James Fenimore Cooper — Leii de mare

LEII DE MARE 


Coperta de Simo Eniko 


ISBN 973-95436-9-3 
O Copyright — ARANIA SRL, 
1992 


James Fenimore Cooper 


Leii de mare 


roman 


În româneşte de 
Anamaria Lefter şi Silvia Popa 


A 
|v fe) 


2 URA fe 


Cine cunoaşte harta Americii ştie care este aşezarea şi 
configuraţia insulelor ce apără portul uriaşului oraş comercial 
New-York. Pe vremuri ele fuseseră botezate de olandezi Hassan 
şi Staten, dar englezii le-au schimbat denumirea în Long-lsland. 

Insula lungă se întinde de la gurile râului Hudson până la 
hotarul de răsărit al statului Connecticut, formând un dig care 
apără portul de valurile oceanului. In această insulă se află cele 
mai vechi comitate ale statului New-York şi anume: Kingsland, 
Queens şi Suffolk. Primul, fiind populat la început de olandezi, 
denumirile s-au păstrat până azi ca şi cele englezeşti. Populaţia 
Queens-ului e mai puţin omogenă, fiindcă diferite colonii s-au 
stabilit din vechime acolo, dar comitatul Suffolk, care ocupă două 
treimi din insulă, se află dintotdeauna în stăpânirea 
descendenților puritanilor Noii Anglii. 

Knigsland-ul e cel mai mic dintre cele trei, dar, după New-York, 
e cel mai populat district. Şi aceasta, fiindcă două dintre 
suburbiile lui, Brooklin-ul şi Williamsburg-ul, sunt situate în raza 
acestui comitat pe malul greşit numit East-River, în dreptul unui 
canal maritim ce poartă denumirea de North-River. 

Cele două suburbii având una o sută mii de locuitori, iar 
cealaltă aproape douăzeci de mii s-au contopit, iar comitatul 
Kingsland şi-a pierdut cu totul particularităţile. Faptul, deşi în mai 
mică măsură, se referă şi la Queens. Dar Suffolk-ul rămâne tot 
Suffolk. Şi, pentru că în povestirea noastră va fi vorba tocmai de 
acesta, nu este de prisos să spunem despre el câte ceva. 

Deşi coasta Suffolk-ului e mai lungă decât aceea a întregului 
stat New-York. Comitatul are un singur port, care, nici el nu este 
comercial. Vasele găzduite de el se ocupă aproape numai cu 
vânătoarea balenelor, iar printre oraşele cu asemenea 
îndeletniciri Sag-Harbourg-ul ocupă al treilea sau al patrulea loc 
şi ştie să-şi menţină renumele. 

Dar, un port ce trăieşte de pe urma vânatului de balene nu 
poate prospera fără o bună organizaţie a vânătorilor. Şi, fără 
oameni obişnuiţi cu această îndeletnicire grea şi temerară, rar se 
întâmplă ca vreo expediţie să-şi atingă scopul. 

Portul New-York-ului poate echipa şi a şi făcut-o deseori, 
baleniere cu căpitani specializaţi în vânătoarea balenelor, dar 


4 


mai rar s-a întâmplat ca armatorii să trimită aceleaşi vase într-un 
raid. 

Marinarii au toţi un fel al lor comun şi aparte, de parcă ar fi 
mereu pe un vas de război. Toţi membrii asociaţiilor de vânători 
de balene au acest fel de a se comporta, iar pe vremea când 
începe povestirea noastră nu era nici unul a cărui dibăcie, curaj 
să nu fie bine cunoscute tuturor camarazilor şi femeilor şi fetelor 
din orăşel. O expediţie bună după balene se răsfrângea asupra 
bunăstării întregului orăşel şi întreaga suflare privea cu dragoste 
şi mândrie pe meşterii harponului şi ai lanciei mândrindu-se cu 
dibăcia vânătorilor şi cu numărul balenelor ucise. 

Inspre Răsărit, Long-lsland-ul are două ramificații, dintre care 
cea mai scurtă poartă denumirea de Limba stridiilor, iar cealaltă 
este vestitul cap Olantouk. Intre ele se află insula Shelter, iar 
între ea şi ramura de sud se găseşte un liman destul de lat, care 
formează portul Sag-Harbourg-ului. Insula mai e despărțită 
printr-un canal îngust şi adânc de ramura de nord, care se 
termină cu Capul stridiilor. 

In anul 1819 încep toate cele ce urmează: 

Pe acea vreme, Oyster Pond-Point-ul avea un aspect rustic. 
Locuitorii lui erau obişnuiţi cu marea şi tot felul de vase, de la 
corăbiile cu două punți şi până la bărcile prăpădite, murdare, cu 
care se aducea din oraş cenuşă pentru îngrăşarea solului nisipos. 
lar New-York-ul era piaţă pentru vânzarea şi cumpărarea de 
mărfuri pentru toată coasta, pe fiecare canal existând cel puţin 
un vas de cabotaj! care făcea curse dus-întors. 

Dar, la fel de cunoscut era şi Oyster Pond-Point aciuit în 
canalul îngust ce despărţea limba de pământ de insula Shelter şi, 
unde, în oraşul Sterling erau două-trei vase de cabotaj. Dar, în 
aceste ţinuturi, centrul vânătorii de balene era la Sag-Harbourg. 
Tinerii se grăbeau într-acolo să-şi facă o meserie, să câştige un 
ban bun. De obicei, străduinţele lor erau încununate de izbândă, 
ca atunci când nu urmăreşti neapărat lucruri noi, eşti 
întreprinzător, curajos, harnic. Nimeni nu se îmbogăţea în 
adevăratul sens al cuvântului, unii ajungeau oameni cu stare, dar 
majoritatea îşi făceau o viaţă îndestulată şi erau mulţumiţi fără 
prea mari pretenţii. 

Povestea începe într-un septembrie, când fructele se 
pârguiesc. Nu se poate spune că Suffolk-ul este un ţinut prea 
roditor, solul e sărac, pe câmpuri întinse arareori se întâlnesc 


1 Cabotaj - navigaţie dintr-un port în altul, de-a lungul coastei. 


5 


petece de pământ fertil. Oyster Pond-Point-ul apare ca o 
minunată grădină având sate frumoase, cu livezi, cu drumuri 
îngrijite, câmpuri muncite, cu numeroase case de rugăciuni ale 
sectanţilor. Şi, în această pitorească regiune, cu climă splendidă, 
vremea florilor trecuse, iar frunzişul de un verde închis găzduia 
arămiul fructelor. Din loc în loc erau construite debarcadere unde 
se încărcau şalupe, se descărca cenuşă şi bălegar, poveri 
obişnuite ale vaselor de cabotaj atunci când se înapoiau. La un 
debarcader era ancorat un vas de o construcţie neobişnuită, 
destul de mic, destinat curselor pe mare. Era o goelet lansată 
de curând a cărei armare nici nu era încă terminată. 

Era în sfânta zi de duminică şi lucrul era oprit. Armatorul 
vasului era diaconul Pratt, care locuia la o jumătate de mi/ă& 
depărtare, iar pe cele trei bucăţi de pământ pe care le deţinea 
avea înălțate diferite construcţii. Fermele nu erau mari, toate trei 
nu aveau mai mult de două sute de hectare, dar pământul era 
roditor, bine cultivat, iar diaconul Pratt era un om cu stare. În 
America există două feluri de diaconi. Unii care fac parte din 
tagma bisericii şi, cu timpul, ajung preoţi şi episcopi, iar alţii sunt 
mireni. Aceştia din urmă ar trebui să fie cei mai evlavioşi oameni, 
dar, deseori sunt cei mai lacomi şi mai hrăpăreţi. 

Şi diaconul Pratt făcea parte din această ultimă categorie 
fiindcă nu era un altul mai acaparator decât acest om evlavios. 
Zi şi noapte se gândea, doar la înmulţirea bunurilor sale 
pământeşti. Dar, nimeni nu-l bârfea, fiindcă avea legături atât de 
strânse cu biserica încât a gândi rău despre el ar fi fost o 
adevărată erezie. 

Despre diaconul Pratt se poate spune că era tare zgârcit. Nu 
înşela pe nimeni, dar banul era pentru el mai presus de orice. Era 
văduv, n-avea copii şi asta făcea ca zgârcenia lui să fie şi mai 
greu de înţeles. 

Singura lui moştenitoare era o nepoată, iar diaconul ar fi putut 
s-o nesocotească şi să-şi lase averea şi altor neamuri mai 
îndepărtate. Biserica, sau mai degrabă casa de rugăciuni, spera 
şi ea să obţină ceva. Se şoptea că deja i s-a stors din pumnul 
atât de strâns o sumă însemnată şi anume 100 de dolari pentru 
un colegiu teologic. Şi, se mai vorbea că aceasta este numai 
începutul pioasei danii, că diaconul va lăsa mare parte din 


2 Goeletă - corabie de mic tonaj, cu două catarge şi cu pânze. 
3 Milă (marină englezească) - unitate de măsură egală cu 1855 
metri. 


6 


averea sa unor scopuri plăcute Domnului, nepoata lui neprimind 
mai nimic. 

Cea care se gândea cel mai puţin la moştenire era Mary, unica 
fată a fratelui mai mare, Israel Pratt. Rămăsese orfană de la zece 
ani, când părinţii ei pieriseră la un interval de câteva luni unul de 
celălalt. Zece ani locuise la unchiul său, până începuse să se 
simtă acolo ca şi acasă. Nu se găsea o fată mai puţin egoistă şi 
cu mai puţină grijă de interesele ei decât Mary. lar unchiul ei îi 
făcea deseori reproşuri pentru dărnicia ei, pentru ajutorul dat 
altuia, calificându-l drept risipă. Dar ea nu prea se sinchisea de 
aceasta şi-şi vedea în linişte de îndatoririle ei. 

Din zgârcenie sau din speranţa că nepoată-sa se va mărita cu 
un om bogat şi astfel va putea recupera toate cheltuielile, 
diaconul nu uita să treacă în carnetul său orice ban cheltuit 
pentru educaţie, haine sau micile distracţii ale fetei. Fiecare om, 
ca şi fiecare lucru, avea pentru el un preţ bine stabilit. Şi, aşa, 
contul nepoatei care nu bănuia nimic şi care îşi iubea mult 
unchiul, se ridica exact la o mie de dolari, sumă cheltuită până 
atunci. 

Diaconul, aşa zgârcit, era însă un om cinstit şi nu-i trecuse nici 
un ban în plus fiindcă îşi iubea atât de mult nepoata că-i trecuse 
cele mai moderate sume. 

In duminica cu pricina, diaconul Pratt fusese la slujba 
religioasă de la o casă de rugăciuni ce se afla la depărtare de 
două mile. Contrar obiceiului, după slujbă n-a mai rămas la 
predică ci a plecat degrabă cu cabrioleta sa, mijloc folosit în acea 
vreme de către oamenii înstăriți şi s-a îndreptat către casă. 
Aceasta era mult prea bună pentru un zgârcit ca el. In spate se 
întindea o livadă cu meri, iar în faţă păşunea plină de flori, pe 
care creşteau patru rânduri de vişini. Construcţia era din lemn, 
ca majoritatea caselor din Suffolk, unde piatra lipseşte cu 
desăvârşire, clădirile din cărămidă fiind socotite igrasioase. 
Acoperită cu şindrilă, cu cele două încăperi şi cinci ferestre ale ei, 
era frumoasă şi bine întreţinută, după vechiul proverb că „lucrul 
pe care-l repari la timp e ca şi, nou”. 

Mânându-şi iapa, diaconul nu se gândea la frumuseţea 
locurilor. 

Pe scara casei, Mary se pare că aştepta cu nerăbdare 
înapoierea unchiului. Ajuns în dreptul casei, diaconul trecu 
hăţurile unui negru, urmaşul unor foşti sclavi ai familiei şi care 
continuase să se învârtă prin curte, lucru pentru care primea de 


7 


la Pratt lefşoară bunicică. 

— Mary, întrebă el, cum îi mai e? 

— Vai, unchiule, mă îndoiesc că o s-o mai ducă mult. Te rog, 
dă-mi voie să trimit după doctorul Sage. 

Pratt se codi să împlinească rugămintea nepoatei sale din 
două motive: întâi, nu voia să cheltuiască bani pe doctor, apoi 
exista un motiv chiar mai important. In urmă cu câteva 
săptămâni, un vas, înapoindu-se din cursă, ancorase la plaja 
Gardner, escală obişnuită a corăbiilor de tot felul. De pe bordul 
vasului, care, mai apoi îşi continuase drumul spre apus, probabil 
spre New-York, fusese coborâtă o barcă ce debarcase pe mal, la 
Oyster Pond-Point, un marinar. Necunoscutul era un bătrân şi se 
vedea că e istovit de suferinţe îndelungate. 

Povestind despre el, nu încurca şi nu ascundea nimic. Se 
născuse la Martha's Vineyard, dar, potrivit obiceiului, la 
doisprezece ani fugise de acasă şi de atunci, de peste cincizeci 
de ani, nu-şi mai văzuse locurile copilăriei. Simţindu-se slăbit şi 
dându-şi seama că îi sunt numărate zilele, marinarul, care 
spusese că se numeşte Tom Daget, hotărâse să plece acasă şi să 
închidă ochii acolo unde văzuse întâia oară lumina zilei. II rugase 
pe căpitan să-l ducă la Indiile apusene pe Oyster Pond-Point iar 
de aici până la Martha's Vineyard mai rămâneau doar o sută de 
mile engleze. 

Daget spunea că e sărac, că n-are prieteni, nici rude. Adusese 
însă un cufăr solid, cum avea pe vremea aceea orice marinar din 
flota comercială, căci cei de pe vasele de război îşi ţineau 
lucrurile în saci, ca să le fie mai uşor de transportat. Judecând 
după exterior, cufărul lui Daget nu călătorise mai puţin decât 
stăpânul lui, care povestea că îl salvase din trei naufragii. Era 
destul de greu, deşi lucrurile din el nu păreau a fi de mare preţ. 

La puţin timp după debarcare, se înţelesese cu o văduvă 
foarte săracă, de vârstă mijlocie şi care locuia nu departe de 
casa lui Pratt, să-l ia în pensiune, „până când se va ivi ocazia să 
plece la Martha's Vineyard”. 

La început, Daget era vioi şi ieşea deseori la plimbare. În 
timpul uneia din preumblările sale se întâlnise cu diaconul. Şi, 
ciudat lucru, inexplicabil chiar, aşa i se părea lui Mary, unchiul ei 
manifestase un fel de simpatie pentru necunoscut. Diaconul nu 
obişnuia a se împrieteni cu oameni nevoiaşi, iar văduva White 
vestise pe toată lumea că cel pe care-l găzduia n-are nici un ban. 
Ştirea se dovedise adevărată, dar Daget avea unele obiecte 


8 


necesare unui marinar. De acea fusese chemat la sfat Rosvel 
Gardiner, un tânăr socotit pe Oyster Pond-Point drept un iscusit 
vânător de balene şi corăbier şi, care, mai târziu, va fi angajat 
căpitan pe goeleta lui Pratt. Cu ajutorul lui Gardiner, sau Garner, 
cum i se spunea pe scurt, braţele de ancoră, acele pentru cusut 
pânzele de corabie şi alte lucruri asemănătoare fuseseră trimise 
în port (adică la Sag-Harbourg) şi vândute avantajos marinarilor 
de acolo. Şi aşa, necunoscutul putuse plăti casa şi masa pe 
câteva săptămâni, numai că odaia, cât şi pensiunea erau şi 
proaste şi costau mult. 

Aceste relaţii cu Gardinerii avură mai târziu urmări mult mai 
importante decât procurarea mijloacelor traiului unui marinar 
suferind. 

Mary Pratt şi Rosvel Gardiner, deşi tineri, erau vechi prieteni. 
Mary era o fată bună şi milostivă, în adevăratul înţeles al 
cuvântului şi Gardiner ştia acest lucru. De aceea, când Daget 
simţise nevoia unul confort, pe care nu-l putea avea nici cu mulţi 
bani la văduva White, tânărul o înştiinţase pe Mary, care se oferi 
să aibă grijă de hrana bolnavului. 

La început, diaconul nu ştiu despre acest lucru. Cu toată 
prietenia dintre el şi Daget care sporea din zi în zi, iar 
consfătuirile lor zilnice deveneau tot mai lungi, diaconul nu se 
gândise să uşureze cu nimic viaţa noului său prieten. De altfel, 
lui Pratt nu-i trecuse niciodată prin cap să dăruiască ceva cuiva. 
Nu mică fusese mirarea locuitorilor din Oyster Pond-Point, când 
se aflase că diaconul Pratt tocmise o corabie nouă pentru care 
cumpărase şi arama necesară căptuşirii ei. 

Vecinii se întrebau de ce diaconul îşi cumpărase la bătrâneţe o 
corabie, dar Mary ghicise că această achiziţie fusese făcută sub 
influenţa marinarului bolnav. 

Pratt îşi petrecea acum jumătate din timpul lui în consfătuiri 
secrete cu Daget. De multe ori, aducând mâncarea bolnavului, 
nepoata vedea că cei doi cercetează cu multă luare-aminte nişte 
hărţi maritime soioase şi rupte. Când intra, cei doi prieteni 
schimbau vorba. Şi nici văduva White n-avea voie să fie de faţă 
la aceste tainice consfătuiri. 

Corabia fusese cumpărată, căptuşită cu aramă şi era gata de- 
a pleca pe mare, iar Gardiner fusese numit căpitan. 

In ce-l priveşte pe Rosvel Garner nu era nici o taină. Se 
născuse cu douăzeci şi şase de ani înainte de începerea 
povestirii noastre, pe Oyster Pond-Point şi se trăgea dintr-una din 


9 


cele mai bune familii. Într-adevăr, era descendentul lui Leo 
Gardiner, inginerul care, cu vreo două sute de ani în urmă, 
fusese trimis în colonia lordului Say spre a întemeia un oraş şi o 
cetate. Acest Leo Gardiner cumpărase de la vecinii săi indieni o 
insulă, ce-i poartă şi astăzi numele şi care se află în stăpânirea 
urmaşilor săi direcţi, în a noua generaţie. Toţi aceştia poartă 
acelaşi nume. Pentru America, această vechime este 
extraordinară. Aşa se face că există multe familii bogate, nobile 
şi glorioase, dar puţine neamuri care să aibă vechimea 
Gardinerilor. Membrii unui neam vechi de două secole sunt 
totdeauna foarte numeroşi, cum erau şi descendenţii lui Leo 
Gardiner. Ei se numără acum cu duzinele şi aparţin diferitelor 
clase sociale. Astăzi în Suffolk e o cinste să fii urmaşul lui Leo 
Gardiner. 

Părinţii lui Rosvel erau oameni onorabili, dar săraci şi fără 
relaţii prea folositoare. Ca şi Mary, băiatul rămăsese orfan de 
timpuriu şi, la cincisprezece ani. Retrăgându-se din şcoală, se 
făcuse marinar, silit să-şi croiască singur calea vieţii. 

La scurt timp ajunsese locotenent pe o balenieră şi devenise 
cunoscut în Suffolk. Şi, dacă aceasta s-ar fi petrecut doi ani mai 
târziu când, vânătoarea balenelor se extinsese, ar fi primit fără 
nici-o greutate postul de căpitan pe un vas mai mare. Acum, 
Rosvel era încântat că diaconul Pratt îi dăduse comanda goeletei 
sale, care fusese botezată „Leul de mare” şi i se părea că 
această denumire seamănă cu numele strămoşului său. 

Mary Pratt urmărea toate acestea cu tristeţe dar şi bucurie. 
Faptul că unchiul ei se apucase la bătrâneţe de un lucru la care 
nu se pricepea o întrista. Era dureros că omul pe care-l iubea nu 
atât pentru calităţile lui morale, cât din obişnuinţă, în loc să se 
pregătească acum, la sfârşitul vieţii, pentru marea schimbare ce- 
| aştepta, se îngrijea de înmulţirea averii sale, care şi aşa era mai 
mult decât îndestulătoare. 

Un motiv de bucurie pentru Mary era faptul că Rosvel fusese 
numit comandant al goeletei şi inima îi bătea mai tare când era 
lăudat ca un marinar priceput. Şi era întotdeauna lăudat, de câte 
ori venea vorba. Printre marinarii din Suffolk era socotit un as 
pentru iscusinţa lui, pentru curajul într-ale vânătorii de balene. 
Bucuroasă că Rosvel Gardiner fusese numit căpitan, Mary nu ştia 
încotro se va îndrepta această mică corabie de o sută patruzeci 
de tone dar, oriunde s-ar fi aflat, ar fi urmărit-o cu gândul şi 
rugăciunile ei. 


10 


Aşa stăteau treburile când diaconul se înapoiase de la 
biserică. Rugămintea nepoatei de a trimite după doctorul Sage la 
Sag-Harbourg îl izbi în chip neplăcut, nu numai din pricina 
cheltuielilor inerente, ci, fiindcă n-ar fi vrut să lase pe nimeni să 
intre la Daget, care-i spusese o mulţime de lucruri importante, 
dar nu-i dezvăluise încă, în întregime, taina sa... 

Buna cuviinţă însă, cerea să admită propunerea nepoatei. 

— Sag-Harbourg-ul e departe, Mary, foarte departe, spuse, 
după o mică pauză. 

— Sunt bărci care pleacă deseori acolo şi se înapoiază în 
câteva ceasuri. 

— Bărci? Da, pleacă, adevărat, dar nu ştiu dacă se cade să 
lucrezi cu vâsla în sfânta zi de Duminică. 

— Cred că nu există nimic mai potrivit pentru ziua de 
Duminică decât să faci un bine. 

— Da, dacă eşti ferm convins că faci un bine. Fără îndoială, 
Sage e un medic iscusit, dar banii daţi medicilor sunt de cele mai 
multe ori bani pierduţi. 

— Totuşi, trebuie să ai grijă de aproapele tău bolnav. Lui 
Daget îi este aşa de rău, încât mi-e teamă că n-o mai duce mult, 
mă îndoiesc chiar că apucă ziua de mâine. 

— Ar fi mare păcat dacă s-ar prăpădi, spuse diaconul, dacă ar 
muri... aşa de repede. 

Ultimele două cuvinte le spusese inconştient şi pe un ton care 
o făcu pe Mary să regrete că le auzise. Dar un cuvânt odată ieşit 
din gură nu mai poate fi oprit. Diaconul îşi dădu seama că 
vorbise mai mult decât trebuie. 

— Mi-e teamă că e pe moarte, repetă Mary şi mi-ar părea rău 
dacă s-ar prăpădi. Să ştii că nu ne vom găsi linişte dacă vom şti 
că n-am făcut tot ce ne-a stat în putinţă să-l salvăm, sau cel 
puţin să-i uşurăm ultimele zile. 

— Dar portul e aşa de departe, încât omul pe care l-am 
trimite... Şi, ar trebui să-l plătim; alţi bani pierduţi. 

— Sunt sigură că Rosvel Garner nu va refuza să ajute un biet 
bolnav, nici nu se va gândi să ceară plată. 

— Aşa e. Dacă ai nevoie de serviciile cuiva, nimeni nu-ţi va lua 
mai puţin decât Garner, îmi place să-l angajez. 

Mary pricepu foarte bine sensul ultimelor cuvinte. Arătau că 
diaconul ştia bine că tânărul îl servise de mai multe ori, fără 
plată, în împrejurări ce meritau a fi recompensate. 

Roşind uşor, îşi aminti de asemenea servicii gratuite. De ce o 


11 


fi roşit oare? Din cauză că ieşise la iveală slăbiciunea celui care îi 
ţinea loc de tată şi pe care încerca să-l iubească, sau mai ales, 
din pricină că Rosvel voia să-i fie pe plac acelui unchi al ei?! 

— Ei, unchiule, spuse fata după o nouă pauză, cred că trebuie 
să trimitem după Rosvel şi să-l rugăm să-i facă un serviciu 
bietului bolnav. 

— Vai, dragă, un om pe care-l trimiţi după doctor e totdeauna 
grăbit. Mă tem că Rosvel va lua cu chirie un cal ca să traverseze 
insula Shelter, apoi şi o barcă. Şi, dacă nu va găsi barcă, va lua 
cu chirie un alt cal ca să gonească până la capătul limbii. Toate 
astea vor costa cel puţin cinci dolari. 

— Chiar dacă ar fi să plătească cinci dolari, Rosvel îi va da din 
buzunarul lui pentru o faptă bună. Dar nu va avea nevoie de cal, 
pentru că la debarcader e barca noastră. 

— Aşa e, uitasem de ea. Dacă doctorul este acasă, vizita lui nu 
va costa mult, mai ales dacă Garner nu va cere plată. Şi Daget 
mai are ceva lucruri, aşa că va putea să plătească doctorul, aşa 
cum şi-a plătit pensiunea! Dar, uite-l pe Garner că vine, să 
vedem ce spune. 

Rosvel Gardiner intră, călcând vioi şi ferm. Faţa, uşor arsă de 
soare, era frumoasă şi bărbătească. Ochii priveau limpede şi 
drept, iar fruntea-i nobilă trăda un om care gândeşte. Era robust 
şi bine legat dar nu înalt. Roşi uşor, salutând-o pe Mary, care se 
aplecase ca să nu i se observe îmbujorarea. 

Diaconul nu-i lăsă pe cei doi tineri să vorbească şi trecu 
numaidecât la chestiunea care-l interesa. li spuse că Mary ar dori 
să uşureze suferinţa marinarului bolnav din casa văduvei White 
şi, pentru că ea crede că e nevoie de doctorul Sage, acesta 
trebuie adus neîntârziat şi, mai ales, avându-se în vedere sărăcia 
acestuia, cu o cât mai mică cheltuială. 

— Domnule  Pratt, dacă îmi daţi voie să iau barca 
dumneavoastră, spuse Rosvel şi aruncă o privire spre Mary, care 
se uita rugător la el, voi căuta să execut însărcinarea cât mai 
repede posibil. 

— Barca mea îţi stă la dispoziţie. Aş vrea însă ca bietul bolnav 
să nu fie silit să facă cheltuieli prea mari, fiindcă... 

— O, în privinţa asta să n-aveţi grijă. 

Pratt mai şopti ceva la urechea lui Rosvel şi, tânărul marinar, 
după ce dădu bună ziua, se grăbi spre debarcader, după doctor. 


t Lui Pratt i se spunea „domnule” şi nu „părinte”, pentru că, după 
cum e ştie, făcea parte din categoria diaconilor mireni. 


12 


Despărţindu-se de cei doi, Pratt porni în grabă spre căsuţa 
sărăcăcioasă a văduvei White. Boala lui Daget se manifesta prin 
sleirea puterilor dar nu era însoţită de suferinţe prea mari. Acum, 
marinarul stătea într-un jilţ jerpelit şi ar fi putut să întreţină 
conversaţia. Nu-şi dădea seama de situaţia deznădăjduită în care 
se afla şi credea că va mai trăi ani mulţi. Când Pratt intră pe uşă, 
văduva o zbughi la o vecină să-i povestească despre diacon care, 
de ieri dimineaţă, venea pentru a treia oară. Il văzuse de departe 
şi îşi dădea seama că nu se cădea să fie de faţă la ceasul de 
taină dintre chiriaşul ei şi diacon. 

După obişnuitele formule de salut şi întrebări, diaconul, 
ceremonios, îl anunţă că a trimis din proprie iniţiativă după 
doctor, compătimindu-l pentru suferinţa care se zugrăvea pe faţa 
bolnavului. 

— Sper că am să fiu în stare să te răsplătesc pentru toată grija 
dumitale, ca şi pentru cheltuieli, spuse cu un glas trist Daget. 
Ştiu că mai târziu sau mai curând, voi muri. Aş vrea doar să mai 
ajung în locurile unde am venit pe lume. Cred că, ce mi-a rămas 
din moştenirea de la tata mi-ar ajunge pentru restul zilelor. Cine 
ştie, poate voi apuca să mai fac şi alte afaceri. 

Printre altele, lui Daget îi plăcea să amintească mereu că nu 
şi-a primit partea din moştenirea rămasă de la părinţi. Poate că 
era adevărat, dar se putea prea bine ca de la tatăl său să nu fi 
rămas nimic, deci nici n-avea ce primi. Tatăl fusese un simplu 
marinar şi probabil lăsase o moştenire ca toţi marinarii de teapa 
sa. 

Pratt tăcu un timp, apoi aduse vorba despre lucrul ce-l 
interesa cel mai mult din ziua când începuseră convorbirile lui 
secrete cu marinarul bolnav. 

— Daget, ce zici, te-ai mai gândit la harta dumitale, ţi-ai 
cercetat jurnalul? întrebă diaconul. 

— Desigur. Aţi fost aşa de bun cu mine, încât mi-ar fi ruşine să 
uit binele ce mi l-aţi făcut. 

— Insulele acelea, aş vrea să mi le arătaţi pe hartă, fiindcă 
nimic nu poate fi mai clar decât ce vezi cu ochii tăi. 

— Dar, domnule, aţi uitat că noi, marinarii am jurat fiecare pe 
biblia sa să nu ne trădăm taina până la sfârşitul anului 1820? 
După aceea, fiecare poate să facă ce va voi. Harta o am în cufăr. 
Nu numai insulele, dar şi stâncile din apă sunt însemnate, încât 
oricine le va putea găsi. Cât sunt în viaţă, nu pot să mă despart 
de cufărul meu. Aşteptaţi, am să mă fac bine şi atunci, pe bordul 


13 


„Leului de mare” am să-i arăt căpitanului dumitale, Garner, tot 
ce trebuie. Cel care va ajunge primul la unul din acele locuri va 
deveni un om bogat. 

— E uşor de spus, Daget, dar cine-mi garantează că o altă 
corabie nu va ajunge acolo înaintea noastră? 

— In afară de mine nimeni nu cunoaşte locurile acelea. Eram 
şapte inşi pe bric, iar patru au murit de friguri, în drum spre ţară. 
Dintre ceilalţi trei v-am mai spus: căpitanul s-a înecat când o 
trombă l-a măturat de pe punte şi aşa am mai rămas numai doi: 
eu şi Jack Tomson. Despre el, acum vreo şase luni, am citit că l-a 
mâncat o balenă. 

— Jack Tomson e un nume comun, aşa că s-ar putea să fi fost 
altcineva. Dar chiar dacă ar fi fost omorât, oare putem fi siguri că 
mai înainte nu şi-a povestit taina la cine ştie câţi prieteni? 

— Dar Jack a jurat ca noi toţi şi nu era unu din ăia care să-şi 
calce jurământul. Şi nu era un simplu jurământ, ci era în joc chiar 
cinstea noastră marinărească. Erau camarazi şi cu aşa ceva nu 
se glumeşte! Şi despre Jack, trebuie să-ţi mai spun, zise Daget, 
că nu se pricepea deloc la longitudini şi la latitudini şi nu ţinea 
vreun jurnal. Chiar dacă şi-ar fi călcat jurământul, ar rătăci pe 
mare un an şi tot n-ar mai nimeri acolo. 

— Oare piratul nu te-a minţit când ţi-a povestit de insulă şi de 
comoara îngropată? întrebă diaconul. 

— Nu m-a minţit. Şi pentru asta jur ca şi cum aş fi văzut eu 
însumi comoara. Şi cât de greu le-o fi fost dacă au lăsat atâta aur 
pe o insulă nelocuită. E adevărat că l-au lăsat, garanţia este 
cuvântul unui om pe patul de moarte. 

— Un muribund, adică piratul? 

— Sigur, el. Am stat închişi în aceeaşi celulă, în temniţă şi am 
vorbit de douăzeci de ori înainte ca el să atârne în ştreang. După 
ce s-a dovedit că eu nu sunt vinovat de piraterie m-au eliberat şi, 
imediat, am pornit spre ţară ca să mă angajez pe un vas şi să 
plec după o comoară sau alta, fiindcă sunt două comori. Acum, 
că am fost debarcat îmi e indiferent de unde va porni vasul, din 
Martha's Vineyard sau din Oyster Pond-Point. 

— Vreau să te ajut, să te liniştesc şi de aceea am cumpărat 
„Leul de mare” şi l-am angajat pe Rosvel Gardiner, căpitan. El va 
putea pleca peste două săptămâni şi dacă totul se potriveşte 
cum spui dumneata, expediţia ne va face bogaţi. Şi-acum, 
trebuie făcut un singur lucru: dă-mi harta ca s-o studiez bine 
înainte de ridicarea ancorei. 


14 


— Cum, domnule, aveţi de gând să plecaţi şi dumneavoastră 
în expediţie? întrebă Daget oarecum mirat. 

— Nu, răspunse diaconul. Sunt prea bătrân ca să plec de 
acasă pentru mai mult timp. Cu toate că m-am născut şi am 
copilărit la mare, n-am fost decât odată la York şi odată la 
Boston. Îmi pun la bătaie însă, întreaga avere şi cred că n-ar 
strica să cercetez mai amănunţit harta acum decât atunci când 
corabia va fi pe mare. 

— Ehei, căpitanul Gardiner va avea destul timp să studieze 
harta înainte de a ajunge la unul din cele două locuri, răspunse 
evaziv marinarul. Dacă am să plec şi eu şi cred că trebuie s-o 
fac, n-o să-mi fie greu să-l călăuzesc. 

Se aşternu o tăcere grea. 

Dar despre ce vorbiseră atât de în taină cei doi? 

Debarcat de pe vas, bolnav, sărac şi singur Daget începuse să 
chibzuiască ce să facă pentru a câştiga simpatia oamenilor ce i- 
ar fi putut fi de folos. După un timp, din observaţiile fugare ale 
văduvei White cu privire la diacon, sau la vizitele filantropice ale 
nepoatei sale, aflase ce fel de om este Pratt. La câteva zile, când 
se simţea tare rău, bolnavul îşi exprimă dorinţa să-l cunoască pe 
diacon. Întâlnirea se stabili cu oarecare greutate, dar Daget 
ştiuse să aţâţe cu dibăcia la interlocutorul său dorinţa de a se 
îmbogăţi. Din ziua aceea diaconul începuse să-l viziteze pe 
bolnav fără a mai fi poftit. 

incetul cu încetul, Daget îi mărturisi diferite lucruri, ocolind 
mereu esenţialul şi aşa ajunsese Pratt să nu mai se poată lipsi de 
el şi să fie cuprins de o excitație înfrigurată. 

Marinarul, şiret, îi dezvăluise diaconului taina sa, cu mare 
fereală, dar majoritatea celor povestite erau chiar adevărate. 
Vasul pe care servise şi care se îndeletnicea cu vânătoarea 
focilor se apropiase mult de Polul Sud şi făcuse importante 
descoperiri ale locurilor unde se găseau din belşug aceste 
animale. Armatorul vasului pe care Daget fusese secund obligase 
pe toţi marinarii să jure că nu vor dezvălui descoperirile făcute. 
La înapoiere, în apropiere de coasta Antilelor, vasul naufragiase 
iar Daget şi unul din camarazii săi rămăseseră singurii 
supraviețuitori şi ştiutori ai tainei. Apoi cei doi se despărţiseră şi, 
acum, Daget credea că rămăsese singurul care ştie. Dar, viaţa şi 
căile unui marinar pot fi comparate cu drumul unei comete şi 
Daget se preumblase apoi prin America latină, unde fusese 
învinuit de piraterie şi întemnițat cu un altul, mai vinovat decât 


15 


el. 

Stând în aceeaşi celulă, hoţul îi povestise numeroasele sale 
peripeții. Printre altele, îi spusese că odată a ascuns o mare 
sumă de bani pe o insulă pe care i-o descrisese în amănunt. 
Această comoară i-o lăsase moştenire lui Daget, drept răsplată 
pentru nemeritata lui detenţie, pentru că ceilalţi doi tovarăşi ai 
săi pieriseră pe când se înapoiau de acolo. 

Piratul fusese executat, Daget pus în libertate, dar nu putea să 
plece după comoară fără prieteni şi ajutoare. Cu acest gând 
pornise spre ţara şi debarcase la Oyster Pond-Point. 

Diaconului, cele povestite de marinar i se păreau adevărate, 
deşi puţin cam umflate. Marinarul era convins că piratul i-a spus 
adevărul pentru că era un scoţian deştept şi prudent la vorbă. 
Secretul i l-a dezvăluit fiindcă ştia că nu mai are mult de trăit şi, 
prin urmare, comoara era pierdută. Şi apoi, Daget îi făcuse unele 
servicii şi piratul putea să-şi dovedească recunoştinţa înainte de 
a muri. 

— Grozav mă preocupă povestea cu aurul ascuns, spuse 
diaconul după o tăcere îndelungată. S-ar putea să iasă la iveală 
proprietarii legali ai acestui aur, dacă, fireşte, Gardiner ar izbuti 
să-l afle. 

— Dacă ceea ce mi-a spus Mac Gosh e adevărat şi anume că 
aurul de acolo a fost adunat din toate părţile, le-ar fi foarte greu 
să-şi dovedească drepturile. 

— Ai dreptate, totuşi galbenii sunt la fel. 

— Da, domnule, dar eu cred că dublonii sunt cel mai frumoşii. 
Dacă ai şase dubloni în buzunar, poţi să stai cât vrei în cârciumă 
şi să-l priveşti pe patron în ochi, fără să-ţi fie teamă că o să te 
dea afară. 

In clipa când vorbea despre bani şi plănuia că pleacă cu 
Rosvel în cursă, nenorocitul nu ştia însă că are de trăit mai puţin 
de o zi. 

Mary avusese deseori prilejul să observe muribunzi când 
îngrijea bolnavi şi acum apreciase bine situaţia. Dar, afară de ea, 
starea lui nu îngrijora pe nimeni, nici măcar pe Pratt. Bolnavul 
vorbea din gât, avea vocea înfundată, care deseori se pierdea, 
dar chiar el zicea că este răcit. Greu de spus dacă diaconul îl 
credea sau nu. Dar, pasionat de subiectul discuţiei, nici nu 
observa glasul ce îi dezvăluia taina. 

In acea zi după prânz, diaconul fusese de două ori la bolnav, la 
văduva White, apoi trecuse în grabă drumul ca s-o vestească pe 


16 


Stone, vecina sa. 

Venind a doua oară, diaconul se uită cu ocheanul şi zări o 
barcă şi în ea pe doctorul Sage. luţi pasul, ca să-i spună 
bolnavului un lucru ce nu mai putea fi amânat. 

— Vine doctorul, îl anunţă diaconul, dar nu trebuie să vorbeşti 
mult cu el, mai ales despre taina noastră. Te vei înflăcăra, pulsul 
îţi va bate mai repede, obrajii ţi se vor îmbujora şi doctorul ar 
putea să-şi facă o idee greşită despre starea sănătăţii. 

— Inţeleg, înţeleg, dar nu vă faceţi griji. Taina rămâne taină şi 
nici un doctor din lume n-ar fi în stare să mi-o smulgă, câtă 
vreme am mintea întreagă. Nu mă prea împac cu ei şi nici n-am 
să cer sfatul. 

— Azi e Duminică, ziua Domnului, adăugă fariseul de diacon şi, 
în asemenea zi, nu se cade să vorbeşti despre treburi lumești. 

Spunând acestea Pratt uitase că numai cu câteva ceasuri în 
urmă vorbise mult despre dubloni, care nu prea pot fi trecuţi în 
categoria chestiunilor spirituale. 

Sosi doctorul Sage, un om deştept, cu spirit pătrunzător. Medic 
iscusit, îşi dădu imediat seama de starea bolnavului şi i se adresă 
diaconului. 

— Nenorocitul îşi dă suflarea şi nici o doctorie nu-i de folos. Ar 
putea să mai trăiască o lună, dar nu m-aş mira dacă peste un 
ceas ar muri. 

— Şi eu care speram că va apuca ziua când „Leul de mare” va 
fi gata de plecare şi că poate călătoria pe mare i-ar face bine. 

— Crede-mă, domnule diacon, că nimic nu-i va mai ajuta. O 
călătorie pe mare nu i-ar prii şi ar fi mai bine să rămână pe loc, 
să moară în linişte. E din localitate? 

— Nu, e dintr-un sat de răsărit, răspunse diaconul, nevrând să- 
i dezvăluie doctorului locul de baştină al bolnavului. Aici n-are pe 
nimeni. De altfel, are unele lucruri, aşa că am avea cu ce acoperi 
cheltuielile. 

— Nu iau bani de la săraci, răspunse doctorul, înțelegând 
aluzia pe care i-o făcuse diaconul. Am făcut cu Garner o plimbare 
frumoasă şi mi-a promis că mă va duce înapoi. Imi place să merg 
cu barca şi dacă mi-aş lua pacienţii cu mine, sunt sigur că aerul 
curat şi mişcarea i-ar însănătoşi pe jumătate din ei. Dar cum îl 
cheamă? 

— Daget, răspunse diaconul în silă. 

Mary ieşi în întâmpinarea unchiului ei şi a doctorului, care, 
înţelegându-i privirea, îi spuse: 


17 


— E foarte rău. Nu pot spune că am vreo speranţă. Cât va mai 
putea s-o ducă nici eu nu ştiu. Dacă vrea să vadă pe vreunul din 
prietenii săi sau să dea vreo dispoziţie, atunci s-o facă de îndată. 

— N-are rude, îl întrerupse diaconul şi, în focul grijii să nu afle 
altcineva taina marinarului, uită că mai adineauri îi spusese 
doctorului că nu ştie exact de unde e de fel. Acum vreo cincizeci 
de ani şi-a părăsit locul de baştină, Martha's Vineyard şi de 
atunci nu mai ştie nimic despre rudele sale. 

Doctorul observă contradicţia dintre cuvintele acestea şi cele 
de adineauri ale diaconului, dar iscusit cum era, aştepta ca 
lucrurile să se lămurească de la sine. 

— Dar unde-i căpitanul Garner? întrebă doctorul, uitându-se în 
jur, ca şi cum era convins că Rosvel trebuie să fie mereu lângă 
Mary. 

Fata se înroşi. 

— S-a dus spre debarcader să pregătească barca pentru 
înapoiere, răspunse ea. 

— Da, am să plec imediat, numai să beau vreo două ceşti de 
ceai, astă seară mai am bolnavi pe care trebuie să-i vizitez. 
Puteţi să-i daţi bolnavului din picăturile pe care i le-am lăsat. Il 
vor ajuta, uşurându-i respiraţia, altceva n-am ce să-i fac. lar pe 
dumneata, domnule diacon, te rog să n-ai nici o grijă în legătură 
cu vizita mea. Aerul curat, plimbarea şi primirea amabilă făcută 
de domnişoara Mary m-au răsplătit îndeajuns. Bătrânilor le place 
când sunt primiţi cu amabilitate. Şi-acum domnişoară Mary, 
serveşte-mă, te rog, cu încă o ceaşcă de ceai. 

Doctorul îşi luă rămas bun după ce îşi bău ceaiul, repetându-i 
lui Mary că nu e posibil să-l smulgă pe bolnav din ghearele 
morţii. 

— Să-i înştiinţaţi numaidecât prietenii, domnule diacon, spuse 
în drum spre barcă. Nu trebuie să pierdeţi nici o clipă. A, bine că 
mi-am adus aminte: căpitanul Smith pleacă la Boston, mâine 
ridică ancora. Am să trimit cu el o scrisoare şi în escala de la 
Gool, o scrisoare adresată unui Daget va ajunge unde trebuie. 

La auzul acestor cuvinte pe fruntea diaconului se iviră 
broboane de sudoare rece, dar nu putea protesta. Adică cum? O 
mânie surdă îl ardea în piept. Adică cum? El cumpără un vas, 
angajează căpitan, cheltuieşte atâţia bani şi, acum, din toate 
astea să se aleagă praful? 

Nu, nu trebuia ca altcineva să-i afle taina. 

Pratt îl conduse pe doctor până la poarta grădinii şi se 


18 


îndreptă din nou spre cocioaba văduvei White. Acolo începu o 
nouă consfătuire îndelungată cu bolnavul. Întrebările stăruitoare 
ale diaconului îl obosiră repede pe bietul Daget. Spusele 
doctorului că bolnavul ar putea să moară peste un ceas şi teama 
că rudele marinarului, înştiinţate de scrisoarea lui Sage, ar putea 
să vină şi să afle taina, îl sileau pe diacon să grăbească afacerile. 
Trebuia doar să afle poziţia acelor insule şi vasul putea să plece. 
După aceea, alţii n-aveau decât să trimită oricâte alte corăbii. 

Nici de data aceasta Daget n-a fost mai deschis decât în alte 
dăţi. Povesti din nou cât de multe foci sunt pe insulele acelea, că 
n-au văzut niciodată oameni, că nu le e frică de aceştia. N-ai 
decât să vii şi să le vânezi, să le jupoi şi să le topeşti grăsimea. 
Vorbi destul şi despre miile de dubloni ascunşi într-o ladă. Vorbi 
până ce puterile îi sleiră de tot. Dar, oricât de mult vorbi, nu 
scăpă nici un cuvânt despre poziţia geografică a insulelor. 

Diaconul asculta şi calcula ce dobândă îi va aduce această 
afacere şi cât îi va spori averea. 

Intors acasă, nu se mai duse la nepoată-sa şi nu mai citi cu ea 
rugăciunile obişnuite la acea oră, ci se plimbă singur, vreme 
îndelungată, prin grădină, până la căderea nopţii. 

A doua zi dimineaţă, pe când toţi se sculaseră şi se apucaseră 
de treburi, Mary îi atrase atenţia. 

— Uită-te, unchiule, văduva White vine repede spre noi. Mi-e 
teamă că îi este mai rău chiriaşului ei! 

— Mi se pare că aseară se simţea mai bine decât de obicei, 
răspunse diaconul. Era doar obosit, dar voia grozav să 
vorbească; n-am fost în stare să-l fac să mai tacă! Venisem să-i 
spun două vorbe şi el a vorbit mereu, ca un limbut. 

— Vai, domnule, nu va mai scoate nici o vorbă - spuse văduva 
White, care se apropiase de diacon şi de Mary şi care auzise 
ultimele cuvinte ale lui Pratt. Nu va mai scoate nici o vorbă, nici 
bună, nici rea! 

Vestea îl uimi în aşa hal pe diacon, încât îl amuţi. Mary îşi 
exprimă părerea de rău că totul s-a petrecut aşa de repede şi că 
mortul n-a avut timp de o spovedanie creştinească. 

Vorbăreaţă, văduva nu se lăsă mult rugată şi povesti cu cele 
mai mici amănunte tot ce ştia. Intre altele, spuse că Daget a 
murit, probabil în cursul nopţii, că, se apropiase de patul lui şi 
trupul îi era deja rece. 

Probabil că discuţia din ajun grăbise moartea marinarului, dar 
nimeni nu vorbi despre acest lucru. Se ştie de altfel că ofticoşii 


19 


mor aproape totdeauna în câteva clipe, pe neaşteptate. 

Diaconul a fost puternic impresionat de moartea subită a 
marinarului. Işi dădea seama că nici el nu mai e tânăr şi că, în 
curând, va trebui să se despartă de viaţa pământească. Mult 
timp gândurile nu-i dădură pace, dar se linişti cu încetul şi începu 
să chibzuiască ce trebuia făcut în împrejurările de faţă. 

Pentru că moartea lui Daget n-avea nimic neobişnuit, n-a fost 
nevoie de autopsie ci doar să se dea dispoziţii în vederea 
înmormântării şi să se aibă grijă de lucrurile mortului. 

Diaconul luă asupra sa toată grija. Cufărul lui Daget fu adus 
pentru mai multă siguranţă, în casa lui; cheia de la cufăr fu 
scoasă din buzunarul vestei mortului, apoi se făcură pregătirile 
pentru înmormântare. 

Privind chipul celui trecut în neființă, diaconul petrecu o 
jumătate de oră groaznic de chinuitoare. lată, aici zăcea un trup 
fără simţiri, iar faţa parcă-i vorbea despre nimicnicia tuturor 
comorilor de pe pământ. Să se fi îngrămădit lângă el toate 
comorile din India, Daget tot n-ar mai fi putut mişca mâna să le 
ia. Ochii nu i se vor mai aprinde la vederea aurului, cu toate că, 
ieri încă, scânteiau doar când îl pomenea. Din tinereţe, diaconul 
se obişnuise cu făţărnicia în chestiuni de religie. Oamenii din 
secta lor dădeau importanţă doar respectului exterior al legii şi 
nu prea aveau grijă de sfinţenia sufletului şi el vorbea despre 
iubirea de Dumnezeu şi de aproape, dar, în realitate nu se iubea 
decât pe sine. Mary însă, era pătrunsă toată de acea credinţă vie 
care se manifestă prin fapte bune. Ea credea din adâncul 
sufletului şi n-avea nevoie să recurgă la discuţii de prefăcută 
evlavie ca să le dovedească oamenilor credinţa ei. 

Trupul mortului a rămas până a doua zi dimineaţă în casa 
văduvei White, apoi a fost dus la cimitir şi îngropat într-un colţ 
depărtat, al celor umili şi săraci. 

Abia acum se convinse diaconul că, afară de el, nimeni nu va 
cunoaşte taina lui Daget. Hărțile erau în mâinile lui, iar marinarul 
nu mai putea să împărtăşească nimănui secretul său. Chiar dacă 
rudele lui Daget ar auzi despre moartea lui şi ar veni să ceară 
lucrurile rămase nici atunci n-ar putea să afle nimic, nici despre 
insulele focilor nici despre comoara de dubloni. 

Diaconul plăti văduvei White tot ce-i rămăsese dator răposatul 
ei chiriaş; îi dădu nu mai puţin de zece dolari şi ea rămase tare 
mulţumită. Afară de aceasta, diaconul cumpără din banii săi 
coşciugul şi plăti groparii. Intr-un cuvânt, înmormântă pe mort pe 


20 


socoteala sa. 

Cufărul rămas de la răposat a fost dus într-o cămară mare şi 
luminoasă, care se afla lângă odaia sa. 

Nu conţinea nici un lucru de preţ ci doar haine uzate, bucăţi de 
mărgean, scoici, câteva fanoane de balenă. Tot acolo se găseau 
şi două hărţi jerpelite. Diaconul se năpusti asupra lor ca un uliu 
asupra prăzii. Le ridică tremurând din tot trupul. După ce îşi 
reveni deschise una din hărţi. Aceasta înfăţişa emisfera de sud. 
Trei sau patru puncte făcute cu cerneală reprezentau insulele, 
lângă care erau însemnate latitudinea şi longitudinea. 

Când văzu aceste pete şi citi, diaconului i se tăie respiraţia şi-i 
tremurară mâinile. Le notă numaidecât în agenda lui, pe urmă 
rase atent cu briceagul atât petele, cât şi însemnările găsite. 
După aceasta, simţi că i se luase o piatră de pe inimă. Dar asta 
nu era încă tot. In odaia lui, pe masă, erau întinse hărţile pe care 
le cumpărase pentru vasul său. Pe una din ele, în punctul 
respectiv, trecu insulele şi notă lângă ele gradele şi minutele, 
întinse apoi cea de-a doua hartă, care reprezenta amănunţit 
arhipelagul Antilelor şi pe care erau însemnate până şi cele mai 
mici insule şi stânci, în jurul uneia din insule era făcut un semn 
cu creionul: era, fără îndoială, aceea despre care vorbise hoţul 
de mare. Diaconul şterse cu o gumă semnul de mai sus ca şi 
punctele rase pe prima hartă, ca să nu se poată şti dacă acolo 
fusese scris ceva sau erau doar nişte pete. După ce desenă pe 
harta Antilelor o mică insulă, puse cele două hărţi ale lui Daget în 
cufăr şi-l închise cu cheia. Tot ce auzise de la marinar însemnă în 
carnetul său şi acum era sigur că stăpâneşte secretul cum să 
devină cel mai bogat om din Suffolk. 

Mary se miră de buna lui dispoziţie. Diaconul era într-adevăr 
bucuros; răposatul Daget îl făcuse să cumpere o corabie, să facă 
mari cheltuieli dar refuzase să-i dea cele mai importante 
amănunte, fără de care toată întreprinderea n-avea nici un rost. 
Acum, afacerea i se părea diaconului că avea serioase garanţii. 

După aflarea poziţiei geografice ş insulelor, diaconul se duse 
să vadă cum merge lucrul pe „Leul de mare”. Aici Rosvel 
Gardiner nu stătea cu mâinile în sân şi lucrul înaintase vizibil. 
Catartul şi vergile fuseseră instalate, butoaiele cu apă încărcate 
şi căruțele continuau să aducă la debarcader alimente. Vasul n- 
avea încărcătură proprie: corăbiile care se îndeletnicesc cu 
vânătoarea focilor nu iau decât sare şi alimente. Lucrul avansa 


> Fanon - lamelă cornoasă de pe maxilarul superior. 


21 


repede şi căpitanul Gardiner îi declara nerăbdătorului armator că 
ar putea ridica ancora în cursul săptămânii. 

— In sfârşit, mi-am găsit un secund, adăugase el. Acum e 
plecat la Stonington să angajeze şase oameni de încredere, iar 
restul îi voi tocmi de aici, dintre novici. 

— Da, da, spuse diaconul, angajează cât mai mulţi novici; se 
mulţumesc cu lefuri mici şi fac armatorului mari economii. Văd 
că treaba merge strună şi nu vreau să te rețin. Dar, după masă 
ar trebui să-ţi vorbesc. Treci pe la mine, am să fiu acasă. Mi se 
pare că bătrânul Joe Momeală a pescuit astăzi ceva bun. 

— Cum să nu. A prins cu undiţa un „cap de oaie” de vreo trei 
sau patru kilograme. 

Era adevărat. Diaconul, după ce se tocmise destul, cumpărase 
peştele cu jumătate de dolar. N 

Mary era vestită cât de bine ştia să prepare peştele. In drum 
spre casă, Pratt îl poftise şi pe Garner la masă. 

Abia se înţelesese diaconul cu Joe, că la debarcader apăruse şi 
preotul cu gândul de a găsi pe cineva care să-l invite la prânz. 

Indeletnicirea obişnuită a preotului era să compună şi să ţină 
predici, să cunune, să boteze, să înmormânteze şi să alerge în 
căutarea unui loc unde să mănânce bine. Era silit să se poftească 
singur la masă; enoriaşii săi îi dădeau o leafă atât de mică, încât 
se lupta mereu cu nevoile. 

Diaconul avusese mustrări de conştiinţă când se întâlnise cu 
preotul, ştiind că el şi familia lui se zbat în mizerie, dar nu se 
gândise niciodată să-l ajute. Astăzi îi era teamă că preotul îl va 
întreba de ce n-a fost duminică la vecernie. Dar, în clipa de faţă 
preotul era absorbit cu totul de îngurgitarea peştelui fiindcă 
diaconului îi venise creştinescul gând de a-l pofti totuşi, la masă. 
invitaţia îl bucurase într-atâta încât uitase să-l întrebe de ce 
lipsise la slujba de duminică. Şi aşa, totul se terminase cu bine 
pentru ambii. 

Acum, diaconul avea doi oaspeţi la masă. Peştele era bine 
gătit şi toţi lăudau arta lui Mary, dar ea nu era deloc veselă, o 
întrista apropiata plecare a lui Rosvel. 

— Am fost plecat la Connecticut şi n-am asistat la ultimele 
clipe ale nenorocitului care a stat la văduva White, spuse preotul, 
după ce onoră capul de oaie. Am auzit că nu mai putea fi 
vindecat. 

— Da, asta-i părerea doctorului Sage, răspunse diaconul. 
Căpitanul Garner l-a adus cu barca mea şi mulţi cred că apa de 


22 


mare face bine ofticoşilor, dar marinarii fac excepţie probabil. 

— Deci, a fost marinar? Credeam că a fost plugar. Era din 
localitate? 

— Nu, la noi nici nu există numele de Daget. Dar la Martha's 
Vineyard acest nume e foarte des întâlnit. Aproape toţi cei cu 
numele de Daget sunt marinari şi mi se pare că şi ăsta a fost la 
fel. De altfel, nu ştiu nimic precis despre el şi am dedus aceasta 
din puţinele lui cuvinte. 

