Jules Verne — Satul aerian

Jules Verne 
Satul aerian. Închipuirile 
| lui Jean Marie Cabidoulin 


s5. “ 


EDITURA ION CREANGĂ 


Proiectul RI - Jules Verne 2010 


3J 


Jules Verne 


| = | 
= || | 


37 


Jules Verne 


SATUL AERIAN 


l 
DUPĂ O LUNGĂ ETAPĂ 


— Şi Congo nu vine încă la rînd? întrebă Max 
Huber. 

— La ce bun, dragul meu Max? răspunse John 
Cort. Oare ne lipsesc spațiile vaste în Statele 
Unite? Cîte ţinuturi noi şi pustii nu sînt de cercetat 
între Alaska şi Texas?,.. înainte de a ne duce să 
explorăm în afară, mai bine să explorăm în 
interior, nu? 

— Ei, dragul meu John, europenii or să o ia 
înainte, dacă lucrurile merg tot aşa — şi Africa are 
o suprafață de vreo trei miliarde de hectare! 
Americanii or să le dea în întregime pe mîna 
englezilor, nemților, olandezilor, portughezilor, 
francezilor, italienilor, spaniolilor, belgienilor! 

— Nimeni n-are ce face cu ele, îi răspunse John 
Cort, şi cauza e aceeaşi. 

— Care? 

— De ce să-ţi rupi picioarele cînd n-ai nevoie 
decit să întinzi braţul... 

— Ba eu cred, dragul meu John, că guvernul nu 
va renunţa la expedițiile în Africa, mai ales după 
ce timp de trei luni am străbătut atita amar de 
drum. 

— Doar ca nişte călători plini de curiozitate, 
Max, nu ca exploratori. 

— Deosebirea nu-i prea mare, demn cetăţean 
al Statelor Unite,declară Max Huber. Repet, 
această parte a Africii prezintă un interes 
considerabil... Se găsesc teritorii fertile, care 
aşteaptă doar să li se folosească rodnicia cu 
ajutorul unei bogate irigaţii, pe care natura ţi-o 
pune la îndemînă pe propria-i socoteală. Posedă o 
reţea lichidă care nu seacă niciodată. 


— Nici chiar pe arşiţa asta îngrozitoare, 
remarcă John Cort ştergîndu-şi fruntea tăbăcită de 
soarele tropical. 

— Lasă! Nu mai ţine seama de căldură! reluă 
Max Huber. Ne-am aclimatizat, aş zice chiar 
negrificat, dacă n-ai nimic împotrivă, dragă 
prietene? Sîntem de-abia în martie; ce să mai 
vorbim de temperaturile din iulie, august, cînd 
razele soarelui îţi străpung pielea ca nişte sfredele 
de foc! 

— N-are a face, Max, ne-ar fi fost totuşi greu să 
ajungem Pahuini sau Zanzibariţi, cu epiderma 
noastră subțire de francezi sau americani. 
Recunosc că încheiem o campanie frumoasă şi 
interesantă în care ne-a ajutat şi norocul... Dar 
abia aştept să mă întorc la Libreville, să regăsesc 
în factoriile noastre ceva din liniştea, din odihna 
bine meritate de nişte drumeţi după trei luni de 
călătorie în asemenea condiţii. 

— Sînt de acord, John dragă, că această 
expediţie aventuroasă a prezentat oarecare 
interes. însă, aş vrea să-ţi mărturisesc, nu mi-a 
oferit ceea ce aşteptam. 

— Cum, Max, mai multe sute de mile, printr-un 
ţinut necunoscut, destule primejdii înfruntate în 
mijlocul unor triburi prea puţin primitoare, vinători 
pe care leul numid şi pantera libiana nu s-au sfiit 
să le onoreze cu prezenţa lor, hecatombe de 
elefanţi făcute pentru şeful nostru Urdax, o 
recoltă de fildeş de prima calitate, îndestulătoare 
să furnizeze clape pentru pianele din lumea 
întreagă! ...Şi nu te declari mulţumit? 

— Da şi nu, John. Toate astea sînt tainul 
obişnuit al exploratorilor din Africa centrală. 
Cititorul le întilneşte în povestirile lui Barth, 
Burton, Speke, Grant, Chaillu, Livingstone, 
Stanley, Serpa Pinto, Anderson, Cameron, Mage, 


Brazza, Gallieni, Dibowsky, Lejean, Massari, 
Wissemann, Buonfanti, Maistre... 

Hurducătura datorată trecerii căruței peste un 
bolovan uriaş întrerupse şirul de nume al 
cuceritorilor Africii, depănat de Max Huber. John 
Cort profită ca să-i spună: 

— Deci socoteai că vei găsi altceva în timpul 
călătoriei noastre? 

— Da, dragul meu John. 

— Ceva neprevăzut? 

— Mai mult decit neprevăzutul, care de altfel 
nu ne-a lipsit. 

— Ceva extraordinar? 

— Asta-i cuvîntul, dragul meu, şi niciodată, nici 
măcar o singură dată n-am avut prilejul sa-; dau 
vechii Libii enorma caracterizare de potentora 
Africa datorată glumeţilor clasici ai antichităţii. 

— Haide, Max, văd că un suflet francez e mai 
greu de mulţumit... 

— Decit unul american... recunosc. John, dacă 
amintirile ce le iei cu tine din campania noastră îţi 
ajung. 

— Pe deplin, Max. 

— Şi dacă te întorci mulţumit... 

— Mulţumit... mai ales că mă întorc. 

— Şi crezi că oamenii care vor citi povestirea 
acestei călătorii vor exclama: Vai, ce întîmplări 
neobişnuite! 

— Ar fi foarte pretenţioşi dacă n-ar rosti 
asemenea cuvinte. 

— După părerea mea, n-ar fi destul de 
pretenţioşi. 

— Fără îndoială că, după tine, ar fi, ripostă John 
Cort, dacă ne-am fi încheiat expediţia în pîntecele 
unui leu sau al unui canibal din Oubangui. 

— Nu, John, nu, şi fără a ajunge la acest soi de 
deznodămiînt care, de altminteri, nu-i lipsit de un 


oarecare interes pentru cititori şi chiar şi pentru 
cititoare, ai îndrăzni să juri cu mîna pe conştiinţă 
că am descoperit şi cercetat ceva în plus faţă de 
ceea ce descoperiseră şi cercetaseră înaintaşii 
noştri în Africa centrală? 

— Nu, într-adevăr nu, Max. 

— Ei bine, eu speram să fiu mai norocos. 

— Eşti lacom, şi pretinzi să faci din lăcomie un 
merit! grăi John Cort. în ce mă priveşte, declar că 
am avut de toate pe săturate şi nu aşteptam de la 
campania noastră mai mult decît mi-a dat. 

— Adică nimic, John. 

— De altfel, Max, călătoria încă nu s-a sfîrşit şi 
în timpul celor cinci sau şase săptămîni cît va fi 
nevoie pentru a ajunge la Libreville... 

— Să fim serioşi! exclamă Max Huber, un 
simplu drum de caravană... mersul obişnuit cu 
etapele lui, o plimbare cu diligenta ca-n vremurile 
bune. 

— Cine ştie? zise John Cort. 

De astă dată căruţa se opri pentru halta de 
seară la poalele unei movile cu cinci sau şase 
arbori falnici pe culme, singurii ce puteau fi văzuţi 
pe întinsul cîmpiei uriaşe, luminată atunci de 
razele  amurgului. Era şapte seara. Datorită 
crepusculului scurt, la această, latitudine de nouă 
grade nord, noaptea avea să se lase în curînd. 
întunericul va fi fără-ndoială adînc, deoarece nori 
groşi aveau să acopere scăpărarea stelelor, iar 
cornul lunii pierise la orizontul de vest. 

Căruţa, întrebuințată doar pentru transportul 
călătorilor, nu conţinea nici provizii şi nici mărfuri. 
închipuiţi-vă un fel de vagon pe patru roţi masive, 
tras de şase boi. în partea din faţă se deschidea o 
uşă. Luminat de mici ferestre laterale, vagonul 
era împărţit în două încăperi alăturate, despărțite 
de un perete. Cea din spate era rezervată celor 


doi tineri de 25—26 de ani, americanul John Cort 
şi francezul Max Huber. Cea din faţă era ocupată 
de un neguţător portughez pe nume Urdax şi de 
„foreloper'", pe nume Khamis. Foreloperul — adică 
omul din fruntea caravanei — era un băştinaş din 
Camerun, foarte priceput la greaua meserie de 
călăuză prin arzătoarele ţinuturi ale fluviului 
Oubangui. 

Se-nțelege de la sine că vagonul-căruță nu lăsa 
nimic de dorit în ce priveşte soliditatea. După 
încercările prin care trecuse în timpul lungii şi 
anevoioasei expediții, carul era în bună stare, 
roțile foarte puțin uzate la cercul obezii, osiile nici 
frînte nici strimbate, încît s-ar fi zis că se-ntorcea 
dintr-o simplă plimbare de cincisprezecedouăzeci 
de leghe, cînd parcursul ei se cifra la mai mult de 
două mii de kilometri. 

Cu trei luni în urmă, vehicolul părăsise 
Libreville, capitala Congo-ului francez. De acolo, 
luînd-o spre est, înaintase în susul lui Oubangui 
mai departe de cursul rîului Bahar-el-Abiad, care- 
şi varsă apele la sudul lacului Ciad. 

Regiunea poartă numele unuia dintre afluenții 
principali de pe malul drept al Congoului sau 
Zairului. Fără a fi propriu-zis un deşert — un 
deşert cu o vegetaţie rezistentă, neavînd nici o 
asemănare cu Sahara — este însă o întindere 
nesfirşită, unde aşezările răzlețe se află la mare 
distanţă una de alta. Aici există triburi care se 
războiesc fără încetare, se-nrobesc unele pe 
altele sau se ucid între ele şi se mai hrănesc cu 
carne de om, precum Mubutu — populaţie locuind 
între bazinul Nilului şi Congo. 

În Oubangui, copiii sînt folosiţi ca monedă de 
schimb, la vînzarea mărfurilor. Se poate plăti cu 
fetiţe sau băieţi şi cel mai bogat indigen e acela a 
cărui familie e mai numeroasă. Dar dacă 


portughezul Urdax nu se aventurase prin aceste 
ţinuturi ca să facă negoţ cu băştinaşi, dacă nu 
avusese de-a face într-un astfel de scop cu 
triburile riverane lui Oubangui, dacă nu-şi 
propusese decît să-şi procure o anume cantitate 
de fildeş vînînd elefanții care se găsesc în număr 
mare în aceste ţinuturi, totuşi întîlnise triburi 
sălbatice. De mai multe ori fusese nevoit să se 
apere de cete duşmănoase de oameni. Dar pînă 
la urmă campania fusese rodnică şi reuşită şi nu 
avusese nici o victimă printre membrii caravanei. 

Chiar lîngă un sat din apropierea lui Bahar-el- 
Abiad, John Cort şi Max Huber putuseră să smulgă 
un copil groaznicei sorţi care-l aştepta şi să-l 
răscumpere cu preţul cîtorva mărgele de sticlă. 
Era un băieţel de vreo zece ani, robust, cu un chip 
blind şi atrăgător. Cum se-ntimplă la unele 
populaţii africane, avea pielea deschisă, părul 
bălai şi nu negru şi creţ, nasul drept şi nu turtit, 
buzele subţiri nu groase. Ochii îi sclipeau de 
inteligenţă şi curînd simţi pentru salvatorii lui un 
fel de dragoste filială. Biata făptură, răpită din 
mijlocul tribului său, nu din sînul familiei, căci nu 
avea nici tată, nici mamă, se numea Llanga. După 
ce învățase de la misionari puţină franceză şi 
engleză, ghinionul făcuse să cadă în miinile 
denkaşilor şi bănuiţi ce soartă îl aştepta. Cuceriţi 
de dragostea lui alintătoare, de recunoştinţa pe 
care le-o arăta, cei doi prieteni căpătară o vie 
afecţiune pentru orfan; îl îmbrăcară, îl hrăniră şi îl 
crescură cu mult folos deoarece avea o minte 
foarte dezvoltată pentru virsta lui. Şi de-atunci 
viaţa lui Llanga se schimbă cu desăvirşire. în loc 
să fie o marfă, ca alţii la anii lui, trăia la facturiile 
din Libreville, ca fiu adoptiv al lui Max Huber şi 
John Cort. îl luaseră sub aripa lor şi nu-l vor mai 
părăsi!... în pofida vîrstei lui fragede, înţelegea 


acest lucru, se simţea iubit şi o lacrimă de fericire 
îi picura din ochi de fiecare dată cînd Max Huber 
sau John Cort îl mîngiiau pe cap. 

Cînd căruţa se opri, boii, istoviţi de drumul lung 
pe arşiţa nemiloasă, se culcară pe cîmp. De 
îndată Llanga, care mersese pe jos o parte din 
etapă, fie în faţa, fie în urma atelajului, alergă 
spre cei doi protectori ai săi în clipa cînd aceştia 
coborau de pe platformă. 

— Nu eşti prea obosit, Llanga? întrebă John 
Cort, luîndu-l de mînă pe băiat. 

— Nu, nu... picioare bune... şi place la mine 
alerg, răspunse Llanga lui John şi Max cu surisul 
pe buze şi în priviri. 

— Acum e vremea să miîncăm, spuse acesta 
din urmă. — Mîncăm... da... prieten Max! Apoi, 
sărută miinile întinse spre el şi se duse să se 
amestece printre cărători sub frunzişul arborilor 
falnici de pe movilă. 

În căruţă nu călătoreau decît portughezul 
Urdax, Khamis şi cei doi tovarăşi ai lor; lăzile, 
fildeşul şi  poverile fuseseră încredințate 
personalului caravanei — vreo cincizeci de 
oameni, cea mai mare parte negri din Camerun. 
Puseseră pe jos colții de elefant şi lăzile care 
asigurau hrana zilnică, în afară de ceea ce 
reuşeau să doboare pe meleagurile înțesate de 
vînat ale lui Oubangui. 

Negrii sînt mînă de lucru plătită, pricepuţi în 
această meserie şi putînd furniza un cîştig bun, 
deoarece expedițiile aduc un mare beneficiu 
organizatorilor. Se putea spune chiar că nu 
lîncezesc precum „cloşca pe ouă", pentru a 
întrebuința expresia cu care sînt zeflemisiţi 
băştinaşii care stau degeaba. Obişnuiţi să care din 
copilărie, cară atita cît îi duc picioarele. Şi totuşi, 
meseria e aspră cînd trebuie s-o faci într-un 


asemenea climat. Umerii, împovăraţi de fildeşul 
care atîrnă greu sau de lăzi încărcate cu provizii, 
sint de multe ori carne vie; picioarele le 
singerează, iar pieptul e sfişiat de ierburile 
tăioase, căci merg aproape goi. Mărşăluiesc aşa 
din zori pînă la unsprezece dimineaţa şi îşi reiau 
mersul spre seară, cînd arşiţa se mai stinge. Dar 
interesul  traficanţilor este să-i plătească 
mulţumitor şi aşa şi fac; să-i hrănească bine şi îi 
hrănesc, să nu-i istovească peste poate şi se 
conformează acestei cerinţe. Primejdiile 
vînătorilor de elefanţi sînt foarte reale, fără să mai 
vorbim de putinţa de a întîlni lei şi pantere şi şeful 
trebuie să se bizuie pe personalul său. Pe 
deasupra, după ce se încheie strîngerea materiei 
preţioase, e importantă întoarcerea, cu bine şi 
fără întirziere a caravanei la factoriile de pe 
coastă. Se cere aşadar să nu fie împiedicată nici 
de întîrzieri din pricina marii oboseli, nici de boală 
— între altele, de vărsat, care face mult temute 
ravagii. Astfel, pătruns de aceste principii, dublate 
de o veche experienţă, portughezul Urdax, avind 
grijă de oamenii săi, reuşise pînă atunci în 
expedițiile bănoase întreprinse în centrul Africii 
ecuatoriale. Acesta era cazul şi cu ultima, de 
vreme ce îi aducea un stoc considerabil de fildeş 
de bună calitate din regiunile de dincolo de 
Bahar-el-Abiad, aproape de hotarele Darfourului. 
Tabăra se ridică la umbra falnicilor tamarini. 
Fildeşul fu strîns în grămezi lîngă căruţă. Atelajele 
rătăceau în jurul copacilor. Se aprinseră focuri ici 
şi colo cu vreascurile căzute. Foreloperul se îngriji 
să nu lipsească nimic diverselor grupuri. Aveau 
destulă carne de antilopă proaspătă sau afumată 
şi vînătorii o puteau înlocui mereu cu uşurinţă. în 
văzduh se înălța mirosul de friptură la grătar şi cu 


toţii dădură dovadă de o poftă nesăţioasă," 
firească după o jumătate de zi de mers. 

Se-nţelege că armele şi muniţiile rămăseseră 
în căruţă; citeva lăzi de cartuşe, puşti de 
vinătoare, carabine, revolvere — excelente unelte 
ale armamentului modern — se aflau la îndemîna 
portughezului, lui Khamis, John Cort şi Max Huber, 
în caz de alarmă. Prevăzător, foreloperui le puse 
sub supravegherea cîtorva dintre oamenii săi care 
aveau să se schimbe din două în două ore. In 
aceste ţinuturi depărtate e totdeauna bine să te 
păzeşti de răufăcători pe două sau patru picioare. 
De aceea, Urdax îşi lua întotdeauna toate 
măsurile de prevedere. în vîrstă de cincizeci de 
ani, viguros încă, foarte priceput să conducă 
astfel de expediţii, era deosebit de rezistent. La 
fel şi Khamis, care la cei treizeci şi cinci de ani ai 
săi, sprinten, zvelt dar şi puternic, înzestrat cu 
sînge rece şi mult curaj, oferea cea mai bună 
garanţie pentru a călăuzi caravanele pe drumurile 
Africii. 

Portughezul şi cei doi prieteni se aşezară să 
cineze la poalele unui tamarin. Mîncarea adusă de 
băieţel fusese pregătită de unul dintre băştinaşi, 
căruia îi revenise slujba de bucătar. în timpul 
mesei dădură de lucru şi gurii şi fălcilor. A mînca 
nu te împiedică să glăsuieşti cînd nu eşti prea 
grăbit. Despre ce vorbeau? Despre peripeţiile 
expediției în cursul drumului spre nord-est? Aş, de 
unde! Cele prin care puteau trece de-acum încolo, 
la întoarcere, erau de un interes mai actual. Mai 
aveau mult de mers pînă la factoriile din Libreville 
— peste două mii de kilometri, ceea ce însemna 
nouă pînă la zece săptămîni, şi, cine ştie, cum îi 
spusese John Cort tovarăşului său căruia îi trebuia 
ceva mai dihai ca neprevăzutul, îi trebuia 


extraordinarul, cine ştie ce-i aştepta în această a 
doua parte a călătoriei. 

Pînă la ultima etapă, caravana coborise de la 
hotarele Darfourului către Oubangui, după. ce 
trecuse prin păsurile rîului Aoukadebe şi ale 
numeroşilor săi afluenţi. în ziua cînd începe 
povestirea, se oprise aproape de locul unde se 
încrucişează meridianul douăzeci şi doi cu 
paralela nouă. 

— Acum, zise Urdax, o vom lua spre sud-vest. 

— Cu atit mai mult, răspunse John Cort, cu cît 
— dacă ochii nu mă-nşală — orizontul este tăiat 
spre sud de o pădure al cărei capăt nu se vede 
nici la răsărit, nici la apus. 

— Da... uriaşă! rosti portughezul. Dacă am fi 
siliţi s-o ocolim pe la est, ar trece luni de zile pînă 
s-o lăsăm în urmă. 

— Pe cînd pe la vest... 

— Pe la vest, continuă Urdax, fără să lungim 
prea mult calea, merg în d de-a lungul lizierei, 
vom ajunge ia Oubangui prin partea viîrtejurilor lui 
Zongo. 

— Oare, străbătind-o, n-am scurta drumul? 
întrebă Max Huber. 

— Da... cu vreo cincisprezece zile. 

— Atunci de ce n-o luăm prin pădure? 

— Pentru că e de nepătruns. 

— Ei! de nepătruns!... replică Max Huber cu 
îndoială în glas. 

— Poate nu pentru drumeţul care merge pe 
jos, grăi portughezul şi nici de asta nu sînt sigur 
de vreme ce pînă acum n-a încercat nici unul. Cit 
despre atelaje, ar fi o încercare fără sorţi de 
izbîndă. 

— După spusele tale, Urdax, nimeni n-a 
încercat vreodată să intre în această pădure? — 
De încercat... cine ştie, domnule Max, dar de 


reuşit nu... şi în Camerun ca şi în Congo nu văd 
cui i-ar trece prin cap s-o facă. Cine ar avea 
pretenţia să umble acolo unde nu există nici o 
potecă printre rădăcini şi tufe spinoase? Habar n- 
am dacă focul sau securea ar ajunge să croiască 
drumul, fără a mai vorbi de trunchiurile putrede 
care alcătuiesc, neîndoielnic, piedici de netrecut. 

— De netrecut, Urdax? 

— Haide, prietene, interveni John Cort, nu te 
mai înflăcăra cu gîndul la pădurea asta! Să ne 
socotim fericiţi că nu e nevoie decit s-o ocolim. 
Mărturisesc că nu m-ar încînta să mă aventurez 
prin hăţişul ăsta de copaci. 

— Nici măcar pentru a vedea ce se ascunde în 
spatele lor? 

— Şi ce vrei să se ascundă, Max? împărăţii 
necunoscute, cetăţi fermecate, vreun Eldorado 
mitologic, animale dintr-un soi nou, fiare cu cinci 
labe şi fiinţe omeneşti cu trei picioare? 

— Şi de ce nu, John? Nimic mai simplu decit să 
te duci să vezi cu propriii tăi ochi. 

Llanga, ascultind cu atenţie, cu ochii mari 
deschişi, cu mutra lui isteaţă, părea să spună că 
dacă Max Huber îndrăznea să pornească prin 
pădure, lui nu i-ar fi fost teamă să-l urmeze. 

— Oricum, reluă John Cort, Urdax n-are de gind 
să o străbată pentru a ajunge pe malul lui 
Oubangui... 

— Bineînțeles, rosti portughezul. Am risca să 
nu mai ieşim de-acolo niciodată. 

— Ei bine, dragul meu Max, hai să dormim 
puţin şi n-ai decit să încerci să descoperi taina 
acestei păduri, să te strecori printre desişurile ei 
de nepătruns... dar în vis numai... cu toate că nici 
asta nu-i prea prudent. 

— Rizi, John, rizi de mine cît îţi place! Eu însă 
îmi aduc aminte de ce a spus unul dintre poeţii 


noştri... nu mai ştiu care: „Scormone în 
necunoscut pentru a găsi noul". 

— Zău, Max? ...Şi cu ce vers rimează asta? 

— Am uitat, John, pe legea mea! 

— Atunci uită-l şi pe primul cum l-ai uitat pe-al 
doilea şi hai să dormim. 

Era neîndoielnic cea mai cuminte hotărire. N- 
aveau nevoie să se bage în căruţă. O noapte 
petrecută afară, la poalele stufoşilor tamarini care 
dădeau puţină răcoare în atmosfera foarte încinsă 
încă după apusul soarelui, nu-i îngrijora pe vreme 
frumoasă pe cei obişnuiţi cu hanul „La bolta 
înstelată". Seara aceasta, deşi constelaţiile se 
ascunseseră pe după nori groşi, nu era a ploaie şi 
nimic mai plăcut decit să te culci în aer liber. 

Băiatul aduse păturile. Cei doi prieteni, 
învelindu-se bine, se întinseră între rădăcinile 
unui tamarin — adevărat amplasament de 
carabină — şi Llanga se ghemui lîngă ei ca un 
cîine de vinătoare. 

Inainte de a le urma pilda, Urdax şi Khamis 
voiră să facă pentru o ultimă oară înconjurul 
taberei, ca să fie siguri că boii, deşi împiedicaţi, 
nu pot să rătăcească prin cîmpie, că oamenii de 
veghe se află la posturile lor, că au fost stinse 
focurile, căci o singură scînteie ar fi fost de-ajuns 
să aprindă ierburile uscate şi vreascurile şi să 
ardă totul împrejur. După ce îşi terminară turul, 
se-ntoarseră amîndoi pe dîmb. 

Curînd îi cuprinse un somn adînc de puteaj tăia 
lemne pe ei. Şi oare nu li se închiseseră ochii şi 
paznicilor? într-adevăr, după ora zece nimeni nu 
mai era treaz ca să zărească nişte focuri ciudate 
ce se mişcau la marginea uriaşei păduri şi să le 
dea de veste celorlalţi. 


FOCURILE MIŞCĂTOARE 


O distanţă de cel mult doi kilometri despărţea 
movila de perdeaua întunecată de arbori la 
poalele cărora se mişcau încoace şi încolo flăcări 
pilpîitoare răspîndind funingine. Puteai număra 
vreo zece, cînd alăturate cînd răzlețe, rotite 
uneori cu o violenţă pe care calmul atmosferic n-o 
justifica. Puteai presupune că o ceată de băştinaşi 
îşi aşezase acolo tabăra în aşteptarea zorilor. 
Totuşi, focurile nu păreau ale unei tabere. Prea se 
plimbau capricios pe vreo sută de stînjeni! în loc 
să se stringă într-o singură vilvătaie ca pentru o 
haltă de noapte. 

Nu trebuie uitat că ţinuturile de la Oubangui 
sînt străbătute de triburi nomade venite din 
Adamaoua sau Barghimi în vest şi chiar din 
Ungande în est. O caravană de neguţători n-ar fi 
fost aşa de imprudentă încît să-şi semnaleze 
prezenţa prin focuri numeroase, mişcîndu-se în 
întuneric. Doar nişte băştinaşi puteau să se fi 
oprit în acest loc. Şi cine ştie dacă nu aveau 
intenţii duşmănoase faţă de caravana adormită 
sub frunzişul tamarinilor? Oricum, dacă dinspre 
partea asta îi ameninţa vreo primejdie, dacă mai 
multe sute de pahuini, fungi, xiluşi, bari, denkaşi 
ori de alt neam nu aşteptau decit clipa potrivită 
să-i atace cu toate şansele unei superiorităţi 
numerice, nimeni — cel puţin pînă la zece şi 
jumătate — nu luase nici o măsură de apărare. în 
tabără toţi dormeau, stăpiîni şi slugi şi, ceea ce 
era mai grav, cărătorii însărcinaţi să se schimbe 
din două în două ore la postul de veghe. Căzuseră 
toţi într-un somn adînc. 


1 Stînjen: veche măsură de lungime, egală cu 
1,949 metri. 


Din fericire, băiatul se trezi. Dar fără îndoială 
că ochii i s-ar fi închis din nou pe loc dacă nu şi i- 
ar fi îndreptat spre orizontul din sud. Sub 
pleoapele pe jumătate lăsate, avu impresia unei 
lumini care sfişia bezna nopţii. Se întinse, îşi 
dezmorţi braţele, se frecă la ochi şi mai privi o 
dată cu atenţie. Nu! nu se-nşelase: focuri răzlețe 
se mişcau la marginea pădurii. 

Lui Llanga îi fulgeră prin minte că va fi atacată 
caravana. Mai curînd presimţi din instinct decit 
pricepu cele văzute. De fapt, răufăcătorii cînd se 
pregătesc de jaf şi vărsare de sînge ştiu că-şi 
măresc şansele dacă acţionează prin surprindere. 
Aşadar nu se arată înainte de a fi nevoie. Atunci 
aceştia de ce-şi semnalau prezenţa? 

Băiatul, nevoind să-i deştepte pe Max Huber şi 
pe John Cort, se tîrî pe nesimţite spre căruţă. Cînd 
ajunse lîngă foreloper, îl atinse cu mîna pe umăr, 
îl trezi şi-i arătă cu degetul focurile din zare. 
Khamis se îndreptă din şale, cercetă un minut 
flăcările mişcătoare şi cu un glas răsunător, pe 
care nu încercă să-l coboare, rosti: „Urdax!" 
Portughezul, obişnuit să se desprindă într-o clipită 
din mrejele somnului, sări în picioare şi întrebă: 

— Ce e, Khamis? 

— Priveşte! 

Şi cu braţul întins îi arătă liziera pădurii unde 
jocul de lumini se vedea la nivelul şesului. 

— Alarmă! strigă din răsputeri Urdax. 

In cîteva clipe, tot personalul caravanei era în 
picioare, atît de pătruns de gravitatea situaţiei, că 
nici nu se gîndi măcar să-i învinuiască pe paznici 
că nu-şi făcuseră datoria. Nu-ncăpea îndoială că, 
fără Llanga, tabăra ar fi căzut pradă răufăcătorilor 
în timp ce Urdax şi tovarăşii săi dormeau. E de 
prisos să spunem că şi Max Huber şi John Cort, 
grăbindu-se să-şi părăsească cuibul dintre 


rădăcini, se apropiaseră neiîntirziat de portughez 
şi de foreloper. Trecuse de zece şi jumătate. Un 
întuneric adînc învăluia şesul pe trei pătrimi din 
perimetrul său, la nord, la est şi la vest. Doar la 
sud se lumina din pricina flăcărilor jucăuşe care 
aruncau sclipiri cînd se roteau. Se zăreau nu mai 
puţin de cincizeci. 

— Are loc, probabil, o adunare a băştinaşilor, 
zise Urdax, pesemne a celor din tribul Budjdo, 
care cutreieră malurile lui Congo şi Oubangui. 

— Sigur e, în orice caz, că flăcările astea nu s- 
au aprins singure, grăi Khamis. 

— Şi că sînt ţinute de miini care le duc de colo- 
colo, adăugă John Cort. 

— lar mîinile, zise Max Huber, aparţin unor 
braţe care sînt legate de umeri iar umerii sînt ai 
unor trupuri. Ori, din trupurile astea nu se zăreşte 
nici o urmă în mijlocul luminii. 

— Asta din pricină că se află puţin după lizieră, 
în spatele copacilor, îl lămuri Khamis. 

— Băgaţi de seamă, reluă Max Huber, că nu e 
vorba de o ceată în mers la marginea pădurii. Nu! 
Dacă focurile se mişcă în dreapta şi în stînga, 
revin totuşi mereu în acelaşi loc. 

— Acolo trebuie să fie tabăra indigenilor, 
afirmă foreloperul. — Care-i părerea dumitale? îl 
întrebă John Cort pe Urdax. 

— Că vom fi atacați şi că trebuie să ne 
pregătim  numaidecit de apărare, răspunse 
portughezul. 

— Dar de ce oare răufăcătorii n-au năvălit 
asupra noastră fără să se arate mai înainte? 

— Chiar dacă nu par prea vicleni, nu înseamnă 
că sînt mai puţin primejdioşi prin numărul şi, 
poate, sălbăticia lor. Trebuie să fim gata să le 
ţinem piept. 


Da, trebuiau să se apere, să se apere chiar cu 
preţul vieţii. Nu te poţi aştepta la mila triburilor de 
canibali din Oubangui. Sînt neînchipuit de cruzi şi 
se spune că jertfele omeneşti mai intră în ritualul 
lor. Sclavii sînt ucişi pe mormintele stăpînilor, iar 
capetele, legate de o cracă mlădioasă, sînt 
azvirlite departe de îndată ce au fost tăiate. 

De la începutul expediției, portughezul Urdax 
nu putuse să se ferească întru totul de atacurile 
unor triburi ostile, dar nu avusese pierderi prea 
mari şi se înapoia cu întregul personal al 
caravanei, întoarcerea părea să se petreacă în 
condiţii perfecte de siguranţă. După ce ar fi ocolit 
pădurea pe la vest, ar fi ieşit pe malul drept al lui 
Oubangui şi ar fi coborit de-a lungul rîului pînă la 
gurile sale ce se găseau pe malul drept al lui 
Congo. Cînd ajungi la Oubangui, ţinutul e 
străbătut de neguţători şi misionari. Din acel 
moment ai a te teme mai puţin de triburile 
nomade. 

Şi tocmai cînd mai avea citeva zile de mers 
pînă să-şi atingă ţinta, caravana să fie oprită din 
drum şi silită să lupte cu un asemenea număr de 
răufăcători încît să piară?! Aveai toate motivele să 
te temi de un astfel de sfîrşit. însă, oricum, nu va 
fi nimicită fără să se fi apărat. Portughezul începu 
să organizeze rezistenţa. 

Cit ai zice peşte, Urdax, foreloperul, John Cort, 
Max Huber se-narmară cu carabina în mînă, 
revolverul la brîu şi cartuşiera plină. în căruţă se 
găseau vreo douăsprezece puşti şi pistoale, care 
fură date unor cărători de încredere pe al căror 
devotament te puteai bizui. Totodată Urdax 
porunci personalului să se strîngă în jurul falnicilor 
tamarini pentru a se adăposti mai bine de săgețile 
cu vîrful otrăvit care fac răni mortale. Aşteptară. 
Nu se auzea nici un zgomot. Se părea că indigenii 


nu au de gind să iasă din pădure. Focurile se 
arătau necontenit şi ici şi colo se-nălţau fuioare de 
fum gălbui. 

— Sînt facle răşinoase... 

— Asta-i sigur, rosti Max Huber, dar nu pricep 
de ce le duc dt colo-colo oamenii ăştia dacă au 
intenţia să ne atace. 

— Nici eu nu pricep, adăugă John Cort. într- 
adevăr părea de neînțeles. 

Trecu o jumătate de oră fără ca situaţia să se 
schimbe. Tabăra stătea de veghe să yadă ce se- 
ntîmplă. Privirile scormoneau depărtările 
întunecoase de la est la vest. în timp ce focurile 
ardeau în sud, o ceată putea să se strecoare pe 
flanc şi să atace caravana la adăpostul 
întunericului. în acea direcţie însă şesul se vădea 
cu siguranţă pustiu. Oricît de adîncă era noaptea, 
nici un grup de agresori nu i-ar fi putut surprinde 
pe portughez şi pe tovarăşii săi înainte ca aceştia 
să tragă. 

Puțin mai tîrziu, pe la unsprezece, Max Huber 
apropiindu-se de Urdax, Khamis şi John Cort spuse 
cu glas hotărit: 

— Trebuie să ieşim în întîmpinarea inamicului. 

— E oare nevoie? întrebă John Cort. Prudenţa 
cea mai elementară nu ne zice să rămînem de 
veghe pînă în zorii zilei? 

— Să aşteptăm... să aşteptăm, răspunse Max 
Huber, după ce am fost treziţi atit de nemilos din 
somn şi să mai stăm aşa şase-şapte ore cu mîna 
pe puşcă! Nu! Trebuie să ştim cît mai devreme la 
ce să ne aşteptăm. Şi dacă se dovedeşte pînă la 
urmă că indigenii din pădure n-au ginduri rele, nu 
m-ar supăra dacă aş putea să mă ghemuiesc din 
nou pînă miine dimineaţă în cuibul dintre rădăcini 
şi să am un vis frumos. 


— Ce crezi? întrebă John Cort pe portughez, 
care păstra tăcere. 

— Poate că propunerea ar merita să fie 
examinată şi acceptată, replică în cele din urmă 
gînditor, dar să ne luăm întîi toate măsurile de 
prevedere. 

— Eu mă ofer să plec în recunoaştere, zise Max 
Huber; bizuiţi-vă pe mine... . 

— Vă însoțesc, adăugă foreloperul, dacă 
domnul Urdax crede de cuviinţă... 

— Sigur că ar fi mai bine, încuviinţă 
portughezul. 

— Şi eu pot merge cu voi... propuse John Cort. 

— Nu... rămii, dragul meu, stărui Max Huber. 
Doi sîntem de-ajuns. De altfel nu vom merge mai 
departe decit va fi nevoie. Şi, dacă descoperim un 
grup care se-ndreaptă spre voi dintr-acolo, vom 
reveni cît de iute ne ţin picioarele. 

-« Asiguraţi-vă că armele vă sînt în bună stare, 
le recomandă John Cort. 

— S-a făcut, răspunse Khamis, dar sper să n- 
avem de ce să ne slujim de ele în timpul 
recunoaşterii. Totul e să nu fim văzuţi. 

— Asta-i şi părerea mea, rosti portughezul. 

Max Huber şi foreloperul, mergind alături, se 
depărtară repede de movila cu tamarini. Mai 
încolo şesul era mai puţin întunecos. Totuşi, un 
om n-ar fi putut fi zărit la mai mult de o sută de 
paşi. Abia făcură însă cincizeci, cînd observară că 
Llanga se afla în spatele lor. Fără a spune nimic, 
copilul îi urmase. 

— Ei! De ce ai venit cu noi, micuţule? îl întrebă 
Khamis. 

— Da, Llanga, reluă Max Huber, de ce n-ai 
rămas cu ceilalţi? 

— Hai, întoarce-te, porunci foreloperul. 

— Vai, domnu Max cu tine, eu cu tine. 


— Ei, doar ştii bine că prietenul tău John a 
rămas acolo. 

— Da, dar prietenul meu Max... aici. 

— Numai tu ne mai lipseai! zise Khamis destul 
de aspru. 

— Lasă-l, dacă tot a venit! grăi Max Huber. N-o 
să ne stingherească în nici un fel, Khamis, şi cu 
ochii lui de pisică sălbatică poate o să descopere 
în întuneric ceea ce noi n-am putea vedea. 

— Da, eu o să mă uit!... o să văd departe! îi 
asigură băiatul. 

— Bine! Aţin-te după mine, zise Max Huber şi 
cască ochii. 

Toţi trei înaintau din nou. Peste un sfert de 
ceas făcuseră jumătate din drumul între tabără şi 
codrul cel mare şi des. Focurile tot îşi mai plimbau 
luminile pe sub copaci şi de mai aproape parcă 
ardeau mai viu şi mai puternic. Dar oricît de 
pătrunzătoare era vederea lui Khamis, oricît de 
bun ocheanul pe care Max Huber îl scosese din 
tocul de piele, oricît de străpungătoare privirea 
micuţei „pisici sălbatece', le era cu neputinţă să 
desluşească cine ducea faclele. Asta confirma 
părerea portughezului că luminile se mişcau la 
adăpostul copacilor, în spatele desişului şi al 
trunchiurilor groase. Neiîndoielnic indigenii nu 
depăşiseră liziera pădurii şi poate nici nu se 
gîndeau s-o facă. De fapt, lucrurile păreau din ce 
în ce mai de neînțeles. Dacă era vorba de un 
simplu popas al unor băştinaşi care aveau intenţia 
să o ia iar la drum în zori, ce însemnau luminile de 
la marginea pădurii? Ce ceremonie nocturnă îi 
ţinea treji la ora asta? 

— Mă şi întreb, remarcă Max Huber, dacă au 
reperat caravana noastră şi dacă ştiu că ne-am 
făcut tabăra în jurul tamarinilor. 


— S-ar putea, răspunse Khamis, să nu fi sosit 
decit la căderea nopţii, cînd întunericul învăluia 
şesul şi, cum stinsesem focurile, să n-aibă habar 
că ne aflăm aşa de aproape. Dar miine, înainte de 
se crapă de ziuă, or să ne vadă. 

— Dacă nu vom fi plecaţi, Khamis. 

Max Huber şi foreloperul îşi reluară drumul în 
tăcere. Străbătură astfel o jumătate de kilometru. 
Acum distanţa pînă la pădure era doar de cîteva 
sute de metri. Nimic suspect la suprafaţa acestui 
sol pe care se profilau din cînd în cînd fişiile lungi 
de lumină ale faclelor. Nici o siluetă nu se 
desluşea nici la sud, nici la răsărit sau la apus. 
Agresiunea nu părea iminentă. în plus, deşi se 
apropiaseră aşa de mult de lizieră, nici Max 
Huber, nici Khamis, nici Llanga nu reuşeau să 
descopere fiinţele care-şi semnalau prezenţa prin 
numeroasele focuri. 

— N-ar trebui să mai înaintăm? întrebă Max 
Huber după o oprire de cîteva clipe. 

