Jules Verne — Tinutul blanurilor vol.1

Tinutul blanurilor - vol. 1 


Jules Verne 


Ţinutul blănurilor 
VOLUMUL 1 


PARTEA ÎNTÂI 


Capitolul |. O serată la fortul Reliance 


În seara aceea — 17 martie 1859 — căpitanul Craventy 
dădea o serbare la fortul Reliance. 

Cuvântul “serbare” nu trebuie să dea impresia că era vorba 
de o petrecere grandioasă, de un bal la Curte, de un “raout”, 
cum spun englezii unei reuniuni mondene, zgomotoase, sau de 
o festivitate cu mare orchestră. Recepţia căpitanului Craventy 
era mult mai modestă, deşi căpitanul făcuse totul pentru a-i da 
cât mai multă strălucire. 

Într-adevăr, sub supravegherea caporalului Joliffe, marea 
sală de la parter fusese transformată. Se mai vedeau încă 
pereţii de lemn, întocmiţi din trunchiuri de copac aproape 
necioplite, aşezate orizontal, dar patru steaguri englezeşti, puse 
în cele patru colţuri ale încăperii, şi nişte panoplii, împrumutate 
de la arsenalul fortului, le ascundeau goliciunea. Dacă grinzile 
lungi ale tavanului, zgrunţuroase şi negre de fum, se sprijineau 
pe contraforturi lucrate grosolan, în schimb două lămpi cu 
abajururi de tablă atârnau ca nişte adevărate lustre de lanţurile 
lor şi răspândeau suficientă lumină în atmosfera înceţoşată a 
sălii. Ferestrele erau înguste; câteva din ele se asemuiau chiar 
cu ferestruicile unei cetăţi; geamurile, acoperite de chiciură 
groasă, opreau privirile curioase să vadă ce se petrece 
înăuntru, iar două sau trei fâşii de pânză roşie, în chip de 
draperii, potrivite cu gust pe lângă rame, stârneau admiraţia 
invitaţilor. Cât despre podeaua, alcătuită din dulapi grei bine 
îmbinaţi, caporalul Joliffe o măturase cu grijă pentru această 
serată. Nici un fotoliu, nici o canapea, nici un scaun sau alt fel 
de mobilă modernă nu împiedicau oaspeţii să se mişte în voie. 


Bănci de lemn pe jumătate îngropate în perete, cuburi masive 
cioplite din topor şi două mese cu picioare groase formau tot 
mobilierul sălii, dar peretele despărțitor, a cărui uşă îngustă, cu 
un singur canat, dădea în camera învecinată, era împodobit 
pitoresc şi cu fast. Agăţate de grinzi, una mai frumoasă ca alta, 
erau rânduite blănuri scumpe care n-ar fi putut fi văzute nici în 
cele mai luxoase vitrine din Regent-Street sau de pe Newski 
Prospect. Sar fi zis că toată fauna ținuturilor arctice a trimis 
câte un exemplar din cele mai admirabile blănuri ale sale, 
pentru a fi reprezentat în acest decor. Privirile nu ştiau la care 
din ele să se oprească mai întâi: la cele de lup, de urs cenuşiu, 
de urs polar, de lutră, volverenă, vizon, castor, ondatra, de 
hermină sau de vulpe argintie. Deasupra acestei expoziţii se 
desfăşura o deviză ale cărei litere fuseseră decupate artistic, 
din carton colorat — deviza cunoscutei Companii a Golfului 
Hudson: 

PROPELLE CUTEM(1) 

— Intr-adevăr, caporale Joliffe, zise căpitanul Craventy, te-ai 
întrecut pe tine însuţi! 

— Cred şi eu, domnule căpitan, cred şi eu, răspunse 
caporalul. Dar să fim drepţi. O parte din laudele dumneavoastră 
le merită doamna Joliffe, care m-a ajutat în toate. 

— Este o femeie pricepută, caporale. 

— Neiîntrecută, domnule căpitan. 

In mijlocul sălii se găsea o sobă uriaşă, jumătate de 
cărămidă, jumătate de teracotă, al cărei burlan gros de tablă, 
ieşind prin acoperiş, împrăştia în văzduh şuvoaie de fum negru. 
Soba trăgea, duduia şi se încălzise la roşu, datorită lopeţilor de 
cărbune pe care le arunca fără încetare un soldat anume 
însărcinat cu această îndeletnicire. Câteodată o pală de vânt 
senvârtejea în jurul hornului. Un fum acru, împins înapoi, 
răbufnea atunci prin gura sobei şi se răspândeau în sală; limbi 
de foc lingeau uşiţa de fontă şi un nor opac învăluia lumina 
lămpilor şi îmbâcsea grinzile plafonului. Dar acest mic neajuns 
nu-i prea supăra pe invitaţii fortului Reliance. Soba încălzea şi 
căldura pe care o dădea nu era prea scump plătită, căci afară 
bântuia un ger straşnic, sporit de vântul tăios de la nord. 

Intr-adevăr, se auzea cum şuiera viscolul în jurul casei. Fulgii 
transformați în ace de gheaţă se izbeau ţăcănind de chiciura 
geamurilor. Şuierături ascuţite pătrunzând prin uşorii uşilor şi 


tocurile ferestrelor ajungeau la o intensitate supărătoare. Urma 
apoi o tăcere adâncă. Părea că natura se odihnea puţin, apoi 
vijelia se dezlănţuia din nou cu o putere înspăimântătoare. Se 
simţea cum casa se clatină pe piloţi, scândurile trosneau şi 
grinzile gemeau. Un străin, mai puţin obişnuit ca oaspeţii 
fortului cu asemenea condiţii atmosferice, s-ar fi întrebat dacă 
furtuna nu va dărâma această îmbinare de scânduri şi bârne. 
Dar musafirilor căpitanului Craventy le păsa prea puţin de 
viscol, şi nici dacă ar fi fost afară nu s-ar fi speriat mai mult 
decât petrelii albi, care se zbenguiau în plină vijelie. 

Totuşi, în ce-i priveşte, trebuiesc făcute unele observaţii. La 
reuniune luau parte vreo sută de persoane de ambe sexe. Două 
numai — două femei — nu făceau parte din personalul obişnuit 
al fortului Reliance. Acest personal se compunea din căpitanul 
Craventy, locotenentul Hobson, sergentul Long,  caporalul 
Joliffe şi din vreo şaizeci de soldaţi sau funcţionari ai 
Companiei. Câţiva erau însuraţi — printre alţii, caporalul Joliffe, 
soţ fericit al unei canadiene vioaie şi agere, un anume Mac Nap, 
scoţian, căsătorit tot cu o scoțiană, şi John Rae, care de 
curând luase de nevastă pe o localnică indiană. Fără deosebire 
de rang, ofiţeri, funcţionari sau soldaţi erau în această seară 
oaspeţii căpitanului Craventy. 

Nu toţi lucrau pentru Companie. Forturile din vecinătate — şi 
în aceste ţinuturi distanţa dintre vecini este de cam o sută de 
mile — acceptaseră şi ele invitaţia căpitanului Craventy. Un 
mare număr de funcţionari sau agenţi veniseră de la fortul 
Providence sau fortul Resolution, aparţinând circumscripţiei 
lacului Esclave, şi chiar de la fortul Chipewan şi fortul Liard, 
situate mult mai la sud. Era unul din rarele divertismente, o 
distracţie neaşteptată fără doar şi poate, dorită cu înfrigurare 
de aceşti singuratici, de aceşti exilați, pe jumătate pierduţi în 
pustietatea ținuturilor polare. 

In sfârşit, fuseseră poftiţi şi câţiva şefi indieni, care nu 
refuzaseră invitaţia. Aceşti indigeni, în permanent contact cu 
factoriile, furnizau în mare parte, contra diverse mărfuri, 
blănurile cu care făcea negoţ Compania. Erau în general indieni 
Chippewa, oameni voinici, bine legaţi, îmbrăcaţi în haine de 
piele şi cu mantale de blană, şi care făceau o impresie 
deosebită. Faţa lor brună-arămie semăna cu măştile pe care le 
poartă europenii când întruchipează personaje feerice, pentru a 


da “culoare locală” sărbătorilor. Pe creştet aveau mănunchiuri 
de pene de vultur, desfăşurate ca evantaiul unei señora şi care 
tremurau la fiecare mişcare a capului lor acoperit cu păr negru. 
Aceşti şefi, în număr de doisprezece, nu-şi aduseseră 
nevestele, biete “squaws”, care nu erau altceva decât nişte 
sclave. 

lată dar cine erau oaspeţii din această seară, primiţi de 
căpitan cu toate onorurile la fortul Reliance. Nu se dansa, căci 
n-aveau orchestră, dar bufetul îi înlocuia cu prisosinţă pe 
muzicanţii de la balurile europene. Pe masă trona o budincă 
enormă pe care doamna joliffe o făcuse cu mâna ei; era un 
uriaş con retezat, din făină şi grăsime de ren şi de bou moscat; 
nu avea poate ouă, lapte şi lămâie după reţeta din cărţile de 
bucate, dar înlocuia aceste lipsuri prin proporţiile sale gigantice. 
Doamna Joliffe tăia mereu felii din ea şi tot mai rămânea o 
cantitate respectabilă. Pe masă se mai găseau grămezi de 
sandvişuri, în care pesmeţii marinăreşti înlocuiau feliile fine de 
pâine englezească; între două bucăţi de pesmet, care, cu toate 
că era foarte tare, nu rezista la dinţii indienilor Chippewa, 
doamna Joliffe aranjase în mod ingenios felii mici de “corn- 
beef”, un fel de carne de vită sărată, în locul şuncii de York în 
aspic, servită pe vechiul continent. Cât despre băuturi, whisky- 
ul şi ginul circulau în păhărele de cositor, fără să mai vorbim 
de un punci enorm, menit să încheie serbarea şi despre care 
indienii vor avea ce vorbi multă vreme în wigwamurile lor. 

Câte laude nu primiră soţii Joliffe în timpul acestei seri! Dar 
şi câtă muncă şi câtă amabilitate  desfăşuraseră! Câtă 
alergătură! Cu ce plăcere se îngrijeau de servirea băuturilor! Ei 
nu aşteptau, ci prevedeau dorinţele fiecăruia. Aveai măcar timp 
să ceri sau să vrei ceva? După sandvişuri urmau porţiile 
inepuizabilei budinci! După budincă, paharele de gin sau 
whisky. 

— Mulţumesc, nu, doamnă Joliffe. 

— Eşti prea amabil, domnule caporal, îţi voi cere 
permisiunea să mai răsuflu. 

— Doamnă Joliffe, vă dau cuvântul meu că nu mai pot! 

— Caporale Joliffe, mă copleşiţi! 

— Nu, de data aceasta nu, doamnă, e imposibil! Acestea 
erau răspunsurile pe care le primea aproape invariabil fericita 
pereche. Dar caporalul şi nevasta sa insistau atât de mult, 


încât şi cei mai potrivnici sfârşeau prin a ceda. Şi se mânca pe 
rupte, se bea pe nerăsuflate! Se vorbea cu glas tot mai tare! 
Soldaţii şi slujbaşii se însufleţeau. Aici se vorbea de vânătoare, 
dincolo de negoţ. Câte planuri nu se făceau pentru sezonul 
viitor! Toată fauna regiunilor arctice nar fi fost de ajuns ca să-i 
mulţumească pe aceşti vânători întreprinzători. De pe acum, 
urşii, vulpile şi boii moscaţi cădeau răpuşi de gloanţele lor! 
Castorii,  herminele, jderii, vizonii se prindeau cu miile în 
capcanele pe care le puneau. Blănurile scumpe se vor 
îngrămădi în magaziile Companiei, care în acest an va realiza 
beneficii peste orice aşteptări! Şi în timp ce băuturile servite 
din belşug aprindeau închipuirea europenilor, indienii gravi şi 
tăcuţi, prea mândri pentru a admira, prea prudenţi pentru a 
promite, îi lăsau pe ceilalţi să pălăvrăgească, sorbind între timp 
cantităţi mari din licoarea de foc a căpitanului Craventy. 

Căpitanul, fericit de această larmă veselă, bucuros de 
plăcerea făcută sărmanilor oameni, aruncaţi — cum s-ar spune 
— departe de ţinuturile locuite ale lumii, se plimba încântat în 
mijlocul invitaţilor săi, răspunzând invariabil la toate întrebările 
care se refereau la serbare: 


— Întrebaţi-l pe Joliffe, întrebaţi-l pe Joliffe! 


Şi ei se adresau lui Joliffe, care avea totdeauna câte un răspuns 
amabil pentru fiecare. 

Printre cei ce se-ngrijeau de paza şi de serviciul fortului 
Reliance trebuie pomeniţi câţiva, deoarece ei vor deveni 
obiectul unor întâmplări îngrozitoare pe care nici o minte 
omenească nu putea să le prevadă. Vom menţiona între alţii pe 
locotenentul Jasper Hobson, sergentul Long, soţii Joliffe şi pe 
cele două străine cărora căpitanul le făcea onorurile seratei. 

Locotenentul Jasper Hobson era un om de vreo patruzeci de 
ani. Scund şi subţirel, dacă nu era prea robust, în schimb 
energia sa morală îl făcea să învingă toate piedicile şi să 
întâmpine senin orice greutate. Era un “copil al Companiei”. 
Tatăl său, maiorul Hobson, un irlandez din Dublin, mort în urmă 
cu câţiva ani, locuise multă vreme împreună cu doamna 
Hobson în fortul Assimboine. Acolo se născuse Jasper Hobson. 
Acolo, la poalele Munţilor Stâncoşi, îşi petrecuse copilăria şi 
tinereţea, în mijlocul naturii. Crescut cu severitate de maiorul 
Hobson, prin curajul şi sângele său rece, ajunsese un adevărat 
“bărbat” la vârsta când alţii mai sunt încă nişte copilanari. 
Jasper Hobson nu era vânător, ci soldat, un ofiţer inteligent şi 
îndrăzneţ. 

Ca urmare a meritelor sale binecunoscute, fu însărcinat să 
comande o expediţie în Nord. Această expediţie avea drept scop 
să exploreze părţile septentrionale ale lacului Grand-Ours şi să 
înfiinţeze un fort la capătul cel mai îndepărtat al continentului 
american. Plecarea locotenentului Jasper Hobson trebuia să 
aibă loc în primele zile ale lunii aprilie. 

Dacă locotenentul reprezenta tipul desăvârşit al ofițerului, 
sergentul Long, om de cincizeci de ani, a cărui barbă aspră 
părea făcută din fibre de cocos, era tipul soldatului brav, 
ascultător prin temperament, necunoscând decât consemnul, 
nediscutând niciodată un ordin, oricât ar fi fost el de neobişnuit, 
îndeplinind fără crâcnire dispoziţiile primite — o veritabilă 
maşină în uniformă, dar o maşină perfectă care nu se uza şi 
mergea fără oprire şi fără a obosi vreodată. Poate că sergentul 
Long era puţin cam aspru cu oamenii săi, cum dealtfel era şi cu 
sine însuşi. Nu tolera nici cea mai mică încălcare a disciplinei, 
pedepsindu-şi ostaşii fără milă la orice abatere, el neputând fi 
niciodată prins cu o greşeală. Trebuie totuşi spus că dacă le 
comanda ce să execute, o făcea fiindcă-l obliga gradul, căci nu 


simţea nici o plăcere să dea ordine. Într-un cuvânt, era un om 
născut pentru a primi dispoziţii, şi anihilarea aceasta a voinţei 
se potrivea cu firea lui pasivă. 

Cu astfel de oameni se fac însă armatele temute. Ei nu 
reprezintă decât braţele în serviciul unui singur creier. Nu este 
aceasta adevărata organizare a forţei? Două tipuri au fost 
imaginate de mitologie. Briareu cu o sută de braţe şi Hidra cu o 
sută de capete. Dacă pui la întrecere aceşti doi monştri, care 
din ei va câştiga? Briareu. 

Pe caporalul Joliffe îl ştim. Era poate “musca”(2) din fabulă, 
dar îţi plăcea s-o auzi bâzâind. Ar fi fost mai bun ca majordom 
decât ca soldat; îşi dădea seama şi el. De aceea îşi spunea 
“caporal însărcinat cu amănuntele”, dar s-ar fi pierdut de o sută 
de ori în aceste amănunte, dacă micuța doamnă Joliffe nu l-ar fi 
călăuzit cu o mână sigură. Ca urmare, caporalul Joliffe asculta 
de soţia sa, deşi nu voia s-o recunoască, zicându-şi, fără 
îndoială, ca Sancho, filozoful: “Nu-i mare lucru un sfat de 
femeie, dar trebuie să fii nebun să nu-ţi apleci urechea la el”. 

Elementul străin printre persoanele de la serată era, cum s-a 
mai spus, reprezentat de două femei în vârstă de aproximativ 
patruzeci de ani. Una din ele merita într-adevăr să fie 
considerată pe primul loc al călătoarelor celebre. Rivală a lui 
Pfeiffer, Tinne, de Hell, numele ei, Paulina Barnett, fusese citat 
cu respect de mai multe ori la şedinţele Societăţii regale de 
Geografie. Paulina Barnett, urcând cursul râului Brahmaputra 
până la munţii Tibetului şi traversând apoi un colţ necunoscut 
al Noii-Olande, de la golful Cygnes la golful Carpenterie, 
dovedise calităţi de mare exploratoare. Rămasă de 15 ani 
văduvă, pasiunea călătoriilor o atrăgea tot timpul spre ţări 
necunoscute. Avea o statură înaltă, şi chipul ei, încadrat de un 
păr lins uşor încărunţit, pe care-l pieptăna cu cărare la mijloc, 
trăda o reală energie. Ochii, uşor miopi, se ascundeau în 
spatele ochelarilor cu ramă de argint, sprijiniți pe nasul lung cu 
nări fremătătoare ce păreau că “aspiră spaţiul”. Din mersul 
poate puţin bărbătesc, ca din toată fiinţa sa, se desprindea mai 
puţin graţia decât forţa morală. Era o englezoaică din comitatul 
York, având oarecare avere pe care în cea mai mare parte şi-o 
cheltuia pe expediţii aventuroase. Şi dacă se găsea acum la 
fortul Reliance, însemna că o nouă explorare a atras-o la acest 
post înaintat. După ce fusese în regiunile echinoxiale, voia fără 


îndoială să pătrundă acum în ţinuturile polare. Prezenţa ei la 
fort era un eveniment. Directorul Companiei o recomandase 
printr-o scrisoare adresată special căpitanului Craventy, 
rugându-l să-i uşureze celebrei călătoare realizarea proiectului 
de a ajunge până la țărmurile mării polare. O mare încercare 
pentru exploratori! Trebuia reluat drumul parcurs de Hearne, 
Mackenzie, Rae şi Franklin. Câte oboseli, câte greutăţi, câte 
pericole în lupta cu groaznicele stihii ale acestei clime! Cum 
îndrăznea o femeie să se aventureze acolo unde atâţia 
exploratori eşuaseră sau pieriseră? Dar străina care se găsea 
acum la fortul Reliance nu era o femeie oarecare; era Paulina 
Barnett, laureată a Societăţii regale de Geografie. 

Mai trebuie adăugat că vestita călătoare avea în serviciul ei 
pe Madge, nu numai slujnică, ci şi prietenă devotată, curajoasă, 
netrăind decât pentru stăpâna ei, o scoțiană din vremurile de 
altădată, pe care şi un Caleb ar fi putut-o lua de nevastă fără 
să-şi strice reputaţia. Madge era cu câţiva ani mai în vârstă ca 
Paulina, şi anume, avea cu cinci ani mai mult. Era înaltă şi bine 
făcută. Amândouă se tutuiau. Paulina o considera pe Madge ca 
pe o soră mai mare; Madge o trata pe Paulina ca pe fiica ei. Pe 
scurt, cele două femei formau o singură fiinţă. 

Şi pentru a da totul în vileag, în onoarea doamnei Paulina îi 
poftise căpitanul Craventy în această seară pe funcţionarii săi şi 
pe indienii tribului Chippewa. Intr-adevăr, călătoarea trebuia să 
meargă cu  detaşamentul locotenentului Jasper Hobson în 
explorarea sa spre nord. În cinstea doamnei Paulina Barnett 
marea sală a factoriei răsuna de urale vesele. 

In această memorabilă seară soba a consumat un chintal de 
cărbune din cauză că afară se lăsase un frig de 24* Fahrenheit 
(-32* Celsius), fortul Reliance fiind situat la 61*47' latitudine 
septentrională, la mai puţin de 4* de Cercul Polar. 


Capitolul II. Hudson Bay fur Company 


— Domnule căpitan... 

— Da, doamnă Barnett. 

— Ce părere aveţi despre locotenentul Jasper Hobson? 

— Cred că este un ofiţer care va ajunge departe. 

— Ce înţelegeţi prin cuvintele “va ajunge departe”? Vreţi să 
spuneţi că va trece de paralela 80? 

Căpitanul Craventy nu putu să-şi stăpânească un surâs la 
această întrebare a doamnei Paulina Barnett. Amândoi discutau 
la gura sobei, în timp ce invitaţii se foiau între masa cu 
mâncăruri şi masa cu băuturi. 

— Doamnă, răspunse căpitanul, Jasper Hobson va face tot 
ceea ce îi este omeneşte posibil ca să-şi îndeplinească datoria. 
Compania l-a însărcinat să exploreze partea de nord a 
terenurilor sale şi să înfiinţeze o factorie cât mai aproape de 
capătul continentului american, iar el o va înfiinţa. 

— Este o mare răspundere pe care şi-a asumat-o 
locotenentul Jasper Hobson! zise călătoarea. 

— Da, doamnă, dar Jasper Hobson n-a dat niciodată înapoi în 
faţa unei misiuni ce i s-a încredinţat, oricât de grea ar fi fost. 

— Vă cred, căpitane, răspunse doamna Paulina Barnett, şi-l 
vom vedea pe locotenent la lucru. Dar ce interes îndeamnă 
Compania să construiască un fort la marginea mării arctice? 

— Un dublu interes, doamnă, răspunse căpitanul. În scurt 
timp, probabil, Rusia va ceda posesiunile sale guvernului 
Statelor Unite(3). În urma acestui fapt, traficul Companiei prin 
Oceanul Pacific va deveni foarte dificil, în afară de cazul când 
va putea fi folosită Trecerea de nord-vest descoperită de Mac 
Clure. Acest lucru e menit să-l confirme noile explorări, căci 
amiralitatea va trimite o navă cu misiunea să urce dea lungul 
coastei americane de la strâmtoarea Behring până la golful 
Couronnement, limita orientală lângă care trebuie înfiinţat noul 
fort. Dacă încercarea reuşeşte, acest punct va deveni o factorie 
importantă, unde se va concentra tot comerţul de piei al 
Nordului. Şi pe când transportul blănurilor prin teritoriile 
indiene cere un timp considerabil şi cheltuieli enorme, 
vapoarele vor putea străbate drumul de la noul fort la Oceanul 
Pacific în numai câteva zile. 

— Ar fi într-adevăr un rezultat extrem de important, 
răspunse doamna Paulina Barnett, dacă pasajul de nord-vest ar 


putea fi utilizat. Dar vorbeaţi parcă de un dublu interes. 

— Celălalt interes, doamnă, zise căpitanul, iată-l, şi este într- 
un anumit fel o chestiune vitală pentru Companie, a cărei 
origine îmi voi permite să v-o reamintesc în câteva cuvinte. Veţi 
înţelege atunci de ce această societate, atât de înfloritoare 
altădată, este acum ameninţată chiar în sursa de unde îşi 
procură produsele. 

Şi, în câteva cuvinte, căpitanul Craventy făcu istoricul 
celebrei Companii. 

Din timpurile cele mai vechi, omul lua de la animale pieile 
sau blănurile pentru a se îmbrăca. Comerţul de piei îşi are deci 
obârşia în antichitate. Luxul veşmintelor crescu în aşa chip, 
încât se făcură legi restrictive pentru a se stăvili moda care 
avea ca articol principal blănurile. La mijlocul secolului al XII 
lea, veverița albă şi jderul fură chiar prohibite ca îmbrăcăminte. 

In 1553 ruşii înfiinţaseră mai multe centre comerciale în 
stepele septentrionale şi câteva companii engleze nu 
întârziaseră să-i imite. Pe vremea aceea, comerțul cu zibeline, 
hermine, castori etc. se făcea prin intermediul samoezilor. Dar 
pe vremea reginei Elisabeta folosința blănurilor scumpe fu 
restrânsă mult prin decizie regală, şi timp de câțiva ani această 
ramură comercială rămase paralizată. 

La 2 mai 1670 un privilegiu fu acordat Companiei de piei a 
Golfului Hudson. Această Companie avea un număr de acționari 
din înalta societate, pe ducele de York, ducele de Albemarle, 
contele de Shaftsbury etc. Capitalul ei nu era pe atunci decât 
de 8.420 de livre. Avea ca rivale societățile particulare ai căror 
agenţi francezi, stabiliţi în Canada, întreprindeau excursii 
aventuroase, dar foarte rodnice. Aceşti vânători îndrăzneţi, 
cunoscuţi sub numele de “voiajori canadieni”, făcură o 
asemenea concurenţă Companiei abia înfiinţate, încât existenţa 
ei fu serios ameninţată. 

Dar cucerirea Canadei schimbă această situaţie precară. 
Trei ani după luarea Quebec-ului, în 1766, comerţul de piei 
cunoscu un nou avânt. Neguţătorii englezi erau familiarizați cu 
greutăţile acestui soi de trafic, cunoşteau moravurile locale, 
obiceiurile indienilor, modul în care aceştia făceau schimburile 
de mărfuri, şi totuşi beneficiile Companiei erau încă nule. Mai 
mult, prin 1784, o serie de comercianţi din Montreal se asociară 
pentru exploatarea blănurilor şi înfiinţară solida Companie de 


Nord-Vest, care centraliza în curând toate operaţiunile de acest 
gen. În 1798 mărfurile expediate de noua societate ajung la 
cifra enormă de 120.000 de lire sterline, încât Compania 
Golfului Hudson era iarăşi ameninţată în existenţa ei. 

Trebuie amintit aici că acea Companie de Nord-Vest nu se 
dădea în lături de la nici un act imoral, când interesul ei era în 
joc. Exploatând pe propriii lor funcţionari, speculând mizeria 
indienilor, maltratându-i şi jefuindu-i după ce-i îmbătau, sfidând 
legea Parlamentului care interzicea vânzarea băuturilor 
alcoolice pe teritoriile băştinaşilor, agenţii Companiei de Nord- 
Vest realizau beneficii enorme, în pofida concurentei 
societăţilor americane şi ruse care se înfiinţaseră între timp, 
între altele Compania Americană de Blănuri creată în 1809, cu 
un capital de un milion de dolari, care exploata în vestul 
Munţilor Stâncoşi. 

Dar din toate aceste societăţi, Compania Golfului Hudson 
era cea mai slabă până când, în 1821, după o serie de tratative 
dezbătute îndelungat, ea reuşi să absoarbă pe vechea sa rivală 
— Compania de Nord-Vest — şi luă numele de Hudson's Bay fur 
Company. 

Astăzi această importantă asociaţie nu are alt rival în afară 
de Compania Americană de Blănuri din SaintLouis. Ea posedă 
numeroase sucursale răspândite pe un ţinut de 3.700.000 de 
mile pătrate. Principalele sale factorii sunt situate în golful 
James la gurile râului Severa, în partea de sud, şi spre 
frontierele de nord ale Canadei, lângă lacurile Athapeskow, 
Winnipeg, Superior, Methye, Buffalo, pe râurile Columbia, 
Mackenzie, Saskatchewan, Assinipoil etc. Fortul York care 
domină cursul râului Nelson, afluent al golfului Hudson, 
formează cartierul general al Companiei, unde se află 
principalul său depozit de blănuri. În plus, în 1842, ea a închiriat 
contra unei retribuţii anuale de două sute de mii de franci 
centrele ruseşti din America de Nord. Mai exploatează şi pe 
cont propriu imensele terenuri dintre Mississippi şi Oceanul 
Pacific. Compania a trimis în toate direcţiile exploratori 
întreprinzători: pe Hearn către marea polară pentru 
descoperirea Coppermine-ului în 1770, pe Franklin, între 1819 
şi 1822, pentru explorarea celor 5 550 mile ale litoralului 
american; pe Mackenzie care, după ce descoperi fluviul ce-i 
poartă azi numele, ajunse la țărmurile Pacificului, la 52*24' 


latitudine nordică. Între 1833 şi 1834 ea expedia în Europa 
următoarele cantităţi de piei şi blănuri, cantităţi care vor putea 
da o idee exactă asupra traficului ei comercial: 


Castori 1.074 
Pergamente şi pui de castor 92.288 
Ondatra 694.092 
Viezuri 1.069 
7.451 
491 
5.296 
Vulpi 9.937 
Râşi 14.255 
64.490 
25.100 
22.303 
713 
7.918 
8.484 
1.571 


O asemenea producţie trebuia să fi adus Companiei Golfului 
Hudson beneficii considerabile, dar, din păcate, cifrele de mai 
sus nu s-au menţinut şi de circa 20 de ani descreşteau 
neîncetat. 

Căpitanul Craventy i-a explicat doamnei Paulina Barnett 
care a fost cauza acestui regres. 

— Până în 1837, doamnă, zise el, se poate afirma că situaţia 
Companiei era înfloritoare. In acel an exportul pieilor urcase la 
cifra de 2.358.000. Dar de atunci s-a tot micşorat şi acum a 
ajuns la aproape jumătate. 

— Şi cărei cauze atribuiţi această mare scădere în exportul 
blănurilor? întrebă doamna Paulina Barnett. 

— Împuţinării animalelor pe care incursiunile excesive şi, 
adaug, nepăsarea vânătorilor au provocato pe terenurile de 
vânătoare. S-a hăituit şi s-a omorât fără încetare. Aceste 
masacre s-au făcut şi fără discernământ. N-au fost cruţate nici 
femelele gestante, nici puii. Aceasta a dus la descreşterea 
inevitabilă a numărului animalelor cu blană. Vidra a dispărut 
aproape complet şi nu mai poate fi găsită decât prin insulele 


Pacificului de Nord. Castorii s-au refugiat în mici grupuri pe 
malurile râurilor celor mai îndepărtate. La fel şi atâtea alte 
animale preţioase, care au trebuit să fugă pentru a scăpa de 
invazia vânătorilor. Capcanele, pline altădată, sunt acum goale. 
Preţurile urcă, şi asta tocmai într-o perioadă când blănurile 
sunt foarte căutate. Vânătorii sunt plictisiţi de starea lucrurilor 
şi nu mai rămân din ei decât îndrăzneţii şi neobosiţii care 
înaintează până la capătul continentului american. 

— Înţeleg acum, răspunse doamna Paulina Barnett, interesul 
pe care Compania îl acordă înfiinţării unei factorii pe țărmurile 
Oceanului arctic, dacă animalele s-au refugiat dincolo de Cercul 
Polar. 

— Da, doamnă, răspunse căpitanul. Dealtfel, era o 
necesitate pentru Companie să se decidă să mute mai la nord 
centrul operaţiunilor sale, căci încă de acum doi ani o decizie a 
Parlamentului britanic a redus cu mult domeniile pe care putea 
să acţioneze. 

— Şi ce a determinat această reducere? întrebă călătoarea. 

— O rațiune economică de mare importanţă, doamnă, de 
care s-au lovit oamenii de stat ai Marii Britanii. Într-adevăr, 
misiunea Companiei nu era să civilizeze ţinuturile. Avea, 
dimpotrivă, interesul să menţină în stare de sălbăticie imensul ei 
domeniu. Orice încercare de defrişare, care ar fi îndepărtat 
animalele cu blană, era necruţător oprită. Deci însuşi monopolul 
ei era inamicul oricărei activităţi agricole. Mai mult, orice 
propunere străină de scopurile sale era respinsă fără milă de 
consiliul de administraţie. Acest regim absolutist şi într-un fel 
amoral a provocat măsurile luate de Parlament şi, în 1857, o 
comisie numită de secretarul de stat al coloniilor a luat decizia 
ca toate terenurile care pot fi defrişate pentru agricultură, cum 
erau teritoriile Râului Roşu sau ţinuturile Saskatchewan, să le 
anexeze Canada, şi Companiei să-i fie lăsate doar acele părţi 
din domeniu care n-aveau nici un viitor din punct de vedere al 
civilizaţiei. În anul următor Compania pierdea versantul de vest 
al Munţilor Stâncoşi care revenea direct Oficiului Colonial şi nu 
mai depindea de jurisdicţia agenţilor din golful Hudson. Şi iată 
de ce, doamnă, înainte de a renunţa la traficul de blănuri, 
Compania va încerca explorarea acestor ţinuturi nordice, atât 
de puţin cunoscute, şi va căuta mijloacele să-şi deschidă calea 
spre ele, folosind pasajul de nordvest spre Oceanul Pacific. 


Doamna Paulina Barnett pricepuse acum proiectele de viitor 
ale celebrei Companii. Ea va asista personal la înfiinţarea noului 
fort la capătul mării polare. Căpitanul Craventy o pusese la 
curent cu situaţia, dar poate — deoarece îi plăcea să stea de 
vorbă — ar fi intrat în noi amănunte, dacă un incident nu ar fi 
întrerupt discuţia. 

Intr-adevăr, caporalul Joliffe anunţă cu glas tare că, ajutat de 
doamna Joliffe, va trece la prepararea  punciului. Acest 
eveniment fu primit aşa cum merita. lzbucniră câteva urale. 
Castronul — mai degrabă un lighean mare — fu umplut cu 
preţioasa băutură.  Conţinea cam zece ocale de rachiu. Pe 
fundul vasului se vedeau bucăţile de zahăr, dozat de mâna 
doamnei Joliffe. La suprafaţă pluteau felii de lămâie veche şi 
uscată. Nu mai era nevoie decât să se dea foc acestui lac de 
alcool şi caporalul, cu feştila aprinsă, aştepta ordinul 
căpitanului său, de parcă ar fi fost vorba să aprindă focosul unei 
mine. 

— Dă-i drumul, Joliffe! zise atunci căpitanul  Craventy. 
Flacăra se apropie de băutură şi punciul luă foc imediat, în 
aplauzele tuturor invitaţilor. 

După zece minute, paharele pline circulau prin mulţime şi 
găseau întotdeauna amatori, ca acţiunile când sunt în creştere. 

— Ura! Ura! Ura pentru doamna Paulina Barnett! Ura pentru 
căpitan! 

In timp ce răsunau aceste vesele urale, de afară se auziră 
nişte strigăte. Toţi invitaţii amuţiră. 

— Sergent Long, zise căpitanul, vezi ce se întâmplă. ŞI, la 
ordinul comandantului său, sergentul lăsă paharul încă plin şi 
părăsi sala. 


Capitolul III. Un savant dezgheţat 


Când ajunse în culoarul strâmt, la capătul căruia se afla 
intrarea fortului, sergentul Long auzi cum strigătele se înteţeau. 
Se bătea cu putere la poarta care dădea în curtea înconjurată 
de un gard înalt de lemn. Sergentul ieşi din fort. Pământul era 
acoperit cu un strat gros de nea. Intrând până la genunchi în 
zăpada albă, orbit de vijelie, pătruns până la oase de frigul 
aprig, Long traversă curtea pieziş şi se îndreptă spre poartă. 

“Cine naiba poate veni pe un astfel de timp?” sentrebă 
sergentul, scoțând metodic — s-ar putea spune «reglementar» 
— barele grele care zăvorau poarta. “Numai eschimoşii 
îndrăznesc să înfrunte o asemenea vreme!” 

— Dar deschide odată, deschide! strigă cineva. 

— Deschid, răspunse sergentul, care într-adevăr era cam 
prea tacticos. 

In sfârşit, batanţii porţii fură deschişi spre interiorul curţii şi 
sergentul se trezi aproape trântit în zăpadă de o sanie trasă de 
şase câini, care mergea ca vântul. N-a lipsit mult ca vrednicul 
Long să fie strivit, dar el se ridică fără să spună un cuvânt, 
închise poarta şi reveni în clădirea principală, cu pas măsurat, 
adică în cadenţa de 75 de paşi pe minut. 

Infruntând gerul, căpitanul Craventy, locotenentul Jasper 
Hobson şi caporalul Joliffe ieşiseră şi ei şi priveau sania albă de 
zăpadă care se opri în faţa lor. 

Un om cu manta şi glugă îmblănită se dădu imediat jos. 

— Fortul Reliance? întrebă el. 

— Da, răspunse căpitanul. 

— Căpitanul Craventy? 

— Eu sunt. Cine sunteţi? 

— Un curier al Companiei. 

— Sunteţi singur? 

— Nu, aduc un călător! 

— Un călător! Şi ce face aici? 

— A venit să vadă Luna. 

La acest răspuns, căpitanul se întrebă dacă n-are de-a face 
cu un nebun, şi, în împrejurările date, aveai tot dreptul să te 
gândeşti la aşa ceva. Dar nu apucă să-şi spună părerea. Curierul 
trase afară din sanie o masă inertă, un fel de sac acoperit de 
zăpadă, şi se pregătea să-l ducă în casă, când căpitanul îl 
întrebă: 


— Ce-i în sacul ăsta? 

— Călătorul meu! răspunse curierul. 

— Cine este? 

— Astronomul Thomas Black. 

— Dar e îngheţat. 

— Nu-i nimic, îl vom dezgheţa. 

Thomas Black, transportat de sergent, caporal şi curier, îşi 
făcu intrarea în fort. Dus într-o cameră de la primul etaj, a cărei 
temperatură era foarte suportabilă graţie unei sobe încălzită la 
roşu, fu întins pe un pat. Căpitanul îi luă mâna care era complet 
îngheţată. | se scoaseră păturile şi mantalele de blană cu care 
era acoperit şi legat ca un pachet, şi sub acest înveliş 
descoperiră un om în vârstă de vreo 50 de ani, gras, mic de 
statură, cu părul cărunt, neras, cu ochii închişi şi gura strânsă, 
ca şi cum buzele i-ar fi fost lipite. Nu mai respira sau respira 
atât de slab, încât suflarea sa ar fi aburit foarte puţin o oglindă. 
Joliffe, după ce îl dezvelise, îl întorcea de pe o parte pe alta, 
zicând: 

— Haide, hai, domnule. Nu vrei să-ţi vii în fire? 

Dar personajul care sosise în aceste împrejurări părea mort 
de-a binelea. Pentru a-i reda căldura pierdută, caporalul Joliffe 
nu mai vedea decât un singur mijloc eroic: să-l cufunde în 
punciul fierbinte. 

Din fericire pentru Thomas Black, locotenentul Jasper 
Hobson avu o altă idee. 

— Aduceţi zăpadă, ceru el. Sergent Long, zăpadă multă! 

Asta nu lipsea în curtea fortului. In timp ce sergentul se duse 
după zăpada cerută, Joliffe îl dezbrăcă pe astronom. Corpul 
nenorocitului era acoperit de plăci albicioase care arătau că 
frigul îl pătrunsese adânc. Trebuia urgent să se repună în 
circulaţie sângele în părţile atacate. Jasper Hobson spera să 
reuşească prin viguroase frecţii cu zăpadă. Se ştie că acesta 
este în general remediul întrebuințat în ţinuturile polare pentru 
a se restabili circulaţia pe care un frig tăios a oprit-o, aşa cum 
opreşte şi cursul apelor. 

Sergentul Long se întoarse, apoi, împreună cu Joliffe, 
fricţionară pe noul venit aşa cum probabil nu fusese încă 
fricţionat niciodată. Nu era o ungere uşoară, o oblojire 
superficială, ci un masaj viguros, cu mânecile suflecate, care 
amintea mai mult de o ţesălare decât de mângâiere. Şi în 


timpul acestei operaţiuni, guralivul caporal îl îndemna tot 
timpul pe călătorul care nu putea să-l audă: 

— Haide, domnule! Hai! Ce idee, să te laşi îngheţat în halul 
ăsta? Hai, nu te mai încăpăţâna atât! 

Dar Thomas Black se încăpăţâna, căci trecuse o jumătate de 
oră fără să consimtă să dea semne de viaţă. Pierduseră 
speranţa să-l reanime, şi maseurii se hotărâseră tocmai să 
înceteze obositorul lor exerciţiu, când sărmanul om lăsă să-i 
scape câteva suspine. 

— Trăieşte! Işi revine! exclamă Jasper Hobson. 

După ce-i încălziseră prin frecţii partea exterioară a corpului, 
nu trebuia uitată nici partea interioară. Aşadar, caporalul Joliffe 
se grăbi să vină cu câteva pahare de punci. Călătorul se simţi 
cu adevărat mai bine; îi reveniră culorile în obraji, privirea în 
ochi, cuvântul pe buze şi căpitanul putu în sfârşit să spere că 
Thomas Black îi va spune pentru ce a sosit, într-un hal fără de 
hal, pe aceste meleaguri. 

Astronomul, bine acoperit cu pături, se ridică puţin într-un 
cot şi întrebă cu o voce slabă: 

— Fortul Reliance? 

— Da, răspunse căpitanul. 

— Căpitanul Craventy? 

— Eu sunt şi aş adăuga, domnule, fiţi binevenit. Dar aş 
putea să vă întreb ce căutaţi la fortul Reliance? 

— Vrea să vadă Luna! răspunse curierul, care probabil că 
ţinea foarte mult la acest răspuns, căci îl rostea pentru a doua 
oară. Dealtfel, el părea să-l satisfacă pe Thomas Black, care 
încuviinţă din cap. 

Apoi reluă: 

— Locotenentul Hobson este aici? 

— Eu sunt, răspunse locotenentul. 

— Nu aţi plecat încă? 

— Incă nu, domnule. 

— Ei bine, domnule, spuse Thomas Black, nu-mi mai rămâne 
decât să vă mulţumesc şi să dorm până mâine dimineaţă! 

Căpitanul şi însoțitorii săi se retraseră, lăsându-l pe ciudatul 
personaj să se odihnească în linişte. O jumătate de oră mai 
târziu, serbarea luă sfârşit şi invitaţii se duseră la locuinţele lor 
— fie în încăperile fortului, fie în câteva clădiri care se găseau în 
afara incintei lui. 


A doua zi Thomas Black era aproape restabilit. Constituţia sa 
viguroasă rezistase frigului aspru. Un om ca toţi ceilalţi n-ar fi 
putut fi reanimat, dar el nu era ca toţi ceilalţi. 

Şi acum, cine era de fapt acest astronom? De unde venea? 
De ce făcuse această călătorie prin teritoriile Companiei, în 
timp ce iarna era în toi? Ce însemna răspunsul curierului? Să 
vadă Luna! Dar oare Luna nu se poate vedea de orişiunde, şi 
trebuie s-o cauţi tocmai în regiunile polare? 

Acestea erau întrebările ce şi le punea căpitanul Craventy. 
Dar a doua zi, după ce discută o oră cu noul său oaspete, află 
totul. Thomas Black era într-adevăr un astronom de la 
Observatorul din Greenwich, atât de strălucit condus de domnul 
Airy. Minte luminată şi ageră mai mult decât speculativă, 
Thomas Black, după douăzeci de ani de când îşi exercita 
meseria, adusese mari servicii ştiinţelor uranografice. În viaţa 
particulară era cu totul dezarmat, deoarece nu fiinţa în afara 
problemelor astronomice, trăind în cer, nu pe pământ, un demn 
urmaş al savantului lui La Fontaine, care se pitise într-un 
puţ(4). Cu el nu era posibilă nici o discuţie, dacă nu era vorba 
de stele şi constelații. Era un om sortit să trăiască într-o lunetă. 
Dar când studia cerul, era un observator fără pereche în lume! 
De câtă neobosită răbdare dădea dovadă! Era capabil să 
pândească lungi întregi apariţia unui fenomen cosmic. Avea, 
dealtfel, o specialitate: bolizii şi stelele căzătoare, şi 
descoperirile sale în această ramură a meteorologiei meritau să 
fie amintite. Aşa că, de câte ori era vorba de observaţii 
migăloase, de măsurători dificile, de determinări precise, se 
recurgea la Thomas Black care poseda o “abilitate a ochiului” 
cu totul remarcabilă. A putea să cercetezi cerul nu era hărăzit 
oricui. Nu e de mirare deci că astronomul din Greenwich fu ales 
pentru următoarea cercetare care interesa în cel mai înalt grad 
ştiinţa selenografică. 

Se ştie că în timpul unei eclipse totale de soare, Luna este 
înconjurată de un cerc luminos. Dar care este originea acestui 
cerc? Este el un obiect real? Nu e mai degrabă un efect al 
difracției razelor solare în preajma Lunii? E o chestiune pe care 
studiile efectuate până la acea dată n-au putut-o rezolva. 

Incă din 1706 astronomii descriseseră în mod ştiinţific 
această aureolă luminoasă. Louville şi Halley în timpul eclipsei 
totale din 1715, Maraldin 1724, Antonio de Ulloa în 1778, 


Bouditch şi Ferrer, în 1806, studiaseră în mod minuţios această 
coroană, fără ca din teoriile lor contradictorii să se poată trage 
vreo concluzie definitivă. Cu prilejul eclipsei totale din 1842, 
savanţi de toate neamurile — Airy, Arago, Peytal, Laugier, 
Mauvais, Otto Struve, Petit, Baily etc. căutară să obţină o soluţie 
completă despre originea fenomenului; dar oricât de exigente 
fură cercetările, “dezacordul”, zice Arago, “care există între 
observaţiile făcute din diverse locuri de către astronomi 
încercaţi, în privinţa aceleiaşi eclipse totale, a răspândit asupra 

acestui fenomen atâtea confuzii, că nu este acum posibil să se 
ajungă la nici o concluzie certă asupra cauzei sale”. De la 
această epocă fură studiate şi alte eclipse totale de soare, dar 
nici acele observaţii nu duseră la un rezultat concludent. 

Totuşi problema interesa în cel mai înalt grad studiile 
selenografice. Trebuia rezolvată cu orice preţ. Acum, o nouă 
ocazie se prezenta pentru a se putea studia coroana luminoasă, 
atât de controversată până atunci. O eclipsă totală de soare, 
totală pentru extremitatea de nord a Americii, Spaniei, nordului 
Africii etc., trebuia să aibă loc la 18 iulie 1860. Atunci interveni 
o înţelegere între astronomii din diverse ţări, pentru ca să se 
facă simultan observaţii în diferite puncte ale zonelor în care 
eclipsa va fi totală. În felul acesta, Thomas Black fu însărcinat 
să studieze eclipsa în partea septentrională a Americii. Trebuia 
deci să se găsească aproximativ în aceleaşi condiţii în care se 
aflau astronomii englezi, care se deplasaseră în Suedia şi 
Norvegia pe timpul eclipsei din 1851. 

E lesne de înţeles că Thomas Black primi cu entuziasm 
ocazia ce-i fusese oferită ca să studieze aureola luminoasă. 
Trebuia de asemenea să identifice pe cât posibil natura acelor 
protuberanţe roşietice care apar în diverse puncte din conturul 
satelitului terestru. Dacă astronomul din Greenwich reuşea să 
elucideze fără tăgadă problema, avea drept la elogiile 
savantilor din întreaga Europă. 

Thomas Black se pregăti deci de plecare; obţinu călduroase 
scrisori de recomandare pentru agenţii principali ai Companiei 
Golfului Hudson. Tocmai atunci o expediţie avea să fie 
întreprinsă la limitele septentrionale ale continentului, pentru a 
se crea acolo o nouă factorie. Era o ocazie de care trebuia să 
profite. Thomas Black plecă, traversă Atlanticul, debarcă la 
New York, ajunse, străbătând lacurile, până la Agenţia Râului 


Roşu, apoi, din fort în fort, purtat de o sanie iute, mânată de un 
curier al Companiei, în pofida iernii, a frigului şi cu toate 
pericolele unei călătorii prin ţinuturile arctice, ajunse la 17 
martie la fortul Reliance, în împrejurările pe care le cunoaştem. 

Acestea fură explicaţiile date de astronom căpitanului 
Craventy, care se puse cu totul la dispoziţia lui Thomas Black. 

— Dar, domnule Black, îi spuse el, de ce erai atât de grăbit 
să ajungi aici, când eclipsa de soare trebuie să aibă loc abia în 
1860, adică anul viitor? 

— Căpitane, răspunse astronomul, am auzit că se trimite o 
expediţie pe litoralul Americii, dincolo de paralela 70, şi nu 
voiam să pierd posibilitatea de a pleca împreună cu 
locotenentul Hobson. 

— Domnule Black, răspunse căpitanul, dacă locotenentul ar fi 
pornit între timp, mi-aş fi făcut o îndatorire din a vă însoţi eu 
însumi până la marginea mării polare. 

Apoi repetă astronomului că acesta putea conta pe el în 
orice situaţie şi că era binevenit la fortul Reliance. 


Capitolul IV. O factorie 


Lacul Esclave este unul dintre cele mai întinse ce se 
întâlnesc în regiunea aflată dincolo de paralela 61. El are o 
lungime de 150 de mile, o lăţime de 50 şi este situat exact la 
61*25' latitudine şi 114* longitudine vestică. Toată regiunea 
înconjurătoare coboară în lungi pante spre un centru comun, o 
largă depresiune a solului, ocupată de lac. 

Aşezarea acestui lac în mijlocul ținuturilor cu vânat, în care 
mişunau altădată animalele cu blană, atrăsese încă de mult 
atenţia Companiei. Numeroase cursuri de apă se vărsau sau 
izvorau aici, ca Mackenzie, Râul Finului, Atapeskow etc. Astfel, 
mai multe forturi importante fură construite pe malurile lor: 
fortul Providence la nord, fortul Resolution la sud. Cât despre 
fortul Reliance, el ocupa capătul de nordest al lacului şi se găsea 
nu mai departe de 300 de mile de vărsarea râului Chesterfield, 
un estuar lung şi îngust format de apele golfului Hudson. 

Lacul Esclave este presărat — ca să zicem aşa — cu mici 
insule înalte de o sută până la două sute de picioare, granitul şi 
mica ieşind la suprafaţă în anumite locuri. Pe malul său 
septentrional se întind păduri dese, învecinate cu partea 
stearpă şi îngheţată a continentului care a primit pe drept 
cuvânt numele de Ţara Blestemată. In schimb, regiunea de 
sud, formată în special din calcar, este netedă, fără o colină sau 
măcar o movilă. Aici se află limita dincolo de care nu trec 
aproape niciodată marile rumegătoare ale Americii polare — 
buffalos sau bizoni, a căror carne alcătuieşte aproape exclusiv 
hrana vânătorilor canadieni şi indigeni. 

Arborii de pe malul septentrional se grupează în păduri 
minunate. Să nu vă miraţi că se poate întâlni o vegetaţie atât 
de frumoasă într-o zonă atât de îndepărtată. In realitate, lacul 
Esclave nu este situat la o latitudine mai înaltă decât regiunile 
din Norvegia şi Suedia unde se află Stockholm sau Christiania. 
Dar trebuie remarcat că liniile izoterme, pe care căldura este 
distribuită în mod egal, nu urmează neapărat paralelele 
terestre şi că, la aceeaşi latitudine, America este incomparabil 
mai rece decât Europa. În aprilie pe străzile din New York mai e 
încă zăpadă, şi totuşi New York este aproape pe aceeaşi 
paralelă ca şi Azórele. Asta pentru că natura continentului, 
situaţia sa în raport cu oceanele şi chiar conformaţia solului 
influenţează mult condiţiile climaterice. 


În timpul verii, fortul Reliance era înconjurat de o vegetaţie 
care înveselea privirea după asprimea unei ierni lungi. Lemnele 
nu lipseau în pădurile din preajmă, alcătuite aproape numai din 
plopi, pini şi mesteceni. În insulele de pe lac creştea o salcie 
foarte frumoasă, în desişuri era mult vânat care nu părăsea 
aceste meleaguri nici în sezonul rece. Mai la sud, vânătorii 
fortului hăituiau cu succes bizoni, elani şi nişte porci spinoşi de 
Canada, a căror carne este foarte bună la gust. Cât despre 
apele lacului Esclave, ele erau pline de peşte. Păstrăvii 
ajungeau la dimensiuni extraordinare şi greutatea lor depăşea 
de multe ori 60 de livre. Ştiucile, mihalţul vorace, un soi de 
lipan numit de englezi “peştele albastru”, legiuni nenumărate 
de tittameg, “carregu-alb” cum îl numesc naturaliştii, mişunau 
în lac. Hrana pentru oamenii din fortul Reliance nu era o 
problemă, natura satisfăcea nevoile lor şi, cu condiţia să fie 
bine îmbrăcaţi în timpul iernii, cum sunt vulpile, jderii, urşii şi 
alte animale cu blană, puteau să înfrunte clima aspră. 

Fortul propriu-zis se compunea dintr-o clădire de bârne cu 
etaj şi parter, care servea drept locuinţă comandantului şi 
ofiţerilor săi. În jurul ei se aflau locuinţele soldaţilor, depozitele 
Companiei şi birourile în care se făceau schimburile. O micuță 
capelă, căreia nu-i lipsea decât preotul, şi o pulberărie 
completau ansamblul construcțiilor  fortului. Totul era 
înconjurat de o curte având o împrejmuire înaltă de 20 de 
picioare, vast paralelogram, prevăzut cu patru mici bastioane 
cu acoperişul ţuguiat, aşezate în cele patru colțuri ale 
împrejmuirii. Fortul putea fi deci apărat contra unui atac — 
precauţiune necesară odinioară când indienii, în loc să 
aprovizioneze cu blănuri Compania, luptau pentru 
independenţa teritoriilor locuite de ei, precum şi împotriva 
agenților şi soldaţilor asociațiilor rivale care-şi disputau pe 
vremuri posesiunea şi exploatarea acestui bogat ţinut al 
blănurilor. 

Compania Golfului Hudson număra pe atunci, pe tot 
domeniul său, un personal de aproximativ 1.000 de oameni. Ea 
exercita asupra soldaţilor şi slujbaşilor ei o autoritate absolută, 
care mergea până la dreptul asupra vieţii lor. Şefii factoriilor 
puteau să dea salarii după cum credeau de cuviinţă şi să fixeze 
preţul proviziilor şi al blănurilor. Graţie acestui sistem nesupus 
nici unui control, nu rareori ei realizau beneficii care se ridicau 


la mai mult de 300 la sută. 

Se va vedea, dealtfel, din tabelul următor, extras din 
Călătoria căpitanului Robert Lade, în ce condiţii se făceau 
schimburile cu indienii care ajunseseră adevărații şi cei mai buni 
vânători ai Companiei. Blana de castor era la acea epocă 
unitatea de schimb, slujind la achiziţionări şi la vânzări. Indienii 
plăteau: 


Pentru o puşcă 10 pielicele de castor 
1/2 livră de pulbere 1 F o EAr 

4 livre de plumb 1 F m a 

1 topor 1 j Wo 

6 cuțite 1 P mo i 

1 livră obiecte de sticlă I F me y 

1 haină cu galoane 6 F De i 

1 haină fără galoane 5 ï mo 


1 haină de damă cu galoane 6 i Wo Sa 
1 livră de tutun 1 

1 cutie de pudră 1 j E 
1 pieptene şi o oglindă 2 ii ma 


Dar, în ultimii ani, blana de castor deveni aşa de rară, că a 
trebuit aleasă altă unitate de schimb. Acum pielea de bizon 
servea pentru troc. Când un indian se prezenta la fort, agenţii îi 
dau atâtea fise de lemn câte piei a adus, şi în aceeaşi încăpere 
el schimba fisele contra produselor manufacturate. Cu acest 
sistem, Compania care, dealtfel, fixa în mod arbitrar valoarea 
obiectelor pe care le cumpăra şi a celor pe care le vindea, nu 
putea să nu realizeze şi realiza în adevăr beneficii 
considerabile. 

