Jules Verne — Aventurile a trei rusi si trei englezi in Africa Australa

Jules Verne 


Aventurile a trei ruși şi trei englezi 
în Africa Australă 


Capitolul | 
Pe malurile fluviului Orange 


În ziua de 27 februarie 1854, doi oameni culcaţi la rădăcina 
unei uriaşe sălcii plângătoare discutau privind cu multă luare- 
aminte apele fluviului Orange. Acest fluviu - numit Groote-river 
de olandezi şi Gariep de hotentoţi - poate să se ia la întrecere cu 
cele trei mari fluvii africane: Nilul, Nigerul şi Zambezi. Întocmai 
ca şi ele, are vârtejuri, bulboane şi căderi de ape. Câţiva călători 
ale căror nume sunt cunoscute pe o porţiune a acestui fluviu, ca 
Thompson, Alexander, Burchell, au lăudat rând pe rând 
limpezimea undelor şi frumuseţea malurilor sale. 

Apropiindu-se în acest loc de regiunile muntoase ale ducelui 
de York, fluviul Orange oferă privirilor o privelişte încântătoare. 
Stânci de netrecut, mormane impunătoare de piatră şi de 
trunchiuri de copaci mineralizaţi sub acţiunea timpului, peşteri 
adânci, păduri de nestrăbătut, ce nu au fost atinse de topor, 
toate acestea laolaltă, străjuite de munţii Gariepins, alcătuiesc o 
poziţie de o frumuseţe fără de seamăn. Aici, apele fluviului, 
strânse într-o matcă prea îngustă pentru ele şi lipsite brusc de 
sol, se azvârle de la o înălţime de patru sute de picioare. În 
amontele cascadei era un simplu clocot de pânze lichide, 
sfâşiate ici şi colo de câteva vârfuri de stânci încununate cu 
ramuri verzi. In aval, privirea nu distingea decât un vârtej de 
ape zgomotoase, pe care îl înconjura un nour des de aburi jilavi, 
străbătut de cele şapte culori ale curcubeului. Din această 
genune se înălța un zgomot uluitor şi mai cu deosebire mărit de 
ecoul văii. 

Dintre cei doi bărbaţi pe care, fără doar şi poate, întâmplările 
unei explorări îi aduseseră prin meleagurile acestea ale Africii 
Australe, unul nu prea acorda atenţie acestor frumuseți 
naturale. Călătorul acesta nepăsător era un vânător buşman, un 
bărbat frumos dintr-o seminţie vitează, cu ochii vioi, cu mişcările 
repezi, ducând o viaţă nomadă prin codri. Numele buşman, un 
cuvânt englezesc format din sintagma olandeză Boschjesman, 
înseamnă «om al tufişurilor». Această poreclă se dă triburilor 
nomade, ce cutreieră ţara, la nord-est de colonia Capului Bunei 
Speranţe. Nicio familie de buşmani nu este sedentară. Toată 
viaţa lor colindă acest ţinut cuprins între fluviul Orange şi munţii 
de la est, prădând fermele, nimicind recoltele paşnicilor 


colonişti, care i-au împins spre locurile aride din interior, unde 
cresc mai degrabă pietre decât plante. 

Buşmanul acesta, un bărbat de vreo patruzeci de ani, era 
înalt şi avea, desigur, o mare forţă musculară. Chiar şi-n repaos, 
trupul lui părea în mişcare. Siguranţa, uşurinţa şi libertatea 
mişcărilor denotau un ins energic, un fel de personaj aidoma 
celebrului Bas de Cuir, mohicanul preeriilor canadiene, dar cu 
mai puţin calm, probabil, decât vânătorul favorit al lui Fenimore 
Cooper. Asta se mai vedea şi după coloritul trecător al feţei sale 
însufleţite de repezile bătăi ale inimii. 

Buşmanul nu mai era un sălbatic ca vechii lui străbuni, 
Saquash. Născut dintr-un tată englez şi o mamă hotentotă, 
acest metis, trăind printre străini, mai mult câştigase decât 
pierduse şi vorbea foarte curent limba paternă. Îmbrăcămintea 
lui jumătate hotentotă, jumătate europeană, era alcătuită dintr- 
o cămaşă de flanelă roşie, o şapcă, pantaloni din piele de 
antilopă şi nişte mocasini din piele de pisică sălbatică. De gât îi 
atârna un săculeţ în care se găseau un cuţit, o lulea şi tutun. Un 
fel de căciulă din piele de oaie îi acoperea capul, în vreme ce un 
brâu din piele groasă îi strângea mijlocul. La încheieturile 
mâinilor avea nişte inele de fildeş lucrate cu o remarcabilă 
măiestrie. Pe umeri purta un „kross", un fel de manta încreţită, 
făcută dintr-o piele de tigru, care-i atârna până la genunchi. Un 
câine indigen dormea alături. Acest buşman pufăia nervos dintr- 
o lulea de os şi dădea semne evidente de mare nerăbdare. 

— Ei, calmează-te, Mokum, îi spuse însoţitorul său. Eşti, într- 
adevăr, cea mai nerăbdătoare făptură, când nu vânezi! Înţelege 
odată, camaradul meu de încredere, că nu putem schimba nimic 
din ceea ce este. Cei pe care îi aşteptăm vor veni curând sau 
mai târziu, dacă nu mâine, atunci, poate, astăzi! 

Insoţitorul buşmanului era un tânăr de vreo douăzeci şi cinci, 
douăzeci şi şase de ani, care contrasta izbitor cu vânătorul. 
Firea lui calmă i se vedea în toate acţiunile. Cât despre originea 
sa, oricine ar fi recunoscut că era un englez. 

Imbrăcămintea prea „burgheză" arăta că nu prea era obişnuit 
cu trambalările de colo până colo. Avea înfăţişarea unui 
funcţionar rătăcit într-un ţinut sălbatic şi, fără să vrei, te uitai să 
vezi dacă nu are cumva vreun creion după ureche, ca încasatorii 
sau contabilii. 


Într-adevăr, acest tânăr nu era un călător, ci un distins 
savant, William Emery, astronom ataşat la observatorul din 
regiunea Capul Bunei Speranţe, aşezământ foarte folositor, care 
aduce de mult timp adevărate servicii ştiinţei. 

Acest savant, poate cam înstrăinat de ţara lui, în mijlocul 
acestei regiuni pustii din Africa Australă, la câteva sute de mile 
de Cape Town, nu izbutea decât cu mare trudă să stăpânească 
nerăbdarea firească a însoţitorului său. 

— Domnule Emery, îi răspunse vânătorul într-o englezească 
curată, iată că au trecut opt zile de când suntem pe malurile 
Orangelui, lângă cascada Morgheda. Or, nu s-a întâmplat 
nicicând unui membru din familia mea să rămână opt zile în 
acelaşi loc! Aţi uitat, probabil, că suntem nomazi şi că ne ard 
picioarele când stăm aşa! 

— Prietene Mokum, reluă astronomul, cei pe care îi aşteptăm 
vin din Anglia, şi se poate prea bine să le îngăduim cele opt zile 
de graţie. Trebuie să ţinem cont de distanţele parcurse într-o 
asemenea călătorie, de întârzierile cauzate de urcarea 
anevoioasă a vaporului cu aburi în amontele fluviului Orange; 
într-un cuvânt, de miile de piedici ce se pot ivi într-o atare 
întreprindere. Ni s-a spus ca să pregătim toate cele necesare 
pentru un voiaj de explorare în Africa Australă şi, după ce am 
făcut asta, să venim să aşteptăm aici, lângă cascada Morgheda, 
sosirea colegului meu, colonelul Everest, de la observatorul din 
Cambridge. lată cascada Morgheda, suntem în locul desemnat şi 
aşteptăm. Ce mai vrei, bravul meu buşman? 

Fără îndoială, vânătorului nu prea îi venea la socoteală, 
deoarece mâna lui strângea cu nerăbdare mânerul unei 
carabine, o minunată armă sistem Mauton, armă de precizie, cu 
glonţul conic, cu care puteai dobori o pisică sălbatică sau o 
antilopă de la o depărtare de opt sute de yarzi. Se vede că 
buşmanul renunţase la arcul din aloe şi la săgețile înveninate 
ale compatrioţilor lui, spre a se servi de arme europene. 

— Nu cumva te-ai înşelat, domnule Emery, reîncepu iar 
Mokum. Suntem, oare, la cascada Morgheda şi către sfârşitul 
acestei luni de ianuarie vi s-a dat întâlnire? 

— Da prietene, răspunse liniştit William Emery, şi uite, ca 
dovadă că nu m-am înşelat, scrisoarea domnului Airy, directorul 
observatorului din Greenwich. 


Buşmanul luă scrisoarea pe care i-o întinse însoţitorul său, o 
suci pe faţă şi pe dos, ca unul prea puţin deprins cu tainele 
caligrafiei. Apoi i-o dădu înapoi lui William Emery. 

— Deci îmi repeţi, spuse el, conţinutul acestui petic de hârtie 
înnegrită? 

Tânărul savant, înzestrat cu o răbdare fără de margini, începu 
să înşire tot ce mai povestise de douăzeci de ori prietenului său, 
vânătorul. În ultimele zile ale anului precedent, William Emery 
primise o scrisoare ce-l înştiinţa de apropiata sosire a colonelului 
Everest şi a unei comisii ştiinţifice internaţionale, cu destinaţia 
Africa Australă. Care era scopul acestei comisii, pentru ce venea 
ea în celălalt capăt al continentului african? Emery n-ar fi putut 
spune, scrisoarea domnului Airy nu arăta nimic în această 
privinţă. Urmând instrucțiunile primite, el s-a grăbit să 
pregătească la Lattaku, una dintre cele mai septentrionale 
aşezări ale Hotentoţiei, căruţe, merinde, într-un cuvânt, tot ce 
era necesar pentru hrana unei caravane boschjesmane. Apoi, 
cunoscând faima vânătorului indigen Mokum, care îl însoţise pe 
Anderson în vânătorile sale din Africa Occidentală şi pe 
îndrăzneţul David Livingstone în prima lui călătorie de explorare 
a lacului Ngami şi a cascadelor fluviului Zambezi, i-a oferit 
acestuia comanda caravanei. 

Odată făcute astea, s-a stabilit ca buşmanul, care cunoştea la 
perfecţiune regiunea, să-l conducă pe William Emery pe malurile 
Orangelui, la cascada Morgheda, în locul desemnat. Şi aici 
trebuiau să întâlnească deci comisia ştiinţifică. Această comisie 
trebuia să se îmbarce la bordul fregatei Augusta din marina 
britanică, să ajungă la gurile Orangelui, pe coasta apuseană a 
Africii, la înălţimea capului Volpas, şi să urce în amonte pe fluviu 
până la cataracte. William Emery şi Mokum veniseră, aşadar, cu 
o căruţă, pe care o lăsaseră în fundul unei văi, căruţă destinată 
să-i ducă pe străini cu bagajele lor la Lattaku, dacă le-ar fi fost 
pe plac să se ducă pe fluviul Orange şi afluenții lui, după ce ar fi 
evitat printr-un ocol de câteva mile cascada Morgheda. 

După ce se sfârşi povestirea, iar cuvintele se întipăriră bine 
de astă dată în capul buşmanului, acesta se duse până la 
marginea prăpastiei în adâncul căreia apa înspumegată se 
prăvălea cu un zgomot asurzitor. Astronomul îl urmă. Acolo era 
o înălţime care oferea o panoramă a cursului Orangelui, în aval 
de cataractă, până la o depărtare de mai multe mile. 


Timp de câteva clipe, Mokum şi însoţitorul său observară cu 
luare-aminte suprafaţa acestor ape ce-şi recăpătau liniştea 
iniţială la un sfert de milă depărtare de cascadă. Niciun obiect, 
vapor sau luntre, nu tulbura cursul fluviului. Era ora trei. Luna 
ianuarie corespunde lunii iulie în ţinuturile boreale, şi razele 
soarelui cad aproape drept la paralela 29, încât căldura atinge 
până la 40-50* C la umbră. Fără adierea brizei dinspre vest, care 
o modera puţin, această temperatură putea fi suportată doar de 
un buşman. Totuşi, tânărul savant, cu o fire rece, uscăţiv, numai 
oase şi nervi, nu prea suferea de căldură. De altfel, frunzişul 
subţire al copacilor ce se aplecau asupra prăpastiei îl apăra de 
impactul direct al razelor de soare. Nicio pasăre nu însufleţea 
această singurătate la acea vreme fierbinte din zi. Niciun animal 
nu-şi lăsa adăpostulrăcoros al desişurilor, pentru a se hazarda 
aiurea prin luminişuri. N-ai fi auzit niciun zgomot în acest loc 
pustiu, de n-ar fi fost cascada care umplea văzduhul cu urletele 
ei. 

După zece minute de observare, Mokum se întoarse spre 
William Emery, lovind cu nerăbdare cu piciorul în pământ. Ochii 
lui, a căror privire era pătrunzătoare, nu zăriseră nimic. 

— Şi dacă nu vă sosesc oamenii? îl întrebă el pe astronom. 

— Vor sosi, bravul meu vânător, răspunse William Emery. 
Sunt oameni de cuvânt şi vor fi exacţi ca nişte astronomi. În 
fond, ce ai să le reproşezi? Scrisoarea vesteşte sosirea lor pe la 
sfârşitul lui ianuarie. Şi abia suntem în douăzeci şi şapte ale 
lunii, deci aceşti domni mai au dreptul la încă patru zile, pentru 
a ajunge la cascada Morgheda. 

— Şi dacă trec şi aceste patru zile şi tot nu vor veni? întrebă 
iar buşmanul. 

— Ei bine, iscusitule vânător, va fi sau nu o ocazie excelentă 
ca să ne punem răbdarea la încercare, deoarece îi vom aştepta 
până în momentul în care voi avea certitudinea că nu vor mai 
sosi!... 

— Pe zeul nostru, Ko! strigă buşmanul cu o voce răsunătoare, 
dumneata ai fi în stare să aştepţi până ce şi Gariepul nu-şi va 
mai azvârli apele zgomotoase în această prăpastie!... 

— Nu, vânătorule, nu, răspunse William Emery la fel de calm; 
trebuie ca judecata să precumpănească întotdeauna în faptele 
noastre. Or, ce ne spune dreapta judecată: în cazul în care 
colonelul Everest şi camarazii lui, obosiţi de o călătorie grea, 


lipsiţi, poate, de cele trebuincioase, pierduţi în acest ţinut 
singuratic, nu ne vor găsi la locul de întâlnire, nu vom fi noi 
vinovaţi? Şi dacă li se va întâmpla vreo nenorocire, nu vom fi noi 
cei răspunzători? Trebuie să rămânem la postul nostru atât timp 
cât ne-o va cere datoria. De altfel, nu ne lipseşte nimic aici. 
Căruţa ne aşteaptă în fundul văii şi ne serveşte de adăpost 
peste noapte. Merinde avem din belşug. Natura e încântătoare 
în acest loc şi vrednică să fie admirată! Ce fericire nebănuită 
pentru noi să stăm câteva zile în aceste păduri superbe, pe 
malul acestui fluviu fără seamăn! Mokum, ce mai doreşti? Vânat 
este din belşug în aceşti codri şi carabina ta ne procură carnea 
zilnică. 

Vânează deci, viteazul meu buşman. În acest timp, îi voi 
aştepta pe cei întârziaţi, şi aşa cel puţin nu-ţi vor mai înţepeni 
picioarele! 

Vânătorul înţelese că povaţa astronomului nu era rea spre a fi 
urmată. Se hotărî să colinde câteva ceasuri tufişurile şi 
desişurile de prin împrejurimi. Leii, hienele sau leoparzii nu erau 
o piedică pentru un astfel de Nemrod obişnuit cu codrii africani. 
Işi fluieră câinele său, Top, o specie înrudită cu hiena din 
deşertul Kalahari, descinzând din acea rasă din care balabaşii îşi 
făcuseră odinioară câini de vânat. 

Părând tot aşa de nerăbdător ca şi stăpânul său, inteligentul 
animal se sculă gudurându-se, mărturisind prin lătrăturile lui 
vesele aprobarea ce-o da planurilor buşmanului. Curând, 
vânătorul şi câinele se făcură nevăzuţi în desişul codrului al 
cărui coronament subţire străjuia îndeaproape cataracta. 

Rămas singur, William Emery se culcă la poalele sălciei şi, în 
aşteptarea somnului pe care trebuia să i-l provoace temperatura 
ridicată, începu să chibzuiască la situaţia de faţă. Se afla acolo, 
departe de regiunile locuite, aproape de cursul acestui Orange, 
încă prea puţin cunoscut. Aştepta nişte europeni, nişte 
compatrioți ce-şi părăsiseră ţara, pentru a se confrunta cu 
primejdiile unei expediţii îndepărtate. Dar care era scopul 
acestei expediţii? Ce problemă ştiinţifică voia să dezlege în 
deşerturile Africii Australe? Ce observări dorea să facă la a 
treizecea paralelă sudică? lată ce nu preciza lămurit scrisoarea 
domnului Airy, directorul observatorului din Greenwich. | se 
cerea lui Emery sprijinul; pentru că era un savant deprins cu 
climatul latitudinilor australe; şi deoarece era vorba, evident, de 


lucruri ştiinţifice, ajutorul lui era de nepreţuit pentru colegii săi 
din Regatul-Unit. 

Pe când tânărul astronom se gândea la toate aceste lucruri şi- 
şi punea mii de întrebări cărora nu le putea răspunde, somnul îi 
îngreună pleoapele şi adormi profund. Când se trezi, soarele 
dispăruse deja în spatele colinelor apusene, ce-şi desenau 
pitorescul lor profil pe linia orizontului înflăcărat. Stomacul îi 
dădu de înţeles lui William Emery că se apropia ora cinei. Era 
aproape de şase seara şi sosise momentul să se înapoieze la 
căruţa din fundul văii. 

Exact în aceeaşi clipă răsună o detunătură într-un desiş de 
arbuşti înalţi de douăsprezece până la cincisprezece picioare, 
care cobora prin partea dreaptă urmând povârnişul colinelor. Şi 
aproape imediat, la marginea lizierei se iviră buşmanul şi Top. 
Mokum târa leşul unui animal pe care tocmai îl împuşcase. 

— Vino, vino, şef al aprovizionării, îi strigă William Emery. Ce 
ne aduci pentru cină? 

— Un ţap, domnule William, răspunse vânătorul aruncând jos 
un animal ale cărui coarne se încovoiau în formă de liră. 

Era un fel de antilopă, în genere cunoscută sub numele „ţap 
săritor”, întâlnită frecvent în toate regiunile Africii Australe. 
Incântător animal acest ţap, cu spinarea de culoarea 
scorţişoarei, al cărui grumaz dispărea sub mănunchiuri de păr 
mătăsos, de o albeaţă uimitoare, cu burta vărgată în diferite 
culori castanii. Carnea lui, minunată la gust, fu destinată pentru 
masa de seară. 

Punând animalul pe un băț aşezat pe umerii lor, vânătorul şi 
astronomul părăsiră înălțimile cataractei şi, după o jumătate de 
oră, ajunseră la tabăra lor, aşezată într-o vâlcea îngustă din 
vale, unde îi aştepta căruţa, păzită de două călăuze de seminţie 
boşmană. 


Capitolul II 
Prezentări oficiale 


În zilele de 28,29 şi 30 ianuarie, Mokum şi William Emery nu 
şi-au părăsit nicio clipă locul de întâlnire stabilit. În timp ce 
buşmanul, mânat de instinctele lui vânătoreşti, urmărea fără 
cruţare vânatul şi fiarele sălbatice în această regiune 


păduroasă, învecinată cu cataracta, tânărul astronom 
supraveghea cursul fluviului. Spectacolul naturii, măreţe şi 
sălbatice, îl încânta şi-i umplea sufletul cu noi emoţii. El, un om 
de cifre, un savant aplecat zi şi noapte deasupra cataloagelor 
sale, obosindu-şi ochii îndărătul ochelarilor, pândind trecerea 
aştrilor la meridian sau calculând ocultaţia stelelor, savura 
această existenţă în aerul liber, sub coroana aproape de 
nepătruns a codrilor ce împădureau povârnişurile colinelor sau 
pe înălțimile pustii, pe care stropii de apă ai Morghedei le 
acoperea cu o pânză umedă, străvezie. Ce bucurie pentru el să 
înţeleagă poezia acestor nesfârşite locuri singuratice, aproape 
necunoscute omului, şi să-şi revigoreze în ele spiritul ostenit de 
speculaţiile matematice. Işi înşela astfel plictiseala aşteptării şi- 
şi întărea trupul şi sufletul. Noutatea situaţiei sale explica deci 
răbdarea lui de nezdruncinat, cu care nu se putea împăca 
buşmanul. Şi de aceea erau pururea aceleaşi învinuiri din partea 
vânătorului, iar din partea savantului aceleaşi răspunsuri 
liniştite, ce nu-l calmau deloc pe nervosul Mokum. 

Sosi şi 3I ianuarie, ultima zi stabilită prin scrisoarea 
onorabilului Airy. Dacă savanții aşteptaţi nu soseau nici în 
această zi, William Emery era silit să ia o hotărâre, şi faptul 
acesta îl stânjenea mult. Intârzierea se putea prelungi la infinit, 
şi cum să aştepţi la infinit? 

— Domnule William, îi spuse vânătorul, de ce nu am merge în 
întâmpinarea străinilor? Poate-i întâlnim pe drum. Nu este decât 
un drum, acela de pe țărm, şi dacă ei vin pe aci, cum se spune 
în scrisoare, cu siguranţă că-i întâlnim. 

— Ştii că e o idee minunată, Mokum, răspunse astronomul. Să 
facem o recunoaştere mai în sus de cascadă. Ne vom face 
datoria, apoi ne vom înapoia în tabără prin cealaltă vâlcea din 
sud. Dar spune-mi, onorate buşman, cunoşti bine cursul 
Orangelui? 

— Da, domnule, răspunse vânătorul, l-am urcat de două ori de 
la capul Volpas până la joncţiunea lui cu râul Hart, la frontiera 
republicii Transvaal. 

— Şi cursul lui este navigabil în tot lungul lui, cu excepţia 
cascadei Morgheda? 

— Intocmai aşa cum spui, domnule, răspunse buşmanul. Voi 
adăuga totuşi că pe la sfârşitul anotimpului secetos Orangele e 
aproape secat pe o întindere de cinci sau şase mile de la gura 


lui de vărsare. Atunci el face un stăvilar de care hula apuseană 
se izbeşte cu furie. 

— Nu contează, răspunse astronomul, fiindcă în momentul în 
care europenii noştri au debarcat în acest loc, estuarul era 
navigabil. Prin urmare, nu există niciun motiv care să poată 
îndreptăţi întârzierea lor şi, în consecinţă, vor sosi. 

Buşmanul nu răspunse. Işi puse carabina pe umăr, îl chemă 
cu o fluierătură pe Top şi-l urmă pe însoţitorul lui pe o potecă 
îngustă, ce dădea patru sute de picioare mai jos de cascadă. 

Era ora nouă dimineaţa. Cei doi exploratori - li se putea da, 
într-adevăr, acest nume - coborau de-a lungul cursului fluviului, 
urmând malul stâng. Drumul nu era deloc neted şi uşor de 
străbătut. Malurile fluviului, împestriţate cu o vegetaţie variată, 
dispăreau sub o boltă compusă din diferite esențe. Ghirlande de 
frunze şi flori, din specia Cynachum filiforme, menţionate de 
Burchell, se încrucişau de la un copac la altul, desfăşurând o 
reţea de verdeață înaintea acestor doi călători. Astfel, cuțitul 
buşmanului nu rămânea inactiv. 

Tăia fără milă aceste ghirlande supărătoare. William Emery 
respira din adâncul plămânilor mirosurile pătrunzătoare ale 
pădurii, parfumată mai ales de mirosul camforului, răspândit de 
nenumăratele flori de diosmee. Din fericire, câteva luminişuri şi 
nişte porţiuni de pe mal fără vegetaţie, de-a lungul cărora 
curgeau potolit ape pline de peşti, îngăduiră vânătorului şi 
camaradului său să meargă mai repede spre apus. Până la ora 
unsprezece dimineaţa străbătuseră aproape patru mile. 

Briza bătea atunci dinspre apus şi se îndrepta în direcţia 
cataractei, al cărei vuiet nu se mai putea auzi la distanţa 
aceasta. Dimpotrivă, zgomotele care se propagau în aval 
trebuiau percepute distinct. 

William Emery şi vânătorul se opriră în acest loc, privind 
cursul fluviului care se prelungea în linie dreaptă pe o suprafaţă 
de două sau trei mile. Albia fluviului era atunci foarte adâncă şi 
dominată de o dublă faleză calcaroasă, înaltă de două sute de 
picioare. 

— Să aşteptăm în acest loc, spuse astronomul, şi să ne 
odihnim. N-am picioarele tale de vânător, meştere Mokum; de 
obicei, mă plimb mai cu drag pe firmamentul înstelat decât pe 
cărările pământeşti. Să ne odihnim deci. Din acest punct, putem 
cuprinde cu privirea două sau trei mile din cursul fluviului, iar 


dacă vaporul cu aburi se va ivi câtuşi de puţin la ultimul cot, îl 
vom zări negreşit. 

Tânărul astronom se aşeză la poalele unui uriaş euforb, al 
cărui vârf era la o înălţime de patruzeci de picioare. De acolo, 
privirea lui se pierdea în zare pe fluviu. Vânătorul, prea puţin 
deprins să stea, continuă să se plimbe pe mal, pe când Top 
stârnea stoluri de păsări sălbatice, cărora stăpânul lui nu le 
acorda nicio atenţie. 

Buşmanul şi însoţitorul lui nu erau în acest loc decât de o 
jumătate de oră, când William Emery îl văzu pe Mokum, stând la 
o sută de paşi mai la vale de el, făcându-i semne, cuprins de o 
vie agitaţie. Oare să fi zărit cumva buşmanul vaporul atât de 
mult aşteptat? 

Astronomul se sculă de pe pajiştea de muşchi şi se îndreptă 
spre porţiunea de mal unde se afla vânătorul. In câteva clipe 
ajunse lângă Mokum. 

— Ei, vezi ceva, Mokum? îl întrebă el pe buşman. 

— Nimic, nu văd nimic, domnule William, răspunse vânătorul, 
dar dacă zgomotele naturii sunt la fel de obişnuite urechilor 
mele, îmi pare că aud un zumzăit neobişnuit pe cursul inferior al 
fluviului! 

Apoi, după ce spuse acestea, buşmanul făcu semn 
însoţitorului său să tacă, îşi orientă urechea spre pământ şi 
ascultă foarte atent. 

După câteva clipe, vânătorul se îndreptă din şale, dădu din 
cap şi spuse: 

— Cred că m-am înşelat. Zgomotul pe care mi s-a părut că-l 
aud nu este altceva decât şuieratul brizei printre frunze sau 
şoapta apelor deasupra pietrişului râului. Şi totuşi... 

Vânătorul ciuli iar urechea în vânt, dar nu auzi nimic. 

— Mokum, îi spuse atunci William Emery, dacă zgomotul pe 
care ţi s-a părut că l-ai auzit este produs de maşinăria şalupei cu 
aburi, ai să-l auzi mai bine aplecându-te până la nivelul fluviului. 
Apa propagă sunetele mai limpede şi mai repede decât aerul. 

— Aveţi dreptate, domnule William! răspunse vânătorul. De 
câte ori n-am surprins astfel trecerea unui hipopotam prin apă! 

Buşmanul cobori malul, de altfel, foarte abrupt, agăţându-se 
de liane şi de tufe de iarbă. Ajuns la nivelul fluviului, intră până 
la genunchi în apă, se aplecă puţin şi îşi puse urechea la 
înălţimea apei. 


— Da, strigă el după câteva clipe de ascultare, da. Nu m-am 
înşelat. La câteva mile în josul apei, se aude un zgomot de ape 
lovite cu furie. Este o plescăială monotonă şi neîntreruptă, ce se 
produce în interiorul curentului. 

— Un zgomot de elice? întrebă astronomul. 

— Pesemne că da, domnule Emery. Cei pe care îi aşteptăm 
nu-s prea departe. 

William Emery cunoştea fineţea simţurilor cu care era 
înzestrat vânătorul, fie că întrebuința vederea, auzul sau 
mirosul, aşa că nu se mai îndoi de asigurarea tovarăşului său. 
Acesta urcă malul, şi amândoi se hotărâră să aştepte în acest 
loc, de unde puteau supraveghea mai uşor cursul Orangelui. 

Trecu o jumătate de oră, pe care William Emery, cu tot calmul 
lui, o simţi nesfârşit de lungă. De câte ori nu i se păruse că vede 
profilul vag al unei ambarcaţiuni alunecând pe ape!... Dar 
vederea i se înşela mereu. În sfârşit, o exclamaţie a buşmanului 
făcu să-i zvâcnească inima. 

— Un fum! strigă Mokum. 

Privind în direcţia arătată de vânător, William Emery zări, nu 
fără oarecare greutate, o uşoară dâră de fum la cotitura 
fluviului. Nu mai era nicio îndoială. 

Ambarcaţia înainta foarte repede. În curând, William Emery 
reuşi să distingă hornul din care ieşea un val de fum negru, 
amestecat cu aburi albi. Negreşit că echipajul alimenta focul sub 
cazanele cu aburi, ca să mărească viteza şi să ajungă la locul de 
întâlnire chiar în acea zi. Şalupa era la şapte mile de cascada 
Morghedei. 

Era pe la amiază. Locul nefiind prielnic unei debarcări, 
astronomul se hotărî să se înapoieze la poalele cataractei. Il 
anunţă şi pe vânător despre intenţia lui, dar buşmanul nu 
răspunse nimic şi porni pe acelaşi drum croit prin vegetaţia de 
pe malul stâng al fluviului. William Emery îl urmă imediat şi, 
întorcându-şi încă o dată privirea spre cotitura fluviului, zări 
pavilionul britanic fâlfâind la prova şalupei. 

Întoarcerea la cascadă se făcu repede şi, după o oră, 
buşmanul şi astronomul erau aproape la patru mile de 
cataractă. Acolo, malul scobit sub forma unei jumătăţi de cerc 
forma un mic golf, în interiorul căruia şalupa cu aburi putea 
acosta mai uşor, deoarece apa era adâncă, aproape chiar la 
înălţimea malului. 


Şalupa nu trebuia să fi fost prea departe şi i-a întrecut, cu 
siguranţă, pe cei doi drumeţi, oricât de repede au mers ei. Nu 
puteau s-o observe încă, din cauza poziţiei malurilor fluviului, 
umbrite de arbori înalţi, ce se aplecau deasupra apei, creând un 
obstacol verde în faţa privirilor. Cel puţin, dacă nu se auzea încă 
nechezatul aburului produs de  maşinăria şalupei, erau 
percepute şuierăturile ascuţite ale vaporilor incandescenţi, care 
se deosebeau clar de vuietul neîntrerupt al cataractei. 

Aceste şuierături nu mai conteneau. Echipajul încerca astfel 
să semnaleze prezenţa vasului prin împrejurimile Morghedei. 
Era un semnal. 

Vânătorul le răspunse descărcându-şi carabina, a cărei 
detunătură fu repetată cu mult zgomot de ecourile lovindu-se de 
maluri. 

În cele din urmă, şalupa se ivi. William Emery şi însoţitorul său 
fură şi ei zăriţi de cei aflaţi la bordul acesteia. 

La un semn al astronomului, şalupa făcu manevrele necesare 
şi acostă încet lângă mal. O frânghie fu aruncată. Buşmanul o 
apucă şi o răsuci după trunchiul unui copac. 

Un bărbat înalt sări numaidecât pe mal şi se îndreptă spre 
astronom, pe când tovarăşii lui debarcau şi ei la rândul lor. 

William Emery se îndreptă rapid spre acest bărbat şi-l întrebă: 

— Colonelul Everest? 

— Domnul William Emery? răspunse tot printr-o întrebare 
colonelul. 

Astronomul şi colegul său de la observatorul din Cambridge 
se salutară şi-şi strânseră mâna. 

— Domnilor, spuse atunci colonelul Everest, daţi-mi voie să vi- 
| prezint pe onoratul William Emery de la observatorul din Cape 
Town, care a binevoit să ne întâmpine la cataractele Morghedei. 

Ceilalţi patru călători din şalupă, care stăteau aproape de 
colonelul Everest, îl salutară rând pe rând pe tânărul astronom, 
care le răspunse la salut. Apoi colonelul îi prezentă oficial pe 
fiecare, rostind cu inconfundabilul limbaj flegmatic britanic: 

— Domnul Emery, sir John Murray, din Devonshire, 
compatriotul d-voastră; domnul Mathieu Strux, de la 
observatorul din Pulkova; domnul Nikolai Palander, de la 
observatorul din Helsingfors, şi domnul Mihail Zorn, de la 
observatorul din Kiev, trei savanţi ruşi, reprezentând guvernul 
ţarului în cadrul comisiei noastre internaţionale. 


Capitolul III 
Portajul 


Prezentările fiind făcute, William Emery se puse la dispoziţia 
celor sosiți. În situaţia lui de simplu astronom al observatorului 
din regiunea Capul Bunei Speranţe, el era, din punct de vedere 
ierarhic, subordonat colonelului Everest, delegatul guvernului 
englez, care împărțea cu Mathieu Strux preşedinţia comisiei 
ştiinţifice. Îl cunoştea, de altfel, ca pe un savant foarte distins, 
devenit celebru prin reproducerea la scară mai mică a unor 
nebuloase şi prin calcule de ocultaţie a stelelor. Acest astronom, 
în vârstă de cincizeci de ani, rece şi metodic, ducea o existenţă 
determinată matematic, oră cu oră. Nu era nimic neprevăzut 
pentru el. Exactitudinea lui în toate era tot atât de mare ca şi a 
astrelor ce trec la meridian. S-ar putea spune că toate faptele 
vieţii sale erau reglate cronometric. William Emery o ştia. De 
aceea nu se îndoise niciodată că mult aşteptata comisie 
ştiinţifică nu va sosi în ziua fixată. 

Totuşi tânărul astronom aştepta să i se explice, de către 
colonelul Everest, scopul misiunii pe care o avea de îndeplinit în 
Africa Australă. Dar cum colonelul tăcea, William Emery nu 
crezu de cuviinţă să-l întrebe ceva în această chestiune. 
Pesemne că în mintea colonelului stăruia convingerea că nu 
sosise încă timpul să vorbească. 

William Emery cunoştea, de asemenea, faima lui sir John 
Murray, ca savant bogat, emul al lui James Ross şi al lordului 
Elgin, care, fără titluri oficiale, onora Anglia prin lucrările lui 
astronomice. Ştiinţa îi era îndatorată pentru serviciile pecuniare 
foarte mari. Murray subvenţionase suma de douăzeci de mii de 
lire englezeşti pentru construcţia unui reflector uriaş, rivalul 
telescopului din Parson-Town, cu ajutorul căruia determinase un 
anumit număr de stele duble. Era un bărbat cam de patruzeci de 
ani, cu aerul unui mare senior, dar al cărui chip nepăsător nu-i 
trăda deloc caracterul. 

Cât despre cei trei ruşi, domnii Strux, Palander şi Zorn, 
numele lor nu erau noi pentru William Emery. Insă tânărul 
astronom nu-i cunoştea personal. Nikolai Palander şi Mihail Zorn 
arătau oarecare respect faţă de Mathieu Strux, respect care, 


datorat situaţiei lui, în lipsa altor merite îndreptăţite, era deplin 
justificat. 

Singura remarcă pe care o făcu William Emery a fost aceea că 
savanții englezi şi ruşi erau în număr egal: trei englezi şi trei 
ruşi. Chiar şi echipajul vaporului cu aburi, numit Queen and 
Tzar, număra zece oameni, dintre care cinci erau din Anglia şi 
cinci din Rusia. 

— Domnule Emery, spuse colonelul Everest îndată ce se 
sfârşiră prezentările, acum ne cunoaştem ca şi cum am fi făcut 
împreună călătoria de la Londra până la capul Volpas. De altfel, 
am pentru dumneavoastră o deosebită stimă, datorită acestor 
lucrări prin intermediul cărora v-aţi câştigat, încă de tânăr, un 
renume bine meritat. Ţin să precizez că doar în urma cererii 
mele guvernul englez v-a desemnat să luaţi parte la operaţiile 
pe care le vom încerca în Africa Australă. 

William Emery se înclină în semn de mulţumire şi gândi că va 
afla, în sfârşit, motivele care au adus această comisie ştiinţifică 
până în emisfera sudică. Dar colonelul Everest nu oferi explicaţii 
în această privinţă. 

— Domnule Emery, reluă colonelul, v-aş întreba dacă 
pregătirile dumneavoastră sunt terminate. 

— Pe deplin, domnule colonel, răspunse astronomul. Urmând 
instrucţiunile pe care mi le-a dat prin scrisoare onoratul domn 
Airy, am plecat din Cape Town în urmă cu o lună şi m-am 
înapoiat la Lattaku. Acolo am adunat toate cele trebuitoare unei 
explorări în interiorul Africii, merinde, cartuşe, cai şi buşmani. O 
escortă compusă din o sută de oameni căliţi vă aşteaptă la 
Lattaku şi ea va fi comandată de un abil şi vestit vânător, pentru 
care vă cer învoirea de a vi-l prezenta: buşmanul Mokum. 

— Buşmanul Mokum! strigă colonelul Everest, dacă totuşi 
tonul rece cu care vorbea justifica un asemenea verb al 
surprinderii, buşmanul Mokum! Dar acest nume îmi este foarte 
cunoscut. 

— Este numele unui îndemânatic şi curajos african, adăugă sir 
John Murray, întorcându-se spre vânător, pe care aceşti 
europeni, cu aerele lor de superioritate, nu-l mai slăbeau din 
ochi. 

— Vânătorul Mokum, spuse William Emery, prezentându-şi 
însoţitorul. 


— Numele dumitale, buşmane, este foarte cunoscut în 
Regatul Unit, răspunse colonelul Everest. Ai fost prietenul lui 
Anderson şi călăuza ilustrului David Livingstone, care mă 
onorează cu prietenia lui. Anglia îţi mulţumeşte prin mine şi îl 
felicit pe domnul Emery că te-a ales şeful caravanei noastre. Un 
vânător ca dumneata trebuie să fie iubitor de arme frumoase. 
Avem un arsenal întreg şi te-aş ruga să alegi, dintre ele, pe 
oricare îţi va plăcea. Ştim că va fi în mâini bune. 

Un zâmbet de mulţumire se contură pe buzele buşmanului. 
Că se făcea atâta caz în Anglia pe seama serviciilor lui, fireşte 
că-l mişca, dar nu atât de mult ca oferta colonelului Everest. 
Mulţumi în termeni politicoşi şi se dete mai la o parte, în timp ce 
convorbirea continua între William Emery şi europeni. 

Tânărul astronom oferi alte lămuriri referitoare la expediţia 
organizată de el, şi colonelul Everest păru încântat. Era vorba să 
se ajungă cât mai repede cu putinţă la oraşul Lattaku, iar 
plecarea caravanei trebuia să se facă în primele zile ale lunii 
martie, după anotimpul ploios. 

— Vă rog să hotărâți, domnule colonel, spuse William Emery, 
în ce mod voiţi să ajungeţi în acest oraş. 

— Pe fluviul Orange şi pe unul dintre afluenții lui, Kuruman, 
care trece prin apropiere de Lattaku. 

— Da, foarte bine, răspunse astronomul, dar oricât de 
minunat, oricât de repede ar naviga şalupa, nu va putea trece 
de cataractele Morghedei. 

— Vom ocoli cataracta, domnule Emery, răspunse colonelul. 
Un portaj de câteva mile ne va îngădui să reluăm navigația 
noastră în amontele cascadei, şi, dacă nu mă înşel, din acest loc 
până la Lattaku, cursul apei este navigabil în cazul unei 
ambarcaţiuni pentru care adâncimea apei este puţin 
importantă. 

— Fără îndoială, domnule colonel, răspunse William Emery, 
iar tabăra noastră se află la mai puţin de o milă de acest loc. 

— Domnule Emery, răspunse colonelul Everest, această 
şalupă este o capodoperă ieşită din atelierele Leard & Comp. din 
Liverpool. Poate fi demontată piesă cu piesă şi reasamblată 
extrem de uşor. O cheie şi câteva buloane, atât le trebuie 
oamenilor însărcinaţi cu această lucrare. Aţi adus o căruţă la 
cascada Morghedei? 


— Da, domnule colonel, răspunse William Emery. Tabăra 
noastră este la o milă de aici. 

— Ei bine, îl vom ruga pe buşman să conducă această căruţă 
la punctul de debarcare. Va încărca în ea părţile componente ale 
şalupei, precum şi motorul, detaşabil la rândul lui, şi vom merge 
în susul apei până la locul unde Orangele devine iar navigabil. 

Ordinele colonelului Everest fură îndeplinite. Buşmanul 
dispăru curând în desiş, după ce făgădui că se va înapoia peste 
o oră. În lipsa lui, şalupa cu aburi fu repede descărcată. De 
altfel, încărcătura ei nu era mare: lăzi cu instrumente de fizică, o 
colecţie respectabilă de puşti purtând marca fabricii Purdey 
Moore, din Edimburg, câteva damigene cu rachiu, mai multe 
butoaie cu carne sărată, lăzi cu muniții, valize reduse la un 
volum cât mai strict, foi de corturi şi toate ustensilele ce păreau 
ieşite dintr-un bazar de călătorie, o barcă din cauciuc, pliată cu 
grijă, care nu ocupa mai mult loc decât o pătură strânsă bine, 
câteva efecte de campament etc., etc., în sfârşit, un fel de 
mitralieră în formă de evantai, o armă încă puţin perfecționată, 
dar care era periculoasă pentru duşmanii ce s-ar fi apropiat de 
şalupă. 

Toate aceste obiecte fură descărcate pe mal. Motorul de opt 
cai putere, cântărind două sute zece kilograme, era divizat în 
trei părţi: cazanul şi cuptoarele aferente, mecanismul de 
aprindere a cuptoarelor, care cu ajutorul unei chei putea fi 
detaşat de cuptoare, şi elicea fixată pe un fals etambou. Aceste 
părţi, descărcate rând pe rând, lăsară liber interiorul şalupei. 

În afară de spaţiul destinat motorului şi calei, această şalupă 
era compusă din două cabine, una situată în faţă, destinată 
membrilor echipajului, şi alta în spate, ocupată de colonelul 
Everest şi însoțitorii lui. 

Într-o clipă pereţii subţiri dispărură, cuferele şi păturile fură 
luate, şalupa fiind redusă astfel la o simplă cocă. 

Lungă de treizeci şi cinci de picioare, coca era compusă din 
trei părţi, precum acea şalupă cu aburi a lui Mâ-Robert, folosită 
de Livingstone în timpul primei sale călătorii pe Zambezi. Ea era 
făcută dintr-un oţel galvanizat, foarte uşor şi totodată rezistent. 
Nişte buloane, ajustând plăcile pe o membrană din acelaşi 
metal, asigurau aderenţa şi etanşeitatea vasului. 

William Emery fu, într-adevăr, uimit de simplitatea operaţiunii 
de dezasamblare şi de rapiditatea cu care era efectuată. Căruţa 


nu sosi decât după o oră, sub conducerea vânătorului şi a doi 
buşmani, când şalupa era gata să fie transportată pe uscat. 

Această căruţă, vehicul cam primitiv, era aşezată pe patru 
roţi puternice şi arăta exact ca un adevărat „car' american, 
după lungimea ei. Fiind grea, era trasă de şase bivoli domestici, 
înjugaţi doi câte doi, foarte simţitori la atingerea biciului 
conducătorului. Numai cu astfel de rumegătoare s-ar fi putut 
urni căruţa, când ar fi fost încărcată. Totuşi, cu toată dibăcia 
„leader-ului", se putea întâmpla oricând să se înnămolească. 

Echipajul lui Queen and Tzar începu să încarce căruţa, în aşa 
fel ca dispunerea încărcăturii să-i asigure stabilitatea. Se ştie 
dibăcia proverbială a marinarilor. Ca atare, operaţiunea de 
încărcare nu a fost decât o joacă pentru ei. Piesele cele mai mari 
ale şalupei le-au pus în dreptul osiilor, punctul cel mai solid al 
căruţei. Intre ele au aşezat lăzile, butoaiele, pachetele mai 
uşoare şi mai fragile. In privinţa călătorilor propriu-zişi, un drum 
de patru mile era pentru ei o plimbare. 

La ora trei după prânz, încărcatul fiind gata, colonelul Everest 
dădu semnalul de plecare. El şi însoțitorii lui, sub conducerea lui 
William Emery, o luară înainte. Buşmanul, oamenii din echipaj şi 
conducătorii căruţei îi urmau la pas. 

Drumul fu parcurs fără oboseală. Povârnişurile ce se aflau de- 
a lungul întregului curs superior al Orangelui uşurau înaintarea, 
fiindcă erau foarte largi. O împrejurare fericită pentru căruţa 
atât de greu încărcată, care în scurt timp va ajunge, cu 
siguranţă, la destinaţie. 

Cât despre membrii comisiei ştiinţifice, ei coborau ceva mai 
anevoie  povârnişurile colinelor. Convorbirea, între ei, se 
generaliza. Dar despre scopul expediției, nicio aluzie. Aceşti 
europeni admirau măreţia peisajelor care se desfăşurau înaintea 
ochilor lor. Natura, atât de frumoasă în sălbăticia ei, îi fermeca 
tot aşa cum îl fermecase şi pe tânărul astronom. Călătoria cu 
frumuseţile naturale ale acestui ţinut african nu-i plictisise încă. 
Ei admirau, dar cu o admiraţie tăcută, ca nişte englezi inamici a 
tot ce este „improper'", adică nepotrivit. Cataracta obţinu din 
partea lor câteva aplauze de bun gust, probabil din vârful 
degetelor, dar semnificative. Oricum, nil admirari nu era deviza 
lor. 

De altfel, William Emery crezu că este de datoria lui să facă 
oaspeţilor onorurile Africii Australe. Era la el acasă, şi ca orice 


burghez prea entuziast, nu era zgârcit în a da amănunte 
referitoare la parcul său african. 

Pe la ora patru şi jumătate, cataractele Morghedei fură 
ocolite; ajunşi pe platou, europenii văzură cursul superior al 
fluviului desfăşurându-li-se înainte cât cuprindeau cu ochii. 
Campară pe mal, aşteptând sosirea căruţei. 

Căruţa se ivi în zarea colinei pe la orele cinci. Călătoria ei se 
încheiase cu bine, fără vreun incident pe drum. Colonelul 
Everest dădu ordin ca să înceapă descărcarea, anunțând 
plecarea pentru a doua zi în zori. 

Toată noaptea s-a lucrat. Coca şalupei fu reasamblată în mai 
puţin de o oră; motorul cu elicea puse la loc, pereţii metalici 
instalaţi între cabine, cala refăcută, diferitele pachete încărcate 
în bună rânduială, toate aceste sarcini repede însuşite şi 
executate arătând încă o dată îndemânarea echipajului lui 
Queen and Tzar. Aceşti englezi şi ruşi erau oameni aleşi cu grijă, 
disciplinaţi şi destoinici, pe care te puteai bizui. 

A doua zi, | februarie, în zorii dimineţii, şalupa era gata să-şi 
primească pasagerii. Deja fumul ieşea rotogoale pe coş şi 
mecanicul, ca să ridice presiunea, dădu drumul odată cu fumul 
şi aburilor albi. Funcţionând sub presiune mare, fără sistem de 
răcire, maşinăria pierdea aburi, la fiecare mişcare de piston, ca 
şi locomotivele. Cât despre cazan, prevăzut cu cuptoare dispuse 
ingenios, acestuia îi fu de ajuns o jumătate de oră pentru a 
genera o cantitate suficientă de aburi. Se făcuse o bună provizie 
de lemne de abanos şi de guaiac, aflate din belşug în 
împrejurimi, esențe preţioase, care dau o căldură mare. 

La ora şase dimineaţa, colonelul Everest dădu semnalul de 
plecare. Călătorii şi marinarii se îmbarcară pe Queen and Tzar. 
Vânătorul, căruia cursul fluviului îi era familiar, îi urmă la bord, 
lăsând celor doi buşmani sarcina să ducă înapoi căruţa la 
Lattaku. 

In clipa în care erau dezlegate frânghiile care amarau şalupa, 
colonelul Everest îi spuse astronomului: 

— Apropo, domnule Emery, ştiţi ce vom face noi aci? 

— Bănuiesc cel puţin, domnule colonel. 

— E foarte simplu, domnule Emery. Vom măsura un arc de 
meridian în Africa Australă. 


Capitolul IV 
Câteva cuvinte despre metru 


Se poate afirma că a existat în spiritul oamenilor din toate 
timpurile ideea unei măsuri universale şi invariabile, a cărei 
evaluare ar putea-o furniza însăşi natura. Ceea ce conta, cu 
adevărat, era ca măsura aceasta să poată fi determinată cu 
exactitate, oricare ar fi fost cataclismele al căror teatru fusese 
Terra. Cu siguranţă că şi cei vechi s-au gândit tot aşa, însă le-au 
lipsit metodele şi instrumentele cu care să realizeze această 
operaţie cu o aproximaţie acceptabilă. 

Într-adevăr, cel mai bun mijloc de a obţine o măsură 
constantă era acela de a o raporta la globul pământesc, a cărui 
circumferință poate fi socotită invariabilă, şi, prin urmare, să se 
măsoare matematic o parte a acestei circumferinţe. 

Cei vechi au încercat să determine această măsură. După 
părerea câtorva savanţi ai epocii lui, Aristotel aprecia stadiul, 
sau cotul egiptean de pe timpul lui Sesostris, ca a suta mie 
parte a distanţei dintre pol şi ecuator. Eratostene, pe timpul 
adepților lui Ptolemeu, calcula într-un mod destul de 
aproximativ valoarea în grade a lungimii Nilului, între Assuan şi 
Alexandria. Insă Posidonius şi Ptolemeu nu putură da o 
exactitate suficientă măsurătorilor geodezice de acelaşi gen, pe 
care le-au făcut. Tot aşa şi urmaşii lor. 

Pentru întâia oară în Franţa, Picard fu acela care a început să 
regularizeze metodele întrebuințate pentru măsurarea unui grad 
şi, în 1669, determinând lungimea arcului ceresc şi a arcului 
terestru între Paris şi Amiens, el a stabilit valoarea unui grad la 
cincizeci şi şapte de mii şaizeci de stânjeni. 

Măsura lui Picard fu cotinuată până la Dunkerque şi până la 
Collioure de Domenico Cassini şi Lahire, de la 1683 până la 1718. 
A fost apoi verificată în 1739 de la Dunkerque până la Perpignan 
de către Frangois Cassini şi Lacaille. In sfârşit, măsura arcului 
acestui meridian fu prelungită de Mechain până la Barcelona, în 
Spania. Mechain murind între timp - a sucombat din cauza 
oboselii generată de o astfel de operaţie -, măsura meridianului 
Franţei nu fu reluată decât în 1807 de Arago şi Biot. Aceşti doi 
savanţi o urmăriră până la insulele Baleare. Arcul se întindea 
atunci de la Dunkerque la Formentera; mijlocul său era tăiat de 
a patruzeci şi cincea paralelă nordică, situată la aceeaşi distanţă 


de pol şi de ecuator, şi-n aceste condiţii, pentru a socoti 
valoarea sfertului de meridian, nu era nevoie să se ţină seama 
de turtirea, la cei doi poli, a Pământului. Această măsură dădu 
cincizeci şi şapte de mii douăzeci şi cinci de stânjeni pentru 
valoarea unui arc „de un grad" în Franţa. 

Observăm că, până atunci, numai savanții francezi se ocupau 
cu precădere de această delicată determinare. Astfel, Adunarea 
Constituantă, în urma propunerii lui Talleyrand, adoptă, în 1790, 
un decret prin care însărcina Academia de Ştiinţe să imagineze 
un model invariabil pentru toate măsurile şi greutăţile. In acea 
perioadă, raportul - semnat de aceste nume ilustre: Borda, 
Lagrange, Laplace, Monge şi Condorcet - propunea ca măsură 
de lungime uzuală a zecea milionime parte a sfertului de 
meridian, iar pentru evaluarea greutăţii corpurilor, pe cea a apei 
distilate, sistemul decimal fiind adoptat în scopul de a unifica 
toate aceste măsuri. 

Mai târziu, aceste determinări ale valorii unui grad terestru 
fură făcute în diferite zone ale Pământului, întrucât globul 
nefiind un sferoid, ci un elipsoid, o serie de operaţii multiple 
trebuia să dea măsura turtirii lui la poli. 

În 1736, Maupertuis, Clairaut, Camus, Lemonnier, Outhier şi 
suedezul Celsius măsurară un arc septentrional în Laponia şi 
atribuiră lungimii arcului unui grad valoarea de cincizeci şi şapte 
de mii patru sute nouăsprezece stânjeni. 

In 1745, în Peru, La Condamine, Bougur, Godin, ajutaţi de 
spaniolii Juan şi Antonio Ulloa, stabiliră valoarea arcului peruvian 
la cincizeci şi şase de mii şapte sute treizeci şi şapte de stânjeni. 

În 1752, Lacaille raporta la cincizeci şi şapte de mii treizeci şi 
şapte de stânjeni valoarea unui grad al meridianului la Capul 
Bunei Speranţe. 

In 1754, preoţii Maire şi Boscowith obţinură cincizeci şi şase de 
mii nouă sute şaptezeci şi trei de stânjeni pentru valoarea 
arcului dintre Roma şi Rimini. 

În 1762 şi 1763, Beccaria evalua gradul piemontez la cincizeci 
şi şapte de mii patru sute şaizeci şi opt de stânjeni. 

În 1768, astronomii Mason şi Dixon, în America de Nord, la 
frontiera dintre Maryland şi Pensylvania, calculară cincizeci şi 
şase de mii opt sute optzeci şi opt de stânjeni pentru valoarea 
gradului american. 


După aceea, în secolul al XIX-lea, un număr de alte arcuri fură 
măsurate, în Bengal, Indiile răsăritene, în Piemont, Finlanda, în 
Curlanda, Hanovra, în Prusia răsăriteană, în Danemarca etc., dar 
englezii şi ruşii se ocupară de aceste delicate determinări cu 
mai puţin interes decât alte popoare şi principala operaţie 
geodezică realizată de ei, în 1784, l-a avut ca executant pe 
generalul maior Roy, în scopul de a unifica unităţile de măsură 
franceze cu cele engleze. 

Din toată această prezentare de măsuri menţionate, putem 
deja conchide că gradul mijlociu trebuia evaluat la cincizeci şi 
şapte de mii de stânjeni, adică douăzeci şi cinci de leghe vechi 
franceze, şi înmulţind această valoare medie cu cele trei sute de 
grade ale circumferinței terestre, s-a stabilit că Pământul 
măsura nouă mii de leghe de jur-împrejur. 

Dar, aşa cum s-a putut vedea din cifrele de mai sus, măsurile 
diferitelor arcuri obţinute în diverse locuri ale globului nu 
corespundeau absolut deloc între ele. Totuşi, din această medie 
de cincizeci şi şapte de mii de stânjeni, luată ca măsură a unui 
grad, s-a dedus valoarea „metrului", adică a zecea milionime 
parte din sfertul meridianului terestru, care este de 0,513074, 
respectiv trei picioare unsprezece linii două sute nouă zeci şi 
şase de miimi dintr-o linie. 

În realitate, această cifră este puţin cam mică. Noi calcule au 
dat - ţinând cont de turtirea Pământului la poli, care este de 
/299,15 şi nu de 1/334 aşa cum s-a admis iniţial - nu zece 
milioane metri pentru măsură a sfertului de meridian, ci zece 
milioane opt sute cincizeci şi şase de metri. Această diferenţă 
de opt sute cincizeci şi şase de metri este puţin apreciabilă faţă 
de o atare lungime. Totuşi, din punct de vedere matematic, 
trebuie să spunem că metrul, aşa cum este el adoptat, nu 
reprezintă exact a zecea milionime parte din sfertul de meridian 
terestru. Există deci o eroare de cel puţin circa douăzeci de 
miimi dintr-o linie. 

Astfel determinat, metrul nu fu totuşi adoptat de toate 
naţiunile civilizate. Belgia, Spania, Piemontul, Grecia, Olanda, 
republicile Ecuador, Noua-Grenada, Costa-Rica etc., îl admiseră 
aproape imediat; însă Anglia refuză până-n această zi să-l 
adopte. 

Poate că, fără complicațiile politice, ce au marcat sfârşitul 
secolului al XVIII-lea, acest sistem ar fi fost acceptat de 


populaţiile Regatului-Unit. Când, la 8 mai 1790, Adunarea 
Constituantă elaboră decretul, savanții englezi din cadrul 
Societăţii regale fură invitaţi la o consfătuire cu savanții 
francezi. Pentru măsura metrului, trebuia să se decidă dacă ea 
trebuia bazată pe lungimea pendulei simple, care bate secunda 
sexagesimală, sau să se ia pentru unitatea de lungime o fracţie 
a unuia dintre marile cercuri ale Pământului. Însă evenimentele 
împiedicară reuniunea proiectată. 

Abia în 1854, Anglia, înțelegând de mult timp avantajele 
sistemului metric şi văzând, de altfel, constituindu-se societăţi 
de savanţi şi de negustori pentru a propaga această reformă, se 
hotări să-l adopte. 

Dar guvernul englez voia să ţină secretă această rezoluţie, 
până când noile operaţiuni geodezice, întreprinse de el, i-ar fi 
permis să atribuie gradului terestru o valoare mai apropiată de 
adevăr. Şi în acest scop, guvernul englez a crezut de cuviinţă să 
se înţeleagă cu cel rus, care avea, de asemenea, intenţia să 
adopte sistemul metric. 

O comisie alcătuită din trei astronomi englezi şi trei ruşi fu 
aleasă dintre membrii cei mai de seamă ai societăţilor lor 
ştiinţifice. Aşa cum am văzut, din partea Angliei cei desemnaţi 
au fost colonelul Everest, sir John Murray şi William Emery; iar 
din partea Rusiei, domnii Mathieu Strux, Nikolai Palander şi 
Mihail Zorn. 

Această comisie internaţională, întrunită la Londra, hotărî ca 
mai întâi măsurarea unui arc de meridian va fi realizată în 
emisfera Australă. După aceasta, un nou arc de meridian va fi 
calculat apoi în emisfera boreală, iar din ansamblul acestor două 
operaţii se spera deducerea unei valori exacte, care să 
îndeplinească toate condiţiile programului. 