Diaconul îndrăznise să spună această minciună fiind sigur că 
nimeni nu ştie de convorbirile lui cu bolnavul. Dar, el nu cunoştea 
firea văduvei White. E adevărat că aceasta pleca la vecina ei 
imediat ce venea el, dar, tot atât de repede se şi întorcea acasă. 
Văduva cea curioasă nu numai că-şi alesese un loc de unde 
putea să asculte, dar făcuse, pentru orice eventualitate şi o 
gaură în perete ca să nu-i scape nimic. 

Masa era pe sfârşite când negrul Sam intră în odaie. 

— Ce vrei? întrebă diaconul. 

— A venit Momeală şi vrea să vă vadă. 

— Joe? Ce vrea? Dacă vrea să ia înapoi peştele, spune-i că a 
venit prea târziu. 

— Da, da, adăugă Garner, râzând. Spune-i că peştele e 
departe şi că nu-l va mai putea ajunge. 

— | l-am plătit. Ce mai vrea? 

— N-a venit pentru bani. A adus un om de pe insulă. 

— Un om! Ce fel de om? Cine să fie? Porunci să fie poftit, iar 
Mary se sculă ca să mai pună un tacâm. 

— Amfibie! îi şopti Rosvel lui Mary când Joe îl introduse pe 
necunoscut. 

Porecla o purtau cei stabiliţi în partea de răsărit a Long- 
Islandului, în Martha's Vineyard, toţi cei care nu erau marinari în 
adevăratul sens al cuvântului. Cu toate că îşi respectau 
îndatoririle şi aveau un spirit întreprinzător, curaj, nu se prea 
pricepeau la „răsucirea parâmelor”, „noduri plate” şi nu erau 
iniţiaţi în tainele „înnădirii manevrelor”, ca şi în alte asemenea 
lucruri. Adevăraţii marinari râdeau de ei, dar când era vorba de 
vâslit sau de salvarea vasului pe vreme rea, începeau să-i 
respecte pe cei pe care-i ironizaseră. Intr-un cuvânt „amfibiile” 
erau ca poliţiştii faţă de soldaţii din armată; fiecare cu menirea 
lui. 

Necunoscutul fu poftit la masă şi aprecie la justa ei valoare 
arta culinară a lui Mary, mâncând o bucată bună de peşte. Apoi, 


23 


cum până atunci nu făcuse nici o aluzie, încât diaconul făcuse fel 
de fel de presupuneri, dori să lămurească scopul vizitei sale. 

— Peştele e foarte gustos, aci... spuse el. Dar şi la noi, la 
Martha's Vineyard... 

— Eşti de la Martha's Vineyard? îl întrerupse diaconul. 

— Da, domnule. Dar poate ar fi trebuit să mă recomand: mă 
numesc Daget şi am venit de pe insula Martha's Vineyard... 

Auzind aceste cuvinte, diaconul scăpă, fără voie, pe farfurie 
cuțitul cu care luase unt. „Daget” şi „Martha's Vineyard”! Oare 
doctorul Sage putuse să transmită nenorocita lui scrisoare aşa 
departe atât de repede? Şi oare omul venise să-i smulgă din 
mână comoara pe care abia o descoperise? 

Pratt se zăpăci într-atât, încât îşi închipui că toate cheltuielile 
făcute pentru cumpărarea şi armarea „Leului de mare” sunt bani 
aruncaţi în vânt şi că el însuşi va fi citat la tribunal să dea 
socoteală de informaţiile primite de la marinarul care murise. Işi 
reveni peste câteva clipe, se stăpâni şi nimeni nu-i observă 
zăpăceala, iar oaspetele continuă: 

— Numele de Daget e foarte răspândit la Martha's Vineyard. Și 
numai după nume, nu-i uşor să ştiu cărei ramuri aparţine un 
Daget. Unul din vasele noastre de cabotaj s-a înapoiat acum 
câteva săptămâni la Gool şi a adus ştirea că a întâlnit lângă 
Newhaven un bric. Oamenii de pe el au povestit că debarcaseră 
aici, la Oyster Pond-Point, un concetăţean al nostru, care se 
înapoia acasă după ce lipsise cincizeci de ani şi pe care-l chema 
Thomas Daget. Vestea a străbătut insula şi a stârnit vâlvă printre 
toţi care poartă acest nume. Oamenii de la Martha's Vineyard se 
împrăştie prin toată lumea şi unii dintre ei se înapoiază să moară 
acasă. Cei mai mulţi vin cu mâinile goale. De aceea vestea 
înapoierii cuiva îi tulbură pe toţi. După ce am vorbit cu câţiva 
bătrâni, am ajuns la concluzia că acest Thomas Daget trebuie să 
fi fost fratele tatii, cel care a plecat acum cincizeci de ani. Despre 
el nu s-a mai auzit nimic de atunci. Fiindcă informaţiile nu se 
potriveau decât la unchiul meu, familia a hotărât să plec şi să-l 
caut. 

— Domnule Daget, îmi pare rău că ai întârziat, răspunse 
diaconul, cu glas slab. Dacă veneai săptămâna trecută, puteai 
să-ţi vezi unchiul, să vorbeşti cu el. Dacă veneai azi dimineaţă 
luai parte la înmormântarea lui. Era printre străini, de aceea am 
urmat pilda bunului samaritean şi tot ce se poate face, s-a făcut. 
Am chemat la el un medic iscusit, doctorul Sage din Harbourg. Ai 


24 


auzit, probabil, de acest nume? 

— Da, îl cunosc din auzite şi sunt sigur că s-a făcut tot ce s-a 
putut. Vasul de cabotaj, despre care am pomenit mai sus, s-a 
întâlnit cu bricul pe timp de acalmie şi cei doi căpitani au 
discutat vreme îndelungată. Astfel am aflat că ruda noastră e 
bolnavă rău. La debarcare era aproape de ducă şi ne închipuiam 
că nu poate fi salvat. Dar, pentru că unchiul meu a fost în 
tratamentul unui medic vestit, venit de departe, după moartea 
lui a rămas, probabil, ceva? 

Atacul era dat prin surprindere, dar, din fericire, diaconul avea 
răspunsul pregătit. 

— Marinarii ce se înapoiază şi sunt debarcaţi pe capuri şi limbi, 
de obicei nu prea sunt împovăraţi cu bunuri pământeşti, 
răspunse diaconul, zâmbind. Dacă omul e avut debarcă într-un 
port mare, ia o trăsură şi trage la un hotel. In afară de aceasta, 
părinte, am observat că marinarilor le place să trăiască larg, 
dacă, bineînţeles le permit mijloacele. 

— E foarte firesc, domnule diacon, e foarte firesc răspunse 
preotul. Şi ceea ce e firesc se întâmplă des. 

— Cred că unchiul meu n-a împovărat pe nimeni, spuse 
întrebător musafirul. 

— Nici vorbă, răspunse diaconul. La început, pensiunea îl 
costa puţin. Ca să poată plăti, a vândut câte ceva din ce avea. 
Providența a făcut ca el să se stabilească la o văduvă săracă. 
Crezând că aceasta ar face plăcere prietenilor săi - doar fiecare 
om are prieteni - am încheiat eu socotelile cu văduva aceea, azi 
dimineaţă. Văduva a primit tot ce i se cuvenea, după cum te poţi 
convinge. 

Şi diaconul întinse musafirului său o fiţuică. 

— Drept garanţie, continuă diaconul, am poruncit să fie adus 
la mine cufărul lui, care se află acum sus. Poţi să-l vezi când vrei. 
Cufărul nu-i greu şi nu cred să conţină mult aur sau argint. 

Oaspetele se posomori la aflarea acestei veşti. Firesc e ca un 
om, când se înapoiază în ţară după cincizeci de ani, să nu vină 
fără roadele muncii sale. Încât nepotul nădăjduia ca osteneala 
să-i fie răsplătită. 

Dar acesta nu era singurul scop al vizitei sale. Nepotul, 
gândindu-se mereu la adevăratul său ţel, îşi continuă 
chestionarea fără să atingă direct problemele ce-l frământau. La 
întrebările lui indirecte, diaconul îi dădea răspunsuri evazive, 
prudente. 


25 


După vreun sfert, de oră, timp în care Pratt îi descrisese cu de- 
amănuntul aspectul cufărului, iar musafirul prezentase dovezi 
scrise cu privire la legăturile sale de rudenie cu defunctul, trecu 
la cercetarea acestuia. 

Se duseră cu toţii în odaia diaconului, unde cufărul fu adus şi 
pus în mijlocul încăperii, jos. Priveau ţintă spre cufăr, pentru că 
toţi, înafară de diacon, credeau că ascunde cine ştie ce. l-ar fi 
putut lămuri că nu conţine nimic deosebit şi văduva White, 
pentru că nu o dată răscolise prin el dar fără a lua nimic. Fusese 
împinsă la aceasta numai de curiozitate şi nu de lăcomie. 
Examinase lucrurile, făcuse socoteala cât au costat de noi şi cu 
cât s-ar putea vinde acum. Citise de câteva ori cele cinci sau 
şase scrisori şi din care nu află nimic. De taina cea mare, în afară 
de cele câteva frânturi din convorbirile pe care le ascultase prin 
gaura din zid, nu ştia nimic. 

— lată cheia, spuse diaconul, scoţând-o din sertarul mesei. 
Probabil se potriveşte, am văzut cum răposatul a deschis cu ea 
cufărul. 

Ca cel mai tânăr dintre cei de faţă, Rosvel Gardiner, obligat să 
facă servicii celor mai bătrâni, luă cheia şi deschise cufărul. 

O mare dezamăgire se întipări pe feţele tuturor, în afară de 
cea a diaconului, la vederea conţinutului. Acesta era jumătate 
gol, cu haine vechi şi uzate. 

— Şi dacă ai vinde toate lucrurile astea, nu cred că ţi-ai putea 
plăti drumul până la Martha's Vineyard, spuse sec Rosvel 
Gardiner, care fusese neplăcut impresionat că nepotul dovedise 
atâta lăcomie în timp ce vorbea despre moştenirea rămasă. 

— Ce facem cu vechiturile astea? 

— Cel mai bine ar fi să scoatem toate lucrurile, răspunse 
diaconul şi să le examinăm, dacă am început cercetarea, s-o 
ducem până la capăt. 

Rosvel începu să scoată fiecare lucru, numindu-l şi dându-l 
celui ce era moştenitor legal. Nepotul examina fiecare lucru, 
pipăia buzunarele hainelor, vrând parcă să se convingă că sunt 
goale, apoi îl dădea la o parte. 

Nu se descoperi nimic deosebit, în afară de o cheiţă în 
buzunarul pantalonilor de sărbătoare şi care se potrivea la o 
cutie laterală pe care moştenitorul o luă fără vorbă. 

— Se pare că pe răposat nu l-au prea interesat bunurile 
acestei lumi, spuse preotul, dezamăgit şi el şi, poate aşa i-a fost 
mai uşor să-şi trăiască ultimele clipe. 


26 


— Nu-i mare avutul, spuse Rosvel. Zău, Căpitane Daget, nu 
ştiu dacă face să duci aceste vechituri aşa de departe, acasă. 

— Da şi eu cred că nu face, dar, deseori, ceea ce pentru străini 
n-are nici o valoare, are, în schimb, pentru rude şi prieteni. Am 
văzut şi două hărţi. Vrei să mi le dai? Ar putea să prindă bine 
unui marinar. Deseori lupii de mare fac însemnări mai preţioase 
decât însăşi hărţile. 

Cuvintele simple şi fireşti îl neliniştiră pe diaconul Pratt şi 
aceasta spori când tânărul Daget întinse harta şi începu s-o 
cerceteze cu lăcomie. 

Prima hartă desfăşurată era cea a emisferei sudice, pe care 
defunctul însemnase cu exactitate insulele cu foci, ale căror 
urme diaconul cu greu le ştersese. 

Era clar că moştenitorul nu găsea pe hartă ceea ce ar fi vrut, 
fapt care-l întristă. Şi atunci, examină toate găurelele, al căror 
număr nu era mic, pe hârtia jerpelită şi murdară. 

— Harta e veche. A fost tipărită în 1812, spuse Daget. Astăzi 
ele nu se mai folosesc. Vânătorii noştri de foci au ajuns mult mai 
spre sud şi ar putea să facă multe adăugiri. 

— După înfăţişare, unchiul a fost un marinar de modă veche, 
spuse liniştit diaconul şi de aceea, prefera, probabil, hărţi vechi. 

— Atunci a uitat ce a învăţat în şcoală. La noi, până şi babele 
ştiu că hărţile cele noi sunt mai bune decât cele vechi. Drept să 
vă spun, mi-a înşelat aşteptările. Căpitanul vasului de cabotaj mi- 
a spus că ştie de la căpitanul bricului că hărţile unchiului meu 
aveau adaosuri importante. 

Diaconul tresări la auzul ultimelor cuvinte ale moştenitorului 
care arătau clar că răposatul mai vorbise şi cu alţii despre taina 
lui, ceea ce putea naşte serioase dificultăţi. Socoti că, 
deocamdată, e mai bine să tacă. Moştenitorul începu să 
cerceteze din nou harta. Faptul că atenţia lui se îndrepta spre 
latitudinile polare, nu departe de locul unde fuseseră însemnate 
insulele focilor, îl surprinse. 

— Nu înţeleg! Harta e foarte uzată, dar n-are adaosuri aproape 
deloc, spuse moştenitorul pe un ton ridicat. Văd că are trecute 
stânci acolo unde ele nu există în realitate şi nu arată nici o 
insulă. Ce părere ai despre asta, căpitane Garner? 

Spunând aceste cuvinte, nepotul arătă locul pe care diaconul 
Pratt îl rosese în chiar acea dimineaţă. 

— Se pare că locul ăsta a fost deseori pipăit, continuă el. Şi 
ăsta de aici, la fel. 


27 


— lată un banc însemnat printr-o pată neagră, spuse Garner, 
râzând. lar aici, sub această latitudine şi longitudine nu poate fi 
trecută nici o insulă. Nici Cook nu s-a avântat aşa de mult spre 
sud. Probabil că unchiul dumitale se sprijinea aici în degete, când 
studia harta. Am cunoscut un marinar de modă veche, care 
recurgea mereu la acest procedeu. Puteţi să vă închipuiţi ce 
insule s-au însemnat pe hartă în trei ani! Printre marinarii noştri, 
mai ales printre vânătorii de balene, există mulţi oameni ciudaţi. 
Unii din ei afirmă, de pildă, că recunosc după cap toate balenele 
bătrâne, care nu lasă să se apropie de ele nici un aruncător de 
harpon’. 

— Căpitane Garner, mi se pare că ai navigat deseori prin 
mările astea? întrebă Daget. 

— Am crescut pe mare şi-mi iubesc meseria, răspunse tânărul 
cu sinceritate. Eu nu dau mare atenţie hărților. Sunt bune când 
vasul înaintează dar, în ceea ce priveşte balenele şi focile, cine 
vrea să le descopere, trebuie să fie cu ochii în patru, după cum îi 
spun şi patronului meu. Odinioară, cum ieşeai în larg, dădeai 
peste vânat, dar vremurile alea au trecut demult, căpitane Daget 
şi tot mai rar se întâlnesc azi balenele. 

— Goeleta pe care am văzut-o la debarcader e destinată 
pentru vânătoarea balenelor? 

— Da, va ieşi pe mare să-şi încerce norocul şi ce va întâlni în 
cale, va fi bine venit. 

— Pentru vânătoarea balenelor e prea mică. De altfel, vase de 
mărimea ei au făcut deseori afaceri bune, când ţineau aproape 
de coasta noastră. 

Garner răspunse evaziv: 

— Abia la înapoiere se va vedea la ce e bună. Dar dacă s-ar 
îndrepta spre coasta Terei Nova, ce zici? 

Daget îi aruncă o privire, ca şi cum ar fi vrut să-i spună; „ce 
aiureală”, apoi, deschise a doua hartă. 

— Aa! spuse parcă pentru el, dar atât de tare, încât diaconul 
care asculta cu luare-aminte, tresări. E o hartă a Antilelor şi pe 
ea sunt trecute până şi cele mai mici insule. 

Aceste cuvinte îi întăreau  diaconului convingerea că 
moştenitorul ştie şi de comoară, fapt care îi spori şi mai tare 
neliniştea. Era clar că nepotul auzise despre taina răposatului 
său unchi, dar în ce măsură îi era cunoscută, diaconul nu putea 
încă sa ştie. Pratt se felicită în sinea lui pentru faptul că nu 


€ Harpon - instrument cu lance, folosit la vânătoarea de balene. 


28 


întârziase să îndepărteze adaosurile făcute pe hărţi de către 
defunctul marinar. 

— Căpitane Garner, spuse nepotul, ochii dumitale sunt mai 
tineri decât ai mei. Fii drăguţ şi uită-te aici. Nu-i aşa că lângă 
insula asta a fost parcă o însemnare, care a fost ştearsă pe 
urmă? 

Auzindu-l, diaconul se aplecă şi privi peste umărul lui Rosvel. 
Constată bucuros că moştenitorul pusese degetul nu pe insula cu 
comoara ci pe alta, la câteva sute de mile depărtare de cea care- 
| interesa. Pe locul arătat era într-adevăr o rosătură, dar, harta 
era atât de jerpelită şi murdară, încât totul era neclar. 

— E ciudat că harta unui marinar bătrân n-are nici o 
însemnare, nici un adaos, cu toate că e aşa de folosită, continuă 
moştenitorul, tare nemulţumit. Chiar şi hărţile mele sunt pline de 
adaosuri, încât aş putea să tipăresc o hartă eu însumi. 

— Fiecare om cu apucăturile sale, răspunse Rosvel Gardiner. 
Sunt marinari care văd mereu în mare stânci şi le trec pe hărţile 
lor sau scriu despre ele prin ziare. Eu unul nu prea cred în 
mâzgăliturile astea şi n-aş pune preţ pe adnotarea unui marinar, 
ce-a trecut pe o vreme rea pe lângă o banchiză sau o stâncă. 

— Dar ce ai spune dumneata, dacă un vânător de foci ar trece 
pe hartă o insulă unde focile se tăvălesc pe țărm, la soare, ca 
porcii în curtea unei ferme. Ai nesocoti un astfel de adaos? îi 
răspunse nepotul. 

— Asta-i cu totul altceva, spuse Rosvel Gardiner, dar n-aş 
căuta aşa ceva. Majoritatea marinarilor noştri nu se călăuzesc 
după hărţi ci după presupuneri. Ei găsesc drumul spre un anume 
punct, însă nu ştiu să-l arate şi altora. Am cunoscut un bătrân, 
care însemnând o banchiză, a greşit doar cu un grad! Trebuie să 
recunoşti că aşa ceva, mai degrabă strică decât ajută. 

— Se prea poate. Şi acum, domnule Pratt, nu îndrăznesc să vă 
mai tulbur. Sunt convins că unchiul meu n-a fost bogat şi nu pot 
spera la o moştenire, ci trebuie să muncesc singur. Dacă a lăsat 
ceva datorii, aş vrea să le plătesc. 

Totul era atât de limpede, încât diaconul nu ştia ce să mai 
răspundă. Işi aduse imediat aminte de cei zece dolari pe care îi 
plătise şi zgârcenia vorbi în el cu atâta putere, încât uită orice 
prudenţă. 

— Ar trebui plătit poate doctorul Sage pentru vizita făcută şi 
cei zece dolari pe care i-am dat azi dimineaţă văduvei pentru 
osteneala ei. 


29 


Căpitanul Daget scoase punga şi achită zece dolari. Apoi 
strânse hărţile şi, fără să deschidă cutia interioară, încuie cufărul, 
puse cheia în buzunarul vestei şi spuse că va trimite să-l ia. 

Pe urmă, rugă pe diacon să-i arate unde stă văduva White, pe 
care înainte de a pleca dorea s-o vadă. 

— La întoarcerea acasă nu voi putea să scap de neamurile 
mele şi vreau să culeg cât mai multe informaţii, spuse râzând. 
Căpitane Garner, fii bun şi condu-mă că şi eu am să te servesc 
când vei veni să-ţi iei moştenirea în primire pe meleagurile 
noastre. 

Rosvel Gardiner primi cu plăcere fără să observe 
nemulţumirea patronului său. Marinarii ieşiră şi după ce-l 
conduse pe Daget până la uşa văduvei White, Rosvel porni spre 
debarcader. 

Văduva White îşi primi vizitatorul cu multă amabilitate: pentru 
ea nu exista plăcere mai mare decât a povesti cu cineva. 

— Cred că nimeni nu se plictisea stând de vorbă cu unchiul 
meu, spuse căpitanul când, după un schimb de amabilităţi, 
începură să discute. Ştiu că oamenilor de la noi le place să 
vorbească. N 

— Aveţi dreptate, domnule căpitan. Inainte ca diaconul să vină 
pe aici şi să discute cu el lucruri lumeşti, unchiul dumitale se 
pregătea să moară. S-a schimbat cu totul după ce s-au 
împrietenit. 

— Dar, diaconul Pratt venea deseori la bolnav să-i citească din 
Sfânta Scriptură şi rugăciuni? 

— El să se roage? N-a rostit un cuvânt de rugăciune niciodată. 
Cum se întâlneau, cum vorbeau despre insule şi foci. 

— Adevărat? făcu nepotul, simțind că discuţia devine 
interesantă. Oare de ce? Ciudate discuţii pentru un muribund! 

— E adevărat, răspunse văduva cu amărăciune, dar nu 
puteam să-i îndrept pe calea cea bună. 

— Şi aşa, erai de faţă la discuţiile lor? 

— N-aş putea spune că era chiar aşa, ei vorbeau, eu auzeam... 
ştiţi, cum se întâmplă uneori când stai pe-aproape... 

Căpitanul Daget nu mai ceru şi alte amănunte; bănuia cum 
fusese. 

— Da, răspunse el. Se întâmplă uneori să nu vrei să asculţi şi 
totuşi să auzi. Şi, deci, vorbeau numai despre insule şi foci? 

Văduva îşi aduse aminte acum tot ce auzise şi chiar ceea ce 
nu auzise, încât îl zăpăci cu vorbele ei. 


30 


Dar căpitanul Daget ştia cât putea să creadă în aceste 
povestiri, însă ghicea ce anume văduva chiar auzise şi ce anume 
născoceşte. 

Acum moştenitorul se convinse că diaconul cunoaşte taina 
insulelor focilor, dar rămânea o problemă dacă ştia şi despre 
comoară. De altfel, cumpărarea şi armarea „Leului de mare” 
arătau că diaconul are de gând să organizeze, pe temeiul 
informaţiilor primite de la marinarul decedat, o expediţie pentru 
vânătoarea focilor. 

Cei doi, căpitanul Daget şi văduva White stătură de vorbă 
peste un ceas şi se despărţiră ca doi prieteni adevăraţi. Hotărâră 
ca, din când în când, să-şi scrie unul altuia în chestiunea ce-i 
interesa deopotrivă. 

In aceeaşi zi, căpitanul Daget găsi prilejul să trimită la Sag- 
Harbourg cufărul rămas. Apoi, stătu vreo două ore la debarcader, 
întrebând pe toată lumea când va ridica „Leul de mare” ancora. 
Din informaţiile primite, deduse că va ieşi în larg peste vreo zece 
zile, că va pleca foarte departe, că înapoierea lui nu e aşteptată 
înainte de un an şi probabil că focile erau singurul scop al 
călătoriei. 

In aceeaşi seară, curajosul marinar, chiar dacă era plugar pe 
jumătate, plecă cu barca lui spre casă, luând cu el şi cufărul. De 
altfel, nu pentru prima oară călătorea singur pe mare, deseori o 
făcea în calitate de şef de echipaj ce trebuia să călăuzească 
vreun vas ce se îndrepta spre țărm. 


Toate cele întâmplate după vizita lui Daget îl siliră pe diacon 
să grăbească angajarea de marinari pentru plecare. Ştia că nu-i 
de glumit cu cei de la Martha's Vineyard chiar dacă n-avea idee 
în ce măsură pătrunseseră taina pe care o cunoştea el. Cei de 
acolo erau oameni întreprinzători şi pentru ei a se pregăti de un 
drum lung era un fleac. Pentru a se pricopsi erau gata oricând să 
se ducă şi până la capătul pământului. 

Vasul era gata să ridice ancora şi mâine, dar trebuiau tocmiţi 
doi sau trei marinari iscusiţi şi cu experienţă şi atunci Philip 
Gasard, ajutorul lui Rosvel, a fost invitat să se grăbească cu 
angajarea. 

Pratt, armatorul „Leului de mare” nu bănuia că insularii 
ademeneau marinarii, sfătuindu-i stăruitor să nu se angajeze la 
el şi vrând să organizeze ei o altă expediţie, cu vasul lor, cu a 
cărui pregătire erau ocupați de o lună. Cumpăraseră un vas la 


31 


New-Bedford, în speranţa unui câştig mare după cele auzite de la 
căpitanul vasului de cabotaj şi acela al bricului. II numiseră tot 
„Leul de mare” şi nădăjduiseră ca, din această coincidenţă de 
nume, întâmplătoare, să tragă foloase. 

Gasard secundul angajase pe un oarecare Watson, despre 
care se spunea că e un excelent marinar şi cu care, în lipsa 
ajutoarelor sale, Rosvel Gardiner, care era încă novice în 
chestiuni de comandă se sfătuia. 

Diaconul nu-şi iniţiase căpitanul chiar în toate tainele 
întreprinderii sale şi Gardiner ştia că vasul pleacă la vânătoare 
de foci şi /ei de mare. El habar n-avea de tainele răposatului 
Daget şi de cauzele ce-l îndemnaseră pe patronul său să se 
apuce la bătrâneţe de un lucru la care nu se pricepea. 

De fapt, Watson n-avea de gând să se angajeze ca marinar pe 
vasul diaconului fiindcă era deja al doilea secund pe celălalt „Leu 
de mare”, cumpărat la New-Bedford. Treaba lui era să câştige 
încrederea lui Gardiner, să afle cât mai mult în legătură cu 
călătoria proiectată, să transmită informaţiile culese patronilor 
săi, nefiind altceva decât un spion. 

Watson îşi îndeplinea misiunea cu multă îndemânare, 
ajunsese mâna dreaptă a lui Gardiner, întreba mereu încotro se 
va îndrepta vasul şi nu semna contractul spunând că trebuie să 
ştie cine îi vor fi camarazii, în această călătorie foarte lungă. 

Dacă Gardiner ar fi ştiut destinaţia vasului său, i-ar fi spus, 
probabil, totul. Watson continuă cu şiretlicurile până când 
diaconul îi spuse verde să semneze neîntârziat contractul. După 
această invitaţie, Watson fugi, găsind un moment prielnic. 

Dar, insularii nu rămăseseră fără spion. Unul dintre vecinii 
diaconului îşi luă această însărcinare, comunicând toate noutăţile 
de la Oyster Pond-Point. Cei de la Martha's Vineyard izbutiseră să 
ademenească şi doi dintre oamenii angajaţi de Gasard. Toate 
acestea întârziau plecarea „Leului de mare”, timp în care celălalt 
„Leu de mare”, ancorat la Holms-Goal, era aproape gata de 
plecare şi prin urmare, putea să ridice ancora odată cu primul. 

Într-o zi, diaconul îl chemă pe Rosvel Gardiner. Îi ieşi în 
întâmpinare, îl conduse în odaia sa şi spre marea mirare a 
căpitanului, închizând uşa cu cheia, i se adresă grav. 

— Căpitane Garner, trebuie să te rog să juri. 

— Să jur? Dar e un lucru neobişnuit! 

— Da, trebuie să juri pe Biblie şi să-ţi respecţi cu sfinţenie 


7 Leu de mare sau otarie - mamifer carnivor, asemănător cu foca. 


32 


jurământul. Dacă nu, înţelegerea noastră cade şi ne vom 
despărţi. 

— O, atunci sunt gata să jur de două ori! 

— Bine. Rosvel Garner îţi cer să juri pe această Sfântă Biblie 
că n-ai să sufli nimănui nici un cuvânt despre tainele pe care ţi le 
voi spune acum; că n-ai să profiţi de ele în folosul nimănui şi că, 
în tot ce are vreo legătură cu aceste taine, n-ai să mă trădezi şi 
să calci îndatoririle faţă de mine şi faţă de interesele mele. Aşa 
să-ţi ajute Dumnezeu! 

Gardiner sărută Biblia, întrebându-se ce vor fi însemnând 
toate acestea şi arzând de nerăbdare să afle ce va urma. 
Diaconul puse Biblia la loc, deschise cutia biroului şi scoase două 
hărţi pe care trecuse insulele misterioase. 

— Căpitane Garner, continuă diaconul, întinzând pe pat harta 
emisferei sudice, dumneata mă cunoşti demult şi cred că te-ai 
mirat destul când ai aflat că, la bătrâneţe, am devenit şi armator. 

— E drept, m-am mirat, domnule diacon, dar numai din cauză 
că un om deştept şi practic ca dumneavoastră nu se interesa de 
singurul lucru demn de o persoană cu energie şi cu stare. 

— Vorbeşti aşa pentru că eşti marinar, dar nu ştiu dacă ai 
putea convinge de dreptatea părerii dumitale şi pe cei care şi-au 
trăit viaţa numai pe uscat. 

— Domnule diacon, uitaţi-vă la harta asta care arată ce 
imensă e marea şi ce mic e uscatul! Duminica trecută, preotul 
Wittle în predică a spus că nimic n-a fost la întâmplare şi că în 
toate se văd legile înțelepte ale Providenţei Dumnezeieşti şi 
atunci, dacă uscatul ar trebui preferat mării, n-ar trebui ca el să 
ocupe un spaţiu mai mare decât cel pe care îl ocupă apa? Gândul 
ăsta mi-a venit încă de atunci şi dacă nu era Mary... 

— Ce legătură are Mary cu ceea ce spui dumneata? întrebă 
diaconul, întrerupându-l. 

— Credeam că ceea ce îmi veţi spune se referă la ea... 

— La Mary! Ceea ce am să-ţi spun e de cincizeci de ori mai 
important decât ea! De fapt, în ceea ce o priveşte pe nepoata 
mea, să ştii că din partea mea nu există nici o piedică şi nu 
înţeleg de ce nu v-aţi luat până acum. Uită-te la harta asta şi 
spune-mi dacă vezi pe ea ceva nou, extraordinar? 

— Domnule diacon, harta arată ca toate celelalte hărţi. Multe 
din aceste locuri le-am văzut şi eu. Da, dar asta ce-o mai fi? Văd 
nişte insule însemnate cu mâna şi lângă ele e notată şi poziţia 
geografică! Indrăznesc să vă-ntreb: cine e de părere că aici e 


33 


uscat şi nu apă? 

— Eu. Şi să ştii că e un loc foarte bun pentru vânătoarea 
focilor, aceste insule pot să ne îmbogăţească pe amândoi. N-are 
importanţă cum am aflat despre existenţa lor. Important este că 
ştiu. Şi doresc ca dumneata să mergi cu „Leul de mare” spre 
insulele astea, să încarci vasul cu fanoane, ulei de balenă, piei şi 
să te înapoiezi cât mai repede! 

— Insulele au poziţia geografică arătată aici? întrebă Rosvel, 
aplecându-se asupra hărţii. N-am mai auzit de ele! 

— Şi totuşi ele există şi, ca toate insulele situate în mările 
depărtate, unde omul se aventurează rar, vor răsplăti cu dărnicie 
pe marinarul care va debarca. 

— Mă îndoiesc că există în realitate, poate fac parte din 
categoria celor ce li se năzare marinarilor, pe ceaţă. 

— Nu, ele există aievea. E un pământ adevărat. Unul din cei 
care l-au călcat, mi-a vorbit de existenţa lui. Trebuie să fii 
prudent, Garner şi să nu-ţi sfărâmi vasul, adăugă diaconul şi râse 
în hohote, cotcodăcind ca o găină, cu râsul celor neobişnuiţi cu 
aşa ceva. 

— Să nu crezi că am mulţi bani şi că pot să cumpăr vase ca 
dumneata să mi le sfărâmi de țărm. 

— Ar însemna să merg spre pol, dar nici Cook n-a izbutit s-o 
facă! 

— Nu-mi vorbi de Cook. Ce-a fost el? Un navigator regal, pe 
când marinarul care mi-a dat ştire a fost un american, un 
adevărat vânător de foci. Şi el a descoperit trei insule, care au 
atâtea animale câte scoici există pe un țărm de mare. 

— Se poate. Dacă există într-adevăr uscat, eu am să ajung 
acolo. Dar am să vă cer ordin scris că trebuie să navighez în 
părţile acelea. 

— Să n-ai nici o grijă, nu vom avea dificultăţi, iar dacă vasul va 
suferi stricăciuni, eu voi suporta pagubele. Te rog, să ai grijă de 
el. Dar să ştii, Garner, că misiunea dumitale nu se reduce numai 
la asta. După ce vei încărca vasul, să te depărtezi cât mai repede 
de gheţuri. 

— O asta aş fi făcut-o chiar fără să-mi spuneţi. 

— Din câte am auzit mările acelea sunt furtunoase şi, cu cât 
ieşi mai repede din ele, cu atât mai bine. Şi-acum, Garner, 
trebuie să mai juri odată. Vreau să-ţi mai dezvălui o taină. 

Gardiner obiectă că a mai jurat odată, diaconul repetă că, în 
caz contrar, vor fi siliţi să se despartă şi, atunci, Rosvel se 


34 


supuse. Pentru întâia oară primise postul de comandant de vas şi 
nu voia să se certe cu patronul său. Jurământul nu-l obliga decât 
să-i păstreze secretele. 

Diaconul îi arătă o mică insulă din Indiile apusene şi-l lămuri 
despre comoara de acolo. La început Gardiner nu putu să 
ghicească de unde aflase diaconul de existenţa acestei comori şi 
crezu chiar că patronul său înnebunise. Işi aminti însă de desele 
întrevederi dintre diacon şi răposatul Daget şi atunci bănui 
izvorul adevărat al tainelor. 

__— Daget v-a spus de insula asta şi despre insulele focilor? 
Intrebă Gardiner. _ 

Diaconul nu tăgădui. li povesti lui Rosvel totul trecând, fireşte, 
sub tăcere faptul că a ras harta. La început Gardiner asculta cu 
neîncredere, pe urmă cu mai multă luare aminte, iar spre sfârşit 
îşi spuse că povestea conţine mai mult adevăr decât i se păruse 
la început. 

— Cu toate astea, aurul aparţine cuiva, dacă e îngropat într- 
adevăr acolo, spuse Gardiner. Aţi vorbit şi cu Mary? 

— Ce pot să vorbesc cu o fată despre asemenea lucruri? făcu 
diaconul, îngrozit. Ce, sunt nebun? Afară de comandantul 
vasului, care eşti dumneata şi pe care-l trimit după acest aur şi 
după foci, n-am mai dezvăluit nimănui taina mea. Dacă aş avea 
un singur ţel, poate că n-aş mai risca, dar să scap asemenea 
prilej când însuşi Dumnezeu mi l-a trimis, ar fi păcat! 

Gardiner pricepu că lăcomia pusese stăpânire pe diacon, că ar 
fi zadarnic să mai obiecteze ceva şi începu să asculte cu luare- 
aminte toate amănuntele pe care acesta i le dădea. 

A doua zi după această consfătuire, „Leul de mare” se depărtă 
de debarcader şi comunicarea începu să se facă cu ajutorul 
bărcilor. Cauza era dispariţia neaşteptată a lui Watson. Oamenii 
erau mai uşor de supravegheat când vasul era la o oarecare 
distanţă de debarcader, decât atunci când era legat de chei. 

Peste trei zile, corabia ridică ancora şi pânzele, dar nu porni 
încă în lunga călătorie, ci se opri în golful Gardiner, rada tuturor 
porturilor din apropiere. 


De aproape un ceas, „Leul de mare” era ancorat în golf când, 
venind din apus, un vas de cabotaj se apropie de el. Bătea un 
vânt uşor şi Rosvel Gardiner putu să schimbe întrebări şi 
răspunsuri cu un marinar de pe cealaltă corabie. 

— Asta e „Leul de mare” de la Oyster Pond-Point? întrebă 


35 


marinarul. 

— Da, răspunse Rosvel Gardiner. 

— Aveţi pe vas un marinar din insula Martha's Vineyard, ce se 
numeşte Watson? 

A fost până acum o săptămână dar a dispărut, însă nu pot 
spune că a dezertat pentru că nu a semnat contractul. 

— Aşa... deci, spuse căpitanul vasului de cabotaj mirat parcă 
de această veste. Watson e cam uşuratic, dar pe mare e un 
marinar de preţ. Când ridicaţi ancora, căpitane Gardiner, mâine? 

— Poimâne, cel mai devreme, răspunse sincer Rosvel, fără a-şi 
da seama că în felul acesta divulgă rivalilor săi informaţiile 
aşteptate. Secunzii mei nu s-au întors încă şi apoi am nevoie încă 
de doi oameni. Eram demult în larg dacă Watson nu mă trăgea 
pe sfoară. 

— Atunci, ridicaţi ancora poimâine? 

— Dacă secunzii mei se înapoiază până atunci da. 

— Nu cumva sunt ei în barca aceea? 

La auzul acestor cuvinte, Rosvel Gardiner se căţără pe 
manevre şi văzu o barcă ce se apropia de vasul său. Intr-adevăr 
în barcă se afla Gasard, al doilea secund, cu doi marinari; acum 
nu mai exista nimic care să întârzie plecarea. Toate acestea 
căpitanul vasului de cabotaj le auzi. 

— Uite că-ţi vine restul echipajului, spuse el. Atunci poimâine 
ridicaţi ancora? Drum bun, căpitane Garner şi succes! Ai făcut un 
drum lung, mergeţi departe spre sud? 

— Dar dumneata de unde ştii unde merg? Doar nu ţi-am spus 
unde vreau să vânez! _ 

— Aşa-i, răspunse căpitanul vasului de cabotaj şi totuşi ştiu. In 
curând vei ridica ancora şi, probabil, n-o să ne mai vedem. iți dau 
un sfat: dacă ai să întâlneşti un vas care merge în aceeaşi 
direcţie, nu te certa cu căpitanul lui, ci mai bine lucrează 
împreună, prieteneşte. 

De pe vasul de cabotaj se auziră hohote de râs, dar pentru 
Rosvel Gardiner şi oamenii lui toate aceste aluzii erau un 
adevărat mister. Coborând pe punte şi dând ordin pentru 
primirea bărcii, Rosvel îl făcu prost şi palavragiu pe marinarul de 
pe celălalt vas. 

Dar, se înşela. Căpitanul era rubedenie cu cei care 
organizaseră călătoria celui de-al doilea „Leu de mare” şi venise 
special să culeagă informaţii în legătură cu plecarea primului. 

Cei din Martha's Vineyard erau oameni chibzuiţi şi nu se 


36 


luaseră numai după zvonurile despre secretele răposatului 
Daget, ci aveau indicii precise. In cufărul acestuia era ascunsă o 
cutie interioară, pe care diaconul nu apucase s-o cerceteze, iar în 
ea era un carnet vechi, unsuros şi zdrenţuit. Carnetul cuprindea 
aproape tot ce răposatul marinar cunoştea despre insulele focilor 
şi despre cea pe care era îngropată comoara. Tot aici se mai 
găseau şi câteva petice de hârtie unde cineva schiţase, grosolan, 
poziţia insulelor cu pricina şi a celor din vecinătate. 

Toate îl convinseseră pe nepot că ceea ce se povestise despre 
tainele răposatului său unchi erau adevărate. Un lucru lipsea: 
nicăieri nu era indicată poziţia geografică a insulelor căutate. 

In barca ce se apropiase erau într-adevăr Philip Gasard, primul 
său ajutor, Timotheus Green, al doilea ajutor şi doi marinari care 
fuseseră greu de găsit din cauza intrigilor insularilor. In sfârşit, 
vasul avea echipajul complet şi aproape totul era gata pentru a 
se pleca în larg. Mai rămânea ca Rosvel să meargă la Sag- 
Harbourg pentru un certificat de la vamă, apoi să-şi ia rămas bun 
de la Mary şi de la patronul său. 

In sfârşit, avea să pornească spre Polul Sud. 

Echipajul „Leului de mare” se compunea din şaisprezece 
persoane, dintre care unsprezece marinari cu experienţă, trei 
novici, un elev marinar şi un bucătar. 

Echipajul era bun. Marinarii erau tineri, sănătoşi, voinici şi, se 
spera, vrednici. Livingstone şi Floyd erau negri. Wix era obişnuit 
cu marea şi, la nevoie, putea fi marinar nu numai teslar, Mown şi 
Mot, cu toate că figurau ca elevi, lucraseră două veri pe vase de 
cabotaj, dar până acum nu ieşiseră încă în larg. 

Fără îndoială, Gardiner era cel mai bun marinar din tot 
echipajul, dar nici el nu le ştia chiar pe toate. Prin felul său de a 
fi, curajul, priceperea, hărnicia sa, ca şi alte însuşiri care-l fac pe 
om folositor, Rosvel s-ar fi remarcat oriunde. Dar nu se putea 
spune despre el că era un căpitan iscusit şi cu atât mai mult nui 
s-ar fi potrivit calificativul de căpitan experimentat. Nu cunoştea 
încă toate subtilităţile meseriei, îi lipsea experienţa, acel lucru ce 
se manifestă uneori instinctiv şi care face pe un marinar rutinat 
să ghicească exact ce trebuie într-un moment dificil. După 
căpitan, Stimson era cel mai bun dintre toţi ceilalţi marinari. 

După înapoierea lui Gasard cu oamenii angajaţi dimineaţa, 
Rosvel se duse la Sag-Harbourg să-l întâlnească pe diacon şi să- 
şi scoată un certificat de la vamă. Mary veni cu unchiul ei la 
debarcader, unde se hotărâră că diaconul va pleca spre vas cu 


37 


barca lui Rosvel iar acesta o va duce pe fată acasă, cu barca lui 
Pratt. Ș 

După plecarea diaconului, porniră şi cei doi tineri. In bătaia 
unui vânt uşor, barca înainta vioi şi cei doi puteau vorbi în voie. 

Căpitanul era un băiat sincer şi drept, nu-şi ascundea nici 
dragostea, nici părerile. Mary se simţise dintotdeauna atrasă de 
el, o îngrijora însă felul uşuratic cu care trata chestiunile de 
religie şi nu-i ascunse că aceasta o întristează. Vorbiră mult şi 
Rosvel o combătu pe Mary dar argumentele lui n-o liniştiră. 

— Să nu mai vorbim despre asta, spuse în cele din urmă, 
Mary. De ce să ne otrăvim clipa despărțirii? iți făgăduiesc doar că 
am să-ţi îndeplinesc rugămintea şi n-o să mă mărit până la 
înapoierea ta. Şi nu-mi va fi greu s-o fac. lţi spun adevărul, 
fiindcă nici n-aş putea să o fac cu un altul. 

Cuvintele îl bucurară pe Rosvel, care răspunse că, acum, va 
pleca în lunga-i călătorie cu inima uşoară. Dar, îşi dădea seama 
că fericirea lui e încă departe, ştiind-o pe Mary cât e de neclintită 
în convingerile ei. 

In aceeaşi zi corabia ridică ancora iar a doua zi dimineaţă 
ţărmul nu se mai vedea. Rosvel privi cerul înspre sud-est, unde 
anumite semne îi arătau că vântul nu se va schimba. 

— Frumoasă dimineaţă, domnule, spuse ajutorul său, Green. 
La apus nu se vede nimic, nici măcar un vas de Coastă. Marea 
parcă e pustie. Dar uite, acolo, se zăreşte o corabie şi pare că ar 
vrea să se ia la întrecere cu noi. Dacă nu mă înşel, e o goeletă de 
acelaşi mărime cu a noastră. Are nu numai manevrele, dar şi 
pânzele aşezate ca la noi. la, uitaţi-vă cu ocheanul, domnule 
căpitan Garner. 

— Ai dreptate, domnule Green, răspunse Rosvel, după ce se 
uită cu ocheanul. E o goeletă de aceeaşi mărime cu a noastră şi 
are velatura la fel. 

Cei doi marinari încercară să ghicească ce fel de vas o fi 
acesta şi încotro se îndreaptă. 

Peste o jumătate de ceas, vasul se apropie binişor. Văzând o 
barcă pe punte şi câte una de amândouă părţile goeletei, Rosvel 
ajunse la concluzia că acest vas, ca şi al lui, e destinat vânătorii 
focilor. Apropiindu-se, cineva strigă: 

— Hello! 

— Hello! răspunse „Leul de mare”. 

— Cum se numeşte vasul şi unde merge? 

— „Leul de mare”, de la Oyster Pond-Point, Long-lsland. 


38 


Mergem să vânăm foci, după cum se vede după armătura 
noastră. 

— Cine-i căpitanul? 

— Domnul Rosvel Garner. Dar al vostru? 

— Jason Daget, răspunse însuşi căpitanul, făcând câţiva paşi 
pe punte. Căpitane Garner, ne-am cunoscut la Oyster Pond-Point, 
continuă el. lţi mai aduci aminte de mine? 

— Cum să nu, căpitane Daget! Nu mi-am închipuit că ai să te 
îndrepţi atât de curând spre sud. Când ai plecat din Goal? 

— Alaltăieri după masă, pe la ora cinci. 

— De unde suflă vântul? 

— De la sud-vest. De atunci nu s-a schimbat aproape deloc. 

Rosvel Gardiner bombăni ceva, dar nu găsi cu cale să spună 
ceea ce îi venise în minte. 

— Da, da. Vântul a fost constant aproape o săptămână, dar mi 
se pare că trebuie să ne aşteptăm la o schimbare. Simt că se va 
porni de la răsărit. 

— Lasă-l să se pornească. Suntem în larg şi putem să ocolim 
Hatteras-ul pe orice vânt, chiar pe unul de la sud-est. Aici, pe o 
întindere de 200 sau 300 de mile de-a lungul coastei trece un 
curent dinspre sud. 

— Un vânt puternic dinspre sud-est ar putea să ne împingă 
spre bancuri de nisip, lucru care nu-i deloc plăcut. Eu, când mă 
depărtez de coastă, caut să navighez cât mai spre răsărit de 
golf-stream. 

— Ai dreptate, căpitane Garner, e mai bine să navighezi cât 
mai departe de un curent. Dacă e cu putinţă. Se poate spune că 
acum suntem în larg. Aşa, domnule, avem cam acelaşi drum şi 
cred că ar fi mai bine să ne ţinem aproape unul de altul. Când o 
să ne plictisim, o să mai stăm de vorbă. Mi-a plăcut, aşa de mult 
corabia dumitale încât am construit-o şi pe a mea după modelul 
ei. Vezi, sunt făcute după aceleaşi planuri. 

— Văd căpitane Daget, că amândouă sunt făcute după acelaşi 
model. 

— Da, da. Când am fost la Oyster Pond-Point, am aflat numele 
meşterului din Boston care a construit vasul dumitale şi i-am 
comandat unul la fel. Dacă vasele noastre ar ancora unul lângă 
altul într-un port, nimeni n-ar putea să le deosebească. 

— Ai dreptate. Dar spune-mi, te rog, n-aveţi la bord pe un 
oarecare Watson? 

— Cum să nu. E al doilea ajutor al meu. Ştiu ce vrei să spui, 


39 


căpitane Garner. Ai ghicit: e acela care se angajase la dumneata. 
Eu, neavând secund, l-am chemat la mine şi fireşte că a preferat 
să fie al doilea ajutor decât un simplu marinar. 

Această explicaţie i se păru lui Rosvel foarte firească: omul 
căuta unde e mai bine. Numai că Daget trecu sub tăcere faptul 
că Watson înainte de a se tocmi la Rosvel fusese angajat de el. 

— Dar de ce nu mi-ai spus nimic de vasul dumitale, când ai 
fost la Oyster Pond-Point? întrebă Gardiner. 

— Eram tare necăjit de moartea unchiului meu şi nici nu mi- 
am mai amintit. 

Şi acest răspuns era la fel de logic, încât Rosvel nici acum n- 
avu ce obiecta. 

Intâlnirea şi discuţia îl convinseră pe Rosvel că spusele 
diaconului Pratt cu privire la insulele focilor erau adevărate. Era 
clar că Jason Daget cunoştea taina răposatului său unchi. Altfel, 
ce rost ar fi avut să construiască cu atâta grabă un vas şi să 
pornească la vânătoare de foci? Amintindu-şi de vorbele 
schimbate în timp ce examinau conţinutul cufărului şi mai ales 
hărţile rămase de la răposatul marinar, Rosvel se convinse şi mai 
mult de presupunerile sale. 

Chiar dacă jurase, Rosvel nu-l crezuse pe diacon şi voise să 
pornească la vânătoare de foci fără să mai caute însă insulele din 
închipuirea acestuia. Acum, îşi schimbă intenţia şi hotărî să 
respecte hărţile lui Daget. Era clar că al doilea „Leu de mare” 
avea de gând să se ţină după el. Nădăjduia însă că, în cursul unei 
călătorii atât de lungi, va putea să scape de această tovărăşie 
supărătoare. 

Timp de câteva ceasuri, amândouă vasele navigară împreună 
şi înaintau cu aceeaşi viteză, încât era greu de spus care vas era 
mai uşor. Totuşi corabia lui Daget avea, poate, oarecari mici 
avantaje faţă de cea a lui Rosvel. 

Vântul se mai potoli înspre seară. Cu ajutorul fanioanelor de 
semnalizare, căpitanul Daget îl pofti pe Gardiner în vizită, pe 
vasul său. Rosvel porni într-o barcă şi apoi, urcă pe bordul 
celălalt. 

Daget făcu musafirului său o primire cordială, îl trată cu rom şi 
cei doi căpitani băură unul în sănătatea celuilalt. Pe urmă, 
începură să vorbească despre călătoria ce aveau să facă, despre 
morse, foci şi lei de mare, despre vânătoare. Veni şi Watson, 
care nu se ruşină deloc la vederea lui Rosvel. Acesta, nemaifiind 
supărat de fuga lui, îi strânse mâna prieteneşte fiindcă nu era un 


40 


om răzbunător ci mai degrabă foarte îngăduitor cu defectele 
semenilor săi. 

In dimineaţa următoare vremea începu să se schimbe. Vântul 
puternic care sufla din sud-est îl făcu pe ofiţerul de cart să pună 
direcţia pe sud-vest. Aşa puteau naviga câteva zile, altfel erau în 
primejdie de a intra în bancurile de nisip ce se întindeau departe, 
înspre răsărit. 

Dorind să evite necazurile, Gasard strânse câteva pânze, iar 
vasul lui Daget făcu aceeaşi manevră. Vântul era tot mai 
puternic şi cele două corăbii strângeau mereu alte şi alte pânze. 

In a treia zi, spre seară, Rosvel Gardiner crezu că se aflau la 
aceeaşi latitudine cu capul Henry, la o depărtare de vreo treizeci- 
patruzeci de leghe de coastă. Mai sigur era de faptul că se lăsase 
seara, fiindcă soarele nu se mai vedea de când se dezlănţuise 
furtuna. In ajun, timp de o jumătate de zi, ceața şi ploaia 
măruntă despărţise cele două corăbii iar valurile mării, ridicate 
de vântul puternic, schimbau mereu poziţia celor două vase. 
Când unul, când celălalt rămânea în urmă părând că s-au 
despărţit. 

Rosvel Gardiner se convinsese că Daget se ţine cu tot 
dinadinsul după el, pentru că ori de câte ori natura încerca să 
despartă corăbiile lor, căpitanul vasului de la Martha's Vineyard 
lua toate măsurile ca acest lucru să nu se întâmple. 

Depărtarea de coastă marinarii o aflau cu ajutorul sondei 
marine. Coasta americană nu e prea pitorească, dar coboară într- 
o pantă dulce, fapt ce dă posibilitatea aflării cu precizie a 
depărtării unui punct faţă de țărm. 

Spre seara celei de a treia zile, Rosvel stabili că vasul lui se 
află la o depărtare de 32-33 de leghe faţă de coastă şi nicidecum 
că se găseşte la aceeaşi latitudine cu Capul Henry, aşa cum 
presupusese doar cu câteva zile în urmă. 

— Vremea nu promite nimic bun, spuse Gardiner când se lăsă 
o noapte neagră şi furtunoasă şi n-avem motiv să ne depărtăm 
prea tare de coastă. Daget, care merge înaintea noastră, este 
mai expus primejdiei, dacă ea există, într-o mai mare măsură 
decât noi. 

In această împrejurare grea, Rosvel dovedi slăbiciune, fapt ce 
explică o bună parte din greşelile pe care le-a făcut. El nu voia ca 
rivalul său să-l întreacă în ceva, nici măcar în greşeli. Dacă „Leul 
de mare” de la Holms-Goal poate să navigheze aşa, de ce n-ar 
putea naviga şi „Leul de mare” de la Oyster Pond-Point? lată cum 


41 


vanitatea îi îndeamnă pe oameni să nu se sprijine unii pe alţii, 
greşind. 

In acest timp, Gardiner nu înceta să afunde sonda, operaţie 
repetată de două ori în noaptea aceea, constatându-se mereu că 
adâncimea apei scădea periculos. Probabil, vasul era împins spre 
țărm de vântul care bătea dinspre miază-zi, dar căpitanul nu 
schimba direcţia aşteptând schimbarea acestuia. Faptul că Daget 
naviga chiar mai aproape pe țărm, îl încurca şi mai mult. Şi aşa, 
cele două corăbii mergeau spre pierire sigură fiindcă în zori 
vântul se schimbă şi începu să sufle dinspre est-nord-est, 
împingându-le drept spre malul american. Cu toate că nu mai 
rămaseră decât velele de pe arborele trichet şi acestea strânse 
pe jumătate, încă mai erau prea multe pânze pentru un vas aşa 
de mic. 

Când se lumină de ziuă şi ceața s-a mai împrăştiat se zări 
pământul în direcţia din care bătea vântul. Cercetând hărţile, 
Rosvel se convinse că se află în faţa capului Currituk. Adică la 
şase grade spre sud şi patru grade spre est de locul de unde 
plecase. Işi dădu seama că aici l-a adus întrecerea stupidă cu 
celălalt vas şi regretă că nu se îndepărtase încă din ajun de 
ţărmuri, acum ar fi fost în larg şi ar fi navigat în orice direcţie. 
Nici nu-şi închipuia că Daget îl împinsese în direcţia aceasta 
numai cu scopul de a se ţine de el. 

Văzându-l pe Gardiner că navighează în apropiere de coastă, 
căpitanul Daget se încredinţă că acesta are de gând să teacă 
printre insulele Indiilor apusene ca să facă escală pe cea pe care 
era îngropată comoara. 

Furtuna se dezlănţui pe la ora zece. Căpitanii îşi dădură 
seama, amândoi, de vârtejul primejdiei şi lăsând la o parte 
rivalitatea şi întrecerea dintre ei, încercară să-şi salveze vasele. 
In ciuda tuturor eforturilor, acestea continuau să se apropie 
periculos de țărm. 

— Arborele mare se îndoaie ca o trestie, spuse Gasard. Vasul 
sare pe valuri ca o broască ce se bălăceşte în baltă, domnule 
căpitan. 

— Va trebui să întoarcem corabia, altfel va fi aruncată pe 
țărm, spuse Rosvel calm, cu toate că numai liniştit nu era. Dacă 
vasul ar pieri, nu mi-aş ierta-o niciodată, chiar dacă Pratt ar face- 
O. 

— Domnule căpitan Gardiner, dacă vasul ar pieri, puțini dintre 


8 Arbore trichet - grindă verticală pentru susținere. 


42 


noi s-ar putea salva. Priviţi coasta, acum se vede clar: rareori mi- 
a fost dat să văd un țărm aşa de duşmănos faţă de noii veniţi. 

Rosvel privi şi se convinse de adevăr. Ţărmul ieşea în mare şi 
în faţă şi în spate, iar amândouă vasele se găseau ca într-o baie 
fără putinţa de a ocoli nici unul dintre capuri. 

