Jules Verne — Tinutul Blanurilor

Jules Verne 


Jules Verne 


Ţinutul blanurilor 
VOLUMUL 1 


PARTEA ÎNTÂI. 

Capitolul I. O serată la fortul Reliance. 

În seara aceea - 17 martie 1859 - căpitanul Craventy 
dădea o serbare la fortul Reliance. 

Cuvântul „serbare” nu trebuie să dea impresia că era 
vorba de o petrecere grandioasă, de un bal la Curte, de un 
„Taout”, cum spun englezii unei reuniuni mondene, 
zgomotoase, sau de o festivitate cu mare orchestră. 
Recepţia căpitanului Craventy era mult mai modestă, deşi 
căpitanul făcuse totul pentru a-i da cât mai multă strălucire. 

Într-adevăr, sub supravegherea caporalului Joliffe, marea 
sală de la parter fusese transformată. Se mai vedeau încă 
pereţii de lemn, întocmiţi din trunchiuri de copac aproape 
necioplite, aşezate orizontal, dar patru steaguri englezeşti, 
puse în cele patru colţuri ale încăperii, şi nişte panoplii, 
împrumutate de la arsenalul fortului, le ascundeau 
goliciunea. Dacă grinzile lungi ale tavanului, zgrunţuroase 
şi negre de fum, se sprijineau pe contraforturi lucrate 
grosolan, în schimb două lămpi cu abajururi de tablă 
atârnau ca nişte adevărate lustre de lanţurile lor şi 
răspândeau suficientă lumină în atmosfera înceţoşată a 
sălii. Ferestrele erau înguste; câteva din ele se asemuiau 
chiar cu ferestruicile unei cetăţi; geamurile, acoperite de 
chiciură groasă, opreau privirile curioase să vadă ce se 
petrece înăuntru, iar două sau trei fâşii de pânză roşie, în 
chip de draperii, potrivite cu gust pe lângă rame, stârneau 
admiraţia invitaţilor. Cât despre podeaua, alcătuită din 


dulapi grei bine îmbinaţi, caporalul Joliffe o măturase cu 
grijă pentru această serată. Nici un fotoliu, nici o canapea, 
nici un scaun sau alt fel de mobilă modernă nu împiedicau 
oaspeţii să se mişte în voie. Bănci de lemn pe jumătate 
îngropate în perete, cuburi masive cioplite din topor şi două 
mese cu picioare groase formau tot mobilierul sălii, dar 
peretele despărțitor, a cărui uşă îngustă, cu un singur 
canat, dădea în camera învecinată, era împodobit pitoresc 
şi cu fast. Agăţate de grinzi, una mai frumoasă ca alta, erau 
rânduite blănuri scumpe care n-ar fi putut fi văzute nici în 
cele mai luxoase vitrine din Regent-Street sau de pe Newski 
Prospect. S-ar fi zis că toată fauna ținuturilor arctice a 
trimis câte un exemplar din cele mai admirabile blănuri ale 
sale, pentru a fi reprezentat în acest decor. Privirile nu ştiau 
la care din ele să se oprească mai întâi: la cele de lup, de 
urs cenuşiu, de urs polar, de lutră, volverenă, vizon, castor, 
ondatra, de hermină sau de vulpe argintie. Deasupra 
acestei expoziţii se desfăşura o deviză ale cărei litere 
fuseseră decupate artistic, din carton colorat - deviza 
cunoscutei Companii a Golfului Hudson: 

PROPELLE CUTEMI 

— Într-adevăr, caporale Joliffe, zise căpitanul Craventy, te- 
ai întrecut pe tine însuţi! 

— Cred şi eu, domnule căpitan, cred şi eu, răspunse 
caporalul. Dar să fim drepţi. O parte din laudele 
dumneavoastră le merită doamna Joliffe, care m-a ajutat în 
toate. 

— Este o femeie pricepută, caporale. 

— Neiîntrecută, domnule căpitan. 

În mijlocul sălii se găsea o sobă uriaşă, jumătate de 
cărămidă, jumătate de teracotă, al cărei burlan gros de 
tablă, ieşind prin acoperiş, împrăştia în văzduh şuvoaie de 
fum negru. Soba trăgea, duduia şi se 

1 Propelle cutem - înfige cuțitul (în limba latină) - o ironie 
a autorului la adresa vânatului fără restricţii. 


Încălzise la roşu, datorită lopeţilor de cărbune pe care le 
arunca fără încetare un soldat anume însărcinat cu această 
îndeletnicire. Câteodată o pală de vânt se-nvârtejea în jurul 
hornului. Un fum acru, împins înapoi, răbufnea atunci prin 
gura sobei şi se răspândeau în sală; limbi de foc lingeau 
uşiţa de fontă şi un nor opac învăluia lumina lămpilor şi 
îmbâcsea grinzile plafonului. Dar acest mic neajuns nu-i 
prea supăra pe invitaţii fortului Reliance. Soba încălzea şi 
căldura pe care o dădea nu era prea scump plătită, căci 
afară bântuia un ger straşnic, sporit de vântul tăios de la 
nord. 

Într-adevăr, se auzea cum şuiera viscolul în jurul casei. 
Fulgii transformați în ace de gheaţă se izbeau ţăcănind de 
chiciura geamurilor. Şuierături ascuţite pătrunzând prin 
uşorii uşilor şi tocurile ferestrelor ajungeau la o intensitate 
supărătoare. Urma apoi o tăcere adâncă. Părea că natura 
se odihnea puţin, apoi vijelia se dezlănţuia din nou cu o 
putere înspăimântătoare. Se simţea cum casa se clatină pe 
piloţi, scândurile trosneau şi grinzile gemeau. Un străin, 
mai puţin obişnuit ca oaspeţii fortului cu asemenea condiţii 
atmosferice, s-ar fi întrebat dacă furtuna nu va dărâma 
această îmbinare de scânduri şi bârne. Dar musafirilor 
căpitanului Craventy le păsa prea puţin de viscol, şi nici 
dacă ar fi fost afară nu s-ar fi speriat mai mult decât petrelii 
albi, care se zbenguiau în plină vijelie. 

Totuşi, în ce-i priveşte, trebuiesc făcute unele observaţii. 
La reuniune luau parte vreo sută de persoane de ambe 
sexe. Două numai - două femei - nu făceau parte din 
personalul obişnuit al fortului Reliance. Acest personal se 
compunea din căpitanul Craventy, locotenentul Hobson, 
sergentul Long, caporalul Joliffe şi din vreo şaizeci de 
soldaţi sau funcţionari ai Companiei. Câţiva erau însuraţi - 
printre alţii, caporalul Joliffe, soţ fericit al unei canadiene 
vioaie şi agere, un anume Mac Nap, scoţian, căsătorit tot cu 
o scoțiană, şi John Rae, care de curând luase de nevastă pe 
o localnică indiană. Fără deosebire de rang, ofiţeri, 


funcţionari sau soldaţi erau în această seară oaspeţii 
căpitanului Craventy. 

Nu toţi lucrau pentru Companie. Forturile din vecinătate - 
şi în aceste ţinuturi distanţa dintre vecini este de cam o sută 
de mile - acceptaseră şi ele invitaţia căpitanului Craventy. 
Un mare număr de funcţionari sau agenţi veniseră de la 
fortul Providence sau fortul Resolution, aparţinând 
circumscripţiei lacului Esclave, şi chiar de la fortul 
Chipewan şi fortul Liard, situate mult mai la sud. Era unul 
din rarele divertismente, o distracţie neaşteptată fără doar 
şi poate, dorită cu înfrigurare de aceşti singuratici, de 
aceşti exilați, pe jumătate pierduţi în pustietatea ținuturilor 
polare. 

În sfârşit, fuseseră poftiţi şi câţiva şefi indieni, care nu 
refuzaseră invitaţia. Aceşti indigeni, în permanent contact 
cu factoriile, furnizau în mare parte, contra diverse mărfuri, 
blănurile cu care făcea negoţ Compania. Erau în general 
indieni Chippewa, oameni voinici, bine legaţi, îmbrăcaţi în 
haine de piele şi cu mantale de blană, şi care făceau o 
impresie deosebită. Faţa lor brună-arămie semăna cu 
măştile pe care le poartă europenii când întruchipează 
personaje feerice, pentru a da „culoare locală” sărbătorilor. 
Pe creştet aveau mănunchiuri de pene de vultur, 
desfăşurate ca evantaiul unei senora ţi care tremurau la 
fiecare miţcare a capului lor acoperit cu păr negru. Aceşti 
şefi, în număr de doisprezece, nu-şi aduseseră nevestele, 
biete „squaws”, care nu erau altceva decât nişte sclave. 

lată dar cine erau oaspeţii din această seară, primiţi de 
căpitan cu toate onorurile la fortul Reliance. Nu se dansa, 
căci n-aveau orchestră, dar bufetul îi înlocuia cu prisosinţă 
pe muzicanţii de la balurile europene. Pe masă trona o 
budincă enormă pe care doamna Joliffe o făcuse cu mâna ei; 
era un uriaş con retezat, din făină şi grăsime de ren şi de 
bou moscat; nu avea poate ouă, lapte şi lămâie după reţeta 
din cărţile de bucate, dar înlocuia aceste lipsuri prin 
proporţiile sale gigantice. Doamna Joliffe tăia mereu felii 


din ea şi tot mai rămânea o cantitate respectabilă. Pe masă 
se mai găseau grămezi de sandvişuri, în care pesmeţii 
marinăreşti înlocuiau feliile fine de pâine englezească; între 
două bucăţi de pesmet, care, cu toate că era foarte tare, nu 
rezista la dinţii indienilor Chippewa, doamna Joliffe 
aranjase în mod ingenios felii mici de „corn-beef”, un fel de 
carne de vită sărată, în locul şuncii de York în aspic, servită 
pe vechiul continent. Cât despre băuturi, whisky-ul şi ginul 
circulau în păhărele de cositor, fără să mai vorbim de un 
punci enorm, menit să încheie serbarea şi despre care 
indienii vor avea ce vorbi multă vreme în wigwam-urile lor. 

Câte laude nu primiră soţii Joliffe în timpul acestei seri! 
Dar şi câtă muncă şi câtă amabilitate desfăşuraseră! Câtă 
alergătură! Cu ce plăcere se îngrijeau de servirea 
băuturilor! Ei nu aşteptau, ci prevedeau dorinţele fiecăruia. 
Aveai măcar timp să ceri sau să vrei ceva? După sandvişuri 
urmau porţiile inepuizabilei budinci! După budincă, 
paharele de gin sau whisky. 

— Mulţumesc, nu, doamnă Joliffe. 

— Eşti prea amabil, domnule caporal, îţi voi cere 
permisiunea să mai răsuflu. 

— Doamnă Joliffe, vă dau cuvântul meu că nu mai pot! 

— Caporale Joliffe, mă copleşiţi! 

— Nu, de data aceasta nu, doamnă, e imposibil! Acestea 
erau răspunsurile pe care le primea aproape invariabil 
fericita pereche. Dar caporalul şi nevasta sa insistau atât de 
mult, încât şi cei mai potrivnici sfârşeau prin a ceda. Şi se 
mânca pe rupte, se bea pe nerăsuflate! Se vorbea cu glas 
tot mai tare! Soldaţii şi slujbaşii se însufleţeau. Aici se 
vorbea de vânătoare, dincolo de negoţ. Câte planuri nu se 
făceau pentru sezonul viitor! Toată fauna regiunilor arctice 
n-ar fi fost de ajuns ca să-i mulţumească pe aceşti vânători 
întreprinzători. De pe acum, urşii, vulpile şi boii moscaţi 
cădeau răpuşi de gloanţele lor! Castorii, herminele, jderii, 
vizonii se prindeau cu miile în capcanele pe care le puneau. 
Blănurile scumpe se vor îngrămădi în magaziile Companiei, 


care în acest an va realiza beneficii peste orice aşteptări! Şi 
în timp ce băuturile servite din belşug aprindeau 
închipuirea europenilor, indienii gravi şi tăcuţi, prea mândri 
pentru a admira, prea prudenţi pentru a promite, îi lăsau 
pe ceilalţi să pălăvrăgească, sorbind între timp cantităţi 
mari din licoarea de foc a căpitanului Craventy. 

Căpitanul, fericit de această larmă veselă, bucuros de 
plăcerea făcută sărmanilor oameni, aruncaţi - cum s-ar 
spune - departe de ţinuturile locuite ale lumii, se plimba 
încântat în mijlocul invitaţilor săi, răspunzând invariabil la 
toate întrebările care se refereau la serbare: 

— Întrebaţi-l pe Joliffe, întrebaţi-l pe Joliffe! 

Şi ei se adresau lui Joliffe, care avea totdeauna câte un 
răspuns amabil pentru fiecare. 

Printre cei ce se-ngrijeau de paza şi de serviciul fortului 
Reliance trebuie pomeniţi câţiva, deoarece ei vor deveni 
obiectul unor întâmplări îngrozitoare pe care nici o minte 
omenească nu putea să le prevadă. Vom menţiona între alţii 
pe locotenentul Jasper Hobson, sergentul Long, soţii Joliffe 
şi pe cele două străine cărora căpitanul le făcea onorurile 
seratei. 

Locotenentul Jasper Hobson era un om de vreo patruzeci 
de ani. Scund şi subţirel, dacă nu era prea robust, în schimb 
energia sa morală îl făcea să învingă toate piedicile şi să 
întâmpine senin orice greutate. Era un „copil al 
Companiei”. Tatăl său, maiorul Hobson, un irlandez din 
Dublin, mort în urmă cu câţiva ani, locuise multă vreme 
împreună cu doamna Hobson în fortul Assimboine. Acolo se 
născuse Jasper Hobson. Acolo, la poalele Munţilor Stâncoşi, 
îşi petrecuse copilăria şi tinereţea, în mijlocul naturii. 
Crescut cu severitate de maiorul Hobson, prin curajul şi 
sângele său rece, ajunsese un adevărat „bărbat” la vârsta 
când alţii mai sunt încă nişte copilandri. Jasper Hobson nu 
era vânător, ci soldat, un ofiţer inteligent şi îndrăzneţ. 

Ca urmare a meritelor sale binecunoscute, fu însărcinat să 
comande o expediţie în Nord. Această expediţie avea drept 


scop să exploreze părţile septentrionale ale lacului Grand- 
Ours şi să înfiinţeze un fort la capătul cel mai îndepărtat al 
continentului american. Plecarea locotenentului Jasper 
Hobson trebuia să aibă loc în primele zile ale lunii aprilie. 

Dacă locotenentul reprezenta tipul desăvârşit al ofițerului, 
sergentul Long, om de cincizeci de ani, a cărui barbă aspră 
părea făcută din fibre de cocos, era tipul soldatului brav, 
ascultător prin temperament, necunoscând decât 
consemnul, nediscutând niciodată un ordin, oricât ar fi fost 
el de neobişnuit, îndeplinind fără crâcnire dispoziţiile 
primite - o veritabilă maşină în uniformă, dar o maşină 
perfectă care nu se uza şi mergea fără oprire şi fără a obosi 
vreodată. Poate că sergentul Long era puţin cam aspru cu 
oamenii săi, cum dealtfel era şi cu sine însuşi. Nu tolera nici 
cea mai mică încălcare a disciplinei, pedepsindu-şi ostaşii 
fără milă la orice abatere, el neputând fi niciodată prins cu 
o greşeală. Trebuie totuşi spus că dacă le comanda ce să 
execute, o făcea fiindcă-l obliga gradul, căci nu simţea nici o 
plăcere să dea ordine. Într-un cuvânt, era un om născut 
pentru a primi dispoziţii, şi anihilarea aceasta a voinţei se 
potrivea cu firea lui pasivă. 

Cu astfel de oameni se fac însă armatele temute. Ei nu 
reprezintă decât braţele în serviciul unui singur creier. Nu 
este aceasta adevărata organizare a forţei? Două tipuri au 
fost imaginate de mitologie. Briareu cu o sută de braţe şi 
Hidra cu o sută de capete. Dacă pui la întrecere aceşti doi 
monştri, care din ei va câştiga? Briareu. 

Pe caporalul Joliffe îl ştim. Era poate „musca”2 din fabulă, 
dar îţi plăcea s-o auzi băâzâind. Ar fi fost mai bun ca 
majordom decât ca soldat; îşi dădea seama şi el. De aceea 
îşi spunea „caporal însărcinat cu amănuntele”, dar s-ar fi 
pierdut de o sută de ori în aceste amănunte, dacă micuța 
doamnă Joliffe nu l-ar fi călăuzit cu o mână sigură. Ca 
urmare, caporalul Joliffe asculta de soţia sa, deşi nu voia s-o 
recunoască, zicându-şi, fără îndoială, ca Sancho, filosoful: 


„Nu-i mare lucru un sfat de femeie, dar trebuie să fii nebun 
să nu-ţi apleci urechea la el”. 

2 Referire la fabula lui La Fontaine „Musca şi diligenţa”. 

Elementul străin printre persoanele de la serată era, cum 
s-a mai spus, reprezentat de două femei în vârstă de 
aproximativ patruzeci de ani. Una din ele merita într- 
adevăr să fie considerată pe primul loc al călătoarelor 
celebre. Rivală a lui Pfeiffer, Tinne, de Hell, numele ei, 
Paulina Barnett, fusese citat cu respect de mai multe ori la 
şedinţele Societăţii regale de Geografie. Paulina Barnett, 
urcând cursul râului Brahmaputra până la munţii Tibetului 
şi traversând apoi un colţ necunoscut al Noii-Olande, de la 
golful Cygnes la golful Carpenterie, dovedise calităţi de 
mare exploratoare. Rămasă de 15 ani văduvă, pasiunea 
călătoriilor o atrăgea tot timpul spre ţări necunoscute. Avea 
o statură înaltă, şi chipul ei, încadrat de un păr lins uşor 
încărunţit, pe care-l pieptăna cu cărare la mijloc, trăda o 
reală energie. Ochii, uşor miopi, se ascundeau în spatele 
ochelarilor cu ramă de argint, sprijiniți pe nasul lung cu 
nări fremătătoare ce păreau că „aspiră spaţiul”. Din mersul 
poate puţin bărbătesc, ca din toată fiinţa sa, se desprindea 
mai puţin graţia decât forţa morală. Era o englezoaică din 
comitatul York, având oarecare avere pe care în cea mai 
mare parte şi-o cheltuia pe expediţii aventuroase. Şi dacă 
se găsea acum la fortul Reliance, însemna că o nouă 
explorare a atras-o la acest post înaintat. După ce fusese în 
regiunile echinoxiale, voia fără îndoială să pătrundă acum 
în ţinuturile polare. Prezenţa ei la fort era un eveniment. 
Directorul Companiei o recomandase printr-o scrisoare 
adresată special căpitanului Craventy, rugându-l să-i 
uşureze celebrei călătoare realizarea proiectului de a 
ajunge până la țărmurile mării polare. O mare încercare 
pentru exploratori! Trebuia reluat drumul parcurs de 
Hearne, Mackenzie, Rae şi Franklin. Câte oboseli, câte 
greutăţi, câte pericole în lupta cu groaznicele stihii ale 
acestei clime! Cum îndrăznea o femeie să se aventureze 


acolo unde atâţia exploratori eşuaseră sau pieriseră? Dar 
străina care se găsea acum la fortul Reliance nu era o 
femeie oarecare; era Paulina Barnett, laureată a Societăţii 
regale de Geografie. 

Mai trebuie adăugat că vestita călătoare avea în serviciul 
ei pe Madge, nu numai slujnică, ci şi prietenă devotată, 
curajoasă, netrăind decât pentru stăpâna ei, o scoțiană din 
vremurile de altădată, pe care şi un Caleb ar fi putut-o lua 
de nevastă fără să-şi strice reputaţia. Madge era cu câţiva 
ani mai în vârstă ca Paulina, şi anume, avea cu cinci ani mai 
mult. Era înaltă şi bine făcută. Amândouă se tutuiau. 
Paulina o considera pe Madge ca pe o soră mai mare; 
Madge o trata pe Paulina ca pe fiica ei. Pe scurt, cele două 
femei formau o singură fiinţă. 

Şi pentru a da totul în vileag, în onoarea doamnei Paulina 
îi poftise căpitanul Craventy în această seară pe funcţionarii 
săi şi pe indienii tribului Chippewa. Într-adevăr, călătoarea 
trebuia să meargă cu detaşamentul locotenentului Jasper 
Hobson în explorarea sa spre nord. În cinstea doamnei 
Paulina Barnett marea sală a factoriei răsuna de urale 
vesele. 

În această memorabilă seară soba a consumat un chintal 
de cărbune din cauză că afară se lăsase un frig de 24* 
Fahrenheit (-32* Celsius), fortul Reliance fiind situat la 
61*47' latitudine septentrională, la mai puţin de 4* de 
Cercul Polar. 

Capitolul II. Hudson Bay fur Company 

— Domnule căpitan... 

— Da, doamnă Barnett. 

— Ce părere aveţi despre locotenentul Jasper Hobson? 

— Cred că este un ofiţer care va ajunge departe. 

— Ce înţelegeţi prin cuvintele „va ajunge departe”? Vreţi 
să spuneţi că va trece de paralela 80? 

Căpitanul Craventy nu putu să-şi stăpânească un surâs la 
această întrebare a doamnei Paulina Barnett. Amândoi 


discutau la gura sobei, în timp ce invitaţii se foiau între 
masa cu mâncăruri şi masa cu băuturi. 

— Doamnă, răspunse căpitanul, Jasper Hobson va face tot 
ceea ce îi este omeneşte posibil ca să-şi îndeplinească 
datoria. Compania l-a însărcinat să exploreze partea de 
nord a terenurilor sale şi să înfiinţeze o factorie cât mai 
aproape de capătul continentului american, iar el o va 
înfiinţa. 

— Este o mare răspundere pe care şi-a asumat-o 
locotenentul Jasper Hobson! Zise călătoarea. 

— Da, doamnă, dar Jasper Hobson n-a dat niciodată înapoi 
în faţa unei misiuni ce i s-a încredinţat, oricât de grea ar fi 
fost. 

— Vă cred, căpitane, răspunse doamna Paulina Barnett, şi- 
| vom vedea pe locotenent la lucru. Dar ce interes îndeamnă 
Compania să construiască un fort la marginea mării 
arctice? 

— Un dublu interes, doamnă, răspunse căpitanul. În scurt 
timp, probabil, Rusia va ceda posesiunile sale guvernului 
Statelor Unite3. În urma acestui fapt, traficul Companiei 
prin Oceanul Pacific va deveni foarte dificil, în afară de 
cazul când va putea fi folosită Trecerea de nord-vest 
descoperită de Mac Clure. Acest lucru e menit să-l confirme 
noile explorări, căci amiralitatea va trimite o navă cu 
misiunea să urce de-a lungul coastei americane de la 
strâmtoarea Behring până la golful Couronnement, limita 
orientală lângă care trebuie înfiinţat noul fort. Dacă 
încercarea reuşeşte, acest punct va deveni o factorie 
importantă, unde se va concentra tot comerţul de piei al 
Nordului. Şi pe când transportul blănurilor prin teritoriile 
indiene cere un timp considerabil şi cheltuieli enorme, 
vapoarele vor putea străbate drumul de la noul fort la 
Oceanul Pacific în numai câteva zile. 

3 Şi, într-adevăr, această previziune a căpitanului 
Craventy s-a realizat mai târziu (N.ed. Franceze). 


— Ar fi într-adevăr un rezultat extrem de important, 
răspunse doamna Paulina Barnett, dacă pasajul de nord- 
vest ar putea fi utilizat. Dar vorbeaţi parcă de un dublu 
interes. 

— Celălalt interes, doamnă, zise căpitanul, iată-l, şi este 
într-un anumit fel o chestiune vitală pentru Companie, a 
cărei origine îmi voi permite să v-o reamintesc în câteva 
cuvinte. Veţi înţelege atunci de ce această societate, atât de 
înfloritoare altădată, este acum ameninţată chiar în sursa 
de unde îşi procură produsele. 

Şi, în câteva cuvinte, căpitanul Craventy făcu istoricul 
celebrei Companii. 

Din timpurile cele mai vechi, omul lua de la animale pieile 
sau blănurile pentru a se îmbrăca. Comerţul de piei îşi are 
deci obârşia în antichitate. Luxul veşmintelor crescu în aşa 
chip, încât se făcură legi restrictive pentru a se stăvili moda 
care avea ca articol principal blănurile. La mijlocul secolului 
al XII-lea, veverița albă şi jderul fură chiar prohibite ca 
îmbrăcăminte. 

În 1553 ruşii înfiinţaseră mai multe centre comerciale în 
stepele septentrionale şi câteva companii engleze nu 
întârziaseră să-i imite. Pe vremea aceea, comerţul cu 
zibeline, hermine, castori etc. Se făcea prin intermediul 
samoezilor. Dar pe vremea reginei Elisabeta folosinţa 
blănurilor scumpe fu restrânsă mult prin decizie regală, şi 
timp de câţiva ani această ramură comercială rămase 
paralizată. 

La 2 mai 1670 un privilegiu fu acordat Companiei de piei a 
Golfului Hudson. Această Companie avea un număr de 
acţionari din înalta societate, pe ducele de York, ducele de 
Albemarle, contele de Shaftsbury etc. Capitalul ei nu era pe 
atunci decât de 8.420 de livre. Avea ca rivale societăţile 
particulare ai căror agenţi francezi, stabiliţi în Canada, 
întreprindeau excursii aventuroase, dar foarte rodnice. 
Aceşti vânători îndrăzneţi, cunoscuţi sub numele de 
„voiajori canadieni”, făcură o asemenea concurenţă 


Companiei abia înfiinţate, încât existenţa ei fu serios 
ameninţată. 

Dar cucerirea Canadei schimbă această situaţie precară. 
Trei ani după luarea Quebec-ului, în 1766, comerţul de piei 
cunoscu un nou avânt. Neguţătorii englezi erau familiarizați 
cu greutăţile acestui soi de trafic, cunoşteau moravurile 
locale, obiceiurile indienilor, modul în care aceştia făceau 
schimburile de mărturi, şi totuşi beneficiile Companiei erau 
încă nule. Mai mult, prin 1784, o serie de comercianţi din 
Montreal se asociară pentru exploatarea blănurilor şi 
înfiinţară solida Companie de Nord-Vest, care centraliza în 
curând toate operaţiunile de acest gen. În 1798 mărfurile 
expediate de noua societate ajung la cifra enormă de 
120.000 de lire sterline, încât Compania Golfului Hudson 
era iarăşi ameninţată în existenţa ei. 

Trebuie amintit aici că acea Companie de Nord-Vest nu se 
dădea în lături de la nici un act imoral, când interesul ei era 
în joc. Exploatând pe propriii lor funcţionari, speculând 
mizeria indienilor, maltratându-i şi jefuindu-i după ce-i 
îmbătau, sfidând legea Parlamentului care interzicea 
vânzarea băuturilor alcoolice pe teritoriile băştinaşilor, 
agenţii Companiei de Nord-Vest realizau beneficii enorme, 
în pofida concurenţei societăţilor americane şi ruse care se 
înfiinţaseră între timp, între altele Compania Americană de 
Blănuri creată în 1809, cu un capital de un milion de dolari, 
care exploata în vestul Munţilor Stâncoşi. 

Dar din toate aceste societăţi, Compania Golfului Hudson 
era cea mai slabă până când, în 18621, după o serie de 
tratative dezbătute îndelungat, ea reuşi să absoarbă pe 
vechea sa rivală - Compania de Nord-Vest - şi luă numele 
de Hudson's Bay fur Company. 

Astăzi această importantă asociaţie nu are alt rival în afară 
de Compania Americană de Blănuri din Saint-Louis. Ea 
posedă numeroase sucursale răspândite pe un ţinut de 
3.700.000 de mile pătrate. Principalele sale factorii sunt 
situate în golful James la gurile râului Severa, în partea de 


sud, şi spre frontierele de nord ale Canadei, lângă lacurile 
Athapeskow, Winnipeg, Superior, Methye, Buffalo, pe 
râurile Columbia, Mackenzie, Saskatchewan, Assinipoil etc. 
Fortul York care domină cursul râului Nelson, afluent al 
golfului Hudson, formează cartierul general al Companiei, 
unde se află principalul său depozit de blănuri. În plus, în 
1842, ea a închiriat contra unei retribuţii anuale de două 
sute de mii de franci centrele ruseşti din America de Nord. 
Mai exploatează şi pe cont propriu imensele terenuri dintre 
Mississippi şi Oceanul Pacific. Compania a trimis în toate 
direcţiile exploratori întreprinzători: pe Hearn către marea 
polară pentru descoperirea Coppermine-ului în 1770, pe 
Franklin, între 1819 şi 1822, pentru explorarea celor 5 550 
mile ale litoralului american; pe Mackenzie care, după ce 
descoperi fluviul ce-i poartă azi numele, ajunse la țărmurile 
Pacificului, la 52*24' latitudine nordică. Între 1833 şi 1834 
ea expedia în Europa următoarele cantităţi de piei şi 
blănuri, cantităţi care vor putea da o idee exactă asupra 
traficului ei comercial: 

Castori. 1.074 

Pergamente şi pui de castor. 92.288 

Ondatra. 694.092 

Viezuri.1.069 

Vulpi.9.937 

Râşi.14.255 

O asemenea producţie trebuia să fi adus Companiei 
Golfului Hudson beneficii considerabile, dar, din păcate, 
cifrele de mai sus nu s-au menţinut şi de circa 20 de ani 
descreşteau neîncetat. 

Căpitanul Craventy i-a explicat doamnei Paulina Barnett 
care a fost cauza acestui regres. 

— Până în 1837, doamnă, zise el, se poate afirma că 
situaţia Companiei era înfloritoare. În acel an exportul 
pieilor urcase la cifra de 2.358.000. Dar de atunci s-a tot 
micşorat şi acum a ajuns la aproape jumătate. 


— Şi cărei cauze atribuiţi această mare scădere în 
exportul blănurilor? Întrebă doamna Paulina Barnett. 

— Împuţinării animalelor pe care incursiunile excesive şi, 
adaug, nepăsarea vânătorilor au provocat-o pe terenurile 
de vânătoare. S-a hăituit şi s-a omorât fără încetare. Aceste 
masacre s-au făcut şi fără discernământ. N-au fost cruţate 
nici femelele gestante, nici puii. Aceasta a dus la 
descreşterea inevitabilă a numarului animalelor cu blană. 
Vidra a dispărut aproape complet şi nu mai poate fi găsită 
decât prin insulele Pacificului de Nord. Castorii s-au 
refugiat în mici grupuri pe malurile râurilor celor mai 
îndepărtate. La fel şi atâtea alte animale preţioase, care au 
trebuit să fugă pentru a scăpa de invazia vânătorilor. 
Capcanele, pline altădată, sunt acum goale. Preţurile urcă, 
şi asta tocmai într-o perioadă când blănurile sunt foarte 
căutate. Vânătorii sunt plictisiţi de starea lucrurilor şi nu 
mai rămân din ei decât îndrăzneţii şi neobosiţii care 
înaintează până la capătul continentului american. 

— Înţeleg acum, răspunse doamna Paulina Barnett, 
interesul pe care Compania îl acordă înfiinţării unei factorii 
pe țărmurile Oceanului arctic, dacă animalele s-au refugiat 
dincolo de Cercul Polar. 

— Da, doamnă, răspunse căpitanul. Dealtfel, era o 
necesitate pentru Companie să se decidă să mute mai la 
nord centrul operaţiunilor sale, căci încă de acum doi ani o 
decizie a Parlamentului britanic a redus cu mult domeniile 
pe care putea să acţioneze. 

— Şi ce a determinat această reducere? Întrebă 
călătoarea. 

— O rațiune economică de mare importanţă, doamnă, de 
care s-au lovit oamenii de stat ai Marii Britanii. Într-adevăr, 
misiunea Companiei nu era să civilizeze ţinuturile. Avea, 
dimpotrivă, interesul să menţină în stare de sălbăticie 
imensul ei domeniu. Orice încercare de defrişare, care ar fi 
îndepărtat animalele cu blană, era necruţător oprită. Deci 
însuşi monopolul ei era inamicul oricărei activităţi agricole. 


Mai mult, orice propunere străină de scopurile sale era 
respinsă fără milă de consiliul de administraţie. Acest regim 
absolutist şi într-un fel amoral a provocat măsurile luate de 
Parlament şi, în 1857, o comisie numită de secretarul de 
stat al coloniilor a luat decizia ca toate terenurile care pot fi 
defrişate pentru agricultură, cum erau teritoriile Râului 
Roşu sau ţinuturile Saskatchewan, să le anexeze Canada, şi 
Companiei să-i fie lăsate doar acele părţi din domeniu care 
n-aveau nici un viitor din punct de vedere al civilizaţiei. În 
anul următor Compania pierdea versantul de vest al 
Munţilor Stâncoşi care revenea direct Oficiului Colonial şi 
nu mai depindea de jurisdicţia agenţilor din golful Hudson. 
Şi iată de ce, doamnă, înainte de a renunţa la traficul de 
blănuri, Compania va încerca explorarea acestor ţinuturi 
nordice, atât de puţin cunoscute, şi va căuta mijloacele să-şi 
deschidă calea spre ele, folosind pasajul de nord-vest spre 
Oceanul Pacific. 

Doamna Paulina Barnett pricepuse acum proiectele de 
viitor ale celebrei Companii. Ea va asista personal la 
înfiinţarea noului fort la capătul mării polare. 

Căpitanul Craventy o pusese la curent cu situaţia, dar 
poate - deoarece îi plăcea să stea de vorbă - ar fi intrat în 
noi amănunte, dacă un incident nu ar fi întrerupt discuţia. 

Într-adevăr, caporalul Joliffe anunţă cu glas tare că, ajutat 
de doamna Joliffe, va trece la prepararea punciului. Acest 
eveniment fu primit aşa cum merita. Izbucniră câteva urale. 
Castronul - mai degrabă un lighean mare - fu umplut cu 
preţioasa băutură. Conţinea cam zece ocale de rachiu. Pe 
fundul vasului se vedeau bucăţile de zahăr, dozat de mâna 
doamnei Joliffe. La suprafaţă pluteau felii de lămâie veche şi 
uscată. Nu mai era nevoie decât să se dea foc acestui lac de 
alcool şi caporalul, cu feştila aprinsă, aştepta ordinul 
căpitanului său, de parcă ar fi fost vorba să aprindă focosul 
unei mine. 

— Dă-i drumul, Joliffe! Zise atunci căpitanul Craventy. 
Flacăra se apropie de băutură şi punciul luă foc imediat, în 


aplauzele tuturor invitaţilor. 

După zece minute, paharele pline circulau prin mulţime şi 
găseau întotdeauna amatori, ca acţiunile când sunt în 
creştere. 

— Ura! Ura! Ura pentru doamna Paulina Barnett! Ura 
pentru căpitan! 

În timp ce răsunau aceste vesele urale, de afară se auziră 
nişte strigăte. Toţi invitaţii amuţiră. 

— Sergent Long, zise căpitanul, vezi ce se întâmplă. Şi, la 
ordinul comandantului său, sergentul lăsă paharul încă plin 
şi părăsi sala. 

Capitolul III. Un savant dezgheţat. 

Când ajunse în culoarul strâmt, la capătul căruia se afla 
intrarea fortului, sergentul Long auzi cum strigătele se 
înteţeau. Se bătea cu putere la poarta care dădea în curtea 
înconjurată de un gard înalt de lemn. Sergentul ieşi din 
fort. Pământul era acoperit cu un strat gros de nea. Intrând 
până la genunchi în zăpada albă, orbit de vijelie, pătruns 
până la oase de frigul aprig, Long traversă curtea pieziş şi 
se îndreptă spre poartă. 

„Cine naiba poate veni pe un astfel de timp?” se-ntrebă 
sergentul, scoțând metodic - s-ar putea spune 
„reglementar” - barele grele care zăvorau poarta. „Numai 
eschimoşii îndrăznesc să înfrunte o asemenea vreme!” 

— Dar deschide odată, deschide! Strigă cineva. 

— Deschid, răspunse sergentul, care într-adevăr era cam 
prea tacticos. 

În sfârşit, batanţii porţii fură deschişi spre interiorul curţii 
şi sergentul se trezi aproape trântit în zăpadă de o sanie 
trasă de şase câini, care mergea ca vântul. N-a lipsit mult 
ca vrednicul Long să fie strivit, dar el se ridică fără să spună 
un cuvânt, închise poarta şi reveni în clădirea principală, cu 
pas măsurat, adică în cadenţa de 75 de paşi pe minut. 

Înfruntând gerul, căpitanul Craventy, locotenentul Jasper 
Hobson şi caporalul Joliffe ieşiseră şi ei şi priveau sania albă 
de zăpadă care se opri în faţa lor. 


Un om cu manta şi glugă îmblănită se dădu imediat jos. 

— Fortul Reliance? Întrebă el. 

— Da, răspunse căpitanul. 

— Căpitanul Craventy? 

— Eu sunt. Cine sunteţi? 

— Un curier al Companiei. 

— Sunteţi singur? 

— Nu, aduc un călător! 

— Un călător! Şi ce face aici? 

— A venit să vadă Luna. 

La acest răspuns, căpitanul se întrebă dacă n-are de-a face 
cu un nebun, şi, în împrejurările date, aveai tot dreptul să 
te gândeşti la aşa ceva. Dar nu apucă să-şi spună părerea. 
Curierul trase afară din sanie o masă inertă, un fel de sac 
acoperit de zăpadă, şi se pregătea să-l ducă în casă, când 
căpitanul îl întrebă: 

— Ce-i în sacul ăsta? 

— Călătorul meu! Răspunse curierul. 

— Cine este? 

— Astronomul Thomas Black. 

— Dar e îngheţat. 

— Nu-i nimic, îl vom dezgheţa. 

Thomas Black, transportat de sergent, caporal şi curier, îşi 
făcu intrarea în fort. Dus într-o cameră de la primul etaj, a 
cărei temperatură era foarte suportabilă graţie unei sobe 
încălzită la roşu, fu întins pe un pat. Căpitanul îi luă mâna 
care era complet îngheţată. I se scoaseră păturile şi 
mantalele de blană cu care era acoperit şi legat ca un 
pachet, şi sub acest înveliş descoperiră un om în vârstă de 
vreo 50 de ani, gras, mic de statură, cu părul cărunt, neras, 
cu ochii închişi şi gura strânsă, ca şi cum buzele i-ar fi fost 
lipite. Nu mai respira sau respira atât de slab, încât suflarea 
sa ar fi aburit foarte puţin o oglindă. Joliffe, după ce îl 
dezvelise, îl întorcea de pe o parte pe alta, zicând: 

— Haide, hai, domnule. Nu vrei să-ţi vii în fire? 


Dar personajul care sosise în aceste împrejurări părea 
mort de-a binelea. Pentru a-i reda căldura pierdută, 
caporalul Joliffe nu mai vedea decât un singur mijloc eroic: 
să-l cufunde în punciul fierbinte. 

Din fericire pentru Thomas Black, locotenentul Jasper 
Hobson avu o altă idee. 

— Aduceţi zăpadă, ceru el. Sergent Long, zăpadă multă! 

Asta nu lipsea în curtea fortului. În timp ce sergentul se 
duse după zăpada cerută, Joliffe îl dezbrăcă pe astronom. 
Corpul nenorocitului era acoperit de plăci albicioase care 
arătau că frigul îl pătrunsese adânc. Trebuia urgent să se 
repună în circulaţie sângele în părţile atacate. Jasper 
Hobson spera să reuşească prin viguroase frecţii cu zăpadă. 
Se ştie că acesta este în general remediul întrebuințat în 
ţinuturile polare pentru a se restabili circulaţia pe care un 
frig tăios a oprit-o, aşa cum opreşte şi cursul apelor. 

Sergentul Long se întoarse, apoi, împreună cu Joliffe, 
fricţionară pe noul venit aşa cum probabil nu fusese încă 
fricţionat niciodată. Nu era o ungere uşoară, o oblojire 
superficială, ci un masaj viguros, cu mânecile suflecate, 
care amintea mai mult de o ţesălare decât de mângâiere. Şi 
în timpul acestei operaţiuni, guralivul caporal îl îndemna tot 
timpul pe călătorul care nu putea să-l audă: 

— Haide, domnule! Hai! Ce idee, să te laşi îngheţat în halul 
ăsta? Hai, nu te mai încăpăţâna atât! 

Dar Thomas Black se încăpăţâna, căci trecuse o jumătate 
de oră fără să consimtă să dea semne de viaţă. Pierduseră 
speranţa să-l reanime, şi maseurii se hotărâseră tocmai să 
înceteze obositorul lor exerciţiu, când sărmanul om lăsă să-i 
scape câteva suspine. 

— Trăieşte! Îşi revine! Exclamă Jasper Hobson. 

După ce-i încălziseră prin frecţii partea exterioară a 
corpului, nu trebuia uitată nici partea interioară. Aşadar, 
caporalul Joliffe se grăbi să vină cu câteva pahare de punci. 
Călătorul se simţi cu adevărat mai bine; îi reveniră culorile 
în obraji, privirea în ochi, cuvântul pe buze şi căpitanul putu 


în sfârşit să spere că Thomas Black îi va spune pentru ce a 
sosit, într-un hal fără de hal, pe aceste meleaguri. 

Astronomul, bine acoperit cu pături, se ridică puţin într-un 
cot şi întrebă cu o voce slabă: 

— Fortul Reliance? 

— Da, răspunse căpitanul. 

— Căpitanul Craventy? 

— Eu sunt şi aş adăuga, domnule, fiţi binevenit. Dar aş 
putea să vă întreb ce căutaţi la fortul Reliance? 

— Vrea să vadă Luna! Răspunse curierul, care probabil că 
ţinea foarte mult la acest răspuns, căci îl rostea pentru a 
doua oară. Dealtfel, el părea să-l satisfacă pe Thomas Black, 
care încuviinţă din cap. 

Apoi reluă: 

— Locotenentul Hobson este aici? 

— Eu sunt, răspunse locotenentul. 

— Nu aţi plecat încă? 

— Încă nu, domnule. 

— Ei bine, domnule, spuse Thomas Black, nu-mi mai 
rămâne decât să vă mulţumesc şi să dorm până mâine 
dimineaţă! 

Căpitanul şi însoțitorii săi se retraseră, lăsându-l pe 
ciudatul personaj să se odihnească în linişte. O jumătate de 
oră mai târziu, serbarea luă sfârşit şi invitaţii se duseră la 
locuinţele lor - fie în încăperile fortului, fie în câteva clădiri 
care se găseau în afara incintei lui. 

A doua zi Thomas Black era aproape restabilit. Constituţia 
sa viguroasă rezistase frigului aspru. Un om ca toţi ceilalţi 
n-ar fi putut fi reanimat, dar el nu era ca toţi ceilalţi. 

Şi acum, cine era de fapt acest astronom? De unde venea? 
De ce făcuse această călătorie prin teritoriile Companiei, în 
timp ce iarna era în toi? Ce însemna răspunsul curierului? 
Să vadă Luna! Dar oare Luna nu se poate vedea de 
orişiunde, şi trebuie s-o cauţi tocmai în regiunile polare? 

Acestea erau întrebările ce şi le punea căpitanul Craventy. 
Dar a doua zi, după ce discută o oră cu noul său oaspete, 


află totul. Thomas Black era într-adevăr un astronom de la 
Observatorul din Greenwich, atât de strălucit condus de 
domnul Airy. Minte luminată şi ageră mai mult decât 
speculativă, Thomas Black, după douăzeci de ani de când îşi 
exercita meseria, adusese mari servicii ştiinţelor 
uranografice. În viaţa particulară era cu totul dezarmat, 
deoarece nu fiinţa în afara problemelor astronomice, trăind 
în cer, nu pe pământ, un demn urmaş al savantului lui La 
Fontaine, care se pitise într-un puţ4. Cu el nu era posibilă 
nici o discuţie, dacă nu era vorba de stele şi constelații. Era 
un om sortit să trăiască într-o lunetă. Dar când studia cerul, 
era un observator fără pereche în lume! De câtă neobosită 
răbdare dădea dovadă! Era capabil să pândească lungi 
întregi apariţia unui fenomen cosmic. Avea, dealtfel, o 
specialitate: bolizii şi stelele căzătoare, şi descoperirile sale 
în această ramură a meteorologiei meritau să fie amintite. 
Aşa că, de câte ori era vorba de observaţii migăloase, de 
măsurători dificile, de determinări precise, se recurgea la 
Thomas Black care poseda o „abilitate a ochiului” cu totul 
remarcabilă. A putea să cercetezi cerul nu era hărăzit 
oricui. Nu e de mirare deci că astronomul din Greenwich fu 
ales pentru următoarea cercetare care interesa în cel mai 
înalt grad ştiinţa selenografică. 

4 Referire la fabula lui La Fontaine. „Astrologul care se 
lasă să cadă într-un puț”. 

Se ştie că în timpul unei eclipse totale de soare, Luna este 
înconjurată de un cerc luminos. Dar care este originea 
acestui cerc? Este el un obiect real? Nu e mai degrabă un 
efect al difracției razelor solare în preajma Lunii? E o 
chestiune pe care studiile efectuate până la acea dată n-au 
putut-o rezolva. 

Încă din 1706 astronomii descriseseră în mod ştiinţific 
această aureolă luminoasă. Louville şi Halley în timpul 
eclipsei totale din 1715, Maraldin 1724, Antonio de Ulloa în 
1778, Bouditch şi Ferrer, în 1806, studiaseră în mod 
minuţios această coroană, fără ca din teoriile lor 


contradictorii să se poată trage vreo concluzie definitivă. Cu 
prilejul eclipsei totale din 1842, savanţi de toate neamurile 
- Airy, Arago, Peytal, Laugier, Mauvais, Otto Struve, Petit, 
Baily etc. Căutară să obţină o soluţie completă despre 
originea fenomenului; dar oricât de exigente fură 
cercetările, „dezacordul”, zice Arago, „care există între 
observaţiile făcute din diverse locuri de câtre astronomi 
încercaţi, în privinţa aceleiaşi eclipse totale, a răspândit 
asupra acestui fenomen atâtea confuzii, că nu este acum 
posibil să se ajungă la nici o concluzie certă asupra cauzei 
sale”. De la această epocă fură studiate şi alte eclipse totale 
de soare, dar nici acele observaţii nu duseră la un rezultat 
concludent. 

Totuşi problema interesa în cel mai înalt grad studiile 
selenografice. Trebuia rezolvată cu orice preţ. Acum, o 
nouă ocazie se prezenta pentru a se putea studia coroana 
luminoasă, atât de controversată până atunci. O eclipsă 
totală de soare, totală pentru extremitatea de nord a 
Americii, Spaniei, nordului Africii etc., trebuia să aibă loc la 
18 iulie 1860. Atunci interveni o înţelegere între astronomii 
din diverse ţări, pentru ca să se facă simultan observaţii în 
diferite puncte ale zonelor în care eclipsa va fi totală. În 
felul acesta, Thomas Black fu însărcinat să studieze eclipsa 
în partea septentrională a Americii. Trebuia deci să se 
găsească aproximativ în aceleaşi condiţii în care se aflau 
astronomii englezi, care se deplasaseră în Suedia şi 
Norvegia pe timpul eclipsei din 1851. 

E lesne de înţeles că Thomas Black primi cu entuziasm 
ocazia ce-i fusese oferită ca să studieze aureola luminoasă. 
Trebuia de asemenea să identifice pe cât posibil natura 
acelor protuberanţe roşietice care apar în diverse puncte 
din conturul satelitului terestru. Dacă astronomul din 
Greenwich reuşea să elucideze fără tăgadă problema, avea 
drept la elogiile savanților din întreaga Europă. 

Thomas Black se pregăti deci de plecare; obţinu 
călduroase scrisori de recomandare pentru agenţii 


principali ai Companiei Golfului Hudson. Tocmai atunci o 
expediţie avea să fie întreprinsă la limitele septentrionale 
ale continentului, pentru a se crea acolo o nouă factorie. 
Era o ocazie de care trebuia să profite. Thomas Black plecă, 
traversă Atlanticul, debarcă la New York, ajunse, 
străbătând lacurile, până la Agenţia Râului Roşu, apoi, din 
fort în fort, purtat de o sanie iute, mânată de un curier al 
Companiei, în pofida iernii, a frigului şi cu toate pericolele 
unei călătorii prin ţinuturile arctice, ajunse la 17 martie la 
fortul Reliance, în împrejurările pe care le cunoaştem. 

Acestea fură explicaţiile date de astronom căpitanului 
Craventy, care se puse cu totul la dispoziţia lui Thomas 
Black. 

— Dar, domnule Black, îi spuse el, de ce erai atât de grăbit 
să ajungi aici, când eclipsa de soare trebuie să aibă loc abia 
în 1860, adică anul viitor? 

— Căpitane, răspunse astronomul, am auzit că se trimite o 
expediţie pe litoralul Americii, dincolo de paralela 70, şi nu 
voiam să pierd posibilitatea de a pleca împreună cu 
locotenentul Hobson. 

— Domnule Black, răspunse căpitanul, dacă locotenentul 
ar fi pornit între timp, mi-aş fi făcut o îndatorire din a vă 
însoţi eu însumi până la marginea mării polare. 

Apoi repetă astronomului că acesta putea conta pe el în 
orice situaţie şi că era binevenit la fortul Reliance. 

Capitolul IV. O factorie. 

Lacul Esclave este unul dintre cele mai întinse ce se 
întâlnesc în regiunea aflată dincolo de paralela 61. El are o 
lungime de 150 de mile, o lăţime de 50 şi este situat exact 
la 61*25' latitudine şi 114* longitudine vestică. Toată 
regiunea înconjurătoare coboară în lungi pante spre un 
centru comun, o largă depresiune a solului, ocupată de lac. 

Aşezarea acestui lac în mijlocul ținuturilor cu vânat, în 
care mişunau altădată animalele cu blană, atrăsese încă de 
mult atenţia Companiei. Numeroase cursuri de apă se 
vărsau sau izvorau aici, ca Mackenzie, Râul Finului, 


Atapeskow etc. Astfel, mai multe forturi importante fură 
construite pe malurile lor: fortul Providence la nord, fortul 
Resolution la sud. Cât despre fortul Reliance, el ocupa 
capătul de nord-est al lacului şi se găsea nu mai departe de 
300 de mile de vărsarea râului Chesterfield, un estuar lung 
şi îngust format de apele golfului Hudson. 

Lacul Esclave este presărat - ca să zicem aşa - cu mici 
insule înalte de o sută până la două sute de picioare, 
granitul şi mica ieşind la suprafaţă în anumite locuri. Pe 
malul său septentrional se întind păduri dese, învecinate cu 
partea stearpă şi îngheţată a continentului care a primit pe 
drept cuvânt numele de Ţara Blestemată. În schimb, 
regiunea de sud, formată în special din calcar, este netedă, 
fără o colină sau măcar o movilă. Aici se află limita dincolo 
de care nu trec aproape niciodată marile rumegătoare ale 
Americii polare - buffalos sau bizoni, a căror carne 
alcătuieşte aproape exclusiv hrana vânătorilor canadieni şi 
indigeni. 

Arborii de pe malul septentrional se grupează în păduri 
minunate. Să nu vă miraţi că se poate întâlni o vegetaţie 
atât de frumoasă într-o zonă atât de îndepărtată. În 
realitate, lacul Esclave nu este situat la o latitudine mai 
înaltă decât regiunile din Norvegia şi Suedia unde se află 
Stockholm sau Christiania. Dar trebuie remarcat că liniile 
izoterme, pe care căldura este distribuită în mod egal, nu 
urmează neapărat paralelele terestre şi că, la aceeaşi 
latitudine, America este incomparabil mai rece decât 
Europa. În aprilie pe străzile din New York mai e încă 
zăpadă, şi totuşi New York este aproape pe aceeaşi paralelă 
ca şi Azorele. Asta pentru că natura continentului, situaţia 
sa în raport cu oceanele şi chiar conformaţia solului 
influenţează mult condiţiile climaterice. 

În timpul verii, fortul Reliance era înconjurat de o 
vegetaţie care înveselea privirea după asprimea unei ierni 
lungi. Lemnele nu lipseau în pădurile din preajmă, alcătuite 
aproape numai din plopi, pini şi mesteceni. În insulele de pe 


lac creştea o salcie foarte frumoasă, în desişuri era mult 
vânat care nu părăsea aceste meleaguri nici în sezonul 
rece. Mai la sud, vânătorii fortului hăituiau cu succes bizoni, 
elani şi nişte porci spinoşi de Canada, a căror carne este 
foarte bună la gust. Cât despre apele lacului Esclave, ele 
erau pline de peşte. Păstrăvii ajungeau la dimensiuni 
extraordinare şi greutatea lor depăşea de multe ori 60 de 
livre. Ştiucile, mihalţul vorace, un soi de lipan numit de 
englezi „peştele albastru”, legiuni nenumărate de tittameg, 
„carregu-alb” cum îl numesc naturaliştii, mişunau în lac. 
Hrana pentru oamenii din fortul Reliance nu era o 
problemă, natura satisfăcea nevoile lor şi, cu condiţia să fie 
bine îmbrăcaţi în timpul iernii, cum sunt vulpile, jderii, urşii 
şi alte animale cu blană, puteau să înfrunte clima aspră. 

Fortul propriu-zis se compunea dintr-o clădire de bârne cu 
etaj şi parter, care servea drept locuinţă comandantului şi 
ofiţerilor săi. În jurul ei se aflau locuinţele soldaţilor, 
depozitele Companiei şi birourile în care se făceau 
schimburile. O micuță capelă, căreia nu-i lipsea decât 
preotul, şi o pulberărie completau ansamblul construcţiilor 
fortului. Totul era înconjurat de o curte având o 
împrejmuire înaltă de 20 de picioare, vast paralelogram, 
prevăzut cu patru mici bastioane cu acoperişul ţuguiat, 
aşezate în cele patru colţuri ale împrejmuirii. Fortul putea fi 
deci apărat contra unui atac - precauţiune necesară 
odinioară când indienii, în loc să aprovizioneze cu blănuri 
Compania, luptau pentru independenţa teritoriilor locuite 
de ei, precum şi împotriva agenţilor şi soldaţilor asociaţiilor 
rivale care-şi disputau pe vremuri posesiunea şi exploatarea 
acestui bogat ţinut al blănurilor. 

Compania Golfului Hudson număra pe atunci, pe tot 
domeniul său, un personal de aproximativ 1.000 de oameni. 
Ea exercita asupra soldaţilor şi slujbaşilor ei o autoritate 
absolută, care mergea până la dreptul asupra vieţii lor. Şefii 
factoriilor puteau să dea salarii după cum credeau de 
cuviinţă şi să fixeze preţul proviziilor şi al blănurilor. Graţie 


acestui sistem nesupus nici unui control, nu rareori ei 
realizau beneficii care se ridicau la mai mult de 300 la sută. 

Se va vedea, dealtfel, din tabelul următor, extras din 
Călătoria căpitanului Robert Lade, în ce condiţii se făceau 
schimburile cu indienii care ajunseseră adevărații şi cei mai 
buni vânători ai Companiei. Blana de castor era la acea 
epocă unitatea de schimb, slujind la achiziţionări şi la 
vânzări. Indienii plăteau: 

Pentru o puşcă.10 pielicele de castor 

1/2 livră de pulbere 1 ,,„, 

4 livre de plumb.1 „,„, 

ltopor.l „,„,„ 

6 cuţite.1 „„,„ 

1 livră obiecte de sticlă.1 „,„, 

1 haină cu galoane.6 „,„,, 

1 haină fără galoane.5 „,„, 

1 haină de damă cu galoane.6 „,„, 

1 livră de tutun.1 „,„,, 

1 cutie de pudră.1 „,„, 

1 pieptene şi o oglindă.2 „,„,„ 

Dar, în ultimii ani, blana de castor deveni aşa de rară, că a 
trebuit aleasă altă unitate de schimb. Acum pielea de bizon 
servea pentru troc. Când un indian se prezenta la fort, 
agenţii îi dau atâtea fise de lemn câte piei a adus, şi în 
aceeaşi încăpere el schimba fisele contra produselor 
manufacturate. Cu acest sistem, Compania care, dealtfel, 
fixa în mod arbitrar valoarea obiectelor pe care le cumpăra 
şi a celor pe care le vindea, nu putea să nu realizeze şi 
realiza în adevăr beneficii considerabile. 

Acestea erau normele stabilite în diversele factorii, şi deci 
şi la fortul Reliance. Doamna Paulina Barnett putu să le 
studieze în timpul şederii sale acolo, care se prelungi până 
la 16 aprilie. Călătoarea şi locotenentul Hobson discutau 
deseori împreună, făurind proiecte grandioase, şi erau 
foarte hotărâți să nu dea înapoi în faţa nici unui obstacol. 
Cât despre Thomas Black, el nu scotea nici un cuvânt decât 


dacă era vorba de misiunea sa specială. Problema coroanei 
luminoase şi a protuberanţelor roşietice ale Lunii îl pasiona. 
Se vedea că-şi închinase toată viaţa soluționării ei şi reuşi 
să-i trezească şi călătoarei un interes deosebit pentru 
această cercetare ştiinţifică. Ah! Cât doreau să treacă de 
Cercul Polar şi cât de depărtată li se părea amândurora, 
dar mai ales nerăbdătorului astronom din Greenwich, data 
de 18 iulie 1860. 

Pregătirile de plecare nu putură să înceapă decât la 
mijlocul lunii martie şi trecu o lună până să se isprăvească. 
Trebuia într-adevăr o munca îndelungată pentru a organiza 
o expediţie prin regiunile polare. Aveau de luat alimente, 
îmbrăcăminte, unelte, arme, muniții. 

Trupa comandată de locotenentul Jasper Hobson era 
alcătuită dintr-un ofiţer, doi subofiţeri şi zece soldaţi, din 
care trei căsătoriţi care-şi luau nevestele cu ei. lată lista 
acestor oameni, pe care căpitanul Craventy îi alesese 
printre cei mai energici şi hotărâți. 

1 Jasper Hobson. Locotenent 

2 Long. Sergent 

3 Joliffe. Caporal 

4 Petersen. Soldat 

5 Belcher.” 

6 Rae." 

7 Marbre.” 

8 Garry.” 

9 Pond.” 

10 Mac Nap.” 

11 Sabine.” 

12 Hope.” 

13 Kallet.” 

În plus: 

Doamna Rae, Doamna Joliffe, Doamna Mac Nap. 

Din afara fortului: 

Doamna Paulina Barnett Madge. 

Thomas Black. 


În total 19 persoane care trebuiau să fie transportate mai 
multe sute de mile printr-un ţinut pustiu şi puţin cunoscut. 

În vederea acestei expediţii, agenţii Companiei 
strânseseră la fortul Reliance tot materialul necesar. O 
duzină de sănii cu atelajele de câini erau gata pregătite. 
Aceste vehicule rudimentare erau întocmite din scânduri 
uşoare, legate între ele prin bare transversale. O prelungire 
formată dintr-o bucată de lemn arcuită şi ridicată ca vârful 
unei patine îngăduia săniei să despice zăpada fără să se 
afunde. Şase câini înhămaţi doi câte doi serveau de motor 
fiecărei sănii, motor inteligent şi rapid care, sub biciul lung 
al conducătorului, putea străbate până la 15 mile pe oră. 

Îmbrăcămintea călătorilor se compunea din haine de piele 
de ren, căptuşite cu blană. Toţi purtau flanele de lână ca să- 
i ferească de neaşteptatele schimbări de temperatură care 
sunt atât de frecvente la această latitudine. Fiecare ofiţer 
sau soldat, femeie sau bărbat era încălţat cu cizme din piele 
de focă cusute cu fibre nervoase, încălţăminte pe care 
indigenii o lucrează cu o pricepere neîntrecută. Aceste 
cizme sunt absolut impermeabile şi nu stingheresc mersul, 
fiind foarte suple. Li se pot adapta tălpici din lemn de pin, 
lungi de trei, patru picioare, care suportă greutatea omului 
pe zăpadă şi-i permit să se deplaseze cu mare viteză, aşa 
cum alunecă patinatorii pe gheaţă. Căciuli de blană şi 
centuri din piele de căprioară completau echipamentul. 

În materie de arme, locotenentul Hobson lua cu el muniții 
în cantitate suficientă: puşca reglementară dată de 
Companie, pistoale şi câteva săbii; ca unelte: topoare, 
ferăstraie, tesle şi altele necesare dulgheritului; ca 
ustensile - tot ce era nevoie pentru buna funcţionare a unei 
factorii în condiţiile de acolo: o sobă, o maşină de gătit de 
fontă, două pompe de aer destinate ventilaţiei, o halkett- 
boat - barcă de cauciuc pe care o umfli în momentul când 
vrei să te foloseşti de ea. 

Cât despre hrană, puteai să te bizui pe vânătorii din 
detaşament. Câţiva din aceşti soldaţi erau gonaci pricepuţi, 


iar reni sunt destui în regiunile polare. Triburi întregi de 
indieni şi eschimoşi, lipsiţi de pâine sau de orice alt aliment, 
se hrăneau numai cu acest vânat care se găseşte în mari 
cantităţi şi e foarte gustos. Totuşi, punând la socoteală 
întârzierile şi greutăţile de tot soiul care survin 
întotdeauna, trebuia luată şi o anumită cantitate de 
alimente. Aceasta se compunea din carne de bizon, de elan, 
de căprioară, strânse în urma numeroaselor vânători 
organizate la sudul lacului, carne sărată de vită care rezistă 
multă vreme, felurite preparate indiene în care carnea, 
tăiată şi redusă la un fel de tocătură măruntă, îşi conservă 
toate elementele nutritive într-un volum foarte mic. Astfel 
pulverizată, carnea nu mai e nevoie să fie gătită şi devine în 
această formă un aliment foarte hrănitor. 

În materie de băuturi, locotenentul Hobson luă mai multe 
butoaie de rachiu şi de whisky, decis dealtfel să 
economisească pe cât posibil alcoolul, care este dăunător 
sănătăţii la latitudinile înalte. Dar, în schimb, Compania 
pusese la dispoziţia expediției, odată cu o mică farmacie 
portativă, sucuri de lămâie, lămâi şi alte produse naturale 
indispensabile pentru prevenirea şi combaterea 
scorbutului, boală atât de gravă pe aceste meleaguri. Toţi 
oamenii, dealtfel, fuseseră aleşi cu grijă, nici prea graşi, nici 
prea slabi, obişnuiţi de ani de zile cu clima aspră, pentru a 
putea suporta mai uşor greutatea unei expediţii spre 
Oceanul polar. În plus, erau veseli din fire, curajoşi, 
întreprinzători şi acceptaseră de bunăvoie această misiune. 
Li se dădea un salariu dublu pe toată durata şederii la 
capătul continentului american, dacă reuşeau să se 
stabilească dincolo de paralela şaptezeci. 

O sanie specială, ceva mai confortabilă, i se dăduse 
doamnei Paulina Barnett şi credincioasei ei Madge. Această 
femeie curajoasă nu voia să fie tratată altfel decât tovarăşii 
săi de drum, dar ea trebui să cedeze la insistenţele 
căpitanului, care nu era în fond decât interpretul dorințelor 


Companiei. Doamna Paulina Barnett fu nevoită deci să se 
resemneze. 

Cât despre astronomul Thomas Black, vehiculul care-l 
adusese la fortul Reliance trebuia să-l conducă până la ţinta 
sa, împreună cu micul său bagaj de savant. Instrumentele 
astronomice, puţine la număr - o lunetă pentru cercetările 
selenografice, un sextant pentru stabilirea latitudinii, un 
cronometru pentru fixarea longitudinii - câteva hărţi, 
câteva cărţi, toate împreună încăpeau fără dificultate în 
sanie şi Thomas Black n-avea a se teme că atelajul cu câini 
se va poticni pe drum. 

Nu fusese uitată nici mâncarea pentru animale. Era de 
hrănit un număr de 72 de câini, o adevărată haită de care 
vânătorii detaşamentului trebuiau să se ocupe în mod 
special. Inteligenţi-şi viguroşi, ei fuseseră cumpăraţi de la 
indienii Chippewa, care se pricep să-i crească în acest scop. 

Organizarea micului grup fu dusă iute la bun sfârşit. 
Locotenentul Jasper Hobson se dărui muncii cu un zel demn 
de toată lauda. Mândru de această misiune, pasionat de 
opera sa, nu voia să lase la o parte nimica pentru a nu 
compromite succesul expediției. Caporalul Joliffe se afla 
mereu în treabă, fără să facă însă mare lucru; dar prezenţa 
nevestei sale era şi avea să fie foarte utilă. Doamna Paulina 
Barnett se împrietenise cu doamna Joliffe, o canadiană 
vioaie şi inteligentă, blondă, cu ochii mari şi blânzi. 

Se înţelege de la sine că nici căpitanul Craventy nu se 
dădu în lături de la nimic pentru a asigura reuşita 
expediției. 

Din instrucţiunile primite de la agenţii superiori ai 
Companiei, reieşea importanţa pe care ei o atribuiau 
acestei expediţii şi creării unei noi factorii dincolo de 
paralela 70. Se poate deci afirma că se făcu tot ce era 
omeneşte posibil pentru atingerea acestui scop. Dar natura 
nu va isca oare piedici de netrecut în drumul curajosului 
locotenent? Acest lucru nu putea să-l prevadă nimeni! 

Capitolul V. De la fortul Reliance la fortul Entreprise. 


Sosiră primele zile frumoase. Verdele colinelor începea să 
se ivească sub stratul de zăpadă, aproape topit în unele 
locuri. Câteva zburătoare - lebede, cocoşi de munte, vulturi 
pleşuvi şi alte păsări migratoare venind din sud - 
străbăteau aerul ceva mai cald. Mugurii se umflau pe 
ramurile din vârful plopilor, mestecenilor şi sălciilor. 
Băltoacele mari, formate ici şi colo de topirea zăpezilor, 
atrăgeau rațele cu capul roşu, ale căror soiuri sunt atât de 
variate în America septentrională. Gariile, pufinii, „eider- 
duck”-urile plecau spre nord să caute ţinuturi mai reci. 
Şoarecii de pădure, mici cât o alună, îndrăzneau să iasă din 
găurile lor şi lăsau pe sol urme capricioase cu cozile lor 
scurte şi ascuţite. Era îmbătător să sorbi razele soarelui pe 
care primăvara le făcea atât de înviorătoare! Natura se 
deştepta din somnul ei cel lung, după nesfârşita noapte a 
iernii, şi, trezindu-se, surâdea. Efectul acestei renaşteri se 
face mult mai simţit în mijlocul regiunilor polare decât în 
orice altă parte a globului. 

Cu toate acestea, dezgheţul nu era complet. Termometrul 
Fahrenheit arăta 41* (5*C), dar temperatura scăzută a 
nopţilor menținea pe întinsul câmpiei un strat solid de 
zăpadă - situaţie favorabilă, dealtfel, pentru alunecatul 
săniilor şi de pe urma căreia Jasper Hobson voia să profite 
înainte de dezgheţul total. 

Gheaţa lacului nu crăpase încă. Vânătorii erau norocoşi în 
incursiunile pe care le făceau de o lună pe vastele şi 
netedele câmpuri unde începea să se ivească vânatul. 
Doamna Paulina Barnett nu înceta să admire uimitoarea 
îndemânare cu care aceştia se serveau de tălpicile lor. 
Înarmaţi cu aceşti „conduri pentru zăpadă”, viteza lor ar fi 
egalat-o pe cea a unui cal în galop. Urmând sfatul 
căpitanului Craventy, călătoarea făcea exerciţii pentru a 
putea păşi cu asemenea încălțări şi în scurt timp învăţă să 
alunece cu agilitate pe întinderea de nea. 

De câteva zile, indienii veneau în grupuri la fort, pentru a 
schimba ce vânaseră iarna, pe obiecte manufacturate. 


Sezonul nu fusese prea bun. Nu aduceau multe blănuri; 
cele de jder şi de vizon erau destul de numeroase, dar 
pielicelele de castor, lutru, râs, hermină şi vulpe erau 
puţine. Bine făcea deci Compania că se străduia să 
exploateze mai la nord noi teritorii, care scăpaseră până 
acum lăcomiei oamenilor. 

La 16 aprilie, dimineaţa, locotenentul Jasper Hobson şi 
detaşamentul său erau gata de plecare. Itinerarul a putut fi 
dinainte stabilit pe porţiunea cunoscută a regiunii, care se 
întinde între lacul Esclave şi lacul Grand-Ours, situat 
dincolo de Cercul Polar. Jasper Hobson trebuia să ajungă la 
fortul Confidence, care se găsea la extremitatea 
septentrională a acestui lac. O oprire cât se poate de 
indicată pentru reaprovizionarea detaşamentului era fortul 
Entreprise, aflat la două sute de mile spre nord-vest, pe 
ţărmul micului lac Snure. Parcurgând 15 mile pe zi, Jasper 
Hobson socotea să facă această haltă în primele zile ale 
lunii mai. 

După ce pleca de acolo, detaşamentul trebuia să ajungă pe 
drumul cel mai scurt la litoralul american şi să se îndrepte 
apoi spre capul Bathurst. Se înţeleseseră ca, după un an, 
căpitanul Craventy să trimită un convoi de merinde la capul 
Bathurst şi ca locotenentul să detaşeze câţiva oameni care 
să întâmpine convoiul, pentru a-l călăuzi spre locul unde va 
fi stabilit noul fort. În acest fel, viitorul factoriei era ferit de 
orice neplăceri, iar locotenentul cu însoțitorii săi, aceşti 
exilați de bunăvoie, vor putea ţine cât de cât legătura cu 
semenii lor. 

Încă de dimineaţă, la 16 aprilie, săniile cu atelajele lor se 
aflau în faţa porţii fortului şi-şi aşteptau călătorii. Căpitanul 
Craventy întruni oamenii care compuneau detaşamentul şi 
le adresă câteva cuvinte pline de căldură. Înainte de toate, 
el le recomandă să fie strâns uniţi în mijlocul pericolelor pe 
care erau chemaţi să le înfrunte. Supunerea faţă de şefi era 
o condiţie indispensabilă pentru succesul acestei operaţiuni 
- operă de abnegaţie şi devotament. Cuvântarea căpitanului 


fu primită cu urale. Apoi îşi luară cu toţii repede rămas bun 
şi fiecare se aşeză în sania care-i fusese repartizată. Jasper 
Hobson şi sergentul Long erau în frunte. Doamna Paulina 
Barnett şi Madge îi urmau. Madge mânuia cu uşurinţă 
lungul bici eschimos, terminat cu un şfichi dintr-o fibră 
nervoasă întărită. Thomas Black şi unul din soldaţi, 
canadianul Petersen, formau al treilea echipaj al caravanei. 
Săniile următoare erau ocupate de soldaţi şi de celelalte 
femei. Caporalul Joliffe şi doamna Joliffe încheiau coloana. 
Conform ordinelor lui Jasper Hobson, fiecare conducător 
trebuia să păstreze pe cât posibil locul de la plecare şi să 
ţină distanţa, ca să nu se işte nici o învălmăşeală. Într- 
adevăr, ciocnirea acestor sănii în plină viteză putea să 
provoace un accident grav. Părăsind fortul Reliance, Jasper 
Hobson o luă spre nord-vest. Trebui mai întâi să treacă un 
râu lat care unea lacul Esclave cu lacul Wolmsley. Dar 
această apă, încă îngheţată, nu se deosebea de imensa 
câmpie albă. Un covor uniform de zăpadă acoperea 
întreaga regiune şi săniile, trase de atelajele lor rapide, 
zburau pe stratul de gheaţă. 

Timpul era frumos, dar încă rece. Soarele suia uşor pe 
orizont şi desena pe cer o curbă foarte alungită. Razele 
sale, răsfrânte strălucitor de zăpadă, dădeau mai mult 
lumină decât căldură. Din fericire, nu era nici un pic de 
vânt, iar calmul atmosferic făcea frigul mai suportabil. Cu 
toate acestea, din cauza vitezei săniilor, aerul biciuia feţele 
însoţitorilor locotenentului Hobson, care nu erau obişnuiţi 
cu asprimea climei polare. 

— Merge bine, îi spuse Jasper Hobson sergentului, care 
stătea nemişcat lângă el, ca în poziţie de drepţi, călătoria 
începe mulţumitor. Cerul este senin, temperatura bună, 
atelajele noastre aleargă ca un tren accelerat şi dacă 
vremea va continua să fie frumoasă, nu vom avea piedici în 
cale. Ce părere ai, sergent Long? 

— Sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră, locotenente 
Jasper. Răspunse sergentul, care nu putea gândi altfel 


decât şeful său. 

— Eşti tot aşa de hotărât ca şi mine să împingem cât mai 
departe posibil cercetarea noastră spre nord? 

— Va fi destul să daţi comanda, domnule locotenent, şi eu o 
voi executa. 

— Ştiu, sergent, răspunse Jasper Hobson, ştiu că e 
suficient să ţi se dea un ordin, pentru ca el să fie executat. 
Ar fi bine ca oamenii noştri să înţeleagă ca dumneata 
importanţa misiunii noastre şi să se devoteze cu trup şi 
suflet intereselor Companiei! Ah, sergent Long, sunt sigur 
că dacă ţi-aş da un ordin imposibil... 

— Nu există ordine imposibile, domnule locotenent. 

— Ce spui? Şi dacă ţi-aş ordona să mergi la Polul Nord? 

— M-aş duce, domnule locotenent. 

— Şi să te întorci! Adăugă surâzând Jasper Hobson. 

— M-aş întoarce, răspunse liniştit sergentul Long. În 
timpul acestei discuţii dintre locotenentul Hobson cu 
sergentul său, doamna Paulina Barnett şi Madge schimbau 
şi ele câteva cuvinte, de câte ori un urcuş mai abrupt 
încetinea puţin mersul săniei. Cele două vajnice femei, cu 
capul bine acoperit de glugile lor de lutru şi aproape 
îngropate într-o blană groasă de urs polar, priveau natura 
aspră şi siluetele înalte şi albe ale ghețarilor care se 
profilau la orizont. Detaşamentul trecuse de colinele care 
accidentau malul septentrional al lacului Esclave şi ale 
căror culmi erau încoronate de scheletele strâmbe ale 
arborilor desfrunziţi. Câmpia nesfârşită se-ntindea cât 
vedeai cu ochii, cu totul uniformă. Câteva păsări însufleţeau 
vasta singurătate cu zborul şi strigătele lor. Printre ele se 
vedeau cârduri de lebede care emigrau spre nord. Penele 
lor se confundau cu albul zăpezilor. Nu le puteai deosebi 
decât dacă se proiectau pe cerul cenuşiu. Când coborau pe 
sol, parcă se contopeau cu el şi ochiul cel mai ager n-ar fi 
putut să le desluşească. 

— Ce ţinut ciudat! Zise doamna Paulina Barnett. Ce 
diferenţă între regiunile polare şi plaiurile noastre înverzite 


din Australia! Îţi aminteşti, buna mea Madge, când căldura 
ne toropea pe malurile golfului Carpentaria, îţi aminteşti de 
cerul acela necruţător, fără pic de nor, fără o scamă de 
ceaţă? 

— Fata mea, răspunse Madge, nu am ca tine darul 
amintirilor. 'Tu-ţi păstrezi impresiile, pe când eu le uit. 

— Cum, Madge, exclamă doamna Paulina Barnett, ai uitat 
căldurile tropicale din India şi Australia? Nu ţi-a rămas 
nimic în minte din chinurile noastre, când apa ne lipsea în 
pustiu, când razele de soare ne frigeau până la oase, când 
nici noaptea nu aducea un răgaz suferințelor noastre? 

— Nu, Paulina, nu, răspunse Madge, înfăşurându-se strâns 
în blănurile ei, nu, nu-mi amintesc! Şi cum aş putea să-mi 
aduc aminte de suferinţele de care vorbeşti, de căldură, de 
chinurile setei, în momentul ăsta, mai ales, când gheţurile 
ne înconjoară din toate părţile şi când e suficient să scot 
mâna afară ca să strâng imediat un pumn plin de zăpadă? 
Tu îmi vorbeşti de căldură când noi îngheţăm sub blana de 
urs care ne acoperă! Îţi aminteşti de razele fierbinţi ale 
soarelui, când acest soare de aprilie nu poate nici măcar să 
topească ţurţurii din colţul buzelor noastre! Nu, fata mea, 
nu-mi spune că există arşiţă în altă parte, nu-mi repeta că 
m-am plâns cândva că mi-a fost prea cald, fiindcă nu te-aş 
crede! 

Doamna Paulina Barnett nu se putu împiedica să nu 
surâdă. 

— Dar, adăugă ea, ţi-e chiar aşa de frig, buna mea Madge? 

— Da, fata mea, mi-e frig, dar această temperatură nu-mi 
displace. Din contră. O astfel de climă trebuie să fie foarte 
sănătoasă şi sunt sigură că mă voi simţi foarte bine în acest 
colţ al Americii! E într-adevăr un ţinut frumos! 

— Da, Madge, un ţinut admirabil, şi încă n-am văzut până 
acum nimic din minunăţiile peisajului. Dar aşteaptă să 
facem călătoria până la ţărmul mării polare, lasă iarna să 
vină cu gheţurile ei gigantice, cu mantia ei de nea, cu 
vijeliile polare, cu aurorele boreale, cu splendidele ei 


constelații, cu lunga ei noapte de şase luni şi abia atunci vei 
înţelege că natura este, pretutindeni, mereu nouă. 

Astfel vorbea doamna Paulina Barnett, lăsându-se purtată 
pe aripile bogatei sale imaginaţii. În aceste ţinuturi 
pierdute, cu o climă necruțătoare, nu voia să vadă decât 
desfăşurarea celor mai frumoase fenomene ale naturii. 
Instinctele ei de călătoare erau mai puternice decât însăşi 
raţiunea. Pe meleagurile polare ea nu vedea decât poezia 
emoţionantă, legendele depănate de vestitele saga şi pe 
care barzii le-au cântat încă din timpul lui Ossian5. Dar 
Madge, mai realistă, nu ignora nici pericolele unei expediţii 
spre ţinuturile arctice, nici suferinţele unei ierni petrecute 
la mai puţin de 30* de Polul arctic. 

Într-adevăr, oameni mult mai viguroşi pieriseră din cauza 
oboselii, a lipsurilor, a torturilor morale şi fizice, în această 
climă aspră. Fără îndoială că misiunea locotenentului Jasper 
Hobson nu trebuia să-l ducă până la latitudinile cele mai 
înalte ale globului. Nu era vorba să ajungă la Pol şi să 
meargă pe urmele lui Parry, Ross, Mac Clure, Kane şi 
Morton. Dar după ce treci de Cercul Polar, încercările sunt 
aproape la fel peste tot şi nu devin mai grele direct 
proporţional cu creşterea latitudinii. Jasper Hobson nu 
intenţiona să ajungă mai departe de paralela 70! Fie. Dar 
nu trebuie să uităm că Franklin şi nefericiţii săi tovarăşi au 
murit de foame şi frig, când nici măcar nu depăşiseră 68* 
latitudine septentrională! 

În sania în care se găseau domnul şi doamna Joliffe se 
vorbea despre cu totul alte lucruri. Caporalul băuse poate 
mai mult la petrecerea de rămas bun, căci, în mod 
excepţional, o contrazicea pe micuța lui nevastă. Da, îi ţinea 
piept, ceea ce nu se întâmpla decât în împrejurări cu totul 
neobişnuite. 

5 Poet legendar irlandez (sec. III). 

— Nu, doamnă Joliffe, nu! Să nu-ţi fie teamă de nimic. O 
sanie nu este mai greu de condus decât o trăsurică trasă de 


ponei şi naiba să mă ia dacă nu sunt în stare să mân un 
atelaj de câini! 

— Nu mă-ndoiesc de priceperea ta, răspunse doamna 
Joliffe. Te rog însă să-ţi mai domoleşti mişcările. Ai şi ajuns 
în fruntea caravanei şi-l aud pe locotenentul Hobson care-ţi 
strigă să-ţi reiei locul în spate. 

— Lasă-l să strige, doamnă Joliffe, lasă-l să strige! Şi 
caporalul, fluturând din nou biciul deasupra atelajului, mări 
mai mult viteza săniei. 

— Fii atent, Joliffe, repetă micuţa-i nevastă. Nu mâna prea 
repede! Suntem la coborâş! 

— Coborâş! Răspunse caporalul. Asta numeşti tu coborâş, 
doamnă Joliffe? Dimpotrivă, eu văd că urcăm! 

— Îţi repet că mergem la vale. 

— Eu susţin că urcăm! Uite cum trag câinii! 

Orice ar fi spus încăpăţânatul, câinii nu trăgeau defel. 
Înclinarea solului era, din contră, foarte accentuată. Sania 
cobora cu o rapiditate extraordinară şi se găsea cu mult 
înaintea detaşamentului. Domnul şi doamna Joliffe erau 
hurducaţi în fiecare moment. Izbiturile provocate de 
inegalităţile stratului de zăpadă deveneau mai dese. Cei doi 
soţi, aruncaţi când la dreapta, când la stânga, se loveau 
unul de altul şi erau scuturaţi tot timpul, îngrozitor. Dar 
caporalul nu voia să ţină seama de nimic, nici de 
recomandările soţiei sale şi nici de strigătele locotenentului 
Hobson. Acesta, înțelegând primejdia unei curse atât de 
nebuneşti, mâna mai repede propriul său atelaj pentru a-i 
ajunge pe nesăbuiţi, şi toată caravana îl urma. 

Dar caporalul îi dădea înainte cu o iuţeală din ce în ce mai 
mare. Viteza săniei îl îmbăta! Gesticula, ţipa şi mânuia biciul 
lung, cum ar fi făcut-o un sportsman desăvârşit. 

— Grozav instrument biciul, exclamă el, iar eschimoşii îl 
folosesc cu o dibăcie neîntrecută! 

— Dar tu nu eşti eschimos! Strigă doamna Joliffe, 
încercând în zadar să oprească braţul imprudentului 
conducător. 


— Am auzit, spuse caporalul, am auzit că eschimoşii pot să 
atingă cu biciul orice câine din atelaj, acolo unde vor. Ei pot 
chiar, cu ajutorul şfichiului, să le smulgă vârful urechii, când 
cred că e nevoie. Voi încerca şi eu... 

— Nu încerca, Joliffe, nu încerca! Strigă femeia, speriată la 
culme. 

— Nu-ţi fie teamă de nimic, doamnă Joliffe, nu-ţi fie teamă! 
Mă pricep! Uite că al cincilea câine din dreapta îşi face de 
cap! Îi voi da o lecţie! 

Dar caporalul nu era încă, fără-ndoială, destul de 
„eschimos” nici destul de obişnuit cu mânuirea biciului al 
cărui şfichi lung depăşeşte cu patru picioare partea 
dinainte a atelajului, căci biciul se învârti şuierând şi când 
se-ntoarse, după o lovitură greşită, se înfăşură în jurul 
gâtului meşterului Joliffe însuşi; căciula îi zbură de pe cap. 
Fără îndoială că, dacă nu era această căciulă, caporalul şi- 
ar fi smuls propria-i ureche. 

În acest moment, câinii o luară pieziş, sania se clătină şi se 
răsturnă în zăpadă. Din fericire, stratul era gros şi cei doi 
soţi nu avură nimic de suferit. Dar ce ruşine pentru caporal! 
Şi ce privire îi aruncă nevasta lui! Şi ce mustrări îi făcu 
locotenentul Hobson! 

Sania fu îndreptată, dar se luă hotărârea ca de-acum 
înainte hăţurile vehiculului, ca şi cele ale menajului, să le 
ţină de drept doamna Joliffe. Caporalul, foarte plouat, 
trebui să se resemneze şi detaşamentul, după această 
scurtă oprire, porni iar la drum. 

În timpul celor 15 zile care urmară, nu se produse nici un 
incident. 

Timpul era favorabil, temperatura suportabilă şi la 1 mai 
detaşamentul ajunse la fortul Entreprise. 

Capitolul VI. Un duel între wapiti. 

Expediția parcursese o distanţă de 200 de mile de când 
plecase de la fortul Reliance. Călătorii, favorizați de lungi 
amurguri, alergând zi şi noapte cu săniile lor, erau morţi de 


oboseală când ajunseră pe malurile lacului Snure, lângă 
care se ridica fortul Entreprise. 

Acest fort, înfiinţat de Compania Golfului Hudson abia de 
câţiva ani, nu era în realitate decât un post de 
aprovizionare de mică importanţă. Servea de fapt drept 
popas detaşamentelor care însoțeau convoaiele cu blănuri 
venite de la lacul Grand-Ours, situat la aproximativ 300 de 
mile spre nord-vest. Vreo doisprezece soldaţi formau garda. 
Fortul se compunea numai dintr-o casă de lemn, cu o curte 
înconjurată de un gard. Dar, oricât de puţin confortabilă ar 
fi fost această locuinţă, însoțitorii locotenentului Hobson îşi 
găsiră cu plăcere adăpost în ea şi timp de două zile se 
odihniră după primele oboseli ale călătoriei. 

Primăvara polară începuse să-şi facă simțită în aceste 
ţinuturi firava sa influenţă. Troienele de zăpadă se topeau 
treptat, şi nopţile nu mai erau atât de reci pentru a o 
îngheţa din nou. Câteva smocuri de muşchi, câteva 
graminee răsăreau ici-colo şi nişte flori mici, aproape fără 
culoare, îşi arătau corola umedă printre pietre. Aceste 
manifestări ale naturii, pe jumătate trezită după lunga 
noapte de iarnă, bucurau ochii istoviţi de albul zăpezilor, şi 
rarele specimene ale florei arctice păreau încântătoare. 

Doamna Paulina Barnett şi Jasper Hobson se folosiră de 
răgazul lor pentru a vizita malurile micului lac. Amândoi 
aveau simţul naturii şi o admirau cu entuziasm. Mergeau 
deci împreună printre gheţurile prăvălite, pe lângă 
cascadele care se formau brusc sub acţiunea razelor solare. 
Suprafaţa lacului Snure era încă solidă. Nici o crăpătură nu 
anunţa un apropiat dezgheţ. Câteva iceberg-uri în curs de 
topire, presărate pe suprafaţa lacului, luau forme pitoreşti 
care aveau efecte stranii, mai ales când lumina, irizată de 
crestele lor, îşi schimba culorile. S-ar fi zis că sunt părţi 
dintr-un curcubeu frânt de o mână puternică şi care se 
încrucişau pe sol. 

— Spectacolul este într-adevăr minunat, domnule Hobson! 
Zise doamna Paulina Barnett. Efectele acestea luminoase se 


modifică la infinit, după locul în care ne aflăm. Nu vi se pare 
şi dumneavoastră că suntem aplecaţi asupra deschizăturii 
unui imens caleidoscop? Dar poate că sunteţi blazat în faţa 
acestei privelişti atât de noi pentru mine. 

— Nu, doamnă, răspunse locotenentul. Cu toate că sunt 
născut pe acest continent şi mi-am petrecut aici copilăria şi 
tinereţea, nu mă satur niciodată să privesc aceste frumuseți 
sublime. Dar dacă entuziasmul dumneavoastră este atât de 
mare când soarele îşi răspândeşte lumina peste acest ţinut, 
adică acum când astrul zilei i-a schimbat aspectul, ce se va 
întâmpla când vă va fi dat să priviţi aceste teritorii în timpul 
marilor geruri ale iernii? Vă voi mărturisi, doamnă, că 
soarele, care este atât de preţios pentru regiunile 
temperate, cred că strică puţin înfăţişarea continentului 
meu arctic! 

— Poate, domnule Hobson, răspunse doamna Paulina 
Barnett, surâzând la această părere a locotenentului. Eu zic 
că soarele este totuşi un excelent tovarăş de drum şi că nu 
trebuie să ne plângem de căldura pe care ne-o dăruieşte, 
nici chiar în regiunile polare. 

— Ah, doamnă, răspunse Jasper Hobson, eu sunt dintre cei 
care socotesc că e mai bine să vizitezi Rusia iarna şi Sahara 
în timpul verii. Atunci vezi aceste ţări sub aspectul care le 
caracterizează. Nu! Soarele este un astru pentru zonele 
înalte şi pentru ţările calde. La 30* de Pol, el nu se mai află 
la locul potrivit. Cerul acestui ţinut este cerul curat şi rece 
al iernii, cer plin de stele pe care-l aprinde câteodată 
strălucirea aurorei boreale. Aici este ţara nopţii, nu a zilei, 
şi această lungă noapte a Polului vă rezervă tot felul de 
încântări şi privelişti minunate. 

— Domnule Hobson, zise doamna Paulina Barnett, aţi 
vizitat vreodată zonele temperate ale Europei şi Americii? 

— Da, doamnă, şi le-am admirat după cum merită. Dar am 
revenit totdeauna pe plaiurile natale cu o pasiune mai 
arzătoare şi cu un entuziasm înnoit. Sunt omul frigului şi, 
într-adevăr, n-am nici un merit că-l înfrunt. El nu are nici un 


efect asupra mea şi, la fel ca eschimogşii, pot să trăiesc luni 
întregi într-o casă de zăpadă. 

— Domnule Hobson, răspunse doamna Paulina Barnett, 
felul dumneavoastră de a vorbi despre acest temut inamic 
îţi încălzeşte sufletul! Sper să pot să mă arăt demnă de 
dumneavoastră, şi oricât de departe aţi merge ca să 
înfruntaţi gerul de la Pol, îl vom înfrunta împreună. 

— Bine, doamnă, bine, şi ar fi de dorit ca toţi cei cemă 
urmează, soldaţi şi femei, să se arate tot atât de hotărâți ca 
şi dumneavoastră. Atunci am putea ajunge departe! 

— Dar n-aveţi a vă plânge de felul cum a început expediţia, 
îi spuse călătoarea. Până acum, nici un accident! Un timp 
favorabil pentru mersul săniilor. O temperatură 
suportabilă! Totul s-a desfăşurat după cum ne-am dorit. 

— Fără îndoială, doamnă, răspunse locotenentul, dar 
tocmai acest soare, pe care-l admiraţi atât, va înmulţi 
greutăţile şi obstacolele din calea noastră. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule Hobson? 

— Vreau să spun că razele lui vor schimba curând aspectul 
şi natura ținutului, zăpada topită nu va mai prezenta o 
suprafaţă netedă pentru alunecarea săniilor, solul va deveni 
din nou inegal şi dur, câinii noştri obosiţi nu ne vor mai duce 
iute ca săgeata, fluviile şi lacurile îşi vor relua starea lichidă 
şi va trebui să le înconjurăm sau să le trecem prin vad. 
Toate aceste schimbări, doamnă, datorită influenţei solare, 
vor însemna întârzieri, oboseli, primejdii dintre care cele 
mai mici sunt zăpezile sfărâmicioase care alunecă sub 
picioare sau avalanşele care se prăvălesc de pe înălțimile 
munţilor de gheaţă! Da, iată ce veţi avea de pe urma 
soarelui, care în fiecare zi se ridică din ce în ce mai sus de 
orizont! Ţineţi bine minte acest lucru, doamnă! Dintre cele 
patru elemente ale cosmogoniei antice, unul singur ne este 
util, necesar şi indispensabil aici - aerul. lar celelalte trei - 
pământul, focul şi apa - n-ar trebui să existe pentru noi! 
Sunt contrarii naturii regiunilor polare! 


Locotenentul exagera, desigur. Doamna Paulina Barnett ar 
fi putut uşor combate aceste opinii, dar nu-i displăcea să-l 
audă pe Jasper Hobson vorbind atât de pătimaş. 
Locotenentul iubea nemăsurat ţinutul spre care o duceau 
meandrele vieţii ei de călătoare în acest moment, şi asta era 
o garanţie că el nu va da înapoi înaintea nici unui obstacol. 

Şi cu toate acestea, Jasper Hobson avea dreptate când 
învinovăţea soarele de greutăţile ce vor surveni mai târziu. 
Lucrul se văzu curând, când, după trei zile, la 4 mai, 
detaşamentul îşi reluă drumul. Termometrul, chiar şi în 
orele cele mai friguroase din timpul nopţii, se menținea la 
peste 32* Fahrenheit6. Vastele ţinuturi începeau să se 
dezgheţe complet. Mantia albă se prefăcea în apă. 
Asperităţile solului, alcătuit din roci de formaţie primitivă, 
se simțeau datorită hurducăturilor din ce în ce mai 
numeroase care zdruncinau săniile şi prin urmare şi pe 
călători. Câinii, din cauza greutăţii cu care trăgeau sania, 
erau forţaţi să meargă încet. Fără mare primejdie, i se 
puteau încredința acum hăţurile imprudentului caporal 
Joliffe. Nici strigătele şi nici loviturile de bici n-ar fi făcut 
atelajele istovite să capete o viteză mai mare. 

De aceea se întâmpla, din când în când, ca oamenii, pentru 
a reduce din greutatea purtată de câini, să meargă o parte 
din drum pe jos. Acest mod de locomoţie convenea, dealtfel, 
vânătorilor detaşamentului, pe măsură ce se înainta spre 
teritoriile mai bogate în vânat. Doamna Paulina Barnett şi 
credincioasa sa Madge îi urmăreau cu mare interes pe 
aceşti vânători. Thomas Black, din contra, arăta un 
dezinteres total faţă de orice exerciţii cinegetice. Doar nu 
venise în aceste ţinuturi depărtate în scopul de a vâna 
vizonul sau hermina, ci numai pentru a cerceta Luna în acel 
moment precis, când va acoperi cu discul său discul 
soarelui. Prin urmare, când astrul nopţilor apărea deasupra 
orizontului, nerăbdătorul astronom îl mânca din ochi. Ceea 
ce-l făcu pe locotenent să spună: 


6 Această cifră a termometrului Fahrenheit corespunde lui 
zero la termometrul lui Celsius (Nota ed. Franceze). 

— Hei, domnule Black! Dacă prin absurd Luna n-ar veni la 
întâlnirea din 18 iulie 1860, acest lucru ar fi foarte neplăcut 
pentru dumneata! 

— Domnule Hobson, răspunse grav astronomul, dacă 
Luna-şi va permite o asemenea încălcare a bunei-cuviinţe, o 
voi da în judecată. 

Principalii vânători ai detaşamentului erau soldaţii Marbre 
şi Sabine, mari meşteri în această meserie. Căpătaseră o 
dibăcie fără pereche şi nici cei mai îndemânatici indieni nu 
i-ar fi putut întrece în agerimea ochiului şi iscusinţa mâinii. 
Puneau capcane şi vânau cu puşca; cunoşteau toate 
uneltele cu care poţi prinde jderii, vidrele, vulpile, urşii etc. 
Nici o viclenie nu le era străină. Marbre şi Sabine erau 
oameni pricepuţi şi inteligenţi, şi căpitanul Craventy făcuse 
bine când îi trecuse în detaşamentul locotenentului Hobson. 

Dar în timpul cât mergea micul grup, nici Marbre, nici 
Sabine n-aveau răgaz să pună capcane. Nu puteau să se 
îndepărteze decât o oră sau două, cel mult, şi trebuiau să se 
mulţumească numai cu vânatul care le venea în bătaia 
puştii. Fură foarte fericiţi când putură răpune pe unul din 
acei mari rumegători ai faunei americane, care se întâlnesc 
extrem de rar la o latitudine atât de ridicată. 

Într-o zi, în dimineaţa de 15 mai, cei doi vânători, 
locotenentul Hobson şi doamna Paulina Barnett se 
depărtară cu câteva mile spre est de drumul caravanei. 
Marbre şi Sabine obţinuseră de la locotenentul lor 
permisiunea de a merge pe nişte urme proaspete pe care le 
descoperiseră, şi nu numai că Jasper Hobson le dăduse 
voie, dar vru să-i însoţească şi el împreună cu doamna 
Paulina Barnett. 

Aceste urme arătau, fără doar şi poate, că pe acolo 
trecuseră de curând vreo şase cerbi mari. Nu încăpea nici o 
îndoială. Marbre şi Sabine susțineau categoric acest lucru 


şi la nevoie puteau numi şi specia din care făceau parte 
rumegătoarele. 

— Prezenţa unor astfel de animale în această regiune pare 
să vă surprindă, domnule Hobson? Întrebă doamna Paulina 
Barnett pe locotenent. 

— Într-adevăr, doamnă, răspunse Jasper Hobson, rar se 
întâlnesc asemenea specii dincolo de 57* latitudine. Când le 
vânăm, asta se întâmplă la sud de lacul Esclave, acolo unde 
se găsesc mlădiţe de salcie şi plop, precum şi un soi de 
trandafiri sălbatici care le place foarte mult cerbilor. 

— Trebuie atunci să admitem că aceste rumegătoare, ca şi 
animalele cu blană, hărţuite de vânători, se refugiază acum 
în regiuni mai liniştite. 

— Nu văd altă explicaţie a prezenţei lor în dreptul 
paralelei 75, răspunse locotenentul, în cazul când cei doi 
oameni ai noştri nu s-au înşelat asupra naturii şi originii 
urmelor. 

— Nu, domnule locotenent, răspunse Sabine, nu! Marbre 
şi cu mine nu ne-am înşelat. Aceste urme de pe sol sunt ale 
unor cerbi pe care noi vânătorii îi numim cerbi roşii şi al 
căror nume indigen este „wapiti”. 

— Şi eu sunt sigur, adăugă Marbre. Nişte vechi vânători ca 
noi nu se pot înşela. Dealtfel, domnule locotenent, n-auziţi 
cumva nişte şuierături curioase? 

Jasper Hobson şi însoțitorii săi ajunseseră în acest moment 
la poalele unei mici coline ale cărei pante lipsite de zăpadă 
se puteau urca uşor. Se grăbiră s-o facă în timp ce 
şuierăturile semnalate de Marbre se auzeau ceva mai tare. 
Strigăte asemănătoare cu zbieretele măgarilor se 
amestecau câteodată cu fluierăturile şi dovedeau că cei doi 
vânători nu se înşelaseră. 

Jasper Hobson, doamna Barnett, Marbre şi Sabine, ajunşi 
în vârful colinei, priviră spre câmpia ce se întindea spre est. 
Solul accidentat mai era alb din loc în loc, dar de multe ori 
verdele deschis contrasta cu peticele imaculate de zăpadă. 
Ici-colo se-nălţau câţiva arbuşti strâmbi şi desfrunziţi. 


În zare se desluşeau mari iceberg-uri, care se profilau pe 
fondul cenuşiu al cerului. 

— Wapiti, wapiti, iată-i! Exclamară în acelaşi timp Sabine 
şi Marbre, arătând cam la un sfert de milă spre est un grup 
compact de animale uşor de recunoscut. 

— Dar ce fac acolo? Întrebă doamna Paulina Barnett. 

— Se bat, doamnă, răspunse Jasper Hobson. Aşa se 
comportă când soarele le-nfierbântă sângele! Încă un efect 
nefericit al astrului strălucitor. 

De la distanţa la care se găseau, Jasper Hobson, doamna 
Paulina Barnett şi vânătorii putură desluşi uşor grupul de 
wapiti. Erau exemplare superbe ale speciei de cerbi care 
este cunoscută sub diverse denumiri: cerbi cu coarne 
rotunjite, cerbi americani, elani cenuşii şi elani roşii. Aceste 
animale elegante aveau picioare subţiri. Erau cafenii cu 
pete roşietice, a căror culoare devenea mai vie în timpul 
sezonului cald. După coarnele lor albe şi rămuroase 
recunoşteai masculii sălbatici, căci femelele nu posedă 
această podoabă. Wapiti erau altădată răspândiţi în toate 
regiunile Americii septentrionale şi se găseau în mare 
număr în statele Uniunii. Dar după desţelenirea pământului 
în mai toate ţinuturile, pădurile dispărând sub topoarele 
pionierilor, wapiti fuseseră nevoiţi să se refugieze în 
colţurile nelocuite ale Canadei. Dar şi aici îşi pierdură 
curând liniştea şi trebuiră să se adăpostească în 
împrejurimile golfului Hudson. Wapiti este de fapt mai mult 
un animal al ținuturilor reci; dar, aşa cum spusese 
locotenentul, el nu se găseşte în mod obişnuit mai jos de 
paralela 57. Deci aceştia nu ajunseseră aici decât pentru a 
fugi de triburile Chippewa, care pustiau coasta vânându-i 
până la stârpire, şi a dibui un loc neumblat, care nu lipseşte 
niciodată într-un pustiu. 

Între timp wapiti se băteau mai departe cu îndârjire. 
Animalele nu-i văzuseră pe vânători a căror intervenţie n-ar 
fi întrerupt, probabil, lupta. Marbre şi Sabine, care ştiau 


bine cu ce luptători orbiţi de furie aveau de-a face, puteau 
deci să se apropie liniştiţi şi să tragă în ei când voiau. 

Locotenentul Hobson îi îndemnă s-o facă. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule locotenent, răspunse 
Marbre. Să nu risipim pulberea şi gloanţele. Aceste animale 
se omoară între ele şi vom avea oricând timp să-i ridicăm pe 
cei învinşi. 

— Oare wapiti au vreo valoare comercială? Întrebă 
doamna Paulina Barnett. 

— Da, doamnă, răspunse Jasper Hobson, pieile lor, care 
sunt mai subţiri decât ale elanilor propriu-zişi, se tăbăcesc 
şi sunt foarte apreciate. Frecate cu grăsimea şi creierul 
animalului, devin foarte suple şi suportă tot atât de bine 
uscăciunea ca şi umezeala. Astfel, indienii nu pierd nici o 
ocazie pentru a-şi procura piei de wapiti. 

— Dar carnea lor e bună de mâncat? 

— Nu cine ştie ce, ba chiar deloc. E tare, n-are gust şi 
grăsimea se sleieşte imediat ce-o iei de pe foc şi se lipeşte 
de dinţi. Deci e o carne puţin căutată, cu siguranţă 
inferioară celei a altor cerbi. Dar, bineînţeles, în lipsă de 
altceva, în timpul zilelor de foamete, se consumă şi-i 
hrăneşte pe oameni tot aşa de bine ca şi oricare alta. 

Doamna Paulina Barnett şi Jasper Hobson discutau astfel 
de câteva minute, când lupta între cerbi se schimbă 
deodată. Oare rumegătoarele îşi satisfăcuseră furia? Sau îi 
zăriseră pe vânători şi simţiseră apropierea primejdiei? 
Orice ar fi fost, în acelaşi timp, cu excepţia a doi wapiti 
foarte mari, toţi o luară la goană spre est cu o viteză 
nemaipomenită. În câteva clipe animalele dispăruseră şi 
calul cel mai iute n-ar fi putut să le ajungă. 

Doar doi cerbi splendizi la vedere rămăseseră pe câmpul 
de bătaie, cu capul aplecat înainte, împingându-se cu 
coarnele, cu picioarele dinapoi puternic încordate, şi se 
înfruntau. Ca doi luptători care nu mai pot să se oprească, 
reuşiseră să se înşface şi nu-şi mai dădeau drumul. Se 


legănau pe picioarele dinainte, de parcă nu se puteau 
desprinde unul de celălalt. 

— Ce îndârjire! Exclamă doamna Paulina Barnett. 

— Da, răspunse Jasper Hobson. Aceşti wapiti sunt animale 
răzbunătoare şi probabil că îşi plătesc acum o poliţă veche! 

— Dar n-ar fi momentul să ne apropiem de ei, cât furia îi 
orbeşte? Întrebă călătoarea. 

— Avem timp, doamnă, răspunse Sabine, cerbii nu ne mai 
pot scăpa! Chiar dacă am fi la trei paşi de ei, cu arma 
întinsă şi degetul pe trăgaci, n-ar părăsi câmpul de luptă! 

— Într-adevăr? 

— Da, spuse Jasper Hobson, care privise mai atent la cei 
doi combatanți, după cele spuse de vânător; cei doi wapiti 
vor muri chiar pe locul pe care stau acum, fie de mâna 
noastră, fie sfâşiaţi de lupi. 

— Nu ştiu ce vă face să vorbiţi astfel, domnule Hobson, 
răspunse călătoarea. 

— Ei bine, apropiaţi-vă, doamnă. Nu vă fie teamă că veţi 
speria animalele. Aşa cum v-a spus vânătorul nostru, ele nu 
mai pot fugi. 

Doamna Paulina Barnett, însoţită de Sabine, de Marbre şi 
de locotenent, cobori colina. Câteva minute fură suficiente 
ca să străbată distanţa până la locul luptei. Cei doi wapiti nu 
se mişcară. Se împungeau simultan cu capul, ca doi 
berbeci, dar păreau legaţi pe veci unul de altul. 

Într-adevăr, în focul luptei, coarnele celor doi wapiti se 
încurcaseră în aşa fel, încât nu se mai puteau despărţi decât 
dacă s-ar fi frânt. E un lucru care se întâmplă de multe ori, 
şi pe terenurile de vânătoare se pot găsi din când în când 
bucăţi din podoabele rămuroase a doi cerbi, care au căzut, 
înlănţuite, pe jos. Animalele care se bat, ajunse în acest 
stadiu, mor de foame sau devin uşor prada fiarelor. 

Două gloanţe terminară lupta cerbilor wapiti. Marbre şi 
Sabine îi jupuiră pe loc, luându-le pieile pe care urmau să le 
prepare mai târziu, şi lăsară lupilor şi urşilor un morman de 
carne sângerândă. 


Capitolul VII. Cercul Polar. 

Expediția continua să înainteze spre nord-vest, însă trasul 
săniilor pe acest pământ plin de hârtoape obosea foarte 
tare câinii. Aceste animale curajoase se obişnuiseră cu 
hamul, deşi, la începutul călătoriei, conducătorul lor abia îi 
putea stăpâni. Nu mai obținea însă de la atelajele obosite 
mai mult de opt-zece mile pe zi. Totuşi, Jasper Hobson 
grăbea pe cât posibil mersul detaşamentului. Se străduia să 
ajungă la capătul lacului Grand-Ours şi la fortul Confidence. 
Într-adevăr, socotea că acolo ar fi putut culege câteva 
informaţii folositoare pentru expediţia sa. Indienii care 
cutreierau malul septentrional al lacului parcurseseră şi 
ţinuturile din apropierea mării? Oceanul arctic era liber în 
această epocă a anului? lată probleme importante care, 
odată rezolvate, ar fi putut clarifica soarta noii factorii. 

Meleagurile pe care le străbătea mica trupă erau brăzdate 
neregulat de un mare număr de cursuri de apă care, 
curgând de la sud spre nord, se vărsau în Oceanul îngheţat 
de Nord, la vest de fluviul Mackenzie, la est de Coppermine- 
River. Între aceste două artere fluviale principale se aflau 
lacuri, eleştee, numeroase iazuri. Suprafaţa lor, care acum 
se dezgheţase, nu permitea trecerea săniilor. De aci, 
necesitatea de a Ic ocoli, ceea ce sporea considerabil 
lungimea traseului. Aşadar, locotenentul Hobson avusese 
dreptate. larna este adevăratul anotimp al regiunilor 
hiperboreene, căci le face mai uşor de străbătut. Doamna 
Paulina Barnett va constata acest fapt în mai multe ocazii. 

Ţinutul cuprins în Ţara Blestemată era cu totul pustiu, aşa 
cum sunt aproape toate teritoriile septentrionale ale 
continentului american, într-adevăr, s-a calculat că media 
populaţiei este aici de mai puţin de 1 locuitor pe 10 mile 
pătrate. Fără a-i pune la socoteală pe băştinaşi, foarte rari 
şi ei, locuitorii acestor regiuni sunt cele câteva mii de agenţi 
sau soldaţi ai diferitelor companii de blănuri. Populaţia este 
masată mai ales în sud şi în jurul factoriilor. Astfel, 
detaşamentul nu a întâlnit în drumul său nici o urmă de 


paşi. Semnele de pe pământul fărâmicios aparţineau doar 
rumegătoarelor şi rozătoarelor. Zăriră câţiva urşi, fiare 
fioroase când fac parte din speciile polare. Totuşi raritatea 
acestor carnivore o uimea pe doamna Paulina Barnett. 
Călătoarea credea, după cele povestite de exploratorii 
polari, că în regiunile arctice aceste animale de temut sunt 
foarte numeroase, deoarece naufragiaţii sau vânătorii de 
balene din golful Baffin, din Groenlanda sau din Spitzberg 
sunt zilnic atacați de ele. Dar acum, abia dacă se arătau 
câteva specimene care se ţineau destul de departe de 
detaşament. 

— Aşteptaţi, doamnă, să vină iarna, să vină frigul care 
aţâţă foamea şi atunci veţi fi servită cu vârf şi îndesat! 
Spuse locotenentul Hobson. 

În sfârşit, după un drum lung şi obositor, la 23 mai mica 
trupă ajunse la limita Cercului Polar. Se ştie că această 
paralelă, aflată la 23*27'57” de Polul Nord, formează limita 
matematică la care se opresc razele soarelui atunci când 
astrul radios îşi descrie arcul în emisfera opusă. De acum 
încolo, expediţia intra definitiv pe teritoriile arctice propriu- 
zise. Latitudinea fusese calculată cu toată grija, cu ajutorul 
unor instrumente extrem de precise pe care astronomul 
Thomas Black şi Jasper Hobson le mânuiau cu o egală 
abilitate. Doamna Paulina Barnett, prezentă la operaţiune, 
află cu satisfacţie că va trece în sfârşit de Cercul Polar. 
Amor-propriu de călătoare, lesne de înţeles. 

— Aţi trecut până acuma, doamnă, ambele tropice în 
călătoriile pe care le-aţi întreprins, şi iată-vă acum la limita 
Cercului Polar. Puţini exploratori s-au aventurat în zone atât 
de diferite! Unii au, ca să spunem aşa, specialitatea ţărilor 
calde; Africa şi Australia formează cu precădere câmpul 
cercetărilor lor. De pildă, Barth, Burton, Livingstone, Speck, 
Douglas, Stuart. Alţii, ca Mackenzie, Franklin, Penny, Kane, 
Parry, Rae, se pasionează pentru ţinuturile arctice atât de 
puţin cunoscute. Noi călcăm acum pe urmele lor. Se cuvine 


deci s-o felicităm pe doamna Paulina Barnett pentru că eo 
călătoare atât de umblată. 

— Trebuie să vedem tot, sau cel puţin să încercăm să 
vedem tot, domnule Hobson, răspunse călătoarea. Cred că 
greutăţile şi primejdiile sunt aproape pretutindeni aceleaşi, 
în orice zonă te-ai afla. Dacă în aceste regiuni arctice nu 
trebuie să ne temem de malarie, de insalubritatea 
temperaturilor ridicate şi de cruzimea sălbaticilor, frigul nu 
este un duşman mai puţin periculos. Fiarele se întâlnesc pe 
toate latitudinile şi îmi închipui că urşii albi nu-i primesc pe 
călători mai bine decât tigrii din Tibet sau leii din Africa. 
Aşadar, dincolo de Cercul Polar există aceleaşi primejdii, 
aceleaşi obstacole ca în ţinuturile dintre tropice. Sunt 
regiuni care vreme îndelungată se vor apăra împotriva 
încercărilor îndrăzneţe ale exploratorilor. 

— Fără îndoială, doamnă, răspunse Jasper Hobson. Dar am 
motive să cred că ţinuturile hiperboreene vor rezista mult 
mai multă vreme. La tropice indigenii sunt obstacolul cel 
mai de seamă şi ştiu câţi călători au fost victima lor. Dar în 
ţinuturile arctice sau antarctice, dimpotrivă, nu locuitorii 
sunt cei care-l opresc pe explorator, ci însăşi natura: 
banchiza de netrecut, frigul, frigul de neîndurat care 
paralizează forţele umane. 

— Credeţi, deci, domnule Hobson, că zona toridă va fi 
cercetată până la cele mai ascunse dintre teritoriile Africii şi 
Australiei, înainte ca zona glacială să fi fost parcursă în 
întregime? 

— Da, doamnă, răspunse locotenentul. Şi această opinie mi 
se pare că se întemeiază pe fapte. Cei mai îndrăzneţi 
descoperitori ai regiunilor arctice - Parry, Penny, Franklin, 
Mac Clure, Kane, Morton - nu s-au ridicat deasupra 
paralelei 83, rămânând aşadar la numai 7* de Pol. În 
schimb, Australia a fost explorată de câteva ori, de la sud 
până la nord, de întreprinzătorul Stuart, şi chiar Africa - 
atât de redutabilă pentru cine o înfruntă - a fost străbătută 
în întregime de doctorul Livingstone, de la golful Luanda 


până la gurile fluviului Zambezi. Suntem, prin urmare, 
îndreptăţiţi să credem că ţinuturile ecuatoriale sunt mai 
aproape de a fi cunoscute din punct de vedere geografic 
decât teritoriile polare. 

— Credeţi, domnule Hobson, întrebă doamna Paulina 
Barnett, că omul va ajunge vreodată până la Pol? 