Acestea erau normele stabilite în diversele factorii, şi deci şi 
la fortul Reliance. Doamna Paulina Barnett putu să le studieze 
în timpul şederii sale acolo, care se prelungi până la 16 aprilie. 
Călătoarea şi locotenentul Hobson discutau deseori împreună, 
făurind proiecte grandioase, şi erau foarte hotărâți să nu dea 
înapoi în faţa nici unui obstacol. Cât despre Thomas Black, el 
nu scotea nici un cuvânt decât dacă era vorba de misiunea sa 
specială. Problema coroanei luminoase şi a protuberanţelor 
roşietice ale Lunii îl pasiona. Se vedea că-şi închinase toată 
viaţa soluționării ei şi reuşi să-i trezească şi călătoarei un 


interes deosebit pentru această cercetare ştiinţifică. Ah! Cât 
doreau să treacă de Cercul Polar şi cât de depărtată li se părea 
amândurora, dar mai ales nerăbdătorului astronom din 
Greenwich, data de 18 iulie 1860. 

Pregătirile de plecare nu putură să înceapă decât la mijlocul 
lunii martie şi trecu o lună până să se isprăvească. Trebuia 
într-adevăr o munca îndelungată pentru a organiza o expediţie 
prin regiunile polare. Aveau de luat alimente, îmbrăcăminte, 
unelte, arme, muniții. 

Trupa comandată de locotenentul Jasper Hobson era 
alcătuită dintr-un ofiţer, doi subofiţeri şi zece soldaţi, din care 
trei căsătoriţi care-şi luau nevestele cu ei. lată lista acestor 
oameni, pe care căpitanul Craventy îi alesese printre cei mai 
energici şi hotărâți. 


1 Jasper Hobson locotenent 

2 Long sergent 

3 Joliffe caporal 

4 Petersen soldat 

5 Belcher is 

6 Rae 3 

7 Marbre i 

8 Garry i, 

9 Pond ii 

10 Mac Nap ii 

11 Sabine " 

12 Hope și 

13 Kallet 7 

În plus: 

Doamna Rae, Doamna Joliffe, Doamna Mac Nap. 
Din afara fortului: 

Doamna Paulina Barnett Madge 
Thomas Black 


În total 19 persoane care trebuiau să fie transportate mai 
multe sute de mile printr-un ţinut pustiu şi puţin cunoscut. 

În vederea acestei expediţii, agenţii Companiei strânseseră 
la fortul Reliance tot materialul necesar. O duzină de sănii cu 
atelajele de câini erau gata pregătite. Aceste vehicule 
rudimentare erau întocmite din scânduri uşoare, legate între 


ele prin bare transversale. O prelungire formată dintr-o bucată 
de lemn arcuită şi ridicată ca vârful unei patine îngăduia săniei 
să despice zăpada fără să se afunde. Şase câini înhămaţi doi 
câte doi serveau de motor fiecărei sănii, motor inteligent şi 
rapid care, sub biciul lung al conducătorului, putea străbate 
până la 15 mile pe oră. 

Imbrăcămintea călătorilor se compunea din haine de piele 
de ren, căptuşite cu blană. Toţi purtau flanele de lână ca să-i 
ferească de neaşteptatele schimbări de temperatură care sunt 
atât de frecvente la această latitudine. Fiecare ofiţer sau soldat, 
femeie sau bărbat era încălţat cu cizme din piele de focă cusute 
cu fibre nervoase, încălţăminte pe care indigenii o lucrează cu 
o pricepere neîntrecută. Aceste cizme sunt absolut 
impermeabile şi nu stingheresc mersul, fiind foarte suple. Li se 
pot adapta tălpici din lemn de pin, lungi de trei, patru picioare, 
care suportă greutatea omului pe zăpadă şi-i permit să se 
deplaseze cu mare viteză, aşa cum alunecă patinatorii pe 
gheaţă. Căciuli de blană şi centuri din piele de căprioară 
completau echipamentul. 

În materie de arme, locotenentul Hobson lua cu el muniții în 
cantitate suficientă: puşca reglementară dată de Companie, 
pistoale şi câteva săbii; ca unelte: topoare, ferăstraie, tesle şi 
altele necesare dulgheritului; ca ustensile — tot ce era nevoie 
pentru buna funcţionare a unei factorii în condiţiile de acolo: o 
sobă, o maşină de gătit de fontă, două pompe de aer destinate 
ventilaţiei, o halkett-boat — barcă de cauciuc pe care o umfli în 
momentul când vrei să te foloseşti de ea. 

Cât despre hrană, puteai să te bizui pe vânătorii din 
detaşament. Câţiva din aceşti soldaţi erau gonaci pricepuţi, iar 
reni sunt destui în regiunile polare. Triburi întregi de indieni şi 
eschimoşi, lipsiţi de pâine sau de orice alt aliment, se hrăneau 
numai cu acest vânat care se găseşte în mari cantităţi şi e 
foarte gustos. Totuşi, punând la socoteală întârzierile şi 
greutăţile de tot soiul care survin întotdeauna, trebuia luată şi o 
anumită cantitate de alimente. Aceasta se compunea din carne 
de bizon, de elan, de căprioară, strânse în urma numeroaselor 
vânători organizate la sudul lacului, carne sărată de vită care 
rezistă multă vreme, felurite preparate indiene în care carnea, 
tăiată şi redusă la un fel de tocătură măruntă, îşi conservă toate 
elementele nutritive într-un volum foarte mic. Astfel 


pulverizată, carnea nu mai e nevoie să fie gătită şi devine în 
această formă un aliment foarte hrănitor. 

In materie de băuturi, locotenentul Hobson luă mai multe 
butoaie de rachiu şi de whisky, decis dealtfel să economisească 
pe cât posibil alcoolul, care este dăunător sănătăţii la 
latitudinile înalte. Dar, în schimb, Compania pusese la dispoziţia 
expediției, odată cu o mică farmacie portativă, sucuri de 
lămâie, lămâi şi alte produse naturale indispensabile pentru 
prevenirea şi combaterea scorbutului, boală atât de gravă pe 
aceste meleaguri. Toţi oamenii, dealtfel, fuseseră aleşi cu grijă, 
nici prea graşi, nici prea slabi, obişnuiţi de ani de zile cu clima 
aspră, pentru a putea suporta mai uşor greutatea unei expediţii 
spre Oceanul polar. In plus, erau veseli din fire, curajoşi, 
întreprinzători şi acceptaseră de bunăvoie această misiune. Li 
se dădea un salariu dublu pe toată durata şederii la capătul 
continentului american, dacă reuşeau să se stabilească dincolo 
de paralela şaptezeci. 

O sanie specială, ceva mai confortabilă, i se dăduse 
doamnei Paulina Barnett şi credincioasei ei Madge. Această 
femeie curajoasă nu voia să fie tratată altfel decât tovarăşii săi 
de drum, dar ea trebui să cedeze la insistenţele căpitanului, 
care nu era în fond decât interpretul dorințelor Companiei. 
Doamna Paulina Barnett fu nevoită deci să se resemneze. 

Cât despre astronomul Thomas Black, vehiculul care-l 
adusese la fortul Reliance trebuia să-l conducă până la ţinta sa, 
împreună cu micul său bagaj de savant. Instrumentele 


astronomice, puţine la număr — o lunetă pentru cercetările 
selenografice, un sextant pentru stabilirea latitudinii, un 
cronometru pentru fixarea longitudinii — câteva hărţi, câteva 


cărţi, toate împreună încăpeau fără dificultate în sanie şi 
Thomas Black n-avea a se teme că atelajul cu câini se va 
poticni pe drum. 

Nu fusese uitată nici mâncarea pentru animale. Era de 
hrănit un număr de 72 de câini, o adevărată haită de care 
vânătorii detaşamentului trebuiau să se ocupe în mod special. 
Inteligenţi-şi viguroşi, ei fuseseră cumpăraţi de la indienii 
Chippewa, care se pricep să-i crească în acest scop. 

Organizarea micului grup fu dusă iute la bun sfârşit. 
Locotenentul Jasper Hobson se dărui muncii cu un zel demn de 
toată lauda. Mândru de această misiune, pasionat de opera sa, 


nu voia să lase la o parte nimica pentru a nu compromite 
succesul expediției. Caporalul Joliffe se afla mereu în treabă, 
fără să facă însă mare lucru; dar prezenţa nevestei sale era şi 
avea să fie foarte utilă. Doamna Paulina Barnett se împrietenise 
cu doamna Joliffe, o canadiană vioaie şi inteligentă, blondă, cu 
ochii mari şi blânzi. 

Se înţelege de la sine că nici căpitanul Craventy nu se dădu 
în lături de la nimic pentru a asigura reuşita expediției. 

Din instrucţiunile primite de la agenţii superiori ai 
Companiei, reieşea importanţa pe care ei o atribuiau acestei 
expediţii şi creării unei noi factorii dincolo de paralela 70. Se 
poate deci afirma că se făcu tot ce era omeneşte posibil pentru 
atingerea acestui scop. Dar natura nu va isca oare piedici de 
netrecut în drumul curajosului locotenent? Acest lucru nu putea 
să-l prevadă nimeni! 


Capitolul V. De la fortul Reliance la fortul Entreprise 


Sosiră primele zile frumoase. Verdele colinelor începea să se 
ivească sub stratul de zăpadă, aproape topit în unele locuri. 
Câteva zburătoare — lebede, cocoşi de munte, vulturi pleşuvi 
şi alte păsări migratoare venind din sud — străbăteau aerul 
ceva mai cald. Mugurii se umflau pe ramurile din vârful 
plopilor, mestecenilor şi sălciilor. Băltoacele mari, formate ici şi 
colo de topirea zăpezilor, atrăgeau rațele cu capul roşu, ale 
căror soiuri sunt atât de variate în America septentrională. 
Gariile, pufinii, “eider-duck”-urile plecau spre nord să caute 
ţinuturi mai reci. Şoarecii de pădure, mici cât o alună, 
îndrăzneau să iasă din găurile lor şi lăsau pe sol urme 
capricioase cu cozile lor scurte şi ascuţite. Era îmbătător să 
sorbi razele soarelui pe care primăvara le făcea atât de 
înviorătoare! Natura se deştepta din somnul ei cel lung, după 
nesfârşita noapte a iernii, şi, trezindu-se, surâdea. Efectul 
acestei renaşteri se face mult mai simţit în mijlocul regiunilor 
polare decât în orice altă parte a globului. 

Cu toate acestea, dezgheţul nu era complet. Termometrul 
Fahrenheit arăta 41* (5*C), dar temperatura scăzută a nopţilor 
menținea pe întinsul câmpiei un strat solid de zăpadă — 
situaţie favorabilă, dealtfel, pentru alunecatul săniilor şi de pe 
urma căreia Jasper Hobson voia să profite înainte de dezgheţul 
total. 

Gheaţa lacului nu crăpase încă. Vânătorii erau norocoşi în 
incursiunile pe care le făceau de o lună pe vastele şi netedele 
câmpuri unde începea să se ivească vânatul. Doamna Paulina 
Barnett nu înceta să admire uimitoarea îndemânare cu care 
aceştia se serveau de tălpicile lor. Înarmaţi cu aceşti “conduri 
pentru zăpadă”, viteza lor ar fi egalat-o pe cea a unui cal în 
galop. Urmând sfatul căpitanului Craventy, călătoarea făcea 
exerciţii pentru a putea păşi cu asemenea încălțări şi în scurt 
timp învăţă să alunece cu agilitate pe întinderea de nea. 

De câteva zile, indienii veneau în grupuri la fort, pentru a 
schimba ce vânaseră iarna, pe obiecte manufacturate. Sezonul 
nu fusese prea bun. Nu aduceau multe blănuri; cele de jder şi 
de vizon erau destul de numeroase, dar pielicelele de castor, 
lutru, râs, hermină şi vulpe erau puţine. Bine făcea deci 
Compania că se străduia să exploateze mai la nord noi teritorii, 
care scăpaseră până acum lăcomiei oamenilor. 


La 16 aprilie, dimineaţa, locotenentul Jasper Hobson şi 
detaşamentul său erau gata de plecare. ltinerarul a putut fi 
dinainte stabilit pe porţiunea cunoscută a regiunii, care se 
întinde între lacul Esclave şi lacul Grand-Ours, situat dincolo de 
Cercul Polar. Jasper Hobson trebuia să ajungă la fortul 
Confidence, care se găsea la extremitatea septentrională a 
acestui lac. O oprire cât se poate de indicată pentru 
reaprovizionarea detaşamentului era fortul Entreprise, aflat la 
două sute de mile spre nordvest, pe ţărmul micului lac Snure. 
Parcurgând 15 mile pe zi, Jasper Hobson socotea să facă 
această haltă în primele zile ale lunii mai. 

După ce pleca de acolo, detaşamentul trebuia să ajungă pe 
drumul cel mai scurt la litoralul american şi să se îndrepte apoi 
spre capul Bathurst. Se înţeleseseră ca, după un an, căpitanul 
Craventy să trimită un convoi de merinde la capul Bathurst şi 
ca locotenentul să detaşeze câţiva oameni care să întâmpine 
convoiul,pentru a-l călăuzi spre locul unde va fi stabilit noul fort. 
In acest fel, viitorul factoriei era ferit de orice neplăceri, iar 
locotenentul cu însoțitorii săi, aceşti exilați de bunăvoie, vor 
putea ţine cât de cât legătura cu semenii lor. 

Incă de dimineaţă, la 16 aprilie, săniile cu atelajele lor se 
aflau în faţa porţii fortului şi-şi aşteptau călătorii. Căpitanul 
Craventy întruni oamenii care compuneau detaşamentul şi le 
adresă câteva cuvinte pline de căldură. Înainte de toate, el le 
recomandă să fie strâns uniţi în mijlocul pericolelor pe care 
erau chemaţi să le înfrunte. Supunerea faţă de şefi era o 
condiţie indispensabilă pentru succesul acestei operaţiuni — 
operă de abnegaţie şi devotament. Cuvântarea căpitanului fu 
primită cu urale. Apoi îşi luară cu toţii repede rămas bun şi 
fiecare se aşeză în sania care-i fusese repartizată. Jasper 
Hobson şi sergentul Long erau în frunte. Doamna Paulina 
Barnett şi Madge îi urmau. Madge mânuia cu uşurinţă lungul bici 
eschimos, terminat cu un şfichi dintr-o fibră nervoasă întărită. 
Thomas Black şi unul din soldaţi, canadianul Petersen, formau 
al treilea echipaj al caravanei. Săniile următoare erau ocupate 
de soldaţi şi de celelalte femei. Caporalul Joliffe şi doamna 
Joliffe încheiau coloana. Conform ordinelor lui Jasper Hobson, 
fiecare conducător trebuia să păstreze pe cât posibil locul de la 
plecare şi să ţină distanţa, ca să nu se işte nici o învălmăşeală. 
Intr-adevăr, ciocnirea acestor sănii în plină viteză putea să 


provoace un accident grav. Părăsind fortul Reliance, Jasper 
Hobson o luă spre nord-vest. Trebui mai întâi să treacă un râu 
lat care unea lacul Esclave cu lacul Wolmsley. Dar această apă, 
încă îngheţată, nu se deosebea de imensa câmpie albă. Un 
covor uniform de zăpadă acoperea întreaga regiune şi săniile, 
trase de atelajele lor rapide, zburau pe stratul de gheaţă. 

Timpul era frumos, dar încă rece. Soarele suia uşor pe 
orizont şi desena pe cer o curbă foarte alungită. Razele sale, 
răsfrânte strălucitor de zăpadă, dădeau mai mult lumină decât 
căldură. Din fericire, nu era nici un pic de vânt, iar calmul 
atmosferic făcea frigul mai suportabil. Cu toate acestea, din 
cauza vitezei  săniilor, aerul biciuia fețele  însoţitorilor 
locotenentului Hobson, care nu erau obişnuiţi cu asprimea 
climei polare. 

— Merge bine, îi spuse Jasper Hobson sergentului, care 
stătea nemişcat lângă el, ca în poziţie de drepţi, călătoria 
începe  mulţumitor. Cerul este senin, temperatura bună, 
atelajele noastre aleargă ca un tren accelerat şi dacă vremea 
va continua să fie frumoasă, nu vom avea piedici în cale. Ce 
părere ai, sergent Long? 

— Sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră, locotenente 
Jasper. răspunse sergentul, care nu putea gândi altfel decât 
şeful său. 

— Eşti tot aşa de hotărât ca şi mine să împingem cât mai 
departe posibil cercetarea noastră spre nord? 

— Va fi destul să daţi comanda, domnule locotenent, şi eu o 
voi executa. 

— Ştiu, sergent, răspunse Jasper Hobson, ştiu că e suficient 
să ţi se dea un ordin, pentru ca el să fie executat. Ar fi bine ca 
oamenii noştri să înţeleagă ca dumneata importanţa misiunii 
noastre şi să se  devoteze cu trup şi suflet intereselor 
Companiei! Ah, sergent Long, sunt sigur că dacă ţi-aş da un 
ordin imposibil... 

— Nu există ordine imposibile, domnule locotenent. 

— Ce spui? Şi dacă ţi-aş ordona să mergi la Polul Nord? 

— M-aş duce, domnule locotenent. 

— Şi să te întorci!... adăugă surâzând Jasper Hobson. 

— M-aş întoarce, răspunse liniştit sergentul Long. În timpul 
acestei discuţii dintre locotenentul Hobson cu sergentul său, 
doamna Paulina Barnett şi Madge schimbau şi ele câteva 


cuvinte, de câte ori un urcuş mai abrupt încetinea puţin mersul 
săniei. Cele două vajnice femei, cu capul bine acoperit de 
glugile lor de lutru şi aproape îngropate într-o blană groasă de 
urs polar, priveau natura aspră şi siluetele înalte şi albe ale 
ghețarilor care se profilau la orizont. Detaşamentul trecuse de 
colinele care accidentau malul septentrional al lacului Esclave 
şi ale căror culmi erau încoronate de scheletele strâmbe ale 
arborilor desfrunziţi. Câmpia nesfârşită se-ntindea cât vedeai cu 
ochii, cu totul uniformă. Câteva păsări  însufleţeau vasta 
singurătate cu zborul şi strigătele lor. Printre ele se vedeau 
cârduri de lebede care emigrau spre nord. Penele lor se 
confundau cu albul zăpezilor. Nu le puteai deosebi decât dacă 
se proiectau pe cerul cenuşiu. Când coborau pe sol, parcă se 
contopeau cu el şi ochiul cel mai ager n-ar fi putut să le 
desluşească. 

— Ce ţinut ciudat! zise doamna Paulina Barnett. Ce diferenţă 
între regiunile polare şi plaiurile noastre înverzite din Australia! 
Îţi aminteşti, buna mea Madge, când căldura ne toropea pe 
malurile golfului Carpentaria, îţi aminteşti de cerul acela 
necruţător, fără pic de nor, fără o scamă de ceaţă? 

— Fata mea, răspunse Madge, nu am ca tine darul 
amintirilor. Tu-ţi păstrezi impresiile, pe când eu le uit. 

— Cum, Madge, exclamă doamna Paulina Barnett, ai uitat 
căldurile tropicale din India şi Australia? Nu ţia rămas nimic în 
minte din chinurile noastre, când apa ne lipsea în pustiu, când 
razele de soare ne frigeau până la oase, când nici noaptea nu 
aducea un răgaz suferințelor noastre? 

— Nu, Paulina, nu, răspunse Madge, înfăşurânduse strâns în 
blănurile ei, nu, nu-mi amintesc! Şi cum aş putea să-mi aduc 
aminte de suferinţele de care vorbeşti, de căldură, de chinurile 
setei, în momentul ăsta, mai ales, când gheţurile ne înconjoară 
din toate părţile şi când e suficient să scot mâna afară ca să 
strâng imediat un pumn plin de zăpadă? Tu îmi vorbeşti de 
căldură când noi îngheţăm sub blana de urs care ne acoperă! ţi 
aminteşti de razele fierbinţi ale soarelui, când acest soare de 
aprilie nu poate nici măcar să topească ţurţurii din colţul 
buzelor noastre! Nu, fata mea, nu-mi spune că există arşiţă în 
altă parte, nu-mi repeta că m-am plâns cândva că mi-a fost 
prea cald, fiindcă nu te-aş crede! 

Doamna Paulina Barnett nu se putu împiedica să nu surâdă. 


— Dar, adăugă ea, ţi-e chiar aşa de frig, buna mea Madge? 

— Da, fata mea, mi-e frig, dar această temperatură nu-mi 
displace. Din contră. O astfel de climă trebuie să fie foarte 
sănătoasă şi sunt sigură că mă voi simţi foarte bine în acest 
colţ al Americii! E într-adevăr un ţinut frumos! 

— Da, Madge, un ţinut admirabil, şi încă n-am văzut până 
acum nimic din minunăţiile peisajului. Dar aşteaptă să facem 
călătoria până la ţărmul mării polare, lasă iarna să vină cu 
gheţurile ei gigantice, cu mantia ei de nea, cu vijeliile polare, cu 
aurorele boreale, cu splendidele ei constelații, cu lunga ei 
noapte de şase luni şi abia atunci vei înţelege că natura este, 
pretutindeni, mereu nouă. 

Astfel vorbea doamna Paulina Barnett, lăsându-se purtată 
pe aripile bogatei sale imaginaţii. În aceste ţinuturi pierdute, cu 
o climă necruțătoare, nu voia să vadă decât desfăşurarea celor 
mai frumoase fenomene ale naturii. Instinctele ei de călătoare 
erau mai puternice decât însăşi raţiunea. Pe meleagurile polare 
ea nu vedea decât poezia emoţionantă, legendele depănate de 
vestitele saga şi pe care barzii le-au cântat încă din timpul lui 
Ossian(5). Dar Madge, mai realistă, nu ignora nici pericolele 
unei expediţii spre ţinuturile arctice, nici suferinţele unei ierni 
petrecute la mai puţin de 30* de Polul arctic. 

Într-adevăr, oameni mult mai viguroşi pieriseră din cauza 
oboselii, a lipsurilor, a torturilor morale şi fizice, în această 
climă aspră. Fără îndoială că misiunea locotenentului Jasper 
Hobson nu trebuia să-l ducă până la latitudinile cele mai înalte 
ale globului. Nu era vorba să ajungă la Pol şi să meargă pe 
urmele lui Parry, Ross, Mac Clure, Kane şi Morton. Dar după ce 
treci de Cercul Polar, încercările sunt aproape la fel peste tot şi 
nu devin mai grele direct proporţional cu creşterea latitudinii. 
Jasper Hobson nu intenţiona să ajungă mai departe de paralela 
70! Fie. Dar nu trebuie să uităm că Franklin şi nefericiţii săi 
tovarăşi au murit de foame şi frig, când nici măcar nu 
depăşiseră 68* latitudine septentrională! 

In sania în care se găseau domnul şi doamna joliffe se 
vorbea despre cu totul alte lucruri. Caporalul băuse poate mai 
mult la petrecerea de rămas bun, căci, în mod excepţional, o 
contrazicea pe micuța lui nevastă. Da, îi ţinea piept, ceea ce nu 
se întâmpla decât în împrejurări cu totul neobişnuite. 

— Nu, doamnă Joliffe, nu! Să nu-ţi fie teamă de nimic. O 


sanie nu este mai greu de condus decât o trăsurică trasă de 
ponei şi naiba să mă ia dacă nu sunt în stare să mân un atelaj 
de câini! 

— Nu mă-ndoiesc de priceperea ta, răspunse doamna Joliffe. 
Te rog însă să-ţi mai domoleşti mişcările. Ai şi ajuns în fruntea 
caravanei şi-l aud pe locotenentul Hobson care-ţi strigă să-ţi 
reiei locul în spate. 

— Lasă-l să strige, doamnă Joliffe, lasă-l să strige!... Şi 
caporalul, fluturând din nou biciul deasupra atelajului, mări mai 
mult viteza săniei. 

— Fii atent, Joliffe, repetă micuţa-i nevastă. Nu mâna prea 
repede! Suntem la coborâş! 

— Coborâş! răspunse caporalul. Asta numeşti tu coborâş, 
doamnă Joliffe? Dimpotrivă, eu văd că urcăm! 

— Îți repet că mergem la vale. 

— Eu susţin că urcăm! Uite cum trag câinii! Orice ar fi spus 
încăpăţânatul, câinii nu trăgeau defel. Înclinarea solului era, din 
contră, foarte accentuată. Sania cobora cu o rapiditate 
extraordinară şi se găsea cu mult înaintea detaşamentului. 
Domnul şi doamna jJoliffe erau hurducaţi în fiecare moment. 
Izbiturile provocate de  inegalităţile stratului de zăpadă 
deveneau mai dese. Cei doi soţi, aruncaţi când la dreapta, când 
la stânga, se loveau unul de altul şi erau scuturaţi tot timpul, 
îngrozitor. Dar caporalul nu voia să ţină seama de nimic, nici de 
recomandările soţiei sale şi nici de strigătele locotenentului 
Hobson. Acesta, înțelegând primejdia unei curse atât de 
nebuneşti, mâna mai repede propriul său atelaj pentru a-i 
ajunge pe nesăbuiţi, şi toată caravana îl urma. 

Dar caporalul îi dădea înainte cu o iuţeală din ce în ce mai 
mare. Viteza săniei îl îmbăta! Gesticula, ţipa şi mânuia biciul 
lung, cum ar fi făcut-o un sportsman desăvârşit. 

— Grozav instrument biciul, exclamă el, iar eschimoşii îl 
folosesc cu o dibăcie neîntrecută! 

— Dar tu nu eşti eschimos! strigă doamna Joliffe, încercând 
în zadar să oprească braţul imprudentului conducător. 

— Am auzit, spuse caporalul, am auzit că eschimoşii pot să 
atingă cu biciul orice câine din atelaj, acolo unde vor. Ei pot 
chiar, cu ajutorul şfichiului, să le smulgă vârful urechii, când 
cred că e nevoie. Voi încerca şi eu... 

— Nu încerca, Joliffe, nu încerca! strigă femeia, speriată la 


culme. 

— Nu-ţi fie teamă de nimic, doamnă Joliffe, nu-ţi fie teamă! 
Mă pricep! Uite că al cincilea câine din dreapta îşi face de cap! 
Îi voi da o lecţie! 

Dar caporalul nu era încă, fără-ndoială, destul de 
“eschimos” nici destul de obişnuit cu mânuirea biciului al cărui 
şfichi lung depăşeşte cu patru picioare partea dinainte a 
atelajului, căci biciul se învârti şuierând şi când se-ntoarse, 
după o lovitură greşită, se înfăşură în jurul gâtului meşterului 
Joliffe însuşi; căciula îi zbură de pe cap. Fără îndoială că, dacă 
nu era această căciulă, caporalul şi-ar fi smuls propria-i ureche. 

În acest moment, câinii o luară pieziş, sania se clătină şi se 
răsturnă în zăpadă. Din fericire, stratul era gros şi cei doi soţi 
nu avură nimic de suferit. Dar ce ruşine pentru caporal! Şi ce 
privire îi aruncă nevasta lui! Şi ce mustrări îi făcu locotenentul 
Hobson! Sania fu îndreptată, dar se luă hotărârea ca deacum 
înainte hăţurile vehiculului, ca şi cele ale menajului, să le ţină 
de drept doamna Joliffe. Caporalul, foarte plouat, trebui să se 
resemneze şi detaşamentul, după această scurtă oprire, porni 
iarla drum. 

În timpul celor 15 zile care urmară, nu se produse nici un 
incident. 

Timpul era favorabil, temperatura suportabilă şi la 1 mai 
detaşamentul ajunse la fortul Entreprise. 


Capitolul VI. Un duel între wapiti 


Expediția parcursese o distanţă de 200 de mile de când 
plecase de la fortul Reliance. Călătorii, favorizați de lungi 
amurguri, alergând zi şi noapte cu săniile lor, erau morţi de 
oboseală când ajunseră pe malurile lacului Snure, lângă care se 
ridica fortul Entreprise. 

Acest fort, înfiinţat de Compania Golfului Hudson abia de 
câţiva ani, nu era în realitate decât un post de aprovizionare de 
mică importanţă. Servea de fapt drept popas detaşamentelor 
care însoțeau convoaiele cu blănuri venite de la lacul Grand- 
Ours, situat la aproximativ 300 de mile spre nord-vest. Vreo 
doisprezece soldaţi formau garda. Fortul se compunea numai 
dintr-o casă de lemn, cu o curte înconjurată de un gard. Dar, 
oricât de puţin confortabilă ar fi fost această locuinţă, însoțitorii 
locotenentului Hobson îşi găsiră cu plăcere adăpost în ea şi 
timp de două zile se  odihniră după primele oboseli ale 
călătoriei. 

Primăvara polară începuse să-şi facă simțită în aceste 
ţinuturi firava sa influenţă. Troienele de zăpadă se topeau 
treptat, şi nopţile nu mai erau atât de reci pentru a o îngheţa 
din nou. Câteva smocuri de muşchi, câteva graminee răsăreau 
ici-colo şi nişte flori mici, aproape fără culoare, îşi arătau corola 
umedă printre pietre. Aceste manifestări ale naturii, pe 
jumătate trezită după lunga noapte de iarnă, bucurau ochii 
istoviţi de albul zăpezilor, şi rarele specimene ale florei arctice 
păreau încântătoare. 

Doamna Paulina Barnett şi Jasper Hobson se folosiră de 
răgazul lor pentru a vizita malurile micului lac. Amândoi aveau 
simţul naturii şi o admirau cu entuziasm. Mergeau deci 
împreună printre gheţurile prăvălite, pe lângă cascadele care 
se formau brusc sub acţiunea razelor solare. Suprafaţa lacului 
Snure era încă solidă. Nici o crăpătură nu anunţa un apropiat 
dezgheţ. Câteva iceberg-uri în curs de topire, presărate pe 
suprafaţa lacului, luau forme pitoreşti care aveau efecte stranii, 
mai ales când lumina, irizată de crestele lor, îşi schimba 
culorile. S-ar fi zis că sunt părţi dintrun curcubeu frânt de o 
mână puternică şi care se încrucişau pe sol. 

— Spectacolul este într-adevăr minunat, domnule Hobson! 
zise doamna Paulina Barnett. Efectele acestea luminoase se 
modifică la infinit, după locul în care ne aflăm. Nu vi se pare şi 


dumneavoastră că suntem aplecaţi asupra deschizăturii unui 
imens caleidoscop? Dar poate că sunteţi blazat în faţa acestei 
privelişti atât de noi pentru mine. 

— Nu, doamnă, răspunse locotenentul. Cu toate că sunt 
născut pe acest continent şi mi-am petrecut aici copilăria şi 
tinereţea, nu mă satur niciodată să privesc aceste frumuseți 
sublime. Dar dacă entuziasmul dumneavoastră este atât de 
mare când soarele îşi răspândeşte lumina peste acest ţinut, 
adică acum când astrul zilei i-a schimbat aspectul, ce se va 
întâmpla când vă va fi dat să priviţi aceste teritorii în timpul 
marilor geruri ale iernii? Vă voi mărturisi, doamnă, că soarele, 
care este atât de preţios pentru regiunile temperate, cred că 
strică puţin înfăţişarea continentului meu arctic! 

— Poate, domnule Hobson, răspunse doamna Paulina 
Barnett, surâzând la această părere a locotenentului. Eu zic că 
soarele este totuşi un excelent tovarăş de drum şi că nu 
trebuie să ne plângem de căldura pe care ne-o dăruieşte, nici 
chiar în regiunile polare. 

— Ah, doamnă, răspunse Jasper Hobson, eu sunt dintre cei 
care socotesc că e mai bine să vizitezi Rusia iarna şi Sahara în 
timpul verii. Atunci vezi aceste ţări sub aspectul care le 
caracterizează. Nu! Soarele este un astru pentru zonele înalte şi 
pentru ţările calde. La 30° de Pol, el nu se mai află la locul 
potrivit. Cerul acestui ţinut este cerul curat şi rece al iernii, cer 
plin de stele pe care-l aprinde câteodată strălucirea aurorei 
boreale. Aici este ţara nopţii, nu a zilei, şi această lungă noapte 
a Polului vă rezervă tot felul de încântări şi privelişti minunate. 

— Domnule Hobson, zise doamna Paulina Barnett, aţi vizitat 
vreodată zonele temperate ale Europei şi Americii? 

— Da, doamnă, şi le-am admirat după cum merită. Dar am 
revenit totdeauna pe plaiurile natale cu o pasiune mai 
arzătoare şi cu un entuziasm înnoit. Sunt omul frigului şi, într- 
adevăr, n-am nici un merit că-l înfrunt. El nu are nici un efect 
asupra mea şi, la fel ca eschimoşii, pot să trăiesc luni întregi 
într-o casă de zăpadă. 

— Domnule Hobson, răspunse doamna Paulina Barnett, felul 
dumneavoastră de a vorbi despre acest temut inamic îţi 
încălzeşte sufletul! Sper să pot să mă arăt demnă de 
dumneavoastră, şi oricât de departe aţi merge ca să înfruntaţi 
gerul de la Pol, îl vom înfrunta împreună. 


— Bine, doamnă, bine, şi ar fi de dorit ca toţi cei ce mă 
urmează, soldaţi şi femei, să se arate tot atât de hotărâți ca şi 
dumneavoastră. Atunci am putea ajunge departe! 

— Dar n-aveţi a vă plânge de felul cum a început expediţia, 
îi spuse călătoarea. Până acum, nici un accident! Un timp 
favorabil pentru mersul săniilor. O temperatură suportabilă! 
Totul s-a desfăşurat după cum ne-am dorit. 

— Fără îndoială, doamnă, răspunse locotenentul, dar tocmai 
acest soare, pe care-l admiraţi atât, va înmulţi greutăţile şi 
obstacolele din calea noastră. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule Hobson? 

— Vreau să spun că razele lui vor schimba curând aspectul 
şi natura ținutului, zăpada topită nu va mai prezenta o 
suprafaţă netedă pentru alunecarea săniilor, solul va deveni din 
nou inegal şi dur, câinii noştri obosiţi nu ne vor mai duce iute ca 
săgeata, fluviile şi lacurile îşi vor relua starea lichidă şi va 
trebui să le înconjurăm sau să le trecem prin vad. Toate aceste 
schimbări, doamnă, datorită influenţei solare, vor însemna 
întârzieri, oboseli, primejdii dintre care cele mai mici sunt 
zăpezile  sfărâmicioase care alunecă sub picioare sau 
avalanşele care se prăvălesc de pe înălțimile munţilor de 
gheaţă! Da, iată ce veţi avea de pe urma soarelui, care în 
fiecare zi se ridică din ce în ce mai sus de orizont! Ţineţi bine 
minte acest lucru, doamnă! Dintre cele patru elemente ale 
cosmogoniei antice, unul singur ne este util, necesar şi 
indispensabil aici — aerul. lar celelalte trei — pământul, focul şi 
apa — n-ar trebui să existe pentru noi! Sunt contrarii naturii 
regiunilor polare! Locotenentul exagera, desigur. Doamna 
Paulina Barnett ar fi putut uşor combate aceste opinii, dar nu-i 
displăcea să-l audă pe Jasper Hobson vorbind atât de pătimaş. 
Locotenentul iubea nemăsurat ţinutul spre care o duceau 
meandrele vieţii ei de călătoare în acest moment, şi asta era o 
garanţie că el nu va da înapoi înaintea nici unui obstacol. 

Şi cu toate acestea, Jasper Hobson avea dreptate când 
învinovăţea soarele de greutăţile ce vor surveni mai târziu. 
Lucrul se văzu curând, când, după trei zile, la 4 mai, 
detaşamentul îşi reluă drumul. Termometrul, chiar şi în orele 
cele mai friguroase din timpul nopţii, se menținea la peste 32° 
Fahrenheit(6). Vastele ţinuturi începeau să se dezgheţe 
complet. Mantia albă se prefăcea în apă. Asperităţile solului, 


alcătuit din roci de formaţie primitivă, se simțeau datorită 
hurducăturilor din ce în ce mai numeroase care zdruncinau 
săniile şi prin urmare şi pe călători. Câinii, din cauza greutăţii cu 
care trăgeau sania, erau forţaţi să meargă încet. Fără mare 
primejdie, i se puteau încredința acum hăţurile imprudentului 
caporal Joliffe. Nici strigătele şi nici loviturile de bici n-ar fi 
făcut atelajele istovite să capete o viteză mai mare. 

De aceea se întâmpla, din când în când, ca oamenii, pentru 
a reduce din greutatea purtată de câini, să meargă o parte din 
drum pe jos. Acest mod de locomoţie convenea, dealtfel, 
vânătorilor 

detaşamentului, pe măsură ce se înainta spre teritoriile mai 
bogate în vânat. Doamna Paulina Barnett şi credincioasa sa 
Madge îi urmăreau cu mare interes pe aceşti vânători. Thomas 
Black, din contra, arăta un dezinteres total faţă de orice 
exerciţii cinegetice. Doar nu venise în aceste ţinuturi depărtate 
în scopul de a vâna vizonul sau hermina, ci numai pentru a 
cerceta Luna în acel moment precis, când va acoperi cu discul 
său discul soarelui. Prin urmare, când astrul nopţilor apărea 
deasupra orizontului, nerăbdătorul astronom îl mânca din ochi. 
Ceea ce-l făcu pe locotenent să spună: 

— Hei, domnule Black! Dacă prin absurd Luna n-ar veni la 
întâlnirea din 18 iulie 1860, acest lucru ar fi foarte neplăcut 
pentru dumneata! 

— Domnule Hobson, răspunse grav astronomul, dacă Luna- 
şi va permite o asemenea încălcare a buneicuviinţe, o voi da în 
judecată. 

Principalii vânători ai detaşamentului erau soldaţii Marbre şi 
Sabine, mari meşteri în această meserie. Căpătaseră o dibăcie 
fără pereche şi nici cei mai îndemânatici indieni nu i-ar fi putut 
întrece în  agerimea ochiului şi iscusinţa mâinii. Puneau 
capcane şi vânau cu puşca; cunoşteau toate uneltele cu care 
poţi prinde jderii, vidrele, vulpile, urşii etc. Nici o viclenie nu le 
era străină. Marbre şi Sabine erau oameni pricepuţi şi 
inteligenţi, şi căpitanul Craventy făcuse bine când îi trecuse în 
detaşamentul locotenentului Hobson. 

Dar în timpul cât mergea micul grup, nici Marbre, nici Sabine 
n-aveau răgaz să pună capcane. Nu puteau să se îndepărteze 
decât o oră sau două, cel mult, şi trebuiau să se mulţumească 
numai cu vânatul care le venea în bătaia puştii. Fură foarte 


fericiţi când putură răpune pe unul din acei mari rumegători ai 
faunei americane, care se întâlnesc extrem de rar la o 
latitudine atât de ridicată. 

Într-o zi, în dimineaţa de 15 mai, cei doi vânători, 
locotenentul Hobson şi doamna Paulina Barnett se depărtară 
cu câteva mile spre est de drumul caravanei. Marbre şi Sabine 
obţinuseră de la locotenentul lor permisiunea de a merge pe 
nişte urme proaspete pe care le descoperiseră, şi nu numai că 
Jasper Hobson le dăduse voie, dar vru să-i însoţească şi el 
împreună cu doamna Paulina Barnett. 

Aceste urme arătau, fără doar şi poate, că pe acolo 
trecuseră de curând vreo şase cerbi mari. Nu încăpea nici o 
îndoială. Marbre şi Sabine susțineau categoric acest lucru şi la 
nevoie puteau numi şi specia din care făceau parte 
rumegătoarele. 

— Prezenţa unor astfel de animale în această regiune pare 
să vă surprindă, domnule Hobson? întrebă doamna Paulina 
Barnett pe locotenent. 

— Într-adevăr, doamnă, răspunse Jasper Hobson, rar se 
întâlnesc asemenea specii dincolo de 57* latitudine. Când le 
vânăm, asta se întâmplă la sud de lacul Esclave, acolo unde se 
găsesc mlădiţe de salcie şi plop, precum şi un soi de trandafiri 
sălbatici care le place foarte mult cerbilor. 

— Trebuie atunci să admitem că aceste rumegătoare, ca şi 
animalele cu blană, hărţuite de vânători, se refugiază acum în 
regiuni mai liniştite. 

— Nu văd altă explicaţie a prezenţei lor în dreptul paralelei 
75, răspunse locotenentul, în cazul când cei doi oameni ai 
noştri nu s-au înşelat asupra naturii şi originii urmelor. 

— Nu, domnule locotenent, răspunse Sabine, nu! Marbre şi 
cu mine nu ne-am înşelat. Aceste urme de pe sol sunt ale unor 
cerbi pe care noi vânătorii îi numim cerbi roşii şi al căror nume 
indigen este “wapiti”. 

— Şi eu sunt sigur, adăugă Marbre. Nişte vechi vânători ca 
noi nu se pot înşela. Dealtfel, domnule locotenent, n-auziţi 
cumva nişte şuierături curioase? 

Jasper Hobson şi însoțitorii săi ajunseseră în acest moment 
la poalele unei mici coline ale cărei pante lipsite de zăpadă se 
puteau urca uşor. Se grăbiră s-o facă în timp ce şuierăturile 
semnalate de Marbre se auzeau ceva mai tare. Strigăte 


asemănătoare cu zbieretele măgarilor se amestecau câteodată 
cu  fluierăturile şi dovedeau că cei doi vânători nu se 
înşelaseră. 

Jasper Hobson, doamna Barnett, Marbre şi Sabine, ajunşi în 
vârful colinei, priviră spre câmpia ce se întindea spre est. Solul 
accidentat mai era alb din loc în loc, dar de multe ori verdele 
deschis contrasta cu peticele imaculate de zăpadă. Ici-colo se- 
nălţau câţiva arbuşti strâmbi şi desfrunziţi. 

In zare se desluşeau mari iceberg-uri, care se profilau pe 
fondul cenuşiu al cerului. 

— Wapiti, wapiti, iată-i! exclamară în acelaşi timp Sabine şi 
Marbre, arătând cam la un sfert de milă spre est un grup 
compact de animale uşor de recunoscut. 

— Dar ce fac acolo? întrebă doamna Paulina Barnett. 

— Se bat, doamnă, răspunse Jasper Hobson. Aşa se 
comportă când soarele le-nfierbântă sângele! Incă un efect 
nefericit al astrului strălucitor. 

De la distanţa la care se găseau, Jasper Hobson, doamna 
Paulina Barnett şi vânătorii putură desluşi uşor grupul de 
wapiti. Erau exemplare superbe ale speciei de cerbi care este 
cunoscută sub diverse denumiri: cerbi cu coarne rotunjite, cerbi 
americani, elani cenuşii şi elani roşii. Aceste animale elegante 
aveau picioare subţiri. Erau cafenii cu pete roşietice, a căror 
culoare devenea mai vie în timpul sezonului cald. După 
coarnele lor albe şi rămuroase recunoşteai masculii sălbatici, 
căci femelele nu posedă această podoabă. Wapiti erau altădată 
răspândiţi în toate regiunile Americii septentrionale şi se 
găseau în mare număr în statele Uniunii. Dar după desţelenirea 
pământului în mai toate ţinuturile, pădurile dispărând sub 
topoarele pionierilor, wapiti fuseseră nevoiţi să se refugieze în 
colţurile nelocuite ale Canadei. Dar şi aici îşi pierdură curând 
liniştea şi trebuiră să se adăpostească în împrejurimile golfului 
Hudson. Wapiti este de fapt mai mult un animal al ținuturilor 
reci; dar, aşa cum spusese locotenentul, el nu se găseşte în 
mod obişnuit mai jos de paralela 57. Deci aceştia nu 
ajunseseră aici decât pentru a fugi de triburile Chippewa, care 
pustiau coasta vânându-i până la stârpire, şi a dibui un loc 
neumblat, care nu lipseşte niciodată într-un pustiu. 

Intre timp wapiti se băteau mai departe cu îndârjire. 
Animalele nu-i văzuseră pe vânători a căror intervenţie n-ar fi 


întrerupt, probabil, lupta. Marbre şi Sabine, care ştiau bine cu 
ce luptători orbiţi de furie aveau de-a face, puteau deci să se 
apropie liniştiţi şi să tragă în ei când voiau. 

Locotenentul Hobson îi îndemnă s-o facă. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule locotenent, răspunse 
Marbre. Să nu risipim pulberea şi gloanţele. Aceste animale se 
omoară între ele şi vom avea oricând timp să-i ridicăm pe cei 
învinşi. 

— Oare wapiti au vreo valoare comercială? întrebă doamna 
Paulina Barnett. 

— Da, doamnă, răspunse Jasper Hobson, pieile lor, care sunt 
mai subţiri decât ale elanilor propriu-zişi, se tăbăcesc şi sunt 
foarte apreciate. Frecate cu grăsimea şi creierul animalului, 
devin foarte suple şi suportă tot atât de bine uscăciunea ca şi 
umezeala. Astfel, indienii nu pierd nici o ocazie pentru a-şi 
procura piei de wapiti. 

— Dar carnea lor e bună de mâncat? 

— Nu cine ştie ce, ba chiar deloc. E tare, n-are gust şi 
grăsimea se sleieşte imediat ce-o iei de pe foc şi se lipeşte de 
dinţi. Deci e o carne puţin căutată, cu siguranţă inferioară celei 
a altor cerbi. Dar, bineînţeles, în lipsă de altceva, în timpul 
zilelor de foamete, se consumă şi-i hrăneşte pe oameni tot aşa 
de bine ca şi oricare alta. 

Doamna Paulina Barnett şi Jasper Hobson discutau astfel de 
câteva minute, când lupta între cerbi se schimbă deodată. Oare 
rumegătoarele îşi  satisfăcuseră furia? Sau îi zăriseră pe 
vânători şi simţiseră apropierea primejdiei? Orice ar fi fost, în 
acelaşi timp, cu excepţia a doi wapiti foarte mari, toţi o luară la 
goană spre est cu o viteză nemaipomenită. În câteva clipe 
animalele dispăruseră şi calul cel mai iute n-ar fi putut să le 
ajungă. 

Doar doi cerbi splendizi la vedere rămăseseră pe câmpul de 
bătaie, cu capul aplecat înainte, împingându-se cu coarnele, cu 
picioarele dinapoi puternic încordate, şi se înfruntau. Ca doi 
luptători care nu mai pot să se oprească, reuşiseră să se 
înşface şi nu-şi mai dădeau drumul. Se legănau pe picioarele 
dinainte, de parcă nu se puteau desprinde unul de celălalt. 

— Ce îndârjire! exclamă doamna Paulina Barnett. 

— Da, răspunse Jasper Hobson. Aceşti wapiti sunt animale 
răzbunătoare şi probabil că îşi plătesc acum o poliţă veche! 


— Dar n-ar fi momentul să ne apropiem de ei, cât furia îi 
orbeşte? întrebă călătoarea. 

— Avem timp, doamnă, răspunse Sabine, cerbii nu ne mai 
pot scăpa! Chiar dacă am fi la trei paşi de ei, cu arma întinsă şi 
degetul pe trăgaci, n-ar părăsi câmpul de luptă! 

— Într-adevăr? 

— Da, spuse Jasper Hobson, care privise mai atent la cei doi 
combatanți, după cele spuse de vânător; cei doi wapiti vor muri 
chiar pe locul pe care stau acum, fie de mâna noastră, fie 
sfâşiaţi de lupi. 

— Nu ştiu ce vă face să vorbiţi astfel, domnule Hobson, 
răspunse călătoarea. 

— Ei bine, apropiaţi-vă, doamnă. Nu vă fie teamă că veţi 
speria animalele. Aşa cum v-a spus vânătorul nostru, ele nu mai 
pot fugi. 

Doamna Paulina Barnett, însoţită de Sabine, de Marbre şi de 
locotenent, cobori colina. Câteva minute fură suficiente ca să 
străbată distanţa până la locul luptei. Cei doi wapiti nu se 
mişcară. Se împungeau simultan cu capul, ca doi berbeci, dar 
păreau legaţi pe veci unul de altul. 

Într-adevăr, în focul luptei, coarnele celor doi wapiti se 
încurcaseră în aşa fel, încât nu se mai puteau despărţi decât 
dacă s-ar fi frânt. E un lucru care se întâmplă de multe ori, şi pe 
terenurile de vânătoare se pot găsi din când în când bucăţi din 
podoabele rămuroase a doi cerbi, care au căzut, înlănţuite, pe 
jos. Animalele care se bat, ajunse în acest stadiu, mor de foame 
sau devin uşor prada fiarelor. 

Două gloanţe terminară lupta cerbilor wapiti. Marbre şi 
Sabine îi jupuiră pe loc, luându-le pieile pe care urmau să le 
prepare mai târziu, şi lăsară lupilor şi urşilor un morman de 
carne sângerândă. 


Capitolul VII. Cercul Polar 


Expediția continua să înainteze spre nord-vest, însă trasul 
săniilor pe acest pământ plin de hârtoape obosea foarte tare 
câinii. Aceste animale curajoase se obişnuiseră cu hamul, deşi, 
la începutul călătoriei, conducătorul lor abia îi putea stăpâni. Nu 
mai obținea însă de la atelajele obosite mai mult de opt-zece 
mile pe zi. Totuşi, Jasper Hobson grăbea pe cât posibil mersul 
detaşamentului. Se străduia să ajungă la capătul lacului Grand- 
Ours şi la fortul Confidence. Intr-adevăr, socotea că acolo ar fi 
putut culege câteva informaţii folositoare pentru expediţia sa. 
Indienii care  cutreierau malul septentrional al lacului 
parcurseseră şi ţinuturile din apropierea mării? Oceanul arctic 
era liber în această epocă a anului? lată probleme importante 
care, odată rezolvate, ar fi putut clarifica soarta noii factorii. 

Meleagurile pe care le străbătea mica trupă erau brăzdate 
neregulat de un mare număr de cursuri de apă care, curgând 
de la sud spre nord, se vărsau în Oceanul îngheţat de Nord, la 
vest de fluviul Mackenzie, la est de Coppermine-River. Intre 
aceste două artere fluviale principale se aflau lacuri, eleştee, 
numeroase iazuri. Suprafaţa lor, care acum se dezgheţase, nu 
permitea trecerea săniilor. De aci, necesitatea de a Ic ocoli, 
ceea ce sporea considerabil lungimea traseului. Aşadar, 
locotenentul Hobson avusese dreptate. larna este adevăratul 
anotimp al regiunilor hiperboreene, căci le face mai uşor de 
străbătut. Doamna Paulina Barnett va constata acest fapt în 
mai multe ocazii. 

Ţinutul cuprins în Ţara Blestemată era cu totul pustiu, aşa 
cum sunt aproape toate teritoriile septentrionale ale 
continentului american, într-adevăr, s-a calculat că media 
populaţiei este aici de mai puţin de 1 locuitor pe 10 mile 
pătrate. Fără a-i pune la socoteală pe băştinaşi, foarte rari şi ei, 
locuitorii acestor regiuni sunt cele câteva mii de agenţi sau 
soldaţi ai diferitelor companii de blănuri. Populaţia este masată 
mai ales în sud şi în jurul factoriilor. Astfel, detaşamentul nu a 
întâlnit în drumul său nici o urmă de paşi. Semnele de pe 
pământul  fărâmicios aparţineau doar rumegătoarelor şi 
rozătoarelor. Zăriră câţiva urşi, fiare fioroase când fac parte din 
speciile polare. Totuşi raritatea acestor carnivore o uimea pe 
doamna Paulina Barnett. Călătoarea credea, după cele 
povestite de exploratorii polari, că în regiunile arctice aceste 


animale de temut sunt foarte numeroase, deoarece naufragiaţii 
sau vânătorii de balene din golful Baffin, din Groenlanda sau din 
Spitzberg sunt zilnic atacați de ele. Dar acum, abia dacă se 
arătau câteva specimene care se ţineau destul de departe de 
detaşament. 

— Aşteptaţi, doamnă, să vină iarna, să vină frigul care aţâţă 
foamea şi atunci veţi fi servită cu vârf şi îndesat! spuse 
locotenentul Hobson. 

În sfârşit, după un drum lung şi obositor, la 23 mai mica 
trupă ajunse la limita Cercului Polar. Se ştie că această paralelă, 
aflată la 23*27'57” de Polul Nord, formează limita matematică 
la care se opresc razele soarelui atunci când astrul radios îşi 
descrie arcul în emisfera opusă. De acum încolo, expediţia 
intra definitiv pe teritoriile arctice propriu-zise. Latitudinea 
fusese calculată cu toată grija, cu ajutorul unor instrumente 
extrem de precise pe care astronomul Thomas Black şi Jasper 
Hobson le mânuiau cu o egală abilitate. Doamna Paulina 
Barnett, prezentă la operaţiune, află cu satisfacţie că va trece 
în sfârşit de Cercul Polar. Amor-propriu de călătoare, lesne de 
înţeles. 

— Aţi trecut până acuma, doamnă, ambele tropice în 
călătoriile pe care le-aţi întreprins, şi iată-vă acum la limita 
Cercului Polar. Puţini exploratori s-au aventurat în zone atât de 
diferite! Unii au, ca să spunem aşa, specialitatea ţărilor calde; 
Africa şi Australia formează cu precădere câmpul cercetărilor 
lor. De pildă, Barth, Burton, Livingstone, Speck, Douglas, Stuart. 
Alţii, ca Mackenzie, Franklin, Penny, Kane, Parry, Rae, se 
pasionează pentru ţinuturile arctice atât de puţin cunoscute. 
Noi călcăm acum pe urmele lor. Se cuvine deci s-o felicităm pe 
doamna Paulina Barnett pentru că e o călătoare atât de 
umblată. 

— Trebuie să vedem tot, sau cel puţin să încercăm să 
vedem tot, domnule Hobson, răspunse călătoarea. Cred că 
greutăţile şi primejdiile sunt aproape pretutindeni aceleaşi, în 
orice zonă te-ai afla. Dacă în aceste regiuni arctice nu trebuie 
să ne temem de malarie, de insalubritatea temperaturilor 
ridicate şi de cruzimea sălbaticilor, frigul nu este un duşman 
mai puţin periculos. Fiarele se întâlnesc pe toate latitudinile şi 
îmi închipui că urşii albi nu-i primesc pe călători mai bine decât 
tigrii din Tibet sau leii din Africa. Aşadar, dincolo de Cercul Polar 


există aceleaşi primejdii, aceleaşi obstacole ca în ţinuturile 
dintre tropice. Sunt regiuni care vreme îndelungată se vor 
apăra împotriva încercărilor îndrăzneţe ale exploratorilor. 

— Fără îndoială, doamnă, răspunse Jasper Hobson. Dar am 
motive să cred că ţinuturile hiperboreene vor rezista mult mai 
multă vreme. La tropice indigenii sunt obstacolul cel mai de 
seamă şi ştiu câţi călători au fost victima lor. Dar în ţinuturile 
arctice sau antarctice, dimpotrivă, nu locuitorii sunt cei care-l 
opresc pe explorator, ci însăşi natura: banchiza de netrecut, 
frigul, frigul de neîndurat care paralizează forţele umane. 

— Credeţi, deci, domnule Hobson, că zona toridă va fi 
cercetată până la cele mai ascunse dintre teritoriile Africii şi 
Australiei, înainte ca zona glacială să fi fost parcursă în 
întregime? 

— Da, doamnă, răspunse locotenentul. Şi această opinie mi 
se pare că se întemeiază pe fapte. Cei mai  îndrăzneţi 
descoperitori ai regiunilor arctice — Parry, Penny, Franklin, Mac 
Clure, Kane, Morton — nu s-au ridicat deasupra paralelei 83, 
rămânând aşadar la numai 7* de Pol. În schimb, Australia a fost 
explorată de câteva ori, de la sud până la nord, de 
întreprinzătorul Stuart, şi chiar Africa — atât de redutabilă 
pentru cine o înfruntă — a fost străbătută în întregime de 
doctorul Livingstone, de la golful Luanda până la gurile fluviului 
Zambezi. Suntem, prin urmare,  îndreptăţiţi să credem că 
ţinuturile ecuatoriale sunt mai aproape de a fi cunoscute din 
punct de vedere geografic decât teritoriile polare. 

— Credeţi, domnule Hobson, întrebă doamna Paulina 
Barnett, că omul va ajunge vreodată până la Pol? 