— La ce bun? răspunse Khamis. Ar fi mai 
eurînd o imprudenţă. E posibil, la urma urmei, să 
nu fi fost zărită caravana noastră şi, dacă plecăm 
mai departe chiar în noaptea asta... 

— Totuşi, aş fi vrut să ştiu despre ce este 
vorba! repetă Max Huber. Pare ceva aşa de 
ciudat. 

Nu trebuia mai mult decit atît ca să înflăcăreze 
via imaginaţie a francezului. 

— Să ne înapoilem la tabără, i-o tăie 
foreloperul. 

Totuşi, n-avu încotro şi trebui să mai înainteze 
puţin în urma lui Max Huber pe care Llanga nu 
voia să-l părăsească. Şi, poate, pe nesimţite ar fi 
ajuns aşa pînă la lizieră dacă foreloperul nu s-ar fi 
oprit deodată definitiv locului. 

— Nici un pas mai mult, şopti el. 


Khamis şi tovarăşul său îşi întrerupseră mersul 
ameninţaţi de vreo primejdie? Zăriseră o ceată de 
indigeni? Se temeau să nu fie atacați? Lucru sigur 
era că se petrecuse o schimbare neaşteptată în 
aşezarea focurilor de la marginea pădurii. 

Pentru o clipă aceste focuri dispărură în 
spatele  perdelei primului rînd de copaci, 
cufundind totul într-o beznă adîncă. 

— Atenţie! murmură Max Huber. 

— îndărăt! rosti Khamis. 

Trebuiau oare să dea înapoi de teama unei 
agresiuni imediate? Poate. în orice caz e mai bine 
să nu baţi în retragere înainte dq,a fi gata la 
ripostă. Puseră carabinele la umăr, în poziţie de 
tragere, întimp ce privirile lor nu încetau să 
cerceteze întunecata perdea de copaci de la 
marginea pădurii. 

Deodată luminile ţişniră din nou din beznă în 
număr de vreo douăzeci. 

— Pe legea mea! exclamă Max Huber, dacă nu- 
i extraordinar, e cel puţin ciudat. 

Avea dreptate dacă te gindeşti că flăcările, 
după ce se zăriseră tot timpul la nivelul cîmpiei, 
aruncau acum o lumină vie la o distanţă între 
cincizeci şi o sută de picioare? peste înălţimea 
solului. lar făpturile — care or fi fost ele — 
purtătoare ale faclelor le fluturau cînd deasupra 
crengilor joase, cînd deasupra celor mai înalte, ca 
şi cum un vînt de foc ar fi străbătut frunzişul des 
fără ca nici Max Huber, nici foreloperul, nici 
Llanga să poată desluşi măcar una singură dintre 
aceste fiinţe. 

— Ei! spuse Max Huber, n-or fi emanaţii de 
gaze care se aprind printre arbori? 


2 Picior: veche măsură de lungime egală cu 33 
centimetri. 


Khamis clătină din cap. Explicaţia fenomenului 
i se părea nesatisfăcătoare. Nu, aceste focuri nu 
se puteau confunda cu vreo emanaţie de 
hidrogen sau cu cele vreo douăzeci de egrete 
aprinse pe care furtuna le agaţă de crengile 
arborilor ca şi de greementul unei nave, căci nu 
arătau ca văpăile ce se zăresc uneori la capătul 
catargelor. Atmosfera nu era saturată de 
electricitate şi norii păreau mai curînd că vor să 
se prefacă într-una din acele ploi torențiale care 
potopesc deseori partea centrală a continentului 
african. 

Dar atunci de ce indigenii aflaţi la poalele 
copacilor s-au căţărat unii pînă la furcă, alţii pînă 
la crengile de sus? Şi în ce scop plimbau încoace 
şi încolo nişte şomoioage aprinse, nişte facle 
răşinoase care ardeau cu trosnete ce se auzeau 
pînă la această distanţă? 

— Să înaintăm, zise Max Huber. 

— De prisos, îi răspunse iar foreloperul. Nu 
cred că în noaptea asta ne e ameninţată tabăra. 
Şi e mai bine să ne întoarcem şi să-i liniştim pe 
tovarăşii noştri. 

— Am fi mai în măsură să-i liniştim, Khamis, 
dacă am şti cu ce fel de fenomen avem de-a face. 

— Nu, domnule Max, să nu ne aventurăm prea 
departe. Cu siguranţă un trib s-a strîns în locul 
acela. De ce nomazii poartă facle? De ce s-au 
refugiat în copaci? Poate că au întreţinut focurile 
ca să alunge fiarele... 

— Fiarele? rosti Max Huber. Dar, dacă ar fi 
pentru hiene sau boi sălbatici, le-am auzi 
răgetele, ţipetele sau mugetul şi unicul zgomot pe 
care-l  interceptăm este  trosnetul acestor 
răşinoase în stare să dea foc pădurii! Vreau să 
ştiu! 


Şi Max Huber înainta cîțiva paşi, urmat de 
Llanga, pe care Khamis îl chema zadarnic să se 
întoarcă. 

Foreloperul  şovăia, neştiind ce să facă, 
deoarece îşi dădea seama de neputinţa sa de a-l 
opri pe nerăbdătorul francez. Şi, hotărîndu-se să 
nu-l lase să se aventureze singur, se pregătea să-l 
însoţească pînă la perdeaua de copaci, deşi după 
părerea lui era o imprudenţă de neiertat. 

Dar se opri brusc în acelaşi timp cu Max Huber 
şi Llanga. Toţi trei se-ntoarseră grabnic cu spatele 
spre pădure. Nu luminile erau acelea care le 
atrăgeau acum atenţia. De altfel, ca suflate de o 
pală puternică de vînt, toate se stinseseră şi un 
adînc întuneric învălui zarea. Dinspre partea 
opusă răzbătea o larmă depărtată ori, mai curînd, 
un concert de mugete prelungite, de sforăituri şi 
fornăieli nemaipomenite, ca şi cum o orgă uriaşă 
îşi răspîndea undele puternice pe suprafaţa 
şesului. 

Se pregătea o furtună, învolburîndu-şi norii în 
acea parte a cerului şi primele ei tunete tulburau 
văzduhul? 

Nu! Nu urmă unul din uraganele care mătură 
adesea totul în jur de la o coastă la alta a Africii 
ecuatoriale.  Mugetele acestea caracteristice 
trădau o origină animală şi nu proveneau dintr-o 
repercusiune a trăsnetului în înaltul cerului. 
leşeau din boturi formidabile şi nu din norii 
încărcaţi de electricitate. In plus, zonele joase nu 
erau sfişiate de zig-zagul fulgerelor care ar fi 
trebuit să apară la scurte intervale după tunete. 
Nici o dîră de lumină deasupra orizontului la nord, 
unde domnea, ca şi la sud, întunericul de 
nepătruns. Nu trecea nici o săgeată de foc printre 
norii strînşi laolaltă ca nişte grămezi de vapori. 

— Ce-o fi asta, Khamis? întrebă Max Huber. 


— lute, spre tabără... strigă foreloperul. 

— N-or fi?... începu să se dumirească Max 
Huber. Şi ascultă cu urechea ciulită. Percepu un 
trimbiţat din ce în ce mai desluşit, strident uneori 
ca un şuier de locomotivă în mijlocul larmei care, 
apropiindu-se, se înteţea. 

— S-o luăm din ioc, zise foreloperul, şi cît mai 
repede. 


III 
ÎMPRĂŞTIEREA 


Max Huber, Llanga şi Khamis străbătură în mai 
puţin de zece minute cei o mie cinci sute de metri 
care-i despărţeau de movilă. Nu întoarseră capul 
nici o singură dată, nesinchisindu-se să vadă dacă 
indigenii, după ce-şi stinseseră faclele, încercau 
să-i urmărească. De altfel în partea aceea 
domnea liniştea, în timp ce în partea opusă şesul 
răsuna de tropăituri nedesluşite şi de zgomote 
puternice. 

Cînd cei doi şi băiatul ajunseră la movilă, în 
tabără domnea spaima, o spaimă justificată în 
faţa primejdiei contra căreia curajul şi inteligenţa 
nu puteau face nimic. Să i te împotriveşti? Cu 
neputinţă. Să fugi? Mai aveau oare timp? Max 
Huber şi Khamis se duseră numaidecit la John 
Cort şi Urdax care se postaseră la cincizeci de 
paşi înaintea dimbului. 

— O turmă de elefanţi, zise foreloperul. 

— Da, răspunse portughezul, şi în mai puţin de 
un sfert de ceas vor năvăli asupra noastră. 

— Să fugim în pădure, rosti John Cort. 

— Nu pădurea o să-i oprească, răspunse 
Khamis. 

— Ce s-a întîmplat cu indigenii? întrebă John 
Cort. 


— Nu i-am putut zări, răspunseMax Huber. 

— Totuşi, probabil că n-au plecat de la 
marginea pădurii. 

— Nu, cu siguranţă că nu! 

In depărtare, la vreo jumătate de leghe se 
desluşea o întinsă unduire de umbre pe suprafaţă 
de circa o sută de stînjeni. Era ca un val uriaş ale 
cărui creste înspumate se rostogoleau cu mare 
vuiet. Un tropăit greoi se propaga prin stratul 
elastic al solului şi tremurul pămîntului se făcea 
simţit pînă la rădăcina tamarinilor. în acelaşi timp, 
mugetul dobîndea o intensitate formidabilă. 
Sunete stridente de trimbiţă, pocnete de alămuri 
ieşeau din sutele de trompe, ca şi cum s-ar fi 
suflat cu forţa în tot atitea trompete. 

Călătorii noştri prin Africa centrală ar fi putut 
fără greş să asemuie acest zgomot cu al unei 
baterii de artilerie, îndreptindu-se în grabă spre 
cîmpul de bătaie. Asta, cu condiţia ca trompetiştii 
să se mulţumească să înalțe pînă-n văzduh 
muzica lor care sfişia timpanele, închipuiţi-vă însă 
groaza ce cuprinsese personalul caravanei, în 
primejdie de a fi strivit de turma de elefanţi! A 
goni aceste uriaşe animale se leagă de mari 
pericole. Cînd reuşeşti să surprinzi cîte unul 
rămas singur, să-l desparţi de turma din care face 
parte, să tragi dintr-o poziţie în stare să-ţi asigure 
atingerea țintei şi să-l nimereşti între ochi şi 
ureche cu un glonte, omorîndu-l pe loc, pericolele 
vînătorii sînt foarte mici. Dar, chiar dacă turma 
nu-i alcătuită decit din şase animale, e neapărat 
nevoie de cele mai riguroase precauţiuni, de cea 
mai mare prudenţă. în faţa a cinci sau şase 
perechi de elefanţi furioşi, nu-i cu putinţă nici o 
rezistenţă, dat fiind că masa lor — cum ar spune 
un matematician — este înmulțită cu pătratul 
vitezei. lar, dacă aceste animale formidabile se 


năpustesc cu sutele asupra unei tabere, nu le poţi 
opri în avîntul lor cum nu poţi opri o avalanşă sau 
una din acele furtuni care azvirl corăbiile pe uscat 
la mai mulţi kilometri de țărm. Cu toate acestea, 
oricît sînt de numeroşi, specia va sfirşi prin a 
dispare. Elefantul, preţuind vreo sută de franci 
numai pentru fildeşul lui, este vînat cu o 
înverşunare fără limită. în fiecare an, după 
calculele domnului Foa, sînt ucişi nu mai puţin de 
40 000 pe continentul african şi se scot 750 000 
de kilograme de fildeş care se expediază în 
Anglia. Nu va trece nici jumătate de veac şi vor 
pieri pînă la unul, deşi durata vieţii lor este foarte 
lungă. N-ar fi mai înţelept să profităm de aceste 
preţioase animale, domesticindu-le, de vreme ce 
un elefant e în stare să ducă în spinare povara a 
treizeci şi doi de inşi şi să facă un drum de patru 
ori mai lung decit un om mergînd pe jos? Şi apoi, 
domesticit ar valora, ca în India, 1 400 pînă la 2 
000 de franci în locul celor 100 primiţi pentru un 
exemplar mort. Elefantul din Africa formează 
împreună cu elefantul din Asia singurele două 
specii existente. Există între ei o oarecare 
deosebire. Dacă primii sînt mai mici de statură 
decît congenerii lor asiatici, dacă au pielea mai 
închisă şi fruntea mai boltită, în schimb urechile le 
sînt mai late,colţii mai lungi şi au o fire mai 
sălbatică, aproape de neînfrinat. în timpul 
expediției, portughezul avusese de ce să se 
felicite de reuşita lui ca şi cei doi amatori de acest 
sport. Cum se ştie, pachidermele sînt încă 
numeroase pe pămîntul libian. Ținuturile de pe 
malul lui Oubangui le oferă un mediu pe care îl 
caută — păduri şi şesuri mlăştinoase aşa cum le 
place. Trăiesc în turme, de obicei supravegheate 
de un mascul bătrîn. Atrăgindu-i în locuri 
împrejmuite, unde fuseseră puse capcane, 


atacîndu-i cînd erau izolaţi de ceilalţi, Urdax şi 
tovarăşii săi făcuseră o treabă bună fără 
accidente, dacă nu fără trudă şi pericole. Dar pe 
drumul de întoarcere nu se părea că turma 
furioasă care umplea văzduhul cu mugetul ei va 
strivi, în trecere, întreaga caravană? 

Dacă portughezul avusese timpul necesar să 
pregătească apărarea cînd crezuse că-i vorba de 
agresiunea indigenilor, aflaţi la marginea pădurii, 
ce putea face însă împotriva acestei navale? Din 
tabără nu va rămîne în curind decit praf şi 
pulbere. Problema era simplă: oamenii vor reuşi 
oare să se adăpostească împrăştiindu-se pe 
cîmpie care încotro? Să nu uităm că iuţeala 
elefantului e nemaipomenită şi nici un cal la galop 
n-o poate depăşi. 

— Trebuie să fugim... chiar în clipa asta! îi zise 
Khamis portughezului. 

— Să fugim! exclamă Urdax. 

Sărmanul neguţător pricepuse că asta însemna 
să piardă împreună cu materialul tot rodul 
expediției. De altfel, dacă rămiînea în tabără, îl 
putea oare salva? Nu era curată nebunie să te 
încăpăţinezi să opui o rezistenţă fără rost? 

Max Huber şi John Cort îl „ aşteptau să ia o 
hotărire, gata să se supună oricare ar fi fost ea. 
între timp turma se apropia şi cu o asemenea 
gălăgie, încît abia se mai auzeau unul pe altul. 

Foreloperul repetă că trebuiau neapărat să se 
îndepărteze. 

— în ce direcţie? întrebă Max Huber. 

— înspre pădure. 

— Şi indigenii? 

— Pericolul de-aici e mai mare decit cel de- 
acolo. 

Dacă era adevărat, rămiînea de văzut. Oricum, 
că nu puteau sta pe loc, asta era sigur. Singura 


posibilitate să nu fie striviţi rămînea să caute 
adăpost în pădure. Dar mai era timp? Aveau de 
străbătut doi kilometri, cînd turma se afla la cel 
mult jumătate din această distanţă. 

Fiecare aştepta ordinul lui Urdax, ordin pe care 
portughezul nu se decidea să-l dea. în fine strigă: 

— Căruţa... căruţa! S-o punem la adăpost, în 
partea cealaltă a movilei. Poate va scăpa. 

— Prea tirziu, răspunse foreloperul. 

— Fă ce-ţi spun, porunci portughezul. 

— Cum? întrebă Khamis. 

Intr-adevăr, după ce-şi sfărimaseră piedicile, 
boii atelajului, cu neputinţă de oprit, o luaseră la 
goană şi, înnebuniţi, alergau drept spre uriaşa 
turmă de elefanţi care în mersul ei îi călca în 
picioare şi-i strivea ca pe nişte muşte. 

Văzind acestea, Urdax voi să pună la treabă 
personalul caravanei. 

— Cărători, la mine! porunci el. 

— Cărâtorii! exclamă Khamis. Hai, chemaţi-i 
înapoi, fiindcă o iau cu toţii la sănătoasa. 

— Laşii! strigă John Cort. 

Da, toţi cărătorii fugeau pe la vestul taberei. 
Nu te mai puteai bizui pe ei. Plecau fără să mai 
aibă de gînd să se întoarcă, căutînd adăpost în 
satele din ţinut. Din întreaga caravană nu mai 
rămăseseră decît portughezul şi  foreloperul, 
francezul, americanul şi băiatul. 

— Căruţa! Căruţa! repeta Urdax, încăpăţinîndu- 
se să o aducă în partea cealaltă a movilei. 

Khamis nu se putu stăpiîni să ridice din umeri. 
Totuşi se supuse şi, cu ajutorul lui Max Huber şi 
John Cort, vehiculul fu împins la loc mai ferit, la 
poalele copacilor. Poate va fi cruţată dacă turma 
se-mpărţea în două ajungînd la pilcul de tamarini. 
Dar operaţia le luă cîtva timp şi, cînd se sfirşi, era 
limpede că se făcuse prea tirziu pentru ca 


portughezul şi oamenii săi să mai poată ajunge în 
pădure. 

Khamis „dîindu-şi seama de acest lucru, strigă 
celorlalţi doar două cuvinte: „în copaci". Le 
rămînea o singură şansă: să se caţere în tamarini 
pentru a se feri măcar de prima izbitură. 

Inainte de a se urca în copac, Max Huber şi 
John Cort pătrunseseră în căruţă pentru a căra cu 
ei destule cartuşe ca să se poată sluji de carabine 
atit împotriva elefanților, cît şi pe drumul de 
întoarcere, într-o clipă, cu ajutorul portughezului 
şi al foreloperului, puseră mina pe ce aveau 
nevoie. Khamis îşi mai luă şi bărdiţa şi plosca. 
Străbătind ţinuturile de jos ale lui Oubangui, cine 
ştie dacă el şi tovarăşii lui nu vor reuşi să ajungă 
la factoriile de pe coastă! Ce oră era? John Cort 
văzu, după ce se uită la ceas la flacăra unui 
chibrit, că se făcuse unsprezece şi şaptesprezece 
minute. Pe american nu-l părăsise stăpînirea de 
sine şi, judecind situaţia cu sînge rece, o găsea 
foarte primejdioasă şi fără ieşire, dacă elefanții se 
opreau în faţa movilei, în loc s-o ia pe şes spre est 
sau spre vest. Max Huber, mai nervos, fiind şi el 
conştient de primejdie, se plimba încoace şi încolo 
înaintea  căruţei, cu privirea aţintită asupra 
enormei mase unduitoare care se detaşa ca o 
pată întunecată pe fondul cerului. 

— Ne-ar trebui artileria! murmură. 

Pe chipul lui Khamis nu se vedea nimic din 
simţămintele care-I  lrămîntau. Poseda acel 
uimitor calm al africanului cu sînge arab în vine, 
care are alt fel de a reacţiona şi îşi exteriorizează 
mai puţin sentimentele decit europeanul. Stătea 
cu două revolvere la briu şi puşca la picior şi 
aştepta. Cît despre portughez, nu era în stare să- 
şi ascundă disperarea, gindindu-se mai mult la 
paguba de neînlocuit decit la pericolul navalei 


elefanților.  Gemea necontenit,  bombănea, 
învinuia pe toată lumea şi blestema cit îl ţinea 
gura în limba maternă. Llanga se trăsese lingă 
John Cort şi se uita la Max Huber. Nu dădea 
semne de frică fiindcă nici nu se temea de nimic 
cîtă vreme se afla lîngă prietenii săi. Larma 
asurzitoare se răspîndea cu o forţă nemaiauzită 
pe măsură ce se apropia formidabila cavalcadă. 
Trîmbiţatul fălcilor puternice era din ce în ce mai 
tare. Se şi simţea un suflu prin aer ca un vint 
vestitor de furtună. La o distanţă de patru-cinci 
sute de paşi pachidermele păreau, în noapte, de 
dimensiuni nemăsurate, cu înfăţişări teratologice. 
S-ar fi zis că e un cuib de monştri ale căror 
trompe ca mii de şerpi se zvircoleau într-o 
mişcare frenetică. Abia mai aveau timp să se 
adăpostească printre crengile tamarinilor. Poate 
că turma va trece pe lingă ei fără să-i vadă. 
Copacii îşi înălţau cununa la vreo 60 de picioare 
deasupra solului.  Asemănători cu nucii, 
caracterizîndu-se prin  capricioasa aşezare a 
crengilor, tamarinii, un fel de curmali, sînt foarte 
răspîndiţi în diverse zone ale Africii. Cu partea 
lipicioasă a fructelor, negrii fac o băutură 
răcoritoare, iar coaja au obiceiul s-o amestece cu 
orezul cu care se hrănesc, mai ales în ţinuturile de 
pe ţărmul mării. Tamarinii erau destul de 
apropiaţi pentru ca să li se înlănţuie crengile 
joase, ceea ce-ţi permitea să treci dintr-un copac 
într-altul. Trunchiul lor avea la bază o 
circumferință de şase pînă la zece picioare care 
ajungea pînă la cinci în dreptul furcii. Această 
grosime garanta o rezistentă destui de mare dacă 
animalele se  repezeau asupra  movilei? 
Trunchiurile aveau o suprafaţă netedă pînă la 
naşterea primelor crengi întinse la vreo treizeci 
de picioare deasupra solului. Dată fiind grosimea 


trunchiului, ar fi fost greu să te caţeri pînă la 
furcă, dacă foreloperul n-ar fi avut la îndemiînă 
nişte „şamboks" — adică nişte curele din piele de 
rinocer, foarte mlădioase, de care călăuzele se 
slujesc pentru a lega atelajele de boi. Datorită 
unei asemenea curele, Urdax şi Khamis, după ce 
o azvirliră prinzînd-o de furcă, putură să se salte 
într-unui din copaci, iar Max Huber şi John Cort le 
urmară pilda. După ce se aşezară călare pe cite o 
cracă, îi aruncară capătul curelei lui Llanga pe 
care-l traseră sus într-o clipă. Turma era la două- 
trei sute de metri. Peste trei sau patru minute va 
ajunge la movilă. 

— Dragă prietene, eşti mulţumit? îl întrebă 
batjocoritor John Cort pe Max Huber. 

— Asta nu-i decît neprevăzutul, John! 

— Bineînţeles, Max, dar extraordinarul ar fi să 
reuşim să scăpăm teferi din povestea asta. 

— Da... dacă stăm şi ne gîndim, John, ar fi fost 
mai bine să nu fim expuşi la atacul elefanților, cu 
care întîlnirea e uneori neplăcută... 

— E de necrezut, dragă Max, că sîntem de 
aceeaşi părere, se mulţumi să răspundă John 
Cort. 

Replica lui Huber, americanul n-o mai auzi. în 
acea clipă răsunară mugete de spaimă, apoi de 
durere care i-ar fi făcut să tresară şi pe vitejii între 
viteji. 

După ce fugiseră, boii nu mai puteau să o ia 
decit spre pădure. Dar aceste animale cu mersul 
încet şi măsurat aveau oare să ajungă pînă acolo 
înainte de a fi surprinse? Nu... şi astfel se aflară 
curind pradă elefanților furioşi. în zadar se 
apărară dînd cu copita sau cu coarnele; fură 
doboriţi. Din întregul atelaj nu mai rămase decit 
un singur bou care, din nenorocire, încercă să se 
adăpostească sub crengile tamarinilor. 


Da, din nenorocire, deoarece elefanții îl 
urmăriră şi se opriră aici dintr-un instinct fără 
greş. în cîteva clipe din rumegător nu mai rămase 
decit o grămadă de carne sfirtecată, de oase 
sfărimate, de rămăşiţe sîngerînde călcate de 
picioare colosale cu unghii tari ca fierul. Movila fu 
înconjurată şi nu mai puteai spera la norocul de a 
vedea elefanții îndepărtindu-se. într-o singură 
clipă, căruţa fu răsturnată, strivită, făcută zob sub 
greutatea animalelor furioase care se năpusteau 
contra dîimbuiui. Fărimată ca o jucărie, nici din 
ladă, nici din roţi nu mai rămase nimic. 
Bineînţeles, noi blesteme îi ieşiră din gură 
portughezului, dar asta nu opri sutele de elefanţi. 
Degeaba trase Urdax în cel mai apropiat, a cărui 
trompă se încolăcise în jurul copacului. Glontele 
ricoşa pe spinarea animalului fără să pătrundă în 
carne. Max Huber şi John Cort înţeleseră ce-i 
aşteaptă. Chiar dacă fiecare împuşcătură şi-ar fi 
nimerit din plin ţinta şi ar fi făcut o victimă, tot nu 
te-ai fi putut descotorosi de aceşti teribili duşmani 
nimicindu-i pînă la unul, decît în cazul cînd ar fi 
fost în număr mic... Atunci zorii n-ar mai fi luminat 
decît o grămadă de cadavre uriaşe la poalele 
tamarinilor. Dar trei sute, cinci sute, o mie de 
elefanţi! Nu-i un lucru aşa de rar să întilneşti o 
asemenea aglomerare de animale în ţinuturile 
Africii ecuatoriale şi călătorii ori neguţătorii 
vorbesc de cîmpiile nesfirşite acoperite cît vezi cu 
ochii de rumegătoare de tot soiul. 

— Treaba se complică, remarcă John Cort. 

— Am putea spune chiar că se-ncurcă, adăugă 
Max Huber. Apoi, adresîndu-se copilandrului 
aşezat călare pe cracă lîngă el, îl întrebă: 

— Nu ţi-e frică? 

— Nu, prieten Max, cu tine... nu, răspunse 
Llanga. 


Şi totuşi, într-o astfel de situaţie nu numai unui 
copil, dar chiar unui bărbat în toată firea îi e 
îngăduit să-şi simtă inima năpădită de o spaimă 
de neîndurat. 

Într-adevăr nu-ncape îndoială că elefanții 
zăriseră între crengile tamarinilor pe cei rămaşi 
din membrii caravanei. Şi, încetul cu încetul, 
ultimele rînduri împingîndu-le pe primele, cercul 
în jurul movilei se strînse. Vreo douăsprezece 
animale încercară să ajungă cu trompele la crăcile 
joase ridicîndu-se pe picioarele dindărăt, dar nu 
reuşiră. Patru focuri de carabină răsunară în 
acelaşi timp — patru focuri trase la nimereală, 
căci era cu neputinţă să ţinteşti cum trebuie sub 
întunecosul frunziş al tamarinilor. Se auziră 
mugete puternice, urlete tot mai furioase. Dar nu 
părea că vreun elefant să fi fost lovit de moarte. 
Şi-apoi ce contau patru mai mult sau mai puţin? 

Curînd elefanții nu mai încercară să agate cu 
trompa crengile joase. înconjurară trunchiurile 
copacilor şi începură să le împingă cu trupurile lor 
puternice. Şi într-adevăr, oricît de groşi erau 
tamarinii la bază, oricît de bine şi adînc le erau 
înfipte rădăcinile în pămînt, începură să fie 
scuturaţi atit de tare, încît n-aveau să reziste 
multă vreme. 

Răsunară alte împuşcături — două de astă 
dată — trase de portughez şi foreloper. 

Arborele în care se aflau, fiind zguduit cu o 
nespusă violență, erau mai-mai să cadă. 
Francezul şi americanul nu-şi descărcaseră pînă 
acum carabinele, deşi erau gata s-o facă. 

— La ce bun? zise John Cort. 

— Da, să ne păstrăm muniţiile, răspunse Max 
Huber. Mai tîrziu ar. putea să ne pară rău că am 
risipit aici ultimele cartuşe. 


Între timp, tamarinul de care se ţineau cu 
mîinile încleştate Urdax şi Khamis fu scuturat atit 
de îngrozitor, încît se auzi cum, trosnind, se 
despică pe toată lungimea. Sigur că, dacă nu va fi 
smuls, se va rupe în două. Animalele îl atacau cu 
colții, îl aplecau cu trompele, voiau să-l scoată din 
rădăcină. A rămîne mai departe în acest copac 
chiar un singur minut însemna să rişti să te 
prăbuşeşti la poalele movilei. 

— Haideţi! îi strigă foreloperul lui Urdax, 
încercînd să treacă în copacul învecinat. 
Portughezul îşi pierduse capul şi continua să tragă 
fără rost cu carabina şi revolverul, deşi gloanţele 
alunecau pe pielea groasă şi zgrunţuroasă a 
elefanților ca pe o carapace de aligator. 

— Haideţi, repetă Khamis. 

Şi, într-o clipă cînd tamarinul era scuturat cu şi 
mai mare violenţă, foreloperul reuşi să apuce una 
din crengile copacului unde se aflau Max Huber, 
John Cort şi Llanga, copac care se ţinea mai bine, 
deoarece animalele  se-nverşunau împotriva 
celuilalt. 

— Urdax? strigă John Cort. 

— N-a vrut să mă urmeze, răspunse 
foreloperul, nu mai ştie ce face! 

— O să cadă, nenorocitul! 

— Nu-l putem lăsa acolo, zise Max Huber. 

— Trebuie să-l tragem încoace chiar fără voia 
lui, adăugă John Cort. 

— Prea tirziu! rosti Khamis. 

Prea tîrziu într-adevăr. Doborit, tamarinul se 
prăbuşi cu un ultim trosnet la poalele movilei. 

Tovarăşii portughezului nu putură să vadă ce i 
se-ntimplă. 

— Bietul de el, bietul de el, murmură John Cort. 

— Ne vine şi nouă rîndul îndată, zise Khamis. 


— Ar fi păcat, replică fără să se înduioşeze 
asupra propriei soarte Max Huber. 

„— A doua oară, astăzi, prietene, sîntem de 
aceeaşi părere, declară John Cort. 

Ce era de făcut?... Elefanții călcau în picioare 
movila, scuturau ceilalţi copaci, cuprinşi parcă de 
un vînt de nebunie. Groaznicul sfirşit al lui Urdax 
nu le era hărăzit şi celor care îi vor fi supravieţuit 
doar cîteva minute? Se întrezărea oare vreo 
posibilitate de a părăsi tamarinul înaintea căderii 
acestuia? Şi, dacă ar îndrăzni să coboare pentru a 
ieşi în cîmp deschis, ar scăpa de urmărirea 
hoardei? Ar avea destulă vreme să ajungă în 
pădure? Şi, de altfel, acolo ar fi în siguranţă? Dacă 
elefanții nu i-ar urmări, oare n-ar scăpa de ei 
numai pentru a cădea în mîna-unor răufăcători 
poate şi mai sălbatici? 

Totuşi trebuiau să profite de primul moment 
potrivit şi, fără şovăială, să caute adăpost în 
pădure. Rațiunea le poruncea să prefere un 
pericol incert, unuia absolut sigur. Copacul 
continua să se legene şi, pe cînd se apleca într-o 
parte şi alta, mai multe trompe putură ajunge la 
crengile de jos. Foreloperul şi cei doi tovarăşi ai 
săi erau gata-gata să dea drumul crăcii de care se 
ţineau, într-atit erau de puternice scuturăturile. 
Max Huber, gindindu-se la Llanga, îl strîngea lîngă 
el cu braţul stîng, în timp ce-şi încleştase de 
copac mîna dreaptă. Foarte curînd trunchiul avea 
să fie ori smuis din rădăcini, ori sfărimat ia bază. 
lar căderea trunchiului ar fi însemnat moartea 
celor care se adăpostiseră în copac, aşa cum se 
întîmplase cu portughezul Urdax. 

Copacul fiind împins cu o forţă tot mai mare, 
rădăcinile lui cedară, ieşiră din pămînt cu totul, 
solul se-nălţă şi arborele se culcă pe o parte mai 
degrabă decit se prăbuşi cu întreaga greutate. 


— Spre pădure, spre pădure, strigă Khamis. 

În locul unde coroana copacului atinsese 
pămîntul, elefanții dăduseră înapoi, lăsînd cîmpul 
liber. Cît putu de iute, foreloperul sări jos. La 
strigătul lui, ceilalţi îl urmară neîntiîrziat. 

La început, animalele,  încrîncenîndu-se 
împotriva copacilor care mai erau încă în picioare, 
nu-i zăriră pe fugari. Max Huber, luîn-. du-l în 
braţe pe Llanga, fugi cît îl ţineau picioarele. John 
Cort alerga alături de el gata să ducă partea lui 
din povară şi de asemenea să-şi descarce 
carabina asupra primului din hoardă care va 
ajunge în dreptul lui. 

Foreloperul, John Cort şi Max Huber 
parcurseseră abia jumătate de kilometru, cînd 
vreo zece elefanţi desprinzîndu-se din turmă se 
apucară să-i urmărească. 

— Curaj, curaj... strigă Khamis. Să ne păstrăm 
avansul. Vom ajunge. 

Da, poate, cu condiţia să nu te Întîrzie nimic. 
Llanga simţea că Max Huber obosea. 

— Lasă-mă jos, lasă-mă jos, prieten Max. Am 
picioare bune. Max Huber nu-l ascultă şi încercă 
să nu rămînă în urmă. Mai parcurseră un 
kilometru fără ca distanţa între ei şi elefanţi să 

se fi micşorat. Din nenorocire însă începeau să 
scadă din iuţeala goanei, gifiiau, îşi pierdeau 
forţele. Liziera se afla la numai citeva sute de paşi 
şi, odată în pădure, ar fi scăpat probabil, dacă nu 
sigur, ascunşi pe după perdeaua deasă de arbori 
printre care cu greu se puteau mişca animalele 
uriaşe. 

— lute! lute! repetă Khamis. Daţi-mi-l pe 
Llanga, domnule Max. 

— Nu, Khamis, eu îl voi duce pînă la capăt. 

Unul dintre elefanți se găsea la numai 
doisprezece metri de ei. | se auzeau sunetele de 


trompetă, i se simţea răsuflarea caldă. Pămintul 
tremura sub galopul uriaşelor lui picioare. încă un 
minut şi l-ar fi ajuns pe Max Huber care se ţinea 
cu greutate de prietenii lui. 

Deodată John Cort se opri, se întoarse, puse 
carabina la umăr, ochi, trase şi—l nimeri, se pare, 
pe elefant unde trebuie. Căzu fulgerat. Glontele îi 
străpunse inima. 

— Bună treabă! murmură John Cort şi începu 
iar să gonească drept înainte. 

Celelalte animale, cînd ajunseră peste o clipă 
la locul unde se prăbuşise elefantul împuşcat, 
înconjurară imensul trup neînsuflețit. Astfel 
dădură foreloperului şi tovarăşilor săi un răgaz de 
care aceştia se grăbiră să profite. E adevărat însă 
că după ce va fi doborît ultimii arbori de pe 
movilă, hoarda nu va întîrzia să se repeadă spre 
pădure. 

Nici un foc nu se mai ivise nici la nivelul 
şesului, nici printre crengile copacilor. Pînă 
departe în zare totul era cufundat în întuneric. 

Istoviți, cu răsuflarea tăiată, fugarii vor avea 
oare puterea să-şi atingă ţinta? 

— Nu vă lăsaţi! Nu vă lăsaţi, striga Khamis. 

Dacă nu mai aveau de străbătut decit vreo 
sută de paşi, elefanții nu erau nici ei mai departe 
de patruzeci în urma lor. 

Făcînd un suprem efort — cel al instinctului de 
conservare — Khamis, Max Huber şi John Cort se 
aruncară printre primii arbori de la marginea 
pădurii şi, pe jumătate morţi de oboseală, se 
prăbuşiră la pămînt. 

In zadar vru hoarda să treacă de perdeaua de 
copaci. Arborii erau atit de deşi şi de atare 
dimensiuni, încît nu-şi putură croi drum printre ei 
şi nu reuşiră să-i răstoarne. Degeaba se 
strecurară trompele printre interstiţii, degeaba 


ultimele rînduri le împinseră înainte pe primele. 
Fugarii n-aveau a se mai teme de elefanţi pentru 
care pădurea de lîngă Oubangui era o piedică de 
netrecut. 


IV 
DECIZIE DE LUAT, DECIZIE DE URMAT 


Era aproape miezul nopţii. Le mai rămîneau 
şase ore de stat într-un întuneric deplin. Şase ore 
lungi de temeri şi primejdii. Punerea lor la 
adăpost după bariera de netrecut a arborilor 
părea un fapt împlinit. Dar, dacă în privinţa 
elefanților se aflau în siguranţă, îi ameninţa un alt 
pericol. Nu se arătaseră nenumărate focuri pe 
lizieră în mijlocul nopţii? Crengile înalte ale 
copacilor nu fuseseră luminate de licăriri de 
nepriceput? Nu-ncăpea îndoială că un trib sau mai 
multe poposiseră în acest loc. N-aveau să se 
teamă de o agresiune căreia nu i se vor putea 
împotrivi? 

— Să vedem, zise foreloperul, cînd ajunse să 
răsufle după ce fugise să-şi spargă pieptul. 

Cînd francezul şi americanul fură în stare să-i 
răspundă, John Cort îi întări vorbele. 

— Să veghem şi să fim gata să respingem un 
atac. Nomazii trebuie să fie pe aproape. Aici, pe 
această parte a _ lizierei s-au oprit şi uite 
rămăşiţele unui foc de und? mai sar citeva seîntei. 

Intr-adevăr, şase sau şapte paşi mai încolo, la 
poalele unui copac, ardeau cîţiva tăciuni aruneînd 
o lumină roşietică. 

Max Huber se ridică şi cu carabina încărcată se 
strecură pe sub desiş. Khamis şi John Cort erau 
gata, la nevoie, să-l urmeze. Max Huber nu lipsi 
decît trei sau patru minute. Nu găsise nimic 


suspect, nu auzise nimic de natură să-i trezească 
teama faţă de un pericol imediat. 

— Această parte a pădurii e deocamdată 
pustie, zise el. Probabil că indigenii au părăsit-o. 

— Poate au fugit cînd au văzut elefanții, rosti 
John Cort. 

— E posibil, deoarece focurile pe care le-am 
zărit, domnul Max şi cu mine, spuse Khamis, s-au 
stins de îndată ce au răsunat mugetele dinspre 
nord. Din prudenţă? De teamă? Oamenii puteau 
să se socotească în siguranţă pe după perdeaua 
de arbori. Nu-mi explic prea bine. 

— Nici nu e de priceput, reluă Max Huber, şi 
noaptea nu-i prielnică explicaţiilor. S-aşteptăm 
venirea zilei. Mărturisesc că nu mă mai ţin 
picioarele de oboseală şi mi se-nchid ochii fără 
voia mea. 

— Nu-i momentul să dormi, dragul meu Max, 
declară John Cort. 

— Nu e deloc, dragul meu John, dar somnul nu 
ascultă, dă poruncă... Noapte bună, pe miine!... 

O clipă mai tîrziu, Max Huber, întins la poalele 
unui copac, se afundă într-un somn adînc. 

— Du-te de te culcă lîngă el, Llanga, zise John 
Cort. Khamis şi cu mine vom veghea pînă 
dimineaţa. 

— E de ajuns să rămîn eu treaz, domnule John, 
interveni foreloperul. Am obiceiul s-o fac. Vă 
sfătuiesc să vă imitaţi prietenul. 

Pe Khamis te puteai bizui. Va veghea fără să-şi 
îngăduie o clipă de răgaz. 

Llanga se duse şi se ghemui lîngă Max Huber. 
John Cort vru să reziste. Timp de un sfert de oră 
mai stătu de vorbă cu foreloperul. Amîndoi îşi 
amintiră de nefericitul portughez, cu care Khamis 
lucrase multă vreme. Tovarăşii săi îi preţuiseră 
calităţile în cursul acestei expediţii. 


— Bietul de el, repetă Khamis, şi-a pierdut 
capul cînd a văzut că i-au fugit cărătorii. 

—~ Sărmanul om! murmură John Cort. 

Rostind aceste cuvinte, răpus de oboseală, se 
lungi pe iarbă şi adormi numaidecit. 

