolo; 
trebuie să fi fost interesant. 

— Interesant şi distractiv, bravul meu Johnson; 
locotenentul Beechey deveni directorul teatrului, iar 
căpitanul Sabina redactorul şef al Cronicii de iarnă sau 
Gazeta Geografiei de Nord. 

— Bune titluri! făcu Altamont. 


— Jurnalul acesta a apărut în fiecare luni, de la 1 
noiembrie 1819 până la 20 martie 1820. El informa despre 
toate întâmplările petrecute în timpul iernatului, vânători, 
fapte diverse, accidente meteorologice, temperatură; 
cuprindea cronici, mai mult sau mai puţin hazlii; desigur, nu 
trebuia să te aştepţi să găseşti acolo spiritul lui Sterne, sau 
articolele fermecătoare din Daily-Telegraph; dar, în fine, se 
descurcau onorabil, se distrau; cititorii nu erau nici 
pretenţioşi, nici blazaţi şi cred că niciodată n-a fost mai 
plăcut să practici meseria de ziarist. 

— Zău aşa, aş fi curios să cunosc şi eu extrase din această 
gazetă, dragul meu doctor; articolele trebuie să fi fost 
îngheţate, de la primul până la ultimul cuvânt. 

— Ba nu, ba nu! răspunse doctorul. În orice caz, ceea ce ar 
fi părut cam naiv la Societatea filosofică din Liverpool sau la 
Institutul de literatură din Londra era pe placul unor 
echipaje îngropate sub zăpadă. Vrei să apreciezi personal 
acest lucru? 

— Cum! la nevoie, memoria dumneavoastră v-ar furniza... 

— Nu, dar la bordul lui Porpoise avem călătoriile lui Parry 
şi n-am decât să citesc propria lui povestire. 

— Cu plăcere! exclamară tovarăşii doctorului. 

— Nimic mai simplu! 

Doctorul se duse să caute în dulapul din salon lucrarea 
cerută şi n-avu nici un fel de greutate să găsească pasajul 
de care era vorba. 

— Poftim, spuse el, iată câteva extrase din Gazeta Georgiei 
de Nord. E o scrisoare adresată redactorului şef. 

Cu o vie satisfacţie a fost primită printre noi propunerea 
dumneavoastră de a înfiinţa o gazetă. Am convingerea că, 
sub conducerea dumneavoastră, ea ne va procura multe 
distracţii şi va uşura mult povara celor o sută de zile de 
întuneric pe care trebuie să le suportăm. 

Interesul pe care-l port acestei gazete m-a făcut să studiez 
efectul anunţului dumneavoastră asupra grupului nostru şi 
vă pot asigura, ca să mă folosesc de termenii consacraţi în 


presa londoneză, că chestiunea a produs o senzaţie 
puternică asupra publicului. 

A doua zi după apariţia prospectului dumneavoastră, s-a 
produs la bord o cerere de cerneală cu totul neobişnuită şi 
fără precedent. Postăvurile verzi de pe mesele noastre s-au 
văzut dintr-o dată acoperite de o grămadă de aşchii, spre 
marea pagubă a unuia dintre îngrijitorii noştri, care, vrând 
să le scuture, s-a pomenit că i-a intrat o aşchie sub unghie. 

În fine, ştiu din sursă sigură că sergentul Martin n-a avut 
de ascuţit mai puţin de nouă bricege. 

Toate mesele noastre pot fi văzute cum gem sub greutatea 
neobişnuită a pupitrelor de scris, care nu mai văzuseră 
lumina zilei de două luni, şi chiar se spune că s-a deschis 
cala în mai multe rânduri, ca să poată fi scoase din adâncimi 
mai multe topuri de hârtie care nu se aşteptau să-şi 
părăsească adăpostul atât de curând. 

Nu voi omite să vă spun că am unele bănuieli că unii vor 
încerca să strecoare în cutia dumneavoastră poştală unele 
articole care, fiind total lipsite de originalitate şi de inedit, 
n-ar putea să corespundă planului dumneavoastră. Pot 
afirma că, nu mai departe de ieri seara, a fost văzut un 
autor aplecat deasupra pupitrului, ţinând cu o mână un 
volum deschis din Spectateur, în timp ce cu cealaltă 
dezgheţa cerneala la flacăra unei lămpi! E de prisos să vă 
recomand să vă feriţi de asemenea şiretlicuri; nu trebuie să 
vedem reapărând în Cronica de iarnă ceea ce străbunii 
noştri citeau în timp ce prânzeau, acum mai bine de un 
secol. 

— Bine, bine, spuse Altamont, când doctorul îşi termină 
lectura; există cu adevărat bună dispoziţie în cele scrise, şi 
autorul scrisorii trebuie să fi fost un băiat dezgheţat. 

— Dezgheţat e cuvântul cel mai potrivit. lată acum un 
anunţ care nu-i lipsit de haz: 

Se caută o femeie de vârstă mijlocie şi cu o bună reputaţie, 
care să le ajute la îmbrăcat pe doamnele din trupa 
„leatrului Regal din Georgia septentrională”. 1 se va acorda 


un salariu convenabil şi va avea ceai şi bere la discreţie. A 
se adresa la Comitetul teatrului. 

N. B. De preferat văduvă. 

— Pe legea mea, spuse Johnson, nu le era silă de viaţă 
compatrioţilor noştri. 

— Şi au găsit văduva pe care o căutau? întrebă Bell. 

— Suntem tentaţi să credem că da, răspunse doctorul, căci 
iată un răspuns adresat Comitetului teatrului: 

Domnilor, sunt văduvă; am douăzeci şi şase de ani şi pot 
aduce mărturii de neînlăturat în favoarea moravurilor şi a 
talentelor mele. Dar, înainte de a mă însărcina cu 
îmbrăcarea actriţelor teatrului dumneavoastră, doresc să 
ştiu dacă au intenţia să rămână cu pantalonaşii pe ele şi 
dacă mi se vor pune la dispoziţie câţiva marinari puternici 
ca să le trag şireturile şi să le strâng cum trebuie corsetele. 
Acestea fiind spuse, domnilor, puteţi conta pe sluga 
dumneavoastră. A. B. 

P. S. N-aţi putea înlocui berea cu rachiul? 

— A, bravo! exclamă Altamont. Parcă le vad pe cameristele 
acelea care vă leagă cu şnurul de la cabestan. Ei bine, erau 
veseli tovarăşii căpitanului Parry. 

— Ca toţi cei care şi-au atins ţinta, răspunse Hatteras. 
Hatteras zvârlise această observaţie în mijlocul discuţiei, 
apoi recăzu în tăcerea lui obişnuită. Doctorul, nevoind să se 
oprească prea mult asupra acestui subiect, se grăbi să-şi 

continue lectura. 

— lată acum, spuse el, un tablou al peripeţiilor arctice; ar 
putea avea infinite forme; dar câteva dintre aceste 
observaţii sunt destui de juste; apreciaţi şi dumneavoastră; 

Să ieşi dimineaţa ca să iei aer şi, punând piciorul în afara 
vasului, să faci o baie rece în copca bucătarului. 

Să pleci la o partidă de vânătoare, să te apropii de un ren 
superb, să-l ocheşti, să încerci să tragi şi să simţi 
îngrozitoarea decepţie pe care ţi-o dă ratarea loviturii, din 
cauză că e udă capsa. 


Să porneşti la drum cu o bucată de pâine moale în 
buzunar şi, când ţi se face poftă de mâncare, s-o găseşti 
atât de întărită de ger, încât să-ţi sfărâme dinţii în loc să fie 
ea sfărâmată. 

Să te ridici în grabă de la masă, aflând că un lup trece prin 
dreptul vasului şi, la întoarcere, să-ţi găseşti prânzul 
mâncat de pisică. 

Să te întorci de la plimbare, lăsânduc-te în voia unor adânci 
şi folositoare meditații, şi să fii smuls din ele, brusc, de 
îmbrăţişările unui urs. 

— Precum vedeţi, dragi prieteni, adăugă doctorul, nu ne- 
ar fi prea greu să ne imaginăm şi alte neplăceri polare; dar, 
din moment ce trebuia să înduri aceste mizerii, devenea o 
plăcere să le constaţi. 

— Zău aşa, răspunse Altamont, amuzantă gazetă mai e şi 
această Cronică de iarnă! Păcat că nu ne putem şi noi 
abona la ea! 

— Dacă am încerca să înfiinţăm şi noi una! propuse 
Johnson. 

— Numai noi cinci? spuse Clawbonny: am forma cel mult 
redacţia şi n-ar mai rămâne cititori destui. 

— Nu mai mulţi decât spectatori, dacă ne-am pune în cap 
să jucăm teatru, adăugă Altamont. 

— Fiindcă veni vorba, domnule Clawbonny, spuse Johnson, 
povestiţi-ne puţin despre teatrul căpitanului Parry, acolo se 
jucau piese noi? 

— Desigur; în principiu, două volume, aflate la bordul 
Heclei, au fost puse la dispoziţia teatrului şi reprezentațiile 
aveau loc la fiecare cincisprezece zile; dar, în curând, 
repertoriul fu epuizat la limită; atunci se puseră pe treabă 
autorii improvizaţi şi însuşi Parry compuse, pentru 
sărbătorile Crăciunului, o comedie cu totul inspirată din 
situaţia în care se aflau ei; avu un succes uriaş şi se intitula: 
„Trecerea din Nord-Vest sau sfârşitul călătoriei”. 

— Grozav titlu! spuse Altamont; dar mărturisesc că, dacă 
aş avea de tratat un asemenea subiect, aş fi foarte încurcat 


cu privire la deznodământ. 

— Ai dreptate, spuse Bell, cine ştie cum se va termina? 

— Dar de ce să ne gândim la ultimul act, exclamă doctorul, 
atunci când primele se desfăşoară cu bine? Dragi prieteni, 
să ne lăsăm în voia providenţei şi să ne jucăm rolul cât 
putem mai bine; se va pricepe ea să ne scoată din această 
încurcătură. 

— Haidem, deci, să visăm la toate astea, răspunse Johnson; 
e târziu şi, deoarece a venit ora dormitului, să dormim. 

— Eşti foarte grăbit, bătrânul meu prieten, spuse doctorul. 

— Ce vreţi, domnule Clawbonny, mă simt atât de bine în 
patul meu! Şi apoi, de obicei, visez frumos; visez ţări calde! 
astfel că, propriu-zis, jumătate din viaţă mi-o petrec la 
Ecuator, iar cealaltă jumătate la pol. 

— Drace! făcu Altamont, ai o fire fericită. 

— Precum spuneţi, replică şeful de echipaj. 

— Ei bine, spuse doctorul în continuare, ar fi o cruzime să- 
| facem pe bietul Johnson să mai tânjească atâta. Soarele lui 
tropical îl aşteaptă. Hai să ne culcăm! 

Capitolul XI. 

URME NELINIŞTIITOARE. 

În timpul nopţii de 26 spre 27 aprilie, vremea începu să se 
schimbe, termometrul cobori în mod sensibil, iar locatarii 
de la Doctor's House şi-au dat seama de asta după frigul 
care li se strecura sub pături; Altamont, de gardă la sobă, 
avu grijă să nu slăbească focul şi trebui să-l alimenteze din 
belşug ca să menţină temperatura interioară la cincizeci de 
grade peste zero*. 

Răcirea aceasta anunţa sfârşitul furtunii; doctorul se 
bucură de acest lucru; ocupațiile obişnuite aveau să fie 
reluate - vânătoarea, excursiile, recunoaşterile; se punea 
capăt astfel singurătăţii inactive, în timpul căreia şi firile 
cele mai rezistente sfârşesc prin a se acri. 

A doua zi, doctorul, îşi părăsi patul dis-de-dimineaţă şi-şi 
croi drum printre gheţurile îngrămădite unele peste altele 
până la conul farului. 


Vântul se mutase spre nord; atmosfera era limpede; 
lungile întinderi albe erau, pentru picior, covoare solide şi 
rezistente. 

În curând, cei cinci tovarăşi de iernat părăsiră Doctor's 
House; prima lor grijă a fost degajarea casei de masele 
îngheţate care se îngrămădiseră în jurul ei; pe platou nu 
mai puteai recunoaşte nimic; ar fi fost cu neputinţă să 
descoperi acolo urmele unei locuinţe: furtuna, umplând cu 
zăpadă inegalităţile terenului, nivelase totul; terenul se 
ridicase cu cel puţin cincisprezece picioare. 

Trebuiau să înceapă mai întâi cu înlăturarea zăpezii, apoi 
să redea clădirii o formă mai arhitecturală, să-i 
reînsufleţească liniile şterse şi să-i restabilească poziţia 
verticală. De altfel, nimic n-a fost mai uşor şi, după 
îndepărtarea gheţurilor, câteva tăieturi cu cuțitul de zăpadă 
readuseră zidurile la grosimea lor normală. 

După două ore de muncă susţinută apăru fondul de granit; 
accesul la magaziile de alimente şi la depozitul de pulbere 
redeveni practicabil. 

Dar cum, în acest climat nesigur, o asemenea stare de 
lucruri se putea repeta de la o zila alta, au făcut o nouă 
provizie de alimente care fu transportată în bucătărie. 
Stomacurile iritate de atâta sărătură simțeau nevoia de 
carne proaspătă; vânătorii fură, aşadar, însărcinaţi să 
schimbe sistemul de alimentare care-i constipa şi se 
pregătiră să plece. 

Totuşi, sfârşitul lui aprilie nu aducea cu el primăvara 
polară; ceasul reînnoirii nu sunase încă; mai erau până 
atunci cel puţin şase săptămâni; razele soarelui, încă prea 
slabe, nu puteau să străbată prin câmpiile de zăpadă, şi să 
facă să apară din pământ plăpândele mlădiţe ale florei 
boreale. Era de aşteptat ca animalele, patrupede sau 
pasări, să fie rare. Totuşi un iepure, câteva perechi de 
ptarmigani, chiar şi o vulpe tânără ar fi stat cu cinste pe 
masa celor de la Doctor's House, şi vânătorii hotărâră să 
vâneze cu îndârjire tot ce le-ar trece în bătaia puştii. 


Doctorul, Bell şi Altamont se însărcinaseră să exploreze 
ţinutul. Altamont, judecind după obiceiurile sale, trebuie să 
fi fost un vânător îndemânatic şi hotărât, un minunat 
trăgător, deşi cam lăudăros. Făcu parte, deci, din grup, ca şi 
Duk, care, în genul lui, era la fel de valoros, având avantajul 
de a se făli mai puţin. 

Cei trei tovarăşi de aventură urcară pe la conul de răsărit 
şi se înfundară în uriaşele câmpii albe; dar nu fură nevoiţi 
să meargă prea departe, căci numeroase urme se arătară la 
mai puţin de două mile de fort; de acolo ele coborau la 
ţărmul golfului Victoria şi părea că înlănţuie Fort- 
Providence cu cercurile lor concentrice. 

După ce urmăriră cu curiozitate urmele, vânătorii se 
uitară unii la alţii. 

— Ei bine, spuse doctorul, mi se pare limpede. 

— Prea limpede, răspunse Bell; sunt urme de urs. 

— Excelent vânat, exclamă Altamont, dar care astăzi mi se 
pare că păcătuieşte tocmai printr-o calitate. 

— Care? întrebă doctorul. 

— Abundenţa, răspunse Altamont. 

— Ce vrei să spui? întrebă şi Bell. 

— Vreau să spun că sunt urmele a cinci urşi, perfect 
distincte, şi cinci urşi sunt prea mulţi pentru cinci oameni! 

— Eşti sigur de ceea ce afirmi? întrebă doctorul. 

— Uitaţi-vă şi judecaţi singur; iată o urmă care nu 
seamănă cu cealaltă; ghearele acesteia sunt mai depărtate 
ca ghearele celeilalte. Iată paşii unui urs mai mic. 
Comparaţi atent şi veţi găsi într-un cerc restrâns urmele a 
cinci animale. 

— Aşa e, confirmă Bell, după ce privi cu atenţie. 

— Atunci, spuse doctorul, nu trebuie să facem acte de 
bravură inutilă ci, dimpotrivă, să fim atenţi; animalele 
acestea sunt foarte flămânde la sfârşitul unei ierni aspre. 
Ele pot fi extrem de periculoase; şi deoarece nu mai e cu 
putinţă să ne înşelăm asupra numărului lor... 

— Şi nici măcar asupra intenţiilor lor, replică americanul. 


— Credeţi, întrebă Bell, că au descoperit prezenţa noastră 
pe această coastă? 

— Fără îndoială, afară de cazul când n-am nimerit noi în 
drumul lor; dar atunci de ce urmele se desfăşoară circular, 
în loc să se îndepărteze? Uitaţi-vă, animalele au venit 
dinspre sud-vest, s-au oprit în acest loc şi au început aici 
recunoaşterea terenului. 

— Aveţi dreptate spuse doctorul; e sigur că au venit astă- 
noapte. 

— Şi fără îndoială că şi în celelalte nopţi, răspunse 
Altamont; numai că zăpada le-a acoperit urmele. 

— Nu, răspunse doctorul, e mai probabil că urşii au 
aşteptat sfârşitul furtunii; împinşi de nevoie, au atins coasta 
golfului, cu intenţia de a lua prin surprindere nişte foci, şi 
atunci ne-au descoperit pe noi. 

— E chiar aşa, confirmă Altamont; de altfel, e uşor de ştiut 
dacă vor mai veni noaptea viitoare. 

— Cum? întrebă Bell. 

— Ştergând aceste urme pe o parte din traseul lor; şi dacă 
mâine găsim noi urme, va fi absolut sigur că Fort- 
Providence e ţinta către care tind aceste animale. 

— Bine, spuse doctorul, vom şti cel puţin la ce să ne 
aşteptăm. 

Cei trei vânători se puseră pe treabă şi, zgâriind zăpada, 
făcură în scurt timp să dispară urmele de tălpi pe un spaţiu 
de aproape o sută de prăjini. 

— E totuşi ciudat că aceste fiare au putut să ne simtă de la 
o asemenea distanţă; noi n-am ars nici o substanţă grasă 
dintre acelea care ar fi putut să-i atragă. 

— O! spuse doctorul, urşii sunt înzestrați cu o vedere 
pătrunzătoare şi cu un miros foarte fin; în afară de aceasta, 
sunt foarte inteligenţi, ca să nu spunem cele mai inteligente 
dintre toate animalele, şi au simţit după miros ceva 
neobişnuit pe aici. 

— De altfel, interveni Bell, cine ştie dacă, în timpul 
furtunii, n-au înaintat până la platou? 


— Atunci, întrebă americanul, de ce s-ar fi oprit noaptea 
aici? 

— Da, la aceasta nu există răspuns şi trebuie să credem că 
încet, încet îşi vor strâmta cercul căutărilor lor în jurul 
Fortului Providence. 

— Vom vedea, răspunse Altamont. 

— Acum să ne continuăm drumul, dar să fim cu ochii în 
patru. Vânătorii vegheară cu atenţie; se puteau teme ca 
vreun urs să nu se fi ascuns după dâmburile de gheaţă; 
adesea chiar luară blocurile uriaşe drept animale, cu care 
semănau după mărime şi culoarea lor albă. Dar, până la 
urmă, spre marea lor satisfacţie, văzură că s-au temut 
degeaba. 

Se întoarseră, în fine, la jumătatea înălţimii conului şi de 
acolo îşi plimbară privirea fără nici un folos de la capul 
Washington până la insula Johnson. 

Nu văzură nimic; totul era nemişcat şi alb; nici un zgomot, 
nici o trosnitură. 

Se întoarseră în casa de gheaţă. 

Hatteras şi Johnson fură puşi la curent cu situaţia şi se luă 
hotărârea de a se veghea cu cea mai minuțioasă atenţie. 
Veni noaptea; nimic nu tulbură liniştea ei splendidă, nu se 
auzi nimic care să fi semnalat apropierea unui pericol. 

A doua zi, încă din zori, Hatteras şi tovarăşii săi, bine 
înarmaţi, se duseră în recunoaştere ca să vadă cum se 
prezenta zăpada; regăsiră urme identice cu cele din ajun, 
dar mai apropiate. Era limpede că duşmanii se pregăteau 
pentru asediul Fortului Providence. 

— Au descris o curbă paralelă, spuse doctorul. 

— Da, i-au făcut şi un vârf înainte, răspunse Altamont. 
Vedeţi, paşii aceştia se îndreaptă spre platou; aparţin unui 
animal puternic. 

— Da, urşii se apropie de noi, treptat, spuse Johnson; e 
evident că intenţionează să ne atace. 

— E neîndoios, răspunse doctorul; vom evita să ne arătăm. 
Nu suntem în stare să le ţinem piept. 


— Dar unde pot fi blestemaţii ăştia de urşi? exclamă Bell. 

— Îndărătul câtorva blocuri de gheaţă din est, de unde ne 
pândesc; să nu ne aventurăm în mod neprevăzător. 

— Şi vânătoarea? întrebă Altamont. 

— S-o amânăm cu câteva zile, răspunse doctorul; să 
ştergem iarăşi urmele cele mai apropiate şi vom vedea 
mâine dimineaţă dacă au apărut din nou. În felul acesta, 
vom fi la curent cu manevrele duşmanilor noştri. 

Sfatul doctorului a fost urmat şi se întoarseră să se închidă 
în fort. Prezenţa acestor fiare înspăimântătoare împiedica 
orice excursie. Au supravegheat cu atenţie împrejurimile 
golfului Victoria. Farul fu dat jos - nu mai era de niciun 
folos în momentul acela şi putea să atragă atenţia 
animalelor; felinarul şi firele electrice fură strânse şi duse 
în casă; apoi, cu rândul, fiecare se instala la pândă pe 
platoul superior. 

Aveau de îndurat noi neplăceri din cauza singurătăţii; dar 
ce altceva puteau să facă? Nu se puteau aventura într-o 
luptă atât de inegală, iar viaţa fiecăruia era prea prețioasă 
ca s-o rişte în mod imprudent. Urşii, nemaivăzând nimic, le 
vor pierde, poate, urma, şi dacă mai târziu vor apărea unul 
câte unul în timpul excursiilor, îi vor putea ataca cu şanse 
de succes. 

Totuşi, această inactivitate era însufleţită de ceva nou; 
aveau de vegheat şi nici unuia nu-i părea rău să stea puţin 
cu ochii în patru. 

Ziua de 28 aprilie trecu fără ca duşmanii să fi dat vreun 
semn de viaţă. A doua zi, s-au dus să caute urmele cu un viu 
sentiment de curiozitate şi ceea ce văzură îi umplu de 
uimire. Nu mai era nici o singură urmă, iar covorul alb de 
zăpadă se întindea până departe, neatins. 

— Bine! exclamă Altamont, urşii ne-au pierdut urma. Au 
fost lipsiţi de tenacitate. Au obosit aşteptând! Au plecat! 
Călătorie sprâncenată! Şi acum, la vânătoare. 

— Ei! ei! explică doctorul. Cine ştie? Pentru mai multă 
siguranţă, dragi prieteni, vă cer să-i mai supravegheați încă 


o zi. E sigur că duşmanul nu s-a întors noaptea trecută, cel 
puţin în partea asta... 

— Să facem ocolul platoului, spuse Altamont şi vom şti la 
ce să ne aşteptăm. 

— Cu plăcere! consimţi doctorul. 

Dar degeaba examinară cu grijă toată întinderea, pe o 
rază de două mile; a fost cu neputinţă să se găsească nici 
cea mai mică urmă. 

— Ei bine, mergem la vânat? întrebă nerăbdătorul 
american. 

— Să aşteptăm până mâine, fu de părere doctorul. 

— Aşadar, pe mâine, răspunse Altamont care se resemna 
cu greu. 

Se înapoiară la fort. În timpul acesta, ca şi în ajun, fiecare 
trebui să-şi reia, timp de o oră, postul de observaţie. 

Când îi veni rândul lui Altamont, se duse să-l înlocuiască 
pe Bell în vârful conului. 

De cum plecă dânsul, Hatteras îşi adună tovarăşii în jurul 
său. Doctorul îşi lăsă deoparte caietul cu însemnări iar 
Johnson maşinile de gătit. 

Se putea crede că Hatteras avea să le vorbească despre 
pericolele situaţiei în care se aflau: dar nici prin gând nu-i 
trecu. 

— Dragi prieteni, spuse el, să profităm de absenţa acestui 
american, ca să vorbim despre treburile noastre; sunt 
lucruri care nu-l privesc şi în care nu vreau să se amestece. 

Interlocutorii căpitanului se uitară unii la alţii, neştiind 
unde voia să ajungă. 

— Doresc, spuse el, să mă înţeleg cu dumneavoastră 
asupra planurilor noastre de viitor. 

— Bine, bine, răspunse doctorul; să discutăm, de vreme ce 
suntem singuri. 

— Într-o lună, continuă Hatteras, cel mai târziu în şase 
săptămâni, vă reveni momentul marilor deplasări. V-aţi 
gândit cumva la ceea ce ar fi mai bine să facem în timpul 
verii? 


— Dar dumneata căpitane? întrebă Johnson. 

— Eu pot să spun că nu trece o oră fără să fiu cu gândul la 
ideea mea. Cred că niciunul dintre dumneavoastră nu are 
intenţia să dea înapoi?... 

Această insinuare a rămas fără răspuns imediat. 

— În ceea ce mă priveşte, continuă Hatteras, chiar de ar 
trebui să merg singur, şi tot voi merge până la Polul Nord; 
suntem la cel mult trei sute şaizeci de mile depărtare de el. 
Niciodată nu s-au apropiat nişte oameni atât de mult de 
această ţintă dorită, şi nu voi pierde o asemenea ocazie fără 
să fi încercat totul, chiar şi imposibilul. Care sunt planurile 
dumneavoastră în această privinţă? 

— Aceleaşi ca ale dumitale, răspunse doctorul imediat. 

— Şi ale dumitale, Johnson? 

— Ca ale doctorului, răspunse şeful de echipaj. 

— Bell, e rândul dumitale să vorbeşti, spuse Hatteras. 

— Căpitane, spuse dulgherul, e drept că n-avem familie 
care să ne aştepte în Anglia, dar patria rămâne patrie! Nu 
te gândeşti la întoarcere? 

— Întoarcerea, continuă căpitanul, se va putea face tot 
atât de bine şi după descoperirea polului. Chiar mai bine. 
Nu vor fi greutăţi mai mari, căci, urcând, ne îndepărtăm de 
punctele cele mai reci de pe glob. Mai avem combustibil şi 
provizii pentru multă vreme. Nimic nu ne poate, deci, 
împiedica şi ne-am face vinovaţi dacă n-am merge până la 
capăt. 

— Ei bine, căpitane, răspunse Bell, suntem cu toţii de 
părerea dumitale. 

— Bine, făcu Hatteras. Nu m-am îndoit niciodată de 
dumneavoastră. Vom reuşi, dragi prieteni, iar Anglia va 
avea întreaga glorie a succesului nostru. 

— Dar e şi un american printre noi, spuse Johnson. 

Hatteras nu-şi putuse reţine un gest de mânie la auzul 
acestei observaţii. 

— Ştiu asta, rosti el cu o voce gravă. 

— Nu-l putem lăsa aici, interveni doctorul. 


— Nu, nu putem face asta, răspunse, maşinal Hatteras. 

— Şi va veni cu noi, cu siguranţă! 

— Da, va veni! Dar cine va comanda? 

— Dumneata, căpitane. 

— Şi dacă dumneavoastră vă veţi supune ordinelor mele, 
oare yankeul ăsta nu va refuza să se supună? 

— Nu cred, răspunse Jonhson; dar, în sfârşit, să admitem 
că n-ar vrea să se supună ordinelor dumitale. 

— Atunci va fi o problemă de lichidat între el şi mine. 

Cei trei englezi tăcură privindu-l pe Hatteras. Doctorul 
reluă discuţia: 

— Cum vom călători? întrebă el. 

— Urmând linia coastei, pe cât va fi cu putinţă. 

— Dar dacă găsim marea liberă, aşa cum e probabil să fie? 

— Atunci o vom trece. 

— În ce fel? N-avem nici o ambarcaţiune. 

Hatteras nu răspunse; era încurcat în mod vădit. 

— Poate că s-ar putea construi o barcă din resturile lui 
Porpoise. 

— Niciodată! strigă violent Hatteras. 

— Niciodată?! exclamă Johnson. 

Doctorul dădea din cap; înţelegea rezerva căpitanului. 

— Niciodată! repetă acesta din urmă. O barcă făcută din 
lemnul unui vas american ar fi americană. 

— Dar, căpitane... spuse din nou Johnson. 

Doctorul îi făcu semn bătrânului maistru să nu mai insiste. 
Problema trebuia lăsată pentru un moment mai prielnic; 
deşi înţelegea refuzul lui Hatteras, doctorul nu-i împărtăşea 
părerea şi-şi făgădui chiar să-l facă pe prietenul lui să 
revină asupra unei hotărâri atât de categorice. 

Vorbi, deci, despre altceva, despre posibilitatea de a 
înainta în sensul coastei direct până în nord şi despre acest 
punct necunoscut al globului, numit Polul Nord. 

Pe scurt, ocoli laturile periculoase ale discuţiei, până în 
clipa când ea se termină brusc, adică la intrarea pe uşă a lui 
Altamont. Acesta n-avea nimic de semnalat. Aşa se termină 


ziua, iar noaptea trecu în linişte. Era limpede că urşii 
dispăruseră. 

Capitolul XII. 

ÎNCHISOAREA DE GHEAŢĂ. 

A doua zi, fu vorba să se organizeze o vânătoare la care 
trebuiau să ia parte Hatteras, Altamont şi dulgherul; 
urmele neliniştitoare nu mai apăruseră, iar urşii 
renunţaseră vădit la planul lor de atac, fie de teama 
duşmanilor necunoscuţi, fie din pricină că nimic nou nu le 
semnalase prezenţa unor fiinţe sub masivul acesta de 
zăpadă. 

În timpul absenței celor trei vânători, doctorul trebuia să 
ajungă până la insula Johnson, ca să facă o recunoaştere în 
legătură cu starea gheţurilor şi nişte relevee hidrografice. 
Gerul se arăta ascuţit, dar cei care iernau îl îndurau uşor, 
pielea lor ajungând să se adapteze la aceste temperaturi 
extreme. 

Şeful de echipaj urma să rămână la Doctor's House, într- 
un cuvânt, să păzească locuinţa. 

Cei trei vânători îşi făcură pregătirile de plecare; fiecare 
din ei se înarma cu o puşcă cu două focuri, cu ţeava 
ghintuită şi cu gloanţe conice; îşi luară o mică provizie de 
pemmican pentru cazul când noaptea i-ar surprinde înainte 
de sfârşitul excursiei; în plus, mai luară cu ei şi 
inseparabilul cuţit de zăpadă, cea mai trebuincioasă unealtă 
în aceste ţinuturi, şi o toporişca agăţată de centura hainei 
lor din piele de căprioară. 

Astfel echipați, puteau merge departe şi, fiind pricepuţi şi 
îndrăzneţi, trebuiau să conteze pe rezultate bune la 
vânătoare. 

La ora opt dimineaţa, erau gata de plecare. Duk mergea 
înaintea lor, ţopăind. Urcară colina dinspre est, ocoliră 
conul farului şi se înfundară pe câmpiile din sud, mărginite 
de Bell-Mount. 

În ceea ce-l priveşte, doctorul, după ce se înţelesese cu 
Johnson asupra semnalului de dat în caz de alarmă, cobori 


spre țărm, ca să ajungă în felul acesta la gheţurile de 
felurite forme de care era plin golful Victoria. 

Şeful de echipaj rămase singur la Fort-Providence, dar nu 
stătea cu mâinile în sân. 

Începu prin a-i lăsa liberi pe câinii groenlandezi care se 
agitau în Dog-Palace; aceştia, încântați merseră să se 
rostogolească prin zăpadă. Apoi Johnson se ocupă de 
treburile mărunte şi complicate ale gospodăriei. Avea de 
împrospătat proviziile şi combustibilul, să pună magaziile în 
ordine, să repare vreo unealtă stricată, să cârpească 
păturile rupte, să repare încălţămintea pentru lungile 
drumuri din vară. Nu ducea lipsă de treabă, iar şeful de 
echipaj lucra cu îndemânarea marinarului căruia nu-i este 
nimic străin din orice meserie. 

În timp ce lucra, se gândea la conversaţia din ajun; se 
gândea la căpitan şi, mai ales, la încăpăţânarea lui de a nu 
voi ca un american, nici măcar o barcă americană să ajungă 
înaintea lui sau odată cu el la polul nordic al lumii. 

„Mi se pare, totuşi, greu să treci peste ocean fără un vas, 
îşi spuse el, şi, dacă în faţa noastră avem marea deschisă, va 
trebui neapărat să navigam. Nu se pot face trei sute de mile 
înotând, chiar de-ai fi cel mai bun englez de pe pământ. 
Patriotismul are limite. În sfârşit, vom vedea. Mai avem încă 
timp în faţa noastră. Domnul Clawbonny nu şi-a spus încă 
ultimul cuvânt în această problemă; el e abil; şi e un om în 
stare să-l facă pe căpitan să renunţe la ideea lui. Garantez 
chiar că, mergând în direcţia insulei, va arunca o privire 
asupra resturilor lui Porpoise şi va şti exact ceea ce se 
poate face cu ele,” 

Johnson ajunsese aici cu gândurile sale, iar vânătorii 
părăsiseră fortul de o oră, când o detunătură puternică şi 
limpede răsună la două-trei mile în spate. 

„Bine, îşi spuse bătrânul marinar, au găsit ceva şi fără să 
meargă prea departe, de vreme ce-i aud aşa de desluşit. Şi 
apoi, atmosfera e atât de curată!” 


O a doua detunătură, apoi a treia, se repetară una după 
alta. 

„La te uită, continuă Johnson să-şi spună, au sosit la locul 
potrivit!” 

Trei alte focuri de armă, mai apropiate, bubuiră iar. 

„Şase focuri! făcu Johnson; acum puştile le sunt 
descărcate. A fost treabă serioasă! Dar dacă, din 
întâmplare!...” 

La ideea care-i trecu prin minte, Johnson păli; părăsi 
repede casa de zăpadă şi urcă în câteva clipe colnicul până 
în vârful conului. 

Ceea ce văzu, îl făcu să se îngrozească. 

— Urşii! strigă el. 

Cei trei vânători, urmaţi de Duk, se întorceau fugind cât îi 
ţineau picioarele, urmăriţi de cinci animale uriaşe; cele şase 
gloanţe ale lor nu le-au putut dobori; urşii câştigau teren; 
Hatteras, rămas în urmă, nu reuşea să menţină distanţa 
dintre el şi animale decât aruncându-şi pe rând căciula, 
toporişca, ba chiar şi puşca. Urşii se opreau, cum le e 
obiceiul, ca să adulmece obiectul zvârlit pentru a le stârni 
curiozitatea şi mai pierdeau puţin din teren, deşi altminteri 
ar fi întrecut şi calul cel mai iute. 

Aşa au ajuns Hatteras, Altamont şi Bell, cu răsuflarea 
tăiată de fugă, lângă Johnson şi, împreună cu el, din vârful 
taluzului, şi-au dat drumul alunecând până la casa de 
gheaţă. 

Cei cinci urşi erau gata să-i ajungă, iar căpitanul trebui să 
pareze cu cuțitul o labă, dată cu violenţă. 

Într-o clipită, Hatteras şi tovarăşii săi se închiseră în casă. 
Animalele se opriseră pe platoul superior, format de 
trunchiul de con. 

— În sfârşit, strigă Hatteras, vom putea să ne apărăm mai 
bine, cinci contra cinci! 

— Patru contra cinci! spuse Johnson, cu glas îngrozit. 

— Cum aşa? întrebă Hatteras. 

— Doctorul! răspunse Johnson, arătând salonul gol. 


— Ei, ce-icu el? 

— S-a dus în direcţia insulei! 

— Nenorocitul! exclamă Bell. 

— Nu-l putem lăsa aşa, spuse Altamont. 

— Să alergăm într-acolo! strigă Hatteras. 

Deschise repede uşa, dar abia avu timp s-o închidă la loc; 
un urs era să-i spargă capul cu o lovitură de gheară. 

— Sunt aici! strigă el. 

— Toţi? întrebă Bell. 

— "Toţi, răspunse Hatteras. 

Altamont se repezi la ferestre, ale căror ochiuri le astupă 
cu bucăţi de gheaţă scoase din zidurile casei. Tovarăşii săi îl 
imitară fără să vorbească; tăcerea nu fu întreruptă decât de 
lătratul surd al lui Duk. 

Dar, trebuie s-o spunem, oamenii aceştia nu se gândeau 
decât la un singur lucru: uitaseră de propriul lor pericol şi 
nu se gândeau decât la doctor. La el, nu la ei! Bietul 
Clawbonny, atât de bun, de devotat! Sufletul acestei mici 
colonii! Pentru prima dată nu era cu ei; îl aşteptau cele mai 
mari primejdii, poate chiar o moarte îngrozitoare, căci, 
după ce-şi va termina excursia, se va întoarce liniştit către 
Fort-Providence şi se va găsi în faţa acestor animale 
sălbatice. 

Şi nici un mijloc de a-i da de veste! 