De-a lungul țărmului, un rând de pietre se întindea sub apă, 
spuma albă a fluxului putând fi văzută cu ochiul liber. Toţi 
marinarii îşi dădură seama de marea primejdie ce-i ameninţa. 
Până la pietre mai rămâneau vreo două mile, dar Gardiner 
constată că era foarte periculos să întoarcă vasul spre larg şi, în 
acelaşi timp, era la fel de periculos să mai înainteze spre țărm. 
Nădejdea lui era că va nimeri canalul ce duce spre Currituk, care 
în acea vreme mai exista, astăzi fiind astupat de nisipurile 
îngrămădite între timp. Gardiner ştia că aici se afla într-unul 
dintre cele mai primejdioase puncte de pe coasta americană. 
Acum, vasul lui Daget se afla într-o situaţie mai bună, mai 
departe de primejdie, la o depărtare de vreo două sute de metri 
de cel al lui Rosvel, în partea din care bătea vântul. 

Furtuna, continuând să bântuie, amândouă corăbiile păreau 
sortite pieirii. 

Cu toţii se uitau acum să zărească canalul iar Rosvel se 
hotărâse să pună capul busolei pe el, dacă împrejurările i-ar fi 
îngăduit. Vasul se apropia clipă de clipă de şirul de pietre care se 
vedea tot mai clar. Corabia era aruncată dintr-o parte în alta. 
Prora era aproape la acelaşi nivel cu marea şi de câteva ori 
crezură că va fi înghițită de valuri. Loviturile erau atât de 
puternice încât părea că se va izbi de fund, deşi sonda arăta o 
adâncime apreciabilă. La unul din salturi, vasul se lovi de o 
stâncă. Arborele cel mare al corăbiei era din lemn solid, dar cam 
subţire. Ar fi trebuit să aibă diametrul mai gros cu câţiva 
centimetri, dar diaconul, zgârcit cum era, cumpărase unul mai 
subţire. Acum, în bătaia vântului, arborele nu mai rezistă şi crăpă 
la câteva picioare de punte aplecându-se peste arborele trichet. 
Rosvel Gardiner, mai mult tăcut până atunci, deveni dintr-o dată 
foarte activ; dădea ordine repezi şi hotărâte, însufleţindu-i pe 
marinari prin exemplul său. Poruncise mai înainte să fie pregătite 
ancorele, altfel în câteva minute vasul putea fi aruncat peste 
pietre şi zdrobit. Amândouă ancorele din faţă fură scufundate 
numaidecât. Vasul se opri şi se întoarse cu prora spre mare, dus 
în direcţia spre care bătea vântul. Marinarii afundară de îndată 
sonda spre a vedea dacă ancorele sunt bine prinse de fund, dar 


43 


rezultatul a fost trist: în mai puţin de două minute furtuna îl 
împinse înapoi, pe o distanţă egală cu lungimea sa. Nădejdea ar 
fi fost acum ca ancorele să se înfigă mai bine, dar fundul era tare 
nisipos, iar după calculele lui Gardiner într-o oră, dacă nu chiar 
mai devreme, vasul ar fi fost azvârlit pe pietre. 

In acest timp, corabia lui Daget se afla la vreo două sute de 
metri de tizul ei, în direcţia din care sufla vântul şi la o jumătate 
de milă spre miază-zi. Vrând să evite pietrele din apă ce se 
întindeau spre mare, corabia puse capul pe sud şi aşa ajunse 
între tizul ei şi țărm, mai aproape de primejdie. 

De pe punte, îngrijorat, Rosvel urmărea cu privirea corabia lui 
Daget care înainta, despicând cu prora valurile înspumate. 

Şi deşi vasul său era împins încet, încet spre coastă, se 
deplasa atât de uşor, încât părea nemişcat în comparaţie cu 
viteza nebunească a corabiei lui Daget. 

Lui Rosvel i se păru că Daget îl va şterge cu vasul său şi fu 
îngrijorat de parâmele sale, ce se aflau la o înălţime de 60-80 de 
metri deasupra nivelului apei şi erau atât de întinse, încât păreau 
cabluri de oţel, dar tizul se mişca aşa de repede, încât primejdia 
trecu. 

Când „Leul de mare” al doilea (şi aşa îl vom numi de acum pe 
cel din Martha's Vineyard) ajunse la o depărtare de vreo câteva 
sute de metri, împins de vânt trecu prin pupa” primului Leu. 

Ţinându-se de parâme, ajunşi la o distanţă foarte mică. Cei doi 
schimbară câteva cuvinte. 

— Vă ţin ancorele? întrebă Daget. 

— Din nefericire, nu? In două minute, suntem împinşi pe o 
distanţă egală cu lungimea vasului. 

— Dacă mai merge aşa, într-un ceas va fi vai de voi. Dar ce 
zici de al meu? 

Gardiner observă acum că vasul lui Daget înaintează cu 
aceeaşi viteză şi înainte şi înapoi purtat de vânt. 

— Să-ţi ajute Dumnezeu! îi strigă lui Daget, făcându-i semn cu 
mâna şi crezând că nu-l va mai vedea decât pe cealaltă lume. 
Cine va rămâne în viaţă va afla sfârşitul acestei aventuri. Eu 
dacă voi mai putea, voi cobori bărcile de salvare. 

Daget nu-i mai răspunse, vasul fiindu-i împins departe, în 
viteză. 

— Intr-o jumătate de ceas, corabia va da peste stânci, spuse 


°? Parâme - cabluri. 
10 Pupa - partea din spate a unei nave. 


44 


Gasard, care stătea lângă Rosvel. De ce nu aruncă ancora? 
Numai Providenta l-ar mai putea salva. 

— ŞI-I va salva. Slăvit să fie Atotputernicul pentru mila lui! 
exclamă Rosvel. Ai văzut, domnule Gasard? 

Într-adevăr avea ce să vadă! Vântul se potolise brusc, iar 
pânzele corăbiei lui Daget începură să se destindă. Marinarii 
crezură întâi că au o iluzie optică, dar schimbarea din jurul lor 
era acum evidentă. Vântul începu să bată din nou, cu o putere 
înspăimântătoare, dar nu ţinu decât câteva clipe. Gardiner fugi 
spre sondă, ancorele ţineau bine. 

— Slavă Domnului! făcu el. Să-i fie numele binecuvântat în 
vecii vecilor! 

— Şi numele singurului şi adevăratului Său Fiu! adăugă cineva 
lângă el. 

Intorcând capul să vadă cine a rostit aceste cuvinte Rosvel îl 
zări pe cel mai bătrân marinar de pe corabie, Stimson, care 
urmărea vasul ce era împins de vânt spre stânci. Rosvel a fost 
surprins nu atât de cuvinte cât de convingerea adâncă cu care 
fuseseră spuse şi, mai târziu şi le-a amintit de multe ori. 

— Se pare că furtuna a trecut, spuse Gasard. Pe coasta 
noastră se întâmplă deseori ca vântul de sud-est să înceteze 
brusc şi să înceapă să sufle vântul de sud-vest. Sper că lucrul 
acesta se va întâmpla şi acum şi că vasul lui Daget, împins spre 
stânci, se va salva. 

— Dar de ce n-o fi aruncând ancora? strigă Rosvel, văzând că 
Daget e împins tot mai mult spre stânci, dacă n-o face, e ca şi 
pierdut! 

— Nici nu se gândeşte la aşa ceva, răspunse Gasard. Uite, 
ridică pânzele. Un marinar se caţără pe sarturi! şi încă unul! 

Probabil, Daget punea mai mult preţ pe pânze decât pe 
ancoră. După un timp, pânzele au fost ridicate toate. Vântul sufla 
în rafale şi împingea corabia spre țărm. 

Dar vântul se potoli din nou şi pânzele căzură atât de repede, 
încât Gardiner şi oamenii săi, aflaţi la o jumătate de milă 
depărtare, auziră zgomotul lor. Apoi se umflară iarăşi, în partea 
opusă de data aceasta şi vântul începu să sufle dinspre țărm. 
Vasul execută numaidecât o manevră de întoarcere iar sonda 
arătă că se mişcă în direcţia dorită. Şi ca întotdeauna, 
schimbarea neaşteptată a vremii era însoţită de un vânt puternic 
care bătea în direcţia opusă. 


11 Sart - frânghie pentru fixarea catargelor de bordurile navei. 


45 


— lată-l, vântul de nord-vest, spuse Gasard. 

Aşa era. Peste vreo zece minute începu să sufle un vânt 
puternic iar vasul lui Daget porni spre larg, tăind valurile, care se 
ridicau şi se rostogoleau spre țărm, în timp ce vasul lui Gardiner 
se legăna pe loc, scuturat de tangaj. 

Gardiner crezu că Daget va ieşi în larg, dar acesta se apropie 
de vasul său avariat şi aruncă ancora. 

Era de înţeles acest gest prietenesc, Daget voia să-l ajute pe 
Rosvel. Vântul de nord-vest bătea atât de puternic, încât 
întâlnirea celor doi a fost amânată pentru dimineaţa următoare. 
Intre timp, vântul încetă şi marea se potoli. Fluxul mai putea fi 
văzut şi acum lângă stânci, dar nu mai era periculos. 

In zori, căpitanul Daget, cu ajutoarele sale, urcă pe vasul lui 
Rosvel, unde au fost întâmpinați cu prietenie. Dar sentimentului 
de camaraderie şi iubirii creştine faţă de aproapele tău i se 
alătura interesul. Oferindu-şi serviciile, Daget era mânat de două 
considerente: să-şi ajute confratele în suferinţă dar nici să nu-l 
piardă din ochi. 

A doua zi, după o călătorie în bune condițiuni, cele două vase 
ajunseră în faţa portului Beaufort. Se opriră, aşteptând fluxul, 
timp în care Rosvel Gardiner profită de împrejurare spre a-i face 
o vizită lui Daget şi îi mulţumi pentru ajutor. 

— Căpitane Daget, spuse Rosvel pe când se găsea în cabina 
comandantului, dumneata nu intri în port, nu? Cred că eu am să 
stau aici cel puţin două zile, aşa că probabil o să ne întâlnim 
dincolo de capul Horn, peste câteva luni. 

— Ştii ceva, Garner? răspunse Daget. Am să fiu sincer: sunt un 
om simplu şi nu-mi place să vorbesc mult, dar îmi place să mă 
port ca un camarad. Era să naufragiem amândoi şi ne-am salvat. 
Până acum, moartea n-a trecut niciodată atât de aproape de 
mine şi, cred că dacă doi oameni au trecut prin asemenea clipe, 
unul nu trebuie să-l părăsească pe celălalt atâta vreme cât 
acesta nu stă încă bine pe picioarele sale. Cel puţin aşa cred eu, 
dacă judecata mea e bună sau nu, nu ştiu. 

— Sigur! Inima îmi spune că ai dreptate şi-ţi mulţumesc pentru 
această nouă dovadă de prietenie faţă de mine, răspunse Rosvel. 
Dar, pe lume mai există şi armatori, iar eu n-aş vrea să am de 
furcă cu patronul meu şi nici n-aş vrea ca şi dumneata să păţeşti 
acelaşi lucru. 

Gardiner invocă tot felul de argumente împotriva opririi inutile 
a lui Daget, dar acesta nu se lăsă deloc. 


46 


— Nu, spuse el, dacă v-aş lăsa singuri lumea m-ar batjocori la 
înapoiere. La noi, pe insulă, există a unsprezecea poruncă, ce 
spune: „Alipeşte-te de prietenul tău”. 

Gardiner îi era foarte recunoscător lui Daget pentru grija şi 
prietenia lui, dar nu bănuia ce motive serioase avea acesta „să 
se alipească” de el. 

Pe vasele care se îndeletnicesc cu vânătoarea balenelor şi 
focilor, marinarii nu primesc soldă, ca majoritatea marinarilor de 
pe celelalte corăbii. 

Rolul marinarilor în asemenea întreprinderi e atât de mare 
încât fiecare primeşte o anumită cotă din beneficiul realizat. 
Partea fiecăruia este în funcţie de locul ce-l ocupă pe vas, de 
experienţă şi pricepere. De obicei, pentru capitalul învestit în 
cumpărarea vasului şi organizarea unei expediţii, armatorul 
primeşte două treimi din beneficiu, restul împărțindu-se între 
ofiţeri şi matrozi. Deci, Daget şi echipajul său dacă pierdeau timp 
cu această oprire îşi micşorau câştigul. Gardiner, dându-şi seama 
de acest lucru, preţui şi mai mult prietenia lui Daget. Echipajul 
acestuia ajută mult la repararea vasului avariat de furtună. 

Beaufort-ul era un port excelent pentru vase cu pescaj mic, 
dar un oraş lipsit de importanţă, unde nu se prea găseau meşteri 
pricepuţi în reparaţii. Oprindu-se, Daget îi făcuse lui Rosvel un 
mare serviciu. Prin eforturile comune ale celor două echipaje, 
lucrul merse cu spor şi a doua zi, spre seară Gardiner ridică 
ancora. Vasul lui era, poate, într-o stare chiar mai bună decât în 
ziua când plecase în călătorie. 

Dacă Morse ar fi inventat telegraful electric cu vreo treizeci de 
ani înainte, plecând din Beaufort, Gardiner ar fi putut să-i trimită 
veşti patronului său şi să primească şi răspunsul. În lipsa 
acestuia, Rosvel îi trimise o scrisoare, pe care diaconul o primi 
peste o săptămână. 

— Unchiule, ai o scrisoare, spuse Mary. Era tulburată şi roşie 
pentru că mesajul conţinea ceva şi pentru ea. 

— O scrisoare? Pe ştampila poştei scrie Beaufort. Ciudat! De la 
cine o fi? Şi cât trebuie să plătesc? Hm, 50 de cenți! 

— Asta înseamnă că Beaufort-ul e departe, răspunse Mary şi 
că scrisoarea e grea. Mi se pare că e scrisul lui Rosvel. 

Dacă lângă el s-ar fi tras cu tunul, Pratt s-ar fi speriat mai 
puţin decât atunci când auzi ultimele cuvinte ale nepoatei sale. 
Ingălbeni şi, în loc să deschidă scrisoarea, lucru pe care se 
pregătise să-l facă, îşi retrase mâna. 


47 


— Ce o fi însemnând asta? spuse diaconul, după ce îşi mai 
reveni. Scrisul lui Garner! Da, da, acum îl recunosc şi eu. O, dacă 
mi-a distrus vasul, n-am să-l iert niciodată! 

— Unchiule, de ce te gândeşti la lucruri rele? Marinarii scriu 
deseori scrisori în timpul călătoriei şi le trimit cu vasele cu care 
se încrucişează. 

— El nu mi-ar fi scris! Sunt ruinat, ruinat! Hai, ia scrisoarea şi 
deschide-o! 

Mary luă plicul şi-l deschise cu mâini tremurânde. Cel dintâi 
lucru ce-l văzu era scrisoarea care îi era adresată. 

— Ce e, Mary? Ce s-a întâmplat, copila mea? Nu-ţi fie teamă 
că ai să mă sperii, spuse, în sfârşit diaconul Pratt cu un glas 
mângâietor. Ca un bun creştin ce sunt, suport o nenorocire. Ce 
fel de ştampilă e asta? N-o fi din acelea pe care le pun notarii 
când cer bani? 

— E o scrisoare către mine şi atâta tot, răspunse Mary, 
înroşindu-se. Rosvel îmi scrie din când în când iar acum mi-a 
trimis o scrisoare în plicul dumitale. 

— Aşa, aşa... Imi pare foarte bine. Dar de unde vine 
scrisoarea? Are notată poziţia geografică a locului? Aş fi curios să 
ştiu pe unde o fi acum. 

Citind primele rânduri, Mary îngălbeni. 

— Lui Rosvel i s-a întâmplat o nenorocire; spuse cu glas 
tremurând de emoție. Totul s-a terminat însă mai bine decât 
credea: Scrisoarea a fost scrisă de la Beaufort, din Carolina de 
Nord, unde vasului i s-au pus catarturi noi, căci cele vechi s-au 
rupt în timpul, unei furtuni, nu departe de capul Hatteras. 

— Hatteras! făcu diaconul. Dar cum a ajuns acolo vasul meu? 

— Nu ştiu, unchiule. Dar mai bine să-ţi citesc scrisoarea şi 
aflăm. 

Mary începu să citească cu glas tare. Gardiner descria tot ce s- 
a întâmplat încă din ziua plecării, sincer, fără să ascundă nimic, 
fără să se justifice. Scria în amănunţime despre „Leul de mare” 
al doilea, cel de la Martha's Vineyard, exprimându-şi părerea că 
Daget are cunoştinţă de existenţa insulelor focilor dar se 
îndoieşte că ar şti adevărata lor poziţie. Despre insula pe care 
era îngropată comoara, Rosvel nu scria nimic, pentru că n- 
avusese prilejul să afle dacă Daget ştie sau nu ceva despre ea. Şi 
nici nu manifesta bănuiala că Daget se ţine după el ca să nu-i 
scape comoara. Dimpotrivă, vorbea despre recunoştinţa pe care 
o poartă lui Daget şi oamenilor săi pentru ajutorul prietenesc ce i 


48 


l-au dat, ajutor fără de care ar fi pierdut cu repararea vasului cel 
puţin o săptămână, în post-scriptum, arăta că vasul a ieşit din 
port şi că răvaşul l-a trimis printr-un marinar. 

— Ajutor prietenesc! bombăni diaconul. Ca şi cum oamenii ar 
lucra din prietenie, nu pentru bani! 

— Rosvel scrie că Daget l-a ajutat numai din prietenie, 
răspunse Mary. Spune că Daget nu i-a luat nimic, nici pentru că l- 
a însoţit în port, nici pentru ajutor. Marinarii se ajută deseori între 
ei, din prietenie şi din iubire creştinească. 

— Dar nu fără interes. lubirea e un lucru foarte frumos şi 
suntem datori să ne ajutăm semenii, numai că acestei iubiri i se 
alătură interesul, cum se alătură, de altfel, tuturor virtuţilor 
noastre. Vasul ăsta mă va ruina şi voi fi silit să cerşesc la 
bătrâneţe. 

— Cam greu să se întâmple aşa ceva, spuse Mary. Afară de 
vas mai ai câteva ferme şi alte averi. Cum crezi că te poţi ruina? 

— Da, da, sunt ruinat! stărui diaconul, bătând din picior. Sunt 
ruinat! Aşa a fost şi cu tatăl lui Rosvel. Ar fi putut să fie cel mai 
bogat om din părţile noastre dacă nu s-ar fi ocupat de speculaţii! 
Mi-aduc aminte că era mult mai bogat decât mine, dar a murit 
sărac lipit pământului. Da, da, simt că sunt ruinat din cauza 
vasului. 

— Rosvel trimite un cont şi o poliţă pe care trebuie s-o 
plăteşti. In total, 116 dolari şi 72 de cenți. 

— Suma asta nu-i preţul ajutorului. Aşteaptă să ceară plata 
ajutorului dat de armatorii şi marinarii „Leului de mare” de la 
Holms Goal. Ştiu, ştiu! Garner m-a ruinat şi eu, ca şi tatăl său, 
am să mor ca un cerşetor. 

— Uite, unchiule! Rosvel a pus probabil, în scrisoarea mea 
acest bilet. Uite-l. E o chitanţă făcută de Daget şi de întregul său 
echipaj, în care se arată că l-au ajutat pe Rosvel din prietenie şi 
că nu cer nici un fel de plată. lat-o, citeşte-o. 

Diaconul n-o citea, ci o devora cu ochii. Avu asupra lui un efect 
atât de liniştitor, încât nu numai că parcurse cu calm scrisoarea 
lui Rosvel, dar îi iertă şi neglijenţa. 

Pe când acesta gusta bucuria pe care i-o pricinuise vestea, 
Mary citea singură, în odaia ei, scrisoarea lui Rosvel. Citind-o, 
plângea deasupra rândurilor duioase, care-i arătau o mare 
dragoste. Dar o întrista depărtarea de iubitul ei. 

Ştirea despre cei doi „Lei de mare” gemeni, cum fuseseră 
porecliţi şi despre intrarea lor, împreună în portul Beaufort să-şi 


49 


repare avariile suferite şi ieşirea în larg tot împreună apăru într- 
un ziar. Mary tăie articolul şi-l puse în scrisoarea primită de la 
Rosvel. Recitea aproape în fiecare zi atât articolul din ziar, cât şi 
scrisoarea lui Rosvel şi de fiecare dată simţea un val de bucurie. 

În acest răstimp, „Leii de mare” îşi urmau drumul. După ce 
ieşiră din portul Beaufort, au mers cu vântul de sud-vest. Rosvel 
şi Daget nu se înțelegeau asupra direcţiei. Gardiner era de 
părere să ocolească insulele Bermude prin sud, iar Daget că 
trebuie să navigheze mai spre răsărit şi să ocolească insulele 
acestea prin nord. 

Gardiner voia să recâştige timpul pierdut cu repararea vasului 
şi să aleagă calea cea mai scurtă. Daget ţinea seama de direcţia 
vânturilor, având în vedere scopul principal al călătoriei. 

Căpitanii discutară de multe ori calea pe unde să ocolească 
insulele Bermude. Drumul între aceste insule şi vânturile alizee 
putea fi scurtat cu patru grade şi Rosvel era de părere că trebuie 
aleasă această rută şi că n-are nici un rost să navigheze spre 
miază-noapte. 

Discuţiile se desfăşurau de pe punţile celor două vase, în timp 
ce navigau spre Bermude, alegând astfel o rută intermediară. 
Intre continent şi aceste insule sunt aproape şase sute de mile şi 
căpitanii avură timp să discute chestiunea din toate punctele de 
vedere, dar într-un mod prietenesc. Vremea era moderată, 
vântul nu se schimba. Înspre seară, vasele se apropiau în aşa fel 
ca cei doi căpitani să poată sta de vorbă. 

In timpul celor cinci zile care trecură se dovedi că vasele au 
aproape aceleaşi calităţi. Deocamdată, corabia lui Daget avea o 
uşoară superioritate asupra aceleia a lui Rosvel, dar un verdict 
nu se putea da încă. 

Şi, în timp ce căpitanii tot mai discutau în privinţa direcţiei, în 
faţă se zări pământ. Daget consimţi, în sfârşit, să ocolească 
insulele prin sud, dar în aşa fel încât să nu le piardă din ochi. 

După ce depăşiră insulele şi ultimele ridicături dispărură, 
Rosvel Gardiner răsuflă uşurat. Acum, America rămăsese în urmă 
iar el spera să nu mai vadă țărmurile până nu va ajunge la 
stânca ce străjuieşte intrarea într-unul din cele mai frumoase 
porturi din lume, Rio de Janeiro. 

Călătorii mărilor nu ştiu ce porturi să admire mai mult: pe 
acesta, Napoli sau Constantinopolul. Bineînţeles, fiecare din 
aceste locuri îşi are farmecul lui. 

Privit de pe mare, Constantinopolul apare ca cel mai frumos 


50 


loc din lume, cu minaretele, Cornul de Aur şi cu Bosforul. Dar, 
dacă urci pe munţii care înconjoară Napoli şi priveşti spre Golful 
Salerno, sau Gaeta, sau Campagna Felice sau spre monumentele 
străvechi şi le vezi în atmosfera fermecătoare a Italiei, îţi vine să 
crezi că pe toată suprafaţa pământului nu există locuri mai 
pitoreşti. Şi, dacă intri în Golful Rio de Janeiro rămâi mut în faţa 
panoramei ce ţi se deschide, chiar dacă ai călătorit mult prin 
lume. 

Cele două corăbii trecură de ecuator fără aventuri deosebite. 
Străbătură în linişte zona toridă şi, după 46 zile de la plecarea lor 
din Montauck, întâlniră o balenieră din Sag-Harbourg ce se 
înapoia acasă şi care plecase de o săptămână din Rio de Janeiro, 
unde descărcase ulei de balenă, Gardiner trimise cu acest vas o 
scrisoare diaconului în care îl înştiinţa că va sosi la Rio de Janeiro 
cu o săptămână mai devreme, sperând să-l mai liniştească. 

O întâmplare din ziua întâlnirii cu baleniera le-a mărit plăcerea 
trimiterii de veşti despre ei. Pe când vasele navigau paralel, la 
vreo două sute de metri unul de altul, Gasard observă o zarvă 
ciudată pe coverta „Leului” al doilea, cum obişnuiau să-i spună 
tizului lor. 

— Au văzut o balenă! strigă Stimson, care se găsea pe sarturi. 
Da, da, continuă, urmărind cu privirea învălmăşeala de pe 
cealaltă corabie, ori au văzut o balenă, ori le-a căzut un om în 
mare. 

— O balenă, o balenă! strigă din nou. Adică, un caşalot. Acolo, 
domnule, acolo, în stânga! 

Cel care s-a aflat vreodată într-o trăsură cu patru cai când 
aceştia o iau la goană, poate să-şi închipuie ce agitaţie se stârni 
pe vasul diaconului Pratt. Toţi începură să alerge, ca şi cum o 
singură voinţă punea în mişcare muşchii tuturor. Cei care erau în 
cabină fugiră într-un suflet pe punte, cei care erau pe vergi se 
dădură jos într-o clipită. Căpitanul Gardiner ieşi repede din 
cabină, sări în barca coborâtă de Gasard, iar acesta se năpusti în 
cea de a doua. 

Deşi nici unul din cele două vase nu era destinat vânătorii 
balenelor, fiecare avea parâme, lăncii, harpoane şi tot ce era 
necesar pentru astfel de cazuri. Maniera specială de vâslit, ce se 
întrebuinţează astăzi când barca se apropie de o balenă, era 
necunoscută pe acea vreme. Se spune că, acum, aceste animale 
sunt atât, de sperioase, încât, lopătând ca înainte, nu te-ai mai 
putea apropia de un cetaceu. Ca să vânezi unul din aceşti uriaşi 


51 


ai mării, astăzi, se cere mai multă prudenţă şi mai mult 
meşteşug decât acum treizeci de ani. 

Fiecare vas cobori aproape în acelaşi timp câte două bărci. 
Daget şi Rosvel conduceau fiecare cate una. Celelalte două bărci 
erau conduse de Gasard şi Macy, secunzii lor. Toate bărcile se 
îndreptară spre locul unde fusese văzută coloana de apă 
aruncată de cetaceu. Marinarii susțineau că erau nişte caşaloţi, 
adică cei care dau un ulei de trei ori mai scump decât cel de 
balenă. Cele două specii se deosebesc între ele şi datorită 
faptului că balena aruncă două coloane înalte de apă, iar 
caşalotul una joasă. 

După scurt timp, bărcile conduse de căpitani ajunseră una în 
dreptul alteia, înaintând la aceeaşi distanţă, încât marinarii 
puteau vorbi între ei. Pe feţe li se citea dorinţa de a se întrece, 
figurile erau grave şi trădau hotărâre, braţele lucrau stăruitor. 
Obişnuiţi să manevreze lopeţile lungi pe o mare agitată, 
marinarii vâsleau minunat, energic şi în zece minute se 
depărtară la o milă de vase, înaintând în contra vântului. 

— Ce zici, Garner, strigă Daget, lucrăm pe jumătate sau 
fiecare barcă lucrează pentru ea? 

Intrebarea fusese pusă pe un ton prietenesc dar cu un gând 
rău. Daget voia ca totul să se facă în comun, crezând că astfel va 
cimenta prietenia de la Beaufort şi, pe viitor, acesta va deveni un 
obicei. 

In clipa în care voi să-i răspundă, lui Rosvel îi veni un gând 
care-i sugeră un răspuns cuminte şi anume, că întrecerea ar 
duce la rezultate mai bune decât munca în comun. 

— Cred că ar fi mai bine ca fiecare să lucreze pentru el, 
răspunse Rosvel Gardiner. 

La câteva minute, după aceea Daget şi Rosvel se despărţiră, 
fiecare uitându-se înainte şi căutând coloana de apă. 

Probabil că mai toţi cunosc anatomia cetaceelor şi ştiu că 
aerul le e la fel de necesar respirației ca şi omului. Deosebirea în 
această privinţă e că o balenă poate să stea mai mult timp în 
apă fără să-şi reîmprospăteze aerul în cavitatea pectorală decât 
un animal de uscat. La anumite intervale, totuşi, trebuie să se 
ridice la suprafaţă şi să ia aer fiindcă, altfel moare. Când se 
elimină aerul prin „răsuflători”, cum denumesc marinarii orificiile 
respiratorii, apa, datorită presiunii aerului, ţâşneşte în sus, 
formând coloane sau „havuzuri”. Aşa află vânătorii de balene 
despre prezenţa vânatului. După ce a eliminat aerul stricat, 


52 


balena îşi umple plămânii cu aer proaspăt sau rămâne la 
suprafaţă, jucându-se pe valuri sau se afundă căutându-şi hrana, 
ce este formată din insecte de mare sau moluşte. Le caută acolo 
unde ele abundă şi le prinde cu ajutorul firelor ce cresc pe 
fanoanele care îi ţin loc de dinţi. Caşalotul are însă un maxilar pe 
care îl foloseşte cu multă iscusinţă sfărâmând deseori barca 
vânătorilor. Atacând o balenă, marinarii n-au să se teamă decât 
de coada ei, pe când un caşalot se poate apăra şi cu dinţii. 

Cele două bărci se despărţiră pornind fiecare în căutarea 
caşalotului. Cârmacii scrutau oceanul, dar nu se vedea nimic. 
Dacă Rosvel şi Daget n-ar fi văzut şi ei coloanele de apă, s-ar fi 
întors de mult fiecare pe vasul lui. Amândoi erau încredinţaţi că 
animalul se află prin apropiere şi se depărtau câte puţin unul de 
altul, privind stăruitor în jurul lor când bărcile se ridicau pe 
creştetul unui val lucitor. Nu se vedeau însă, decât valuri. 

Deodată, ochii ageri ai lui Gardiner zăriră coada unui caşalot. 
Se găsea la o distanţă egală între el şi Daget. Cei doi căpitani 
păreau a-l fi zărit în aceeaşi clipă, pentru că bărcile porniră în 
urmărirea prăzii aproape în acelaşi timp. Nici rechinul, nici ştiuca 
nu se aruncă cu atâta repeziciune asupra prăzii lor, cum se 
năpustiră bărcile asupra caşalotului. 

In scurt timp se văzu o ceată întreagă de cetacee, care înotau 
contra vântului. În frunte era un mascul uriaş, vreo şase pui se 
ţineau după mamele lor sau se jucau între ei, ca nişte căţei. O 
femelă se întorsese pe o parte ca să-şi alăpteze puiul. Deodată, 
toată ceata s-a oprit. Numai masculul înota în jurul ei. In acest 
timp, bărcile intrară în mijlocul cetei. 

Mânaţi de spiritul de întrecere, marinarii uitaseră de orice 
prudenţă. Să ataci un cetaceu, ca şi alte animale, când acestea 
trebuie să-şi apere puii, e periculos. Dar, pe marinari nu-i mai 
interesa decât cine va învinge - Rosvel sau Daget - şi ce vas va 
pune mâna pe pradă. 

Fără să vadă primejdia, Rosvel intră cu barca drept în mijlocul 
cetei şi se apropie de uriaşul mascul. 

Indată ce simţi lovitura de harpon, caşalotul ridică coada şi se 
scufundă cu o uimitoare repeziciune. De obicei, cetaceele înoată 
cu iuţeala cu care merge un om sănătos şi voinic. Când fuge la 
suprafaţă de vreo primejdie, viteza lor este egală cu a unui vas 
uşor cu toate pânzele întinse. Când sunt răniţi cu harponul, 
cetaceele înoată cu o înspăimântătoare iuţeală, uneori se afundă 
pe o adâncime de o milă. Au fost cazuri când din cauza 


53 


repeziciunii cu care s-au afundat, animalele şi-au zdrobit capul 
de stâncile din apă. 

Caşalotul rănit de Gardiner se afundă pe o adâncime de vreo 
şapte sute de metri, cât măsura frânghia, apoi se ridică la 
suprafaţă şi se îndreptă încet spre ceată. 

După aruncarea harponului, în dispozitivul echipajului bărcii se 
petrece o schimbare de locuri. Harponul e o suliță dinţată, prinsă 
de o vergea de lemn, de care se leagă o frânghie sau un otgon 
ca cetaceul să nu poată fugi, cu toate că se întâmplă uneori ca 
un om voinic şi dibaci să-l omoare de la prima lovitură. De obicei, 
acesta se înfige în stratul de grăsime în care e învelit corpul 
animalului, iar la afundarea cetaceului dinţii lui se înfig bine în 
piele. In timp ce cârmaciul, care era şi aruncător de harpon, 
lansă „fierul”, cum îi spun vânătorii de balene, Rosvel îşi schimbă 
locul. Se duse la proră şi luă lancia, armă cu care balenele 
primesc lovitura de graţie. Marinarii scoaseră lopeţile din apă, 
fixându-le în inelele prin care treceau şi care erau prinse de bărci 
astfel ca, în caz de nevoie, să se poată vâsli imediat. Vâslele 
ridicate, formau cu bordul un unghi de 45 de grade. Caşalotul se 
apropie de ceată şi atunci marinarii strânseră frânghia, iar 
cârmaciul o băga într-un butoi anume pregătit la pupă. 
Operaţiunea se făcea ca oamenii să nu se împiedice de frânghia 
ne care caşalotul o trăgea după el şi care întotdeauna putea fi 
tăiată cu un topor care se găsea la bord. 

Rosvel nu ştia ce să facă fiindcă e neobişnuit ca un cetaceu să 
se întoarcă la locul unde a fost rănit. Crezu întâi că animalul se 
întoarce ca să înceapă lupta şi să facă pe marinari să simtă 
puterea fălcilor lui dar, când se apropie la o distanţă de o sută de 
yarzi!? de barcă, se întoarse, izbind puternic valurile cu coada. 
Caşalotul remorca barca, înaintând contra vântului, cu o viteză 
de şase noduri, uneori mai încet. Oamenii strângeau treptat- 
treptat frânghia, apropiindu-se tot mai mult de caşalot, până 
când ajunseră la vreo cincisprezece metri de înspăimântătoarea 
lui coadă. Apoi fixară frânghia, aşteptând ocazia de a înfige 
lancia. 

Şi, aşa, barca lui Rosvel merse vreo două ore. Celelalte nu se 
mai vedeau, dar animalul nu părea speriat de faptul că oamenii 
erau atât de aproape de el. 

Inainte de aruncarea harponului, marinarii păstrară tăcere, pe 
urmă începură să vorbească în şoaptă, după aceea cu glas tare 


12 Yard - măsură englezească de lungime, de 0,9144 m 


54 


şi în cele din urmă comenzile se dădeau prin strigăte. 

Cel mai bătrân şi mai bun marinar, Stimson, stătea acum la 
cârmă. Tot el aruncase şi harponul. 

Stând la proră şi ţinând lancia în mână, căpitanul îi spuse: 

— Se pare că băiatul ăsta vrea să ne târască după el. Am 
putea să ne apropiem şi să dăm cu lancia în el, dar cred că ne 
simte. 

— Cum să nu ne simtă, domnule căpitan! E mai bine să nu ne 
grăbim şi să câştigăm timp. Văd că mişcă uşor din coadă şi asta 
nu-mi place deloc. E mai bine să aşteptăm. Observaţi, se afundă 
mereu, în loc să înoate drept, cum ar trebui să facă un caşalot 
deştept. 

— Da, tocmai asta mă face să fiu prudent. E mai bine să mai 
aşteptăm. Cred că băieţii de pe vas nu dorm şi manevrează cum 
trebuie. 

— Domnul Gasard le-a poruncit să fie atenţi şi... Uitaţi-vă aici, 
uitaţi-vă! 

In clipa aceea caşalotul se opri şi, ridicându-şi uriaşa coadă 
izbi cu ea apa cu atâta putere, încât zgomotul se auzi, probabil, 
la o jumătate de leghe şi începu să plouă, parcă. In aceeaşi clipă, 
marinarii dădură drumul la frânghie şi barca se depărtă cu vreo 
treizeci de metri. Erau acum în mijlocul oceanului pustiu, departe 
de vasul lor şi aşteptau răbdători ca uriaşul mărilor să se 
oprească spre a se apropia de el şi să-l răpună. Cei mai mulţi 
stăteau cu braţele încrucişate pe piept şi priveau caşalotul, în 
timp ce căpitanul şi cârmaciul urmăreau fiecare mişcare a 
caşalotului. Acesta încă mai izbea apa cu coada, când strigătul 
marinarilor îl făcu pe Rosvel să privească într-o parte, acolo unde 
un caşalot mic trăgea după el barca lui Daget drept spre barca 
lui Rosvel. 

Acesta vru întâi să renunţe la pradă, să se dea la o parte, 
pentru că cetaceul cel mic părea că va da peste barca lor. Dar 
mititelul se sperie, probabil, de zvârcolirile părintelui său, care 
tot mai agita apa şi o făcea să spumege şi îşi schimbă direcţia 
începând să se învârtă în jurul uriaşului. In această mişcare a 
caşalotului cel mic, frânghia de la barca lui Daget putea să 
treacă pe sub barca lui Rosvel şi s-o răstoarne. De aceea, 
Gardiner porunci marinarilor să pregătească cuţitele ca să poată 
tăia frânghia în caz de primejdie. 

Frânghia de la barca lui Daget intră în gura caşalotului cel 
mare şi începu să-i taie colţurile gurii. Uriaşul se smuci înainte cu 


55 


atâta putere, încât, înainte ca cetaceul cel mic să fi putut descrie 
o jumătate de cerc, smulse harponul din el. Oamenii din barca lui 
Rosvel dădură repede drumul la frânghie, pentru că animalul cel 
mare se afundase, adânc. Daget se văzu silit să facă aceeaşi 
operaţie; nu voia să taie frânghia şi s-o piardă. 

— Căpitane Daget, spuse Rosvel, ştii bine că prada e a mea. 
După regulile vânătoreşti am fixat frânghia aşteptând un 
moment prielnic să arunc lancia, când prada cu frânghia 
dumitale mi-au tăiat, drumul şi au intrat în gura prăzii mele. Ştii 
că frânghia dumitale se ţine întâmplător şi că acest lucru este 
contrar tuturor obiceiurilor. 

— Nu ştiu. Frânghia mea se ţine şi asta îmi ajunge. 
Deocamdată, caşalotul nu-i al meu, dar după ce-l voi omori, va fi 
al meu. 

Gardiner îşi dădu seama că n-are rost să mai stea de vorbă cu 
un astfel de om. Hotărând să nu renunţe în nici un caz la 
drepturile sale, porunci oamenilor să strângă frânghia. Caşalotul 
înota tot mai încet şi nu trebuia să se mai piardă timp. Oamenii 
lui Daget făceau acelaşi lucru. Acum se punea problema cine se 
va apropia mai repede de caşalot şi-l va omori? 

Căpitanii îşi îndemnau oamenii, care lucrau voioşi. Peste 
câteva clipe, amândouă bărcile se apropiară de caşalot: Gardiner 
din partea stângă, adică din aceea în care era înfipt harponul, iar 
Daget din partea dreaptă, astfel că frânghia lui ieşea în partea 
aceea din gura animalului. Amândoi căpitanii stăteau la proră, cu 
lănciile în mână, gata să răpună prada. Marinarii vâsleau, 
apropiindu-se repede de caşalot. Daget era în acele clipe mai 
rece şi mai calculat decât Rosvel. Acesta era însă mai voinic şi 
mai îndrăzneţ. Amândoi căpitanii aruncară lănciile în acelaşi timp 
şi amândoi cu succes, în aceeaşi clipă, bărcile dădură drumul la 
frânghie şi începură să se depărteze de caşalot cu toată graba. 
Marea spumega în jurul animalului, dar acesta nu se zbătu mult. 
Marinarii din cele două bărci urmăreau cu oarecare plăcere şi 
curiozitate cum ţâşnea sângele. Muri foarte repede. 

Pe trupul caşalotului răpus, Daget şi Rosvel se întâlniră faţă în 
faţă. Infigând lănciile mai adânc în grăsime şi ţinându-se de 
capetele lor, se priveau în ochi; nici unul din ei nu se gândea să 
renunţe la pradă. 

— Căpitane Daget, începu Rosvel, cu asprime, eşti un vânător 
cu experienţă şi trebuie că ştii obiceiurile meseriei noastre. 
Harponul meu a fost înfipt înaintea harponului dumitale, eu n-am 


56 


scăpat nici o clipă prada, care a fost ucisă cu lancia mea. Într-o 
atare situaţie nici un om care cunoaşte obiceiurile vânătoreşti n- 
ar proceda aşa cum faci dumneata. 

— Eu am obiceiurile mele, răspunse Daget. Nu te-am părăsit 
când ai avut catarturile rupte şi am să mă ţin după dumneata şi 
acum. Aşa se obişnuieşte prin părţile noastre.. 

Auzind răspunsul căpitanului lor, marinarii lui Daget râseră în 
hohote. Gardiner îi privi supărat. 

— Vorbe goale, spuse el. Ştii că în cazul nostru, nu interesează 
ce se obişnuieşte prin părţile dumitale, ci care sunt legile 
americane. Dacă dumneata mi-ai lua caşalotul şi cred că nu eşti 
omul care s-o facă, ajuns în ţară ai plăti scump. Unchiul Sam are 
mâini lungi, care cuprind tot pământul. Te rog, gândeşte-te bine 
la toate înainte de a hotărî. 

Daget tăcea. li dădea probabil dreptate lui Rosvel dar credea 
că dacă ar da înapoi de la început şi n-ar mai stărui n-ar proceda 
după obiceiul americănesc. 

— Frânghia dumitale a ţinut bine, dar nici a mea nu s-a rupt, 
răspunse el. Eu nu-ţi cunosc legile dar o balenă aparţine aceluia 
care a înfipt harponul în ea, dacă, fireşte, poate să ajungă la ea şi 
s-o omoare. Dar mai există o lege mai puternică decât toate 
legile, anume voinţa lui Dumnezeu. Domnul a vrut ca prada să 
nu scape nici unuia din noi. Prin urmare, amândoi avem dreptul 
la ea şi mă îndoiesc că legile Statelor nu mi-ar da dreptate. Mi- 
am pierdut prada din cauza dumitale şi mi se cuvine o 
despăgubire. 

— Ţi-ai pierdut prada din cauză că ea s-a apropiat de a mea. 
Dacă harponul din caşalotul dumitale nu ieşea, eram obligat să 
tai frânghia. Dacă unul din noi doi are drept la despăgubire, 
acesta sunt eu, pentru că am fost silit să depun o muncă grozavă 
ca să nu scap caşalotul. 

— Ba, cred că eu am omorât caşalotul. Eu am aruncat lancia 
mea şi atunci ai înfipt-o pe a dumitale. Deci, eu l-am rănit primul. 
Ascultă, Garner, uite mâna mea, am fost prieteni şi nu vreau să 
ne certăm acum. Vreau să-ţi propun ca de azi înainte să lucrăm 
împreună, cu orice am avea de-a face, cu balene, morse sau cu 
altceva, înainte de a ne înapoia acasă vom împărţi şi fiecare îşi 
va primi partea lui. 

Rosvel pricepu îndată unde voia să ajungă Daget, scopul 
principal al rivalului său era de a-i afla taina, de a-i călca 
drepturile. 


57 


— Căpitane Daget, eşti stăpân pe vasul dumitale, pe când eu 
nu sunt pe al meu; ai dreptul să faci asemenea propuneri, eu 
însă n-am dreptul să le primesc. Datoria mea e să încarc vasul 
cât mai repede şi să mă înapoiez imediat la patronul meu, pe 
când dumneata poţi să cutreieri mările cât pofteşti. lată de ce 
nu-ţi pot primi propunerea. 

— Da, un răspuns frumos, Garner, pentru care am să te iubesc 
şi mai mult. Doar n-o să ne stricăm prietenia pentru patruzeci 
sau cincizeci de butoaie de ulei de balenă. Te-am ajutat la 
Beaufort şi nu ţi-am cerut plată, acum din nou. Poate că are să 
mă facă fericit şi pe mine Dumnezeu, pentru dezinteresul meu. 

Era şiret şi prudent fiindcă ştia bine că legea nu l-ar fi apărat, 
ba, după întoarcere ar fi trebuit să răspundă înaintea justiţiei. 
Acestea şi altele îl făcură să cedeze. 


Să-i lăsăm, acum, pe marinari şi să ne întoarcem la casa 
diaconului Pratt. 

In luna martie din anul următor, Mary stătea la fereastră şi 
privea întristată baia unde văzuse ultima oară, cu aproape şase 
luni în urmă, vasul lui Rosvel dispărând dincolo de zare. După ce 
bătuse vreme îndelungată un vânt puternic, acum sufla unul 
călduţ de la miază-zi şi primăvara se arăta. 

Mary deschise fereastra, pe unde un vânt uşor pătrundea. 
Diaconul scria lângă căminul în care pâlpâia focul. 

— Unchiule, a propos, nu ştii cât e de la noi până la Oceanul 
Antarctic? 

— Ar trebui să faci singură socoteala, de ce am plătit taxele la 
şcoală? 

— Cu dragă inimă aş face-o dar nu ştiu cum să încep. 

— Câte mile are un grad de latitudine? Ar trebui să ştii. 

— Peste 69 de mile, unchiule. 

— Bine. Acum, la ce grad de latitudine e situat Oyster Pond- 
Point-ul? 

— Mi-aduc aminte că Rosvel spunea că la 41 de grade şi 
câteva minute. 

— Aşa. Inmulţim 41 cu 69 şi ne dă 2829 Deci, pe drumul cel 
mai scurt, între noi şi ecuator sunt 3000 de mile. Acuma... cercul 
polar de sud e la 23*30'. Scăzând asta din 99°, rămân 66*30' 
între ecuator şi punctul cel mai apropiat al Oceanului îngheţat de 
sud. Mai departe: 66*30' fac 4589 de mile în linie dreaptă, 
socotind că un grad are numai 69 de mile. Impreună cu cele 


58 


3000 de mile pe care le-am avut, fac 7589 de mile. Dar nu poţi 
naviga în linie dreaptă în nici un caz. Prin urmare, Garner a făcut, 
cel puţin 8000 de mile, fără să mai socotesc că a trebuit să 
ocolească capul Horn. 

— Grozavă distanţă! 

— Da, da, în special pentru acel care şi-a trimis toată averea 
într-acolo! Să ştii că nu dorm nopţile şi mă tot întreb pe unde or 
fi acum? 

— Uite-l pe Joe. Vine cu o scrisoare. 

Mary fugi în întâmpinarea pescarului şi recunoscu scrisul lui 
Rosvel pe adresă. 

— O scrisoare, o scrisoare! strigă, dând buzna în odaie. Un 
răvaş de la Rosvel, scris de mâna lui. Şi lacrimi de fericire îi 
ţâşniră din ochi. 

— Linişteşte-te, Mary, linişteşte-te! îi spuse diaconul. Şezi şi 
citeşte mai repede! Ochii mei nu mai vor să mă servească. 

— Rio de Janeiro, Brazilia, America de Sud, 14 Noiembrie 
1819, începu Mary. 

— Rio de Janeiro! o întrerupse unchiul. la spune-mi, Mary, asta 
e dincolo de capul Horn? 

— Nu, unchiule, Brazilia e aşezată spre răsărit de Anzi şi Rio 
de Janeiro e capitala ei. 

— Aşa-i, aşa-i. Uitasem. Bancurile de nisip din Brazilia, pe care 
le vizitează vânătorii noştri de balene din Oceanul Atlantic. Dar 
de ce o fi intrat în Rio? Probabil să cheltuiască bani! 

— Hai să citim scrisoarea, scrie ceva despre un caşalot. 
Despre ulei de balenă. 

— Un caşalot? Ulei de balenă? strigă diaconul, înveselit. 
Citeşte, Mary, citeşte! Draga mea! Mai repede! 

„Mult stimate domnule Israel Pratt - începu să citească Mary - 
amândouă vasele au plecat împreună din Beaufort, lucru despre 
care v-am mai scris. Vremea era minunată şi vasele au navigat 
repede până când au ajuns în regiunea unde schimbările 
obişnuite ale vremii ne-au cauzat o întârziere de aproape o 
săptămână. La 18 Octombrie, s-au auzit, deodată, strigăte: 
„balenă, balenă” şi am văzut în apropiere o ceată de caşaloţi. 
Cele două vase au lansat bărci şi peste puţin timp am izbutit să 
aruncăm harponul într-un caşalot uriaş, care ne-a târât mult 
până când am putut să-l răpunem cu lancia. Căpitanul Daget a 
emis pretenţii asupra caşalotului, pe motiv că frânghia lui intrase 
întâmplător între fălcile acestuia. Şi-a băgat însă repede minţile 


59 


în cap şi ne-a ajutat chiar să-l remorcăm până la vas. Harponul 
lui ieşise dintr-un alt animal, tânăr şi oamenii lui au fost tare 
nemulţumiţi; din fericire a mai apărut o ceată de caşaloţi tineri şi 
căpitanul Daget a izbutit să ucidă trei din ei, iar Gasard a mai 
ucis unul tânăr pentru noi. Sunt fericit să vă anunţ că vremea ne- 
a favorizat, aşa că am spintecat caşaloţii şi am topit uleiul. 
Acelaşi lucru l-a făcut şi căpitanul Daget. Caşalotul cel mare ne-a 
dat 190 de butoaie de grăsime, din care 43 de butoaie; de 
spermanţțeti?, iar cel mic 58 de butoaie, din care 21 de 
spermaţet. Daget a obţinut 133 de butoaie de la cei trei caşaloţi, 
dar mai puţin spermaţet decât noi. Cu această încărcătură am 
sosit la Rio. Şi etapa aceasta a decurs cu bine. V-am trimis, după 
cum se vede în factura alăturată 177 de butoaie dintre care 64 
butoaie de spermaţet, iar restul ulei, cu bricul „Jason”, comandat 
de căpitanul Williams, care pleacă la 20 ale lunii viitoare şi va lua 
şi această scrisoare. Incărcătura e trimisă pe numele Fish şi 
Grinel, New-York şi va fi predată la cererea dumneavoastră”. 

— la stai, Mary, ia stai niţel! Veştile sunt aşa de frumoase, 
încât nu-mi vine să cred, spuse diaconul, întrerupând-o. Da, da, 
sunt aşa de frumoase, încât nu-mi vine să cred! Mai citeşte-mi-le 
odată, Mary, citeşte-mi tot de la început, cuvânt cu cuvânt. 

Mary reciti scrisoarea, bucurându-se de succesul lui Rosvel. 

— Unchiule, spuse ea, tot uleiul ăsta e de caşalot şi, prin 
urmare, e mult mai scump decât uleiul de balenă. 

— Da, da, e aproape de trei ori mai scump. la dă-mi ultimul 
număr al jurnalului să vedem ce preţ are uleiul de caşalot. 

Mary găsi ziarul şi-l întinse unchiului. 

Uite, 9 şilingi galonul. Mary, ia o hârtie şi înmulţeşte 177 cu 
30. Cât face? 

— Face exact 5310. De ce trebuie să înmulţesc cu 30? 

— Fiecare butoi are 30 de galoane, de fapt, ar trebui să aibă 
32 de galoane, dar, azi, toată lumea te înşeală şi te fură. 
Inmulţeşte acum 5310 cu 9. Cât face? 

— 47.790. Sper că e bine. 

— Aştia sunt şilingi. Acum, împarte 47.790 la 8. Mai repede, 
dragă Mary, mai repede. 

— Mi-a dat 5973 şi 6. Cred că e corect. 

— Da, da, e bine, draga mea. In cifră rotundă; avem 6000 de 
dolari. E o sumă frumuşică, nu? Şi diaconul îşi frecă mâinile, 


13 Spermanţet - ceară obţinută din craniul de balenă, delfin, caşalot, 
întrebuințată la fabricarea lumânărilor. 


60 


mulţumit. 

— Patru mii de dolari, Mary, e o sumă care acoperă aproape în 
întregime costul vasului, fără să mai pun la socoteală, fireşte, 
armătura şi garniturile. Da, acest Garner e un băiat minunat! Am 
fost întotdeauna de această părere. Este cam repezit dar, băiat 
bun. Sunt sigur că i s-au rupt catarturile când a vrut să-l 
depăşească pe Daget. Dar astea sunt fleacuri! Nu există un om 
mai potrivit pentru vânătoarea balenelor sau a morselor. Am 
ştiut acest lucru ca nimeni altul fiindcă l-am angajat, n-aş fi 
angajat pentru vasul meu un comandant slab! 

— Rosvel e un băiat bun, răspunse Mary şi lacrimile îi ţâşniră 
din ochi, când îşi aduse aminte de cel care-i era drag. Unchiule, 
nimeni nu-l iubeşte şi nu-l stimează mai mult decât mine. Dar n- 
ar fi mai bine să isprăvim scrisoarea? Mai este destul de citit. 

— Da, da, continuă, dar mai citeşte o dată acolo unde 
vorbeşte despre numărul butoaielor de ulei ce ni le-a trimis. 

Mary reciti pasajul, apoi continuă: 

„Nu ştiu cum să procedez cu căpitanul Daget, scria Rosvel. Cu 
mine s-a purtat mărinimos şi nobil şi am crezut că ar fi fost urât 
să scap de el într-o noapte sau într-o furtună. Probabil ştie câte 
ceva despre insulele focilor, dar nu cred că ştie poziţia lor 
geografică. Marinarii lui fac mereu aluzii. Nu o dată mi-a trecut 
prin cap că Daget se ţine după noi pentru că, fără ajutorul 
nostru, n-ar fi în stare să găsească ceea ce caută. El nu este un 
mare navigator: se conduce mai mult după semne şi curenţi 
decât după ştiinţă, dar, aceasta nu-l împiedică să ajungă oriunde 
vrea”, 

— Opreşte-te, Mary, opreşte-te, draga mea. Lasă-mă să 
pătrund toate acestea. E îngrozitor, nu-i aşa? 

Mary se sperie şi îngălbeni văzând groaza din cuvintele 
diaconului. 

— Ce este îngrozitor? întrebă ea. 

— Ce unelteşte şiretul de Daget, cu gaşca lui! Nişte bestii, 
oameni fără teamă de Dumnezeu! Se poate aşa ceva? Se ţine 
după Garner ca şi cum acesta s-ar fi angajat căpitan pe vasul lui! 
Dar poate o ajuta Dumnezeu şi o să-i prindă gheţurile în Oceanul 
Antarctic, ar fi o pedeapsă meritată. 

— Eu cred, unchiule, că şi ei au acelaşi drept ca oricare altul 
să navigheze pe Ocean. Balenele şi morsele sunt un dar de la 
Dumnezeu şi nimeni n-are un drept exclusiv asupra lor. 

— Draga mea, uiţi că un om poate avea un secret şi atunci nu 


61 


se apucă să-l spună tuturor. Dar citeşte mai departe, să aflăm 
acum totul. 

„Am terminat tot ce am avut de făcut pe aici şi mâine ies în 
larg. Nădăjduiesc ca, peste douăzeci de zile, dacă nu mai curând, 
să fiu la capul Horn. Cum să scap de Daget, încă nu ştiu, mi-o ia 
înainte aproape totdeauna. În afară de zilele cu vânt puternic, 
când avantajul este de partea mea. Aş putea scăpa de el într-o 
noapte, dar mi-e teamă că dacă cunoaşte mai mult poziţia 
insulelor vine acolo înaintea mea şi sperie animalele”. 

— Ingrozitor, îngrozitor! o întrerupse din nou diaconul. Nici că 
se putea ceva mai rău. Dar eu n-am să admit aşa ceva şi aceasta 
nu se va întâmpla, pentru că nu vreau eu să se întâmple! 

— Dar, unchiule, uiţi că Rosvel nu-ţi poate auzi cuvintele. 
Crede-mă, va proceda cât se poate mai bine. 

Unchiul nu se linişti însă. Dimpotrivă, se înfierbânta tot mai 
tare şi, scăpă câteva vorbe despre taina sa. Dându-şi seama, ca 
să nu facă o nouă imprudenţă, începu el însuşi să citească 
scrisoarea. 

Bucuroasă, Mary citi scrisoarea care-i era adresată. 