Rămânea de făcut alegerea între diferitele posesiuni engleze, 
situate în emisfera Australă: Colonia Capului Bunei Speranţe, 
Australia, Noua Zeelandă. Noua Zeelandă şi Australia, aflate la 
antipozii Europei, sileau comisia ştiinţifică să facă o lungă 
călătorie. De altfel, maorii şi australienii, în plin război cu 
năvălitorii lor, puteau face anevoioasă operaţia plănuită. 
Dimpotrivă, Colonia Capului Bunei Speranţe oferea avantaje 
reale: | Era situată sub acelaşi meridian cu anumite localităţi din 
Rusia europeană, şi după ce s-ar fi măsurat un arc de meridian 
în Africa Australă, s-ar fi putut măsura un al doilea arc din 


acelaşi meridian în imperiul ţarului, misiunea fiind ţinută 
secretă; 2 călătoria în posesiunile engleze din Africa Australă era 
relativ mai scurtă; 3. în sfârşit, aceşti savanţi englezi şi ruşi ar fi 
găsit acolo o ocazie excelentă de a controla lucrările 
astronomului francez Lacaille, operând în aceleaşi locuri ca şi el, 
şi de a verifica dacă era optim să se dea cifra cincizeci şi şapte 
de mii treizeci şi şapte de stânjeni pentru măsura lungimii unui 
grad de meridian la Capul Bunei Speranţe. 

De aceea s-a hotărât ca operaţia geodezică să fie făcută în 
regiunea Capul Bunei Speranţe. Cele două guverne aprobară 
decizia comisiei anglo-ruse. Fură deschise linii de credite 
importante, iar toate instrumentele pentru triangulaţie, fabricate 
în dublu exemplar. Astronomul William Emery fu invitat să facă 
pregătirile necesare unei explorări în interiorul Africii Australe. 
Fregata Augusta, din marina regală, primi ordin să-i transporte 
până la gurile fluviului Orange pe membrii comisiei şi suita lor. 

Ar mai trebui să adăugăm, de asemenea, că în afară de o 
chestiune ştiinţifică, mai era şi una de amor-propriu naţional, 
care îi însufleţea pe aceşti savanţi reuniți în cadrul unei 
explorări comune. Era vorba, într-adevăr, să întreacă Franţa în 
evaluările ei numerice, să învingă prin exactitate lucrările celor 
mai iluştri astronomi din ţara Senei, şi asta în sânul unei ţări 
sălbatice şi aproape necunoscute. De aceea, membrii comisiei 
anglo-ruse erau hotărâți să jertfească totul, chiar şi viaţa lor, 
pentru a obţine un rezultat favorabil ştiinţei şi în acelaşi timp 
glorios pentru ţările lor. 

Şi iată de ce astronomul William Emery se afla lângă cascada 
Morgheda, pe malurile fluviului Orange, în ultimele zile din luna 
ianuarie a anului 1854. 


Capitolul V 
Un orăşel hotentot 


Călătoria pe cursul superior al fluviului se făcu repede. Totuşi 
timpul nu zăbovi mult şi deveni ploios; însă călătorii, instalaţi 
confortabil în cabina şalupei, nu au avut de suferit de pe urma 
ploilor torențiale, foarte obişnuite în acest anotimp. Queen and 
Tzar naviga repede. Nu da nici peste vârfuri submarine rapide, 


iar curentul nu era destul de puternic pentru a-i încetini 
înaintarea. 

Malurile  Orangelui ofereau mereu aceleaşi privelişti 
încântătoare. Pădurile cu tot felul de copaci se înşirau pe 
malurile lui şi o întreagă lume de păsări locuia în vârfurile lor 
înverzite. Ici şi colo se grupau copaci aparţinând familiei 
Proteaceae, şi în special „wagenboom'", cu lemn roşietic şi 
marmorat, ce produceau un efect ciudat cu foile lor de un 
albastru puternic şi marile lor flori galben-palide; apoi 
„Zwartebast", copaci cu scoarţa neagră, „karrees" cu frunziş 
închis şi persistent. Câteva luminişuri se întindeau la o distanţă 
de mai multe mile dincolo de malurile râului, umbrite la tot locul 
de  sălcii-plângătoare. Ici şi colo se iveau brusc terenuri 
descoperite. Erau nişte câmpii mari, acoperite cu numeroşi 
dovleci din specia calebase, şi întretăiate cu zone în care 
creştea trestie de zahăr, formate din plante Proteaceae 
melifere, în desişul cărora ciripesc cu triluri suave păsărele pe 
care colonii Capului le numesc „suiker-vogels". 

Lumea zburătoarelor oferea mostre foarte variate. Buşmanul 
le arăta lui sir John Murray, mare iubitor de vânat păsăresc. 
Astfel se stabili un fel de legătură intimă între vânătorul englez 
şi Mokum, căruia nobilul său însoțitor îi îndeplini făgăduiala 
colonelului Everest, dându-i în dar o minunată carabină sistem 
Pauly, cu bătaia lungă. E de prisos a mai descrie satisfacția 
buşmanului, când se văzu în stăpânirea acestei magnifice arme. 

Cei doi vânători se înțelegeau de minune. Fiind un savant 
distins, sir John Murray trecea drept unul dintre cei mai străluciți 
„hunter fox" din vechea Caledonie. El asculta cu interes şi cu 
mult nesat povestirile buşmanului. Ochii îi scânteiau când 
vânătorul îi arătă în pădure câteva rumegătoare sălbatice, aici 
girafe în turme de cincisprezece până la douăzeci de exemplare, 
dincolo bivoli înalţi de şase picioare, cu capetele prevăzute cu 
două coarne negre răsucite, mai departe antilope gnu sălbatice 
cu coadă de cal, în altă parte păşteau turme de „caamas", un fel 
de antilope cu ochii strălucitori, ale căror coarne prezentau un 
triunghi ameninţător, şi pretutindeni, în desişul codrilor, ca şi în 
mijlocul câmpiilor pustii, alte nenumărate specii de antilope ce 
mişună în Africa Australă, căprioare săltăreţe, antilope gemsbok, 
gazele, ţapi sălbatici etc. Nu erau, oare, aici destule ispite 
pentru instinctele unui vânător, şi vânătorile de vulpi de pe 


meleagurile Scoției nu puteau rivaliza cu faptele unui Cummins, 
ale unui Anderson sau Baldwin? 

Trebuie să menţionăm că însoțitorii lui Sir John Muray erau 
mai puţin mişcaţi de vederea acestor minunate exemplare de 
vânat sălbatic. William Emery îi observa pe colegii lui cu luare- 
aminte şi încerca să le ghicească gândurile de sub recea lor 
înfăţişare. Colonelul Everest şi Mathieu Strux, aproape de 
aceeaşi vârstă, erau, de asemenea, foarte rezervaţi, închişi şi 
formalişti. Ei vorbeau cu o încetineală măsurată, iar în fiecare 
dimineaţă puteai să spui că, de fapt, nici nu se cunoşteau. Nici 
măcar nu se putea spera să se înfiripe între aceste două 
personaje importante o anumită intimitate. Este adevărat că doi 
ghețari, suprapuşi, s-ar fi contopit până la urmă, dar niciodată 
doi savanţi care ocupă amândoi un loc de cinste în ştiinţă. 

Nikolai Palander, în vârstă de cincizeci şi cinci de ani, era unul 
dintre acei oameni despre care ai fi spus că n-a fost nicicând 
tânăr şi că nu va fi niciodată bătrân. Astronomul din Helsingfors, 
pururea absorbit de calculele lui, putea fi o maşină admirabil 
organizată, dar nu era decât o maşină, un fel de abac sau de 
socotitor universal. 

Specialist în calcule al comisiei anglo-ruse, acest savant nu 
era decât unul dintre acele „genii" ce fac mintal înmulţiri de 
câte cinci cifre, ceva cam ca un Mondeux cincuagenar. 

Prin vârsta lui, prin temperamentul entuziast şi prin humorul 
său, Mihail Zorn se apropia de William Emery. Aceste calităţi nu- 
| împiedicau să fie totuşi un astronom de mare merit, având deja 
o celebritate timpurie. Descoperirile făcute de el şi sub direcţia 
Observatorului din Kiev, asupra nebuloasei Andromeda, 
produseseră un mare răsunet în Europa savantă. La marele său 
merit incontestabil se adăuga şi o mare modestie. 

William Emery şi Mihail Zorn se împrieteniră repede. Aceleaşi 
gusturi, aceleaşi aspirații îi apropiaseră. Cel mai adesea, 
vorbeau împreună. În acest timp, colonelul Everest şi Mathieu 
Strux se priveau cu răceală, Palander extrăgea mintal nişte 
rădăcini cubice, fără să ia seama la încântătoarele peisaje de pe 
mal, iar sir John Murray şi buşmanul făceau planuri de 
hecatombe cinegetice. 

Această călătorie în susul fluviului Orange nu fu marcată de 
niciun accident. Uneori falezele, malurile granitice, ce închideau 
albia sinuoasă a fluviului, păreau să închidă orice ieşire. La fel, 


deseori, insule împădurite aflate pe cursul fluviului ar fi putut 
face nesigură calea de urmat. Dar buşmanul nu ezita niciodată, 
şi Queen and Tzar alegea ruta favorabilă, sau ieşea fără zăbavă 
din căldarea falezelor. Timonierul nu se căi niciodată că 
ascultase sfaturile lui Mokum. 

In patru zile, şalupa cu aburi străbătu cele două sute 
patruzeci de mile, ce despărţeau cataractele Morghedei de 
Kuruman, unul dintre afluenții ce curgea tocmai până în 
apropiere de Lattaku, unde trebuia să ajungă expediţia 
colonelului Everest. La treizeci de leghe în amonte de cataracte, 
fluviul forma un cot şi, schimbându-şi cursul, care este de la 
vest la est, se înapoia la sud-est ca să muşte unghiul ascuţit, ce- 
| face la nord de colonia Capului Bunei Speranţe. Din acest loc, 
se îndrepta spre nord-est, apele lui pierzându-se la trei sute de 
mile în ţinuturile împădurite ale republicii Transvaal. 

In ziua de 5 februarie dimineaţa, pe o ploaie torențială, Queen 
and Tzar ajunse la halta Klaarwart, sat hotentot, în apropierea 
căruia Kurumanul se aruncă în Orange. Colonelul Everest nu voi 
să piardă nicio clipă. De aceea, trecu repede de cele câteva 
colibe buşmane, ce alcătuiau satul, şi, sub acţiunea elicei, 
şalupa începu să navigheze pe apele noului afluent. Acest 
curent rapid de apă, astfel cum îl observau şi călătorii de pe 
Queen and Tzar, se datora unei particularităţi. Într-adevăr, 
Kurumanul, foarte larg la izvoare, îşi restrângea albia, coborând, 
sub influenţa razelor solare. Dar, în acest anotimp, umflat de 
ploi şi de apele afluentului său, Moschona, era adânc şi repede. 
Velatura focurilor fu deci arborată şi şalupa urca apele 
Kurumanului cu o viteză de trei mile pe oră. 

In timpul acestei traversări, buşmanul semnală în apele 
fluviului prezenţa unui număr destul de mare de hipopotami. 
Aceste mari pachiderme, pe care olandezii le numesc „vaci 
marine", greoaie şi lungi de opt până la zece picioare, erau puţin 
agresive. Nechezatul şalupei cu aburi şi zgomotul elicei le 
speriau. Vasul acesta li se părea un monstru nou, de care 
trebuiau să se ferească, şi, de altfel, arsenalul de la bord le-ar fi 
făcut apropierea foarte anevoioasă!... Sir John Murray şi-ar fi 
încercat bucuros gloanţele sale explozibile pe pielea lor. Dar 
buşmanul îl convinse că n-or să ducă lipsă de hipopotami mai 
spre nord, aşa că sir John Murray se hotărî să aştepte ocazii mai 
favorabile. 


Cele o sută cincizeci de mile ce separau estuarul Kurumanului 
de halta Lattaku fură străbătute în cincizeci de ore. La 7 
februarie, pe la ora trei după-amiaza, ajunseră la destinaţie. 

După ce şalupa cu aburi fu amarată lângă fâşia de pământ 
care servea drept chei, un bărbat de cincizeci de ani, cu 
înfăţişarea serioasă, dar plăcută, se prezentă la bord şi îi întinse 
mâna lui William Emery. Astronomul îl prezentă apoi pe noul 
venit camarazilor săi de călătorie şi spuse: 

- Parohul Thomas Dale, de la societatea de misionari din 
Londra, şi directorul haltei din Lattaku. 

Europenii îl salutară pe preotul Thomas Dale, care le ură bun 
venit şi se puse întru totul la dispoziţia lor. 

Oraşul Lattaku, sau orăşelul cu acest nume, formează cea mai 
îndepărtată aşezare de misionari, din regiunea Capul Bunei 
Speranţe, spre miazănoapte. El se divide în vechiul şi noul 
Lattaku. Vechiul orăşel, aproape părăsit la ora actuală, unde 
tocmai acostase Queen and Tzar, număra încă, la începutul 
secolului, douăsprezece mii de locuitori, care de atunci au 
emigrat spre nord-est. Acest oraş, cu totul decăzut, a fost 
înlocuit prin noul Lattaku, clădit mai departe pe o câmpie 
acoperită odinioară cu salcâmi. 

Noul Lattaku, spre care se îndreptau europenii sub călăuzirea 
preotului, cuprindea vreo patruzeci de grupuri de case şi avea 
aproape cinci-şase mii de locuitori ce aparţineau marelui trib al 
Beşuanilor. 

În acest oraş a stat doctorul David Livingstone vreo trei luni, 
în 1840, când a întreprins prima călătorie pe Zambezi, călătorie 
ce trebuia să-l ducă pe ilustrul călător prin toată regiunea Africii 
Centrale, de la golful Loanda din Congo până la portul Kilmane, 
pe coasta Mozambicului. 

Ajuns în noul Lattaku, colonelul Everest înmână directorului 
misiunii o scrisoare din partea doctorului Livingstone, care 
recomanda comisia anglo-rusă prietenilor lui din Africa Australă. 
Thomas Dale citi această scrisoare cu mare plăcere, apoi o 
înapoie colonelului Everest, zicând că îi va fi de mare folos în 
călătoria sa, întrucât numele lui David Livingstone era foarte 
cunoscut şi onorat în toată această parte a Africii. 

Membrii comisiei fură găzduiţi în reşedinţa misionarilor, o 
clădire mare înălţată pe o ridicătură de teren mai izolată, 
înconjurată din toate părţile de un gard din nuiele, semănând cu 


zidurile unei cetăţi fortificate. Europenii s-au instalat în această 
locuinţă mai confortabil decât la beşuani. Nu am putea spune că 
reşedinţele acestea erau neîngrijite şi curate. Dimpotrivă. Pe 
solul dintr-o argilă foarte netedă nu se zărea nici urmă de praf. 
Acoperişul din paie era impenetrabil la ploaie; dar, de fapt, 
aceste case nu sunt decât nişte corturi, ale căror căi de acces, 
prin care abia se strecoară un om, sunt nişte găuri circulare. In 
aceste colibe, se vieţuia în comun şi contactul imediat cu 
beşuanii n-ar fi fost tocmai plăcut. 

Şeful tribului, care îşi avea reşedinţa în Lattaku, un oarecare 
Mulibahan, crezu de cuviinţă să facă o vizită europenilor, pentru 
a afla ce nevoi au. Mulibahan, un bărbat destul de frumos, nu 
avea nici buzele groase, nici nasul turtit ca negrii, cu o figură 
rotundă şi îngustă în partea de jos, precum aceea a hotentoţilor, 
era îmbrăcat într-o manta de piei cusute laolaltă, cu multă 
măiestrie, şi cu un fel de şorţ numit „pukoje" în limba ţării. Purta 
o tichie mică rotundă, acoperind doar vârful capului, şi era 
încălţat cu nişte sandale din piele de bou. La coate îi atârnau 
inele de fildeş, iar la urechi se legăna o lamă de aramă, un fel 
de cercei ce servesc şi de talismane. Deasupra tichiei sale 
atârna o coadă de antilopă. Bastonul său de vânătoare avea un 
smoc de mici pene de struţ. Cât despre culoarea naturală a 
trupului acestui şef de beşuani, nu o puteai recunoaşte sub 
grosimea stratului de ocru cu care era uns, din cap până la 
picioare. Câteva crestături la coapsă, rămase neşterse, arătau 
numărul duşmanilor ucişi de Mulibahan. 

Acest şef, cel puţin tot aşa de grav ca şi Mathieu Strux, se 
apropie de europeni şi-i apucă de nas pe fiecare. Ruşii s-au 
arătat serioşi, dar englezii au fost ceva mai recalcitranţi. Totuşi, 
după obiceiurile africane, asta însemna un angajament solemn 
faţă de europeni, de a le oferi toate ospitalitatea! 

Odată încheiată ceremonia, Mulibahan se retrase fără a spune 
o vorbă. 

— lată-ne beşuani naturalizaţi, zise colonelul Everest; acum 
să ne ocupăm, fără a pierde nicio zi, nicio oră, de treburile 
noastre. 

Nu se pierdu nicio zi, nicio oră, şi totuşi, cum organizarea unei 
astfel de expediţii cerea pregătiri multe, comisia fu gata abia la 
începutul lui martie. Aceasta era, de altfel, data hotărâtă de 
colonelul Everest. In această perioadă, anotimpul ploilor era pe 


sfârşite şi apa, păstrată în scobiturile pământului, trebuia să 
furnizeze o resursă prețioasă călătorilor prin deşert. 

Plecarea fu deci fixată pentru 2 martie. In acea zi, întreaga 
caravană, sub comanda lui Mokum, era gata. Europenii îşi luară 
rămas bun de la misionarii din Lattaku şi părăsiră orăşelul la 
şapte dimineaţa. 

— Unde mergem, domnule colonel? întrebă William Emery, în 
clipa în care caravana trecu de ultima casă din oraş. 

— Drept înaintea noastră, domnule Emery, răspunse 
colonelul, până când vom găsi un loc potrivit pentru stabilirea 
unei baze! 

La ora opt caravana depăşise colinele turtite şi pline de 
arbuşti pitici, ce împrejmuiau orăşelul Lattaku. Imediat, se 
desfăşură înaintea călătorilor deşertul, cu primejdiile, cu 
oboselile şi întâmplările lui. 


Capitolul VI 
Când încep să se cunoască 


Escorta, comandată de buşman, era alcătuită din o sută de 
oameni, toţi indigeni buşmani, muncitori, puţin supărăcioşi, 
puţin gâlcevitori, dar în stare să rabde cele mai mari oboseli 
trupeşti.  Altădată, înainte de sosirea misionarilor, aceşti 
buşmani mincinoşi şi neospitalieri, nu căutau decât omuciderea 
şi jaful şi se foloseau de somnul duşmanilor lor pentru a-i 
măcelări. Misionarii le-au schimbat în parte aceste moravuri 
barbare, dar, cu toate acestea, aceşti băştinaşi sunt, mai mult 
sau mai puţin, prădători de ferme şi hoţi de animale. 

Zece căruţe, asemănătoare celei pe care o adusese buşmanul 
la cascada Morgheda, formau materialul rulant al expediției. 
Două dintre aceste căruţe, un fel de case ambulante, ofereau un 
oarecare confort şi urmau să servească drept tabără 
europenilor. Colonelul Everest şi însoțitorii săi erau astfel urmaţi 
de o locuinţă din lemn bine acoperită cu pânză impermeabilă şi 
prevăzută cu diferite paturi şi ustensile de toaletă. În locurile de 
campare era economisit timp cu aşezarea corturilor, întrucât 
cortul ajungea întins gata. 

Una dintre căruţe era destinată colonelului Everest şi celor doi 
compatrioți ai lui: sir John Murray şi William Emery. Cealaltă era 


locuită de ruşii Mathieu Strux, Nikolai Palander şi Mihail Zorn. 
Alte două vehicule, tot astfel construite, aparţineau unul pentru 
cei cinci englezi şi unul pentru cei cinci ruşi, ce formau echipajul 
lui Queen and Tzar. 

Ar mai trebui să spunem că maşinăria şi coca şalupei cu 
aburi, demontate în bucăţi şi încărcate în una dintre căruțele 
expediției, îi urmau pe călători de-a lungul deşertului african. 
Lacurile sunt numeroase în interiorul acestui continent. Unele 
puteau fi întâlnite pe ruta aleasă de comisia ştiinţifică şi şalupa 
le-ar fi fost în acest caz de un mare ajutor. 

Celelalte căruțe transportau instrumentele, proviziile, 
pachetele călătorilor, armele, muniţiile, ustensilele necesare 
triangulaţiei proiectate, cum ar fi pilonii portativi, stâlpii de 
semnal, felinarele, şevaletele pentru măsurat baza şi, în sfârşit, 
obiectele destinate celor o sută de oameni ai escortei. Proviziile 
buşmanilor constau mai ales din „bitlonga", carne de antilopă, 
de bivol sau de elefant, tăiată în lungi fâşii care, uscate la soare 
sau supuse acţiunii unui foc lent, puteau fi păstrate luni întregi. 
Acest mod de pregătire economisea sarea şi este foarte 
întrebuințat în regiunile unde lipseşte acest produs mineral atât 
de util în alimentaţie. Cât despre pâine, buşmanii aveau de gând 
să o înlocuiască astfel cu diferite fructe sau rădăcini, miez de 
arachide, bulbii unor specii de mesembryanteme sau „florile 
răsăritului", ca smochina indigenă, castane, sau măduva unei 
varietăţi de zamic, ce se mai numeşte şi „pâinea catârului". 
Aceste alimente, procurate de regnul vegetal, trebuiau reînnoite 
pe drum. lar în ceea ce priveşte carnea, vânătorii trupei, 
mânuind cu o dibăcie rară arcurile din lemn de aloes şi lăncile 
lor lungi, trebuiau să cutreiere pădurile şi câmpiile, ca să 
aprovizioneze caravana. 

Şase boi, originari din regiunea Capul Bunei Speranţe, cu 
picioare lungi, cu spatele lat şi coarne mari, erau înhămaţi la 
oiştea fiecărui car cu hamuri din piele de bivol. Trase astfel, 
aceste grele căruţe, un fel de harabale primitive, nu se temeau 
nici de dealuri, nici de drumuri noroioase, şi se deplasau sigur, 
dacă nu şi repede, pe roţile lor masive. 

Pentru transportul călătorilor, erau nişte cai mici de rasă 
spaniolă, negri sau cenuşii, importaţi în zona Capul Bunei 
Speranţe din ţinuturile Americii Meridionale, nişte animale 
blânde şi curajoase, foarte căutate. Mai era şi o jumătate duzină 


de „cuagga'" domestici, un fel de măgari cu picioare subţiri, cu 
forme rotunde şi al căror răget se aseamănă cu lătratul câinelui. 
Aceşti catâri trebuiau să fie întrebuinţaţi în timpul expedițiilor 
parţiale, necesitate de operaţiunile geodezice, şi la transportul 
instrumentelor şi al uneltelor, acolo unde căruțele greoaie nu ar 
fi putut ajunge. 

Buşmanul făcea o excepţie, deoarece el călărea cu graţie şi 
cu o dibăcie rară un animal superb, care stârnea admiraţia lui sir 
John Murray, cunoscător în materie. Era o zebră a cărei piele era 
brăzdată de pete negre transversale, de o neasemuită 
frumuseţe. Ea avea o înălţime de patru picioare şi măsura alte 
şapte de la cap la coadă. Neîncrezătoare din fire, bănuitoare, ea 
n-ar fi suportat alt călăreț decât pe Mokum, care o domesticise 
pentru nevoile sale. 

Câţiva câini din această rasă jumătate sălbatică, impropriu 
denumiți odinioară „hiene de vânătoare", alergau pe flancurile 
caravanei. După formele şi urechile lor lungi, se asemănau cu 
Bracul european. 

Astfel era alcătuită această caravană care tocmai urma să 
străbată deşerturile Africii. Boii înaintau _liniştiţi, mânaţi de 
„jemboxul" conducătorilor lor, care îi biciuiau în coaste. Era o 
privelişte curioasă această trupă ce se înşiruia în lungul 
colinelor, în mersul ei orânduit. Unde se îndrepta expediţia, 
după ce părăsise Lattaku? 

— Să mergem drept înainte, spuse colonelul Everest. 

Într-adevăr, în acea clipă, colonelul şi Mathieu Strux nu 
puteau merge într-o direcţie prestabilită. Ceea ce căutau ei, 
înainte de a-şi începe operaţiunile trigonometrice, era o câmpie 
întinsă, netedă, unde să stabilească prima bază a acestei 
triangulaţii, a cărei reţea trebuia să acopere regiunea Australă 
din Africa pe o întindere de mai multe grade. 

Colonelul Everest explică şi buşmanului despre ce este vorba. 
Cu aplombul unui savant căruia tot acest limbaj ştiinţific îi era 
familiar, colonelul îi vorbi vânătorului despre triunghiuri, 
unghiuri adiacente, bază, măsurătoarea meridianului, distanţe 
zenitale etc. Buşmanul îl lăsă să vorbească timp de câteva clipe, 
apoi îl întrerupse cu un gest ce schiţa nerăbdarea: 

—  Colonele, nu înţeleg nimic din unghiurile, bazele şi 
meridianele d-voastră şi nici nu pricep măcar ce vreţi să faceţi în 
deşertul african. Şi apoi, asta vă priveşte pe d-voastră. Ce-mi 


cereţi? o câmpie frumoasă, întinsă, netedă şi foarte regulată? Ei 
bine, o vom căuta. 

Şi la ordinul lui Mokum, caravana, care tocmai trecuse 
colinele Lattaku-ului, se îndreptă spre sud-vest. Această direcţie 
o ducea puţin spre sud de orăşel, adică spre regiunea udată de 
Kuruman. Buşmanul spera să găsească la nivelul acestui afluent 
o câmpie potrivită planurilor colonelului. 

Din această zi, vânătorul luă obiceiul de a sta în fruntea 
caravanei. Sir John Murray, călare, se ţinea aproape şi, din timp 
în timp, câte o detunătură de puşcă anunţa colegilor lui că sir 
John făcea cunoştinţă cu vânatul african. În schimb, colonelul, cu 
totul îngândurat, se lăsa în voia calului şi se gândea la viitorul 
unei asemenea expediţii, într-adevăr dificil de condus în mijlocul 
acestor ţinuturi sălbatice. Mathieu Strux, când călare, când în 
căruţă, urmărind natura terenului, vorbea foarte rar. Cât despre 
Nikolai Palander, nefiind un călăreț prea bun, mergea cel mai 
adesea pe jos sau se izola în căruţa lui, unde se adâncea în cele 
mai profunde abstracții de matematică pură. 

Dacă, pe durata nopţii, William Emery şi Mihail Zorn stăteau 
fiecare în căruţa lor, ziua îi aducea alături în timpul înaintării 
caravanei. Aceşti doi bărbaţi tineri legau pe zi ce trecea o 
prietenie strânsă, pe care incidentele călătoriei trebuiau să o 
cimenteze şi mai mult. De la o etapă la alta, ei călăreau 
împreună, vorbind simplu sau discutând despre lucruri legate 
care nu se referea la munca lor. Adesea, se îndepărtau, uneori 
nu prea departe, pe flancurile caravanei, alteori devansând-o cu 
câteva mile, când câmpia se întindea până hăt departe în faţa 
ochilor lor. Vorbeau despre orice, exceptând ştiinţa! Uitând 
cifrele şi problemele, calculele şi observările. Nu mai erau 
astronomi, contemplatori ai bolţii cereşti, ci doar doi oameni 
fugiţi de la colegiu, fericiţi să traverseze păduri nu prea dese, să 
străbată câmpii infinite, să respire acest aer proaspăt şi încărcat 
cu miasme naturale, mustind de sevă. Râdeau, da, râdeau ca 
nişte simpli muritori şi nu ca nişte oameni gravi, a căror 
preocupare obişnuită o reprezintă cometele şi alţi sferoizi. Dacă 
nu râdeau niciodată de ştiinţă, în schimb surâdeau uneori 
gândindu-se la aceşti savanţi austeri, care nu sunt de pe lumea 
aceasta. De altfel, nu era nicio răutate în toate acestea. Erau 
două firi aparte, expansive, amabile, devotate, contrastând 


izbitor cu şefii lor, mai degrabă convenţionali decât rigizi, 
colonelul Everest şi Mathieu Strux. 

Şi, mai exact, aceşti doi savanţi erau adesea subiectul 
remarcilor lor. William Emery, prin intermediul prietenului lui, 
Mihail Zorn, învăţa să-i cunoască. 

— Da, spuse în acea zi Mihail Zorn, i-am observat bine în 
timpul traversării noastre la bordul Augustei şi m-am convins că, 
din păcate, aceşti doi oameni sunt geloşi unul pe altul. Dacă 
domnul colonel Everest pare să comande ca şef expediţia 
noastră, nu este mai puţin adevărat, scumpul meu William, că şi 
Mathieu Strux este egalul său. Guvernul rus i-a stabilit cu 
exactitate rolul. Ambii noştri şefi sunt tot atât de imperioşi, unul 
ca şi altul. Mai mult, îţi repet, există între ei o gelozie de savanţi, 
cea mai rea dintre gelozii. 

— Şi aceea care are mai puţine motive de a fi, răspunse 
William Emery, deoarece totul intră în câmpul descoperirilor, şi 
fiecare dintre noi are de câştigat din eforturile tuturor. Dar dacă 
observările tale sunt drepte - şi cred că sunt juste - scumpul 
meu Zorn, asta înseamnă o împrejurare supărătoare pentru 
expediţia noastră. Nouă ne trebuie o înţelegere absolută pentru 
ca o misiune atât de delicată să fie dusă la bun sfârşit. 

— Fără îndoială, răspunse Mihail Zorn, însă mă tem că 
înţelegerea aceasta nu există. Gândeşte-te la confuzia pe care o 
puteam avea, dacă fiecare detaliu al operaţiei, alegerea bazei, 
metoda calculelor, amplasamentul staţiilor, verificarea cifrelor 
conduc de fiecare dată la o discuţie nouă! Sau mă înşel grav, 
sau prevăd multe şicane, când va fi vorba să colaţionăm 
registrele noastre duble şi să deducem de acolo observări ce ne 
vor îngădui să estimăm o măsurare chiar cu valoarea de o sută 
dintr-un milion de stânjeni. 

— Mă îngrozeşti, scumpul meu Zorn, răspunse William Emery. 
Ar fi, într-adevăr, penibil să te aventurezi atât de departe şi să 
eşuezi din lipsa unei înţelegeri într-o întreprindere de acest fel. 
să dea Dumnezeu ca temerile tale să nu se adeverească. 

— Şi eu o doresc, William, răspunse tânărul astronom rus, dar 
ţi-o repet, în timpul traversării am asistat la câteva discuţii pe 
marginea metodelor ştiinţifice, care dovedesc o încăpățânare de 
neconceput la colonelul Everest şi la rivalul lui. De fapt, am 
văzut în aceasta o josnică invidie. 


— Dar aceşti doi domni nu se despart o clipă, observă William 
Emery. Nu-i vezi niciodată unul fără altul. Sunt nedespărţiţi, mai 
nedespărţiţi decât noi înşine! 

— Da, răspunse Mihail Zorn, nu se despart niciodată ziua, dar 
nu schimbă între ei zece vorbe. Se pândesc, se spionează unul 
pe altul. Dacă unul nu va reuşi să-l anihileze pe celălalt, 
operaţiile noastre se vor desfăşura deplorabil în astfel de 
condiţii. 

— După tine, întrebă William cu o oarecare ezitare, pe care 
dintre aceşti doi savanţi îl preferi? 

— Scumpul meu William, răspunse cu o mare sinceritate 
Mihail Zorn, îl voi accepta ca şef pe acela dintre aceşti doi care 
va şti să se impună ca atare în chestiuni de ştiinţă, care nu 
admite nicio prejudecată, niciun amor propriu naţional. Mathieu 
Strux şi colonelul Everest sunt doi bărbaţi remarcabili. Amândoi 
sunt valoroşi. Anglia şi Rusia trebuie să se folosească deopotrivă 
de rezultatul lucrărilor lor. Puțin interesează dacă lucrările 
acestea sunt conduse de un englez sau de un rus. Nu eşti de 
aceeaşi părere? 

— Desigur, scumpul meu Zorn, răspunse William Emery. Să 
nu ne lăsăm distraşi de prejudecăţi absurde şi, în limita 
mijloacelor noastre, să ne orientăm amândoi eforturile pentru 
binele comun... Poate ne va fi cu putinţă să evităm loviturile pe 
care şi le vor da cei doi rivali. De altfel, compatriotul tău, Nikolai 
Palander... 

— EI! răspunse râzând Mihail Zorn, nu va vedea, nu va auzi şi 
nu va înţelege nimic. Va calcula precum Theodoros, numai să 
calculeze bine! El nu este nici rus, nici englez, nici prusac, nici 
chinez; nu e nici măcar locuitor al globului pământesc!... Este 
Nikolai Palander, asta e tot! 

— Nu aş putea afirma la fel despre compatriotul meu, sir John 
Murray, adăugă William Emery. Majestatea Sa este un personaj 
tipic englezesc, dar şi un vânător hotărât, şi mai curând s-ar 
duce pe urmele unei girafe sau ale unui elefant, decât să se 
amestece într-o discuţie ştiinţifică. Nu ne putem bizui decât pe 
noi înşine, dragul meu Zorn. De prisos să mai precizez că, orice 
s-ar întâmpla, noi vom rămâne tot uniţi, sincer şi cinstit. 

— Întotdeauna, orice s-ar întâmpla! răspunse Mihail Zorn, 
întinzând mâna prietenului său, William. 


În acest timp, caravana condusă de buşman continua să se 
îndrepte spre regiunile dinspre sud-vest. La 4 martie, pe la 
prânz, ea ajunse la poalele acestor lungi coline acoperite cu 
păduri, ce se ţin lanţ de la Lattaku. Vânătorul nu se înşelase, el 
conduse expediţia spre câmpie. Dar această câmpie, încă 
şerpuindă, nu se putea preta primelor lucrări de triangulaţie. 
Prin urmare, mersul înainte continuă. Mokum îşi reluă locul în 
fruntea călăreţilor şi a căruţelor, pe când sir John Murray, 
William Emery şi Mihail Zorn o luară puţin înainte. 

Spre seară, întreaga trupă ajunse la una dintre haltele 
ocupate de fermierii nomazi, acei buri pe care bogăţia păşunilor 
îi stabileşte pentru câteva luni în anumite locuri. Colonelul 
Everest şi însoțitorii lui fură întâmpinați cu ospitalitate de un 
colon olandez, capul unei familii numeroase, care, în schimbul 
serviciilor oferite, nu voi să primească nicio răsplată. Acest 
fermier era un bărbat curajos, cumpătat, muncitor, al cărui 
modest capital, întrebuințat în mod inteligent în creşterea boilor, 
vacilor şi a caprelor, se transformase repede într-o adevărată 
bogăţie. Când păşunile erau păscute, fermierul căuta, ca un 
patriarh din vechime, un nou izvor, păşuni grase, şi-şi stabilea 
acolo tabăra în condiţii mai bune. 

Acest fermier îi arătă colonelului Everest o câmpie întinsă, 
situată la o depărtare de vreo cincisprezece mile, o întindere 
vastă de teren neted, care s-ar fi potrivit de minune unor 
operaţiuni geodezice. 

A doua zi, 5 martie, caravana porni în zori şi merse toată 
dimineaţa. Niciun incident n-ar fi variat monotonia acestei 
plimbări, dacă sir John Murray n-ar fi doborât cu un glonte, la o 
depărtare de o mie două sute de metri, un animal curios cu 
botul de bou, cu o coadă lungă, albă, şi în frunte cu coarne 
ascuţite. Era un gnu, un fel de bou sălbatic, care scoase un 
geamăt înăbuşit după ce se prăbuşi. 

Buşmanul rămase foarte încântat la vederea acelui dobitoc, 
lovit cu atâta exactitate, de la o depărtare atât de mare, şi care 
căzuse ca trăsnit. Înalt de aproape cinci picioare şi furnizând, de 
obicei, o cantitate de carne excelentă la gust, acest animal şi, în 
general, exemplarele din aceeaşi specie fură recomandate cu 
predilecție vânătorilor caravanei. 


Pe la prânz, caravana ajunse la locul desemnat de fermier. 
Era o preerie care se întindea aproape la nesfârşit spre nord şi al 
cărei sol nu prezenta nicio denivelare. 

Nu se putea închipui un teren mai favorabil măsurării unei 
baze. Astfel, după ce buşmanul examină locul, reveni la colonel 
şi-i spuse: 

— Domnule colonel, iată câmpia pe care o căutaţi. 


Capitolul VII 
O bază de triangulaţie 


Operația geodezică, pe care urma s-o efectueze comisia, era, 
după cum se ştie, o lucrare de triangulaţie având drept scop 
măsurarea unui arc de meridian. Or, măsurarea unuia sau a mai 
multor grade, direct, prin ajutorul liniilor metalice puse cap la 
cap, ar fi fost o lucrare absolut impracticabilă, din punctul de 
vedere al exactităţii matematice. Niciun teren, de altfel, în 
niciun punct al globului, nu ar fi atât de neted pe o întindere de 
mai multe sute de leghe, pentru a se preta eficace unei 
operaţiuni atât de delicate. Din fericire, se putea proceda într-un 
mod mai riguros, împărțind tot terenul pe care trebuia să-l 
străbată linia meridianului într-un anumit număr de triunghiuri 
„aeriene", a căror determinare e ceva mai uşoară. 

Aceste triunghiuri pot fi obţinute vizualizându-se cu ajutorul 
instrumentelor precise, teodolitul sau cercul repetitor, semnale 
naturale sau artificiale, de pildă o clopotniţă, turnuri, felinare, 
stâlpi. Fiecărui semnal îi corespunde un triunghi, ale cărui 
unghiuri sunt date de instrumentele menţionate cu o exactitate 
matematică, într-adevăr, un obiect oarecare - o clopotniţă, ziua, 
un felinar, noaptea - pot fi relevate, sau interpretate cartografic, 
cu desăvârşită exactitate de un bun observator, care le 
vizualizează cu ajutorul unei lentile al cărei câmp este divizat 
prin liniile unui reticul. Sunt obţinute astfel triunghiuri, ale căror 
laturi măsoară uneori mai multe mile lungime. În acest fel, 
Arago unise coasta Valenciei, din Spania, cu insulele Baleare 
printr-un imens triunghi, una dintre laturile lui măsurând optzeci 
şi două de mii cinci sute cinzeci şi cinci de leghe lungime. 

Or, după un principiu geometric, un triunghi oarecare este 
„cunoscut" în întregime, când se ştie una dintre laturi şi două 


dintre unghiurile lui, deoarece se poate deduce numaidecât 
valoarea celui de al treilea unghi şi lungimea celorlalte două 
laturi. Deci, luând ca bază a unui nou triunghi o latură a 
triunghiurilor deja formate, şi măsurând unghiurile adiacente ale 
acestei baze, vor fi stabilite astfel noi triunghiuri, care vor fi 
orientate succesiv până la limita arcului de măsurat. Prin 
această metodă, avem deci lungimea tuturor liniilor drepte 
cuprinse în reţeaua triunghiului şi apoi, printr-o serie de calcule 
trigonometrice, se poate stabili uşor mărimea arcului de 
meridian, care străbate reţeaua dintre două staţii terminale. 

Am spus că un triunghi este pe deplin cunoscut, când i se ştiu 
una dintre laturi şi două unghiuri. Or, unghiurile lui le putem 
obţine exact cu ajutorul teodolitului sau al cercului repetitor. Dar 
această primă latură - baza întregului sistem - trebuie 
„măsurată mai întâi direct pe sol" cu o precizie extraordinară, şi 
aceasta este, de fapt, operaţiunea cea mai delicată a oricărei 
triangulaţii. 

Atunci când Delambre şi Mechain au măsurat meridianul 
Franţei de la Dunkerque până la Barcelona, ei au luat drept bază 
a triangulaţiei lor o direcţie rectilinie pe ruta care leagă Melun 
de Lieusaint, departamentul Seine-et-Marne. Această bază avea 
douăsprezece mii o sută cincizeci de metri şi au fost necesare 
nu mai puţin de patruzeci şi cinci de zile pentru a o măsura. Ce 
metode folosiseră aceşti savanţi pentru a obţine o exactitate 
matematică? lată ce vor încerca să afle colonelul Everest şi 
Mathieu Strux în cadrul operaţiei lor, care procedează la fel cum 
au acţionat cei doi astronomi francezi. Vom vedea până la ce 
punct va fi precizia măsurătorilor efectuate de echipa lui 
Everest. 

Primele lucrări geodezice începură în ziua de 5 martie, spre 
marea mirare a buşmanilor, care nu înțelegeau nimic din asta. A 
măsura pământul cu linii lungi de şase picioare, aşezate cap la 
cap, asta i se părea vânătorului o glumă de a savanților. In tot 
cazul, el îşi făcuse datoria. | s-a cerut o câmpie netedă, le-a dat- 
O. 

Amplasamentul era, într-adevăr, bine ales, pentru măsurarea 
directă a unei baze. Acoperită de o iarbă măruntă şi uscată, 
câmpia se întindea până la marginile orizontului, urmând un 
plan bine nivelat. In spate se vedeau şerpuind colinele ce 
alcătuiau extrema limită sudică a deşertului Kalahari. In nord, 


infinitul. Spre est se pierdeau în povârnişuri uşoare înălțimile ce 
compuneau platoul Lattaku-ului. 

La vest, câmpia devenea mlăştinoasă, îmbibându-se de apele 
stătute, ce alimentau afluenții Kurumanului. 

— Eu cred, domnule colonel Everest, spuse Mathieu Strux, 
după ce observă această întindere plină de iarbă, că stabilindu- 
ne aici baza, am putea stabili tot aici şi punctul terminal al 
meridianului. 

— Şi eu cred tot ca şi d-voastră, domnule Strux, răspunse 
colonelul Everest, imediat după ce vom fi determinat 
longitudinea exactă a punctului acesta. Trebuie să recunoaştem, 
într-adevăr, trasându-l pe hartă, dacă acest arc de meridian nu 
întâlneşte pe parcurs obstacole de netrecut, ce-ar putea opri 
operaţia geodezică. 

— Nu cred, răspunse astronomul rus. 

— Asta vom vedea, spuse astronomul englez. Mai întâi să 
măsurăm baza în acest loc, fiindcă se potriveşte pentru o atare 
operaţie, apoi vom hotărî dacă e mai nimerit să o legăm printr-o 
serie de triunghiuri auxiliare de reţeaua de triunghiuri, care va 
trebui să străbată arcul de meridian. 

Decizia fiind luată, se trecu neîntârziat la măsurătoarea bazei, 
operaţie îndelungată, deoarece membrii comisiei anglo-ruse 
voiau să o finalizeze cu cea mai mare exactitate. Era doar vorba 
să întreacă în precizie măsurătorile geodezice făcute în Franţa, 
la baza Melun, măsuri atât de perfecte totuşi, încât o nouă bază, 
măsurată mai apoi lângă Perpignan, la extremitatea sudică a 
triangulaţiei şi destinată verificării calculelor cerute de toate 
triangulaţiile, nu arată decât o diferenţă de unsprezece degete, 
pe o distanţă de trei sute treizeci de mii de stânjeni, între 
măsura obţinută direct şi măsura calculată. 

Ca atare, fură date ordine pentru aşezarea taberei şi la scurt 
timp fu improvizat pe câmpie un fel de sat tipic buşmanilor, 
numit în limba lor Kraal. Căruţele fură dispuse ca nişte 
adevărate case, iar orăşelul fu împărţit în cartierul englez şi 
cartierul rus, deasupra lor fâlfâind steagurile naţionale. La mijloc 
se întindea o piaţă comună. Dincolo de linia circulară a căruţelor 
păşteau caii şi bivolii, sub paza celor care conduceau căruțele. 
În timpul nopţii, îi aduceau în incinta formată de care, ca să-i 
poată feri de rapacitatea sălbăticiunilor, foarte numeroase în 
interiorul Africii Australe. 


Mokum fu acela care îşi asumă organizarea vânătorilor menite 
a aproviziona cu carne orăşelul. Sir John Murray, a cărui 
prezenţă nu era necesară pentru măsurătoarea bazei, se ocupă 
îndeosebi cu asigurarea hranei zilnice. Era important să fie 
economisită carnea conservată şi să fie furnizat zilnic caravanei 
vânat proaspăt. Mulțumită dibăciei lui Mokum şi îndemânării 
tovarăşilor lui, vânatul nu lipsi. Câmpiile şi colinele fură 
străbătute pe o distanţă de mai multe mile de jur împrejurul 
taberei, şi răsunau mereu bubuituri de arme europene. 

La 6 martie, operaţiile geodezice începură. Cei doi savanţi mai 
tineri din comisie fură însărcinaţi cu lucrările preliminare. 

— La drum, camarade, îi spuse cu voioşie Mihail Zorn lui 
William Emery, şi Dumnezeul preciziei să ne ajute! 

Cea dintâi operaţie consta în a trasa pe teren, în partea cea 
mai netedă şi mai dreaptă, o direcţie rectilinie. Configuraţia 
solului dădu acestei linii drepte orientarea de la sud-vest spre 
nord-est. Linia rectilinie fu obţinută cu ajutorul unor ţăruşi înfipţi 
în pământ la o distanţă scurtă unul de altul şi care formară tot 
atâtea jaloane. Îînarmat cu o lunetă reticulară, Mihail Zorn 
verifica poziţia acestor jaloane şi o recunoştea dacă era exactă, 
atunci când linia verticală a micrometrului împărțea toate 
imaginile focale în părţi egale. 

Această direcţie rectilinie fu astfel relevată pe o întindere de 
aproape nouă mile, lungime estimată de astronomi şi pe care 
intenționau s-o dea bazei lor. Fiecare ţăruş fu înzestrat la vârf cu 
o riglă gradată, care trebuia să faciliteze amplasarea liniilor 
metalice. Această muncă solicită câteva zile pentru a fi dusă la 
bun sfârşit. lar cei doi tineri astronomi o îndepliniră cu o 
exactitate scrupuloasă. 

Era vorba apoi să fie puse cap la cap liniile destinate să 
măsoare direct baza primului triunghi, operaţie ce poate părea 
foarte simplă, dar care, dimpotrivă, impune precauţii nesfârşite, 
şi de care depinde în mare parte succesul unei triangulări. 

lată care fură măsurile luate pentru amplasarea liniilor în 
cauză, ce vor fi descrise mai jos. 

În dimineaţa zilei de I0 martie stâlpii de lemn fură introduşi în 
pământ, urmând direcţia rectilinie deja relevată. Aceşti stâlpi, în 
număr de doisprezece, erau aşezaţi pe trei şuruburi din fier, al 
căror joc era doar de câteva degete, împiedicându-i să alunece 
şi menţinându-i prin aderenţa lor într-o poziţie neschimbată. 


Pe aceşti stâlpi fură aşezate mici bucăţi de lemn perfect 
dispuse, ce trebuiau să susţină liniile şi să le ţină fixate în nişte 
mici brățări. Aceste brățări le stabileau direcţia, fără a le 
influenţa dilatarea, ce trebuia să difere în funcţie de 
temperatură, de care trebuia să se ţină seama în timpul 
operaţiei. 

Când cei doisprezece stâlpi fură fixaţi şi acoperiţi cu bucăţile 
de lemn, colonelul Everest şi Mathieu Strux se ocupară cu 
amplasarea atât de delicată a liniilor, operaţie la care 
participară şi cei doi tineri astronomi. In ceea ce-l priveşte pe 
Nikolai Palander, acesta, cu creionul în mână, era gata să 
însemneze într-un registru în dublu exemplar cifrele ce i se 
transmiteau. 

Liniile întrebuințate erau în număr de şase şi aveau o lungime 
determinată mai dinainte cu o absolută exactitate. Ele fuseseră 
comparate cu vechea unitate de măsură franceză, stânjenul, 
adoptată, în general, pentru măsurătorile geodezice. 

Liniile în speţă erau lungi de doi stânjeni, late de şase linii şi 
cu o grosime de o linie. Metalul întrebuințat la fabricare era 
platina, metalul care nu se alterează la aer în împrejurări 
obişnuite şi cu totul inoxidabil, fie la frig, fie la căldură. Dar 
aceste linii de platină trebuiau să sufere o alungire sau o 
micşorare, de care trebuia să se ţină seama, sub acţiunea 
schimbătoare a temperaturii. S-a urmărit deci ca fiecare dintre 
ele să fie prevăzută cu propriul termometru metalic, bazat pe 
proprietatea ce-o au metalele de a se modifica inegal, sub 
influenţa căldurii. De aceea, fiecare dintre aceste linii era 
acoperită cu o altă linie din aramă, puţin inferioară în lungime. 
Un vernier (şubler), dispus la capătul liniei din aramă, indica 
exact lungimea relativă a aşa-zisei linii, ceea ce permitea 
deducerea lungimii absolute a platinei. Mai mult, variațiile 
şublerului fuseseră în aşa fel calculate, încât putea fi evaluată o 
dilatare, oricât de mică ar fi fost ea, în linia de platină. Se 
înţelege deci cu ce exactitate trebuia efectuată operaţia. De 
altfel, şublerul era prevăzut cu un microscop ce facilita 
estimarea sferturilor de sutimi dintr-o miime a unui stânjen. 

Aşadar, liniile fură aşezate pe bucăţile de lemn, cap la cap, 
dar fără să se atingă, întrucât trebuia evitat orice şoc, oricât de 
infim, ce ar fi rezultat dintr-un contact imediat. Colonelul 
Everest şi Mathieu Strux puseră chiar ei prima linie pe bucata de 


lemn, în direcţia bazei. La aproape o sută de stânjeni, deasupra 
primului stâlp, fu aşezată o miră, şi cum liniile erau prevăzute cu 
două ascuţişuri verticale din fier implantate pe axă, erau uşor de 
plasat cu exactitate în direcţia voită. Într-adevăr, Emery şi Zorn, 
stând înapoia stâlpului, culcaţi pe pământ, cercetară dacă cele 
două vârfuri din fier erau orientate bine spre mijlocul mirei. 

— Acum, spuse colonelul Everest, trebuie determinat cu 
precizie punctul de plecare al operaţiei noastre, întinzând un fir 
de plumb, care să atingă capătul primei linii. Nu e niciun munte 
prin apropiere, care să influenţeze firul, iar în acest mod va 
marca exact pe sol extremitatea bazei. 

— Da, îi răspunse Strux, totuşi cu condiţia să ţinem seama de 
grosimea firului, în punctul de contact. 

— Şi eu tot aşa înţeleg, concluzionă colonelul Everest. 

Punctul de plecare fiind fixat cât mai precis, lucrarea 
continuă. 

Dar nu era de ajuns ca linia să fie aşezată exact în direcţia 
rectilinie a bazei, trebuia să se mai ţină seama şi de înclinarea ei 
în raport cu orizontul. 

— Cred că nu avem pretenţia, spuse colonelul Everest, să 
aşezăm această linie într-o poziţie perfect orizontală? 

— Nu, răspunse Mathieu Strux, va fi de ajuns să relevăm cu 
un nivel, sau un instrument care verifică orizontalitatea, unghiul 
pe care fiecare linie îl va face cu orizontul, şi astfel vom putea 
reduce lungimea măsurată la acea adevărată. 

Cei doi savanţi fiind de acord, relevarea fu demarată cu 
ajutorul unui instrument special pentru această măsurare a 
orizontalităţii, format dintr-o alidadă mobilă în jurul unei şarniere 
aşezate în vârful unui echer din lemn. Un şubler indica înclinația 
prin coincidenţa diviziunilor sale cu acelea ale unei linii fixe, 
având un arc de 105, divizat din cinci în cinci minute. 

Nivelul fu aplicat pe linie şi se obţinu rezultatul. În momentul 
în care Nikolai Palander tocmai voia să îl înscrie în registrul său, 
după ce fusese rând pe rând controlat de cei doi savanţi, 
Mathieu Strux ceru ca nivelul să fie răsturnat cap la cap, în aşa 
fel ca să se citească diferenţa dintre cele două arcuri. Această 
diferenţă devenea atunci dublul inclinaţiei căutate, şi lucrul era 
atunci controlat. Sfatul astronomului rus fu urmat după aceea în 
toate operaţiile de felul acesta. 


Stadiul la care se ajunsese era acela că fuseseră observate 
două puncte importante: direcţia liniei în raport cu baza şi 
unghiul ce ea îl forma în raport cu orizontul. Cifrele rezultate din 
această observare fură consemnate în două registre diferite şi 
iscălite pe margine de membrii comisiei anglo-ruse. 

Rămâneau două observări nu mai puţin importante de notat, 
pentru a fi încheiată operaţia axată pe cea dintâi linie: mai întâi, 
variaţia sa termometrică, apoi evaluarea exactă a lungimii 
măsurate prin intermediul ei. 

Variația termometrică fu lesne indicată prin compararea 
diferenţelor de lungime între linia din platină şi cea din aramă. 
Observat succesiv de Mathieu Strux şi de colonelul Everest, 
microscopul arătă cifra absolută a variaţiei liniei din platină, 
variaţie înscrisă în registrul dublu, în aşa fel încât să fie mai apoi 
redusă la temperatura de 16* centigrade. Când Nikolai Palander 
trecu cifrele obţinute, ele fură imediat colaţionate de toti. 

Mai era vorba să se mai noteze lungimea reală a măsurătorii. 
Pentru a obţine acest rezultat, era necesar să aşeze a doua linie 
pe bucata din lemn, după modelul primei linii, lăsând între ele 
un mic spaţiu. Această a doua linie fu aşezată la fel cum a fost şi 
cea dintâi, după ce s-a verificat cu multă atenţie dacă cei patru 
ţăruşi din fier erau orientaţi spre mijlocul mirei. 

Nu mai rămânea decât să se măsoare intervalul lăsat între 
cele două linii. La capătul celei dintâi, şi în partea pe care n-o 
acoperea deloc linia din aramă, se afla o limbă mică din platină, 
ce aluneca printr-o frecare uşoară între două scobituri rectilinii. 
Colonelul Everest împinse această limbă mică, în aşa fel ca să 
atingă linia doua. Cum aşa-zisa limbă mică era divizată în zece 
miimi dintr-un stânjen, iar un şubler alipit pe una dintre scobituri 
şi prevăzut cu microscopul său dădea sutimi dintr-o miime, se 
evaluă, cu o siguranţă matematică, intervalul lăsat intenţionat 
între cele două linii. Cifra astfel obţinută fu imediat trecută în 
dublul registru şi la fel de rapid colaţionată. 

Mai fu luată şi o altă precauţiune, la sfatul lui Mihail Zorn, 
pentru a se obţine o evaluare mai exactă. Linia din aramă 
acoperea linia din platină. Se putea întâmpla deci ca, sub 
influenţa razelor solare, platina adăpostită să se încălzească 
mult mai lent decât arama. Pentru a se evita această diferenţă 
în variaţia termometrică, se acoperiră cele două linii cu un mic 
acoperiş gros de câteva degete, astfel încât să nu împiedice 


observările. Numai seara şi dimineaţa, când razele soarelui 
cădeau oblic şi pătrundeau sub strat până la linii, se întindea o 
foaie de cort în partea dinspre soare, pentru a opri razele. 

Astfel s-au desfăşurat operaţiile ce au fost efectuate cu o 
asemenea răbdare şi minuţiozitate, timp de o lună. După ce cele 
patru linii erau aşezate consecutiv şi verificate în cvadruplul 
punct de vedere al direcţiei, al înclinării, al dilatării şi al lungimii 
efective, se reîncepea lucrul cu aceeaşi regularitate. Aceste 
manevre cereau mult timp, cu toată îndemânarea operatorilor. 
Nu măsurau mai mult de două sute până la două sute treizeci 
de stânjeni pe zi, mai mult, atunci când vremea era neprielnică 
sau vântul bătea prea tare şi putea compromite stabilitatea 
aparatelor, operaţia era suspendată. 

In fiecare zi, de îndată ce se însera, aproape cu trei sferturi de 
oră înainte ca lipsa de lumină să facă dificilă citirea şublerelor, 
savanții suspendau lucrul şi luau măsurile următoare, pentru a-l 
reîncepe a doua zi dimineaţa. Linia cu nr. | era prezentată în 
chip provizoriu şi se însemna pe sol punctul unde trebuia să 
ducă. In acest punct se făcea o gaură în care se îngropa un 
ţăruş, pe care era prinsă o placă de plumb. Se punea iar linia nr. 
| în poziţia ei definitivă, după ce i se observa înclinarea, variaţia 
termometrică şi direcţia; se însemna lungimea măsurată de linia 
nr. 4; apoi, cu ajutorul unui fir cu plumb tangent cu capătul 
anterior al liniei nr. |, se făcea un semn pe placa ţăruşului. Pe 
acest punct, erau trasate cu grijă două două linii întretăindu-se 
în unghi drept, una în direcţia bazei, alta în direcţia 
perpendiculară. Apoi, după ce placa de plumb era acoperită cu 
un capac din lemn, gaura era reastupată şi ţăruşul îngropat 
până a doua zi. In aşa fel, chiar dacă un accident oarecare putea 
deranja aparatele în timpul nopţii, nu era necesar să fie reluată 
operaţia în întregime. 

A doua zi, placa fiind descoperită, se aşeza iar prima linie în 
aceeaşi poziţie din ziua anterioară, cu ajutorul firului de plumb, 
al cărui vârf trebuia să cadă exact pe punctul trasat de cele 
două linii. 

Aşa cum am mai menţionat, astfel fu seria operaţiilor ce fură 
continuate timp de treizeci şi opt de zile, pe această câmpie atât 
de prielnic nivelată. Toate cifrele fură scrise în dublu exemplar, 
verificate, colaţionate, aprobate de toţi membrii comisiei. 


Între colonelul Everest şi colegul lui rus au existat puţine 
discuţii. Câteva cifre, citite cu ajutorul şublerului, şi care arătau 
sutimi dintr-o miime de stânjeni, generară câteodată un schimb 
de vorbe acre-dulci. Dar majoritatea fiind chemată să se 
pronunţe, opinia ei era literă de lege şi trebuia respectată. 

O singură chestiune produse între cei doi riviali un schimb mai 
aprins de replici, ce necesitară intervenţia lui sir John Murray. 
Era vorba despre problema lungimii de dat bazei primului 
triunghi. Era sigur următorul aspect: cu cât această bază va fi 
mai lungă, cu atât unghiul formând vârful celui dintâi triunghi va 
fi mai uşor de măsurat, fiindcă ar fi fost deci mai deschis. Totuşi, 
această lungime nu se putea prelungi la infinit. Colonelul 
Everest propuse o bază de şase mii stânjeni, aproape egală cu 
aceea măsurată direct pe drumul spre Melun. Mathieu Strux 
voia să prelungească această măsură până la zece mii stânjeni, 
deoarece terenul se preta la aşa ceva. 

În această chestiune, colonelul Everest se arătă neînduplecat. 
Mathieu Strux părea decis, de asemenea, să nu cedeze. După o 
serie de argumente mai mult sau mai puţin plauzibile, veni 
rândul personalităţilor. Problema naţionalităţii ameninţa să 
izbucnească dintr-o clipă într-alta. Nu mai erau doi savanţi, ci un 
englez şi un rus faţă în faţă. Din fericire, această dezbatere fu 
întreruptă din cauza vremii proaste, care ţinu câteva zile; 
spiritele se potoliră şi se hotărî în majoritate ca măsurătoarea 
bazei să fie fixată la aproximativ opt mii de metri, ceea ce 
rezolva pe jumătate diferendul. 