Singur, pîndind din ochi, cu urechea ciulită, 
atent la cel mai mic zgomot, cu carabina la 
îndemiînă, scormonind cu privirea bezna de 
nepătruns, sculindu-se uneori în picioare pentru a 
sonda mai bine depărtările joase ale pădurii, gata 
în orice clipă să-şi trezească tovarăşii, dacă ar fi 
fost cazul să se apere, Khamis veghe pînă la 
geana zorilor. 

John Cort era o fire foarte serioasă şi practică, 
însuşiri obişnuite la oamenii din Noua-Anglie. 
Născut la Boston, era înzestrat cu tot ce yankeul 
are mai bun. Se interesa de probleme de 
geografie şi antropologie, dar cel mai mult îl 
pasiona studiul raselor umane. La aceste însuşiri 
intelectuale se adăuga curajul şi devotamentul 
faţă de prieteni care era în stare să meargă pînă 
la sacrificiul vieţii. 

Max Huber, originar din Paris, rămas parizian şi 
în mijlocul acestor ţinuturi îndepărtate unde-l 
dusese întîimplarea, nu era mai prejos de John 
Cort nici în ce priveşte mintea, nici în ce priveşte 
vitejia. Dar avea mai puţin simţ practic. Se putea 
spune că „trăieşte în versuri", în timp ce John Cort 
„trăia în proză". Firea lui îl împingea să alerge cu 
plăcere după neobişnuit. Aşa cum aţi putut 
observa, era în stare de îndrăzneli regretabile 
pentru a-şi satisface dorinţele imaginaţiei, dacă 
prevăzătorul său tovarăş nu l-ar fi reţinut. Această 
intervenţie folositoare se exercitase cu mai multe 
prilejuri de la plecarea din Libreville. 


Libreville e capitala  Congoului francez’. 
întemeiată în 1849 pe malul stîng al estuarului 
fluviului Gabon, numără 1 500—1 600 locuitori, în 
afară de locuinţa guvernatorului, care îşi are aici 
reşedinţa, nu există alte clădiri. Spitalul, locaşul 
misionarilor, şi, în partea industrială şi comercială, 
exploatările de cărbuni, prăvăliile şi şantierele 
alcătuiesc întregul oraş. La trei kilometri de 
capitală se găseşte o anexă, satul Glass, cu 
factorii prospere aparţinind nemților, englezilor şi 
americanilor. Cei doi se cunoscuseră acolo cu 
cinci sau şase ani în urmă şi se-mprieteniseră la 
cataramă. Familiile lor aveau interese 
considerabile în factoria americană din Glass. 
Această întreprindere era înfloritoare fâcînd negoţ 
cu fildeş, ulei de arahide, vin de palmier şi alte 
produse ale ținutului, precum nucile de guru — 
gustare înviorătoare — sau baca de Kaffa cu o 
mireasmă atit de pătrunzătoare şi care e un atit 
de bun întăritor, ambele expediate din gros pe 
pieţele din Europa şi America. 

Cu trei luni în urmă, Max Huber şi John Cort 
plănuiseră să cunoască regiunea care se întinde 
la est de Congoul francez şi de Camerun. Buni 
vinători, nu şovăiră să se alăture personalului 
unei caravane care pleca din Libreville înspre 
aceste ţinuturi dincolo de Bahar-el-Abiad pînă la 
hotarele de la Baghirmi şi Darfour, unde elefanții 
sint cu duiumul. Amîndoi îl ştiau pe şeful 
caravanei, portughezul Urdax, originar din Loango 
şi care, pe drept cuvînt, trecea drept un neguţător 
abil. Ui iax făcea parte din Asociaţia vînătorilor de 
fildeş pe care Stanley a întîlnit-o la Ipoto în 1887 


3 Datele sînt cele corespunzătoare situaţiei de la 
începutul secolului XX, cînd e scrisă cartea. 


—1889, cînd se-ntorcea din Congoul 
septentrional. 

Portughezul nu avea proasta reputaţie a unora 
dintre confrații săi, care, în cea mai mare parte, 
sub pretextul de a vina elefanţi, se dedau la 
masacrarea indigenilor şi — aşa cum spune 
intrepidul explorator al Africii ecuatoriale — 
fildeşul adus de ei este pătat de sînge omenesc. 

Nu! un francez şi un american puteau, fără a 
se înjosi călătorind cu asemenea ticăloşi, să 
accepte să-l însoţească pe Urdax şi pe foreloperul 
lui, pe călăuza caravanei, Khamis, care în nici o 
împrejurare nu-şi cruța devotamentul şi zelul. 

Expediția, precum se ştie, decursese cum nu 
se poate mai bine. Obişnuindu-se repede, John 
Cort şi Max Huber suportaseră cu o remarcabilă 
putere de rezistență şi răbdare  oboselile 
drumului. Puțin slăbiţi, fără îndoială, reveneau 
perfect sănătoşi, cînd nenorocul le aţinu calea de 
întoarcere. Şi acum, avînd de străbătut o distanţă 
de mai mult de 2 000 de kilometri pînă la 
Libreville, le lipsea şeful caravanei. 

„Pădurea cea mare", cum îi spunea Urdax, 
pădurea de la Oubangui, căreia îi trecuseră 
hotarul, merita din plin acest nume. în părţile 
cunoscute ale globului terestru există asemenea 
spaţii acoperite de milioane de copaci şi 
dimensiunile lor sînt atît de mari, încît depăşesc 
suprafaţa majorității statelor europene. Se 
menţionează printre cele mai întinse din lume 
cele patru păduri situate în America de Nord, în 
America de Sud, în Siberia şi în Africa centrală. 

Prima, prelungindu-se în direcţia 
septentrională pînă la golful Hudson şi peninsula 
Labrador, acoperă, cu provinciile Quebec şi 
Ontario, la nord de Saint Laurent, o arie cu 
lungimea de 2 750 kilometri şi lăţimea de 1 600. 


A doua, în valea Amazonului la nord-vest de 
Brazilia, are o întindere de 3 300 kilometri în 
lungime şi 2 000 în lăţime. A treia, cu o latură de 
3 800 kilometri şi alta de 2 700, îşi înalţă uriaşele 
conifere cu o înălţime de 150 picioare, pe o 
porţiune a Siberiei meridionale, de la cîmpiile 
bazinului fluviului Obi la vest pînă la valea lui 
Indighiska la est, ţinut scăldat de Yenisei, Olamk, 
Lena şi Yana. A patra se întinde de la valea 
Congoului pînă la izvoarele Nilului şi ale lui 
Zambezi, pe o suprafaţă încă nedeterminată care, 
probabil, o depăşeşte pe a celorlalte trei. Acolo se 
desfăşoară, într-adevăr, o imensă întindere de 
locuri necunoscute existente în această parte a 
Africii paralelă cu ecuatorul, la nord de Ogue şi 
Congo şi care măsoară un milion de kilometri 
pătraţi, aproape de două ori cît suprafaţa Franţei. 

N-aţi uitat că portughezul Urdax avea de gînd 
sâ nu se aventureze prin această pădure, ci s-o 
ocolească prin nord şi vest. De altfel, cum ar fi 
putut trece căruţa prin acest labirint? Cu riscul de 
a lungi itinerariul cu cîteva zile de mers, caravana 
trebuia să urmeze de-a lungul lizierei un drum 
mai uşor către malul drept al lui Oubangui şi de 
acolo putea ajunge fără greutate la factoriile din 
Libreville. 

Acum situaţia se schimbase. Nu mai rămăsese 
nimic din obstacolele reprezentate de un personal 
numeros şi povara unui material dificil de cărat. 
Nu mai aveau nici căruţă, nici boi, nici obiecte de 
tabără. Doar trei oameni şi un copil cărora le 
lipseau mijloacele de transport, la 500 de leghe 
depărtare de Oceanul Atlantic. 

Ce decizie aveau de luat? Să se întoarcă la 
itinerariul stabilit de Urdax în condiţii puţin 
prielnice sau să încerce să treacă oblic prin 
pădure, mergind pe jos? în a doua alternativă n- 


aveau a se teme aşa de mult de întîlnirile cu 
nomazii şi ar scurta drumul pînă la frontierele 
Congoului francez. Această problemă importantă 
trebuia studiată şi rezolvată de îndată ce Max 
Huber şi John Cort se vor trezi din somn la ivirea 
zorilor. 

In timpul lungilor ceasuri ale nopţii Khamis 
stătuse de veghe. Nici un incident nu tulburase 
odihna celor ce dormeau, nici nu vestise vreun 
atac nocturn. Foreloperul se depărtase de citeva 
ori cu revolverul în.mînă vreo 50 de paşi, tîrîndu- 
se prin ierburi, pentru a cerceta împrejurimile, 
cînd auzea un zgomot de natură să-l îngrijoreze. 
Dar de fiecare dată nu fusese decit trosnetul unei 
crăci uscate, bătaia de aripă a unei păsări mai 
mari care mişca printre ramuri, călcătura unui 
rumegător în jurul locului de popas sau acel 
nedesluşit freamăt al pădurii unde prin frunzişul 
copacilor înalţi trece vintul. 

Din clipa cînd deschiseră ochii, cei doi prieteni 
fură în picioare. 

— Ce-i cu indigenii? întrebă John Cort. 

— Nu s-au mai arătat, răspunse Khamis. 

— N-au lăsat nici o urmă? 

— Ba cred că da, domnule John, probabil lîngă 
lizieră. 

— Hai să vedem, Khamis. 

Toţi trei, urmaţi de Llanga, se strecurară înspre 
cîmpie. La o depărtare de treizeci de paşi de la 
locul lor de popas găsiră destule semne ale 
trecerii băştinaşilor: amprente numeroase, iarbă 
călcată în picioare, rămăşiţe de crengi răşinoase 
pe jumătate arse, grămezi de cenuşă unde mai 
scăpărau cîteva scîntei, mărăciniş care, mai uscat 
pe alocuri, răspîndea încă puţin fum. Altminteri 
însă nici o făptură omenească pe sub sau în 


copacii unde, cu cinci sau şase ore mai devreme, 
se văzuseră flăcările mişcătoare. 

— Au plecat, rosti Max Huber. 

— Sau cel puţin s-au îndepărtat, fu de părere 
Khamis, şi nu mi se pare că avem a ne teme de 
ei. 

— Dacă indigenii s-au îndepărtat, rosti John 
Cort, elefanții nu le-au urmat pilda. 

Intr-adevăr, monstruoasele pachiderme 
dădeau în continuare tircoale la marginea pădurii. 
Ciţiva se încăpăţinau în zadar să răstoarne arborii 
de la lizieră. Cît despre pilcul de tamarini, Khamis 
şi tovarăşii săi văzură că fusese doborit. Movila, 
neîncununată de copacii ei umbroşi, nu mai 
alcătuia decit o uşoară vălurire pe suprafaţa 
cîmpiei. 

La sfatul foreloperului, Max Huber şi John Cort 
se feriră să se arate, în speranţa ca elefanții vor 
părăsi şesul. 

— Asta ne-ar îngădui să ne întoarcem la tabără 
şi să stringem ce-a mai rămas din material, zise 
Max Huber, cîteva lăzi de conserve, de muniții 
poate... 

— Şi totodată să-l îngropăm pe nenorocitul de 
Urdax. 

— Nici să nu vă treacă prin minte aşa ceva 
atita vreme cit elefanții se află la lizieră, îi preveni 
Khamis. Şi apoi, în ce priveşte materialul, fără 
îndoială că s-a ales de el praful şi pulberea. 

Foreloperul avea dreptate şi cum elefanții nu 
arătau că au de gind să se retragă, nu le rămiînea 
decît să decidă ce au de făcut. Khamis, John Cort, 
Max Huber şi Llanga se-ntoarseră deci de unde 
plecaseră. 

In drum, Max Huber avu norocul să doboare un 
vînat de soi care le asigura hrana pe două sau trei 
zile. Era o inyala, un soi de antilopă cenuşie cu 


spic cafeniu. Animalul puternic, un mascul, avea 
coarnele în spirală şi pieptul şi partea inferioară a 
trupului îi erau acoperite cu o blană deasă. 
Glontele îl izbise în clipa cînd îşi strecura capul 
prin  desiş. Inyala împuşcată trebuia să 
cîntărească între două sute cincizeci şi trei sute 
de livre. Cînd îl văzu căzînd, Llanga se repezi în 
goană ca un căţelandru. Dar, cum bine vă puteţi 
închipui, n-ar fi fost în stare să ducă singur un 
asemenea vinat şi a fost nevoie ca ceilalţi să-i 
vină în ajutor. 

Foreloperul, obişnuit cu asemenea treburi, 
jupui animalul, păstră părţile trebuincioase pe 
care le aşeză lingă foc. John Cort aruncă un braţ 
de vreascuri deasupra care începură să ardă în 
cîteva minute; apoi, după ce se formă un strat de 
jar, Khamis puse la fript cîteva bucăţi de carne 
foarte  ademenitoare. Despre conserve sau 
pesmeţi din care caravana poseda un număr 
mare de lăzi, nu mai putea fi vorba. Din fericire, în 
pădurile bogate în vînat din Africa centrală, un 
vîinător nu moare de foame dacă se mulţumeşte 
cu carne friptă. Ceea ce însă nu trebuie să-i 
lipsească sînt muniţiile. John Cort, Max Huber şi 
Khamis aveau fiecare o carabină de precizie şi un 
revolver. Aceste arme miînuite cu îndemînare le 
puteau fi de mare folos, dar mai era nevoie să fie 
bine umplute cartuşierele. Or, făcîndu-şi toate 
socotelile, deşi înainte de a părăsi căruţa îşi 
burduşiseră buzunarele, nu mai aveau de tras 
decit 50 de gloanţe. Slabe rezerve, trebuie să 
recunoaştem, mai ales dacă erau siliţi să se apere 
împotriva fiarelor şi răufăcătorilor pe un drum 
lung de 600 de kilometri pînă la malul drept al lui 
Oubangui. Ajunşi acolo, Khamis şi tovarâăşii lui 
puteau să se reaprovizioneze fără mare greutate, 
fie prin sate fie la lăcaşul misionarilor, fie la 


bordul ambarcaţiilor care coboară pe marele 
afluent al Congoului. 

După ce-şi potoliră foamea cu carnea fragedă 
de inyala şi setea cu apa limpede a unui pîrîu care 
şerpuia printre copaci, cei trei începură să discute 
ce hotărîre să ia. John Cort vorbi primul: 

— Khamis, pînă acum şeful nostru a fost Urdax. 
Am fost întotdeauna gata să-i urmăm sfaturile 
pentru că aveam încredere în el. Această 
încredere ne-o inspiri şi tu datorită caracterului şi 
experienţei tale. Spune-ne ce crezi că e bine să 
facem în situaţia în care ne aflăm şi fii sigur că 
vom fi de acord. 

— Bineînţeles, adăugă Max Huber, între noi nu 
va fi niciodată vreo neînțelegere. 

— Cunoşti ţinutul, Khamis, reluă John Cort. De 
un număr de ani călăuzeşti caravanele cu un 
devotament pe care am avut prilejul să-l 
preţuim... Facem apel la acest devotament ca şi 
la fidelitatea ta şi ştiu că faţă de noi vei face 
dovadă de amiîndouă. 

— Domnule John, domnule Max, vă puteţi bizui 
pe mine, răspunse cu simplitate foreloperul. Le 
strînse celor doi mîinile întinse spre el, ca şi pe 
cea a lui Llanga. 

— Care e părerea ta? întrebă John Cort. 
Trebuie să renunţăm sau nu la proiectul lui Urdax 
de a ocoli pădurea pe la vest? 

— E mai bine s-o străbatem, răspunse fără să 
şovăie foreloperul. Nu vom fi astfel expuşi unor 
atacuri banditeşti. Vom îhtîlni poate fiare ale 
pădurii, dar nu răufăcători. Nici pahuinii, nici 
denkaşii, nici  funzii, nici bugkoşii nu s-au 
aventurat niciodată în codrul cel des, precum nici 
un alt trib de Ungă Oubangui. Pentru noi 
pericolele sînt mai mari în cîmp deschis. în 
această pădure, unde nu s-ar fi încumetat a trece 


o caravană cu atelajele ei, nişte oameni care 
merg pe jos îşi vor putea croi drum. Repet, să ne 
îndreptăm spre sud-vest, unde trag nădejde să 
ajung fără greş la viltorile lui Zongo. Aceste viltori 
barează cursul lui Oubangui la cotitura pecare o 
face fluviul părăsind direcţia vest pentru a se 
îndrepta spre sud. Dacă e să dăm crezare 
călătorilor, acolo îşi prelungeşte capătul Marea 
Pădure. Apoi n-ai decît să-ţi urmezi calea pe 
cîmpiile de pe paralela ecuatorului şi, graţie 
caravanelor foarte numeroase în această regiune, 
mijloacele de aprovizionare şi transport vor fi 
destule. 

Sfatul lui Khamis era înţelept. în plus, 
itinerariul pe care-l propunea trebuia să scurteze 
drumul pînă la Oubangui. Totul depindea de 
natura obstacolelor întîlnite în acest codru adînc. 
N-aveau de sperat că vor găsi o potecă; poate 
doar o cărăruie ce servea trecerii animalelor 
sălbatice: bivoli, rinoceri şi alte mamifere mari. Cît 
despre sol, acesta va fi acoperit de buruieni şi 
stufăriş care ar fi trebuit îndepărtate cu securea, 
pe cînd foreloperul poseda doar o bărdiţă, iar 
tovarăşii săi nişte cuțite. Totuşi, gindeau că 
treaba nu o să-i întîrzie prea mult. 

După ce făcu obiecţii dinspre partea asta, John 
Cort nu mai şovăi. Nici n-avea rost să se frămînte 
cu privire la greutatea de a se orienta sub copaci 
prin a căror cunună bogată abia pătrundeau 
razele soarelui. într-adevăr, un soi de instinct 
asemănător cu al animalelor — instinct 
inexplicabil întîlnit la unele popoare — permite, 
între alţii, chinezilor, precum mai multor triburi 
din Far-West, să se călăuzească după auz şi miros 
mai mult chiar decît după văz şi să recunoască 
după unele indicii direcţia. Khamis avea această 
facultate de orientare dezvoltată într-un înalt 


grad; le dăduse adesea dovezi de netăgăduit. într- 
o oarecare măsură, francezul şi americanul se 
puteau bizui pe această însuşire mai mult fizică 
decît intelectuală, foarte puţin supusă greşelii şi 
deci nu aveau nevoie să afle poziţia soarelui. în ce 
privea celelalte obstacole pe care le vor întîlni 
străbătînd pădurea, iată ce răspunse foreloperul: 

— Domnule John, ştiu că în loc de potecă vom 
găsi doar un sol acoperit de mârâciniş, vreascuri, 
arbori căzuţi din pricina bătrîneţn, în sfîrşit, piedici 
greu de trecut. Dar vă închipuiţi că o pădure atit 
de întinsă nu-i brăzdată de rîuri care nu pot fi 
decit afluenții lui Oubangui? 

— Ba cred că este dacă n-ar fi să ne luăm decit 
după piriul care curge la est de movilă, remarcă 
Max Huber. Se îndreaptă spre pădure... De ce n-ar 
deveni un rîu? în acest caz vcxn construi o plută... 
din cîteva trunchiuri legate împrcenă. 

— N-o lua razna, prietene, spuse John Cort, şi 
nu te lăsa purtat de imaginaţie pe apa acestui rîu 
imaginar. 

— Domnul Max are dreptate, îl contrazise 
Khamis. Pe la apusul soarelui vom întîlni acest 
curs de apă care se varsă, probabil, în Oubangui. 

— De acord, răspunse John Cort, dar ştiu cum 
sînt rîurile din Africa; pe cea mai mare parte nu se 
poate naviga. 

— Nu vezi decit greutăţile, dragă John. 

— Mai bine să le văd înainte decît după, dragă 
Max. John Cort ştia ce spune. Riurile şi fluviile din 
Africa nu oferă 

aceleaşi condiţii de navigaţie ca cele din 
America, Asia şi Europa. Există patru mari cursuri 
de apă: Nilul, Zambezi, Congo şi Niger, alimentate 
de numeroşi afluenţi şi reţeaua lichidă a bazinului 
lor e considerabilă. în pofida acestor daruri ale 


naturii, nu slujesc decit foarte puţin expedițiilor în 
interiorul continentului negru. 

După povestirile călătorilor pe care pasiunea 
descoperirilor i-a minat prin aceste imense 
teritorii, fluviile africane nu pot fi comparate cu 
Mississipi, Saint-Laurent, Volga, Irrawaddy, 
Brahmaputra, Gange, Indus. Volumul apelor le e 
mai puțin bogat, chiar dacă parcursul îl egalează 
pe cel al marilor artere menţionate şi, la oarecare 
distanţă în amonte de gurile lor, nu pot purta 
nave de tonaj mijlociu. Pe deasupra au multe 
praguri, cataracte şi cascade care întrerup 
circulaţia de la un mal la celălalt, iar vîrtejurile 
sint de o asemenea violenţă, încît nici o 
ambarcaţie nu se-ncumetă să treacă pe-acolo. 
Obiecţia lui John Cort era deci întemeiată şi 
Khamis nu putea să nu ţină seamă de ea. Dar, la 
urma urmei, nu constituia un motiv pentru a 
respinge proiectul foreloperului care, pe de altă 
parte, prezenta avantaje însemnate. 

— Dacă vom întiîlni un rîu, răspunse acesta, 
vom cobori pe el atita vreme cît nu ni se va tăia 
calea. Dacă o piedică va putea fi ocolită, o vom 
ocoli. Dacă nu, ne vom relua mersul pe jos. 

— Tocmai de aceea, replică John Cort, nici nu 
m-am opus propunerii tale, Khamis. Cred că avem 
doar de cîştigat îndreptîndu-ne spre Oubangui, pe 
firul unuia din afluenții săi, în caz că e cu putinţă. 

La punctul la care ajunsese discuţia, nu mai 
erau de spus decit două cuvinte: 

— La drum! exclamă Max Huber. lar tovarășii 
săi repetară: „La drum". De fapt proiectul îi plăcea 
de minune lui Max Huber: Avea să meargă în 
adîncul imensei păduri, nepătrunsă pînă atunci, 
dar. într-adevăr, nu de nepătruns. Poate va întîlni 
cu acest prilej extraordinarul pe care de trei luni 


încoace îl căuta fără să-l fi găsit în ţinuturile 
nordice ale lui Oubangui. 


V 
PRIMA ZI DE DRUM 


Trecuse de opt cînd John Cort, Max Huber, 
Khamis şi băiatul o luară către sud-vest. La ce 
distanță se va ivi cursul de apă pe care voiau să-l 
urmeze pînă la vărsarea lui în Oubangui? Nimeni 
n-ar fi putut spune. Şi dacă rîul care părea să 
curgă spre pădure, după ce dăduse ocol movilei 
cu tamarini, schimba direcția spre est fără a o 
străbate? Şi cine putea şti dacă piedici ca stînci şi 
viitori nu-i zăgăzuiau albia într-atit încît să-l facă 
de nenavigat? Pe de altă parte, dacă imensa 
îngrămădire de copaci n-avea poteci sau cel puţin 
treceri deschise de animale prin desişuri, cum ar 
fi reuşit nişte oameni mergind pe jos să-şi 
croiască drum fără să întrebuinţeze fierul sau 
focul? Khamis şi tovarăşii săi vor găsi în locurile 
cutreierate de patrupedele mari solul curăţat, 
desişul călcat în picioare, lianele rupte ca să 
poată umbla pe aceste cărărui. 

Llanga alerga înainte ca un dihor, cu toate că 
John Cort îi spusese să nu se depărteze. Dar cînd 
îl pierdeau din vedere auzeau vocea lui ascuţită: 

— Pe aici... pe aici! 

Şi toţi trei mergeau după el, urmîndu-l prin 
bortele pe unde se strecura. Cînd trebuiră să se 
orienteze în acest labirint, instinctul foreloperului 
funcţiona cu folos. De altfel prin ochiurile coroanei 
copacilor puteai să stabileşti poziţia soarelui. în 
luna martie, la ora de culminaţie, urca aproape 
pînă la zenit, care la această latitudine se află pe 
linia ecuatorului ceresc. Totuşi frunzişul devenea 
aşa de des, încît sub miile de arbori domnea 


aproape întunericul. Cînd cerul se acoperea era 
chiar beznă, iar noaptea orice circulaţie era 
imposibilă. 

E adevărat că după spusele lui Khamis aveau 
de făcut un popas între seară şi dimineaţă, să 
aleagă un adăpost la poalele vreunui trunchi în 
caz de ploaie, să nu aprindă focul decit atit cit să 
frigă vînatul doborit înainte sau după amiază. Deşi 
pădurea n-ar fi trebuit, în mod normal, să fie 
bîntuită de nomazi — şi nu găsiseră nici o urmă a 
celor ce se opriseră la marginea codrului — era 
mai bine să nu-şi semnaleze prezenţa. în plus, 
cîţiva tăciuni arzînd sub cenuşă ajungeau pentru 
gătit şi în Africa la această epocă a anului n-aveau 
a se teme de frig. De fapt, caravana suferise mai 
mult de căldură parcurgind şesurile ținuturilor 
intertropicale. Temperatura era foarte ridicată. La 
umbra copacilor Khamis, Max Huber şi John Cort 
vor fi mai feriţi de arşiţă, ceea ce crea condiţii mai 
prielnice lungului şi anevoiosului drum la care îi 
siliseră împrejurările. E de la sine înţeles că 
noaptea, pătrunşi de căldura zilei, cu condiţia să 
nu plouă, puteau dormi fără grijă sub cerul liber. 
Dar, ploaia, iată de ce trebuiau să se teamă într-o 
regiune unde în toate anotimpurile umiditatea e 
mare. Deasupra zonei echinoxiale suflă alizeele 
care se neutralizează unele pe altele. Din acest 
fenomen climateric rezultă că, atmosfera fiind 
îndeobşte calmă, norii îşi descarcă aburii 
condensaţi în nesfirşite averse. însă, de o 
săptămînă cerul se-nseninase odată cu luna nouă 
şi deoarece satelitul terestru pare să aibă o 
influenţă meteorologică, puteai conta pe 15 zile 
netulburate de dezlănţuirea stihiilor. 

În această parte a pădurii, care coboară în 
pantă lină spre malurile lui Oubangui, pămîntul nu 
era mlăştinos aşa cum avea să fie, fără îndoială, 


mai spre sud. Solul foarte tare era acoperit cu o 
iarbă înaltă şi stufoasă care te-mpiedica la mers 
dacă nu fusese înainte călcată de picioarele 
animalelor. 

— Ei, remarcă Max Huber, păcat că elefanții 
noştri n-au putut răzbate pînă aici. Ar fi smuls 
lianele, ar fi sfişiat tufele, ar fi bătătorit cărarea şi 
ar fi strivit mărăcinişul. 

— Şi pe noi aşijderea, replică John Cort. 

— Bineînțeles, întări foreloperul. Să ne 
mulţumim cu ceea ce au făcut rinocerii şi bivolii. 
Pe unde au trecut ei, va fi drum şi pentru noi. 

Khamis cunoştea pădurile din Africa centrală 
fiindcă străbătuse deseori pe cele din Congo şi 
Camerun. Se-nţelege, aşadar, că nu a fost prea 
tare pus în încurcătură cînd i s-au adresat 
întrebări cu privire la atit de diversele soiuri de 
copaci aflaţi aici. Pe John Cort îl interesa studiul 
acestor minunate exemplare ale regnului vegetal, 
al acestor fanerogame din care au fost catalogate 
nenumărate specii între Congo şi Nil. Şi apoi, 
unele se puteau folosi pentru a schimba mereu 
aceeaşi mîncare de carne friptă. Fără a vorbi de 
uriaşii  tamarini, găsiți în mare cantitate, 
mimozierii de o înălţime nemaipomenită şi 
baobabii care îşi ridicau creasta la o altitudine de 
150 de picioare. La 20—30 metri se înălţau 
anumite specimene din familia ephorliaceelor cu 
crăci spinoase, cu frunze late de şapte-opt 
degete, căptuşite cu o scoarță dintr-o substanţă 
lăptoasă şi al căror fruct, cînd e copt, face 
explozie,  zviriind sămînța celor şaisprezece 
împărţituri ale sale. Dacă nu ar fi avut simţ de 
orientare, Khamis ar fi putut să se ghideze după 
sylphinum. lacinatum, deoarece frunzele de formă 
radială ale acestui arbust se întorc cu faţa una 
spre est, alta spre vest. 


Un brazilian care s-ar fi rătăcit în desişul 
codrului s-ar fi crezut în mijlocul pădurilor virgine 
din bazinul Amazonului. în timp ce Max Huber 
blestema tufele pitice presărate pe sol, John Cort 
nu se sătura să admire covoarele înverzite, parcă 
tesute cu o spată orizontală, unde se zăreau în 
număr mare phrynium şi aniome şi douăzeci de 
specii de ferigi prin care trebuia să-ţi faci drum. ŞI 
cîte soiuri de arbori, unii cu lemn tare, alţii cu 
lemn moale! Aceştia, aşa cum observa Stanley în 
Călătorie in bezna Africii, înlocuiesc pinul şi bradul 
din zonele hiperboreene. Indigenii îşi construiesc 
colibele pentru un popas de cîteva zile numai din 
frunzele lor uriaşe. în afară de aceste soiuri, 
pădurea rnai avea un număr mare de copaci de 
tek, mahon, arbori de fier, campeşi — copaci cu 
scoarță groasă, bogaţi în tanin şi care nu 
putrezesc niciodată — copaci falnici, manguieri 
arborescenţi, şi sycomori ce puteau rivaliza cu cei 
mai frumoşi din Africa orientală, portocali 
sălbatici, smochini cu trunchiul alb ca şi cum ar fi 
fost văruit, „mpafii" colosali şi mulţi alţii. 

Aceste nenumărate produse ale regnului 
vegetal nu cresc atit de dese încît să dăuneze 
dezvoltării  crengilor, foarte puternice într-un 
climat cald şi totodată umed. Printre copaci ar fi 
putut trece şi căruţa caravanei, dacă nişte cabluri 
de o grosime mergind pînă la un picior n-ar fi fost 
întinse între trunchiuri. Erau liane nesfirşite 
încolăcite în jurul lor ca o îngrămădire de şerpi. Se 
împleteau din toate părţile aidoma unei ghirlande 
de crengi de neînchipuit, cu răsuceli capricioase, 
cu dantelării neîntrerupte între copaci şi desişuri. 
Nu exista nici o ramură care să nu fie legată de 
ramura învecinată, nici un trunchi care să nu fie 
pus în aceste lungi lanţuri vegetale, unele dintre 
ele atîrnînd pînă la pămînt precum nişte stalactite 


de verdeață! Nu vedeai nici o scoarță aspră care 
să nu fie acoperită de muşchiul des şi catifelat 
unde se aşezau mii de gize cu aripi presărate cu 
aur. Şi din orice amalgam, cît de mic, al 
frunzişului se auzea un concert de uguieli şi 
ciripituri, ici ţipete, colo gungurit care se 
răspîndeau în văzduh din zori şi pînă seara. 
Cîntecele le intonau miriade de ciocuri de 
ciocîrlie, privighetoare şi altele, triluri mai variate 
şi mai ascuţite decit fluierul unui caporal de 
marină pe bordul unui vas de război. Şi cum să nu 
asurzeşti la auzul acestei lumi înaripate de 
papagali, pupeze, bufniţe, veverite zburătoare, 
mierle, papagali pitici, piţigoi, fără a mai pune la 
număr micuţii colibri, îngrămădiţi ca un stup de 
albine între crengile de sus? Ţipetele veneau de la 
o colonie de maimuțe — o  împreunare 
discordantă de sunete scoase de babuini cenușii, 
grenuşe cu blană neagră, cimpanzei, mandrili, 
gorile, cele mai primejdioase şi puternice 
exemplare din fauna africană. Pînă atunci, aceste 
fiinţe cu patru miini. cu toate că erau în cete, nu 
se manifestaseră duşmănos la vederea lui Khamis 
şi a tovarăşilor săi, primii oameni pe care îi 
zăreau, probabil. în adincul acestei păduri din 
Africa centrală. Aveai toate motivele să crezi că 
niciodată picior de om nu călcase pe sub copacii 
înalţi. De aceea, neamul de maimuțe arăta faţă 
de ei mai mult curiozitate decit rnînie. în alte părţi 
ale Congoului şi Camerunului n-ar fi fost acelaşi 
lucru. Omul îşi făcuse acolo apariţia de vreme 
îndelungată. Vinătorii de fildeş, ajutaţi de sute de 
bandiți, băştinaşi sau nu, n-aveau cum să le mai 
mire pe maimuţele martore de atita vreme la 
ravagiile tăcute de aceşti aventurieri şi care au 
costat nenumărate vieţi omeneşti. 


După un prim popas în miezul zilei, se mai 
opriră o dată la orele şase seara. Mersul fusese 
uneori destul de anevoios din pricina reţelelor de 
liane aproape cu neputinţă de rupt sau de 
descurcat. A le tăia sau a le sfişia cerea o muncă 
grea. Totuşi, pe o mare întindere de drum se 
zăreau cărări pe care umblau mai ales bivolii. Pe 
unii îi întrezăriseră chiar în tufişuri — printre ei 
cîţiva puternici onja. Aceste rumegătoare sînt 
primejdioase datorită forţei lor nemaipomenite şi 
vînătorii trebuie să se ferească să nu fie luaţi în 
coarne cînd sînt atacați. Cel mai sigur mijloc de a- 
i dobori este să tragi în ei ţintind între ochi nu 
prea jos, pentru ca lovitura să fie fulgerătoare. 

John Cort şi Max Huber nu avuseseră niciodată 
prilejul să-şi pună la încercare îndemînarea 
împotriva bivolilor, care pînă acum nu le ieşiseră 
în cale. De altfel, nelipsindu-le pînă acum carnea 
de antilopă, era bine să nu risipească muniţiile. 
Nu trebuia să răsune nici o împuşcătură în timpul 
drumului dacă nu era vorba de apărarea 
personală sau necesitatea de a avea hrana 
zilnică. 

Khamis dădu semnalul de oprire la marginea 
unui mic luminiş, la poalele unui copac care 
depăşea desimea codrului din jur. îşi întindea, la 
şase metri de sol. frunzişul de un verde cenușiu în 
care se amestecau flori cu un puf albicios, căzind 
ca o ploaie pe lîngă trunchiul cu scoarță argintată. 
Era unul din acei arbori de bumbac din Africa, cu 
rădăcinile aşezate precum nişte arcade, sub care 
te poţi adăposti. 

— Patul e făcut! exclamă Max Huber. Fără 
saltea elastică, bineînţeles, dar avem una de 
bumbac şi cred că noi sin tem aceia care o vor 
înnoi. 


Aprinseră focul cu amnar şi iască de care 
Khamis nu ducea lipsă şi luară o masă 
asemănătoare cu cea de dimineaţă şi de prînz. 
Din păcate — dar trebuiau să se resemneze — n- 
aveau nici o bucăţică din pesmetul ce înlocuise 
pîinea în timpul expediției. Se mulţumiră deci cu 
carne friptă care le potoli în bună măsură foamea. 
După cină, înainte de a se culca între rădăcinile 
arborelui de bumbac, John Cort îi spuse 
foreloperului: 

— Dacă nu mă înşel, am mers mereu spre sud- 
vest. 

— Da, tot timpul. De cîte ori am putut zări 
soarele am stabilit direcţia. 

— Cite leghe crezi că am străbătut astăzi? 

— Patru sau cinci; domnule John, şi dacă 
mergem la fel şi mai departe, în mai puţin de o 
lună vom fi ajuns la malul lui Oubangui. 

— Bine, reluă John Cort, dar nu-i mai cuminte 
să ţinem seama de eventualele neşanse? 

— Ca şi de noroc, interveni Max Huber. Cine 
ştie dacă nu vom descoperi un curs de apă pe 
care să coborim fără să ne obosim. — Pînă acum 
nu se vede, dragă Max... 

— Fiindcă n-am înaintat destul spre vest, 
afirmă Khamis, dar aş fi foarte surprins dacă 
mîine sau poimiine... 

— Să ne închipuim că nu avem să întîlnim nici 
un rîu, zise John Cort. La urma urmei, o călătorie 
de 30 de zile, dacă greutăţile nu sînt covirşitoare, 
aşa cum nu s-au arătat în această primă zi, n-are 
de ce să sperie nişte vânători africanizaţi ca noi! 

— Da, teamă mi-e, rosti Max Huber, ca marea 
pădure tainică să nu fie lipsită de mister! 

— Cu atit mai bine, Max! 

— Cu atit mai rău, John! Şi acum, Llanga, hai 
să ne culcăm. 


— Da, prieten Max, răspunse băiatul abia 
ţinînd ochii deschişi după oboseala unui drum 
lung în timpul căruia nu rămăsese niciodată în 
urmă. 

Astfel încît îl duseră în braţe între rădăcinile 
arborelui de bumbac şi —1 întinseră în colţişorul 
cel mai bun. 

Foreloperul se oferi din nou să vegheze toată 
noaptea, dar tovarăşii săi nu consimţiră. Aveau să 
se schimbe din trei în trei ore, cu toate că 
împrejurimile luminişului nu dădeau nimic de 
bănuit. Totuşi prudenţa poruncea să fie cu ochii-n 
patru pînă la ziuă. 

Primul care rămase de pază fu Max Huber, în 
timp ce John Cort şi Khamis se culcară în puful alb 
căzut din copac. 

Max Huber, cu carabina încărcată la îndemînă, 
sprijinit de una din rădăcini, se lăsă în mrejele 
nopţii plină de pace. în adîncimile pădurii încetase 
toată larma zilei. Nu trecea printre ramuri decit o 
răsuflare regulată, răsuflarea copacilor adormiţi. 
Razele lunii, ridicată mult spre zenit, se strecurau 
printre frunze şi brăzdau solul cu zig-zaguri de 
argint. Dincolo de luminiş, văzduhul se bucura şi 
el de scînteierea iradiaţiilor lunii. Foarte simţitor la 
poezia naturii, Max Huber gusta din plin vraja 
nopţii, se pătrundea de frumuseţea ei, credea 
uneori că visează, deşi nu dormea. | se părea că-i 
singura făptură vie în sînul lumii vegetale. O lume 
vegetală, iată în ce se preschimbase în imaginaţia 
lui marea pădure de lîngă Oubangui. îşi spunea în 
sinea sa: „Dacă vrei să pătrunzi în ultimele taine 
ale globului, trebuie oare să mergi pînă la 
capetele axei lui ca să descoperi misterele cele 
mai însemnate? De ce să încerci să cucereşti cei 
doi, poli, cu preţul unor primejdii înfiorătoare şi 
fiind sigur că vei întîlni obstacole, poate, de 


netrecut? Şi cu ce rezultat? Cu soluţia cîtorva 
probleme de meteorologie, de electricitate, de 
magnetism terestru. Merită asta să lungeşti lista 
exploratorilor care şi-au găsit moartea în 
ţinuturile australe şi boreale? N-ar fi mai util, mai 
interesant, ca în loc să cutreieri mările arctice şi 
antarctice, să cercetezi ariile nesfirşite ale acestei 
păduri fără capăt şi să învingi obstacolele care le 
fac de nepătruns? Cum? Să mai existe asemenea 
codri neumblaţi în America, Asia, Africa şi nici un 
pionier să nu fi avut gîndul să le considere drept 
cîmpul lui de investigaţie, nici curajul să se azvirle 
în necunoscut? Nimeni n-a smuls taina acestor 
arbori cum au reuşit strămoşii cu bătrînii stejari 
din Dodone‘? lar făuritorii de mituri n-aveau 
dreptate să populeze codrii cu fauni, satiri, driade 
şi nimfe închipuite? De altfel, restringîndu-ne 
numai la datele ştiinţei moderne, nu se poate 
admite existenţa unor fiinţe necunoscute care în 
imensităţile forestiere să se fi adaptat la mediu? 
în epoca druizilor, Galia transalpină nu adăpostea 
populaţii ca celții, germanii, ligurii, sute de triburi, 
sute de ostaşi şi sate cu datinile şi moravurile lor 
specifice, cu felul lor înnăscut de a fi înlăuntrul 
acestor păduri, ale căror graniţe n-au putut fi 
trecute decît cu mari eforturi de puterea 
romană?" Astfel cugeta Max Huber. 