„Dragă Mary, îi scria Rosvel, unchiul îţi va povesti, probabil, 
cum am ajuns la Rio şi tot ce i-am scris despre vas. li trimit ulei 
de caşalot în valoare de peste 4000 de dolari şi cred că, acum, 
are să mă ierte pentru stricăciunea de la catarturi. Sper că se va 
sfârşi cu bine călătoria noastră. O, dacă aş putea nădăjdui că, 
după înapoierea mea, ai să fii mai îngăduitoare în ceea ce 
priveşte ideile mele. Citesc în fiecare zi Biblia pe care mi-ai dat-o 
şi mă rog lui Dumnezeu să-mi lumineze sufletul, dar încă nu pot 
să mă laud că mi-am schimbat ideile, dimpotrivă, sunt şi mai 
viguroase ca înainte”. 

Ajungând la aceste cuvinte, Mary oftă şi izbucni în lacrimi. Ştia 
că Rosvel e sincer şi că întotdeauna spune ceea ce gândeşte. 
Regreta amarnic că ideile lui Rosvel nu s-au schimbat şi că n-a 
devenit încă un bun creştin. 

„Dar, nu mă las pradă deznădejdii şi nu pun Biblia la o parte 
nici în ruptul capului. Roagă-te pentru mine, Mary. De fapt, ştiu 
că o faci fără să te mai rog”. 

După ce isprăvi scrisoarea. Mary izbucni din nou în plâns. 

Uleiul se vându pe un preţ bun şi diaconul Pratt nu înceta să-l 
laude pe Rosvel, care a vânat caşalotul cu atâta succes, tocmai 
când uleiul avea un preţ ridicat cum nu mai fusese demult. 

După scrisoarea de mai sus, diaconul mai primi de la Rosvel şi 


62 


pe a treia. Această scrisoare fusese scrisă în grabă, la două 
săptămâni de la plecarea din Rio şi nu conţinea nimic afară de 
vestea că vasul se află la 31 de grade latitudine sudică. Distanţa 
între punctul unde se afla vasul şi ecuator era astfel, egală cu 
distanţa care despărţea în emisfera nordică, ecuatorul de Oyster 
Pond-Point. Rosvel făgăduia să trimită din nou veşti la prima 
ocazie ce se ivea. 

Vreme îndelungată nu mai sosi apoi nimic. Săptămânile şi 
lunile se scurgeau, dar nu se ştia nimic despre vas. Sosi 
primăvara, vara, pe urmă toamna, dar Rosvel nu dădea nici un 
semn de viaţă. 

Veni şi a doua iarnă de la plecarea „Leului de mare”. Familiile 
şi rudele marinarilor plecaţi ascultau triste cum vuiau furtunile. 
Casa diaconului era cufundată în tăcere, iar el se simţea din ce în 
ce mai rău cu sănătatea. Mary era sănătoasă, dar era mâhnită şi 
avea parcă o mare greutate pe inimă. 


Rosvel Gardiner îi scrisese diaconului Pratt în 10 Decembrie 
1819, la două săptămâni de la plecarea din Rio. Acum, trecuse o 
săptămână, iar vasul lui Rosvel, împins de un vânt uşor de apus, 
se îndrepta cu o viteză de patru-cinci noduri către ţărmul 
stâncos, înalt şi cu desăvârşire sterp. Pământul era acoperit cu 
un strat subţire de zăpadă; şi ninsoarea se topea, cu toate că era 
abia jumătatea primei luni de iarnă. Era destul de cald şi simţeai 
că vremea se va încălzi şi mai mult în curând. 

In ciuda vremii frumoase, aspectul țărmului pustiu şi 
neprimitor făcea să ţi se strângă inima. O piramidă din stânci 
crăpate, ce alcătuia o mică insulă, se înălța în faţa vasului. Şiruri 
de munţi stâncoşi, care formau insule rupte din continent cu 
câteva mii de ani în urmă se zăreau în depărtare. 

Tot echipajul privea cu luare-aminte piramida din stânci de 
care vasul se apropia în diagonală. Rosvel se consulta mereu cu 
Stimson, cel mai bătrân marinar, ce călătorise pe mări mai des 
decât alţii. 

— Cunogşti aceste locuri, Stephen? îl întrebă. 

— N-aveţi nici o grijă, domnule căpitan, nu mă înşel. E capul 
Horn. L-am ocolit de unsprezece ori iar acum trec a treia oară 
atât de aproape de el. 

— Şi eu l-am ocolit de şase ori, răspunse Gardiner, dar îl văd 
pentru prima dată. Marinarii caută să-l ocolească spunând că e 
cel mai furtunos loc din lume. 


63 


— Nu-i adevărat, domnule căpitan, credeţi-mă. Drept e că, 
uneori, vântul de sud-vest e cam aspru şi talazurile se izbesc de 
stâncile astea cu o putere grozavă. Dar cred că e mai bine să 
treci aproape de el decât să mergi cu două sute de mile mai spre 
sud. Când bate cu putere vântul de sud-vest, poate că e mai bine 
să navighezi mai spre miază-zi. Aici ştiu unde mă aflu şi decât să 
cobori spre sud cred că e mai bine să arunci ancora şi să aştepţi 
să înceteze furtuna. 

— Ce ziceţi, domnule căpitan, spuse Gasard, mi se pare că 
Oceanul Pacific s-a şi făcut simţit. Cu toate că marea e liniştită, 
uitaţi-vă cât de înalte sunt valurile: patru, patru metri şi 
jumătate. 

— Ai dreptate. Oceanul Pacific s-a făcut simţit de vreo două 
ore. În Oceanul Atlantic nu vezi valuri atât de mari! Pacificul e un 
ocean adevărat şi ne găsim acum în partea lui cea mai 
furtunoasă. Am impresia că, în curând, va începe să bată 
faimosul vânt de sud-vest. 

— Lasă-l să bată! spuse Stimson. O să intrăm în port şi o să 
ancorăm. Eu am să fac pe pilotul şi-mi dau cuvântul că am să 
duc vasul într-un loc unde n-are de ce să se teamă chiar dacă ar 
bate douăzeci de vânturi de sud-vest! Ceea ce am făcut odată, 
pot să mai fac şi altă dată. Veţi vedea că Hornul o să fie pentru 
noi un adevărat port. 

Rosvel plecă de lângă marinari şi începu să măsoare coverta 
cu paşii, chibzuind. Trebuie să procedeze cu prudenţă şi 
hotărâre, fiindcă Daget nu-l slăbea deloc de când plecaseră în 
cursă. Vasele ieşiseră în aceeaşi zi din Rio; în ajun, ocoliseră 
împreună insula Statului şi înaintau atât de aproape unul de 
altul, încât căpitanii lor puteau vorbi de pe bord, unul cu celălalt. 

Daget nu voise să treacă prin strâmtoarea Le Maire. Unul din 
unchii săi suferise acolo un naufragiu şi-i povestise că aceasta e 
cea mai periculoasă strâmtoare din lume. 

Fără îndoială, în anumite cazuri, din cauza vântului şi a 
curenților, trecerea prin această strâmtoare e foarte 
primejdioasă, dar Rosvel cunoştea bine acele locuri din spusele 
lui Stimson. 

Vântul era prea puternic ca să fi intrat în strâmtoare şi o 
furtună putea să se dezlănţuie dintr-o clipă în alta, astfel încât 
Daget propusese să ocolească insulele Statului dinspre ocean, 
dar ar fi trebuit să facă un ocol prea mare. Apoi vasele ar fi 
trebuit să fie îndreptate spre o regiune în care vânturile se 


64 


schimbă des. Şi, atunci Rosvel hotărâse să profite de aceste 
dezavantaje ca să scape de Daget, de tovărăşia lui forţată. 

După ce discută un timp, Rosvel îi propuse lui Daget să 
meargă înainte, iar el să-l urmeze. Puţinii marinari care au ocolit 
acest cap au văzut extremitatea de miază-zi a continentului 
american, pentru că a naviga mai la sud se spune că e mai puţin 
primejdios. 

Aşa procedă şi Daget. Se îndreptă spre largul oceanului, 
ajunse departe în direcţia vântului şi chiar dacă acesta i-ar fi fost 
prielnic nu putea nădăjdui să ajungă la insulele Hermite în mai 
puţin de o zi. 

Rosvel câştigă însă mult fiindcă trecu prin strâmtoarea Le 
Maire. Era sigur că, în ziua aceea, nu şi-ar fi întâlnit rivalul chiar 
dacă l-ar fi aşteptat, dar nici nu se gândise la aşa ceva. Scăpând 
odată de mult plictisitorul lui tovarăş de drum, nu simţea plăcere 
să-l întâlnească iarăşi. Dorea să arunce ancora ca să scape 
definitiv de Daget. 

Ținuturile în care se aflau merită o descriere mai amănunţită. 


La extremitatea de sud a continentului american se află un 
grup de insule stâncoase, triste, sterpe, acoperite cu zăpadă 
aproape tot anul. Prima strâmtoare ce desparte acest grup de 
insule de continent e strâmtoarea Magellan, prin care trec uneori 
vasele ce nu vor să coboare prea mult spre sud. Dincolo de 
această strâmtoare e situată Ţara-de-Foc, cea mai mare dintre 
acele insule. Spre sud de [ara-de-Foc e aşezat un grup de insule 
mici ce poartă nume diferite. Grupul cel mai sudic, care e 
considerat de obicei ca extremitatea de miază-zi a continentului 
american, dar care nu face parte din continent, se numeşte 
grupul Hermitelor, adică al pustnicilor. Dacă singurătatea, 
pustietatea, locurile sterpe dau măreție şi sunt potrivite pentru 
sihăstrie, atunci insulele acestea au fost botezate cu nume 
adecvat. 

Pe cea mai sudică dintre acestea e situat capul Horn, alcătuit 
dintr-o stâncă piramidală crăpată. Stimson recomandase să se 
caute adăpost împotriva furtunii ce se apropia, în spatele 
insulelor Hermitelor. 

Furtuna era gata să se dezlănţuie, vântul se întărea, marea 
începea să se agite, talazuri lungi şi înalte, ca nişte munţi se 
ridicau. Lui Rosvel îi era frică de ceaţă şi de întuneric. Dacă 
vremea era senină, ar fi fost mult mai puţin primejdios să treacă 


65 


prin canalele înguste pe care i le arătase Stimson. 

iți trebuia multă bărbăţie să te apropii de un țărm ca al capului 
Horn pe o vreme ca aceasta. Când vasul se apropie de coastă, 
aspectul şi mugetul valurilor care se ridicau şi se izbeau de 
stâncile crăpate erau înspăimântătoare. Feţele tuturor trădau 
îngrijorare. Dacă vasul ar fi fost aruncat pe țărm într-un astfel de 
loc, s-ar fi făcut ţăndări într-o clipă şi nimeni nu s-ar fi putut, 
salva. Cel mai îngrijorat era Rosvel, dar nu se trăda. 

— Curenţii şi vârtejurile de apă sunt aşa de puternice în jurul 
acestor insule, încât vasul e aruncat de valuri ca o bucată de 
lemn, spuse Rosvel primului său ajutor. Un curent ne-a târât aici. 
Ce loc sinistru! 

— Numai să reziste catarturile şi manevrele şi să ne ajute 
Dumnezeu, răspunse Gasard. Uitaţi-vă la capul din faţa noastră, 
domnule căpitan Garner. Cu toate că vântul nu bate în direcţia 
aceea, vedeţi cât de repede ne apropiem de el? E îngrozitor cu 
câtă putere vin valurile dinspre apus! Nici un vas n-ar putea să 
învingă un astfel de curent. Un câmp imens de valuri părea că 
înaintează spre stâncă. Fiecare val avea o lungime de aproape 
un sfert de milă. Când vreunul din aceste valuri intra pe sub vas 
şi-l ridica, părea că peste o clipă corabia se va scufunda. Dar 
meşteşugul omului găsea mijlocul de a pune frâu acestei forţe 
înspăimântătoare. Micul vas se ridica la suprafaţă, ca o rață, 
cobora, iar se ridica şi continua să ţină piept furtunii. 

Acum, cea mai mare ameninţare venea din partea curentului, 
care nu era vizibil, dar efectele lui erau vădite: vasul era târât tot 
mai mult spre stânci în direcţia în care bătea vântul. Deodată, 
corabia ajunse atât de aproape de țărm, încât marinarii îşi 
pierdură orice speranţă. Capul Hatteras şi toate celelalte 
primejdii păreau o nimica toată în comparaţie cu situaţia de 
acum. Dacă o mie de tauri ar fi mugit deodată, răgetul ar fi fost 
mai puţin cumplit decât vuietul produs de talazurile care intrau 
printre crăpăturile dintre stânci. Stropi mari umpleau aerul, încât 
părea că plouă iar capul nu se mai vedea din pricina lor cu toate 
că era foarte aproape. 

Toată lumea tăcea. Unii se rugau în sinea lor lui Dumnezeu. 
Toate privirile erau îndreptate spre stânca scundă, care trebuia 
ocolită altfel, piereau cu toţii, Un singur lucru îi mai putea salva, 
chiar lângă țărm oceanul era destul de adânc. Ingroziţi, priveau 
cum trec prin faţa primei stânci care ieşea din mare şi care se 
afla doar la vreo sută de metri depărtare de prora corăbiei. Dar, 


66 


toată primejdia era tocmai distanţa prea mică şi, în acest haos, 
ea nu putea fi calculată suficient de exact. Rosvel scruta toate 
contururile din faţa lui ca să-şi dea seama cât de mult e împins 
de vânt. Deodată, observă o schimbare. 

— Un curent opus începe să acţioneze asupra vasului, 
Stephen, spuse cu un glas care ieşea din fundul pieptului şi ne 
târăşte încet-încet contra vântului. 

— Ce-o fi însemnând asta, domnule? întrebă Stimson. Domnul 
Gasard trebuie să ţină tare cârma. Altfel, suntem pierduţi. 

Gardiner întoarse capul şi văzu că ajutorul lui se lăsase cu 
toată greutatea trupului peste cârmă, ca şi cum ar fi vrut să 
învingă o forţă. Rosvel ghici numaidecât ce se întâmplase şi 
strigă cât îl ţinu gura: 

— Domnul fie lăudat, băieţi! Se îndreaptă lucrurile. Curentul 
ne mână cu vântul în spate! Într-adevăr, vasul nu mai era târât 
spre țărm în contra vântului. Cu o viteză de patru-cinci noduri era 
împins acum în direcţie opusă, cu o putere irezistibilă. Dându-şi 
seama parcă de primejdia ce-l ameninţa, micul vas coti şi ocoli şi 
a doua stâncă ce ieşea din mare şi care, cu un minut în urmă, 
părea că se înalţă dinadins în calea lui ca să-l sfărâme. 

Corabia trecu cu bine prin faţa stâncii la o distanţă de vreo 

două sute de metri şi zece minute mai târziu, ajunse în dreptul 
canalului. Cârmaciul întoarse cârma, să intre în canal. Prin 
puterea pânzelor, vasul înainta abia cu o viteză de cinci noduri. 
Cauza era forţa extraordinară a curentului. Stimson dovedi acum 
că e un om pe care te poţi bizui. Condusă cu o măiestrie rară, 
corabia ajunse dincolo de insula pe care se afla capul şi intră într- 
un mic bazin. Când se aruncă sonda, se constată că fundul are o 
adâncime de vreo sută de metri şi e nămolos. Bazinul avea 
destulă apă; aşa că vasul nu s-ar fi împotmolit în timpul 
refluxului, iar ancorele vor ţine bine. 
_ Şi aşa, „Leul de mare” se adăposti în spatele capului Horn. 
Intr-un colţ liniştit. Nici unui marinar obişnuit. In afara unui 
vânător de foci, nu l-ar fi trecut prin cap să arunce ancora într-un 
asemenea loc, dar asta este soarta acestor oameni: să intre în 
strâmtori şi canale prin care n-a mai trecut nimeni înaintea lor. 

Bazinul se dovedi a fi bine apărat contra vântului. In larg 
valurile urlau, însă în canal apa era liniştită, încât parâmele 
ancorelor nu se prea întindeau. Furtuna bântuia deasupra 
insulelor Hermitelor, dar puterea ei se spărgea de stânci şi vântul 
doar şuiera uşor în pânzele întinse. 


67 


Vântul îngrozitor de sud-vest ţinu trei zile, într-a patra zi 
începu să bată cel dinspre răsărit. Rosvel şi-ar fi părăsit 
adăpostul dacă nu i-ar fi fost frică să-l întâlnească din nou pe 
Daget. Scăpase cu atâta greutate de însoţitorul său inoportun, 
încât ar fi fost o prostie să nu evite o nouă întâlnire. Probabil 
Daget nu bănuia că despărţirea fusese premeditată şi-l căuta pe 
Rosvel în apropierea capului Horn. Furtuna putuse să-l târască 
într-o direcţie sau în alta. Gardiner ştia că în apropierea coastei 
curenţii te ajută să ocoleşti capul şi dacă Daget ştia şi el acest 
lucru ar fi putut să navigheze cât mai aproape de cap. In 
regiunea antarctică vremea prielnică pentru vânătoare nu ţine 
mult şi timpul era scump pentru vânători, în această privinţă, 
erau în avantaj, căci sosiseră la capul Horn cu zece zile înainte 
de termen. Aveau înaintea lor aproape o vară întreagă. Ajungând 
atât de devreme, s-ar fi putut întâmpla ca în sudul extrem 
gheaţa să nu se fi rupt încă. La fel şi vântul îi silea să nu-şi 
amâne continuarea călătoriei fiindcă mai aveau o distanţă 
însemnată spre apus şi nu trebuiau să uite de vântul care le 
bătea din spate. 

Rosvel hotărî să mai rămână o zi pe loc pentru că Gasard 
credea că pe o insulă din apropiere se găsesc morse. 

Bărcile coborâră şi Gasard plecă într-o direcţie, iar Rosvel se 
îndreptă spre stânci, spre cea mai depărtată insulă din grupul 
Hermitelor. 

Gardiner începu să urce pe o stâncă. Era însoţit de Stimson, 
care ducea o lunetă şi o lancie veche. Această lancie îi ţinea loc 
de baston cu vârful ascuţit, în care să se sprijine în timpul 
urcuşului; ascensiunea nu era deloc uşoară. Cu mare greutate, 
ajutându-se unul pe altul în locurile periculoase, cei doi marinari 
ajunseră în vârf. Se găseau la altitudine destul de mare, de unde 
se deschidea orizontul asupra insulelor din jur şi asupra 
oceanului pustiu şi ameninţător ce se întindea spre miază-zi. 

Gardiner şi Stimson se găseau acum la extremitatea sudică a 
continentului. În dreapta lor era Oceanul Pacific, drept în faţă, 
Oceanul Ingheţat de Sud sau Antarctic, în stânga, Oceanul 
Atlantic. Câteva clipe râmaseră amândoi muţi în faţa măreției 
spectacolului. Întorcându-se cu faţa la nord văzură muntoasa 
Ţară-de-Foc, cu multe din vârfuri acoperite de zăpadă. Dar 
piramida pe care se găseau ei era descoperită. Conturul stâncilor 
trăda originea lor vulcanică, dar erau de bazalt. Porumbei, 
pescăruşi şi albatroşi spintecau văzduhul. Jos, valuri uriaşe 


68 


alergau spre stâncă, izbindu-se de țărm, cu un muget 
înspăimântător. Părea un tunet în depărtare, dar era mugetul 
valurilor. Lui Rosvel i se părea că aude cum oftează Oceanul 
Pacific, îngrădit de stâncile semeţe. 

După ce admiră această privelişte măreaţă, Rosvel începu să 
caute cu privirea corabia lui Daget. 

O descoperi la o depărtare de câteva leghe şi înainta, probabil, 
drept spre cap. Daget bănuia oare unde s-a ascuns Gardiner şi 
venea să-l caute tocmai acolo? 

Fără îndoială, era vasul lui Daget. Rosvel putu să se convingă 
de acest lucru, privind din vârf, cu ajutorul lunetei. Stimson după 
ce se uită şi el cu ocheanul, confirmă constatarea. 

— Corabia e împinsă, pe semne, de curent; de aceea 
înaintează aşa de repede, spuse Rosvel. Peste o jumătate de 
ceas va ajunge în dreptul capului Horn. Ar fi bine să mai stăm 
aici. 

Într-adevăr peste o jumătate de oră, corabia trecu prin fața 
piramidei stâncoase, la mai puțin de o milă depărtare de ea. 
Daget încă mai nădăjduia să-l întâlnească pe Rosvel în apropiere 
de cap, dar toate căutările lui au fost zadarnice. După ce se 
învârti destul de mult. Daget o porni spre apus. 

Faptul îl bucură pe Rosvel. Direcţia în care plecă Daget îi arăta 
că acesta nu cunoştea poziţia insulelor focilor. Convingându-se 
că Daget a pornit în acea direcţie. Rosvel se grăbi să coboare de 
pe stâncă şi se îndreptă spre vas. 

Două ore mai târziu; „Leul de mare” de la Oyster Pond-Point 
îşi părăsi refugiul şi ieşi în ocean. Intre timp, corabia lui Daget 
dispăruse dincolo de orizont. Cunoscând bine direcţia. Rosvel 
porni cu îndrăzneală pe valurile oceanului. 

Pânzele erau întinse şi micul vas înainta repede şi uşor. Ca o 
pasăre pe apă. Pe măsură ce corabia se depărta, stâncile erau 
tot mai mici. Inspre seară, capul Horn nu se mai vedea şi vasul 
intră în Oceanul Antarctic, dacă apele ce se află ceva mai spre 
nord de cercul polar se pot numi aşa. 


A doua zi la apusul soarelui, marinarii nu mai vedeau 
pământul. Corabia, ca un pescăruş care se grăbeşte la culcare, 
sălta peste valurile lungi, înaintând contra vântului. 

Când se lăsă noaptea, Rosvel se duse la cârmaci şi-i porunci 
să pună capul pe sud şi să meargă în voia vântului. 

Nici în cursul nopţii, nici a doua zi nu interveni nici o 


69 


schimbare. Vasul înainta spre miază-zi cu o viteză de şase 
noduri. După vreo şaizeci de ore de când părăsise capul Horn, 
Gardiner socoti că făcuse trei grade spre sud şi că se află dincolo 
de paralela 60. 

Spre seara zilei a treia, începu să sufle un vânt puternic de la 
sud-est; acum corabia înainta repede. Apărură gheţuri; 
iceberguri pluteau clătinându-se pe valuri. Erau, în parte 
mâncate de apă, aşa că nu erau prea mari şi nici primejdioase. 
Suprafaţa netedă arată clar că gheţurile erau pe aproape. 
Gardiner o ştia nu numai după calcule, ci le şi vedea. 

A cincea zi, când atmosfera se însenină, se iviră şiruri de 
iceberguri, semănând după contururi cu Alpii. O ceaţă deasă 
învăluia aceşti Alpi, legănaţi de valuri, care se ridicau şi se lăsau 
în jos. 

In ciuda primejdiei, marinarii nu se mai săturau privind 
priveliştea măreaţă. Razele soarelui cădeau pe icebergurile care 
scânteiau în toate culorile curcubeului, părând uneori chiar 
negre. Lângă ele, grămezi de gheaţă străluceau în culori aprinse, 
de aur şi de smarald. Se vedeau din nou cârduri de păsări, 
pinguini care pluteau în jur, umplând văzduhul cu strigătele lor 
ascuţite. Porumbei şi albatroşi treceau vijelios pe deasupra 
capetelor marinarilor, se auzea gâfâit de balene. 

Având atâtea semne, Gardiner deduse că pământul e pe 
aproape şi că va descoperi insulele focilor, trecute pe harta sa, 
exact acolo unde le arătase răposatul Daget. Bazându-se pe 
observaţii exacte, Rosvel ştia că se află la o distanţă de un grad 
sau de treizeci şi două de mile spre apus de locul înspre care se 
îndrepta în clipa când vântul începuse să sufle din sud. 
Schimbarea vântului le era favorabilă marinarilor, corabia putea 
să se apropie mai mult de barajul de gheţuri ce se întindea ca un 
țărm înaintea ei. Acum, icebergurile şi blocurile de gheaţă erau 
împinse departe spre nord, încât vasul, trecând prin faţa lor, 
putea să înainteze cu pânzele întinse, în linişte. 

In a şasea zi dimineaţa, Rosvel socoti că a mers destul spre 
apus şi că nu-i mai rămâne decât să navigheze un grad spre sud 
ca să ajungă în locul dorit. Vasul, la vreo două sute de metri 
depărtare de zidul de gheaţă naviga de-a lungul lui. Rosvel căuta 
o eventuală trecătoare printre acele haotice gheţuri plutitoare, 
care se întindeau adânc şi larg în direcţia din care sufla vântul. In 
sfârşit, fericit, descoperi un loc deschis şi corabia intră 
neîntârziat în mijlocul lor. Cu toate că mai era ceaţă, atmosfera 


70 


se limpezea şi Rosvel urcă pe un catarg să vadă în jur. 

Inspre nord şi de-a lungul trecătorii pe care mergea corabia, 
gheţurile începeau sa se adune şi era mai uşor să mergi înainte, 
decât să te întorci. Rosvel privi spre est şi sud-est sperând să 
vadă insulele căutate. In această direcţie se deschideau mai 
multe trecători, dar gheaţa era mai înaltă. Crezu că vede, de 
câteva ori, munţi adevăraţi pentru că atunci când grămezile de 
gheaţă erau luminate indirect păreau întunecate şi pământii. 
Imediat ce soarele se ivea, blocurile negre începeau să 
strălucească în reflexe de smarald, fermecător. 

Vrând să coboare pe punte, aruncă aproape inconştient o 
privire în depărtare. In aceeaşi clipă ceața se rupse pe 
neaşteptate şi, în faţa lui, apăru un munte adevărat, înalt de vreo 
trei sute de metri. Acum, era limpede că avea înaintea lui 
pământ: fără îndoială una dintre insulele descrise de răposatul 
marinar şi anume cea care era situată cel mai spre apus. 
Latitudinea şi longitudinea corespundeau. 

Curând, alte fapte dovediră dreptatea răposatului Daget care 
spunea că insula cea mai mare, muntoasă, e situată mai spre 
apus de celelalte, care erau mai mici şi semănau cu nişte stânci 
golaşe. Fiecare, după spusele lui, era un vulcan activ din care 
ieşeau uneori flăcări. 

Rosvel se bucură când se convinse că în faţa sa se găsea un 
munte adevărat şi că, în sfârşit, ajunsese unde trebuie. Işi aduse 
aminte de cele auzite şi anume că vasul trebuie să ancoreze în 
partea de nord-est a insulei unde exista un bazin în care pot 
încape vreo douăsprezece corăbii. 

„Leul de mare” intră într-un canal şi, către orele patru ale zilei, 
ocoli extremitatea de miază-zi a celei mai mari dintre insule. Se 
vedeau şi celelalte şi, spre bucuria marinarilor, marea era 
aproape în întregime liberă de gheţuri. 

La răsărit, pe o insulă stâncoasă, cu o circumferință de trei- 
patru mile, se profila un vulcan fumegând. Se afla la o depărtare 
de patru leghe de insula principală pe care Rosvel o numi 
Pământul Vânătorilor de Foci. Bazinul cel mare avea două intrări, 
una dinspre sud, cealaltă dinspre nord-vest. Până la căderea serii 
mai era destul timp. Rosvel porunci să fie coborâtă o barcă şi 
porni în căutarea portului. Îl descoperi exact în locul descris de 
Daget. Bazinul avea un diametru de vreo două sute de yarzi şi 
era bine apărat de vânturi. 

Bucuria căpitanului a fost mare când a intrat cu barca în el. De 


71 


obicei, în apele antarctice e greu să acostezi la stânci din cauza 
pietrelor din apă şi a fluxului. În acel loc însă, până şi o barcă 
mică putea să se apropie de ţărmul care era neted. Sonda arăta 
şi ea un loc prielnic pentru ancorare, cu o adâncime de vreo 
şaptesprezece metri. Aşadar, micul port era unul din bazinele ce 
se întâlnesc des pe insulele muntoase, unde se pare că stâncile 
ies anume din mare ca să formeze un bun adăpost pentru vase. 
Golful exterior se întindea de la nord la sud, pe o lungime de 
peste şase /eghe!“ şi cu o lăţime de aproape patru leghe şi era 
deschis vânturilor şi valurilor. 

Lui Rosvel nu-i scăpară calităţile lui. Era, aproape în întregime, 
liber de gheţuri, cu toate că în afara insulelor pluteau sloiuri. Se 
putea merge cu barca prin bazinul cel mare fiindcă insula 
principală avea două capete în formă de seceră, arătând ca o 
lună nouă. 

Acest bazin Rosvel Gardiner îl numi, în cinstea primului său 
secund, capul Gasard. El cel dintâi îşi exprimase părerea că acel 
loc promite a fi bun pentru ancorarea vasului. Pe ţărmul stâncos 
urcuşul nu părea a fi greu, aşa încât Rosvel şi Stimson, care se 
ataşase mult de căpitanul său, îşi începuseră ascensiunea. 
Stânca se înălța la cel mult treizeci de metri deasupra mării şi, 
ajunşi sus, cei doi marinari scoaseră strigăte de uimire şi 
încântare. 

Dar nu văzuseră până atunci nici o morsă, astfel că Rosvel 
începuse a se îndoi că toate greutăţile şi primejdiile întreprinderii 
ar fi meritat efortul făcut. Văzând acum ţărmul de miază-noapte 
al insulei, îndoielile i se spulberară. 

Pe acel țărm, ce se întindea pe o lungime de câteva mile, 
animalele pentru care veniseră mişunau. Mii de morse stăteau 
culcate pe stâncile joase din partea aceea a insulei, încălzindu-se 
la soare. Erau nenumărate, mari, stângace. Se mişcau leneş, se 
rostogoleau greoaie spre marginea stâncilor, cădeau în mare. 
leşeau din mare şi căutau câte un loc prielnic pentru a se încălzi 
la soare. 

— Vom avea o vânătoare bogată, meştere Stephen, zise 
Rosvel însoţitorului său, frecându-şi a bucurie mâinile. O lună de 
muncă spornică şi vasul va fi încărcat, aşa că vom putea să 
pornim înapoi înainte de echinox. la te uită, mi se pare că acolo 
se văd oase de morsă sau de focă, de parcă ar mai fi fost aici 
cineva înaintea noastră. 


14 Leghe - unitate de măsură marină egală cu 5,555 km. 
72 


— Exact, domnule căpitan Garner, insula este atât de la o 
parte şi eu, deşi mă îndeletnicesc demult cu vânătoarea focilor, 
n-am auzit de ea; noi nu suntem primii veniţi. A mai trecut 
cineva pe aici, acum un an sau doi. 

Rosvel nu se miră deloc. Putea nădăjdui acum că expediţia lui 
va fi încununată de succes, insula fiind cea din spusele lui Daget. 

Inainte ca Rosvel Gardiner să coboare, de pe stâncă, corabia 
intră în bazin şi aruncă ancora. Feţele tuturor erau luminate de 
bucurie. Toată lumea era mulţumită că vasul intrase într-un port 
liniştit, că nu va prins de gheţuri, că noaptea vor putea dormi 
fără teamă şi, înainte de toate, că aveau în faţă şi un izvor de 
bogății. Marinarii debarcară toţi şi urcară în vârful stâncii să 
admire vânatul. 

Luând câte o lancie în mână, nu ca armă de apărare ci ca 
bastoane, Rosvel şi Stimson începură să urce muntele din centrul 
insulei. Curând, îşi dădură seama că se înşelaseră în privinţa 
distanţei şi că pentru o astfel de ascensiune le-ar trebui o zi 
întreagă. 

Izbutiră să ajungă într-un loc de unde se vedea departe, spre 
răsărit şi miază-noapte şi de unde îşi făcură o idee mai precisă 
asupra configurației insulei celei mari şi a celor mici. Insula 
principală era în formă de triunghi neregulat şi se înălța într-un 
zid stâncos la vreo şaizeci-nouăzeci metri deasupra oceanului. 
Jos, în faţa ei, fluxul era foarte puternic. Gheţurile se retrăseseră 
şi o mare întindere de apă se deschidea în faţa ei. 

Din câte putuse judeca Rosvel, Pământul Vânătorilor de Foci i 
se înfăţişa măreț şi prielnic. Şi, fiindcă noaptea se lăsa, cobori şi 
se alătură echipajului său. 


Vânătorii de foci n-au timp de pierdut. Vara e scurtă, primejdia 
şi riscul trecerii printre gheţuri sunt atât de mari, încât toţi ştiu 
că trebuie să muncească din greu. 

A doua zi au fost terminate toate pregătirile şi au fost 
împuşcate câteva foci şi două morse lungi de câte nouă metri. 
Grăsimea lor a răsplătit cu prisosinţă vânătoarea grea. Rosvel 
dădea însă mai mare importanţă pieilor de foci. In timp ce 
oamenii vânau focile, le uscau şi le curăţau pieile, tânărul căpitan 
îşi îndreptase atenţia asupra amenajării unor cât mai bune 
condiţii pentru echipajul său şi pentru încărcarea vasului. 

Goli cala de bârne, grinzi şi scânduri şi găsi un loc potrivit 
pentru ridicarea unei barăci, ca să nu se mai piardă timp cu 


73 


transportul de pe vas pe țărm şi înapoi. 

Rosvel avea mult bun simţ, îşi cunoştea bine meseria şi dacă 
toată lumea ar fi putut să se ocupe doar de vânătoare, nu şi-ar 
mai fi pierdut timp, pentru construirea barăcii. 

Focile nu erau încă speriate şi puteau fi ucise uşor cu duzinile. 
Partea mai grea era să le transporţi pe stânci, câteodată pe o 
distanţă de câteva mile. Dar, se descoperi mijlocul de a 
transporta animalele cu bărcile, deşi, o parte fiind blocată de 
gheţuri, transportul era destul de greu. 

Ca să nu sperie animalele, Rosvel porunci ca numai marinarii 
cei mai rutinaţi să ia parte la vânătoare şi să nu fie ucis un 
număr de animale mai mare decât acela care putea fi jupuit 
imediat sau a căror grăsime se putea topi în ziua respectivă. Şi, 
vânătoarea se desfăşura bine organizat. 

Baraca fu ridicată fără multă trudă într-o săptămână, pe 
platoul cel stâncos şi cuprindea o sală de mâncare şi un 
dormitor. Toată lumea primi ordin să doarmă în baracă, spre a nu 
pierde timp cu drumul. Incărcătura se depozita pe alt platou, 
situat cu nouă metri mai jos de acela pe care fusese ridicată 
baraca. 

Cu toate că era în toiul verii şi nopţile erau aproape 
inexistente, când soarele apunea se făcea frig şi de câteva ori a 
fost nevoie să se facă foc în baracă. Printre alte lucruri, necesare 
şi nu tocmai se găsea pe vas şi o sobă de fier. Combustibilul 
lipsea, pentru că în acest scop erau întrebuințate resturile de la 
topirea grăsimii. 

In tot acest timp, vânătoarea şi-a urmat cu mult succes cursul. 
Animalele nu erau sperioase şi nici nu bănuiau cât de 
primejdioasă e prezenţa omului pentru ele, nu se sinchiseau 
deloc de apropierea lui. De altfel, fuseseră luate toate măsurile 
de precauţie ca focile să nu fie speriate degeaba. Când un 
animal era ucis, se făcea atât de încet şi cu atâta băgare de 
seamă, încât celelalte nu erau alarmate. 

Lucrul înaintase atât de mult, încât tot echipajul trebuia acum 
să ajute la prepararea animalelor vânate. Se lucra cu spor şi, 
curând, tot platoul din faţa barăcii se umplu cu butoaie şi piei. 

Dacă munca s-ar fi mărginit numai la vânătoare, la jupuirea 
animalelor, la topirea grăsimii, la turnarea acesteia în butoaie, ea 
n-ar fi fost prea grea. Dar transportul prăzii pe distanţe de câteva 
mile, pe stânci, îngreuna terminarea rapidă a treburilor. Rosvel 
credea că ar putea încărca vasul într-o lună dacă l-ar putea 


74 


aduce în apropierea stâncilor pe care focile se încălzeau la soare, 
scutind astfel pe marinari de căratul prăzii pe distanţe mari. In 
acest caz însă valurile şi gheţurile l-ar fi putut distruge lângă 
ţărmul de miază-noapte. 

Atunci începură să întrebuinţeze bărcile care ocoleau unul din 
capuri ducând încărcături mici, depozitate imediat în cala 
vasului. Spre sfârşitul celei de-a treia săptămâni, cala de jos era 
plină de butoaie, astfel că vasul se echilibră perfect, nemaifiind 
nevoie de nici un balast. 

Tot timpul vremea fusese minunată pentru această regiune 
polară. 

A douăzeci şi treia zi de la intrarea vasului în bazin, Rosvel se 
afla pe platou, în apropierea barăcii şi privea ţărmul lung şi 
stâncos pe care morse, foci şi urşi de mare se mişcau peste tot, 
la fel de liniştit ca în ziua când îi descoperise. Răsărea soarele, 
animalele ieşeau din apă şi se căţărau pe stânci să se 
încălzească. 

— Domnule căpitan, un adevărat vânător de foci are ce 
admira. N-am mai văzut aşa ceva. Sunt vânător de douăzeci şi 
cinci de ani, dar nu mi s-a întâmplat să arunc ancora într-un 
bazin aşa de frumos şi să văd atâtea cete de animale. Mă tot mir 
că nu se sperie şi nu se feresc deloc. 

Rosvel răspunse: 

— Da, Stephen, se poate spune că avem noroc. Cred că ne 
vom încărca vasul şi vom ieşi din gheţuri la timp şi sper să ne 
meargă bine. 

— Domnule căpitan, dumneavoastră credeţi că ăsta e noroc, 
dar eu cred că aici se potriveşte un alt cuvânt. 

— Ştiu ce vrei să spui, Stephen, dar nu pot să-mi închipui ca 
Providenţei să nu-i fie egal dacă ucidem o sută de foci într-o zi 
sau nici una. 

— Domnule căpitan, nu m-am gândit la asta şi nu mi-e ruşine 
s-o spun. Eu unul cred că Providența Dumnezeiască se simte în 
tot ce se întâmplă, dacă nu direct, atunci ca urmare a legilor 
după care toate se petrec într-un anumit fel. Eu cred că astăzi 
Providența nu vrea ca noi să lucrăm. 

— De ce, Stimson? E o zi minunată, cum n-a mai fost până 
acum. 

— Aveţi dreptate. Ziua e frumoasă, cu soare, o zi cum rar se 
întâmplă în locurile astea, dar tocmai de aceea cred că nu-i 
destinată lucrului. Aţi uitat probabil, că azi e Duminică. 


75 


— Aşa e, uitasem, dar în meseria noastră nu se prea ţin 
sărbătorile. 

— Poate, dar cu atât mai rău pentru noi. Sunt pentru a 
şaptesprezecea oară în mările astea şi spun că aceia care n-au 
ţinut sărbătorile au produs mai puţin decât cei care le-au ţinut. 
Omul care se odihneşte odată pe săptămână şi se gândeşte la 
lucruri mai alese decât grijile zilnice munceşte cu mai multă voie 
bună şi tragere de inimă decât acela care munceşte zi şi noapte, 
chiar zi de zi. 

Rosvel nu respecta Duminica în înţelesul ei creştin. Mintea lui 
mândră nu putea să se împace cu tot ce avea legătură cu 
credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Dar, ca şef bun şi cunoscător de 
oameni, îşi dădea seama de importanţa odihnei. De fapt, credea 
în Providența Dumnezeiască şi în dreptatea Ei, însă nu cu 
sinceritatea şi căldura marinarului de lângă el. Ştia că o 
permanentă muncă fizică adoarme forţele mintale şi îşi dădea 
seama cât de folositor este pentru un om să gândească, în 
anumite ceasuri stabilite, nu numai la grijile şi lucrurile 
pământeşti, ci la cele viitoare, la cele de dincolo de moarte. 
Rosvel era pornit spre deism dar venera în inima sa pe Creatorul 
a tot ce se poate vedea şi pricepe, precum şi a multor alte lucruri 
ce nu se pot înţelege şi nici percepe. 

— Dumneata nu gândeşti ca un simplu marinar, răspunse 
Rosvel, după ce îl privi. Pe mare n-avem timp de sărbători. 

— Ce-i drept, domnule căpitan, sărbătorile noastre sunt foarte 
rare, dar gândiţi-vă că Dumnezeu e pretutindeni, atât pe ape cât 
şi pe munţi, Duhul Lui e peste tot şi priveşte trist fiinţele făcute 
după asemănarea Sa, care se gândesc atât de mult la bani, că 
nu mai au timp pentru odihnă sau şi mai puţin timp să-l 
cinstească şi să-l laude pe el. 

— Stimson, eu nu spun că n-ai dreptate. După mine, ceea ce 
susţii dumneata are mai multă valoare economică decât 
religioasă. Fireşte, e necesar să închini unele zile odihnei, dar 
cred că e păcat să pierdem o zi aşa de frumoasă. 

— Domnule căpitan, o zi frumoasă cere fapte frumoase. Să 
întrerupi lucrul şi să te gândeşti la Dumnezeu nu înseamnă timp 
pierdut. Marinarii noştri sunt obişnuiţi să ţină Duminica. Cu toate 
să suntem cu toţii interesaţi în această întreprindere, nu se va 
găsi nimeni care să nu se bucure când va auzi că azi e ziua 
Domnului şi că trebuie să întrerupem munca. 

— Stimson, cred că îi cunoşti pe marinari mai bine decât mine. 


76 


Nu ne-am mai odihnit de când am sosit. Am să te ascult şi am să 
dau ordin de încetarea lucrului. Du-te şi spune domnului Gasard 
că toate corvezile, afară de cele absolut necesare, se suspendă. 
Azi e Duminică şi ne vom odihni. Ordonând aceasta, Rosvel se 
gândi că aşa ceva i-ar fi plăcut şi lui Mary. 

Stimson, bucurându-se, se grăbi să-l caute pe Gasard şi să 
aducă la cunoştinţa oamenilor că vor avea repaos. Poate exagera 
susţinând că marinarii vor să se odihnească, dar nu se înşela 
spunând că vestea va fi primită cu bucurie. 

Intr-adevăr, oamenii aveau nevoie de odihnă, dar şi mai multă 
nevoie aveau să se spele şi să-şi curețe hainele, pentru că 
umblaseră mereu cu grăsimi. Pentru a fi sănătos, corpul trebuie 
să fie curat, iar scorbutul nu se face numai din cauza 
subalimentării ci şi din pricina murdăriei. 

De îndată, marinarii îşi scoaseră din saci şi cufere bricele, 
foarfecele şi alte asemenea lucruri. Spălatul, bărbieritul, tunsul, 
schimbarea hainelor ţinură un ceas. Toţi se gătiră, devenind 
parcă alţi oameni. Ordinul strict era ca nimeni să nu se apropie 
de foci, să nu le sperie. In rest, toată lumea putea să facă orice. 

Rosvel citi câteva capitole din Biblie, apoi hotărî să urce în 
vârful stâncilor sterpe ce se înălţau în centrul insulei. Ziua abia 
începea. Luându-şi ca tovarăş pe Stimson, căpitanul porni la 
drum. 

In acelaşi timp, Gasard, cu câţiva marinari, plecă cu barca, 
prin bazinul cel mare, spre vulcanul din care ieşea mereu fum şi 
uneori flăcări. 

Al doilea secund rămase, împreună cu doi oameni, lângă 
baracă spre a supraveghea vasul şi încărcătura. 

Era lianuarie, ceea ce pe continent corespundea zilei de 1 
iulie. 

Rosvel şi Stimson începură să urce pe platoul ce se întindea la 
o înălţime de vreo nouăzeci de metri deasupra nivelului mării. 
Mergeau tăcuţi, pentru că drumul era foarte greu. Ajunşi în 
platou, se opriră să răsufle şi să se uite în jur. Văzură barca, ca o 
pată albă ce înainta spre vulcan. In jur, totul se vedea clar, fapt 
cu totul neobişnuit pentru acel ţinut al ceţurilor. Micul port se afla 
sub ei. Văzându-şi vasul, Rosvel se miră că o corabie atât de 
mică putuse să ajungă atât de departe şi să răzbată printre acei 
munţi de gheaţă. In toate cele patru zări, cât cuprindeai cu 
ochiul, blocuri uriaşe, plutitoare scânteiau în ocean. Doar bazinul 
dintre insule liber de gheţuri îţi reamintea că e vară. 


77 


— Ce-o fi acolo, la răsărit? întrebă Rosvel, sau mai exact, la 
nord-est? 

— Văd, văd, domnule căpitan, răspunse Stimson. Pare să fie o 
corabie! Şi încă una prinsă de gheţuri! 

Pânzele albe ale vasului se vedeau clar în mijlocul uriaşului 
câmp de gheaţă, ceva mai la nord de insula situată drept în faţa 
bazinului. Era clar că vasul e înconjurat, prins între gheţuri. 

Rosvel recunoscu goeleta lui Daget şi îşi spuse că acesta, 
probabil găsise insula mai degrabă în urma unor informaţii 
incomplete sau pe ghicite. Un sfert de ceas mai târziu, Rosvel şi 
Stimson erau lângă baracă. Dădură un semnal cu tunul şi peste o 
jumătate de oră o barcă fu gata de plecare. Plecă Rosvel, vasul 
încredinţându-l ajutoarelor sale. Stimson plecă cu el. De când 
văzuse pânzele corăbiei nu trecuse nici un ceas şi Gardiner se şi 
grăbea să vină în ajutorul celui înconjurat de gheţuri. 

Trecând de stânci, ridicară pânza şi barca porni cu o viteză de 
cel puţin opt noduri. li trebuiră două ore să traverseze golful şi să 
ajungă la marginea câmpului de gheaţă. Marinarii găsiră o 
trecătoare şi barca intră în ea. Gardiner porunci marinarilor să 
vâslească mai repede, cu toate că era foarte primejdios să 
meargă mai departe. Cotind când la dreapta, când la stânga, 
barca înainta, ocolind sloiurile ascuţite şi strecurându-se cu 
greutate. În sfârşit, ajunse la un punct unde sloiurile se 
împreunaseră şi nu se mai putea merge mai departe. 

Rosvel se uită în jur şi văzând că barca e în afară de orice 
primejdie, porunci cârmaciului să-l aştepte şi sări pe gheaţă. Se 
căţăra pe un sloi şi scoase un strigăt. La o jumătate de milă 
depărtare, se găsea vasul lui Daget. Era prins de gheţuri din 
toate părţile şi ameninţat să fie zdrobit. 

Deodată, Rosvel auzi un zgomot asurzitor şi îşi dădu seama 
numaidecât că, din cauza presiunii exterioare câmpul de gheaţă 
se rupsese în două, iar vasul putea să scape sau să piară. Voise 
să pornească pe gheaţă ca să ajungă până la Daget, când o voce 
se auzi din barcă: 

— Domnule căpitan, sloiurile vin unele peste altele. Dacă nu 
ieşim într-un loc deschis, barca va fi strivită. 

Intr-adevăr câmpul de gheaţă pe care se afla începuse să se 
mişte încet, cele două capete, apusean şi răsăritean, apropiindu- 
se. Mişcarea era vizibilă fiindcă trecătoarea pe care mergea 
barca se îngusta din ce în ce, iar gheaţa de pe marginea celor 
două câmpuri începuse să trosnească şi să se frângă. Presiunea 


78 


era atât de puternică, încât blocuri de gheaţă mari cât o casă se 
spărgeau şi săreau în sus, rupându-se în bucățele. Oricât de mică 
era mişcarea munţilor de gheaţă, nu mai era timp de pierdut. 
Barca fu urcată pe gheaţă, iar Rosvel se uită în jur şi spuse: 

— Să ştii, Stimson, că o să ne căznim mult până o să ajungem 
cu barca la apă, mai ales că se lasă noaptea. 

Marinarul răspunse: 

— Domnule căpitan, mi se pare că gheţurile sunt împinse spre 
stâncile acelea şi atunci şi vasul şi barca vor intra în golf. Un 
curent merge de aici spre insulele noastre, l-am văzut la venire. 

— Se poate. Curenţii circulă în diferite direcţii şi un câmp de 
gheaţă poate să treacă peste un banc de nisip. Dar un iceberg nu 
poate. Să ştii însă că nu-mi aduc aminte să fi văzut un câmp de 
gheaţă întreg între insule. N-am văzut acolo decât sloiuri izolate. 

— Eu am văzut o singură dată. La câteva zile după ce am 
intrat în bazin, mă găseam singur pe o stâncă. Am văzut atunci 
cum un câmp de gheaţă uriaş a intrat în golf prin intrarea de 
miază-noapte şi a ieşit prin cea de miază-zi. Dar uitaţi-vă, câmpul 
nostru se mişcă, condus parcă de o cârmă. Vedeţi? S-a şi izbit de 
capul de sud. 

— Asta mă bucură. Poate că astfel va scăpa şi Daget. Mergem 
acum drept spre golf şi, dacă trecem de insula asta, cred că 
nimic nu ne va mai împiedica. Spre miază-noapte e o stâncă de 
care am putea să ne izbim. Oare izbitura ar fi spre bine sau spre 
rău? 

Thomson, care făcea pe cârmaciul, spuse: 

— Ştiţi, domnule căpitan, izbitura va fi puternică, dar nu ne va 
pricinui nici un rău. Zilele acestea domnul Green şi cu mine am 
măsurat fundul mării, pe o distanţă de o leghe şi mai bine de 
bazin. Peste tot adâncimea era sub 40 de metri. Stânca ce se 
vede spre miază-noapte iese din apă ca o corabie uriaşă. 

— Ai dreptate şi acum, Tomson şi Tod, rămâneţi aici şi aveţi 
grijă de barcă, iar noi pornim spre vas. Se pare că e prins ca într- 
o strânsoare şi trebuie să-i venim în ajutor neapărat. 

Într-adevăr, „Leul de mare”, al doilea, era prins de gheţuri şi 
acum încerca să treacă printre două câmpuri de gheaţă. Sloiurile 
începuseră să vină unele peste altele şi vasul era în primejdie de 
a fi zdrobit. 

Daget era un om hotărât şi nu-şi pierdea capul când se afla în 
pericol. Văzând un spaţiu liber la marginea câmpului de gheaţă, 
în direcţia din care bătea vântul şi unde vasul ar fi ferit un timp, îl 


79 


conduse acolo şi aruncă ancora în gheaţă. Apoi, porunci ca 
gheaţa să fie tăiată cu topoarele, cu ferăstraiele, sperând să facă 
un gol de mărimea şi forma corăbiei, ca s-o protejeze. Când 
Rosvel şi oamenii săi se apropiară pe neaşteptate, operaţia dura 
de câteva ore. 

Primejdia îi făcuse pe martha's vineyardezi să lucreze 
încordaţi, astfel că nimeni din ei nu a văzut nici barca, nici 
oamenii care veneau pe gheată, până în clipa când Gardiner îl 
strigă pe Daget. 

— A, căpitane Garner! Ce fericire! strigă Daget, strângându-i 
prieteneşte mâna. Eram sigur că am să te întâlnesc prin părţile 
astea, pentru că răposatul meu unchi v-a lăsat unele indicaţii că 
pe aici sunt multe foci! Vezi, căpitane Garner, în ce strânsoare 
suntem? Mi-e teamă că s-a sfârşit cu noi. 

— Da, proastă treabă. Ai avut noroc că ai putut să-ţi bagi vasul 
în gaura asta. 

— Putea fi mai rău. Dar atâta vreme cât suntem pe apă, totul 
e bine. Acum, am făcut loc pentru vas, dar, mai departe, sub 
apă, lucrul merge greu. Stratul de gheaţă e gros de nouă metri şi 
nu-i chip să-l tai. Cu mare greutate putem sfărâma gheaţa în 
bucăţi. Dacă ne-ar împinge gheaţa acum din spate, am putea să 
ne ridicăm. Am mai auzit de asemenea întâmplări, dar pe pielea 
mea nu le-am încercat. 

— Să nu-ţi pui nădejdea într-o astfel de întâmplare. N-aţi făcut 
rău tăind gheaţa, cine ştie, poate vasul va fi ridicat. Dar aţi făcut 
ceva ca să întăriţi corabia pe dinăuntru? 

— Incă nimic, dar m-am gândit să fac. Mă întreb însă ce 
înseamnă cea mai solidă corabie din lume, când e strânsă între 
gheţuri ca astea de aici? N-am făcut mai bine că am tăiat 
gheaţa? 

— Continuaţi să tăiaţi gheaţa, iar eu am să mă apuc să 
întăresc corabia pe dinăuntru. Arată-mi grinzile şi scândurile pe 
care le ai şi am să văd ce pot face. In orice caz, puteţi fi siguri că 
viaţa voastră nu-i în primejdie. Vasul meu se află la şase leghe 
depărtare şi stă în ancoră tot aşa de bine cum ar sta într-un doc. 
Haide, căpitane Daget, să mergem să-ţi vedem lemnul de 
rezervă. 

Fireşte că pentru marinarii aceştia, în starea deznădăjduită în 
care se aflau, era o mare mângâiere să audă că prin apropiere 
există compatrioți de-ai lor şi un loc în care ar putea să se 
adăpostească în caz de nevoie. De aceea, începură să lucreze cu 


80 


mai multă tragere de inimă. 

Rosvel şi oamenii săi se puseră pe lucru înăuntrul corăbiei, în 
timp ce Daget şi marinarii săi continuau să taie cu topoarele şi cu 
fierăstraiele blocuri de gheaţă şi să pregătească apărătoare 
contra presiunii sloiurilor. 

Gardiner se puse pe lucru cu râvnă. Era cunoscător în materie. 
Voia să întărească vasul, făcând proptele în cală. Aceasta era cu 
atât mai uşor de făcut, cu cât partea de sus a magaziilor era 
goală şi se putea trece lesne peste tot locul. Grinzile au fost 
tăiate de lungime trebuincioasă, scândurile puse în partea cea 
mai lată a vasului, faţă în faţă încât să sprijine amândouă laturile 
corăbiei, care să reziste mai bine presiunii. 

Rosvel termină operaţia într-un ceas şi câteva minute, apoi cei 
doi căpitani se întâlniră pe gheaţă să se sfătuiască şi să 
examineze situaţia gheţurilor. 

Câmpul exterior de gheţuri apăsa tot mai mult asupra celui 
interior. Pe linia unde se întâlniseră cele două câmpuri, blocuri de 
gheaţă fuseseră rupte şi îngrămădite unele peste altele. Mai 
rămâneau, totuşi, goluri din cauza formei neregulate a sloiurilor 
care se ciocniseră. Daget nădăjduia că locul unde se găsea vasul 
său va rămânea şi el gol, afară doar de cazul când un val de vânt 
sau vreo schimbare în direcţia curenților ar face ca sloiurile să 
vină cu şi mai mare putere unele peste altele. 

Cele două câmpuri mai veneau unul peste altul iar presiunea 
lor reciprocă era atât de puternică, încât vasul era ameninţat. 
Locul gol dintre ele se tot micşora, astfel că într-o jumătate de 
ceas putea să dispară cu totul. 

— Căpitane Daget, te-ai uitat la busolă să vezi poziţia celei 
mai apropiate insule? întrebă Rosvel, după ce cercetă cu luare 
aminte tot ce se vedea în jurul lor. Mi se pare acum că e situată 
mai spre răsărit de noi decât acum un ceas. Dacă e adevărat, 
atunci câmpul nostru deviază mult spre apus. 

— Ìn acest caz, putem spera că vom fi împinşi înainte, spuse 
Daget, urcându-se la bord şi îndreptându-se spre busolă. 

Rosvel îl urmă. 

— Doamne Sfinte! Ai dreptate! Poziţia insulei faţă de noi s-a 
schimbat cu cel puţin două diviziuni. 

— Deci am deviat aproape cu o leghe. Dar ce zgomot o fi 
ăsta? Oare n-a început să erupă vulcanul? 