— Desigur, doamnă, răspunse Jasper Hobson, bărbatul sau 
femeia, adăugă el surâzând. Totuşi, mi se pare că mijloacele 
întrebuințate de navigatori ca să atingă acest punct, unde se 
încrucişează toate meridianele globului, trebuie să se schimbe 
cu desăvârşire. Se vorbeşte de marea liberă pe care au 
întrezărit-o câţiva observatori. Dar la această mare degajată de 
gheţuri, în caz că ea există, e greu de ajuns şi nimeni nu ne 
poate asigura, aducând dovezi, că ea se întinde până la Pol. 
Cred, dealtfel, că marea liberă ar crea mai curând greutăţi 
exploratorilor decât că le-ar uşura drumul. În ce mă priveşte, m- 
aş bizui mai bine, în timpul duratei călătoriei, pe un teren 
întotdeauna solid, fie de stâncă, fie de gheaţă. În expediţii 


succesive aş lăsa depozite de hrană şi de cărbune, din ce în ce 
mai aproape de Pol, şi astfel, într-un timp îndelungat şi cu 
mulţi bani, poate sacrificând un număr de oameni, aş ajunge la 

soluţionarea acestei mari probleme ştiinţifice şi aş cuceri acest 
inaccesibil punct al globuluiţ7). 

—  Împărtăşesc opinia dumneavoastră, domnule Hobson, 
răspunse doamna Paulina Barnett. Şi dacă vreodată vă veţi 
lansa într-o asemenea aventură, nu m-aş teme să împart cu 
dumneavoastră oboselile şi primejdiile pentru a înfige la Polul 
Nord steagul Regatului Unit. Dar, acum, nu acesta e telul 
nostru. 

— Acum nu, răspunse Jasper Hobson. Totuşi, odată realizate 
proiectele Companiei, după ce noul fort se va ridica la limita 
extremă a continentului american, e posibil ca el să devină un 
punct firesc de plecare pentru orice expediţie care se îndreaptă 
spre nord. Dealtfel, dacă animalele cu blană hăituite prea tare 
se refugiază la Pol, va trebui să le urmăm până acolo. 

— În cazul că această costisitoare modă a blănurilor nu va 
trece, în sfârşit, răspunse doamna Paulina Barnett. 

— Ah, doamnă, exclamă locotenentul, se va găsi 
întotdeauna o femeie frumoasă care-şi va dori un manşon de 
zibelină sau o pelerină de vizon, şi va trebui să-i faci pe plac. 

— Mi-e teamă că da, răspunse râzând călătoarea, şi probabil 
că primul care va descoperi Polul va ajunge la acest punct 
urmărind un jder sau o vulpe argintie. 

— Asta-i şi convingerea mea, doamnă, rosti Jasper Hobson. 
Natura umană este astfel făcută şi momeala câştigului îl va 
împinge mereu pe om mai departe şi mai repede decât 
interesul ştiinţific. 

— Cum, dumneavoastră vorbiţi aşa, domnule Hobson? 

— Nu sunt eu oare un slujbaş al Companiei Golfului Hudson, 
doamnă, şi Compania face altceva decât să-şi rişte capitalul şi 
agenţii cu unica speranţă de a-şi mări beneficiile? 

— Domnule Hobson, zise doamna Paulina Barnett, cred că 
vă cunosc îndeajuns ca să susţin că la nevoie aţi şti să vă 
dăruiţi ştiinţei cu trup şi suflet. Dacă ar trebui să mergeţi până 
la Pol în interes pur şi simplu geografic, sunt sigură că n-aţi 
şovăi. Dar, adăugă ea  surâzând, asta este o problemă 
importantă a cărei soluţionare mi se pare îndepărtată, în ce ne 
priveşte pe noi, n-am ajuns decât la Cercul Polar şi sper că-l 


vom trece fără prea mare greutate. 

— Nu ştiu, doamnă, răspunse Jasper Hobson, care se opri în 
acest moment să observe cu atenţie starea atmosferică. De 
câteva zile timpul a început să se strice. Uitaţi-vă la culoarea 
cerului, de un cenuşiu uniform. Toate aceste neguri nu vor 
întârzia să se transforme în zăpadă şi, dacă se stârneşte 
vântul, poate izbucni o mare furtună. De aceea mă grăbesc să 
ajung cât mai repede la lacul Grand-Ours. 

— Atunci, domnule Hobson, grăi doamna Paulina Barnett 
ridicându-se, să nu pierdem timpul, daţi semnalul de plecare. 

Locotenentul nu avea nevoie de nici un îndemn. Singur fiind, 
sau însoţit de oameni energici ca el, şi-ar fi urmat drumul fără 
să piardă nici o noapte şi nici o zi. Dar nu putea cere de la toţi 
ceea ce era el în stare. Trebuia să ţină seama de oboseala 
celorlalţi, dacă nu-i păsa de a lui. In consecinţă, în acea zi, 
acordă prevăzător micii sale trupe câteva ore de odihnă. Pe la 
trei după-amiază, îşi reluară mersul. 

Jasper Hobson nu se înşelase presimţind o schimbare 
apropiată a stării atmosferice. Această schimbare nu se lăsă 
aşteptată. În timpul zilei, dupăamiaza, negurile se îngroşară şi 
căpătară o culoare gălbuie care avea un aspect sinistru. 
Locotenentul era destul de îngrijorat, fără a lăsa însă să i se 
vadă neliniştea, şi în timp ce câinii de la sania lui trăgeau, nu 
fără mari eforturi, el stătea de vorbă cu sergentul Long, 
preocupat şi acesta de semnele prevestitoare ale furtunii. 

Teritoriul pe care-l străbătea acum detaşamentul era din 
nefericire nefavorabil alunecării săniilor. Solul foarte accidentat, 
desfundat pe alocuri, acoperit uneori de mari blocuri de granit, 
alteori astupat de ghețari enormi care abia începeau să se 
dezgheţe, întârzia mult mersul atelajelor şi-l făcea foarte dificil. 
Bieţii câini nu mai puteau şi biciul conducătorilor nu avea nici 
un efect asupra lor. 

De aceea, locotenentul şi oamenii săi fură adesea obligaţi să 
coboare şi să ajute atelajul epuizat, să împingă săniile, să le 
sprijine chiar când neaşteptatele denivelări ale solului erau gata 
să le facă să se răstoarne. Se înţelege că se căzneau istovitor, 
dar nimeni nu se plângea. Doar Thomas Black, obsedat de 
ideea lui fixă, nu se dădea jos din vehicul, căci corpolenţa lui s- 
ar fi acomodat greu cu aceste teribile exerciţii. 

De când trecuseră de Cercul Polar, solul, cum se vede, se 


schimbase cu totul. Era limpede că vreo mişcare geologică 
scosese la iveală aceste blocuri enorme. Totuşi, se observa o 
vegetaţie mai abundentă. Nu numai copăcei şi arbuşti, dar 
chiar arbori mai mari se vedeau pe costişe, acolo unde vreun 
loc mai adăpostit îi ferea de vânturile puternice din nord. Erau 
mereu aceleaşi soiuri — pini, brazi, sălcii, a căror prezenţă 
constituia mărturia că pământul de aici are o anumită forţă de 
rodire. Jasper Hobson spera ca produsele florei arctice să nu 
lipsească atunci când va ajunge la malul mării glaciale. Aceşti 
arbori însemnau lemn pentru construcţia fortului, lemn pentru 
încălzirea locuinţelor. Ceilalţi gândeau la fel, observând 
contrastul între această regiune mai puţin aridă şi nesfârşitele 
câmpii albe care se întindeau între lacul Esclave şi fortul 
Entreprise. i 

Noaptea, negura gălbuie deveni mai opacă. Incepu să bată 
vântul. Curând, zăpada căzu cu fulgi mari şi în câteva clipe 
acoperi pământul cu un strat gros. În mai puţin de o oră, omătul 
ar fi atins aproape un picior grosime şi, cum nu se solidifica şi 
rămânea în stare de noroi apătos, săniile nu înaintau decât cu 
mare dificultate. Partea curbată din faţă se înfunda adânc în 
mâl, oprindu-le în fiecare secundă. Pe la opt seara vântul 
începu să sufle foarte puternic. Zăpada viscolită biciuia când 
solul, când aerul şi forma un vârtej până la cer. Câinii, împinşi de 
rafale, orbiţi de viforniţă, nu mai puteau înainta. Detaşamentul 
mergea printr-o trecătoare strâmtă, înghesuită între munţii 
înalţi de gheaţă, unde furtuna bântuia cu neasemuită putere. 
Bucăţi de gheaţă desprinse de uragan cădeau de sus şi făceau 
traversarea foarte periculoasă. Erau ca nişte mici avalanşe, dar 
puteau să strivească săniile şi călătorii. În asemenea condiţii, 
nu mai puteau merge mai departe. Jasper Hobson nu se 
încăpăţână. După ce se sfătui cu sergentul Long, făcu un popas. 
Dar trebuiau să găsească un adăpost împotriva viscolului ce 
spulbera zăpada şi care abia se dezlănţuise. Asta nu putea însă 
speria nişte oameni obişnuiţi cu expedițiile polare. Jasper 
Hobson şi însoțitorii lui ştiau ce trebuie să facă în asemenea 
împrejurări. Nu era pentru prima dată că furtuna îi surprindea la 
câteva sute de mile depărtare de forturile Companiei, fără să 
aibă un bordei eschimos sau o colibă indiană unde să se 
adăpostească. 

— Spre ghețar, spre ghețar! strigă Jasper Hobson. Toţi îl 


înţeleseră pe locotenent. Trebuiau să sape în aceste mase de 
gheaţă nişte snow-houses, case de zăpadă, de fapt gropi în 
care fiecare se va ghemui cât va dura furtuna. Incepură să 
scobească cu topoare şi cuțite masa friabilă a ghețarului. După 
trei sferturi de ceas fură săpate în masivul îngheţat vreo zece 
vizuini cu o intrare îngustă, în fiecare putând sta două-trei 
persoane. Cât despre câini fuseseră deshămaţi şi lăsaţi în voia 
lor. Puteai avea încredere în înţelepciunea lor, care-i va face să- 
şi găsească sub zăpadă un loc ferit. 

Înainte de ora zece, toţi membrii expediției se cuibăriseră în 
snow-houses. Se grupaseră câte doi sau câte trei. după 
legăturile lor de prietenie. Doamna Paulina Barnett, Madge şi 
locotenentul Hobson ocupau acelaşi bordei. Thomas Black şi 
sergentul Long se adăpostiseră împreună, ceilalţi, după cum 
apucaseră. Aceste căsuțe erau într-adevăr calde, dacă nu 
confortabile, şi trebuie ştiut că indienii sau eschimoşii nu au alt 
refugiu chiar şi în timpul celor mai mari geruri. Jasper Hobson 
şi ai săi puteau aştepta deci în siguranţă sfârşitul furtunii, 
având însă grijă ca intrarea în groapă să nu fie astupată de 
zăpadă. De aceea aveau grijă s-o curețe din jumătate în 
jumătate de oră. În timpul viscolului, locotenentul şi soldaţii săi 
nu putură să pună piciorul afară. Din fericire, fiecare avea 
provizii suficiente şi putură suporta această existenţă de castor 
fără să sufere nici de foame, nici de frig. 

Timp de 48 de ore, intensitatea furtunii spori mereu. Vântul 
şuiera în trecătoarea îngustă şi reteza vârfurile iceberg-urilor. 
Mugetele repetate de zeci de ecouri arătau în ce grad se 
înmulţeau avalanşele. Jasper Hobson se putea teme, pe bună 
dreptate, ca drumul său prin munţi să nu fie blocat de piedici 
de  netrecut în urma căderilor de zăpadă. Aceste huiete 
îngrozitoare se amestecau şi cu răgete pe care locotenentul le 
recunoştea, şi el nu-i ascunse curajoasei doamne Paulina 
Barnett că urşii dădeau târcoale trecătorii. Din fericire, aceste 
primejdioase animale, prea îngrozite de uragan şi dornice să-şi 
găsească un refugiu, nu descoperiră adăpostul călătorilor. Nici 
câinii, nici săniile acoperite de un strat gros de zăpadă nu le 
atraseră atenţia şi trecură pe acolo fără să se gândească să 
facă rău nimănui. 

Ultima noapte, de la 25 la 26 mai, fu şi mai fioroasă. 
Violenţa viscolului ajunse atât de mare, că putea duce la o 


prăbuşire generală a iceberg-urilor. Simţeai într-adevăr cum 
uriaşele mase se zguduie din temelii. O moarte groaznică i-ar fi 
aşteptat pe nefericiţii zdrobiţi de năruirea munţilor. Blocurile de 
gheaţă  scârţâiau cu zgomote îngrozitoare şi la anumite 
zguduituri se deschideau crăpături care le măcinau soliditatea. 
Dar nu se produse nici o năruire. Întreaga masă rezistă, şi la 
sfârşitul nopţii, datorită unuia din fenomenele frecvente în 
ţinuturile arctice, viscolul încetă brusc şi, graţie gerului, liniştea 
reveni odată cu primele luciri ale zorilor. 


Capitolul VIII. Lacul Grand-Ours 


O asemenea împrejurare era dintre cele mai fericite. 
Gerurile mari, dar puţin durabile, obişnuite în anumite zile din 
luna mai — chiar şi pe paralelele zonei temperate — fură de 
ajuns ca să întărească stratul gros de zăpadă. Solul devenea 
din nou practicabil. Jasper Hobson porni la drum, iar 
detaşamentul îl urmă cât putu de repede. Direcţia itinerarului fu 
uşor schimbată. În loc de a o lua drept spre nord, expediţia 
înainta spre vest, mergând, cum se spune, pe curbura Cercului 
Polar. Locotenentul voia să ajungă la fortul Confidence care se 
înălța la capătul iacului GrandOurs. Cele câteva zile de frig îi 
slujiră pentru îndeplinirea planului. Mersul său fu rapid. Nu 
întâlni nici un obstacol în calea lui şi la 30 mai mica trupă 
ajungea la factorie. 

Fortul Confidence şi fortul Good Hope, aşezate pe râul 
Mackenzie, erau posturile cele mai la nord ale Companiei 
Golfului Hudson la acea epocă. Fortul Confidence, clădit la 
capătul septentrional al lacului Grand-Ours, punct extrem de 
important din cauza apelor lacului, îngheţate iarna şi libere 
vara, era în legătură cu fortul Franklin ridicat la extremitatea 
meridională. Fără a vorbi de schimburile zilnice cu ajutorul 
vânătorilor indieni de pe înaltele latitudini, factoriile, şi mai 
ales fortul Confidence, exploatau malurile şi apele lui Grand- 
Ours. Lacul este o adevărată mare mediteraneană care se 
întinde pe un spaţiu de mai multe grade în lung şi în lat. Cu 
margini foarte neregulate, sugrumat în partea centrală de două 
promontorii ascuţite, are la nord forma unui triunghi cu 
deschidere largă. Conturul său seamănă cu pielea întinsă a unui 
mare rumegător, căreia îi lipseşte capul. Fortul Confidence 
fusese construit la capătul labei drepte, la cel puţin două sute 
de mile de golful Couronnement, unul din numeroasele estuare 
care  brăzdează atât de capricios coasta septentrională a 
Americii. Fusese deci ridicat puţin mai sus de Cercul Polar, la 3 
grade de paralela 70 deasupra căreia Compania Golfului 
Hudson ţinea neapărat să întemeieze o nouă aşezare. Fortul 
Confidence în ansamblul lui avea aceeaşi înfăţişare ca şi 
celelalte factorii din sud. Se compunea dintr-o casă a ofiţerilor, 
o cazarmă pentru soldaţi, depozite de pielărie. Construcţiile, 
toate de lemn, erau înconjurate de un gard. Căpitanul care 
comanda pe vremea aceea fortul lipsea, însoţise în est un grup 


de indieni şi de soldaţi care plecaseră după vânat. Ultimul 
sezon nu fusese bun. Nu găsiseră blănuri de preţ, dar în 
schimb  putuseră colecta din belşug blănuri de lutru graţie 
vecinătăţii lacului. Acest stoc fusese îndreptat tocmai atunci 
spre factoriile centrale din sud, astfel încât depozitele fortului 
Confidence erau în acest moment goale. În absenţa căpitanului, 
un sergent îi făcu lui Jasper Hobson onorurile fortului. 
Subofiţerul era cumnatul sergentului Long şi se numea Felton. 
El se puse cu totul la dispoziţia locotenentului care voia să 
asigure odihna însoţitorilor săi, hotărându-se să rămână două 
sau trei zile la fortul Confidence. Locuri erau destule în absenţa 
micii garnizoane. Oamenii şi câinii fură curând instalaţi 
satisfăcător. Cea mai frumoasă cameră din clădirea principală a 
fost desigur rezervată doamnei Paulina Barnett, care s-a 
bucurat de toată atenţia sergentului Felton. Prima grijă a lui 
Jasper Hobson a fost să-l întrebe pe Felton dacă nu cumva 
vreun grup de indieni din Nord cutreiera acum malurile lui 
Grand-Ours. 

— Ba da, domnule locotenent, răspunse sergentul, ni s-a 
semnalat de curând o aşezare a indienilor “lepure”, la capătul 
septentrional al lacului. 

— La ce distanţă de fort? întrebă Jasper Hobson. 

— La vreo treizeci de mile, răspunse sergentul Felton. Aţi 
vrea să intraţi în legătură cu aceşti indieni? 

— Bineînţeles, zise Jasper Hobson. Indienii îmi pot da 
informaţii utile asupra părţii de teritoriu de lângă marea polară, 
care se întinde până la capul Bathurst. Dacă locul e potrivit, am 
de gând să clădesc acolo noua factorie. 

— Ei bine, domnule locotenent, răspunse Felton, nimic mai 
uşor decât să ne ducem la aşezarea indienilor. 

— Mergem pe malul lacului? 

— Nu, chiar pe apă. E dezgheţată în acest moment şi avem 
un vânt prielnic. Vă punem la dispoziţie o barcă, un marinar s-o 
conducă, şi în câteva ore veţi ajunge la aşezarea lor. 

— Bine, domnule sergent, zise Jasper Hobson, accept 
propunerea dumitale şi mâine dimineaţă, dacă îţi convine... 

— Când veţi voi, domnule locotenent, răspunse sergentul 
Felton. 

Hotărâră să plece a doua zi dimineaţă. Când doamna 
Paulina Barnett află de acest proiect, îi ceru lui Jasper Hobson 


îngăduinţa să-l însoţească, îngăduinţă care — bineînţeles — îi 
fu acordată neîntârziat. 

Dar trebuiau să-şi ocupe seara. Doamna Paulina Barnett, 
Jasper Hobson, doi sau trei soldaţi, Madge, doamnele Mac Nap 
şi Joliffe, călăuziţi de Felton, se duseră să viziteze malurile 
lacului. Aceste maluri nu erau lipsite de verdeață. Colinele, 
după topirea zăpezii, se arătau încununate ici şi colo de arbori 
din familia răşinoaselor, un soi de pin scoţian. Copacii se 
înălţau la vreo patruzeci de picioare deasupra solului şi 
procurau locuitorilor fortului combustibilul de care aveau nevoie 
în timpul lungilor luni de iarnă. Trunchiurile lor groase, 
acoperite de crăci flexibile, aveau o nuanţă cenuşie foarte 
pronunţată. Dar, formând pâlcuri mari care coborau până la 
malurile lacului, grupaţi uniform, drepţi, cam de aceeaşi 
înălţime, nu dădeau o prea mare varietate peisajului. Intre 
aceste pâlcuri de copaci, un fel de iarbă albicioasă înveşmânta 
pământul şi parfuma atmosfera cu pătrunzătoarea mireasmă a 
cimbrului. Sergentul Felton le spuse oaspeţilor săi că această 
iarbă cu miros puternic purta numele de “iarbă-tămâie”, nume 
pe deplin meritat, atunci când era aruncată peste cărbuni 
încinşi. 

Călătorii părăsiră fortul şi după vreo sută de paşi ajunseră la 
un mic port natural încastrat în înaltele roci de granit care-l 
apărau de valurile din larg. Acolo era ancorată flotila fortului 
Confidence alcătuită dintro singură barcă de pescuit, cea care a 
doua zi trebuia să-i transporte pe Jasper Hobson şi pe doamna 
Paulina Barnett la aşezarea indienilor. Din acest loc privirea 
cuprindea o mare parte a lacului, malurile sale împădurite, 
marginile dantelate, scobite de golfuleţe şi capuri, apele uşor 
vălurite de briză deasupra cărora câţiva munţi de gheaţă se 
desluşeau cu siluetele lor mişcătoare. In sud, ochiul se oprea pe 
un adevărat orizont de mare, o linie circulară trasă limpede 
între cer şi apă, care se contopeau în acel moment sub 
strălucirea razelor solare. Acest spaţiu larg, ocupat de suprafaţa 
lichidă a lui Grand-Ours, malurile presărate cu pietre şi blocuri 
de granit, falezele acoperite de iarbă, colinele încununate de 
arbori ofereau pretutindeni imaginea vieţii vegetale şi 
animale. Numeroase specii de rațe pluteau pe ape, măcâind 
gălăgioase. Erau “eider-ducks”, raţe-şuierătoare, arlechini şi 
“babe”, păsări guralive care nu-şi închid niciodată pliscul. 


Câteva sute de “pufini” fugiră, cât ai zice peşte, în toate 
direcţiile. În frunzişul copacilor se legănau vulturi ţanţoşi, înalţi 
de două picioare, şi nişte ulii cu pântecele cenuşiu, picioarele şi 
ciocul albastru şi ochii de un galben portocaliu. Cuiburile 
acestor zburătoare, aşezate în furca arborilor, sunt împletite 
din ierburi de mare şi au un volum uriaş. Vânătorul Sabine reuşi 
să doboare o pereche de vulturi gigantici de aproape şase 
picioare, exemplare minunate de păsări călătoare, exclusiv 
ihtiofage, care iarna îşi caută hrana până pe malurile golfului 
Mexic şi vara se întorc la cele mai înalte latitudini ale Americii 
septentrionale. 

Dar cea ce îi interesă cu deosebire pe călători a fost captura 
unei vidre a cărei blană valora mai multe sute de ruble. Blana 
acestor preţioase amfibii era foarte căutată odinioară în China. 
Dar dacă preţul lor a scăzut acum pe pieţele aceşti ţări, ele 
sunt foarte căutate în Rusia. Acolo vânzarea lor este 
întotdeauna asigurată şi se plătesc foarte scump. De aceea, 
negustorii ruşi, exploatând toate frontierele NouluiCornwall până 
la Oceanul Arctic, urmăresc fără încetare vidrele de mare a 
căror specie e aproape pe cale de dispariţie. Aceasta este 
raţiunea pentru care animalele fug dinaintea vânătorilor cale le 
hăituiesc până pe malurile fluviului Kamceatka şi în toate 
insulele arhipelagului Behring. 

— Dar, adăugă sergentul Felton, după ce dăduse toate 
aceste amănunte oaspeţilor săi, nici vidrele americane nu sunt 
de disprețuit, iar cele de la lacul Grand-Ours valorează 200 
până la 300 de franci bucata. 

Erau într-adevăr minunate cele care trăiau în apele lacului. 
Unul din aceste mamifere, momit cu îndemânare şi ucis de 
sergent, valora aproape tot atât cât lutrul din Kamceatka. 
Animalul avea o lungime de două picioare şi jumătate de la bot 
până la capătul cozii, avea o pieliţă între degetele picioarelor, 
labele scurte, blana cafenie, mai închisă pe spate, mai 
deschisă pe pântece, părul mătăsos, lung şi lucios. 

— Frumoasă împuşcătură, sergent! zise locotenentul Hobson 
care îi arătă doamnei Paulina Barnett splendida blană a 
animalului doborât. 

— Într-adevăr, domnule Hobson, răspunse sergentul Felton, 
şi dacă fiecare zi ne-ar aduce câte o blană de vidră, n-am avea 
de ce ne plânge! Dar cât timp trebuie să pierzi pentru a pândi 


aceste animale care înoată şi se scufundă cu o nemaipomenită 
rapiditate! Ele nu vânează decât noaptea şi ies foarte rar în 
timpul zilei din vizuina lor, care se află într-o scorbură sau într-o 
scobitură de stâncă şi e greu de descoperit şi pentru trăgătorii 
cei mai experimentati. 

— Vidrele devin din ce în ce mai puţin numeroase? întrebă 
doamna Paulina Barnett. 

— Da, doamnă, răspunse sergentul, şi beneficiile Companiei 
vor descreşte considerabil în ziua în care această specie va 
dispare. Toţi vânătorii aleargă după această blană şi mai ales 
americanii ne fac o concurenţă teribilă. În timpul călătoriei, 
domnule locotenent, n-aţi întâlnit nici un agent al companiilor 
americane? 

— Nici unul, răspunse Jasper Hobson. Ajung pe teritorii cu 
latitudine atât de înaltă? 

— Foarte des, domnule Hobson, zise sergentul, şi când 
aflăm de aceşti concurenţi e bine să ne punem în gardă. 

— De ce, sunt hoţi de drumul mare? întrebă doamna Paulina 
Barnett. 

— Nu, doamnă, răspunse sergentul, dar sunt rivali 
primejdioşi şi când vânatul devine rar vânătorii şi-l dispută cu 
gloanţe. Mă încumet chiar să afirm că dacă încercarea 
Companiei va fi încununată de succes, dacă veţi reuşi să 
întemeiaţi un fort pe limita extremă a continentului, exemplul 
nu va întârzia să fie imitat de aceşti americani, lua-i-ar naiba! 

— AŞ! răspunse locotenentul. Teritoriile de vânătoare sunt 
vaste şi toată lumea are loc sub soare. Cât despre noi, întâi să 
începem! Să mergem înainte atâta vreme cât avem pământ 
tare sub picioare, şi Cerul să ne ocrotească. 

După trei ore de drum, vizitatorii se întoarseră la fortul 
Confidence. O masă bună, alcătuită din peşte şi vânat proaspăt, 
îi aştepta în sala mare şi toţi se ospătară în lege. Câteva ore de 
conversaţie în salon puseră capăt acestei zile, iar noaptea 
aduse oaspeţilor fortului un somn dulce. 

A doua zi, pe 31 mai, doamna Paulina Barnett şi Jasper 
Hobson se sculară la cinci dimineaţa. Locotenentul trebuia să 
se ducă la aşezarea indienilor şi să culeagă informaţiile care-i 
puteau fi utile. El îi propuse lui Thomas Black să-l însoţească. 
Dar astronomul preferă să rămână la fort. Dorea să facă unele 
observaţii, determinând cu precizie longitudinea şi latitudinea 


fortului Confidence. Deci numai doamna Paulina Barnett şi 
Jasper Hobson aveau să treacă lacul, conduşi de un bătrân 
marinar cu numele de Norman, care era în serviciul Companiei 
de multă vreme. 

Cei doi pasageri, însoţiţi de sergentul Felton, ajunseră în 
micul port unde bătrânul Norman îi aştepta în barca sa. Nu era 
decât un vas de pescuit, fără punte, cu chila de şaisprezece 
picioare şi cu greementul de cutter. Un singur om putea să-l 
mânuiască uşor. Timpul era frumos. Bătea o briză lină dinspre 
nord-est, foarte prielnică pentru traversare. Sergentul Felton îşi 
luă rămas bun de la oaspeţii săi, rugându-i să-l scuze că nu-i 
întovărăşeşte, dar nu putea părăsi factoria în absenţa 
căpitanului. 

Ancora odată ridicată şi parâma desfăcută, barca, cu vela 
înălţată, cu vântul la tribord, părăsind micul port, porni repede 
pe apele reci ale lacului. Călătoria nu era decât o plimbare, o 
fermecătoare plimbare. Bătrânul marinar, fire închisă, tăcea, 
stând la cârmă, la pupa ambarcaţiei. Doamna Paulina Barnett 
şi Jasper Hobson şedeau pe băncile laterale şi priveau peisajul 
ce se desfăşura înaintea ochilor lor. Vasul o luă de-a lungul 
coastei septentrionale a lui GrandOurs, la o distanţă de vreo trei 
mile, în aşa fel încât să meargă în linie dreaptă. Puteai deci 
urmări cu uşurinţă mulţimea colinelor împădurite care coborau 
uşor către vest. Din acea parte, regiunea care alcătuia 
marginea de nord a lacului părea în întregime netedă şi linia 
orizontului se retrăgea până la mare depărtare. Tot acest mal 
contrasta cu celălalt ce se contura ca un unghi ascuţit şi în 
fundul căruia se ridica fortul Confidence, încadrat de brazi verzi. 
Se mai vedea încă steagul Companiei desfăşurându-se în vârful 
donjonului. Spre sud şi vest, apele lacului, luminate oblic de 
razele soarelui, luceau ici şi colo. Dar ceea ce minuna privirea 
erau iceberg-urile mişcătoare aidoma unor blocuri de argint, a 
căror reverberaţie era orbitoare. Sloiurile închegate de iarnă se 
topiseră fără a mai lăsa nici o urmă. Doar aceşti munţi 
mişcători, pe care astrul radios nu-i putea topi, păreau să 
protesteze împotriva soarelui polar care descria un arc diurn 
foarte alungit şi era încă lipsit de căldură, dacă nu de strălucire. 

Doamna Paulina Barnett şi Jasper Hobson stăteau de vorbă, 
schimbând ca de obicei păreri asupra  ciudatei naturi 
înconjurătoare. Ei îşi îmbogăţeau sufletul cu amintiri, în timp ce 


barca, legănată uşor pe apele liniştite, înainta repede. 

Intr-adevăr, vasul plecase la şase dimineaţa şi la ora nouă 
se apropiase simţitor de malul septentrional al lacului, unde 
trebuiau să ajungă. Aşezarea indienilor se afla în unghiul de 
nord-vest al lui GrandOurs. Înainte de ora zece, bătrânul 
Norman reperă locul şi ancoră lângă o faleză abruptă de mică 
înălţime. 

Locotenentul şi doamna Paulina Barnett coborâră de îndată. 
Doi sau trei indieni îi întâmpinară, printre ei aflându-se şeful 
care, încununat de pene, veni către ei vorbindu-le într-o 
englezească destul de inteligibilă. 

Aceşti indieni “lepure”, ca şi indienii “Aramă”, indienii 
“Castor” şi alţii, aparţineau neamului Chippewa şi în consecinţă 
se deosebeau puţin unii de alţii prin îmbrăcăminte şi obiceiuri. 
Erau dealtfel mereu în relaţie cu factoriile şi acest comerţ îi 
“britanizase”, ca să zicem aşa. Îşi duceau vânatul la forturi 
unde îl schimbau pe obiecte necesare vieţii, pe care de câţiva 
ani nu le mai meştereau singuri. Se aflau aşadar, într-un fel, în 
slujba Companiei. Trăiau cu ajutorul ei şi nu e de mirare că au 
împrumutat alte obiceiuri. Pentru a găsi un neam de indieni 
asupra cărora nu şi-a pus pecetea contactul cu europenii, 
trebuie să urci la latitudini mai înalte, până la regiunile 
îngheţate unde locuiesc  eschimogşii.  Eschimosul ca şi 
groenlandezul e adevăratul vlăstar al ținuturilor polare. 

Doamna Paulina Barnett şi Jasper Hobson se duseră la 
aşezarea indienilor “lepure”, situată la o jumătate de milă de 
țărm. Acolo găsiră vreo treizeci de băştinaşi, bărbaţi, femei şi 
copii, care trăiau din pescuit şi vânătoare, exploatând 
împrejurimile lacului. Indienii se întorseseră de curând din 
teritoriile de la nordul continentului american şi-i dădură lui 
Jasper Hobson câteva informaţii, destul de incomplete e 
adevărat, despre starea actuală a litoralului de prin părţile 
paralelei 70. Locotenentul află totuşi, cu anume satisfacţie, că 
nici un detaşament american sau european nu fusese zărit de 
câţiva ani încoace în împrejurimile mării polare şi că marea era 
liberă la această epocă a anului. Cât despre capul Bathurst 
propriu-zis, spre care avea intenţia să se îndrepte, indienii 
“lepure” nu-l cunoşteau. Şeful vorbi dealtfel despre regiunea 
dintre Grand-Ours şi capul Bathurst ca despre un ţinut greu de 
străbătut, foarte accidentat şi brăzdat de ape care în acest 


moment erau dezgheţate. El îl sfătui pe locotenent să coboare 
pe cursul lui Coppermine-River, la nord-est de lac, pentru a 
ajunge pe drumul cel mai scurt până la coastă. După ce seva 
afla pe malul mării polare, va fi mai simplu să meargă pe ţărmul 
ei şi Jasper Hobson va putea să se oprească unde îi va conveni. 

Jasper Hobson îi mulţumi şefului indian şi, după ce-i înmână 
câteva daruri, îşi luă rămas bun. Apoi, însoţit de doamna 
Paulina Barnett, vizită împrejurimile aşezării şi nu se întoarse la 
ambarcaţie decât pe la trei după-masă. 


Capitolul IX. O furtună pe lac 


Bătrânul marinar aştepta cu oarecare nerăbdare întoarcerea 
pasagerilor. De aproape o oră timpul se schimbase. Aspectul 
cerului se transformase brusc, ceea ce avea darul să îngrijoreze 
un om obişnuit să cerceteze vânturile şi norii. Soarele, învăluit 
de o negură deasă, nu se mai vedea decât ca un disc albicios, 
fără strălucire şi lumină. Briza încetase şi totuşi apele lacului 
se auzeau vuind spre sud. Aceste semne ale unei schimbări 
foarte apropiate în starea atmosferică se arătaseră cu o 
rapiditate specifică latitudinilor înalte. 

— Să plecăm, domnule locotenent, să plecăm! strigă 
bătrânul Norman, privind cu îngrijorare negura de deasupra 
capului său. Să plecăm fără să mai pierdem o clipă. Ne 
ameninţă un mare pericol. 

— Intr-adevăr, răspunse Jasper Hobson, înfăţişarea cerului 
nu mai e aceeaşi. N-am remarcat această schimbare, doamnă, 
se adresă el călătoarei. 

— Vă temeti de o furtună? îl întrebă doamna Paulina Barnett 
pe Norman. 

— Da, doamnă, rosti bătrânul marinar, şi furtunile de pe 
Grand Ours sunt adesea nimicitoare. Uraganul se dezlănţuie ca 
în largul Oceanului Atlantic. Negura care s-a ivit pe neaşteptate 
nu prezice nimic bun. Dar e posibil ca vijelia să nu înceapă 
decât peste trei sau patru ore, şi până atunci noi vom fi ajuns 
la fortul Confidence. Să plecăm fără întârziere, căci vasul nu e 
în siguranţă lângă aceste stânci care-şi arată vârfurile la 
suprafaţa apei. 

Locotenentul Hobson nu putea discuta cu Norman lucruri la 
care acesta se pricepea mai bine ca el. Bătrânul marinar era 
dealtfel un om practic, obişnuit de multă vreme cu traversările 
pe lac. Trebuia deci să se încreadă în experienţa lui. Doamna 
Paulina Barnett şi Jasper Hobson se îmbarcară. Totuşi, în 
momentul când să desfacă parâma şi să se îndrepte spre larg, 
Norman — avea oare un presentiment?— murmură: “Poate mai 
bine am aştepta!” Jasper Hobson, care auzise aceste cuvinte, îl 
privi pe bătrânul marinar aşezat la cârmă. Dacă ar fi fost singur, 
n-ar fi şovăit să plece. Dar prezenţa doamnei Paulina Barnett îi 
impunea o mai mare prevedere. Călătoarea înţelese ezitarea 
tovarăşului ei. 

— Nu vă mai gândiţi la mine, domnule Hobson, zise ea, şi 


procedaţi ca şi cum n-aş fi aici. De vreme ce acest vrednic 
marinar crede că trebuie să plecăm, să plecăm neîntârziat. 

— Cu Dumnezeu înainte, grăi Norman, desfăcând parâma, şi 
cât mai repede la fort! 

Nava ajunse în larg. Timp de o oră înaintă cu greu. Pânza, 
fluturând neputincioasă sub vântul puternic care bătea când 
dintr-o direcţie când din alta, se izbea de catarg. Negura se 
îngroşa. Ambarcaţia începu să salte datorită hulei mai violente, 
căci marea “simţea” înaintea atmosferei apropierea 
cataclismului. Cei doi pasageri tăceau, în timp ce bătrânul 
marinar încerca să străbată cu ochii injectaţi ceața opacă. 
Dealtfel, era gata să înfrunte orice greutate şi cu scota în mână 
aştepta vântul prielnic, gata s-o fileze dacă rafala ar fi fost 
foarte puternică şi bruscă. 

Până atunci, stihiile nu se dezlănţuiseră şi totul ar fi mers 
bine dacă ambarcaţia ar fi înaintat ca de obicei. Dar, după o oră 
de navigaţie, ea nu se depărtase decât cu două mile de 
aşezarea indienilor. Afară de asta, un suflu nefericit dinspre 
uscat o împinsese în larg, încât coasta abia se desluşea prin 
ceaţă. Era o situaţie grea, căci dacă vântul începea să bată 
dinspre nord, ambarcaţiunea uşoară ajungea în derivă şi, 
neputând să ţină direcţia, curentul o putea antrena foarte 
departe în mijlocul lacului. 

— Abia ne mişcăm, îi zise locotenentul bătrânului Norman. 

— Da, mergem foarte încet, domnule Hobson, răspunse 
marinarul. Briza nu vrea să sufle, şi când va sufla va fi, din 
păcate, după cât se pare, dintr-o parte nedorită. O să ne ducă, 
zise el întinzând mâna către sud, mai curând la fortul Franklin 
decât la fortul Confidence! 

— Ei bine, răspunse glumind doamna Paulina Barnett, va fi o 
plimbare mai lungă, asta-i tot. Lacul Grand-Ours este minunat 
şi merită într-adevăr să-l vizitezi de la nord la sud! Bănuiesc, 
Norman, că te poţi întoarce de la fortul Franklin! 

— Da, doamnă, dacă ai izbutit să ajungi la el, zise bătrânul 
Norman. Dar pe lacul ăsta furtunile durează uneori 
cincisprezece zile, şi dacă spre ghinionul nostru suntem împinşi 
spre malurile sudice, nu-i făgăduiesc locotenentului Hobson să 
se întoarcă înainte de o lună la fortul Confidence. 

— la seama atunci, răspunse locotenentul, căci o asemenea 
întârziere ne-ar strica planurile. Fii deci prudent, prietene, şi, 


dacă e nevoie, întoarce-te mai degrabă la malul nordic. 
Doamna Paulina Barnett nu se va da îndărăt, cred, să facă pe 
jos un drum de douăzeci sau douăzeci şi cinci de mile. 

— Chiar dacă aş vrea să mă întorc la coasta nordică, 
domnule Hobson, răspunse Norman, acum naş mai putea. 
Vedeţi şi dumneavoastră. Vântul are tendinţa să bată dintr- 
acolo. Tot ce pot să fac este să ţin direcţia nord-est şi, dacă 
furtuna nu se înteţeşte, sper să pot înainta. 

Dar, pe la patru şi jumătate, furtuna începu să se 
dezlănţuie. Şuierături ascuţite răsunară în straturile înalte ale 
văzduhului. Vântul, pe care starea atmosferică îl menținea în 
zonele superioare, nu coborâse încă până la suprafaţa lacului, 
dar acest lucru nu putea întârzia. Se auzeau ţipetele puternice 
ale păsărilor înspăimântate care străbăteau ceţurile. Apoi 
deodată negura se destramă, lăsând să se vadă norii mari şi 
joşi, zdrenţuiţi, îngrămădiţi, adevărate avalanşe de aburi gonite 
cu putere spre sud. Temerile bătrânului marinar erau justificate. 
Vântul sufla din nord şi nu va mai dura mult până să ia 
proporţiile unui uragan care se va abate peste lac. 

— Păzea! strigă Norman legând scota, pentru a întoarce 
ambarcaţia cu prova spre vânt, cu ajutorul cârmei. 

Rafala îi ajunse. Vasul se culcă întâi pe o parte, apoi se 
ridică şi săltă în coama unui val. De acum încolo, hula crescu ca 
pe o mare dezlănţuită. Pe aceste ape, relativ puţin adânci, 
valurile, izbindu-se puternic de fundul lacului, izbucneau spre 
suprafaţă având o înălţime nemaipomenită. 

— Ajutaţi-mă! strigă bătrânul marinar, încercând să strângă 
cât mai repede pânza. 

Jasper Hobson şi doamna Paulina Barnett se străduiră să-l 
ajute pe Norman fără a reuşi însă, căci nu ştiau să conducă 
ambarcaţia. Norman neputând să lase cârma, iar fungile fiind 
prinse de vârful catargului, pânza nu putea fi strânsă. În fiecare 
clipă nava era gata să se răstoarne, izbită de valuri uriaşe. 
Cerul se  întuneca din ce în ce mai mult. O ploaie rece 
amestecată cu zăpadă cădea torențial şi uraganul mereu mai 
furios răscolea crestele valurilor. 

— Tăiaţi-le, tăiaţi-le! strigă bătrânul marinar prin vuietul 
furtunii. 

Jasper Hobson, căruia vântul îi smulsese chipiul, orbit de 
aversă, puse mâna pe cuțitul lui Norman şi tăie funga întinsă ca 


o coardă de harpă. Însă parâma udă nu mai putea aluneca în 
lăcaşul său, aşa că pânza rămase prinsă de vârful catargului. 
Norman voi atunci să îndrepte ambarcaţiunea spre sud, de 
vreme ce nu putea ţine piept vântului. Să se îndrepte spre sud, 
cu toate că direcţia era extrem de periculoasă în mijlocul 
valurilor a căror viteză o depăşea pe cea a ambarcaţiei. Să se 
îndrepte spre sud, cu toate că risca să fie antrenat, fără a se 
putea împotrivi, până la malurile meridionale ale lui Grand- 
Ours. 

Jasper Hobson şi curajoasa sa tovarăşă erau conştienţi de 
pericolul care-i ameninţa. Această ambarcaţiune uşoară nu 
putea să reziste mult timp talazurilor. Ori va fi distrusă, ori se 
va răsturna. Viaţa celor pe care-i purta era în mâna soartei. 
Totuşi, nici locotenentul, nici doamna Paulina Barnett nu căzură 
pradă deznădejdii. Agăţându-se de bănci, udaţi din cap până-n 
picioare de apa rece a valurilor, muraţi de ploaie şi de zăpadă 
până la piele, biciuiţi de rafalele puternice, priveau prin ceaţă, 
fără să se înfioare. Orice urmă de uscat dispăruse. La un cablu 
de vas, norii şi apele lacului se amestecau între ele. Ochii 
călătorilor priveau întrebători la bătrânul Norman care, cu dinţii 
încleştaţi, cu mâinile strânse pe cârmă, mai încerca să menţină 
vasul în bătaia vântului. Dar puterea uraganului ajunsese atât 
de mare, încât ambarcaţia nu mai putea naviga cu această 
viteză periculoasă. Talazurile ce se loveau de prova ar fi făcut-o 
bucăţi. 

Primele scânduri începură să se desfacă şi când cădea cu 
întreaga ei greutate între două valuri, puteai crede că n-o să se 
mai ridice niciodată. 

— Trebuie să fugim, trebuie să fugim! murmură bătrânul 
marinar şi, manevrând cârma, filând scota, se îndreptă spre 
sud. 

Pânza, umflată brusc, duse imediat ambarcaţia cu o 
rapiditate vertiginoasă, dar valurile uriaşe alergau şi mai 
repede, şi acest zbor cu vântul în spate devenea extrem de 
periculos. Masele lichide se repezeau în drumul navei care nu le 
putea ocoli. Ea se umplea de apă şi trebuia golită fără încetare, 
altfel s-ar fi scufundat. Pe măsură ce înainta în largul lacului şi 
prin urmare departe de coastă, apele deveneau şi mai 
tumultuoase. Nici un obstacol — un pâlc de arbori sau o colină 
— nu împiedica uraganul să învolbureze totul în jurul lui. Când 


cerul se însenina puţin sau, mai curând, când se destrămau 
pentru o clipă ceţurile, se zăreau munţi de gheaţă uriaşi care 
pluteau ca geamandurile, împinşi şi ei de valuri spre partea 
meridională a lacului. Era ora cinci şi jumătate. Nici Norman, 
nici Jasper Hobson nu-şi dădeau seama ce distanţă străbătuseră 
de când plecaseră, nici în ce direcţie au mers. Nu mai erau 
stăpâni pe ambarcaţie, ci doar jucării ale furtunii. 

În acest moment, la o sută de picioare în spatele vasului, se 
ridică un val monstruos încununat cu o vizibilă creastă albă. In 
fața lui, suprafața lichidă alcătuia un fel de prăpastie. Toate 
unduirile intermediare, strivite de vânt, dispăruseră. În această 
prăpastie mişcătoare apele erau negre. Ambarcaţiunea lunecă 
adânc în fundul abisului care se căsca din ce în ce mai mare. 
Valul uriaş se apropia dominându-le pe cele din jur. Se 
năpustea asupra ambarcaţiei, gata s-o nimicească. Norman, 
care întorsese capul, îl văzu venind. Jasper Hobson şi doamna 
Paulina Barnett îl priveau şi ei cu ochii larg deschişi, aşteptând 
să se rostogolească asupra lor, fără să poată face nimic! Valul 
se prăvăli într-adevăr, cu un vuiet îngrozitor. Se abătu asupra 
ambarcaţiei, acoperind în întregime pupa. Avu loc o izbitură 
teribilă. Locotenentul şi tovarăşa sa scoaseră un strigăt 
desperat, văzându-se îngropaţi sub acest munte lichid. Crezură 
că vasul se scufundă, dar acesta, pe trei sferturi plin de apă, se 
ridică. În schimb, bătrânul marinar pierise. 

Jasper Hobson scoase un strigăt deznădăjduit. Doamna 
Paulina Barnett întoarse capul spre el. 

— Norman! urlă el, arătând locul gol de la pupa. 

— Sărmanul! murmură călătoarea. 

Jasper Hobson şi doamna Paulina Barnett se ridicară cu 
riscul de a fi azvârliţi din ambarcaţiunea ce sălta pe creasta 
valurilor. Dar nu zăriră nimic. Nu se auzi nici un țipăt, nici o 
chemare. Trupul marinarului nu se arătă în spuma albă... 
Bătrânul îşi găsise moartea în viitoarea valurilor. Doamna 
Paulina Barnett şi Jasper Hobson se prăbuşiră pe bancă. Acum 
trebuiau să-şi poarte de grijă rămânând singuri la bord. Dar nici 
locotenentul, nici tovarăşa sa nu ştiau să manevreze o 
ambarcaţie şi, în aceste grele împrejurări, chiar un matelot cu 
experienţă abia de ar fi reuşit să conducă vasul care era o 
jucărie a valurilor. Pânza, tot umflată de vânt, îl purta pe ape. 
Jasper Hobson putea să încetinească această cursă? Se aflau 


într-o situaţie înfiorătoare, goniţi de furtună, pe o navă uşoară 
pe care nu ştiau nici măcar s-o manevreze. 

— Suntem pierduţi, zise locotenentul. 

— Nu, domnule Hobson, răspunse curajoasa Paulina Barnett. 
să ne ajutăm singuri şi Cerul ne va ajuta! 

Jasper Hobson înţelese atunci cât preţuieşte această vitează 
femeie al cărei destin îl împărtăşea în momentul de faţă. Primul 
lucru care trebuia făcut era să golească de apă vasul ce se 
îngreuia. Un nou val lar fi umplut într-o clipă şi l-ar fi tras 
imediat la fund. Era important, dealtfel, ca ambarcaţia uşurată 
să poată să se ridice pe valuri, căci atunci risca mai puţin să fie 
sfărâmată. Jasper Hobson şi doamna Paulina Barnett goliră 
deci repede vasul care putea fi lesne răsturnat din cauza 
propriei sale mobilități. N-a fost o treabă uşoară, căci în fiecare 
moment valurile înspumate pătrundeau în navă şi trebuia să 
stai tot timpul cu găleata în mână. De acest lucru se ocupa mai 
ales călătoarea. Locotenentul ţinea cârma şi conducea de bine 
de rău ambarcaţia cu vântul la pupa. Noaptea, sau dacă nu 
noaptea — care la această latitudine şi în această epocă a 
anului durează doar câteva ore — mai degrabă întunericul 
creştea, sporind primejdia. Norii joşi, amestecați cu negurile, 
formau o perdea deasă prin care străbătea o lumină slabă şi 
difuză. Nu se vedea nici măcar la două lungimi de navă, şi 
aceasta ar fi fost făcută bucăţi dacă s-ar fi izbit de un sloi de 
gheaţă plutitor. Or, sloiurile plutitoare se puteau ivi pe 
neaşteptate, şi la această viteză nu le puteai ocoli cu nici un 
preţ. 

— Nu mai sunteţi sigur de cârmă, domnule Jasper? întrebă 
doamna Paulina Barnett, în timpul unei scurte acalmii a furtunii. 

— Nu, doamnă, răspunse locotenentul, şi trebuie să vă 
aşteptaţi la orice. 

— Sunt gata, răspunse simplu curajoasa femeie. 

In acest moment se auzi cum se sfâşie pânza. Păru un 
zgomot asurzitor. Vela despicată de vânt fu smulsă şi dispăru în 
întuneric, ca un norişor alb. Ambarcaţiunea, dusă cu viteza ce i 
se imprimase, mai pluti câteva clipe, apoi se opri şi valurile o 
purtară încoace şi-ncolo ca pe o epavă. Jasper Hobson şi 
doamna Paulina Barnett se socotiră pierduţi. Erau aruncaţi de 
valuri pe fundul ambarcaţiunii, smulşi de pe bănci, izbiţi, răniți. 
Nu se găsea la bord nici o fâşie de pânză pe care ar fi putut-o 


întinde în bătaia vântului. Cei doi nefericiţi abia se vedeau prin 
negurile dese, în mijlocul aversei de zăpadă şi de ploaie, şi nici 
nu se puteau auzi. Credeau în fiecare clipă că vor pieri şi timp 
de o oră rămaseră astfel, încredinţându-se  providenţei care 
doar ea îi putea salva. Cât timp au rătăcit purtaţi de aceste ape 
mânioase? Nici locotenentul Hobson, nici doamna Paulina 
Barnett nu puteau spune, când se produse un şoc puternic. 
Vasul se izbise de un uriaş iceberg, masă plutitoare cu margini 
tăioase şi alunecoase, de care n-ai fi putut să te agăţi. La 
această izbitură bruscă şi care n-a putut fi evitată, prova 
ambarcaţiei se despică şi apa pătrunse şuvoaie. 

— Ne scufundăm, ne scufundăm! strigă Jasper Hobson. 

Intr-adevăr, ambarcaţiunea se ducea la fund şi apa ajunsese 
la înălţimea băncilor. 

— Doamnă, doamnă, strigă locotenentul, sunt aici! Voi 
rămâne lângă dumneavoastră! 

— Nu, domnule Jasper, îi răspunse doamna Paulina Barnett, 
singur aţi putea scăpa... Impreună vom pieri! Lăsaţi-mă, lăsați- 
mă! 

— Niciodată! strigă locotenentul Hobson. 

Dar nici nu pronunţase bine acest cuvânt, că ambarcaţia, 
izbită de un nou talaz, se scufundă într-o clipă. Cei doi 
dispărură în vâltoarea stârnită de scufundarea bruscă a vasului. 
Apoi, după câteva clipe, reveniră la suprafaţă. Jasper Hobson 
înota viguros cu un braţ şi cu celălalt o ţinea pe tovarăşa sa 
deasupra apei. Dar era limpede că lupta împotriva valurilor 
clocotitoare nu putea fi de lungă durată şi că va pieri împreună 
cu cea pe care voia s-o salveze. 

In acest moment nişte sunete ciudate îi atraseră atenţia. Nu 
erau ţipetele unor păsări speriate, ci chemarea unei voci 
omeneşti. Jasper Hobson, cu o supremă sforţare, ridicându-se 
deasupra valurilor, aruncă o privire pătrunzătoare în jur. Dar nu 
văzu nimic prin ceața deasă. Şi totuşi strigătele se auzeau în 
continuare. Parcă mai din apropiere. Cine erau îndrăzneţii care 
veneau astfel în ajutorul lui? Dar, orice ar face, vor ajunge prea 
târziu. Îngreuiat de veşminte, locotenentul se simţi tras, 
împreună cu nefericita al cărei cap nu-l mai putea ţine 
deasupra apei, în adâncurile lacului. Din instinct, Jasper 
Hobson scoase un strigăt, apoi dispăru sub un val uriaş. 

Dar locotenentul nu se înşelase. Trei oameni rătăcind pe lac 


zăriseră ambarcaţiunea în primejdie şii veniseră în ajutor. Aceşti 
oameni — singurii care puteau înfrunta cu oarecare şansă furia 
apelor — se aflau în unicele ambarcaţii care puteau rezista 
unei asemenea furtuni. Cei trei erau eschimoşi, legaţi solid 
fiecare de un caiac. 

Caiacul este o pirogă lungă, mai înaltă la capete, cu un 
schelet foarte uşor pe care sunt întinse piei de focă prinse bine 
cu vine de vițel de mare. Pe deasupra caiacul e acoperit tot cu 
piei pe întreaga sa lungime, în afara centrului în care se află o 
deschizătură. Acolo stă eschimosul. El îşi prinde haina 
impermeabilă de marginile deschizăturii şi face corp comun cu 
ambarcaţia în care nu poate pătrunde nici o picătură de apă. 
Caiacul, zvelt şi uşor, e mereu ridicat pe creasta valului şi nu 
se poate scufunda, iar când e gata să se răstoarne poate fi uşor 
redresat cu o mişcare de vâslă. El e în stare să reziste şi rezistă 
întradevăr acolo unde şalupele sunt aproape întotdeauna 
sfărâmate. 

Cei trei eschimoşi ajunseră la timp la locul naufragiului, 
călăuziţi de ultimul strigăt de deznădejde al locotenentului. 
Jasper Hobson şi doamna Paulina Barnett, pe jumătate 
sufocaţi, simţiră cum o mână robustă îi scoate din abis. Dar în 
întuneric nu-şi putură recunoaşte salvatorii. 

Unul din eschimoşi îl luă pe locotenent şi-l întinse de-a 
curmezişul ambarcaţiei. Un altul făcu la fel cu doamna Paulina 
Barnett şi cele trei caiace, mânuite cu îndemânare cu ajutorul 
unor vâsle lungi de şase picioare, înaintară iute în mijlocul 
valurilor înspumate. 

O jumătate de oră mai târziu, naufragiaţii fură aşezaţi pe 
malul nisipos, la trei mile de fortul Providence. Doar bătrânul 
marinar nu se mai întoarse. 


Capitolul X. O întoarcere spre trecut 


Pe la zece seara, doamna Paulina Barnett şi Jasper Hobson 
băteau la poarta fortului. Toată lumea se bucură când îi revăzu, 
căci îi credea pierduţi. Dar această bucurie făcu loc unei adânci 
mâhniri când aflară de moartea bătrânului Norman. Vrednicul 
marinar era iubit de toţi şi memoria sa fu cinstită cu cele mai vii 
păreri de rău. Cât despre curajoşii şi devotaţii eschimoşi, după 
ce  primiră cu  sobrietate  mulţumirile afectuoase ale 
locotenentului şi tovarăşei sale, nici nu vrură să intre în fort. 
Ceea ce făcuseră li se părea foarte firesc. Nu salvaseră pentru 
prima oară oameni de la înec. Se-ntoarseră de aceea pe lac, la 
cursa lor aventuroasă pe care-o făceau zi şi noapte, vânând 
vidre şi păsări acvatice. 

Noaptea care urmă întoarcerii lui Jasper Hobson, precum şi a 
doua zi, 1 iunie, ca şi noaptea spre 2 iunie fură în întregime 
consacrate odihnei. Mica trupă se instalase foarte bine, dar 
locotenentul era hotărât să plece pe data de 2 în zori dacă 
timpul o îngăduia şi, din fericire, furtuna se liniştise. 

Sergentul Felton pusese toate resursele existente la 
dispoziţia detaşamentului. Se înlocuiră câteva atelaje de câini 
şi în clipa plecării Jasper Hobson îşi găsi săniile orânduite cum 
trebuie la poarta incintei, îşi luară rămas bun. Fiecare mulţumi 
sergentului Felton care se arătase foarte ospitalier. Doamna 
Paulina Barnett îi exprimă, în rând cu ceilalţi, recunoştinţa sa. 
Cu o puternică strângere de mână a cumnatului său Long, 
această ceremonie a plecării se încheie. 