Şi într-adevăr, în aceste ţinuturi din Africa 
ecuatorială nu semnalase legenda fiinţe pe 
jumătate fabuloase pe scara inferioară a 
umanităţii? Pădurea de la Oubangui se-nvecina la 
est cu teritoriile cercetate de Schweinfurth şi 


1 Oraş din Epir, unde se afla un templu şj un oracol 
al iui Zeus, acesta din urmă recurgind pentru 
prezicerile lui la zborul porumbeilor, sunetul 
bronzului şi mai ales la foşnetul stejarilor sacri. 


Junker şi anume: ţinutul Niam-Niam, adică al 
oamenilor cu coadă, deşi e adevărat că aceştia nu 
posedau nici un fel de apendice codai. Henry 
Stanley întilnise în ţinuturile de la nord de Ituri 
pigmei înalţi de mai puţin de un metru, perfect 
constituiți, cu pielea subţire şi lucioasă, cu ochi 
mari de căprioară, şi misionarul englez Albert 
Lhyd le-a constatat existenţa între Uganda şi 
Cabinda, unde aceşti băştinaşi trăiau, mai mulţi 
de 10 000, adăpostiţi sub crengile copacilor sau 
cocoţaţi în arborii gigantici, sub conducerea unui 
şef căruia îi dădeau ascultare. 

Tot Stanley, după ce plecase din lpoto, trecuse 
prin cinci sate aflate în codrii Ndougourboşa, 
părăsite de puţină vreme de populaţia lor 
liliputană. Şi oare nu se găsise în prezenţa 
triburilor Ouambouti, Batina, Akka, Bazoungou ai 
căror membri au o înălţime de 130 centimetri, iar 
unii dintre ei nu ating decit 92 şi cîntăresc sub 40 
kg? Totuşi, aceşti oameni nu sînt mai puţin 
inteligenţi, muncitori, viteji şi de temut cu micile 
lor arme cu care bagă spaima în animale şi chiar 
în populaţiile agricole din ţinuturile de pe malurile 
cursului superior al Nilului. 

Purtat de valurile  închipuirii, setos de 
extraordinar, Max Huber se încăpăţina să creadă 
că pădurea de la Oubangui e bîntuită de făpturi 
ciudate, nebănuite de etnografi. De ce n-ar exista 
aici oameni cu un singur ochi, ca ciclopii din 
poveste, sau cu nasul alungit în formă de trompă, 
putînd fi clasaţi, dacă nu în ordinul pahidermelor, 
cel puţin în familia proboscidienilor? 

Max Huber, sub înrîurirea visurilor lui ştiinţifico- 
fantastice, îşi. uită puţin rolul de santinelă. 
Duşmanul s-ar fi putut apropia fără ca John sau 
Khamis să fie înştiinţaţi la timp pentru a se 
pregăti de apărare. 


O mînă i se aşeză pe umăr. 

— Ei, ce-i? întrebă tresărind. 

— Eu sînt, îi răspunse tovarăşul său, nu mă lua 
drept un sălbatic din Oubangui. Nimic suspect? 

— Nimic. 

— E ceasul cînd am hotărît să te duci să te 
odihneşti, dragă Max. 

— Fie, dar m-ar mira dacă visele pe care le voi 
avea dormind să fie aşa de frumoase ca cele 
avute cu ochii deschişi. 

Prima parte a nopţii nu fusese tulburată de 
vreun incident şi nici în rest nu se-ntimplă nimic, 
după ce John Cort îl înlocui pe Max Huber, iar 
Khamis pe John Cort. 


VI 
TOT SPRE SUD-VEST 


A doua zi, la 11 martie, odihniţi, John Cort, Max 
Huber, Khamis şi Llanga erau gata să facă faţă 
mersului înainte. Părăsind adăpostul arborelui de 
bumbac, dădură ocol luminişului, salutaţi de 
miriade de păsări care umpleau văzduhul de 
triluri asurzitoare şi sunete de orgă în stare să 
trezească gelozia Adelinei Patti” şi altor virtuozi ai 
muzicii italiene. înainte de a porni la drum, 
înţelepciunea îţi comandă să iei o gustare. Ea se 
compunea doar din carne rece de antilopă şi apă 
dintr-un pîrîu care şerpuia în dreapta poieniţe şi 
de unde foreloperul îşi umplu şi plosca. 

Îşi începură calea spre dreapta, sub rămurişul 
prin care răzbăteau primele raze ale soarelui a 
cărui poziţie fu stabilită cu grijă. Fără îndoială că 
această parte a pădurii trebuia să fie cutreierată 


5 Celebră cintăreaţă italiană de operă (1843— 
1919). 


de patrupede puternice. Se vedeau cărărui în 
toate direcţiile. într-adevăr, în timpul dimineţii 
zăriră cîţiva bivoli şi chiar doi rinoceri care se 
ţineau la distanţă. Cum, după toate aparențele, 
nu aveau chef de luptă, drumeţii nu fură nevoiți 
să-şi risipească gloanţele respingînd un atac. 

Micul grup nu se opri decit la jirînz, după ce 
străbătuse o bucată de drum de vreo 12 kilometri. 
în acel loc John Cort putu să doboare o pereche 
de dropii din specia Koran, care trăiesc în păduri 
— zburătoare negre ca smoala sub piîntece. 
Carnea lor foarte căutată de băştinaşi, găsi de 
astă dată aceeaşi preţuire la prînzul americanului 
şi francezului. 

— Cer, spuse însă Max Huber, să mîncăm 
friptură în loc de carne la grătar. 

— Nimic mai uşor, se grăbi să răspundă 
foreloperul. Şi una din dropii, jumulită, curățată şi 
pusă pe frigare fu pregătită deasupra unei flăcări 
vii şi puternice. Mesenii o înghiţiră cu poftă. 

Khamis şi tovarăşii săi porniră iar la drum în 
condiţii mai grele decît în ajun. La coborişul spre 
sud-est nu găsiră treceri atit de dese. Trebuiau 
să-şi croiască drum printr-un desiş la fel de stufos 
şi încîlcit ca şi lianele ale căror cordoane fură 
nevoiţi să le taie cu cuțitul. Ploaia căzu mai multe 
ore în şir, o ploaie destul de mare. Dar desimea 
frunzişului o opri să treacă, încît abia dacă picară 
cîţiva stropi pe sol. Totuşi, în mijlocul unui luminiş, 
Khamis putu să umple iar plosca, aproape goală, 
şi mare îi fu bucuria căci căutase pînă atunci 
zadarnic un fir de apă printre ierburi. Aşa se 
explica, probabil, puţinătatea animalelor şi a 
cărăruilor. 

— Nu prea văd să ne aflăm în preajma unui rîu, 
zise John Cort la popasul de seară. 


Prin urmare, trebuia să se tragă concluzia că 
riuşorul care curgea pe lingă movilă ocolea 
pădurea. Cu toate astea,»nu intenționau să 
schimbe direcţia, de vreme ce aceasta era calea 
spre bazinul lui Oubangui. 

— De aittel zise Khamis, dacă nu dăm de 
cursul de apă, zărit alaltăieri lîngă tabără, vom 
putea întîlni altul. 

Noaptea de 11 spre 12 nu o petrecură între 
rădăcinile unui arbore de bumbac, ci la poalele 
unui copac nu mai puţin gigantic, un bombax, cu 
trunchiul simetric, înălţat ca din puşcă la vreo 
sută de paşi deasupra covorului de iarbă de pe 
locul unde se găsea. 

Făcură de pază pe rînd, ca de obicei, şi somnul 
celor ce dormeau nu fu tulburat decit de cîteva 
mugete îndepărtate de bivoli şi rinoceri. N-aveau 
a se teme că în acest concert nocturn se va 
amesteca şi  răgetul leului. Aceste fiare 
primejdioase nu trăiesc în pădurile din Africa 
centrală. Se găsesc în ţinuturi aflate la o latitudine 
mai mare, fie dincolo de Congo spre sud, fie la 
graniţa Sudanului spre nord, în vecinătatea 
Saharei. Pădurile dese nu sînt prielnice firii pline 
de toane şi foarte independente a regelui 
animalelor — rege prin autoritate şi nu de drept 
constituţional. îi trebuie spaţii vaste, cîmpii 
scăldate în soare unde poate sări cum îi e voia. 
Nu se auziră deci răgete, grohăieli de hipopotam 
nici pe atit, lucru regretabil, se cuvine să spunem, 
căci prezenţa acestor mamifere amfibii ar fi vestit 
apropierea unei ape. 

A doua zi plecară în zori pe o vreme întunecată 
şi Max Huber dobori cu o împuşcătură de carabină 
o antilopă de mărimea unui măgar sau mai precis 
a unei zebre — care are o conformaţie de animal 
între cal şi măgar. Era un oryx de culoarea vinului 


cu cîteva dungi regulate. Oryxul are o bandă 
neagră de la ceafă pînă la coadă, picioarele 
acoperite cu păr albicios -fi sînt împodobite cu 
pete negre, iar coada cu un pămătuf de blană 
neagră în vîrf îi atîrnă pînă la pămînt, pe care-l 
mătură cu mişcări ample. 

E un animal frumos, cu coarne lungi de un 
metru, înzestrate la bază cu treizeci de inele, şi 
curbate elegant, avind o simetrie naturală rar 
întîlnită. 

La oryx coarnele slujesc la apărare şi-i 
îngăduie să se împotrivească, în ţinuturile din 
nordul şi centrul Africii, chiar atacurilor leului. Dar 
în acea zi, animalul ochit de vinător nu putu să 
scape de glontele care-l nimeri în plin şi, cu inima 
străpunsă, căzu din primul foc. 

Aveau hrană pentru mai multe zilt. Khamis tăie 
antilopa în bucăţi, treabă care-i luă un ceas. Apoi 
fiecare luă o halcă pentru a o căra. Llanga cerînd 
şi primind şi el una, porniră mai departe. 

— Ei! pe legea mea! zise John Cort, carnea 
costă ieftin aici, doar un singur cartuş. 

— Cu condiţia să fii îndeminatec, rosti 
foreloperul. 

— Şi mai ales să ai noroc, adăugă Max Huber, 
mai modest decît sînt de obicei confrații lui în ale 
vînătorii. 

Pînă atunci Khamis şi tovarăşii săi îşi cruţaseră 
plumbii şi praful de puşcă, întrebuinţindu-le doar 
ca să doboare vînatul. Dar ziua nu avea să 
sfirşească fără să fie nevoiţi să le folosească 
pentru a se apăra. Pe parcurs de un kilometru şi 
mai bine foreloperul crezu că va trebui să 
respingă atacul unei cete de maimuțe. Această 
ceată se zbînţuia de-a dreapta şi de-a stînga unei 
cărărui, unele maimuțe sărind din cracă în cracă 
de la un copac la altul, celelalte zburdînd şi 


trecînd prin desiş cu salturi nemaipomenite care 
ar 11 putut trezi invidia celor mai agili gimnaşti. 

Se zăreau mai multe specii de cvadrumani 
înalţi: cinocefali în trei culori (galbeni ca arabii, 
roşii ca indienii din Far-West, negri precum caftrii) 
care constituie un pericol pentru animalele 
sălbatice şi cîteva tipuri de colobi ce se strimbau 
la ei; adevăraţi filfizoni, cei mai eleganţi domnişori 
ai neamului simiesc, periindu-şi fără încetare şi 
potrivindu-şi cu mîna pelerina albă care le-a adus 
denumirea de colobi episcopali. 

Dar această escortă, ce se strinsese după 
masa de prînz, dispăru pe la ora două cînd Max 
Huber, John Cort, Khamis şi Llanga ajunseră pe o 
potecă destul de largă, şerpuind înaintea lor cît se 
vedea cu ochii. Dacă aveau să fie bucuroşi că au 
dat de un drum atit de uşor, trebuiau să se teamă 
că vor întiîlni animalele care trecuseră pe acolo. 
Erau doi rinoceri. Fornăitul lor prelung răsună 
puţin înainte de ora patru la o distanţă destul de 
mică. 

Khamis nu se înşelă asupra acestui sforăit şi le 
spuse tovarăşilor săi să se oprească. 

— Păcătoase animale, rinocerii ăştia! rosti 
luînd în mînă carabina purtată pe umăr. 

— Foarte rele, întări Max Huber, cu toate că 
sînt ierbivore. 

— Şi nu mor cu una cu două, adăugă Khamis. 

— Ce avem de făcut? întrebă John Cort. 

— Să încercăm să trecem fără să ne vadă, îi 
sfătui Khamis, sau cel puţin să ne ascundem cită 
vreme umblă pe aici. Poate n-or să ne zărească... 
Totuşi să fim gata să tragem dacă ne observă, 
deoarece se vor năpusti numaidecit asupra 
noastră. 

Carabinele fură pregătite şi cartuşele aşezate 
în aşa fel, încît armele să poată fi încărcate cît 


mai repede. Apoi, părăsind poteca, se aruncară în 
desiş, unde se pitiră pe după tufele care 
mărgineau drumul în dreapta. După cinci minute, 
fornăielile se-nteţiră şi se iviră monstruoasele 
pahiderme, din specia Ketloa, care n-are păr 
aproape deloc. Se deplasau în trap săltat, cu 
capul sus şi coada îmbirligată pe crupă. Măsurau 
aproape patru metri lungime, aveau urechile 
drepte, picioarele scurte şi strimbe, botul turtit 
înarmat cu un singur corn în stare de lovituri 
teribile. Şi fălcile lor sînt atit de puternice, încit 
sfarmă fără să simtă cactusul cu ţepi ascuţiţi, cum 
mănîncă ciulini măgarii. 

Deodată o pereche de rinoceri se opri locului. 
Khamis şi ceilalţi nu se-ndoiră că fuseseră 
descoperiţi. Unul dintre rinoceri — un monstru cu 
pielea aspră, zgrunţuroasă şi uscată — se apropie 
de desiş. 

Max Huber ochi. 

— Nu trage în coapsă, în cap, îi strigă 
foreloperul. 

Răsună o împuşcătură, apoi alta. Gloanţele 
abia că pătrundeau în carapacele tari şi ie 
pierdură degeaba. 

Focurile nu intimidară, nici nu opriră animalele 
care se pregăteau să intre în desiş. Era limpede 
că grămada de mărăciniş şi tufăriş nu opunea un 
obstacol unor pahiderme atît de puternice. într-o 
clipă vor răscoli, strivi şi zdrobi totul. După ce 
scăpaseră de elefanții de cîmpie, vor reuşi Khamis 
şi tovarăşii săi să scape de rinocerii din Marea 
Pădure? Fie cu trompă, fie cu corn pe bot, 
pahidermele au aceeaşi forţă... Şi aici nu-i apăra 
rindul des de copaci giganţi de pe lizieră care 
oprise năvala elefanților. Dacă foreloperul, John 
Cort, Max Huber şi Llanga ar fi încercat să fugă, ar 
fi fost izbiţi fără întîrziere, căci reţeaua de liane le- 


ar fi stînjenit cursa, pe cînd rinocerii ar fi trecut 
peste ea ca o avalanşă. Totuşi, printre arborii din 
desiş, un baobab enorm îi putea adăposti dacă 
reuşeau să se caţere pînă pe crăcile lui. Ar fi 
însemnat să reînnoiască manevra de pe movila cu 
tamarini, care însă nu se isprăvise prea bine. Oare 
acum ar fi avut mai mult succes? Poate, deoarece 
baobabul avea o înălţime şi o grosime în stare să 
reziste izbiturilor rinocerilor. E adevărat că nu-şi 
deschidea furca decit la vreo 50 de picioare 
deasupra solului, iar trunchiul în formă de dovleac 
nu avea nici o ieşitură de care să se prindă cineva 
cu mîna sau să găsească un punct de sprijin 
pentru picior. Foreloperul înţelese că n-aveau cum 
să încerce să urce în baobab. Max Huber şi John 
Cort aşteptau să ia o hotărire. în această clipă, 
tufele de la marginea potecii se mişcară şi printre 
ele se ivi un cap uriaş. Se auzi a patra 
împuşcătură de carabină. Dar John Cort nu avu 
mai mult noroc decit Max Huber. Glontele, 
pătrunzînd în scobitura umărului, provocă doar un 
urlet teribil al animalului, durerea sporindu-i furia. 
Nu dădu înapoi, dimpotrivă, se repezi cu un salt 
spre desiş, în timp ce celălalt rinocer atins uşor de 
o împuşcătură a lui Khamis se pregătea să-l 
urmeze. 

Nici Max Huber, nici John Cort, nici foreloperul 
n-avură vreme să-şi încarce din nou armele. Era 
prea tîrziu să fugă care încotro, sau să se ascundă 
pe sub copaci. Instinctul de conservare îi mînă pe 
toţi trei împreună cu Llanga să se pitească în 
spatele  baobabului, care avea la bază o 
circumferință de nu mai puţin de şase metri. Dar, 
cînd primul animal va da ocol arborelui şi cînd al 
doilea i se va alătura, cum se vor putea feri de 
atacul lor? 

— La naiba! zise Max Huber. 


— Mai curînd, la noroc! exclamă ironic John 
Cort. Amîndoi gindeau că n-au speranţă de 
scăpare fără ajutorul soar- 

tei. 

Sub o izbitură formidabilă, baobabul se clătină 
de sus pînă jos, de credeai că va fi smuls din 
rădăcini. Deodată însă rinocerul fu oprit în 
pornirea sa. într-un loc unde scoarţa copacului era 
crăpată, cornul său, care intrase ca icul 
pădurarului, se înfundase şi se înţepenise pe o 
porţiune de un picior. în zadar se străduia cu 
deznădejde să-l scoată. Chiar proptindu-se pe 
picioarele dinapoi, tot nu izbuti. Celălalt, care 
făcea prăpăd prin desiş, se opri şi el. Furia 
amîndurora era de nedescris. 

Khamis, strecurîndu-se pe lîngă copac, după ce 
se tirise pe ia poalele lui, încerca să vadă ce se- 
ntîmplă. 

— Fugiţi... fugiţi, şopti aproape în aceeaşi clipă. 

Îl înţeleseră mai mult decît îl auziră. Fără să 
ceară nici o altă lămurire, Max Huber şi John Cort, 
trăgînd după ei pe Llanga, o luară la goană printre 
ierburile înalte. Spre marea lor mirare, rinocerii 
nu-i urmăriră. După vreo cinci minute cît alergară 
pînă li se tăie răsuflarea se opriră la un semn al 
foreloperului. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă John Cort cînd 
apucă să răsufle un pic. 

— Rinocerul nu şi-a putut scoate cornul din 
scoarţa copacului, răspunse Khamis. 

— La naiba, exclamă Max Huber, e Milon de 
Crotone al rinocerilor. 


e Milon: atlet din sec. VI înaintea erei noastre, 
originar din Crotone. campion de mai multe ori la 
jocurile olimpice. Bătrîn, mai vru o dată să-şi 
demonstreze forţa despicînd un copac crăpat. 


— Şi va sfirşi ca acest erou al jocurilor 
olimpice! adăugă John Cort. 

Khamis, fără a se sinchisi cine fusese celebrul 
atlet din antichitate, se mulţumi să murmure: 

— în fine... teferi... dar cu preţul a patru-cinci 
cartuşe trase în zadar. 

— Şi cu atit mai trist cu cît, pe cite ştiu, carnea 
animalelor ăstora e bună de mîncat, zise Max 
Huber. 

— într-adevăr, îl asigură Khamis, deşi are un 
puternic iz de mosc... Să lăsăm deocamdată 
rinocerul unde a rămas. 

— Da, să-l lăsăm să-şi smulgă cornul cît 
pofteşte, încheie Max Huber. 

N-ar fi fost prudent să se întoarcă la baobab. 
Mugetele rinocerilor mai răsunau în desiş. După 
un ocol care îi readuse pe potecă, toţi patru o 
luară din nou la drum. Pe la şase poposiră la 
poalele unei stînci uriaşe. Ziua următoare trecu 
fără nici un incident. Greutățile drumului nu 
crescură cît străbătură vreo 30 de kilometri în 
direcţia sud-vest. în ce priveşte cursul de apă, a 
cărui apariţie era aşteptată cu atita nerăbdare de 
Max Huber şi prezisă cu atita siguranţă de 
Khamis, el nu se ivi defel. Seara, după ce mincară 
dintr-o  antilopă, cunoscută sub numele de 
antilopă de junglă, obişnuita lor cină, se duseră la 
culcare. Din păcate, cele zece ore de somn le fură 
tulburate de zborul a mii de lilieci mari şi mici, 
care nu părăsiră locul decit în zori. 

— Mulţi zgripţuroi, prea mulţi! exclamă Max 
Huber cînd se sculă, căscînd îndelung după o 
noapte în care dormise aşa de prost. 


Cele două părţi ale trunchiului de arbore se 
strînseră făcîndu-l prizonier şi muri pradă fiarelor 
sălbatice. 


— Să nu ne plingem, zise foreloperul. 

— De ce? 

— Pentru că e mai bine să ai de-a face cu lilieci 
decit cu ţînţarii şi ăştia ne-au cruțat pînă acum. 

— Cel mai bine ar fi, Khamis, să ne scutească 
şi unii şi alţii. 

— De ţinţari nu vom scăpa, domnule Max... 

— Şi cînd vor începe să ne pişte insectele 
astea nesuferite? 

— Cînd ne vom apropia de un rîu. 

— Un rîu! exclamă Max Huber. După ce-am 
crezut cu tărie că-l vom întîlni, acum mi-am 
pierdut orice nădejde, Khamis! 

— Vă înşelaţi, domnule Max, şi poate că acea 
clipă nici nu-i aşa departe. 

Foreloperul observase, de fapt, cîteva 
schimbări ale solului şi pe la trei după-amiază 
presupunerile lui tindeau să se adeverească. 
Partea aceasta a pădurii devenea simţitor de 
mlăştinoasă. Ici şi colo se iveau băltoace 
acoperite de plante acvatice. Putură chiar să 
împuşte cîteva gauga, un fel de rațe sălbatice, a 
căror prezenţă era dovada că se aflau în preajma 
unei ape. De asemenea, pe măsură ce apunea 
soarele, începu să se audă orăcăitul broaştelor. 

— Ori mă-nşel cu desăvârşire, ori nu sintem 
departe de ţinutul stăpinit de ţinţari, zise 
foreloperul. 

Restul drumului  merseră pe un teren 
accidentat, înţesat de nenumărate fanerogame, 
cărora le prieşte clima caldă.şi umedă. Copacii 
erau mai rari şi mai puţin năpădiţi de liane. 

Max Huber şi John Cort îşi dădură şi ei seama 
de aceste schimbări care deveneau tot mai vădite 
cu cît înaintau spre sud-vest. Dar, în pofida 
afirmațiilor lui Khamis, nici o şerpuire de apă 
curgătoare nu li se arătă privirilor în acea direcţie. 


Totuşi, pe măsură ce poteca se povirnea, terenul 
devenea tot mai mlăştinos, cu numeroase 
hîrtoape. Trebuia mare băgare de seamă să nu te 
înnămoleşti. Şi nu puteai ieşi fără blinde. Mii de 
lipitori mişunau prin gropi şi la suprafaţă se iveau 
urechelnițe uriaşe şi respingătoare, cu cap negru 
şi picioare roşii, făurite parcă dinadins ca să-ţi 
trezească un dezgust fără pereche. în schimb, ce 
sărbătoare a ochilor! Valuri de fluturi cu mii de 
culori strălucitoare şi gingaşe libelule zburau 
pîndite de veveriţe, de civete, de văduve, de 
gemete, de pescăruşi-verzi care se aşezau pe 
marginea băltoacelor ca să le prindă cu duiumul 
şi să le măniînce. 

Foreloperul observă că nu numai viespile, ci şi 
muştele tse-tse  roiau puzderie deasupra 
tufişurilor. Din fericire, dacă trebuie să te păzeşti 
de acele celor dintii, nu-i nevoie să te sinchiseşti 
de pişcăturile muştelor. Veninul lor care ucide 
caii, cîinii şi cămilele nu face rău omului şi nici 
animalelor sălbatice. 

Micul nostru grup cobori astfel spre sud-vest 
pînă la şase jumătate seara, făcînd.un drum lung 
şi obositor. Khamis se şi îngrijea de găsirea unui 
loc bun de popas pentru la noapte, cînd Max 
Huber şi John Cort îl auziră pe Llanga strigînd. 
Băiatul, cum îi era obiceiul, o luase înainte 
cercetînd încolo şi încoace toate colţişoarele, cînd 
tipetele lui răsunară deodată pînă la ei. Oare se 
lupta cu vreo fiară? John Cort şi Max Huber 
alergară gata să tragă spre locul de unde venea 
glasul copilului. Dar se liniştiră repede. Suit pe un 
trunchi gros răsturnat, arătînd cu mina spre o 
poiană întinsă, Llanga repeta cu o voce ascuţită: 
„Rio! Rio!" 

Lui Khamis, care venea spre ei, John Cort îi 
spuse: 


— Cursul de apă pe care l-am comandat. 

La o jumătate de kilometru depărtare, pe o 
întindere mare fără copaci, şerpuia un rîu 
limpede, în care se rellectau ultimele raze ale 
soarelui. 

— Aici trebuie să poposim, după părerea mea, 
rosti John Cort. 

— Da, aici, încuviinţă foreloperul şi fiţi siguri că 
acest „rio" ne va duce pînă la Oubangui. 

Intr-adevăr, nu le va fi prea greu să 
construiască o plută şi să se lase purtaţi de curent 
pe acest rîu. 

Pentru a ajunge la malul rîului trebuiră să 
treacă printr-un teren foarte mlăştinos. 

Cum amurgul e scurt în aceste ţinuturi 
ecuatoriale, se şi lăsase întunericul cînd 
foreloperul şi tovarăşii săi se opriră pe un mal 
destul de înalt. în acel loc, copacii erau rari, dar 
pilcuri mai dese se aflau în susul şi în josul apei. 
Cît despre lăţimea rîului, John Cort o evalua din 
ochi la vreo 40 de metri. Nu întîlniseră deci un 
pîriu oarecare, ci un afluent mai însemnat, care 
nu părea să curgă prea repede. Mai cuminte însă 
era să aştepte pînă a doua zi ca să-şi dea seama 
de situaţie. Se impunea ca primă necesitate să 
găsească un adăpost uscat unde să-si petreacă 
noaptea. Khamis descoperi la moRio! Rio! 

mentul potrivit o scobitură în stîincă, un fel de 
grotă săpată în calcarul falezei în care puteau să 
încapă toţi patru. 

Deciseră să măniînce întîi ce le rămăsese din 
vînatul fript. în acest fel n-aveau nevoie să 
aprindă focul ale cărui flăcări ar fi putut trezi 
curiozitatea fiarelor. Crocodilii şi  hipopotamii 
mişună în apele din Africa. Dacă voiau să se 
folosească de riu — ceea ce era mai mult ca sigur 
— măcar să nu trebuiască să se apere de la 


început de un atac nocturn. Era adevărat că un 
foc la intrarea grotei, care ar fi răspîndit mult fum, 
ar fi risipit norul de ţînţari ce roiau la poalele 
falezei. Dar între două rele, mai bine să-l alegi pe 
cel mai mic şi să te arăţi viteaz în faţa acului 
tînțarilor şi altor insecte nesuferite decit înaintea 
fălcilor unui aligator. 

Primele ceasuri John Cort stătu de veghe la 
intrarea grotei, în timp ce tovarăşii săi căzuseră 
într-un somn adînc, în ciuda zbiîrniitului ţînţarilor. 

Cit făcu de pază nu văzu nimic suspect, deşi în 
cîteva rînduri crezu că aude un cuvînt articulat de 
o gură omenească cu un glas de jale. Acest cuvînt 
era „ngora", care în limba indiană înseamnă 
„mamă". 


VII ; 
CUŞCA GOALĂ 


Cum să nu fii mulţumit de faptul că foreloperul 
descoperise la imp grota, scobită de natură chiar 
în mal! Solul era acoperit de un nisip mărunt şi 
uscat. Nici o urmă de umezeală nici pe pereţii 
laterali, nici pe partea boltită. Graţie acestui 
adăpost, călătorii nu ivură de suferit din pricina 
ploii dese care nu încetă să cadă pînă la .niezul 
nopţii. lată dar o locuinţă asigurată pentru toată 
perioada necesară construirii unei plute. 

Un vînt destul de puternic sufla din nord. Cerul 
se limpezi la pri.mele raze ale soarelui. Ziua se 
vestea caldă. Se prea putea ca foreloperului şi 
tovarăşilor săi să aibă de ce să le pară rău după 
umbra copacilor sub care umblaseră vreme de 
cinci zile. 

John Cort şi Max Huber nu-şi ascundeau 
voioşia. Rîul îi va duce fără să se obosească, cale 
de circa 400 de kilometri pînă la gurile lui 


Oubangui, al cărui afluent, probabil, era. Aşa vor 
străbate ultimele trei pătrimi ale drumului în 
condiţii mai prielnice. John Cort făcu socoteala cu 
destulă exactitate după datele furnizate de 
Khamis. îşi îndreptară apoi privirile spre dreapta şi 
spre stinga, spre nord şi sud. 

In amonte, cursul de apă, care se întindea 
aproape în linie dreaptă, dispărea, după un 
kilometru, sub desişul copacilor. în aval verdeaţa 
se zărea la o mai mică depărtare, de vreo 500 de 
metri, unde rîul cotea deodată spre sud-est. De la 
acest cot pădurea îşi relua fireasca desime. De 
fapt o luncă largă şi mlăştinoasă se-ntindea pe 
această porţiune din malul drept. Pe malul celălalt 
copacii se-ngrămădeau în şiruri dese. Un tufăriş 
stufos se înălța pe suprafaţa unui teren destul de 
vălurit şi coama lui, luminată de răsăritul soarelui, 
se profila pe depărtata zare. 

O apă limpede, străvezie şi liniştită umplea 
pînă la buză albia rîului, purtind pe unde 
trunchiuri bătrîne, grămezi de ierburi şi ramuri 
rupte din malurile măcinate de curent. 

In primul rînd, John Cort îşi aminti de cuvîntul 
„ngora", pe care-l auzise rostit de un glas 
omenesc în apropierea grotei, în timpul nopţii 
trecute. Căută deci să afle dacă vreo fiinţă 
omenească dădea tircoale prin împrejurimi. 

Se putea ca nomazii să se încumete uneori să 
coboare pe rîu pentru a ajunge la Oubangui, fără 
a trage de aici concluzia că uriaşa arie a pădurii 
care se desfăşura pînă la izvoarele Nilului e 
cutreierată de triburi rătăcitoare sau locuită de 
triburi statornice. 

John Cort nu zări însă picior de om primprejurul 
mlaştinii şi nici pe maluri. 

„M-a înşelat auzul, se gîndi. Se prea poate să fi 
aţipit o clipă şi în vis am crezut că se rosteşte 


acest cuvint." De aceea nu povesti incidentul 
tovarăşilor săi. 

— Dragă Max, îl întrebă pe prietenul său, i-ai 
cerut scuze vrednicului nostru Khamis că te-ai 
îndoit de existenţa acestui „rio" pe care el a fost 
mereu sigur că-l vom întîlni? 

— El a avut dreptate, John, şi eu sînt foarte 
fericit că am greşit, deoarece Mul ne va duce fără 
osteneală pînă pe malul lui Oubangui... 

— Fără osteneală... asta n-aş spune, îl 
întrerupse foreloperul. Poate vor fi căderi de apă, 
viltori... 

— Să ne gîndim la partea bună a lucrurilor, grăi 
John Cort. Căutam un rîu... lată-l. Voiam să 
construim o plută... Hai s-o construim... 

— în chiar dimineaţa asta mă voi pune pe 
treabă, zise Khamis şi, dacă vreţi să mă ajutaţi, 
domnule John... 

— Bineînţeles, Khamis. în timp ce noi vom 
lucra, Max se va ocupa cu aprovizionarea... 

— Asta-i cu atît mai urgent cu cît nu ne-a mai 
rămas nimic de mîncare... Mincăciosul ăsta de 
Llanga a înghiţit aseară totul... 

— Eu... prieten Max! se apără Llanga, care, 
luîndu-l în serios, păru necăjit de-o asemenea 
mustrare. 

— Ei, băiete, vezi bine că glumesc! Hai, vino cu 
mine! Vom merge de-a lungul malului pînă unde 
coteşte rîul. Cu mlaştina de-o parte şi riul de alta, 
animalele de apă nu ne vor lipsi nici la dreapta, 
nici la stînga şi, cine ştie? poate un peşte frumos 
va schimba ceva din mesele obişnuite. 

— Paăziţi-vă de crocodili şi chiar de hipopotami, 
domnule Max, îl statui foreloperul. 

— Ei! Khamis, o pulpă de hipopotam friptă nu-i 
de colo, cred! Cum s-ar putea ca un animal atit de 


blînd, un purceluş de apă dulce la urma urmei... 
să n-aibă o carne gustoasă? 

— E blind, poate, domnule Max, dar cînd îl 
superi intră într-o furie grozavă! 

— Doar nu poţi să tai cîteva kilograme din el 
fără să te aştepţi să se minie puţin... 

— In sfîrşit, încheie John Cort, dacă vedeţi că 
vă ameninţă cea mai mică primejdie, întoarceţi-vă 
cît mai iute. Fii prevăzător... 

— Şi tu, fii pe pace, John. Hai, Llanga. 

— Du-te, băiete, zise John Cort, şi nu uita că ţi 
—1 încredinţăm pe prietenul tău Max! 

După o astfel de recomandare, puteai fi sigur 
că lui Max Huber nu i se va întîmpla nimic rău, 
căci Llanga va veghea neîncetat asupra lui. 

Max Huber îşi luă carabina şi-şi controla 
cartuşiera. 

— Nu risipiţi muniţiile, domnule Max... spuse 
foreloperul. 

— Cit se poate, Khamis. Dar păcat că natura n- 
a făurit cartuşierul aşa cum a creat arborele de 
piine şi arborele de unt din pădurile africane! în 
drum ai fi cules cartuşele ca smochinele sau 
curmalele. 

După această observaţie foarte înţeleaptă, 
Max Huber şi Llanga se depărtară luînd-o pe un 
fel de potecă în josul falezei şi curînd cei rămaşi îi 
pierdură din vedere. 

John Cort şi Khamis se apucară să caute un 
lemn bun pentru construirea plutei. Deşi nu putea 
fi decît un mijloc de transport foarte rudimentar, 
totuşi trebuiau să adune materialul potrivit. 
Foreloperul şi tovarăşul său nu aveau la ei decit o 
bărdiţă şi cîteva bricege. 

Cu asemenea unelte, cum să dobori pe uriaşii 
pădurii sau chiar pe fraţii lor mai mici? De aceea 
Khamis se gindea să folosească doar crengile 


căzute, legîndu-le cu liane pe care vor aşeza un 
soi de podea căptuşită cu pămînt şi iarbă. Lungă 
de douăsprezece picioare şi lată de şase, pluta va 
putea să ducă trei oameni şi un copil care, de 
altfel, vor cobori pe mal la orele de masă şi la 
popasurile de noapte. Găseai destule crengi 
căzute din pricina uscării, vîntului sau a vreunui 
trăsnet prin mlaştina unde se mai înălţau cîțiva 
arbori din soiul răşinoaselor. încă din ajun, Khamis 
îşi propusese să adune în locul acesta diversele 
bucăţi de lemn necesare la construirea plutei, îi 
împărtăşi intenţia sa lui John Cort şi americanul se 
arătă gata să-l însoţească. 

Aruncară o ultimă privire în susul şi în josul 
rîului. Liniştea părînd să domnească pretutindeni 
primprejurul mlaştinei, John Cort şi Khamis porniră 
la drum. Nu făcură decit o sută de paşi şi zăriră 
plutind o grămadă de bucăţi de lemn. Cea mai 
mare greutate era, iară îndoială, să le tirăşti pînă 
la poalele falezei. în cazul că ar fi fost prea greu 
de miînuit pentru două persoane, aveau să încerce 
abia după întoarcerea vînătorilor. 

Pînă atunci, totul te făcea să crezi că Max 
Huber avea noroc la vînat. Se auzi o împuşcătură 
şi, ţinînd seama de îndeminarea francezului, se 
putea spune că glontele nu fusese tras în zadar. 
Nu-ncăpea îndoială că, dacă aveau destule 
muniții, hrana micului grup ar fi fost asigurată pe 
timpul parcurgerii celor 400 de kilometri care îi 
despărţeau de Oubangui şi chiar pentru o vreme 
mai îndelungată. 

Khamis şi John Cort alegeau lemnul cel mai 
bun, cînd strigăte din direcţia în care pornise Max 
Huber îi făcură să ciulească urechile. 

— E glasul lui Max, zise John Cort. 


— Da, răspunse Khamis, şi cel al lui Llanga. 
într-adevăr, o voce subţire de falset se împletea 
cu una bărbătească. 

— Sînt oare în primejdie? întrebă John Cort. 

Amîndoi, străbâtind din nou mlaştina, se- 
ntoarseră la mica ridicătură sub care era scobită 
grota. De aci, privind spre aval, îl zăriră pe Max 
Huber şi micul Llanga stînd pe mal. Nici un om şi 
nici un animal nu se afla în preajma lor. De altfel, 
semnele pe care le făceau nu păreau decit o 
chemare de a veni să vezi ceva şi nu arătau a fi 
speriaţi. Khamis şi John Cort, după ce coboriră, 
parcurseră repede cei vreo trei-patru sute de 
metri pînă la locul unde îi aşteptau vinătorii şi, 
cînd fură laolaltă, Max Huber se mulţumi să 
spună: 

— Poate că nu-i nevoie să vă omoriţi să 
construiți o plută. 

— De ce? întrebă foreloperul. 

— lată una gata făcută, în stare proastă — e 
adevărat — dar bucăţile sînt bune. 

Şi Max Huber le arătă într-o adincitură a 
malului un fel de platformă de dulapi şi scînduri 
care nu lăsau nici o îndoială asupra folosinţei lor. 

— Băştinaşii or fi coborit pe rîu f)ină aici? se 
miră Khamis. 

— Băştinaşii sau exploratorii, rosti John Cort. Și 
totuşi, dacă s-ar fi cercetat partea asta din 
pădurea de la Oubangui, s-ar fi ştiut în Congo sau 
în Camerun. 

— La urma urmei, declară Max Huber, n-are 
nici o importanţă. Problema e dacă pluta asta, sau 
ce-a rămas din ea, ne poate sluji la ceva. 

— Cu siguranţă. 

Şi foreloperul era pe punctul să se strecoare 
pînă la nivelul golfuleţului, cînd îl opri un strigăt 
scos de Llanga. Băiatul, care se-depărtase cu vreo 


50 de paşi în josul apei, venea alergiînd şi flutura 
ceva în mînă. 

O clipă mai tîrziu îi întinse obiectul lui John 
Cort. Era un lacăt de fier ruginit, fără cheie şi care 
oricum avea mecanismul stricat. 

— în mod cert, zise Max Huber, nu-i vorba de 
indigeni, căci ei nu cunosc tainele broaştelor 
moderne. Această plută a transportat pînă aici 
nişte albi. 

— Care, după ce s-au depărtat, nu s-au mai 
întors niciodată. 

Era smgura urmare logică a incidentului. 
Starea de oxidare a lacătului şi de deteriorare a 
plutei arăta că au trecut cîțiva ani de cînd unul 
fusese pierdut şi cealaltă fusese părăsită la 
marginea  golfuleţului. Aveau de dedus două 
lucruri din acest fapt de netăgăduit. încît, cînd 
John Cort le dădu glas, Max Huber şi Khamis nu 
şovăiră o clipă să fie de aceeaşi părere. 