Pe scurt, operaţia fu încheiată cu bine şi condusă cu o 
extremă precizie. Cât despre exactitatea matematică, rămânea 
să fie controlată mai târziu, măsurând o nouă bază la 
extremitatea septentrională a meridianului. 

În definitiv, această bază, direct măsurată, dădu ca rezultat 
opt mii trei zeci şi şapte de stânjeni şi şaptezeci şi cinci de 
sutimi, şi pe ea urma să se axeze seria de triunghiuri a căror 
reţea trebuia să acopere Africa Australă pe un spaţiu de mai 
multe grade. 


Capitolul VIII 
Al optzecilea meridian 


__ Măsurarea bazei necesitase o muncă de treizeci şi opt de zile. 
Incepută la 6 martie, ea nu fu sfârşită decât la 13 aprilie. Fără a 
pierde o clipă, şefii expediției hotărâră să se efectueze imediat 
seria de triunghiuri. 

Mai întâi trebuia să fie relevată latitudinea punctului sudic de 
unde ar începe arcul de meridian, pe care era vorba să-l 
măsoare. O operaţie similară trebuia reînnoită la punctul final al 
arcului înspre nord, iar prin diferenţa de latitudini să se 
cunoască apoi numărul gradelor arcului măsurat. 

Incepând cu 14 aprilie, cele mai exacte observări fură făcute în 
scopul de a fi determinată latitudinea locului. Chiar în timpul 
nopţilor precedente, când operaţia bazei era suspendată, 
William Emery şi Mihail Zorn obţinură numeroase înălţimi de 
stele, cu ajutorul unui cerc repetitor Fortin. Aceşti tineri 
astronomi observară cu atâta exactitate, încât limita abaterilor 
extreme a examinărilor nu fu nici măcar de două secunde 
sexagesimale, abateri cauzate, probabil, de varietățile 
refracţiilor produse prin schimbarea configurației straturilor 
atmosferice. 

Din aceste observaţii, atât de migălos repetate, se putu 
deduce cu o aproximaţie mai mult decât suficientă latitudinea 
punctului austral al arcului. 

Această latitudine avea, în grade zecimale, valoarea 
27.751789. 

Latitudinea fiind astfel obținută, se calculă apoi longitudinea, 
iar punctul fu reportat pe o excelentă hartă a Africii Australe, 
realizată la o scară mare. Harta reproducea descoperirile 
geografice făcute recent în această parte a continentului 
african, rutele şi drumurile călătorilor sau ale naturaliştilor: 
Livingstone, Anderson, Magyar, Baldwin, Vaillant, Burshell, 
Lichteinstein. Era vorba de a se alege pe această hartă 
meridianul căruia trebuia să i se măsoare un arc între două 
staţii, distanțate suficient între ele cu mai multe grade. Se 
înțelege de la sine următorul fapt: cu cât arcul măsurat va fi mai 
lung, cu atât va fi atenuată influența erorilor posibile în 
determinarea latitudinilor. Cel care se întinde între Dunkerque şi 
Formentera cuprindea aproape 10° din meridianul Parisului, 
adică exact 9* 56. 

Or, în triangulaţia anglo-rusă, care urma să fie realizată, 
alegerea meridianului trebuia făcută cu mare prudenţă. Şi să nu 


fie obstrucţionată de obstacole naturale: munţi de netrecut, 
vaste întinderi de apă, care ar fi putut împiedica înaintarea 
observatorilor. Din fericire, această zonă a Africii Australe părea 
să se potrivească de minune unei operaţii de acest gen. 
Denivelările de teren se prezentau aici într-o proporţie modestă. 
Cursurile de apă erau puţine şi lesne de trecut. Puteau fi 
întâmpinate primejdii, dar nu obstacole. 

Această parte a Africii Australe este, într-adevăr, dominată de 
deşertul Kalahari, vastă întindere de teren, cuprinsă între fluviul 
Orange şi lacul Ngami, între a douăzecea şi a douăzeci şi noua 
paralelă meridională. Lăţimea sa cuprinde spaţiul între Atlantic 
la vest şi al douăzeci şi cincilea meridian la est de Greenwich. Pe 
acest meridian călători, în 1849, doctorul Livingstone, urmând 
limita orientală a deşertului, când înaintă până la lacul Ngami şi 
cataractele fluviului Zambezi. Referitor la deşertul în sine, la 
drept vorbind nici nu merită acest nume. Nu mai sunt câmpiile 
Saharei, cum am fi tentaţi să credem, câmpii nisipoase, lipsite 
de vegetaţie, a căror ariditate le face aproape de netrecut. 
Kalahari produce o cantitate mare de plante; solul îi este 
acoperit de ierburi abundente; are o vegetaţie densă, compusă 
din arbuşti, cât şi păduri cu arbori mari, unde mişună tot felul de 
animale, vânat sălbatic şi fiare de temut; este populat sau 
străbătut de triburi sedentare sau nomade de buşmani şi 
bakalahari. Dar şi acestui deşert îi lipseşte apa în cea mai mare 
parte a anului; numeroasele albii ale râuleţelor ce-l brăzdează 
sunt atunci secate, iar uscăciunea solului constituie adevăratul 
obstacol în explorarea acestei părţi a Africii. Totuşi, în această 
perioadă, anotimpul ploios abia se sfârşise şi te puteai încă bizui 
pe importante rezerve de ape stătătoare, păstrate în bălți, iazuri 
sau râuleţe. 

Acestea fură informaţiile date de vânătorul Mokum. EI 
cunoştea acest Kalahari, fiindcă îl străbătuse de atâtea ori, fie 
ca vânător, pe cont propriu, fie drept călăuză în cadrul vreunei 
explorări geografice. Colonelul Everest şi Mathieu Strux fură de 
acord în această privinţă, că amplasamentul acesta vast 
întrunea toate condiţiile favorabile unei bune triangulaţii. 

Rămânea de ales meridianul pe care trebuia măsurat un arc 
de mai multe grade. Acest meridian s-ar putea lua la una dintre 
extremităţile bazei, fapt prin care s-ar fi evitat unirea acestei 


baze cu un alt punct din Kalahari printr-o serie de triangulaţii 
auxiliare? 

Perspectiva în cauză fu examinată atent şi, după o lungă 
discuţie, se admise că extremitatea sudică a bazei putea servi 
ca punct de plecare. Acest meridian era al douăzeci şi patrulea 
la est de Greenwich: se prelungea pe un spaţiu puţin sub 75, 
între paralela 20 şi 27, fără să întâlnească obstacole naturale, 
sau cel puţin harta nu arăta niciunul. Numai spre nord, el 
traversa lacul Ngami în partea lui orientală, însă asta nu era o 
piedică de neînvins, şi Arago întâmpinase greutăţi mult mai 
mari, atunci când a unit din punct de vedere geodezic coasta 
Spaniei cu insulele Baleare. 

Se hotări deci ca arcul de măsurat să fie luat pe al douăzeci şi 
patrulea meridian, care, prelungit în Europa, ar fi înlesnit 
măsurarea unui arc septentrional chiar pe teritoriul Imperiului 
Rus. 

Operaţiile începură îndată şi astronomii se ocupară cu 
alegerea staţiei la care trebuia să ducă vârful primului triunghi, 
ce ar fi avut ca bază tocmai baza măsurată direct. 

Prima staţie fu aleasă spre dreapta meridianului, şi anume un 
copac izolat, aflat la o distanţă de aproape zece mile, pe o 
ridicătură de pământ. Era perfect vizibil, iar în extremitatea de 
sud-vest a bazei şi în cea de nord-vest, colonelul Everest stabili 
două puncte, radicand doi ţăruşi. Vârful lor subţire permitea 
relevarea cu exactitate a bazei respective. 

Astronomii se ocupară mai întâi cu măsurarea unghiului pe 
care-l făcea acest copac cu capătul sud-estic al bazei. Acest 
unghi fu măsurat cu ajutorul unui cerc repetitor Borda, specific 
observaţiilor geodezice. Cele două lentile ale instrumentului 
erau dispuse în aşa fel, încât axele lor optice se aflau exact în 
planul cercului; una viza extremitatea nord-vestică a bazei, iar 
cealaltă, arborele izolat, ales la nord-est; ele indicau astfel prin 
spaţiul ce le separa distanţa unghiulară dintre cele două situaţii. 
De prisos să mai adăugăm că instrumentul acesta admirabil, 
construit cu o extremă precizie, permitea observatorilor să 
atenueze oricât ar fi voit erorile de observaţie, într-adevăr, prin 
metoda repetiţiei, aceste erori, când repetițiile sunt numeroase, 
tind să se compenseze şi să se anihilieze reciproc. Cât despre 
şublere, nivele, firele cu plumb destinate să asigure eficacitatea 
instrumentului, nu lăsau nimic de dorit. Comisia anglo-rusă avea 


în dotare patru cercuri repetitoare. Două urmau să fie folosite 
pentru observaţiile geodezice, cum ar fi ridicări de unghiuri ce 
trebuiau măsurate; celelalte două, ale căror cercuri erau dispuse 
vertical, permiteau, cu ajutorul orizonturilor artificiale, obţinerea 
unor distanţe zenitale, şi în consecinţă calcularea, chiar şi într-o 
singură noapte, a latitudinii unei staţii cu aproximaţia unei mici 
fracțiuni de secundă, într-adevăr, în cadrul acestei mari 
operaţiuni de triangulaţie, trebuia să se obţină nu doar valoarea 
unghiurilor ce formau triunghiurile geodezice, dar să se 
măsoare, de asemenea, la anumite interval, înălţimea meridiană 
a stelelor, înălţime egală cu latitudinea fiecărei staţii. 

Lucrarea începu în ziua de l4 aprilie. Colonelul Everest, Mihail 
Zorn şi Nikolai Palander calculară unghiul pe care extremitatea 
sud-estică a bazei îl făcea cu arborele, în timp ce Mathieu Strux, 
William Emery şi sir John Murray, raportându-se la extremitatea 
dinspre nord-vest, măsurară unghiul pe care această 
extremitate îl făcea cu acelaşi copac. 

In acest timp, tabără fu ridicată, boii înjugaţi, iar caravana, 
sub conducerea buşmanului, se îndreptă spre prima staţie ce 
trebuia să servească drept loc de haltă. Două căruţe cu 
conducătorii lor, destinate transportului instrumentelor, însoțeau 
observatorii. 

Timpul era destul de senin şi favorabil operaţiei. Avându-se în 
vedere condiţii atmosferice ce ar fi influentat măsurătorile, s-a 
hotărât ca observaţiile să se facă noaptea cu ajutorul felinarelor 
sau al lămpilor electrice, aflate în dotarea comisiei. 

În prima zi, cele două unghiuri fiind măsurate, rezultatele fură 
trecute în registrul dublu, după o colaţionare atentă. Odată cu 
căderea serii, toţi astronomii se adunară laolaltă cu toată 
caravana împrejurul arborelui care servise drept miră. 

Era un baobab gigant, a cărui circumferință măsura mai mult 
de optzeci de picioare. Scoarța lui, de culoarea sienitului, îi 
conferea un aspect aparte. Sub ramurile imense ale acestui 
arbore uriaş, populat de veveriţe foarte doritoare de fructele lui 
ovoide cu pulpă cărnoasă, se adăposti întreaga caravană, iar 
cina pentru europeni o pregăti bucătarul şalupei, căruia nu-i 
lipsea vânatul. Vânătorii trupei cutreieraseră împrejurimile şi 
uciseseră câteva antilope. Curând, mirosul hălcilor fripte umplu 
aerul, mărind pofta de mâncare a observatorilor, care şi aşa nu 
prea avea nevoie să fie aţâţată. 


După această cină întăritoare, astronomii se retraseră în 
căruţa lor special amenajată, pe când Mokum aşeza străji la 
marginea taberei. Focuri mari, alimentate de crengi uscate de 
baobab, arseră toată noaptea, ţinând astfel la distanţă 
sălbăticiunile aţâţate la rândul lor de mirosul de carne 
sângerândă. 

Totuşi, după două ore de somn, Mihail Zorn şi William Emery 
se sculară. Munca lor de observatori nu era încheiată. Voiau să 
calculeze latitudinea acestei staţii prin observarea poziţiei 
stelelor. Fără a se sinchisi de oboseala acumulată în timpul zilei, 
se postară în faţa lentilelor instrumentului lor şi, pe când râsul 
sinistru al hienelor şi răgetul leilor se auzeau în bezna câmpiei, 
determinară cu exactitate deplasarea zenitului în trecerea lui de 
la prima la a doua staţie. 


Capitolul IX 
Un kraal 


A doua zi, 25 aprilie, operaţiile geodezice fură continuate fără 
întrerupere. Unghiul pe care-l făcea staţia de lângă baobab cu 
cele două extremităţi ale bazei indicate de stâlpi fu măsurat cu 
precizie. Acest nou releveu permitea controlarea primului 
triunghi. Apoi, odată efectuată aceasta, fură alese cele două 
staţii la dreapta şi la stânga meridianului, una alcătuită dintr-un 
monticul foarte vizibil, aflat la şase mile în câmpie, cealaltă 
jalonată printr-un stâlp indicator la o depărtare de circa şapte 
mile. 

Triangulaţia continuă astfel fără nicio piedică timp de o lună. 
La I5 mai, observatorii se îndreptară cu un grad spre nord, după 
ce construiră, geodezic, şapte triunghiuri. 

In prima etapă a acestei serii de operaţiuni, colonelul Everest 
şi Mathieu Strux fură foarte rar în contact unul cu altul. Aşa cum 
s-a văzut, cei doi savanţi aveau sarcini diferite în privinţa 
repartizării lucrărilor şi chiar a controlului măsurării. Operau 
zilnic în staţii aflate la o depărtare una de alta de mai multe 
mile, şi această distanţă reprezenta o garanţie împotriva 
oricărei dispute de amor-propriu. Seara, fiecare dintre ei 
revenea în tabără, la căruţa lui. Ce-i drept, vreo câteva discuţii 


se iscară de mai multe ori, referitor la alegerea staţiilor, ce 
trebuia hotărâtă în comun; dar nu degenerară în altercaţii 
serioase. Mihail Zorn şi amicul său, William, puteau deci spera 
că, prin separarea celor doi rivali, operaţiunile geodezice vor 
continua fără a provoca vreun incident regretabil. 

La I5 mai, observatorii, după cum am spus, înaintând cu un 
grad dincolo de punctul austral al meridianului, se aflau pe 
paralela Lattaku-ului. Orăşelul african era situat la treizeci şi 
cinci de mile est de staţia lor. 

Un vast kraal fuse de curând stabilit în acest loc. Era un loc 
potrivit de popas şi, la propunerea lui sir John Murray, se hotărî 
ca toţi membrii expediției să se odihnească aici vreo câteva zile. 
Mihail Zorn şi William Emery se folosiră de acest prilej pentru a 
lua înălţimea soarelui. În timpul popasului, Nikolai Palander se 
ocupă cu reducţiile măsurilor, pentru diferenţele de nivel ale 
mirelor, astfel încât să aducă toate aceste măsuri la nivelul 
mării. In ceea ce-l priveşte pe sir John Murray, el voia să lase 
puţin deoparte observaţiile ştiinţifice, pentru a studia fauna 
regiunii cu ajutorul puştii. 

Băştinaşii Africii Australe numesc „kraal" un fel de sat mobil, 
un cătun nomad, care se deplasează de la o păşune la alta. Este 
un loc închis, alcătuit din aproximativ treizeci de locuinţe şi 
populate de mai multe sute de locuitori. 

Kraalul întâlnit de expediţia anglo-rusă forma o importantă 
aglomerare de colibe, dispuse circular pe malurile unui râuleţ, 
afluent al Kurumanului. Făcute din rogojini aşezate pe pari din 
lemn, ţesute din papură şi impermeabile, colibele se asemănau 
unor stupi joşi, a căror intrare, închisă printr-o fâşie de piele, îl 
silea pe locuitor sau pe vizitator să se ghemuiască înainte de a 
pătrunde înăuntru. Tot prin această unică deschizătură ieşea în 
vârtejuri, din căminul interior, un fum usturător şi înecăcios, 
ceea ce denota că un asemenea confort era ceva obişnuit 
pentru buşmani sau hotentoţi şi problematic pentru străini. 

La sosirea caravanei, toată această populaţie se puse în 
mişcare. Câinii de pază, legaţi cu zgardă în faţa fiecărei colibe, 
lătrară cu furie. Războinicii satului, înarmaţi cu lănci assegaia, 
cuțite, ghioage, şi protejaţi de scuturi din piele, ieşiră înainte. 
Numărul lor putea fi estimat la două sute şi arăta însemnătatea 
acestui kraal, care nu putea să aibă mai puţin de şaizeci până la 
optzeci de colibe; împrejmuite cu un gard din nuiele şi acoperite 


cu agave spinoase, lungi de cinci până la şase picioare, aceste 
bordeie rudimentare erau astfel la adăpost de fiarele sălbatice. 

Cu toate acestea, pornirile războinice ale acestor băştinaşi se 
potoliră repede, îndată ce vânătorul adresă câteva cuvinte unuia 
dintre şefii kraalului. Caravana obţinu permisiunea de a campa 
lângă îngrădituri, pe malurile aceluiaşi râuleţ. Buşmanii nici nu 
se gândiră să-şi ceară partea lor de păşuni ce se întindeau de o 
parte şi de alta pe o distanţă de câteva mile. Caii, boii şi alte 
rumegătoare ale expediției puteau păştea acolo din belşug, fără 
să cauzeze vreo pagubă cătunului nomad. 

Imediat, la ordinele şi sub direcţia buşmanului, tabăra fu 
organizată după metoda obişnuită. Căruţele se grupară în cerc 
şi fiecare îşi văzu de propriile-i îndeletniciri. 

Lăsându-şi colegii cu calculele şi observaţiile lor ştiinţifice, sir 
John Murray plecă, fără a pierde o clipă, în compania lui Mokum. 
Vânătorul englez îşi încălecă obişnuitu-i cal, iar Mokum, zebra lui 
îmblânzită. Trei câini îi urmau scheunând. Sir John Murray şi 
Mokum erau înarmaţi fiecare cu câte o carabină de vânătoare, 
cu gloanţe explozibile, ceea ce denota din partea lor intenţia 
vădită de a vâna fiarele sălbatice din regiune. 

Cei doi vânători se îndreptară spre nord-vest, către o regiune 
păduroasă, situată la o distanţă de câteva mile de kraal. 
Amândoi călăreau aproape unul de altul şi vorbeau. 

— Sper, maestre Mokum, zise sir John Murray, că-ţi vei ţine 
promisiunea pe care mi-ai făcut-o la cataractele Morghedei, de a 
mă duce în mijlocul ținutului cel mai plin de vânat din lume. Dar 
află că n-am venit în Africa Australă ca să trag în iepuri sau în 
vulpi. Asemenea vietăţi avem şi noi în regiunile nordice din 
Scoţia. Înainte de a trece o oră vreau să dobor... 

— Inainte de o oră! exclamă mirat buşmanul. Permiteţi-mi să 
vă spun, înălţimea Voastră, că trebuie să mergeţi mai repede şi 
să fiţi mai răbdător. Eu sunt foarte răbdător la vânătoare, şi 
răscumpăr în aceste împrejurări toate nerăbdările mele din 
viaţă. Sau nu ştiţi, sir John, că a vâna fiare mari este o adevărată 
ştiinţă, că trebuie să înveţi a cunoaşte cu atenţie locurile, 
obiceiurile animalelor, să le studiezi deplasările, apoi ore întregi 
să le urmăreşti spre a le aduce cât mai aproape în bătaia puştii? 
Ştiţi că nu este permis niciun strigăt inoportun, niciun pas greşit 
şi zgomotos, nicio privire indiscretă? Uneori, am stat zile întregi 
pândind un bivol sau o antilopă gemsbok, şi când după treizeci 


de ore de vicleşuguri, de răbdare, am doborât animalul, cred că 
nu mi-am pierdut degeaba timpul. 

— Prea bine, prietene, răspunse sir John Murray, voi da 
dovadă tot de atâta răbdare cât eşti şi tu în stare să ai, dar să 
nu uităm că popasul nu va dura decât trei sau patru zile, şi că 
nu trebuie să pierdem nicio oră, niciun minut chiar! 

— Este o părere, răspunse buşmanul pe un ton atât de calm, 
încât William Emery avu impresia că nu-l mai recunoaşte pe 
camaradul lui de călătorie pe fluviul Orange, este o părere. Vom 
ucide tot ce vom întâlni, sir John, nu vom alege. Antilope gnu 
sau gazele, toate vor fi bune pentru nişte vânători grăbiţi ca noi! 

— Antilope sau gazele! strigă sir John Murray, nici nu voiam 
mai mult pentru debutul meu pe pământul african. Aşadar, ce 
speri să-mi oferi, bravul meu buşman? 

Vânătorul îl privi cu un aer neobişnuit pe camaradul său, apoi 
spuse cu ironie: 

— Din momentul în care înălţimea Voastră se va declara 
mulţumit, nu voi mai avea nimic de spus. Credeam că sunteţi 
ceva mai pretenţios şi cereţi vreo pereche de rinoceri sau de 
elefanţi. 

— Vânătorule, replică sir John Murray, voi merge oriunde mă 
vei duce. Voi ucide tot ce-mi vei spune să ucid. Prin urmare, 
înainte, şi să nu pierdem vremea cu vorbe de prisos. 

Caii porniră într-un galop mic şi cei doi vânători înaintară 
rapid spre pădure. 

Câmpia pe care o străbăteau urca puţin în pantă uşoară spre 
nord-est. Era presărată ici şi colo cu nenumărate crânguri, pe 
atunci tocmai în floare, ce revărsau un miros de răşină 
vâscoasă, transparentă, parfumată, din care colonii obţin un 
balsam pentru răni. Pe alocuri se iveau, pitoresc grupaţi, un fel 
de smochini-sicomori - „nwanas" -, ale căror trunchiuri, goale 
până la o înălţime de treizeci-patruzeci de picioare, aveau 
deasupra lor o vastă umbrelă de verdeață. In acest frunziş des 
cârâia o lume de papagali gălăgioşi, foarte zoriţi să ciugulească 
smochinele acrişoare ale sicomorului. Mai încolo erau nişte 
mimoze cu struguri galbeni, arbori „de argint" scuturându-şi 
tufele mătăsoase, aloe cu lungi spini de un roş aprins, 
semănând cu arborescenţe coraligene smulse de pe fundul 
mărilor. În mersul lor grăbit, caii treceau printre nenumărate şi 
încântătoare plante tropicale din specia amaryllis, cu flori 


frumos mirositoare şi cu frunziş albastru. În mai puţin de-o oră 
de când părăsiseră kraalul, sir John Murray şi Mokum ajunseră la 
liziera pădurii. Era o pădure bătrână de salcâmi, întinzându-se 
pe o suprafaţă de mai multe mile pătrate. Aceşti copaci 
numeroşi, plantați la întâmplare, îşi încâlceau ramurile şi nu 
lăsau razele soarelui să răzbată până la pământ, acoperit de 
spini şi de ierburi înalte. Totuşi, zebra lui Mokum şi calul lui sir 
John nu ezitară să se aventureze sub această boltă deasă şi să- 
şi deschidă drum printre trunchiurile neregulat distanţate. Ici şi 
colo, câteva largi luminişuri se deschideau în mijlocul crângului, 
unde vânătorii se opriră ca să observe desişurile înconjurătoare. 

Trebuie să spunem că, în această primă zi, nu-i merse bine lui 
sir John. In zadar el şi camaradul lui cutreierară o bună parte a 
pădurii. Nicio vietate din fauna africană nu li se arătă în cale, şi 
sir John se gândi la câmpiile scoțiene, unde împuşcăturile nu s- 
ar fi lăsat aşteptate. Mokum nu manifestă nici surpriză, nici 
ciudă. Pentru el, această vânătoare nu era o vânătoare, ci o 
goană grăbită prin pădure. 

Pe la ora şase seara, trebuiră să se gândească a se înapoia în 
tabără. Sir John Murray era foarte stânjenit, întrucât nu prea îi 
cădea bine: el, un vânător de rasă, să se întoarcă, umilit, cu 
tolba goală! Niciodată nu i se întâmplase să dea chix! Îşi făgădui 
deci să tragă în primul animal ce i-ar fi ieşit în cale, pasăre sau 
patruped, vânat sau sălbăticiune, aflat în bătaia puştii sale. 

Soarta părea că-l favorizează. Cei doi vânători nu erau la mai 
mult de două-trei mile de kraal, când un rozător din acea specie 
africană desemnată sub numele /epus rupestris, într-un cuvânt 
un fel de iepure, ţâşni dintr-un tufiş la o sută cincizeci de paşi de 
sir John. El nu ezită şi trase în inofensivul animal un glonţ de 
carabină. 

Buşmanul scoase un strigăt de indignare. Un glonte pentru un 
simplu iepure! Dar vânătorul englez ţinea la rozătorul său şi se 
îndreptă în galop spre locul unde trebuia să fi căzut animalul. 
Goană inutilă. Nicio urmă de iepure, în afară doar de câteva 
picături de sânge pe pământ. Sir John căută în desişuri, printre 
tufele de ierburi. Câinii scotoceau în van tufişurile. 

— Şi totuşi l-am atins, spuse sir John. 

— Şi încă bine! răspunse liniştit buşmanul. Însă când tragi 
într-un iepure cu un glonţ explozibil, cum vrei să mai rămână 
ceva din el! 


Într-adevăr, iepurele fusese fărâmiţat în zeci de bucăţi. 
Absolut dezamăgit, Înălţimea Sa urcă iar pe cal şi, fără a spune 
o vorbă, se îndreptă spre tabără. 

A doua zi, buşmanul se aştepta ca sir John Murray să-i facă 
noi propuneri de vânătoare, însă englezul, foarte rănit în amorul 
lui propriu, se feri să-l mai întâlnească pe Mokum. Se părea că 
uitase de eventuale proiecte cinegetice, ocupându-se cu 
verificatul instrumentelor şi cu efectuarea unor observaţii. Apoi, 
plictisit, vizită kraalul buşmanilor, uitându-se cum exersau 
oamenii în mânuirea arcului, sau cântând din „groah", un fel de 
instrument compus dintr-o coardă întinsă pe un arc, şi pe care 
cântăreţul o făcea să vibreze cu o pană de struţ. In timpul 
acesta, femeile îşi întrerupseră treburile menajere, fumând 
„matokuane", mai pe înţeles canabis, obţinut rudimentar din 
planta nesănătoasă a cânepii, o distracţie împărtăşită de cea 
mai mare parte a băştinaşilor. După observaţiile unor călători, 
această inhalare de cânepă creşte puterea fizică în detrimentul 
energiei morale. Şi, într-adevăr, mulţi dintre aceşti buşmani 
păreau năuci de atâta beţie cu matokuane. 

A doua zi, I7 mai, în zori, sir John Murray fu deşteptat de 
această simplă frază pronunţată la ureche: 

— Cred, Înălţimea Voastră, că vom fi mai norocoşi azi. Dar n-o 
să mai tragem în iepuri cu obuze de munte. 

Sir John Murray nici nu clipi auzind aceste cuvinte pline de 
ironie şi se declară gata de plecare. Cei doi vânători se 
depărtară câteva mile spre stânga taberei, mai înainte să se fi 
trezit ceilalţi camarazi. Sir John era înarmat de data aceasta cu o 
simplă puşcă, o armă admirabilă, marca F. Goldwin, mult mai 
nimerită pentru o vânătoare de antilope sau de căprioare decât 
teribila carabină. E drept că puteau întâlni pe câmpie 
pachiderme şi carnivore. Însă sir John avea încă la inimă 
„explozia" iepurelui şi i-ar fi plăcut, cu siguranţă, să tragă într-un 
leu cu alice decât să mai repete experienţa dum-dum, fără 
precedent în analele sportului. 

În acea zi, după cum bine intuise Mokum, norocul surâse celor 
doi vânători. Ei doborâră o pereche de harrisbuck, un fel de 
antilope negre, foarte rare şi greu de ucis. Erau nişte animale 
încântătoare, înalte de patru picioare, cu coarnele lungi, 
deschise şi elegant rotunjite în formă de iatagan. Botul le era 
subţiat şi turtit lateral, aveau copitele negre, părul des şi moale, 


urechile mici şi ascuţite. Burta şi faţa, albe ca zăpada, 
constrastau cu spatele lor negru, pe care-l mângâia o coamă 
creaţă. Vânătorii se puteau mândri cu o atare lovitură, deoarece 
harisbuck-ul a constituit dintotdeauna un desideratum pentru 
Delegorgue, Valhberg, Cumming, Baldwin şi alţii, dar şi sunt 
unul dintre cele mai admirabile specimene ale faunei australe. 

Dar ceea ce făcu să-i bată inima vânătorului englez fură nişte 
urme pe care i le arătă buşmanul în marginea unui crâng des, 
nu departe de o baltă mare şi adâncă înconjurată de aliori uriaşi 
din specia euphorbia şi a cărei suprafaţă era toată presărată cu 
corole albastre-azurii de nufăr. _ 

— Domnule, îi spuse Mokum, dacă mâine, în zori, lnălţimea 
Voastră va dori să stea la pândă în acest loc, v-aş sfătui să nu vă 
mai uitaţi carabina. 

— Ce te face să vorbeşti astfel Mokum? întrebă sir John 
Murray. 

— Aceste urme proaspete, pe care le vedeţi pe pământul 
umed. 

— Ce! Aceste urme mari sunt lăsate de animale? Atunci, 
picioarele lor trebuie să aibă o circumferință mai mare de-o 
jumătate de stânjen. 

— Asta dovedeşte, pur şi simplu, răspunse buşmanul, că 
animalul care lasă astfel de urme are o înălţime de cel puţin 
nouă picioare. 

— Un elefant! strigă sir John Murray. 

— Da, Înălţimea Voastră, şi, dacă nu mă înşel, este un elefant 
bătrân. 

— Deci pe mâine, buşmane. 

— Pe mâine, Înălţimea Voastră... 

Cei doi vânători se înapoiară în tabără, aducând cu ei prada 
pe care o încărcaseră pe calul lui sir John Murray. Aceste 
frumoase antilope, care, aşa cum am spus, sunt destul de rar 
vânate, stârniră admiraţia întregii caravane. Toţi îl felicitară pe 
sir John, în afară de sobrul Mathieu Strux, care nu cunoştea alte 
animale decât Ursa-Mare, Dragonul, Centuarul, Pegasul şi alte 
constelații din fauna cerească! 

A doua zi dimineaţa, la ora patru, cei doi parteneri de 
vânătoare, neclintiţi pe caii lor, cu câinii alături, aşteptau în 
mijlocul unui crâng des sosirea turmei de pachiderme. După 
urmele proaspete, recunoscură că elefanții veneau în turmă să- 


şi potolească setea în apele bălții. Amândoi erau înarmaţi cu 
carabine cu gloanţe explozibile. Observau desişul de aproape o 
jumătate oră, nemişcaţi şi tăcuţi, când văzură turma mişcându- 
se la cincizeci de paşi de baltă. 

Sir John Murray îşi apucă puşca, dar buşmanul îi apucă mâna, 
făcându-i semn să-şi potolească nerăbdarea. 

In curând, se iviră nişte umbre mari. Se auzeau desişurile 
desfăcându-se sub o apăsare irezistibilă, pădurea trosnea, 
mărăcinişurile strivite pârâiau pe sol, un suflu zgomotos trecea 
printre ramuri. Era turma de elefanţi. Şase exemplare dintre 
aceşti uriaşi, aproape la fel de mari ca semenii lor din India, 
înaintau cu un pas domol spre baltă. 

Încet-încet prinse a se lumina de ziuă, îngăduindu-i lui sir John 
să admire aceste puternice animale. Îi atrase în special atenţia 
unul dintre ele, un mascul, de o statură uriaşă. Fruntea lui largă, 
convexă, se desfăşura între nişte urechi uriaşe, ce-i atârnau 
până mai jos de piept. Dimensiunile lui uriaşe păreau şi mai 
mult mărite de penumbră. Acest elefant îşi proiecta cu agilitate 
trompa peste desişuri şi lovea cu colții săi mari trunchiurile 
groase ale arborilor, care gemeau sub lovituri. Probabil că 
animalul simţea un pericol apropiat. 

Buşmanul se aplecă la urechea lui sir John Murray şi-i şopti: 

— Vă convine acest exemplar superb? 

Sir John făcu un semn afirmativ. 

— Bine, adăugă, Mokum, să-l despărţim atunci de restul 
turmei. 

In acel moment, elefanții tocmai ajunseră pe malul bălții. 
Picioarele lor spongioase se înfundară în mocirla moale. Sorbeau 
apa cu trompa, şi apa vărsată în marele lor gâtlejuri producea o 
gâlgâitură zgomotoasă. Cel mai bătrân mascul, foarte neliniştit, 
privea în jurul lui şi amuşina cu zgomot aerul, încercând să 
simtă orice miros suspect. 

Deodată, buşmanul scoase un țipăt deosebit. Cei trei câini 
începură să latre cu furie, se repeziră afară din tufiş şi se 
aruncară asupra turmei de pachiderme. In aceeaşi clipă, într-un 
răstimp în care apucă să-i şuiere camaradului său: „Staţi aci", se 
aruncă pe zebră şi părăsi tufişul, în aşa fel ca să taie retragerea 
masculului bătrân. 

De altfel, acest magnific animal nu căută să scape prin fugă. 
Sir John, cu degetul pe trăgaciul puștii, îl observa. Elefantul 


lovea cu trompa în arbori şi îşi mişca nervos coada, nu în semn 
de nelinişte, ci de furie. Până atunci, doar simţise duşmanul. Dar 
în acele momente îl zări şi se repezi asupra-i. A 

Sir John Murray era la vreo şaizeci de paşi de animal. Il 
aşteptă ca să vină până la patruzeci de paşi şi, ochind sub 
coastă, trase un foc. Dar o mişcare bruscă a calului îi devie tirul 
şi glonţul trecu prin carnea moale, fără să întâlnească un 
obstacol rezistent pentru a exploda. 

Furios, elefantul grăbi mersul, apoi o luă la goană nebunește. 
Această fugă ar fi fost suficientă pentru a lăsa în urma lui chiar 
şi cel mai bun cal de curse. 

Cabrându-se, calul lui sir John ţâşni din crâng, fără ca 
stăpânul său să-l poată struni. Elefantul îl urmărea, ciulind 
urechile în sus şi scoțând din trompă sunete de trâmbiţă. 
Înţepenit în şa şi strângând puternic coapsele calului între 
picioarele sale viguroase, vânătorul încerca febril să bage alt 
glonţ pe ţeava carabinei. 

Însă elefantul se apropia vertiginos din urmă şi amândoi 
ajunseră curând în câmpie, dincolo de liziera pădurii. Sir John 
înţepa cu pintenii coapsele calului său înfuriat. Doi câini, lătrând 
în urma lui, fugeau cu limbile scoase. Elefantul nu era decât la 
doi paşi în urma lui. Sir John îi simţea răsuflarea zgomotoasă şi 
auzea şuierăturile produse de trompa care bătea aerul. Se 
aştepta în fiecare clipă să fie ridicat din şa de acel lasou viu. 

Deodată, calul se feri în lături, dar fu totuşi atins de trompă, în 
crupă. Animalul scoase un nechezat dureros şi se prăbuşi, 
cădere care îl scăpă pe sir John de la o moarte sigură. In iureşul 
goanei sale năvalnice, elefantul îi depăşi şi, cu trompa măturând 
pământul, prinse unul dintre câini, pe care-l scutură în aercuo 
violenţă de nedescris. 

Sir John nu avea altă scăpare decât să se înapoieze în pădure. 
Instinctul calului îi sugeră acelaşi lucru, astfel că om şi cal 
trecură înapoi liziera într-un elan surprinzător. 

Stăpân pe sine şi pe forţa lui, elefantul se întoarse brusc şi, 
scuturând în continuare nenorocitul de câine, căruia îi zdrobi în 
cele din urmă capul de un trunchi de sicomor, se repezi spre 
pădure. Calul o luă spre un crâng des, întretăiat de liane 
spinoase, şi se opri. 

Plin de julituri, însângerat, dar nepierzându-şi o clipă sângele 
rece, sir John se întoarse, şi, scoţându-şi de pe umăr carabina, 


ochi elefantul sub spată, printr-un ochi al reţelei dese de liane. 
Glonţul, întâlnind un os, făcu explozie. Animalul se clătină şi, 
aproape în aceeaşi clipă, o a două lovitură trasă de la marginea 
pădurii îl atinse în crupa stângă. El căzu în genunchi, aproape de 
un eleşteu pe jumătate ascuns sub ierburi. Acolo, pompând apa 
cu trompa, începu să-şi ude rănile, scoțând gemete tânguitoare. 

În acel moment se ivi şi Mokum, strigând: 

— Este al nostru! Este al nostru! 

Într-adevăr, animalul enorm era rănit de moarte. Gemea 
înăbuşit, răsuflarea îi era şuierătoare, coada n-o mai mişca 
decât cu anevoie şi trompa, sorbind balta de sânge scurs din el, 
împrăştia o ploaie roşie peste tufişurile vecine. Apoi, sleindu-i-se 
puterile, se prăbuşi la pământ şi astfel muri. 

La scurt timp după asta se ivi şi sir John Murray din tufişul de 
spini. Era aproape dezbrăcat, cu hainele lui de vânătoare făcute 
zdrenţe. Dar era să plătească până la urmă cu propria piele 
această ispravă de sportman. 

— Straşnic animal, buşmane, strigă el, examinând cadavrul 
elefantului, un animal straşnic, dar foarte greoi pentru tolba 
unui vânător. 

— Bun, excelenţă, răspunse Mokum. Să-l tranşăm pe loc şi să 
ducem cu noi hălcile mai bune. Vedeţi cu ce superbi colţi l-a 
înzestrat natura! Cântăreşte fiecare cel puţin douăzeci şi cinci 
de livre, a câte cinci şilingi livra de fildeş, este o sumă 
frumuşică. ă 

Tot vorbind, vânătorul începu să tranşeze animalul. li tăie cu 
securea colții şi se mulţumi să detaşeze picioarele şi trompa, 
care sunt cele mai delicioase bucăţi de carne. Cu ele voia să-i 
delecteze pe membrii comisiei ştiinţifice. Această operaţie dură 
câtva timp, aşa că el şi camaradul lui n-au putut ajunge în 
tabără mai înainte de amiază. 

Acolo, buşmanul puse să frigă picioarele uriaşului animal 
după sistemul african, într-o groapă plină cu jăratec. 

Fără s-o mai spunem, aceste bucate au fost apreciate aşa 
cum se cuvenea până şi de nepăsătorul Palander, ceea ce Îi 
aduse lui sir John Murray laudele întregului grup de savanţi. 


Capitolul X 


Cursul rapid de apă 


În timpul popasului la kraalul buşmanilor, colonelul Everest şi 
Mathieu Strux au rămas absolut străini unul faţă de altul. 
Observațiile referitoare la latitudine fură făcute fără ajutorul lor. 

Nefiind obligaţi deloc să aibă întrevederi „ştiinţifice", nu se 
văzură deloc. În ajunul plecării, colonelul Everest îşi trimise, pur 
şi simplu, cartea de vizită astronomului rus, şi o primi, în 
schimb, pe aceea a lui Mathieu Strux cu acelaşi ceremonial. 

La I9 mai, întreaga caravană ridică tabăra şi îşi reluă drumul 
spre nord. Unghiurile adiacente ale bazei triunghiului al optulea, 
al cărui vârf era stabilit la stânga meridianului, cu ajutorul unui 
ţăruş ales judicios la o distanţă de şase mile, fură măsurate. Nu 
mai era deci nevoie decât să se ajungă la această nouă staţie, 
pentru a putea fi continuate operaţiile geodezice. 

De la 19 până la 20 mai, ţinutul fu ataşat de meridian prin alte 
două noi triunghiuri. Au fost luate toate precauţiile pentru a se 
obţine o cât mai mare precizie matematică. Operaţiunea se 
desfăşura normal şi, până atunci, nu întâmpinase greutăţi mari. 
Vremea fusese bună pentru observaţiile de zi, iar solul nu 
prezenta niciun obstacol de netrecut. Doar că, probabil datorită 
netezimii ei, câmpia nu era chiar absolut potrivită pentru 
măsurarea unghiurilor. Era ca un deşert de verdeață, străbătut 
de râuleţe ce curgeau printre şiruri de arbori care, prin 
dispunerea frunzelor, se asemănau cu sălciile şi ale căror ramuri 
buşmanii le întrebuinţau la confecţionarea arcurilor lor. Acest 
teren, presărat cu stânci fărâmiţate, amestecat cu argilă, nisip şi 
cu minerale de fier, prezenta în unele locuri aspectele unei 
aridităţi accentuate. Acolo, orice urmă de umiditate dispărea şi 
flora era compusă doar din câteva plante mucilaginoase, 
rezistente la cea mai mare secetă. Însă, pe mile întregi, în 
această regiune nu exista nicio moviliţă care să poată fi aleasă 
ca staţie. Ca atare, trebuiau instalate fie panouri indicatoare, fie 
stâlpi înalţi de zece până la douăzeci de metri, care să le 
servească cercetătorilor drept mire. De aici, o pierdere mai mică 
sau mai mare de timp, care întârzia efectuarea triangulaţiei. 
Odată încheiate observaţiile, trebuia scos pilonul şi dus câteva 
mile mai departe, cu scopul de a stabili acolo vârful unui nou 
triunghi. Echipajul lui Queen and Tzar, însărcinat cu această 
lucrare, se achită conştiincios de ea. Aceşti oameni, bine 


instruiți, operau repede şi meritau toate laudele pentru 
îndemânarea lor, cu toate micile neînţelegeri dintre ei, legate de 
amorul propriu naţional. 

Într-adevăr, această gelozie de neiertat, care îi diviza pe şefii 
lor, colonelul Everest şi Mathieu Strux, îi aţâţa câteodată pe 
aceşti marinari unii împotriva altora. Mihail Zorn şi William 
Emery îşi foloseau toată înţelepciunea, toată prudenta pentru a 
combate aceste tendinţe supărătoare, dar nu reuşeau 
întotdeauna. 

De aci, discuţii care, din partea unor oameni cam grosolani, 
puteau să ajungă la încăierări vrednice de plâns. Este drept, 
colonelul şi savantul rus interveneau, însă doar ca să pună şi 
mai mult paie pe foc, deoarece fiecare dintre ei lua făţiş partea 
conaţionalilor lor, chiar susţinându-i, indiferent de care parte s- 
ar fi aflat nedreptatea. De la subordonați, discuţia trecea astfel 
până la superiori şi creştea „proporţional cu masele", cum zicea 
Mihail Zorn. La două luni după plecarea din Lattaku, numai cei 
doi tineri păstraseră între ei buna înţelegere, atât de necesară 
reuşitei unei acţiuni. Sir John Murray şi Nikolai Palander, oricât 
erau de absorbiți, unul de calculele sale şi celălalt de aventurile 
sale vânătoreşti, începură să se amestece în discuţiile şi în 
disputele celorlalţi. Pe scurt, într-o anumită zi, cearta fu destul 
de aprinsă pentru a-l determina pe Mathieu Strux să-i spună 
colonelului Everest: 

— Nu mă lua aşa de sus, domnule, uiţi că ai de a face cu 
astronomi de la observatorul Pulkowa, a cărui lentilă puternică a 
condus la recunoaşterea faptului că discul lui Uranus e perfect 
circular! 

Colonelul Everest îi răspunse că avea dreptul să-l ia şi mai 
sus, întrucât el avea onoarea să aparţină observatorului din 
Cambridge, a cărui lentilă puternică a permis clasarea 
constelaţiei Andromeda în rândul nebuloaselor neregulate! 

Apoi, după ce Mathieu Strux, mânat de orgoliu, a zis că lentila 
telescopului din Pulkowa, cu obiectivul său de paisprezece inch, 
putea detecta stele de mărimea a treia, colonelul Everest 
replică răspicat că obiectivul lentilei telescopului din Cambridge 
măsura tot paisprezece inch şi că, în noaptea de 3I ianuarie 
I862, se descoperise, în sfârşit, graţie lentilei în cauză, 
misteriosul satelit care generează perturbațiile lui Sirius! 


Când savanții ajung să spună astfel de vorbe înţepătoare, se 
deduce foarte bine că nu este posibilă nicio apropiere. Şi exista 
temerea ca nu cumva viitorul triangulaţiei să nu fie compromis 
curând de această rivalitate incurabilă. 

Din fericire, cel puţin până acum, discuţiile în speţă nu vizau 
decât sisteme sau evenimente stranii în cadrul operaţiilor 
geodezice. Câteodată, măsurile relevate cu teodolitul sau cu 
ajutorul cercului repetitor erau dezbătute, dar, departe de a le 
tulbura, dezbaterea, dimpotrivă, nu contribuia decât la o 
determinarea mai precisă a exactităţii lor. Cât despre alegerea 
staţiilor, până acum nu a existat vreun dezacord în această 
privinţă. 

La 30 mai, vremea, până atunci senină şi în consecinţă 
favorabilă observaţiilor, se schimbă aproape brusc. În oricare 
altă regiune s-ar fi prezis, cu siguranţă, vreo furtună, însoţită de 
ploi torențiale. Cerul fu acoperit de nori negri. Câteva fulgere 
fără tunete apărură pentru o clipă în masa densă a vaporilor. 
Dar condensarea nu se produse în straturile superioare ale 
aerului, iar pe solul, pe atunci foarte uscat, nu căzu nicio 
picătură de apă. Totuşi cerul rămase înnorat mai multe zile. 
Această ceaţă neaşteptată nu putea decât să îngreuneze mult 
observaţiile. Mirele nu mai erau vizibile nici la o milă. 

Cu toate astea, comisia anglo-rusă, nedorind să piardă timpul, 
se hotări să stabilească semnale de foc, ca să opereze şi 
noaptea. Insă, la sfatul buşmanului, trebuiau să se ia câteva 
precauţii în interesul observatorilor. Într-adevăr, în timpul nopţii, 
fiarele sălbatice, atrase de strălucirea lămpilor electrice, se 
adunau în jurul staţiilor. Observatorii auzeau atunci strigătele 
ascuţite ale şacalilor, rânjetele răguşite ale hienelor, care 
amintesc de râsul aparte al negrilor beţi. 

In timpul acestor prime observaţii nocturne, în mijlocul unui 
cerc zgomotos de animale primejdioase, printre care un răget 
formidabil anunţa uneori prezenţa leilor, astronomii se simțeau 
puţin distraşi de la lucrările lor. Măsurările au fost mai încet 
executate, şi probabil mai puţin exacte. 

Aceşti ochi strălucitori, fixaţi asupra lor şi străbătând umbra 
deasă a nopţii, îi jenau puţin pe savanţi. În astfel de condiţii, 
calcularea distanțelor la zenit a reverberelor şi a distanțelor 
unghiulare cerea mult sânge rece şi o mare stăpânire de sine. 
Insă aceste calităţi nu lipseau membrilor comisiei. După câteva 


zile, şi-au recăpătat toată prezenţa de spirit şi operau în mijlocul 
fiarelor sălbatice la fel de liniştiţi ca în nişte săli ale unor 
observatoare astronomice. De altfel, pe lângă fiecare staţiune 
erau ataşaţi câţiva vânători, înarmaţi cu puşti, şi hienele mai 
îndrăzneţe căzură împuşcate sub gloanţele europenilor. E de 
prisos să mai adăugăm că sir John Murray considera „adorabilă" 
această modalitate de a face o triangulaţie. Astfel, la un 
moment dat, în timp ce ochii îi erau fixaţi pe ocularele lentilelor, 
iar mâna şi-o ţinea pe carabina Goldwing, el trase câteva salve 
între două observaţii zenitale. 

Operațiunile geodezice nu fură deci împiedicate de vremea 
proastă, la fel cum nici precizia măsurătorilor nu le fu afectată 
de condiţiile meteo nefavorabile, iar măsurarea meridianului 
continua să avanseze regulat spre nord. 

Astfel, niciun incident demn de a fi relatat nu obstrucţionă 
lucrările geodezice, de la 30 mai până la 17 iunie. Noi triunghiuri 
fură stabilite cu ajutorul staţiilor artificiale. lar înainte de 
sfârşitul lunii, dacă un obstacol natural nu le-ar fi stopat cursul 
operaţiunilor, colonelul Everest şi Mathieu Strux ar fi definitivat 
măsura unui nou grad al meridianului douăzeci şi patru. 

În ziua de 17 iunie, un curs de apă destul de lat, afluent al 
fluviului Orange, le tăie calea. Membrii comisiei ştiinţifice nu 
aveau probleme să-l traverseze: ei aveau o luntre de cauciuc, 
construită special pentru a trece râurile sau lacurile mai mici. 
Însă căruțele şi materialul caravanei nu puteau trece astfel. 
Trebuia deci căutat un vad fie în amonte, fie în aval de cursul 
apei. 

Se hotări deci, contrar opiniei lui Strux, ca europenii, cu 
instrumentele lor, să traverseze fluviul, în timp ce caravana, sub 
conducerea lui Mokum, să meargă câteva mile mai în jos şi să 
treacă printr-un vad pe care vânătorul pretindea că-l ştie. 

Afluentul Orangelui, menţionat, avea în acest loc o lăţime de 
o jumătate de milă. Curentul rapid, spart pe alocuri de capete 
de stânci şi de trunchiuri de arbori înămoliţi, constituia deci o 
anumită primejdie pentru o ambarcaţiune fragilă. Chiar Mathieu 
Strux făcuse câteva observaţii în privinţa asta. Dar nedorind să 
pară că dă înapoi în faţa unui pericol pe care camarazii lui erau 
gata să-l înfrunte, se alătură opiniei comune. 

Singur, Nikolai Palander trebui să însoţească restul expediției 
în ocolirea pe care urma să o facă în avalul cursului fluviului. Nu 


că demnul savant specialist în calcule s-ar fi temut, deoarece 
prea era absorbit în gânduri pentru a bănui vreun pericol 
oarecare. Dar cum prezenţa sa nu era necesară conducerii 
operaţiunilor, putea să-şi părăsească fără nicio problemă 
însoțitorii timp de o zi sau două. Şi apoi, în luntrea prea mică nu 
putea intra decât un număr restrâns de călători. De aceea, era 
mai bine ca să fie transportaţi, într-o singură cursă, pe celălalt 
mal, oamenii, instrumentele lor şi ceva provizii. Marinari 
experimentați erau necesari pentru a conduce luntrea de 
cauciuc, aşa că Nikolai Palander cedă locul său unui englez de la 
bordul lui Queen and Tzar, mult mai util în această împrejurare 
decât astronomul de la Helsingfors. 

Convenindu-se o întâlnire la nord de râu, caravana începu să 
coboare pe malul stâng sub comanda vânătorului. În curând, 
ultimele căruţe dispărură în zare, pe când colonelul Everest, 
Mathieu Strux, Emery, Zorn, sir John Murray, doi mateloţi şi un 
buşman experimentat în chestiuni de navigaţiune fluvială, 
rămaseră pe malul Nosubului. 

Astfel era denumit de indigeni acest curs rapid de apă, foarte 
umflat, în acel moment, de pâraiele provenite în urma ploilor 
căzute în ultimul timp. 

— Ce râu minunat, îi spuse Mihail Zorn prietenului său, 
William, în veme ce marinarii pregăteau luntrea destinată să-i 
transporte pe celălalt mal. 

— Foarte minunat, dar greu de traversat, răspunse William 
Emery. Aceşti curenţi sunt nişte cursuri de apă, care nu prea au 
viaţă lungă, şi tocmai de aceea vor să se bucure de ea! După 
câteva săptămâni, când va sosi sezonul secetos, nu va mai 
rămâne o picătură cu care să-şi potolească setea o caravană, 
deşi acum este un torent aproape imposibil de trecut. Acum e 
năvalnic şi curând va seca. Aceasta este, scumpul meu însoțitor, 
legea naturii fizice şi morale. Dar nu avem timp de pierdut cu 
filosofarea. lată luntrea gata, sunt foarte curios să văd cum va 
pluti pe acest curent vijelios. 

In câteva clipe, ambarcaţiunea de cauciuc, desfăcută şi fixată 
în armătura ei interioară, fu coborâtă pe râu. Ea îşi aştepta 
călătorii la poalele unei înălţimi, tăiată în pantă uşoară de un 
masiv de granit trandafiriu. În acest loc, datorită unui vârtej 
produs de o limbă de pământ avansând în râu, apa liniştită 
scălda fără murmur trestiile amestecate cu plante sarmentoase. 


Îmbarcarea se făcu deci uşor. Instrumentele fură aşezate în 
fundul luntrii, pe un strat de iarbă, menit să atenueze eventuale 
şocuri. Pasagerii luară loc în aşa fel, ca să nu împiedice 
mânuirea lopeţilor marinarilor. Buşmanul se aşeză în partea din 
urmă a luntrii şi luă cârma. 

Acest indigen era „foreloper'-ul caravanei, adică „omul care 
deschide drumul". Vânătorul îl alesese deoarece era un om 
priceput, cu o mare experienţă practică în traversarea cursurilor 
de apă repezi africane. El ştia câteva cuvinte englezeşti şi îi 
sfătui pe călători să păstreze cea mai mare tăcere în timpul 
trecerii Nosubului. 

Frânghia care lega luntrea de mal fu desfăcută şi lopeţile 
împinseră repede luntrea dincolo de vârtej. Incepea să se simtă 
influenţa curentului care, la o sută de yarzi mai departe, se 
transforma în torent. Ordinele date celor doi mateloţi de către 
foreloper fură executate cu precizie. Aici trebuiau să ridice 
lopeţile, pentru a evita câteva buturugi pe jumătate scufundate 
sub apă, aici să vâslească, dimpotrivă, în scopul de a forţa 
câteva vârtejuri formate de contra-curent. Apoi, când viteza 
devenea prea mare, lăsau barca să plutească în voia apei. Cu 
ochii ficşi, capul nemişcat, indigenul evita astfel cu îndemânare 
toate obstacolele traversării. Europenii observau cu o vagă 
nelinişte această situaţie nouă. Ei se simțeau transportaţi, cu o 
forţă nemaipomenită, de acest curent de apă tumultuos. 

Colonelul Everest şi Mathieu Strux se priveau unul pe altul 
fără să-şi mişte buzele, în vreme ce sir John Murray, cu 
nedespărţita lui carabină între picioare, examina numeroasele 
păsări ale căror aripi atingeau suprafaţa apei Nosubului. Cei doi 
tineri astronomi admirau fără altă preocupare şi fără rezervă 
malurile care fugeau deja cu o viteză amenințătoare. 

Curând, fragila luntre pătrunse în adevăratul curent, pe care 
trebuia să-l taie oblic, pentru a ajunge la malul râpos opus, cu 
ape mai liniştite. La un singur cuvânt al buşmanului, luntraşii 
apucară mai viguros lopeţile. Dar, cu toate sforţările lor, luntrea, 
antrenată de forţa curentului, luă o direcţie paralelă cu malurile 
şi alunecă în josul apei. Cârma nu mai avea nicio acţiune asupra 
ei, iar lopeţile nu mai puteau nici măcar să o redreseze. Situaţia 
devenea foarte periculoasă, deoarece lovirea luntrii de o stâncă 
sau de un trunchi de arbore ar fi răsturnat-o cu siguranţă. 


Călătorii presimţiră pericolul, dar niciunul dintre ei nu suflă un 
cuvânt. 

Foreloper-ul se ridicase pe jumătate. El observa direcţia 
urmată de ambarcaţiune, căreia nu-i putea reduce viteza pe o 
apă care, având aceeaşi rapiditate ca şi ea, făcea nulă acţiunea 
cârmei. La două sute de yarzi de luntre, un fel de insuliţă, o 
adunătură periculoasă de pietre şi de arbori, se înălța în afara 
albiei râului. Era cu neputinţă de ocolit. In câteva clipe, luntrea 
trebuia să o atingă şi să se sfarme, inevitabil, în bucăţi. 

Intr-adevăr, curând se simţi şocul provocat de izbitură, însă 
nu aşa de tare cum se crezuse. Luntrea se înclină uşor într-o 
parte, lăsând să intre puţină apă. Călătorii reuşiră totuşi să se 
menţină la locurile lor. Priveau înaintea lor... Stânca neagră, de 
care se izbise luntrea, se mişca şi se agita în mijlocul apei 
clocotitoare. 

Această stâncă era un hipopotam monstruos, pe care curentul 
îl târâse până la insuliţă şi care nu îndrăznea să se avânte în 
curentul rapid, ca să poată ieşi la un mal sau altul. Simţind 
izbitura provocată de luntre, el îşi înălţă capul şi, scuturându-l 
orizontal, privi în jurul lui cu micii lui ochi uimiţi. Uriaşul 
pachiderm, lung de zece picioare, cu pielea tare, neagră şi 
lipsită de păr, cu gura deschisă, îşi arătă incisivii superiori şi 
caninii extrem de mari. Apoi numaidecât se repezi asupra luntrii, 
muşcând-o cu furie, în vreme ce dinţii lui amenințau s-o sfâşie la 
fel de grabnic. 

Dar sir John Murray era acolo. Sângele rece nu-l părăsise. El 
îşi scoase cu calm puşca de pe umăr şi trase un glonte chiar 
lângă una dintre urechile animalului. Hipopotamul însă nu-şi 
lăsă prada şi scutură barca aşa cum scutură câinele un iepure. 
Incărcându-şi carabina, Murray tinti din nou animalul, de data 
aceasta în cap. Lovitura fu mortală, deoarece toată această 
masă de carne se duse imediat la fund, după ce, într-o ultimă 
sforţare de agonie, împinse luntrea în largul insuliţei. 

Înainte de a-şi veni în simţire călătorii, luntrea luată de curent 
se întoarse ca o cârtiţă, tăind oblic torentul. O cotitură bruscă a 
râului, la câteva sute de yarzi mai jos, sparse atunci curentul 
Nosubului. Luntrea fu purtată într-acolo în câteva clipe. Un şoc 
violent o opri, iar călătorii, teferi, se îndreptară spre mal, după 
ce fură târâţi de curentul vijelios pe o distanţă de două mile, în 
aval de punctul lor de îmbarcare. 


Capitolul XI 
Unde l-au regăsit pe Nikolai Palander 


Lucrările geodezice fură reluate. Două staţii stabilite succesiv 
şi legate de staţia din urmă, situată în partea aceasta a fluviului, 
serviră la formarea unui nou triunghi, operaţie care se făcu fără 
greutăţi. Totuşi astronomii trebuiră să fie atenţi la şerpii care 
bântuiau această regiune. Erau nişte „mambas" foarte veninoşi, 
lungi de la zece până la douăsprezece picioare şi a căror 
muşcătură ar fi fost mortală. 