— Totuşi, spuse Johnson, sau mă înşel eu foarte mult, sau 
trebuie să fie prevenit: focurile dumneavoastră de armă 
trebuie să-l fi avertizat şi nu se poate să nu-şi dea seama că 
s-a petrecut ceva neobişnuit. 

— Dar dacă în momentul acela era departe, răspunse 
Altamont, şi dacă n-a înţeles ce se întâmplă? În sfârşit, 
există opt şanse din zece ca să se întoarcă fără ca măcar să 
bănuiască pericolul! Urşii sunt acoperiţi de escarpa fortului 
şi el nu-i poate vedea! 

— Trebuie deci să ne descotorosim de fiarele acestea 
periculoase înainte de întoarcerea lui, răspunse Hatteras. 

— Dar cum? întrebă Bell. 


Răspunsul la întrebare era greu de dat. Să încerci o ieşire 
era cu neputinţă. Avuseseră grijă să baricadeze coridorul, 
dar urşii puteau trece cu uşurinţă peste obstacole, dacă le 
venea în gând s-o tacă; ştiau la ce să se aştepte cu privire la 
numărul şi la forţa duşmanilor şi le-ar fi fost uşor să ajungă 
până la ei. 

Prizonierii se postară în fiecare dintre camerele din 
Doctor's House, ca să observe orice încercare de invazie; 
stăteau încordaţi şi-i auzeau pe urşi mergând de colo-colo, 
mormăind surd şi zgâriind cu labele lor uriaşe zidurile de 
zăpadă. 

Totuşi, trebuiau să acţioneze; timpul era scurt. Altamont 
hotărî să facă o gaură în zid, prin care să tragă în atacatori; 
în câteva minute făcu un fel de scobitură în zidul de gheaţă, 
introduse puşca în ea, dar abia apucă ţeava să iasă în afară 
că-i şi fu smulsă din mâini cu o forţă irezistibilă, fără să mai 
aibă timp să tragă 

— Drace! exclamă el, nu suntem în stare să le ţinem piept. 
Şi se grăbi să astupe gaura. 

Situaţia aceasta dura de o oră şi nimic nu te făcea să-i 
prevezi sfârşitul. Şansele unei ieşiri din casă au mai fost o 
dată discutate; erau slabe, deoarece nu se puteau lupta cu 
fiecare urs în parte. Totuşi, Hatteras şi tovarăşii săi, grăbiţi 
să termine cu ei şi, trebuie s-o spunem, foarte ruşinaţi că 
erau închişi în felul acesta de nişte animale, erau gata să 
încerce un atac direct, când căpitanul găsi un nou mijloc de 
apărare. 

EI luă vătraiul de care se folosea Johnson la plită şi-l vâri în 
jeraticul din sobă; apoi făcu o spărtură în zidul de zăpadă, 
dar fără a o prelungi până afară, în aşa fel, încât să 
păstreze în exterior un strat subţire de gheaţă. 

Tovarăşii lui se uitau cum lucrează. Când Poker-ul se înroşi 
până la alb, Hatteras lămuri: 

— Bara aceasta incandescentă îmi va folosi ca să resping 
urşii, care n-o vor putea apuca, iar prin gaura din zid va fi 


uşor să tragem împotriva lor un foc susţinut, fără ca ei să ne 
poată smulge armele din mâini. 

— Bine ticluit! exclamă Bell. 

Atunci Hatteras, scoțând vătraiul din jeratic, îl înfipse 
repede în zid. Zăpada, transformându-se în vapori în 
contact cu vătraiul, şuieră cu un zgomot asurzitor. Doi urşi 
alergară într-acolo, apucară bara înroşită şi scoaseră un 
urlet teribil; în aceeaşi clipă patru detunături răsunară una 
după alta. 

— Atinşi! exclamă americanul. 

— Atinşi! strigă şi Bell. 

— Să începem din nou, spuse Hatteras, reastupând pentru 
moment deschizătura. 

Vătraiul fu băgat în maşina de gătit; după câteva minute 
era înroşit. Altamont şi Bell îşi reluară locurile după ce-şi 
încărcaseră armele; Hatteras făcu iar gaura în zid şi 
introduse din nou vătraiul incandescent. 

Dar, de data aceasta, fu oprit de o suprafaţă prin care nu 
putea străbate. 

— Nenorocire! exclamă americanul. 

— Ce se întâmplă? întrebă Johnson. 

— Ce se întâmplă? Blestematele acestea de fiare 
îngrămădesc bloc peste bloc, ne zidesc în propria noastră 
casă, ne îngroapă de vii! 

— E imposibil! 

— Iată, vătraiul nu poate să străbată! Să-ţi vină să râzi, nu 
alta! 

Situaţia se înrăutăţea, fiind mai curând îngrijorătoare 
decât de râs. Urşii, ca nişte animale foarte inteligente ce 
erau, foloseau acest mijloc ca să-şi înăbuşe prada. 
Îngrămădeau gheţurile în aşa fel, încât să facă orice fugă 
imposibilă. 

— E îngrozitor! spuse bătrânul Johnson cu un aer foarte 
jignit. Ca nişte oameni să se poarte în felul acesta, mai 
merge, dar nişte urşi! 


După această cugetare, trecură două ore fără să intervină 
vreo schimbare în situaţia prizonierilor; planul de ieşire nu 
mai putea să fie pus în aplicare; zidurile îngropate opreau 
orice zgomot de afară. Altamont se plimba agitat, ca omul 
îndrăzneţ care-i scos din sărite când dă de o primejdie mai 
mare decât curajul său. Hatteras se gândea cu groază la 
doctor şi la pericolul foarte serios care-l ameninţa la 
întoarcerea sa. 

— Ah! exclamă Johnson, dacă domnul Clawbonny ar fi fost 
aici! 

— Ei bine, ce-ar fi făcut el? răspunse Altamont. 

— O! el s-ar fi priceput foarte bine să ne scoată din 
încurcătură? 

— Şi cum? întrebă americanul, furios. 

— Dacă aş fi ştiut, n-aş fi avut nevoie de el. Totuşi, ghicesc 
ce sfat ne-ar fi dat în momentul acesta! 

— Ce sfat? 

— Să mâncăm ceva! Asta nu poate să ne facă rău, ci 
dimpotrivă. Ce părere ai, domnule Altamont? 

— Să mâncăm, dacă vă face plăcere, cu toate că situaţia e 
destul de proastă, dacă nu chiar umilitoare. 

— Garantez, spuse Johnson, că, după cină, vom găsi un 
mijloc oarecare să ieşim de aici. 

Nu i-au răspuns nimic şefului de echipai, dar s-au aşezat la 
masă. 


Johnson, crescut la şcoala doctorului încercă să rămână 
filosof în faţa primejdiei, dar nu reuşi deloc; glumele îi 
rămâneau în gât. De altfel, prizonierii începură să nu se mai 
simtă la largul lor; aerul devenea greu în această locuinţă 
ermetic închisă; atmosfera nu se putea primeni prin 
burlanele maşinilor de gătit, care trăgeau greu, şi era uşor 
de prevăzut că, într-un timp foarte scurt, focul se va stinge; 
oxigenul înghiţit de plămâni şi de sobă va fi în curând 
înlocuit de acidul carbonic, a cărui influenţă mortală este 
cunoscută. 

Hatteras îşi dădu seama cel dintâi de acest nou şi mare 
pericol; nu voi să-l ascundă faţă de tovarăşii săi. 

— Atunci trebuie să ieşim cu orice preţ! răspunse 
Altamont. 

— Da, glăsui Hatteras, dar să aşteptăm noaptea; vom face 
o gaură în boltă şi se va împrospăta aerul; apoi, unul dintre 
noi se va instala la acest post, de unde va trage în urşi. 

— E singura soluţie posibilă, încuviinţă americanul. 

Acestea fiind stabilite, au aşteptat momentul prielnic 
pentru încercarea aventurii şi, în timpul orelor care au 
urmat, Altamont nu-şi cruţă blestemele împotriva unei stări 
de lucruri în care, spunea el, „eroii fiind urşi şi oameni, nu 
aceştia din urmă jucau rolul cel mai frumos”. 

Capitolul XIII. 

MINA. 

Se lasă noaptea; lampa din salon începuse să pălească în 
atmosfera săracă în oxigen. 

La ora opt făcură ultimele pregătiri. Îşi încărcară armele 
cu grijă şi scobiră o deschizătură în bolta casei de zăpadă. 

Munca dura de câteva minute şi Bell se descurca plin de 
îndemânare în această treabă când Johnson, părăsind 
dormitorul în care stătea la pândă, se întoarse în grabă la 
tovarăşii lui. Părea neliniştit. 

— Ce ai? întrebă căpitanul. 

— Ce am? Nimic! răspunse bătrânul marinar, şovăind, şi 
totuşi... 


— Dar ce e? întrebă Altamont. 

— Tăcere! N-auziţi un zgomot ciudat? 

— Din care parte? 

— De acolo! Se întâmplă ceva în zidul camerei! Bell îşi 
întrerupse lucrul; fiecare ascultă. 

Se desluşea, într-adevăr, un zgomot îndepărtat care părea 
că vine dinspre peretele lateral; cu siguranţă că se făcea o 
gaură în gheaţă. 

— E cineva care zgârie! spuse Johnson. 

— Nu încape îndoială, grăi Altamont. 

— Urşii? întrebă Bell. 

— Da, urşii! spuse Altamont. 

— Au schimbat tactica, interveni bătrânul marinar; au 
renunţat la ideea de a ne înăbuşi! 

— Sau ne cred înăbuşiţi! răspunse americanul pe care 
furia îl cuprinsese de-a binelea. 

— Vom fi atacați! presupuse Bell. 

— Ei bine, răspunse Hatteras, vom lupta corp la corp! 

— Mii de draci! strigă Altamont. Prefer aşa! În ceea ce mă 
priveşte, sunt sătul de aceşti duşmani nevăzuţi! Ne vom 
vedea şi ne vom bate! 

— Da, răspunse Johnson, dar nu cu focuri de armă; e cu 
neputinţă într-un spaţiu atât de strâmt. 

— Fie cu securea! Cu cuțitul! 

Zgomotul creştea; se auzea foarte clar zgâriatul 
ghearelor; urşii atacaseră zidul casei, chiar în unghiul în 
care aceasta se întâlnea cu taluzul de zăpadă proptit de 
stânci. 

— Animalul care sapă, spuse Johnson, e cam la mai puţin 
de şase picioare de noi. 

— Ai dreptate. Johnson, răspunse americanul, dar mai 
avem timp să ne pregătim să-l întâmpinăm! 

Americanul apucă securea cu o mână şi cuțitul cu cealaltă; 
proptindu-se în piciorul drept, cu corpul lăsat puţin spre 
spate, rămase în poziţie de atac. Hatteras şi Bell îl imitară. 


Johnson îşi pregăti puşca pentru cazul când folosirea unei 
arme de foc ar fi fost necesară. 

Zgomotul devenea din ce în ce mai puternic; gheaţa 
smulsă pârâia sub tăioasele gheare de oţel. 

În sfârşit, atacatorul era despărţit de duşmanii lui numai 
de o coajă subţire; deodată coaja crăpă ca un cerc de hârtie 
spart de un clovn şi un corp negru, enorm, apăru în 
semiîntunericul camerei. 

Altamont cobori repede mâna înarmată ca să lovească. 

— Opriţi-vă, pentru Dumnezeu! se auzi un glas 
binecunoscut. 

— Doctorul, doctorul! exclamă Johnson. 

Era, într-adevăr, doctorul care, tras de greutatea lui, se 
rostogoli în mijlocul camerei. 

— Bună ziua, bravii mei prieteni! spuse el ridicându-se plin 
de vioiciune. 

Tovarăşii lui rămăseseră uluiţi, dar uluirii îi urmă bucuria; 
fiecare voi să-l îmbrăţişeze pe acest om vrednic. Hatteras, 
foarte emoţionat, îl ţinu multă vreme strâns la pieptul lui. 

Doctorul îi răspunse printr-o călduroasă strângere de 
mână. 

— Cum, dumneavoastră, domnul Clawbonny?! se miră 
şeful de echipaj. 

— Eu, bătrânul meu Johnson, şi eram mai îngrijorat de 
soarta voastră decât aţi fi putut fi voi de a mea! 

— Dar de unde aţi ştiut că eram asaltaţi de o ceată de 
urşi? întrebă Altamont. Teama noastră cea mare era că vă 
întoarceţi liniştit la Fort-Providence, fără să bănuiţi 
primejdia. 

— O! am văzut totul, răspunse doctorul; focurile voastre 
de armă m-au alarmat. Mă aflam în momentul acela 
aproape de rămăşiţele lui Porpoise; m-am urcat pe un 
hummock şi i-am văzut pe cei cinci urşi care vă urmăreau 
de aproape. Ah, ce frică mi-a fost pentru voi! Dar, în fine, 
rostogolirea voastră din vârful colinei şi şovăiala animalelor 
m-au liniştit, pentru moment; am înţeles că aţi avut tot 


timpul să vă baricadaţi în casă. Atunci, m-am apropiat încet, 
încet, când căţărându-mă, când alunecând printre gheţuri; 
am ajuns în apropierea fortului şi le-am văzut pe aceste 
fiare uriaşe la lucru, ca nişte mari castori; bătătoreau 
zăpada, îngrămădeau blocurile, într-un cuvânt, vă zideau de 
vii. Noroc că nu le-a venit ideea să prăvălească blocurile de 
gheaţă din vârful conului, căci aţi fi fost striviţi fără milă. 

— Dar, spuse Bell, nu eraţi în siguranţă, domnule 
Calwbonny; nu puteau ei să-şi părăsească locul şi să se 
îndrepte spre dumneavoastră? 

— Nu se gândeau deloc la aşa ceva; câinii groenlandezi, 
lăsaţi în libertate de Johnson, au venit de mai multe ori să 
dea târcoale foarte aproape, şi ei nu s-au gândit să-i 
urmărească; se credeau siguri pe un vânat mai gustos. 

— Mulţumesc de compliment! spuse Altamont, râzând. 

— O! n-avem de ce să ne mândrim. Când am înţeles tactica 
urşilor, am hotărât s-ajung la voi. Din prevedere trebuia să 
aştept noaptea; apoi, odată cu primele umbre ale 
crepusculului, m-am strecurat fără zgomot spre taluz, în 
direcţia depozitului de muniții. Aveam o idee alegând 
punctul acela: voiam să sap o galerie. M-am pus, aşadar, pe 
treabă; am atacat gheaţa cu cuțitul meu de zăpadă - 
grozavă sculă, zău aşa! Timp de trei ore am scormonit, am 
muncit şi iată-mă, flămând, spetit de oboseală, dar ajuns 
aici... 

— Ca să împărtăşiţi soarta noastră? întrebă Altamont. 

— Ca să scăpăm cu toţii. Dar daţi-mi un biscuit şi o bucată 
de carne; leşin de foame. 

În curând doctorul muşca cu dinţii săi albi dintr-o bucată 
de carne de vacă sărată. În timp ce mânca, se arătă dispus 
să răspundă la întrebările nerăbdătoare ce i se puneau. 

— Să scăpăm? repetă Bell. 

— Desigur, rosti doctorul, făcând un mare efort al 
gâtlejului ca să răspundă în timp ce înghiţea. 

— De fapt, spuse Bell, deoarece domnul Clawbonny a 
venit, putem să mergem pe drumul pe care a venit el. 


— Nu zău, răspunse doctorul, şi să lăsăm drum liber 
acestei haite răufăcătoare, care până la urmă va descoperi 
magaziile noastre şi le va jefui? 

— Trebuie să rămânem aici? zise Hatteras. 

— Fără îndoială, răspunse doctorul, şi să ne descotorosim 
de aceste animate. 

— Există, deci, un mijloc? întrebă Bell. 

— Un mijloc sigur! răspunse doctorul. 

— Bine ziceam eu! exclamă Johnson, frecându-şi mâinile. 
Cu domnul Clawbonny nu trebuie niciodată să-ţi pierzi 
speranţa; are întotdeauna o idee în sacul lui de savant. 

— O! o! bietul meu sac e destul de jigărit, dar, scotocind 
bine... 

— Doctore, spuse Altamont, urşii n-ar putea pătrunde prin 
galeria pe care aţi săpat-o? 

— Nu, am avut grijă să astup bine intrarea, şi acum putem 
să mergem de aici la depozitul de muniții, fără ca ei să 
simtă. 

— Bine. Şi o să ne spuneţi ce metodă vreţi să folosiţi ca să 
ne descotorosiţi de vizitatorii aceştia caraghioşi? 

— Un mijloc foarte simplu şi pentru care s-a şi făcut o 
parte din treabă. 

— Cum asta?! 

— Veţi vedea. Dar uit că n-am venit singur. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Johnson. 

— Am aici un tovarăş, să vi-l prezint. 

Şi, spunând acestea, doctorul scoase din galerie o vulpe 
proaspăt împuşcată. 

— O vulpe! exclamă Bell. 

— Vânatul meu de azi-dimineaţă, răspunse cu modestie 
doctorul, şi veţi vedea că niciodată o vulpe n-a fost vânată 
într-un moment mai potrivit. 

— Dar, în sfârşit, care e planul dumneavoastră? întrebă 
Altamont. 

— Doresc să-i arunc în aer pe toţi urşii deodată, cu o sută 
de livre de praf de puşcă. 


Se uitară la el miraţi. 

— Dar praful de puşcă unde e? întrebară. 

— E în magazie. 

— Şi magazia? 

— Coridorul acesta duce într-acolo. Nu fără rost am săpat 
o galerie lungă de zece picioare; aş fi putut să atac 
parapetul mai aproape de casă, dar aveam o anumită idee. 

— Bine, dar în ce loc vreţi să puneţi mina? întrebă 
americanul. 

— Chiar în faţa taluzului nostru, adică în punctul cel mai 
îndepărtat de casă, de depozitul de pulbere şi de magazii. 

— Dar cum să-i atragi acolo pe toţi urşii deodată? 

— Îmi iau eu însărcinarea, răspunse doctorul. Am vorbit 
destul, la treabă! Avem de săpat în cursul nopţii o galerie de 
o sută de picioare - e o muncă obositoare; dar, fiind cinci 
bărbaţi, ne vom descurca, schimbându-ne pe rând. Va 
începe Bell şi, în timpul acesta, ne vom odihni puţin. 

— Pe toţi dracii! exclamă Johnson, cu cât mă gândesc mai 
mult, cu atât găsesc soluţia domnului Clawbonny mai bună. 

— E sigură, răspunse doctorul. 

— O! din moment ce o spuneţi chiar dumneavoastră, urşii 
sunt morţi şi le simt de pe acum blana pe spate. 

— Atunci, la treabă! 

Doctorul se afundă în galeria întunecată şi Bell îl urmă; pe 
unde trecea doctorul, tovarăşii lui se simțeau în siguranţă. 
Cei doi ajunseră la depozitul de pulbere şi nimeriră în 
mijlocul butoiaşelor aranjate în perfectă ordine. Doctorul îi 
dădu lui Bell instrucţiunile necesare; dulgherul atacă 
peretele opus, pe care se sprijinea taluzul, şi tovarăşul lui 
se întoarse în casă. 

Bell munci timp de o oră şi săpă o galerie lungă de 
aproape zece picioare, prin care puteai să înaintezi 
târându-te. După o oră, veni să-l schimbe Altamont şi, în 
acelaşi interval de timp, făcu aproape aceeaşi treabă; 
zăpada din galerie era transportată în bucătărie, unde 
doctorul o topea ca să ocupe mai puţin spaţiu. 


Americanului îi urmă căpitanul, apoi Johnson. În zece ore, 
adică pe la ora opt dimineaţa, galeria era gata. 

În primele ore ale dimineţii, doctorul se duse să privească 
la urşi printr-o gaură făcută în zidul magaziei de muniții. 

Animalele acestea răbdătoare nu-şi părăsiseră locul. Erau 
acolo: se duceau, veneau, mormâăiau, dar, de fapt, stăteau 
de strajă cu o stăruinţă exemplară; dădeau târcoale casei, 
care dispăruse sub blocurile îngrămădite peste ea. 

Dar veni un moment, totuşi, în care părură că-şi pierd 
răbdarea; doctorul îi văzu deodată împingând la o parte 
blocurile de gheaţă pe care le îngrămădiseră. 

— Bine! îi spuse căpitanului care se găsea în apropierea 
lui. 

— Ce fac? întrebă acesta. 

— Am impresia că vor să-şi distrugă opera şi să ajungă 
până la noi. Da' las” pe mine! Vor fi distruşi ei înainte. În 
orice caz, nu mai e timp de pierdut. 

Doctorul se strecură până la punctul unde trebuia pusă 
mina; acolo dispuse să se mărească spaţiul pe toată 
lărgimea şi înălţimea taluzului; în curând nu mai rămase în 
partea superioară decât o pojghiţă de gheaţă, groasă de cel 
mult un picior; trebuiră chiar s-o susţină ca să nu se 
prăbuşească. 

Un ţăruş înfipt în solul de granit ţinu loc de stâlp; leşul 
vulpii fu agăţat în vârf şi o funie lungă, înnodată în partea 
de jos, fu întinsă de-a lungul galeriei până la depozitul de 
pulbere. 

Tovarăşii doctorului îi urmau instrucţiunile, fără să le 
înţeleagă prea bine. 

— Iată momeala, le spuse el, arătându-le vulpea. 

Rostogoli un butoiaş care putea să tot aibă vreo sută de 
livre de pulbere, până la piciorul stâlpului. 

— Şi iată mina, adăugă el. 

— Dar, întrebă Hatteras, nu vom sări şi noi în aer odată cu 
urşii? 


— Nu! suntem destul de departe de locul exploziei; de 
altfel, casa noastră e solidă; chiar dacă se desface puţin, 
vom scăpa doar cu câteva reparaţii. 

— Bine! răspunse Altamont: dar cum vreţi să procedaţi? 

— Iată cum: trăgând de funia aceasta, vom răsturna parul 
care susţine pojghiţa de gheaţă de deasupra minei; leşul 
vulpii va apare dintr-o dată în afara taluzului, şi veţi admite 
fără greutate că nişte animale înfometate în urma unui post 
îndelungat nu vor şovăi să se arunce asupra acestei prăzi 
neaşteptate. 

— De acord. 

— Ei bine, în clipa aceea, dau foc minei, şi, dintr-o singură 
lovitură, fac să sară în aer şi comeseni, şi masă. 

— Bine! bine! exclamă Johnson, care urmărea discuţia cu 
un interes foarte viu. 

Hatteras, având încredere absolută în prietenul lui, nu 
ceru nici o explicaţie. Aşteptă. Dar Altamont voia să ştie 
totul, până la capăt. 

— Doctore, spuse el, cum veţi calcula durata fitilului 
dumneavoastră cu o asemenea precizie, încât explozia să 
aibă loc la momentul oportun? 

— E foarte simplu, nu voi face nici un fel de calcul. 

— Aveţi, deci, un fitil lung de o sută de picioare? 

— Nu. 

— Veţi aşterne, deci, o simplă dâră de pulbere? 

— Deloc! Ar putea să dea greş. 

— Va trebui, aşadar, să se sacrifice cineva şi să se ducă să 
dea foc minei! 

— Dacă trebuie un voluntar, se grăbi Johnson să spună, mă 
ofer bucuros! 

— De prisos, vrednicul meu prieten, răspunse doctorul, 
întinzându-i mâna bătrânului şef de echipaj, cele cinci vieţi 
ale noastre sunt preţioase şi ele vor fi cruţate, slavă 
Domnului! 

— Atunci, spuse americanul, renunţ să mai ghicesc. 


— Ei, răspunse doctorul zâmbind, dacă nu ne-am putea 
descurca într-o asemenea împrejurare, la ce ne-ar mai fi de 
folos studiul fizicii? 

— Ah! făcu Johnson, radios, fizica! 

— Da! n-avem noi aici o pilă electrică şi fire suficient de 
lungi, chiar cele folosite la farul nostru? 

— Ei bine? 

— Ei bine, îi vom da foc minei când vom dori, într-o clipă şi 
fără primejdie. 

— Ura! strigă Johnson. 

— Ura! repetară tovarăşii lui, fără să se sinchisească dacă 
îi mai aud sau nu duşmanii. 

Imediat, firele electrice fură întinse în galerie, din casă 
până la camera minei. Unul din capete rămase înfăşurat pe 
pilă, iar celălalt fu vârât în centrul butoiaşului; cele două 
capete se aflau la mică distanţă unul de celălalt. 

La nouă dimineaţa, totul fu gata. Era şi timpul; furioşi, 
urşii se lăsaseră pradă dorinţei turbate de distrugere. 

Doctorul socoti că a venit momentul. Johnson fu postat în 
magazia cu pulbere şi primi sarcina de a trage de funia 
legată de stâlp. 

— Acum, spuse doctorul către tovarăşii lui, pregătiţi-vă 
armele, pentru cazul când asediatorii n-ar fi ucişi din prima 
lovitură şi aşezaţi-vă lângă Johnson; imediat după explozie, 
ieşiţi cât mai repede afară. 

— S-a înţeles! răspunse americanul. 

— Şi acum, am făcut tot ce este omeneşte posibil. Noi ne- 
am ajutat! Să ne ajute şi Cerul! 

Hatteras, Altamont şi Bell se duseră la depozitul de 
pulbere. Doctorul rămase singur lângă pilă. 

În curând, auzi vocea îndepărtată a lui Johnson, care 
striga: 

— Atenţiune! 

— Totul e în ordine! răspunse el. 

Johnson trase cu putere de funia care veni spre el, 
smulgând şi parul, apoi se repezi la gaura din zid şi se uită 


afară. 

Coaja de gheaţă de la suprafaţa taluzului se prăbuşise. 
Leşul vulpii apărea deasupra sfărâmăturilor. Urşii, surprinşi 
la început, nu întârziară să se arunce în grup strâns asupra 
acestei noi prăzi. 

— Foc! strigă Johnson. 

Doctorul stabili imediat contactul între fire; avu loc o 
explozie formidabilă; casa se clătină ca la un cutremur de 
pământ, pereţii crăpară. Hatteras, Altamont şi Bell ieşiră în 
goană din magazia de pulbere, gata să tragă. 

Dar armele nu mai fură necesare: patru urşi din cei cinci 
fură sfârtecaţi de explozie; cădeau ici-colo bucăţi de 
nerecunoscut, carbonizate, pe când ultimul urs, pe 
jumătate fript, fugea cât îl ţineau picioarele. 

— Ura! ura! ura! exclamară tovarăşii lui Clawbonny, în 
timp ce doctorul se arunca zâmbind în braţele lor. 

Capitolul XIV. 

PRIMĂVARA POLARĂ. 

Prizonierii fuseseră eliberaţi; bucuria lor se exprima prin 
calde manifestații şi mii de mulţumiri aduse doctorului. 

Bătrânului Johnson îi cam păru rău după pieile de urs arse 
şi care nu mai puteau fi folosite; dar regretul acesta nu-i 
strică prea mult buna dispoziţie. 

Ziua trecu cu repararea casei de zăpadă, care se resimţise 
mult de pe urma exploziei. A fost degajată de blocurile 
îngrămădite de animale şi zidurile i-au fost din nou tencuite. 
Treaba s-a făcut repede, în ritmul frumoaselor cântece ale 
şefului de echipaj, ascultate cu plăcere. 

A doua zi, temperatura se îmbunătăţi în mod ciudat, şi, 
printr-o subită schimbare de direcţie a vântului, 
termometrul urcă iar la cincisprezece grade peste zero*. O 
diferenţă atât de mare fu puternic resimţită atât de oameni, 
cât şi de lucruri. 

Briza din sud aducea cu ea primele semne ale primăverii 
polare. 


Căldura aceasta relativă s-a menţinut timp de mai multe 
zile; termometrul, la adăpost de vânt, marcă chiar treizeci 
şi unu de grade peste zero*; începură să se arate semnele 
dezgheţului. 

Gheaţa începea să crape; apărură ici-colo câteva ţâşnituri 
de apă sărată, ca nişte fântâni arteziene dintr-un parc 
englezesc; câteva zile mai târziu, ploua din belşug. 

Un abur dens se ridică din zăpezi; era semn bun, iar 
topirea acestor mase uriaşe părea că se apropie. Discul 
palid al soarelui, având tendinţa să se coloreze din ce în ce 
mai mult, desena spirale mai alungite deasupra orizontului; 
noaptea ţinea doar trei ore. 

Se ivi un alt semn, nu mai puţin semnificativ: ptarmiganii, 
gâştele boreale, ploierii, lişiţele se întorceau în stoluri; aerul 
se umplea treptat de strigătele acestea asurzitoare, de care 
navigatorii îşi mai aminteau din primăvara trecută. Iepuri, 
pe care-i vânară cu succes, îşi făcură apariţia pe ţărmul 
golfului, precum şi şoarecii arctici, ale căror mici vizuini 
formau un sistem de alveole regulate. 

Doctorul atrase atenţia tovarăşului săi că aproape tuturor 
acestor animale începea să le cadă părul sau penele albe de 
iarnă, ca să-şi îmbrace veşmintele de vară; ele se 
„imprimăvărau” văzând cu ochii, în timp ce natura lăsa să le 
răsară hrana sub formă de muşchi, maci, saxifragi şi iarbă 
pitică. Sub zăpezile ce se topeau se simţea cum răzbate o 
întreagă lume nouă. 

Dar, odată cu animalele ce nu fac rău nimănui, se 
întoarseră şi duşmanii lor flămânziţi: vulpile şi lupii veniră 
în căutarea prăzii; urlete lugubre răsunau prin întunericul 
nopții scurte. 

Lupul din ţinuturile acestea e o rudă foarte apropiată a 
câinelui; latră ca şi el, şi adesea chiar în aşa fel, încât 
reuşeşte să înşele şi urechile cele mai deprinse ca de 
exemplu, ale câinilor; se spune chiar că lupii folosesc acest 
şiretlic ca să atragă câinii şi să-i sfâşie. Faptul a fost 
observat prin ţinuturile din jurul golfului Hudson, iar 


doctorul a putut să-l constate în Noua Americă; Johnson avu 
grijă să nu-şi lase liberi câinii de la sănii, căci ar fi putut 
cădea în cursă. 

Cât despre Duk, văzuse destule şi avea un miros prea fin 
ca să se arunce singur în gura lupului. 

Timp de cincisprezece zile au vânat mult; proviziile de 
carne proaspătă au fost numeroase: au împuşcat 
potârnichi, ptarmigani şi ortolani de zăpadă, care 
constituiau o alimentaţie foarte gustoasă. Vânătorii nu se 
îndepărtau de Fort-Providence. Se poate spune că vânatul 
mărunt venea singur în bătaia puştii; prin simpla sa 
prezenţă, însufleţea în mod deosebit plajele acestea tăcute, 
iar golful Victoria căpăta o înfăţişare neobişnuită care-ţi 
înveselea ochii. 

Cele cincisprezece zile care urmară după povestea cu urşii 
au fost consacrate acestor diferite ocupaţii; dezgheţul făcu 
progrese vizibile; termometrul urcă la treizeci şi două de 
grade peste zero“, torentele începură să mugească prin 
albiile lor şi mii de cascade se improvizau pe povârnişurile 
colnicelor. 

Doctorul, după ce curăţă un acru* de teren, semăna pe el 
seminţe de creson, de măcriş şi de cochelaria, a căror 
acţiune împotriva scorbutului e excelentă; vedea parcă 
răsărind din pământ, de la o zi la alta, mici frunze verzi, 
când, dintr-o dată, cu o iuţeală de neînchipuit, frigul se 
întoarse ca un stăpân în imperiul lui. 

Într-o singură noapte, în timp ce bătea un vânt puternic 
dinspre nord, termometrul scăzu iar cu aproape patruzeci 
de grade; cobori la opt grade sub zero*. Totul îngheţă, 
păsări, patrupede, amfibii dispărură ca prin farmec: 
răsuflătorile focilor se închiseră din nou, crăpăturile 
dispărură, gheaţa îşi recapătă tăria de granit, iar cascadele, 
prinse de îngheţ în căderea lor, se înţepeniră în lungi 
ţurţuri de cristal. 

O adevărată schimbare se produse chiar sub ochii lor, în 
noaptea de 11 spre 12 mai. Şi când Bell scoase dimineaţa 


nasul afară, în gerul care se lăsase, era cât pe ce să rămână 
fără el. 

— O! natură boreală, exclamă doctorul, cam dezamăgit, 
iată de ce eşti tu în stare! Deh! N-am acum decât să 
însămânţez din nou. 

Hatteras lua lucrurile mai puţin filosofic, grăbit cum era 
să-şi reia cercetările. Dar trebui să se resemneze. 

— Şi vom avea multă vreme o temperatură ca asta? 
întrebă Johnson. 

— Nu, prietene, răspunse Clawbonny; e ultima lovitură pe 
care ne-o dă frigul! Îţi dai bine seama că aici e la el acasă şi 
nu poate fi gonit fără să opună rezistenţă. 

— Se apără bine, replică Bell, frecându-şi faţa. 

— Da! Dar ar fi trebuit să mă aştept la asta, continuă 
doctorul şi să nu-mi sacrific seminţele ca un nepriceput, cu 
atât mai mult, cu cât puteam, la nevoie, să le fac să răsară 
lângă maşinile de gătit din bucătărie. 

— Cum? întrebă Altamont, ar fi trebuit să prevedeţi 
această schimbare de temperatură? 

— Fără îndoială, şi era la mintea oricui! Ar fi trebuit să-mi 
pun seminţele sub protecţia imediată a sfântului Mamert, a 
sfântului Pancraţiu şi a sfântului Gervais, a căror 
sărbătorire cade în zilele de 11, 12 şi 13 ale acestei luni. 

— Nemaipomenit, doctore! exclamă Altamont; vă rog să-mi 
spuneţi ce influenţă ar putea să aibă cei trei sfinţi cu pricina 
asupra temperaturii? 

— Foarte mare, dacă ar fi să ne luăm după horticultori, 
care-i numesc „cei trei sfinţi ai gheții”. 

— Şi de ce? 

— Pentru că, în general, în luna mai se lasă un frig 
periodic, şi această scădere a temperaturii se produce între 
11 şi 13 ale acestei luni. Aşa stau lucrurile. Asta-i tot. 

— E curios, dar se poate oare explica? întrebă americanul. 

— Da. În două feluri: fie prin interpunerea unei cantităţi 
mai mari de asteroizi* din această epocă a anului, între 
pământ şi soare, sau, pur şi simplu, prin dizolvarea 


zăpezilor care, topindu-se, absorb în mod necesar o foarte 
mare cantitate de căldură. Ambele cauze sunt plauzibile. 
Trebuie să le admitem neapărat? Nu ştiu. Dar, dacă nu sunt 
sigur de valoarea explicaţiilor, ar fi trebuit să fiu sigur de 
autenticitatea faptului, să nu-l uit şi să nu-mi compromit 
plantațiile. 

Doctorul spunea adevărul. Dintr-un motiv sau altul, frigul 
a fost intens în restul lunii mai; vânătorile trebuiră să fie 
întrerupte, nu atât din cauza temperaturii prea aspre, cât 
mai ales din cauza totalei lipse de vânat; din fericire, 
rezerva de carne proaspătă nu era încă epuizată, mai aveau 
până atunci. Cei care iernau se găsiră, deci, din nou 
condamnaţi la inactivitate; timp de cincisprezece zile, de la 
11 la 25 mai, viaţa lor monotonă n-a fost marcată decât de o 
singură întâmplare, o boală gravă, o anghina difterică, care- 
| lovi pe neaşteptate pe dulgher; doctorul nu se putu înşela 
asupra naturii acestei boli la vederea amigdalelor foarte 
inflamate şi a falsei membrane care le căptuşea; dar se afla 
în elementul său, iar boala care, desigur, nu ţinuse seama 
de prezenţa lui, fu repede înlăturată. Tratamentul urmat de 
Bell fu foarte simplu, iar farmacia nu era departe: doctorul 
se mulţumi să-i recomande lui Bell să ţină în gură câteva 
bucăţi de gheaţă; în câteva ore inflamaţia cedă, iar falsa 
membrană dispăru. După douăzeci şi patru de ore, Bell fu 
din nou pe picioare. 

Şi cum toţi se minunau de tratamentul medicului, acesta le 
spuse: 

— Aici e ţara anghinelor, grăi el, aşa încât trebuie 
neapărat ca şi leacul să fie alături de boală. 

— Leacul, şi mai ales medicul, adăugă Johnson, în mintea 
căruia iscusinţa doctorului lua proporţii fabuloase. 

În timpul acestor noi zile de repaus, doctorul se hotărî să 
aibă o discuţie importantă cu căpitanul; se punea problema 
de a-l face pe Hatteras să renunţe la ideea de a porni din 
nou spre nord fără a lua cu dânsul o baleniera sau vreo 
barcă oarecare, o bucată de lemn, în sfârşit, ceva cu care să 


se poată străbate un braţ de mare sau o strâmtoare. 
Căpitanul, atât de categoric în ideile sale, se pronunţase în 
mod formal împotriva folosirii oricărei ambarcaţiuni făcute 
din resturile vasului american. 