— Desigur, doamnă, răspunse Jasper Hobson, bărbatul sau 
femeia, adăugă el surâzând. Totuşi, mi se pare că mijloacele 
întrebuințate de navigatori ca să atingă acest punct, unde 
se încrucişează toate meridianele globului, trebuie să se 
schimbe cu desăvârşire. Se vorbeşte de marea liberă pe 
care au întrezărit-o câţiva observatori. Dar la această mare 
degajată de gheţuri, în caz că ea există, e greu de ajuns şi 
nimeni nu ne poate asigura, aducând dovezi, că ea se 
întinde până la Pol. Cred, dealtfel, că marea liberă ar crea 
mai curând greutăţi exploratorilor decât că le-ar uşura 
drumul. În ce mă priveşte, m-aş bizui mai bine, în timpul 
duratei călătoriei, pe un teren întotdeauna solid, fie de 
stâncă, fie de gheaţă. În expediţii succesive aş lăsa depozite 
de hrană şi de cărbune, din ce în ce mai aproape de Pol, şi 
astfel, într-un timp îndelungat şi cu mulţi bani, poate 
sacrificând un număr de oameni, aş ajunge la soluţionarea 
acestei mari probleme ştiinţifice şi aş cuceri acest 
inaccesibil punct al globului”. 

7 În anul 1909, exploratorul R. E. Peary ajunge pentru 
întâia oară la Polul Nord. 

— Împărtăşesc opinia dumneavoastră, domnule Hobson, 
răspunse doamna Paulina Barnett. Şi dacă vreodată vă veţi 
lansa într-o asemenea aventură, nu m-aş teme să împart cu 
dumneavoastră oboselile şi primejdiile pentru a înfige la 
Polul Nord steagul Regatului Unit. Dar, acum, nu acesta e 
țelul nostru. 

— Acum nu, răspunse Jasper Hobson. Totuşi, odată 
realizate proiectele Companiei, după ce noul fort se va 
ridica la limita extremă a continentului american, e posibil 
ca el să devină un punct firesc de plecare pentru orice 


expediţie care se îndreaptă spre nord. Dealtfel, dacă 
animalele cu blană hăituite prea tare se refugiază la Pol, va 
trebui să le urmăm până acolo. 

— În cazul că această costisitoare modă a blănurilor nu va 
trece, în sfârşit, răspunse doamna Paulina Barnett. 

— Ah, doamnă, exclamă locotenentul, se va găsi 
întotdeauna o femeie frumoasă care-şi va dori un manşon 
de zibelină sau o pelerină de vizon, şi va trebui să-i faci pe 
plac. 

— Mi-e teamă că da, răspunse râzând călătoarea, şi 
probabil că primul care va descoperi Polul va ajunge la 
acest punct urmărind un jder sau o vulpe argintie. 

— Asta-i şi convingerea mea, doamnă, rosti Jasper Hobson. 
Natura umană este astfel făcută şi momeala câştigului îl va 
împinge mereu pe om mai departe şi mai repede decât 
interesul ştiinţific. 

— Cum, dumneavoastră vorbiţi aşa, domnule Hobson? 

— Nu sunt eu oare un slujbaş al Companiei Golfului 
Hudson, doamnă, şi Compania face altceva decât să-şi rişte 
capitalul şi agenţii cu unica speranţă de a-şi mări 
beneficiile? 

— Domnule Hobson, zise doamna Paulina Barnett, cred că 
vă cunosc îndeajuns ca să susţin că la nevoie aţi şti să vă 
dăruiţi ştiinţei cu trup şi suflet. Dacă ar trebui să mergeţi 
până la Pol în interes pur şi simplu geografic, sunt sigură că 
n-aţi şovăi. Dar, adăugă ea surâzând, asta este o problemă 
importantă a cărei soluţionare mi se pare îndepărtată, în ce 
ne priveşte pe noi, n-am ajuns decât la Cercul Polar şi sper 
că-l vom trece fără prea mare greutate. 

— Nu ştiu, doamnă, răspunse Jasper Hobson, care se opri 
în acest moment să observe cu atenţie starea atmosferică. 
De câteva zile timpul a început să se strice. Uitaţi-vă la 
culoarea cerului, de un cenuşiu uniform. Toate aceste 
neguri nu vor întârzia să se transforme în zăpadă şi, dacă 
se stârneşte vântul, poate izbucni o mare furtună. De aceea 
mă grăbesc să ajung cât mai repede la lacul Grand-Ours. 


— Atunci, domnule Hobson, grăi doamna Paulina Barnett 
ridicându-se, să nu pierdem timpul, daţi semnalul de 
plecare. 

Locotenentul nu avea nevoie de nici un îndemn. Singur 
fiind, sau însoţit de oameni energici ca el, şi-ar fi urmat 
drumul fără să piardă nici o noapte şi nici o zi. Dar nu putea 
cere de la toţi ceea ce era el în stare. Trebuia să ţină seama 
de oboseala celorlalţi, dacă nu-i păsa de a lui. În consecinţă, 
în acea zi, acordă prevăzător micii sale trupe câteva ore de 
odihnă. Pe la trei după-amiază, îşi reluară mersul. 

Jasper Hobson nu se înşelase presimţind o schimbare 
apropiată a stării atmosferice. Această schimbare nu se lăsă 
aşteptată. În timpul zilei, după-amiaza, negurile se 
îngroşară şi căpătară o culoare gălbuie care avea un aspect 
sinistru. Locotenentul era destul de îngrijorat, fără a lăsa 
însă să i se vadă neliniştea, şi în timp ce câinii de la sania lui 
trăgeau, nu fără mari eforturi, el stătea de vorbă cu 
sergentul Long, preocupat şi acesta de semnele 
prevestitoare ale furtunii. 

Teritoriul pe care-l străbătea acum detaşamentul era din 
nefericire nefavorabil alunecării săniilor. Solul foarte 
accidentat, desfundat pe alocuri, acoperit uneori de mari 
blocuri de granit, alteori astupat de ghețari enormi care 
abia începeau să se dezgheţe, întârzia mult mersul 
atelajelor şi-l făcea foarte dificil. Bieţii câini nu mai puteau 
şi biciul conducătorilor nu avea nici un efect asupra lor. 

De aceea, locotenentul şi oamenii săi fură adesea obligaţi 
să coboare şi să ajute atelajul epuizat, să împingă săniile, să 
le sprijine chiar când neaşteptatele denivelări ale solului 
erau gata să le facă să se răstoarne. Se înţelege că se 
căzneau istovitor, dar nimeni nu se plângea. Doar Thomas 
Black, obsedat de ideea lui fixă, nu se dădea jos din vehicul, 
căci corpolenţa lui s-ar fi acomodat greu cu aceste teribile 
exerciţii. 

De când trecuseră de Cercul Polar, solul, cum se vede, se 
schimbase cu totul. Era limpede că vreo mişcare geologică 


scosese la iveală aceste blocuri enorme. Totuşi, se observa o 
vegetaţie mai abundentă. Nu numai copăcei şi arbuşti, dar 
chiar arbori mai mari se vedeau pe costişe, acolo unde 
vreun loc mai adăpostit îi ferea de vânturile puternice din 
nord. Erau mereu aceleaşi soiuri - pini, brazi, sălcii, a căror 
prezenţă constituia mărturia că pământul de aici are o 
anumită forţă de rodire. Jasper Hobson spera ca produsele 
florei arctice să nu lipsească atunci când va ajunge la malul 
mării glaciale. Aceşti arbori însemnau lemn pentru 
construcţia fortului, lemn pentru încălzirea locuinţelor. 
Ceilalţi gândeau la fel, observând contrastul între această 
regiune mai puţin aridă şi nesfârşitele câmpii albe care se 
întindeau între lacul Esclave şi fortul Entreprise. 

Noaptea, negura gălbuie deveni mai opacă. Începu să bată 
vântul. Curând, zăpada căzu cu fulgi mari şi în câteva clipe 
acoperi pământul cu un strat gros. În mai puţin de o oră, 
omătul ar fi atins aproape un picior grosime şi, cum nu se 
solidifica şi rămânea în stare de noroi apătos, săniile nu 
înaintau decât cu mare dificultate. Partea curbată din faţă 
se înfunda adânc în mâl, oprindu-le în fiecare secundă. Pe la 
opt seara vântul începu să sufle foarte puternic. Zăpada 
viscolită biciuia când solul, când aerul şi forma un vârtej 
până la cer. Câinii, împinşi de rafale, orbiţi de viforniţă, nu 
mai puteau înainta. Detaşamentul mergea printr-o 
trecătoare strâmtă, înghesuită între munţii înalţi de gheaţă, 
unde furtuna bântuia cu neasemuită putere. Bucăţi de 
gheaţă desprinse de uragan cădeau de sus şi făceau 
traversarea foarte periculoasă. Erau ca nişte mici avalanşe, 
dar puteau să strivească săniile şi călătorii. În asemenea 
condiţii, nu mai puteau merge mai departe. Jasper Hobson 
nu se încăpăţână. După ce se sfătui cu sergentul Long, făcu 
un popas. Dar trebuiau să găsească un adăpost împotriva 
viscolului ce spulbera zăpada şi care abia se dezlănţuise. 
Asta nu putea însă speria nişte oameni obişnuiţi cu 
expedițiile polare. Jasper Hobson şi însoțitorii lui ştiau ce 
trebuie să facă în asemenea împrejurări. Nu era pentru 


prima dată că furtuna îi surprindea la câteva sute de mile 
depărtare de forturile Companiei, fără să aibă un bordei 
eschimos sau o colibă indiană unde să se adăpostească. 

— Spre ghețar, spre ghețar! Strigă Jasper Hobson. 

Toţi îl înţeleseră pe locotenent. Trebuiau să sape în aceste 
mase de gheaţă nişte snow-houses, case de zăpadă, de fapt 
gropi în care fiecare se va ghemui cât va dura furtuna. 
Începură să scobească cu topoare şi cuțite masa friabilă a 
ghețarului. După trei sferturi de ceas fură săpate în masivul 
îngheţat vreo zece vizuini cu o intrare îngustă, în fiecare 
putând sta două-trei persoane. Cât despre câini fuseseră 
deshămaţi şi lăsaţi în voia lor. Puteai avea încredere în 
înţelepciunea lor, care-i va face să-şi găsească sub zăpadă 
un loc ferit. 

Înainte de ora zece, toţi membrii expediției se cuibăriseră 
în snow-houses. Se grupaseră câte doi sau câte trei. După 
legăturile lor de prietenie. Doamna Paulina Barnett, Madge 
şi locotenentul Hobson ocupau acelaşi bordei. Thomas 
Black şi sergentul Long se adăpostiseră împreună, ceilalţi, 
după cum apucaseră. Aceste căsuțe erau într-adevăr calde, 
dacă nu confortabile, şi trebuie ştiut că indienii sau 
eschimogşii nu au alt refugiu chiar şi în timpul celor mai mari 
geruri. Jasper Hobson şi ai săi puteau aştepta deci în 
siguranţă sfârşitul furtunii, având însă grijă ca intrarea în 
groapă să nu fie astupată de zăpadă. De aceea aveau grijă 
s-o curețe din jumătate în jumătate de oră. În timpul 
viscolului, locotenentul şi soldaţii săi nu putură să pună 
piciorul afară. Din fericire, fiecare avea provizii suficiente şi 
putură suporta această existenţă de castor fără să sufere 
nici de foame, nici de frig. 

Timp de 48 de ore, intensitatea furtunii spori mereu. 
Vântul şuiera în trecătoarea îngustă şi reteza vârfurile 
iceberg-urilor. Mugetele repetate de zeci de ecouri arătau 
în ce grad se înmulţeau avalanşele. Jasper Hobson se putea 
teme, pe bună dreptate, ca drumul său prin munţi să nu fie 
blocat de piedici de netrecut în urma căderilor de zăpadă. 


Aceste huiete îngrozitoare se amestecau şi cu răgete pe 
care locotenentul le recunoştea, şi el nu-i ascunse 
curajoasei doamne Paulina Barnett că urşii dădeau târcoale 
trecătorii. Din fericire, aceste primejdioase animale, prea 
îngrozite de uragan şi dornice să-şi găsească un refugiu, nu 
descoperiră adăpostul călătorilor. Nici câinii, nici săniile 
acoperite de un strat gros de zăpadă nu le atraseră atenţia 
şi trecură pe acolo fără să se gândească să facă rău 
nimănui. 

Ultima noapte, de la 25 la 26 mai, fu şi mai fioroasă. 
Violenţa viscolului ajunse atât de mare, că putea duce la o 
prăbuşire generală a iceberg-urilor. Simţeai într-adevăr 
cum uriaşele mase se zguduie din temelii. O moarte 
groaznică i-ar fi aşteptat pe nefericiţii zdrobiţi de năruirea 
munţilor. Blocurile de gheaţă scârţâiau cu zgomote 
îngrozitoare şi la anumite zguduituri se deschideau 
crăpături care le măcinau soliditatea. Dar nu se produse 
nici o năruire. Întreaga masă rezistă, şi la sfârşitul nopţii, 
datorită unuia din fenomenele frecvente în ţinuturile 
arctice, viscolul încetă brusc şi, graţie gerului, liniştea 
reveni odată cu primele luciri ale zorilor. 

Capitolul VIII. Lacul Grand-Ours. 

O asemenea împrejurare era dintre cele mai fericite. 
Gerurile mari, dar puţin durabile, obişnuite în anumite zile 
din luna mai - chiar şi pe paralelele zonei temperate - fură 
de ajuns ca să întărească stratul gros de zăpadă. Solul 
devenea din nou practicabil. Jasper Hobson porni la drum, 
iar detaşamentul îl urmă cât putu de repede. Direcţia 
itinerarului fu uşor schimbată. În loc de a o lua drept spre 
nord, expediţia înainta spre vest, mergând, cum se spune, 
pe curbura Cercului Polar. Locotenentul voia să ajungă la 
fortul Confidence care se înălța la capătul iacului Grand- 
Ours. Cele câteva zile de frig îi slujiră pentru îndeplinirea 
planului. Mersul său fu rapid. Nu întâlni nici un obstacol în 
calea lui şi la 30 mai mica trupă ajungea la factorie. 


Fortul Confidence şi fortul Good Hope, aşezate pe râul 
Mackenzie, erau posturile cele mai la nord ale Companiei 
Golfului Hudson la acea epocă. Fortul Confidence, clădit la 
capătul septentrional al lacului Grand-Ours, punct extrem 
de important din cauza apelor lacului, îngheţate iarna şi 
libere vara, era în legătură cu fortul Franklin ridicat la 
extremitatea meridională. Fără a vorbi de schimburile 
zilnice cu ajutorul vânătorilor indieni de pe înaltele 
latitudini, factoriile, şi mai ales fortul Confidence, exploatau 
malurile şi apele lui Grand-Ours. Lacul este o adevărată 
mare mediteraneană care se întinde pe un spaţiu de mai 
multe grade în lung şi în lat. Cu margini foarte neregulate, 
sugrumat în partea centrală de două promontorii ascuţite, 
are la nord forma unui triunghi cu deschidere largă. 
Conturul său seamănă cu pielea întinsă a unui mare 
rumegător, căreia îi lipseşte capul. 

Fortul Confidence fusese construit la capătul labei drepte, 
la cel puţin două sute de mile de golful Couronnement, unul 
din numeroasele estuare care brăzdează atât de capricios 
coasta septentrională a Americii. Fusese deci ridicat puţin 
mai sus de Cercul Polar, la 3 grade de paralela 70 deasupra 
căreia Compania Golfului Hudson ţinea neapărat să 
întemeieze o nouă aşezare. Fortul Confidence în ansamblul 
lui avea aceeaşi înfăţişare ca şi celelalte factorii din sud. Se 
compunea dintr-o casă a ofiţerilor, o cazarmă pentru 
soldaţi, depozite de pielărie. Construcţiile, toate de lemn, 
erau înconjurate de un gard. Căpitanul care comanda pe 
vremea aceea fortul lipsea, însoţise în est un grup de 
indieni şi de soldaţi care plecaseră după vânat. Ultimul 
sezon nu fusese bun. Nu găsiseră blănuri de preţ, dar în 
schimb putuseră colecta din belşug blănuri de lutru graţie 
vecinătăţii lacului. Acest stoc fusese îndreptat tocmai atunci 
spre factoriile centrale din sud, astfel încât depozitele 
fortului Confidence erau în acest moment goale. În absenţa 
căpitanului, un sergent îi făcu lui Jasper Hobson onorurile 
fortului. Subofiţerul era cumnatul sergentului Long şi se 


numea Felton. El se puse cu totul la dispoziţia 
locotenentului care voia să asigure odihna însoţitorilor săi, 
hotărându-se să rămână două sau trei zile la fortul 
Confidence. Locuri erau destule în absenţa micii 
garnizoane. Oamenii şi câinii fură curând instalaţi 
satisfăcător. Cea mai frumoasă cameră din clădirea 
principală a fost desigur rezervată doamnei Paulina 
Barnett, care s-a bucurat de toată atenţia sergentului 
Felton. Prima grijă a lui Jasper Hobson a fost să-l întrebe pe 
Felton dacă nu cumva vreun grup de indieni din Nord 
cutreiera acum malurile lui Grand-Ours. 

— Ba da, domnule locotenent, răspunse sergentul, ni s-a 
semnalat de curând o aşezare a indienilor „lepure”, la 
capătul septentrional al lacului. 

— La ce distanţă de fort? Întrebă Jasper Hobson. 

— La vreo treizeci de mile, răspunse sergentul Felton. Aţi 
vrea să intraţi în legătură cu aceşti indieni? 

— Bineînţeles, zise Jasper Hobson. Indienii îmi pot da 
informaţii utile asupra părţii de teritoriu de lângă marea 
polară, care se întinde până la capul Bathurst. Dacă locul e 
potrivit, am de gând să clădesc acolo noua factorie. 

— Ei bine, domnule locotenent, răspunse Felton, nimic mai 
uşor decât să ne ducem la aşezarea indienilor. 

— Mergem pe malul lacului? 

— Nu, chiar pe apă. E dezgheţată în acest moment şi avem 
un vânt prielnic. Vă punem la dispoziţie o barcă, un marinar 
s-o conducă, şi în câteva ore veţi ajunge la aşezarea lor. 

— Bine, domnule sergent, zise Jasper Hobson, accept 
propunerea dumitale şi mâine dimineaţă, dacă îţi convine... 
— Când veţi voi, domnule locotenent, răspunse sergentul 

Felton. 

Hotărâră să plece a doua zi dimineaţă. Când doamna 
Paulina Barnett află de acest proiect, îi ceru lui Jasper 
Hobson îngăduinţa să-l însoţească, îngăduinţă care - 
bineînţeles - îi fu acordată neîntârziat. 


Dar trebuiau să-şi ocupe seara. Doamna Paulina Barnett, 
Jasper Hobson, doi sau trei soldaţi, Madge, doamnele Mac 
Nap şi Joliffe, căâlăuziţi de Felton, se duseră să viziteze 
malurile lacului. Aceste maluri nu erau lipsite de verdeață. 
Colinele, după topirea zăpezii, se arătau încununate ici şi 
colo de arbori din familia răşinoaselor, un soi de pin scoţian. 
Copacii se înălţau la vreo patruzeci de picioare deasupra 
solului şi procurau locuitorilor fortului combustibilul de 
care aveau nevoie în timpul lungilor luni de iarnă. 
Trunchiurile lor groase, acoperite de crăci flexibile, aveau o 
nuanţă cenuşie foarte pronunţată. Dar, formând pâlcuri 
mari care coborau până la malurile lacului, grupaţi uniform, 
drepţi, cam de aceeaşi înălţime, nu dădeau o prea mare 
varietate peisajului. Între aceste pâlcuri de copaci, un fel de 
iarbă albicioasă înveşmânta pământul şi parfuma atmosfera 
cu pătrunzătoarea mireasmă a cimbrului. Sergentul Felton 
le spuse oaspeţilor săi că această iarbă cu miros puternic 
purta numele de „iarbă-tămâie”, nume pe deplin meritat, 
atunci când era aruncată peste cărbuni încinşi. 

Călătorii părăsiră fortul şi după vreo sută de paşi ajunseră 
la un mic port natural încastrat în înaltele roci de granit 
care-l apărau de valurile din larg. Acolo era ancorată flotila 
fortului Confidence alcătuită dintr-o singură barcă de 
pescuit, cea care a doua zi trebuia să-i transporte pe Jasper 
Hobson şi pe doamna Paulina Barnett la aşezarea indienilor. 
Din acest loc privirea cuprindea o mare parte a lacului, 
malurile sale împădurite, marginile dantelate, scobite de 
golfuleţe şi capuri, apele uşor vălurite de briză deasupra 
cărora câţiva munţi de gheaţă se desluşeau cu siluetele lor 
mişcătoare. În sud, ochiul se oprea pe un adevărat orizont 
de mare, o linie circulară trasă limpede între cer şi apă, 
care se contopeau în acel moment sub strălucirea razelor 
solare. Acest spaţiu larg, ocupat de suprafaţa lichidă a lui 
Grand-Ours, malurile presărate cu pietre şi blocuri de 
granit, falezele acoperite de iarbă, colinele încununate de 
arbori ofereau pretutindeni imaginea vieţii vegetale şi 


animale. Numeroase specii de rațe pluteau pe ape, măcăind 
gălăgioase. Erau „eider-ducks”, raţe-şuierătoare, arlechini 
şi „babe”, păsări guralive care nu-şi închid niciodată pliscul. 
Câteva sute de „pufini” fugiră, cât ai zice peşte, în toate 
direcţiile. În frunzişul copacilor se legănau vulturi ţanţoşi, 
înalţi de două picioare, şi nişte ulii cu pântecele cenușiu, 
picioarele şi ciocul albastru şi ochii de un galben portocaliu. 
Cuiburile acestor zburătoare, aşezate în furca arborilor, 
sunt împletite din ierburi de mare şi au un volum uriaş. 
Vânătorul Sabine reuşi să doboare o pereche de vulturi 
gigantici de aproape şase picioare, exemplare minunate de 
păsări călătoare, exclusiv ihtiofage, care iarna îşi caută 
hrana până pe malurile golfului Mexic şi vara se întorc la 
cele mai înalte latitudini ale Americii septentrionale. 

Dar cea ce îi interesă cu deosebire pe călători a fost 
captura unei vidre a cărei blană valora mai multe sute de 
ruble. Blana acestor preţioase amfibii era foarte căutată 
odinioară în China. Dar dacă preţul lor a scăzut acum pe 
pieţele aceşti ţări, ele sunt foarte căutate în Rusia. Acolo 
vânzarea lor este întotdeauna asigurată şi se plătesc foarte 
scump. De aceea, negustorii ruşi, exploatând toate 
frontierele Noului-Cornwall până la Oceanul Arctic, 
urmăresc fără încetare vidrele de mare a căror specie e 
aproape pe cale de dispariţie. Aceasta este raţiunea pentru 
care animalele fug dinaintea vânătorilor cale le hăituiesc 
până pe malurile fluviului Kamceatka şi în toate insulele 
arhipelagului Behring. 

— Dar, adăugă sergentul Felton, după ce dăduse toate 
aceste amănunte oaspeţilor săi, nici vidrele americane nu 
sunt de disprețuit, iar cele de la lacul Grand-Ours valorează 
200 până la 300 de franci bucata. 

Erau într-adevăr minunate cele care trăiau în apele 
lacului. Unul din aceste mamifere, momit cu îndemânare şi 
ucis de sergent, valora aproape tot atât cât lutrul din 
Kamceatka. Animalul avea o lungime de două picioare şi 
jumătate de la bot până la capătul cozii, avea o pieliţă între 


degetele picioarelor, labele scurte, blana cafenie, mai 
închisă pe spate, mai deschisă pe pântece, părul mătăsos, 
lung şi lucios. 

— Frumoasă împuşcătură, sergent! Zise locotenentul 
Hobson care îi arătă doamnei Paulina Barnett splendida 
blană a animalului doborât. 

— Într-adevăr, domnule Hobson, răspunse sergentul 
Felton, şi dacă fiecare zi ne-ar aduce câte o blană de vidră, 
n-am avea de ce ne plânge! Dar cât timp trebuie să pierzi 
pentru a pândi aceste animale care înoată şi se scufundă cu 
o nemaipomenită rapiditate! Ele nu vânează decât noaptea 
şi ies foarte rar în timpul zilei din vizuina lor, care se află 
într-o scorbură sau într-o scobitură de stâncă şi e greu de 
descoperit şi pentru trăgătorii cei mai experimentați. 

— Vidrele devin din ce în ce mai puţin numeroase? Întrebă 
doamna Paulina Barnett. 

— Da, doamnă, răspunse sergentul, şi beneficiile 
Companiei vor descreşte considerabil în ziua în care 
această specie va dispare. Toţi vânătorii aleargă după 
această blană şi mai ales americanii ne fac o concurenţă 
teribilă. În timpul călătoriei, domnule locotenent, n-aţi 
întâlnit nici un agent al companiilor americane? 

— Niciunul, răspunse Jasper Hobson. Ajung pe teritorii cu 
latitudine atât de înaltă? 

— Foarte des, domnule Hobson, zise sergentul, şi când 
aflăm de aceşti concurenţi e bine să ne punem în gardă. 

— De ce, sunt hoţi de drumul mare? Întrebă doamna 
Paulina Barnett. 

— Nu, doamnă, răspunse sergentul, dar sunt rivali 
primejdioşi şi când vânatul devine rar vânătorii şi-l dispută 
cu gloanţe. Mă încumet chiar să afirm că dacă încercarea 
Companiei va fi încununată de succes, dacă veţi reuşi să 
întemeiaţi un fort pe limita extremă a continentului, 
exemplul nu va întârzia să fie imitat de aceşti americani, 
lua-i-ar naiba! 


— Aş! Răspunse locotenentul. Teritoriile de vânătoare sunt 
vaste şi toată lumea are loc sub soare. Cât despre noi, întâi 
să începem! Să mergem înainte atâta vreme cât avem 
pământ tare sub picioare, şi Cerul să ne ocrotească. 

După trei ore de drum, vizitatorii se întoarseră la fortul 
Confidence. O masă bună, alcătuită din peşte şi vânat 
proaspăt, îi aştepta în sala mare şi toţi se ospătară în lege. 
Câteva ore de conversaţie în salon puseră capăt acestei zile, 
iar noaptea aduse oaspeţilor fortului un somn dulce. 

A doua zi, pe 31 mai, doamna Paulina Barnett şi Jasper 
Hobson se sculară la cinci dimineaţa. Locotenentul trebuia 
să se ducă la aşezarea indienilor şi să culeagă informaţiile 
care-i puteau fi utile. El îi propuse lui Thomas Black să-l 
însoţească. Dar astronomul preferă să rămână la fort. 
Dorea să facă unele observaţii, determinând cu precizie 
longitudinea şi latitudinea fortului Confidence. Deci numai 
doamna Paulina Barnett şi Jasper Hobson aveau să treacă 
lacul, conduşi de un bătrân marinar cu numele de Norman, 
care era în serviciul Companiei de multă vreme. 

Cei doi pasageri, însoţiţi de sergentul Felton, ajunseră în 
micul port unde bătrânul Norman îi aştepta în barca sa. Nu 
era decât un vas de pescuit, fără punte, cu chila de 
şaisprezece picioare şi cu greementul de cutter. Un singur 
om putea să-l mânuiască uşor. Timpul era frumos. Bătea o 
briză lină dinspre nord-est, foarte prielnică pentru 
traversare. Sergentul Felton îşi luă rămas bun de la oaspeţii 
săi, rugându-i să-l scuze că nu-i întovărăşeşte, dar nu putea 
părăsi factoria în absenţa căpitanului. 

Ancora odată ridicată şi parâma desfăcută, barca, cu vela 
înălţată, cu vântul la tribord, părăsind micul port, porni 
repede pe apele reci ale lacului. Călătoria nu era decât o 
plimbare, o fermecătoare plimbare. Bătrânul marinar, fire 
închisă, tăcea, stând la cârmă, la pupa ambarcaţiei. Doamna 
Paulina Barnett şi Jasper Hobson şedeau pe băncile laterale 
şi priveau peisajul ce se desfăşura înaintea ochilor lor. Vasul 
o luă de-a lungul coastei septentrionale a lui Grand-Ours, la 


o distanţă de vreo trei mile, în aşa fel încât să meargă în 
linie dreaptă. Puteai deci urmări cu uşurinţă mulţimea 
colinelor împădurite care coborau uşor către vest. Din acea 
parte, regiunea care alcătuia marginea de nord a lacului 
părea în întregime netedă şi linia orizontului se retrăgea 
până la mare depărtare. Tot acest mal contrasta cu celălalt 
ce se contura ca un unghi ascuţit şi în fundul căruia se 
ridica fortul Confidence, încadrat de brazi verzi. Se mai 
vedea încă steagul Companiei desfăşurându-se în vârful 
donjonului. Spre sud şi vest, apele lacului, luminate oblic de 
razele soarelui, luceau ici şi colo. Dar ceea ce minuna 
privirea erau iceberg-urile mişcătoare aidoma unor blocuri 
de argint, a căror reverberaţie era orbitoare. Sloiurile 
închegate de iarnă se topiseră fără a mai lăsa nici o urmă. 
Doar aceşti munţi mişcători, pe care astrul radios nu-i 
putea topi, păreau să protesteze împotriva soarelui polar 
care descria un arc diurn foarte alungit şi era încă lipsit de 
căldură, dacă nu de strălucire. 

Doamna Paulina Barnett şi Jasper Hobson stăteau de 
vorbă, schimbând ca de obicei păreri asupra ciudatei naturi 
înconjurătoare. Ei îşi îmbogăţeau sufletul cu amintiri, în 
timp ce barca, legănată uşor pe apele liniştite, înainta 
repede. 

Într-adevăr, vasul plecase la şase dimineaţa şi la ora nouă 
se apropiase simţitor de malul septentrional al lacului, unde 
trebuiau să ajungă. Aşezarea indienilor se afla în unghiul de 
nord-vest al lui Grand-Ours. Înainte de ora zece, bătrânul 
Norman reperă locul şi ancoră lângă o faleză abruptă de 
mică înălţime. 

Locotenentul şi doamna Paulina Barnett coborâră de 
îndată. Doi sau trei indieni îi întâmpinară, printre ei 
aflându-se şeful care, încununat de pene, veni către ei 
vorbindu-le într-o englezească destul de inteligibilă. 

Aceşti indieni „lepure”, ca şi indienii „Aramă”, indienii 
„Castor” şi alţii, aparţineau neamului Chippewa şi în 
consecinţă se deosebeau puţin unii de alţii prin 


îmbrăcăminte şi obiceiuri. Erau dealtfel mereu în relaţie cu 
factoriile şi acest comerţ îi „britanizase”, ca să zicem aşa. Îşi 
duceau vânatul la forturi unde îl schimbau pe obiecte 
necesare vieţii, pe care de câţiva ani nu le mai meştereau 
singuri. Se aflau aşadar, într-un fel, în slujba Companiei. 
Trăiau cu ajutorul ei şi nu e de mirare că au împrumutat 
alte obiceiuri. Pentru a găsi un neam de indieni asupra 
cărora nu şi-a pus pecetea contactul cu europenii, trebuie 
să urci la latitudini mai înalte, până la regiunile îngheţate 
unde locuiesc eschimogşii. Eschimosul ca şi groenlandezul e 
adevăratul vlăstar al ținuturilor polare. 

Doamna Paulina Barnett şi Jasper Hobson se duseră la 
aşezarea indienilor „lepure”, situată la o jumătate de milă 
de țărm. Acolo găsiră vreo treizeci de băştinaşi, bărbaţi, 
femei şi copii, care trăiau din pescuit şi vânătoare, 
exploatând împrejurimile lacului. Indienii se întorseseră de 
curând din teritoriile de la nordul continentului american şi- 
i dădură lui Jasper Hobson câteva informaţii, destul de 
incomplete e adevărat, despre starea actuală a litoralului 
de prin părţile paralelei 70. Locotenentul află totuşi, cu 
anume satisfacţie, că nici un detaşament american sau 
european nu fusese zărit de câţiva ani încoace în 
împrejurimile mării polare şi că marea era liberă la această 
epocă a anului. Cât despre capul Bathurst propriu-zis, spre 
care avea intenţia să se îndrepte, indienii „lepure” nu-l 
cunoşteau. Şeful vorbi dealtfel despre regiunea dintre 
Grand-Ours şi capul Bathurst ca despre un ţinut greu de 
străbătut, foarte accidentat şi brăzdat de ape care în acest 
moment erau dezgheţate. El îl sfătui pe locotenent să 
coboare pe cursul lui Coppermine-River, la nord-est de lac, 
pentru a ajunge pe drumul cel mai scurt până la coastă. 
După ce se va afla pe malul mării polare, va fi mai simplu să 
meargă pe ţărmul ei şi Jasper Hobson va putea să se 
oprească unde îi va conveni. 

Jasper Hobson îi mulţumi şefului indian şi, după ce-i 
înmână câteva daruri, îşi luă rămas bun. Apoi, însoţit de 


doamna Paulina Barnett, vizită împrejurimile aşezării şi nu 
se întoarse la ambarcaţie decât pe la trei după-masă. 

Capitolul IX. O furtună pe lac. 

Bătrânul marinar aştepta cu oarecare nerăbdare 
întoarcerea pasagerilor. De aproape o oră timpul se 
schimbase. Aspectul cerului se transformase brusc, ceea ce 
avea darul să îngrijoreze un om obişnuit să cerceteze 
vânturile şi norii. Soarele, învăluit de o negură deasă, nu se 
mai vedea decât ca un disc albicios, fără strălucire şi 
lumină. Briza încetase şi totuşi apele lacului se auzeau 
vuind spre sud. Aceste semne ale unei schimbări foarte 
apropiate în starea atmosferică se arătaseră cu o rapiditate 
specifică latitudinilor înalte. 

— Să plecăm, domnule locotenent, să plecăm! Strigă 
bătrânul Norman, privind cu îngrijorare negura de 
deasupra capului său. Să plecăm fără să mai pierdem o 
clipă. Ne ameninţă un mare pericol. 

— Într-adevăr, răspunse Jasper Hobson, înfăţişarea cerului 
nu mai e aceeaşi. N-am remarcat această schimbare, 
doamnă, se adresă el călătoarei. 

— Vă temeţi de o furtună? Îl întrebă doamna Paulina 
Barnett pe Norman. 

— Da, doamnă, rosti bătrânul marinar, şi furtunile de pe 
Grand Ours sunt adesea nimicitoare. Uraganul se 
dezlănţuie ca în largul Oceanului Atlantic. Negura care s-a 
ivit pe neaşteptate nu prezice nimic bun. Dar e posibil ca 
vijelia să nu înceapă decât peste trei sau patru ore, şi până 
atunci noi vom fi ajuns la fortul Confidence. Să plecăm fără 
întârziere, căci vasul nu e în siguranţă lângă aceste stânci 
care-şi arată vârfurile la suprafaţa apei. 

Locotenentul Hobson nu putea discuta cu Norman lucruri 
la care acesta se pricepea mai bine ca el. Bătrânul marinar 
era dealtfel un om practic, obişnuit de multă vreme cu 
traversările pe lac. Trebuia deci să se încreadă în 
experienţa lui. Doamna Paulina Barnett şi Jasper Hobson se 
îmbarcară. Totuşi, în momentul când să desfacă parâma şi 


să se îndrepte spre larg, Norman - avea oare un 
presentiment? 

— Murmură: „Poate mai bine am aştepta!” Jasper Hobson, 
care auzise aceste cuvinte, îl privi pe bătrânul marinar 
aşezat la cârmă. Dacă ar fi fost singur, n-ar fi şovăit să 
plece. Dar prezenţa doamnei Paulina Barnett îi impunea o 
mai mare prevedere. Călătoarea înţelese ezitarea 
tovarăşului ei. 

— Nu vă mai gândiţi la mine, domnule Hobson, zise ea, şi 
procedaţi ca şi cum n-aş fi aici. De vreme ce acest vrednic 
marinar crede că trebuie să plecăm, să plecăm neîntârziat. 

— Cu Dumnezeu înainte, grăi Norman, desfăcând parâma, 
şi cât mai repede la fort! 

Nava ajunse în larg. Timp de o oră înaintă cu greu. Pânza, 
fluturând neputincioasă sub vântul puternic care bătea 
când dintr-o direcţie când din alta, se izbea de catarg. 
Negura se îngroşa. Ambarcaţia începu să salte datorită 
hulei mai violente, căci marea „simţea” înaintea atmosferei 
apropierea cataclismului. Cei doi pasageri tăceau, în timp 
ce bătrânul marinar încerca să străbată cu ochii injectaţi 
ceața opacă. Dealtfel, era gata să înfrunte orice greutate şi 
cu scota în mână aştepta vântul prielnic, gata s-o fileze dacă 
rafala ar fi fost foarte puternică şi bruscă. 

Până atunci, stihiile nu se dezlănţuiseră şi totul ar fi mers 
bine dacă ambarcaţia ar fi înaintat ca de obicei. Dar, după o 
oră de navigaţie, ea nu se depărtase decât cu două mile de 
aşezarea indienilor. Afară de asta, un suflu nefericit dinspre 
uscat o împinsese în larg, încât coasta abia se desluşea prin 
ceaţă. Era o situaţie grea, căci dacă vântul începea să bată 
dinspre nord, ambarcaţiunea uşoară ajungea în derivă şi, 
neputând să ţină direcţia, curentul o putea antrena foarte 
departe în mijlocul lacului. 

— Abia ne mişcăm, îi zise locotenentul bătrânului Norman. 

— Da, mergem foarte încet, domnule Hobson, răspunse 
marinarul. Briza nu vrea să sufle, şi când va sufla va fi, din 
păcate, după cât se pare, dintr-o parte nedorită. O să ne 


ducă, zise el întinzând mâna către sud, mai curând la fortul 
Franklin decât la fortul Confidence! 

— Ei bine, răspunse glumind doamna Paulina Barnett, va fi 
o plimbare mai lungă, asta-i tot. Lacul Grand-Ours este 
minunat şi merită într-adevăr să-l vizitezi de la nord la sud! 
Bănuiesc, Norman, că te poţi întoarce de la fortul Franklin! 

— Da, doamnă, dacă ai izbutit să ajungi la el, zise bătrânul 
Norman. Dar pe lacul ăsta furtunile durează uneori 
cincisprezece zile, şi dacă spre ghinionul nostru suntem 
împinşi spre malurile sudice, nu-i făgăduiesc locotenentului 
Hobson să se întoarcă înainte de o lună la fortul Confidence. 

— la seama atunci, răspunse locotenentul, căci o 
asemenea întârziere ne-ar strica planurile. Fii deci prudent, 
prietene, şi, dacă e nevoie, întoarce-te mai degrabă la malul 
nordic. Doamna Paulina Barnett nu se va da îndărăt, cred, 
să facă pe jos un drum de douăzeci sau douăzeci şi cinci de 
mile. 

— Chiar dacă aş vrea să mă întorc la coasta nordică, 
domnule Hobson, răspunse Norman, acum n-aş mai putea. 
Vedeţi şi dumneavoastră. Vântul are tendinţa să bată dintr- 
acolo. Tot ce pot să fac este să ţin direcţia nord-est şi, dacă 
furtuna nu se înteţeşte, sper să pot înainta. 

Dar, pe la patru şi jumătate, furtuna începu să se 
dezlănţuie. Şuierături ascuţite răsunară în straturile înalte 
ale văzduhului. Vântul, pe care starea atmosferică îl 
menținea în zonele superioare, nu coborâse încă până la 
suprafaţa lacului, dar acest lucru nu putea întârzia. Se 
auzeau ţipetele puternice ale păsărilor înspăimântate care 
străbăteau ceţurile. Apoi deodată negura se destramă, 
lăsând să se vadă norii mari şi joşi, zdrenţuiţi, îngrămădiţi, 
adevărate avalanşe de aburi gonite cu putere spre sud. 
Temerile bătrânului marinar erau justificate. Vântul sufla 
din nord şi nu va mai dura mult până să ia proporţiile unui 
uragan care se va abate peste lac. 

— Păzea! Strigă Norman legând scota, pentru a întoarce 
ambarcaţia cu prova spre vânt, cu ajutorul cârmei. 


Rafala îi ajunse. Vasul se culcă întâi pe o parte, apoi se 
ridică şi săltă în coama unui val. De acum încolo, hula 
crescu ca pe o mare dezlănţuită. Pe aceste ape, relativ puţin 
adânci, valurile, izbindu-se puternic de fundul lacului, 
izbucneau spre suprafaţă având o înălţime nemaipomenită. 

— Ajutaţi-mă! Strigă bătrânul marinar, încercând să 
strângă cât mai repede pânza. 

Jasper Hobson şi doamna Paulina Barnett se străduiră să-l 
ajute pe Norman fără a reuşi însă, căci nu ştiau să conducă 
ambarcaţia. Norman neputând să lase cârma, iar fungile 
fiind prinse de vârful catargului, pânza nu putea fi strânsă. 
În fiecare clipă nava era gata să se răstoarne, izbită de 
valuri uriaşe. Cerul se întuneca din ce în ce mai mult. O 
ploaie rece amestecată cu zăpadă cădea torențial şi 
uraganul mereu mai furios răscolea crestele valurilor. 

— Tăiaţi-le, tăiaţi-le! Strigă bătrânul marinar prin vuietul 
furtunii. 

Jasper Hobson, căruia vântul îi smulsese chipiul, orbit de 
aversă, puse mâna pe cuțitul lui Norman şi tăie funga 
întinsă ca o coardă de harpă. Însă parâma udă nu mai putea 
aluneca în lăcaşul său, aşa că pânza rămase prinsă de vârful 
catargului. Norman voi atunci să îndrepte ambarcaţiunea 
spre sud, de vreme ce nu putea ţine piept vântului. Să se 
îndrepte spre sud, cu toate că direcţia era extrem de 
periculoasă în mijlocul valurilor a căror viteză o depăşea pe 
cea a ambarcaţiei. Să se îndrepte spre sud, cu toate că risca 
să fie antrenat, fără a se putea împotrivi, până la malurile 
meridionale ale lui Grand-Ours. 

Jasper Hobson şi curajoasa sa tovarăşă erau conştienţi de 
pericolul care-i ameninţa. Această ambarcaţiune uşoară nu 
putea să reziste mult timp talazurilor. Ori va fi distrusă, ori 
se va răsturna. Viaţa celor pe care-i purta era în mâna 
soartei. Totuşi, nici locotenentul, nici doamna Paulina 
Barnett nu căzură pradă deznădejdii. Agăţându-se de 
bănci, udaţi din cap până-n picioare de apa rece a valurilor, 
muraţi de ploaie şi de zăpadă până la piele, biciuiţi de 


rafalele puternice, priveau prin ceaţă, fără să se înfioare. 
Orice urmă de uscat dispăruse. La un cablu de vas, norii şi 
apele lacului se amestecau între ele. Ochii călătorilor 
priveau întrebători la bătrânul Norman care, cu dinţii 
încleştaţi, cu mâinile strânse pe cârmă, mai încerca să 
menţină vasul în bătaia vântului. Dar puterea uraganului 
ajunsese atât de mare, încât ambarcaţia nu mai putea 
naviga cu această viteză periculoasă. 'Talazurile ce se loveau 
de prova ar fi făcut-o bucăţi. 

Primele scânduri începură să se desfacă şi când cădea cu 
întreaga ei greutate între două valuri, puteai crede că n-o 
să se mai ridice niciodată. 

— Trebuie să fugim, trebuie să fugim! Murmură bătrânul 
marinar şi, manevrând cârma, filând scota, se îndreptă spre 
sud. 

Pânza, umflată brusc, duse imediat ambarcaţia cu o 
rapiditate vertiginoasă, dar valurile uriaşe alergau şi mai 
repede, şi acest zbor cu vântul în spate devenea extrem de 
periculos. Masele lichide se repezeau în drumul navei care 
nu le putea ocoli. Ea se umplea de apă şi trebuia golită fără 
încetare, altfel s-ar fi scufundat. Pe măsură ce înainta în 
largul lacului şi prin urmare departe de coastă, apele 
deveneau şi mai tumultuoase. Nici un obstacol - un pâlc de 
arbori sau o colină - nu împiedica uraganul să învolbureze 
totul în jurul lui. Când cerul se însenina puţin sau, mai 
curând, când se destrămau pentru o clipă ceţurile, se 
zăreau munţi de gheaţă uriaşi care pluteau ca 
geamandurile, împinşi şi ei de valuri spre partea 
meridională a lacului. Era ora cinci şi jumătate. Nici 
Norman, nici Jasper Hobson nu-şi dădeau seama ce distanţă 
străbătuseră de când plecaseră, nici în ce direcţie au mers. 
Nu mai erau stăpâni pe ambarcaţie, ci doar jucării ale 
furtunii. 

În acest moment, la o sută de picioare în spatele vasului, 
se ridică un val monstruos încununat cu o vizibilă creastă 
albă. În faţa lui, suprafaţa lichidă alcătuia un fel de 


prăpastie. Toate unduirile intermediare, strivite de vânt, 
dispăruseră. În această prăpastie mişcătoare apele erau 
negre. Ambarcaţiunea lunecă adânc în fundul abisului care 
se căsca din ce în ce mai mare. Valul uriaş se apropia 
dominându-le pe cele din jur. Se năpustea asupra 
ambarcaţiei, gata s-o nimicească. Norman, care întorsese 
capul, îl văzu venind. Jasper Hobson şi doamna Paulina 
Barnett îl priveau şi ei cu ochii larg deschişi, aşteptând să 
se rostogolească asupra lor, fără să poată face nimic! 

Valul se prăvăli într-adevăr, cu un vuiet îngrozitor. Se 
abătu asupra ambarcaţiei, acoperind în întregime pupa. 
Avu loc o izbitură teribilă. Locotenentul şi tovarăşa sa 
scoaseră un strigăt desperat, văzându-se îngropaţi sub 
acest munte lichid. Crezură că vasul se scufundă, dar 
acesta, pe trei sferturi plin de apă, se ridică. În schimb, 
bătrânul marinar pierise. 

Jasper Hobson scoase un strigăt deznădăjduit. Doamna 
Paulina Barnett întoarse capul spre el. 

— Norman! Urlă el, arătând locul gol de la pupa. 

— Sărmanul! Murmură călătoarea. 

Jasper Hobson şi doamna Paulina Barnett se ridicară cu 
riscul de a fi azvârliţi din ambarcaţiunea ce sălta pe creasta 
valurilor. Dar nu zăriră nimic. Nu se auzi nici un țipăt, nici o 
chemare. Trupul marinarului nu se arătă în spuma albă... 
Bătrânul îşi găsise moartea în viitoarea valurilor. Doamna 
Paulina Barnett şi Jasper Hobson se prăbuşiră pe bancă. 
Acum trebuiau să-şi poarte de grijă rămânând singuri la 
bord. Dar nici locotenentul, nici tovarăşa sa nu ştiau să 
manevreze o ambarcaţie şi, în aceste grele împrejurări, 
chiar un matelot cu experienţă abia de ar fi reuşit să 
conducă vasul care era o jucărie a valurilor. Pânza, tot 
umflată de vânt, îl purta pe ape. Jasper Hobson putea să 
încetinească această cursă? Se aflau într-o situaţie 
înfiorătoare, goniţi de furtună, pe o navă uşoară pe care nu 
ştiau nici măcar s-o manevreze. 

— Suntem pierduţi, zise locotenentul. 


— Nu, domnule Hobson, răspunse curajoasa Paulina 
Barnett. Să ne ajutăm singuri şi Cerul ne va ajuta! 

Jasper Hobson înţelese atunci cât preţuieşte această 
vitează femeie al cărei destin îl împărtăşea în momentul de 
faţă. Primul lucru care trebuia făcut era să golească de apă 
vasul ce se îngreuia. Un nou val l-ar fi umplut într-o clipă şi 
l-ar fi tras imediat la fund. Era important, dealtfel, ca 
ambarcaţia uşurată să poată să se ridice pe valuri, căci 
atunci risca mai puţin să fie sfărâmată. Jasper Hobson şi 
doamna Paulina Barnett goliră deci repede vasul care putea 
fi lesne răsturnat din cauza propriei sale mobilități. N-a fost 
o treabă uşoară, căci în fiecare moment valurile înspumate 
pătrundeau în navă şi trebuia să stai tot timpul cu găleata 
în mână. De acest lucru se ocupa mai ales călătoarea. 
Locotenentul ţinea cârma şi conducea de bine de rău 
ambarcaţia cu vântul la pupa. Noaptea, sau dacă nu 
noaptea - care la această latitudine şi în această epocă a 
anului durează doar câteva ore - mai degrabă întunericul 
creştea, sporind primejdia. Norii joşi, amestecați cu 
negurile, formau o perdea deasă prin care străbătea o 
lumină slabă şi difuză. Nu se vedea nici măcar la două 
lungimi de navă, şi aceasta ar fi fost făcută bucăţi dacă s-ar 
fi izbit de un sloi de gheaţă plutitor. Or, sloiurile plutitoare 
se puteau ivi pe neaşteptate, şi la această viteză nu le 
puteai ocoli cu nici un preţ. 

— Nu mai sunteţi sigur de cârmă, domnule Jasper? 
Întrebă doamna Paulina Barnett, în timpul unei scurte 
acalmii a furtunii. 

— Nu, doamnă, răspunse locotenentul, şi trebuie să vă 
aşteptaţi la orice. 

— Sunt gata, răspunse simplu curajoasa femeie. 

În acest moment se auzi cum se sfâşie pânza. Păru un 
zgomot asurzitor. Vela despicată de vânt fu smulsă şi 
dispăru în întuneric, ca un norişor alb. Ambarcaţiunea, dusă 
cu viteza ce i se imprimase, mai pluti câteva clipe, apoi se 
opri şi valurile o purtară încoace şi-ncolo ca pe o epavă. 


Jasper Hobson şi doamna Paulina Barnett se socotiră 
pierduţi. Erau aruncaţi de valuri pe fundul ambarcaţiunii, 
smulşi de pe bănci, izbiţi, răniţi. Nu se găsea la bord nici o 
fâşie de pânză pe care ar fi putut-o întinde în bătaia 
vântului. Cei doi nefericiţi abia se vedeau prin negurile 
dese, în mijlocul aversei de zăpadă şi de ploaie, şi nici nu se 
puteau auzi. Credeau în fiecare clipă că vor pieri şi timp de 
o oră rămaseră astfel, încredinţându-se providenţei care 
doar ea îi putea salva. Cât timp au rătăcit purtaţi de aceste 
ape mânioase? Nici locotenentul Hobson, nici doamna 
Paulina Barnett nu puteau spune, când se produse un şoc 
puternic. Vasul se izbise de un uriaş iceberg, masă 
plutitoare cu margini tăioase şi alunecoase, de care n-ai fi 
putut să te agăţi. La această izbitură bruscă şi care n-a 
putut fi evitată, prova ambarcaţiei se despică şi apa 
pătrunse şuvoaie. 

— Ne scufundăm, ne scufundăm! Strigă Jasper Hobson. 

Într-adevăr, ambarcaţiunea se ducea la fund şi apa 
ajunsese la înălţimea băncilor. 

— Doamnă, doamnă, strigă locotenentul, sunt aici! Voi 
rămâne lângă dumneavoastră! 

— Nu, domnule Jasper, îi răspunse doamna Paulina 
Barnett, singur aţi putea scăpa... Împreună vom pieri! 
Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă! 

— Niciodată! Strigă locotenentul Hobson. 

Dar nici nu pronunţase bine acest cuvânt, că ambarcaţia, 
izbită de un nou talaz, se scufundă într-o clipă. Cei doi 
dispărură în vâltoarea stârnită de scufundarea bruscă a 
vasului. Apoi, după câteva clipe, reveniră la suprafaţă. 
Jasper Hobson înota viguros cu un braţ şi cu celălalt o ţinea 
pe tovarăşa sa deasupra apei. Dar era limpede că lupta 
împotriva valurilor clocotitoare nu putea fi de lungă durată 
şi că va pieri împreună cu cea pe care voia s-o salveze. 

În acest moment nişte sunete ciudate îi atraseră atenţia. 
Nu erau ţipetele unor păsări speriate, ci chemarea unei 
voci omeneşti. Jasper Hobson, cu o supremă sforţare, 


ridicându-se deasupra valurilor, aruncă o privire 
pătrunzătoare în jur. Dar nu văzu nimic prin ceața deasă. Şi 
totuşi strigătele se auzeau în continuare. Parcă mai din 
apropiere. Cine erau îndrăzneţii care veneau astfel în 
ajutorul lui? Dar, orice ar face, vor ajunge prea târziu. 
Îngreuiat de veşminte, locotenentul se simţi tras, împreună 
cu nefericita al cărei cap nu-l mai putea ţine deasupra apei, 
în adâncurile lacului. Din instinct, Jasper Hobson scoase un 
strigăt, apoi dispăru sub un val uriaş. 

Dar locotenentul nu se înşelase. Trei oameni rătăcind pe 
lac zăriseră ambarcaţiunea în primejdie şi-i veniseră în 
ajutor. Aceşti oameni - singurii care puteau înfrunta cu 
oarecare şansă furia apelor - se aflau în unicele ambarcaţii 
care puteau rezista unei asemenea furtuni. Cei trei erau 
eschimoşi, legaţi solid fiecare de un caiac. 

Caiacul este o pirogă lungă, mai înaltă la capete, cu un 
schelet foarte uşor pe care sunt întinse piei de focă prinse 
bine cu vine de vițel de mare. Pe deasupra caiacul e 
acoperit tot cu piei pe întreaga sa lungime, în afara 
centrului în care se află o deschizătură. Acolo stă 
eschimosul. El îşi prinde haina impermeabilă de marginile 
deschizăturii şi face corp comun cu ambarcaţia în care nu 
poate pătrunde nici o picătură de apă. Caiacul, zvelt şi uşor, 
e mereu ridicat pe creasta valului şi nu se poate scufunda, 
iar când e gata să se răstoarne poate fi uşor redresat cu o 
mişcare de vâslă. El e în stare să reziste şi rezistă într- 
adevăr acolo unde şalupele sunt aproape întotdeauna 
sfărâmate. 

Cei trei eschimoşi ajunseră la timp la locul naufragiului, 
călăuziţi de ultimul strigăt de deznădejde al locotenentului. 
Jasper Hobson şi doamna Paulina Barnett, pe jumătate 
sufocaţi, simţiră cum o mână robustă îi scoate din abis. Dar 
în întuneric nu-şi putură recunoaşte salvatorii. 

Unul din eschimoşi îl luă pe locotenent şi-l întinse de-a 
curmezişul ambarcaţiei. Un altul făcu la fel cu doamna 
Paulina Barnett şi cele trei caiace, mânuite cu îndemânare 


cu ajutorul unor vâsle lungi de şase picioare, înaintară iute 
în mijlocul valurilor înspumate. 

O jumătate de oră mai târziu, naufragiaţii fură aşezaţi pe 
malul nisipos, la trei mile de fortul Providence. Doar 
bătrânul marinar nu se mai întoarse. 

Capitolul X. O întoarcere spre trecut. 

Pe la zece seara, doamna Paulina Barnett şi Jasper Hobson 
băteau la poarta fortului. Toată lumea se bucură când îi 
revăzu, căci îi credea pierduţi. Dar această bucurie făcu loc 
unei adânci mâhniri când aflară de moartea bătrânului 
Norman. Vrednicul marinar era iubit de toţi şi memoria sa 
fu cinstită cu cele mai vii păreri de rău. Cât despre curajoşii 
şi devotaţii eschimoşi, după ce primiră cu sobrietate 
mulţumirile afectuoase ale locotenentului şi tovarăşei sale, 
nici nu vrură să intre în fort. Ceea ce făcuseră li se părea 
foarte firesc. Nu salvaseră pentru prima oară oameni de la 
înec. Se-ntoarseră de aceea pe lac, la cursa lor aventuroasă 
pe care-o făceau zi şi noapte, vânând vidre şi păsări 
acvatice. 

Noaptea care urmă întoarcerii lui Jasper Hobson, precum 
şi a doua zi, 1 iunie, ca şi noaptea spre 2 iunie fură în 
întregime consacrate odihnei. Mica trupă se instalase foarte 
bine, dar locotenentul era hotărât să plece pe data de 2 în 
zori dacă timpul o îngăduia şi, din fericire, furtuna se 
liniştise. 

Sergentul Felton pusese toate resursele existente la 
dispoziţia detaşamentului. Se înlocuiră câteva atelaje de 
câini şi în clipa plecării Jasper Hobson îşi găsi săniile 
orânduite cum trebuie la poarta incintei, îşi luară rămas 
bun. Fiecare mulţumi sergentului Felton care se arătase 
foarte ospitalier. Doamna Paulina Barnett îi exprimă, în 
rând cu ceilalţi, recunoştinţa sa. Cu o puternică strângere 
de mână a cumnatului său Long, această ceremonie a 
plecării se încheie. 

Fiecare cuplu urcă în sania care-i fu dată şi doamna 
Paulina Barnett cu locotenentul ocupară iarăşi acelaşi 


vehicul. Madge şi sergentul Long îi urmară. 

După sfatul pe care i-l dăduse şeful indian, Jasper Hobson 
se decise să ajungă la coasta americană pe drumul cel mai 
scurt, luând-o în linie dreaptă între fortul Confidence şi 
litoral. După ce consultase hărţile care nu-i indicau decât 
foarte vag configuraţia teritoriului, socoti că e bine să 
coboare pe valea râului Coppermine, un curs de apă destul 
de larg care se varsă în golful Couronnement. 

Între fortul Confidence şi gurile râului distanţa este de cel 
mult un grad şi jumătate, adică 85-90 de mile. Marea 
deschidere pe care o formează golful se termină la nord cu 
capul Krusenstern şi de la acest cap coasta o ia drept spre 
vest, până când se înalţă deasupra paralelei 70 prin capul 
Bathurst. 

Jasper Hobson schimbă deci drumul pe care-l urmase 
până atunci şi se duse spre est, pentru a ajunge în câteva 
ore, în linie dreaptă, la cursul de apă. 

Văzură râul a doua zi după-amiază, pe data de 3 iunie. 
Coppermine, cu apele sale limpezi şi repezi, dezgheţat în 
acel moment, curgea năvalnic într-o vale largă brăzdată de 
un mare număr de pâraie capricioase, dar uşor de trecut. 
Mersul săniilor era destul de rapid pe acest teren neted. În 
timp ce atelajul alerga, Jasper Hobson îi povestea tovarăşei 
sale istoria ținutului pe care-l străbăteau. O adevărată 
intimitate, o prietenie sinceră pe care le-o îngăduia situaţia 
şi vârsta, se născu între locotenentul Hobson şi călătoare. 
Doamnei Paulina Barnett îi plăcea să dobândească noi 
cunoştinţe şi, având instinctul descoperirilor, se bucura 
când i se vorbea despre exploratori. 

Jasper Hobson, care ştia pe de rost istoria Americii 
septentrionale, putu satisface din plin curiozitatea 
însoţitoarei sale: 

— Acum vreo 90 de ani, îi spuse el, tot acest teritoriu 
străbătut de râul Coppermine era necunoscut şi 
descoperirea sa se datorează agenţilor Companiei Golfului 
Hudson. Numai că, doamnă, aşa cum se întâmplă aproape 


totdeauna în domeniul ştiinţei, căutând un lucru dai de 
altul. Columb căuta Asia şi a găsit America. 

— Şi ce căutau agenţii Companiei Golfului Hudson? 
Întrebă doamna Paulina Barnett. Oare faimoasa Trecere din 
nord-est? 

— Nu, doamnă, răspunse tânărul locotenent, acum un 
secol Compania n-avea interes să fie întrebuințată acea 
nouă cale de comunicaţie, care ar fi slujit mai mult 
concurenţilor decât ei. Se zice chiar că, în 1741, un anume 
Christophe Middleton, însărcinat de guvernul englez să 
exploreze aceste meleaguri, a fost acuzat în public că a 
primit 5.000 de livre de la Companie pentru a declara că nu 
există o comunicaţie pe apă între cele două oceane şi nici n- 
ar fi posibil să existe. 

— Asta nu face cinste celebrei Companii, observă doamna 
Paulina Barnett. 

— Nu-i iau apărarea în această privinţă, răspunse Jasper 
Hobson. Aş adăuga chiar că Parlamentul a condamnat cu 
severitate atitudinea Companiei şi în 1745 a promis o primă 
de 20.000 de livre celui care va descoperi respectiva 
trecere. Prin urmare, în acel an, doi călători întreprinzători 
- William Moore şi Francis Smith - au ajuns până la golful 
Repulse în speranţa de a găsi trecerea atât de căutată. 
Până la urmă n-au reuşit şi după o absenţă de un an şi 
jumătate fură nevoiţi să se întoarcă în Anglia. 

— Dar alţi căpitani curajoşi şi hotărâți nu s-au repezit 
imediat pe urmele lor? Întrebă doamna Paulina Barnett. 

— Nu, doamnă, şi mai trecură 30 de ani, în ciuda 
importantei recompense promise de Parlament, fără ca 
vreo tentativă pentru a relua explorarea geografică a 
acestei părţi din continentul american sau, mai bine-zis, din 
America engleză - căci acesta e numele pe care se cuvine 
să i-l păstrăm - să fie făcută. Abia în 1769, un agent al 
Companiei încercă să reia lucrările lui Moore şi Smith. 

— Compania renunţase deci la ideile ei înguste şi egoiste, 
domnule Jasper? 


— Nu, doamnă, nu încă. Samuel Hearne - acesta e numele 
agentului - n-avea altă misiune decât să cerceteze existenţa 
unei mine de cupru pe care o semnalaseră băştinaşii. 
Agentul părăsi la 6 noiembrie 1769 fortul Prinţul de Wales 
situat pe râul Churchill, aproape de coasta occidentală a 
golfului Hudson. Samuel Hearne înainta curajos spre nord- 
vest. Dar frigul se făcu atât de aspru, încât, nemaiavând 
hrană, trebui să se întoarcă la fortul Prinţul de Wales. Din 
fericire nu era omul care să se dea bătut. Anul următor, la 
23 februarie, plecă din nou, luând cu el câţiva indieni. 
Greutățile acestei a doua călătorii fură foarte mari. Vânatul 
şi peştele pe care se bizuise Samuel Hearne lipseau adesea. 
O dată a rămas şapte zile fără să mănânce altceva decât 
fructe sălbatice şi bucăţi de piele veche sau oase arse. 
Îndrăzneţul călător a trebuit să se întoarcă din nou la 
agenţie fără să fi obţinut nici un rezultat. Dar nu se lăsă. 
Plecă a treia oară, la 7 decembrie 1770, şi, după 19 luni de 
eforturi, pe 13 iulie 1772, descoperi Coppermine-River, 
cobori până la gurile lui şi pretinse că a văzut marea liberă. 
Pentru prima oară fusese atinsă coasta septentrională a 
Americii. 

— Dar Trecerea din nord-vest, adică comunicarea directă 
între Atlantic şi Pacific, n-a fost descoperită? Întrebă 
doamna Paulina Barnett. 

— Nu, doamnă, răspunse locotenentul, deşi mulţi marinari 
temerari o caută încă din acele timpuri! Phipps în 1773, 
James Cook şi Clarke din 1776 până în 1779, Kotzebue din 
1815 până în 1618, Ross, Parry, Franklin şi atâţia alţii şi-au 
luat această sarcină grea, dar în zadar, şi trebuie să 
ajungem până la exploratorii din vremea noastră, până la 
curajosul Mac Clure, pentru a găsi pe singurul om care a 
trecut într-adevăr dintr-un ocean într-altui străbătând 
marea polară. 

— Da, domnule Jasper, răspunse doamna Paulina Barnett, 
e un fapt geografic de care noi englezii trebuie să fim 
mândri! Dar spuneţi-mi, Compania Golfului Hudson - 


revenind în sfârşit la idei mai generoase - n-a încurajat pe 
nici un alt călător de la Samuel Hearne încoace? 

— Ba da, doamnă, şi graţie ei căpitanul Franklin şi-a putut 
face călătoria din 1819 până în 1822, tocmai între râul 
Hearne şi capul Turn-again. Această explorare n-a fost fără 
piedici şi suferinţe. De multe ori hrana a lipsit complet 
călătorilor. În ciuda atâtor chinuri, căpitanul Franklin a 
parcurs o distanţă de 5.550 de mile în această regiune, 
necunoscută până la el, de pe litoralul Americii de Nord. 

— Era un om de o rară energie, adăugă doamna Paulina 
Barnett, şi a dovedit-o cu prisosinţă când, în pofida a ceea 
ce suferise, a plecat din nou să cucerească Polul Nord. 

— Da, răspunse Jasper Hobson, şi îndrăzneţul explorator a 
avut o moarte crudă chiar pe locul descoperirilor sale! Dar 
s-au găsit acum dovezi că nu toţi însoțitorii lui Franklin au 
pierit odată cu el. Mulţi dintre aceşti nefericiţi mai rătăcesc 
cu siguranţă încă în mijlocul pustietăţilor îngheţate. Ah! Nu 
mă pot gândi la această singurătate teribilă, fără o 
strângere de inimă. Într-o zi, doamnă, adăugă locotenentul 
cu o emoție şi o convingere deosebite, într-o zi am să 
cercetez acele pământuri necunoscute unde s-a petrecut 
fatala catastrofă şi... 

— Şi în acea zi, răspunse doamna Paulina Barnett, 
strângând mâna locotenentului, în acea zi voi fi tovarăşa 
dumitale de explorare. Da, această idee mi-a venit de multe 
ori, ca şi dumitale, domnule Jasper, şi inima mea, ca şi a 
dumitale, e profund mişcată la gândul că nişte compatrioți, 
nişte englezi, aşteaptă poate ajutor... 

— Care va veni prea târziu pentru cea mai mare parte a 
acestor nefericiţi, doamnă, dar va veni pentru unii dintre ei, 
fiţi sigură! 

— Să v-audă Dumnezeu, domnule Hobson, răspunse 
doamna Paulina Barnett. Aş adăuga că agenţii Companiei 
care locuiesc în preajma litoralului mi se par mai nimeriţi 
decât oricare alţii pentru a îndeplini această datorie de 
omenie. 


— Împărtăşesc părerea dumneavoastră, doamnă, 
răspunse locotenentul, căci agenţii sunt pe deasupra 
obişnuiţi cu gerul de pe continentele arctice. Au dovedit-o 
dealtfel în diverse împrejurări. Nu l-au asistat ei pe 
căpitanul Back în timpul călătoriei din 1834, călătorie care 
a dus la descoperirea "Ţării regelui Wilhelm, unde s-a 
petrecut catastrofa lui Franklin? Şi nu doi dintre ai noştri, 
curajoşii Dease şi Simpson, au fost însărcinaţi de 
guvernatorul Golfului Hudson, în 1838, să exploreze 
malurile mării polare, explorare în timpul căreia a fost 
cunoscută pentru prima oară regiunea Victoria? Prin 
urmare, cred că viitorul îi rezervă Companiei noastre 
cucerirea definitivă a continentului arctic. Puțin câte puţin, 
factoriile vor urca spre nord - refugiul silit al animalelor cu 
blană - şi într-o zi un fort se va ridica chiar la Pol, pe acel 
punct matematic unde se încrucişează toate meridianele 
globului! 

În timpul acestei convorbiri, urmată de multe altele, 
Jasper Hobson povesti propriile sale peripeții de pe când 
era în serviciul Companiei, lupta cu concurenţii agenţiilor 
rivale, încercările de explorare a teritoriilor necunoscute 
din nord şi din vest. La rândul ei, doamna Paulina Barnett îi 
istorisi peregrinările sale prin ţinuturile tropicale. Ea îi 
spuse ceea ce realizase şi ceea ce avea de gând să realizeze 
de acum încolo. Între locotenent şi călătoare avu loc un 
plăcut schimb de povestiri care făcu fermecătoare lungile 
ore ale drumului. 

În acest timp, săniile, trase cu viteză de câini, înaintau 
către nord. Valea râului Coppermine se lărgea simţitor în 
apropierea mării arctice. Colinele laterale, mai puţin 
povârnite, deveneau treptat mai scunde. Pâlcuri de arbori 
răşinoşi se înălţau ici şi colo, înviorând monotonia acestor 
peisaje destul de ciudate. Câteva sloiuri, purtate de râu, 
mai rezistau încă razelor soarelui, dar numărul lor scădea 
din zi în zi şi o barcă, ba chiar şi o şalupă, ar fi coborât fără 
greutate firul apei neîntrerupt de nici un baraj natural, de 


nici o îngrămădire de stânci. Albia râului era largă şi 
adâncă; apele, foarte limpezi, alimentate de topirea 
zăpezilor, curgeau repede, dar fără să formeze bulboane. 
Cursul său, la început foarte şerpuitor, tindea încetul cu 
încetul să devină o linie dreaptă pe o întindere de mai multe 
mile. Cât despre maluri, netede şi largi, presărate cu nisip 
mărunt, acoperite în anumite locuri de o iarbă uscată şi 
pipernicită, erau foarte potrivite pentru alunecarea săniilor 
şi trasul lor de şirul lung al atelajelor. Nu existau pante şi, în 
consecinţă, mersul era uşor pe terenul plat. 

Detaşamentul înainta aşadar cu o mare rapiditate. 
Merseră zi şi noapte - în măsura în care această expresie 
poate fi folosită într-o regiune deasupra căreia soarele 
trasează un arc aproape orizontal şi abia dacă apune. 
Noaptea, cea adevărată, nu dura nici două ore la această 
latitudine şi zorile în acest anotimp al anului urmau imediat 
după crepuscul. Timpul era frumos, cerul senin, cu toate că 
orizontul era puţin umbrit de ceaţă, şi detaşamentul îşi 
urma călătoria în condiţii excelente. 

Continuară două zile să meargă fără greutate pe lângă 
cursul lui Coppermine. Împrejurimile râului nu erau 
populate de animale cu blană, dar erau bogate în păsări. 
Puteai să le numeri cu miile. Lipsa aproape completă a 
jderilor, castorilor, herminelor, vulpilor îl frământa fără 
încetare pe locotenent. Se întreba dacă aceste teritorii nu 
fuseseră părăsite, ca şi cele din sud, de neamul 
carnasierelor şi rozătoarelor urmărite cu prea mare 
lăcomie. Era probabil aşa, căci întâlneai adesea urme de 
tabără, focuri stinse, dovedind că mai de mult sau mai de 
curând trecuseră pe-aici vânători băştinaşi sau de alt neam. 
Jasper Hobson îşi dădea seama că trebuie să meargă cu 
explorarea mai la nord, şi numai o parte din călătoria sa se 
va încheia când va ajunge la gurile lui Coppermine. Se 
grăbea deci să pună piciorul pe acel punct al litoralului 
întrezărit de Samuel Hearne şi iuţea - pe cât putea - mersul 
detaşamentului. 


Dealtfel, fiecare împărtăşea nerăbdarea lui Jasper Hobson. 
Fiecare se grăbea, hotărât fiind să ajungă în cel mai scurt 
timp pe ţărmul mării arctice. O forţă nedesluşită îi împingea 
înainte pe aceşti îndrăzneţi pionieri. Atracția 
necunoscutului se oglindea în ochii lor. Poate că adevăratele 
obstacole ale expediției vor începe pe această coastă atât 
de mult visată? Nu face nimic, toţi se grăbeau să le înfrunte, 
să meargă drept la ţintă. Călătoria pe care o făceau nu era 
decât trecerea printr-un ţinut de care nu erau direct 
interesaţi, dar pe ţărmul mării arctice va începe adevărata 
explorare. Şi fiecare ar fi vrut să ajungă mai repede pe 
aceste meleaguri, tăiate, la câteva sute de mile spre vest, de 
paralela 70. 

În sfârşit, la 5 iulie, patru zile după ce părăsiseră fortul 
Confidence, locotenentul Jasper Hobson văzu râul 
Coppermine lărgindu-şi mult albia. Malul occidental se 
desfăşura urmând o linie uşor curbată şi mergea aproape 
drept spre nord. În est, dimpotrivă, el se rotunjea până la 
marginile zării. Jasper Hobson se opri deodată şi cu mâna le 
arătă tovarăşilor săi marea nesfârşită. 

Capitolul XI. Mergând de-a lungul coastei. 

Largul estuar la care ajunsese detaşamentul după şase 
săptămâni de călătorie forma o deschizătură trapezoidală, 
tăiată desluşit în continentul american. În partea de vest 
erau gurile lui Coppermine, în unghiul de est se adâncea o 
cale tubulară, profundă şi alungită, care a primit numele de 
Intrarea Bathurst. Aici, coasta, dantelată capricios, scobită 
de golfuri şi limanuri, presărată cu limbi de pământ ascuţite 
şi promontorii abrupte, se desfăşura într-o împletire de 
pasuri, strâmtori şi canale care dau hărților polare un 
aspect atât de ciudat. De partea cealaltă, la estul estuarului, 
pornind de la gurile lui Coppermine, coasta urca spre nord 
şi se termina cu capul Krusenstern. Acest estuar purta 
numele de golful Couronnement şi apele lui erau presărate 
cu insule şi insulițe, care alcătuiau Arhipelagul ducelui de 
York. 


După ce se sfătuise cu sergentul Long, Jasper Hobson se 
hotări să dea în acest loc o zi de repaus detaşamentului. 
Explorarea propriu-zisă, care trebuia să-i îngăduie 
locotenentului Hobson să stabilească locul prielnic pentru 
înălţarea factoriei, abia acum avea să înceapă. Compania 
recomandase agentului ei să se menţină pe cât posibil 
deasupra paralelei 70 şi pe ţărmul Oceanului glacial. Deci, 
pentru a-şi îndeplini misiunea, locotenentul nu putea căuta 
decât în vest un punct care să fie la o latitudine aşa de 
înaltă şi care să aparţină continentului american. Spre est, 
toate aceste pământuri, atât de deosebite unele de altele, 
fac parte din teritoriile arctice, în afară poate de Ţara lui 
Boothia, tăiată în două de paralela 70, dar a cărei 
conformaţie geografică este încă nedecisă. 

După ce a stabilit longitudinea şi latitudinea şi a însemnat 
poziţia pe hartă, Jasper Hobson văzu că se află încă la mai 
mult de 160 de mile sub paralela 70. Dar, dincolo de capul 
Krusenstern, coasta, luând-o spre nord-est, depăşea printr- 
un unghi brusc paralela 70 aproape de meridianul 130, 
tocmai la înălţimea capului Bathurst, stabilit ca loc de 
întâlnire de căpitanul Craventy. Deci la acel punct trebuia 
să ajungă şi acolo se va ridica noul fort, dacă ţinutul 
dispunea de resursele necesare unei factorii. 

— Acolo, sergent Long, zise locotenentul arătând 
subofiţerului harta ținuturilor polare. Acolo vom fi în 
condiţiile impuse de Companie, în acel loc marea, liberă o 
bună parte a anului, va îngădui navelor din strâmtoarea 
Behring să ajungă până la port, să-l aprovizioneze şi să 
exporte produsele. 

— Fără a pune la socoteală, adăugă sergentul Long, că, de 
vreme ce s-au stabilit deasupra paralelei 70, oamenii noştri 
vor avea drept la o leafă dublă! 

— Asta-i de la sine înţeles, răspunse locotenentul, şi cred 
că nu se vor împotrivi. 

— Ei bine, domnule locotenent, nu ne rămâne decât să 
pornim spre capul Bathurst, rosti simplu sergentul. 


Dar, deoarece le fusese dată o zi de odihnă, plecarea nu 
avu loc decât la 6 iunie. 

Partea a doua a călătoriei trebuia să fie şi fu într-adevăr cu 
totul diferită de prima. Dispoziţiile care orânduiau până aici 
mersul săniilor nu mai fură menținute. Fiecare atelaj 
mergea în voia lui. Făceau dese popasuri, se opreau la toate 
promontoriile coastei şi cel mai adesea umblau pe jos. 
Locotenentul Hobson se mărgini la recomandarea ca 
oamenii să nu se îndepărteze la mai mult de trei mile de 
litoral şi să revină la detaşament de două ori pe zi, la prânz 
şi seara. Cum cădea noaptea, ridicau o tabără. Vremea eră 
frumoasă la această epocă şi temperatura, destul de 
ridicată, se menținea în medie la 59* Fahrenheit (15*C). De 
două sau trei ori se dezlănţuiră scurte vijelii care nu 
modificară simţitor temperatura. 

Toată această parte a coastei americane, cuprinsă între 
capul Krusenstern şi capul Parry, care se întinde pe o 
distanţă de mai mult de 250 de mile, a fost cercetată cu 
deosebită grijă de la 6 la 20 iunie. Dacă explorarea 
geografică a regiunii nu lăsă nimic de dorit, dacă Jasper 
Hobson, ajutat cu eficacitate în această misiune de 
astronomul Thomas Black, putu chiar să rectifice câteva 
erori ale hărţii hidrografice, nici teritoriile învecinate nu 
fură mai puţin cercetate din punctul de vedere care 
interesa direct Compania Golfului Hudson. 

Teritoriile erau oare bogate în vânat, se putea conta cu 
certitudine atât pe vânatul comestibil cât şi pe animalele cu 
blană? Resursele ținutului îngăduiau ele singure 
aprovizionarea unei factorii, cel puţin în sezonul de vară? 
Acestea erau problemele grave pe care şi le punea 
locotenentul Hobson şi care-l preocupau pe drept cuvânt. 
lată rezultatul observaţiilor sale: vânatul propriu-zis - cel 
căruia caporalul Joliffe, între alţii, îi acorda o deosebită 
preferinţă - nu prea mişuna pe aceste meleaguri. Păsările 
din numeroasa familie a rațelor nu lipseau, fără îndoială, 
dar rozătoarele erau insuficient reprezentate de câţiva 


iepuri polari de care nu te puteai apropia decât cu mare 
greutate. În schimb, urşii trebuie să fi fost numeroşi pe 
această porţiune a continentului american. Sabine şi Mac 
Nap remarcaseră deseori urme proaspete ale acestor 
carnasiere. Mulţi fuseseră zăriţi şi depistaţi, dar ei se ţineau 
la mare depărtare. În orice caz, era sigur că în timpul 
sezonului rece aceste animale înfometate veneau de la 
latitudinile mai înalte, rătăcind destul de des pe malurile 
Oceanului glacial. 

— Prin urmare, spunea caporalul Joliffe, pe care problema 
proviziilor îl frământa, când ai ursul în cămară, e un vânat 
care nu-i de disprețuit, departe de asta. Dar când încă nu se 
află acolo, e un vânat foarte problematic, pus sub semnul 
întrebării şi care nu are altceva mai bun de făcut decât să-i 
acorde vânătorului soarta pe care acesta i-o rezervă. 

Nu putea rosti o vorbă mai înţeleaptă. Urşii nu puteau 
oferi o rezervă sigură pentru cămara fortului. Din fericire, 
teritoriul era cutreierat de turme de animale mai 
folositoare decât urşii, bune de mâncat, care sunt principala 
hrană a unor triburi de eschimoşi şi de indieni, şi anume, 
renii. Caporalul Joliffe constată cu multă satisfacţie că 
aceste rumegătoare erau deosebit de numeroase în ţinut. 
Într-adevăr, natura făcuse totul ca să le atragă, solul fiind 
acoperit de o specie de licheni pe care renul îi mănâncă cu 
plăcere, dezgropându-i cu abilitate de sub zăpadă şi care 
constituie unica sa hrană în timpul iernii. 

Jasper Hobson se arătă nu mai puţin mulţumit decât 
caporalul, descoperind în multe locuri urmele lăsate de 
aceste rumegătoare, urme uşor de recunoscut deoarece 
copita renului în loc să aibă pe partea interioară o suprafaţă 
plană are una convexă, ca şi cea a cămilei. Se vedeau chiar 
turme mari de animale care, rătăcind în stare de sălbăticie 
în anumite părţi ale Americii, se adună deseori ajungând la 
mai multe mii de capete. Dacă sunt lăsaţi în viaţă, pot fi 
uşor domesticiţi şi aduc atunci mari servicii factoriilor, fie 
furnizându-le un lapte excelent, mai consistent decât cel de 


vacă, fie slujind la trasul săniilor. Vânaţi nu sunt mai puţin 
folositori, căci pielea lor foarte compactă e bună pentru 
veşminte, blana dă un fir excelent şi carnea lor e foarte 
gustoasă. Nu există un animal mai preţios la aceste 
latitudini. Prezenţa renilor, precis constatată, trebuia deci 
să-l încurajeze pe Jasper Hobson în proiectele sale de a 
stabili factoria pe acest punct al teritoriului. 

Avea tot dreptul să fie mulţumit şi în ce priveşte animalele 
cu blană. Pe micile cursuri de apă se înălţau numeroase 
locuinţe de castori şi ondatre. Bursucii, râşii, herminele, 
volverenele, jderii, nurcile trăiau pe aceste meleaguri pe 
care absenţa vânătorilor le lăsase până atunci în pace. 
Prezenţa omului nu se semnala în aceste locuri prin nici o 
urmă şi animalele ştiau acest lucru şi de aceea veniseră să- 
şi găsească adăpost. Observară de asemenea pasul pe 
zăpadă al minunatelor vulpi albastre şi argintii, specie care 
tinde să se împuţineze tot mai mult şi a cărei blană 
valorează greutatea ei în aur, cum s-ar zice. Sabine şi Mac 
Nap avură nenumărate prilejuri în timpul explorării să 
tragă asupra preţiosului vânat. Dar locotenentul interzise în 
mod înţelept orice vânătoare de acest fel. Nu voia să sperie 
animalele înaintea sezonului de vânătoare, adică înaintea 
lunilor de iarnă, în timpul cărora blana lor se face mai 
deasă şi e cu mult mai frumoasă. Dealtfel, nici n-avea rost 
să supraîncarce săniile în mers. Sabine şi Mac Nap 
înţeleseră motivele întemeiate ale locotenentului, dar parcă 
n-aveau astâmpăr când vedeau în bătaia puştii o zibelină 
sau o vulpe scumpă. Ordinele lui Jasper Hobson erau totuşi 
stricte şi locotenentul nu permitea încălcarea lor. 

Gloanţele vânătorilor în timpul celei de-a doua perioade a 
călătoriei nu avură deci drept ţintă decât câţiva urşi polari 
care se arătară prin preajma detaşamentului. Aceste 
carnivore, nefiind însă mânate de foame, o luau imediat la 
sănătoasa şi prezenţa lor nu duse la nici o vânătoare 
serioasă. Totuşi, dacă patrupedele din ţinut nu avură de 
suferit din cauza venirii detaşamentului, nu se poate spune 


acelaşi lucru despre zburătoare, care plătiră pentru tot 
regnul animal. Fură doborâţi vulturi cu capul alb, păsări 
uriaşe cu țipăt strident, vulturi pescari, de obicei ascunşi în 
scorburile arborilor uscați şi care în timpul verii ajung până 
la latitudinile arctice. Apoi gâşte de zăpadă, de un alb 
imaculat, gâşte marine sălbatice „bernacach”, cu ciocul 
scurt, cele mai frumoase exemplare ale speciei aserinelor 
bune de mâncat, rațe cu capul roşu şi pieptul negru, ciori 
cenuşii, un fel de gaiţe caricaturale, de o urâţenie ieşită din 
comun, specia de rațe eider, macroze şi multe alte 
reprezentante ale neamului înaripat, care te asurzeau cu 
strigătele lor ce răsunau pe falezele Arcticei. Aceste păsări 
trăiesc cu milioanele în ţinuturile polare şi numărul lor 
întrece orice închipuire pe litoralul mării glaciale. 

Se înţelege că vânătorii, cărora le era interzisă vânarea 
patrupedelor, se abătură cu pasiune asupra păsăretului. 
Mai multe sute de păsări, aparţinând mai ales speciilor 
comestibile, au fost ucise în timpul primelor 15 zile, 
îmbogăţind masa, alcătuită de obicei din conserve de carne 
şi pesmet, cu un fel de hrană foarte apreciat. 

Aşadar nu lipseau animalele pe acest teritoriu. Compania 
va putea să-şi umple cu uşurinţă depozitele şi personalul 
fortului va avea cămările pline. Dar aceste două condiţii nu 
erau suficiente pentru a asigura viitorul factoriei. Într- 
adevăr, nu te puteai stabili într-un ţinut aflat la o latitudine 
atât de înaltă, dacă nu găseai din abundență combustibilul 
necesar împotriva asprelor ierni arctice. Din fericire, 
litoralul era împădurit. Colinele care se înălţau în spatele 
coastei erau încununate de copaci verzi, printre care se 
deosebea în special pinul. Erau aglomerări ale unor pâlcuri 
de răşinoase, cărora, datorită desimii, le puteai da 
câteodată numele de păduri. Uneori, în pâlcuri mai izolate, 
Jasper Hobson observă sălcii, plopi, mesteceni pitici şi 
numeroase tufişuri de arbatus. La acea epocă de vară toţi 
arborii erau înverziţi şi uimeau oarecum privirea obişnuită 
cu siluetele golaşe şi stinghere ale peisajelor polare. Solul 


de la poalele colinelor era acoperit de muşchi pe care renii 
îl păşteau cu lăcomie, aceasta fiind singura lor hrană şi în 
timpul iernii. După cum se vede, locotenentul nu putea 
decât să se felicite de a fi căutat în nord-estul continentului 
american locul unei noi aşezări a Companiei. După cum s-a 
spus, dacă nu lipseau animalele în acest ţinut, în schimb, nu 
se vedea ţipenie de om. Nu erau nici eschimoşi, triburile lor 
cutreierând mai curând districtele apropiate de Golful 
Hudson, nici indieni care de obicei nu se aventurau atât de 
departe, dincolo de Cercul Polar. Într-adevăr, la această 
distanţă vânătorii puteau avea mult mai des vreme rea, 
printr-o revenire subită a iernii, şi să fie atunci lipsiţi de 
orice posibilitate de comunicaţie. După cum ne putem lesne 
închipui, locotenentul Hobson nu se gândi să se plângă de 
absenţa semenilor săi. Nu putea găsi decât rivali, dacă i-ar 
fi întâlnit. Ţinutul nelocuit pe care şi-l dorea era un pustiu în 
care animalele cu blană îşi caută adăpost. În legătură cu 
aceasta, Jasper Hobson îi spunea lucruri pline de bun-simţ 
doamnei Paulina Barnett, care se interesa îndeaproape de 
succesele întreprinderii. Călătoarea nu uita că era musafira 
Companiei Golfului Hudson şi, în mod firesc, ţinea la reuşita 
proiectelor locotenentului. Vă închipuiţi aşadar 
dezamăgirea lui Jasper Hobson când, în dimineaţa zilei de 
20 iunie, se găsi în faţa unei aşezări, părăsită mai mult sau 
mai puţin recent. Ea se afla în fundul unui golfuleţ strâmt 
cu numele de golful Darniey, având ca punctul cel mai 
înaintat spre vest capul Parry. De aici se vedeau la poalele 
unei mici coline ţăruşii care slujiseră să marcheze un soi de 
şanţ circular şi cenuşa rece îngrămădită pe locul vetrelor 
stinse. 

Tot detaşamentul se strânse în jurul aşezării. Fiecare 
înţelegea că o asemenea descoperire nu putea decât să-i 
displacă profund locotenentului Hobson. 

— Iată o împrejurare supărătoare, zise el, şi bineînţeles că 
mi-ar fi plăcut de o mie de ori mai mult să întâlnesc o 
familie de urşi polari în drumul meu. 


— Dar oamenii, oricine ar fi fost, care s-au oprit în acest 
loc, rosti doamna Paulina Barnett, sunt departe acum, fără 
îndoială, şi probabil că s-au întors mult mai la sud, pe 
teritoriile unde vânează de obicei. 

— Depinde, doamnă, răspunse locotenentul. Dacă cei care 
au lăsat aceste urme sunt eschimoşi, şi-au continuat mai 
degrabă drumul spre nord. Dacă, dimpotrivă, sunt indieni, 
poate că explorează tocmai acest nou loc de vânătoare, cum 
facem şi noi, ceea ce constituie, repet, o împrejurare într- 
adevăr supărătoare. 

— Dar, întrebă doamna Paulina Barnett, se poate şti cărui 
neam îi aparţin călătorii? Putem afla dacă sunt eschimoşi 
din nord sau indieni din sud? Cred că triburi atât de diferite 
ca origine şi obiceiuri nu pot să-şi ridice tabăra în acelaşi 
fel. 

Doamna Paulina Barnett avea dreptate. Şi probabil că 
această problemă importantă se va rezolva după o mai 
completă cercetare a taberei. Jasper Hobson şi câţiva dintre 
tovarăşii săi începură aşadar cercetarea, căutând cu grijă 
vreo urmă, vreun obiect uitat, vreun semn care să ducă la 
dezlegarea enigmei. Dar nici solul, nici cenuşa rece nu 
păstraseră vreun indiciu revelator. Câteva oase de animale, 
risipite ici şi colo, nu dezvăluiau nici ele nimic. 
Locotenentul, foarte dezamăgit, era gata să se lase de 
această cercetare inutilă, când fu strigat de doamna Joliffe 
care se depărtase cu vreo sută de paşi mai spre stânga. 

Jasper Hobson, doamna Paulina Barnett, sergentul, 
caporalul şi alţi câţiva se-ndreptară de îndată spre tânăra 
canadiană care rămăsese nemişcată, privind cu atenţie 
pământul. Când ajunseră lângă ea, doamna Joliffe spuse: 

— Căutaţi urme? Ei bine, iată-le! 

Şi doamna Joliffe le arătă urme de paşi, destul de 
numeroase, care se păstraseră desluşit pe un sol lutos. 
Acestea puteau fi indicii caracteristice, căci piciorul 
indianului şi piciorul eschimosului, ca şi încălţămintea lor, se 
deosebesc cu desăvârşire. 


Dar, înainte de orice altceva, pe Jasper Hobson îl izbi 
ciudata aşezare a urmelor. Ele proveneau într-adevăr de la 
călcătura unui picior uman şi chiar a unui picior încălţat, 
dar în mod bizar nu păreau să fie făcute decât de vârful 
labei. Semnele călcâiului lipseau. În afară de asta, 
amprentele erau în mod ciudat multiplicate, apropiate, 
încrucişate, cu toate că erau cuprinse într-un cerc foarte 
restrâns. Jasper Hobson arătă această ciudăţenie 
tovarăşilor săi. 

— Nu sunt paşii unui om care merge, zise el. 

— Nici ai unui om care sare, de vreme ce călcâiul lipseşte, 
adăugă doamna Paulina Barnett. 

— Nu, răspunse doamna Joliffe, sunt paşii cuiva care 
dansează. 

Doamna Joliffe avea, fără îndoială, dreptate. Dacă 
examinai bine urmele, nu te puteai îndoi că erau făcute de 
piciorul cuiva care dănţuise; nu executase un dans greoi cu 
mişcări solemne, strivitoare, ci mai curând un joc uşor, 
vesel, plin de graţie. Remarca era de netăgăduit. Dar cine 
putea fi individul atât de vioi din fire, încât să fi simţit 
nevoia de a dansa cu atâta bucurie pe acest hotar al 
continentului american, la câteva grade deasupra Cercului 
Polar? 

— Sigur că nu un eschimos, zise locotenentul. 

— Nici un indian! Exclamă caporalul Joliffe. 

— Nu! E un francez, rosti liniştit sergentul Long. Căci, 
după părerea tuturor, numai un francez era în stare să 
danseze în acest punct al globului! 

Capitolul XII. Soarele de la miezul nopţii. 

Afirmația sergentului Long nu era puţin hazardată? Se 
dansase, era un fapt evident. Dar, oricât era de grațios 
acest dans, puteai trage concluzia că numai un francez îl 
putuse executa? Totuşi, locotenentul Jasper Hobson 
împărtăşi părerea sergentului, părere pe care nimeni, 
dealtfel, n-o găsi nelalocul ei. Şi toţi o luară drept bună, că 
un grup de călători, care număra cel puţin un compatriot al 


lui Vestris8, se oprise recent în acel loc. Se înţelege că 
descoperirea nu fu pe placul locotenentului. Jasper Hobson 
se temea că a fost devansat de concurenţi pe teritoriile de 
nord-est ale Americii engleze şi că, oricât de mult ar fi 
tăinuit Compania planul ei, el fusese fără îndoială divulgat 
în centrele comerciale din Canada sau din Statele Unite. 
Când îşi reluă deci mersul după această scurtă întrerupere, 
locotenentul părea deosebit de îngrijorat. Dar, la acest 
stadiu al călătoriei, nu se putea gândi să se întoarcă. În 
urma întâmplării, doamna Paulina Barnett îi puse 
întrebarea: 

— Domnule Jasper, se mai întâlnesc francezi acum, pe 
teritoriile continentului arctic? 

— Da, doamnă, răspunse Jasper Hobson, sau, dacă nu 
francezi, cel puţin - şi-i aproape acelaşi lucru - canadieni, 
urmaşii foştilor stăpâni ai Canadei din vremea când Canada 
aparţinea Franţei. La drept vorbind, aceştia sunt cei mai 
primejdioşi rivali ai noştri. 

— Credeam, reluă călătoarea, că de când Compania 
Golfului Hudson a înglobat fosta Companie de Nord-Vest, nu 
mai are concurenţi pe continentul american. 

8 Vestris (1729-1808) - celebru dansator francez, de 
origine italiană. 

— Doamnă, răspunse Jasper Hobson, dacă nu mai există 
asociaţii importante care fac negoţ cu blănuri în afară de a 
noastră, se mai găsesc încă destule societăţi particulare, cu 
totul independente. În general, sunt societăţi americane 
care şi-au păstrat în mod înţelept în serviciul lor agenţi sau 
descendenţi ai agenţilor francezi. 

— Aceşti agenţi sunt, aşadar, ţinuţi la mare cinste? Întrebă 
doamna Paulina Barnett. 

— Bineînţeles, doamnă. Şi pe drept cuvânt. Timp de 94 de 
ani, cât a durat stăpânirea franceză în Canada, agenţii 
francezi s-au arătat mereu mai presus de ai noştri. Trebuie 
să recunoşti meritele rivalilor tăi. 

— Mai ales ale rivalilor! Adăugă doamna Paulina Barnett. 


— Da... mai ales... Pe atunci, vânătorii francezi, părăsind 
oraşul Montreal unde locuiau cei mai mulţi, porneau spre 
nord cu mai mare îndrăzneală decât toţi ceilalţi. Trăiau ani 
întregi în mijlocul triburilor indiene, unde uneori se şi 
căsătoreau. Erau numiţi „oameni ai pădurii” sau „voiajori 
canadieni” şi se tratau unii pe alţii ca veri sau fraţi. Erau 
oameni îndrăzneţi, îndemânateci, pricepuţi în navigația 
fluvială, foarte viteji, nepăsători, adaptându-se la orice cu 
uşurinţa specifică neamului lor, cinstiţi, veseli şi totdeauna 
gata, în orice împrejurare, să cânte şi să danseze. 

— Şi credeţi că acest grup de călători ale căror urme le- 
am descoperit nu s-a dus atât de departe decât cu scopul de 
a vâna animale cu blană? 

— Nu se poate face nici o altă presupunere, răspunse 
locotenentul Hobson, şi fără îndoială că sunt în căutare de 
noi teritorii de vânătoare. Dar, de vreme ce n-avem nici un 
mijloc de a-i opri, să încercăm să ajungem mai repede la 
ţintă şi să luptăm curajos împotriva oricărei concurente! 

Locotenentul Hobson se hotărâse să facă faţă probabilei 
concurenţe, pe care n-o putea împiedica, şi grăbi mersul 
detaşamentului pentru a trece mai repede de paralela 70. 
Poate, aşa cel puţin nădăjduia, rivalii săi nu-şi vor urma 
drumul până acolo. 

În timpul următoarelor zile, micul detaşament cobori vreo 
douăzeci de mile spre sud pentru a înconjura mai uşor 
golful Franklin. Ţinutul oferea în continuare un peisaj 
înverzit. Patrupedele şi păsările, despre care am vorbit, 
erau în număr mare şi probabil că întreg capătul de nord- 
vest al continentului american era populat astfel. Marea 
care scălda litoralul se întindea cât vedeai cu ochii. Hărțile 
cele mai recente nu arătau dealtfel nici un uscat la nordul 
litoralului american. Era un spaţiu liber şi numai banchiza îi 
putuse opri pe navigatorii strâmtorii Behring să ajungă 
până la Pol. 

La 4 iulie detaşamentul trecuse de alt golf scobit adânc în 
țărm, golful Wasburn, şi se afla la marginea unui lac, puţin 


cunoscut până atunci, care nu acoperea o suprafaţă prea 
mare a teritoriului, având doar două mile pătrate. Era mai 
curând o lagună cu apă dulce, un iaz mare şi nu un lac. 

Săniile mergeau uşor şi lin. Aspectul ținutului era ispititor 
pentru fondatorul unei noi factorii şi probabil că un fort 
întemeiat la capul Bathurst, având în spatele lui iazul şi în 
faţă calea deschisă a strâmtorii Behring, adică marea liberă 
acum, liberă întotdeauna în timpul celor 4-5 luni ale verii, 
se găsea într-o situaţie prielnică pentru aprovizionare şi 
export. 

A doua zi, 5 iulie, pe la trei după-masă, detaşamentul se 
opri în sfârşit la capul Bathurst. 

Rămânea să se facă releveul exact al acestui cap pe care 
hărţile îl situau deasupra paralelei 70. Dar nu te puteai lăsa 
în seama hărţii hidrografice a coastelor de aci, care nu erau 
încă făcute cu destulă precizie. Până atunci, Jasper Hobson 
luă hotărârea de a se opri pe aceste meleaguri. 

— Cine ne împiedică să ne stabilim aici definitiv? Întrebă 
caporalul Joliffe. Trebuie să recunoaşteţi, domnule 
locotenent, că locul e încântător. 

— Vă va încânta, fără îndoială, şi mai mult, răspunse 
locotenentul Hobson, când veţi primi o leafa dublă, viteze 
caporal! 

— Nu-ncape îndoială, răspunse caporalul Joliffe. Trebuie 
să ne conformăm instrucţiunilor Companiei. 

— Aveţi răbdare până mâine, adăugă Jasper Hobson şi 
dacă, aşa cum presupun, capul Bathurst e într-adevăr situat 
la peste 70* latitudine septentrională, ei bine, ne vom aşeza 
tabăra! 

Locul era într-adevăr favorabil pentru întemeierea unei 
factorii. Malurile iazului, mărginite de coline împădurite, 
puteau furniza din plin pini, mesteceni şi alţi copaci 
necesari construcţiei şi încălzirii noului fort. Locotenentul, 
pornind cu câţiva din tovarăşii săi până la extremitatea 
capului, observă că în vest coasta se curba într-un arc 
foarte alungit. Faleze destul de înalte închideau orizontul la 


câteva mile mai încolo. Cât despre apele iazului, văzură că 
erau dulci şi nu sărate, cum ai fi putut crede din cauza 
vecinătăţii mării. În orice caz, apa dulce n-ar fi lipsit 
coloniei, chiar dacă cea a iazului n-ar fi putut fi folosită, căci 
un pârâu rece şi limpede curgea spre Oceanul Îngheţat, 
unde se vărsa printr-o gură strâmtă, la câteva sute de paşi 
spre sud-est de capul Bathurst. Această gură, apărată nu de 
stânci, ci de o îngrămădire destul de ciudată de pământ şi 
nisip, forma un port natural în care trei sau patru 
ambarcaţii se puteau adăposti uşor împotriva vânturilor din 
larg. O astfel de aşezare putea fi folosită avantajos pentru 
ancorarea navelor care ar veni ulterior din strâmtoarea 
Behring. Jasper Hobson, din stimă pentru călătoare, dădu 
micului râu numele de Paulina-River şi micului port - 
numele de Port Barnett, lucru de care călătoarea se arătă 
încântată. 

Construind fortul puţin mai încolo de limba de pământ 
formată de capul Bathurst, clădirea principală ca şi 
depozitele aveau să fie apărate de vânturile cele mai reci. 
Ridicătura capului însuşi le ferea împotriva violentelor 
viscole care, în câteva ore, pot îngropa aşezări întregi sub 
avalanşe de zăpadă. Spaţiul cuprins între poalele 
promontoriului şi malul iazului era destul de larg pentru 
construcţiile necesare factoriei. Puteai chiar să-l înconjuri 
cu o împrejmuire de lemn care să se sprijine de primele 
stânci ale falezei, şi în vârful capului însuşi să înalţi o redută 
fortificată - lucrări pur defensive, dar utile în cazul când 
concurenţii s-ar fi stabilit pe acest teritoriu. De aceea, 
Jasper Hobson, fără a se gândi încă la executarea lor, 
observa cu satisfacţie că locul putea fi uşor de apărat. 

Vremea era frumoasă, căldura destul de mare. Nici un nor, 
nici la orizont, nici la zenit. Numai că cerul senin al ţărilor 
temperate şi ţărilor calde nu trebuie căutat la aceste 
latitudini înalte. Chiar şi în timpul verii, o negură uşoară 
pluteşte neîncetat în aer. Darămite iarna, când munţii de 
gheaţă devin nemişcaţi, când asprul vânt din nord biciuieşte 


falezele, când o noapte de patru luni se lasă asupra acestor 
continente. Cum va fi la capul Bathurst? Niciunul dintre 
tovarăşii lui Jasper Hobson nu se gândea la asta, deoarece 
timpul se arăta minunat, totul era înverzit, temperatura era 
caldă şi marea strălucitoare. 

Ridicară pentru noapte, chiar pe malurile iazului, o tabără 
provizorie, la care folosiră ca material săniile. Până seara 
doamna Paulina Barnett, locotenentul, Thomas Black şi 
sergentul Long cutreierară împrejurimile ca să le cunoască 
resursele. Teritoriul convenea sub toate aspectele. Jasper 
Hobson abia aştepta a doua zi pentru a calcula poziţia 
exactă şi a şti dacă se găseşte în condiţiile recomandate de 
Compania Golfului Hudson. 

— Ei bine, domnule locotenent, zise astronomul când îşi 
terminară explorarea, iată un ţinut într-adevăr fermecător. 
N-aş fi crezut niciodată că o asemenea regiune se poate 
găsi dincolo de Cercul Polar. 

— Ah, domnule Black, aici poţi vedea cele mai frumoase 
ţinuturi din lume, răspunse Jasper Hobson, şi abia aştept să 
calculez latitudinea şi longitudinea acestuia! 

— Mai ales latitudinea, reluă astronomul, care nu se 
gândea decât la viitoarea sa eclipsă. Cred că vrednicii 
dumneavoastră tovarăşi sunt la fel de nerăbdători, domnule 
Hobson. Leafă dublă dacă vă stabiliţi dincolo de paralela 
70! 

— Dar dumneavoastră, domnule Black, întrebă doamna 
Paulina Barnett, n-aveţi un interes, un interes pur ştiinţific, 
să depăşiţi această paralelă? 

— Fără îndoială, doamnă, fără îndoială, am tot interesul s-o 
depăşesc, dar nu prea mult totuşi, răspunse astronomul. 
După calculele noastre, care sunt de o exactitate absolută, 
eclipsa de soare pe care sunt însărcinat s-o cercetez nu va fi 
totală decât pentru un observator aflat puţin deasupra 
paralelei 70. Sunt deci la fel de nerăbdător ca locotenentul 
nostru să ştiu poziţia capului Bathurst. 


— Dar, dacă nu mă-nşel, domnule Black, zise călătoarea, 
eclipsa de soare nu va avea loc decât pe 18 iulie. 

— Da, doamnă, pe 18 iulie 1860. 

— Şi nu suntem decât în 5 iulie 1859! Fenomenul nu se va 
produce decât peste un an! 

— Aşa este, doamnă, răspunse astronomul, dar dacă n-aş fi 
plecat decât la anul, aş fi riscat să ajung prea târziu! 

— Într-adevăr, domnule Black, replică Jasper Hobson, bine 
aţi făcut că aţi plecat cu un an înainte. În felul acesta 
sunteţi sigur că nu veţi pierde eclipsa. Trebuie să recunosc 
că drumul nostru, de la fortul Reliance la capul Bathurst, s- 
a petrecut în condiţii mai mult decât prielnice, excepţionale. 
N-am avut decât puţine greutăţi şi prin urmare puţine 
întârzieri. Vă mărturisesc că nu contam să ajung pe această 
parte a litoralului înainte de jumătatea lui august. Şi dacă 
eclipsa trebuia să aibă loc la 18 iulie 1859, adică anul 
acesta, erau mari şanse s-o pierdeţi. Dealtfel, nu ştim încă 
dacă suntem deasupra paralelei 70. 

— De aceea, dragul meu locotenent, răspunse Thomas 
Black, nu regret călătoria pe care am făcut-o împreună cu 
dumneavoastră şi voi aştepta cu răbdare eclipsa din anul 
viitor. Blonda Phoebe este o adevărată doamnă, îmi 
închipui, şi merită cinstea s-o aştept. 

A doua zi, 6 iulie, puţin înainte de prânz, Jasper Hobson şi 
Thomas Black luaseră toate măsurile pentru a obţine 
poziţia exactă a capului Bathurst ca longitudine şi 
latitudine. Soarele strălucea dând o lumină destul de mare 
pentru un calcul riguros al conturului său. În plus, în 
această perioadă a anului, dobândise înălţimea maximă 
deasupra orizontului şi se afla în consecinţă la punctul 
culminant, după trecerea la meridian. Încât munca celor doi 
observatori era uşoară. 

În ajun şi dimineaţa, socotind diferite înălţimi cu ajutorul 
calculului unghiurilor orare, locotenentul şi astronomul 
aflaseră cu precizie longitudinea locului; dar ceea ce-l 
preocupa cu precădere pe Jasper Hobson era latitudinea. 


Ce importanţă mai avea meridianul capului Bathurst, dacă 
locul se găsea situat dincolo de paralela 70! Se apropia 
amiaza. Toţi membrii detaşamentului se strânseseră în jurul 
observatorilor care-şi luaseră sextantele. Oamenii aşteptau 
rezultatele calculului, cu o nerăbdare lesne de închipuit. 
Era important pentru ei să ştie dacă ajunseseră la capătul 
călătoriei sau trebuiau să meargă mai departe pentru a 
căuta un alt punct de pe litoral unde să găsească teritoriul 
corespunzător condiţiilor puse de Companie. Această din 
urmă alternativă n-ar fi dus probabil la un rezultat 
satisfăcător. După hărţile foarte rudimentare, e adevărat, 
ale acestei porţiuni a țărmului american, coasta - după ce 
treci de capul Bathurst - o ia spre vest, coborând sub 
paralela 70 pe care n-o depăşea din nou decât în America 
rusă, unde englezii n-aveau nici un drept să se stabilească. 
Deci nu fără motiv Jasper Hobson, după ce studiase 
conştiincios hărţile ținuturilor boreale, se îndreptase spre 
capul Bathurst. Capul se întinde ca o limbă de pământ 
deasupra paralelei 70 şi, între meridianele 100 şi 150, nici 
un alt promontoriu aparţinând continentului propriu-zis, 
adică Americii engleze, nu trece de acest cerc. Rămânea 
deci să se determine dacă într-adevăr capul Bathurst ocupa 
poziţia marcată pe hărţile cele mai moderne. Aceasta era, la 
urma urmei, importanta problemă pe care aveau s-o 
rezolve calculele precise ale lui Thomas Black şi Jasper 
Hobson. 

Soarele se apropia în acest moment de punctul culminant 
al mersului său. Cei doi observatori îşi îndreptară luneta 
sextantului spre astrul care se mai înălța încă. Cu ajutorul 
oglinzilor înclinate dispuse pe instrument, soarele trebuia - 
în aparenţă - readus la orizont, iar momentul când va părea 
că-l atinge cu marginea inferioară a discului va corespunde 
cu acela în care va ocupa locul cel mai înalt pe bolta 
cerească şi, în consecinţă, va fi în momentul exact când va 
trece la meridian, adică la amiaza locului. 

Toţi priveau păstrând o tăcere adâncă. 


— Amiază! Strigă curând Jasper Hobson. 

— Amiază! Răspunse în aceeaşi clipă Thomas Black. 
Lunetele fură imediat aplecate, locotenentul şi astronomul 
citiră pe sticla gradată valoarea unghiurilor obţinute şi se 
apucară de îndată să le transpună în cifre. Câteva minute 
mai târziu, locotenentul Hobson se ridică şi se adresă 
tovarăşilor săi: 

— Dragi prieteni, de azi încolo, 6 iulie, Compania Golfului 
Hudson se angajează prin cuvântul meu să vă dubleze 
solda. 

— Ura, ura pentru Companie! Trăiască! Strigară într-un 
singur glas vrednicii tovarăşi ai locotenentului Hobson. 

Capul Bathurst şi teritoriul învecinat se aflau situate precis 
deasupra paralelei 70. Iată, calculate până la secundă, care 
erau coordonatele care vor avea mai târziu o însemnătate 
atât de mare pentru viitorul noului fort: longitudinea 
127*36'12,,, la est de meridianul Greenwich, latitudinea 
70%44'37”, septentrională. În aceeaşi seară, curajoşii 
pionieri care-şi ridicaseră în acest moment tabăra atât de 
departe de lume, la mai mult de 800 de mile de fortul 
Reliance, văzură soarele atingând marginile orizontului 
vestic, fără să-şi umbrească discul arzător. Soarele de la 
miezul nopţii strălucea pentru prima oară în faţa ochilor lor. 

Capitolul XIII. Fortul Esperance. 

Aşezarea fortului era hotărâtă irevocabil. Nici un alt loc nu 
putea fi mai prielnic decât acest teren - întindere netedă 
naturală, situată în spatele capului Bathurst, pe malul 
oriental al iazului. Jasper Hobson decise aşadar să înceapă 
de îndată construirea clădirii principale. Până atunci fiecare 
trebui să se organizeze după capul lui şi săniile fură folosite 
ingenios pentru a forma tabăra provizorie. 

Dealtfel, datorită îndemânării oamenilor săi, locotenentul 
conta ca într-o lună cel mult casa să fie ridicată. Ea avea să 
fie destul de încăpătoare pentru a primi deocamdată cele 
19 persoane care alcătuiau detaşamentul. Mai târziu, 
înainte de marile geruri, dacă timpul o va îngădui, se vor 


ridica anexele destinate soldaţilor şi depozitele unde 
trebuiau păstrate pieile şi blănurile. Dar Jasper Hobson nu 
credea ca lucrările să poată fi terminate înainte de sfârşitul 
lui septembrie. După această lună, nopţile, şi aşa lungi, 
timpul urât, iarna, primele înghețuri îi vor sili să întrerupă 
orice activitate. Din zece soldaţi câţi alesese căpitanul 
Craventy, doi erau vânători foarte buni - Sabine şi Marbre. 
Ceilalţi opt mânuiau toporul la fel de bine ca puşca. Erau ca 
marinarii, buni la toate, ştiind să facă orice. Dar în acest 
moment erau folosiţi mai mult ca muncitori decât ca soldaţi, 
pentru că era vorba de înălţarea unui fort pe care încă nici 
un duşman nu se gândea să-l atace. Petersen, Belcher, Rae, 
Garry, Pond, Hope, Kellet formau un grup de dulgheri 
îndemânatici şi zeloşi pe care Mac Nap, un scoţian din 
Stirling, foarte capabil în ce priveşte construcţia de case şi 
chiar de corăbii, ştia cum să-i conducă. Uneltele nu le 
lipseau: ferăstraie de mână, topoare, tesle, rindele, 
ferăstraie mari, burghie, baroase, ciocane, foarfeci etc. 
Unul dintre ei, Rae, priceput ca fierar, putea chiar să 
fabrice - cu ajutorul unor mici foaie portative - toate cuiele 
de lemn, scoabele, buloanele, piroanele, şuruburile şi 
piuliţele necesare dulgherilor. Nu se afla nici un zidar 
printre lucrători şi de fapt nici nu era nevoie, pentru că 
toate clădirile factoriilor din Nord sunt de lemn. Din 
fericire, lemnul nu lipsea din împrejurimile capului 
Bathurst, dar o ciudăţenie, pe care Jasper Hobson o 
observase, era că nu se vedea nici o stâncă, nici o piatră pe 
acest teritoriu, nici măcar un bolovan sau o pietricică. 
Pământ, nisip, nimic altceva. Malul era semănat cu 
nenumărate cochilii bivalve, sfărâmate de resac9, şi cu 
plante marine sau zoofite constând mai mult din arici şi 
stele de mare. Dar aşa cum locotenentul îi atrase atenţia 
doamnei Paulina Barnett, nu exista în preajma capului nici o 
piatră, nici o bucată de silex, nici o aşchie de granit. Capul 
însuşi nu era format decât din îngrămădirea unor 


pământuri sfărâmicioase ale căror molecule se-nchegau cu 
greu, legate de câteva plante. 

9 Resac - mişcarea valului izbit de țărm, care se combină 
continuu cu cel din larg, prezentând aspectul unei explozii. 

În acea zi, după-amiază, Jasper Hobson şi meşterul Mac 
Nap, dulgherul, se duseră să aleagă amplasamentul clădirii 
principale pe platoul care se-ntindea la poalele capului 
Bathurst. De acolo privirea putea cuprinde iazul şi teritoriul 
situat în vest, până la o distanţă de 10-12 mile. Spre 
dreapta, la numai patru mile, se vedeau faleze destul de 
înalte pe care depărtarea le învăluia în parte în ceţuri. Spre 
stânga, dimpotrivă, se întindeau câmpii imense, stepe vaste 
pe care în timpul iernii nu le puteai probabil deosebi de 
suprafeţele îngheţate ale iazului şi oceanului. 