1. Exploratorii sau călătorii care nu erau 
băştinaşi ajunseseră pînă la acest luminiş, după 
ce s-au îmbarcat fie mai sus, fie mai jos de liziera 
Marii Păduri, şi 2. Exploratorii sau călătorii cu 
pricina, dintr-o cauză sau alta, şi-au lăsat aici 
pluta ca să cerceteze partea de codru situată pe 
malul drept. 

Nici unul din ei nu se întorsese. Nici John Cort, 
nici Max Huber nu-şi amintea să fi fost vorba, de 
cînd se aflau în Congo, de o explorare de acest 
fel. Dacă întîmplarea nu era, poate, extraordinară. 

In orice caz puteau s-o socotească cel puţin 
neaşteptată şi Max Huber trebuia să renunţe la 
cinstea de a fi primul care a drumeţit prinMarea 
Pădure, considerată pe nedrept de nepătruns. 

Intre timp, Khamis, nepăsător în ce priveşte 
onoarea de cel dintii explorator al Marii Păduri, 
examina cu grijă dulapii şi scîndurile plutei. 


Dulapii se păstraseră destul de bine, scîndurile 
suferiseră mai mult din cauza intemperiilor şi 
două sau trei trebuiau înlocuite. Dar, oricum, nu 
mai era nevoie şă construiască o plută nouă. 
Citeva reparații vor ajunge. Foreloperul şi 
tovarăşii săi, pe cît de mulţumiţi pe atit de mirati, 
aveau aşadar vehicolul plutitor care le îngăduia să 
plece spre confluenţa rîului cu Oubangui. 

Pe cînd Khamis cerceta pluta, cei doi prieteni 
făceau un schimb de păreri despre această 
descoperire. 

— Nu-ncape nici o îndoială, repetă John Cort, 
nişte albi au explorat partea superioară a rîului, 
nişte albi, e limpede... Ca pluta, construită atit de 
rudimentar, să fie rodul muncii indigenilor, poate, 
dar lacătul... 

— Lacătul revelator, fără a mai pune la 
socoteală şi alte obiecte pe care, cine ştie, ie vom 
găsi... adăugă Max Huber. 

— lar te laşi dus pe aripile închipuirii. Max? 

— Ei, John, n-ar fi exclus să dăm de rămăşiţele 
unei tabere, din care deocamdată nu văd nici o 
urmă, căci grota unde ne-am petrecut noaptea nu 
poate fi socotită ca atare. Nu pare să mai fi slujit 
drept loc de popas şi sînt sigur că am fost singurii 
care ne-am adăpostit în ea. 

— E clar ca lumina zilei, dragă Max. Să 
mergem pînă la cotul rîului! 

— Da, cu atit mai mult, dragă John, cu cît acolo 
e capătul luminişului şi nu m-ar mira ca ceva mai 
departe... 

— Khamis... strigă John Cort. Foreloperul veni 
spre cei doi prieteni. 

— Ei bine, ce-i cu pluta? întrebă John Cort. 

— O vom repara fără prea mare greutate... Am 
să aduc lemnele de care avem nevoie. 


— înainte de a ne apuca de lucru, propuse Max 
Huber, să coborim de-a lungul rîului. Cine ştie 
dacă nu vom găsi cîteva unelte, avind pe ele 
marca de fabricaţie care ne-ar arăta de unde 
provin? Poate ne-ar completa la timp vesela, cam 
puţină; o ploscă, măcar o ceaşcă sau un ceainic. 

— Doar nu speri, dragă Max, să descoperi o 
bucătărie şi o masă pusă cu tot ce se cuvine 
pentru oaspeţii în trecere? 

— Nu sper nimic, dragul meu John, dar sîntem 
în prezenţa unui fapt inexplicabil. Să încercăm a-i 
da o explicaţie demnă de crezut. 

— Fie, Max. Nu vezi nici un neajuns, Khamis, să 
ne îndepărtăm cu un kilometru? 

— Cu condiţia să nu treceţi dincolo de cot, 
răspunse  foreloperul. De vreme ce avem 
posibilitatea de a naviga, să ne cruţăm de marşuri 
fără rost... 

— S-a înţeles, Khamis, răspunse John Cort. Şi, 
în timp ce curentul va duce pluta, vom avea 
răgazul să ne uităm cit ne place dacă există 
urmele vreunei tabere pe un mal sau pe celălalt. 

Cei trei, urmaţi de Llanga, o luară de-a lungul 
falezei care forma un fel de dig natural între 
mlaştini şi rîu. 

Mergiînd, priveau mereu pe jos, căutînd vreo 
amprentă, urma unui pas de om sau un 
obiect .lăsat de cineva pe-acolc). în ciuda unei 
cercetări atente, nici în susul, nici în josul malului 
nu găsiră nimic. Nicăieri nu zăriră vreun semn de 
trecere sau popas. Cînd Khamis şi tovarăşii săi 
ajunseră la primul şir de copaci, primiră salutul 
unei cete de maimuțe. 

Aceşti cvadrumani nu părură prea miraţi de 
apariţia unor fiinţe omeneşti. Totuşi o luară la 
fugă. Că nişte reprezentanţi ai neamului 
maimuţelor se zbenguiau prin copaci, era de 


aşteptat. Recunoscură printre ei babuini, mândri, 
care se apropie ca înfăţişare de gorile, cimpanzei 
şi urangutani. Ca toate speciile din Africa, n-aveau 
decît un ciot de coadă, cu această podoabă fiind 
înzestrate speciile din America şi Asia. 

— Degeaba, zise John Cort, nu ei au construit 
pluta şi, oricît ar fi de inteligenţi, încă nu se 
folosesc de lacăt. 

— Nici de cuşcă, pe cîte ştiu, adăugă Max 
Huber. 

— De cuşcă? exclamă John Cort. în legătură cu 
ce pomeneşti de o cuşcă, Max? 

— Pentru că mi se pare că desluşesc, printre 
tufişuri, la vreo 20 de paşi de mal... un soi de 
construcţie... 

— Vreun furnicar în formă de stup, cum îşi fac 
furnicile în Africa, răspunse John Cort. 

— Nu, domnul Max nu s-a înşelat, rosti Khamis. 
Colea, da, văd şi eu... s-ar zice că-i o colibă 
ridicată la poalele unor mimozieri şi are în faţă un 
parmalic. 

— Cuşcă sau colibă, zise Max Huber, trebuie să 
ştim ce-i înăuntru. 

— Să fim prevăzători, grăi foreloperul, şi să 
înaintăm pitindu-ne în umbra copacilor. 

— De ce ne-am putea teme? protestă Max 
Huber îmboldit de un sentiment de curiozitate 
împletită cu nerăbdare, după cum îi era felul. 

De altfel împrejurimile păreau pustii. Nu se 
auzea decît  cîntecul păsărilor şi tipetele 
maimutelor puse pe fugă. Nici o urmă mai veche 
sau mai nouă a unei tabere nu se ivea la 
marginea luminişului. Nimic nici pe suprafaţa apei 
care ducea la vale mari smocuri de iarbă. lar pe 
malul celălalt — aceeaşi privelişte de pustietate 
neumblată. Străbătură repede ultimii 100 de paşi 
de-a lungul malului care făcea şi el o cotitură 


pentru a urma cursul rîului. Mlaştina se sfirşea în 
acel loc şi solul devenea uscat pe măsură ce se 
ridica sub un tufăriş mai stufos. 

Ciudata construcţie li se arătă atunci din trei 
părţi, sprijinită de arbori, cu un acoperiş înclinat 
care dispărea sub o creastă de ierburi îngălbenite. 
Nu se vedea nicăieri nici o intrare şi lianele 
căzătoare îi ascundeau pereţii pînă la temelie. 
Ceea ce îi dădea înfăţişarea de cuşcă erau 
zăbrelele sau mai curind grilajul fațadei 
asemănător cu cel care într-o menajerie desparte 
fiarele de public. Grilajul avea o poartă deschisă 
în acest moment. Cuşca însă era goală. Această 
constatare o făcu Max Huber care, primul, se 
repezise înăuntru. Dintre lucruri mai rămăseseră 
cîteva: un ceaun în stare destul de bună, un 
ceainic cu toartă, o ceaşcă, trei sau patru sticle 
sparte, o pătură de lină destrămată, petece de 
stofă, un topor ruginit, un toc de ochelari pe 
jumătate putrezit pe care nu se mai putea citi 
numele fabricantului. într-un colţ zăcea o cutie de 
aramă, al cărei capac bine închis păstrase, 
probabil nealterat, conţinutul, dacă avea ceva 
înăuntru. 

Max Huber o ridică şi încercă s-o deschidă, dar 
nu reuşi. Rugina care se aşternuse pretutindeni 
împiedica cele două părţi ale cutiei să se 
desprindă una de alta. Trebuiră să bage virful 
cuţitului între ele ca pînă la urmă să ridice 
capacul. Cutia conţinea un carnet bine păstrat şi 
de-a latul lui erau tipărite următoarele două 
cuvinte pe care Max Huber le citi cu glas tare: 


VIII 
DOCTOR JOHAUSEN 


Dacă John Cort, Max Huber şi chiar Khamis nu 
scoaseră nici un sunet la rostirea acestui nume, e 
fiindcă rămăseseră cu gura căscată de uimire. 

Numele lui Johausen li se înfăţişă ca o 
revelaţie. Dezlega o parte din taina care învăluia 
una dintre cele mai stranii experienţe ştiinţifice 
moderne În care  se-mpleteau comicul şi 
seriozitatea — ba chiar şi tragicul, căci se bănuia 
că a avut un deznodămiînt dintre cele mai triste. 

Poate vă amintiţi de experienţa făcută de 
americanul Garner în scopul de a studia limbajul 
maimuţelor şi de a-şi însoţi teoriile cu o 
demonstraţie experimentală. Numele 
profesorului, articolele apărute în Hayser's Weekly 
din New York, cartea sa publicată şi lansată în 
Anglia, Germania, Franţa şi America nu puteau fi 
uitate cu uşurinţă de locuitorii din Congo 
şiCamerun şi cu deosebire de John Cort şi Max 
Huber. 

— El, în sfîrşit, exclamă unul din ei, el de la 
care nu mai venise nici o veste... 

— Şi nici nu va mai veni, de vreme ce nu se 
află aici să ne-o dea! continuă celălalt. 

„EI“, pentru francez ca şi pentru american, era 
doctorul Johausen. Dar înaintea doctorului iată ce 
făcuse domnul Garner. Acest yankeu n-ar fi putut 
afirma ceea ce spusese despre sine Jean Jacques 
Rousseau la începutul  Confesiunilor sale: 
„întreprind un lucru pentru care n-am avut nici o 
pildă şi nimeni nu se va lua după mine". Domnul 
Garner avu un imitator. 

Înainte de a pleca spre continentul negru, 
profesorul Garner intrase în contact cu lumea 
maimutelor — cu a celor domesticite, se-nţelege. 
Din lungile şi amănunţitele sale cercetări, 
ajunsese la convingerea că maimuţele vorbesc, 
că pricep ce-şi spun, că întrebuinţează un limbaj 


articulat, că se slujesc de un cuvînt anume pentru 
a exprima nevoia de hrană şi de altul pentru a 
cere de băut. 

În grădina zoologică din Washington, domnul 
Garner pusese fonografe menite să culeagă 
cuvintele acestui vocabular. Observase chiar că 
maimuţele nu vorbesc niciodată decit cînd e 
nevoie, ceea ce le deosebeşte cu totul de om. ŞI 
îşi formulă opinia în următorii termeni: 
„Cunoştinţele mele despre lumea animală m-au 
dus la credinţa fermă că toate mamiferele posedă 
darul vorbirii la un grad care e în raport cu 
experienţa şi necesităţile lor". 

Şi înainte de studiile domnului Garner se ştia 
că mamiferele — cîinii, maimuţele şi altele — au 
un aparat laringo-bucal la fel cu al omului şi o 
glotă organizată pentru a emite sunete articulate. 
Dar se ştie de asemenea — nu-i fie cu supărare 
şcolii de simiologie — că DOCTORUL JOHAUSEN 

gîndirea a precedat cuvintul. Pentru a vorbi, 
trebuie să gîndeşti şi a gîndi înseamnă facultatea 
de a generaliza — facultate pe care animalele nu 
o au. Papagalul vorbeşte, dar nu înţelege o iotă 
din ce spune. Pe scurt, adevărul este că animalele 
nu vorbesc, deoarece natura nu le-a înzestrat cu 
destulă inteligenţă, altfel nimic nu le-ar împiedica 
s-o facă. Aşadar, aşa cum se cunoaşte de mult 
„pentru a exista vorbire — precum formula regula 
un critic priceput — trebuie să existe judecată şi 
raţionament, bazate măcar implicit pe un concept 
abstract şi universal". însă de asemenea reguli 
întemeiate pe bunul simţ, profesorul Garner nu 
voia deloc să ţină seamă. Se-nţelege de la sine că 
teza sa stîrni vii discuţii. De aceea el se hotărî să 
intre în legătură cu subiecţi pe care îi putea întiîlni 
în număr mare şi făcînd parte din multe specii în 
pădurile din Africa tropicală. Cînd va fi învăţat 


bine limba gorilă şi limba cimpanzee, se va 
întoarce în America şi va publica gramatica şi 
dicţionarul limbii maimuţelor. Toţi vor fi atunci 
nevoiţi să-i dea dreptate şi să se plece în faţa 
evidenţei. 

Domnul Garner îşi ţinuse oare promisiunea 
făcută sieşi şi oamenilor de ştiinţă? Asta era 
întrebarea şi nu-ncape îndoială că doctorul 
Johausen credea că nu, aşa cum se va vedea. 

În 1892, domnul Garner părăsi America plecînd 
în Congo, ajunse la Libreville pe 12 octombrie şi 
stătu la factoria lui John Holtand et Co. pînă în 
luna februarie 1894. Abia atunci profesorul se 
decise să-şi înceapă călătoria de studii. După ce 
urcă pe cursul lui Ogue cu un vaporaş, debarcă la 
Lambarene şi pe 22 aprilie ajunse la misiunea 
catolică din Fernand-Vaz. Preoţii îl primiră 
călduros în casa lor construită pe malul 
minunatului lac Fernand-Vaz. Doctorul nu putu fi 
decît foarte mulţumit de grija pe care o avură de 
el membrii misiunii, care nu se dădură în lături de 
la nimic pentru a-l ajuta să-şi ducă la îndeplinire 
explicaţia zoologică. 

In spatele lăcaşului se înşiruiau primii copaci ai 
unei mari păduri unde trăiau puzderie de 
maimuțe. Nu se puteau închipui condiţii mai 
prielnice pentru a intra în legătură cu ele. Dar 
ceea ce trebuia încercat era să te stabileşti în 
preajma lor, să le cunoşti în intimitate, pe scurt să 
le împărtăşeşti viaţa. în acest scop, domnul 
Garner a dat să i se fabrice o cuşcă de fier 
demontabilă. Puse să se transporte cuşca în 
pădure. Şi, după spusele lui, trăi acolo trei luni în 
cea mai mare parte a timpului singur şi putu 
astfel să studieze  maimuţele în starea lor 
naturală. De fapt, prevăzătorul american îşi 
instalase pur şi simplu casa metalică la 20 de 


minute depărtare de lăcaşul misionarilor, lîngă 
fintîna lor, într-un loc pe care-l numi Fortul Gorilă 
şi unde ajungeai pe o cărare umbroasă. Dormi 
chiar în cuşcă trei nopţi de-a rîndul. Muşcat de mii 
de ţinţari, nu rezistă mai mult, îşi demontă 
locuinţa şi se întoarse la misionari, cerindu-le să-l 
primească din nou în casa lor, ceea ce aceştia 
făcură fără a-i lua nici o plat£. în fine, la 18 iunie, 
părăsind definitiv lăcaşul misionarilor, pleca spre 
Anglia şi se-ntoarse apoi în America, aducînd 
drept amintire din călătoria sa doi cimpanzei 
micuţi, care se-ncăpăţinară să nu stea de vorbă 
cu el. lată rezultatul obţinut de domnul Garner. In 
totul, unicul lucru sigur era că graiul maimuţelor, 
dacă exista, mai râmînea de descoperit ca şi 
respectivele funcţii care jucau un rol în formarea 
limbii lor. Profesorul susţinea că surprinsese 
diverse semne vocale cu o semnificaţie precisă ca 
„Whouw" — hrană, „seni"' — băutură, „iegk" — ia 
seama, şi altele de acelaşi fel, culese cu grijă. Mai 
tirziu chiar, în urma experienţelor făcute la 
grădina zoologică din Washington şi graţie 
întrebuinţării fonografului, afirma că a notat un 
cuvînt generic care se raporta la tot ce se bea şi 
se mănîncă, un altul pentru folosirea miinii şi al 
treilea pentru măsurarea timpului. Prin urmare 
această limbă era alcătuită, după el, din opt sau 
nouă sunete principale, schimbate de 30 sau 35 
de modulaţii, cărora le dădea chiar tonalitatea 
muzicală, articularea făcîndu-se aproape 
totdeauna în la diez. în concluzie, după părerea 
lui, în conformitate cu teoria lui Darwin asupra 
unităţii speciilor şi transmiterea prin ereditate a 
însuşirilor fizice şi nu a defectelor, se putea 
spune: „Dacă rasele umane sînt urmaşele unei 
specii de maimuțe, de ce graiurile oamenilor nu s- 
ar trage din limba primară a acestor antropoide?" 


Dar pretinsa limbă a maimutelor, cercetată de 
naturalistul Garner, nu-i alcătuită decit dintr-o 
serie de sunete pe care aceste mamifere le emit 
pentru a stabili o comunicare cu semenii lor ca şi 
celelalte animale: cîini, cai, oi, rîndunici, furnici, 
albine etc. Şi, conform observaţiei unui 
cercetător, această comunicare se face fie prin 
strigăte, fie prin semne sau anumite mişcări şi 
care, chiar dacă nu traduc gînduri propriu-zise, 
exprimă impresii vii, emoţii morale ca bucuria şi 
groaza. 

Era limpede că problema n-a fost rezolvată de 
studiile incomplete şi prea puţin experimentate 
ale profesorului american. Doi ani după el, un 
doctor german îşi puse în minte să reînceapă 
încercarea, ducîndu-se de astă dată în adincul 
pădurii, în mijlocul neamurilor de maimuțe şi nu la 
douăzeci de minute de lăcaşul unor misionari, cu 
riscul de a fi pradă ţinţarilor, în faţa cărora nu 
rezistase pasiunea  semiologică a domnului 
Garner. 

Trăia pe atunci în Camerun, la Malinba, un 
savant pe nume Johausen. Locuia acolo de cîţiva 
ani. Era medic dar se ocupa mai degrabă de 
zoologie şi botanică decit de profesia sa. Cînd află 
de nereuşita experienţei profesorului Garner, îi 
veni gîndul s-o reia el, cu toate că avea peste 50 
de ani. John Cort avusese prilejul să stea de citeva 
ori de vorbă cu doctorul la Libreville. 

Dacă nu era tînăr, doctorul Johausen se 
bucura, în schimb, de o sănătate de fier. Vorbea 
engleza şi franceza ca limba sa maternă şi 
înţelegea dialectul indigen, datorită exercitării 
profesiei. Avea ceva avere, ceea ce-i îngăduia să 
dea îngrijiri gratuite, mai ales că nu avea nici rude 
directe, nici alţi posibili moştenitori. Independent, 
în adevăratul înţeles al cuvîntului, fără a avea de 


dat nimănui socoteală, plin de o neclintită 
încredere în sine, de ce n-ar fi făcut ce-i plăcea? 
Trebuie să adăugăm că, bizar şi maniac, părea să 
aiba ceea ce se cheamă o minte sucită. 

Doctorul ţinea în slujbă un băştinaş de care era 
destul de mulţumit. Cînd află de proiectul 
stăpînului său de a se duce să trăiască în pădure 
în mijlocul maimuţelor, indigenul primi să-l 
însoţească, fără a şti bine despre ce e vorba. 
Doctorul Johausen şi slujitorul său se puseră, prin 
urmare, pe treabă. O cuşcă demontabilă, de tipul 
celei a lui Garner, dar mai bine giîndită şi mai 
confortabilă, fu comandată în Germania şi adusă 
la bordul unui pachebot care făcea escală la 
Malinba. în oraş găsiră fără greutate provizii, 
conserve şi altele, precum şi muniții, în aşa fel 
încît să n-aibă nevoie de nimic pe o lungă 
perioadă de vreme. Cît despre mobilele, foarte 
simple, rufăria, veşmintele, obiectele de toaletă şi 
vasele de bucătărie, toate fură luate din casa 
doctorului, ca şi o flaşnetă veche, în ipoteza că 
maimuţele  gustă farmecul muzicii. Doctorul 
Johausen puse de asemenea să se bată un număr 
de medalii de nichel cu numele şi portretul său, 
destinate autorităţilor acestei colonii de maimuțe 
pe care spera s-o întemeieze în Africa centrală. în 
sfirşit, la 13 februarie 1896, doctorul şi băştinaşul 
îmbarcară la Malinba tot materialul într-o luntre 
cu care voiau să urce cursul lui Nbarui pentru a 
merge... Unde? Acest lucru doctorul nu vru să-l 
spună şi nici nu-l spuse nimănui. Neaviînd nevoie 
să se aprovizioneze o perioadă îndelungată de 
vreme, avea să fie la adăpost de orice amestec în 
treburile sale. împreună cu servitorul se va 
descurca fără ajutorul nimănui. Maimuţele printre 
care voia să trăiască nu vor avea deci nici o 
pricină de tulburare sau supărare şi el va şti să se 


mulţumească în tot acest timp cu deliciile 
conversaţiei lor, sigur că va pătrunde în tainele 
limbii macacilor. Ceea ce se află mai tirziu fu că 
barca, după ce urcase pe Nbarui circa o sută de 
leghe, ancorase lîngă satul Nghila; vreo douăzeci 
de negri au fost plătiţi să care materialul spre est. 
Dar după această ştire nu se mai auzi vorbindu-se 
de Johausen. Cărătorii se întorseseră la Nghila, 
dar nu fuseseră în stare să spună care era locul 
exact unde se despărţiseră de el. Trecuseră doi 
ani şi, în ciuda cercetărilor, rămase fără rezultat, 
nu se ştia nimic despre doctor şi credinciosul său 
servitor. 

John Cort şi Max Huber descoperiseră poate 
acum, măcar în parte, ce se întîmplase. 

Doctorul Johausen ajunsese cu escorta sa pînă 
la un rîu din nord-estul pădurii de la Oubangui; 
apoi construise o plută slujindu-se de materialul 
adus cu sine pentru a o face dulapi şi scînduri. în 
sfîrşit, după ce terminară lucrul, oamenii din 
escortă  se-ntorseseră, iar el şi servitorul 
coboriseră cursul acestui rio necunoscut, se 
opriseră şi înălţaseră coliba în locul unde o 
descoperise Max Huber, sub primul şir de arbori 
de pe malul drept. 

Asta era partea de istorie petrecută cu 
siguranţă. Dar la ce ipoteze nu dădea naştere cu 
privire la situaţia actuală! De ce era goală cuşca? 
De ce o părăsiseră cei doi locuitori ai ei? Cite luni, 
săptămîni, zile stătuseră acolo? Au plecat de bună 
voie? Probabil că nu. în cazul acesta, fuseseră 
răpiți? De cine? De băştinaşi? Dar pădurea de la 
Oubangui trecea drept neumblată. Trebuiau să 
pună mai curînd plecarea doctorului în seama 
unui atac al fiarelor? în fine, doctorul Johausen şi 
indigenul mai erau în viaţă? Cei doi prieteni îşi 
puseră numaidecit aceste întrebări. E adevărat că 


la fiecare ipoteză n-aveau cum să afle răspunsul 
potrivit şi se pierdeau în meandrele misterului. 

— Să citim ce scrie în carnet, propuse John 
Cort. 

— Vom fi nevoiţi s-o facem, zise Max Huber. 
Poate, chiar dacă nu găsim informaţii precise, 
vom fi în stare să stabilim, pe baza datelor... 

John Cort deschise carnetul din care citeva 
pagini se lipiseră unele de altele din cauza 
umezelii. 

— Nu cred că vom afla mare lucru din acest 
carnet, fu de părere John Cort. 

— De ce? 

— Pentru că are toate filele albe în afară de 
prima. 

— Şi ce-i pe prima pagină, John? 

— Citeva frînturi de frază şi citeva date care, 
fără îndoială, trebuiau să-i slujească mai tirziu 
doctorului Johausen să-şi redacteze jurnalul. 

Şi John Cort reuşi, cu destulă greutate, să 
descifreze următoarele rînduri, scrise cu creionul 
în nemţeşte. Traduse pe măsură ce citea: 

29 iulie 1896 — Ajuns cu escorta la liziera 
pădurii de Ungă Oubangui... Poposit pe malul 
drept al unui rîu... De construit pluta... 

3 august. Terminat pluta... Trimis înapoi 
escorta la Nghila... Făcut să dispară orice urmă a 
taberei... îmbarcat cu servitorul meu. 

9 august. Coborit cursul de apă fără obstacole 
timp de 7 zile... Oprit într-o poiană... Multe 
maimuțe prin împrejurimi... Pare loc potrivit... 

10 august. Debarcat materialul... Ales loc 
pentru ridicarea colibei-cuşcă sub primul şir de 
arbori de pe malul drept, la capătul poienii... 
Multe maimuțe, cimpanzei, gorile. 

13 august. Rămînem aici... Locuim în colibă... 
Nimeni în împrejurimi... Nici urmă de om, băştinaş 


sau alb... Mult vînat de apă... Riu plin de peşte... 
Bine adăpostiţi în colibă pe timpul unei furtuni. 

27 august. Au trecut 27 de zile... Existenţa 
zilnică bine organizată. Ciţiva hipopotami la 
suprafaţa rîului. dar nici o agresiune din partea 
lor... Doborit elani şi antilope. Maimuţe mari s-au 
apropiat noaptea trecută de colibă. Din ce specie? 
Nu mi-am putut da seama... N-au fost 
duşmănoase, alergau primprejur sau stăteau 
căţărate în copaci... Crezut că întrevăd un foc la 
vreo sută de paşi în desiş... Lucru ciudat de 
verificat: se pare că aceste maimuțe vorbesc, că 
schimbă între ele cîteva cuvinte... Un pui a zis: 
„Ngora!...  Ngora!... Ngora!'", vorbă pe care 
băştinaşii o întrebuințează pentru ..mamă". 
Llanga asculta cu atenţie ceea ce citea prietenul 
său John şi la ultimul rînd strigă: 

— Da... da... ngora... ngora... mamă... ngora... 
ngora. Repetarea de către Llanga a cuvîntului 
care trezise curiozitatea 

doctorului Johausen îi aminti lui John Cort că 
parcă şi lui îi sunase la ureche noaptea trecută 
această vorbă. Crezîndu-se pradă unei iluzii, unei 
greşeli, nu spusese nimic despre acest incident 
tovarăşilor săi. Dar, după ce citi remarca 
doctorului, socoti că trebuie să-i pună la curent. ŞI 
cum Max Huber se-ntreba uimit: 

— Oare doctorul Garner să fi avut dreptate? Să 
existe maimuțe vorbitoare?... 

John Cort afirmă: 

— Tot ce pot spune, dragă Max, e că şi eu am 
auzit cuvîntul „ngora"! 

Apoi povesti în ce împrejurări fusese rostit cu o 
voce jeluitoare, în timpul nopţii din 14 august, 
cînd stătuse de veghe. 

— la te uită, exclamase Max Huber, asta 
începe să fie într-adevăr extraordinar. 


— Nu-i ceea ce îţi doreai, dragă prietene? 
răspunse John Cort. 

Khamis ascultase şi el întreaga istorie. Era 
vădit că lucrurile care-i tulburau pe francez şi pe 
american îl lăsau rece. Primi cu nepăsare faptele 
privitoare la doctorul Johausen. Pentru el 
principalul eveniment îl constituia construirea 
unei plute de care puteau să se folosească, 
precum şi de obiectele din cuşca părăsită. Cit 
despre a şti ce se-ntimplase cu doctorul şi 
servitorul lui, foreloperul nu înţelegea de ce 
trebuie să se frămînte pentru aşa ceva şi cu atit 
mai puţin că poate trece cuiva prin gind să se 
repeadă în adîncurile Marii Păduri pentru a 
descoperi urmele celor doi cu riscul de a fi răpit, 
cum se petrecuse fără îndoială cu aceştia. Deci, 
dacă Max Huber şi John Cort ar fi propus să plece 
în căutarea lor, el avea să se silească să le scoată 
din cap ideea asta şi le va aminti că singura 
decizie de luat era să-şi urmeze călătoria pe apă 
pînă la Oubangui. De altfel, dacă stăteai să te 
gîndeşti cît de puţin, îţi dădeai seama că nici o 
încercare nu se putea face cu mari şanse de 
reuşită. în ce direcţie trebuiau s-o ia ca să-l 
găsească pe doctorul neamt? Poate, dacă ar fi 
existat cel mai mic indiciu, John Cort ar fi socotit 
de datoria sa să-i vină în ajutor, iar Max Huber s- 
ar fi considerat ca unealta salvării lui, aleasă de 
soartă. 

Dar din carnet nu era de aflat nimic, nimic 
decit aceste frînturi de frază, din care ultima 
fusese aşternută pe hirtie la data de 25 august şi, 
în afară de asta, nişte pagini albe răsfoite în zadar 
pînă la ultima. 

John Cort trase încheierea: 

— Nu-ncape îndoială că doctorul a sosit aici la 
9 august, iar notele se opresc la 25 ale aceleiaşi 


luni. Dacă după această dată n-a mai scris, 
înseamnă că dintr-o pricină sau alta şi-a părăsit 
coliba unde n-a locuit decit 13 zile. 

— Şi, adăugă Khamis, nu-i cu putinţă să-ţi 
închipui ce s-a întîmplat cu el. 

— Totuşi, spuse Max Huber, deşi nu sînt 
curios... 

— Vai! dragă prietene, dar eşti în cel mai mare 
grad... 

— Ai dreptate, John, şi ca să dăm de firul 
acestei taine... 

— Să plecăm, se mulţumi să zică foreloperul. 

Într-adevăr, n-aveai de ce să mai întîrzii pe 
aceste meleaguri. Trebuiau să repare pluta, să 
părăsească poiana şi să coboare pe rîu. Dacă mai 
tirziu vor socoti că se cuvine să organizeze o 
expediţie să-l caute pe doctorul Johausen şi să se 
aventureze pînă la capătul Marii Păduri, o puteau 
face în condiţii mai prielnice şi atunci cei doi 
prieteni n-aveau decit să ia parte la aceste 
cercetări. 

Inainte de a ieşi din cuşcă, foreloperul se uită 
cu grijă prin fiecare colţişor. Poate mai găsea 
vreun lucru de care aveau nevoie. Luîndu-l, nu 
făceau nimic rău, căci după doi ani de absenţă nu 
era de aşteptat ca posesorul lui să reapară şi să-l 
vrea înapoi. 

Coliba, bine construită şi încă solidă, le oferea 
un excelent adăpost. Acoperişul de zinc, acoperit 
cu paie rezistase intemperiilor şi vremii proaste. 
Fațada, singura cu parmalic, erâ orientată spre 
est şi deci mai puţin expusă vinturilor puternice. 
Probabil că mobilele, rufele, masa, scaunele, 
cuferele ar fi fost intacte, dacă n-ar fi fost 
transportate în altă parte, ceea ce, la drept 
vorbind, părea destul de ciudat. Totuşi, după cei 
doi ani cît fusese nelocuită, coliba avea nevoie de 


diverse reparații.  Scîndurile, pereții laterali 
începeau să se desfacă, picioarele tocului de la 
uşă jucau în pămîntul umed, semne de 
dărăpănare se arătau sub dantelele de ierburi şi 
liane. Treaba asta însă nu-i privea pe Khamis şi 
tovarăşii săi. Părea puţin probabil ca această 
cabană să slujească de adăpost altui amator de 
simiologie. O vor lăsa aşadar aşa cum o găsiseră. 
Acum era de văzut dacă nu vor da însă de altceva 
în afară de ceainicul, ceaşca, tocul de ochelari, 
toporişca şi cutia cu carnetul pe care le 
descoperiseră înainte. Khamis căută cu cea mai 
mare grijă. Dar nu găsi nici arme, nici unelte, nici 
lăzi, nici conserve, nici veşminte. Era tocmai pe 
punctul să iasă cu mîna goală, cînd în ungherul 
din fund, în dreapta, pe jos, izbind cu piciorul în 
pămînt, auzi un sunet metalic. 

— Aici se află ceva, spuse el. 

— O cheie, poate, rosti Max Huber. 

— De ce o cheie? întrebă John Cort. 

Khamis scoase nu o cheie, ci o cutie mare 
metalică, îngropată în acel loc. Părea să nu fi 
suferit nici o stricăciune şi avură bucuria să vadă 
că în ea se aflau vreo sută de cartuşe. 

— Multumesc, dragă doctore, exclamă Max 
Huber şi să ne-ajute soarta să-ţi răsplătim într-o zi 
serviciul pe care ni l-ai făcut. 

Mare serviciu, într-adevăr, căci cartuşele erau 
exact de acelaşi calibru cu cele pentru carabinele 
foreloperului şi ale tovarăşilor săi. 

Nu le mai rămînea decit să se întoarcă la locul 
de popas şi să repare pluta. — înainte de asta, 
propuse John Cort, hai să vedem dacă nu găsim 
vreo urmă a doctorului Johausen şi servitorului 
său... E posibil ca amindoi să fi fost duşi de 
băştinaşi în adîncurile pădurii, dar tot aşa de bine 


se poate să fi murit apărindu-se... şi dacă 
rămăşiţele lor pămînteşti au rămas neîngropate... 

— Datoria noastră este să-i înmormîntăm, 
adăugă Max Huber. Căutările pe o rază de 100 de 
metri nu dădură nici un rezultat. 

Trebuiau să tragă concluzia că nefericitul 
Johausen fusese răpit — şi de cine dacă nu de un 
trib, poate chiar de cel pe care doctorul îl lua 
drept o colonie de maimuțe vorbitoare. Cum altfel 
le-ar fi auzit noaptea discutînd între ele? Parcă 
există cvadrumani care să aibă darul „vorbirii! 

— în orice caz, asta arată, remarcă John Cort, 
că pădurea Oubangui este cutreierată de nomazi 
şi trebuie să fim cu ochii în patru... 

— Aşa-i, încuviinţă energic Khamis. Şi acum, 
spre plută... 

— Fără a şti ce s-a întîmplat cu doctorul? 
replică Max Huber. Unde ar putea să fie? 

— Acolo unde sînt oamenii de la care nu mai 
vine nici o ştire, zise John Cort. 

— Asta-i un răspuns, John! 

— E singurul pe care ni-l putem da, dragă Max. 

Cînd ajunseră înapoi la grotă era în jur de 9. 
Khamis pregăti întîi masa. Avînd acum un ceaun, 
Max Huber ceru să fie înlocuită carnea friptă cu 
carne fiartă. Va fi o schimbare. Propunerea lui, 
odată acceptată, aprinseră focul şi, spre prînz, se 
linseră pe degete mîncînd o supă căreia nu-i 
lipsea decit pîinea, legumele şi sarea. Dar înainte 
de masă lucrară toţi să repare pluta, aşa cum 
făcură şi după aceea. Din fericire Khamis găsise în 
spatele cabanei citeva scînduri putînd înlocui pe 
cele ale platformei, care putreziseră în citeva 
locuri. Asta-i scutise de multă trudă şi bătaie de 
cap, dată fiind lipsa de unelte. Ansamblul de 
dulapi şi scînduri fu legat cu ajutorul lianelor la fel 
de solide ca sîrmele sau cel puţin odgoanele. 


Terminară cînd soarele dispăru pe după copacii 
de pe malul drept al rîului. 

Amiînară plecarea pentru a doua zi în zori. Era 
mai bine să petreacă noaptea în grotă. într- 
adevăr, ploaia care sta să cadă începu sub formă 
de aversă pe la opt. 

Aşadar, după ce găsiseră locul unde locuise 
doctorul Johausen, Khamis şi tovarăşii săi aveau 
să-l părăsească fără a şti ce se-ntîmplase cu 
acesta. Nici o urmă! Nici una! Acest gînd nu 
înceta să-l frămînte pe Max Huber, în timp ce pe 
John Cort nu-l preocupa din cale-afară iar pe 
foreloper îl lăsa chiar cu totul nepăsător. Max 
Huber începu să viseze la babuini, cimpanzei, 
gorile, mandrili, maimuțe vorbitoare, deşi îşi 
dădea seama că doctorul nu putuse avea de-a 
face cu indigenii. Şi atunci, cu imaginaţia lui 
bogată — Marea Pădure îi reapăru învăluită în 
mister, biîntuită de ciudăţenii de neînchipuit, pe 
care i le trezeau în minte adîncurile ei: populaţii 
noi, fiinţe necunoscute, sate -pierdute sub copacii 
uriaşi, înainte de a se întinde în fundul grotei, 
zise: 

— Dragă John şi Khamis, vreau să vă supun o 
propunere. 

— Ce fel de propunere, Max? 

— Să facem ceva pentru doctor... 

— Doar n-o fi să plecăm în căutarea lui? strigă 
indignat Khamis. 

— Nu, răspunse Max Kuber, dar să dăm 
numele lui cursului de apă, care presupun că nu 
se cheamă în nici un fel. 

lată de ce de-acum încolo rio Johausen avea să 
figureze pe hărţile moderne ale Africii ecuatoriale. 

Noaptea trecu în linişte şi cît timp vegheară cu 
schimbul nici John Cort, nici Max Huber, nici 


Khamis nu auziră nici un cuvint care să le 
izbească urechea. 


IX 
DUŞI DE CURENTUL RÎULUI JOHAUSEN 


Era şase jumătate dimineaţa cînd, la 16 
martie, plecară cu pluta, care se depărta de mal 
şi porni pe firul apei. 

De-abia se crăpa de ziuă. Se iveau zorii. Mînaţi 
de un vînt puternic, norii alergau sus pe cer. Nu 
sta să plouă, dar timpul era închis şi aşa avea să 
rămînă probabil în tot restul zilei. Khamis şi 
tovarăşii săi n-aveau de ce să se plingă, deoarece 
trebuiau să coboare un rîu expus de obicei din 
plin razelor perpendiculare ale soarelui. 

Pluta, de formă alungită, nu măsura decit 
şapte-opt picioare lăţime şi vreo douăsprezece 
lungime, ceea ce ajungea tocmai bine pentru 
patru persoane şi cele cîteva obiecte pe care le 
luaseră cu ei. Se reduceau la foarte puţin de 
altfel: cutia de metal cu cartuşe, carabinele, 
ceainicul, ceaunul, ceaşca. Cele trei revolvere de 
un calibru inferior faţă de al carabinelor nu puteau 
sluji decit pentru a trage vreo 20 de gloanţe, stînd 
să numeri cartuşele rămase în buzunarele lui John 
Cort şi Max Huber. Se putea nădăjdui că 
vînătorilor nu le vor lipsi muniţiile pînă ce vor sosi 
pe malurile lui Oubangui. 

În faţă, pe un strat de pămînt bătătorit se afla 
o grămadă de lemne uscate, uşor de reînnoit în 
cazul cînd Khamis ar fi avut nevoie de foc în afara 
orelor de popas. în spate, o vislă puternică, făcută 
dintr-una din scînduri, îngăduia conducerea plutei 
sau cel puţin menţinerea ei pe direcţia curentului. 
între cele două maluri, la o depărtare de 50 de 
metri unul de altul, curentul se deplasa cu o 


viteză de circa un kilometru pe oră. Mergind în 
acest ritm, pluta va avea nevoie deci de douăzeci- 
treizeci de zile ca să străbată cei 400 de kilometri 
pînă la Oubangui. Dacă era, în medie, cam acelaşi 
timp pe care l-ar fi luat mersul pe jos, prin pădure, 
măcar îşi cruţau aproape total forţele. Cît despre 
obstacolele ce puteau zăgăzui cursul rîului 
Johausen, n-aveai cum să le ştii dinainte. Ceea ce 
constatară însă de la început, era că rîul părea 
adînc şi şerpuitor. Trebuia să-i supraveghezi cu 
grijă cursul. Dacă va fi împiedicat de viitori sau 
căderi de apă, foreloperul avea să ia măsuri după 
împrejurări. 