La patru zile după trecerea torentului Nosubului, la 2l iunie, 
operatorii se aflau în mijlocul unei regiuni păduroase. Însă 
desişul format din arbori mici nu împiedica lucrările de 
triangulaţie. 

În toate punctele orizontului, nişte ridicături de pământ foarte 
vizibile, şi despărțite pe o distanţă de mai multe mile, erau 
potrivite pentru aşezarea pilonilor sau a reverberelor. Acest 
tinut era, de fapt, o vastă depresiune de teren, umedă şi fertilă; 
William Emery văzu aici mii de smochini ai Hotentoţiei, ale căror 
fructe acrişoare sunt foarte căutate de buşmani. Câmpiile, 
foarte întinse între crânguri, răspândeau un parfum îmbătător, 
datorită prezenţei unui număr foarte mare de rădăcini bulboase, 
asemănătoare cu brânduşa-de-toamnă. Un fruct galben, lung de 
două până la trei şchioape, atârna în vârful rădăcinii şi parfuma 
aerul cu mirosuri pătrunzătoare. Era fructul „kucumakranti", 
foarte răspândit în Africa Australă, o adevărată delicatesă 
pentru copiii de indigeni. În această regiune, unde apele 
ţâşneau din povârnişe uşor înclinate, reapărură, de asemenea, 
câmpurile cu acele plante agăţătoare şi cu fructe amare, din 
specia citrulis colocynthis, cât şi nesfârşite mirişti cu mentă, a 
cărei aclimatizare a reuşit atât de bine în Anglia. 

Deşi fertilă şi prielnică agriculturii, această regiune 
extratropicală părea puţin frecventată de triburile nomade. Nu 
se vedea aici nicio urmă de indigen, niciun kraal sau măcar 
vreun foc de tabără. Cu toate acestea, apa nu lipsea, iar în 
unele locuri forma râuleţe, bălți, câteva lagune foarte 
importante şi două-trei râuri cu un curs rapid, care se vărsau în 
Orange. 


În acea zi savanții făcură un popas cu scopul de a aştepta 
caravana. Termenul prevăzut de vânător urma să expire curând 
şi, dacă nu calculase greşit, trebuia să sosească tocmai în acea 
zi, după ce a trecut vadul cursului puţin adânc al Nosubului. 

Totuşi ziua se apropia de sfârşite şi niciun buşman nu apăru. 
Expediția întâlnise, oare, vreun obstacol care o împiedicase să 
ajungă aici? Sir John Murray se gândi că Nosubul nu putea fi 
trecut cu piciorul în această perioadă, când rezervele de apă 
sunt încă abundente, aşa că vânătorul a trebuit să se ducă mai 
spre sud. Într-adevăr, acest motiv era întemeiat. Ploile foarte 
abundente, căzute în ultimul anotimp, provocaseră creşteri de 
apă neobişnuite. 

Astronomii aşteptau. Însă când ziua de 22 iunie trecu şi ea 
fără ca niciunul dintre oamenii lui Mokum să apară, colonelul 
Everest se arătă foarte neliniştit. Nu mai putea continua drumul 
spre nord, întrucât le lipsea materialul necesar expediției. Or, 
dacă întârzierea aceasta se prelungea, putea compromite 
succesul operaţiilor. 

Cu acest prilej, Mathieu Strux declară că părerea sa fusese de 
a fi însoţit caravana, după ce ar fi creat un punct de legătură 
între ultima staţie, din partea aceea a fluviului, cu celelalte două 
situate mai sus şi că, dacă i-ar fi fost ascultat sfatul, expediţia 
nu s-ar afla acum în impas, şi că dacă soarta triangulaţiei este 
compromisă de această întârziere, responsabilitatea ar reveni 
celor care trebuiau... etc. Că, în orice caz, ruşii... etc. 

Evident, colonelul protestă împotriva acestor insinuări ale 
colegului lui, amintind că decizia fusese luată de comun acord; 
dar sir John Murray interveni şi ceru ca discuţia în cauză, vădit 
inutilă, de altfel, să fie încheiată imediat. Ceea ce era făcut era 
făcut, şi nici toate protestele din lume nu ar fi schimbat cu nimic 
situaţia. S-a afirmat doar că, dacă a doua zi caravana buşmană 
nu se va alătura celei a europenilor, William Emery şi Mihail 
Zorn, care s-au oferit voluntari, vor pleca în căutarea ei, 
coborând spre sud-vest sub conducerea foreloper-ului. In timpul 
absenței lor, colonelul Everest şi colegii lui vor rămâne în tabără 
şi vor aştepta întoarcerea celor doi pentru a lua o hotărâre. 

Acestea fiind stabilite, cei doi rivali se ţinură la depărtare unul 
de altul în restul zilei. Sir John Murray îşi petrecu timpul 
cutreierând desişurile din apropiere, dar nu întâlni niciun vânat 
cu blană, iar în privinţa celui cu pene nu fu, de asemenea, 


norocos din punct de vedere comestibil. În schimb, naturalistul, 
dublat adesea de un vânător, avu de ce să fie fericit până la 
urmă. Două remarcabile specii căzură răpuse de plumbii puştii 
sale. Una dintre acestea era un frumos francolin, lung de 
treisprezece inci, de culoare cenuşiu-închis pe spate, roşie la 
nivelul picioarelor şi al ciocului, şi ale cărui pene remigă erau 
nuanţate în tente maronii; remarcabil eşantion din familia 
tetraonidelor, din care potârnichea este cea mai răspândită. 
Cealaltă pasăre doborâtă aparţinea ordinului rapacelor. Era o 
specie de şoim specific Africii Australe, cu gâtul roşu, coada albă 
şi deosebit pentru frumuseţea formelor lui. Foreloper-ul jumuli 
cu îndemânare aceste două păsări, astfel încât pielea să poată fi 
păstrată intactă. 

Cele dintâi ore ale zilei de 23 iunie deja se scurseră. Caravana 
nu fusese încă semnalată şi deci doi tineri se pregăteau de 
plecare, când, deodată, lătrături depărtate îi făcură să rămână 
pe loc. Curând, dintr-un crâng de aloes situat în stânga taberei, 
apăru în goana mare vânătorul Mokum călare pe zebra sa. 

Buşmanul o luase înaintea caravanei şi se apropia repede de 

europeni. 
_ — Ai sosit, bravule vânător, îi strigă vesel sir John Murray. 
Intr-adevăr, ne pierdusem orice speranţă de a te mai vedea! Ştii 
că nu m-aş fi consolat niciodată, dacă nu te-aş fi mai revăzut! Mi 
se pare ca vânatul mă ocoleşte, când nu eşti lângă mine. Vino 
să serbăm reîntoarcerea ta cu un pahar de coniac de Scoţia. 

La aceste cuvinte plăcute şi binevoitoare ale lui sir John, 
Mokum nu răspunse. Privi fiecare european în parte, îi numără 
unul după altul, în vreme ce o mare nelinişte se citea pe faţa lui. 
Colonelul Everest o văzu şi, mergând spre vânător, îl întrebă: 

— Pe cine cauţi, Mokum? 

— Pe domnul Palander, răspunse buşmanul. 

— N-a urmat caravana? Nu este cu voi? reluă colonelul 
Everest. 

— Nu, răspunse Mokum, speram să-l găsesc în tabără. S-a 
rătăcit! 

La aceste cuvinte ale buşmanului, Mathieu Strux făcu rapid 
câţiva paşi în faţă şi zise, aproape strigând: 

— Nikolai Palander pierdut! un savant lăsat în grija ta, un 
astronom de care trebuia să răspunzi şi pe care nu l-ai adus cu 


tine. Ştii, vânătorule, că eşti răspunzător de persoana lui şi că 
nu este de ajuns să spui „Domnul Nikolai Palander s-a pierdut!". 

Aceste vorbe ale astronomului rus îl scoaseră pe vânător din 
sărite, care, nefiind la vânătoare, nu avea niciun motiv să fie 
răbdător. 

— Ei! ei! domnule astrolog al tuturor Rusiilor, răspunse el cu 
un glas înfuriat, nu-ţi măsori cuvintele? Sunt dator, oare, să-l 
păzesc pe tovarăşul dumitale, când nu ştie să se păzească el 
singur? Vă legaţi de mine, dar nu aveţi dreptate, m-aţi auzit? 
Dacă domnul Palander s-a pierdut, este din vina lui! De douăzeci 
de ori l-am surprins, veşnic absorbit în calculele sale, 
depărtându-se de caravana noastră. Tot de atâtea ori i-am atras 
atenţia şi l-am adus înapoi. Dar alaltăieri, pe când se însera, a 
dispărut, şi cu toate cercetările mele, nu l-am mai găsit. Fiţi mai 
îndemânatic, dacă puteţi, şi fiindcă ştiţi să mânuiţi aşa de bine 
luneta, puneţi-o la ochi şi încercaţi să vă descoperiţi tovarăşul! 

Buşmanul ar fi continuat, fără îndoială, pe acest ton răstit, cu 
toată mânia lui Mathieu Strux, care, cu gura deschisă, nu putea 
spune o vorbă, dacă sir John Murray nu l-ar fi liniştit pe nervosul 
vânător. Din fericire pentru savantul rus, discuţia între el şi 
buşman se opri. Dar Mathieu Strux, printr-o insinuare 
neîntemeiată, se abătu asupra colonelului Everest, care nu se 
aştepta la asta. 

— În tot cazul, spuse cu un ton înţepat astronomul din 
Pulkowa, nu intenţionez să-l părăsesc pe nenorocitul meu 
camarad în acest deşert. În ceea ce mă priveşte, voi face tot 
posibilul să-l regăsesc. Dacă ar fi dispărut sir John Murray sau 
domnul William Emery, colonelul Everest, îmi închipui, n-ar fi 
ezitat să suspende operaţiunile geodezice, pentru a veni în 
ajutorul compatrioţilor lui. Or, nu înţeleg de ce s-ar face mai 
puţin pentru un savant rus decât pentru unul englez! 

Astfel interpelat, colonelul Everest nu mai putu să-şi păstreze 
calmul obişnuit. 

— Domnule Mathieu Strux, se răsti el încrucişându-şi braţele 
şi privindu-l drept în ochi pe adversarul său, cu intenţie vreţi să 
mă insultaţi degeaba? Drept cine ne iei pe noi, englezii? Ne-am 
oferit cumva nouă înşine dreptul de a ne îndoi de sentimentele 
noastre, când e vorba de o chestiune de umanitate? Ce vă face 
să  bănuiţi că nu vom merge să dăm ajutor acestui 
neîndemânatic expert în calcule?... 


— Domnule... ripostă rusul, vă rog să vă retrageţi acest 
calificativ acordat lui Nikolai Palander. 

— Da, neîndemânatic, repetă colonelul Everest, accentuând 
fiecare silabă a epitetului său, şi pentru a vă întoarce vorbele 
rostite cu atâta uşurinţă adineaori, voi adăuga că în cazul în 
care operaţiunile vor fi sistate din acest motiv, răspunderea va 
cădea asupra ruşilor, iar nu asupra englezilor! 

— Colonele, strigă Mathieu Strux, ai cărui ochi scăpărau, 
cuvintele d-voastră... 

— Cuvintele mele sunt toate cântărite, domnule, prin urmare, 
de acum înainte şi până când îl vom găsi pe expertul d-voastră 
în calcule, orice operaţiune este suspendată! Sunteţi gata de 
plecare? 

— Eram gata chiar mai înainte să fi rostit d-voastră un singur 
cuvânt! răspunse cu amărăciune Mathieu Strux. 

După asta, cei doi adversari se duseră spre căruțele lor, 
deoarece tocmai atunci sosise şi caravana. 

Sir John Murray, care-l însoțea pe colonelul Everest, nu se 
putu stăpâni să nu-i spună: 

— E un mare noroc că neîndemânaticul acesta n-a pierdut şi 
registrul dublu cu măsurile. 

— Tocmai la asta mă gândeam şi eu, răspunse simplu 
colonelul. Cei doi englezi îl luară apoi la întrebări pe vânătorul 
Mokum. 

Vânătorul le spuse că Nikolai Palander dispăruse de două zile, 
că fusese văzut ultima oară pe flancul caravanei, la 
douăsprezece mile de tabără, că el, Mokum, îndată ce a aflat de 
dispariţia savantului, începu să-l caute, ceea ce a întârziat 
sosirea sa, că negăsindu-l a vrut să vadă dacă, din întâmplare, 
acest „calculator" nu s-a alăturat camarazilor lui la nord de 
Nosub. Or, fiindcă nu era, şi-a propus să-şi îndrepte cercetările 
spre nord-est în partea păduroasă a regiunii, adăugând că nu 
mai trebuie pierdut niciun minut, dacă voiau să-l regăsească în 
viaţă pe Nikolai Palander. 

Într-adevăr, trebuiau să se grăbească. De două zile, savantul 
rus rătăcea la întâmplare într-o regiune frecventată des de 
fiarele sălbatice. Nu era un om care să ştie să se descurce, 
întrucât trăise toată viaţa în lumea cifrelor şi nu în cea reală! 
Acolo unde un altul ar fi găsit cu ce să se hrănească, sărmanul 


ar fi murit, desigur, de foame. Trebuia, prin urmare, a-i veni cât 
mai grabnic în ajutor. 

După o oră, colonelul Everest, Mathieu Strux, sir John Murray 
şi cei doi tineri astronomi părăsiră tabăra conduşi de vânător. 
Toţi încălecară pe cai iuți, chiar şi savantul rus, care se 
crampona în şa la modul grotesc, blestemându-l printre dinţi pe 
nefericitul Palander, care-l pusese la o aşa corvoadă. Camarazii 
lui, gravi şi „cum se cădea", nu dădură atenţie strâmbăturilor pe 
care astronomul din Pulkowa le făcea pe cal, animal iute şi 
foarte sensibil la gură. 

Înainte de a părăsi tabăra, Mokum îl rugă pe foreloper să-i 
împrumute câinele, animal fin şi inteligent, abil adulmecător, 
foarte apreciat de buşman. Acest câine, după ce mirosi o pălărie 
aparţinând lui Nikolai Palander, se lansă în direcţia nord-est, pe 
când stăpânul său îl aţâţa printr-un fluierat aparte. Mica trupă 
urmă îndată animalul şi dispăru în curând la marginea unui 
crâng des. 

Toată ziua, colonelul Everest şi însoțitorii lui urmăriră ducerile 
şi întoarcerile câinelui. Acest înţelept animal înţelesese perfect 
ceea ce | se ceruse, dar nu putea da de urmele savantului 
rătăcit, şi nicio pistă nu putea fi urmată regulat şi sigur. Câinele, 
încercând să recunoască mirosurile emanate de teren, mergea 
înainte, dar se întorcea îndată fără să fi găsit vreo urmă 
evidentă. 

La rândul lor, savanții nu neglijau niciun mijloc de a-şi 
semnala prezenţa în această regiune pustie. Ei strigau, trăgeau 
focuri de puşcă, sperând să fie auziţi de Nikolai Palander, oricât 
de distrat sau de absorbit ar fi fost. Imprejurimile taberei au fost 
cercetate atfel pe o rază de cinci mile, când se înseră şi fură 
suspendate căutările. Trebuiau să le reia a doua zi în zori. 

În timpul nopţii, europenii se adăpostiră sub un desiş de 
arbori, dinaintea unui foc de lemne, pe care buşmanul îl 
întreținea cu grijă. Câteva mugete de fiare sălbatice fură auzite. 
Prezenţa animalelor feroce nu-i putea linişti nicidecum pe 
căutători, care se gândeau cu teamă la Nikolai Palander. Acest 
nenorocit, sleit de puteri, flămânzit, înfrigurat de această noapte 
rece, expus atacurilor hienelor care mişunau din belşug în 
această parte a Africii, oferea puţine speranţe de a fi găsit! Asta 
era preocuparea tuturor. Colegii  nenorocitului astronom 
petrecură multe ore discutând, făcând planuri şi căutând 


mijlocul de a ajunge până la el. Englezii arătară, în această 
împrejurare, un devotament de care Mathieu Strux însuşi se 
arătă mişcat. Mort sau viu, grupul se hotărî să-l găsească 
neapărat, cu orice preţ, pe savantul rus, chiar dacă operaţiunile 
trigonometrice ar fi fost amânate la nesfârşit. 

În sfârşit, după o noapte cât un veac, veni ziua. Caii fură 
repede înşeuaţi şi cercetările reluate pe o rază mai mare. 
Câinele o luă înainte şi mica trupă se ţinea pe urmele lui. 

înaintând spre nord-est, colonelul Everest şi însoțitorii lui 
străbăteau o regiune foarte umedă. Cursurile de apă, fără 
însemnătate, ce-i drept, se înmulţeau. Trecură foarte uşor prin 
vaduri, păzindu-se de crocodili, din care sir John Murray văzu 
atunci primele exemplare. Erau nişte reptile foarte mari, cu o 
lungime până la douăzeci şi cinci - treizeci de picioare, animale 
de temut prin lăcomia lor şi dificil de evitat în apele lacurilor sau 
ale fluviilor. Nevoind să-şi piardă vremea luptându-se cu aceşti 
uriaşi saurieni, buşmanul îi ocolea şi îl reţinea pe sir John, gata 
să tragă în ei un glonţ. Când unul dintre aceşti monştri se arăta 
printre ierburile înalte, caii o luau la goană şi scăpau uşor de 
urmărirea lor. În mijlocul eleşteurilor mari, formate de apele mai 
multor rios, îi vedeai cu zecile, cu capul deasupra apei, sfâşiind 
vreo pradă întocmai câinilor şi clămpănind încet din fioroasele 
lor fălci. 

Totuşi, mica trupă, fără mare speranţă, îşi continuă 
cercetările când prin crânguri dese, greu de străbătut, când pe 
câmpie, în mijlocul unor încurcate reţele de cursuri de apă, 
iscodind solul, observând cele mai mici urme, aici o ramură 
ruptă la înălţimea unui om, dincolo tufă de iarbă proaspăt 
călcată, mai departe o urmă aproape ştearsă şi a cărei origine 
era necunoscută. Nimic nu-i putea pune pe aceşti căutători pe 
urmele nenorocitului Palander. 

La un moment dat, ei înaintaseră cam vreo douăsprezece 
mile, la nord de ultima tabără, şi, la sfatul vânătorului, se 
pregăteau să o ia spre sud-vest, când, deodată, câinele dădu pe 
neaşteptate semne de nelinişte. El lătra, mişcându-şi voios 
coada. Se depărtă câţiva paşi, cu nasul în pământ, adulmecând 
iarba uscată de pe cărare. Apoi reveni în acelaşi loc, atras de 
câteva mirosuri deosebite. 


- Colonele, strigă atunci buşmanul, câinele a simţit ceva. Ah! 
inteligent animal! E pe urmele vânatului; pardon, savantului pe 
care-l vânăm. Să-l lăsăm în pace, să-l lăsăm în pace! 

— Da, repetă sir John Murray după prietenul său, vânătorul, e 
pe urma lui. Auziţi aceste schelălăituri! S-ar zice că-şi vorbeşte 
lui însuşi, încercând să-şi formeze o părere. Aş da cincizeci de 
lire unui astfel de animal, dacă ne va duce la locul unde zace 
Nikolai Palander. 

Mathieu Strux nu dădu nicio atenţie modului în care se vorbea 
despre compatriotul său. Important era, mai întâi de toate, să 
fie găsit. Fiecare era deci gata să pornească pe urmele câinelui, 
imediat ce acesta ar fi detectat pista cea bună. 

Momentul nu întârzie şi, după un schelălăit puternic, animalul 
sări pe deasupra unui tufiş, apoi dispăru în adâncimea crângului. 

Caii nu puteau să-l urmeze în această pădure de nepătruns, 
astfel încât colonelul Everest şi însoțitorii lui fură nevoiţi să o 
ocolească, ghidându-se după lătrăturile depărtate ale câinelui. O 
anumită speranţă îi însufleţea. Nu mai rămânea nicio îndoială că 
animalul era pe urmele savantului rătăcit şi, ca să nu-i piardă 
urma, a luat-o de-a dreptul. 

O singură întrebare se punea în acele clipe: Nikolai Palander 
era viu sau mort? 

Era ora unsprezece dimineaţa. După aproape douăzeci de 
minute, lătrăturile după care se conduceau nu mai fură auzite. 
Cauza o constituia, oare, depărtarea, sau animalul era derutat? 
Buşmanul şi sir John, care mergeau înainte, erau foarte 
neliniştiţi. Ei nu mai ştiură în ce direcţie s-o ia, când lătrăturile 
răsunară din nou la circa o jumătate de milă, spre sud-est, însă 
afară din pădure. Îndată caii, împunşi ţeapăn cu pintenii, o luară 
într-acolo. 

Din câteva sărituri, trupa ajunse pe un teren foarte mlăştinos. 
Se auzea bine câinele, dar nu putea fi zărit. Trestii înalte de 
douăsprezece până la cincisprezece picioare împânzeau locul. 

Călăreţii fură siliţi să meargă pe jos; după ce legară caii de un 
copac, ei se strecurară printre trestii, călăuzindu-se după 
lătrăturile câinelui. Curând trecură de acest hăţiş de trestii dese 
şi foarte greu de străbătut. Intr-o adâncitură mare a solului, o 
lagună, lată şi lungă de o jumătate de milă, îşi întindea apele 
sale cenuşii şi murdare. Câinele se opri pe marginile noroioase 
ale mocirlei, lătrând cu furie. 


— lată-l, iată-l! strigă buşmanul. 

Într-adevăr, la extremitatea unui fel de peninsulă, stând pe o 
buturugă, nemişcat, la trei sute de paşi, Nikolai Palander era 
acolo, nevăzând şi neauzind nimic, cu un creion în mână şi cu 
un carnet pe genunchi, calculând, fără îndoială. 

Camarazii lui nu-şi putură reţine un strigăt. Savantul rus era 
pândit, la douăzeci de paşi cel mult, de un grup de crocodili, cu 
capul afară din apă, şi el nici măcar habar nu avea de prezenţa 
saurienilor! Aceste lacome animale înaintau încet şi puteau să-l 
tragă în apă într-o clipă. 

— Să ne grăbim, zise vânătorul încet, nu ştiu ce mai aşteaptă 
aceşti crocodili de nu se aruncă asupra lui! 

— Aşteaptă, poate, să fie niţel fezandat! nu se putu stăpâni să 
nu răspundă sir John, făcând aluzie la faptul observat de 
indigeni, că reptilele în cauză nu consumă niciodată carne 
proaspătă. 

Buşmanul şi sir John recomandară celorlalţi însoțitori să-i 
aştepte în acest loc, apoi ocoliră laguna, astfel încât să ajungă la 
istmul strâmt, ce ducea aproape de Nikolai Palander. 

Nu merseră două sute de paşi, când crocodilii începură să 
iasă din apă, înaintând pe pământ, drept spre prada lor. 

Savantul nu vedea nimic. Nu-şi lua ochii de pe carnet. Mâna 
lui scria în continuare cifre. 

— Să ochim, şi cu sânge rece, sau e pierdut, murmură 
vânătorul la urechea lui sir John. 

Atunci, în genunchi, amândoi ochiră reptilele cele mai 
apropiate şi traseră. O detunătură dublă răsună. Doi dintre 
monştri, cu şira spinării sfărâmată, se prăbuşiră în apă, iar restul 
grupului dispăru întro clipă sub suprafaţa lacului. 

La zgomotul armelor de foc, Nikolai Palander ridică, în sfârşit, 
capul. Işi recunoscu camarazii şi alergă spre ei, fluturându-şi 
carnetul: 

— Am găsit, am găsit-o! striga el. 

— Ce-ai găsit, domnule Palander? îl întrebă sir John. 

— O eroare zecimală în logaritmul o sută treizeci din tabelul 
lui james Wolston! 

Intr-adevăr, găsise această eroare, demnul de el! Descoperise 
o greşeală de logaritm! Avea dreptul la premiul de o sută de 
livre promis de editorul James Wolston! Trecuseră aproape zile 


de când rătăcea prin aceste pustietăţi, iată cum îşi petrecuse 
vremea celebrul astronom de la observatorul din Helsingfors. 


Capitolul XII 
O staţie pe gustul lui sir John 


În sfârşit, expertul rus în calcule fu găsit. Întrebat cum a trait 
în aceste patru zile, el nu ştiu ce să spună. Avea cunoştinţă de 
pericolele prin care trecuse? Asta nu prea era sigur. Când i se 
povesti întâmplarea cu crocodilii, nu voi s-o creadă şi o luă drept 
glumă. Îi era foame? Mai deloc. Se hrănise cu cifre, şi se hrănise 
atât de bine, încât reuşise să găsească o eroare în tabelul cu 
logaritmi al lui Wolston. 

În prezenţa colegilor săi, Mathieu Strux, din amor propriu 
naţional, nu voi să-i reproşeze nimic lui Nikolai Palander, dar se 
crede că, între patru ochi, astronomul primi o muştruluială 
straşnică din partea şefului său, care-l pofti să nu se mai lase 
furat de studiile sale logaritmice. 

Operațiunile fură imediat reluate. Câteva zile lucrările au 
mers destul de bine. O vreme senină şi liniştită favoriza 
observaţiile, fie în măsurarea unghiurilor staţiei, fie a distanțelor 
zenitale. Noi triunghiuri au fost adăugate la reţea şi unghiurile 
fură determinate cu exactitate prin observări multiple. 

La 28 iunie, astronomii obţinuseră, din punct de vedere 
geodezic, baza celui de-al cincisprezecelea triunghi. După 
socoteala lor, acest triunghi trebuia să cuprindă partea 
meridianului ce se întindea între al doilea şi al treilea grad. 
Pentru a-l termina, mai rămâneau de măsurat cele două 
unghiuri adiacente, vizând o staţie situată la vârful său. 

În această fază apăru o dificultate fizică. Ţinutul, plin cu 
păduri cât vedeai cu ochii, nu era deloc potrivit pentru stabilirea 
unor semnale. Înclinarea generală, destul de mare de la sud 
spre nord, făcea dificilă nu numai punerea, dar chiar şi 
vizibilitatea pilonilor. 

Un singur punct putea servi pentru stabilirea unui reverber, 
dar la o mare distanţă. Era vârful unui munte de două până la 
trei sute de picioare înălţime, care se afla la circa treizeci de 
mile spre nord-vest. În atari condiţii, laturile acestui al 
cincisprezecelea triunghi ar fi depăşit lungimea de douăzeci de 


mii de stânjeni, lungime care fu uneori stabilită în cvadruplu în 
diferitele măsuri trigonometrice, dar pe care membrii comisiei 
anglo-ruse nu o atinseră încă. 

După îndelungi discuţii, astronomii hotărâră să instaleze un 
reverber electric pe această înălţime, iar ei să facă popas până 
ce va fi pus semnalul. Colonelul Everest, William Emery şi Mihail 
Zorn, însoţiţi de trei marinari şi de doi buşmani conduşi de 
foreloper, fură desemnaţi pentru a se duce la noua staţie şi să 
stabilească mira luminoasă, destinată unei operaţiuni de 
noapte. Într-adevăr, distanţa era prea mare pentru a se hazarda 
să fie privită în timpul zilei cu o certitudine suficientă. 

Micul grup, prevăzut cu instrumente şi cu aparatele necesare 
încărcate pe catâri, cât şi cu provizii, plecă în dimineaţa zilei de 
28 iunie. Colonelul Everest nu credea să ajungă decât a doua zi 
la baza muntelui, iar reverberul electric nu putea fi stabilit decât 
în noaptea de 29 spre 30. Observatorii, rămaşi în tabără, urmau 
să observe vârful luminos al celui de-al cincisprezecelea triunghi 
abia după treizeci şi şase de ore cel puţin. 

În timpul absenței colonelului Everest, Mathieu Strux şi Nikolai 
Palander reveniră la ocupațiile lor obişnuite. Sir John Murray şi 
buşmanul cutreierară împrejurimile taberei şi uciseră câteva 
animale aparţinând speciei antilopelor, atât de variată în 
regiunile Africii Australe. 

Sir John adăugă trofeelor sale vânătoreşti şi doborârea unei 
girafe, animal frumos, rar în ţinuturile de nord, dar foarte comun 
în câmpiile de sud. Vânătoarea de girafe este privită de 
cunoscători ca „un sport frumos". Sir John şi buşmanul deteră 
peste o turmă de vreo douăzeci de exemplare sălbatice şi foarte 
sperioase, de care nu putură să se apropie la mai mult de cinci 
sute de yarzi. Totuşi, o girafă-femelă se desprinse din grup şi cei 
doi vânători se hotărâră s-o ucidă. Animalul o luă la fugă în trap 
uşor, lăsându-se urmărită de bună voie, dar atunci când caii lui 
sir John şi ai buşmanului se apropiară foarte aproape de ea, 
girafa, răsucindu-şi coada în sus, o rupse mai repede la fugă. Cei 
doi au trebuit s-o urmărească mai mult de două mile. In sfârşit, 
un glonte în spate, trimis de carabina lui sir John, o dobori pe 
coaste. Era un admirabil exemplar din specia „cal la gât, bou la 
picioare, cămilă la cap", cum ziceau romanii, şi a cărei piele 
roşie era împestriţată cu pete albe. Acest ciudat rumegător nu 


măsura mai puţin de unsprezece picioare înălţime, de la copite 
până la capătul coarnelor sale mici şi îmbrăcate în piele. 

În noaptea următoare, cei doi astronomi ruşi luară câteva 
înălţimi bune ale stelelor, care îi ajutară să stabilească 
latitudinea zonei de campare. 

Ziua de 29 iunie trecu fără incidente. Se aşteptă noaptea 
viitoare cu o anumită nerăbdare, pentru a fixa vârful celui de-al 
cincisprezecelea triunghi. Noaptea sosi, o noapte fără lună, fără 
stele, dar uscată, în care nu fu semnalată ceața, noapte foarte 
potrivită, în consecinţă, pentru ridicarea unei mire îndepărtate. 

Toate dispozițiile preliminare fuseseră luate, iar lentila 
cercului repetitor, orientată din timpul zilei în direcţia vârfului 
muntelui, trebuia să vizeze rapid reverberul electric, în cazul în 
care depărtarea l-ar fi făcut invizibil vederii simple. 

Aşadar, pe toată durata nopţii de 29 spre 30 iunie, Mathieu 
Strux, Nikolai Palander şi sir John Murray stătură înaintea 
ocularului instrumentului lor, dar nu zăriră vârful muntelui şi 
nicio luminiţă strălucind pe latura lui extremă. 

Observatorii deduseră din asta că ascensiunea întâmpinase 
dificultăţi serioase, iar colonelul Everest nu reuşise să atingă 
vârful conului înainte de sfârşitul zilei. Ei amânară deci 
observaţia lor pentru noaptea următoare, păstrând convingerea 
că aparatul luminos nu fusese instalat pe durata zilei. 

Dar cât de mare le fu surprinderea, când la 30 iunie, spre ora 
două după-amiaza, colonelul Everest şi însoțitorii lui, a căror 
întoarcere aşa de precoce nu o bănuia nimeni, apărură în 
tabără. 

Sir John ieşi înaintea colegilor săi. 

— Dumneata, colonele? strigă el. 

— Chiar noi, sir John. 

— Muntele este deci inaccesibil? 

— Dimpotrivă, foarte accesibil, răspunse colonelul Everest, 
dar foarte bine păzit. De aceea venim după nişte întăriri. 

— Ce, nişte indigeni? 

— Da, nişte indigeni ce merg în patru labe, cu coame negre, 
care l-au sfâşiat pe unul dintre caii noştri. 

În câteva cuvinte, colonelul povesti colegilor săi călătoria care 
decurse în foarte bune condiţii până la poalele muntelui. Acest 
munte însă, şi-au dat seama apoi, nu putea fi trecut decât 
printr-o trecătoare aflată la sud-vest. Or, tocmai în unicul defileu 


care dădea în trecătoare, o turmă de lei îşi stabilise un adevărat 
„kraal', conform spuselor foreloper-ului. Colonelul Everest a 
încercat în zadar să îndepărteze aceste fioroase animale, 
deoarece insuficient înarmat, trebui să bată în retragere, după 
ce pierdu un cal, căruia un leu splendid îi sfărâmă şalele cu o 
lovitură de labă. 

O astfel de povestire stârni interesul lui sir John Murray şi al 
buşmanului. Acest „munte al leilor" era o staţie care trebuia 
cucerită, staţie absolut necesară, de altfel, pentru continuarea 
lucrărilor geodezice. Ocazia de a înfrunta cele mai de temut 
exemplare ale rasei feline era minunată, aşa că expediţia fu 
imediat organizată. 

Toţi savanții europeni, chiar şi pacifistul Palander, voiră să ia 
parte la ea, dar era nevoie ca unii dintre ei să rămână în tabără, 
pentru a măsura unghiurile adiacente ale bazei noului triunghi. 

Inţelegând că prezenţa lui era necesară pentru controlul 
operaţiunilor, colonelul Everest se resemnă să rămână în 
compania celor doi astronomi ruşi. Pe de altă parte, nu era 
niciun motiv care putea să-l oprească pe sir John. Detaşamentul, 
destinat să forţeze poalele muntelui, era compus, aşadar, din sir 
John, William Emery şi Mihail Zorn, apoi buşmanul şi, în sfârşit, 
trei idigeni, cărora Mokum le cunoştea curajul şi sângele rece. 

După ce strânseră mâna colegilor lor, cei trei europeni 
părăsiră tabăra pe la ora patru seara, pătrunseră în desişuri şi o 
luară în direcţia muntelui. Îşi mânară rapid caii şi, până la orele 
nouă, străbătuseră o distantă de treizeci de mile. 

Ajunşi la două mile de munte, descălecară şi îşi făcură un 

sălaş pentru noapte. N-au aprins niciun foc, întrucât Mokum nu 
voia să atragă atenţia animalelor, pe care dorea să le doboare 
ziua, nici să provoace vreun atac nocturn. 
_ Toată noaptea, mugetele lor răsunară aproape necontenit. 
Intr-adevăr, aceste  înfricoşătoare carnivore îşi părăsesc 
culcuşurile şi se duc după pradă numai sub oblăduirea 
întunericului. Niciun vânător nu închise ochii măcar un ceas, şi 
buşmanul profită de această insomnie pentru a le da câteva 
sfaturi căpătate din experienţă. 

— Domnilor, zise el cu un ton liniştit, în cazul în care colonelul 
Everest nu s-a înşelat, vom avea mâine de înfruntat o turmă de 
lei cu coama neagră. Aceste fiare aparţin deci speciei celei mai 
feroce şi mai periculoase. Trebuie să fim foarte atenţi. Vă 


recomand să evitaţi primul salt al acestor animale, care poate 
depăşi şaisprezece până la douăzeci de paşi în lungime. Dacă 
prima lovitură nu le-a reuşit, rar mai încearcă şi a doua oară. 
Vorbesc din experienţă. Când vor intra în bârlogul lor, în zori, 
atunci îi vom ataca. Însă ei se vor apăra, şi se vor apăra bine. 
Pot să vă spun că, dimineaţa, leii sătui sunt mai puţin feroce şi, 
poate, mai puţin viteji; este deci o chestiune de stomac. E, de 
asemenea, şi o chestiune de loc, deoarece sunt mai sfioşi în 
regiunile unde omul îi hărţuieşte fără milă. Însă aici, într-un ţinut 
sălbatic, ei dau dovadă de cruzimea oricărei sălbăticiuni. 
Totodată, domnilor, vă recomand să evaluaţi bine distanţele 
înainte de a trage. Lăsaţi animalul să se apropie, nu trageţi 
decât când sunteţi siguri, în plin, şi ochiţi în inimă. Mai adaug că 
trebuie să lăsăm caii în urmă. Aceste animale se sperie în faţa 
leului şi compromit siguranţa călăreţului. Vom lupta pe jos şi 
cred că n-o să vă lipsească sângele rece. 

Însoţitorii buşmanului ascultară în tăcere sfaturile vânătorului. 
Mokum redevenise omul răbdător din timpul vânătorii. Ştiau că 
se vor confrunta cu o situaţie gravă. Dacă, într-adevăr, leul nu 
se aruncă, de obicei, asupra omului care trece fără să-l 
provoace, devine extrem de furios când se simte atacat. Atunci 
e o fiară teribilă, căreia natura i-a dat supleţea ca să sară, forţa 
ca să zdrobească, furia care-l face îngrozitor. Tocmai de aceea 
buşmanul recomandase europenilor sânge rece, şi mai ales lui 
sir John, care se lăsa câteodată mânat de îndrăzneală. 

— Să trageţi într-un leu, zise el, cum aţi trage într-o 
potârniche.... fără nicio emoție. lată tot secretul! 

Acesta era, într-adevăr, tot secretul. Dar cine poate spune, 
când nu-i destul de oţelit, că îşi va păstra tot sângele rece în 
faţa unui leu? 

La ora patru dimineaţa, vânătorii părăsiră locul de popas, 
după ce şi-au legat zdravăn caii în mijlocul unui crâng. Nu se 
luminase încă de ziuă. Câteva gene roşietice pluteau în ceața 
răsăritului. Obscuritatea era profundă. 

Buşmanul recomandă însoţitorilor lui să-şi verifice armele. Sir 
John Murray şi el, înarmaţi fiecare cu o carabină, introduseră 
cartuş pe ţeavă. Mihail Zorn şi William Emery, purtând carabine 
ghintuite, reînnoiră capsele pe care umezeala nopţii le-ar fi 
putut deteriora. Cât despre cei trei indigeni, ei erau înarmaţi cu 


arcurile de aloes, pe care le mânuiau cu multă dibăcie. Câţi lei 
nu căzuseră sub loviturile săgeţilor lor! 

Cei şase vânători, formând un grup compact, se îndreptară 
spre defileul căruia cei doi tineri savanţi îi recunoscuseră în ajun 
marginile. Nu pronunţau niciun cuvânt şi se strecurau agili 
printre arborii pădurii bătrâne ca nişte piei-roşii sub desişul 
codrilor lor. 

Curând, grupul ajunse la trecătoarea îngustă, ce forma 
intrarea defileului. Din acest punct începea scobitura, săpată 
între doi pereţi de granit, ce ducea la primele pante ale 
trecătorii. Pe la jumătatea scobiturii, pe o porţiune lărgită de o 
surpătură, se afla vizuina ocupată de turma de lei. 

Buşmanul luă atunci următoarele măsuri: sir John Murray, 
unul dintre indigeni şi el trebuiau să înainteze singuri, mergând 
pe muchiile superioare ale defileului. Sperau să ajungă astfel 
aproape de vizuină şi să scoată din bârlog sălbăticiunile, iar apoi 
să le împingă spre extremitatea inferioară a defileului. Acolo, cei 
doi tineri europeni şi cei doi indigeni, stând la pândă, cu mâna 
pe puşcă şi pe arcuri, urmau să-i ia în primire pe fugari. 

Locul se potrivea de minune pentru această manevră. Acolo, 
se înălța un uriaş sicomor, care domina toată pădurea de jur 
împrejur şi unde leii nu ar fi putut ajunge; era prin urmare un loc 
sigur. După cum se ştie, aceste animale nu au fost înzestrate 
precum celelalte feline cu darul de a se căţăra în copaci. 
Vânătorii, astfel aşezaţi la o oarecare înălţime, puteau să se 
ferească de salturile felinelor şi să tragă nestingheriţi. 

Manevra cea mai periculoasă trebuia să fie executată de 
Mokum, sir John şi unul dintre indigeni. La remarca lui William 
Emery, vânătorul răspunse că nu se putea face altfel şi stărui să 
nu se aducă nicio schimbare planului său. 

Ziua începu a miji, iar vârful muntelui se aprinse ca o torţă 
sub răsfrângerea razelor soarelui. După ce-i văzu pe cei patru 
însoțitori postați pe ramurile sicomorului, buşmanul dădu 
semnalul de plecare. Sir John, indigenul şi Mokum o luară pe o 
cărare capricios şerpuită pe peretele drept al defileului. 

Cei trei îndrăzneţi vânători înaintară astfel vreo cincizeci de 
paşi, oprindu-se câteodată şi observând îngusta cărare pe care 
o urcau. Buşmanul nu se îndoia că leii, după excursia lor 
nocturnă, intraseră în vizuinile lor, fie ca să împartă prada, fie ca 


să se odihnească. Poate că-i va surprinde chiar dormind şi va 
termina mai repede cu ei. 

La un sfert de oră după ce au pătruns în defileu, Mokum şi cei 
doi însoțitori ajunseră înaintea vizuinei, la surpătura pe care le-o 
arătase Mihail Zorn. Acolo, se culcară pe burtă şi examinară 
bârlogul. 

Era o scobitură destul de largă, a cărei adâncime nu putea fi 
estimată în acel moment. Resturi de animale, bucăţi de oase 
mascau intrarea. Nu mai rămânea nicio îndoială că era sălaşul 
leilor, semnalat de colonelul Everest. 

Însă în acest moment, contrar părerii vânătorului, peştera 
părea goală. Mokum, cu puşca încărcată se târî pe pământ şi 
apoi, căţărându-se cu ajutorul genunchilor, putu să intre în 
vizuină. O singură privire, aruncată repede în interior, îi arăta că 
era goală. Această împrejurare, la care nu se gândise iniţial, îl 
determină să-şi modifice imediat planul. Cei doi însoțitori, 
chemaţi de el, îl ajunseră într-o clipă. 

— Sir John, zise vânătorul, vânatul nostru n-a intrat în vizuină, 
dar n-o să întârzie mult. Îmi închipui că ar trebui să ne ocupăm 
locurile. Mai bine să fii atacat decât să ataci astfel de lei, mai 
ales când locul are o armă de apărare la porţile sale. Ce credeţi? 

— Gândesc ca şi dumneata, buşmane, răspunse sir John 
Murray. Sunt sub ordinele dumitale şi mă supun. 

Mokum, sir John şi indigenul pătrunseră în vizuină. Era o 
peşteră adâncă, presărată cu oase şi carne sângerândă. După 
ce s-au încredinţat că este absolut goală, vânătorii se grăbiră să 
baricadeze intrarea cu ajutorul unor pietroaie, pe care le 
rostogoliră cu multă greutate, şi le puseră unele peste altele. 
Intervalele lăsate între ele fură astupate cu crengi şi ierburi 
uscate, aflate din abundență pe partea stâncoasă a defileului. 
Această muncă nu dură decât câteva clipe, deoarece intrarea 
peşterii nu era mare. Apoi vânătorii se aşezară în spatele 
baricadelor şi aşteptară. 

Aşteptarea lor nu fu lungă. Pe la ora cinci şi un sfert, un leu şi 
două leoaice se iviră la o sută de paşi de vizuină. Erau nişte 
animale de o statură mare. Scuturându-şi coama neagră şi 
măturând pământul cu coada, leul purta între dinţi o antilopă 
întreagă, pe care o scutura aşa cum scutură o pisică un şoarece. 
Această greutate era un fleac pentru gura lui puternică, iar gâtul 


şi-l mişca, deşi greu împovărat, cu o uşurinţă uimitoare. Cele 
două leoaice, cu pielea galbenă, îl însoțeau zbenguindu-se. 

După cum mărturisi mai târziu, Sir John simţea că-i bate 
inima, mai să-i sară din piept. Ochii i se holbaseră nemăsurat, 
fruntea i se răcise şi resimțea, în plus, un fel de frică amestecată 
cu mirare şi groază. Dar asta nu dură mult, întrucât redeveni 
numaidecât stăpân pe sine. Cât despre cei doi camarazi ai lui, 
erau tot aşa de liniştiţi ca de obicei. 

Totuşi leul şi cele două leoaice simţiră pericolul. La vederea 
vizuinei lor baricadate, s-au oprit. li despărţeau mai puţin de 
şaizeci de paşi. Masculul scoase un muget înăbuşit şi, urmat de 
cele două leoaice, se năpusti într-un lăstăriş spre dreapta, ceva 
mai sus de locul unde vânătorii se opriseră mai întâi. Puteau fi 
văzute destul de bine aceste îngrozitoare fiare, trecând printre 
ramuri, cu pielea galbenă, cu urechile în sus şi cu ochii 
înflăcăraţi. 

— Puii de potârniche sunt lângă noi, murmură sir John la 
urechea buşmanului. Fiecare câte unul. 

— Nu, răspunse Mokum încet, musafirii nu sunt toţi şi 
detunătura îi va speria pe ceilalţi. 

— Buşmanule, eşti sigur de săgeata ta la această distanţă? 
întrebă vânătorul. 

— Da, Mokum, răspunse indigenul. 

— Ei bine, în partea stângă a masculului, şi înţeapă-l în inimă. 

Buşmanul întinse arcul şi ochi cu mare atenţie în tufăriş. 
Săgeata plecă şuierând. Un răget izbucni. Leul făcu un salt şi 
căzu la treizeci de paşi de peşteră. Acolo rămase înţepenit, cu 
dinţii rânjiţi şi plini încă de sânge. 

— Bravo!... buşmanule, zise vânătorul. 

In acest moment, leoaicele părăsiră tufărişul şi se îndreptară 
spre trupul inert al leului. La răgetele lor fioroase, alţi doi lei, 
dintre care un mascul bătrân cu labe galbene, urmat de o a treia 
leoaică, apărură la cotitura defileului. Cuprinşi de o furie 
îngrozitoare, coamele lor negre zburlite îi făceau să pară uriaşi, 
ca şi cum mai crescuseră încă o dată pe cât erau. Săriră scoțând 
urlete de o intensitate fără seamăn. 

— La carabine, acum, strigă buşmanul, şi să tragem din fugă, 
fiindcă nu vor să se aşeze! 

Două detunături izbucniră. Unul dintre lei, lovit drept în rinichi 
de glonţul explozibil al buşmanului, căzu ca trăsnit. Celălalt leu 


ochit de sir John, cu o labă zdrobită, se repezi spre baricadă. 
Leoaicele furioase îl urmară. Aceste teribile animale voiau să 
forţeze intrarea peşterei şi ar fi reuşit uşor dacă un glonte nu le- 
ar fi oprit. 

Buşmanul, sir John şi indigenul se retrăseseră în fundul 
vizuinei. Armele fură repede încărcate. Una sau două 
împuşcături fericite şi fiarele ar fi căzut neînsufleţite, dar o 
împrejurare neprevăzută îi puse pe cei trei vânători într-o 
situaţie îngrozitoare. 

Deodată, un fum gros umplu peştera. Una dintre fuituieli 
căzuse în mijlocul unor vreascuri uscate şi le aprinsese. Curând, 
o dâră de flăcări înteţită de vânt se întinse între oameni şi 
animale. Leii se dădură înapoi. Vânătorii nu mai puteau rămâne 
în vizuină, întrucât erau expuşi pericolului de a muri sufocaţi în 
câteva clipe. 

Era o situaţie îngrozitoare. Nu mai puteau ezita. 

— Afară, afară, strigă buşmanul, care începuse deja să se 
sufoce. 

Vreascurile fură îndepărtate imediat cu patul puștii, pietrele 
baricadei împinse şi cei trei vânători, pe jumătate sufocaţi, se 
repeziră afară în mijlocul unui vârtej de fum. 

Indigenul şi sir John abia avură timp să-şi dea seama că 
amândoi fuseseră trântiţi: africanul, de o lovitură de cap, 
englezul, de o lovitură de coadă a unor leoaice încă tefere. Izbit 
drept în piept, indigenul rămase nemişcat la pământ. Sir John 
bănui că are piciorul rupt şi căzu în genunchi. Dar în momentul 
în care animalul se repezi asupra lui, un glonte al buşmanului îl 
opri pe loc, şi întâlnind un os îi explodă în trup. 

În această clipă, Mihail Zorn, William Emery şi ceilalţi doi 
buşmani se iviră la întorsura defileului şi luară parte la luptă. Doi 
lei şi o leoaică muriră atinşi de gloanţe şi de săgeți. Dar cei 
rămaşi în viaţă, celelalte două leoaice şi masculul cu laba 
zdrobită de sir John erau încă de temut. Totuşi carabinele 
ghintuite, mânuite de o mână sigură, intrară în acţiune. A doua 
leoaică, lovită de două gloanţe în cap şi în spate, căzu. Leul rănit 
şi a treia leoaică, făcând un salt minunat şi trecând pe deasupra 
capetelor celor doi tineri astronomi, dispărură la cotitura 
defileului, salutaţi pentru ultima oară de două gloanţe şi de 
două săgeți. 


Un „Ura" puternic ieşi din pieptul lui sir John. Leii erau învinşi. 
Patru leşuri zăceau pe pământ. 

Se îngrămădiră cu toţii lângă sir John Murray. Cu ajutorul 
prietenilor, reuşi să se ridice. Din fericire, piciorul nu era rupt. 
Cât despre indigen, el nu era decât ameţit de straşnica lovitură 
pe care o primise, aşa că după câteva minute îşi reveni în 
simţire. O oră mai târziu, micul grup ajunse în crângul unde-i 
aşteptau caii, fără a mai fi dat ochii cu perechea de lei. 

— Ei bine, îi spuse atunci Mokum lui sir John, sunteţi mulţumit 
de puii noştri de potârniche africani? 

—  Încântat, răspunse sir John, frecându-şi piciorul plin de 
contuzii, încântat! Insă ce mai coadă au, bravul meu buşman, ce 
mai coadă! 


Capitolul XIII 
Cu ajutorul focului 


În acest timp, colonelul Everest şi colegii săi aşteptau în 
tabără, cu o mare nerăbdare, rezultatul luptei de la poalele 
muntelui. Dacă vânătorii reuşeau, mira luminoasă trebuia să 
apară la noapte. Se înţelege neliniştea cu care savanții şi-au 
petrecut această zi. Instrumentele erau gata... Ele fuseseră 
îndreptate spre vârful muntelui, în aşa fel încât să cuprindă în 
câmpul lentilei şi cea mai slabă lumină. Însă această lumină se 
va arăta, oare? 

Colonelul Everest şi Mathieu Strux nu putură găsi o clipă de 
repaus. Singur Nikolai Palander, veşnic asorbit în calculele sale, 
uitase pericolul ce-i ameninţa pe colegii lui. Însă nu trebuie să-l 
învinuim de egoism. Am putea spune despre el ceea ce s-a 
afirmat despre matematicianul Bouvard: „Nu va înceta să 
calculeze decât numai atunci când va înceta să mai trăiască!..." 

Totuşi, trebuie menţionat că în mijlocul acestor nelinişti cei 
doi savanţi englezi şi ruşi se gândeau atât la finalizarea 
operaţiunilor lor geodezice, cât şi la pericolele la care erau 
expuşi prietenii lor. Aceste pericole le vor fi învins, oare, 
neuitând că mai aparţin ştiinţei? Rezultatul îi preocupa. Un 
obstacol fizic, dacă nu era înlăturat, putea să oprească definitiv 
lucrările lor, sau cel puţin sau să le întârzie. Este deci uşor de 


înţeles neliniştea celor doi astronomi, în această interminabilă 
zi. 

În sfârşit, sosi noaptea. Trebuind să observe fiecare câte o 
jumătate de oră, colonelul Everest şi Mathieu Strux se postară, 
pe rând, în faţa ocularului lunetei. În mijlocul acestei obscurităţi, 
ei nu rosteau niciun cuvânt şi se schimbau cu o exactitate 
cronometrică. 

Orele se scurgeau. Trecuse de miezul nopţii. Nu se văzu încă 
nimic apărând pe acest pisc întunecat. În sfârşit, pe la ora trei 
fără un sfert, colonelul Everest, ridicându-se, zise numai un 
cuvânt: 

— Semnalul. 

Intâmplarea îl favorizase, spre marea ciudă a colegului său 
rus, care veni să constate el însuşi apariţia reverberului. Dar 
Mathieu Strux se abţinu de la orice comentariu şi nu spuse 
niciun cuvânt. 

Ridicarea fu efectuată cu cele mai mari precauţii şi, după 
câteva observaţii repetate, unghiul măsurat da 73*58'42"413; 
această măsură fusese obţinută până la o miime dintr-o 
secundă, respectiv cu o exactitate absolută, dacă putem spune 
aşa. 

A doua zi, 2 iulie, tabăra fu ridicată în zori. Colonelul Everest 
voia să-şi reîntâlnească însoțitorii cât mai curând cu putinţă. Se 
grăbea să afle dacă victoria asupra leilor de la poalele muntelui 
nu l-a costat prea scump. Căruţele se puseră în mişcare sub 
conducerea foreloper-ului şi, la amiază, toţi membrii comisiei 
ştiinţifice erau reuniți. Niciunul dintre ei, după cum se ştie, nu 
lipsea la apel. Incidentele diverse ale luptei împotriva leilor fură 
povestite, şi învingătorii, foarte călduros felicitaţi. 

In timpul acestei dimineţi, sir John Murray, Mihail Zorn şi 
William Emery  măsuraseră din vârful muntelui distanţa 
unghiulară a unei noi staţii situate la câteva mile spre vest de 
meridian. Operațiunile puteau deci continua fără întârziere. 
Luând, de asemenea, înălţimea zenitală a câtorva stele, 
astronomii calculară latitudinea piscului, fapt care-l determină 
pe Nikolai Palander să concluzioneze că o a doua secţiune a 
arcului meridian, echivalentă cu un grad, fusese obţinută în 
urma ultimelor măsurători trigonometrice. Erau deci, în 
consecinţă, 2° deduse la bază pentru o serie de cincisprezece 
triunghiuri. 


Lucrările fură reluate imediat şi se desfăşurau în condiţii 
satisfăcătoare, sperându-se să nu se interpună în faţa lor niciun 
obstacol fizic, care să le amâne finalizarea. Vreme de cinci 
săptămâni cerul fu senin şi potrivit observaţiilor. Regiunea, puţin 
accidentată, se preta instalării mirelor. Sub conducerea 
buşmanului, taberele erau organizate regulat. Proviziile nu 
lipseau. Vânătorii caravanei, cu sir John în frunte, aprovizionau 
permanent expediţia. Toate mergeau bine. Onorabilul englez nu 
mai prididea cu număratul varietăţilor de antilope şi de bivoli 
sălbatici răpuşi de gloanţe. Starea de sănătate a oamenilor era 
multumitoare. Apa încă nu se rarefiase în cutele pământului. În 
sfârşit, discuţiile dintre colonelul Everest şi Mathieu Strux 
păreau să capete un aspect moderat, spre mulţumirea colegilor 
lor. Fiecare dădea dovadă de zel şi se putea preconiza deja 
succesul definitiv al lucrărilor, când o dificultate locală le afectă 
momentan şi reaprinse rivalităţile naţionale. 

Era în Il august. Încă din ajun, caravana străbătea o regiune 
păduroasă, ale cărei crânguri şi păduri se succedau din milă în 
milă. In dimineaţa aceea, căruțele se opriră înaintea unei 
îngrămădiri de arbori seculari, ale căror vârfuri se pierdeau până 
dincolo de orizont. Nimic nu este mai impozant decât aceste 
mase de verdeață, ce se întind ca o perdea la o sută de picioare 
deasupra pământului. Acolo, se întreţeseau esenţele cele mai 
diverse de „gunda", de „mosokoso'", de „mukomdu', lemne 
căutate pentru construcţii navale, abanoşi cu trunchiuri groase 
şi a căror scoarță acoperă un miez de culoare neagră, 
„bauhinia", cu fibre tari ca fierul, „buchneras" cu flori portocalii, 
superbi „roodeblatts" cu trunchiuri albicioase şi cu frunze 
stacojii de un efect de nedescris, numeroşi guaiaci, dintre care 
unii aveau o grosime de până la cincisprezece picioare. Din 
acest masiv vegetal de nepătruns răzbătea un murmur, 
deopotrivă emoţionant şi grandios, amintind zgomotul unui surf 
pe o coastă nisipoasă. Era vântul care, trecând prin acest desiş 
dens de ramuri, se estompa la marginea uriaşei păduri. 

La o întrebare pusă de colonelul Everest, vânătorul răspunse: 

— E pădurea Ravuma! 

— Care este lăţimea ei de la est la vest? 

— Patruzeci şi cinci de mile. 

— Şi lungimea de la sud la nord? 

— Aproape zece mile. 


— Şi cum vom trece prin această masă deasă de copaci? 

— Nu putem s-o străbatem, răspunse Mokum. Nu-s cărări 
practicabile. Nu avem alt mijloc decât să o ocolim, fie pe la est, 
fie pe la vest. 

Auzind răspunsurile aşa de precise ale buşmanului, şefii 
expediției fură foarte încurcaţi. Desigur că nu puteau fi dispuse 
ţinte de miră în această pădure care se întindea pe un teren 
absolut neted. A o ocoli însemna să se depărteze cu douăzeci 
până la douăzeci şi cinci de mile de o parte sau de alta a 
meridianului, ceea ce mărea volumul lucrărilor de triangulaţie şi 
impunea, poate, adăugarea unui număr de douăsprezece 
triunghiuri auxiliare seriei trigonometrice. 

Se ivise deci o dificultate reală, un obstacol natural. 
Chestiunea era importantă şi greu de rezolvat. După ce fu 
aşezată tabăra la umbra unui desiş de arbori măreţi, cam la o 
depărtare de o jumătate milă de liziera pădurii, astronomii fură 
convocați la un consiliu, în scopul de a se lua o decizie în acest 
sens. lpoteza efectuării  triangulaţiei în mijlocul acestei 
aglomerări masive de arbori fu imediat înlăturată. Era clar că nu 
se putea opera în astfel de condiţii. Rămânea deci soluţia ocolirii 
obstacolului, fie spre stânga fie spre dreapta, abaterea fiind 
aproape aceeaşi pe fiecare latură, fiindcă meridianul străbătea 
pădurea exact pe la mijloc. 

Membrii comisiei anglo-ruse ajunseră, aşadar, la concluzia că 
bariera de netrecut a pădurii trebuia ocolită. Dacă era spre est 
sau spre vest, nu avea nicio importanţă. Or, tocmai asupra 
acestui punct fără însemnătate se iscă o discuţie violentă între 
colonelul Everest şi Mathieu Strux. Cei doi rivali, care stătuseră 
deoparte o vreme, îşi redescoperiră vechea animozitate, care 
trecu firesc de la o stare latentă la una sensibilă, degenerând în 
cele din urmă într-o altercaţie gravă. Colegii lor au încercat, în 
van însă, să se interpună între ei. Cei doi şefi nu voiau să audă 
nimic. Unul, englezul, opta pentru dreapta, direcţie care apropia 
expediţia de ruta urmată de David Livingstone, în prima lui 
călătorie la cataractele fluviului Zambezi, şi exista cel puţin un 
motiv, deoarece acest ţinut, mai cunoscut şi mai frecventat, 
putea oferi anumite avantaje. Cât despre rus, el alegea stânga, 
şi asta, evident, pentru a contracara opinia colonelului. lar în 
cazul în care colonelul ar fi optat pentru stânga, el ar fi ales 
dreapta. 


Cearta mergea prea departe şi se putea prevedea chiar o 
sciziune între membrii comisiei. Mihail Zorn şi William Emery, sir 
John Murray şi Nikolai Palander nu-i putură linişti şi părăsiră 
conferinţa. Încăpăţânarea celor doi rivali nu împiedicară însă 
lucrările întrerupte în acest punct, care continuară cu efectuarea 
a două serii de triunghiuri oblice. 