4 După ce aleseră locul, Jasper Hobson şi meşterul Mac 
Nap înconjurară cu frânghii perimetrul casei. Formară un 
dreptunghi alungit care măsura 60 de picioare pe latura 
mare şi 30 pe latura mică. Fațada casei trebuia deci să aibă 
o lungime de 60 de picioare şi să fie străpunsă de patru 
deschizături: o uşă şi trei ferestre care să dea spre 
promontoriu, în partea care va servi drept curte interioară; 
apoi, în partea opusă, patru ferestre spre iaz. Uşa, în loc să 
se deschidă în mijlocul fațadei posterioare, a fost lăsată pe 
unghiul stâng, în aşa fel încât casa să fie mai bună de locuit. 
Într-adevăr, această aşezare nu îngăduia temperaturii 
exterioare să pătrundă atât de lesne până la ultimele 
camere din celălalt capăt al clădirii. Un prim compartiment, 
alcătuind anticamera şi ferit cu grijă de rafale printr-o uşă 
dublă, un al doilea compartiment slujind numai de 
bucătărie pentru ea oalele aburinde să nu răspândească în 
nici un fel umezeala în încăperile locuite, un al treilea 
compartiment, sală vastă unde trebuiau să se ia zilnic 
mesele în comun, un al patrulea compartiment împărţit în 
mai multe încăperi, precum careul unei nave - acesta fu 
planul foarte simplu făcut de locotenent şi de meşterul 
dulgher. 


Soldaţii aveau să ocupe provizoriu sala cea mare în fundul 
căreia se va aşeza un prici. Locotenentul, doamna Paulina 
Barnett, Thomas Black, Madge, doamna Joliffe, doamna 
Mac Nap şi doamna Rae vor primi încăperile din 
compartimentul al patrulea. Pentru a folosi o expresie 
destul de potrivită, se cam călcau în picioare. Dar această 
stare de lucruri n-avea să dureze şi, de îndată ce va fi 
construită locuinţa soldaţilor, clădirea principală va servi 
numai şefului expediției, sergentului, doamnei Paulina 
Barnett, pe care credincioasa ei Madge nu o va părăsi, şi 
astronomului Thomas Black. Poate că, atunci, 
compartimentul al patrulea va putea fi împărţit doar în trei 
camere, renunţându-se la încăperile provizorii, căci e o 
regulă pe care cei ce-şi petrec iarna la Pol nu trebuie s-o 
uite: să te fereşti de colţuri. Într-adevăr, colţurile, 
unghiurile sunt tot atâtea guri de gheaţă; pereţii împiedică 
ventilaţia şi umezeala, transformată repede în zăpadă, face 
camerele nesănătoase, de nelocuit şi provoacă boli grave 
celor care le ocupă. De aceea, cea mai mare parte a 
navigatorilor arctici, când se pregătesc să ierneze în 
mijlocul gheţurilor, se folosesc, pe navă, de o sală unică 
unde întregul echipaj, ofiţeri şi marinari, locuiesc în comun. 
Dar Jasper Hobson nu putea proceda astfel din diverse 
motive lesne de-nţeles. 

Se vede din descrierea anticipată a acestei locuinţe încă 
inexistente că principala clădire a fortului nu se compunea 
decât dintr-un parter, deasupra căruia trebuia să se întindă 
un vast acoperiş ale cărui pante foarte abrupte aveau să 
uşureze scurgerea apelor. Cât despre zăpadă, ea se va 
aşeza şi, odată întărită, va avea dublul avantaj de a închide 
ermetic locuinţa şi de a păstra în interiorul ei o 
temperatură constantă. Zăpada e prin natura sa rea 
conducătoare de căldură. E adevărat că nu permite 
acesteia să intre, dar - ceea ce este mult mai important în 
timpul iernilor arctice - o împiedică să iasă. 


Deasupra acoperişului, dulgherul trebuia să construiască 
două coşuri, unul pentru bucătărie şi altul pentru soba din 
sala cea mare care va încălzi în acelaşi timp încăperile din 
al patrulea compartiment. 

Din acest ansamblu nu va rezulta desigur ceea ce se 
cheamă o operă de arhitectură, dar casa va avea condiţiile 
cele mai bune de locuit. Ce poţi cere mai mult? Dealtfel, sub 
cerul sumbru al amurgului, în mijlocul rafalelor de zăpadă, 
pe jumătate îngropată sub gheţuri, albă până-n temelii, cu 
liniile nedesluşite, cu fumul cenugşiu învălătucit de vânt, casa 
celor ce vor ierna aici, cu înfăţişarea ei ciudată, 
întunecoasă, jalnică, era de neuitat pentru un artist. 

Planul noii locuinţe fiind astfel conceput, nu mai rămânea 
decât să fie executat. Aceasta era treaba lui Mac Nap şi a 
oamenilor săi. În timp ce dulgherii vor lucra, vânătorii 
trupei, însărcinaţi cu aprovizionarea cotidiană, nu vor sta 
cu mâinile în sân. Va fi de lucru pentru toată lumea. 

Meşterul Mac Nap se duse întâi să aleagă arborii necesari 
construcţiei. Găsi pe coline un mare număr de pini care 
semănau mult cu pinii scoțieni. Erau copaci de înălţime 
mijlocie, foarte buni pentru casa pe care avea s-o clădească. 
În aceste locuinţe rudimentare, pereţii, podelele, tavanele, 
pereţii despărțitori, căpriorii, coama de acoperiş, 
arbaletrierii, şindrila - toate sunt făcute din scânduri, grinzi 
şi ferme. Se înţelege, acest gen de construcţie nu cere 
decât o mână de lucru necalificată şi Mac Nap putu lucra 
după un plan simplu, ceea ce bineînţeles că nu avea să 
dăuneze cu nimic solidităţii clădirii. Meşterul Mac Nap 
alese copaci foarte drepţi, tăiaţi la un picior deasupra 
solului. Pinii, în număr de o sută, fură curăţaţi de crengi, 
dar fără a fi cojiţi sau ciopliţi. Ei formară tot atâtea grinzi 
lungi de 20 de picioare. Nici toporul şi nici tesla nu-i tăiară 
decât la capete pentru a face nutul şi federul care să-i 
prindă între ei. Această operaţie nu ceru decât câteva zile 
de lucru şi curând tot lemnul, tras de câini, fu transportat 
pe platoul unde avea să se-nalţe clădirea principală. Înainte 


de asta, platoul fusese nivelat cu grijă. Solul, alcătuit dintr- 
un amestec de pământ şi nisip fin, fu bătătorit cu maiul. 
Iarba scurtă şi arbuştii firavi fură arşi pe loc şi din cenuşa 
lor se formă la suprafaţă un strat gros, impermeabil la 
umezeală. Mac Nap obţinu astfel un teren neted şi uscat, 
unde-şi putu înălța în siguranţă temeliile. După ce se 
termină această treabă, în fiecare unghi al casei şi în 
locurile unde trebuiau să se ridice pereţii despărțitori au 
fost puse vertical grinzile principale pe care avea să se 
sprijine schelăria. Fură înfipte în pământ la câteva picioare, 
după ce unul din capete fusese călit la foc. Aceşti stâlpi, 
puţin scobiţi pe partea laterală, sprijineau fermele 
transversale ale pereţilor exteriori, în care deschizătura 
uşilor şi ferestrelor fusese tăiată în prealabil. În partea 
superioară grinzile au fost prinse cu bârne de alungire 
care, bine încastrate în nut, consolidară ansamblul 
construcţiei. Bârnele de alungire formau antablamentul 
celor două faţade şi la capătul lor se aşezară fermele 
acoperişului, a căror parte inferioară ieşea în afara 
peretelui, ca acoperişul unei cabane. Pe careul 
antablamentului se aşezară grinzile tavanului, iar pe stratul 
de nisip, cele ale podelei. E de la sine înţeles că şi grinzile 
pereţilor exteriori, ca şi cele ale pereţilor despărțitori nu au 
fost decât juxtapuse. 

În unele locuri, şi pentru a asigura îmbinarea lor, fierarul 
Rae le bătuse în ştifturi lungi cu ajutorul unor puternice 
lovituri de ciocan. Dar juxtapunerea nu putea fi perfectă şi 
crăpăturile au trebuit să fie astupate ermetic. Mac Nap 
întrebuința cu succes călăfătuirea care face bordajul 
navelor atât de etanş la apă şi pe care doar umflarea 
lemnului nu le-ar aduce în această stare de 
impermeabilitate. Pentru această călăfătuire s-a folosit în 
loc de câlţi un anume muşchi uscat care acoperea toată 
partea răsăriteană a promontoriului. Acest muşchi fu vârât 
în interstiţii cu ajutorul unor dalte de călăfătuit bătute cu 
ciocanul, şi în fiecare şanţ meşterul dulgher porunci să se 


toarne de mai multe ori o răşină groasă ca smoala, 
substanţă pe care pinii o furnizau din plin. Pereţii şi 
podelele astfel construite erau de o impermeabilitate 
perfectă şi grosimea lor constituia o garanţie împotriva 
rafalelor şi gerurilor iernii. 

Uşa şi ferestrele celor două faţade au fost încastrate 
grosolan, dar solid. Ferestrele, cu geamuri mici, n-aveau, în 
loc de sticlă, decât substanţa cornoasă gălbuie, abia 
străvezie, pe care o furnizează cleiul de peşte uscat, dar 
trebuia să te mulţumeşti cu atât. Dealtfel, în timpul verii 
puteai ţine ferestrele deschise ca să aeriseşti, iar în timpul 
iernii, cum n-aveai ce lumină să aştepţi de la cerul întunecat 
al nopţii arctice, ferestrele trebuiau închise ermetic cu 
obloane groase ţintuite cu fier, capabile să reziste 
dezlănţuirii stihiilor. În interiorul casei, lucrările de 
amenajare fură executate repede. O uşă dublă, instalată în 
spatele celei dintâi, în compartimentul care forma 
anticamera, permitea celor care intrau şi ieşeau să treacă 
printr-o temperatură medie - de la temperatura interioară 
la cea exterioară. În felul acesta, vântul care aducea un ger 
pişcător şi o umezeală glacială nu putea pătrunde direct 
până-n odăi. Dealtfel, pompele de aer aduse de la fortul 
Reliance fură instalate, odată cu rezervorul lor, pentru a 
putea modifica în cuvenita proporţie aerul din locuinţă, în 
caz că frigul prea tăios i-ar fi împiedicat pe oameni să 
deschidă uşile şi ferestrele. Una din aceste pompe trebuia 
să scoată aerul dinăuntru, dacă ar fi fost viciat, alta trebuia 
să aducă fără inconvenient aerul proaspăt de afară în 
rezervor, din care era distribuit conform necesităţilor. 
Locotenentul acordă toată atenţia acestei instalaţii care le 
nevoie trebuia să le aducă mari servicii. 

Principalul obiect din bucătărie a fost o plită mare de fontă 
ale cărei piese fuseseră aduse de la fortul Reliance. Fierarul 
o instală fără greutate într-un timp scurt. Dar coşul de la 
bucătărie ca şi cel de la sala cea mare cerură o instalare 
mai îndelungată şi mai ingenioasă. Nu puteau fi 


întrebuințate hornuri de tablă care n-ar fi rezistat multă 
vreme la vântul puternic al echinoxului şi trebuia neapărat 
să foloseşti materiale mai rezistente. După câteva încercări 
nereuşite, Jasper Hobson se hotări să facă rost de altceva 
decât de lemn. Dacă ar fi avut la dispoziţie piatră, ar fi 
învins repede această dificultate. Dar, cum s-a mai spus, 
printr-o ciudăţenie inexplicabilă, piatră nu exista deloc în 
împrejurimile capului Bathurst. În schimb, scoicile se 
îngrămădeau cu milioanele pe nisipul malului. 

— Ei bine, îi zise locotenentul meşterului Mac Nap, ne vom 
face hornurile din scoici. 

— Din scoici! Exclamă dulgherul. 

— Da, Mac Nap, răspunse Jasper Hobson. Da, din scoici 
sfărâmate, arse. În stare de var. Cu acest var vom fabrica 
un soi de tăblițe pe care le vom aşeza ca pe nişte cărămizi. 

— Scoici să fie! Răspunse dulgherul. 

Ideea locotenentului Hobson era bună şi fu pusă imediat în 
aplicare. Malul era acoperit cu o imensă cantitate de scoici 
calcaroase care formează în parte pietrele de var din care 
se compune stratul inferior al terenurilor terțiare. 
Dulgherul Mac Nap puse să se strângă mai multe tone. Se 
construi un soi de cuptor ca să descompună prin ardere 
carbonatul care intră în compoziţia acestor scoici. Se obţinu 
astfel un var foarte bun pentru lucrările de zidărie. 
Întreaga operaţie dură vreo 12 ore. A spune că Jasper 
Hobson şi Mac Nap au produs prin aceste procedee 
elementare un var bun şi gras purificat de orice materie 
străină, dezagregându-se bine în contact cu apa, crescând 
în volum ca varul de bună calitate şi formând o pastă liantă 
cu exces de lichid, ar fi poate exagerat. Dar aşa cum era 
varul când s-au făcut tăbliţele, putea fi folosit convenabil 
pentru construcţia hornurilor. După câteva zile, două coşuri 
conice se ridicau deasupra acoperişului şi grosimea lor le 
garanta rezistenţa împotriva rafalelor de vânt. 

Doamna Paulina Barnett îi felicită pe locotenent şi pe 
dulgherul Mac Nap pentru că duseseră cu bine la capăt, 


într-un timp atât de scurt, această lucrare dificilă. 

— Numai să tragă coşurile voastre! Adăugă ea râzând. 

— Nu vor trage bine, doamnă, răspunse filosofic Jasper 
Hobson, nu vă îndoiţi de asta, căci toate coşurile fumegă. 

Lucrarea a fost complet terminată în cursul unei luni de 
zile. La 6 august trebuia să aibă loc inaugurarea casei. În 
timp ce meşterul Mac Nap şi oamenii săi munceau fără 
răgaz, sergentul Long, caporalul Joliffe şi cei doi vânători 
Marbre şi Sabine, conduşi de Jasper Hobson, cutreierau 
împrejurimile capului Bathurst, pe când doamna Joliffe se 
ocupa de bucătărie. Exploratorii descoperiră, spre marea 
lor satisfacţie, că ţinutul era plin de vietăţi cu blană şi cu 
pene. Încă nu începură vânătorile organizate, se duceau 
doar în recunoaştere. 

Totuşi reuşiră să pună mâna pe câteva perechi de reni pe 
care hotărâră să-i domesticească. Aceste animale trebuiau 
să se înmulțească şi să le furnizeze lapte. De aceea se 
grăbiră să le închidă într-un staul, la vreo 50 de paşi de 
locuinţă. Nevasta fierarului Rae, o indiană, se pricepea să-i 
îngrijească şi fură daţi în seama ei. Cât despre doamna 
Paulina Barnett, ajutată de Madge, dorea să se ocupe de 
mobilarea casei şi curând s-a simţit mâna acestei femei 
inteligente şi bune, printr-o mulţime de amănunte de care 
Jasper Hobson şi tovarăşii săi nu s-ar fi preocupat niciodată. 
După ce exploră teritoriul pe o rază de mai multe mile, 
locotenentul îşi dădu seama că el forma o mare peninsulă 
având o suprafaţă de 150 mile pătrate. Un istm larg de cel 
mult patru mile îl lega de continentul american şi se 
întindea din adâncul golfului Washburn, la est, până la 
fiordul corespunzător din partea opusă. Marginile 
peninsulei, pe care locotenentul o numi peninsula Victoria, 
erau foarte bine conturate. 

Jasper Hobson dori să ştie ce resurse îi ofereau iazul şi 
marea. Avu motive să fie mulţumit. Apele iazului, foarte 
puţin adânci, dar pline de peşte, promiteau o bogată 
rezervă de păstrăvi, ştiuci şi alţi peşti de apă dulce pe care 


puteai conta. Micuţul râu Paulina adăpostea somoni care-i 
urcau cu uşurinţă cursul şi cârduri zglobii de albitură şi 
merlani. Marea pe acest mal părea mai puţin populată 
decât iazul, dar din timp în timp vedeai trecând în larg 
delfini uriaşi, balene, caşaloţi care fugeau fără îndoială de 
harpoanele pescarilor din strâmtoarea Behring, şi n-ar fi 
fost imposibil ca unul din aceste uriaşe mamifere să eşueze 
pe coastă. Era aproape singurul mijloc de a le prinde 
pentru cei de la capul Bathurst. În ce priveşte ţărmul de 
vest, el era cutreierat în acest moment de numeroase 
colonii de foci. Dar Jasper Hobson le recomandă tovarăşilor 
săi să nu vâneze fără rost aceste animale. Vor vedea mai 
târziu dacă nu le pot folosi în vreun fel. La 6 august colonii 
de la capul Bathurst se mutară în noua lor locuinţă. Dar mai 
înainte, sfătuindu-se, îi dădură un nume de bun augur, care 
întruni unanimitate de voturi. Locuinţa, sau mai curând 
fortul - postul cel mai înaintat al Companiei pe litoralul 
american - fu numit fortul Esperance. 

Şi dacă nu figurează astăzi pe cele mai recente hărţi ale 
regiunii arctice, asta se datorează faptului că, în 
detrimentul cartografiei moderne, o soartă îngrozitoare îl 
aştepta într-un viitor foarte apropiat. 

Capitolul XIV. Câteva excursii. 

Amenajarea noii locuinţe se înfăptui la iuţeală. Priciul din 
sala cea mare îşi aşteptă curând somnoroşii. Dulgherul Mac 
Nap făcuse o masă mare cu picioare groase, solidă şi 
masivă, pe care bogăţia felurilor, oricât de multe ar fi fost, 
n-o putea face niciodată să scârţâie. În jurul acestei mese 
erau puse bănci nu mai puţin solide, dar fixe, şi în 
consecinţă nejustificând calificativul de mobile, care nu 
aparţine decât obiectelor ce pot fi mişcate. În fine, câteva 
scaune uşor deplasabile şi două dulapuri mari completau 
obiectele acestei încăperi. 

Camera din fund era şi ea gata. Pereţii groşi despărțitori o 
divizau în şase odăiţe, din care numai două erau luminate 
de ultimele ferestre, de pe cele două fațadele, anterioară şi 


posterioară. Mobilierul fiecărei odăiţe era alcătuit doar de 
un pat şi o masă. Doamna Paulina Barnett şi Madge ocupau 
împreună cea care dădea spre lac. Jasper Hobson îi oferise 
lui Thomas Black cealaltă cămăruţă, luminată dinspre curte, 
şi astronomul se şi mutase în ea. Cât despre el, până ce 
oamenii săi se vor instala în noile clădiri, se mulţumi cu un 
fel de celulă pe jumătate întunecată, de lângă sala cea 
mare, care primea, de bine de rău, mai multă lumină printr- 
un gemuleţ rotund în peretele despărțitor. Doamna Joliffe, 
doamna Mac Nap şi doamna Rae ocupau cu soţii lor 
celelalte odăi. Erau trei căsnicii foarte unite pe care ar fi 
fost neomenos să le desparţi. Dealtfel, micuța colonie avea 
să primească în curând un nou membru şi meşterul Mac 
Nap, într-una din zile, nu se sfii să-i ceară doamnei Paulina 
Barnett să-i facă onoarea de a fi naşa acestuia, la sfârşitul 
anului, ceea ce doamna Paulina Barnett acceptă cu multă 
plăcere. 

Descărcaseră toate săniile şi duseseră rufăria în diferitele 
camere, în pod, unde ducea o scară aşezată în fundul 
culoarului de la intrare, fură cărate ustensilele, proviziile, 
muniţiile care n-aveau întrebuințare imediată. Hainele de 
iarnă, cizme şi cojoace, blănuri şi piei, îşi găsiră locul în 
marile dulapuri ferite de umezeală. După ce se terminară 
primele lucrări, locotenentul se ocupă de încălzirea casei. 
Făcu o provizie considerabilă de combustibil din lemnul de 
pe colinele împădurite, ştiind bine că în unele săptămâni ale 
iernii va fi imposibil să te aventurezi afară. Se gândi chiar 
să folosească prezenţa focilor de pe litoral pentru a-şi 
procura o mare rezervă de ulei, deoarece frigul polar 
trebuie combătut cu cele mai energice mijloace. La ordinul 
şi sub conducerea sa, se puseră în casă condensatoare 
menite să absoarbă umiditatea dinăuntru, aparate pe care 
le puteai curăța uşor de gheaţa cu care se umpleau în 
timpul iernii. Problema încălzirii, desigur foarte serioasă, îl 
preocupa mult pe locotenentul Hobson. 


— Doamnă, îi spunea el uneori călătoarei, sunt un copil al 
regiunilor polare, am o oarecare experienţă şi mai ales am 
citit şi recitit multe povestiri despre iernare. Niciodată nu 
poţi fi destul de precaut când e vorba să petreci iarna în 
ţinuturile arctice. Trebuie să prevezi totul, căci dacă uiţi 
ceva, un singur amănunt, se pot întâmpla catastrofe 
ireparabile în timpul iernării. 

— Vă cred, domnule Hobson, răspundea doamna Paulina 
Barnett. Şi văd bine că frigul va avea în dumneavoastră un 
teribil adversar. Dar problema alimentaţiei nu vă pare la fel 
de importantă? 

— Ba da, la fel de importantă, doamnă, şi intenţionez să 
trăiesc din resursele locale pentru a mai economisi din 
rezervele noastre. De aceea, peste câteva zile, de îndată ce 
ne vom fi instalat, de bine de rău, vom organiza vânători de 
aprovizionare. În ce priveşte animalele cu blană, vom 
rezolva această problemă mai târziu, pentru a umple 
depozitele Companiei. Dealtfel, nici nu e momentul de a 
vâna jderul, hermina, vulpea şi altele. Încă n-au blana de 
iarnă şi astfel aceste blănuri ar pierde 25 la sută din 
valoarea lor dacă le-am depozita acum. Nu, să ne mărginim 
mai întâi să umplem cămara fortului Esperance. Renii, 
elanii, cerbii, wapiti, dacă au înaintat până aici, trebuie să-i 
ispitească pe vânătorii noştri. Într-adevăr, când ai douăzeci 
de persoane de hrănit şi pe deasupra vreo şaizeci de câini, 
merită să te gândeşti cum să procedezi. 

Se vede că locotenentul era un om organizat. Voia să 
acţioneze metodic şi, dacă tovarăşii lui îl urmau, 
neîndoielnic va duce la bun sfârşit greaua lui misiune. 
Timpul în această epocă a anului era aproape întotdeauna 
frumos. Perioadele ninsorilor n-aveau să înceapă decât 
peste cinci săptămâni. Când fu gata clădirea principală, 
Jasper Hobson puse deci să se facă mai departe lucrări de 
dulgherie, construind o cuşcă mare pentru a adăposti 
atelajele de câini. „Dog-house” fu construit la poalele 
promontoriului, sprijinit chiar de taluz, la vreo patruzeci de 


paşi de latura din dreapta a casei. Viitoarele anexe 
destinate locuinţei oamenilor trebuiau să se ridice în faţa 
cuştii, pe stânga, în timp ce depozitele de blănuri şi muniții 
aveau să ocupe partea anterioară a curţii. 

Curtea trebuia să fie şi ea gata înainte de venirea iernii, 
conform prudenţei, poate exagerate, a lui Jasper. 

Hobson. Un gard solid şi înalt din pari ascuţiţi avea să 
împrejmuiască factoria păzind-o nu numai de atacul 
fiarelor, dar şi de agresiunile oamenilor, în cazul că se vor 
ivi duşmani. Locotenentul nu uitase urmele pe care un grup 
de oameni le lăsase pe litoral la mai puţin de două sute de 
mile de fortul Esperance. El cunoştea faptele sălbatice ale 
vânătorilor nomazi şi socotea că e mai bine să se pună la 
adăpost de orice lovitură din partea unor răufăcători. Linia 
de înconjur fu deci astfel trasată, încât să împrejmuiască 
întreaga factorie, şi la cele două colţuri din faţă, dinspre iaz, 
meşterul Mac Nap se obligă să construiască două turele din 
lemn, foarte potrivite pentru paznici. 

Cu puţină sârguinţă - vrednicii lucrători munceau fără 
răgaz - era posibil ca noile construcţii să fie gata înainte de 
venirea iernii. În acest timp Jasper Hobson organiză diferite 
vânători. Amână cu câteva zile expediţia pe care voia s-o 
facă împotriva focilor de pe litoral şi se ocupă în special de 
rumegătoare, a căror carne uscată şi conservată trebuia să 
asigure alimentaţia fortului în timpul iernii. 

Aşadar, de la 8 august, Sabine şi Marbre, uneori singuri, 
uneori urmaţi de locotenent şi de sergentul Long care şi el 
se pricepea la treaba asta, bătură zilnic ţinutul pe o rază de 
mai multe mile. Adesea, neobosita doamnă Paulina Barnett 
îi însoțea ţinând în mână o puşcă pe care o mânuia cu 
îndemânare, nelăsându-se mai prejos de tovarăşii ei de 
vânătoare. 

Toată luna august expedițiile fură foarte rodnice şi podul 
cu provizii se umplu ochi. Trebuie să spunem că Marbre şi 
Sabine ştiau toate vicleşugurile care trebuiau întrebuințate 
cu animalele care cutreierau teritoriul şi în special cu renii, 


care sunt foarte temători. Cu câtă răbdare alegeau cei doi 
vânători locul unde să stea la pândă, astfel încât, datorită 
unei suflări de vânt, prezenţa lor să nu fie descoperită de 
mirosul sensibil al acestor animale. Câteodată ei le 
atrăgeau, ridicând deasupra pâlcurilor de mesteceni pitici 
vreun corn de cerb, trofeu al vânătorilor precedente, iar 
renii - sau mai curând „caribu” după numele lor indian - 
înşelaţi de aparenţă, se apropiau în bătaia puştii vânătorilor 
care nu-şi greşeau ţinta. Adeseori, de asemenea, o pasăre 
denunţătoare, bine cunoscută de Sabine şi de Marbre, o 
mică bufniţă de zi, cât un porumbel, indica ascunzişul 
renilor. Ea îi chema pe vânători, scoțând un strigăt ascuţit 
ca de copil, justificând astfel numele de „monitor” pe care i- 
| dăduseră indienii. Vreo cincizeci de rumegătoare fură 
doborâte. Carnea lor, tăiată în fâşii lungi, alcătuia provizii 
considerabile, şi pieile, după ce fură tăbăcite, serviră la 
confecţionarea încălțămintei. 

Nu numai renii au contribuit la creşterea rezervelor 
alimentare: iepurii polari, care se înmulţiseră nemăsurat pe 
acest teritoriu, şi-au adus şi ei prinosul. S-au arătat mai 
proşti alergători decât semenii lor din Europa, lăsându-se 
ucişi destul de stupid. Erau rozătoare mari, cu urechi lungi, 
ochi căprui, cu o blană albă ca puful de lebădă şi cântăreau 
10-15 livre exemplarul. Vânătorii au doborât un mare 
număr din aceste animale a căror carne este într-adevăr 
gustoasă. Fură afumaţi, în număr de câteva sute, fără a ţine 
seama de cei pe care mâna pricepută a doamnei Joliffe îi 
transformă în excelente pateuri. 

Dar în timp ce aceste resurse pentru viitor se 
îngrămădeau astfel, nici hrana zilnică nu era lăsată 
deoparte. Mulţi dintre iepurii polari au fost imediat serviţi 
la masă. Vânătorii, ca şi lucrătorii meşterului Mac Nap, 
dulgherul, nu erau oameni cărora să nu le placă o bucată 
de vânat proaspăt şi gustos. În laboratorul doamnei Joliffe 
aceste rozătoare erau supuse unor combinaţii culinare 
dintre cele mai variate şi îndemânatica femeie se întrecea 


pe sine, spre marea încântare a caporalului care aştepta 
mereu să i se aducă, în numele ei, elogii care dealtfel nu i se 
precupeţeau. 

Câteva păsări acvatice constituiau şi ele o variaţie în 
felurile zilnice. Fără să mai vorbim de rațele de toate 
soiurile care mişunau pe malurile lacului, trebuie să mai 
menţionăm unele păsări care se abăteau în cârduri 
numeroase în locurile unde creşteau câteva sălcii 
pipernicite. Erau zburătoare aparţinând speciei 
potârnichilor, care au diferite denumiri zoologice. Astfel, 
când doamna Paulina Barnett îl întrebă pentru prima oară 
pe Sabine cum se cheamă aceste păsări, el îi răspunse: 

— Doamnă, indienii le numesc cocoşi de salcie, dar pentru 
noi, vânători europeni, sunt adevăraţi cocoşi de munte. 

Într-adevăr, s-ar fi zis că-s potârnichi albe cu pene mari, 
pătate cu negru la capătul cozii. Era un vânat excelent, uşor 
de preparat, căci n-aveai decât să le frigi repede pe jeratic. 

La aceste soiuri de vânat, apele lacului şi micului râu îşi 
adăugau prinosul. Nimeni nu se pricepea mai bine să 
pescuiască decât calmul şi paşnicul sergent Long. Fie că 
lăsa peştele să muşte momeala, fie că biciuia apele cu 
undiţa sa cu cârlige goale, nimeni nu putea rivaliza cu el ca 
îndemânare şi răbdare, în afară de credincioasa Madge, 
însoţitoarea doamnei Paulina Barnett. Ore întregi aceşti doi 
serioşi învăţăcei ai celebrului Isaac Walton10 şedeau unul 
lângă altul cu undiţa-n mână, pândindu-şi prada cu o privire 
severă şi fără să scoată un cuvânt; dar datorită lor fluxul a 
fost mereu darnic cu factoria şi lacul sau râul le dădeau 
zilnic exemplare minunate din specia salmonidelor. 

În timpul acestor excursii care avură loc aproape zilnic 
până la sfârşitul lunii august, vânătorii întâlniră deseori 
fiare periculoase. Jasper Hobson constată, nu fără oarecare 
îngrijorare, că urşii erau numeroşi pe această porţiune a 
teritoriului. Trecea într-adevăr foarte rar o zi în care să nu 
fie văzută câte o pereche din aceşti teribili carnivori. Se 
traseră mai multe focuri de armă asupra fioroşilor 


vizitatori. Erau când o turmă de urşi bruni, care se găsesc 
în mod curent pe întreaga întindere a Ţării Blestemate, 
când neamuri de urşi polari de o înălţime neobişnuită, pe 
care primele geruri îi aduceau fără îndoială în număr mare 
în împrejurimile capului Bathurst. În povestirile despre 
iernări se poate observa că exploratorii sau vânătorii de 
balene se expun deseori la întâlnirea cu aceste carnivore. 

Marbre şi Sabine mai zăriră în mai multe rânduri haite de 
lupi care la apropierea vânătorilor o luau la goană, ca un 
val mişcător. Puteai să-i auzi urlând, mai ales atunci când 
erau pe urmele unui ren sau a unui wapiti. Erau lupi mari, 
cenuşii, înalţi de trei picioare, cu coada lungă şi al căror păr 
trebuia să albească la apropierea iernii. Teritoriul foarte 
populat le oferea o hrană uşor de obţinut şi de aceea erau 
aşa de numeroşi. Deseori, în anumite locuri împădurite, 10 
Autorul unui tratat de pescuit cu undiţa, celebru în Anglia 
(Nota ed. Franceze). 


Vedeai vizuini cu mai multe intrări în care aceste animale 
se ghemuiau ca vulpile. În această epocă, bine hrăniţi, ei 
fugeau de vânători când îi zăreau încă din depărtare, cu 
laşitatea proprie rasei lor; dar în perioadele când îi mână 
foamea, pot deveni periculoşi prin numărul lor şi, de vreme 
ce-şi aveau acolo vizuinile, trebuia trasă concluzia că nu vor 
părăsi ţinutul în timpul iernii. 

Într-o zi, vânătorii aduseră la fortul Esperance un animal 
destul de hidos, cum nu mai văzuseră nici doamna Paulina 
Barnett, nici astronomul Thomas Black. Acest animal era un 
plantigrad, care seamănă destul de bine cu glutonul din 
America, un carnivor îngrozitor, cu trunchiul îndesat, cu 
picioare scurte înarmate cu gheare curbate, cu fălci 
formidabile, cu ochi cruzi şi sălbatici şi cu spinarea suplă ca 
aceea a tuturor felinelor. 

— Ce-i cu animalul acesta oribil? Întrebă doamna Paulina 
Barnett. 

— Doamnă, răspunse Sabine care era totdeauna gata cu o 
explicaţie amănunţită, un scoţian v-ar spune că este un 
„guick-hatch”, un indian - că e un „okelcoo-haw-gew”, un 
canadian - că este un „carcaju”. 

— Şi dumneavoastră? Întrebă doamna Paulina Barnett. 

— Noi, noi îl numim volverenă, răspunse Sabine, încântat 
de felul în care răspunsese. 

Volverenă este adevărata denumire zoologică a acestui 
ciudat patruped, primejdios hoţ nocturn care locuieşte în 
scorburile copacilor sau în scobiturile stâncilor, mare 
nimicitor al castorilor, al ondatrelor şi al altor rozătoare, 
duşman neînfricat al lupului şi al vulpii cu care nu se teme 
să lupte pentru pradă, animal foarte viclean, cu muşchi 
puternici, cu mirosul fin, pe care-l întâlnim până la cele mai 
înalte latitudini şi a cărui blană cu părul scurt, aproape 
negru în timpul iernii, figura în cantitate destul de mare în 
exporturile Companiei. 

În timpul excursiilor flora ținutului fusese cercetată cu tot 
atâta atenţie ca şi fauna. Dar plantele erau, în mod firesc, 


mai puţin variate decât animalele, neavând ca acestea 
posibilitatea să se ducă să-şi caute hrana în timpul iernii în 
regiunile cu climă mai blândă. Pini şi brazi creşteau în 
pâlcuri destul de dese pe colinele care alcătuiau marginea 
orientală a lacului. Jasper Hobson remarcă şi câteva 
„tacamahac-uri”, un fel de plopi producători de balsam, 
foarte înalţi, ale căror frunze, galbene când înmuguresc, 
capătă după aceea o nuanţă verzuie. Dar aceşti copaci erau 
rari ca şi zadele destul dc pipernicite pe care razele oblice 
ale soarelui nu reuşeau să le dea sevă. Câţiva brazi negri 
crescuseră mai bine, mai ales în strâmtorile adăpostite de 
vânturile din nord. Prezenţa acestui copac fu primită cu 
bucurie, căci din mugurii lui se fabrică o bere plăcută la 
gust, cunoscută în nordul Americii sub numele de bere de 
brad. Strânseră o recoltă bună de muguri care fu dusă în 
pivniţa fortului Esperance. 

Celelalte vegetale constau din salcâmi pitici, arbuşti înalţi 
de două picioare specifici climatelor reci şi pâlcuri de cedri 
care furnizau un lemn excelent pentru încălzire. 

În ce priveşte plantele care creşteau necultivate pe acest 
pământ zgârcit şi puteau intra în alimentaţie, ele erau 
foarte rare. Doamna Joliffe, profund interesată de botanica 
„pozitivă”, nu găsise decât două soiuri de ierburi demne să 
intre în bucătăria ei; una cu rădăcina în formă de bulb, greu 
de recunoscut pentru că frunzele ei cad tocmai în 
momentul în care înfloreşte, nu era altceva decât praz 
sălbatic. Acest praz furniza o mare recoltă de cepe, mari cât 
un ou, pe care le mâncară ca legume. Cealaltă plantă, 
cunoscută în tot nordul Americii sub numele de ceai de 
Labrador, creştea din belşug pe malurile lacului între 
pâlcurile de sălcii şi tufele de arbatus. Ea forma hrana 
preferată a iepurilor polari. Acest ceai fiert, la care se 
adaugă câteva picături de coniac sau de gin, devine o 
băutură excelentă. El îngăduia economisirea proviziei de 
ceai chinezesc adusă de la fortul Reliance. Pentru a 
preîntâmpina penuria de legume de la această latitudine, 


Jasper Hobson transportase un anumit număr de seminţe 
pe care voia să le semene la momentul potrivit. Erau în 
special seminţe de măcriş şi lingurea, ale căror proprietăţi 
împotriva scorbutului sunt de nepreţuit în această zonă. 
Puteai spera ca, alegând un teren ferit de brizele puternice 
care pârjolesc vegetaţia ca o flacără, aceste seminţe să 
rodească vara viitoare. Dealtfel, farmacia noului fort nu era 
lipsita de leacuri împotriva scorbutului. Compania le dăduse 
câteva lăzi cu lămâi şi cu „lime-juice”, substanţă prețioasă 
de care nu se poate dispensa nici o expediţie polară. Dar 
era important să economiseşti această rezervă, ca şi multe 
altele, căci o perioadă de timp nefavorabil putea face ca 
orice comunicaţie a fortului Reliance cu factoriile din sud să 
fie întreruptă. 

Capitolul XV. La cincisprezece mile de capul Bathurst. 

Veniseră primele zile ale lui septembrie. Peste trei 
săptămâni, în cel mai bun caz, iarna le va întrerupe 
activitatea. Trebuiau deci să se grăbească. Din fericire, 
noile construcţii fuseseră înălțate cu mare iuţeală. 

Meşterul Mac Nap şi oamenii săi făceau adevărate minuni. 
„Dog-house” nu mai aşteptă curând decât ultima lovitură de 
ciocan. Gardul se ridica aproape în întregime pe perimetrul 
fortului. Începură să se ocupe de intrarea care avea să dea 
spre curtea interioară. Aceasta, întocmită din stâlpi groşi şi 
ascuţiţi, înalţi de 15 picioare, forma un fel de semilună sau 
de cavalier în partea ei anterioară. Dar pentru a completa 
sistemul de fortificaţii, trebuia întărit vârful capului 
Bathurst care domina poziţia. După cum se vede, 
locotenentul Jasper Hobson admitea sistemul gardului 
continuu şi al forturilor detaşate, un mare progres în arta 
urmaşilor lui Vauban şi Cormontaigne. Dar, în aşteptarea 
întăririi capului, împrejmuirea era suficientă pentru a pune 
noile construcţii la adăpost în faţa unui atac din partea 
bandiţilor cu patru picioare, dacă nu chiar în faţa celor 
bipezi. 


La 4 septembrie, Jasper Hobson decise că această zi va fi 
întrebuințată pentru a vâna amfibiile de pe litoral. Era 
vorba de aprovizionarea cu combustibil pentru încălzit şi 
luminat înainte de venirea vremii rele. 

Focile îşi aşezaseră colonia la vreo 15 mile depărtare. 
Jasper Hobson îi propuse doamnei Paulina Barnett să 
însoţească expediţia. Călătoarea acceptă. Nu pentru că 
masacrul proiectat era atrăgător în sine, dar ca să mai vadă 
ceva din ţinut, să cunoască împrejurimile capului Bathurst 
şi în special acea parte a litoralului de la poalele înaltelor 
faleze care îi stârnea curiozitatea. Locotenentul desemnă 
pe cei ce aveau să vină cu el: sergentul Long şi soldaţii 
Petersen, Hope şi Kellet. Plecară la 8 dimineaţa. Două sănii 
trase fiecare de şase câini urmau mica trupă pentru a 
aduce la fort leşurile amfibiilor. 

Săniile plecând goale, locotenentul, doamna Paulina 
Barnett şi tovarăşii lor luară loc în ele. Era timp frumos, dar 
ceţurile de la orizont abia cerneau razele soarelui al cărui 
disc gălbui începuse să dispară, la această epocă a anului, 
câteva ore, noaptea. 

Partea litoralului de la vest de capul Bathurst avea o 
suprafaţă complet netedă care se ridica cu doar câteva 
picioare deasupra nivelului Oceanului îngheţat. Această 
aşezare a solului atrase atenţia locotenentului Hobson şi 
iată de ce: mareele sunt destul de puternice în mările 
arctice, sau cel puţin aşa se crede. Mulţi navigatori care le- 
au cercetat, Parry, Franklin, cei doi Ross, Mac Clure, Mac 
Clintock, au văzut în perioadele de Lună nouă cum mareea 
urca de la 20 până la 25 de picioare deasupra nivelului 
mediu. Dacă această observaţie era justă - şi nu exista nici 
un motiv să pui la îndoială adevărul celor afirmate de ei - 
locotenentul Hobson trebuia să se-ntrebe cum se face că 
Oceanul, înălțându-se sub acţiunea Lunii, nu năvălea pe 
acest litoral foarte puţin ridicat deasupra nivelului mării, de 
vreme ce nici un obstacol, nici dună, nici movilă, nu stătea 
în calea revărsării apelor, cum se face că acest fenomen al 


mareelor nu ducea la inundarea completă a teritoriului 
până la limitele cele mai depărtate ale orizontului, 
înglobând lacul. Era evident totuşi că o asemenea inundație 
nu avea loc şi nici nu se petrecuse vreodată. Jasper Hobson 
nu se putu împiedica să nu spună cu glas tare acest gând, 
ceea ce o făcu pe tovarăşa lui să-i răspundă că, fără 
îndoială, orice s-ar fi zis, mareele nu erau puternice în 
Oceanul glacial arctic. 

— Dimpotrivă, doamnă, rosti Jasper Hobson, toate 
rapoartele navigatorilor concordă asupra faptului că fluxul 
şi refluxul sunt foarte pronunţate în mările polare şi este de 
neînchipuit ca observaţiile lor să fie greşite. 

— Atunci, domnule Hobson, reluă doamna Paulina Barnett, 
explicaţi-mi, vă rog, de ce valurile oceanului nu acoperă 
acest ţinut care nu se ridică nici la 10 picioare deasupra 
nivelului mării? 

— Ei, doamnă, răspunse Jasper Hobson, iată tocmai ceea 
ce mă încurcă şi nu ştiu cum aş putea explica faptul. De o 
lună de când suntem pe acest țărm, am constatat în mai 
multe rânduri că nivelul mării abia se ridica cu un picior în 
timp normal şi aş afirma chiar că peste 15 zile, la 22 
septembrie, în plin echinox, adică în momentul în care 
fenomenul va ajunge la punctul său culminant, deplasarea 
apelor nu va depăşi un picior şi jumătate pe malurile 
capului Bathurst. Dealtfel, vom vedea acest lucru cu propriii 
noştri ochi. 

— Dar, în sfârşit, care-i explicaţia, domnule Hobson? Ce 
explicaţie daţi faptului, căci totul are o explicaţie pe această 
lume. 

— Ei bine, doamnă, zise locotenentul, ori navigatorii au 
ajuns la concluzii greşite - ceea ce nu se poate admite când 
e vorba de personalităţi ca Franklin, Parry, Ross şi alţii - ori 
mareele sunt nule pe acest punct al litoralului american, 
poate că din aceleaşi cauze care le fac să nu fie simţite în 
anume mări închise, cum e Mediterana, printre altele, unde 


apropierea continentelor riverane şi îngustimea 
strâmtorilor nu dau acces suficient apelor Atlanticului. 

— Să admitem această ultimă ipoteză, domnule Jasper, 
rosti doamna Paulina Barnett. 

— N-avem ce face, răspunse locotenentul clătinând din 
cap, cu toate că ea nu mă satisface şi simt că ne aflăm în 
faţa unei ciudăţenii a naturii care nu ştiu de 

9 9 o unde vine. 

La ora nouă, cele două sânii, după ce-şi urmaseră calea pe 
un mal neted şi nisipos, ajunseră la golful unde se găseau 
de obicei focile. Lăsară atelajele mai încolo, ca să nu 
înspăimânte animalele pe care voiau să le surprindă pe mal. 

Ce mult se deosebea această parte a teritoriului de cea de 
lângă capul Bathurst! În locul unde se opriseră vânătorii, 
litoralul zimţat în mod capricios şi erodat pe margine era 
accidentat pe toată întinderea lui trădându-şi clar originea 
plutoniană, foarte diferită de formaţiile sedimentare care 
caracterizau împrejurimile capului Bathurst. Focul epocilor 
geologice şi nu apa alcătuiseră, evident, aceste terenuri. 
Piatra care lipsea de la capul Bathurst - particularitate, în 
treacăt fie spus, tot aşa de inexplicabilă ca absenţa 
mareelor - reapărea aici sub formă de blocuri eratice, de 
stânci adânc înfipte în sol. Pretutindeni, pe un nisip 
negricios, în mijlocul lavelor veziculare, erau împrăştiate 
pietricele aparţinând silicaților de aluminiu cuprinşi sub 
numele colectiv de feldspat şi a cărui prezenţă demonstra 
limpede că acest litoral nu era decât un teren de 
cristalizare. La suprafaţa lui scânteiau nenumărați 
labradoriţi, diverse pietre cu reflexe vii şi schimbătoare - 
albastre, roşii, verzi - apoi ici şi colo piatră ponce şi 
obsidiene. În spatele lor se înălţau falezele care se ridicau 
la 200 de picioare deasupra nivelului mării. 

Jasper Hobson se hotărî să urce pe aceste faleze până-n 
vârf, ca să cerceteze toată partea orientală a ținutului. Avea 
destul timp, căci nu venise ora vânătorii de foci. Se vedeau 
numai câteva perechi din aceste amfibii care se zbenguiau 


pe țărm şi trebuia să aştepţi să se strângă în număr mai 
mare pentru a le surprinde în timpul odihnei, ba mai 
curând în timpul somnului pe care soarele amiezii îl 
provoacă la aceste mamifere marine. Locotenentul 
recunoscu dealtfel că amfibiile de aici nu erau foci propriu- 
zise, aşa cum li se spusese. Ele aparţineau într-adevăr 
grupului pinipedelor, dar erau cai şi vaci de mare care 
formează în nomenclatura zoologică specia morselor şi erau 
lesne de recunoscut după caninii superiori, colţi lungi cu 
vârful îndreptat în jos. 

Ocolind micul golf pe care aceste animale păreau să-l 
prefere şi căruia îi dădură de aceea numele de Golful 
Morselor, urcară pe faleza litoralului. Petersen, Hope şi 
Kellet rămaseră pe un mic promontoriu ca să supravegheze 
amfibiile, în timp ce doamna Paulina Barnett, Jasper Hobson 
şi sergentul ajunseră sus pe faleză pentru a putea privi de 
jur împrejur ţinutul de la o înălţime de 150-200 de picioare. 
Ei nu pierdeau din ochi pe cei trei tovarăşi ai lor, însărcinaţi 
să-i prevină printr-un semnal îndată ce numărul morselor 
va fi destul de mare. 

Într-un sfert de oră locotenentul, tovarăşa sa şi sergentul 
se aflau pe cel mai înalt vârf. De aci ei putură să cerceteze 
cu uşurinţă teritoriul care se întindea cât vedeai cu ochii. La 
picioarele lor se zărea marea imensă, mărginită la nord de 
orizont. Nici o banchiză, nici un iceberg, nici un uscat nu se 
zărea. 

Oceanul era liber de gheţuri cât cuprindeai cu privirea şi 
probabil că sub această paralelă porţiunea mării glaciale 
rămânea navigabilă până la strâmtoarea Behring. În timpul 
verii, navele Companiei puteau ajunge uşor la capul 
Bathurst, aducând obiectele necesare factoriilor şi preluând 
produsele pe această cale mai uşoară. 

Întorcându-se spre vest, Jasper Hobson descoperi un ţinut 
nou şi avu atunci explicaţia rămăşiţelor vulcanice presărate 
pe litoral. La vreo zece mile se înălţau coline vulcanice ca 
nişte trunchiuri de con care nu puteau fi zărite de la capul 


Bathurst, pentru că faleza le ascundea. Se profilau 
nedesluşit pe cer, ca şi cum le-ar fi conturat o mână 
tremurătoare. Jasper Hobson, după ce le cercetă cu atenţie, 
le arătă sergentului şi doamnei Paulina Barnett, fără să 
rostească nici un cuvânt. Apoi îşi îndreptă privirile spre 
partea opusă. 

În est se întindea lunga margine a țărmului fără vreo 
sinuozitate, fără o ridicătură de teren, mergând aşa până la 
capul Bathurst. Observatorii care ar fi avut un ochean bun 
ar fi putut recunoaşte fortul Esperance şi chiar rotocoalele 
de fum albăstrui care la această oră trebuiau să se înalțe 
din cuptoarele doamnei Joliffe. 

Spre interior, teritoriul avea două aspecte foarte diferite. 
În est şi la sud, o câmpie vastă se întindea până la cap, pe o 
suprafaţă de mai multe sute de mile pătrate. În schimb, în 
spatele falezelor, de la Golful Morselor şi până la înălțimile 
vulcanice, ţinutul foarte accidentat arăta limpede că 
originea sa se datora unor erupții de lavă. 

Locotenentul, observând acest contrast atât de mare între 
cele două părţi ale teritoriului, îl găsi - trebuie să 
mărturisim - aproape ciudat. 

— Credeţi, domnule Hobson, întrebă atunci sergentul 
Long. Că munţii care închid orizontul în întreaga parte de 
vest a coastei sunt vulcanici? 

— Fără nici o îndoială, sergent, răspunse Jasper Hobson. 
Ei au aruncat până aici aceste pietre ponce, aceste 
obsidiene, nenumăraţii labradoriţi şi n-am avea decât trei 
mile de făcut ca să punem piciorul pe lavă şi cenuşă. 

— Şi credeţi, domnule locotenent, că vulcanii sunt încă în 
activitate? Întrebă sergentul. 

— La această întrebare nu ştiu să răspund. 

— Totuşi nu zărim în acest moment fum în vârful lor. 

— Asta nu spune nimic, sergent Long. Ce, dumneata-ţi ţii 
totdeauna pipa în gură? 

— Nu, domnule Hobson. 


— Ei bine, Long, aşa se întâmplă şi cu vulcanii. Nu scot 
totdeauna fum. 

— Înţeleg, domnule Hobson, răspunse sergentul Long, dar 
ceea ce înţeleg mai puţin este că există vulcani pe 
continentele polare. 

— Nu sunt foarte mulţi, rosti doamna Paulina Barnett. 

— Nu. Doamnă, răspunse locotenentul, dar putem aminti 
un anumit număr: în insula Jean Mayen, în insulele Aleutine, 
în Kamceatka, în America rusă, în Islanda; apoi, în sud, în 
Ţara de Foc, în ţinuturile australe. Vulcanii nu sunt decât 
cuptoarele vastei uzine centrale unde se fabrică produsele 
chimice ale globului şi cred că natura a construit aceste 
cuptoare oriunde a crezut că e nevoie de ele. 

— Desigur, domnule Hobson, răspunse sergentul, dar de 
ce tocmai la Pol, în acest climat îngheţat? 

— Şi ce importanţă are, sergent, dacă sunt la Pol sau la 
Ecuator? Aş spune chiar că aceste răsuflători trebuie să fie 
mai numeroase în împrejurimile Polului decât în oricare alt 
punct al globului. 

— Şi de ce, domnule Hobson? Întrebă sergentul care 
părea foarte mirat de această afirmaţie. 

— Pentru că aceste supape s-au deschis sub presiunea 
gazelor interioare tocmai în locurile unde scoarţa terestră e 
mai puţin groasă, în urma turtirii Pământului la Poli, pare 
firesc să gândeşti că... Dar zăresc semnalul lui Kellet, zise 
locotenentul întrerupându-şi argumentarea. Vreţi să ne 
însoţiţi, doamnă? 

— Vă voi aştepta aici, domnule Hobson, răspunse 
călătoarea. Masacrarea morselor nu mă atrage deloc. 

— Ne-am înţeles, doamnă, rosti Jasper Hobson, şi dacă 
vreţi, ne întâlnim peste o oră şi ne întoarcem împreună la 
fort. 

Doamna Paulina Barnett rămase aşadar pe faleză, 
contemplând priveliştea atât de variată care se desfăşura 
sub ochii ei. 


Un sfert de oră mai târziu, Jasper Hobson şi sergentul 
Long ajunseră pe țărm. Morsele erau în număr mare, cam o 
sută. Unele se târau pe nisip cu ajutorul labelor lor scurte, 
cu degetele unite printr-o pieliţă. Dar majoritatea, grupate 
pe familii, dormeau. Una sau două mai mari, nişte masculi 
cu o lungime de trei metri, cu blana năpărlită de culoare 
roşcată, păreau că păzesc ca nişte santinele restul turmei. 
Vânătorii trebuiră să înainteze cu foarte mare prudenţă, la 
adăpostul stâncilor şi ridicăturilor de teren, în aşa fel, încât 
să se apropie de câteva grupuri de morse şi să le taie 
retragerea spre mare. Pe uscat, aceste animale sunt 
greoaie, se mişcă cu dificultate şi stângăcie. Nu merg decât 
în salturi mici sau făcând o mişcare de propulsare cu şira 
spinării. Dar în apă se simt în elementul lor şi redevin peşti 
agili, înotători nemaipomeniţi şi periculoşi, care adesea pun 
în primejdie şalupele care le urmăresc. 

Masculii erau foarte bănuitori. Simţeau o primejdie 
apropiată, înălţară capul şi cercetară din ochi 
împrejurimile, dar, înainte să dea semnalul de alarmă, 
Jasper Hobson şi Kellet, repezindu-se dintr-o parte, 
sergentul Petersen şi Hope dintr-altă, împuşcară cinci 
morse şi apoi le omorâră lovindu-le cu căngile, în timp ce 
restul turmei se arunca în mare. 

Victoria fusese uşoară. Cele cinci amfibii erau mari. 
Fildeşul colţilor, cu toate că era puţin granulos, părea de 
calitate superioară. Dar ceea ce îi plăcea mai mult 
locotenentului era că trupul lor mare şi gras făgăduia să 
furnizeze mult ulei. Se grăbiră să le aşeze pe sănii şi câinii 
avură ce trage. 

Trecuse o oră. În acest moment doamna Paulina Barnett 
veni spre ei şi toţi o luară de-a lungul litoralului spre fortul 
Esperance. 

Se înţelege că se-ntoarseră pe jos, deoarece săniile erau 
încărcate vârf. N-aveau de mers decât vreo zece mile în 
linie dreaptă. Dar nu-i drum mai lung decât acela fără 
cotituri, spune un proverb englezesc, şi acest proverb are 


dreptate. De aceea, ca să le maitreacă din plictiseală, 
vânătorii istorisiră tot soiul de întâmplări. Doamna Paulina 
Barnett se amesteca deseori în vorbă, îmbogăţindu-şi 
experienţa datorită cunoştinţelor speciale ale acestor 
vrednici oameni. Dar, una peste alta, nu înaintau prea 
repede. Pentru atelaje, masa de carne cântărind mai multe 
mii de livre era o povară grea şi nici săniile nu alunecau 
cum trebuie. Pe un strat de zăpadă întărită ar fi străbătut în 
mai puţin de două ore distanţa de la Golful Morselor la 
fortul Esperance. De mai multe ori, locotenentul Hobson 
trebui să facă un popas pentru ca să se poată odihni câinii 
care erau la capătul puterilor. Acest lucru îl făcu pe 
sergentul Long să spună: 

— În interesul nostru, morsele ar fi putut să-şi stabilească 
colonia mai aproape de fort. 

— Dar n-ar fi găsit un loc prielnic, răspunse locotenentul. 

— De ce, domnule Hobson? Întrebă doamna Paulina 
Barnett, destul de mirată de un asemenea răspuns. 

— Pentru că aceste amfibii nu stau decât pe ţărmuri cu o 
pantă dulce pe care se pot târî când ies din mare. 

— Dar litoralul capului? 

— Litoralul capului, rosti Jasper Hobson, e abrupt ca un 
zid de cetăţuie. 'Ţărmul nu are nici o înclinare, parcă ar fi 
fost retezat cu cuțitul şi aceasta este, doamnă, o ciudăţenie 
inexplicabilă a teritoriului. Când pescarii noştri vor vrea să 
prindă peşte, stând pe mal, undiţele lor vor trebui să aibă 
nu mai puţin de trei sute de braţe ca să ajungă până la apă. 
De ce? Nu ştiu, doamnă, dar sunt înclinat să cred că în 
urmă cu secole o ruptură violentă, datorată unei erupții 
vulcanice, a separat de litoral o porţiune de continent, 
porţiune pe care au înghiţit-o valurile mării glaciale. 

Capitolul XVI. Două împuşcături. 

Trecuse prima jumătate a lunii septembrie. Dacă fortul 
Esperance ar fi fost situat chiar la Pol, adică mai sus ca 
latitudine cu 20*, la data de 21 spre 22 noaptea polară l-ar 
fi învăluit în tenebrele sale. Dar pe paralela 70, soarele se 


va târi circular deasupra orizontului timp de încă peste o 
lună de zile. Totuşi, temperatura scădea simţitor. Noaptea 
termometrul Fahrenheit arăta 31* (-1*C). Primele gheţuri 
se şi formau ici şi colo, dar ultimele raze ale soarelui le 
topeau în timpul zilei. Câteva vârtejuri de zăpadă trecură 
printre rafalele de ploaie şi de vânt. Se apropia vădit timpul 
urât. 

Dar locuitorii factoriei îl puteau aştepta fără teamă. 
Proviziile aflate acum în depozit vor fi suficiente, şi chiar le 
vor prisosi. Rezerva de vânat uscat crescuse. Fuseseră 
ucise alte morse, Mac Nap avusese timp să construiască un 
staul bine închis pentru renii domestici, şi în spatele casei, 
un vast hangar în care se înmagazina combustibilul. Iarna, 
adică noaptea, zăpada, gheaţa, frigul puteau să vină, erau 
cu toţii gata să-l primească. 

Dar după ce se gândise la nevoile viitorilor locuitori ai 
fortului şi le satisfăcuse, Jasper Hobson se preocupă de 
interesele Companiei. Venea momentul când animalele, 
îmbrăcându-şi blana iernatică, deveneau o pradă prețioasă. 
Era o epocă prielnică pentru a le dobori cu puşca, 
aşteptând ca pământul acoperit de zăpadă în mod uniform 
să îngăduie punerea capcanelor. Jasper Hobson organiză 
deci vânătorile. Nu puteai conta pe concursul indienilor, 
care sunt de obicei furnizorii factoriilor, căci aceşti băştinaşi 
nu se găsesc decât mai la sud. Locotenentul Hobson, 
Marbre, Sabine şi doi sau trei dintre tovarăşii lor vânară 
deci pentru Companie şi, după cum ne închipuim, avură 
destulă treabă. 

O colonie de castori fusese semnalată pe un afluent al 
râuleţului, la vreo şase mile la sud de fort. Spre acest loc îşi 
călăuzi Jasper Hobson prima expediţie. Altădată, puful 
castorului valora până la 400 de franci kilogramul, pe 
timpul când pălărierii îl întrebuinţau în mod curent. Dar 
dacă utilizarea acestui puf a scăzut într-o oarecare măsură, 
blana îşi păstrează un preţ ridicat, pentru că această specie 
de rozătoare, hăituită fără milă, tinde să dispară. 


Vânătorii se duseră până la râu, la locul indicat. Acolo 
locotenentul trezi admiraţia doamnei Paulina Barnett 
pentru aceste animale, arătându-i construcţiile ingenioase 
pe care le făceau pentru amenajarea cât mai bună a 
cetăților lor subacvatice. Se aflau pe mal vreo sută de 
castori care ocupau vizuinile săpate în vecinătatea 
afluentului, fiecare pereche câte una. Începuseră 
construcţia locuinţelor lor de iarnă la care lucrau cu sârg. 
De-a curmezişul râului cu ape repezi şi destul de adânci ca 
să nu îngheţe mai afund chiar în timpul iernilor celor mai 
aspre, castorii construiseră un dig puţin rotunjit în amonte. 
Acest dig era o împletitură solidă de pari înfipţi vertical, 
legaţi cu crengi flexibile, şi arbuşti desfrunziţi aşezaţi 
transversal. Totul era încheiat, zidit, cimentat cu argilă, pe 
care picioarele rozătorului o bătătoriseră dinainte; 
ajutându-se cu coada - o coadă lată şi aproape ovală, turtită 
orizontal şi acoperită de peri solzoşi - castorul acoperise 
toată schelăria zidului cu argilă făcută bulgări. 

— Acest dig, doamnă, zise Jasper Hobson, a avut drept 
scop să dea râului un nivel constant şi a permis inginerilor 
coloniei să stabilească în amonte cabanele de formă 
rotundă al căror vârf îl zăriţi. Aceste colibe sunt construcţii 
solide. Pereţii lor de lemn şi argilă au o grosime de două 
picioare şi ele n-au alt acces spre interior decât o intrare 
îngustă situată sub apă, ceea ce-l obligă pe fiecare locuitor 
să se cufunde când vrea să iasă sau să intre în casă, dar 
aceasta-i asigură securitatea familiei. Dacă secţionaţi una 
dintre colibe, 9 9 ' veţi vedea că este formată din două 
etaje, unul inferior care serveşte drept depozit şi unde sunt 
îngrămădite proviziile de iarnă ca ramuri, scoarță de copac, 
rădăcini, şi un etaj superior pe care apa nu-l atinge şi unde 
locuieşte proprietarul cu familia sa. 

— Dar nu văd niciunul din aceste harnice animale, rosti 
doamna Paulina Barnett. Oare au părăsit construcţia? 

— Nu, doamnă, răspunse locotenentul Hobson. Dar în 
acest moment lucrătorii se odihnesc sau dorm. Castorii nu 


lucrează decât noaptea şi-i vom surprinde în vizuina lor. 

Într-adevăr, capturarea rozătoarelor se făcu fără greutate. 
Fură prinse cam o sută într-o oră şi, printre ele, aproximativ 
20 de o mare valoare comercială, cu blana în întregime 
neagră. Celelalte aveau un păr mătăsos lung, lucios, dar cu 
o nuanţă cafeniu-roşiatică şi sub el un puf fin, des şi 
argintiu. Vânătorii se întoarseră la fort foarte mulţumiţi de 
rezultat. Blana castorilor fu depozitată şi înregistrată sub 
numele de „pergamente” şi „pui de castor”, conform 
preţului lor. În timpul lunii septembrie şi până pe la 
jumătatea lui octombrie expedițiile continuară cu bune 
rezultate. 

Prinseră şi bursuci, dar puţini. Erau căutaţi pentru pielea 
lor care serveşte la împodobirea gâtarului de la hamul 
cailor de tracţiune şi pentru părul lor din care se fac perii şi 
pensule. Carnivorele acesteacare sunt de fapt ca nişte urşi 
mici - aparţineau familiei bursuc-viezure, specifică Americii 
de Nord. 

Alte exemplare din neamul rozătoarelor, aproape la fel de 
harnice cum e castorul, se îngrămădiră în număr foarte 
mare în depozitele factoriei. Erau ondatre mai lungi de un 
picior, exclusiv coada, a căror blană e foarte căutată. Fură 
prinse în vizuină fără greutate, căci erau puzderie, cu 
prolificitatea specifică rasei lor. 

Câteva animale din categoria felinelor, lincşii, au fost 
vânate cu arme de foc. Aceste animale suple, agile, cu blana 
de-un ruginiu deschis, pătată cu puncte negre, 
primejdioase chiar pentru reni, sunt un fel de râşi care se 
apără cu vitejie. Dar nici Marbre, nici Sabine nu vânau 
pentru prima oară lincşi şi omorâră vreo 60. Câteva 
volverene, cu o blană destul de frumoasă, au fost doborâte 
în aceleaşi condiţii. Herminele se arătau rar. Aceste animale 
care fac parte din specia jderilor, ca şi dihorii, nu-şi 
îmbrăcaseră încă frumoasa lor rochie de iarnă, în întregime 
albă, în afară de un puf negru la capătul cozii. Blana lor era 
încă ruginie pe deasupra şi de un cenuşiu gălbui dedesubt. 


Jasper Hobson recomandase deci tovarăşilor săi să le cruţe 
deocamdată. Trebuiau să mai aştepte şi să le lase „să se 
coacă”, pentru a întrebuința expresia vânătorului Sabine, 
adică să albească le gerurile iernii. Cât despre dihori, a 
căror vânare e foarte neplăcută din cauza duhorii pe care o 
răspândesc şi care le-a dat şi numele, au fost prinşi şi ei în 
număr destul de mare, fie hăituiţi în scorburile de copac 
care le slujesc de vizuină, fie doborâţi cu gloanţe când se 
strecurau printre crengi. 

Jderii propriu-zişi fură ţinta unei vânători cu totul speciale. 
Se ştie cât de căutată este blana acestor animale, deşi mai 
puţin ca a zibelinei, a cărei blană deasă e negricioasă iarna. 
Zibelina nu cutreieră decât regiunile septentrionale ale 
Europei şi ale Asiei până la Kamceatka şi e vânată cel mai 
mult de siberieni. Pe litoralul american al mării arctice se 
întâlnesc alte specii de jderi ale căror blănuri au şi ele o 
mare valoare, cum sunt vizonul şi pecanul, numit şi nurcă 
canadiană. Jderii şi vizonii nu furnizează factoriei decât un 
mic număr de blănuri în timpul lunii septembrie. Sunt 
animale foarte vioaie, foarte agile, cu corpul lung şi suplu, 
fiind de aceea denumite vermiforme. Într-adevăr se pot 
lungi ca un vierme, furişându-se în consecinţă prin cele mai 
strâmte deschizături. Se înţelege deci că pot scăpa cu 
uşurinţă când sunt urmărite de vânători. De aceea, în 
timpul iernii se prind mai bine cu ajutorul capcanelor. 
Marbre şi Sabine nu aşteptau decât momentul prielnic 
pentru a se transforma în traperi şi socoteau că la venirea 
primăverii nici vizonii şi nici jderii nu vor lipsi din depozitele 
Companiei. 

Pentru a încheia enumerarea blănurilor cu care se 
îmbogăţise fortul Esperance în timpul acestor expediţii, se 
cuvine să vorbim şi de vulpile albastre şi vulpile argintii 
care sunt considerate, pe piaţa din Rusia şi Anglia, drept 
cele mai preţioase animale cu blană. Şi în primul rând 
vulpea albastră, cunoscută în zoologie sub numele de 
„isatis”. Acest frumos animal are botul negru, părul cenuşiu 


sau ca nisipul şi deloc albastru, cum s-ar putea crede. Firul 
foarte lung, foarte des şi foarte moale este admirabil şi are 
toate calităţile care fac frumuseţea unei blăni: fineţe, 999' 
soliditate, lungimea spicului, desime şi culoare. Vulpea 
albastră este incontestabil în fruntea animalelor cu blană. 
De aceea, blana ei valorează de şase ori mai mult ca oricare 
alta şi o mantie aparţinând ţarului, făcută în întregime din 
partea de la gât a vulpii albastre, care e cea mai frumoasă, 
a fost preţăluită, la Expoziţia din Londra, din 1851, la 3 400 
lire sterline. 

Unele din aceste vulpi se iviseră în împrejurimile capului 
Bathurst, dar vânătorii nu le-au putut captura, căci sunt 
viclene, agile şi greu de prins. Dar au reuşit să omoare vreo 
12 vulpi argintii, a căror blană de un negru superb e 
înspicată cu alb. Cu toate că ea nu valorează cât cea a 
vulpilor albastre, e totuşi o blană scumpă care poate fi 
vândută la preţ bun pe pieţele engleze şi ruseşti. Una din 
aceste vulpi argintii era un animal deosebit de frumos, a 
cărui mărime o întrecea pe cea obişnuită. Avea urechile, 
umerii şi coada de un negru ca tăciunele, dar capătul 
subţire al cozii şi vârfurile sprâncenelor erau albe. 

Împrejurările neobişnuite în care această vulpe a fost 
ucisă merită povestite în amănunţime, căci ele dădură 
dreptate temerilor locotenentului Hobson, ca şi anumitor 
precauţii defensive pe care crezuse de cuviinţă să le ia. 

La 24 septembrie, dimineaţa, două sănii aduseseră pe 
doamna Paulina Barnett, pe locotenentul Hobson, pe 
sergentul Long, pe Marbre şi Sabine la Golful Morselor. 
Urmele vulpii fuseseră reperate în ajun de câţiva oameni 
din detaşament, printre stânci, unde cresc arbuşti firavi şi 
unde unele indicii indiscutabile trădaseră trecerea 
animalului. Vânătorii, cărora li se trezise pofta de a pune 
mâna pe arme, căutau să regăsească o pistă care să-i ducă 
la acest vânat de mare preţ şi, într-adevăr, căutările lor n- 
au fost zadarnice. Două ore după venirea lor, o vulpe 
argintie destul de frumoasă zăcea neînsufleţită pe jos. Alte 


două sau trei carnivore fură zărite prin apropiere. Vânătorii 
se împărţiră. În timp ce Marbre şi Sabine o porniră pe 
urmele uneia dintre ele, locotenentul, doamna Paulina 
Barnett şi sergentul Long încercară să taie retragerea 
celeilalte, un frumos animal care încerca să se ascundă în 
spatele stâncilor. Desigur, trebuia să o înşeli, căci abia se 
vedea şi nici o parte din trupul ei nu era expusă gloanţelor. 
Timp de o jumătate de oră urmărirea continuă fără nici un 
rezultat, deşi animalul era înconjurat din trei părţi şi marea 
îi închidea orice ieşire. El înţelese curând situaţia sa o 9 9 
desperată pe care hotări să o curme printr-un salt 
nemaipomenit care nu i-ar fi lăsat vânătorului altă 
posibilitate decât să-l ţintească în zbor. Îşi luă deci avânt şi 
trecu peste o stâncă. Dar Jasper Hobson o pândea şi în 
momentul în care animalul dispărea ca o umbră, el trase. În 
aceeaşi clipă se auzi un alt foc de armă şi vulpea, lovită de 
moarte, căzu la pământ. 

— Ura, ura! Strigă Jasper Hobson. E a mea! 

— Şi a mea! Răspunse un străin care puse piciorul pe 
vulpe în momentul când locotenentul voia să o ridice de jos. 
Jasper Hobson, uluit, se dădu înapoi. Crezuse că al doilea 

glonte fusese tras de sergent şi deodată se găsea în 
prezenţa unui vânător necunoscut care ţinea în mână o 
puşcă încă fumegândă. 

Cei doi rivali se priviră drept în ochi. 

Doamna Paulina Barnett şi însoţitorul ei se apropiară 
urmaţi curând de Marbre şi Sabine, în timp ce vreo 12 
oameni, ocolind faleza, veneau spre străin care se înclină 
politicos în faţa călătoarei. Era un bărbat înalt, 
reprezentantul perfect al acelor „voiajori canadieni”, de 
concurenţa cărora se temea atât de mult Jasper Hobson. 
Vânătorul mai purta costumul tradiţional descris cu 
exactitate de romancierul american Washington Irving; 
pătura aşezată pe umeri ca o manta, cămaşă de bumbac în 
dungi, pantaloni largi de postav, ghetre de piele, mocasini 
din piele de căprioară, brâu de lână pestriţ unde-şi ţinea 


cuțitul, punga de tutun, pipa şi câteva ustensile pentru 
ridicarea taberei - într-un cuvânt, veşminte pe jumătate 
civilizate, pe jumătate ale unui sălbatic. Patru dintre 
tovarăşii lui erau îmbrăcaţi la fel, dar mai puţin elegant. 
Ceilalţi, care serveau de escortă, erau indieni Chippewa. 

Jasper Hobson nu se înşela. Avea în faţa lui un francez, sau 
cel puţin urmaşul unor francezi canadieni şi poate un agent 
al companiilor americane, însărcinat să supravegheze 
stabilirea noii factorii. 

— Această vulpe îmi aparţine, domnule, zise locotenentul 
Hobson după câteva momente de tăcere, în timpul căreia el 
şi adversarul său se priviseră ţintă în ochi. 

— Vă aparţine dacă aţi omorât-o, răspunse necunoscutul 
într-o englezească corectă, dar cu un uşor accent străin. 

— Vă înşelaţi, domnule, rosti destul de tăios Jasper 
Hobson, acest animal îmi aparţine, chiar dacă l-a ucis 
glontele dumneavoastră şi nu al meu. 

Străinul primi cu un surâs dispreţuitor aceste vorbe 
trufaşe pline de pretenţiile Companiei care considera 
teritoriile Golfului Hudson, de la Atlantic şi până la Pacific, 
drept proprietatea ei. 

— Aşadar, domnule, reluă necunoscutul sprijinindu-se cu 
graţie de puşcă, consideraţi Compania Golfului Hudson ca 
fiind stăpână absolută a întregului domeniu din nordul 
Americii? 

— Nu-ncape îndoială, răspunse locotenentul Hobson, şi 
dacă dumneavoastră, domnule, aşa cum presupun, 
aparţineţi unei asociaţii americane... 

— Companiei Blănăriilor din Saint-Louis, zise vânătorul 
făcând o plecăciune. 

— Cred, continuă locotenentul, că veţi fi foarte încurcat 
dacă am să vă cer să-mi arătaţi actul care-i acordă un 
privilegiu pe oricare parte a acestui teritoriu. 

— Acte! Privilegii! Spuse dispreţuitor canadianul. Acestea 
sunt cuvinte ale bătrânei Europe care sună prost în 
America. 


— Nici nu sunteţi în America, ci pe pământul Angliei! 
Răspunse mândru Jasper Hobson. 

— Domnule locotenent, zise vânătorul puţin mai nervos, n- 
are rost să începem o discuţie pe această temă. Ştim care 
sunt pretenţiile Angliei în general şi ale Companiei Golfului 
Hudson în particular în privinţa teritoriilor de vânătoare; 
dar socot că, mai devreme sau mai târziu, evenimentele vor 
schimba această stare de lucruri şi că America va fi 
americană de la strâmtoarea Magellan şi până la Polul 
Nord. 

— Nu cred, domnule, răspunse sec Jasper Hobson. 

— Oricum, domnule, urmă canadianul, v-aş propune să 
lăsaţi deoparte problemele internaţionale. Indiferent care 
ar fi pretenţiile Companiei, e clar că în ţinuturile cele mai 
îndepărtate ale continentului, şi mai ales pe litoral, 
teritoriul aparţine celui care-l ocupă. Aţi întemeiat o 
factorie la capul Bathurst, ei bine, nu vom vâna pe 
pământurile dumneavoastră, dar respectaţi-le la rândul 
dumneavoastră pe ale noastre, când blănarii din Saint-Louis 
vor înălța un fort pe alt punct, la limitele septentrionale ale 
Americii. 

Locotenentul îşi încreţi fruntea. Jasper Hobson ştia bine 
că, într-un viitor prea puţin îndepărtat, Compania Golfului 
Hudson va întâlni rivali primejdioşi până pe litoral, că 
pretenţiile ei de posesie asupra teritoriilor din nordul 
Americii nu vor fi respectate şi că se va ajunge la schimburi 
de focuri între concurenţi. Dar înţelese de asemenea că nu 
era momentul să discute problema privilegiilor şi văzu cu 
plăcere că vânătorul, foarte politicos dealtfel, îndrepta 
convorbirea pe un alt făgaş. 

— În ce priveşte dezacordul nostru, problema nu-i prea 
importantă şi cred, domnule, că ar trebui s-o rezolvăm ca 
între vânători. Puştile noastre sunt de un calibru diferit şi 
vom recunoaşte cu uşurinţă gloanţele. Vulpea aceasta să 
aparţină, aşadar, celui care a ucis-o cu adevărat. 


Propunerea era justă. Problema proprietăţii animalului 
doborât putea fi astfel tranşată cu exactitate. Examinară 
leşul vulpii. Ea fusese doborâtă de două gloanţe, unul care-i 
pătrunsese în coapsă şi altul în inimă. Acesta din urmă era 
glontele canadianului. 

— Vulpea e a dumneavoastră, domnule, zise Jasper 
Hobson, stăpânindu-şi cu greu dezamăgirea de a vedea 
minunata blană ajungând în mâini străine. 

Călătorul îşi luă vulpea, dar în momentul când crezură că 
o va arunca pe umăr şi va pleca, el înaintă spre doamna 
Paulina Barnett. 

— Doamnelor le plac blănurile frumoase, îi spuse. Poate 
dacă ar şti cu preţul câtor greutăţi şi, adesea, al câtor 
pericole sunt obţinute, ar fi mai puţin dornice să le poarte. 
Dar, în sfârşit, le plac. Permiteţi-mi deci, doamnă, să v-o ofer 
pe aceasta în amintirea întâlnirii noastre. 

Doamna Paulina Barnett şovăia dacă să accepte sau nu, 
dar vânătorul canadian îi oferise din toată inima această 
blană scumpă şi cu atâta amabilitate, încât un refuz l-ar fi 
jignit. Călătoarea acceptă şi-i mulţumi străinului. 

Imediat după aceea el se înclină în faţa doamnei Paulina 
Barnett, îi salută pe englezi şi, urmat de tovarăşii lui, se 
pierdu în curând printre stâncile litoralului. 

Locotenentul şi oamenii săi făcură cale-ntoarsă spre fortul 
Esperance. Dar Jasper Hobson rămase pe gânduri. Situaţia 
noului stabiliment fondat prin grija sa era acum cunoscută 
de o companie rivală şi întâlnirea cu voiajorul canadian îl 
făcea să întrevadă mari greutăţi în viitor. 

Capitolul XVII. Apropierea iernii. 

Venise 21 septembrie. Soarele trecea în echinocțiul de 
toamnă, adică ziua şi noaptea aveau aceeaşi durată în 
lumea întreagă şi din acest moment nopţile deveneau mai 
lungi decât zilele. Alternările de întuneric şi lumină 
fuseseră primite cu satisfacţie de locuitorii fortului. 
Dormeau mai bine în timpul orelor de obscuritate. Ochiul, 
într-adevăr, se odihneşte şi se reface în întuneric, mai ales 


când câteva luni de soare neîntrerupt l-au obosit 
permanent. În timpul echinocţiului, se ştie că mareele sunt 
de obicei foarte puternice, căci când soarele şi Luna sunt în 
conjuncţie, dubla lor influenţă sporeşte intensitatea 
fenomenului. Acum era momentul de a cerceta cu grijă 
mareea care avea să se producă pe litoralul capului 
Bathurst. Jasper Hobson stabilise cu câteva zile înainte 
puncte de reper, un fel de mareegraf, ca să măsoare cu 
exactitate deplasarea verticală a apelor între flux şi reflux. 
Şi de data aceasta constată, în ciuda a tot ce-i putuseră 
raporta observatorii, că influenţa solară şi lunară abia se 
făcea simțită în 

9 o 9 această porţiune a Oceanului îngheţat. Mareea era 
aproape nulă, ceea ce contrazicea dările de seamă ale 
navigatorilor. „E ceva care nu-i în regulă!” îşi zise 
locotenentul. 

De fapt, nu ştia ce să creadă, dar avea de făcut faţă altor 
probleme şi nu stătu prea mult ca să-şi explice această 
ciudăţenie. La 29 septembrie starea atmosferică se schimbă 
simţitor. Termometrul arăta 45* Fahrenheit (4*C). Cerul era 
acoperit de ceţuri care nu întârziară să se transforme în 
ploaie. Venea iarna. 

Doamna Joliffe, înainte ca zăpada să acopere pământul, se 
ocupă de semănături. Putea spera că seminţele de măcriş şi 
lingurea, adăpostite sub straturile de nea, vor rezista 
gerului şi vor rodi în primăvară. Un teren de mai mulţi acri, 
în spatele falezei capului, pregătit dinainte, fu însămânţat în 
timpul ultimelor zile din septembrie. 

Jasper Hobson nu voi să aştepte frigul cel mare pentru a 
da tovarăşilor săi veşmintele de iarnă. De aceea ei se 
îmbrăcară neîntârziat cu haine potrivite, lucruri de lână 
direct pe corp, mantale din piele de căprioară, pantaloni din 
piele de focă, precum şi căciuli de blană şi cizme 
impermeabile. Se poate spune că îmbrăcară şi camerele. 
Pereţii de lemn fură căptuşiţi cu blană pentru a împiedica, 
la anumite scăderi de temperatură, să se formeze un strat 


de gheaţă pe suprafaţa lor. Meşterul Rae puse în această 
perioadă condensatorii meniţi să absoarbă aburii de apă din 
aer şi care trebuiau goliţi de două ori pe săptămână. Focul 
din sobă fu reglementat după schimbările de temperatură 
exterioară, în aşa fel încât căldura să se menţină în camere 
la 50* Fahrenheit (10*C). Dealtfel, casa avea să fie în 
curând acoperită de un strat gros de zăpadă care va 
împiedica orice pierdere de căldură dinăuntru. Prin diverse 
mijloace sperau să înfrângă pe cei doi periculoşi duşmani ai 
locuitorilor din regiunile arctice, frigul şi umezeala. 

La 2 octombrie mercurul termometrelor coborâse din nou 
şi primele ninsori căzură peste tot ţinutul capului Bathurst. 
Vântul era slab şi nu stârnea vârtejurile obişnuite din 
regiunile polare pe care englezii le numesc „drifts”. Un 
mare covor de nea, aşternut uniform, acoperi curând cu 
acelaşi alb imaculat capul Bathurst, curtea fortului şi lunga 
faleză a litoralului. Doar apele lacului şi ale mării, care nu 
îngheţaseră încă, contrastau prin culoarea lor cenuşie, 
mohorâtă şi murdară. Între timp, la orizontul din nord se 
zăreau primele iceberguri profilându-se pe un cer 
înnegurat. Nu se formase încă banchiza, dar natura 
strângea materialele pe care frigul le va cimenta foarte 
repede pentru a alcătui o barieră de netrecut. Dealtfel, 
gheaţa proaspătă nu întârzie să solidifice suprafeţele 
lichide ale mării şi lacului. Iazul îngheţă primul. Pete mari 
de un alb cenuşiu se iviră ici şi colo, indicând un îngheţ 
apropiat pe care îl favoriza calmul atmosferic. Termometrul 
menţinându-se în timpul unei nopţi la 15* Fahrenheit 
(-9*C), lacul se arătă a doua zi ca o suprafaţă netedă care 
ar fi mulţumit şi pe cei mai pretenţioşi patinatori ai 
Serpentineil 1. Apoi la orizont cerul căpătă o culoare 
ciudată din cauza reverberaţiei câmpurilor de gheaţă, 
culoare pe care vânătorii de balene o numesc „blink”. 
Marea îngheţă curând pe o întindere imensă, un vast 
icefield se formă puţin câte puţin prin unirea sloiurilor 
risipite şi se lipi de litoral. Dar acest icefield oceanic nu 


semăna cu oglinda netedă a lacului. Mişcarea valurilor îi 
stricase puritatea. Ici şi colo unduiau lungi porţiuni 
solidificate, neînchegate la margini cu restul, acele sloiuri 
plutitoare cunoscute sub numele de „drift-ices”, şi în multe 
locuri se vedeau ridicături, movile uneori foarte pronunţate, 
produse de presiune şi pe care vânătorii de balene le 
numesc „hummocks”. 

În câteva zile aspectul capului Bathurst şi al 
împrejurimilor sale se schimbă cu totul. Doamna Paulina 
Barnett, într-o încântare perpetuă, asista la acest spectacol 
nou pentru ea. Cu câte suferinţe, cu câte oboseli n-ar fi 
plătit sufletul ei de călătoare contemplarea unor astfel de 
peisaje! Nimic mai sublim 

11 Râuleţ din Hyde Park, în Londra (Nota ed. Franceze). 

Ca această năvală a iernii, ca această cotropire a 
regiunilor hiperboreene de către frigul anotimpului 
hibernal! 

Niciuna din privelişti, niciunul din locurile pe care doamna 
Paulina Barnett le văzuse până atunci nu mai puteau fi 
recunoscute. Ţinutul se metamorfozase. Se năştea o ţară 
nouă, cum s-ar spune, înaintea privirilor ei, ţară pe care se 
întipărise o tristeţe măreaţă. Detaliile dispăreau şi zăpada 
nu mai lăsa peisajului decât contururile mari, abia desluşite 
în ceţuri. Era un decor care urma altui decor cu o rapiditate 
feerică. Nu se mai vedeau valuri, acolo unde înainte se 
întindea Oceanul nemărginit. Nu se mai vedea pământul în 
culori variate, ci un covor de un alb strălucitor. Nu se mai 
vedeau pădurile cu copacii lor atât de diferiţi, ci o 
îngrămădire de siluete strâmbe, pudrate de nea. Nu se mai 
vedea soarele luminos, ci un disc palid care se târa prin 
negură câteva ore pe zi, desenând un arc îngustat, în 
sfârşit, nu se mai vedea orizontul mării profilându-se clar pe 
cer, ci un nesfârşit lanţ de iceberg-uri dantelate în mod 
capricios, formând o banchiză de netrecut pe care natura o 
ridicase între Pol şi exploratorii săi temerari! 


Câte conversații, câte observaţii nu au provocat aceste 
schimbări ale ținutului arctic! Thomas Black fu poate 
singurul care rămase nesimţitor la sublimele frumuseți ale 
spectacolului. Dar la ce te poţi aştepta de la un astronom 
atât de preocupat de ale lui şi care de fapt nu se număra cu 
adevărat printre membrii expediției din micuța colonie? 
Savantul nu trăia decât pentru cercetările lui ştiinţifice, 
contemplând doar fenomenele celeste, nu se plimba decât 
pe căile azurii ale bolţii cereşti, nu părăsea o stea decât 
pentru a se năpusti asupra alteia. Şi tocmai cerul său se 
întunecase, constelaţiile se fereau din calea privirii sale, un 
văl de ceaţă de nepătruns se întindea între el şi zenit. Vă 
daţi seama cât era de mânios! Dar Jasper Hobson îl consolă, 
făgăduindu-i că peste puţin timp vor veni nopţi geroase şi 
frumoase, foarte potrivite pentru observaţiile astronomice, 
aurore boreale, hallo-uri, paraselene şi alte fenomene 
specifice regiunilor polare şi demne de a stârni admiraţia. 

Temperatura era suportabilă. Nu sufla vântul care, atunci 
când bate, este elementul principal ce face pişcătura 
gerului mai ascuţită. Îşi continuară deci vânătorile timp de 
câteva zile. Noi blănuri se îngrămădiră în depozitele 
factoriei, noi provizii alimentare umplură cămările. 
Potârnichile şi ptarmiganii, fugind spre regiuni mai 
temperate, treceau în număr mare furnizându-le carne 
proaspătă şi sănătoasă. lepurii polari mişunau, îmbrăcaţi în 
veşmântul lor iernatic. Vreo sută de rozătoare, a căror 
trecere se recunoştea uşor pe zăpadă, măriră curând 
rezervele fortului. Stoluri de lebede-fluierătoare, una dintre 
cele mai frumoase specii din America de Nord, zburară 
deasupra lor, iar vânătorii omorâră câteva perechi. Erau 
minunate, lungi de patru până la cinci picioare, cu penele 
albe, în afara celor arămii de la cap şi de pe partea de susa 
gâtului. Căutau într-o zonă mai primitoare plantele acvatice 
şi insectele cu care se hrăneau. Zburau cu o viteză foarte 
mare, căci în aer şi în apă sunt în elementul lor. Celelalte 
lebede, numite „lebede-trompetă”, al căror țipăt seamănă 


cu o chemare de trâmbiţă, fură şi ele zărite emigrând în 
cârduri numeroase. Erau albe, ca şi fluierătoarele, aproape 
de aceeaşi mărime, dar cu labele şi ciocul negre. Nici 
Marbre, nici Sabine nu avură norocul să doboare vreuna 
din aceste păsări. Le salutară însă cu un semnificativ „la 
revedere!”. Într-adevăr, aveau să revină odată cu zefirul 
primăverii şi la acea epocă poţi să le prinzi cu uşurinţă. 
Pielea, penele şi puful lor le fac foarte căutate de vânători şi 
de indieni şi, în anii prielnici, factoriile le expediază cu 
zecile de mii pe pieţele vechiului continent, vânzându-le cu 
o jumătate de guinee bucata, în timpul excursiilor care nu 
durau mai mult de câteva ore şi pe care timpul urât le 
întrerupea adesea, întâlniră de multe ori haite de lupi. Nu 
era nevoie să mergi prea departe, căci fiarele, mai 
îndrăzneţe când le împinge foamea, se şi apropiaseră de 
factorie. Lupii au mirosul foarte fin şi miresmele de la 
bucătărie începuseră să-i atragă. Noaptea îi auzeai urlând 
sinistru. Aceste carnivore, puţin periculoase fiecare în 
parte, deveneau feroce când erau în număr mare. De 
aceea, vânătorii nu se aventurau decât bine înarmaţi în 
afara fortului. 

În plus, urşii se arătau mai agresivi. Nu trecea o zi fără ca 
mai multe din aceste animale să-şi facă simțită prezenţa. 
Noaptea ele înaintau până la împrejmuire. Unele fură 
rănite cu gloanţe şi se îndepărtară, pătând zăpada cu 
sângele lor. Dar, până la 10 octombrie, niciunul nu-şi lăsase 
blana caldă şi prețioasă în mâinile vânătorilor. Dealtfel, 
Jasper Hobson nu îngăduia oamenilor săi să atace aceste 
fiare uriaşe. Cu ele era mai bine să stai în defensivă şi poate 
că se apropia momentul când, împinşi de foame, urşii vor 
încerca să atace fortul Esperance. Atunci locuitorii vor avea 
grijă să se apere şi să se aprovizioneze în acelaşi timp. 

Câteva zile vremea rămase rece şi uscată. Zăpada forma o 
suprafaţă dură, prielnică mersului. De aceea făcură câteva 
excursii pe litoral şi la sud de fort. Locotenentul Hobson 


dorea să ştie dacă agenţii blănăriilor din Saint-Louis au 
părăsit teritoriul. 

Căutară în împrejurimi vreo urmă a trecerii lor, dar în 
zadar. Se putea presupune că americanii coborâseră spre o 
aşezare mai la sud, pentru a rămâne acolo peste iarnă. 

Zilele frumoase durară şi în prima săptămână a lui 
noiembrie, vântul bătând dinspre sud, cu toate că 
temperatura era mai blândă. Căzu multă zăpadă. Ea 
acoperi curând pământul cu un strat gros de mai multe 
picioare. Trebuiau să curețe împrejurul casei în fiecare zi, 
croind câte o cărare care ducea la poartă, la staulul renilor 
şi la cuşca câinilor. Excursiile se făcură mai rare şi fură 
nevoiţi să întrebuinţeze tălpici sau încălţăminte pentru 
zăpadă. 

Într-adevăr, când stratul de nea e întărit de frig, suportă 
ferm greutatea unui om, piciorul său călcând pe un sprijin 
solid. Mersul obişnuit nu este împiedicat în asemenea 
ocazii, dar când zăpada e moale, este imposibil să faci un 
pas fără să te afunzi până la genunchi; în asemenea 
împrejurări indienii folosesc tălpicile. 

Locotenentul Hobson şi tovarăşii săi erau obişnuiţi să se 
slujească de „snow-shoes”, şi pe zăpada prăfoasă alergau 
cu viteza unui patinator. Doamna Paulina Barnett se obişnui 
şi ea în scurt timp cu acest fel de încălţăminte şi putu, în ce 
priveşte viteza, să rivalizeze curând cu ceilalţi. Făcură 
plimbări lungi şi pe lacul îngheţat şi pe litoral. Putură chiar 
să meargă mai multe mile pe suprafaţa solidă a oceanului, 
deoarece gheaţa avea acum o grosime de mai multe 
picioare. Dar a fost o excursie obositoare, căci icefield-ul 
era zgrunţuros; pretutindeni sloiuri suprapuse şi 
hummocks pe care trebuiau să le ocolească. Mai departe, 
lanţul de iceberg-uri, sau mai curând banchiza, se înfăţişa 
ca un obstacol de netrecut, căci creasta se ridica la o 
înălţime de 500 de picioare. Munţii de gheaţă, pitoresc 
îngrămădiţi, erau minunaţi. Când îţi părea că sunt 
monumentele, coloanele şi fortificațiile înălbite ale unui 


oraş în ruină, când - un ţinut vulcanic cu solul zguduit de 
convulsii, când - fiindcă sloiurile alcătuiau lanţuri de munţi 
cu culmile, 9 9' contraforturile, văile lor - o întreagă Elveţie 
de gheaţă. Câteva păsări întârziate: petreli, garia, pufini 
însufleţeau încă marea pustietate şi scoteau ţipete ascuţite. 
Urşi albi uriaşi apăreau între înălțimile de gheaţă şi se 
confundau cu albeaţa lor orbitoare. Într-adevăr, de impresii, 
de emoţii nu ducea lipsă călătoarea! Credincioasa ei 
Madge, care o însoțea, le împărtăşea cu ea. Cât erau de 
departe amândouă de zonele tropicale ale Indiei sau 
Australiei! 

Întreprinseră mai multe excursii pe acest ocean de gheaţă, 
a cărui crustă groasă ar fi putut suporta, fără să se spargă, 
parcuri de artilerie şi chiar monumente. Dar, curând, aceste 
plimbări deveniră atât de dificile, încât trebuiră întrerupte. 
Temperatura scădea simţitor şi cea mai mică muncă, cel 
mai mic efort îi provoca fiecăruia o gâfâială care-l paraliza. 
Ochii erau atacați de strălucirea intensă a zăpezii şi era cu 
neputinţă să suporţi multă vreme puternica reverberaţie 
care dă numeroase cazuri de orbire la eschimoşi. În sfârşit, 
printr-un ciudat fenomen datorat refracției razelor 
luminoase, distanţele, adâncimile, îngroşările nu apăreau 
aşa cum erau ele. Dacă aveai de străbătut cinci sau şase 
picioare între două sloiuri, ochiul nu măsura decât unul sau 
două. De aici, ca o consecinţă a acestei iluzii optice, 
căzăturile erau foarte numeroase şi adesea foarte 
dureroase. 

La 14 octombrie termometrul arăta -3* Fahrenheit 
(-16*C), temperatură greu de suportat, cu atât mai mult cu 
cât crivățul sufla foarte puternic. Aerul părea făcut din ace. 
Era foarte periculos să stai afară, căci puteai fi 
„frostbitten”, adică să îngheţi pe loc, dacă nu parveneai să 
restabileşti circulaţia sângelui în locul degerat, frecându-l 
cu zăpadă. Mai mulţi oaspeţi ai fortului avură degerături, 
printre alţii Garry, Belcher şi Hope; dar, fricţionaţi la timp, 
scăpară fără urmări. 


În aceste împrejurări, se înţelege, orice muncă manuală 
era imposibilă. În această epocă, dealtfel, zilele sunt foarte 
scurte. Soarele nu rămânea deasupra orizontului decât 
câteva ore; îi urma un lung asfinţit. Avea să înceapă 
adevărata iernare, adică închiderea în casă. Ultimele păsări 
polare fugiseră de pe litoralul întunecat. Nu mai 
rămăseseră decât câteva perechi de şoimi cu penele pătate, 
cărora indienii le dau numele de „zburătoare care 
iernează”, pentru că întârzie în regiunile îngheţate până la 
începutul nopţii polare. Curând vor dispare însă şi ei. 

Locotenentul Hobson grăbi deci terminarea lucrărilor, 
adică puse capcanele şi cursele pentru la iarnă în 
împrejurimile capului Bathurst. Capcanele constau doar din 
bârne grele aşezate în formă de 4 şi alcătuite din trei bucăţi 
de lemn care aveau un echilibru nestabil şi cădeau la cea 
mai mică atingere. Erau, la scară mare, bazate pe acelaşi 
principiu ca acela folosit de păsărari când prind 
zburătoarele de câmp. Capătul bucății de lemn orizontal 
avea o rămăşiţă de vânat şi orice animal de mărime 
mijlocie, vulpe sau jder, când întindea laba spre ea, era 
imediat strivit. Aşa erau capcanele pe care vânătorii 
faimoşi, a căror viaţă aventuroasă a fost atât de poetic 
povestită de Cooper, le pun în timpul iernii pe o întindere, 
adesea, de mai multe mile. Vreo 30 din aceste capcane au 
fost aşezate în jurul fortului Esperance, trebuind să fie 
cercetate la intervale destul de apropiate. La 12 noiembrie, 
micuța colonie spori cu un nou membru. 

Doamna Mac Nap născu un băiat voinic, bine dezvoltat, de 
care meşterul dulgher se arătă foarte mândru. Doamna 
Paulina Barnett fu naşa pruncului care primi numele de 
Michel-Esperance. Ceremonia botezului se desfăşură în 
oarecare solemnitate şi în acea zi fu sărbătoare la factorie, 
în onoarea micuţei fiinţe adusă pe lume la 70* latitudine 
septentrională. 

Câteva zile mai târziu, la 20 noiembrie, soarele se 
ascundea sub orizont şi n-avea să se mai ivească decât 


peste două luni. Se lăsase noaptea polară! 

Capitolul XVIII. Noaptea polară. 

Această lungă noapte începu cu o furtună puternică. 
Frigul era poate mai puţin aspru, dar umezeala aerului era 
extrem de mare. În ciuda tuturor precauţiilor, această 
umezeală pătrunse în casă şi în fiecare dimineaţă când 
deschideau condensatorii ca să-i golească, găseau în ei mai 
multe livre de gheaţă. 

Afară, drift-urile treceau în vârtejuri, ca nişte trombe. 
Zăpada nu mai cădea vertical, ci aproape orizontal. Jasper 
Hobson trebui să interzică deschiderea uşii, căci neaua 
năvălea cu atâta forţă încât culoarul ar fi fost acoperit într-o 
clipă. Cei care iernau nu mai erau decât nişte prizonieri. 
Obloanele ferestrelor fuseseră închise ermetic. Lămpile 
ardeau neîncetat, în timpul orelor acestei nopţi lungi pe 
care nu o petreceai dormind. 

Dar dacă afară domnea întunericul, vuietul furtunii 
înlocuise liniştea desăvârşită a latitudinilor înalte. Vântul 
sufla între casă şi faleză cu un muget prelung. Locuinţa, 
asupra căreia se înverşuna, se clătina pe piloţi. Dacă n-ar fi 
fost o construcţie atât de solidă, n-ar fi rezistat. Din fericire 
zăpada, îngrămădindu-se în jurul zidurilor, amortiza suflul 
rafalelor. Mac Nap nu se temea decât pentru sobe ale căror 
coşuri exterioare din plăci de var puteau fi distruse de vânt. 
Totuşi, ele rezistară, dar a trebuit să fie curățate deseori, 
căci zăpada le înfunda. 

În mijlocul şuierăturilor furtunii se auzea câteodată o 
larmă extraordinară care nu putea fi înţeleasă de doamna 
Paulina Barnett. Era provocată de ciocnirea iceberg-urilor 
din larg. Ecoul repeta aceste zgomote asemănătoare cu 
bubuitul tunetelor. Trosnete neîncetate însoțeau dislocarea 
vreunei părţi de icefield, zdrobită de căderea munţilor. 
Trebuia deci să ai un suflet deosebit de călit faţă de 
violențele acestei clime aspre pentru a nu păstra o impresie 
sinistră. Locotenentul Hobson şi tovarăşii săi se obişnuiseră, 
doamna Paulina Barnett şi Madge erau pe cale să se 


obişnuiască şi ele. Dealtfel, în timpul călătoriilor lor 
cunoscuseră vânturi teribile care ajung să străbată 40 de 
leghe pe oră şi mişcă din loc şi un tun de calibrul 24. Dar 
aici, la capul Bathurst, fenomenul avea circumstanţe 
agravante din pricina nopţii şi a zăpezii. Vântul nu dărâma, 
ci îngropa, acoperea orice şi probabil că, în 12 ore după 
începutul furtunii, casa, cuşca, hangarul, curtea ar fi 
dispărut sub un strat gros de zăpadă, acelaşi pretutindeni. 

În timpul acestui prizonierat, viaţa dinăuntru se organiză. 
Toţi aceşti oameni cumsecade se înțelegeau bine între ei şi 
viaţa lor în comun, într-un spaţiu atât de restrâns, nu duse 
nici la stânjeneală, nici la ceartă. Nu erau dealtfel obişnuiţi 
să trăiască în aceste condiţii o 9 9 la fortul Entreprise, ca şi 
la fortul Reliance? Doamna Paulina Barnett nu se miră deci 
găsindu-i atât de prevenitori. 

Munca, pe de o parte, lectura şi jocurile, pe de alta, îi 
ocupau clipă de clipă. Munca însemna confecţionarea 
veşmintelor, repararea lor, întreţinerea armelor, fabricarea 
încălțămintei, ţinerea la zi a jurnalului de către locotenentul 
Hobson care nota cele mai mici întâmplări ale iernării, cum 
sunt timpul, temperatura, direcţia vânturilor, apariţia 
meteorilor atât de deşi în regiunile polare etc.; mai aveau 
grijă de întreţinerea casei, de maturatul odăilor, de 
cercetarea zilnică a blănurilor depozitate pe care umezeala 
le-ar fi putut strica; apoi mai era supravegherea focului, 
observând dacă trag bine coşurile sobelor, şi vânătoarea 
fără milă contra moleculelor de apă care se furişau prin 
colţuri. Fiecare îşi avea partea sa în efectuarea acestor 
treburi, conform unui regulament afişat în sala cea mare. 
Fără să fie ocupați până peste cap, locuitorii fortului nu 
stăteau niciodată cu mâinile în sân. În acest timp, Thomas 
Black îşi înşuruba şi deşuruba instrumentele, îşi revedea 
calculele astronomice. Închis aproape totdeauna la el în 
cameră, bombănea împotriva furtunii care-i interzicea orice 
cercetare nocturnă. În ce priveşte cele trei femei măritate, 
doamna Mac Nap îşi îngrijea pruncul căruia îi mergea de 


minune, iar doamna Joliffe, ajutată de doamna Rae şi 
împinsă de tipicarul caporal, îşi petrecea vremea cu gătitul. 
Distracţiile îi strângeau pe toţi împreună la anumite ore, 
iar duminică toată ziua. În primul rând venea lectura. 
Biblioteca fortului avea doar Biblia şi câteva cărţi de 
călătorie, dar, aşa puţine câte erau, le-ajungeau acestor 
oameni vrednici. De obicei doamna Paulina Barnett făcea 
lectura cu glas tare şi cei ce o ascultau simțeau o adevărată 
plăcere. Povestirile de călătorie, pline de întâmplări 
neprevăzute, aveau un farmec deosebit, când vocea ei 
pătrunzătoare, convinsă, citea câte un capitol. Personajele 
imaginare sau eroii legendari se însufleţeau şi dobândeau o 
viaţă surprinzătoare. De aceea, se manifesta o mulţumire 
generală când amabila femeie lua în mână cartea la ora 
fixată. Ea era dealtfel sufletul micii societăţi, instruindu-se 
şi instruind pe alţii, dând sau cerând un sfat, gata mereu şi 
oriunde să-ţi facă un serviciu. Reunea în ea toată graţia 
unei femei, toată bunătatea şi energia morală a unui bărbat 
- două calităţi care-i sporeau valoarea în ochii acestor 
soldaţi aspri care o îndrăgeau atât de mult încât erau gata 
să-şi dea viaţa pentru ea. Trebuie să spunem că doamna 
Paulina Barnett împărtăşea existenţa comună, că nu se 
închidea în camera ei, că lucra în mijlocul tovarăşilor de 
iernare, că - în sfârşit - prin întrebările şi rugăminţile ei, 
îndemna pe fiecare să se amestece în conversaţie. Nimic nu 
şoma la fortul Esperance, nici mâinile, nici glasurile. 
Lucrau, stăteau de vorbă şi, trebuie să adăugăm, se simțeau 
bine. De aici, buna dispoziţie care întreținea starea 
sănătăţii, risipind neplăcerile acestei lungi întemniţări. 
Furtuna nu scădea din intensitate. De trei zile cei ce 
iernau rămăseseră în casă, şi viscolul bântuia cu tot atâta 
putere. Jasper Hobson deveni nerăbdător. Trebuia cu orice 
preţ împrospătat aerul din casă, prea încărcat de acid 
carbonic, căci lămpile începuseră să pâlpâie în mediul 
viciat. Au vrut să pună în funcţiune pompele de aer, dar 
ţevile erau bineînţeles îngheţate şi nu funcționau, nefiind 


menite să acţioneze decât în cazul în care locuinţa n-ar fi 
fost îngropată sub nămeţi. Trebuiau să ia o hotărâre. 
Locotenentul se sfătui cu sergentul Long şi deciseră ca la 
23 noiembrie să deschidă una din ferestrele de pe faţada 
anterioară de la capătul culoarului, unde vântul bătea cu 
mai puţină forţă. N-a fost o treabă uşoară. Canaturile au 
fost deschise spre interior fără greutate, dar oblonul, sub 
apăsarea blocurilor îngheţate, rezistă tuturor eforturilor. 
Atunci a fost scos cu totul din balamale. Apoi au început să 
îndepărteze cu târnăcopul şi lopata stratul de zăpadă care 
avea cel puţin 10 picioare. Săpară astfel un fel de tranşee, 
care lăsă să intre aerul de afară. Jasper Hobson, sergentul, 
câţiva soldaţi şi chiar doamna Paulina Barnett se 
aventurară în această tranşee, nu fără dificultate, căci 
vântul pătrundea în ea cu o putere nemaipomenită. Ce 
privelişte le oferi capul Bathurst şi câmpul înconjurător! 
Era amiază şi doar câteva luciri crepusculare licăreau la 
orizontul din sud. Frigul nu se arăta aşa de mare cum se 
putuse crede; termometrul nu indica decât 15* Fahrenheit 
(-9*C), dar viscolul se dezlănţuia încă deosebit de puternic 
şi locotenentul, tovarăşii săi, călătoarea ar fi fost fără 
îndoială răsturnaţi, dacă stratul de zăpadă în care intraseră 
până la brâu nu i-ar fi apărat împotriva vântului. Nu puteau 
vorbi, nu puteau privi sub noianul de fulgi de zăpadă, care-i 
orbea. În mai puţin de o jumătate de oră s-ar fi împotmolit. 
Totul în jur era alb, curtea era complet înzăpezită, iar 
acoperişul casei şi zidurile alcătuiau un tot sub nămeţi. 
Dacă doi vălătuci de fum albăstrui nu s-ar fi risipit în aer, un 
străin n-ar fi putut bănui că există aici o casă locuită. 

În asemenea condiţii, plimbarea fu foarte scurtă. Dar 
călătoarea aruncase o privire asupra priveliştii dezolante. 
Întrevăzuse orizontul polar potopit de zăpezi şi oroarea 
sublimă a vijeliei arctice. Se-ntoarse deci în casă, ducând în 
suflet o amintire de neuitat. 

Aerul dinăuntru fusese împrospătat în câteva clipe, aburii 
nesănătoşi se risipiseră datorită curentului de aer pur şi 


înviorător. Locotenentul şi tovarăşii săi se grăbiră să se 
întoarcă şi ei. Închiseră fereastra, dar de atunci în fiecare zi 
avură grijă să curețe deschizătura făcută pentru ventilaţie. 

Astfel trecu o săptămână. Din fericire, renii şi câinii aveau 
destulă hrană şi nu fu nevoie să se îngrijească de ei. Timp 
de opt zile, cei ce iernau se văzură astfel sechestraţi. Era 
mult pentru nişte oameni obişnuiţi să trăiască în aer liber, 
soldaţi şi vânători. Trebuie să recunoaştem că, puţin câte 
puţin, lectura îşi pierdu din farmec şi „cribbage”12 începu 
să le pară monoton. Se culcau cu speranţa să audă la 
deşteptare ultimele vuiete ale rafalelor, dar degeaba. 
Zăpada se îngrămădea mereu pe geamuri, vântul stârnea 
vârtejuri, iceberg-urile se spărgeau cu bubuituri de tunet, 
camerele se afumau, ceea ce provoca accese de tuse, şi nu 
numai că vijelia nu lua sfârşit, dar părea că nu se va mai 
termina niciodată! 

În sfârşit, la 28 noiembrie barometrul aneroid din sala cea 
mare vesti o apropiată schimbare a stării atmosferice. El 
urcă simţitor, în acelaşi timp, termometrul din exterior 
indică brusc -4* Fahrenheit (-10*C). Erau simptome care nu 
te puteau înşela. Într-adevăr, la 29 noiembrie, locuitorii 
fortului Esperance îşi dădură seama datorită calmului de 
afară că furtuna încetase. Fiecare se grăbi să iasă din casă. 
Prizonieratul durase destul. Pe uşă nu puteau ieşi, trebuiau 
să treacă prin fereastră şi să înlăture mormanele de 
zăpadă. Dar de astă dată nu mai era vorba să îndepărtezi 
un strat moale; gerul îngheţase întreaga masă şi trebuia 
lucrat cu târnăcopul. Terminară după o jumătate de oră şi 
curând cu toţii, în afară de doamna Mac Nap, care încă nu 
părăsise patul, umblau prin curte. Frigul era foarte mare, 
dar vântul se oprise încât gerul putea fi suportat. Totuşi, 
când ieşiră din casa caldă, trebuiră să ia câteva precauţii 
pentru a înfrunta diferenţa de temperatură de aproximativ 
D4“F (30*C). 

Era opt dimineaţa. Constelaţiile, de o limpezime 
admirabilă, străluceau de la zenit, unde sclipea Steaua 


Polară, până la ultimele limite ale orizontului. Ochiul părea 
să le numere cu milioanele, cu toate că cele pe 

12 Cribbage - joc de cărţi foarte popular în Anglia (Nota 
ed. Franceze). 

Care le poate zări nu depăşesc cinci mii pe toată bolta 
cerească. Thomas Black scoase strigăte de admiraţie. El 
slăvea firmamentul înstelat pe care nu-l umbrea nici un nor, 
nici o scamă de ceaţă. Niciodată un cer mai frumos nu se 
dezvăluise privirilor astronomului. În timp ce Thomas Black 
se extazia, nepăsător faţă de cele pământeşti, tovarăşii lui 
se duseră până la capătul curţii fortificate. Stratul de 
zăpadă avea o duritate de stâncă, dar era foarte alunecos. 
Câţiva căzură fără urmări grave. E de la sine înţeles că 
toată curtea era troienită. Doar acoperişul casei ieşea din 
masa albă care avea o netezime orizontală perfectă, căci 
vântul nivelase suprafaţa. Din împrejmuire nu rămăseseră 
decât vârfurile ascuţite ale parilor şi în această stare n-ar fi 
oprit nici pe cel mai puţin agil dintre rozători. Dar ce era de 
făcut? Poţi să cureţi 10 picioare de zăpadă întărită pe toată 
această întindere? Cel mult să încerci să deszăpezeşti 
partea exterioară a curţii, astfel încât să faci un şanţ a cărui 
contrascarpă să ocrotească gardul. Dar iarna abia începuse 
şi un nou viscol ar fi umplut cu zăpadă acest şanţ în câteva 
ore. În timp ce locotenentul examina lucrările care nu mai 
puteau să apere clădirea principală, până ce o rază de 
soare n-ar fi topit crusta de nea, doamna Joliffe strigă: „Şi 
câinii! Şi renii noştri!” Trebuiau să se preocupe de starea 
animalelor. Dog-house şi staulul, mai puţin înalte decât 
casa, erau probabil complet acoperite de zăpadă şi era 
posibil să nu mai aibă aer. Se repeziră deci spre cuşti şi 
spre adăpostul renilor, dar teama lor se risipi pe loc. Zidul 
de gheaţă, care se ridica înspre colţul de nord al casei şi 
faleză, ferise în parte cele două construcţii în jurul cărora 
înălţimea stratului de zăpadă nu depăşea patru picioare. 
Golurile lăsate între scânduri pentru aerisire nu erau 
astupate. Găsiră animalele tefere şi, după ce deschiseră 


uşa, câinii ieşiră alergând, scoțând lătrături lungi de 
bucurie. Între timp frigul începu să pişte şi, după o 
plimbare de un ceas, fiecare se gândi la binefăcătoarea 
sobă care duduia în sala cea mare. N-aveau nimic de făcut 
afară în acest moment. Capcanele îngropate sub un strat de 
zăpadă de zece picioare nu puteau fi cercetate. Aşadar se 
întoarseră. Închiseră fereastra şi fiecare luă loc la masă, 
căci era ora cinei. Ne putem lesne închipui că vorbiră de 
gerul care întărise atât de repede stratul gros de zăpadă. 
Era o împrejurare regretabilă care slăbea până la un punct 
siguranţa fortului. 

— Dar, domnule Hobson, întrebă doamna Paulina Barnett, 
nu putem să contăm pe câteva zile de dezgheţ care să 
prefacă în apă toată această gheaţă? 

— Nu, doamnă, răspunse locotenentul, un dezgheţ la 
această epocă a anului nu e posibil. Cred, mai degrabă, că 
gerul va creşte şi e supărător că n-am putut să curăţăm 
neaua cât timp era moale. 

— Cum? Credeţi că temperatura va scădea şi mai mult? 

— Fără nici o îndoială, doamnă, -4 grade Fahrenheit 
(-20*C) ce-nseamnă asta pentru o latitudine atât de înaltă? 

— Dar dac-am fi la Pol? Întrebă doamna Paulina Barnett. 

— Polul, doamnă, nu este probabil punctul cel mai rece al 
globului, de vreme ce majoritatea navigatorilor sunt gata să 
afirme că acolo marea e liberă. Se pare chiar că, în urma 
anumitor situaţii geografice şi hidrografice, locul unde 
media temperaturii e cea mai scăzută se situează pe 
meridianul 95 şi la latitudinea 78, adică pe coastele 
Georgiei septentrionale. Acolo, media ar fi de -2* 
Fahrenheit (-19*C) tot timpul anului. 