— Nu, e zgomotul sloiurilor, răspunse Daget, după o mică 
pauză. Mi se pare că, din cauza presiunii, cele două câmpuri de 


81 


gheaţă s-au izbit de stâncile insulei şi s-au despărţit. Dacă e aşa, 
atunci câmpul care vine din direcţia în care bate vântul trebuie 
să înainteze cu aceeaşi viteză cu care se deplasează câmpul care 
merge contra vântului. 

— Mă îndoiesc, spuse Rosvel, privind spre insula cea mai 
apropiată, deoarece câmpul situat mai departe, în direcţia în 
care suflă vântul, va simţi, negreşit, mai curând puterea vântului 
şi presiunea munţilor de gheaţă şi se va mişca mai repede. Acest 
fapt va face ca ciocnirea să fie mai puţin violentă, dar nu cred că 
ea nu se va produce. 

Totul se petrecu exact cum prevăzuse Gardiner. Câmpul 
exterior continua să exercite presiunea asupra celui interior; 
marginile celor două câmpuri se frângeau şi trecătoarea dintre 
ele se îngustase mult. 

Marginea câmpului exterior se izbi prima oară de fundul 
vasului tocmai în partea care fusese întărită încât, timp de 
câteva secunde, cei doi căpitani crezură că va rezista la 
presiune. 

Dar scândurile şi grinzile începură să trosnească, arătând că 
presiunea e prea mare. Căpitanii îşi ţineau răsuflarea, nădăjduind 
că puntea va începe să se ridice sub ei. Şi aşa s-ar fi întâmplat, 
dacă nu s-ar fi petrecut o altă schimbare, la care marinarii nu se 
aşteptau, dar care rezultă din legea forţelor mecanice. 

Din cauza formei de pană a fundului, vasul se eliberă şi încă la 
timp, pentru că la o jumătate de minut, pereţii lui laterali ar fi 
fost străpunşi şi n-ar mai fi rămas decât nişte sfărâmături. Când 
corabia se ridică. Rosvel scoase un strigăt de bucurie. 

Toată lumea îşi dădu seama că vasul poate să scape datorită 
acestei împrejurări. Smucitura fu atât de puternică, încât oamenii 
căzură. 

Vasul, puţin aplecat pe o parte, nu mai era în pericol să sufere 
de pe urma câmpului exterior de gheaţă, care, în mişcarea sa, nu 
putea decât să împingă şi mai mult corabia spre câmpul interior. 
Mai mult încă, în scurt timp se văzu că mişcarea şi devierea 
câmpului interior e tot mai rapidă pe când câmpul exterior se 
oprise. Spaţiul liber dintre cele două câmpuri se mărea din ce în 
ce, după cum înainte se micşorase. Acum însă, gheaţa nu mai 
trosnea şi nu se mai rupea. 

— Ai văzut, Daget? O să ieşim de aici, o să ieşim! strigă 
Rosvel, vesel, uitând, în clipa aceea, orice rivalitate, stăpânit de 
un imbold mărinimos. Acum pot să te felicit, dragul meu! Insula 


82 


aceea ridicată e locul pe care-l cauţi. Pe ţărmul lui de miază- 
noapte sunt o mulţime de foci, morse şi urşi, încât ai putea 
încărca toate vasele din Martha's Vineyard. 

— Asta-i adevărata camaraderie, Garner, răspunse Daget, 
strângând cu căldură mâna tânărului căpitan. Aşa îmi place! In 
meseria noastră trebuie să fii bun camarad. Cred că nici un vas 
n-ar trebui să vină singur în locurile astea. Cine ştie ce ţi se 
poate întâmpla, aşa cum mi s-a întâmplat mie astăzi! Şi e atât de 
rău să nu fie nimeni care să-ţi vină în ajutor! 

Rosvel zâmbi ironic, auzind părerea lui Daget în privinţa 
vânătorii. Era absolut sigur că dacă acela ar fi ştiut o taină, n-ar fi 
împărtăşit-o nimănui. 

— Haide, haide, spuse el, să uităm trecutul, afară de clipele 
când ne-am ajutat unul pe altul. Dumneata m-ai servit la 
Hatteras, eu te-am servit aici. Ştii, în meseria noastră, acela care 
vine primul ia recolta. Eu am venit aici cel dintâi şi, cum se 
spune, am luat crema. De fapt, asta nu înseamnă că dumneata 
ai venit târziu. 

— Să sperăm. Ar fi păcat să trec prin atâtea şi să nu mă aleg 
cu nimic. Aţi topit multă grăsime? 

— Am umplut cala de jos şi mai avem vreo câteva butoaie. Ne- 
am ocupat mai mult de piei. 

— Aţi avut noroc că aţi putut lucra cu aşa spor, spuse Daget, 
invidios pe Rosvel. Dar vânatul nu e sperios acum? 

— Nu, e tot aşa de liniştit ca şi în ziua când am venit. 
Trimiteam la vânătoare numai oamenii cei mai pricepuţi şi le 
porunceam cu toată stricteţea să nu sperie vânatul. Dacă vrei să- 
ţi încarci vasul repede, te sfătuiesc să procedezi la fel, aici vara e 
deja pe sfârşite. 

— Imi voi încărca vasul chiar dacă ar trebui să rămân aici 
peste iarnă, spuse Daget cu hotărâre, deşi poate nu credea nici 
el ce spunea. M-am trudit mult până am găsit insulele astea şi 
oamenilor de la noi nu le place să muncească pe degeaba. 

— Dragul meu, să ştii că n-ai să poţi să rămâi aici peste iarnă, 
răspunse Rosvel, râzând. Ar trebui să spargi tot vasul şi tot n-ai 
avea destule lemne de foc. Ai fi silit să mergi înapoi pe butoaie 
sau să rămâi aici pentru totdeauna. 

— Cred că dumneata ai să vii din nou aici, la vară, spuse 
Daget, privindu-şi semnificativ camaradul. Cine descoperă un 
astfel de loc, nu-l uită aşa repede. 

— Poate am să mai vin, poate nu, răspunse Rosvel, amintindu- 


83 


şi de Mary. Aceasta depinde mai mult de alţii decât de mine. Şi- 
acum, când suntem amândoi aici şi n-avem pentru ce să ne mai 
jucăm de-a vaţi-ascunselea, spune-mi: cum ai aflat despre 
insulele astea? 

— Probabil l-ai uitat pe unchiul meu care a murit la Oyster 
Pond-Point, doar eu am moştenit lucrurile lui. 

— Nu l-am uitat deloc. L-am văzut de mai multe ori şi am fost 
şi la înmormântarea lui. A 

— De la el am aflat despre insule. In drum spre ţară, unchiul 
meu a vorbit despre ele pe bricul cu care călătorea. Şi nu-i 
nevoie să-ţi spun că asemenea veşti se răspândesc repede prin 
toate porturile. Dar a auzi despre existenţa unor insule cu foci, 
nu înseamnă a şti şi unde anume sunt ele. Recunosc că, dacă nu 
descopeream un punct ras cu briceagul pe una din hărţile 
rămase de la defunct, eram într-o situaţie foarte grea. După 
mine, punctul acela a fost ras de curând ca să nu se mai poată 
desluşi o însemnare. Ştii doar că poziţia acestor insule 
corespunde întocmai cu latitudinea şi longitudinea punctului ras 
de pe hartă. Şi, aşa am venit să văd această ţară a făgăduinţei. 

— Şi ai riscat să întreprinzi o călătorie atât de lungă pe un 
temei atât de şubred? făcu Rosvel, surprins de spiritul 
întreprinzător şi de perspicacitatea lui Daget, deşi americanii 
sunt vestiți prin faptul că ştiu să câştige banii. 

— Da, pe temeiul ăsta şi pe acela al unor însemnări 
împrăştiate prin hârtiile defunctului; îi plăcea să mâzgălească 
hârtiile. Pe una din foile Bibliei sale desenase harta acestor 
insule, aşa cum le văd eu acum. 

— Va să zică, n-ai avut nevoie de harta tipărită cu punctul ras? 

— Greşeşti, căpitane Garner. Harta din Biblie n-avea nici 
latitudine, nici longitudine, ci numai insulele cu poziţia lor unele 
faţă de altele şi cu distanţele între ele. Nu era cine ştie ce lucru. 
Insulele acelea puteau fi situate în emisfera nordică, după cum 
puteau fi situate şi în cea sudică... 

— Prin urmare, punctul ras... 

— Punctele, căpitane Garner, punctele! îl întrerupse Daget. 
Unchiul meu a vorbit pe bric nu numai despre foci. Noi credem că 
harta a fost rasă în mai multe puncte şi noi le vom vizita pe 
toate. Dumneata ştii că legea ne îndreptăţeşte s-o facem, pentru 
că bătrânul era de fel din Martha's Vineyard, iar noi suntem 
moştenitorii lui direcţi. 

— Cum să nu! răspunse Rosvel, râzând, dar de data aceasta 


84 


râsul lui părea prefăcut. Fiecare munceşte pentru el. Asta e o 
regulă minunată şi dacă nu ne-am gândi la noi, nimeni nu ne-ar 
purta de grijă. 

Stimson, care se găsea alături, adăugă şi el: 

— Domnule căpitan, mai este şi Acela fără voia căruia nici un 
fir de păr nu cade din capul omului, oricât de uituc şi lipsit de griji 
ar fi. Fără El, multe vase dintre cele intrate în mările astea nu s- 
ar mai fi înapoiat şi mulţi marinari iscusiţi, cărora le plăcea să 
glumească şi să petreacă, s-ar fi prefăcut în ţurţuri. 

Gardiner îşi dădu seama de justeţea acestei observaţii şi-i 
iertă intervenţia. Se ştie că în marina comercială disciplina nu-i 
atât de severă ca în cea de război. În cazul de faţă, toţi marinarii 
erau cointeresaţi în întreprindere şi, de aceea, vorbeau cu 
căpitanul lor ca şi cu un egal. De altfel, această familiaritate nu 
mergea niciodată prea departe şi nu împiedica îndeplinirea 
strictă a sarcinilor fiecăruia. 

— Da, da, răspunse Rosvel, zâmbind. De fapt ai dreptate 
Stimson. Să ştii însă că eu şi cu domnul Daget vorbeam despre 
lucruri lumești. Ce crezi, Daget, câmpul de gheaţă interior tot se 
mai depărtează de cel exterior? Dacă e aşa, atunci vom intra 
curând în golf. 

Aşa era în realitate. Greu de explicat, dar, câmpurile de 
gheaţă se depărtau unul de celălalt, cu o viteză mult mai mare 
decât cea cu care se apropiaseră. Acum, marinarii n-aveau de ce 
să se mai teamă de câmpul de gheaţă exterior. 

— Aveţi dreptate, spuse Stimson, cu respect, dar şi cu 
convingere. Indrăznesc totuşi să vă întreb: cine a avut acum grijă 
de siguranţa noastră şi de salvarea vasului? 

— Providența, dragul meu. Mărturisesc cu toată sinceritatea 
că nu văd nici o cauză fizică directă, cu toate că dacă nu mă 
înşel, aici lucrează şi curenţii. 

— Foarte bine, domnule căpitan, dar cine e stăpân peste 
fluxuri şi curenţi? 

— M-ai dat gata, Stephen, răspunse Rosvel, zâmbind. N-am 
putut să aflu niciodată cine e stăpân peste fluxuri şi curenţi. 
Fiecare fenomen îşi are cauza lui şi trebuie doar s-o ghiceşti. Și- 
acum căpitane Daget, e timpul să te gândeşti la siguranţa 
vasului dumitale. Ar trebui dus în bazin până la căderea nopţii, 
pentru că acum chiar gheţurile ne împing spre golf. 

Era, într-adevăr, timpul să se gândească la vas. Cele două 
câmpuri de gheaţă se depărtaseră, unul de altul cu peste două 


85 


sute de metri. Câmpul cel mic, pe care se găsea corabia, era 
împins spre golf de acţiunea comună a vântului şi curentului, în 
timp ce câmpul cel mare rămânea pe loc, oprit de insule. 

Vasul se aplecase pe o parte şi fusese scos din apă, ca o barcă 
care este trasă pe un țărm nisipos. Din fericire, izbitura se 
produsese în cel mai solid punct al vasului, care se aplecase, dar 
nu suferise câtuşi de puţin. 

La sfatul lui Rosvel, oamenii începură să taie cu ferăstraiele 
gheaţa de sub vas, operaţie care le luă aproape două ceasuri. 
Era o muncă destul de grea, pentru că peste gheaţă se găsea un 
strat de apă de vreun metru şi jumătate. In sfârşit, gheaţa, 
începu să se rupă sub greutatea vasului, care se ridică, până 
când se aşeză bine pe apă. Apărătoarele protejaseră şi ele 
bordurile şi căptuşeala de aramă a vasului. 

Lucrarea se încheie chiar când câmpul de gheaţă ajunsese 
aproape în mijlocul golfului, cam în dreptul bazinului. 

Intre timp, înapoindu-se de la vulcan, Gasard se întâlni şi el cu 
căpitanul său în acel punct. Raportul fu scurt şi simplu, văzuse 
vulcanul, iar unul din cratere era activ. Nu descoperise nimic 
deosebit, nici foci nu erau pe acolo, aşa că n-avea nici un rost să 
se treacă dincolo de golf. 

Se lăsa noaptea când Gardiner conduse vasul în bazin. Acum, 
cei doi „Lei de mare” stăteau, unul lângă altul, ancoraţi. 

A doua zi, Daget îşi trimise o parte din oameni la vânătoare, 
pe când ceilalţi rămaseră să curețe cala. Regulile lui Rosvel se 
respectau cu stricteţe încât sporirea numărului vânătorilor nu 
făcu decât să se mărească numărul animalelor ucise, fără ca 
vânatul să devină mai sperios. 

Daget adusese o căruţă ţărănească, demontată fireşte care a 
servit amânduror căpitanilor. Roţile fură unite două câte două şi 
pe fiecare osie doi-trei inşi puteau transporta o încărcătură pe 
care altfel n-ar fi putut s-o ducă nici zece oameni. Se lucra cu 
spor şi cu ajutorul roţilor se făcu o economie de timp, de cel 
puţin două săptămâni. Gardiner socoti că se economisise o lună 
de zile. A 

La patru săptămâni de la sosirea celui de-al doilea vas. Intr-o 
duminică dis-de-dimineaţă Rosvel şi Daget se întâlniră pe platoul 
din faţa barăcii. Cu toate că echipajul „Leului de mare” al doilea 
ar fi vrut să lucreze zi şi noapte, regula lui Rosvel rămase în 
vigoare în privinţa repausului duminical. Marinarii începuseră 
deja să se spele şi să se primenească. 


86 


— Mâine e 1 februarie, spuse Daget după ce-l salută pe 
Rosvel. Oare voi avea timp să-mi încarc vasul în cursul acestei 
veri? Ce crezi, Gardiner, mai stai o săptămână pe aici? 

— Sperăm să fim gata până miercuri, răspunse Rosvel. Am 
văzut că vânatul a devenit mai prudent decât fusese şi mi-e 
teamă că va trebui să încercăm pe pielea noastră proverbul 
„încet-încet departe ajungi”, dar noi ne-am cam grăbit. 

— Acum, ţi-e tot una, spuse repede Daget. Se înţelege că de 
îndată ce termini o iei din loc. 

Acest „se înţelege” nu-i plăcu lui Rosvel. El arăta că, în locul 
lui, Daget ar fi procedat exact aşa. Totuşi hotărârea bine 
chibzuită nu şi-o schimbă. 

— Nu, căpitane Daget, răspunse el. N-am să fac aşa cum crezi 
dumneata, n-am să las pe aproapele meu singur în aceste locuri, 
când el nu poate să-mi spună nici măcar dacă va izbuti să plece 
de aici. Dacă te vei înţelege cu secunzii şi oamenii mei, o să 
aştept să-ţi încarci vasul şi o să plecăm împreună. 

— Ai să ceri, fireşte, plată, nu? 

— Fireşte că aş putea să cer, răspunse Rosvel, zâmbind, dar n- 
am s-o fac. Am vorbit deja despre asta cu secunzii mei, care mi- 
au spus că dezavantajul de a nu ne strecura singuri printre 
gheţuri ne va răsplăti pentru o amânare de două sau trei 
săptămâni. In ceea ce priveşte pe oameni, aici se schimbă 
chestia. Ei vor cere, probabil, plată. Ştii doar că trăiesc din 
munca lor şi, de aceea, vor cere să fie plătiţi pentru această 
muncă. 

— Fii pe pace. Nu vor avea de ce să se plângă. Cât despre 
dumneata, căpitane Garner, sper că patronii mei nu te vor uita, 
dacă, bineînţeles, vom sosi cu bine acasă şi ne vom vinde bine 
marfa. 

— Te rog să n-ai grijă de mine. Sunt de părere că nu se cade 
să te las singur, asta-i tot. Ce-ţi spun, e lucru hotărât şi nu-ţi mai 
rămâne decât să te înţelegi cu oamenii mei. Şi-acum, spune-mi, 
căpitane Daget, ce ar fi să facem o mică plimbare, să ne urcăm 
pe munte de pildă? De acolo am putea vedea locurile din jur şi 
ne-am da seama de situaţia gheţurilor. 

Daget primi cu plăcere. Cuvintele lui Rosvel îl liniştiră, fiindcă 
până atunci nu putuse hotărî dacă trebuie să rămână după 
plecarea lui Gardiner sau să plece odată cu el. Acum însă, nu mai 
avea de ce să fie neliniştit. Imediat după gustarea de dimineaţă, 
cei doi căpitani începură să se pregătească de drum. Stimson fu 


87 


invitat să meargă cu ei. Rosvel îl îndrăgise şi-i plăcea societatea 
lui. Ajunşi pe platou cei trei marinari se opriră să răsufle şi priviră 
în largul mării. 

Muntele pe care urcau era o stâncă pleşuvă. Urcuşul nu era 
numai greu, uneori era chiar periculos. Rosvel, prevăzător, îşi 
sfătuise însoțitorii ca, afară de lancia ce le ţinea loc de baston, să 
ia şi câte o frânghie, pentru locurile periculoase. Frânghiile 
puteau să le fie de mare folos, la coborât, dar le-au prins bine şi 
la urcuş. A urca pe un munte înalt de trei sute de metri nu-i greu, 
chiar dacă sunt râpe, defileuri, gropi şi bucăţi de stâncă. 

Un ceas mai târziu, marinarii se aflau pe vârful golaş al stâncii. 
O privelişte măreaţă li se deschidea înaintea ochilor. Cu excepţia 
golfului, de jur împrejur se vedeau numai iceberguri. Grupul de 
insule era înconjurat de ele, ca şi cum ar fi fost o oaste 
împresurată de vrăjmaşi. Grămezi de gheaţă se mişcau încet 
spre miază-noapte. Gardiner văzu că trecătoarea prin care 
venise vasul lui era închisă şi că nu se putea ieşi din golf decât 
pe la nord. Munţii plutitori stăteau prea adânc în apă şi 
împiedicau intrarea în golf. Spre miază-noapte, marea era mai 
puţin blocată de gheţuri. Privind în direcţia aceasta, Gardiner şi 
Daget ajunseră la concluzia că, având vântul din spate, în două 
zile se poate ieşi din regiunea gheţurilor şi regretară că nu sunt 
încă gata să plece. 

Deodată, Rosvel rosti din inimă: 

— Dacă există pe pământ un loc care să mire pe om de 
înţelepciunea lui Dumnezeu, el trebuie să fie ca cel de aici! N-am 
mai văzut atâta măreție! 

Era într-adevăr o zi minunată, cu toate că lumina se schimba, 
capricioasă, ca întotdeauna în ţinuturile polare. Pe alocuri era 
ceaţă. La sud, bântuia viscolul, dar la nord oceanul ardea sub 
razele unui soare orbitor. Diversitatea dădea un farmec deosebit 
priveliştii, care era minunată în sălbăticia ei. Icebergurile 
străluceau în toate culorile şi un soare de vară se juca deasupra 
lor. 

— Da, e un loc minunat, n-am ce zice, răspunse Daget, dar, 
recunosc, îmi place mai mult din cauză că are atâtea foci. Nu 
prea sunt amator de privelişti dacă de aici nu iese nici un profit. 
Noi, cei de la Martha's Vineyard, nu trăim în cer, suntem, toţi 
săraci şi n-avem timp să admirăm ce-i în jur. 

Câteşitrei tăcură un timp. Daget se lăsă furat de vise în 
legătură cu viitorul profit. Visul lui Rosvel îl trecu peste oceanul 


88 


cel albastru şi strălucitor departe, la nord, la Oyster Pond-Point, 
în casa diaconului Pratt, la Mary. Numai Stimson nu visa la nimic, 
admirând frumuseţile lumii lui Dumnezeu. 

Drumeţii rămaseră în vârful muntelui aproape un ceas. Apoi, 
vremea începu să se schimbe şi trebuiră să pornească înapoi la 
drum. 

Toată dimineaţa se văzu viscolul din depărtări, de deasupra 
munţilor strălucitori. Câtva timp, vulcanul nu se văzuse deloc, 
dar acum, deasupra locului unde se găseau marinarii, se ivi un 
nor alb. Incepură să cadă fulgi mari şi deşi de zăpadă. La o 
depărtare de douăzeci de paşi nu puteai distinge nimic, iar 
marinarii începură să coboare. 

A urca e totdeauna mai puţin periculos decât a cobori de pe 
un munte. Când urci, e uşor să te opreşti, când cobori asta nu 
mai depinde întotdeauna de voinţa omului. Dacă ar fi sperat că 
ninsoarea va înceta, Rosvel ar fi propus tovarăşilor săi de drum 
să mai aştepte. Porni în silă şi cu multă prudenţă pe urmele lui 
Daget. După el venea Stimson. La început înaintară fără 
deosebită greutate, coborând exact în locul unde urcaseră. 
Trebuiră doar să calce cu mai multă prudenţă, pentru că 
picioarele lunecau pe zăpadă. Daget mergea ceva mai înainte, 
vioi şi curajos, strigând celor din urmă că n-au de ce să se 
teamă. 

Ceilalţi doi nu se grăbeau însă şi-l urmau, îngrijoraţi. Ajunseră, 
deodată, la un punct de unde se părea că nu mai pot merge. |n 
faţa lor se întindea un platou neted, acoperit în întregime de 
zăpadă, încât nu puteau vedea unde se termină. 

Daget susţinea că recunoaşte locul, că urcaseră pe acolo şi că 
există o mică ridicătură de pe care pot cobori pe alt platou, de 
unde drumul nu mai e greu. 

Toţi îşi aduceau aminte atât de o ridicătură, cât şi de şes, dar 
era oare aceeaşi ridicătură sau alta? 

Daget era convins de spusele sale şi nici nu voi să se ţină de 
frânghie, aşa cum îi recomandase Rosvel. Se aşeză în zăpadă, 
porni la vale şi aproape în aceeaşi clipă dispăru. 

— Ce o fi cu el? întrebă Rosvel, privind cu încordare jos. Nu se 
mai vede. 

— Domnule căpitan, ţineţi acest capăt al frânghiei, iar celălalt 
daţi-mi-l mie, răspunse Stimson. 

Deşi era mai periculos să rămână în urmă şi să coboare 
ultimul, fără sprijin, Rosvel primi. Stimson începu să coboare şi 


89 


dispăru şi el. Nu se vedea însă din cauza viscolului dar era 
aproape şi vocea lui se auzea. 

— Mergeţi mai spre dreapta şi ţineţi-vă bine de frânghie, strigă 
Stimson. Am să merg şi eu în aceeaşi direcţie. 

Lui Rosvel nu-i era greu să meargă, pentru că drumul era 
neted. După un timp, Stimson trase de frânghie şi strigă: 

— Acuma e bine, domnule căpitan, sunt pe ridicături şi mă ţin 
bine. Puneţi frânghia pe zăpadă şi daţi-vă drumul jos, dar cât se 
poate mai încet şi ţineţi-vă bine de frânghie, am să vă sprijin. 

Ţinându-se de frânghie, Gardiner cobori pe ridicătură exact pe 
locul unde se găsea marinarul ca să-l sprijine. Stimson îl opri la 
timp pe căpitanul său, care, altfel, ar fi trecut peste ridicătură şi 
ar fi ajuns pe un povârniş aproape vertical, pe care n-ar mai fi 
putut să se oprească. 

— Dar ce o fi păţit Daget? întrebă Rosvel, ridicându-se. 

— Mi-e teamă că a căzut de pe stâncă, răspunse Stimson. 
Locul unde am coborât eu pe ridicătură era aşa de îngust, încât 
mi-a fost aproape cu neputinţă să mă ţin pe picioare şi să ies de 
acolo. judecând după urmele lăsate pe zăpadă, sărmanul s-o fi 
rostogolit la vale. 

O veste îngrozitoare! Mai ales într-un astfel de loc şi la aşa 
oră. Totuşi, Rosvel nu se pierdu şi procedă cu judecată şi cu 
sânge rece. Legă amândouă bucăţile frânghiei între ele şi, 
dându-le drumul jos, se convinse că ajunge până la fundul 
prăpastiei, adâncă de vreo treisprezece metri. Apoi, îi spuse lui 
Stimson să treacă frânghia în jurul său şi, prinzând-o de o stâncă, 
să se ţină cât mai bine de ea, iar el începu să coboare în 
prăpastie, atingând fundul acesteia exact la adâncimea scontată. 

Cădeau fulgi mari, învârtindu-se atât de repede în jurul 
colţurilor stâncilor încât, din când în când, Rosvel se oprea, 
neputând distinge nimic. Socotea că sentimentul de omenie şi de 
camaraderie îi impune să-l găsească cu orice preţ pe Daget, viu 
sau mort. De aceea, începu să rătăcească printre stânci. 

Vântul urla atât de tare, încât nu se putea auzi nimic în afară 
de şuieratul lui. Deodată, vântul încetă, ninsoarea deveni mai 
rară şi, cerul se însenină. Soarele începu să strălucească şi 
atunci, doar în câteva clipe, Rosvel descoperi pe cel pe care-l 
căuta. 

Daget nu se putuse menţine pe ridicătură îngustă pe care 
rămăsese Stimson şi căzuse în prăpastie. Ţinuse lancia cu vârful 
înainte, dar n-avusese de ce să se sprijine. De fapt, nu căzuse pe 


90 


verticală, ieşiturile stâncilor încetinindu-i din când în când 
prăbuşirea. 

Când Rosvel îşi descoperi camaradul, acesta nu-şi pierduse 
cunoştinţa şi părea liniştit. 

— Slavă Domnului că m-ai găsit, îi spuse lui Gardiner. 
Credeam că sunt pierdut. 

— Bine că eşti viu, îi răspunse Rosvel. Credeam că am să-ţi 
găsesc doar trupul, dar parcă nu te-ai lovit prea rău. 

— Garner, m-am lovit mai rău decât pare. Am impresia că mi-e 
rupt piciorul stâng şi mă mai doare umărul drept, dar nu cred că- 
i rupt şi nici scrântit. Ce e mai rău pentru un vânător de foci. 

— N-ai grijă de vas. Am să mă ocup eu de el. 

— Ai să te ocupi dumneata? Dă-mi cuvântul şi mă liniştesc. 

— i-l dau. Amândouă vasele vor pleca, odată şi nu te voi 
părăsi cel puţin atâta vreme cât vom fi printre gheţuri. 

— Imi ajunge. Făgăduieşte-mi că vasul meu va fi încărcat la fel 
ca şi al dumitale. Făgăduieşte-mi! 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu îl vom încărca. Dar uite-l şi pe 
Stimson. În primul rând, trebuie să plecăm de aici. 

Promisiunea lui Rosvel îl linişti pe Daget, care, în ciuda durerii 
şi a situaţiei sale deznădăjduite, se gândise numai la vasul său şi 
la încărcătura lui. Acum, când se liniştise în această privinţă 
durerea se făcu mai simțită. 

Marinarii erau într-o situaţie destul de grea. Daget avea 
piciorul fracturat ceva mai sus de gleznă, dar, mai avea dureri şi 
în alte părţi, din cauza contuziilor. Rosvel şi Stimson n-aveau 
putinţa să-i dea ajutor acolo, trebuia dus în alt loc. Din fericire, 
nu departe de poalele muntelui, găsiră un loc potrivit. Coborâră 
cu multă băgare de seamă, ducându-l pe rănit pe braţe. Daget se 
ţinea cu mâinile de gâtul lor, iar trupul atârna între ei, ceea ce îi 
dădu rănitului un mare şi neaşteptat ajutor: pe când piciorul i se 
bălăbănea în aer, osul se lipi. Daget simţi numaidecât aceasta şi- 
i spuse lui Rosvel. 

Deseori marinarii au prilejul să facă pe medicii, pe chirurgii şi 
pe preoţii. Rosvel îndreptase multe scrântituri şi acum urma să-l 
trateze pe Daget. Acesta fu aşezat pe o stâncă, la poalele 
muntelui. Dădu jos picioarele şi se rezemă cu spatele de o piatră. 
Rosvel îl trimise pe Stimson după ajutor, spunându-i să se 
grăbească. 

Descălţând piciorul bolnav, Rosvel se încredinţă că osul se 
pusese la loc. Il legă şi începu să pregătească atele pentru picior, 


91 


în timp ce Daget îşi scoase briceagul şi se apucă să-l ajute, dând 
lemnului forma şi grosimea trebuincioasă. Atelele au fost făcute 
repede din mânerul lănciei rupte a lui Daget. Punându-le la 
picior, Rosvel dovedi multă iscusinţă. Ca să micşoreze presiunea 
lemnului, puse nişte fâşii de pânză, apoi legă atelele cu fire 
desfăcute din frânghie. Pansamentul fu gata într-o jumătate de 
oră. Piciorul n-avusese încă timpul să se umfle prea mult. După 
aceea, Rosvel ridică picioarele lui Daget şi le întinse pe stâncă, 
poziţia orizontală fiind mai comodă pentru piciorul bolnav decât 
cea verticală. 

Trecură nu mai puţin de patru ore chinuitoare până când 
marinarii de pe vas ajunseră la poalele muntelui, aducând targa 
cu care transportau pieile animalelor. Rănitul fu culcat binişor pe 
targă, dus în baracă şi aşezat în pat. 

Daget era mulţumit, ştiindu-se într-un loc acoperit, unde se 
găsea tot confortul posibil în asemenea pustietăţi; putea să se 
odihnească în linişte. Rosvel îi spuse lui Stimson că, peste o lună 
sau peste şase săptămâni cel mai târziu, bolnavul se va pune pe 
picioare. 

— Stephen, mare noroc a avut că a scăpat doar cu atât. Putea 
sa fie mult mai rău, dacă n-avea lancia în mână şi dacă nu se 
sprijinea de ea în cădere. 

— Dumneavoastră credeţi că a avut noroc, domnule căpitan, 
dar eu cred că aşa a fost voinţa lui Dumnezeu, răspunse 
Stephen. In evanghelie scrie că nici vrabia nu cade de pe 
acoperiş fără voia lui Dumnezeu. 

Primul secund al lui Daget era un vânător destul de bun, dar 
om înflăcărat şi nechibzuit. De aceea, uneori uita să respecte 
măsurile de precauţiune instaurate de Rosvel. Macy, aşa îl 
chema, nu voia decât să ucidă cât mai multe animale şi nu 
credea că acest lucru ar putea să dăuneze cumva. 

De fapt, echipajul vasului de la Martha's Vineyard nu prea 
avea încredere în cunoştinţele lui Rosvel, care n-avea în faţa lor 
prestigiul pe care el îl deţinea asupra propriului său echipaj. 
Acest lucru are mai multe explicaţii. Intâi, tinereţea lui Rosvel şi 
faptul că era prima oară la comanda unui vas. Al doilea, 
rivalitatea şi chiar invidia dintre cele două echipaje, sentiment 
greu de stăpânit. In afară de aceasta, Macy îşi dădea seama şi 
spunea în gura mare că, în caz de boală a căpitanului său, 
comanda vasului trebuie să-i revină lui şi că Daget n-are nici un 
drept să însărcineze pe altcineva. 


92 


Chestiunea era mult discutată de marinarii vasului de la 
Martha's Vineyard, în special despre drepturile lui Macy. 

Intr-o zi, plecând la vânătoare în fruntea oamenilor săi, pe 
când răpunea cu lancia o focă mică, Macy spuse batjocoritor. 

— Comandantul spune că trebuie să ne purtăm delicat cu 
vânatul. Bine! Haide, băieţi, ridicaţi copilul ăsta şi puneţi-l la o 
parte, iar eu am să mă duc s-o caut pe mă-sa. 

Un hohot de râs izbucni. Văzând că secundul lor se exprimă în 
termeni atât de nepoliticoşi despre dispoziţiile lui Rosvel, 
oamenii simţiră dorinţa de a nu le respecta. 

— Am culcat copilul! răspunse Jenkins, căruia îi plăcea, de 
asemenea, să glumească. Cred că singurul lucru cu care l-ai 
putea adormi e să omori toţi monștrii ăştia. A 

— Dă-i, dă-i! strigă Macy, atacând o morsă. Intr-o clipă, 
învălmăşeala şi înghesuiala se porni pe stânci. Gasard, care se 
găsea din întâmplare prin apropiere îşi putu stăpâni oamenii, 
însă marinarii de la Martha's Vineyard părea că înnebuniseră. 

In ziua aceea, au fost ucise multe foci, dar mult mai multe s- 
au speriat şi s-au azvârlit în mare, stâncile devenind pustii pe o 
distanţă de o leghe. Gasard şi oamenii lui rămaseră cu mâinile 
goale şi se înapoiară pe vas, unde mai erau destule de făcut. 

Inainte de a pleca, Gasard spuse: 

— Domnule Macy, cred că ştii că procedezi contrar regulilor 
stabilite. Mă văd obligat să raportez despre aceasta. 

— Du-te şi raportează! strigă Macy. Eu n-am alt comandant 
decât pe căpitanul Daget. De aceea, dacă ai să-l vezi, să-i spui că 
azi am vânat de minune. 

— Aşa, aşa... Azi ai pradă bună, Macy, dar ce are să fie mâine? 

— Ce-a fost şi azi. Dracii ăştia o să vrea să respire şi o să iasă 
din nou pe stânci. Să ştii că azi am vânat mai mult decât vânam 
înainte în două zile. 

— Aşa o fi cum spui dumneata, dar să vedem ce are să fie 
mâine. Am să-i comunic toate astea căpitanului Daget, să vedem 
ce-o să spună! Până la înapoierea vasului acasă, el e 
comandantul, indiferent dacă are sau nu picioare. 

Gasard îşi văzu, apoi, de drum, dând dezaprobator din cap. 
Aşa cum se aşteptase, Daget se supără când află cele întâmplate 
şi-i dădu de înţeles ajutorului său că el e adevăratul comandant 
al vasului şi al vânătorii. II certă pe Macy şi-i spuse că ar putea să 
ajungă din secund un simplu marinar. Cum se întâmplă de obicei 
în asemenea ocazii, vinovatul îşi ceru iertare şi făgădui să nu mai 


93 


calce pe viitor ordinele. 

De-acum însă, vânătoarea nu mai era o întreprindere 
organizată, ci o chestie de noroc. Erau zile când oamenii se 
întorceau cu pradă bogată, dar şi zile când nu vânau nimic. Vara 
era pe sfârşite, iar vasul lui Daget nu era încărcat nici pe 
jumătate. 

Rosvel era aproape gata să ridice ancora şi începuse să-şi 
piardă răbdarea, stând pe loc degeaba. 

La trei săptămâni din ziua nenorocirii, piciorul lui Daget 
începuse să se vindece. Oasele se lipiră şi se putea aştepta ca, la 
începutul lunii viitoare bolnavul să se servească de piciorul 
stâng, ca înainte. Contuziile se vindecaseră şi ele şi Daget începu 
să meargă, încet, în cârje, plimbându-se pe platoul din jurul 
barăcii. 

Intr-o duminică, Daget se întâlni pe platou cu Rosvel şi 
începură să discute despre încărcarea vaselor şi starea 
echipajelor. Ca de obicei, Stephen se găsea lângă căpitanul său. 

— Căpitane Daget, spuse Rosvel, aş vrea să mai vorbim 
despre treburile noastre. După cum ştii, vasul meu e încărcat. Nu 
mai avem ce face aici, chiar dacă am rămâne peste iarnă. 
Corabia dumitale e încărcată abia pe jumătate şi mă îndoiesc că 
încărcătura ar putea fi completată în cursul acestei veri. Domnul 
Macy ne-a făcut un mare rău, e ca şi cum am fi pierdut o lună 
fără rost. Acum, vânătoarea merge din ce în ce mai rău. 
Echinocţiul se apropie, iar după el zilele vor scădea mereu, aşa 
că nu vom putea lucra. In ceea ce priveşte gheţurile poţi să te 
strecori printre ele numai pe lumină şi, chiar dacă am pleca 
mâine, tot ar trebui să facem câteva sute de leghe ca să ieşim 
dintre gheţuri. Gândeşte-te, ce cumplit va fi aici când soarele va 
înceta să se mai arate. 

— Inţeleg, căpitane Garner, răspunse Daget liniştit, cu toate 
că glasul lui trăda mai curând o supunere forţată decât o 
aprobare cordială a părerii camaradului său. Poţi să dispui cum 
vrei, eşti stăpân pe dumneata şi sunt sigur că diaconul Pratt se 
va bucura mult de înapoiere. Dacă nu eram schilod, mă tineam şi 
eu după dumneata. 

Aceste cuvinte îl cam supărară pe Rosvel, dar, în acelaşi timp 
îl loviră în mândria lui. Marinarul îşi muşcă buza şi tăcu. 

— Vezi, Daget, spuse după un timp, prietenia e una şi slujba e 
alta. Toţi yankeii trebuie să se ajute între ei. Voi proceda însă aşa 
cum ar proceda oricare altul în locul meu. Să ştii însă că patronul 


94 


meu e un om socotit şi mă îndoiesc că împărtăşeşte ideea 
dumitale despre camaraderie; el n-a călătorit pe mare. 

— Da, fireşte. Dar mi se pare, Garner, că are o fată drăguță? 

— Vrei să spui nepoată? răspunse Rosvel, roşind. Diaconul 
Pratt n-a avut copii, cel puţin n-are nici unul în viaţă. Mary Pratt e 
nepoata lui. 

— Tot una e, nepoată sau fată. Dar e foarte drăguță şi se 
spune că va fi şi bogată. Ce să-i faci... Eu sunt sărac şi afară de 
asta mai sunt şi schilod! 

Pentru astfel de aluzii Rosvel şi-ar fi nimicit prietenul, dar ştia 
să se stăpânească, încât să nu spună nimic. 

— Totuşi, căpitane Daget, spuse după ce tăcu puţin, ai de 
gând să rămâi aici peste iarnă? 

— Dacă îmi încarc vasul, nu rămân pentru nimic în lume. Dar 
înţelege că vasul nu poate să se înapoieze la Martha's Vineyard 
fără o încărcătură completă, femeile şi-ar bate joc de noi într-un 
hal fără hal. Dumneata, Garner, procedează aşa cum îţi dictează 
datoria faţă de diaconul Pratt, iar eu voi încerca să fac singur faţă 
situaţiei. Peste vreo două săptămâni voi începe să merg, iar 
peste o lună sper să fiu în stare să conduc vânătoarea. Macy va fi 
mai prudent, dacă voi supraveghea personal lucrurile. 

— Peste o lună! Ştii că cel care va mai sta aici o lună, va fi silit 
să mai rămână vreo opt luni sau, poate, pentru totdeauna! 

— E mai bine să plec mai târziu, decât să plec cu vasul 
încărcat pe jumătate. Când ai să soseşti la Oyster Pond-Point, 
cred că n-are să-ţi fie greu să scrii câteva rânduri la Martha's 
Vineyard, ca ai noştri să ştie unde ne aflăm. 

Urmă o lungă tăcere, Rosvel căzu pe gânduri. 

— Ascultă, Daget, uite ce am să fac, reluă Rosvel cu hotărâre 
în glas, ca un om care s-a gândit bine asupra unui lucru şi care 
nu este dispus să-şi schimbe părerea. Te mai aştept douăzeci de 
zile şi te ajut să-ţi încarci vasul. După aceea, plec, indiferent dacă 
pân-atunci vânezi o mie de animale sau nu vânezi nici unul. Să 
mai rămân după aceea ar fi curată nebunie. 

— Bravo Garner! Dă-mi mâna. Ştiam eu că eşti băiat bun şi că 
n-ai să-ţi laşi un camarad în necaz. 

Astfel, ajunseră la o înţelegere. Rosvel îşi dădea seama că a 
cedat mai mult decât ar fi trebuit. Sentimentul de camaraderie 
era însă puternic şi n-ar fi vrut să facă nimic din ceea ce ar fi dat 
de bănuit că-şi lasă tovarăşul la ananghie. Aceasta nu-l împiedica 
a bănui că, de fapt, Daget caută să-l reţină din cauză că nu vrea 


95 


să-l piardă din vedere până când vor ajunge la insula unde e 
îngropată comoara. 

In continuare, vânătoarea se făcu cu mai multă metodă şi 
prudenţă. Aproape în fiecare seară, Rosvel îşi bucura camaradul 
cu vestea că lucrul merge tot mai bine. 

Rosvel se ţinu de cuvânt, cu toate că, pe zi ce trecea, îşi 
dădea seama că vara e pe terminate. li păru foarte bine când 
sosi termenul. Venise luna martie şi în curând urmau să înceapă 
nopţile lungi de iarnă. Vasul lui Daget nu era complet încărcat şi 
căpitanul mergea în cârje. Totuşi, în ajunul zilei stabilite, 
Gardiner dădu ordin să se facă toate pregătirile de plecare. 

— Mi se pare, Garner, că dumneata eşti ferm hotărât să pleci 
acasă, începu Daget cu glas plângăreţ, ca şi cum ar mai fi sperat 
să-şi convingă camaradul să mai amâne plecarea. Într-o 
săptămână, am completa încărcătura. 

— Nu mai rămân nici o zi, răspunse Rosvel. Şi aşa am aşteptat 
destul. Plec neapărat mâine, ceea ce te sfătuiesc să faci şi 
dumneata. Aici iarna vine tot aşa de repede ca la noi primăvara. 
Nu sunt deloc dispus să rătăcesc printre gheţuri când nopţile vor 
fi mai lungi decât zilele. 

— Ai dreptate, Garner, ai dreptate. Totuşi, cum să mă întorc 
cu încărcătura incompletă? 

— Ai alimente suficiente şi, la înapoiere, ai putea să te 
îndeletniceşti cu vânătoarea balenelor. Mai bine să te aştept 
acolo o lună decât aici o singură zi. 

— O, mă sperii! Sper că golful nu va îngheţa timp de câteva 
săptămâni. 

— Poate. E chiar foarte probabil. Dar, din cauza aceasta zilele 
nu vor creşte şi nouă nu ne va fi mai uşor să ieşim dintre gheţuri, 
care, după cum vezi, au fost împinse aşa de mult spre nord. Nu 
uita că va trebui să navigam printre gheţuri o sută de leghe şi 
asta nu e glumă. De fapt, de ce să mai vorbim în zadar? Mâine 
ridic ancora şi te sfătuiesc să faci acelaşi lucru. 

Astfel discuţia luă sfârşit. Daget înţelese că nu poate să 
rămână singur. Nu putea face mai nimic fără sfaturile lui Rosvel 
şi fără ajutorul oamenilor săi. In privinţa lui Macy, speranţa era 
foarte slabă. Şi dădu ordin să se facă pregătiri pentru plecarea 
acasă. Cuvântul „acasă” trecea din gură în gură. 

Niciodată nici un vas nu s-a pregătit atât de repede pentru 
plecare ca „Leii de mare”. E drept, vasul lui Rosvel se pregătise 
pentru aceasta timp de două săptămâni. Marinarii de la Martha's 


96 


Vineyard însă mai aveau multe de făcut şi se puseră pe treabă. 

— Lăsăm baraca pentru folosinţa celor care vor veni după noi 
aici, spuse Rosvel când totul fusese transportat pe vas. Diaconul 
nu s-a scumpit la lemne, încât am putea arunca jumătate din ele, 
pentru că vasul e bine încărcat. Să rămână totul, Gasard şi 
bârnele şi scândurile, nu mai este loc. Să rămână şi lemnele 
astea, adăugă, arătând la lemnele depozitate pe stâncă. Cineva 
va avea nevoie de ele, poate chiar noi. Confraţii noştri, marinarii, 
nu ştiu niciodată în ce port vor acosta. 

— Nădăjduiesc că, acum, vor intra în Sag-Harbourg, răspunse 
vesel Gasard. E un port neînsemnat, dar de acolo fiecare ajunge 
repede la casa lui. Parcă ar fi poarta principală a întregului 
comitat. 

— Dacă nu-i poarta principală, e una laterală, răspunse 
Rosvel. E adevărat că Sag-Harbourg-ul e pentru voi, cel mai 
apropiat port. Eu însă voi fi nevoit să mai conduc vasul la 
debarcaderul diaconului, dincolo de insula Shelter. 

Câte amintiri şi câte nădejdi stârniră aceste cuvinte spuse în 
glumă! Lui Rosvel i se părea că o vede pe Mary ieşind în fugă pe 
scară când se apropie vasul şi caută să desluşească siluetele 
neclare ale oamenilor care se mişcă pe covertă. 

Dar ce făcea Mary în ziua aceea? Era liniştită, veselă şi nu-şi 
permitea să se plictisească. Ştia că se poate aştepta la o 
apropiată înapoiere a lui Rosvel. Inima i se frângea când îşi 
aducea aminte cât de departe este el şi cât de furtunoase şi 
primejdioase sunt mările pe care navighează. 


A doua zi după discuţie, către amiază, amândoi „Leii de 
mare”, fiind gata de plecare ridicară pânzele în acelaşi timp. 
Toate lucrurile fuseseră aduse, marinarii erau pe coverte şi 
numai baraca şi câţiva metri cubi de lemne rămâneau mărturie 
şederii unor oameni pe insula pustie. 

Vasul lui Daget ridică cel dintâi ancora. Vântul abia se simţea 
în bazin, însă era suficient de puternic să umfle pânzele şi 
corăbiile să poată porni. 

In urma înţelegerii dintre cei doi căpitani, Daget ca unul care 
era mai mare, naviga în frunte. intr-o oră, corăbiile ieşiră din 
golful cel mare şi, lăsând în urma lor grupul de insule, se 
îndreptară spre nord-est, cu o viteză de zece noduri. 

Pe măsură ce se depărtau de insule, marea devenea tot mai 
agitată. Era de aşteptat o furtună. Noaptea se apropia şi şirurile 


97 


de iceberguri străluceau, la nord, în lumina ultimelor raze oblice 
ale soarelui. 

In faţa corăbiilor, marea era curată până departe şi nu se 
vedea nici un sloi. Daget nu ştia dacă trebuie să înainteze sau să 
schimbe cursul vasului şi să petreacă noaptea la oarecare 
depărtare de iceberguri, în direcţia din care bătea vântul. Sufla 
un vânt favorabil, cerul era senin şi se putea aştepta că, pe la 
ora nouă, va răsări luna şi va lumina până dimineaţa. 

Dar, clima era schimbătoare şi nu se putea conta pe un cer 
senin, mai ales că sufla un vânt puternic, aproape vijelios, 
dinspre nord-vest şi se puteau aştepta că se va dezlănţui 
furtuna. 

In afară de aceasta, era posibil ca vasul să se izbească de 
insulițe plutitoare de gheaţă şi de frânturi de iceberguri, înainte 
de a ajunge la grămezile de gheţuri ce pluteau la o depărtare de 
douăzeci de mile în direcţia din care bătea vântul. 

Îţi trebuia un mare curaj ca să înfrunţi astfel de primejdii la o 
oră când se lăsa noaptea. Dar Daget îşi continua drumul şi 
Rosvel îl urmă la o distanţă de vreo două sute de metri. 

Ca să nu se piardă unul pe altul din vedere, când soarele 
ajunse aproape de linia orizontului, fiecare vas atârnă câte o 
lanternă pe una din verigile de jos. Deocamdată, nu era nici un 
fel de pericol. Lanţul de iceberguri era la o distanţă de două ore, 
timp în care corăbiile trebuiau să navigheze pe întuneric. 

Daget strânse câteva pânze, ca să nu se apropie de iceberguri 
înainte de a răsări luna. Inainte de a se înnopta, cercetă zarea, 
căutând o trecătoare printre iceberguri, dar nu văzu nimic. Zări 
una, dar ea se închise repede, fie din cauză că munţii plutitori se 
apropiaseră unii de alţii, fie din cauza schimbării poziţiei vaselor. 
Daget uită curând de ea. Trebuia să-şi încerce norocul, de aceea 
merse înainte, iar Rosvel se ţinu după el. 

În primele ore ale acestei nopţi bogată în aventuri domni un 
întuneric grozav. Dar Daget se tot apropia de iceberguri, neluând 
alte măsuri de precauţiune decât aceea de a strânge câte o 
pânză şi de a se uita cu mare atenţie. La interval de cinci minute, 
de pe puntea de comandă a fiecărui vas se auzea strigătul: 
„bagă de seamă, nu dormi!”, cu toate că Daget şi Rosvel stăteau 
la proră şi scrutau întunericul. Nici un om nu dormea pe cele 
două vase. Cu toate că se hotărâse cartul şi marinarii liberi 
puteau să se culce, nimeni nu cobori în cabine. Toţi aşteptau 
ceva. Până şi cei mai neexperimentați simțeau că în cele 


98 


douăzeci şi patru de ore ce urmează se va hotărî şi soarta 
călătoriei. 

Neliniştea căpitanilor spori şi mai mult când, la ora respectivă, 
luna nu răsări. In urma lor se vedeau nori, dar stelele străluceau, 
ca de obicei. Nu era atât de întuneric ca să nu poţi vedea nimic. 
Marinarii desluşeau în depărtare grămezi plutitoare de gheaţă. 
Pe la ora nouă se lăsă ceaţă şi întunericul deveni şi mai dens. 
Acest fapt îl făcu pe Daget să navigheze cu şi mai multă băgare 
de seamă. El execută o manevră de întoarcere şi porni spre 
răsărit, ca să nu dea, în întuneric, peste iceberguri. Rosvel îi 
imita manevrele. Când răsări luna, cele două corăbii erau 
scuturate de tangaj şi se găseau la o depărtare de o milă de 
iceberguri. Insule sau câmpuri plutitoare de gheaţă însoțeau 
aceste iceberguri şi se întindeau departe spre miază-zi, astfel că 
vasele puteau să dea peste ele în orice clipă. De altfel, aceste 
câmpuri nici nu semănau cu cele văzute înainte. Erau mâncate 
de valuri şi numai unele din ele aveau un sfert de milă în 
diametru. Majoritatea nu întreceau, ca mărime, sloiurile ce curg 
primăvara pe un râu lat. Apropierea lor fusese semnalată prin 
zgomotul produs de frecarea sloiurilor între ele, acest Zgomot se 
auzea în ciuda vântului care urla bezmetic. 

Ingrijorarea celor doi căpitani sporea clipă de clipă. Era clar că 
Daget procedase cu prea mare îndrăzneală şi că se apropiase de 
munţii plutitori fără prudenţa necesară. Pe măsură ce se ridica 
luna, primejdia era din ce în ce mai evidentă. 

Nimic nu putea fi mai măreț, decât priveliştea ce se 
deschisese înaintea ochilor. Fireşte, dacă vasele n-ar fi fost 
amenințate de primejdie, ar fi admirat-o cu toată încântarea. 
Grămezile de gheaţă păreau un oraş de albastru distrus. Se 
vedeau bolți, turnuri, coloane, statui întregi. Un şir lung de ziduri 
verticale, străvezii îţi făceau impresia unor cetăţi, metereze, 
biserici. 

Pe la ora zece luna se ridicase, marea nu mai era întunecată şi 
totul în jur începuse să se distingă mai clar. Abia acum marinarii 
îşi dădură seama de situaţia primejdioasă în care se aflau. Când 
Daget văzu întâia oară imensele câmpuri de gheaţă, ordonă 
aproape instinctiv ca prora vasului să fie întoarsă spre vânt, în 
măsura în care mai era cu putinţă. 

Rosvel observă şi ordonă să se execute aceeaşi manevră. 
Talazurile erau prea mari ca vasele să poată manevra şi nici nu 
aveau loc suficient. Sloiurile erau atât de aproape, încât corăbiile 


99 


se loveau de părţile lor care ieşeau în afară; vasele intraseră în 
mijlocul gheţurilor. 

Jumătatea de oră ce urma trebuia să hotărască dacă vasele 
vor izbuti sau nu să evite primejdia, mergând contra vântului şi 
depărtându-se de gheţuri. Sloiurile veneau unele după altele, o 
izbitură era urmată de alta. In sfârşit apăru în faţa corăbiilor un 
imens câmp de gheaţă, care se întindea spre sud cât puteai 
cuprinde cu ochiul. Mai rămânea posibilitatea de a manevra 
contra vântului. În scurt timp, cele două vase puseră capul pe 
direcţia din care bătea vântul, în spuma albă a unui talaz uriaş, 
iar o clipă mai târziu, se auzi cum gheaţa se freacă de pereţii 
exteriori. 

Nu se mai putea executa o nouă manevră de întoarcere 
înainte ca vasele să fi fost înconjurate de câmpurile de gheaţă. 
Observând în faţă, la o distanţă mică, un loc relativ deschis, 
Daget se îndreptă cu îndrăzneală într-acolo, Rosvel îl urmă. 

„Leii de mare” intrară pe o adâncime de o milă în mijlocul 
gheţurilor fără putinţa de a se întoarce. 

Daget pornise spre locul cel deschis când numai rămăsese 
altceva de făcut. Acum, corăbiile intraseră atât de adânc în 
gheţuri, încât valurile deveniseră mai puţin puternice, cu toate că 
zvârcolirile oceanului erau încă simţite, iar sloiurile se mişcau în 
jurul lor cu o forţă înspăimântătoare, ciocnindu-se, trosnind şi 
scârţâind, acoperind vuietul vântului cu zgomotul lor. Pânzele din 
faţă erau strânse ca să se micşoreze viteza vasului şi să se poată 
schimba direcţia. Căpitanii erau siliţi să schimbe cursul mereu. 
Daget proceda cu îndrăzneală, măiestrie şi prudenţă, apropiindu- 
se încetul cu încetul de locul relativ deschis. După un timp, 
descoperi o trecătoare între câmpurile de gheaţă. În faţă se 
ridica un zid străveziu, vertical, înalt de vreo şaizeci de metri şi 
lung de aproape o leghe. Insulele de gheaţă erau înalte, dar mici 
ca suprafaţă. Acum oscilaţiile lor nu erau prea puternice. 
Deodată, sloiurile se cutremurară, iar bolțile, turnurile şi zidurile 
păreau că se vor prăbuşi. Un talaz uriaş se ridică în trecătoare, 
aruncă vasele în sus, ca pe nişte dopuri de plută la o înălţime de 
cel puţin cincisprezece metri şi la o sută de yarzi în lungime. În 
urma acestui val se rostogoliră altele, însă ceva mai mici şi mai 
slabe. După aceea, suprafaţa mării se linişti încetul cu încetul şi 
îşi reluă înfăţişarea dinainte. 

— Cutremur! strigă Daget. Probabil, craterul vulcanului e 
închis şi aburii au aruncat în aer stâncile din apă. 


100 


— Nu, domnule, răspunse Stimson de pe prora vasului său, 
trebuie să fie altceva. Un munte s-a dărâmat şi s-a răsturnat, ca 
o balenă şi de aceea s-au cutremurat şi ceilalţi munţi. 

Explicaţia era justă, dar numai un vânător de foci cu 
experienţă cum era Stimson putea s-o dea. De altfel, fenomenul 
nu este rar în regiunile gheţurilor, marinarii trebuiau să se 
ferească mereu de asemenea situaţii. 

Icebergurile când pornesc prima oară din loc, sub influenţa 
gerului sau a razelor calde ale soarelui, au o formă regulată şi o 
suprafaţă netedă. Sub acţiunea apei îşi schimbă repede forma. 
Un aisberg, după ce pluteşte un timp, având o parte încălzită de 
razele soarelui, îşi pierde curând echilibrul şi se apleacă, iar 
centrul de greutate se mută. Atunci, blocul uriaş cade în mare şi 
de obicei se întoarce pe dos. 