Doctorul nu prea ştia cum să înceapă vorba, şi totuşi era 
important ca în chestiunea aceasta să se ia imediat o 
hotărâre, căci luna iunie aducea în curând cu sine perioada 
marilor expediţii. În sfârşit, după ce se gândi mult, îl luă 
într-o zi pe Hatteras deoparte şi, cu aerul său de calmă 
blândeţe, îi spuse: 

— Hatteras, crezi că-ţi sunt prieten? 

— Desigur, răspunse căpitanul cu vioiciune, cel mai bun, şi 
chiar singurul. 

— Dacă-ţi dau un sfat, continuă doctorul, un sfat pe care 
nu mi-l ceri, l-ai socoti dezinteresat? 

— Da, pentru că ştiu că niciodată nu v-aţi lăsat condus de 
interesul personal; dar unde vreţi să ajungeţi? 

— Aşteaptă, te rog, Hatteras, mai am o rugăminte. Mă 
socoti un bun englez ca şi dumneata şi însetat de glorie 
pentru patria mea? 

Hatteras aţinti asupra doctorului o privire surprinsă. 

— Da, răspunse el, întrebându-l din ochi despre scopul 
cererii sale. 

— Vrei să ajungi la Polul Nord, spuse doctorul în 
continuare; înţeleg ambiția dumitale, şi o împărtăşesc; dar, 
ca să ajungem la acest ţel, trebuie să facem ceea ce e 
necesar. 

— Ei bine, până acum n-am sacrificat oare totul ca să 
reuşesc? 

— Nu, Hatteras, nu ţi-ai sacrificat antipatiile personale şi, 
în clipa aceasta, te văd gata să refuzi mijlocul absolut 
indispensabil pentru a ajunge la pol. 

— Aha! răspunse Hatteras, vreţi să vorbiţi despre barca... 
despre omul acela... 

— Hatteras, hai, să judecăm fără patimă, la rece, şi să 
studiem problema pe toate feţele. Coasta pe care am iernat 


s-ar putea să fie întreruptă; nimic nu ne dovedeşte că ea se 
prelungeşte cu şase grade spre nord; dacă informaţiile care 
te-au adus până aici se verifică, trebuie, deci, în timpul 
verii, să găsim o mare liberă de o vastă întindere. Or, în 
prezenţa Oceanului Arctic, eliberat de gheţuri şi propice 
unei navigaţii uşoare, cum vom proceda dacă ne lipsesc 
mijloacele de a-l traversa? 

Hatteras nu răspunse. 

— Vrei oare să te trezeşti la câteva mile de Polul Nord, 
fără a putea ajunge acolo? 

Hatteras lăsă să-i cadă capul în mâini. 

— Şi acum, continuă doctorul, să examinăm problema sub 
aspectul ei moral, înţeleg ca un englez să-şi sacrifice viaţa şi 
averea pentru a-i oferi Angliei o glorie în plus! Dar pentru 
că o barcă, construită din câteva scânduri smulse dintr-un 
vas american, dintr-un bastiment american naufragiat şi 
fără nici o valoare, va atinge noua coastă sau va fi străbătut 
oceanul necunoscut - ar putea oare micşora onoarea 
descoperirii? Oare, dacă ai fi descoperit chiar dumneata pe 
plaja aceasta coca unui vas părăsit ai fi şovăit să te foloseşti 
de ea? Nu aparţine oare numai şefului expediției onoarea 
reuşitei? Şi, te întreb, oare această ambarcaţiune, 
construită de patru englezi nu este englezească de la chilă 
până la bordură? 

Hatteras continua să tacă. 

— Nu, spuse Clawbonny, să vorbim deschis, nu barca e cea 
care te necăjeşte, ci omul. 

— Da, doctore, răspunse căpitanul, îl urăsc pe americanul 
acesta, pe omul acesta pe care soarta rea ni l-a aruncat în 
drum... 

— Ca să te salveze! 

— Ca să mă distrugă! Mi se pare că mă sfidează, că 
vorbeşte aici ca un stăpân, că-şi închipuie că soarta mea e 
în mâinile lui şi că mi-a ghicit planurile. Nu s-a dat în vileag 
pe de-a-ntregul când a fost vorba să punem nume noilor 
ţinuturi? A mărturisit el vreodată ce căuta la aceste 


latitudini? Nu-mi veţi scoate din cap ideea care mă ucide: 
că acest om e comandantul unei expediţii trimisă de 
guvernul Statelor Unite ca să facă vreo descoperire. 

— Şi chiar de ar fi aşa, Hatteras, ce dovedeşte că această 
expediţie încerca să ajungă la pol? America nu poate şi ea 
să încerce, ca şi Anglia, să găsească Trecerea din nord- 
vest? În orice caz, Altamont habar n-are de planurile 
noastre, căci nici Johnson, nici Bell, nici dumneata, nici eu 
n-am scos o vorbă în faţa lui despre ele. 

— Bine, atunci să nu le ştie niciodată! 

— Până la urmă va trebui neapărat să le cunoască, 
întrucât nu-l putem lăsa singur aici. 

— Şi de ce nu? întrebă căpitanul cu oarecare violenţă în 
glas. Nu poate să rămână la Fort-Providence? 

— N-ar consimţi la aşa ceva, Hatteras; şi apoi, să-l părăsim 
pe omul acesta, pe care n-am fi siguri că-l regăsim la 
înapoiere, ar fi mai mult decât imprudent, ar fi inuman; 
Altamont va veni cu noi, trebuie să vină! Dar cum e de 
prisos să-i dăm de pe acum idei pe care nu le are, să nu-i 
spunem nimic şi să construim o barcă destinată în aparenţă 
acţiunilor de recunoaştere a acestor noi ţărmuri. 

Hatteras nu se putea hotări să se dea bătut în faţa 
argumentelor prietenului său; acesta aştepta un răspuns 
care nu venea. 

— Şi dacă omul acesta refuză să consimtă la desfacerea în 
bucăţi a vasului? spuse, în fine, căpitanul. 

— În cazul acesta, vei avea dreptul de partea dumitale; vei 
construi barca fără voia lui şi n-ar mai avea căderea să facă 
vreo obiecţie. 

— Să dea Domnul, deci, să refuze! exclamă Hatteras. 

— Înainte de un refuz, răspunse doctorul, trebuie adresată 
o cerere; mă însărcinez eu s-o fac. 

Într-adevăr, chiar în aceeaşi seară, la cină, Clawbonny 
aduse vorba despre anumite planuri de călătorii necesare 
în timpul lunilor de vară, pentru a face releveele 
hidrografice ale coastelor. 


— Cred, Altamont, că vei merge cu noi? 

— Desigur, răspunse americanul, trebuie să ştim până 
unde se întinde acest ţinut al Noii-Americi! 

Hatteras se uită fix la rivalul său în timp ce răspundea în 
felul acesta. 

— Şi pentru asta, continuă Altamont, trebuie să folosim cât 
mai bine resturile lui Porpoise; să construim aşadar, o barcă 
solidă şi care să ne ducă departe. 

— Ai auzit Bell, spuse cu vioiciune doctorul, chiar de mâine 
ne apucăm de treabă. 

Capitolul XV. 

TRECEREA DIN NORD-VEST. 

A doua zi, Bell, Altamont şi doctorul se duseră la Porpoise; 
lemnul nu lipsea; vechea balenieră a vasului cu trei catarge, 
desfundată de loviturile blocurilor de gheaţă, putea să mai 
furnizeze părţile principale ale celei noi. Dulgherul se puse, 
deci, imediat pe treabă: era nevoie de o ambarcaţiune în 
stare să reziste pe mare, şi totuşi destul de uşoară ca să 
poată fi transportată pe sanie. 

În timpul ultimelor zile ale lunii mai, temperatura se 
ridică: termometrul urcă iar până la gradul de înghețare; 
de astă dată primăvara se întorsese de-a binelea, iar cei ce 
iernaseră trebuiră să-şi dezbrace hainele de iarnă. 

Ploile cădeau des; zăpada topită începu în curând să 
profite de cele mai mici pante ca să pornească în viituri şi 
cascade. 

Hatteras nu-şi putu stăpâni satisfacția, văzând cum 
câmpurile albe dădeau primele semne de dezgheţ. Marea 
liberă însemna pentru el libertatea. 

Spera să afle peste puţină vreme dacă înaintaşii lui se 
înşelaseră, sau nu, asupra acestei mari probleme a 
bazinului polar. De asta depindea întregul succes al 
expediției sale. 

Într-o seară, după o zi destul de călduroasă, în timpul 
căreia semnele de topire a gheţurilor se vădiră tot mai 


mult, îndreptă discuţia către acest subiect, atât de 
interesant, al mării libere. 

Reluă toate argumentele care-i erau cunoscute şi găsi, ca 
întotdeauna, un cald partizan al teoriei sale în persoana 
doctorului. De altfel, concluziile sale nu erau lipsite de 
justeţe. 

— E evident, spuse el, că, dacă oceanul se descotoroseşte 
de gheţurile sale în faţa golfului Victoria, partea lui sudică 
va fi de asemenea liberă până la Noul-Cornouailles şi până 
la Canalul Reginei. Penny şi Belcher aşa l-au văzut şi cu 
siguranţă că l-au văzut bine. 

— Cred ca şi dumneata, Hatteras, nimic nu îndreptăţea să 
fie pusă la îndoială buna credinţă a acestor vestiți marinari; 
degeaba se încerca explicarea descoperirii făcute de ei 
printr-un efect de miraj; se arătau prea categorici în 
afirmaţiile lor ca să nu fie siguri de acest fapt. 

— Ne-am gândit întotdeauna, spuse Altamont, care luă 
atunci cuvântul, că bazinul polar se întinde nu numai spre 
vest, ci şi spre est. 

— Într-adevăr, se poate presupune, răspunse Hatteras. 

— Trebuie să presupunem, interveni din nou americanul, 
căci marea aceasta liberă, pe care căpitanii Penny şi 
Belcher au văzut-o aproape de coastele ținutului Grinnel, 
Morton, locotenentul lui Kane, a zărit-o şi el în strâmtoarea 
care poartă numele acestui savant îndrăzneţ! 

— Nu suntem în marea Kane, răspunse sec Hatteras, şi, ca 
atare, nu putem verifica faptul. 

— Dar e de presupus, cel puţin, spuse Altamont. 

— Desigur, replică doctorul care voia să evite o discuţie 
inutilă. Trebuie să fie aşa cum gândeşte Altamont; afară 
doar de cazul când există unele situaţii speciale, aceleaşi 
efecte se produc la aceleaşi latitudini. De aceea cred în 
existenţa mării libere în est, ca şi în vest. 

— În orice caz, puţin ne interesează! spuse Hatteras. 

— Nu sunt de aceeaşi părere, Hatteras, reluă americanul, 
pe care indiferența afectată a căpitanului începea să-l 


enerveze. Aceasta s-ar putea să aibă pentru noi o anumită 
importanţă. 

— Şi când anume, mă rog? 

— Când ne vom gândi la întoarcere. 

— La întoarcere! exclamă Hatteras. Şi cine se gândeşte la 
aşa ceva? 

— Nimeni, răspunse Altamont, dar în fine, bănuiesc că ne 
vom opri undeva. 

— Unde anume? întrebă Hatteras. 

Pentru prima dată, această întrebare i-a fost adresată 
direct americanului. Doctorul şi-ar fi dat un braţ ca să 
curme discuţia. 

Neprimind răspuns de la Altamont, căpitanul îşi reînnoi 
întrebarea. 

— Unde anume? făcu el, insistând. 

— Acolo unde mergem! răspunse liniştit americanul. 

— Şi cine ştie asta? spuse împăciuitor doctorul 

— Pretind, aşadar, spuse din nou Altamont, că, dacă vrem 
să profităm de bazinul polar ca să ne înapoiem, vom putea 
încerca să ajungem la marea Kane; ea ne va duce mai 
direct la marea Baffin. 

— Crezi? întrebă ironic căpitanul. 

— Cred, aşa cum cred că, dacă vreodată aceste mări 
boreale ar deveni practicabile, s-ar merge spre ele pe acest 
drum care e mai direct. O, doctorul Kane a făcut o mare 
descoperire! 

— Într-adevăr! spuse Hatteras muşcându-şi buzele până la 
sânge. 

— Da, întări doctorul, nu se poate nega şi trebuie să-i 
lăsăm fiecăruia meritul său. 

— Fără să mai punem la socoteală că înaintea acestui 
vestit marinar, insistă încăpăţânatul american, nimeni nu 
mai înaintase atât de adânc spre nord. 

— Aş vrea să cred, spuse Hatteras, că acum englezii i-au 
luat-o înainte. 

— Şi americanii! replică Altamont. 


— Americanii?! exclamă Hatteras. 

— Dar eu ce sunt? spuse Altamont cu mândrie. 

— Dumneata eşti, răspunse Hatteras cu un glas de abia 
stăpânit, dumneata eşti un om care pretinde să acorde 
hazardului aceeaşi parte de glorie ca şi ştiinţei! Căpitanul 
american al dumitale a înaintat mult spre nord, dar numai 
întâmplarea... 

— Întâmplarea?! strigă Altamont. Îndrăzneşti să spui că 
doctorul Kane nu datorează această mare descoperire 
energiei şi ştiinţei sale? 

— Eu spun, replică Hatteras, că numele acestui Kane nu e 
un nume care să fie rostit într-un ţinut ilustrat de un Parry, 
Franklin, Ross, Belcher, Penny, în aceste mări care i-au 
dezvăluit Trecerea din nord-vest englezului Mac Clure... 

— Mac Clure! ripostă vehement americanul. Citezi numele 
acestui om şi te ridici împotriva foloaselor pe care le aduce 
întâmplarea? Nu e oare numai întâmplarea care l-a 
favorizat? 

— Nu, răspunse Hatteras, înflăcărându-se, nu! E curajul 
lui, îndărătnicia de a petrece patru ierni în mijlocul 
gheţurilor... 

— Cred şi eu! răspunse americanul. Era prins de gheţuri, 
nu putea să se mai întoarcă şi, până la urmă, şi-a părăsit 
vasul Investigator ca să ajungă iar în Anglia! 

— Dragi prieteni, interveni doctorul... 

— De altfel, spuse Altamont întrerupându-l, să lăsăm la o 
parte omul şi să vedem rezultatul. Vorbeşti despre Trecerea 
din nord-vest; ei bine, trecerea aceasta încă n-a fost găsită! 

Hatteras sări în sus la auzul acestei fraze. 

Doctorul încercă iar să intervină. 

— Greşeşti, Altamont, spuse el. 

— Nu! îmi susţin părerea, continuă încăpăţânatul. 
Trecerea din nord-vest a rămas încă de găsit, sau, dacă 
preferaţi, de străbătut. Mac Clure nu a trecut prin ea şi 
niciodată până astăzi un vas plecat din strâmtoarea Behring 
nu a ajuns în marea Baffin. 


Faptul era adevărat, vorbind la modul absolut. Ce i se 
putea răspunde americanului? 

Totuşi, Hatteras se ridică şi spuse: 

— Nu voi îngădui ca în prezenţa mea gloria unui căpitan 
englez să mai fie multă vreme atacată! 

— Nu vei îngădui! răspunse americanul, ridicându-se şi el, 
dar acestea sunt faptele, iar puterea dumitale nu merge 
până acolo încât să le desființeze. 

— Domnule! spuse Hatteras, palid de mânie. 

— Dragi prieteni, interveni doctorul, fiţi puţin mai calmi; 
discutăm o problemă ştiinţifică. 

Bunul Clawbonny nu voia să vadă altceva decât o discuţie 
ştiinţifică acolo unde era în joc ura dintre căpitanul 
american şi cel englez. 

— Faptele am să vi le spun eu, reluă ameninţător vorba 
Hatteras, care nu mai asculta nimic. 

— Şi eu voi vorbi! ripostă americanul. Johnson şi Bell nu 
ştiau ce atitudine să ia. 

— Domnilor, rosti doctorul pe un ton energic, îmi veţi 
permite să iau cuvântul! Vreau acest lucru, spuse el; faptele 
îmi sunt cunoscute ca şi dumneavoastră, mai bine chiar 
decât vă sunt cunoscute dumneavoastră, şi veţi fi de acord 
că pot să discut despre ele fără părtinire. 

— Da! da! încuviinţă Bell şi Johnson, care erau neliniştiţi 
de întorsătura luată de discuţie şi-i creară o majoritate 
favorabilă doctorului. 

— Hai, începeţi, domnule Clawbonny, spuse Johnson, 
domnii aceştia vă vor asculta şi aceasta ne va instrui pe toţi. 

— Atunci vorbiţi! consimţi americanul. 

Hatteras îşi reluă locul, făcând un semn de aprobare, şi-şi 
încrucişa braţele. 

— Am să vă povestesc faptele aşa cum s-au petrecut în 
realitate, spuse doctorul, iar dumneavoastră mă veţi putea 
corecta, dragi prieteni, dacă omit sau dacă denaturez vreun 
amănunt. 


— Vă cunoaştem, domnule Clawbonny, răspunse Bell, 
puteţi povesti fără nici o teamă. 

— lată harta mărilor polare continuă doctorul, care se 
ridicase ca să caute piesele procesului; va fi uşor să 
urmărim pe ea drumul străbătut de Mac Clure şi veţi putea 
să judecaţi în cunoştinţă de cauză. 

Doctorul întinse pe masă una din acele excelente hărţi, 
publicate din ordinul Amiralității, unde erau trecute 
descoperirile cele mai moderne făcute în regiunile arctice; 
apoi continuă în aceşti termeni: 

— În 1848, după cum ştiţi, două nave, Herald, sub 
comanda căpitanului Kellet şi Plover, sub comanda lui 
Moore, au fost trimise în strâmtoarea Behring ca să încerce 
să găsească urmele lui Franklin; cercetările lor rămaseră 
infructuoase. În 1850, li se adaugă Mac Clure, care 
comanda vasul Investigator, navă pe care tocmai făcuse 
campania din 1849, sub ordinele lui James Ross. Era urmat 
de şeful lui, căpitanul Collinson, de pe Entreprise; dar i-o 
luă înainte şi, ajuns în strâmtoarea Behring, declară că nu 
va mai aştepta multă vreme, că va pleca singur pe propria-i 
răspundere şi, ascultă-mă cu atenţie, Altamont, că-l va 
descoperi pe Franklin, sau Trecerea. 

Altamont nu manifestă nici aprobare, nici dezaprobare. 

— La 5 august 1850, continuă doctorul, după ce 
comunicase pentru ultima oară cu Plover, Mac Clure se 
afundă în mările din est pe un drum aproape necunoscut; 
uitaţi-vă, abia dacă sunt indicate câteva ţinuturi pe această 
hartă. La 30 august, tânărul ofiţer determina poziţia 
capului Bathurst; la 6 septembrie, descoperea ţinutul 
Baring, pe care-l recunoscu apoi ca făcând parte din ţinutul 
Banks, apoi ţinutul Prince-Albert; apoi o luă hotărât prin 
această strâmtoare alungită, care desparte aceste două 
mari insule, şi pe care o boteză strâmtoarea Prince de 
Wales. Intraţi în ea, în gând, odată cu acest curajos 
navigator! Spera să ajungă în bazinul Melville, pe care l-am 
traversat, şi avea motiv să spere; dar gheţurile, la 


extremitatea strâmtorii, îi opuseră o barieră de netrecut. 
Atunci, oprit din drumul său, Mac Clure iernează de la 1850 
la 1851, şi în timpul acesta merge de-a lungul banchizei ca 
să se asigure că strâmtoarea comunică cu bazinul Melville. 

— Da, spuse Altamont, dar nu l-a traversat. 

— Aşteaptă, spuse doctorul. În timpul acestui iernat, 
ofiţerii lui Mac Clure străbat coastele învecinate, Creswell, 
ţinutul Baring, Haswelt, ţinutul Prince-Albert spre sud, şi 
Wynniat, capul Walker spre nord. În iulie, odată cu primele 
dezgheţuri, Mac Clure încearcă pentru a doua oară să-l 
ducă pe Investigator în bazinul Melville; se apropie de el, la 
douăzeci de mile, dar vânturile îl târăsc irezistibil spre sud, 
fără să poată birui obstacolul. Atunci se hotărăşte să 
coboare din nou prin strâmtoarea Prince de Wales şi să 
ocolească ţinutul Banks ca să încerce prin vest ceea ce nu 
reuşise să facă prin est; se întoarce; la 18 determină poziţia 
capului Kellet, iar la 19, capul Prince-Alfred, cu două grade 
mai sus; apoi, după o luptă îngrozitoare cu aisbergurile, 
rămâne prins în canalul Banks, la intrarea în şirul de 
strâmtori care duce la marea Baffin. 

— Dar n-a putut să le străbată, răspunse Altamont. 

— Mai aşteaptă şi ai răbdarea lui Mac Clure. La 26 
septembrie, îşi ocupă poziţia de iernare în golful Mercy, la 
nord de ţinutul Banks şi rămâne acolo până în 1852. Vine 
luna aprilie; Mac Clure nu mai avea provizii decât pentru 
optsprezece luni. Totuşi, nu vrea să se întoarcă; pleacă, 
traversează cu sania strâmtoarea Banks şi soseşte la insula 
Melville. Să-l urmărim. Spera să găsească pe aceste coaste 
vasele comandantului Austin, trimise în întâmpinarea lui 
prin marea Baffin şi strâmtoarea Lancastre; ajunse la 28 
aprilie la Winter-Harbour, chiar în locul unde Parry iernase 
înainte cu treizeci şi trei de ani; cât despre vase, nici urmă; 
numai că descoperă într-un cairn un document prin care 
află că Mac Clintock, locotenentul lui Austin, trecuse pe 
acolo în urmă cu un an şi că plecase. Dar acolo unde pe un 
altul l-ar fi cuprins disperarea. Mac Clure nu-şi pierde 


nădejdea. Pune, cu totul la voia întâmplării, un nou 
document în acelaşi cairn, şi anunţă dorinţa sa de a se 
întoarce în Anglia prin Trecerea din nord-vest, pe care a 
găsit-o, ajungând la strâmtoarea Lancastre şi la marea 
Baffin. Dacă nu se mai aude vorbindu-se nimic despre el 
înseamnă că a fost târât spre nordul sau spre vestul insulei 
Melville; apoi se întoarce, deloc descurajat, la golful Mercy, 
să ierneze pentru a treia oară, de la 1852 la 1853. 

— Nu i-am pus niciodată la îndoială curajul, ci doar 
succesul, răspunse Altamont. 

— Să-l urmărim mai departe, spuse doctorul. În martie, 
redus la două treimi din raţie, în urma unei ierni foarte 
aspre în care vânatul lipsi, Mac Clure se hotări să trimită 
înapoi în Anglia jumătate din echipajul său, fie prin marea 
Baffin, fie prin râul Mackensie şi golful Hudson; cealaltă 
jumătate trebuia să-l aducă înapoi în Europa pe 
Investigator. Alese oamenii cei mai puţin sănătoşi, pentru 
care un al patrulea iernat ar fi fost fatal; totul era pregătit 
pentru plecarea lor, fixată la 15 aprilie, când, în ziua de 6, 
plimbându-se pe gheţuri cu locotenentul Creswell, Mac 
Clure zări, alergând dinspre nord şi gesticulând, un om, şi 
omul acela era locotenentul Pim, de pe Herald, locotenentul 
aceluiaşi căpitan Kellet, pe care-l lăsase cu doi ani înainte în 
strâmtoarea Behring, aşa cum v-am spus la începutul 
acestei povestiri. Kellet, ajuns la Winter-Harbour, găsise 
documentul lăsat la întâmplare de Mac Clure; aflând astfel 
despre situaţia sa în golful Mercy, îl trimise pe locotenentul 
Pim în întâmpinarea îndrăzneţului căpitan. Locotenentul 
era însoţit de un detaşament de marinari de pe Herald, 
printre care se afla şi locotenentul de marină francez, 
domnul de Bray, care servea ca voluntar în statul major al 
căpitanului Kellet. Sper că nu pui la îndoială această 
întâlnire dintre compatrioţii noştri. 

— Nicidecum! răspunse Altamont. 

— Ei bine. să vedem ce se va întâmplă de aci înainte şi 
dacă Trecerea din nord-vest va fi cu adevărat străbătută. 


Observă că, dacă am lega descoperirile lui Parry de cele ale 
lui Mac Clure, s-ar vedea că s-a făcut ocolul coastelor 
nordice ale Americii. 

— Dar nu de către un singur vas, răspunse Altamont. 

— Nu, dar de către un singur om. Să continuăm. Mac 
Clure se duse să-l viziteze pe căpitanul Kellet pe insula 
Melville; făcu în douăsprezece zile cele o sută şaptezeci de 
mile care despărţeau golful Mercy de Winter-Harbour; se 
înţelese cu comandantul lui Herald să-i trimită bolnavii şi se 
întoarse la bordul vasului său; alţii, în locul lui Mac Clure, ar 
fi crezut că au făcut destul, dar tânărul cutezător voi să-şi 
mai încerce o dată norocul. Atunci, şi aici vă rog să fiţi 
atenţi, atunci locotenentul său, Creswell, însoţindu-i pe 
bolnavii şi infirmii de pe Investigator, părăsi golful Mercy, 
ajunse la Winter-Harbour, apoi de acolo, după o călătorie de 
patru sute şaptezeci de mile pe gheaţă, atinse, la 2 iunie, 
insula Beechey şi, după câteva zile, cu doisprezece dintre 
oamenii săi, trecu pe bordul lui Phoenix. 

— Pe care serveam pe vremea aceea, spuse Johnson, cu 
căpitanul Inglefield, şi ne-am reîntors în Anglia. 

— Iar la 7 octombrie 1853, continuă doctorul, Creswell 
ajungea la Londra, după ce străbătuse tot spaţiul cuprins 
între strâmtoarea Behring şi capul Farewell. 

— Ei bine, întrebă Hatteras, să fi sosit printr-o parte şi să fi 
ieşit prin cealaltă, aceasta nu înseamnă să fi trecut? 

— Ba da, răspunse Altamont, dar străbătând patru sute 
şaptezeci de mile pe gheaţă. 

— Şi ce importanţă are? 

— Aici stă toată chestiunea, răspunse americanul. Vasul lui 
Mac Clure a făcut el traversarea? 

— Nu, răspunse doctorul, căci, după al patrulea iernat, 
Mac Clure a fost silit să-l părăsească în mijlocul gheţurilor. 

— Ei bine, când e vorba de o călătorie pe mare, vasul şi nu 
omul trebuie să treacă. Dacă vreodată Trecerea din nord- 
vest va deveni posibilă, ea se va face cu vase şi nu cu sănii. 


Trebuie deci ca vasul să fie cel care face călătoria sau, în 
lipsa vasului, o ambarcaţiune. 

— O ambarcaţiune! exclamă Hatteras, care văzu o intenţie 
vădită în aceste vorbe ale americanului, 

— Altamont, se grăbi doctorul să intervină, faci o 
deosebire copilărească în privinţa aceasta; cu toţii socotim 
că greşeşti. 

— Asta nu-i greu pentru dumneavoastră, domnilor, spuse 
americanul, sunteţi patru contra unul. Dar asta nu mă va 
împiedica să rămân la părerea mea. 

— Păstrează-ţi-o deci, exclamă Hatteras, şi aşa, încât să n- 
o mai auzim! 

— Şi cu ce drept îmi vorbeşti în felul acesta? întrebă 
americanul furios. 

— Cu dreptul meu de căpitan! răspunse Hatteras cu 
mânie. 

— Mă aflu, aşadar, sub ordinele dumitale? ripostă 
Altamont. 

— Fără nici o discuţie şi vai de dumneata dacă... 

Doctorul, Johnson şi Bell interveniră. Era şi timpul; cei doi 
duşmani se măsurau din ochi. Doctorul simţea o greutate 
pe suflet. 

Totuşi, după câteva vorbe de împăcare, Altamont se duse 
să se culce, fluierând aria naţională „Yankee Doodle” şi, 
dormind sau nu, nu mai scoase nici o vorbă. 

Hatteras ieşi din casă şi se plimbă pe afară cu paşi mari; 
nu se întoarse decât după o oră şi se culcă fără să mai 
rostească nici un cuvânt. 

Capitolul XVI. 

ARCADIA* BOREALA. 

La 29 mai, pentru prima dată, soarele nu apuse; discul lui 
atinse în treacăt orizontul şi se ridică imediat; intrau în 
perioada zilelor de douăzeci şi patru de ore. A doua zi, 
astrul strălucitor apăru înconjurat de un halo magnific, un 
arc luminos sclipind în toate culorile curcubeului; apariţia 
foarte frecventă a acestor fenomene atrăgea întotdeauna 


atenţia doctorului; nu uita niciodată să noteze data când 
aveau loc, dimensiunile şi înfăţişarea lor; cel pe care-l 
observă în ziua aceea prezenta, prin forma lui eliptică, 
unele aspecte încă puţin cunoscute. 

În curând, reapăru tot neamul ţipător al păsărilor: cârduri 
de dropii, stoluri de gâşte de Canada, venind din ţinuturile 
îndepărtate ale Floridei sau din Arkansas, zburau spre nord 
cu o iuţeală uimitoare şi aduceau primăvara pe aripile lor. 
Doctorul reuşi să doboare câteva din ele precum şi trei, 
patru cocori timpurii şi chiar o barză singuratică. 

În timpul acesta, sub acţiunea soarelui, zăpezile se topeau 
din toate părţile; apa sărată, răspândită pe ice-field prin 
crăpături şi prin răsuflătorile focilor, grăbea topirea zăpezii; 
amestecată cu apa de mare, gheaţa forma un fel de pastă 
murdară, căreia navigatorii arcticii îi dau numele de slush*. 
Pe pământ se formau băltoace mari care se învecinau cu 
golful, iar pământul curăţat părea că răsare ca un produs al 
primăverii boreale. 

Doctorul se apucă din nou de însămânţările lui; seminţele 
nu-i lipseau; de altfel, fu mirat să vadă răsărind în mod 
natural un fel de măcriş printre pietrele uscate şi admira 
forţa creatoare a naturii care cere atât de puţin pentru a se 
manifesta. Semăna creson, ale cărui tinere vlăstare după 
numai trei săptămâni aveau o lungime de aproape zece linii. 

Buruienile începură şi ele să-şi arate cu timiditate 
floricelele de un roz nesigur, aproape decolorat, un roz în 
care o mână neîndemânatică ar fi pus prea multă apă. Într- 
un cuvânt, flora Noii-Americi lăsa de dorit; totuşi îţi făcea 
plăcere să vezi vegetaţia aceasta rară şi sfioasă; era tot 
ceea ce puteau să dea razele slăbite ale soarelui, o ultimă 
amintire a providenţei, care nu uitase cu totul de aceste 
ţinuturi îndepărtate. 

În sfârşit începu să se încălzească de-a binelea. La 15 
iunie, doctorul constată că termometrul marca cincizeci şi 
şapte de grade peste zero*; nu-i venea să-şi creadă ochilor, 
dar trebui să se încline în faţa evidenţei. Ținutul se 


transforma: nenumărate cascade cădeau din toate vârfurile 
pe care le mângâia soarele; gheţurile se dislocau, iar marea 
problemă a mării libere avea, în sfârşit, să se lămurească. 
Aerul era plin de zgomotul avalanşelor care cădeau din 
vârful colinelor în fundul albiilor de torente, iar trosniturile 
ice-field-ului produceau un zgomot asurzitor. 

Au făcut o excursie până la insula Johnson: de fapt, nu era 
decât un ostrov fără importanţă, arid şi pustiu; dar bătrânul 
şef de echipaj nu era mai puţin încântat că aceste câteva 
stânci pierdute în mare fuseseră botezate cu numele lui. Voi 
chiar să-l graveze pe o stâncă înaltă, dar era cât pe ce să-şi 
rupă gâtul. 

Hatteras, în timpul plimbărilor, făcu o recunoaştere atentă 
a acestor ţinuturi până dincolo de capul Washington; 
topirea zăpezilor schimba în mod simţitor înfăţişarea 
regiunii; râpe şi colnice apăreau acolo unde întinsul covor 
alb al iernii părea să acopere câmpii uniforme. 

Casa şi magaziile amenințau să se topească şi adesea 
trebuiau reparate; din fericire, temperaturile de cincizeci şi 
şapte de grade sunt rare la aceste latitudini, iar media lor 
abia se ridică peste punctul de îngheţ. 

Către 15 iunie, construirea balenierei era într-o fază 
foarte avansată şi ambarcaţia începea să arate încurajator. 
În timp ce Bell şi Johnson lucrau la ea, se încercară câteva 
vânători care reuşiră bine. Ajunseră să împuşte reni; de 
animalele acestea e foarte greu să te apropii; totuşi, 
Altamont se folosi de metoda indienilor din ţara lui: se târi 
pe pământ ţinându-şi puşca şi braţele în aşa fel, încât să 
pară a fi coarnele uneia dintre aceste patrupede timide şi, 
ajuns astfel la o distanţă potrivită, putu să tragă la sigur. 

Dar vânatul, prin excelenţă boul moscat*, din care Parry 
găsise numeroase cirezi pe insula Melville, nu părea să 
viziteze prea des țărmurile golfului Victoria. Hotărâră, deci, 
să facă o excursie mai îndepărtată, atât ca să vâneze acest 
preţios animal, cât şi pentru recunoaşterea ținuturilor 
răsăritene. Hatteras nu-şi propunea să urce spre pol prin 


partea aceasta a continentului, dar pe doctor nu-l supăra 
să-şi facă o idee generală despre regiune. Au decis, aşadar, 
să facă o incursiune înspre răsărit de Fort-Providence. 
Altamont se aştepta să vâneze. Duk făcu parte din grup, 
cum era şi firesc. 

Aşadar luni 17 iunie, pe o vreme frumoasă, termometrul 
arătând patruzeci şi unu de grade*, într-o atmosferă caldă 
şi pură, cei trei vânători, înarmaţi fiecare cu câte o puşcă cu 
două focuri, cu o toporişca, cu cuțitul de zăpadă şi urmaţi 
de Duk, părăsiră Doctor's House la şase dimineaţa; erau 
echipați pentru o excursie care putea să dureze două sau 
trei zile; îşi luau cu ei provizii corespunzătoare. La opt 
dimineaţa Hatteras şi cei doi tovarăşi ai săi apucaseră să 
străbată o distanţă de vreo şapte mile. Nici o fiinţă vie nu le 
solicitase încă un foc de armă şi vânătoarea lor ameninţa să 
se transforme într-o simplă excursie. 

Ţinutul acesta nou era format din câmpii întinse care se 
pierdeau dincolo de zare; erau brăzdate de numeroase 
râuri, născute cu o zi înainte, şi băltoace mari, nemişcate ca 
nişte eleştee, străluceau ca oglinda în lumina oblică a 
soarelui. Straturile de gheaţă topită lăsau să apară sub 
picioare un sol ce aparţinea marii diviziuni a pământurilor 
sedimentare datorate acţiunii apelor, şi atât de larg 
răspândite pe suprafaţa globului. 

Se vedeau totuşi câteva blocuri eratice*, de o natură cu 
totul străină de pământul pe care-l acopereau şi a căror 
prezenţă se explica cu greu; dar şisturile de ardezie, 
diversele produse ale terenurilor calcaroase se întâlneau 
din belşug şi mai ales tot soiul de cristale transparente, 
incolore şi dotate cu refracția specifică spatului de Islanda. 

Dar, deşi nu vâna, doctorul n-avea timp s-o facă pe 
geologul; nu putea să fie savant decât în pas alergător, căci 
tovarăşii săi mergeau repede. Totuşi studia terenul şi 
vorbea cât mai mult cu putinţă, căci fără el ar fi domnit o 
tăcere absolută în micul grup. 


Altamont n-avea nici un chef să vorbească cu căpitanul, 
care, la rândul său, nu dorea să-i răspundă. 

Către ora zece dimineaţa, vânătorii înaintaseră cu 
douăsprezece mile spre răsărit; marea se ascundea sub 
linia orizontului; doctorul propuse un popas pentru masă. 
De data aceasta mâncară repede; după o jumătate de oră 
marşul reîncepu. 

Pământul cobora în pante uşoare; unele straturi de 
zăpadă, păstrate fie prin expunerea, fie prin înclinarea 
stâncilor, dădeau solului o înfăţişare vălurită; ai fi zis că 
talazuri mari se rostogolesc în larg pe un vânt puternic. 

Ţinutul prezenta mereu câmpuri lipsite de vegetaţie pe 
unde nici o fiinţă vie nu părea să fi trecut vreodată. 

— Hotărât lucru, îi spuse Altamont doctorului, n-avem 
noroc la vânătoare; recunosc că ţinutul le oferă puţine 
mijloace de trai animalelor, dar vânatul din ţările boreale nu 
are dreptul să fie mofturos şi ar fi putut să se arate mai 
amabil. 

— Să nu ne pierdem speranţa, răspunse doctorul; vara de- 
abia începe şi dacă Parry a întâlnit atâtea animale diferite 
pe insula Melville, nu e nici un motiv să nu găsim şi pe aici 
din ele. 

— Totuşi ne aflăm mai spre nord, răspunse Hatteras. 