De aceea, acest punct este cunoscut sub numele de Polul 
Frigului. 

— Dar, domnule Hobson, răspunse doamna Paulina 
Barnett, suntem la mai mult de 8* latitudine de acest loc 
primejdios. 


— De aceea, răspunse Jasper Hobson, mă bizui pe faptul 
că nu vom trece la capul Bathurst prin încercări atât de 
grele cum am trece în Georgia septentrională. Dar dacă vă 
vorbesc de Polul Frigului, o fac pentru a vă spune că nu 
trebuie să-l confundăm cu Polul propriu-zis atunci când e 
vorba de scăderea temperaturii. Trebuie să observăm 
dealtfel că geruri mari există şi pe alte puncte ale globului, 
dar ele nu durează atât. 

— În ce puncte, domnule Hobson? Întrebă doamna Paulina 
Barnett. Vă asigur că, în acest moment, problema frigului 
mă interesează în mod deosebit. 

— Pe cât îmi amintesc, răspunse locotenentul Hobson, 
călătorii arctici au constatat că în insula Melville 
temperatura a coborât până la -61* Fahrenheit şi până la 
-65* la portul Felix. 

— Insula Melville şi portul Felix nu sunt mai înalte ca 
latitudine decât capul Bathurst? 

— Desigur, doamnă, dar până la o anumită limită 
latitudinea nu constituie nici un criteriu. E de ajuns un 
concurs de împrejurări atmosferice pentru a provoca geruri 
considerabile. Dacă-mi amintesc bine, în 1845... Sergent 
Long, nu erai pe atunci la fortul Reliance? 

— Ba da, domnule locotenent, răspunse sergentul Long. 

— Ei bine, în anul acela n-am constatat în ianuarie că 
frigul e deosebit de mare? 

— Într-adevăr, răspunse sergentul şi-mi aduc bine aminte 
că termometrul arăta -70* Fahrenheit (- 

50/76); 

— Cum, exclamă doamna Paulina Barnett, -70* la fortul 
Reliance, lângă Marele Lac Esclave?! 

— Da, doamnă, răspunse locotenentul, şi la numai 65* 
latitudine, paralelă pe care se află Christiana sau 
Petersburg. 

— Atunci, domnule Hobson, ne putem aştepta la orice! 

— Da, doamnă, la orice! Aşa e când iernezi în ţinuturile 
arctice. 


În timpul zilelor de 29 şi 30 noiembrie frigul rămase la fel 
de intens şi trebuiră să încingă bine sobele, căci altfel 
umezeala s-ar fi schimbat fără îndoială în gheaţă, în toate 
colţurile casei. Dar combustibil era cu prisosinţă şi nu-l 
economisiră. Media de 52* FE (10*C) fu menţinută înăuntru, 
în ciuda amenințărilor de afară. 

Cu toată scăderea temperaturii, lhomas Black, ispitit de 
un cer atât de senin, vru să cerceteze stelele. Spera să 
dedubleze13 câţiva din aceşti aştri care străluceau atât de 
minunat la zenit. Dar trebui să renunţe la cercetarea sa. 
Instrumentele „îi ardeau” mâinile. „Ardeau” e singurul 
cuvânt care poate reda impresia produsă de un corp 
metalic supus unui asemenea ger. Fizic, dealtfel, fenomenul 
e identic. Căldura introdusă în trup de un obiect fierbinte 
sau cea pe care o răspândeşte violent un obiect îngheţat dă 
aceeaşi senzaţie. Şi vrednicul savant o simţi pe pielea lui la 
propriu, deoarece degetele îi rămaseră lipite de 

13 Tehnică optică folosită în astronomie pentru cercetarea 
corpurilor cosmice. 

Lunetă. De aceea îşi încetă observaţiile. Dar cerul îl 
despăgubi oferindu-i spectacolul de nedescris al celor mai 
frumoşi meteori: întâi o paraselenă şi pe urmă o auroră 
boreală. 

Paraselena este un halo lunar care formează un cerc alb 
mărginit de o nuanţă roşu-deschis. Acest văl luminos, 
datorat refracției razelor Lunii prin micile cristale 
prismatice de gheaţă care pluteau în atmosferă, avea un 
diametru de circa 45*. Astrul nopţilor lumina cu o strălucire 
vie în mijlocul cununii care-l înconjura cu fâşiile lăptoase şi 
diafane ale unui curcubeu lunar. Cincisprezece ore mai 
târziu, o minunată auroră boreală, descriind un arc de mai 
mult de 100* geografice, se desfăşura deasupra orizontului 
nordic. Culmea arcului se găsea situată pe meridianul 
magnetic şi, printr-o ciudăţenie constatată uneori, meteorul 
era împodobit cu toate culorile prismei, printre care se 
desluşea cel mai limpede roşul. În anumite părţi ale cerului, 


constelaţiile păreau înecate în sânge. Din îngrămădirea 
ceţoasă de la orizont, care forma sâmburele meteorului, 
iradiau efluvii arzătoare, unele depăşind zenitul şi făcând să 
pălească lumina Lunii inundată de aceste unde electrice. 
Razele tremurau uşor ca şi când un curent ar fi străbătut 
moleculele. Nici o descriere n-ar putea să redea frumuseţea 
sublimă a acestui nimb care sclipea în toată splendoarea sa 
la Polul boreal al lumii. După o jumătate de oră de strălucire 
fără pereche, fără să se fi micşorat sau concentrat, fără o 
scădere măcar parţială a luminii, splendidul meteor se 
stinse deodată ca şi cum o mână nevăzută i-ar fi secat 
izvoarele electrice care-i dădeau viaţă. 

Tocmai la timp pentru Thomas Black. Încă cinci minute şi 
astronomul s-ar fi prefăcut într-un sloi de gheaţă! 

Capitolul XIX. O vizită la vecini. 

La 2 decembrie gerul scăzuse. Fenomenele de paraselene 
erau un simptom foarte limpede pentru meteorologi care 
constatau prezenţa unei anumite cantităţi de vapori de apă 
în atmosferă. Într-adevăr, barometrul cobori uşor, iar 
termometrul arătă o temperatură mai ridicată, de 15* 
Fahrenheit (-9*C). Cu toate că frigul ar fi părut încă aspru 
într-o zonă temperată, cei care iernau de obicei în aceste 
regiuni îl suportau cu uşurinţă. Dealtfel, atmosfera era 
calmă. Locotenentul Hobson, cercetând straturile de 
deasupra ale zăpezii îngheţate, văzu că ele începuseră să se 
înmoaie şi ordonă curăţarea drumurilor exterioare de acces 
spre curte. Mac Nap şi oamenii săi se apucară cu zel de 
această treabă şi în câteva zile o duseră la bun sfârşit. 
Totodată scoaseră capcanele, le curăţară şi le puseră din 
nou. Numeroase urme dovedeau că vânatul cu blană se 
strânsese în împrejurimile capului şi, deoarece pământul nu 
le dădea nici un fel de hrană, probabil că se va lăsa 
ademenit de momeala din curse. După sfaturile vânătorului 
Marbre, construiră şi o capcană pentru reni după metoda 
eschimoşilor. Era o groapă largă de vreo 10 picioare şi 
adâncă de vreo 12. O scândură, ce putea bascula prin 


propria ei greutate, o acoperea. Animalul, atras de ierburile 
şi de crengile puse la capătul scândurii, era aruncat 
inevitabil în groapă şi nu mai putea ieşi. Se înţelege că, prin 
acest sistem de basculare, capcana se închidea automat şi 
după ce era prins un ren, alţii puteau cădea la rândul lor. 
Marbre îşi instala capcana fără nici o altă greutate decât 
săpatul într-un pământ foarte dur. Dar fu destul de surprins 
- şi odată cu el Jasper Hobson - când sapa, după ce trecuse 
de patru sau cinci picioare de pământ şi nisip, dădu de un 
strat de zăpadă tare ca piatra şi care părea foarte îndesat. 

— Probabil, zise locotenentul Hobson, după ce examină 
această stratificare, probabil că peste partea de aici a 
litoralului s-a abătut cu mulţi ani în urmă un ger mare care 
a ţinut vreme destul de îndelungată. Apoi nisipurile, 
pământul au acoperit puţin câte puţin neaua îngheţată, ce 
se aşternuse fără îndoială pe o suprafaţă de granit. 

— Într-adevăr, domnule locotenent, răspunse vânătorul, 
dar asta n-o să dăuneze capcanei noastre. Dimpotrivă chiar, 
renii, odată prinşi, vor da de un perete alunecos de care nu 
vor putea să se prindă. 

Marbre avea dreptate, şi ceea ce se întâmplă îi îndreptăţi 
prevederile. 

La 5 decembrie se duse împreună cu Sabine să cerceteze 
groapa şi auziră mugete surde. Se opriră. 

— Nu e muget de ren, zise Marbre, şi ştiu ce animal s-a 
prins în capcana noastră. 

— Un urs, răspunse Sabine. 

— Da, făcu Marbre, ai cărui ochi străluceau de bucurie. 

— Ei bine, ripostă Sabine, n-am pierdut nimic. Friptura de 
urs e mai bună ca cea de ren şi în plus mai avem şi blana. 
Haidem! 

Cei doi vânători erau înarmaţi. Ei puseră un glonte în 
puşca lor dinainte încărcată cu alice şi înaintară spre 
capcană. Bascula se aşezase la loc, dar momeala dispăruse, 
fiind probabil trasă în fundul gropii. Marbre şi Sabine, 
ajungând la deschizătură, priviră până înăuntrul capcanei. 


Mormăiturile se înteţiră. Erau într-adevăr ale unui urs. 
Masa lui gigantică se ghemuise într-un colţ al gropii ca o 
adevărată grămadă de blană albă, abia vizibilă în întuneric, 
în mijlocul căreia străluceau doi ochi scăpărători. Peretele 
gropii fusese râcâit de gheare şi, bineînţeles, dacă ar fi fost 
de lut, ursul ar fi putut să fugă. Dar, pe această gheaţă 
alunecoasă, labele lui nu se putuseră prinde şi chiar dacă 
temniţa se lărgise sub izbiturile sale, cel puţin n-o putuse 
părăsi. 

În aceste condiţii capturarea lui nu prezenta nici o 
greutate. Două gloanţe trase cu pricepere în fundul gropii 
doborâră puternicul animal şi treaba cea mai grea fu 
scoaterea acestuia. Cei doi vânători se întoarseră la factorie 
pentru a cere întăriri. Vreo zece din tovarăşii lor îi urmară 
până la capcană, luând cu ei frânghii, şi nu fără greutate 
traseră fiara din groapă. Era un exemplar uriaş, înalt de 6 
picioare, cântărind cel puţin 600 de livre, a cărui putere 
trebuie să fi fost nemaipomenită. Făcea parte din specia 
urşilor albi prin craniul său teşit, corpul alungit, ghearele 
scurte şi puţin încovoiate, botul ascuţit şi blana în întregime 
albă. Părţile comestibile ale exemplarului fură aduse cu 
grijă doamnei Joliffe şi făcură parte ca fel principal din cina 
zilei. În săptămâna care urmă, capcanele funcţionară destul 
de bine. Prinseră vreo 20 de jderi care aveau acum haina 
lor de iarnă cea mai frumoasă, dar numai două sau trei 
vulpi. Aceste animale viclene mirosiseră capcana şi 
adeseori, săpând în pământ pe lângă ea, reuşiseră să pună 
laba pe momeală şi să iasă după aceea din groapă, fapt care 
îl scotea din fire pe Sabine, vânătorul declarând că un astfel 
de subterfugiu era „nedemn de o vulpe cinstită.” 

Pe la 10 decembrie, vântul începând să bată dinspre sud- 
vest, ninse iar, dar nu cu fulgi mari şi deşi. Era o zăpadă 
subţire, puţin abundentă, dar îngheţa imediat, căci se 
făcuse un frig de crăpau pietrele şi cum vântul sufla 
puternic, era greu de suportat. Trebuiră deci să se închidă 
din nou în casă şi să-şi reia treburile dinăuntru. Prevăzător, 


Jasper Hobson împărţi tuturor pastile de calciu şi zeamă de 
lămâie, întrebuinţarea acestor antiscorbutice fiind cerută 
de durata frigului umed. Dar nici un simptom de scorbut nu 
se ivi la locuitorii fortului Esperance. Datorită precauţiilor 
igienice, sănătatea generală se păstra neştirbită. 

Noaptea polară era adâncă. Solstiţiul de iarnă se apropia, 
epocă în care astrul zilei se găseşte la maxima coborâre a 
sa sub orizont, în ce priveşte emisfera boreală. La 
crepusculul de la miezul nopţii, marginea sudică a întinselor 
câmpii albe abia se colora cu câteva nuanţe mai puţin 
întunecate. Teritoriul polar lăsa o impresie de adevărată 
tristeţe, învăluit din toate părţile de tenebre. Petrecură 
câteva zile în casă. Jasper Hobson era mai liniştit în privinţa 
atacului fiarelor sălbatice de când troienele din jurul curţii 
fuseseră înlăturate - din fericire, căci se auzeau urlete 
sinistre care nu te puteau înşela. Cât despre vizita 
vânătorilor indieni sau canadieni, n-aveai a te teme de ea la 
această epocă. Totuşi, avu loc un incident, care putea fi 
numit un eveniment în lunga iernare şi care dovedea că 
până şi în mijlocul iernii aceste pustietăţi nu erau total 
nepopulate. Fiinţe umane cutreierau încă litoralul, vânând 
morse şi adăpostindu-se sub zăpadă. Ele aparţineau 
neamului „mâncătorilor de peşte crud”14 care s-au 
răspândit pe continentul Americii de Nord de la marea 
Baffin până la strâmtoarea Behring - ţinut prin care umblau 
având parcă drept hotar sudic lacul Esclave. 

14 Traducerea cuvântului „eschimos” (Nota ed. Franceze). 

La 14 decembrie dimineaţa, pe la ora nouă, sergentul 
Long, întorcându-se după o plimbare pe mal, îşi termină 
raportul către locotenent spunând că, dacă nu l-au înşelat 
ochii, un trib de nomazi îşi făcuse tabăra la patru mile de 
fort, lângă un mic promontoriu. 

— Cine sunt aceşti nomazi? Întrebă Jasper Hobson. 

— Sunt oameni sau morse, răspunse sergentul Long. Ori 
una, ori alta. 


Imediat locotenentul Hobson, doamna Paulina Barnett, 
Madge şi alţi câţiva porniră să constate prezenţa 
vizitatorilor. Bine îmbrăcaţi, punându-se în gardă împotriva 
îngheţului brusc, înarmaţi cu puşti şi topoare, încălţaţi cu 
cizme îmblănite pentru care zăpada îngheţată era un punct 
solid de sprijin, ieşiră pe poartă şi merseră de-a lungul 
litoralului ale cărui sloiuri se îngrămădeau pe plajă. Luna la 
ultimul ei pătrar arunca prin ceţuri licăriri palide pe câmpul 
de gheaţă. După ce merseră o oră, locotenentul era gata să 
creadă că sergentul se înşelase sau că nu văzuse decât 
morse care, fără îndoială, s-au întors în elementul lor prin 
găurile pe care le fac în icefield şi prin care circulă în mod 
permanent. Dar sergentul Long, arătându-le un fuior 
cenuşiu care ieşea dintr-o ridicătură conică, un fel de colibă 
clădită pe gheaţă la câteva sute de paşi, se mulţumi să 
spună liniştit: 

— lată fumul morselor. 

În acest moment, nişte fiinţe ieşiră din colibă şi se târâră 
pe zăpadă. Erau eschimoşi, dar dacă erau bărbaţi sau femei 
numai un indigen ar fi putut s-o spună, într-atât 
îmbrăcămintea lor te făcea să nu-i deosebeşti. Erau în 
număr de şase, patru mari şi doi mici, laţi în umeri pentru 
statura lor scundă, cu nasul turtit şi ochii adăpostiţi sub 
pleoape enorme, cu gura mare, buzele groase, părul negru, 
lung şi aspru, şi cu faţa spână. Ca veşminte, o scurtă din 
piele de morsă, o glugă, cizme şi mănuşi fără degete din 
acelaşi material. Aceste fiinţe, pe jumătate sălbatice, se 
apropiară de europeni şi-i priviră în tăcere. 

— Nimeni nu ştie eschimosa? Întrebă Jasper Hobson pe 
tovarăşii săi. 

Nimeni nu cunoştea acest grai; dar deodată se auzi un 
glas care le ură bun venit în engleză: 

— Welcome! Welcome! 

Era un eschimos sau mai curând - cum aflară puţin mai 
târziu - o eschimosă care, îndreptându-se spre doamna 
Paulina Barnett, schiţă un salut cu mâna. Călătoarea, 


surprinsă, răspunse prin câteva cuvinte pe care băştinaşa 
păru să le înţeleagă cu uşurinţă şi europenii îi invitară pe 
eschimoşi să-i urmeze până la fort. Eschimoşii părură să se 
sfătuiască din priviri, apoi, după câteva clipe de şovăială, îl 
însoţiră pe locotenentul Hobson, mergând în grup compact. 
Ajunşi la incintă, băştinaşa văzând casa, a cărei existenţă n- 
o bănuia, exclamă: 

— House, house, snow-house? 

Ea întreba dacă locuinţa lor era o casă de zăpadă, ceea ce 
era lesne de crezut, căci construcţia se pierdea sub mantia 
albă care acoperea pământul. O făcură să înţeleagă că era o 
casă de lemn. Eschimosa spuse atunci câteva cuvinte 
tovarăşilor săi care făcură un semn de încuviinţare. Intrară 
toţi pe poartă şi o clipă mai târziu erau poftiţi în sala cea 
mare. Acolo îşi scoaseră glugile, şi acum îi puteai deosebi. 
Erau doi bărbaţi de 40-50 de ani, cu chipul galben-roşcat, 
cu dinţi ascuţiţi, cu umerii obrajilor proeminenţi, lucru care 
îi făcea să semene uşor cu carnivorele; două femei tinere 
încă, cu cozile împodobite cu dinţi şi gheare de urs polar; în 
sfârşit, doi copii de 5-6 ani, bieţi puşti cu faţa vioaie, care 
priveau cu ochii mari deschişi. 

— Se presupune că eschimoşilor le e totdeauna foame, 
zise Jasper Hobson. Cred deci că o bucată de vânat n-o să 
displacă oaspeţilor noştri. 

La ordinul locotenentului Hobson, caporalul Jolifte aduse 
câteva bucăţi de ren, asupra cărora bieţii oameni se 
aruncară cu o lăcomie animalică. Doar tânăra eschimosă 
care vorbise în engleză arătă o oarecare reţinere privind, 
fără să le scape din ochi, pe doamna Paulina Barnett şi pe 
celelalte femei din factorie. Apoi, zărind pruncul pe care 
doamna Mac Nap îl ţinea în braţe, se ridică, fugi spre el şi, 
vorbindu-i cu glas dulce, se porni să-l mângâie cu cea mai 
mare drăgălăşenie. 

Tânăra băştinaşă părea, dacă nu superioară, cel puţin mai 
civilizată decât însoțitorii ei, ceea ce se văzu mai ales când, 
apucată de un mic acces de tuse, puse mâna la gură, după 


cele mai riguroase reguli de bună purtare. Acest amănunt 
fu observat de toţi. Doamna Paulina Barnett, stând de vorbă 
cu ea şi întrebuinţând cuvintele englezeşti cele mai uzuale, 
află în câteva fraze că tânăra eschimosă fusese timp de un 
an în slujbă la guvernatorul danez din Uppernawik, a cărui 
soţie era englezoaică. Apoi părăsise Groenlanda pentru a-şi 
urma familia pe teritoriile de vânătoare. Cei doi bărbaţi 
erau fraţii ei, cealaltă femeie, căsătorită cu unul dintre ei şi 
mama celor doi copii, îi era cumnată. Se întorceau toţi din 
insula Melbourne, situată în est, pe litoralul Americii 
engleze, pentru a se duce la vest de capul Barrow, unul din 
capurile Georgiei occidentale din America rusă, unde se 
afla tribul lor. Pentru ei era o mare uimire să găsească o 
factorie la capul Bathurst. Cei doi eschimogşi clătinară chiar 
din cap, văzând clădirile. Nu se împăcau cu gândul 
construirii unui fort pe acest punct al litoralului? Găseau 
locul prost ales? În ciuda răbdării sale, locotenentul Hobson 
nu reuşi să-i facă să spună ce-i neliniştise, sau poate nu 
înţelese răspunsurile lor. 

Tânăra eschimosă se numea Kalumah şi păru că simte o 
mare prietenie pentru doamna Paulina Barnett. Totuşi, 
biata fată, oricât de sociabilă era, nu avea nici o părere de 
rău că părăsise slujba pe care o avusese la guvernatorul din 
Uppernawik şi se arăta foarte legată de familia ei. 

După ce se săturară şi băură o jumătate sticlă de rachiu 
din care dădură şi copiilor, eschimoşii îşi luară rămas bun 
de la gazde, dar, înainte de a pleca, tânăra băştinaşă o pofti 
pe călătoare să vină să vadă coliba lor de zăpadă. Doamna 
Paulina Barnett făgădui să se ducă a doua zi, dacă vremea o 
va îngădui. 

A doua zi, într-adevăr, însoţită de Madge, de locotenentul 
Hobson şi de câţiva soldaţi înarmaţi - nu împotriva bieţilor 
oameni, ci pentru cazul că i-ar fi atacat urşii - doamna 
Paulina Barnett se îndreptă spre Capul Eschimos, nume ce 
fu dat micului promontoriu lângă care se înălța tabăra 
indigenilor. 


Kalumah alergă în întâmpinarea prietenei sale din ajun şi-i 
arătă bucuros coliba. Eschimoşii îşi săpaseră locuinţa 
vremelnică într-un con gros de zăpadă, străpuns de o 
deschizătură îngustă în vârf, care lăsa să iasă fumul vetrei. 
Aceste „snow-houses” pe care le ridică cu o mare iuţeală se 
numesc în limba lor „igloo”. Ele sunt deosebit de adecvate 
climei şi locuitorii pot să îndure chiar fără foc, fără a avea 
prea mult de suferit, geruri de -40 *C. În timpul verii 
eschimoşii trăiesc în corturi de piele de focă şi de ren, 
numite „tupic”. 

Să pătrunzi într-o colibă de acest fel nu e lucru uşor. N- 
avea decât o intrare la nivelul pământului şi trebuia să te 
strecori printr-un soi de gang lung de trei-patru picioare, 
căci pereţii de zăpadă aveau cel puţin această grosime. Dar 
o călătoare de profesie, o laureată a Societăţii Regale, nu 
putea şovăi. Urmată de Madge, ea se vâri vitejeşte în 
tunelul strâmt, urmând-o pe băştinaşă. Cât despre 
locotenentul Hobson şi oamenii săi, preferară să renunţe la 
această vizită. Doamna Paulina Barnett înţelese curând că 
cel mai greu nu e să pătrunzi în bordeiul de zăpadă, ci să 
stai în el. Aerul, încălzit de o vatră unde ardeau oase de 
morsă, viciat de uleiul rău mirositor al unei lămpi, 
impregnat de mirosul veşmintelor unse cu grăsime şi al 
cărnii de amfibie care alcătuieşte hrana principală a 
eschimoşilor, era greţos. Madge nu putu suporta şi ieşi 
aproape imediat. Doamna Paulina Barnett arătă un curaj 
supraomenesc pentru a nu o mâhni pe tânăra băştinaşă şi-şi 
prelungi vizita timp de cinci minute nesfârşite, care-i 
părură cinci veacuri. Cei doi copii şi mama lor erau de faţă. 
Bărbaţii plecaseră la vânătoarea de morse, la vreo patru 
sau cinci mile de tabără. 

Doamna Paulina Barnett, când ieşi din colibă, respiră cu 
nesaţ aerul rece de afară care readuse bujorii în obrajii săi 
ce păliseră puţin. 

— Ei bine, doamnă, o întrebă locotenentul, ce părere aveţi 
despre casele eschimogşilor? 


— Aerisirea lasă de dorit, răspunse deschis doamna 
Paulina Barnett. 

Timp de opt zile, interesanta familie băştinaşă nu-şi părăsi 
locul. Cei doi eschimoşi petreceau 12 ore din 24 vânând 
morse. Se duceau, cu o răbdare pe care numai locuitorii 
colibelor puteau s-o înţeleagă, să pândească amfibiile la 
gura găurilor unde acestea veneau să respire la suprafaţa 
câmpului de gheaţă. Când apărea morsa, îi aruncau un laţ 
în jurul pectoralilor şi, nu fără greutate, o scoteau pe 
câmpul de gheaţă şi o omorau cu lovituri de topor. De fapt, 
erau mai mult pescari decât vânători. Marele lor ospăț era 
să bea sângele cald de morsă cu care eschimogşii se îmbată 
de plăcere. Zilnic Kalumah, cu toată temperatura scăzută, 
venea la fortul Esperance. Îi plăcea foarte mult să se plimbe 
prin încăperi, să privească cum cos femeile sau la operaţiile 
culinare ale doamnei Joliffe. Întreba cum se zice fiecare 
lucru pe englezeşte şi stătea de vorbă ore întregi cu 
doamna Paulina Barnett, dacă a sta de vorbă este expresia 
care se poate întrebuința când fiecare îşi caută mult timp 
cuvintele. Când călătoarea citea cu glas tare, Kalumah o 
asculta cu deosebită atenţie, cu toate că nu înţelegea. 
Eschimosa ştia şi să cânte, cu vocea ei blândă, melodii cu un 
ritm ciudat, cântece reci, glaciale, melancolice, cu o 
compoziţie stranie. Doamna Paulina Barnett avu răbdarea 
să traducă una din aceste saga groenlandeze, ciudată 
mostră de poezie hiperboreană, căreia melodia tristă, 
multele întreruperi, intervalurile bizare îi dădeau un 
specific greu de definit. lată un exemplu al acestei poezii, 
copiată în albumul călătoarei: 

CÂNTEC GROENLANDEZ. 

Cerul este smolit Şi soarele-abia se târăşte Bietul meu 
suflet chinuit De dragoste umezeşte. 

Rece ca iarna în toi, Fata bălaie îşi bate joc, Inima-i 
rămâne sloi La cântecu-mi de dor şi foc. 

Copil, pe care mereu l-am visat, Trăiesc pentru iubirea ta. 
Ca să te văd am înfruntat Şi asprul ger şi chiciura. 


Dar, vai! Dulcea îmbrăţişare Să spulbere neaua nu e în 
stare. 

Ah! Fie ca mâine să răspundă Inima ta la iubirea-mi 
profundă Şi mâna ta Cu drag s-o strângă pe-a mea. Soarele 
va străluci semeţ Pentru al inimii tale dezgheţ. 

La 20 decembrie familia de eschimoşi veni la fortul 
Esperance să-şi ia rămas bun. Kalumah se ataşase de 
călătoare, care ar fi păstrat-o cu plăcere lângă ea; dar 
tânăra băştinaşă nu voia să-i părăsească pe ai săi. Dealtfel, 
promise să revină în timpul verii viitoare la fortul 
Esperance. Despărțirea fu înduioşătoare. Kalumah îi dărui 
doamnei Paulina Barnett un mic inel de aramă şi primi în 
schimb un şirag de mărgele negre pe care şi-l puse de 
îndată la gât. Jasper Hobson nu-i lăsă să plece pe bieţii 
oameni fără o cantitate de merinde pe care o încărcară pe 
sania lor şi, după câteva cuvinte de recunoştinţă rostite de 
Kalumah, interesanta familie se îndreptă spre vest şi 
dispăru înghițită de negura deasă a litoralului. 

Capitolul XX. Când îngheaţă mercurul. 

Timpul uscat şi atmosfera liniştită mai fură prielnice 
vânătorilor câteva zile. Totuşi, ei nu se îndepărtară în 
această vreme de fort. Bogăția vânatului le îngăduia 
dealtfel să rămână într-un sector restrâns. Locotenentul 
Hobson nu putea decât să se felicite că-şi întemeiase 
aşezarea pe acest punct al continentului. Numeroase 
animale cu blană, de toate soiurile, se prinseră în capcană. 
Sabine şi Marbre împuşcară mai mulţi iepuri polari. Vreo 
20 de lupi înfometați căzură sub gloanţe. Aceste carnivore 
se arătau foarte agresive şi dădeau târcoale, în haite, 
fortului în timpul lungii nopţi, făcând să răsune văzduhul de 
urletele lor sălbatice. Dinspre icefield, printre movilele de 
gheaţă treceau deseori urşi mari a căror apropiere era 
supravegheată cu cea mai mare grijă. 

De la 25 decembrie trebuiră să lase iarăşi deoparte orice 
proiect de a ieşi din fort. Vântul începu să bată din nord şi 
frigul deveni din ce în ce mai puternic. Nu puteai sta afară 


fără să rişti să fii „frostbitten” pe loc. Termometrul 
Fahrenheit cobori la -18* (-28 *C). Viforul sufla ca o salvă de 
mitralii. Înainte de a se închide în fort, Jasper Hobson avu 
grijă să dea animalelor destulă hrană pentru ca să le ajungă 
timp de câteva săptămâni. 

La 25 decembrie era prima zi de Crăciun, această 
sărbătoare a căminului atât de dragă englezilor. Ea fu 
celebrată cu deosebită bucurie. Cei care iernau mulţumiră 
providenţei că i-a ocrotit. Apoi lucrătorii, care nu munciseră 
în această zi, se strânseră la un minunat ospăț din care 
făceau parte două pudding-uri uriaşe. 

Seara se aprinse punch-ul pe masa cea mare, în mijlocul 
paharelor. Se stinseră lămpile şi sala, luminată de flacăra 
palidă a rachiului, dobândi o înfăţişare fantastică. Chipurile 
pline de bunătate ale soldaţilor se însufleţiră în aceste 
reflexe tremurătoare, 9 9 ' cuprinse de un entuziasm pe 
care arzătorul lichid avea să-l facă să crească şi mai mult. 
Apoi flacăra se micşoră, pâlpâi în jurul prăjiturii tradiţionale 
cu mici limbi albăstrui şi se stinse. 

Fenomen neaşteptat! Cu toate că lămpile nu erau încă 
aprinse, sala nu se cufundă în întuneric. O lumină vie 
pătrundea prin fereastră, lumină roşietică pe care 
strălucirea lămpilor o împiedicase până atunci să se 
desluşească. 'Toţi mesenii se ridicară foarte surprinşi şi se 
întrebară din priviri: Ce s-a întâmplat? 

— Un incendiu! Strigară câţiva. 

Dar, în afara casei în care se aflau, în cazul că ea ar fi luat 
foc, nici un alt incendiu nu putea izbucni prin vecini la capul 
Bathurst! Locotenentul se repezi la fereastră şi recunoscu 
numaidecât cauza acestei reverberaţii. Era o erupție 
vulcanică. 

Într-adevăr, dincolo de falezele de la vest, dincolo de Golful 
Morselor, zarea era în flăcări. Nu se putea zări vârful 
colinelor vulcanice situate la 30 de mile de capul Bathurst, 
dar jerba de scântei, ridicându-se la o înălţime 


nemaivăzută, acoperea tot teritoriul cu reflexele sale 
gălbui. 

— E şi mai frumos decât aurora boreală' strigă doamna 
Paulina Barnett. 

Thomas Black protestă împotriva acestei afirmaţii. Un 
fenomen terestru mai frumos decât un meteor! Dar în loc să 
discute această teză, cu tot frigul puternic, cu tot vântul 
şfichiuitor, fiecare părăsi sala şi se duse să contemple 
admirabila privelişte a jerbei scânteietoare care se profila 
pe fondul negru ai cerului. 

Dacă Jasper Hobson şi ceilalţi membri ai expediției n-ar fi 
avut urechile şi gura acoperite de blănuri, ar fi putut auzi 
zgomotele surde ale erupției care se propagau prin aer. Ei 
şi-ar fi putut comunica impresiile pe care le trezea în 
sufletul lor acest sublim spectacol. Dar, încotoşmănaţi 
astfel, nu puteau nici să vorbească, nici să audă. Trebuiră să 
se mulţumească să vadă. Ce scenă impunătoare pentru 
ochii lor! Ce amintire de neuitat pentru mintea lor! Între 
întunericul profund al cerului şi albul uriaşului covor de 
zăpadă, izbucnirea flăcărilor vulcanice producea efecte de 
lumină pe care nici o pană şi nici un penel nu le-ar fi putut 
zugrăvi. Intensa reverberaţie se întindea până dincolo de 
zenit, întunecând treptat toate stelele. Solul alb se îmbrăca 
în nuanţe aurii. Hummocks-urile de pe icefield şi, în spatele 
lor, uriaşele iceberg-uri reflectau diferitele licăriri ca tot 
atâtea oglinzi în flăcări. Aceste fascicole luminoase veneau 
să se frângă, să se refracte în toate unghiurile şi planurile 
înclinate diferit, ca să le trimită înapoi cu o strălucire mai 
vie şi o nouă culoare. Izbucnire de raze într-adevăr magice! 
Ai fi zis că e imensul decor de gheaţă al unei feerii, făurit 
special pentru această sărbătoare a luminii. 

Dar gerul deosebit de mare îi obligă curând pe spectatori 
să se-ntoarcă în locuinţa lor caldă şi nasul unora fu gata să 
plătească scump această plăcere pe care o sorbiseră ochii 
în detrimentul său la o asemenea temperatură. 


În zilele următoare frigul crescu. Se putea crede că 
termometrul cu mercur nu mai reuşeşte să marcheze 
gradele şi că trebuie să se recurgă la termometrul cu 
alcool. În noaptea de 28 spre 29 decembrie, coloana cobori 
la -32*F (-37*C). 

Sobele fură îndesate cu combustibil, dar temperatura 
dinăuntru nu trecea de 20 “FE (-7*C). Sufereau de frig până 
şi în camere, şi dacă depăşeau o rază de 10 picioare în jurul 
sobei, nu mai simțeau nici un fel de căldură. De aceea, cel 
mai bun loc fu lăsat pruncului al cărui leagăn era legănat de 
cei ce se apropiau pe rând de foc. Se interzise deschiderea 
uşilor sau ferestrelor, deoarece vaporii concentrați în săli s- 
ar fi preschimbat imediat în zăpadă. Pe culoar respiraţia 
oamenilor producea un asemenea fenomen. Se auzeau din 
toate părţile detunături scurte care surprinseră pe cei 
neobişnuiţi cu manifestările acestei clime. Trunchiurile de 
arbori din care se construiseră pereţii casei trosneau sub 
acţiunea frigului. Provizia de băuturi - rachiu şi vin - 
păstrată în pod fu dusă în sala comună, căci alcoolul se şi 
coagulase pe fundul sticlelor, ca un sâmbure. Berea, 
fabricată din muguri de brad, îngheţând, făcea să 
explodeze butoaiele. Toate corpurile solide rezistau la 
pătrunderea căldurii, ca împietrite. Lemnul ardea cu 
greutate şi Jasper Hobson trebui să sacrifice o anumită 
cantitate din uleiul de morsă ca să înteţească focul. Din 
fericire, sobele trăgeau bine şi împiedicau orice emanaţie 
neplăcută în interior. Dar în exterior fortul Esperance îşi 
trăda de departe prezenţa prin duhoarea acră a fumului şi 
merita să fie socotit printre clădirile insalubre. Un simptom 
demn de observat era setea nepotolită pe care o simțeau cu 
toţii la această temperatură. Dar, ca să bea, trebuiau să 
dezgheţe mereu lichidele la foc, căci sub formă de gheaţă 
ele nu le puteau stinge setea. Un alt simptom împotriva 
căruia locotenentul Hobson îi preveni pe tovarăşii săi, 
spunându-le să reacționeze, era o somnolenţă persistentă 
pe care unii nu reuşeau s-o învingă. Doamna Paulina 


Barnett, curajoasă ca de obicei, se împotrivea somnului său 
ca şi al celorlalţi, încurajându-i pe cei din jur prin sfaturile, 
conversaţia şi umblatul ei de colo-colo. Adesea le citea câte 
o carte de călătorie sau le cânta o veche melodie 
englezească pe care toţi o repetau în cor. Aceste cântece 
trezeau de voie, de nevoie pe cei adormiţi, care se alăturau 
şi ei corului. Zilele lungi se scurgeau astfel într-o 
întemniţare totală şi Jasper Hobson, uitându-se prin geam 
la termometrul din exterior, constată că gerul creşte fără 
încetare. La 31 decembrie mercurul îngheţase complet în 
rezervorul instrumentului. Erau deci mai mult de -44*F 
(-42*C). 

A doua zi, la 1 ianuarie 1860, locotenentul Jasper Hobson 
o felicită pe doamna Paulina Barnett de Anul Nou şi de 
asemenea pentru curajul şi buna dispoziţie cu care suporta 
greutăţile iernării. Făcu aceleaşi aprecieri la adresa 
astronomului care nu vedea decât un lucru în trecerea de la 
1859 la 1860, şi anume că intra în anul faimoasei sale 
eclipse de soare. Toţi membrii micuţei colonii, atât de uniţi 
între ei şi a căror sănătate continua să fie excelentă, îşi 
urară „La mulţi ani”. Cele câteva simptome de scorbut care 
se arătaseră dăduseră imediat înapoi după întrebuinţarea, 
la timp potrivit, a sucului de lămâie şi a pastilelor de calciu. 
Nu trebuiau însă să se bucure prea devreme. Anotimpul 
rece mai avea să dureze trei luni. Fără îndoială, soarele nu 
va întârzia să apară iar deasupra orizontului, dar nimic nu 
dovedea că frigul ajunsese la maximum şi, de obicei, în 
toate zonele boreale cele mai mari scăderi de temperatură 
au loc în luna februarie. În orice caz, gerul rămase acelaşi 
în primele zile ale noului an, ba mai mult, la 5 ianuarie 
termometrul cu alcool, aşezat în exterior, la fereastra de pe 
culoar, arătă -66*F (-52*C). Câteva grade încă şi s-ar fi 
ajuns la temperatura cea mai scăzută de la fortul Reliance, 
din 1835, poate chiar mai joasă. 

Persistenţa unui ger atât de mare îl îngrijora din ce în ce 
mai mult pe Jasper Hobson. El se temea ca animalele cu 


blană să nu fie împinse să caute la sud o climă mai puţin 
aspră, ceea ce ar fi împiedicat proiectele de vânătoare de la 
primăvară. În plus, auzea nişte zgomote surde străbătând 
straturile subterane, zgomote legate probabil de erupția 
vulcanică. Orizontul occidental era tot în flăcări şi fără 
îndoială că o formidabilă fierbere plutonică avea loc în 
măruntaiele globului. Vecinătatea unui vulcan în activitate 
nu era oare periculoasă pentru noua factorie? lată la ce se 
gândea locotenentul când auzea gemetele dinăuntrul 
pământului. Păstră însă pentru sine aceste temeri destul de 
nedesluşite. 

După cum lesne se poate închipui, pe o asemenea vreme 
nimeni nu se gândea să iasă din casă. Câinii şi renii aveau 
destulă hrană şi, obişnuiţi, dealtfel, în timpul iernii cu postul 
îndelungat, nu aveau nevoie de îngrijire. Destul că trebuia 
îndurată înăuntru o temperatură pe care arderea lemnului 
şi uleiului abia reuşea s-o facă suportabilă. În ciuda 
precauţiilor luate, umezeala se strecura în sălile neaerisite 
şi pe grinzi se depuneau straturi strălucitoare de chiciură 
ce se îngroşau în fiecare zi. Condensatorii se astupaseră şi 
unul se sparse sub presiunea apei îngheţate. 

În aceste condiţii, locotenentul Hobson nu se gândi să facă 
economie de combustibil. El îl risipea, chiar, pentru a ridica 
temperatura care, de îndată ce focul din sobă şi din plite se 
micşora cât de cât, cobora câteodată până la 15* 
Fahrenheit (-9*C). De aceea oamenii stăteau de veghe, 
schimbându-se din oră în oră, cu ordinul să supravegheze şi 
să întreţină focul. 

— În curând n-o să mai avem lemne, zise într-o zi 
sergentul Long către locotenent. 

— N-o să mai avem lemne? Strigă Jasper Hobson. 

— Vreau să spun că provizia din casă e pe sfârşite şi va 
trebui peste puţin timp să ne ducem la hambar. Ştiu din 
experienţă că a te expune la un asemenea ger înseamnă să- 
ţi rişti viaţa. 

909 


— Da! Răspunse locotenentul. Am făcut o greşeală că am 
construit hambarul de lemne departe de casă şi fără o 
comunicaţie directă cu ea. Îmi dau seama de asta puţin 
prea târziu. Trebuia să nu uit că vom ierna dincolo de 
paralela 70. Dar, în sfârşit, aşa stau lucrurile. Spune-mi, 
Long, ce cantitate de lemne mai avem aici? 

— Atât cât să ne ajungă cel mult 2-3 zile, răspunse 
sergentul. 

— Să sperăm că până atunci gerul va scădea puţin şi vom 
putea să străbatem curtea fortului fără să ne punem viaţa 
în primejdie. 

— Mă-ndoiesc, domnule locotenent, rosti sergentul Long 
clătinând din cap. Aerul e curat, stelele strălucesc, vântul 
bate tot din nord şi nu m-ar mira ca frigul să mai dureze 15 
zile, până va fi Lună nouă. 

— Ei bine, dragă Long, reluă locotenentul Hobson, n-o să 
ajungem să murim de frig, şi în ziua când va trebui să ne 
expunem... 

— Ne vom expune, domnule locotenent, răspunse 
sergentul Long. 

Jasper Hobson strânse mâna sergentului al cărui 
devotament îl cunoştea prea bine. 

S-ar putea crede că locotenentul Hobson şi sergentul Long 
exagerau când socoteau că un ger atât de mare, venind în 
contact subit cu organismul, poate provoca moartea. Dar, 
obişnuiţi cu aspra climă polară, aveau o lungă experienţă în 
urma lor. Văzuseră în împrejurări identice cum oameni 
foarte voinici cad în nesimţire pe gheaţă, de îndată ce ies 
din casă. Nu mai pot respira şi se asfixiază. Aceste fapte, 
deşi par de necrezut, s-au repetat deseori în timpul unor 
iernări. În 1746, când au relatat călătoria lor pe malurile 
Golfului Hudson, William Moor şi Smith au citat câteva 
accidente de acest fel când au pierdut un număr de membri 
ai expediției, trăsniţi de frig. Este deci incontestabil că a 
înfrunta o temperatură a cărei intensitate coloana de 


mercur nici n-o mai poate măsura, înseamnă că te expui 
unei morţi subite. 

Asta era situaţia destul de îngrijorătoare a locuitorilor 
fortului Esperance, când un incident o făcu şi mai grea. 

Capitolul XXI. Marii urşi polari. 

Singura dintre cele patru ferestre dând spre curtea 
fortului, prin care se putea vedea, era cea care se afla la 
capătul culoarului de la intrare, deoarece obloanele din 
afară nu fuseseră închise. Dar, pentru ca privirea să poată 
străbate prin geamurile acoperite de un strat gros de 
gheaţă, ele trebuiau spălate cu apă clocotită. Această 
treabă, conform ordinelor locotenentului, se făcea de mai 
multe ori pe zi pentru a se cerceta atât împrejurimile 
capului Bathurst, cât şi starea cerului şi termometrul cu 
alcool aşezat în exterior. 

La 6 ianuarie, pe la 11 dimineaţa, soldatul Kellet, 
însărcinat cu această treabă, îl chemă pe sergent şi îi arătă 
nişte forme uriaşe care se mişcau nedesluşit prin întuneric. 
Sergentul Long, apropiindu-se de fereastră, rosti simplu: 

— Sunt urşi! 

Într-adevăr, vreo şase urşi reuşiseră să treacă de 
împrejmuire şi, atraşi de mirosul fumului care se înălța din 
coşuri, înaintau spre casă. 

Jasper Hobson, de îndată ce fu prevenit de prezenţa 
acestor animale primejdioase, dădu ordinul să se 
baricadeze pe dinăuntru fereastra culoarului. Era singura 
ieşire practicabilă şi, odată astupată, era imposibil ca urşii 
să reuşească să pătrundă în clădire. Fereastra fu deci 
întărită cu drugi groşi pe care dulgherul Mac Nap îi fixă 
bine, lăsând totuşi o deschizătură îngustă care îngăduia să 
observi ce fac afară stânjenitorii vizitatori. 

— Şi acum, zise meşterul dulgher, aceşti domni nu vor 
intra fără îngăduinţa noastră. Avem tot timpul, aşadar, să 
ţinem sfat de război. 

— Ei bine, domnule Hobson, zise doamna Paulina Barnett, 
n-am fost scutiţi de nimic în timpul iernării! După ger, urşii. 


— Nu „după”, doamnă, răspunse locotenentul Hobson. 
Ceea ce este mai grav, „în timpul” gerului, şi încă pe un ger 
care ne împiedică să scoatem nasul afară! Nu ştiu cum vom 
putea să ne descotorosim de aceste fiare răufăcătoare. 

— Or să-şi piardă răbdarea, presupun, răspunse 
călătoarea, şi or să se ducă aşa cum au venit! 

Jasper Hobson clătină din cap, neconvins. 

— Nu cunoaşteţi aceste animale, doamnă, zise el. Iarna 
aspră le-a înfometat şi nu se vor clinti din loc decât dacă o 
să le silim! 

— Sunteţi îngrijorat, domnule Hobson? Întrebă doamna 
Paulina Barnett. 

— Da şi nu, răspunse locotenentul. Ştiu că urşii nu vor 
intra în casă, dar nu ştiu cum o să ieşim noi, dacă va fi 
nevoie! 

După acest răspuns, Jasper Hobson se duse iar la 
fereastră. Între timp, doamna Paulina Barnett, Madge şi 
celelalte femei se strânseră în jurul sergentului ascultându-l 
pe acest brav soldat care vorbea cu multă experienţă 
despre „problema urşilor”. Sergentul Long avusese de-a 
face de câteva ori cu aceste carnivore, pe care le întâlneşti 
deseori chiar pe teritoriile din sud. Dar acolo, în alte 
condiţii, poţi să le ataci cu succes. Aici asediaţii erau blocaţi 
şi frigul le tăia orice posibilitate de a ieşi. 

Ziua întreagă supravegheară cu atenţie mersul de colo- 
colo al urşilor. Din când în când, unul din aceste animale îşi 
lipea capul uriaş de fereastră, scoțând un mormăit furios. 
Locotenentul Hobson şi sergentul Long se sfătuiră şi 
deciseră că, dacă urşii nu părăsesc locul, vor face câteva 
găuri în pereţii casei ca să-i gonească cu focuri de armă. 

Dar hotărâră să aştepte o zi-două înainte de a întrebuința 
acest mijloc, întrucât Jasper Hobson nu se grăbea să 
stabilească vreo comunicare între temperatura de afară şi 
cea dinăuntru care ajunsese şi aşa destul de joasă. Uleiul de 
morsă pe care-l turnau în sobe se transformase în bucăţi de 


gheaţă atât de dure, încât trebuiau tăiate cu toporul pentru 
a fi întrebuințate. 

Ziua se termină fără alt incident. Urşii mergeau încoace şi 
încolo, făcând înconjurul casei, dar nu se încumetau la nici 
un atac direct. Soldaţii vegheară toată noaptea şi pe la 
patru dimineaţa se putea crede că agresorii părăsiseră 
curtea. În tot cazul ei nu se mai arătau. Dar pe la şapte, 
Marbre, suindu-se în pod pentru a aduce câteva provizii, 
cobori imediat, zicând că urşii se aflau pe acoperişul casei. 

Jasper Hobson, sergentul Long, doi sau trei dintre ceilalţi 
tovarăşi, luându-şi armele, urcară scara culoarului care 
ducea la pod printr-un chepeng. Dar aici frigul era atât de 
mare, că, după câteva minute, locotenentul Hobson şi 
tovarăşii săi nu putură să mai sprijine în mână ţeava 
puştilor. Aerul umed pe care-l expirau cădea, transformat în 
zăpadă, în jurul lor. 

Marbre nu se înşelase. Urşii se aflau pe acoperişul casei. 
Se auzea cum aleargă mormăind. Câteodată ghearele lor, 
străpungând stratul de gheaţă, se înfigeau în scândurile 
acoperişului şi exista pericolul să fie destul de puternice ca 
să le smulgă din loc. 

Locotenentul şi oamenii săi, fiind curând cuprinşi de 
toropeala provocată de acest frig insuportabil, coborâră. 
Jasper Hobson aduse la cunoştinţă situaţia. 

— Ne găsim într-un moment greu. Totuşi nu avem încă 
motive să ne temem pentru soarta noastră, căci aceste 
animale nu vor putea pătrunde în camere. În schimb, ne 
putem aştepta să forţeze intrarea podului şi să mănânce 
blâănurile care sunt depozitate acolo. Aceste blănuri aparţin 
Companiei şi datoria noastră este să le păstrăm intacte. Vă 
cer, deci, prieteni, să mă ajutaţi să le pun într-un loc sigur. 

Pe dată toţi tovarăşii locotenentului se-nşiruiră în sală, 
bucătărie, culoar şi pe scară. Doi sau trei, schimbându-se 
mereu - căci altfel n-ar fi putut face o muncă susţinută - 
înfruntară gerul din pod şi, într-o oră, blănurile erau 
înmagazinate în sala cea mare. 


În timpul acestei operaţiuni, urşii continuau să caute să 
smulgă căpriorii acoperişului. În câteva puncte se puteau 
vedea scândurile îndoindu-se sub apăsarea lor. Meşterul 
Mac Nap nu-şi ascundea îngrijorarea. Construind acest 
acoperiş, nu putuse prevedea că el va trebui să suporte o 
astfel de greutate şi se temea să nu cedeze. 

Această zi trecu, totuşi, fără ca atacanţii să poată pătrunde 
în pod. Dar un inamic nu mai puţin fioros se strecură încetul 
cu încetul în camere! Focul abia mocnea în sobe. Rezerva 
de combustibil era aproape pe sfârşite. În nu mai mult de 
12 ore va arde ultima bucată de lemn şi focul se va stinge. 
Asta însemna moartea, moartea prin frig, cea mai teribilă 
moarte! De pe acum sărmanii oameni, strânşi unul lângă 
altul în jurul sobei care se răcea, simțeau cum propria lor 
căldură îi părăsea. Dar nu se plângeau. Chiar şi femeile 
suportau chinurile eroic. Doamna Mac Nap îşi strângea 
mereu copilaşul la pieptul îngheţat. Câţiva dintre soldaţi 
dormeau, sau mai degrabă căzuseră într-o toropeală 
sumbră care nu se putea numi somn. 

La ora trei dimineaţa, Jasper Hobson consultă 
termometrul cu mercur de pe peretele sălii, care se găsea 
la mai puţin de zece picioare de sobă. Arâta -4* Fahrenheit 
(-20*C). 

Locotenentul îşi trecu mâna peste frunte, îi privi pe 
tovarăşii săi care formau un grup compact şi tăcut şi 
rămase câteva momente nemişcat. Aburul respirației, pe 
jumătate condensat, îl înconjura ca un nor albicios. 

În această clipă o mână i se puse pe umăr. Tresări şi se 
întoarse. Doamna Paulina Barnett se afla în faţa lui. 

— Trebuie să facem ceva, locotenente Hobson, îi spuse 
energica femeie, nu putem muri în felul acesta fără să ne 
apărăm! 

— Da, doamnă, răspunse locotenentul, simțind cum se 
deşteaptă în el forţa morală, trebuie să facem ceva! 

Locotenentul îi chemă pe sergentul Long, Mac Nap şi Rae 
fierarul, adică pe oamenii cei mai curajoşi ai trupei. Însoţiţi 


de doamna Paulina Barnett, se duseră lângă fereastră şi 
acolo, prin geamul pe care-l spălară cu apă clocotită, 
consultară termometrul exterior. 

— Minus 72* (-40 *C)! Exclamă Jasper Hobson. 

Prieteni, nu ne mai rămâne decât să luăm una din aceste 
două hotărâri: sau să ne riscăm viaţa pentru a reînnoi 
provizia de combustibil, sau să ardem încetul cu încetul 
băncile, paturile, pereţii despărțitori şi tot ceea ce în casa 
asta poate alimenta sobele. Dar aceasta e o măsură de luat 
în ultimă instanţă, căci frigul poate dura mult şi bine şi 
nimic pentru moment nu ne face să prevedem o schimbare 
a vremii. 

— Să ne riscăm viaţa! Răspunse sergentul Long. 

Şi ceilalţi doi camarazi fură de aceeaşi părere. Nu mai fu 
rostit nici un cuvânt şi fiecare se pregăti să acţioneze. 

lată ce se conveni şi ce precauţiuni se luară pentru a salva, 
pe cât posibil, viaţa celor care aveau să se devoteze binelui 
tuturor. 

Hambarul în care erau închise lemnele se găsea la vreo 50 
de paşi spre stânga, în spatele clădirii principale. Se decise 
ca unul din oameni să încerce să ajungă în goană la depozit. 
Trebuia să ia o frânghie lungă înfăşurată în jurul lui şi să 
tragă după sine alta al cărei capăt să rămână în mâna 
tovarăşilor săi. În hangar va arunca pe una din săniile aflate 
acolo la adăpost, o cantitate de combustibil; apoi, legând-o 
în faţă de prima frânghie, ceea ce permitea să fie trasă 
până la casă, şi legând-o de cealaltă în spate, ceea ce 
permitea să fie readusă la depozit, se va stabili un du-te- 
vino între hambar şi casă, putând astfel să se reînnoiască 
fără mare pericol provizia de lemne. O smucitură a uneia 
sau alteia din frânghii va semnala că sania era fie gata 
încărcată în hambar, fie gata descărcată în casă. 

Planul era întocmit cu ingeniozitate, dar putea să eşueze 
în două împrejurări: pe de o parte, poarta depozitului de 
lemne, prinsă de gheaţă, să fie greu de deschis, pe de altă 
parte urşii sa părăsească acoperişul şi să vină să se 


interpună între casă şi depozit. Acestea erau două riscuri 
posibile. 

Sergentul Long, Mac Nap şi Rae se oferiră toţi trei să 
treacă la acţiune. Dar sergentul, arătând că cei doi 
camarazi erau căsătoriţi, insistă să îndeplinească personal 
această misiune. Locotenentul, care voi să se ducă el însuşi, 
fu oprit de doamna Paulina Barnett. 

— Domnule Jasper, zise ea, dumneavoastră sunteţi şeful 
nostru, ne sunteţi necesar tuturora şi n-aveţi dreptul să vă 
expuneţi. Aveţi încredere în sergent. 

Jasper Hobson înţelese îndatoririle pe care i le impunea 
situaţia lui şi, fiind pus să aleagă între cei trei tovarăşi, se 
pronunţă pentru sergent. Doamna Paulina Barnett strânse 
mâna vrednicului Long. 

Ceilalţi locuitori ai fortului, care adormiseră sau aţipiseră, 
nu cunoşteau încercarea care urma să se facă. 

Fură pregătite două frânghii lungi. Sergentul şi-o înfăşură 
pe prima în jurul trupului, deasupra caldelor blănuri în care 
se înveşmântase şi care, una peste alta, valorau mai mult de 
o mie de lire. lar pe a doua şi-o agăţă de centiron, împreună 
cu un amnar şi un revolver încărcat. Apoi, în momentul 
plecării, dădu pe gât o jumătate de pahar de rachiu, ceea ce 
numea „0 duşcă bună de combustibil”. 

Jasper Hobson, Long, Rae şi Mac Nap ieşiră apoi din sala 
comună. Trecură prin bucătărie unde focul era aproape 
stins şi ajunseră în culoar. Acolo, Rae urcă până la 
chepengul podului, îl întredeschise şi se asigură că urşii se 
găseau tot pe acoperiş. Era deci momentul să se treacă la 
acţiune. 

Deschiseră prima uşă a culoarului. Jasper Hobson şi 
tovarăşii săi, deşi încotoşmănaţi în blănuri, se simţiră 
îngheţând până în măduva oaselor. A doua uşă, care dădea 
direct în curte, se deschise atunci în faţa lor. Dădură o clipă 
înapoi, sufocaţi. Pe loc aerul umed de pe culoar se condensa 
şi o zăpadă fină acoperi pereţii şi podeaua. 


Cerul era senin. Stelele străluceau cu o lumină vie. 
Sergentul Long, fără să întârzie nici o clipă, ieşi în întuneric 
luând cu el capătul frânghiei, în timp ce tovarăşii săi ţineau 
de celălalt capăt. Uşa dinspre exterior fu dată în lături şi 
Jasper Hobson, Mac Nap şi Rae se întoarseră în culoar şi 
închiseră ermetic a doua uşă. Apoi începură să aştepte. 
Dacă Long nu se întorcea după câteva minute, se putea 
socoti că încercarea a reuşit şi că, ajuns în hambar, încărca 
sania cu lemne. Dar cel mult zece minute trebuiau să fie 
suficiente pentru această operaţie, dacă uşa nu era blocată. 
În acest timp, Rae supraveghea podul şi urşii. Pe această 
noapte întunecoasă puteai nutri speranţa că trecerea 
grăbită a sergentului le-a scăpat din vedere. 

Zece minute după plecarea sergentului, Jasper Hobson, 
Mac Nap şi Rae intrară din nou în spaţiul mic cuprins între 
cele două uşi ale culoarului şi aşteptară semnalul să tragă 
sania încărcată. 

Cinci minute trecură. Frânghia al cărei capăt îl ţineau nu 
se mişcă. Teama lor e lesne de închipuit. Sergentul plecase 
de un sfert de oră, timp mai mult decât suficient pentru 
încărcarea săniei, şi nu se-ntâmpla nimic. 

Jasper Hobson mai aşteptă câteva clipe; apoi, întinzând 
frânghia, făcu semn tovarăşilor săi s-o tragă împreună cu el. 
Dacă sergentul nu încărcase sania, avea cum să-i oprească. 

Frânghia fu trasă cu putere. Un obiect greu venea 
alunecând încet pe sol. În câteva minute acest obiect sosi la 
uşa exterioară. Era corpul sergentului, legat de frânghie. 
Nefericitul Long nici nu ajunsese până la hambar. Căzuse în 
drum, trăsnit de frig. Corpul său, care rămăsese afară, în 
ger, aproape 20 de minute, era probabil un cadavru. 

Mac Nap şi Rae, scoțând un strigăt de desperare, îl 
transportară înăuntru, pe culoar; dar în momentul când 
locotenentul vru să închidă uşa exterioară, simţi că era 
împinsă cu violenţă înapoi. În acelaşi timp auzi un mormăit 
îngrozitor. 

— Ajutor! Strigă Jasper Hobson. 


Mac Nap şi Rae alergară în ajutorul său. Dar o altă 
persoană ajunsese înaintea lor. Doamna Paulina Barnett 
veni să-şi unească eforturile cu ale locotenentului, pentru a 
închide uşa. Monstruosul animal, lăsându-se pe uşă cu toată 
greutatea, o împingea încetul cu încetul şi ar fi reuşit fără 
îndoială să intre. 

Doamna Paulina Barnett, apucând atunci unul din 
pistoalele pe care Jasper Hobson le avea la brâu, aşteptă cu 
sânge rece momentul în care capul ursului se ivi între 
pervaz şi uşă şi descărcă arma în gura deschisă a 
animalului. Ursul căzu pe spate, lovit probabil mortal şi uşa, 
odată închisă, fu baricadată bine. 

Imediat după aceea aduseră corpul sergentului în sala cea 
mare şi-l întinseră lângă sobă. Dar tocmai atunci se 
stingeau ultimii tăciuni. Atunci cum putea fi readus la viaţă 
acest nefericit? Cum să-l aduci în simţiri, când nu dădea nici 
un semn că trăieşte? 

— Plec eu! Plec! Strigă fierarul Rae, plec acum după 
lemne sau... 

— Da, Rae, zise lângă el o voce, vom merge împreună! 

Soţia sa era cea care vorbea astfel. 

— Nu, prieteni! Nu! Exclamă Jasper Hobson. Nu veţi putea 
scăpa nici de frig, nici de urşi. Să ardem tot ce poate fi ars 
de aici, şi apoi fie ce-o fi! 

Atunci, toţi aceşti nefericiţi, pe jumătate îngheţaţi, se 
ridicară cu toporul în mână ca nişte nebuni. Băncile, 
mesele, pereţii despărțitori, totul fu tăiat, făcut bucăţi şi 
soba din sala mare, ca şi căminul din bucătărie duduiră 
curând. Flăcările mari ale focului erau aţâţate cu ulei de 
morsă. 

Temperatura interioară se urcă cu 12 grade. Sergentul 
primi îngrijirile cele mai grabnice. Fu frecat cu rachiu cald 
şi încetul cu încetul circulaţia sângelui se restabili. Petele 
albicioase care acoperiseră anumite părţi ale corpului său 
începură să dispară. Dar nenorocitul suferise îngrozitor şi 
mai multe ore trecură până să poată scoate un cuvânt. Fu 


apoi aşezat într-un pat cald şi doamna Paulina Barnett 
împreună cu Madge îl vegheară până a doua zi. 

Între timp, Jasper Hobson, Mac Nap şi Rae căutau un 
mijloc să salveze situaţia care era atât de gravă. Evident că 
în cel mult două zile noul combustibil, luat din casă, va lipsi 
şi el. Ce va deveni atunci toată lumea, dacă gerul rămânea 
acelaşi? De 48 de ore era Lună nouă şi reapariţia ei nu 
pricinuise nici o schimbare de temperatură. Vântul bătea de 
la nord şi învăluia ţinutul cu boarea lui îngheţată. 
Barometrul arăta în continuare timp frumos şi din solul 
care era o imensă câmpie de gheaţă nu se ridica nici un 
abur. Se putea deci ca frigul să nu înceteze! Atunci ce era 
de făcut? Trebuia reînnoită încercarea de a merge la 
hambar, încercare care, prin faptul că atrăsese atenţia 
urşilor, devenea şi mai primejdioasă. Era oare posibil ca 
animalele să fie atacate afară, pe frigul ăsta? Nu. Ar fi fost 
un act de nebunie care putea costa viaţa tuturora. Între 
timp, temperatura camerelor devenise mai suportabilă. În 
acea dimineaţă doamna Joliffe servi un prânz compus din 
mâncare de carne caldă şi ceai. Se băură multe groguri 
fierbinţi şi bravul sergent Long putu să-şi ia şi el porţia. 
Căldura binefăcătoare a sobelor, ridicând temperatura, 
ridica şi moralul sărmanilor oameni. Nu mai aşteptau decât 
ordinele lui Jasper Hobson pentru a ataca urşii. Dar 
locotenentul, negăsind lupta egală, nu voi să-şi rişte 
oamenii. Ziua părea deci că va trece fără vreun incident, 
când pe la ora trei după-amiază se auzi larmă mare pe 
acoperiş. 

— lată-i! Exclamară doi-trei soldaţi, înarmându-se imediat 
cu topoare şi pistoale. 

Era clar că urşii, după ce smulseseră un căprior din 
acoperiş, intraseră în pod. 

— Nimeni să nu-şi părăsească locul! Zise locotenentul cu 
voce calmă. Rae, vezi de chepeng! 

Fierarul alergă spre culoar, se urcă pe scară şi fixă solid 
chepengul. Izbucni o larmă înspăimântătoare deasupra 


tavanului, care părea că se va prăbuşi sub greutatea urşilor. 
Se auzeau mormăituri, tropăituri şi zgârieturi de gheare 
formidabile. 

Invazia urşilor schimba situaţia? Se-nrăutăţise? Jasper 
Hobson şi câţiva tovarăşi se sfătuiră în această privinţă. Cei 
mai mulţi socoteau că situaţia s-a îmbunătăţit. Dacă urşii se 
strânseseră cu toţii în pod - ceea ce părea probabil - poate 
că puteau fi atacați în acest spaţiu strâmt, fără să existe 
pericolul ca frigul să-i asfixieze pe combatanți sau, în cazul 
cel mai bun, să nu poată ţine armele în mână. Desigur, o 
luptă corp la corp cu aceste carnasiere era extrem de 
primejdioasă; dar nu mai exista imposibilitatea fizică de a o 
încerca. 

Rămânea deci să hotărască dacă vor merge sau nu să 
înfrunte urşii pe locul unde se aflau, operaţie dificilă şi cu 
atât mai de temut, cu cât, prin chepengul îngust, soldaţii nu 
puteau pătrunde în pod decât unul câte unul. 

E lesne de înţeles deci de ce Jasper Hobson ezita să 
înceapă atacul. După ce chibzui şi după sfatul sergentului şi 
al altora, al căror curaj era indiscutabil, se hotări să 
aştepte. Poate că se va întâmpla ceva care să le sporească 
şansele. Era aproape cu neputinţă ca urşii să poată deplasa 
grinzile tavanului, mult mai solide decât căpriorii 
acoperişului. Deci era imposibil pentru ei să coboare în 
camerele de la parter. 

Aşteptară. Ziua se sfârşi. În timpul nopţii nimeni nu putu 
dormi din cauza zgomotului făcut de turbaţii de sus. 

A doua zi, pe la ora nouă, un nou incident complică situaţia 
şi-l obligă pe locotenentul Hobson să acţioneze. 

Coşurile sobelor şi ale maşinii de gătit din bucătărie 
străbăteau podul în toată înălţimea lui. Aceste coşuri, 
construite din plăci, din varul obţinut din scoici, şi 
necimentate suficient, nu puteau rezista unor presiuni 
laterale. Urşii, fie izbind zidăria, fie rezemându-se de ea 
pentru a simţi căldura sobelor, le dărâmară puţin câte 


puţin. Se auziră căzând în interior bucăţi de cărămidă şi 
curând sobele şi plita nu mai trăgeau. 

Era o nenorocire ireparabilă, care desigur că ar fi dus la 
desperare oameni mai puţin energici. Dar lucrurile se 
complicară şi mai mult. Într-adevăr, în timp ce focurile 
începeau să se stingă, un fum negru, acru, greţos, produs 
de arderea lemnului şi a uleiului, se răspândi în toată casa. 
Coşurile crăpară sub tavan. 

În câteva minute fumul deveni atât de gros, încât acoperi 
lumina lămpilor. Jasper Hobson era deci silit să părăsească 
grabnic locuinţa pentru a nu se asfixia în acest aer de 
nerespirat. Şi a părăsi casa însemna a muri de frig. 

Femeile scoaseră strigăte de deznădejde. 

— Prieteni, comandă locotenentul apucând un topor, la 
urşi, la urşi! 

Era singurul lucru de făcut! Trebuiau exterminate aceste 
animale periculoase. Toţi, fără excepţie, alergară spre 
culoar; urcară scara, cu Jasper Hobson în frunte. 

Ridicară chepengul. Focuri de armă pârâiră în mijlocul 
vălătucilor negri de fum. Se auzeau strigăte amestecate cu 
urlete; curse mult sânge. Bătălia se desfăşura într-un 
întuneric de nepătruns... 

Dar, în acel moment, răsunară nişte tunete teribile. 
Pământul se cutremură. Casa se înclină de parcă ar fi fost 
smulsă din piloţi. Grinzile pereţilor se desfăcură şi, prin 
aceste deschizături, Jasper Hobson şi tovarăşii săi, uluiţi, 
putură vedea cum urşii, speriaţi şi ei, o luară urlând la fugă 
în adâncul tenebrelor. 

Capitolul XXII. Timp de cinci luni. 

Un violent cutremur zguduise această porţiune a 
continentului american. Astfel de cutremure trebuie, 
desigur, să fi fost foarte dese pe acest teren vulcanic! Se 
dovedise încă o dată legătura ce exista între acest fenomen 
şi fenomenele eruptive. 

Jasper Hobson înţelese ce se întâmplă. Aşteptă cu o 
nelinişte grozavă. Dacă solul crăpase, îi putea înghiţi. Dar 


se produsese o singură oscilație, care fusese mai mult o 
repercusiune decât un cutremur propriu-zis. Ea făcuse să 
se aplece clădirea spre partea lacului şi dislocase pereţii. 
Apoi solul îşi recapătă stabilitatea şi imobilitatea. Trebuiau 
să se gândească la ce era mai urgent. Casa, deşi strâmbată, 
mai putea fi locuită. Astupară grabnic crăpăturile produse 
de desfacerea grinzilor. De asemenea coşurile fură reparate 
cât mai repede posibil, cum se nimeri. Rănile pe care le 
aveau câţiva soldaţi de pe urma luptei cu urşii erau din 
fericire uşoare şi nu trebuiau decât pansate. 

Sărmanii oameni petrecură în aceste condiţii două zile 
grele, făcând foc cu lemnul paturilor şi scândurile pereţilor 
despărțitori. Mac Nap şi câţiva soldaţi se apucară, în 
interior, de reparaţiile de primă urgenţă. Piloții, bine înfipţi 
în pământ, nu suferiseră şi în ansamblu clădirea ţinea. Dar 
era evident că, din cauza cutremurului, se produsese o 
denivelare stranie pe suprafaţa litoralului şi că această 
porţiune a regiunii se schimbase. Jasper Hobson se grăbi să 
afle ce se întâmplă, căci asemenea fenomene puteau să 
compromită până la un anumit punct securitatea factoriei. 
Dar frigul nemilos oprea pe oricine să iasă din casă. 

Totuşi unele simptome indicau că, în curând, timpul se va 
schimba. Privind pe geam se putea observa o diminuare a 
strălucirii constelaţiilor. La 11 ianuarie, barometrul 
coborâse cu câteva linii. În aer se formau vapori şi 
condensarea lor trebuia să ridice temperatura. 

Într-adevăr, la 12 ianuarie, vântul începu să bată din sud- 
vest, însoţit de o ninsoare intermitentă. Termometrul 
exterior urcă aproape subit la 15*F (-9*C). Pentru oamenii 
atât de încercaţi, aceasta era o temperatură de primăvară. 

În ziua aceea, la unsprezece dimineaţa, toată lumea ieşi 
din fort. Ai fi zis că erau o ceată de prizonieri, cărora li s-a 
redat, pe neaşteptate, libertatea. Dar locotenentul interzise 
cu desăvârşire părăsirea curţii fortului, de teama unor 
întâlniri nedorite. 


În această epocă a anului soarele nu apăruse încă, dar se 
apropia de orizont şi amurgurile deveneau mai lungi. 
Obiectele se puteau vedea bine pe o rază de două mile. 
Prima privire a lui Jasper Hobson se-ndreptă deci spre 
teritoriul pe care cutremurul, fără îndoială, îl modificase. 

Într-adevăr, avuseseră loc diverse schimbări. Promontoriul 
cu care se termina capul Bathurst era în parte retezat şi 
mari părţi din faleză se prăbuşiseră pe mal. Părea de 
asemenea că toată masa capului se înclinase spre lac, 
deplasând astfel platoul pe care se găsea locuinţa. În 
general, întreg solul se afundase spre vest şi se ridicase 
spre est. Această denivelare trebuia să aibă o urmare 
gravă: apele lacului şi ale râului Paulina, îndată ce 
dezgheţul le va descătuşa, se vor deplasa orizontal după 
noul plan al terenului şi deci era foarte probabil ca o parte 
a teritoriului de vest să fie inundată. Râul, desigur, îşi va 
croi o altă albie, ceea ce va strica portul natural format la 
gurile sale. Colinele coastei orientale păreau mult 
micşorate. Cât despre falezele din vest, nu se putea şti 
nimic, ţinând seama de depărtarea lor. Pe scurt, importanta 
modificare provocată de cutremur consta în faptul că, pe o 
întindere de 4-5 mile cel puţin, orizontalitatea solului era 
compromisă şi că panta se accentua, pornind de la est spre 
vest. 

— Ei bine, domnule Hobson, zise râzând călătoarea, aţi 
avut amabilitatea să daţi numele meu portului şi râului, şi 
iată că nu mai există nici Paulina-River şi nici Port-Barnett. 
Recunosc că n-am noroc! 

— Într-adevăr, doamnă, răspunse locotenentul, dar, dacă 
râul a pierit, lacul a rămas şi - dacă-mi permiteţi - îl vom 
numi de-acum înainte lacul Barnett. Vreau să sper că elvă 
va fi credincios până la capăt! 

Soții Joliffe, după ce ieşiră din casă, se duseră, ea la câini 
şi el la staulul renilor. Câinii nu suferiseră prea mult în 
timpul lungii lor sechestrări şi ieşiră gudurându-se în 


curtea interioară. Un ren murise cu câteva zile înainte. Cât 
despre ceilalţi, cu toate că slăbiseră puţin, păreau sănătoşi. 

— Ei bine, doamnă, zise locotenentul doamnei Paulina 
Barnett care-l însoţise, iată-ne scăpaţi de bucluc şi încă mai 
bine decât am fi putut spera! 

— N-am deznădăjduit nici un moment, domnule Hobson, 
zise călătoarea. Oameni ca dumneavoastră şi tovarăşii 
dumneavoastră nu se vor lăsa învinşi de mizeriile unei 
iernări. 

— Doamnă, de când trăiesc în ţinuturile polare, reluă 
locotenentul Hobson, n-am întâlnit niciodată un ger atât de 
mare şi, drept să vă spun, dacă ar mai fi durat câteva zile, 
cred că am fi fost într-adevăr pierduţi. 

— Atunci acest cutremur de pământ a venit la timp pentru 
a goni blestemaţii de urşi, rosti călătoarea, şi poate a 
contribuit la modificarea temperaturii excesive? 

— Este posibil, doamnă, chiar foarte posibil, zise 
locotenentul. 'Ioate aceste fenomene naturale se înlănţuie şi 
se influenţează reciproc. Dar vă mărturisesc că mă 
îngrijorează natura vulcanică a ținutului. Mă îngrijorează 
pentru întreprinderea noastră vecinătatea unui vulcan în 
activitate. Dacă lava lui nu poate să ajungă până la fort, 
provoacă totuşi cutremure care ar putea să-l distrugă! 
Priviţi cum arată acum casa noastră! 

— Veţi putea s-o reparaţii, domnule Hobson, îndată ce va 
sosi anotimpul cald, răspunse doamna Paulina Barnett, şi 
veţi profita de experienţa câştigată ca s-o faceţi mai solidă. 

— Fără îndoială, doamnă, dar aşa cum a ajuns şi va mai fi 
câteva luni, nu cred să vă pară prea confortabilă. 

— Mie, domnule Hobson, răspunse râzând doamna Paulina 
Barnett, mie, unei călătoare? Îmi voi închipui că sunt în 
cabina unui vapor pe o mare furtunoasă, şi din moment ce 
casa dumneavoastră nu are tangaj sau ruliu, nu am de ce să 
mă tem de rău de mare! 

— Bine, doamnă, bine, răspunse Jasper Hobson, nu ştiu 
cum să mai admir caracterul dumneavoastră! Este cunoscut 


de toţi! Prin energia dumneavoastră morală, prin umorul 
dumneavoastră sănătos, ne-aţi dat curaj în timpul celei mai 
grele încercări, mie şi tovarăşilor mei, şi vă mulţumesc în 
numele lor şi al meu! 

— Vă asigur, domnule Hobson, că exageraţi... 

— Nu, nu, şi, ceea ce vă spun eu acum, toţi ceilalţi sunt 
gata să v-o spună... Dar permiteţi-mi să vă pun o întrebare. 
Ştiţi că, în iunie viitor, căpitanul Craventy trebuie să ne 
trimită un convoi cu provizii care la întoarcere va duce 
stocul nostru de blănuri la fortul Reliance. Este probabil ca 
prietenul Thomas Black, după ce îşi va cerceta eclipsa, să 
plece în iulie cu acest detaşament. Îmi permiteţi să vă 
întreb, doamnă, dacă intenţia dumneavoastră este să-l 
însoţiţi? 

— Oare vreţi să mă expediaţi, domnule Hobson? Întrebă 
surâzând călătoarea. 

— Vai, doamnă! 

— Ei bine, domnule locotenent, răspunse doamna Paulina 
Barnett întinzând mâna lui Jasper Hobson, vă voi cere 
permisiunea să mai petrec încă o iarnă la fortul Esperance. 
Anul viitor probabil că vreun vapor al Companiei va ancora 
la capul Bathurst şi voi profita de ocazie, căci nu m-ar 
supăra, după ce am venit pe uscat, să mă întorc prin 
strâmtoarea Behring. 

Locotenentul fu încântat de hotărârea tovarăşei sale. O 
judecase bine şi o apreciase cum merita. Avea o mare 
simpatie pentru această femeie curajoasă, care la rândul ei 
îl considera un om bun şi viteaz, într-adevăr, şi unul şi altul 
n-ar fi putut vedea, fără părere de rău, venind ora 
despărțirii. Cine ştie, dealtfel, dacă Cerul nu le pregătea 
alte groaznice încercări, în timpul cărora reunirea 
însuşirilor ce le aveau va duce la salvarea tuturor? 

La 20 ianuarie, pentru prima oară, soarele apăru din nou 
şi noaptea polară se încheie. Astrul nu rămase decât câteva 
clipe deasupra orizontului şi fu salutat cu vesele urale de 


toţi călătorii. Începând de la această dată, ziua va fi în 
creştere. 

În timpul lunii februarie şi până la 15 martie mai avură loc 
treceri bruşte de la timp frumos la vreme rea. Timpul 
frumos fu foarte friguros, cel urât, cu ninsoare. 

Când frigul îi împiedica pe vânători să iasă, când viscolul îi 
obliga să rămână în casă. În intervale mai liniştite se putură 
executa afară anumite lucrări, dar nu se-ncumetară la nici 
un drum. Dealtfel, ce rost avea să te-ndepărtezi de fort, de 
vreme ce capcanele funcționau cu succes? În timpul acestei 
ierni, jderi, vulpi, hermine, volverene şi alt vânat de preţ fu 
capturat din belşug şi traperii nu şomau, cu toate că nu 
depăşeau împrejurimile capului Bathurst. O singură 
excursie, făcută în martie la Golful Morselor, le arătă 
schimbările aduse de cutremur; se modificase simţitor 
forma falezelor, care deveniseră mult mai mici. În 
depărtare, munţii vulcanici, încoronați de un abur uşor, 
păreau că pentru moment se potoliseră. 

Pe la 20 martie, vânătorii văzură primele lebede care 
părăsiseră teritoriile sudice şi zburau spre nord scoțând 
strigăte ascuţite. Câteva „presuri de zăpadă” şi câţiva 
„Şoimi iernatici” îşi făcură apariţia. Dar un strat gros de nea 
mai acoperea solul şi soarele nu putea să topească 
suprafaţa solidă a mării şi a lacului. Dezgheţul nu începu 
decât în primele zile de aprilie. Gheaţa se crăpa cu 
bubuituri asemănătoare tirului de artilerie. La banchiză 
aveau loc schimbări bruşte. Mulţi ghețari, zguduiţi de şoc, 
măcinaţi la temelie, se năruiau cu un vuiet grozav în urma 
deplasării centrului lor de greutate. Prăbugşirile grăbeau 
spargerea câmpului de gheaţă. 

La această epocă media temperaturii era de 32*F (0*C). 
Gheaţa de la mal începuse să se topească şi banchiza, 
antrenată de curenţii polari, se retrase încetul cu încetul 
înspre ceţurile orizontului. La 15 aprilie marea era liberă şi 
sigur că o corabie, venită din Oceanul Pacific prin 
strâmtoarea Behring, ar fi putut să ajungă la capul 


Bathurst, după ce ar fi navigat de-a lungul coastei 
americane. 

În acelaşi timp cu Oceanul arctic, lacul Barnett se eliberă 
de platoşa sa de gheaţă spre marea mulţumire a miilor de 
rațe şi altor zburătoare acvatice, care mişunau pe malurile 
lui. Dar, aşa cum prevăzuse locotenentul Hobson, 
perimetrul lacului fusese modificat de noua înclinare a 
solului. Partea de mal care se întindea înaintea fortului, şi 
pe care-o mărgineau la est colinele împădurite, se mărise 
considerabil. Jasper Hobson aprecia la 150 de paşi 
retragerea apelor lacului dinspre ţărmul oriental. În 
schimb, apele probabil că se deplasaseră tot cu atât spre 
vest şi se revărsaseră peste acea parte a ținutului, dacă nu 
fuseseră oprite de vreo barieră naturală. De fapt, era o 
întâmplare fericită că denivelarea solului se făcuse de la est 
spre vest, căci, dacă s-ar fi produs în sens contrar, factoria 
ar fi fost cu siguranţă inundată. 

Cât despre micul râu, el secă îndată ce dezgheţul îi 
descătuşă cursul. Se poate spune că apele sale se 
întoarseră spre izvor, căci înclinarea se făcuse în acest loc 
de la nord la sud. 

— Iată, zise Jasper Hobson sergentului, un râu care 
trebuie şters de pe harta continentelor polare! Dacă nu am 
fi avut decât acest râu care să ne furnizeze apa potabilă, am 
fi fost foarte încurcaţi! Din fericire, ne rămâne lacul Barnett 
şi vreau să sper că băutorii noştri nu-l vor seca! 

— Într-adevăr, răspunse sergentul Long, lacul... Dar apa 
lui a mai rămas dulce? 

Jasper Hobson îl privi ţintă pe sergent şi încruntă din 
sprâncene. Nu-i trecuse prin minte că o crăpătură a solului 
ar fi putut stabili o comunicare între mare şi lac! 
Nenorocire ireparabilă care ar fi adus cu sine ruina şi 
părăsirea noii factorii. Locotenentul şi sergentul Long 
alergară repede spre lac... Apa era dulce! 

În primele zile ale lunii mai, solul curăţat de zăpadă în 
anumite locuri începea să înverzească sub puterea razelor 


soarelui. Muşchiul şi câteva graminee îşi scoaseră sfios din 
pământ vârfurile gingaşe. Măcrişul şi lingureaua semănate 
de doamna Joliffe răsăriră şi ele. Stratul de zăpadă ferise 
seminţele de frigul acestei ierni aspre. Dar trebuiau să fie 
păzite de ciocul păsărilor şi dinţii rozătoarelor. Această 
muncă importantă reveni demnului caporal, care se achită 
de ea cu conştiinciozitatea şi seriozitatea unei sperietori 
dintr-o grădină de zarzavat. 

Zilele erau mai lungi. Începură iar vânătorile. 
Locotenentul Hobson voi să continue cu strânsul blănurilor 
pe care agenţii fortului Reliance trebuiau să le ridice în 
câteva săptămâni. Marbre, Sabine şi alţii porniră la 
vânătoare. Drumurile lor nu erau nici lungi, nici obositoare. 
Niciodată nu se îndepărtau la mai mult de două mile de 
capul Bathurst. Niciodată nu întâlniseră locuri atât de pline 
de vânat. Erau pe cât de surprinşi, pe atât de mulţumiţi. 
Jderii, renii, iepurii, caribu, vulpile şi herminele veneau pur 
şi simplu în bătaia puştii. 

O singură constatare: spre marele regret al vânătorilor 
care le purtau pică, nici urmă de urşi. S-ar fi spus că, 
fugind, atacanţii luaseră cu ei tot neamul. Cutremurul îi 
speriase poate în mod special căci aceste animale au o 
constituţie foarte delicată şi sunt „foarte nervoase”, dacă 
acest calificativ se aplică şi unui simplu patruped. 

Luna mai fu destul de ploioasă. Când ploua, când ningea. 
Temperatura nu era decât de 41 “FE (5*C). Ceţurile 
frecvente deveneau câteodată atât de dese că ar fi fost 
imprudent să te depărtezi de fort. Când Petersen şi Kellet 
se rătăciră timp de 48 de ore, o mare îngrijorare îi cuprinse 
pe tovarăşii lor. O eroare de direcţie, pe care nu putuseră s- 
o rectifice, îi antrenase spre sud, iar ei se credeau în 
împrejurimile Golfului Morselor. Reveniră extenuaţi şi pe 
jumătate morţi de foame. 

Iunie sosi şi, odată cu el, timpul frumos, ba uneori chiar 
cald. Locuitorii fortului părăsiră hainele de iarnă. Se lucra 
cu râvnă la repararea casei care trebuia consolidată 


începând din temelii. În acelaşi timp, Jasper Hobson începu 
să clădească un mare depozit în unghiul de sud al curţii. 
Ţinutul se arăta destul de bogat în vânat pentru a justifica 
construirea depozitului. Aprovizionarea cu blănuri era 
considerabilă şi deveni necesar să se ridice un local special 
pentru înmagazinarea lor. 

Jasper Hobson aştepta din zi în zi detaşamentul pe care 
trebuia să-l trimită aici căpitanul Craventy. Multe lucruri 
mai lipseau noii factorii. Stocul de muniții trebuia 
completat. Dacă detaşamentul părăsise fortul Reliance în 
primele zile ale lunii mai, avea să ajungă pe la mijlocul lui 
iunie la capul Bathurst. După cum ne amintim, acesta era 
punctul de întâlnire convenit între căpitan şi locotenentul 
său. Şi cum Jasper Hobson stabilise noul fort chiar pe 
teritoriul capului, agenţii trimişi să-l întâlnească nu puteau 
să nu-l găsească. Deci, începând de la 15 iunie, locotenentul 
puse să se supravegheze împrejurimile capului. Pe vârful 
falezei fu arborat steagul britanic ca să fie văzut de 
departe. Era de presupus, dealtfel, că itinerarul convoiului 
de aprovizionare va fi aproape acelaşi ca al locotenentului şi 
că o va lua de-a lungul litoralului, de la golful 
Couronnement până la capul Bathurst. Era calea cea mai 
sigură, dacă nu şi cea mai scurtă într-o epocă a anului când 
marea, liberă de gheţuri, delimita clar malul şi permitea să i 
se urmeze şerpuirile. 

Totuşi, luna iunie se sfârşi fără să fi apărut convoiul. Jasper 
Hobson era oarecum îngrijorat, mai ales că negurile 
începură să acopere din nou teritoriul. Se gândea la agenţii 
ce se aventuraseră în aceste pustietăţi şi pentru care ceața 
care nu se ridica putea constitui o piedică serioasă. Jasper 
Hobson discuta deseori cu doamna Paulina Barnett, cu 
Long, Mac Nap şi Rae despre această stare de lucruri. 
Astronomul Thomas Black nu-şi ascunse neliniştea, căci, 
după cercetarea eclipsei de soare, conta să plece cu 
detaşamentul. lar dacă acesta nu sosea, se temea că va 
trebui să petreacă aici o nouă iarnă, perspectivă care nu-i 


surâdea deloc. Curajosul savant, odată cu terminarea 
misiunii sale, nu cerea altceva decât să se întoarcă acasă. i 
împărtăşi lui Hobson temerile sale, iar locotenentul nu ştiu 
ce să-i răspundă. 

La 4 iulie, nimic nou. Câţiva oameni trimişi în recunoaştere 
la trei mile depărtare pe coastă, înspre sud-est, nu 
descoperiră nici o urmă. Trebuiră să admită atunci că 
agenţii fortului Reliance fie că nu porniseră, fie că se 
rătăciseră pe drum. Din păcate, această ultimă ipoteză 
devenea tot mai probabilă. Jasper Hobson îl cunoştea bine 
pe căpitanul Craventy şi nu se-ndoia că, la data stabilită, 
convoiul părăsise fortul Reliance. 

E lesne de închipuit, deci, cât de mare-i era îngrijorarea. 
Anotimpul cald trecea. Încă două luni şi iarna arctică, adică 
furtunile teribile, viscolele şi nopţile lungi se vor abate pe 
această parte a continentului. 

Locotenentul Hobson nu era omul să se complacă într-o 
asemenea incertitudine! Trebuia să ia o hotărâre şi iată ce 
decise, după ce îi consultase pe tovarăşii săi. Se înţelege de 
la sine că astronomul îl sprijini din răsputeri. 

Era 5 iulie. Peste 14 zile - la 18 iulie - trebuia să se 
producă eclipsa solară. De a doua zi, Thomas Black putea 
părăsi fortul Esperance. Se decise că, dacă până atunci 
agenţii aşteptaţi nu vor sosi, un convoi alcătuit din câţiva 
oameni şi de patru-cinci sănii va părăsi factoria pornind 
spre lacul Esclave. Convoiul va lua o parte din blănurile cele 
mai preţioase şi în cel mult şase săptămâni, adică pe la 
sfârşitul lunii august, dacă vremea o va mai permite, putea 
să ajungă la fortul Reliance. 

Odată hotărât acest lucru, Thomas Black se cufundă din 
nou în gândurile lui, cum obişnuia, nemaiaşteptând decât 
momentul când Luna, situată exact între astrul radios şi 
„el”, va eclipsa pe de-a-ntregul discul soarelui! 

Capitolul XXIII. Eclipsa din 18 iulie 1860 

Negurile încă nu se risipeau. Soarele nu apărea decât 
printr-un văl întunecos, ceea ce îl neliniştea pe astronom în 


legătură cu eclipsa lui. De multe ori ceața era atât de deasă, 
că de la fort nu se putea vedea vârful capului. 

Locotenentul Hobson se simţea din ce în ce mai îngrijorat. 
Fără îndoială, convoiul trimis de la fortul Reliance s-a 
rătăcit în acest pustiu. Şi apoi, temeri vagi, presimţiri triste 
îi nelinişteau sufletul. Acest om energic nu putea privi 
viitorul fără nelinişte. De ce? N-ar fi putut spune. Părea că 
reuşise în toate. Cu toată asprimea iernii, mica sa colonie se 
bucura de o sănătate excelentă. Între tovarăşii săi nu exista 
nici un dezacord şi ei se achitau cu zel de sarcinile primite. 
Ţinutul era plin de vânat. Recolta de blănuri fusese 
frumoasă şi Compania putea fi încântată de rezultatele 
obţinute de agentul său. Admiţând chiar cazul că fortul 
Esperance n-ar fi fost aprovizionat, ţinutul oferea destule 
resurse pentru ca să te poţi gândi, fără prea multă teamă, 
la perspectiva unei a doua iernări. De ce atunci 
locotenentului Hobson îi lipsea încrederea în viitor? 

De mai multe ori discută pe această temă cu doamna 
Paulina Barnett. Călătoarea căuta să-l liniştească, invocând 
argumentele de mai sus. Într-o zi, plimbându-se pe litoral, 
ea pleda cu mai multă insistenţă cauza capului Bathurst şi a 
factoriei întemeiată cu preţul atâtor eforturi. 

— Da, doamnă, da, aveţi dreptate, răspunse Jasper 
Hobson, dar nu-ţi poţi înfrâna presentimentele. Nu sunt 
totuşi un vizionar. De douăzeci de ori în viaţa mea de soldat 
m-am găsit în situaţii critice, fără să mă pierd cu firea nici 
un moment. Ei bine, pentru prima oară viitorul mă 
îngrijorează! Dacă aş avea în faţa mea o primejdie sigură, 
nu mi-ar fi frică de ea. Dar o primejdie nedesluşită, 
nedeterminată, pe care o presimt numai! 

— Ce fel de primejdie? Întrebă doamna Paulina Barnett, şi 
de ce vi-e teamă, de oameni, de animale, sau de stihii? 

— De animale, în nici un caz, răspunse locotenentul. Lor 
trebuie să le fie teamă de vânătorii capului Bathurst. De 
oameni? Nu. Aceste ţinuturi nu sunt cutreierate decât de 
eschimoşi şi foarte rar de indieni. 


— Şi dacă vă voi atrage atenţia, domnule Hobson, adăugă 
doamna Barnett, că aceşti canadieni, de care v-aţi putea 
teme până la un anumit punct, nici măcar n-au venit... 

— Ceea ce regret, doamnă! 

— Cum? Îi regretaţi pe aceşti concurenţi care au, evident, 
sentimente ostile faţă de Companie? 

— Doamnă, răspunse locotenentul, regret şi nu regret! E 
greu de explicat! După cum vedeţi, convoiul de la fortul 
Reliance trebuia să sosească şi n-a sosit. Acelaşi lucru se 
întâmplă şi cu agenţii blănarilor din Saint-Louis, care 
puteau să vină şi n-au venit. Nici măcar un eschimos n-a 
trecut vara asta prin această parte a litoralului. 

— Şi concluzia dumneavoastră, domnule Hobson? Întrebă 
Paulina Barnett. 

— Este că nu poţi veni la capul Bathurst şi fortul 
Esperance atât de uşor cum ai voi, doamnă! 

Călătoarea îl privi pe locotenentul Hobson, a cărui frunte 
era umbrită şi care rostise cu un glas ciudat cuvintele „atât 
de uşor”! 

— Locotenente Hobson, îi spuse ea, dacă nu vă temeţi de 
nimic, nici din partea animalelor, nici din partea oamenilor, 
trebuie să cred că stihiile... 

— Doamnă, răspunse Jasper Hobson, nu ştiu dacă am o 
idee fixă sau dacă mă orbesc presimţirile, dar acest ţinut mi 
se pare bizar. Dacă l-aş fi cunoscut mai bine, nu m-aş fi oprit 
aici. V-am semnalat încă înainte anumite particularităţi care 
mi s-au părut inexplicabile, ca lipsa totală a pietrelor pe 
întreg teritoriul şi decuparea atât de vizibilă a litoralului! 
Formaţia primitivă a acestui capăt de continent nu mi se 
pare limpede! Ştiu bine că apropierea unui vulcan poate da 
naştere anumitor fenomene. Vă amintiţi ce v-am spus cu 
privire la maree. 

— Perfect, domnule Hobson. 

— Acolo unde mareea, după observaţiile făcute de 
exploratorii acestor regiuni, ar fi trebuit să marcheze o 


creştere de 15-20 de picioare, ea abia dacă are cu unul mai 
mult decât înaintea fluxului. 

— Fără îndoială, răspunse doamna Paulina Barnett, dar 
dumneavoastră aţi explicat acest lucru prin configuraţia 
ciudată a terenurilor, prin îngustimea strâmtorilor. 

— Am încercat să explic, atâta tot! Răspunse locotenentul 
Hobson. Dar alaltăieri am observat un fenomen şi mai de 
necrezut, fenomen pe care nu mi-l pot lămuri şi cred că nici 
savanții n-ar reuşi s-o facă. 

Doamna Paulina Barnett privi drept în ochii lui Jasper 
Hobson. 

— Ce s-a petrecut? Îl întrebă. 

— Alaltăieri, doamnă, era Lună plină şi mareea, după 
calendar, trebuia să fie foarte înaltă! Ei bine, marea n-a 
crescut nici măcar cu un picior ca altă dată! N-a crescut 
deloc! 

— Poate că v-aţi înşelat! Îi spuse doamna Paulina Barnett 
locotenentului. 

— Nu m-am înşelat, mareea a fost nulă, absolut inexistentă 
pe litoralul capului Bathurst! 

— Şi ce concluzie trageţi, domnule Hobson? Întrebă 
doamna Paulina Barnett. 

— Am ajuns la concluzia, doamnă, răspunse locotenentul, 
că sau legile naturii s-au schimbat, sau... că acest ţinut se 
află într-o situaţie specială... Sau, mai degrabă, nu trag 
concluzii... nu-mi explic... Nu înţeleg şi sunt neliniştit! 

Doamna Paulina Barnett nu mai puse alte întrebări 
locotenentului Hobson. Desigur, această absenţă totală a 
mareei era inexplicabilă, nenaturală, cum ar fi absenţa 
soarelui la ora amiezii. Numai în cazul când cutremurul ar fi 
modificat conformaţia litoralului şi a ținutului arctic... Dar 
această ipoteză nu putea satisface un cercetător serios al 
fenomenelor terestre. Posibilitatea ca locotenentul să se fi 
înşelat în observaţia sa nu era admisibilă şi în aceeaşi zi - 6 
iulie - doamna Paulina Barnett constată împreună cu Jasper 
Hobson, prin repere marcate pe litoral, că mareea, care 


acum un an creştea cu cel puţin un picior, acum era nulă, 
complet nulă. 

Păstrară secretul asupra observaţiei făcute. Locotenentul 
Hobson nu voia, pe drept cuvânt, să trezească vreo nelinişte 
în sufletul tovarăşilor săi. Dar ei îl putură vedea deseori 
singur, tăcut şi nemişcat, la capătul limbii de pământ, 
cercetând marea liberă care se desfăşura sub privirile sale. 

În timpul lunii iulie, vânarea animalelor cu blană trebui 
întreruptă. Jderii, vulpile şi alte soiuri de vietăţi năpârliseră. 
Se mărginiră deci la urmărirea vânatului comestibil - 
caribu şi iepuri polari care, printr-un capriciu cel puţin 
bizar - cum remarcă şi doamna Paulina Barnett - pur şi 
simplu mişunau în jurul capului Bathurst, cu toate că 
focurile de armă ar fi trebuit treptat să-i alunge. 

La 15 iulie situaţia nu se schimbase. Nici o ştire de la 
fortul Reliance. Convoiul aşteptat nu se ivea. Jasper Hobson 
voi să-şi pună în aplicare planul şi să meargă la căpitanul 
Craventy, de vreme ce căpitanul nu venea la el. 

Desigur, şeful acestui mic detaşament nu putea fi decât 
sergentul Long. Sergentul ar fi dorit să nu se despartă de 
locotenent. Era vorba, într-adevăr, de o absenţă destul de 
lungă, căci nu putea reveni la fortul Esperance înainte de 
vara viitoare şi trebuia să petreacă iarna la fortul Reliance. 
Avea să lipsească, prin urmare, cel puţin opt luni. Mac Nap 
sau Rae l-ar fi putut, desigur, înlocui pe sergentul Long, dar 
cei doi bravi soldaţi erau căsătoriţi. Dealtfel, Mac Nap, 
meşter dulgher, şi Rae, fierar, erau necesari factoriei care 
nu se putea dispensa de serviciile lor. 

Acestea fură argumentele care determinară hotărârea lui 
Hobson şi sergentul se supuse „ostăşeşte”. Cei patru soldaţi 
care trebuiau să-l însoţească erau Belcher, Pond, Petersen 
şi Kelett care se declarară gata să plece. 

Patru sănii cu atelajele lor de câini fură pregătite pentru 
această călătorie. Ele aveau să transporte alimente şi 
blănuri, pe care le aleseră dintre cele mai de preţ, ale 


vulpilor, herminelor, râşilor, jderilor, ondatrelor şi 
volverenelor vânate. 

Plecarea fu fixată pe 19 iulie dimineaţa, a doua zi după 
eclipsă. Se înţelege de la sine că Thomas Black îl va însoţi 
pe sergentul Long şi că una din sănii va servi pentru 
transportarea instrumentelor şi persoanei sale. 

Trebuie să recunoaştem că acest demn savant fu destul de 
nefericit în timpul celor câteva zile dinaintea fenomenului 
pe care-l aştepta atât de mult. Intermitenţele de cer senin şi 
noros, frecvenţa negurilor, vremea, când ploioasă, când 
umedă, ceţoasă, vântul schimbător îl nelinişteau pe drept 
cuvânt. Nu mai mânca, nu dormea, nu mai trăia. Dacă în 
timpul celor câteva minute, cât va dura eclipsa, bolta va fi 
acoperită, dacă astrul nopţii şi cel al zilei se vor ascunde 
sub un văl opac, dacă el, Thomas Black, trimis în acest scop, 
nu va putea să vadă nici coroana luminoasă, nici 
protuberantele roşietice ale discului solar, ce dezamăgire! 
Atâtea greutăţi, suportate inutil, atâtea pericole înfruntate 
în van! 

— Să vii de atât de departe ca să vezi Luna, exclamă el pe 
un ton jalnic, care era aproape comic, şi să nu o poţi vedea! 
Nu! Nu se putea obişnui cu o asemenea idee! Imediat ce 

se făcea întuneric, demnul savant urca până în vârful 
capului Bathurst şi privea cerul. Nu avea nici măcar 
consolarea să o poată contempla în acest moment pe blonda 
Phoebe! Peste trei zile va fi Lună nouă, însoţind deci soarele 
în revoluţia sa în jurul globului şi dispărând în iradierea sa! 

Thomas Black îi destăinuia deseori grijile sale doamnei 
Paulina Barnett. Miloasa femeie nu putu să nu-l plângă şi 
într-o zi îl linişti cum putu mai bine, asigurându-l că 
barometrul avea o anumită tendinţă de urcare şi 
repetându-i că totuşi erau în plină vară! 

— Plină vară! Exclamă Thomas Black, ridicând din umeri. 
Există oare plină vară într-un astfel de ţinut? 

— Dar, în fine, domnule Black, răspunse doamna Paulina 
Barnett, să admitem că ai ghinion şi îţi scapă eclipsa, vor 


avea loc şi altele, cred! Cea din 18 iulie nu este ultima în 
cursul secolului. 

— Nu, doamnă, răspunse astronomul, nu. După aceasta, 
vom mai avea încă cinci eclipse totale de soare, până în 
1900: o primă eclipsă la 31 decembrie 1861, care va fi 
totală pentru Oceanul Atlantic, Mediterană şi deşertul 
Saharei; o a doua, la 22 decembrie 1870, totală pentru 
Azore, Spania meridională, Algeria, Sicilia şi Turcia: o a 
treia, la 19 august 1887, totală pentru nord-estul 
Germaniei, Rusia meridională şi Asia centrală: o a patra, la 
9 august 1896, vizibilă din Groenlanda, Laponia şi Siberia şi 
în fine, în 1900, va fi totală pentru Statele Unite, Algeria şi 
Egipt. 

— Ei bine, domnule Black, reluă doamna Paulina Barnett, 
dacă pierdeţi eclipsa din 18 iulie 1860, vă puteţi consola cu 
cea din 31 decembrie 1861. Ce înseamnă 17 luni? 

— Pentru a mă consola, doamnă, răspunse cu gravitate 
astronomul, va trebui să aştept nu 17 luni, ci 26 de ani. 

— Şi de ce? 

— Pentru că, din toate aceste eclipse, una singură, cea de 
la 9 august 1896, va fi totală pentru regiunile situate la 
latitudini înalte ca Laponia, Siberia sau Groenlanda! 

— Dar ce interes aveţi să vă faceţi observaţiile pe o 
paralelă atât de înaltă? Întrebă doamna Paulina Barnett. 

— Ce interes, doamnă! Exclamă Thomas Black. Dar e 
vorba de un interes ştiinţific de cea mai mare importanţă. 
Rareori eclipsele au fost urmărite în regiunile apropiate de 
Pol, unde soarele, puţin ridicat deasupra orizontului, 
prezintă, în aparenţă, un disc mărit. La fel se petrece şi cu 
Luna care trebuie să-l acopere, şi în aceste condiţii e 
posibilă studierea coroanei luminoase şi a protuberantelor, 
într-un mod mai complet! lată de ce, doamnă, am venit să 
cercetez eclipsa mai sus de paralela 70*! Iar aceste condiţii 
nu se vor repeta decât în 1896! Mă asiguraţi 
dumneavoastră că voi trăi până atunci? 


La o astfel de argumentare nu se mai putea răspunde 
nimic. lhomas Black continuă deci să fie foarte nenorocit, 
căci vremea instabilă ameninţa să-i joace un renghi. 

La 16 iulie vremea era foarte frumoasă. Dar a doua zi, din 
contră, cerul se-nnoră şi se lăsa o ceaţă deasă. Să- 
nnebuneşti, nu alta! Ihomas Black pur şi simplu se 
îmbolnăvi. Starea de nervi în care trăia de câtva timp 
ameninţa să se transforme într-o maladie adevărată. 
Doamna Paulina Barnett şi Jasper Hobson încercau 
zadarnic să-l calmeze. Cât despre sergentul Long şi ceilalţi, 
nu înțelegeau cum poate fi cineva atât de nenorocit „de 
dragul Lunii”! 

A doua zi, 18 iulie, sosi în fine ziua cea mare. Eclipsa totală 
trebuia să dureze, după calculul efemeridelor1 5, patru 
minute şi patruzeci şi două de secunde, adică de la ora 11 
43 minute şi 15 secunde până la ora 11 47 minute şi 57 de 
secunde dimineaţa. 

— Ce mare lucru vreau? Exclama jalnic astronomul, 
smulgându-şi părul din cap. Vreau doar ca un colţ de cer, 
nu mai mult de un colţişor, acela în care se va produce 
acoperirea astrului, să fie lipsit de orice urmă de nor. Şi 
pentru cât timp? Pentru numai patru minute! După aceea 
poate să ningă, să tune, să se 

15 Tabele astronomice care dau pentru fiecare zi a anului 
poziţia planetelor. 

Dezlănţuie stihiile, nu-mi va mai păsa, cum nu-i pasă unui 
melc de cronometru! 

Thomas Black era gata să-şi piardă cu totul cumpătul. Mai 
mult ca sigur că operaţia nu va reuşi. Dis-de-dimineaţă 
orizontul era înnegurat. Nori groşi veneau de la sud, tocmai 
din acea parte a cerului unde trebuia să se producă eclipsa. 
Dar, fără îndoială, providenţa astronomilor avu milă de 
sărmanul Black, căci, pe la opt, un vânt destul de tare 
începu să bată dinspre nord şi curăţă tot firmamentul! 

Ah, ce strigăt de recunoştinţă, ce exclamaţii de gratitudine 
izbucniră din pieptul demnului savant! Cerul era senin, 


soarele strălucea aşteptând ca Luna, pierdută încă în 
iradierea sa, să-i întunece încetul cu încetul. 

Imediat instrumentele lui Thomas Black fură aduse şi 
instalate în vârful promontoriului. Apoi astronomul le 
îndreptă spre orizontul meridional şi aşteptă. Îşi regăsise 
calmul obişnuit, tot sângele rece necesar operaţiunii. De ce 
se mai putea teme acum? De nimic, decât doar ca cerul să 
nu cadă asupra lui! La ora nouă nu mai era nici un nor, nici 
o scamă de ceaţă, nici la orizont şi nici la zenit! Niciodată o 
cercetare astronomică nu putea să aibă loc în condiţii mai 
favorabile! 

Jasper Hobson şi toţi oamenii săi, doamna Paulina Barnett 
şi toate tovarăşele sale au vrut să asiste la observaţie. 
Întreaga colonie se strânsese la capul Bathurst, în jurul 
astronomului. Soarele se ridica încetul cu încetul, descriind 
un arc foarte alungit deasupra imensei câmpii ce se 
întindea spre sud. Toţi tăceau şi aşteptau cu un fel de 
nelinişte solemnă. 

Pe la ora nouă şi jumătate, începu desfăşurarea 
fenomenului. Discul Lunii muşcă din discul soarelui. 

Dar primul nu urma să-i acopere complet pe al doilea 
decât între ora 11,43'5, şi ora 11,47'57”. Era timpul cât 
dura eclipsa totală calculat cu ajutorul efemeridelor, şi 
oricine ştie că nici o eroare nu se poate ivi în aceste calcule, 
stabilite, verificate şi controlate de savanții tuturor 
observatoarelor din lume. 

Thomas Black adusese în trusa lui de astronom o anumită 
cantitate de lentile de sticlă înnegrite; le distribui 
tovarăşilor săi şi fiecare putu să urmărească eclipsa, fără 
să-şi strice ochii. 

Discul cafeniu al Lunii înainta încetul cu încetul. Obiectele 
terestre căpătau o nuanţă specială, de culoare galben- 
portocalie. Atmosfera, la zenit, îşi schimbase nuanţa. La 
zece şi un sfert, jumătatea discului solar se-ntunecase. 
Câţiva câini, care umblau liberi, alergau de colo-colo 
arătând o anumită nelinişte şi schelălăind din când în când. 


Rațele, nemişcate pe malul lacului, scoțând strigătul lor de 
noapte, căutau un loc bun de dormit. Mamele îşi chemau 
puii care se refugiau sub aripile lor. Pentru toate aceste 
animale sosise noaptea şi ora somnului. La ora unsprezece, 
două treimi ale soarelui erau acoperite. Obiectele căpătară 
culoarea vinului roşu. O semiobscuritate domnea peste tot 
şi întunericul trebuia să devină aproape complet timp de 
patru minute cât va dura eclipsa totală. Dar iată că se iviră 
câteva planete ca Mercur şi Venus, precum şi câteva 
constelații: a Caprei, a Taurului şi Orion. Întunericul creştea 
clipă de clipă. 

Thomas Black, cu ochiul lipit de ocularul lunetei, nemişcat, 
tăcut, urmărea progresele fenomenului. La ora unsprezece 
şi patruzeci şi trei minute, cele două discuri trebuiau să fie 
aşezate exact unul în faţa celuilalt. 

— Unsprezece patruzeci şi trei, zise Jasper Hobson, care 
îşi privea atent secundarul cronometrului. 

Thomas Black, aplecat asupra instrumentului, nu se mişca. 
Trecu o jumătate de minut... 

Thomas Black se îndreptă de spate cu ochii holbaţi... Apoi 
se aşeză din nou înaintea ocularului, timp de încă jumătate 
de minut, şi ridicându-se a doua oară exclamă cu vocea 
sugrumată: 

— Se duce, se duce! Luna, Luna fuge! Dispare! Într- 
adevăr, discul lunar aluneca peste acela al soarelui fără să-l 
fi acoperit complet! Fuseseră umbrite numai două treimi 
ale globului solar! 

Thomas Black se aşeză uluit. Cele patru minute trecuseră. 
Se făcea din nou lumină, încetul cu încetul. Coroana 
luminoasă nu se văzuse! 

— Dar ce se întâmplă? Întrebă Jasper Hobson. 

— Ce se întâmplă! Exclamă astronomul. Se întâmplă că 
eclipsa n-a fost totală în această parte a globului! Mă 
înţelegeţi? Nu totală! 

— Atunci efemeridele sunt greşite. 


— Greşite! Haida-de! Asta să i-o spuneţi cui v-o crede, 
domnule locotenent! 

— Dar atunci... exclamă Jasper Hobson, care se schimbă la 
faţă. 

— Atunci, răspunse Thomas Black, nu suntem pe paralela 
70“! 

— Asta-i bună! Exclamă doamna Paulina Barnett. 

— Vom şti imediat! Zise astronomul, în ai cărui ochi se 
citea în acelaşi timp furia şi dezamăgirea. În câteva minute 
soarele va trece prin meridian... Daţi-mi repede sextantul, 
repede! 

Unul din soldaţi alergă până acasă şi-i aduse instrumentul 
cerut. Thomas Black viză astrul zilei, îl lăsă să treacă pe 
meridian, apoi, aplecând sextantul şi calculând repede pe 
carnetul său, întrebă: 

— Cum era situat capul Bathurst acum un an, la sosirea 
noastră, când i-am notat latitudinea? 

— Era la 70*44'37”, răspunse locotenentul Hobson. 

— Ei bine, domnule, acum este situat la 73*7'20”! Cum 
vedeţi, nu suntem pe paralela 70“! 

— Sau, mai bine zis, nu mai suntem! Murmură Jasper 
Hobson. 

În mintea lui se făcuse lumină! Toate fenomenele, 
inexplicabile până acum, căpătau o explicaţie! Teritoriul 
capului Bathurst, de la sosirea locotenentului Hobson, 
„deviase” cu 3* spre nord. 

Jules Verne. 

Ţinutul blănurilor. 

VOLUMUL II. 

PARTEA A DOUA. 

Capitolul I. Fortul plutitor. 

Fortul Esperance, înfiinţat de locotenentul Jasper Hobson 
la limitele mării polare, derivase! Curajosului agent al 
Companiei i se putea aduce vreo învinuire? Nu. Oricare 
altul s-ar fi înşelat ca şi el. Nici o prevedere omenească nu 
putea să-l pună în gardă împotriva unei asemenea 


eventualităţi. Crezuse că a clădit pe stâncă şi nu clădise nici 
măcar pe nisip. Această bucată de teritoriu care forma 
peninsula Victoria, indicată de cele mai exacte hărţi ale 
Americii engleze ca făcând parte din continentul american, 
se desprinsese brusc de el. Peninsula nu era, de fapt, decât 
un sloi imens cu o suprafaţă de 150.000 mile pătrate, pe 
care aluviunile succesive îl preschimbaseră, în aparenţă, 
într-un teren solid de unde nu lipsea nici vegetaţia, nici 
humusul. Lipit de litoral de mii de secole, fără îndoială că 
seismul din 8 ianuarie rupsese istmul şi peninsula se 
transformase în insulă, dar o insulă rătăcitoare, 
nestatornică, pe care curenţii marini o târau de trei luni pe 
Oceanul arctic! 