Ziua trecu fără să se ajungă la o înţelegere. A doua zi, 12 
august, sir John, prevăzând că cei doi încăpăţânaţi nu vor ajunge 
la un acord, se duse la buşman şi-i propuse să cutreiere 
împreună împrejurimile. Poate că în acest timp cei doi astronomi 
vor ajunge să se înţeleagă. În tot cazul, o bucată de vânat 
proaspăt nu era de disprețuit. 

Mokum, ca totdeauna gata, îşi fluieră câinele, Top, şi cei doi 
vânători, străbătând crângurile, cercetând liziera pădurii, mai 
vorbind, mai iscodind, se depărtară câteva mile de tabără. 

Firesc, convorbirea se axa în jurul incidentului care împiedica 
continuarea lucrărilor geodezice. 

— Îmi închipui, zise buşmanul, că ridicăm tabăra, pentru 
câtva timp, la marginea pădurii Ravuma. Cei doi şefi ai noştri nu 
sunt nici pe departe gata să cedeze unul în faţa altuia. Înălţimea 
Voastră să-mi permită această comparaţie, dar unul trage hăis 
şi altul cea, ca nişte boi care nu se înţeleg, şi în felul acesta 
căruţa stă pe loc. 

— Este o situaţie neplăcută, răspunse sir John Murray, şi tare 
mă tem ca nu cumva această încăpățânare să nu provoace o 
separare completă. De n-ar fi interesele ştiinţei, această 
rivalitate de astronomi m-ar lăsa destul de indiferent, bravule 
Mokum. Ținuturile bogate în vânat ale Africii au cu ce mă distra, 
şi până în clipa în care cei doi rivali se vor înţelege, le voi 
cutreiera cu arma în mână. 

— Dar, de data aceasta, Înălţimea Voastră crede că se vor 
înţelege în privinţa acestui punct? Eu unul n-o cred, şi cum vă 
spuneam, popasul nostru se poate prelungi la infinit. 

— Mă tem şi eu, Mokum, răspunse sir John. Amândoi şefii se 
ceartă pentru o chestiune fără însemnătate, din nenorocire, şi 
care nu poate fi rezolvată ştiinţific. Amândoi au şi nu au 
dreptate. Colonelul Everest a declarat categoric că nu va ceda. 
Strux s-a jurat că se va împotrivi pretențiilor colonelului, iar 
aceşti doi savanţi, care s-ar fi putut înţelege, fără îndoială, în 
privinţa unui argument ştiinţific, nu vor consimţi niciodată să 


facă o concesie oarecare, pur şi simplu, din amor propriu. Este, 
într-adevăr, regretabil, pentru interesul lucrărilor noastre, că 
pădurea aceasta e tăiată în două de traiectoria meridianului! 

— La naiba cu pădurile! replică buşmanul, când este vorba de 
asemenea operaţiuni. Nu zău, ce idee au avut aceşti savanţi să 
măsoare lungimea sau lăţimea Pământului? Vor fi mai avansați 
după ce-şi vor încheia măsurătorile cu pasul şi cu stânjenul? Din 
parte-mi, Înălţimea Voastră, prefer să nu bag în seamă toate 
aceste lucruri! Imi place mai ales să cred că este imens, infinit, 
globul pământesc pe care-l locuiesc, şi mai cred că înseamnă 
mai curând a-l micşora decât a-i cunoaşte exact măsurile. Nu, 
sir John, de-aş trăi şi o sută de ani, tot n-aş putea admite 
vreodată folosul acestor lucrări ale d-voastră! 

Sir John nu se putu stăpâni să nu zâmbească. Problema în 
speţă fusese adesea dezbătută între el şi vânător, iar acest 
neştiutor copil, acest hoinar al pădurilor şi al câmpiilor, acest 
îndrăzneţ căutător al urmelor de sălbăticiuni, negreşit că nu 
putea pricepe interesul ştiinţific acordat unei triangulaţii. 
Câteodată, sir John îl tot zorise în această privinţă, dar buşmanul 
îi răspundea prin argumente marcate de o adevărată filosofie 
naturală, pe care o înfăţişa cu un fel de elocvenţă sălbatică, 
căruia el, jumătate savant, jumătate vânător, îi preţuia 
farmecul. 

Tot vorbind astfel, sir John şi Mokum urmăreau micul vânat al 
câmpiei, iepuri de munte, „giosciures", o specie nouă de 
rozătoare recunoscută de Ogilly sub numele graphicerus 
elegans, câţiva ploieri cu țipăt ascuţit, şi stoluri de potârnichi cu 
penajul cafeniu, galben şi negru. Dar se poate spune că numai 
sir John făcea onorurile acestei vânători. Buşmanul trăgea puţin. 
Părea preocupat de rivalitatea celor doi astronomi, care putea 
compromite reuşita expediției. Incidentul „cu pădurea" fireşte 
că-l sâcâia mai mult decât îl neliniştea pe sir John. Vânatul, 
oricât de variat era, nu-i provoca decât o vagă atenţie. Semn 
rău din partea unui asemenea vânător! 

Intr-adevăr, o idee, iniţial evazivă, îl rodea pe buşman, şi 
încet- încet căpătă o formă mai lămurită în creierul lui. Sir John îl 
auzi vorbindu-şi singur, întrebându-se şi răspunzându-şi tot 
singur. Îl vedea cu puşca în repaos, neatent la toate momelile 
vânatului cu pene sau păros, stând nemişcat şi tot atât de 
absorbit cum ar fi fost Nikolai Palander însuşi în căutarea unei 


erori logaritmice. Dar sir John respecta această stare sufletească 
şi nu voi să-l abată în niciun chip pe însoţitorul lui de la o atât de 
serioasă preocupare. 

De două-trei ori în timpul acestei zile, Mokum se apropie de 
sir John şi-i spuse: 

— Astfel, Înălţimea Voastră crede că Mathieu Strux şi 
colonelul Everest nu vor ajunge să se înţeleagă? 

La această întrebare, sir John răspundea invariabil că 
înţelegerea i se părea dificilă şi că existau temeri legate de o 
sciziune între englezi şi ruşi. 

O ultimă dată, pe seară, la câteva mile înainte de tabără, 
Mokum mai puse aceeaşi întrebare şi primi acelaşi răspuns. Dar 
atunci el adăugă: 

— Ei bine, Înălţimea Voastră poate sta liniştită, am găsit 
mijlocul de a da dreptate savanților noştri, fiecăruia în parte!... 

— Adevărat, vrednicul meu vânător? întrebă sir John destul de 
surprins. 

— Da! o repet, sir John. Nu mai departe decât mâine, 
colonelul Everest şi domnul Strux nu vor mai avea niciun motiv 
de ceartă, dacă e vântul prielnic. 

— Ce vrei să spui, Mokum? 

— Mă pricep eu bine, sir John. 

— Ei bine, fă cum ştii, Mokum! Vei fi răsplătit de Europa 
savantă şi numele tău va fi înscris în analele Ştiinţei!... 

— E prea multă cinste pentru mine, sir John, răspunse 
buşmanul şi, negreşit, rumegându-şi planul, nu mai adăugă 
niciun cuvânt. 

Sir John respectă acest mutism şi nu ceru nicio altă explicaţie 
buşmanului. Deşi recunoştea că nu putea ghici prin ce mijloc 
pretindea însoţitorul său că-i va împăca pe aceşti doi îndărătnici, 
care compromiteau atât de ridicol succesul expediției. 

Vânătorii se înapoiară în tabără pe la ora cinci seara. 
Chestiunea bătea pasul pe loc, şi chiar situaţia respectivă a 
rusului şi a englezului se înrăutăţise. Intervenţia repetată a lui 
Mihail Zorn şi a lui William Emery nu adusese niciun rezultat. 
Interpelări personale, schimbate în mai multe rânduri între cei 
doi rivali, insinuări regretabile, formulate dintr-o parte şi din 
alta, făcea acum cu neputinţă orice apropiere. Existau chiar 
temeri că cearta, dusă pe un astfel de ton, putea degenera într- 
o provocare. Viitorul triangulaţiei era deci până la un anumit 


punct compromis, în afară doar de cazul în care fiecare dintre 
aceşti savanţi n-ar fi continuat-o separat şi pe cont propriu. Dar, 
în acest caz, ar fi urmat o separare imediată, şi această 
perspectivă îi mâhnea mai ales pe cei doi tineri, atât de obişnuiţi 
unul cu altul, atât de strâns legaţi printr-o simpatie reciprocă. 

Sir John pricepu ce se petrecea între dânşii. El ghici chiar 
cauza tristeţii lor. Poate că i-ar fi putut linişti, spunându-le 
vorbele buşmanului; dar oricâtă încredere ar fi avut în acesta 
din urmă, nu voia să pricinuiască tinerilor săi prieteni o falsă 
bucurie, şi deci se hotărî să aştepte până a doua zi îndeplinirea 
promisiunii vânătorului. 

In timpul serii, Mokum nu-şi schimbă cu nimic îndeletnicirile 
obişnuite. Organiză paza taberei, aşa cum făcea de obicei. 
Supraveghe aşezarea căruţelor şi luă toate măsurile necesare 
pentru a asigura siguranţa caravanei. 

Sir John credea că vânătorul îşi uitase promisiunea. Înainte de 
a se duce să se odihnească, voi să-l mai iscodească puţin pe 
colonelul Everest în privinţa astronomului rus. Colonelul însă se 
arătă neînduplecat, adăugând că, în cazul în care Mathieu Strux 
nu va ceda, englezii şi ruşii se vor separa, dat fiind că „sunt 
lucruri ce nu pot fi răbdate, chiar din partea unui coleg". 

La auzul acestor spuse, sir John, foarte neliniştit, se duse la 
culcare şi, fiind foarte obosit din cauza vânătorii, adormi pe 
dată. 

Pe la orele unsprezece seara, fu trezit pe neaşteptate. O 
agitaţie neobişnuită îi cuprinsese pe indigeni. Forfoteau buimaci 
încolo şi încoace prin tabără. 

Sir John se sculă numaidecât şi îi găsi pe toţi camarazii săi în 
picioare. 

Pădurea era în flăcări! 

Ce privelişte! In acea noapte întunecoasă, pe fondul negru al 
cerului, pânza de flăcări părea că se înalţă până la zenit. Într-o 
clipă, incendiul s-a răspândit pe o întindere de mai multe mile. 
Sir John se uita la Mokum, care stătea nemişcat lângă el. Dar 
Mokum nu-i răspunse la privirea lui. Atunci îl înţelese. Focul 
trebuia să deschidă o cale savanților prin această pădure 
seculară. 

Adiind dinspre sud, vântul favoriza planurile buşmanului. 
Aerul se năpustea ca şi cum ar fi ieşit dintr-un ventilator, aţâţa 
focul şi satura cu oxigen hăţişurile aprinse. Înviora flăcările, 


smulgea tăciuni, crăci ignifuge, cărbuni incandescenţi şi-i ducea 
departe, în tufişurile dese, care deveneau îndată noi focare de 
foc. Aria de răspândire a focului se extindea şi se adâncea tot 
mai mult în pădure. O căldură mare se simţea până în tabără. 
Lemnul mort, tasat sub ramurile înnegrite, trosnea. În mijlocul 
trâmbei de flăcări, câteva străluciri mai vii generau brusc 
ţâşnituri de lumină. Erau copacii răşinoşi, care se aprindeau ca 
nişte făclii. De aici, adevărate împuşcături de archebuză, 
trosnituri, pârâituri distincte, în funcţie de natura esenţelor de 
lemn, apoi detunături produse de trunchiurile bătrâne ale 
arborilor de fier, care explodau ca nişte bombe. 

Pe cer se răsfrângea această uriaşă vâlvătaie. Norii, de un 
roşu aprins, păreau că au luat foc, ca şi cum incendiul s-ar fi 
ridicat până la înălțimile bolţii cereşti. jerbe de scântei constelau 
bolta neagră, în mijlocul unor vârtejuri de fum des. 

Apoi, se auziră din toate părţile pădurii incendiate urlete, 
rânjete, mugete de animale. Treceau aievea umbre, turme 
speriate apucând care-încotro, mugind înspăimântate, năluci 
uriaşe, pe care răgetele lor formidabile le trădau în ceata 
fugară. O frică de nedescris împingea aceste hiene, aceşti bivoli 
sălbatici, aceşti lei, aceşti elefanţi, până la ultimele limite ale 
orizontului întunecos. 

Incendiul ţinu toată noaptea, ziua următoare şi în noaptea a 
doua. Şi când se făcu ziuă în dimineaţa zilei de 14 august, un 
vast spaţiu din pădurea devorată de foc devenise o cărare lungă 
de mai multe mile. 

Calea spre meridian era deschisă şi, de data aceasta, viitorul 
triangulaţiei fusese salvat de actul îndrăzneţ al vânătorului 
Mokum. 


Capitolul XIV 
O declaraţie de război 


Lucrul fu reînceput chiar în aceeaşi zi. Orice pretext de 
discuţie dispăruse. Colonelul Everest şi Mathieu Strux nu se 
împăcaseră, dar reluară împreună operaţiunile geodezice. 

În stânga acestei largi deschizături, făcute de incendiu, se 
ridica un colnic foarte vizibil, la o distanţă de aproape cinci mile. 
Vârful său putea fi luat ca miră şi să servească noului triunghi. 


Unghiul pe care îl făcea cu ultima staţie fu deci măsurat şi, a 
doua zi, întreaga caravană merse înainte prin pădurea 
incendiată. 

Era un drum presărat cu cărbuni. Solul era încă ars; ici şi colo 
mai fumegau trunchiuri şi cioturi din care re ridica un fum cald, 
impregnat cu vapori. În unele locuri se vedeau cadavrele 
carbonizate ale animalelor surprinse în retragerea lor şi pe care 
fuga nu le putuse scăpa de furia focului. 

Dâre de fum negricioase, ce se învârteau pe alocuri, indicau 
existenţa altor focare. Se putea crede chiar că incendiul nu era 
stins şi că, sub acţiunea vântului, care îşi putea recăpăta curând 
o nouă forţă, s-ar putea reaprinde mai cu furie, nimicind 
pădurea întreagă. 

De aceea, comisia ştiinţifică se grăbi să meargă mai repede. 
Prinsă într-un cerc de foc, caravana ar fi fost pierdută. Era 
evident că trebuia să se grăbească şi să treacă alert prin acest 
teatru al incendiului, ale cărui ultime părţi lăturalnice ardeau 
încă. Mokum stârni deci zelul conducătorilor de căruţe şi, pe la 
miezul zilei, tabăra fu aşezată la poalele colnicului deja ridicat 
cu ajutorul cercului repetitor. 

Masa stâncoasă a acestei ridicături de pământ părea că ar fi 
fost aşezată de mâna omului. Era ca un dolomen, o îngrămădire 
de pietre druidice, în faţa căruia un arheolog ar fi fost foarte 
uimit întâlnindu-le în acest loc. O uriaşă gresie conică domina 
întreg ansamblul şi termina acest monument primitiv, care 
trebuia să fie un altar african. 

Cei doi tineri astronomi şi sir John Murray voiră să viziteze 
ciudata construcţie. Pe una dintre coastele colnicului se urcară 
până pe platoul superior. Buşmanul îi însoțea. 

Vizitatorii erau cam la douăzeci de paşi de monument, când 
un om, care până atunci stătuse ascuns între pietrele de la 
bază, se ivi o clipă; apoi o rupse de fugă dându-se de-a 
berbeleacul şi se făcu nevăzut într-un tufiş pe care focul îl 
cruţase. 

Buşmanul nu-l văzu decât câteva secunde, dar îi fu de ajuns 
să-l recunoască. 

— Un makololo! strigă el, şi o luă pe urmele fugarului. 

Împins mai mult de instinctele lui, sir John Murray îl urmă pe 
amicul său, vânătorul. Amândoi cutreierară pădurea, fără a da 
însă de indigen. Acesta dispăruse în pădurea căreia îi cunoştea 


şi cele mai mici cărări, încât nici cel mai bun cercetaş nu l-ar fi 
putut regăsi. 

Indată ce auzi despre asta, colonelul Everest îl chemă pe 
buşman şi-l întrebă în privinţa acestui subiect. Cine era acel 
indigen? Ce căuta în acel loc? Şi pentru ce s-a luat după urma 
lui? 

— E un makololo, colonele, răspunse Mokum, un băştinaş din 
triburile de nord, ce cutreieră afluenții Zambeziului. E un 
duşman, nu numai al buşmanilor, ci şi un tâlhar de temut pentru 
orice călător ce se avântă în centrul Africii Australe. Acest om ne 
pândea şi nu am fi avut ce regreta, dacă l-am fi putut prinde. 

— Dar, buşmane, reluă colonelul Everest, de ce ne-am teme 
de o bandă compusă din astfel de hoţi? Nu suntem destul de 
numeroşi pentru a ne împotrivi lor? 

— In acest moment, da, răspunse buşmanul, aceste triburi de 
jefuitori sunt întâlnite frecvent în nord, şi acolo e dificil să le 
scapi. În cazul în care acest makololo este un spion - şi nu mă 
îndoiesc de asta - , el nu va ezita să tăbare cu alte câteva sute 
de hoţi asupra noastră, şi când vor fi aici, atunci, domnule 
colonel, nu voi da un sfanţ pe toate  triangulaţiile 
dumneavoastră! 

Colonelul Everest rămase foarte contrariat de această 
întâlnire. El ştia că buşmanul nu era un om care să exagereze 
pericolele, şi că trebuia să se ţină cont de observările lui. 
Intenţiile indigenului nu puteau fi decât suspecte. Apariţia lui 
subită, fuga imediată dovedeau că tocmai fusese prins în 
flagrant delict de spionaj. Era cu neputinţă ca prezenţa comisiei 
anglo-ruse să nu fi fost anunţată triburilor de nord. În tot cazul, 
răul era deja făcut. Se hotări numai să se intensifice iluminatul 
pe durata popasurilor de noapte ale caravanei, iar lucrările de 
triangulaţie fură continuate. 

La 17 august, al treilea grad al meridianului era obţinut. 
Observaţiuni pertinente de latitudine determinară exact punctul 
atins. Astronomii măsuraseră 3* din arc, necesare pentru 
formarea a douăzeci şi două de triunghiuri, în punctul extrem al 
bazei australe. 

După examinarea pe hartă, se văzu că mica aşezare Kolobeng 
nu era decât la vreo sută de mile spre nord-est de meridian. 
Astronomii, reuniți în consiliu, hotărâră să ia câteva zile de 


repaus în acest cătun, de unde ar fi putut afla, fără îndoială, 
ceva veşti din Europa. 

Expediția părăsise malurile fluviului Orange de aproape şase 
luni şi, pierduţi în pustietăţile Africii Australe, nu aveau nicio 
legătură de comunicaţie cu lumea civilizată. La Kolobeng, 
localitate destul de importantă, aşezământ principal al 
misionarilor, poate că vor reînnoda legătura întreruptă între 
Europa şi ei. În acest loc s-ar mai fi odihnit şi caravana şi 
aprovizionarea ar fi fost reînnoită în parte. 

Neclintita piatră care servise drept miră în timpul ultimei 
observaţii fu luată ca punct de reper al acestei prime etape a 
lucrării geodezice. De la acest pilon trebuiau să reînceapă 
observaţiile subsecvenţiale. Situarea lui în latitudine fu riguros 
determinată. Asigurat în privinţa acestui reper, colonelul Everest 
dădu semnalul de plecare şi întreaga coloană se îndreptă spre 
Kolobeng. 

Europenii sosiră în acest cătun la 22 august, după o călătorie 
fără niciun incident. Kolobengul nu este decât o îngrămădire de 
colibe indigene, dominate de aşezământul misionarilor. Satul 
acesta, numit şi Litubaruba pe anumite hărţi, se numea 
odinioară Lepelole. Aici locui doctorul Livingstone timp de mai 
multe luni, în anul 1843, şi se deprinse cu obiceiurile beşuanilor, 
în special desemnaţi sub numele bakuini în această parte a 
Africii Australe. 

Misionarii îi primiră foarte ospitalier pe membrii comisiei 
ştiinţifice. Ei puseră la îndemâna acestora toate resursele 
ținutului. Acolo încă se mai vedea căsuţa lui Livingstone, aşa 
cum fusese când a vizitat-o vânătorul Boletving, adică în ruine şi 
devastată: deoarece burii n-o cruţaseră în timpul incursiunii lor 
din 1852. 

De îndată ce fură instalaţi în casa parohilor, astronomii se 
interesară de veştile din Europa. Starețul nu le putu satisface 
curiozitatea. Niciun curier nu mai sosise la misiune, de şase luni. 
însă se aştepta curând un indigen, aducător de jurnale şi de 
scrisori, a cărui prezenţă fusese observată de câtva timp pe 
malurile cursului superior al Zambeziului. In opinia lui, sosirea 
acestui curier nu putea întârzia mai mult de o săptămână. Era 
tocmai răstimpul cât voiau astronomii să-l consacre odihnei, şi îl 
petrecură într-un total farniente, mai exact într-o adevărată 


trândăvie. Doar Nikolai Palander se folosi de prilej spre a-şi 
revedea toate calculele. 

Cât despre sălbaticul Mathieu Strux, el îşi frecventă puţin 
colegii englezi şi stătu retras. William Emery şi Mihail Zorn îşi 
petrecură util timpul, făcând plimbări în împrejurimile 
Kolobengului. Cea mai sinceră prietenie îi unea pe aceşti doi 
tineri. Ei nu credeau că vreun eveniment oarecare le-ar fi putut 
tulbura vreodată acestă intimitate, bazată pe o profundă 
legătură de spirit şi de inimă. 

La 3I august, mesagerul cel mult aşteptat sosi. Era un indigen 
din Kilmiane, oraş situat pe una dintre gurile de vărsare ale 
Zambeziului. Un vapor comercial din insula Mauriţiu, care făcea 
comerţ cu gumă şi fildeş, ancorase pe această coastă orientală 
în primele zile ale lunii iulie şi depuse scrisorile destinate 
misionarilor din Kolobeng. Aceste scrisori erau datate cu două 
luni în urmă, deoarece curierului îi trebuiseră patru săptămâni 
ca să urce cursul Zambeziului. 

In ziua aceea avu loc un incident care trebuie povestit 
detailat, întrucât urmările sale amenințau serios viitorul 
expediției ştiinţifice. 

Imediat după sosirea curierului, stareţul misiunii înmână 
colonelului Everest un teanc de ziare europene. Cele mai multe 
erau din colecţia Times, Daily-News şi Journal des Debats. Ştirile 
pe care le conţineau aveau, în acea împrejurare, o însemnătate 
cu totul specială, cum se va putea vedea. 

Membrii comisiei se adunaseră în salonul misiunii. După ce 
desfăcu teancul de ziare, colonelul Everest luă un număr din 
Daily-News, cu data de 13 mai 1845, spre a-l citi colegilor lui. 

Dar abia citi titlul primului articol din ziar şi se schimbă fără 
de veste la faţă, fruntea i se încreţi şi ziarul îi tremura în mână. 
După câteva clipe, colonelul Everest reuşi să-şi recapete 
stăpânirea de sine şi reveni la calmul lui obişnuit. 

Atunci, John Murray se ridică şi se adresă colonelului Everest: 

— Ce aţi citit deci în ziar? îl întrebă el. 

— Veşti grave, domnilor, răspunse colonelul Everest, nişte 
ştiri foarte grave, pe care o să vi le comunic imediat. 

Colonelul ţinea încă în mână numărul din Daily-News. Privin- 
du-l ţintă, colegii lui nu se puteau înşela în privinţa schimbării 
atitudinii lui. Toţi aşteptau cu nerăbdare să ia cuvântul. 


Colonelul se ridică şi el. Spre marea mirare a tuturor, se 
îndreptă spre Mathieu Strux şi-i spuse: 

— Inainte de a vă comunica veştile conţinute în acest ziar, aş 
dori, domnule, să vă fac o observare. 

— Sunt gata să vă ascult, răspunse astronomul rus. 

Apoi, pe un ton grav, colonelul Everest îi zise: 

— Până acum, domnule Strux, rivalități mai mult personale 
decât ştiinţifice ne-au situat în tabere opuse şi au făcut dificilă 
colaborarea noastră în cadrul unei expediţii întreprinse cu un 
scop comun. Cred că trebuie să atribuim această stare de lucruri 
doar împrejurării de a fi fost puşi amândoi la conducerea 
expediției în Africa Australă. Această situaţie a creat între noi un 
antagonism permanent. Orice misiune, indiferent de natura ei, 
nu trebuie să aibă decât un şef. Nu eşti tot de aceeaşi părere? 

Mathieu Strux înclină din cap în semn de încuviinţare. 

— Domnule Strux, reluă colonelul, în urma unor noi 
împrejurări, această situaţie, penibilă pentru amândoi, se va 
schimba. Insă mai înainte, permiteţi-mi să vă spun, domnule, că 
am pentru dumneavoastră o adâncă stimă, stimă ce-şi merită 
locul ce-l ocupați în lumea savantă. Vă rog deci să credeţi în 
regretele mele şi să daţi uitării tot ce s-a petrecut între noi. 

Aceste cuvinte fură rostite de colonelul Everest cu multă 
demnitate şi chiar cu o mândrie aparte. Nu se simţea nicio 
umilinţă în aceste scuze, nobil exprimate. 

Nici Mathieu Strux, nici colegii lui nu ştiau unde voia să ajungă 
colonelul Everest. Nu puteau ghici mobilul care-l făcea să 
vorbească astfel. Este posibil chiar ca astronomul rus, neavând, 
ca să spunem aşa, aceleaşi motive precum colegul lui, să fi fost 
mai puţin dispus în a-şi uita resentimentul personal. Totuşi, 
învingându-şi antipatia, el răspunse: 

— Colonele, cred ca şi dumneata că rivalităţile noastre, a 
căror origine nu vreau deloc s-o caut, nu trebuie, în niciun caz, 
să prejudicieze misiunea ştiinţifică încredinţată nouă. Am, de 
asemenea, pentru dumneata aceeaşi stimă, datorită talentelor 
de care daţi dovadă, şi, atât cât va depinde de mine, voi face în 
aşa fel, ca pe viitor personalitatea mea să nu mai fie o piedică în 
relaţiile noastre. Dar aţi vorbit despre o schimbare pe care 
împrejurările o vor produce în situaţia noastră respectivă. Nu 
înţeleg... 


— Veţi înţelege, domnule Strux, răspunse colonelul Everest pe 
un ton din care se ghicea o undă de tristeţe. Dar mai întâi dați- 
mi mâna. 

— lat-o, răspunse Mathieu Strux, nu fără a lăsa să se vadă o 
uşoară ezitare. 

Cei doi astronomi îşi dădură mâna, fără a-şi spune un cuvânt. 

— In sfârşit! strigă sir John Murray, iată-vă deci prieteni. 

— Nu, sir John, răspunse colonelul Everest, lăsând mâna 
astronomului rus, suntem de aici înainte inamici! duşmani 
separați de o prăpastie! vrăjmaşi ce nu trebuie să se mai 
întâlnească, nici chiar pe tărâmul Ştiinţei! 

Apoi, întorcându-se către colegii lui: 

— Domnilor, adăugă el, a fost declarat războiul între Anglia şi 
Rusia. lată ziarele engleze, ruse şi franceze, care au publicat 
această declaraţie! 

Intr-adevăr, în acel moment războiul din 1854 era declarat 
oficial. Englezii, aliaţi cu francezii şi cu turcii, luptau la 
Sevastopol. Chestiunea Orientală era negociată prin lovituri de 
tun pe Marea Neagră. 

Ultimele cuvinte ale colonelului Everest căzură ca o lovitură 
de trăsnet. Impresia fu năucitoare pentru englezi şi ruşi, care 
erau foarte naţionalişti. Ei se ridicară brusc. Aceste cuvinte, 
„Războiul a fost declarat", fură de ajuns. Nu mai erau camarazi, 
colegi, savanţi, reuniți pentru a desăvârşi o operă ştiinţifică, ci 
duşmani ce se măsurau din ochi, atât cât aceste dueluri între 
naţiuni au influenţă asupra inimilor oamenilor. 

O mişcare instinctivă îi îndepărtară pe aceşti europeni unii de 
alţii. Nikolai Palander însuşi simţi influenţa comună. Singuri, 
poate, William Emery şi Mihail Zorn se priveau mai mult cu 
mâhnire decât cu duşmănie, regretând că nu-şi dăduseră mâna 
înainte de comunicarea colonelului Everest! 

Nu fu rostită nicio vorbă. După ce schimbară o salutare, ruşii 
şi englezii se retraseră. 

Această situaţie nouă, această separare a celor două tabere 
avea să facă şi mai dificilă continuarea lucrărilor geodezice, dar 
nu să le întrerupă. Fiecare, în interesul ţării sale, dorea să 
continue lucrarea începută. Totuşi, măsurile trebuiau efectuate 
în continuare pe două meridiane diferite. Aceste detalii fură 
discutate într-o întrevedere dintre Mathieu Strux şi colonelul 
Everest. Soarta hotărî ca ruşii să continue lucrările pe 


meridianul deja parcurs. lar englezii, luând ca bază munca 
făcută în comun, trebuiau să aleagă la şaizeci sau la optzeci de 
mile spre vest un alt arc, pe care să-l lege cu cel dintâi printr-o 
serie de triunghiuri auxiliare, apoi să-şi continue triangulaţia în 
aceste condiţii până la a douăzecea paralelă. 

Toate aceste chestiuni fură rezolvate între cei doi savanţi şi, 
trebuie s-o spunem, fără vreo izbucnire violentă. Rivalitatea lor 
personală se estompa în faţa marii rivalități naţionale. Mathieu 
Strux şi colonelul Everest nu schimbară niciun cuvânt nelalocul 
lui, păstrând cele mai stricte limite ale bunei cuviinţe. 

Cât despre caravană, se luă decizia să fie divizată în două 
grupuri, fiecare trebuind să-şi păstreze materialele. Dar sorții 
atribuiră ruşilor şalupa cu aburi, care, fireşte, nu putea fi 
împărţită. 

Buşmanul, foarte legat de englezi, şi îndeosebi de sir John, 
păstră conducerea caravanei engleze. Foreloper-ul, un om la fel 
de autoritar, fu pus în capul celei ruseşti. Fiecare grup îşi păstră 
instrumentele, pecum şi unul dintre registrele duble, în care 
fuseseră consemnate până atunci rezultatele operaţiunilor 
efectuate. 

La 3l august, membrii vechii comisii internaţionale se 
separară, întâi plecară englezii, pentru a face conexiunea dintre 
ultima staţie şi noul lor meridian. Deci părăsiră Kolobengul la opt 
dimineaţa, după ce mulţumiră misionarilor pentru ospitalitate. 

Cu câteva secunde înainte de plecarea englezilor, unul dintre 
misionari, intrând în camera lui Mihail Zorn, îl surprinse pe 
William Emery strângând mâna prietenului său de odinioară, 
acum vrăjmaşul său, prin voinţa Majestăţilor Lor, regina şi ţarul! 


Capitolul XV 
Un grad mai mult 


Separarea se produse. Continuându-şi lucrările geodezice, 
astronomii urmau să fie mai ocupati, dar operaţiunea în sine nu 
trebuia să fie afectată din această cauză. Ei foloseau aceeaşi 
exactitate, aceeaşi rigoare în măsurarea noului meridian, iar 
verificările erau făcute cu aceeaşi grijă. Numai că cei trei savanţi 


englezi, împărţindu-şi munca, avansau mai lent sau şi cu preţul 
unor multe momente de oboseală. Dar nu erau dintre aceia care 
ştiu să se cruţe. Ceea ce reuşeau ruşii din partea lor voiau s-o 
facă şi ei în privinţa noului arc al meridianului. La nevoie, amorul 
propriu naţional trebuia să-i susţină în această atât de 
chinuitoare şi de grea misiune. Trei operatori se găseau acum în 
situaţia de a lucra cât şase. De aici necesitatea de a-şi consacra 
lucrărilor toate gândurile şi întreg timpul lor. Necesitate care îi 
impunea lui William Emery să nu mai viseze atât, iar lui sir John 
să nu mai studieze cu arma în mână fauna Africii Australe. 

Un nou program, atribuind fiecăruia dintre cei trei astronomi 
câte o sarcină distinctă, fu imediat alcătuit. Sir John Murray şi 
colonelul fură însărcinaţi cu operaţiunile zenitale şi geodezice. 
William Emery îl înlocui pe Nikolai Palander în privinţa calculelor. 
Trebuie precizat că alegerea staţiilor, dispunerea mirelor erau 
decise de comun acord, şi nu existau temeri referitoare la 
eventuale neînţelegeri între cei trei savanţi. Viteazul Mokum 
rămânea, ca şi mai înainte, vânătorul şi călăuza caravanei. Cei 
şase marinari englezi, care formau jumătate din echipajul lui 
Queen and Tzar, fireşte că-şi urmară şefii, şi dacă şalupa cu 
aburi rămăsese ruşilor, barca de cauciuc, destul de încăpătoare 
pentru a trece mici cursuri de apă, făcea parte din materialul 
englez. Cât priveşte căruțele, împărţirea se făcuse după natura 
proviziilor pe care le transportau. Aprovizionarea celor două 
caravane şi chiar confortul caravanei erau asigurate. Referitor la 
indigenii formând detaşamentul condus de buşman, fură 
împărţiţi în două grupuri egale ca număr, nu fără a-şi fi arătat 
prin atitudinea lor că împărţirea respectivă le displăcea. Poate 
că aveau dreptate, din punct de vedere al siguranţei generale. 
Buşmanii aceştia se vedeau târâţi departe de regiunile care le 
erau obişnuite, departe de păşunile şi de cursurile de apă pe 
care obişnuiau să le frecventeze, spre un ţinut nordic cutreierat 
de triburi rătăcitoare, din nefericire duşmane sud-africanilor, şi 
în aceste condiţii nu le prea convenea să-şi divizeze forţele. Dar, 
în sfârşit, buşmanul şi foreloper-ul au hotărât să se ajute 
reciproc şi au consimţit la împărţirea caravanei în două echipe 
care, de altfel - şi acesta a fost motivul care i-a afectat în mod 
deosebit -, trebuiau să opereze la o distanţă relativ apropiată 
una de alta şi în aceeaşi regiune. 


La 13 august, părăsind Kolobengul, echipa colonelului Everest 
se îndreptă spre acest dolmen ce servise drept miră ultimelor 
observaţii. Membrii echipei reintrară în pădurea incendiată şi 
ajunseră la deluşor. Operaţiile fură reluate la 2 septembrie. Un 
mare triunghi, al cărui vârf atingea, în stânga, un pilon fixat pe o 
ridicătură de teren, permise observatorilor să avanseze cu zece 
sau douăsprezece mile mai spre vest de vechiul meridian. 

Şase zile mai târziu, la 8 septembrie, seria de triunghiuri 
auxiliare era încheiată şi colonelul Everest, de acord cu colegii 
săi, alese un nou arc de meridian, pe care măsurile ulterioare 
aveau să-l calculeze până la înălţimea paralelei a douăzecea 
dinspre sud. Acest meridian era situat cu un grad mai spre vest 
decât primul. Era al douăzeci şi treilea calculat la est de 
meridianul Greenwich. Englezii nu trebuiau să opereze la mai 
mult de şaizeci de mile de ruşi, dar această distanţă era de 
ajuns pentru ca triunghiurile lor să nu se intersecteze. În aceste 
condiţii, era improbabil ca echipele nou formate să se 
întâlnească pe teren, în cadrul operaţiunilor de măsurare 
trigonometrice, şi la fel de improbabil, în consecinţă, ca 
alegerea unei mire să devină motivul vreunei discuţii sau, poate, 
al vreunei coloziuni regretabile. 

Ţinutul pe care observatorii englezi îl străbătură toată luna 
septembrie era fertil şi accidentat, totuşi puţin populat, fapt ce 
favoriză înaintarea caravanei. Cerul era aproape senin, fără 
ceaţă şi nori. Observaţiunile erau efectuate uşor. Puţine păduri 
importante, mai mult crânguri separate de distanţe mari, preerii 
vaste, dominate ici şi colo de câteva moviliţe bune de aşezat pe 
ele mire, fie noaptea, fie ziua. Era în acelaşi timp şi o regiune 
înzestrată din belşug cu toate bogăţiile naturii. Majoritatea 
florilor atrăgeau prin parfumul lor pătrunzător roiuri de cărăbuşi 
şi mai cu seamă un fel de albine puţin deosebite de cele 
europene, care îşi depuneau în crăpăturile stâncilor sau în 
scorburi de copaci o miere foarte albă, foarte lichidă şi delicios 
de gustoasă. Câteva animale se avântau uneori noaptea până în 
împrejurimile taberei. Erau girafe, diferite specii de antilope, 
hiene sau rinoceri, de asemenea şi elefanţi. Dar sir John nu voia 
să se mai lase ademenit. Mâna lui mânuia acum luneta 
astronomului şi nu carabina de vânător. 

In aceste împrejurări, Mokum şi câţiva indigeni îndeplineau 
funcţia de achizitori, dar intuim lesne că detunătura puştilor lor 


făcea să zvâcnească pulsul Înălţimii Sale. Sub gloanţele 
buşmanului căzură trei sau patru bivoli sălbatici, cu o lungime 
de patru metri şi o înălţime de doi. Pielea lor neagră se reflecta 
în tente albăstrii. Erau nişte animale formidabile, cu picioare 
scurte şi voinice, capul mic, ochii sălbatici şi fruntea mare, 
încoronată cu nişte coarne groase şi negre. O excelentă 
varietate de vânat proaspăt, pentru hrana caravanei. 

Indigenii pregătiră această carne în aşa fel, încât să poată fi 
păstrată cât mai mult, după modul de conservare pemmicane, 
specific indienilor din nord. Europenii urmăriră cu interes 
această operaţie culinară, de care mai întâi le fu scârbă. După 
ce a fost tăiată în bucăţi subţiri şi uscată la soare, carnea de 
bivol fu învelită apoi într-o piele tăbăcită, apoi bătută cu maiul, 
până ce ajunse ca un fel de pudră. Era un fel de carne pudră, 
sau carne pulverizată. Pudra astfel rezultată, introdusă în saci 
de piele şi bine tasată, fu ulterior stropită cu seul animalului. La 
această grăsime, puţin seuoasă, trebuie să mărturisim, bucătarii 
africani adăugară măduvă fină şi câteva fructe de arbuşti, bacă, 
al căror suc zaharos trebuia să contrasteze, probabil, cu 
elementele  azotoase ale cărnii. Apoi acest conţinut fu 
amestecat, bătut bine şi apoi se făcu din el nişte turte tari ca 
piatra. 

Preparatul era deci gata. Mokum îi rugă pe astronomi să 
guste din acest amestec. Europenii cedară  insistenţei 
vânătorului, întrucât ţinea la acest pemmican ca la un produs 
gastronomic specific bucătăriei lui naţionale. Prima îmbucătură 
li se păru neplăcută englezilor, dar obişnuindu-se în curând cu 
acest cozonac african, nu zăboviră să se arate foarte doritori de 
el. Era, într-adevăr, o hrană întăritoare, foarte bună pentru o 
caravană care rătăceşte prin ţinuturi necunoscute, uşor de 
transportat, care se conservă bine şi mult timp, şi conţinând o 
mare cantitate de elemente nutritive raportată la un volum mic. 
Datorită vânătorului, rezerva de pemmican fu constituită în 
curând la câteva kilograme, şi asigură astfel timp îndelungat 
hrana caravanei. 

Zilele treceau astfel. În unele nopţi erau efectuate observaţii. 
William Emery se gândea mereu la prietenul său, Zorn, 
deplângând aceste oarbe fatalităţi ce năruiesc într-o clipă 
legăturile celei mai strânse pretenii. Da! îi lipsea Mihail Zorn, şi 
inima lui, pururea plină de impresii trezite de această mare şi 


sălbatică natură, nu mai ştia unde să se mai descarce. Se 
adâncea atunci în calcule, se refugia în aceste cifre cu 
tenacitatea lui Palander, şi orele se scurgeau. Colonelul Everest 
era acelaşi om, mereu aceeaşi fire rece, pasionat doar de 
operaţiile trigonometrice. Cât despre sir John, regreta sincer 
jumătatea de libertate de odinioară, dar se abţinea să se plângă 
în acest sens. 

Câteodată însă norocul îl recompensa. Dacă nu mai avea timp 
să colinde desişurile şi să vâneze sălbăticiunile din regiune, în 
schimb unele dintre aceste animale veneau din când ca să-l 
ispitească, întrerupându-i observaţiile. În acest caz, vânătorul şi 
savantul nu mai făceau decât o singură fiinţă. Sir John se afla în 
stare de legitimă apărare. Şi aşa se întâmplă să aibă o întâlnire 
serioasă cu un bătrân rinocer din împrejurimi, în ziua de 12 
septembrie, întâlnire ce-l costă „destul de scump", după cum se 
va vedea. 

De câtva timp, acest animal dădea târcoale caravanei. Era un 
uriaş „chucuroo", nume dat de buşmani acestui pachiderm. 
Avea o lungime de paisprezece picioare pe şase înălţime, şi 
după culoarea neagră a pielei sale mai puţin solzoasă decât a 
confraţilor săi din Asia, buşmanul îl recunoscuse ca o fiară 
primejdioasă. Speciile negre sunt, într-adevăr, mai agile şi mai 
primejdioase decât cele albe, şi atacă, uneori chiar fără să fie 
provocate, animalele şi oamenii. 

In ziua aceea, sir John Murray, însoţit de Mokum, se dusese în 
recunoaştere, la şase mile depărtare de staţie, pe o înălţime pe 
care colonelul Everest avea de gând să aşeze un stâlp de miră. 
Ghidat de o oarecare presimţire, îşi luase carabina cu gloanţe 
conice, şi nu o simplă puşcă de vânătoare. Deşi rinocerul în 
chestiune nu fusese observat de vreo două zile, sir John nu voia 
să cutreiere dezarmat un ţinut necunoscut. Mokum şi camarazii 
lui porniseră pe urmele pachidermului, dar fără să-l găsească, şi 
era posibil ca enormul animal să nu fi renunţat la scopurile sale. 

Lui sir John nu avea de ce să-i pară rău că procedase ca un 
om prudent. El şi Mokum ajunseseră fără niciun inccident la 
înălţimea indicată şi o urcaseră până în vârful cel mai 
prăpăstios, când, la poala acestei coline, în marginea unui desiş 
des se ivi pe neaşteptate chucuroo-ul. Sir John nu-l putuse 
observa niciodată atât de aproape. Era, pe bună dreptate, o 
fiară îngrozitoare. Micii lui ochi scânteiau. Cornul lui drept, puţin 


curbat îndărăt, de circa două picioare lungime şi solid implantat 
în masa osoasă a nărilor, era o armă de temut. 

Buşmanul zări cel dintâi animalul, ascuns la o depărtare de o 
jumătate de milă sub un arbust din familia fisticului. 

— Sir John, spuse el numaidecât, norocul este de partea 
înălţimii Voastre! lată chucuroo-ul! 

— Rinocerul! strigă sir John, ai cărui ochi se însufleţiră pe 
neaşteptate. 

— Da, sir John, răspunse vânătorul. După cum vedeţi, este un 
animal magnific şi pare foarte hotărât să ne taie retragerea. De 
ce se înverşunează aşa împotriva noastră acest chucuroo, n-aş 
putea s-o spun întrucât este un simplu ierbivor; dar, în sfârşit, e 
aici, sub acest arbust şi va trebui să-l scoatem de acolo. 

— Poate urca până la noi! întrebă sir John. 

— Nu, înălţimea Voastră, răspunse buşmanul. Panta e prea 
abruptă pentru picioarele lui scurte şi ţepene. Ne va aştepta să 
coborâm noi. 

— Ei bine, să ne aştepte, replică sir John, şi când vom sfârşi 
de examinat această staţie, vom merge să-l scoatem din culcuş 
pe acest vecin incomod. 

John Murray şi Mokum îşi reluară lucrul întrerupt o clipă. Ei 
recunoscură în cele mai mici amănunte poziţia superioară a 
colinei şi aleseră amplasamentul pe care trebuia să se înalțe 
stâlpul indicator. Alte înălţimi la fel de importante, situate mai 
spre nord-vest, urmau să servească la construirea unor noi 
triunghiuri în condiţiile cele mai favorabile. 

Când sfârşiră lucrul acesta, sir John spuse, întorcându-se spre 
buşman: 

— Când vei voi, Mokum? 

— Sunt la ordinele Înălţimii Voastre. 

— Rinocerul încă ne aşteaptă? 

— Da, e tot acolo. 

— Atunci, să coborâm, şi oricât de puternic ar fi acest animal, 
un glonte din carabina mea îi va face lesne de petrecanie. 

— Un glonte! exclamă buşmanul. Înălţimea Voastră cred că 
habar nu are ce înseamnă un chucuroo. Aceste animale sunt 
foarte rezistente şi nu s-a văzut nicicând un rinocer răpus de un 
singur glonte, oricât de bine ochit ar fi fost. 

— Zău! surâse sigur de el sir John, chiar şi când sunt gloanţele 
conice? 


— Conice sau rotunde, răspunse Mokum, ele nu vor putea 
dobori un atare animal. 

— Ei bine, bravul meu Mokum, replică sir John, impulsionat de 
amorul lui propriu de vânător, îţi voi arăta ce pot armele noastre 
europene, fiindcă te îndoieşti de eficacitatea lor! 

Zicând acestea, el băgă un glonţ pe ţeava carabinei, gata să 
tragă imediat ce va fi la o distanţă potrivită. 

- Un cuvânt, Înălţimea Voastră! zise buşmanul cam înţepat şi 
oprindu-şi însoţitorul cu un gest. Sunteţi de acord să faceţi un 
pariu cu mine? 

— De ce nu, vrednice vânător? răspunse sir John. 

— Nu sunt bogat, reluă Mokum, dar aş risca o liră pentru cel 
dintâi glonţ al dumneavoastră. 

— Ne-am înţeles! confirmă sir John. O liră este a ta dacă 
rinocerul nu va cădea răpus de primul meu glonţ!... 

— Punem pariu? întrebă buşmanul. 

— Punem!... 

Cei doi vânători coborâră panta abruptă a colinei şi ajunseră 
îndată la o distanţă de cinci sute de paşi de chucuroo, care 
continua să stea nemişcat. Animalul se afla la o distanţă destul 
de potrivită, astfel încât sir John să-l poată ochi cu uşurinţă. Ba 
englezul era atât de sigur de abilitatea lui, deoarece înainte de a 
ochi, îi spuse buşmanului: 

— Nu te răzgândeşti în privinţa pariului? 

— Nici vorbă, răspunse liniştit Mokum. 

Rinocerul continua să stea nemişcat ca o ţintă. Sir John putea 
alege nestingherit locul unde voia să-l lovească, pentru a 
provoca o moarte imediată. El se hotărî să ochească în bot şi, 
aţâţat de amorul lui propriu de vânător, ochi cu o nespusă grijă, 
mărind astfel precizia armei sale. 

O detunătură izbucni. Dar glonţul, în loc să lovească în carne, 
atinse cornul rinocerului, a cărui extremitate zbură în bucăţi. 
Animalul parcă nici nu simţise lovitura. 

— Această primă împuşcătură nu se ia în calcul, spuse 
buşmanul. Înălţimea Voastră n-a lovit în carne. 

— Zău aşa! răspunse sir John jignit. Lovitura se ia în calcul, 
buşmane. Am pierdut o liră, dar joc chit sau dublu! 

— Cum doriţi, sir John, dar veţi pierde. 

— Vom vedea. 


Carabina fu încărcată din nouă cu atenţie şi sir John, ochind 
chucuroo-ul la nivelul coastei, trase a doua oară. Dar glonţul, 
întâlnind acest loc al pielii unde se suprapun plăcile cornoase, 
căzu pe pământ, în pofida forţei lui penetrante. Rinocerul făcu o 
mişcare şi se deplasă câţiva paşi mai încolo. 

— Două lire! zise Mokum. 

— Te mai prinzi? întrebă sir John. 

— Bucuros. 

De data aceasta, sir John, pe care începuse să-l cuprindă 
furia, adunându-şi tot sângele rece, ochi animalul drept în 
frunte. Glonţul lovi în locul ochit, dar ricoşă ca şi cum ar fi 
întâlnit o placă de metal. 

— Patru lire! spuse liniştit buşmanul. 

— Şi încă pe patru! strigă sir John exasperat. 

Un alt glonţ pătrunse sub coasta rinocerului, care făcu o 
săritură formidabilă, dar în loc să cadă mort, animalul se năpusti 
asupra desişurilor cu o furie de nedescris şi le devastă. 

— Cred că tot mai mişcă, sir John, zise simplu vânătorul. 

Sir John nu mai era stăpân pe sine. Sângele rece îl părăsi cu 
desăvârşire. Cele opt lire pe care le datora buşmanului îl făcu să 
încerce şi al cincilea glonţ. Şi pierdu iarăşi, dubla suma mereu, şi 
numai al nouălea glonţ al carabinei sale îl lovi pe uriaşul 
pachiderm în inimă şi căzu mort, fără să se mai scoale. 

Atunci, sir John scoase un „Ura'". Uită degrabă pariul, 
deznădejdea lui şi nu-şi aminti decât de un lucru: tocmai ucisese 
un rinocer. Dar mai târziu spuse colegilor săi de la Hunter Club, 
din Londra: „Era un animal de preţ!". 

Într-adevăr, rinocerul îl costase nu mai puţin de treizeci şi 
şase de lire, sumă destul de mare, pe care buşmanul o încasă 
cu calmul lui obişnuit. 


Capitolul XVI 
Incidente diverse 


Pe la sfârşitul lunii septembrie, astronomii înaintaseră cu un 
grad mai spre nord. Porțiunea meridianului, deja măsurată cu 
ajutorul a treizeci şi două de triunghiuri, se întindea astfel pe 4°. 
Era jumătate din operaţiune, îndeplinită de cei trei savanţi cu un 
zel demn de laudă; dar reduşi la trei, cădeau câte odată aşa de 


obosiţi, încât trebuiau să întrerupă lucrările câteva zile. Căldura 
era mare şi înăbuşitoare. Luna octombrie în emisfera Australă 
corespunde cu aprilie în cea boreală, şi sub a douăzeci şi patra 
paralelă de sud domneşte temperatura ridicată a regiunilor 
algeriene. Chiar în timpul zilei, în unele ceasuri după prânz, era 
cu neputinţă să lucrezi. Astfel, operaţiunile trigonometrice 
sufereau unele întârzieri, care-l nelinişteau în special pe 
buşman. Şi iată de ce. 

În nordul meridianului, la vreo sută de mile în urma staţiei 
ridicate de observatori, arcul tăia o regiune aparte - karru în 
limba indigenă -, asemănătoare celei situate la poalele munţilor 
Roggeveld din colonia Capului Bunei Speranţe. In timpul 
anotimpului ploios, această regiune prezintă pretutindeni 
simptomele celei mai admirabile fertilităţi; după câteva zile de 
ploaie, pământul e acoperit cu o verdeață deasă; florile răsar de 
pretutindeni; plantele ies din pământ într-un răstimp foarte 
scurt; păşunile se îndesesc văzând cu ochii; apar cursuri de apă; 
turme de antilope coboară din înălțimile munţilor ca să pască şi 
iau în stăpânire aceste păşuni improvizate. Dar acest curios 
efort al naturii durează puţin. După o lună sau cel mult şase 
săptămâni, toată umezeala se evaporă sub acţiunea razelor 
soarelui şi se răspândeşte în aer sub formă de vapori. Solul se 
întăreşte şi sufocă noii germeni; vegetaţia dispare în câteva zile; 
animalele părăsesc acest ţinut devenit arid şi se îndreaptă spre 
alte regiuni, în vreme ce deşertul se întinde acolo unde se 
dezvolta odinioară un ţinut bogat şi fertil. 

Astfel era acest karru pe care mica trupă a colonelului Everest 
trebuia să-l străbată, înainte de a ajunge în adevăratul deşert, 
care se mărgineşte cu malurile lacului Ngami. Se înţelege, prin 
urmare, interesul pe care-l avea buşmanul de a intra în această 
regiune fenomenală, înainte ca extrema secetă să-i fi secătuit 
resursele de viaţă. El îi transmise colonelului Everest informaţiile 
respective, care înţelese pericolul şi făgădui că va ţine seamă de 
ele, grăbind lucrările. Insă nu trebuia ca graba să le afecteze 
exactitatea. Măsurile unghiulare nu sunt întotdeauna uşoare şi 
fiabile la orice oră din zi. Nu se poate observa bine decât în 
anumite condiţii atmosferice. Cu toate rugăminţile repetate ale 
buşmanului, operaţiunile nu fură accelerate sensibil, şi acesta 
vedea bine că, odată ajunşi în karru, regiunea fertilă va fi 
dispărut sub influenţa razelor soarelui. 


Aşteptând ca progresele triangulaţiei să-i aducă pe astronomi 
la marginile karru-ului, ei se puteau delecta contemplând natura 
splendidă din jur, care se oferea atunci privirilor lor. Niciodată 
aventurile expediției nu-i duseseră în ţinuturi atât de frumoase. 
Cu toată temperatura ridicată, râurile întreţineau aici o răcoare 
constantă. Mii de turme ar fi găsit în aceste păşuni o hrană 
îmbelşugată. Câteva păduri umbreau ici şi colo această vastă 
întindere ce părea amenajată ca nişte parcuri englezeşti. Nu 
lipseau decât felinarele pe gaz. 

Colonelul Everest se arătă puţin sensibil la aceste frumuseți 
naturale, dar sir John Murray şi mai ales William Emery 
resimţeau  emoţionaţi farmecul poetic al acestor ţinuturi 
pierdute în mijlocul pustiurilor africane. Cât de mult regreta 
tânărul savant prezenţa lui Mihail Zorn, cât şi simpaticele 
confidenţe schimbate între ei! Ca şi el, ar fi fost viu impresionat 
şi, între două observaţii, şi-ar fi revărsat inimile. 

Caravana străbătea astfel acest ţinut magnific. Numeroase 
stoluri de păsări însufleţeau cu cântecul şi cu zborul lor câmpiile 
şi pădurile. Vânătorii caravanei doborâră, în mai multe rânduri, 
perechi de korani, un fel de dropii specifice câmpiilor Africii 
Australe, şi dikkopii, vânat delicios cu o carne foarte apreciată. 
Şi alte zburătoare atrăgeau atenţia europenilor, însă nu din 
punct de vedere al comestibilităţii. Pe malurile râurilor, sau la 
suprafaţa lor, pe care o atingeau cu repezile lor aripi, nişte 
păsări mari urmăreau cu înverşunare ciorile lacome, ce încercau 
să le fure ouăle din fundul cuiburilor de nisip. Cocori albaştri şi 
cu guler alb, păsări flamingo cu penaj roşu, ce se plimbau ca o 
flacără pe sub desişurile răzlețe, bâtlani, fluierari-guleraţi, 
becaţine, păsări kalas, adesea cocoţate pe grumazul bivolilor 
sălbatici, ploieri, ibişi ce păreau că tocmai zburaseră de pe 
vreun obelisc ieroglific, uriaşi pelicani mergând în şir cu sutele, 
toate purtau pretutindeni viaţa în aceste ţinuturi din care numai 
omul lipsea. Dar dintre aceste diferite specii ale neamului cu 
pene, cele mai curioase nu erau, oare, „ţesătorii", ale căror 
cuiburi verzui, construite din trestie sau din fire de iarbă, sunt 
atârnate ca nişte uriaşe pere de crăcile sălciilor plângătoare? 
Luându-le drept exemplare ale unei noi specii, William Emery 
culese una sau două, şi care nu-i fu mirarea auzind aceste 
pretinse roade ciripind ca nişte păsărele? Nu ar fi fost scuzabil a 


crede, după pilda vechilor călători prin Africa, că anumiţi copaci 
din aceste părţi aveau fructe ce produceau păsări vii! 

Da, acest karru avea atunci un aspect fermecător. El oferea 
toate condițiile prielnice de hrană şi de viaţă pentru 
rumegătoare. Antilopele gnu, cu copite ascuţite, cele numite 
caamas, care, după părerea lui Harris, par a fi compuse doar din 
triunghiuri, elanii, cămilele, gazelele erau din abundență pe aci. 
Ce varietate de vânat, ce „focuri de puşcă" pentru unul dintre 
membrii distinsului Hunter Club! Era cu adevărat o tentaţie prea 
mare pentru sir John Murray, care, după ce obţinu două zile de 
odihnă de la colonelul Everest, le folosi pentru a se... obosi în cu 
totul alt mod. Dar, de asemenea, ce mai succese obţinu în 
colaborare cu prietenul său, buşmanul, pe câtă vreme William 
Emery îl urma ca amator! Câte lovituri norocoase de înregistrat 
în carnetul său de vânătoare! Câte trofee vânătoreşti de dus la 
castelul său din Scoţia! 

Şi în ce uitare lasă el, în timpul celor două zile de vacanţă, 
operaţiile geodezice, triangulaţiile, măsurătoarea meridianului! 
Cine ar fi crezut că mâna lui atât de dibace în folosirea puştii ar 
fi mânuit cândva delicatele oculare ale unui teodolit! Cine s-ar fi 
gândit că ochiul acesta, atât de sigur în surprinderea salturilor 
iuți ale unei antilope, ar fi deprins a privi constelaţiile cerului 
urmărind vreo stea de mărimea treisprezece! Da, sir John 
Murray fu un vânător deplin, complet şi unic în aceste două zile 
de odihnă... activă, iar astronomul dispăruse şi nu se ştia dacă 
va mai reveni vreodată! 

Între alte fapte vânătoreşti la activul lui sir John trebuie să 
cităm una, semnalată de rezultate neaşteptate, care nu-l bucură 
deloc pe buşman în privinţa viitorului expediției ştiinţifice. Acest 
incident nu putea decât să justifice neliniştea pe care 
perspicacele vânător o împărtăşise colonelului Everest. 

Era I5 octombrie. De două zile, sir John se lăsase total în 
prada imperioaselor sale instincte. O turmă de vreo douăzeci de 
rumegătoare fusese zărită la aproape două mile, în flancul drept 
al caravanei. Mokum recunoscu că ele aparţin frumoasei specii 
de antilope, cunoscute sub numele oryx, şi a căror prindere, 
foarte grea, pune la încercare orice vânător african. 

Buşmanul aduse îndată la cunoştinţa lui sir John această 
împrejurare fericită şi-l îndemnă să nu o rateze. ÎI înştiinţă, în 
acelaşi timp, că antilopele oryx sunt foarte greu de doborât, 


întrucât iuţeala lor o întrece pe a celui mai rapid cal, că însuşi 
celebrul Cumming, pe când vâna în ţinutul Namachezilor, chiar 
încălecând pe cei mai buni bidivii, n-a reuşit să ucidă decât 
patru asemenea exemplare minunate! 