— Fără îndoială; dar nordul nu e decât o latură a 
problemei; polul frigului e cel care trebuie luat în 
consideraţie adică acea imensitate de gheaţă în mijlocul 
căreia am iernat cu Forward: or, pe măsură ce înaintăm, ne 
îndepărtăm de zona cea mai friguroasă a globului; trebuie 
deci să regăsim dincolo ceea ce Parry, Ross şi alţi navigatori 
au întâlnit dincoace. 

— În fine, spuse Altamont oftând cu părere de rău, până 
acum am fost mai mult drumeţi decât vânători. 

— Răbdare, răspunse doctorul, ţinutul are tendinţa de a se 
schimba treptat şi aş fi foarte mirat dacă vânatul ne-ar lipsi 
în albiile curenților, acolo unde vegetaţia va fi găsit mijlocul 
de a se strecura. 


— Am impresia, replică americanul, că străbatem un ţinut 
destul de nelocuit şi nelocuibil. 

— O, nelocuibil e mult spus! interveni doctorul. Eu nu cred 
în existenţa unor ţinuturi de nelocuit; omul, cu preţul unor 
jertfe şi străduindu-se din generaţie în generaţie, folosind 
toate mijloacele ştiinţei agricole, va sfârşi prin a face să 
rodească un asemenea ţinut. 

— Credeţi? întrebă Altamont. 

— Fără îndoială! Dacă v-aţi duce prin ţinuturile vestite de 
la începuturile lumii, prin locurile pe unde au fost Teba, 
Ninive, Babilonul, în văile acelea fertile ale strămoşilor 
noştri, vi s-ar părea cu neputinţă ca omul să fi putut trăi 
vreodată acolo, şi însăşi atmosfera s-a alterat de la 
dispariţia fiinţelor omeneşti. E o lege generală a naturii 
care face insalubre şi sterpe ţinuturile unde n-am trăit, ca şi 
pe cele unde nu mai trăim. Aflaţi de la mine, omul e cel 
care-şi face singur locul, prin prezenţa, prin obiceiurile, 
prin dibăcia sa, ba, aş spune mai mult, chiar prin răsuflarea 
sa; el modifică treptat emanaţiile pământului şi condiţiile 
atmosferice, şi le purifică prin însăşi faptul că respiră! 
Aşadar, sunt de acord că există locuri nelocuite, dar de 
nelocuit, niciodată! 

Discutând astfel, vânătorii, deveniți naturalişti, mergeau 
întruna şi ajunseră într-un fel de vâlcea, larg descoperită, 
pe fundul căreia şerpuia un râu aproape dezgheţat; 
aşezarea spre sud făcuse ca pe marginile sale şi până la 
jumătatea pantelor să apară un soi de vegetaţie. Pământul 
vădea în locurile acelea o adevărată dorinţă de a se fertiliza 
cu câteva degete de pământ vegetal, n-ar fi cerut altceva 
mai mult decât să rodească. Doctorul le atrase atenţia 
asupra acestor tendinţe. 

— Vedeţi dumneavoastră, spuse el, la nevoie, nu s-ar putea 
oare stabili în albia aceasta câţiva colonişti întreprinzători! 
Cu pricepere şi cu răbdare, ar transforma aceste regiuni, 
nu chiar în nişte câmpii ca acelea din regiunile temperate, 
nu spun asta, dar, în sfârşit, ar face din ele un ţinut arătos! 


Ei! dacă nu mă înşel, iată şi câţiva locuitori cu patru labe. 
Voinicii ăştia cunosc locurile bune. 

— Sunt iepuri polari! exclamă Altamont, încărcându-şi 
puşca. 

— Stai, strigă doctorul, stai, vânător înrăit ce eşti! Bietele 
animale nici nu se gândesc să fugă! Hai, lasă-le în pace; vin 
spre noi! 

Într-adevăr, trei sau patru iepuri, ţopăind printre 
buruienile mărunte şi prin muşchii apăruţi de curând, se 
îndreptau spre cei trei oameni, de a căror prezenţă nu 
păreau să se teamă; drăgălăşenia lor plină de nevinovăție 
nu avea însă darul să-l dezarmeze pe Altamont. 

Curând, începură să se foiască printre picioarele 
doctorului, iar acesta îi mângâia spunând: 

— De ce să răspunzi cu gloanţe celui care vine să caute 
mângâiere? Moartea acestor mici animale ne e cu totul 
nefolositoare. 

— Aveţi dreptate doctore, răspunse Hatteras, să le lăsăm 
viaţa. 

— Şi acestor ptarmigani care zboară spre noi, exclamă 
Altamont, acestor becaţe care înaintează solemn pe lungile 
lor picioare?! 

Un neam întreg de păsăret venea în întâmpinarea 
vânătorilor, nebănuind pericolul, pe care numai prezenţa 
doctorului îl înlătura. Însuşi Duk, stăpânindu-se, rămăsese 
în admiraţie. 

Era un spectacol ciudat şi emoţionant pe care-l ofereau 
aceste animale drăguţe care ţopăiau şi alergau de colo-colo. 
Fără nici un pic de neîncredere; se aşezau pe umărul 
bunului Clawbonny, i se culcau la picioare; se ofereau 
singure acestor mângâieri neobişnuite, păreau să-şi dea 
toată osteneala ca să-i primească pe oaspeţii necunoscuţi: 
păsările numeroase, scoțând ţipete vesele, se chemau una 
pe alta şi veneau din diferite părţi ale albiei lăsate de 
torent; doctorul semăna cu un adevărat îmblânzitor. 
Vânători îşi continuară drumul, urcând în susul malurilor 


umede ale râului, urmaţi de această ceată familiară şi, la o 
cotitură a vâlcelei, zăriră o turmă de opt sau zece reni care 
păşteau câţiva licheni pe jumătate îngropaţi sub zăpadă - 
animale încântătoare la vedere, graţioase şi liniştite, cu 
coarnele în formă de ramuri dantelate, pe care femela le 
purta la fel de mândră ca şi bărbatul; părul lor lânos îşi 
părăsea albeaţa hibernală, căpătând culoarea brună şi 
cenuşie din timpul veni; nu păreau nici mai speriaţi, nici mai 
puţin blânzi ca iepurii sau ca păsările din ţinutul acesta 
paşnic. Aşa trebuie să li fost relaţiile dintre cel dintâi om şi 
cele dintâi animale, la vârsta cea mai fragedă a lumii. 

Vânătorii sosiră în mijlocul turmei, fără ca aceasta să fi 
făcut măcar un pas ca să fugă: de astă dată, doctorului îi fu 
destul de greu să ţină în frâu instinctele lui Altamont. 
Americanul nu putea să privească liniştit acest măreț vânat, 
fără ca beţia sângelui să i se urce la cap. Hatteras privi 
mişcat blândele animale care veneau să-şi frece botul de 
hainele doctorului, prietenul tuturor fiinţelor însufleţite. 

— Dar bine, spuse Altamont, oare n-am venit să vânăm? 

— Să vânăm boul moscat, răspunse Clawbonny, şi nu 
altceva. Cu acest vânat nici n-am avea ce face; proviziile pe 
care le avem sunt suficiente; lasă-ne, dar, să ne bucurăm de 
spectacolul emoţionant al omului care se amestecă cu 
zbenguielile unor animale paşnice, fără să le inspire nici o 
frică. 

— Asta dovedeşte că n-au mai văzut niciodată oameni, 
spuse Hatteras. 

— De bună seamă, răspunse doctorul, şi din această 
observaţie se poate trage următoarea concluzie: aceste 
animale nu sunt de origine americană. 

— Şi de ce nu? întrebă Altamont. 

— Dacă s-ar li născut în ţinuturile Americii septentrionale, 
ar şti ce trebuie să creadă despre mamiferul cu două 
picioare şi două mâini care se numeşte om şi, la vederea 
noastră, ar fi luat-o la fugă! Nu, probabil că au venit din 
nord, că sunt din nord, că sunt originare de prin ţinuturile 


necunoscute ale Asiei, de care semenii noştri nu s-au 
apropiat niciodată, şi că au străbătut continentele din jurul 
polului. Astfel că, Altamont, n-ai deloc dreptul să le 
revendici ca pe nişte compatrioți. 

— O! răspunse Altamont, un vânător nu-şi bate atâta 
capul, iar vânatul e întotdeauna din ţara celui care-l 
împuşcă. 

— Hai, linişteşte-te, viteazul meu Nemrod*. În ceea ce mă 
priveşte, aş prefera să nu mai trag un foc de armă toată 
viaţa, decât să bag spaima în populaţia aceasta 
fermecătoare. Priviţi! Chiar şi Duk fraternizează cu 
animalele acesta drăguţe. Ascultaţi-mă: să rămânem buni 
atunci când e posibil! Bunătatea e o forţă! 

— Bine, bine, răspunse Altamont, care nu prea înţelegea 
această sensibilitate, dar aş vrea să vă văd având bunătatea 
drept singură armă în mijlocul unei haite de lupi sau urşi! 

— O! n-am deloc pretenţia să îmblânzesc fiarele sălbatice, 
răspunse doctorul, nu cred prea mult în farmecele lui 
Orfeu*; de altfel, urşii şi lupii n-ar veni către noi ca iepurii, 
potârnichile sau renii aceştia. 

— De ce nu, răspunse Altamont, dacă n-au văzut oameni 
niciodată? 

— Pentru că animalele acestea sunt de felul lor sălbatice şi 
pentru că ferocitatea, ca şi răutatea, dau naştere bânuielii: 
e o observaţie care se potriveşte şi omului, şi animalelor. 
Cine spune „rău” spune „neîncrezător”, iar cei care pot 
inspira teamă se şi sperie uşor. 

Şi cu această mică lecţie de filosofie naturală, convorbirea 
luă sfârşit. 

Toată ziua şi-o petrecură în această albie a torentului, pe 
care doctorul voi s-o boteze Arcadia boreală, lucru la care 
tovarăşii lui nu se opuseră deloc şi, odată cu venirea serii, 
după o masă care nu costase viaţa nici unui locuitor din 
acest ţinut, cei trei vânători adormiră în scobitura unei 
stânci, aşezată parcă anume ca să le ofere un adăpost 
confortabil. 


Capitolul XVII. 

REVANŞA LUI ALTAMONI. 

A doua zi, doctorul şi cei doi tovarăşi ai săi se treziră după 
o noapte foarte liniştită. Frigul, fără să fie usturător, îi cam 
pişcase către dimineaţă, dar, bine înveliţi, au dormit adânc, 
vegheaţi de animalele paşnice. 

Timpul menţinându-se frumos, hotărâră să-şi consacre şi 
ziua aceea unei recunoaşteri prin regiune şi căutării boului 
moscat. Trebuiau, totuşi, să-i dea lui Altamont prilejul să 
vâneze puţin şi s-a hotărât ca - de-ar fi boii aceştia 
animalele cele mai naive din lume - să aibă dreptul să-i 
împuşte. De altfel, carnea lor, deşi puternic impregnată de 
mosc, e un aliment gustos şi vânătorii se bucurau să aducă 
la Fort-Providence câteva bucăţi din această carne 
proaspătă şi înviorătoare. 

Călătoria nu fu întreruptă de nici un incident în primele 
ore ale dimineţii; regiunea, în partea ei nord-estică, începea 
să-şi schimbe înfăţişarea; salturi bruşte de teren, primele 
ondulări ale unui ţinut muntos lăsau să se prevadă un sol 
nou. Ţinutul acesta al Noii Americi, dacă nu cumva forma 
un continent, trebuia să fie cel puţin o insulă mare; dar nu 
era vorba acum să fie verificată această problemă 
geografică. 

Duk alerga departe şi, în curând, dădu de urmele unei 
cirezi de boi moscaţi; o luă apoi înainte cu toată viteza şi, în 
curând, dispăru din ochii vânătorilor. 

Aceştia se conduseră după lătrăturile lui puternice şi 
desluşite, a căror grabă îi făcu să-şi dea seama că, în sfârşit, 
credinciosul câine descoperise ceea ce le stârnea atâta 
poftă. 

Se repeziră înainte şi, după o oră şi jumătate de drum, se 
găsiră în faţa a două animale destul de mari şi cu o 
înfăţişare cu adevărat înfricoşătoare; aceste patrupede 
ciudate păreau mirate de atacurile lui Duk fără ca, de altfel, 
să se sperie; păşteau un fel de muşchi de culoare roz, care 
catifela solul lipsit de zăpadă. Doctorul îi recunoscu uşor 


după statura lor mijlocie, după coarnele foarte lărgite şi 
unite la bază, după curioasa lipsă de bot, după fruntea 
rotunjită ca la oaie şi după coada foarte scurtă; structura 
lor în ansamblu le-a adus din partea naturaliştilor numele 
de „ovibos”, cuvânt compus care aminteşte caracteristicile 
celor două animale din care se trag. Au perii deşi şi lungi, 
ca o mătase brună şi fină. 

La vederea vânătorilor, cele două animale o luară imediat 
la fugă, iar aceştia le urmăriră cât îi ţineau picioarele. 

Dar era greu pentru nişte oameni, pe care un marş forţat 
de o oră şi jumătate îi făcuse să-şi piardă respiraţia, să-i 
ajungă. Hatteras şi tovarăşii săi se opriră. 

— Drace! făcu Altamont. 

— Ăsta-i cuvântul potrivit răspunse doctorul, de îndată ce 
izbuti să-şi tragă sufletul. Ţi-i dau pe aceşti rumegători 
drept americani, deşi nu par să aibă o idee prea bună 
despre compatrioţii voştri. 

— Aceasta dovedeşte că suntem buni vânători, răspunse 
Altamont. 

În timpul acesta, boii moscaţi, nemaivăzându-se urmăriţi, 
se opriră cu un aer mirat. Devenise limpede că urmăritorii 
nu vor reuşi să-i biruie alergând după ei; trebuiau, deci, să 
încerce să-i înconjoare. Platoul pe care se aflau în momentul 
acela era potrivit pentru o asemenea manevră. Vânătorii, 
lăsându-l pe Duk să-i hărţuiască, coborâră prin albiile 
torentelor învecinate în aşa fel, încât să ocolească platoul. 
Altamont şi doctorul se ascunseră la capătul platoului după 
nişte colţi de stâncă, în timp ce Hatteras, apărând pe 
neaşteptate dinspre extremitatea opusă, trebuia să abată 
boii spre ei. 

După jumătate de oră, fiecare ajunsese la postul său. 

— De data aceasta nu vă opuneţi să întâmpinăm aceste 
patrupede cu focuri de armă? întrebă Altamont. 

— Nu! de data asta e cinstit, răspunse doctorul care, în 
ciuda blândeţii sale naturale, avea fire de vânător. 


Şi în timp ce discutau aşa, văzură că boii moscaţi se pun în 
mişcare, cu Duk pe urmele lor; mai departe, Hatteras, 
scoțând strigăte puternice, îi goni spre doctor şi american, 
care se aruncară imediat în întâmpinarea acestei grozave 
prăzi. 

Îndată ce boii se opriră şi, fiind mai puţin îngroziţi la 
vederea unui singur duşman, se întoarseră împotriva lui 
Hatteras. Acesta îi aştepta hotărât; ochi în cel mai apropiat 
dintre cele două patrupede, trase, fără ca glonţul său, care 
îl lovise pe animal drept în frunte, să reuşească a-l opri din 
mers. Al doilea foc de armă al lui Hatteras nu avu alt efect 
decât acela de a înfuria animalele; ele se aruncară asupra 
vânătorului dezarmat şi, într-o clipă îl doborâră. 

— E pierdut! strigă doctorul. 

În momentul când Clawbonny, disperat, rostea aceste 
cuvinte, Altamont făcu un pas înainte ca să sară în ajutorul 
lui Hatteras; dar se opri, luptându-se cu sine. 

— Nu! exclamă el, în cele din urmă. Ar fi o laşitate! Şi se 
repezi spre locul luptei împreună cu Clawbonny. Şovăirea 
lui nu durase nici o jumătate de secundă. 

Dacă doctorul văzuse ce se petrecea în sufletul 
americanului, o înţelesese şi Hatteras, el, care s-ar fi lăsat 
mai degrabă omorât, decât să-i ceară rivalului său să-i vină 
în ajutor. Totuşi, abia avu vreme să-şi dea seama, că 
Altamont şi apăru lângă el. 

Hatteras, căzut la pământ, încerca să se apere de loviturile 
de coarne şi de copite ale celor două animale, dar nu putea 
să lungească multă vreme o asemenea luptă. Ar fi fost 
sfâşiat în mod inevitabil, când, deodată, se auziră răsunând 
două focuri de armă; Hatteras simţi cum gloanţele îi trec pe 
deasupra capului. 

— Haide! exclamă Altamont, care, aruncând departe de el 
puşca descărcată, se repezi asupra animalelor furioase. 

Unul dintre boi, lovit în inimă, căzu ca trăsnit; celălalt, 
înfuriat la culme, era tocmai să-l străpungă pe nefericitul 
căpitan, când Altamont, apărându-i în faţă, îi vâri între 


fălcile căscate, mâna lui înarmată cu cuțitul de zăpadă, iar 
cu cealaltă îi crăpă capul cu o groaznică lovitură de topor. 

Totul a avut loc cu o miraculoasă iuţeală, cât ar fi durat un 
fulger care să lumineze scena. 

Al doilea bou îşi îndoi genunchii şi căzu mort. 

— Ura! ura! strigă Clawbonny. 

Hatteras era salvat. 

Îi datora deci viaţa omului pe care îl ura cel mai mult pe 
lumea asta! Ce s-a petrecut în sufletul lui în acea clipă? Ce 
pornire omenească s-a declanşat în el, şi pe care nu şi-o 
putu stăpâni? E unul din acele secrete ale inimii, care scapă 
oricărei analize. 

Orice-ar fi fost, Hatteras, fără nici o şovăială, se îndreptă 
spre rivalul său şi-i spuse pe un ton solemn: 

— Mi-ai salvat viaţa, Altamont! 

— Şi dumneata mi-ai salvat-o pe-a mea, răspunse 
americanul. Urmă un moment de tăcere, apoi Altmont 
adăugă: 

— Suntem chit, Hatteras. 

— Nu, Altmont, răspunse căpitanul, când doctorul te-a 
scos din mormântul de gheaţă în care te aflai, nu ştiam cine 
eşti, dar dumneata m-ai salvat cu preţul vieţii, ştiind cine 
sunt. 

— Ei! eşti semenul meu, răspunse Altamont şi, oricum ar 
fi, un american nu e niciodată laş! 

— Nu, desigur, exclamă doctorul, e un om! Un om ca şi 
dumneata, Hatteras! 

— Şi, ca şi mine, va împărtăşi gloria care ne aşteaptă! 

— Gloria de a merge la Polul Nord! rosti Altamont. 

— Da! făcu căpitanul, pe un ton plin de mândrie. 

— Ghicisem deci! strigă americanul. Aţi îndrăznit, aşadar, 
să concepeţi un asemenea plan! Aţi îndrăznit să încercaţi să 
ajungeţi la acest punct de neatins! Ah, ce frumos! V-o spun 
eu, e sublim! 

— Dar dumneata, întrebă Hatteras, repede de tot, nu te-ai 
avântat, ca şi noi, pe drumul spre pol? 


Altmont părea să şovăie în răspunsul lui. 

— Ei? întrebă doctorul. 

— Ei bine, nu! exclamă americanul! Nu! Adevărul înaintea 
amorului propriu! Nu, n-am avut acest gând nobil care v-a 
adus până aici! Încercam să străbat cu vasul meu Trecerea 
din nord-vest, asta-i tot. 

— Altamont, spuse Hatteras întinzându-i americanului 
mâna, să împărţim împreună gloria. Vino cu noi să 
descoperim Polul Nord! 

Şi cei doi bărbaţi îşi strânseră cu căldură mâinile. Când se 
întoarseră spre doctor, acesta plângea. 

— Ah! dragii mei prieteni, murmură el ştergându-şi ochii, 
cum de poate să încapă în inima mea o bucurie atât de 
mare? Ah! dragii mei tovarăşi, ca să vă uniţi în vederea unui 
succes comun, aţi sacrificat această rivalitate nenorocită! V- 
aţi spus că diferenţa de naţionalitate n-are nici un amestec 
aici şi că, în faţa pericolelor pe care le avem de întâmpinat 
în cursul expediției noastre,trebuie să fim legaţi printr-o 
strânsă prietenie! Dacă Polul Nord va fi atins, ce importanţă 
are cine-l va fi descoperit! Pentru ce să ne coborâm atât de 
jos încât să ne duşmănim fălindu-ne că suntem americani 
sau englezi, când ne putem mândri că suntem oameni! 

Bunul doctor îi strângea în braţe pe duşmanii care se 
împăcaseră; nu putea să-şi stăpânească bucuria: noii 
prieteni se simțeau şi mai apropiaţi prin dragostea pe care 
vrednicul om o avea pentru amândoi. Clawbonny vorbea, 
fără să se poată stăpâni, despre deşertăciunea 
competiţiilor, despre nebunia rivalităţilor şi despre nevoia 
atât de mare a unei înţelegeri între oamenii părăsiţi, 
departe de ţara lor. Vorbele, lacrimile, mângâierile lui, toate 
veneau din adâncul sufletului. 

Se linişti după ce-i îmbrăţişa pentru a douăzecea oară pe 
Hatteras şi Altamont. 

— Şi acum, spuse el, la treabă, la treabă! Şi deoarece n-am 
fost bun de nimic ca vânător, să folosim celelalte talente ale 
mele. 


Şi se apucă să taie în bucăţi boul, pe care-l numi „boul 
împăcării”, dar cu atâta meşteşug, încât semăna cu un 
chirurg care practică o autopsie delicată. 

Cei doi tovarăşi îl priveau zâmbind. După câteva minute, 
îndemânatecul practician a scos din corpul animalului vreo 
sută de livre de carne îmbietoare; făcu din ea trei părţi, 
fiecare urmând să care câte o parte, şi se întoarseră spre 
Fort-Providence. 

La zece seara, vânătorii, mergând sub razele oblice ale 
soarelui, ajunseră la Doctor's House, unde Johnson şi Bell le 
pregătiseră o cină bună. 

Dar, înainte de a se aşeza la masă, doctorul exclamă 
triumfător, arătându-i pe cei doi tovarăşi de vânătoare: 

— Bătrâne Johnson, luasem cu mine un englez şi un 
american, nu-i aşa? 

— Da, domnule Clawbonny, răspunse şeful de echipaj. 

— Ei bine, aduc înapoi doi fraţi. 

Marinarii îi întinseră mâna cu bucurie lui Altamont; 
doctorul le povesti ce făcuse căpitanul american pentru 
căpitanul englez şi, în noaptea aceea, casa de zăpadă 
adăposti cinci oameni pe de-a întregul fericiţi. 

Capitolul XVIII. 

ULTIMELE PREGĂTIRI. 

A doua zi, vremea se schimbă; fu din nou frig; zăpada, 
ploaia şi vârtejurile se ţinură lanţ timp de câteva zile. 

Bell terminase baleniera; ea corespundea perfect scopului 
pe care-l avea de îndeplinit; puntată parţial, cu bordajul 
înalt, ea putea să navigheze şi pe vreme de furtună, cu o 
trincă şi un foc; fiind uşoară, putea fi trasă pe sanie, fără să 
cântărească prea mult pentru câinii înhămaţi. 

În sfârşit, o schimbare de mare însemnătate pentru cei 
care iernau se pregătea în starea bazinului polar. Gheţurile 
începeau să se pună în mişcare, în interiorul golfului; cele 
mai înalte, subminate necontenit de ciocniri, nu aşteptau 
decât o furtună destul de puternică pentru a se desprinde 
de țărm şi a forma aisberguri plutitoare. Totuşi, Hatteras nu 


voi să aştepte dislocarea câmpului de gheaţă ca să înceapă 
călătoria. De vreme ce trebuia să aibă loc pe uscat, puţin îi 
păsa dacă marea era, sau nu era liberă; fixă, deci, plecarea 
pentru ziua de 25 iunie; până atunci, toate pregătirile 
puteau să fie terminate în întregime. Johnson şi Bell se 
ocupară cu repunerea săniei în perfectă stare; cadrul fu 
întărit, iar tălpicile refăcute. Călătorii voiau să profite 
pentru călătoria lor de aceste câteva săptămâni de vreme 
bună, pe care natura le acordă ținuturilor hiperboreene. 
Suferințele ar fi fost astfel mai puţin aspre, obstacolele mai 
uşor de biruit. 

Cu câteva zile înainte de plecare, la 20 iunie, gheţurile 
lăsară între ele câteva şenale libere de care au profitat 
pentru a pune la încercare baleniera, într-o plimbare până 
la capul Washington. Marea nu era cu totul eliberată de 
gheţuri - mai era încă mult până atunci; dar, în sfârşit, nu 
se mai înfăţişa ca o suprafaţă solidă şi ar fi fost cu neputinţă 
să încerci o excursie pe jos printre ice-field-urile 
îmbucătăţite. 

Această jumătate zi de navigaţie le permise să aprecieze 
bunele calităţi nautice ale balenierei. 

La întoarcere, navigatorii fură martorii unui spectacol 
curios, şi anume, vânarea unei foci de către un urs uriaş; 
acesta era, din fericire, prea ocupat, ca să zărească 
baleniera, căci n-ar fi scăpat prilejul de a o urmări; stătea la 
pândă lângă o crăpătură în ice-field, prin care se 
scufundase foca. Ursul spiona, deci, reapariţia focii, cu 
răbdarea unui vânător, sau mai curând a unui pescar, căci 
pescuia cu adevărat. Pândea în tăcere; nu se clintea, nu 
dădea nici un semn de viaţă. Dar, deodată, apa începu să se 
agite: în crăpătura dintre gheţuri, foca ieşea la suprafaţă ca 
să respire; ursul se culcă pe câmpul de gheaţă, cât era de 
lung, şi-şi arcui labele în jurul spărturii. 

După o clipă, foca apăru scoțând capul din apă, dar n-avu 
timpul necesar să-l mai tragă înapoi; labele ursului, puse 
parcă în mişcare de un resort, se uniră, strânseră animalul 


cu o forţă irezistibilă şi-l scoaseră din elementul lui 
preferat. 

A fost o luptă rapidă; foca se zbătu timp de câteva secunde 
şi fu înăbuşită pe pieptul uriaşului ei duşman; acestea, 
târând-o fără nici o greutate, deşi era destul de mare, sări 
uşor de pe un bloc de gheaţă pe altul, până ce ajunse pe 
pământ, şi dispăru cu prada. 

— Drum bun! îi strigă Johnson; ursul acesta are prea 
multe labe la dispoziţie. 

Baleniera se reîntoarse după scurt timp în golfuleţul pe 
care Bell îl amenajase printre gheţuri. 

Patru zile îl mai despărţeau pe Hatteras şi pe tovarăşii săi 
de momentul stabilit pentru plecare. 

Hatteras dădea zor cu ultimele pregătiri; se grăbea să 
părăsească Noua Americă, pământul acesta care nu era al 
lui şi pe care nu-l botezase el; nu se simţea acolo la el acasă. 

La 22 iunie, începură să încarce pe sanie materialele de 
tabără, cortul şi proviziile. Călătorii duceau cu ei două sute 
de livre de carne uscată, trei lăzi de legume, cincizeci de 
livre saramură şi lime-juce, cinci quarteri* de făină, pachete 
de creson şi de cochelaria, furnizate de plantațiile 
doctorului; adăugind la acestea două sute de livre de praf 
de puşcă, instrumentele, armele şi lucrurile mărunte; 
adăugind apoi şi baleniera, halket-boat-ul şi greutatea 
săniei, era de tras o povară de aproape o mie cinci sute de 
livre, ceea ce era foarte greu pentru patru câini, cu atât mai 
mult cu cât, contrar obiceiurilor eschimoşilor care nu-i pun 
la treabă mai mult de patru zile la rând, aceştia, neavând 
înlocuitori, trebuiau să tragă în fiecare zi; dar călătorii se 
angajau să-i ajute la nevoie şi socoteau să meargă cu 
popasuri dese; distanţa de la golful Victoria la pol era de cei 
mult trei sute cincizeci şi cinci de mile şi, mergând câte 
douăsprezece mile pe zi, le trebuia o lună ca s-o străbată; 
de altfel, când n-ar mai fi avut pământ în faţa lor, baleniera 
le-ar fi îngăduit să-şi termine călătoria fără osteneală nici 
pentru câini, nici pentru oameni. Echipajul se simţea bine; 


sănătatea tuturor era excelentă; iarna, deşi aspră, se 
termina în condițiuni destul de bune; fiecare, dând 
ascultare sfaturilor doctorului, scăpase de bolile inerente 
acestui climat necruţător. Pe scurt, au cam slăbit - ceea ce-l 
incinta foarte mult pe vrednicul Clawbonny - dar îşi 
adaptaseră trupul şi sufletul la această viaţă grea, şi acum, 
aceşti oameni aclimatizaţi puteau să înfrunte încercările 
cele mai neîndurătoare la care îi supuneau oboseala şi 
frigul, fără să se lase doborâţi. 

Şi apoi, în sfârşit, aveau să meargă către ţinta călătoriei, 
către acel pol de neatins, după care n-ar mai fi avut decât 
grija întoarcerii. Simpatia care îi unea acum pe cei cinci 
membri ai expediției trebuia să-i ajute în drumul lor 
îndrăzneţ, şi niciunul dintre ei nu se îndoia de succes. 

Prevăzând o călătorie îndepărtată, doctorul le ceruse 
tovarăşilor săi să se pregătească cu multă vreme înainte şi 
să se „antreneze” cu cea mai mare grijă. 

— Prieteni dragi, le spunea el, nu vă cer să faceţi ca 
alegătorii englezi, care slăbesc cu optsprezece livre după 
două zile de antrenament şi cu douăzeci şi cinci după cinci 
zile, dar, în fine, trebuie să facem ceva ca să ne creăm cele 
mai bune condiţii posibile pentru realizarea unei călătorii 
lungi. Or, primul principiu al antrenamentului la alergător 
ca şi la jocheu este suprimarea grăsimii, şi aceasta cu 
ajutorul purgativelor, al transpiraţiei şi al unor exerciţii 
care cer efort; aceşti gentlemeni ştiu că vor pierde din 
greutate cu ajutorul medicinii şi ajung la nişte rezultate de 
o precizie de necrezut; astfel, unul care înainte de 
antrenament nu putea să alerge cale de o milă fără ca să-şi 
piardă răsuflarea, după antrenament face cu uşurinţă cele 
douăzeci şi cinci de mile! Se citează cazul unui oarecare 
Townsend care făcea o sută de mile în douăsprezece ore 
fără să se oprească. 

— Bun rezultat, răspunse Johnson; deşi nu suntem prea 
graşi, dacă mai trebuie să slăbim... 


— Nu-i nevoie, Johnson; dar, fără să exagerăm, nu se poate 
nega că antrenamentul ar avea efecte bune; dă oaselor mai 
multă rezistenţă, muşchilor mai multă elasticitate, face 
auzul mai fin şi privirea mai limpede; aşadar, să nu uităm de 
el. 

În sfârşit, antrenați sau nu, călătorii fură gata cu 
pregătirile în ziua de 23 iunie; era într-o duminică şi ziua fu 
consacrată unei odihne absolute. 

Momentul plecării se apropia şi locuitorii Fortului 
Providence îl vedeau sosind, nu fără oarecare emoție. Îi 
cam durea inima să părăsească coliba aceasta de zăpadă 
care-şi îndeplinise atât de bine rolul ei de locuinţă, golful 
Victoria, plaja primitoare pe care-şi petrecuseră ultimele 
luni ale iernatului. Vor mai găsi. oare, la întoarcere clădirile 
acestea? Razele soarelui nu vor sfârşi prin a topi, oare, 
zidurile fragile? 

La urma urmei, multe ceasuri bune au petrecut acolo. 
Doctorul le reaminti la cină tovarăşilor sâi acele 
emoţionante clipe şi nu uită să mulţumească Cerului pentru 
ocrotirea pe care le-o acordase. 

În sfârşit. sosi ora somnului. Fiecare se culcă devreme ca 
să se scoale dis-de-dimineaţă. Astfel se scurse ultima noapte 
petrecută la Fort-Providence. 

Capitolul XIX. 

MARŞUL SPRE NORD. 

A doua zi dimineaţa, în zori, Hatteras dădu semnalul de 
plecare. Câinii fură înhămaţi la sanie; bine hrăniţi, bine 
odihniţi, după o iarnă petrecută în condiţii confortabile, n- 
aveau nici un motiv să nu aducă servicii mari în timpul verii. 
Nu se lăsară deci rugaţi ca să li se pună iar harnaşamentul 
de călătorie. 

Cumsecade animale, la urma urmei, aceşti câini, 
groenlandezi! Firea lor sălbatică se schimbase încetul cu 
încetul; pierdeau din asemănarea lor cu lupul, ca să se 
apropie de cea a lui Duk, modelul desăvârşit al rasei canine; 
cu un cuvânt, se civilizau. 


Duk, cu siguranţă avea dreptul să-şi revendice în parte 
educarea lor; le dăduse lecţii de bună tovărăşie şi le oferea 
propriul lui exemplu; în calitatea sa de englez, foarte 
pretenţios în chestiunile de „protocol” îi trebuise multă 
vreme ca să se familiarizeze cu nişte câini care „nu-i 
fuseseră prezentaţi” şi, în principiu, nu li se adresa; dar, 
fiind silite să împărtăşească acelaşi pericole, aceleaşi 
lipsuri, aceeaşi soartă, animalele acestea de rase diferite, 
încet, încet, se apropiară între ele. Duk, care era bun la 
suflet, făcu primii paşi şi tot neamul cu patru labe deveni în 
scurt timp o ceată de prieteni. 

Doctorul îi mângâia pe groenlandezi, iar Duk privea fără 
gelozie cum sunt alintaţi semenii lui. 

Oamenii nu erau într-o formă mai proastă decât animalele; 
dacă acestea trebuiau să tragă bine, ceilalţi îşi propuneau 
să meargă bine. 

Plecară la ora şase dimineaţa, pe o vreme frumoasă; după 
ce merseră urmând conturul golfului şi depăşiră capul 
Washington, Hatteras indică drumul drept spre nord; la ora 
şapte, călătorii lăsau spre sud conul farului şi Fort- 
Providence. 

Călătoria începea bine şi, mai ales, mai bine decât 
expediţia întreprinsă în plină iarnă, în căutarea cărbunelui. 
Hatteras lăsa atunci în urmă, la bordul vasului său, revolta 
şi disperarea, fără a fi sigur de ţinta spre care se îndrepta; 
lăsa un echipaj pe jumătate mort de frig; pleca, împreună 
cu tovarăşii lui, slăbiţi de suferinţele provocate de-o iarnă 
arctică; el, omul nordului, se întorcea spre sud! Acum, 
dimpotrivă, înconjurat de prieteni puternici şi sănătoşi, 
susţinut, înconjurat, stimulat, mergea spre pol, către țelul 
întregii sale vieţi, niciodată un om nu fusese mai aproape de 
dobândirea acestei glorii uriaşe pentru ţara lui şi pentru el 
însuşi. 

Se gândea, oare, la toate lucrurile acestea, inspirate în 
mod firesc de situaţia în care se aflau? Doctorului îi făcea 


plăcere să presupună că se gândea şi nu putea să aibă 
îndoieli în această privinţă, văzându-l atât de nerăbdător. 

Bunul Clawbonny se bucura de tot ceea ce putea să-l 
bucure pe tovarăşul lui şi, după împăcarea dintre cei doi 
căpitani, dintre cei doi prieteni ai săi, era cel mai fericit 
dintre oameni - el, căruia îi era străină ideea de ură, 
invidie, rivalitate, el, cea mai bună dintre fiinţe! Ce se va 
întâmplă cu ei, ce rezultat va avea această călătorie? Nu 
ştia nici el, dar măcar începea bine. Şi asta însemna mult. 

Coasta de vest a Noii Americi se prelungea printr-un şir de 
golfuri, dincolo de capul Washington; călătorii, ca să evite 
această cotitură uriaşă, după ce au trecut de primele 
povârnişuri ale lui Bell-Mount, se îndreptară spre nord, 
luând-o pe platourile superioare. Era o însemnată economie 
de drum; Hatteras voia, în cazul că nu i s-ar fi opus 
obstacole neprevăzute, scoase în cale de strâmtoare şi 
munte, să tragă o linie dreaptă, de trei sute cincizeci de 
mile, de la Fort-Providence până la pol. 

Călătoria se desfăşura în bune condițiuni; câmpiile înalte 
erau ca nişte întinse covoare albe, pe care sania cu tălpicile 
unse cu pucioasă, aluneca uşor, iar oamenii, încălţaţi cu 
snow-shoes, puteau merge în siguranţă şi repede. 

Termometrul arăta treizeci şi şapte de grade*. Vremea nu 
era cu totul stabilă; era când senin, când ceaţă, dar nici 
frigul şi nici vârtejurile nu i-ar fi oprit pe aceşti călători atât 
de hotărâți să meargă înainte. 

Drumul se dezvăluia cu uşurinţă; acul busolei, 
depărtându-se de polul magnetic, devenea mai puţin leneş; 
nu mai şovăia; e drept că, odată polul magnetic depăşit, se 
întorcea spre el şi arăta, ca să nu zicem aşa, sudul unor 
oameni care mergeau spre nord; dar indicaţia aceasta 
inversă nu îngreuna în nici un fel calculele. 