Da! Nu mai era decât un sloi care ducea cu el fortul 
Esperance şi pe locuitorii săi! Jasper Hobson înţelese 
imediat că nu putea exista altă explicaţie a schimbării de 
latitudine constatate. Istmul, adică limba de pământ care 
lega peninsula Victoria de continent, se rupsese desigur din 
cauza unei convulsiuni subterane, provocată de erupția 
vulcanică, cu câteva luni mai înainte. Atâta timp cât ţinuse 
iarna boreală, atâta timp cât marea rămăsese îngheţată din 
cauza frigului aspru, această ruptură nu adusese nici o 
modificare poziţiei geografice a peninsulei. Dar când sosi 
dezgheţul, când sloiurile se topiră sub razele soarelui, când 
banchiza împinsă spre larg se retrase dincolo de limitele 
orizontului, când marea fu în sfârşit liberă, acest teritoriu 
aflat pe temelia sa de gheaţă intră în derivă, cu pădurile, 
falezele, promontoriul, lacul şi malurile sale, sub influenţa 
vreunui curent necunoscut. Era antrenat astfel de mai 
multe luni, fără ca oamenii de pe el, care în timpul 
sezonului de vânătoare nu se depărtaseră de fortul 
Esperance, să-şi fi putut da seama. Nici un punct de reper, 
ceţurile restrângând vizibilitatea la cel mult câteva mile, 
nemişcarea aparentă a solului, nimic nu putuse indica, nici 
locotenentului Hobson, nici tovarăşilor săi, că din 
continentali deveniseră insulari. Era chiar de mirare că 


orientarea peninsulei nu se schimbase, cu toată deplasarea 
ei, ceea ce se datora desigur întinderii şi direcţiei rectilinii a 
curentului pe care-l urma. Într-adevăr, dacă punctele 
cardinale s-ar fi schimbat în raport cu capul Bathurst, dacă 
insula s-ar fi învârtit în jurul axei sale, dacă Soarele şi Luna 
ar fi răsărit şi apus la un orizont nou, Jasper Hobson, 
Thomas Black, doamna Paulina Barnett sau oricare altul ar 
fi înţeles ce se petrecuse. Dar, din anumite cauze, 
deplasarea se făcuse urmând una din paralelele globului şi, 
oricât de rapidă ar fi fost, nu putea fi simțită. 

Jasper Hobson, cu toate că nu se îndoia de curajul, sângele 
rece şi forţa morală a tovarăşilor săi, nu voi totuşi să le facă 
cunoscut adevărul. Va rămâne oricând destul timp să le 
expună noua situaţie în care se găseau, după ce o va fi 
studiat cu multă grijă. 

Din fericire, aceşti oameni de treabă, soldaţi sau lucrători, 
nu se prea pricepeau la observaţii astronomice, nici la 
probleme de longitudine şi latitudine şi deci nu putură 
trage concluziile schimbării ce se petrecuse de câteva luni 
în coordonatele peninsulei, care-l preocupau, pe drept 
cuvânt, pe Jasper Hobson. 

Locotenentul, hotărât să nu spună nimic atât cât va putea 
şi să ascundă o situaţie care-i părea în prezent fără ieşire, 
făcu apel la toate resursele sale de energie. Printr-un 
suprem efort de voinţă, care nu scăpă doamnei Paulina 
Barnett, redeveni stăpân pe sine şi se sili să-l consoleze din 
toate puterile pe nefericitul Thomas Black care se văita şi-şi 
smulgea părul din cap. 

Căci astronomul nu bănuia în nici un fel fenomenul căruia 
îi căzuse victimă. Deoarece nu observase, ca locotenentul, 
ciudăţeniile acestui teritoriu, nu putea nici să înţeleagă, nici 
să presupună nimic altceva, în afară de faptul ştiut care-l 
supărase atât de tare şi anume că în acea zi, la ora 
cuvenită, Luna nu acoperise în întregime Soarele. Dar ce 
trebuia să creadă? Că, spre ruşinea observatoarelor, 
efemeridele erau greşite şi că eclipsa atât de mult 


aşteptată, eclipsa lui, a lui Thomas Black, pe care venise s-o 
vadă într-un ţinut atât de îndepărtat şi cu preţul atâtor 
greutăţi, nu fusese „totală” pentru această zonă a globului 
terestru, aflată pe paralela 70? Nu, niciodată n-ar fi admis 
aşa ceva! Niciodată! De aceea dezamăgirea sa era nespus 
de mare şi trebuia să fie astfel. Dar Thomas Black avea să 
afle curând adevărul. 

Între timp Jasper Hobson, lăsându-i pe tovarăşii săi să 
creadă că ratarea eclipsei totale nu putea să-i intereseze 
decât pe astronomi, iar pe ei nu-i privea deloc, îi îndemnă 
să-şi reia lucrul, ceea ce se şi pregăteau să facă. Dar în 
momentul când erau gata să părăsească vârful capului 
Bathurst pentru a se întoarce la factorie, caporalul Joliffe, 
oprindu-se deodată, zise, salutând reglementar: 

— Domnule locotenent, aş putea oare să vă pun o simplă 
întrebare? 

— Fără îndoială, caporale, răspunse Jasper Hobson, care 
nu prea ştia ce putea să-l întrebe subordonatul său. Haide, 
vorbeşte! 

Dar caporalul nu spuse nimic. Ezita. Nevestica lui îl 
îndemnă, dându-i cu cotul. 

— Ei bine, domnule locotenent, reluă caporalul, privitor la 
această a 70-a paralelă. Dacă am înţeles bine, nu mai 
suntem unde aţi crezut că ne aflăm... 

Locotenentul se încruntă. 

— Într-adevăr, răspunse el evaziv... ne-am înşelat în 
calculele noastre... prima noastră observaţie a fost greşită. 
Dar de ce... În ce măsură poate să te preocupe acest lucru? 

— Din cauza soldei, domnule locotenent, răspunse 
caporalul, cu un aer şiret. Ştiţi bine că dublarea soldei 
promisă de Companie... 

Jasper Hobson respiră uşurat. Într-adevăr, oamenii săi - 
după cum ne amintim - aveau dreptul la o soldă mai mare 
dacă reuşeau să se stabilească pe paralela 70 sau deasupra 
ei. 


Caporalul Joliffe, om calculat, nu văzuse în toate acestea 
decât o chestiune de bani şi putea să se teamă că sporul nu 
era încă asigurat cum trebuie. 

— Linişteşte-te, caporale, răspunse Jasper Hobson, şi 
linişteşte-i şi pe bravii tăi camarazi. Eroarea noastră, care 
este, ce-i drept, inexplicabilă, nu va păgubi pe nimeni. Nu 
suntem sub, ci mai sus de paralela 70 şi, în consecinţă, vi se 
va dubla solda. 

— Mulţumesc, domnule locotenent, zise caporalul a cărui 
faţă străluci de bucurie, mulţumesc! Nu c-aş ţine la bani, 
dar banii ăştia blestemaţi te ţin în gheare! 

După această explicaţie, caporalul Joliffe şi tovarăşii săi se 
retraseră, fără să bănuiască în nici un fel teribila şi bizara 
modificare care se produsese în natura şi situaţia 
teritoriului. 

Sergentul Long se pregătea să se întoarcă la factorie, 
când Jasper Hobson, oprindu-l, îi zise: 

— Rămâi, sergent Long. 

Subofiţerul făcu stânga-mprejur şi aşteptă ca locotenentul 
să-i vorbească. Singurii oameni aflaţi atunci la capătul 
promontoriului erau doamna Paulina Barnett, Ihomas 
Black, locotenentul şi sergentul. 

De la incidentul cu eclipsa, călătoarea nu mai scosese un 
cuvânt. Privea întrebător la Jasper Hobson care parcă se 
ferea de ochii ei. Pe faţa curajoasei femei se citea mai mult 
surpriză decât nelinişte. Oare înţelesese? Explicaţia îi sărise 
în ochi ca şi locotenentului Hobson? Cunoştea situaţia, şi 
firea ei practică întrevăzuse consecinţele? Oricum ar fi fost, 
ea rămăsese tăcută, sprijinindu-se de Madge care-i 
înconjura talia cu braţul. Cât despre astronom, se plimba 
încoace şi-ncolo. Nu putea sta locului. Dădea din mâini, şi le 
frângea şi apoi le lăsa să cadă... Exclamaţii de desperare îi 
scăpau de pe buze. Ridica pumnul spre Soare, îl privea în 
faţă, cu riscul de a-şi pierde vederea! 

În sfârşit, după câteva minute, frământarea sa se calmă. 
Simţi că va putea vorbi şi cu braţele încrucişate, cu ochi 


scăpărători, cu faţa furioasă şi fruntea amenințătoare, veni 
să se proţăpească în faţa locotenentului Hobson. 

— Şi-acum, între noi doi, strigă el, între noi doi, domnule 
agent al Companiei Golfului Hudson! 

Aceste vorbe, acest ton şi această atitudine semănau vădit 
cu o provocare. Jasper Hobson nu voi să se oprească din 
mers şi se mulţumi să-l privească pe sărmanul om, a cărui 
imensă dezamăgire o înţelegea. 

— Domnule Hobson, zise Thomas Black cu mânie greu 
stăpânită în glas, îmi veţi spune, vă rog, ce-nseamnă asta? 
Este o înşelătorie săvârşită de dumneavoastră? În acest caz, 
ea va avea consecinţe mai presus de persoana mea şi s-ar 
putea să aveţi motive să regretaţi ce-aţi făcut. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule Black? Întrebă liniştit 
Jasper Hobson. 

— Vreau să zic, domnule, reluă astronomul, că v-aţi 
angajat să conduceţi detaşamentul dumneavoastră la limita 
paralelei 70... 

— Sau dincolo de această latitudine, răspunse Jasper 
Hobson. 

— Dincolo, domnule? Exclamă Thomas Black. Şi ce aveam 
eu de făcut dincolo? Pentru a observa eclipsa totală de 
soare, nu trebuia să mă depărtez de linia curbei circulare 
care delimita, în această parte a Americii engleze, a 70-a 
paralelă, şi iată-ne cu 3 grade mai sus! 

— Ei bine domnule Black, răspunse Jasper Hobson cu 
glasul cel mai liniştit cu putinţă, ne-am înşelat, asta-i tot. 

— Asta-i tot! Exclamă astronomul, pe care calmul 
locotenentului îl scotea din fire. 

— Vă voi atrage dealtfel atenţia, reluă Jasper Hobson, că, 
dacă m-am înşelat, dumneavoastră aţi împărtăşit eroarea 
mea, dumneavoastră, domnule Black, căci la sosirea 
noastră la capul Bathurst, împreună, dumneavoastră, cu 
instrumentele dumneavoastră şi eu, cu ale mele, am 
calculat poziţia locului. Nu mă puteţi deci face responsabil 


de o eroare de observaţie pe care aţi comis-o şi 
dumneavoastră! 

Cu acest răspuns, Thomas Black fu redus la tăcere şi, cu 
toată furia sa, nu ştiu ce să mai răspundă. Nu avea nici o 
scuză admisibilă. Dacă a existat vreo greşeală, era şi el 
vinovat. Şi în Europa oamenilor de ştiinţă, la observatorul 
din Greenwich, ce se va spune despre un astronom atât de 
nepriceput, încât să se înşele la stabilirea unei latitudini? 
Un 'Thomas Black să comită o eroare de trei grade 
măsurând înălţimea Soarelui şi încă în condiţiile cele mai 
favorabile? Când determinarea exactă a paralelei trebuia 
să-i permită observarea unei eclipse totale, în condițiuni 
care nu se vor mai repeta vreme îndelungată! Thomas 
Black era un savant dezonorat! 

— Dar cum, exclamă el smulgându-şi din nou părul din 
cap, cum am putut să mă înşel astfel? Atunci nu mai ştiu să 
mânuiesc un sextant! Nu mai ştiu să calculez un unghi! 
Sunt deci orb! Dacă este aşa, nu-mi mai rămâne decât să 
mă arunc de pe înălţimea acestui promontoriu, cu capul în 
jos... 

— Domnule Black, zise atunci Jasper Hobson cu voce 
gravă, nu vă învinuiți, n-aţi comis nici o greşeală de 
observaţie, nu vă puteţi reproşa nimic! 

— Atunci numai dumneavoastră... 

— Nici eu nu sunt mai vinovat decât dumneavoastră, 
domnule Black. Vă rog să mă ascultați şi vă rog şi pe 
dumneavoastră, doamnă, adăugă întorcându-se către 
doamna Paulina Barnett, şi pe dumneavoastră Madge, şi pe 
dumneata, sergent Long. Nu vă cer decât un singur lucru, 
să păstraţi cel mai strict secret asupra celor auzite. Este 
inutil să-i îngrozim, să-i aducem poate la desperare pe 
tovarăşii noştri de iernare. 

Doamna Paulina Barnett, tovarăşa sa, sergentul şi Thomas 
Black se apropiară de locotenent. Ei nu răspunseră, dar 
consimţiră tacit să păstreze secretul asupra celor ce li se va 
spune. 


— Prieteni, zise Jasper Hobson, când, acum un an, ajunşi 
în acest punct al Americii engleze, am calculat poziţia 
capului Bathurst, acest cap se afla situat exact pe paralela 
70, şi dacă acum el se găseşte dincolo de paralela 72, deci 
cu trei grade mai la nord, este din cauză că a derivat. 

— Derivat! Exclamă Thomas Black. Asta s-o crezi 
dumneata, domnule! De când poate un cap să deriveze? 

— Acest lucru este totuşi adevărat, domnule Black, 
răspunse grav locotenentul Hobson. Toată peninsula 
Victoria nu mai este decât o insulă de gheaţă. Cutremurul a 
rupt-o de litoralul american şi acum e târâtă de unul din 
curentele puternice ale Arcticii. 

— Încotro? Întrebă sergentul Long. 

— Unde vrea soarta, răspunse Jasper Hobson. Tovarăşii 
locotenentului rămaseră tăcuţi. Privirile lor se îndreptară 
fără voie spre sud, dincolo de vastele câmpii, spre locul 
istmului rupt; dar, de unde se aflau, în afară de porţiunea 
dinspre nord, nu puteau să zărească orizontul mării care 
acum îi înconjura din toate părţile. În cazul când capul 
Bathurst ar fi fost mai înalt cu câteva sute de picioare peste 
nivelul oceanului, perimetrul teritoriului pe care se aflau le- 
ar fi apărut în faţa ochilor şi ar fi văzut că se transformase 
în insulă. 

O vie emoție le strânse inima la imaginea fortului 
Esperance şi a locuitorilor săi târâţi departe de orice 
pământ şi deveniți împreună cu el jucăria vânturilor şi a 
valurilor. 

— Astfel, deci, domnule Hobson, zise atunci doamna 
Paulina Barnett, astfel se lămuresc toate curiozităţile 
inexplicabile ce le-aţi observat pe acest teritoriu? 

— Da, doamnă, răspunse locotenentul, totul se explică. 
Peninsula Victoria, acum insulă, pe care o credeam şi pe 
care trebuia s-o credem fixată ferm pe baza sa, nu era 
decât un mare sloi, legat de secole de continentul american. 
Încetul cu încetul, vântul a aruncat pe el pământ, nisip şi a 
adus seminţele arborilor şi muşchiului. Norii i-au dat apa 


dulce a lacului şi a micului râu. Vegetaţia l-a transformat. 
Dar sub lac, sub stratul de pământ, sub nisip, sub picioarele 
noastre, există un sloi de gheaţă care pluteşte pe mare în 
virtutea greutăţii lui specifice. Da! Este un sloi cel care ne 
poartă şi iată de ce, de când ne aflăm pe el, n-am găsit pe 
suprafaţa sa nici o stâncă, nici măcar o pietricică. Iată de ce 
malurile sale erau atât de perpendicular tăiate, de ce, când 
am săpat capcana pentru reni, gheaţa a apărut la 10 
picioare adâncime, de ce, în fine, mareea era aproape nulă 
pe litoral, pentru că insula se ridica şi cobora odată cu 
fluxul şi refluxul. 

— 'Toate se explică, într-adevăr, domnule Hobson, răspunse 
doamna Paulina Barnett, şi presentimentele dumneavoastră 
nu v-au înşelat. Vă voi întreba totuşi, privitor la aceste 
maree, inexistente acum, de ce se simțeau încă, destul de 
slab, e adevărat, când am sosit la capul Bathurst? 

— Tocmai, doamnă, răspunse locotenentul Hobson, pentru 
că, la sosirea noastră, peninsula se ţinea încă de continentul 
american, prin istmul ei flexibil. Opunea astfel o anumită 
rezistenţă fluxului şi pe litoralul său de nord suprafaţa 
apelor se ridica cu aproximativ două picioare, în loc de cele 
douăzeci cu care trebuia să crească faţă de etiajl. Dar, 
după ce s-a produs ruptura din cauza cutremurului, din 
moment ce insula, liberă complet, a putut să urce şi să 
coboare cu fluxul şi refluxul, mareea a devenit nulă, ceea ce 
am constatat împreună acum câteva zile, când a fost Lună 
nouă! 

Thomas Black, cu toată justificata sa desperare, ascultase 
cu deosebit interes explicaţiile lui Jasper Hobson. 
Concluziile locotenentului trebuie că i-au părut foarte 
logice, dar, furios că un fenomen atât de rar şi de 
neaşteptat, atât de „absurd” - cum spuse el - s-a produs 
pentru a-l face să-şi rateze eclipsa, nu mai scoase nici un 
cuvânt şi rămase posomorât şi - ca să zicem aşa - foarte 
ruşinat. 


— Sărmanul domn Black, grăi atunci doamna Paulina 
Barnett, trebuie să recunoaştem că nici un astronom, de 
când lumea, nu s-a văzut expus la o asemenea întâmplare 
neplăcută! 

— În tot cazul, doamnă, răspunse Jasper Hobson, nu este 
deloc vina noastră. Nu ni se va putea reproşa nimic nici 
mie, nici dumneavoastră. Natura a făcut totul, ea este 
singura vinovată! Cutremurul a rupt legătura care ţinea 
peninsula de continent şi suntem acum, în mod vădit, pe o 
insulă plutitoare. Asta explică de asemenea de ce animalele 
cu blană şi altele, aflate ca şi noi prizoniere pe această 
insulă, sunt atât de numeroase în jurul fortului! 

— Şi totodată, de ce, spuse Madge, nu s-au arătat în 
timpul sezonului de vară acei concurenţi de a căror 
prezenţă vă temeaţi, domnule Hobson! 

1 Linia la care ajunge apa mării la reflux. 

— Şi de ce, adăugă sergentul, detaşamentul trimis de 
căpitanul Craventy n-a putut ajunge până la capul Bathurst! 
— Şi de ce, în fine, zise doamna Paulina Barnett privind în 
ochii locotenentului, trebuie să renunţ la orice speranţă, cel 

puţin pentru acest an, dea mă întoarce în Europa! 

Călătoarea făcu această ultimă remarcă cu un glas care 
dovedea că se împăcase cu soarta ei cu mai multă 
înţelepciune decât s-ar fi putut crede. Părea resemnată în 
faţa acestei situaţii ciudate care, fără îndoială, îi rezerva o 
serie de întâmplări interesante. Dealtfel, dacă ar fi fost 
deznădăjduită, dacă toţi tovarăşii ei s-ar fi plâns sau s-ar fi 
revoltat, puteau să împiedice ceea ce se petrecuse? Puteau 
să oprească cursa insulei rătăcitoare? Puteau ei, printr-o 
manevră oarecare, s-o unească din nou cu continentul? Nu! 
Fortul Esperance era în voia soartei. Trebuiau deci să se 
supună acesteia. 

Capitolul II. Unde se găseau. 

Noua şi neprevăzuta situaţie în care se aflau angajaţii 
Companiei trebuia studiată cu toată atenţia şi Jasper 
Hobson vru să facă acest lucru, cercetând harta cu propriii 


lui ochi. Dar nu putea să calculeze decât a doua zi 
longitudinea insulei Victoria - numele îi fu păstrat - tot aşa 
cum îi fusese stabilită latitudinea. Pentru a se face acest 
calcul, era necesar să se ia înălţimea soarelui înainte şi 
după-amiază şi să se măsoare unghiurile orare. 

La ora două noaptea, locotenentul Hobson şi Thomas 
Black măsurară cu sextantul înălţimea Soarelui deasupra 
orizontului. A doua zi voiau, la 10 dimineaţa, să facă aceeaşi 
operaţiune, pentru a deduce, din cele două înălţimi, 
longitudinea punctului pe care-l ocupa insula pe Oceanul 
polar. 

Dar nu coborâră imediat la fort şi discuţia continuă destulă 
vreme între Jasper Hobson, astronom, sergent, doamna 
Paulina Barnett şi Madge. Aceasta din urmă nu se gândea 
deloc la sine, fiind cu totul resemnată în faţa soartei, Pe 
stăpâna ei, pe „fiica ei, Paulina”, nu putea s-o privească însă 
fără emoție, închipuindu-şi încercările şi poate catastrofele 
pe care i le rezerva viitorul. Madge era gata să-şi sacrifice 
viaţa pentru Paulina, dar acest sacrificiu ar putea-o oare 
salva pe cea pe care o iubea mai mult decât orice pe lume? 
În tot cazul, ştia că doamna Paulina Barnett nu era femeia 
care să se lase doborâtă. Acest suflet curajos privea fără 
teamă viitorul în faţă, şi trebuie spus că nici nu avea încă 
motive de desperare. 

Într-adevăr nu exista o primejdie iminentă pentru 
locuitorii fortului Esperance, şi totul te făcea chiar să crezi 
că o catastrofa va putea fi evitată. Asta şi explică desluşit 
tovarăşilor săi Jasper Hobson. Două pericole amenințau 
insula plutitoare în largul continentului american, numai 
două: 

Sau va fi antrenată de curenţii mării libere până la acele 
înalte latitudini polare, de unde nu se mai întoarce nimeni. 

Sau curenţii o vor duce spre sud, poate prin strâmtoarea 
Behring, până în Oceanul Pacific. 

În primul caz, oamenii prinşi de gheţuri, opriţi de banchiza 
de nestrăbătut, nemaiavând nici o cale de comunicaţie cu 


semenii lor, vor pieri de frig sau de foame în pustietăţile 
hiperboreene. 

În al doilea caz, insula Victoria, împinsă de curenţi până în 
apele mai calde ale Pacificului, se va topi încetul cu încetul 
la bază şi se va scufunda sub picioarele celor ce se află pe 
ea. 

În aceste două ipoteze stătea pierzania inevitabilă a 
locotenentului. Jasper Hobson, a tuturor tovarăşilor săi şi a 
factoriei înfiinţate cu preţul atâtor eforturi. 

Dar aceste două pericole se vor ivi, unul sau altul? Nu. 
Probabil că nu. Într-adevăr, sezonul de vară era foarte 
înaintat. Înainte de trei luni, marea va îngheţa datorită 
primelor geruri venite de la Pol. Câmpia de gheaţă va 
cuprinde toată întinderea ei şi cu ajutorul săniilor vor putea 
ajunge la pământul cel mai apropiat, fie în America rusă, 
dacă insula se va deplasa spre est, fie pe coasta Asiei dacă, 
din contră, se va deplasa spre vest. 

— Căci, adăugă Jasper Hobson, noi nu suntem stăpâni pe 
insula noastră plutitoare. Neputând ridica pânzele ca pe un 
vapor, nu-i putem imprima nici o direcţie. Unde ne va duce, 
acolo vom merge. 

Argumentele locotenentului Hobson, foarte clare, foarte 
precise, fură acceptate fără cârtire. Era sigur că marile 
geruri ale iernii vor prinde insula Victoria de marele câmp 
de gheaţă şi era probabil chiar că nu va mai deriva nici prea 
mult spre nord, nici prea mult spre sud. Şi câteva sute de 
mile de străbătut pe câmpia de gheaţă nu erau făcute să-i 
sperie pe aceşti oameni curajoşi şi hotărâți, obişnuiţi cu 
clima polară şi cu lungile drumuri în ţinuturile arctice. 

Ar fi fost, ce-i drept, nevoiţi să părăsească fortul 
Esperance, obiectul tuturor eforturilor lor, să piardă 
roadele atâtor munci duse la bun sfârşit, dar ce să-i faci? 
Factoria stabilită pe acest sol plutitor nu mai putea aduce 
nici un folos Companiei Golfului Hudson. Dealtfel, într-o zi 
sau alta, mai devreme sau mai târziu, scufundarea insulei o 
va târi în fundul oceanului. Trebuia deci părăsită, imediat ce 


împrejurările o vor permite. Singurul lor ghinion, şi 
locotenentul insistă în special asupra acestui punct, ar fi 
fost ca timp de opt sau nouă săptămâni, înainte de îngheţul 
mării arctice, insula Victoria să fie antrenată prea la nord 
sau prea la sud. În povestirile exploratorilor se pomenesc 
exemple despre derivări care s-au produs pe mari distanţe, 
fără să poată fi împiedicate. 

Totul depindea deci de curenţii necunoscuţi de la intrarea 
în strâmtoarea Behring, şi era important să se stabilească 
cu atenţie direcţia lor pe harta Oceanului arctic. Jasper 
Hobson poseda o asemenea hartă şi o rugă pe doamna 
Paulina Barnett, pe Madge, pe astronom şi pe sergent să-l 
urmeze în camera sa; dar, înainte de a părăsi vârful capului 
Bathurst, le recomandă încă o dată păstrarea celui mai 
strict secret asupra situaţiei actuale. 

— Situaţia nu este atât de desperată pe cât pare, adăugă 
el, şi, în consecinţă, găsesc inutil să-i tulburăm pe tovarăşii 
noştri, care nu vor face poate ca noi deosebirea între ce 
poate să iasă bine sau rău. 

— Totuşi, spuse doamna Paulina Barnett, n-ar fi prudent să 
se construiască de pe acum o ambarcaţiune destul de mare, 
ca să încăpem cu toţii şi care să poată rezista pe mare în 
timpul unei traversări de câteva sute de mile? 

— Ar fi prudent, într-adevăr, răspunse locotenentul, şi o 
vom face. Voi născoci un pretext pentru a începe lucrarea 
fără întârziere şi voi da ordinele de rigoare meşterului 
dulgher pentru ca să se apuce de construirea unei 
ambarcaţiuni solide. Dar consider că nu trebuie să 
recurgem la acest fel de a ne repatria decât în cel mai rău 
caz. Important este să nu ne găsim pe insulă în momentul 
dislocării gheţurilor, şi vom face tot ce va fi posibil ca să 
ajungem pe jos până la continent, imediat ce oceanul va 
îngheţa în sezonul de iarnă. 

Era într-adevăr cel mai bine să procedeze astfel. Le 
trebuiau cel puţin trei luni pentru a construi o 
ambarcaţiune de 30 până la 35 de tone, şi până când va fi 


gata nu va mai fi de nici un folos, căci marea nu va mai fi 
liberă. Dar dacă atunci locotenentul va putea să-şi 
repatrieze micuța colonie călăuzind-o peste câmpul de 
gheaţă până la continent, ar fi un deznodământ fericit, căci 
a îmbarca toată lumea în momentul dezgheţului înseamnă o 
aventură foarte primejdioasă. Pe drept cuvânt, deci, Jasper 
Hobson socotea construirea ambarcaţiunii ca o ultimă 
soluţie şi părerea sa fu împărtăşită de toţi. 

Ei îi promiseră din nou locotenentului Hobson, cel mai în 
măsură să aprecieze situaţia, că vor păstra secretul, şi 
câteva minute mai târziu, după ce părăsiră capul Bathurst, 
cele două femei şi cei trei bărbaţi se găseau în jurul mesei 
din marea sală a fortului Esperance, care era goală, căci 
ceilalţi erau ocupați pe-afară. 

Locotenentul aduse o excelentă hartă a curenților 
atmosferici şi oceanici şi se procedă la un studiu amănunţit 
al acelei părţi a Oceanului glacial care se întindea de la 
capul Bathurst până la strâmtoarea Behring. 

Două curente principale străbat aceste regiuni 
primejdioase aflate între Cercul Polar şi zona puţin 
cunoscută denumită, de la îndrăzneață descoperire a lui 
Mac Clure, „trecerea de nord-vest” - cel puţin observaţiile 
hidrografice nu arată altele. 

Unul poartă numele de curentul Kamceatka. După ce ia 
naştere în largul peninsulei cu acelaşi nume, merge de-a 
lungul coastei asiatice şi trece prin strâmtoarea Behring, 
ajungând la Capul Oriental, vârf înaintat al ţării ciuccilor. 
Direcţia sa generală de la sud la nord se schimbă brusc la 
aproximativ 600 de mile dincolo de strâmtoare şi el se 
îndreaptă direct spre est, aproape paralel cu trecerea lui 
Mac Clure, pe care tinde s-o facă practicabilă cele câteva 
luni ale sezonului cald. 

Celălalt curent, numit curentul Behring, merge în sens 
contrar. După ce o ia pe lângă coasta americană de la est la 
vest, la cel mult la 100 mile de litoral, vine, ca să zicem aşa, 
să se ciocnească cu curentul Kamceatka, la intrarea în 


strâmtoare, apoi, coborând spre sud şi apropiindu-se de 
America rusă, sfârşeşte prin a se sparge în marea Behring, 
de digul circular al insulelor Aleutine. 

Această hartă arăta foarte exact suma observaţiilor 
nautice cele mai recente. Se putea deci avea încredere în 
ea. 

Jasper Hobson o examină cu atenţie înainte de a se 
pronunţa. Apoi, după ce-şi trecu mâna peste frunte, ca şi 
cum voia să alunge un presentiment supărător, spuse: 

— Trebuie să sperăm, prieteni, că fatalitatea nu ne va târi 
până în acele regiuni depărtate. Insula noastră plutitoare ar 
risca să nu se mai întoarcă de-acolo niciodată. 

— Şi de ce, domnule Hobson? Întrebă repede doamna 
Barnett. 

— De ce, doamnă? Răspunse locotenentul. Priviţi bine 
această parte a Oceanului arctic. Doi curenţi, primejdioşi 
pentru noi, merg în sens invers. În punctul unde se 
întâlnesc, insula ar fi cu siguranţă imobilizată, şi la mare 
distanţă de orice fel de pământ. În acest punct precis va fi 
prinsă de gheţuri în timpul sezonului rece şi, când 
dezgheţul se va produce, sau va urma curentul Kamceatka, 
până în mijlocul regiunilor pierdute din nord-vest, sau va 
suferi influenţa curentului Behring şi va merge să se 
scufunde în adâncimile Pacificului. 

— Aşa ceva nu se va întâmpla, domnule locotenent, zise 
Madge cu adâncă încredințare. 

— Dar, reluă doamna Paulina Barnett, nu-mi pot închipui 
în ce parte a mării polare plutim în acest moment, căci nu 
văd în largul capului Bathurst decât periculosul curent 
Kamceatka, iar acesta merge spre nord-vest. Nu este de 
temut că ne-a prins în cursul său şi că facem acum drumul 
spre teritoriile Georgiei septentrionale? 

— Nu cred, răspunse Jasper Hobson, după un moment de 
gândire. 

— De ce n-ar fi astfel? 


— Pentru că acest curent este rapid, doamnă, şi dacă l-am 
fi urmat de trei luni, am fi zărit acum vreo coastă oarecare - 
ceea ce nu se întâmplă. 

— Atunci unde credeţi că ne găsim? Întrebă călătoarea. 

— Fără îndoială, răspunse Hobson, că între curentul 
Kamceatka şi litoral, probabil într-un fel de bulboană uriaşă 
care trebuie să existe de când insula s-a rupt de coastă. 

— Acest lucru nu-i posibil, domnule Hobson, răspunse 
prompt doamna Paulina Barnett. 

— Nu-i posibil? Repetă locotenentul. Şi de ce doamnă? 

— Pentru că insula Victoria, prinsă într-un vârtej şi în 
consecinţă fără o direcţie fixă, ar fi fost supusă desigur unei 
oarecare mişcări de rotaţie. Şi de vreme ce orientarea sa 
nu s-a schimbat de trei luni, înseamnă că situaţia nu este 
asta. 

— Aveţi dreptate, doamnă, răspunse Jasper Hobson. 
Înţelegeţi perfect asemenea chestiuni şi n-am nimic de 
răspuns la observaţia dumneavoastră - decât dacă nu 
cumva există totuşi vreun curent necunoscut care să nu 
figureze încă pe această hartă. Într-adevăr, această 
nesiguranţă este groaznică. Aş vrea să vină mai repede ziua 
de mâine pentru a fi definitiv lămurit care-i poziţia insulei. 

— Ziua de mâine va sosi, răspunse Madge. 

Nu le mai rămânea decât să aştepte. Se despărţiră. 
Fiecare îşi reluă ocupațiile obişnuite. Sergentul Long îi 
preveni pe tovarăşii săi că plecarea la fortul Reliance, fixată 
pentru a doua zi, nu va mai avea loc. El le spuse că, dacă 
stai să te gândeşti, sezonul rece era prea înaintat pentru a 
le permite să ajungă la destinaţie înaintea marilor geruri, 
că astronomul se decisese să mai rămână o iarnă pentru a- 
şi completa observaţiile meteorologice, că aprovizionarea 
fortului Esperance nu era indispensabilă etc. 

— Lucruri care nu-i prea preocupau pe aceşti bravi 
oameni. 

Locotenentul Hobson făcu o recomandare specială 
vânătorilor de a cruța animalele cu blană, de care nu aveau 


nevoie acum, şi de a se ocupa de vânatul comestibil, pentru 
a reînnoi rezervele factoriei. Le interzise de asemenea să se 
depărteze de fort mai mult de două mile, nevoind ca 
Marbre, Sabine sau alţi vânători să se găsească deodată în 
faţa unui orizont de mare acolo unde exista acum câteva 
luni istmul care unea peninsula Victoria cu continentul 
american. Dispariţia limbii înguste de pământ le-ar fi 
dezvăluit, într-adevăr, situaţia creată. 

Această zi îi păru nesfârşită locotenentului Hobson. El se 
duse de câteva ori la vârful capului Bathurst, singur sau 
însoţit de doamna Paulina Barnett. Călătoarea, cu sufletul 
oţelit, nu se speriase deloc. Viitorul nu-i părea foarte 
primejdios. Ea glumi chiar, spunându-i lui Jasper Hobson că 
insula plutitoare care-i purta era poate adevăratul vehicul 
menit să-i ducă la Polul Nord! Cu un curent favorabil, de ce 
nu s-ar ajunge la acest punct inaccesibil al globului? 
Locotenentul Hobson clătina din cap ascultând-o pe 
tovarăşa sa susţinându-şi teoria, fără să piardă din ochi 
orizontul, şi tot căuta în depărtare vreo fâşie de pământ 
cunoscut sau necunoscut. Dar cerul şi apa se confundau pe 
o mare linie circulară a cărei netezime n-o întrerupea nimic 
- ceea ce-i întări lui Jasper Hobson convingerea că insula 
Victoria deriva mai degrabă spre vest decât în orice altă 
direcţie. 

— Domnule Hobson, întrebă doamna Paulina Barnett, nu 
aveţi intenţia să faceţi ocolul insulei noastre cât mai curând 
posibil? 

— Da, doamnă, răspunse locotenentul Hobson. Îndată ce-i 
voi stabili poziţia, voi proceda la cercetarea formei şi a 
întinderii ei. Este o măsură indispensabilă pentru a aprecia 
modificările ce s-ar putea produce în viitor. Mai mult ca 
sigur însă că s-a rupt chiar la istm şi, în consecinţă, întreaga 
peninsulă s-a transformat în insulă din cauza acestei falii. 

— Curios este destinul nostru, domnule Hobson! Reluă 
doamna Paulina Barnett. Alţii revin din călătoriile lor după 
ce au adăugat câteva pământuri noi contigentului 


geografic. Noi, din contră, îl vom fi micşorat, ştergând de pe 
hartă pretinsa peninsulă Victoria. 

A doua zi, la 18 iulie, ora 10 dimineaţa, pe un cer senin, 
Jasper Hobson făcu o măsurătoare clară a înălţimii soarelui. 
Apoi, calculând în cifre acest rezultat ca şi pe cel de ieri, 
determină matematic longitudinea locului. 

În timpul operaţiei, astronomul nici măcar nu apăru. El 
stătea îmbufnat în camera sa, ca un copil mare ce era, 
dealtfel, în afară de viaţa ştiinţifică. 

Insula se găsea atunci la 157*37' longitudine, la vest de 
meridianul Greenwich. Latitudinea obţinută în ajun la 
amiază, după eclipsă, era, cum se ştie, de 73*7'20”. 

Punctul obţinut fu reportat pe hartă, în prezenţa doamnei 
Paulina Barnett şi a sergentului Long. Treceau cu toţii 
printr-un moment de mare nelinişte. lată care fu rezultatul 
punctării pe hartă: în acest moment, insula plutitoare era 
dusă spre vest, aşa cum prevăzuse locotenentul Hobson, 
dar un curent nemarcat, un curent necunoscut în 
hidrografia acestor coaste, o antrena în mod evident spre 
strâmtoarea Behring. Îi pândeau primejdiile presimţite de 
Jasper Hobson, dacă înainte de sosirea iernii insula Victoria 
nu era readusă spre litoral. 

— Dar la ce distanţă, exact, suntem de continentul 
american? Întrebă călătoarea. Acum asta-i problema cea 
mai importantă. 

Jasper Hobson luă compasul şi măsură cu grijă cea mai 
îngustă porţiune de mare de pe hartă între litoral şi 
paralela 73. 

— Suntem în prezent la mai mult de 250 mile de capătul 
de nord al Americii ruse, formată de capul Barrow, 
răspunse el. 

— Ar trebui atunci să ştim cu câte mile a derivat insula de 
la poziţia ocupată altădată de capul Bathurst, zise sergentul 
Long. 

— Cu cel puţin 700 de mile, răspunse Jasper Hobson după 
ce consultă din nou harta. 


— Şi aproximativ la ce epocă se poate admite că a început 
deriva? 

— Fără îndoială, pe la sfârşitul lunii aprilie, răspunse 
locotenentul Hobson. La acea epocă, într-adevăr, câmpia de 
gheaţă s-a dezagregat şi ghețarii, pe care soarele nu-i 
topise, au fost antrenați spre nord. Se poate deci admite că 
insula Victoria, solicitată de acest curent paralel cu litoralul, 
e în derivă spre vest de aproximativ trei luni, ceea ce ar da 
o medie de nouă până la zece mile pe zi. 

— Nu este o viteză considerabilă? Întrebă doamna Paulina 
Barnett. 

— Într-adevăr, considerabilă, răspunse Jasper Hobson, şi 
vă închipuiţi până unde am mai putea fi antrenați în timpul 
celor două luni de vară care vor mai lăsa liberă această 
parte a Oceanului arctic! 

Locotenentul, doamna Paulina Barnett şi sergentul Long 
rămaseră tăcuţi timp de câteva momente. Ochii lor nu 
părăseau harta acestor regiuni polare, care se apărau cu 
atâta îndârjire de cercetările omului şi către care vor fi 
mânaţi în mod irezistibil! 

— În actuala situaţie nu este nimic de făcut, nimic de 
încercat? Întrebă călătoarea. 

— Nimic, doamnă, răspunse locotenentul Hobson, nimic. 
Trebuie aşteptat, trebuie să chemăm din tot sufletul iarna 
arctică, atât de des şi pe drept cuvânt temută de navigatori, 
care numai ea ne poate salva. larna înseamnă gheaţă, 
doamnă, şi gheaţa este ancora noastră de salvare, ancora 
noastră de îndurare, singura care poate opri mersul insulei 
plutitoare. 

Capitolul III. Înconjurul insulei. 

Începând din această zi locotenentul decise să calculeze 
poziţia insulei aşa cum se procedează pe un vas, adică de 
câte ori starea atmosferică făcea această operaţie posibilă. 
Insula Victoria nu era oare de-acum încolo o corabie 
dezorientată, rătăcind la întâmplare, fără pânze şi fără 
cârmă? 


A doua zi după stabilirea poziţiei, Jasper Hobson constată 
că insula, fără să-şi fi schimbat direcţia pe latitudine, se mai 
deplasase cu câteva mile spre vest. Dulgherului Mac Napi 
se dădu ordinul să purceadă la construirea unei mari 
ambarcaţiuni. Jasper Hobson motivă că voia, în vara 
viitoare, să facă o recunoaştere a litoralului până-n America 
rusă. Dulgherul, fără să mai pună întrebări, se ocupă de 
alegerea lemnului şi instală şantierul pe malul de la poalele 
capului Bathurst, pentru a putea să lanseze cu uşurinţă 
nava la mare. 

În aceeaşi zi, locotenentul Hobson ar fi vrut să-şi pună în 
aplicare planul de a face o recunoaştere a teritoriului pe 
care el şi tovarăşii săi se găseau acum izolaţi. Schimbări 
considerabile puteau să survină în configuraţia acestei 
insule de gheaţă expusă influenţei temperaturii variabile a 
apelor şi era important să determine forma ei actuală, 
suprafaţa şi chiar grosimea în diverse părţi ale ei. Blocul 
unde se produsese ruptura, care era foarte probabil istmul, 
trebuia cercetat cu grijă şi pe acea spărtură încă nouă se 
vor putea poate distinge straturile de gheaţă şi de pământ 
care constituiau soiul insulei. 

Dar cerul se înnoură brusc şi după-amiază se dezlănţui o 
puternică vijelie însoţită de o negură deasă. Curând 
văzduhul se întunecă, ploua cu găleata şi o grindină mare 
duruia pe acoperişul casei, ba se auziră chiar câteva tunete 
îndepărtate, fenomen care se întâmplă rareori la latitudini 
atât de înalte. 

Locotenentul Hobson trebui să amâne cercetarea şi să 
aştepte ca furia elementelor să se potolească. Dar în zilele 
de 20, 21 şi 22 iulie, starea timpului nu se schimbă. 
Puternica furtună nu se potoli, cerul era întunecat şi 
valurile izbeau malurile cu un vuiet asurzitor. Puhoaie de 
apă se prăvăleau asupra capului Bathurst şi veneau cu 
atâta furie, încât te puteai teme că-l vor sfărâma, rezistenţa 
sa fiind acum atât de problematică, deoarece nu era decât o 
aglomerare de pământ şi nisip, fără bază sigură. 


Ambarcaţiile expuse în larg pe aceste groaznice furtuni 
erau de plâns. Dar insula plutitoare nu era zdruncinată de 
clocotul apelor şi masa ei enormă o făcea să nu resimtă 
mânia oceanului. 

În timpul nopţii de 22 spre 23 iulie, furtuna se linişti 
deodată. Un vânt tare din nord-est goni spre orizont 
ultimele neguri. Barometrul se urcase cu câteva linii şi 
condiţiile atmosferice părură favorabile locotenentului 
Hobson pentru a întreprinde înconjurul insulei. 

Doamna Paulina Barnett şi sergentul Long urmau să-l 
însoţească în această recunoaştere. Era vorba să lipsească 
una până la două zile, ceea ce nu putea să-i mire pe 
locuitorii fortului şi li se pregăti în consecinţă o anumită 
cantitate de carne uscată, pesmeţi şi câteva sticle de rachiu, 
care să nu îngreuneze prea mult tolbele exploratorilor. 
Zilele erau lungi şi soarele nu părăsea orizontul decât timp 
de câteva ore. 

Nu era de temut nici o întâlnire cu vreun animal sălbatic. 
Urşii, mânaţi de instinct, păreau să fi părăsit insula Victoria 
încă de când mai era peninsulă. Totuşi, din prevedere, 
Jasper Hobson, sergentul şi doamna Paulina Barnett luară 
cu ei puştile. În plus, locotenentul şi subofiţerul aveau la ei 
toporiştile şi cuţitele de spart gheaţa, care nu părăsesc 
niciodată pe călătorul din regiunile polare. 

În timpul absenței locotenentului Hobson şi a sergentului 
Long, comanda fortului revenea în mod ierarhic caporalului 
Joliffe, adică nevestei sale, şi Jasper Hobson ştia că se poate 
bizui pe ea. Cât despre Thomas Black, nu te mai puteai 
aştepta la nimic de le el, nici măcar să se alăture 
drumeţilor. Totuşi astronomul promise să supravegheze cu 
grijă ţinuturile din nord în timpul absenței locotenentului şi 
să noteze schimbările ce s-ar putea produce, fie pe mare, 
fie în orientarea insulei. 

Doamna Paulina Barnett încercase să-l facă mai rezonabil 
pe sărmanul savant, dar el nu vru să ştie de nimic. 


Considera, nu fără dreptate, că natura îl înşelase, şi jurase 
că nu i-o va ierta niciodată. 

După ce-şi luară rămas bun, strângând mâna tuturor, 
doamna Paulina Barnett şi cei doi tovarăşi ai ei părăsiră 
fortul, ieşiră pe poartă şi, îndreptându-se spre vest, urmară 
curba alungită formată de litoral de la capul Bathurst până 
la capul Eschimos. 

Era ora 8 dimineaţa. Razele oblice ale soarelui trezeau 
coasta împungând-o cu sulițe roşietice. Hula se liniştea 
încetul cu încetul. Păsările gonite de furtună, ptarmigani, 
garii, pufini, petreli, reveniseră cu miile. Cârduri de rațe se 
grăbeau să ajungă pe malurile lacului Bathurst, alergând în 
neştire spre oalele doamnei Joliffe. Câţiva iepuri polari, 
jderi, ondatre, hermine se ridicau din faţa călătorilor şi 
fugeau fără prea mare grabă. Animalele căutau probabil 
societatea omului, având şi ele presentimentul unui pericol 
comun. 

— Ştiu bine că marea le înconjoară, zise Jasper Hobson, şi 
că nu mai pot părăsi această insulă! 

— Rozătoarele, iepurii sau alte specii, întrebă doamna 
Paulina Barnett, nu au obiceiul ca înaintea iernii să caute la 
sud o climă mai dulce? 

— Da, doamnă, răspunse Jasper Hobson, dar de data 
aceasta, deoarece nu pot fugi peste câmpiile de gheaţă, vor 
trebui să rămână pe insulă ca şi noi şi este de aşteptat ca, în 
timpul iernii, cea mai mare parte să moară de foame sau de 
frig. 

— Vreau să cred, zise sergentul, că aceste animale ne vor 
servi drept hrană şi este un noroc pentru colonie că n-au 
avut instinctul să fugă înainte de ruptura istmului. 

— Dar păsările ne vor părăsi, desigur? Întrebă doamna 
Paulina Barnett. 

— Da, doamnă, răspunse Jasper Hobson. Toate aceste 
exemplare de zburătoare vor fugi la primele semne ale 
frigului. Ele pot traversa mari distanţe fără să obosească şi, 
mai fericite ca noi, vor şti cum să găsească uscatul. 


— Ei bine, de ce nu ne-ar servi ca mesageri? Întrebă 
călătoarea. 

— Este o idee, doamnă, o idee excelentă, zise locotenentul 
Hobson. Nimic nu ne va împiedica să prindem câteva sute 
din aceste păsări şi să le atârnăm de gât o hârtie în care să 
arătăm situaţia insulei. Ross, în 1848, a încercat înaintea 
noastră, printr-un mijloc asemănător, să-i înştiinţeze pe 
supraviețuitorii expediției Franklin de prezenţa în mările 
polare a navelor sale, Entreprise şi Investigator. El captură 
în capcane câteva sute de vulpi albe, le puse la gât câte un 
inel de aramă pe care erau gravate datele necesare, apoi le 
dădu drumul în toate direcţiile. 

— Poate că unii dintre mesageri au căzut în mâinile 
naufragiaţilor? Zise doamna Paulina Barnett. 

— Poate, răspunse Jasper Hobson. În orice caz, îmi 
amintesc că una din aceste vulpi fu prinsă la bătrâneţe de 
căpitanul Hatteras în timpul călătoriei sale de explorare, şi 
această vulpe mai purta la gât un inel pe jumătate uzat, 
înfundat în blana ei albă. Cât despre noi, ceea ce nu putem 
face cu patrupedele, vom face cu păsările! 

Tot vorbind astfel şi făurind planuri de viitor, cei doi 
exploratori şi tovarăşa lor mergeau pe litoralul insulei. Ei 
nu observară nici un fel de schimbare. Erau tot aceleaşi 
maluri foarte abrupte, acoperite de pământ şi nisip, dar 
aceste maluri nu arătau nici o surpare nouă care să fi putut 
naşte supoziţia că perimetrul insulei s-a modificat de 
curând. Totuşi era de temut ca imensul sloi, traversând 
curente mai calde, să se topească la bază şi să se subţieze, 
ipoteză care pe drept cuvânt îl neliniştea pe Jasper Hobson. 

La ora 11 dimineaţa, exploratorii parcurseseră cele opt 
mile care separau capul Bathurst de capul Eschimos. Ei 
regăsiră în acest punct urmele aşezării ocupate de familia 
lui Kalumah. Din colibele de zăpadă nu mai rămăsese 
desigur nici urmă; dar cenuşa rece şi oasele de focă erau o 
dovadă a trecerii eschimoşilor. 


Doamna Paulina Barnett, Jasper Hobson şi sergentul Long 
se opriră în acest loc, având intenţia să petreacă scurta 
noapte la Golful Morselor, unde socoteau că vor ajunge 
câteva ore mai târziu. Luară masa aşezaţi pe uşoara 
ridicătură a terenului, acoperită de o iarbă rară şi firavă. 
Înaintea ochilor lor se desfăşura frumosul orizont al mării, 
care apărea foarte clar în depărtare. Nici o pânză, nici un 
iceberg nu anima acest imens pustiu al apelor. 

— Oare aţi fi foarte surprins, domnule Hobson, întrebă 
doamna Paulina Barnett, dacă o corabie s-ar arăta în faţa 
noastră în acest moment? 

— Foarte surprins, nu, doamnă, răspunse locotenentul 
Hobson, dar aş fi surprins în mod plăcut, o mărturisesc. În 
timpul sezonului de vară, nu rareori balenierele din 
Behring ajung până la aceste latitudini, mai ales de când 
Oceanul arctic a ajuns eleşteul caşaloţilor şi balenelor. Dar 
suntem în 23 iulie şi vara este pe sfârşite. 'Ioată flotila de 
pescuit se găseşte, fără îndoială, în acest moment, în golful 
Kotzebue, la intrarea în strâmtoare. Vânătorii de balene se 
tem, pe drept cuvânt, de surprizele mării arctice. Le e frică 
de gheţuri şi au grijă să nu fie prinşi între ele. Dar tocmai 
aceşti icebergi, aceşti ice-streams, această banchiză de care 
se tem atât, noi le dorim şi le aşteptăm! 

— Vor veni, domnule locotenent, răspunse sergentul Long, 
să avem răbdare şi înainte de două luni valurile largului nu 
vor mai bate capul Eschimos. 

— Capul Eschimos! Zise surâzând doamna Paulina 
Barnett, dar acest nume, această denumire, ca şi toate 
celelalte pe care le-am dat noi golfurilor şi promontoriilor 
peninsulei sunt poate puţin nelalocul lor! Am pierdut până 
acum portul Barnett, Paulina-River, cine ştie dacă Golful 
Morselor sau capul Eschimos nu vor dispare şi ele rând pe 
rând? 

— Vor dispare, doamnă, răspunse Jasper Hobson, şi după 
ele întreaga insulă Victoria; pentru că nimic nu o mai ţine 
legată de continent, este fatal condamnată la pieire. Acest 


rezultat este inevitabil şi ne-am străduit degeaba să creăm 
nomenclaturi geografice! Dar, în orice caz, denumirile 
noastre n-au fost încă însuşite de Societatea regală, şi 
onorabilul domn Roderick Murchison2 nu va avea de şters 
nici un nume de pe hărţile sale. 

— Ba da, unul singur! Zise Long. 

— Care? Întrebă Jasper Hobson. 

— Capul Bathurst! Răspunse sergentul. 

— Într-adevăr, ai dreptate, capul Bathurst trebuie şters 
acum din cartografia polară! 

Două ore de odihnă fură suficiente exploratorilor. La unu 
după-masă, ei se hotărâră să-şi continue cercetarea. 

În momentul plecării, Jasper Hobson aruncă de pe 
înălţimea capului Eschimos o ultimă privire mării 
înconjurătoare. Apoi, nevăzând nimic care să-i fi putut 
atrage atenţia, cobori şi se îndreptă spre doamna Paulina 
Barnett care-l aştepta lângă sergent. 

— Doamnă, întrebă el, n-aţi uitat, cred, familia de indigeni 
pe care am întâlnit-o chiar aici, câtva timp înainte de 
sfârşitul iernii? 

— Nu, domnule Hobson, răspunse călătoarea, şi am 
păstrat o foarte frumoasă amintire despre buna şi tânăra 
Kalumah. A promis chiar că va veni să ne vadă la fortul 
Esperance, promisiune pe care acuma nu o va mai putea 
îndeplini. Dar cu ce ocazie îmi puneţi această întrebare? 

— Pentru că-mi vine în minte un fapt, doamnă, un fapt 
căruia nu i-am dat nici o importanţă atunci şi care acum mi 
se pare izbitor. 

— Ce fapt? 

— Vă aduceţi aminte de mirarea şi îngrijorarea pe care 
eschimoşii au arătat-o văzând că am înfiinţat o factorie la 
poalele capului Bathurst? 

2 Preşedintele Societăţii în acea perioadă (Nota ed. 
Franceze). 

— Desigur, domnule Hobson. 


— Ei bine, zise locotenentul Hobson, acum îmi explic de ce 
au clătinat atunci din cap. Aceşti eschimoşi, prin tradiţie, 
experienţă, în fine dintr-o cauză oarecare, cunosc natura şi 
originea peninsulei Victoria. Ştiau că nu am clădit pe un 
teren solid. Dar, fără îndoială, lucrurile stând aşa de secole, 
nu credeau într-o primejdie iminentă şi iată de ce nu au dat 
lămuriri într-un fel mai categoric. 

— Aşa trebuie să fie, domnule Hobson, răspunse doamna 
Paulina Barnett, dar Kalumah cu siguranţă că nu cunoştea 
bănuielile tovarăşilor săi, căci, dacă ar fi ştiut, sărmana 
copilă n-ar fi pregetat să ni le împărtăşească. 

În această privinţă locotenentul Hobson fu cu totul de 
părerea doamnei Paulina Barnett. 

— Trebuie să recunoaştem că este o mare fatalitate, zise 
atunci sergentul, ca noi să fi venit să ne instalăm pe această 
peninsulă, tocmai în perioada când ea se detaşa de 
continent pentru a pluti pe apele mării! Căci, în definitiv, 
domnule locotenent, de multă, foarte multă vreme, lucrurile 
erau în această stare. Cred că de secole! 

— Poţi spune de mii şi mii de ani, sergent Long, răspunse 
Jasper Hobson. Gândiţi-vă că pământul vegetal pe care 
călcăm în acest moment a fost adus de vânturi bucăţică cu 
bucăţică şi nisipul a zburat până aici grăunte cu grăunte! 
Gândiţi-vă cât timp a trebuit acestor seminţe de brad, 
mesteacăn şi arbatus pentru a încolţi şi a deveni copăcei şi 
arbori! Poate că acest sloi care ne poartă s-a format şi s-a 
sudat cu continentul încă înainte de apariţia omului pe 
pământ! 

— Ei bine, exclamă sergentul Long, ar fi putut să mai 
aştepte câteva secole înainte de a porni în derivă sloiul ăsta 
năbădăios! Ne-ar fi scutit de multe griji şi, poate, de multe 
primejdii! 

Cu această cugetare înţeleaptă a sergentului Long 
conversaţia se încheie şi o porniră iar la drum. 

De la capul Eschimos până la Golful Morselor, coasta o lua 
aproximativ de la nord spre sud de-a lungul meridianului 


127. În urmă se putea vedea la o distanţă de 4-5 mile 
extremitatea ascuţită a lacului, care reflecta razele soarelui, 
şi puţin mai încolo ultimele coline împădurite încadrându-i 
apele cu frunzişul lor verde. Câteva acvile-ţipătoare treceau 
prin aer cu mari fâlfâiri de aripi. Numeroase animale cu 
blană - jderi, vizoni, hermine - pitite în dosul movilitelor de 
nisip sau ascunse între tufele pipernicite de arbatus şi sălcii 
îi priveau pe călători. Păreau să înţeleagă că n-aveau a se 
teme de glonte. Jasper Hobson zări şi câţiva castori 
rătăcind la întâmplare, foarte dezorientaţi, desigur, de la 
dispariţia micului râu. Fără căsuțe unde să se adăpostească, 
fără cursul de apă unde să-şi clădească aşezarea, erau 
destinaţi să piară de frig îndată ce vor veni gerurile iernii. 
Sergentul Long văzu şi o haită de lupi care fugea peste 
câmpie. 

Se putea deci crede că toate animalele menajeriei polare 
rămăseseră închise pe insula plutitoare, şi carnivorele, când 
iarna le va înfometa - pentru că nu vor putea să plece să-şi 
caute hrana în locuri cu clima mai caldă -: vor deveni 
desigur primejdioase pentru oaspeţii fortului Esperance. 

Numai urşii polari - şi asta nu era de regretat - păreau să 
lipsească din fauna insulei. Totuşi, sergentului i se păruse că 
zărise nedesluşit, în spatele unui pâlc de mesteceni, o masă 
albă, enormă, care se mişca încet; dar după un examen mai 
atent înclină să creadă că s-a înşelat. 

Această parte a litoralului de lângă Golful Morselor era în 
general puţin ridicată deasupra nivelului mării. Câteva părţi 
din el erau scăldate de ape şi ultimele coame de valuri se 
rostogoleau spumegând pe suprafaţa lui, cum ar fi făcut-o 
pe o plajă. Era de temut ca în această parte a insulei solul 
să se fi lăsat numai de puţin timp, dar lipseau punctele de 
reper încât n-aveai cum să recunoşti această modificare şi 
să judeci ce importanţă are. Jasper Hobson regretă că nu a 
pus semne, înainte de plecarea sa, în împrejurimile capului 
Bathurst, care i-ar fi permis să stabilească diferitele surpări 


sau prăbuşiri ale litoralului. Îşi promise să ia aceste măsuri 
de prevedere la întoarcerea sa. 

Aceste cercetări, se înţelege, nu îngăduiau nici 
locotenentului, nici sergentului şi nici călătoarei să meargă 
repede. Ei se opreau deseori, examinau solul, se uitau dacă 
malul nu-i gata să se crape. Câteodată exploratorii fură 
nevoiţi să înainteze până la o jumătate de milă în interiorul 
insulei. În anumite locuri, sergentul avu grijă să înfigă 
ramuri de salcie sau mesteacăn, care trebuiau să servească 
pe viitor de jaloane, mai ales pe terenuri afundate mai 
adânc şi a căror rezistenţă părea mai problematică. Vor fi 
mai uşor de văzut atunci schimbările ce ar surveni. 

Între timp înaintau, şi pe la ora 3 după-amiază Golful 
Morselor se găsea la nu mai mult de 3 mile spre sud. Jasper 
Hobson putu să-i arate încă de pe acum doamnei Paulina 
Barnett modificarea produsă de ruptura istmului, 
modificare, dealtfel, foarte importantă. 

Altădată orizontul dinspre sud-vest era barat de o lungă 
linie a coastei, uşor rotunjită, formând litoralul marelui golf 
Liverpool. Acum o linie de apă închidea zarea. Continentul 
dispăruse. Insula Victoria se termina printr-un cot brusc în 
locul unde se făcuse probabil ruptura. Ştiau că, dacă ar 
depăşi acest cot, imensul ocean le-ar apărea în faţa ochilor, 
scăldând partea meridională a insulei pe toată această linie, 
solidă altădată, care se întindea de la Golful Morselor la 
golful Washburn. Doamna Paulina Barnett nu luă cunoştinţă 
de noul aspect al insulei fără o oarecare emoție. Deşi se 
aşteptase la acest lucru, inima îi bătea foarte tare. Căută 
din ochi continentul care lipsea la orizont, acest continent 
care acum se găsea la mai mult de 200 de mile în urmă, şi 
îşi dădu seama că nu va mai putea pune piciorul pe 
pământul american. Pentru toţi cei care au inima simţitoare 
- şi n-are rost 

9 9 o să mai insistăm - trebuie spus că Jasper Hobson şi 
chiar sergentul Long împărtăşiră emoția tovarăşei lor. 


Toţi grăbiră pasul, pentru a ajunge la unghiul brusc care 
mai închidea încă priveliştea din sud. Solul urca puţin în 
această parte a litoralului. Stratul de pământ şi nisip era 
mai gros, ceea ce se explica prin apropierea mai mare a 
acestei părţi de adevăratul continent, altădată învecinat cu 
insula, cu care alcătuia acelaşi teritoriu. Grosimea crustei 
de gheaţă şi a stratului de pământ în punctul de îmbinare, 
sporind probabil în fiecare secol, arăta de ce istmul putuse 
rezista, atâta timp cât un fenomen geologic nu provocase 
ruptura. Cutremurul din 8 ianuarie nu zguduise decât 
continentul american, dar zdruncinătura fusese suficientă 
ca să despartă peninsula, lăsată acum în voia valurilor. 

În fine, la ora patru, cotul fu atins. Golful Morselor, format 
de o scobitură în pământul ferm, nu mai exista. El rămăsese 
ataşat de continent. 

— Pe legea mea, îi zise cu voce gravă sergentul Long 
călătoarei, aţi avut noroc că nu l-am numit golful Paulina 
Barnett! 

— Într-adevăr, răspunse doamna Paulina Barnett, şi încep 
să cred că sunt o naşă care poartă ghinion nomenclaturii 
geografice! 

Capitolul IV. Tabăra de noapte. 

Aşadar, Jasper Hobson nu se înşelase asupra punctului de 
ruptură. Istmul cedase la trepidaţiile cutremurului. Nici 
urmă de continent american, nici de faleze sau de vulcani în 
vestul insulei. Peste tot, numai marea. Cotul format la sud- 
vestul insulei de desprinderea sloiului alcătuia acum un cap 
destul de ascuţit, care, erodat de ape mai calde, expus la 
toate izbiturile, nu putea desigur să scape de o distrugere 
apropiată. 

Exploratorii îşi reluară deci mersul pe lângă linia frântă 
care se prelungea cu una aproape dreaptă ce se întindea de 
la vest spre est. Spărtura era netedă, parcă ar fi fost făcută 
cu un instrument tăios. În anumite părţi se putea observa 
cum era alcătuit solul. Acest mal râpos, jumătate gheaţă şi 
jumătate pământ şi nisip, ieşea din apă cu vreo zece 


picioare. Era foarte abrupt, fără taluz şi, în câteva porţiuni, 
straturile mai noi dovedeau surpări recente. Sergentul 
Long le arătă chiar două sau trei bucăţi de gheaţă care, 
detaşate de mal, începuseră să se topească în largul mării. 
Se putea simţi cum, când valurile izbeau ţărmul, apa mai 
caldă rodea mai uşor malul nou pe care vremea încă nu-l 
acoperise, ca pe restul litoralului, cu un fel de tencuială de 
gheaţă şi nisip. De aceea situaţia nu era deloc liniştitoare. 

Doamna Paulina Barnett, locotenentul Hobson şi sergentul 
Long, înainte de a se odihni, voiră să termine cercetarea 
muchiei meridionale a insulei. Soarele, urmând un arc 
foarte alungit, nu avea să apună înainte de ora unsprezece 
seara şi deci nu le lipsea lumina zilei. Discul strălucitor se 
târa încet pe orizontul de vest, şi razele sale oblice 
proiectau înaintea paşilor umbrele uriaşe ale exploratorilor. 
În anumite momente discuţia între ei se însufleţea, apoi 
urmau lungi tăceri, fiecare privind marea şi gândind la ce-l 
aştepta. 

Intenţia lui Jasper Hobson era să poposească noaptea în 
golful Washburn. Ajuns în acest punct, el va fi parcurs 18 
mile, adică, dacă ipotezele sale erau juste, jumătate din 
drumul său circular. Apoi. După câteva ore de odihnă, când 
însoţitoarei sale îi va fi trecut oboseala, aveau să se-ntoarcă, 
luând-o pe malul occidental, spre fortul Esperance. 


Nici un incident nu marcă cercetarea acestui nou litoral, 
aflat între Golful Morselor şi golful Washburn. La ora 7 
seara, Jasper Hobson ajunsese la locul ce-l alesese pentru 
popas. În această parte, aceeaşi modificare. Din golful 
Washburn nu mai rămăsese decât curba alungită, formată 
de coasta insulei, care, mai înainte, mărginea golful la nord. 
Ea se întindea neschimbată până la acel cap numit capul 
Michel, pe o lungime de şapte mile. Această parte a insulei 
părea a nu fi suferit deloc de pe urma rupturii istmului. 
Păduricile de pini şi mesteceni, care se găseau puţin mai 
departe, erau înfrunzite şi verzi în această epocă a anului. 
Se mai putea vedea o mulţime de animale cu blană 
zburdând pe câmpie. 

Doamna Paulina Barnett şi cei doi tovarăşi de drum se 
opriră în acest loc. Dacă la nord vederea le era închisă, cel 
puţin la sud puteau cuprinde cu privirea jumătate din 
orizont. Soarele mergea pe un cerc atât de întins, încât 
razele sale, oprite de relieful mai înalt dinspre vest, nu mai 
puteau ajunge până la malurile golfului Washburn. Dar nu 
cădea noaptea, nici măcar nu venise amurgul, pentru că 
astrul strălucitor nu dispăruse încă. 

— Domnule locotenent, spuse atunci sergentul Long pe 
tonul cel mai serios din lume, dacă, prin miracol, un clopot 
ar bate în acest moment, ce credeţi că ar vesti? 

— Ora cinei, sergent, răspunse Jasper Hobson. Cred, 
doamnă, că sunteţi de aceeaşi părere? 

— Desigur, răspunse călătoarea, şi pentru că nu avem 
decât să ne aşezăm pentru a lua masa, haideţi să ne 
aşezăm. lată un covor de muşchi - puţin uzat, trebuie s-o 
spunem - dar pe care providenţa pare să-l fi întins pentru 
noi anume. 

Tolba cu provizii fu deschisă. Carne uscată, un pateu de 
iepure, luat din cămara doamnei Joliffe, şi câţiva pesmeţi 
alcătuiau o cină destul de sărăcăcioasă. 

Un sfert de oră mai târziu, când terminară masa, Jasper 
Hobson se întoarse la cotul de sud-est al insulei, în timp ce 


doamna Paulina Barnett rămase la poalele unui brad 
pipernicit, pe jumătate fără crengi, iar sergentul Long 
pregătea tabăra de noapte. 

Locotenentul Hobson voia să examineze structura sloiului 
care alcătuia insula şi să cerceteze, dacă era posibil, modul 
său de formare. Un mic taluz produs de o surpare îi 
permise să coboare până la nivelul mării, şi de-acolo putu să 
vadă zidul neted al litoralului. 

În acest loc, solul se ridica abia cu trei picioare deasupra 
apei. El se compunea în partea sa superioară dintr-un strat 
foarte subţire de pământ şi nisip, amestecat cu praf de 
scoici sfărâmate. Partea sa inferioară era alcătuită dintr-o 
gheaţă compactă, de tăria metalului, care purta humusul 
insulei. 

Acest strat de gheaţă nu depăşea nivelul mării decât cu un 
singur picior. Se vedeau perfect, pe tăietura făcută recent, 
straturile care divizau uniform câmpul de gheaţă. Erau 
orizontale şi păreau să indice că îngheţurile succesive care 
le formaseră avuseseră loc în ape relativ liniştite. Se ştie că 
procesul de congelare se produce începând cu partea 
superioară a lichidelor; apoi, dacă frigul se înteţeşte, 
grosimea carapacei solide se măreşte de sus în jos. Cel 
puţin aşa se întâmplă în ape liniştite. Din contră, în apele 
curgătoare, s-a observat că gheţurile se formează mai întâi 
jos, iar apoi urcă spre suprafaţă. 

Dar acest sloi, bază a insulei Victoria, nu încăpea nici o 
îndoială că nu putuse să se formeze pe malul continentului 
american decât în ape liniştite. Congelarea sa se făcuse, în 
mod evident, în partea superioară şi logic era deci ca 
dezgheţul să înceapă în partea sa inferioară. Sloiul se va 
subţia, când va fi topit de ape mai calde, şi atunci nivelul 
general al insulei va cobori cu tot atâta cât se dizolvase, în 
raport cu suprafaţa mării. Aici sta marea primejdie. 

Jasper Hobson, cum s-a spus, observase că partea 
îngheţată a insulei, adică sloiul propriu-zis, nu se ridica 
decât cu un picior deasupra nivelului mării. Dar se ştie că 


patru cincimi dintr-un sloi plutitor se află în apă. Un câmp 
de gheaţă, un iceberg, dacă are mărimea de un picior 
deasupra apei, înseamnă că alte patru sunt dedesubt. 
Totuşi, trebuie spus că, după modul lor de formare sau 
origina lor, densitatea, saudacă vreţi - greutatea specifică a 
sloiurilor plutitoare este diferită. Cele provenite din apa 
mării, poroase şi opace, de nuanţă verde sau albastră, după 
razele luminoase care le străbat, sunt mai uşoare decât 
sloiurile formate în apă dulce. Suprafaţa lor se ridică deci 
ceva mai mult deasupra nivelului oceanului. Or, era sigur că 
baza insulei Victoria era un sloi format din apă de mare. 
Deci, luând în considerare toate condiţiile, Jasper Hobson 
ajunse la concluzia că, ţinând seama de greutatea stratului 
mineral şi vegetal care acoperea marele sloi, grosimea sub 
nivelul mării trebuia să fie de aproximativ 4-5 picioare. Cât 
despre diferitele forme de relief ale insulei, ele desigur nu 
erau alcătuite decât din pământul sau nisipul aflat la 
suprafaţă şi trebuia admis că, în general, insula nu se afla 
sub apă la o adâncime mai mare decât de cel mult cinci 
picioare. 

Această constatare îl îngrijoră foarte mult pe Jasper 
Hobson. Numai cinci picioare! Chiar şi fără a mai ţine 
seama de topirea posibilă a câmpului de gheaţă, oare cea 
mai mică izbitură nu putea să provoace o ruptură la 
suprafaţa ei? O mare agitată pe timp de furtună nu putea 
duce la dislocarea câmpului de gheaţă şi la desfacerea în 
sloiuri mai mici, ca apoi să-l descompună complet? Ah! 
Iarna, frigul, coloana de mercur îngheţată în termometru, 
iată ceea ce-şi dorea din tot sufletul locotenentul Hobson! 
Numai frigul înspăimântător al regiunilor polare, gerul unei 
ierni arctice puteau să consolideze, să îngroaşe baza insulei 
şi în acelaşi timp să restabilească o Cale de comunicaţie 
între ea şi continent. 

Locotenentul Hobson reveni la locul popasului. Sergentul 
Long se ocupa să pregătească un culcuş, căci nu avea 
intenţia să petreacă noaptea sub cerul liber, lucru cu care 


călătoarea s-ar fi mulţumit. Îi spuse lui Jasper Hobson că 
intenţiona să sape în sol o căsuţă de gheaţă destul de largă 
ca să încapă trei persoane, un fel de „snow-house” care i-ar 
apăra foarte bine de frigul nopţii. 

— În ţara eschimoşilor, zise el, nimic nu este mai înţelept 
decât să te porţi ca un eschimos. 

Jasper Hobson încuviinţă, dar recomandă sergentului său 
să nu sape prea adânc în solul de gheaţă, care nu măsura 
probabil mai mult de 5 picioare. 

Sergentul Long se apucă de lucru. Cu toporul şi cuțitul de 
tăiat gheaţă, dădu curând la o parte pământul şi săpă un fel 
de culoar puţin înclinat care ducea direct la sloi. Apoi 
începu să scobească această masă sfărâmicioasă, pe care 
nisipul şi pământul o acopereau de multe secole. 

Nu era nevoie de mai mult de o oră pentru a scobi acest 
adăpost subteran, sau mai degrabă această vizuină cu 
pereţi de gheaţă, foarte bună pentru a păstra căldura şi a le 
servi în consecinţă de locuinţă pentru cele câteva ore ale 
nopții. 

În timp ce sergentul Long lucra ca o furnică, locotenentul 
Hobson, venind lângă doamna Paulina Barnett, îi comunică 
rezultatul cercetărilor sale asupra alcătuirii fizice a insulei 
Victoria. El nu-i ascunse temerile pe care această cercetare 
le isca în sufletul lui. Grosimea mică a sloiului trebuia, după 
părerea lui, să provoace în scurt timp crăpături la 
suprafaţă, apoi rupturi imposibil de prevăzut şi prin urmare 
cu neputinţă de evitat. Insula plutitoare putea în orice 
moment să se scufunde încetul cu încetul din cauza 
schimbărilor de greutate specifică, sau să se desfacă în mici 
insule mai mult sau mai puţin numeroase, a căror dăinuire 
ar fi desigur foarte trecătoare. Concluzia sa fu că, atât cât 
va fi posibil, locuitorii fortului Esperance nu trebuiau să se 
îndepărteze de factorie şi să rămână strânşi la un loc 
pentru a avea împreună aceleaşi şanse de scăpare. 

Jasper Hobson ajunsese la acest punct al relatărilor sale, 
când se auziră ţipete. El şi doamna Paulina Barnett se 


sculară imediat. Priviră în jurul lor spre desiş, spre câmpie, 
spre mare. 

Nimeni. 

Totuşi strigătele se auzeau mai tare. 

— Sergentul! Sergentul! Zise Jasper Hobson. 

Şi, urmat de doamna Paulina Barnett, alergă spre locul de 
popas. Abia ajunseră la deschizătura căsuţei de zăpadă şi-l 
zăriră pe sergentul Long atârnând cu ambele mâini 
încleştate pe cuțitul pe care-l înfipsese într-un perete de 
gheaţă şi strigând cât îl ţinea gura, dar cu cel mai mare 
sânge rece. Nu i se mai vedeau decât capul şi braţele. În 
timp ce săpa, solul îngheţat îi fugise deodată de sub 
picioare şi căzuse în apă până la brâu. Jasper Hobson îi zise 
atât: 

— 'Ţine-te bine! 

Şi culcându-se pe crestătură, ajunse la marginea găurii. 
Apoi întinse mâna sergentului care, sigur de acest punct de 
sprijin, reuşi să iasă din groapă. 

— Vai de mine! Sergent Long, exclamă doamna Paulina 
Barnett, ce-aţi păţit? 

— Doamnă, răspunse Long, scuturându-se ca un câine ud, 
gheaţa s-a rupt sub picioarele mele şi am făcut fără voie o 
baie. 

— Dar, întrebă Jasper Hobson, n-ai ţinut seama de 
recomandarea mea să nu sapi prea adânc sub stratul de 
pământ? 

— Se poate, domnule locotenent? Puteţi vedea că abia am 
tăiat 15 degete în solul de gheaţă. Însă e posibil să existe 
dedesubt o umflătură, să se fi făcut acolo un fel de cavernă. 
Gheaţa nu se sprijinea pe apă şi am trecut prin ea ca printr- 
un plafon care crapă. Dacă nu m-aş fi agăţat de cuţit, aş fi 
ajuns prosteşte sub insulă şi asta ar fi fost destul de 
neplăcut, nu-i aşa, doamnă? 

— Foarte neplăcut, bravule sergent! Răspunse călătoarea 
întinzând mâna vrednicului om. 


Explicaţia dată de sergentul Long era exactă. În acel loc, 
dintr-o cauză oarecare, fără îndoială în urma pătrunderii 
aerului, gheaţa făcuse un fel de boltă peste apă şi, în 
consecinţă, suprafaţa sa foarte subţire, subţiată şi de cuțitul 
de gheaţă, nu a întârziat să se rupă sub greutatea 
sergentului. Acest fenomen care, fără îndoială, exista şi în 
alte părţi ale icefeld-ului, nu era prea liniştitor. Unde puteai 
fi sigur că pui piciorul pe un teren solid? Solul nu putea să 
cedeze la orice pas sub greutatea ta? Şi când te gândeai că 
sub acest strat subţire de pământ şi gheaţă se căscau 
hăurile Oceanului, ce inimă nu s-ar fi strâns, oricât de 
vitează ar fi fost? 

Între timp, sergentul Long, sinchisindu-se prea puţin de 
baia făcută, voi să reia în altă parte munca sa de miner. Dar, 
de data aceasta, doamna Paulina Barnett nu consimţi cu 
nici un preţ. O noapte petrecută sub cerul liber nu o speria. 
Adăpostul pe care li-l va da crângul apropiat va fi suficient 
pentru ea şi tovarăşii săi şi se opuse categoric ca sergentul 
Long să-şi reînceapă lucrul. Acesta trebui să se resemneze 
şi să se supună. 

Tabăra fu deci mutată la o sută de picioare depărtare de 
litoral, pe o colină mică unde crescuseră câteva pâlcuri de 
pini şi de mesteceni, a căror desime, desigur, nu merita 
numele de crâng. Un foc viu din crengi uscate fu aprins la 
zece noaptea, în momentul când soarele atinsese marginile 
orizontului, sub care urma să dispară pentru câteva ore. 

Sergentul Long nu pierdu prilejul să-şi usuce picioarele. 
Jasper Hobson stătu de vorbă cu el până când amurgul 
înlocui lumina zilei. Doamna Paulina Barnett lua din când în 
când parte la discuţie şi încerca să-i risipească 
locotenentului gândurile mohorâte. Această frumoasă 
noapte, foarte înstelată la zenit, ca toate nopţile polare, era 
dealtfel prielnică liniştirii spiritului. Vântul foşnea printre 
brazi. Marea părea să doarmă pe litoral. Un val foarte lin 
abia unduia suprafaţa ei şi venea să moară fără zgomot pe 
liziera insulei. Nici un țipăt de pasăre în văzduh, nici un 


urlet de animal pe câmpie. Câteva trosnituri ale 
trunchiurilor de brazi care împrăştiau jerbe de răşină, apoi, 
la anumite intervale, frânturile vocilor care se pierdeau în 
spaţiu, doar ele tulburau şi făceau minunată această tăcere 
a nopţii. 

— Cine-ar putea crede, zise doamna Paulina Barnett, că 
suntem astfel purtaţi pe suprafaţa Oceanului! Într-adevăr, 
domnule Hobson, îmi trebuie un anumit efort pentru a-mi 
da seama de adevăr, căci această mare pare absolut 
nemişcată şi totuşi ne duce cu o forţă irezistibilă. 

— Da, doamnă, răspunse Jasper Hobson, şi aş mărturisi că 
dacă puntea vehiculului nostru ar fi solidă şi carena n-ar 
trebui mai devreme sau mai târziu să dispară, iar coca n-ar 
fi gata să se crape de la o zi la alta şi, în sfârşit, dacă aş şti 
încotro mă duce, mi-ar face plăcere să plutesc astfel pe 
Ocean. 

— Într-adevăr, domnule Hobson, reluă călătoarea, există 
un mijloc de locomoţie mai plăcut decât al nostru? Nu 
simţim că ne mişcăm. Insula noastră are exact aceeaşi 
viteză ca şi curentul care o duce. Nu este acelaşi fenomen 
ca acela care se petrece cu un balon în aer? Apoi, ce 
plăcere ar fi să poţi călători astfel cu casa ta, cu grădina, cu 
parcul şi chiar cu ţara ta! O insulă rătăcitoare, dar mă 
gândesc la o adevărată insulă cu o bază solidă, care să nu 
se poată scufunda, ar fi realmente cel mai confortabil şi 
miraculos vehicul pe care ţi l-ai putea imagina. S-au făurit 
grădini suspendate, nu? De ce, într-o zi, nu s-ar realiza 
parcuri plutitoare care să ne ducă în toate colţurile lumii? 
Mărimea lor le-ar face absolut insensibile la hulă. N-ar avea 
să se teamă de furtuni. Poate chiar vânturi prielnice le-ar 
putea umfla pânzele mari cu care ar fi înzestrate. Apoi, ce 
minune de vegetaţie ar încânta ochii pasagerilor, când din 
zonele temperate ar trece în zonele tropicale! Îmi închipui 
chiar că nişte cârmaci pricepuţi, buni cunoscători ai 
curenților, ar şti să se menţină la latitudinile alese de ei şi să 
se bucure de primăveri veşnice! 


Jasper Hobson nu putu decât să surâdă la reveriile 
entuziastei Paulina Barnett. Îndrăzneaţa femeie se lăsa 
purtată cu atâta graţie pe aripile închipuirii, încât semăna 
foarte bine cu insula Victoria care mergea, fără să trădeze 
în nici un fel secretul drumului ei! Desigur, dată fiind 
situaţia, n-aveai de ce să te plângi de acest fel ciudat de a 
străbate mările, dar cu condiţia ca insula să nu fie în pericol 
să se topească şi să se scufunde în hăuri în orice clipă. 

Noaptea trecu. Dormiră câteva ore. La deşteptare 
mâncară şi fiecare găsi masa foarte gustoasă. Îşi 
dezmorţiră picioarele cam înţepenite de frigul nopţii la un 
foc de mărăcini. La şase dimineaţa, doamna Paulina 
Barnett, Jasper Hobson şi sergentul Long o luară din nou la 
drum. 

Coasta, de la capul Michel până la fostul port Barnett, 
mergea aproape în linie dreaptă de la sud la nord, pe o 
distanţă de circa 11 mile. N-avea nici o particularitate şi 
părea să nu fi suferit deloc după ruptura istmului. Era o 
lizieră în general joasă, puţin ondulată. Sergentul Long, la 
ordinul locotenentului, puse, la oarecare depărtare de 
litoral, câteva repere care să permită mai târziu 
recunoaşterea schimbărilor. 

Locotenentul Hobson dorea pe drept cuvânt să ajungă la 
fortul Esperance în aceeaşi seară. La rândul ei, doamna 
Paulina Barnett se grăbea să-şi revadă prietenii, mai ales 
că, în condiţiile în care se găseau, absenţa şefului factoriei 
nu trebuia să se prelungească. 

Grăbiră deci pasul, tăind drumul pieziş, şi la ora prânzului 
cotiră pe după micul promontoriu care apăra altădată 
portul Barnett împotriva vânturilor de est. 

Din acest punct până la fortul Esperance nu mai erau 
decât vreo 8 mile. Înainte de ora patru după-masă, aceste 
opt mile fură străbătute, şi întoarcerea exploratorilor fu 
salutată de uralele caporalului Joliffe. 

Capitolul V. De la 25 iulie la 20 august. 


Prima grijă a lui Jasper Hobson, sosind la fort, fu să-l 
întrebe pe Thomas Black despre starea micii colonii. Nici o 
schimbare nu se produsese în ultimele 24 de ore. Dar 
insula, aşa cum arătă o observaţie ulterioară, coborâse cu 
un grad în latitudine, adică derivase spre sud, în deplasarea 
ei spre vest. Se găsea atunci în dreptul capului Glaces, o 
mică limbă de pământ a Georgiei occidentale, şi la 200 de 
mile de coasta americană. Viteza curentului, în aceste 
regiuni, părea să nu fie aşa de mare ca în partea orientală a 
mării arctice, dar insula se deplasa continuu şi, spre marea 
îngrijorare a lui Jasper Hobson, se îndrepta spre 
strâmtoarea Behring. Era de-abia 24 iulie şi, dacă da de un 
curent mai rapid, putea în mai puţin de o lună să fie dusă 
prin strâmtoare, până în apele calde ale Pacificului, unde s- 
ar fi topit ca o bucată de zahăr într-un pahar cu apă. 

Doamna Paulina Barnett îi comunică lui Madge rezultatul 
explorării în jurul insulei; îi relată cum erau aşezate 
straturile în partea unde se rupsese istmul, grosimea 
câmpului de gheaţă evaluată la cinci picioare sub nivelul 
mării, întâmplarea cu sergentul Long şi baia sa involuntară 
- în sfârşit, toate cauzele care puteau duce în fiecare 
moment la ruptura sau scufundarea solului. 

Între timp convingerea că sunt în perfectă siguranţă 
domnea în factorie. Acestor oameni vrednici nici nu le-ar fi 
trecut prin gând că fortul Esperance plutea pe un abis şi că 
viaţa locuitorilor lui era în primejdie în fiecare clipă. Timpul 
era frumos, aerul sănătos şi înviorător. Bărbaţi şi femei erau 
care mai de care plini de voie bună şi sănătoşi tun. 
Copilaşul Michel devenea adorabil, începea să facă paşi mici 
prin curtea fortului şi caporalul Joliffe, care se dădea în vânt 
după el, voia să-l înveţe încă de mic să mânuiască puşca şi 
primele reguli ale vieţii de soldat. Ah, dacă doamna Joliffe i- 
ar fi dat un asemenea fecior, ce luptător ar mai fi făcut din 
el! Dar simpatica familie Joliffe nu se înmulţea şi soarta îi 
refuzase până atunci bucuria aceasta pe care o implora 
zilnic. Cât despre soldaţi, nu stăteau degeaba. Mac Nap, 


dulgherului lucrătorii săi, Petersen, Belcher, Garry, Pond şi 
Hope, munceau cu râvnă la construirea corăbiei, 
operaţiune lungă şi anevoioasă care trebuia să dureze 
câteva luni. Dar cum această ambarcaţiune nu putea fi 
utilizată decât în vara viitoare, după dezgheţ, nu 
rămăseseră în urmă, pentru ea, cu lucrările mai urgente 
legate îndeosebi de factorie. Jasper Hobson îi lăsă să le 
ducă la bun sfârşit, ca şi cum fortul avea să dureze veşnic. 
El persista să ţină oamenii într-o necunoaştere totală a 
situaţiei în care se aflau. De mai multe ori, această 
chestiune destul de gravă fusese discutată de cei care 
formau aşa-numitul „stat major” al fortului Esperance. 
Doamna Paulina Barnett şi Madge nu împărtăşeau întru 
totul părerile locotenentului în această privinţă. Li se părea 
că tovarăşii lor, energici şi hotărâți, nu erau oameni care să 
fie cuprinşi de desperare şi că, în orice caz, lovitura ar fi 
mult mai grea când primejdiile vor fi atât de mari, încât nu 
li se va mai putea ascunde adevărul. Dar cu toată 
însemnătatea acestui argument, Jasper Hobson nu cedă şi 
trebuie spus că, în hotărârea sa, fu susţinut de sergentul 
Long. Poate că, la urma urmei, dreptatea era de partea lor, 
ţinând seama că aveau experienţa vieţii şi a oamenilor. 

Astfel, lucrările de întreţinere şi de apărare a fortului 
continuară. Palisada fu întărită cu ţăruşi noi, mai înalţi în 
unele părţi, formând o adevărată linie de apărare. Meşterul 
Mac Nap execută chiar unul din planurile sale la care ţinea 
foarte mult şi pe care şeful coloniei îl aprobă. În colţurile 
mai înaintate înspre lac, ridică două gherete mici şi 
țuguiate care completau construcţia, şi caporalul Joliffe abia 
aştepta să meargă să schimbe santinelele. Toate acestea 
dădeau ansamblului un aspect militar care îl satisfăcea pe 
deplin. 

După ce termină împrejmuirea, Mac Nap îşi aminti de 
gerurile ultimei ierni şi construi un nou hambar pentru 
lemne chiar lipit de partea dreaptă a clădirii principale, în 
aşa fel încât se putea comunica cu această magazie, bine 


închisă, printr-o uşă interioară, fără să fii obligat să treci 
pe-afară. În acest fel, combustibilul va fi totdeauna la 
îndemâna consumatorilor. Pe partea stingă, dulgherul clădi 
o mare sală menită să fie locuinţa soldaţilor, încât se putea 
scoate astfel priciul din sala comună. Această sală rămase 
de-acum înainte numai pentru mese, jocuri şi lucru. Noua 
locuinţă servi de-atunci încolo exclusiv celor trei familii, 
care căpătară camere separate, şi celorlalţi soldaţi ai 
coloniei. Un depozit special pentru blănuri fu de asemenea 
ridicat în spatele casei, lângă magazia de muniții, ceea ce 
lăsa liber tot podul. El fixă căpriorii şi fermele cu scoabe de 
fier, pentru a face faţă oricărei agresiuni. 

Cu ce grijă, cu ce zel, cu ce energie ar fi urmărit altădată 
locotenentul toate aceste detalii ale întreprinderii sale! 
Dacă ar fi clădit pe un teren sigur, cu câtă plăcere ar fi 
privit cum se înălţau în jurul lui aceste locuinţe, hambare şi 
depozite! Şi ce proiect, acum fără rost, îşi făcuse el ca să 
înalțe pe capul Bathurst o construcţie care ar fi asigurat 
securitatea fortului Esperance! Fortul Esperance! Acest 
nume acum îi strângea inima. Capul Bathurst părăsise 
pentru totdeauna continentul american şi fortul Esperance 
s-ar fi putut numi mai bine fortul „Fără speranţă”! 

Aceste diverse lucrări ocupară tot sezonul şi nimeni nu 
stătea cu braţele încrucişate. Construcţia 

9 o 9 ambarcaţiunii mergea bine. După planurile lui Mac 
Nap, trebuia să aibă 30 de tone, şi această capacitate va fi 
suficientă ca să poată, în sezonul de vară, să transporte 
vreo 20 de pasageri, pe o distanţă de câteva sute de mile. 
Dulgherul găsise, din fericire, câteva lemne curbe care îi 
permiseră să aşeze primele cupluri ale navei, şi curând 
etrava şi etamboul, fixate de chilă, se înălţară pe şantierul 
amenajat la poalele capului Bathurst. În timp ce dulgherii 
lucrau cu toporul, ferăstrăul şi tesla, vânătorii vânau 
animalele necesare hranei, reni şi iepuri polari care se 
găseau în număr mare în apropierea factoriei. Locotenentul 
ordonase, dealtfel, lui Sabine şi Marbre să nu se 


îndepărteze, sub motiv că, atâta timp cât întreaga aşezare 
nu va fi terminată, nu voia să lase urme în împrejurimi 
pentru a nu atrage atenţia unor duşmani. Adevărul era că 
Jasper Hobson nu voia să trezească vreo bănuială cu privire 
la schimbările survenite cu peninsula. Într-o zi, când 
Marbre întrebă dacă nu sosise timpul să plece la Golful 
Morselor ca să înceapă vânatul amfibiilor, a căror grăsime 
furniza un combustibil excelent, Jasper Hobson răspunse 
repede: 

— Nu, Marbre, n-are rost. 

Locotenentul Hobson ştia bine că Golful Morselor 
rămăsese cu două sute de mile în urmă spre sud şi că 
amfibiile nu mai veneau pe malurile insulei! Nu trebuie să 
se creadă, o spunem din nou, că Jasper Hobson considera 
că situaţia era desperată. Departe de el un astfel de gând, 
şi de multe ori explicase acest lucru deschis, fie doamnei 
Paulina Barnett, fie sergentului Long. El afirma categoric că 
insula va rezista până în momentul când gerurile iernii vor 
veni, pe de o parte să-i îngroaşe stratul de gheaţă şi, pe de 
alta, să-i oprească mersul. Într-adevăr, după cercetarea 
făcută, Jasper Hobson calculase exact perimetrul noului său 
domeniu. Insula măsura mai mult de patruzeci de mile ca 
circumferinţă3, adică avea o suprafaţă de cel puţin o sută 
patruzeci de mile pătrate. Pentru a lua un termen de 
comparaţie, insula Victoria era puţin mai mare decât insula 
Sf. Elena. Perimetrul îl egala aproape pe cel al Parisului, 
până la linia fortificațiilor. Chiar în cazul când s-ar fi 
desfăcut în bucăţi, fragmentele mai puteau avea o întindere 
mare, care le-ar fi putut face locuibile pentru câtva timp. 

Doamnei Paulina Barnett, care se mira că un sloi poate 
avea o asemenea arie, locotenentul Hobson îi răspunse cu 
observaţiile făcute de navigatorii arctici. Nu rareori Parry, 
Penny, Franklin, străbătând mările polare, întâlniseră 
câmpuri de gheaţă lungi de o sută de mile şi largi de 
cincizeci. Căpitanul Kellet îşi părăsise chiar nava pe un 


icefield care măsura nu mai puţin de trei sute de mile 
pătrate. Ce era în comparaţie cu el insula Victoria? 

Totuşi mărimea ei trebuia să fie suficientă pentru ca să 
reziste până la iarnă, înainte ca baza să-i fie topită de 
curenţii de apă caldă. Jasper Hobson nu avea nici o îndoială 
în această privinţă şi trebuie spus că nu-l supăra decât că 
vedea atâta trudă irosită degeaba, atâtea eforturi inutile, 
atâtea planuri distruse şi că 

3 Aproximativ 52 km sau 13 leghe (Nota ed. Franceze). 

Visul său, la un pas de realizare, se dusese de râpă. Se 
înţelege că nu putea avea nici un interes pentru lucrările 
care se făceau acum. El lăsa lucrurile în voia lor şi asta era 
tot! 

Doamna Paulina Barnett făcea - după expresia cunoscută - 
haz de necaz. Încuraja munca tovarăşilor săi şi chiar 
participa la ea, ca şi cum viitorul era al lor. Astfel, văzând cu 
cât interes se ocupa doamna Joliffe de semănături, o ajuta 
zilnic cu sfaturile ei. Măcrişul şi lingureaua dăduseră o 
recoltă frumoasă, şi asta datorită caporalului care, cu 
gravitatea şi tenacitatea unei sperietori, apăra terenurile 
însămânţate de miile de păsări de tot soiul. Domesticirea 
renilor reuşise foarte bine. Mai multe femele fătaseră şi 
micul Michel fu hrănit în parte cu lapte de ren. Întreaga 
turmă număra vreo treizeci de capete. Aceste animale erau 
trimise la păscut pe pantele acoperite de iarbă ale capului 
Bathurst, şi se făcu şi o mică rezervă de iarbă scurtă şi 
uscată, care creştea pe povârnişuri, pentru nevoile iernii. 
Aceşti reni, foarte uşor de domesticit, se familiarizară 
repede cu oamenii fortului, nu se depărtau de incintă şi 
câţiva fură întrebuinţaţi la trasul săniilor pentru transportul 
de lemne. 

În plus, un anumit număr de reni liberi, care rătăceau în 
împrejurimile factoriei, se lăsau prinşi în capcana săpată la 
mijlocul drumului între fort şi portul Barnett. Ne amintim 
că, anul trecut, capcana servise la capturarea unui urs 
gigantic. În timpul acestui sezon, cel mai adesea cădeau în 


ea reni. Carnea acestora fu sărată, uscată şi conservată 
pentru a servi mai târziu la alimentaţie. Fură prinse cel 
puţin douăzeci din aceste rumegătoare, pe care iarna ar fi 
trebuit curând să le mâne în regiuni mai puţin înalte ca 
latitudine. 

Dar, într-o zi, ca urmare a conformaţiei solului, capcana se 
strică şi la 5 august vânătorul Marbre, întorcându-se la fort 
după ce o cercetase, îl opri pe Jasper Hobson zicându-i cu 
un glas destul de ciudat: 

— Mă întorc de la cercetarea zilnică a capcanei, domnule 
locotenent. 

— Ei bine, Marbre, răspunse Jasper Hobson, sper că astăzi 
ai fost tot aşa de norocos ca şi ieri şi că o pereche de renia 
căzut în groapă. 

— Nu, domnule locotenent... nu... răspunse Marbre cam 
încurcat. 

— Cum? Capcana dumitale n-a furnizat cantitatea ei 
obişnuită de carne? 

— Nu, şi dacă vreun animal ar fi căzut în groapa noastră, 
cu siguranţă că s-ar fi înecat. 

— Înecat! Exclamă locotenentul, privind neliniştit la 
vânător. 

— Da, domnule locotenent, răspunse Marbre, care se uita 
atent la şeful său, groapa este plină cu apă. 

— Bine, răspunse Jasper Hobson, cu tonul unui om care nu 
dă lucrului nici o importanţă, ştii că groapa fusese săpată 
parţial în gheaţă. Pereţii se vor fi topit sub razele soarelui şi 
atunci... 

— Ilertaţi-mă că vă întrerup, domnule locotenent, dar 
această apă nu poate proveni în nici un caz din topirea 
gheții. 

— De ce, Marbre? 

— Pentru că, dacă ar fi aşa, apa ar fi dulce, cum ne-aţi 
explicat cândva, şi iată că, din contră, apa care a umplut 
groapa noastră este sărată! 


Oricât era de stăpân pe sine, Jasper Hobson păli şi nu 
răspunse nimic. 

— Dealtfel, adăugă vânătorul, am vrut să sondez groapa 
pentru a cunoaşte adâncimea apei, şi, spre marea mea 
surpriză, vă mărturisesc, n-am găsit fundul. 

— Ei bine, Marbre, ce vrei? Răspunse repede Jasper 
Hobson. Nu este de mirare. Vreo surpare de teren va fi 
stabilit o comunicaţie între capcană şi mare! Se întâmplă 
câteodată... chiar şi pe terenurile cele mai solide! Aşa că nu 
te nelinişti, bravul meu vânător. Renunţă pentru moment să 
întrebuinţezi capcana cu pricina şi mulţumeşte-te să pui 
altele în împrejurimile fortului. 

Marbre îşi duse mâna la frunte în chip de salut şi făcând 
stânga-mprejur îl părăsi pe locotenent, nu fără a-i arunca o 
privire ciudată. 

Jasper Hobson căzu câteva clipe pe gânduri. Ştirea pe 
care i-o adusese vânătorul Marbre era gravă. Evident că 
fundul gropii, subţiat puţin câte puţin de apele mai calde, 
crăpase şi că partea de jos a capcanei o forma acum 
suprafaţa mării. 

Jasper Hobson se duse să-l caute pe sergentul Long şi îi 
povesti incidentul. Amândoi, fără a fi văzuţi de tovarăşii lor, 
merseră pe mal, la poalele capului Bathurst, în acel punct al 
litoralului unde puseseră semne şi repere. Le cercetară. De 
la ultima explorare, nivelul insulei plutitoare scăzuse cu 
şase degete. 

— Ne scufundăm încetul cu încetul! Murmură sergentul 
Long. Câmpul de gheaţă se macină pe dedesubt! 

— Ah, iarnă, iarnă! Exclamă Jasper Hobson izbind cu 
piciorul în acest sol blestemat. 

Dar nici un semn nu arăta încă apropierea sezonului rece. 
Termometrul se menținea, în medie, la 59* Fahrenheit 
(15*C) şi timp de câteva ore, cât dura noaptea, coloana 
mercurului cobora abia cu 3-4 grade. 

Pregătirile pentru apropiata iernare fură continuate cu 
multă stăruinţă. Nu duceau lipsă de nimic şi, într-adevăr, cu 


toate că fortul Esperance nu fusese reaprovizionat de 
detaşamentul căpitanului Craventy, puteau aştepta cu toată 
liniştea şi siguranţa lungile ore ale nopţii arctice. Numai 
muniţiile trebuiau să le economisească. Din băuturile 
spirtoase, al căror consum era mic, şi din pesmeţi, care nu 
puteau fi înlocuiţi, mai rămăseseră cantităţi destul de mari. 
Dar vânatul proaspăt şi carnea conservată erau reînnoite 
fără încetare şi această alimentaţie bogată şi sănătoasă, la 
care se mai adăugaseră şi câteva plante antiscorbutice, 
mențineau în perfectă stare de sănătate pe toţi membrii 
micii colonii. 

Doborâră mulţi copaci în pădurea care mărginea coasta 
orientală a lacului Barnett. Numeroşi mesteceni, pini şi 
brazi căzură sub toporul lui Mac Nap şi renii transportară 
tot acest combustibil la depozit. Dulgherul nu cruţă 
păduricea, stivuind în acelaşi timp lemnele tăiate. Se 
gândise probabil că lemnele nu vor lipsi pe această insulă, 
pe care o mai privea ca pe o peninsulă. Într-adevăr, toată 
regiunea din jurul capului Michel era bogată în soiuri 
diferite de copaci. De aceea, meşterul Mac Nap se arăta 
deseori plin de încântare şi îl felicita pe locotenent pentru 
că descoperise acest teritoriu binecuvântat, pe care noua 
întreprindere nu putea decât să prospere. Lemne, vânat, 
animale cu blană, care veneau parcă de la sine să umple 
depozitele Companiei. Un iaz pentru pescuit ale cărui 
produse îmbogăţeau plăcut mesele! Iarbă pentru animale şi 
o „soldă dublă pentru oameni”, ar fi adăugat cu siguranţă 
caporalul Joliffe! Nu era capul Bathurst o gură de rai, un loc 
fără pereche, pe tot întinsul continentului arctic? Ah, 
locotenentul Hobson avusese mâna norocoasă şi trebuiau 
aduse mulţumiri providenţei, căci un asemenea teritoriu 
era desigur unic pe lume. Unic pe lume! Cinstitul Mac Nap! 
El nu ştia cât de bine o nimerise, nici ce temeri trezea în 
sufletul locotenentului său când vorbea în felul acesta! 

Se înţelege că, în micuța colonie, nici pregătirea hainelor 
de iarnă nu fu dată uitării. Doamna Paulina Barnett şi 


Madge, doamnele Rae şi Mac Nap şi doamna Joliffe, când 
nu aveau de gătit, munceau cu râvnă. Călătoarea ştia că vor 
fi siliţi să părăsească fortul şi, în vederea lungului drum pe 
gheţuri, când, în plină iarnă, vor trebui să ajungă la 
continentul american, voia ca fiecare să fie bine şi călduros 
îmbrăcat. Vor avea de înfruntat gerul teribil al lungii ierni 
polare mai multe zile în şir, dacă insula Victoria s-ar 
imobiliza la o mare distanţă de litoral! Pentru a putea 
străbate astfel sute de mile în aceste condiţii, nu trebuiau 
neglijate nici hainele, nici încălţămintea. 

Aşadar, doamna Paulina Barnett şi Madge se îngrijiră de 
confecţionarea veşmintelor. Cum se înţelege de la sine, 
blănurile, care vor fi probabil imposibil de salvat, fură 
întrebuințate în toate felurile. Căptuşiră hainele pe ambele 
feţe pentru ca ele să aibă blană atât pe dinăuntru, cât şi pe 
dinafară. Şi era sigur că, atunci când va veni momentul, 
vrednicele soţii ale soldaţilor, ca şi soldaţii înşişi, precum şi 
ofiţerii lor, vor purta blănurile cele mai scumpe, demne de 
invidiat de aristocratele bogate din Anglia sau de 
principesele ruse. Fără îndoială, doamnele Rae, Mac Nap şi 
Joliffe se cam mirară de întrebuinţarea ce se dădea 
bogățiilor Companiei. Dar aşa suna ordinul locotenentului 
Hobson. Dealtfel, jderii, vizonii, ondatrele, castorii şi vulpile 
mişunau pe acest teritoriu şi blănurile întrebuințate astfel 
puteau fi oricând înlocuite cu uşurinţă, trăgând câteva 
focuri de armă sau punând o capcană. În plus, când doamna 
Mac Nap văzu hăinuţa de hermină, atât de frumoasă, pe 
care Madge o confecţionase pentru copilul ei, nu mai găsi 
atât de extraordinar ceea ce se făcea! 

Astfel se scurseră zilele până la mijlocul lunii august. 
Avuseseră mereu timp frumos, şi dacă cerul fusese 
câteodată ceţos, soarele sorbise repede negurile. 

În fiecare zi, locotenentul Jasper Hobson calcula poziţia 
insulei, având însă grijă să se îndepărteze de fort pentru a 
nu trezi bănuielile tovarăşilor săi cu aceste observaţii 


cotidiene. Vizită de asemenea diverse părţi ale insulei şi, din 
fericire, nu remarcă nici o modificare importantă. 

La 16 august, insula Victoria se găsea la 167*27' 
longitudine şi la 79*49' latitudine. Se deplasase deci puţin 
spre sud de o bucată de vreme, dar fără ca prin aceasta să 
se fi apropiat de coastă, care - fiind curbată în această 
direcţie - mai rămânea încă la mai mult de 200 mile 
depărtare spre sud-est. 

Cât despre drumul făcut de insulă, de la ruptura istmului 
sau, mai bine spus, de la ultimul dezgheţ al sloiurilor, putea 
fi evaluat la 1100-1200 mile spre vest. 

Dar ce reprezenta acest parcurs comparat cu întinderea 
nesfârşită a mării? Nu s-au văzut nave derivând sub 
acţiunea curenților la mii de mile depărtare, aşa cum se 
întâmplase cu nava engleză Resolute, cu bricul american 
Advance şi în fine cu Fox, care fură duse, împreună cu 
câmpul lor de gheaţă, pe un spaţiu de mai multe grade 
până când iarna le opri din mersul lor? 

Capitolul VI. Zece zile de furtună. 

Timp de patru zile, de la 17 la 20 august, timpul fu frumos 
şi temperatura destul de ridicată. Negurile orizontului nu 
se transformară în nori. Rar se-ntâmplă ca atmosfera să se 
menţină aşa de clară într-o zonă situată la o latitudine atât 
de înaltă. După cum lesne se înţelege, aceste condiţii 
climaterice nu puteau să-i placă locotenentului Hobson. 

Dar la 21 august barometrul anunţă o schimbare 
apropiată a stării atmosferice. Coloana de mercur cobori 
brusc cu câteva miimi. A doua zi însă urcă, apoi cobori din 
nou şi abia la 23 august scăderea temperaturii deveni 
continuă. 

La 24 august, într-adevăr, vaporii acumulaţi încetul cu 
încetul, în loc să se risipească, se ridicară în atmosferă. 
Soarele, aflat în momentul său culminant, fu acoperit în 
întregime şi locotenentul Hobson nu putu să mai calculeze 
poziţia insulei. A doua zi începu să sufle un vânt dinspre 
nord-vest care bătea tare, şi în timpul unor acalmii căzură 


ploi mari. lotuşi temperatura nu se schimbă prea mult şi 
termometrul se menținea la 54* Fahrenheit (12*C). 

Din fericire, la această epocă, lucrările plănuite fuseseră 
executate şi Mac Nap tocmai isprăvise de făcut carcasa 
ambarcaţiunii, care avea şi bordajul terminat. Puteau chiar, 
fără nici un inconvenient, să întrerupă vânarea animalelor 
comestibile, rezervele fiind suficiente. Dealtfel, vremea 
deveni atât de rea, vântul atât de puternic, ploaia atât de 
pătrunzătoare, ceața atât de deasă, încât trebuiră să 
renunţe la ieşirea din incinta fortului. 

— Ce credeţi de această schimbare a timpului, domnule 
locotenent? Întrebă doamna Paulina Barnett, în dimineaţa 
zilei de 27 august, văzând furia vijeliei care creştea din oră 
în oră. N-ar putea să ne servească? 

— N-aş putea s-o afirm, doamnă, răspunse locotenentul 
Hobson, dar ţin să vă spun că orice este mai bine pentru noi 
decât acea vreme minunată când soarele încălzeşte fără 
întrerupere apele mării. Dealtfel, văd că vântul bate dinspre 
nord-vest şi, cum e foarte puternic, insula noastră, prin 
însăşi masa ei, nu poate să nu sufere influenţa lui. Nu m-ar 
mira deci ca ea să se apropie de continentul american. 

— Din păcate, zise sergentul Long, nu vom putea calcula 
zilnic poziţia insulei noastre. În mijlocul acestei atmosfere 
ceţoase nu mai există soare, lună sau stele! Fă observaţii 
dacă poţi, în aceste condiţii! 

— Bine, sergent Long, răspunse doamna Paulina Barnett, 
dacă se va ivi în zare coasta, vom şti s-o recunoaştem, v-o 
garantez. Oricare ar fi ea, va fi binevenită. Ţineţi seamă că 
va fi în mod sigur o regiune din America rusă, şi probabil 
din Georgia occidentală. 

— Acest lucru este într-adevăr probabil, adăugă Jasper 
Hobson, căci, din nefericire pentru noi, nu există în toată 
această parte a mării arctice nici o insuliţă, nici o insulă, 
nici măcar o stâncă de care să ne putem agăța! 

— Ei, zise doamna Paulina Barnett, de ce oare vehiculul 
nostru nu ne-ar transporta direct pe coasta Asiei? Nu ar 


putea, sub influenţa curenților, să traverseze strâmtoarea 
Behring şi să ajungă în ţara ciuccilor? 

— Nu, doamnă, nu, răspunse locotenentul Hobson, sloiul 
nostru ar întâlni curând curentul Kamceatka şi ar fi dus 
spre nord-est, ceea ce ar fi foarte regretabil. 

Nu. Este mai probabil ca, sub influenţa vântului din nord- 
vest, să ne apropiem de coastele Americii ruse! 

— Va trebui să veghem şi, pe cât e cu putinţă, domnule 
Hobson, zise călătoarea, să aflăm în ce direcţie mergem. 

— Vom veghea, doamnă, răspunse Jasper Hobson, cu toate 
că această ceaţă deasă ne limitează foarte mult vederea. În 
plus, dacă suntem aruncaţi pe coastă, izbitura va fi destul 
de violentă şi o vom simţi. Să sperăm că, într-un asemenea 
caz, insula noastră n-o să se sfarme în bucăţi! Acesta este 
pericolul! Dar dacă se va produce, vom vedea ce avem de 
făcut. Până atunci nu putem întreprinde nimic. 

Se înţelege de la sine că discuţia nu avea loc în sala 
comună, unde se aflau cei mai mulţi dintre soldaţi şi 
nevestele lor, în orele de lucru. Doamna Paulina Barnett 
stătea de vorbă despre aceste probleme în camera sa, a 
cărei fereastră dădea spre partea din faţă a curţii. Lumina 
zilei, foarte slabă, abia putea pătrunde prin geamurile 
opace. Afară vijelia se auzea vuind ca o avalanşă. Din 
fericire, capul Bathurst apăra casa de rafalele din nord-est. 

Totuşi, nisipul şi pământul, smulse de pe vârful 
promontoriului, cădeau pe acoperiş cu un zgomot ca de 
grindină. Mac Nap fu din nou îngrijorat din cauza coşurilor, 
şi mai ales a celui din bucătărie, care trebuiau să 
funcţioneze în permanenţă. Cu urletele vântului se 
amesteca vuietul înspăimântător pe care-l făceau, când se 
spărgeau, valurile mării dezlănţuite. Furtuna se schimba în 
uragan. 

Cu toată violenţa rafalelor, în ziua de 28 august Jasper 
Hobson vru cu tot dinadinsul să urce până la capul Bathurst 
pentru a cerceta atât orizontul, cât şi starea mării şi a 


cerului. Se îmbrăcă în aşa fel încât prin hainele sale să nu 
treacă vântul puternic, apoi se aventură afară. 

După ce străbătu curtea interioară, locotenentul Hobson 
ajunse, fără mare greutate, la poalele capului. Nisipul şi 
pământul îl orbeau, dar, cel puţin, adăpostit de faleză, nu 
avea de luptat direct împotriva vântului. Cel mai greu, 
pentru Jasper Hobson, fu să se urce pe coasta masivului 
care era foarte abruptă în acest loc. El reuşi totuşi, 
agăţându-se de tufele de ierburi, şi ajunse pe creasta 
capului. Aici puterea uraganului era atât de mare, că nu 
putea să stea în picioare şi nici măcar să şadă. Trebui deci 
să se întindă pe burtă în spatele povârnişului şi să se ţină de 
copăcei, nelăsându-şi expus rafalelor decât vârful capului. 

Jasper Hobson privi prin stropii valurilor care treceau 
deasupra lui ca nişte pânze de apă. Aspectul oceanului şi al 
cerului erau înspăimântătoare. Amândouă se pierdeau în 
negură la o distanţă de o jumătate de milă de cap. 
Deasupra creştetului său, Jasper Hobson vedea norii joşi şi 
despletiţi care alergau cu o viteză nebună, în timp ce lungi 
fâşii de ceaţă se strângeau spre zenit. Din când în când 
vântul se oprea şi nu se mai auzea decât vuietul şuierător al 
mării şi izbiturile valurilor furioase. Apoi furtuna reîncepea 
cu o furie nemaipomenită şi locotenentul Hobson simţea 
cum promontoriul se zguduia din temelii. În anumite 
momente ploaia cădea atât de deasă, încât şuvoaiele sale, 
aproape orizontale, formau tot atâtea mii de jeturi de apă 
pe care vântul le împroşca puternic, ca pe nişte mitralii. 

Era un adevărat uragan care venea din cea mai întunecată 
parte a cerului. Vântul din nord-est putea să ţină mult şi 
bine şi să răvăşească vreme îndelungată atmosfera. Jasper 
Hobson nu se plângea. 

El, care în orice altă împrejurare ar fi regretat urmările 
dezastruoase ale unei asemenea furtuni, acum le primea cu 
bucurie. Dacă insula rezista - şi se putea spera acest lucru - 
ea va fi împinsă inevitabil spre sud-vest, sub acţiunea 
acestui vânt, mai puternic decât curenţii mării, şi acolo, în 


sud-vest, era continentul, era salvarea! Da, pentru el, 
pentru tovarăşii lui, pentru toţi, trebuia ca furtuna să ţină, 
până în momentul când ea îi va arunca pe o coastă, oricare 
va fi ea. Ceea ce ar fi însemnat pentru o navă pieirea, 
pentru insula rătăcitoare era salvarea. 

Jasper Hobson rămase astfel încă vreun sfert de oră, 
încovoiat sub şfichiul uraganului, udat până la piele de 
apele mării şi ale ploii, încleştându-şi mâinile de pământ cu 
energia unui om care se îneacă, încercând să surprindă 
şansele ce putea să i le ofere această furtună. Apoi cobori, 
se lăsă să alunece pe povârnişul capului, traversă curtea în 
mijlocul vârtejurilor de nisip şi intră în casă. 

Prima grijă a lui Jasper Hobson fu să-i anunţe pe tovarăşii 
săi că uraganul părea că nu atinsese încă cea mai mare 
intensitate şi că trebuiau să se aştepte ca el să se mai 
prelungească timp de câteva zile. Dar locotenentul vesti 
toate acestea cu un glas bizar, ca şi cum le-ar fi adus o ştire 
bună, şi oamenii din factorie nu se putură stăpâni să-l 
privească oarecum surprinşi. Şeful lor avea aerul că se 
bucură de această dezlănţuire a stihiilor. 