Fiecare cuplu urcă în sania care-i fu dată şi doamna Paulina 
Barnett cu locotenentul ocupară iarăşi acelaşi vehicul. Madge şi 
sergentul Long îi urmară. 

După sfatul pe care i-l dăduse şeful indian, Jasper Hobson se 
decise să ajungă la coasta americană pe drumul cel mai scurt, 
luând-o în linie dreaptă între fortul Confidence şi litoral. După 
ce consultase hărţile care nu-i indicau decât foarte vag 
configuraţia teritoriului, socoti că e bine să coboare pe valea 
râului Coppermine, un curs de apă destul de larg care se varsă 
în golful Couronnement. 

Intre fortul Confidence şi gurile râului distanţa este de cel 
mult un grad şi jumătate, adică 85-90 de mile. Marea 
deschidere pe care o formează golful se termină la nord cu 
capul Krusenstern şi de la acest cap coasta o ia drept spre vest, 


până când se înalţă deasupra paralelei 70 prin capul Bathurst. 

Jasper Hobson schimbă deci drumul pe care-l urmase până 
atunci şi se duse spre est, pentru a ajunge în câteva ore, în 
linie dreaptă, la cursul de apă. 

Văzură râul a doua zi după-amiază, pe data de 3 iunie. 
Coppermine, cu apele sale limpezi şi repezi, dezgheţat în acel 
moment, curgea năvalnic într-o vale largă brăzdată de un mare 
număr de pâraie capricioase, dar uşor de trecut. Mersul săniilor 
era destul de rapid pe acest teren neted. În timp ce atelajul 
alerga, Jasper Hobson îi povestea tovarăşei sale istoria ținutului 
pe care-l străbăteau. O adevărată intimitate, o prietenie sinceră 
pe care le-o îngăduia situaţia şi vârsta, se născu între 
locotenentul Hobson şi călătoare. Doamnei Paulina Barnett îi 
plăcea să dobândească noi cunoştinţe şi, având instinctul 
descoperirilor, se bucura când i se vorbea despre exploratori. 

Jasper Hobson, care ştia pe de rost istoria Americii 
septentrionale, putu satisface din plin curiozitatea însoţitoarei 
sale: 

— Acum vreo 90 de ani, îi spuse el, tot acest teritoriu 
străbătut de râul Coppermine era necunoscut şi descoperirea 
sa se datorează agenţilor Companiei Golfului Hudson. Numai 
că, doamnă, aşa cum se întâmplă aproape totdeauna în 
domeniul ştiinţei, căutând un lucru dai de altul. Columb căuta 
Asia şi a găsit America. 

— Şi ce căutau agenţii Companiei Golfului Hudson? întrebă 
doamna Paulina Barnett. Oare faimoasa Trecere din nord-est? 

— Nu, doamnă, răspunse tânărul locotenent, acum un secol 
Compania n-avea interes să fie întrebuințată acea nouă cale de 
comunicaţie, care ar fi slujit mai mult concurenţilor decât ei. Se 
zice chiar că, în 1741, un anume Christophe Middleton, 
însărcinat de guvernul englez să exploreze aceste meleaguri, a 
fost acuzat în public că a primit 5.000 de livre de la Companie 
pentru a declara că nu există o comunicaţie pe apă între cele 
două oceane şi nici n-ar fi posibil să existe. 

— Asta nu face cinste celebrei Companii, observă doamna 
Paulina Barnett. 

— Nu-i iau apărarea în această privinţă, răspunse Jasper 
Hobson. Aş adăuga chiar că Parlamentul a condamnat cu 
severitate atitudinea Companiei şi în 1745 a promis o primă de 
20.000 de livre celui care va descoperi respectiva trecere. Prin 


urmare, în acel an, doi călători întreprinzători — William Moore 
şi Francis Smith — au ajuns până la golful Repulse în speranţa 
de a găsi trecerea atât de căutată. Până la urmă n-au reuşit şi 
după o absenţă de un an şi jumătate fură nevoiţi să se întoarcă 
în Anglia. 

— Dar alţi căpitani curajoşi şi hotărâți nu s-au repezit 
imediat pe urmele lor? întrebă doamna Paulina Barnett. 

— Nu, doamnă, şi mai trecură 30 de ani, în ciuda 
importantei recompense promise de Parlament, fără ca vreo 
tentativă pentru a relua explorarea geografică a acestei părţi 
din continentul american sau, mai binezis, din America engleză 
— căci acesta e numele pe care se cuvine să i-l păstrăm — să 
fie făcută. Abia în 1769, un agent al Companiei încercă să reia 
lucrările lui Moore şi Smith. 

— Compania renunţase deci la ideile ei înguste şi egoiste, 
domnule Jasper? 

— Nu, doamnă, nu încă. Samuel Hearne — acesta e numele 
agentului — n-avea altă misiune decât să cerceteze existenţa 
unei mine de cupru pe care o semnalaseră băştinaşii. Agentul 
părăsi la 6 noiembrie 1769 fortul Prinţul de Wales situat pe râul 
Churchill, aproape de coasta occidentală a golfului Hudson. 
Samuel Hearne înainta curajos spre nord-vest. Dar frigul se făcu 
atât de aspru, încât, nemaiavând hrană, trebui să se întoarcă la 
fortul Prinţul de Wales. Din fericire nu era omul care să se dea 
bătut. Anul următor, la 23 februarie, plecă din nou, luând cu el 
câţiva indieni. Greutățile acestei a doua călătorii fură foarte 
mari. Vânatul şi peştele pe care se bizuise Samuel Hearne 
lipseau adesea. O dată a rămas şapte zile fără să mănânce 
altceva decât fructe sălbatice şi bucăţi de piele veche sau oase 
arse. Îndrăzneţul călător a trebuit să se întoarcă din nou la 
agenţie fără să fi obţinut nici un rezultat. Dar nu se lăsă. Plecă a 
treia oară, la 7 decembrie 1770, şi, după 19 luni de eforturi, pe 
13 iulie 1772, descoperi Coppermine-River, cobori până la 
gurile lui şi pretinse că a văzut marea liberă. Pentru prima oară 
fusese atinsă coasta septentrională a Americii. 

— Dar Trecerea din nord-vest, adică comunicarea directă 
între Atlantic şi Pacific, n-a fost descoperită? întrebă doamna 
Paulina Barnett. 

— Nu, doamnă, răspunse locotenentul, deşi mulţi marinari 
temerari o caută încă din acele timpuri! Phipps în 1773, James 


Cook şi Clarke din 1776 până în 1779, Kotzebue din 1815 până 
în 1818, Ross, Parry, Franklin şi atâţia alţii şi-au luat această 
sarcină grea, dar în zadar, şi trebuie să ajungem până la 
exploratorii din vremea noastră, până la curajosul Mac Clure, 
pentru a găsi pe singurul om care a trecut într-adevăr dintr-un 
ocean într-altui străbătând marea polară. 

— Da, domnule Jasper, răspunse doamna Paulina Barnett, e 
un fapt geografic de care noi englezii trebuie să fim mândri! 
Dar spuneţi-mi, Compania Golfului Hudson — revenind în sfârşit 
la idei mai generoase — n-a încurajat pe nici un alt călător de la 
Samuel Hearne încoace? 

— Ba da, doamnă, şi graţie ei căpitanul Franklin şia putut 
face călătoria din 1819 până în 1822, tocmai între râul Hearne 
şi capul Turn-again. Această explorare n-a fost fără piedici şi 
suferinţe. De multe ori hrana a lipsit complet călătorilor. În 
ciuda atâtor chinuri, căpitanul Franklin a parcurs o distanţă de 
5.550 de mile în această regiune, necunoscută până la el, de pe 
litoralul Americii de Nord. 

— Era un om de o rară energie, adăugă doamna Paulina 
Barnett, şi a dovedit-o cu prisosinţă când, în pofida a ceea ce 
suferise, a plecat din nou să cucerească Polul Nord. 

— Da, răspunse Jasper Hobson, şi îndrăzneţul explorator a 
avut o moarte crudă chiar pe locul descoperirilor sale! Dar s-au 
găsit acum dovezi că nu toţi însoțitorii lui Franklin au pierit 
odată cu el. Mulţi dintre aceşti nefericiţi mai rătăcesc cu 
siguranţă încă în mijlocul pustietăţilor îngheţate. Ah! Nu mă pot 
gândi la această singurătate teribilă, fără o strângere de inimă. 
Intr-o zi, doamnă, adăugă locotenentul cu o emoție şi o 
convingere deosebite, într-o zi am să cercetez acele pământuri 
necunoscute unde s-a petrecut fatala catastrofă şi... 

— Şi în acea zi, răspunse doamna Paulina Barnett, 
strângând mâna locotenentului, în acea zi voi fi tovarăşa 
dumitale de explorare. Da, această idee mi-a venit de multe ori, 
ca şi dumitale, domnule Jasper, şi inima mea, ca şi a dumitale, 
e profund mişcată la gândul că nişte compatrioți, nişte englezi, 
aşteaptă poate ajutor... 

— Care va veni prea târziu pentru cea mai mare parte a 
acestor nefericiţi, doamnă, dar va veni pentru unii dintre ei, fiţi 
sigură! 

— Să v-audă Dumnezeu, domnule Hobson, răspunse 


doamna Paulina Barnett. Aş adăuga că agenţii Companiei care 
locuiesc în preajma litoralului mi se par mai nimeriţi decât 
oricare alţii pentru a îndeplini această datorie de omenie. 

— Impărtăşesc părerea dumneavoastră, doamnă, răspunse 
locotenentul, căci agenţii sunt pe deasupra obişnuiţi cu gerul de 
pe continentele arctice. Au  dovedit-o dealtfel în diverse 
împrejurări. Nu l-au asistat ei pe căpitanul Back în timpul 
călătoriei din 1834, călătorie care a dus la descoperirea Ţării 
regelui Wilhelm, unde s-a petrecut catastrofa lui Franklin? Şi nu 
doi dintre ai noştri, curajoşii Dease şi Simpson, au fost 
însărcinaţi de guvernatorul Golfului Hudson, în 1838, să 
exploreze malurile mării polare, explorare în timpul căreia a 
fost cunoscută pentru prima oară regiunea Victoria? Prin 
urmare, cred că viitorul îi rezervă Companiei noastre cucerirea 
definitivă a continentului arctic. Puțin câte puţin, factoriile vor 
urca spre nord — refugiul silit al animalelor cu blană — şi într-o 
zi un fort se va ridica chiar la Pol, pe acel punct matematic 
unde se încrucişează toate meridianele globului! 

In timpul acestei convorbiri, urmată de multe altele, Jasper 
Hobson povesti propriile sale peripeții de pe când era în 
serviciul Companiei, lupta cu concurenții agenţiilor rivale, 
încercările de explorare a teritoriilor necunoscute din nord şi 
din vest. La rândul ei, doamna Paulina Barnett îi istorisi 
peregrinările sale prin ţinuturile tropicale. Ea îi spuse ceea ce 
realizase şi ceea ce avea de gând să realizeze de acum încolo. 
Intre locotenent şi călătoare avu loc un plăcut schimb de 
povestiri care făcu fermecătoare lungile ore ale drumului. 

In acest timp, săniile, trase cu viteză de câini, înaintau către 
nord. Valea râului Coppermine se lărgea simţitor în apropierea 
mării arctice. Colinele laterale, mai puţin povârnite, deveneau 
treptat mai scunde. Pâlcuri de arbori răşinoşi se înălţau ici şi 
colo, înviorând monotonia acestor peisaje destul de ciudate. 
Câteva sloiuri, purtate de râu, mai rezistau încă razelor soarelui, 
dar numărul lor scădea din zi în zi şi o barcă, ba chiar şi o 
şalupă, ar fi coborât fără greutate firul apei neîntrerupt de nici 
un baraj natural, de nici o îngrămădire de stânci. Albia râului 
era largă şi adâncă; apele, foarte limpezi, alimentate de topirea 
zăpezilor, curgeau repede, dar fără să formeze bulboane. 
Cursul său, la început foarte şerpuitor, tindea încetul cu 
încetul să devină o linie dreaptă pe o întindere de mai multe 


mile. Cât despre maluri, netede şi largi, presărate cu nisip 
mărunt, acoperite în anumite locuri de o iarbă uscată şi 
pipernicită, erau foarte potrivite pentru alunecarea săniilor şi 
trasul lor de şirul lung al atelajelor. Nu existau pante şi, în 
consecinţă, mersul era uşor pe terenul plat. 

Detaşamentul înainta aşadar cu o mare rapiditate. Merseră 
zi şi noapte — în măsura în care această expresie poate fi 
folosită într-o regiune deasupra căreia soarele trasează un arc 
aproape orizontal şi abia dacă apune. Noaptea, cea adevărată, 
nu dura nici două ore la această latitudine şi zorile în acest 
anotimp al anului urmau imediat după crepuscul. Timpul era 
frumos, cerul senin, cu toate că orizontul era puţin umbrit de 
ceaţă, şi detaşamentul îşi urma călătoria în condiţii excelente. 

Continuară două zile să meargă fără greutate pe lângă 
cursul lui Coppermine. Imprejurimile râului nu erau populate de 
animale cu blană, dar erau bogate în păsări. Puteai să le numeri 
cu miile. Lipsa aproape completă a jderilor, castorilor, 
herminelor, vulpilor îl frământa fără încetare pe locotenent. Se 
întreba dacă aceste teritorii nu fuseseră părăsite, ca şi cele din 
sud, de neamul carnasierelor şi rozătoarelor urmărite cu prea 
mare lăcomie. Era probabil aşa, căci întâlneai adesea urme de 
tabără, focuri stinse, dovedind că mai de mult sau mai de 
curând trecuseră pe-aici vânători băştinaşi sau de alt neam. 
Jasper Hobson îşi dădea seama că trebuie să meargă cu 
explorarea mai la nord, şi numai o parte din călătoria sa se va 
încheia când va ajunge la gurile lui Coppermine. Se grăbea deci 
să pună piciorul pe acel punct al litoralului întrezărit de Samuel 
Hearne şi iuţea — pe cât putea — mersul detaşamentului. 

Dealtfel, fiecare împărtăşea nerăbdarea lui Jasper Hobson. 
Fiecare se grăbea, hotărât fiind să ajungă în cel mai scurt timp 
pe ţărmul mării arctice. O forţă nedesluşită îi împingea înainte 
pe aceşti îndrăzneţi pionieri. Atracția necunoscutului se 
oglindea în ochii lor. Poate că adevăratele obstacole ale 
expediției vor începe pe această coastă atât de mult visată? Nu 
face nimic, toţi se grăbeau să le înfrunte, să meargă drept la 
ţintă. Călătoria pe care o făceau nu era decât trecerea printr- 
un ţinut de care nu erau direct interesaţi, dar pe ţărmul mării 
arctice va începe adevărata explorare. Şi fiecare ar fi vrut să 
ajungă mai repede pe aceste meleaguri, tăiate, la câteva sute 
de mile spre vest, de paralela 70. 


În sfârşit, la 5 iulie, patru zile după ce părăsiseră fortul 
Confidence, locotenentul Jasper Hobson văzu râul Coppermine 
lărgindu-şi mult albia. Malul occidental se desfăşura urmând o 
linie uşor curbată şi mergea aproape drept spre nord. In est, 
dimpotrivă, el se rotunjea până la marginile zării. Jasper Hobson 
se opri deodată şi cu mâna le arătă tovarăşilor săi marea 
nesfârşită. 


Capitolul XI. Mergând de-a lungul coastei 


Largul estuar la care ajunsese detaşamentul după şase 
săptămâni de călătorie forma o deschizătură trapezoidală, tăiată 
desluşit în continentul american. În partea de vest erau gurile 
lui Coppermine, în unghiul de est se adâncea o cale tubulară, 
profundă şi alungită, care a primit numele de Intrarea Bathurst. 
Aici, coasta, dantelată capricios, scobită de golfuri şi limanuri, 
presărată cu limbi de pământ ascuţite şi promontorii abrupte, 
se desfăşura într-o împletire de pasuri, strâmtori şi canale care 
dau hărților polare un aspect atât de ciudat. De partea cealaltă, 
la estul estuarului, pornind de la gurile lui Coppermine, coasta 
urca spre nord şi se termina cu capul Krusenstern. Acest estuar 
purta numele de golful Couronnement şi apele lui erau 
presărate cu insule şi insulițe, care alcătuiau Arhipelagul 
ducelui de York. 

După ce se sfătuise cu sergentul Long, Jasper Hobson se 
hotărî să dea în acest loc o zi de repaus detaşamentului. 
Explorarea propriu-zisă, care trebuia să-i îngăduie 
locotenentului Hobson să stabilească locul prielnic pentru 
înălţarea factoriei, abia acum avea să înceapă. Compania 
recomandase agentului ei să se menţină pe cât posibil 
deasupra paralelei 70 şi pe ţărmul Oceanului glacial. Deci, 
pentru a-şi îndeplini misiunea, locotenentul nu putea căuta 
decât în vest un punct care să fie la o latitudine aşa de înaltă şi 
care să aparţină continentului american. Spre est, toate aceste 
pământuri, atât de deosebite unele de altele, fac parte din 
teritoriile arctice, în afară poate de Ţara lui Boothia, tăiată în 
două de paralela 70, dar a cărei conformaţie geografică este 
încă nedecisă. 

După ce a stabilit longitudinea şi latitudinea şi a însemnat 
poziţia pe hartă, Jasper Hobson văzu că se află încă la mai mult 
de 160 de mile sub paralela 70. Dar, dincolo de capul 
Krusenstern, coasta, luând-o spre nord-est, depăşea printr-un 
unghi brusc paralela 70 aproape de meridianul 130, tocmai la 
înălţimea capului Bathurst, stabilit ca loc de întâlnire de 
căpitanul Craventy. Deci la acel punct trebuia să ajungă şi acolo 
se va ridica noul fort, dacă ţinutul dispunea de resursele 
necesare unei factorii. 

— Acolo, sergent Long, zise locotenentul arătând 
subofiţerului harta ținuturilor polare. Acolo vom fi în condiţiile 


impuse de Companie, în acel loc marea, liberă o bună parte a 
anului, va îngădui navelor din strâmtoarea Behring să ajungă 
până la port, să-l aprovizioneze şi să exporte produsele. 

— Fără a pune la socoteală, adăugă sergentul Long, că, de 
vreme ce s-au stabilit deasupra paralelei 70, oamenii noştri vor 
avea drept la o leafă dublă! 

— Asta-i de la sine înţeles, răspunse locotenentul, şi cred că 
nu se vor împotrivi. 

— Ei bine, domnule locotenent, nu ne rămâne decât să 
pornim spre capul Bathurst, rosti simplu sergentul. 

Dar, deoarece le fusese dată o zi de odihnă, plecarea nu avu 
loc decât la 6 iunie. 

Partea a doua a călătoriei trebuia să fie şi fu întradevăr cu 
totul diferită de prima. Dispoziţiile care orânduiau până aici 
mersul săniilor nu mai fură menținute. Fiecare atelaj mergea în 
voia lui. Făceau dese popasuri, se opreau la toate promontoriile 
coastei şi cel mai adesea umblau pe jos. Locotenentul Hobson 
se mărgini la recomandarea ca oamenii să nu se îndepărteze la 
mai mult de trei mile de litoral şi să revină la detaşament de 
două ori pe zi, la prânz şi seara. Cum cădea noaptea, ridicau o 
tabără. Vremea eră frumoasă la această epocă şi temperatura, 
destul de ridicată, se menținea în medie la 59° Fahrenheit 
(15°C). De două sau trei ori se dezlănţuiră scurte vijelii care nu 
modificară simţitor temperatura. 

Toată această parte a coastei americane, cuprinsă între 
capul Krusenstern şi capul Parry, care se întinde pe o distanţă 
de mai mult de 250 de mile, a fost cercetată cu deosebită grijă 
de la 6 la 20 iunie. Dacă explorarea geografică a regiunii nu lăsă 
nimic de dorit, dacă Jasper Hobson, ajutat cu eficacitate în 
această misiune de astronomul Thomas Black, putu chiar să 
rectifice câteva erori ale hărţii hidrografice, nici teritoriile 
învecinate nu fură mai puţin cercetate din punctul de vedere 
care interesa direct Compania Golfului Hudson. 

Teritoriile erau oare bogate în vânat, se putea conta cu 
certitudine atât pe vânatul comestibil cât şi pe animalele cu 
blană? Resursele ținutului îngăduiau ele singure aprovizionarea 
unei factorii, cel puţin în sezonul de vară? Acestea erau 
problemele grave pe care şi le punea locotenentul Hobson şi 
care-l preocupau pe drept cuvânt. lată rezultatul observaţiilor 
sale: vânatul propriu-zis — cel căruia caporalul Joliffe, între 


alţii, îi acorda o deosebită preferinţă — nu prea mişuna pe 
aceste meleaguri. Păsările din numeroasa familie a rațelor nu 
lipseau, fără îndoială, dar rozătoarele erau insuficient 
reprezentate de câţiva iepuri polari de care nu te puteai 
apropia decât cu mare greutate. În schimb, urşii trebuie să fi 
fost numeroşi pe această porţiune a continentului american. 
Sabine şi Mac Nap remarcaseră deseori urme proaspete ale 
acestor carnasiere. Mulţi fuseseră zăriţi şi depistaţi, dar ei se 

ţineau la mare depărtare. In orice caz, era sigur că în timpul 
sezonului rece aceste animale înfometate veneau de la 
latitudinile mai înalte, rătăcind destul de des pe malurile 
Oceanului glacial. 

— Prin urmare, spunea caporalul Joliffe, pe care problema 
proviziilor îl frământa, când ai ursul în cămară, e un vânat care 
nu-i de disprețuit, departe de asta. Dar când încă nu se află 
acolo, e un vânat foarte problematic, pus sub semnul întrebării 
şi care nu are altceva mai bun de făcut decât să-i acorde 
vânătorului soarta pe care acesta i-o rezervă. 

Nu putea rosti o vorbă mai înţeleaptă. Urşii nu puteau oferi o 
rezervă sigură pentru cămara fortului. Din fericire, teritoriul era 
cutreierat de turme de animale mai folositoare decât urşii, bune 
de mâncat, care sunt principala hrană a unor triburi de 
eschimoşi şi de indieni, şi anume, renii. Caporalul joliffe 
constată cu multă satisfacţie că aceste rumegătoare erau 
deosebit de numeroase în ţinut. Într-adevăr, natura făcuse 
totul ca să le atragă, solul fiind acoperit de o specie de licheni 
pe care renul îi mănâncă cu plăcere, dezgropându-i cu abilitate 
de sub zăpadă şi care constituie unica sa hrană în timpul iernii. 

Jasper Hobson se arătă nu mai puţin mulţumit decât 
caporalul, descoperind în multe locuri urmele lăsate de aceste 
rumegătoare, urme uşor de recunoscut deoarece copita renului 
în loc să aibă pe partea interioară o suprafaţă plană are una 
convexă, ca şi cea a cămilei. Se vedeau chiar turme mari de 
animale care, rătăcind în stare de sălbăticie în anumite părţi ale 
Americii, se adună deseori ajungând la mai multe mii de 
capete. Dacă sunt lăsaţi în viaţă, pot fi uşor domesticiţi şi aduc 
atunci mari servicii factoriilor, fie furnizându-le un lapte 
excelent, mai consistent decât cel de vacă, fie slujind la trasul 
săniilor. Vânaţi nu sunt mai puţin folositori, căci pielea lor 
foarte compactă e bună pentru veşminte, blana dă un fir 


excelent şi carnea lor e foarte gustoasă. Nu există un animal 
mai preţios la aceste latitudini. Prezenţa  renilor, precis 
constatată, trebuia deci să-l încurajeze pe Jasper Hobson în 
proiectele sale de a stabili factoria pe acest punct al teritoriului. 

Avea tot dreptul să fie mulţumit şi în ce priveşte animalele 
cu blană. Pe micile cursuri de apă se înălţau numeroase 
locuinţe de castori şi ondatre. Bursucii, râşii, herminele, 
volverenele, jderii, nurcile trăiau pe aceste meleaguri pe care 
absenţa vânătorilor le lăsase până atunci în pace. Prezenţa 
omului nu se semnala în aceste locuri prin nici o urmă şi 
animalele ştiau acest lucru şi de aceea veniseră să-şi găsească 
adăpost.  Observară de asemenea pasul pe zăpadă al 
minunatelor vulpi albastre şi argintii, specie care tinde să se 
împuţineze tot mai mult şi a cărei blană valorează greutatea ei 
în aur, cum s-ar zice. Sabine şi Mac Nap avură nenumărate 
prilejuri în timpul explorării să tragă asupra preţiosului vânat. 
Dar locotenentul interzise în mod înţelept orice vânătoare de 
acest fel. Nu voia să sperie animalele înaintea sezonului de 
vânătoare, adică înaintea lunilor de iarnă, în timpul cărora 
blana lor se face mai deasă şi e cu mult mai frumoasă. Dealtfel, 
nici n-avea rost să supraîncarce săniile în mers. Sabine şi Mac 
Nap  înţeleseră motivele întemeiate ale locotenentului, dar 
parcă n-aveau astâmpăr când vedeau în bătaia puştii o zibelină 
sau o vulpe scumpă. Ordinele lui Jasper Hobson erau totuşi 
stricte şi locotenentul nu permitea încălcarea lor. 

Gloanţele vânătorilor în timpul celei de-a doua perioade a 
călătoriei nu avură deci drept ţintă decât câţiva urşi polari care 
se arătară prin preajma  detaşamentului. Aceste carnivore, 
nefiind însă mânate de foame, o luau imediat la sănătoasa şi 
prezenţa lor nu duse la nici o vânătoare serioasă. Totuşi, dacă 
patrupedele din ţinut nu avură de suferit din cauza venirii 
detaşamentului, nu se poate spune acelaşi lucru despre 
zburătoare, care plătiră pentru tot regnul animal. Fură doborâţi 
vulturi cu capul alb, păsări uriaşe cu țipăt strident, vulturi 
pescari, de obicei ascunşi în scorburile arborilor uscați şi care în 
timpul verii ajung până la latitudinile arctice. Apoi gâşte de 
zăpadă, de un alb imaculat, gâşte marine sălbatice 
“bernacach”, cu ciocul scurt, cele mai frumoase exemplare ale 
speciei aserinelor bune de mâncat, rațe cu capul roşu şi pieptul 
negru, ciori cenuşii, un fel de gaiţe caricaturale, de o urâţenie 


ieşită din comun, specia de rațe eider, macroze şi multe alte 
reprezentante ale neamului înaripat, care te asurzeau cu 
strigătele lor ce răsunau pe falezele Arcticei. Aceste păsări 
trăiesc cu milioanele în ţinuturile polare şi numărul lor întrece 
orice închipuire pe litoralul mării glaciale. 

Se înţelege că vânătorii, cărora le era interzisă vânarea 
patrupedelor, se abătură cu pasiune asupra păsăretului. Mai 
multe sute de păsări, aparţinând mai ales speciilor comestibile, 
au fost ucise în timpul primelor 15 zile, îmbogăţind masa, 
alcătuită de obicei din conserve de carne şi pesmet, cu un fel 
de hrană foarte apreciat. 

Aşadar nu lipseau animalele pe acest teritoriu. Compania va 
putea să-şi umple cu uşurinţă depozitele şi personalul fortului 
va avea cămările pline. Dar aceste două condiţii nu erau 
suficiente pentru a asigura viitorul factoriei. Într-adevăr, nu te 
puteai stabili într-un ţinut aflat la o latitudine atât de înaltă, 
dacă nu găseai din abundență combustibilul necesar împotriva 
asprelor ierni arctice. Din fericire, litoralul era împădurit. 
Colinele care se înălţau în spatele coastei erau încununate de 
copaci verzi, printre care se deosebea în special pinul. Erau 
aglomerări ale unor pâlcuri de răşinoase, cărora, datorită 
desimii, le puteai da câteodată numele de păduri. Uneori, în 
pâlcuri mai izolate, Jasper Hobson observă sălcii, plopi, 
mesteceni pitici şi numeroase tufişuri de arbatus. La acea 
epocă de vară toţi arborii erau înverziţi şi uimeau oarecum 
privirea obişnuită cu siluetele golaşe şi stinghere ale peisajelor 
polare. Solul de la poalele colinelor era acoperit de muşchi pe 
care renii îl păşteau cu lăcomie, aceasta fiind singura lor hrană 
şi în timpul iernii. După cum se vede, locotenentul nu putea 
decât să se felicite de a fi căutat în nord-estul continentului 
american locul unei noi aşezări a Companiei. După cum s-a 
spus, dacă nu lipseau animalele în acest ţinut, în schimb, nu se 
vedea ţipenie de om. Nu erau nici eschimoşi, triburile lor 
cutreierând mai curând districtele apropiate de Golful Hudson, 
nici indieni care de obicei nu se aventurau atât de departe, 
dincolo de Cercul Polar. lIntr-adevăr, la această distanţă 
vânătorii puteau avea mult mai des vreme rea, printr-o revenire 
subită a iernii, şi să fie atunci lipsiţi de orice posibilitate de 
comunicaţie. După cum ne putem lesne închipui, locotenentul 
Hobson nu se gândi să se plângă de absenţa semenilor săi. Nu 


putea găsi decât rivali, dacă i-ar fi întâlnit. Ţinutul nelocuit pe 
care şi-l dorea era un pustiu în care animalele cu blană îşi 
caută adăpost. In legătură cu aceasta, Jasper Hobson îi spunea 
lucruri pline de bun-simţ doamnei Paulina Barnett, care se 
interesa îndeaproape de succesele întreprinderii. Călătoarea nu 
uita că era musafira Companiei Golfului Hudson şi, în mod 
firesc, ţinea la reuşita proiectelor locotenentului. Vă închipuiţi 
aşadar dezamăgirea lui Jasper Hobson când, în dimineaţa zilei 
de 20 iunie, se găsi în faţa unei aşezări, părăsită mai mult sau 
mai puţin recent. Ea se afla în fundul unui golfuleţ strâmt cu 
numele de golful Darniey, având ca punctul cel mai înaintat 
spre vest capul Parry. De aici se vedeau la poalele unei mici 
coline ţăruşii care slujiseră să marcheze un soi de şanţ circular 
şi cenuşa rece îngrămădită pe locul vetrelor stinse. 

Tot detaşamentul se strânse în jurul aşezării. Fiecare 
înţelegea că o asemenea descoperire nu putea decât să-i 
displacă profund locotenentului Hobson. 

— lată o împrejurare supărătoare, zise el, şi bineînţeles că 
mi-ar fi plăcut de o mie de ori mai mult să întâlnesc o familie de 
urşi polari în drumul meu. 

— Dar oamenii, oricine ar fi fost, care s-au oprit în acest loc, 
rosti doamna Paulina Barnett, sunt departe acum, fără 
îndoială, şi probabil că s-au întors mult mai la sud, pe teritoriile 
unde vânează de obicei. 

— Depinde, doamnă, răspunse locotenentul. Dacă cei care 
au lăsat aceste urme sunt eschimoşi, şi-au continuat mai 
degrabă drumul spre nord. Dacă, dimpotrivă, sunt indieni, 
poate că explorează tocmai acest nou loc de vânătoare, cum 
facem şi noi, ceea ce constituie, repet, o împrejurare într- 
adevăr supărătoare. 

— Dar, întrebă doamna Paulina Barnett, se poate şti cărui 
neam îi aparţin călătorii? Putem afla dacă sunt eschimoşi din 
nord sau indieni din sud? Cred că triburi atât de diferite ca 
origine şi obiceiuri nu pot săşi ridice tabăra în acelaşi fel. 

Doamna Paulina Barnett avea dreptate. Şi probabil că 
această problemă importantă se va rezolva după o mai 
completă cercetare a taberei. Jasper Hobson şi câţiva dintre 
tovarăşii săi începură aşadar cercetarea, căutând cu grijă vreo 
urmă, vreun obiect uitat, vreun semn care să ducă la 
dezlegarea enigmei. Dar nici solul, nici cenuşa rece nu 


păstraseră vreun indiciu revelator. Câteva oase de animale, 
risipite ici şi colo, nu dezvăluiau nici ele nimic. Locotenentul, 
foarte dezamăgit, era gata să se lase de această cercetare 
inutilă, când fu strigat de doamna joliffe care se depărtase cu 
vreo sută de paşi mai spre stânga. 

Jasper Hobson, doamna Paulina Barnett, sergentul, 
caporalul şi alţi câţiva se-ndreptară de îndată spre tânăra 
canadiană care rămăsese nemişcată, privind cu atenție 
pământul. Când ajunseră lângă ea, doamna Joliffe spuse: 

— Căutaţi urme? Ei bine, iată-le! 

Şi doamna jJoliffe le arătă urme de paşi, destul de 
numeroase, care se păstraseră desluşit pe un sol lutos. Acestea 
puteau fi indicii caracteristice, căci piciorul indianului şi piciorul 
eschimosului, ca şi încălţămintea lor, se deosebesc cu 
desăvârşire. 

Dar, înainte de orice altceva, pe Jasper Hobson îl izbi ciudata 
aşezare a urmelor. Ele proveneau întradevăr de la călcătura 
unui picior uman şi chiara unui picior încălţat, dar în mod bizar 
nu păreau să fie făcute decât de vârful labei. Semnele 
călcâiului lipseau. În afară de asta, amprentele erau în mod 
ciudat multiplicate, apropiate, încrucişate, cu toate că erau 
cuprinse într-un cerc foarte restrâns. Jasper Hobson arătă 
această ciudăţenie tovarăşilor săi. 

— Nu sunt paşii unui om care merge, zise el. 

— Nici ai unui om care sare, de vreme ce călcâiul lipseşte, 
adăugă doamna Paulina Barnett. 

— Nu, răspunse doamna Joliffe, sunt paşii cuiva care 
dansează. 

Doamna Joliffe avea, fără îndoială, dreptate. Dacă examinai 
bine urmele, nu te puteai îndoi că erau făcute de piciorul cuiva 
care dănţuise; nu executase un dans greoi cu mişcări solemne, 
strivitoare, ci mai curând un joc uşor, vesel, plin de graţie. 
Remarca era de netăgăduit. Dar cine putea fi individul atât de 
vioi din fire, încât să fi simţit nevoia de a dansa cu atâta 
bucurie pe acest hotar al continentului american, la câteva 
grade deasupra Cercului Polar? 

— Sigur că nu un eschimos, zise locotenentul. 

— Nici un indian! exclamă caporalul Joliffe. 

— Nu! E un francez, rosti liniştit sergentul Long. Căci, după 
părerea tuturor, numai un francez era în stare să danseze în 


acest punct al globului! 


Capitolul XII. Soarele de la miezul nopţii 


Afirmația sergentului Long nu era puţin hazardată? Se 
dansase, era un fapt evident. Dar, oricât era de grațios acest 
dans, puteai trage concluzia că numai un francez îl putuse 
executa? Totuşi, locotenentul Jasper Hobson împărtăşi părerea 
sergentului, părere pe care nimeni, dealtfel, n-o găsi nelalocul 
ei. Şi toţi o luară drept bună, că un grup de călători, care 
număra cel puţin un compatriot al lui Vestris(8), se oprise 
recent în acel loc. Se înţelege că descoperirea nu fu pe placul 
locotenentului. Jasper Hobson se temea că a fost devansat de 
concurenţi pe teritoriile de nord-est ale Americii engleze şi că, 
oricât de mult ar fi tăinuit Compania planul ei, el fusese fără 
îndoială divulgat în centrele comerciale din Canada sau din 
Statele Unite. Când îşi reluă deci mersul după această scurtă 
întrerupere, locotenentul părea deosebit de îngrijorat. Dar, la 
acest stadiu al călătoriei, nu se putea gândi să se întoarcă. In 
urma întâmplării, doamna Paulina Barnett îi puse întrebarea: 

— Domnule Jasper, se mai întâlnesc francezi acum, pe 
teritoriile continentului arctic? 

— Da, doamnă, răspunse Jasper Hobson, sau, dacă nu 
francezi, cel puţin — şi-i aproape acelaşi lucru — canadieni, 
urmaşii foştilor stăpâni ai Canadei din vremea când Canada 
aparţinea Franţei. La drept vorbind, aceştia sunt cei mai 
primejdioşi rivali ai noştri. 

— Credeam, reluă călătoarea, că de când Compania Golfului 
Hudson a înglobat fosta Companie de NordVest, nu mai are 
concurenţi pe continentul american. 

— Doamnă, răspunse Jasper Hobson, dacă nu mai există 
asociaţii importante care fac negoţ cu blănuri în afară de a 
noastră, se mai găsesc încă destule societăţi particulare, cu 
totul independente. În general, sunt societăţi americane care şi- 
au păstrat în mod înţelept în serviciul lor agenţi sau 
descendenţi ai agenţilor francezi. 

— Aceşti agenţi sunt, aşadar, ţinuţi la mare cinste? întrebă 
doamna Paulina Barnett. 

— Bineînţeles, doamnă. Şi pe drept cuvânt. Timp de 94 de 
ani, cât a durat stăpânirea franceză în Canada, agenţii francezi 
s-au arătat mereu mai presus de ai noştri. Trebuie să recunoşti 
meritele rivalilor tăi. 

— Mai ales ale rivalilor! adăugă doamna Paulina Barnett. 


— Da... mai ales... Pe atunci, vânătorii francezi, părăsind 
oraşul Montreal unde locuiau cei mai mulţi, porneau spre nord 
cu mai mare îndrăzneală decât toţi ceilalţi. Trăiau ani întregi în 
mijlocul triburilor indiene, unde uneori se şi căsătoreau. Erau 
numiţi “oameni ai pădurii” sau “voiajori canadieni” şi se tratau 
unii pe alţii ca veri sau fraţi. Erau oameni îndrăzneţi, 
îndemânateci, pricepuţi în navigația fluvială, foarte viteji, 
nepăsători, adaptându-se la orice cu uşurinţa specifică 
neamului lor, cinstiţi, veseli şi totdeauna gata, în orice 
împrejurare, să cânte şi să danseze. 

— Şi credeţi că acest grup de călători ale căror urme le-am 
descoperit nu s-a dus atât de departe decât cu scopul de a 
vâna animale cu blană? 

— Nu se poate face nici o altă presupunere, răspunse 
locotenentul Hobson, şi fără îndoială că sunt în căutare de noi 
teritorii de vânătoare. Dar, de vreme ce n-avem nici un mijloc 
de a-i opri, să încercăm să 

ajungem mai repede la ţintă şi să luptăm curajos împotriva 
oricărei concurente! 

Locotenentul Hobson se hotărâse să facă faţă probabilei 
concurenţe, pe care n-o putea împiedica, şi grăbi mersul 
detaşamentului pentru a trece mai repede de paralela 70. 
Poate, aşa cel puţin nădăjduia, rivalii săi nu-şi vor urma drumul 
până acolo. 

In timpul următoarelor zile, micul detaşament cobori vreo 
douăzeci de mile spre sud pentru a înconjura mai uşor golful 
Franklin. Ţinutul oferea în continuare un peisaj înverzit. 
Patrupedele şi păsările, despre care am vorbit, erau în număr 
mare şi probabil că întreg capătul de nord-vest al continentului 
american era populat astfel. Marea care scălda litoralul se 
întindea cât vedeai cu ochii. Hărțile cele mai recente nu arătau 
dealtfel nici un uscat la nordul litoralului american. Era un 
spaţiu liber şi numai banchiza îi putuse opri pe navigatorii 
strâmtorii Behring să ajungă până la Pol. 

La 4 iulie detaşamentul trecuse de alt golf scobit adânc în 
țărm, golful Wasburn, şi se afla la marginea unui lac, puţin 
cunoscut până atunci, care nu acoperea o suprafaţă prea mare 
a teritoriului, având doar două mile pătrate. Era mai curând o 
lagună cu apă dulce, un iaz mare şi nu un lac. 

Săniile mergeau uşor şi lin. Aspectul ținutului era  ispititor 


pentru fondatorul unei noi factorii şi probabil că un fort 
întemeiat la capul Bathurst, având în spatele lui iazul şi în faţă 
calea deschisă a strâmtorii Behring, adică marea liberă acum, 
liberă întotdeauna în timpul celor 4-5 luni ale verii, se găsea 
într-o situaţie prielnică pentru aprovizionare şi export. 

A doua zi, 5 iulie, pe la trei după-masă, detaşamentul se opri 
în sfârşit la capul Bathurst. Rămânea să se facă releveul exact 
al acestui cap pe care hărţile îl situau deasupra paralelei 70. 
Dar nu te puteai lăsa în seama hărţii hidrografice a coastelor 
de aci, care nu erau încă făcute cu destulă precizie. Până 
atunci, Jasper Hobson luă hotărârea de a se opri pe aceste 
meleaguri. 

— Cine ne împiedică să ne stabilim aici definitiv? întrebă 
caporalul Joliffe. Trebuie să recunoaşteţi, domnule locotenent, 
că locul e încântător. 

— Vă va încânta, fără îndoială, şi mai mult, răspunse 
locotenentul Hobson, când veţi primi o leafa dublă, viteze 
caporal! 

— Nu-ncape îndoială, răspunse caporalul Joliffe. Trebuie să 
ne conformăm instrucţiunilor Companiei. 

— Aveţi răbdare până mâine, adăugă Jasper Hobson şi dacă, 
aşa cum presupun, capul Bathurst e într-adevăr situat la peste 
70* latitudine septentrională, ei bine, ne vom aşeza tabăra! 

Locul era într-adevăr favorabil pentru întemeierea unei 
factorii. Malurile iazului, mărginite de coline împădurite, puteau 
furniza din plin pini, mesteceni şi alți copaci necesari 
construcţiei şi încălzirii noului fort. Locotenentul, pornind cu 
câţiva din tovarăşii săi până la extremitatea capului, observă că 
în vest coasta se curba într-un arc foarte alungit. Faleze destul 
de înalte închideau orizontul la câteva mile mai încolo. Cât 
despre apele iazului, văzură că erau dulci şi nu sărate, cum ai fi 
putut crede din cauza vecinătăţii mării. În orice caz, apa dulce 
n-ar fi lipsit coloniei, chiar dacă cea a iazului n-ar fi putut fi 
folosită, căci un pârâu rece şi limpede curgea spre Oceanul 
Îngheţat, unde se vărsa printr-o gură strâmtă, la câteva sute de 
paşi spre sud-est de capul Bathurst. Această gură, apărată nu 
de stânci, ci de o îngrămădire destul de ciudată de pământ şi 
nisip, forma un port natural în care trei sau patru ambarcaţii se 
puteau adăposti uşor împotriva vânturilor din larg. O astfel de 
aşezare putea fi folosită avantajos pentru ancorarea navelor 


care ar veni ulterior din strâmtoarea Behring. Jasper Hobson, 
din stimă pentru călătoare, dădu micului râu numele de 
Paulina-River şi micului port — numele de Port Barnett, lucru 
de care călătoarea se arătă încântată. 

Construind fortul puţin mai încolo de limba de pământ 
formată de capul Bathurst, clădirea principală ca şi depozitele 
aveau să fie apărate de vânturile cele mai reci. Ridicătura 
capului însuşi le ferea împotriva violentelor viscole care, în 
câteva ore, pot îngropa aşezări întregi sub avalanşe de zăpadă. 
Spaţiul cuprins între poalele promontoriului şi malul iazului era 
destul de larg pentru construcţiile necesare factoriei. Puteai 
chiar să-l înconjuri cu o împrejmuire de lemn care să se sprijine 
de primele stânci ale falezei, şi în vârful capului însuşi să înalţi 
o redută fortificată — lucrări pur defensive, dar utile în cazul 
când concurenţii s-ar fi stabilit pe acest teritoriu. De aceea, 
Jasper Hobson, fără a se gândi încă la executarea lor, observa 
cu satisfacţie că locul putea fi uşor de apărat. 

Vremea era frumoasă, căldura destul de mare. Nici un nor, 
nici la orizont, nici la zenit. Numai că cerul senin al ţărilor 
temperate şi ţărilor calde nu trebuie căutat la aceste latitudini 
înalte. Chiar şi în timpul verii, o negură uşoară pluteşte 
neîncetat în aer. Darămite iarna, când munţii de gheaţă devin 
nemişcaţi, când asprul vânt din nord biciuieşte falezele, când o 
noapte de patru luni se lasă asupra acestor continente. Cum va 
fi la capul Bathurst? Nici unul dintre tovarăşii lui Jasper Hobson 
nu se gândea la asta, deoarece timpul se arăta minunat, totul 
era înverzit, temperatura era caldă şi marea strălucitoare. 

Ridicară pentru noapte, chiar pe malurile iazului, o tabără 
provizorie, la care folosiră ca material săniile. Până seara 
doamna Paulina Barnett, locotenentul, Thomas Black şi 
sergentul Long cutreierară împrejurimile ca să le cunoască 
resursele. Teritoriul convenea sub toate aspectele. Jasper 
Hobson abia aştepta a doua zi pentru a calcula poziţia exactă şi 
a şti dacă se găseşte în condiţiile recomandate de Compania 
Golfului Hudson. 

— Ei bine, domnule locotenent, zise astronomul când îşi 
terminară explorarea, iată un ţinut într-adevăr fermecător. N-aş 
fi crezut niciodată că o asemenea regiune se poate găsi dincolo 
de Cercul Polar. 

— Ah, domnule Black, aici poţi vedea cele mai frumoase 


ţinuturi din lume, răspunse Jasper Hobson, şi abia aştept să 
calculez latitudinea şi longitudinea acestuia! 

— Mai ales latitudinea, reluă astronomul, care nu se gândea 
decât la viitoarea sa eclipsă. Cred că vrednicii dumneavoastră 
tovarăşi sunt la fel de nerăbdători, domnule Hobson. Leafă 
dublă dacă vă stabiliţi dincolo de paralela 70! 

— Dar dumneavoastră, domnule Black, întrebă doamna 
Paulina Barnett, n-aveţi un interes, un interes pur ştiinţific, să 
depăşiţi această paralelă? 

— Fără îndoială, doamnă, fără îndoială, am tot interesul s-o 
depăşesc, dar nu prea mult totuşi, răspunse astronomul. După 
calculele noastre, care sunt de o exactitate absolută, eclipsa de 
soare pe care sunt însărcinat s-o cercetez nu va fi totală decât 
pentru un observator aflat puţin deasupra paralelei 

70. Sunt deci la fel de nerăbdător ca locotenentul nostru să 
ştiu poziţia capului Bathurst. 

— Dar, dacă nu mă-nşel, domnule Black, zise călătoarea, 
eclipsa de soare nu va avea loc decât pe 18 iulie. 

— Da, doamnă, pe 18 iulie 1860. 

— Şi nu suntem decât în 5 iulie 1859! Fenomenul nu se va 
produce decât peste un an! 

— Aşa este, doamnă, răspunse astronomul, dar dacă n-aş fi 
plecat decât la anul, aş fi riscat să ajung prea târziu! 

— Într-adevăr, domnule Black, replică Jasper Hobson, bine 
aţi făcut că aţi plecat cu un an înainte. In felul acesta sunteţi 
sigur că nu veţi pierde eclipsa. Trebuie să recunosc că drumul 
nostru, de la fortul Reliance la capul Bathurst, s-a petrecut în 
condiţii mai mult decât prielnice, excepţionale. N-am avut 
decât puţine greutăţi şi prin urmare puţine întârzieri. Vă 
mărturisesc că nu contam să ajung pe această parte a 
litoralului înainte de jumătatea lui august. Şi dacă eclipsa 
trebuia să aibă loc la 18 iulie 1859, adică anul acesta, erau mari 
şanse s-o pierdeţi. Dealtfel, nu ştim încă dacă suntem deasupra 
paralelei 70. 

— De aceea, dragul meu locotenent, răspunse Thomas 
Black, nu regret călătoria pe care am făcut-o împreună cu 
dumneavoastră şi voi aştepta cu răbdare eclipsa din anul viitor. 
Blonda Phoebe este o adevărată doamnă, îmi închipui, şi merită 
cinstea s-o aştept. 

A doua zi, 6 iulie, puţin înainte de prânz, Jasper Hobson şi 


Thomas Black luaseră toate măsurile pentru a obţine poziţia 
exactă a capului Bathurst ca longitudine şi latitudine. Soarele 
strălucea dând o lumină destul de mare pentru un calcul riguros 
al  conturului său. In plus, în această perioadă a anului, 
dobândise înălţimea maximă deasupra orizontului şi se afla în 
consecinţă la punctul culminant, după trecerea la meridian. 
incât munca celor doi observatori era uşoară. 

In ajun şi dimineaţa, socotind diferite înălţimi cu ajutorul 
calculului unghiurilor orare, locotenentul şi astronomul aflaseră 
cu precizie longitudinea locului; dar ceea ce-l preocupa cu 
precădere pe Jasper Hobson era latitudinea. Ce importanţă mai 
avea meridianul capului Bathurst, dacă locul se găsea situat 
dincolo de paralela 70! Se apropia amiaza. Toţi membrii 
detaşamentului se strânseseră în jurul observatorilor care-şi 
luaseră sextantele. Oamenii aşteptau rezultatele calculului, cu 
o nerăbdare lesne de închipuit. Era important pentru ei să ştie 
dacă ajunseseră la capătul călătoriei sau trebuiau să meargă 
mai departe pentru a căuta un alt punct de pe litoral unde să 
găsească teritoriul corespunzător condiţiilor puse de Companie. 
Această din urmă alternativă n-ar fi dus probabil la un rezultat 
satisfăcător. După hărţile foarte rudimentare, e adevărat, ale 
acestei porţiuni a țărmului american, coasta — după ce treci de 
capul Bathurst — o ia spre vest, coborând sub paralela 70 pe 
care n-o depăşea din nou decât în America rusă, unde englezii 
n-aveau nici un drept să se stabilească. Deci nu fără motiv 
Jasper Hobson, după ce studiase conştiincios hărţile ținuturilor 
boreale, se îndreptase spre capul Bathurst. Capul se întinde ca 
o limbă de pământ deasupra paralelei 70 şi, între meridianele 
100 şi 150, nici un alt promontoriu aparţinând continentului 
propriu-zis, adică Americii engleze, nu trece de acest cerc. 
Rămânea deci să se determine dacă într-adevăr capul Bathurst 
ocupa poziţia marcată pe hărţile cele mai moderne. Aceasta 
era, la urma urmei, importanta problemă pe care aveau s-o 
rezolve calculele precise ale lui Thomas Black şi Jasper Hobson. 

Soarele se apropia în acest moment de punctul culminant al 
mersului său. Cei doi observatori îşi  îndreptară luneta 
sextantului spre astrul care se mai înălța încă. Cu ajutorul 
oglinzilor înclinate dispuse pe instrument, soarele trebuia — în 
aparenţă — readus la orizont, iar momentul când va părea că-l 
atinge cu marginea inferioară a discului va corespunde cu 


acela în care va ocupa locul cel mai înalt pe bolta cerească şi, 
în consecinţă, va fi în momentul exact când va trece la 
meridian, adică la amiaza locului. 

Toţi priveau păstrând o tăcere adâncă. 

— Amiază! strigă curând Jasper Hobson. 

—  Amiază! răspunse în aceeaşi clipă Thomas Black. 
Lunetele fură imediat aplecate, locotenentul şi astronomul 
citiră pe sticla gradată valoarea unghiurilor obţinute şi se 
apucară de îndată să le transpună în cifre. Câteva minute mai 
târziu, locotenentul Hobson se ridică şi se adresă tovarăşilor 
săi: 

— Dragi prieteni, de azi încolo, 6 iulie, Compania Golfului 
Hudson se angajează prin cuvântul meu să vă dubleze solda. 

— Ura, ura pentru Companie! Trăiască! strigară într-un 
singur glas vrednicii tovarăşi ai locotenentului Hobson. 

Capul Bathurst şi teritoriul învecinat se aflau situate precis 
deasupra paralelei 70. lată, calculate până la secundă, care 
erau coordonatele care vor avea mai târziu o însemnătate atât 
de mare pentru viitorul noului fort: longitudinea 127*36'12”, la 
est de meridianul Greenwich, latitudinea  70*44'37”, 
septentrională. În aceeaşi seară, curajoşii pionieri care-şi 
ridicaseră în acest moment tabăra atât de departe de lume, la 
mai mult de 800 de mile de fortul Reliance, văzură soarele 
atingând marginile orizontului vestic, fără să-şi umbrească 
discul arzător. Soarele de la miezul nopţii strălucea pentru 
prima oară în faţa ochilor lor. 


Capitolul XIII. Fortul Esperance 


Aşezarea fortului era hotărâtă irevocabil. Nici un alt loc nu 
putea fi mai prielnic decât acest teren — întindere netedă 
naturală, situată în spatele capului Bathurst, pe malul oriental 
al iazului. Jasper Hobson decise aşadar să înceapă de îndată 
construirea clădirii principale. Până atunci fiecare trebui să se 
organizeze după capul lui şi săniile fură folosite ingenios pentru 
a forma tabăra provizorie. 

Dealtfel, datorită îndemânării oamenilor săi, locotenentul 
conta ca într-o lună cel mult casa să fie ridicată. Ea avea să fie 
destul de încăpătoare pentru a primi deocamdată cele 19 
persoane care alcătuiau detaşamentul. Mai târziu, înainte de 
marile geruri, dacă timpul o va îngădui, se vor ridica anexele 
destinate soldaţilor şi depozitele unde trebuiau păstrate pieile 
şi blănurile. Dar Jasper Hobson nu credea ca lucrările să poată fi 
terminate înainte de sfârşitul lui septembrie. După această 
lună, nopţile, şi aşa lungi, timpul urât, iarna, primele înghețuri îi 
vor sili să întrerupă orice activitate. Din zece soldaţi câţi 
alesese căpitanul Craventy, doi erau vânători foarte buni — 
Sabine şi Marbre. Ceilalţi opt mânuiau toporul la fel de bine ca 
puşca. Erau ca marinarii, buni la toate, ştiind să facă orice. Dar 
în acest moment erau folosiţi mai mult ca muncitori decât ca 
soldaţi, pentru că era vorba de înălţarea unui fort pe care încă 
nici un duşman nu se gândea să-l atace. Petersen, Belcher, 
Rae, Garry, Pond, Hope, Kellet formau un grup de dulgheri 
îndemânatici şi zeloşi pe care Mac Nap, un scoţian din Stirling, 
foarte capabil în ce priveşte construcţia de case şi chiar de 
corăbii, ştia cum să-i conducă. Uneltele nu le lipseau: ferăstraie 
de mână, topoare, tesle, rindele, ferăstraie mari, burghie, 
baroase, ciocane, foarfeci etc. Unul dintre ei, Rae, priceput ca 
fierar, putea chiar să fabrice — cu ajutorul unor mici foaie 
portative — toate cuiele de lemn, scoabele, buloanele, 
piroanele, şuruburile şi piuliţele necesare dulgherilor. Nu se 
afla nici un zidar printre lucrători şi de fapt nici nu era nevoie, 
pentru că toate clădirile factoriilor din Nord sunt de lemn. Din 
fericire, lemnul nu lipsea din împrejurimile capului Bathurst, 
dar o ciudăţenie, pe care Jasper Hobson o observase, era că nu 
se vedea nici o stâncă, nici o piatră pe acest teritoriu, nici 
măcar un bolovan sau o pietricică. Pământ, nisip, nimic altceva. 
Malul era semănat cu nenumărate cochilii bivalve, sfărâmate de 


resac{9}, şi cu plante marine sau zoofite constând mai mult din 
arici şi stele de mare. Dar aşa cum locotenentul îi atrase 
atenţia doamnei Paulina Barnett, nu exista în preajma capului 
nici o piatră, nici o bucată de silex, nici o aşchie de granit. 
Capul însuşi nu era format decât din îngrămădirea unor 
pământuri sfărâmicioase ale căror molecule se-nchegau cu 
greu, legate de câteva plante. 

In acea zi, după-amiază, Jasper Hobson şi meşterul Mac Nap, 
dulgherul, se duseră să aleagă amplasamentul clădirii principale 
pe platoul care sentindea la poalele capului Bathurst. De acolo 
privirea putea cuprinde iazul şi teritoriul situat în vest, până la 
o distanţă de 10—12 mile. Spre dreapta, la numai patru mile, 
se vedeau faleze destul de înalte pe care depărtarea le învăluia 
în parte în ceţuri. Spre stânga, dimpotrivă, se întindeau câmpii 
imense, stepe vaste pe care în timpul iernii nu le puteai 
probabil deosebi de suprafeţele îngheţate ale iazului şi 
oceanului. 