Cu toate că explicaţia dată de Stimson lămuri misterul, 
primejdia nu se micşoră deloc. Dacă s-a răsturnat un iceberg, se 
putea aştepta ca acelaşi lucru să se petreacă şi cu altele. 

Căpitanii erau acum siguri dacă un iceberg se răsturna la o 
depărtare de vreo două sute de metri, vasele s-ar putea lovi 
foarte uşor de un zid de gheaţă sau să piară în alt chip. Era însă 
târziu să se mai întoarcă şi atunci porniră repede înainte. 

Trecătoarea dintre câmpurile de gheaţă era dreaptă şi destul 
de lată, direcţia ei corespundea cu direcţia vântului. Corăbiile 
înaintau repede cu vântul în spate. De la prăbuşirea icebergului, 
făcuseră trei leghe într-o oră împinse de vântul care bătea cu o 
putere înspăimântătoare. 

Lumina lunii, blocurile uriaşe de gheaţă, care păreau că 
gonesc în sens invers, diversitatea culorilor, de la cenuşiu pal şi 
până la portocaliu şi verde de smarald, trecătorile late şi înguste, 
care se vedeau într-o parte şi în alta, siluetele fantastice, pe care 
imaginaţia le crea, toate acestea se întipăriră adânc în mintea lui 
Rosvel. 

Spre sfârşitul primei ore de la răsturnarea icebergului, corabia 
lui Daget îşi schimbă pe neaşteptate cursul, punând repede 
capul pe vest. Trecătoarea se termina în faţă, printr-o fundătură. 
Nu mai rămăsese decât o singură fâşie pe care vasul înainta, 
acum, încet. 

Lui Rosvel, care venea în urma lui Daget, nu i-ar fi fost greu să 
cotească în trecătoarea laterală, dar n-avu curajul să meargă 
înainte şi îşi urmă ghidul. 

In sfârşit, Daget izbuti să intre, cu mare greutate, în 


101 


trecătoarea laterală, care era foarte îngustă şi părea că se va 
îngusta tot mai mult. In continuare, era mult mai lată, însă întâi 
trebuia parcursă porţiunea îngustă şi periculoasă. 

Rosvel îl preveni pe Daget, spunându-i că, probabil, 
icebergurile se apropie unele de altele. De îndată ce Daget intră 
în canal, un bloc uriaş de gheaţă se desprinse din vârful unui 
munte şi închise drumul în urma lui. Rosvel mai avu timpul să 
întoarcă şi să se depărteze de muntele care începuse să se 
legene. Strigăte deznădăjduite se auziră de pe vasul din faţă dar 
Rosvel nu putea să ajungă până la el. Singurul lucru care putea 
să-l facă era să-şi întoarcă vasul contra vântului, să coboare o 
barcă şi să se îndrepte spre locul pericolului. 

Indrăzneţ, Rosvel o porni înainte, cu toate că nu putea să-şi 
învingă îngrijorarea şi să nu-şi silească inima să bată mai tare. 
Trecu pe sub bolta făcută de icebergul prăbuşit şi se apropie de 
vasul lui Daget, care era prins de gheţuri, dar nu pierise încă. 
Dacă nu s-ar fi prăbuşit muntele, vasul ar fi fost de mult strivit. 
Un bloc uriaş, prăbuşit între două iceberguri, nu le lăsase să se 
ciocnească. Acum, nemaiputând să se izbească, începură să se 
întoarcă în direcţia în care venea curentul, depărtându-se încet 
unul de altul şi lăsând trecătoarea să se lărgească. 

O oră mai târziu, drumul se eliberă şi bărcile traseră vasul, cu 
pupa înainte, în trecătoarea cea lată. 

Corabia lui Daget suferise accidentul la sfârşitul lunii martie, 
lună care corespunde, în emisfera sudică, lui septembrie. Pentru 
regiunile polare acesta era un timp destul de înaintat, dar mai 
rămâneau câteva săptămâni neprimejdioase. 

In acest răstimp, acasă, pe continent se schimbaseră multe. 
Când căpitanul Gardiner a plecat în călătorie, toată lumea a 
crezut că nu va lipsi mai mult de şase luni. Şi prietenii şi rudele 
marinarilor plecaţi cu el erau siguri de aceasta. De aceea, mare a 
fost dezamăgirea tuturor când vara a venit şi vasul tot nu s-a 
întors. 

Treceau săptămânile una după alta şi corabia nu mai venea. 
Nerăbdarea sporea din ce în ce mai mult şi speranţa sfârşi în a se 
transforma în nelinişte. Diaconul Pratt ofta şi gemea. Nici banii 
obţinuţi din vânzarea uleiului trimis de Rosvel nu-l mai alinau. 
Mary devenea şi ea tot mai tristă. Zâmbea mai rar, până când 
surâsul încetă să-i mai apară pe buze. Mâhnirea şi-o uşura prin 
tot mai dese rugăciuni. Cea mai neplăcută lună pe coasta 
Oceanului Atlantic în Statele Unite este luna noiembrie. Furtuni 


102 


puternice nu sunt, dar gerul e mereu posomorât şi bat vânturi 
reci. 

In regiuni ca Oyster Pond-Point-ul. Vânturile sunt aproape tot 
atât de puternice ca şi pe mare iar Mary simţea întotdeauna 
trecerea de la cele calde şi uşoare de vară la cele de toamnă, 
aspre. 

Starea sănătăţii diaconului se înrăutăţea şi ea. Bătrâneţea 
începuse să-şi arate colții şi Mary îl consultase, pe ascuns, de 
câteva ori pe doctorul Saye. 

Dar Pratt nu se descuraja şi se ocupa, ca şi înainte, cu tragere 
de inimă, de treburile sale. işi încasa creanţele, urmărea 
termenele ipotecilor, căuta să vândă lemne şi alte mărfuri la 
preţurile cele mai avantajoase şi nu scăpa nici un prilej să 
realizeze un beneficiu în plus. Dar gândurile lui erau la vas. 
Aşteptase un profit mare de la această întreprindere şi acum 
dezamăgirea lui era tot atât de mare ca şi speranţele. 

Pe la sfârşitul lui septembrie, unchiul şi nepoata se găseau în 
salon. Diaconul stătea într-un jilţ, fata cosea, dar amândoi 
stăteau în aşa fel încât puteau să vadă rada în care vasul lui 
Rosvel stătuse înainte de plecare. 

— Unchiule, spuse Mary, fără să-şi dea seama că priveşte 
ţărmul cu ochii plini de lacrimi, ce bine ar fi dacă, într-o 
dimineaţă, sculându-ne şi apropiindu-ne de fereastră, am vedea 
că „Leul de mare” se află ancorat lângă insula Gardiner. Deseori 
mi se pare mai mult ca sigur, că e acolo, numai că aceasta nu se 
întâmplă niciodată! Unchiule, am primit răspuns la scrisoarea pe 
care o trimisesem la Martha's Vineyard. Am vrut să-ţi spun de 
ieri, dar nu te-ai simţit bine. 

Diaconul se întoarse şi ochii îi străluciră dintr-odată. 

— Din nefericire nici acolo nu s-a primit nici o veste despre 
căpitanul Daget. De când vasul a plecat din Rio, nu se mai ştie 
nimic. Rudele lui Daget sunt tot atât de îngrijorate de soarta lui, 
ca şi noi de a lui Rosvel. Ei cred că amândouă vasele au călătorit 
împreună şi că au avut aceeaşi soartă. 

— Dumnezeu nu va îngădui aşa ceva! strigă diaconul. Nu va 
îngădui! 

— Zău, unchiule, e mai plăcut să crezi că nu s-au despărţit, 
decât să-ţi închipui un vas singur, fără camarazi, în mijlocul 
furtunilor! 

— Vorbe goale, ca tot ce spun femeile. Dacă ai şti tot, n-ai mai 
vorbi prostii. 


103 


— Unchiule, repeţi deseori cuvintele astea. Te apasă vreo 
taină probabil, de ce nu mi-o dezvălui? Mă iubeşti doar ca pe o 
fată a dumitale. 

— Mary, răspunse diaconul, tu eşti o fată bună şi drăguță, dar 
nu te pricepi deloc la vânătoarea focilor şi n-ai să te îmbogăţeşti. 
Dacă aş fi procedat aşa cum ai fi vrut tu, viitorul tău n-ar fi fost 
aşa de bine asigurat şi aşa de fericit, cum pot să nădăjduiesc că 
va fi după moartea mea, dacă îmi e sortit, să mor. 

— Totuşi, unchiule, are să-ţi vină mai uşor dacă ai să-mi spui 
taina dumitale. 

Vreo zece minute diaconul tăcu. 

— Da, Mary, tu trebuie să ştii tot şi vei afla, spuse cu tonul 
unui om hotărât. Garner a plecat să vâneze focile despre care 
mi-a vorbit Daget, cel care a murit acum vreun an şi jumătate şi 
care mi-a vorbit despre nişte insule pe care nu le ştia nimeni în 
afară de el. Camarazii lui marinari, care ştiau despre existenţa 
lor, muriseră înainte ca Daget să-mi fi dezvăluit taina sa. 

— Bănuiam demult că trebuie să existe o taină şi că cei din 
Martha's Vineyard au aflat despre ea. Eu am dedus aceasta din 
purtarea căpitanului Daget, când a fost aici. 

— Spune şi tu dacă nu-i o minune? Insule pe care poţi încărca 
repede un vas cu piei şi cu grăsime! Insule minunate! 

— Se poate, unchiule, dar, nu trebuie să uiţi de pericolul 
căruia i se expun cei care pleacă într-o călătorie atât de lungă! Și 
cât de scump îşi plătesc partea lor de profit! 

— Foarte scump! Numai să se înapoieze vasul şi n-am să mă 
mai gândesc la bani. Dar mă chinuieşte un lucru: ştii doar ce 
scump a costat vasul şi armarea lui! Deci, Garner s-a dus mai 
întâi la insulele alea, care sunt situate la dracu-n praznic. Dar, ce 
să mai vorbim? Cine nu riscă, nu câştigă. Trebuie să adaug însă 
că Rosvel n-a plecat numai după foci. 

— Nu te prea înţeleg, unchiule. De altfel, mi-aduc aminte că 
vorbeai ceva despre Indiile apusene. 

— Mai încet, Mary, mai încet. Nu vorbi aşa de tare. Du-te şi 
vezi dacă nu-i deschisă uşa la bucătărie. E mai bine aşa. Acum, 
vino mai aproape. Nu vreau ca ceea ce am să-ţi spun acum să 
afle tot Oyster Pond-Point-ul. Mai aproape. Şi nu mă privi aşa, 
parcă ai vrea să mă mănânci. Altfel, nu pot vorbi. Vai, mi se pare 
că ar fi mai bine nici să nu încep. 

Apoi diaconul îi istorisi povestea cu comoara, dovedind o 
respingătoare lăcomie. 


104 


— Cred, spuse Mary, după ce diaconul termină, că Rosvel ştie 
că acea comoară prădată trebuie înapoiată proprietarilor ei. 

— Dar cine sunt proprietarii legali? De unde să-i iei? Doar 
aurul de acolo nu provine de la o singură persoană. Să zicem că 
Rosvel găseşte comoara şi, deşi călătoria durează prea mult eu 
nu mi-am pierdut încă speranţa, unde să caute proprietarii 
legali? 

— Dragă unchiule, mi-ar părea rău, foarte rău dacă Rosvel s-ar 
îmbogăţi pe o astfel de cale. 

— Bine, bine, să nu mai vorbim. Dă-mi nişte picături. Sunt 
obosit după discuţia cu tine şi-mi vine greu să respir. Nu mai sunt 
tânăr şi o duc cam prost cu sănătatea. Dar, atâta vreme cât mai 
sunt în viaţă, nu voi înceta să susţin că o comoară care nu se ştie 
cui aparţine trebuie să treacă în stăpânirea aceluia care a găsit- 
o. Legea e de partea mea şi în cazul când Garner... Dar să lăsăm, 
te rog, discuţia asta. la mai bine jurnalul şi uită-te la rubrica 
vânătorilor de balene, poate găseşti ceva în legătură cu focile. 

Mary luă numaidecât ziarul şi-l deschise la rubrica informaţiilor 
navale. 

Citi o lungă dare de seamă despre vânătorii de balene, despre 
sutele şi miile de butoaie de ulei aduse de cutare sau cutare vas, 
dar nu găsi nici un cuvânt despre vânătorii de foci. In sfârşit, la 
rubrica „diverse”, citi următoarele: 

„Două vase sosite la Stoningtone au adus ştirea că în emisfera 
sudică gheţurile se întâlnesc, anul acesta, mult mai departe 
decât în alţi ani. Vânătorii de foci întâmpină greutăţi, 
strecurându-se printre gheţuri. Sloiurile creează dificultăţi până 
şi vaselor care ocolesc Capul Bunei Speranţe”. 

— Aşa el Au dreptate, Mary! strigă diaconul. Blestematele de 
gheţuri! Dacă nu erau gheţurile, vânătoarea focilor era o 
îndeletnicire uşoară. Se prea poate ca Garner să fi fost nevoit să 
se întoarcă din cauza gheţurilor, în drumul spre casă. S-o fi întors 
şi aşteaptă acum un timp favorabil ca să navigheze spre nord. 
Asta nu este o veste rea. Probabil, cu cât gheţurile se întind mai 
mult spre nord, cu atât sunt mai puţine în preajma Polului. 

— Dar, la înapoiere, Garner va trebui să treacă printre 
gheţurile astea, răspunse trist Mary. Vai, de ce oamenii nu se 
mulţumesc cu ceea ce Providența le oferă în patrie şi pleacă în 
tări depărtate după lucruri străine? 

— Mary Pratt, mi se pare că-ţi place ceaiul şi încă cu zahăr, îţi 
place să porţi rochii de mătase cu panglici. Dar de unde acestea 


105 


toate dacă oamenii n-ar pleca în lungi călătorii? Ştii doar că nici 
ceaiul, nici zahărul, nici atlazul nu cresc pe Oyster Pond-Point. 

Mary înţelese temeinicia observaţiei şi schimbă vorba. Ziarul, 
nemaiavând nici o informaţie despre vânătorii de foci. Îl puse la o 
parte. 

— Poate că Garner dezgroapă acum comoara, spuse diaconul, 
după ce tăcu un timp. O fi întârziat din cauza asta. Poate că nu i- 
e frică de gheţuri. 

— Dar comoara se află pe o insulă mică, în Indiile apusene? 

— De ce strigi, Mary? Nu-i nevoie ca tot Oyster Pond-Point-ul 
să ştie unde-i comoara. Ce, puţine insule există pe lume? De ce 
vorbeşti tocmai despre Indiile apusene? 

— Voiam să spun doar că, dacă era acolo, Rosvel ne trimitea 
un răvaş. 

— Nu, dragă. Rosvel n-ar fi corespuns aşteptărilor mele dacă 
ar fi bătut toba cu povestea despre insulă, înainte de a fi pus 
mâna pe comoară. Nu, Mary. N-ar fi trimis răvaş de acolo pentru 
nimic în lume şi apoi s-ar putea să nu poată găsi comoara fiindcă 
răposatul Daget n-a dat prea multe amănunte despre locul unde 
e îngropată. 

Mary nu-i mai răspunse, ca să nu stârnească o nouă discuţie. 
Era sigură că, dacă Gardiner era în Indiile apusene, le-ar fi trimis 
demult veşti. 

Cele spuse de unchiul ei îi cam încurcară gândurile, fata 
neştiind dacă trebuie sau nu să le dea crezare şi, cu cât se 
gândea mai mult, cu atât se încurca mai mult. O apăsa şi 
problema cui aparţine de drept comoara. In sfârşit ajunse la 
concluzia că dacă ar găsi ea o comoară, ar da un anunţ la ziare, 
iar dacă proprietarii adevăraţi n-ar ieşi la iveală, ar întrebuința 
comoara în scopuri de binefacere. 

Cât de puţin cunoştea lumea! Dacă ar fi anunţat în ziare 
găsirea unei comori răsăreau numaidecât o mulţime de profitori 
care jurau că au fost jefuiţi de tâlhari. Şi, dacă i-ar fi crezut, nici 
un singur dublon n-ar fi intrat în buzunarul proprietarului legal. 

Dar toate aceste meditații nu contribuiră deloc la înapoierea 
lui Rosvel. Se apropia a doua iarnă, cu vânturi puternice şi cu 
furtuni, trezind îngrijorări în sufletele rudelor celor plecaţi pe 
mare. Şi nu era săptămână în care diaconul să nu primească 
scrisori de la soţia, mama sau sora vreunuia dintre marinari în 
care se punea întrebarea ce s-a întâmplat cu acei care au plecat 
sub comanda căpitanului Rosvel pe bordul „Leului de mare”. 


106 


Aceleaşi scrisori, trădând temeri şi dor, veneau şi de la 
Martha's Vineyard iar îngrijorarea diaconului creştea din ce în ce. 
In cele din urmă, cei din jurul lui şi-au dat seama că această 
îngrijorare, sporită şi de bătrâneţe, îi distrugea sănătatea, 
punându-i viaţa în primejdie. Nimic nu arăta mai mult dragostea 
diaconului pentru bani decât faptul că, înainte ca întreprinderea 
întemeiată pe informaţiile primite de la Daget să fi adus rezultate 
palpabile, însuşi întreprinzătorul începuse să semene cu 
răposatul marinar în ultimele lui zile de viaţă. Erau puţine 
speranţe că va profita de roade într-o măsură mai mare decât 
marinarul care-i dezvăluise taina. 

Mary îşi dădea seama de acest lucru. Orbirea şi lăcomia 
unchiului ei o întristau la fel de mult, ca şi soarta aceluia pe care- 
l iubea din tot sufletul. 


Dar, să ne întoarcem la cele două corăbii, pe mărea îngheţată. 

După ce un vas se izbeşte de ceva, în primul rând trebuie 
examinate pompele. Daget se ocupă personal de acest lucru, în 
timp ce bărcile lui Rosvel remorcau corabia lui în trecătoarea cea 
lată. 

Toţi aşteptau cu nerăbdare rezultatul examenului. Rosvel 
ţinea lanterna, pentru că luna arunca o lumină slabă, la care nu 
puteai vedea la ce nivel se ridica apa în pompă. Daget stătea la 
una din pompe, iar Gardiner şi Macy se găseau lângă el. 

— Ce-i, e multă apă? întrebă Daget, nerăbdător. 

— Cred că este, pentru că, în asemenea cazuri, nici un vas nu 
poate să rămână fără spărturi. 

Gardiner spuse, clătinând din cap: 

— Inălţimea apei în cală e de vreo nouăzeci de centimetri. 
Dacă nu se va îndrepta situaţia, vasului îi va fi greu să se 
menţină la suprafaţă. 

— Se va menţine atât cât vor lucra pompele. Hai. Montaţi 
pompa de babord şi daţi-i drumul. 

— Poate că din cauza presiunii încheieturile s-au desfăcut, 
apoi, când vasul a ieşit din strânsoare, s-au unit din nou. Peste 
vreo zece minute, pompa ne va arăta dacă am dreptate sau nu. 

Deşi nu e corvoadă care să fie mai puţin pe placul marinarilor 
decât pompatul apei fiindcă e o muncă grea şi istovitoare, se 
puseră pe lucru cu tragere de inimă, ştiind că e singura lor 
posibilitate de salvare; aşa a fost şi acum. Între timp, vântul 
începu să se schimbe. Lucrul acesta fu observat curând, pentru 


107 


că nu mai era frigul pătrunzător de la începutul nopţii. 

— Mi se pare că vântul a început să sufle de la nord-est, spuse 
Rosvel, care stătea împreună cu Daget, pe punte, pregătindu-se 
să facă o nouă încercare. Ultimul val de vânt ne-a lovit drept în 
faţă. 

— Oricare ar fi direcţia vântului, eu tot mă întorc la insulă, trag 
vasul pe țărm şi-l examinez să văd dacă curge sau nu. N-am ce 
face şi nici nu mă gândesc ca, după asemenea izbitură să ajung 
la Rio, ar însemna să pompez mereu apa. 

— Căpitane Daget, răspunse Rosvel, aceasta ne-ar pricinui o 
mare întârziere. Acum că am trecut printr-o mulţime de gheţuri 
ne-ar fi mult mai uşor să navigăm spre nord, decât să ne 
strecurăm din nou spre sud. 

— O fi, dar eu mă întorc totuşi. Rosvel, nu te rog să te întorci 
cu noi. Şi aşa ne-ai aşteptat destul şi-ţi mulţumesc mult. E 
adevărat că vântul a început să bată de la nord-est şi sper ca în 
24 de ore, să fiu din nou în port. E un loc acolo unde aş putea 
trage cu multă uşurinţă vasul pe uscat, exact sub platoul pe care 
am ţinut butoaiele de rezervă. În două săptămâni reparăm vasul 
şi încercăm să te ajungem din urmă. Când soseşti la Oyster 
Pond-Point spune că venim şi noi, vestea va ajunge repede la 
Martha's Vineyard. 

Daget ştia foarte bine că a vorbi astfel însemna a-l lovi pe 
Rosvel în onoarea lui. Gândul că îşi va părăsi camaradul în 
nenorocire nu-i dădea pace. 

— Să vedem ce o să arate pompa! spuse Rosvel, nerăbdător. 
Poate că situaţia nu-i aşa de gravă. Dacă pompele pot scoate 
mai multă apă decât intră, n-ai pentru ce să te întorci. 

— Îţi mulţumesc că-mi dai speranţe, dar mă îndoiesc că, după 
toate prin câte a trecut, vasul ar fi în stare să facă, nereparat, 
două mii de mile. Văd că icebergurile s-au împrăştiat şi ne-au 
deschis calea spre sud. 

— Mi se pare că ai dreptate. Totuşi, să te strecori din nou 
printre gheţurile astea, e un risc inutil şi o pierdere de timp. Adu- 
ţi aminte ce munţi de gheaţă au rămas în urma noastră. 

Examinarea pompelor nu dură mult. 

— Ei, Garner, cum stăm? întrebă Daget. Cine-i mai tare: noi 
sau apa? Dacă suntem noi mai tari, vasul nu-i pierdut. 

— Şi eu cred că nu-i pierdut! Răspunse Rosvel. Dacă cu o 
singură pompă apa a scăzut cu vreo doisprezece centimetri, cu 
două am putea-o scoate toată. 


108 


— Să pompăm până nu va mai rămâne nici o picătură de apă! 
Strigă Daget. Haideţi, băieţi, mai puneţi o pompă! Mai repede! 

Marinarii, ajutaţi de jumătate din oamenii lui Rosvel, se puseră 
pe lucru, cu mai multă tragere de inimă. 

Apoi, vasele executară o manevră de întoarcere, ridicară 
câteva pânze şi porniră înainte, împinse de vântul care sufla, 
acum, în sens invers. Voiau să-şi reia vechiul curs, în trecătoarea 
cea mare. Corabia lui Daget naviga în frunte, iar Gasard o urma. 
Rosvel rămăsese pe vasul avariat. 

Şi aşa trecură câteva ore. Pompele scoaseră toată apa, dar, se 
constată că vasul n-ar fi fost inundat numai dacă oamenii ar 
munci la pompe şase ore din douăzeci şi patru. Spărtura era 
mare şi, în câteva zile, oamenii s-ar fi sleit de puteri. Deci, nici nu 
putea fi vorba de continuarea călătoriei. 

Când corăbiile se apropiară din nou de câmpurile de gheaţă, 
Rosvel trecu pe bordul vasului său. Toate bărcile care fuseseră 
coborâte spre a veni în ajutorul „Leului de mare” al doilea au fost 
ridicate. Acum, Gardiner porni înainte, iar corabia avariată îl 
urmă la mică distanţă. 

Era şi mai greu să treci printre sloiurile care trosneau şi 
apăsau din toate părţile. Cu toate că acestea îşi puseseră 
apărătoarele,  primiră  izbituri puternice, în urma cărora 
căptuşeala de aramă se strică pe alocuri. Rosvel se temea că 
presiunea laterală a gheţurilor va strivi vasul. 

Inspre dimineaţă, zilele scădeau mereu, marinarii constatară 
că se află în mijlocul unor uriaşe câmpuri plutitoare de gheaţă şi 
că se îndepărtează de iceberguri, care, sub acţiunea curentului, 
se îndreptau spre nord, în timp ce câmpurile erau împinse spre 
sud. 

In depărtare, gheţurile se ciocneau între ele cu atâta putere, 
de parcă bântuia o furtună. Momentan nu aveau posibilitatea să 
iasă dintre gheţuri şi nu le rămânea decât să înainteze spre 
miază-zi cu o viteză de două noduri, împreună cu câmpurile de 
gheaţă. Astfel, petrecură o zi şi o noapte. Gheaţa înconjura atât 
de strâns corăbiile, încât se putea trece foarte uşor de pe unul pe 
celălalt. 

Totul se schimbă pe neaşteptate a doua zi când gheţurile 
începură să se împrăştie. Nimeni nu înţelegea de ce, dar, 
probabil, că direcţia vântului nu corespundea cu cea a curenților. 
Către amiază se zări fumul vulcanului şi încă înainte de apusul 
soarelui apăru creştetul muntelui de pe insula principală, 


109 


înconjurat acum de o perdea de ninsoare. 

In a patra zi dimineaţa, marinarii intrară în golful cel mare, 
liber de gheţuri, apoi vasele ancorară în port. 

Rosvel se uita în jurul său, înciudat, trist şi uimit pentru că era 
silit să piardă atâta timp când fiecare clipă era prețioasă. Totul 
se schimbase pe insulă, oricât de puţin timp lipsise. Toate 
semnele verii, deşi puţine şi slabe, dispăruseră. Sosise o iarnă 
rece şi mohorâtă. Baraca însă, nu se schimbase deloc, lemnele 
aşezate în stive şi alte lucruri lăsate pe insulă erau aceleaşi, dar 
totul devenise trist şi neprietenos. Spre surprinderea generală, 
nu se mai vedea nici urmă de focă sau morsă. Nimeni nu ştia din 
ce cauză dispăruse vânatul. Daget îşi dădu seama, înciudat, de 
acest lucru: fiindcă în taină îşi făcuse socoteala că va profita de 
înapoierea lui pe insulă ca să completeze încărcătura vasului. 
Unii presupuneau că vânatul s-a speriat şi a trecut pe alte insule. 
Toată lumea era însă de acord asupra unui singur lucru: vânatul 
dispăruse. 

— Ce zici, Macy, întrebă Gasard, arătând la stânci, nu se mai 
vede un singur animal. Dar au fost aici mii şi mii. 

— Ce să zic? Zic că au dispărut, lucru care mi s-a mai 
întâmplat să-l văd şi altă dată. Un om care ştie să observe 
semnele naturii trebuie să ştie ce înseamnă asta. 

— Vorbeşte mai lămurit, pentru că, recunosc, nu am înţeles 
nimic. 

— Focile au plecat, înseamnă că trebuie să ne cărăm şi noi, 
asta am vrut să spun. Dumneata n-ai decât să crezi ce vrei dar 
natura face deseori astfel de aluzii şi un marinar deştept trebuie 
să le înţeleagă. Asta spun: vânatul a plecat deci şi vânătorii 
trebuie să plece. 

— Crezi că asta e atenţionarea pe care ne-o face natura? 

— Exact. Dacă eram gata de plecare, sfătuiam pe căpitani să 
ridice ancora la noapte. Gasard, ţine minte ce-ţi spun: din 
înapoierea noastră aici, din descărcare şi încărcare n-o să iasă 
nimic bun. Fi 

Gasard râse. In clipa aceea, îl strigă Rosvel şi discuţia se 
curmă. 

Vasele au intrat în port a doua zi dimineaţă. Corabia lui Daget 
a fost trasă la țărm, în locul unde acesta era mai jos, apoi 
oamenii au început s-o descarce. Pe măsură ce vasul devenea 
mai uşor, era tras tot mai mult pe uscat; pericolul scufundării 
dispăru chiar dacă n-ar mai fi pompat apa. 


110 


Până să se lase întunericul, vasul fu întărit cu suporturi şi 
cabluri şi pus drept pe caren”. Când începu fluxul, trebui să fie 
tras pe o distanţă de încă doi metri şi jumătate, ca să stea pe 
uscat. Corabia era acum în apă pe o adâncime mai mică de 1,20 
metri, dar în cală mai rămânea o bună parte din încărcătură. 

Oamenii lui Daget coborâră saltelele pe țărm, se instalară în 
baracă, făcură focul în sobă urmând să coboare şi bucătăria. 
Rosvel şi echipajul său rămaseră însă pe vas. 

A doua zi, toate lucrurile de pe vasul avariat, inclusiv arborii 
subţiri, au fost transportate pe mal. Nu rămăseseră decât arborii 
de jos şi bompresul'$. Echipajele făceau faţă cu uşurinţă lucrărilor 
de pe micul vas. Butoaiele goale au fost puse sub corabie iar la 
jumătatea fluxului carena ei se găsea pe uscat. 

Intr-o săptămână, micile avarii au fost reparate şi vasul lăsat 
din nou la apă. Se descoperi astfel o spărtură atât de mare în 
carenă încât vasul nu putea să iasă în larg. 

După ce fu scoasă căptuşeala de aramă, se constată că una 
din scânduri era deplasată şi că era o spărtură prin care intra 
apa. 

Lucrările de reparaţii ţinură o săptămână, în sfârşit, totul se 
termină, în cele două săptămâni, zilele scăzuseră mult. In 
dimineaţa când se terminară reparaţiile, golful cel mare se 
acoperise cu gheaţă. Vântul se pornise şi valurile sparseră 
gheaţa, însă, în apropierea stâncilor aceasta era atât de groasă, 
încât putea ţine greutatea unui copil mai măricel, icebergurile 
fuseseră împinse departe spre miază-noapte, dar, cu cât nopţile 
deveneau mai reci, cu atât mai multe câmpuri de gheaţă 
apăreau în jurul insulelor. Acum, marinarii trebuiau să se teamă 
în primul rând de aceste câmpuri de gheaţă. 

Peste încă o zi, vasul lui Daget era complet gata de plecare, 
fapt ce-l bucură mult pe Rosvel. Cu toate că era către seară, 
Rosvel stăruia să ridice ancora imediat, însă Daget se opuse, 
prezentând mai multe argumente temeinice pentru amânarea 
plecării. 

In primul rând, nu era vânt. Rosvel propunea ca vasele să fie 
remorcate până la jumătatea golfului, însă Daget obiectă că 
oamenii sunt istoviţi de muncă şi că trebuie să se odihnească. 
Avantajul remorcării vaselor în golf era că ar fi fost în afara cojii 
de gheaţă ce se forma în fiecare noapte lângă coastă, dar care 


15 Carenă - partea care stă sub apă. 
15 Bompresul - catarg înclinat de la prora corăbiei. 


111 


se rupea şi era împrăştiată de valuri imediat ce vântul începea să 
sufle. 

Rosvel nu se lăsă însă convins de nici un argument şi hotărî 
să-şi remorcheze vasul în golf, lăsându-l pe Daget de capul lui. 

Inapoindu-se la bordul vasului său, Rosvel îşi adună oamenii 
şi, arătându-le situaţia, îi puse să aleagă dacă să coboare bărcile 
imediat sau nu? Oamenii hotărâră să le coboare, dar, ca să nu 
obosească, numiră carturi. 

Rosvel stăruia să remorcheze corabia la o depărtare de o 
leghe de port, dincolo de linia imaginară dintre cele două capuri, 
pentru că era mare pericolul îngheţurilor în bazinul de forma unei 
seceri. Această manevră se putea executa în câteva ore şi chiar 
mai repede, dacă le venea în ajutor vântul. Oamenii rămaseră 
perfect mulţumiţi de această lămurire. 

Când vasul se mişcă din loc, Rosvel simţi de parcă o piatră îi 
căzuse de pe inimă. O barcă mergea înainte, remorcând încet 
vasul. Pânzele nu stricau, dar nici nu ajutau. Când Rosvel ajunse 
în dreptul celuilalt vas, numai căpitanul Daget era pe covertă. 
Acesta îi ură noapte bună şi-i spuse că, a doua zi, dis-de- 
dimineaţă, va porni şi el la drum. 

Era întuneric şi Rosvel distingea cu greu stâncile din jur. Gerul 
se înteţea. După puţin timp, oamenii se plânseră că apa îngheaţă 
pe lopeţi. Incepu a se îndoi că va izbuti să ducă la bun sfârşit 
manevra plănuită. Pe apă apăru o pată mare de grăsime, pe care 
barca trebui s-o taie. Din fericire, un vânt uşor începu să bată, 
vasul ridică pânzele şi în scurt timp putu fi scos dincolo de linia 
dintre cele două capuri. Oamenii au fost trimişi la culcare, iar 
secunzii au primit ordin să facă de cart, cu schimbul. 

Cu un ceas înainte de revărsatul zorilor, al doilea secund îl 
trezi pe Rosvel, potrivit ordinului primit. Atmosfera era liniştită 
când Gardiner urcă pe punte. Era un ger grozav. Pe manevre şi 
pe pereţii vasului, cât ajungea apa, se formase gheaţă. Din 
fericire, noaptea fusese liniştită, astfel că stropii valurilor nu 
căzuseră pe vas şi nu se formase prea multă gheaţă. Incercând-o 
cu un cârlig special, Rosvel constată că în jurul vasului era un 
strat subţire, de vreo şase centimetri. Acest fapt îl îngrijoră pe 
Rosvel, care aştepta cu nerăbdare să se lumineze de ziuă ca să 
afle în ce situaţie se găseşte Daget. 

Când se revărsară zorile, constată că în bazinul dintre cele 
două capuri gheaţa ţinea greutatea unui om. Daget şi oamenii 
săi ieşiseră la lucru, tăind gheaţa. Se sculaseră, probabil, cu mult 


112 


înainte de a se lumina de ziuă, pentru că vasul se şi găsea în golf 
la o distanţă de vreo două sute de metri de intrarea în port. 

Din fericire pentru Daget, începu să bată un vânt destul de 
puternic. În golf se formară valuri care rupeau gheaţa. Punând 
pânzele, Daget începu să se strecoare printre sloiuri şi către 
amiază se apropie de vasul lui Rosvel. 

Gardiner ieşi în ajutorul lui Daget împreună cu oamenii săi. 
Când valurile începură să spargă gheaţa, se întoarse pe vasul 
său şi porunci să se ridice pânzele, aşteptând cu nerăbdare 
momentul favorabil pentru a ieşi în larg. In sfârşit, corabia se 
puse în mişcare, Daget îl urmă pe Rosvel. 

Seara, coborând în cabină să se odihnească puţin după o zi şi 
o noapte, Rosvel spuse: 

— Lăsaţi vasul să meargă înainte, am pierdut destul timp 
degeaba. Sculaţi-mă imediat, dacă se iveşte vreo primejdie. 

Gasard răspunse: „am înţeles”, îşi încheie bine mantaua şi, ca 
să-şi alunge somnul, se duse să mai stea de vorbă cu Stimson, 
care era în cart. N-apucaseră să intre în vorbă, când observatorul 
strigă: 

— Cârmeşte la dreapta! În faţă sunt gheţuri! 

— Gheţuri? Aici, în golf? strigă Gasard şi fugi pe proră. Nu m- 
am aşteptat! Unde sunt gheţurile, Smith? 

— Acolo, în direcţia din care bate vântul! Un bloc uriaş, ca ăla 
care „pusese mâna” pe „Leul” al doilea. Blocul ăsta ar fi în stare 
să scoată toată zeama din noi, mai abitir decât un bucătar dintr- 
o lămâie! 

Gasard se uita trist la blocul de gheaţă, pentru că nădăjduise 
că, în timpul cartului său, va izbuti să scoată vasul în larg. Dar 
sloiurile se apropiau vertiginos de trecătoare, amenințând să taie 
ieşirea celor două vase din golf. 

Vasul lui Daget venea, la mică distanţă, în urma vasului 
camaradului său, cel mai bun semn că acest navigator cu 
experienţă nu întrevedea nici o posibilitate de întoarcere. 

Răsărise luna şi toate din jur se vedeau, acum, mai clar. 
Gasard îl strigă pe Daget şi întrebă ce-i de făcut. 

— Căpitanul e pe covertă? întrebă Daget, a cărui corabie se 
găsea în timpul acela în dreptul vasului lui Rosvel, în partea din 
care bătea vântul. Dacă nu e, vă sfătuiesc să-l sculaţi 
numaidecât. 

Sfatul lui Daget fu ascultat. 

Când Rosvel urcă pe punte, Daget i-o şi luase înainte. 


113 


— Garner, strigă Daget, n-avem timp să ne sfătuim! Înaintea 
noastră marea e liberă de gheţuri. Trebuie să mergem înainte, 
altfel gheţurile ne vor împinge în bazinul dintre capuri. Eu o iau 
înainte, dacă vrei, poţi să mă urmezi. 

Rosvel dădu numaidecât dispoziţiile necesare. 

Amândouă vasele înaintau. Oamenii de pe ambele corăbii 
ieşiseră pe covertă. Nu se dăduse nici un ordin, nu se produsese 
nici un zgomot care să le fi atras atenţia şi, totuşi, toţi oamenii 
din cabine aflaseră, deodată, că-i ameninţă o primejdie mare. 

Intr-adevăr, primejdia îi ameninţa! Vasele trebuiau să 
navigheze de-a lungul acestei coaste, care părea îmbrăcată în 
platoşă şi unde, nu demult, se încălzeau la soare focile. Pe o 
distanţă de aproape o leghe, gheţurile nu permiteau să te 
depărtezi de țărm decât pe maximum două sute de metri. Mai 
departe acesta făcea o cotitură spre miază-zi şi puteai nădăjdui 
că vei ieşi în larg. Un flux puternic izbea, valurile intrau, cu urlet 
asurzitor. În văgăunile de pe mal. Marinarii umblaseră pe acolo 
deseori cu bărcile, de aceea, ştiau că marea e adâncă în partea 
aceea, chiar lângă stânci. 

Nimeni nu scotea o vorbă. Toată lumea se uita cu încordare 
înainte. Din când în când, întorceau capul, privind pupa, 
aşteptând ca, dintr-o clipă în alta, câmpul de gheaţă să se 
izbească de partea de sub apă a capului. După puţin timp se auzi 
probabil pe o rază de o milă, un zgomot îngrozitor şi trosnet de 
gheaţă. 

Căpitanii nu pierdeau timpul degeaba. Imediat ce începuseră 
gerurile, pe fiecare vas, în partea de sus, se făcuse câte o cabină 
din acelea pe care marinarii le numesc „cuiburile de cocori”. 
Acum, în aceste cuiburi, au fost trimişi secunzii celor două vase 
ca să vadă ce se petrece în partea în care bătea vântul. 

Aproape în acelaşi timp, amândoi secunzii strigară căpitanilor 
să facă manevră de întoarcere pentru că un uriaş câmp de 
gheaţă se apropie de vase şi le va strivi. 

Trebuiau luate grabnice măsuri, fiecare comandant dădu 
dispoziţiile sale. 

Rosvel îndreptă vasul în contra vântului, valurile nefiind atât 
de puternice ca să împiedice această manevră. 

Daget, dimpotrivă, profită de vânt şi merse înainte. 

Peste vreo zece minute, cele două vase erau la o distanţă de 
zece mile unul de altul. 

Navigând în zig-zag, Rosvel se depărtă curând de stânci cu o 


114 


milă întreagă, în partea în care sufla vântul, apropiindu-se atât 
de mult de alt câmp, încât putu să-l examineze amănunţit, 
observând şi direcţia în care mergea. Pentru a vedea cât mai 
bine urcă în „cuibul de cocori”. Luna revărsa o lumină clară şi 
cerul era senin. La răsărit, pe o distanţă de vreo două mile, 
strălucea gheaţa, dar nu erau sloiuri răzlețe, îngrămădite unele 
peste altele, ci o masă uriaşă şi compactă. Nopțile erau geroase 
şi marea se acoperea în întregime cu gheaţă. Rosvel nu se îndoia 
că sloiuri de gheaţă răzlețe, sfărâmate de valurile mării, se 
transformaseră, sub acţiunea gerului, într-un singur câmp de 
gheaţă. Deşi vântul ce sufla venea din ţări calde, gerul era atât 
de aspru, încât Rosvel, pe jumătate degerat, cobori repede din 
„Cuibul de cocori” şi îşi chemă secunzii ca să se consfătuiască cu 
ei. 

— Domnule căpitan, spuse Gasard, mi se pare că n-avem de 
ales, suntem înconjurați din toate părţile de gheţuri şi, până 
dimineaţă ar trebui să stăm pe loc. Poate că pân-atunci se va 
produce vreo schimbare de care am putea profita. Altfel, trebuie 
să ne împăcăm cu gândul că vom petrece iarna aici. 

Aceste cuvinte au fost spuse cu calm şi judecată. Era clar că 
Gasard era ferm convins că nu există altă ieşire. 

— Uiţi, domnule Gasard, răspunse Rosvel, că la apus există, 
probabil, o trecătoare prin care am putea să ne strecurăm în 
mare. Căpitanul Daget s-a îndreptat în direcţia aceea şi nu se 
mai vede. Trebuie să-l urmăm. 

— Foarte bine, domnule căpitan, ştiu şi eu asta şi poate că 
aveţi dreptate. Numai că am văzut de sus că şi în partea aceea 
strălucesc gheţuri care se întind dincolo de insulă. Le-am văzut 
bine şi nu mă înşel. 

— Gasard, în partea aceea au fost gheţuri întotdeauna. Ai 
zărit, probabil, icebergurile pe care le-am văzut şi noi toată vara 
în acea parte. Aceasta nu dovedeşte însă că n-am putea trece pe 
acolo, mergem destul de repede de-a lungul câmpului de gheaţă. 
Mi se pare numai că prora s-a afundat mult. Dumneata ce spui 
despre asta, Gasard? 

— E foarte simplu, domnule căpitan, gheaţa apasă peste ea. 
Cred că s-au format câteva tone de gheaţă la port-sarturi!?. 

O examinare a vasului confirmă spusele lui Gasard. Rosvel îşi 
dădu seama că nu-i timp de pierdut şi porunci să se pună cât mai 
multe pânze. 


17 Port-sart - platformă pe bordajul lateral al navei. 


115 


În vreme ce pe vas se ţinea sfatul, un imens câmp de gheaţă 
se desenă clar la apus. Astfel, existenţa unei trecători în partea 
aceea deveni foarte problematică. In acelaşi timp, se formă pe 
neaşteptate o trecătoare spre miază-noapte, care, după părerea 
lui Rosvel, era destul de lată. Vasul execută greoi o manevră de 
întoarcere şi, după ce parcurse o milă, intră în acea trecătoare. 

La început, totul era bine. Părea că trecătoarea se lărgeşte din 
ce în ce, iar corabia înainta, împinsă dintr-o parte de vânt. 
Aceasta nu dură însă mult, pentru că trecătoarea se înfundă. 

Rosvel voi să se întoarcă, dar nu mai putu. Uriaşul câmp de 
gheaţă începu să se învârtească în jurul centrului său, dar era 
împiedicat de un câmp vecin, care, la rândul lui, se izbise de 
stânci. Rosvel îşi dădu seama numaidecât că, în clipa de faţă, nu 
poate întreprinde nimic. Dădu ordin ca velele să fie strânse, 
aruncă ancorele în gheaţă şi îşi conduse vasul într-un fel de baie, 
unde, cel puţin n-ar fi fost în primejdie de a fi strivit. 

În acest timp, Daget muncea ca o albină. Ocolise capul şi se 
bucura la gândul că va trece prin faţa tuturor stâncilor şi va ieşi 
în larg, când câmpuri imense de gheaţă, strălucitoare îi tăiară 
drumul pe neaşteptate, astfel că nu mai putea înainta. Execută o 
manevră de întoarcere, ca să meargă înapoi. Dar pe proră se 
formase o mare cantitate de gheaţă, mai mare încă decât pe 
vasul lui Rosvel şi-i era greu să mai meargă contra vântului. De 
vreo câteva ori vasul se opri de tot. Atunci, oamenii erau siliţi să 
spargă gheaţa cu topoarele şi vasul devenea mai uşor, dar se 
pierdea un timp preţios. 

Când Daget hotărî să se întoarcă, constată că şi aici drumul îi 
e tăiat de gheţurile care se uniseră cu stâncile. La miezul nopţii, 
s-au fixat carturile, oamenii disponibili fiind trimişi la culcare. Nu 
exista un pericol deosebit, pentru că se întâmplă deseori ca un 
vas să fie înconjurat de gheţuri. 

In sfârşit, veni dimineaţa, geroasă şi tristă. Corăbiile erau una 
în văzul celeilalte. Rosvel văzu primejdia ce ameninţa pe Daget, 
iar acesta îşi dădu seama de grava situaţie a vasului lui Gardiner. 

Erau la o depărtare de o milă unul de altul, dar situaţia 
„Leului” al doilea era mult mai critică, el se găsea la marginea 
unui câmp de gheaţă, care se mişca mereu. 

Indată ce văzu primejdia ce-l ameninţa pe camaradul său, 
Rosvel hotărî să-i vină în ajutor. Examinând gheaţa din jurul 
vasului său şi convingându-se că totul e în regulă, strigă pe 
nume şase marinari, le dădu ordin să mănânce ceva cald, apoi 


116 


să-l însoţească. 

Douăzeci de minute mai târziu, Rosvel mergea pe gheaţă cu 
oamenii săi. Fiecare marinar luase un topor şi alte scule de care 
ar fi putu avea nevoie. Era greu să înaintezi. Suprafaţa gheții era 
aproape perfect netedă şi acoperită cu un strat gros de zăpadă 
îngheţată. 

— Fâşia de apă dintre gheţuri şi stânci e mult mai îngustă 
decât am crezut, spuse Rosvel către Stimson, nedespărţitul său 
însoțitor. Mi se pare că de aici nu sunt mai mult de 100 de yarzi. 

— Aşa-i, domnule. Vai, ce ger! Gâfâi ca o balenă! Dar ştiţi, 
domnule căpitan Garner, gheaţa va tăia vasul în două înainte ca 
noi să ajungem până la el. Uitaţi-vă, domnule, sloiurile sunt lângă 
stâncă şi se apropie mereu de ea! 

Rosvel nu răspunse. Vasul era într-o situaţie mai gravă decât 
crezuse. Inainte de a se apropia de țărm, nu-şi dăduse seama de 
forţa extraordinară cu care câmpul de gheaţă apăsa asupra 
stâncilor. Frânturi de gheaţă, ca nişte fiinţe vii, urcau pe țărm. 
Din când în când, sloiuri uriaşe se desprindeau din câmpul care 
înainta şi mai repede. Urmau minute parcă de repaus, când 
existau speranţe că vasul va scăpa. 

— Uitaţi-vă, domnule! strigă, deodată. Stimson. Vasul a fost 
târât înainte dintr-odată pe o distanţă de vreo cincizeci de metri. 
Cred că e foarte aproape de stânci! 

Grupul de marinari se opri, toţi înţeleseră că nu mai au de ce 
să se grăbească. Vedeau că vasul e la vreo două sute de metri 
depărtare de stânci şi aşteptau clipa în care se va face ţăndări. 

Dar, spre uimirea tuturor, corabia n-a fost prinsă între gheţuri 
şi stâncă. Susţinută de sloiuri, începu să se ridice şi, aproape fără 
nici o avarie, se pomeni pe un platou stâncos. Nici un om nu 
cobori de pe ea, iar corabia stătea, liniştită, pe țărm, la şase 
metri deasupra nivelului mării, pe o stâncă netezită de valuri. 
Dacă lucrurile se opreau aici, se putea spera că în timp, vasul va 
putea fi lăsat din nou la apă şi chiar să ajungă în America. 

Mişcarea gheţurilor însă nu se opri. Sloiurile veneau mereu, 
îngrămădindu-se unele peste altele, până când un munte de 
gheaţă fu aruncat pe țărm. Rosvel şi oamenii săi se căţărară pe 
mal cu mare greutate. 

Când se apropiară de nefericitul vas, acesta era acoperit cu 
totul de sloiuri. Catargurile fuseseră frânte, pânzele rupte, 
bordurile găurite! Din vas nu mai rămăsese decât o grămadă de 
lemnărie bună pentru foc sau pentru construirea unei mici bărci! 


117 


Toate se petrecuseră în zece minute. Cât de evidentă era 
nimicnicia omului faţă de marile forţe ale naturii! Marinarii de pe 
amândouă vasele erau albi ca varul, dându-şi seama de 
neputinţa lor. 

Echipajul vasului avariat se salvă până la ultimul om. Mişcarea 
gheţurilor era pe atât de înceată şi de progresivă, pe cât era de 
inevitabilă. Oamenii s-au salvat numai cu hainele de pe ei. Tot 
avutul lor fiind îngropat sub muntele de gheaţă, care atingea, 
acum, o înălţime de vreo doisprezece metri. 

— Ştii, Garner, spuse Daget, neputând să-şi ia ochii de la vasul 
distrus, dacă mi-ar fi spus cineva că s-ar putea întâmpla aşa 
ceva, n-aş fi crezut! 

— Domnule căpitan Garner, domnule căpitan Garner! Spuse 
repede Stimson. Trebuie să ne grăbim spre vasul nostru. E în 
pericol. A fost împins spre cap şi poate fi aruncat pe el, dacă nu 
pornim imediat într-acolo! 

Stimson avea dreptate. Din motive nelămurite, un câmp de 
gheaţă pornise repede spre intrarea în golful principal. Cauza 
era, probabil, că un câmp interior trecuse peste partea din apă 
canalului, târând câmpul învecinat după el. Daget şi câţiva 
oameni din echipajul lui au rămas să vadă ce pot salva de pe 
vasul distrus. Ceilalţi fugiră spre capul spre care era împinsă 
corabia lui Rosvel. 

Peste o jumătate de ceas, Rosvel şi oamenii care îl însoțeau 
ajunseră pe drumul de sus la baracă. Vasul lui se găsea la mai 
puţin de o jumătate de milă depărtare de acel loc, apropiindu-se 
din ce în ce, împreună cu câmpul exterior de gheaţă. 
Deocamdată, nu suferise nici o avarie. Spaţiul liber în care se 
afla vasul nu se micşorase; dimpotrivă, se mărise, astfel că 
acum, era uşor să execuţi o manevră de întoarcere, ajutat de 
pânze. Nu puteai însă ieşi din bazinul acela, care n-avea nici o 
singură crăpătură prin care să te strecori. 

Vasul aruncase ancora în acel bazin, în gheaţă, în partea din 
care sufla vântul. Marinarii rămaşi pe bord se uitau, îngrijoraţi, la 
oamenii de pe țărm, care, la rându-le, urmăreau mişcările 
vasului. 


Situaţia marinarilor devenea critică. Era aproape ora 
douăsprezece şi la umbră era un ger aspru. Soarele lumina 
gheţurile, dar razele lui erau oblice şi nu încălzeau deloc. Cât 
cuprindeai cu ochiul de pe înălţimea capului, totul, afară de o 


118 


parte a golfului mare, era acoperit de gheaţă. La sud, în jurul 
ieşirii din golf, era un şir de iceberguri uriaşe, ca nişte străjeri 
gata să oprească pe orice îndrăzneţ. Vântul scăzuse, valurile se 
potoliseră şi gheţuri noi se formau în golf, lucru care se vedea 
dintr-o linie strălucitoare premergătoare înaintării neîncetate a 
câmpului de gheaţă. 

Daget ajunse la baracă cu o oră înainte de apusul soarelui. 
Izbuti să taie în gheaţă un coridor până la uşa cabinei vasului 
avariat, de unde nu era greu să cobori în partea de jos a „Leului 
de mare”. Fiecare îşi luă lucrurile: haine, tutun, rom, unele 
alimente, aşternut; nimeni nu se mai gândi la grăsime sau la piei. 

In acest timp, Rosvel se înapoie pe vasul său, care se tot 
apropia de cap. Când Daget i se alătură, această mişcare mai 
continua. Oamenii de pe vasul avariat rămaseră în baracă, unde 
făcură foc şi îşi lăsară lucrurile. Apoi, luând cele două osii cu roţi, 
cu care vânaseră, se întoarseră la vas. 

Cei doi căpitani se consfătuiră, invitându-i şi pe secunzi. Era 
absolut necesar ca vasul celălalt să fie salvat. Era clar că o mare 
primejdie îl ameninţa. Un câmp de gheaţă îl împingea spre 
partea cea mai periculoasă a capului Gasard. O singură 
împrejurare l-ar mai fi putut salva: în jurul corăbiei mai era un 
spaţiu liber de gheţuri, care se micşora din ce în ce, sub 
presiunea stâncii. Se punea problema: ar putea vasul, 
manevrând în acest spaţiu, să înainteze spre sud, încât să 
ocolească extremitatea sudică a zidului ce apăra portul? 
Deocamdată, spaţiul liber nu era prea mare. Se întindea însă pe 
o distanţă destul de însemnată în acea direcţie. Dacă acest 
spaţiu nu s-ar acoperi cu gheţuri înainte ca vasul să ajungă la 
punctul arătat, salvarea „Leului de mare” ar mai fi posibilă. 

Gardiner trimise o parte din oameni cu ferăstraie la locul 
amintit. Stratul de gheaţă avea o grosime de vreo doisprezece 
centimetri, astfel că lucrul avansa repede. Gasard nu se mulţumi 
să facă un canal în spatele stâncii, ci îl continuă până în port, 
spre locul unde vasul stătuse ancorat în vară. 

Pe măsură ce soarele cobora spre orizont, situaţia se 
înrăutăţea. Corabia era împinsă spre stânci cu atâta putere, încât 
Rosvel îşi dădu seama că nu se mai poate pierde nici o clipă. 
Cablurile ancorelor au fost tăiate şi vasul a executat o manevră 
de întoarcere. Distanţa între câmpul de gheaţă şi partea din apă 
a capului nu era, acum, mai mare de treizeci de metri şi se 
micşora mereu, iar spaţiul liber era cel din jurul vasului şi de la 


119 


linia țărmului. Vasul coti în primul din aceste bazine şi oamenii îşi 
ţinură răsuflarea. „Leul de mare” ajunse repede la intrarea în 
trecătoare, care se îngustase la optsprezece metri. Vergile erau 
cât pe-aci să atingă stâncile, dar vasul izbuti, totuşi, să treacă şi 
capetele de otgoane au fost aruncate oamenilor de pe gheaţă, 
care-l traseră în portul îngheţat. 

Când se văzură scăpaţi de pericol, cel puţin de cel al 
gheţurilor, oamenii au strigat de trei ori „ura”. Se înnopta şi toată 
lumea s-a grăbit să se odihnească. 

Intâlnirea celor doi căpitani, a doua zi dimineaţă a fost tristă. 
Singura speranţă a înapoierii acasă era că înainte ca gheţurile să 
se prindă de țărm câmpul de gheaţă, împins de curenţi, va ieşi 
din golful cel mare. Dar golful se acoperise cu gheaţă aproape în 
întregime şi era greu ca această speranţă să se realizeze. 

— Cel mai inteligent lucru pe care l-am putea face, spuse 
Gardiner, ar fi să pregătim cât mai repede tot ce ne trebuie ca să 
ne petrecem iarna aici. Dacă, însă, am putea pleca, n-ar mai 
avea importanţă că am muncit degeaba. 

— Ai dreptate, răspunse Daget, îngândurat. Şi-acum, Garner, 
uite ce mi-a trecut prin gând pe când veneam încoace: vasul 
meu are o mulţime de piei, iar vasul dumitale are multă grăsime. 
Ce ar fi dacă am scoate o parte din grăsimea dumitale? In felul 
acesta, s-ar face loc pentru pieile mele. Cred, că într-o 
săptămână, băieţii mei le-ar căra aici. 

— Căpitane Daget, din cauza acestor piei ale dumitale am dat 
de bucluc. 

— Dar gândeşte-te că, la greutate egală, pieile sunt mult mai 
scumpe decât grăsimea. 