În ziua de 30, Jasper Hobson, înfruntând încă o dată 
rafalele, se întoarse, dacă nu pe creasta capului Bathurst, 
cel puţin pe marginea litoralului. Acolo, pe malul abrupt, la 
buza marilor valuri care îl izbeau pieziş, zări câteva ierburi 
lungi care nu făceau parte din flora insulei. Aceste ierburi 
mai erau proaspete! 

Erau lungi filamente de iarbă de mare care, nu încăpea 
îndoială, fuseseră smulse de curând de pe continentul 
american! Continentul nu mai era deci atât de departe! 
Vântul din nord-est împinsese prin urmare insula în afara 
curentului care o dusese până atunci! Ah! Nici Cristofor 
Columb nu simţise o mai mare bucurie în sufletul său ca 
Jasper Hobson, când întâlnise aceste ierburi rătăcitoare 
care-l vesteau că pământul este aproape! 

Jasper Hobson se întoarse la fort. El făcu cunoscută 
descoperirea sa doamnei Paulina Barnett şi sergentului 


Long. În acel moment avu aproape dorinţa să spună totul 
tovarăşilor săi, atât era de sigur de salvarea lor. Dar un 
ultim presentiment îl reţinu. Nu le zise nimic. 

Între timp, în zilele acestea de stat în casă, locuitorii 
fortului nu rămaseră inactivi. Îşi treceau timpul cu lucrările 
din interior. De câteva ori săpară rigole în curte, pentru ca 
să se poată scurge apele care se adunau între casă şi 
depozite. Mac Nap, cu cuiele într-o mână şi ciocanul în alta, 
avea totdeauna de făcut vreo reparaţie într-un colţ 
oarecare. Lucrau astfel toată ziua, fără să fie preocupaţi de 
violenţa furtunii. Dar când sosea noaptea, părea că forţa 
uraganului creştea. Era imposibil să dormi. Rafalele se 
abăâteau asupra casei ca nişte lovituri de măciucă. Se 
formau câteodată un fel de vârtejuri atmosferice între 
promontoriu şi fort. Parcă o trombă, o tornadă, se 
învălătucea în jurul ei. Scândurile scârţâiau, grinzile 
amenințau să se desfacă şi te puteai teme că toată 
construcţia o să fie făcută bucăţi. Din această cauză, 
dulgherul trăia cu frica în sân şi oamenii săi erau tot timpul 
în stare de alarmă. Cât despre Jasper Hobson, el nu era 
preocupat de soliditatea casei, ci de cea a solului pe care 
fusese clădită. Furtuna devenea atât de violentă, marea atât 
de dezlânţuită, că exista pericolul să sfarme icefield-ul. Era 
imposibil ca enormul sloi, subţiat în grosime, ros la bază, 
supus la necontenitele denivelări ale oceanului, să mai 
poată rezista multă vreme. Fără îndoială, oamenii care se 
găseau pe el nu simțeau hula, atât de mare îi era masa, dar 
asta nu însemna că insula nu avea de suferit. Problema se 
reducea deci la aceasta: va ţine insula până în momentul 
când va fi aruncată pe coastă? Nu va fi sfărâmată în bucăţi 
înainte de a se lovi de pământul ferm? 

În ce priveşte rezistenţa ei de până acum, nu încăpea nici 
o îndoială. Jasper Hobson explică acest lucru doamnei 
Paulina Barnett. Într-adevăr, dacă dislocarea s-ar fi produs 
şi câmpul de gheaţă s-ar fi împărţit în sloiuri mai mici, dacă 
insula s-ar fi rupt în mai multe insulițe, rezidenții fortului 


Esperance ar fi observat imediat, căci acea bucată de insulă 
pe care s-ar fi găsit nu ar fi rămas nemişcată în starea 
actuală a mării, ea ar fi fost legănată sub acţiunea hulei; 
mişcări de tangaj şi de ruliu ar fi scuturat-o împreună cu cei 
ce se aflau pe suprafaţa ei, care s-ar fi simţit ca pasagerii 
unui vas izbit de valuri. Or, asta nu s-a întâmplat. În 
cercetările sale zilnice, locotenentul Hobson nu surprinsese 
niciodată o mişcare, o clătinare, nici măcar un tremur 
oarecare al insulei, care părea tot aşa de stabilă, de imobilă, 
ca şi cum istmul ei ar mai fi legat-o de continentul 
american. Dar ruptura, care nu se produsese încă, putea 
desigur să survină dintr-un moment într-altul! 

O preocupare extrem de mare a lui Jasper Hobson era să 
ştie dacă insula Victoria, aruncată în afara curentului şi 
împinsă de vântul din nord-est, se apropiase de coastă şi, 
într-adevăr, toată speranţa lor sta în această şansă. Dar, se- 
nţelege, fără soare, lună şi stele, aparatele deveneau inutile 
şi poziţia actuală a insulei nu putea fi stabilită. Dacă deci se 
apropiau de coastă, acest lucru nu-l vor şti până nu vor zări 
pământ şi nici locotenentul n-avea cum să afle înainte - în 
afară de cazul când ar simţi o izbitură - decât dacă s-ar fi 
dus spre partea de sud a acestui primejdios teritoriu. Într- 
adevăr, orientarea insulei Victoria nu se schimbase în mod 
apreciabil. Capul Bathurst mai era îndreptat spre nord, ca 
pe timpul când forma un punct avansat al continentului 
american. Era deci evident că insula, dacă va acosta, va 
atinge pământul cu partea sa meridională, cuprinsă între 
capul Michel şi cotul care se sprijinea altădată pe Golful 
Morselor, într-un cuvânt, joncţiunea s-ar face pe locul 
vechiului istm. Era deci esenţial şi oportun să ştii ce se 
întâmplă în acea parte. Locotenentul Hobson hotări deci să 
meargă până la capul Michel, oricât bântuia de tare 
furtuna. Dar hotări de asemenea să facă această 
recunoaştere ascunzând tovarăşilor săi adevăratul motiv al 
explorării. Numai sergentul Long trebuia să-l însoţească, în 
timp ce uraganul nu mai contenea. 


În acea zi, la 31 august, pe la orele patru după-amiază, 
pentru a fi pregătit pentru orice eventualitate, Jasper 
Hobson îl chemă pe sergent în camera sa. 

— Sergent Long, îi zise el, trebuie să cunoaştem fără 
întârziere poziţia insulei Victoria, sau cel puţin să ştim dacă 
uraganul, aşa cum sper, a apropiat-o de continentul 
american. 

— Acest lucru îmi pare într-adevăr necesar, răspunse 
sergentul, şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

— De aici, reluă Jasper Hobson, decurge obligaţia de a 
merge în sudul insulei. 

— Sunt gata, domnule locotenent. 

— Ştiu, sergent Long, că eşti totdeauna gata la datorie. 
Dar nu vei merge singur. Este bine să fim doi, pentru ca, 
dacă apare în faţă uscatul, să-i prevenim imediat pe 
tovarăşii noştri. Şi apoi, trebuie să-l văd eu însumi... Vom 
merge împreună. 

— Când doriţi, domnule locotenent, chiar acum, dacă 
socotiți necesar. 

— Vom pleca astă-seară la ora nouă, când toţi oamenii 
noştri vor dormi... 

— Într-adevăr, cei mai mulţi dintre ei ar vrea să ne 
însoţească, răspunse sergentul Long, şi nu trebuie să ştie în 
ce scop ne ducem departe de factorie. 

— Nu, nu trebuie să ştie, răspunse Jasper Hobson, şi dacă 
voi putea, îi voi cruța până la capăt de grijile acestei 
îngrozitoare situaţii. 

— De acord, domnule locotenent. 

— Vei lua cu dumneata un amnar şi iască, pentru ca să 
putem da un semnal dacă e necesar, de pildă în cazul când 
la sud se va arăta pământ. 

— Da. 

— Explorarea noastră va fi foarte grea, sergent. 

— Va fi foarte grea, ce-i drept, dar nu-i nimic; şi, fiindcă 
veni vorba de explorare, cu călătoarea noastră ce facem? 


— Cred că nu o voi preveni, răspunse Jasper Hobson, căci 
va voi să ne însoţească. 

— Şi asta-i imposibil! Zise sergentul. O femeie n-ar putea 
lupta contra acestei vijelii! Vedeţi cum se înteţeşte furtuna 
în acest moment! 

Într-adevăr, casa se cutremura atât de tare sub uragan, 
încât părea că va fi smulsă din piloţi. 

— Nu, zise Jasper Hobson, această femeie curajoasă nu 
poate, nu trebuie să ne însoţească. Dar, gândindu-mă mai 
bine, cred că e mai cuminte s-o prevenim de proiectul 
nostru. Trebuie să-l cunoască fiindcă dacă vreo nenorocire 
ni s-ar întâmpla pe drum... 

— Da, domnule locotenent, da! Răspunse sergentul Long. 
Nu trebuie să-i ascundem nimic - şi în cazul când nu ne-am 
întoarce... 

— Atunci, la ora nouă, sergent. 

— La ora nouă! 

Sergentul Long se retrase după ce salută reglementar. 

Câteva minute mai târziu, Jasper Hobson se întreținea cu 
doamna Paulina Barnett, împărtăşindu-i proiectul său de 
explorare. Cum se aşteptase, curajoasa femeie insistă să-l 
însoţească, vrând să înfrunte alături de el furia uraganului. 
Locotenentul nu încercă s-o facă să renunţe vorbindu-i de 
primejdiile unei asemenea expediţii în condiţiile actuale, ci 
se mulţumi să-i spună că, în lipsa lui, prezenţa doamnei 
Paulina Barnett la fort era indispensabilă şi că de ea 
depindea, rămânând, ca el să plece cu sufletul împăcat. 
Dacă s-ar întâmpla vreo nenorocire, ar fi cel puţin sigur că 
tovarăşa lui curajoasă era acolo ca să-l înlocuiască pe lângă 
oamenii săi. 

Doamna Paulina Barnett înţelese şi nu mai stărui. Totuşi îl 
imploră pe Jasper Hobson să nu se aventureze nebuneşte, 
amintindu-i că el este şeful factoriei, că viaţa sa nu-i 
aparţinea, ea era necesară salvării tuturor. Locotenentul 
promise să fie prudent pe cât situaţia i-o va permite, dar 
trebuia făcută imediat explorarea acestei părţi meridionale 


a insulei, şi el o va face. A doua zi doamna Paulina Barnett 
se va mărgini să spună tovarăşilor săi că locotenentul şi 
sergentul erau plecaţi să facă o ultimă recunoaştere înainte 
de sosirea iernii. 

Capitolul VII. O lumină şi un strigăt. 

Locotenentul şi sergentul Long petrecură seara în sala 
mare a fortului Esperance, până la ora de culcare. Toţi erau 
adunaţi în această sală cu excepţia astronomului care 
rămânea, ca să spunem aşa, închis ermetic în camera sa. 
Oamenii erau ocupați în diferite feluri, unii curăţându-şi 
armele, alţii reparând sau ascuţindu-şi uneltele. Doamnele 
Mac Nap, Rae şi Joliffe coseau împreună cu Madge, în timp 
ce doamna Paulina Barnett făcea lectură cu voce tare. 
Această lectură era deseori întreruptă nu numai de rafalele 
vântului, care izbeau ca un berbece în pereţii casei, dar şi 
de ţipetele copilului. Caporalul Joliffe, însărcinat să-l 
distreze, avea multă bătaie de cap. Genunchii săi 
preschimbaţi în cai iuți nu-i mai ajungeau călăreţului şi, 
dealtfel, îl istoviseră. Caporalul fu nevoit să-l pună pe masă 
pe neobositul său cavalerist şi acolo copilul se zbengui în 
voie până când somnul veni să-i potolească zburdălniciile. 

La ora opt, ca de obicei, se stinseră lămpile şi curând 
fiecare se află în culcuşul său obişnuit. 

Imediat după ce toţi adormiră, locotenentul Hobson şi 
sergentul Long străbătură fără zgomot marea sală goală şi 
ajunseră pe culoar. Aici o găsiră pe doamna Paulina Barnett 
care voia să le strângă mâna înainte de plecare. 

— Pe mâine, zise ea locotenentului. 

— Pe mâine, doamnă, răspunse Jasper Hobson... da... pe 
mâine... negregşit... 

— Dar dacă întârziaţi? 

— Va trebui să ne aşteptaţi cu răbdare, răspunse 
locotenentul, căci, după ce vom examina orizontul de sud pe 
această noapte neagră, în mijlocul căreia ar putea apare un 
foc - în cazul când ne vom fi apropiat de coastele Noii 
Georgii - am tot interesul să recunosc poziţia noastră şi în 


cursul zilei. Poate că această explorare va dura 24 ore. Dar 
dacă putem ajunge la capul Michel înainte de miezul nopţii, 
atunci ne vom întoarce la fort mâine seară. Aşa că aveţi 
răbdare, doamnă, şi fiţi sigură că nu ne vom expune fără 
rost. 

— Dar, întrebă călătoarea, dacă nu vă veţi fi întors mâine, 
poimâine sau peste două zile? 

— Atunci înseamnă că nu ne vom mai întoarce! Rosti 
simplu Jasper Hobson şi deschise uşa. 

Doamna Paulina Barnett o închise în urma locotenentului 
Hobson şi a tovarăşului său. Apoi, neliniştită, gânditoare, 
intră în camera ei unde o aştepta Madge. 

Jasper Hobson şi sergentul Long străbătură curtea 
interioară în mijlocul vijeliei care era gata să-i răstoarne; 
dar ei se susţinură unul pe altul şi, sprijiniți în bastoanele 
lor cu vârf de fier, trecură de poartă şi înaintară între 
colinele de pe malul oriental al iazului. 

O vagă lumină crepusculară se răspândise pe întreg 
teritoriul. Luna nouă, care apăruse în ajun, nu se ivi 
deasupra orizontului, lăsând nopţii înspăimântătoarea ei 
întunecime. Dar întunericul nu va dura decât câteva ore. 
Deocamdată se vedea încă destul de bine pentru a putea 
merge. Ce vânt şi ce ploaie! Locotenentul Hobson şi 
tovarăşul său erau încălţaţi cu cizme impermeabile şi se- 
nfăşuraseră în mantale cerate strânse în talie, ale căror 
glugi le trăseseră până la ochi. Astfel apăraţi, mergeau 
repede, căci vântul care le bătea din spate îi împingea cu o 
deosebită violenţă şi, când se înteţea, se poate spune că 
înaintai mai repede decât ai fi vrut. De vorbit nici nu 
încercară, căci, asurziţi de vacarmul furtunii, cu respiraţia 
tăiată de uragan, nu ar fi putut să se audă unul pe altul. 

Intenţia lui Jasper Hobson nu era să meargă pe litoral a 
cărui formă neregulată ar fi lungit în mod inutil drumul, 
expunându-i în acelaşi timp nemijlocit rafalelor uraganului, 
pe care nici un obstacol nu le oprea pe malul mării. Voia, pe 
cât era posibil, să taie în linie dreaptă de la capul Bathurst 


la capul Michel şi în acest scop luase cu el o busolă de 
buzunar care-i permitea să controleze direcţia. În felul 
acesta nu avea de străbătut decât vreo 10-11 mile pentru a- 
şi atinge ţinta, şi se gândea că va ajunge la capătul 
drumului cam pe la ora când crepusculul va dispare numai 
pentru două ceasuri şi îi va lăsa în toată puterea nopţii. 
Jasper Hobson şi sergentul, încovoiaţi în bătaia vântului, cu 
spatele aplecat, cu capul între umeri, sprijinindu-se în 
bastoanele lor, înaintau destul de repede. Atâta timp cât 
mergeau pe malul de est al lacului, rafalele nu-i şfichiuiau 
din plin şi nu avură prea mult de suferit. Colinele joase şi 
arborii cu cununa lor îi apărau cât de cât. Vântul sufla cu o 
violenţă nemaipomenită printre copaci, gata să 
dezrădăcineze sau să frângă vreun trunchi mai slab, dar se 
muia când trecea prin frunziş. Chiar şi ploaia ajungea 
transformată într-o pulbere fină. Astfel, după vreo patru 
mile de mers, cei doi exploratori fură mai puţin istoviţi 
decât ar fi crezut. Ajunşi la marginea meridională a pădurii, 
acolo unde colinele dispăreau, unde pământul neted, fără 
nici o movilită, fără o perdea de arbori, era măturat de 
vântul mării, se opriră un moment. Mai aveau şase mile ca 
să ajungă la capul Michel. 

— Va fi cam greu! Strigă locotenentul Hobson la urechea 
sergentului Long. 

— Da, răspunse sergentul, ne vor biciui şi ploaia, şi vântul. 

— Mă tem, chiar, ca din când în când să nu cadă şi ceva 
grindină! Adăugă Jasper Hobson. 

— Va fi totuşi mai puţin ucigaşă decât mitraliera! Replică 
filosofic sergentul Long. Or, domnule locotenent, vi s-a 
întâmplat şi dumneavoastră, ca şi mie, să treceţi prin focul 
mitralierei. Să mergem deci înainte! 

— Înainte, bravul meu ostaş! 

Era ora zece. Ultimele luciri crepusculare începeau să se 
stingă; piereau ca şi cum le-ar fi înghiţit ceţurile sau le-ar fi 
stins vântul şi ploaia. Totuşi mai stăruia o lumină slabă. 
Locotenentul scăpără cu amnarul, aprinse iasca şi se uită la 


busolă, apoi, bine strâns în manta şi cu gluga trasă aşa încât 
nu lăsa să treacă decât câteva raze vizuale, porni, urmat de 
sergent, pe câmpia netedă pe care nu mai exista nici un 
obstacol care să-i apere. 

În primul moment, amândoi fură trântiţi la pământ, dar, 
ridicându-se imediat, ţinându-se unul de altul şi încovoiaţi 
ca nişte bătrâni, o luară înainte cu pas grăbit, când la trap, 
când la galop. 

Furtuna era formidabilă în grozăvia ei! Fâşii mari de ceaţă 
destrămată, adevărate zdrenţe de aer şi apă, măturau solul. 
Nisipul şi pământul zburau ca nişte gloanţe şi, după sarea 
care li se depunea pe buze, locotenentul Hobson şi 
tovarăşul său îşi dădură seama că apa mării, de la cel puţin 
2-3 mile depărtare, ajungea până la ei sub forma unor 
perdele de stropi. 

În timpul acalmiilor scurte şi foarte rare, se opreau să mai 
răsufle. Locotenentul verifica atunci cum putea mai bine 
direcţia şi aprecia drumul parcurs; apoi îşi reluau mersul. 

Dar vijelia creştea odată cu noaptea. Cele două elemente - 
apa şi aerul - păreau că se topesc unul într-altul. Formau în 
părţile joase ale cerului una din acele trombe care 
răstoarnă casele, dezrădăcinează pădurile şi pe care 
corăbiile, pentru a se apăra, le spulberă cu lovituri de tun. 
S-ar fi putut crede, într-adevăr, că oceanul, smuls din albia 
lui, se va năpusti cu totul peste insula rătăcitoare. 

Jasper Hobson se întrebă, cu drept cuvânt, cum baza de 
gheaţă care o suporta putea să reziste unui asemenea 
cataclism, cum nu se rupsese în sute de bucăţi sub acţiunea 
hulei! Această hulă trebuia să fi fost formidabilă şi 
locotenentul o auzea mugind în depărtare. În acest moment 
sergentul Long, care era înaintea lui cu câţiva paşi, se opri 
brusc, apoi, revenind spre locotenent, îi strigă cu glasul 
întretăiat: 

— Nu pe-acolo! Zise el. 

— De ce? 

— Marea! 


— Cum, marea?! Doar nu am ajuns încă pe malul de sud- 
est? 

— Priviţi, domnule locotenent. 

Într-adevăr, o largă întindere de apă apărea în întuneric şi 
valurile se spărgeau vijelios la picioarele locotenentului. 

Jasper Hobson scăpără din nou amnarul aprinzând iasca şi 
se uită cu atenţie la acul busolei. 

— Nu, zise el, marea e mai la stânga. N-am trecut încă 
pădurea cea mare care ne desparte de capul Michel. 

— Dar atunci este... 

— Este o spărtură a insulei, răspunse Jasper Hobson care, 
ca şi tovarăşul lui, trebui să se lase la pământ pentru a 
rezista vijeliei. Ori o enormă bucată de insulă s-a desprins şi 
a plecat în derivă, ori este o simplă crăpătură pe care o vom 
putea ocoli. Să pornim la drum, deci! 

Jasper Hobson şi sergentul Long se ridicară şi o luară la 
dreapta înspre interiorul insulei, mergând pe lângă apa 
care spumega la picioarele lor. Merseră astfel vreo zece 
minute, fiindu-le teamă, nu fără dreptate, că e tăiată orice 
comunicare cu partea meridională a insulei. Apoi, zgomotul 
valurilor mari, care se împreunau cu alte zgomote ale 
furtunii, încetă. 

— Nu este decât o crăpătură, zise locotenentul la urechea 
sergentului. Să ne întoarcem. 

Şi o luară iar către sud. Dar aceşti oameni curajoşi se 
expuneau unui groaznic pericol şi o ştiau bine amândoi, 
fără să-şi împărtăşească gândurile. Într-adevăr, această 
parte a insulei Victoria, unde se aventurau în acest moment, 
fisurată pe o porţiune mare, putea să se rupă de rest dintr- 
o clipă în alta. În cazul când crăpătura se adâncea mai 
departe sub muşcătura valurilor, i-ar fi târât cu siguranţă în 
derivă! Dar ei nu ezitară şi se avântară în întuneric fără 
măcar să se întrebe dacă vor mai avea drum de întoarcere! 

Câte gânduri neliniştitoare îl năpădiră pe locotenentul 
Hobson! Putea el să mai spere că insula va rezista până la 
sosirea iernii? Nu era aceasta începutul inevitabilei 


sfărâmări? Dacă vântul nu arunca insula pe coastă, nu era 
condamnată să piară curând - să se scufunde sau să se 
topească? Ce perspective groaznice şi ce şanse mai 
rămâneau acestor nefericiţi locuitori ai câmpului de 
gheaţă? 

Între timp, bătuţi, zdrobiţi de vântul năprasnic, aceşti doi 
oameni energici, pe care-i susţinea sentimentul datoriei, 
mergeau mai departe. Ajunseră astfel la liziera vastei 
păduri de lângă capul Michel. Trebuiau acum s-o străbată 
pentru a ajunge mai repede pe litoral. Jasper Hobson şi 
sergentul Long intrară deci în pădure, pe un întuneric de 
nepătruns, ascultând şuierul înfiorător al vântului care 
trecea printre brazii şi mestecenii codrului. Totul trosnea în 
jurul lor. Crengile rupte le biciuiau obrazul. În fiecare clipă 
puteau fi striviţi de căderea unui arbore sau să se lovească 
de trunchiurile răsturnate pe care n-aveau cum să le vadă 
în întuneric. Dar acum nu mai mergeau la întâmplare, căci 
vuietele mării le călăuzeau paşii prin pădure. Auzeau cum 
se rostogoleau valurile enorme care se spărgeau cu un 
zgomot îngrozitor şi nu o dată simţiră solul, desigur subţiat, 
cum tremura sub izbitura lor. În sfârşit, ţinându-se de mână 
pentru a nu se rătăci, sprijinindu-se, ajutându-se reciproc, 
atunci când unul sau altul din ei se poticnea, ajunseră la 
liziera opusă a pădurii. 

Dar aici un vârtej îi smulse unul de lângă celălalt. Fură 
despărțiți violent şi fiecare trântit la pământ în altă parte. 

— Sergent! Sergent! Unde eşti? Strigă din răsputeri 
Jasper Hobson. 

— Prezent, domnule locotenent! Urlă sergentul Long. 
Apoi, târându-se amândoi pe sol, încercară să ajungă iar 
laolaltă. Dar parcă o mână puternică îi ţintuia locului. Până 
la urmă, după eforturi nemaipomenite, reuşiră să se 
apropie şi, ca să nu mai fie separați, se legară unul de altul 
cu ajutorul centiroanelor; apoi se târâră pe nisip spre o 
moviliţă pe care se înălţau câţiva brazi. Ajunseră în cele din 
urmă acolo şi, punându-se puţin la adăpost, îşi săpară o 


groapă în care se ghemuiră extenuaţi, frânţi, zdrobiţi! Era 
11 şi jumătate noaptea. 

Jasper Hobson şi tovarăşul său rămaseră astfel câteva 
minute fără să scoată un cuvânt. Cu ochii pe jumătate 
închişi, nu se mai puteau mişca şi un fel de moleşeală, de 
somnolenţă irezistibilă îi cuprinse, în timp ce vijelia scutura 
deasupra lor brazii care pârâiau ca oasele unui schelet. 
Totuşi se împotriviră somnului şi câteva înghiţituri de rachiu 
din plosca sergentului îi mai treziră. 

— Numai de n-ar fi smulşi copacii ăştia, zise locotenentul. 

— Şi groapa noastră cu ei, rosti sergentul opintindu-se în 
nisipul mişcător. 

— În fine, dacă suntem aici, zise Jasper Hobson, la doar 
câţiva paşi de capul Michel, şi dacă am venit să vedem ce se 
întâmplă, atunci să ne uităm! Nu ştiu de ce, sergent Long, 
am ca o presimţire că nu suntem departe de pământul 
ferm, dar, în sfârşit, nu-i decât un presentiment! 

De pe poziţia pe care o ocupau, privirile locotenentului şi 
ale tovarăşului său ar fi putut să cuprindă două treimi din 
orizontul meridional, dacă acest orizont ar fi fost vizibil. Dar 
în acest moment era o întunecime neagră, şi dacă nu 
apărea vreo lumină erau obligaţi să aştepte până se face 
ziuă pentru a putea vedea coasta, dacă uraganul îi 
împinsese suficient spre sud. 

Locotenentul îi spusese doamnei Paulina Barnett că 
locurile de pescuit nu sunt rare în această parte a Americii 
septentrionale care se cheamă Noua-Georgie. Pe coastă 
sunt numeroase colibe în care indigenii adună dinţi de 
mamut, căci în această regiune se găsesc multe schelete ale 
marilor animale antediluviene, reduse la starea de fosile. La 
câteva grade mai la sud se ridica Noul-Arhangelsk, centrul 
administrativ al arhipelagului insulelor Aleutine şi capitala 
Americii ruse. Dar vânătorii cutreieră mai mult malurile 
mării polare, mai ales de când Compania Golfului Hudson a 
închiriat teritoriile de vânătoare pe care Rusia le exploata 
altădată. Jasper Hobson, fără să cunoască ţinutul, cunoştea 


obiceiurile agenţilor care veneau aici în această epocă a 
anului şi era îndreptăţit să creadă că va întâlni compatrioți, 
chiar colegi sau - în lipsa lor - indieni nomazi care cutreieră 
litoralul. Dar Jasper Hobson avea oare dreptul să spere că 
insula Victoria fusese împinsă spre coastă? 

— Da, de o sută de ori da, repetă el sergentului. De şapte 
zile vântul de nord-est suflă ca un uragan. Ştim bine că 
insula foarte plată îi dă o priză slabă, dar colinele, pădurile 
care se înalţă ici-colo ca nişte pânze de corabie trebuie să 
aibă darul de a o face să fie împinsă de vânt. Dealtfel şi 
marea care ne poartă suferă această influenţă şi este sigur 
că marile valuri aleargă spre coastă. Îmi pare deci imposibil 
să nu fi ieşit din curentul care ne târa spre vest, imposibil să 
nu fi fost mânaţi spre sud. Nu eram, la ultimul calcul al 
poziţiei, decât la 200 de mile depărtare de coastă, şi de 
şapte zile încoace... 

— Toate raţionamentele dumneavoastră sunt juste, 
domnule locotenent, răspunse sergentul Long. Dacă ne 
ajută vântul, ne ajută şi soarta. Să avem încredere în ea. 

Jasper Hobson şi sergentul vorbeau, frazele lor fiind 
mereu întrerupte de zgomotul vijeliei. Privirile lor căutau să 
străbată întunericul des pe care fâşiile de ceaţă destrămate 
de uragan îl făceau şi mai mare. Dar nici un punct luminos 
nu străluci în această obscuritate. 

Pe la unu şi jumătate dimineaţa, uraganul se linişti pentru 
câteva minute. Numai marea dezlănţuită nu-şi domolise 
vuietul. Valurile se rostogoleau unele peste altele cu o furie 
de nedescris. 

Deodată Jasper Hobson, apucând braţul tovarăşului său, 
strigă: 

— Sergent, auzi? 

— Ce? 

— Vuietul mării. 

— Da, domnule locotenent, răspunse sergentul Long 
ascultând cu atenţie, şi de câteva momente mi se pare că 
izbitura valurilor... 


— Nu mai este aceeaşi... Nu-i aşa, sergent? Ascultă... 
ascultă... s-ar spune că valurile se sparg de stânci! 

Jasper Hobson şi sergentul Long ascultau cu cea mai mare 
atenţie. Evident că zgomotul nu mai era cel monoton şi surd 
al valurilor care se ciocnesc între ele în larg, ci rostogolirea 
răsunătoare a pânzelor de apă lovindu-se de un corp dur şi 
pe care o repercutează ecoul stâncilor. Or, nu se găsea nici 
o singură stâncă pe litoralul insulei care n-avea decât un 
mal puţin sonor, alcătuit din pământ şi nisip. 

Jasper Hobson şi tovarăşul său nu se înşelaseră? Sergentul 
încercă să se ridice puţin pentru a auzi mai bine, dar fu 
imediat răsturnat de vijelie, care începuse din nou cu 
deosebită violenţă. Scurta acalmie încetase, şuierăturile 
rafalelor acopereau vuietul mării, şi odată cu ele acea 
sonoritate specială care izbise urechea locotenentului. 

Se poate lesne închipui neliniştea celor doi observatori. Ei 
se ghemuiră din nou în groapă, întrebându-se dacă n-ar 
trebui, din prudenţă, să părăsească acest adăpost, căci 
simțeau că nisipul se surpă sub ei şi brazii trosnesc până la 
rădăcină. Dar nu încetară să se uite spre sud. Toată viaţa li 
se concentra în priviri şi ochii lor cercetau încontinuu 
întunericul des, pe care primele lumini ale zorilor nu vor 
întârzia să-l risipească. 

Deodată, puţin înainte de două şi jumătate dimineaţa, 
sergentul Long strigă: 

— Am văzut! 

— Ce? 

— O lumină! 

— O lumină? 

— Da, acolo... În direcţia asta! 

Şi sergentul arătă cu degetul spre sud-vest. Se înşelase 
oare? Nu, căci Jasper Hobson, privind şi el, zări o lumină 
slabă în direcţia indicată. 

— Da! Exclamă el. Da! Sergent, o lumină! Pământul este 
acolo! 


— Numai să nu fie lumina unui vas! Răspunse sergentul 
Long. 

— O navă pe mare, pe un asemenea timp, exclamă Jasper 
Hobson, e imposibil! Nu, nu! Pământul este acolo, îţi spun, 
la câteva mile de noi! 

— Ei bine, să lansăm un semnal! 

— Da, sergent, să răspundem acestei lumini a 
continentului printr-o lumină a insulei noastre! 

Nici locotenentul Hobson, nici sergentul n-aveau torţe pe 
care să le aprindă. Dar deasupra lor se înălţau acei brazi 
răşinoşi bătuţi de vânt. 

— Amnarul, sergent! Zise Jasper Hobson. Sergentul Long 
aprinse cu amnarul iasca, apoi, târându-se pe nisip, ajunse 
la pâlcul de arbori. Locotenentul îl urmă. Găsiră destule 
lemne uscate. Le îngrămădiră la rădăcina brazilor, şi cu 
ajutorul vântului flacăra cuprinse toţi copacii. 

— Ah, exclamă Jasper Hobson, de vreme ce noi i-am văzut, 
nu se poate să nu ne vadă şi ei! 

Brazii ardeau cu o lumină gălbuie şi flacăra lor fumegândă 
părea o torţă enormă. Răşina sfârâia în aceste trunchiuri 
bătrâne care se consumară repede. În curând arseră 
ultimele vreascuri şi totul se stinse. 

Jasper Hobson şi sergentul se uitau dacă nu apare vreo 
lumină ca răspuns la a lor... 

Dar nu se văzu nimic. Timp de zece minute priviră sperând 
să regăsească acel punct luminos care strălucise un 
moment; aproape-şi pierduseră speranţa să vadă un semnal 
oarecare - când deodată se auzi un strigăt, un strigăt 
desluşit, o chemare desperată care venea dinspre mare! 

Jasper Hobson şi sergentul Long, pradă unei groaznice 
nelinişti, se lăsară să alunece până la mal. Strigătul nu se 
repetă. 

Între timp, de câteva minute, se arătau zorile. Părea chiar 
că violenţa furtunii scădea odată cu răsăritul soarelui. 
Curând lumina zilei fu destul de mare ca să permită privirii 
să parcurgă zarea. Nu se vedea nici un pământ în faţa 


ochilor, iar cerul şi marea se confundau pe aceeaşi linie a 
orizontului. 

Capitolul VIII. O explorare a doamnei Paulina Barnett. 

Toată dimineaţa Jasper Hobson şi sergentul Long rătăciră 
pe această parte a litoralului. Starea vremii nu mai era 
aceeaşi. Ploaia încetase aproape cu desăvârşire, dar vântul 
îşi schimbă foarte brusc direcţia, suflând acum de la sud-est 
fără să piardă din tărie. Această schimbare era foarte 
supărătoare! Ea spori îngrijorarea locotenentului Hobson, 
care trebuia să renunţe de-acum înainte la orice speranţă 
de a ajunge la pământul ferm. 

Briza aceasta de la sud-est nu putea decât să îndepărteze 
insula rătăcitoare de continentul american şi s-o arunce din 
nou în drumul curenților atât de primejdioşi care mergeau 
spre nordul Oceanului arctic. 

Dar se putea afirma că insula se apropiase într-adevăr de 
coastă în timpul acestei nopţi îngrozitoare? Nu fusese doar 
o presimţire a locotenentului Hobson, care nu se împlinise? 
Atmosfera era acum destul de limpede, privirea putea să 
distingă tot, pe o rază de mai multe mile, şi totuşi nu se 
vedea nici o urmă de pământ. Nu trebuia admisă ipoteza 
sergentului, că o navă trecuse în timpul nopții şi că o lumină 
de la bord apăruse un moment, iar strigătul fusese scos de 
vreun marinar în pericol? Şi acest vapor nu naufragiase 
oare în timpul furtunii? 

În tot cazul, oricare ar fi fost cauza, nu se vedea nici o 
epavă pe mare, nici o rămăşiţă pe mal. Oceanul răscolit 
acum de vântul dinspre uscat se ridica în valuri enorme 
cărora un vas le-ar fi rezistat foarte greu! 

— Ei bine, domnule locotenent, zise sergentul Long, 
trebuie să luăm lucrurile aşa cum sunt! 

— Trebuie, sergent, răspunse Jasper Hobson, trecându-şi 
mâna peste frunte, trebuie să rămânem pe insula noastră, 
trebuie să aşteptăm iarna! Numai ea ne poate salva! 

Era amiază. Jasper Hobson, vrând să ajungă înainte de 
căderea nopţii la fortul Esperance, făcu cale-ntoarsă spre 


capul Bathurst. 

Fură ajutaţi la înapoiere de vântul care le bătea din spate. 
Erau foarte îngrijoraţi şi se întrebau, nu fără rost, dacă 
insula nu sfârşise prin a se desface în două părţi în timpul 
dezlănţuirii stihiilor. Crăpătura observată în ajun nu se 
întinsese pe toată lăţimea ei? Nu erau acum despărțiți de 
prietenii lor? Puteau să se teamă de toate aceste lucruri. 

Ajunseră curând la pădurea pe care o străbătuseră în 
ajun. Un mare număr de arbori zăceau doborâţi la pământ, 
unii cu trunchiul despicat, alţii dezrădăcinaţi, smulşi din 
acest sol vegetal al cărui strat subţire nu le dăduse un 
punct solid de sprijin. Desfrunziţi, nu mai erau decât nişte 
siluete strâmbe care scoteau un vaiet răsunător, bătute de 
vântul de sud-est. 

La două mile, după ce ieşiră din pădurea devastată, 
locotenentul Hobson şi sergentul Long ajunseră pe 
marginea crăpăturii ale cărei dimensiuni nu le putuseră afla 
din cauza nopţii întunecate. Ei o examinară cu atenţie. Era 
o spărtură largă de vreo cincizeci de picioare lăţime care 
tăia litoralul la aproximativ jumătatea distanţei între capul 
Michel şi fostul port Barnett, formând un fel de estuar care 
se întindea pe mai mult de o milă şi jumătate în interior. 
Dacă o nouă furtună provoca dezlănţuirea mării, crăpătura 
s-ar căsca din ce în ce mai tare! 

Locotenentul Hobson, apropiindu-se de litoral, văzu în acel 
moment un sloi enorm care se desprinsese de insulă şi 
pornise în derivă. 

— Da, murmură sergentul Long, acesta este pericolul! 

Amândoi se întoarseră apoi repede spre vest, pentru a 
ocoli uriaşa crăpătură, şi de-acolo o luară drept spre fortul 
Esperance. Nu remarcară nici o altă schimbare în drumul 
lor. La ora patru intrară pe poarta incintei şi-şi găsiră toţi 
tovarăşii la treburile lor obişnuite. 

Jasper Hobson spuse oamenilor săi că a vrut pentru ultima 
oară, înainte de sosirea iernii, să caute vreo urmă a 


convoiului promis de căpitanul Craventy, dar căutările sale 
au fost zadarnice. 

— Atunci, domnule locotenent, spuse Marbre, cred că 
trebuie să renunţăm definitiv, cel puţin anul acesta, să-i 
vedem pe camarazii noştri de la fortul Reliance. 

— Aşa cred şi eu, Marbre, răspunse simplu Jasper Hobson 
şi intră în sala comună. 

Doamna Paulina Barnett şi Madge fură puse la curent cu 
cele două fapte care au marcat explorarea locotenentului: 
lumina şi strigătul. Jasper Hobson afirmă că nici sergentul, 
nici el n-au putut fi jucăria unei iluzii. Lumina fusese văzută 
şi strigătul fusese auzit cu adevărat. Apoi, după multă 
chibzuinţă, toţi căzură de acord asupra faptului că un vas în 
pericol trecuse în timpul nopţii prin faţa insulei şi că, deci, 
insula nu se apropiase de continentul american. 

Între timp, datorită vântului de sud-est, cerul se limpezea 
repede şi ceţurile ce întunecau atmosfera se risipeau. 
Jasper Hobson era îndreptăţit să spere că a doua zi va 
putea chiar să stabilească poziţia insulei. 

Într-adevăr, noaptea se făcu mai rece şi căzu o ninsoare 
slabă care acoperi tot teritoriul insulei. Dimineaţa, când se 
trezi, Jasper Hobson putu să salute acest prim semn al 
iernii. 

Era 2 septembrie. Cerul ieşea încetul cu încetul din ceţuri. 
Apăru soarele. Locotenentul îl aştepta. La amiază făcu o 
bună constatare a latitudinii şi, la ora două, un calcul al 
unghiului orar care-i dădu longitudinea. 

Rezultatul observaţiilor fu: 

Latitudine 70*57' 

Longitudine 170*30' 

Aşadar, cu toată violenţa uraganului, insula plutitoare se 
menținea aproape pe aceeaşi paralelă. Numai că fusese 
dusă de curent mai departe spre vest. În acest moment ea 
se găsea la travers de strâmtoarea Behring, dar la 400 de 
mile, cel puţin, la nordul Capului Oriental şi al capului 


Prince-de-Wales, care marcau partea cea mai îngustă a 
strâmtorii. 

Noua situaţie era mai gravă. Insula se apropia zi cu zi de 
primejdiosul curent Kamceatka, şi dacă acesta o prindea în 
apele sale repezi, putea s-o târască departe spre nord. 
Desigur că în curând destinul ei se va hotărî. Sau se va 
imobiliza între cele două curente contrarii, până ce marea 
avea să îngheţe, sau se va pierde în pustietăţile regiunilor 
hiperboreene! Jasper Hobson, foarte necăjit, dar vrând să 
le ascundă celorlalţi îngrijorarea sa, intră singur în camera 
lui şi nu o mai părăsi tot restul zilei. Cu ochii aţintiţi pe 
hărţi, el puse în acţiune tot ce poseda ca imaginaţie, ca 
ingeniozitate practică pentru a găsi o soluţie oarecare. 

Temperatura, în timpul acestei zile, mai scăzu cu câteva 
grade şi ceţurile, care se ridicaseră seara peste orizontul 
din sud-est, se transformară noaptea următoare în zăpadă. 
A doua zi, stratul alb era înalt de două degete. În sfârşit 
iarna se apropia. 

La 3 septembrie, doamna Paulina Barnett hotări să 
cerceteze pe o distanţă de câteva mile porţiunea litoralului 
care se întindea între capul Bathurst şi capul Eschimos. 
Voia să vadă modificările pe care furtuna putuse să le 
producă în timpul zilelor precedente. Desigur, dacă i-ar fi 
propus locotenentului Hobson s-o însoţească în această 
explorare, el ar fi venit fără o clipă de şovăială. Dar, 
nevrând să-l scoată din preocupările sale, se decise să plece 
fără el, luând-o cu dânsa pe Madge. Nu exista, dealtfel, nici 
un pericol. Singurele animale într-adevăr primejdioase, 
urşii, păreau că părăsiseră insula în timpul cutremurului. 
Două femei puteau deci, fără a fi imprudente, să se 
aventureze în împrejurimile capului pentru o explorare 
care nu trebuia să dureze mai mult de câteva ore. 

Madge acceptă fără să comenteze propunerea doamnei 
Paulina Barnett şi amândouă, neprevenind pe nimeni, la opt 
dimineaţa, înarmate cu un simplu cuţit de tăiat gheaţă, cu 


plosca şi desaga atârnând la şold, coborâră povârnişul 
capului Bathurst şi se îndreptară spre vest. 

Soarele se târa lânced deasupra orizontului, căci nu se 
mai ridica, până şi la culminaţia sa, decât cu câteva grade. 
Dar razele sale oblice erau limpezi, pătrunzătoare şi mai 
topeau încă stratul subţire de zăpadă în anumite locuri 
expuse direct acţiunii lor dizolvante. 

Numeroase păsări, ptarmigani, garii, pufini, rațe din toate 
speciile, gâşte sălbatice, zburau în cârduri şi însufleţeau 
litoralul. Văzduhul răsuna de strigătele acestor zburătoare, 
care alergau tot timpul de la lac la mare, după cum le 
atrăgeau apele dulci sau sărate. Doamna Paulina Barnett 
putu vedea atunci cât de numeroase erau animalele cu 
blană - jderi, hermine, ondatre, vulpi - în împrejurimile 
fortului Esperance. Factoria ar fi putut, fără mari greutăţi, 
să-şi umple depozitele. Dar la ce bun acum! Aceste animale 
inofensive, înțelegând că nu mai erau vânate, veneau fără 
teamă până la poalele împrejmuirii, devenind din ce în ce 
mai prietenoase. Fără îndoială, aflaseră din instinct că erau 
prizoniere pe această insulă, ca şi locuitorii ei, şi că vor 
avea cu toţii aceeaşi soartă. Dar un lucru destul de curios, 
pe care doamna Paulina Barnett îl remarcase în mod cert, 
era că Marbre şi Sabine, cei doi îndărijiţi vânători, ascultau 
fără crâcnire de ordinele locotenentului, care le 
recomandase să cruţe toate animalele cu blană, şi parcă n- 
aveau nici cea mai mică dorinţă să salute cu un glonte acest 
vânat de preţ. Vulpile şi alte animale nu aveau încă haine de 
iarnă, ceea ce micşora mult valoarea lor, dar asta nu era o 
cauză îndestulătoare să explice marea indiferenţă a celor 
doi vânători faţă de ele. 

Între timp, doamna Paulina Barnett şi Madge, mergând 
repede şi vorbind despre situaţia lor bizară, observau cu 
atenţie liziera de nisip care forma malul. Stricăciunile pe 
care marea le pricinuise recent erau vizibile. Din cauza 
noilor surpări, se zăreau ici şi colo spărturi făcute de 
curând, uşor de recunoscut. Plaja roasă pe alocuri se lăsase 


în chip îngrijorător şi acum valurile lungi se întindeau acolo 
unde un mal abrupt le opunea altădată o barieră de 
netrecut. Era evident că se scufundaseră câteva părţi ale 
insulei şi că ajunseseră acum la nivelul mediu al Oceanului. 

— Buna mea Madge, spuse doamna Paulina Barnett, 
arătând tovarăşei sale mari întinderi de teren pe care se 
rostogoleau valurile, situaţia noastră s-a înrăutățit în timpul 
acestei nefaste furtuni! E sigur că nivelul general al insulei 
coboară încetul cu încetul. Salvarea noastră este acum o 
chestiune de timp! Va sosi oare iarna destul de repede? 
Totul depinde de asta. 

— Iarna va sosi, fata mea, răspunse Madge cu o 
convingere neclintită. Sunt două nopţi de când a început să 
ningă. Frigul din văzduh va ajunge şi la noi. 

— Ai dreptate, Madge, reluă călătoarea, trebuie să avem 
încredere. Noi, femeile, care nu ne bizuim numai pe logică, 
ci şi pe sensibilitate, nu trebuie să desperăm nici atunci 
când oameni bine pregătiţi ar fi poate deznădăjduiţi. În asta 
stă harul nostru. Din păcate, locotenentul nu poate să 
judece ca noi. El ştie care e cauza evenimentelor, gândeşte, 
calculează, socoteşte timpul care ne mai rămâne şi îl văd că 
este pe cale să piardă orice speranţă. 

— Cu toate acestea este un om energic, un suflet curajos, 
răspunse Madge. 

— Da, adăugă doamna Paulina Barnett, şi ne va salva, dacă 
soarta noastră se mai află în mâna omului! 

Până la ora nouă, doamna Paulina Barnett şi Madge 
parcurseseră o distanţă de circa patru mile. De mai multe 
ori fuseseră nevoite să părăsească malul şi să o ia prin 
interiorul insulei, pentru a ocoli porțiunile joase de teren 
care erau potopite de valuri. În anumite locuri, se vedea că 
marea pătrunsese pe o distanţă de o jumătate de milă, 
aşadar acolo grosimea câmpului de gheaţă trebuie să fi fost 
considerabil redusă. Era deci de aşteptat să cedeze în mai 
multe puncte şi, în urma acestor spărturi, să se formeze noi 
limane sau golfuri pe litoral. 


Pe măsură ce se depărta de fortul Esperance, doamna 
Paulina Barnett observa că numărul animalelor cu blană 
scădea simţitor. Bietele vietăţi se simțeau desigur mai în 
siguranţă în prezenţa omului, de a cărui apropiere până 
acum se temeau, şi se strângeau în împrejurimile factoriei. 
Cât despre numărul fiarelor sălbatice, pe care instinctul nu 
le îndepărtase la timp de această insulă periculoasă, era, 
probabil, foarte mic. Totuşi doamna Paulina Barnett şi 
Madge zăriră câţiva lupi rătăcind departe pe câmpie, 
carnivore sălbatice pe care primejdia comună nu părea să 
le fi domesticit. Aceşti lupi, dealtfel, nu se apropiară şi 
dispărură curând în spatele colinelor meridionale ale 
iazului. 

— Ce se va întâmpla cu aceste animale rămase cu noi pe 
insulă şi ce vor face când le va lipsi hrana şi când iarna le va 
înfometa? Întrebă Madge. 

— Le va înfometa, buna mea Madge? Răspunse doamna 
Paulina Barnett. Crede-mă, nu avem de ce ne teme din 
partea lor! Hrana nu le va lipsi şi jderii, herminele şi iepurii 
polari, pe care îi cruţăm, vor deveni pentru ele o pradă 
sigură. Nu avem de ce să ne temem că ne vor ataca! Nu! 
Pericolul nu stă în asta! El se află în solul şubred care se va 
nărui, care se poate nărui în orice moment sub picioarele 
noastre. Vezi, Madge, cum în acest loc marea înaintează în 
interiorul insulei! Ea a şi început să acopere o bună parte 
din câmpie, iar apele încă relativ calde o vor mânca atât la 
suprafaţă cât şi pe dedesubt! Peste puţină vreme, dacă 
frigul n-o opreşte, marea se va uni cu iazul şi-l vom pierde, 
după ce am pierdut portul şi râul! 

— Dar dacă se va întâmpla aşa, zise Madge, va fi o 
nenorocire ireparabilă! 

— Şi de ce, Madge? Întrebă doamna Paulina Barnett, 
privind-o pe tovarăşa ei. 

— Pentru că am rămâne fără apă dulce, răspunse Madge. 

— Oh! Apa dulce nu ne va lipsi, buna mea Madge! Ploaia, 
zăpada, gheaţa, iceberg-urile oceanului, solul insulei pe 


care ne aflăm, toate acestea înseamnă apă dulce! Nu, ţi-o 
repet! Nu, pericolul nu este acesta! 

Pe la ora zece, doamna Paulina Barnett şi Madge se 
găseau în dreptul capului Eschimos, dar la cel puţin două 
mile în interiorul insulei, căci fusese imposibil de umblat de- 
a lungul litoralului ros adânc de mare. Cele două femei, 
puţin obosite de plimbarea prelungită de atâtea ocolişuri, 
hotărâră să se odihnească un pic înainte de a lua drumul 
înapoi spre fortul Esperance. 

În acest loc se afla un mic crâng de mesteceni şi de 
arbatus care încununa o colină joasă. O movilă acoperită cu 
muşchi gălbui, unde razele soarelui topiseră zăpada, le 
oferea un loc bun pentru popas. 

Doamna Paulina Barnett şi Madge se aşezară una lângă 
alta, la poalele copacilor; scoaseră din desagă şi îşi 
împărţiră, ca între surori, ceva de-ale gurii. 

După o jumătate de oră, doamna Paulina Barnett, înainte 
de a o lua spre est, adică spre factorie, propuse tovarăşei 
sale să meargă până la litoral pentru ca să-şi dea seama de 
starea actuală a capului Eschimos. Voia să ştie dacă acest 
punct avansat rezistase sau nu asalturilor furtunii. Madge 
se declară gata s-o însoţească pe fata ei, oriunde i-ar place 
să se ducă, amintindu-i totuşi că erau la o depărtare de 8-9 
mile de capul Bathurst şi că n-ar trebui să-l neliniştească pe 
locotenentul Hobson cu o absenţă atât de îndelungată. 

Totuşi doamna Paulina Barnett, cuprinsă fără îndoială de o 
presimţire, nu renunţă la ideea sa şi bine făcu, aşa cum se 
va vedea mai târziu. Acest ocol în plus nu trebuia să 
prelungească decât cu o jumătate de oră durata totală a 
explorării. 

Doamna Paulina Barnett şi Madge se ridicară deci şi se 
îndreptară spre capul Eschimos. Dar ambele femei nu 
făcură nici un sfert de milă, când călătoarea, oprindu-se 
deodată, îi arătă lui Madge urme regulate ce se desluşeau 
pe zăpadă. lar aceste urme erau proaspete şi fuseseră 


lăsate cu cel mult nouă sau zece ore înainte, căci altfel 
ninsoarea din noaptea trecută le-ar fi acoperit cu siguranţă. 

— Ce fel de animal să fi trecut pe-aici? Întrebă Madge. 

— N-a fost un animal, răspunse doamna Paulina Barnett, 
aplecându-se pentru a cerceta mai bine urmele. Orice 
animal care umblă în patru labe lasă altfel de urme. Vezi, 
Madge, cele pe care le avem în faţă sunt identice şi e uşor 
de văzut că sunt făcute de un picior de om! 

— Dar cine ar fi putut veni aici? Răspunse Madge. Nici un 
soldat, nici o femeie n-a părăsit fortul, şi de vreme ce 
suntem pe o insulă... Probabil că te înşeli, fata mea. Ia să 
mergem să vedem unde duc! 

Doamna Paulina Barnett şi Madge porniră mai departe, 
observând cu atenţie urmele. Cincizeci de paşi mai încolo se 
mai opriră o dată. 

— Uite Madge, zise călătoarea, reţinând-o pe tovarăşa sa, 
şi spune dacă m-am înşelat! 

Pe lângă urmele de paşi şi într-un loc unde se vedea că pe 
zăpadă trecuse de curând un corp greu, era foarte bine 
întipărită urma unei mâini. 

— O mână de femeie sau de copil! Exclamă Madge. 

— Da, răspunse doamna Paulina Barnett, un copil sau o 
femeie care a căzut, la capătul puterilor... Apoi această 
sărmană fiinţă s-a ridicat şi a mers mai departe... Priveşte, 
alte semne de paşi... şi mai încolo urmele unei noi căderi! 

— Dar cine? Cine? Întrebă Madge. 

— De unde să ştiu! Răspunse doamna Paulina Barnett. 
Poate că e vreun nefericit rămas ca şi noi pe insulă de trei 
sau patru luni. Poate vreun naufragiat aruncat pe coastă în 
timpul furtunii... Aminteşte-ţi acea lumină, acel strigăt, 
despre care au vorbit sergentul Long şi locotenentul 
Hobson! Hai, vino, Madge, avem poate de salvat un 
nenorocit! 

Şi doamna Paulina Barnett, trăgând-o pe tovarăşa ei după 
sine, alergă pe calea de calvar a urmelor de pe zăpadă pe 
care găsi în curând câteva picături de sânge. 


„De salvat un nenorocit”, spusese buna şi curajoasa 
femeie! Uitase ea oare că pe această insulă, pe jumătate 
roasă de ape, hărăzită să se scufunde mai curând sau mai 
târziu în ocean, nu exista salvare nici pentru ea, nici pentru 
alţii? 

Urmele lăsate pe sol se îndreptau spre capul Eschimos. 
Doamna Paulina Barnett şi Madge mergeau cu multă 
atenţie pe drumul marcat astfel, dar curând petele de 
sânge deveniră mai mari, iar urmele paşilor dispărură. Nu 
mai exista decât o cărare şerpuind pe zăpadă. Din acest 
punct mai departe sărmana fiinţă nu mai avusese putere să 
umble. Înaintase târâş, opintindu-se în mâini şi în picioare. 
Bucăţi de haine sfâşiate se vedeau ici-colo. Erau fâşii de 
blană şi de piele de focă. 

— Haide! Haide! Repeta Paulina Barnett, a cărei inimă 
bătea să-i spargă pieptul. 

Madge o urma. Capul Eschimos nu mai era decât la cinci 
sute de paşi. Se contura deasupra mării pe fondul cerului. 
Era pustiu. 

Evident însă că urmele care le călăuzeau pe cele două 
femei mergeau drept spre cap. Doamna Paulina Barnett şi 
Madge, alergând, ajunseră acolo. Nimic însă nu se arăta, 
nimic. Dar urmele, chiar la poalele capului, în josul movilei 
care-l forma, o luau spre dreapta ducând până la mare. 

Doamna Paulina Barnett porni repede spre dreapta, dar în 
momentul când ajunse pe mal, Madge care-o urma o apucă 
de mână. 

— Opreşte-te! Îi zise. 

— Nu, Madge, nu! Exclamă doamna Paulina Barnett, pe 
care instinctul o mâna fără voia ei. 

— Opreşte-te, fata mea, şi priveşte! Răspunse Madge, 
reţinând-o mai energic pe tovarăşa ei. 

La cincizeci de paşi de capul Eschimos, pe marginea 
malului, o masă albă, enormă, se mişca, scoțând un mormăit 
înfiorător. 


Era un urs polar, de o mărime gigantică. Ambele femei, 
nemişcate, îl priviră cu groază. Uriaşul animal se învârtea în 
jurul unui fel de pachet de blană întins pe zăpadă; când îl 
trăgea în sus, când îl lăsa să cadă şi îl adulmeca. Acest 
pachet semăna cu trupul unei morse moarte. 

Doamna Paulina Barnett şi Madge nu ştiau ce să creadă, 
nu ştiau dacă trebuiau să meargă înainte, când, printr-o 
mişcare ce se imprimase corpului, un fel de glugă căzu de 
pe capul făpturii, lăsând să se reverse lungi plete negre. 

— O femeie! Exclamă doamna Paulina Barnett, care vru să 
alerge spre această nefericită, încercând cu tot dinadinsul 
să afle dacă era vie sau moartă. 

— Opreşte-te! Zise din nou Madge, ţinând-o. Opreşte-te! 
N-o să-i facă nici un rău! 

Ursul, într-adevăr, privea atent la acest corp, mulţumindu- 
se să-l întoarcă pe o faţă şi pe alta, fără să-i treacă prin 
gând nici o clipă să-l sfâşie cu ghearele sale formidabile. 
Apoi se îndepărtă şi se apropie din nou. Părea să şovăie, 
neştiind ce să facă. Nu le observase pe cele două femei 
care-l priveau cu o îngrijorare teribilă! 

Deodată se auzi o trosnitură. Solul părea că se cutremură. 
S-ar fi putut crede că întreg capul Eschimos se prăbuşeşte 
în mare... O mare bucată de insulă se desfăcu de mal şi 
uriaşul sloi, al cărui centru de gravitate, printr-o schimbare 
a greutăţii specifice, se deplasase, mergea în derivă, 
antrenând cu el ursul şi corpul femeii! 

Doamna Paulina Barnett scoase un strigăt şi vru să sară pe 
sloi înainte ca el să fie dus spre larg. 

— Opreşte-te! Opreşte-te, fata mea! Repeta calm Madge, 
care o ţinea puternic de mână. 

La zgomotul desprinderii sloiului, ursul dădu brusc înapoi; 
scoțând un mormăit puternic, părăsi corpul şi se repezi 
spre mal de care îl despărţea o distanţă de vreo patruzeci 
de picioare; speriată fiara făcu alergând ocolul insuliţei, 
râcâi pământul cu ghearele, împrăştie în jurul lui zăpada şi 
nisipul şi reveni lângă corpul neînsufleţit. 


Apoi, spre extrema uimire a celor două femei, animalul, 
prinzând cu colții corpul de veşminte, îl luă în bot, îl aduse 
la marginea sloiului aflat în faţa malului şi se aruncă în 
mare. Cu câteva mişcări, ursul, bun înotător ca toţi semenii 
lui din regiunile arctice, ajunse la țărm. Cu un efort viguros 
urcă pe mal şi acolo depuse corpul. 

În acest moment, doamna Paulina Barnett nu se putu 
stăpâni şi, fără să se gândească la primejdia de a se găsi 
faţă-n faţă cu acest temut carnivor, scăpă din mâna lui 
Madge şi alergă spre țărm. 

Ursul, văzând-o, se ridică pe labele dinapoi şi veni drept 
spre ea. Dar la zece paşi se opri, scuturându-şi capul 
enorm; apoi, ca şi cum şi-ar fi pierdut ferocitatea naturală, 
sub imperiul acelei spaime care părea să fi cuprins toată 
fauna de-aici, se întoarse, scoase un mormăit surd şi plecă 
liniştit spre interiorul insulei, fără să arunce în urma sa nici 
măcar 0 privire. 

Doamna Barnett alergase imediat spre trupul întins pe 
zăpadă. 

Scoase un țipăt. 

— Madge! Madge! Strigă. 

Madge se apropie şi privi corpul neînsufleţit. Era trupul 
tinerei eschimose Kalumah! 

Capitolul IX. Peripeţiile prin care a trecut Kalumah. 

Kalumah pe insula plutitoare, la două sute de mile de 
continentul american! Nu-ţi venea să crezi. 

Dar, înainte de toate, nenorocita mai respira oare? Putea fi 
readusă la viaţă? Doamna Paulina Barnett desfăcu hainele 
tinerei eschimose al cărei corp nu părea să se fi răcit 
complet. Îi ascultă bătăile inimii. Inima bătea slab, dar 
bătea. Sângele pierdut de sărmana fată venea de la o rană 
nu prea gravă ce şi-o făcuse la mână. Madge strânse 
această rană cu batista pentru a opri astfel hemoragia. 

În acelaşi timp, doamna Paulina Barnett, îngenuncheată 
lângă Kalumah, o sprijini şi, ridicând capul tinerei indigene, 
reuşi să-i toarne între buzele întredeschise câteva picături 


de rachiu, apoi îi frecă tâmplele şi fruntea cu puţină apă 
rece. Trecură câteva minute. Nici doamna Paulina Barnett, 
nici Madge nu îndrăzneau să spună vreun cuvânt. Aşteptau 
amândouă într-o stare de mare nelinişte, căci puţina suflare 
ce o mai avea eschimosa putea să se stingă în fiecare clipă! 

Dar un suspin uşor ieşi din pieptul lui Kalumah. Mâinile i 
se mişcară încet şi, înainte chiar de a deschide ochii şi de a 
fi putut recunoaşte pe cea care-i dădea îngrijiri, murmură 
aceste cuvinte: 

— Doamna Paulina! Doamna Paulina! 

Călătoarea rămase uluită, auzindu-şi numele pronunţat în 
aceste împrejurări. Kalumah venise deci de bună voie pe 
insula rătăcitoare şi ştiuse că o va întâlni pe europeana a 
cărei bunătate nu o uitase? Dar cum ar fi putut şti aşa ceva 
şi cum, la o asemenea distanţă de uscat, putuse ajunge pe 
insula Victoria? 

Cum putuse, în sfârşit, ghici că acest sloi îi ducea departe 
de continent pe doamna Paulina Barnett şi pe toţi tovarăşii 
ei din fortul Esperance? Erau în adevăr lucruri 
inexplicabile. 

— Trăieşte! Va trăi! Zise Madge, care sub mâna ei simţise 
căldura şi mişcarea revenind în acest sărman corp suferind. 

— Biata copilă, murmură doamna Paulina Barnett, cu 
inima înduioşată, avea numele meu, numele meu pe buze în 
momentul când sta să moară! 

Dar atunci ochii lui Kalumah se întredeschiseră. Privirea 
sa, încă speriată, vagă, înceţoşată, licări între pleoape. 
Deodată se însufleţi, când se îndreptă spre călătoare. Un 
moment, un singur moment o văzu Kalumah pe doamna 
Paulina Barnett, dar acest moment fu de ajuns. Tânăra 
indigenă o recunoscuse pe „buna sa doamnă” al cărei nume 
buzele ei îl rostiră din nou, în timp ce mâna sa, care se 
ridicase încetul cu încetul, căzu în mâna doamnei Paulina 
Barnett. 

Îngrijirile date de cele două femei reuşiră să readucă la 
viaţă pe tânăra eschimosă, a cărei sleire nu se datora numai 


oboselii, ci şi foamei. 

Doamna Paulina Barnett află că biata Kalumah nu 
mâncase nimic de 48 de ore. Câteva bucăţi de vânat rece şi 
puţin rachiu îi redară forţele şi o oră mai târziu Kalumah se 
simţea în stare să ia împreună cu cele două prietene 
drumul spre fort. 

Dar în timpul cât şezuse pe nisip, între Madge şi doamna 
Paulina Barnett, Kalumah putuse să le mulţumească şi să le 
arate dragostea ei. Apoi le povesti ce se petrecuse. Nu, 
tânăra eschimosă nu-i uitase pe europenii de la fortul 
Esperance şi imaginea doamnei Paulina Barnett rămăsese 
tot timpul vie în amintirea sa. Nu, nu întâmplarea, aşa cum 
se va vedea, a aruncat-o aproape moartă pe malul insulei 
Victoria! În puţine cuvinte iată ce-i povesti Kalumah 
doamnei Paulina Barnett. 

Ne aducem aminte că tânăra eschimosă făgăduise la 
prima ei vizită să se înapoieze anul viitor, în sezonul de 
vară, la prietenii săi de la fortul Esperance. Lunga noapte 
polară trecu şi, sosind luna mai, Kalumah vru să-şi ţină 
promisiunea. Ea părăsi deci aşezările din Noua-Georgie, 
unde iernase, şi, împreună cu unul din cumnaţii săi, se 
îndreptă spre peninsula Victoria. 

Şase săptămâni mai târziu, pe la mijlocul lunii iunie, ajunse 
pe meleagurile Noii Britanii, care erau în apropierea 
capului Bathurst. Recunoscu munţii vulcanici ale căror 
înălţimi străjuiau golful Liverpool şi după douăzeci de mile 
ajunse în acel Golf al Morselor, unde ea şi ai săi vânaseră 
atât de des. 

Dar dincolo de acest golf, la nord, nu mai era nimic! 
Coasta cobora în linie dreaptă spre sud-est. Nici urmă de 
capul Eschimos, sau de capul Bathurst! Kalumah înţelese ce 
se petrecuse! Sau tot acest teritoriu, care forma insula 
Victoria, se prăvălise în valuri, sau rătăcea pe mare. 

Kalumah plânse când nu-i mai găsi pe cei pe care venise 
să-i caute de atât de departe. Dar eschimosul, cumnatul ei, 
nu păru surprins de catastrofă. Un fel de legendă, o tradiţie 


răspândită printre triburile nomade ale Americii 
septentrionale, spunea că acel teritoriu al capului Bathurst 
se prinsese de continent cu mii de ani înainte, dar că nu 
făcea parte din el, şi că într-o zi se va desprinde printr-un 
efort al naturii. De acolo şi mirarea pe care o manifestaseră 
eschimoşii văzând factoria fondată de locotenentul Hobson 
chiar la poalele capului Bathurst. Dar, cu rezerva specifică 
neamului lor, poate împinşi şi de acel sentiment pe care-l 
are orice indigen pentru străinul care pune mâna pe 
teritoriile ţării lui, eschimoşii nu-i spuseseră nimic 
locotenentului Hobson care se şi stabilise acolo. Kalumah nu 
cunoştea această tradiţie care, dealtfel, nebazându-se pe 
nici un document serios, nu era decât una din numeroasele 
legende ale cosmogoniei hiperboreene şi iată de ce gazdele 
fortului Esperance nu fură prevenite de primejdia care le 
ameninţa, aşezându-se pe aceste meleaguri. 

Desigur că Jasper Hobson, dacă ar fi fost prevenit de 
eschimoşi, având unele bănuieli cu privire la natura solului, 
ar fi căutat mai departe un nou teren, stabil de data 
aceasta, pentru a pune temelia factoriei. 

Când Kalumah constată dispariţia teritoriului de la capul 
Bathurst, ea îşi continuă cercetările până dincolo de golful 
Washburn, dar fără a găsi vreo urmă a celor pe care-i 
căuta; atunci, desperată, nu-i rămase altceva de făcut decât 
să se întoarcă în vest la locurile de pescuit din America 
rusă. 

Părăsi cu cumnatul ei Golful Morselor în ultimele zile ale 
lunii iunie şi o luă de-a lungul litoralului. La finele lui iulie, 
după inutila lor călătorie, îşi regăsiră aşezările din Noua 
Georgie. 

Kalumah nu mai spera s-o revadă vreodată nici pe doamna 
Paulina Barnett, nici pe tovarăşii săi de la fortul Esperance. 
Ea îi credea înghiţiţi de abisurile mării arctice. 

Ajunsă la acest punct al istorisirii sale, tânăra eschimosă 
întoarse ochii ei umezi spre doamna Paulina Barnett şi îi 
strânse mai călduros mâna. 


Întoarsă acasă, în sânul familiei, Kalumah îşi reluase 
existenţa obişnuită. Lucra cu ai săi la locul de pescuit de la 
capul Glaces care este situat în preajma paralelei 70*, la 
mai mult de 600 de mile de capul Bathurst. 

În prima perioadă a lunii august nu se mai produse nici un 
incident. Către sfârşitul lunii, izbucni acea violentă furtună 
de care fusese atât de îngrijorat Jasper Hobson şi ale cărei 
ravagii se pare că se întinseseră pe toată marea polară 
până dincolo de strâmtoarea Behring. La capul Glaces ea 
fusese tot atât de îngrozitoare şi se dezlănţuise cu aceeaşi 
furie ca şi pe insula Victoria. La acea epocă, insula 
rătăcitoare nu se găsea mai departe de 200 de mile de 
coastă, aşa cum constatase, prin calculele sale, locotenentul 
Jasper Hobson. 

Auzind-o vorbind pe Kalumah, doamna Paulina Barnett, 
foarte la curent cu situaţia - după cum se ştie - făcea 
repede în gândul său apropieri, care aveau în sfârşit să-i 
dea cheia acelor curioase evenimente şi mai ales să-i 
explice sosirea pe insulă a tinerei indigene. 

În timpul primelor zile ale furtunii, eschimoşii de la capul 
Glaces fură nevoiţi să stea închişi în colibele lor. Nu puteau 
ieşi, şi cu atât mai puţin să pescuiască. Totuşi, în noaptea de 
31 august spre 1 septembrie, mânată de un fel de 
presimţire, Kalumah vru să se aventureze pe coastă. Merse 
astfel, înfruntând vântul şi ploaia care băteau cu turbare, 
cercetând cu o privire îngrijorată valurile dezlănţuite care 
se ridicau în întuneric ca un lanţ de munţi. 

Deodată, puţin după miezul nopţii, i se păru că vede o 
masă enormă care, împinsă de uragan, deriva paralel cu 
coasta. Privirea sa foarte pătrunzătoare, ca a tuturor 
indigenilor nomazi, obişnuiţi cu tenebrele lungilor nopţi ale 
iernii arctice, nu putea s-o înşele. Ceva uriaş trecea la două 
mile de litoral şi acest lucru nu era nici un cetaceu, nici o 
corabie, nici măcar un iceberg în această epocă a anului. 

Dealtfel, Kalumah nici nu mai stătu să judece. În mintea ei 
se făcu deodată lumină. 1 se perindară prin faţa ochilor 


chipurile prietenilor, îi revăzu pe toţi, pe doamna Paulina 
Barnett, pe Madge, pe locotenentul Hobson, copilul pe 
care-l mângâiase atât la fortul Esperance! Da! Ei treceau, 
duşi de furtună, pe acel sloi plutitor! 

Kalumah nu se îndoi nici un moment, nu avu nici o clipă de 
ezitare, îşi zise că trebuia să-i încunoştinţeze pe naufragiaţii 
care nu bănuiau acest lucru, că uscatul era aproape. Fugi la 
coliba ei de unde luă una din acele facle făcute din câlţi şi 
răşină, de care se servesc eschimogşii la pescuitul de noapte, 
o aprinse şi veni pe mal să facă semne din vârful capului 
Glaces. 

Aceasta era lumina pe care o zăriseră Jasper Hobson şi 
sergentul Long, ghemuiţi atunci la capul Michel, în noaptea 
de 31 august, în mijlocul negurilor. 

Ce bucurie şi ce emoție o cuprinsese pe tânăra eschimosă, 
când văzu semnalul care răspundea la al ei, când zări pâlcul 
de brazi, aprins de locotenentul Hobson, aruncând scântei 
roşcate până pe litoralul american, de care locotenentul nu 
ştia cât e de aproape! 

Dar totul se stinse în curând. Acalmia dură doar câteva 
minute, apoi groaznica vijelie venită din sud-est începu cu o 
nouă violenţă. Kalumah înţelese că „prada” - aşa o numea 
ea - îi va scăpa, că insula plutitoare nu va mai acosta! Ea o 
vedea, o simţea cum se îndepărtează în noapte pentru a 
dispare în larg. 

Fu un moment îngrozitor pentru tânăra indigenă. Se gândi 
că prietenii săi trebuiau să fie preveniţi de situaţia lor, că 
pentru ei ar fi poate încă timp să facă ceva, că fiecare oră 
pierdută îi îndepărta de continent... 

Nu şovâi. Caiacul ei era acolo, uşoara ambarcaţiune cu 
care înfruntase de multe ori furtunile mării arctice. Împinse 
caiacul pe apă, îşi legă în jurul brâului vesta din piele de 
focă cu care se ataşa de barcă şi, punând mâna pe vâslă, se 
aventură în întuneric. 

În acest moment al istorisirii sale, doamna Paulina Barnett 
o strânse cu drag la piept pe tânăra Kalumah, atât de 


curajoasă, şi Madge, ascultând-o, izbucni în plâns. 

Kalumah, aruncată pe valurile furioase, fu mai mult ajutată 
decât împiedicată de vântul care-o ducea în larg. Se 
îndreptă spre masa pe care-o mai vedea vag în întuneric. 
Talazurile acopereau tot timpul caiacul, dar erau 
neputincioase faţă de această ambarcaţiune care nu putea 
fi scufundată şi plutea ca un pai pe crestele lor. De multe ori 
se răsturnă, dar fata o redresa cu o lovitură de vâslă. În 
fine, după o oră de eforturi, Kalumah desluşi mai clar insula 
rătăcitoare. Nu se mai temea că nu-şi va atinge țelul, căci se 
afla acum la mai puţin de un sfert de milă de ea! 

Atunci scosese acel strigăt în noapte, pe care Jasper 
Hobson şi sergentul Long îl auziseră amândoi! 

Dar deodată Kalumah se simţi, fără voia ei, dusă spre vest 
de un curent irezistibil în care intră, atrasă mai mult decât 
insula Victoria! În zadar vru să lupte cu vâsla împotriva lui! 
Uşoara ei ambarcaţiune zbura ca o săgeată. Scoase noi 
strigăte care nu mai fură auzite, căci era acum departe, şi 
când zorile aruncară câteva raze de lumină în spaţiu, 
pământul Noii-Georgii pe care-l părăsise şi insula 
rătăcitoare pe care-o urmărea formau în zare doar două 
mase nedesluşite. 

Pe tânăra indigenă o cuprinse oare desperarea? Nu. 
Întoarcerea pe continentul american devenise acum 
imposibilă. Avea vântul în faţă, un vânt groaznic, acelaşi 
vânt care, împingând insula, avea s-o readucă în 36 de ore 
la două sute de mile depărtare în larg, ajutat dealtfel şi de 
curentul de coastă. 

Kalumah n-avu decât o singură soluţie: să ajungă la insulă, 
menţinându-se în acelaşi curent cu ea şi în aceleaşi ape 
care o duceau irezistibil! 

Dar vai! Forţele o trădară pe curajoasa copilă. Foamea 
începu curând s-o chinuiască. Starea de sleire şi oboseala o 
făcură să nu mai poată vâsli. 

Timp de mai multe ore luptă şii se păru că se apropie de 
insulă, de unde nu putea fi văzută, căci nu era decât un 


punct pe nesfârşita mare. Luptă chiar când braţele ei 
istovite şi mâinile însângerate refuzară s-o mai slujească! 
Luptă până la capăt şi în cele din urmă îşi pierdu 
cunoştinţa, în timp ce caiacul ei fragil, fără vâslaş, devenea 
jucăria vântului şi a valurilor. 

Ce se întâmplase apoi? Nu putea spune nimic, căci 
leşinase. Cât timp rătăcise aşa, la întâmplare, ca o epavă? 
Nu ştia şi nu-şi revenise în simţiri decât atunci când caiacul 
se izbise deodată şi se spărsese sub ea. 

Kalumah se cufundă în apa rece care o deşteptă şi câteva 
minute mai târziu un val o aruncă, aproape moartă, pe 
nisipul unei plaje. 

Aceasta se petrecuse în noaptea precedentă, când se iveau 
zorile, adică între două şi trei dimineaţa. 

Din momentul când Kalumah se azvârlise în caiac şi până 
ce ambarcaţiunea se scufundase trecuseră mai mult de 70 
de ore! 

Între timp, tânăra indigenă salvată din valuri nu ştia 
încotro o dusese uraganul. O readusese pe continent? O 
aruncase, din contră, pe acea insulă pe care o urmărise cu 
atâta curaj? Spera acest lucru! Da, îl spera! Dealtfel, vântul 
şi curentul trebuiau s-o fi dus spre larg şi nu s-o împingă 
înapoi pe coastă! 

Acest gând o însufleţi. Se ridică şi, frântă de oboseală, 
începu să meargă de-a lungul malului. 

Fără să ştie, tânăra indigenă fusese aruncată ca prin 
minune pe acea parte a insulei Victoria care formase 
altădată cotul din apropierea Golfului Morselor. Dar în 
condiţiile de acum ea nu putea să recunoască litoralul ros 
de ape, după schimbările care se produseseră de la ruptura 
istmului. 

Kalumah mergea înainte, apoi, nemaiavând putere, se 
oprea şi iar pornea făcându-şi curaj. Drumul parcă nu se 
mai sfârşea. La fiecare milă trebuia să ocolească părţile de 
mal potopite de apele mării. Astfel, târându-se, căzând, 
ridicându-se din nou, ajunse nu departe de crângul unde, în 


aceeaşi dimineaţă, doamna Paulina Barnett şi Madge se 
opriseră să se odihnească. Se ştie că acestea, îndreptându- 
se spre capul Eschimos, văzuseră nu departe de crâng 
urme de paşi pe zăpadă. Apoi, la o oarecare distanţă, 
sărmana Kalumah căzu o ultimă oară! Din acest loc, moartă 
de oboseală şi de foame, nu mai putu înainta decât târându- 
se. 

Dar sufletul tinerei indigene se umplu de o imensă 
speranţă. La câţiva paşi de litoral recunoscuse în sfârşit 
capul Eschimos, la poalele căruia poposise cu ai săi anul 
trecut. Ştia că nu mai sunt decât opt mile până la factorie, 
că nu va mai trebui decât să urmeze drumul pe care-l 
parcursese de atâtea ori, când se ducea să-i viziteze pe 
prietenii de la fortul Esperance. 

Da, acest gând o întări! Dar când ajunse pe mal, puterile o 
părăsiră, căzu în zăpadă şi îşi pierdu din nou cunoştinţa. 
Fără doamna Paulina Barnett ar fi murit acolo. 

— Dar, zise ea, buna mea doamnă, ştiam că veţi veni în 
ajutorul meu şi că Dumnezeul meu mă va salva prin mâinile 
dumneavoastră! 

Restul se cunoaşte. Se ştie ce presentiment le făcuse în 
acea zi pe doamna Paulina Barnett şi pe Madge să 
exploreze acea parte a litoralului şi ce ultim instinct le 
mânase să se ducă până la capul Eschimos, după popas şi 
înainte de întoarcerea la factorie. Se ştie, de asemenea - 
ceea ce doamna Paulina Barnett îi spuse tinerei indigene - 
cum avusese loc ruptura sloiului şi ce făcuse ursul în 
această împrejurare. 

Şi doamna Paulina Barnett adăugă surâzând: 

— Nu eu te-am salvat, copila mea, ci acest vrednic animal! 
Fără el erai pierdută şi dacă se va mai întoarce la noi, îl vom 
respecta ca pe salvatorul tău! 

În timpul acestei istorisiri, Kalumah, ospătată şi 
mângâiată, se simţi iar în puteri. Doamna Paulina Barnett îi 
propuse să meargă cu toatele neîntârziat la fort, pentru ca 


să nu-şi mai prelungească absenţa. Tânăra eschimosă se 
ridică imediat, gata să plece. 

Doamna Paulina Barnett se grăbea într-adevăr să-l 
informeze pe Jasper Hobson de întâmplările din această 
dimineaţă şi să-i spună ce se petrecuse în noaptea furtunii, 
când insula rătăcitoare se apropiase de litoralul american. 

Dar, înainte de toate, călătoarea îi recomandă lui Kalumah 
să păstreze un secret absolut despre aceste evenimente, ca 
şi despre situaţia în care se afla insula. Trebuia să spună că 
venise pe litoral pe drumul obişnuit, pentru a-şi îndeplini 
promisiunea de a-i vizita pe prietenii săi în sezonul de vară. 
Sosirea ei ar avea darul să confirme oamenilor de la 
factorie că nici o schimbare nu se produsese pe teritoriul de 
la capul Bathurst, în cazul când unii din ei ar avea vreo 
bănuială în această privinţă. 

Era aproape trei când doamna Paulina Barnett, cu tânăra 
indigenă, sprijinită de braţul ei, şi credincioasa Madge îşi 
reluară drumul spre est şi, înainte de ora cinci, toate trei 
ajunseră la poarta incintei fortului Esperance. 

Capitolul X. Curentul Kamceatka. 

Se poate lesne închipui primirea făcută tinerei Kalumah de 
către locuitorii fortului. Pentru ei era ca şi cum se reînnoda 
legătura întreruptă cu restul lumii. Doamnele Mac Nap, 
Rae şi Joliffe nu mai conteneau s-o alinte. Kalumah, zărind 
mai întâi copilaşul, alergă la el şi-l acoperi de sărutări. 
Tânăra eschimosă fu într-adevăr mişcată de primirea pe 
care i-o făcură prietenii europeni. Fiecare o sărbătorea în 
felul lui. 'Toţi fură încântați că îşi va petrece iarna la factorie, 
căci sezonul rece foarte avansat nu-i va permite să se mai 
întoarcă la aşezările din Noua-Georgie. 

Dar dacă locuitorii fortului Esperance se arăâtară foarte 
plăcut surprinşi de sosirea tinerei indigene, ce gândi Jasper 
Hobson când o văzu apărând pe Kalumah la braţul doamnei 
Paulina Barnett? Nu putu să-şi creadă ochilor. Un gând îi 
străfulgera o clipă prin minte, gândul că insula Victoria, pe 


nesimţite şi în ciuda poziţiei pe care o calculase, ajunsese 
pe un punct al continentului. 

Doamna Paulina Barnett citi în ochii locotenentului această 
ipoteză neverosimilă şi clătină negativ din cap. 

Jasper Hobson înţelese că situaţia nu se schimbase şi 
aşteptă ca doamna Paulina Barnett să-i dea explicaţii cu 
privire la prezenţa lui Kalumah. 

Câteva momente mai târziu, Jasper Hobson şi călătoarea 
se plimbau la poalele capului Bathurst şi locotenentul 
ascultă cu mare interes istorisirea aventurilor lui Kalumah. 
Astfel, deci, toate supoziţiile lui Jasper Hobson se dovedeau 
adevărate! În timpul furtunii, al acelui uragan care venise 
din nord-est, insula rătăcitoare fusese aruncată în afara 
curentului. În groaznica noapte de 30 spre 31 august sloiul 
se apropiase la mai puţin de o milă de continentul 
american! Nu lumina unei nave, nu strigătul unui 
naufragiat fuseseră surprinse de ochii şi urechile lui Jasper 
Hobson! Uscatul era acolo, foarte aproape, şi dacă vântul ar 
mai fi bătut încă o oră în acea direcţie, insula Victoria ar fi 
ajuns pe litoralul Americii ruse! 

Dar o schimbare fatală, funestă, de briză a împins din nou 
insula în largul coastei! Curentul irezistibil o târâse din nou 
în apele sale şi de atunci, cu o mare viteză, pe care nimic nu 
o mai putea opri, împinsă de puternicele vânturi din sud- 
est, derivase până la acel punct periculos situat între cele 
două atracţii contrare, care ambele puteau provoca pieirea 
ei şi a nefericiţilor ce se aflau acolo. 

Pentru a suta oară, locotenentul şi doamna Paulina Barnett 
discutară aceste lucruri. Apoi Jasper Hobson întrebă dacă 
se produseseră importante modificări ale teritoriului între 
capul Bathurst şi Golful Morselor. 

Doamna Paulina Barnett răspunse că în anumite părţi 
nivelul litoralului părea să fi coborât şi că valurile se 
rostogoleau acum acolo unde altădată solul era prea înalt 
pentru ca ele să-l poată atinge. Ea povesti apoi fenomenul 


de la capul Eschimos şi îi comunică despre ruptura 
importantă ce se produsese în această parte a malului. 

Nimic nu era mai puţin îmbucurător. Câmpul de gheaţă, 
baza insulei, cu siguranţă că se dizolva încetul cu încetul şi 
apele ceva mai calde rodeau suprafaţa inferioară a gheții. 
Ceea ce se petrecuse la capul Eschimos putea să se 
întâmple în fiecare moment la capul Bathurst. Clădirile 
factoriei puteau în orice oră de zi sau de noapte să se 
prăvălească într-un abis şi singura scăpare în această 
situaţie era iarna, acea iarnă aspră care întârzia atâta să 
sosească! 

A doua zi, la 4 septembrie, o cercetare făcută de 
locotenentul Hobson arătă că poziţia insulei Victoria nu se 
modificase prea mult faţă de cea precedentă. Ea rămânea 
nemişcată între cele două curente contrarii şi, în definitiv, 
asta era acum cea mai fericită stare de lucruri la care te 
puteai aştepta. 

— Dacă frigul ne prinde aici, dacă banchiza ne opreşte, 
zise Jasper Hobson, dacă marea îngheaţă de jur împrejur, 
aş privi salvarea noastră ca sigură. Nu suntem la mai mult 
de 200 de mile de coastă în acest moment şi dacă am porni 
pe câmpia de gheaţă întărită, ar fi posibil să ajungem fie în 
America rusă, fie pe coastele Asiei. Dar să vină iarna cât 
mai grabnic şi cu orice preţ! 

Între timp, conform ordinelor locotenentului, se terminau 
ultimele pregătiri de iernare. Se asigură hrana animalelor 
domestice pe tot timpul cât va dura lunga noapte polară. 
Câinii erau sănătoşi şi se îngrăşau nefăcând nimic, dar 
trebuiau bine îngrijiţi, căci sărmanele animale vor avea 
foarte mult de lucru când vor părăsi fortul Esperance, 
pentru ca, străbătând câmpul de gheaţă, să ajungă pe 
continent. Era foarte important deci să fie ţinuţi în plină 
forţă. De aceea li se dădea din belşug carne crudă şi în 
special carnea renilor care erau doborâţi în jurul factoriei. 

Cât despre renii domesticiţi, le mergea bine. Staulul lor 
era solid construit şi o cantitate considerabilă de muşchi 


fusese înmagazinată pentru ei în depozitul fortului. 
Femelele dădeau mult lapte pe care doamna Joliffe îl 
întrebuința la preparatele ei culinare. 

Caporalul şi mica sa soţie semănară din nou plantele care 
dăduseră roade aşa de bune în timpul sezonului de vară. 
Lucrară pământul înainte de venirea zăpezilor, pentru a 
pune măcriş, lingurea şi ceaiul de Labrador. Aceste 
preţioase plante antiscorbutice nu trebuiau să lipsească 
membrilor coloniei. 

Cât despre lemne, hambarele gemeau de ele. Iarna aspră 
şi geroasă putea să vină acum mult şi bine şi coloana de 
mercur putea să îngheţe în rezervorul termometrului, fără 
să fie nevoiţi, cum se întâmplase în epoca ultimelor geruri, 
să ardă mobilele din casă. Dulgherul Mac Nap şi oamenii săi 
luaseră cuvenitele măsuri, şi rămăşiţele adunate de la 
ambarcaţiunea în construcţie le procurară un surplus 
apreciabil de combustibil. 

În această epocă fură prinse câteva animale care 
căpătaseră blana de iarnă - jderi, vulpi albastre, vizoni, 
hermine. Marbre şi Sabine obţinuseră de la locotenent 
permisiunea să pună un număr de capcane în jurul incintei. 
Jasper Hobson socoti că nu putea să nu le dea autorizaţia, 
de teamă să nu trezească bănuielile oamenilor, căci nu avea 
nici un motiv serios pe care să-l invoce pentru a opri 
aprovizionarea cu blănuri. Ştia totuşi bine că era o muncă 
inutilă şi că această distrugere a animalelor preţioase şi 
inofensive nu va aduce nimănui vreun folos. Oricum, carnea 
rozătoarelor fu întrebuințată ca hrană pentru câini şi se 
economisi astfel o mare cantitate de carne de ren. 

Totul se pregătea deci pentru iernare, ca şi cum fortul 
Esperance ar fi fost clădit pe un teren solid, şi soldaţii 
lucrau cu un zel pe care nu l-ar fi avut dacă ar fi fost la 
curent cu situaţia reală. 

În timpul următoarelor zile, din cercetările făcute cu cea 
mai mare grijă nu se constată nici o schimbare însemnată în 
poziţia insulei Victoria. Jasper Hobson, văzând-o aşa de 


nemişcată, începu să spere din nou. Dacă semnele iernii nu 
se arătaseră încă în natura anorganică, dacă temperatura 
se menținea în medie la 49 de grade Fahrenheit (9*C), 
zăriră totuşi un număr de lebede fugind spre sud, unde 
căutau o climă mai dulce. Alte păsări zburătoare pe distanţă 
mare, pe care lungile călătorii deasupra mărilor nu le 
speriau, părăseau încetul cu încetul malurile insulei. Ştiau 
bine că, fie asiatic, fie american, continentul, cu o 
temperatură mai puţin aspră, cu teritoriile mai primitoare, 
cu resurse de tot felul, nu era departe şi că aripile lor erau 
destul de puternice să le ducă până acolo. Mai multe din 
aceste păsări fură prinse şi, după sfaturile doamnei Paulina 
Barnett, locotenentul le legă la gât câte un bilet de pânză 
cerată, pe care erau înscrise poziţia insulei rătăcitoare şi 
numele locuitorilor ei. Apoi le lăsă să-şi ia zborul şi cu toţii 
le priviră, nu fără invidie, cum se-ndreptau spre sud. 

Se înţelege că aceste operaţiuni fură făcute în secret şi nu 
avură alţi martori în afară de doamna Paulina Barnett, 
Madge, Kalumah, Jasper Hobson şi sergentul Long. Cât 
despre patrupedele rămase pe insulă, ele nu mai puteau 
merge în regiunile meridionale să-şi caute adăpostul 
obişnuit pe timpul iernii. În această epocă a anului, după ce 
trecură primele zile ale lui septembrie, renii, iepurii polari 
şi chiar lupii ar fi trebuit să părăsească împrejurimile 
capului Bathurst şi să se refugieze pe lângă lacul Grand- 
Ours sau lacul Esclave, mult mai jos de Cercul Polar. Dar, de 
data aceasta, marea constituia pentru ei o barieră de 
netrecut şi trebuiau să aştepte ca apele să îngheţe, pentru 
a putea să caute regiuni mai prielnice. Fără îndoială, aceste 
animale, mânate de instinct, încercaseră să meargă spre 
sud, dar, oprite pe litoralul insulei, se întorseseră, tot din 
instinct, în preajma fortului Esperance, aproape de aceşti 
oameni, prizonieri ca şi ele, aproape de aceşti vânători, 
altădată temuţii lor inamici. 

În zilele de 5, 6, 7,8 şi9 septembrie, după observaţiile 
făcute, nu se constată nici o modificare în poziţia insulei 


Victoria. Marea vâltoare situată între două curente, pe care 
nu o putuse părăsi, o făcea staţionară. Încă 15 zile, cel mult 
trei săptămâni de acest „stătu quo” şi locotenentul Hobson 
va putea să se considere salvat. 

Dar soarta vitregă nu obosise încă şi multe alte suferinţe 
groaznice, supraomeneşti, se poate spune, îi mai aşteptau 
pe locuitorii fortului Esperance! 

Într-adevăr, la 10 septembrie, calculând poziţia, 
constatară o deplasare a insulei Victoria. Această deplasare, 
înceată încă, se făcea spre nord. 

Jasper Hobson fu îngrozit! Insula fusese prinsă definitiv de 
curentul Kamceatka! Ea deriva spre regiunile necunoscute 
unde se formau banchizele! Pornise spre acele pustietăţi ale 
mării polare potrivnice explorării oamenilor, spre acele 
meleaguri de unde nu mai există întoarcere! 

Locotenentul Hobson nu ascunse această nouă primejdie 
celor care cunoşteau secretul situaţiei. Doamna Paulina 
Barnett, Madge, Kalumah şi sergentul Long primiră noua 
lovitură cu curaj şi resemnare. 

— Poate, zise călătoarea, insula se va mai opri! Poate că 
deplasarea va fi lentă! Să sperăm... şi să aşteptăm! Iarna nu 
este departe şi, dealtfel, îi venim în întâmpinare. Suntem în 
mâna ei! 

— Prieteni, întrebă locotenentul Hobson, credeţi că ar 
trebui să-i previn pe tovarăşii noştri? Vedeţi în ce situaţie ne 
aflăm şi ce se mai poate întâmpla! Nu înseamnă să ne 
asumăm o responsabilitate prea mare ascunzându-le 
primejdiile de care sunt ameninţaţi? 

— Aş mai aştepta, răspunse fără ezitare doamna Paulina 
Barnett. Atâta timp cât nu-i totul pierdut, nu trebuie să-i 
aruncăm pe tovarăşii noştri în ghearele desperării. 

— Aceasta este şi părerea mea, spuse cu simplitate 
sergentul Long. 

Jasper Hobson gândea la fel şi fu fericit să vadă că opiniile 
sale erau împărtăşite. 


În 11 şi 12 septembrie deplasarea spre nord se accentua. 
Insula Victoria deriva cu o viteză de 12-13 mile pe zi. Se 
îndepărta deci de orice uscat cu 12-13 mile mergând spre 
nord, adică urmând curbura foarte pronunţată a curentului 
Kamceatka la această latitudine înaltă. Insula nu va întârzia 
deci să depăşească cea de-a 70-a paralelă, care trecea 
altădată pe la capătul capului Bathurst şi dincolo de care 
nici un pământ continental sau de altă natură nu se 
prelungeşte în această parte a regiunilor arctice. Jasper 
Hobson calcula zilnic poziţia şi o nota pe harta sa, unde se 
putea vedea spre care abisuri infinite mergea insula 
rătăcitoare. Singura şansă, care putea face situaţia mai 
puţin rea, era că îi venea în întâmpinare iernii, cum spusese 
doamna Paulina Barnett. Derivând astfel spre nord, vor 
întâlni mai repede atât frigul, cât şi apele reci care trebuiau 
să mărească şi să consolideze puţin câte puţin câmpul de 
gheaţă al insulei. Dar dacă atunci oamenii din fortul 
Esperance puteau spera să nu se scufunde în mare, ce 
drum lung şi poate foarte greu de străbătut vor trebui să 
facă pentru a se întoarce din aceste misterioase regiuni 
hiperboreene? Ah! Dacă ambarcaţiunea, aşa primitivă cum 
era, ar fi fost gata, locotenentul Hobson n-ar fi ezitat să se 
îmbarce cu tot personalul coloniei; dar, cu toată râvna 
dulgherului, ea nu era terminată şi nici nu va fi încă multă 
vreme, căci Mac Nap era obligat să aibă multă grijă în 
construirea navei căreia urma să-i fie încredinţată viaţa a 
douăzeci de persoane, şi asta în mările acestea foarte 
primejdioase. 

La 16 septembrie, insula Victoria se găsea cu 75-80 mile 
mai la nord de locul unde fusese imobilizată timp de câteva 
zile, între cele două curente - Kamceatka şi cel din marea 
Behring. Dar totodată se făceau simţite semne mai 
frecvente de apropiere a iernii. Ningea mereu şi câteodată 
cu fulgi deşi. Coloana de mercur cobora încetul cu încetul. 
Media de temperatură în timpul zilei era încă de 44* 
Fahrenheit (6-7*C), dar noaptea scădea la 32* Fahrenheit 


(0*C). Soarele trasa o curbă foarte alungită deasupra 
orizontului. La amiază nu se mai ridica decât cu câteva 
grade şi dispărea timp de 11 ore din 24. 

În sfârşit, în noaptea de 16 spre 17 septembrie, primele 
gheţuri apărură pe mare. Erau mici cristale izolate, 
asemănătoare cu un fel de zăpadă, care pătau suprafaţa 
lucie a apei. Se putea vedea, după cum observase înainte 
celebrul navigator Scoresby, că această zăpadă avea ca 
efect imediat potolirea hulei, aşa cum face uleiul pe care 
marinarii îl aruncă pentru a linişti pentru o clipă agitația 
mării. Micile sloiuri aveau tendinţa să se unească şi ar fi 
făcut-o desigur într-o apă liniştită; dar mişcarea valurilor le 
sfărâma şi le separa de îndată ce formau o suprafaţă mai 
mare. 

Jasper Hobson observă cu mare atenţie primele apariţii 
ale noilor gheţuri. Ştia că erau suficiente 24 de ore pentru 
ca această crustă îngheţată, crescută în partea ei 
inferioară, să capete o grosime de 2-3 degete, grosime 
suficientă să susţină greutatea unui om. 

Socotea deci că insula Victoria va fi în curând oprită din 
mersul ei spre nord. 

Dar, până atunci, ce se făcea noaptea se desfăcea ziua şi, 
deşi cursa insulei era încetinită noaptea de sloiurile mai 
dure care-i stăteau în drum, în timpul zilei, aceste sloiuri, 
topite sau sfărâmate, nu se mai opuneau mersului ei, pe 
care curentul extrem de puternic îl făcea să fie foarte rapid. 
Astfel deplasarea spre regiunile septentrionale creştea, fără 
să se poată face ceva care s-o oprească. 

La 21 septembrie, în momentul echinoxului, ziua fu egală 
cu noaptea şi, începând de la această dată, orele nopţii se 
prelungiră neîncetat, în dauna orelor zilei. Iarna se apropia 
vizibil, dar nu era nici grăbită, nici aspră. La această dată, 
insula Victoria depăşise cu aproape un grad paralela 70 şi 
pentru prima oară începu să aibă o mişcare de rotaţie în 
jurul axei sale, pe care Jasper Hobson o evalua la un sfert 
de circumferință. E lesne de închipuit îngrijorarea 


locotenentului Hobson. Natura ameninţa să dezvăluie până 
şi celor mai puţin clarvăzători taina situaţiei pe care 
scontase el s-o ascundă cât era nevoie. Într-adevăr, în urma 
acestei mişcări de rotaţie, punctele cardinale ale insulei 
erau schimbate. Capul Bathurst nu se mai afla spre nord, ci 
spre est. Soarele, luna, stelele nu se mai ridicau şi nu mai 
apuneau pe orizontul obişnuit şi era imposibil ca aceşti 
oameni plini de perspicacitate, cum erau Mac Nap, Rae, 
Marbre şi alţii, să nu observe schimbările care le-ar fi 
explicat totul. 

Dar, spre marea satisfacţie a lui Jasper Hobson, bravii săi 
soldaţi păreau că nu bagă de seamă nimic. Deplasarea în 
raport cu punctele cardinale nu fusese considerabilă şi 
atmosfera, mai mult ceţoasă, nu permitea să se remarce 
exact răsăritul şi apusul astrelor. 

Totuşi, această mişcare de rotaţie părea să coincidă cu o 
mişcare de translație şi mai rapidă. Din această zi, insula 
Victoria derivă cu o viteză de aproape o milă pe oră. Înainta 
continuu spre latitudinile înalte, depărtându-se de orice 
pământ. Jasper Hobson nu se lăsă cuprins de desperare, 
căci nu-i stătea în fire, dar se simţea pierdut şi chema iarna, 
adică frigul, cu orice preţ. 

În fine temperatura scăzu şi mai mult. O ninsoare 
abundentă căzu în zilele de 23 şi 24 septembrie şi neaua, 
aşternându-se pe suprafaţa sloiurilor pe care frigul 
începuse să le cimenteze, le mări grosimea. Imensa câmpie 
de gheaţă se forma încetul cu încetul. Insula în mers o mai 
sfărâma, dar rezistenţa ei creştea din oră în oră. Marea 
îngheţa jur împrejur cât vedeai cu ochii. În cele din urmă, 
cercetarea din 27 septembrie arătă că insula Victoria, 
prinsă într-un imens câmp de gheaţă, se imobilizase din 
ajun. Se oprise la 177*22' longitudine şi 72*57' latitudine, 
la mai mult de 600 de mile de orice continent. 

Capitolul XI. O comunicare făcută de Jasper Hobson. 

Asta era situaţia. Insula „ancorase”, după expresia 
sergentului Long, se oprise, era staţionară ca pe timpul 


când istmul o lega încă de continentul american. Dar şase 
sute de mile o separau de ţinuturile locuite şi aceste şase 
sute de mile vor trebui străbătute cu săniile mergând pe 
suprafaţa îngheţată a mării, în mijlocul munţilor de gheaţă 
pe care frigul îi va forma, şi încă în cele mai aspre luni ale 
iernii arctice. 

Era un lucru groaznic, şi totuşi nu se putea ezita. Această 
iarnă, pe care locotenentul Hobson o aşteptase cu atâta 
nerăbdare, sosise în fine, oprise funestul mers al insulei 
spre nord şi avea să arunce un pod de şase sute de mile 
între ea şi continentele apropiate! Trebuia deci profitat de 
această nouă şansă, pentru a repatria colonia pierdută în 
regiunile hiperboreene. 

Într-adevăr - aşa cum locotenentul Hobson le explică 
prietenilor săi - nu puteau aştepta ca primăvara viitoare să 
aducă dezgheţul - adică să se lase din nou în voia curenților 
mării Behring. Trebuiau să aştepte numai ca marea să fie 
suficient de îngheţată, cam trei-patru săptămâni. Până 
atunci locotenentul Hobson avea de gând să facă dese 
recunoaşteri pe câmpia de gheaţă ce prinsese insula, 
pentru a determina cât era de solidă, cum puteau aluneca 
săniile, şi să găsească drumul cel mai bun, fie spre 
țărmurile asiatice, fie spre continentul american. 

— Se înţelege de la sine, adăugă Jasper Hobson, care 
discuta despre aceste lucruri cu doamna Paulina Barnett şi 
cu sergentul Long, că vom prefera ţinuturile Noii Georgii şi 
nu coastele Asiei şi că la şanse egale ne vom îndrepta paşii 
către America rusă. 

— Kalumah ne va fi de mare folos atunci, răspunse 
doamna Paulina Barnett, căci, ca băştinaşă, cunoaşte 
perfect teritoriile Noii Georgii. 

— Foarte de folos, într-adevăr, zise locotenentul Hobson, şi 
venirea ei aici a fost providenţială. Graţie ei ne va fi uşor să 
ajungem la aşezările de la fortul Michel, în golful Norton 
sau chiar mult mai la sud, până la oraşul New-Arkhangelsk, 
unde vom rămâne în timpul iernii. 


— Sărmanul fort Esperance! Zise doamna Paulina Barnett. 
Ridicat cu atâta trudă şi aşa de bine conceput de 
dumneavoastră, domnule Jasper! Mi se va frânge inima să-l 
părăsesc pe această insulă, în mijlocul câmpiilor de gheaţă, 
şi să-l las poate dincolo de banchiza de netrecut! Da! Când 
vom pleca, când îmi voi lua rămas bun de la el, îmi va 
sângera inima! 

— Nici eu nu voi suferi mai puţin ca dumneavoastră, 
doamnă, răspunse locotenentul Jasper Hobson, şi poate 
chiar mai mult! A fost opera cea mai însemnată din viaţa 
mea! Mi-am pus toată inteligenţa şi toată energia în slujba 
fortului Esperance, căruia i-am dat un nume atât de 
nepotrivit, şi nu mă voi consola niciodată că am fost obligat 
să-l părăsesc! Apoi, ce va spune Compania care mi-a 
încredinţat această sarcină şi al cărei modest agent sunt, în 
definitiv! 

— Va spune, domnule Jasper, continuă doamna Paulina 
Barnett cu căldură şi însufleţire, va spune că v-aţi făcut 
datoria, că nu puteţi răspunde de capriciile naturii, 
totdeauna mai puternică decât mintea şi mâna omului! Va 
înţelege că n-aţi putut prevedea ce s-a întâmplat, căci acest 
lucru era în afara previziunilor omeneşti. Va şti, în sfârşit, 
că, graţie prudenţei şi forţei dumneavoastră morale, nu va 
avea de regretat pierderea nici unuia din însoțitorii pe care 
vi i-a încredinţat. 

— Mulţumesc, doamnă, răspunse locotenentul strângând 
mâna doamnei Paulina Barnett, vă mulţumesc pentru 
aceste cuvinte pe care vi le-a dictat inima, dar cunosc un pic 
oamenii şi, credeţi-mă, e mai bine să reuşeşti decât să aiun 
eşec. În fine, să ne lăsăm în voia Cerului! 

Sergentul Long, vrând să-i risipească locotenentului 
gândurile triste, aduse vorba despre împrejurările 
prezente, se referi la pregătirile ce trebuiau făcute pentru o 
plecare apropiată şi îl întrebă dacă socotea că a venit 
momentul să expună tovarăşilor săi situaţia reală a insulei 
Victoria. 


— Să mai aşteptăm încă, răspunse Jasper Hobson, până 
acum i-am cruțat prin tăcerea noastră de multe griji pe 
nefericiţii oameni, să aşteptăm ca ziua plecării noastre să 
fie hotărâtă definitiv şi le vom face cunoscut atunci întregul 
adevăr. 

Acest lucru fiind stabilit, lucrările obişnuite ale factoriei 
continuară în timpul săptămânilor următoare. 

Care era acum un an situaţia locuitorilor, fericiţi şi 
mulţumiţi, ai fortului Esperance? Şi acum, primele semne 
ale sezonului rece apăreau, ca şi anul trecut. Sloiurile se 
formau încetul cu încetul pe litoral. Lacul, ale cărui ape 
erau mai liniştite decât cele ale mării, îngheţa primul. 
Temperatura se menținea în timpul zilei la plus un grad sau 
două şi scădea în timpul nopţii la trei sau patru grade sub 
zero. Jasper Hobson începea să-i îmbrace pe oamenii săi cu 
haine de iarnă, cu blănuri şi lucruri de lână. În casă se 
instalau condensatorii. Se curăţau rezervorul de aer şi 
pompele de aerisire. Se aşezau capcanele împrejurul curţii 
împrejmuite, în apropiere de capul Bathurst, iar Sabine şi 
Marbre se mândreau cu isprăvile lor de vânătoare. În fine, 
se terminau lucrările de amenajare a clădirii principale. 

Acum aceşti oameni vrednici procedară la fel. Cu toate că, 
prin forţa lucrurilor, fortul Esperance era cu două grade 
latitudine mai sus decât la începutul iernii trecute, această 
diferenţă nu aducea o schimbare simţitoare în starea medie 
a temperaturii. Într-adevăr, între a 70-a şi a 72-a paralelă 
nu este o distanţă atât de mare pentru ca media 
temperaturii să fie serios influenţată. S-ar fi putut mai 
repede constata că frigul era acum mai puţin aspru decât la 
începutul iernării trecute. Dar era foarte probabil că 
oamenii, care se obişnuiseră cu asprul climat nordic, îl 
suportau mai uşor. Trebuie remarcat totuşi că sezonul rece 
nu se manifesta cu gerul lui obişnuit. Timpul era umed şi 
atmosfera zilnic încărcată cu ceţuri, care se transformau 
când în ploaie, când în lapoviţă. Nu era încă atât de frig 
cum ar fi dorit-o locotenentul Hobson. 


Cât despre mare, ea se prindea în jurul insulei, dar nu 
regulat şi continuu. Mari pete negricioase aflate pe 
suprafaţa noului icefield indicau că gheţurile erau încă 
prost cimentate între ele. Se auzeau aproape fără încetare 
trosnituri puternice, datorate rupturii bancului alcătuit din 
nenumărate bucăţi insuficient sudate şi căruia ploaia îi 
topea crestele. Nu se simţea încă enorma presiune care se 
produce de obicei atunci când gerul formează repede 
gheţurile şi le îngrămădeşte unele peste altele. Iceberg- 
urile şi chiar hummocks-urile erau rare şi banchiza nu se 
zărea încă la orizont. 

— Iată un sezon, repeta deseori sergentul Long, care n-ar 
fi displăcut exploratorilor Trecerii de nord-vest sau 
descoperitorilor Polului Nord, dar care este foarte 
nepotrivit pentru planurile noastre şi ne îngreunează 
repatrierea! 

Timpul rămase acelaşi toată luna octombrie şi Jasper 
Hobson constată că media de temperatură nu depăşea 32* 
Fahrenheit (0*C). Or, se ştie că e nevoie de 7-8 grade sub 
zero şi de un frig care să ţină mai multe zile pentru ca 
marea să îngheţe. Dealtfel, un lucru care nu-i scăpă nici 
doamnei Paulina Barnett, nici locotenentului Hobson 
dovedea că gheaţa nu era în nici un fel practicabilă. 

Animalele rămase pe insulă, animalele cu blană, renii, lupii 
etc. S-ar fi refugiat spre latitudini mai joase, dacă fuga lor 
ar fi fost posibilă, adică dacă marea îngheţată le-ar fi oferit 
o trecere sigură. Dar ele se adunau în continuare în jurul 
factoriei şi căutau din ce în ce mai mult apropierea omului. 
Chiar şi lupii veneau în bătaia pugştii lângă incintă, pentru a 
se hrăni cu jderi sau iepuri polari, care alcătuiau singura lor 
hrană. Reni înfometați, nemaigăsind muşchi sau iarbă, 
dădeau târcoale, în turme, împrejurimilor capului Bathurst. 
Un urs, desigur acela faţă de care doamna Paulina Barnett 
şi Kalumah contractaseră o datorie de recunoştinţă - trecea 
deseori prin pădure sau pe malurile lacului. Dacă aceste 
diverse animale se aflau aici şi dacă mai ales 


rumegătoarele, cărora le trebuie o hrană exclusiv vegetală, 
mai erau pe insula Victoria în cursul lunii octombrie, 
însemna că nu putuseră fugi. 

Cum s-a spus, media temperaturii se menținea la gradul 
când se topeşte gheaţa. Dar când Jasper Hobson îşi 
consultă jurnalul, văzu că iarna trecută, în aceeaşi lună 
octombrie, termometrul marca deja -20* Fahrenheit 
(-10*C). Ce diferenţă şi cât de capricioasă era temperatura 
în aceste regiuni polare! 

Cei care iernau nu sufereau deci deloc de frig şi nu fură 
obligaţi să rămână închişi în casă. Totuşi umezeala era 
mare, deseori cădea ploaie şi lapoviţă şi barometrul cobora 
arătând că atmosfera era saturată de vapori. 

În cursul lunii octombrie, Jasper Hobson şi sergentul Long 
făcură mai multe recunoaşteri cu scopul de a examina 
starea câmpului de gheaţă în largul insulei. Într-o zi 
merseră la capul Midiei, în alta până la cotul unde fusese 
Golful Morselor, dornici să ştie dacă trecerea era 
practicabilă, fie spre continentul american, fie spre 
continentul asiatic, şi dacă puteau să hotărască data 
plecării. Dar suprafaţa câmpului de gheaţă era acoperită de 
băltoace şi în anumite locuri brăzdată de crăpături care ar 
fi oprit cu siguranţă înaintarea săniilor. Părea că un călător 
n-ar fi putut să se aventureze nici măcar pe jos în acest 
deşert, care era mai mult lichid decât solid. Ceea ce 
dovedea că un frig insuficient şi neregulat, o temperatură 
schimbătoare, adusese un îngheţ incomplet şi se vedeau o 
mulţime de vârfuri, cristale, prisme şi poliedre de toate 
felurile care acopereau suprafaţa câmpului de gheaţă ca o 
închegare de stalactite. Semăna mai mult cu un ghețar 
decât cu un câmp, ceea ce ar fi făcut mersul foarte greu în 
cazul când ar fi fost posibil. 

Locotenentul Hobson şi sergentul Long, luând-o pe câmpul 
de gheaţă, făcură vreo milă sau două înspre sud, dar cu 
preţul unor eforturi imense şi pierzând un timp 


considerabil. Recunoscură deci că mai trebuia aşteptat şi se 
întoarseră foarte decepţionaţi la fortul Esperance. 

Sosiră primele zile ale lunii noiembrie. Temperatura scăzu 
puţin, dar numai cu câteva grade. Nu era suficient. Mari 
ceţuri umede învăluiau insula Victoria. În săli lămpile 
ardeau toată ziua. Dar tocmai de această risipă de lumină 
trebuiau să se ferească. Într-adevăr, rezervele de ulei erau 
foarte mici, căci, pe de o parte, factoria nu fusese 
reaprovizionată de convoiul căpitanului Craventy şi, pe de 
altă parte, vânarea morselor devenise imposibilă, căci 
amfibiile nu mai veneau pe insula rătăcitoare. Dacă deci 
iernarea se prelungea în aceste condiţii, oamenii vor fi 
obligaţi să întrebuinţeze grăsimea animalelor sau chiar 
răşină de brad, pentru a-şi putea procura puţină lumină. 

La această epocă zilele erau foarte scurte şi soarele, care 
nu se mai vedea decât ca un disc palid, fără căldură şi 
strălucire, nu se mai afla decât câteva ore deasupra 
orizontului. Da! Venise iarna, cu ceţurile, ploile şi zăpezile 
sale - minus frigul! 

La 11 noiembrie era sărbătoare la fortul Esperance şi 
dovada o făcu doamna Joliffe care servi la prânz bunătăţi 
„extra”. Într-adevăr, era aniversarea micului Michel Mac 
Nap. Copilul împlinea un an. Era sănătos şi drăguţ, cu părul 
blond şi buclat şi cu ochi albaştri. Semăna cu tatăl său, 
meşterul dulgher, asemănare de care vrednicul om se arăta 
foarte mândru. La desert, copilul fu cântărit cu solemnitate. 
Trebuia să-l vezi cum dădea din mâini şi din picioare pe 
cântar şi ce strigăte scotea! Cântărea, fără exagerare, 34 
de livre! Cu ce bucurie şi cu ce urale fu întâmpinată această 
frumoasă greutate şi ce de felicitări primi doamna Mac 
Nap, ca dădacă şi ca mamă! Nu se ştie de ce caporalul 
Joliffe îşi însuşi o parte din aceste felicitări! Ca ajutor de 
dădacă, probabil! Demnul caporal îl purtase în braţe, îl 
mângâiase, îl legănase, încât considera că avea şi elun 
merit în obţinerea acestei greutăţi! 