După ce aleseră locul, Jasper Hobson şi meşterul Mac Nap 
înconjurară cu frânghii perimetrul casei. Formară un dreptunghi 
alungit care măsura 60 de picioare pe latura mare şi 30 pe 
latura mică. Fațada casei trebuia deci să aibă o lungime de 60 
de picioare şi să fie străpunsă de patru deschizături: o uşă şi 
trei ferestre care să dea spre promontoriu, în partea care va 
servi drept curte interioară; apoi, în partea opusă, patru 
ferestre spre iaz. Uşa, în loc să se deschidă în mijlocul fațadei 
posterioare, a fost lăsată pe unghiul stâng, în aşa fel încât casa 
să fie mai bună de locuit. Intr-adevăr, această aşezare nu 
îngăduia temperaturii exterioare să pătrundă atât de lesne 
până la ultimele camere din celălalt capăt al clădirii. Un prim 
compartiment, alcătuind anticamera şi ferit cu grijă de rafale 
printr-o uşă dublă, un al doilea compartiment slujind numai de 
bucătărie pentru ea oalele aburinde să nu răspândească în nici 
un fel umezeala în încăperile locuite, un al treilea 
compartiment, sală vastă unde trebuiau să se ia zilnic mesele în 
comun, un al patrulea compartiment împărţit în mai multe 
încăperi, precum careul unei nave — acesta fu planul foarte 
simplu făcut de locotenent şi de meşterul dulgher. 

Soldaţii aveau să ocupe provizoriu sala cea mare în fundul 
căreia se va aşeza un prici. Locotenentul, doamna Paulina 
Barnett, Thomas Black, Madge, doamna Joliffe, doamna Mac 


Nap şi doamna Rae vor primi încăperile din compartimentul al 
patrulea. Pentru a folosi o expresie destul de potrivită, se cam 
călcau în picioare. Dar această stare de lucruri n-avea să 
dureze şi, de îndată ce va fi construită locuinţa soldaţilor, 
clădirea principală va servi numai şefului expediției, 
sergentului, doamnei Paulina Barnett, pe care credincioasa ei 
Madge nu o va părăsi, şi astronomului Thomas Black. Poate că, 
atunci, compartimentul al patrulea va putea fi împărţit doar în 
trei camere, renunţându-se la încăperile provizorii, căci e o 
regulă pe care cei ce-şi petrec iarna la Pol nu trebuie s-o uite: 
să te fereşti de colţuri. Într-adevăr, colţurile, unghiurile sunt tot 
atâtea guri de gheaţă; pereţii împiedică ventilaţia şi umezeala, 
transformată repede în zăpadă, face camerele nesănătoase, de 
nelocuit şi provoacă boli grave celor care le ocupă. De aceea, 
cea mai mare parte a navigatorilor arctici, când se pregătesc să 
ierneze în mijlocul gheţurilor, se folosesc, pe navă, de o sală 
unică unde întregul echipaj, ofiţeri şi marinari, locuiesc în 
comun. Dar Jasper Hobson nu putea proceda astfel din diverse 
motive lesne de-nţeles. 

Se vede din descrierea anticipată a acestei locuinţe încă 
inexistente că principala clădire a fortului nu se compunea 
decât dintr-un parter, deasupra căruia trebuia să se întindă un 
vast acoperiş ale cărui pante foarte abrupte aveau să uşureze 
scurgerea apelor. Cât despre zăpadă, ea se va aşeza şi, odată 
întărită, va avea dublul avantaj de a închide ermetic locuinţa şi 
de a păstra în interiorul ei o temperatură constantă. Zăpada e 
prin natura sa rea conducătoare de căldură. E adevărat că nu 
permite acesteia să intre, dar — ceea ce este mult mai 
important în timpul iernilor arctice — o împiedică să iasă. 

Deasupra acoperişului, dulgherul trebuia să construiască 
două coşuri, unul pentru bucătărie şi altul pentru soba din sala 
cea mare care va încălzi în acelaşi timp încăperile din al 
patrulea compartiment. 

Din acest ansamblu nu va rezulta desigur ceea ce se 
cheamă o operă de arhitectură, dar casa va avea condiţiile cele 
mai bune de locuit. Ce poţi cere mai mult? Dealtfel, sub cerul 
sumbru al amurgului, în mijlocul rafalelor de zăpadă, pe 
jumătate îngropată sub gheţuri, albă până-n temelii, cu liniile 
nedesluşite, cu fumul cenuşiu învălătucit de vânt, casa celor ce 
vor ierna aici, cu înfăţişarea ei ciudată, întunecoasă, jalnică, 


era de neuitat pentru un artist. 

Planul noii locuinţe fiind astfel conceput, nu mai rămânea 
decât să fie executat. Aceasta era treaba lui Mac Nap şi a 
oamenilor săi. În timp ce dulgherii vor lucra, vânătorii trupei, 
însărcinaţi cu aprovizionarea cotidiană, nu vor sta cu mâinile în 
sân. Va fi de lucru pentru toată lumea. 

Meşterul Mac Nap se duse întâi să aleagă arborii necesari 
construcţiei. Găsi pe coline un mare număr de pini care 
semănau mult cu pinii scoțieni. Erau copaci de înălţime mijlocie, 
foarte buni pentru casa pe care avea s-o clădească. În aceste 
locuinţe rudimentare, pereţii, podelele, tavanele, pereţii 
despărțitori, căpriorii, coama de acoperiş, arbaletrierii, şindrila 
— toate sunt făcute din scânduri, grinzi şi ferme. Se înţelege, 
acest gen de construcţie nu cere decât o mână de lucru 
necalificată şi Mac Nap putu lucra după un plan simplu, ceea ce 
bineînţeles că nu avea să dăuneze cu nimic solidităţii clădirii. 
Meşterul Mac Nap alese copaci foarte drepţi, tăiaţi la un picior 
deasupra solului. Pinii, în număr de o sută, fură curăţaţi de 
crengi, dar fără a fi cojiţi sau ciopliţi. Ei formară tot atâtea grinzi 
lungi de 20 de picioare. Nici toporul şi nici tesla nu-i tăiară 
decât la capete pentru a face nutul şi federul care să-i prindă 
între ei. Această operaţie nu ceru decât câteva zile de lucru şi 
curând tot lemnul, tras de câini, fu transportat pe platoul unde 
avea să se-nalţe clădirea principală. Înainte de asta, platoul 
fusese nivelat cu grijă. Solul, alcătuit dintr-un amestec de 
pământ şi nisip fin, fu bătătorit cu maiul. larba scurtă şi arbuştii 
firavi fură arşi pe loc şi din cenuşa lor se formă la suprafaţă un 
strat gros, impermeabil la umezeală. Mac Nap obţinu astfel un 
teren neted şi uscat, unde-şi putu înălța în siguranţă temeliile. 
După ce se termină această treabă, în fiecare unghi al casei şi 
în locurile unde trebuiau să se ridice pereţii despărțitori au fost 
puse vertical grinzile principale pe care avea să se sprijine 
schelăria. Fură înfipte în pământ la câteva picioare, după ce 
unul din capete fusese călit la foc. Aceşti stâlpi, puţin scobiţi pe 
partea laterală, sprijineau fermele transversale ale pereţilor 
exteriori, în care deschizătura uşilor şi ferestrelor fusese tăiată 
în prealabil. In partea superioară grinzile au fost prinse cu bârne 
de alungire care, bine încastrate în nut, consolidară ansamblul 
construcţiei. Bârnele de alungire formau antablamentul celor 
două faţade şi la capătul lor se aşezară fermele acoperişului, a 


căror parte inferioară ieşea în afara peretelui, ca acoperişul unei 
cabane. Pe careul antablamentului se aşezară grinzile 
tavanului, iar pe stratul de nisip, cele ale podelei. E de la sine 
înţeles că şi grinzile pereţilor exteriori, ca şi cele ale pereţilor 
despărțitori nu au fost decât juxtapuse. 

In unele locuri, şi pentru a asigura îmbinarea lor, fierarul Rae 
le bătuse în ştifturi lungi cu ajutorul unor puternice lovituri de 
ciocan. Dar juxtapunerea nu putea fi perfectă şi crăpăturile au 
trebuit să fie astupate ermetic. Mac Nap întrebuința cu succes 
călăfătuirea care face bordajul navelor atât de etanş la apă şi 
pe care doar umflarea lemnului nu le-ar aduce în această stare 
de impermeabilitate. Pentru această călăfătuire s-a folosit în loc 
de câlţi un anume muşchi uscat care acoperea toată partea 
răsăriteană a promontoriului. Acest muşchi fu vârât în interstiţii 
cu ajutorul unor dalte de călăfătuit bătute cu ciocanul, şi în 
fiecare şanţ meşterul dulgher porunci să se toarne de mai 
multe ori o răşină groasă ca smoala, substanţă pe care pinii o 
furnizau din plin. Pereţii şi podelele astfel construite erau de o 
impermeabilitate perfectă şi grosimea lor constituia o garanţie 
împotriva rafalelor şi gerurilor iernii. 

Uşa şi ferestrele celor două faţade au fost încastrate 
grosolan, dar solid. Ferestrele, cu geamuri mici, naveau, în loc 
de sticlă, decât substanţa cornoasă gălbuie, abia străvezie, pe 
care o furnizează cleiul de peşte uscat, dar trebuia să te 
mulţumeşti cu atât. Dealtfel, în timpul verii puteai ţine 
ferestrele deschise ca să aeriseşti, iar în timpul iernii, cum n- 
aveai ce lumină să aştepţi de la cerul întunecat al nopţii 
arctice, ferestrele trebuiau închise ermetic cu obloane groase 
ţintuite cu fier, capabile să reziste dezlănţuirii stihiilor. În 
interiorul casei, lucrările de amenajare fură executate repede. O 
uşă dublă, instalată în spatele celei dintâi, în compartimentul 
care forma anticamera, permitea celor care intrau şi ieşeau să 
treacă printr-o temperatură medie — de la temperatura 
interioară la cea exterioară. In felul acesta, vântul care aducea 
un ger pişcător şi o umezeală glacială nu putea pătrunde direct 
până-n odăi. Dealtfel, pompele de aer aduse de la fortul 
Reliance fură instalate, odată cu rezervorul lor, pentru a putea 
modifica în cuvenita proporţie aerul din locuinţă, în caz că frigul 
prea tăios i-ar fi împiedicat pe oameni să deschidă uşile şi 
ferestrele. Una din aceste pompe trebuia să scoată aerul 


dinăuntru, dacă ar fi fost viciat, alta trebuia să aducă fără 
inconvenient aerul proaspăt de afară în rezervor, din care era 
distribuit conform necesităţilor. Locotenentul acordă toată 
atenţia acestei instalaţii care le nevoie trebuia să le aducă mari 
servicii. 

Principalul obiect din bucătărie a fost o plită mare de fontă 
ale cărei piese fuseseră aduse de la fortul Reliance. Fierarul o 
instală fără greutate într-un timp scurt. Dar coşul de la 
bucătărie ca şi cel de la sala cea mare cerură o instalare mai 
îndelungată şi mai ingenioasă. Nu puteau fi întrebuințate 
hornuri de tablă care n-ar fi rezistat multă vreme la vântul 
puternic al  echinoxului şi trebuia neapărat să foloseşti 
materiale mai rezistente. După câteva încercări nereuşite, 
Jasper Hobson se hotărî să facă rost de altceva decât de lemn. 
Dacă ar fi avut la dispoziţie piatră, ar fi învins repede această 
dificultate. Dar, cum s-a mai spus, printr-o  ciudăţenie 
inexplicabilă, piatră nu exista deloc în împrejurimile capului 
Bathurst. În schimb, scoicile se îngrămădeau cu milioanele pe 
nisipul malului. 

— Ei bine, îi zise locotenentul meşterului Mac Nap, ne vom 
face hornurile din scoici. 

— Din scoici! exclamă dulgherul. 

— Da, Mac Nap, răspunse Jasper Hobson. Da, din scoici 
sfărâmate, arse. În stare de var. Cu acest var vom fabrica un 
soi de tăblițe pe care le vom aşeza ca pe nişte cărămizi. 

— Scoici să fie! răspunse dulgherul. 

Ideea locotenentului Hobson era bună şi fu pusă imediat în 
aplicare. Malul era acoperit cu o imensă cantitate de scoici 
calcaroase care formează în parte pietrele de var din care se 
compune stratul inferior al terenurilor terțiare. Dulgherul Mac 
Nap puse să se strângă mai multe tone. Se construi un soi de 
cuptor ca să descompună prin ardere carbonatul care intră în 
compoziţia acestor scoici. Se obţinu astfel un var foarte bun 
pentru lucrările de zidărie. Întreaga operaţie dură vreo 12 ore. A 
spune că Jasper Hobson şi Mac Nap au produs prin aceste 
procedee elementare un var bun şi gras purificat de orice 
materie străină, dezagregânduse bine în contact cu apa, 
crescând în volum ca varul de bună calitate şi formând o pastă 
liantă cu exces de lichid, ar fi poate exagerat. Dar aşa cum era 
varul când s-au făcut tăbliţele, putea fi folosit convenabil 


pentru construcţia hornurilor. După câteva zile, două coşuri 
conice se ridicau deasupra acoperişului şi grosimea lor le 
garanta rezistenţa împotriva rafalelor de vânt. 

Doamna Paulina Barnett îi felicită pe locotenent şi pe 
dulgherul Mac Nap pentru că duseseră cu bine la capăt, într-un 
timp atât de scurt, această lucrare dificilă. 

— Numai să tragă coşurile voastre! adăugă ea râzând. 

— Nu vor trage bine, doamnă, răspunse filozofic Jasper 
Hobson, nu vă îndoiţi de asta, căci toate coşurile fumegă. 

Lucrarea a fost complet terminată în cursul unei luni de zile. 
La 6 august trebuia să aibă loc inaugurarea casei. În timp ce 
meşterul Mac Nap şi oamenii săi munceau fără răgaz, 
sergentul Long, caporalul Joliffe şi cei doi vânători Marbre şi 
Sabine, conduşi de Jasper Hobson, cutreierau împrejurimile 
capului Bathurst, pe când doamna Joliffe se ocupa de bucătărie. 
Exploratorii descoperiră, spre marea lor satisfacţie, că ţinutul 
era plin de vietăţi cu blană şi cu pene. Încă nu începură 
vânătorile organizate, se duceau doar în recunoaştere. 

Totuşi reuşiră să pună mâna pe câteva perechi de reni pe 
care hotărâră să-i domesticească. Aceste animale trebuiau să 
se înmulțească şi să le furnizeze lapte. De aceea se grăbiră să 
le închidă într-un staul, la vreo 50 de paşi de locuinţă. Nevasta 
fierarului Rae, o indiană, se pricepea să-i îngrijească şi fură daţi 
în seama ei. Cât despre doamna Paulina Barnett, ajutată de 
Madge, dorea să se ocupe de mobilarea casei şi curând s-a 
simţit mâna acestei femei inteligente şi bune, printr-o mulţime 
de amănunte de care Jasper Hobson şi tovarăşii săi nu s-ar fi 
preocupat niciodată. După ce exploră teritoriul pe o rază de mai 
multe mile, locotenentul îşi dădu seama că el forma o mare 
peninsulă având o suprafaţă de 150 mile pătrate. Un istm larg 
de cel mult patru mile îl lega de continentul american şi se 
întindea din adâncul golfului Washburn, la est, până la fiordul 
corespunzător din partea opusă. Marginile peninsulei, pe care 
locotenentul o numi peninsula Victoria, erau foarte bine 
conturate. 

Jasper Hobson dori să ştie ce resurse îi ofereau iazul şi 
marea. Avu motive să fie mulţumit. Apele iazului, foarte puţin 
adânci, dar pline de peşte, promiteau o bogată rezervă de 
păstrăvi, ştiuci şi alţi peşti de apă dulce pe care puteai conta. 
Micuţul râu Paulina adăpostea somoni care-i urcau cu uşurinţă 


cursul şi cârduri zglobii de albitură şi merlani. Marea pe acest 
mal părea mai puţin populată decât iazul, dar din timp în timp 
vedeai trecând în larg delfini uriaşi, balene, caşaloţi care fugeau 
fără îndoială de harpoanele pescarilor din strâmtoarea Behring, 
şi n-ar fi fost imposibil ca unul din aceste uriaşe mamifere să 
eşueze pe coastă. Era aproape singurul mijloc de a le prinde 
pentru cei de la capul Bathurst. In ce priveşte 

țărmul de vest, el era cutreierat în acest moment de 
numeroase colonii de foci. Dar Jasper Hobson le recomandă 
tovarăşilor săi să nu vâneze fără rost aceste animale. Vor vedea 
mai târziu dacă nu le pot folosi în vreun fel. La 6 august colonii 
de la capul Bathurst se mutară în noua lor locuinţă. Dar mai 
înainte, sfătuindu-se, îi dădură un nume de bun augur, care 
întruni unanimitate de voturi. Locuinţa, sau mai curând fortul 
— postul cel mai înaintat al Companiei pe litoralul american — 
fu numit fortul Esperance. 

Şi dacă nu figurează astăzi pe cele mai recente hărţi ale 
regiunii arctice, asta se datorează faptului că, în detrimentul 
cartografiei moderne, o soartă îngrozitoare îl aştepta într-un 
viitor foarte apropiat. 


Capitolul XIV. Câteva excursii 


Amenajarea noii locuinţe se înfăptui la iuţeală. Priciul din 
sala cea mare îşi aşteptă curând somnoroşii. Dulgherul Mac 
Nap făcuse o masă mare cu picioare groase, solidă şi masivă, 
pe care bogăţia felurilor, oricât de multe ar fi fost, n-o putea 
face niciodată să scârţâie. In jurul acestei mese erau puse 
bănci nu mai puţin solide, dar fixe, şi în consecinţă nejustificând 
calificativul de mobile, care nu aparţine decât obiectelor ce pot 
fi mişcate. In fine, câteva scaune uşor deplasabile şi două 
dulapuri mari completau obiectele acestei încăperi. 

Camera din fund era şi ea gata. Pereţii groşi despărțitori o 
divizau în şase odăiţe, din care numai două erau luminate de 
ultimele ferestre, de pe cele două fațadele, anterioară şi 
posterioară. Mobilierul fiecărei odăiţe era alcătuit doar de un 
pat şi o masă. Doamna Paulina Barnett şi Madge ocupau 
împreună cea care dădea spre lac. Jasper Hobson îi oferise lui 
Thomas Black cealaltă cămăruţă, luminată dinspre curte, şi 
astronomul se şi mutase în ea. Cât despre el, până ce oamenii 
săi se vor instala în noile clădiri, se mulţumi cu un fel de celulă 
pe jumătate întunecată, de lângă sala cea mare, care primea, 
de bine de rău, mai multă lumină printr-un gemuleţ rotund în 
peretele despărțitor. Doamna Joliffe, doamna Mac Nap şi 
doamna Rae ocupau cu soţii lor celelalte odăi. Erau trei căsnicii 
foarte unite pe care ar fi fost neomenos să le desparţi. Dealtfel, 
micuța colonie avea să primească în curând un nou membru şi 
meşterul Mac Nap, întruna din zile, nu se sfii să-i ceară doamnei 
Paulina Barnett să-i facă onoarea de a fi naşa acestuia, la 
sfârşitul anului, ceea ce doamna Paulina Barnett acceptă cu 
multă plăcere. 

Descărcaseră toate săniile şi duseseră rufăria în diferitele 
camere, în pod, unde ducea o scară aşezată în fundul culoarului 
de la intrare, fură cărate ustensilele, proviziile, muniţiile care n- 
aveau întrebuințare imediată. Hainele de iarnă, cizme şi 
cojoace, blănuri şi piei, îşi găsiră locul în marile dulapuri ferite 
de umezeală. După ce se terminară primele lucrări, locotenentul 
se ocupă de încălzirea casei. Făcu o provizie considerabilă de 
combustibil din lemnul de pe colinele împădurite, ştiind bine că 
în unele săptămâni ale iernii va fi imposibil să te aventurezi 
afară. Se gândi chiar să folosească prezenţa focilor de pe litoral 
pentru a-şi procura o mare rezervă de ulei, deoarece frigul polar 


trebuie combătut cu cele mai energice mijloace. La ordinul şi 
sub conducerea sa, se puseră în casă condensatoare menite să 
absoarbă umiditatea dinăuntru, aparate pe care le puteai 
curăța uşor de gheaţa cu care se umpleau în timpul iernii. 
Problema încălzirii, desigur foarte serioasă, îl preocupa mult pe 
locotenentul Hobson. 

— Doamnă, îi spunea el uneori călătoarei, sunt un copil al 
regiunilor polare, am o oarecare experienţă şi mai ales am citit 
şi recitit multe povestiri despre iernare. Niciodată nu poţi fi 
destul de precaut când e vorba să petreci iarna în ţinuturile 
arctice. Trebuie să prevezi totul, căci dacă uiţi ceva, un singur 
amănunt, se pot întâmpla catastrofe ireparabile în timpul 
iernării. 

— Vă cred, domnule Hobson, răspundea doamna Paulina 
Barnett. Şi văd bine că frigul va avea în dumneavoastră un 
teribil adversar. Dar problema alimentaţiei nu vă pare la fel de 
importantă? 

— Ba da, la fel de importantă, doamnă, şi intenţionez să 
trăiesc din resursele locale pentru a mai economisi din 
rezervele noastre. De aceea, peste câteva zile, de îndată ce ne 
vom fi instalat, de bine de rău, vom organiza vânători de 
aprovizionare. In ce priveşte animalele cu blană, vom rezolva 
această problemă mai târziu, pentru a umple depozitele 
Companiei. Dealtfel, nici nu e momentul de a vâna jderul, 
hermina, vulpea şi altele. Încă n-au blana de iarnă şi astfel 
aceste blănuri ar pierde 25 la sută din valoarea lor dacă leam 
depozita acum. Nu, să ne mărginim mai întâi să umplem cămara 
fortului Esperance. Renii, elanii, cerbii, wapiti, dacă au înaintat 
până aici, trebuie să-i ispitească pe vânătorii noştri. Într-adevăr, 
când ai douăzeci de persoane de hrănit şi pe deasupra vreo 
şaizeci de câini, merită să te gândeşti cum să procedezi. 

Se vede că locotenentul era un om organizat. Voia să 
acţioneze metodic şi, dacă tovarășii lui îl urmau, neîndoielnic va 
duce la bun sfârşit greaua lui misiune. Timpul în această epocă 
a anului era aproape întotdeauna frumos. Perioadele ninsorilor 
n-aveau să înceapă decât peste cinci săptămâni. Când fu gata 
clădirea principală, Jasper Hobson puse deci să se facă mai 
departe lucrări de dulgherie, construind o cuşcă mare pentru a 
adăposti atelajele de câini. “Doghouse” fu construit la poalele 
promontoriului, sprijinit chiar de taluz, la vreo patruzeci de paşi 


de latura din dreapta a casei. Viitoarele anexe destinate 
locuinţei oamenilor trebuiau să se ridice în faţa cuştii, pe 
stânga, în timp ce depozitele de blănuri şi muniții aveau să 
ocupe partea anterioară a curţii. 

Curtea trebuia să fie şi ea gata înainte de venirea iernii, 
conform prudenţei, poate exagerate, a lui Jasper Hobson. Un 
gard solid şi înalt din pari ascuţiţi avea să împrejmuiască 
factoría păzind-o nu numai de atacul fiarelor, dar şi de 
agresiunile oamenilor, în cazul că se vor ivi duşmani. 
Locotenentul nu uitase urmele pe care un grup de oameni le 
lăsase pe litoral la mai puţin de două sute de mile de fortul 
Esperance. El cunoştea faptele sălbatice ale vânătorilor nomazi 
şi socotea că e mai bine să se pună la adăpost de orice lovitură 
din partea unor răufăcători. Linia de înconjur fu deci astfel 
trasată, încât să împrejmuiască întreaga factorie, şi la cele două 
colţuri din faţă, dinspre iaz, meşterul Mac Nap se obligă să 
construiască două turele din lemn, foarte potrivite pentru 
paznici. 

Cu puţină sârguinţă — vrednicii lucrători munceau fără 
răgaz — era posibil ca noile construcţii să fie gata înainte de 
venirea iernii. În acest timp Jasper Hobson organiză diferite 
vânători. Amână cu câteva zile expediţia pe care voia s-o facă 
împotriva focilor de pe litoral şi se ocupă în special de 
rumegătoare, a căror carne uscată şi conservată trebuia să 
asigure alimentaţia fortului în timpul iernii. 

Aşadar, de la 8 august, Sabine şi Marbre, uneori singuri, 
uneori urmaţi de locotenent şi de sergentul Long care şi el se 
pricepea la treaba asta, bătură zilnic ţinutul pe o rază de mai 
multe mile. Adesea, neobosita doamnă Paulina Barnett îi 
însoțea ţinând în mână o puşcă pe care o mânuia cu 
îndemânare, nelăsându-se mai prejos de tovarăşii ei de 
vânătoare. 

Toată luna august expedițiile fură foarte rodnice şi podul cu 
provizii se umplu ochi. Trebuie să spunem că Marbre şi Sabine 
ştiau toate  vicleşugurile care trebuiau întrebuințate cu 
animalele care cutreierau teritoriul şi în special cu renii, care 
sunt foarte temători. Cu câtă răbdare alegeau cei doi vânători 
locul unde să stea la pândă, astfel încât, datorită unei suflări de 
vânt, prezenţa lor să nu fie descoperită de mirosul sensibil al 
acestor animale. Câteodată ei le atrăgeau, ridicând deasupra 


pâlcurilor de mesteceni pitici vreun corn de cerb, trofeu al 
vânătorilor precedente, iar renii — sau mai curând “caribu” 
după numele lor indian — înşelaţi de aparenţă, se apropiau în 
bătaia puştii vânătorilor care nu-şi greşeau ţinta. Adeseori, de 
asemenea, o pasăre denunţătoare, bine cunoscută de Sabine şi 
de Marbre, o mică bufniţă de zi, cât un porumbel, indica 
ascunzişul renilor. Ea îi chema pe vânători, scoțând un strigăt 
ascuţit ca de copil, justificând astfel numele de “monitor” pe 
care i-l dăduseră indienii. Vreo cincizeci de rumegătoare fură 
doborâte. Carnea lor, tăiată în fâşii lungi, alcătuia provizii 
considerabile, şi pieile, după ce fură tăbăcite,  serviră la 
confecţionarea încălțămintei. 

Nu numai renii au contribuit la creşterea rezervelor 
alimentare: iepurii polari, care se înmulţiseră nemăsurat pe 
acest teritoriu, şi-au adus şi ei prinosul. S-au arătat mai proşti 
alergători decât semenii lor din Europa, lăsându-se ucişi destul 
de stupid. Erau rozătoare mari, cu urechi lungi, ochi căprui, cu 
o blană albă ca puful de lebădă şi cântăreau 10-15 livre 
exemplarul. Vânătorii au doborât un mare număr din aceste 
animale a căror carne este într-adevăr gustoasă. Fură afumati, 
în număr de câteva sute, fără a ţine seama de cei pe care 
mâna pricepută a doamnei Joliffe îi transformă în excelente 
pateuri. 

Dar în timp ce aceste resurse pentru viitor se îngrămădeau 
astfel, nici hrana zilnică nu era lăsată deoparte. Mulţi dintre 
iepurii polari au fost imediat serviţi la masă. Vânătorii, ca şi 
lucrătorii meşterului Mac Nap, dulgherul, nu erau oameni cărora 
să nu le placă o bucată de vânat proaspăt şi gustos. În 
laboratorul doamnei Joliffe aceste rozătoare erau supuse unor 
combinaţii culinare dintre cele mai variate şi îndemânatica 
femeie se întrecea pe sine, spre marea încântare a caporalului 
care aştepta mereu să i se aducă, în numele ei, elogii care 
dealtfel nu i se precupeţeau. 

Câteva păsări acvatice constituiau şi ele o variaţie în felurile 
zilnice. Fără să mai vorbim de rațele de toate soiurile care 
mişunau pe malurile lacului, trebuie să mai menţionăm unele 
păsări care se abăteau în cârduri numeroase în locurile unde 
creşteau câteva sălcii pipernicite. Erau zburătoare aparţinând 
speciei  potârnichilor, care au diferite denumiri zoologice. 
Astfel, când doamna Paulina Barnett îl întrebă pentru prima 


oară pe Sabine cum se cheamă aceste păsări, el îi răspunse: 

— Doamnă, indienii le numesc cocoşi de salcie, dar pentru 
noi, vânători europeni, sunt adevăraţi cocoşi de munte. 

Într-adevăr, s-ar fi zis că-s potârnichi albe cu pene mari, 
pătate cu negru la capătul cozii. Era un vânat excelent, uşor de 
preparat, căci n-aveai decât să le frigi repede pe jeratic. 

La aceste soiuri de vânat, apele lacului şi micului râu îşi 
adăugau  prinosul. Nimeni nu se pricepea mai bine să 
pescuiască decât calmul şi paşnicul sergent Long. Fie că lăsa 
peştele să muşte momeala, fie că biciuia apele cu undiţa sa cu 
cârlige goale, nimeni nu putea rivaliza cu el ca îndemânare şi 
răbdare, în afară de credincioasa Madge, însoţitoarea doamnei 
Paulina Barnett. Ore întregi aceşti doi serioşi învăţăcei ai 
celebrului Isaac Walton (10)Yşedeau unul lângă altul cu undiţa-n 
mână, pândindu-şi prada cu o privire severă şi fără să scoată un 
cuvânt; dar datorită lor fluxul a fost mereu darnic cu factoria şi 
lacul sau râul le dădeau zilnic exemplare minunate din specia 
salmonidelor. 

În timpul acestor excursii care avură loc aproape zilnic până 
la sfârşitul lunii august, vânătorii întâlniră deseori fiare 
periculoase. Jasper Hobson constată, nu fără oarecare 
îngrijorare, că urşii erau numeroşi pe această porţiune a 
teritoriului. Trecea într-adevăr foarte rar o zi în care să nu fie 
văzută câte o pereche din aceşti teribili carnivori. Se traseră 
mai multe focuri de armă asupra fioroşilor vizitatori. Erau când 
o turmă de urşi bruni, care se găsesc în mod curent pe întreaga 
întindere a Ţării Blestemate, când neamuri de urşi polari de o 
înălţime neobişnuită, pe care primele geruri îi aduceau fără 
îndoială în număr mare în împrejurimile capului Bathurst. În 
povestirile despre iernări se poate observa că exploratorii sau 
vânătorii de balene se expun deseori la întâlnirea cu aceste 
carnivore. 

Marbre şi Sabine mai zăriră în mai multe rânduri haite de 
lupi care la apropierea vânătorilor o luau la goană, ca un val 
mişcător. Puteai să-i auzi urlând, mai ales atunci când erau pe 
urmele unui ren sau a unui wapiti. Erau lupi mari, cenușii, înalţi 
de trei picioare, cu coada lungă şi al căror păr trebuia să 
albească la apropierea iernii. Teritoriul foarte populat le oferea 
o hrană uşor de obţinut şi de aceea erau aşa de numeroşi. 
Deseori, în anumite locuri împădurite, vedeai vizuini cu mai 


multe intrări în care aceste animale se ghemuiau ca vulpile. În 
această epocă, bine hrăniţi, ei fugeau de vânători când îi 
zăreau încă din depărtare, cu laşitatea proprie rasei lor; dar în 
perioadele când îi mână foamea, pot deveni periculoşi prin 
numărul lor şi, de vreme ce-şi aveau acolo vizuinile, trebuia 
trasă concluzia că nu vor părăsi ţinutul în timpul iernii. 

Intr-o zi, vânătorii aduseră la fortul Esperance un animal 
destul de hidos, cum nu mai văzuseră nici doamna Paulina 
Barnett, nici astronomul Thomas Black. Acest animal era un 
plantigrad,, care seamănă destul de bine cu glutonul din 
America, un carnivor îngrozitor, cu trunchiul îndesat, cu picioare 
scurte înarmate cu gheare curbate, cu fălci formidabile, cu ochi 
cruzi şi sălbatici şi cu spinarea suplă ca aceea a tuturor 
felinelor. 

— Ce-i cu animalul acesta oribil? întrebă doamna Paulina 
Barnett. 

— Doamnă, răspunse Sabine care era totdeauna gata cu o 
explicaţie amănunţită, un scoţian v-ar spune că este un “quick- 
hatch”, un indian — că e un “okelcoo-haw-gew”, un canadian 
— că este un “carcaju”. 

— Şi dumneavoastră? întrebă doamna Paulina Barnett. 

— Noi, noi îl numim volverenă, răspunse Sabine, încântat de 
felul în care răspunsese. 

Volverenă este adevărata denumire zoologică a acestui 
ciudat patruped, primejdios hoţ nocturn care locuieşte în 
scorburile copacilor sau în scobiturile stâncilor, mare nimicitor 
al castorilor, al ondatrelor şi al altor rozătoare, duşman 
neînfricat al lupului şi al vulpii cu care nu se teme să lupte 
pentru pradă, animal foarte viclean, cu muşchi puternici, cu 
mirosul fin, pe care-l întâlnim până la cele mai înalte latitudini 
şi a cărui blană cu părul scurt, aproape negru în timpul iernii, 
figura în cantitate destul de mare în exporturile Companiei. 

In timpul excursiilor flora ținutului fusese cercetată cu tot 
atâta atenţie ca şi fauna. Dar plantele erau, în mod firesc, mai 
puţin variate decât animalele, neavând ca acestea posibilitatea 
să se ducă să-şi caute hrana în timpul iernii în regiunile cu 
climă mai blândă. Pini şi brazi creşteau în pâlcuri destul de dese 
pe colinele care alcătuiau marginea orientală a lacului. Jasper 
Hobson remarcă şi câteva “tacamahac-uri”, un fel de plopi 
producători de balsam, foarte înalţi, ale căror frunze, galbene 


când înmuguresc, capătă după aceea o nuanţă verzuie. Dar 
aceşti copaci erau rari ca şi zadele destul dc pipernicite pe care 
razele oblice ale soarelui nu reuşeau să le dea sevă. Câţiva 
brazi negri crescuseră mai bine, mai ales în strâmtorile 
adăpostite de vânturile din nord. Prezenţa acestui copac fu 
primită cu bucurie, căci din mugurii lui se fabrică o bere plăcută 
la gust, cunoscută în nordul Americii sub numele de bere de 
brad. Strânseră o recoltă bună de muguri care fu dusă în 
pivniţa fortului Esperance. 

Celelalte vegetale constau din salcâmi pitici, arbuşti înalţi de 
două picioare specifici climatelor reci şi pâlcuri de cedri care 
furnizau un lemn excelent pentru încălzire. 

In ce priveşte plantele care creşteau necultivate pe acest 
pământ zgârcit şi puteau intra în alimentaţie, ele erau foarte 
rare. Doamna Joliffe, profund interesată de botanica “pozitivă”, 
nu găsise decât două soiuri de ierburi demne să intre în 
bucătăria ei; una cu rădăcina în formă de bulb, greu de 
recunoscut pentru că 

frunzele ei cad tocmai în momentul în care înfloreşte, nu era 
altceva decât praz sălbatic. Acest praz furniza o mare recoltă 
de cepe, mari cât un ou, pe care le mâncară ca legume. 
Cealaltă plantă, cunoscută în tot nordul Americii sub numele de 
ceai de Labrador, creştea din belşug pe malurile lacului între 
pâlcurile de sălcii şi tufele de arbatus. Ea forma hrana preferată 
a iepurilor polari. Acest ceai fiert, la care se adaugă câteva 
picături de coniac sau de gin, devine o băutură excelentă. El 
îngăduia economisirea proviziei de ceai chinezesc adusă de la 
fortul Reliance. Pentru a preîntâmpina penuria de legume de la 
această latitudine, Jasper Hobson transportase un anumit 
număr de seminţe pe care voia să le semene la momentul 
potrivit. Erau în special seminţe de măcriş şi lingurea, ale căror 
proprietăţi împotriva scorbutului sunt de nepreţuit în această 
zonă. Puteai spera ca, alegând un teren ferit de brizele 
puternice care pârjolesc vegetaţia ca o flacără, aceste seminţe 
să rodească vara viitoare. Dealtfel, farmacia noului fort nu era 
lipsita de leacuri împotriva scorbutului. Compania le dăduse 
câteva lăzi cu lămâi şi cu “limejuice”, substanţă prețioasă de 
care nu se poate dispensa nici o expediţie polară. Dar era 
important să economiseşti această rezervă, ca şi multe altele, 
căci o perioadă de timp nefavorabil putea face ca orice 


comunicaţie a fortului Reliance cu factoriile din sud să fie 
întreruptă. 


Capitolul XV. La cincisprezece mile de capul Bathurst 


Veniseră primele zile ale lui septembrie. Peste trei 
săptămâni, în cel mai bun caz, iarna le va întrerupe activitatea. 
Trebuiau deci să se grăbească. Din fericire, noile construcţii 
fuseseră înălțate cu mare iuţeală. Meşterul Mac Nap şi oamenii 
săi făceau adevărate minuni. “Dog-house” nu mai aşteptă 
curând decât ultima lovitură de ciocan. Gardul se ridica 
aproape în întregime pe perimetrul fortului. Începură să se 
ocupe de intrarea care avea să dea spre curtea interioară. 
Aceasta, întocmită din stâlpi groşi şi ascuţiţi, înalţi de 15 
picioare, forma un fel de semilună sau de cavalier în partea ei 
anterioară. Dar pentru a completa sistemul de fortificaţii, 
trebuia întărit vârful capului Bathurst care domina poziţia. După 
cum se vede, locotenentul Jasper Hobson admitea sistemul 
gardului continuu şi al forturilor detaşate, un mare progres în 
arta urmaşilor lui Vauban şi Cormontaigne. Dar, în aşteptarea 
întăririi capului, împrejmuirea era suficientă pentru a pune noile 
construcţii la adăpost în faţa unui atac din partea bandiţilor cu 
patru picioare, dacă nu chiar în faţa celor bipezi. 

La 4 septembrie, Jasper Hobson decise că această zi va fi 
întrebuințată pentru a vâna amfibiile de pe litoral. Era vorba de 
aprovizionarea cu combustibil pentru încălzit şi luminat înainte 
de venirea vremii rele. 

Focile îşi aşezaseră colonia la vreo 15 mile depărtare. Jasper 
Hobson îi propuse doamnei Paulina Barnett să însoţească 
expediţia. Călătoarea acceptă. Nu pentru că masacrul proiectat 
era atrăgător în sine, dar ca să mai vadă ceva din ţinut, să 
cunoască 

împrejurimile capului Bathurst şi în special acea parte a 
litoralului de la poalele înaltelor faleze care îi stârnea 
curiozitatea. Locotenentul desemnă pe cei ce aveau să vină cu 
el: sergentul Long şi soldaţii Petersen, Hope şi Kellet. Plecară la 
8 dimineaţa. Două sănii trase fiecare de şase câini urmau mica 
trupă pentru a aduce la fort leşurile amfibiilor. 

Săniile plecând goale, locotenentul, doamna Paulina Barnett 
şi tovarăşii lor luară loc în ele. Era timp frumos, dar ceţurile de 
la orizont abia cerneau razele soarelui al cărui disc gălbui 
începuse să dispară, la această epocă a anului, câteva ore, 
noaptea. 

Partea litoralului de la vest de capul Bathurst avea o 


suprafaţă complet netedă care se ridica cu doar câteva picioare 
deasupra nivelului Oceanului îngheţat. Această aşezare a 
solului atrase atenţia locotenentului Hobson şi iată de ce: 
mareele sunt destul de puternice în mările arctice, sau cel puţin 
aşa se crede. Mulţi navigatori care le-au cercetat, Parry, 
Franklin, cei doi Ross, Mac Clure, Mac Clintock, au văzut în 
perioadele de Lună nouă cum mareea urca de la 20 până la 25 
de picioare deasupra nivelului mediu. Dacă această observaţie 
era justă — şi nu exista nici un motiv să pui la îndoială adevărul 
celor afirmate de ei — locotenentul Hobson trebuia să se-ntrebe 
cum se face că Oceanul, înălțându-se sub acţiunea Lunii, nu 
năvălea pe acest litoral foarte puţin ridicat deasupra nivelului 
mării, de vreme ce nici un obstacol, nici dună, nici movilă, nu 
stătea în calea revărsării apelor, cum se face că acest fenomen 
al mareelor nu ducea la inundarea completă a teritoriului până 
la limitele cele mai depărtate ale orizontului, înglobând lacul. 
Era evident totuşi că o asemenea inundație nu avea loc şi nici 
nu se petrecuse vreodată. Jasper Hobson nu se putu împiedica 
să nu spună cu glas tare acest gând, ceea ce o făcu pe 
tovarăşa lui să-i răspundă că, fără îndoială, orice s-ar fi zis, 
mareele nu erau puternice în Oceanul glacial arctic. 

— Dimpotrivă, doamnă, rosti Jasper Hobson, toate 
rapoartele navigatorilor concordă asupra faptului că fluxul şi 
refluxul sunt foarte pronunţate în mările polare şi este de 
neînchipuit ca observaţiile lor să fie greşite. 

— Atunci, domnule Hobson, reluă doamna Paulina Barnett, 
explicaţi-mi, vă rog, de ce valurile oceanului nu acoperă acest 
ţinut care nu se ridică nici la 10 picioare deasupra nivelului 
mării? 

— Ei, doamnă, răspunse Jasper Hobson, iată tocmai ceea ce 
mă încurcă şi nu ştiu cum aş putea explica faptul. De o lună de 
când suntem pe acest țărm, am constatat în mai multe rânduri 
că nivelul mării abia se ridica cu un picior în timp normal şi aş 
afirma chiar că peste 15 zile, la 22 septembrie, în plin echinox, 
adică în momentul în care fenomenul va ajunge la punctul său 
culminant, deplasarea apelor nu va depăşi un picior şi 
jumătate pe malurile capului Bathurst. Dealtfel, vom vedea 
acest lucru cu propriii noştri ochi. 

— Dar, în sfârşit, care-i explicaţia, domnule Hobson? Ce 
explicaţie daţi faptului, căci totul are o explicaţie pe această 


lume. 

— Ei bine, doamnă, zise locotenentul, ori navigatorii au 
ajuns la concluzii greşite — ceea ce nu se poate admite când e 
vorba de personalităţi ca Franklin, Parry, Ross şi alţii — ori 
mareele sunt nule pe acest punct al litoralului american, poate 
că din aceleaşi cauze care le fac să nu fie simţite în anume 
mări închise, cum e Mediterana, printre altele, unde apropierea 
continentelor riverane şi îngustimea strâmtorilor nu dau acces 
suficient apelor Atlanticului. 

— Să admitem această ultimă ipoteză, domnule Jasper, rosti 
doamna Paulina Barnett. 

— N-avem ce face, răspunse locotenentul clătinând din cap, 
cu toate că ea nu mă satisface şi simt că ne aflăm în faţa unei 
ciudăţenii a naturii care nu ştiu de unde vine. 

La ora nouă, cele două sănii, după ce-şi urmaseră calea pe 
un mal neted şi nisipos, ajunseră la golful unde se găseau de 
obicei focile. Lăsară atelajele mai încolo, ca să nu înspăimânte 
animalele pe care voiau să le surprindă pe mal. 

Ce mult se deosebea această parte a teritoriului de cea de 
lângă capul Bathurst! în locul unde se opriseră vânătorii, litoralul 
zimţat în mod capricios şi erodat pe margine era accidentat pe 
toată întinderea lui trădându-şi clar originea plutoniană, foarte 
diferită de formaţiile sedimentare care  caracterizau 
împrejurimile capului Bathurst. Focul epocilor geologice şi nu 
apa alcătuiseră, evident, aceste terenuri. Piatra care lipsea de 
la capul Bathurst — particularitate, în treacăt fie spus, tot aşa 
de inexplicabilă ca absenţa mareelor — reapărea aici sub formă 
de blocuri eratice, de stânci adânc înfipte în sol. Pretutindeni, 
pe un nisip negricios, în mijlocul lavelor veziculare, erau 
împrăştiate pietricele aparţinând silicaților de aluminiu cuprinși 
sub numele colectiv de feldspat şi a cărui prezenţă demonstra 
limpede că acest litoral nu era decât un teren de cristalizare. La 
suprafaţa lui scânteiau nenumărați labradoriţi, diverse pietre 
cu reflexe vii şi schimbătoare — albastre, roşii, verzi — apoi 
ici şi colo piatră ponce şi obsidiene. In spatele lor se înălţau 
falezele care se ridicau la 200 de picioare deasupra nivelului 
mării. 

Jasper Hobson se hotărî să urce pe aceste faleze până-n 
vârf, ca să cerceteze toată partea orientală a ținutului. Avea 
destul timp, căci nu venise ora vânătorii de foci. Se vedeau 


numai câteva perechi din aceste amfibii care se zbenguiau pe 
țărm şi trebuia să aştepţi să se strângă în număr mai mare 
pentru a le surprinde în timpul odihnei, ba mai curând în timpul 
somnului pe care soarele amiezii îl provoacă la aceste 
mamifere marine. Locotenentul recunoscu dealtfel că amfibiile 
de aici nu erau foci propriu-zise, aşa cum li se spusese. Ele 
aparţineau într-adevăr grupului pinipedelor, dar erau cai şi vaci 
de mare care formează în nomenclatura zoologică specia 
morselor şi erau lesne de recunoscut după caninii superiori, 
colţi lungi cu vârful îndreptat în jos. 

Ocolind micul golf pe care aceste animale păreau să-l 
prefere şi căruia îi dădură de aceea numele de Golful Morselor, 
urcară pe faleza litoralului. Petersen, Hope şi Kellet rămaseră 
pe un mic promontoriu ca să supravegheze amfibiile, în timp ce 
doamna Paulina Barnett, Jasper Hobson şi sergentul ajunseră 
sus pe faleză pentru a putea privi de jur împrejur ţinutul de la o 
înălţime de 150-200 de picioare. Ei nu pierdeau din ochi pe cei 
trei tovarăşi ai lor, însărcinaţi să-i prevină printr-un semnal 
îndată ce numărul morselor va fi destul de mare. 

Într-un sfert de oră locotenentul, tovarăşa sa şi sergentul se 
aflau pe cel mai înalt vârf. De aci ei putură să cerceteze cu 
uşurinţă teritoriul care se întindea cât vedeai cu ochii. La 
picioarele lor se zărea marea imensă, mărginită la nord de 
orizont. Nici o banchiză, nici un iceberg, nici un uscat nu se 
zărea. 

Oceanul era liber de gheţuri cât cuprindeai cu privirea şi 
probabil că sub această paralelă porţiunea mării  glaciale 
rămânea navigabilă până la strâmtoarea Behring. In timpul 
verii, navele Companiei puteau ajunge uşor la capul Bathurst, 
aducând obiectele necesare factoriilor şi preluând produsele pe 
această cale mai uşoară. 

Întorcându-se spre vest, Jasper Hobson descoperi un ţinut 
nou şi avu atunci explicaţia rămăşiţelor vulcanice presărate pe 
litoral. La vreo zece mile se înălţau coline vulcanice ca nişte 
trunchiuri de con care nu puteau fi zărite de la capul Bathurst, 
pentru că faleza le ascundea. Se profilau nedesluşit pe cer, ca 
şi cum le-ar fi conturat o mână tremurătoare. Jasper Hobson, 
după ce le cercetă cu atenţie, le arătă sergentului şi doamnei 
Paulina Barnett, fără să rostească nici un cuvânt. Apoi îşi 
îndreptă privirile spre partea opusă. 


În est se întindea lunga margine a țărmului fără vreo 
sinuozitate, fără o ridicătură de teren, mergând aşa până la 
capul Bathurst. Observatorii care ar fi avut un ochean bun ar fi 
putut recunoaşte fortul Esperance şi chiar rotocoalele de fum 
albăstrui care la această oră trebuiau să se înalțe din 
cuptoarele doamnei Joliffe. 

Spre interior, teritoriul avea două aspecte foarte diferite. În 
est şi la sud, o câmpie vastă se întindea până la cap, pe o 
suprafaţă de mai multe sute de mile pătrate. În schimb, în 
spatele falezelor, de la Golful Morselor şi până la înălțimile 
vulcanice, ţinutul foarte accidentat arăta limpede că originea sa 
se datora unor eruptii de lavă. 

Locotenentul, observând acest contrast atât de mare între 
cele două părţi ale teritoriului, îl găsi — trebuie să mărturisim — 
aproape ciudat. 

— Credeţi, domnule Hobson, întrebă atunci sergentul Long. 
că munţii care închid orizontul în întreaga parte de vest a 
coastei sunt vulcanici? 

— Fără nici o îndoială, sergent, răspunse Jasper Hobson. Ei 
au aruncat până aici aceste pietre ponce, aceste obsidiene, 
nenumăraţii labradoriţi şi n-am avea decât trei mile de făcut ca 
să punem piciorul pe lavă şi cenuşă. 

— Şi credeţi, domnule locotenent, că vulcanii sunt 
activitate? întrebă sergentul. 

— La această întrebare nu ştiu să răspund. 

— Totuşi nu zărim în acest moment fum în vârful lor. 

— Asta nu spune nimic, sergent Long. Ce, dumneata-ţi ţii 
totdeauna pipa în gură? 

— Nu, domnule Hobson. 

— Ei bine, Long, aşa se întâmplă şi cu vulcanii. Nu scot 
totdeauna fum. 

— Inţeleg, domnule Hobson, răspunse sergentul Long, dar 
ceea ce înţeleg mai puţin este că există vulcani pe continentele 
polare. 

— Nu sunt foarte mulţi, rosti doamna Paulina Barnett. 

— Nu. doamnă, răspunse locotenentul, dar putem aminti un 
anumit număr: în insula Jean Mayen, în insulele Aleutine, în 
Kamceatka, în America rusă, în Islanda; apoi, în sud, în Ţara de 
Foc, în ţinuturile australe. Vulcanii nu sunt decât cuptoarele 
vastei uzine centrale unde se fabrică produsele chimice ale 


încă în 


globului şi cred că natura a construit aceste cuptoare oriunde a 
crezut că e nevoie de ele. 

— Desigur, domnule Hobson, răspunse sergentul, dar de ce 
tocmai la Pol, în acest climat îngheţat? 

— Şi ce importanţă are, sergent, dacă sunt la Pol sau la 
Ecuator? Aş spune chiar că aceste răsuflători trebuie să fie mai 
numeroase în împrejurimile Polului decât în oricare alt punct al 
globului. 

— Şi de ce, domnule Hobson? întrebă sergentul care părea 
foarte mirat de această afirmaţie. 

— Pentru că aceste supape s-au deschis sub presiunea 
gazelor interioare tocmai în locurile unde scoarţa terestră e mai 
puţin groasă, în urma turtirii Pământului la Poli, pare firesc să 
gândeşti că... Dar zăresc semnalul lui Kellet, zise locotenentul 
întrerupându-şi argumentarea. Vreţi să ne însoţiţi, doamnă? 

— Vă voi aştepta aici, domnule Hobson, răspunse 
călătoarea. Masacrarea morselor nu mă atrage deloc. 

— Ne-am înţeles, doamnă, rosti Jasper Hobson,şi dacă vreţi, 
ne întâlnim peste o oră şi ne întoarcem împreună la fort. 

Doamna Paulina Barnett rămase aşadar pe faleză, 
contemplând priveliştea atât de variată care se desfăşura sub 
ochii ei. 

Un sfert de oră mai târziu, Jasper Hobson şi sergentul Long 
ajunseră pe țărm. Morsele erau în număr mare, cam o sută. 
Unele se târau pe nisip cu ajutorul labelor lor scurte, cu 
degetele unite printr-o  pieliţă. Dar majoritatea, grupate pe 
familii, dormeau. Una sau două mai mari, nişte masculi cu o 
lungime de trei metri, cu blana năpârlită de culoare roşcată, 
păreau că păzesc ca nişte santinele restul turmei. Vânătorii 
trebuiră să înainteze cu foarte mare prudenţă, la adăpostul 
stâncilor şi ridicăturilor de teren, în aşa fel, încât să se apropie 
de câteva grupuri de morse şi să le taie retragerea spre mare. 
Pe uscat, aceste animale sunt greoaie, se mişcă cu dificultate 
şi stângăcie. Nu merg decât în salturi mici sau făcând o 
mişcare de propulsare cu şira spinării. Dar în apă se simt în 
elementul lor şi redevin peşti agili, înotători nemaipomeniţi şi 
periculoşi, care adesea pun în primejdie şalupele care le 
urmăresc. 

Masculii erau foarte  bănuitori. Simţeau o primejdie 
apropiată, înălţară capul şi cercetară din ochi împrejurimile, 


dar, înainte să dea semnalul de alarmă, Jasper Hobson şi 
Kellet, repezindu-se dintr-o parte, sergentul Petersen şi Hope 
dintr-alta, împuşcară cinci morse şi apoi le omorâră lovindu-le 
cu căngile, în timp ce restul turmei se arunca în mare. 

Victoria fusese uşoară. Cele cinci amfibii erau mari. Fildeşul 
colţilor, cu toate că era puţin granulos, părea de calitate 
superioară. Dar ceea ce îi plăcea mai mult locotenentului era că 
trupul lor mare şi gras făgăduia să furnizeze mult ulei. Se 
grăbiră să le aşeze pe sănii şi câinii avură ce trage. 

Trecuse o oră. In acest moment doamna Paulina Barnett 
veni spre ei şi toţi o luară de-a lungul litoralului spre fortul 
Esperance. 

Se înţelege că se-ntoarseră pe jos, deoarece săniile erau 
încărcate vârf. N-aveau de mers decât vreo zece mile în linie 
dreaptă. Dar nu-i drum mai lung decât acela fără cotituri, spune 
un proverb englezesc, şi acest proverb are dreptate. De aceea, 
ca să le mai treacă din plictiseală, vânătorii istorisiră tot soiul 
de întâmplări. Doamna Paulina Barnett se amesteca deseori în 
vorbă, îmbogăţindu-şi experienţa datorită cunoştinţelor speciale 
ale acestor vrednici oameni. Dar, una peste alta, nu înaintau 
prea repede. Pentru atelaje, masa de carne cântărind mai 
multe mii de livre era o povară grea şi nici săniile nu alunecau 
cum trebuie. Pe un strat de zăpadă întărită ar fi străbătut în 
mai puţin de două ore distanţa de la Golful Morselor la fortul 
Esperance. De mai multe ori, locotenentul Hobson trebui să 
facă un popas pentru ca să se poată odihni câinii care erau la 
capătul puterilor. Acest lucru îl făcu pe sergentul Long să 
spună: 

— In interesul nostru, morsele ar fi putut să-şi stabilească 
colonia mai aproape de fort. 

— Dar n-ar fi găsit un loc prielnic, răspunse locotenentul. 

— De ce, domnule Hobson? întrebă doamna Paulina Barnett, 
destul de mirată de un asemenea răspuns. 

— Pentru că aceste amfibii nu stau decât pe ţărmuri cu o 
pantă dulce pe care se pot târî când ies din mare. 

— Dar litoralul capului? 

— Litoralul capului, rosti Jasper Hobson, e abrupt ca un zid 
de cetăţuie. Ţărmul nu are nici o înclinare, parcă ar fi fost 
retezat cu cuțitul şi aceasta este, doamnă, o ciudăţenie 
inexplicabilă a teritoriului. Când pescarii noştri vor vrea să 


prindă peşte, stând pe mal, undiţele lor vor trebui să aibă nu 
mai puţin de trei sute de braţe ca să ajungă până la apă. De ce? 
Nu ştiu, doamnă, dar sunt înclinat să cred că în urmă cu secole 
o ruptură violentă, datorată unei erupții vulcanice, a separat de 
litoral o porţiune de continent, porţiune pe care au înghiţit-o 
valurile mării glaciale. 