De altfel, doctorul imagină un mijloc de jalonare destul de 
simplu, care evita consultarea permanentă a busolei; odată 
stabilită poziţia, călătorii, când era senin, luau drept ţintă 
câte un obiect plasat exact la nord şi situat la două sau trei 


mile înainte; mergeau atunci spre el până ajungeau acolo, 
apoi îşi alegeau alt punct de reper în aceeaşi direcţie, şi aşa 
mai departe. în felul acesta, se îndepărtau foarte puţin de 
drumul drept. 

În timpul primelor două zile de călătorie, au mers cu o 
viteză de douăzeci de mile în douăsprezece ore; restul 
timpului era rezervat pentru masă şi odihnă; cortul era 
suficient ca să-i apere de frig în timpul somnului. 

Temperatura avea tendinţe de urcare; zăpada se topea pe 
alocuri cu totul, după natura solului, în timp ce alte locuri îşi 
păstrau albeaţa imaculată; ici şi colo se formau mari 
băltoace de apă, adesea adevărate eleştee, pe care, cu 
puţină imaginaţie, le puteai lua drept nişte lacuri; călătorii 
se înfundau în ele uneori până la genunchi; de altfel, asta-i 
făcea să râdă; doctorul era fericit de băile neprevăzute. 

— Nu-i este, totuşi, îngăduit apei prin ţinuturile acestea să 
ne ude, spunea el; acest element n-are aici dreptul decât de 
a fi în stare solidă şi în stare gazoasă; cât despre starea 
lichidă, e un abuz! Gheaţă sau vapori, foarte bine; dar apă, 
niciodată! 

Vânătoarea nu era dată uitării în timpul călătoriei, căci cu 
ajutorul ei trebuiau procurate alimentele proaspete; de 
aceea, Altamont şi Bell, fără să se îndepărteze prea mult, 
cutreierau albiile de torente vecine; vânau ptarmigani, 
garii, gâşte, iepuri cenuşii; animalele acestea treceau, cu 
încetul, de la încredere la teamă; începuseră să fugă din 
faţa lor şi devenise greu să te apropii de ele. Fără Duk, 
vânătorii s-ar fi ales adesea cu praful de puşcă irosit. 

Hatteras le recomanda să nu se îndepărteze mai mult de o 
milă, căci n-avea de pierdut nici o zi, nici un ceas, şi nu 
conta decât pe trei luni de vreme bună. 

De altfel, fiecare trebuia să fie la postul lui, în preajma 
săniei, când aveau de trecut câte un lac mai greu, o 
trecătoare mai strâmtă, podişuri înclinate; atunci fiecare se 
înhăma sau punea umărul la sanie, trăgând, împingând sau 
ţinând-o în loc; nu o dată au trebuit s-o descarce în 


întregime, dar nici asta nu era suficient ca să prevină 
izbiturile şi, deci, stricăciunile pe care Bell le repara cum 
putea mai bine. 

A treia zi, miercuri, 26 iunie, călătorii întâlniră un lac cu o 
suprafaţă de mai mulţi acri, încă complet îngheţat ca 
urmare a faptului că nu era orientat spre soare; gheaţa era 
destul de tare ca să suporte greutatea călătorilor şi a 
săniei; părea să se fi menţinut dintr-o iarnă îndepărtată, 
căci lacul pesemne că nu se dezgheţa niciodată, din cauza 
poziţiei în care se afla; semăna cu o oglindă compactă 
asupra căreia verile arctice nu aveau nici o influenţă; faptul 
că malurile erau înconjurate de o zăpadă uscată, ale cărei 
straturi inferioare datau cu siguranţă încă din anii trecuţi, 
părea să confirme această observaţie. 

Din clipa aceea, ţinutul începu să coboare în mod simţitor; 
doctorul trase concluzia că nu putea să se întindă prea mult 
spre nord; de altfel, era foarte probabil că Noua Americă nu 
era decât o insulă şi că nu ajungea până la pol. Solul 
devenea din ce în ce mai neted; numai spre vest se zăreau 
câteva coline nivelate de depărtare şi scăldate într-o ceaţă 
albăstruie. 

Până atunci, expediţia nu fusese obositoare, călătorii nu 
sufereau decât din pricina reverberaţiei razelor solare pe 
suprafaţa zăpezii; această reflectare intensă putea să le dea 
snow-blindness* - îndeobşte cu neputinţă de evitat. 

În oricare altă perioadă, ar fi călătorit noaptea, ca să 
scape de acest neajuns; dar nu exista noapte. Zăpada, din 
fericire, avea tendinţa să se topească şi-şi pierdea mult din 
strălucire atunci când era pe punctul să se transforme în 
apă. 

La 28 iunie, temperatura urcă la patruzeci şi cinci de 
grade deasupra lui zero*; creşterea temperaturii a fost 
însoţită de o ploaie îmbelşugată, pe care călătorii o 
întâmpinară cu resemnare, ba chiar cu plăcere: ea grăbea 
topirea zăpezilor; trebuiră să-şi încalţe iar mocasinii din 
piele de cerb şi să schimbe modul de alunecare a săniei. 


Marşul fu, desigur, întârziat, dar, neîntâmpinând obstacole 
serioase, înaintau mereu. 

Uneori, doctorul aduna în drumul său pietre rotunde sau 
plate, de felul pietricelelor roase de mişcarea valurilor, şi 
atunci se credea aproape de bazinul polar; totuşi câmpia se 
desfăşura neîncetat, cât vedeai cu ochii. 

Ea nu prezenta nici o urmă de locuinţă, nici de colibe, nici 
de cairnuri sau adăposturi de eschimoşi; călătorii noştri 
erau în mod vădit primii care puneau piciorul în acest ţinut 
nou. Groenlandezii, ale căror triburi dau târcoale 
pământurilor arctice, nu ajungeau niciodată aşa de departe 
şi totuşi, în ţinutul acesta, vânătoarea ar fi fost rodnică 
pentru aceşti nenorociţi, mereu înfometați; uneori se 
vedeau urşi care urmăreau de la distanţă micul grup, fără 
să-şi manifeste intenţia de a-l ataca; în depărtare apăreau 
cirezi numeroase de boi moscaţi şi de reni; doctorul ar fi 
vrut chiar să prindă câţiva reni ca să-şi întărească atelajul; 
dar erau prea fricoşi şi cu neputinţă de a fi capturați de vii. 

În ziua de 29, Bell împuşcă o vulpe, iar Altamont avu 
norocul să doboare un bou moscat de mărime mijlocie, 
după ce le dădu tovarăşilor săi prilejul să-şi facă o excelentă 
impresie despre sângele rece şi dibăcia lui; era într-adevăr 
un vânător minunat, iar doctorul, care era un cunoscător, îl 
admira foarte mult. Boul fu tăiat în bucăţi şi le furniza o 
hrană proaspătă şi îmbelşugată. 

Mesele bune şi gustoase, hărăzite de întâmplare erau 
întotdeauna bine primite; chiar şi cei mai puţin mâncăcioşi 
nu se puteau stăpâni de a arunca priviri pline de satisfacţie 
spre bucăţile de carne îmbietoare. Doctorul râdea ori de 
câte ori se surprindea rămânând în extaz în faţa acestor 
îmbelşugate bunătăţi. 

— Să nu facem mofturi, spuse el, în expedițiile polare masa 
e un lucru important. 

— Mai ales, răspunse Johnson, atunci când depinde de un 
foc de armă mai mult sau mai puţin dibaci! 


— Ai dreptate, bătrânul meu Johnson, replică doctorul, şi 
te gândeşti mai puţin la mâncare când ştii că oala fierbe 
regulat pe plită. 

În 30, ţinutul contrar previziunilor, deveni foarte 
accidentat, ca şi cum ar fi fost răscolit de vreun cutremur 
vulcanic; conurile, vârfurile ascuţite se multiplicară la infinit 
şi atinseră mari înălţimi. 

Dinspre sud-est se porni să sufle cu violenţă un vânt care 
degenera în curând într-un adevărat uragan; pătrunse cu 
furie printre stâncile încununate de zăpadă şi munţii de 
gheaţă care, deşi se aflau în inima uscatului, păreau să aibă 
forme de hummock-uri şi de aisberguri; prezenţa lor pe 
aceste platouri înalte rămase inexplicabilă chiar şi pentru 
doctor, care le explica pe toate. 

Furtunii îi urmă o vreme caldă şi umedă; a fost un 
adevărat dezgheţ; din toate părţile răsuna trosnetul 
blocurilor de gheaţă, care se amesteca cu zgomotul 
impresionant al avalanşelor. 

Călătorii evitau cu grijă să meargă de-a lungul poalelor 
colinelor şi chiar să vorbească tare, deoarece zgomotul 
vocilor, agitând aerul, putea să provoace catastrofe; erau 
martorii unor prăbuşiri frecvente şi înfricoşătoare, pe care 
n-ar fi avut timp să le prevadă; într-adevăr, declanşarea 
înspăimântător de bruscă era caracterul principal al 
avalanşelor polare; prin aceasta ele se deosebesc de cele 
din Suedia sau din Norvegia; acolo, într-adevăr, se 
formează un bulgăre, la începutul nu prea însemnat, care 
îngroşându-se cu zăpezile şi pietrele întâlnite în cale, se 
rostogoleşte cu viteză din ce în ce mai mare, devastează 
pădurile şi dărâmă satele; dar, la urma urmelor, îi trebuie 
un timp destul de mare ca să se năpustească în jos; nu la fel 
se întâmplă în ţinuturile lovite de frigul arctic; deplasarea 
blocului de gheaţă se face pe neaşteptate, fulgerător: 
prăbuşirea lui nu durează decât atâta cât durează 
momentul desprinderii, şi cine l-ar vedea deasupra capului, 
oscilând în plină cădere, ar fi în mod inevitabil zdrobit. Nici 


ghiuleaua de tun nu e mai rapidă, şi nici fulgerul mai 
prompt; desprinderea, rostogolirea, zdrobirea au loc dintr- 
o dată, când e vorba de avalanşe din ţinuturile boreale - 
însoţite de un zgomot formidabil ca de tunet şi de 
răsfrângeri ciudate ale ecoului, mai curând plângătoare 
decât asurzitoare. 

Astfel, se produceau uneori adevărate modificări sub ochii 
spectatorilor uluiţi; regiunea se metamorfoza: muntele 
devenea câmpie sub efectul unui dezgheţ brusc; alteori, 
când apa căzută din cer şi infiltrată în crăpăturile marilor 
blocuri se solidifica într-o singură noapte din cauza gerului, 
sfărâma prin irezistibila ei forţă de expansiune orice 
obstacol, fiind mai puternică atunci când îngheţa decât 
când se evapora, iar fenomenul se declanşa înfricoşător de 
brusc. 

Din fericire, nici o catastrofă nu a ameninţat sania şi pe cei 
ce o conduceau; luându-se toate măsurile, fu evitat orice 
pericol. De altfel, ţinutul acesta înţesat de creste, de contra- 
coifuri, de culmi, de aisberguri nu era prea întins, şi trei zile 
mai târziu, la 3 iulie, călătorii se aflau din nou pe câmpiile 
mai uşor de străbătut. 

Dar privirile le-au fost atrase atunci de un nou fenomen, 
care, timp îndelungat a stimulat cercetările răbdătoare ale 
savanților din cele două lumi; micul grup mergea pe lângă 
un lanţ de coline înalte de cel mult cincizeci de picioare şi 
lung de mai multe mile; versantul său oriental era acoperit 
de o zăpadă cu totul roşie. 

Ne putem închipui mirarea fiecăruia dintre ei, exclamaţiile 
scoase şi chiar efectul oarecum înspăimântător pe care îl 
făcea această lungă perdea stacojie. Doctorul se grăbi, dacă 
nu să-i liniştească pe tovarăşii lui, cel puţin să le explice 
fenomenul; el cunoştea această ciudăţenie a zăpezilor roşii, 
precum şi analizele chimice făcute în legătură cu acest 
subiect de către Wollaston, Candole şi Bauer; povesti, 
aşadar, că zăpada aceasta se întâlneşte nu numai prin 
ţinuturile arctice, ci şi în Elveţia, în mijlocul Alpilor; de 


Saussure a strâns, la 1700, de pe Breven, o cantitate 
însemnată, şi, mai apoi, căpitanul Ross, Sabine şi alţi 
navigatori au adus-o şi ei din expedițiile lor boreale. 

Altamont îl întreabă pe doctor despre natura acestei 
substanţe extraordinare, iar dânsul îl informă că culoarea 
se datora unor corpusculi organici; multă vreme chimiştii s- 
au întrebat dacă aceşti corpusculi erau de origine animală 
sau vegetală; dar recunoscură până la urmă că aparţineau 
familiei de ciuperci microscopice de tipul „uredo” pe care 
Bauer propuse să le numească „uredo nivalis”. 

Atunci doctorul, scormonind cu bastonul cu vârf de fier 
prin zăpadă, le arătă tovarăşilor săi că stratul de culoare 
stacojie era adânc de nouă picioare şi-i pofti să calculeze 
câte asemenea ciuperci puteau să existe pe un spaţiu de 
mai multe mile, savanții socotind că ar fi până la patruzeci 
şi trei de mii pe centimetru pătrat. 

După poziţia versantului coloraţia aceasta trebuie să fi fost 
din vremuri foarte îndepărtate, căci astfel de ciuperci nu se 
descompun nici prin evaporarea, nici prin topirea zăpezii, 
iar culoarea lor nu se alterează. 

Fenomenul, deşi explicat, nu era mai puţin ciudat; 
culoarea roşie e puţin răspândită pe spaţii largi în natură; 
reverberaţia razelor de soare pe covorul acesta de purpură 
producea efecte bizare; obiectelor învecinate, stâncilor, 
oamenilor, animalelor le dădea o culoare aprinsă, ca şi cum 
ar fi fost luminaţi de un jar interior, iar când zăpada se 
topea, se părea că râuri de sânge veneau să curgă până sub 
picioarele călătorilor. 

Doctorul, care nu putuse să examineze această substanţă 
atunci când o zărise pe crimson-cliff-urile mării Baffin, luă 
acum din ea cât îi plăcu şi o strânse cu grijă în mai multe 
sticle. 

Pământul acesta roşu, „câmpul de sânge” cum îl numi el, 
n-a fost lăsat în urmă decât după trei ore de umblat, iar 
ţinutul îşi reluă apoi înfăţişarea obişnuită. 

Capitolul XX. 


URME PE ZĂPADĂ. 

Ziua de 4 iulie se scurse în mijlocul unei ceţi foarte groase 
şi drumul spre nord n-a putut să fie menţinut decât cu mare 
greutate; în fiecare clipă trebuia să fie corectat cu 
compasul. Din fericire, nu se întâmplă nici un accident cât 
timp se aflară în beznă; numai Bell îşi pierdu încălţămintea 
de zăpadă care se sfâşie de un colţ de stâncă. 

— Zău, aşa, spuse Johnson, credeam că, după ce am avut 
de-a face cu Mersey şi cu Tamisa, avem dreptul să ne 
arătăm pretenţioşi în materie de ceţuri, dar văd că m-am 
înşelat. 

— Ei bine, răspunse Bell, ar trebui să aprindem făclii ca la 
Londra sau ca la Liverpool. 

— De ce nu? replică doctorul. E o idee; n-am lumina prea 
mult drumul, dar cel puţin l-am vedea pe ghid şi ne-am 
orienta mai direct. 

— Dar cum să facem rost de făclii? întrebă Bell. 

— Fixând câlţi îmbibaţi cu spirt în vârful bastoanelor 
noastre. 

— Bună idee, răspunse Johnson, şi n-ar dura mult să le 
facem. 

După un sfert de oră, micul grup îşi continuă drumul cu 
făclii în mijlocul întunericului umed. 

Dar dacă au început să meargă în şir mai drept, nu 
însemna că mergeau mai repede, iar aburii aceştia 
întunecaţi nu se risipiră înainte de 6 iulie; în ziua aceea, 
pământul răcindu-se, un vânt care bătea dinspre nord luă 
cu sine toată ceața, ca pe nişte fâşii de stofă ruptă. 

Imediat doctorul stabili poziţia şi constată că prin ceaţă 
călătorii nu au parcurs nici măcar o medie de opt mile pe zi. 
În ziua de 6, se grăbiră să recâştige din timpul pierdut şi 
plecară cu noaptea în cap. Altamont şi Bell îşi reluară postul 
de cercetaşi, sondând terenul şi descoperind vânatul; Duk îi 

însoțea; vremea, uimitor de schimbătoare, se făcuse iar 
foarte senină şi uscată şi, deşi călăuzele erau la două mile 
de sanie, doctorul nu pierdea din vedere nici măcar o 


singură mişcare a lor. A fost deci mirat văzându-i că se 
opresc brusc şi că rămân nemişcaţi; păreau că privesc atent 
în depărtare, ca nişte oameni care scrutează orizontul. 
Apoi, aplecându-se spre pământ, îl cercetau cu atenţie şi se 
ridicau miraţi. Se părea că Bell voia chiar să meargă 
înainte, dar Altamont îl ţinea de mână. 

— Ei, asta-i! Ce face oare? îl întreabă doctorul pe Johnson. 

— Mă uit şi eu la ei, ca şi dumneavoastră, domnule 
Clawbonny, răspunse bătrânul marinar, şi nu înţeleg nimic 
din gesturile lor. 

— Au găsit urme de animale, răspunse Hatteras. 

— Nu poate fi asta, spuse doctorul. 

— De ce nu? 

— Pentru că Duk ar lătra. 

— Totuşi sunt nişte urme pe care le studiază. 

— Să mergem, spuse Hatteras, vom afla în curând despre 
ce e vorba. Johnson îi îmboldi pe câinii înhămaţi la sanie, 
care o porniră mai iute. După douăzeci de minute, cei cinci 
călători erau adunaţi la un loc iar Hatteras, doctorul, 
Johnson împărtăşeau surpriza lui Bell şi Altamont. 

Într-adevăr, nişte urme de oameni, vizibile, care nu puteau 
fi puse la îndoială, şi proaspete, ca şi cum ar fi fost făcute în 
ajun, apăreau împrăştiate pe zăpadă. 

— Sunt eschimoşi, spuse Hatteras. 

— Într-adevăr, răspunse doctorul, iată urmele rachetelor* 
lor. 

— Credeţi? spuse Altamont. 

— E absolut sigur! 

— Bine, dar pasul acesta? continuă Altamont, arătând o 
altă urmă ce se repeta de mai multe ori. 

— Pasul acesta? 

— Puteţi afirma că aparţine unui eschimos? 

Doctorul privi atent şi fu uluit; urma unei încălțări 
europene, cu cuie, talpa şi tocurile sale, erau adânc săpate 
în zăpadă; nu mai încăpea nici o îndoială că un european, 
un străin, trecuse pe acolo. 


— Europeni aici! exclamă Hatteras. 

— În mod sigur, răspunse Johnson. 

— Şi totuşi, spuse doctorul, e atât de improbabil, încât 
trebuie să ne gândim bine înainte de a ne pronunţa. 

Doctorul examina, aşadar, urma de două ori, de trei ori, şi 
fu, în consecinţă, obligat să recunoască originea ei 
extraordinară. 

Eroul lui Daniel Defoe n-a fost mai uluit când a întâlnit 
urma unui picior apăsată în nisipul insulei sale; dar dacă 
ceea ce a simţit el era teamă, sentimentul lui Hatteras a fost 
dezamăgirea. Un european atât de aproape de pol! 

Merseră înainte în recunoaştere, după urme; ele se 
repetau pe parcursul unui sfert de milă, amestecate cu alte 
urme de rachete şi mocasini; apoi se îndreptau spre vest. 

Ajunşi la acest punct, călătorii se întrebară dacă trebuiau 
să le mai urmărească. 

— Nu, răspunse Hatteras, să mergem... 

A fost întrerupt de exclamaţia doctorului, care tocmai 
ridicase din zăpadă un obiect şi mai convingător asupra 
originii căruia nu aveau cum să se mai îndoiască. Era 
obiectivul unei lunete de buzunar. 

— De data aceasta, spuse el, nu se mai poate pune la 
îndoială prezenţa unui străin pe acest pământ... 

— Înainte! strigă Hatteras. 

Şi rosti cu atâta energie vorba asta, încât îl urmară cu 
toţii; sania îşi reluă drumul întrerupt o clipă. 

Fiecare scruta cu atenţie orizontul, afară de Hatteras 
care, cuprins de o furie surdă, nu voia să vadă nimic. Totuşi, 
cum exista pericolul de a nimeri în mijlocul unui grup de 
exploratori, trebuiau să-şi ia măsurile necesare; însemna 
într-adevăr să ai un ghinion îngrozitor ca să vezi că ţi-a luat- 
o cineva înainte pe acest drum necunoscut. Doctorul, deşi 
nu încerca mânia lui Hatteras, nu-şi putea stăpâni o 
anumită ciudă, cu toată firea lui de filosof. Altamont părea şi 
el supărat; Johnson şi Bell mormăiau printre dinţi tot felul 
de vorbe amenințătoare. 


— Hai, spuse în cele din urmă doctorul, să privim vitregia 
soartei cu zâmbetul pe buze. 

— Trebuie să mărturisesc, spuse Johnson, fără să-l audă 
Altamont, că, dacă ar fi să găsim locul ocupat, m-ar 
dezgusta să mai fac călătoria la pol. 

— Şi totuşi, răspunse Bell, nu încape îndoială că... 

— Într-adevăr, replică doctorul. Zadarnic am studiat 
întâmplarea pe toate feţele, spunându-mi că e improbabil, 
imposibil, trebuie să ne plecăm în faţa evidenţei; gheata 
asta nu s-a imprimat în zăpadă fără să fi fost încălţată pe un 
picior şi fără ca piciorul să nu fi fost legat de un corp 
omenesc. Dacă ar fi eschimoşi, treacă-meargă, dar 
european! 

— Fapt este, răspunse Johnson, că, dacă în hanul de la 
capătul lumii am găsi paturile ocupate, ar fi jignitor. 

— Deosebit de jignitor! întări Altamont. 

— În sfârşit, vom vedea, spuse doctorul. 

Şi porniră iar la drum. 

Ziua aceea se termină fără ca vreun fapt nou să confirme 
prezenţa unor străini în această parte a Noii Americi şi, în 
sfârşit, se instalară în tabără de noapte. 

Vântul, destul de violent, mutându-se spre nord, trebuiră 
să caute, pentru instalarea cortului, un loc bine adăpostit 
într-un fund de văgăună; cerul era ameninţător, nori 
alungiţi brăzdau aerul cu mare iuţeală; treceau destul de 
aproape de pământ, iar ochiul cu greu îi putea urmări în 
goana lor nebunească; uneori fâşiile de nori se târau până 
pe pământ, iar cortul rezista cu multă greutate în faţa 
uraganului. 

— Afurisită noapte se pregăteşte, spuse Johnson, după 
cină. 

— Nu va fi friguroasă, ci zgomotoasă, răspunse doctorul; 
să ne luăm măsurile necesare şi să întărim cortul cu 
bolovani. 

— Aveţi dreptate, domnule Clawbonny. Dacă uraganul ne- 
ar smulge cortul, Dumnezeu ştie unde am mai putea pune 


mâna pe el. 

Aşadar, luară măsurile cele mai minuţioase pentru 
evitarea acestui pericol şi călătorii, obosiţi, încercară să 
doarmă. 

Dar le-a fost cu neputinţă; furtuna se dezlănţuise şi se 
repezea din sud spre nord, cu o violenţă nemaipomenită; 
norii se împrăştiau prin spaţiu ca aburii ieşind, dintr-un 
cazan care a explodat chiar atunci; ultimele avalanşe, sub 
loviturile uraganului, cădeau în puhoaie, iar ecourile 
repetau bubuiturile lor surde; atmosfera părea teatrul unei 
lupte pe viaţă şi pe moarte dintre aer şi apă, două elemente 
aprige la mânie, şi numai focul mai lipsea în această bătălie. 

Urechea, încordată la maximum, distingea în tumultul 
general nişte zgomote speciale, nu vuietul care însoţeşte 
căderea corpurilor grele, ci mai curând trosnetul clar al 
unor corpuri care se sparg; în hăulitul prelung al furtunii, 
se auzea desluşit, precis şi limpede, un pârâit ca de oţel 
care se rupe. 

Unele zgomote se explicau în mod firesc prin avalanşele 
răsucite de vârtejuri, dar doctorul nu ştia cui să le atribuie 
pe celelalte. 

Profitând de momentele de tăcere încărcată de nelinişte, 
în timpul cărora uraganul părea să-şi recapete respiraţia ca 
să sufle cu mai multă violenţă, călătorii schimbau între ei 
presupuneri. 

— Se produc nişte ciocniri, spuse doctorul, ca şi cum s-ar 
izbi ghețari şi câmpuri de gheaţă. 

— Da, răspunse Altamont, s-ar zice că se dislocă scoarţa 
pământului. lată, auziţi? 

— Dacă am fi fost în apropierea mării, interveni doctorul, 
aş fi crezut cu adevărat că-i o rupere a gheţurilor. 

— Într-adevăr, spuse Johnson, zgomotul acesta nu se poate 
explica altfel. 

— Să fi ajuns noi la coastă? întrebă Hatteras. 

— N-ar fi imposibil, răspunse doctorul; iată, adăugă el 
după ce se auzi o trosnitură extrem de violentă, nu s-ar 


spune că s-au sfărâmat nişte blocuri de gheaţă? S-ar putea 
foarte bine să ne fi apropiat tare de ocean. 

— Dacă e aşa, spuse Hatteras, n-aş şovâi să pornesc peste 
câmpurile de gheaţă. 

— O! făcu doctorul, nu se poate să nu fi fost sfărâmate 
după o asemenea furtună; vom vedea mâine; oricum ar fi, 
dacă există oameni care călătoresc într-o noapte ca asta, îi 
plâng din toată inima. 

Uraganul dură timp de zece ore, fără întrerupere, şi 
niciunul din locuitorii cortului nu putu să adoarmă măcar o 
clipă; noaptea trecu într-o adâncă linişte. 

Într-adevăr, în asemenea împrejurări, orice întâmplare 
nouă, o furtună, o avalanşă, putea să provoace întârzieri 
grave. Doctorul ar fi vrut tare mult să iasă afară şi să vadă 
cum stăteau lucrurile, dar cum să te aventurezi prin 
vânturile acestea dezlănţuite? 

Din fericire, uraganul se potoli în primele ore ale zilei; 
putură, în sfârşit, să părăsească cortul care rezistase 
vitejeşte; doctorul, Hatteras şi Johnson se îndreptară spre o 
colină înaltă cam de trei sute de picioare; o urcară destul de 
uşor. 

Privirile lor dădură atunci de un peisaj cu totul schimbat, 
format din stânci goale, creste ascuţite şi complet lipsit de 
gheaţă. Sosise vara care urma brusc după iarna gonită de 
furtună; zăpada, rasă de uragan ca de o lamă ascuţită, nu 
avusese timp să se topească şi pământul apărea în toată 
asprimea lui primitivă. 

Dar direcţia înspre care se îndreptară imediat privirile lui 
Hatteras era nordul. Orizontul părea, într-acolo, scăldat în 
aburi negricioşi. 

— lată un fenomen care ar putea să fie efectul oceanului, 
spuse doctorul. 

— Aveţi dreptate, răspunse Hatteras, acolo trebuie să fie 
marea. 

— Culoarea aceasta e ceea ce numim noi „blink-ul apei 
libere”, spuse Johnson. 


— Cu siguranţă! confirmă doctorul. 

— Şi acum, la sanie! strigă Hatteras şi să ne îndreptăm 
către acest nou ocean! 

— Iată un lucru care-ţi umple inima de bucurie, îi spuse 
Clawbonny căpitanului. 

— Da, sigur, răspunse acesta cu entuziasm, nu va trece 
mult şi vom fi ajuns la pol! Dar pe dumneavoastră, scumpe 
doctore, oare perspectiva aceasta nu vă face fericit? 

— Eu! Eu sunt întotdeauna fericit şi mai ales mă bucură 
fericirea altora! 

Cei trei englezi se întoarseră la locul albiei şi, sania fiind 
pregătită, ridicară tabăra, îşi reluară drumul, fiecare cu 
teama că vor găsi urmele din ajun; dar, în tot restul 
călătoriei, nici o urmă de paşi străini sau indigeni nu se 
arătă pe sol. După trei ore ajunseră la țărm. 

— Marea! marea! strigau într-un singur glas. 

— Şi încă marea liberă! exclamă căpitanul. Era ora zece 
dimineaţa. 

Într-adevăr, uraganul făcuse curăţenie generală în bazinul 
polar; gheţurile sfărâmate şi dislocate se îndreptau în toate 
direcţiile; cele mai mari, formând aisberguri, tocmai 
„Tidicaseră ancora”, după expresia marinarilor, şi pluteau în 
largul mării. Câmpul suferise un puternic atac din partea 
vântului; pe stâncile înconjurătoare se abătuse o grindină 
de lame subţiri, de aşchii şi praf de gheaţă. 

Puţinul care mai rămăsese din ice-field, odată cu nivelarea 
țărmului, părea atins de distrugere; pe stâncile de care se 
spărgea valul se lăfăiau alge marine şi tufe decolorate de 
iarbă de mare. 

Oceanul se întindea cât puteai cuprinde cu privirea, fără 
ca vreo insulă sau vreun ţinut nou să limiteze orizontul. 

Coasta forma spre est şi spre vest două capuri care se 
pierdeau în pantă lină în mijlocul valurilor; marea se 
spărgea de ele şi o spumă uşoară zbura sub forma unor 
pânze albe pe aripile vântului; pământul Noii Americi venea 
astfel să se prindă în apele oceanului polar, fără convulsii, 


liniştit şi uşor înclinat; se rotunjea într-un golf foarte 
deschis şi forma o radă improvizată, mărginită de cele două 
capuri înalte. În mijloc, o stâncă ieşită în afară forma un mic 
port natural, adăpostit din trei părţi; acesta pătrundea în 
interiorul ținutului prin albia lată a unui râu, drumul 
obişnuit al zăpezilor topite la sfârşitul iernii, plin de torente 
în momentul acela. 

Hatteras, după ce-şi dădu seama de configuraţia coastei, 
hotări să facă chiar în ziua aceea pregătirile de plecare, să 
lanseze baleniera la apă, să demonteze sania şi s-o îmbarce 
pentru viitoarele excursii. 

Treaba putea să dureze până la sfârşitul zilei. Aşadar, a 
fost ridicat cortul şi, după o masă reconfortantă, începură 
lucrările; în timpul acesta, doctorul îşi luă instrumentele ca 
să determine longitudinea şi latitudinea locului unde se 
aflau şi să facă releveul hidrografic al unei părţi din golf. 

Hatteras dădea zor cu lucrul, se grăbea să plece, ca să nu 
mai fie pe uscat şi s-o ia înaintea altora, în cazul când vreun 
grup oarecare ar fi venit pe mare. 

La ora cinci după-amiază, Johnson şi cu Bell îşi terminară 
treaba şi nu le mai rămânea decât să-şi încrucişeze braţele. 
Baleniera se legăna grațios în micul port, cu catargul 
ridicat, cu focul lăsat jos şi cu trinca strânsă pe saulă; 
proviziile şi părţile demontabile ale săniei fuseseră 
transportate; pentru a doua zi nu mai rămăseseră de 
îmbarcat decât cortul şi câteva obiecte de tabără. 

Doctorul găsi la întoarcerea sa pregătirile terminate. 
Văzând baleniera la adăpost de vânturi, îi veni ideea să-i 
dea un nume acestui port şi propuse să poarte numele lui 
Altamont. 

Propunerea n-a întâmpinat nici o greutate şi fiecare o găsi 
perfect întemeiată. 

În consecinţă, portul fu numit Altamont-Harbour. 

După calculele doctorului, portul se găsea situat la 87*05' 
latitudine şi 118*35' longitudine la răsărit de Greenwich, 
adică la mai puţin de 3* de pol. 


Călătorii străbătuseră o distanţă de două sute de mile de 
la golful Victoria până la portul Altamont. 

Capitolul XXI. 

MAREA LIBERĂ. 

A doua zi dimineaţa, Johnson şi Bell începură încărcarea 
efectelor de tabără. La ora opt, pregătirile de plecare erau 
terminate. În clipa când să părăsească această coastă, 
doctorul începu să se gândească la călătorii ale căror urme 
le întâlniseră, întâmplare care nu înceta să-l preocupe. 

Oamenii aceştia voiau să ajungă în nord? Aveau oare la 
dispoziţia lor vreun mijloc de a străbate oceanul polar? Îi 
vor mai întâlni pe acest drum nou? 

De trei zile, nici o urmă nu dezvăluia prezenţa acestor 
călători şi, cu siguranţă, orice ar fi fost ei, nu putuseră să 
ajungă în nici un fel la Altamont-Harbour. Era un loc încă 
necălcat de pasul omului. 

Aşadar, doctorul, obsedat de gândurile sale, voi să arunce 
o privire asupra ținutului şi se urcă pe o colină înaltă de cel 
mult o sută de picioare; de acolo putea să urmărească cu 
privirea toată partea de sud a orizontului. 

Ajuns în vârf, îşi puse luneta la ochi. Mare-i fu surpriza, 
nezărind nimic, nu numai în depărtare, pe câmpii, ci nici 
măcar la câţiva paşi de el. I se păru foarte ciudat, cercetă 
din nou şi, în cele din urmă, îşi privi luneta... Obiectivul 
lipsea. 

— Obiectivul! exclamă el. 

Ne putem da seama de lumina bruscă ce se făcu în mintea 
lui; scoase un strigăt destul de puternic pentru ca tovarăşii 
lui să-l poată auzi şi neliniştea acestora fu mare, văzându-l 
coborând de pe colină cât îl ţineau picioarele. 

— Ei! Ce s-a mai întâmplat? întrebă Johnson. 

Doctorul, gâfâind, nu putea să rostească nici o vorbă; în 
sfârşit lăsă să se audă următoarele cuvinte: 

— Urmele... paşii... echipa!... 

— Ei, spuneţi, ce e? întrebă Hatteras... sunt străini pe aici? 


— Nu!... nu!... continuă doctorul... obiectivul... obiectivul e 
al meu... almeu... 

Şi arătă luneta care era incompletă... 

— Ah! exclamă americanul... L-aţi pierdut? 

— Da! 

— Dar atunci urmele... 

— Sunt ale noastre, dragi prieteni, ale noastre! exclamă 
doctorul. Ne-am rătăcit în ceaţă! Ne-am învârtit în cerc şi 
ne-am întors pe urmele paşilor noştri. 

— Dar urma de gheată? întrebă Hatteras. 

— E de la gheata lui Bell, care, după ce şi-a rupt perechea 
sa de snow-shoes, a umblat o zi întreagă prin zăpadă cu 
ghetele. 

— E perfect adevărat, confirmă Bell. 

Greşeala era atât de evidentă, cât fiecare izbucni într-un 
hohot de râs, afară de Hatteras, care era totuşi cel mai 
fericit de această descoperire. 

— Am fost destul de caraghioşi, reluă vorba doctorul, 
atunci când se potoliră râsetele. Ce presupuneri straşnice 
am mai făcut! Străini pe acest țărm. Haida de! Hotărât 
lucru, trebuie să gândeşti înainte de a vorbi. În fine, 
deoarece am scăpat de griji în această privinţă, nu ne mai 
rămâne decât să plecăm. 

— La drum! spuse Hatteras. 

După un sfert de oră, fiecare îşi ocupase locul la bordul 
balenierei care, cu trinca desfăşurată şi cu focul ridicat, ieşi 
cu toată viteza din Altamont-Harbour. 

Traversarea aceasta a mării începea miercuri, 10 iulie; 
navigatorii se aflau la o distanţă foarte mică de pol, exact la 
o sută şaptezeci şi cinci de mile; presupunând că în acest 
punct al globului exista o bucată de pământ, navigația pe 
mare avea să fie foarte scurtă. 

Vântul era slab, dar favorabil. Termometrul arăta cincizeci 
de grade sub zero*; era cald de-a binelea. 

Baleniera nu suferise de pe urma călătoriei cu sania; era 
în perfectă stare şi se manevra cu uşurinţă. Johnson ţinea 


cârma, doctorul, Bell şi americanul se instalară cât putură 
mai bine printre lucrurile lor aşezate parte pe punte, parte 
dedesubt. 

Hatteras sta la prova şi fixa cu privirea punctul acela 
misterios, către care se simţea atras cu o forţă de nebiruit, 
ca acul magnetizat către polul magnetic. Dacă se apropiau 
de vreun țărm, voia să fie primul care să facă recunoaşterea 
lui. Onoarea aceasta îi aparţinea cu adevărat. 

El observă, de altfel, că suprafaţa oceanului polar era 
formată din valuri mici, cum sunt cele din mările închise. 
Vedea în aceasta un semn că pământul era aproape, iar 
doctorul îi împărtăşea părerea. 