A doua zi, 12 noiembrie, Soarele nu mai apăru deasupra 
orizontului. Se lăsa lunga noapte polară şi începu cu 9 zile 
mai devreme ca iarna precedentă pe continentul american, 
ceea ce se datora diferenţei de latitudine între continent şi 
insula Victoria. 

Totuşi, dispariţia soarelui nu aduse nici o modificare a 
temperaturii. Ea rămase cum fusese şi până atunci, 
capricioasă şi schimbătoare. O zi scădea şi alta urca. Când 
ploua, când ningea. Vântul bătea slab şi nu se fixă în nici un 
punct al orizontului, trecând câteodată, în aceeaşi zi, prin 
toate sferturile de compas. Umezeala constantă a acestui 
climat era periculoasă şi putea duce la îmbolnăvirea de 
scorbut a oamenilor de pe insulă. Din fericire, dacă, din 
lipsa aprovizionării aşteptate, sucul de lămâie şi pastilele de 
calciu începeau să lipsească, recolta de măcriş şi lingurea 
fusese bogată şi, la recomandarea locotenentului Hobson, 
aceste plante se consumau zilnic. 

Totuşi trebuia încercat totul pentru a părăsi fortul 
Esperance, în condiţiile în care se găseau, era nevoie de cel 
puţin trei luni pentru a ajunge la continentul cel mai 
apropiat. Şi nu puteai să rişti ca expediţia, odată plecată pe 
câmpul de gheaţă, să fie prinsă de dezgheţ înainte de a fi 
ajuns pe pământ ferm. Dacă voiau să părăsească insula, era 
deci necesar să pornească până la sfârşitul lunii noiembrie. 
De plecat trebuiau să plece, nu mai încăpea nici o îndoială. 
Dar dacă pe o iarnă aspră, în care ar fi îngheţat solid toate 
părţile câmpului de gheaţă, călătoria tot ar fi fost destul de 
grea, în acest sezon nedecis devenea un fapt grav. La 13 
noiembrie, Jasper Hobson, doamna Barnett şi sergentul 
Long se adunară pentru a fixa ziua plecării. 

Sergentul era de părere că insula trebuia părăsită cât mai 
curând. 

— Căci, spunea el, trebuie să ţinem seama de toate 
întârzierile posibile într-o traversare de 600 de mile. Şi 
trebuie ca înainte de luna martie să fi pus piciorul pe 


continent, sau vom risca, odată cu dezgheţul, să ne găsim 
într-o situaţie şi mai proastă decât pe insula noastră. 

— Dar, răspunse doamna Paulina Barnett, marea este 
îngheţată uniform pentru ca să ne lase să trecem? 

— Da, replică sergentul Long, şi în fiecare zi gheaţa tinde 
să se îngroaşe. În plus, barometrul urcă din nou încetul cu 
încetul. Este un indiciu că temperatura va scădea. Or, de 
acum şi până când pregătirile noastre de plecare vor fi 
terminate - şi ne trebuie cel puţin o săptămână - cred, sper 
ca timpul să se schimbe devenind geros. 

— N-avem ce-i face! Zise locotenentul Hobson. larna 
începe prost şi într-adevăr totul este împotriva noastră! S- 
au observat câteodată anotimpuri curioase în aceste mări şi 
uneori balenierele au putut naviga iarna până acolo, unde 
nici în timpul verii n-ar fi găsit, în alţi ani, sub chila lor nici 
un deget de apă. Oricum ar fi, sunt de acord că n-avem nici 
o zi de pierdut. Regret numai că temperatura obişnuită a 
acestor climate nu ne-a venit în ajutor. 

— Ne va veni, zise doamna Paulina Barnett. În orice caz, 
trebuie să fim gata pentru a profita de oricare împrejurare 
favorabilă. Care este ultimul termen al plecării, domnule 
Jasper? 

— La sfârşitul lui noiembrie, răspunse locotenentul 
Hobson, dar dacă, peste opt zile, în jur de 20 ale lunii 
acesteia, pregătirile noastre ar fi terminate, şi dacă 
trecerea ar fi posibilă, aş găsi această circumstanţă ca 
foarte fericită şi am pleca. 

— Bine, zise sergentul Long. Trebuie deci să ne pregătim 
fără să pierdem nici un moment. 

— Atunci, domnule Jasper, întrebă doamna Paulina 
Barnett, veţi dezvălui tovarăşilor dumneavoastră situaţia în 
care se găsesc? 

— Da, doamnă. Momentul de a vorbi a sosit, pentru că a 
sosit momentul de a acţiona. 

— Şi când socotiți să le faceţi cunoscut ceea ce ei nu ştiu? 


— Imediat. Sergent Long, adăugă Jasper Hobson 
întorcându-se către subofițer, care luă imediat poziţia de 
drepţi, adună-ţi oamenii în sala mare pentru ca să 
primească o comunicare. 

Sergentul Long făcu stânga-mprejur şi ieşi în pas ostăşesc, 
după ce duse mâna la chipiu. 

Timp de câteva minute doamna Paulina Barnett şi 
locotenentul Hobson rămaseră singuri, fără să rostească un 
cuvânt. 

Sergentul se întoarse curând şi raportă lui Jasper Hobson 
că ordinele sale au fost executate. 

Imediat, Jasper Hobson şi călătoarea intrară în sala cea 
mare. Toţi locuitorii factoriei, bărbaţi şi femei, se 
strânseseră aici, slab luminaţi de flacăra lămpilor. Jasper 
Hobson înainta în mijlocul tovarăşilor săi şi le spuse cu un 
glas grav: 

— Prieteni, până acum am crezut de datoria mea, pentru a 
vă feri de griji inutile, să vă ascund starea în care se află 
aşezarea noastră de la fortul Esperance... Un cutremur ne- 
a separat de continent... Capul Bathurst s-a desprins de 
coasta americană... Peninsula noastră nu mai este decât o 
insulă de gheaţă, o insulă rătăcitoare... 

În acest moment Marbre înainta spre Jasper Hobson şi 
spuse cu o voce liniştită: 

— Ştiam, domnule locotenent! 

Capitolul XII. O încercare de salvare. 

Aceşti oameni de treabă ştiau! Şi, ca să nu agraveze 
necazurile şefului lor, s-au prefăcut că habar n-au şi s-au 
apucat cu aceeaşi râvnă de lucrările pentru iernare! 

Lacrimi de înduioşare umplură ochii lui Jasper Hobson. Ei 
nu încercă să-şi ascundă emoția; prinse mâna pe care i-o 
întinse vânătorul Marbre şi o strânse cu căldură. Da, aceşti 
vrednici soldaţi ştiau totul, căci Marbre pricepuse de multă 
vreme. Capcanele pentru reni năpădite de apă sărată, 
detaşamentul de la fortul Reliance aşteptat în zadar, 
calcularea latitudinii şi longitudinii făcută zilnic, inutilă pe 


un pământ ferm, şi precauţiile pe care locotenentul Hobson 
le lua pentru a nu fi văzut când stabilea poziţia, animalele 
care nu fugiseră înaintea iernii, în fine schimbările de 
orientare survenite în ultimele zile şi pe care le observaseră 
şi ei, toate aceste indicii laolaltă făcuseră pe locuitorii 
fortului Esperance să înţeleagă situaţia în care se aflau. 

Doar sosirea lui Kalumah li se păruse inexplicabilă şi 
presupuseseră - ceea ce dealtfel era adevărat - că din 
întâmplare furtuna o aruncase pe tânăra eschimosă pe 
insulă. 

Marbre, în capul căruia se limpeziseră mai întâi toate 
aceste lucruri, împărtăşise presupunerile sale dulgherului 
Mac Nap şi fierarului Rae. 'Toţi trei examinaseră situaţia cu 
sânge rece şi fuseseră de acord că trebuiau să prevină nu 
numai pe camarazii lor, dar şi pe soțiile acestora. Apoi se 
înţeleseseră să pară că nu ştiu nimic în faţa şefului lor şi să-l 
asculte orbeşte ca şi în trecut. 

Auzind explicaţiile lui Marbre, doamna Paulina Barnett, pe 
care purtarea delicată a acestor oameni o emoţionase 
profund, zise: 

— Sunteţi foarte buni, prieteni, sunteţi soldaţi vrednici şi 
curajoşi! 

— Şi locotenentul nostru, răspunse Mac Nap, poate să se 
bizuie pe noi. El şi-a făcut datoria şi noi ne-o vom face pe a 
noastră. 

— Da, scumpii mei tovarăşi, zise Jasper Hobson. Cerul nu 
ne va părăsi şi noi îl vom ajuta să ne salveze! 

Apoi Jasper Hobson istorisi tot ce s-a întâmplat de la acea 
epocă în care cutremurul de pământ rupsese istmul şi 
făcuse o insulă din teritoriile continentale ale capului 
Bathurst. El spuse cum, pe marea liberă de gheţuri, în 
mijlocul primăverii, noua insulă fusese târâtă de un curent 
necunoscut la mai mult de 200 de mile de coastă, cum 
uraganul o adusese iar în vecinătatea uscatului, apoi o 
îndepărtase din nou în noaptea de 31 august şi cum, în 
sfârşit, curajoasa Kalumabh îşi riscase viaţa pentru a veni în 


ajutorul prietenilor săi din Europa. Apoi arătă modificările 
suferite de insulă, care se dizolva încetul cu încetul în apele 
mai calde, şi teama pe care o simţiseră fie de a fi antrenați 
până în Pacific, fie de a fi luaţi de curentul Kamceatka. În 
fine, făcu cunoscut tovarăşilor săi că insula rătăcitoare se 
oprise, din păcate, definitiv la data de 27 septembrie. Apoi, 
după ce se aduse harta mărilor arctice, Jasper Hobson 
arătă poziţia pe care insula o ocupa acum, la mai mult de 
600 de mile distanţă de orice coastă. El termină spunând că 
situaţia era extrem de periculoasă, că insula va fi 
neîndoielnic sfărâmată când va veni dezgheţul şi că, înainte 
de a putea recurge la ambarcaţiune, care nu va putea fi 
utilizată decât în vara viitoare, trebuia profitat de iarnă 
pentru a ajunge la continentul american, străbătând pe jos 
câmpul de gheaţă. 

— Vom avea de mers 600 de mile noaptea, pe frig. Va fi 
greu, prieteni, dar veţi înţelege ca şi mine că nu putem da 
înapoi. 

— Când veţi da semnalul de plecare, domnule locotenent, 
răspunse Mac Nap, vă vom urma! 

Totul fiind astfel stabilit, începând din acea zi pregătirile 
periculoasei expediţii fură făcute cu repeziciune. Oamenii 
se hotărâseră cu curaj să facă cele 600 de mile în aceste 
condiţii. Sergentul Long conducea lucrările, în timp ce 
Jasper Hobson, cei doi vânători şi doamna Paulina Barnett 
mergeau ades să cerceteze starea câmpului de gheaţă. 
Kalumah îi însoțea de cele mai multe ori şi părerile ei, 
bazate pe experienţă, erau foarte utile locotenentului. 
Plecarea, în afară de ceva neprevăzut, fiind fixată la 20 
noiembrie, nu mai era nici un moment de pierdut. 

Aşa cum spusese Jasper Hobson, vântul începând să bată 
mai tare, temperatura scăzu puţin şi coloana mercurului 
marcă 24* Fahrenheit (-4,44*C). Zăpada înlocui ploaia din 
zilele precedente şi se întări pe sol. Dacă un astfel de frig 
dura câteva zile, alunecarea săniilor devenea posibilă. 
Crăpătura din faţa capului Michel era în parte astupată de 


gheaţă şi zăpadă, dar nu trebuie uitat că apele sale mai 
liniştite se prinseseră probabil mai repede. Ca dovadă, 
apele mării nu se prezentau într-o stare atât de 
satisfăcătoare. 

Într-adevăr, vântul sufla aproape fără încetare şi destul de 
tare. Hula se opunea la formarea regulată a gheții şi 
cimentarea nu se făcea complet. Mari băltoace de apă 
separau în multe locuri sloiurile şi era imposibil să încerci 
să treci peste câmpul de gheaţă. 

— E vădit că se face frig, îi zise doamna Paulina Barnett 
locotenentului Hobson la 15 noiembrie, în timpul unei 
recunoaşterii făcute până în sudul insulei. Temperatura 
scade simţitor şi spaţiile lichide nu vor întârzia să îngheţe. 

— Şi eu cred, doamnă, răspunse Jasper Hobson, dar, din 
păcate, felul în care a început îngheţul nu este prea 
favorabil planurilor noastre. Sloiurile sunt de dimensiuni 
mici, marginile lor formează ridicături care fac neregulată 
întreaga suprafaţă şi, pe acest câmp de gheaţă plin de 
hârtoape, săniile noastre, dacă vor putea aluneca, o vor 
face cu cea mai mare greutate. 

— Dar, zise călătoarea, dacă nu mă înşel, nu va fi nevoie 
decât de câteva zile sau poate de câteva ore de ninsoare 
deasă pentru a nivela întreaga suprafaţă. 

— Fără îndoială, doamnă, răspunse locotenentul, dar dacă 
ninge înseamnă că temperatura urcă şi, dacă urcă, icefield- 
ul se va disloca din nou. Aceasta este dilema şi ambele 
urmări sunt contra noastră! 

— Ei, domnule Jasper, zise doamna Paulina Barnett, 
trebuie să recunoaşteţi că ar fi un adevărat ghinion dacă 
am avea de suportat, în locul unde ne aflăm, în plin ocean 
polar, o iarnă temperată în loc de o iarnă arctică. 

— S-a mai văzut, doamnă, s-a mai văzut! Destul să vă 
amintesc, dealtfel, de iarna aspră pe care am petrecut-o pe 
continentul american. Şi aşa cum s-a mai observat, este rar 
ca două ierni succesive să fie identice, ca asprime şi durată. 
Vânătorii de balene din mările boreale o ştiu foarte bine. 


Desigur, doamnă, ar fi un ghinion! O iarnă grea când ne-am 
fi mulţumit foarte bine cu una obişnuită şi o iarnă dulce 
când ne trebuie una aspră! Recunoaşteţi că n-am avut 
noroc până acum! Şi când mă gândesc că trebuie să 
străbatem o distanţă de 600 de mile cu femei şi un copil! 

Şi Jasper Hobson, întinzând mâna spre sud, arătă spaţiul 
infinit care se desfăşura înaintea ochilor săi, vastă întindere 
albă, tivită capricios ca o dantelă. Tristă înfăţişare a acestei 
mări, incomplet îngheţată, a cărei suprafaţă trosnea cu un 
zgomot sinistru! O Lună acoperită, pe jumătate înecată într- 
o ceaţă umedă, ridicându-se abia cu câteva grade deasupra 
orizontului posomorit, arunca o lumină slabă peste acest 
decor. Semiobscuritatea, la care se adăugau anumite 
fenomene de refracție, dubla mărimea obiectelor. 

Câteva iceberg-uri puţin înalte luau dimensiuni colosale şi 
căpătau câteodată forme de monştri apocaliptici. Treceau 
păsări deasupra lor cu zgomotoase bătăi de aripă şi cea mai 
mică dintre ele, din cauza acestei iluzii optice, apărea mai 
mare decât un condor sau un vultur bărbos. În anumite 
direcţii, în mijlocul munţilor de gheaţă păreau să se 
deschidă imense tuneluri negre în care şi omul cel mai 
îndrăzneţ ar fi ezitat să intre. Apoi se produceau zguduituri 
din cauza răsturnării iceberg-urilor roase la bază care îşi 
căutau un nou echilibru şi se auzeau bubuituri îngrozitoare, 
pe care le repercuta ecoul puternic. Decorul se schimba în 
fiecare clipă ca într-o feerie. Cu ce sentimente de groază 
trebuiau să privească asemenea teribile fenomene 
nenorociţii oameni care iernau acolo şi care urmau să se 
aventureze peste acest câmp de gheaţă! 

În ciuda curajului şi a energiei sale morale, călătoarea se 
simţea pătrunsă, fără să vrea, de spaimă. Îi îngheţase 
sufletul, ca şi trupul. Era ispitită să închidă ochii şi să-şi 
astupe urechile ca să nu vadă şi să nu audă nimic. Când 
Luna era învăluită o clipă de neguri, sinistrul aspect al 
acestei privelişti polare se accentua şi mai mult şi doamna 
Paulina Barnett îşi închipuia caravana de bărbaţi şi femei 


mergând prin pustietăţile arctice în mijlocul vijeliilor, al 
zăpezilor, sub avalanşe, în profunda întunecime a unei nopţi 
polare! 

Între timp, doamna Paulina Barnett se străduia să nu 
întoarcă ochii de la câmpul de gheaţă. Voia să-i obişnuiască 
cu asemenea imagini şi să-şi oţelească sufletul împotriva 
fricii. Privea, deci, şi deodată scoase un strigăt, strânse 
mâna locotenentului Hobson şi îi arătă cu degetul o masă 
enormă, cu forme neprecise, care se mişca în penumbră la 
cel mult o sută de paşi de ei. 

Era un monstru de un alb strălucitor, de o mărime 
gigantică, a cărui înălţime depăşea cincizeci de picioare. 
Mergea încet pe sloiurile răzlețe, sărind de pe unul pe altul 
cu salturi formidabile, mişcând labele sale enorme, care ar 
fi putut cuprinde zece stejari groşi deodată. Părea că şi el 
căuta un drum accesibil peste câmpul de gheaţă, ca să fugă 
de pe această insulă blestemată. Se vedeau sloiurile 
afundându-se sub greutatea lui şi el nu reuşea să-şi 
recapete echilibrul decât după multe mişcări dezordonate. 

Monstrul înainta astfel vreun sfert de milă pe câmpia de 
gheaţă. Apoi, fără îndoială, negăsind nici un drum, se 
întoarse şi se îndreptă spre acea parte a litoralului pe care 
se aflau locotenentul Hobson şi doamna Paulina Barnett. 

Atunci, Jasper Hobson apucă puşca pe care o purta în 
bandulieră şi se pregăti să tragă. Dar imediat, când 
animalul fu în bătaia puştii, lăsă arma jos şi spuse cu voce 
înăbuşită: 

— Un urs, doamnă, nu este decât un urs ale cărui 
dimensiuni au fost mărite excesiv de refracție! 

Era într-adevăr un urs polar şi doamna Paulina Barnett îşi 
dădu seama imediat de iluzia optică a cărei jucărie fusese. 
Trase aer în piept. Apoi îi veni o idee: 

— E ursul meu, strigă dânsa, devotat ca un urs de 
Teranova! Şi, foarte probabil, singurul care a mai rămas pe 
insulă! Dar ce face acolo? 


— Încearcă să scape, doamnă, răspunse locotenentul 
Hobson clătinând din cap. Încearcă să scape de pe această 
insulă blestemată! Încă nu poate s-o facă şi ne arată că 
drumul închis pentru el este închis şi pentru noi! 

Jasper Hobson nu se înşela. Animalul prizonier încercase 
să părăsească insula pentru a ajunge la vreun punct de pe 
continent şi, nereuşind, se întorsese pe litoral. Ursul, dând 
din cap şi mormăind înfundat, trecu la cel mult douăzeci de 
paşi de locotenent şi de însoţitoarea sa. Ori nu-i văzuse, ori 
nici nu-şi dădea osteneala să-i vadă, căci îşi continuă mersul 
greoi şi se îndreptă spre capul Michel, dispărând curând în 
spatele unei movile. 

În acea zi locotenentul Hobson şi doamna Paulina Barnett 
reveniră trişti şi tăcuţi la fort. 

Între timp, ca şi cum traversarea câmpiei de gheaţă ar fi 
fost posibilă, la factorie pregătirile de plecare continuau cu 
sârg. Nu trebuia lăsat nimic deoparte pentru securitatea 
expediției; trebuia prevăzut totul ţinând seama nu numai de 
dificultăţile şi oboselile 

9 9 o drumului, dar şi de capriciile acestei naturi polare, 
care se apăra cu atâta energie împotriva oricărui amestec 
al oamenilor. 

Atelajele de câini formară obiectul unei îngrijiri deosebite. 
Aceştia fură lăsaţi să alerge în împrejurimile fortului, cu 
scopul ca aceste exerciţii să le refacă sprinteneala puţin 
îngreunată de o lungă odihnă. Pe scurt, animalele se găseau 
toate într-o stare satisfăcătoare şi puteau, dacă nu le 
istoveai, să ţină la drum lung. Săniile fură cercetate cu 
grijă. Suprafaţa plină de hârtoape a câmpului de gheaţă 
trebuia neîndoielnic să le expună la izbituri violente. Aşa că 
ele fură întărite în părţile lor principale - rama de jos şi 
tălpicile întoarse la vârf etc. Această lucrare îi revenea de 
drept dulgherului Mac Nap şi oamenilor săi, care făcură 
vehiculele cât se poate de solide. 

Se construim în plus două sănii-furgon, de mari 
dimensiuni, una pentru transportul proviziilor, cealaltă 


pentru transportul blănurilor. Aceste sănii trebuiau trase de 
reni domesticiţi şi fură amenajate în acest scop. Blănurile 
erau o încărcătură de lux, cu care poate nu era prudent să 
te încurci. Dar Jasper Hobson voia, pe cât posibil, să salveze 
interesele Companiei Golfului Hudson, decis fiind însă să 
abandoneze blănurile în drum, dacă ele ar fi periclitat 
mersul caravanei. Nu risca nimic, căci, oricum, dacă 
blănurile ar fi fost lăsate în depozitele factoriei, ele ar fi fost 
inevitabil pierdute. 

Cât despre provizii, era cu totul altceva. Trebuiau să aibă 
din belşug merinde uşor transportabile. Nu se puteau bizui 
pe vânat. Vânatul, îndată ce drumul va fi accesibil, va fugi 
cu mult înaintea lor şi va ajunge curând în regiunile sudice. 
Deci, carne conservată, corn-beef, pateu de iepure, peşte 
uscat, pesmeţi, cu care stăteau, din nefericire, foarte prost 
etc. O rezervă mare de măcriş şi lingurea, rachiu şi spirt 
pentru băuturi calde etc., fură depuse într-o sanie-furgon 
specială. Jasper Hobson ar fi vrut să ia şi combustibil căci, 
în cursul celor 600 de mile, nu vor găsi nici arbori, nici 
arbuşti, nici muşchi şi nu se va putea conta nici pe epave, 
nici pe lemne cărate de apele mării. Dar nu puteau lua o 
asemenea încărcătură în plus şi renunţă la ea. Din fericire, 
îmbrăcămintea de iarnă nu lipsea. Era destulă, călduroasă 
şi, dacă va fi nevoie, puteau recurge la sania cu blănuri. 

Cât despre Thomas Black, care de la eşecul lui se izolase 
ocolindu-i pe tovarăşii săi, închizându-se în cameră, neluând 
parte niciodată la consfătuirile locotenentului cu sergentul 
şi călătoarea, reapăru în fine când ziua plecării fu fixată 
definitiv. Dar atunci se ocupă numai de sania care avea să-i 
transporte persoana, instrumentele şi caietele. Tot mut, nu 
puteai scoate de la el nici un cuvânt. Uitase tot, chiar şi 
faptul că era un savant şi, de când cercetările eclipsei sale îl 
dezamăgiseră, de când soluţia protuberanţelor lunare îi 
scăpase din mână, nu mai dăduse nici o atenţie 
observaţiilor fenomenelor specifice latitudinilor înalte, ca 
aurore boreale, halo-uri, paraselene etc. 


În sfârşit, în ultimele zile fiecare muncise cu atâta 
sârguinţă şi zel, că în dimineaţa de 18 noiembrie erau gata 
de plecare. Din nefericire, câmpul încă nu era practicabil. 
Dacă temperatura scăzuse puţin, frigul nu era destul de 
mare pentru a îngheţa uniform suprafaţa mării. Zăpada, 
foarte măruntă dealtfel, nu cădea în mod egal şi continuu. 
Jasper Hobson, Marbre şi Sabine parcurseseră în fiecare zi 
litoralul insulei de la capul Michel până la cotul unde fusese 
Golful Morselor. Se aventurară chiar pe câmpul de gheaţă 
pe o distanţă de aproape o milă şi jumătate, fiind nevoiţi să- 
şi dea seama de situaţie: crăpături, crestături şi rupturi se 
iveau în toate părţile. Nu numai săniile, dar nici drumeţii 
liberi pe mişcările lor n-ar fi putut să folosească o astfel de 
cale. Locotenentul Hobson şi cei doi oameni care-l însoțeau 
în aceste scurte expediţii se-ntoarseră morţi de oboseală şi 
nu o dată crezură că nu vor putea ajunge înapoi pe insula 
Victoria, pe poteca nesigură şi în mijlocul sloiurilor care se 
mai mişcau. 

Se părea că, într-adevăr, natura se înverşuna împotriva 
nefericiţilor locuitori ai fortului Esperance. În timpul zilelor 
de 18 şi 19 noiembrie, termometrul urcă, în timp ce 
barometrul cobora. Această modificare în starea 
atmosferică trebuia să aibă un rezultat funest. În timp ce 
frigul scădea, cerul se umplea de nori. La 34* Fahrenheit 
(1,11*C) ploua cu găleata, în loc să ningă. Aversele, relativ 
calde, topeau în multe locuri stratul de zăpadă. E lesne de 
închipuit ce efect avea revărsarea apelor cerului asupra 
câmpului de gheaţă pe care-l dezagregau. Se putea într- 
adevăr crede că va veni în curând dezgheţul. Pe sloiuri se 
vedeau urme de dizolvare ca în timpul verii. Locotenentul 
Hobson care, în pofida acestui timp groaznic, mergea zilnic 
în sudul insulei, reveni într-o zi desperat. La 20 noiembrie, 
o nouă furtună, aproape identică - prin marea ei violenţă - 
cu cea care se abătuse asupra insulei cu o lună înainte, se 
dezlănţui pe aceste blestemate meleaguri ale mării polare. 


Oamenii renunţaseră să mai pună piciorul afară din casă şi 
timp de cinci zile statură închişi în fortul Esperance. 

Capitolul XIII. Străbătând câmpul de gheaţă. 

În sfârşit, la 22 noiembrie timpul începu să se 
îmbunătăţească. După câteva ore furtuna încetă brusc. 
Vântul îşi schimbă direcţia şi începu să bată de la nord, iar 
temperatura scăzu cu câteva grade. Un număr de păsări 
care zboară pe distanţe lungi dispărură. Poate că puteau 
spera că temperatura va ajunge odată aşa cum trebuia să 
fie la această epocă a anului, la o latitudine atât de înaltă. 
Oamenii începură într-adevăr să regrete că frigul nu era la 
fel de mare ca acel din anul trecut când coloana mercurului 
scăzuse la 72* Fahrenheit (-55*C). 

Jasper Hobson hotări să nu mai întârzie multă vreme pe 
insula Victoria şi în dimineaţa zilei de 22 toată colonia fu 
gata să părăsească fortul Esperance şi insula, contopită cu 
întregul icefield, încrustată în el şi prin aceasta legată de 
continentul american printr-un câmp de 600 de mile. 

La ora unsprezece şi jumătate dimineaţa, într-o atmosferă 
mohorâtă, dar calmă, pe care o splendidă auroră boreală o 
lumina de la orizont la zenit, locotenentul Hobson dădu 
semnalul de plecare. Câinii erau înhămaţi la sănii. Trei 
perechi de reni domesticiţi, care trăgeau săniile-furgon, se 
puseră în mişcare, fără zgomot, în direcţia capului Michel - 
punct unde aveau să părăsească insula propriu-zisă, pentru 
a intra pe câmpul de gheaţă. 

Caravana o luă mai întâi pe lângă colina împădurită de la 
est de lacul Barnett; dar, în momentul când să treacă de 
cap, fiecare aruncă pentru ultima oară o privire spre capul 
Bathurst pe care-l părăseau, fără a se putea înapoia 
vreodată. Sub lumina aurorei boreale se observau câteva 
creste ieşind din zăpadă şi două-trei linii albe care 
înconjurau incinta factoriei. Câteva ridicături albicioase 
care dominau ici şi colo peisajul, fumul ieşind dintr-un coş, 
datorat ultimelor pâlpâiri ale unui foc gata să se stingă 
pentru totdeauna, aşa arăta acum fortul Esperance, această 


aşezare care ceruse atâta muncă, atâtea eforturi cheltuite 
în zadar! 

— Adio! Adio scumpa şi sărmana noastră casă polară! Zise 
doamna Paulina Barnett, făcându-i pentru cea din urmă 
oară cu mâna un semn de despărţire. 

Şi toţi, păstrând în suflet această ultimă amintire, îşi 
reluară drumul de întoarcere, trişti şi tăcuţi. 

La ora unu, detaşamentul ajunse la capul Michel, după ce 
ocolise crăpătura, pe care frigul insuficient al iernii nu o 
putuse închide. 

Până atunci greutăţile drumului nu fuseseră prea mari, 
căci insula Victoria avea o suprafaţă relativ netedă. Dar 
situaţia se prezenta cu totul altfel pe câmpul de gheaţă. 
Într-adevăr, pe acest câmp, supus presiunii enorme a 
banchizei din nord, se formaseră iceberg-uri, ridicături, 
munţi de gheaţă, printre care vor trebui, cu preţul unor 
mari eforturi şi oboseli, să caute tot timpul treceri 
accesibile. 

Până spre seară înaintaseră câteva mile pe icefield. 
Trebuia organizată odihna. În acest scop procedară după 
pilda eschimoşilor şi indienilor din America de Nord, 
săpând în blocurile de gheaţă „case de zăpadă”. Cuţitele de 
tăiat gheaţa funcţionară util şi cu pricepere şi la ora opt, 
după o cină alcătuită din carne uscată, tot personalul 
factoriei se strecură în aceste gropi, care sunt mult mai 
călduroase decât s-ar putea crede. 

Înainte de a adormi, doamna Paulina Barnett întrebă pe 
locotenent dacă ar putea aprecia distanţa parcursă de la 
fortul Esperance până la acest popas. 

— Cred că n-am făcut mai mult de zece mile, răspunse 
Jasper Hobson. 

— Zece din 600! Exclamă călătoarea. Dar în felul acesta 
vom avea nevoie de trei luni pentru a străbate distanţa care 
ne separă de continentul american! 

— Trei luni şi poate şi mai bine, doamnă! Răspunse Jasper 
Hobson, dar nu putem merge mai repede. Nu mai călătorim 


ca anul trecut, pe acele câmpuri de gheaţă care separau 
fortul Reliance de capul Bathurst; ci pe un icefield 
deformat, strivit de presiune şi care nu ne poate oferi un 
drum uşor! Mă aştept să întâmpin mari greutăţi în timpul 
acestei încercări. Să sperăm că le vom învinge! În orice caz, 
important nu este să ajungem repede, ci să ajungem teferi, 
şi aş fi fericit dacă niciunul din tovarăşii mei n-ar lipsi la 
apel, când ne vom întoarce la fortul Reliance. Facă Cerul ca 
în trei luni să putem ajunge undeva pe coasta americană, 
doamnă, şi n-am avea decât să-i mulţumim. 

Noaptea trecu fără nici un accident, dar lui Jasper Hobson, 
în timpul lungii sale insomnii, i se păru că aude pe locul de 
popas câteva scârţâituri de prost augur, care indicau o lipsă 
de coeziune între toate părţile câmpului de gheaţă. Era mai 
mult ca sigur că diferitele porţiuni ale imensului icefield nu 
erau bine solidificate, de unde se putea deduce că existau 
crăpături enorme în anumite zone; acest lucru era foarte 
rău, pentru că ar fi însemnat că orice comunicare cu 
pământul era nesigură. Dealtfel, încă înainte de plecare, 
locotenentul Hobson observase foarte bine că nici animalele 
cu blană, nici carnivorele insulei Victoria nu părăsiseră 
împrejurimile factoriei, şi dacă aceste animale nu plecaseră 
să caute pentru iarnă locuri mai puţin friguroase în 
regiunile meridionale, probabil că întâlniseră în drumul lor 
anumite obstacole a căror existenţă le-o semnalase 
instinctul. Jasper Hobson, făcând această tentativă de a 
repatria micuța colonie, pornind peste câmpul de gheaţă, 
acţionase în mod înţelept. Era o încercare de salvare, 
înainte de viitorul dezgheţ. Chiar dacă nu va reuşi, chiar 
dacă vor trebui să se întoarcă, părăsind fortul, Jasper 
Hobson nu-şi făcuse decât datoria. 

A doua zi, 23 noiembrie, detaşamentul nu putu să 
avanseze spre est nici cu zece mile, căci dificultăţile 
drumului deveniseră extrem de mari. Câmpul de gheaţă era 
foarte accidentat şi se putea observa, după unele straturi 
lesne de recunoscut, că mai multe bancuri de gheaţă se 


suprapuseseră, împinse fără îndoială de presiunea 
irezistibilă a banchizei în această vastă pâlnie a mării 
arctice. De aici, ciocnirile dintre sloiuri, aglomerarea de 
iceberg-uri, ceva asemănător cu o grămadă de munţi pe 
care o mână neputincioasă a scăpat-o peste acest loc şi care 
s-a risipit în cădere. 

Era evident că o caravană, compusă din sănii şi atelaje, nu 
putea trece peste asemenea blocuri şi tot aşa de evident că 
nu putea să-şi croiască un drum cu toporul sau cu cuțitul de 
tăiat gheaţă printre aceste mormane. Câteva dintre 
iceberg-uri căpătaseră înfăţişările cele mai felurite şi 
aşezarea lor părea a unui oraş năruit. Multe din ele aveau o 
înălţime de trei sau patru sute de picioare peste nivelul 
icefield-ului şi în vârful lor se vedeau enorme mase de 
gheaţă prost echilibrate, care nu aşteptau decât o 
zguduitură sau o vibraţie a aerului pentru a se prăbuşi, 
formând avalanşe. 

Astfel, mergând pe lângă iceberg-uri, trebuiau luate cele 
mai mari precauţii. S-a dat ordin ca în aceste trecători 
primejdioase să nu se vorbească cu voce tare, să nu se 
îndemne atelajele cu lovituri de bici. Asemenea 
recomandări nu erau deloc exagerate şi cea mai mică 
imprudenţă putea provoca adevărate catastrofe. 

Pentru a se feri de obstacole şi a căuta treceri se pierdea 
foarte mult timp, eforturile erau istovitoare, nu te puteai 
îndrepta în direcţia voită şi făceai ocoluri de câte zece mile 
ca să înaintezi spre est doar cu una singură. Totuşi solul 
ferm nu lipsea încă sub picioare. 

Dar pe 24 se iviră alte piedici, pe care Jasper Hobson se 
temea că nu le va putea învinge. 

Într-adevăr, după ce trecuse peste o primă banchiză care 
se afla la vreo 20 de mile de insula Victoria, detaşamentul 
se găsi pe un câmp de gheaţă mai puţin accidentat şi ale 
cărui părţi nu fuseseră supuse unei mari presiuni. Era 
evident că, din cauza direcţiei curenților, apăsarea 
banchizei nu se exercitase asupra acestei zone. Dar, în 


acelaşi timp, Jasper Hobson şi tovarăşii săi nu întârziară să 
aibă în faţa lor largi şi adânci crăpături neîngheţate. 
Temperatura era relativ caldă, 34* Fahrenheit (1,11*C). Or, 
apa sărată, care îngheaţă mai încet decât apa dulce, nu se 
solidifică decât la câteva grade sub zero şi deci marea nu se 
prinsese încă. Toate părţile îngheţate care formau banchiza 
şi câmpul de gheaţă veniseră de la latitudini mai înalte şi 
totodată se mențineau prin ele însele, hrănindu-se, ca să 
zicem aşa, din propriul lor frig; dar acest spaţiu meridional 
al mării arctice nu era îngheţat în mod uniform şi, în plus, 
cădea o ploaie caldă care aducea cu ea noi elemente 
dizolvante. În acea zi, detaşamentul fu oprit cu totul 
înaintea unei crevase pline de o apă năvalnică şi de pojghiţe 
mici de gheaţă - crăpătură care nu măsura mai mult de 100 
de picioare lăţime, dar a cărei lungime era de mai multe 
mile. 

Timp de două ore merseră pe lângă marginea occidentală 
a acestei crăpături, în speranţa de a ajunge la capătul ei şi a 
relua direcţia spre est, dar totul fu zadarnic. Trebuiră să se 
oprească. Se făcu deci un popas şi se aşeză tabăra. Jasper 
Hobson, urmat de sergentul Long, mai merse încă un sfert 
de milă, cercetând crăpătura care nu se mai termina şi 
blestemând blândeţea acestei ierni care le făcea atâta rău. 

— Trebuie totuşi să trecem, zise sergentul Long, căci nu 
putem rămâne în acest loc. 

— Da, trebuie să trecem, răspunse locotenentul Hobson, şi 
vom trece, fie că o vom lua spre nord, fie că vom cobori spre 
sud, căci în cele din urmă vom sfârşi prin a ocoli crăpătura. 
Dar după aceea se vor ivi altele şi iar altele care vor trebui 
ocolite mereu, pe încă sute de mile poate, cât timp va dura 
această nedecisă şi deplorabilă temperatură! 

— Iată ceea ce ar trebui văzut înainte de a porni mai 
departe, zise sergentul. 

— Da, trebuie, sergent Long, răspunse cu hotărâre Jasper 
Hobson, sau riscăm ca, după ce vom fi făcut cinci sau şase 
sute de mile tot ocolind şi cotind, să nu fi parcurs nici 


jumătate din distanţa care ne separă de coasta americană. 
Da! Trebuie, înainte de a merge mai departe, să facem o 
recunoaştere pe suprafaţa câmpului de gheaţă, şi asta voi 
face! 

Apoi, fără a adăuga un cuvânt, Jasper Hobson se dezbrăcă, 
se aruncă în apa pe jumătate îngheţată şi, bun înotător, 
ajunse din câteva mişcări pe malul celălalt al crăpăturii, 
apoi dispăru în întuneric în mijlocul iceberg-urilor. 

Câteva ore mai târziu, Jasper Hobson, epuizat, intră în 
tabără unde Long sosise înaintea lui. Îl luă la o parte pe 
sergent şi le făcu cunoscut, lui şi doamnei Paulina Barnett, 
că tot câmpul de gheaţă nu era practicabil. 

— Poate, le spuse el, un om singur, pe jos, fără sanie, fără 
bagaj, ar reuşi să treacă peste el, dar pentru o caravană e 
imposibil! Crăpăturile se înmulţesc spre est şi mai mult ca 
sigur că o navă ne-ar fi mai de folos decât o sanie pentru a 
ajunge la continentul american! 

— Ei bine, răspunse sergentul Long, dacă un om singur 
poate să încerce să treacă, unul din noi n-ar trebui s-o facă 
şi să meargă să caute ajutor? 

— Am avut de gând să plec eu... răspunse Jasper Hobson. 

— Dumneavoastră, domnule Jasper! 

— Dumneavoastră, domnule locotenent! 

Aceste două exclamaţii, scoase parcă într-un singur glas, îi 
dovediră lui Jasper Hobson cât era de neaşteptată şi 
inoportună propunerea sa! El, şeful expediției, să plece! Să 
părăsească pe cei care i-au fost încredinţaţi, cu toate că s-ar 
duce să înfrunte cele mai mari primejdii în interesul lor! 
Nu! Acest lucru nu era cu putinţă. Jasper Hobson nu mai 
insistă. 

— Da, prieteni, spuse el atunci, vă înţeleg, am chibzuit şi 
nu vă voi părăsi. Dar n-are rost ca vreunul din noi să vrea să 
încerce această trecere! N-ar reuşi, ar cădea în drum, ar 
pieri şi, mai târziu, când câmpul de gheaţă se va topi, 
corpul său nu va avea alt mormânt decât abisul care se află 
sub noi! Dealtfel, ce ar putea face, admițând că ar ajunge la 


NewArkhangelsk? Cum ar putea veni în ajutorul nostru? Va 
tocmi un vas care să ne caute? Fie! Dar acest vas nu va 
putea ajunge decât după dezgheţ! Iar, după dezgheţ, cine 
poate şti unde va fi fost antrenată insula Victoria, în marea 
polară, sau în marea Behring! 

— Da! Aveţi dreptate, domnule locotenent, răspunse 
sergentul Long. Să rămânem cu toţii împreună, şi dacă va 
trebui să fim salvaţi de o corabie, ei bine! Ambarcaţiunea lui 
Mac Nap este încă aici, la capul Bathurst, şi cel puţin nu va 
trebui s-o aşteptăm. 

Doamna Barnett ascultase întreaga discuţie fără să scoată 
un cuvânt. Înţelegea foarte bine şi ea că, de vreme ce 
câmpul nu oferea nici o trecere posibilă, nu se mai putea 
conta decât pe corabia dulgherului şi trebuia aşteptat cu 
curaj dezgheţul. 

— Şi atunci, domnule Jasper, zise ea, care este hotărârea 
dumneavoastră? 

— Este să ne întoarcem pe insula Victoria. 

— Să ne întoarcem atunci şi Cerul să ne ocrotească! 
Locotenentul adună tot personalul coloniei şi îi făcu 
propunerea să se înapoieze pe insulă. Prima impresie 
produsă de această comunicare a locotenentului Hobson fu 
proastă. Bieţii oameni se bizuiseră atâta pe repatrierea 
neîntârziată peste câmpul de gheaţă, că decepţia lor se 
apropia de desperare. Dar se stăpâniră şi se declarară gata 
să se supună. 

Jasper Hobson le împărtăşi rezultatul explorării pe care o 
făcuse. El îi încunoştinţă că obstacolele se înmulţeau la est, 
că trecerea era practic imposibilă cu tot materialul 
caravanei, material absolut indispensabil totuşi într-o 
călătorie care dura mai multe luni. 

— În acest moment, adăugă el, este întreruptă orice 
comunicare cu coasta americană şi continuând să avansăm 
către est, cu preţul unor eforturi nemaipomenite, există 
riscul să nu mai putem reveni la insulă, care este ultimul şi 
singurul nostru refugiu. Şi dacă dezgheţul ne-ar mai găsi pe 


acest câmp de gheaţă, am fi pierduţi. Nu v-am ascuns 
adevărul, prieteni, dar nici nu l-am agravat. Ştiu că mă 
adresez unor oameni energici, care ştiu la rândul lor că eu 
nu sunt omul care să dea înapoi. Vă repet, deci: suntem în 
faţa imposibilului! 

Soldaţii aveau toată încrederea în şeful lor. Îi cunoşteau 
curajul, energia, şi când spunea că nu pot trece, însemna că 
trecerea era într-adevăr impracticabilă. Deciseră deci să se 
întoarcă a doua zi la fortul Esperance. Această întoarcere 
se făcea în condiţiile cele mai proaste. Timpul era 
îngrozitor, puternice rafale de vânt se abăteau asupra 
icefield-ului. Ploaia curgea şiroaie. Se pot închipui 
greutăţile orientării în mijlocul unui întuneric adânc, prin 
acest labirint de iceberg-uri! 

Detaşamentului îi trebuiră nu mai puţin de patru zile şi 
patru nopţi pentru a parcurge distanţa care-l despărţea de 
insulă. Mai multe sănii şi atelajele lor căzură în crevase. Dar 
locotenentul Hobson, graţie prudenţei sale, unui 
devotament fără seamăn, avu fericirea să nu plângă 
pierderea nici unei singure victime dintre tovarăşii săi. Dar 
câte oboseli, câte primejdii şi ce viitor îi aşteptau pe aceşti 
nefericiţi care petreceau o nouă iarnă pe insula rătăcitoare! 

Capitolul XIV. Lunile de iarnă. 

Locotenentul Hobson şi tovarăşii săi nu ajunseră înapoi la 
fortul Esperance decât pe 28 şi nu fără preţul unor imense 
strădanii! Nu-şi mai puneau acum speranţa decât în 
ambarcaţiunea de care nu se vor putea folosi înainte de 
şase luni, când marea va deveni din nou liberă. 

lernarea începu deci. Săniile fură descărcate, proviziile 
reintrară în cămară; îmbrăcămintea, armele, ustensilele şi 
blănurile, în magazii. Câinii se întoarseră în cuşcă şi renii 
domestici în staulul lor. 

Thomas Black trebui şi el să se îngrijească să se mute 
îndărăt, şi cu cât necaz! Nefericitul astronom îşi aduse 
înapoi instrumentele, cărţile şi caietele în camera lui şi, mai 
enervat ca întotdeauna de această „fatalitate care se 


îndârjea contra lui”, rămase ca mai înainte absolut străin de 
tot ce se întâmpla în factorie. 

O zi fu de ajuns pentru reinstalarea generală şi atunci 
începu iar acea existenţă a celor care iernau, existenţă atât 
de puţin variată şi care ar fi părut groaznic de monotonă 
locuitorilor din marile oraşe. Cusutul, reparatul hainelor şi 
chiar întreţinerea blănurilor, din care unele din preţiosul 
stoc puteau fi eventual salvate, apoi observaţiile 
meteorologice, supravegherea câmpului de gheaţă, în fine 
lectura, acestea erau ocupațiile şi distracţiile zilnice. 
Doamna Paulina Barnett se afla pretutindeni unde era 
nevoie şi influenţa sa se făcea simțită în toate. Dacă, 
vreodată, 9 9 ' ' se isca o mică neînțelegere între soldaţi, 
supărăcioşi uneori din pricina neplăcerilor prezentului şi 
temerilor pentru viitor, ea înceta repede la cuvintele 
doamnei Paulina Barnett. Călătoarea avea o mare putere de 
convingere asupra acestei mici lumi şi nu o întrebuința 
niciodată decât spre binele tuturor. 

Kalumah ţinea la ea din ce în ce mai mult. Fiecare o iubea 
dealtfel pe tânăra eschimosă, care se arăta drăguță şi 
serviabilă. Doamna Paulina Barnett se puse să-i facă 
educaţia şi reuşea, căci eleva sa era în adevăr inteligentă şi 
dornică de învăţătură. Îi perfecționa cunoştinţele de limbă 
engleză şi o învăţă să scrie şi să citească. Dealtfel, Kalumah 
găsi zece profesori care-şi disputau plăcerea s-o formeze, 
căci din toţi aceşti soldaţi, crescuţi în coloniile engleze sau 
în Anglia, nu era niciunul care să nu ştie să citească, să 
scrie şi să socotească. 

Grăbiră construcţia vasului şi aveau să termine bordajul şi 
puntea înainte de sfârşitul lunii. În noaptea polară, Mac 
Nap şi oamenii săi lucrau cu zel la lumina răşinilor aprinse, 
în timp ce alţii se ocupau de greement în depozitele 
factoriei. Sezonul, cu toate că era avansat, rămânea în 
continuare schimbător. Frigul, câteodată foarte aspru, nu 
ţinea mult, ceea ce desigur se datora vânturilor persistente 
din vest. 


Toată luna decembrie se scurse în aceste condiţii: când 
ploi, când ninsori, o temperatură care varia între 26 şi 34* 
Fahrenheit (-3*, 33 C şi C). Întrebuinţară combustibilul cu 
cumpătare, cu toate că nu era nevoie să facă economie, căci 
aveau din belşug. Dar, din nefericire, nu era la fel cu 
materialul de iluminat. Uleiul începea să lipsească şi Jasper 
Hobson trebui să se hotărască să nu se aprindă lampa decât 
câteva ore în timpul zilei. Încercară să întrebuinţeze 
grăsimea de ren la iluminarea casei, dar mirosul ei era aşa 
de nesuferit, încât mai bine stăteau pe întuneric. Încetau 
atunci cu lucrul şi orele astfel petrecute păreau foarte 
lungi. 

Câteva aurore boreale şi două sau trei paraselene, în 
epocile de lună plină, apărură de mai multe ori deasupra 
orizontului. Thomas Black avea ocazia să observe amănunţit 
aceşti meteori, să obţină calcule precise asupra intensității 
lor, culorilor, raporturilor cu starea electricităţii din 
atmosferă, influenţei asupra acului magnetic etc. Dar 
astronomul nici măcar nu-şi părăsi camera. Avea mintea 
rătăcită. 

La 30 decembrie, la lumina lunii se putea vedea că în tot 
nordul şi estul insulei Victoria o lungă linie circulară de 
iceberg-uri închidea orizontul. Era banchiza ale cărei mase 
de gheţuri se îngrămădeau unele peste altele. Înălţimea ei 
putea fi de vreo trei sau patru sute de picioare. Această 
barieră enormă împresura insula pe două treimi din 
circumferința ei şi exista pericolul să se întindă şi mai mult. 

Cerul fu foarte senin în prima săptămână a lunii ianuarie. 
Anul Nou - 1861 - începu printr-un frig destul de aspru şi 
coloana mercurului ajunse la 8* Fahrenheit (-13*, 33 C). 
Era cea mai coborâtă temperatură din această curioasă 
iarnă. Scădere puţin importantă, în orice caz, pentru o 
latitudine aşa de înaltă. 

Locotenentul Hobson crezu că e nevoie să stabilească încă 
o dată, cu ajutorul observaţiilor stelare, poziţia insulei pe 


longitudine şi latitudine şi se convinse că ea nu suferise nici 
o deplasare. 

Venise vremea când, oricâtă economie s-ar fi făcut, uleiul 
era pe terminate. lar soarele nu va mai reapare la această 
latitudine înaintea primelor zile ale lui februarie. Încă o 
lună şi oamenii erau ameninţaţi să o 9 9 rămână complet în 
întuneric, când, graţie tinerei eschimose, uleiul necesar 
pentru alimentarea lămpilor putu să fie reînnoit. 

Era în 3 ianuarie. Kalumah se dusese până la poalele 
capului Bathurst pentru a constata starea gheţurilor. În 
acest loc, ca în toate părţile nordice ale insulei, câmpul de 
gheaţă era mai compact. Sloiurile din care era format, mai 
bine sudate, nu aveau porţiuni de lichid între ele. Suprafaţa 
câmpului, deşi foarte accidentată, era totuşi solidă peste 
tot. Aceasta se datora probabil faptului că icefield-ul, împins 
spre nord de banchiză, fusese presat între ea şi insula 
Victoria. 

Totuşi, tânăra eschimosă remarcă, în lipsă de crevase, mai 
multe găuri circulare, bine tăiate în gheaţă, a căror 
întrebuințare o cunoştea. Erau găuri de foci, adică prin 
aceste deschizături, pe care ele le împiedicau să se astupe, 
amfibiile prinse sub crusta de gheaţă veneau să respire la 
suprafaţă şi să caute sub zăpadă muşchi de pe litoral. 

Kalumah ştia că urşii, în timpul iernii, ciuciţi cu răbdare pe 
lângă aceste gropi, pândesc momentul când amfibia iese 
din apă, o înhaţă cu labele, o sugrumă şi o iau cu ei. Ştia de 
asemenea că eschimogşii, tot atât de răbdători ca şi urşii, 
aşteaptă şi ei apariţia focilor, aruncă un laţ şi le capturează 
fără mare greutate. 

Or, ceea ce făceau urşii şi eschimoşii puteau să facă şi 
nişte vânători pricepuţi; şi dacă găurile existau, însemna că 
focile se slujeau de ele. Aceste foci puteau furniza uleiul şi 
deci lumina care lipsea factoriei. 

Kalumah se întoarse imediat la fort şi-l preveni pe Jasper 
Hobson. Acesta trimise după Marbre şi Sabine. Tânăra 
indigenă le vorbi de procedeul întrebuințat de eschimoşi 


pentru a captura focile în timpul iernii şi le propuse să 
încerce şi ei. Nici nu-şi terminase bine vorba că Sabine 
pregăti o frânghie rezistentă cu laţ. 

Locotenentul Hobson, doamna Paulina Barnett, vânătorii, 
Kalumah şi încă doi, trei soldaţi plecară la capul Bathurst şi, 
în timp ce femeile rămaseră deoparte, oamenii înaintară 
târâş către găurile cu pricina. Fiecare din ei avea o frânghie 
cu care se aşeză lângă o gaură. 

Aşteptarea fu destul de lungă. Trecu o oră. Nimic nu 
semnala apropierea vreunei amfibii. Dar, în cele din urmă, 
într-una din găuri, cea supravegheată de Marbre, la orificiu 
apa începu să fiarbă. Se ivi un cap înarmat cu colţi lungi. 
Era capul unei morse. Marbre aruncă laţul cu dibăcie şi îl 
strânse repede şi cu putere. Tovarăşii săi alergară să-l ajute 
şi, nu fără greutate, cu toată împotrivirea ei, gigantica 
amfibie fu scoasă din apă şi trasă pe gheaţă. Aici fu 
doborâtă. 

Reuşiseră. Oaspeţii fortului Esperance prinseră gust 
pentru acest nou gen de pescuit. Alte morse fură astfel 
capturate. Ele procurară ulei din belşug, ulei animal - e 
drept - şi nu vegetal, dar destul de bun pentru întreţinerea 
lămpilor, şi lumina nu mai lipsi lucrătorilor şi lucrătoarelor 
din sala comună. 

Totuşi frigul nu creştea. Temperatura rămânea 
suportabilă. Dacă oamenii s-ar fi aflat pe terenul ferm al 
continentului, n-ar fi putut decât să se felicite că iarna trece 
în asemenea condiţii. Dealtfel, banchiza înaltă îi ferea de 
vânturile de la nord şi vest şi nu simțeau suflarea lor 
tăioasă. În plin ianuarie termometrul nu marca încă decât 
câteva grade sub zero. 

Dar tocmai blândeţea iernii trebuia să aibă şi avea ca 
rezultat că marea nu îngheţa complet în jurul insulei 
Victoria. Era chiar vădit că icefield-ul nu era prins pe toată 
întinderea sa şi crăpăturile mai mari sau mai mici îl făceau 
nepracticabil, pentru că nici rumegătoarele, nici animalele 
cu blană nu părăsiseră insula. Aceste patrupede deveniseră 


prietenoase, îmblânzite până la un grad de necrezut, şi 
păreau că fac parte din menajeria domestică a fortului. 

Conform recomandărilor locotenentului Hobson, animalele 
erau cruţate, pentru că uciderea lor n-avea rost. Renii nu 
erau doborâţi decât pentru procurarea de vânat proaspăt, 
care varia hrana. Dar herminele, castorii, vulpile, jderii, 
râşii şi ondatrele, care acum mişunau fără frică prin 
împrejurimile fortului, erau lăsate în pace. Câteva din ele 
pătrundeau chiar în curte şi nimeni nu le vâna. Jderii şi 
vulpile arătau superb cu blana lor de iarnă şi unele erau de 
mare preţ. Rozătoarele, graţie blândeţii timpului, găseau cu 
uşurinţă hrana vegetală sub stratul de zăpadă şi nu trăiau 
pe contul factoriei. 

Aşteptau deci sfârşitul iernii, nu fără teamă, ducând o 
existenţă extrem de monotonă, pe care doamna Paulina 
Barnett căuta s-o mai învioreze prin toate mijloacele 
posibile. O singură întâmplare mai deosebită şi destul de 
dureroasă avu loc în luna ianuarie. Pe data de 7, băieţelul 
dulgherului Mac Nap făcu febră mare. Puternice dureri de 
cap, o sete nedomolită, când friguri, când călduri aduseră 
repede pe bietul copil într-o stare jalnică. Se poate lesne 
închipui desperarea mamei, a meşterului Mac Nap şi a 
prietenilor săi! Nu ştiau ce este de făcut, căci nu cunoşteau 
natura maladiei, dar, după sfaturile lui Madge, care nu-şi 
pierduse capul şi se pricepea puţin la leacuri, boala fu 
combătută cu ceaiuri întăritoare şi cu cataplasme. Kalumah 
îl servea neobosită şi stătea zile şi nopţi la căpătâiul lui, fără 
ca cineva să reuşească s-o facă să se odihnească. A treia zi, 
nu mai încăpea nici o îndoială asupra bolii. O erupție 
caracteristică acoperi corpul pruncului. Era o scarlatină 
grea care are de obicei complicaţii. 

Rareori copiii de un an capătă această boală periculoasă şi 
mai ales cu manifestări atâta de violente, dar câteodată se 
întâmplă. Farmacia fortului era, din nefericire, puţin 
înzestrată. Totuşi Madge, care îngrijise mai multe cazuri de 
scarlatină, îşi aminti de acţiunea ce o putea avea tinctura de 


beladonă. Ea administră copilului, în fiecare zi, câte una sau 
două picături şi luă măsuri stricte ca să-l ferească de 
contactul cu aerul rece. 

Copilul fusese transportat în camera ocupată de tatăl şi 
mama sa. Curând erupția îl acoperi şi mici puncte roşii îi 
ieşiră pe limbă, pe buze şi chiar pe globul ochilor. Dar după 
două zile petele căpătară o culoare violetă, apoi albă şi în 
cele din urmă pieliţa lor căzu sub formă de coji. Acum 
trebuia dublată prudenţa şi combătută inflamaţia internă, 
gravitate caracteristică a acestei boli. Nimic nu fu neglijat şi 
se poate spune că această mică fiinţă a fost admirabil 
îngrijită. Astfel că pe la 20 ianuarie, 12 zile după 
declanşarea bolii, putură avea speranţa îndreptăţită că va fi 
salvat! 

Fu o adevărată bucurie în toată factoria. Pruncul era 
copilul fortului, copilul trupei, copilul regimentului! El 
fusese născut în acest climat aspru, în mijlocul acestor 
oameni de treabă! Îl numiseră Michel Esperance şi îl 
priveau, în viitoarea atâtor încercări, ca pe un talisman, de 
care soarta nu va voi să-i lipsească! Cât despre Kalumah, se 
putea crede că, dacă ar fi murit copilul, ar fi murit şi ea; dar 
micul Michel îşi recapătă încetul cu încetul sănătatea şi 
părea că sădeşte din nou speranţa în inimile tuturor. 

Se ajunse astfel, cu povara atâtor necazuri, la 23 ianuarie. 
Situaţia insulei Victoria nu se schimbase în nici un fel. 
Noaptea nesfârşită mai acoperea încă marea polară. Timp 
de câteva zile ninse cu fulgi deşi şi zăpada se strânse pe 
solul insulei şi pe câmpul de gheaţă atingând înălţimea de 
două picioare. Pe 27, fortul primi o vizită destul de 
neaşteptată. Soldaţii Belcher şi Pond, care păzeau incinta, 
zăriră în acea dimineaţă un urs gigantic, care se îndrepta 
liniştit spre fort. Întrară în sala comună şi semnalară 
doamnei Paulina Barnett prezenţa acestui temut carnivor. 

— Nu poate fi decât ursul nostru! Zise doamna Paulina 
Barnett către Jasper Hobson şi amândoi, urmaţi de sergent, 


de Sabine şi de câţiva soldaţi înarmaţi, ieşiră la poarta 
incintei. 

Ursul era la vreo două sute de paşi şi mergea liniştit, fără 
teamă, ca şi cum avea un plan bine chibzuit. 

— Îl recunosc! Exclamă doamna Paulina Barnett. E ursul 
tău, Kalumah, e salvatorul tău. 

— Ah, nu-mi omorâţi ursul! Strigă tânăra indigenă. 

— Nu va fi omorât, răspunse locotenentul Hobson. 
Prieteni, nu-i faceţi nici un rău, va pleca probabil aşa cum a 
venit. 

— Dar, dacă vrea să pătrundă în curte... zise sergentul 
Long, care n-avea prea mare încredere în bunele 
sentimente ale urşilor polari. 

— Lasă-l să intre, sergent, răspunse doamna Paulina 
Barnett. Acest animal a pierdut orice ferocitate. Este 
prizonier ca şi noi şi, ştii, prizonierii... 

— Nu se mănâncă între ei! Zise Jasper Hobson, asta-i 
adevărat, doamnă, cu condiţia, totuşi, să facă parte din 
aceeaşi specie. Dar, în fine, îl vom cruța pe acesta în urma 
insistențelor dumneavoastră. Nu ne vom apăra decât dacă 
ne atacă. Între timp, cred că este prudent să intrăm în casă. 
Nu trebuie să ispitim fiara peste măsură! 

Sfatul era bun. Fiecare intră în casă. Închiseră uşile, dar 
nu şi obloanele. 

Puteau deci urmări, uitându-se pe geam, mişcările 
vizitatorului. Ursul, ajuns la poartă, care fusese lăsată 
deschisă, o împinse puţin, băgă capul, examina curtea şi 
intră. Ajuns în mijlocul curţii, cercetă construcţiile care-l 
înconjurau, se îndreptă spre staul şi cuşcă, ascultă un 
moment mârâitul câinilor care-l simţiseră, boncăluitul 
renilor neliniştiţi, îşi continuă inspecția mergând de-a 
lungul împrejmuirii, ajunse lângă clădirea principală şi veni 
în fine să-şi rezeme capul uriaş de fereastra sălii mari. 

Ca să spunem adevărul, toată lumea dădu înapoi, câţiva 
soldaţi apucară puştile şi sergentul Long începu să se 
teamă că lăsase ca gluma să meargă prea departe. 


Dar Kalumah veni şi-şi turti chipul blând de geamul 
subţire. Ursul păru că o recunoaşte - aceasta fu cel puţin 
părerea eschimosei - şi, mulţumit fără îndoială, după ce 
scoase un mormăit lung, se întoarse, luă iar drumul spre 
poartă, apoi, după cum spusese Jasper Hobson, plecă aşa 
cum a venit. Asta fu povestea; dar incidentul nu se mai 
repetă şi totul intră iar pe făgaşul obişnuit. 

Între timp, vindecarea copilului mergea bine şi în ultimele 
zile ale lunii îşi recapătă bujorii în obraji şi privirea sa 
vioaie. 

La 3 februarie, spre prânz, o fâşie palidă de lumină se ivi 
la orizontul sudic. Se zări o clipă un disc gălbui. Era astrul 
radios, care reapărea pentru prima oară după lunga noapte 
polară. 

Capitolul XV. O ultimă explorare. 

Începând de la acea epocă, Soarele se ridică în fiecare zi 
din ce în ce mai mult deasupra orizontului. Noaptea nu se 
întrerupea decât pentru câteva ore. Frigul crescu, aşa cum 
se întâmplă deseori în luna februarie, şi termometrul marcă 
1* Fahrenheit (-17*C). Era cea mai joasă temperatură pe 
care o arătase în cursul acestei ierni curioase. 

— Când are loc dezgheţul în aceste mări? Îl întrebă într-o 
zi câlătoarea pe Jasper Hobson. 

— În anii obişnuiţi, răspunse locotenentul, desfacerea 
gheţurilor nu se produce înaintea primelor zile ale lunii 
mai, dar iarna asta a fost atât de uşoară, că, dacă nu vor 
mai veni geruri mari, dezgheţul va putea să aibă loc la 
începutul lui aprilie, cel puţin aşa presupun. 

— Am avea de aşteptat încă două luni? Întrebă doamna 
Barnett. 

— Da, două luni, doamnă, răspunse Jasper Hobson, căci ar 
fi imprudent să lansăm înainte de vreme ambarcaţiunea 
noastră în mijlocul gheţurilor, şi cred că toate şansele de 
reuşită vor fi de partea noastră, în special dacă vom aştepta 
momentul când insula va fi dusă în partea cea mai îngustă a 


strâmtorii Behring, care n-are mai mult de circa 100 de 
mile lăţime. 

— Ce spuneţi, domnule Jasper? Exclamă doamna Paulina 
Barnett, destul de surprinsă de cuvintele locotenentului. 
Uitaţi că cel care ne-a purtat este curentul Kamceatka şi că 
în momentul dezgheţului ar putea foarte bine să ne împingă 
şi mai departe? 

— Nu cred, doamnă, răspunse locotenentul Hobson, şi 
aproape aş îndrăzni să vă asigur că acest lucru nu se va 
întâmpla. Dezgheţul se face întotdeauna de la nord spre 
sud - fie că îşi schimbă direcţia curentul Kamceatka, fie că 
gheţurile urmează curentul Behring, fie poate dintr-o cauză 
pe care n-o cunosc. Dar întotdeauna iceberg-urile derivă 
către Pacific şi se dizolvă acolo în apele mai calde. Întrebaţi- 
o pe Kalumah. Ea cunoaşte aceste meleaguri şi vă va spune 
ca şi mine că dezgheţul se face de la nord la sud. 

Kalumah, întrebată, confirmă spusele locotenentului. 
Părea deci probabil că insula, antrenată cu gheţurile în 
primele zile ale lunii aprilie, va fi şi ea, ca un imens sloi, 
târâtă spre sud, adică spre partea cea mai îngustă a 
strâmtorii Behring, frecventată în timpul verii de pescarii 
din New-Arkhangelsk, de piloţii şi neguţătorii de pe coastă. 
Dar, ţinând seama de toate întârzierile posibile şi în 
consecinţă de timpul necesar insulei să ajungă în sud, nu 
puteau spera să pună piciorul pe continent înainte de luna 
mai. În plus, cu toate că frigul n-a fost puternic, insula 
Victoria se consolidase, în sensul că grosimea bazei sale de 
gheaţă crescuse, şi trebuia scontat că va mai rezista încă 
alte câteva luni de-acum înainte. Oamenii trebuiau deci să 
se înarmeze cu răbdare şi să aştepte, să aştepte mereu! 

Convalescenţa copilaşului se desfăşura mulţumitor. La 20 
februarie ieşi pentru prima oară, după 40 de zile de boală. 
Se înţelege prin asta că trecu din cameră în sala cea mare, 
unde toţi îl mângâiară. Mama sa, care avusese intenţia să-l 
înţarce la un an, continuă să-l hrănească după sfatul lui 
Madge, şi laptele de mamă, alternat câteodată cu lapte de 


ren, îi refăcu puterile. Găsi mii de mici jucării pe care 
prietenii săi, soldaţii, le făcuseră pentru el în timpul bolii şi 
se poate lesne închipui că se simţi cel mai fericit copil din 
lume. 

În ultima săptămână a lui februarie căzură mereu ploi şi 
lapoviţe. Vântul din nord-vest bătea tare. Câteva zile chiar, 
temperatura scăzu destul pentru ca să ningă mult. Dar 
furtuna nu fu mai puţin violentă. Din partea capului 
Bathurst şi a banchizei veneau vuiete asurzitoare. Iceberg- 
urile care se ciocneau între ele se prăbuşeau cu bubuituri 
de tunet. Gheţurile din nord, împinse spre mal, se- 
ngrămădeau pe litoral. Era de temut ca şi capul - care, la 
urma urmei, era tot un fel de iceberg acoperit de pământ şi 
nisip, să nu fie răsturnat. Câteva sloiuri mari, în ciuda 
greutăţii lor. Fură mânate până la curtea împrejmuită. Din 
fericire pentru factorie, capul rezistă şi feri construcţiile de 
năruire. Se înţelege că poziţia insulei Victoria, aflată la 
deschiderea unei strâmtori înguste către care se acumulau 
gheţurile, era extrem de periculoasă. Putea fi distrusă de 
un fel de avalanşă orizontală, dacă se putea spune aşa, 
adică să fie strivită de sloiurile împinse din larg, chiar 
înainte de a se scufunda în valuri. Era o nouă primejdie, 
adăugată la atâtea altele. Doamna Paulina Barnett, văzând 
forţa fantastică a presiunii din larg şi irezistibila violenţă cu 
care se îngrămădeau blocurile de gheaţă, pricepu că un 
nou pericol va ameninţa insula la dezgheţul apropiat. Îi 
spuse acest lucru de mai multe ori locotenentului Hobson şi 
acesta clătină capul, ca un om care n-are ce răspunde. 

Vijelia încetă în primele zile ale lunii martie şi se putu 
vedea atunci cât se modificase aspectul câmpului de 
gheaţă. Părea într-adevăr că, printr-un fel de alunecare pe 
suprafaţa lui, banchiza se apropiase de insula Victoria. În 
anumite puncte nu era mai departe de două mile şi se 
comporta ca ghețarii care se deplasează, cu singura 
diferenţă că ea înainta, în timp ce ei coborau. Între bariera 
înaltă şi litoral, solul, sau mai bine-zis câmpul de gheaţă, 


foarte accidentat, plin de hummocks-uri, de săgeți de 
gheaţă retezate, prisme răsturnate, mici piramide cu 
obeliscuri prăbuşite, vălurit ca o mare care ar fi încremenit 
deodată în timpul unei furtuni, nu mai era de recunoscut. S- 
ar fi zis că sunt ruinele unui imens oraş, din care nici un 
monument nu a mai rămas în picioare. Singură banchiza 
înaltă, profilând în mod straniu pe cer conurile, sferele, 
crestele sale fanteziste, vârfurile sale ascuţite, se ţinea 
falnică şi încadra magnific răscolirea pitorească. 

La această dată, ambarcaţiunea era complet terminată. 
Barcazul avea o formă cam din topor, cum era de aşteptat, 
dar îi făcea onoare lui Mac Nap şi, cu prova ca de galiotă, 
trebuia să reziste mai bine la ciocnirea cu gheţurile. S-ar fi 
zis că era una din acele bărci olandeze ce se aventurează în 
mările Nordului. Greementul care era gata se compunea, 
ca acela al unui cuter, dintr-o brigantină şi o velă foc 
suportate de un singur catarg. Pânza de cort a factoriei fu 
întrebuințată pentru velatură. 

În această ambarcaţiune avea loc uşor întregul personal al 
insulei Victoria şi era evident că, dacă - aşa cum sperau - 
insula se va deplasa prin strâmtoarea Behring, vor putea 
lesne parcurge cu ea chiar şi cea mai mare distanţă care ar 
despărţi-o de coasta americană. Nu mai aveau deci decât să 
aştepte dezgheţul. Locotenentului Hobson îi veni atunci 
ideea să întreprindă o lungă recunoaştere spre sud-est, în 
scopul de a cerceta starea câmpului de gheaţă, de a vedea 
dacă prezintă semnele unui dezgheţ apropiat, de a examina 
însăşi banchiza, de a observa, în fine, dacă, în starea 
actuală a mării, orice trecere către continentul american 
mai era închisă. Multe incidente, multe întâmplări mai 
puteau avea loc înainte ca, prin ruperea gheţurilor, marea 
să fie liberă, şi a face o recunoaştere a icefield-ului era un 
act de prudenţă. 

Expediția fu deci hotărâtă şi plecarea fixată la 7 martie. 

Micul grup se compunea din locotenentul Hobson, 
călătoare, Kalumah, Marbre şi Sabine. 


Se înţeleseră că, dacă drumul era accesibil, se va căuta o 
trecere peste banchiză; dar, în orice caz, doamna Paulina 
Barnett şi tovarăşii săi nu vor lipsi mai mult de 48 de ore. 

Pregătiră merindele şi detaşamentul, bine înarmat pentru 
orice eventualitate, părăsi fortul Esperance în dimineaţa 
zilei de 7 martie îndreptându-se spre capul Michel. 

Termometrul marca 32* Fahrenheit (0*C). Vremea era 
puţin ceţoasă, dar liniştită. Soarele descria arcul său zilnic 
deasupra orizontului timp de 7 sau opt ore, iar razele sale 
oblice răspândeau o lumină suficientă pe tot masivul de 
gheţuri. 

La ora nouă, după un scurt popas, locotenentul Hobson şi 
tovarăşii săi coborâră povârnişul capului Michel şi înaintară 
pe câmp în direcţia sud-est. În partea asta, banchiza nu se 
afla mai departe de trei mile de cap. 

Mersul lor fu destul de încet, cum era de aşteptat. În 
fiecare moment trebuia ocolită fie o crăpătură adâncă, fie 
un hummock greu de trecut. Nici o sanie n-ar fi putut să se 
aventureze pe acest drum hârtopit. Nu era decât un 
morman de blocuri de toate marimile şi formele, din care 
unele se ţineau în echilibru numai printr-o minune, iar 
altele se prăbuşiseră de curând, după cum se putea observa 
din linia netedă a spărturilor şi a marginilor ascuţite ca 
nişte lame. Dar, în mijlocul drumului accidentat, nici o urmă 
nu arăta trecerea vreunui om sau animal! Nici o fiinţă vie în 
aceste pustietăţi pe care parcă şi păsările le părăsiseră. 
Doamna Paulina Barnett se întreba, nu fără mirare, cum, 
dacă ar fi plecat în decembrie, ar fi putut trece prin acest 
câmp atât de răvăşit, dar locotenentul Hobson îi spuse că la 
acea epocă câmpul de gheaţă nu prezentase acest aspect. 
Enorma presiune a banchizei nu se exercita încă şi ar fi 
putut găsi un icefield relativ neted. Singurul obstacol fusese 
deci lipsa solidificării şi nu altul. Acum trecerea era 
imposibilă, e adevărat, din cauza neregularităţilor câmpului 
de gheaţă, dar la începutul iernii aceste ridicături nu 
existau. 


Între timp se apropiară de banchiza înaltă. Ca 
întotdeauna, Kalumah era în fruntea grupului. Vioaia şi 
sprintena indigenă mergea cu pasul sigur în mijlocul 
gheţurilor, ca o căprioară pe stâncile alpine. Te minunai 
văzând-o cum aleargă fără şovăire, fără greş, găsind din 
instinct drumul cel mai bun prin acest labirint de iceberg- 
uri. Se ducea, venea înapoi, îi chema şi pe ceilalţi, puteai s-o 
urmezi cu toată încrederea. 

Spre amiază ajunseră la vasta bază a banchizei, dar 
făcuseră nu mai puţin de trei ore pentru a străbate trei 
mile. 

Ce masă impozantă era această barieră de gheaţă, având 
unele vârfuri care se ridicau la mai mult de patru sute de 
picioare deasupra icefield-ului! Straturile care o formaseră 
se desluşeau cu claritate. Culori diferite, nuanţe foarte 
delicate se puteau observa pe pereţii îngheţaţi. Era, pe 
lungi porţiuni, când irizată, când gălbuie şi încrustată de 
arabescuri sau presărată cu paiete luminoase. Nici o faleză, 
oricât de bizar ar fi fost decupată, n-ar fi putut să se 
asemene cu această banchiză, opacă într-un loc, 
transparentă într-altul şi pe care lumina şi umbra iscau 
jocurile cele mai uimitoare. 

Dar trebuia să te fereşti să te apropii prea mult de aceste 
mase trufaşe, a căror soliditate era foarte problematică. 
Trosneau mereu şi se sfărâmau pe dinăuntru. Acolo avea 
loc o activitate de dezagregare formidabilă. Bulele de aer 
închise în această masă duceau la distrugerea ei şi simţeai 
bine cât era de fragil un asemenea edificiu ridicat de frig, 
care nu va supravieţui iernii arctice şi se va transforma în 
apă sub razele soarelui. Se puteau forma cu apa din ea 
adevărate râuri! 

Locotenentul Hobson îi prevenise pe tovarăşii săi de 
primejdia avalanşelor care în fiecare clipă despuiau 
vârfurile banchizei. Astfel că micul grup nu mergea de-a 
lungul bazei decât la o anumită distanţă. Şi avură dreptate 
să fie prevăzători, căci pe la orele două, la cotitura unei văi 


pe care doamna Paulina Barnett şi tovarăşii ei se pregăteau 
s-o treacă, un bloc enorm, cântărind mai mult de o sută de 
tone, se desprinse de creasta barierei de gheaţă şi căzu pe 
icefield cu un bubuit înfricoşător. Câmpul crăpă sub izbitură 
şi apa ţâşni la mare înălţime. Din fericire, nimeni nu fu atins 
de bucăţile blocului care explodă ca o bombă. 

Între orele două şi cinci merseră printr-o vale îngustă, 
întortocheată, care se adâncea în banchiză. O străbătea 
oare în toată lăţimea ei? Asta nu se putea şti. Avură prilejul 
să cerceteze astfel structura interioară a înaltei bariere. 
Blocurile care o compuneau erau aşezate mai simetric 
decât cele de pe partea exterioară. În mai multe locuri 
apăreau trunchiuri de arbori prinse în masă, arbori care nu 
erau din soiurile copacilor polari, ci din pădurile tropicale. 
Aduşi probabil de curentul Gulf-Stream până în regiunile 
arctice, au fost luaţi de gheţuri şi se vor întoarce în ocean 
împreună cu ele. Se văzură de asemenea şi câteva epave, 
resturi de carenă şi de coaste de nave. 

Pe la cinci întunericul prea mare opri explorarea. 
Merseseră aproximativ două mile prin valea foarte 
întortocheată şi greu de străbătut, dar serpentinele îi 
împiedicau să evalueze distanţa parcursă în linie dreaptă. 

Jasper Hobson dădu semnalul popasului. Într-o jumătate 
de oră, Marbre şi Sabine, înarmaţi cu cuțite de tăiat gheaţă, 
săpară o grotă în masiv. Micul grup se ghemui acolo, cină şi, 
obosiţi cum erau, oamenii adormiră aproape imediat. 

A doua zi toată lumea era în picioare la ora opt şi Jasper 
Hobson o luă mai departe prin vale parcurgând încă o milă, 
pentru a vedea dacă ea nu străbătea banchiza în toată 
lărgimea ei. După poziţia soarelui, valea, după ce se- 
ndrepta spre nord-est, părea că se abate spre sud-est. 

La ora unsprezece, locotenentul Hobson şi tovarăşii săi 
ajunseră în partea opusă a banchizei. În felul acesta nu mai 
încăpea îndoială că exista o trecere. Toată partea orientală 
a câmpului de gheaţă prezenta acelaşi aspect ca şi partea 
occidentală. Aceleaşi mormane de gheţuri, aceeaşi 


îngrămădire de blocuri. Iceberg-uri şi hummock-uri se 
întindeau cât vedeai cu ochii, separate prin câteva porţiuni 
plane, dar înguste şi brăzdate de numeroase crăpături ale 
căror margini începuseră să se descompună. Întâlneai 
aceeaşi singurătate, aceeaşi stare de părăsire. Nici un 
animal, nici o pasăre. 

Doamna Paulina Barnett, care se suise pe vârful unui 
hummock, rămase acolo o oră pentru a contempla acest 
peisaj polar, atât de trist la vedere. Se gândea, fără să vrea, 
la încercarea de plecare de acum cinci luni. Îşi imagina tot 
personalul factoriei, toată acea nefericită caravană pierdută 
în noapte, în mijlocul pustietăţilor îngheţate, trecând prin 
atâtea obstacole şi atâtea primejdii, ca să ajungă până la 
continentul american! 

Locotenentul Hobson o smulse din visare. 

— Doamnă, îi zise el, am părăsit fortul de 24 de ore. Ştim 
acum care este grosimea banchizei şi, pentru că am promis 
să nu ne prelungim absenţa peste 48 de ore, cred că este 
timpul să ne întoarcem. 

Doamna Paulina Barnett încuviinţă. Scopul explorării 
fusese atins. Banchiza nu avea o prea mare grosime şi se va 
topi desigur destul de curând, pentru a lăsa să treacă 
barcazul lui Mac Nap, după dezgheţ. Nu le mai rămânea 
decât să se întoarcă, fiindcă timpul se putea schimba şi 
vârtejurile de zăpadă ar fi făcut ca drumul prin valea 
transversală să nu mai poată fi folosit. 

Luară prânzul, apoi plecară înapoi pe la unu după-masă. 
La cinci, ca şi în ajun, poposiră într-o colibă de gheaţă; 
noaptea trecu fără nici un accident şi a doua zi, la 9 martie, 
locotenentul Hobson dădea, la ora opt dimineaţa, semnalul 
de plecare. 

Timpul era frumos. Soarele care răsărea începu să 
lumineze banchiza şi trimise câteva raze şi de-a lungul văii. 
Jasper Hobson şi tovarăşii săi aveau soarele în spate, pentru 
că mergeau spre vest, dar ochii lor puteau vedea 


strălucirea razelor care se încrucişau înaintea lor, 
refractate de pereţii de gheaţă. 

Doamna Paulina Barnett şi Kalumah, care rămăseseră 
puţin în urmă, vorbeau şi priveau în jur, mergând prin 
trecătorile înguste indicate de Sabine şi Marbre. Sperau să 
traverseze banchiza până la prânz şi să parcurgă, înainte 
de ora unu sau două, cele trei mile care-i separau de insula 
Victoria. În felul acesta vor fi înapoi la fort pe la apusul 
soarelui. Vor avea câteva ore de întârziere, care nu puteau 
însă să-i îngrijoreze prea mult pe tovarăşii lor. 

Dar îşi făcuseră socoteala fără să ţină seama de o 
întâmplare, pe care nici o perspicacitate umană nu putea s- 
o prevadă. 

Era aproape zece, când Marbre şi Sabine, care mergeau 
cu douăzeci de paşi înainte, se opriră. Păreau că discută 
între ei. Locotenentul, doamna Paulina Barnett şi tânăra 
indigenă, ajungându-i din urmă, văzură că Sabine - ţinând o 
busolă în mână - o arăta tovarăşului său care o privea 
foarte mirat. 

— Iată un lucru bizar! Exclamă el, adresându-se lui Jasper 
Hobson. Mi-aţi putea spune, domnule locotenent, în ce 
parte este situată insula noastră faţă de banchiză? Este la 
est sau la vest? 

— La vest, răspunse Jasper Hobson, destul de surprins de 
această întrebare, ştii foarte bine, Marbre. 

— Ştiu bine! Ştiu bine! Răspunse Marbre clătinând din 
cap. Dar atunci, dacă este la vest, am greşit drumul şi ne 
depărtăm de insulă! 

— Cum ne depărtăm? Zise locotenentul, foarte uimit de 
afirmaţia categorică a vânătorului. 

— Fără îndoială, domnule locotenent, răspunse Marbre, 
priviţi busola şi să fiu al naibii dacă ea nu arată că mergem 
spre est şi nu spre vest! 

— Nu este posibil! Spuse călătoarea. 

— Priviţi, doamnă, răspunse Sabine. Într-adevăr, acul 
magnetic marca nordul într-o direcţie cu totul opusă decât 


cea ştiută. Jasper Hobson căzu pe gânduri şi nu răspunse. 

— Trebuie să ne fi înşelat azi-dimineaţă, când am părăsit 
adăpostul de gheaţă, zise Sabine. Am luat-o la stânga, în loc 
de dreapta. 

— Nu! Exclamă doamna Paulina Barnett. Nu este posibil! 
Nu ne-am înşelat! 

— Dar... zise Marbre. 

— Dar, răspunse doamna Paulina Barnett, priviţi soarele! 
Nu mai răsare acum la est? Or, cum noi am mers cu spatele 
la el toată dimineaţa şi-l mai avem şi acum în spate, deci 
este sigur că ne-ndreptăm spre vest. Deci, cum insula se 
afla la vest, o vom vedea când vom ieşi din vale în partea 
occidentală a banchizei. 

Marbre, mirat de acest argument pe care nu-l putea 
combate, îşi încrucişă braţele. 

— Fie, zise Sabine, dar atunci busola şi soarele se 
contrazic întru totul! 

— Da, cel puţin în acest moment, răspunse Jasper Hobson, 
şi situaţia nu se explică decât prin următorul fapt: în 
înaltele latitudini boreale şi în regiunile din preajma Polului 
magnetic, se întâmplă câteodată ca busolele să se 
deregleze şi acele lor dau indicaţii false. 

— Bine, zise Marbre, trebuie deci să ne urmăm drumul, 
având tot timpul soarele în spate. 

— Fără nici o îndoială, răspunse locotenentul Hobson. Mi 
se pare că, între busolă şi soare, nu trebuie să ezităm. 
Soarele nu se dereglează! 

Porniră din nou, drumeţii având soarele în spate, iar după 
explicaţiile date de Jasper Hobson, explicaţii întemeiate pe 
poziţia soarelui, nimeni nu mai avu nimic de obiectat. 

Micul grup înainta deci prin vale, dar făcu mai mult timp 
decât îşi închipuise. Jasper Hobson socotise că drumul va 
dura până la amiază şi era peste ora două când ieşiră în 
fine din trecătoarea îngustă. 

Această întârziere, destul de curioasă, îl cam neliniştise, 
dar vă închipuiţi uluirea lui şi a celorlalţi drumeţi când, 


ieşind pe câmpia de gheaţă de la poalele banchizei, nu mai 
văzură insula Victoria pe care trebuiau s-o aibă în faţa lor! 

Nu! Insula care se desluşea foarte bine din acest loc, 
graţie arborilor din vârful capului Michel, nu mai era acolo! 
În locul ei se întindea un imens icefield săgetat de razele 
soarelui care, trecând deasupra banchizei, îl luminau cât 
vedeai cu ochii. 

Locotenentul Hobson, doamna Paulina Barnett, Kalumah şi 
cei doi vânători priviră în jurul lor şi apoi se priviră unii pe 
alţii. 

— Insula trebuia să fie acolo! Exclamă Sabine. 

— Şi nu mai este! Răspunse Marbre. Asta-i bună! Domnule 
locotenent, ce s-a întâmplat cu ea? 

Doamna Paulina Barnett, uluită, nu ştia ce să răspundă. 
Jasper Hobson nu scoase nici un cuvânt. 

În acest moment, Kalumah se apropie de locotenentul 
Hobson, îi atinse braţul şi spuse: 

— Ne-am rătăcit în vale, am urcat în loc să fi coborât şi ne 
regăsim în locul unde am fost ieri, după ce am trecut prima 
oară banchiza. Veniţi, veniţi cu mine! 

Şi în mod mecanic, cum se spune, locotenentul Hobson, 
doamna Paulina Barnett, Marbre şi Sabine, încrezători în 
instinctul indigenei, se lăsară conduşi şi intrară din nou în 
îngusta trecătoare, făcând calentoarsă. Şi totuşi aparențele 
erau contra lui Kalumah, dacă te luai după poziţia soarelui! 

Dar Kalumah nu le dădu nici o explicaţie şi se mulţumi să 
spună mergând: 

— Haideţi! Repede! Repede! 

Locotenentul, călătoarea şi tovarăşii lor, istoviţi, abia îşi 
târau picioarele când, după sosirea nopţii şi încă trei ore de 
mers, ajunseră în partea cealaltă a banchizei. 

Întunericul îi împiedica să vadă dacă insula era acolo, dar 
nu rămaseră multă vreme în nesiguranţă. Într-adevăr, la 
câteva sute de paşi, pe câmpul de gheaţă, facle cu răşină 
aprinsă se mişcau în toate direcţiile şi se trăgeau în aer 
focuri de armă. Se auziră strigăte. 


La aceste apeluri, micul grup răspunse şi fu imediat găsit 
de sergentul Long şi Thomas Black, pe care grija pentru 
soarta amicilor săi îl scosese în fine din toropeală, precum şi 
de alţii care alergară în întâmpinarea lor. Sărmanii oameni 
erau foarte îngrijoraţi, căci presupuneau - ceea ce dealtfel 
era şi adevărat - că Jasper Hobson şi tovarăşii săi se 
rătăciseră, căutând să ajungă la insulă. 

Şi de ce credeau asta cei care rămăseseră la fortul 
Esperance? De ce trebuiau neapărat să-şi închipuie că 
locotenentul şi micul său grup se rătăciseră la întoarcere? 

Pentru că, de douăzeci şi patru de ore, imensul câmp de 
gheaţă şi insula odată cu el se deplasaseră şi făcuseră o 
jumătate de întoarcere în jurul axei lor. Şi, în urma acestei 
deplasări, insula rătăcitoare trebuia căutată de acum 
înainte nu la vestul, ci la estul banchizei! 

Capitolul XVI. Dezgheţul. 

După două ore, toţi se întorseseră la fortul Esperance. Şi a 
doua zi, la 10 martie, soarele lumină întâi această parte a 
litoralului, care fusese altădată porţiunea occidentală a 
insulei. Capul Bathurst, în loc să fie spre nord, era îndreptat 
spre sud. Tânăra Kalumah, care cunoştea acest fenomen, 
avusese dreptate, şi dacă soarele nu se înşelase, nici busola 
nu greşise. 

Astfel, deci, orientarea insulei Victoria se schimbase încă o 
dată complet. Din momentul când ea se desprinsese de 
teritoriul american, insula făcuse o jumătate de rotaţie în 
jurul axei sale, şi nu numai insula, dar şi imensul icefield 
care o încătuşa. Această deplasare în jurul axei lui dovedea 
că marele câmp de gheaţă nu mai era legat de continent, că 
se detaşase de litoral şi că dezgheţul nu mai putea întârzia. 

— În tot cazul, zise locotenentul Hobson către doamna 
Paulina Barnett, o astfel de schimbare de poziţie nu ne 
poate fi decât favorabilă. Capul Bathurst şi fortul Esperance 
s-au întors spre sud-est, adică spre punctul care se apropie 
cel mai mult de continent, şi acum banchiza, care n-ar fi 


lăsat ambarcaţiunii decât o îngustă şi dificilă trecere, nu se 
mai află între America şi noi. 

— Se cheamă deci că totul merge spre bine? Întrebă 
zâmbind doamna Paulina Barnett. 

— Totul merge spre bine, doamnă, răspunse Jasper 
Hobson, care apreciase corect consecinţele schimbării de 
poziţie a insulei Victoria. 

De la 10 la 21 martie nu se întâmplă nimic, dar se putea 
simţi apropierea primăverii. Temperatura se menținea între 
43 şi 50* Fahrenheit (6 şi 10*C). Sub influenţa dezgheţului 
ruptura sloiurilor tindea să se facă brusc. Se iveau noi 
crăpături şi apa se revărsa pe suprafaţa câmpului de 
gheaţă. După expresia pitorească a vânătorilor de balene, 
aceste crăpături erau ca nişte răni prin care câmpul de 
gheaţă „sângera”. Vuietul sloiurilor care se spărgeau 
aducea cu loviturile de tun. O ploaie destul de caldă, care 
cădea de câteva zile, nu putea decât să grăbească 
dezagregarea suprafeţei îngheţate a mării. 

Păsările, care părăsiseră insula rătăcitoare la începutul 
iernii, reveniră în număr mare - ptarmigani, garii, pufini, 
rațe etc. Marbre şi Sabine doborâră câteva, dintre care 
unele mai aveau la gât biletul pe care locotenentul şi 
călătoarea li-l încredinţaseră cu câteva luni înainte. Se iviră 
cârduri de lebede albe şi văzduhul răsună de ţipetele lor cu 
tonalități de trompetă. Cât despre patrupede, rozătoare şi 
carnivore, ele continuau să mişune ca de obicei prin 
împrejurimile factoriei, ca nişte adevărate animale 
domestice. 

Aproape zilnic, de câte ori starea atmosferică i-o îngăduia, 
locotenentul Hobson făcea măsurătorile. Câteodată chiar 
doamna Paulina Barnett, care devenise foarte pricepută în 
mânuirea sextantului, îl ajuta sau îl înlocuia la calcularea 
poziţiei. Era foarte important, într-adevăr, să fie constatată 
cea mai mică modificare de latitudine şi longitudine. Grava 
chestiune a celor două curente rămânea actuală, şi ce se va 
întâmplă după dezgheţ dacă insula va fi dusă spre sud sau 


spre nord, iată ce-i preocupa înainte de toate pe Jasper 
Hobson şi pe doamna Paulina Barnett. 

Trebuie spus că această vitează călătoare arăta în toate şi 
totdeauna o energie mai mare decât cea obişnuită a unei 
femei. 'Tovarăşii ei o vedeau în fiecare zi înfruntând 
oboselile, vremea rea, făcând pe ploaie şi ninsoare 
recunoaşteri în vreo parte a insulei, aventurându-se pe 
câmpul de gheaţă pe jumătate dislocat; apoi, la întoarcere, 
ocupându-se de viaţa interioară a factoriei, îngrijind pe unii, 
sfătuind pe alţii, ajutată zelos de credincioasa ei Madge. 

Doamna Paulina Barnett privea cu curaj viitorul, nelăsând 
să se vadă temerile care o cuprindeau câteodată, anumite 
presimţiri care-i apăsau sufletul. Era întotdeauna plină de 
încredere, încurajându-i pe toţi, aşa cum o ştim, şi nimeni n- 
ar fi putut bănui, sub înfăţişarea sa netulburată, 
frământările de care nu era nici ea scutită. Jasper Hobson o 
admira foarte mult. 

Avea de asemenea toată încrederea în Kalumah şi se baza 
deseori pe instinctul tinerei eschimose. Kalumah, dealtfel 
foarte inteligentă, era obişnuită cu toate greutăţile şi 
fenomenele regiunilor polare. La bordul unei baleniere l-ar 
fi înlocuit cu succes pe „ice-master”, acel pilot căruia îi este 
încredinţată în mod special comanda navei în mijlocul 
gheţurilor. Zilnic, Kalumah pornea să cerceteze starea 
câmpului de gheaţă şi, numai după zgomotul iceberg-urilor 
care se sfărâmau în depărtare, tânăra indigenă cunoştea 
progresul de dislocare. De asemenea păşea cu siguranţă pe 
sloiuri, ca nimeni altul. Din instinct simţea când gheaţa, 
„putredă” pe dedesubt, nu mai oferea decât un punct de 
sprijin foarte slab şi mergea fără şovăială peste câmpul de 
gheaţă brăzdat de crevase. 

De la 20 la 30 martie dezgheţul făcu progrese rapide. 
Ploile mari şi dese grăbiră topirea gheţurilor. Aveau motive 
să spere că în curând câmpul se va disloca complet şi poate 
nu vor trece nici 15 zile până când locotenentul Hobson, 
profitând de apele libere, va lansa ambarcaţiunea sa printre 


gheţuri. Nu era omul care să ezite, mai ales de vreme ce 
exista pericolul ca insula să fie târâtă spre nord, în cazul 
când curentul Kamceatka va fi mai puternic decât curentul 
Behring 

— Dar, repeta deseori Kalumah, de asta n-avem a ne teme. 
Dezgheţul nu urcă, ci coboară, şi primejdia este acolo, 
spunea arătând spre sud, unde se întindea imensul Ocean 
Pacific. 

Tânăra eschimosă era foarte sigură de cele afirmate. 
Locotenentul Hobson cunoştea părerea ei fermă în această 
privinţă şi se simţea liniştit, căci el nu considera că este 
vreo primejdie ca insula să se piardă în apele Pacificului. 
Mai întâi, tot personalul factoriei va fi îmbarcat la bordul 
barcazului şi drumul va fi desigur scurt până la unul sau 
celălalt continent, căci strâmtoarea forma o adevărată 
pâlnie între Capul Oriental pe coasta asiatică şi Capul 
Prinţul de Wales pe coasta americană. 

Se înţelege deci cu câtă atenţie trebuiau urmărite cele mai 
mici deplasări ale insulei. Poziţia trebuia stabilită ori de câte 
ori starea cerului o permitea, şi chiar din acel moment 
locotenentul Hobson şi tovarăşii săi luară toate măsurile în 
vederea unei îmbarcări apropiate şi poate chiar forţate. 


Cum este lesne de închipuit, renunţară la activităţile 
specifice de exploatare a factoriei, adică vânătoarea şi 
întreţinerea capcanelor. Depozitele erau pline de blănuri, 
care în cea mai mare parte se vor pierde. Vânătorii şi 
oamenii care puneau capcanele nu mai aveau ce face. Cât 
despre meşterul dulgher şi oamenii săi, ei terminaseră 
construcţia ambarcaţiunii şi, în aşteptarea momentului 
lansării la apă, când marea va fi liberă, se ocupau de 
consolidarea clădirii principale a fortului, care în timpul 
dezgheţului va avea poate de suferit o considerabilă 
presiune a sloiurilor de pe litoral, în cazul când capul 
Bathurst nu va constitui pentru ele o piedică suficientă. 
Puseră deci proptele puternice la pereţii de lemn. Aşezară 
în interiorul camerelor stâlpi verticali care făcură mai 
numeroase punctele de sprijin ale grinzilor tavanului. 
Acoperişul casei, a cărui schelărie o întăriră cu contrafişe şi 
arce-butante, putu să suporte o greutate considerabilă, 
devenind - cum s-ar spune - un fel de cazemată. Aceste 
diverse lucrări se terminară în primele zile ale lui aprilie şi 
se putu constata curând nu numai folosul, dar şi 
oportunitatea lor. 

Între timp, semnele noului anotimp se-nmulţeau zilnic. 
Această primăvară era cu totul timpurie, căci urma unei 
ierni care fusese ciudat de uşoară pentru regiunile polare. 
Câţiva muguri se iviră pe arbori. Scoarța mestecenilor, a 
sălciilor şi a arbatuşilor se umfla în multe locuri sub 
acţiunea sevei dezgheţate. Se ivi muşchiul de un verde 
palid pe versantele expuse direct soarelui, dar nu avea să 
dea o recoltă bogată, căci rozătoarele ce se aflau în jurul 
fortului, dornice de hrană proaspătă, abia îi lăsau timpul să 
răsară din pământ. 

Dacă cineva se simţea nefericit, atunci acesta era fără 
discuţie caporalul. Soţul doamnei Joliffe era, cum se ştie, 
însărcinat cu paza plantelor sădite de nevasta lui. În orice 
altă împrejurare, n-ar fi fost nevoie să apere decât de 
ciocurile tâlharilor înaripaţi, garii sau pufini, recolta sa de 


măcriş sau lingurea. O sperietoare ar fi fost destul ca să 
înspăimânte păsările lacome, darmite caporalul, în carne şi 
oase. Dar, de data aceasta, păsărilor li se alăturau 
rozătoarele şi rumegătoarele faunei arctice. larna nu le 
alungase şi instinctul primejdiei le ţinea în jurul factoriei; 
renii, iepurii polari, ondatrele, chiţcanii, jderii înfruntau 
toate amenințările caporalului. Când apăra el un capăt al 
câmpului, ei îl pustiau pe celălalt. 

Desigur, ar fi fost mai înţelept să laşi acestor numeroşi 
inamici o recoltă care nu va mai putea fi de folos, deoarece 
factoria va fi părăsită în curând. Aşa suna şi sfatul dat de 
doamna Paulina Barnett încăpăţânatului caporal, când 
acesta venea de douăzeci de ori pe zi s-o piseze cu 
văicărelile lui; dar caporalul Joliffe nu voia să-l asculte. 

— Atâta muncă irosită! Repeta el. Să părăseşti o asemenea 
aşezare când e pe cale să înflorească! Să sacrifici aceste 
plante pe care doamna Joliffe şi cu mine le-am sădit cu atâta 
grijă! Ah, doamnă! Am câteodată dorinţa să vă las să plecaţi 
pe dumneavoastră şi pe toţi ceilalţi şi să rămân aici cu soţia 
mea! Fără îndoială, Compania ar fi de acord să lase această 
insulă în proprietatea noastră. 

La aceste cugetări ciudate doamna Paulina Barnett nu 
putea să-şi stăpânească râsul şi-l trimitea pe caporal la 
nevestica sa care, de multă vreme, renunţase la măcriş, 
lingurea şi alte antiscorbutice rămase de-acum încolo fără 
întrebuințare. 

Mai trebuie adăugat că sănătatea oamenilor - bărbaţi şi 
femei - era excelentă. Cel puţin de boli fuseseră cruţaţi. 
Chiar şi copilul îşi revenise complet şi creştea de minune 
sub primele raze ale primăverii. 

În zilele de 2, 3, 4 şi 5 aprilie, dezgheţul îşi urmă cursul. 
Se-ncălzi simţitor, dar cerul continua să fie acoperit. Cădea 
deseori o ploaie cu picături mari. Vântul sufla din sud-vest, 
încărcat de moleculele de căldură ale continentului. În 
această atmosferă ceţoasă fu imposibil să se mai calculeze 
poziţia. Nici soarele, nici luna, nici stelele nu mai apărură 


de sub perdeaua opacă. Împrejurare regretabilă, căci era 
important să se cunoască cele mai mici mişcări ale insulei 
Victoria. 

Dezgheţul începu însă cu adevărat în noaptea de 7 spre 8 
aprilie. Dimineaţa, locotenentul Hobson, doamna Paulina 
Barnett şi sergentul Long, urcând pe creasta capului 
Bathurst, constatară o anumită modificare a banchizei. 
Enorma barieră, aproape despicată la mijloc, forma acum 
două părţi distincte şi părea că partea ei superioară căuta 
să se ridice spre nord. 

Era oare influenţa curentului Kamceatka, ce se făcea 
simțită? Insula rătăcitoare va lua aceeaşi direcţie? Se 
înţelege cât era de mare teama locotenentului şi a 
tovarăşilor săi. Soarta lor putea fi decisă în câteva ore, căci, 
dacă fatalitatea i-ar antrena spre nord cu câteva sute de 
mile în plus, ar avea imense greutăţi să ajungă până la 
continent pe o mică ambarcaţiune cum era a lor. 

Din nefericire, nu aveau nici un mijloc de a aprecia 
însemnătatea şi natura deplasării care se producea. Totuşi, 
se putea constata că insula încă nu se mişca - cel puţin în 
direcţia banchizei, de vreme ce mişcarea acesteia se 
observa. Era deci probabil că o parte din câmpul de gheaţă 
se separase şi urca spre nord, în timp ce acea parte care 
înconjura insula rămânea încă neclintită. 

Dealtfel, deplasarea înaltei bariere de gheaţă nu 
schimbase deloc părerile tinerei eschimose. Kalumah 
susţinea că dezgheţul se va face spre sud şi că banchiza 
însăşi nu va întârzia să resimtă influenţa curentului 
Behring. Kalumah, cu ajutorul unei mici bucăţi de lemn, 
desenase pe nisip aşezarea strâmtorii, pentru a se face mai 
bine înţeleasă, şi după ce trasă direcţia curentului, arătă că 
insula, urmându-l, se va apropia de coasta americană. Nici 
o obiecţie nu putu clinti convingerea sa în această privinţă 
şi, într-adevăr, te simţeai aproape liniştit ascultând-o pe 
inteligenta indigenă care era atât de categorică. 


Totuşi, zilele de 8, 9 şi 10 aprilie păreau s-o contrazică pe 
Kalumah. Partea septentrională a banchizei se depărta din 
ce în ce mai mult spre nord. Dezgheţul se făcea cu un 
zgomot infernal şi pe scară mare. Dislocarea avea loc în 
toate părţile litoralului, cu un vuiet asurzitor. Era imposibil, 
în aer liber, să se audă unul pe altul. Bubuiturile răsunau 
necontenit, asemănătoare cu tirul neîntrerupt al unei 
artilerii formidabile. La o jumătate milă de mal, în tot 
sectorul dominat de capul Bathurst, sloiurile începură să se 
grămădească unul peste altul. Banchiza se desfăcu în 
nenumărate bucăţi, formând tot atâţia munţi care derivau 
spre nord. Cel puţin aceasta era mişcarea aparentă a 
acestor iceberg-uri. Locotenentul Hobson, fără s-o spună, 
era din ce în ce mai îngrijorat şi afirmaţiile lui Kalumah nu 
mai reuşeau să-l liniştească. El făcu noi obiecţii, cărora 
tânăra eschimosă li se opunea cu încăpățânare. 

În sfârşit, într-o zi, în dimineaţa de 11 aprilie, Jasper 
Hobson îi arătă lui Kalumah ultimele iceberg-uri care 
dispăreau spre nord şi îi aduse din nou argumentele sale, 
sprijinite acum de fapte ce păreau de necombătut. 

— Ei bine, nu! Nu! Răspunse Kalumah cu o convingere mai 
înrădăcinată ca niciodată. Nu! Nu banchiza e aceea care 
urcă spre nord, ci insula noastră care coboară spre sud! 

Kalumah avea poate dreptate! Jasper Hobson fu izbit de 
răspunsul ei. Era într-adevăr posibil ca deplasarea 
banchizei să nu fi fost decât aparentă şi, din contră, insula 
Victoria, antrenată de câmpul de gheaţă, să deriveze spre 
strâmtoare. Dar această derivă, dacă ea exista, nu putea fi 
constatată, nu putea fi calculată până nu se stabileau 
longitudinea şi latitudinea insulei. 

Cerul nu numai că rămânea acoperit şi impropriu 
observaţiilor, dar, din nenorocire, un fenomen curios, 
specific regiunilor polare, îl făcea şi mai întunecat şi 
restrângea aproape complet câmpul vizual. 

Într-adevăr, exact în momentul dezgheţului, temperatura 
scăzuse cu câteva grade. O ceaţă deasă învălui aceste 


meleaguri ale mării arctice. Dar nu era o ceaţă obişnuită. 
Solul se acoperi cu o scoarță albă, foarte diferită de brumă, 
care nu e formată decât din vapori de apă ce îngheaţă după 
precipitaţie. Particulele foarte fine care compuneau această 
ceaţă se prindeau de arbori, de tufişuri, de zidurile fortului 
şi de tot ce era ieşit în afară, alcătuind imediat un strat 
gros. Străbătut de fibre prismatice sau piramidale ale căror 
vârfuri erau îndreptate în direcţia vântului. 

Jasper Hobson recunoscu atunci fenomenul a cărui 
apariţie, primăvara, vânătorii de balene şi cei ce iernau în 
aceste ţinuturi, o observaseră deseori. 

— Nu este ceaţă, zise el tovarăşilor săi, este un „frost- 
rime”, un abur îngheţat, un vapor de apă dens care se 
menţine în stare de completă congelare. 

Dar, ceaţă sau abur îngheţat, apariţia acestui meteor nu 
era mai puţin regretabilă, căci frost-rime-ul avea o înălţime 
de 100 de picioare, cel puţin, deasupra nivelului mării şi 
atât de completă era opacitatea sa, încât două persoane 
aflate la trei paşi una de alta nu puteau să se vadă. 

Dezamăgirea oamenilor era foarte mare. Părea că natura 
nu voia să-i scutească de nici un necaz. Căci tocmai când se 
produsese dezgheţul, când insula rătăcitoare urma să se 
descătuşeze din chingile care o înlănţuiau de atâtea luni de 
zile, în momentul când, în sfârşit, mişcările sale trebuiau 
supravegheate cu mai multă atenţie, negurile împiedicau 
orice observaţie! 

Şi acest lucru dură patru zile! Frost-rime-ul nu se risipi 
decât la 15 aprilie. În timpul dimineţii, un vânt puternic de 
la sud îl sfâşie şi-l alungă. Soarele strălucea. Locotenentul 
Hobson se repezi şi-şi aduse instrumentele. Luă înălţimea 
soarelui şi rezultatul calculelor coordonatelor actuale ale 
insulei fu: 

Latitudinea 69*57' 

Longitudinea 179*33' 

Kalumah avusese dreptate. Insula Victoria, mânată de 
curentul Behring, deriva spre sud. 


Capitolul XVII. Avalanşa. 

Insula Victoria se apropia deci, în sfârşit, de regiunile mai 
frecventate ale mării Behring. Nu mai aveau să se teamă că 
vor fi duşi spre nord. Nu mai trebuiau acum decât să 
supravegheze deplasarea insulei şi să estimeze viteza care, 
în funcţie de obstacole, era foarte inegală. De aceste lucruri 
se ocupă cu multă atenţie Jasper Hobson, care calcula 
poziţia după soare şi după stele. Chiar a doua zi, la 16 
aprilie, după observaţii, stabili că, dacă viteza rămânea 
uniformă, insula Victoria va ajunge la începutul lui mai la 
Cercul Polar, de a cărui latitudine o despărţeau cel mult 4*. 
Atunci probabil că insula, intrată în partea îngustă a 
strâmtorii, va rămâne staţionară până în momentul când 
dezgheţul îi va face loc. În acel moment ambarcaţiunea va fi 
lansată la apă şi se vor îndrepta spre continentul american. 

Cum se ştie, graţie măsurilor luate, totul era gata pentru o 
îmbarcare imediată. Locuitorii insulei aşteptau deci cu mai 
multă răbdare şi mai ales cu mai multă încredere ca 
niciodată. Înţelegeau bine, sărmanii oameni care suferiseră 
atâta, că se aflau în preajma deznodământului şi că vor 
trece atât de aproape de una sau alta dintre coaste, încât 
nimic nu-i va putea împiedica să debarce pe continent în 
câteva zile. 

Această perspectivă le înviora mintea şi inima. Ei regăsiră 
acea voioşie naturală pe care marile încercări o goniseră de 
multă vreme. Mesele deveniră iar vesele, cu atât mai mult 
cu cât proviziile nu lipseau şi noul program nu prevedea 
nici o economie. Din contră. Apoi, resimţeau influenţa 
primăverii şi vânturile călduţe pe care le aducea îi ameţeau, 
cuprinzându-i ca o dulce beţie. 

În timpul zilelor următoare, mai multe cercetări fură 
făcute în interiorul insulei şi pe litoral. Nici animalele cu 
blană, nici rumegătoarele, nici carnivorele nu se puteau 
gândi s-o părăsească acum, deoarece câmpul de gheaţă 
care le ţinea prizoniere, desprins de coasta americană 


(ceea ce dovedea mişcarea lui de derivă), nu le-ar fi permis 
să pună piciorul pe continent. 

Nici o modificare nu se produsese pe insulă, nici la capul 
Eschimos, nici la capul Michel şi nici în altă parte a 
litoralului. Nimic în interior, nici în crânguri, nici pe 
malurile lacului. Marea crăpătură care se deschisese în 
timpul furtunii, în împrejurimile capului Michel, se astupase 
complet în timpul iernii şi nici o altă fisură nu se observa pe 
suprafaţa solului. 

În timpul acestor cercetări, zăriră haite de lupi care 
bântuiau prin diverse porţiuni ale insulei. Din toată fauna, 
aceste fiare erau singurele pe care sentimentul primejdiei 
comune nu le domesticise. 

Îl văzură de câteva ori şi pe salvatorul lui Kalumah. 
Vrednicul urs se plimba melancolic pe câmpiile pustii şi se 
oprea când treceau exploratorii. Câteodată îi urma chiar 
până la fort, ştiind bine că n-avea a se teme de aceşti 
oameni de treabă, care n-aveau de ce să-i poarte pică. 

La 20 aprilie locotenentul Hobson constată că insula 
rătăcitoare nu-şi încetase mersul în derivă spre sud. Ceea 
ce mai rămăsese din banchiză, adică iceberg-ul din partea 
de sud, o urmase în deplasarea ei, dar punctele de reper 
lipseau şi nu se puteau recunoaşte schimbările de poziţie 
decât prin observaţii astronomice. Jasper Hobson făcu 
atunci mai multe sondaje în câteva părţi ale solului, mai ales 
la poalele capului Bathurst şi pe malurile lacului. Voia să 
ştie care era grosimea stratului de gheaţă care suporta 
pământul vegetal. Constată că această grosime nu crescuse 
în timpul iernii şi că nivelul general al insulei nu părea să se 
fi ridicat deasupra mării. 

Se trase deci concluzia că trebuia părăsit cât mai curând 
acest sol şubred care se va topi repede îndată ce va fi 
scăldat de apele mai calde ale Pacificului. 

În această perioadă, la 25 aprilie, orientarea insulei se 
schimbă din nou. Mişcarea de rotaţie a întregului câmp de 
gheaţă se produsese de la est spre vest cu un sfert şi 


jumătate de circumferință. Capul Bathurst ajunse să aibă 
vârful îndreptat spre nord-vest. Ultimele rămăşiţe ale 
banchizei închiseră orizontul nordic. Se dovedise deci 
limpede că acum câmpul de gheaţă se mişca liber în 
strâmtoare şi că nu se vedea încă nici un fel de pământ. 

Momentul fatal se apropia. Observațiile de zi şi de noapte 
arătau cu precizie poziţia insulei şi, în consecinţă, cea a 
câmpului de gheaţă. La 30 aprilie tot ansamblul deriva de-a 
curmezişul golfului Kotzebue, largă tăietură triunghiulară 
care pătrunde adânc în continentul american. În partea sa 
meridională se găsea capul Prinţul de Wales care va opri 
poate insula rătăcitoare, dacă ea nu va trece exact prin 
mijlocul îngustei strâmtori. Timpul era destul de frumos şi 
deseori coloana mercurului arăta 50* Fahrenheit (10*C). 
Oamenii îşi schimbaseră de câteva săptămâni hainele de 
iarnă. Erau gata de plecare. Astronomul Thomas Black se 
grăbise să transporte în barcazul care se afla pe şantier 
bagajul său de savant, instrumentele şi cărţile. Îmbarcară şi 
o anumită cantitate de provizii, precum şi câteva din 
blânurile cele mai preţioase. 

La 2 mai, în urma unei minuţioase observaţii, rezultă că 
insula Victoria avea tendinţa să se îndrepte spre est şi în 
consecinţă să se apropie de continentul american. Era o 
împrejurare fericită, căci, precum se ştie, curentul 
Kamceatka merge de-a lungul litoralului asiatic, aşadar nu 
mai putea exista pericolul ca insula să intre în cursul lui. 
Norocul le surâdea în sfârşit locuitorilor insulei Victoria! 

— Probabil că am obosit ghinionul, doamnă, zise sergentul 
Long doamnei Paulina Barnett. Suntem la capătul 
nenorocirilor noastre şi cred că nu mai trebuie să ne temem 
de nimic. 

— Aşa-i, răspunse doamna Paulina Barnett, şi eu cred ca şi 
dumneata, sergent Long, şi a fost un noroc că a trebuit să 
renunţăm acum câteva luni să ne repatriem străbătând pe 
jos câmpul de gheaţă. Soarta ne-a ocrotit făcând câmpul 
inaccesibil pentru noi. 