Pînă la popasul de prînz navigară uşor. 
Manevrind bine, se feriră de _ virtejuri şi de 
contracurenţii de la cotituri. Pluta nu se ciocni 
niciodată de mal, datorită îndeminării lui Khamis, 
care corecta direcţia cu o mînă viguroasă. 

John Cort stătea în faţă, cu carabina alături, 
cercetind malurile în scop pur cinegetic. Voia să 
înnoiască proviziile. Dacă vreun vînat cu blană 
sau cu pene ar fi ajuns pe lîngă el, l-ar fi doborit 
cu uşurinţă. Aşa se şi întîmplă pe la nouă şi 
jumătate. Un glonte îl omori pe loc pe un 
waterbuck, un soi de antilopă care cutreieră 
malurile rîurilor. 

— Frumoasă lovitură, zise Max Huber. 

— Lovitură zadarnică, declară John Cort, dacă 
nu putem pune mîna pe animal. 

— Nici o grijă, vom reuşi în cîteva clipe, rosti 
foreloperul. Şi apăsînd pe vislă, apropie pluta de 
mal, lîngă un mic prund 

unde zăcea waterbuck-ul. Animalul fu tăiat în 
bucăţi, păstrind pe cele necesare pentru masa 
următoare. 

Între timp Max Huber dădu dovada talentelor 
sale de pescar, cu toate că nu avea la îndemiînă 


decit unelte foarte rudimentare, două capete de 
sfoară găsite în cuşca doctorului şi, drept cîrlige, 
nişte spini de salcîm care aveau ca momeală mici 
bucăţi de carne. Peştii, printre care unii se vedeau 
trecînd chiar la suprafaţa apei, se vor hotărî oare 
să muşte? Max Huber sta îngenuncheat la tribord, 
iar Llanga la dreapta lui urmărea operaţia cu un 
viu interes. Trebuie să credem că ştiucile din rio 
Johausen sînt pe cît de lacome, pe atit de proaste 
deoarece, puţin mai tîrziu, una înghiţi cîrligul. 


După ce o „prăpădi" — ăsta era cuvîntul potrivit 
— aşa cum fac indigenii cu hipopotamul prins în 
asemenea condiţii — Max Huber o aduse cu 


destulă îndemînare pînă la capătul undiţei. 
Peştele cîntărea opt-nouă livre şi puteţi fi siguri că 
preacinstiţii călători nu au aşteptat pînă a doua zi 
ca să se ospateze cu acest fel gustos. La popasul 
de prînz ia masă se servi friptură de waterbuck şi 
o ştiucă din care nu rămase decit oasele. Pentru 
cină se hotăriră să facă o supă cu o bucată bună 
de antilopă. Şi cum pentru asta era nevoie de mai 
multe ore ca să fiarbă bine carnea, foreloperul 
aprinse focul în partea dinainte a plutei şi puse 
ceaunul. Apoi plutiră fără întrerupere pînă seara. 

După-amiază nu se mai pescui nimic. Pe la 
şase, Khamis se opri lîngă o plajă îngustă şi 
stincoasă, umbrită de crengile joase ale unui 
arbore de gumă din soiul Krabah. îşi alesese bine 
locul de poj>as, căci scoicile bivalve, mulele şi 
stridiile mişunau sub pietre. încît unele fripte, 
altele crude completară plăcut cina. Cu trei-patru 
pesmeţi şi puţină sare ar fi avut un gust 
desăvârşit. 

Cum noaptea se vestea întunecoasă, 
foreloperul nu vru să plutească în derivă. Riul 
Johausen ducea citeodată trunchiuri uriaşe. O 
ciocnire putea fi foarte dăunătoare pentru plută. 


Se culcară aşadar pe o grămadă de iarbă la 
poalele arborelui de gumă. Ca de obicei, John 
Cort, Max Huber şi Khamis statură de veghe cu 
schimbul. Nu avură nici un oaspete nepoittit. Doar 
tipetele maimuţelor se auziră de la apusul pînă la 
răsăritul soarelui. 

„Şi îndrăznesc să spun că sînt dintre cele 
nevorbitoare!" exclamă Max Huber cînd, în zori. 
se duse să-şi cufunde faţa şi miinile. pe care nu le 
cruţaseră păcătoşii de ţinţari, în apa limpede a 
rîului. 

Dimineața trebuiră să plece cu o oră mai tîrziu. 
Ploua cu găleata. Era mai bine să te păzeşti de 
asemenea ploi diluviene pe care deseori cerul le 
revarsă asupra regiunii ecuatoriale a Africii. 
Frunzişul des al arborelui de gumă feri într-o 
oarecare măsură tabăra precum şi pluta acostată 
la poalele rădăcinilor sale puternice. în plus era şi 
vijelie. Pe suprafața rîului stropii de apă se 
rotunjeau ca mici becuri electrice. Cîteva tunete 
bubuiau în amonte tară a fi urmate de fulgere. Nu 
aveau a se teme de grindină, căci uriaşele păduri 
din Africa au darul să-i abată căderea. Totuşi, 
starea atmosferică era destul de alarmantă 
pentru ca John Cort să zică: 

— Dacă nu încetează ploaia, e mai bine să 
rămînem pe loc. Avem acum muniții, cartuşierele 
ne sînt pline, dar ne lipsesc hainele de schimb. 

— în cazul ăsta, îi răspunse Max Huber rizînd, 
de ce să nu ne-mbrăcăm după moda locală, adică 
în pielea goală? Ar fi mult mai simplu. E de-ajuns 
să te scalzi şi ţi-ai şi spălat rufele. Apoi n-ai decit 
să te freci de tufăriş ca să-ţi perii costumul. 

Adevărul este că de vreo săptămînă. cei doi 
prieteni îşi spălau hainele în fiece dimineaţă 
neputînd să le schimbe. 


Dar aversa foarte violentă nu dură decit o oră. 
Nu pierdură vremea, căci luară între timp masa 
de dimineaţă. La ea aveau un fel nou de mincare, 
foarte binevenit: ouă de dropie, proaspăt ouate, 
descoperite de Llanga şi pe care Khamis le puse 
la fiert în ceainic. Şi de această dată Max Huber 
se plînse. nu fără dreptate, că mama natură iar l-a 
lăsat fără un grăunte de sare la bucate, deşi e aşa 
de greu să te lipseşti de el. 

Pe la şapte şi jumătate ploaia încetă, cu toate 
că cerul rămase acoperit. Pluta o luă iar pe firul 
apei. dusă de curent prin mijlocul rîului. Undiţele 
fiind aruncate, mai mulţi peşti avură bunăvoința 
să muşte la timp pentru a figura printre felurile 
mesei de prînz. Khamis propuse să nu mai facă 
obişnuitul popas, ca să recupereze întir/ierea de 
dimineaţă. Toţi fură de acord, John Cort aprinse 
focul şi ceaunul clocoti curînd deasupra cărbunilor 
aprinşi. Cum mai aveau destul din carnea de 
vvaterbuck, puştile rămaseră mute. deşi Max 
Huber fu ispitit de mai multe ori să tragă în citeva 
animale frumoaşe ce alergau perechi-perechi pe 
mulul rîului. Această parte a pădurii era plină de 
vinat. Fără a mai vorbi de păsări, pe-aici umblau 
şi o mulţime de rumegătoare. Ades capete de 
pallah şi de sassaby — nişte soiuri de antilopă — 
îşi ridicară coarnele printre ierburile şi trestiile de 
pe mal. De citeva ori, elani mari şi puternici, cerbi 
lopătari roşii, steimbock, gazele micuţe, kudu, din 
specia de cerbi din Africa centrală, cuagga şi chiar 
girafe, a căror carne e foarte gustoasă, îşi făcură 
apariţia prin apropiere. Ar fi fost uşor să dobori 
unele din aceste animale, dar la ce bun, de vreme 
ce hrana era asigurată pînă a doua zi? Şi apoi n- 
avea rost să încarci prea tare pluta şi să mai ocupi 
ceva din locul şi aşa destul de mic. John Cort îi şi 


atrase atenţia prietenului său asupra acestui 
lucru. 

— Ce vrei, dragă John, mărturisi Max Huber. 
Puşca mea ocheşte parcă singură cînd are vînat în 


dreptul ei! 
Totuşi, deoarece era vorba să tragă doar de 
frumuseţea trasului — cum fac de altfel mulţi 


vinători — Max Huber îi porunci carabinei sale să 
stea locului şi să nu i se urce singură la umăr. 
împrejurimile nu răsunară aşadar pe neaşteptate 
de Împuşcături şi pluta cobori în linişte mai 
departe pe rîul Johausen. 

Khamis, John Cort şi Max Huber avură în 
schimb prilejul să-şi scoată paguba în timpul 
după-amiezii. Focurile de armă îşi făcură auzit 
glasul — glasul apărării dacă nu cel de atac. 
Parcurseseră de dimineaţă vreo 10 kilometri. Rîul 
şerpuia capricios în nenumărate meandre, cu 
toate că direcţia lui generală se menținea în 
continuare spre sud-vest. Malurile foarte 
accidentate erau mărginite dc copaci uriaşi, 
ma[ ales bombacsi, a căror umbrelă se întindea 
pînă deasupra apei. închipui ţi-vă! Deşi rîul 
Johausen nu se îngustase şi lăţimea lui atingea 
citeodată 50—60 de metri, crengile joase ale 
bombacsilor se întîlneau şi formau un leagăn de 
verdeață sub care se auzea un susur şi un clipocit 
uşor. Multe dintre crăci, împletite între ele la 
capete, se legau unele de altele cu liane 
şerpuitoare ca o punte vegetală pe care clovni 
agili sau cel puţin maimute ar fi putut să treacă 
de pe un mal pe celălalt. Norii aducători de 
furtună, care nu părăsiseră încă zonele joase ale 
orizontului, făceau ca soarele să dea parcă foc 
văzduhului, iar razele lui să cadă drept asupra 
rîului. Prin urmare Khamis şi tovarăşii săi nu 
puteau decit să se bucure că pluteau sub acest 


acoperiş de verdeață. Le amintea de mersul prin 
pădure de-a lungul cărăruilor umbroase, dar acum 
nu se mai oboseau şi nu aveau să-şi croiască 
drum prin tufărişul de siziphus sau alte ierburi 
spinoase. 

— Pădurea de lîngă Oubangui e un adevărat 
parc, declară John Cort, un parc cu pilcuri de 
copaci uriaşi şi ape curgătoare. Te-ai putea crede 
prin Parcul Naţional al Statelor Unite, la izvoarele 
lui Missouri şi Yellowstone. 

— Un parc populat de maimuțe, zise Max 
Huber. S-ar părea că şi-a dat întîlnire aici întreg 
neamul lor! Sîntern în plin regat cvadruman, unde 
cimpanzeii, gorilele şi gibonii domnesc în lege. 
Observaţia era  îndreptăţită de mulţimea 
maimuţelor care ocupa malurile, se cocoţa prin 
copaci, alerga şi se zbenguia în adîncurile pădurii. 
Khamis şi tovarăşii săi nu văzuseră niciodată o 
cantitate aşa de mare, nici cete atit de 
zgomotoase şi mişcăreţe. Ce mai strigăte, salturi 
şi tumbe şi pe deasupra o serie de strimbături 
demne de a fi surprinse de un fotograf. 

— La urma urmei, adăugă Max Huber, nimic 
mai firesc! Nu ne aflăm oare în centrul Africii? 

Dar era nevoie mai degrabă să fie prevăzători 
sau să ia măsuri împotriva manifestărilor 
duşmănoase ale maimuţelor care aveau o mare 
superioritate numerică. Ar fi fost foarte greşit să 
le tratezi ca pe o cantitate neglijabilă. Aceşti 
cvadrumani alcătuiau o armată recrutată din 
toate populaţiile simieşti din Oubangui. Purtările 
lor nu te puteau înşela şi aveau să fie curînd siliţi 
să se apere cu înverşunare. 

Foreloperul urmărea cu destulă înverşunare 
săriturile şi gălăgia maimuţelor. Neliniştea i se 
citea pe chipul aspru, sîngele îi urcase în obraji, îşi 


încruntase sprincenele dese, fruntea i se încreţise 
şi arunca în jur priviri vii şi sfredelitoare. 

— Fiţi gata, spuse el, cu carabina încărcată şi 
cu cartuşele la îndemină, căci nu ştiu ce 
întorsătură vor lua lucrurile. 

— AŞ! un foc de puşcă ar risipi cetele astea cit 
ai clipi, rosti Max Huber. 

Şi puse mîna pe carabină. 

— Nu trage, domnule Max, strigă Khamis. Nu 
trebuie să le atacăm, nu trebuie să le provocăm! 
Destul că vom fi poate siliţi să ne apărăm! 

— Dar, uite, au şi început, exclamă John Cort. 

— Să nu ripostăm decit dacă e absolut nevoie, 
zise Khamis. 

Maimuţele deveneau tot mai agresive. Aruncau 
cu pietre, cu cioturi de lemn. Cele mari le zvirleau 
de pe mal destul de periculos, cu o putere 
colosală.  Foloseau însă şi proiectile mai 
inofensive, ca fructe smulse din copaci. 

Foreloperul încerca să menţină pluta în mijlocul 
rîului, la o distanţă egală şi de un mal şi de 
celălalt. Loviturile vor fi mai puţin primejdioase 
dacă ţinta era mai depărtată, mai nesigură. Din 
păcate, n-aveau cum să se adăpostească 
împotriva atacului. în plus, numărul asediatorilor 
creştea şi mai multe proiectile îi atinseră pe 
pasageri fără a-i izbi, e adevărat, prea tare. 

— Destul, grăi supărat Max Huber. 

Şi, ţintind o gorilă care umbla printre trestii, o 
dobori pe loc. La zgomotul împuşcăturii, 
maimuţele scoaseră ţipete asurzitoare. 
Agresiunea nu încetă şi cetele nu fură puse pe 
fugă. Dacă ar fi vrut să nimicească toate 
maimuţele, una după alta, nu le-ar fi ajuns cîtă 
muniţie aveau. Chiar în cazul că ar fi doborit cu 
fiecare glonte un cvadruman, şi-ar fi terminat 
repede cartuşele. Ce le rămînea atunci de făcut 


vînătorilor? — Să nu mai tragem! ordonă John 
Cort. N-am face decit să aţiţăm animalele astea 
blestemate. Vom scăpa poate cu citeva vînătăi 
lară însemnătate. 

— Mulţumesc, ripostă Max Huber, pe care o 
piatră îl izbise în picior. 

Continuară, prin urmare, să coboare, urmăriţi 
de o dublă escortă pe malurile rîului foarte 
întortocheat în această parte a sa. Cînd se îngusta 
la anumite cotituri, albia îşi reducea o treime din 
lăţime. Atunci mersul plutei se accelera împreună 
cu viteza curentului, lira de sperat că la venirea 
nopţii ostilitățile să înceteze. Poate că asediatorii 
se vor împrăştia prin pădure. In orice caz, dacă va 
trebui, în loc să se oprească pentru popasul de 
seară, Khamis se hotări să rişte să navigheze 
toată noaptea. Nu era decit ora patru şi pînă la 
şapte situaţia răminea foarte îngrijorătoare. De 
fapt, ea se agrava şi pentru că pluta nu era la 
adăpost de cotropitori. Dacă maimuţelor, ca şi 
pisicilor, nu le place apa, dacă cei patru călători n- 
aveau a se teme că se aruncă să înoate pînă la 
plută, crengile ce se întindeau deasupra rîului le 
îngăduiau în anumite locuri să se aventureze pe 
aceste punți de crăci şi liane, apoi să se lase să 
cadă pe capul lui Khamis şi al tovarăşilor săi. N-ar 
fi decit un joc pentru aceste făpturi agile. Cinci 
sau şase gorile încercară chiar această manevră 
în jur de ora cinci la un cot al rîului unde se- 
ntilneau crengile unui bombacs. Animalele, stînd 
la 50 de paşi în aval, aşteptau trecerea plutei. 
John Cort le dădu de ştire.celorialţi, arătînd spre 
gorile, ale căror intenţii erau limpezi. 

— Or să se lase pe plută, strigă Max Huber, 
dacă nu le silim s-o ia la goană. 

— Trageţi! comandă foreloperul. 


Răsunară trei împuşcături. Trei maimuțe, lovite 
mortal, căzură în rîu, după ce încercară zadarnic 
să se agate de crengi. Cu o larmă asurzitoare, 
vreo 20 de cvadrumani se porniră printre liane, 
gata să se repeadă asupra plutei. Trebuiră să- 
ncarce iute armele din nou şi să tragă fără a 
pierde o clipă. Urmă o ploaie de gloanţe. Zece sau 
douăsprezece gorile şi cimpanzei fură răniţi 
înainte ca pluta să se afle sub puntea vegetată. 
Descurajate, celelalte maimuțe fugiră pe mal. 

Prin minte îţi trecea musai gîndul că dacă 
profesorul Garner s-ar fi dus în miezul pădurii, ar 
ti avut aceeaşi soartă ca doctorul Johausen. 
Admiţind că populaţia codrului i-a făcut acestuia 
din urmă o primire asemănătoare cu cea 
pregătită lui Khamis, John Cort şi Max Huber mai 
trebuiau oare să-i explice pieirea? Totuşi, în caz 
de agresiune ar fi găsit nişte mărturii ale faptului. 
Instinctele destructive ale maimuţelor nu ar fi 
cruțat cuşca din care n-ar fi lăsat altceva decit 
cîteva rămăşiţe. 

Dar la această oră, nu aveau a se gîndi la 
soarta doctorului german, ci la ce se-ntimplă cu 
pluta. Riul se-ngustase încetul cu încetul. La 
dreapta, la 100 de paşi mai încolo, înainte de un 
nou cot. virtejurile apei arătau că se apropie de o 
bulboană. Dacă pluta, atrasă de viitoare, nu mai 
era dusă de curentul abătut de cotitură, va fi 
aruncată pe mal. Khamis putea, la nevoie, s-o 
menţină cu visla pe firul apei, dar s-o îndepărteze 
de bulboană era greu. Maimuţele de pe malul 
drept vor veni s-o asalteze în număr mare. Aşadar 
trebuia în primul rînd să le gonească cu focuri de 
armă. începură să tragă în momentul cînd pluta 
începea să se-nvirtească în loc. După o clipă, 
ceata  dispăru. Nu  gloanţele, nu zgomotul 
împuşcăturilor le pusese pe fugă. De o oră, la 


zenit, furtuna se pregătea să izbucnească. Nori 
vineţii acopereau acum tot cerul. Deodată 
fulgerele  luminară  văzduhul şi uraganul se 
dezlănţui cu acea iuţeală specifică latitudinilor 
joase. Maimuţele resimţiră tulburarea instinctivă 
pe care o provoacă la toate animalele influenţa 
electricităţii cînd văzură văzduhul brăzdat de 
fulgere. înspăimintate, alergară să caute sub 
copacii mai  stufoşi un adăpost împotriva 
zigzagurilor de lumină orbitoare, împotriva 
formidabilei ruperi de nori. în puţine clipe malurile 
rămaseră pustii şi din întreaga ceată nu se mai 
vedeau decit vreo 20 de trupuri, neînsufleţite, 
zăcînd între trestii. 


X 
NGORA 


A doua zi cerul se înseninase din nou — s-ar fi 
zis că un pămătulf uriaş îl curăţase de nori — şi-şi 
arcuia bolta de un albastru viu deasupra coroanei 
copacilor. La răsăritul soarelui bobitele de apă de 
pe frunze şi de pe firele de iarbă pieriră ca prin 
farmec. Solul, uscîndu-se repede, te poftea parcă 
să mergi prin pădure. Dar nu se punea în nici un 
caz problema să reia drumul pe jos. Dacă rio 
Johausen nu se abătea de la direcţia sa spre sud- 
vest, Khamis nu se-ndoia că vor ajunge în 
douăzeci de zile la bazinul lui Oubangui. 

Turburărije atmosferice, miile de fulgere, 
bubuitul prelung al tunetelor, căderea trăsnetelor 
nu încetaseră decit la trei dimineaţa. După ce 
acostaseră trecînd de bulboană, găsiră un 
adăpost pentru plută. în acel loc se înălța un uriaş 
baobab din ai cărui trunchi scorburos nu mai 
rămăsese decit scoarţa. Khamis şi tovarăşii lor, 
stringindu-se puţin, încăpură cu toţii înăuntru. 


Duseră acolo şi puţinele lor ustensile, arme şi 
muniții care nu avură de suferit din pricina 
rafalelor şi putură fi îmbarcate fără nici o 
stricăciune la ora plecării. 

— Pe legea mea, furtuna asta a venit la ţanc! 
observă John Cort. întreţinindu-se cu Max, în 
vreme ce foreloperul pregătea ultimele bucăţi de 
vînat pentru masa de dimineaţă. 

Stind de vorbă, cei doi îşi curăţau carabinele, 
lucru de care se simţea neapărat nevoie după 
multele focuri trase în ajun. 

Intre timp, Lianga scotocea printre trestii şi 
ierburi în căutarea cuiburilor şi ouălor. 

— Da, dragul meu John, într-adevăr la ţanc, 
spuse Max Huber, şi sper ca blestematelor alea 
de animale să nu le vină în minte să se întoarcă 
acum cînd furtuna a trecut... Oricum, să fim cu 
ochii în patru... 

Şi Khamis se temea ca în zori cvadrumanii să 
nu revină pe maluri. La început se linişti; nu se 
auzea nici un sunet suspect pe măsură ce se 
făcea ziuă. 

— Am mers pe mal vreo sută de paşi şi n-am 
zărit nici o maimuţă, îl asigură John Cort. 

— Asta-i semn bun, răspunse Max Huber, şi 
nădăjduiesc să-mi folosesc de-acum încolo 
cartuşele în alt fel decit ca să ne apărăm 
împotriva macacilor! Am crezut că mi se vor duce 
toate rezervele... 

— Şi cum le-am fi putut reînnoi, mă-ntreb? zise 
John Cort... Nu ne putem bizui c-o să găsim o a 
doua cuşcă pentru a ne reaproviziona cu gloanţe, 
plumb şi praf. de puşcă... 

— Ei! exclamă Max Huber, cînd mă gîndesc că 
bunul nostru doctor voia să stabilească relaţii 
sociale cu asemenea creaturi. Drăguţe fiinţe, n- 
am ce spune! Şi să mai vrei să descoperi ce 


termeni întrebuinţează ca să se poftească la cină 
şi cum îşi zic „bună ziua şi bună seara", trebuie 
într-adevăr să fii profesorul Garner sau altul de 
soiul lui, ca, de pildă, doctorul Johausen... 

— în orice caz, dragul meu Max, dacă în 
privinţa primului n-avem a ne face griji, deoarece 
pare să fi rupt orice legături cu societatea 
maimuţelor, cu al doilea lucrurile ar putea să nu 
stea aşa şi tare mi-e teamă că... 

— Că babuinii sau alt neam i-au rupt oasele, 
urmă Max Huber. După cum ne-au primit ieri, se 
vede cît de civilizaţi sînt şi nu cred c-or să se 
schimbe vreodată. 

— Vezi, Max, probabil că fiecare specie îşi are 
felul ei de a fi. Maimuţele ca maimuţele... 

— Şi oamenii ca oamenii, completă Max rizind. 
Cu toate astea, îmi pare tare rău că mă întorc la 
Libreville fără nici o ştire despre doctor... 

— Sînt de acord, dar esenţial pentru noi e să 
putem străbate această pădure nesfirşită... 

— O vom face! 

— Fie, însă aş vrea s-o fi făcut! 

De fapt; parcursul părea să aibă cele mai bune 
şanse de reuşită de vreme ce pluta n-avea decit 
să se lase în voia curentului. Dar mai trebuia ca 
albia lui rio Johausen să n-aibă viltori mari, să nu 
fie tăiată de zăgazuri sau întreruptă de căderi de 
apă. De asta se temea şi foreloperul. în acea clipă 
îşi chemă tovarăşii la masă. Llanga se întoarse şi 
el aducînd cîteva ouă de rață care fură păstrate 
pentru la prînz. Datorită halcii de antilopă nu va fi 
nevoie să se mărească provizia de carne înainte 
de următorul popas. 

— Ei, dacă stau să mă gindesc, rosti John Cort, 
în caz că nu vrem să ne fi cheltuit degeaba 
muniţiile, ne-am putea hrăni cu carne de 
maimuţă... 


— Vai, nu! exclamă dezgustat Max Huber. 

— Că doar nu ţi-o fi scîrbă? 

— Ce, dragul meu John, ai poftă de un cotlet de 
gorilă, nişte muşchiuleţ de gibon sau fripturică de 
cimpanzeu? Ori mai bine frigărui de mânarii. 

— Nu-i aşa de rău, îl întrerupse Khamis. 
Băştinaşii nu se dau în lături de la carne de 
maimuţă friptă. 

— Şi eu aş minca la nevoie, zise John Cort. 

—  Antropofagule, îl mustră Max Huber. 
Aproape că ţi-ai mînca semenul. 

— Mulţumesc, Max! 

Pînă la urmă lăsară păsărilor de pradă 
maimuţele ucise în timpul bătăliei. în pădurea de 
la Oubangui se găseau destule rumegătoare şi 
zburătoare pentru a nu face neamului simiesc 
cinstea de a-i mistui reprezentanţii în pîntece de 
om. 

Khamis scoase cu greu pluta din bulboană şi se 
sili să dea ocol limbii de pămînt formată de 
cotitură. Toţi puseră mina ca să facă această 
manevră, care le luă aproape o oră. Trebuiră să 
taie mai mulţi seminceri şi să-i curețe de crengi 
pentru a face nişte pîrghii şi cu ajutorul lor să 
desprindă pluta de mal. Bulboana nu o lăsa să se 
depărteze, iar dacă ceata de maimuțe s-ar fi 
întors la acea oră, n-ar fi fost cu putinţă să te 
fereşti de atacul ei, ţinîndu-te în mijlocul apei cu 
ajutorul curentului. Nu-ncape îndoială că nici 
foreloperul nici tovarăşii săi n-ar fi scăpat teferi 
dintr-o luptă atit de inegală. 

Pe scurt, după multă trudă, pluta depăşi 
capătul limbii de pămînt şi începu să coboare din 
nou cursul rîului jJohausen. 

Ziua făgăduia să fie frumoasă. Nici un semn de 
furtună la orizont, nici o ameninţare de ploaie. în 
schimb, o revărsare de raze potopea apa rîului şi 


căldura ar fi fost înăbuşitoare dacă nu bătea din 
nord o boare proaspătă de vînt care ar fi slujit 
mult la navigat dacă pluta ar fi avut o pînză. 

Rîul se lărgea treptat pe măsură ce se-ndrepta 
spre sud-vest. Nici un leagăn de verdeață nu se 
mai putea întinde deasupra albiei, nici o țesătură 
de crengi să ajungă de la un mal la altul. în aceste 
condiţii, o nouă apariţie a cvadrumanilor de o 
parte şi de alta n-ar fi prezentat aceleaşi pericole 
ca-n ajun. De altfel nu se arătă nici ţipenie de 
maimuţă. Totuşi malurile nu erau pustii. Un 
număr de păsări de apă le însufleţeau ţipînd şi 
zburătăcind. Printre ele puteai recunoaşte rațe, 
dropii, pelicani, pescăruşi şi multe exemplare de 
piciorongi. John Cort dobori mai multe perechi din 
aceste zburătoare care aveau să le slujească la 
masa de prînz, împreună cu ouăle dibuite de 
Llanga. Pentru a ciştiga din timpul pierdut, nu 
făcură popasul la ora obişnuită şi prima parte a 
zilei se scurse fără cel mai mic incident. După- 
amiază însă avu loc o alarmă cu pricini foarte 
serioase. Era în jur de patru cînd Khamis, care 
lopăta în partea dinapoi a plutei, îl rugă pe John 
Cort să-l înlocuiască şi rămase în picioare în 
partea din faţă. Max Huber se ridică, se asigură că 
nu se ivise nimic ameninţător nici pe un mal, nici 
pe celălalt, şi-i zise foreioperului: 

— La ce te uiţi? 

— La ce se petrece acolo. 

Şi cu mîna Khamis arătă spre aval unde se 
vedea o destul de mare Jjulbucire a apei. 

— încă vreo bulboană sau mai curind un 
Măelstrom al rîului! Ai grijă, Khamis, să nu ne 
prindă viitoarea. 

— Nu-i o bulboană, rosti foreloperul. 

— Dar ce e? 


La această întrebare răspunse aproape 
numaidecit un fel de ţişnitură de apă care se 
ridica la vreo zece picioare deasupra suprafeţei 
rîului. 

Max Huber, foarte mirat, exclamă: 

— Doar n-or fi balene în fluviile din Africa 
centrală? 

— Nu... sînt hipopotami, îl lămuri foreloperul. 

Se auzi o răsuflare zgomotoasă şi în aceeaşi 
clipă se ivi un cap uriaş cu fălcile înarmate cu colţi 
puternici şi, întrebuinţind comparații mai puţin 
obişnuite, dar foarte potrivite, cînd deschise botul 
parcă vedeai „o halcă de carne roşie dintr-o 
măcelărie", iar deasupra lui se holbau nişte ochi 
„aidoma ferestruicilor unei căsuțe olande/r" cum 
s-au exprimat în povestirile lor cîţiva călători cu 
închipui rea bogată. 

Hipopotamii pot fi întîlniţi de la Capul Bunei 
Speranţe pînă la 23 de grade latitudine nordică. 
Se află de obicei pe lîngă riurile acestor ţinuturi 
nesfirşite sau pe lîngă mlaştini şi lacuri. Totuşi, 
după una din observaţiile care s-au făcut, dacă 
riul Johausen ar fi fost afluentul Mediteranei — 
lucru, bineînţeles, cu neputinţă — n-ar fi fost 
nevoie să te temi de atacul acestor amfibii, căci 
ele nu se arată niciodată în apele care se varsă 
acolo, cu excepţia cursului superior al Nilului. 

Hipopotamul este un animal primejdios cu 
toate că are o fire blindă. Dintr-un motiv sau altul, 
cînd este aţiţat sau la durere, în clipa cînd îl 
atinge o săgeată sau o lance, se repede furios 
asupra vi- nătorilor şi îi urmăreşte de-a lungul 
malului, împinge bărcile cu botul şi are puterea să 
le răstoarne şi să le sfarme cu fălcile sale enorme, 
cu care de asemenea poate reteza un braţ sau un 
picior. 


Fireşte, nici unuia din călătorii de pe plută, nici 
măcar lui Max Huber — oricît de iubitor era de 
isprăvi vinătoreşti — nu-i veni în minte să atace 
un asemenea animal. Dar poate că hipopotamul 
va încerca să-i oprească din drum şi, dacă se 
atingea de plută, dacă o izbea, dacă o împingea 
cu întreaga-i greutate, care ajunge uneori la 2 
000 de kilograme, dacă o rupea cu colții săi 
teribili, ce soartă îi aştepta pe Khamis şi pe 
tovarăşii săi? Curentul era rapid şi poate ar tace 
mai bine să se. lase în voia lui decît să încerce să 
se apropie de unul din maluri, unde hipopotamul 
cu siguranţă că i-ar urmări. Odată pe sol, e 
adevărat, s-ar fi putut feri mai uşor de loviturile 
lui. deoarece nu se mişcă repede pe picioarele lui 
scurte tîrindu-şi uriaşul pîntece pe pămînt. Ţine 
mai mult de porc decit de mistreţ. Dar, la 
suprafaţa apei, pluta ar fi în puterea lui. Ar face-o 
fărime şi, presupunind că înotînd călătorii ar 
ajunge la mal, ar trebui să facă faţă tristei 
împrejurări de a construi o a doua plută. 

— Să încercăm să trecem neobservaţi, spuse 
Khamis. Să ne întindem pe jos, să nu facem nici 
un zgomot şi să fim gata să sărim, la nevoie, în 
apă. 

— Te iau în grija mea, Llanga, zise Max Huber. 

Urmară sfatul foreloperului şi se culcară pe 
pluta dusă de curent cu oarecare viteză. în 
această poziţie poate aveau norocul ca 
hipopotamul să nu-i vadă. O răsuflare puturoasă 
şi un grohăit de porc auzite de toţi patru citeva 
minute mai tîrziu fură urmate de mari scuturături 
care vesteau că trec prin apele tulburate de 
uriaşul animal. 

Îi cuprinse o vie nelinişte. Pluta va fi săltată de 
capul monstrului sau scufundată sub greutatea 
trupului său? 


Khamis. John Cort şi Max Huber nu se liniştiră 
decît cînd apa nu mai clocoti şi totodată nu mai 
simţiră, în trecere, calda şi puternica suflare a 
animalului. Atunci se ridicară şi nu mai văzură 
hipopotamul care se lăsase iar în adîncul rîului. 

Desigur nişte vînători obişnuiţi să lupte cu 
elefanții, care se alăturaseră caravanei lui Urdax, 
n-ar fi trebuit să se înfricoşeze întilnind un 
hipopotam. De mai multe ori atacaseră aceste 
animale în mijlocul mlaştinilor de pe cursul 
superior al lui Oubangui. dar în împrejurări mai 
prielnice. La bordul acestui şubred ambalaj de 
scînduri, a cărui pierdere ar fi fost aproape de 
neînlocuit. îngrijorarea lor era de înţeles ca şi 
uşurarea că avuseseră norocul să se ferească de 
atacul formidabilei amfibii. 

Seara, Khamis se opri la gurile unui pîrîu de pe 
malul sting. Nici că putea alege pentru noapte un 
loc mai bun, la poalele unui pîlc de bananieri, ale 
căror frunze late alcătuiau un excelent adăpost. 
Plaja era aici acoperită cu moluşte comestibile pe 
care le culeseră şi le mîncară crude sau prăjite, 
după specie. Cît despre bananele sălbatice, gustul 
lor lasă de dorit. în schimb, apa pîrului 
amestecată cu sucul acestor fructe dădu o 
băutură răcoritoare plăcută. 

— Totul ar fi în ordine, zise Max Huber, dacă 
am fi siguri că vom dormi liniştiţi... Din nefericire, 
blestematele de insecte n-or să ne lase în pace. 
Fără apărătoare de ţinţari o să ne trezim ciuruiţi 
de pişcături. 

Aşa s-ar fi întîmplat, într-adevăr, dacă Llanga 
n-ar fi găsit mijlocul de a goni miriadele de ţinţari 
ale căror roiuri alcătuiau nori zbiîrniitori. Se 
îndepărtase urcînd de-a lungul pîriului, cînd i se 
auzi vocea la destul de mică distanţă. Khamis 
plecă spre ei şi Llanga îi arătă pe plajă grămezi de 


balegă uscată, lăsate de rumegătoare — antilope, 
cerbi, bivoli şi altele, care veneau aici să se 
adape. Dînd foc balegii, se ridică un fum cu un 
miros acru caracteristic care constituie cel mai 
bun mijloc şi poate singurul de a goni ţînţarii. 
Indigenii îl întrebuinţează de cite ori pot şi nu dau 
greş. Cîteva clipe mai tîrziu, adunaseră o grămadă 
la poalele bananierilor. Focul fu aţiţat cu vreascuri 
de mai multe ori. Foreloperul aruncă peste el o 
balegă. Un nor de fum se înălţă şi de îndată 
nesuferitele insecte se risipiră ca prin farmec. Nu 
lăsară toată noaptea focul să se stingă, veghind 
pe rînd, ca de obicei. Dimineaţa, odihniţi după un 
somn bun, o luară din nou la drum de cum se iviră 
zorile, urmîndu-şi coboriîrea pe rîul Johausen. . 

Nimic mai schimbător ca vremea din Africa 
Centrală. După cerul senin din ajun, se treziră cu 
o zi cenuşie şi ploioasă. E adevărat că, deoarece 
norii erau joşi, căzu doar o ploaie subţire, simplă 
pulbere lichidă dar tare sicîitoare. 

Din fericire, Khamis avu o idee foarte bună. 
Frunzele bananierului din specia „eusete" sînt 
poate cele mai mari din tot regnul vegetal. 
Băştinaşii se slujesc de ele pentru acoperişul 
colibelor. Cu numai 12 se putea alcătui un fel de 
tendă în mijlocul plutei, legîndu-le cozile cu 
ajutorul lianelor. Asta făcuse foreloperul înainte 
de plecare. Călătorii erau astfel la adăpost 
împotriva ploii mărunte care curgea pe frunzele 
de „eusete" fără a pătrunde înăuntru. 

În timpul dimineţii cîteva maimute se arătară 
pe malul drept, vreo 20 de exemplare mari care 
păreau gata să reia ostilitățile de alaltăieri. Cel 
mai înţelept lucru era să te fereşti să vii în contact 
cu ele, ceea ce reuşiră menţinînd pluta pe lingă 
malul stîng, mai puţin cutreierat de maimuțe. John 
Cort fu de părere, şi avea dreptate, că relaţiile 


între coloniile de maimute de.pe cele două maluri 
trebuiau să fie reci, căci comunicaţia numai pe 
poduri de crengi şi liane peste un rîu atit de lat 
nu-i uşoară nici măcar pentru ele. 

Trecură peste popasul de prînz, şi după-amiază 
pluta nu se opri decit o singură dată pentru a lua 
o antilopă sassaby pe care John o doborise în 
spatele unor tufe de trestii, lîngă un cot al rîului. 
în acest loc rîul Johausen cotea spre sud-est, 
schimbiîndu-şi aproape în unghi drept direcţia 
obişnuită. Khamis se-ngrijoră cînd văzu că sînt 
astfel iar aruncaţi spre adîncul pădurii, în partea 
opusă țintei lor, aflată înspre Atlantic. Desigur, n- 
aveai de ce te îndoi că rio Johausen e un afluent 
al lui Oubangui, dar pentru a ajunge la confluență 
să faci un imens ocol de cîteva sute de kilometri 
în inima Congoului nu era glumă! Din fericire, 
după o oră de mers, foreloperul — cu .simţul lui 
de orientare — îşi dădu seama că riul şi-a reluat 
direcţia dinainte. Puteai deci spera că va purta 
pluta pînă la graniţa Congoului francez, de unde 
vor ajunge uşor la Libreville. 

La şase şi jumătate, cu o puternică mişcare de 
visle, Khamis acostă la malul stîng, în fundul unui 
golfuleţ îngust, la umbra frunzisului unui chitru 
dintr-un soi asemănător cu mahonul pădurilor 
senegaleze. Deşi nu mai ploua, cerul nu-şi 
limpezise ceţurile a căror desime soarele n-o 
putea străpunge. Un termometru ar fi arătat o 
temperatură de 25—26 de grade. Focul pilpii 
curind între pietrele  golfuleţului, bineînțeles 
numai în scopuri culinare, pentru a frige un sfert 
de antilopă. De astă dată Llanga căută zadarnic 
moluşte ca să îmbogăţească masa sau banane ca 
să îndulcească apa luată din rio Johausen. In 
schimb, aveau să scape de ţinţari cu acelaşi 
mijloc ca-n ajun. 