E uşor de înţeles de ce Hatteras dorea cu atâta ardoare să 
găsească uscat la Polul Nord. Ce dezamăgire ar fi simţit 
văzând marea nesigură, pe care nu poţi să pui mâna, 
întinzându-se acolo unde o bucată de pământ, oricât de 
mică ar fi fost, era necesară pentru planurile lui! Într- 
adevăr, cum să însemne cu un anumit nume o întindere de 
ocean nedeterminat? Cum să înfigă în mijlocul valurilor 
pavilionul ţării sale? Cum să ia în stăpânire, în numele 
graţioasei sale maiestăţi, o parte dintr-un element lichid? 

De aceea, cu privirea aţintită şi busola în mână, Hatteras 
privea nordul cu nesaţ. 

Nimic, de altfel, nu limita întinderea bazinului polar până 
la linia orizontului; în depărtare, bazinul se confunda cu 
cerul limpede al acestor zone. Câţiva munţi de gheaţă, 
gonind în larg, păreau că lasă trecerea liberă îndrăzneţilor 
navigatori. 

Înfăţişarea regiunii prezenta unele particularităţi straniii. 
Impresia aceasta se datora oare stării de spirit a călătorilor, 
foarte emoţionaţi şi peste măsură de nervoşi? E greu de 
spus. Totuşi doctorul, în însemnările sale zilnice, a descris 
fizionomia bizară a oceanului; vorbea despre ea aşa cum 
vorbea şi Penny, potrivit spuselor căruia aceste ţinuturi au o 
înfăţişare „care oferă aspectul cel mai izbitor al unei mări 
însufleţite de milioane de fiinţe vii”. 


Câmpia lichidă, colorată în cele mai fine nuanţe de 
ultramarin, se arăta a fi egal de transparentă şi înzestrată 
cu o putere de împrăştiere a luminii de necrezut, ca şi cum 
ar fi fost făcută din carbură de sulf. Această limpezime a 
apei permitea s-o cercetezi cu privirea până la cele mai 
mari adâncimi; bazinul polar părea luminat pe dedesubt ca 
un uriaş acvarium; vreun fenomen electric, produs în fundul 
mărilor, lumina, fără îndoială, straturile cele mai adânci. De 
aceea baleniera părea suspendată deasupra unui abis fără 
fund. 

La suprafaţa acestor ape uimitoare, păsările zburau în 
nenumărate stoluri, asemănătoare cu norii groşi şi mari, 
aducători de furtună. Păsări migratoare, păsări care trăiesc 
pe țărm, păsări înotătoare reprezentau în ansamblu toate 
speciile marii familii acvatice, de la albatrosul atât de 
comun în ţinuturile australe, până la pinguinul mărilor 
arctice, dar, cu dimensiuni uriaşe. Ţipetele lor te asurzeau. 
Privindu-le, doctorul nu se mai descurca, în ciuda 
cunoştinţelor sale de naturalist; multe din numele acestor 
specii miraculoase îi scăpau şi se surprindea plecându-şi 
capul, când aripile lor băteau aerul cu o forţă de nedescris. 
Aripile unora dintre aceşti monştri aerieni aveau 
deschiderea până la douăzeci de picioare; acopereau 
baleniera cu zborul lor şi existau pe acolo legiuni întregi de 
păsări a căror nomenclatură n-a apărut niciodată în „Index 
ornitologus” din Londra. 

Într-un cuvânt, doctorul era uluit, descoperind că ştiinţa sa 
avea lipsuri. 

Apoi, când privirea lor, părăsind minunăţiile cerului, 
aluneca la suprafaţa acestui ocean paşnic, întâlnea nişte 
produse nu mai puţin uluitoare ale regnului animal, printre 
altele, meduze, a căror mărime ajungea până la aproape 
treizeci de picioare; ele serveau drept hrană pentru 
întregul neam păsăresc şi pluteau ca nişte adevărate 
insulițe în mijlocul algelor şi a ierburilor de mare uriaşe. Ce 
prilej de uimire! Ce diferenţă faţă de celelalte meduze 


microscopice, observate de Scoresby în mările groenlandei 
şi al căror număr navigatorul l-a evaluat la douăzeci şi trei 

de triliarde, opt sute optzeci şi opt de biliarde de miliarde, 

pe un spaţiu de două mile pătrate*. 

În sfârşit, atunci când privirea se cufunda în apele 
transparente, spectacolul acestui element, brăzdat de mii 
de peşti de tot felul, nu era mai puţin supranatural; vietăţile 
acestea ba se cufundau cu toată iuţeala în adâncurile masei 
lichide - şi ochiul le vedea micşorându-se, descrescând, 
dispărând ca nişte ireale năluciri - ba, părăsind adâncurile 
oceanului, urcau la suprafaţa valurilor mărindu-se mereu. 
Monştrii marini nu păreau câtuşi de puţin speriaţi de 
prezenţa balenierei; o atingeau în trecere cu înotătoarele 
lor uriaşe; acolo unde vânătorii de balene s-ar fi speriat pe 
bună dreptate, navigatorii noştri nici nu-şi dădeau măcar 
seama de pericolul prin care treceau; şi totuşi, câţiva dintre 
aceşti locuitori ai mărilor atingeau proporţii formidabile. 

Viţeii de mare se jucau între ei; narvalul, la fel de fantastic 
ca şi licornul, înarmat cu colţul lui lung, îngust şi conic, 
instrument minunat care-i foloseşte să ferestruiască 
câmpurile de gheaţă, urmărea cetaceele mai fricoase; 
nenumărate balene, scoțând prin nări coloane de apă şi 
mucozităţi, umpleau aerul cu un şuierat special; nordcaper- 
ul, cu coada mlădioasă, cu înotătoarele lui mari de la coadă, 
tăia valul cu o viteză de nemăsurat, hrănindu-se în goana lui 
cu animale la fel de iuți ca şi el, un fel de peşti din neamul 
gadideelor sau un soi de scrumbii, în timp ce balena albă, 
mai leneşă, înghiţea în mod paşnic moluşte liniştite şi 
nepăsătoare ca şi ea. 

Mai la fund, cetacee cu botul ascuţit, anarnaks 
groenlandezi, lunguieţi şi negricioşi, caşaloţi uriaşi, specie 
răspândită prin toate mările, înotau în mijlocul unor bancuri 
de chihlimbar cenuşiu, sau porneau bătălii homerice, care 
înroşeau oceanul pe o suprafaţă de mai multe mile; 
physalele cilindrice, marele tegusik din labrador, delfini cu 
aripi dorsale ca o lamă de sabie, tot neamul focilor şi al 


morselor, câinii, caii, urşii de mare, leii, elefanții de mare 
păreau că pasc păşunile umede ale oceanului, iar doctorul 
admira aceste nenumărate animale cu aerul firesc cu care 
ar fi admirat crustaceele şi peştii aflaţi în bazinele de cristal 
din Zoological Garden. Ce frumuseţe, ce varietate, câtă 
forţă există în natură! Cât de straniu şi de miraculos părea 
totul în mijlocul acestor regiuni din jurul polului! 

Atmosfera dobândea o puritate neverosimilă; s-ar fi spus 
că e supraîncărcată de oxigen; navigatorii trăgeau în piept 
cu nesaţ aerul acesta care îi înviora; fără să-şi dea seama de 
acest efect, erau pradă unei adevărate arderi, despre care 
nu se poate da nici o idee, oricât de slabă; organismul îşi 
îndeplinea funcţiile digestive, de respiraţie cu o energie 
supraomenească; ideile, într-un creier supraexcitat, 
deveneau grandioase; într-o oră, trăiau viaţa unei zile 
întregi. 

În mijlocul acestor surprize şi minunăţii, baleniera plutea 
liniştit, mânată de un vânt moderat, pe care nenumăraţii 
albatroşi îl întreţineau cu aripile lor uriaşe. 

Către seară, Hatteras şi tovarăşii lui pierdură din ochi 
coasta Noii Americi. Orele nopţii băteau în zonele 
temperate ca şi în zonele de echinox, dar aici soarele, 
lărgindu-şi spiralele, trasa un cerc riguros paralel cu al 
oceanului. Baleniera, scăldată în razele sale oblice, nu 
putea părăsi acest centru luminos care se deplasa odată cu 
ea. 

Fiinţele vii din regiunile hiperboreene simţiră totuşi că 
vine seara, ca şi cum astrul luminos s-ar fi ascuns îndărătul 
orizontului. Păsările, peştii, cetaceele dispărură. Unde? În 
adâncurile mării? Cine ar fi putut să spună? Dar, după 
strigătele şi şuierul lor, după freamătul valurilor agitate de 
respiraţia monştrilor marini, urmă în curând nemişcarea 
tăcută; valurile adormiră într-o abia simțită legănare, iar 
noaptea îşi recapătă influenţa ei liniştitoare sub privirile 
strălucitoare ale soarelui. 


De la plecarea din Altamont-Harbour, baleniera înaintase 
cu un grad spre nord; a doua zi nu apăruse încă nimic la 
orizont; nici vârfurile înalte care semnalează de departe 
pământul, nici acele semne particulare care-l fac pe 
marinar să presimtă apropierea insulelor sau a 
continentelor. 

Vântul se menținea fără să fie puternic; hula nu era prea 
mare; cortegiul de păsări şi de peşti se întoarse, la fel de 
numeros ca şi în ajun; doctorul, aplecat deasupra valurilor, 
putu să vadă cum cetaceele îşi părăseau adăpostul lor situat 
în adâncime şi cum urcă, la suprafaţa mării; ici şi colo 
câteva aisberguri, câteva blocuri de gheaţă risipite rupeau 
uriaşa monotonie a oceanului. 

Dar, tot în tot, gheţurile erau rare şi n-ar fi putut să 
stânjenească mersul unui vas. Trebuie să observăm că 
baleniera se găsea în momentul acela la zece grade dincolo 
de polul frigului, iar, din punct de vedere al paralelelor de 
temperatură, era ca şi cum ar fi fost la zece grade dincoace. 
Nimic surprinzător, deci, ca marea să fie liberă în epoca 
aceea, aşa cum trebuia să fie la travers de golful Disko, în 
marea Baffin. Aşadar, un bastiment ar fi avut libertate de 
mişcare în lunile de vară. 

Observaţia aceasta are o mare importanţă practică; într- 
adevăr, dacă vreodată vânătorii de balene se pot ridica 
până la bazinul polar, fie prin mările din nordul Americii, fie 
prin mările din nordul Asiei, au siguranţa că-şi pot realiza 
repede încărcătura, căci această parte a oceanului pare să 
fie un bazin universal, rezervorul general al balenelor, al 
focilor şi al tuturor animalelor marine. 

La prânz, linia apei se mai confundă încă cu linia 
orizontului; doctorul începea să se îndoiască de prezenţa 
uscatului la latitudinile acestea atât de ridicate. 

Totuşi, reflectând asupra acestui lucru, el era, prin forţa 
împrejurărilor, înclinat să creadă în existenţa unui continent 
boreal; într-adevăr, în primele zile ale naşterii lumii, după 
răcirea scoarţei terestre, apele formate prin condensarea 


vaporilor în atmosferă au trebuit să se supună forţei 
centrifuge, să se îndrepte către zonele ecuatoriale şi să 
părăsească extremităţile nemişcate ale globului. De aici, 
necesitatea ieşirii la suprafaţă a ținuturilor din jurul polului. 
Doctorul găsea raţionamentul foarte just. 

Tot aşa i se părea şi lui Hatteras. 

De aceea privirile căpitanului încercau să străpungă 
ceţurile orizontului. Era permanent cu luneta la ochi. În 
culoarea apelor, în forma valurilor, în bătaia vântului, căuta 
semnele unui pământ apropiat. Fruntea i se pleca înainte şi 
chiar cine nu i-ar fi cunoscut gândurile l-ar fi admirat, 
totuşi, atâtea dorinţe energice şi întrebări pline de nelinişte 
ghiceai în atitudinea sa. 

Capitolul XXII. 

APROPIEREA DE POL. 

Timpul se scurgea în mijlocul acestei nesiguranţe. Nimic 
nu se arăta în faţa acestui cerc de apă atât de categoric 
fixat. Nici un punct care să fie altceva decât cer sau mare. 
Nici măcar un fir din ierburile acelea pământeşti la 
suprafaţa valurilor, care au făcut să-i tresară inima lui 
Cristofor Columb, atunci când plecase să descopere 
America. 

Hatteras continuă să privească. 

În fine, către ora şase seara, un abur de o formă 
nehotărâtă, dar destul de înalt, apăru deasupra nivelului 
mării; s-ar fi spus că e un panaş de fum; cerul era perfect 
curat deci nu putea fi un nor. Aburul când apărea, când 
dispărea, de parcă ar fi fost fluturat de vânt. 

Hatteras fu primul care observă fenomenul; el încadra 
acest punct neclar, aburul acesta inexplicabil, în câmpul 
vizual al lunetei sale şi timp de o oră îl privi fără încetare. 

Deodată, un anumit indice sigur, după câte se părea, i se 
prezentă în faţa ochilor, căci întinse braţele spre orizont şi, 
cu glas tunător, strigă: 

— Pământ! pământ! 


La auzul acestor cuvinte, fiecare se ridică, de parcă ar fi 
fost electrizat. Un fel de fum se înălța vizibil deasupra mării. 

— Văd! văd! exclamă doctorul. 

— Da! sigur... da, făcu Johnson. 

— E un nor, spuse Altamont. 

— Pământ! pământ! răspunse Hatteras, cu o convingere 
de nezdruncinat. Cei cinci navigatori se uitară din nou cu 
cea mai mare atenţie. 

Dar, aşa cum se întâmplă cu obiectele pe care depărtarea 
le face nesigure, punctul observat părea să fi dispărut. În 
sfârşit, privirile îl prinseră din nou, iar doctorul crezu chiar 
că surprinde o lumină rapidă la douăzeci sau douăzeci şi 
cinci de mile spre nord. 

— E un vulcan! strigă el. 

— Un vulcan? întrebă Altamont. 

— Fără îndoială! 

— La o latitudine atât de înaltă? 

— Şi de ce nu? reluă doctorul. Islanda nu e un ţinut 
vulcanic sau, ca să spun aşa, făcută toată din vulcani? 

— Da, Islanda, replică americanul, dar atât de aproape de 
pol... 

— Ei bine, ilustrul nostru compatriot, commodorele* James 
Ross n-a constatat oare pe continentul austral existenţa lui 
Erebus şi Terror, la o sută şaptezeci de grade longitudine şi 
şaptezeci şi opt de grade latitudine? De ce n-ar fi, aşadar, 
vulcani şi la Polul Nord? 

— Într-adevăr, e posibil, răspunse Altamont. 

— A! exclamă doctorul, dar îl văd foarte clar: e un vulcan. 

— Ei bine, strigă Hatteras, să alergăm spre el! 

— Vântul începe să ne vină de hac! spuse Johnson. 

— Schimbaţi trinca, şi strângeţi vântul cât mai aproape. 

Dar manevra aceasta avu drept rezultat îndepărtarea 
balenierei de punctul observat şi nici cele mai atente priviri 
nu-l mai putură prinde din nou. 

Totuşi, nu se mai puteau îndoi de apropierea coastei. Acolo 
era, deci, ţinta călătoriei, întrezărită dacă nu chiar atinsă, şi 


fără îndoială că nu vor trece nici douăzeci şi patru de ore şi 
pământul acesta nou va fi călcat de piciorul omului. 
Providența, după ce le îngăduise să se apropie atât de mult, 
n-avea să-i împiedice acum pe aceşti marinari îndrăzneţi să 
debarce acolo. 

Totuşi, în împrejurările date, nimeni nu manifesta bucuria 
pe care o asemenea descoperire ar fi fost normal s-o 
producă; fiecare se închidea în sine, întrebându-se cum ar 
putea s-arate pământul acela polar. Vietăţile păreau să fugă 
de el; pe înserat, păsările, în loc să caute acolo un refugiu, 
zburau cât puteau de repede spre sud. Era, aşadar, atât de 
neprimitor, încât un ptarmigan sau un pescăruş nu-şi putea 
găsi acolo adăpost? Înşişi peştii şi marile cetacee fugeau cu 
iuţeală de coastă prin apele transparente. De unde venea 
sentimentul de repulsie, dacă nu chiar de teroare, comun 
tuturor fiinţelor care bântuiau această parte a globului? 

Navigatorii fură şi ei cuprinşi de impresia generală şi se 
lăsau în voia sentimentelor provocate de situaţia în care se 
găseau; treptat, fiecare dintre ei simţi cum somnul îi 
îngreunează pleoapele. 

Lui Hatteras îi veni rândul să facă de cart. Puse mâna pe 
echea cârmei; doctorul, Altamont, Johnson şi Bell, întinşi pe 
bănci, adormiră unul după altul, cufundându-se în lumea 
viselor. 

Hatteras încercă să reziste somnului; nu voia să piardă 
nici o clipă din timpul acesta preţios; dar mişcarea lentă a 
balenierei îl legăna uşor şi fără voia lui; căzu într-o 
irezistibilă somnolenţă. 

În timpul acesta, ambarcaţiunea de-abia înainta; vântul nu 
reuşea să-i umfle pânza întinsă. În depărtare, spre vest, 
câteva blocuri nemişcate reflectau razele luminoase şi 
formau plăci incandescente în plin ocean. Hatteras începu 
să viseze. Gândurile i se întoarseră cu repeziciune în trecut, 
şi întâmplările vieţii porniră să se depene cu iuţeala 
deosebită pe care o au visurile şi pe care încă nici un savant 
n-a reuşit s-o calculeze; reveni cu memoria la zilele scurse; 


revăzu în minte iernatul, golful Victoria, Fort-Providence, 
Casa doctorului, găsirea americanului sub gheţuri. 

Apoi se adânci mai departe în trecut; îşi văzu în vis vasul 
Forward, incendiat, tovarăşii lui, trădătorii, care îl 
părăsiseră. Ce se întâmplase cu ei? Se gândi la Shandon, la 
Wall, la bruta de Pen. Unde se aflau? Reuşiseră, oare, să 
ajungă printre gheţuri la marea Baffin? 

Apoi imaginaţia lui pluti în vis şi mai departe, înapoi, şi se 
regăsi la plecarea din Anglia, iar apoi în călătoriile care o 
precedaseră, la încercările nereuşite, la nenorocirile 
întâmplate. Atunci uită de situaţia în care se afla în 
momentul acela, de reuşita lui apropiată, de speranţele pe 
jumătate împlinite. De la bucurie, visul îl aruncă iar în 
neliniştile lui. 

Rămase în starea aceasta timp de două ore; apoi gândul 
lui apucă un drum nou: îl duse înapoi la pol; se văzu, în 
sfârşit punând piciorul pe acest pământ şi desfăşurând 
pavilionul ţării sale. 

În timp ce dormita astfel, un nor uriaş, de culoare 
măslinie, urca în zare întunecând oceanul. 

E de neînchipuit cu ce iuţeală fulgerătoare se abat 
uraganele asupra mărilor arctice. Vaporii, zămisliţi în 
ţinuturile ecuatoriale, se condensează deasupra uriaşilor 
ghețari din nord şi atrag cu o violenţă irezistibilă masele de 
aer care să-i înlocuiască, în felul acesta se poate explica 
energia furtunilor boreale. 

La prima suflare a vântului, căpitanul şi tovarăşii săi s-au 
smuls din somnul lor, gata de manevră. 

Marea se ridica în valuri înalte, cu bază puţin dezvoltată; 
baleniera, zvârlită de colo-colo de o hulă violentă, se 
cufunda în hăuri adânci, sau se clătina pe muchia unui val, 
înclinându-se sub unghiuri mai mari de patruzeci şi cinci de 
grade. 

Hatteras apucă din nou cu mână sigură echea, care se 
mişca zgomotos în capul cârmei; uneori, echea, prinsă cu 
violenţă de vreo deviere bruscă, îl împingea într-o parte sau 


îl făcea să se îndoaie fără vrerea lui. Johnson şi Bell se 
ocupau fără răgaz cu golirea apei care umplea baleniera în 
timpul când valurile treceau peste punte. 

— lată o furtună la care nu ne-am aşteptat deloc, spuse 
Altamont, ţinându-se cu mâinile de banchetă. 

— Pe aici trebuie să te aştepţi la orice, răspunse doctorul. 

Aceste vorbe le schimbau printre şuierăturile vântului şi 
vacarmul valurilor, ale căror creste violenţa uraganului le 
transforma într-o impalpabilă pulbere lichidă; devenea 
aproape cu neputinţă să se audă unul pe celălalt. 

Era greu să ţii direcţia nordului: ceţurile dese nu 
permiteau să vezi marea mai departe de câteva prăjini; 
orice punct de reper dispăruse. 

Furtuna aceasta subită, apărută în momentul când ţinta 
avea să fie atinsă, părea să închidă în ea avertismente 
severe; pentru nişte minţi înfierbântate, apărea ca o 
interzicere de a merge mai departe. Voia oare natura să 
împiedice accesul la pol? Punctul acesta al globului era, 
oare, înconjurat de un zid de uragane şi furtuni care nu 
îngăduiau să te apropii de el? 

Totuşi, văzând figura energică a acestor oameni, înţelegeai 
că nu se vor da bătuţi nici în faţa valurilor, nici în faţa 
vântului şi că vor merge până la capăt. 

Luptară în felul acesta cât a durat ziua, înfruntând 
moartea în fiecare clipă, necâştigând nici un pas spre nord, 
dar nici pierzând ceva din ceea ce dobândiseră, udaţi de o 
ploaie căldicică şi de valurile mari cu care îi împroşca 
marea; şuierăturile vântului se amestecau uneori cu 
sinistrele ţipete ale păsărilor. 

Dar chiar în toiul mâniei înăsprite a valurilor, către ora 
şase seara, se produse o acalmie bruscă. Vântul se potoli ca 
prin minune. Marea se înfăţişa liniştită şi netedă, ca şi cum 
n-ar fi învolburată, timp de douăsprezece ore, de hulă. 
Uraganul părea să fi cruțat această parte a oceanului polar. 

Ce se întâmplă oare? Un fenomen neobişnuit, inexplicabil, 
la care a fost martor căpitanul Sabine în timpul călătoriilor 


sale prin mările groenlandeze. 

Ceaţa, fără să se ridice, deveni ciudat de luminoasă. 

Baleniera naviga într-o zonă de lumină electrică, un imens 
foc Saint-Elme*, strălucitor, dar lipsit de căldură. Catargul, 
vela, palancurile, toate se profilau negre pe fondul 
fosforescent al cerului cu o nemaivăzută precizie. 
Navigatorii rămâneau cufundaţi într-o baie de raze 
transparente, iar figurile lor erau colorate de reflexe 
aprinse. 

Acalmia bruscă a acestei porţiuni de ocean provenea, 
desigur, din mişcarea ascendentă a coloanelor de aer, în 
timp de furtuna, de tipul cicloanelor, se învârtea cu mare 
iuţeală în jurul acestui centru liniştit. 

Dar atmosfera luminată de flăcări făcu să treacă o idee 
prin mintea lui Hatteras. 

— Vulcanul! exclamă el. 

— E cu putinţă? întrebă Bell. 

— Nu, nu, răspunse doctorul; am fi fost înăbuşiţi dacă 
flăcările lui ar fi ajuns până la noi. 

— Poate că e reflexul lui în ceaţă, spuse Altamont. 

— Nu. Ar trebui să admitem că am trecut aproape de 
pământ şi, în cazul acesta, am fi auzit vuietele erupției. 

— Şi atunci?... întrebă căpitanul. 

— E un fenomen cosmic, răspunse doctorul, fenomen rar 
observat până acum!... Dacă ne continuăm drumul, nu va 
dura mult şi vom ieşi din zona aceasta luminoasă şi vom da 
din nou de întuneric şi de furtună. 

— Orice-ar fi, înainte! răspunse Hatteras. 

— Înainte! exclamară tovarăşii lui, care nu se gândiră 
măcar să-şi mai tragă sufletul în bazinul acesta liniştit. 

Vela, cu cutele ei ca de foc, atârna de-a lungul catargului 
strălucitor; vâslele se cufundară în undele arzătoare şi 
părură că scot jerbe de scântei, formate din picături de apă 
viu luminate. 

Hatteras, cu busola în mână, reluă drumul spre nord; 
încetul cu încetul, ceața pierdu din luminozitatea ei, apoi 


din transparenţă; mugetele vântului se făceau auzite la o 
distanţă de câteva prăjini şi, în curând baleniera, 
aplecându-se sub lovitura unei rafale violente, intră din nou 
în zona furtunilor. 

Dar uraganul se mutase, din fericire, cu un grad mai spre 
sud şi, în felul acesta, ambarcaţiunea putu să gonească cu 
vântul din pupa, drept spre pol, riscând să se scufunde, dar 
avântându-se cu o viteză nebună; primejdios, o stâncă sau 
un bloc de gheaţă, putea să apară în orice clipă dintre 
valuri şi baleniera s-ar fi făcut, fără îndoială, bucăţi. 

Totuşi, niciunul dintre aceşti oameni nu ridică vreo 
obiecţie; niciunul nu făcea să se audă glasul prudenţei. 
Erau cuprinşi de nebunia pericolului. Îi copleşea setea de 
necunoscut. Mergeau astfel, nu ca orbii, ci orbiţi, găsind că 
înfricoşătoarea iuţeală a acestei curse e prea slabă faţă de 
nerăbdarea lor. Hatteras ţinea bara cârmei în direcţie sa 
neclintită, în mijlocul valurilor ce spumegau biciuite de 
furtună. 

În timpul acesta se simţea apropierea coastei; în aer 
pluteau semne ciudate. 

Deodată ceața se crăpă ca o perdea sfâşiată de vânt şi, 
timp de câteva clipe, repezi ca fulgerul, se putu zări la 
orizont un imens panaş de flăcări ridicându-se spre cer. 

— Vulcanul! Vulcanul!... 

Acesta a fost cuvântul care a izbucnit din gura tuturor; dar 
fantastica viziune dispăruse; vântul, mutându-se spre nord- 
est, împinse ambarcaţiunea de la travers şi o obligă să fugă 
iar de ţinutul acesta de care nu te puteai apropia. 

— Nenorocire! făcu Hatteras, schimbând trinca în celălalt 
bord. Eram la nici trei mile de coastă! 

Hatteras nu putea să reziste la violenţa furtunii; dar, fără 
să-i cedeze, ocolea vântul care se dezlănţuia cu o furie de 
nedescris. Din când în când, baleniera se înclina într-un 
bord, făcându-i să se teamă ca nu cumva chila să iasă cu 
totul din apă; totuşi, până la urmă, se redresa sub acţiunea 


cârmei, ca un cal de curse căruia îi slăbesc genunchii şi pe 
care călăreţul îl ridică cu frâul şi cu pintenul. 

Hatteras, cu părul vâlvoi, cu mâna lipită de echea cârmei, 
era sufletul acestei bărci, părând una cu ea, ca omul şi calul 
pe vremea centaurilor. 

Deodată, privirile îi fură atrase de un spectacol 
înfricoşător. 

La mai puţin de zece prăjini depărtare, un bloc de gheaţă 
se clătina pe creasta agitată a valurilor; urca şi cobora în 
ritm cu baleniera; o ameninţa cu căderea lui şi ar fi zdrobit- 
o doar la simpla atingere. 

Dar, odată cu pericolul de a fi zvârliţi în abis, mai apăruse 
unul, nu mai puţin teribil; căci blocul acesta de gheaţă, care 
gonea la întâmplare, era încărcat de urşi albi, înghesuiți 
unii în alţii şi înnebuniţi de groază. 

— Urşi! urşi! strigă Bell cu o voce sugrumată. Şi fiecare, 
îngrozit, văzu ceea ce vedea şi dânsul. 

Sloiul de gheaţă făcea mişcări înspăimântătoare, încolo şi 
încoace; uneori se înclina atât de tare, încât animalele se 
rostogoleau îngrămădindu-se unul peste altul. Atunci 
scoteau nişte mormăieli care se luau la întrecere cu 
vacarmul furtunii, şi un formidabil concert se auzea dinspre 
această menajerie plutitoare. Dacă pluta aceasta de gheaţă 
s-ar fi dat peste cap, urşii, repezindu-se spre ambarcaţiune, 
ar fi încercat să se urce în ea. 

Timp de un sfert de oră, lung cât un secol, baleniera şi 
sloiul de gheaţă plutiră împreună, când la o distanţă de 
douăzeci de prăjini, când gata să se ciocnească; uneori, 
unul o domina pe cealaltă, încât monştrii n-aveau decât să 
facă un salt. Câinii groenlandezi tremurau de spaimă. Duk 
rămânea nemişcat. 

Hatteras şi tovarăşii săi stăteau muţi; nici nu le dădea prin 
minte să pună cârma sub vânt ca să se îndepărteze de acest 
vecin de temut, ci-şi vedeau de drumul lor neabătuţi. Un 
sentiment nedesluşit, mai mult mirare decât spaimă, pusese 
stăpânire pe mintea lor; erau în admiraţie în faţa 


spectacolului acesta înfiorător care le dădea o imagine 
completă a luptei elementelor naturii. 

În sfârşit, blocul de gheaţă se îndepărtă treptat, împins de 
vântul căruia baleniera îi rezista cu trinca întinsă toată, şi 
dispăru în mijlocul ceţurilor, semnalându-şi din când în când 
prezenţa prin mormăiturile îndepărtate ale monstruosului 
său echipaj. 

În clipa aceea, furtuna deveni de două ori mai puternică; 
se petrecu o dezlănţuite de nedescris a undelor 
atmosferice; ambarcaţiunea, ridicată pe deasupra valurilor, 
începu să se învârtească în loc, cu o viteză vertiginoasă; 
trinca, smulsă, zbură în întuneric, ca o pasăre mare, albă; o 
groapă circulară, un nou maelstrom, se formă în viitoarea 
valurilor, iar navigatorii, închişi în mijlocul acestui vârtej, 
fură minaţi cu asemenea iuţeală, încât şuvoaiele de apă li se 
păreau nemişcate, în ciuda incalculabilei lor viteze. Se 
înfundau încet în fundul vârtejului se producea o atracţie 
puternică, o aspirație irezistibilă, care-i atrăgea şi-i înghiţea 
de vii. 

Se ridicaseră toţi cinci în picioare. Se uitau cu o privire 
îngrozitoare. Îi apuca ameţeala. încercau acel sentiment de 
nedefinit al abisului. 

Dar, dintr-o dată, baleniera se ridică perpendicular. Prova 
ei domină şuvoaiele vârtejului; viteza sa o proiectă în afara 
centrului de atracţie şi, scăpând prin tangentă acestei 
circumferinţe care făcea mai mult de o mie de tururi pe 
secundă, fu azvârlită afară cu iuţeala unei ghiulele de tun. 

Altamont, doctorul, Johnson, Bell fură răsturnaţi pe 
banchetele lor, când se ridicară, Hatteras dispăruse. Era 
ora două dimineaţa. 

Capitolul XXIII. 

PAVILIONUL ENGLEZ. 

Un strigăt, pornit din patru piepturi, urmă după primul 
moment de uluire. 

— Unde-i Hatteras? întrebă doctorul. 

— Dispărut! răspunseră Johnson şi Bell. 


— Pierdut! 

Priviră în jurul lor. Nimic nu apărea pe marea aceasta 
cuprinsă de hulă. Duk lătra cu disperare; voia să se arunce 
în mijlocul valurilor şi Bell de-abia reuşi să-l reţină. 

— Treci la cârmă, Altamont, spuse doctorul, şi să încercăm 
tot ce e omeneşte posibil ca să-l regăsim pe nefericitul 
nostru căpitan! 

Johnson şi Bell îşi reluară locurile pe banchete. Altamont 
apucă echea cârmei, iar baleniera rătăcitoare făcu drumul 
înapoi. Johnson şi Bell începură să vâslească din toate 
puterile: timp de o oră nu părăsiră locul catastrofei. 
Căutară, dar în zadar! Nenorocitul Hatteras, luat de 
uragan, era pierdut. 

Pierdut! atât de aproape de pol! atât de aproape de ţinta 
pe care n-a apucat decât s-o întrezărească! 

Doctorul îl cheamă, strigă, trase focuri de armă; Duk îşi 
alătură jalnicele lui lătrături; dar nimeni nu răspunse celor 
doi prieteni ai căpitanului. Atunci Clawbonny fu cuprins de 
o adâncă durere; îşi lăsă capul în mâini şi tovarăşii lui îl 
auziră plângând. 

Într-adevăr, la această distanţă de pământ, fără nici o 
vâslă, fără nici o bucată de lemn de care să se prindă, 
Hatteras nu putea s-ajungă viu pe țărm, şi dacă ceva din el 
ar fi atins în sfârşit pământul acesta atât de dorit, nu putea 
să fie decât cadavrul lui, tumefiat şi stâlcit. 

După o oră de căutări, trebuiră să ia din nou drumul spre 
nord şi să lupte împotriva ultimelor furii ale furtunii. 

La ora cinci dimineaţa, în ziua de 11 iulie, vântul se potoli; 
hula slăbi cu încetul, cerul îşi recapătă limpezimea sa 
polară şi, la mai puţin de trei mile, pământul apăru în toată 
splendoarea lui. 

Acest pământ nou nu era decât o insulă, sau, mai curând, 
un vulcan înălţat ca un far la polul boreal al lumii. 

Muntele, în plină erupție, vărsa din adâncurile lui o 
grămadă de pietre fierbinţi şi de bucăţi de stânci încinse la 
roşu; părea să se agite pradă unor scuturături repetate, ca 


respiraţia unui uriaş; pietroaiele erau azvârlite în aer la 
mare înălţime, în mijlocul jeturilor intense de foc, iar lava 
topită curgea pe pante în torente năvalnice; aici, şerpi 
aprinşi se strecurau printre stâncile fumegânde; dincolo, 
cascade arzătoare se rostogoleau în mijlocul unor aburi 
purpurii, iar mai jos, un fluviu de foc, format din mii de 
râuri aprinse, se zvârlea în mare printr-o gură care fierbea. 

Vulcanul părea să aibă un crater unic din care ţâşnea 
coloana de foc, tăiată de-a curmezişul de fulgere 
transversale; s-ar fi spus că electricitatea juca un rol în 
acest măreț fenomen. 

Pe deasupra flăcărilor gâfâitoare unduia o uriaşă trâmbă 
de fum, roşie la bază, neagră în vârf. Se ridica cu o 
nemaivăzută măreție şi se desfăşura larg, în rotocoale 
groase. 

Cerul, aflat la o mare înălţime, era de culoare cenuşie; 
întunericul din timpul furtunii, de care doctorul nu putuse 
să-şi dea seama, provenea în mod evident de la trâmbele de 
cenuşă care acopereau soarele ca o perdea de nepătruns. 
Îşi aminti atunci de un fapt asemănător, petrecut în 1812, 
pe insula Barbados, care, în mijlocul zilei, fu cufundată în 
cea mai adâncă beznă de masa de cenuşă zvârlită de 
craterul vulcanului Saint-Vincent. 

Această stâncă uriaşă care scuipa foc, apărută în plin 
ocean, era înaltă de o mie de prăjini, având aproape 
altitudinea Heclei. 

Linia trasă din vârful ei spre bază forma cu orizontul un 
unghi de circa unsprezece grade. 

Părea să iasă puţin câte puţin dintre valuri, pe măsură ce 
baleniera se apropia de ea. Nu prezenta nici o urmă de 
vegetaţie. Îi lipseau şi țărmurile, iar coastele cădeau 
perpendicular în mare. 

— Vom putea să coboram pe pământ? întrebă doctorul. 

— Ne duce vântul, răspunse Altamont. 

— Dar nu văd nici un petic de plajă pe care să putem pune 
piciorul. 


— Aşa pare de departe; dar o să găsim loc ca să ne 
adăpostim ambarcaţiunea; e tot ce ne trebuie. 

— Atunci, să mergem! răspunse trist Clawbonny. 

Doctorul nu mai avea ochi să vadă acest uscat straniu care 
se întindea în faţa lui. Pământul polului era cu adevărat 
acolo, dar nu şi omul care-l descoperise. 

La cinci sute de paşi depărtare de stânci, marea fierbea 
sub acţiunea focurilor subterane. Insula pe care o înconjura 
să tot fi avut o circumferință de opt până la zece mile, nu 
mai mult şi, după cât se putea aprecia, se găsea aproape de 
pol, chiar dacă axa lumii nu trecea exact pe acolo. 

Apropiindu-se de insulă, navigatorii observară un fiord în 
miniatură, suficient ca să adăpostească ambarcaţia lor; se 
îndreptară imediat într-acolo, cu teama de a găsi corpul 
căpitanului aruncat pe coastă, de furtună! 

Totuşi, părea greu ca un cadavru să zacă aici: nu exista 
nici o plajă şi marea se spărgea de stâncile abrupte; o 
cenuşă densă şi necălcată de nici un pas omenesc le 
acoperea suprafaţa, dincolo de bătaia valurilor. 

În sfârşit, baleniera se strecură printr-o deschidere 
strâmtă între două stânci aflate la suprafaţa apei şi acolo se 
află perfect adăpostită de furia talazurilor. 