Mai mult nu-i trebui pentru ca să-l aţâţe pe onoratul englez, 
care se declară gata să se ia după urmele antilopelor oryx. Alese 
cel mai bun cal, cea mai bună puşcă, cei mai buni câini şi, în 
nerăbdarea sa, urmat de buşman, se îndreptă spre marginea 
unui crâng învecinat cu o întinsă câmpie şi în apropierea căreia 
rumegătoarele fuseseră zărite. 

După o oră de mers, cei doi călăreţi se opriră. Ascuns în 
spatele unui desiş de sicomori, Mokum arătă însoţitorului său 
turma păscând, la o distanţă de câteva sute de paşi. Aceste 
neîncrezătoare animale nu-i zăriseră încă şi păşteau liniştite 
iarba păşunilor. Totuşi, una dintre aceste oryx părea că stă lao 
parte. Buşmanul o arătă lui sir John. 

— E o santinelă, zise el. Acest animal este, fără îndoială, 
vreun mascul bătrân şi şiret care veghează la siguranţa întregii 
turme. La cea mai mică primejdie va scoate un fel de nechezat 
şi turma, cu el în frunte, o va rupe la fugă cât o ţin picioarele. Nu 
trebuie împuşcat decât de la o distanţă bună şi să-l dobori de la 
întâia lovitură. 

Sir John se mulţumi a răspunde printr-un semn afirmativ al 
capului şi se aşeză într-o poziţie bună pentru a observa turma. 

Antilopele oryx continuau să pască fără nicio teamă. Paznicul 
lor, căruia o pală de vânt îi adusese, poate, mirosuri suspecte, 
îşi ridica destul de des fruntea-i încornorată şi arăta semne de 
nelinişte. Insă era prea departe de vânători pentru a fi doborât 
din prima împuşcătură. Cât despre varianta de a forţa turma să 
o ia la goană pe câmpia întinsă, ce-i oferea o pistă favorabilă, 
nici că putea fi luată în considerare. Poate că turma s-ar fi 
apropiat de crâng şi, în acest caz, sir John şi buşmanul ar fi putut 
ochi unul dintre exemplarele oryx în condiţii mai bune. 

Hazardul părea să-i favorizeze pe vânători. Puțin câte puţin, 
sub conducerea bătrânului mascul, rumegătoarele se apropiară 
de pădure. Fără îndoială, ele nu se credeau în siguranţă pe 
câmpie descoperită şi voiau să se adăpostească sub desişul ei 
des. Când intenţia lor nu mai era un dubiu, buşmanul îl pofti pe 
însoţitorul lui să descalece. Caii fură legaţi de un sicomor, cu 
capul acoperit cu câte o pătură, precauţie luată pentru a fi siguri 


că stau nemişcaţi şi nu nechează. Apoi, cu câinii după ei, Mokum 
şi sir John se furişară prin tufişuri, de-a lungul lizierii 
sarmentoase a pădurii, dar în aşa fel ca să ajungă la un luminiş 
format de ultimii copaci, şi al cărui capăt era la trei sute de paşi 
de turmă. 

Acolo cei doi vânători se ascunseră ca şi cum ar fi fost la 
pândă şi, cu arma încărcată, aşteptară. 

Din locul unde se aflau, puteau observa antilopele oryx şi să 
admire în detaliu aceste elegante animale. Masculii se 
deosebeau foarte puţin de femele, şi chiar printr-o ciudăţenie pe 
care natura n-o oferă decât în cazuri rare, femelele aveau ca 
armă de apărare nişte coarne curbate în spate şi elegant 
răsucite, mai formidabile decât masculii. Niciun animal nu este 
mai fermecător decât genul acesta de antilopă oryx; niciunul nu 
prezintă o împestriţătură neagră atât de delicat dispusă. Un 
smoc de păr atârnă la gâtul lor, coama le este dreaptă şi coada 
deasă ajunge până la pământ. 

Totuşi, turma, compusă din vreo douăzeci de exemplare, 
după ce se apropie de pădure, rămase pe loc. Paznicul mascul, 
vădit lucru, îndemna antilopele oryx să plece din câmpie. EIl 
trecea printre ierburile înalte şi încerca să le adune într-un grup 
compact, cum face un câine ciobănesc cu oile încredințate pazei 
lui. Dar aceste animale, zbenguind pe păşuni, nu păreau deloc 
dispuse să părăsească luxurianta preerie. Se împotriveau, 
scăpau ţopăind şi începeau să pască la câţiva paşi mai departe. 

Acest manej îl uimi mult pe buşman. Îi comunică lui sir John, 
însă fără a-i putea da lămuriri suplimentare. Vânătorul nu putea 
pricepe îndărătnicia acestui mascul bătrân, nici motivele pentru 
care voia să ducă în pădure turma de antilope. 

Situaţia se prelungea astfel, fără să se schimbe. Sir John îşi 
pierduse cu totul răbdarea. Când voia să tragă, când să meargă 
înainte. Mokum reuşi cu greu să-l stăpânească. Se scurse astfel 
o oră şi ar mai fi trecut multe altele, dacă unul dintre câini, 
probabil tot atât de nerăbdător ca şi sir John, nu s-ar fi năpustit 
cu un lătrat groaznic spre câmpie. 

Buşmanul, furios, ar fi tras bucuros în acest animal 
blestemat!... Dar turma o rupsese la goană, încât nici cel mai 
repede cal n-ar fi putut-o ajunge. Într-o clipă, antilopele oryx nu 
mai erau decât nişte puncte negre, ce zburdau printre ierburile 


înalte. Însă spre marea surprindere a buşmanului, bătrânul 
mascul nu dăduse niciun semnal turmei ca să fugă. 

Contrar obiceiurilor acestor rumegătoare, ciudatul păzitor 
rămăsese chiar în acelaşi loc, negândindu-se să urmeze turma 
încredinţată pazei lui. Mai mult chiar, după plecarea lor, el 
încercă să se ascundă în iarbă cu gândul, poate, de a intra mai 
târziu în pădure. 

— Uite un lucru curios, spuse atunci buşmanul. Ce se 
întâmplă, oare, cu acest bătrân oryx? Purtarea lui e ciudată! 
Este rănit sau prea copleşit de bătrâneţe? 

— Vom afla curând! răspunse sir John, îndreptându-se spre 
animal, gata să tragă în orice moment cu carabina. 

La apropierea vânătorului, oryxul se lăsase din ce în ce mai 
jos între ierburi. Nu i se vedeau decât coarnele lungi, înalte cam 
de patru picioare, ale căror vârfuri ascuţite dominau înverzită 
suprafaţă a câmpiei. El nu încerca nici măcar să fugă, ci să se 
ascundă. Sir John putu deci să se apropie uşor de ciudatul 
animal. Când fu la o sută de paşi de el, îl ochi bine şi trase un 
foc. Detunătura răsună. Glonţul îl lovise, desigur, pe oryx în cap, 
deoarece coarnele lui, până atunci drepte în sus, acum erau 
culcate în iarbă. 

Sir John şi Mokum alergară spre animal în goana mare. 
Buşmanul îşi ţinea în mână cuțitul de vânătoare, gata să 
spintece oryxul în cazul în care ar fi supravieţuit. Dar precauţia 
fu de prisos. Oryxul era mort, dar atât de „mort", deoarece, 
atunci când sir John îl trase de coarne, el rămase în mână cu o 
piele goală şi flască, căreia îi lipsea în întregime osatura! 

- Pe sfântul Patrik! uite nişte lucruri care mi se întâmplă doar 
mie! strigă el pe un ton atât de caraghios, încât oricare altul, în 
afară de buşman, nu şi-ar fi putut stăpâni râsul. 

Dar Mokum nu râdea. Buzele lui strânse, sprâncenele 
încruntate, ochii săi sclipitori dădeau de gol o mare nelinişte; cu 
braţele încrucişate, rotindu-şi repede capul în dreapta şi-n 
stânga, privea în jurul lui. 

Deodată, un obiect îi atrase atenţia. Era un sac mic din piele 
împodobit cu înflorituri roşii, zăcând pe jos. Buşmanul îl ridică 
îndată şi-l cercetă cu luare-aminte. 

— Ce-i asta? întrebă sir John. 

— Asta este un sac de makololo! 

— Şi cum de se află în acest loc? 


— Întrucât stăpânului i-a căzut acest sac, când a rupt-o la 
goană. 

— Şi acest makololo? _ 

— Să nu-i fie cu supărare Inălţimii Sale, răspunse buşmanul 
strângându-şi pumnii cu furie, acest makololo era în această 
piele de oryx şi aţi tras asupra lui. 

Sir John nu avu timp să-şi exprime surpriza, fiindcă Mokum, 
observând la vreo cinci sute de paşi o mişcare printre ierburi, 
trase numaidecât un foc de armă în această direcţie. Apoi, 
alergară amândoi spre acest loc suspect. 

Dar locul era gol. Se vedea după iarba călcată că tocmai 
trecuse pe acolo o fiinţă vie. Makololo dispăruse, iar ei renunţară 
să-l mai urmărească pe nesfârşita câmpie ale cărei margini se 
pierdeau la orizont. 

Cei doi vânători se întoarseră deci, foarte neliniştiţi de 
această întâmplare ce le accentua şi mai mult neliniştea. 
Prezenţa unui makololo lângă dolmenul pădurii incendiate, 
această deghizare, foarte des întrebuințată de vânătorii de 
antilope oryx, dovedea evident că el urmărea prin aceste locuri 
pustii echipa colonelului Everest. Şi nu fără un motiv puternic, 
un indigen aparţinând tribului de jefuitori al mokololo îi spiona 
pe europeni şi escorta lor. Şi cu cât aceştia înaintau spre nord, 
cu atât creştea pericolul de a fi atacați de aceşti tâlhari ai 
deşertului. 

Sir John şi Mokum se înapoiară în tabără şi primul, cu totul 
îngrijorat, nu se putu stăpâni să nu-i spună prietenului său, 
William Emery: 

— Adevărat, scumpul meu William, n-am noroc! Prima 
antilopă oryx pe care am ucis-o era moartă înainte de a o fi 
împuşcat! 


Capitolul XVII 
Răufăcătorii deşertului 


După această întâmplare petrecută la vânătoarea de antilope 
oryx, buşmanul avu o lungă convorbire cu colonelul Everest. În 
opinia lui Mokum - întemeiată pe fapte doveditoare -, mica 
echipă era urmărită, spionată şi, în consecinţă, ameninţată. 
După el, dacă makololii nu-i atacaseră încă, e pentru că le 


convenea să-i atragă mai spre nord, în ţinuturile cutreierate 
tocmai de aceste cete de jefuitori. 

In faţa unui astfel de pericol trebuiau să se întoarcă? Trebuia 
întreruptă seria de operaţiuni atât de remarcabil efectuată până 
atunci? Ceea ce n-a putut face natura aveau să facă indigenii 
africani? li vor împiedica ei pe savanții englezi să-şi ducă la 
îndeplinire misiunea lor ştiinţifică? Era o chestiune gravă, ce 
trebuia rezolvată. 

Colonelul Everest îl rugă pe buşman să-i spună tot ce ştie 
despre makololi, şi iată ce-i relată buşmanul. 

Makololii aparţin marelui trib al beşuanilor, ultimii care pot fi 
întâlniți, avansând spre ecuator. In 1850, doctorul David 
Livingstone, în timpul primei lui călătorii spre Zambezi, fu primit 
la Sesheke, reşedinţa obişnuită a lui Sebituane, pe atunci mare- 
şef al makololilor. Acest indigen era un războinic de temut, care, 
în 1824, ameninţa hotarele Capului. Înzestrat cu o remarcabilă 
inteligenţă, Sebituane obţinu în scurt timp o mare autoritate 
asupra triburilor răzlețe din centrul Africii şi izbuti să le 
reunească într-un grup compact şi dominator. In 1853, adică 
anul precedent povestirii, acest şef indigen muri în braţele lui 
Livingstone şi îi succedă fiul său, Sekeletu. 

Sekeletu arătă la început europenilor ce vizitau malurile 
Zambeziului o simpatie destul de vie. Doctorul Livingstone, 
personal, nu avu de ce se plânge. Dar purtarea regelui african 
se schimbă cu totul după plecarea celebrului călător. Nu numai 
străinii, dar chiar şi băştinaşii vecini fură în special jigniţi de 
Sekeletu şi de războinicii tribului său. Jignirilor urmară îndată 
jafurile, făcute pe atunci pe o scară largă. Makololii străbăteau 
câmpia şi mai ales acest ţinut cuprins între lacul Ngami şi cursul 
superior al fluviului Zambezi. Prin urmare, nu era deloc sigur să 
cutreieri aceste locuri cu o caravană redusă la un mic număr de 
oameni, mai cu seamă când caravana era semnalată, aşteptată 
şi, probabil, sortită dinainte unei catastrofe sigure. 

Aşa fu, în rezumat, relatarea buşmanului către colonelul 
Everest. Mokum adăugă faptul că a crezut de datoria lui să-i 
spună adevărul în întregime, precizând totodată că se va 
supune ordinelor colonelului, că nu se va răzgândi dacă se va 
horări continuarea drumului. 

Colonelul ţinu sfat cu cei doi colegi, sir John Murray şi William 
Emery, şi se decise continuarea lucrărilor geodezice. Aproape 


cinci optimi din arc fuseseră măsurate şi, orice s-ar fi întâmplat, 
aceşti englezi erau hotărâți să nu abandoneze misiunea. i 

Odată luată hotărârea, seria trigonometrică fu continuată. In 
ziua de 27 octombrie, comisia ştiinţifică tăia perpendicular 
tropicul Capricornului şi, la 3 noiembrie, după ce terminase al 
patruzeci şi unulea triunghi, ea constată, prin observații 
zenitale, că măsura meridianului crescuse cu un nou grad. 

Timp de o lună, membrii echipei îşi urmară cu zel triangulaţia, 
fără a întâlni obstacole naturale. In acest ţinut frumos, din 
fericire deloc accidentat, tăiat numai de râuri lesne de trecut şi 
nu de cursuri de ape importante, astronomii operară repede şi 
bine. Mokum, pururea cu ochii în patru, supraveghea mersul 
caravanei şi împiedica vânătorii de a se depărta prea tare. 
Totuşi niciun pericol imediat nu părea să amenințe mica echipă 
şi era foarte posibil ca temerile buşmanului să nu se 
adeverească. Cel puţin, în timpul acestei luni, noiembrie, nu se 
ivi nicio bandă de jefuitori şi nu fu descoperit indigenul ce 
urmărea cu încăpățânare expediţia, de la dolmenul din pădurea 
incendiată. 

Şi totuşi, în mai multe rânduri, deşi pericolul părea pentru 
moment îndepărtat, vânătorul remarcă semne de îndoială 
printre buşmanii de sub ordinele lui. Nu li se putuseră ascunde 
cele două întâmplări, de pe dolmen şi de la vânătoarea de 
antilope oryx. Şi se aşteptau, inevitabil, la o întâlnire cu 
makololii. Or, makololii şi buşmanii sunt două triburi vrăjmaşe şi 
fără milă unul faţă de altul, învinşii nu pot spera vreo iertare din 
partea învingătorilor, şi micul lor număr îi înfricoşa, pe bună 
dreptate, pe băştinaşii acestei echipe, pe jumătate micşorată de 
la declararea războiului. 

Aceşti buşmani se vedeau deja la trei sute de mile departe de 
malurile Orangelui, şi mai erau de parcurs, cum auziseră, peste 
două sute de mile spre nord. O perspectivă ce-i punea pe 
gânduri, înainte de a-i fi ales pentru această expediţie, Mokum, 
ce-i drept, le vorbise despre lungimea traseului şi despre 
greutăţile călătoriei, şi, fireşte, ei erau oameni ce ştiau să 
înfrunte stările de oboseală ale unei atari expediţii. Dar din 
moment ce la oboseală se adăugau şi primejdiile unei ciocniri cu 
duşmani înverşunaţi, această împrejurare le schimbase stările 
de spirit. De aici păreri de rău, tânguiri, rea-voinţă, pe care 


Mokum se prefăcea că nu le vede, nici nu le înţelege, dar care îi 
sporeau neliniştea în privinţa viitorului comisiei ştiinţifice. 

O întâmplare petrecută în ziua de 2 decembrie aţâţă şi mai 
mult proasta dispoziţie a acestor superstiţioşi buşmani şi cauză 
într-o anume măsură un fel de răzvrătire împotriva şefului lor. 

Din ajun, timpul, atât de frumos până atunci, se mohorâse. 
Sub influenţa căldurii tropicale, atmosfera, saturată de vapori, 
indica o mare tensiune electrică. Se şi putea prezice o apropiată 
furtună, şi furtunile în aceste climate se dezlănţuiesc aproape 
totdeauna cu mare furie. 

Intr-adevăr, în dimineaţa de 2 decembrie, cerul fu acoperit cu 
nori având un aspect sinistru, în privinţa cărora niciun 
meteorolog nu s-ar fi înşelat. Erau cumulus îngrămădiţi ca nişte 
baloturi de bumbac şi a căror masă, când de un cenuşiu-închis, 
când de o nuanţă gălbuie, prezenta culori foarte distincte. 
Soarele avea o tentă foarte palidă. Aerul era liniştit, căldura 
înăbuşitoare. Scăderea barometrică arătată de instrumente, în 
ajun, se oprise. Nicio frunză nu se clătina pe ramurile copacilor 
în această atmosferă apăsătoare. 

Astronomii observaseră această stare a cerului, dar nu se 
gândiră să întrerupă lucrările. În această clipă, William Emery, 
însoţit de doi marinari, de patru băştinaşi şi de o căruţă, se 
duseseră la două mile spre estul meridianului pentru a posta un 
panou indicator, menit să formeze vârful unui triunghi. El era 
ocupat cu aşezarea mirei în vârful unui muncel, când o 
condensare rapidă de vapori, sub influenţa unui curent de aer 
rece, provocă o descărcare intensă de electricitate. Aproape 
imediat, se abătu un potop de grindină asupra pământului. 
Fenomen destul de rar observat, boabele de grindină erau 
luminoase şi ai fi spus că plouă cu metal topit. Din pământ 
ţâşneau scântei şi dâre luminoase ieşeau din toate părţile 
metalice ale căruţei care servea la transportul materialului. 

Curând, aceste boabe de grindină îşi măriră considerabil 
volumul. Era o adevărată lapidare, o ploaie cu pietre, la care nu 
te puteai încumeta să te expui fără riscuri evidente. Şi nu 
trebuie să ne mirăm de intensitatea acestui fenomen, ştiind că 
doctorul Livingstone a văzut, în circumstanţe asemănătoare, la 
Kolobeng, geamurile sparte în casa în care locuia, cai şi antilope 
ucise de aceste enorme boabe de grindină. 


Fără a pierde o clipă, William Emery, lăsând lucrul, îşi avertiză 
oamenii să caute un adăpost mai puţin primejdios în căruţă 
decât sub un copac în timpul furtunii. Dar abia părăsi vârful 
muncelului, când un fulger orbitor, însoţit imediat de un trăsnet, 
străbătu atmosfera. 

William Emery fu doborât la pământ, de a-i fi zis că e mort. 
Din fericire, el scăpase de atingerea morală a fulgerului. Prin 
unul dintre acele efecte aproape inexplicabile, pe care le 
prezintă anumite cazuri de trăsnire, fluidul, ca să zicem aşa, a 
alunecat pe lângă el, învăluindu-l într-o pânză electrică. Dar 
trecerea lui fu atestată grăitor de topirea vârfului compasului pe 
care-l ţinea în mână William Emery. 

Tânărul, ridicat de marinari, îşi veni numaidecât în simţiri. 
Însă el nu a fost nici singura, nici cea mai încercată victimă a 
trăsnetului. Aproape de panoul ridicat pe muncel, doi băştinaşi 
zăceau morţi, la douăzeci de paşi unul de altul. Unul, ale cărui 
funcţii vitale fuseseră cu totul dezorganizate prin acţiunea 
mecanică a fulgerului, păstra sub hainele sale un trup negru ca 
un cărbune. Celălalt, atins în cap de meteorul atmosferic, fusese 
ucis pe loc. 

Astfel, aceşti trei oameni - cei doi băştinaşi şi William Emery - 
fuseseră loviți simultan de un fulger cu trei limbi de foc. Cele 
trei secţiuni ale unui fulger, a cărui abatere unghiulară este 
adesea nespus de mare, reprezintă un fenomen rar, dar 
observat câteodată. 

Îngroziţi de moartea camarazilor lor, buşmanii o rupseră la 
fugă, în ciuda strigătelor marinarilor şi cu pericolul de a fi 
trăsniţi, rarefiând aerul în urma lor prin rapiditatea goanei. Dar 
nici nu voiau să audă şi se înapoiară cu toată iuţeala picioarelor 
în tabără. După ce-l transportară pe William Emery în căruţă, cei 
doi marinari puseră acolo şi trupurile celor doi indigeni, apoi se 
adăpostiră şi ei, suferind de pe urma contuziilor provocate de 
boabele de grindină. Vreme de aproape trei sferturi de oră, 
vijelia a vuit cu o violenţă extremă. Apoi a început să scadă în 
intensitate. Boabele de grindină încetară să mai cadă şi căruţa 
putu să-şi continue drumul. 

Vestea morţii celor doi băştinaşi ajunsese înaintea lor în 
tabără. Ea provocă un efect deplorabil asupra stărilor de spirit 
ale buşmanilor, care nu vedeau fără o spaimă superstiţioasă 
aceste operaţiuni trigonometrice, din care ei nu puteau pricepe 


nimic. Deci se adunară la sfat şi unii dintre ei, mai abătuţi decât 
ceilalţi, declarară că nu vor merge mai departe. Fu un început 
de revoltă ce ameninţa să ia proporţii grave. Trebui toată 
autoritatea de care se bucura buşmanul pentru a curma revolta. 
Colonelul Everest trebui să intervină şi făgădui acestor sărmani 
un supliment la soldă pentru a-i menţine în serviciu. Inţelegerea 
nu se făcu fără dificultate. Erau multe temeri şi viitorul 
expediției părea să fie serios compromis. Într-adevăr, ce s-ar fi 
făcut membrii comisiei în mijlocul acestui pustiu, departe de 
orice oraş, fără o escortă care să-i apere, fără căruţaşi care să 
mane căruțele? În sfârşit, acest impas fu depăşit şi, după 
înmormântarea celor doi indigeni, tabăra fu ridicată, iar mica 
echipă se îndreptă spre muscelul unde doi dintre ai lor îşi 
găsiseră moartea. 

William Emery se resimţi încă vreo câteva zile de pe urma 
şocului violent pe care-l primise. Mâna stângă, în care ţinuse 
compasul, fu câtva timp ca paralizată. Dar, în sfârşit, această 
disfuncţie dispăru şi tânărul astronom putu să-şi reia lucrările. 

În timpul celor optsprezece zile ce urmară până la 20 
decembrie, niciun alt incident nu fu semnalat în mersul 
caravanei. Makololii nu se iviră şi Mokum, deşi neîncrezător, 
începu a se linişti. Nu mai erau decât la vreo cincizeci de mile de 
pustiu şi acest karru rămânea ceea ce fusese până atunci: un 
ţinut splendid, a cărui vegetaţie, întreţinută încă de apele vitale 
din sol, nu ar fi putut fi egalată în niciun punct al globului. 

Trebuie să precizăm deci că, până la intrarea în deşert, nici 
oamenii, în acest ţinut fertil şi plin de vânat, nici vitele de 
povară, adâncite până la gât în aceste păşuni grase, nu au fost 
lipsiţi de hrană. Exceptând ortopterele, a căror apariţie 
reprezintă o primejdie permanentă pentru aşezările Africii 
Australe. 

În seara zilei de 20 decembrie, cu o oră înainte de apusul 
soarelui, tabăra fu aşezată. Cei trei englezi şi buşmanul se 
odihneau sub un copac, după oboseala acumulată în timpul zilei, 
şi vorbeau despre planuri de viitor. Vântul de miazănoapte, ce 
adia, răcorea puţin atmosfera. 

Astronomii se înţeleseseră ca în noaptea aceasta să ia 
înălţimea stelelor, spre a calcula exact latitudinea locului. Niciun 
nor nu acoperea cerul. Era lună plină, constelaţiile se puteau 
vedea strălucind pe boltă ca nişte făclii şi, prin urmare, aceste 


observaţii zenitale se puteau face în condiţiile cele mai prielnice. 
Astfel, colonelul Everest şi sir John Murray fură foarte dezamăgiţi 
când William Emery, pe la ora opt seara, se ridică în picioare, 
arătă spre nord şi zise: 

— lată că se cam întunecă orizontul şi mă tem că noaptea n-o 
să fie atât de favorabilă după cum nădăjduiam. 

— Intr-adevăr, răspunse sir John, acest nor mare se înalţă 
rapid şi, cum adie vântul, nu va întârzia să se întindă peste tot 
cerul. 

— Să vină, oare, o nouă furtună? întrebă colonelul. 

— Suntem în regiunea intertropicală, răspunse William Emery, 
şi tocmai de asta mă tem!... Cred că observaţiile noastre vor fi 
compromise la noapte. 

— Dumneata ce crezi, Mokum? îl întrebă colonelul Everest pe 
buşman. 

Buşmanul privi cu luare-aminte cerul spre nord. Norul se 
delimita printr-o linie curbă foarte lungă şi atât de clară, ca şi 
cum ar fi fost trasă cu compasul. Sectorul ce-l tăia deasupra 
orizontului avea o întindere de trei până la patru mile. Acest nor, 
negricios ca un fum, avea un aspect ciudat, care-l uimi pe 
buşman. Totuşi, apusul soarelui îl lumina în străluciri roşiatice, 
ce parcă ar fi fost o masă solidă, şi nu o îngrămădire de vapori. 

— E un nor ciudat! zise Mokum, fără a oferi şi alte lămuriri. 

După câteva clipe, unul dintre buşmani îl înştiinţă pe vânător 
că animalele, caii, boii dădeau semne de agitaţie. Alergau pe 
păşuni şi refuzau să intre în tabără. 

— Ei bine, lăsaţi-le să stea noaptea afară, răspunse Mokum. 

— Dar fiarele sălbatice? 

— O! fiarele sălbatice vor fi foarte ocupate în curând, astfel că 
nu le vor da atenţie. 

Indigenul se retrase. Colonelul Everest ceru buşmanului 
explicaţia acestui ciudat răspuns. Dar Mokum, depărtându-se 
câţiva paşi, părea foarte adâncit în contemplarea acestui 
fenomen a cărui natură o bănuia, evident. 

Norul se apropia cu repeziciune. Se putea observa cât de jos 
era şi, desigur, distanţa până la sol, care nu putea fi mai mare 
de o sută de picioare. Şuieratul vântului care se înteţise era 
însoţit de un „zbârnâit puternic", ce părea că iese chiar din norul 
însuşi. 


În acest moment se ivi de sub nour un roi de puncte negre pe 
fondul palid al cerului. Punctele zburau de sus în jos, 
scufundându-se în mijlocul masei întunecate şi apoi retrăgându- 
se îndată. Le-ai fi putut număra cu miile. 

— Ei, ce sunt aceste puncte negre? întrebă sir John Murray. 

— Aceste puncte sunt nişte păsări, răspunse buşmanul. Sunt 
vulturi, vultani, ulii, şoimi... Vin de departe, urmăresc acest nor, 
pe care nu-l vor abandona decât atunci când va fi distrus sau 
împrăştiat. 

— Dar acest nor? 

— Nu este chiar un nor, răspunse Mokum, întinzând mâna 
spre masa întunecată, ce acoperise deja trei sferturi din cer, ci 
un nor viu, un nor de lăcuste. 

Vânătorul nu se înşelase. Europenii urmau să asiste la una 
dintre acele teribile invazii de lăcuste, din nenorocire foarte 
dese, ce preface într-o noapte regiunea cea mai roditoare într- 
un ţinut arid şi dezolant. Aceste lăcuste aparţineau speciei grylli 
devastatorii, conform naturaliştilor, şi erau miliarde. Călătorii 
care n-au văzut o câmpie năpădită de aceste insecte, la o 
înălţime de patru picioare şi o lungime de cincizeci de mile, n-au 
văzut atunci nimic de soiul acesta!... 

— Da, răspunse buşmanul, aceşti nori vii sunt un flagel pentru 
câmpii, şi să ne ajute cerul să nu ne facă prea mult rău... 

— Însă noi nu avem aici, zise colonelul Everest, nici câmpii 
semănate, nici păşuni care să ne aparţină. De ce să ne temem 
de aceste insecte? 

— De nimic, dacă ar trece numai pe deasupra capetelor 
noastre, răspunse buşmanul, şi de tot, dacă se vor abate supra 
acestui ţinut pe care trebuie să-l străbatem. În cazul din urmă, 
nu va rămâne nicio frunză în arbori, niciun fir de iarbă, şi uitaţi, 
domnule colonel, că dacă noi avem hrana asigurată, aceea a 
cailor, boilor şi a asinilor noştri n-o avem. Ce vor face bietele 
animale în mijlocul acestor păşuni devastate? 

Însoţitorii buşmanului rămaseră câteva clipe tăcuţi. Observau 
masa însufleţită, ce creştea văzând cu ochii. Zgomotul se 
accentuase, dominat de ţipetele uliilor şi ale şoimilor care se 
repezeau asupra norului inepuizabil, devorând insectele cu 
miile. 

— Crezi că se vor abate asupra acestui ţinut? îl întrebă 
William Emery pe Mokum. 


— Mă tem că da, răspunse vânătorul. Vântul le aduce drept 
spre noi. Şi apoi, soarele este aproape de asfinţit. Răcoarea 
brizei va îngreuna aripile lăcustelor. Ele se vor năpusti asupra 
arborilor, a desişurilor, a câmpiilor, şi atunci... 

Buşmanul nu-şi sfârşi fraza. Prezicerea lui se îndeplinea în 
acel moment. Într-o clipă, uriaşul nor ce depăşise zenitul ţâşni 
spre pământ. Nu se mai văzu decât o masă furnicândă şi neagră 
în jurul taberei şi până departe în zări. Chiar şi amplasamentul 
taberei fu literalmente invadat. Căruţele, corturile, totul pierise 
sub această grindină vie. Masa compactă a lăcustelor avea o 
grosime de un picior. Infundaţi până la jumătatea genunchilor în 
acest strat gros de lăcuste, englezii striveau cu sutele la fiece 
pas. Dar ce însemnătate avea acest număr? 

Şi totuşi, insectele puteau fi nimicite. Stolurile de păsări se 
aruncau asupra lor cu ţipete răguşite şi le sfâşiau cu lăcomie. 
Şerpii atraşi de această carne proaspătă înghiţeau uriaşe 
cantităţi. Caii, boii, asinii, câinii le consumau cu o mulţumire de 
nedescris. Fiarele sălbatice - lei, hiene sau rinoceri - înghiţeau în 
marile lor stomacuri cantităţi importante din aceste insecte. În 
sfârşit, înşişi buşmanii, foarte amatori de aceşti „creveţi 
aerieni", îi mâncau ca pe o mană cerească! Dar numărul mare 
de lăcuste sfida orice acţiune de distrugere, şi chiar propria lor 
voracitate, deoarece se devorau între ele. 

La stăruinţele buşmanului, trebuiră să guste din această 
mâncare căzută din cer chiar şi englezii. Fură fierte mii de 
lăcuste, asezonate cu sare, piper şi oţet, odată alese cele mai 
tinere, care sunt verzi şi nu gălbui şi, prin urmare, mai puţin tari 
decât cele bătrâne, dintre care unele au patru degete lungime. 
Aceste lăcuste tinere, cu o grosime cât tubul unei pene, lungi de 
5-20 cm, nedepunându-şi încă ouăle, sunt într-adevăr socotite 
de amatori o mâncare delicată. După o jumătate de oră de 
fierbere, buşmanul servi celor trei englezi o gustoasă mâncare 
de lăcuste. Aceste insecte, cărora li se aruncă labele, aripile şi 
capul, întocmai ca la răcişorii de mare, fură găsite gustoase şi 
sir John Murray mâncă numai el vreo câteva sute şi îl îndemnă 
pe buşman săi facă provizii mari. Mokum nu avea decât să se 
aplece şi să ia câte ar fi poftit!... 

Innoptase şi fiecare se duse la culcare. Dar căruțele nu 
scăpaseră nicidecum de invazie. Cu neputinţă de intrat în ele, 
fără a zdrobi nenumărate insecte. Să dormi în aşa condiţii era 


prea puţin plăcut. Cum cerul era senin şi constelaţiile luceau pe 
boltă, cei trei astronomi petrecură toată noaptea luând 
înălţimea stelelor. 

Asta, fireşte că era mult mai bine decât să se fi scufundat 
până la gât în această masă compactă de lăcuste. De altfel, 
europenii nici n-ar fi putut dormi, întrucât toată noaptea 
răsunară pădurile şi câmpiile de urletele sălbăticiunilor ce 
alergară după pradă de lăcuste! 


A doua zi soarele se ivi pe un cer senin şi începu a-şi descrie 
zilnicul arc pe un firmament strălucitor, ce făgăduia o zi 
călduroasă. Razele lui făcură să crească imediat temperatura şi 
un zvon înăbuşit de aripi se auzi, în masa de lăcuste ce se 
pregăteau să-şi ia zborul pentru a-şi continua opera de 
devastare şi în alte locuri. Pe la opt dimineaţa se desfăşură pe 
întinsul cerului un nesfârşit văl acoperind lumina soarelui. Totul 
se întunecă de ai fi crezut că iar s-a înnoptat. Deoarece vântul 
începuse a adia, enormul nor se puse în mişcare. Timp de două 
ore el trecu cu zgomot asurzitor pe deasupra taberei adâncite în 
umbră şi, în cele din urmă, pieri dincolo de orizontul apusean. 

Dar când se făcu iar lumină, se putea vedea că prezicerile 
buşmanului se îndepliniseră în întregime. Nicio frunză, niciun fir 
de iarbă nu mai rămăsese pe câmpii. Totul fusese distrus. 
Pământul arăta gălbicios, lutos. Ramurile goale nu mai ofereau 
privirilor decât o siluetă schimonosită. Venise iarna după o vară 
ce nu trecuse, aşa de repede se schimbase totul!... Era pustiul, 
şi nu ţinutul luxuriant. 

În cazul acestor lăcuste devorante, putea fi amintit proverbul 
oriental, ce justifică încă instinctul de jefuitori al osmanlâilor: 
„Pe unde a trecut turcul nu mai creşte iarbă!"... Dar pe unde au 
trecut lăcustele, nici atât nu mai creşte iarba!... 


Capitolul XVIII 
Deşertul 


Era, într-adevăr, deşertul ce se desfăşura înaintea paşilor 
călătorilor şi, după ce măsurară, în ziua de 2 decembrie un nou 
grad al meridianului şi sfârşiră al patruzeci şi optulea triunghi al 
lor, colonelul Everest şi însoțitorii săi ajunseră la extremitatea 


nordică a karru-ului, unde nu găsiră nicio deosebire între ţinutul 
pe care-l părăseau şi cel sterp şi ars de soare, ce aveau să-l 
străbată. 

Animalele întrebuintate în serviciul caravanei sufereau mult 
de lipsa păşunilor. De asemenea, lipsea şi apa. Ultimele picături 
de ploaie se scurseră în smârcuri. Solul era un amestec de 
pământ şi de nisip foarte impropriu vegetației. Apele 
anotimpului ploios, infiltrându-se prin straturile nisipoase, 
piereau aproape imediat pe aceste terenuri acoperite cu o 
cantitate foarte mare de pline gresii, ce nu pot păstra nicio 
moleculă lichidă. 

Era unul dintre acele ţinuturi aride, pe care le străbătuse nu 
numai o dată doctorul Livingstone în aventuroasele-i explorări. 
Nu numai pământul, ci şi atmosfera era secetoasă, încât 
obiectele din fier, lăsate în aer liber, nu rugineau. Conform 
relatărilor savantului doctor, frunzele copacilor erau zbârcite şi 
veştejite, acelea ale mimozelor rămâneau închise în toiul zilei, 
după cum sunt în timpul nopţii; cărăbuşii de la suprafaţa 
pământului mureau după câteva clipe; în sfârşit, un termometru 
introdus la o adâncime de trei degete în pământ, coloana de 
mercur arăta la amiază 134° Fahrenheit. 

La fel cum anumite regiuni ale Africii Australe se iviră 
celebrului călător, tot aşa această parte a continentului african, 
cuprinsă între marginea karru-ului şi lacul Ngami, se arătă 
privirilor astronomilor englezi. Oboseala lor fu mare, suferinţele 
lor nespuse, mai ales din cauza lipsei de apă. Privaţiune 
resimţită mai cu seamă de animalele domestice, deoarece iarba 
rară, uscată, prăfuită, abia le hrănea. Mai mult, această 
întindere de teren era deşertul, nu numai prin ariditatea lui, ci 
datorită şi faptului că nicio fiinţă vie nu se încumeta să-l 
străbată. Păsările zburaseră dincolo de Zambezi spre a regăsi 
acolo pomii şi florile. Fiarele sălbatice nu se hazardau prin 
această  pustietate, care nu le oferea nicio şansă de 
supravieţuire. Abia în primele cincisprezece zile ale lunii ianuarie 
vânătorii caravanei întrezăriră două-trei perechi din acele 
antilope ce se pot lipsi de apă timp de mai multe săptămâni; 
erau, între altele, nişte exemplare oryx asemenea acelora care 
produseră o atât de vie dezamăgire lui sir John Murray, şi în 
special nişte caamas cu ochi blânzi, cu blana cenuşie pătată cu 
galben, animale inofensive, foarte preţuite pentru calitatea 


cărnii lor şi care par că preferă câmpiile aride celor cu păşuni 
rodnice. 

Totuşi, umblând sub acest soare de foc, prin această 
atmosferă ce nu conţinea un strop de abur, continuând 
operaţiile geodezice zile şi nopţi pe care nu le răcorea nicio 
boare, astronomii oboseau vizibil. Rezerva lor de apă, din 
butoaiele încălzite, se micşora. A trebuit să o raţionalizeze, şi 
sufereau acum din cauza acestei raţionalizări. Cu toate acestea, 
zelul lor era aşa de mare, curajul lor tot aşa, încât întreceau şi 
setea, şi lipsurile, şi nu neglijau niciun detaliu al imensei şi al 
migăloasei lor lucrări. 

La 25 ianuarie, a şaptea parte a meridianului, cuprinzând un 
nou grad, fusese calculată cu ajutorul a nouă triunghiuri noi, 
însumând un total de cincizeci şi şapte de triunghiuri stabilite 
până atunci. 

Astronomii nu mai aveau de străbătut decât o mică parte a 
deşertului şi, după părerea buşmanului, trebuiau să ajungă pe 
malurile lacului Ngami înainte de sfârşitul lunii ianuarie. 
Colonelul şi însoțitorii lui puteau răspunde de ei şi să reziste 
până acolo. 

Dar oamenii caravanei, buşmanii, care nu erau mânaţi de 
acest imbold, oameni plătiţi, al căror interes nu se confunda cu 
cel ştiinţific al expediției, băştinaşi prea puţin dispuşi să-şi vadă 
de drum înainte, suportau cu greu încercările drumului. Se 
arătau foarte simţitori la lipsa de apă. Vreo câteva vite de 
povară slăbite de foame şi de sete trebuiră lăsate în urmă şi 
existau temeri ca numărul lor să nu crească din zi în zi. 
Murmurările, învinuirile creşteau odată cu oboseala. Rolul lui 
Mokum devenea foarte dificil şi autoritatea lui scădea. 

In curând, apăru evident faptul că lipsa de apă urma să fie un 
obstacol de neînvins, care va stopa înaintarea spre nord şi să se 
continue drumul fie în urmă, fie pe dreapta meridianului, cu 
riscul de a se întâlni cu expediţia rusă, spre a ajunge la satele 
dintr-un ţinut mai puţin sterp de pe itinerariul lui David 
Livingstone. 

La I5 februarie, buşmanul făcu cunoscut colonelului Everest 
aceste greutăţi crescânde, împotriva cărora în zadar se trudea. 
Conducătorii căruţelor refuzau să i se mai supună. In fiecare 
dimineaţă, la ridicarea taberei, erau scene de nesupunere la 
care lua parte cea mai mare parte a indigenilor. Aceşti 


nenorociţi, să mărturisim, copleşiţi de căldură, sfâşiaţi de sete, 
îţi făceau milă să-i vezi. De altfel, boii şi caii, insuficient hrăniţi 
cu o iarbă scurtă şi uscată, neadăpaţi deloc, nu mai voiau să 
meargă. 

Colonelul Everest cunoştea perfect situaţia. Dar aspru cu sine, 
era tot aşa şi faţă de alţii. Nu voi în niciun chip să suspende 
operaţiile reţelei trigonometrice şi declară că singur chiar de ar 
fi, va continua să meargă înainte. În rest, cei doi colegi ai săi 
vorbeau ca şi el şi erau gata să-l urmeze cât de departe i-ar 
plăcea să meargă. 

Buşmanul, prin noi eforturi de convingere, obţinu de la 
indigeni promisiunea de a-l mai urma câtva timp. După 
socoteala lui, caravana nu mai avea mai mult de cinci-şase zile 
de mers până la lacul Ngami. Acolo, caii şi boii vor găsi fânețe 
proaspete şi păduri umbroase. Acolo, oamenii ar avea o întreagă 
mare de apă dulce pentru a se răcori. Mokum vesti aceste 
lucruri buşmanilor. El le dovedi că, pentru a fi reîmprospătate 
proviziile, cel mai scurt drum era spre nord. Intr-adevăr, 
îndreptându-se spre vest însemna să meargă la întâmplare; să 
se înapoieze însemna să dea peste karru-ul pustiit, în sfârşit, 
indigenii găsiră întemeiate argumentele lui şi caravana, aproape 
sleită de puteri, îşi reluă mersul spre Ngami. 

Din fericire, în această vastă câmpie, operaţiunile geodezice 
se făceau lesne cu ajutorul mirelor şi al panourilor indicatoare. 
Pentru a câştiga timp, astronomii lucrau zi şi noapte. Ghidaţi de 
lămpi electrice, ei obțineau unghiuri foarte clare, ce satisfăceau 
cele mai scrupuloase determinări. 

Deci lucrările continuau metodic, şi reţeaua sporea încetul cu 
încetul. 

În ziua de 16 ianuarie, caravana crezu că mult dorita apă, cu 
care natura se arăta aşa de zgârcită, avea să-i fie restituită din 
plin. 

Un ghiol, cu o lăţime de una până la două mile, tocmai fusese 
observat în zare. Se înţelege că vestea fu bine primită. Toată 
caravana se îndreptă rapid în direcţia arătată, spre o întindere 
destul de mare de apă, ce-şi oglindea undele în bătaia razelor 
solare. 

Ajunseră la ghiol pe la ora cinci seara. Câţiva cai, rupând 
hăţurile, scăpând din mâna conducătorilor lor, se avântară spre 


această apă atât de dorită. O simțeau, o adulmecau, şi în curând 
putură fi văzuţi scufundându-se până la grumaz în ea. 

Dar aproape numaidecât, animalele se înapoiară la mal. Nu-şi 
putuseră astâmpăra setea în aceste întinderi mari lichide, şi 
când sosiră buşmanii, se văzură în faţa unei ape atât de 
îmbibată cu sare, încât nu se putură răcori cu ea. 

Se poate spune că dezamăgirea, sau mai degrabă disperarea, 
fu mare de tot. Nimic mai crud decât o speranţă spulberată! 
Mokum crezu că ar trebui să renunţe în a-i antrena pe indigeni 
dincolo de lacul sărat. Din fericire pentru viitorul expediției, 
caravana se afla mult mai aproape de Ngami şi de afluenții 
Zambeziului decât de orice alt punct al acestei regiuni unde se 
putea găsi apă de băut. Salvarea tuturor era deci mersul înainte. 
În patru zile, dacă lucrările geodezice nu o vor întârzia, expediţia 
ar putea ajunge pe malul lacului Ngami. 

Plecară din nou. Profitând de relieful terenului, colonelul 
Everest putu construi triunghiuri de mari proporţii, care 
necesitau mai puţin dese aşezări de mire. Cum se lucra mai ales 
în timpul nopţilor foarte senine, semnalele de foc se vedeau 
admirabil şi puteau fi ridicate cu o precizie extremă, fie cu 
teodolitul, fie cu cercul repetitor, de o desăvârşită exactitate. 
Asta era deopotrivă economie de timp şi de osteneli. Dar, 
trebuie s-o mărturisim, pentru aceşti curajoşi savanţi, înflăcăraţi 
de un zel ştiinţific, pentru aceşti indigeni sfâşiaţi de o arzătoare 
sete sub acest îngrozitor climat, ca şi pentru animalele 
întrebuințate în serviciul caravanei, era timpul să ajungă odată 
la Ngami. Niciunul n-ar fi putut răbda încă cincisprezece zile de 
drum în atari condiţii. 

În ziua de 2I ianuarie, solul neted şi uniform începu să se 
schimbe în mod sensibil. Deveni desfundat, accidentat. Pe la ora 
zece dimineaţa, fu semnalat la nord-vest, la o depărtare de 
aproape cincisprezece mile, un mic munte înalt de cinci până la 
şase sute de picioare. Era muntele Scorzef. 

Buşmanul observă cu luare-aminte locurile şi, după o îndestul 
de lungă cercetare, întinzând mâna spre nord, spuse: 

— Ngami este acolo!... 

— Ngami! Ngami!... strigară băştinaşii, însoţindu-şi strigătele 
cu manifestări zgomotoase. 

Buşmanii voiau să se ducă înainte, să străbată alergând cele 
cincisprezece mile ce-i despărţeau de lac. Dar vânătorul izbuti 


să-i domolească, făcând observaţia că în acest tinut bântuit de 
makololi era important pentru ei să nu se răzleţească. 

Totuşi, colonelul Everest, voind să grăbească sosirea micii 
sale echipe la Ngami, hotărî să unească staţia reprezentată de 
muntele Scorzef printr-un singur triunghi. Vârful muntelui, 
terminat printr-un fel de creştet foarte ascuţit, putea fi vizualizat 
foarte exact, potrivindu-se astfel unei bune observaţii. Era deci 
inutil să se aştepte noaptea, inutil, prin urmare, să mai fie trimis 
înainte un grup de marinari şi de indigeni spre a fixa un reverber 
în vârful muntelui Scorzef. 

Deci instrumentele fură aşezate, iar unghiul formând vârful 
ultimului triunghi deja obţinut în sud fu măsurat din nou chiar la 
această staţie, chiar cu mai multă precizie. 

Foarte nerăbdător să ajungă la malul lacului Ngamiului, 
Mokum luase măsuri să se aşeze o tabără provizorie. Spera că, 
înainte de a se înnopta, va ajunge la lacul atât de dorit; dar nu 
neglijă niciuna dintre măsurile obişnuite şi dădu ordin ca 
împrejurimile să fie cercetate de câţiva călăreţi. Pe dreapta şi pe 
stânga se înălţau desişuri care, din prudenţă, trebuiau luminate. 

Totuşi, de când cu vânătoarea de antilope oryx, nu mai fu 
văzută nicio urmă de makololi şi spionajul, a cărui ţintă fusese 
caravana, încetase. Cu toate acestea, neîncrezătorul buşman 
voia să-şi ia măsurile de pază, pentru a face faţă tuturor 
situaţiilor. 

In timp ce vânătorul veghea astfel, astronomii se ocupau cu 
construirea noului lor triunghi. După calculele făcute de William 
Emery, acest triunghi i-ar duce foarte aproape de paralela 20, la 
care trebuia să se oprească vârful terminal al arcului, de curând 
măsurat în această parte a Africii. Incă vreo câteva operaţiuni 
dincolo de Ngami şi, foarte probabil, al optulea tronson al 
meridianului va fi obţinut. Apoi va urma verificarea calculelor cu 
ajutorul unei noi baze, măsurată direct pe teren, şi misiunea va 
fi încheiată. Se înţelege deci cu ce însufleţire lucrau aceşti 
îndrăzneţi, ce se vedeau pe punctul de a-şi sfârşi opera. 

In acest timp, cum operaseră ruşii la rândul lor? De şase luni 
de când membrii comisiei internaţionale se separaseră, unde se 
aflau în această clipă Mathieu Strux, Nicolai Palander şi Mihail 
Zorn? S-au confruntat şi ei cu oboseala întocmai colegilor din 
Anglia? Suferiseră şi ei lipsa de apă, copleşitoarele călduri ale 
acestor climate? Pe ruta lor, care se apropia sensibil de cea a lui 


David Livingstone, ţinuturile fuseseră mai puţin aride? Poate, 
deoarece există, după Kolobeng, sate şi orăşele cum sunt 
Schokuane, Schoschong şi altele mai puţin depărtate pe dreapta 
meridianului, în care caravana rusă putuse să-şi refacă 
proviziile. Dar, de asemenea, nu existau temerile că în aceste 
ţinuturi nu mai puţin pustii, şi prin urmare necontenit cutreierate 
de jefuitori, mica echipă a lui Mathieu Strux să fi fost foarte 
expusă? Că makololii ar fi putut abandona urmărirea expediției 
engleze şi să o ia pe urmele expediției ruse? 

Colonelul Everest, pururi absorbit, nu voia să se gândească la 
toate acestea, dar sir John Murray şi William Emery vorbeau 
adesea despre soarta foştilor lor camarazi şi colegi. Le va fi dat 
să-i mai revadă, oare? Vor reuşi în încercarea lor? Acelaşi 
rezultat matematic, adică valoarea gradului de longitudine în 
această parte a Africii va fi identic pentru aceste două expediţii 
ce continuaseră simultan, deşi separate, stabilirea reţelei 
trigonometrice? Apoi, William Emery se gândea la prietenul lui, 
a cărui lipsă i se părea atât de regretabilă, şi ştia bine că Mihail 
Zorn nu-l va uita niciodată. 

În acest timp, măsurătoarea distanțelor unghiulare începuse. 
Pentru a obţine unghiul ce se reazemă pe staţie, era vorba de 
vizualizat două mire, dintre care una formată de vârful conic al 
muntelui Scorzef. Pentru cealaltă, aflată pe stânga meridianului, 
se alesese o măgură ascuţită, aflată doar la o distanţă de patru 
mile. Direcţia ei fu dată de unul dintre ocularele cercului 
repetitor. 

Muntele  Scorzef, precum s-a spus, era relativ foarte 
îndepărtat. Dar astronomii nu aveau de ales, acest masiv 
singuratic fiind singurul punct culminant al ținutului. Într-adevăr, 
nicio altă înălţime nu se ridica nici la nord, nici la vest, nici 
dincolo de lacul Ngami, ce nu se putea zări încă. Or, această 
depărtare a muntelui Scorzef îi obligă pe observatori să 
avanseze foarte mult pe dreapta meridianului; dar, după 
îndelungi chibzuiri, ei înţeleseră că puteau proceda şi altfel. 
Muntele singuratic fu deci vizualizat cu o maximă atenţie cu 
ajutorul celui de al doilea ocular repetitor, şi depărtarea celor 
două oculare dădu distanţa unghiulară, ce separa muntele 
Scorzef de măgură şi, prin urmare, măsura unghiului format 
chiar la staţie. Pentru a avea o mai mare aproximare, colonelul 
Everest făcu douăzeci de repetiţii succesive, modificând poziţia 


ocularelor sale pe cercul gradat; în felul acesta, el diviză cu 20 
erorile posibile la citire şi obţinu o măsură unghiulară a cărei 
exactitate era absolută. 

Aceste diferite observaţii, cu toată nerăbdarea indigenilor, 
fură făcute de nepăsătorul Everest cu aceeaşi grijă ce-ar fi avut- 
o şi la observatorul său din Cambridge. Toată ziua de 2l 
februarie trecu astfel şi numai pe înserate, pe la ora cinci şi 
jumătate, colonelul Everest îşi încheie observaţiile, când citirea 
gradaţiilor de pe instrumentele de măsură deveni dificilă. 

— La ordinele tale, Mokum, îi spuse el atunci buşmanului. 

— Este prea târziu, colonele, răspunse Mokum, şi-mi pare rău 
că n-aţi putut sfârşi lucrările înainte de lăsarea serii, deoarece 
am fi încercat să ne aşezăm tabăra pe malurile lacului!... 

— Dar ce ne împiedică să plecăm? întrebă colonelul Everest. 
Cincisprezece mile de făcut, chiar într-o beznă deplină, nu ne-ar 
putea opri. Drumul este drept, e însăşi câmpia, şi nu ne putem 
teme că ne vom rătăci. 

— Da!... într-adevăr... răspunse buşmanul, care părea că se 
sfătuieşte cu sine; poate că am mai putea încerca lucrul acesta, 
deşi aş fi preferat să străbatem, ziua, aceste ţinuturi care se 
învecinează cu Ngami!... Oamenii noştri nici nu cer altceva 
decât să meargă înainte şi să ajungă odată la aceste ape dulci 
ale lacului. Să pornim, domnule colonel. 

— Cum ţi-o fi placul, Mokum! spuse colonelul Everest. 

Această hotărâre fiind de toţi aprobată, boii fură înjugaţi la 
care, caii fură încălecaţi de călăreţii lor, instrumentele aşezate 
iar în căruţe şi la ora şapte seara buşmanul, după ce dădu 
semnalul de plecare, caravana, mistuită de sete, merse drept 
spre lacul Ngami. 

Dintr-un anumit instinct de cercetaş, buşmanul îi rugă pe cei 
trei europeni să-şi ia cu ei armele şi muniţie. Luă şi el carabina 
pe care i-o dăruise sir John, cartuşe nu-i lipseau din cartuşieră. 

Porniră. Noaptea era întunecoasă. O perdea deasă de nori 
acoperea constelaţiile. Totuşi atmosfera, în straturile cele mai 
apropiate de pământ, era eliberată de ceaţă. Înzestrat cu o 
mare putere de viziune, Mokum observa flancurile şi capul 
caravanei. Câteva cuvinte adresate lui sir John arătară că 
buşmanul nu era foarte sigur de aceste ţinuturi. La rândul lui, 
englezul era pregătit pentru orice eventualitate. 


Caravana înaintă trei ore în direcţia nord, dar echipa se 
resimțea din cauza oboselii şi a extenuării, şi mergea încet. 
Adesea, trebuia să se oprească pentru a-i aştepta pe cei rămaşi 
în urmă. Nu se avansa decât cu trei mile pe oră şi, spre orele I8 
seara, doar şase mile despărţea mica echipă de malurile lacul 
Ngami. Animalele gâfâiau şi abia mai respirau în noaptea 
sufocantă, lipsită de umiditate. 

Curând, în pofida recomandărilor exprese ale buşmanului, 
caravana nu mai prezenta un grup compact, oamenii şi 
animalele întinzându-se într-un şir lung. Câţiva boi, la capătul 
puterilor, căzură pe drum. Călăreţii, pe jos, abia se târau. 
Mokum, neliniştit, necruţând nici vorbele, nici gesturile, mergea 
de la unul la altul, căuta să adune echipa, însă nu reuşea, şi 
deja, fără să observe, mulţi dintre oameni lipseau. 

La unsprezece ore seara, căruțele din capul coloanei nu erau 
la mai mult de trei mile de Scorzef. Cu tot întunericul, acest 
munte singuratic se zărea destul de clar, se înălța în umbră ca o 
uriaşă piramidă. Ajustându-i dimensiunile reale, voalurile nopţii 
parcă-i dublaseră altitudinea. 

Dacă Mokum nu se înşela, Ngami trebuia să fie dincolo de 
Scorzef. Era deci vorba să ocolească muntele în aşa fel, ca pe 
drumul cel mai scurt să ajungă la această nesfârşită întindere 
de apă dulce. 

Buşmanul se puse în fruntea caravanei, în compania a trei 
europeni, şi se pregătea să o ia spre stânga, când o serie de 
detunături, foarte distincte, deşi erau depărtate, îi opriră brusc 
în loc. 

Englezii îşi opriră şi ei caii. Ascultau cu o nelinişte lesne de 
înţeles. Într-un ţinut unde indienii nu se servesc decât de lănci şi 
de săgeți, detunăturile unor arme de foc trebuiau să le producă 
o surpriză amestecată cu îngrijorare. 

— Ce se aude? întrebă colonelul. 

— Focuri de armă, răspunse sir John. 

— Focuri de armă! strigă colonelul, şi în ce direcţie? 

Întrebarea se adresa buşmanului, care răspunse: 

— Aceste focuri de puşcă sunt trase din vârful muntelui 
Scorzef. Vedeţi cum se iluminează sus umbra! E o bătălie acolo, 
makololii, fără îndoială, au atacat nişte europeni. 

— Nişte europeni! spuse mirat William Emery. 


— Da, domnule William, preciză Mokum. Aceste detunături 
zgomotoase nu pot fi produse decât de arme europene şi voi 
adăuga, de arme de precizie. 

— Aceşti europeni să fie ei oare... 

Dar colonelul, întrerupându.-l, strigă: 

— Domnilor, oricine ar fi aceşti europeni, trebuie să le venim 
în ajutor. 

— Da, da, să mergem! repetă William Emery, cu inima strânsă 
de durere. 

Inainte de a se îndrepta spre munte, buşmanul voi să-şi 
adune mica echipă, pe care o parte dintre tâlhari putea să o 
învăluie pe neaşteptate. Dar când vânătorul se înapoie dinspre 
partea din spate, caravana se împrăştiase, caii deshămaţi, 
căruțele părăsite şi câteva umbre, rătăcind pe câmpie, 
dispăreau deja spre sud. 


— Laşii!... strigă Mokum, sete, oboseală, uită totul, numai să 
fugă... 

Apoi, întorcându-se către englezi şi vitejii lor marinari, le 
spuse: 


— Înainte, cei care am rămas! 

Europenii şi vânătorul se îndreptară îndată spre nord, 
secătuindu-şi caii de ultimele lor forţe. 

Peste douăzeci de minute mai apoi se auziră distinct 
strigătele de război ale makololilor. Care era numărul lor, nu se 
putea încă estima. Aceşti bandiți indigeni luau, desigur, cu asalt 
muntele Scorzef, al cărui pisc se încununa cu licăriri de foc. Se 
întrezăreau grupuri de oameni urcând versantele lui. 

In curând, colonelul Everest şi însoțitorii lui fură în spatele 
echipei atacate. Îşi lăsară atunci caii istoviţi şi, cu un „Ura" 
puternic, pe care asediaţii trebuie să-l fi auzit, traseră primele 
focuri în mulţimea de indigeni. Auzind detunături de arme cu tir 
rapid, makololii crezură că sunt atacați de o trupă numeroasă. 
Acest atac pe neaşteptate îi surprinse şi dădură înapoi înainte 
de a face uz de săgețile şi de lăncile lor. 

Fără a pierde o clipă, colonelul Everest, sir John Murray, 
William Emery şi marinarii încărcându-şi armele şi trăgând 
mereu, pătrunseră în mijlocul bandei de jefuitori. Vreo 
cincisprezece cadavre zăceau deja la pământ. 