La şapte jumătate noaptea încă nu se lăsase. O 
lumină slabă se oglindea în apele rîului. La 
suprafaţă pluteau mănunchiuri de.trestii şi plante 
şi trunchiuri de copac smulse de pe marginea 
malului. în timp ce John Cort, Max Huber şi 
Khamis pregăteau culcuşul, îngrămădind citeva 
braţe de ierburi uscate la poalele chitrului, Llanga 
umbla încoace şi încolo pe prundiş, urmărind din 
ochi această derivă de epave plutitoare. Deodată, 
în amonte, la vreo 30 de stînjeni depărtare, se ivi 
un trunchi de arbore de înălţime mijlocie, avînd 
încă toate crengile. Fusese rupt la cinci sau şase 
picioare deasupra furcii unde se vedea încă 
proaspătă despicătura. Crăcile, dintre care cele 
mai joase se tîrau pe apă, erau acoperite de un 
frunziş destul de des, de cîteva flori şi fructe — un 
întreg ostrov de verdeață care supravieţuise 
căderii copacului. Probabil că acest arbore fusese 
lovit de trăsnet în timpul ultimei furtuni. Din locul 
unde i se-mplantau rădăcinile se prăbuşise pe 
mal; apoi, alunecînd încetul cu încetul, se 
desprinsese de trestii şi, prins de curent, începuse 
să plutească împreună cu alte rămăşiţe şi cioturi 
de lemne pe suprafaţa rîului. Lui Llanga, fireşte, 
nu-i trecură prin cap toate astea şi mai mult ca 
sigur n-ar fi băgat în seamă trunchiul mai mult 
decit celelalte grămezi de plante duse de apă, 
dacă ceva nu i-ar fi atras atenţia în mod special, 
într-adevăr, printre crengi lui Llanga i se păru că 
zăreşte o făptură vie, care făcea semne ca şi cum 
ar fi cerut ajutor. în semiobscuritate nu o putea 
desluşi. Era oare vreo vietate a pădurii? Băiatul 
nu ştia dacă e cazul să-i strige pe Max Huber şi pe 
John Cort, cînd se întîmplă ceva nou. Trunchiul nu 
se mai afla decit la vreo 40 de metri, luînd-o spre 
golfuleţul unde acostase pluta. în acea clipă 
răsună un strigăt — un țipăt ciudat sau mai curînd 


un fel de chemare deznădăjduită, ca şi cum o 
fiinţă omenească ar fi lansat un apel să fie 
salvată. Apoi, cînd trunchiul trecea prin faţa 
golfuleţului, făptura se aruncă în rîu cu intenţia 
limpede de a ajunge la mal. 

Lui Llanga i se păru că recunoaşte un copil 
mult mai mic de statură ca el. Copilul se găsea, 
probabil, în copac în momentul căderii acestuia. 
Ştia să înoate? Nu cine ştie ce şi oricum nu atit de 
bine încît să ajungă pînă la mal. Se vedea că îl 
lasă puterile. Se zbătea, dispărea, se ivea din nou 
şi din timp în timp o bolboroseală se auzea 
ieşindu-i pe gură la scoaterea .capului din apă. 
îmboldit de un sentiment de omenie, fără a mai 
pierde timpul chemîndu-i pe prietenii săi, Llanga 
se aruncă în rîu şi ajunse repede la locul unde 
copilul se scufundase ultima oară cînd îl zărise. 

John Cort şi Max Huber, care auziseră primul 
țipăt, alergară pe malul golfuleţutui. Văzindu-l pe 
Llanga ţinînd un trup deasupra apei. îi întinseră 
mîna ca să-l ajute să-l aducă pe uscat. 

— Ei! Llanga, exclamă Max Huber. ce te-ai dus 
să pescuieşti? 

— Un copil, prieten Max, un copil. Se îneca. 

— Un copil, se miră John Cort. 

— Da, prieten John. 

Şi Llanga îngenunche lîngă micuța făptură pe 
care o salvase de la înec. 

Max Huber se aplecă pentru a o cerceta mai 
îndeaproape. 

— Ei! Dar ăsta nu-i un copil! spuse el ridicîndu- 
se. 

— Dar ce e? întrebă John Cort. 

— O maimuţică... un pui al agresorilor noştri... 
Şi ca să-l scoţi ţi-ai pus în primejdie viaţa. Llanga. 
căci ai fi putut să te îneci? 

— Un copil, da, copil! repeta Llanga. 


— Nu. îţi zic, şi te rog chiar să-l trimiţi la familia 
lui în adîncul pădurii. 

Necrezind în spusele prietenului său Max, 
Llanga se încăpăţiriă să vadă un copil în micuța 
făptură care îi datora viaţa şi zăcea încă la pămînt 
fără a-şi fi venit în fire. încît nu vru să se despartă 
de ea şi o ridică în braţe. La urma urmei n-avea 
decit să facă ce voia. După ce aduse micuțul la 
locul de popas, Llanga se asigură că mai respiră, îl 
fricţionă, îl încălzi, apoi îl culcă pe iarba uscată, 
aşteptind să deschidă ochii. 

Paza fiind organizată ca de obicei, cei doi 
prieteni adormiră, în timp ce Khamis rămase de 
veghe pînă la miezul nopţii. 

Llanga n-avea somn. Pîndea cele mai mici 
mişcări ale fiinţei pe care o ocrotea; întins lîngă 
ea. o ţinea de mină, îi asculta respiraţia. Şi care 
nu-i fu mirarea, cînd. pe la ora I 1. o auzi rostind 
cu un glas slab: „Ngora!... ngora!" de parcă arti 
fost un copilaş care şi-ar fi chemat mama. 


XI 
ZIUA DE 19 MARTIE 


La popasul acesta puteau să socotească a fi 
parcurs 200 de kilometri, jumătate pe jos. 
jumătate cu pluta. Le mai răminea încă o dată pe 
atita pînă la fluviul Oubangui. Nu. după părerea 
foreloperului şi a doua parte a călătoriei se va 
tace repede, cu condiţia ca nici un obstacol să nu 
oprească mersul pe apă. 

Se îmbarcară tot in /ori împreună cu micul 
pasager suplimentar 

Ce te-ai dus să pescuieşti? 

de care Llanga nu voise să se despartă. După 
ce îl duse sub tenda de frunze, dori să rămînă 
lîngă el, sperînd că-l va vedea deschizind ochii. 


Max Huber şi John Cort continuau să fie 
convinşi că e un membru al familiei 
cvadrumanilor de pe continentul african — 
cimpanzei, urangutani, gorile manarili, babuini şi 
alţii. Nici nu le trecu măcar prin gind să-l 
privească mai de aproape şi să-i acorde o atenţie 
mai deosebită. Pur şi simplu nu-i interesa. Llanga 
îl salvase, dorea să-l păstreze cum păstrezi un 
biet cîine fără stăpin, fie! O să aibă un prieten, cu 
atit mai bine, îşi dovedea astfel bunătatea 
sufletească, la urma urmei. Aşa cum ei doi 
adoptaseră un copil, putea şi el, la rîndul lui, să 
adopte o maimuţică. Probabil că de îndată ce va 
avea prilejul s-o tulească în pădure, micuța 
făptură îşi va părăsi ocrotitorul cu acea 
nerecunoştinţa care nu e numai monopolul 
oamenilor. E adevărat că, dacă Llanga ar fi venit 
să le spună, lui John Cort, Max Huber sau chiar lui 
Khamis: „Maimuţa asta vorbeşte! A repetat de trei 
sau patru ori cuvîntul «ngora»", poate că le-ar fi 
atras atenţia şi le-ar fi trezit curiozitatea. Poate l- 
ar fi cercetat cu mai multă grijă pe micuțul salvat 
de la înec. Poate ar fi descoperit în el vreun semn 
al unei rase necunoscute pînă atunci, cea a 
maimuţelor vorbitoare. Dar Llanga tăcu, temîndu- 
se să nu se fi înşelat sau să fi auzit prost. îşi 
făgăduia să-l observe necontenit pe protejatul său 
şi, dacă pronunţa „ngora" sau orice alt cuvint, să-i 
prevină numaidecit pe prietenul John şi pe 
prietenul Max. Asta era şi una din pricinile pentru 
care rămase sub tendă încercînd să-i dea puţină 
mîncare micuţului care părea slăbit ca după un 
post îndelungat. Nu prea avea cu ce să-l 
hrănească, deoarece maimuţele mănîncă fructe, 
iar Llanga nu-i putea da nici un fel de poame, 
nimic altceva decît carne de antilopă care n-avea 
cum să-i priască. De altfel o febră destul de mare 


nu-i îngăduia să măniînce şi zăcea într-un fel de 
amorţeală. 

— Ce-ţi mai face maimuţică? îl întrebă Max 
Huber pe Llanga, cînd acesta, la o oră după 
plecare, veni lîngă el. 

— Tot mai doarme, prieten Max. 

— Şi vrei s-o păstrezi? 

— Da... dacă-mi dai voie. 

— N-am nimic împotrivă, Llanga... Dar vezi să 
nu te zgirie. 

— Vai de mine, prieten Max! 

— Trebuie să ai grijă... maimuţele sînt 
răutăcioase ca şi pisicile. 

— Asta nu! E aşa de mică... Şi are un chip aşa 
de blind... 

— Ei bine, dacă vrei s-o iei cu noi, dă-i un 
nume: 

— Un nume? Ce nume? 

— Jocko, de pildă! Toate maimuţele se cheamă 
Jocko. Pare-se că numele ăsta nu era pe -placul lui 
Llanga. Nu răspunse 

nimic şi se întoarse la protejatul său. 

In timpul dimineţii navigară cu spor şi nu 
suferiră prea tare de căldură. Stratul de nori era 
destul de gros pentru ca soarele să nu răzbată 
pînă la ei. Puteau să socoată că au noroc, 
deoarece rio Johausen trecea uneori printre lunci 
întinse. Era cu neputinţă să găseşti un adăpost 
de-a lungul malurilor cu arbori puţini şi rari. Solul 
devenea mai mlăştinos. Ar fi trebuit să te 
îndepărtezi de rîu spre interiorul pădurii jumătate 
de kilometru la dreapta sau la stînga pentru a 
ajunge la cel mai apropiat copac. Era de temut ca 
ploaia să nu reînceapă cu furia ei obişnuită, dar 
cerul nu-şi împlini amenințările. Totuşi, dacă 
păsările de apă zburau în cîrduri deasupra 
mlaştinii, rumegătoarele nu se arătară, spre 


marea surprindere a lui Max Huber. Ar fi voit să 
înlocuiască rațele şi dropiile din ultimele zile cu 
vreo antilopă sassaby, inyala sau waterbuck. De 
aceea se aşezase în partea din faţă a plutei, cu 
carabina pregătită, ca un vinător la pîndă şi 
cerceta din priviri malul de care se apropia 
foreloperul mirat de toanele curentului. Pînă la 
urmă trebuiră să se mulţumească să măniînce la 
prînz pulpă de pasăre. De fapt, nu era de mirare 
că supraviețuitorii  caravanei condusă de 
portughezul Urdax se plictisiseră de hrana lor 
zilnică. Numai carne prăjită, fiartă sau friptă, 
numai apă chioară, nici un fruct, nici o bucăţică 
de piine, nici un pic de sare. Puțin peşte şi aşa de 
prost gătit! Abia aşteptau să ajungă la primele 
aşezări de lîngă fluviul Oubangui şi să uite cît mai 
repede de toate aceste lipsuri... 

In ziua aceea Khamis căută în zadar un loc bun 
de popas. Malurile înţesate de trestii uriaşe 
păreau de neabordat. Pe solul umed, pe jumătate 
năpădit de apă, cum să te fi oprit? Altminteri 
cîştigau timp, pluta neîntrerupîndu-şi mersul. 
Navigară astfel pînă la ora cinci. John Cort şi Max 
Huber vorbiră toată vremea despre întîmplările 
din cursul călătoriei. îşi aminteau diverse 
episoade de la plecarea din Libreville şi pînă. 
acum:  vinătorile interesante şi reuşite din 
regiunile aflate în partea superioară a lui 
Oubangui, doborirea elefanților uriaşi, primejdiile 
expediției din care scăpaseră teferi şi nevătămaţi 
timp de două luni, apoi întoarcerea fără piedici 
pînă la movila cu tamarini, focurile mişcătoare, 
apariţia formidabilei turme de pahiderme, năvala 
ei asupra caravanei, fuga cărătorilor, moartea lui 
Urdax după ce căzuse din copac, urmărirea de 
către elefanții opriţi de perdeaua de arbori de la 
liziera Marii Păduri. 


— Trist deznodămiînt al unei explorări atit de 
norocoase pînă atunci, trase încheierea John Cort. 
Şi cine ştie dacă nu va fi urmat de un al doilea, la 
fel de dezastruos? 

— E posibil dar, după părerea mea, nu-i 
probabil, dragă John. 

— într-adevăr, poate că exagerez. 

— Fără-ndoială. lar pădurea asta n-are mai 
multe taine decit codrii voştri din Far West. N- 
avem a ne teme nici măcar de un atac al Pieilor 
Roşii. Aici nu sînt nici nomazi, nici triburi 
statornicite, nici xiluşi, nici denkaşi, nici canibali 
ca în ţinutul de nord. Şi acest curs de apă cu 
numele doctorului Johausen, căruia atita aş fi 
dorit să-i găsesc urma, acest rîu liniştit şi sigur he 
va duce fără osteneală pînă la fluviul Oubangui. 

— Da, fluviul Oubangui, dragă Max, la care am 
fi ajuns şi dacă, ocolind pădurea, după itinerariul 
stabilit de bietul Urdax, am fi călătorit într-o 
căruţă confortabilă fără să ne lipsească nimic pînă 
la ţintă. 

— Ai dreptate, John, şi ar fi fost mult mai bine. 
Pădurea asta n-are nimic neobişnuit şi nu merită 
s-o străbaţi. Nu-i decît un codru, un codru mare, 
nimic mai mult. Şi totuşi mi-a trezit la început o 
curiozitate aşa de vie! îţi aduci aminte flăcările 
care-i luminau liziera, faclele care licăreau printre 
crengile primului şir de arbori? Şi-apoi nici picior 
de om! Unde or fi pierit cu toţii? Citeodată mă 
surprind  căutîndu-i prin  crăcile  baobabilor, 
bombacsilor, tamarinilor şi altor copaci uriaşi din 
pădure. Nu, nici ţipenie de om... 

— Max, rosti John Cort. 

— Ce-i, John? întrebă Max Huber. 

— Vrei să priveşti în direcţia aia, în aval, pe 
malul stîng? 

— Ce-i... Un localnic? 


— Da, dar un localnic în patru labe! Uite colo, 
deasupra trestiilor o minunată pereche de coarne 
curbate precum o carenă. 

Foreloperul se uită şi el spre locul indicat de 
John Cort. 

— Un bivol, zise el. 

— Un bivol, repetă Max Huber, punînd mîna pe 
carabină, lată o mîncare săţioasă — dacă ţintesc 
bine. 

Khamis, cu o mişcare viguroasă de vislă, 
apropie pieziş pluta de mal. Peste cîteva clipe se 
afla la o depărtare de vreo 30 de metri de acesta. 

— Ce de biftecuri în perspectivă! murmură Max 
Huber cu carabina sprijinită de genunchiul stîng. 

— Trage tu întîi, Max, îi zise John Cort, iar la 
nevoie voi trage şi eu după aceea. 

Bivolul nu părea să aibă chef să plece. Se 
proţăpise cu capul în direcţia vîntului, adulmecînd 
aerul cu nările larg deschise, fără să presimtă 
primejdia care-l pîndea. Cum nu se putea ţinti 
inima, trebuia să-i tragi un glonte în cap, ceea ce 
Max Huber şi făcu de îndată ce se asigură că-l are 
în linia de ochire. Răsună o împuşcătură, coada 
animalului se-nvirti în spatele trestiilor, un muget 
de durere străbătu văzduhul şi nu mugetul 
obişnuit al bivolului, dovadă că fusese lovit de 
moarte. 

— S-a făcut! strigă Max Huber cu un glas 
victorios, într-adevăr, John Cort nu mai trebui să 
tragă, economisind un al 

doilea cartuş. Animalul căzut între trestii 
alunecă la marginea malului înalt, vărsînd un val 
de sînge care înroşi apa atit de limpede a rîului 
de-a lungul plajei. 

Ca să nu piardă cumva superbul vînat, pluta se 
îndreptă neîntiîrziat spre locul unde se prăbuşise 
rumegătorul şi foreloperul se apucă să-l taie 


numaidecit pentru a putea lua cu sine bucăţile 
comestibile. Cei doi prieteni admirară frumosul 
exemplar de bou sălbatic din Africa, de o mărime 
neobişnuită. Cînd aceste animale străbat cîmpia 
în turme de două-trei sute,.vă închipuiţi ce tropăit 
furios se aude în timp ce trec stîrnind nori de praf. 
Cel doborit era un onja, nume care în graiul 
băştinaşilor înseamnă un taur singuratec, mai 
mare decit bivolii din Europa, cu fruntea mai 
îngustă, botul mai alungit, coarnele mai îndesate. 
Dacă pielea lui onja foloseşte la fabricarea unor 
obiecte de încălţăminte şi marochinerie mai 
solide, dacă din coarnele lui se fac tabachere şi 
piepteni, dacă părul lui negru şi aspru se 
întrebuinţează la umplerea scaunelor şi şeilor, din 
carnea sa se obţin aceleaşi cotlete şi antricoate 
care alcătuiesc o hrană pe cît de gustoasă pe atit 
de întăritoare ca de la bivolii din Asia şi America. 
Aşadar Max Huber avusese noroc la vinat. Mai 
ales că dacă un onja nu e doborit de primul 
glonte, se repede cu o furie îngrozitoare asupra 
vânătorului. 

Folosind bardita şi cuțitul, Khamis tăie bivolul, 
treabă la care tovarăşii lui îl ajutară cum putură 
mai bine. Pluta nu trebuia încărcată fără rost şi 20 
de kilograme din această carne ademenitoare 
aveau să le ajungă mai multe zile. 

In timpul operaţiei, Llanga, atit de curios de 
obicei să vadă cu ce se ocupă prietenul Max şi 
prietenul John, rămăsese sub tendă şi iată de ce. 

La zgomotul focului de armă, micuța făptură se 
trezi din amorţeală. Mişcă puţin braţele. Deşi nu-şi 
ridică pleoapele, din gura sa întredeschisă, de pe 
buzele sale palide se desprinse din nou unicul 
cuvint pe care Llanga îl auzise şi înainte: 
„Ngora!... Ngora!" De astă dată băiatul ştia bine 
că nu se înşelase. Cuvântul suna clar, cu o 


articulare ciudată şi un fel de rîriit. Mişcat de 
glasul durerors al sărmanei făpturi, Llanga îi luă 
mîna fierbinte datorită febrei ce dura încă din 
ajun. Umplu ceaşca cu apă rece şi încercă, fără să 
reuşească, să-i toarne în gură citeva picături. 
Fălcile şi dinţii de o albeaţă orbitoare nu se 
descleştau. Udind nişte fire de iarbă uscată, 
Llanga umezi uşor buzele micuţului şi asta păru 
să-i facă bine. Mina lui o strinse uşor pe a 
băiatului şi rosti încă o dată cuvântul „ngora". Să 
nu uităm că acest cuvint de origină congoleză, 
indigenii îl întrebuinţează pentru ..mamă". Micuţul 
o chema oare pe a sa? Duioşia lui Llanga se- 
mpletea cu o firească milă la gîndul că acest 
cuvânt se va stinge într-o ultimă suflare. O 
maimuţă? Aşa zisese Max Huber. Nu! Nu era-o 
maimuţă. Dar mai mult Llanga n-avea cum 
pricepe. Rămase astfel timp de o oră mîngiind 
mîna protejatului său sau umezindu-i buzele şi nu- 
| părăsi decît cînd acesta aţipi din nou. 

Atunci Llanga, hotărît să spună tot ce ştia, se 
duse la prietenii săi. în momentul cînd pluta, 
depărtindu-se de mal, fu luată iarăşi de curent. 

— Ei, întrebă Max Huber surizînd, ce-ţi face 
maimuţica? Llanga îl privi de parcă şovăia cu 
răspunsul. Apoi, punînd mîna 

pe braţul lui Max Huber, rosti: 

— Nu-i o maimuţă... 

— Nu-i o maimuţă, repetă John Cort. — Vezi 
bine că Llanga al nostru e un încăpăţinat! 
interveni Max Huber. Doar nu ţi-a intrat în cap că-i 
un copil ca tine! 

— Un copil... nu ca mine... dar un copil... 

— Ascultă, Llanga, vorbi John Cort, mai serios 
decît tovarăşul său, ţii morţiş că e un copil? 

— Da, a vorbit, azi-noapte. 

— A vorbit? 


— Da, şi mai înainte a vorbit. 

— Şi ce-a zis, minunăţia asta? îşi bătu joc Max 
Huber. 

— A zis „ngora". 

— Ce? Cuvântul pe care l-am auzit eu în 
pădure? strigă John Cort, care nu-şi ascunse 
mirarea. 

— Da... „ngora", afirmă cu tărie băiatul. 

Nu existau decit două ipoteze — ori Llanga era 
victima unei iluzii, ori îşi pierduse capul. 

— Hai să verificăm, zise John Cort, şi, dacă se 
dovedeşte adevărat, ai dat cel puţin de 
extraordinarul dorit, dragă Max! 

Amîndoi pătrunseră sub tendă şi se uitară la 
micuțul adormit. 

La prima vedere puteai spune că face parte din 
neamul maimuţelor. Dar ceea ce-l izbi în primul 
rînd pe John Cort fu că se afla în faţa unui biman 
şi nu a unui cvadruman. Or, de la ultimele 
clasificări general admise ale lui Blumenbach, se 
ştie că doar omul aparţine acestei specii din 
regnul animal. Ciudata făptură nu avea decît două 
miîini, în timp ce toate maimuţele, fără excepţie, 
au patru, şi picioarele păreau conformate pentru 
mers, nefiind apucătoare ca cele ale exemplarelor 
simieşti. 

John Cort îi atrase din primul moment atenţia 
lui Max Huber asupra acestui lucru. 

— Ciudat, foarte ciudat! grăi Max Huber. 

În ce priveşte înălţimea, micuțul nu depăşea 
75 de centimetri. Părea, de altfel, la vârsta 
copilăriei, avînd cinci sau cel mult şase ani. Pielea 
sa, fără blană, avea un puf subţire şi roşiatic. Pe 
frunte, pe bărbie, pe obraji n-avea nici urmă de 
păr sau barbă, în schimb puful îi acoperea pieptul, 
coapsele şi picioarele. Urechile i se terminau cu o 
parte cărnoasă rotunjită şi moale, diferite de ale 


cvadrumanilor care nu posedă lobi. Nu avea 
braţele foarte lungi. Natura nu-l înzestrasecu al 
cincilea membru (existent la majoritatea 
maimuţelor) — coada care le slujeşte la pipăit şi 
căţărat. Avea capul rotund, unghiul facial de vreo 
80 de grade, nasul turtit şi fruntea puţin piezişă. 
Părul nu-i era lins, ci creţ şi lînos precum al 
băştinaşilor din Africa centrală. Era limpede că 
micuțul semăna mai mult a om decît a maimuţă 
prin conformaţia generală şi probabil şi prin 
organismul intern. 

Vă închipuiţi ce uimire îi cuprinse pe Max 
Huber şi John Cort în faţa unei fiinţe cu totul noi, 
necercetată de nici un antropolog pînă atunci şi 
care părea să se afle pe prima treptă a umanităţii. 
Şi apoi Llanga pretindea că vorbeşte — dacă 
băiatul nu luase drept un cuvint articulat ceea ce 
nu era decît un strigăt care nu exprima nici o 
idee, un sunet datorat instinctului şi nu 
inteligenţei. 

Cei doi prieteni păstrară tăcere, sperind ca 
micuțul să întredeschidă gura, în timp ce Llanga îi 
umezea mai departe fruntea şi timplele. încetul 
cu încetul, respiraţia lui deveni mai puţin 
gifiitoare, îi trecu  fierbinţeala  şiapărea că 
temperatura scădea, arătînd că se afla la sfîrșitul 
crizei. în sfîrşit buzele i se deschiseră şi murmură: 

— Ngora... ngora! 

— Pe legea mea, exclamă Max Huber, asta-i de 
neînchipuit pentru o minte omenească. 

Nici unul nici celălalt nu-şi credeau urechilor. 
lată! Micuța făptură avea darul vorbirii! Dacă pînă 
acum nu rostise decit o singură vorbă din limba 
congoleză, nu era de presupus că întrebuința şi 
altele, că avea idei şi ştia să le pună în cuvinte? 
Păcat că nu-şi deschidea ochii, că nu puteai să-i 
prinzi privirea unde se oglindesc gindurile şi care 


răspunde la atitea întrebări. Dar pleoapele îi 
rămineau închise şi nimic nu arăta că sînt gata a 
se ridica. Totuşi John Cort, aplecat asupra lui, 
pîndea cuvintele sau strigătele care-i puteau 
scăpa. îi ţinea capul în miini fără să-l trezească şi 
care nu-i fu mirarea cînd văzu că are un şnur în 
jurul gitului subţire. Trase uşor şnurul împletit din 
fire de mătase pînă cînd dădu de un nod şi 
deodată exclamă: 

— O medalie! 

— O medalie? întrebă Max Huber. 

John Cort desfăcu nodul. Da! o medalie de 
nichel, mare cît un bănuţ, cu un nume gravat pe o 
parte şi un chip gravat pe cealaltă. Numele era al 
lui Johausen, iar chipul tot al doctorului. 

— El! exclamă Max Huber, şi puştiul ăsta 
decorat cu ordinul profesorului german a cărui 
cuşcă am găsit-o goală! 

N-aveai de ce te mira că medaliile bătute de 
Johausen se răspîndiseră în regiunile 
Camerunului, de vreme ce doctorul le distribuise 
deseori congolezilor, bărbaţi şi femei. Dar ca un 
astfel de însemn să fie atîrnat de gitul acestui 
ciudat locuitor al pădurii de la Oubangui era 
altceva... 

— Fantastic, rosti Max Huber, şi mă întreb dacă 
micuța creatură n-a furat medalia chiar din lada 
doctorului. 

— Khamis! strigă John Cort. 

II chema pe foreloper pentru a-l pune la curent 
cu lucrurile extraordinare pe care le atlase şi a-l 
întreba ce crede despre această descoperire. 

Dar în aceeaşi clipă glasul foreloperului se auzi 
strigînd: 

— Domnule Max. domnule John! 

Cei doi tineri ieşiră de sub tendă şi se 
apropiara de Khamis. 


— Ascultaţi, spuse foreloperul. 

La 500 de metri în aval, rîul o lua brusc spre 
dreapta, făcînd un cot unde reapăreau copacii în 
pilcuri dese. Cu urechea ciulită înspre acolo, 
auzeau un muget surd şi necontenit care nu 
semăna deloc cu cel al rumegătoarelor sau cu 
urletele fiarelor. Era un fel de vuiet care creştea 
pe măsură ce pluta se apropia de locul cu pricina. 

— Un zgomot suspect, zise John Cort. 

— Şi nu ştii de ce natură poate fi, adăugă Max 
Huber. 

— O fi de la vreo cascadă sau viitoare, rosti 
foreloperul. Vîntul suflă dinspre sud şi aerul e 
deosebit de umed. 

Khamis nu se înşela. La suprafaţa rîului trecea 
un soi de aer lichid care nu putea veni decit de la 
o puternică învirtejire a apelor. Zăgăzuirea rîului, 
întreruperea navigaţiei ar ti fost o împrejurare 
eravă. Max Huber şi John Cort încetară să se mai 
gîindească în acest moment la Llanga şi protejatul 
lui. 

Pluta deriva cu o anume rapiditate şi după ce 
va trece de cot, vor afla cauzele îndepărtatei 
larme. Odată dincolo de cot, temerile 
foreloperului se dovediră, din păcate, mai mult 
decit întemeiate. 

La vreo sută de stînjeni depărtare, o 
îngrămădire de stînci negricioase forma un zăgaz 
de la un mal la altul, lăsînd la mijloc un spaţiu 
îngust unde apele se repezeau înspumate. De 
fiecare parte se izbeau de digul natural şi în unele 
locuri treceau peste el. în centru clocotea 
viitoarea, pe margini se prăbuşeau căderile de 
apă. Dacă pluta nu ajungea repede la unul din 
maluri, dacă nu reuşeau s-o priponească solid, 
avea să fie luată de curent şi se va sfărima de 
baraj, în cazul că nu va fi răsturnată de viitoare. 


Toţi îşi păstrară sîngele rece. N-aveau nici o clipă 
de pierdut, căci viteza curentului creştea mereu. 

— La mal. la mal, strigă Khamis. 

Era şase şi jumătate şi pe o vreme aşa de 
neguroasă amurgul nu arunca decit o lumină 
slabă care nu te lăsa să desluşeşti bine lucrurile. 
Asta, pe Ungă toate celelalte, complica manevra. 
Degeaba încerca foreloperul să îndrepte pluta 
spre mal. N-avea destulă putere. Max Huber i se 
alătură pentru a se-mpotrivi curentului care-i 
împingea drept spre centrul barajului. în doi avură 
un oarecare spor şi ar ii reuşit să iasă din derivă 
dacă visla nu s-ar fi rupt. 

— Fiţi gata să vă aruncaţi pe stînci înainte de a 
fi prinşi de viitoare, comandă foreloperul. 

— Altceva nu ne rămîne de făcut! răspunse 
John Cort. Auzind larma, Llanga părăsise tenda. 
Privi şi înţelese primejdia. 

În loc săjse gîndească la el, se gîndi la 
aproapele lui, la micuțul lui protejat. îl luă în braţe 
şi îngenunche în partea din spate a plutei. Peste o 
clipă viitoarea îi prinse din nou. Totuşi poate că 
pluta nu va intra în zăgaz şi va cobori fără să se 
răstoarne... Nu avură acest noroc şi şubreda 
alcătuire de scînduri se izbi cu o putere teribilă de 
una din stîncile din stînga. Khamis şi tovarăşii lui 
încercară zadarnic să se agate de barajul pe care 
reuşiseră să arunce cutia cu cartuşe, armele şi 
uneltele... Fură cu toţii azvirliţi în vîrtej în clipa 
cînd pluta se sfărima, iar rămăşiţele ei piereau la 
vale în adîncul apelor care vuiau asurzitor. Fură 
cu toţii azvîrliți în vîrtej. 


Xii 
IN PADURE 


A doua zi, trei oameni stăteau întinşi lîngă un 
foc mocnit ai cărui tăciuni mai erau înroşiţi; 
păreau zdrobiţi de oboseală; neputind să se- 
mpotrivească somnului, adormiră după ce îşi 
îmbrâcaseră iar veşmintele uscate la căldura 
focului. 

Cît să fi fost ceasul? Era zi sau noapte? Nici 
unul n-ar fi putut spune. Totuşi, judecind după 
timpul care trecuse din ajun şi pînă acum, soarele 
ar fi trebuit să se arate deasupra orizontului. Dar 
unde să fie estul? Şi această întrebare, dacă ar fi 
fost pusă, ar fi rămas fără răspuns. Oare cei trei 
oameni se aflau în fundul unei caverne, într-un loc 
unde nu putea pătrunde lumina zilei? 

Nu, în jurul lor se-nălţau copaci în număr atit 
de mare, încît nu puteai vedea decit la distanţă 
de cîţiva metri. Chiar cît focul ardea puternic era 
cu neputinţă să zăreşti vreo cărare pentru 
drumeţi între trunchiurile uriaşe şi lianele care se 
întindeau de la unul la altul. Crengile joase se 
aflau la doar vreo 50 de picioare de sol. Deasupra 
lor frunzişul era atit de des pînă în virf, că nici 
licărul stelelor, nici razele soarelui nu puteau 
răzbate. Nici o temniţă n-ar fi fost mai 
întunecoasă, cu ziduri mai de neatacat decit 
această parte a Marii Păduri. 

Cei trei oameni erau, cum aţi ghicit, John Cort, 
Max Huber şi Khamis. 

Prin ce înlănţuire de împrejurări se găseau 
aici? Habar n-aveau. După sfărimarea plutei, 
neputind să se agate de stînci, fuseseră aruncaţi 
în viitoare şi nu ştiau ce urmase acestei 
catastrofe. Cui îi datorau salvarea lor? Cine-i 
transportase pînă la copacii deşi înainte să-şi vină 
în fire? Din nefericire, nu toţi scăpaseră cu viaţă. 
Lipsea unul dintre ei, copilul adoptiv al lui John 
Cort şi Max Huber, bietul Llanga şi împreună cu el 


fiinţa pe care o salvase de la înec înainte de 
pierderea plutei. Şi cine ştie dacă nu pierise de git 
cu micuțul, vrînd să-l salveze şi a doua oară! 

Acum Khamis, John Cort, Max Huber nu mai 
aveau nici muniții, nici arme, nici un fel de 
unealtă în afara cuţitelor şi bărdiţei pe care 
foreloperul le purta la briu. Se dusese pe copcă şi 
pluta şi de altfel încotro ar fi trebuit să se îndrepte 
pentru a ajunge iar la rio Johausen? 

Şi cum vor face cu hrana dacă le va lipsi 
vinatul? Vor fi nevoiţi să măniînce rădăcini, fructe 
sălbatice — resurse neîndestulătoare şi foarte 
problematice? Nu însemna asta că erau sortiţi să 
moară în curînd de foame? Dar nu mai repede de 
două-trei zile, căci pare-se că pe acest timp 
miîncarea le era asigurată. Ceea ce rămăsese din 
bivol fusese adus aici. După ce-şi împărţiră între 
ei cele cîteva bucăţi gata fripte, adormiră iar în 
jurul focului pe cale de a se stinge. John Cort se 
trezi primul într-un întuneric mai adînc decit 
bezna nopţii. Cînd ochii i se obişnuiră cu 
tenebrele, îi zări nedesluşit pe Max Huber şi 
Khamis, culcaţi la poalele copacilor. înainte de a-i 
scula din somn, aţiţă focul răscolind tăciunii de 
sub cenuşă. Apoi strînse un braţ de vreascuri şi 
ierburi uscate şi curînd o flacără uriaşă îşi aruncă 
lumina asupra locului de popas. 

— Acum trebuie să chibzuim cum să ieşim de- 
aici, îşi spuse John Cort. 

Pirîitul focului nu întîrzie să-i trezească pe Max 
Huber şi Khamis. Fură în picioare aproape în 
acelaşi timp. Cînd se dezmeticiră, le veni în minte 
situaţia în care se găseau şi făcură ce era de 
făcut: ţinură sfat. 

— Unde sîntem? întrebă Max Huber. 


— Unde am fost duşi, răspunse John Cort, şi 
prin asta înţeleg că nu ştiu nimic din ce s-a 
întîmplat de cînd... 

— De o zi şi o noapte poate... adăugă Max 
Huber. leri s-a sfărimat pluta noastră de baraj? 
Khamis, ai vreo idee în privinţa asta? 

Drept orice răspuns, foreloperul clătină din 
cap. Era cu neputinţă să determini timpul scurs 
de-atunci încoace, şi nici împrejurările în care 
fuseseră salvaţi. 

— Şi Llanga? întrebă John Cort. Fără îndoială a 
pierit dacă nu e cu noi! Cei care ne-au salvat nu l- 
au putut scoate din viitoare... 

— Bietul copil! suspină Max Huber. Avea 
pentru noi o dragoste aşa de mare... Şi noi îl 
iubeam mult de tot... l-am fi făcut să ducă un trai 
fericit! L-am smuls din mîinile denkaşilor ca 
acum... Bietul copil! 

Cei doi prieteni n-ar fi şovăit o clipă să-şi pună 
pentru Llanga viaţa în primejdie. Dar şi ei 
fuseseră atit de aproape de pieire în mijlocul 
vîrtejului şi nici nu ştiau cui îi datorau faptul de a 
fi scăpat nevătămaţi. N-are rost să mai adăugăm 
că nu se mai gindeau la ciudata făptură găsită de 
băiat şi care, probabil, se-necase odată cu el. Alte 
lucruri le frămîntau acum mintea — lucruri de 
primă urgenţă de o altfel de însemnătate în acest 
moment decît o problemă de antropologie. 

John Cort spuse: 

— Oricît îmi storc creierii, nu-mi aduc aminte 
nimic despre cele petrecute după Ce ne-am izbit 
de zăgaz... Puțin înaine mi s-a părut că-l văd pe 
Khamis în picioare, aruncînd armele şi uneltele pe 
stîncă... 

— Da, rosti Khamis şi m-am asigurat că am 
avut norocul ca aceste lucruri să nu cadă în rîu... 
Apoi... 


— Apoi, declară Max Huber, în clipa cînd m-au 
înghiţit apele cred... da... cred c-am zărit 
oameni... 

— Oameni... parcă... într-adevăr, îşi aminti 
deodată şi John Cort, băştinaşi care dădeau din 
miîini şi strigau... s-au repezit spre baraj... 

— Aţi văzut băştinaşi? întrebă uluit foreloperul. 
— Vreo doisprezece, afirmă Max Huber, şi 
probabil ei ne-au scos din rîu... 

— Pe urmă, fără îndoială că, înainte de a ne 
veni în fire, ne-au adus aici... împreună cu ce ne-a 
rămas din provizii... în sfirşit, după ce au aprins 
focul, s-au grăbit să dispară... 

— Şi chiar cu totul, adăugă Max Huber, fiindcă 
nu au lăsat nici o urmă... înseamnă că nu prea 
ţineau la recunoştinţa noastră. 

— Ai răbdare, dragă Max, îi răspunse John Cort, 
s-ar putea să fie undeva primprejur... De ce să ne 
fi adus aici ca apoi să ne părăsească în voia 
soartei... 

— Vai, ce loc! strigă Max Huber. N-aş fi crezut 
că în pădurea de la Oubangui sînt colţuri cu 
copaci atit de deşi şi stufoşi. Stăm pur şi simplu în 
întuneric. 

— Ai dreptate, dar e oare ziuă? remarcă John 
Cort. 

La această întrebare căpătară numaidecit un 
răspuns afirmativ. Oricit de des era frunzişul, se 
zăreau deasupra viîrfurilor copacilor înalţi de 100 
—150 de picioare cîteva fişii palide de lumină. Era 
limpede că soarele se afla acum pe cer. Ceasurile 
lui John Cort şi Max Huber în care pătrunsese apa 
nu mai puteau arăta ora exactă. Trebuiau aşadar 
să se ia după poziţia soarelui şi nici asta nu era cu 
putinţă decît dacă-l zăreau printre crengi. 

În timp ce cei doi prieteni schimbau între ei tot 
felul de întrebări fără răspuns, Khamis îi asculta şi 


nu scotea o vorbă. Se ridicase în picioare, umbla 
de colo-colo prin locul îngust dintre copacii uriaşi 
legaţi între ei de o reţea de liane şi plante 
spinoase aidoma unei bariere. Totodată încerca 
să descopere un petec de cer printre crăci; voia 
să se trezească iar în el simţul de orientare care, 
mai mult ca niciodată, ar fi avut prilejul să-şi arate 
marea utilitate. Dacă pînă acum străbătuse 
pădurile din Congo sau Camerun, nu ajunsese 
încă în vreun colţ de codru atît de neumblat. 
Această parte nu se putea asemui nici pe departe 
cu cea prin care mersese împreună cu tovarăşii 
săi de la lizieră şi pînă la rîul Johausen. De la acel 
punct o luaseră, pe cîte ştiau, spre sud-vest. Dar 
acum unde era sud-vestul? Ce-i spunea lui Khamis 
instinctul în această privinţă? în clipa cînd. 
ghicindu-i şovăiala, John Cort se pregătea să-l 
întrebe ce vede, foreloperul fu cel care zise: 

— Domnule Max, sînteţi sigur că aţi zărit 
băştinaşi lîngă baraj? 

— Foarte sigur, Khamis, în clipa în care pluta 
se sfărima de stînci. 

— Pe ce mal? 

— Pe malul stîng. 

— Pe malul stîng aţi spus? 

— Da, pe malul stîng. 

— Să fim deci la est de rîu? 

— Fără îndoială şi prin urmare, adăugă John 
Cort, în adîncul pădurii... Dar la ce distanţă de rio 
Johausen? 