Atunci urletele jalnice ale lui Duk se înteţiră; bietul animal 
îşi chema căpitanul în graiul lui emoţionant; îl cerea înapoi 
acestei mări nemiloase, acestor stânci fără ecou. Lătra în 
zadar, iar doctorul îl mângâia fără să-i poată linişti, când 
credinciosul câine, ca şi cum ar fi vrut să-l urmeze pe 
stăpânul său, făcu un salt uimitor şi se aruncă primul pe 
stânci, în mijlocul unei pulberi de cenuşă care se ridică în 
jurul lui ca un nor. 

— Duk! Aici, Duk! îl strigă doctorul. 

Dar Duk nu-l auzi, şi dispăru. Trecură atunci la operaţiile 
de debarcare; Clawbonny şi cei trei tovarăşi ai săi puseră 
piciorul pe pământ, iar baleniera fu solid legată de țărm cu 
parâma. 


Altamont se pregătea să se urce pe un uriaş morman de 
pietre, când lătrăturile lui Duk se auziră la o anumită 
distanţă, cu o energie neobişnuită; ele nu exprimau furie, ci 
durere. 

— Ascultaţi, spuse doctorul. 

— Să fi descoperit vreun animal? întrebă şeful de echipaj. 

— Nu! nu! răspunse doctorul, tresărind, e un vaiet! sunt 
plânsete! Corpul lui Hatteras e acolo! 

La aceste vorbe, cei patru porniră pe urmele lui Duk, prin 
cenuşa care-i orbea: ajunseră în fundul unui fiord, la o 
distanţă de zece picioare, unde valurile mureau pe 
nesimţite. 

Acolo, Duk lătra lângă un cadavru învelit în pavilionul 
Angliei. 

— Hatteras! Hatteras! strigă doctorul, aruncându-se 
asupra corpului prietenului său. 

Dar imediat scoase o exclamaţie, cu neputinţă de redat. 

Trupul acesta însângerat, în aparenţă neînsufleţit, mişcă 
sub mâinile sale. 

— E viu! e viu! strigă el. 

— Da, răspunse o voce slabă, viu, pe pământul polului, pe 
care m-a zvârlit furtuna, viu, pe Insula Reginei! 

— Ura pentru Anglia! strigară cei cinci, într-un glas. 

— Şi pentru America! continuă doctorul, întinzându-i o 
mână lui Hatteras şi cealaltă americanului. 

Duk, strigă şi el „ura”, în felul lui, şi aclamaţia lui fu tot 
atât de valabilă. 

În primele clipe aceşti oameni viteji fură cu gândul numai 
la fericirea de a-şi revedea căpitanul; îşi simțeau ochii plini 
de lacrimi. 

Doctorul se asigură de starea sănătăţii lui Hatteras. Nu 
era grav rănit. vântul îl împinsese până la coastă, unde 
abordajul era foarte periculos; îndrăzneţul marinar, care 
fusese zvârlit de multe ori în larg, reuşise în cele din urmă, 
cu un mare efort, să se agate de o bucată de stâncă şi să se 
ridice deasupra valurilor. Acolo îşi pierduse cunoştinţa, 


după ce se învelise în steagul lui, şi nu-şi revenise în simţiri 
decât la mângăierile lui Duk şi la zgomotul lătrăturilor. 

După primele îngrijiri, Hatteras putu să se ridice şi să 
meargă, sprijinit de braţul doctorului, spre baleniera. 

— Polul! Polul Nord! repeta el, în timp ce mergea. 

— Eşti un om fericit! îi spuse doctorul. 

— Da, fericit! Dar dumneata, prietene, nu simţi fericirea 
aceasta, bucuria de a te afla aici? Pământul acesta pe care 
călcăm e pământul polului! Marea pe care am străbătut-o e 
marea polului! Aerul pe care-l respirăm e al polului! O! 
Polul Nord! Polul Nord! 

Şi, vorbind astfel, Hatteras era pradă unei exaltări 
violente, a unui soi de febră, iar doctorul încerca zadarnic 
să-l liniştească. Ochii lui aveau o strălucire extraordinară, 
capul îi fierbea de gânduri. Clawbonny punea această stare 
de surescitare pe seama îngrozitoarelor pericole prin care 
tocmai trecuse căpitanul. 

Hatteras avea, cu siguranţă, nevoie de odihnă şi tovarăşii 
lui s-au îngrijit să caute un loc pentru tabără. 

Altamont găsi în curând o grotă formată din stânci 
prăbuşite, Johnson şi Bell aduseră acolo proviziile şi lăsară 
în libertate câinii groenlandezi. 

Către ora unsprezece, totul era pregătit pentru prânz; 
pânza de cort servea drept faţă de masă; prânzul, alcătuit 
din pemmican, carne sărată, ceai şi cafea, era întins pe jos 
şi nu aştepta decât să fie înghiţit. 

Dar, mai întâi, Hatteras ceru să se facă releveul insulei; 
voia să ştie exact poziţia în care se afla. 

Doctorul şi Altamont îşi luară atunci instrumentele şi, după 
măsurători, aflară că poziţia precisă a grotei era la 
89*59'15” latitudine. Longitudinea în acest punct nu mai 
avea nici o importanţă, căci toate meridianele se întâlnesc 
la câteva sute de picioare mai încolo. 

Aşadar, în realitate, insula se afla situată la Polul Nord, iar 
al nouăzecilea grad de latitudine se afla la nu mai mult de 


patruzeci şi cinci de secunde de acolo, mai precis, la trei 
sferturi de milă, adică spre vârful vulcanului. 

Când Hatteras cunoscu acest rezultat, ceru ca el să fie 
consemnat într-un proces-verbal, făcut în dublu exemplar, 
care trebuia să fie depus într-un cairn, pe coastă. 

Deci, pe loc, doctorul luă pana şi redacta următorul 
document, din care un exemplar se găseşte azi în arhivele 
Societăţii regale de Geografie din Londra: 

În 11 iulie 1861, la 89*59'15” latitudine septentrională, a 
fost descoperită Insula Reginei, la Polul Nord, de către 
căpitanul Hatteras, comandantul bricului FORWARD din 
Liverpool, care a semnat împreună cu tovarăşii lui. 

Oricine va găsi acest document e rugat să-l fac să ajungă 
la Amiralitate. Semnat. John Hatteras, comandantul vasului 
FORWARD, doctor Clawbonny, Altamont, căpitanul vasului 
PORPOISE, Johnson, şef de echipaj, Bell, dulgher. 

— Şi acum, dragi prieteni, la masă! spuse cu voioşie 
doctorul. 

Capitolul XXIV. 

CURS DE COSMOGRAFIE POLARĂ. 

E de la sine înţeles, că pentru a sta la masă, se aşezară pe 
jos. 

— Dar, spuse Clawbonny, cine n-ar da toate mesele şi toate 
sufrageriile din lume ca să ia prânzul la 89*59'15” 
latitudine boreală? 

Gândurile fiecăruia dintre ei se concentrau, într-adevăr, 
asupra situaţiei prezente; spiritele erau stăpânite de ideea 
izbândei în atingerea Polului Nord. Pericolele înfruntate ca 
să ajungă la el, primejdiile ce-i aşteptau la înapoiere, toate 
erau uitate în faţa acestui succes fără precedent. Ceea ce 
nici anticii, nici modernii, nici europenii, nici americanii, nici 
asiaticii nu reuşiseră încă să facă, acum se înfăptuise. 

De aceea, doctorul fu ascultat cu atenţie de tovarăşii lui 
când le povesti tot ceea ce ştiinţa şi nesecata lui memorie îi 
puneau la dispoziţie în legătură cu situaţia actuală. 


A fost un adevărat entuziasm când propuse mai întâi un 
toast pentru căpitan. 

— Pentru John Hatteras! spuse el. 

— Pentru John Hatteras! închinară tovarăşii săi, într-un 
singur glas. 

— Pentru Polul Nord! rosti căpitanul, pe un ton care părea 
ciudat pentru omul acesta atât de rece, atât de reţinut, şi 
care se alia acum în prada unei mari agitaţii căreia nu-i 
putea rezista. 

Ciocniră cănile şi toasturile fură urmate de călduroase 
strângeri de mână. 

— lată, aşadar, spuse doctorul, evenimentul geografic cel 
mai important al epocii noastre! Cine ar fi spus că această 
descoperire va preceda pe cea a centrului Africii sau 
Australiei! Hatteras, eşti cu adevărat mai presus de Stuart 
şi Livingstone, de Burton şi de Barth! Cinste dumitale! 

— Aveţi, dreptate, doctore, răspunse Altamont, se pare că, 
datorită greutăților pe care le prezintă o asemenea 
expediţie, Polul Nord ar fi trebuit să fie ultimul punct de pe 
pământ care să poată fi descoperit. În ziua în care vreun 
guvern ar fi vrut neapărat să descopere centrul Africii, ar fi 
reuşit acest lucru, fără îndoială, punând în mişcare oameni 
şi bani; pe când aici, nimic nu era mai puţin sigur decât 
succesul şi puteau să se ivească obstacole absolut de 
netrecut. 

— De netrecut?! exclamă Hatteras cu vehemenţă. Nu 
există obstacole de netrecut, există voinţă mai mult sau mai 
puţin puternică, asta-i tot! 

— În sfârşit, tăcu Johnson, ne aflăm aici, şi asta-i bine. Dar, 
în fine, domnule Clawbonny, îmi veţi spune oare odată ce 
are polul atât de special? 

— Ce are? Bravul meu Johnson, are că e singurul punct de 
pe glob nemişcat, în timp ce toate celelalte puncte se 
învârtesc cu o iuţeală extremă. 

— Dar nu-mi dau seama deloc, răspunse Johnson, că 
suntem mai nemişcaţi aici decât la Liverpool! 


— Ca şi la Liverpool, nu-ţi dai seama de mişcare; asta din 
cauză că, în ambele cazuri, participi chiar dumneata la 
această mişcare sau la acest repaus. Dar faptul nu e mai 
puţin sigur. Pământul e înzestrat cu o mişcare de rotaţie 
care se realizează în douăzeci şi patru de ore, iar această 
mişcare e socotită că se produce în jurul unei axe, ale cărei 
extremităţi trec prin Polul Nord şi prin Polul Sud. Fii bine, 
noi ne aflăm la una din extremităţile acestei axe, care e 
neapărat nemişcată. 

— Aşadar, spuse Bell, în timp ce compatrioţii noştri se 
învârtesc repede, noi rămânem în repaus? 

— Aproape, căci nu ne aflăm în mod absolut la pol! 

— Aveţi dreptate, doctore, spuse Hatteras pe un ton 
solemn şi clătinând din cap, mai trebuiesc încă patruzeci şi 
cinci de secunde ca să ajungem la punctul exact! 

— E un fleac, răspunse Altamont, şi putem să ne 
considerăm în stare de imobilitate. 

— Da, interveni iar doctorul în discuţie, asta în timp ce 
locuitorii fiecărui punct de pe Ecuator fac trei sute nouăzeci 
şi şase de leghe pe oră! 

— Şi fără să fie mai obosiţi din această pricină! făcu Bell. 

— Întocmai! răspunse doctorul. 

— Dar, reluă Johnson, independent de această mişcare de 
rotaţie, pământul nu e înzestrat şi cu o altă mişcare în jurul 
soarelui? 

— Ba da, cu o mişcare de translație, pe care o efectuează 
în timp de un an. 

— E mai rapidă decât cealaltă? întrebă Bell. 

— Infinit mai rapidă şi trebuie să vă spun că, deşi ne aflăm 
la pol, ne antrenează şi pe noi, ca pe toţi locuitorii 
pământului. Aşa încât, pretinsa noastră nemişcare nu e 
decât o iluzie: nemişcaţi în raport cu alte puncte ale 
globului, da: dar în raport cu soarele, nu. 

— Bine! spuse Bell cu un accent de regret comic, şi eu 
care mă credeam aşa liniştit! Trebuie să renunţ la această 


iluzie! Hotărât lucru, pe lumea asta nu poţi avea nici o clipă 
de odihnă. 

— Chiar aşa, Bell, replica Johnson; şi ne vei spune, 
domnule Clawbonny, care e viteza acestei mişcări de 
translație? 

— E foarte mare, răspunse doctorul; pământul se 
învârteşte în jurul soarelui de şaptezeci şi şase de ori mai 
repede decât o ghiulea de calibru douăzeci şi patru, care 
face totuşi o sută nouăzeci şi cinci de prăjini pe secundă. 
Viteza sa de translație este de şapte leghe şi şase zecimi pe 
secundă; precum vedeţi, e cu totul altceva decât deplasarea 
punctelor de pe Ecuator. 

— Drace! exclamă Bell, să nu-ţi vină să crezi, domnule 
Clawbonny! Mai mult de şapte leghe pe secundă, şi asta în 
timp ce ar fi fost atât de uşor să rămână imobil! 

— Ei! tăcu Altamont, cum poţi să spui aşa ceva, Bell! În 
acest caz, n-ar mai fi zi, n-ar mai fi noapte, n-ar mai fi 
primăvară, nici toamnă, nici vară, nici iarnă! 

— Fără să mai punem la socoteală un rezultat de-a dreptul 
înfricoşător! interveni doctorul. 

— Care anume? întrebă Johnson. 

— Că am fi căzut pe soare! 

— Să fi căzut pe soare? replică Bell, surprins. 

— Fără îndoială. Dacă această mişcare de translație s-ar 
opri, pământul s-ar prăvăli peste soare în şaizeci şi patru de 
zile şi jumătate. 

— O cădere de şaizeci şi patru de zile! se minună Johnson. 

— Nici mai mult, nici mai puţin, răspunse doctorul, căci e 
de parcurs până acolo o distanţă de treizeci şi opt de 
milioane de leghe. 

— Care este, deci, greutatea globului pământesc? întrebă 
Altamont. 

— Ei! făcu Johnson, iată nişte numere care nu spun nimic 
urechilor! Nici nu le mai poţi înţelege. 

— De aceea, stimabilul meu Johnson, o să-ţi dau doi 
termeni de comparaţie care-ţi vor rămâne în minte; află că 


e nevoie de o greutate de şaptezeci şi cinci de ori mai mare 
decât luna ca să atingi greutatea pământului şi o greutate 
de trei sute cincizeci de mii de ori mai mare ca a 
pământului ca să atingi greutatea soarelui. 

— 'Toate astea sunt strivitoare! spuse Altamont. 

— Strivitor, aceasta-i cuvântul, întări doctorul; dar revin la 
pol, deoarece niciodată vreo lecţie de cosmografie despre 
această parte a pământului n-ar fi mai potrivită, dacă totuşi 
asta nu vă plictiseşte. 

— Hai, doctore, continuaţi! făcu Altamont. 

— V-am spus, reluă doctorul, căruia-i plăcea tot atât de 
mult să-i înveţe pe alţii, pe cât de mult le plăcea tovarăşilor 
săi să se instruiască, v-am spus că polul e un punct nemişcat 
faţă de alte puncte de pe pământ. Ei bine, nu e chiar exact. 

— Cum! spuse Bell. Trebuie s-o lăsăm mai moale? 

— Da, Bell, polul nu ocupă mereu acelaşi loc; odinioară, 
steaua polară era mai îndepărtată de polul ceresc decât 
este acum. Polul nostru este, deci, dotat cu o anumită 
mişcare, el descrie un cerc în aproximativ douăzeci şi şase 
de mii de ani. Asta se datoreşte precesiunii echinocţiilor, 
despre care o să vă vorbesc imediat. 

— Dar, întrebă Altamont, nu s-ar putea întâmplă ca polul 
să se deplaseze, într-o bună zi, mai mult? 

— Ei! dragul meu Altamont, răspunse doctorul, ai atins o 
mare problemă, pe care savanții au dezbătut-o multă 
vreme, în urma unei descoperiri ciudate. 

— Care anume? 

— Iată: în 1771, a fost descoperit leşul unui rinocer pe 
malurile Mării Glaciale şi, în 1799, al unui elefant pe 
coastele Siberiei. Cum de au putut fi găsite aceste 
patrupede din ţările calde la o asemenea latitudine? De aici 
- o stranie rumoare printre geologi, care nu erau atât de 
savanţi cum a fost mai târziu un francez, domnule Elie de 
Beaumont, ca să poată demonstra, aşa cum a făcut el, că 
animalele acestea trăiau deja la latitudini ridicate şi că 
torentele şi fluviile le-au transportat, pur şi simplu, leşurile 


în locul unde au fost găsite. Dar cum această explicaţie nu 
fusese încă emisă, ghiciţi ce a inventat imaginaţia 
savanților? 

— Savanţii sunt în stare de orice, spuse Altamont râzând. 

— Da, de orice, ca să explice un fenomen; ei bine, au 
presupus că polul pământului fusese odinioară la Ecuator şi 
Ecuatorul la pol. 

— Fiaş! 

— Aşa cum vă spun, şi în mod serios; or, dacă ar fi fost aşa, 
cum pământul e turtit la pol pe o întindere de mai mult de 
cinci leghe, mările transportate la noul Ecuator de forţa 
centrifugă ar fi trebuit să acopere munţi de două ori mai 
înalţi decât Himalaya; toate ţările care se învecinează cu 
cerul polar, Suedia, Norvegia, Rusia, Siberia, Groenlanda, 
Noua-Britanie, ar fi fost înecate sub cinci leghe de apă, în 
timp ce regiunile ecuatoriale, împinse la pol, ar fi format 
podişuri înalte de cinci leghe. 

— Ce schimbare! spuse Johnson. 

— O! aceasta nu-i înspăimânta deloc pe savanţi. 

— Şi cum explicau ei această perturbaţie? întrebă 
Altamont. 

— Prin ciocnirea cu o cometă. Cometa e Deus ex machina*; 
ori de câte ori se întâmplă să nu te poţi descurca în 
cosmografie, e chemată în ajutor o cometă. E astrul cel mai 
serviabil pe care-l cunosc şi, la cel mai mic semn al vreunui 
savant, se deranjează ca să aranjeze totul! 

— Atunci, întrebă Johnson, după părerea dumneavoastră, 
domnule Clawbonny, perturbaţia aceasta e imposibilă? 

— Imposibilă! 

— Şi dacă s-ar produce? 

— Dacă s-ar produce, Ecuatorul ar îngheţa în douăzeci şi 
patru de ore! 

— Bine! dacă acest fenomen s-ar întâmplă acum, spuse 
Bell, lumea ar fi în stare să spună că n-am fost la pol! 

— Linişteşte-te, Bell! Ca să revenim la imobilitatea axei 
pământului, rezultă din toate astea următoarele: dacă am fi 


fost aici în timpul iernii, am fi văzut stelele descriind un cerc 
perfect în jurul nostru. Cât priveşte soarele, în ziua 
echinoxului de primăvară, la 23 martie, ne-ar apare (nu ţin 
seama de refracție), ne-ar apare tăiat exact în două de linia 
orizontului, şi apoi ar urca puţin câte puţin formând nişte 
curbe foarte alungite; dar aici, e remarcabil faptul că, de 
îndată ce a răsărit, nu mai apune; rămâne vizibil timp de 
şase luni; apoi discul lui atinge din nou linia orizontului, la 
22 septembrie şi, îndată ce a apus, nu mai e văzut toată 
iarna. 

— Vorbeaţi înainte de turtirea pământului la poli, spuse 
Johnson; vă rog să-mi explicaţi acest lucru, domnule 
Clawbonny. 

— Iată, Johnson, pământul fiind fluid în primele zile ale 
naşterii lumii, înţelegi că atunci mişcarea de rotaţie a 
trebuit să împingă o parte din masa mobilă către Ecuator, 
unde forţa centrifugă se făcea mai viu simțită. Dacă 
pământul ar fi fost nemişcat, ar fi rămas o sferă perfectă; 
dar, ca urmare a fenomenului pe care vi l-am descris, el se 
înfăţişează în formă de elipsă, iar punctele polului sunt mai 
apropiate de centru decât punctele de la Ecuator, cu 
aproape cinci leghe şi o treime. 

— Aşadar, spuse Johnson, dacă ar vrea căpitanul nostru să 
se ducă în centrul pământului, am avea cinci leghe mai 
puţin de făcut ca să ajungem acolo? 

— Aşa cum spui, prietene... 

— Ei bine, căpitane, e un drum câştigat! lată un prilej de 
care trebuie să ne folosim... 

Hatteras nu răspunse. Era vădit că nu asculta, sau că 
ascultă fără să audă, 

— Zău aşa! exclamă doctorul. Dacă ne luăm după spusele 
unor savanţi, poate că ar fi cazul să încercăm această 
expediţie. 

— Aşa e! făcu Johnson. 

— Dar lăsaţi-mă să termin, spuse doctorul; asta am să v-o 
povestesc mai târziu; vreau să vă explic mai întâi cum se 


face că turtirea polilor e cauza precesiunii echinocţiilor, 
adică de ce în fiecare an echinoxul de primăvară vine cu o zi 
mai devreme decât dacă pământul ar fi perfect rotund. 
Aceasta se întâmplă, pur şi simplu, pentru că atracţia 
soarelui se produce într-un fel diferit asupra părţii umflate 
a globului, situată la Ecuator, care are atunci o mişcare 
retrogradă. Ulterior, asta e forţa care deplasează puţin 
polul, aşa cum v-am spus mai înainte. Dar, independent de 
acest efect, turtirea ar trebui să aibă o influenţă mai 
curioasă şi mai directă asupra persoanei noastre şi de care 
ne-am da seama dacă am fi fost înzestrați cu o sensibilitate 
matematică. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Bell. 

— Că suntem mai grei aici decât la Liverpool. 

— Mai grei? 

— Da! Noi, câinii noştri, puştile, instrumentele noastre. 

— E cu putinţă? 

— Desigur, şi din două motive: primul este că suntem mai 
apropiaţi de centrul globului care, în consecinţă, ne atrage 
mai mult; or, forţa aceasta de atracţie nu-i altceva decât 
gravitația. Al doilea motiv e că forţa de rotaţie, care e nulă 
la pol, fiind marcată la Ecuator, obiectele au acolo tendinţa 
de a se îndepărta de pământ; ele sunt, deci, acolo mai puţin 
grele. 

— Cum! spuse Johnson, cu un aer serios, n-avem peste tot 
aceeaşi greutate? 

— Nu, Johnson, conform legii lui Newton, corpurile se 
atrag în raport direct cu masa lor şi în raport invers 
proporţional cu pătratul distanțelor. Aici cântăresc mai 
mult, pentru că mă aflu mai aproape de centrul de atracţie, 
iar pe o altă planetă aş cântări mai mult, sau mai puţin, 
după masa planetei. 

— Cum! întrebă Bell. În lună?... 

— În lună, greutatea mea, care e de două sute de livre la 
Liverpool, n-ar fi mai marc de treizeci şi două. 

— Dar în soare? 


— O! în soare aş cântări mai mult de cinci mii de livre! 

— Dumnezeule mare! făcu Bell, atunci ar trebui un cric cu 
care să vi se ridice picioarele! 

— Probabil! răspunse doctorul, râzând de uluirea lui Bell; 
dar aici diferenţa nu se simte şi, făcând un efort egal al 
muşchilor de la genunchi, Bell ar sări tot atât de sus ca pe 
cheiurile lui Mersey. 

— Da, dar în soare? repetă Bell, care nu-şi revenea. 

— Prietene, îi răspunse doctorul, concluzia tuturor acestor 
lucruri este că stăm bine aici unde suntem şi că e inutil să 
ne grăbim să mergem în alte părţi. 

— Spuneaţi înainte, interveni Altamont, că ar fi poate cazul 
să se încerce o excursie spre centrul pământului! Oare a 
existat vreodată ideea de a se întreprinde o asemenea 
călătorie? 

— Da. Şi cu aceasta termin cele ce am avut să vă spun cu 
privire la pol. Nu există nici un punct de pe glob care să fi 
dat naştere la mai multe ipoteze şi himere. Anticii, foarte 
neştiutori în ale cosmografiei, situau colo grădina 
Hesperidelor. În Evul Mediu, s-a presupus că pământul este 
susţinut de nişte piroane fixate la poli. În jurul cărora se 
învârteşte, dar când au fost văzute cometele mişcându-se 
libere prin regiunile circumpolare, s-a renunţat la ideea 
unui asemenea mod de susţinere. Mai târziu, s-a găsit un 
astronom francez. Bailly, care susţinu că atlanţii, poporul cu 
moravuri blânde, astăzi dispărut, de care vorbeşte Platon, 
ar fi trăit chiar pe aceste meleaguri. În sfârşit, în zilele 
noastre, s-a pretins că la poli ar exista o uriaşă deschidere 
prin care ţâşneşte lumina aurorelor boreale şi prin care s- 
ar putea pătrunde în interiorul globului; apoi, în sfera 
scobită s-a presupus a fi după planete, Pluton şi Proserpina, 
şi o atmosferă luminoasă, ca urmare a puternicei presiune 
pe care o suportă. 

— S-au spus toate astea? întrebă Altamont. 

— Ba chiar s-au şi scris, şi încă foarte serios. Căpitanul 
Synness, unul dintre compatrioţii noştri, le-a propus chiar 


lui Humphrey-Davy, Humboldt şi Arago să încerce călătoria! 
Dar aceşti savanţi au refuzat. 

— Şi bine au făcut. 

— Cred şi eu! Oricum ar fi, vedeţi dumneavoastră, dragi 
prieteni, că imaginaţia şi-a dat frâu liber în legătură cu 
polul şi că trebuie, mai devreme sau mai târziu, să se revină 
la simpla realitate. 

— De altfel, vom mai vedea, spuse Johnson, care nu 
renunţase la ideea lui. 

— Atunci lăsăm pe mâine expedițiile, spuse doctorul 
zâmbind, pentru că-l văzu pe bătrânul marinar prea puţin 
convins, iar dacă există vreo deschidere specială prin care 
să se poată merge spre centrul pământului, vom merge 
împreună! 

Capitolul XXV. 

MUNTELE HATITERAS. 

După această conversaţie plină de miez, fiecare din ei, 
instalându-se cât putu mai comod în grotă, adormi imediat. 

Fiecare, afară de Hatteras. De ce omul acesta 
extraordinar nu doarme? 

Oare scopul vieţii sale nu fusese atins? Nu-şi realizase 
îndrăzneţe planuri care-l preocupaseră atât? De ce sufletul 
acesta pasionat nu se liniştea după frământarea de până 
atunci? Nu era normal să crezi că, odată cu realizarea 
planurilor sale, Hatteras ar fi intrat într-o stare de 
destindere şi că nervii lui, relaxaţi, ar fi dorit să se 
odihnească? După succes, ar fi putut chiar normal să fie 
cuprins de acel sentiment de tristeţe care urmează 
întotdeauna după satisfacerea dorințelor. 

Dar nu. El se arăta a fi şi mai nervos. Şi totuşi, nu ideea 
întoarcerii era cea care-l frământa aşa de mult. Voia să 
meargă şi mai departe? Ambiţia lui de călător n-avea, oare, 
nici o limită, şi găsea că lumea e prea mică pentru că îi 
dăduse ocol? 

Oricum ar fi fost, nu putu să doarmă cu toate că această 
primă noapte petrecută la polul boreal al lumii a fost 


limpede şi liniştită. Insula era absolut pustie. Nici o pasăre 
în atmosfera ei încinsă, nici un animal pe solul ei de cenuşă, 
nici un peşte în apele care fierbeau. Numai în depărtare se 
auzeau uruiturile surde ale muntelui, în vârful căruia se 
despleteau trâmbe de fum aprins. 

Când Bell, Johnson, Altamont şi doctorul se treziră, nu-l 
mai găsiră pe Hatteras lângă ei. Neliniştiţi, părăsiră grota 
şi-l zăriră pe căpitan în picioare, pe o stâncă. Stătea cu 
privirea aţintită spre vârful vulcanului. Îşi ţinea în mână 
instrumentele; făcuse, se vede, releveul exact al muntelui. 

Doctorul se îndreptă spre el şi trebuie să-i adreseze de 
câteva ori cuvântul. Înainte de a-l scoate din starea lui de 
contemplare. 

În cele din urmă, căpitanul păru că-l înţelege. 

— La drum! îi spuse doctorul care-l examina cu o privire 
atentă, la drum! Hai să facem ocolul insulei noastre; iată-ne 
gata pentru ultima noastră excursie. 

— Ultima, răspunse Hatteras cu acea intonaţie în glas a 
oamenilor care visează cu glas tare; da. Într-adevăr, ultima. 
Dar, continuă el cu o mare însufleţire, şi cea mai minunată! 

Vorbea astfel, frecându-şi fruntea cu amândouă mâinile, ca 
să-şi calmeze clocotul lăuntric. 

În clipa aceea, Altamont. Johnson şi Bell ajunseră lângă el; 
Hatteras păru să iasă atunci din starea de halucinație în 
care se afla. 

— Dragi prieteni, spuse el cu glas emoţionat, vă 
mulţumesc pentru curajul vostru, vă mulţumesc pentru 
stăruința voastră, vă mulţumesc pentru eforturile 
supraomeneşti care ne-au îngăduit să punem piciorul pe 
acest pământ! 

— Căpitane, spuse Johnson, n-am făcut decât să-ţi dăm 
ascultare şi numai dumitale îţi revine cinstea. 

— Nu! nu! continuă Hatteras, cu o violentă efuziune, vi se 
cuvine şi vouă, la fel ca şi mie! Lui Altamont, ca şi nouă 
tuturor! Ca şi doctorului! O! lăsaţi-mă să-mi descarc inima 
în faţa voastră! Nu-şi mai poate zăgăzui recunoştinţa! 


Hatteras le strângea mâinile vitejilor săi tovarăşi care-l 
înconjurau. Umbla de colo-colo, nu mai era stăpân pe sine. 

— Nu ne-am făcut decât datoria, spuse Bell. 

— Datoria noastră de prieteni, răspunse doctorul. 

— Da, reluă Hatteras, dar această datorie n-au ştiut toţi să 
şi-o îndeplinească. Unii au capitulat! Totuşi, trebuie să-i 
iertăm pe cei care au trădat ca şi pe cei care s-au lăsat 
antrenați pe panta trădării! Bieţii oameni, îi iert. Mă auziţi, 
doctore? 

— Da, răspunse doctorul, pe care exaltarea lui Hatteras îl 
neliniştea în mod serios. 

— Şi acum, continuă căpitanul, nu doresc ca ei să piardă 
mica avere pe care au venit s-o caute atât de departe. Nu! 
Nu se va schimba nimic din dispoziţiile date de mine şi vor fi 
bogaţi... dacă vor mai revedea vreodată Anglia! 

Ar fi fost greu să nu fii mişcat de tonul cu care Hatteras 
rosti aceste vorbe. 

— Dar, căpitane, spuse Johnson încercând să glumească, s- 
ar spune că vă faceţi testamentul. 

— Poate, răspunse solemn Hatteras. 

— Totuşi, aveţi în faţa dumneavoastră o existenţă 
glorioasă, lungă şi frumoasă. 

— Cine ştie? grăi Hatteras. 

Cuvintele acestea fură urmate de o tăcere destul de lungă. 
Doctorul nu îndrăznea să dea vreo interpretare acestor 
ultime vorbe. 

Dar Hatteras îi lămuri imediat, căci cu un glas înfrigurat, 
de-abia stăpânit, continuă: 

— Dragi, prieteni, ascultaţi-mă. Am făcut mult până aici şi 
totuşi mai rămâne mult de făcut. 

Tovarăşii căpitanului se priviră cu adâncă uimire. 

— Da, suntem pe pământul polului, dar nu ne aflăm chiar 
la pol! 

— Cum asta? întrebă Altamont. 

— Asta-i bună! exclamă doctorul, care se temea să 
ghicească sensul vorbelor căpitanului. 


— Da! răspunse Hatteras cu putere, am spus că un englez 
va pune piciorul pe polul boreal al lumii; am spus acest 
lucru, şi un englez o va face. 

— Cum? întrebă doctorul. 

— Ne aflăm încă la patruzeci şi cinci de secunde de 
punctul necunoscut, continuă Hatteras cu o însufleţire din 
ce în ce mai mare, şi acolo unde se află, acolo mă voi duce! 

— Dar e în vârful acestui vulcan! strigă doctorul. 

— Mă voi duce! 

— E un con inaccesibil. 

— Mă voi duce! 

— E un crater larg deschis, în flăcări! 

— Mă voi duce! 

Nu poate fi redată convingerea energică cu care Hatteras 
rosti aceste ultime cuvinte. Prietenii săi erau uluiţi; priveau 
cu groază muntele care-şi legăna în aer panaşul său de 
flăcări. 

Doctorul interveni iar, insistă, făcu orice ca să-l convingă 
pe Hatteras să renunţe la planul lui; îi spuse tot ceea ce era 
în stare să imagineze: de la rugămintea umilă până la 
amenințările amicale; dar toate acestea nu avură nici un 
efect asupra firii nervoase a căpitanului, cuprins de un fel 
de nebunie care ar putea fi numită „nebunia polară”. 

Nu le mai rămânea decât să folosească mijloace violente 
pentru a-l opri pe acest smintit, care alerga spre propria lui 
pieire. Dar prevăzând că acestea ar avea drept efect nişte 
dereglări grave, doctorul nu voi să le întrebuinţeze decât în 
caz extrem. 

EI spera, de altfel, că anumite imposibilităţi fizice, 
obstacole de netrecut îl vor opri pe Hatteras de la 
realizarea planului său. 

— Dacă aşa stau lucrurile, te vom urma. 

— Da, răspunse căpitanul, până la jumătatea muntelui! Nu 
mai departe! Nu trebuie oare să duceţi în Anglia copia 
procesului-verbal care atestă descoperirea noastră dacă?... 

— Totuşi!... 


— Am hotărât, răspunse Hatteras pe un ton de neclintit, şi, 
deoarece rugăminţile prietenului nu vă ajung, vă ordonă 
căpitanul. 

Doctorul nu voi să mai insiste şi, după câteva clipe, micul 
grup, echipat pentru o ascensiune grea şi cu Duk în frunte, 
se porni la drum. 

Cerul era strălucitor. Termometrul arăta cincizeci şi două 
de grade*. Atmosfera se impregna din belşug de lumina 
proprie acestui grad de latitudine. Era ora opt dimineaţa. 

Hatteras o luă înainte, însoţit de curajosul său câine; Bell 
şi Altamont, doctorul şi Johnson îl urmară îndeaproape. 

— Mi-e frică, spuse Johnson. 

— Nu, nu, n-ai de ce să te temi, răspunse doctorul, suntem 
noi aici. Ce insuliţă ciudată şi cum să-i redai înfăţişarea atât 
de specială, care era însuşi neprevăzutul, noutatea, 
tinereţea! Vulcanul nu părea bătrân, iar geologii ar fi putut 
să confirme că naşterea lui e de dată recentă. 

Stâncile, agăţate unele de altele, nu se mențineau decât 
printr-un echilibru miraculos. Muntele nu era, propriu-zis, 
decât o adunătură de pietre, căzute de sus. Nici un pic de 
pământ, nici cel mai mic muşchi, nici cel mai jigărit lichen, 
nici o urmă de vegetaţie. Acidul carbonic, pe care-l vărsa 
craterul, n-avusese încă vreme să se unească cu hidrogenul 
din apă, nici cu amoniacul din nori, ca să formeze, sub 
acţiunea luminii, materie organică. 

Insula aceasta, pierdută în mare, nu-şi datora existenţa 
decât aglomerării succesive a dejecţiilor vulcanice; în felul 
acesta s-au înălţat mai mulţi munţi pe glob; ceea ce au 
zvârlit vulcanii din străfundul lor a fost destul ca să-i 
formeze. Aşa s-a întâmplat cu Etna, care a vărsat până 
acum un volum de lavă mult mai mare decât însăşi masa sa; 
tot aşa e şi Monte-Nuovo, lângă Neapole. Născut din zgură 
într-un scurt răstimp de patruzeci şi opt de ore. 

Adunătura aceasta de roci din care se alcătuia Insula 
Reginei era în mod evident ieşită din măruntaiele 
pământului; avea în cel mai înalt grad un caracter vulcanic. 


Pe locul unde se afla, se întindea altădată marea uriaşă, 
formată din primele zile din condensarea vaporilor de apă 
pe globul răcit; dar, pe măsură ce vulcanii din lumea veche 
şi din lumea nouă s-au stins sau, mai bine zis, s-au astupat, 
trebuiră să fie înlocuiţi de noi cratere care varsă foc. 

Într-adevăr, pământul poate fi asimilat cu un uriaş cazan 
sferoidal. Acolo, sub influenţa focului central, se nasc 
cantităţi uriaşe de aburi, înmagazinaţi la o presiune de mii 
de atmosfere, care ar face să sară globul în aer dacă n-ar 
exista supapele de siguranţă spre exterior. 

Aceste supape sunt vulcanii; când unul se închide, altul se 
deschide şi, în dreptul polilor unde fără îndoială, din cauza 
turtirii, scoarţa pământului e mai puţin groasă, nu-i de 
mirare ca un vulcan să se fi format pe neaşteptate prin 
ridicarea masivului deasupra valurilor. 

Doctorul, în timp ce-l urma pe Hatteras, observă 
următoarele ciudăţenii: piciorul lui călca pe un tuf vulcanic 
şi pe depuneri ca de piatră ponce, formate din zgură, 
cenuşă, roci eruptive, asemănătoare sienitului şi granitului 
de Islanda. 