Rosvel zâmbi şi bombăni ceva supărat. Se gândea la tristeţea 
şi deznădejdea care o va cuprinde pe Mary din cauză că el nu se 
va înapoia la termenul hotărât. Gândul acesta îl chinuia, dar, 
probabil, s-ar fi chinuit şi mai mult dacă ar fi ştiut că Mary nu se 
va lăsa pradă deznădejdii şi că nu-i va fi dor de el. Mângâindu-se 
oarecum la acest din urmă gând, Rosvel începu să cugete la 
situaţia şi la nevoile lui actuale. 

Părea că Daget n-avea grijă decât de pieile lui, pe care voia să 
le pună la adăpost înainte de a începe să ningă. Rosvel nu ştia 
cum să-l refuze, dar Stimson îi veni în ajutor: 

— Lăsaţi-l să le aducă aici! spuse Stimson, respectuos şi 
serios. El nu va putea să le aşeze la noi în cală, cel puţin pentru 
iarna ce vine. Dar ne-ar prinde foarte bine să căptuşim cu ele 


120 


pereţii barăcii. 

— Prin urmare, Stephen, crezi că vom rămânea peste iarnă 
aici? 

— Suntem toţi în mâna lui Dumnezeu şi, cum va voi El, în 
înţelepciunea Lui, aşa va fi soarta noastră. In orice caz, domnule 
căpitan, e mai bine să ne pregătim cât mai repede pentru iarnă. 
Cred că ne-am simţi cu toţii mai comod în baracă decât pe vas. 
Acolo am avea mai mult loc şi am putea să facem focul 
trebuincios, doar să ne ajungă lemnele. 

— Asta-i nenorocirea, Stephen. De unde să luăm lemne ca să 
ne ajungă măcar pentru un singur foc pe zi, toată iarna? 

— Să facem economie şi să ne încălzim printr-o muncă 
oarecare. Am iernat odată în condiţii ca acelea de aici şi ştiu ce 
se face în asemenea cazuri. În primul rând, oamenii trebuie să fie 
cât mai curaţi. Vai de cel murdar, când e frig şi trebuie să se 
spele cu o apă cât mai rece; iată ce cred că trebuie făcut ca să 
nu-ţi fie frig. 

— Cred că ceea ce spui e binevenit, răspunse Rosvel, am să 
tin seama de cuvintele dumitale. Avem destule sobe, una e chiar 
în baracă, mare şi bună, mai este câte una în fiecare cabină şi, în 
sfârşit, două de bucătărie. Numai să ne ajungă combustibilul! 

— Dar vasul distrus, domnule? Dacă-l spargem, avem lemne 
pentru toată iarna. 

Rosvel nu-i răspunse, dar îl privi lung pe Stimson. Nici prin 
gând nu-i trecuse să spargă corabia pentru lemne şi socotea că, 
probabil, lucrul acesta nici nu s-ar putea face. În primul rând, s-ar 
opune Daget, atâta timp cât mai avea o cât de mică speranţă de 
a-şi lăsa din nou vasul la apă. Dar nevoia e nevoie şi când se va 
pune problema ce vas să fie spart pentru lemne fireşte că şi 
Daget va trebui să se supună împrejurărilor. 

Marinarilor de la Martha's Vineyard li s-a dat de înţeles că n-ar 
fi rău să transporte tot ce se poate de pe vasul sfărâmat, în 
baracă. Zilele scădeau tot mai mult, iar distanţa până la vasul 
distrus era atât de mare, încât nu se puteau face mai mult de 
două drumuri pe zi. Corabia stătea aproape drept, susţinută de 
frânturile câmpului de gheaţă. Sloiuri uriaşe se găseau pe vas şi 
se îngrămădeau deasupra lui. Aceste sloiuri constituiau un fel de 
acoperiş care-l apărau de vânt. g 

Poziția barăcii era incomparabil mai bună. Inălțimile ce se 
întindeau de-a lungul întregului cap şi mai departe, spre apus, o 
apărau de vânturile îngheţate iar razele calde ale soarelui, atâtea 


121 


câte erau ele într-un ţinut polar, cădeau pe ea şi pe stâncile din 
jur. Era încă frumos şi cald, încât era plăcut să lucrezi pe terasa 
de sub baracă şi chiar să stai la soare, în orele de după amiază. 
larna glumea, deocamdată. 

Una din primele griji ale lui Rosvel a fost transportul 
alimentelor de pe vasul avariat. Fiecare avea alimente numai 
pentru un an, iar jumătate din ele se şi consumaseră şi, anume, 
carnea sărată care constituie baza proviziilor alimentare ale unui 
vas. In afară de acestea mai erau câteva butoaie de făină, o 
cantitate suficientă de cartofi, multă ceapă, câteva butoaie de 
mălai, un butoi de castraveți acri, o jumătate de butoi de varză la 
saramură, un butoi întreg de sirop de zahăr, apoi o cantitate 
mică de vin şi rachiu (numai pentru bolnavi) şi un stoc 
considerabil de ceai şi cafea. 

Inainte de terminarea transportului acestor alimente, Rosvel 
nici n-a vrut să audă de transmutarea pieilor de focă. 

În aceste zece zile, imediat ce se încălzea vremea, Daget 
propuse încetarea transportării alimentelor, nădăjduind că nu va 
fi nevoie să rămână peste iarnă pe insulă. 

Când Daget făcu această propunere şi a doua oară, Rosvel îl 
duse pe o stâncă de vreo nouăzeci de metri şi-i arătă că, în jurul 
insulelor, sunt atâtea gheţuri încât nu le poţi cuprinde cu ochiul. 
Atâta timp cât această mulţime de gheţuri nu va fi sfărâmată de 
valurile mării şi nu se va topi sub influenţa razelor soarelui, nu 
putea fi vorba să iasă în larg nici vasul lui Rosvel, necum cel 
aruncat pe țărm. 

— Şi chiar dacă această cantitate de gheaţă s-ar topi până la 
ultima bucăţică, continuă Gardiner, nici atunci vasul dumitale n- 
ar fi în stare să navigheze. Nici la cel mai bun şantier din America 
nu s-ar găsi suficient material pentru construirea saniei necesare 
corabiei dumitale. N-am mai auzit ca un vas să poată fi coborât 
în mare pe verticală, de la o înălţime de şase metri. 

— Nu ştiu, răspunse Daget, încăpățânat. In ziua de azi se fac 
lucruri de-a dreptul imposibile. Am văzut, de pildă, cum un rând 
întreg de case de cărămidă a fost aşezat cu ajutorul macaralelor, 
iar o altă casă a fost coborâtă de pe o colină care avea peste 
şase metri înălţime. Căpitanul Roger a scos, nu demult, din apă o 
fregată întreagă. Ceea ce s-a făcut odată, se mai poate repeta. 
Nu depun armele până nu încerc toate mijloacele. 

— Inţeleg, căpitane Daget, răspunse Rosvel. Toată lumea ştie 
că eşti un om foarte energic, numai că, în cazul de faţă, energia 


122 


dumitale nu te va putea ajuta. Nici căpitanul Roger, nici altcineva 
n-ar putea să lase din nou la apă vasul dumitale dacă n-ar avea 
mijloacele necesare. 

— Crezi că vara ar fi aşa de greu să găseşti pe vas lemnărie 
pentru construirea unei sănii? întrebă Daget. Uită-te, vasul stă 
drept ca o biserică şi n-ar fi aşa de uşor să pui bârne sub el. 

— E adevărat că-i uşor, dar e greu ca aceasta să ajute. Nu, 
dragă Daget, nici nu te gândi la asta. Incărcătura însă o poţi 
depozita în baracă. La Rio ai putea să nav/oseşti!* un vas şi să te 
înapoiezi aici ca s-o ridici. 

Daget îi aruncă repede o privire întrebătoare, Rosvel roşi. 
Planul pe care-l propuse era uşor de executat, dar căpitanul 
credea că în felul acesta ar scăpa de Daget în drum spre insulele 
Indiilor apusene. 

Discuţia se  întrerupse şi cei doi căpitani plecară să 
supravegheze transportul proviziilor. 

Baraca în care marinarii trăiseră toată vara, deşi construită ca 
o casă, era tot baracă. Avea acoperişul trainic şi impermeabil, iar 
pereţii groşi şi solizi, căptuşiţi cu scânduri şi care odinioară 
fuseseră vopsiți în roşu. In general, baraca era trainică, dar, 
aveau să vină geruri puternice, să bată vânturi aspre şi aici ar fi 
tot atât de uşor să îngheţi, ca şi sub cerul liber. Trebuiau găsite 
mijloace care s-o transforme într-un adăpost cald de iarnă. 

Stimson, cel mai bătrân marinar din amândouă echipajele şi 
cel mai rutinat vânător de foci ar fi putut da multe sfaturi în 
această privinţă. Fusese silit odată să petreacă iarna în apropiere 
de capul Horn. E drept că acolo era un ţinut locuit în care creştea 
iarbă şi copaci. Pământul Vânătorilor de Foci n-avea nici un fel de 
vegetaţie, totuşi, experienţa nu rămase fără folos. Capul Horn e 
situat aproape la 56*, iar Pământul Vânătorilor de Foci cu zece 
grade mai spre sud. Clima era în amândouă regiunile 
aproximativ aceeaşi şi un om care petrecuse o iarnă într-unul din 
ele putea prezice cum va fi o iarnă în celălalt ţinut. 

— Domnule căpitan Garner, spuse într-o zi Stimson, nu-i de 
glumit cu clima de prin aceste locuri. Nici o flotă din lume n-ar fi 
în stare să ne scoată de aici, până când nu revine soarele cald de 
primăvară şi nu alungă iarna. Nu spun că nu s-ar putea tăia cu 
toporul drum pentru un vas aşa de mic ca al nostru, numai că ar 
fi greu s-o faci pe gerul acesta atât de aspru. Nu, domnule, 
trebuie să ne pregătim de pe acum să petrecem iarna ca lumea, 


18 A navlosi - a închiria. 


123 


să facem totul cu grijă şi cu socoteală. 

— Cu ce ar trebui să începem, Stephen? întrebă Daget, care 
ascultase cu luare-aminte cuvintele lui Stimson. 

— În primul rând, domnule căpitan, trebuie să dezvăţăm 
oamenii de căldură. Prea se încinge soba asta la noi, nu-i bine. 
Apoi, isprăvim prea repede lemnele. Oamenii să nu se mai 
îngrămădească lângă maşina de gătit. Acum sunt deja unii dintre 
ei care nu pleacă de lângă ea; peste vreo zece săptămâni nu vor 
mai fi buni de nimic. Trebuie oţeliţi şi obişnuiţi cu frigul. 

— E mai uşor s-o spui decât s-o faci, spuse liniştit Rosvel. 

— Să nu credeţi asta, domnule căpitan. Am văzut cum oameni 
slabi şi friguroşi se obişnuiau cu frigul. Inainte de toate, trebuie 
să le ordonaţi să facă în fiecare zi duşuri reci şi să-şi şteargă 
corpul cu prosoape muiate tot în apă rece. Aceasta îi va scuti de 
nevoia de a se îmbrăca prea gros. Da, să stea fiecare, dimineaţa, 
un minut sau două într-o cadă cu apă rece, lucru pe care vă 
sfătuiesc să-l faceţi şi dumneavoastră. Vă încredinţez că o 
găleată de apă vă încălzeşte mai bine decât orice flanelă. Dar, 
mai ales, să nu mai stea nimeni lângă sobă. Pe urmă, trebuie să 
spuneţi bucătarilor să bage mai puţine lemne în maşină. În 
dormitor nu trebuie făcut foc deloc. Dacă vom căptuşi pereţii şi 
vom astupa găurile cu câlţi, vom face mare economie de lemne. 
Dacă orânduim baraca aşa cum trebuie, încă o lună sau două 
vom putea face focul numai la bucătărie. 

Rosvel aprobă aceste propuneri şi, dând personal pildă tuturor 
avu grijă de transpunerea lor în practică. Intr-o săptămână, îşi 
dădu seama cât de folositor e să faci băi reci, să-ţi ştergi corpul 
cu un prosop muiat în apă rece şi să stai cât mai departe de 
sobă. Acolo unde pilda nu-şi făcea efectul, ajuta ironia şi ordinul. 
Câţiva oameni graşi şi leneşi au fost dezvăţaţi să stea lângă sobă 
tot glumindu-se pe seama lor. 

Baia se găsea în port, într-o colibă de gheaţă, unde fusese 
adusă o pompă. In fiecare zi, iar câteodată de două ori pe zi, se 
făcea gaură în gheaţă. Efectul băilor se văzu repede: oamenii îşi 
scoaseră flanelele de lână şi începură să lucreze în haine 
obişnuite, care, de altfel, erau calde şi anume făcute pentru 
clima polară. 

Deocamdată, nu se făcea foc în nici o sobă, afară de 
bucătărie. Seara, datorită flanelelor, mâncării calde şi prezenţei 
unui număr destul de mare de oameni într-o încăpere atât de 
mică, era posibil să nu se facă foc în soba mare. 


124 


Măsurile propuse de Stimson pentru menţinerea căldurii în 
baracă se dovediră, curând, foarte bune. Pieile, pânzele şi cea 
mai mare parte a manevrelor au fost aduse, pe roţi, de pe vasul 
naufragiat. Curând căzu zăpada, din fericire la amiază ea se 
topea de-a lungul întregului drum, iar noaptea îngheţa, întărindu- 
se din ce în ce. În scurt timp, drumul se bătători şi deveni posibil 
transportul cu săniile, ceea ce era mai uşor şi mai comod. 

Daget mai discută chestiunea pieilor, considerându-le încă 
drept încărcătură, dar, în cele din urmă nevoile l-au făcut să 
cedeze. Pereţii au fost căptuşiţi cu patru-cinci rânduri de piei. Pe 
dinăuntru. Stimson le acoperi cu pânze întinse, prinse cu scoabe. 
Au fost căptuşiţi cu pânze nu numai pereţii, ci şi tavanul. In 
amândouă încăperile, iar unele au fost atârnate cu atâta 
măiestria, încât s-au transformat la ferestre în perdele 
călduroase şi comode, dacă nu chiar şi frumoase. Stephen nu se 
mulţumi numai cu atât; după sfatul lui, Rosvel porunci să se facă 
obloane, fapt care-i îngădui să economisească o însemnată 
cantitate de lemne. 

Au fost aduse lemne de pe vasul distrus şi cele care fuseseră 
aruncate pe țărm au fost acum adunate cu grijă şi aşezate lângă 
uşa de intrare. Intre baracă şi stânci se formă un fel de curte şi 
Rosvel visa să o curețe de zăpadă şi gheaţă, dar aceasta se 
dovedi tot atât de imposibil, ca şi topirea unui ghețar. Gospodar 
cum era, Stephen puse pânzele de rezervă, groase şi dese, pe 
acoperiş şi le întinse deasupra spaţiului dintre baracă şi stâncă 
formând astfel un fel de galerie pe care plimbarea era plăcută. 

Primele două luni trecură repede. Noutatea situaţiei îi amuza 
pe toţi şi, înafară de aceasta, au mai fost terminate câteva 
lucrări în urma cărora baraca rece deveni o locuinţă călduroasă 
şi aproape comodă. Zilele scăzuseră, iar nopţile crescuseră. 
Soarele apărea doar pentru câteva ore şi aproape se ridica 
deasupra orizontului nordic. Frigul se înteţea, dar vremea era 
încă schimbătoare, cu toate că dezgheţuri nu mai erau şi 
termometrul arăta -19° până la -22*. Totuşi, oamenii simțeau că 
s-au mai obişnuit cu frigul şi-l suportau mai uşor decât şi-ar fi 
închipuit. Acest frig era neobişnuit pentru cei care erau de fel din 
New-York şi Noua Anglie, unde iernile cu asemenea geruri sunt 
rare, chiar dacă uneori ţin destul de mult. 

Curând, căzu zăpadă multă, dar nămeţii din jurul barăcii erau 
atât de mari încât oamenilor le venea greu să iasă la plimbare. 
Erau şi locuri unde zăpada nu se ţinea de fel şi aceasta era 


125 


terasa de sub baracă, deschisă pentru vântul de apus ca şi 
pentru cel din răsărit şi care-o mătura de la un capăt la altul. 
Zăpada nu se ţinea nici pe platoul ce ducea spre vasul 
naufragiat, dar pe drumul de sanie, da. Aici erau locuri unde se 
formau troieni şi oamenii erau siliţi să-şi facă drum cu ajutorul 
lopeţilor. Faptul avea şi o latură folositoare deoarece contribuia 
la menţinerea sănătăţii, chiar dacă oamenii munceau de două ori 
mai puţin decât la o temperatură normală. 

In tot acest timp, Daget nu-şi socotea vasul ca fiind pierdut 
definitiv, deşi îngăduise să se ridice o parte din manevre. 
Aproape în fiecare zi venea cu un nou plan pentru lansarea la 
apă, dar toţi cei care-l auzeau erau încredinţaţi de imposibilitatea 
acestui lucru. 

Coverta vasului fusese curățată şi intrarea care ducea în 
cabina cea mare, în cală şi în cabina de la proră era perfect 
liberă. Dar „Leul de mare” de la Martha's Vineyard era prins într- 
un uriaş toc de gheaţă. Câteva lemne şi soba de gătit mai erau 
pe vas. Daget o transportase în cabină şi se ducea acolo, 
deseori, pentru câteva ore, însoţit de doi-trei oameni. Ca să 
justifice o astfel de repartiție a forţelor, spunea că, în felul 
acesta, în baracă rămâne mai mult spaţiu. Ceasuri întregi se 
plimba încolo şi încoace pe puntea vasului său, furat de cele mai 
irealizabile vise în legătură cu înapoierea acasă. 

Pe Rosvel Gardiner îl îngrijora însă combustibilul. Mare parte 
din lemnele aduse de acasă fuseseră întrebuințate la soba de 
gătit şi în cea din baracă. Oricât de mare era stocul, scăzuse 
simţitor şi, după socoteala lui, lemnele puteau să ajungă abia pe 
jumătate din timpul ce urmau să-l petreacă pe insulă. Era o 
chestiune la care trebuia să se gândească serios. Fără 
combustibil nu se putea trăi. 

— Căldura trebuie menţinută, spunea Stimson deseori, altfel 
nici cel mai tare dintre noi nu va apuca vara. Avem destulă cafea 
şi cafeaua încălzeşte mai bine decât orice rachiu sau whisky. O 
cană de cafea caldă dimineaţa face mai mult decât o flanelă. 

— Din fericire, avem multă cafea şi mult zahăr. Aceste 
alimente le-am luat în cantitatea cea mai mare. 

— Aşa-i, dar cafeaua trebuie s-o bei caldă, pentru că numai 
atunci e folositoare şi ca s-o bei caldă, trebuie să ai lemne. 

— Mi-e teamă că lemnele se vor isprăvi la jumătatea iernii, 
bine că am luat multe. Celălalt vas a luat mai puţine decât ar fi 
trebuit să ia pentru o călătorie atât de lungă. 


126 


— Domnule căpitan, cred că ştiţi ce trebuie să faceţi. Oamenii 
nu pot trăi fără mâncare caldă, iar dacă vasul de la Martha's 
Vineyard are puţine lemne, trebuie să-l folosim pe el. 

Rosvel îl privi cu atenţie pe Stephen, care, a doua oară, îi 
pomenea despre aceasta. 

— Aşa vom face, îi răspunse, numai că nu ne va fi uşor să-l 
convingem pe Daget să accepte. 

Discutase cu Daget de multe ori această problema, dar 
marinarul de la Martha's Vineyard socotea propunerea ca o 
jignire personală. Niciodată neînţelegerea dintre cei doi căpitani 
nu fusese mai mare ca acum. 

Daget îi răspundea, de fiecare dată, cu hotărâre: 

— Oricine se atinge de vasul meu, cu ferăstrăul sau cu 
securea, îmi va fi duşman. Destul a suferit de pe urma gheţurilor, 
nu voi îngădui să fie distrus cu totul. Şi părerea lui rămânea 
neschimbată. E drept, gheaţa îl împiedica să-i vadă toate 
distrugerile, dar, nici un om care se pricepea cât de puţin la 
mecanică şi cunoştea şi puţinele mijloace de pe insulă, nu se 
putea îndoi nici o clipă de faptul că planurile lui Daget erau 
absurde şi obsesive. 

Dar, nu numai căpitanul era de această părere, ci şi oamenii 
săi o împărtăşeau întrucâtva. Se spune că acolo unde sunt mulţi 
sfătuitori e şi multă înţelepciune, dar nu e mai puţin adevărată şi 
teza opusă, aceea că acolo poate fi şi multă prostie. Oamenii 
simt nevoia să se susţină unii pe alţii, atât în adevăr cât şi în 
rătăciri. Un om singur n-ar îndrăzni să-şi spună aiurelile în gura 
mare, dar le propovăduieşte când se simte sprijinit. 

Aşa ceva se petrecea cu Daget şi cu oamenii lui. Rosvel 
observase mai demult că aceştia erau însufleţiţi de un fel de 
spirit de partid şi că urmăresc cu invidie succesele camarazilor 
săi. Acest spirit sporise de la naufragiul vasului şi acum se 
întărea şi mai mult. Se observa o duşmănie, se făceau aluzii cu 
două înţelesuri. Se părea că marinarii de la Martha's Vineyard 
vor să stea separat. 

De fapt toate acestea puteau să nu fie nimic grav ci doar o 
expresie a deznădejdii lor. Daget îngăduise să fie transportată în 
baracă doar o parte din alimente, însă destule mai rămăseseră la 
bord. După toate aparențele, faptul n-avea nimic duşmănos, 
probabil Daget voia să stea mai mult pe vasul său schilodit şi 
aceasta era de înţeles. 

Atâta timp cât o parte din echipajul vasului de la Martha's 


127 


Vineyard putea să stea pe vasul său, n-avea nici un rost să-i 
convingă să n-o facă. In felul acesta, în baracă şi în jurul ei, era 
mai mult spaţiu. 

Lui Daget îi părea bine când vreunul din echipajul „Leului” al 
doilea îşi manifesta dorinţa de a merge pe vasul lor şi de a 
rămâne acolo câteva zile. Ca să menţină această tendinţă, 
Rosvel însuşi îl vizită pe Daget şi petrecu două nopţi în cabina 
acestuia. 

Din ce trăiseră până atunci, marinarii se convinseră că atâta 
timp cât mercurul nu cobora sub -23* se putea sta acolo. Cum va 
fi mai târziu nu se ştie încă şi de aceea nu se luă deocamdată 
nici o hotărâre. 

Cabina era spațioasă şi soba mare de gătit o încălzea perfect. 
Daget era foarte econom cu lemnele, aplicând şi el sistemul lui 
Stimson; oamenii făceau băi reci şi îşi ştergeau corpul cu 
prosoape muiate în apă rece. 

Curând constată că sub gheaţă, la o anumită adâncime, apa 
era mai caldă decât la suprafaţă. 

Se găsi şi mijlocul de a se scoate apă pentru baie, din 
straturile de jos. 

Pentru că băile aveau acum o mare importanţă, căpitanii 
discutară chestiunea din toate punctele de vedere. In apropierea 
vasului naufragiat nu era loc potrivit pentru baie şi Rosvel 
susţinea că e mai bine să stea în baracă. Daget îl contrazise şi 
într-o zi îşi conduse musafirul în peşterile de gheaţă care se 
formaseră pe drumul care ducea la vasul său. O plimbare prin 
galeriile de gheaţă, pe un ger de -23* nu era un lucru prea 
plăcut, dar Rosvel a fost de altă părere. In timpul plimbării n-a 
simţit vântul deloc. Este ştiut că vântul face gerul de nesuportat. 
Mergând mereu, strecurându-se printre sloiuri, trecând peste ele, 
Rosvel se încălzi de minune şi coborând de pe vasul avariat 
constată că acolo se trăieşte mai bine decât îşi închipuise. 

Pregătirile pentru iarnă erau terminate, dar căpitanii trebuiau 
să  născocească nişte exerciţii ca să menţină vioiciunea 
sufletească şi trupească a echipajelor. 

Pe măsură ce iarna se adâncea, cădea tot mai puţină zăpadă. 
Oamenii începură să se dea cu săniuţa de pe munte pe gheaţă şi 
să patineze. Văzură că nu puteau rămâne multă vreme în aer, 
pentru că le venea greu să respire, totuşi, trebuiau să stea la aer, 
cât de puţin, pentru că nu era sănătos să-ţi petreci tot timpul în 
îmbâcseala barăcii. La sfârşitul lui iulie, care corespunde lunii 


128 


ianuarie de la noi, se făcură haine din piele de focă. 

larna avansa şi Rosvel se întreba tot mai mult cum să reziste 
până la primăvară? Daget tot mai tremura pentru vasul lui şi 
poruncise chiar ca lemnele să fie aduse înapoi. 

Dezgheţuri nu mai erau şi gerul se înăsprea din ce în ce. Erau 
uneori zile când se putea sta un ceas, două la aer, dar erau şi zile 
când nu puteai scoate nasul afară. In general însă, gerul era 
moderat şi foarte rare erau zilele când oamenii nu ieşeau la 
amiază să se dea cu săniuţa, să patineze sau să facă vreo 
corvoadă. 

Zilele cele mai scurte trecuseră, dar, chiar la amiază, soarele 
se ridica abia cu câteva grade deasupra orizontului nordic. 

— Soarele pare rece, totuşi parcă încălzeşte puţin, spuse într-o 
zi Stimson, plimbându-se cu Rosvel pe terasa de jos. Mie, 
domnule căpitan, toate aceste schimbări în mişcarea soarelui îmi 
par ciudate şi nu pot să le înţeleg; sunt un prost, alţii însă ştiu să 
lămurească aceste lucruri. 

Gardiner începu să-i explice lui Stimson mişcarea soarelui, 
fără se ştie dacă îl înţelege sau nu. Totuşi, Stimson pricepu că 
soarele nu se vedea deloc în acel anotimp fiind cu câteva grade 
mai la sud. 

— Bine, domnule căpitan, continuă Stimson, de acum înainte 
soarele se va ridica tot mai sus şi mai sus. De ce atunci căldura 
nu se întoarce odată cu soarele? 

— E firesc să-ţi pui această întrebare, dar frigul naşte frig şi 
trebuie timp ca gerul să dispară cu totul. Februarie e cea mai 
rece lună din tot anul, dar şi în alte luni pot fi zile mai reci. Mă 
îngrijorează lunile martie şi aprilie, cu atât mai mult cu cât 
lemnele noastre se consumă mai repede decât am crezut. 

— Aveţi dreptate, domnule căpitan, dar de foc nu te poţi lipsi. 
Azi dimineaţă m-am sculat când oamenii dormeau încă şi, 
credeţi-mă, că nu se putea sta în baracă fără căciulă şi fără 
blană. Dacă gerurile vor mai ţine, va trebui să punem planton la 
sobă ca focul să nu se stingă. Cred chiar că nu ne va ajunge o 
sobă, că va trebui să mai punem una şi în dormitor. 

— Vai, câte lemne se vor consuma atunci! Dacă domnul 
căpitan Daget nu va îngădui să-i spargem vasul, vom rămâne 
fără lemne. 

— Domnule căpitan, ne vom încălzi citind Biblia, răspunse 
Stimson, zâmbind şi privindu-l serios şi îngândurat pe Rosvel. 
Aduceţi-vă aminte că aţi făgăduit aceleia care se roagă pentru 


129 


noi în fiecare zi să citiţi capitolele însemnate de ea şi să vă 
gândiţi bine la cele de acolo. Nimic nu este mai folositor decât să 
citeşti cum trebuie această carte sfântă. 

incepu o discuţie lungă, în care agerimea minţii, arta de a 
vorbi, mândria omenească şi alte simţăminte ale acestei lumi se 
luptară cu convingerea clară, adâncă şi vie, pe care Dumnezeu o 
dăruieşte deseori acelora ce ni se par nevrednici de un dar atât 
de preţios. 


La începutul lui octombrie, deci aprilie de la noi, începe 
primăvara. Dar, aici, pe Pământul Vânătorilor de Foci era altfel. 

larna persista, gerul nu înceta şi nici nu se simţea dezgheţ. 
Deocamdată, toate necazurile erau la obraji şi nasuri degerate şi 
acestea numai din imprudenţă. Dacă unul din cei care văzuseră 
locurile acelea în iulie, le-ar fi privit acum, ar fi constatat multe 
schimbări grave. 

Se depusese o cantitate mare de zăpadă şi terasa era 
acoperită de zăpadă, drumul spre vasul naufragiat fusese 
întroienit, iar baraca înzăpezită aproape în întregime. Bătea un 
vânt aspru, care aproape că dublase puterea gerului. Mercurul 
când se ridica în termometru, când îngheţa. 

In septembrie fuseseră multe furtuni, iar începutul lui 
octombrie a fost foarte geros. Acum zilele geroase şi senine 
alternau cu îngrozitoare furtuni. Echinoxul trecuse, soarele 
lumina peste douăsprezece ore pe zi. Ţurţuri uriaşi atârnau de pe 
acoperiş, atingând pământul. Erau martorii rapidelor treceri de la 
cald la rece, la soare. Pretutindeni, pe țărm, se vedeau troieni 
mari. Avalanşe amenințau să se desprindă din stânci. 

Daget şi oamenii săi se mutaseră cu totul pe vas. Căpitanul 
fusese silit să-şi spargă încetul cu încetul vasul, ca să aibă lemne 
de foc, dar nu voise să le împartă cu Rosvel. Hotărâse că fiecare 
echipaj să trăiască independent şi respecta cu stricteţe această 
hotărăre. 

Intre timp, Rosvel îşi isprăvise demult lemnele, încercase de 
câteva ori să facă foc cu grăsime de focă. Izbutiseră să gătească 
mâncare, dar, când gerul se înăsprise, îşi dădu seama că ori vor 
desface vasul, ori vor pieri cu toţii. 

A vrut să înceapă cu bărcile, însă Stimson i-a dat alt sfat. 

— Ce câştigam, spuse el, dacă ardem bărcile şi pe urmă 
suntem siliţi să trecem şi la vas? Bărcile ne-ar ajunge exact 
pentru o săptămână, dar ar putea să ne ajute atunci când tot 


130 


vasul ar fi prefăcut în cenuşă; am putea pleca de aici şi în bărci. 
Cred, domnule căpitan Garner, că trebuie să începem cu vasul. 
Catargele şi verigile le cruţăm deocamdată, cu toate că ar arde 
mai bine decât alte părţi. Să începem cu suprastructura, punţile, 
stinghiile, cu tot ce se ridică măcar cu treizeci de centimetri 
deasupra apei. De tot ce este mai jos de aramă să nu ne 
atingem, deoarece căpitanul Daget îşi frământă creierii cum să-şi 
lase vasul la apă, dar, în acelaşi timp îl sparge pentru lemne. La 
primăvară vom găsi noi cu ce să-l căptuşim şi să-i facem o 
covertă nouă, acum însă, el ne va încălzi mai bine decât bărcile. 

Rosvel hotărî să-i urmeze sfatul. In zilele când o îngăduia 
vremea, oamenii demontau căptuşeala şi coverta vasului, le 
tăiau, le transportau pe insulă şi le depozitau lângă baracă. Cu 
toate că aveau, acum, un nou stoc de combustibil, trebuiau să-l 
consume raţional şi să se teamă că vor fi siliţi să pună mâna şi 
pe carenă. Tot ce se găsea pe vas a fost scos afară. Grăsimea 
îngheţată era întrebuințată pentru foc şi luminat. Din pânze se 
făceau fitiluri, care erau afundate în vase cu grăsime. Arderea 
grăsimii producea căldură, dar, totuşi nu te puteai lipsi de lemne. 
Toţi aveau grijă să facă economie de combustibil, astfel că nu 
era nevoie să se dea ordine în această privinţă. 

Din fericire, iarna se apropia de sfârşit, venise luna octombrie. 

Dar, cu o lună înainte se petrecuse ceva. Pe la sfârşitul lui 
septembrie Daget trimisese la Rosvel pe Macy şi încă pe un 
marinar, cu propunerea de a se muta cu oamenii lui pe vasul 
avariat şi de a arde baraca. Pe vremea aceea, vasele erau încă 
aproape intacte. 

Gardiner se gândise şi înainte dacă n-ar fi mai bine să se mute 
pe vasul său, iar baraca s-o ardă. Planul fusese însă repede 
părăsit. Baraca era construită din lemn uscat de pin, care ar fi 
ars foarte bine, dar tot materialul ar fi ajuns pentru două, cel 
mult trei săptămâni. Şi pe urmă? 

Apoi, celor două echipaje le-ar fi fost strâmt pe vasul lui Daget 
şi ar fi trebuit să fie transportate toate lucrurile pe o mare 
distanţă. Gândindu-se la acelea şi la altele, Rosvel socotise că e 
mai bine să respingă propunerea lui Daget. 

Macy dormi în baracă şi, a doua zi, după gustarea de 
dimineaţă, plecă acasă. Ştia că Daget aşteaptă înapoierea lui ca 
să înceapă să taie vasul avariat. Impreună cu Macy plecă şi 
marinarul care-l însoţise. 

Peste două zile, zăpada începuse să se topească la soare, apoi 


131 


venise un nou îngheţ. Rosvel şi Stimson o porniră înspre Daget 
ca să încerce să-l convingă din nou să se mute în baracă. La 
jumătatea drumului găsiră cadavrul îngheţat al marinarului. La 
un sfert de milă depărtare, în aceeaşi poziţie, zăcea nefericitul 
Macy, cel care, întreţinuse cel mai mult în Daget îndărătnicia. Cei 
doi ajunseră cu greu la vasul naufragiat şi le povestiseră cele 
văzute. 

_ Dar nici acest semn grozav nu-l făcu pe Daget să cedeze. 
incepuse să-şi spargă vasul, dar, îi spuse lui Rosvel, după un 
sistem care i-ar fi îngăduit păstrarea materialului necesar 
construirii altuia, mai mic. 

După această întâmplare, timp de o lună nu existase nici un 
fel de comunicare între cei doi. 

In cele patru săptămâni, Rosvel începu să se preocupe de 
acea chestiune importantă despre care îi vorbise Mary şi despre 
care Stimson îi aducea mereu aminte. Soarta înfricoşătoare a lui 
Macy şi a camaradului său, propria lor situaţie şi toate 
împrejurările îl făcuseră să cadă pe gânduri şi, mai ales, să se 
resemneze. 

Când o nenorocire se abate asupra omului, acesta devine altul 
decât în împrejurări fericite. Necredinţa lui Rosvel era urmarea 
mândriei omeneşti, care te duce la o încredere exagerată în 
forţele tale. Credea că dogma întrupării Fiului lui Dumnezeu 
contrazice filosofia şi experienţa. Se gândea deseori la acest 
lucru, dar dintr-un punct de vedere foarte mărginit şi, când era 
vorba să tragă concluzia definitivă, era condus mai curând de 
înfumurare decât de cunoştinţe adevărate. 

Stimson nu era mare filosof, dar, probabil că nici Newton nu 
înţelegea atât de clar marile adevăruri ale religiei ca acest om 
simplu şi incult. Credea în ele nu cu mintea, ci din toată inima şi 
convingerea sa. Marea putere a credinţei constă tocmai în faptul 
că poate cuprinde dintr-o dată şi în totalitate fiinţa morală a 
omului. 

Marinarii erau îngânduraţi şi nimic nu le-ar fi plăcut şi nu i-ar fi 
mângâiat mai mult decât Biblia. Rosvel citea şi, respectând 
credinţa altora, nu-şi îngăduia să facă observaţii asupra pasajelor 
de al căror adevăr se îndoia. 

Partea istorică a Evangheliei trădează un adevăr atât de firesc 
şi neclintit, încât convinge pe orice om care nu-i uşuratic. 
Indoielile lui Rosvel înrădăcinate de atâta vreme în mândria 
raţiunii nu dispărură dintr-o dată. 


132 


Într-o seară de octombrie, după un amurg minunat şi senin, 
cum nu mai fusese demult pe insulă, Rosvel şi Stimson se 
plimbau pe terasă, deşi soarele apusese demult. Se anunţa o 
noapte rece, însă deocamdată se mai putea sta afară. Amândoi 
marinarii visau suflul primăverii în adierea vântului care bătea 
din ţări calde, de la nord-est. 

— Nu mai ştiu nimic de cei de la Martha's Vineyard, spuse 
Rosvel, când ajunseră la marginea terasei, în partea dinspre 
vasul naufragiat. De o lună n-am văzut pe nici unul din ei şi nu 
ştim ce fac şi cum o mai duc. 

— Nu-i bine că ne-am despărţit, spuse Stimson. Aceasta mă 
întristează din ce în ce mai mult. Gândiţi-vă ce frumos ar fi fost 
dacă erau cu noi dimineaţa şi seara, când citim Cartea Cărţilor! 

— Văd, Stephen, că toate gândurile dumitale se îndreaptă 
către această carte. Vai, cât de mult aş vrea să cred şi eu! Şi, 
deodată simţi dorinţa să rămână singur. Dădu lui Stimson un 
ordin şi continuă să se plimbe pe terasă. 

Se lăsa o noapte senină şi geroasă. Era una din acele ultime 
sforţări ale iernii, în care se concentrează toată asprimea ei. 
Părea că natura, obosită de eforturile zadarnice de a reveni la 
frumoasele zile de vară a cedat, deznădăjduită, geroasei ierni. 
Era lună nouă, dar stelele străluceau cu limpezimea nopţilor 
senine şi geroase. Toate aceste măreţe semne ale atotputerniciei 
lui Dumnezeu ardeau în spaţiu ca nişte făclii aprinse. lţi era 
suficient să te gândeşti la dimensiunile lor închipuite sau 
cunoscute, la destinaţia lor posibilă sau raţională, ca să-ţi faci 
idee despre adevărata măreție a lumii, în care omul ocupă un loc 
atât de neînsemnat. Omul, care se crede uneori stăpân a tot ce 
există pe pământ, unde s-ar părea că totul e supus voinţei lui, că 
e creat pentru el, ce este faţă de toate aceste lumi? Dar chiar şi 
pe pământ, mic, neputincios, pierind din cauze uneori 
neînsemnate, ce e el? Ce e raţiunea lui faţă de raţiunea 
atotcuprinzătoare revărsată în univers? Faţă de această rațiune 
Dumnezeiască, nu e mai neînsemnat decât un fir de praf, vizibil 
doar la microscop? 

Lui Rosvel îi trecură prin cap toate acestea nu sub forma unor 
gânduri răzlețe, ci-l cuprinseră dintr-odată, ca un singur 
sentiment. Fu uimit,  copleşit de această măreție 
înspăimântătoare şi în acelaşi timp mângâietoare, care i se 
deschisese, pe neaşteptate. | se păru ciudat că n-o observase 
până acum. Cum de putuse să privească, să admire acest cer 


133 


înstelat şi, de fapt, să nu vadă nimic? 

Fără îndoială, această noapte a fost cea mai însemnată din 
viaţa lui Rosvel. 

Emoţionat, se plimba încoace şi încolo pe terasă, fără să mai 
simtă gerul. Nu-l părăsea sentimentul de uimire pioasă ce-l 
năpădise. Se opri şi îşi ridică din nou privirea spre cer, Crucea 
Sudului strălucea deasupra lui. Rosvel îşi aduse aminte, fără să 
vrea, de îndoielile lui. Deodată, tot ce citise în Cartea Sfântă i se 
înfăţişă în suflet, clar şi pe nesimţite. „Vă dau o poruncă nouă: 
iubiţi-vă!”, îi sună duios în inimă. Invăţătura dumnezeiască a 
Mântuitorului intră în sufletul lui tot atât de măreaţă şi 
necuprinsă, ca şi aceste lumi imense din cer. Şi el care n-o 
văzuse, crezuse că această învăţătură e omenească, nu cuvântul 
veşnic al Fiului lui Dumnezeu întrupat! Oare din învăţătura 
Mântuitorului nu se desprinde aceeaşi dragoste nemărginită, 
dumnezeiască, pe care o descoperise, cu o înduioşare atât de 
mare, în măreţia universului? 

Din nou şi nu sub forma unor gânduri răzlețe, neputincioase, 
omeneşti, ci ca un singur sentiment, ca un singur gând, se 
pătrunse de credinţă în acea învăţătură mare şi veşnic adevărată 
a creştinismului, de care îndrăznise să se îndoiască! 

Nu este oare neînsemnată raţiunea lui faţă de raţiunea 
Dumnezeiască ce a creat miriadele de lumi? Nu este oare tot 
atât de neînsemnată fiinţa lui morală fată de veşnica învăţătură 
a iubirii? 

înspăimântat şi înduioşat, căzu în genunchi şi lacrimi de 
fericire îi curseră şiroaie din ochi. 

Vai, dacă Mary ar şti ce s-a petrecut cu el, cu ce lacrimi de 
mulţumire s-ar mai ruga ea Creatorului! 

Pe cerul necuprins stelele străluceau. Părea că strălucirea lor 
era mai clară şi că răspândea mai multă bucurie, că cerul se 
bucura de revenirea unui păcătos la calea cea adevărată şi de 
lacrimile lui de pocăință. 


În aceste clipe solemne pentru Rosvel, când flacăra credinţei 
se aprinsese în inima lui, Stimson ieşi pe terasă să vadă ce-i cu 
căpitanul. Oamenii se culcaseră de vreo oră. 

— E timpul să vă culcaţi, domnule căpitan, zise Stephen. Se 
lasă ger. 

— Nici nu-l simt, răspunse Rosvel, dimpotrivă, m-am încălzit. 
Am fost atât de vioi la suflet şi la trup, încât frigului i-a fost greu 


134 


să mă înfrângă. Ascultă, nu ţi se pare că în partea aceea, unde-i 
vasul avariat... parcă a strigat cineva? 

Este ştiut că atunci când e ger şi e senin, sunetele se aud la 
mari depărtări. O discuţie pe un ton obişnuit se aude la o milă. 
Marinarii făcuseră chiar încercări de a comunica prin grai între 
vas şi baracă, unele cuvinte se auzeau clar, însă nu se putea 
întreţine o convorbire clară. 

— Stephen, spui că-i frig. Dar câte grade sunt? 

— Inainte de a veni aici m-am uitat la termometru: nu prezice 
o noapte de spaimă. Mercurul băgat în globuleţul lui şi nu vrea să 
scoată nasul afară. 

— Grozav, mie nu mi-e frig deloc. Mi se pare că vântul se 
schimbă şi începe să bată dinspre nord-vest. Dacă e aşa, va fi 
dezgheţ. Ai auzit? lar a strigat cineva! 

De data aceasta nu se mai înşelau. O voce omenească se 
auzise în tihna acestei nopţi aproape polare. 

— Ajutor! strigă cineva aproape deznădăjduit. 

— E glasul lui Joe, bucătarul domnului căpitan Daget. 

— Crezi? Negrul ăsta are nişte plămâni grozavi şi, probabil, a 
fost trimis la noi după ajutor. Ce li s-o fi întâmplat? 

— E greu de spus, domnule căpitan. Au destule alimente şi 
chiar dacă nu le-ar fi ajuns, ar fi trimis la noi. Poate li s-a stins 
focul şi nu ştiu cum să-l aprindă. 

Această din urmă ipoteză i se păru foarte posibilă lui Rosvel, 
care hotărî să plece imediat în ajutor, dar, înainte de aceasta 
trebuiau sculaţi secunzii, anunţaţi despre strigăte, pregătiţi să 
plece în ajutorul lui Daget. Deocamdată, oamenii nu trebuiau 
treziţi. De altfel, unul din ei făcea mereu de planton, având grijă 
să nu se stingă focul şi să nu se aprindă ceva. 

Rosvel îl luă cu el pe Stimson. Dacă ar fi fost vorba numai de 
aţâţarea focului, doi inşi erau suficienţi. Luară tot ce era necesar 
pentru aceasta, precum şi un pistol încărcat ca să tragă un foc în 
cazul când ar fi fost nevoie de alt ajutor. 

Rosvel şi Stimson porniră. Trebuiau să ocolească nămeţi 
uriaşi, însă luna şi stelele aruncau o lumină clară, iar reflexul 
zăpezii era atât de puternic, încât vedeau pe unde mergeau. Nu 
ajunseseră nici la jumătatea drumului, când se auzi un nou 
strigăt. De data aceasta însă, strigătul era foarte slab şi părea că 
nu venea din direcţia unde era vasul, ci din altă parte. 

Marinarii alergară într-acolo. Un vânt puternic îi împiedica să 
meargă repede, dar nu trecură nici cinci minute de când cotiseră 


135 


şi văzură în zăpadă ceva negru. 

— Ai dreptate, Stephen, spuse Rosvel, aplecându-se spre pata 
cea neagră. E bucătarul. A îngheţat în drum spre noi. 

— Trebuie să mai fie în viaţă. N-au trecut nici zece minute de 
când l-am auzit strigând. Ajutaţi-mă să-l întorc, să-l frecăm şi să-i 
dăm o înghiţitură de rachiu. O ceaşcă de cafea caldă l-ar învia. 

Rosvel trase cu pistolul ca să-şi anunţe secunzii că are nevoie 
de ei, apoi îl ajută pe Stimson. Negrul mai trăia, dar încă vreo 
câteva minute şi ar fi murit. Masajul îi făcu bine, iar înghiţitura de 
rachiu îi salvă, probabil, viaţa. In timp ce căuta să-l readucă pe 
bucătar în simţiri, Rosvel găsi lângă el o bucată de carne de porc 
şi privind-o, se convinse că nu era fiartă. Astfel îşi dădu seama 
numaidecât ce nenorocire se abătuse asupra lui Daget şi a 
oamenilor săi. 

Ajutorul veni repede, mult mai repede decât s-ar fi putut 
aştepta. Sub comanda lui Gasard oamenii aduseră o lampă şi un 
castron cu cafea caldă. Lampa încălzea de jos cafeaua şi, curând, 
atât bolnavul cât şi cei sănătoşi simţiră efectul binefăcător al 
băuturii. 

Luând două-trei sorbituri de cafea, încălzit de masaj şi de 
apropierea atâtor oameni, bolnavul îşi veni încetul cu încetul în 
fire. Somnolenţa şi tâmpirea ce preced, după cum se ştie, 
moartea prin îngheţ trecură repede. Negrul putu, în cele din 
urmă, să stea în picioare şi chiar să meargă, sprijinindu-se de 
ceilalţi. Cafeaua caldă avea asupra lui un efect de-a dreptul 
miraculos părând că fiecare înghiţitură nouă face ca mecanismul 
vital să funcţioneze cu tot cu mai multă putere. 

In timp ce Gasard, după cum se exprimă el, remorca pe negru 
spre docuri; bucătarul îşi reveni într-atât încât putu să gândească 
şi să vorbească. Rosvel şi Stimson se întoarseră şi ei şi ascultau 
lacomi povestirea negrului. 

Daget ceruse oamenilor în această lună îngrozitoare să facă 
mai multă mişcare decât înainte. Grija combustibilului 
nelăsându-l în pace, dăduse cele mai stricte ordine în vederea 
limitării consumului de lemne. Aceste ordine erau executate cu 
cea mai mare stricteţe şi focul se întreținea cam slab în sobă. 
Noaptea, ca să fie mai cald, oamenii trebuiau să se culce mai 
aproape unul de altul şi să se acopere mai bine. Astfel, toată 
lumea se îngrămădea într-o cabină mică, unde, din cauza 
aceasta, era îmbăcseală, dar, nu era cald. 

In dimineaţa aceea, când negrul se apropiase de maşina de 


136 


gătit, ca să facă o gustare, constatase că focul se stinsese. Nu 
mai rămăsese nici un pic de jar, nici o scânteie şi, ceea ce era 
mai rău, nu găsise nici iasca. După cum se constată mai târziu, 
iasca fusese pusă între bârnele vasului, dar acela care o pusese 
acolo, uitase. 

In asemenea împrejurări dispariţia iascăi era, poate, cea mai 
mare nenorocire. Până la gustarea caldă de dimineaţă, puteai să 
mai stai acoperit cu pături călduroase sau să faci mişcare, dar 
gustarea nu putea fi gătită prea rapid. In acest timp, frigul 
începuse să pătrundă în cabină şi toată lumea îşi dăduse seama 
că situaţia devine critică. Toată ziua trecuse în sforţări inutile de 
a aprinde focul. Se freca lemn de lemn, dar în zadar, săreau 
scântei dar nu destule. Intre timp frigul se înteţea. Mâncarea 
gătită în ajun se făcuse tare ca piatra, rachiul îngheţase şi el. Tot 
ce era în cabină, până şi oamenii începuseră să îngheţe. Unul se 
plângea că-i degeraseră urechile, altul că-i degerase nasul, 
mâinile sau picioarele. Oamenii stăteau culcaţi, acoperiţi cu 
pături groase. Nu mai puţin de trei oameni fuseseră trimişi la 
Rosvel după foc. Bucătarul era ultimul din aceşti trimişi. 

Cel puţin două ore trecură până când negrul fu adus la baracă, 
mâncă şi fu în stare să povestească toate acestea. Rosvel hotărî 
numaidecât cum să procedeze. Era o chestiune ce nu putea fi 
amânată în nici un caz. Gerul se înteţea mereu. 

In această noapte de pomină Rosvel o porni a doua oară spre 
vasul naufragiat. Era însoţit de Stimson, de al doilea secund şi de 
un om. Plecară exact la miezul nopţii, cu câte un castron de 
cafea caldă, sub care ardea câte o lampă. 

Gerul era atât de aspru, încât, ajungând la jocul unde fusese 
găsit negrul, Rosvel se gândi serios să se întoarcă. Işi aduse 
aminte însă de situaţia în care se afla Daget şi oamenii săi şi îşi 
continuă sprinten drumul, ca să nu îngheţe. Marinarii trebuiau 
să-şi menţină căldura propriului corp şi să nu lase frigul de afară 
să pătrundă până la ei, deci, să-şi înconjoare trupul cu materiale 
termoizolante. Unul din acele preţioase elemente termoizolante 
erau blănurile din piei de focă precum şi cele două cămăşi pe 
care le îmbrăcase fiecare. De aceea, nici unul din cei patru 
drumeţi nu se lăsă pradă gerului, înaintând toţi repede. 

Lângă vasul avariat îl găsiră pe unul din trimişii lui Daget 
despre care pomenise negrul. Era mort. Trupul îi era tare ca 
lemnul. Până şi cele mai mici particule lichide ale corpului 
îngheţaseră şi ceea ce fusese un om frumos şi voinic, zăcea, 


137 


acum, ca un buştean, acoperit de gheaţă. 

Fără să zăbovească, marinarii noştri merseră mai departe. 
Peste douăzeci de minute dădură peste alt cadavru. Incă peste 
zece minute, erau sub bolțile de gheaţă, apoi intrară în cabină. 

Nu se uitară nici la dreapta, nici în stânga, la nici unul din 
aceia care se aflau acolo, ci se duseră drept la maşina de gătit şi 
se apucară să aţâţe focul. Lemnele erau puse şi se vedea că se 
făcuseră mai multe încercări de a le aprinde. Surcele de pin erau 
puse printre lemne şi trebuiau doar aprinse. 

Cei veniţi de afară se gândeau şi ei cum să se încălzească, 
frigul răzbise încetul cu încetul prin hainele lor şi, acum, 
tremurau. 

In cabină, unde uşile erau închise şi pereţii capitonaţi cu 
pânze, părea că-i mai cald decât afară însă uitându-se la 
termometrul care atârna pe perete, Rosvel văzu, îngrozit, că 
mercurul îngheţase. 

Stimson se grăbi să facă focul în sobă, cei veniţi de afară 
privindu-l cu inima la gură să vadă cât de repede se vor aprinde 
lemnele, operaţiune de care depindea acum salvarea sau pieirea 
lor. 

Numai Rosvel îşi roti ochii prin cabină. Nu văzu decât trei inşi 
din echipajul vasului de la Martha's Vineyard, dar crezu că ceilalţi 
sunt în paturi, acoperiţi de mormane de haine. Unul din cei trei 
era foarte aproape, astfel că lumina de la lampa din mâna lui 
Rosvel permitea să i se vadă faţa şi tot trupul, înfăşurat în piei. 
Omul stătea rezemat de o bârnă. Ochii îi erau deschişi şi aţintiţi 
spre sobă, iar gura întredeschisă, aşa că Rosvel crezu, că-i va 
auzi glasul. Dar trăsăturile nemişcate, muşchii împietriţi şi 
expresia sălbatică a ochilor deschişi dovediră curând trista 
realitate, omul era mort. Rosvel se cutremură de groază şi de frig 
şi, ca şi ceilalţi, începu să privească cu atenţie la lemnele ce 
urmau să încălzească. 

Se ştie că pe ger mare lemnele se aprind foarte greu. De două 
ori încercase Stimson să aprindă focul, dar nici un rezultat. 
Marinarul se opri şi sorbi din cafeaua care se răcise aproape. 

Oamenii băgară în maşină, între lemne şi surcele, pânză 
muiată în grăsime şi puseră chiar şi o lampă. Aceasta ajută, în 
sfârşit şi lemnele de stejar, îngheţate, se aprinseră cu greu şi 
limbi de foc alergară prin sobă. Lângă maşină se găseau foaie de 
fierărie. Oamenii le puseră în funcţiune, astfel că, în scurt timp, 
stejarul se aprinse şi puteai să te încălzeşti la foc. Ca totdeauna, 


138 


încălzindu-se, oamenii începură să tremure. 

Cabina era mică şi bine închisă din toate părţile, iar maşina 
atât de mare, încât, pe măsură ce se aprindeau lemnele, căldura 
se făcea din ce în ce mai simțită. 

Rosvel se uită la vasele de bucătărie. O oală mare, plină de 
cafea, transformată în corp solid! În câteva crătiţi era carne de 
vită şi de porc, pregătită să fie pusă la fiert, dar şi aceasta se 
solidificase. Când toate acestea începură să se dezgheţe, 
prietenii noştri îşi dădură seama că puterea focului iese 
învingătoare şi speranţe prinseră a licări în inimile lor. Uitându-se 
la termometru, Rosvel văzu că mercurul începuse să se 
dezgheţe. In scurt timp, mercurul se ridică. Se constată, atunci, 
că, în cabină, temperatura era de numai -40*! 

Totul, până şi viaţa, depindea, acum, de putinţa de a întreţine 
şi a înteţi focul. Din fericire, în cabină, erau lemne suficiente. 
Nenorociţii de la Martha's Vineyard n-avuseseră doar cu ce să le 
aprindă! 

— Domnul milostiv să fie lăudat! spuse Stimson, când lemnele 
se aprinseră bine şi nu mai era nevoie de foaie. Focul încălzeşte 
şi-i va salva pe toţi aceia care n-au îngheţat încă. 

Apoi, se uită la crătiţi şi la oale. Cafeaua se topea destul de 
repede. In clipa aceea, o voce slabă se auzi dinspre pat, de sub 
un morman de haine. 

— Garner! spuse jalnic această voce. Dacă îţi iubeşti 
aproapele, dă-mi măcar o sorbitură de cafea. Simt cum miroase. 
N-am mâncat de trei zile şi nici n-am băut. Vorbea Daget, om cu 
nervi de oţel şi cu vise de aur! Nu trecu mult de când se gândise 
cu atâta socoteală, cu atâta prudenţă şi cu atât zel la profitul 
său. Cum se schimbă toate! Implora să i se dea o sorbitură de 
cafea şi nu se mai gândea nici la pieile de focă, nici la grăsime, 
nici la comorile de pe insulele singuratice! 

Rosvel alergă la el. Din fericire, cafeaua adusă fusese pusă pe 
maşină şi se încălzise bine. Lui Daget îi dădură câteva înghiţituri 
de cafea şi după glasul lui se văzu numaidecât cât de mult îl 
ajutase băutura binefăcătoare. 

— Mi-e foarte rău, Garner, spuse Daget. Şi ne e rău tuturor. M- 
am luptat cât am putut cu frigul, dar, în cele din urmă, am căzut 
istovit. 

— Daget, câţi dintre ai voştri au rămas în viaţă? Spune-ne, o 
să-i ajutăm. 