Capitolul XVI. Două împuşcături 


Trecuse prima jumătate a lunii septembrie. Dacă fortul 
Esperance ar fi fost situat chiar la Pol, adică mai sus ca 
latitudine cu 20°, la data de 21 spre 22 noaptea polară l-ar fi 
învăluit în tenebrele sale. Dar pe paralela 70, soarele se va târî 
circular deasupra orizontului timp de încă peste o lună de zile. 
Totuşi, temperatura scădea simţitor. Noaptea termometrul 
Fahrenheit arăta 31° (-1*C). Primele gheţuri se şi formau ici şi 
colo, dar ultimele raze ale soarelui le topeau în timpul zilei. 
Câteva vârtejuri de zăpadă trecură printre rafalele de ploaie şi 
de vânt. Se apropia vădit timpul urât. 

Dar locuitorii factoriei îl puteau aştepta fără teamă. Proviziile 
aflate acum în depozit vor fi suficiente, şi chiar le vor prisosi. 
Rezerva de vânat uscat crescuse. Fuseseră ucise alte morse, 
Mac Nap avusese timp să construiască un staul bine închis 
pentru renii domestici, şi în spatele casei,un vast hangar în care 
se înmagazina combustibilul. larna, adică noaptea, zăpada, 
gheaţa, frigul puteau să vină, erau cu toţii gata să-l primească. 

Dar după ce se gândise la nevoile viitorilor locuitori ai 
fortului şi le satisfăcuse, Jasper Hobson se preocupă de 
interesele Companiei. Venea momentul când animalele, 
îmbrăcându-şi blana iernatică, deveneau o pradă prețioasă. Era 
o epocă prielnică pentru a le dobori cu puşca, aşteptând ca 
pământul acoperit de zăpadă în mod uniform să îngăduie 
punerea capcanelor. Jasper Hobson organiză deci vânătorile. 
Nu puteai conta pe concursul indienilor, care sunt de obicei 
furnizorii factoriilor, căci aceşti băştinaşi nu se găsesc decât 
mai la sud. Locotenentul Hobson, Marbre, Sabine şi doi sau trei 
dintre tovarăşii lor vânară deci pentru Companie şi, după cum 
ne închipuim, avură destulă treabă. 

O colonie de castori fusese semnalată pe un afluent al 
râuleţului, la vreo şase mile la sud de fort. Spre acest loc îşi 
călăuzi Jasper Hobson prima expediţie.  Altădată, puful 
castorului valora până la 400 de franci kilogramul, pe timpul 
când pălărierii îl întrebuinţau în mod curent. Dar dacă utilizarea 
acestui puf a scăzut într-o oarecare măsură, blana îşi păstrează 
un preţ ridicat, pentru că această specie de rozătoare, hăituită 
fără milă, tinde să dispară. 

Vânătorii se duseră până la râu, la locul indicat. Acolo 
locotenentul trezi admiraţia doamnei Paulina Barnett pentru 


aceste animale, arătându-i construcţiile ingenioase pe care le 
făceau pentru amenajarea cât mai bună a cetăților lor 
subacvatice. Se aflau pe mal vreo sută de castori care ocupau 
vizuinile săpate în vecinătatea afluentului, fiecare pereche câte 
una. Incepuseră construcţia locuinţelor lor de iarnă la care 
lucrau cu sârg. De-a curmezişul râului cu ape repezi şi destul 
de adânci ca să nu îngheţe mai afund chiar în timpul iernilor 
celor mai aspre, castorii construiseră un dig puţin rotunjit în 
amonte. Acest dig era o împletitură solidă de pari  înfipţi 
vertical, legaţi cu crengi flexibile, şi arbuşti desfrunziţi aşezaţi 
transversal. Totul era încheiat, zidit, cimentat cu argilă, pe care 
picioarele rozătorului o  bătătoriseră dinainte; ajutându-se cu 
coada — o coadă lată şi aproape ovală, turtită orizontal şi 
acoperită de peri solzoşi — castorul acoperise toată schelăria 
zidului cu argilă făcută bulgări. 

— Acest dig, doamnă, zise Jasper Hobson, a avut drept scop 
să dea râului un nivel constant şi a permis inginerilor coloniei să 
stabilească în amonte cabanele de formă rotundă al căror vârf îl 
zăriţi. Aceste colibe sunt construcţii solide. Pereţii lor de lemn şi 
argilă au o grosime de două picioare şi ele n-au alt acces spre 
interior decât o intrare îngustă situată sub apă, ceea ce-l obligă 
pe fiecare locuitor să se cufunde când vrea să iasă sau să intre 
în casă, dar aceasta-i asigură securitatea familiei. Dacă 
secţionaţi una dintre colibe, veţi vedea că este formată din 
două etaje, unul inferior care serveşte drept depozit şi unde 
sunt îngrămădite proviziile de iarnă ca ramuri, scoarță de 
copac, rădăcini, şi un etaj superior pe care apa nu-l atinge şi 
unde locuieşte proprietarul cu familia sa. 

— Dar nu văd nici unul din aceste harnice animale, rosti 
doamna Paulina Barnett. Oare au părăsit construcţia? 

— Nu, doamnă, răspunse locotenentul Hobson. Dar în acest 
moment lucrătorii se odihnesc sau dorm. Castorii nu lucrează 
decât noaptea şi-i vom surprinde. în vizuina lor. 

Intr-adevăr, capturarea rozătoarelor se făcu fără greutate. 
Fură prinse cam o sută într-o oră şi, printre ele, aproximativ 20 
de o mare valoare comercială, cu blana în întregime neagră. 
Celelalte aveau un păr mătăsos lung, lucios, dar cu o nuanţă 
cafeniuroşiatică şi sub el un puf fin, des şi argintiu. Vânătorii se 
întoarseră la fort foarte mulţumiţi de rezultat. Blana castorilor 
fu depozitată şi înregistrată sub numele de “pergamente” şi 


“pui de castor”, conform preţului lor. În timpul lunii septembrie 
şi până pe la jumătatea lui octombrie expedițiile continuară cu 
bune rezultate. 

Prinseră şi bursuci, dar puţini. Erau căutaţi pentru pielea lor 
care serveşte la împodobirea gâtarului de la hamul cailor de 
tracţiune şi pentru părul lor din care se fac perii şi pensule. 
Carnivorele acestea— care sunt de fapt ca nişte urşi mici — 
aparţineau familiei bursucviezure, specifică Americii de Nord. 

Alte exemplare din neamul rozătoarelor, aproape la fel de 
harnice cum e castorul, se îngrămădiră în număr foarte mare în 
depozitele factoriei. Erau ondatre mai lungi de un picior, 
exclusiv coada, a căror blană e foarte căutată. Fură prinse în 
vizuină fără greutate, căci erau puzderie, cu prolificitatea 
specifică rasei lor. 

Câteva animale din categoria felinelor, lincşii, au fost vânate 
cu arme de foc. Aceste animale suple, agile, cu blana de-un 
ruginiu deschis, pătată cu puncte negre, primejdioase chiar 
pentru reni, sunt un fel de râşi care se apără cu vitejie. Dar nici 
Marbre, nici Sabine nu vânau pentru prima oară lincşi şi 
omorâră vreo 60. Câteva volverene, cu o blană destul de 
frumoasă, au fost doborâte în aceleaşi condiţii. Herminele se 
arătau rar. Aceste animale care fac parte din specia jderilor, ca 
şi dihorii, nu-şi îmbrăcaseră încă frumoasa lor rochie de iarnă, în 
întregime albă, în afară de un puf negru la capătul cozii. Blana 
lor era încă ruginie pe deasupra şi de un cenuşiu gălbui 
dedesubt. Jasper Hobson recomandase deci tovarăşilor săi să le 
cruţe deocamdată. Trebuiau să mai aştepte şi să le lase “să se 
coacă”, pentru a întrebuința expresia vânătorului Sabine, adică 
să albească le gerurile iernii. Cât despre dihori, a căror vânare e 
foarte neplăcută din cauza duhorii pe care o răspândesc şi care 
le-a dat şi numele, au fost prinşi şi ei în număr destul de mare, 
fie hăituiţi în scorburile de copac care le slujesc de vizuină, fie 
doborâţi cu gloanţe când se strecurau printre crengi. 

Jderii propriu-zişi fură ţinta unei vânători cu totul speciale. 
Se ştie cât de căutată este blana acestor animale, deşi mai 
puţin ca a zibelinei, a cărei blană 

deasă e negricioasă iarna. Zibelina nu cutreieră decât 
regiunile septentrionale ale Europei şi ale Asiei până la 
Kamceatka şi e vânată cel mai mult de siberieni. Pe litoralul 
american al mării arctice se întâlnesc alte specii de jderi ale 


căror blănuri au şi ele o mare valoare, cum sunt vizonul şi 
pecanul, numit şi nurcă canadiană. Jderii şi vizonii nu furnizează 
factoriei decât un mic număr de blănuri în timpul lunii 
septembrie. Sunt animale foarte vioaie, foarte agile, cu corpul 
lung şi suplu, fiind de aceea denumite vermiforme. Într-adevăr 
se pot lungi ca un vierme, furişându-se în consecinţă prin cele 
mai strâmte deschizături. Se înţelege deci că pot scăpa cu 
uşurinţă când sunt urmărite de vânători. De aceea, în timpul 
iernii se prind mai bine cu ajutorul capcanelor. Marbre şi Sabine 
nu aşteptau decât momentul prielnic pentru a se transforma în 
traperi şi socoteau că la venirea primăverii nici vizonii şi nici 
jderii nu vor lipsi din depozitele Companiei. 

Pentru a încheia enumerarea blănurilor cu care se 
îmbogăţise fortul Esperance în timpul acestor expediţii, se 
cuvine să vorbim şi de vulpile albastre şi vulpile argintii care 
sunt considerate, pe piaţa din Rusia şi Anglia, drept cele mai 
preţioase animale cu blană. Şi în primul rând vulpea albastră, 
cunoscută în zoologie sub numele de “isatis”. Acest frumos 
animal are botul negru, părul cenuşiu sau ca nisipul şi deloc 
albastru, cum s-ar putea crede. Firul foarte lung, foarte des şi 
foarte moale este admirabil şi are toate calităţile care fac 
frumuseţea unei blăâni: fineţe, soliditate, lungimea spicului, 
desime şi culoare. Vulpea albastră este incontestabil în fruntea 
animalelor cu blană. De aceea, blana ei valorează de şase ori 
mai mult ca oricare alta şi o mantie aparţinând ţarului, făcută 
în întregime din partea de la gât a vulpii albastre, care e cea 
mai frumoasă, a fost preţăluită, la Expoziţia din Londra, din 
1851, la 3 400 lire sterline. 

Unele din aceste vulpi se iviseră în împrejurimile capului 
Bathurst, dar vânătorii nu le-au putut captura, căci sunt viclene, 
agile şi greu de prins. Dar au reuşit să omoare vreo 12 vulpi 
argintii, a căror blană de un negru superb e înspicată cu alb. Cu 
toate că ea nu valorează cât cea a vulpilor albastre, e totuşi o 
blană scumpă care poate fi vândută la preţ bun pe pieţele 
engleze şi ruseşti. Una din aceste vulpi argintii era un animal 
deosebit de frumos, a cărui mărime o întrecea pe cea obişnuită. 
Avea urechile, umerii şi coada de un negru ca tăciunele, dar 
capătul subţire al cozii şi vârfurile sprâncenelor erau albe. 

Imprejurările neobişnuite în care această vulpe a fost ucisă 
merită povestite în amănunţime, căci ele dădură dreptate 


temerilor locotenentului Hobson, ca şi anumitor precauţii 
defensive pe care crezuse de cuviinţă să le ia. 

La 24 septembrie, dimineaţa, două sănii aduseseră pe 
doamna Paulina Barnett, pe locotenentul Hobson, pe sergentul 
Long, pe Marbre şi Sabine la Golful Morselor. Urmele vulpii 
fuseseră reperate în ajun de câţiva oameni din detaşament, 
printre stânci, unde cresc arbuşti firavi şi unde unele indicii 
indiscutabile trădaseră trecerea animalului. Vânătorii, cărora li 
se trezise pofta de a pune mâna pe arme, căutau să regăsească 
o pistă care să-i ducă la acest vânat de mare preţ şi, într- 
adevăr, căutările lor n-au fost zadarnice. Două ore după venirea 
lor, o vulpe argintie destul de frumoasă zăcea neînsufleţită pe 
jos. Alte două sau trei carnivore fură zărite prin apropiere. 
Vânătorii se împărţiră. In timp ce Marbre şi Sabine o porniră pe 
urmele uneia dintre ele, locotenentul, doamna Paulina Barnett 
şi sergentul Long încercară să taie retragerea celeilalte, un 
frumos animal care încerca să se ascundă în spatele stâncilor. 
Desigur, trebuia să o înşeli, căci abia se vedea şi nici o parte 
din trupul ei nu era expusă gloanţelor. Timp de o jumătate de 
oră urmărirea continuă fără nici un rezultat, deşi animalul era 
înconjurat din trei părţi şi marea îi închidea orice ieşire. El 
înţelese curând situaţia sa desperată pe care hotărî să o curme 
printr-un salt nemaipomenit care nu i-ar fi lăsat vânătorului altă 
posibilitate decât să-l ţintească în zbor. Işi luă deci avânt şi 
trecu peste o stâncă. Dar Jasper Hobson o pândea şi în 
momentul în care animalul dispărea ca o umbră, el trase. In 
aceeaşi clipă se auzi un alt foc de armă şi vulpea, lovită de 
moarte, căzu la pământ. 

— Ura, ura! strigă Jasper Hobson. E a mea! 

— Şi a mea! răspunse un străin care puse piciorul pe vulpe 
în momentul când locotenentul voia să o ridice de jos. 

Jasper Hobson, uluit, se dădu înapoi. Crezuse că al doilea 
glonte fusese tras de sergent şi deodată se găsea în prezenţa 
unui vânător necunoscut care ţinea în mână o puşcă încă 
fumegândă. 

Cei doi rivali se priviră drept în ochi. 

Doamna Paulina Barnett şi însoţitorul ei se apropiară urmaţi 
curând de Marbre şi Sabine, în timp ce vreo 12 oameni, ocolind 
faleza, veneau spre străin care se înclină politicos în faţa 
călătoarei. Era un bărbat înalt, reprezentantul perfect al acelor 


“voiajori canadieni”, de concurenţa cărora se temea atât de 
mult Jasper Hobson. Vânătorul mai purta costumul tradiţional 
descris cu exactitate de romancierul american Washington 
Irving; pătura aşezată pe umeri ca o manta, cămaşă de bumbac 
în dungi, pantaloni largi de postav, ghetre de piele, mocasini 
din piele de căprioară, brâu de lână pestrit unde-şi ţinea 
cuțitul, punga de tutun, pipa şi câteva ustensile pentru 
ridicarea taberei — într-un cuvânt, veşminte pe jumătate 
civilizate, pe jumătate ale unui sălbatic. Patru dintre tovarăşii 
lui erau îmbrăcaţi la fel, dar mai puţin elegant. Ceilalţi, care 
serveau de escortă, erau indieni Chippewa. 

Jasper Hobson nu se înşela. Avea în faţa lui un francez, sau 
cel puţin urmaşul unor francezi canadieni şi poate un agent al 
companiilor americane, însărcinat să supravegheze stabilirea 
noii factorii. 

— Această vulpe îmi aparţine, domnule, zise locotenentul 
Hobson după câteva momente de tăcere, în timpul căreia el şi 
adversarul său se priviseră ţintă în ochi. 

— Vă aparţine dacă aţi omorât-o, răspunse necunoscutul 
într-o englezească corectă, dar cu un uşor accent străin. 

— Vă înşelaţi, domnule, rosti destul de tăios Jasper Hobson, 
acest animal îmi aparţine, chiar dacă l-a ucis  glontele 
dumneavoastră şi nu al meu. 

Străinul primi cu un surâs dispreţuitor aceste vorbe trufaşe 
pline de pretenţiile Companiei care considera teritoriile Golfului 
Hudson, de la Atlantic şi până la Pacific, drept proprietatea ei. 

— Aşadar, domnule, reluă necunoscutul sprijinindu-se cu 
graţie de puşcă, consideraţi Compania Golfului Hudson ca fiind 
stăpână absolută a întregului domeniu din nordul Americii? 

— Nu-ncape îndoială, răspunse locotenentul Hobson, şi 
dacă dumneavoastră, domnule, aşa cum presupun, aparţineţi 
unei asociaţii americane... 

— Companiei Blănăriilor din Saint-Louis, zise vânătorul 
făcând o plecăciune. 

— Cred, continuă locotenentul, că veţi fi foarte încurcat dacă 
am să vă cer să-mi arătaţi actul care-i acordă un privilegiu pe 
oricare parte a acestui teritoriu. 

— Acte! Privilegii! spuse dispreţuitor canadianul. Acestea 
sunt cuvinte ale bătrânei Europe care sună prost în America. 

— Nici nu sunteţi în America, ci pe pământul Angliei! 


răspunse mândru Jasper Hobson. 

— Domnule locotenent, zise vânătorul puţin mai nervos, n- 
are rost să începem o discuţie pe această temă. Ştim care sunt 
pretenţiile Angliei în general şi ale Companiei Golfului Hudson 
în particular în privinţa teritoriilor de vânătoare; dar socot că, 
mai devreme sau mai târziu, evenimentele vor schimba 
această stare de lucruri şi că America va fi americană de la 
strâmtoarea Magellan şi până la Polul Nord. 

— Nu cred, domnule, răspunse sec Jasper Hobson. — 
Oricum, domnule, urmă canadianul, v-aş propune să lăsaţi 
deoparte problemele internaţionale. Indiferent care ar fi 
pretenţiile Companiei, e clar că în ţinuturile cele mai 
îndepărtate ale continentului, şi mai ales pe litoral, teritoriul 
aparţine celui care-l ocupă. Aţi întemeiat o factorie la capul 
Bathurst, ei bine, nu vom vâna pe pământurile dumneavoastră, 
dar respectaţi-le la rândul dumneavoastră pe ale noastre, când 
blănarii din Saint-Louis vor înălța un fort pe alt punct, la limitele 
septentrionale ale Americii. 

Locotenentul îşi încreţi fruntea. Jasper Hobson ştia bine că, 
într-un viitor prea puţin îndepărtat, Compania Golfului Hudson 
va întâlni rivali primejdioşi până pe litoral, că pretenţiile ei de 
posesie asupra teritoriilor din nordul Americii nu vor fi 
respectate şi că se va ajunge la schimburi de focuri între 
concurenţi. Dar înţelese de asemenea că nu era momentul să 
discute problema privilegiilor şi văzu cu plăcere că vânătorul, 
foarte politicos dealtfel, îndrepta convorbirea pe un alt făgaş. 

— In ce priveşte dezacordul nostru, problema nu-i prea 
importantă şi cred, domnule, că ar trebui s-o rezolvăm ca între 
vânători. Puştile noastre sunt de un calibru diferit şi vom 
recunoaşte cu uşurinţă gloanţele. Vulpea aceasta să aparţină, 
aşadar, celui care a ucis-o cu adevărat. 

Propunerea era justă. Problema proprietăţii animalului 
doborât putea fi astfel tranşată cu exactitate. Examinară leşul 
vulpii. Ea fusese doborâtă de două gloanţe, unul care-i 
pătrunsese în coapsă şi altul în inimă. Acesta din urmă era 
glontele canadianului. 

— Vulpea e a dumneavoastră, domnule, zise Jasper Hobson, 
stăpânindu-şi cu greu dezamăgirea de a vedea minunata blană 
ajungând în mâini străine. 

Călătorul îşi luă vulpea, dar în momentul când crezură că o 


va arunca pe umăr şi va pleca, el înaintă spre doamna Paulina 
Barnett. 

— Doamnelor le plac blănurile frumoase, îi spuse. Poate 
dacă ar şti cu preţul câtor greutăţi şi, adesea, al câtor pericole 
sunt obţinute, ar fi mai puţin dornice să le poarte. Dar, în sfârşit, 
le plac. Permiteţi-mi deci, doamnă, să v-o ofer pe aceasta în 
amintirea întâlnirii noastre. 

Doamna Paulina Barnett şovăia dacă să accepte sau nu, dar 
vânătorul canadian îi oferise din toată inima această blană 
scumpă şi cu atâta amabilitate, încât un refuz l-ar fi jignit. 
Călătoarea acceptă şi-i mulţumi străinului. 

Imediat după aceea el se înclină în faţa doamnei Paulina 
Barnett, îi salută pe englezi şi, urmat de tovarăşii lui, se pierdu 
în curând printre stâncile litoralului. 

Locotenentul şi oamenii săi făcură cale-ntoarsă spre fortul 
Esperance. Dar Jasper Hobson rămase pe gânduri. Situaţia 
noului stabiliment fondat prin grija sa era acum cunoscută de o 
companie rivală şi întâlnirea cu voiajorul canadian îl făcea să 
întrevadă mari greutăţi în viitor. 


Capitolul XVII. Apropierea iernii 


Venise 21 septembrie. Soarele trecea în echinocțiul de 
toamnă, adică ziua şi noaptea aveau aceeaşi durată în lumea 
întreagă şi din acest moment nopţile deveneau mai lungi decât 
zilele. Alternările de întuneric şi lumină fuseseră primite cu 
satisfacţie de locuitorii fortului. Dormeau mai bine în timpul 
orelor de obscuritate. Ochiul, într-adevăr, se odihneşte şi se 
reface în întuneric, mai ales când câteva luni de soare 
neîntrerupt l-au obosit permanent. În timpul echinocţiului, se 
ştie că mareele sunt de obicei foarte puternice, căci când 
soarele şi Luna sunt în conjuncţie, dubla lor influenţă sporeşte 
intensitatea fenomenului. Acum era momentul de a cerceta cu 
grijă mareea care avea să se producă pe litoralul capului 
Bathurst. Jasper Hobson stabilise cu câteva zile înainte puncte 
de reper, un fel de mareegraf, ca să măsoare cu exactitate 
deplasarea verticală a apelor între flux şi reflux. Şi de data 
aceasta constată, în ciuda a tot ce-i putuseră raporta 
observatorii, că influenţa solară şi lunară abia se făcea simțită 
în această porţiune a Oceanului îngheţat. Mareea era aproape 
nulă, ceea ce contrazicea dările de seamă ale navigatorilor. “E 
ceva care nu-i în regulă!” îşi zise locotenentul. 

De fapt, nu ştia ce să creadă, dar avea de făcut faţă altor 
probleme şi nu stătu prea mult ca să-şi explice această 
ciudăţenie. La 29 septembrie starea atmosferică se schimbă 
simţitor. Termometrul arăta 45* Fahrenheit (4*C). Cerul era 
acoperit de ceţuri care nu întârziară să se transforme în ploaie. 
Venea iarna. 

Doamna Joliffe, înainte ca zăpada să acopere pământul, se 
ocupă de semănături. Putea spera că 

seminţele de măcriş şi lingurea, adăpostite sub straturile de 
nea, vor rezista gerului şi vor rodi în primăvară. Un teren de 
mai mulţi acri, în spatele falezei capului, pregătit dinainte, fu 
însămânţat în timpul ultimelor zile din septembrie. 

Jasper Hobson nu voi să aştepte frigul cel mare pentru a da 
tovarăşilor săi veşmintele de iarnă. De aceea ei se îmbrăcară 
neîntârziat cu haine potrivite, lucruri de lână direct pe corp, 
mantale din piele de căprioară, pantaloni din piele de focă, 
precum şi căciuli de blană şi cizme impermeabile. Se poate 
spune că îmbrăcară şi camerele. Pereţii de lemn fură căptuşiţi 
cu blană pentru a împiedica, la anumite scăderi de 


temperatură, să se formeze un strat de gheaţă pe suprafaţa lor. 
Meşterul Rae puse în această perioadă condensatorii meniţi să 
absoarbă aburii de apă din aer şi care trebuiau goliţi de două 
ori pe săptămână. Focul din sobă fu reglementat după 
schimbările de temperatură exterioară, în aşa fel încât căldura 
să se menţină în camere la 50* Fahrenheit (10*C). Dealtfel, 
casa avea să fie în curând acoperită de un strat gros de zăpadă 
care va împiedica orice pierdere de căldură dinăuntru. Prin 
diverse mijloace sperau să înfrângă pe cei doi periculoşi 
duşmani ai locuitorilor din regiunile arctice, frigul şi umezeala. 

La 2 octombrie mercurul termometrelor coborâse din nou şi 
primele ninsori căzură peste tot ţinutul capului Bathurst. Vântul 
era slab şi nu stârnea vârtejurile obişnuite din regiunile polare 
pe care englezii le numesc “drifts”. Un mare covor de nea, 
aşternut uniform, acoperi curând cu acelaşi alb imaculat capul 
Bathurst, curtea fortului şi lunga faleză a litoralului. Doar apele 
lacului şi ale mării, care nu îngheţaseră încă, contrastau prin 
culoarea lor cenuşie, mohorâtă şi murdară. Intre timp, la 
orizontul din nord se zăreau primele iceberguri profilându-se pe 
un cer înnegurat. Nu se formase încă banchiza, dar natura 
strângea materialele pe care frigul le va cimenta foarte repede 
pentru a alcătui o barieră de netrecut. Dealtfel, gheaţa 
proaspătă nu întârzie să solidifice suprafeţele lichide ale mării şi 
lacului. lazul îngheţă primul. Pete mari de un alb cenuşiu se 
iviră ici şi colo, indicând un îngheţ apropiat pe care îl favoriza 
calmul atmosferic. Termometrul menţinându-se în timpul unei 
nopţi la 15* Fahrenheit (-9*C), lacul se arătă a doua zi ca o 
suprafaţă netedă care ar fi mulţumit şi pe cei mai pretenţioşi 
patinatori ai Serpentineiţ11). Apoi la orizont cerul căpătă o 
culoare ciudată din cauza reverberaţiei câmpurilor de gheaţă, 
culoare pe care vânătorii de balene o numesc “blink”. Marea 
îngheţă curând pe o întindere imensă, un vast icefield se formă 
puţin câte puţin prin unirea sloiurilor risipite şi se lipi de litoral. 
Dar acest icefield oceanic nu semăna cu oglinda netedă a 
lacului. Mişcarea valurilor îi stricase puritatea. Ici şi colo 
unduiau lungi porţiuni solidificate, neînchegate la margini cu 
restul, acele sloiuri plutitoare cunoscute sub numele de “drift- 
ices”, şi în multe locuri se vedeau ridicături, movile uneori 
foarte pronunţate, produse de presiune şi pe care vânătorii de 
balene le numesc “hummocks”. 


În câteva zile aspectul capului Bathurst şi al împrejurimilor 
sale se schimbă cu totul. Doamna Paulina Barnett, într-o 
încântare perpetuă, asista la acest spectacol nou pentru ea. Cu 
câte suferinţe, cu câte oboseli n-ar fi plătit sufletul ei de 
călătoare contemplarea unor astfel de peisaje! Nimic mai 
sublim ca această năvală a iernii, ca această cotropire a 
regiunilor hiperboreene de către frigul anotimpului hibernal! 

Nici una din privelişti, nici unul din locurile pe care doamna 
Paulina Barnett le văzuse până atunci nu mai puteau fi 
recunoscute. Ţinutul se metamorfozase. Se năştea o ţară nouă, 
cum s-ar spune, înaintea privirilor ei, ţară pe care se întipărise 
o tristeţe măreaţă. Detaliile dispăreau şi zăpada nu mai lăsa 
peisajului decât contururile mari, abia desluşite în ceţuri. Era 
un decor care urma altui decor cu o rapiditate feerică. Nu se 
mai vedeau valuri, acolo unde înainte se întindea Oceanul 
nemărginit. Nu se mai vedea pământul în culori variate, ci un 
covor de un alb strălucitor. Nu se mai vedeau pădurile cu 
copacii lor atât de diferiţi, ci o îngrămădire de siluete strâmbe, 
pudrate de nea. Nu se mai vedea soarele luminos, ci un disc 
palid care se târa prin negură câteva ore pe zi, desenând un 
arc  îngustat, în sfârşit, nu se mai vedea orizontul mării 
profilându-se clar pe cer, ci un nesfârşit lanţ de iceberg-uri 
dantelate în mod capricios, formând o banchiză de netrecut pe 
care natura o ridicase între Pol şi exploratorii săi temerari! 

Câte conversații, câte observaţii nu au provocat aceste 
schimbări ale ținutului arctic! Thomas Black fu poate singurul 
care rămase nesimţitor la sublimele frumuseți ale spectacolului. 
Dar la ce te poţi aştepta de la un astronom atât de preocupat 
de ale lui şi care de fapt nu se număra cu adevărat printre 
membrii expediției din micuța colonie? Savantul nu trăia decât 
pentru cercetările lui ştiinţifice, contemplând doar fenomenele 
celeste, nu se plimba decât pe căile azurii ale bolţii cereşti, nu 
părăsea o stea decât pentru a se năpusti asupra alteia. Şi 
tocmai cerul său se întunecase, constelaţiile se fereau din calea 
privirii sale, un văl de ceaţă de nepătruns se întindea între el şi 
zenit. Vă daţi seama cât era de mânios! Dar Jasper Hobson îl 
consolă, făgăduindu-i că peste puţin timp vor veni nopţi 
geroase şi frumoase, foarte potrivite pentru observaţiile 
astronomice, aurore boreale, hallouri, paraselene şi alte 
fenomene specifice regiunilor polare şi demne de a stârni 


admiraţia. 

Temperatura era suportabilă. Nu sufla vântul care, atunci 
când bate, este elementul principal ce face pişcătura gerului 
mai ascuţită. Îşi continuară deci vânătorile timp de câteva zile. 
Noi blănuri se îngrămădiră în depozitele factoriei, noi provizii 
alimentare umplură cămările. Potârnichile şi ptarmiganii, fugind 
spre regiuni mai temperate, treceau în număr mare furnizându- 
le carne proaspătă şi sănătoasă. lepurii polari mişunau, 
îmbrăcaţi în veşmântul lor iernatic. Vreo sută de rozătoare, a 
căror trecere se recunoştea uşor pe zăpadă, măriră curând 
rezervele fortului. Stoluri de lebede-fluierătoare, una dintre cele 
mai frumoase specii din America de Nord, zburară deasupra lor, 
iar vânătorii omorâră câteva perechi. Erau minunate, lungi de 
patru până la cinci picioare, cu penele albe, în afara celor 
arămii de la cap şi de pe partea de sus a gâtului. Căutau într-o 
zonă mai primitoare plantele acvatice şi insectele cu care se 
hrăneau. Zburau cu o viteză foarte mare, căci în aer şi în apă 
sunt în elementul lor. Celelalte lebede, numite  “lebede- 
trompetă”, al căror țipăt seamănă cu o chemare de trâmbiţă, 
fură şi ele zărite emigrând în cârduri numeroase. Erau albe, ca 
şi fluierătoarele, aproape de aceeaşi mărime, dar cu labele şi 
ciocul negre. Nici Marbre, nici Sabine nu avură norocul să 
doboare vreuna din aceste păsări. Le salutară însă cu un 
semnificativ “la revedere!”. Într-adevăr, aveau să revină odată 
cu zefirul primăverii şi la acea epocă poţi să le prinzi cu 
uşurinţă. Pielea, penele şi puful lor le fac foarte căutate de 
vânători şi de indieni şi, în anii prielnici, factoriile le expediază 
cu zecile de mii pe pieţele vechiului continent, vânzându-le cu o 
jumătate de guinee bucata, în timpul excursiilor care nu durau 
mai mult de câteva ore şi pe care timpul urât le întrerupea 
adesea, întâlniră de multe ori haite de lupi. Nu era nevoie să 
mergi prea departe, căci fiarele, mai îndrăzneţe când le 
împinge foamea, se şi apropiaseră de factorie. Lupii au mirosul 
foarte fin şi miresmele de la bucătărie începuseră să-i atragă. 
Noaptea îi auzeai  urlând sinistru. Aceste carnivore, puţin 
periculoase fiecare în parte, deveneau feroce când erau în 
număr mare. De aceea, vânătorii nu se aventurau decât bine 
înarmaţi în afara fortului. 

În plus, urşii se arătau mai agresivi. Nu trecea o zi fără ca 
mai multe din aceste animale să-si facă simțită prezenţa. 


Noaptea ele înaintau până la împrejmuire. Unele fură rănite cu 
gloanţe şi se îndepărtară, pătând zăpada cu sângele lor. Dar, 
până la 10 octombrie, nici unul nu-şi lăsase blana caldă şi 
prețioasă în mâinile vânătorilor. Dealtfel, Jasper Hobson nu 
îngăduia oamenilor săi să atace aceste fiare uriaşe. Cu ele era 
mai bine să stai în defensivă şi poate că se apropia momentul 
când, împinşi de foame, urşii vor încerca să atace fortul 
Esperance. Atunci locuitorii vor avea grijă să se apere şi să se 
aprovizioneze în acelaşi timp. 

Câteva zile vremea rămase rece şi uscată. Zăpada forma o 
suprafaţă dură, prielnică mersului. De aceea făcură câteva 
excursii pe litoral şi la sud de fort. Locotenentul Hobson dorea 
să ştie dacă agenţii  blănăriilor din Saint-Louis au părăsit 
teritoriul. 

Căutară în împrejurimi vreo urmă a trecerii lor, dar în zadar. 
Se putea presupune că americanii coborâseră spre o aşezare 
mai la sud, pentru a rămâne acolo peste iarnă. 

Zilele frumoase durară şi în prima săptămână a lui 
noiembrie, vântul bătând dinspre sud, cu toate că temperatura 
era mai blândă. Căzu multă zăpadă. Ea acoperi curând 
pământul cu un strat gros de mai multe picioare. Trebuiau să 
curețe împrejurul casei în fiecare zi, croind câte o cărare care 
ducea la poartă, la staulul renilor şi la cuşca câinilor. Excursiile 
se făcură mai rare şi fură nevoiţi să întrebuinţeze tălpici sau 
încălţăminte pentru zăpadă. 

Într-adevăr, când stratul de nea e întărit de frig, suportă 
ferm greutatea unui om, piciorul său călcând pe un sprijin solid. 
Mersul obişnuit nu este împiedicat în asemenea ocazii, dar când 
zăpada e moale, este imposibil să faci un pas fără să te afunzi 
până la genunchi; în asemenea împrejurări indienii folosesc 
tălpicile. 

Locotenentul Hobson şi tovarăşii săi erau obişnuiţi să se 
slujească de “snow-shoes”, şi pe zăpada prăfoasă alergau cu 
viteza unui patinator. Doamna Paulina Barnett se obişnui şi ea 
în scurt timp cu acest fel de încălţăminte şi putu, în ce priveşte 
viteza, să rivalizeze curând cu ceilalţi. Făcură plimbări lungi şi 
pe lacul îngheţat şi pe litoral. Putură chiar să meargă mai 
multe mile pe suprafaţa solidă a oceanului, deoarece gheaţa 
avea acum o grosime de mai multe picioare. Dar a fost o 
excursie obositoare, căci icefield-ul era zgrunțuros; 


pretutindeni sloiuri suprapuse şi hummocks pe care trebuiau 
să le ocolească. Mai departe, lanţul de iceberg-uri, sau mai 
curând banchiza, se înfăţişa ca un obstacol de netrecut, căci 
creasta se ridica la o înălţime de 500 de picioare. Munţii de 
gheaţă, pitoresc îngrămădiţi, erau minunaţi. Când îţi părea că 
sunt monumentele, coloanele şi fortificațiile înălbite ale unui 


oraş în ruină, când — un ţinut vulcanic cu solul zguduit de 
convulsii, când — fiindcă sloiurile alcătuiau lanţuri de munţi cu 
culmile,  contraforturile, văile lor — o întreagă Elveţie de 


gheaţă. Câteva păsări întârziate: petreli, garia, pufini 
însufleţeau încă marea pustietate şi scoteau ţipete ascuţite. 
Urşi albi uriaşi apăreau între înălțimile de gheaţă şi se 
confundau cu albeaţa lor orbitoare. Intradevăr, de impresii, de 
emoţii nu ducea lipsă călătoarea! Credincioasa ei Madge, care o 
însoțea, le împărtăşea cu ea. Cât erau de departe amândouă 
de zonele tropicale ale Indiei sau Australiei! Intreprinseră mai 
multe excursii pe acest ocean de gheaţă, a cărui crustă groasă 
ar fi putut suporta, fără să se spargă, parcuri de artilerie şi chiar 
monumente. Dar, curând, aceste plimbări deveniră atât de 
dificile, încât trebuiră întrerupte. Temperatura scădea simţitor 
şi cea mai mică muncă, cel mai mic efort îi provoca fiecăruia o 
gâfâială care-l paraliza. Ochii erau atacați de strălucirea intensă 
a zăpezii şi era cu neputinţă să suporţi multă vreme puternica 
reverberaţie care dă numeroase cazuri de orbire la eschimoşi. In 
sfârşit, printr-un ciudat fenomen datorat refracției razelor 
luminoase, distanţele, adâncimile, îngroşările nu apăreau aşa 
cum erau ele. Dacă aveai de străbătut cinci sau şase picioare 
între două sloiuri, ochiul nu măsura decât unul sau două. De 
aici, ca o consecinţă a acestei iluzii optice, căzăturile erau foarte 
numeroase şi adesea foarte dureroase. 

La 14 octombrie termometrul arăta -3° Fahrenheit (-16*C), 
temperatură greu de suportat, cu atât mai mult cu cât crivățul 
sufla foarte puternic. Aerul părea făcut din ace. Era foarte 
periculos să stai afară, căci puteai fi “frostbitten”, adică să 
îngheţi pe loc, dacă nu parveneai să restabileşti circulaţia 
sângelui în locul degerat, frecându-l cu zăpadă. Mai mulţi 
oaspeţi ai fortului avură degerături, printre alţii Garry, Belcher 
şi Hope; dar, fricţionaţi la timp, scăpară fără urmări. 

În aceste împrejurări, se înţelege, orice muncă manuală era 
imposibilă. În această epocă, dealtfel, zilele sunt foarte scurte. 


Soarele nu rămânea deasupra orizontului decât câteva ore; îi 
urma un lung asfinţit. Avea să înceapă adevărata iernare, adică 
închiderea în casă. Ultimele păsări polare fugiseră de pe 
litoralul întunecat. Nu mai rămăseseră decât câteva perechi de 
şoimi cu penele pătate, cărora indienii le dau numele de 
“zburătoare care iernează”, pentru că întârzie în regiunile 
îngheţate până la începutul nopţii polare. Curând vor dispare 
însă şi ei. 

Locotenentul Hobson grăbi deci terminarea lucrărilor, adică 
puse capcanele şi cursele pentru la iarnă în împrejurimile 
capului Bathurst. Capcanele constau doar din bârne grele 
aşezate în formă de 4 şi alcătuite din trei bucăţi de lemn care 
aveau un echilibru nestabil şi cădeau la cea mai mică atingere. 
Erau, la scară mare, bazate pe acelaşi principiu ca acela folosit 
de păsărari când prind zburătoarele de câmp. Capătul bucății 
de lemn orizontal avea o rămăşiţă de vânat şi orice animal de 
mărime mijlocie, vulpe sau jder, când întindea laba spre ea, era 
imediat strivit. Aşa erau capcanele pe care vânătorii faimoşi, a 
căror viaţă aventuroasă a fost atât de poetic povestită de 
Cooper, le pun în timpul iernii pe o întindere, adesea, de mai 
multe mile. Vreo 30 din aceste capcane au fost aşezate în jurul 
fortului Esperance, trebuind să fie cercetate la intervale destul 
de apropiate. La 12 noiembrie, micuța colonie spori cu un nou 
membru. 

Doamna Mac Nap născu un băiat voinic, bine dezvoltat, de 
care meşterul dulgher se arătă foarte mândru. Doamna Paulina 
Barnett fu naşa pruncului care primi numele de Michel- 
Esperance. Ceremonia botezului se desfăşură în oarecare 
solemnitate şi în acea zi fu sărbătoare la factorie, în onoarea 
micuţei fiinţe adusă pe lume la 70° latitudine septentrională. 

Câteva zile mai târziu, la 20 noiembrie, soarele se ascundea 
sub orizont şi n-avea să se mai ivească decât peste două luni. 
Se lăsase noaptea polară! 


Capitolul XVIII. Noaptea polară 


Această lungă noapte începu cu o furtună puternică. Frigul 
era poate mai puţin aspru, dar umezeala aerului era extrem de 
mare. In ciuda tuturor precauţiilor, această umezeală pătrunse 
în casă şi în fiecare dimineaţă când deschideau condensatorii 
ca să-i golească, găseau în ei mai multe livre de gheaţă. 

Afară, drift-urile treceau în vârtejuri, ca nişte trombe. 
Zăpada nu mai cădea vertical, ci aproape orizontal. Jasper 
Hobson trebui să interzică deschiderea uşii, căci neaua năvălea 
cu atâta forţă încât culoarul ar fi fost acoperit într-o clipă. Cei 
care iernau nu mai erau decât nişte prizonieri. Obloanele 
ferestrelor fuseseră închise ermetic. Lămpile ardeau neîncetat, 
în timpul orelor acestei nopţi lungi pe care nu o petreceai 
dormind. 

Dar dacă afară domnea întunericul, vuietul furtunii înlocuise 
liniştea desăvârşită a latitudinilor înalte. Vântul sufla între casă 
şi faleză cu un muget prelung. Locuinţa, asupra căreia se 
înverşuna, se clătina pe piloţi. Dacă n-ar fi fost o construcţie 
atât de solidă, nar fi rezistat. Din fericire zăpada, îngrămădindu- 
se în jurul zidurilor, amortiza suflul rafalelor. Mac Nap nu se 
temea decât pentru sobe ale căror coşuri exterioare din plăci 
de var puteau fi distruse de vânt. Totuşi, ele rezistară, dar a 
trebuit să fie curățate deseori, căci zăpada le înfunda. 

In mijlocul şuierăturilor furtunii se auzea câteodată o larmă 
extraordinară care nu putea fi înţeleasă de doamna Paulina 
Barnett. Era provocată de ciocnirea iceberg-urilor din larg. 
Ecoul repeta aceste zgomote asemănătoare cu bubuitul 
tunetelor. Trosnete neîncetate însoțeau dislocarea vreunei părţi 
de icefield, zdrobită de căderea munţilor. Trebuia deci să ai un 
suflet deosebit de călit faţă de violențele acestei clime aspre 
pentru a nu păstra o impresie sinistră. Locotenentul Hobson şi 
tovarăşii săi se obişnuiseră, doamna Paulina Barnett şi Madge 
erau pe cale să se obişnuiască şi ele. Dealtfel, în timpul 
călătoriilor lor cunoscuseră vânturi teribile care ajung să 
străbată 40 de leghe pe oră şi mişcă din loc şi un tun de 
calibrul 24. Dar aici, la capul Bathurst, fenomenul avea 
circumstanţe agravante din pricina nopţii şi a zăpezii. Vântul nu 
dărâma, ci îngropa, acoperea orice şi probabil că, în 12 ore 
după începutul furtunii, casa, cuşca, hangarul, curtea ar fi 
dispărut sub un strat gros de zăpadă, acelaşi pretutindeni. 


În timpul acestui prizonierat, viaţa dinăuntru se organiză. 
Toţi aceşti oameni cumsecade se înțelegeau bine între ei şi 
viaţa lor în comun, într-un spaţiu atât de restrâns, nu duse nici 
la stânjeneală, nici la ceartă. Nu erau dealtfel obişnuiţi să 
trăiască în aceste condiţii la fortul Entreprise, ca şi la fortul 
Reliance? Doamna Paulina Barnett nu se miră deci găsindu-i 
atât de prevenitori. 

Munca, pe de o parte, lectura şi jocurile, pe de alta, îi 
ocupau clipă de clipă. Munca însemna confecționarea 
veşmintelor, repararea lor, întreţinerea armelor, fabricarea 
încălțămintei, ţinerea la zi a jurnalului de către locotenentul 
Hobson care nota cele mai mici întâmplări ale iernării, cum sunt 
timpul, temperatura, direcţia vânturilor, apariţia meteorilor 
atât de deşi în regiunile polare etc.; mai aveau grijă de 
întreţinerea casei, de maturatul odăilor, de cercetarea zilnică a 
blănurilor depozitate pe care umezeala le-ar fi putut strica; apoi 
mai era supravegherea focului, observând dacă trag bine 
coşurile sobelor, şi vânătoarea fără milă contra moleculelor de 
apă care se furişau prin colţuri. Fiecare îşi avea partea sa în 
efectuarea acestor treburi, conform unui regulament afişat în 
sala cea mare. Fără să fie ocupati până peste cap, locuitorii 
fortului nu stăteau niciodată cu mâinile în sân. În acest timp, 
Thomas Black îşi înşuruba şi deşuruba instrumentele, îşi 
revedea calculele astronomice. Inchis aproape totdeauna la el 
în cameră, bombănea împotriva furtunii care-i interzicea orice 
cercetare nocturnă. În ce priveşte cele trei femei măritate, 
doamna Mac Nap îşi îngrijea pruncul căruia îi mergea de 
minune, iar doamna Joliffe, ajutată de doamna Rae şi împinsă 
de tipicarul caporal, îşi petrecea vremea cu gătitul. 

Distracţiile îi strângeau pe toţi împreună la anumite ore, iar 
duminică toată ziua. În primul rând venea lectura. Biblioteca 
fortului avea doar Biblia şi câteva cărţi de călătorie, dar, aşa 
puţine câte erau, leajungeau acestor oameni vrednici. De obicei 
doamna Paulina Barnett făcea lectura cu glas tare şi cei ce o 
ascultau simțeau o adevărată plăcere. Povestirile de călătorie, 
pline de întâmplări neprevăzute, aveau un farmec deosebit, 
când vocea ei pătrunzătoare, convinsă, citea câte un capitol. 
Personajele imaginare sau eroii legendari se însufleţeau şi 
dobândeau o viaţă surprinzătoare. De aceea, se manifesta o 
mulţumire generală când amabila femeie lua în mână cartea la 


ora fixată. Ea era dealtfel sufletul micii societăţi, instruindu-se 
şi instruind pe alţii, dând sau cerând un sfat, gata mereu şi 
oriunde să-ţi facă un serviciu. Reunea în ea toată graţia unei 
femei, toată bunătatea şi energia morală a unui bărbat — două 
calităţi care-i sporeau valoarea în ochii acestor soldaţi aspri 
care o îndrăgeau atât de mult încât erau gata să-şi dea viaţa 
pentru ea. Trebuie să spunem că doamna Paulina Barnett 
împărtăşea existenţa comună, că nu se închidea în camera ei, 
că lucra în mijlocul tovarăşilor de iernare, că — în sfârşit — prin 
întrebările şi  rugăminţile ei, îndemna pe fiecare să se 
amestece în conversaţie. Nimic nu şoma la fortul Esperance, 
nici mâinile, nici glasurile. Lucrau, stăteau de vorbă şi, trebuie 
să adăugăm, se simțeau bine. De aici, buna dispoziţie care 
întreținea starea sănătăţii, risipind  neplăcerile acestei lungi 
întemniţări. 

Furtuna nu scădea din intensitate. De trei zile cei ce iernau 
rămăseseră în casă, şi viscolul bântuia cu tot atâta putere. 
Jasper Hobson deveni nerăbdător. Trebuia cu orice preţ 
împrospătat aerul din casă, prea încărcat de acid carbonic, căci 
lămpile începuseră să pâlpâie în mediul viciat. Au vrut să pună 
în funcţiune pompele de aer, dar ţevile erau bineînţeles 
îngheţate şi nu funcționau, nefiind menite să acţioneze decât 
în cazul în care locuinţa n-ar fi fost îngropată sub nămeţi. 
Trebuiau să ia o hotărâre. Locotenentul se sfătui cu sergentul 
Long şi deciseră ca la 23 noiembrie să deschidă una din 
ferestrele de pe faţada anterioară de la capătul culoarului, unde 
vântul bătea cu mai puţină forţă. N-a fost o treabă uşoară. 
Canaturile au fost deschise spre interior fără greutate, dar 
oblonul, sub apăsarea blocurilor îngheţate, rezistă tuturor 
eforturilor. Atunci a fost scos cu totul din balamale. Apoi au 
început să îndepărteze cu târnăcopul şi lopata stratul de 
zăpadă care avea cel puţin 10 picioare. Săpară astfel un fel de 
tranşee, care lăsă să intre aerul de afară. Jasper Hobson, 
sergentul, câţiva soldaţi şi chiar doamna Paulina Barnett se 
aventurară în această tranşee, nu fără dificultate, căci vântul 
pătrundea în ea cu o putere nemaipomenită. Ce privelişte le 
oferi capul Bathurst şi câmpul înconjurător! Era amiază şi doar 
câteva luciri crepusculare licăreau la orizontul din sud. Frigul nu 
se arăta aşa de mare cum se putuse crede; termometrul nu 
indica decât 15° Fahrenheit (-9*C), dar viscolul se dezlănţuia 


încă deosebit de puternic şi locotenentul,  tovarăşii săi, 
călătoarea ar fi fost fără îndoială răsturnaţi, dacă stratul de 
zăpadă în care intraseră până la brâu nu i-ar fi apărat împotriva 
vântului. Nu puteau vorbi, nu puteau privi sub noianul de fulgi 
de zăpadă, care-i orbea. In mai puţin de o jumătate de oră s-ar 
fi împotmolit. Totul în jur era alb, curtea era complet înzăpezită, 
iar acoperişul casei şi zidurile alcătuiau un tot sub nămeţi. 
Dacă doi vălătuci de fum albăstrui nu s-ar fi risipit în aer, un 
străin n-ar fi putut bănui că există aici o casă locuită. 

In asemenea condiţii, plimbarea fu foarte scurtă. Dar 
călătoarea aruncase o privire asupra priveliştii  dezolante. 
Intrevăzuse orizontul polar potopit de zăpezi şi oroarea sublimă 
a vijeliei arctice. Se-ntoarse deci în casă, ducând în suflet o 
amintire de neuitat. 

Aerul dinăuntru fusese împrospătat în câteva clipe, aburii 
nesănătoşi se risipiseră datorită curentului de aer pur şi 
înviorător. Locotenentul şi tovarăşii săi se grăbiră să se întoarcă 
şi ei. Inchiseră fereastra, dar de atunci în fiecare zi avură grijă 
să curețe deschizătura făcută pentru ventilaţie. 

Astfel trecu o săptămână. Din fericire, renii şi câinii aveau 
destulă hrană şi nu fu nevoie să se îngrijească de ei. Timp de 
opt zile, cei ce iernau se văzură astfel sechestraţi. Era mult 
pentru nişte oameni obişnuiţi să trăiască în aer liber, soldaţi şi 
vânători. Trebuie să recunoaştem că, puţin câte puţin, lectura îşi 
pierdu din farmec şi “cribbage”(12) începu să le pară 
monoton. Se culcau cu speranţa să audă la deşteptare ultimele 
vuiete ale rafalelor, dar degeaba. Zăpada se îngrămădea mereu 
pe geamuri, vântul stârnea vârtejuri, iceberg-urile se spărgeau 
cu bubuituri de tunet, camerele se afumau, ceea ce provoca 
accese de tuse, şi nu numai că vijelia nu lua sfârşit, dar părea 
că nu se va mai termina niciodată! 

În sfârşit, la 28 noiembrie barometrul aneroid din sala cea 
mare vesti o apropiată schimbare a stării atmosferice. El urcă 
simţitor, în acelaşi timp, termometrul din exterior indică brusc - 
4° Fahrenheit (10°C). Erau simptome care nu te puteau înşela. 
Întradevăr, la 29 noiembrie, locuitorii fortului Esperance îşi 
dădură seama datorită calmului de afară că furtuna încetase. 
Fiecare se grăbi să iasă din casă. Prizonieratul durase destul. Pe 
uşă nu puteau ieşi, trebuiau să treacă prin fereastră şi să 
înlăture mormanele de zăpadă. Dar de astă dată nu mai era 


vorba să îndepărtezi un strat moale; gerul îngheţase întreaga 
masă şi trebuia lucrat cu târnăcopul. Terminară după o 
jumătate de oră şi curând cu toţii, în afară de doamna Mac Nap, 
care încă nu părăsise patul, umblau prin curte. Frigul era foarte 
mare, dar vântul se oprise încât gerul putea fi suportat. Totuşi, 
când ieşiră din casa caldă, trebuiră să ia câteva precauţii 
pentru a înfrunta diferenţa de temperatură de aproximativ 54*F 
(30*C). 

Era opt dimineaţa. Constelaţiile, de o limpezime admirabilă, 
străluceau de la zenit, unde sclipea Steaua Polară, până la 
ultimele limite ale orizontului. Ochiul părea să le numere cu 
milioanele, cu toate că cele pe care le poate zări nu depăşesc 
cinci mii pe toată bolta cerească. Thomas Black scoase strigăte 
de admiraţie. El slăvea firmamentul înstelat pe care nu-l 
umbrea nici un nor, nici o scamă de ceaţă. Niciodată un cer 
mai frumos nu se dezvăluise privirilor astronomului. În timp ce 
Thomas Black se extazia, nepăsător faţă de cele pământeşti, 
tovarăşii lui se duseră până la capătul curţii fortificate. Stratul 
de zăpadă avea o duritate de stâncă, dar era foarte alunecos. 
Câţiva căzură fără urmări grave. E de la sine înţeles că toată 
curtea era _troienită. Doar acoperişul casei ieşea din masa albă 
care avea o netezime orizontală perfectă, căci vântul nivelase 
suprafaţa. Din împrejmuire nu rămăseseră decât vârfurile 
ascuţite ale parilor şi în această stare nar fi oprit nici pe cel mai 
puţin agil dintre rozători. Dar ce era de făcut? Poţi să cureţi 10 
picioare de zăpadă întărită pe toată această întindere? Cel mult 
să încerci să deszăpezeşti partea exterioară a curţii, astfel 
încât să faci un şanţa cărui contrascarpă să ocrotească gardul. 
Dar iarna abia începuse şi un nou viscol ar fi umplut cu zăpadă 
acest şanţ în câteva ore. În timp ce locotenentul examina 
lucrările care nu mai puteau să apere clădirea principală, până 
ce o rază de soare n-ar fi topit crusta de nea, doamna Joliffe 
strigă: “Şi câinii!... Şi renii noştri!..” Trebuiau să se preocupe 
de starea animalelor. Dog-house şi staulul, mai puţin înalte 
decât casa, erau probabil complet acoperite de zăpadă şi era 
posibil să nu mai aibă aer. Se repeziră deci spre cuşti şi spre 
adăpostul renilor, dar teama lor se risipi pe loc. Zidul de gheaţă, 
care se ridica înspre colţul de nord al casei şi faleză, ferise în 
parte cele două construcţii în jurul cărora înălţimea stratului de 
zăpadă nu depăşea patru picioare. Golurile lăsate între scânduri 


pentru aerisire nu erau astupate. Găsiră 

animalele tefere şi, după ce deschiseră uşa, câinii ieşiră 
alergând, scoțând lătrături lungi de bucurie. Intre timp frigul 
începu să pişte şi, după o plimbare de un ceas, fiecare se gândi 
la binefăcătoarea sobă care duduia în sala cea mare. N-aveau 
nimic de făcut afară în acest moment. Capcanele îngropate sub 
un strat de zăpadă de zece picioare nu puteau fi cercetate. 
Aşadar se întoarseră. Închiseră fereastra şi fiecare luă loc la 
masă, căci era ora cinei. Ne putem lesne închipui că vorbiră de 
gerul care întărise atât de repede stratul gros de zăpadă. Era o 
împrejurare regretabilă care slăbea până la un punct siguranţa 
fortului. 

— Dar, domnule Hobson, întrebă doamna Paulina Barnett, 
nu putem să contăm pe câteva zile de dezgheţ care să prefacă 
în apă toată această gheaţă? 

— Nu, doamnă, răspunse locotenentul, un dezgheţ la această 
epocă a anului nu e posibil. Cred, mai degrabă, că gerul va 
creşte şi e supărător că n-am putut să curăţăm neaua cât timp 
era moale. 

— Cum? Credeţi că temperatura va scădea şi mai mult? 

— Fără nici o îndoială, doamnă, -4 grade Fahrenheit (-20*C) 
ce-nseamnă asta pentru o latitudine atât de înaltă? 