Dar dacă-i atribuia insuliţei o origine apropiată de epoca 
noastră, era pentru că terenul sedimentar nu avusese încă 
timp să se formeze. 

Lipsea şi apa. Dacă Insula Reginei ar fi numărat mai multe 
secole de existenţă, din mijlocul ei ar fi ţâşnit izvoare 
termale, aşa cum se întâmplă în jurul vulcanilor. Or, nu 
numai că nu se găsea nici o moleculă de lichid, dar vaporii 
care se ridicau din râurile de lavă păreau să fie absolut 
lipsiţi de apă. 

Aşadar, insula aceasta era de formaţie recentă şi, aşa cum 
apăruse într-o bună zi, aşa putea să dispară în alta şi să se 
scufunde din nou în apele oceanului. 

Pe măsură ce urcau, ascensiunea devenea din ce în ce mai 
grea; coastele muntelui se apropiau de perpendiculară şi 
trebuia să fii cu ochii în patru ca să te fereşti de surpări. 
Adesea, coloane de cenuşă se răsuceau în jurul călătorilor şi 


amenințau să-i asfixieze, sau torente de lavă le barau 
trecerea. Pe câteva terenuri orizontale, râurile, răcite, şi 
solidificate în partea superioară, lăsau lava să se scurgă 
fierbinte sub coaja lor întărită. Fiecare din ei trebuia deci să 
sondeze terenul ca să nu se trezească scufundat pe 
neaşteptate în aceste materii în plină topire. Din când în 
când, craterul vărsa bucăţi de stâncă, înroşite de gazele 
aprinse: unele dintre aceste mase explodau în aer ca nişte 
bombe, iar sfărâmăturile lor se împrăştiau la distanţe 
uriaşe, în toate direcţiile. 

E lesne de închipuit de câte nenumărate pericole era 
ameninţată această ascensiune şi cât de smintit trebuia să 
fii ca s-o încerci. 

În timpul acesta, Hatteras continua să se caţăre cu o 
agilitate surprinzătoare şi, nesocotind ajutorul bastonului 
cu vârf de fier, urca fără şovăire pantele cele mai abrupte. 

Ajunse în curând la o stâncă circulară, un fel de platou 
larg, cam de zece metri; un fluviu incandescent o înconjura, 
după ce se bifurcase întâlnind muchea unei stânci de 
deasupra, şi nu lăsa decât o trecere strâmtă prin care 
Hatteras se strecură cu îndrăzneală. 

Acolo se opri, iar tovarăşii săi putură să-l ajungă. Apoi 
păru să măsoare din ochi spaţiul ce-i rămânea de străbătut; 
în linie dreaptă nu se afla la mai mult de o sută de prăjini de 
crater, adică de punctul matematic al polului; dar, pe 
verticală, mai era de urcat mai mult de o mie cinci sute de 
prăjini. 

Ascensiunea dura de trei ore; Hatteras nu părea să fie 
obosit; tovarăşii lui erau la capătul puterilor. 

Vârful vulcanului părea inaccesibil. Doctorul hotărî să-l 
împiedice cu orice preţ pe Hatteras să urce mai sus. 
Încercă la început să-l ia cu blândeţe, dar exaltarea 
căpitanului atinsese delirul, în timpul drumului dăduse 
toate semnele unei nebunii care creştea, şi cine l-a 
cunoscut, cine l-a urmărit în diversele faze ale existenţei 
sale nu putea fi surprins de acest lucru. Pe măsură ce 


Hatteras se ridica mai sus, deasupra oceanului, starea lui 
de surescitare se accentua; nu mai trăia în sfera oamenilor; 
i se părea că se înalţă odată cu muntele însuşi. 

— Hatteras, îi spuse doctorul, ajunge! nu mai putem urca. 

— Atunci rămâneţi aici, răspunse căpitanul cu un glas 
ciudat; eu voi merge mai sus! 

— Nu! ceea ce faci e inutil! Te afli aici la Polul Nord! 

— Nu! nu! Mai sus! 

— Prietene! îţi vorbesc eu, doctorul Clawbonny. Nu mă 
recunoşti? 

— Mai sus! Mai sus! repetă smintitul. 

— Ei bine, nu, nu vom îngădui... 

Doctorul nici nu termină ce avea de spus, că Hatteras, 
printr-un efort supraomenesc, sări peste fluviul de lavă şi 
nu mai putu fi ajuns de tovarăşii săi. 

Aceştia scoaseră un țipăt; îl credeau prăbuşit în torentul 
de foc; dar căpitanul căzu pe malul celălalt, urmat de 
câinele său, Duk, care nu voia să-l părăsească. 

Dispăru după o perdea de fum şi se auzea doar vocea lui 
care descreştea, îndepărtându-se. 

— Spre nord! Spre nord! strigă el. Pe vârful muntelui 
Hatteras! Amintiţi-vă de muntele Hatteras! 

Nu se puteau gândi să-l ajungă pe căpitan; existau pentru 
ei numeroase şanse de a eşua acolo pe unde el trecuse 
ajutat de noroc şi cu îndemânarea proprie nebunilor; era cu 
neputinţă să sari peste acest torent de foc de asemenea era 
cu neputinţă să-l ocoleşti. Altamont încercă zadarnic să-l 
treacă; fu cât pe ce să piară pe când voia să ajungă dincolo 
de fluviul de lavă; tovarășii lui trebuiră să-l reţină împotriva 
voinţei sale. 

— Hatteras! Hatteras! striga doctorul. 

Dar căpitanul nu răspunse şi doar lătrăturile lui Duk, abia 
desluşite, mai răsunau pe munte. 

Totuşi, Hatteras putea fi văzut din când în când printre 
coloanele de fum şi sub ploaia de cenuşă. Când braţul, când 
capul îi apăreau din mijlocul vârtejului. Apoi dispărea şi 


apărea mai sus, agăţat de stânci. Silueta i se făcea din ce în 
ce mai mică, cu acea iuţeală fantastică a obiectelor care se 
ridică în văzduh. După jumătate de oră, părea redus la 
jumătate. 

Atmosfera se umplea de zgomotele surde ale vulcanului; 
muntele răsuna şi duduia ca un cazan în fierbere şi se 
simţea cum îi tremură coastele... Hatteras urca mereu. Duk 
îl urma. 

Din când în când, în spatele lor se producea o surpare şi 
câte o stâncă uriaşă, cu o viteză din ce în ce mai mare şi 
sărind din creastă în creastă, se prăvălea până în fundul 
bazinului polar. 

Hatteras nici măcar nu întorcea capul. Se servise de 
baston ca de o prăjină de steag, de care legase pavilionul 
englez. 'Tovarăşii lui înspăimântați nu pierdeau din vedere 
niciuna din mişcările sale. Dimensiunile lui deveneau, puţin 
câte puţin, infime, iar Duk părea redus la mărimea unui 
şobolan. 

A fost un moment când vântul lăsă asupra lor o uriaşă 
perdea de flăcări. Doctorul scoase un strigăt de groază; dar 
Hatteras reapăru, în picioare, fluturându-şi steagul. 

Spectacolul acestei înfricoşătoare ascensiuni dură mai 
mult de o oră. Ooră de luptă cu stâncile care se clătinau, cu 
hârtoape pline de cenuşă în care acest erou al imposibilului 
dispărea până la jumătatea corpului. Ba se ridica, 
sprijinindu-se în genunchi şi în şale de scobiturile muntelui, 
ba, ţinându-se în mâini de câte un colţ ascuţit, se legăna în 
vânt ca o buruiană uscată. 

În sfârşit, ajunse în vârful vulcanului, chiar la gura 
craterului. Doctorul speră atunci ca nefericitul, atingându-şi 
ţinta, va reveni, poate, şi că nu mai avea de suferit decât 
pericolele întoarcerii. Strigă pentru ultima oară: 

— Hatteras! Hatteras! 

Chemarea doctorului avu darul să-l mişte pe american 
până în fundul sufletului. 

— Îl voi salva! strigă Altamont. 


Apoi, dintr-o săritură, trecând peste torentul de foc, cu 
riscul de a cădea în el, dispăru printre stânci. 

Clawbonny nu avusese timp să-l mai oprească. 

În vremea aceasta, Hatteras, ajuns în vârful muntelui, 
înainta deasupra prăpastiei pe o stâncă povârnită peste ea. 
În jurul lui ploua cu bolovani. Duk îl urma mereu. Bietul 
animal părea că începuse să fie cuprins de atracţia 
amenințătoare a abisului. Hatteras îşi flutura steagul, 
luminat de reflexe incandescente, iar pânza roşie flutura în 
falduri lungi la suflul craterului. 

Hatteras îl legăna cu o mână, cu cealaltă arăta spre zenit 
polul sferei pământeşti. Totuşi, părea că şovăie. Mai căuta 
încă punctul matematic în care se adună toate meridianele 
globului şi pe care, în sublima lui îndărătnicie, voia să pună 
piciorul. 

Deodată, stânca se prăbuşi sub el. Hatteras dispăru. Un 
țipăt înfiorător, scos de tovarășii lui, urcă până în vârful 
muntelui. Trecu o secundă, cât un secol! Clawbonny îşi 
socotea prietenul pierdut şi îngropat pe vecie în adâncurile 
vulcanului. Dar Altamont era acolo, Duk de asemenea. Omul 
şi câinele îl prinseră pe nefericitul căpitan chiar în 
momentul în care dispărea în abis. Hatteras era salvat, 
salvat fără voia lui şi, după o jumătate de oră, se odihnea 
neînsufleţit în braţele tovarăşilor săi cuprinşi de disperare. 

Când îşi reveni în simţiri, doctorul i se uită în ochi cu o 
nelinişte mută. Dar privirea lui inconştientă, ca aceea a unui 
orb care se uită fără să vadă, nu-i răspundea. 

— Dumnezeule mare! spuse Johnson. E orb! 

— Nu, răspunse Clawbonny, nu! Bieţii mei prieteni, n-am 
salvat decât corpul lui Hatteras! Sufletul i-a rămas în vârful 
acestui vulcan! Mintea lui a murit! 

— Nebun! exclamă Johnson şi Altamont, consternaţi. 

— Nebun! răspunse doctorul. 

Şi plânse cu lacrimi grele. 

Capitolul XXVI. 

ÎNTOARCEREA ÎN SUD. 


După trei ore de la acest tragic deznodământ al 
aventurilor căpitanului Hatteras, Clawbonny, Altamont şi cei 
doi marinari se găseau adunaţi în grota de la poalele 
vulcanului. 

Acolo, Clawbonny fu rugat să-şi dea părerea despre cele 
ce trebuiau să facă 

— Dragi prieteni, spuse el, nu putem să ne prelungim 
şederea pe Insula Reginei; marea e liberă în faţa noastră; 
avem provizii în cantitate suficientă: trebuie să plecăm şi să 
ajungem în cea mai mare grabă la Fort-Providence, unde 
vom ierna până la vara viitoare. 

— E şi părerea mea, răspunse Altamont, vântul e favorabil 
şi chiar de mâine vom porni iar pe mare. 

Ziua trecu într-o adâncă tristeţe. Nebunia căpitanului era 
ca un semn rău ori de câte ori Johnson, Bell, Altamont se 
gândeau la întoarcere, se speriau ei înşişi de starea de 
nepăsare în care se aflau, se îngrozeau de dezgustul ce-i 
cuprinsese. Le lipsea firea întreprinzătoare a lui Hatteras. 

Totuşi, în timpul acesta, ca nişte oameni energici ce erau, 
se pregătiră să lupte din nou împotriva elementelor naturii 
şi chiar împotriva propriei lor voințe, dacă vreodată ar fi 
simţit că voinţa le slăbeşte. 

A doua zi, sâmbătă, 13 iulie, echipamentul de tabără fu 
îmbarcat şi totul fu gata de plecare. 

Dar înainte e a părăsi această stâncă, pentru a nu o mai 
revedea niciodată, doctorul, respectând dorinţele lui 
Hatteras, dispuse să ridice un cairn chiar în punctul unde 
căpitanul a tras la malul insulei; acest cairn a fost construit 
din blocuri mari, suprapuse în aşa fel, încât să formeze o 
construcţie perfect vizibilă, un reper, dacă totuşi 
neprevăzutele schimbări provocate de erupție l-ar cruța. Pe 
una din pietrele laterale Bell gravă cu daltă această simplă 
inscripţie: 

JOHN HATTERAS. 

Copia documentului a fost depusă în interiorul cairnului 
într-un cilindru de tablă perfect închis, şi mărturia marii 


descoperiri rămase astfel părăsită pe aceste stânci pustii. 

Apoi cei patru oameni şi căpitanul - un biet trup fără suflet 
- şi credinciosul său Duk, trist şi plângător, se îmbarcară 
pentru călătoria din întoarcere. Era ora zece dimineaţa. Din 
pânza cortului au făcut o velă nouă. Baleniera, alunecând 
cu vântul de pupa părăsi Insula Reginei, iar seara, doctorul, 
ridicat în picioare pe bancheta sa, trimise un ultim salut 
Muntelui Hatteras, ale cărui flăcări străluceau la orizont. 

Traversarea a fost foarte rapidă; marea, peste tot liberă, 
le-a îngăduit o navigaţie uşoară şi părea cu adevărat mai 
lesne să fugi de pol decât să te apropii de el. 

Dar Hatteras nu era în stare să mai înţeleagă ceea ce se 
întâmplă în jurul lui; rămânea întins în baleniera, mut, cu 
privirea stinsă, cu braţele încrucişate pe piept, cu Duk 
culcat la picioare. În zadar i se adresa doctorul. Hatteras 
nu-l auzea. 

Timpul de patruzeci şi opt de ore, vântul a fost favorabil şi 
marea destul de liniştită. Clawbonny şi tovarăşii săi se lăsau 
în voia brizei de nord. 

La 15 iulie, recunoscură Altamont-Harbour, spre sud; dar 
cum oceanul polar era degajat de-a lungul întregii coaste, 
în loc să traverseze cu sania ţinutul Noii Americi, hotărâră 
să-l ocolească şi să ajungă pe mare la golful Victoria. 

Drumul era mai rapid şi mai uşor. Într-adevăr, distanţa, pe 
care călătorii o străbătuseră cu sania în cinsprezece zile, o 
parcurseră, navigând, doar în opt zile şi, după ce urmară 
şerpuirile unei coaste dantelate de numeroase fiorduri, a 
căror configuraţie o fixară, sosiră luni seara, la 23 iulie, în 
golful Victoria. 

Baleniera fu ancorată puternic de țărm şi fiecare se repezi 
spre Fort-Providence. Dar ce dezastru! Casa doctorului, 
magaziile, depozitul de pulbere, fortificațiile, totul se 
transformase în apă sub acţiunea razelor solare, iar 
proviziile fuseseră prădate de animalele carnivore. 

Trist şi dezamăgitor spectacol. 


Navigatorii îşi terminaseră aproape proviziile şi se 
bizuiseră că şi le vor reface la Fort-Providence. 
Imposibilitatea de a-şi petrece acolo iarna deveni evidentă. 
Ca oameni obişnuiţi să ia repede o hotărâre, deciseră să 
ajungă la marea Baffin pe drumul cel mai scurt. 

— N-avem altă soluţie, spuse doctorul, marea Baffin e la 
nici şase sute de mile; atâta timp cât nu ne va lipsi apa, vom 
putea naviga cu baleniera ca să ajungem la strâmtoarea 
Jones şi de acolo la aşezările daneze. 

— Da, răspunse Altamont, să adunăm ce ne-a mai rămas 
din provizii şi să plecăm. 

Căutând bine, găsiră câteva lăzi de pemmican, risipite ici 
şi colo, şi două butoiaşe de carne conservată, care 
scăpaseră de distrugere. Într-un cuvânt, aveau provizii 
pentru şase săptămâni şi praf de puşcă în cantităţi 
suficiente. Toate astea au fost adunate în grabă; au profitat 
de ziua aceasta ca să-şi călăfătuiască baleniera, s-o pună 
din nou în bună stare şi a doua zi, 24 iulie, luară iarăşi 
drumul mării. 

Uscatul la latitudinea de 83* se înclina spre răsărit. Era 
posibil să întâlnească acele ţinuturi, cunoscute sub numele 
de ţinuturile Grinnel, Ellesmere şi Lincoln septentrional, 
care formează linia de coastă a mării Baffin. Se putea, deci, 
considera ca un lucru sigur că strâmtoarea Jones se 
deschidea către mările interioare, ca şi strâmtoarea 
Lancastre. 

Baleniera naviga de atunci fără mari greutăţi; ea evita cu 
uşurinţă gheţurile plutitoare. Doctorul, prevăzând 
posibilitatea unor întârzieri, le reduse tovarăşilor săi raţia 
la jumătate; dar, în fond, aceştia nu se oboseau prea tare şi 
se simțeau sănătoşi. 

De altfel, nu se întâmplă să nu tragă şi câte un foc de 
armă; vânară rațe, gâşte şi garii care le furnizau o 
alimentaţie proaspătă şi sănătoasă. Cât despre rezerva lor 
de lichid, o refăceau uşor datorită blocurilor de gheaţă din 
apă dulce care le ieşeau în cale, căci aveau mereu grijă să 


nu se depărteze de coaste, baleniera neîngăduindu-le să se 
avânte în largul mării. 

În această perioadă a anului, termometrul se menținea 
aproape în mod constant deasupra punctului de îngheţ; 
după ce vremea fusese adesea ploioasă, începu să ningă şi 
să se întunece; soarele cobora spre orizont, iar discul lui se 
lăsa ciuntit din zi în zi mai mult. La 30 iulie, călătorii 
încetară pentru prima oară să-l mai vadă, adică avură o 
noapte de câteva minute. 

Totuşi, baleniera înainta în bune condițiuni şi adesea 
parcurgeau şaizeci şi cinci de mile în douăzeci şi patru de 
ore; nu se opreau nici un moment; ştiau câte ar fi avut de 
îndurat, câte piedici ar fi întâmpinat dacă ar fi trebuit să ia 
calea uscatului, iar aceste şenale strâmte aveau să devină în 
curând o singură întindere; ici-colo, se şi formaseră gheţuri 
noi. La latitudinile înalte, iarna vine brusc după vară; nu 
există nici primăvară, nici toamnă; anotimpurile 
intermediare lipsesc. Trebuiau, deci, să se grăbească. 

La 31 iulie, cerul fiind limpede, după apusul soarelui zăriră 
primele stele în constelaţiile zenitului. Începând din ziua 
aceea domni o ceaţă permanentă care îngreuna 
considerabil navigația. 

Doctorul, văzând cum se înmulţesc semnele iernii, deveni 
foarte îngrijorat; ştia prin câte greutăţi a trecut John Ross 
ca să ajungă la marea Baffin, după ce-şi părăsise vasul; 
lăsând o încercare să treacă printre gheţuri, acest marinar 
îndrăzneţ fu silit să se înapoieze la vasul lui şi să ierneze a 
patra oară; dar cel puţin avea un adăpost pentru vremea 
rea, provizii şi combustibil. 

Dacă li s-ar fi întâmplat supravieţuitorilor lui Forward o 
asemenea nenorocire, dacă ar fi fost siliţi să se oprească 
sau să se întoarcă, erau pierduţi; doctorul nu spuse nimic 
tovarăşilor săi despre neliniştile sale, dar îi grăbi să meargă 
cât mai departe spre est. 

În sfârşit, la 15 august, după treizeci de zile de navigaţie 
destul de rapidă, după ce luptaseră timp de patruzeci şi opt 


de ore împotriva gheţurilor care se adunau prin şenale, 
după ce-şi riscaseră de o sută de ori şubreda lor baleniera, 
navigatorii se văzură opriţi cu totul, fără să poată merge 
mai departe; marea era îngheţată din toate părţile, iar 
termometrul nu mai arăta în medie decât cincisprezece 
grade deasupra lui zero*. 

De altfel, peste tot, la nord şi est, era uşor de recunoscut 
apropierea unei coaste, după pietricelele plate şi rotunjite 
pe care valurile le şlefuiesc pe țărm. De asemenea se 
întâlnea tot mai des gheaţa de apă dulce. 

Altamont luă relevmentele cu o precizie riguroasă şi stabili 
că se aflau la 77* 15' latitudine şi 85*2' longitudine. 

— Aşadar, spuse doctorul, iată poziţia noastră exactă; am 
atins Lincoln-ul septentrional, chiar la capul Eden; intrăm în 
strâmtoarea Jones; cu ceva mai mult noroc, am fi găsit-o 
liberă până la Marea Baffin. Dar nu trebuie să ne plângem. 
Dacă bietul meu Hatteras ar fi întâlnit de la început o mare 
atât de uşor de străbătut, ar fi ajuns repede la pol. Tovarăşii 
lui nu l-ar fi părăsit, iar el nu şi-ar fi pierdut minţile din 
cauza atâtor frământări. 

— Atunci, spuse Altamont, n-avem de luat decât o singură 
hotărâre: să părăsim baleniera şi să ajungem cu sania pe 
coasta orientală a ținutului Lincoln. 

— Bine, răspunse doctorul, să părăsim baleniera şi să luăm 
sania, dar, în loc să traversăm Lincoln-ul, propun să 
traversăm pe gheaţă strâmtoarea Jones şi să ajungem la 
Devonul septentrional. 

— Şi de ce? întrebă Altamont. 

— Pentru că, cu cât ne vom apropia de strâmtoarea 
Lancastre, cu atât vom avea şanse mai mari de a întâlni 
acolo vânători de balene. 

— Aveţi dreptate, doctore, dar mă tem că gheţurile nu s-au 
unit încă îndeajuns de bine pentru a ne oferi o trecere 
lesnicioasă. 

— Vom încerca, răspunse Clawbonny. 


Baleniera fu descărcată; Bell şi Johnson montară din nou 
sania; toate piesele erau în stare bună; a doua zi fură 
înhămaţi câinii şi o luară de-a lungul coastei ca să ajungă la 
ice-field. 

Reîncepu călătoria - de atâtea ori descrisă - obositoare şi 
înceată. Altamont avusese dreptate să nu se încreadă în 
starea gheții; nu putură să traverseze strâmtoarea Jones şi 
trebuiră să meargă pe coasta Lincoln. 

La 21 august, călătorii, tăind drumul de-a curmezişul, 
sosiră la intrarea în Strâmtoarea Gheţarului; acolo se 
aventurară pe ice-field şi, a doua zi, ajunseră la insula 
Coburg, pe care o străbătură în mai puţin de două zile pe 
vreme de viscol. 

Atunci putură să ia din nou drumul mai uşor al câmpurilor 
de gheaţă şi în fine, la 24 august, puseră piciorul pe 
Devonul septentrional. 

— Acum, spuse doctorul, nu ne mai rămâne decât să 
străbatem acest ţinut ş să ajungem la capul Warender, la 
intrarea în strâmtoarea Lancastre. 

Dar vremea deveni îngrozitoare şi se făcu foarte frig; 
rafalele, vârtejurile de zăpadă îşi reluară violenţa din timpul 
iernii; călătorii se simțeau ajunşi la capătul puterilor. 
Proviziile le erau pe sfârşite şi fiecare trebui să-şi reducă 
raţia la o treime, ca să păstreze pentru câini o hrană 
proporţională cu munca lor. 

Natura solului contribuia mult la oboseala călătoriei; acest 
ţinut al Devonului septentrional era foarte accidentat, 
trebuiră să străbată munţii Trauter prin nişte chei de 
netrecut, luptând împotriva tuturor elementelor naturii 
dezlănţuite. 

Sania, oamenii şi câinii erau cât pe-aci să rămână acolo şi, 
nu o dată, deznădejdea puse stăpânire pe micul grup atât 
de călit, totuşi, şi atât de obişnuit cu truda unei expediţii 
polare. Dar, fără să-şi dea seama, aceşti bieţi oameni erau 
uzaţi atât din punct de vedere fizic, cât şi moral; nu se pot 
suporta, fără să resimţi urmările, optsprezece luni de 


eforturi permanente şi o succesiune enervantă de speranţe 
şi descurajări. De altfel, trebuie să remarcăm că mersul 
către ţintă se face cu un avânt, cu o convingere şi o 
încredere care lipsesc la întoarcere. Aşa că nenorociţii de- 
abia se mai târau; se poate spune că umblau din obişnuinţă, 
împinşi de un rest de energie vitală, aproape independentă 
de voinţa lor. 

Abia la 30 august ieşiră, în fine, din haosul acesta de 
munţi, despre care descrierea zonelor joase nu poate să 
ofere nici o idee, dar ieşiră de acolo stâlciţi şi pe jumătate 
îngheţaţi. Doctorul nu mai reuşea să-şi îmbărbăteze 
tovarăşii şi chiar el se simţea sfârşit. 

Munţii Trauter se terminau într-o câmpie plină de 
ridicături de teren şi gropi, rămasă astfel de pe vremea 
când s-a ridicat muntele. 

Acolo trebuiră să facă neapărat un popas de câteva zile; 
călătorii nu mai puteau să facă un pas; doi dintre câinii 
înhămaţi la sanie muriseră istoviţi. 

Aşadar, s-au adăpostit îndărătul unui bloc de gheaţă, pe un 
frig de două grade sub zero*; nimeni nu avu curajul să 
întindă cortul. 

Proviziile se reduseră foarte mult şi cu toată zgârcenia 
maximă cu care se distribuiau rațiile, nu puteau să ajungă 
pentru mai mult de opt zile; vânatul era rar şi se refugiase, 
pentru timpul iernii, într-un climat mai puţin aspru. 
Moartea prin foame se ridica, deci, amenințătoare, în faţa 
victimelor ei, sfârşite de oboseală. 

Altamont, care dădea dovadă de un mare devotament şi de 
o adevărată abnegaţie, profită de puţinele puteri care-i mai 
rămăseseră şi hotărî să procure, vânând, ceva hrană pentru 
tovarăşii săi. 

Îşi luă puşca, îl strigă pe Duk şi se înfundă în câmpiile din 
nord; doctorul, Johnson şi Bell îl priviră îndepărtându-se, 
aproape cu indiferenţă. limp de o oră, nu auziră nici măcar 
o dată detunătura puştii sale şi-l văzură întorcându-se fără 


să fi tras măcar un foc; dar americanul venea alergând ca 
un om îngrozit. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă doctorul. 

— Acolo! Sub zăpadă! răspunse Altamont, cu o spaimă în 
glas, arătând către un punct al orizontului. 

— Ce e? 

— Un grup întreg de oameni!... 

— Vii? 

— Morți... îngheţaţi... şi chiar... 

Americanul nu îndrăzni să-şi termine gândul, dar figura lui 
exprima o groază de nedescris. 

Doctorul, Johnson, Bell, reînsufleţiţi de această întâmplare, 
găsiră puterea de a se ridica şi se târâră pe urmele lui 
Altamont, către acea parte a câmpiei pe care dânsul o 
arătase cu mina. Sosiră în curând într-un spaţiu înghesuit în 
fundul unei albii adânci şi acolo, ce spectacol li se înfăţişă 
privirilor! Cadavre ţepene, pe jumătate îngropate sub 
linţoliul alb. leşeau ici şi colo de sub stratul de zăpadă; aici 
un braţ, dincolo un picior, mai departe mâini încleştate, 
capete ce-şi păstrau încă fizionomia lor amenințătoare şi 
disperată! 

Doctorul se apropie, apoi se dădu înapoi palid, cu faţa 
răvăşită, în timp ce Duk lătra cu o spaimă sinistră. 

— Groaznic! groaznic! exclamă el. 

— Ce e? întrebă şeful de echipaj. 

— Nu i-ai recunoscut? întrebă doctorul cu glas schimbat. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Priveşte! 

Această albie fusese cândva teatrul unei ultime lupte a 
oamenilor împotriva climei, a disperării, chiar împotriva 
foamei, căci, după anumite resturi înspăimântătoare, au 
înţeles că nenorociţii s-au hrănit cu cadavre omeneşti, 
poate chiar din trupuri ce mai respirau încă şi, printre ei, 
doctorul îi recunoscu pe Shandon, pe Pen, jalnicul echipaj al 
lui Forward; nefericiţii aceştia îşi pierduseră puterile, 
alimentele le lipseau; baleniera lor fusese probabil strivită 


de avalanşe sau zvârlită într-o prăpastie, aşa că nu putuseră 
să profite de marea liberă; se mai poate presupune, de 
asemenea, că s-au rătăcit în mijlocul acestor pământuri 
necunoscute. De altfel, nişte oameni plecaţi cu gânduri 
mişeleşti nu puteau fi multă vreme legaţi între ei prin acea 
unitate care-ţi permite să înfăptuieşti fapte mari; un 
conducător de răufăcători dispune de o putere îndoielnică. 
Şi, fără îndoială, Shandon fusese repede depăşit de 
evenimente. 

Oricum ar fi, echipajul a trecut cu siguranţă prin mii de 
chinuri, mii de momente de disperare, ca să ajungă la 
această catastrofă înfiorătoare; dar secretul mizeriilor 
îndurate a rămas îngropat, odată cu ei, pentru totdeauna, 
în zăpezile polului. 

— Să fugim, să fugim! strigă doctorul. 

Şi-şi trase tovarăşii departe de locul acestui dezastru. 

Groaza le redase pentru moment energia. Porniră iar la 
drum. 

Capitolul XXVII. 

ÎNCHEIERE. 

La ce bun să ne oprim prea mult asupra suferințelor care 
s-au abătut întruna asupra supravieţuitorilor expediției? 
Nici chiar ei n-au mai putut să găsească în memoria lor 
amintirea amănunţită a celor opt zile care s-au scurs după 
oribila descoperire a resturilor echipajului. 

Totuşi, la 9 septembrie, printr-un miraculos efort de 
energie, se găsiră la capul Horsburg, la capătul Devonului 
septentrional. 


Mureau de foame; nu mâncaseră de patruzeci şi opt de 
ore, şi ultimul lor prânz l-au pregătit din carnea ultimului 
lor câine eschimos. Bell nu mai putea să-şi continue drumul, 
iar bătrânul Johnson simţea că moare. 

Erau pe ţărmul mării Baffin, în partea îngheţată, adică pe 
drumul spre Europa. La trei mile de coastă, valurile mării 
libere se spărgeau cu zgomot de muchiile ascuţite ale 
câmpului de gheaţă. 

Trebuiau să aştepte trecerea îndoielnică a vreunei 
baleniere şi cine ştie câte zile mai putea să dureze!... 

Dar Cerul se îndură de aceşti nenorociţi căci, a doua zi, 
Altamont zări desluşit o velă la orizont. Se ştie câte nelinişti 
însoțesc asemenea apariţii de vase, câte temeri de a nu 
suferi o dezamăgire! Vasul când pare că se apropie, când 
pare că se îndepărtează. Ceea ce dă loc la o alternare 
îngrozitoare de speranţă şi de disperare şi, prea adesea, în 
momentul în care naufragiaţii se cred salvaţi, vela 
întrezărită se îndepărtează şi dispare în zare. 

Doctorul şi tovarăşii săi au trecut prin toate aceste chinuri; 
ajunseră la limita vestică a câmpului de gheaţă, mai mult 
împingându-se unul pe altul, şi vedeau cum, încet, încet, 
dispare acest vas, fără să le fi observat prezenţa. Îl strigau, 
dar în zadar! 

Iscusitul spirit al doctorului, care-l slujise întotdeauna atât 
de bine, avu atunci o ultimă inspiraţie. 

Un sloi, luat de curent, tocmai se ciocni de ice-field. 

— Sloiul acesta! făcu el, arătându-l cu mâna. Ceilalţi nu l- 
au înţeles. 

— Să ne îmbarcăm! Să ne îmbarcăm! strigă el. Atunci se 
luminară cu toţii. 

— Ah! domnule Clawbonny, domnule Clawbonny! repeta 
Johnson, strângându-i mâinile doctorului. 

Bell, ajutat de Altamont, alergă la sanie, aduse de acolo 
una din tălpicile ei, o înfipse în blocul de gheaţă ca pe un 
catarg şi o fixă cu funii; cortul fu sfâşiat ca să se facă din el, 


de bine, de rău, o velă. Vântul era favorabil; nenorociţii se 
repeziră pe şubreda plută şi porniră în larg. 

După două ore de eforturi nemaipomenite, ultimii oameni 
de pe Forward erau culeşi la bordul lui Hans Christian, un 
vas danez de pescuit balene, care se îndrepta spre 
strâmtoarea Davis. 

Căpitanul primi plin de omenie aceste spectre care nu mai 
aveau înfăţişare omenească; la vederea suferințelor lor, le 
înţelese povestea; le acordă cele mai atente îngrijiri şi reuşi 
să le salveze viaţa. 

După zece zile, Clawbonny, Johnson, Bell, Altamont şi 
căpitanul Hatteras debarcară la Korsoeur, în Seeland, în 
Danemarca; un vas cu vapori îi duse la Kiel; de acolo, prin 
Altona şi Hamburg - la Londra, unde sosiră la 13 ale 
aceleiaşi luni, de-abia revenindu-şi din lungile încercări prin 
care trecuseră. 

Prima grijă a doctorului a fost să ceară Societăţii regale de 
Geografie din Londra favoarea de a-i face o comunicare; a 
fost admis să participe la şedinţa din 15 iulie. 

Putem să ne închipuim uimirea acestei savante adunări şi 
uralele ei entuziaste după lectura documentului lui 
Hatteras. 

Călătoria aceasta, unică în felul ei, fără precedent în 
analele istoriei, rezuma toate descoperirile anterioare 
făcute în regiunile circumpolare; lega între ele expedițiile 
lui Parry, Ross, Franklin, Mac Clure; completa între 
meridianul o sută şi meridianul o sută cincisprezece harta 
ținuturilor hiperboreene şi se termina la Polul Nord, acel 
punct al globului, neatins până atunci. 

Niciodată, nu, niciodată vreo noutate mai senzaţională n-a 
făcut atâta vâlvă în Anglia uluită! 

Englezii sunt pasionaţi de aceste mari evenimente 
geografice; ei s-au simţit mişcaţi şi mândri, de la lord până 
la cockney*, de la prince-merchant* până la muncitorul din 
docuri. 


Ştirea marii descoperiri se răspândi prin toate firele 
telefonice ale Marii Britanii cu iuţeala fulgerului; ziarele 
înscriseseră numele lui Hatteras în fruntea coloanelor lor ca 
pe cel al unui martir, iar Anglia fremăta de orgoliu. 

Doctorul şi tovarăşii săi au fost sărbătoriţi şi au fost 
prezentaţi graţioasei sale maiestăţi de către marele lord- 
cancelar, în audienţă solemnă. 

Guvernul a confirmat numele de Insula Reginei dat stâncii 
de la Polul Nord, Muntele Hatteras cu care a fost botezat 
vulcanul şi Altamont-Harbour, dat portului din Noua 
Americă. 

Altamont nu s-a mai despărţit de tovarăşii săi de suferinţă 
şi de glorie, care i-au devenit prieteni; îi urmă pe doctor, pe 
Bell şi pe Johnson la Liverpool, care-i aclamă la întoarcerea 
lor, după ce-i crezuse atâta vreme morţi şi îngropaţi în 
gheţurile veşnice. 

Dar această glorie doctorul Clawbonny o atribuia fără 
încetare celui care o merita cel mai mult dintre toţi. În 
relatarea călătoriei sale intitulată: „The English at the 
North Pole”, publicată în anul următor prin grija Societăţii 
regale de geografie, el făcu din John Hatteras egalul celor 
mai mari călători, emulul acelor oameni curajoşi care se 
sacrifică cu totul pentru progresul ştiinţei. 

În timpul acesta, trista victimă a unei pasiuni sublime trăia 
liniştită în casa de sănătate din Sten-Cottage, lângă 
Liverpool, unde îl instalase chiar prietenul său, doctorul. 
Nebunia lui era blândă, dar nu rostea nici un cuvânt, nu 
mai înţelegea nimic, iar darul vorbirii părea să i se fi dus 
odată cu mintea. Un singur sentiment îl mai lega de lumea 
exterioară: prietenia sa pentru Duk, de care n-au vrut să-l 
despartă. 

Boala aceasta, numită „nebunia polară”, îşi urma, deci, 
cursul şi nu prezenta nici un simptom special când, într-o zi, 
doctorul Clawbonny, care-l vizita pe bietul său bolnav, a fost 
izbit de înfăţişarea lui. 


De câtva timp, căpitanul Hatteras, urmat de credinciosul 
său câine, care-l privea cu ochii săi blânzi şi trişti, se 
plimba, în fiecare zi, ore întregi, dar plimbarea lui se tăcea 
în mod invariabil într-un sens anumit şi în direcţia unei 
anumite alei din Sten-Cottage. Odată ajuns la capătul aleii, 
căpitanul se întorcea de-a-ndărătelea. Dacă-l oprea cineva, 
el arăta cu degetul un punct fix pe cer. Dacă voia cineva să-l 
oblige să se întoarcă, se enerva, iar Duk, împărtăşindu-i 
mânia, lătra furios. 

Doctorul observă cu atenţie mania aceasta atât de bizară 
şi înţelese în curând motivul ciudatei lui încăpăţânări; ghici 
de ce plimbarea se făcea mereu în aceeaşi direcţie şi, ca să 
spunem aşa, sub influenţa unei forţe magnetice. 

Căpitanul John Hatteras mergea neclintit spre nord. 


SFÂRŞIT