— Vai, Garner, mi-e teamă că nu mai au nevoie de ajutor. Al 


139 


doilea secund şi doi oameni se găseau în cabină când m-am 
culcat, dar nu ştiu dacă mai trăiesc. Le-am spus să se culce şi ei 
şi să se acopere mai bine. Dar îi cuprindea deja somnolenţa, de 
la care, după cum ştii, nu mai e mult până la moarte. 

— Au îngheţat, nu le ajută nimic. Cred că aţi rămas în viaţă 
numai patru. Văd că acolo se mai mişcă doi. Stephen, 
nenorocitul ăla mai trăieşte? 

— Mai trăieşte, domnule căpitan, dar e pe moarte. Dacă-l silim 
să înghită puţină cafea, poate că îngerul morţii îl părăseşte. 

Stephen vorbea despre Lee, unul dintre cei mai tineri şi voinici 
marinari. Îi băgară în gură câteva înghiţituri de cafea şi 
nenorocitul îşi reveni. Examinându-l văzură că membrele nu-i 
degeraseră încă, dar circulaţia sângelui prin vine era pe cale de a 
se opri. Nu şi-ar mai fi venit niciodată în fire dacă ar fi petrecut 
încă o oră în frigul din cabină. 

Examinându-l pe Daget, Rosvel se îngrozi. Picioarele şi 
braţele, lângă umeri, erau tari şi reci ca gheaţa. Rosvel trimise 
numaidecât după gheaţă, ca să-i frece membrele degerate. 

Cadavrele au fost scoase din cabină şi puse cu grijă pe gheaţă. 
Căldura crescândă cerea ca aceasta să se facă imediat. 
Termometrul ce atârna într-un colţ îndepărtat al cabinei, arăta 
acum, că mercurul se ridicase la -17*grade. Gerul era încă destul 
de mare. Însă suportabil, mai ales în comparaţie cu ce fusese 
înainte. De aceea, oamenii începură să scoată câte ceva din 
maldărele de haine. 

Echipajul „Leului de mare”, al doilea, era compus din 
cincisprezece persoane. Din ele, patru îngheţaseră pe drum, 
între baracă şi vasul avariat, doi în ajun şi doi înainte, două 
cadavre au fost găsite şezând şi două au fost scoase din paturi. 
Mai rămăseseră trei persoane în viaţă: căpitanul, bucătarul şi 
Lee, în total doisprezece. Mai lipseau trei oameni. 

Când Lee fu întrebat despre ei, răspunse că unul îngheţase cu 
câteva zile în urmă, într-una din peşterile de gheaţă din jurul 
vasului. Ceilalţi doi, nemaiputând suporta frigul din cabină din 
timpul ultimelor furtuni, fuseseră trimişi la Rosvel. Şi, dacă nu 
ajunseseră la baracă înainte ca Gardiner şi camarazii săi să fi 
plecat de acolo, era probabil că îngheţaseră pe drum. 

Astfel, din toţi cei cincisprezece oameni plecaţi de la Martha's 
Vineyard şi dispuşi să înfrunte toate primejdiile, în speranţa unei 
îmbogăţiri, numai trei au rămas în viaţă. Şi, din aceştia numai 
Lee era perfect sănătos. Starea sănătăţii căpitanului şi a 


140 


bucătarului era foarte problematică. 

După ce cadavrele au fost scoase şi pe mâinile şi picioarele lui 
Daget se puse zăpadă, Rosvel se uită din nou la termometru. 
Coloana de mercur arăta -7*. Comparativ cu temperatura 
dinainte, era aproape cald, toţi simţiră repede această 
schimbare. Cauza acestei fericite schimbări n-a fost numai focul. 
Revenind, unul din marinarii care ieşise din cabină, spuse că 
vremea se schimbă în bine. Sufla de câteva ore un vânt puternic 
de la nord-est. Peste numai o oră termometrul de afară arăta 9 
grade. Schimbarea neaşteptată o adusese vântul care bătea 
acum din ţinuturi calde. Oamenii îşi scoseseră blănurile făcute 
din piei de focă şi micşorară focul în sobă, având însă grijă să nu 
se stingă. 

Suferinţa lui Daget, după ce i-au pus zăpada pe membrele 
degerate, se sfârşi înainte de revărsatul zorilor. Apoi căpitanul fu 
culcat pe un pat, la care se schimbase salteaua şi se pusese 
aşternut curat. 

Rosvel şi însoțitorii lui se culcară şi ei în paturi libere, ca să se 
odihnească. Dimineaţa, când ieşiră cu toţii afară, constatară că 
vremea se schimbase. i 

Acum, bătea un vânt atât de cald, încât începuse dezgheţul. În 
ţinuturile polare vremea se schimbă ciudat, după geruri cumplite 
primăvara vine repede şi pe neaşteptate. 

In ciuda unor semne favorabile, Rosvel ştia că vara n-a venit 
încă. Urmau să mai treacă multe săptămâni până când sloiurile 
vor începe să curgă şi s-ar putea cobori o barcă pe apă. De 
aceea, trebuiau să mai facă economie de alimente. 

Supraviețuitorii avuseseră de câştigat de pe urma grelelor 
pierderi pe care le suferise echipajul lui Daget. Alimentele 
destinate hranei celor două echipaje aveau să fie consumate de 
unul singur. Chibzuind această împrejurare, Rosvel îşi dădu 
seama că, altfel, cei rămaşi în viaţă ar fi trebuit să ducă mari 
lipsuri, chiar să sufere de foame, între timp, dezgheţul creştea 
din ce în ce. Zăpezile din munţi începuseră să curgă şiroaie în 
văi. De-a lungul coastei stâncoase nu rămase, curând nici un pic 
de zăpadă. Sloiurile se micşorau ca volum şi se spărgeau în 
bucăţi mici. 

Rosvel avea mari temeri în privinţa vasului avariat. Îi era 
teamă că torentele îl vor lua cu ele sau că ar putea fi strivit sub 
bolțile uriaşe de gheaţă, care formaseră peşterile din jurul 
corăbiei. 


141 


Un timp voise, în ciuda furtunii, să-l transporte pe Daget în 
barcă, cu targa. Când văzu însă puhoaiele de apă trecând cu 
zgomot peste stânci, îşi dădu seama că o astfel de întreprindere 
ar fi curată nebunie şi mai petrecu o noapte în cabană. 

A doua zi dimineaţă, când ieşi afară să vadă cum e vremea, 
vântul de nord-est, ploaia şi dezgheţul lucrau de zor. In peşteri, 
apa curgea şiroaie de sus şi totul arăta că gheaţa se topeşte cu o 
repeziciune nemaipomenită. Peste tot locul unde pătrundea 
vântul zăpada dispăruse şi gheaţa îşi micşorase simţitor volumul. 
Trecerea de la gerul excesiv la dezgheţ era atât de plăcută încât 
oamenii se plimbau în ciuda ploii care curgea. Unii se urcaseră 
pe stâncile din apropiere, sperând să vadă baraca. 

Rămas în cabină, Rosvel aştepta cu nerăbdare înapoierea lor. 
Revenind pe vasul avariat, oamenii adunaseră veşti importante. 
Zăpada se topise aproape în întregime, atât pe şes, cât şi în 
munţi, afară de unele locuri unde fuseseră nămeţi prea mari. 
Lângă baracă nu mai erau deloc. Văzuseră şi câţiva marinari 
rătăcind pe stânci. Totul vestea, în sfârşit primăvara. 

Rosvel hotărî să se înapoieze acasă, însărcinând pe ajutorul 
său să observe tot ce se petrece pe vas. Lee plecă împreună cu 
Rosvel. 

Inainte de lăsarea serii, amândoi ajunseră la baracă, unde 
Gasard şi oamenii erau foarte îngrijoraţi. Povestea nenorocirii 
abătute asupra marinarilor de la Martha's Vineyard îi impresiona 
puternic. Rosvel a remarcat că niciodată marinarii nu ascultaseră 
rugăciunea cu o atenţie mai mare decât în seara aceea. 

Dimineaţa următoare era senină, deşi vântul era puternic şi 
sufla în aceeaşi direcţie. Inainte de gustare, Rosvel cobori spre 
port să vadă poziţia vasului, sau, mai exact, a resturilor lui. Pe 
corabie mai era multă zăpadă îngheţată şi căpitanul trimise 
oameni să o curețe. La amiază, în mare parte se topise încât 
oamenii nu avură mult de lucru. 

Rosvel porunci să se descarce tot ce mai rămăsese pe vas: o 
parte din încărcătură, butoaiele cu apă şi o parte din alimentele 
degerate. Îndată ce-l descărcară în întregime, pescajul” lui se 
micşoră cu vreo 25 de centimetri. 

In aceeaşi seară, Gardiner ţinu o consfătuire cu Gasard şi 
marinarii mai bătrâni. Se punea problema dacă să plece de pe 
insulă cu bărcile sau să facă o nouă covertă şi să plece cu vasul 
astfel reparat. Dezbătându-se chestiunea din toate punctele de 


19 Pescaj - adâncimea la care se scufundă în apă o navă. 


142 


vedere, ajunseră la concluzia că peste o lună se vor putea 
încumeta să iasă în largul mării furtunoase cu bărci pentru 
vânătoarea balenelor, cu atât mai mult, cu cât suflau vânturi 
calde de la miază-noapte. In timpul acesta, oamenii vor putea să 
se ocupe cu repararea vasului. Dacă gerurile vor reveni, se vor 
întrebuința pentru foc părţi din vas, indiferent dacă vor rămânea 
pe loc sau vor fi transportate în port. Dacă iarna nu va mai 
reveni, vor putea lucra cu şi mai mult spor, astfel că echipajul va 
fi gata să pornească la drum imediat ce sloiurile vor începe să 
curgă. 

Lucrările începură să fie întrerupte numai de vremea 
neprielnică. Timp de trei săptămâni a suflat vânt de primăvară 
din nord, abătându-se spre apus sau spre răsărit, niciodată însă 
de la miază-zi. Furtunile şi valurile, venind peste insule, spărgeau 
gheaţa lângă țărm. 

Daget a fost transportat cu targa la baracă şi îngrijit cât se 
putea de bine. Rosvel îşi dădea seama că starea sănătăţii 
camaradului său era foarte gravă. Mai ales picioarele se puteau 
foarte uşor cangrena. Toate leacurile cunoscute de oamenii săi 
au fost epuizate, dar fără succes. 

Transportul bârnelor şi scândurilor rămase de la vasul avariat 
în port cereau mari eforturi şi dacă n-ar fi fost cele două osii cu 
roţi, nici nu s-ar fi putut face. Demontarea vasului însuşi nu era 
nici ea o muncă uşoară. Afară de aceasta, materialele obţinute 
trebuiau prelucrate, pentru că întregi mai erau numai carenele 
celor două vase, partea lor superioară fiind arsă. Excepţie făcând 
pupa vasului lui Daget. Care rămăsese intactă, căci acolo se afla 
cabana. Fiecare bârnă trebuia prelucrată şi pregătită pentru o 
nouă întrebuințare. Rosvel nici nu visa să-şi refacă vasul sub 
forma lui veche. Nici n-ar fi avut material pentru aceasta. Voia 
numai să-l repare în aşa măsură încât să poată pleca în siguranţă 
pe bordul lui şi să aibă la îndemână tot ce e necesar. 

Din fericire, Lee de la Martha's Vineyard era teslar de corăbii şi 
mult mai iscusit decât Smith de pe vasul lui Rosvel. Amândoi 
erau îndeajuns de pricepuţi ca să facă ceea ce nu mai făcuseră 
niciodată. 

Deşi partea de sus a „Leului de mare” primi o formă nu tocmai 
grozavă, totul era bine făcut şi trainic. Corabia deveni chiar mai 
solidă decât înainte, luându-se măsuri ca vasul să poată rezista 
mai bine la presiunea gheţurilor. Experienţa îi învățase pe 
marinari ce locuri trebuie întărite. Carena vasului, singura care 


143 


putea să aibă înrâurire asupra vitezei lui, rămăsese neschimbată. 

Spre sfârşitul celei de-a doua săptămâni, partea de sus a 
scheletului corăbiei a fost gata. Din fericire, puntea inferioară a 
vasului de la Martha's Vineyard era intactă, aşa că a fost 
întrebuințată tot pentru puntea inferioară. Lipseau însă scânduri 
pentru coverta principală şi cea de proră. Atunci, s-a luat tot 
materialul lemnos bun de pe amândouă vasele, s-a transformat 
în scânduri şi coverta a fost gata. 

Incă din prima săptămână dispăruseră peşterile din jurul 
vasului avariat iar sloiurile se topiră repede sub influenţa 
vântului, ploii şi a soarelui. 

__ Focile începură să-şi facă apariţia şi acesta era un semn bun. 
Incepuseră să mişune din nou pe partea depărtată a țărmului, 
dar, vai, nu-i mai stârneau nimănui dorinţa de a se îmbogăţi. 
Nimeni nu se mai gândea la profit. Toţi voiau să-şi salveze viaţa. 

Apariţia focilor îl impresionară puternic pe Rosvel Gardiner. În 
vremea din urmă, se obişnuise să se gândească tot mai des la 
chestiuni de religie şi le discuta cu Stimson mult mai des decât 
înainte. Fireşte că nu ştiinţa lui Stephen în domeniu îl atrăgea, ci 
adâncimea şi sinceritatea credinţei lui, ce se înălța deasupra 
tuturor îndoielilor şi rătăcirilor. 

Stephen era întotdeauna liniştit şi vesel, chiar în cele mai 
grele clipe din această groaznică iarnă. Nu se descurajase 
niciodată, nici atunci când toţi ceilalţi au fost cuprinşi de 
deznădejde şi au prezis o mulţime de nenorociri. 

— Dragii mei, spunea el, n-o să îngheţăm, nici n-o să murim 
de foame, dacă Dumnezeu n-o să vrea să fie aşa. Şi, dacă aşa ar 
vrea El, atunci şi aceasta ar fi spre binele nostru. 

Părea că Daget uitase de vasul său şi nu-l pomenea niciodată. 
Când i s-a spus că au reapărut focile, ochii au început să-i 
strălucească şi părea că lăcomia a reapărut în el. Nu era decât 
un reflex al vechiului său spirit şi repede a fost acoperit de vălul 
care închidea, acum, pentru el, toate treburile acestei lumi. 

Stimson se ruga deseori cu Daget, iar Rosvel îi citea destul de 
des din Biblie, dând curs rugăminţii lui. Totul arăta că Daget se 
gândeşte mai mult la sfârşitul său decât la viaţa pământească. 

Rosvel vedea toate acestea şi gândurile pe care i le stârnea 
propria lui situaţie deznădăjduită, moartea atâtor camarazi, 
sfârşitul apropiat al lui Daget, iubirea şi supunerea lui Stimson 
faţă de voinţa lui Dumnezeu erau exact aşa cum ar fi vrut Mary 
Pratt. 


144 


Dar grija principală, centrul tuturor nădejdilor şi temerilor 
vânătorilor era reparația „Leului de mare”. Deşi dezgheţul tinu 
vreme îndelungată, gerul a fost atât de aspru de vreo câteva ori, 
încât te puteai aştepta să revină iarna. Spre sfârşitul celei de-a 
treia săptămâni începu să bată un vânt puternic dinspre miază- 
zi, să ningă şi gerul se înăspri din nou. Furtuna începu pe la ora 
zece dimineaţa şi, către apusul soarelui, se formară nămeţi în 
jurul barăcii. Lucrările fură întrerupte din cauza furtunii, care 
făcea ca marinarii să se gândească din nou că vor fi siliţi să 
spargă vasul pentru lemne. Gerul nu mai era atât de aspru ca 
luna trecută, dar, se făcea totuşi simţit. Intr-o dimineaţă, după o 
noapte furtunoasă, mercurul scăzu la -29*, de obicei arăta numai 
-18, -19°. 

Oamenii erau neliniştiţi şi pentru că-l vedeau în faţa lor pe 
Daget murind din cauza frigului. De aceea, nu făceau economie 
de lemn de foc. Tocmai când gerul se înăsprise, lui Rosvel i se 
raportă că nu mai sunt lemne nici pentru două zile. In cala 
vasului se găsea o mică rezervă de lemne pentru cursa de 
înapoiere, până la Rio. Această rezervă trebuia consumată acum, 
dacă vremea nu se schimbă. 

In clipa în care se dezlănţui furtuna, sufletul lui Daget se 
pregătea să se despartă de trup şi să se înfăţişeze la judecată 
înaintea lui Dumnezeu. 

— Mi-e teamă că am iubit prea mult banii, îi spuse muribundul 
lui Rosvel. Dar cred că i-am dorit nu atât pentru mine, cât pentru 
alţii. Vai, Garner, soţia şi copiii leagă mult pe un om de pământ. 
Soţiile noastre sunt obişnuite cu nenorocirile şi femeile de la 
Martha's Vineyard ştiu că foarte puţine din ele ajung la bătrâneţe 
în tovărăşia soţilor lor. Totuşi, e dureros pentru o mamă sau 
pentru o soţie să afle că fiul sau bărbatul ei drag a murit în 
floarea vârstei. Biata Betsy! Poate că ar fi fost mai bine pentru 
noi amândoi dacă ne-am fi mulţumit cu puţinul ce-l aveam. 
Acum, săraca, va trebui să aibă singură de grijă de toate. 

Daget tăcu, dar buzele lui continuau să se mişte; probabil se 
ruga. Era dureros să-l vezi murind în puterea vârstei! Dar aşa îi 
era sortit şi nimic nu-l mai putea readuce la viaţă. 

Peste un timp, Rosvel duse mâna la inima lui Daget: nu mai 
bătea; era acum un trup neînsufleţit. 

Ca să prevină descompunerea, trupul a fost îngropat, peste o 
oră, în zăpadă. 


145 


Marinarii ajunseră la concluzia că ori se stinge focul, ori 
trebuie să spargă paturile şi alte mobile pentru a face lemne. 
Rosvel hotărî să se strecoare printre nămeţii care acoperiseră 
aproape în întregime baraca şi să vadă dacă nu sunt semne că 
vremea se schimbă. 

Afară, sub marchiza de pânză, termometrul arăta -29*. Sufla 
un vânt năprasnic de la miază-zi, din această cauză părea că e 
mult mai frig. Ninsoarea încetase, dar se depusese în cantitate 
foarte mare; căzuse mai multă zăpadă decât în cursul întregii 
ierni. 

— Domnule Gasard, spuse Rosvel, tremurând de frig, nu văd 
nici un semn de schimbare. E mai bine să ne întoarcem mai 
repede în baracă. Altfel, o să îngheţăm rău şi o să ne fie greu să 
ne încălzim fără lemne. De fapt, în baracă, chiar când nu e foc, e 
mai cald decât aici. 

— Se înţelege, domnule căpitan, răspunse secundul, s-a strâns 
atâta lume pe un spaţiu atât de mic şi nu bate vântul, nu ninge. 

Intr-adevăr, în baracă mercurul arăta cu trei grade mai mult 
decât sub marchiză şi, probabil cu încă atâtea grade mai mult 
decât în aerul liber de afară. 

Chibzuind situaţia, hotărâră că cel mai bun lucru ar fi ca după 
o masă îmbelşugată să-şi scoată o parte din haine şi să se culce, 
acoperiţi cu ce aveau. In felul acesta, paturile ar face un serviciu 
mai bun decât dacă ar fi fost arse. La o oră după înapoierea lui 
Rosvel şi a lui Gasard toţi erau culcaţi, acoperiţi cu mormane de 
pături de lână, haine, pânze şi alte lucruri care puteau să 
împiedice frigul de a pătrunde până la piele. Astfel petrecură 
şaizeci de ore, nimeni neîndrăznind să se mişte. 

Ultimele zece ore Rosvel a dormit sau a dormitat, aşa cum au 
făcut aproape toţi ceilalţi. Toată lumea era cuprinsă de o 
somnolenţă grea, multora începuseră să li se răcească mâinile şi 
picioarele, în ciuda mormanelor de haine. Nimeni nu ştia cât de 
mult coborâse mercurul în noaptea aceea, dar erau siguri că 
niciodată nu-i încercase un ger atât de năprasnic. Frigul începuse 
să pătrundă în baracă, acoperind totul cu o brumă pufoasă. 
Pătrundea până şi în aşternut şi cum li se descoperea puţin 
umărul, mâna sau urechea, simțeau o ascuţită durere. Pe mulţi 
începuse să-i doară capul şi le era greu să respire. Picioarele li se 
răciseră. Aceasta a fost ultima senzaţie neplăcută pe care o simţi 
Rosvel, când se dezmeticise pentru o clipă şi apoi căzuse din nou 
într-o stare de semiinconştienţă. Tuturor le era somn, deşi se 


146 


luptau cu somnul, ştiind că acesta este premergător morţii prin 
înghețare. 

Rosvel nu ştia cât de mult a durat ultimul lui somn. Când se 
trezi văzu că cineva se învârtea lângă maşina de gătit. Incercând 
să-şi mişte picioarele, a observat că aproape nu le mai simţea. 
Neliniştit a început să şi le frece cu putere până când a simţit că 
circulaţia sângelui, aproape oprită, se accelerează din nou: 

Uită să mai privească în jur până când omul care umbla la 
maşină veni la el cu o cană de cositor. Era Stimson, bine 
îmbrăcat şi, după toate probabilitățile, perfect sănătos. 

— Domnule căpitan, poftiţi cafea caldă, spuse el. Beţi-o şi 
sculaţi-vă. Slavă Domnului vântul s-a schimbat şi a început să 
plouă. Cred că acum a sosit adevărata primăvară. 

Rosvel bău puţină cafea şi simţi numaidecât cum o căldură 
bine făcătoare i se revarsă prin tot trupul. li spuse lui Stimson să 
dea cafea la toată lumea, apoi se aşeză în pat şi începu să-şi 
frece picioarele şi mâinile. Masajul şi cafeaua avură un efect 
minunat şi căpitanul sări din culcuş şi se îmbrăcă repede. 

Stimson făcu focul la maşină cu ultimele rămăşiţe de lemne şi 
temperatura începu să urce în baracă. 

In scurt timp se sculară cu toţii şi începură să umble şi să sară 
prin baracă. Circulaţia sângelui se accelerase şi primejdia trecu. 
Numai doi sau trei aveau nasurile şi urechile degerate, dar li se 
puse numaidecât zăpadă pe locurile bolnave. Temperatura se 
urca din ce în ce şi toată lumea simţi foamea. Stephen puse într- 
un ceaun o cantitate respectabilă de carne de porc şi fasole încât 
după masă toţi îşi reveniră şi nimeni nu se mai plângea de frig. 

In scurt timp, datorită schimbării vântului de afară şi focului 
din sobă, în baracă erau 3* plus. Şuvoaiele de apă provenite de 
la ploaie şi dezgheţ curgeau cu zgomot, între stânci se vedeau 
cascade. A doua zi ploaia încetă. Adevărata primăvară venise. La 
umbră erau +9 grade, iar la soare +21 de grade. Oamenii 
lepădară hainele de iarnă, iar unii lucrau numai în cămaşă. 

Zăpada se topi atât de repede precum căzuse. 

In timp ce secunzii se ocupau de strângerea pânzelor, Rosvel 
urcă pe platou, de acolo pe un munte ca să vadă ce e în jur, care 
e situaţia gheţurilor. 

Intr-o săptămână, vasul putea fi gata de plecare, dar era încă 
prins de un câmp de gheaţă, care acoperea tot golful dintre 
insule. Rosvel socoti că, spre a remorca vasul în larg, ar trebui 
spartă gheaţa pe o întindere de cinci mile şi o adâncime de patru 


147 


picioare. Acest lucru era imposibil. 

La miază-zi începu şi mişcarea icebergurilor. Rosvel numără 
aproape o sută de munţi plutitori. Toţi aveau forma regulată, 
vârful retezat şi pluteau drept, neaplecându-se în nici o parte. 
Trebuiau să treacă printre aceşti Alpi marini înainte de a fi 
împinşi spre nord. Probabil, spre miază-noapte oceanul era deja 
liber de gheţuri. 

Toată greutatea consta în scoaterea vasului dintre gheţurile 
între care era prins. Rosvel credea că ar putea mai curând să 
iasă prin strâmtoarea de miază-zi care era liberă de gheţuri. Insă 
câmpul de gheaţă, care ocupa tot golful dintre insule era din 
cauza vântului de nord-est lipit de ţărmul pe lângă care ar fi 
trebuit să treacă pentru ca să ajungă la ieşirea în ocean. 

A treia zi după începerea dezgheţului, vântul se schimbă, 
începând să sufle cu putere dinspre nord-vest. Potrivit 
aşteptărilor, câmpul de gheaţă începu să se mişte în direcţia 
vulcanului şi în acelaşi timp, spre nord. Pe la ora şase dimineaţa, 
Gasard raportă lui Rosvel că de-a lungul stâncilor a apărut o fâşie 
de apă liberă de gheţuri, dar că, în acelaşi timp, există temeri în 
privinţa canalului făcut în ajun între vas şi stâncile cele mai 
apropiate. Nu mai puteau pierde nici o clipă, vasul trebuia să 
plece imediat. Canalul avea o lungime de cel puţin o sută yarzi şi 
o lăţime care abia i-ar fi permis să treacă. Se înţelege că trebuiau 
să se grăbească pentru ca vasul să poată trece prin acel canal. 

Cu toate că aveau încă lucruri ce trebuiau luate de pe gheaţă 
sau din baracă, se dădu numaidecât ordin ca otgoanele să fie 
aruncate şi vasul tras înainte. 

Oamenii se puseră pe lucru bucuroşi că pleacă, în sfârşit, 
acasă şi, cinci minute după ce Gasard raportase lui Rosvel cum 
se prezintă situaţia, vasul se mişcă spre stânci, pe o distanţă 
destul de mare. Apoi, se opri. Din cauza încălecării gheţurilor 
compacte, tari, care umpleau portul spre răsărit, canalul începu 
să se lărgească din nou şi mult mai repede decât se îngustase. 
Datorită acestui fapt, imediat ce drumul se deschise în faţa vasul 
a fost iar tras şi, în uralele marinarilor, ajunse, în sfârşit, la 
stânci. Gheţurile se depărtaseră şi, nu peste mult timp, aşteptau 
ca şi trecătoarea să se lărgească. Intre timp, toate lucrurile 
lăsate pe țărm au fost aduse pe corabie. 

Fâşia de apă, şerpuitoare ca şi linia țărmului, se întindea în 
faţa ochilor. In prima lor zi de la plecare, mişcarea vasului a fost 
stânjenită de îngustimea trecătorilor dintre stâncile ce ieşeau în 


148 


afară şi marginea câmpului de gheţuri. Atunci, oamenii puneau 
mâna pe ferăstraie şi topoare, lărgind trecătorile, pentru că nu 
mai aveau răbdare să aştepte ca gheţurile să se deplaseze 
singure. Trebuiau să se grăbească şi de frica vântului, care ar fi 
putut să se schimbe şi atunci i-ar fi împins spre stânci. Peste alte 
două ore, „Leul de mare” era deja la capătul golfului cel mare, de 
unde începea capul lung şi jos ce se întindea spre sud-vest. 
Vântul ajungea acum la vas, trecând pe deasupra stâncilor, 
pricină din care marinarii ridicară gabia” precum şi velele de jos. 
Impins de vânt, având curelele pe jumătate strânse, „Leul de 
mare” începu să manevreze pe ape cu desăvârşire libere de 
gheţuri, înspre grupul de insule mici. 

In imediata apropiere nu se mai găseau câmpuri de gheaţă, în 
schimb era plin de iceberguri. Aceşti munţi plutitori nu se 
apropiau de trecătoare, pentru că adâncimea ei era prea mică, 
dar înconjuraseră toată coasta de miază-zi, până departe în zare. 

Se punea problema dacă vasul va fi în stare să învingă aceste 
obstacole. 

După o scurtă consfătuire cu secunzii, Rosvel hotări să 
înainteze cu vântul în spate. li era teamă că, poate, câmpul de 
gheaţă s-a apropiat prea mult de marginea golfului, ceea ce era 
foarte probabil. Şi, dacă era aşa, vasul ar fi fost în pericol de a 
intra într-o fundătură, de unde n-ar mai fi avut putinţa de a se 
întoarce contra vântului. Totuşi, dându-şi seama că în clipa de 
faţă nu poate face nimic mai bun, se hotărî să ţină acest curs. 

Corabia înainta repede. Gasard se urcase pe gabie să vadă 
mai bine. 

— Domnule Gasard, întrebă Rosvel, întrevezi vreo primejdie, 
aici, în dreptul vulcanului? 

— Cred că nu. Am afundat sonda şi am constatat că lângă 
țărm adâncimea apei era de patru metri şi jumătate. După 
părerea mea, domnule căpitan, n-avem de ce ne teme. 

— Dar ce se vede în faţă? N-aş vrea să ne împotmolim lângă 
vulcan. Ne-am îneca cu fum înainte de a afla ce s-a întâmplat. 

— Atât timp cât vântul nu se schimbă, nu există nici o 
primejdie. Faţă de vulcanii adevăraţi, cei de aici sunt nişte 
jucării. Vântul duce fumul la nord-vest... Ei, păcatele mele! Dar 
asta ce-o mai fi? 

Abia începuse Gasard să vorbească despre caracterul 
inofensiv al vulcanului, când, parcă tras dintr-un tun izbucniră 


20 Gabie - platformă de observare. 


149 


flăcări şi cenuşă şi pietre ce zburară în înălţime. Vreo câteva 
pietre mari căzură în apă, lângă vas, iar multe altele, mai mici, 
pe covertă. 

— Nu-i timp de pierdut! strigă Rosvel ajutorului său. Domnule 
Gasard, trebuie să ne depărtăm cât mai repede de „domnul” 
asta. 

— Într-adevăr trebuie să mergem înainte, nimic nu ne poate 
opri. Numai lângă capul dinspre răsărit, mi se pare că gheţurile 
au ajuns la țărm. 

— Fii cu ochii în patru! Vezi, poate găseşti o trecătoare printre 
insulele mici, poate curenţii dintre ele ne-au eliberat calea. 

Corabia înainta repede, aproape prin spuma fluxului, pe lângă 
vulcan. Rosvel se temu că vasul ar fi prins de flux, dar nu se 
întâmplă nimic. 

In schimb, vulcanul se dezlănţui. Se auzeau tunete, se vedeau 
flăcări, fumul acoperea cerul şi pietroaie uriaşe treceau pe 
deasupra corăbiei, căzând cu zgomot pe gheaţă, chiar lângă ea. 
Pe punte nimereau însă, ca şi înainte, numai pietre mici. Era 
mâna lui Dumnezeu care alunga primejdiile şi ocrotea „Leul de 
mare”. 

Trecând prin faţa insulei principale, Gasard văzu o trecătoare 
îngustă, care, se pare, ducea în largul mării. Din fericire, puteau 
să se strecoare pe acolo şi douăzeci de minute mai târziu, grupul 
de insule rămase în urma vasului care plutea acum în largul 
oceanului. 

Peste douăzeci de zile, vasul plecă şi din Rio, unde intraseră 
pentru a vinde grăsimea de focă ce le mai rămăsese şi pentru a 
cumpăra alimentele de care duceau atâta lipsă. 

Peste alte douăzeci de zile, cu pânzele strânse în parte, împins 
de alizeul de sud-est, „Leul de mare” se afla în largul unor insule 
joase şi nisipoase. Manevrând, găsi loc prielnic să ancoreze şi 
Rosvel se îndreptă cu barca spre țărm. 


În timp ce „Leul de mare” şi oamenii săi trecuseră prin atâtea 
întâmplări, nici la Oyster Pond-Point timpul nu stătuse pe loc. 
Vara în care vasul ar fi trebuit să se înapoieze trecu, veni apoi 
toamna, fără ca Rosvel şi însoțitorii săi să fi dat vreun semn de 
viaţă, apoi, din nou iarna şi tot nimic. 

Mary Pratt nu se mai ruga pentru Rosvel ca pentru un om viu, 
era sigură că e mort. In ceea ce-l priveşte pe diacon, starea 
sănătăţii lui se înrăutăţea cu fiecare zi şi, după toate semnele, 


150 


bătrânul era cu un picior în groapă. Poate că ar mai fi dus-o dacă 
veşnica nelinişte şi mâhnire din cauza dispariţiei vasului său nu i- 
ar fi distrus puterea. Doctorul Sage nu mai spera în însănătoşirea 
lui, lucru despre care îi vorbi şi lui Mary. 

Este nemaipomenit ce simpatie şi ce compătimire poate stârni 
un bogătaş muribund rudelor sale, atât celor apropiate, cât şi 
celor mai îndepărtate. Diaconul Pratt nu era un om sărac! Lumea 
socotise că ar avea între treizeci, patruzeci de mii de dolari, 
suma care în aceste timpuri, era considerată o mare avere. Şi, 
iată de ce toţi cei care nădăjduiau să primească ceva din 
moştenirea lui începură să se adune din toate colţurile 
comitatului Suffolk. 

In acest timp, Mary Pratt, care-l îngrijise pe diacon în tot 
timpul bolii sale, devenise o persoană însemnată. Dar şi alţii, 
având, grade apropiate de rudenie cu muribundul, cum ar fi 
fratele şi sora, simţiră un val de duioşie şi începură să se 
îngrijească de bolnav. Şi, bucuros ar fi trecut Mary asupra lor 
această îndatorire, dacă i s-ar fi îngăduit să citească numai 
rugăciuni la capătul bolnavului, dar repede a fost înlăturată şi de 
aici. Preotul Wittle, având în vedere importanţa diaconului printre 
enoriaşi, socoti ca o sfântă datorie a lui s-o dea pe fată lao 
parte. Unele din neamurile sosite de curând şuşoteau între ele că 
preotul îi face diaconului prea des aluzii la nevoile comunităţii 
spirituale şi stăruie să se facă un testament ca moştenitorul să 
fie obligat a zugrăvi, a pune sobe şi a face şi alte multe 
îmbunătăţiri la casa de rugăciuni. 

Dar şi rudele, mai ales cele mai de departe, îi făceau 
diaconului mereu aluzii că n-ar fi rău să dispună asupra averii lui 
cât mai e în viaţă. Dimpotrivă, rudele mai apropiate credeau că 
ar fi mai bine dacă n-ar face testament, fiindcă, potrivit legii, 
întreaga avere le-ar reveni. 

Veni şi aprilie, lună de obicei liniştită şi plăcută, în ziua aceea, 
ferestrele erau deschise în camera de culcare a diaconului. Un 
vânt cald de primăvară împrospăta aerul. Mary se găsea lângă 
bolnav. Deodată, Joe o chemă să iasă pentru o clipă afară. Fata 
ieşi şi văzu că pescarul stătea la fereastra care se deschidea 
înspre golful Gardiner. 

— Uite-l, domnişoară Mary! spuse Joe, arătând cu degetul pe 
fereastră şi zâmbind de bucurie diaconului. lată-l, în sfârşit! Şi eu 
care nu-l recunoscusem de la început! 

Mary văzu că o corabie se îndreaptă spre Oyster Pond-Point, 


151 


dar nici nu-i trecu prin cap că e „Leul de mare”. 

— Ce-mi arăţi, Joe? întrebă Mary mirată. 

— Vasul nostru, „Leul de mare”, despre care am crezut că s-a 
prăpădit! 

Auzindu-l fata de-abia se mai ţinu pe picioare. 

— Nu, nu! strigă, căzând într-un jilţ. Nu-i „Leul de mare”. Nu 
seamănă deloc cu el. 

— Şi mie mi se pare că nu prea seamănă, dar el este. Alt vas 
ca ăsta nu mai este prin părţile noastre. Uitaţi-vă cum fâlfâie 
steagul albastru. Eu l-am ajutat să-l facă când diaconul poruncise 
să fie arborat. Credeţi-mă, e aşa cum vă spun! 

Joe ar fi putut să vorbească la nesfârşit dar Mary fugi în odaia 
ei. Vreme îndelungată pescarul mai aduse diferite dovezi, 
uitându-se pe fereastră şi neobservând lipsa fetei, timp în care 
aceasta îi mulțumea lui Dumnezeu, cu lacrimi în ochi, 
îngenunchiată. 

Într-un ceas, toate îndoielile se spulberară fiindcă se vedea 
clar că vasul naviga între Oyster Pond-Point şi insula Shelter, 
îndreptându-se spre debarcader. 

— Extraordinar, Mary, spunea  întrerupându-se diaconul, 
extraordinar că, în sfârşit, Garner vine! Dacă a executat toate 
ordinele mele, ziua de azi va fi cea mai frumoasă din toată viaţa 
mea. l-am mulțumit întotdeauna lui Dumnezeu pentru 
binefacerile Lui şi azi îi voi mulţumi din nou, din tot sufletul. Aia 
îmi tot spun să-mi fac testamentul, iar eu le-am răspuns că n-am 
ce lăsa. Acum, când s-a înapoiat vasul, mă vor bate şi mai mult 
la cap. Să ştii, Mary, că dacă mi se întâmplă ceva le arăţi hârtia 
cu pecete pe care ţi-am dat-o ca s-o pui bine. Cred că-i va 
satisface pe toţi. [ine minte că e adresată lui Garner. Acolo nu 
scrie mult. Totuşi, e ultima hârtie pe care am iscălit-o înainte de 
a mă îmbolnăvi. Garner s-a înapoiat! M-a înviat, nu altceva! Să 
ştii că peste o săptămână mă scol din pat! Dar o fi găsit 
comoara? 

Mary ştia că nu numai zilele, dar şi orele îi sunt numărate şi o 
întrista faptul că nu se gândeşte decât la bani chiar şi în pragul 
morţii. 

Intre timp, vasul acostă la debarcader şi o fată veni s-o 
vestească pe Mary. Un ceas mai târziu, Rosvel o ţinea în braţe, 
fericit. N-avusese timp să-i povestească nimic, îi şoptise doar la 
ureche despre marea schimbare petrecută în convingerile lui. 
Diaconul îl chemă imediat la el. 


152 


— Să trăieşti, Garner, să trăieşti! Bine ai venit! îi strigă Pratt 
atât de tare încât lui Rosvel nici nu-i trecu prin cap că patronul lui 
e pe moarte. 

— Să trăieşti, continuă diaconul. Nu mi-am pierdut niciodată 
speranţa că ai să te întorci şi în orice clipă am aşteptat veşti de 
la dumneata. Garnerii sunt oameni de nădejde, de aceea ţi-am 
încredinţat vasul meu. In ceea ce îi priveşte însă pe cei ce sunt 
din neamul lui Daget, mai bine să nu vorbesc despre ei, cu toate 
că de la unul din ei am aflat despre foci şi despre insule. 

Diaconul se opri să mai răsufle. După ce luă picăturile pe care 
i le pregătise infirmiera, continuă: 

— Vezi, Garner, sunt cam bolnav şi mi-au venit rudele să mă 
vadă. Vor fi mulţumite când vor afla că totul e bine. Vasăzică, 
vasul s-a întors. Aici toţi armatorii de la Sag-Harbourg credeau că 
a pierit. Garner, vasul e întreg, nu-i aşa? 

— Nu tocmai, domnule diacon. De când ne-am despărţit, am 
avut zile bune, dar şi zile rele. Partea cea mai bună a vasului e 
intactă! 

— Partea cea mai bună! spuse diaconul, sufocându-se. Partea 
cea mai bună! Dar unde-i restul? 

— Restul l-am ars ca să nu degerăm şi să murim. 

Şi Rosvel povesti pe îndelete toate peripeţiile. 

— Vasăzică, e proastă treaba, spuse diaconul, după ce ascultă 
povestirea. Te pomeneşti că agenţii de asigurare vor refuza să 
mă despăgubească. Vor spune că vasul e refăcut. Pe urmă, s-ar 
putea întâmpla ca şi ăia de la Martha's Vineyard să ceară 
despăgubiri: doi dintr-ai lor te-au ajutat şi materialele le-ai luat 
tot de pe vasul lor, iar noi n-avem nici încărcătură ca să ne 
putem achita de datorii! 

— Nu domnule diacon, treaba nu-i deloc aşa de proastă, 
răspunse Rosvel. Am adus piei destule. Avem cu ce plăti 
oamenii, acoperim cheltuielile făcute cu armarea vasului şi mai 
rămâne şi un mic profit. Vânătorii de foci nu se înapoiază cu 
mâinile goale, dacă dau de un loc bun. Încărcătura noastră, 
pieile, face cel puţin douăzeci de mii de dolari. Afară de aceasta, 
am mai lăsat pe insulă încărcătură cam în aceeaşi valoare şi 
după care putem trimite. 

— Slavă Domnului! spuse diaconul. Atunci e bine. Dar chestia 
ailaltă, Garner? Mi-e frică să te întreb. Intreabă-l tu, Mary, ştii tu 
despre ce. 

— Unchiul te întreabă despre insula aceea pe care te-a rugat 


153 


s-o vizitezi, rosti Mary. 

— Domnule, toate ordinele dumneavoastră sunt executate cu 
exactitate. In ceea ce priveşte cea din urmă chestiune... 

— Stai, Garner, stai niţel! Despre această insulă singuratică 
trebuie să vorbim doar între patru ochi. Hi-hi-hi! 

Diaconul râse vesel de gluma sa. Toţi străinii ieşiră, 
rămăseseră numai bolnavul, infirmiera, Mary şi Rosvel. 

— Uşa e închisă? întrebă diaconul, tremurând din tot corpul, 
nerăbdător să afle ce-i va spune Rosvel. la vezi, Mary, dacă uşa e 
bine închisă. Ei n-au de ce să ştie taina noastră. Taina aceasta e 
a noastră. Bagă de seamă, îi spuse infirmierei, e o taină. 

Mary execută însărcinarea dată de unchiul ei. 

— Şi acum, Garner, continuă diaconul, spune-mi tot, tot şi fii 
sincer. Nu-mi ascunde nimic. Ai fost pe insula aceea? 

— Cum să nu, răspunse Rosvel, privind cu părere de rău pe 
muribund. 

— Şi ai găsit ceea ce ai căutat? La locul arătat? 

— Exact. Am pierdut mult timp până am descoperit semnul 
principal după care trebuia să ne orientăm, pentru că se 
schimbase din cauza intemperiilor, dar, de îndată ce am făcut 
acest lucru, restul n-a fost greu de găsit. 

— Vasăzică, ai găsit exact aceeaşi insulă despre care a vorbit 
Daget? 

— Exact aceeaşi şi exact locul arătat de el. 

— Copacul era acolo? Şi o moviliţă de nisip sub copac? 

— Intocmai. Moviliţa s-a cam mărit, pentru că marea a aruncat 
pe țărm o mulţime de nisip. Restul era exact aşa cum l-a descris 
el. 

— Ai săpat sub moviliţă? 

— Da şi am găsit cufărul despre care a vorbit piratul. 

— Era mare cufărul? Ştiu că piraţii nu fac nimic pe jumătate! 
Hi-hi-hi! 

— N-aş putea să spun că era prea mare. 

— Şi ce era în el? Ce era? 

— Asta, spuse Rosvel, scoțând din buzunar un săculeţ şi 
punându-l pe patul diaconului. E numai aur şi anume 143 de 
monede, dubloni grei. Fiecare monedă e de şaisprezece dolari. 

Diaconul se smuci să smulgă săculeţul, dar o criză de tuse îl 
dobori. Totuşi, puse mâna pe el, apoi căzu pe perne. 

Peste o clipă, murise. 


154 


A doua zi după înmormântare toate rudele mortului se 
adunară ca să afle ultima lui voinţă. Se scuzară că se grăbesc, 
doar trebuiau să se înapoieze acasă. 

— Cred că n-ar fi rău, începu domnul Joe Pratt, una din rudele 
cele mai de aproape, n-ar fi rău, doamnelor şi domnilor, dacă, 
înainte de a ne despărţi, am afla ultima voinţă a răposatului. 
Intre rude trebuie să fie numai încredere şi dragoste şi cred că n- 
am alte sentimente pentru nici unul din cei de faţă. Cred - 
domnul Joe Pratt credea numai dar nu ştia nimic - că sunt cel 
mai îndreptăţit să am grijă de cele rămase de pe urma 
sărmanului diacon. Dar, dacă alţii ar socoti că mă înşel în 
această privinţă... 

Toţi îl asigurară însă că nu se înşeală deloc; aveau doar nevoie 
de un organizator. 

— N-aş fi crezut că diaconul e aşa de bogat precum se zvonea, 
continuă Joe Pratt. Cred că a lăsat vreo zece mii de dolari. 

— Cum? făcu o vară a defunctului, care se afla şi ea printre cei 
setoşi. Am crezut totdeauna că diaconul Pratt are patruzeci 
poate chiar cincizeci de mii de dolari. Şi dumneata vorbeşti de 
zece mii! Mică ar fi, în cazul acesta, partea fiecăruia din noi! 

— Doamnă Martin, ripostă Joe Pratt, cred că nu toţi vor lua 
parte la împărţeala care se va mărgini la rudele cele mai 
apropiate. Dacă nu se va găsi testamentul şi după câte ştiu nu 
există nici unul, zise accentuând, toată averea, mobilă şi imobilă, 
trebuie împărţită în cinci părţi. Deci, după socoteala mea, ar fi 
câte două mii de fiecare. Fireşte că nu e cine ştie ce lucru. 
Totuşi, n-ar fi rău să adaugi această sumă la propria-ţi avere. 

— Dar eu aş vrea să ştiu dacă a lăsat testament insistă 
văduva Martin. Ştiu că diaconul nu putea să nu-şi aducă aminte, 
înainte de moarte, de vara sa Jeny, care e o văduvă săracă. 

— Mi-e frică doamnă Martin, că vă înşelaţi. Doctorul spune că 
se îndoieşte că diaconul a făcut vreo dispoziţie pentru cazul când 
ar muri şi că n-a auzit nimic despre testament. Mary nu ştie nici 
ea despre acest lucru şi habar n-am pe cine să mai întreb. Dar, 
stimatul părinte Wittle crede că testamentul există. 

— AŞ dori să fie un testament, spuse modest preotul. 

— Şi eu aş dori să fie, răspunse grav domnul Joe Pratt, dar 
unde e? 

— Nu ştie nimeni dintre cei de faţă despre vreun testament 
lăsat de defunct? întrebă preotul. 

Nu-i răspunse nimeni. Toţi se priviră unii pe alţii, pe urmă se 


155 


întrebară reciproc, dar nimeni nu ştia nimic. 

— N-a lăsat diaconul vreo hârtie, care să fie deschisă după 
moartea lui? întrebă din nou preotul. 

— Hârtie! făcu Mary. Ba da, unchiul mi-a dat o hârtie ca s-o 
înmânez lui Rosvel Gardiner, când se va înapoia. Dacă, totuşi, n- 
ar fi apucat să-l vadă, trebuia s-o dau tot lui Gardiner. De aceea, 
mi-a adus aminte de hârtia aceasta chiar în ziua când a murit. 

— E, probabil, testamentul, strigă preotul. Ce crezi, 
domnişoară Mary? 

Mary nu se gândise niciodată la testament. Ştia că unchiul ei 
doreşte căsătoria ei cu Rosvel şi, de aceea, credea că această 
dorinţă a lui este exprimată în scrisoarea decedatului către 
Gardiner. In ceea ce priveşte moştenirea, nici prin gând nu-i 
trecuse că unchiul îi va lăsa ceva. 

Mary se duse după scrisoare şi se întoarse repede cu un plic 
sigilat. Domnul Joe Pratt şi stimatul părinte Wittle se grăbiră să i-l 
ia, dar primul izbuti să-i smulgă documentul. 

— «Domnului Rosvel Gardiner, comandantul vasului „Leul de 
mare”, care se află absent», citi Joe şi voi să rupă pecetea. 
Doamna Martin şi doamna Thomas, sora defunctului, se repeziră 
să-l ajute. 

— Daţi-mi voie, spuse Rosvel, cu hotărâre. Scrisoarea îmi este 
adresată mie şi eu o deschid. Nu se deschid scrisori străine. 

— Dar scrisoarea aceasta e de la diaconul Pratt, spuse văduva 
Martin. Poate e testamentul. 

— Chiar în cazul acesta cred că am un oarecare drept să-l 
deschid, adăugă domnul Joe. 

— Cum să nu! spuse doamna Thomas. Doar nu i-am fost 
străini! Şi dacă i-am fost mai aproape decât altcineva, avem 
drept mai mare să-i citim scrisorile? 

— Ştiţi, probabil, continuă Rosvel cu fermitate, că legea 
pedepseşte aspru pe acela care deschide o scrisoare care se ştie 
că nu-i a lui. Domnule, scrisoarea îmi este adresată mie şi cer să 
mi-o restituiţi imediat. 

Domnul Joe îi dădu în silă scrisoarea. 

— Cel puţin trebuie s-o deschizi în faţa noastră, spuse doamna 
Martin Trebuie să ştim ce conţine. 

— Cu ce drept, doamnă? Cred că pot să citesc scrisoarea când 
şi unde vreau. De fapt, dacă conţinutul scrisorii priveşte pe cei 
de faţă, am să vă spun. Pe plic nu scrie ca scrisoarea să fie 
deschisă în faţa martorilor. Totuşi, având în vedere împrejurările, 


156 


prefer s-o deschid în faţa dumneavoastră. 

Rosvel deschise plicul şi arătă tuturor celor de faţă o hârtie cu 
sigiliu şi cu o mulţime de semnături. 

— Aşa, aşa, spuse pescarul Joe, care intrase şi el în odaie, 
împreună cu altă lume, e testamentul. Cum l-am văzut, l-am 
recunoscut. 

— Dar ce ştii despre el, Josee? întrebă văduva. 

— Ce ştiu, doamnă Martin? Am văzut cum diaconul l-a iscălit şi 
a pus pecetea. Pentru el a venit notarul Graft din Riverged şi 
care a vorbit şi despre peceti. 

Rosvel citi documentul de două ori, o privi pe Mary şi i-l 
întinse. Fata citi şi ea şi ochii i se umplură de lacrimi. 

— Nu-l citi acum! făcu Mary. 

— De ce să nu-l citească, domnişoară Mary? întrebă văduva 
Martin. Ba, tocmai acum trebuie să-l citească. Dacă e 
testamentul... 

— Da, e mai bine să aflăm totul dintr-o dată, interveni cu 
hotărâre domnul Joe Pratt. Dacă e testamentul, domnule 
căpitan... 

— E testamentul, domnule, răspunse Rosvel. Şi e semnat, 
sigilat şi iscălit de martori. 

— Atunci citeşte-l! spuse Joe Pratt. Trebuie să ştim cine e 
executorul testamentar. Domnilor, vă rog puţină linişte! 

Toată lumea tăcu şi Rosvel începu să citească testamentul: 

„In numele lui Dumnezeu, amin. Eu Isaia Pratt, din oraşul 
Soutold, comitatul Suffolk, statul New-York, simțind slăbiciunea 
trupească, dar fiind în deplinătatea facultăţilor mintale, declar 
cele ce urmează drept ultima mea voinţă şi las: 

Nepoatei mele Mary Pratt, unica fată a fratelui meu Israel 
Pratt, toată averea mea imobilă, din orice ar consta şi oriunde s- 
ar afla, în deplină proprietate, atât ei, cât şi urmaşilor ei, de veci. 

Las fratelui meu Joe Pratt unul din caii mei, după alegerea lui, 
în schimbul calului care a fost rănit pe când era întrebuințat 
pentru nevoile mele. 

Las surorii mele Johna Thomas oglinda mare din odaia mea de 
culcare şi care a aparţinut, pe vremuri, iubitei noastre mame. 

Las văduvei Caterina Martin, vara mea, perna de ace care se 
află în aceeaşi odaie şi care-i plăcea atât de mult. 

Las nepoatei mele Mary Pratt, pomenită mai sus, unica fată a 
fratelui meu Israel Pratt, toată averea mea mobilă, care se află în 
numerar sau în creanţe, vesela, uneltele agricole, mobila şi 


157 


diferitele obiecte, lucrurile de îmbrăcăminte şi, în general, averea 
mobilă de orice fel. 

Numesc pe Rosvel Gardiner, care se află în serviciul meu şi 
care e absent, fiind plecat din ordinul meu, drept singurul 
executor al testamentului meu, dacă se va înapoia înainte de 
expirarea termenului de şase luni de la moartea mea. Dacă însă 
nu se va înapoia în şase luni, numesc drept executoare a 
testamentului meu pe nepoata şi moştenitoarea mea Mary Pratt. 

Sfătuiesc în modul cel mai serios pe sus-zisa nepoată a mea 
Mary Pratt să se mărite cu sus-zisul Rosvel Gardiner. Dar nu-i 
pun nici o condiţie în privinţa acestui sfat, lăsând fetei mele 
adoptive libertatea de a proceda aşa cum va găsi de cuviinţă.” 

La scurt timp după cele petrecute, Mary urmă sfatul 
răposatului ei unchi. Apoi, luă în posesie toată averea mobilă şi 
imobilă rămasă în urma diaconului Pratt, în afară de suma de 
aproape 2000 de dolari găsită de Gardiner pe insulă. Şi, pentru 
că moştenitorii legali al acestor bani au fost cu neputinţă de 
găsit, Mary şi Rosvel hotărâră să-i împartă între familiile 
marinarilor morţi împreună cu Daget. 

Mai târziu, trimiţându-l pe Gasard la insula focilor, după 
încărcătura rămasă, Gardiner i-a poruncit să ia tot ce rămase 
după moartea lui Daget. Acele mărfuri au fost, de asemenea 
trimise celor în drept şi Rosvel, fireşte, a făcut transportul 
gratuit. 

„Leul de mare” şi-a recăpătat vechea lui siluetă, Gasard 
achitându-se bine de însărcinarea primită. El a mai adus, în afară 
de încărcătura rămasă, o mulţime de piei şi grăsime de focă. 

Rosvel nu l-a uitat nici pe Stimson. l-a cumpărat un vas mic, 
care începu să facă curse regulate între Soutold şi New-York. 

„„.Şi aici ia sfârşit povestea celor doi „Lei de mare” de pe 
coasta americană de răsărit. 


158 


Scriitor reprezentativ pentru literatura americană a 
pionieratului, James Fenimore Cooper s-a născut la 15 
septembrie 1789 în Burlington, statul New Jersey. După câțiva 
ani de studii la Universitatea din Alabama, încearcă diferite 
meserii, printre care şi aceea de marinar. Călătoreşte prin 
Europa şi începe să scrie dintr-un capriciu, vrând să-şi țină o 
promisiune făcută soţiei sale. 

Intr-un timp relativ scurt a scris şi a publicat peste 16 romane 
şi povestiri, dintre cele mai cunoscute fiind: Spionul; Pionierii; 
Ultimul mohican; Piraţii; Urmărirea; Descoperitorul de urme; 
Vânătorul de cerbi. 

Romanele sale au ca subiect viața indienilor, a pionierilor 
americani în căutare de noi pământuri şi bogății, întâmplări din 
războiul de secesiune. Din ciclul celor închinate mării, 
marinarilor, luptei omului cu vrăjmăşia naturii dar şi a semenilor 
săi, face parte romanul „Leii de mare”, alături de altele cu 
aceeași temă între care Pilotul şi Corsarul roşu. 

În 14 septembrie 1851, Fenimore Cooper, cel care avea să fie 
considerat un Walter Scott al Americii, scriitorul cavaler al 
dreptății, al victoriei binelui în toate încleştările, moare la 
Pooperstown, oraş înființat de tatăl său. 


159 


ISBN 973-95436-9-3 LEI: 280 -!- 10 TL — 290 


Autor al unor celebre romane ca Ultimul Mohican, Pieile 
Roșii, Vinătorul de cerbi, Corsarul Roșu, Fenimore Cooper e 
socotit de critica engleză drept un Walter Scott al.Americii. 
În Leii de mare el realizează una dintre cele mai frumoase 
cărți de aventuri, într-un cadru exotic, într-un timp de legendă, 
cu marinari viteji, cu pirați fioroși, cu eroi capabili să captiveze 
toate generațiile de cititori și să rămină pentru intreaga viață, 
de neuitat.