— Dar dac-am fi la Pol? întrebă doamna Paulina Barnett. 

— Polul, doamnă, nu este probabil punctul cel mai rece al 
globului, de vreme ce majoritatea navigatorilor sunt gata să 
afirme că acolo marea e liberă. Se pare chiar că, în urma 
anumitor situaţii geografice şi hidrografice, locul unde media 
temperaturii e cea mai scăzută se situează pe meridianul 95 şi 
la latitudinea 78, adică pe coastele Georgiei septentrionale. 
Acolo, media ar fi de -2* Fahrenheit (-19*C) tot timpul anului. 

De aceea, acest punct este cunoscut sub numele de Polul 
Frigului. 

— Dar, domnule Hobson, răspunse doamna Paulina Barnett, 
suntem la mai mult de 8° latitudine de acest loc primejdios. 

— De aceea, răspunse Jasper Hobson, mă bizui pe faptul că 
nu vom trece la capul Bathurst prin încercări atât de grele cum 
am trece în Georgia septentrională. Dar dacă vă vorbesc de 
Polul Frigului, o fac pentru a vă spune că nu trebuie să-l 
confundăm cu Polul propriu-zis atunci când e vorba de 
scăderea temperaturii. Trebuie să observăm dealtfel că geruri 


mari există şi pe alte puncte ale globului, dar ele nu durează 
atât. 

— În ce puncte, domnule Hobson? întrebă doamna Paulina 
Barnett. Vă asigur că, în acest moment, problema frigului mă 
interesează în mod deosebit. 

— Pe cât îmi amintesc, răspunse locotenentul Hobson, 
călătorii arctici au constatat că în insula Melville temperatura a 
coborât până la -61° Fahrenheit şi până la -65° la portul Felix. 

— Insula Melville şi portul Felix nu sunt mai înalte ca 
latitudine decât capul Bathurst? 

— Desigur, doamnă, dar până la o anumită limită latitudinea 
nu constituie nici un criteriu. E de ajuns un concurs de 
împrejurări atmosferice pentru a provoca geruri considerabile. 
Dacă-mi amintesc bine, în 1845... Sergent Long, nu erai pe 
atunci la fortul Reliance? 

— Ba da, domnule locotenent, răspunse sergentul Long. 

— Ei bine, în anul acela n-am constatat în ianuarie că frigul e 
deosebit de mare? 

— Într-adevăr, răspunse sergentul şi-mi aduc bine aminte că 
termometrul arăta -70* Fahrenheit (50,7*C). 

— Cum, exclamă doamna Paulina Barnett, -70° la fortul 
Reliance, lângă Marele Lac Esclave?! 

— Da, doamnă, răspunse locotenentul, şi la numai 65° 
latitudine, paralelă pe care se află Christiana sau Petersburg. 

— Atunci, domnule Hobson, ne putem aştepta la orice! 

— Da, doamnă, la orice! Aşa e când iernezi în ţinuturile 
arctice. 

În timpul zilelor de 29 şi 30 noiembrie frigul rămase la fel de 
intens şi trebuiră să încingă bine sobele, căci altfel umezeala s- 
ar fi schimbat fără îndoială în gheaţă, în toate colţurile casei. 
Dar combustibil era cu prisosinţă şi nu-l economisiră. Media de 
52° F (10°C) fu menţinută înăuntru, în ciuda amenințărilor de 
afară. 

Cu toată scăderea temperaturii, Thomas Black, ispitit de un 
cer atât de senin, vru să cerceteze stelele. Spera să 
dedubleze(13) câţiva din aceşti aştri care străluceau atât de 
minunat la zenit. Dar trebui să renunţe la cercetarea sa. 
Instrumentele “îi ardeau” mâinile. “Ardeau” e singurul cuvânt 
care poate reda impresia produsă de un corp metalic supus 
unui asemenea ger. Fizic, dealtfel, fenomenul e identic. 


Căldura introdusă în trup de un obiect fierbinte sau cea pe care 
o răspândeşte violent un obiect îngheţat dă aceeaşi senzaţie. Şi 
vrednicul savant o simţi pe pielea lui la propriu, deoarece 
degetele îi rămaseră lipite de lunetă. De aceea îşi încetă 
observaţiile. Dar cerul îl despăgubi oferindu-i spectacolul de 
nedescris al celor mai frumoşi meteori: întâi o paraselenă şi pe 
urmă o auroră boreală. 

Paraselena este un halo lunar care formează un cerc alb 
mărginit de o nuanţă roşu-deschis. Acest văl luminos, datorat 
refracției razelor Lunii prin micile cristale prismatice de gheaţă 
care pluteau în atmosferă, avea un diametru de circa 45°. 
Astrul nopţilor lumina cu o strălucire vie în mijlocul cununii 
care-l înconjura cu fâşiile lăptoase şi diafane ale unui curcubeu 
lunar. Cincisprezece ore mai târziu, o minunată auroră boreală, 
descriind un arc de mai mult de 100* geografice, se desfăşura 
deasupra orizontului nordic. Culmea arcului se găsea situată 
pe meridianul magnetic şi, printr-o ciudăţenie constatată 
uneori, meteorul era împodobit cu toate culorile prismei, printre 
care se desluşea cel mai limpede roşul. În anumite părţi ale 
cerului, constelaţiile păreau înecate în sânge. Din îngrămădirea 
ceţoasă de la orizont, care forma sâmburele meteorului, 
iradiau efluvii arzătoare, unele depăşind zenitul şi făcând să 
pălească lumina Lunii inundată de aceste unde electrice. Razele 
tremurau uşor ca şi când un curent ar fi străbătut moleculele. 
Nici o descriere n-ar putea să redea frumuseţea sublimă a 
acestui nimb care sclipea în toată splendoarea sa la Polul 
boreal al lumii. După o jumătate de oră de strălucire fără 
pereche, fără să se fi micşorat sau concentrat, fără o scădere 
măcar parţială a luminii, splendidul meteor se stinse deodată ca 
şi cum o mână nevăzută i-ar fi secat izvoarele electrice care-i 
dădeau viaţă. 

Tocmai la timp pentru Thomas Black. Încă cinci minute şi 
astronomul s-ar fi prefăcut într-un sloi de gheaţă! 


Capitolul XIX. O vizită la vecini 


La 2 decembrie gerul scăzuse. Fenomenele de paraselene 
erau un simptom foarte limpede pentru meteorologi care 
constatau prezenţa unei anumite cantităţi de vapori de apă în 
atmosferă. Într-adevăr, barometrul cobori uşor, iar termometrul 
arătă o temperatură mai ridicată, de 15* Fahrenheit (-9*C). Cu 
toate că frigul ar fi părut încă aspru într-o zonă temperată, cei 
care iernau de obicei în aceste regiuni îl suportau cu uşurinţă. 
Dealtfel, atmosfera era calmă. Locotenentul Hobson, cercetând 
straturile de deasupra ale zăpezii îngheţate, văzu că ele 
începuseră să se înmoaie şi ordonă curăţarea drumurilor 
exterioare de acces spre curte. Mac Nap şi oamenii săi se 
apucară cu zel de această treabă şi în câteva zile o duseră la 
bun sfârşit. Totodată scoaseră capcanele, le curăţară şi le 
puseră din nou. Numeroase urme dovedeau că vânatul cu blană 
se strânsese în împrejurimile capului şi, deoarece pământul nu 
le dădea nici un fel de hrană, probabil că se va lăsa ademenit 
de momeala din curse. După sfaturile vânătorului Marbre, 
construiră şi o capcană pentru reni după metoda eschimoşilor. 
Era o groapă largă de vreo 10 picioare şi adâncă de vreo 12. O 
scândură, ce putea bascula prin propria ei greutate, o 
acoperea. Animalul, atras de ierburile şi de crengile puse la 
capătul scândurii, era aruncat inevitabil în groapă şi nu mai 
putea ieşi. Se înţelege că, prin acest sistem de basculare, 
capcana se închidea automat şi după ce era prins un ren, alţii 
puteau cădea la rândul lor. Marbre îşi instala capcana fără nici o 
altă greutate decât săpatul într-un pământ foarte dur. Dar fu 
destul de surprins — şi odată cu el Jasper Hobson — când sapa, 
după ce trecuse de patru sau cinci picioare de pământ şi nisip, 
dădu de un strat de zăpadă tare ca piatra şi care părea foarte 
îndesat. 

— Probabil, zise locotenentul Hobson, după ce examină 
această stratificare, probabil că peste partea de aici a litoralului 
s-a abătut cu mulţi ani în urmă un ger mare carea ţinut vreme 
destul de îndelungată. Apoi nisipurile, pământul au acoperit 
puţin câte puţin neaua îngheţată, ce se aşternuse fără îndoială 
pe o suprafaţă de granit. 

— Intr-adevăr, domnule locotenent, răspunse vânătorul, dar 
asta n-o să dăuneze capcanei noastre. Dimpotrivă chiar, renii, 
odată prinşi, vor da de un perete alunecos de care nu vor putea 


să se prindă. 

Marbre avea dreptate, şi ceea ce se întâmplă îi îndreptăţi 
prevederile. 

La 5 decembrie se duse împreună cu Sabine să cerceteze 
groapa şi auziră mugete surde. Se opriră. 

— Nu e muget de ren, zise Marbre, şi ştiu ce animal s-a prins 
în capcana noastră. 

— Un urs, răspunse Sabine. 

— Da, făcu Marbre, ai cărui ochi străluceau de bucurie. 

— Ei bine, ripostă Sabine, n-am pierdut nimic. Friptura de 
urs e mai bună ca cea de ren şi în plus mai avem şi blana. 
Haidem! 

Cei doi vânători erau înarmaţi. Ei puseră un glonte în puşca 
lor dinainte încărcată cu alice şi înaintară spre capcană. Bascula 
se aşezase la loc, dar momeala dispăruse, fiind probabil trasă în 
fundul gropii. Marbre şi Sabine, ajungând la deschizătură, 
priviră până înăuntrul capcanei. Mormăiturile se înteţiră. Erau 
într-adevăr ale unui urs. Masa lui gigantică se ghemuise într-un 
colţ al gropii ca o adevărată grămadă de blană albă, abia vizibilă 
în întuneric, în mijlocul căreia străluceau doi ochi scăpărători. 
Peretele gropii fusese râcâit de gheare şi, bineînţeles, dacă ar fi 
fost de lut, ursul ar fi putut să fugă. Dar, pe această gheaţă 
alunecoasă, labele lui nu se putuseră prinde şi chiar dacă 
temniţa se lărgise sub izbiturile sale, cel puţin n-o putuse 
părăsi. 

În aceste condiţii capturarea lui nu prezenta nici o greutate. 
Două gloanţe trase cu pricepere în fundul gropii doborâră 
puternicul animal şi treaba cea mai grea fu scoaterea acestuia. 
Cei doi vânători se întoarseră la factorie pentru a cere întăriri. 
Vreo zece din tovarăşii lor îi urmară până la capcană, luând cu 
ei frânghii, şi nu fără greutate traseră fiara din groapă. Era un 
exemplar uriaş, înalt de 6 picioare, cântărind cel puţin 600 de 
livre, a cărui putere trebuie să fi fost nemaipomenită. Făcea 
parte din specia urşilor albi prin craniul său teşit, corpul alungit, 
ghearele scurte şi puţin încovoiate, botul ascuţit şi blana în 
întregime albă. Părţile comestibile ale exemplarului fură aduse 
cu grijă doamnei Joliffe şi făcură parte ca fel principal din cina 
zilei. În săptămâna care urmă, capcanele funcţionară destul de 
bine. Prinseră vreo 20 de jderi care aveau acum haina lor de 
iarnă cea mai frumoasă, dar numai două sau trei vulpi. Aceste 


animale viclene  mirosiseră capcana şi adeseori, săpând în 
pământ pe lângă ea, reuşiseră să pună laba pe momeală şi să 
iasă după aceea din groapă, fapt care îl scotea din fire pe 
Sabine, vânătorul declarând că un astfel de subterfugiu era 
“nedemn de o vulpe cinstită.” 

Pe la 10 decembrie, vântul începând să bată dinspre sud- 
vest, ninse iar, dar nu cu fulgi mari şi deşi. Era o zăpadă 
subţire, puţin abundentă, dar îngheţa imediat, căci se făcuse un 
frig de crăpau pietrele şi cum vântul sufla puternic, era greu 
de suportat. Trebuiră deci să se închidă din nou în casă şi să-şi 
reia treburile dinăuntru. Prevăzător, Jasper Hobson împărţi 
tuturor pastile de calciu şi zeamă de lămâie, întrebuinţarea 
acestor antiscorbutice fiind cerută de durata frigului umed. Dar 
nici un simptom de scorbut nu se ivi la locuitorii fortului 
Esperance. Datorită precauţiilor igienice, sănătatea generală 
se păstra neştirbită. 

Noaptea polară era adâncă. Solstiţiul de iarnă se apropia, 
epocă în care astrul zilei se găseşte la maxima coborâre a sa 
sub orizont, în ce priveşte emisfera boreală. La crepusculul de 
la miezul nopţii, marginea sudică a întinselor câmpii albe abia 
se colora cu câteva nuanţe mai puţin întunecate. Teritoriul 
polar lăsa o impresie de adevărată tristeţe, învăluit din toate 
părţile de tenebre. Petrecură câteva zile în casă. Jasper Hobson 
era mai liniştit în privinţa atacului fiarelor sălbatice de când 
troienele din jurul curţii fuseseră înlăturate — din fericire, căci 
se auzeau urlete sinistre care nu te puteau înşela. Cât despre 
vizita vânătorilor indieni sau canadieni, n-aveai a te teme de ea 
la această epocă. Totuşi, avu loc un incident, care putea fi 
numit un eveniment în lunga iernare şi care dovedea că până şi 
în mijlocul iernii aceste pustietăţi nu erau total nepopulate. 
Fiinţe umane cutreierau încă litoralul, vânând morse şi 
adăpostindu-se sub zăpadă. Ele aparțineau neamului 
“mâncătorilor de peşte crud”{14} care s-au răspândit pe 
continentul Americii de Nord de la marea Baffin până la 
strâmtoarea Behring — ţinut prin care umblau având parcă 
drept hotar sudic lacul Esclave. 

La 14 decembrie dimineaţa, pe la ora nouă, sergentul Long, 
întorcându-se după o plimbare pe mal, îşi termină raportul 
către locotenent spunând că, dacă nu l-au înşelat ochii, un trib 
de nomazi îşi făcuse tabăra la patru mile de fort, lângă un mic 


promontoriu. 

— Cine sunt aceşti nomazi? întrebă Jasper Hobson. — Sunt 
oameni sau morse, răspunse sergentul Long. Ori una, ori alta. 

Imediat locotenentul Hobson, doamna Paulina Barnett, 
Madge şi alţi câţiva porniră să constate prezenţa vizitatorilor. 
Bine îmbrăcaţi, punându-se în gardă împotriva îngheţului brusc, 
înarmaţi cu puşti şi topoare, încălţaţi cu cizme îmblănite pentru 
care zăpada îngheţată era un punct solid de sprijin, ieşiră pe 
poartă şi merseră de-a lungul litoralului ale cărui sloiuri se 
îngrămădeau pe plajă. Luna la ultimul ei pătrar arunca prin 
ceţuri licăriri palide pe câmpul de gheaţă. După ce merseră o 
oră, locotenentul era gata să creadă că sergentul se înşelase 
sau că nu văzuse decât morse care, fără îndoială, s-au întors în 
elementul lor prin găurile pe care le fac în icefield şi prin care 
circulă în mod permanent. Dar sergentul Long, arătându-le un 
fuior cenuşiu care ieşea dintr-o ridicătură conică, un fel de 
colibă clădită pe gheaţă la câteva sute de paşi, se mulţumi să 
spună liniştit: 

— lată fumul morselor. 

În acest moment, nişte fiinţe ieşiră din colibă şi se târâră pe 
zăpadă. Erau eschimoşi, dar dacă erau bărbaţi sau femei numai 
un indigen ar fi putut s-o spună, într-atât îmbrăcămintea lor te 
făcea să nu-i deosebeşti. Erau în număr de şase, patru mari şi 
doi mici, laţi în umeri pentru statura lor scundă, cu nasul turtit 
şi ochii adăpostiţi sub pleoape enorme, cu gura mare, buzele 
groase, părul negru, lung şi aspru, şi cu faţa spână. Ca 
veşminte, o scurtă din piele de morsă, o glugă, cizme şi mănuşi 
fără degete din acelaşi material. Aceste fiinţe, pe jumătate 
sălbatice, se apropiară de europeni şi-i priviră în tăcere. 

— Nimeni nu ştie eschimosa? întrebă Jasper Hobson pe 
tovarăşii săi. 

Nimeni nu cunoştea acest grai; dar deodată se auzi un glas 
care le ură bun venit în engleză: 

— Welcome! Welcome! 

Era un eschimos sau mai curând — cum aflară puţin mai 
târziu — o eschimosă care, îndreptându-se spre doamna 
Paulina Barnett, schiţă un salut cu mâna. Călătoarea, surprinsă, 
răspunse prin câteva cuvinte pe care băştinaşa păru să le 
înţeleagă cu uşurinţă şi europenii îi invitară pe eschimoşi să-i 
urmeze până la fort. Eschimoşii părură să se sfătuiască din 


priviri, apoi, după câteva clipe de  şovăială, îl însoţiră pe 
locotenentul Hobson, mergând în grup compact. Ajunşi la 
incintă, băştinaşa văzând casa, a cărei existenţă n-o bănuia, 
exclamă: 

— House, house, snow-house? 

Ea întreba dacă locuinţa lor era o casă de zăpadă, ceea ce 
era lesne de crezut, căci construcţia se pierdea sub mantia albă 
care acoperea pământul. O făcură să înţeleagă că era o casă de 
lemn. Eschimosa spuse atunci câteva cuvinte tovarăşilor săi 
care făcură un semn de încuviinţare. Intrară toţi pe poartă şi o 
clipă mai târziu erau poftiţi în sala cea mare. Acolo îşi scoaseră 
glugile, şi acum îi puteai deosebi. Erau doi bărbaţi de 40—50 de 
ani, cu chipul galben-roşcat, cu dinţi ascuţiţi, cu umerii obrajilor 
proeminenţi, lucru care îi făcea să semene uşor cu carnivorele; 
două femei tinere încă, cu cozile împodobite cu dinţi şi gheare 
de urs polar; în sfârşit, doi copii de 5-6 ani, bieţi puşti cu faţa 
vioaie, care priveau cu ochii mari deschişi. 

— Se presupune că eschimoşilor le e totdeauna foame, zise 
Jasper Hobson. Cred deci că o bucată de vânat n-o să displacă 
oaspeţilor noştri. 

La ordinul locotenentului Hobson, caporalul Joliffe aduse 
câteva bucăţi de ren, asupra cărora bieţii oameni se aruncară 
cu o lăcomie animalică. Doar tânăra eschimosă care vorbise în 
engleză arătă o oarecare reţinere privind, fără să le scape din 
ochi, pe doamna Paulina Barnett şi pe celelalte femei din 
factorie. Apoi, zărind pruncul pe care doamna Mac Nap îl ţinea 
în braţe, se ridică, fugi spre el şi, vorbindu-i cu glas dulce, se 
porni să-l mângâie cu cea mai mare drăgălăşenie. 

Tânăra băştinaşă părea, dacă nu superioară, cel puţin mai 
civilizată decât însoțitorii ei, ceea ce se văzu mai ales când, 
apucată de un mic acces de tuse, puse mâna la gură, după cele 
mai riguroase reguli de bună purtare. Acest amănunt fu 
observat de toţi. Doamna Paulina Barnett, stând de vorbă cu ea 
şi întrebuinţând cuvintele englezeşti cele mai uzuale, află în 
câteva fraze că tânăra eschimosă fusese timp de un an în 
slujbă la guvernatorul danez din Uppernawik, a cărui soţie era 
englezoaică. Apoi părăsise Groenlanda pentru a-şi urma familia 
pe teritoriile de vânătoare. Cei doi bărbaţi erau fraţii ei, cealaltă 
femeie, căsătorită cu unul dintre ei şi mama celor doi copii, îi 
era cumnată. Se întorceau toţi din insula Melbourne, situată în 


est, pe litoralul Americii engleze, pentru a se duce la vest de 
capul Barrow, unul din capurile Georgiei occidentale din 
America rusă, unde se afla tribul lor. Pentru ei era o mare 
uimire să găsească o factorie la capul Bathurst. Cei doi 
eschimoşi clătinară chiar din cap, văzând clădirile. Nu se 
împăcau cu gândul construirii unui fort pe acest punct al 
litoralului?  Găseau locul prost ales? In ciuda răbdării sale, 
locotenentul Hobson nu reuşi să-i facă să spună ce-i neliniştise, 
sau poate nu înţelese răspunsurile lor. 

Tânăra eschimosă se numea Kalumah şi păru că simte o 
mare prietenie pentru doamna Paulina Barnett. Totuşi, biata 
fată, oricât de sociabilă era, nu avea nici o părere de rău că 
părăsise slujba pe care o avusese la guvernatorul din 
Uppernawik şi se arăta foarte legată de familia ei. 

După ce se săturară şi băură o jumătate sticlă de rachiu din 
care dădură şi copiilor, eschimoşii îşi luară rămas bun de la 
gazde, dar, înainte de a pleca, tânăra băştinaşă o pofti pe 
călătoare să vină să vadă coliba lor de zăpadă. Doamna Paulina 
Barnett făgădui să se ducă a doua zi, dacă vremea o va 


îngădui. 

A doua zi, într-adevăr, însoţită de Madge, de locotenentul 
Hobson şi de câţiva soldaţi înarmaţi — nu împotriva bieţilor 
oameni, ci pentru cazul că i-ar fi atacat urşii — doamna Paulina 


Barnett se îndreptă spre Capul Eschimos, nume ce fu dat 
micului promontoriu lângă care se înălța tabăra indigenilor. 

Kalumah alergă în întâmpinarea prietenei sale din ajun şi-i 
arătă bucuros coliba. Eschimoşii îşi săpaseră locuinţa vremelnică 
într-un con gros de zăpadă, străpuns de o deschizătură îngustă 
în vârf, care lăsa să iasă fumul vetrei. Aceste “snow-houses” pe 
care le ridică cu o mare iuţeală se numesc în limba lor “igloo”. 
Ele sunt deosebit de adecvate climei şi locuitorii pot să îndure 
chiar fără foc, fără a avea prea mult de suferit, geruri de -40 °C. 
In timpul verii eschimoşii trăiesc în corturi de piele de focă şi de 
ren, numite “tupic”. 

Să pătrunzi într-o colibă de acest fel nu e lucru uşor. N-avea 
decât o intrare la nivelul pământului şi trebuia să te strecori 
printr-un soi de gang lung de trei-patru picioare, căci pereţii de 
zăpadă aveau cel puţin această grosime. Dar o călătoare de 
profesie, o laureată a Societăţii Regale, nu putea şovăi. Urmată 
de Madge, ea se vâri vitejeşte în tunelul strâmt, urmând-o pe 


băştinaşă. Cât despre locotenentul Hobson şi oamenii săi, 
preferară să renunţe la această vizită. Doamna Paulina Barnett 
înţelese curând că cel mai greu nu e să pătrunzi în bordeiul de 
zăpadă, ci să stai în el. Aerul, încălzit de o vatră unde ardeau 
oase de morsă, viciat de uleiul rău mirositor al unei lămpi, 
impregnat de mirosul veşmintelor unse cu grăsime şi al cărnii 
de amfibie care alcătuieşte hrana principală a eschimoşilor, era 
greţos. Madge nu putu suporta şi ieşi aproape imediat. Doamna 
Paulina Barnett arătă un curaj supraomenesc pentru anu o 
mâhni pe tânăra băştinaşă şi-şi prelungi vizita timp de cinci 
minute nesfârşite, care-i părură cinci veacuri. Cei doi copii şi 
mama lor erau de faţă. Bărbaţii plecaseră la vânătoarea de 
morse, la vreo patru sau cinci mile de tabără. 

Doamna Paulina Barnett, când ieşi din colibă, respiră cu 
nesaţ aerul rece de afară care readuse bujorii în obrajii săi ce 
păliseră puţin. 

— Ei bine, doamnă, o întrebă locotenentul, ce părere aveţi 
despre casele eschimoşilor? 

— Aerisirea lasă de dorit, răspunse deschis doamna Paulina 
Barnett. 

Timp de opt zile, interesanta familie băştinaşă nu-şi părăsi 
locul. Cei doi eschimoşi petreceau 12 ore din 24 vânând morse. 
Se duceau, cu o răbdare pe care numai locuitorii colibelor 
puteau s-o înţeleagă, să pândească 

amfibiile la gura găurilor unde acestea veneau să respire la 
suprafaţa câmpului de gheaţă. Când apărea morsa, îi aruncau 
un laţ în jurul pectoralilor şi, nu fără greutate, o scoteau pe 
câmpul de gheaţă şi o omorau cu lovituri de topor. De fapt, 
erau mai mult pescari decât vânători. Marele lor ospăț era să 
bea sângele cald de morsă cu care eschimoşii se îmbată de 
plăcere. Zilnic Kalumah, cu toată temperatura scăzută, venea la 
fortul Esperance. Îi plăcea foarte mult să se plimbe prin 
încăperi, să privească cum cos femeile sau la operaţiile culinare 
ale doamnei Joliffe. Întreba cum se zice fiecare lucru pe 
englezeşte şi stătea de vorbă ore întregi cu doamna Paulina 
Barnett, dacă a sta de vorbă este expresia care se poate 
întrebuința când fiecare îşi caută mult timp cuvintele. Când 
călătoarea citea cu glas tare, Kalumah o asculta cu deosebită 
atenţie, cu toate că nu înţelegea. Eschimosa ştia şi să cânte, cu 
vocea ei blândă, melodii cu un ritm ciudat, cântece reci, 


glaciale, melancolice, cu o compoziţie stranie. Doamna Paulina 
Barnett avu răbdarea să traducă una din aceste saga 
groenlandeze, ciudată mostră de poezie hiperboreană, căreia 
melodia tristă, multele întreruperi, intervalurile bizare îi dădeau 
un specific greu de definit. lată un exemplu al acestei 
poezii,copiată în albumul călătoarei: 

CÂNTEC GROENLANDEZ Cerul este smolit 

Şi soarele-abia se târăşte Bietul meu suflet chinuit De 
dragoste umezeşte. Rece ca iarna în toi, Fata bălaie îşi bate 
joc, Inima-i rămâne sloi La cântecu-mi de dor şi foc. 

Copil, pe care mereu l-am visat, Trăiesc pentru iubirea ta. 

Ca să te văd am înfruntat Şi asprul ger şi chiciura. 

Dar, vai! dulcea îmbrăţişare Să spulbere neaua nu e în stare. 

Ah! fie ca mâine să răspundă Inima ta la iubirea-mi profundă 
Şi mâna ta 

Cu drag s-o strângă pe-a mea. Soarele va străluci semeţ 
Pentru al inimii tale dezgheţ. 

La 20 decembrie familia de eschimoşi veni la fortul 
Esperance să-şi ia rămas bun. Kalumah se ataşase de 
călătoare, care ar fi păstrat-o cu plăcere lângă ea; dar tânăra 
băştinaşă nu voia să-i părăsească pe ai săi. Dealtfel, promise să 
revină în timpul verii viitoare la fortul Esperance. Despărțirea fu 
înduioşătoare. Kalumah îi dărui doamnei Paulina Barnett un mic 
inel de aramă şi primi în schimb un şirag de mărgele negre pe 
care şi-l puse de îndată la gât. Jasper Hobson nu-i lăsă să plece 
pe bieţii oameni fără o cantitate de merinde pe care o încărcară 
pe sania lor şi, după câteva cuvinte de recunoştinţă rostite de 
Kalumah, interesanta familie se îndreptă spre vest şi dispăru 
înghițită de negura deasă a litoralului. 


Capitolul XX. Când îngheaţă mercurul 


Timpul uscat şi atmosfera liniştită mai fură prielnice 
vânătorilor câteva zile. Totuşi, ei nu se îndepărtară în această 
vreme de fort. Bogăția vânatului le îngăduia dealtfel să rămână 
într-un sector restrâns. Locotenentul Hobson nu putea decât să 
se felicite că-şi  întemeiase aşezarea pe acest punct al 
continentului. Numeroase animale cu blană, de toate soiurile, 
se prinseră în capcană. Sabine şi Marbre împuşcară mai mulţi 
iepuri polari. Vreo 20 de lupi înfometați căzură sub gloanţe. 
Aceste carnivore se arătau foarte agresive şi dădeau târcoale, 
în haite, fortului în timpul lungii nopţi, făcând să răsune 
văzduhul de urletele lor sălbatice. Dinspre icefield, printre 
movilele de gheaţă treceau deseori urşi mari a căror apropiere 
era supravegheată cu cea mai mare grijă. 

De la 25 decembrie trebuiră să lase iarăşi deoparte orice 
proiect de a ieşi din fort. Vântul începu să bată din nord şi frigul 
deveni din ce în ce mai puternic. Nu puteai sta afară fără să 
rişti să fii “frostbitten” pe loc. Termometrul Fahrenheit cobori la 
-18* (-28 *C). Viforul sufla ca o salvă de mitralii. Inainte de a se 
închide în fort, Jasper Hobson avu grijă să dea animalelor 
destulă hrană pentru ca să le ajungă timp de câteva săptămâni. 

La 25 decembrie era prima zi de Crăciun, această sărbătoare 
a căminului atât de dragă englezilor. Ea fu celebrată cu 
deosebită bucurie. Cei care iernau mulţumiră providenţei că i-a 
ocrotit. Apoi lucrătorii, care nu munciseră în această zi, se 
strânseră la un minunat ospăț din care făceau parte două 
pudding-uri uriaşe. 

Seara se aprinse punch-ul pe masa cea mare, în mijlocul 
paharelor. Se stinseră lămpile şi sala, luminată de flacăra 
palidă a rachiului, dobândi o înfăţişare fantastică. Chipurile 
pline de bunătate ale soldaţilor se însufleţiră în aceste reflexe 
tremurătoare, cuprinse de un entuziasm pe care arzătorul lichid 
avea să-l facă să crească şi mai mult. Apoi flacăra se micşoră, 
pâlpâi în jurul prăjiturii tradiţionale cu mici limbi albăstrui şi se 
stinse. 

Fenomen neaşteptat! Cu toate că lămpile nu erau încă 
aprinse, sala nu se cufundă în întuneric. O lumină vie pătrundea 
prin fereastră, lumină roşietică pe care strălucirea lămpilor o 
împiedicase până atunci să se desluşească. Toţi mesenii se 
ridicară foarte surprinşi şi se întrebară din priviri: Ce s-a 


întâmplat? 

— Un incendiu! strigară câţiva. 

Dar, în afara casei în care se aflau, în cazul că ea ar fi luat 
foc, nici un alt incendiu nu putea izbucni prin vecini la capul 
Bathurst! Locotenentul se repezi la fereastră şi recunoscu 
numaidecât cauza acestei reverberaţii. Era o erupție vulcanică. 

Intr-adevăr, dincolo de falezele de la vest, dincolo de Golful 
Morselor, zarea era în flăcări. Nu se putea zări vârful colinelor 
vulcanice situate la 30 de mile de capul Bathurst, dar jerba de 
scântei, ridicându-se la o înălţime nemaivăzută, acoperea tot 
teritoriul cu reflexele sale gălbui. 

— E şi mai frumos decât aurora boreală’ strigă doamna 
Paulina Barnett. 

Thomas Black protestă împotriva acestei afirmaţii. Un 
fenomen terestru mai frumos decât un meteor! Dar în loc să 
discute această teză, cu tot frigul puternic, cu tot vântul 
şfichiuitor, fiecare părăsi sala şi se duse să 

contemple admirabila privelişte a jerbei scânteietoare care 
se profila pe fondul negru ai cerului. 

Dacă Jasper Hobson şi ceilalţi membri ai expediției n-ar fi 
avut urechile şi gura acoperite de blănuri, ar fi putut auzi 
zgomotele surde ale erupției care se propagau prin aer. Ei şi-ar 
fi putut comunica impresiile pe care le trezea în sufletul lor 
acest sublim spectacol. Dar, încotoşmănaţi astfel, nu puteau 
nici să vorbească, nici să audă. Trebuiră să se mulţumească să 
vadă. Ce scenă impunătoare pentru ochii lor! Ce amintire de 
neuitat pentru mintea lor! între întunericul profund al cerului şi 
albul uriaşului covor de zăpadă, izbucnirea flăcărilor vulcanice 
producea efecte de lumină pe care nici o pană şi nici un penel 
nu le-ar fi putut zugrăvi. Intensa reverberaţie se întindea până 
dincolo de zenit, întunecând treptat toate stelele. Solul alb se 
îmbrăca în nuanţe aurii. Hummocks-urile de pe icefield şi, în 
spatele lor, uriaşele iceberg-uri reflectau diferitele licăriri ca tot 
atâtea oglinzi în flăcări. Aceste fascicole luminoase veneau să 
se frângă, să se refracte în toate unghiurile şi planurile înclinate 
diferit, ca să le trimită înapoi cu o strălucire mai vie şi o nouă 
culoare. lzbucnire de raze într-adevăr magice! Ai fi zis că e 
imensul decor de gheaţă al unei feerii, făurit special pentru 
această sărbătoare a luminii. 

Dar gerul deosebit de mare îi obligă curând pe spectatori să 


se-ntoarcă în locuinţa lor caldă şi nasul unora fu gata să 
plătească scump această plăcere pe care o sorbiseră ochii în 
detrimentul său la o asemenea temperatură. 

In zilele următoare frigul crescu. Se putea crede că 
termometrul cu mercur nu mai reuşeşte să marcheze gradele şi 
că trebuie să se recurgă la termometrul cu alcool. În noaptea 
de 28 spre 29 decembrie, coloana cobori la -32°F (-37*C). 

Sobele fură îndesate cu combustibil, dar temperatura 
dinăuntru nu trecea de 20 °F (-7*C). Sufereau de frig până şi în 
camere, şi dacă depăşeau o rază de 10 picioare în jurul sobei, 
nu mai simțeau nici un fel de căldură. De aceea, cel mai bun loc 
fu lăsat pruncului al cărui leagăn era legănat de cei ce se 
apropiau pe rând de foc. Se interzise deschiderea uşilor sau 
ferestrelor, deoarece vaporii concentrați în săli s-ar fi 
preschimbat imediat în zăpadă. Pe culoar respiraţia oamenilor 
producea un asemenea fenomen. Se auzeau din toate părţile 
detunături scurte care  surprinseră pe cei neobişnuiţi cu 
manifestările acestei clime. Trunchiurile de arbori din care se 
construiseră pereţii casei trosneau sub acţiunea frigului. Provizia 
de băuturi — rachiu şi vin — păstrată în pod fu dusă în sala 
comună, căci alcoolul se şi coagulase pe fundul sticlelor, ca un 
sâmbure. Berea, fabricată din muguri de brad, îngheţând, făcea 
să explodeze butoaiele. Toate corpurile solide rezistau la 
pătrunderea căldurii, ca împietrite. Lemnul ardea cu greutate şi 
Jasper Hobson trebui să sacrifice o anumită cantitate din uleiul 
de morsă ca să înteţească focul. Din fericire, sobele trăgeau 
bine şi împiedicau orice emanaţie neplăcută în interior. Dar în 
exterior fortul Esperance îşi trăda de departe prezenţa prin 
duhoarea acră a fumului şi merita să fie socotit printre clădirile 
insalubre. Un simptom demn de observat era setea nepotolită 
pe care o simțeau cu toţii la această temperatură. Dar, ca să 
bea, trebuiau să dezgheţe mereu lichidele la foc, căci sub formă 
de gheaţă ele nu le puteau stinge setea. Un alt simptom 
împotriva căruia locotenentul Hobson îi preveni pe tovarăşii săi, 
spunându-le să reacționeze, era o somnolenţă persistentă pe 
care unii nu reuşeau s-o învingă. Doamna Paulina Barnett, 
curajoasă ca de obicei, se împotrivea somnului său ca şi al 
celorlalţi, încurajându-i pe cei din jur prin sfaturile, conversaţia 
şi umblatul ei de colo-colo. Adesea le citea câte o carte de 
călătorie sau le cânta o veche melodie englezească pe care toţi 


o repetau în cor. Aceste cântece trezeau de voie, de nevoie pe 
cei adormiţi, care se alăturau şi ei corului. Zilele lungi se 
scurgeau astfel într-o  întemniţare totală şi Jasper Hobson, 
uitându-se prin geam la termometrul din exterior, constată că 
gerul creşte fără încetare. La 31 decembrie mercurul îngheţase 
complet în rezervorul instrumentului. Erau deci mai mult de - 
44°F (-42*C). 

A doua zi, la 1 ianuarie 1860, locotenentul Jasper Hobson o 
felicită pe doamna Paulina Barnett de Anul Nou şi de asemenea 
pentru curajul şi buna dispoziţie cu care suporta greutăţile 
iernării. Făcu aceleaşi aprecieri la adresa astronomului care nu 
vedea decât un lucru în trecerea de la 1859 la 1860, şi anume 
că intra în anul faimoasei sale eclipse de soare. Toţi membrii 
micuţei colonii, atât de uniţi între ei şi a căror sănătate continua 
să fie excelentă, îşi urară “La mulţi ani”. Cele câteva simptome 
de scorbut care se arătaseră dăduseră imediat înapoi după 
întrebuinţarea, la timp potrivit, a sucului de lămâie şi a 
pastilelor de calciu. Nu trebuiau însă să se bucure prea 
devreme. Anotimpul rece mai avea să dureze trei luni. Fără 
îndoială, soarele nu va întârzia să apară iar deasupra 
orizontului, dar nimic nu dovedea că frigul ajunsese la 
maximum şi, de obicei, în toate zonele boreale cele mai mari 
scăderi de temperatură au loc în luna februarie. În orice caz, 
gerul rămase acelaşi în primele zile ale noului an, ba mai mult, 
la 5 ianuarie termometrul cu alcool, aşezat în exterior, la 
fereastra de pe culoar, arătă -66*F (-52*C). Câteva grade încă 
şi s-ar fi ajuns la temperatura cea mai scăzută de la fortul 
Reliance, din 1835, poate chiar mai joasă. 

Persistenţa unui ger atât de mare îl îngrijora din ce în ce mai 
mult pe Jasper Hobson. El se temea ca animalele cu blană să nu 
fie împinse să caute la sud o climă mai puţin aspră, ceea ce ar 
fi împiedicat proiectele de vânătoare de la primăvară. In plus, 
auzea nişte zgomote surde străbătând straturile subterane, 
zgomote legate probabil de erupția vulcanică. Orizontul 
occidental era tot în flăcări şi fără îndoială că o formidabilă 
fierbere plutonică avea loc în măruntaiele globului. Vecinătatea 
unui vulcan în activitate nu era oare periculoasă pentru noua 
factorie? lată la ce se gândea locotenentul când auzea 
gemetele dinăuntrul pământului. Păstră însă pentru sine aceste 
temeri destul de nedesluşite. 


După cum lesne se poate închipui, pe o asemenea vreme 
nimeni nu se gândea să iasă din casă. Câinii şi renii aveau 
destulă hrană şi, obişnuiţi, dealtfel, în timpul iernii cu postul 
îndelungat, nu aveau nevoie de îngrijire. Destul că trebuia 
îndurată înăuntru o temperatură pe care arderea lemnului şi 
uleiului abia reuşea s-o facă suportabilă. În ciuda precauţiilor 
luate, umezeala se strecura în sălile neaerisite şi pe grinzi se 
depuneau straturi strălucitoare de chiciură ce se îngroşau în 
fiecare zi. Condensatorii se astupaseră şi unul se sparse sub 
presiunea apei îngheţate. 

In aceste condiţii, locotenentul Hobson nu se gândi să facă 
economie de combustibil. El îl risipea, chiar, pentru a ridica 
temperatura care, de îndată ce focul din sobă şi din plite se 
micşora cât de cât, cobora câteodată până la 15* Fahrenheit (- 
9*C). De aceea oamenii stăteau de veghe, schimbându-se din 
oră în oră, cu ordinul să supravegheze şi să întreţină focul. 

— În curând n-o să mai avem lemne, zise într-o zi sergentul 
Long către locotenent. 

— N-o să mai avem lemne? strigă Jasper Hobson. 

— Vreau să spun că provizia din casă e pe sfârşite şi va 
trebui peste puţin timp să ne ducem la hambar. Ştiu din 
experienţă că a te expune la un asemenea ger înseamnă să-ți 
rişti viaţa. 

— Da! răspunse locotenentul. Am făcut o greşeală că am 
construit hambarul de lemne departe de casă şi fără o 
comunicaţie directă cu ea. Îmi dau seama de asta puţin prea 
târziu. Trebuia să nu uit că vom ierna dincolo de paralela 70. 
Dar, în sfârşit, aşa stau lucrurile. Spune-mi, Long, ce cantitate 
de lemne mai avem aici? 

— Atât cât să ne ajungă cel mult 2—3 zile, răspunse 
sergentul. 

— Să sperăm că până atunci gerul va scădea puţin şi vom 
putea să străbatem curtea fortului fără să ne punem viaţa în 
primejdie. 

— Mă-ndoiesc, domnule locotenent, rosti sergentul Long 
clătinând din cap. Aerul e curat, stelele strălucesc, vântul bate 
tot din nord şi nu m-ar mira ca frigul să mai dureze 15 zile, 
până va fi Lună nouă. 

— Ei bine, dragă Long, reluă locotenentul Hobson, n-o să 
ajungem să murim de frig, şi în ziua când va trebui să ne 


expunem... 

— Ne vom expune, domnule locotenent, răspunse sergentul 
Long. 

Jasper Hobson strânse mâna  sergentului al cărui 
devotament îl cunoştea prea bine. 

S-ar putea crede că locotenentul Hobson şi sergentul Long 
exagerau când socoteau că un ger atât de mare, venind în 
contact subit cu organismul, poate provoca moartea. Dar, 
obişnuiţi cu aspra climă polară, aveau o lungă experienţă în 
urma lor. Văzuseră în împrejurări identice cum oameni foarte 
voinici cad în nesimţire pe gheaţă, de îndată ce ies din casă. Nu 
mai pot respira şi se asfixiază. Aceste fapte, deşi par de 
necrezut, s-au repetat deseori în timpul unor iernări. În 1746, 
când au relatat călătoria lor pe malurile Golfului Hudson, 
William Moor şi Smith au citat câteva accidente de acest fel 
când au pierdut un număr de membri ai expediției, trăsniţi de 
frig. Este deci incontestabil că a înfrunta o temperatură a cărei 
intensitate coloana de mercur nici n-o mai poate măsura, 
înseamnă că te expui unei morţi subite. 

Asta era situaţia destul de îngrijorătoare a locuitorilor 
fortului Esperance, când un incident o făcu şi mai grea. 


Capitolul XXI. Marii urşi polari 


Singura dintre cele patru ferestre dând spre curtea fortului, 
prin care se putea vedea, era cea care se afla la capătul 
culoarului de la intrare, deoarece obloanele din afară nu 
fuseseră închise. Dar, pentru ca privirea să poată străbate prin 
geamurile acoperite de un strat gros de gheaţă, ele trebuiau 
spălate cu apă clocotită. Această treabă, conform ordinelor 
locotenentului, se făcea de mai multe ori pe zi pentru a se 
cerceta atât împrejurimile capului Bathurst, cât şi starea cerului 
şi termometrul cu alcool aşezat în exterior. 

La 6 ianuarie, pe la 11 dimineaţa, soldatul Kellet, însărcinat 
cu această treabă, îl chemă pe sergent şi îi arătă nişte forme 
uriaşe care se mişcau nedesluşit prin întuneric. Sergentul Long, 
apropiindu-se de fereastră, rosti simplu: 

— Sunt urşi! 

Intr-adevăr, vreo şase urşi reuşiseră să treacă de 
împrejmuire şi, atraşi de mirosul fumului care se înălța din 
coşuri, înaintau spre casă. 

Jasper Hobson, de îndată ce fu prevenit de prezenţa acestor 
animale primejdioase, dădu ordinul să se  baricadeze pe 
dinăuntru fereastra culoarului. Era singura ieşire practicabilă şi, 
odată astupată, era imposibil ca urşii să reuşească să pătrundă 
în clădire. Fereastra fu deci întărită cu drugi groşi pe care 
dulgherul Mac Nap îi fixă bine, lăsând totuşi o deschizătură 
îngustă care îngăduia să observi ce fac afară stânjenitorii 
vizitatori. 

— Şi acum, zise meşterul dulgher, aceşti domni nu vor intra 
fără îngăduinţa noastră. Avem tot timpul, aşadar, să ţinem sfat 
de război. 

— Ei bine, domnule Hobson, zise doamna Paulina Barnett, n- 
am fost scutiţi de nimic în timpul iernării! După ger, urşii. 

— Nu “după”, doamnă, răspunse locotenentul Hobson. Ceea 
ce este mai grav, “în timpul” gerului, şi încă pe un ger care ne 
împiedică să scoatem nasul afară! Nu ştiu cum vom putea să ne 
descotorosim de aceste fiare răufăcătoare. 

— Or să-şi piardă răbdarea, presupun, răspunse călătoarea, 
şi or să se ducă aşa cum au venit! 

Jasper Hobson clătină din cap, neconvins. 

— Nu cunoaşteţi aceste animale, doamnă, zise el. larna 
aspră le-a înfometat şi nu se vor clinti din loc decât dacă o să le 


silim! 

— Sunteţi îngrijorat, domnule Hobson? întrebă doamna 
Paulina Barnett. 

— Da şi nu, răspunse locotenentul. Ştiu că urşii nu vor intra 
în casă, dar nu ştiu cum o să ieşim noi, dacă va fi nevoie! 

După acest răspuns, Jasper Hobson se duse iar la fereastră. 
Între timp, doamna Paulina Barnett, Madge şi celelalte femei se 
strânseră în jurul sergentului ascultându-l pe acest brav soldat 
care vorbea cu multă experienţă despre “problema urşilor”. 
Sergentul Long avusese de-a face de câteva ori cu aceste 
carnivore, pe care le întâlneşti deseori chiar pe teritoriile din 
sud. Dar acolo, în alte condiţii, poţi să le ataci cu succes. Aici 
asediaţii erau blocaţi şi frigul le tăia orice posibilitate de a ieşi. 

Ziua întreagă supravegheară cu atenţie mersul de colo-colo 
al urşilor. Din când în când, unul din aceste animale îşi lipea 
capul uriaş de fereastră, scoțând un  mormăit furios. 
Locotenentul Hobson şi sergentul Long se sfătuiră şi deciseră 
că, dacă urşii nu părăsesc locul, vor face câteva găuri în pereţii 
casei ca să-i gonească cu focuri de armă. 

Dar hotărâră să aştepte o zi-două înainte de a întrebuința 
acest mijloc, întrucât Jasper Hobson nu se  grăbea să 
stabilească vreo comunicare între temperatura de afară şi cea 
dinăuntru care ajunsese şi aşa destul de joasă. Uleiul de morsă 
pe care-l turnau în sobe se transformase în bucăţi de gheaţă 
atât de dure, încât trebuiau tăiate cu toporul pentru a fi 
întrebuințate. 

Ziua se termină fără alt incident. Urşii mergeau încoace şi 
încolo, făcând înconjurul casei, dar nu se încumetau la nici un 
atac direct. Soldaţii vegheară toată noaptea şi pe la patru 
dimineaţa se putea crede că agresorii părăsiseră curtea. In tot 
cazul ei nu se mai arătau. Dar pe la şapte, Marbre, suindu-se în 
pod pentru a aduce câteva provizii, cobori imediat, zicând că 
urşii se aflau pe acoperişul casei. 

Jasper Hobson, sergentul Long, doi sau trei dintre ceilalţi 
tovarăşi, luându-şi armele, urcară scara culoarului care ducea 
la pod printr-un chepeng. Dar aici frigul era atât de mare, că, 
după câteva minute, locotenentul Hobson şi tovarăşii săi nu 
putură să mai sprijine în mână ţeava puştilor. Aerul umed pe 
care-l expirau cădea, transformat în zăpadă, în jurul lor. 

Marbre nu se înşelase. Urşii se aflau pe acoperişul casei. Se 


auzea cum aleargă mormăind. Câteodată ghearele lor, 
străpungând stratul de gheaţă, se  înfigeau în scândurile 
acoperişului şi exista pericolul să fie destul de puternice ca să 
le smulgă din loc. 

Locotenentul şi oamenii săi, fiind curând cuprinşi de 
toropeala provocată de acest frig insuportabil, coborâră. Jasper 
Hobson aduse la cunoştinţă situaţia. 

— Ne găsim într-un moment greu. Totuşi nu avem încă 
motive să ne temem pentru soarta noastră, căci aceste animale 
nu vor putea pătrunde în camere. In schimb, ne putem aştepta 
să forţeze intrarea podului şi să mănânce blănurile care sunt 
depozitate acolo. Aceste blănuri aparţin Companiei şi datoria 
noastră este să le păstrăm intacte. Vă cer, deci, prieteni, să mă 
ajutaţi să le pun într-un loc sigur. 

Pe dată toţi tovarăşii locotenentului se-nşiruiră în sală, 
bucătărie, culoar şi pe scară. Doi sau trei, schimbându-se 
mereu — căci altfel n-ar fi putut face o muncă susţinută — 
înfruntară gerul din pod şi, într-o oră, blănurile erau 
înmagazinate în sala cea mare. 

In timpul acestei operaţiuni, urşii continuau să caute să 
smulgă căpriorii acoperişului. In câteva puncte se puteau vedea 
scândurile îndoindu-se sub apăsarea lor. Meşterul Mac Nap nu- 
şi ascundea îngrijorarea. Construind acest acoperiş, nu putuse 
prevedea că el va trebui să suporte o astfel de greutate şi se 
temea să nu cedeze. 

Această zi trecu, totuşi, fără ca atacanţii să poată pătrunde 
în pod. Dar un inamic nu mai puţin fioros se strecură încetul cu 
încetul în camere! Focul abia mocnea în sobe. Rezerva de 
combustibil era aproape pe sfârşite. In nu mai mult de 12 ore 
va arde ultima bucată de lemn şi focul se va stinge. Asta 
însemna moartea, moartea prin frig, cea mai teribilă moarte! 
De pe acum sărmanii oameni, strânşi unul lângă altul în jurul 
sobei care se răcea, simțeau cum propria lor căldură îi părăsea. 
Dar nu se plângeau. Chiar şi femeile suportau chinurile eroic. 
Doamna Mac Nap îşi strângea mereu copilaşul la pieptul 
îngheţat. Câţiva dintre soldaţi dormeau, sau mai degrabă 
căzuseră întro toropeală sumbră care nu se putea numi somn. 

La ora trei dimineaţa, Jasper Hobson consultă termometrul 
cu mercur de pe peretele sălii, care se găsea la mai puţin de 
zece picioare de sobă. Arăta -4° Fahrenheit (-20*C). 


Locotenentul îşi trecu mâna peste frunte, îi privi pe tovarăşii 
săi care formau un grup compact şi tăcut şi rămase câteva 
momente nemişcat. Aburul respirației, pe jumătate condensat, 
îl înconjura ca un nor albicios. 

În această clipă o mână i se puse pe umăr. Tresări şi se 
întoarse. Doamna Paulina Barnett se afla în faţa lui. 

— Trebuie să facem ceva, locotenente Hobson, îi spuse 
energica femeie, nu putem muri în felul acesta fără să ne 
apărăm! 

— Da, doamnă, răspunse locotenentul, simțind cum se 
deşteaptă în el forţa morală, trebuie să facem ceva! 
Locotenentul îi chemă pe sergentul Long, Mac Nap şi Rae 
fierarul, adică pe oamenii cei mai curajoşi ai trupei. Insoţiţi de 
doamna Paulina Barnett, se duseră lângă fereastră şi acolo, prin 
geamul pe care-l spălară cu apă clocotită, consultară 
termometrul exterior. 

— Minus 72* (-40 *C)! exclamă Jasper Hobson. Prieteni, nu 
ne mai rămâne decât să luăm una din aceste două hotărâri: sau 
să ne riscăm viaţa pentru a reînnoi provizia de combustibil, sau 
să ardem încetul cu încetul băncile, paturile, pereţii despărțitori 
şi tot ceea ce în casa asta poate alimenta sobele. Dar aceasta 
e o măsură de luat în ultimă instanţă, căci frigul poate dura 
mult şi bine şi nimic pentru moment nu ne face să prevedem o 
schimbare a vremii. 

— Să ne riscăm viaţa! răspunse sergentul Long. 

Şi ceilalţi doi camarazi fură de aceeaşi părere. Nu mai fu 
rostit nici un cuvânt şi fiecare se pregăti să acţioneze. 

lată ce se conveni şi ce precauţiuni se luară pentru a salva, 
pe cât posibil, viaţa celor care aveau să se devoteze binelui 
tuturor. 

Hambarul în care erau închise lemnele se găsea la vreo 50 
de paşi spre stânga, în spatele clădirii principale. Se decise ca 
unul din oameni să încerce să ajungă în goană la depozit. 
Trebuia să ia o frânghie lungă înfăşurată în jurul lui şi să tragă 
după sine alta al cărei capăt să rămână în mâna tovarăşilor săi. 
În hangar va arunca pe una din săniile aflate acolo la adăpost, 
o cantitate de combustibil; apoi, legând-o în faţă de prima 
frânghie, ceea ce permitea să fie trasă până la casă, şi legând-o 
de cealaltă în spate, ceea ce permitea să fie readusă la depozit, 
se va stabili un dute-vino între hambar şi casă, putând astfel să 


se  reînnoiască fără mare pericol provizia de lemne. O 
smucitură a uneia sau alteia din frânghii va semnala că sania 
era fie gata încărcată în hambar, fie gata descărcată în casă. 

Planul era întocmit cu ingeniozitate, dar putea să eşueze în 
două împrejurări: pe de o parte, poarta depozitului de lemne, 
prinsă de gheaţă, să fie greu de deschis, pe de altă parte urşii 
sa părăsească acoperişul şi să vină să se interpună între casă şi 
depozit. Acestea erau două riscuri posibile. 

Sergentul Long, Mac Nap şi Rae se oferiră toţi trei să treacă 
la acţiune. Dar sergentul, arătând că cei doi camarazi erau 
căsătoriţi, insistă să îndeplinească personal această misiune. 
Locotenentul, care voi să se ducă el însuşi, fu oprit de doamna 
Paulina Barnett. 

— Domnule Jasper, zise ea, dumneavoastră sunteţi şeful 
nostru, ne sunteţi necesar tuturora şi n-aveţi dreptul să vă 
expuneţi. Aveţi încredere în sergent. 

Jasper Hobson înţelese îndatoririle pe care i le impunea 
situaţia lui şi, fiind pus să aleagă între cei trei tovarăşi, se 
pronunţă pentru sergent. Doamna Paulina Barnett strinse mâna 
vrednicului Long. 

Ceilalţi locuitori ai fortului, care adormiseră sau aţipiseră, nu 
cunoşteau încercarea care urma să se facă. 

Fură pregătite două frânghii lungi. Sergentul şi-o înfăşură pe 
prima în jurul trupului, deasupra caldelor blănuri în care se 
înveşmântase şi care, una peste alta, valorau mai mult de o 
mie de lire. lar pe a doua şi-o agăţă de centiron, împreună cu 
un amnar şi un revolver încărcat. Apoi, în momentul plecării, 
dădu pe gât o jumătate de pahar de rachiu, ceea ce numea “o 
duşcă bună de combustibil”. 

Jasper Hobson, Long, Rae şi Mac Nap ieşiră apoi din sala 
comună. Trecură prin bucătărie unde focul era aproape stins şi 
ajunseră în culoar. Acolo, Rae urcă până la chepengul podului, îl 
întredeschise şi se asigură că urşii se găseau tot pe acoperiş. 
Era deci momentul să se treacă la acţiune. 

Deschiseră prima uşă a culoarului. Jasper Hobson şi tovarăşii 
săi, deşi încotoşmănaţi în blănuri, se simţiră îngheţând până în 
măduva oaselor. A doua uşă, care dădea direct în curte, se 
deschise atunci în faţa lor. Dădură o clipă înapoi, sufocaţi. Pe 
loc aerul umed de pe culoar se condensa şi o zăpadă fină 
acoperi pereţii şi podeaua. 