Makololii se separară. Europenii se repeziră în golul lăsat şi, 
doborându-i pe indigenii cei mai apropiaţi, înaintară târâş pe 
pantele muntelui. 

In zece minute, atinseră vârful pierdut în umbră, deoarece 
asediaţii încetaseră focul, de teamă să nu-i lovească pe cei care 
le veneau în ajutor atât de neaşteptat. 

lar aceşti asediați erau ruşii! Erau toţi acolo: Mathieu Strux, 
Nikolai Palander, Mihail Zorn şi cei cinci marinari ai lor. Dar 
dintre indigenii ce formau odinioară caravana lor, nu mai 
rămăsese decât devotatul foreloper. Aceşti mizerabili buşmani îi 
părăsiseră, şi ei, în toiul luptei. 

In clipa în care apăru colonelul Everest, Mathieu Strux se 
ridică dindărătul unui mic zid ce înconjura vârful muntelui 
Scorzef. 

— Dumneavoastră sunteți, domnilor englezi! strigă 
astronomul din Pulkowa. 

— Chiar noi, domnilor ruşi, răspunse colonelul cu o voce 
gravă. Dar aici nu mai sunt nici ruşi, nici englezi! Nu-s decât 
europeni uniți pentru a se apăra! 


Capitolul XIX 
A triangula sau a muri 


Un „Ura" însoţi cuvintele colonelului Everest. În faţa acestor 
makololo, a unui pericol ce ameninţa ambele echipe, ruşii şi 
englezii, uitând de lupta internaţională, nu puteau decât să se 
unească pentru o apărare comună. Situaţia era ţinută sub 
control şi, de fapt, comisia anglo-rusă se reconstituise în faţa 
duşmanului, mai puternică, mai unită ca niciodată. William 
Emery şi Mihail Zorn se aruncară unul în braţele celuilalt, în timp 
ce ceilalţi europeni îşi pecetluiră noua alianţă printr-o strângere 
de mână. 

Prima grijă a englezilor fu să-şi potolească setea. Apa, scoasă 
din lac, nu lipsea în tabăra ruşilor. Apoi, adăpostiţi sub o 
cazemată făcând parte dintr-un fortuleţ părăsit, în piscul 
muntelui  Scorzef, europenii vorbiră despre cele ce se 
întâmplaseră de la separarea lor în Kolobeng. In acest timp, 
mateloţii îi supravegheau pe makololi, care îşi acordară un răgaz 
după atacul neaşteptat al echipei colonelului Everest. 


Mai întâi, de ce se aflau ruşii pe vârful acestui munte, şi atât 
de departe pe stânga meridianului? Din aceleaşi motive care-i 
abătuseră pe englezi spre dreapta. Situat aproape la jumătatea 
distanţei dintre cele două arcuri, Scorzef era singura înălţime 
din această regiune, ce putea servi la stabilirea unei staţii pe 
malurile lacului Ngami. Era deci foarte firesc ca ambele expediţii 
rivale, străbătând câmpia, să se întâlnească pe singurul munte 
optim observațiilor lor. Într-adevăr, meridianele ruseşti şi 
engleze atingeau lacul în două puncte destul de îndepărtate 
unul de altul. De aici, necesitatea pentru operatori de a uni din 
punct de vedere geodezic malul sudic al lacului Ngami cu cel 
septentrional. 

Mathieu Strux oferi după aceea câteva detalii asupra 
operaţiunilor tocmai încheiate. Triangulaţia se făcuse, după 
plecarea din Kolobeng, fără incidente. Acest prim meridian, pe 
care sorții îl atribuiseră ruşilor, străbătea un ţinut fertil, uşor 
accidentat, oferind toate facilitățile creării unei reţele 
trigonometrice. Astronomii ruşi suferiseră ca şi englezii din 
cauza temperaturii excesive a acestor climate, dar nu şi din 
lipsa apei. Râurile erau abundente prin aceste părţi şi generau o 
umezeală binevenită. Caii şi boii parcurseseră deci, dacă putem 
spune aşa, o nesfârşită păşune, livezi înverzite, întretăiate de 
păduri şi de crânguri. Cât despre fiarele sălbatice, fuseseră 
ţinute la distanţă de tabără, întrucât ruşii aveau focuri aprinse 
noaptea. Băştinaşii erau din acele triburi sedentare, locuind în 
orăşelele şi în satele unde David Livingstone a fost primit mereu 
cu ospitalitate, în timpul călătoriei lui. În timpul acestei expediţii, 
buşmanii n-au avut, aşadar, niciun motiv să se plângă. 

In ziua de 20 februarie, ruşii ajunseseră la Scorzef, ridicaseră 
tabăra acolo pentru treizeci şi şase de ore, când makololii se 
iviră în câmpie în număr de trei-patru sute. Buşmanii, îngroziţi, 
îşi părăsiră imediat posturile şi îi lăsară pe ruşi în voia soartei. 
Makololii începură a jefui căruțele adunate la poalele muntelui; 
dar, din fericire, instrumentele fuseseră transportate de la 
început în fortuleţ. In plus, şalupa cu aburi era intactă, deoarece 
ruşii avuseseră timpul de a o reasambla înainte de sosirea 
jefuitorilor şi, în momentul apariţiei makololilor, era ancorată 
într-un mic golf al lacului Ngami. Din această parte, coastele 
muntelui coborau abrupt pe malul drept al lacului şi îl făceau 
inaccesibil. Dar la sud, muntele Scorzef oferea pante 


practicabile, şi în atacul pe care-l încercaseră, makololii poate că 
ar fi reuşit să ajungă până la fortuleţ, fără providenţiala sosire a 
englezilor. 

Aşa fu relatarea sumară a lui Mathieu Strux. La rândul lui, 
colonelul Everest îl informă despre incidentele cu care s-au 
confruntat în drumul lor spre nord, suferinţele şi oboseala 
acumulate în timpul expediției, revolta buşmanilor, greutăţile şi 
obstacolele pe care trebuiră să le treacă. Din toate acestea, 
rezulta că ruşii fuseseră mai favorizați decât englezii după 
plecarea lor din Kolobeng. 

Noaptea de 2I spre 22 februarie trecu fără incidente. 
Buşmanul şi marinarii vegheară la baza zidurilor fortuleţului. 
Makololii nu-şi mai reînnoiră atacurile. Dar câteva focuri, aprinse 
la poalele muntelui, dovedeau că bandiții erau tot acolo şi că nu- 
şi abandonaseră planurile. 

A doua zi, 22 februarie, în zori, europenii îşi părăsiră 
cazemata şi veniră să observe câmpia. Primele raze matinale 
luminau aproape dintr-o singură sclipire această întinsă regiune 
până la orizont. În sud, era deşertul cu solul lui gălbui, cu 
ierburile arse, cu aspectul său arid. La poalele muntelui, se 
zărea tabăra inamică, în care furnicau patru-cinci sute de 
indigeni. Focurile încă ardeau. Câteva hălci de vânat sfârâiau pe 
jăratic. Era evident că makololii nu voiau să părăsească locul, 
deşi tot ce avea caravana mai de preţ, materiale, căruţe, cai, 
boi, merinde, căzuseră în mâinile lor; însă această pradă nu le 
era de ajuns, fără îndoială, şi după ce i-ar fi măcelărit pe 
europeni, ar fi vrut să le ia şi armele pe care colonelul şi ai săi le 
folosiseră atât de bine împotriva lor. 

După ce observară tabăra indigenilor, savanții ruşi şi englezi 
vorbiră mult cu buşmanul. Trebuiau să ia o hotărâre definitivă. 
Dar această hotărâre atârna de un anumit concurs de 
împrejurări, şi înainte de orice, trebuia să fie examinat în detaliu 
muntele Scorzef. 

Astronomii ştiau deja că muntele în cauză domină la sud 
vaste câmpii ce se întind până la karru. La est şi la vest, era 
prelungirea pustiului pe cel mai mic diametru al său. Spre vest, 
privirea cuprindea la orizont silueta vagă a colinelor ce 
mărginesc ţinutul fertil al makololilor, unde una dintre capitale, 
Maketo, este situată la vreo sută de mile înspre nord-estul 
lacului Ngami. 


Dimpotrivă, spre nord, muntele Scorzef domina un ţinut cu 
totul diferit. Ce contrast cu aridele stepe ale sudului! Apă, 
copaci, păşuni şi toată această vegetaţie a solului, întreţinută de 
o umezeală permanentă! Pe o întindere de cel puţin o sută de 
mile, Ngami îşi desfăşura de la est la vest frumoasele-i ape, 
aureolate în acea clipă de razele soarelui la asfinţit. Cea mai 
mare lăţime a lacului se contura în sensul paralelelor terestre. 
Dar de la nord spre sud nu măsura mai mult de treizeci- 
patruzeci de mile. Mai încolo, ţinutul se desena în pantă uşoară, 
foarte variat ca aspect, cu pădurile, cu păşunile, cu cursurile 
sale de apă, afluenții Lambyei sau ai Zambeziului, şi, hăt 
departe, spre nord, dar la cel puţin optzeci de mile, un lanţ de 
munţi îl încadra cu pitorescu-i contur. Frumos ţinut, o adevărată 
oază în mijlocul acestor pustiuri! Solul său, admirabil udat, 
pururea reînviat de o reţea de vene lichide, respira viaţă. Acesta 
era Zambezi, marele fluviu care, prin afluenții lui, întreținea 
această vegetaţie magnifică! lmensă arteră, care este pentru 
Africa Australă ceea ce este Dunărea pentru Europa şi Amazonul 
pentru America de Sud!... 

Astfel era panorama ce se dezvăluia privirilor europenilor. Cât 
priveşte muntele Scorzef, el se înălța pe malul aceluiaşi lac şi, 
aşa cum spusese Mathieu Strux, coastele lui dinspre nord se 
lăsau drept în apele lacului Ngami. Dar nu-s pante abrupte, pe 
care nişte marinari să nu le poată sui sau cobori, iar pe o 
îngustă cărare povârnită, ce mergea din vârf în vârf, ajunseră 
până la nivelul apei, în locul unde era ancorată şalupa. Provizia 
de apă era deci asigurată şi mica garnizoană putea să reziste, 
atât cât le-ar fi ajuns merindele, după zidurile fortuleţului 
părăsit. 

Dar care era rolul acestui fortuleţ în deşert, în piscul acestui 
munte? îl întrebară pe Mokum, care mai cutreierase aceste 
ţinuturi, când fusese ghidul lui David Livingstone. El fu în 
măsură să răspundă. 

— Aceste împrejurimi ale lacului Ngami erau vizitate frecvent 
odinioară de negustorii de fildeş şi de abanos. Fildeşul îl furnizau 
elefanții şi rinocerii. Abanosul era carnea omenească, acea 
carne vie, cu care fac trafic misiţii de sclavi. Toată regiunea 
adiacentă fluviului Zambezi e încă bântuită de mizerabili străini 
ce fac negoţ cu negri. Războaiele, raziile, jafurile din interior 
furnizează un mare număr de prizonieri, vânduți ulterior ca 


sclavi. Or, tocmai acest mal al Ngami-ului forma un loc de 
trecere pentru negustorii venind dinspre vest. Muntele Scorzef 
era, altădată, locul de campare al caravanelor. Aici se odihneau 
ele înainte de a începe coborârea pe apele Zambeziului până la 
gurile lui de vărsare. Traficanţii fortificaseră deci această poziţie, 
în scopul de a se proteja, ei şi sclavii lor, împotriva prădărilor 
făcute de jefuitori, deoarece nu era o raritate ca prizonierii 
indigeni să fie furaţi chiar de aceia care-i vânduseră şi care îi 
revindeau ulterior. 

lată istoria acestui fortuleţ, dar în acea vreme acesta era 
căzut în ruină. Ruta caravanelor se schimbase. Ngami nu-i mai 
primea pe traficanţii de sclavi pe malurile sale, muntele Scorzef 
nu mai trebuia să-i apere, iar zidurile ce-l împrejmuiau s-au 
năruit piatră cu piatră. Din acest fortuleţ nu mai rămăsese decât 
o incintă tăiată în formă de sector, al cărui arc era orientat spre 
sud şi conul spre nord. În centrul acestei incinte se înălța o 
cazemată mică, prevăzută cu creneluri, având deasupră-i un 
donjon din lemn, al cărui profil, redus ca mărime de la distanţă, 
servise drept miră ocularelor colonelului Everest. Dar oricât de 
ruinat ar fi fost, fortuleţul oferea încă un refugiu sigur 
europenilor. Îndărătul acestor ziduri din gresie deasă, înarmaţi 
cum erau cu puşti cu tragere rapidă, puteau ţine piept unei 
armate de makololi, atât timp cât merindele şi muniţiile nu le-ar 
fi lipsit, şi, poate, ar fi putut să-şi încheie lucrările lor geodezice. 

Colonelul şi însoțitorii lui nu duceau lipsă de muniţie, întrucât 
lada în care era depozitată aceasta fusese pusă în căruţa ce 
servise la transportul şalupei cu aburi, iar pe căruţă, după cum 
se ştie, indigenii nu puseră mâna. 

Cu merindele era altceva. Aici era dificultatea. Căruţele cu 
alimente nu scăpaseră jafului. În fortuleţ erau provizii care 
asigurau hrana numai două zile celor optsprezece oameni 
adunaţi acolo, adică cei trei astronomi englezi, cei trei 
astronomi ruşi, zece marinari de pe Queen and Tzar, buşmanul 
şi foreloper-ul. 

Ceea ce fu bine şi temeinic constatat printr-un inventar 
migălos făcut de colonelul Everest şi de Mathieu Strux. 

Odată încheiat inventarul şi după ce luară un mic dejun foarte 
sumar, astronomii şi buşmanul se reuniră în cazemata mică, în 
timp ce marinarii stăteau de pază în jurul zidurilor fortuleţului. 


Se discuta această foarte serioasă penurie de alimente şi nu 
se mai ştia ce să se imagineze pentru a potoli foamea, dacă nu 
imediată, cel puţin la o anumită vreme, când vânătorul făcu 
următoarea observaţie: 

- Sunteţi îngrijoraţi, domnilor, de lipsa unei aprovizionări. De 
fapt, nu văd de ce vă îngrijoraţi. Nu avem merinde decât pentru 
două zile, spuneţi? Dar cine ne obligă să stăm două zile în acest 
fortuleţ? Nu-l putem părăsi mâine, azi chiar? Cine ne împiedică? 
Makololii? Dar ei nu pot naviga pe apele lacului Ngami, după 
câte ştiu, de aceea pot să vă asigur că vă voi duce în câteva 
ore, cu şalupa cu aburi, pe malul septentrional al lacului. 

La această propunere, savanții se priviră unii pe alţii şi apoi se 
uitară la buşman. Se părea, într-adevăr, că o asemenea idee, 
atât de firească, nu le venise în minte. Şi chiar nu le trecuse prin 
minte! Nu putea să le vină o astfel de idee acestor îndrăzneţi 
care, în această memorabilă expediţie, trebuiau să fie până la 
capăt eroii ştiinţei. 

Apoi, sir John Murray, luând cel dintâi cuvântul, răspunse 
buşmanului. 

— Dar bravul meu Mokum, încă nu ne-am încheiat lucrările. 

— Care lucrări? 

— Cele axate pe măsurarea meridianului! 

— Credeţi că makololii se sinchisesc de meridianul d-voastră? 
replică vânătorul. 

— Este posibil să nu se sinchisească, dar noi ne sinchisim, noi, 
ceilalţi, şi nu vom lăsa această lucrare neterminată. Nu sunteţi 
de aceeaşi părere, dragii mei colegi? 

— E şi părerea noastră, răspunse colonelul Everest, care, 
vorbind în numele tuturor, se făcu interpretul sentimentelor pe 
care le împărtăşea fiecare. Nu vom abandona măsurarea 
meridianului! Atât timp cât unul dintre noi va supravieţui, 
triangulaţia îşi va urma cursul. Vom face observaţii cu arma într- 
o mână şi cu instrumentele în cealaltă, dacă va trebui, dar vom 
sta aici până la ultima suflare. 

— Ura pentru Anglia! Ura pentru Rusia! strigară aceşti 
energici savanţi care puneau mai presus de orice interesele 
ştiinţei. 

Buşmanul îi privi o clipă pe camarazii lui şi nu mai răspunse 
nimic. Înţelesese. 


Deci era stabilit acest lucru. Prin urmare, operaţiunea 
geodezică va continua. Dar dificultăţile locale, obstacolul 
reprezentat de lacul Ngami, alegerea unei staţii potrivite n-ar 
face-o impracticabilă? 

Această întrebare fu pusă de Mathieu Strux. Astronomul rus, 
după două zile de când ocupa creştetul muntelui Scorzef, 
trebuia să poată răspunde la întrebare. 

— Domnilor, zise el, operaţia va fi dificilă, migăloasă, va cere 
răbdare şi zel, dar nu e nicidecum impracticabilă. Despre ce-i 
vorba? A se uni din punct de vedere geodezic muntele Scorzef 
cu o staţie stabilită la nord? Or, există ea? Da, este, şi am ales 
deja la orizont un pisc ce poate servi drept miră ocularelor 
noastre. Se înalţă la nord-vest de lac, în aşa fel, încât această 
latură a triunghiului va tăia lacul Ngami, urmând o linie oblică. 

— Ei bine, zise colonelul Everest, dacă punctul mirei există, 
unde-i dificultatea? 

— Dificultatea, răspunse Mathieu Strux, va fi distanţa ce 
separă muntele Scorzef de acest pisc. 

— Care este deci această distanţă? întrebă colonelul Everest. 

— O sută douăzeci de mile cel puţin. 

— Ocularul nostru o va putea acoperi. 

— Dar va trebui să aprindem un felinar în vârful acestui pisc! 

— Îl vom aprinde. 

— Va trebui să-l ducem până acolo? 

— İl vom duce. 

— Şi în acest timp, să ne apărăm împotriva makololilor! 
adăugă buşmanul. 

— Ne vom apăra! 

— Domnilor, spuse buşmanul, sunt la ordinele dumneavoastră 
şi voi face ce mi se va ordona să fac!... 

Prin aceste cuvinte ale devotatului vânător se sfârşi 
convorbirea de care atârnase soarta expediției ştiinţifice. 
Impulsionaţi de aceleaşi gânduri şi hotărâți a se jertfi, dacă 
trebuia, savanții ieşiră din cazemată şi veniră să observe 
ţinuturile ce se întindeau în partea de nord a lacului. 

Mathieu Strux indică piscul pe care-l alesese. Era Volqguiria, un 
fel de con pe care distanţa abia îl făcea vizibil. El se ridica la o 
mare înălţime şi, cu toată depărtarea, un puternic felinar 
electric ar fi putut să fie zărit în câmpul vizual al ocularelor, 
înzestrate cu lentile având diverse grade de mărire. Dar acest 


reverber trebuia dus la mai bine de o sută de mile de Scorzef şi 
postat pe piscul muntelui. Aici era adevărata dificultate, însă nu 
insurmontabilă. Unghiul pe care-l forma masivul Scorzef, cu 
Volquiria, de o parte, şi cu staţia precedentă, pe de alta, ar fi 
încheiat, probabil, măsurătoarea meridianului, deoarece piscul 
trebuia să fie situat mult mai aproape de paralela 20. Se 
înţelege deci întreaga importanţă a acestei lucrări şi cu ce 
ardoare încercau astronomii să-i învingă obstacolele. 

Înainte de toate, trebuia pus reverberul. Era de făcut cale de 
o sută de mile într-un ţinut necunoscut. Mihail Zorn şi William 
Emery se oferiră voluntari. Ei fură aceeptaţi. Foreloper-ul se 
învoi să-i însoţească şi ei se pregătiră să plece numaidecât. 

Vor folosi sau nu şalupa cu aburi? Nu. Voiau ca ea să rămână 
la îndemâna colegilor lor, care ar fi fost nevoiţi a se îndepărta 
cât mai grabnic, după ce-şi vor fi încheiat observaţiile, de 
urmăririle makololilor. Pentru a trece lacul Ngami, era de ajuns a 
se construi una dintre acele luntri de scoarță de mesteacăn, şi 
uşoare, şi rezistente, pe care băştinaşii ştiu să le fabrice în 
câteva ore. Mokum şi foreloper-ul coborâră pe malul lacului, 
unde creşteau câţiva mesteceni scunzi, şi-şi sfârşiră repede 
treaba. 

La opt seara, luntrea era încărcată cu instrumente, cu 
reverberul electric, cu ceva merinde, arme şi muniții. Se stabili 
ca astronomii să se întâlnească pe malul meridional al lacului 
Ngami, la marginea unui golfuleţ pe care-l ştiau buşmanul şi 
foreloper-ul. Mai mult, de îndată ce reverberul din vârful 
Volqguiriei ar fi fost zărit şi ridicat geodezic, colonelul Everest va 
aprinde un felinar în vârful muntelui Scorzef, astfel încât Mihail 
Zorn şi William Emery să-i poată determina poziţia, la rândul lor. 

După ce-şi luară rămas bun de la colegii lor, Mihail Zorn şi 
William Emery  părăsiră fortuleţul şi coborâră în luntre. 
Foreloper-ul, un marinar rus şi unul englez se urcaseră în ea mai 
înainte. 

Bezna era adâncă. Odgonul fu dezlegat şi uşoara ambarcaţie, 
sub impulsul pagaielor, se îndepărtă în tăcere pe apele 
mohorâte ale lacului Ngami. 


Capitolul XX 


Opt zile pe vârful muntelui Scorzef 


Astronomii îi urmăriră din priviri pe tinerii lor colegi, 
îndepărtându-se, nu fără o strângere de inimă. Ce oboseală, ce 
pericole îi aşteptau, poate, pe aceşti curajoşi tineri, în mijlocul 
acestui ţinut necunoscut, ce aveau să-l străbată pe o întindere 
de o sută de mile! Totuşi, buşmarnul îi linişti pe prietenii lor, 
lăudând îndemânarea şi curajul foreloper-ului. De altfel, era de 
presupus că makololii, foarte preocupaţi în jurul muntelui 
Scorzef, nu mai cutreierau câmpiile dinspre partea de nord a 
lacului. În definitiv, Mokum considera - şi instinctul nu-l înşela - 
că, până la urmă, colonelul Everest şi însoțitorii lui erau mult 
mai expuşi pericolului în fortuleţ decât cei doi tineri astronomi 
pe drumurile dinspre nord!... 

Marinarii şi buşmanul vegheară pe rând în tot timpul nopţii. 
Întunericul, într-adevăr, putea favoriza incursiunile duşmănoase 
ale makololilor. Dar „aceste reptile", cum îi numea vânătorul, nu 
se încumetaseră încă pe coastele muntelui. Poate că aşteptau 
întăriri, pentru ca astfel să năvălească din toate părţile, 
zdrobind, prin numărul lor, rezistenţa celor asediați. 

Vânătorul nu se înşelase în bănuielile sale, deoarece, 
luminându-se de ziuă, colonelul Everest observă că numărul 
makololilor crescuse simţitor. Tabăra lor, aşezată cu isteţime, 
înconjura poalele muntelui Scorzef şi făcea cu neputinţă orice 
încercare de fugă spre câmpie. Din fericire, apele lacului nu erau 
şi nu puteau fi străjuite şi, în cel mai rău caz, cel puţin în 
împrejurări neprevăzute, calea unei retrageri tot le mai rămânea 
deschisă. 

Dar nici vorbă de fugă nu era... Europenii ocupau un post 
ştiinţific, un post de onoare, şi nu intenționau să-l părăsească. In 
această privinţă, domnea un acord perfect între ei. Nu mai 
existau disensiunile personale, care-l separaseră odinioară pe 
colonelul Everest de Mathieu Strux. Cu atât mai mult, nici nu 
mai exista războiul declarat oficial între Anglia şi Rusia. Nicio 
aluzie nu fusese făcută în acest sens. Ambii savanţi păşeau spre 
acelaşi ţel; amândoi voiau să obţină acelaşi rezultat deopotrivă 
de folositor ambelor naţiuni şi să-şi îndeplinească misiunea lor 
ştiinţifică. 

Aşteptând momentul în care va fi aprins felinarul în vârful 
Volquiriei, cei doi astronomi se ocupară cu terminarea 


măsurătorii triunghiului precedent. Această operaţie, care 
consta în a vizualiza cu ocularul dublu cele din urmă două staţii 
de pe itinerariul englez, se făcu fără greutate şi rezultatul fu 
înscris de Nikolai Palander. Odată încheiată măsurătoarea, se 
stabili ca, în timpul nopţilor următoare, să se facă numeroase 
observări de stele, pentru a se obţine cu o precizie absolută 
latitudinea muntelui Scorzef. 

O altă chestiune importantă trebuia să fie, de asemenea, 
hotărâtă înainte de oricare alta, iar Mokum fireşte că fu chemat 
să-şi dea cu părerea în această împrejurare. In cât timp - cel mai 
scurt cu putinţă - puteau ajunge Mihail Zorn şi William Emery la 
lanţul de munţi, ce se întindea în nordul lacului Ngami, şi al 
căror pisc principal trebuia să servească drept punct de sprijin 
pentru ultimul triunghi al reţelei? 

Buşmanul estimă la mai puţin de cinci zile timpul necesar 
pentru a ajunge la locul în chestiune. Intr-adevăr, o distanţă de 
mai bine de o sută de mile îl despărţea de Scorzef. Mica echipă 
a foreloper-ului mergea pe jos şi, ţinând seama de dificultăţile 
inerente unei regiuni tăiate adesea de râuri, cinci zile ar fi chiar 
un răgaz de timp prea scurt. 

Se admise deci un maximum de şase zile şi pe această bază 
se stabili porţionarea hranei. 

Rezerva de merinde era foarte restrânsă. O mică parte fusese 
dată echipei foreloper-ului, aşteptând momentul în care ea şi-ar 
putea găsi hrana din vânat. Merindele le asigurau subszistenţa 
timp de două zile. Se compuneau din câteva livre de pesmeţi, 
carne conservată şi pemmican. Colonelul Everest, de acord cu 
colegii săi, reduse raţia zilnică la trei sferturi. Şi aşa puteau 
ajunge timp de şase zile, când lumina felinarului, urmărită 
permanent, s-ar ivi la orizont. Cei patru europeni, cei şase 
marinari ai lor, buşmanul, în total unsprezece oameni, desigur 
că vor suferi din cauza acestei raţii reduse de hrană, dar ei erau 
mai presus de atari suferinţe. 

— De altfel, nu este interzis vânatul! îi spuse sir John Murray 
buşmanului, care scutură din cap cu un aer de îndoială. 

Lui Mokum i se părea dificil ca, pe acest munte izolat, să 
găsească vânat. Dar ăsta nu era un motiv să-şi lase puşca 
deoparte. Şi aceste hotărâri odată luate, în timp ce colegii săi se 
ocupau cu scrierea măsurătorilor în registrul dublu al lui Nikolai 


Palander, sir John, însoţit de Mokum, părăsi incinta fortuleţului, 
ca să facă o recunoaştere exactă a muntelui Scorzef. 

Stând liniştiţi în tabăra lor de la poalele muntelui, makololii nu 
păreau deloc grăbiţi să înceapă asaltul. Poate că intenţia lor era 
de a-i sili să se predea prin foamete! 

Cercetarea muntelui fu efectuată rapid. Locul pe care se 
înălța fortuleţul nu măsura mai mult de o milă. Pământul plin cu 
o iarbă deasă, amestecată cu pietre, era întretăiat ici şi colo de 
tufişuri scunde, formate în parte de gladiole. Nişte mărăcini 
roşii, protee cu frunze argintii, o serie de arbuşti cu ghirlande 
lungi alcătuiau flora muntelui. Pe coastele sale, dar sub unghiuri 
foarte abrupte în scobituri de stâncă ce străbăteau scoarţa 
muntelui, creşteau arbuşti spinoşi înalţi de zece picioare, cu 
ciorchini de flori albe, mirositoare ca florile de iasomie şi al căror 
nume buşmanul nu-l ştia. Cât despre faună, după o oră de 
observaţie, sir John încă nu văzuse nicio vietate. Totuşi, câteva 
păsărele, cu penele închise şi ciocuri roşii, zburară din nişte 
desişuri şi, desigur, la cel dintâi foc de puşcă, tot acest stol 
înaripat se făcu nevăzut spre a nu se mai înapoia. Deci nu se 
putea conta pe produsele vânătoarei pentru a hrăni garnizoana. 

— S-ar putea pescui în lac, îi spuse sir John, oprindu-se în 
partea de nord a muntelui Scorzef şi contemplând măreaţa 
întindere a lacului Ngami. 

— Să pescuieşti fără plasă sau undiţă, răspunse buşmanul, 
este ca şi cum ai vrea să prinzi păsări din zbor. Dar să nu ne 
descurajăm, Înălţimea Voastră ştiţi că hazardul ne-a ajutat 
adesea până acum şi cred că ne va mai ajuta încă. 

—  Hazardul! răspunse sir John, dar numai când vrea 
Dumnezeu este cel mai credincios ocrotitor al neamului 
omenesc, pe care-l cunosc! Nu există un valet mai sigur, un 
majordom mai destoinic ca hazardul! El ne-a condus lângă 
prietenii noştri ruşi şi el i-a adus tocmai unde voiam să mergem 
noi, el ne va conduce încet, şi pe unii, şi pe alţii, spre ţinta pe 
care vrem s-o atingem! 

— Şi ne va hrăni tot el? întrebă buşmanul. 

— Desigur că ne va hrăni, prietene Mokum, răspunse sir John, 
şi făcând asta, nu-şi va face decât datoria. 

Cuvintele lui sir John erau, negreşit, foarte îmbărbătătoare, 
dar buşmanul îşi spuse că hazardul e un servitor care cerea să 
fie servit puţin de stăpânii lui... şi-şi făgădui să-l ajute la nevoie. 


Ziua de 25 februarie nu aduse nicio schimbare în privinţa 
atacatorilor şi a atacaţilor. Makololii şedeau în tabăra lor. Turme 
de boi şi oi păşteau în zonele din apropierea muntelui Scorzef, 
pe care infiltraţiile de apă le transformau în păşune. Carele 
jefuite fuseseră duse în tabără. Câteva femei şi copii, alăturaţi 
tribului nomad, îşi vedeau de treburile obişnuite. Din când în 
când, câte un şef, uşor de recunoscut după bogăţia podoabelor 
lui, urca pantele muntelui, încercând să descopere poteci care 
să-i ducă mai sigur şi cât mai grabnic spre vârful muntelui. Dar 
un glonte de puşcă îl făcea s-o ia repede la sănătoasa. Makololii 
răspundeau bubuiturilor de armă cu strigătele lor de război, 
slobozeau săgeți inofensive, îşi agitau lăncile, fâlfâiau suliţele, şi 
totul reintra în calmul dinainte. 

Totuşi, în ziua de 26 februarie, indigenii făcură o tentativă mai 
îndrăzneață şi, în număr de vreo cincizeci, escaladară muntele 
din trei părţi deodată. Toată garnizoana ieşi afară din fortuleţ, la 
marginea incintei. Puştile europene, la fel de repede încărcate, 
pe cât de descărcate, cauzară unele pierderi în rândurile 
makololilor. Cinci sau şase dintre aceşti jefuitori fură ucişi, iar 
restul cetei reununţă să mai atace. Totuşi, cu toată rapiditatea 
tirului, fu evident că asediaţii puteau fi copleșiți de numărul 
mare al makololilor. Dacă vreo două sute dintre aceştia ar fi 
pornit simultan să asalteze muntele, greu le-ar fi fost 
europenilor să facă faţă atacului din toate părţile. De aceea, sir 
John avu ideea să apere partea din faţă a fortuleţului instalând 
acolo o mitralieră, principala armă a şalupei cu aburi. Era un 
excelent mijloc de apărare. Toată dificultatea consta însă în 
transportarea mitralierei greoaie pe stâncile atât de anevoios de 
urcat. Totuşi, marinarii o făcură cu multă îndemânare, astfel că 
în ziua de 26 februarie mitraliera fu aşezată într-o deschizătură 
a incintei crenelate. Acolo, cele douăzeci şi cinci de orificii de 
tragere, care împrăştiau gloanţele în evantai, puteau acoperi 
toată partea din faţă a fortuleţului. Indigenii urmau să cunoască 
în curând această maşinărie a morţii, pe care naţiunile civilizate 
o vor introduce în arsenalele lor de război, douăzeci de ani mai 
târziu. 

În timpul inactivităţii lor silite pe creştetul muntelui Scorzef, 
astronomii calculaseră în fiece noapte înălţimi ale unor diferite 
stele. Cerul foarte senin, atmosfera foarte uscată le permiseră 
efectuarea unor minunate observaţii. Ei obţinură ca latitudine a 


muntelui Scorzef 19*37'18"265, valoare apropiată până la o 
miime dintr-o secundă, adică aproape la un metru. Era 
imposibilă o măsurătoare mai exactă decât atât. Acest rezultat 
le întări convingerea că se aflau la mai puţin de o jumătate de 
grad de punctul septentrional al meridianului lor, şi că, prin 
urmare, cu acest triunghi, al cărui vârf încercau să-l stabilească 
pe creştetul Volquiriei, operaţia trigonometrică era încheiată. 

În noaptea dintre 26 şi 27 februarie, nu au fost remarcate 
tentative de atac ale makololilor. Ziua de 27 păru extrem de 
lungă micii garnizoane. Dacă împrejurările îl favorizaseră pe 
foreloper, plecat de cinci zile, era cu putinţă ca însoțitorii lui să fi 
ajuns chiar în acea zi la Volquiria. Deci, în timpul nopţii 
următoare, trebuia observat orizontul cu o atenţie maximă, 
deoarece lumina felinarului putea fi zărită într-acolo. Colonelul 
Everest şi Mathieu Strux îşi îndreptaseră deja instrumentul spre 
vârful Volquiriei, astfel încât acesta să fie încadrat în câmpul 
vizual al obiectivului. Această măsură de precauţie simplifica 
mult cercetările care, fără punct de reper, deveneau foarte 
dificile într-o noapte întunecoasă. Dacă apărea o lumină în vârful 
Volquiriei, ar fi fost zărită imediat, iar determinarea unghiului, 
încheiată. 

În timpul acestei zile, sir John cutreieră în zadar desişurile şi 
ierburile înalte. Nu putu să dea de urma niciunui animal bun de 
mâncat sau cam aşa ceva. Păsările înseşi, tulburate de apariţia 
englezului, îşi căutaseră adăposturi mai sigure prin desişurile de 
pe mal. Onorabilul vânător era necăjit, deoarece atunci nu vâna 
din plăcere, ci lucra pro domo sua, dacă totuşi această maximă 
latină se poate aplica stomacului unui englez. Sir John avea o 
nepotolită poftă de mâncare, pe care o treime din raţia zilnică n- 
o putea îndestula, aşa că suferea, într-adevăr, de foame. Colegii 
lui suportau mai uşor această abstinenţă, fie că stomacul era 
mai puţin poruncitor, fie că, după exemplul lui Nikolai Palander, 
ei reuşiseră să înlocuiască beefsteak-ul tradiţional cu una sau 
două ecuaţii de gradul al doilea. Cât despre marinari şi buşmani, 
ei aveau o foame tot pe atâta de onorabilă ca şi sir John. Or, 
rezerva de merinde era pe terminate. Incă o zi, şi toată hrana ar 
fi fost consumată, iar dacă expediţia foreloper-ului ar fi întârziat 
în mersul ei, garnizoana fortuleţului ar fi fost la ananghie. 

Toată noaptea de 27 spre 28 februarie fu afectată 
observaţiilor. Întunericul, cu serenitatea lui, îi favoriza într-un 


mod aparte pe astronomi. Dar orizontul rămânea scufundat în 
bezna adâncă. Nicio lumină nu se zări pe munte. Nimic nu se ivi 
în obiectivul ocularului. 

Cu toate astea, minimul răgaz atribuit incursiunii lui Mihail 
Zorn şi William Emery abia îşi despletea înaintarea în timp. 
Colegii lor trebuiau deci să se înarmeze cu răbdare şi să aştepte. 

In timpul zilei de 28 februarie, mica garnizoană de pe muntele 
Scorzef mâncă ultima bucată de carne şi de pesmet. Dar 
speranţa acestor curajoşi savanţi încă nu slăbise şi, chiar dacă 
ar fi trebuit să pască iarbă, erau hotărâți să nu părăsească locul 
înainte de terminarea lucrării lor. 

Noaptea de 28 februarie spre | martie tot nu aduse vreun 
rezultat. O dată sau de două ori, observatorii crezură că zăresc 
lumina felinarului. Dar făcură o verificare şi constatară că 
lumina nu era decât a unei stele înceţoşate, la orizont. 

In timpul zilei de | martie, nu mâncară nimic. Probabil că, 
deprinşi de mai multe zile să mănânce mai puţin, colonelul 
Everest şi colegii lui răbdară mai uşor decât ar fi crezut lipsa 
desăvârşită de merinde, iar în cazul în care Providența nu le 
venea în ajutor, ziua următoare le va rezerva nişte chinuri 
crude. 

Desigur, a doua zi, Providența nu-i copleşi cu bunătăţi; niciun 
fel de vânat nu apăru în bătaia puştii lui sir John Murray şi, cu 
toate acestea, garnizoana supravieţuia, de bine, de rău. 

Sir John şi Mokum, cu stomacurile ghiorăind de foame, cu 
privirea năucă, rătăceau pe vârful muntelui. O foame aprigă le 
sfâşia măruntaiele şi se întrebau dacă ar fi putut, în aceste 
condiţii vitrege, să pască iarba pe care o călcau în picioare, aşa 
cum spusese colonelul! 

— Dacă am avea stomacuri de rumegătoare! spuse bietul sir 
John, ce am mai mânca din iarba asta! Şi niciun vânat! nicio 
pasăre! 

Vorbind astfel, sir John îşi îndreptă privirile spre acel lac întins, 
ce-şi desfăşura apele sub el. Marinarii de pe Queen and Tzar 
încercaseră să prindă câţiva peşti, dar în zadar. Cât despre 
păsările acvatice, ce zburau la suprafaţa acestor ape liniştite, 
nici nu se puteau apropia de ele!... 

La un moment dat, sir John şi camaradul său, care abia mai 
umblau de obosiţi ce erau, se aşezară în curând pe iarbă, la 
poalele unui colnic de pământ, înalt de cinci-şase picioare. Un 


somn greu, mai degrabă o amorţeală decât somn, îi cuprinse pe 
neaşteptate. Sub această lespede, pleoapele li se închiseră fără 
voie. Încet, încet ei căzură într-o adevărată stare de toropeală. 
Golul pe care-l simțeau în ei îi sfârşea. Mai mult, această 
toropeală îi putea face să uite o clipă durerile ce-i sfâşiau şi ei se 
lăsară furaţi de ea. 

Cât timp a durat această amorţire, nici buşmanul, nici sir John 
n-ar fi putut spune, dar, după o oră, sir John se trezi brusc 
simțind pe tot corpul o serie de furnicături foarte neplăcute. Se 
scutură, încercă să adoarmă iar, dar furnicăturile persistau, aşa 
că, enervat, îşi deschise în cele din urmă ochii. 

Legiuni de furnici albe alergau pe hainele lui. Faţa, mâinile îi 
erau acoperite. Această invazie de insecte îl făcu să se scoale ca 
şi cum s-ar fi destins în el un arc. Mişcarea lui bruscă îl trezi pe 
buşman, culcat alături de el. Mokum era, de asemenea, acoperit 
de aceste furnici albe. Dar, spre marea mirare a lui sir John, 
Mokum, în loc să alunge insectele, le luă cu pumnii, le duse la 
gură şi le înghiţi cu lăcomie. 

— Ah! ptiu! Mokum, exclamă sir John, pe care această 
lăcomie îl îngreţoşa. 

— Mâncaţi! mâncaţi! faceţi ca mine! răspunse vânătorul, fără 
a pierde vreo îmbucătură. Mâncaţi! Acesta este orezul 
buşmanilor!... 

Mokum tocmai dăduse, într-adevăr, acestor insecte 
denumirea lor indigenă. Buşmanii se hrănesc bucuros cu aceste 
furnici din care există două specii: furnica albă şi furnica neagră. 
Cea albă este, după părerea lor, de o calitate superioară. 
Singurul cusur al acestei insecte, din punct de vedere alimentar, 
este că trebuie să înghiţi cantităţi foarte mari. Aşa că africanii 
amestecă, de obicei, aceste furnici cu gumă de mimoză. Ei obţin 
astfel o hrană mai substanţială. Dar mimoza lipsea pe vârful 
muntelui Scorzef şi Mokum se mulţumi să mănânce orezul său 
„natural". 

Sir John, cu toată scârba, cuprins de o foame accentuată de 
pofta buşmanului, se hotărî să-l imite. Furnicile ieşeau cu 
miliardele din imensul lor furnicar, care nu era altul decât colina 
de pământ pe care se culcaseră ce-i doi somnoroşi. Sir John le 
luă cu pumnii şi le duse la buze. Într-adevăr, gustul lor nu-i 
displăcu, puţin acid totuşi, dar foarte plăcut, şi simțea că i se 
potolesc încet-încet ghiorăielile stomacului. 


Oricum, Mokum nu-şi uitase camarazii de restrişte. Alergă la 
fortuleţ şi aduse toată garnizoana. Marinarii nu făcură nazuri şi 
se aruncară asupra acestei ciudate hrane. Numai colonelul, 
Mathieu Strux şi Nikolai Palander ezitară o clipă. Totuşi, 
exemplul lui sir John Murray îi hotărî, şi aceşti bieţi savanţi, pe 
jumătate morţi de inaniţie, îşi înşelară cel puţin foamea, 
înghițind şi ei cantităţi mari de furnici albe. 

Dar un incident neaşteptat oferi o hrană mai îndestulătoare 
colonelului Everest şi însoţitorilor lui. Vrând să-şi facă provizii 
din aceste insecte, Mokum se gândi să dărâme o latură a 
acestui imens furnicar. Era, cum s-a spus, un deluleţ conic, 
având pe coaste conuri mai mici, aşezate circular la bază. 
Inarmat cu securea, vânătorul aplicase deja mai multe lovituri 
moviliţei de pământ, când un zgomot ciudat îi atrase atenţia. S- 
ar fi zis că se aude un grohăit înlăuntrul furnicarului. Buşmanul 
se opri din dărâmat şi ascultă. Camarazii lui se uitau la el fără a 
rosti o vorbă. Câteva noi lovituri de secure fură date din nou. Un 
guiţat mai pronunţat se auzi lămurit. 

Buşmanul îşi frecă mâinile fără a spune o vorbă şi ochii săi 
licăriră de o lăcomie pofticioasă. Lovi iar cu securea în deluşor, 
dar în aşa fel ca să facă o gaură largă cam de un picior. Furnicile 
fugeau din toate părţile, însă vânătorul nu se sinchisea de asta 
şi lăsa în seama marinarilor grija să le introducă în saci. 

Deodată, în deschizătura găurii se ivi un animal ciudat. Era un 
patruped având un bot lung, gura mică, o limbă extensibilă, 
urechi drepte, picioare scurte, coada lungă şi ascuţită. Un păr 
lung, mătăsos şi cenuşiu, colorat în roşu, îi acoperea trupul turtit 
şi avea gheare foarte mari. 

O lovitură bună, dată de Mokum peste botul acestui animal, 
fu de ajuns ca să-l ucidă. 

— lată friptura noastră, domnilor, spuse buşmanul. S-a lăsat 
aşteptată, dar totuşi n-o să fie mai puţin bună! Haideţi, faceţi 
focul, şi vom cina cum n-am cinat niciodată! 

Buşmanul nu spuse mai mult. Animalul pe care-l jupui cu 
pricepere era un orycterop, un fel de mâncător de furnici, pe 
care olandezii îl mai numesc şi „porc de pământ". E foarte 
obişnuit în Africa Australă şi furnicarele nu au alt duşman mai 
mare. Acest myrimicofag nimiceşte legiuni de insecte şi, când 
nu poate intra în galeriile lor înguste, le pescuieşte, strecurându- 


şi în ele limba extensibilă şi vâscoasă, apoi o scoate plină cu 
aceste furnici. _ 

Friptura fu curând gata. li mai trebuiră câteva învârtituri pe 
frigare, dar înfometaţii erau atât de nerăbdători! Jumătatea 
animalului fu înghițită şi carnea lui fu declarată excelentă, deşi 
uşor îmbibată cu acid formic. Ce masă pe cinste! Ea dădu noi 
puteri, curaj şi speranţă acestor vajnici europeni!... 

Şi trebuia, într-adevăr, să aibă speranţa înrădăcinată în inimă, 
întrucât noaptea următoare iarăşi nu se ivi nicio lumină pe 
creştetul Volquiriei. 


Capitolul XXI 
Fiat lux! 


Foreloper-ul şi mica lui echipă erau plecaţi de nouă zile. Ce 
incidente le întârziaseră mersul? Oamenii sau dobitoacele li se 
puseseră în cale ca un obstacol de netrecut? De ce întârziau? 
Trebuie să deducem din asta că Mihail Zorn şi William Emery 
fuseseră, într-adevăr, opriţi în drumul lor? Nu se putea crede, 
oare, că erau iremediabil pierduţi? 

Înţelegem, aşadar, temerile, chinurile, stările alternante de 
speranţă şi de deznădejde, prin care treceau astronomii 
întemnițați în fortuleţul Scorzef. Colegii, prietenii lor plecaseră 
de nouă zile! În cel mult şase, şapte zile ar fi trebuit să ajungă la 
destinaţie. Erau nişte oameni harnici, curajoşi, impulsionaţi de 
eroismul ştiinţific. De prezenţa lor pe creştetul Volguiriei atârna 
succesul misiunii lor. O ştiau, şi nu au neglijat nimic pentru a 
reuşi. Întârzierea nu li se putea imputa. Deci, dacă la nouă zile 
după plecarea lor, lumina felinarului nu licărise în creştetul 
Volqguiriei, înseamnă că erau sau morţi sau prizonieri ai triburilor 
nomade. 

Acestea erau descurajatoarele gânduri, jalnicele ipoteze ce se 
formau în mintea colonelului Everest şi a colegilor săi. Cu ce 
nerăbdare aşteptau ei să dispară soarele sub linia orizontului, 
pentru a-şi începe observaţiile nocturne! Câte griji îşi făceau 
bieţii de ei! Toată speranţa lor atârna de acest ocular ce trebuia 
să vizualizeze îndepărtata lumină! Întreaga lor viaţă se 
concentra asupra îngustului câmp vizual al unei lunete!... In 
timpul acelei zile de 3 martie, rătăcind pe pantele muntelui 


Scorzef, abia schimbând câte-o vorbă, stăpâniţi toţi de aceeaşi 
idee, suferiră cum nu mai suferiseră niciodată! Nu, nici căldurile 
excesive ale deşertului, nici eforturile unei peregrinări zilnice în 
arşiţa razelor unui soare tropical, nici chinurile setei nu-i 
copleşiseră până într-atât! 

În timpul acestei zile, fură înghiţite ultimele bucăţi de lăcuste 
şi garnizoana fortului trebui să se mulţumească deci cu acea 
hrană insuficientă, scoasă din furnicare. 

Noaptea veni, o noapte fără lună, liniştită şi adâncă, tocmai 
potrivită pentru observaţii... Dar nicio lumină nu se arătă pe 
creştetul  Volquiriei. Colonelul Everest şi Mathieu  Strux 
supravegheară, până în zori, cu schimbul, orizontul, cu o 
răbdare admirabilă. Nimic, nimic nu se ivi şi razele soarelui 
făcură în curând cu neputinţă orice observaţie. 

Din partea indigenilor, de asemenea, nu existau temerile 
vreunui atac. Makololii păreau hotărâți a-i sili pe asediați să se 
predea prin foame. _ 

Şi, într-adevăr, nu se putea să dea greş. In timpul acelei zile 
de 4 martie, foamea îi tortură din nou pe prizonierii muntelui 
Scorzef, şi aceşti nefericiţi europeni nu-şi putură micşora 
chinurile decât măcinând rădăcinile bulboase ale acelor gladiole 
ce creşteau între stânci, pe coastele masivului. 

Prizonieri? Nu întru totul! Colonelul Everest şi însoțitorii lui nu 
erau! Şalupa cu aburi, încă ancorată în micul golfuleţ, putea să-i 
ducă pe apele lacului Ngami spre o câmpie fertilă, unde n-ar fi 
lipsit nici vânatul, nici fructele, nici plantele leguminoase!... De 
mai multe ori se ridicase chestiunea dacă n-ar fi fost mai bine să 
fie trimis buşmanul spre malul nordic, ca să vâneze acolo pe 
seama garnizoanei. Dar, în afară de faptul că tentativa aceasta 
putea fi observată de indigeni, însemna să fie pusă în pericol 
şalupa şi, prin urmare, salvarea tuturor, în cazul în care alte 
triburi de makololi ar fi cutreierat regiunea septentrională a 
lacului Ngami. Această propunere fu deci respinsă. Trebuiau să 
fugă cu toţii sau să rămână împreună. In ceea ce priveşte 
părăsirea muntelui Scorzef înainte de finalizarea operaţiei 
geodezice, nici nu putea fi vorba. Trebuiau să aştepte atât timp 
cât şansele de reuşită nu erau epuizate. Era o chestiune de 
răbdare!.. Vor fi răbdători deci!... 

— Când Arago, Biot şi Rodrigues, spuse în ziua aceea 
colonelul camarazilor lui, strânşi în jurul său, îşi propuseră să 


prelungească meridianul Dunkuerqgue până la insula Ivica, aceşti 
savanţi se aflau aproape în situaţia în care suntem şi noi. Era 
vorba de a uni insula de coasta Spaniei printr-un triunghi ale 
cărui laturi depăşeau o sută douăzeci de mile. Astronomul 
Rodriguez se instală pe nişte piscuri ale insulei, unde aprinse 
nişte lămpi, în timp ce savanţi francezi trăiau sub cort, la mai 
bine de o sută de mile de acolo, în mijlocul deşertului Las 
Palmas. Timp de şaizeci de nopţi, Arago şi Biot pândiră felinarul 
a cărui direcţie voiau s-o stabilească geodezic! Descurajaţi, erau 
să renunţe la observaţia lor, când, în a şaizeci şi una noapte, se 
ivi în câmpul vizual al lunetei lor un punct luminos, care numai 
imobilitatea lui făcea să nu fie confundat cu o stea. Şaizeci şi 
una de nopţi de aşteptare! Ei bine, domnilor, ceea ce au făcut 
cei doi astronomi francezi într-un scop pur ştiinţific nu pot face, 
oare, nişte astronomi englezi şi ruşi? 

Răspunsul tuturor acestor savanţi fu un „Ura" afirmativ. Și 
totuşi, ei ar fi putut răspunde colonelului Everest că nici Biot, 
nici Arago nu simţiseră chinurile foamei în lunga lor şedere în 
deşertul Las Palmas! 

În timpul zilei, makololii campaţi la poalele muntelui Scorzef 
se agitau într-un mod cu totul insolit. Era un dute-vino care-l 
îngrijoră pe buşman. Aceşti băştinaşi voiau cumva, să încerce, la 
căderea nopţii, un nou asalt al muntelui, ori se pregăteau să-şi 
ridice tabăra şi să plece? După ce-i observă cu luare-aminte, 
Mokum crezu că recunoaşte în această agitaţie neobişnuită a lor 
intenţii ostile. Indigenii îşi pregăteau armele, în vreme ce 
femeile şi copiii părăsiră tabăra şi, călăuziţi de câţiva ghizi, se 
îndreptară spre regiunea estică din apropierea lacului Ngami. 
Era deci posibil ca atacatorii să încerce o ultimă tentativă de 
cucerire a fortăreței, înainte de a se retrage definitiv spre 
Maketo, capitala lor. 

Buşmanul comunică europenilor rezultatul observaţiilor sale. 
Se hotărî o pază drastică în timpul nopţii, cu toate armele 
pregătite de luptă. Cifra asediatorilor putea fi considerabilă. 
Nimic nu-i împiedica să urce pantele muntelui Scorzef în număr 
de câteva sute. Incinta fortuleţului, ruinată în mai multe locuri, 
ar fi lăsat cu uşurinţă un loc de trecere unui grup de indigeni. 
Deci colonelului Everest i se păru prudent să ia câteva măsuri 
de precauţie în acest sens, pentru cazul în care asediaţii ar fi 
obligaţi să bată în retragere şi să părăsească, deocamdată, 


staţia lor geodezică. Şalupa cu aburi trebuia să fie gata la cel 
dintâi semnal. Unul dintre marinari, mecanicul de pe Queen and 
Tzar, primi ordin să aprindă cuptorul şi să-i menţină presiunea, 
în eventualitatea în care fuga ar deveni necesară. Dar trebuia să 
aştepte asfinţitul soarelui, pentru a nu dezvălui indigenilor 
existenţa unei şalupe pe apele lacului. 

Masa de seară fu alcătuită din furnici albe şi din rădăcini de 
gladiole. Tristă alimentaţie pentru nişte oameni care, poate, 
aveau să lupte! Dar erau hotărâți, erau mai presus de orice 
slăbiciune şi aşteptau fără teamă ora fatală. 

Spre orele şase seara, în momentul în care se înnoptează cu 
acea rapiditate specifică ținuturilor intra-tropicale, mecanicul 
cobori pantele muntelui Scorzef şi se ocupă cu încălzitul 
cazanului şalupei. Colonelul Everest - aşa cum se poate înţelege 
de la sine - nu intenţiona să fugă decât în caz extrem şi numai 
atunci când n-ar mai fi făcut faţă atacului indigenilor în fortuleţ. 
Nu-i convenea deloc să-şi abandoneze observatorul, mai ales în 
timpul nopţii, deoarece se putea ca în fiecare clipă să fie aprins 
pe piscul Volquiriei felinarul lui William Emery şi al lui Mihail 
Zorn. 

Ceilalţi marinari fură aşezaţi la baza zidurilor incintei, cu 
ordinul de a apăra cu orice preţ intrarea prin breşe. Armele erau 
gata. Mitraliera era încărcată şi aprovizionată cu un mare număr 
de cartuşe, cu ţevile ei redutabile orientate de-a lungul 
crenelurilor. 

Aşteptară timp de mai multe ore. Colonelul Everest şi 
astronomul rus, postați în donjonul îngust, schimbându-se rând 
pe rând, examinau permanent piscul muntelui încadrat în 
câmpul vizual al lunetei. Orizontul rămânea destul de întunecos, 
în timp ce cele mai frumoase constelații ale firmamentului 
austral străluceau la zenit. Nicio adiere nu tulbura atmosfera. 
Această tăcere profundă a naturii era impunătoare. 

In acest timp, buşmanul, aşezat pe un colţ de stâncă, asculta 
zgomotele ce se înălţau din câmpie. Încet-încet ele deveniră mai 
distincte. Mokum nu se înşelase în bănuielile sale: makololii se 
pregăteau să dea asaltul final asupra muntelui Scorzef. 

Până la ora zece, atacatorii nu se mişcară. Focurile lor 
fuseseră stinse. Tabăra şi câmpia se confundau în aceeaşi 
beznă. Deodată, buşmanul întrevăzu nişte umbre ce se mişcau 


pe pantele muntelui. Atacatorii se aflau la doar o sută de paşi de 
incinta ce înconjura fortuleţul. 

— La arme! La arme! strigă Mokum. 

Indată, mica garnizoană deschise un foc dezlănţuit împotriva 
atacatorilor. Makololii răspunseră prin strigătul lor de război şi, 
cu tot acel tir nimicitor, ei continuară să urce. La lumina 
detunăturilor, se zărea un furnicar de indigeni în număr atât de 
mare, încât orice împotrivire părea imposibilă. Totuşi, în mijlocul 
acestei mase compacte, gloanţele, bine ţintite, făceau un măcel 
îngrozitor. Makololii loviți cădeau ca ciorchinii, se rostogoleau 
unii peste alţii până la poalele muntelui. În intervalul atât de 
scurt al detunăturilor, asediaţii puteau auzi ţipetele lor de fiare 
sălbatice. Dar nimic nu-i oprea. Ei urcau în continuare, în rânduri 
strânse, nelansând nicio săgeată - nici nu-şi pierdeau timpul cu 
asta! -, vrând să ajungă cu orice preţ în vârful muntelui Scorzef. 

Colonelul Everest trăgea foc după foc, în fruntea tuturor. 
Camarazii lui, înarmaţi ca şi el, îl secondau curajoşi, fără a-l 
excepta pe Palander, care, fără îndoială, mânuia pentru prima 
dată o puşcă. Sir John, ba pe o stâncă, ba pe alta, aici 
îngenuncheat, dincolo culcat, făcea minuni şi ţeava carabinei lui, 
încinsă de focurile repetate, îi ardea mâinile. Cât despre 
buşman, redevenise în această luptă sângeroasă vânătorul 
răbdător, îndrăzneţ, sigur de sine, aşa cum îl cunoaştem. 

Totuşi, admirabila îndemânare a asediaţilor, siguranţa tirului 
lor, precizia armelor lor nu puteau stăvili puhoiul ce avansa ca 
un torent năvalnic spre ei. Un indigen mort era înlocuit de alţi 
douăzeci, şi asta era prea mult pentru cei nouăsprezece 
europeni! După o jumătate de oră de luptă, colonelul înţelese că 
vor fi împresuraţi şi prinşi. 

Intr-adevăr, valurile atacatorilor urcau nu numai pe coasta 
sudică a muntelui Scorzef, ci şi pe coastele laterale. Cadavrele 
unora serveau de treaptă celorlalţi. Unii îşi făceau din morți 
scuturi şi continuau să urce acoperindu-se în felul acesta. Toate 
aceste scene, văzute la lumina roşcată şi intermitentă a 
detunăturilor, erau înspăimântătoare, fioroase. Europenii îşi 
dădeau seama prea bine că nu se puteau aştepta la nicio 
cruţare din partea unor astfel de duşmani. Era un asalt de fiare 
sălbatice, al unor jefuitori însetaţi de sânge, mai răi decât multe 
animale sălbatice din fauna africană! Fireşte, erau deopotrivă cu 
tigrii ce lipsesc din aceste părţi ale continentului african!... 


La ora zece şi jumătate, primii indigeni ajunseră pe platoul 
muntelui Scorzef. Asediaţii nu puteau lupta corp la corp, în 
eventualitatea în care nu-şi mai puteau folosi armele. Se 
impunea deci de urgenţă să-şi caute un adăpost înapoia incintei. 
Din fericire, mica trupă era încă intactă, iar makololii nu-şi 
întrebuinţară încă nici arcurile, nici lăncile. 

— Retragerea! strigă colonelul cu o voce care domină 
tumultul luptei. 

Trăgând ultimele focuri, asediaţii, urmându-şi şeful, se 
retraseră în spatele zidurilor fortuleţului. 

Nişte strigăte îngrozitoare întâmpinară această retragere. 
Imediat, indigenii apărură în faţa breşei centrale, încercând să 
pătrundă prin ea. 