Doamna Paulina Barnett avea, fără îndoială, dreptate să 
vorbească astfel. Într-adevăr, câte primejdii, câte obstacole 
pe parcursul acestui drum în timpul iernii, câte greutăţi ar 
fi fost de înfruntat în lunga noapte arctică şi încă la 500 de 
mile depărtare de coastă! 

La 5 mai, Jasper Hobson îi anunţă pe tovarăşii săi că insula 
Victoria a trecut de Cercul Polar. Intrau în sfârşit în acea 
zonă a sferoidului terestru pe care Soarele n-o părăseşte 
niciodată, chiar şi în timpul celei mai mari declinaţii 
australe. Tuturor acestor oameni curajoşi li se părea că 
reveniseră în lumea populată. 

Băură în acea zi câteva pahare şi cinstiră Cercul Polar aşa 
cum se obişnuieşte la bordul unui vapor cu Ecuatorul, 
atunci când îl treci prima dată. 

De-acum înainte nu mai era de aşteptat decât momentul 
când gheţurile, desprinse şi pe jumătate topite, vor lăsa 
drum liber pentru ambarcaţiunea care va duce spre coastă 
întreaga colonie! 

În timpul zilei de 7 mai, insula mai suferi încă o schimbare 
de orientare, de un sfert de circumferință. 

Capul Bathurst, pe care se aflau gheţurile rămase din 
vechea banchiză, avea acum vârful spre nord. Reluase deci 
direcţia pe care o avea pe hărţile geografice în perioada 
când era fixat de continentul american. Insula făcuse o 
rotaţie completă în jurul ei şi soarele-răsare salutase în felul 
acesta, pe rând, toate punctele litoralului. 

Observațiile de la 8 mai arătau că insula imobilizată se afla 
cam la jumătatea strâmtorii, la mai puţin de patruzeci de 
mile de capul Prinţul-de-Wales. Aşadar, coasta era la o 
distanţă relativ mică şi salvarea tuturor păru asigurată. 

Seara luară o masă bună în sala cea mare. Ridicară 
paharul pentru doamna Paulina Barnett şi pentru 
locotenentul Hobson. 

În aceeaşi noapte, locotenentul hotări să constate 
schimbările ce s-ar fi putut produce la sud cu câmpul de 
gheaţă, care ar prezenta poate o deschizătură practicabilă. 


Doamna Paulina Barnett voi să-l însoţească pe Jasper 
Hobson în această explorare, dar el o convinse să se 
odihnească puţin şi nu-l luă cu sine decât pe sergentul 
Long. 

Doamna Paulina Barnett consimţi deci, la insistenţele 
locotenentului, şi intră în clădirea principală cu Madge şi 
Kalumah. Soldaţii şi nevestele lor se duseră cu toţii la 
culcare în anexa care le era rezervată. 

Noaptea era frumoasă. În lipsa lunii, constelaţiile 
străluceau în toată splendoarea lor. Un fel de licărire difuză, 
reflectată de câmpul de gheaţă, lumina uşor priveliştea şi 
mărea câmpul vizual. 

Locotenentul Hobson şi sergentul Long, părăsind fortul la 
ora nouă, se îndreptară către porţiunea de litoral cuprinsă 
între portul Barnett şi capul Michel. 

Cei doi exploratori merseră de-a lungul malului vreo două- 
trei mile. Ce aspect avea câmpul de gheaţă! Ce răvăşire! Ce 
haos! Să ne închipuim o aglomerare de cristale ciudate, o 
mare îngheţată subit în momentul când este bântuită de 
uragan. În plus, gheţurile nu lăsau încă nici o trecere liberă 
şi o ambarcaţiune n-ar fi putut să se aventureze pe aici. 

Jasper Hobson şi sergentul Long, discutând şi cercetând, 
rămaseră pe litoral până la miezul nopţii. Văzând că toate 
rămăseseră în aceeaşi stare, se hotărâră să se întoarcă la 
fortul Esperance pentru a se putea şi ei odihni câteva ore. 

Făcuseră vreo sută de paşi şi se găseau pe vechea albie 
secată a râului Paulina, când un zgomot neaşteptat îi opri. 
Era ca un bubuit îndepărtat care venea dinspre partea 
septentrională a câmpului de gheaţă. Intensitatea acestui 
zgomot crescu repede şi luă curând proporţii formidabile. 
Era evident că un fenomen puternic se producea în aceste 
regiuni şi, lucru deloc liniştitor, locotenentul Hobson crezu 
că simte cum solul insulei se cutremură sub picioarele sale. 

— Acest zgomot vine din direcţia banchizei! Zise sergentul 
Long. Ce se întâmplă? 


Jasper Hobson nu răspunse şi, îngrijorat la culme, o luă la 
goană spre litoral urmat de sergent. 

— La fort! La fort! Strigă locotenentul Hobson. Poate că s- 
a produs o dislocare de gheţuri şi am putea lansa 
ambarcaţiunea noastră pe mare! 

Amândoi alergau gâfâind pe drumul cel mai scurt, în 
direcţia fortului Esperance. Mii de gânduri le treceau prin 
cap. Ce fenomen nou producea acest zgomot neaşteptat? 
Oamenii care dormeau în fort aveau cunoştinţă de ce se 
întâmplă? Da, fără îndoială, căci detunăturile, a căror 
intensitate se mărea în fiecare moment, ar fi putut, după o 
zicală populară, „să deştepte şi morţii”! În douăzeci de 
minute, Jasper Hobson şi sergentul Long parcurseseră cele 
două mile care îi despărţeau de fortul Esperance. Dar, chiar 
înainte de a ajunge la incinta împrejmuită, îi zăriră pe 
locuitori, bărbaţi şi femei, fugind înspăimântați şi scoțând 
strigăte de desperare. 

Dulgherul Mac Nap veni spre locotenent ţinându-şi copilul 
în braţe. 

— Priviţi, domnule Hobson spuse el trăgând pe locotenent 
spre o moviliţă care se ridica la câţiva paşi, în spatele curţii. 

Jasper Hobson privi. Ultimele resturi ale banchizei, care 
înainte de pornirea ei se găseau încă la două mile în larg, se 
rostogoliseră pe litoral. Capul Bathurst nu mai exista şi 
masa sa de pământ şi nisip, măturată de iceberg-uri 
acoperea incinta fortului. Clădirea principală şi cele aflate 
la nord dispăruseră sub enorma avalanşă. Se vedeau 
sloiurile urcând unele peste altele cu un zgomot infernal şi 
apoi, în cădere, zdrobind totul în calea lor. Era ca şi cum 
blocurile de gheaţă luau insula cu asalt. 

Cât despre ambarcaţiunea construită la poalele capului, se 
făcuse praf şi pulbere. Ultima speranţă a nefericiţilor 
oameni se spulberase. 

Chiar în acel moment, locuinţa ocupată de soldaţii şi 
nevestele lor, şi din care toţi ieşiseră la timp, se prăbuşi sub 
greutatea unui uriaş bloc de gheaţă. 


Un strigăt de desperare se înălţă spre cer. 

— Şi ceilalţi? Tovarăşele noastre?! Strigă locotenentul cu 
glasul plin de o spaimă de nedescris. 

— Acolo! Răspunse Mac Nap arătând masa de nisip, de 
pământ şi gheaţă care acoperise cu totul clădirea 
principală. 

Da! Sub acest morman se afla doamna Paulina Barnett şi 
cu ea Madge, Kalumah şi Thomas Black pe care avalanşa îi 
surprinsese dormind. 

Capitolul XVIII. Cu toţii la lucru. 

Avusese loc un cataclism îngrozitor. Banchiza se năpustise 
asupra insulei rătăcitoare. Afundată la o mare adâncime 
sub nivelul mării, la o adâncime de cinci ori mai mare decât 
partea rămasă afară, n-a putut să reziste acţiunii curenților 
submarini. Deschizându-şi drum printre gheţurile dislocate, 
se repezise asupra insulei Victoria, care, împinsă de acest 
puternic motor, derivă iute spre sud. 

În primul moment, avertizaţi de zgomotul avalanşei care 
strivea dog-house, staulul şi clădirea principală a factoriei, 
Mac Nap şi tovarăşii săi putuseră părăsi locuinţa 
ameninţată. Dar opera de distrugere se împlinise între 
timp. Din fort nu mai rămăsese nici o urmă! Şi acum insula 
îi antrena pe locuitorii săi spre prăpăstiile Oceanului. Dar 
poate că, sub ruine, tovarăşa lor curajoasă, Paulina Barnett, 
Madge, tânăra eschimosă şi astronomul mai trăiau încă. 
Trebuia ajuns până la ei, chiar dacă nu li s-ar mai fi găsit 
decât cadavrele. 

Locotenentul Hobson, la început încremenit, îşi recapătă 
sângele rece şi strigă: 

— Luaţi cazmale şi târnăcoape! Casa este solidă. A putut 
rezista. La lucru! 

Cazmale şi târnăcoape aveau destule. Dar în acest 
moment nu te puteai apropia de incintă. Sloiurile se 
rostogoleau de pe munţii de gheaţă cu vârfurile sfărâmate, 
dintre care unii formau resturile banchizei, şi se mai ridicau 
încă la două sute de picioare deasupra insulei Victoria. Este 


lesne de închipuit puterea de distrugere a acestor mase în 
cădere, care păreau că răsar de pe întreaga parte 
septentrională a orizontului. Litoralul, pe toată porţiunea 
cuprinsă între fostul cap Bathurst şi capul Eschimos, era nu 
numai străjuit, dar complet invadat de munţii mişcători. 
Împinşi în mod irezistibil, ei înaintaseră acum cu un sfert de 
milă dincolo de mal. În fiecare moment, o zguduitură a 
solului şi o detunătură răsunătoare vesteau că încă una din 
aceste mase se abătea peste insulă. Acest fapt putea avea o 
consecinţă teribilă: exista pericolul ca insula să se scufunde 
sub o astfel de greutate. O denivelare vizibilă arăta că toată 
această parte a malului se lăsa încetul cu încetul şi că 
marea începuse să înainteze cu lungile ei pânze de apă 
până în apropierea iazului. 

Situaţia oamenilor era îngrozitoare şi până în zori, fără a fi 
putut încerca ceva pentru salvarea camarazilor lor, alungaţi 
din incintă de avalanşe, incapabili să lupte contra acestei 
navale, incapabili s-o abată din drumul ei, trebuiră să 
aştepte, pradă celei mai negre desperări. 

Se făcu în sfârşit ziuă. Cum arătau împrejurimile capului 
Bathurst! Încotro priveai, orizontul era acum închis de 
bariera de gheaţă. Dar invazia gheţurilor încetase, cel puţin 
pentru moment. Ici şi colo, câteva blocuri se mai prăbuşeau 
de pe crestele iceberg-urilor care-şi pierduseră echilibrul. 
Dar întreaga lor masă, îngropată adânc sub apă cu temelia 
ei, imprima acum insulei toată forţa derivei pe care i-o 
dădea curentul, şi insula mergea spre sud, adică spre 
prăpastie, cu o viteză considerabilă. 

Oamenii pe care-i ducea nici nu se dezmeticiseră bine. 
Aveau de salvat victime şi printre ele se găsea acea 
curajoasă şi iubită femeie pentru care şi-ar fi dat viaţa. 
Acum era timpul să facă tot ce le sta în putinţă. Aveau cum 
ajunge la incintă. Nu trebuia pierdut nici un moment. De 
şase ore nenorociţii se aflau sub dărâmături. 

Cum am spus, capul Bathurst nu mai exista. Izbit şi împins 
de un enorm iceberg, se răsturnase cu totul peste factorie, 


distrugând ambarcaţiunea şi acoperind apoi dog-house şi 
staulul pe care le strivise împreună cu animalele ce se aflau 
acolo. Pe urmă, clădirea principală dispăruse sub stratul de 
nisip şi pământ, peste care blocuri îngrămădite pe o 
înălţime de cincizeci-şaizeci de picioare apăsau cu toată 
greutatea lor. Curtea fortului era blocată. Din împrejmuire 
nu se mai zărea nici un ţăruş. Sub această masă de gheţuri, 
de pământ şi de nisip, trebuiau căutate victimele, cu preţul 
unei munci supraomeneşti. 

Înainte de a începe lucrul, locotenentul Hobson îl chemă 
pe meşterul dulgher şi-l întrebă: 

— Mac Nap, crezi că locuinţa a putut suporta greutatea 
avalanşei? 

— Cred că da, domnule locotenent, răspunse Mac Nap şi 
aş fi chiar gata s-o afirm cu tărie. Am consolidat această 
casă, cum ştiţi şi dumneavoastră. Acoperişul ei era întărit ca 
o cazemată şi stâlpii, aşezaţi vertical între podea şi tavan, 
cred că au rezistat. Observaţi de asemenea că locuinţa a 
fost mai întâi acoperită cu un strat de nisip şi pământ, care 
a putut amortiza şocul blocurilor rostogolite din vârful 
banchizei. 

— Dumnezeu să-ţi dea dreptate, Mac Nap, răspunse 
Jasper Hobson, şi să ne ferească de o asemenea durere! 

Apoi o chemă pe doamna Joliffe. 

— Doamnă, o întrebă el, au rămas provizii în clădire? 

— Da, domnule Jasper, răspunse doamna Joliffe, în cămară 
şi în bucătărie mai era o anumită cantitate de conserve. 

— Şi apă? 

— Da, apă şi rachiu, răspunse doamna Joliffe. 

— Bine, zise locotenentul Hobson, nu vor muri nici de 
foame, nici de sete! Dar aerul nu le va lipsi? 

La această întrebare, meşterul dulgher nu putu să 
răspundă. Dacă locuinţa va rezista după cum credea, lipsa 
de aer rămânea cea mai mare primejdie care ameninţa cele 
patru victime. Dar, în fine, această primejdie putea fi 
evitată, scoţându-i repede sau cel puţin stabilind cât mai 


repede posibil un mijloc de comunicare între casa îngropată 
şi aerul de afară. 

Toţi, bărbaţi şi femei, se puseră pe lucru, mânuind 
cazmaua şi târnăcopul. Începură cu masivul de nisip, 
pământ şi gheaţă, cu riscul de a provoca noi surpări. Mac 
Nap conducea lucrările şi o făcea cu chibzuială. 

Îi păru că e mai bine să atace masa de la creastă. De acolo 
se puteau împinge blocurile de gheaţă spre lac. Cu ajutorul 
târnăcoapelor şi al răngilor scăpară cu uşurinţă de sloiurile 
mai mici, dar bucăţile enorme trebuiră să fie sparte cu 
cazmalele. Unele din ele, a căror masă era considerabilă, 
fură topite la un foc mare, bine aţâţat cu lemne răşinoase. 
Se făcea totul pentru a distruge sau a înlătura grămada de 
sloiuri în cel mai scurt timp posibil. Dar ea era uriaşă şi, cu 
toate că bravii lucrători munciră fără răgaz şi nu se 
odihniră nici măcar pentru a lua ceva în gură, la apusul 
soarelui, mormanul abia dacă se micşorase puţin. Totuşi, 
creasta începuse să se niveleze. Hotărâră să continue 
munca de nivelare tot timpul nopţii; apoi, după ce aceasta 
va fi făcută, când nu se vor mai teme de surpări, meşterul 
dulgher se gândea să sape un puț vertical prin masa 
compactă, ceea ce le-ar permite să ajungă mai repede şi 
mai direct la ţintă şi ar lăsa să intre aerul. 

Deci, toată noaptea, locotenentul Hobson şi tovarăşii săi se 
ocupară de îndepărtarea blocurilor, absolut necesară. Focul 
şi fierul nu încetară să atace şi să reducă materia 
incoerentă a gheţurilor. Bărbaţii lucrau cu cazmaua şi 
târnăcopul. Femeile întreţineau focul. 'Toţi aveau un singur 
gând: să-i salveze pe doamna Paulina Barnett, pe Madge, 
pe Kalumah şi pe Thomas Black! 

Dar când se iviră zorile zilei următoare, trecuseră 30 de 
ore de când aceşti nenorociţi erau îngropaţi sub stratul 
gros de sloiuri şi pământ, şi sigur că aerul începuse să le 
lipsească. 

Dulgherul, după lucrările făcute noaptea, se gândi să sape 
puţul vertical care trebuia să ajungă direct la acoperişul 


casei. Acest puț, după calculele sale, trebuia să măsoare nu 
mai puţin de cincizeci de picioare. Lucrul va fi uşor în 
stratul de gheaţă, adică vreo douăzeci de picioare; pe urmă 
însă dificultăţile vor fi mari, deoarece vor săpa în stratul de 
pământ şi de nisip, foarte fărâmicios, şi pe care vor fi nevoiţi 
să-l consolideze pe o adâncime de cel puţin 30 de picioare. 
Lungi bucăţi de lemn fură deci pregătite în acest scop şi 
forajul puţului începu. Numai trei oameni puteau lucra 
deodată. Soldaţii avură deci posibilitatea de a se schimba 
des şi se putea spera că puţul va fi terminat repede. 

Cum se întâmplă în asemenea împrejurări groaznice, bieţii 
oameni treceau mereu de la speranţă la desperare. Când 
vreo greutate îi întârzia, când survenea câte o surpare şi 
strica o parte din lucrare, simțeau cum îi cuprinde 
descurajarea şi trebuia să intervină vocea fermă şi plină de 
încredere a meşterului dulgher ca să-i însufleţească din 
nou. În timp ce bărbaţii săpau cu rândul, cele trei femei, 
doamnele Rae, Jolifte şi Mac Nap, adunate la poalele unei 
movile, aşteptau, abia scoțând câte un cuvânt. N-aveau 
altceva de făcut decât să pregătească mâncarea pe care 
tovarăşii lor o înghiţeau cât se odihneau. 

Puţul era săpat fără mari dificultăţi, dar gheaţa era foarte 
dură şi forajul mergea destul de încet. La sfârşitul acestei 
zile, Mac Nap abia ajunsese la stratul de pământ şi nisip şi 
nu putea spera că acesta va fi străpuns înainte de sfârşitul 
zilei următoare. 

Se lăsă noaptea. Săpatul nu trebuia întrerupt. Hotărâră să 
lucreze la lumina răşinii aprinse. Săpară repede un fel de 
casă de gheaţă într-unul din blocurile litoralului, ca să 
slujească de adăpost femeilor şi copilului. Vântul bătea din 
sud-vest şi cădea o ploaie destul de rece, la care se adăugau 
deseori rafale puternice. Nici locotenentul Hobson şi nici 
tovarăşii săi nu se gândiră să înceteze lucrul. 

Acum începură marile greutăţi. Într-adevăr, nu se putea 
săpa în această materie mişcătoare. Trebuia deci neapărat 
să facă un fel de ghizduri de lemn pentru a putea ţine în loc 


pământurile mobile din interiorul puţului. Apoi, cu o găleată 
agăţată de o frânghie, bărbaţii, aşezaţi la deschizătura 
puţului, ridicau pământul săpat. În aceste condiţii, desigur, 
lucrul nu putea merge prea repede. Exista mereu pericolul 
surpărilor şi trebuiau luate măsuri de precauţie pentru ca 
săpătorii să nu fie la rândul lor îngropaţi sub nisipul şi 
pământul îngheţat. 

Deseori meşterul dulgher intra şi el în fundul gropii 
înguste, conducând săpăturile şi sondând terenul cu o 
rangă lungă. Dar nu simţea nici o rezistenţă care să-i arate 
că atinsese acoperişul casei. 

Dealtfel, când sosi dimineaţa, abia zece picioare fuseseră 
săpate în masa de pământ şi nisip şi mai trebuiau încă cel 
puţin 20 ca să ajungă la acoperiş, dacă acesta se mai afla la 
înălţimea la care se găsea înainte de avalanşă şi nu cedase 
între timp. 

Trecuseră 54 de ore de când doamna Paulina Barnett, 
celelalte două femei şi astronomul erau îngropaţi sub 
sloiuri. 

De multe ori, locotenentul şi Mac Nap se întrebară dacă 
victimele nu încercau sau încercaseră să-şi deschidă o 
trecere spre exterior. Cu firea ei întreprinzătoare şi sângele 
rece care o caracteriza pe doamna Paulina Barnett, dacă i- 
ar fi stat în putinţă, era neîndoios că s-ar fi apucat să-şi 
croiască drum în afară. Câteva unelte rămăseseră în casă şi 
unul din oamenii dulgherului, Kellet, îşi amintea foarte bine 
că-şi lăsase cazmaua în bucătărie. Prizonierii nu spărseseră 
oare una din uşi şi nu începuseră să sape o galerie prin 
stratul de pământ? Dar această galerie nu puteau s-o facă 
decât în direcţie orizontală şi era o muncă mult mai de 
lungă durată decât forarea puţului, căci dacă mormanul de 
blocuri îngrămădite de avalanşă avea numai 60 de picioare 
înălţime, acoperea o suprafaţă cu diametrul de mai mult de 
500 de picioare. Prizonierii, desigur, nu ştiau acest lucru şi, 
admițând că ar fi reuşit să sape o galerie orizontală, n-ar fi 
putut să răzbată prin ultimul strat de gheaţă înainte de cel 


puţin opt zile. Şi până atunci, dacă nu le-ar fi lipsit hrana, 
aerul le-ar fi lipsit cu siguranţă. 

Între timp, locotenentul Jasper Hobson supraveghea el 
însuşi toate părţile masivului, ascultând dacă nu desluşea 
vreun zgomot al unor lucrări subterane. Dar nu se auzea 
NIMIC. 

În zori lucrătorii îşi reluară munca grea cu şi mai multă 
râvnă. Pământul şi nisipul urcau necontenit la intrarea 
puţului, săpat fără oprire. Ghizduirea rudimentară susţinea 
suficient de bine materialul fărâmicios. Totuşi se produseră 
câteva surpări, care însă fură repede oprite, şi în timpul 
acestei zile nu se mai întâmplă nimic rău. Soldatul Garry fu 
rănit la cap de căderea unui bloc, dar nu era ceva grav şi 
nici măcar nu voi să-şi părăsească lucrul. 

La ora patru puţul ajunsese la o adâncime de 50 de 
picioare, adică 20 săpate în gheaţă şi 30 în pământ şi nisip. 
Era adâncimea la care Mac Nap socotise să poată ajunge la 
acoperişul casei, dacă acesta nu cedase la presiunea 
avalanşei. 

Meşterul dulgher se afla acum în fundul puţului. Vă 
închipuiţi dezamăgirea şi desperarea lui când ranga sa, 
înfiptă cu putere, nu întâlni nici o rezistenţă. Rămase un 
moment cu braţele încrucişate, privindu-l pe Sabine care-l 
însoţise. 

— Nimic? Întrebă vânătorul. 

— Nimic, răspunse dulgherul. Nimic. Să continuăm. 
Acoperişul s-a turtit, desigur, dar este imposibil ca grinzile 
podului să nu fi rezistat. La mai puţin de zece picioare 
trebuie să întâlnim pardoseala lui... sau... 

Mac Nap nu-şi rosti gândul până la capăt şi, ajutat de 
Sabine, îşi reluă lucrul cu zelul desperării. 

La ora şase seara atinseră o nouă adâncime, de zece până 
la douăsprezece picioare. 

Mac Nap sondă iarăşi. Tot nimic. Ranga lui se înfunda mai 
departe în pământ mişcător. Dulgherul, lăsând un moment 
unealta, îşi prinse capul în mâini. 


— Nenorociţii, murmură el. 

Apoi, căţărându-se pe propteaua care susţinea ghizdul de 
lemn, urcă până la gura puţului. 

Acolo îi găsi pe locotenentul Hobson şi pe sergent mai 
îngrijoraţi ca niciodată şi, luându-i la o parte, le făcu 
cunoscută groaznica dezamăgire pe care o avusese. 

— Dar atunci, întrebă Jasper Hobson, casa a fost strivită 
de avalanşă şi nefericiţii... 

— Nu, răspunse meşterul dulgher cu o neclintită 
convingere în glas. Nu! Casa nu a fost strivită! Ea trebuie să 
fi rezistat, întărită cum era! Nu! N-a fost strivită! Nu e cu 
putinţă! 

— Dar atunci ce s-a întâmplat, Mac Nap? Întrebă 
locotenentul cu ochii plini de lacrimi. 

— lată ce, răspunse dulgherul Mac Nap. Casa a rezistat, 
dar solul pe care a fost clădită a cedat. S-a scufundat cu 
totul. A trecut prin stratul de gheaţă care formează baza 
insulei! N-a fost strivită, ci înghițită... iar nenorocitele 
victime... 

— Înecate! Exclamă sergentul Long. 

— Da, sergent, înecate înainte de a fi putut face vreo 
mişcare! Înecate ca pasagerii unui vapor care naufragiază! 

Timp de câteva minute, cei trei nu scoaseră o vorbă. 
Ipoteza lui Mac Nap trebuia să fie aproape de realitate. 
Nimic mai logic decât să presupui că, în acest loc şi la o 
astfel de presiune, sloiul care forma baza insulei cedase. 
Casa, graţie stâlpilor verticali care susțineau grinzile 
tavanului şi sprijinită de cele ale podelelor, a spart probabil 
gheaţa şi s-a scufundat în abis. 

— Ei bine, Mac Nap, zise locotenentul Hobson, dacă nu-i 
putem găsi în viaţă... 

— Da, răspunse meşterul dulgher, trebuie cel puţin morţi 
să-i găsim! 

Acestea fiind zise, Mac Nap, fără a comunica tovarăşilor 
săi groaznica ipoteză, îşi reluă lucrul în fundul puţului. 
Locotenentul Hobson cobori cu el. 


Forajul a continuat toată noaptea, oamenii schimbându-se 
din oră în oră; iar în tot acest timp, pe când doi soldaţi 
săpau pământul şi nisipul, Mac Nap şi Jasper Hobson nu 
părăseau puţul, ţinându-se agăţaţi de una din proptele. 

La ora trei dimineaţa, târnăcopul lui Kellet, oprit deodată 
de un corp dur, făcu un zgomot sec. Meşterul dulgher mai 
mult simţi acest zgomot decât îl auzi. 

— Am reuşit! Strigă unul din soldaţi. Sunt salvaţi! 

— "Taci şi lucrează mai departe, răspunse locotenentul 
Hobson cu voce înăbuşită. 

Trecuseră aproape 76 de ore de când avalanşa se abătuse 
asupra casei. Kellet şi tovarăşul său, soldatul Pond, reluară 
lucrul. Adâncimea puţului trebuia să fi ajuns aproape de 
nivelul mării şi, deci, Mac Nap nu mai putea nutri nici o 
speranţă. În mai puţin de douăzeci de minute corpul dur 
lovit de târnăcop fu dat la iveală. Era un căprior de 
acoperiş. Dulgherul, sărind în fundul puţului, puse mâna pe 
cazma şi sfărâmă scândurile din coama casei. În câteva 
minute făcu o gaură mare. 

În această deschizătură apăru în întuneric un chip 
aproape de nerecunoscut. Era chipul lui Kalumah! 

— Ajutor! Ajutor! Murmură cu glas slab sărmana 
eschimosă. 

Jasper Hobson se strecură prin deschizătură. Îl pătrunse 
un frig teribil. Apa îi ajungea până la brâu. Contrar celor 
crezute, acoperişul nu fusese strivit, dar, aşa cum 
presupusese Mac Nap, casa se scufundase prin terenul pe 
care se afla şi apa intrase înăuntru. Dar ea nu inundase 
podul până sus; aici nu atinsese încă decât înălţimea de un 
picior. Mai exista un dram de speranţă! 

Locotenentul, înaintând prin întuneric, găsi un corp 
neînsufleţit, îl trase până la deschizătura prin care Pond şi 
Kellet, apucându-l, îl scoaseră afară. Era Thomas Black. 

Un alt corp fu adus, cel al lui Madge. Oamenii aruncau 
frânghii în gura puţului. Thomas Black şi Madge, ridicaţi 


astfel de tovarăşii lor, îşi reveneau încetul cu încetul, în 
contact cu aerul de afară. 

Mai trebuia salvată doamna Paulina Barnett. Jasper 
Hobson, călăuzit de Kalumah, ajunse la capătul podului şi 
acolo găsi în fine pe cea pe care o căuta. Fără să dea semne 
de viaţă, cu capul aproape sub apă, călătoarea părea 
moartă. Locotenentul Hobson o luă în braţe, o duse până la 
deschizătură şi, câteva clipe după aceea, el, ea, Kalumah şi 
Mac Nap apărură la gura puţului. Toţi tovarăşii curajoasei 
femei erau acolo, muţi de desperare. Tânăra eschimosă, ea 
însăşi destul de slăbită, se aruncase peste trupul prietenei 
sale. Doamna Paulina Barnett mai respira încă, inima îi 
bătea. 

Aerul curat tras în plămânii storşi o readuse încetul cu 
încetul la viaţă. Ea deschise în sfârşit ochii. 

Un strigăt de bucurie ieşi din toate piepturile, un strigăt 
de recunoştinţă care răsună până-n înaltul cerului. 

În acest moment se făcu ziuă, Soarele se înălţă deasupra 
orizontului şi aruncă năvalnic primele raze în spaţiu. 

Doamna Paulina Barnett, cu un efort suprem, se ridică. 
Din vârful muntelui format de avalanşă şi care domina 
întreaga insulă, privi în jurul ei. Apoi, cu un glas straniu, 
zise: 

— Marea! Marea! 

Într-adevăr, în zare, la est şi la vest, se vedea, degajată de 
gheţuri, marea care înconjura insula rătăcitoare! 

Capitolul XIX. Marea Behring. 

Astfel insula, împinsă de banchiză, ajunsese în apele mării 
Behring, cu o viteză extremă, după ce trecuse prin 
strâmtoare, fără să se fixeze pe malurile sale! Ea deriva sub 
presiunea irezistibilei bariere care-şi trăgea puterea din 
adâncimile curentului submarin, şi banchiza o împingea tot 
mai mult spre apele calde, care nu vor întârzia să se 
prefacă pentru ea într-un abis! Şi ambarcaţiunea strivită nu 
mai putea fi de nici un folos! 


Când doamna Paulina Barnett îşi veni complet în simţiri, 
putu să povestească în câteva cuvinte istoria celor 74 de 
ore petrecute în casa scufundată. Thomas Black, Madge şi 
tânăra eschimosă fuseseră surprinşi de neaşteptata 
avalanşă. Toţi alergaseră la uşi, la ferestre. Nici o ieşire, 
stratul de pământ şi de nisip, care se numea înainte capul 
Bathurst, acoperea întreaga casă. Aproape imediat 
prizonierii putură auzi izbitura sloiurilor enorme pe care 
banchiza le arunca asupra factoriei. Nu trecuse nici un sfert 
de oră şi doamna Paulina Barnett, astronomul şi celelalte 
două femei simţiră cum casa, care rezista la această 
groaznică presiune, se înfundă în solul insulei. Baza de 
gheaţă se sfărâmase. Apa mării începu să pătrundă în 
interior. 

Într-o clipă puseră mâna pe câteva provizii din cămară şi 
se refugiară în pod. Făcuseră totul dintr-un vag instinct de 
conservare. 

Şi totuşi nefericiţii mai puteau nutri vreo speranţă? 
Oricum, podul părea că va rezista, deoarece probabil că 
două blocuri de gheaţă, proptindu-se unul într-altul 
deasupra acoperişului, îl feriseră de dărâmarea imediată. În 
timp ce erau închişi în pod, auzeau cum cădeau necontenit 
peste ei enormele bucăţi de gheaţă ale avalanşei. De jos apa 
urca mereu. Striviţi, sau înecaţi! 

Dar, ca prin minune, se poate spune, acoperişul casei, 
aşezat pe fermele sale solide, rezista şi casa însăşi, după ce 
se afundase la o anumită adâncime, se opri; dar atunci apa 
depăşise cu un picior nivelul podului. 

Doamna Paulina Barnett, Madge, Kalumah şi Thomas 
Black trebuiră să se refugieze până la încrucişarea 
fermelor. Aici rămaseră timp de câteva ore. Devotata 
Kalumah îi servea pe toţi şi, păşind prin apă, aducea de 
mâncare unuia sau altuia. Nu puteau întreprinde nimic 
pentru salvarea lor! Ajutorul nu putea să le vină decât din 
afară. 


Situaţia era groaznică. Răsuflarea deveni dureroasă în 
acest aer închis care, în curând, lipsit de oxigen şi plin de 
acid carbonic, va ajunge aproape de nerespirat... Câteva 
ore în plus în acest spaţiu strâmt şi locotenentul Hobson n- 
ar mai fi găsit decât cadavrele lor! 

Dealtfel, la torturile fizice se adăugară şi cele morale. 
Doamna Paulina Barnett înţelesese aproape tot ceea ce se 
întâmplase. Ea îşi dăduse seama că banchiza se năpustise 
asupra insulei şi, după clocotul apelor de sub casă, simţea 
că insula deriva irezistibil spre sud. Şi iată de ce, imediat ce 
i se deschiseseră ochii, privise în jurul ei şi rostise cuvintele 
pe care distrugerea barcazului le făcea atât de 
îngrozitoare: „Marea! Marea!” 

Dar, în aceste momente, toţi cei dimprejurul ei nu voiau să 
vadă, nu voiau să ştie decât un singur lucru, că o salvaseră 
pe cea pentru care şi-ar fi dat viaţa şi împreună cu ea pe 
Madge, Thomas Black şi Kalumah. 

Şi că, până acum, cu toate suferinţele îndurate, niciunul 
din oamenii pe care locotenentul Jasper Hobson îi luase cu 
el în această dezastruoasă expediţie nu lipsea la apel. 

Dar împrejurările vor deveni mai grave ca oricând şi vor 
grăbi catastrofa finală al cărei deznodământ nu putea fi 
departe. 

În timpul zilei, prima grijă a locotenentului Hobson fu să 
stabilească poziţia insulei. Nu te puteai gândi s-o părăseşti, 
deoarece barcazul fusese distrus şi pe marea, în sfârşit 
liberă, nu se zărea nici un fel de uscat. În ceea ce privea 
iceberg-urile, nu mai rămăseseră decât resturile banchizei 
a cărei creastă sfărâmase capul Bathurst, dar a cărei bază, 
aflată adânc în apă, împingea insula spre sud. 

Căutând printre ruinele clădirii principale, găsiră 
instrumentele şi hărţile astronomului, pe care Thomas 
Black le luase în primul rând cu el în pod. Din fericire nu se 
stricaseră. Cerul era acoperit de nori, dar soarele apărea 
din când în când şi locotenentul Hobson putu calcula 
înălţimea în timp util şi cu o aproximaţie destul de mică. 


Din această observaţie rezulta că în acea zi, 12 mai, la 
amiază, insula Victoria se găsea pe longitudinea de 168*12; 
la vest de meridianul Greenwich şi pe latitudinea de 63*27!. 
Însemnară poziţia pe hartă şi văzură că se aflau la travers 
de golful Norton, între punctul asiatic Tchaplin şi capul 
american Stephens, dar la mai mult de 100 de mile de una 
sau cealaltă coastă. 

— Atunci trebuie să renunţăm să ajungem pe continent? 
Zise doamna Paulina Barnett. 

— Da, doamnă, răspunse Jasper Hobson, orice speranţă în 
acest sens este vană. Curentul ne duce spre larg cu mare 
viteză şi nu ne putem baza decât pe întâlnirea cu o 
balenieră care ar trece pe lângă insulă. 

— Dar, reluă călătoarea, dacă nu putem să ajungem pe 
continent, de ce curentul nu ne-ar duce pe una din insulele 
mării Behring? 

Mai era şi aceasta o slabă speranţă de care se agăţară 
bieţii oameni, cum se agaţă cel care se îneacă de o 
scândură de salvare. Insulele nu lipseau în aceste regiuni 
ale mării Behring: Saint-Laurent, Saint-Mathieu, Nounivak, 
Saint-Paul, Georges etc. Insula rătăcitoare nu era prea 
departe în acel moment de Saint-Laurent, o întindere de 
pământ destul de mare înconjurată de insulițe, şi dacă nu 
ajungeau la ea, se putea spera că puzderia Aleutinelor care 
închide spre sud marea Behring o va opri din cale. 

Da, fără îndoială, insula Saint-Laurent putea să fie pentru 
ei un port salvator. Dacă treceau de el, Saint-Mathieu şi 
toată gruparea de insulițe, al cărui centru îl formează, se 
putea afla în drumul lor. În schimb, la Aleutine, de care îi 
despărţeau mai mult de opt sute de mile, n-aveau nici o 
şansă să ajungă. Înainte de a le întâlni, insula Victoria, 
dizolvată de apele calde, topită de soarele care se apropia 
de constelația Gemenilor, va fi înghițită de adâncurile mării! 

Cel puţin aşa era de presupus. Într-adevăr, distanţa până 
la care gheţurile se apropie de Ecuator este variabilă. Ea e 
mai scurtă în emisfera australă decât în emisfera boreală. 


Au fost văzute câteodată pe lângă Capul Bunei Speranţe, 
adică pe la paralela 36, în timp ce iceberg-urile care 
coboară din marea arctică n-au depăşit niciodată 
latitudinea de 40*. Dar limita topirii gheţurilor este evident 
legată de cea a temperaturii şi depinde de condiţiile 
climaterice. În iernile prelungite gheţurile persistă la 
paralele relativ joase şi se întâmplă contrariul în 
primăverile timpurii. Or, tocmai această precocitate a 
sezonului cald, din anul 1861, trebuia să ducă mai repede la 
dezagregarea insulei Victoria. Apele mării Behring erau 
încă de pe acum verzi şi nu albastre cum sunt de obicei în 
apropierea iceberg-urilor, după cum remarca navigatorul 
Hudson. Trebuia deci să te aştepţi la o catastrofă în fiecare 
moment, de vreme ce nu mai exista barcazul. 

Jasper Hobson hotări să evite acest lucru, punându-i pe 
oameni să construiască o plută destul de mare pentru a 
purta întreaga colonie şi care să poată naviga, de bine de 
rău, spre continent. El le ceru să adune lemnul necesar 
pentru construirea acestei plute, pe care să poţi înfrunta 
marea fără teama de a te îneca. În definitiv, şansele de 
întâlnire erau posibile în această perioadă, când balenierele 
se îndreaptă spre nord în urmărirea balenelor. 

Mac Nap primi deci misiunea de a face o plută largă şi 
solidă, care să se ţină pe apă în clipa când insula Victoria se 
va topi în mare. 

Dar înainte de toate era necesar să se construiască o 
locuinţă oarecare, care să-i poată adăposti pe nefericiţii 
locuitori ai insulei. Cel mai simplu părea să se degajeze 
fosta locuinţă a soldaţilor, anexa clădirii principale, ai cărei 
pereţi puteau să-i mai folosească. Toţi se puseră hotărâți pe 
lucru şi în câteva zile erau feriţi de intemperiile unei vremi 
foarte capricioase, pe care vânturile şi ploile o făceau 
adesea posomorâtă. 

Căutară de asemenea în clădirea principală şi reuşiră să 
scoată din camerele acoperite de apă diverse obiecte mai 


mult sau mai puţin utile, unelte, arme, rufărie, ceva mobilă, 
pompele de aerisire, rezervorul de apă etc. 

Chiar de a doua zi, 13 mai, trebuiră să renunţe la speranţa 
de a deriva spre insula Saint-Laurent. Stabilirea poziţiei 
arăta că insula Victoria trecea mult mai la est de această 
insulă, şi într-adevăr curenţii, în general, nu vin să se 
izbească de obstacolele naturale; ei le ocolesc mai degrabă 
şi locotenentul Hobson înţelese bine că trebuiau să renunţe 
să acosteze în felul acesta. Numai Aleutinele, aşezate ca o 
imensă plasă semicirculară pe un spaţiu de câteva grade, ar 
fi putut opri insula, dar, cum s-a mai spus, exista oare 
speranţa ca să ajungă până acolo? Insula era dusă cu foarte 
mare viteză, fără îndoială, dar nu era probabil ca această 
viteză să se micşoreze mult, când iceberg-urile care o 
împingeau se vor desprinde dintr-o cauză oarecare sau se 
vor topi, căci nu-i acoperea nici un strat de pământ care să-i 
ferească de razele soarelui? 

Locotenentul Hobson, doamna Paulina Barnett, sergentul 
Long şi meşterul dulgher discutau deseori despre aceste 
lucruri şi, după o matură chibzuinţă, fură de părere că 
insula nu va putea în nici un caz să ajungă la grupul 
Aleutinelor - fie că viteza ei se va reduce, fie că va fi 
aruncată afară din curentul Behring, fie că se va topi sub 
dublul efect combinat al apelor şi al soarelui. 

La 14 mai, meşterul Mac Nap şi oamenii săi se puseră pe 
lucru şi începură construcţia unei plute mari. Pluta trebuia 
menţinută cât mai sus de nivelul mării, ca să n-o ia valurile. 
Aveau de executat o lucrare grea, dar zelul oamenilor nu 
scăzu. Fierarul Rae găsise, din fericire, într-o magazie de 
lângă locuinţă, o mare cantitate de piroane care fuseseră 
aduse de la fortul Reliance, şi ele serviră să fixeze solid 
între ele diversele piese care formau scheletul plutei. Cât 
despre „şantierul” unde se construia, merită să fie descris. 

După ideea locotenentului, Mac Nap luă următoarele 
măsuri: în loc să aşeze bârnele pe sol, dulgherul le aşeză de 
la început pe suprafaţa lacului. Diversele piese, filetate şi 


scobite pe mal, erau apoi lansate una câte una pe micul lac, 
şi aici erau ajustate fără greutate. Acest fel de a lucra 
prezenta două avantaje: întâi, dulgherul îşi putea da seama 
imediat de linia de plutire şi de gradul de stabilitate pe care 
trebuia să-l aibă pluta; în al doilea rând, când insula Victoria 
se va dizolva, construcţia va pluti imediat şi nu va fi supusă 
denivelărilor sau izbiturilor posibile pe solul dislocat. Aceste 
două cauze foarte serioase îl făcuseră pe meşterul dulgher 
să procedeze cum am arătat mai sus. 

În timpul lucrărilor, Jasper Hobson, când singur, când 
însoţit de doamna Paulina Barnett, cutreiera litoralul. 
Cerceta starea mării şi sinuozităţile schimbătoare ale 
țărmului pe care valurile îl măcinau încetul cu încetul. 
Privirea sa se îndrepta spre zarea absolut pustie, în nord nu 
se mai vedea nici un munte de gheaţă profilându-se la 
orizont. În zadar căuta, ca toţi naufragiaţii, acel vapor „care 
nu mai apare niciodată!” Singurătatea Oceanului nu era 
turburată decât de trecerea câtorva delfini care înotau în 
apele verzi unde mişună milioane de organisme 
microscopice care alcătuiesc unica lor hrană. Se mai 
vedeau plutind cioturile de lemn ale arborilor de diverse 
soiuri, smulşi din ţările calde şi pe care marii curenţi ai 
globului îi aduc până pe aceste meleaguri. 

Într-o zi, la 16 mai, doamna Paulina Barnett şi Madge se 
plimbau împreună pe porţiunea cuprinsă între capul 
Bathurst şi fostul port. Timpul era frumos şi cald. De multe 
zile nu mai exista nici o urmă de zăpadă pe suprafaţa 
insulei. Numai sloiurile banchizei, care fuseseră 
îngrămădite în partea ei septentrională, aminteau de 
aspectul polar al climatului. Dar aceste sloiuri se topeau 
încetul cu încetul şi noi cascade se formau în fiecare zi pe 
culmea şi versantele iceberg-urilor. Desigur, în curând 
soarele va dizolva şi ultimele mormane făurite de frig. 

Ce înfăţişare ciudată avea insula Victoria! Priviri mai puţin 
întristate ar fi contemplat-o cu interes. Primăvara venise cu 
o forţă năvalnică, neobişnuită. Acest sol, adus spre paralele 


mai calde, fu năpădit de vegetaţie. Muşchii, micile flori, 
plantațiile doamnei Joliffe se dezvoltau deosebit de pline de 
sevă. Toată puterea vegetală a pământului, sustras asprimii 
climei arctice, ţâşnea în afară nu numai prin mulţimea 
plantelor care creşteau la suprafaţă, ci şi prin culorile lor 
vii. Nu mai erau nuanţe pale şi apătoase, ci tonuri calde, 
colorate, demne de soarele care le scălda în lumină. Diverse 
soiuri de copaci, arbuşti, sălcii, pini sau mesteceni se 
acopereau cu frunze de un verde închis. Mugurii lor 
pocneau de sevă, care era încălzită în anumite ore la o 
temperatură de 68* Fahrenheit (20*C). Natura arctică se 
transforma pe o paralelă care era ca acea a Christianiei sau 
a Stockholm-ului în Europa, adică a celor mai înverzite ţări 
din zonele temperate. 

Dar doamna Paulina Barnett nu voia să vadă aceste 
avertismente pe care i le dădea natura. Putea ea oare să 
schimbe starea domeniului ei trecător? Putea ea să lege 
această insulă rătăcitoare de scoarţa solidă a globului? Nu, 
şi o copleşea sentimentul unei supreme catastrofe. O simţea 
instinctiv, ca şi sutele de animale care mişunau în preajma 
factoriei, vulpi, jderi, hermine, râşi, castori, ondatre, vizoni 
şi chiar lupi, pe care instinctul unei primejdii apropiate îi 
făcea mai puţin sălbatici; toate aceste animale se strângeau 
din ce în ce mai mult în jurul vechilor lor duşmani, oamenii, 
ca şi cum oamenii ar fi putut să-i salveze! Era ca o 
recunoaştere tacită, instinctivă a superiorității umane, şi 
tocmai într-o împrejurare în care această superioritate nu 
putea sluji la nimic! 

Nu! Doamna Paulina Barnett nu voia să vadă toate aceste 
lucruri şi privirile sale nu mai părăseau necruţătoarea 
mare, imensă, nesfârşită, fără alt orizont decât cerul care 
se contopea cu ea! 

— Sărmana mea Magde, zise Paulina Barnett, eu te-am 
tras după mine în această catastrofă, pe tine care m-ai 
urmat peste tot, pe tine plină de un devotament şi o 
prietenie care merita o altă soartă! Mă ierţi? 


— Nu există decât un singur lucru pe lume pe care nu ţi l- 
aş ierta, fata mea, răspunse Madge. Să nu împărtăşesc 
moartea cu tine! 

— Madge! Madge! Exclamă călătoarea. Dacă viaţa mea ar 
putea s-o salveze pe a tuturor acestor nefericiţi, aş da-o 
fără şovâire! 

— Fata mea, răspunse Madge, nu mai ai nici o speranţă? 

— Nu! Murmură doamna Paulina Barnett, cuibărindu-se în 
braţele tovarăşei sale. 

Femeia neajutorată răsări, o frântură de secundă, în 
această fire virilă; dar nu era de înţeles o clipă de slăbiciune 
în asemenea împrejurări grele? 

Doamna Paulina Barnett suspină. Sufletul ei nu mai putea 
răbda atâta suferinţă. Lacrimi îi curgeau din ochi. Madge o 
alina cu mângâieri şi sărutări. 

— Madge! Madge! Spuse călătoarea ridicând capul. Cel 
puţin nu le spune că am plâns! 

— Nu, răspunse Madge. Dealtfel, nu m-ar crede. E o clipă 
de slăbiciune! Nu te lăsa abătută, fata mea, tu care eşti 
sufletul nostru, al tuturor celor de aici. Ridică-te şi fii din 
nou curajoasă! 

— Dar tu mai speri încă?! Exclamă doamna Paulina 
Barnett, privind în ochii credincioasei sale tovarăşe. 

— Nu mi-am pierdut speranţa, răspunse cu simplitate 
Madge. 

Şi totuşi, cum şi-ar mai fi putut păstra o rază de speranţă 
când, după câteva zile, insula rătăcitoare, trecând la mare 
distanţă de grupul Saint-Mathieu, nu mai avea nici o 
posibilitate să se apropie de pământ, pe tot cuprinsul mării 
Behring! 

Capitolul XX. În larg. 

Insula Victoria plutea acum pe partea cea mai largă a 
mării Behring, la 600 de mile distanţă de primele Aleutine 
şi la mai mult de 200 de mile de coasta cea mai apropiată, 
din est. Deplasarea se făcea mai departe cu o viteză relativ 
considerabilă. Dar, chiar admițând că ea nu va mai scădea, 


erau necesare încă trei săptămâni cel puţin pentru a ajunge 
la bariera meridională a mării Behring. 

Va putea dăinui până atunci această insulă a cărei bază se 
subţia zilnic sub acţiunea apelor călduţe, care aveau o 
temperatură de circa 50* Fahrenheit (10*C)? Solul ei nu se 
putea întredeschide în fiecare moment? 

Locotenentul Hobson grăbea din răsputeri construcţia 
plutei al cărei schelet de lemn plutea pe iaz. Mac Nap voia 
s-o facă pe cât se putea mai solidă, pentru ca să reziste 
multă vreme valurilor mării dacă era nevoie. Într-adevăr, 
era de presupus, în cazul când nu va întâlni vreo balenieră 
în regiunile mării Behring, că va deriva până la insulele 
Aleutine şi îi rămânea deci să parcurgă o distanţă mare. 

Totuşi, configuraţia generală a insulei Victoria nu suferise 
încă nici o schimbare mai importantă. Făceau zilnic 
recunoaşteri, dar exploratorii nu se aventurau decât cu 
multă grijă, căci în fiecare moment o spărtură de teren, o 
îmbucătăţire a insulei putea să-i izoleze de centrul comun. 
Cei care plecau stârneau totdeauna teama că nu vor mai fi 
văzuţi niciodată. 

Crăpătura adâncă situată în apropierea capului Michel, 
care fusese astupată de gerurile iernii, se deschisese 
încetul cu încetul. Ea se întindea acum pe un spaţiu deo 
milă în interior, până la albia secată a pârâului. Exista 
pericolul să se prelungească în această albie deja săpată în 
crusta de gheaţă şi pe care o subţiase dinainte. În acest caz, 
toată partea cuprinsă între capul Michel şi portul Barnett, 
mărginită la vest de albia pârâului, ar fi dispărut - adică o 
bucată enormă cu o suprafaţă de mai multe mile pătrate. 
Locotenentul Hobson recomandă deci tovarăşilor săi să nu 
se aventureze într-acolo fără rost, căci era suficient ca 
marea să fie ceva mai furtunoasă ca să despartă această 
importantă porţiune de teritoriul insulei. 

Între timp se făceau sondaje în diferite puncte, pentru a se 
putea cunoaşte locurile care, din cauza grosimii, se vor topi 
mai greu. Observară că grosimea era mai mare tocmai în 


împrejurimile capului Bathurst, unde se aflase fosta 
factorie, şi nu atât în ce privea stratul de pământ şi nisip - 
ceea ce nu ar fi prezentat nici o garanţie - ci grosimea 
stratului de gheaţă. Era în fond un lucru bun. N-astupară 
găurile făcute la sondaje şi putură constata astfel în fiecare 
zi subţierea pe care o suferea baza insulei. Această subţiere 
era înceată, dar progresa zilnic. Se putea prevedea că 
insula nu va mai rezista nici trei săptămâni, ţinând seama 
de faptul supărător că deriva către ape din ce în ce mai 
încălzite de razele soarelui. 

În cursul acestei săptămâni, de la 19 la 25 mai, timpul fu 
foarte urât. Se stârni o furtună destul de violentă. Cerul se 
lumina de fulgere şi răsuna de tunete. Marea, agitată de un 
vânt puternic din nord-vest, se dezlănţui în valuri mari care 
slăbiră mult insula. Hula o zdruncină îngrozitor. Toată 
colonia era cu ochii în patru, gata să se îmbarce pe plută, a 
cărei platformă era aproape gata. Se transportă pe ea chiar 
o anumită cantitate de provizii şi apă dulce pentru a face 
faţă oricărei eventualităţi. În timpul furtunii ploua cu 
găleata. Aversa era călduţă şi picăturile ei mari pătrundeau 
adânc în pământ şi atacau baza insulei. Aceste infiltraţii 
avură ca efect dizolvarea gheții inferioare în anumite locuri, 
provocând eroziuni suspecte. Pe pantele câtorva movile 
solul fu ros de ape şi coaja albă apăru la suprafaţă. Se 
grăbiră să umple gropile cu pământ şi nisip, pentru a feri 
baza insulei de acţiunea temperaturii. Fără aceste 
prevederi solul ar fi fost curând ciuruit. 

Furtuna produse pagube ireparabile şi colinelor 
împădurite care mărgineau liziera occidentală a iazului. 
Nisipul şi pământul fură măturate de ploile abundente şi 
arborii, nemaifiind susținuți la rădăcină, fură culcaţi la 
pământ în număr mare. Într-o singură noapte tot aspectul 
acestei părţi a insulei, cuprinsă între lac şi fostul port 
Barnett, se transformă cu desăvârşire. Abia dacă mai 
rămăseseră câteva pâlcuri de mesteceni şi un număr de 
brazi izolaţi care înfruntaseră furtuna. În aceste schimbări 


se vedeau simptomele descompunerii de care trebuiau să 
ţină seama, dar împotriva căreia inteligenţa umană era 
neputincioasă. Locotenentul Hobson, doamna Paulina 
Barnett, sergentul, toţi vedeau cum insula lor efemeră 
pierea încetul cu încetul, toţi o simțeau, afară poate de 
Thomas Black, posomorât, mut, care părea că nu mai face 
parte din această lume. 

În timpul furtunii, la 23 mai, vânătorul Sabine, părăsind 
locuinţa dimineaţa, pe o ceaţă destul de deasă, era să se 
înece într-o copcă mare care se deschisese în noaptea 
precedentă, pe locul unde se afla înainte clădirea principală 
a factoriei. 

Până atunci casa, îngropată sub stratul de pământ şi de 
nisip şi, cum se ştie, pe trei sferturi scufundată, părea că se 
sudase de stratul de gheaţă al insulei. Dar, fără îndoială, 
valurile mării, izbind crăpătura largă din partea sa 
inferioară o măriseră şi casa fusese înghițită de ape, 
apăsată de masele de o greutate enormă care formaseră 
altădată capul Bathurst. Pământul şi nisipul dispăruseră în 
această groapă imensă, în fundul căreia se-nvolburau 
undele foşnitoare ale mării. 

Tovarăşii lui Sabine veniră în goană la strigătele sale ca să- 
| scoată din crevasă, pe când mai era agăţat de pereţii ei 
alunecoşi; scăpă numai cu o baie nedorită care ar fi putut 
să se termine foarte prost. 

Mai târziu se văzură grinzile şi scândurile casei, care 
alunecaseră sub insulă, plutind în larg ca nişte epave ale 
unor vapoare naufragiate. Fu ultima pagubă făcută de 
furtună, pagubă care, într-o anumită măsură, slăbea şi mai 
tare insula, pentru că permitea valurilor s-o roadă în 
interior. Era ca un fel de cancer care avea s-o distrugă 
încetul cu încetul. 

În timpul zilei de 25 mai, vântul se schimbă bătând din 
nord-est. Rafalele se transformară într-o briză puternică, 
ploaia încetă şi marea începu să se liniştească. Noaptea fu 


calmă şi dimineaţa, când se înălţă pe cer soarele, Jasper 
Hobson putu să stabilească cu precizie poziţia insulei. 

Si, în adevăr, la amiază ea era următoarea: 

Latitudine: 56*13' 

Longitudine: 170*23' 

Viteza insulei era deci foarte mare, pentru că derivase cu 
aproape opt sute de mile de la punctul pe care-l ocupase 
înainte în strâmtoarea Behring, în timpul dezgheţului. 
Această viteză de deplasare dădu din nou puţină speranţă 
lui Jasper Hobson. 

— Prieteni, zise el tovarăşilor săi arătându-le harta mării 
Behring, vedeţi insulele Aleutine? Nu sunt acum mai 
departe de 200 de mile de noi! În opt zile, poate, vom reuşi 
să ajungem la ele. 

— Opt zile! Răspunse sergentul Long, clătinând din cap. E 
mult opt zile! 

— Voi adăuga, spuse locotenentul Hobson, că, dacă insula 
noastră ar fi mers de-a lungul meridianului 168, ea ar fi 
ajuns până acum la paralela acestor insule. Dar este evident 
că se abate spre sud-vest, printr-o deviere a curentului 
Behring. 

Locotenentul nu se-nşela. Curentul tindea să împingă 
insula Victoria departe de pământ şi poate chiar în afara 
Aleutinelor care nu se întind decât până la meridianul 170. 

Doamna Paulina Barnett se uită în tăcere pe hartă. Privea 
punctul însemnat cu creionul, care indica poziţia actuală a 
insulei. Pe această hartă, făcută la o scară mare, punctul 
părea aproape imperceptibil în imensitatea mării Behring. 
Revăzu atunci tot drumul de la locul iernării până aici, acest 
drum pe care fatalitatea sau, mai degrabă, direcţia 
neschimbătoare a curenților îl trasase printre atâtea insule 
în largul a două continente, fără ca ei să se poată opri 
nicăieri; şi acum avea în faţă infinitul Ocean Pacific! Rămase 
pe gânduri, pierdută într-o visare sumbră din care nu-şi 
reveni decât ca să spună: 


— Insula noastră nu poate fi manevrată? Opt zile, încă opt 
zile cu această viteză şi am putea eventual ajunge la ultima 
insulă a Aleutinelor! 

— Aceste opt zile sunt în mâna soartei! Răspunse 
locotenentul Hobson cu gravitate. Va voi oare să ne 
ocrotească? Vă spun sincer, doamnă, salvarea nu ne poate 
veni decât de la ea. 

— Şi eu cred la fel, domnule Jasper, reluă doamna Paulina 
Barnett, dar soarta vrea ca s-o ajuţi, pentru a merita 
protecţia ei. Mai este de făcut, de încercat, de hotărât ceva 
ce eu nu ştiu? 

Jasper Hobson clătină din cap plin de îndoială. Pentru el, 
nu mai exista decât un singur fel de salvare - pluta. Dar 
trebuiau oare să se îmbarce de pe acum, să confecţioneze o 
velatură din cearşafuri şi cuverturi şi să caute să ajungă pe 
coasta cea mai apropiată? 

Jasper Hobson se sfătui cu sergentul, cu dulgherul Mac 
Nap în care avea o mare încredere, cu fierarul Rae şi cu 
vânătorii Sabine şi Marbre. Toţi, după ce cântăriră 
argumentele pentru şi contra, fură de acord că nu trebuia 
părăsită insula până nu vor fi forţaţi s-o facă. Într-adevăr, 
pluta, pe care valurile o vor mătura necontenit, care nu va 
avea nici măcar viteza imprimată insulei căreia iceberg- 
urile îi grăbeau deriva spre sud, nu putea constitui decât o 
ultimă şi supremă şansă de salvare. Cât despre vânt, el 
bătea în general de la est şi ar tinde mai repede să împingă 
pluta spre larg, departe de orice pământ. 

Trebuia deci aşteptat şi iar aşteptat, de vreme ce insula 
deriva cu repeziciune spre insulele Aleutine. Când se vor 
apropia de acest arhipelag, se va vedea ce este de făcut. 

Era soluţia cea mai înţeleaptă şi desigur că peste opt zile, 
dacă viteza nu scădea, insula sau se va opri la această 
frontieră meridională a mării Behring, sau, antrenată spre 
sud-vest în apele Pacificului, va fi iremediabil pierdută. 

Dar fatalitatea care urmărea pe locuitorii insulei Victoria, 
şi încă de atâta vreme, avea să-i lovească din nou. Această 


viteză de deplasare, pe care se bizuiau atât de mult, avea în 
curând să le lipsească. 

Într-adevăr, în noaptea de 26 spre 27 mai, insula Victoria 
suferi o ultimă schimbare de orientare, ale cărei consecinţe 
fură foarte grave. Făcu o jumătate de rotaţie în jurul axei 
sale. Iceberg-urile, resturi ale imensei banchize, care o 
mărgineau la nord, fură prin această schimbare aduse la 
sud. 

Dimineaţa, naufragiaţii - nu li se putea da acum acest 
nume - văzură soarele răsărind în partea capului Eschimos 
şi nu la orizontul portului Barnett. Acolo se înălţau iceberg- 
urile reduse de dezgheţ, dar încă destul de considerabile, 
care împingeau insula. Aici, ele acopereau o mare parte de 
orizont. Care vor fi urmările acestei schimbări de 
orientare? Munţii de gheaţă nu se vor separa de insulă? 
Fiecare avea presimţirea unei noi nenorociri şi înţelese 
ceea ce voia să zică soldatul Kellet când strigă: 

— Înainte de căderea serii ne vom pierde elicea! 

Kellet voia să spună că iceberg-urile, acum când nu se mai 
găseau înapoia insulei, ci înaintea ei, nu vor întârzia să se 
desprindă. Munţii de gheaţă erau într-adevăr cei care îi 
imprimaseră o viteză excesivă, deoarece, pentru fiecare 
picior cu care se ridicau deasupra apelor mării, aveau şase- 
şapte picioare dedesubt. Astfel, fiind scufundaţi în curentul 
submarin mai adânc decât insula, sufereau, din această 
cauză, mai tare, influenţa lui. Şi era de temut ca acest 
curent să nu-i despartă de insulă, de vreme ce legătura nu 
mai era cimentată în nici un fel. 

Da! Soldatul Kellet avea dreptate. Insula va fi atunci ca o 
navă fără arboradă, a cărei elice a fost sfărâmată! 

La aceste vorbe ale lui Kellet, nimeni nu răspunse. Dar nu 
trecu nici un sfert de oră, că se auzi un pârâit. Crestele 
gheţurilor se mişcară, masa lor se detaşă, şi, pe când insula 
rămânea în urmă, iceberg-urile, antrenate în mod irezistibil 
de curentul submarin, derivară repede spre sud. 

Capitolul XXI. Când insula a devenit insuliţă. 


Trei ore mai târziu, ultimele sloiuri ale banchizei pieriră în 
zare. Dispariţia lor atât de rapidă dovedea că, acum, insula 
rămânea aproape staţionară. Şi asta pentru că întreaga 
putere a curentului se manifesta în straturile sale adânci şi 
nu la suprafaţa mării. 

Dealtfel, poziţia insulei fu stabilită la amiază şi se obţinură 
datele exacte. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, noua 
calculare a poziţiei arăta că insula Victoria nu se deplasase 
nici cu o milă! 

Rămânea deci o singură şansă de salvare, una singură: ca 
o corabie sau o balenieră să treacă prin această regiune şi 
să-i culeagă pe naufragiaţi, fie că se mai găseau pe insulă, 
fie că pluta ar fi înlocuit-o după dizolvarea sloiului. 

Insula se afla atunci la 54*33', latitudine şi 177*19' 
longitudine, la o distanţă de câteva sute de mile de 
pământul cel mai apropiat, adică de Aleutine. 

În timpul acestei zile, locotenentul Hobson îşi adună 
oamenii şi-i întrebă pentru ultima oară ce era de făcut. Toţi 
fură de aceeaşi părere: să rămână mai departe pe insulă 
atâta timp cât nu se va scufunda, căci prin mărimea ei 
rezista la capriciile mării; apoi, când va ameninţa să se 
topească de tot, întreaga colonie să se îmbarce pe plută şi 
să aştepte! Să aştepte! 

Pluta era gata. Mac Nap construise o cabină încăpătoare, 
un fel de ruf, în care tot personalul fortului putea să se pună 
la adăpost. Fu pregătit un catarg pe care-l puteau ridica în 
caz de nevoie, iar pânzele pentru ambarcaţiune erau gata 
de mult. Pluta era solidă şi, cu un vânt prielnic pe o mare nu 
prea furtunoasă, această asamblare de bârne şi scânduri 
putea salva întreaga colonie. 

— Nimic, zise doamna Paulina Barnett, nimic nu este 
imposibil celui care are în puterea lui vânturile şi valurile! 

Jasper Hobson făcuse inventarul alimentelor. Rezerva nu 
era prea mare, căci pagubele provocate de avalanşă o 
micşoraseră simţitor, dar rumegătoarele şi rozătoarele nu 
lipseau şi insula, înverzită toată de muşchi şi arbuşti, le 


hrănea cu uşurinţă. Păru necesar să mărească proviziile de 
carne conservată şi vânătorii împuşcară reni şi iepuri. Tot în 
tot, sănătatea coloniştilor era satisfăcătoare; nu avusese de 
suferit în iarna trecută, atât de blândă, şi încercările morale 
nu ştirbiseră încă din vigoarea fizică a oamenilor. Dar 
trebuie spus că nu vedeau fără mare îngrijorare, fără 
presimţiri sinistre momentul când vor părăsi insula Victoria 
sau, mai exact, momentul când insula îi va părăsi pe ei. Se 
înfricoşau la gândul de a pluti în largul mării nesfârşite pe o 
podea de scânduri, în voia hulei capricioase. Chiar pe un 
timp mai liniştit, valurile vor spăla mereu pluta şi vor face 
situaţia greu de suportat. În plus, aceşti oameni nu erau 
marinari deprinşi cu marea, care nu se tem să se 
încredinţeze câtorva scânduri; erau soldaţi, obişnuiţi cu 
solidele teritorii ale Companiei. Insula lor era şubredă, nu 
avea la bază decât un câmp subţire de gheaţă, dar pe 
această gheaţă se găsea pământ şi pe acest pământ, o 
vegetaţie răsărită, arbuşti, copaci; animalele locuiau aici 
împreună cu ei; era stabilă pe mare şi puteai s-o crezi 
nemişcată. Da! lubeau insula Victoria pe care trăiau de 
aproape doi ani, această insulă pe care o străbătuseră de 
atâtea ori în lung şi-n lat, unde rodiseră seminţele sădite de 
ei şi care, în definitiv, rezistase până atunci la atâtea 
cataclisme! Sigur, nu o vor părăsi fără părere de rău şi nu o 
vor face decât în momentul când le va fugi de sub picioare. 

Locotenentul Hobson cunoştea simţămintele oamenilor şi 
le găsea naturale. Ştia cu câtă neplăcere tovarăşii săi se vor 
îmbarca pe plută, dar evenimentele urmau să se precipite, 
şi pe aceste ape calde insula nu va întârzia să se dizolve. 
Într-adevăr, apăruseră simptome grave care trebuiau luate 
în seamă. 

lată cum se prezenta pluta: măsura câte treizeci de 
picioare pe fiecare latură, adică avea o suprafaţă de 900 
picioare pătrate. Platforma se înălța cu două picioare 
deasupra apei şi bordajul o apăra de jur împrejur contra 
valurilor mici, dar era desigur evident că o hulă ceva mai 


tare ar fi trecut peste această barieră insuficientă. În 
mijlocul plutei, meşterul dulgher construise un adevărat ruf 
în care puteau încăpea vreo douăzeci de persoane. În jurul 
lui pusese lăzi mari pentru provizii şi vase pentru apă, totul 
bine fixat de platformă cu ajutorul piroanelor de fier. 
Catargul, înalt de vreo 30 de picioare, se sprijinea de ruf şi 
era ţinut de hobane legate de colţurile plutei. Acest catarg 
trebuia să poarte o velă pătrată, care, desigur, nu putea 
servi decât când aveai vântul în spate. Această construcţie 
nautică, la care adaptaseră un fel de cârmă nu prea 
eficientă, nu putea merge decât astfel. Aşa arăta pluta 
meşterului dulgher, pe care trebuiau să se refugieze 
douăzeci de persoane, douăzeci şi una punând la socoteală 
şi copilul lui Mac Nap. Ea plutea liniştită pe apele iazului, 
legată de mal cu o parâmă groasă. Desigur, fusese 
construită mai îngrijit decât ar fi putut s-o facă nişte 
naufragiaţi în largul mării, în urma distrugerii neaşteptate a 
ambarcaţiei pe care se aflau, era mai solidă, mai bine 
amenajată, dar, la urma urmei, nu era decât tot o plută. 

La 1 iunie avu loc un nou incident. Soldatul Hope se 
dusese să scoată apă din iaz pentru nevoile bucătăriei. 
Doamna Joliffe, gustând apa, o găsi sărată. Ea îl chemă pe 
Hope, spunându-i că ceruse apă dulce şi nu apă de mare. 
Hope răspunse că a scos această apă din iaz. De aici o 
discuţie între ei, în mijlocul căreia sosi locotenentul. Auzind 
afirmaţiile soldatului Hope, el îngălbeni, apoi se îndreptă 
repede spre lac... 

Apele erau complet sărate! Era evident că fundul iazului 
crăpase şi că marea năvâălise pe acolo. 

După aflarea acestui fapt, acelaşi gând îi îngrozi la început 
pe toţi. „Nu mai avem apă dulce!” exclamară bieţii oameni. 

Şi, într-adevăr, după râul Paulina, lacul Barnett, la rândul 
său, dispăruse! Dar locotenentul Hobson se grăbi să-i 
liniştească pe tovarăşii săi cu privire la apa potabilă. 

— Nu ne lipseşte gheaţa, prieteni, zise el. Nu vă temeţi. Va 
fi destul să topim câteva bucăţi din insula noastră, şi vreau 


să sper că nu o vom bea pe toată, adăugă el, încercând să 
zâmbească. 

Într-adevăr, apa sărată, dacă se vaporizează sau se 
solidifică, pierde complet sarea pe care o conţine în stare 
lichidă. 

Dezgropară deci, dacă se poate spune astfel, câteva 
blocuri de gheaţă şi le topiră, nu numai pentru nevoile 
zilnice, dar şi ca să umple câteva butoaie aflate pe plută. 

Trebuiau să ţină seama de acest nou avertisment pe care 
li-l dăduse natura. Era vădit că insula se dizolva la bază, 
cum o dovedea cu prisosinţă invazia mării în apele lacului. 
Solul putea deci să se prăbuşească în orice moment şi 
Jasper Hobson nu mai permise oamenilor săi să se 
îndepărteze, căci exista riscul să fie duşi în larg. 

Se părea că şi animalele aveau presentimentul unei 
primejdii apropiate. Ele se masau în jurul fostei factorii. De 
la dispariţia apei dulci, le vedeai lingând blocurile de gheaţă 
smulse din sol. Păreau neliniştite, unele chiar înnebunite, 
mai ales haitele de lupi care soseau în goană, apoi 
dispăreau scoțând urlete sinistre. Animalele cu blană 
stăteau grămadă în jurul puţului circular care rămăsese pe 
locul casei scufundate. Se vedeau mai multe sute din 
diferite specii. Ursul dădea târcoale prin împrejurimi, fără 
să facă vreun rău nici animalelor, nici oamenilor. Era 
desigur foarte neliniştit, din instinct, şi ar fi cerut bucuros 
protecţie împotriva primejdiei pe care o presimţea fără să 
se poată feri de ea. 

Păsările, foarte numeroase până atunci, păreau că se 
împuţinează încetul cu încetul. În aceste ultime zile, stoluri 
considerabile de zburătoare mari, dintre cele cărora 
puterea aripilor le permite să străbată spaţii întinse, ca 
lebedele, printre altele, emigrară spre sud, acolo unde 
aveau să întâlnească primele pământuri ale Aleutinelor, 
care le ofereau un adăpost sigur. Plecarea lor fu observată 
şi remarcată de doamna Paulina Barnett şi Madge, care 


rătăceau în acel moment pe litoral. Ele socotiră că această 
plecare nu prevestea nimic bun. 

— Păsările găsesc pe insulă destulă hrană, zise doamna 
Paulina Barnett, şi totuşi pleacă! Nu o fac fără rost, 
sărmana mea Madge! 

— Da, răspunse Madge, nevoia le călăuzeşte. Dar ele ne 
avertizează şi pe noi, şi trebuie să ţinem seama de 
avertismentul lor. Am impresia că şi celelalte animale par 
mai neliniştite decât de obicei. 

În aceeaşi zi, Jasper Hobson decise să se transporte pe 
plută cea mai mare parte a proviziilor şi a efectelor de 
campament. Hotări de asemenea ca toată lumea să se 
îmbarce. 

Dar, tocmai atunci, marea era furtunoasă şi pe această 
mică Mediterană, formată acum de apele mării Behring în 
interiorul lacului, toate mişcările hulei se reproduceau, şi 
chiar cu mare intensitate. Valurile, închise în acest spaţiu 
relativ restrâns, izbeau malurile şi se spărgeau furioase. 
Părea că se dezlănţuise furtuna pe lac, sau, mai degrabă, în 
acest abis, adânc ca şi marea înconjurătoare. Pluta era 
scuturată din toate încheieturile şi valuri mari treceau 
peste ea fără încetare. Se văzură chiar obligaţi să înceteze 
îmbarcarea efectelor şi a proviziilor. 

Se înţelege de la sine că în această situaţie locotenentul 
Hobson renunţă să-şi mai zorească tovarăşii. Era preferabil 
să mai rămână o noapte pe pământ. Dacă marea se va 
linişti, vor termina cu îmbarcarea a doua zi. 

Nu le propuse deci soldaţilor şi femeilor să-şi lase sălaşul 
şi să abandoneze insula, căci, într-adevăr, să te refugiezi pe 
plută însemna s-o părăseşti pe prima, definitiv. 

Dealtfel, restul nopţii fu mai calm decât te-ai fi aşteptat. 
Vântul încetase. Marea se linişti încetul cu încetul. Fusese o 
furtună care trecuse iute ca fulgerul. La ora opt seara hula 
se potolise aproape complet şi valurile abia dacă încreţeau 
la mal apele iazului, cu un foşnet uşor. 


Sigur că insula nu putea să scape unei apropiate 
scufundări iminente, dar era mai bine dacă nu era 
sfărâmată pe neaşteptate, ceea ce se putea petrece dintr-o 
clipă într-alta dacă talazurile mării se înălţau ca nişte munţi 
în jurul ei. 

După furtună se ridică o ceaţă uşoară care ameninţa să 
devină deasă în timpul nopţii. Ea venea din nord şi, în 
consecinţă, urmând noua orientare, acoperea cea mai mare 
parte a insulei. 

Înainte de a se culca, Jasper Hobson inspectă odgoanele 
plutei, care erau încolăcite în jurul unor puternice 
trunchiuri de mesteceni. Pentru mai multă precauţiune mai 
fură încolăcite o dată. Dealtfel, cel mai rău lucru care se 
putea întâmpla era ca pluta să fie dusă în derivă pe lac, or 
lacul nu era atât de mare ca ea să se piardă. 

Capitolul XXII. Cele patru zile care urmară. 

Noaptea fu liniştită. Locotenentul Hobson se sculă şi, decis 
să ordone îmbarcarea micii colonii în aceeaşi zi, se îndreptă 
spre lac. 

Ceaţa mai era deasă. Dar deasupra negurii se simțeau 
razele soarelui, înaltul cerului fusese limpezit de furtuna 
din ajun şi ziua promitea să fie caldă. 

Când Jasper Hobson ajunse pe malurile lacului, nu putu 
desluşi încă suprafaţa lui, care mai era ascunsă de mari 
vălătuci de ceaţă. 

În acest moment doamna Paulina Barnett, Madge şi alţi 
câţiva veniră să-l caute pe mal. 

Ceaţa începu atunci să se ridice. Ea se retrăgea spre 
partea opusă lacului şi descoperea încetul cu încetul 
suprafaţa lui. 

Cu toate acestea, pluta nu apăruse încă. 

În sfârşit, o pală de vânt risipi toată ceața... 

Nici urmă de plută! Nu mai exista nici un lac. În faţa 
privirii lor se întindea, nesfârşită, marea. 

Locotenentul Hobson nu-şi putu stăpâni un gest de 
desperare, şi când tovarăşii săi întoarseră capul, când ochii 


lor cercetară toate punctele orizontului, scoaseră un 
strigăt! Insula lor nu mai era decât o insuliţă! 

În timpul nopţii, şase şeptimi din vechiul teritoriu al 
capului Bathurst, uzate, roase de apa mării, se 
scufundaseră fără zgomot, fără zdruncinături, şi pluta, 
găsind o ieşire, derivase în larg, fără ca cei care-şi puseseră 
în ea ultima speranţă s-o poată măcar vedea pe acest ocean 
pustiu! 

Nefericiţii, rămaşi pe marginea unui abis gata să-i înghită, 
fără resurse, fără nici un mijloc de salvare, fură copleşiţi de 
deznădejde. Câţiva dintre soldaţi, ca scoşi din minţi, vrură 
să se arunce în apă. Doamna Paulina Barnett se repezi şi le 
tăie drumul, silindu-i să se întoarcă. Unii dintre ei plângeau. 

Ţinând seama de împrejurarea în care se aflau, 
naufragiaţii mai puteau avea oare vreo speranţă? E lesne 
de închipuit şi situaţia locotenentului în mijlocul acestor 
năpăstuiţi pe jumătate înnebuniţi. Douăzeci şi una de 
persoane duse de o insuliţă de gheaţă, care în curând va 
crăpa sub picioarele lor! Odată cu partea mare a insulei, 
care se scufundase, dispăruseră şi colinele împădurite. Deci 
nu mai era nici un arbore. Ca lemn nu mai rămăseseră 
decât cele câteva scânduri ale locuinţelor, cu totul 
insuficiente pentru construirea unei noi plute care să 
servească la transportul coloniei. Viaţa naufragiaţilor era 
deci strict limitată la durata de rezistenţă a insuliţei, adică 
la cel mult câteva zile, căci ajunseseră în iunie şi 
temperatura medie depăşea 68* Fahrenheit (23 *C). 

În timpul acestei zile, locotenentul Hobson crezu de 
cuviinţă să mai facă o recunoaştere a insuliţei. Poate că ar fi 
mai bine să se refugieze într-un alt punct, unde grosimea 
gheții le-ar asigura o rezistenţă mai lungă. Doamna Paulina 
Barnett şi Madge îl însoţiră în această cercetare. 

— Mai speri? O întrebă doamna Paulina Barnett pe 
credincioasa ei tovarăşă. 

— Da, sper! Răspunse Madge. 


Doamna Paulina Barnett nu răspunse. Ea şi Jasper Hobson 
mergeau repede de-a lungul litoralului. Toată coasta 
rămăsese intactă de la capul Bathurst până la capul 
Eschimos, adică pe o lungime de opt mile. Spărtura se 
făcuse la capul Eschimos, urmând o linie curbă care 
ajungea la capătul lacului şi se îndrepta spre interiorul 
insulei. Din acest punct, noul litoral îl alcătuia însuşi malul 
iazului, pe care-l scăldau acum apele mării. Către partea 
superioară a iazului, o altă spărtură se prelungea până la 
litoralul cuprins între capul Bathurst şi fostul port Barnett. 
Insuliţa reprezenta deci o fâşie alungită, având lăţimea de 
numai o milă, aproximativ. Din 140 de mile pătrate cât 
măsura altădată suprafaţa totală a insulei, nu mai 
rămăseseră decât douăzeci. 

Locotenentul Hobson cercetă cu mare atenţie noua 
conformaţie a insuliţei şi observă că partea ei cea mai 
groasă era şi acum locul unde se aflase fosta factorie. Socoti 
deci că era bine să nu plece de unde se găseau. Această 
porţiune fu aleasă şi de animale, care din instinct 
rămăseseră acolo. Totuşi se constată că multe rumegătoare 
şi rozătoare şi numeroşi câini care rătăceau la întâmplare 
dispăruseră odată cu cea mai mare parte a insulei. Dar mai 
rămăseseră câteva animale, în special dintre rozătoare. 
Ursul, înnebunit, nu putea sta locului şi făcea necontenit 
înconjurul insuliţei ca o fiară închisă în cuşcă. 

Pe la cinci seara, locotenentul Hobson şi cele două 
tovarăşe ale sale se întoarseră acasă. Toţi bărbaţii şi femeile 
se strânseseră laolaltă, tăcuţi, nevoind să vadă şi nici să mai 
ştie nimic. Doamna Joliffe pregăti ceva de mâncare. 
Vânătorul Sabine, mai puţin descurajat ca tovarăşii lui, 
mergea de colo-colo, căutând ceva vânat proaspăt. Cât 
despre astronom, el stătea deoparte şi arunca spre mare o 
privire vagă şi aproape indiferentă! Părea că nimic nu mai 
putea să-l mire. 

Jasper Hobson comunică tovarăşilor săi rezultatul 
recunoaşterii. Le spuse că sălaşul actual oferea o securitate 


mai mare decât orice alt punct de pe litoral şi le recomandă 
chiar să nu se mai îndepărteze, căci semnele unei noi 
rupturi în viitorul apropiat se şi arătau, la jumătatea 
drumului între locul unde se aflau şi capul Eschimos. 
Probabil că suprafaţa insuliţei va fi în curând considerabil 
redusă şi nu se putea face nimic, dar absolut nimic! 

Ziua fu într-adevăr caldă. Sloiurile dezgropate pentru a 
furniza apă potabilă se topeau, fără să mai fie nevoie de foc. 
Pe părţile abrupte ale malului, crusta de gheaţă se desfăcea 
în mici firişoare de apă care se vărsau în mare. Era vădit că, 
în genere, nivelul mijlociu al insuliţei scăzuse. Apele calde îi 
rodeau baza necontenit. 

Nimeni nu mai dormi în timpul nopţii următoare. Cine se 
putea gândi la somn când ştia că în fiecare moment 
prăpastia se putea deschide, cine în afara pruncului care 
surâdea mamei sale şi pe care ea nu mai voia să-l 
părăsească nici o clipă? 

A doua zi, la 4 iunie, soarele reapăru deasupra orizontului 
pe un cer senin, fără nori. Nici o modificare nu se 
produsese în cursul nopţii. Conformaţia insuliţei nu se 
schimbase. 

În această zi, o vulpe albastră, speriată, se refugie în 
locuinţă şi nu mai voi să iasă. Se poate spune că jderii, 
herminele, iepurii polari, ondatrele şi castorii mişunau de-a 
dreptul pe locul fostei factorii. Erau ca o turmă de animale 
domestice. Numai haitele de lupi lipseau din această faună 
polară. Aceste carnivore, răspândite în partea opusă a 
insulei în momentul rupturii, fuseseră probabil înghiţite de 
ape odată cu ea. Mânat parcă de o presimţire, ursul nu se 
mai depărta de capul Bathurst şi animalele cu blană, prea 
înfricoşate, păreau că nici nu-l bagă în seamă. Chiar şi 
naufragiaţii, familiarizați cu giganticul animal, îl lăsau să 
meargă unde voia, fără să se sinchisească de el. 

Primejdia comună, presimţită de toţi, adusese la un nivel 
de egalitate instinctul şi inteligenţa. 


Câteva momente înainte de amiază, naufragiaţii trecură 
printr-o mare emoție, care se termină însă cu o decepţie. 

Vânătorul Sabine, care cerceta de câteva minute marea de 
pe locul cel mai înalt al insuliţei, începu să strige: 

— O corabie! O corabie! 

Toţi, ca electrizaţi, alergară spre vânător. Locotenentul 
Hobson îl întrebă din ochi. Sabine arătă la est un fel de fum 
albicios care se vedea la orizont. Fiecare privea fără să 
îndrăznească să scoată un cuvânt. 

Toţi văzură corabia al cărei contur se preciza din ce în ce 
mai bine. Nimeni nu încercă să spună ceva! 

Era o navă, o balenieră, fără îndoială. Nu te puteai înşela, 
şi după o oră carena sa era vizibilă. 

Din nefericire, corabia venea din est, adică din partea 
opusă direcţiei în care fusese târâtă pluta. Aşadar, 
baleniera numai din întâmplare ajunsese pe aceste 
meleaguri şi, de vreme ce nu putuse vedea pluta, nu 
pornise în căutarea naufragiaţilor şi nici măcar nu bănuia 
prezenţa lor. 

Va zări oare insuliţa atât de puţin ridicată peste nivelul 
mării? Direcţia în care mergea o va apropia de ea? Va putea 
să desluşească semnalele ce i se vor face? În plină zi şi cu 
acest soare strălucitor, era puţin probabil! Noaptea, dacă ar 
fi ars câteva scânduri ale adăpostului lor, s-ar fi putut 
întreţine un foc vizibil la o mare depărtare. Dar corabia nu 
va dispare înainte de sosirea nopţii? În orice caz, făcură 
semnale şi traseră focuri de armă. 

Între timp, nava se apropia! Se putea recunoaşte că este 
un vas lung cu trei catarge, desigur o balenieră din New- 
Arkhangelsk care, după ce trecuse de peninsula Alaska, se 
îndrepta spre strâmtoarea Behring. Era în bătaia aceluiaşi 
vânt ca şi insuliţa; cu murele la tribord, şi cu velele de jos, 
gabierul şi perocheţii lăsaţi, se îndrepta spre nord. Un 
marinar ar fi ştiut, după orientarea corăbiei, că ea nu se va 
apropia de insuliţă. Totuşi poate că o va zări. 


— Dacă o zăreşte, murmură locotenentul Hobson la 
urechea sergentului Long, va fugi ca să n-o întâlnească! 

Jasper Hobson avea dreptate să vorbească astfel. Corăbiile 
nu se tem de nimic mai mult în aceste regiuni decât de 
apropierea iceberg-urilor şi a insulelor de gheaţă! Sunt 
stânci rătăcitoare de care le este frică să nu se sfărâme, mai 
ales în timpul nopţii. De aceea ele se grăbesc să-şi schimbe 
direcţia îndată ce le zăresc. Această navă nu se va comporta 
la fel, îndată ce va repera insuliţa? Probabil că da. 

Nu s-ar putea descrie prin ce stări - când de speranţă, 
când de desperare - trecură naufragiaţii. Până la ora două 
noaptea putură să creadă că soarta se milostivise în fine de 
ei, că li se venea în ajutor, că salvarea era aproape. Nava 
înainta tot timpul spre insuliţă pe o direcţie oblică. Nu mai 
era decât la vreo şase mile de ea. Înmulţiră semnalele, 
traseră focuri de armă şi, arzând câteva scânduri ale 
locuinţei, un fum gros se înălţă spre cer. 

Totul fu zadarnic. Sau cei de pe corabie nu văzuseră nimic, 
sau se grăbiseră să fugă de insuliţă îndată ce o zăriseră. La 
ora două şi jumătate, vasul viră în direcţia vântului, spre 
nord-est. O oră după aceea nu se mai zărea decât ca o fâşie 
de ceaţă albă şi curând dispăru cu totul. 

Unul din soldaţi, Kellet, începu să râdă ca un apucat. Apoi 
se tăvăli pe jos. Crezură că înnebunise de-a binelea. 
Doamna Paulina Barnett o privi drept în faţă pe Madge, ca 
pentru a o întreba dacă mai speră încă. 

Madge întoarse capul... 

În seara aceleiaşi zile nefaste, se auzi o trosnitură. Cea 
mai mare parte a insuliţei se detaşă şi se scufundă în mare. 
Urlete îngrozitoare de animale izbucniră în noapte. Insuliţa 
era redusă la acea limbă de pământ care se întindea de la 
locul casei scufundate până la capul Bathurst! 

Nu mai era decât un sloi. 

Capitolul XXIII. Pe un sloi. 

Un sloi! Un sloi neregulat, în formă de triunghi, măsurând 
100 de picioare la bază şi 150 de picioare pe latura cea mai 


mare! Şi pe această mică porţiune de gheaţă, douăzeci şi 
una de fiinţe umane, vreo sută de animale cu blană, câţiva 
câini şi la capătul sloiului un urs uriaş, cu capul pe labe. 

Da! 'Ioţi nenorociţii naufragiaţi erau acolo! 

9909 

Prăpastia nu înghiţise pe niciunul dintre ei. Ruptura se 
produsese în momentul când se găseau strânşi în casă. 
Soarta îi salvase din nou, vrând fără îndoială să-i facă să 
piară cu toţii împreună! 

Ce noapte, ce noapte fără somn! Nu vorbeau. Nu se mişca 
nimeni. Poate că cea mai mică mişcare, cea mai uşoară 
zguduitură ar fi fost suficientă ca baza de gheaţă să se 
frângă. Nimeni nu se atinse de cele câteva bucăţi de carne 
uscată pe care le împărţise doamna Joliffe. La ce bun? 

Cea mai mare parte din aceşti nefericiţi îşi petrecură 
noaptea afară. Le plăcea mai mult să fie înghiţiţi de ape 
stând în aer liber şi nu într-o cabană îngustă de scânduri! 

A doua zi, la 5 iunie, un soare strălucitor se ivi deasupra 
acestui grup de desperaţi. Abia mai schimbau o vorbă între 
ei. Încercau să se evite unul pe altul. Câţiva dintre ei 
priveau cu ochi tulburi orizontul circular, al cărui centru îl 
forma acest sloi. Marea era pustie. Nici o pânză, nici măcar 
o insulă de gheaţă, nici o insuliţă. Acest sloi era fără 
îndoială ultimul care plutea pe marea Behring. 

Temperatura urca necontenit. Vântul nu mai bătea deloc. 
Un calm teribil domnea în atmosferă. Unduiri lungi legănau 
uşor această ultimă bucată de pământ şi de gheaţă ce mai 
rămăsese din insula Victoria. Se ridica şi se lăsa fără să se 
mai deplaseze, ca o epavă, şi într-adevăr nu mai era decât o 
epavă! 

Dar o epavă, un rest de carcasă, o bucată de catarg, o 
gabie ruptă, o scândură, toate acestea rezistă, plutesc, nu 
se pot topi! În timp ce un sloi din apă solidificată orice rază 
a soarelui îl dizolvă! 

Bucata de gheaţă rămasă - şi aceasta era explicaţia că 
rezistase până acum - forma partea cea mai groasă a fostei 


insule. O calotă de pământ şi de verdeață o acoperea şi era 
de presupus că sloiul avea o grosime destul de mare. 
Gerurile lungi ale mării polare l-au „hrănit” probabil cu 
gheaţă odinioară, timp de secole, pe vremea când capul 
Bathurst alcătuia punctul cel mai înaintat al continentului 
american. 

În acest moment, sloiul se mai afla în medie la cinci sau 
şase picioare deasupra nivelului mării. Se putea deci 
deduce că şi baza sa avea aceeaşi grosime. Dacă deci pe 
aceste ape liniştite nu era pericol să se sfărâme, încetul cu 
încetul el se va transforma în lichid. Se putea observa acest 
lucru la marginile sale care se topeau rapid sub limba 
valurilor lungi, şi aproape neîncetat câteva mici bucăţi de 
pământ, împreună cu vegetaţia de pe ele, se năruiau în 
mare. 

O surpare de acest fel avu loc pe la unu noaptea, în partea 
unde se afla locuinţa, care se înălța chiar pe marginea 
sloiului. Cabana era din fericire goală, dar nu putură salva 
decât câteva din scândurile din care era construită şi două 
sau trei grinzi ale acoperişului. Cea mai mare parte din 
ustensile şi instrumentele de astronomie fură pierdute! 
Întreaga colonie trebui să se refugieze pe partea cea mai 
ridicată a solului, unde nimic n-o apăra de intemperii. 

Acolo se mai găseau câteva unelte, pompele şi rezervorul 
de aer, pe care Jasper Hobson îl întrebuința pentru a 
strânge câteva galoane de apă când începu să plouă cu 
găleata. Nu-şi mai îngăduiau desigur să scoată din solul atât 
de redus gheaţa care le furnizase până atunci apa potabilă. 
Nu se mai puteau atinge de nici o bucăţică din acest sloi. 

Pe la patru soldatul Kellet, cel care dăduse înainte semne 
de nebunie, veni la doamna Paulina Barnett şi-i spuse cu un 
glas calm: 

— Doamnă, vreau să mă înec. 

— Kellet! Exclamă călătoarea. 

— Vă spun că mă voi arunca în apă, reluă soldatul. M-am 
gândit bine. Nu există nici un mijloc să pot scăpa. Prefer să 


se termine totul din propria mea voinţă. 

— Kellet, răspunse doamna Paulina Barnett luând mâna 
soldatului, a cărui privire era ciudat de limpede, Kellet, n-ai 
să faci acest lucru! 

— Ba da, doamnă, şi cum aţi fost totdeauna bună cu noi, n- 
am vrut să mor fără să vă spun adio. Adio, doamnă! 

Şi Kellet se îndreptă spre mare. Doamna Paulina Barnett, 
înspăimântată, se agăţă de el. Jasper Hobson şi sergentul 
alergară la strigătele ei. 1 se alăturară ca să-l împiedice. 
Dar nenorocitul, mânat de această idee fixă, clătina negativ 
din cap. 

Puteai oare să aduci un pic de judecată în minţile unui om 
care o luase razna? Nu. Şi totuşi, exemplul acestui nebun 
aruncându-se în mare ar fi putut fi contagios. Cine ştie dacă 
şi alţi tovarăşi ai lui Kellet, demoralizaţi în ultimul grad, nu 
l-ar fi imitat sinucigându-se? Nefericitul, gata să se omoare, 
trebuia oprit cu orice preţ. 

— Kellet, zise atunci doamna Paulina Barnett vorbindu-i 
blând, aproape surâzând, îmi porţi o prietenie sinceră şi 
adevărată? 

— Da, doamnă, răspunse calm Kellet. 

— Ei bine, Kellet, dacă vrei, vom muri împreună... dar nu 
astăzi. 

— Doamnă! 

— Nu, dragul meu Kellet, nu sunt gata... mâine, numai 
mâine, dacă vrei... 

Soldatul o privi mai stăruitor ca oricând pe curajoasa 
femeie. Părea că ezită un moment, aruncă mării 
strălucitoare o privire plină de o dorinţă sălbatică, apoi, 
trecându-şi mâna peste ochi, zise: 

— Mâine! 

Şi după ce rosti acest singur cuvânt, se duse cu paşi 
liniştiţi să-şi reia locul printre tovarăşii săi. 

— Sărman nenorocit! Murmură doamna Paulina Barnett. I- 
am cerut să aştepte până mâine, şi, până atunci, cine ştie 
dacă nu vom fi cu toţii înghiţiţi de ape! 


Jasper Hobson, care nu voia să despere, se întreba dacă 
nu exista vreun mijloc de a opri dislocarea insuliţei, dacă n- 
ar putea reuşi să o ţină în această stare până în momentul 
când s-ar ivi undeva uscatul. 

Doamna Paulina Barnett şi Madge nu se mai părăseau nici 
o clipă. Kalumah se culcase lângă stăpâna ei şi căuta s-o 
încălzească. Doamna Mac Nap, înfăşurată în câteva blănuri, 
rămăşiţe ale bogatei recolte a fortului Esperance, adormise 
cu copilul la sân. 

Ceilalţi naufragiaţi, întinşi pe ici, pe colo, nu mişcau, ca şi 
cum n-ar fi fost decât leşuri părăsite pe o epavă. Nici un 
zgomot nu tulbura această odihnă groaznică. Se auzea 
numai valul care măcina sloiul şi hârâitul sec al micilor 
surpări punctând dezagregarea sa. 

Câteodată sergentul Long se sculă. Privea în jurul său, 
căutând să străpungă întunericul; apoi, după o clipă, îşi 
relua poziţia orizontală. La capătul sloiului, ursul forma un 
fel de bulgăre de zăpadă, uriaş, care nu mişca. Noaptea mai 
dură o oră, fără să se producă vreun incident care să 
schimbe situaţia! Negura joasă a dimineţii se colora spre 
est cu nuanţe roşietice. Câţiva nori dispărură la zenit şi 
curând razele soarelui alunecară pe suprafaţa apelor. 

Prima grijă a locotenentului fu să cerceteze sloiul cu 
privirea. Perimetrul său se redusese din nou, dar, lucru mai 
grav, înălţimea sa medie peste nivelul mării scăzuse 
simţitor. Valurile mării, oricât de mici erau, îl acopereau în 
parte. Numai vârful movilei scăpa de atingerea lor. 

Sergentul Long băgă de seamă, la rândul lui, schimbările 
petrecute în timpul nopţii. Progresele dizolvării erau atât de 
evidente, încât nu-i mai rămânea nici o speranţă. 

Doamna Paulina Barnett se îndreptă spre locotenentul 
Hobson şi-l întrebă: 

— Se va întâmpla azi? 

— Da, doamnă, răspunse locotenentul, şi vă veţi ţine 
promisiunea pe care aţi făcut-o lui Kellet! 


— Domnule Jasper, zise grav călătoarea, am făcut oare tot 
ce trebuia să facem? 

— Da, doamnă. 

— Ei bine, atunci să se împlinească voia Domnului! 'Iotuşi, 
în această zi aveau de făcut ultima încercare desperată de 
salvare. O briză destul de puternică venea din larg, adică 
bătea spre sud-est, tocmai în direcţia unde se găseau 
pământurile cele mai apropiate ale Aleutinelor. La ce 
distanţă? Nu se putea spune de când, în lipsa 
instrumentelor, poziţia sloiului nu mai putea fi determinată. 
Dar probabil că nu derivase prea mult, afară de cazul că ar 
fi fost antrenat de vreun curent submarin, căci nu oferea 
nici o priză vântului. 

Totuşi, nu puteau fi siguri. Dacă, prin imposibil, sloiul s-ar 
afla mai aproape de pământ decât credeau naufragiaţii? 
Dacă un curent submarin, a cărui direcţie nu puteai s-o 
constaţi, îl apropiase de mult doritele Aleutine? Vântul 
bătea spre aceste insule şi putea deplasa repede sloiul dacă 
ar fi avut priză. Sloiul nu mai avea de plutit decât câteva 
ore, dar în câteva ore putea să apară pământul sau, dacă 
nu, cel puţin unul din vasele de cabotaj sau de pescuit, care 
nu se depărtează prea mult în larg. 

O idee, la început confuză, în capul locotenentului Hobson, 
deveni curând de o claritate stranie. De ce nu s-ar fixa o 
pânză pe acest sloi, ca pe o plută obişnuită? Lucrul era, de 
fapt, posibil. 

Jasper Hobson împărtăşi dulgherului ideea sa. 

— Aveţi dreptate, răspunse Mac Nap. Toate pânzele sus! 
Acest proiect, oricât de mici erau şansele sale de reuşită, îi 
însufleţi pe nefericiţii naufragiaţi. Ar fi putut să fie altfel? 
Nu trebuiau ei să se agaţe de orice le putea sugera o 
speranţă? 

Toţi se puseră pe lucru, chiar şi Kellet, care nu-i amintise 
încă doamnei Paulina Barnett de promisiunea făcută. 

O grindă din acoperişul fostei case a soldaţilor fu înfiptă 
adânc în pământul şi nisipul care formau movilita. Frânghii 


dispuse ca nişte hobane şi un strai o fixară solid. O vergă, 
făcută dintr-o prăjină groasă, primi în chip de pânză 
cearşafurile şi cuverturile care acoperiseră ultimele paturi, 
şi oamenii ridicară această velatură în vârful catargului. 
Pânza sau mai bine-zis pânzele, orientate bine, se umflară 
în bătaia vântului şi, după dâra pe care o lăsa în urma lui, se 
văzu curând că sloiul se deplasa mult mai repede în direcţia 
sud-est. 

Era un succes. Un fel de înviorare cuprinse spiritele 
abătute. Nu mai erau condamnaţi la nemişcare, înaintau şi 
se îmbătau de această viteză, oricât se dovedea de mică. 
Dulgherul era deosebit de mulţumit de acest rezultat. 

Toţi, dealtfel, ca şi cum ar fi fost de cart, cercetau cu 
privirea orizontul, şi dacă li s-ar fi spus că pământul nu le va 
apare în faţa ochilor, n-ar fi crezut! 

Şi cu toate acestea, aşa avea să se întâmple. 

Timp de trei ore sloiul înainta pe apele destul de liniştite 
ale mării. El nu opunea rezistenţă nici vântului, nici hulei, ci 
din contră, şi valurile îl purtau, în loc să constituie pentru el 
un obstacol. Dar orizontul se arăta tot circular, fără ca nici 
un punct să-i întrerupă linia netedă. 

Nefericiţii nu-şi pierduseră încă speranţa. 

Pe la trei după-masă, locotenentul Hobson îl luă la o parte 
pe sergentul Long şi-i spuse: 

— Mergem, dar aceasta se face în dauna solidităţii şi 
rezistenţei insuliţei noastre. 

099 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule locotenent? 

— Vreau să spun că sloiul se macină repede în contact cu 
apa şi din cauza vitezei crescute se roade, se sparge, şi de 
când am pus pânza a scăzut cu o treime. 

— Sunteţi sigur? 

— Absolut sigur, Long. Sloiul se alungeşte şi se subţiază. 
Observă că marea nu mai este decât la zece picioare de 
movilă. 


Locotenentul Hobson spunea adevărul. Cu un sloi târât 
atât de repede de ape nici nu se putea întâmpla altceva. 

— Sergent, întrebă atunci Jasper Hobson, eşti de părere 
să ne continuăm mersul? 

— Cred, răspunse sergentul Long după o clipă de gândire, 
cred că e bine să ne sfătuim cu tovarăşii noştri. Acum 
responsabilitatea hotărârilor trebuie să aparţină tuturor. 

Locotenentul încuviinţă. Amândoi îşi reluară locul pe 
movilă şi Jasper Hobson descrise situaţia. 

— Această viteză, spuse el, uzează repede sloiul pe care ne 
aflăm. Va grăbi poate cu câteva ore catastrofa inevitabilă. 
Decideţi, prieteni. Vreţi să ne urmăm mersul înainte? 

— Înainte! 

Acesta fu cuvântul rostit într-un glas de toţi nefericiţii 
naufragiaţi. 

Navigarea continuă deci şi hotărârea naufragiaţilor avea 
să aibă consecinţe uriaşe. 

La ora şase seara, Madge se ridică şi, arătând un punct de 
la sud-est, spuse: 

— Pământ! 

Toţi săriră ca electrizaţi. Pământul, într-adevăr, se vedea la 
sud-est, la 12 mile de sloi. 

— Pânza! Întindeţi pânza! Exclamă locotenentul Hobson. 

Înţeleseră. Suprafaţa velaturii fu mărită. Instalară pe 
hobane un fel de scufii întocmite din haine, blănuri şi tot ce 
putea da priză vântului. Viteza se mări cu atât mai mult cu 
cât începu să bată o briză mai rece. Dar sloiul se topea în 
toate părţile. Simţeai cum tresaltă. Putea să crape în orice 
moment. 

Nimeni nu voia să se gândească la această posibilitate. 
Speranţa le dădea aripi. Salvarea era acolo, pe continent. Îl 
chemau, îi făceau semne. Erau cuprinşi de delir. Lia ora 
şapte şi jumătate sloiul se apropiase simţitor de coastă. Dar 
se topea văzând cu ochii, se afunda, apa îl scălda, valurile îl 
măturau luând cu ele animalele nebune de spaimă. În 
fiecare clipă exista pericolul ca sloiul să se scufunde! 


Trebuiră să-l uşureze ca pe o corabie care naufragiază. 
Apoi împrăştiară cu grijă puţinul pământ şi nisip care mai 
rămăsese pe suprafaţa îngheţată, în special către margini, 
pentru a le feri de acţiunea directă a razelor solare! 
Întinseră de asemenea pe sloi blănuri care, prin natura lor, 
sunt rău conducătoare de căldură. În fine, aceşti oameni 
energici întrebuinţară toate mijloacele imaginabile pentru a 
întârzia catastrofa supremă. Dar toate măsurile erau 
insuficiente. Se auzeau pârâituri în interiorul sloiului şi 
crăpăturile începeau să-i brăzdeze suprafaţa. Câţiva 
vâsleau cu nişte scânduri. Dar apa mai păstra lumina zilei 
doar într-o parte, şi coasta era la o distanţă de patru mile. 

— Să dăm un semnal, prieteni! Strigă locotenentul 
Hobson, animat de o energie eroică. Poate vom fi văzuţi! 

Din tot ce mai rămăsese ca obiecte combustibile - două, 
trei scânduri şi o grindă - făcură un rug şi-i dădură foc. O 
flacără mare se înălţă în semiobscuritate... 

Dar sloiul se topea din ce în ce mai mult şi în acelaşi timp 
se scufunda. Curând nu mai rămăsese deasupra apei decât 
movila de pământ! Aici se refugiară cu toţii, pradă spaimei, 
şi împreună cu ei se strânse un număr mic de animale pe 
care marea încă nu le înghiţise. Ursul scotea urlete 
îngrozitoare. 

Apa urca mereu. Nimic nu dovedea că naufragiaţii 
fuseseră zăriţi. Desigur, nu va trece nici un sfert de oră şi 
vor fi cu toţii luaţi de ape. Nu exista oare un mijloc să 
prelungească dăinuirea sloiului? Încă trei ore, numai trei 
ore şi ar ajunge poate până la ţărmul care se afla la nici trei 
mile distanţă. Dar ce să facă? Ce era de făcut? 

— Ah, exclamă Jasper Hobson, dacă aş şti un mijloc, unul 
singur ca să împiedic sloiul să se dizolve! Mi-aş da viaţa să-l 
pot găsi. Da! Mi-aş da viaţa! 

În acest moment cineva rosti cu o voce seacă: 

— Există unul! 

Cel care vorbea era Thomas Black, astronomul care de 
atâta timp nu mai deschisese gura, ca să spunem astfel, şi 


care de mult nu mai părea un om viu, printre toate aceste 
fiinţe sortite morţii. Şi primele cuvinte pe care le scoase 
fură acestea: 

— Da! Există un mijloc de a împiedica sloiul să se dizolve! 
Mai există un mijloc să fim salvaţi! 

Jasper Hobson alergă spre Thomas Black. El şi tovarăşii 
săi îl întrebau din ochi pe astronom despre ce era vorba. 
Credeau că nu auziseră bine. 

— Şi care e acest mijloc? Întrebă locotenentul Hobson. 

— La pompe! Grăi laconic Thomas Black. Astronomul 
înnebunise oare? Confunda sloiul cu un vas care se 
scufundă, având zece picioare de apă în cală? 

Pompele de aerisire se aflau lângă ei, împreună cu 
rezervorul de aer care servea acum drept butoi de apă 
potabilă. Dar la ce puteau sluji aceste pompe? Cum ar 
putea ele să întărească muchiile sloiului care se topea 
văzând cu ochii în toate părţile? 

— E nebun! Rosti sergentul Long. 

— La pompe! Repetă astronomul. Umpleţi rezervorul cu 
aer! 

— Să facem ce spune! Exclamă doamna Paulina Barnett. 
Fixară pompele la rezervor şi închiseră repede capacul, 
fixându-l cu buloane. Pompele funcţionară imediat şi aerul 

se strânse în rezervor la o presiune de câteva atmosfere. 
Apoi Thomas Black, luând un furtun din cele prinse de 
rezervor, care, după ce robinetul fu deschis lăsa să iasă 
aerul comprimat, îl plimbă pe marginile sloiului, acolo unde 
căldura îl topea. Operația avu un efect uluitor! Peste tot 
unde sufla aerul dirijat de mâna astronomului, crăpăturile 
se lipeau şi congelarea se refăcea. 

— Ura! Ura! Strigară într-un glas nenorociţii naufragiaţi. 

Manevrarea pompelor era o trudă anevoioasă, dar nu le 
lipseau braţele de muncă. Oamenii lucrau cu schimbul. 
Muchiile sloiului se refăceau, ca şi cum ar fi fost îngheţate 
de un ger năprasnic. 

— Ne salvaţi, domnule Black! Zise Jasper Hobson. 


— Nimic mai normal! Răspunse cu simplitate astronomul. 

Nimic nu era mai normal, într-adevăr, şi iată efectul fizic 
care se producea în acest moment. Sloiul se congela la loc 
din două cauze: întâi, sub presiunea aerului, apa, 
volatilizându-se pe suprafaţa sa, producea un frig puternic; 
în al doilea rând, aerul comprimat, pentru a-şi scădea 
presiunea, împrumuta căldură de la suprafaţa dezgheţată şi 
aceasta îngheţa imediat. Peste tot unde urma să crape 
sloiul, frigul provocat de scăderea presiunii aerului cimenta 
marginile şi, graţie acestui ultim mijloc, sloiul îşi recăpăta 
puţin câte puţin soliditatea pe care o avusese. Această 
situaţie dură câteva ore. Naufragiaţii, plini de o imensă 
speranţă, lucrau cu un zel pe care nimeni şi nimic nu-l 
putea stăvili. 

Se apropiau de pământ. Când nu mai fură decât la un sfert 
de milă de coastă, ursul se aruncă în apă şi, înotând, ajunse 
curând pe țărm unde dispăru. Câteva minute mai târziu, 
sloiul eşua pe o plajă. Puținele animale care se mai găseau 
pe el o luară la goană în întuneric. Naufragiaţii debarcară, 
căzură în genunchi şi mulţumiră Cerului pentru 
miraculoasa lor salvare. 

Capitolul XXIV. Încheiere. 

Tot personalul fortului Esperance puse piciorul pe pământ 
după ce străbăâtuse mai mult de 1 800 de mile de la 
începerea dezgheţului, ajungând la capătul mării Behring, 
pe ultima din Aleutine, insula Blejinic. Pescarii din Aleutine, 
veniţi în ajutorul lor, îi primiră cu ospitalitate. Curând, 
locotenentul Hobson şi oamenii săi reuşiră să intre în 
legătură cu agenţii englezi de pe continent, care erau în 
slujba Companiei Golfului Hudson. 

N-are rost, după istorisirea amănunţită a întâmplărilor, să 
mai punem în lumină curajul tuturor acestor oameni 
vrednici, demni de şeful lor, şi energia de care au dat 
dovadă în cursul multelor şi îndelungatelor încercări prin 
care au trecut. Tăria sufletească nu le-a lipsit nici bărbaţilor 
dar nici femeilor, cărora viteaza doamnă Paulina Barnett le- 


a dat mereu o pildă de temeritate în împrejurări potrivnice 
şi de calm faţă de ce le hărăzise soarta. Toţi au luptat până 
la capăt şi nu au îngăduit desperării să-i doboare, chiar 
când au văzut cum continentul pe care înfiinţaseră fortul 
Esperance se schimbă într-o insulă rătăcitoare, cum 
această insulă se transformă într-o insuliţă şi insuliţa într-un 
sloi de gheaţă, şi nici măcar când sloiul se topise aproape 
de tot, sub dubla acţiune a apelor calde şi a razelor solare. 
Chiar dacă încercarea Companiei de a fonda o factorie în 
ţinuturile arctice trebuia luată de la început, chiar dacă 
noul fort pierise, nimeni nu putea să-i învinuiască pe Jasper 
Hobson şi pe tovarăşii săi, care fuseseră puşi în condiţii cu 
neputinţă de prevăzut. În orice caz, din cele 19 persoane, 
încredințate locotenentului, nu lipsea la întoarcere niciuna 
şi micuța colonie se înmulţise cu încă doi membri: tânăra 
eschimosă Kalumah şi copilul dulgherului Mac Nap, finul 
doamnei Paulina Barnett. Şase zile după salvare, 
naufragiaţii ajungeau la New-Arkhangelsk, capitala 
Americii ruse. Acolo, aceşti prieteni, care se apropiaseră 
atât de mult unul de altul din cauza primejdiei comune, se 
vor despărţi poate pentru totdeauna! Jasper Hobson şi ai 
săi trebuiau să se întoarcă la fortul Reliance, străbătând 
teritoriile Companiei, în timp ce doamna Paulina Barnett, 
Kalumah, care voia să rămână împreună cu călătoarea, 
Madge şi Thomas Black intenționau să plece înapoi în 
Europa prin San Francisco şi Statele Unite. 

Dar înainte de a porni fiecare pe calea lui, locotenentul 
Hobson se adresă cu emoție în glas, în faţa tuturor 
tovarăşilor adunaţi în jurul său, doamnei Paulina Barnett, în 
următorii termeni: 

— Doamnă, fiţi binecuvântată pentru tot binele pe care ni 
l-aţi făcut! Aţi fost credinţa noastră, consolarea noastră, 
inima micii noastre lumi! Vă mulţumesc în numele tuturor! 

Trei rânduri de urale izbucniră în onoarea doamnei 
Paulina Barnett. Apoi fiecare soldat voi să-i strângă mâna 
curajoasei călătoare, iar fiecare femeie o îmbrăţişa cu multă 


căldură. Cât despre locotenentul Hobson, care nutrise 
pentru viteaza femeie o afecţiune atât de sinceră, îi strânse 
mâna pentru ultima oară, cu multă mâhnire în suflet. 

— E oare cu putinţă să nu ne mai revedem? Întrebă el. 

— Nu, Jasper Hobson, răspunse călătoarea, nu, aşa ceva 
nu se poate. Şi dacă nu veniţi dumneavoastră în Europa, mă 
voi întoarce eu aici să vă întâlnesc... Aici sau în noua 
factorie pe care o veţi înfiinţa cândva... 

Atunci Thomas Black, care de când pusese piciorul pe 
pământul ferm îşi regăsise graiul, înainta şi rosti cu cel mai 
convins aer din lume: 

— Da, ne vom revedea... peste 26 de ani. Dragii mei, am 
pierdut eclipsa din 1860, dar nu o voi mai pierde pe cea 
care va avea loc, în aceleaşi condiţii şi pe aceleaşi 
meleaguri, în 1886. Deci, peste 26 de ani vă dau din nou 
întâlnire la limitele mării polare, atât dumneavoastră, 
scumpă doamnă, cât şi bravului nostru locotenent. 


SFÂRŞIT