Cerul era senin. Stelele străluceau cu o lumină vie. 
Sergentul Long, fără să întârzie nici o clipă, ieşi în întuneric 
luând cu el capătul frânghiei, în timp ce tovarăşii săi ţineau de 
celălalt capăt. Uşa dinspre exterior fu dată în lături şi Jasper 
Hobson, Mac Nap şi Rae se întoarseră în culoar şi închiseră 
ermetic a doua uşă. Apoi începură să aştepte. Dacă Long nu se 
întorcea după câteva minute, se putea socoti că încercarea a 
reuşit şi că, ajuns în hambar, încărca sania cu lemne. Dar cel 
mult zece minute trebuiau să fie suficiente pentru această 
operaţie, dacă uşa nu era blocată. In acest timp, Rae 
supraveghea podul şi urşii. Pe această noapte întunecoasă 
puteai nutri speranţa că trecerea grăbită a sergentului le-a 
scăpat din vedere. 

Zece minute după plecarea sergentului, Jasper Hobson, Mac 
Nap şi Rae intrară din nou în spaţiul mic cuprins între cele două 
uşi ale culoarului şi aşteptară semnalul să tragă sania încărcată. 

Cinci minute trecură. Frânghia al cărei capăt îl ţineau nu se 
mişcă. Teama lor e lesne de închipuit. Sergentul plecase de un 
sfert de oră, timp mai mult decât suficient pentru încărcarea 
săniei, şi nu sentâmpla nimic. 

Jasper Hobson mai aşteptă câteva clipe; apoi, întinzând 
frânghia, făcu semn tovarăşilor săi s-o tragă împreună cu el. 
Dacă sergentul nu încărcase sania, avea cum să-i oprească. 

Frânghia fu trasă cu putere. Un obiect greu venea alunecând 
încet pe sol. În câteva minute acest obiect sosi la uşa 
exterioară. Era corpul sergentului, legat de frânghie. Nefericitul 
Long nici nu ajunsese până la hambar. Căzuse în drum, trăsnit 
de frig. Corpul său, care rămăsese afară, în ger, aproape 20 de 
minute, era probabil un cadavru. 

Mac Nap şi Rae, scoțând un strigăt de desperare, îl 
transportară înăuntru, pe culoar; dar în momentul când 
locotenentul vru să închidă uşa exterioară, simţi că era împinsă 
cu violenţă înapoi. În acelaşi timp auzi un mormăit îngrozitor. 

— Ajutor! strigă Jasper Hobson. 

Mac Nap şi Rae alergară în ajutorul său. Dar o altă persoană 
ajunsese înaintea lor. Doamna Paulina Barnett veni să-şi 
unească eforturile cu ale locotenentului, pentru a închide uşa. 
Monstruosul animal, lăsându-se pe uşă cu toată greutatea, o 
împingea încetul cu încetul şi ar fi reuşit fără îndoială să intre. 

Doamna Paulina Barnett, apucând atunci unul din pistoalele 


pe care Jasper Hobson le avea la brâu, aşteptă cu sânge rece 
momentul în care capul ursului se ivi între pervaz şi uşă şi 
descărcă arma în gura deschisă a animalului. Ursul căzu pe 
spate, lovit probabil mortal şi uşa, odată închisă, fu baricadată 
bine. 

Imediat după aceea aduseră corpul sergentului în sala cea 
mare şi-l întinseră lângă sobă. Dar tocmai atunci se stingeau 
ultimii tăciuni. Atunci cum putea fi readus la viaţă acest 
nefericit? Cum să-l aduci în simţiri, când nu dădea nici un semn 
că trăieşte? 

— Plec eu! Plec! strigă fierarul Rae, plec acum după lemne 
sau... 

— Da, Rae, zise lângă el o voce, vom merge împreună! 

Soţia sa era cea care vorbea astfel. 

— Nu, prieteni! Nu! exclamă Jasper Hobson. Nu veţi putea 
scăpa nici de frig, nici de urşi. Să ardem tot ce poate fi ars de 
aici, şi apoi fie ce-o fi! 

Atunci, toţi aceşti nefericiţi, pe jumătate îngheţaţi, se 
ridicară cu toporul în mână ca nişte nebuni. Băncile, mesele, 
pereţii despărțitori, totul fu tăiat, făcut bucăţi şi soba din sala 
mare, ca şi căminul din bucătărie duduiră curând. Flăcările mari 
ale focului erau aţâţate cu ulei de morsă. 

Temperatura interioară se urcă cu 12 grade. Sergentul primi 
îngrijirile cele mai grabnice. Fu frecat cu rachiu cald şi încetul 
cu încetul circulaţia sângelui se restabili. Petele albicioase care 
acoperiseră anumite părţi ale corpului său începură să dispară. 
Dar nenorocitul suferise îngrozitor şi mai multe ore trecură 
până să poată scoate un cuvânt. Fu apoi aşezat întrun pat cald 
şi doamna Paulina Barnett împreună cu Madge îl vegheară până 
a doua zi. 

Intre timp, Jasper Hobson, Mac Nap şi Rae căutau un mijloc 
să salveze situaţia care era atât de gravă. Evident că în cel mult 
două zile noul combustibil, luat din casă, va lipsi şi el. Ce va 
deveni atunci toată lumea, dacă gerul rămânea acelaşi? De 48 
de ore era Lună nouă şi reapariţia ei nu pricinuise nici o 
schimbare de temperatură. Vântul bătea de la nord şi învăluia 
ţinutul cu boarea lui îngheţată. Barometrul arăta în continuare 
timp frumos şi din solul care era o imensă câmpie de gheaţă nu 
se ridica nici un abur. Se putea deci ca frigul să nu înceteze! 
Atunci ce era de făcut? Trebuia reînnoită încercarea de a merge 


la hambar, încercare care, prin faptul că atrăsese atenţia 
urşilor, devenea şi mai primejdioasă. Era oare posibil ca 
animalele să fie atacate afară, pe frigul ăsta? Nu. Ar fi fost un 
act de nebunie care putea costa viaţa tuturora. Intre timp, 
temperatura camerelor devenise mai suportabilă. In acea 
dimineaţă doamna Joliffe servi un prânz compus din mâncare 
de carne caldă şi ceai. Se băură multe groguri fierbinţi şi bravul 
sergent Long putu să-şi ia şi el porţia. Căldura binefăcătoare a 
sobelor, ridicând temperatura, ridica şi moralul sărmanilor 
oameni. Nu mai aşteptau decât ordinele lui Jasper Hobson 
pentru a ataca urşii. Dar locotenentul, negăsind lupta egală, nu 
voi să-şi rişte oamenii. Ziua părea deci că va trece fără vreun 
incident, când pe la ora trei după-amiază se auzi larmă mare pe 
acoperiş. 

— lată-i! exclamară doi-trei soldaţi, înarmându-se imediat cu 
topoare şi pistoale. 

Era clar că urşii, după ce smulseseră un căprior din acoperiş, 
intraseră în pod. 

— Nimeni să nu-şi părăsească locul! zise locotenentul cu 
voce calmă. Rae, vezi de chepeng! Fierarul alergă spre culoar, 
se urcă pe scară şi fixă solid chepengul. Izbucni o larmă 
înspăimântătoare deasupra tavanului, care părea că se va 
prăbuşi sub greutatea urşilor. Se auzeau mormăituri, tropăituri 
şi zgârieturi de gheare formidabile. 

Invazia urşilor schimba situaţia? Se-nrăutăţise? Jasper 
Hobson şi câţiva tovarăşi se sfătuiră în această privinţă. Cei mai 
mulţi socoteau că situaţia s-a îmbunătăţit. Dacă urşii se 
strânseseră cu toţii în pod — ceea ce părea probabil — poate că 
puteau fi atacați în acest spaţiu strâmt, fără să existe pericolul 
ca frigul să-i asfixieze pe combatanți sau, în cazul cel mai bun, 
să nu poată ţine armele în mână. Desigur, o luptă corp la corp 
cu aceste carnasiere era extrem de primejdioasă; dar nu mai 
exista imposibilitatea fizică de a o încerca. 

Rămânea deci să hotărască dacă vor merge sau nu să 
înfrunte urşii pe locul unde se aflau, operaţie dificilă şi cu atât 
mai de temut, cu cât, prin chepengul îngust, soldaţii nu puteau 
pătrunde în pod decât unul câte unul. 

E lesne de înţeles deci de ce Jasper Hobson ezita să înceapă 
atacul. După ce chibzui şi după sfatul sergentului şi al altora, al 
căror curaj era indiscutabil, se hotărî să aştepte. Poate că se va 


întâmpla ceva care să le sporească şansele. Era aproape cu 
neputinţă ca urşii să poată deplasa grinzile tavanului, mult mai 
solide decât căpriorii acoperişului. Deci era imposibil pentru ei 
să coboare în camerele de la parter. 

Aşteptară. Ziua se sfârşi. În timpul nopţii nimeni nu putu 
dormi din cauza zgomotului făcut de turbaţii de sus. 

A doua zi, pe la ora nouă, un nou incident complică situaţia 
şi-l obligă pe locotenentul Hobson să acţioneze. 

Coşurile sobelor şi ale maşinii de gătit din bucătărie 
străbăteau podul în toată înălţimea lui. Aceste coşuri, construite 
din plăci, din varul obţinut din scoici, şi necimentate suficient, 
nu puteau rezista unor presiuni laterale. Urşii, fie izbind zidăria, 
fie rezemându-se de ea pentru a simţi căldura sobelor, le 
dărâmară puţin câte puţin. Se auziră căzând în interior bucăţi 
de cărămidă şi curând sobele şi plita nu mai trăgeau. 

Era o nenorocire ireparabilă, care desigur că ar fi dus la 
desperare oameni mai puţin energici. Dar lucrurile se 
complicară şi mai mult. Într-adevăr, în timp ce focurile începeau 
să se stingă, un fum negru, acru, greţos, produs de arderea 
lemnului şi a uleiului, se răspândi în toată casa. Coşurile 
crăpară sub tavan. 

In câteva minute fumul deveni atât de gros, încât acoperi 
lumina lămpilor. Jasper Hobson era deci silit să părăsească 
grabnic locuinţa pentru a nu se asfixia în acest aer de 
nerespirat. Şi a părăsi casa însemna a muri de frig. 

Femeile scoaseră strigăte de deznădejde. 

— Prieteni, comandă locotenentul apucând un topor, la urşi, 
la urşi! 

Era singurul lucru de făcut! Trebuiau exterminate aceste 
animale periculoase. Toţi, fără excepţie, alergară spre culoar; 
urcară scara, cu Jasper Hobson în frunte. Ridicară chepengul. 
Focuri de armă pârâiră în mijlocul vălătucilor negri de fum. Se 
auzeau strigăte amestecate cu urlete; curse mult sânge. Bătălia 
se desfăşura întrun întuneric de nepătruns... 

Dar, în acel moment, răsunară nişte tunete teribile. 
Pământul se cutremură. Casa se înclină de parcă ar fi fost 
smulsă din piloţi. Grinzile pereţilor se desfăcură şi, prin aceste 
deschizături, Jasper Hobson şi tovarăşii săi, uluiţi, putură vedea 
cum urşii, speriaţi şi ei, o luară urlând la fugă în adâncul 
tenebrelor. 


Capitolul XXII. Timp de cinci luni 


Un violent cutremur zguduise această porţiune a 
continentului american. Astfel de cutremure trebuie, desigur, să 
fi fost foarte dese pe acest teren vulcanic! Se dovedise încă o 
dată legătura ce exista între acest fenomen şi fenomenele 
eruptive. 

Jasper Hobson înţelese ce se întâmplă. Aşteptă cu o nelinişte 
grozavă. Dacă solul crăpase, îi putea înghiţi. Dar se produsese o 
singură oscilație, care fusese mai mult o repercusiune decât un 
cutremur propriu-zis. Ea făcuse să se aplece clădirea spre 
partea lacului şi  dislocase pereţii. Apoi solul îşi recapătă 
stabilitatea şi imobilitatea. Trebuiau să se gândească la ce era 
mai urgent. Casa, deşi strâmbată, mai putea fi locuită. 
Astupară grabnic crăpăturile produse de desfacerea grinzilor. 
De asemenea coşurile fură reparate cât mai repede posibil, 
cum se nimeri. Rănile pe care le aveau câţiva soldaţi de pe 
urma luptei cu urşii erau din fericire uşoare şi nu trebuiau decât 
pansate. 

Sărmanii oameni petrecură în aceste condiţii două zile grele, 
făcând foc cu lemnul paturilor şi scândurile pereților 
despărțitori. Mac Nap şi câţiva soldaţi se apucară, în interior, 
de reparaţiile de primă urgenţă. Piloții, bine înfipţi în pământ, 
nu suferiseră şi în ansamblu clădirea ţinea. Dar era evident că, 
din cauza cutremurului, se produsese o denivelare stranie pe 
suprafaţa litoralului şi că această porţiune a regiunii se 
schimbase. Jasper Hobson se grăbi să afle ce se întâmplă, căci 
asemenea fenomene puteau să compromită până la un anumit 
punct securitatea factoriei. Dar frigul nemilos oprea pe oricine 
să iasă din casă. 

Totuşi unele simptome indicau că, în curând, timpul se va 
schimba. Privind pe geam se putea observa o diminuare a 
strălucirii constelaţiilor. La 11 ianuarie, barometrul coborâse cu 
câteva linii. În aer se formau vapori şi condensarea lor trebuia 
să ridice temperatura. 

Într-adevăr, la 12 ianuarie, vântul începu să bată din sud- 
vest, însoţit de o ninsoare intermitentă. Termometrul exterior 
urcă aproape subit la 15*F (9*C). Pentru oamenii atât de 
încercaţi, aceasta era o temperatură de primăvară. 

În ziua aceea, la unsprezece dimineaţa, toată lumea ieşi din 
fort. Ai fi zis că erau o ceată de prizonieri, cărora li s-a redat, pe 


neaşteptate, libertatea. Dar locotenentul interzise cu 
desăvârşire părăsirea curţii fortului, de teama unor întâlniri 
nedorite. 

In această epocă a anului soarele nu apăruse încă, dar se 
apropia de orizont şi amurgurile deveneau mai lungi. Obiectele 
se puteau vedea bine pe o rază de două mile. Prima privire a lui 
Jasper Hobson sendreptă deci spre teritoriul pe care cutremurul, 
fără îndoială, îl modificase. 

Intr-adevăr, avuseseră loc diverse schimbări. Promontoriul 
cu care se termina capul Bathurst era în parte retezat şi mari 
părţi din faleză se prăbuşiseră pe mal. Părea de asemenea că 
toată masa capului se  înclinase spre lac, deplasând astfel 
platoul pe care se găsea locuinţa. In general, întreg solul se 
afundase spre vest şi se ridicase spre est. Această denivelare 
trebuia să aibă o urmare gravă: apele lacului şi ale râului 
Paulina, îndată ce dezgheţul le va descătuşa, se vor deplasa 
orizontal după noul plan al terenului şi deci era foarte probabil 
ca o parte a teritoriului de vest să fie inundată. Râul, desigur, îşi 
va croi o altă albie, ceea ce va strica portul natural format la 
gurile sale. Colinele coastei orientale păreau mult micşorate. 
Cât despre falezele din vest, nu se putea şti nimic, ţinând 
seama de depărtarea lor. Pe scurt, importanta modificare 
provocată de cutremur consta în faptul că, pe o întindere de 4-5 
mile cel puţin, orizontalitatea solului era compromisă şi că 
panta se accentua, pornind de la est spre vest. 

— Ei bine, domnule Hobson, zise râzând călătoarea, aţi avut 
amabilitatea să daţi numele meu portului şi râului, şi iată că nu 
mai există nici Paulina-River şi nici Port-Barnett. Recunosc că n- 
am noroc! 

— Intr-adevăr, doamnă, răspunse locotenentul, dar, dacă 
râul a pierit, lacul a rămas şi — dacă-mi permiteţi — îl vom 
numi de-acum înainte lacul Barnett. Vreau să sper că el vă va fi 
credincios până la capăt! 

Soții Joliffe, după ce ieşiră din casă, se duseră, ea la câini şi 
el la staulul renilor. Câinii nu suferiseră prea mult în timpul lungii 
lor sechestrări şi ieşiră gudurându-se în curtea interioară. Un 
ren murise cu câteva zile înainte. Cât despre ceilalţi, cu toate 
că slăbiseră puţin, păreau sănătoşi. 

— Ei bine, doamnă, zise locotenentul doamnei Paulina 
Barnett care-l însoţise, iată-ne scăpaţi de bucluc şi încă mai 


bine decât am fi putut spera! 

— N-am deznădăjduit nici un moment, domnule Hobson, 
zise  călătoarea. Oameni ca dumneavoastră şi  tovarâşii 
dumneavoastră nu se vor lăsa învinşi de mizeriile unei iernări. 

— Doamnă, de când trăiesc în ţinuturile polare, reluă 
locotenentul Hobson, n-am întâlnit niciodată un ger atât de 
mare şi, drept să vă spun, dacă ar mai fi durat câteva zile, cred 
că am fi fost într-adevăr pierduţi. 

— Atunci acest cutremur de pământ a venit la timp pentru a 
goni blestemaţii de urşi, rosti călătoarea, şi poate a contribuit la 
modificarea temperaturii excesive? 

— Este posibil, doamnă, chiar foarte posibil, zise 
locotenentul. Toate aceste fenomene naturale se înlănţuie şi se 
influenţează reciproc. Dar vă mărturisesc că mă îngrijorează 
natura vulcanică a ținutului. Mă îngrijorează pentru 
întreprinderea noastră vecinătatea unui vulcan în activitate. 
Dacă lava lui nu poate să ajungă până la fort, provoacă totuşi 
cutremure care ar putea să-l distrugă! Priviţi cum arată acum 
casa noastră! 

— Veţi putea s-o reparaţi, domnule Hobson, îndată ce va sosi 
anotimpul cald, răspunse doamna Paulina Barnett, şi veţi 
profita de experienţa câştigată ca s-o faceţi mai solidă. 

— Fără îndoială, doamnă, dar aşa cum a ajuns şi va mai fi 
câteva luni, nu cred să vă pară prea confortabilă. 

— Mie, domnule Hobson, răspunse râzând doamna Paulina 
Barnett, mie, unei călătoare? îmi voi închipui că sunt în cabina 
unui vapor pe o mare furtunoasă, şi din moment ce casa 
dumneavoastră nu are tangaj sau ruliu, nu am de ce să mă tem 
de rău de mare! 

— Bine, doamnă, bine, răspunse Jasper Hobson, nu ştiu cum 
să mai admir caracterul dumneavoastră! Este cunoscut de toţi! 
Prin energia dumneavoastră morală, prin umorul 
dumneavoastră sănătos, ne-aţi dat curaj în timpul celei mai 
grele încercări, mie şi tovarăşilor mei, şi vă mulţumesc în 
numele lor şi al meu! 

— Vă asigur, domnule Hobson, că exageraţi... 

— Nu, nu, şi, ceea ce vă spun eu acum, toţi ceilalţi sunt gata 
să v-o spună... Dar permiteţi-mi să vă pun o întrebare. Ştiţi că, 
în iunie viitor, căpitanul Craventy trebuie să ne trimită un 
convoi cu provizii care la întoarcere va duce stocul nostru de 


blănuri la fortul Reliance. Este probabil ca prietenul Thomas 
Black, după ce îşi va cerceta eclipsa, să plece în iulie cu acest 
detaşament. Imi permiteţi să vă întreb, doamnă, dacă intenţia 
dumneavoastră este să-l însoţiţi? 

— Oare vreţi să mă expediaţi, domnule Hobson? întrebă 
surâzând călătoarea. 

— Vai, doamnă.!... 

— Ei bine, domnule locotenent, răspunse doamna Paulina 
Barnett întinzând mâna lui Jasper Hobson, vă voi cere 
permisiunea să mai petrec încă o iarnă la fortul Esperance. Anul 
viitor probabil că vreun vapor al Companiei va ancora la capul 
Bathurst şi voi profita de ocazie, căci nu m-ar supăra, după ce 
am venit pe uscat, să mă întorc prin strâmtoarea Behring. 

Locotenentul fu încântat de hotărârea tovarăşei sale. O 
judecase bine şi o apreciase cum merita. Avea o mare simpatie 
pentru această femeie curajoasă, care la rândul ei îl considera 
un om bun şi viteaz, într-adevăr, şi unul şi altul n-ar fi putut 
vedea, fără părere de rău, venind ora despărțirii. Cine ştie, 
dealtfel, dacă Cerul nu le pregătea alte groaznice încercări, în 
timpul cărora reunirea însuşirilor ce le aveau va duce la 
salvarea tuturor? 

La 20 ianuarie, pentru prima oară, soarele apăru din nou şi 
noaptea polară se încheie. Astrul nu rămase decât câteva clipe 
deasupra _ orizontului şi fu salutat cu vesele urale de toţi 
călătorii. Incepând de la această dată, ziua va fi în creştere. 

În timpul lunii februarie şi până la 15 martie mai avură loc 
treceri bruşte de la timp frumos la vreme rea. Timpul frumos fu 
foarte friguros, cel urât, cu ninsoare. 

Când frigul îi împiedica pe vânători să iasă, când viscolul îi 
obliga să rămână în casă. În intervale mai _liniştite se putură 
executa afară anumite lucrări, dar nu se-ncumetară la nici un 
drum. Dealtfel, ce rost avea să te-ndepărtezi de fort, de vreme 
ce capcanele funcționau cu succes? În timpul acestei ierni, 
jderi, vulpi, hermine, volverene şi alt vânat de preţ fu capturat 
din belşug şi traperii nu şomau, cu toate că nu depăşeau 
împrejurimile capului Bathurst. O singură excursie, făcută în 
martie la Golful Morselor, le arătă schimbările aduse de 
cutremur; se modificase simțitor forma falezelor, care 
deveniseră mult mai mici. În depărtare, munţii vulcanici, 
încoronați de un abur uşor, păreau că pentru moment se 


potoliseră. 

Pe la 20 martie, vânătorii văzură primele lebede care 
părăsiseră teritoriile sudice şi zburau spre nord scoțând strigăte 
ascuţite. Câteva “presuri de zăpadă” şi câţiva “şoimi iernatici” 
îşi făcură apariţia. Dar un strat gros de nea mai acoperea solul 
şi soarele nu putea să topească suprafaţa solidă a mării şi a 
lacului. Dezgheţul nu începu decât în primele zile de aprilie. 
Gheaţa se crăpa cu bubuituri asemănătoare tirului de artilerie. 
La banchiză aveau loc schimbări bruşte. Mulţi ghețari, zguduiţi 
de şoc, măcinaţi la temelie, se năruiau cu un vuiet grozav în 
urma deplasării centrului lor de greutate. Prăbuşirile grăbeau 
spargerea câmpului de gheaţă. 

La această epocă media temperaturii era de 32°F (0°C). 
Gheaţa de la mal începuse să se topească şi  banchiza, 
antrenată de curenţii polari, se retrase încetul cu încetul înspre 
ceţurile orizontului. La 15 aprilie marea era liberă şi sigur că o 
corabie, venită din Oceanul Pacific prin strâmtoarea Behring, ar 
fi putut să ajungă la capul Bathurst, după ce ar fi navigat de-a 
lungul coastei americane. 

In acelaşi timp cu Oceanul arctic, lacul Barnett se eliberă de 
platoşa sa de gheaţă spre marea mulţumire a miilor de rațe şi 
altor zburătoare acvatice, care mişunau pe malurile lui. Dar, 
aşa cum prevăzuse locotenentul Hobson, perimetrul lacului 
fusese modificat de noua înclinare a solului. Partea de mal care 
se întindea înaintea fortului, şi pe care-o mărgineau la est 
colinele împădurite, se mărise considerabil. Jasper Hobson 
aprecia la 150 de paşi retragerea apelor lacului dinspre ţărmul 
oriental. In schimb, apele probabil că se deplasaseră tot cu 
atât spre vest şi se revărsaseră peste acea parte a ținutului, 
dacă nu fuseseră oprite de vreo barieră naturală. De fapt, era o 
întâmplare fericită că denivelarea solului se făcuse de la est 
spre vest, căci, dacă s-ar fi produs în sens contrar, factoria ar fi 
fost cu siguranţă inundată. 

Cât despre micul râu, el secă îndată ce dezgheţul îi 
descătuşă cursul. Se poate spune că apele sale se întoarseră 
spre izvor, căci înclinarea se făcuse în acest loc de la nord la 
sud. 

— lată, zise Jasper Hobson sergentului, un râu care trebuie 
şters de pe harta continentelor polare! Dacă nu am fi avut 
decât acest râu care să ne furnizeze apa potabilă, am fi fost 


foarte încurcaţi! Din fericire, ne rămâne lacul Barnett şi vreau 
să sper că băutorii noştri nu-l vor seca! 

— Într-adevăr, răspunse sergentul Long, lacul... Dar apa lui a 
mai rămas dulce? 

Jasper Hobson îl privi ţintă pe sergent şi încruntă din 
sprâncene. Nu-i trecuse prin minte că o crăpătură a solului ar fi 
putut stabili o comunicare între mare şi lac! Nenorocire 
ireparabilă care ar fi adus cu sine ruina şi părăsirea noii factorii. 
Locotenentul şi sergentul Long alergară repede spre lac... Apa 
era dulce! 

În primele zile ale lunii mai, solul curăţat de zăpadă în 
anumite locuri începea să înverzească sub puterea razelor 
soarelui. Muşchiul şi câteva graminee îşi scoaseră sfios din 
pământ vârfurile gingaşe. Măcrişul şi lingureaua semănate de 
doamna Joliffe răsăriră şi ele. Stratul de zăpadă ferise seminţele 
de frigul acestei ierni aspre. Dar trebuiau să fie păzite de ciocul 
păsărilor şi dinţii rozătoarelor. Această muncă importantă 
reveni  demnului caporal, care se achită de ea cu 
conştiinciozitatea şi seriozitatea unei sperietori dintr-o grădină 
de zarzavat. 

Zilele erau mai lungi. Începură iar vânătorile. Locotenentul 
Hobson voi să continue cu strânsul blănurilor pe care agenţii 
fortului Reliance trebuiau să le ridice în câteva săptămâni. 
Marbre, Sabine şi alţii porniră la vânătoare. Drumurile lor nu 
erau nici lungi, nici obositoare. Niciodată nu se îndepărtau la 
mai mult de două mile de capul Bathurst. Niciodată nu 
întâlniseră locuri atât de pline de vânat. Erau pe cât de 
surprinşi, pe atât de mulţumiţi. Jderii, renii, iepurii, caribu, 
vulpile şi herminele veneau pur şi simplu în bătaia puştii. 

O singură constatare: spre marele regret al vânătorilor care 
le purtau pică, nici urmă de urşi. S-ar fi spus că, fugind, 
atacanţii luaseră cu ei tot neamul. Cutremurul îi speriase poate 
în mod special căci aceste animale au o constituţie foarte 
delicată şi sunt “foarte nervoase”, dacă acest calificativ se 
aplică şi unui simplu patruped. 

Luna mai fu destul de ploioasă. Când ploua, când ningea. 
Temperatura nu era decât de 41 °F (5°C). Ceţurile frecvente 
deveneau câteodată atât de dese că ar fi fost imprudent să te 
depărtezi de fort. Când Petersen şi Kellet se rătăciră timp de 48 
de ore, o mare îngrijorare îi cuprinse pe tovarăşii lor. O eroare 


de direcţie, pe care nu putuseră s-o rectifice, îi antrenase spre 
sud, iar ei se credeau în împrejurimile Golfului  Morselor. 
Reveniră extenuaţi şi pe jumătate morţi de foame. 

lunie sosi şi, odată cu el, timpul frumos, ba uneori chiar cald. 
Locuitorii fortului părăsiră hainele de iarnă. Se lucra cu râvnă la 
repararea casei care trebuia consolidată începând din temelii. 
In acelaşi timp, Jasper Hobson începu să clădească un mare 
depozit în unghiul de sud al curţii. Ţinutul se arăta destul de 
bogat în vânat pentru a justifica construirea depozitului. 
Aprovizionarea cu blănuri era considerabilă şi deveni necesar să 
se ridice un local special pentru înmagazinarea lor. 

Jasper Hobson aştepta din zi în zi detaşamentul pe care 
trebuia să-l trimită aici căpitanul Craventy. Multe lucruri mai 
lipseau noii factorii. Stocul de muniții trebuia completat. Dacă 
detaşamentul părăsise fortul Reliance în primele zile ale lunii 
mai, avea să ajungă pe la mijlocul lui iunie la capul Bathurst. 
După cum ne amintim, acesta era punctul de întâlnire convenit 
între căpitan şi locotenentul său. Şi cum Jasper Hobson 
stabilise noul fort chiar pe teritoriul capului, agenţii trimişi să-l 
întâlnească nu puteau să nu-l găsească. Deci, începând de la 
15 iunie, locotenentul puse să se supravegheze împrejurimile 
capului. Pe vârful falezei fu arborat steagul britanic ca să fie 
văzut de departe. Era de presupus, dealtfel, că itinerarul 
convoiului de aprovizionare va fi aproape acelaşi ca al 
locotenentului şi că o va lua de-a lungul litoralului, de la golful 
Couronnement până la capul Bathurst. Era calea cea mai 
sigură, dacă nu şi cea mai scurtă într-o epocă a anului când 
marea, liberă de gheţuri, delimita clar malul şi permitea să i se 
urmeze şerpuirile. 

Totuşi, luna iunie se sfârşi fără să fi apărut convoiul. Jasper 
Hobson era oarecum îngrijorat, mai ales că negurile începură să 
acopere din nou teritoriul. Se gândea la agenţii ce se 
aventuraseră în aceste pustietăţi şi pentru care ceața care nu 
se ridica putea constitui o piedică serioasă. Jasper Hobson 
discuta deseori cu doamna Paulina Barnett, cu Long, Mac Nap 
şi Rae despre această stare de lucruri. Astronomul Thomas 
Black nu-şi ascunse neliniştea, căci, după cercetarea eclipsei de 
soare, conta să plece cu detaşamentul. lar dacă acesta nu 
sosea, se temea că va trebui să petreacă aici o nouă iarnă, 
perspectivă care nu-i surâdea deloc. Curajosul savant, odată cu 


terminarea misiunii sale, nu cerea altceva decât să se întoarcă 
acasă. li împărtăşi lui Hobson temerile sale, iar locotenentul nu 
ştiu ce să-i răspundă. 

La 4 iulie, nimic nou. Câţiva oameni trimişi în recunoaştere 
la trei mile depărtare pe coastă, înspre sud-est, nu descoperiră 
nici o urmă. Trebuiră să admită atunci că agenţii fortului 
Reliance fie că nu porniseră, fie că se rătăciseră pe drum. Din 
păcate, această ultimă ipoteză devenea tot mai probabilă. 
Jasper Hobson îl cunoştea bine pe căpitanul Craventy şi nu se- 
ndoia că, la data stabilită, convoiul părăsise fortul Reliance. 

E lesne de închipuit, deci, cât de mare-i era îngrijorarea. 
Anotimpul cald trecea. Incă două luni şi iarna arctică, adică 
furtunile teribile, viscolele şi nopţile lungi se vor abate pe 
această parte a continentului. 

Locotenentul Hobson nu era omul să se complacă într-o 
asemenea incertitudine! Trebuia să ia o hotărâre şi iată ce 
decise, după ce îi consultase pe tovarăşii săi. Se înţelege de la 
sine că astronomul îl sprijini din răsputeri. 

Era 5 iulie. Peste 14 zile — la 18 iulie — trebuia să se 
producă eclipsa solară. De a doua zi, Thomas Black putea 
părăsi fortul Esperance. Se decise că, dacă până atunci agenţii 
aşteptaţi nu vor sosi, un convoi alcătuit din câţiva oameni şi de 
patru-cinci sănii va părăsi factoria pornind spre lacul Esclave. 
Convoiul va lua o parte din blănurile cele mai preţioase şi în cel 
mult şase săptămâni, adică pe la sfârşitul lunii august, dacă 
vremea o va mai permite, putea să ajungă la fortul Reliance. 

Odată hotărât acest lucru, Thomas Black se cufundă din nou 
în gândurile lui, cum obişnuia, nemaiaşteptând decât momentul 
când Luna, situată exact între astrul radios şi “el”, va eclipsa pe 
de-antregul discul soarelui! 


Capitolul XXIII. Eclipsa din 18 iulie 1860 


Negurile încă nu se risipeau. Soarele nu apărea decât printr- 
un văl întunecos, ceea ce îl neliniştea pe astronom în legătură 
cu eclipsa lui. De multe ori ceața era atât de deasă, că de la fort 
nu se putea vedea vârful capului. 

Locotenentul Hobson se simţea din ce în ce mai îngrijorat. 
Fără îndoială, convoiul trimis de la fortul Reliance s-a rătăcit în 
acest pustiu. Şi apoi, temeri vagi, presimţiri triste îi nelinişteau 
sufletul. Acest om energic nu putea privi viitorul fără nelinişte. 
De ce? Nar fi putut spune. Părea că reuşise în toate. Cu toată 
asprimea iernii, mica sa colonie se bucura de o sănătate 
excelentă. Intre tovarăşii săi nu exista nici un dezacord şi ei se 
achitau cu zel de sarcinile primite. Ţinutul era plin de vânat. 
Recolta de blănuri fusese frumoasă şi Compania putea fi 
încântată de rezultatele obţinute de agentul său. Admiţând 
chiar cazul că fortul Esperance n-ar fi fost aprovizionat, ţinutul 
oferea destule resurse pentru ca să te poţi gândi, fără prea 
multă teamă, la perspectiva unei a doua iernări. De ce atunci 
locotenentului Hobson îi lipsea încrederea în viitor? 

De mai multe ori discută pe această temă cu doamna 
Paulina Barnett. Călătoarea căuta să-l liniştească, invocând 
argumentele de mai sus. Într-o zi, plimbându-se pe litoral, ea 
pleda cu mai multă insistenţă cauza capului Bathurst şi a 
factoriei întemeiată cu preţul atâtor eforturi. 

— Da, doamnă, da, aveţi dreptate, răspunse Jasper Hobson, 
dar nu-ţi poţi înfrâna presentimentele. Nu sunt totuşi un 
vizionar. De douăzeci de ori în viaţa mea de soldat m-am găsit 
în situaţii critice, fără să mă pierd cu firea nici un moment. Ei 
bine, pentru prima oară viitorul mă îngrijorează! Dacă aş avea 
în faţa mea o primejdie sigură, nu mi-ar fi frică de ea. Daro 
primejdie  nedesluşită, nedeterminată, pe care o  presimt 
numai!... 

— Ce fel de primejdie? întrebă doamna Paulina Barnett, şi 
de ce vi-e teamă, de oameni, de animale, sau de stihii? 

— De animale, în nici un caz, răspunse locotenentul. Lor 
trebuie să le fie teamă de vânătorii capului Bathurst. De 
oameni? Nu. Aceste ţinuturi nu sunt cutreierate decât de 
eschimoşi şi foarte rar de indieni. 

— Şi dacă vă voi atrage atenţia, domnule Hobson, adăugă 
doamna Barnett, că aceşti canadieni, de care v-aţi putea teme 


până la un anumit punct, nici măcar n-au venit... 

— Ceea ce regret, doamnă! 

— Cum? Îi regretaţi pe aceşti concurenţi care au, evident, 
sentimente ostile faţă de Companie? 

— Doamnă, răspunse locotenentul, regret şi nu regret!... E 
greu de explicat! După cum vedeţi, convoiul de la fortul 
Reliance trebuia să sosească şi n-a sosit. Acelaşi lucru se 
întâmplă şi cu agenţii blănarilor din Saint-Louis, care puteau să 
vină şi n-au venit. Nici măcar un eschimos n-a trecut vara asta 
prin această parte a litoralului. 

— Şi concluzia dumneavoastră, domnule Hobson?... întrebă 
Paulina Barnett. 

— Este că nu poţi veni la capul Bathurst şi fortul Esperance 
atât de uşor cum ai voi, doamnă! Călătoarea îl privi pe 
locotenentul Hobson, a cărui frunte era umbrită şi care rostise 
cu un glas ciudat cuvintele “atât de uşor”! 

— Locotenente Hobson, îi spuse ea, dacă nu vă temeti de 
nimic, nici din partea animalelor, nici din partea oamenilor, 
trebuie să cred că stihiile... 

— Doamnă, răspunse Jasper Hobson, nu ştiu dacă am o idee 
fixă sau dacă mă orbesc presimţirile, dar acest ţinut mi se pare 
bizar. Dacă l-aş fi cunoscut mai bine, nu m-aş fi oprit aici. V-am 
semnalat încă înainte anumite particularităţi care mi s-au părut 
inexplicabile, ca lipsa totală a pietrelor pe întreg teritoriul şi 
decuparea atât de vizibilă a litoralului! Formaţia primitivă a 
acestui capăt de continent nu mi se pare limpede! Ştiu bine că 
apropierea unui vulcan poate da naştere anumitor fenomene. 
Vă amintiţi ce vam spus cu privire la maree. 

— Perfect, domnule Hobson. 

— Acolo unde mareea, după observaţiile făcute de 
exploratorii acestor regiuni, ar fi trebuit să marcheze o creştere 
de 15-20 de picioare, ea abia dacă are cu unul mai mult decât 
înaintea fluxului. 

— Fără îndoială, răspunse doamna Paulina Barnett, dar 
dumneavoastră aţi explicat acest lucru prin configuraţia ciudată 
a terenurilor, prin îngustimea strâmtorilor. 

— Am încercat să explic, atâta tot! răspunse locotenentul 
Hobson. Dar alaltăieri am observat un fenomen şi mai de 
necrezut, fenomen pe care nu mi-l pot lămuri şi cred că nici 
savanții n-ar reuşi s-o facă. 


Doamna Paulina Barnett privi drept în ochii lui Jasper 
Hobson. 

— Ce s-a petrecut? îl întrebă. 

—  Alaltăieri, doamnă, era Lună plină şi mareea, după 
calendar, trebuia să fie foarte înaltă! Ei bine, marea n-a crescut 
nici măcar cu un picior ca altă dată! N-a crescut deloc! 

— Poate că v-aţi înşelat! îi spuse doamna Paulina Barnett 
locotenentului. 

— Nu m-am înşelat, mareea a fost nulă, absolut inexistentă 
pe litoralul capului Bathurst! 

— Şi ce concluzie trageţi, domnule Hobson?... întrebă 
doamna Paulina Barnett. 

— Am ajuns la concluzia, doamnă, răspunse locotenentul, că 
sau legile naturii s-au schimbat, sau... că acest ţinut se află într- 
o situaţie specială... Sau, mai degrabă, nu trag concluzii... nu- 
mi explic... Nu înţeleg şi sunt neliniştit! 

Doamna Paulina Barnett nu mai puse alte întrebări 
locotenentului Hobson. Desigur, această absenţă totală a 
mareei era inexplicabilă, nenaturală, cum ar fi absenţa soarelui 
la ora amiezii. Numai în cazul când cutremurul ar fi modificat 
conformaţia litoralului şi a ținutului arctic... Dar această ipoteză 
nu putea satisface un cercetător serios al fenomenelor 
terestre. Posibilitatea ca locotenentul să se fi înşelat în 
observaţia sa nu era admisibilă şi în aceeaşi zi — 6 iulie — 
doamna Paulina Barnett constată împreună cu Jasper Hobson, 
prin repere marcate pe litoral, că mareea, care acum un an 
creştea cu cel puţin un picior, acum era nulă, complet nulă. 

Păstrară secretul asupra observaţiei făcute. Locotenentul 
Hobson nu voia, pe drept cuvânt, să trezească vreo nelinişte în 
sufletul tovarăşilor săi. Dar ei îl putură vedea deseori singur, 
tăcut şi nemişcat, la capătul limbii de pământ, cercetând marea 
liberă care se desfăşura sub privirile sale. 

În timpul lunii iulie, vânarea animalelor cu blană trebui 
întreruptă. Jderii, vulpile şi alte soiuri de vietăţi năpârliseră. Se 
mărginiră deci la urmărirea vânatului comestibil — caribu şi 
iepuri polari care, printr-un capriciu cel puţin bizar — cum 
remarcă şi doamna Paulina Barnett — pur şi simplu mişunau în 
jurul capului Bathurst, cu toate că focurile de armă ar fi trebuit 
treptat să-i alunge. 

La 15 iulie situaţia nu se schimbase. Nici o ştire de la fortul 


Reliance. Convoiul aşteptat nu se ivea. Jasper Hobson voi să-şi 
pună în aplicare planul şi să meargă la căpitanul Craventy, de 
vreme ce căpitanul nu venea la el. 

Desigur, şeful acestui mic detaşament nu putea fi decât 
sergentul Long. Sergentul ar fi dorit să nu se despartă de 
locotenent. Era vorba, într-adevăr, de o absenţă destul de 
lungă, căci nu putea reveni la fortul Esperance înainte de vara 
viitoare şi trebuia să petreacă iarna la fortul Reliance. Avea să 
lipsească, prin urmare, cel puţin opt luni. Mac Nap sau Rae l-ar 
fi putut, desigur, înlocui pe sergentul Long, dar cei doi bravi 
soldaţi erau căsătoriţi. Dealtfel, Mac Nap, meşter dulgher, şi 
Rae, fierar, erau necesari factoriei care nu se putea dispensa de 
serviciile lor. 

Acestea fură argumentele care determinară hotărârea lui 
Hobson şi sergentul se supuse “ostăşeşte”. Cei patru soldaţi 
care trebuiau să-l însoţească erau Belcher, Pond, Petersen şi 
Kelett care se declarară gata să plece. 

Patru sănii cu atelajele lor de câini fură pregătite pentru 
această călătorie. Ele aveau să transporte alimente şi blănuri, 
pe care le aleseră dintre cele mai de preţ, ale vulpilor, 
herminelor, râşilor, jderilor, ondatrelor şi volverenelor vânate. 

Plecarea fu fixată pe 19 iulie dimineaţa, a doua zi după 
eclipsă. Se înţelege de la sine că Thomas Black îl va însoţi pe 
sergentul Long şi că una din sănii va servi pentru transportarea 
instrumentelor şi persoanei sale. 

Trebuie să recunoaştem că acest demn savant fu destul de 
nefericit în timpul celor câteva zile dinaintea fenomenului pe 
care-l aştepta atât de mult. Intermitenţele de cer senin şi 
noros, frecvenţa  negurilor, vremea, când ploioasă, când 
umedă, ceţoasă, vântul schimbător îl nelinişteau pe drept 
cuvânt. Nu mai mânca, nu dormea, nu mai trăia. Dacă în timpul 
celor câteva minute, cât va dura eclipsa, bolta va fi acoperită, 
dacă astrul nopţii şi cel al zilei se vor ascunde sub un văl opac, 
dacă el, Thomas Black, trimis în acest scop, nu va putea să 
vadă nici coroana luminoasă, nici protuberantele roşietice ale 
discului solar, ce dezamăgire! Atâtea greutăţi, suportate inutil, 
atâtea pericole înfruntate în van! 

— Să vii de atât de departe ca să vezi Luna, exclamă el pe 
un ton jalnic, care era aproape comic, şi să nu o poţi vedea! 

Nu! Nu se putea obişnui cu o asemenea idee! Imediat ce se 


făcea întuneric, demnul savant urca până în vârful capului 
Bathurst şi privea cerul. Nu avea nici măcar consolarea să o 
poată contempla în acest moment pe blonda Phoebe! Peste trei 
zile va fi Lună nouă, însoţind deci soarele în revoluţia sa în jurul 
globului şi dispărând în iradierea sa! 

Thomas Black îi destăinuia deseori grijile sale doamnei 
Paulina Barnett. Miloasa femeie nu putu să nu-l plângă şi într-o 
zi îl linişti cum putu mai bine, asigurându-l că barometrul avea 
o anumită tendinţă de urcare şi repetându-i că totuşi erau în 
plină vară! 

— Plină vară! exclamă Thomas Black, ridicând din umeri. 
Există oare plină vară într-un astfel de ţinut? 

— Dar, în fine, domnule Black, răspunse doamna Paulina 
Barnett, să admitem că ai ghinion şi îţi scapă eclipsa, vor avea 
loc şi altele, cred! Cea din 18 iulie nu este ultima în cursul 
secolului. 

— Nu, doamnă, răspunse astronomul, nu. După aceasta, vom 
mai avea încă cinci eclipse totale de soare, până în 1900: o 
primă eclipsă la 31 decembrie 1861, care va fi totală pentru 
Oceanul Atlantic, Mediterană şi deşertul Saharei; o a doua, la 
22 decembrie 1870, totală pentru Azore, Spania meridională, 
Algeria, Sicilia şi Turcia: o a treia, la 19 august 1887, totală 
pentru nord-estul Germaniei, Rusia meridională şi Asia centrală: 
oa patra, la 9 august 1896, vizibilă din Groenlanda, Laponia şi 
Siberia şi în fine, în 1900, va fi totală pentru Statele Unite, 
Algeria şi Egipt. 

— Ei bine, domnule Black, reluă doamna Paulina Barnett, 
dacă pierdeţi eclipsa din 18 iulie 1860, vă puteţi consola cu cea 
din 31 decembrie 1861. Ce înseamnă 17 luni? 

— Pentru a mă consola, doamnă, răspunse cu gravitate 
astronomul, va trebui să aştept nu 17 luni, ci 26 de ani. 

— Şi de ce? 

— Pentru că, din toate aceste eclipse, una singură, cea de la 
9 august 1896, va fi totală pentru regiunile situate la latitudini 
înalte ca Laponia, Siberia sau Groenlanda! 

— Dar ce interes aveţi să vă faceţi observaţiile pe o paralelă 
atât de înaltă? întrebă doamna Paulina Barnett. 

— Ce interes, doamnă! exclamă Thomas Black. Dar e vorba 
de un interes ştiinţific de cea mai mare importanţă. Rareori 
eclipsele au fost urmărite în regiunile apropiate de Pol, unde 


soarele, puţin ridicat deasupra orizontului, prezintă, în 
aparenţă, un disc mărit. La fel se petrece şi cu Luna care 
trebuie să-l acopere, şi în aceste condiţii e posibilă studierea 
coroanei luminoase şi a protuberantelor, într-un mod mai 
complet! lată de ce, doamnă, am venit să cercetez eclipsa mai 
sus de paralela 70°! lar aceste condiţii nu se vor repeta decât în 
1896! Mă asiguraţi dumneavoastră că voi trăi până atunci? 

La o astfel de argumentare nu se mai putea răspunde nimic. 
Thomas Black continuă deci să fie foarte nenorocit, căci vremea 
instabilă ameninţa să-i joace un renghi. 

La 16 iulie vremea era foarte frumoasă. Dar a doua zi, din 
contră, cerul se-nnoră şi se lăsa o ceaţă deasă. Să-nnebuneşti, 
nu alta! Thomas Black pur şi simplu se îmbolnăvi. Starea de 
nervi în care trăia de câtva timp ameninţa să se transforme 
într-o maladie adevărată. Doamna Paulina Barnett şi Jasper 
Hobson încercau zadarnic să-l calmeze. Cât despre sergentul 
Long şi ceilalţi, nu înțelegeau cum poate fi cineva atât de 
nenorocit “de dragul Lunii”! 

A doua zi, 18 iulie, sosi în fine ziua cea mare. Eclipsa totală 
trebuia să dureze, după calculul  efemeridelor(15), patru 
minute şi patruzeci şi două de secunde, adică de la ora 11 43 
minute şi 15 secunde până la ora 11 47 minute şi 57 de 
secunde dimineaţa. 

— Ce mare lucru vreau? exclama jalnic astronomul, 
smulgându-şi părul din cap. Vreau doar ca un colţ de cer, nu 
mai mult de un colţişor, acela în care se va produce acoperirea 
astrului, să fie lipsit de orice urmă de nor. Şi pentru cât timp? 
Pentru numai patru minute! După aceea poate să ningă, să 
tune, să se dezlănţuie stihiile, nu-mi va mai păsa, cum nu-i pasă 
unui melc de cronometru! 

Thomas Black era gata să-şi piardă cu totul cumpătul. Mai 
mult ca sigur că operaţia nu va reuşi.  Dis-de-dimineaţă 
orizontul era înnegurat. Nori groşi veneau de la sud, tocmai din 
acea parte a cerului unde trebuia să se producă eclipsa. Dar, 
fără îndoială, providenţa astronomilor avu milă de sărmanul 
Black, căci, pe la opt, un vânt destul de tare începu să bată 
dinspre nord şi curăţă tot firmamentul! 

Ah, ce strigăt de recunoştinţă, ce exclamaţii de gratitudine 
izbucniră din pieptul demnului savant! Cerul era senin, soarele 
strălucea aşteptând ca Luna, pierdută încă în iradierea sa, să-i 


întunece încetul cu încetul. 

Imediat instrumentele lui Thomas Black fură aduse şi 
instalate în vârful promontoriului. Apoi astronomul le îndreptă 
spre orizontul meridional şi aşteptă. Işi  regăsise calmul 
obişnuit, tot sângele rece necesar operaţiunii. De ce se mai 
putea teme acum? De nimic, decât doar ca cerul să nu cadă 
asupra lui! La ora nouă nu mai era nici un nor, nici o scamă de 
ceaţă, nici la orizont şi nici la zenit! Niciodată o cercetare 
astronomică nu putea să aibă loc în condiţii mai favorabile! 

Jasper Hobson şi toţi oamenii săi, doamna Paulina Barnett şi 
toate tovarăşele sale au vrut să asiste la observaţie. Intreaga 
colonie se strânsese la capul Bathurst, în jurul astronomului. 
Soarele se ridica încetul cu încetul, descriind un arc foarte 
alungit deasupra imensei câmpii ce se întindea spre sud. Toţi 
tăceau şi aşteptau cu un fel de nelinişte solemnă. 

Pe la ora nouă şi jumătate, începu desfăşurarea 
fenomenului. Discul Lunii muşcă din discul soarelui. 

Dar primul nu urma sa-i acopere complet pe al doilea decât 
între ora 11,43'5” şi ora 11,47'57”. Era timpul cât dura eclipsa 
totală calculat cu ajutorul efemeridelor, şi oricine ştie că nici o 
eroare nu se poate ivi în aceste calcule, stabilite, verificate şi 
controlate de savanții tuturor observatoarelor din lume. 

Thomas Black adusese în trusa lui de astronom o anumită 
cantitate de lentile de sticlă înnegrite; le distribui tovarăşilor săi 
şi fiecare putu să urmărească eclipsa, fără să-şi strice ochii. 

Discul cafeniu al Lunii înainta încetul cu încetul. Obiectele 
terestre căpătau o nuanţă specială, de culoare galben- 
portocalie. Atmosfera, la zenit, îşi schimbase nuanţa. La zece şi 
un sfert, jumătatea discului solar se-ntunecase. Câţiva câini, 
care umblau liberi, alergau de colo-colo arătând o anumită 
nelinişte şi schelălăind din când în când. Rațele, nemişcate pe 
malul lacului, scoțând strigătul lor de noapte, căutau un loc bun 
de dormit. Mamele îşi chemau puii care se refugiau sub aripile 
lor. Pentru toate aceste animale sosise noaptea şi ora 
somnului. La ora unsprezece, două treimi ale soarelui erau 
acoperite. Obiectele  căpătară culoarea vinului roşu. O 
semiobscuritate domnea peste tot şi întunericul trebuia să 
devină aproape complet timp de patru minute cât va dura 
eclipsa totală. Dar iată că se iviră câteva planete ca Mercur şi 
Venus, precum şi câteva constelații: a Caprei, a Taurului şi 


Orion. Întunericul creştea clipă de clipă. 

Thomas Black, cu ochiul lipit de ocularul lunetei, nemişcat, 
tăcut, urmărea progresele fenomenului. La ora unsprezece şi 
patruzeci şi trei minute, cele două discuri trebuiau să fie aşezate 
exact unul în faţa celuilalt. 

— Unsprezece patruzeci şi trei, zise Jasper Hobson, care îşi 
privea atent secundarul cronometrului. 

Thomas Black, aplecat asupra instrumentului, nu se mişca. 
Trecu o jumătate de minut... 

Thomas Black se îndreptă de spate cu ochii holbaţi... Apoi se 
aşeză din nou înaintea ocularului, timp de încă jumătate de 
minut, şi ridicându-se a doua oară exclamă cu vocea 
sugrumată: ` 

— Se duce, se duce! Luna, Luna fuge! Dispare! Intr-adevăr, 
discul lunar aluneca peste acela al soarelui fără să-l fi acoperit 
complet! Fuseseră umbrite numai două treimi ale globului 
solar! 

Thomas Black se aşeză uluit. Cele patru minute trecuseră. 
Se făcea din nou lumină, încetul cu încetul. Coroana luminoasă 
nu se văzuse! 

— Dar ce se întâmplă? întrebă Jasper Hobson. 

— Ce se întâmplă! exclamă astronomul. Se întâmplă că 
eclipsa n-a fost totală în această parte a globului! Mă 
înţelegeţi? Nu totală! 

— Atunci efemeridele sunt greşite. 

— Greşite! Haida-de! Asta să i-o spuneţi cui v-o crede, 
domnule locotenent! 

— Dar atunci... exclamă Jasper Hobson, care se schimbă la 
faţă. 

— Atunci, răspunse Thomas Black, nu suntem pe paralela 
70°! 

— Asta-i bună! exclamă doamna Paulina Barnett. 

— Vom şti imediat! zise astronomul, în ai cărui ochi se citea 
în acelaşi timp furia şi dezamăgirea. În câteva minute soarele 
va trece prin meridian... Daţi-mi repede sextantul, repede! 

Unul din soldaţi alergă până acasă şi-i aduse instrumentul 
cerut. Thomas Black viză astrul zilei, îl lăsă să treacă pe 
meridian, apoi, aplecând sextantul şi calculând repede pe 
carnetul său, întrebă: 

— Cum era situat capul Bathurst acum un an, la sosirea 


noastră, când i-am notat latitudinea? 

— Era la 70*44'37”, răspunse locotenentul Hobson. — Ei 
bine, domnule, acum este situat la 73*7'20”! Cum vedeţi, nu 
suntem pe paralela 70*!... 

— Sau, mai bine zis, nu mai suntem! murmură Jasper 
Hobson. 

În mintea lui se făcuse lumină! Toate fenomenele, 
inexplicabile până acum, căpătau o explicaţie!... Teritoriul 
capului Bathurst, de la sosirea locotenentului Hobson, “deviase” 
cu 3* spre nord. 

{1} Propelle cutem — înfige cuțitul (în limba latină) — o 
ironie a autorului la adresa vânatului fără restricţii. 

{2} Referire la fabula lui La Fontaine “Musca şi diligenţa”. 

13)Şi, într-adevăr, această previziune a căpitanului Craventy 
s-a realizat mai târziu (N.ed. franceze). 

{4} Referire la fabula lui La Fontaine. “Astrologul care se 
lasă să cadă într-un puț”. 

{5} Poet legendar irlandez (sec. III). 

16) Această cifră a termometrului Fahrenheit corespunde lui 
zero la termometrul lui Celsius (Nota ed. franceze). 

(7) În anul 1909, exploratorul R.E. Peary ajunge pentru 
întâia oară la Polul Nord. 

{8} Vestris (1729-1808) — celebru dansator francez, de 
origine italiană. 


{9} Resac — mişcarea valului izbit de țărm, care se 
combină continuu cu cel din larg, prezentând aspectul unei 
explozii. 


110) Autorul unui tratat de pescuit cu undiţa, celebru în 
Anglia (Nota ed. franceze). 

{11} Râuleţ din Hyde Park, în Londra (Nota ed. franceze). 

112) Cribbage — joc de cărţi foarte popular în Anglia (Nota 
ed. franceze). 

113) Tehnică optică folosită în astronomie pentru cercetarea 
corpurilor cosmice. 

{14} Traducerea cuvântului “eschimos” (Nota ed. franceze). 

{15} Tabele astronomice care dau pentru fiecare zi a anului 
poziţia planetelor.