Dar, deodată, se auzi un zgomot puternic, asemănător cu cel 
produs de o descărcare electrică, fragmentat şi rupt. Era 
mitraliera, mânuită de sir John. Aceste douăzeci şi cinci de ţevi, 
dispuse în formă de evantai, împrăştiau cu plumbi un sector de 
mai bine de o sută de picioare la suprafaţa acestui platou 
invadat de băştinaşi. Gloanţele, revărsate fără încetare de o 
maşinărie automată, cădeau ca o grindină peste atacatori, şi 
măturară într-o clipă locul. Detunăturilor acestei fioroase maşini 
de scuipat foc îi răspunseră mai întâi urlete, repede înăbuşite, 
apoi un nor de săgeți care nu făcu şi nu putea face niciun rău 
asediaţilor. 

— Latră bine micuța! spuse cu răceală buşmanul, apropiindu- 
se de sir John. Când veţi osteni de cântat!... 

Dar mitraliera tocmai tăcu. Căutând un adăpost împotriva 
acestui puhoi de gloanţe, makololii dispăruseră. Ei se 
retrăseseră pe coastele fortuleţului, lăsând platoul plin de morţi. 

În acest moment de acalmie, ce făceau colonelul Everest şi 
Mathieu Strux? Îşi reocupaseră locul în donjon şi acolo, cu ochii 
pe ocularele cercului repetitor, urmăreau în întuneric piscul 
Volquiriei. Nici ţipetele, nici pericolele nu-i puteau emoţiona! 
Calmi, cu privirea limpede, cu sânge rece, se succedau în faţa 
ocularului, priveau, observau cu aceeaşi precizie cu care ar fi 
privit sub cupola unui observator, şi când, după o scurtă pauză, 
urletele makololilor îi înştiinţară că lupta reîncepuse, cei doi 
savanţi, rând pe rând, rămaseră de pază lângă preţiosul 
instrument. 


Într-adevăr, lupta reîncepuse. Mitraliera secera în continuare 
rândurile indigenilor ce năvăleau cu duiumul prin toate breşele, 
cu strigătele lor de moarte. În aceste condiţii şi în faţa acestor 
breşe apărate pas cu pas, continuă lupta timp de încă o 
jumătate oră. Asediaţii, protejaţi de armele lor de foc, nu se 
aleseseră decât cu câteva zgârieturi, provocate de ascuţişul 
lăncilor. Înverşunarea nu descreştea nici dintr-o parte, nici de 
cealaltă, în schimb furia creştea în toiul acestor încăierări corp la 
Corp. 

Atunci, pe la ora unsprezece şi jumătate, în toiul celei mai 
aprige încăierări, în mijlocul vuietului împuşcăturilor, se ivi 
Mathieu Strux lângă colonelul Everest, cu faţa radiind de o 
strălucire aparte, dar şi de groază. O săgeată tocmai îi 
străpunsese pălăria şi tremura încă deasupra capului său. 

— Felinarul! felinarul! 

— Ai? întrebă scurt colonelul Everest, încărcându-şi puşca. 

— Da!... lumina felinarului!... 

— L-ai văzut? 

— Da! 

Acestea fiind zise, colonelul, descărcându-şi încă o dată 
carabina, scoase un chiot de triumf şi se năpusti spre donjon, 
urmat de îndrăzneţul lui coleg. 

Acolo, colonelul îngenunche în faţa lunetei şi, stăpânindu-şi 
bătăile inimii, privi prin ocular. Ah! cum îi mai trecea în acel 
moment pe dinaintea ochilor toată viaţa, ca într-un sinopsis!... 
Da! felinarul era acolo, scânteind printre liniile încrucişate ale 
reticulului! Da! lumina strălucea în creştetul Volquiriei! Da! In 
sfârşit, ultimul triunghi era stabilit! 

Era cu adevărat o scenă minunată, văzându-i pe cei doi 
savanţi cum operau în timpul iureşului luptei. indigenii forţaseră 
incinta. Sir John şi buşmanul se apărau pas cu pas. Gloanţele 
răspundeau săgeţilor makololilor, loviturilor lăncilor, loviturile de 
secure. Şi, în acest timp, pe rând, colonelul Everest şi Mathieu 
Strux, aplecaţi asupra aparatului, observau în continuare. 
Multiplicau repetițiile cercului pentru a corecta erorile de citire, 
iar Nikolai Palander nota calm în registrul său rezultatele 
observaţiilor! Câteva săgeți zbârnâiră pe deasupra capetelor lor 
şi se zdrobiră de zidul interior al donjonului. Ei vizualizau însă 
nestingheriţi felinarul de pe Volquiria!... 


— Încă o observaţie, spunea Mathieu Strux făcând să alunece 
lentilele pe linia gradată. 

În sfârşit, o piatră uriaşă aruncată de mâna unui indigen zbură 
registrul din mâinile lui Palander şi răsturnă cercul repetitor, 
sfărâmându-l. 

Din fericire, observaţiile erau încheiate! Direcţia felinarului 
era calculată cu o aproximaţie de o miime de secundă! 

Acum, asediaţii trebuiau să fugă, să salveze rezultatele 
acestor glorioase şi magnifice lucrări ştiinţifice. Indigenii 
pătrunseseră deja în cazemată şi se puteau ivi, din clipă în clipă, 
în donjon. Colonelul Everest şi cei doi colegi ai lui îşi luară iar 
armele, Palander îşi închise preţiosul lui registru, apoi toţi fugiră 
printr-o breşă. Camarazii lor erau acolo, unii uşor răniţi, dar gata 
să le acopere retragerea. 

Dar tocmai în clipa în care se pregăteau să coboare pantele 
muntelui Scorzef, Mathieu Strux exclamă: 

— Şi semnalul nostrul!... 

Într-adevăr, trebuiau să răspundă luminii felinarului celor doi 
tineri astronomi printr-un semnal luminos. Trebuia, de 
asemenea, pentru finalizarea operaţiunii geodezice, ca William 
Emery şi Mihail Zorn să vizualizeze la rândul lor vârful masivului 
Scorzef şi să aştepte nerăbdători, fără îndoială, de pe piscul pe 
care-l ocupau, să apară lumina. 

— Încă un efort! exclamă colonelul Everest. 

Şi, în timp ce camarazii lui respingeau cu o dârzenie 
supraomenească rândurile makololilor, el reintră în donjon. 

Acest turn era făcut dintr-o structură complicată de lemn 
uscat. Cu o simplă scânteie, i se putea da foc. Colonelul îl 
aprinse cu ajutorul unei bucăţi de iască. Lemnul trosni încet 
scânteind, apoi colonelul fugi afară şi-şi ajunse camarazii. 

Peste câteva clipe, sub o ploaie de săgeți şi de trupuri 
năpustite din vârful Scorzefului, europenii coborau în grabă 
pantele muntelui, făcând să alunece înaintea lor mitraliera pe 
care nu voiau cu niciun chip s-o abandoneze. După ce Ĵi 
respinseră încă o dată pe indigeni cu un tir nimicitor, ajunseră la 
şalupă. 

Urmând ordinele şefului lui, mecanicul ţinuse cazanul sub 
presiune. Odgonul fu dezlegat, elicea se puse în mişcare şi 
Queen and Tzar înaintă rapid pe undele mohorâte ale lacului. 


În curând, şalupa ajunse destul de departe, pentru ca 
pasagerii ei să poată zări vârful muntelui Scorzef. Cuprins de 
flăcări, turnul strălucea ca un far şi lumina lui putea fi zărită, cu 
siguranţă, de pe vârful Volquiriei. 

Un puternic „Ura'" al englezilor şi al ruşilor salută această 
uriaşă vâlvătaie, a cărei strălucire sfâşia pe o distanţă mare 
pânza întunericului nopţii. 

Nici William Emery, nici Mihail Zorn nu se puteau plânge!... 

Ei arătaseră o stea, li se răspunse cu un soare. 


Capitolul XXII 
Nikolai Palander se înfurie 


În zori, şalupa acosta la malul septentrional al lacului. Acolo, 
nici urmă de indigeni. Colonelul Everest şi camarazii, care erau 
pregătiţi să tragă pentru orice eventualitate, îşi descărcară 
armele, iar Queen and Tzar acostă într-un golfuleţ străjuit de 
două bucăţi de stâncă. 

Buşmanul, sir John Murray şi unul dintre marinari se duseră să 
cutreiere împrejurimile. Ţinutul era pustiu. Nicio urmă de 
makololi. Dar, din fericire pentru înfometata echipă, vânatul nu 
lipsea. Printre ierburile înalte ale păşunilor şi pe sub bolta 
desişurilor treceau turme de antilope. In plus, pe malurile lacului 
Ngami se aflau nenumărate păsări acvatice din familia rațelor. 
Vânătorii se înapoiară cu o pradă bogată. Colonelul Everest şi 
camarazii lui îşi refăcură forţele cu acest gustos vânat a cărui 
lipsă nu aveau s-o mai simtă. 

Începând cu dimineaţa de 5 martie, tabăra fu organizată pe 
malul lacului Ngami, lângă un râuleţ, la adăpostul unor sălcii 
mari. Locul de întâlnire stabilit cu foreloper-ul era tocmai acest 
mal nordic al lacului, deschis în acest loc de un mic golf. Acolo 
trebuiau să-i aştepte colonelul Everest şi Mathieu Strux pe 
colegii lor şi era probabil ca ei să se înapoieze în condiţii mai 
bune şi, prin urmare, mai repede. 

Deci erau câteva zile de odihnă forţată, de care nu se gândea 
nimeni să se plângă după oboseala acumulată. Nikolai Palander 
se folosi de asta pentru a calcula rezultatele ultimelor operaţii 
trigonometrice. Mokum şi sir John îşi petrecură timpul vânând ca 
nişte turbaţi în acest ţinut bogat în vânat, fertil, bine udat, pe 


care onorabilul englez l-ar fi cumpărat bucuros pe seama 
guvernului britanic. 

După trei zile, la 8 martie, nişte detunături de puşcă 
semnalară sosirea echipei foreloper-ului. William Emery, Mihail 
Zorn, cei doi marinari şi buşmanul se înapoiau teferi şi sănătoşi. 
Îşi aduceau intact teodolitul, singurul instrument rămas în 
dotarea comisiei anglo-ruse. 

Cum au fost primiţi aceşti tineri savanţi şi camarazii lor, se 
poate bănui: fură întâmpinați cu urale şi felicitaţi. In câteva 
cuvinte, ei îşi povestiră călătoria. La dus, drumul fusese 
anevoios. S-au rătăcit vreme de două zile în păduri întinse, ce 
precedau regiunea muntoasă. Neavând niciun punct de reper, 
orientându-se după indicaţiile destul de vagi ale compasului, n- 
ar mai fi ajuns niciodată la piscul Volquiria, fără înţelepciunea 
ghidului lor. Foreloper-ul se dovedise în toate împrejurările 
inteligent şi devotat. Ascensiunea piscului fu grea, de aici 
întârzieri din a căror cauză sufereau şi tinerii astronomi, şi 
colegii lor de pe Scorzef. În cele din urmă, au ajuns pe vârful 
Volquiriei. Felinarul electric fu instalat în ziua de 4 martie şi, în 
timpul nopţii de 4-5, lumina lui, accentuată de un puternic 
reflector, străluci pentru întâia oară în vârful muntelui. Astfel, 
observatorii de pe Scorzef o zăriră aproape imediat ce licări. 

La rândul lor, Mihail Zorn şi William Emery zăriseră cu 
uşurinţă focul puternic izbucnit în vârful muntelui Scorzef, în 
timpul incendiului fortuleţului. Cu ajutorul teodolitului, îi luaseră 
înălţimea şi încheiaseră astfel măsurarea triunghiului al cărui 
vârf era axat pe piscul Volguiriei. 

— Şi latitudinea acestui pisc? îl întrebă colonelul Everest pe 
William Emery, ai determinat-o? 

— Cu exactitate, domnule colonel, şi prin bune observaţii ale 
stelelor, răspunse tânărul astronom. 

— Acest pisc se află situat?... 

— La 19*37'35"337, cu o aproximaţie de trei sute treizeci şi 
şapte de miimi dintr-o secundă, răspunse William Emery. 

— Ei bine, domnilor, reluă colonelul, putem spune că am 
sfârşit misiunea ce ni s-a încredinţat. Am măsurat un arc de 
meridian de mai bine de 800°, cu ajutorul a şaizeci şi trei de 
triunghiuri, şi atunci când rezultatele operaţiilor noastre vor fi 
calculate, vom cunoaşte exact valoarea gradului şi, prin urmare, 
aceea a metrului în această parte a globului pământesc. 


— Ura! ura! strigară englezii şi ruşii, într-un singur glas, pornit 
din inimile lor reunite de acelaşi sentiment de mândrie. 

— Acum, adăugă colonelul Everest, nu ne mai rămâne decât 
să ajungem la Oceanul Indian, coborând cursul fluviului 
Zambezi. Nu eşti de aceeaşi părere, domnule Strux? 

— Da, domnule colonel, răspunse astronomul din Pulkova, dar 
cred că operaţiile noastre trebuie să aibă un control matematic. 
Propun deci să continuăm spre est reţeaua trigonometrică până 
în clipa în care vom găsi un loc potrivit măsurătorii directe a 
unei noi baze. Concordanţa ce va exista între lungimea acestei 
baze, obţinute prin calculul şi măsurarea directă pe teren, ne va 
arăta astfel gradul de certitudine ce trebuie atribuită operaţiilor 
noastre geodezice!... 

Propunerea lui Mathieu Strux fu adoptată în unanimitate. 

Acest control al întregii serii de operaţii trigonometrice, chiar 
de la prima bază, era indispensabil. Se stabili deci să fie 
construite spre est o serie de triunghiuri auxiliare, până când 
una dintre laturile a acestor triunghiuri să poată fi măsurată 
direct cu ajutorul riglelor de platină. Coborând afluenții fluviului 
Zambezi, şalupa cu aburi urma să-i aştepte pe astronomi sub 
vestitele căderi de apă ale lacului Victoria. 

Totul fiind astfel stabilit, mica echipă condusă de buşman, 
mai puţin cei patru marinari ce se îmbarcară pe Queen and Tzar, 
plecă la răsăritul soarelui, în ziua de 6 martie. Fuseseră alese 
staţii în direcţia vest, unghiuri măsurate, şi se putea spera în 
obţinerea cu uşurinţă a reţelei auxiliare, în aceste ţinuturi 
optime instalării mirelor. Buşmanul puse mâna cu multă 
îndemânare pe un guagga, un fel de cal sălbatic, cu coama 
neagră şi albă, cu spatele roşcat şi vărgat, şi, de bine, de rău, 
reuşi să-l încarce cu cele câteva bagaje ale caravanei, teodolitul, 
riglele şi nişte scânduri lungi necesare măsurării bazei, 
materiale ce fuseseră salvate cu şalupa. 

Călătoria se încheie destul de repede. Lucrările îi întârziară 
puţin pe observatori. Triunghiurile auxiliare, cu o întindere 
mijlocie, găseau uşor puncte de sprijin prin aceste locuri 
denivelate. Timpul era favorabil şi nu mai fu nevoie să se 
recurgă la observaţii nocturne. Călătorii se puteau adăposti, 
aproape neîncetat, la umbra arborilor care împânzeau solul. De 
altfel, temperatura se menținea la un grad suportabil şi, sub 
influenţa umezelei pe care o întreţineau râurile şi iazurile în 


atmosferă, aburii ce se înălţau în aer estompau căldura razelor 
soarelui. 

Mai mult, vânătoarea furniza toate cele necesare micii 
caravane în materie de hrană. Despre indigeni, nici vorbă. 
Probabil că bandele de jefuitori rătăceau mult mai spre sud de 
lacul Ngami. 

Referitor la raporturile lui Mathieu Strux cu colonelul Everest, 
nu mai provocau discuţii sau dispute. Se părea că rivalităţile 
personale fuseseră uitate. Fireşte, nu exista nicio intimitate 
reală între cei doi savanţi, dar nu trebuia să li se ceară mai mult. 

Vreme de douăzeci şi una de zile, în perioada 6-27 martie, nu 
se produse niciun incident demn de a fi relatat. Membrii 
expediției căutau mai întâi de toate un loc potrivit pentru 
stabilirea bazei, dar ţinutul nu se preta la asta. Pentru această 
operaţie, era necesară o întindere destul de vastă de sol neted 
şi orizontal, pe o suprafaţă de mai multe mile, şi tocmai 
ridicăturile solului, favorabile stabilirii mirelor, se opuneau 
măsurătorii directe a bazei. Deci merseră în continuare spre 
nord-est, urmând câteodată malul drept al râului Şobe, unul 
dintre principalii afluenţi ai cursului superior al fluviului 
Zambezi, în aşa fel încât să ocolească Maketo, principalul cătun 
al makololilor. 

Fără îndoială, astronomii sperau ca drumul de întoarcere să 
se deruleze fără probleme, natura să nu le pună în cale nici 
obstacole, nici dificultăţi materiale, şi să nu reînceapă calvarul 
prin care tocmai trecuseră, foamete, lupte cu indigenii şi altele. 
Colonelul Everest şi camarazii lui străbăteau, într-adevăr, un 
ţinut relativ cunoscut şi nu mai aveau mult până să ajungă la 
cătunele şi orăşelele situate pe malurile Zambeziului, vizitate 
odinioară de doctorul Livingstone. 

Se gândeau deci, nu fără motiv, că partea cea mai grea a 
misiunilor era încheiată. Poate că nu se înşelau, şi totuşi, un 
incident, ale cărui urmări puteau fi de cea mai mare gravitate, 
fu cât pe-aici să compromită în mod ireparabil rezultatele 
întregii expediţii. 

Nikolai Palander fu eroul, sau mai bine zis victima acestei 
întâmplări. 

Se ştie că întreprinzătorul, dar inconştientul expert în calcule, 
absorbit de cifrele lui, se îndepărta câteodată de camarazii lui. 
Într-un ţinut dominat de câmpie, această obişnuinţă nu prezenta 


un pericol mare. | se lua urma repede dispărutului. Dar într-o 
regiune păduroasă, distracţiile lui Palander puteau avea urmări 
foarte serioase. Aşa că Mathieu Strux şi buşmanul îi atraseră 
expres atenţia, cu mii de recomandări, în această privinţă. 
Nikolai Palander promise că le va da ascultare, mirându-se 
totuşi de acest exces de prudenţă. Bietul de el nici măcar nu-şi 
dădea seama ce repercusiuni puteau avea distracţiile lui! 

Or, tocmai în timpul acelei zile de 27 martie, Mathieu Strux şi 
buşmanul nu-l văzură pe Nikolai Palander timp de mai multe 
ore. Mica echipă străbătea nişte desişuri cu copaci foarte deşi, 
scunzi şi stufoşi, ce mărgineau orizontul îndepărtat. Deci era 
cazul, mai mult ca oricând, ca oamenii să stea în grup compact, 
deoarece altfel ar fi fost greu de regăsit urmele unei persoane 
rătăcite prin aceste păduri. Dar Nikolai Palander, nevăzând 
nimic decât cifre, nici neprevăzând nimic, se îndepărtase, ca de 
obicei, de echipă - cu creionul într-o mână, cu registrul în 
cealaltă - şi dispăru în curând. 

Ne putem închipui neliniştea lui Mathieu Strux şi a 
camarazilor săi când, pe la ora patru seara, nu-l mai văzură pe 
Nikolai Palander printre ei. Amintirea întâmplării cu crocodilii le 
veni numaidecât în minte şi, dintre toţi, numai distratul expert în 
calcule era, negreşit, singurul care o uitase!... 

Deci era o îngrijorare mare printre cei din mica echipă şi un 
obstacol neaşteptat de a continua mersul înainte, atât timp cât 
nu l-ar fi găsit pe Nikolai Palander. 

ÎI strigară. Degeaba!... Buşmanul şi marinarii se împrăştiară 
pe o rază de un sfert de milă, cutreierând tufişurile, scotocind 
pădurea, cotrobăind prin ierburile înalte, trăgând focuri de 
puşcă! Nimic... Nikolai Palander era de negăsit. 

Atunci, neliniştea tuturor fu şi mai mare, dar trebuie spus că 
la Mathieu Strux acestei neliniştii se adăugă o nespusă mânie 
împotriva nenorocosului său coleg. Era pentru a doua oară când 
se întâmpla un astfel de incident din vina lui Nikolai Palander şi, 
într-adevăr, în cazul în care colonelul Everest l-ar fi luat la o 
parte, el, Mathieu Strux, n-ar fi ştiut ce să răspundă. 

In aceste împrejurări nu era decât o hotărâre de luat, aceea 
de a campa în pădure şi de a fi începute cercetările cele mai 
amănunțite, pentru a-l găsi pe Nikolai Palander. 

Colonelul şi camarazii lui tocmai se pregăteau să facă popas 
lângă un luminiş destul de întins, când un țipăt, un țipăt ce nu 


avea nimic omenesc, izbucni la vreo câteva sute de paşi în 
stânga pădurii. Aproape imediat, se ivi şi Nikolai Palander. 
Alerga cât îl ţineau picioarele, cu capul gol, cu părul vâlvoi, pe 
jumătate dezbrăcat de haine, din care doar câteva zdrenţe îi 
acopereau şalele. 

Nenorocitul sosi lângă camarazii săi, care îl năpădiră cu 
întrebările. Dar bietul om nu putea vorbi: ochii îi erau holbaţi de 
spaimă, pupilele dilatate şi nările lipite, îngreunându-i respiraţia 
sacadată. Voia să răspundă, dar nu-i ieşau cuvintele din gură. 

Ce se întâmplase? De ce se rătăcise, care era cauza spaimei 
teribile ce se citea pe faţa lui Nikolai Palander? Nu puteau decât 
să-şi închipuie. 

În cele din urmă, răzbătură din gâtlejul lui Palander doar 
cuvintele: 

— Registrele! registrele! 

La aceste vorbe, astronomii fură cuprinşi toţi de acelaşi fior. 
Înţeleseră!... Registrele, acele două registre în care fuseseră 
trecute rezultatele tuturor operaţiilor trigonometrice, aceste 
registre de care Palander nu se despărţea niciodată, nici în 
somn, aceste registre lipseau! Nikolai Palander nu le mai avea! 
Le rătăcise? | se furaseră? Prea puţin conta! Aceste registre erau 
pierdute!... Totul trebuia refăcut, luat de la început! 


În timp ce camarazii lui, înlemniţi - adjectivul cel mai nimerit 
pentru a arăta starea lor -, se priveau în tăcere, Mathieu Strux 
lăsa să i se verse mânia! Nu se putea stăpâni!... Cum îl mai 
bruftului pe nenorocit! Cu ce apelative nu-l copleşi! Nu se temea 
să-l amenințe cu toată mânia guvernului rus, adăugând că de nu 
va pieri sub cnut, negreşit îi vor putrezi oasele în Siberia! 

La toate acestea, Nikolai Palander nu răspundea decât printr- 
o clătinare a capului de sus în jos. Se părea că aproba toate 
pedepsele, părea că spune că le merita, că erau prea blânde 
pentru unul ca el!... 

— Dar a fost prădat! exclamă Mathieu Strux scos din fire. De 
ce s-a îndepărtat de grup, nenorocitul de el? De ce n-a stat pe 
lângă noi, după toate sfaturile pe care i le-am dat? 

— Da, răspunse sir John, dar, în sfârşit, trebuie să aflăm dacă 
a pierdut registrele sau i-au fost furate. Ţi s-au furat, domnule 
Palander? întrebă sir John întorcându-se spre bietul om, care se 
prăbuşise de oboseală. Ţi s-au furat? 


Nikolai Palander făcu un semn afirmativ. 

— Şi cine ţi le-a furat? reluă sir John. Să fie, oare, indigenii, 
acei makololi? 

Nikolai Palander făcu un semn negativ. 

— Europeni, nişte albi? adăugă sir John. 

— Nu, răspunse Nikolai Palander cu o voce strangulată. 

— Dar atunci cine? exclamă Mathieu Strux, întinzându-şi 
mâinile crispate spre faţa nefericitului. 

— Nu! răspunse Palander, nici indigenii..., nici albii..., ci nişte 
babuini! 

Desigur, dacă urmările acestei întâmplări n-ar fi fost atât de 
grave, colonelul şi camarazii lui ar fi izbucnit în hohote de râs la 
auzul acestei mărturisiri! Nikolai Palander fusese prădat de nişte 
maimuțe! 

Buşmanul preciză însoţitorilor lui că asemenea fapte se 
întâmplau adesea. Auzise de nenumărate ori că diferiţi călători 
fuseseră prădaţi de „chacmas", cinocefale cu cap de porc, ce 
aparțin speciei babuinilor, trăind în grupuri numeroase prin 
pădurile Africii. Palander fusese jecmănit de aceşti jefuitori cu 
coadă - nu fără să se fi luptat cu ei, aşa cum o dovedeau 
veşmintele lui zdrențuite. Dar asta nu-l dezvinovăţea în niciun 
chip. Dacă ar fi mers Împreună cu grupul, nu s-ar fi întâmplat 
aşa ceva, iar registrele comisiei ştiinţifice nu s-ar fi pierdut - 
pierdere ireparabilă, anulând atâtea primejdii, atâtea suferinţe 
şi atâtea jertfe făcute în cursul expediţiei!... 

— Cert este, spuse colonelul Everest, că am făcut atâtea 
sacrificii pentru a măsura un arc de meridian în interiorul Africii, 
în vreme ce un netot... 

Nu-şi sfârşi vorbele. La ce bun să-l mai copleşească pe 
nenorocitul de Palander cu ocări, şi aşa îndeajuns de copleşit el 
singur de propria-i rătăcire, şi căruia irascibilul Strux nu mai 
înceta în a-i adresa cele mai înjositoare epitete!... 

Totuşi, trebuia luată o hotărâre şi buşmanul fu cel care 
decise. Era singurul pe care această pierdere îl afecta mai puţin 
şi de aceea îşi păstrase sângele rece în faţa noii situaţii ivite. 
Trebuie să mărturisim că europenii, fără excepţie, erau distruşi. 

— Domnilor, spuse buşmanul, vă înţeleg disperarea, dar 
clipele sunt preţioase şi nu trebuie să le pierdem. Au fost furate 
registrele domnului Palander. A fost jefuit de babuini; ei bine, să 
pornim fără zăbavă în urmărirea hoţilor. Aceşti chacmas sunt 


foarte grijulii cu lucrurile pe care le şterpelesc! Or, registrele nu 
se mănâncă, şi dacă vom găsi hoţul, tot de la el vom recupera şi 
registrele! 

Sfatul era bun. Buşmanul aprinsese o lucire de speranţă. Nu 
trebuia lăsată să se stingă. La această propunere, Nikolai 
Palander se reînsufleţi. Un alt om se trezi în el. Îşi înfăşură 
zdrenţele veşmintelor de pe el, acceptă haina unui marinar, 
cascheta altuia şi se declară gata a-şi călăuzi camarazii spre 
locul crimei! 

Chiar în acea seară, ruta fu schimbată, urmându-se direcţia 
indicată de Palander, şi echipa colonelului Everest se îndreptă 
spre vest. 

Nici noaptea, nici ziua următoare nu aduseră vreun rezultat 
favorabil. În anumite locuri, după unele urme lăsate pe pământ 
sau pe coaja copacilor, buşmanul şi foreloper-ul recunoscură 
trecerea recentă a cinocefalelor. Nikolai Palander afirma că 
avusese de furcă cu vreo zece animale de acest gen. Se 
convinseră în curând că erau pe urma lor, deci merseră cu o 
nespusă băgare de seamă, ferindu-se întruna, deoarece babuinii 
sunt făpturi foarte inteligente, de care nu te poţi apropia uşor 
fără să nu fii remarcat! Buşmanul ştia că nu va reuşi să le înşele 
vigilenţa, decât cu condiţia de a-i lua prin surprindere. 

A doua zi pe la ora opt dimineaţa, unul dintre marinarii ruşi, 
care se dusese înainte, zări, dacă nu pe hoţ, cel puţin pe unul 
dintre camarazii hoţului lui Nicolai Palander. El se înapoie cu 
băgare de seamă la mica echipă. 

Buşmanul spuse că trebuie făcut un popas. Hotărâţi în a i se 
supune total, europenii îi aşteptară instrucţiunile. Mokum îi 
sfătui să rămână în acel loc, apoi îl luă pe sir John şi pe foreloper 
şi se îndreptară toţi trei spre partea de pădure cercetată de 
marinar, având grijă să fie mereu la adăpostul copacilor şi al 
tufişurilor. 

In curând, zăriră babuinul semnalat şi, aproape în acelaşi 
timp, alţi zece, care zburdau printre copaci. Ascunşi după un 
trunchi, buşmanul şi însoțitorii lui îi observau cu mare atenţie. 

Era, într-adevăr, aşa cum spusese Mokum, un grup de 
chacmas, cu trupul acoperit de o blană de culoare verzuie, cu 
urechile şi cu faţa negre, cu coada lungă şi măturând în 
permanenţă solul; nişte animale robuste, pe care muşchii lor 
puternici, maxilarele bine înarmate, ghearele lor ascuţite le fac 


de temut, chiar şi pentru sălbăticiuni. Aceşti chacmas, 
adevărații borfaşi ai neamului maimuţesc, mari jefuitori ai 
lanurilor de grâu şi de porumb, sunt spaima burilor, ale căror 
locuinţe le pradă foarte adesea. Babuinii observați de cei trei se 
jucau, lătrau şi schelălăiau ca nişte câini mari, rău clădiţi 
fiziceşte, cu care se asemănau prin conformaţie. Niciunul dintre 
ei nu-i zărise pe vânătorii ce-i spionau. 

Dar, oare, hoţul lui Nikolai Palander se afla în acest grup? Asta 
voiau să afle cei trei vânători. Or, îndoiala fu spulberată când 
foreloper-ul arătă camarazilor lui pe unul dintre aceşti chacmas, 
al cărui trup era încă înfăşurat cu o fâşie ruptă din hainele lui 
Nikolai Palander. 

Ah! ce speranţă îi reveni în inimă lui sir John Murray! Avea 
certitudinea că maimuța aceasta mare era păstrătorul 
registrelor furate! Trebuia deci să pună mâna pe el, cu orice 
preţ, dar să se acţioneze cu cea mai mare băgare de seamă. O 
mişcare greşită şi tot grupul ar fi luat-o la fugă prin pădure, fără 
a mai fi cu putinţă de ajuns. 

— Rămâi aici, îi spuse Mokum foreloper-ului, înălţimea Sa şi 
cu mine ne vom duce să-i aducem pe ceilalţi şi să luăm măsuri 
pentru a înconjura maimuţele. 

Foreloper-ul se conformă, iar buşmanul cu sir John se 
înapoiară la colonelul Everest. 

Împresurarea grupului de babuini era, într-adevăr, singura 
modalitate de a pune mâna pe făptaş. Europenii se împărţiră în 
două echipe. Una, compusă din Mathieu Strux, William Emery, 
Mihail Zorn şi trei marinari, trebuia să-l întâlnească pe foreloper 
şi să se desfăşoare în semicerc în jurul lui. A doua, care îi 
cuprindea pe Mokum, sir John, colonelul Everest, Nikolai 
Palander şi pe alţi trei marinari, o luă la stânga, în aşa fel încât 
să ocolească locul şi să se abată asupra grupului de maimuțe. 

Urmând recomandările buşmanului, cele două grupe înaintară 
cu o nespusă băgare de seamă. Armele erau pregătite şi se 
înţeleseseră ca babuinul înfăşurat cu o fâşie ruptă din hainele lui 
Nikolai Palander să fie ţinta principală. 

Nikolai Palander, care cu greu fu stăpânit, mergea lângă 
Mokum. Acesta îl supraveghea, de teamă ca furia lui să nu-l 
determine să facă vreo prostie. Şi, într-adevăr, vrednicul 
astronom nu mai era stăpân pe sine. Pentru el, era chestiune de 
viaţă şi de moarte. 


După o jumătate de oră de învăluire semicirculară şi în care 
timp popasurile fuseseră dese, buşmanul socoti că venise 
momentul atacului. Camarazii lui, aflaţi la distanţă de douăzeci 
de paşi unul de altul, înaintară în tăcere. Nu scoteau niciun 
cuvânt, nu schiţau niciun gest hazardat, niciun trosnit de ramuri 
nu se auzea sub picioarele lor. S-ar fi zis că erau o ceată de 
pawnies căutând urmele unor războinici inamici. 

Deodată, vânătorul se opri. Camarazii lui se opriră, de 
asemenea, cu degetul pe trăgaci, gata să tragă. 

Grupul de chacmas se vedea. Evident, simţiseră ceva. 
Stăteau la pândă. Un babuin de o statură înaltă, tocmai hoţul de 
registre, dădea semne echivoce de nelinişte. Nikolai Palander îl 
recunoscuse pe hoţul de drumul mare. Numai că maimuța nu 
părea să fi păstrat asupră-şi registrele, sau cel puţin nu se 
vedeau. 

— Are înfăţişarea unui golan!... murmură savantul. 

Această maimuţă mare, cu totul neliniştită, părea că face 
semne semenilor ei. Câteva femele, cu puii lor agăţaţi de umăr, 
se alăturaseră grupului. Masculii umblau încoace şi încolo în 
jurul lor. 

Vânătorii se apropiau încet. Fiecare îl recunoscu pe hoţ şi-l 
putea ochi la sigur. Dar iată că, printr-o mişcare involuntară, 
puşca lui Nikolai Palander se descărcă în mâinile lui. 

— Blestem! exclamă sir John, trăgând un foc cu carabina sa. 

Ce efect! Zece detunături răspunseră. Trei maimuțe căzură 
moarte la pământ. Celelalte, făcând un salt spectaculos, trecură 
ca o masă înaripată pe deasupra capetelor buşmanului şi ale 
camarazilor lui. 

Rămăsese numai un babuin: era hoţul. În loc să fugă, el se 
îndreptă spre trunchiul unui sicomor, se căţără în el cu agilitatea 
unui acrobat şi se făcu nevăzut între ramuri. 

— Acolo a ascuns registrele! exclamă buşmanul. 

Şi Mokum nu se înşela. Totuşi, îi era teamă ca babuinul să nu 
dispară trecând dintr-un copac într-altul. Dar Mokum, ochindu-l 
liniştit, trase. Maimuţa, rănită la un picior, căzu de-a rostogolul 
din cracă în cracă. Una dintre mâinile ei ţinea registrele pe care 
le luase dintr-o scorbură a copacului. Văzând acestea, Nikolai 
Palander sări ca o cămilă şi se năpusti asupra maimuţei, apoi 
începu o luptă în toată legea. 


Ce luptă! Furia îl întărâta şi mai mult pe expertul în calcule! 
Lătrăturile maimuţei se contopeau cu urletele lui Palander. Ce 
ţipete discordante în această încăierare! Nu mai ştiai care dintre 
cei doi luptători era maimuța sau matematicianul!... Nu puteau 
trage în babuin de frică să nu-l rănească pe astronom. 

— Trageti! trageţi asupra amândourora! strigă Mathieu Strux 
scos din fire. 

lar rusul acesta deznădâăjduit poate că ar fi făcut-o, dacă nu ar 
fi avut puşca descărcată. Lupta continua, Nikolai Palander, când 
deasupra, când dedesubt, încerca să-şi gâtuie adversarul. 
Umerii îi erau însângeraţi, deoarece babuinul îl sfâşiase cu 
ghearele. În sfârşit, buşmanul, cu securea în mână, pândind un 
moment prielnic, lovi maimuta în cap şi o ucise pe loc. 

Nikolai Palander, leşinat, fu ridicat de camarazii lui. El 
strângea la piept cele două registre pe care tocmai le 
recuperase. Trupul maimuţei fu dus în tabără şi, la cina de 
seară, mesenii, printre care şi colegul prădat, îl mâncară pe hoţ, 
atât pentru gust, cât şi din răzbunare, întrucât carnea lui era 
excelentă. 


Capitolul XXIII 
Cataractele fluviului Zambezi 


Rănile lui Nikolai Palander nu erau grave. Pricepându-se la 
leacuri doftoriceşti, buşmanul frecă umerii rusului cu nişte 
ierburi şi astronomul din Helsingfors putu să pornească la drum. 
Triumful lui îl susţinea. Dar această exaltare dispăru repede şi 
deveni din nou savantul pasionat de ştiinţă, trăind doar în lumea 
cifrelor. Îi fusese lăsat un registru, dar, ca măsură de prevedere, 
trebui să-i dea lui William Emery celălalt registru cu calculele în 
dublu exemplar al tuturor operaţiunilor, ceea ce, de altfel, făcu 
cu multă bună-voinţă. 

Lucrările fură continuate. Triangulaţia era făcută repede şi 
bine. Mai trebuia doar găsită o câmpie cu o dispunere potrivită 
pentru stabilirea unei baze. 

În ziua de | aprilie, europenii trebuiră să străbată mlaştini 
întinse, care le întârziară puţin mersul. Acestor câmpii umede le 
urmară numeroase iazuri, ale căror ape răspândeau un miros 
pestilenţial. Colonelul Everest şi colegii lui grăbiră operaţiile de 


triangulare, pentru a părăsi mai repede această regiune 
mocirloasă. 

Starea de spirit a micii echipe era excelentă şi între membrii 
ei domnea o înţelegere deplină. Mihail Zorn şi William Emery se 
felicitau văzând că cei doi şefi ai lor lăsaseră disputele la o 
parte, aceştia părând a fi uitat că o disensiune internaţională îi 
separase cu puţin timp în urmă. 

— Dragul meu William, îi spuse într-o zi Mihail Zorn tânărului 
lui prieten, sper că, la înapoierea noastră în Europa, vom găsi 
pacea încheiată între Anglia şi Rusia şi că, prin urmare, vom 
avea dreptul de a rămâne acolo prieteni, aşa cum suntem aici, 
în Africa. 

— O, sper ca şi dumneata, dragul meu Mihail, răspunse 
William Emery. Războaiele moderne nu pot dura multă vreme. O 
bătălie sau două şi apoi sunt semnate nişte tratate. Acest război 
nenorocit durează deja de un an şi cred, ca şi dumneata, că 
pacea va fi încheiată până la înapoierea noastră în Europa. 

— Dar intenţia dumitale, William, nu este de a te înapoia la 
Cap? întrebă Mihail Zorn. Cred că studiile de la Observator nu te 
solicită în mod imperios, şi sper chiar să-ţi fac onorurile la mine, 
la observatorul din Kiev!... 

— Da, amicul meu, răspunse William Emery, da, te voi însoţi 
în Europa şi nu mă voi înapoia în Africa fără să fi trecut puţin 
prin Rusia. Dar într-o zi ai să-mi înapoiezi vizita la Cape Town, 
nu-i aşa? Vei veni să te delectezi în mijlocul frumoaselor noastre 
constelații australe. Vei vedea ce bogat firmament şi cu ce 
bucurie vei cerceta aici, nu cu amândouă mâinile, ci cu priviri 
pline de încântare! Uite, dac-ai vrea, vom observa împreună 
constelația Centaurului! Promit să nu o încep fără dumneata. 

— Promiţi, William? 

— Da, Mihail, ţi-o păstrez, şi în schimb, adăugă William 
Emery, eu voi începe să studiez la Kiev una dintre nebuloasele 
dumitale! 

Ce tineri entuziaşti! Li se părea că al lor este cerul. Şi, de fapt, 
cui să fi aparţinut, dacă nu acestor perspicace savanţi care l-au 
scormonit până în adâncurile lui! 

— Dar mai întâi de toate, răspunse Mihail Zorn, trebuie să 
sfârşească războiul acesta. 


— Se va încheia, Mihail. Bătăliile cu lovituri de tun durează 
mult mai puţin decât certurile cu privire la stele! Rusia şi Anglia 
se vor împăca înaintea colonelului Everest cu Mathieu Strux. 

— Nu crezi deci în sincera lor împăcare, întrebă Zorn, după 
atâtea încercări prin câte au trecut împreună? 

— Nu prea m-aş încrede, răspunse William Emery. la 
gândeşte-te puţin: rivalități de savanţi, şi de savanţi iluştri! 

— Atunci, să fim mai puţin iluştri, dragul meu William, 
concluzionă Mihail Zorn, şi să ne iubim mereu! 

Trecuseră 11 zile de la întâmplarea cu cenocefalii, când mica 
echipă, ajunsă nu departe de cataractele fluviului Zambezi, 
dădu peste o câmpie ce se întindea pe o lăţime de mai multe 
mile. Terenul se potrivea pe deplin măsurătorii directe a unei 
baze. La capătul câmpiei se afla un sat cu câteva colibe. 
Populaţia lui, compusă din cel mult câteva zeci de băştinaşi 
inofensivi, făcu o bună primire europenilor. Echipa colonelului 
Everest fu încântată, deoarece fără căruţe, fără corturi, aproape 
fără materiale pentru tabără, i-ar fi fost greu să campeze în 
condiţii optime. Or, măsurătoarea bazei putea dura o lună, 
răstimp pe care membrii expediției nu-l puteau petrece sub 
cerul liber, cu frunzişul copacilor drept singur adăpost. 

Comisia ştiinţifică se instală deci în mai multe colibe, 
pregătite în prealabil pentru scopul noilor oaspeţi. De altfel, 
savanții erau oameni care se mulţumeau cu puţin. Un singur 
lucru îi preocupa: verificarea operaţiilor lor anterioare, care 
urmau să fie controlate prin măsurarea directă a acestei noi 
baze, adică a ultimei laturi a ultimului lor triunghi. Într-adevăr, 
după estimările lor, această latură avea o lungime determinată 
matematic şi cu cât măsurarea directă se apropia mai mult de 
măsurarea calculată, cu atât determinarea meridianului trebuia 
considerată desăvârşită. 

Astronomii începură imediat măsurarea directă. Şevaletele şi 
riglele de platină fură instalate succesiv pe terenul neted, cu 
toate precauţiile minuţioase, luate în timpul măsurătorii primei 
baze. Se ţinu seamă de toate condiţiile atmosferice, de variațiile 
termometrului, de orizontalitatea aparatelor etc. Pe scurt, nu fu 
neglijat nimic în această operaţie de o deosebită importanţă, 
căreia savanții îi acordau un maxim interes. 

Începute la 10 aprilie, lucrările se sfârşiră la 15 mai, deci cinci 
săptămâni dedicate acestei delicate operaţii trigonometrice. 


Nikolai Palander şi William Emery îi calculară imediat 
rezultatele. Cu adevărat le bătea cu putere inima acestor 
astronomi. Când fu anunţat rezultatul, inima astronomilor 
aproape că le bătea nebuneşte în piept de emotie. Ce răsplată 
pentru toate eforturile, încercările lor, dacă verificarea completă 
a lucrărilor le va „putea îngădui să le lase moştenire urmaşilor"! 

Când lungimile obţinute fură transformate în arcuri raportate 
la nivelul mijlociu al mării, cât şi la temperatura de 61* 
Fahrenheit  (16'11'), Nikolai Palander şi William Emery 
prezentară colegilor lor cifrele următoare: 

Baza nou măsurată... 5075t, 25. 

Cu aceeaşi bază dedusă din prima bază şi din întreaga reţea 
trigonometrică... 5075t, 11. 

Diferenţa între calcul şi observaţie... Ot, 14. 

Numai paisprezece sutimi de stânjen, adică mai puţin de zece 
degete, şi cele două baze se aflau situate la o distanţă de şase 
sute de mile una de alta! 

Când fu stabilită măsura meridianului Franţei între Dunkerque 
şi Perpignan, diferenţa matematică între baza de la Melun şi cea 
de la Perpignan a fost de 11 degete. Concordanţa obţinută de 
comisia anglo-rusă este deci mult mai remarcabilă încă şi, 
avându-se în vedere operaţiile efectuate în împrejurări dificile, 
în plin deşert african, când membrii echipelor s-au confruntat cu 
situaţii extreme şi cu pericole de tot felul, se poate afirma că 
misiunea a reprezentat cea mai desăvârşită dintre operaţiile 
geodezice întreprinse până în acea zi. 

Un întreit „Ura" salută acest rezultat admirabil, fără precedent 
în analele ştiinţifice!... 

Şi acum, care era valoarea unui grad al meridianului în 
această parte a globului pământesc? După reducţiile lui Nikolai 
Palander, exact cincizeci şi şapte de mii treizeci şi şapte de 
stânjeni. Era, cu aproape un stânjen, cifra găsită în 1752 de 
Lacaille, la Capul Bunei Speranţe. La un secol depărtare, 
astronomii francezi şi membrii comisiei anglo-ruse ajunseseră la 
această aproximaţie. 

Cât despre valoarea metrului, trebuia, pentru a o deduce, să 
se aştepte rezultatul operaţiilor ce trebuiau întreprinse ulterior 
în emisfera boreală. Această valoare trebuia să fie a zecea 
milionime parte a sfertului meridianului pământesc. Conform 
calculelor anterioare, acest sfert cuprindea, ţinându-se cont de 


turtirea Pământului la poli, evaluată la 1/49915 zece milioane 
opt sute cincizeci şi şase de metri, ceea ce da exact lungimea 
metrului la Ot, 513074, sau trei picioare, unsprezece linii şi două 
sute nouăzeci şi şase miimi dintr-o linie. Era adevărată această 
cifră? La această întrebare trebuiau să răspundă lucrările 
viitoare ale comisiei anglo-ruse. 

Operaţiile  geodezice erau deci încheiate în totalitate. 
Astronomii îşi duseră până la capăt misiunea. Nu le mai 
rămânea decât să ajungă la gurile de vărsare ale fluviului 
Zambezi, urmând, în direcţie inversă, itinerariul parcurs de 
doctorul Levingstone în a doua lui călătorie din 1858-1864. 

În ziua de 25 mai, după o călătorie extenuantă printr-un ţinut 
străbătut de râuri şi de râuleţe, membrii comisiei ştiinţifice 
anglo- ruse ajunseră la cataractele cunoscute geografic sub 
numele cascada Victoria. 

Admirabilele cataracte îşi justificau numele lor indigen, care 
înseamnă „zgomotos". Aceste trâmbe de apă, late de o milă, 
căzând de la o înălţime dublă în comparaţie cu cea a Niagarei, 
erau încununate de un triplu curcubeu. Prin adânca fisură a 
bazaltului, torentul uriaş producea un incomparabil bubuit 
asemănător zgomotului produs de douăzeci de tunete 
dezlănţuite concomitent. 

În avalul cataractei şi pe suprafaţa fluviului devenit liniştit, 
şalupa cu aburi, sosită de cincisprezece zile pe un afluent 
inferior al fluviului Zambezi, îşi aştepta pasagerii. Erau toţi acolo 
şi toţi se urcară la bordul ei. 

Doi bărbaţi rămaseră pe mal: buşmanul şi foreloper-ul. 
Mokum era mai mult decât un ghid devotat, era un prieten pe 
care englezii, şi îndeosebi sir John, îl lăsau pe continentul 
african. Sir John îl invită pe buşman să-l însoţească în Europa şi 
să stea acolo oricât timp i-ar plăcea. Dar Mokum avea nişte 
înţelegeri făcute anterior şi ţinea să şi le îndeplinească. Intr- 
adevăr, trebuia să-l însoţească pe David Levingstone în timpul 
celei de a doua călătorii, pe care întreprinzătorul doctor voia s-o 
facă în curând pe Zambezi, şi Mokum dorea să se ţină de 
cuvânt. 

Deci vânătorul rămase. El fu bine recompensat şi, ceea ce 
preţuia încă şi mai mult, primi îmbrăţişările acestor europeni 
care îi datorau atâtea. Şalupa se îndepărtă de mal, o luă prin 


mijlocul fluviului şi ultimul gest al lui sir John Murray fu un ultim 
rămas bun adresat prietenului lui, buşmanul. 

Coborârea marelui fluviu african, pe această şalupă rapidă, 
printre numeroasele orăşele situate pe malurile lui, se petrecu 
fără incidente. Indigenii priveau cu o admiraţie superstiţioasă 
ambarcaţia fumegândă, pe care o maşinărie invizibilă o 
împingea pe apele Zambeziului, şi nu-i stânjeniră întru nimic 
navigația. 

În ziua de 15 iunie, după şase luni de absență, colonelul 
Everest şi camarazii lui ajungeau la Quilmiane, unul dintre 
principalele oraşe, situat pe cel mai important estuar al fluviului. 

Prima grijă a europenilor fu să-l întrebe pe consulul englez 
despre mersul războiului. 

Războiul nu se încheiase, iar Sevastopolul rezista împotriva 
armatelor anglo-franceze. 

Vestea produse dezamăgire acestor europeni atât de uniţi 
acum într-un acelaşi interes ştiinţific. Totuşi, ei nu-şi exprimară 
nicio părere, ci se pregătiră de plecare. 

Un vapor de comerţ austriac, Novara, era gata să plece la 
Suez. Membrii comisiei se hotărâră să se îmbarce pe acest vas. 

În ziua de 18 iunie, în momentul îmbarcării, colonelul Everest 
îşi întruni colegii şi, cu o voce calmă, le vorbi în aceşti termeni: 

— Domnilor, de aproape optsprezece luni de când lucrăm 
împreună, am trecut prin multe încercări, dar am încheiat o 
misiune care va avea aprobarea Europei savante. Voi adăuga că 
din această experienţă comună trebuie să rezulte între noi o 
prietenie neclintită. 

Mathieu Strux se înclină uşor, fără a răspunde. 

— Totuşi, continuă colonelul, şi spre marea noastră părere de 
rău, războiul dintre Anglia şi Rusia continuă. Se dau lupte în faţa 
Sevastopolului şi, până în clipa în care oraşul va cădea în 
mâinile noastre... 

— Nu va cădea! spuse Mathieu Strux, deşi Franţa... 

— Viitorul ne-o va dovedi, domnule, răspunse cu răceală 
colonelul, în orice caz, până la sfârşitul acestui război, cred că ar 
trebui să ne considerăm iar inamici. 


— Tocmai era să vă propun şi eu asta, răspunse simplu 
astronomul din Pulkowa. 


Situaţia era clară, şi în aceste condiţii membrii comisiei 
ştiinţifice se îmbarcară pe Novara. 

Peste câteva zile, ajungeau la canalul Suez, şi când erau pe 
cale să se despartă, William Emery îi spunea lui Mihail Zorn, 
strângându-i mâna: 

— Totdeauna prieteni, Mihail? 

— Da, dragul meu William, totdeauna şi indiferent de 
împrejurări!... 


Glosar 


agavă - nume dat mai multor plante ornamentale, cu frunze 
lungi până la 2 m, late şi groase, cu spini pe margini, originare 
din America (Agave); din fibrele frunzelor uneia dintre specii 
(Agave americana) se fac frânghii şi diferite ţesături 

alidadă- dispozitiv ataşat la diferite aparate topografice, care 
serveşte la măsurarea unghiurilor 

alior - nume dat mai multor specii de plante care conţin în 
tulpină şi în frunze un suc lăptos, otrăvitor; laptele-câinelui, 
laptele-cucului (Euphorbia) 

assegaia - tip de lance cu vârf din fier, folosită, în general, de 
triburile sud-africane Bantu 

baobab - arbore de dimensiuni uriaşe din Africa tropicală, cu 
tulpina ajungând până la un diametru de 20 m şi cu fructe mari, 
lunguieţe (Adansonia digitata) 

becață - numele dat mai multor păsări călătoare cu ciocul 
lung, cu carnea gustoasă, care trăiesc în regiuni mlăștinoase; 
becaţină (Capella) 

bur - burii (afrikaani) sunt o parte din populația albă din 
Africa de Sud, cu o origine, în general, olandeză, dar pot fi şi de 
origine germană şi franceză, care au colonizat prin secolul al 
XVIII-lea Africa de Sud, Namibia. Denumirea bur provine din 
olandeză: boer - ţăran. Populaţia de culoare din Africa de Sud 
denumeşte buri toată populaţia de culoare albă care vorbeşte 
limba engleză fără deosebire. Două treimi din populaţia albă din 
Africa de Sud sunt de origine bură. Burii sunt în sudul Africii din 
anul 1652, când a existat Compania Olandeză a Indiilor de Est, şi 
au colonizat regiunea Capului Bunei Speranţe 


calebase - o tigvă, un fel de dovleac cu coaja subţire, dar 
foarte tare, folosit, în general, în Africa pentru păstratul şi 
căratul lichidelor, din familia curcubitaceelor, al cărui fruct 
rotund conţine o pulpă amară şi purgativă 

cinocefal - specie de maimuţă care trăieşte în Africa şi care 
se caracterizează prin botul prelung, ca al unui câine, şi prin 
coada lungă 

circ - depresiune circulară (cu aspect de amfiteatru) formată 
prin acţiunea de eroziune a unui ghețar, de obicei în regiunile 
muntoase înalte; căldare 

cnut - bici făcut dintr-o curea de piele sau dintr-o funie, 
uneori cu multe sfârcuri prevăzute cu alice de plumb în vârf; 
nagaică 

cumulus - formaţie de nori groşi, albicioşi, cu aspect de 
grămezi izolate, al căror contur se modifică neîncetat şi care 
apar la înălţimi de peste 1000 m, semnalând timp frumos 

cuagga - animal înrudit cu calul şi asemănător zebrei, care 
trăia în Africa; catâr 

etambou - element de rezistenţă al scheletului unei nave, 
amplasat la pupă şi care susţine cârma 

euforb - plantă care produce suc, existentă în numeroase 
specii în întreaga lume (Euphorbia) 

farniente -inactivitate, lenevie, trândăvie (totală) 

fiat lux! - (expresie latină) să se facă lumină! 

fistic -arbore din ţările calde cu flori mici de culoare verde şi 
cu fructe conţinând sâmburi comestibili (Pistacia vera); fruct al 
fisticului, cu sâmburele verde, uleios şi plăcut la gust 

fuituială - umplutură făcută din câlţi, cârpe, hârtie, care se 
băga în puşcă sau în pistol peste alice sau peste pulbere 

guaiac - arbore exotic important pentru lemnul şi extractele 
lui, folosite în medicină (Guaiacum officinale) 

gutta-percha - (Palaquium) arbore tropical răspândit în sud- 
estul Asiei şi nordul Australiei, sudul Taiwanului, Peninsula Malay 
şi estul Insulelor Solomon, din care se obţine cauciuc şi latex, 
acesta din urmă în special din specia de arbori Palaquium gutta 

latitudine - distanţa unghiulară a unui punct oarecare de pe 
glob sau a unui astru faţă de un plan ecuatorial de referinţă, 
măsurată în grade pe meridian *€ (geometrie) una dintre 
coordonatele polare spaţiale, reprezentând unghiul format de 


raza vectoare a unui punct dat cu planul triedrului ortogonal, la 
care se raportează punctul 

livră - unitate de măsură pentru greutăţi, de aproximativ 
0,500 kg, folosită în special în ţările anglo-saxone 

longitudine - distanţă unghiulară a unui punct de pe glob 
faţă de primul meridian (de la Greenwich); distanţă unghiulară a 
unui astru faţă de un plan meridian luat ca origine meridian - 
intersecţia unei suprafeţe de revoluţie cu un plan care trece prin 
axa suprafeţei. ¢ (astronomie) meridiana locului = intersecţia 
planului meridian cu planul orizontal într-un loc dat; linie 
meridiană 

milă - unitate de măsură pentru lungimi folosită în trecut, 
care a variat în timp şi de la o ţară la alta; (azi) unitate de 
măsură pentru lungimi egală cu 1609,3 m, folosită în Marea 
Britanie şi în SUA; milă marină = unitate de măsură pentru 
lungimi, folosită în navigaţie, egală cu 1852 m 

monticul - (geologie) formă de relief cu aspect de movilă; 
munte mic, colină 

nil admirari - admirări zero; nimic de admirat 

ocultaţie - dispariţie temporară a unui astru, datorită 
interpunerii între el şi observator a unui alt corp ceresc 

ortopter - (la plural) ordin de insecte cu aripile anterioare 
pergamentoase, cu cele posterioare late şi membranoase, pliate 
în sensul lungimii, şi cu picioarele posterioare lungi, adaptate 
pentru sărit (Orthoptera); (şi la singular) insectă care face parte 
din acest ordin 

pawnie -trib de piei roşii din America de Nord 

picior - veche unitate de măsură, având lungimea de 
aproximativ o treime dintr-un metru, folosită şi astăzi în unele 
ţări 

ploier - (ornitologie) pasăre călătoare de mărimea unei 
turturele, cu fruntea bombată, cu picioare lungi, lipsite de 
degetul posterior, cu coada scurtă şi cu pene viu colorate, care 
trăieşte la marginea bălților (Charadius apricarius) 

portaj - acţiunea de a purta, de a transporta; acţiunea dea 
purta pe uscat, a căra pe umeri o ambarcaţiune şi tot ce se află 
înăuntru, atunci când navigarea pe un fluviu sau un râu este 
întreruptă de vreun obstacol oarecare; a face portaj 

protee - termen din botanică; gen de plante din familia 
proteaceelor, dintre care amintim proteea argintată, numit 


arborele de argint, deoarece lăstarii lui au frunze albe şi ca 
argintul 

resac - val marin sau oceanic produs prin întoarcerea 
violentă a apei care a lovit un obstacol şi care se combină 
continuu cu valul direct, prezentând aspectul unei explozii 

reticul - (fizică) ansamblu de linii încrucişate, de scări 
gradate sau de alte semne, care intră în construcţia unor 
instrumente optice şi are rolul de a permite vizarea unei direcţii, 
efectuarea unei măsurători etc. 

reverber - oglindă metalică montată la o lampă, pentru a 
reflecta razele de lumină într-o anumită direcţie 

salcie plângătoare - (botanică) specie de arbore din familia 
Salicaceae, cu ramuri-liane care sunt şi cauza denumirii ei (Salix 
babylonica), destul de uimitoare şi de stranii 

sarmentos - (botanică) care are tulpina lungă, mlădioasă şi 
agăţătoare 

sienit - rocă eruptivă alcătuită din feldspaţi alcalini şi alte 
minerale, a cărei culoare este un amestec de roşu şi verde şi 
care se utilizează ca material de construcţie 

stadiu- veche unitate de măsură pentru lungime la greci, 
care varia între 147 şi 192 de metri 

stânjen- unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea 
introducerii sistemului metric, care a variat, după epocă şi 
regiune, de la 1,96 m la 2,23 m; lungime sau cantitate de 
material corespunzătoare acestei unităţi de măsură 

şarnieră - balama, ţâţână; dispozitiv format din două piese 
care, aşezate de o parte şi de alta a unui corp cilindric şi fixate 
cu buloane, permit suspendarea întregului ansamblu pe un 
reazem; (Geol.) locul de îmbinare între cele două flancuri ale 
unei cute anticlinale sau sinclinale 

şiling - monedă divizionară englezească, valorând a 20-a 
parte dintr-o liră sterlină 

wagenboom - (botanică) arbore sud african din familia 
protaceelor (Protea grandiflora), al cărui lemn tare este folosit în 
unele componente ale vagoanelor de tren 

yard - unitate de măsură engleză pentru lungime, egală cu 
0,914398 m