— Nu prea mare, rosti Max Huber. Ar fi 
exagerat s-o socotim de cîţiva kilometri. Nu-i cu 
putinţă ca salvatorii noştri, oricare ar fi ei. să ne fi 
transportat foarte departe. 

— Sînt de aceeaşi părere, întări Khamis, rîul nu 
poate fi la o distanţă prea mare... aşa că interesul 
nostru e să ne-ntoarcem lîngă apă, apoi să ne 


reluăm navigația peste baraj, de îndată cc vom ti 
construit o plută. 

— Şi cum vom trăi pînă atunci şi chiar după 
aceea în timp ce coborim spre Oubangui? se- 
mpotrivi Max Huber. Nu mai putem vina... 

— Afară de asta, interveni John Cort, în ce 
parte să căutăm Rio Johausen. Sînt de acord că 
am debarcat pe malul stîng... Dar, cu această 
neputinţă de a ne orienta, cum să fim siguri că 
riul e într-o direcţie sau în alta? 

— Şi în primul rînd, întrebă Max Huber, pe 
unde. rogu-te. să ieşim din desiş? 

— Pe aici, răspunse foreloperul. 

Şi le arătă un loc unde perdeaua de liane 
fusese sfişiată. 

Pe-acolo, probabil, fuseseră aduşi. Din acest 
loc pornea, abia înfiripată, o cărăruie atit de 
întunecată şi întortocheată, încît nici nu ştiai cum 
să umbli pe ea. Unde ducea oare. Spre rîu. Nimic 
mai puţin sigur... Nu se-ncrucişa cu altele? Nu 
riscau să se rătăcească într-un astfel de labirint. 
De altfel peste cel mult 48 de ore vor fi mîncât ce 
le rămăsese din bivol... Şi pe urmă. Setea. în 
schimb, şi-o puteau potoli, căci ploua destul de 
des. 

— în orice caz, spuse John Cort. nu 
înşurubîndu-ne aici vom ieşi din încurcătură. 
Trebuie să plecăm... 

— Mai întîi să mincăm, rosti Max Huber. 

Împărţiră în trei mai puţin de un kilogram de 
carne şi fiecare se mulţumi cu această masă 
sărăcăcioasă. 

— Şi. dacă stai şi te gîndeşti, glumi Max Huber. 
nici nu ştim dacă luăm prînzul sau cina... 

— Ce-ţi pasă! nu-i rămase dator John Cort. 
pîntecele nu face asemenea deosebiri. 


— Fie. dar vrea să şi bea, pîntecele ăsta, şi 
cîteva picături din rio Johausen ar fi acum la fel de 
binevenite ca cel mai bun vin franțuzesc; 

In timp ce mîncară nu mai vorbiră nimic. Din 
întunericul care-i învăluia, se  desprindea o 
impresie nedesluşită de nelinişte şi taină. Aerul 
împîn/it de miresmele umede ale pămîntului 
devenea din ce în ce mai apăsător sub bolta de 
frunziş. In locul acesta parcă nepotrivit pentru 
zborul păsărilor nu se auzea nici un strigăt, nici un 
cîntec. nici un fiîlfiit de aripi: uneori trosnetul sec 
al unei crengi uscate întrerupea liniştea, înăbuşit 
şi el cînd vreascul în cădere atingea cocorul de 
muşchi spongios întins de la un trunchi la altul. 
Din cînd in cînd răsuna un şuierat ascuţit, apoi 
fişiitu! între frunze al unui şarpe de pădure, lung 
de 50 pînă la 60 de centimetri, din fericire 
neveninos. Cît despre ţînţari. aceştia zbiîrnîiau ca 
de obicei şi nu-i cruţau de pişcături. Cînd 
terminară de mincat, toţi trei se ridicară în 
picioare. Luînd cu el bucata de bivol rămasă, 
Khamis se îndreptă spre trecerea îngustă dintre 
liane. înainte de a pleca, Max Huber strigă din 
răsputeri de cîteva ori: „Llanga!... Llanga!... 
Llanga!" Zadarnic însă, numele băiatului nu avu 
ecou. 

— Să mergem, spuse foreloperul şi o luă 
înainte. 

Dar nici n-apucă bine să tacă un pas pe 
cărăruie că exclamă: 

— O lumină! 

Max Huber şi John Cort veniră repede lîngă el. 

— Băştinaşii? întrebă unul din ei. 

— Să aşteptăm! grăi celălalt. 

încotro se îndrepta purtătorul faclei? Era 
singur? Sosea un duşman să-i atace sau cineva 
care voia să le vină într-ajutor? Khamis şi cei doi 


prieteni şovăiau dacă să pornească sau nu mai 
departe pe cărăruie. Trecură două-trei minute. 
Facla rămase parcă locului. Nu putea fi nici o 
emanaţie de gaze, ţinind seama cum ardea fără 
ca să i se mişte punctul de sprijin. 

— Ce e de făcut? întrebă John Cort. 

— Să mergem noi spre lumină, dacă nu vine ea 
spre noi! răspunse Max Huber. 

— Bine, zise Khamis, haidem! 

Foreloperul înainta puțin pe  cărăruie. 
Numaidecît facla se îndepărtă. Purtătorul ei nu 
băgase oare de seamă că cei trei străini se 
puseseră în mişcare? Voia să le lumineze calea 
sub copacii stufoşi ai pădurii şi să-i călăuzească 
spre rio Johausen sau orice alt afluent al lui 
Oubangui? 

Nu era cazul vreunui răgaz de gindire. 
Trebuiau să urmeze întîi această lumină, apoi să 
încerce să-şi reia drumul spre sud-vest. 

lată-i dar păşind pe cărăruia îngustă, bătătorită 
de multă vreme de cît se umblase pe ea: curățată 
de ierburi şi de liane şi cu tufărişul îndepărtat de 
trecerea oamenilor sau animalelor. în afară de 
copacii pe care Khamis şi tovarăşii săi îi întîlniseră 
şi înainte, observară soiuri mai rare; dintre ele, 
„gura crepitans" cu fructe pocnitoare, pe care-l 
ştiau crescînd doar în America, făcea parte din 
familia euphorliaceelor a căror scoarță moale 
conţine o substanţă lăptoasă şi rodul pocneşte cu 
zgomot  aruncîndu-şi  sămînţa pînă departe; 
„tsofarul", arborele şuierător, numit astfel pentru 
că printre crengile lui vintul şuieră ca printr-o 
crăpătură, nu le fusese semnalat pînă acum decit 
în pădurile nubiene. 

John Cort, Max Huber şi Khamis merseră aşa 
vreo trei ore şi, cînd se opriră după această primă 
etapă, lumina se opri şi ea... 


— Fără îndoială că-i o călăuză, declară Max 
Huber, o călăuză nespus de binevoitoare... Dacă 
am şti barem unde ne duce... 

— Să ne scoată din labirintul ăsta, răspunse 
John Cort, şi nu cer nimic mai mult! Ei bine, Max, 
asta nu-i de ajuns de neobişnuit pentru tine? 

— Ba da, cred că da! — Numai să nu devină 
prea, dragă prietene! adăugă John Cort. 

In timpul după-amiezii întortocheata cărăruie 
şerpui sub un frunziş din ce în ce mai întunecos. 
Khamis mergea în frunte, iar ceilalţi urmau în şir 
indian, căci nu putea trece pe potecă decit cite o 
singură persoană. Dacă grăbeau cîteodată pasul 
pentru a se apropia de călăuză, aceasta mergea 
şi ea mai repede, ca să se afle mereu la aceeaşi 
depărtare. 

In jur de şase seara, parcurseseră, după ochi, 
vreo patru-cinci leghe. Gîndul lui Khamis era să 
urmeze lumina, în ciuda oboselii, atita vreme cit li 
se arăta. Aşadar porni mai departe, cînd deodată 
facla se stinse. 

— Să ne oprim, zise John Cort. Asta ni s-a dat 
de înţeles. 

— Sau mai degrabă ni s-a poruncit. 

— Să ne supunem, şopti foreloperul, şi să ne 
petrecem noaptea aici. 

— Mămtreb dacă miine lumina se va ivi din 
nou, adăugă John Cort. 

Intr-adevăr aceasta era întrebarea. 

Toţi trei se-ntinseră la poalele unui copac. îşi 
împărţiră între ei o bucată de bivol şi, din fericire, 
găsiră un piriiaş care şerpuia printre ierburi ca să- 
şi potolească setea. Cu toate că în aceste ţinuturi 
împădurite plouă des, nici un strop de apă nu 
căzuse în ultimele 48 de ore. 


— Cine ştie, remarcă John Cort, dacă ghidul 
nostru n-a ales tocmai acest loc ca să putem avea 
de băut. 

— Frumos din partea lui, recunoscu Max 
Huber, luînd puţină apă proaspătă cu ajutorul unei 
frunze răsucite ca un cornet. 

Oricît de îngrijorătoare era situaţia, oboseala 
se arătă mai mare decit frămîntarea prin care 
treceau şi îi cufundă într-o clipă într-un somn 
adînc. Dar John Cort şi Max Huber nu adormiră 
fără să vorbească despre Llanga. Bietul copil! S-o 
fi înecat în viitoare? Dacă nu, de ce nu dădea 
semne de viaţă? De ce nu se afla alături de 
prietenii săi John şi Max? 

Cînd se treziră, o lumină slabă, răzbătind 
printre crengi, le arăta că se făcuse ziuă. Khamis 
trase concluzia că au mers către est. Din păcate 
nu era direcţia cea bună. Dar n-aveau altceva de 
făcut decit să pornească iar la drum. 

— Şi lumina? întrebă John Cort. 

— Uite, a apărut din nou, răspunse Khamis. 

— Pe legea mea! exclamă Max Huber, parcă-i 
Steaua Magilor. Numai că nu ne indică vestul. 

Nici o întîmplare nu tulbură ziua de 22 martie. 
Facla aprinsă nu înceta să călăuzească micul grup 
spre est... 

Pe marginile cărăruii  desişul părea de 
nepătruns, trunchiurile se strîngeau unele într- 
altele şi înlănţuirea de ierburi era cu neputinţă de 
desciîlcit. Foreloperul şi tovarăşii săi mergeau 
parcă printr-o conductă nesfirşită de verdeață. în 
cîteva rînduri totuşi, potecuţe, nu mai puţin 
înguste, o tăiau pe aceea aleasă de călăuză şi, 
fără ghid. Khamis n-ar fi ştiut pe unde s-o apuce. 
Nu zăriră în drum nici un rumegător, lucru lesne 
de înţeles, căci cum s-ar fi încumetat pînă aici 
animalele mari? Nu-şi puteau croi treceri ca cele 


de care se folosise foreloperul înainte de a ajunge 
pe malurile rîului Johausen. încît chiar dacă cei doi 
vînători ar fi avut armele la ei, nu le-ar fi slujit la 
nimic, căci nu zăriră primprejur nici o urmă de 
vînat. 

John Cort, Max Huber şi Khamis vedeau cu o 
bineîntemeiată teamă că hrana lor e pe sfirşite. 
încă o masă şi gata. Şi dacă pînă a doua zi nu vor 
fi ajuns la destinaţie, adică la capătul acestei 
neobişnuite drumeții  călăuzită de lumina 
misterioasă, ce soartă-i aştepta? 

Ca şi în ajun. facla se stinse spre seară şi, 
aidoma celei dinainte, noaptea trecu netulburată. 

John Cort se deşteptă primul şi se grăbi să-i 
trezească şi pe tovarăşii săi exclamînd: 

— Cineva a venit aici în timp ce noi dormeam! 

Într-adevăr, focul ardea — jăratecul din cîţiva 
tăciuni aprinşi aştepta parcă, iar o bucată de 
antilopă atirna de creanga joasă a unui salcim 
deasupra unui pirîiaş. 

De data asta. Max Huber nu-şi mai strigă în 
gura mare mirarea. Nici el, nici tovarăşii săi nu 
doreau să vorbească despre ciudăţenia celor 
petrecute, despre călăuza necunoscută care-i 
purta spre o ţintă tot atit de necunoscută, despre 
duhul Marii Păduri pe ale cărui urme mergeau de 
alaltăieri încoace. 

Le era tare foame. Khamis fripse bucata de 
antilopă care avea să le ajungă la prînz şi la cină. 

In acel moment, facla dădu semnalul plecării. 
O luară din nou la drum în aceleaşi condiţii. 
Totuşi, în cursul după-amiezii băgară de seamă că 
desişul se rărea puţin cîte puţin. Lumina zilei 
pătrundea mai mult printre cununile copacilor. Tot 
nu putură însă să desluşească făptura care-i 
călăuzea. Ca şi în ajun străbătură, după ochi, 


cinci-şase leghe. Drumul făcut de la rîul Johausen 
pînă aici trebuia să fie de circa 60 de kilometri. 

Seara, în clipa cînd facla se stinse, Khamis, 
John Cort şi Max Huber se opriră. Se lăsase, 
probabil, noaptea, căci un întuneric adine îi 
învăluia. Istoviţi după aceste lungi etape, după ce 
terminară bucata de antilopă şi băură apă 
proaspătă, toţi trei se întinseră la poalele unui 
copac şi adormiră... Şi — fără îndoială în vis — lui 
Max Huber i se păru că aude un instrument care 
intona deasupra capului său arhicunoscutul vals 
din opera Freischutz de Weber! 


XIII 
SATUL AERIAN 


A doua zi dimineaţa, cînd se treziră, foreloperul 
şi tovarăşii săi observară, nu fără uimire, că în 
această parte a pădurii domnea un întuneric şi 
mai adînc. Era zi? Nu puteau fi siguri. Oricum, 
lumina care-i călăuzea de 60 de ore încoace nu se 
ivise. Trebuiau deci să aştepte apariţia ei ca să 
meargă mai departe. 

O remarcă a lui John Cort le dădu tuturor 
măsura urmărilor pe care le-ar fi avut absenţa 
călăuzei: 

— Vă daţi seama că azi-dimineaţă focul n-a 
fost aprins şi nimeni n-a venit să ne aducă de-ale 
gurii în timp ce dormeam... 

— Şi e cu atit mai trist, adăugă Max Huber, cu 
cît nu ne-a mai rămas nimic... 

— Poate că asta înseamnă, reluă foreloperul, 
că am ajuns. 

— Unde? întrebă John Cort. 

— Unde voia călăuza, dragă John. 

Era un răspuns care nu spunea nimic; dar cum 
ar fi putut fi mai lămurit? 


Dacă în pădure domnea un întuneric mai 
adînc, părea în schimb că liniştea nu mai era aşa 
de rnare. Se auzea un fel de biziit aerian, un zvon 
nedesluşit care venea dinspre crengile de sus ale 
copacilor. Privind într-acolo, Khamis, Max Huber şi 
John Cort zăreau parcă un fel de tavan imens ce 
se întindea la vreo sută de picioare deasupra 
solului. Fără îndoială că exista la acea înălţime o 
nemaipomenită încîlceală de crengi fără nici un 
ochi prin care să se strecoare lumina zilei, un 
acoperiş de paie n-ar li fost mai opac. Aşa se 
explica şi bezna de dedesubt. în locul unde 
dormiseră, natura solului era foarte schimbată. 
Nu mai vedeai mărăciniş sau acei sizyphus spinoşi 
care mărgineau pînă atunci cărăruile şi se- 
ngrămădeau pînă hăt departe. O iarbă măruntă 
acoperea pămîntul şi nici un rumegător n-ar fi 
putut-o scurta nici „cu o bucăţică cît un virf de 
limbă". 

Închipuiţi-vă o cîmpie a cărei suprafaţă n-a fost 
niciodată udată de ploi sau de izvoare. Copacii, 
avînd între ei intervale de 20—30 de picioare, 
semănau cu pilonii de temelie ai unei construcţii 
colosale, iar crengile lor trebuie că acopereau o 
arie de mai multe mii de metri pătraţi. Pe aceeaşi 
suprafaţă se îngrămădeau sicomori africani, al 
căror trunchi se compune dintr-un număr de 
tulpini lipite între ele, bombacşi cu trunchiul 
simetric, cu rădăcini uriaşe şi de o înălţime mai 
mare decit a tuturor celorlalţi de acest soi, 
baobabi uşor de recunoscut după forma de 
dovleac de la bază, cu o circumferință de 20—30 
de metri şi care au în vîrf un mănunchi uriaş de 
crăci căzătoare; palmieri „dum“ cu _ trunchiul 


7 Referire lu un vers din fabula lui La Fontaine 
Animalele bolnave de ciumă. 


bifurcat; palmieri „deleb'" cu trunchiul încovoiat; 
„Ceiba pentandra" cu trunchiul împărţit în cavităţi 
destul de mari pentru ca un om să se poată 
ghemui în cîte una; mahoni care dau trunchiuri de 
un metru cincizeci diametru, putind fi scobite 
pentru a face din ele ambarcaţii cu o lungime de 
15—18 metri şi o capacitate de trei-patru tone; 
bauhinii, simpli arbuşti sub alte latitudini, ajunşi 
aici nişte uriaşi din acest soi legumicol. E lesne de 
închipuit ce desfăşurare aveau crestele unor 
asemenea copaci, aflate în văzduh la cîteva sute 
de picioare de sol. 

Trecu în jur de o oră. Khamis nu înceta să se 
uite în toate direcțiile,  pîndind lumina 
călăuzitoare. De ce să n-o urmeze mai departe? E 
adevărat că simţul său de orientare ca şi unele 
semne îl îndemnau să creadă că s-au îndreptat 
mereu către est. Şi nu în partea aceea se găsea 
fluviul Oubangui, nu acesta era drumul de 
întoarcere... Spre ce ţintă îi atrăsese ciudata 
lumină? lar, dacă nu se mai ivea, ce-aveau e 
făcut? Să părăsească acel loc? Şi încotro să se 
ducă? Să rămînă? Şi cu ce să se hrănească? Li se 
şi făcuse foame şi sete. 

— Vom fi nevoiţi să plecăm în cele din urmă, 
zise John Cort, şi mă întreb dacă n-ar fi mai bine s- 
o facem numaidecit... 

— încotro? întrebă Max Huber. 

Ce răspuns se putea da la această întrebare? 
Şi pe ce indicii să te bizui ca să găseşti o soluţie? 

— în sfîrşit, reluă John Cort cu nerăbdare, 
bănuiesc că nu vrei să stăm înrădăcinaţi aici? 
Putem s-o luăm printre copaci şi întunericul nu-i 
atit de adînc încît să te rătăceşti... 

— Haideţi, rosti Khamis. 

Toţi trei porniră în recunoaştere pe o întindere 
de o jumătate de kilometru. Călcau tot pe acelaşi 


pămînt desţelenit, pe acelaşi covor uscat şi neted, 
ca şi cum ar fi fost adăpostit sub un acoperiş care 
nu lăsa să treacă nici ploaia, nici razele soarelui. 
Pretutindeni aceiaşi copaci din care nu zăreau 
decit crengile joase. Şi auzeau mereu larma 
nedesluşită părînd să cadă de sus, fără să-i poţi 
ghici cauza. Calea asta era cu desăvirşire pustie? 
Nu, căci de mai multe ori Khamis zări parcă 
umbre strecurirtdu-şe printre arbori. Să fi fost 
doar o închipuire? Nu ştia ce să creadă. în sfîrşit, 
după o jumătate de oră, întrebuințată fără nici un 
rezultat, el şi tovarăşii săi se aşezară lingă 
trunchiul unui bauhinia. Ochii lor începură a se 
obişnui cu întunericul care de altfel începea să se 
risipească un pic. Datorită soarelui, aflat sus, pe 
cer, puţină lumină se răspindea sub tavanul ce se 
întindea deasupra lor. Puteai desluşi chiar ceea ce 
se găsea la vreo 20 de paşi. 

Deodată foreloperul rosti în şoaptă: 

— Uite, colo mişcă ceva... 

— Un animal sau un om? întrebă John Cort 
privind în direcţia spre care arăta Khamis. 

— Pare un copil, grăi foreloperul, e mic de 
statură şi... 

— AŞ, e o maimuţă! declară Max Huber. Se 
opriră tăcuţi şi nemişcaţi ca să nu sperie 
cvadrumanul. Dacă vor putea să-l înhaţe, ei bine, 
cu tot dezgustul pe care-l aveau Max Huber şi 
John Cort pentru carnea de maimuţă... Dar fără 
foc cum să frigi o asemenea pradă? Pe măsură ce 
se apropia, făptura nu părea deloc temătoare, nici 
mirată de prezenţa lor. Mergea pe picioarele 
dinapoi şi se opri la cîţiva paşi de ei. 

Care nu fu uluirea lui John Cort şi a lui Max 
Huber cînd recunoscură în ciudata apariţie pe 
micuțul salvat de Llanga, pe protejatul băiatului... 

Unul dintre cei doi prieteni exclamă: 


— El, el e... 

— Fără nici o îndoială, întări celălalt. 

— Dar de vreme ce micuțul e aici, de ce nu-i şi 
Llanga? 

— Siînteţi siguri că nu vă înşelaţi? interveni 
foreloperul. 

— Foarte siguri, afirmă John Cort, şi de altfel ne 
putem încredința numaidecit! 

Şi scoase din buzunar medalia ce o luaseră de 
la gitul micuţului. Ţinînd-o de sforicică, o legănă 
ca pe o jucărie pe care o arăţi unui copii ca să-l 
ademeneşti să se apropie. Cînd micuțul văzu 
medalia, se repezi dintr-un salt spre ea. Nu mai 
era bolnav. în timpul cît nu-l văzuseră îşi 
redobiîndise sănătatea şi în acelaşi timp 
sprinteneala firească. Aşa că sărea în jurul lui John 
Cort să-şi ia bunul înapoi. 

Khamis îl prinse de braţ şi atunci micuțul nu 
rosti cuvintul „ngora", ci citeva vorbe clar 
articulate: 

— Li-Maii... Ngala ... Ngala! 

Khamis şi tovarăşii lui nu avură timpul să se 
întrebe ce înseamnă aceste cuvinte dintr-o limbă 
necunoscută. într-o clipă se iviră lîngă ei alţi 
indivizi din aceeaşi specie, de data asta înalţi, 
avînd cel puţin cinci picioare şi jumătate din 
creştet pînă-n tălpi. Khamis, John Cort şi Max 
Huber încă nu-şi dădeau biue seama dacă au de-a 
face cu oameni sau cvadrumani. N-avea nici un 
rost să încerci să te împotriveşti acestor fiinţe ale 
pădurii, vreo douăsprezece la număr. Foreloperul, 
Max Huber şi John Cort fură apucaţi de braţ şi 
împinşi înainte. Siliţi să o ia printre copaci şi 
înconjurați de întreaga ceată, nu se opriră decit 
după ce merseseră cinci-şase sute de metri, în 
acel loc, folosind doi arbori înclinați, destul de 
apropiaţi unul de celălalt, se puseseră crengi 


transversale care alcătuiau trepte. Nu era chiar o 
scară monumentală, dar era mai mult decit o 
scăriţă de fringhie. Cinci sau şase din escortă o 
urcară, în timp ce ceilalţi îi obligau pe prizonieri să 
urmeze acelaşi drum fără însă să se poarte brutal 
cu ei. Pe măsură ce suiau, lumina începea să se 
vadă pătrunzind prin frunziş. Prin golurile dintre 
ramuri străbăteau razele soarelui de care Khamis 
şi tovarăşii lui fuseseră lipsiţi de cînd părăsiseră 
cursul rîului Johausen. Max Huber ar fi fost de rea 
credinţă dacă n-ar fi recunoscut că astea făceau 
parte din categoria lucrurilor extraordinare. Cînd 
suişul se sfirşi, la vreo sută de picioare de sol, îi 
aştepta o mare surpriză. Văzură desfâşurîndu-se 
în faţa lor o platformă luminată din plin de lumina 
cerului. Deasupra unduiau crestele înverzite ale 
copacilor. Pe platformă se-nşiruiau într-o anume 
ordine colibe de chirpici galben şi de frunze care 
mărgineau străzile. Toate alcătuiau un sat, 
construit la această înălţime şi pe o întindere atit 
de mare, că nu-i puteai zări capătul. O mulţime de 
băştinaşi, asemănători ca înfăţişare cu protejatul 
lui Llanga, umblau încoace şi încolo. Felul în care 
se mişcau, acelaşi ca al oamenilor, arăta că erau 
obişnuiţi să meargă pe două picioare, avînd deci 
dreptul la calificativul „erectus" dat de doctorul 
Eugene Dubois pitecantropului găsit în pădurile 
din Java — caracter antropogenic pe care acest 
savant îl consideră ca unul din cele mai 
însemnate ale  intermediarului între om şi 
maimuţă, conform cu previziunile lui Darwin8. 


s în cuaternarul interior din Sumatra domnul E. 
Dubois, medic militar olandez la Batavia, a găsit 
un craniu, un femur şi un dinte în stare de 
conservare bună. Conţinutul cutiei craniene fiind 
mult superior aceluia aparţinînd celei mai mari 


Dacă antropologii au spus despre cvadrumani 
că cel aflat pe treapta de sus a scării simieşti şi 
care se apropie cel mai mult de conformaţia 
umană se deosebeşte totuşi de om prin 
particularitatea că atunci cînd fuge se serveşte de 
patru membre, această observaţie evident că nu 
s-ar fi putut face cu privire la locuitorii satului. 

Dar Khamis, Max Huber şi John Cort fură 
nevoiţi să amine pe mai tîrziu remarcile lor asupra 
subiectului. Fie că escorta lor se afla într-o 
categorie între animal şi om, fie că nu, certe că, 
vorbind într-un grai de neînțeles, îi împingea spre 
o colibă în mijlocul unei populaţii care n-avea 
aerul că se miră prea tare. De îndată ce intrară, 
uşa se închise în urma lor şi se văzură pur şi 
simplu prizonieri. . 

— Bravo! spuse Max Huber. Şi ceea ce mă 
uimeşte cel mai mult este că fiinţele astea 
neobişnuite se uită la noi nepăsător, de parcă ar fi 
avut de-a face zilnic cu asemenea oaspeţi. Or mai 
fi văzut oameni şi înainte? 

— Se prea poate, reluă John Cort, dar rămîne 
să aflăm dacă au obiceiul să le dea de mîncare 
prizonierilor. 

— Sau dacă n-au mai degrabă obiceiul să-i 
mănînce! adăugă Max Huber. 

Intr-adevăr, dacă pe alocuri mai exista 
canibalism, de ce aceste fiinţe ale pădurii n-ar fi 
putut avea obiceiul să-şi măniînce semenii — sau 
ceva de soiul ăsta. 

Oricum era de netăgăduit că aveau de-a face 
cu antropoizi dintr-o specie superioară 
urangutanilor din Borneo, cimpanzeilor din 


gorile, dar inferior aceluia aparţinînd omului, ființa 
pare să fie cu adevărat intermediarul între 
antropoid şi om (N.A.). 


Guineea, gorilelor din Gabon şi că păreau să se 
apropie de umanitate. Ştiau să aprindă focul şi să- 
| întrebuinţeze la pregătirea hranei sau la alte 
treburi gospodăreşti — cum o dovedeau tăciunii 
de la popas sau facla pe care ghidul o purtase 
pentru a-i călăuzi prin aceste întunecoase 
pustietăţi. Şi atunci le fulgeră prin minte că 
flăcările mişcătoare care se arătaseră pe lizieră 
puteau fi faclele ciudaţilor locuitori ai Marii Păduri. 
La drept vorbind, se presupune că şi anumite 
maimuțe se folosesc de foc. Emir Paşa povesteşte 
că pădurile din Msokgonia sînt cutreierate în 
nopţile de vară de cete de cimpanzei care, 
luminîndu-şi drumul cu nişte făclii, dau tîrcoale 
plantațiilor pentru a şterpeli cîte ceva. în schimb 
trebuie reţinut că aceste fiinţe dintr-o specie 
necunoscută erau conformaţi aidoma oamenilor şi 
ca statură şi ca mers. Nici un alt cvadruman n-ar 
fi fost demn să poarte numele de orang care 
înseamnă „om al pădurii”. 

— Şi-apoi vorbesc, zise John Cort, după diverse 
observaţii pe care le făcură pe tema locuitorilor 
satului aerian. 

— Ei bine, dacă vorbesc, exclamă Max Huber, 
înseamnă că au cuvinte pentru a-şi exprima 
gîndurile şi nevoile. Şi tare aş vrea să ştiu cum se 
spune la ei: Mor de foame! Cînd stăm ja masă? 

Dintre cei trei prizonieri, cel mai năucit era 
Khamis. în mintea lui mai puţin înclinată spre 
discuţii teoretice despre antropologie nu intra 
faptul că aceste fiinţe nu sînt maimuțe. Or fi 
maimuțe care merg, vorbesc, fac focul, trăiesc în 
sate, dar tot maimuțe se cheamă că erau. GăLea 
chiar că-i mare ciudăţenie ca-n pădurea Oubangui 
să existe asemenea specii de care nu se aflase 
pînă atunci. Tn nici un caz nu-i socotea băştinaşi. 


Unii prizonieri se resemnează, alţii nu. John 
Cort, foreloperul şi mai ales nerăbdătorul Max 
Huber făceau parte din a doua categorie, în afară 
de necazul de a fi închişi în fundul unei colibe — 
neputinţa de a vedea ceva prin pereţii opaci, 
îngrijorarea pentru ce-i aştepta în viitor, temerile 
faţă de sfirşitul acestei întîmplări, erau un prilej 
mare frămiîntare. Şi apoi îi îmboldea şi foamea, 
căci nu mai puseseră nimic în gură de vreo 
cincisprezece ore. 

Totuşi se bizuiau pe un fapt care le dădea un 
licăr de nădejde şi anume că protejatul lui Llanga 
locuia în sat — fără îndoială satul său de baştină 
— şi avea o familie, dacă ceea ce se numeşte 
familie c-xista la fiinţele pădurii de la OuL-angui. 

— Dacă micuțul a fost salvat din viitoare, zise 
John Cort, putem să nutrim speranţa că a scăpat 
şi Llanga. Probabil nu s-au despărţit şi în cazul că 
Llanga află că trei wameni au fost aduşi în sat va 
înţelege că-i vorba despre noi. La urma urmei, 
pînă acum nu ni ?-a făcut nici un rău şi cu atît mai 
mult nu î s-o fi făcut lui Llanga. 

— E limpede că protejatul e viu şi nevătămat, 
zise Max Huber, dar cine ştie dacă şi protectorul a 
scăpat teafăr? Nimic nu dovedeşte că bietul 
nostru Llanga n-a pierit în apele rîului. 

Într-adevăr nimic. 

In acea clipă uşa colibei, păzită de doi indivizi 
voinici, se deschise şi în prag se ivi băiatul în 
carne şi oase. 

— Llanga! Llanga! strigară într-un glas cei doi 


prieteni. 
— Prieceii Max, prieten John! răspunse Llanga 
repezindu-se în braţele lor. — De cînd eşti aici? 


întrebă foreloperul. 
— De ieri dimineaţă. 
— Şi cum ai ajuns? 


— M-au adus prin pădure. 

— Cei care te-au adus au mers mai repede ca 
noi, nu-i aşa, Llanga? 

— Foarte repede. 

— Şi cine a fost? 

— Unul dintre cei care m-au salvat, care v-au 
salvat, şi pe voi. 

— Oameni? 

— Da... oameni... nu maimuțe, nu maimuțe! 

Băiatul părea foarte convins. In orice caz erau 
indivizi drntr-o rasă specială, o rasă intermediară 
de primitivi, poate specimene de antropopiteci 
care lipseau din scara de dezvoltare de la animal 
la om. 

Llanga le povesti pe scurt istoria sa, după ce 
sărutase de citeva ori mîna francezului şi 
americanului pe care nu mai spera să-i vadă 
scăpaţi din viitoare. Cînd pluta se ciocnise de 
stînci, fusese azvirlit în virtejul de ape împreună 
cu Li-Mai. 

— Li-Mai? întrebă Max Huber. 

— Da, Li-Mai, ăsta-i numele lui. Mi-a spus 
arătînd spre sine: Li-Mai. 

— Aşadar are un nume? se miră John Cort. 

— Bineînţeles, John! Cînd ai darul vorbirii, nu-i 
firesc să te cheme într-un fel? 

— Şi tribul, populaţia asta, cum vrei să-i zici, 
are şi ea un nume? 

— Da, Wagddi, răspunse Llanga. L-am auzit pe 
Li-Mai numindu-i Wagddi! 

Acest cuvînt nu aparţinea limbii congoleze. Dar 
Wagddi sau nu, fapt este că pe malul stîng al 
rîului Johausen se găseau nişte băştinaşi care, 
atunci cînd s-a produs catastrofa, au fugit pe 
baraj şi au sărit în torent, unii în ajutorul lui 
Khamis, John Cort şi Max Huber, alţii în ajutorul lui 
Li-Mai şi Llanga. Acesta din urmă îşi pierduse 


cunoştinţa şi nu-şi aducea aminte nimic din ce se 
petrecuse în viitoare. Cînd îşi veni în fire se afla în 
braţele unui Wagddi viguros care nu era altul 
decît tatăl lui Li-Mai, iar micuțul se cuibărise în 
braţele mamei sale, ale celei pe care o strigase 
„ngora". Probabil că înainte cu citeva zile de cînd 
îl zărise Llanga, micuțul se rătăcise în pădure. 
Părinţii au pornit în căutarea lui. Se ştie cum 
Llanga îl salvase, cum fără el Li-Mai ar 11 pierit în 
apele rîului. Primit cu dragoste şi bine îngrijit. 
Llanga fu deci dus pînă la satul wagddian. Li-Mai 
îşi dobîndi repede puterile, nefiind decît mort de 
foame şi sleit de oboseală. După ce fusese 
protejatul lui Llanga, acum venise rîndul lui să-l 
ocrotească. Părinţii lui Li-Mai se arătaseră foarte 
recunoscători faţă de băiat. Animalele oare nu 
dau dovadă de recunoştinţă cînd le ajuţi? Atunci 
de ce n-ar exista sentimentul acesta şi la fiinţe 
care le sînt superioare? în acea dimineaţă Llanga 
fusese dus de Li-Mai în faţa unei colibe. De ce? Nu 
ştia. Dar auzise voci şi ciulind urechea le 
recunoscuse pe ale lui John Cort şi Max Huber. 
lată ce se petrecuse de cînd băiatul se 
despărţise de ei lă zăgazul lui rio Johausen. 

— Bine, Llanga, bine! zise Max Huber, noi însă 
murim de foame şi înainte de a povesti mai 
departe poate că, ţinind seama de protecţia de 
care te bucuri... 

Llanga ieşi pe uşă şi se întoarse curînd cu 
cîteva merinde, o bucată bună de bivol friptă şi 
sărată cît era nevoie, vreo şase fructe de salcîm 
adansonia. numite şi pîinea maimuţelor sau piine 
de om, banane proaspete şi într-o tigvă apă 
limpede şi un amestec lăptos de lutex, distilat de 
o liană de cauciuc din soiul „landolphia africa". 

Vă daţi seama că pentru moment orice 
convorbire încetă. John Cort, Max Huber şi Khamis 


aveau prea mare nevoie de hrană ca să facă 
nazuri în ce priveşte calitatea mîncării. Din bucata 
de bivol din piine şi banane nu rămaseră decit 
oasele şi cojile. 

Apoi John Cort puse mai departe întrebări lui 
Llanga pentru a şti cît de numeros era tribul 
Wagddi. 

— Mulţi... mulţi! Am văzut mulţi! Pe străzi... în 
colibe, răspunse băiatul. 

— Tot atiţia cît în. satele din Burna sau 
Baghirmi. 

— Da... 

— Şi nu coboară niciodată? 

— Ba da, centru a vina... pentru a culege 
rădăcini, fructe... pentru a lua apă. 

— Şi vorbesc? 

— Da... dar nu-i înţeleg... totuşi... cuvinte... 
unele cuvinte le cunosc... din cele spuse de Li- 
Mai. 

— Şi tatăl, mama micuţului? 

— Ah! foarte buni cu mine... ei au dat ce v-am 
adus. 

— AŞ vrea să le exprim cît mai degrabă toată 
recunoştinţa mea, declară Max Huber. 

— Şi satul ăsta din copaci cum se cheamă? 

— Ngala. 

— Şi are o căpetenie? întrebă John Cort. 

— Da. 

— Ai văzut-o? 

— Nu, dar am auzit că i se spune Mselo-Tala- 
Tala. 

— Cuvinte de-ale băştinaşilor pe care le 
cunosc, strigă Khamis. 

— Şi ce înseamnă? 

— Moş Oglindă, răspunse foreloperul. 

De fapt aşa îi zic congolezii unui om care 
poartă ochelari. 


Măria sa Mselo-Tala-Tala, rege al neamului 
Wagddi, conducînd un sat aerian, iată, nu-i aşa, 
un lucru care trebuia să împlinească dorinţele lui 
Max Huber. In dezlănţuirea tipic franceză a 
imaginaţiei sale nu întrevăzuse în adîncimile 
tainicei păduri de la Oubangui generaţii noi, cetăţi 
necunoscute, o întreagă lume extraordinară 
nebănuite de nimeni? Ei bine, întîmplarea 
răspunsese peste aşteptările închipuirii sale. Se 
felicită cel dintii că prevăzuse atit de bine 
adevărul şi se opri doar cînd John observă pe 
bună dreptate: 

— Se-nţelege, dragul meu, ca orice poet, eşti şi 
un vrăjitor şi ai ghicit... 

— Adevărul, dragă John, dar oricum ar fi tribul 
ăsta de semi-oameni, n-am de gînd să-mi sfirşesc 
existenţa în capitala lui... 

— Ei! dragă Max, trebuie să stăm destul timp 
ca să cercetăm acest neam din punct de vedere 
etnologic şi antropologic, în scopul de a publica 
despre el o carte groasă menită să revoluţioneze 
institutele de ştiinţă de pe cele două continente. 

— Fie, răspunse Max Huber, vom studia, vom 
compara, vom toci toate tezele despre problema 
antropomorfiei, dar cu două condiţii. 

— Prima? 

— Să fim lăsaţi liberi să mergem prin sat unde 
şi cînd vrem. 

— Şi a doua? 

— După ce vom fi circulat liberi pretutindeni 
unde vom dori, să plecăm cînd vom avea chef... 

— Şi cui îi adresăm aceste cereri? întrebă 
Khamis. 

— Măriei sale, lui Moş Oglindă, răspunse Max 
Huber. Dar, de fapt, de ce îl numesc aşa supuşii 
lui? 


— Şi încă în limba congoleză! adăugă John 
Cort. 

— Oare Măria sa este mioapă sau presbită... şi 
poartă ochelari? urmă Max Huber. 

— Şi apoi ochelarii, de unde să-i fi luat? întrebă 
John Cort. 

— Ce ne pasă, zise Max Huber, cînd vom putea 
sta de vorbă cu acest suveran, fie că va fi învăţat 
limba noastră, fie că o vom fi învăţat noi pe a lui, 
îi vom propune să semneze un tratat de alianţă 
ofensivă şi defensivă cu America şi Franţa şi va 
trebui să ne decoreze pe puţin cu marea cruce a 
ordinului wagddian... 

Max Huber nu era prea încrezător, socotind că 
se vor bucura de toată libertatea în satul aerian şi 
îl vor părăsi apoi cînd le va conveni? lar dacă John 
Cort, Khamis şi francezul nu se vor întoarce la 
factorie, cui îi va trece prin minte să-i caute în 
satul Ngala în adîncul Marii Păduri? Văzind că nu 
se înapoiază nimeni din caravană, cine ar mai sta 
să se îndoiască de faptul că n-a pierit în întregime 
în ţinuturile cursului superior al fluviului 
Oubangui? 


XIV 
TRIBUL WAGDDI 


Întrebarea dacă vor rămîne sau nu prizonieri în 
această colibă căpătă numaidecit un răspuns. Usa 
se deschise din legăturile ei de liane şi în prag se 
ivi Li-Mai. Întîi se duse la Llanga copleşindu-l cu 
mîngiieri pe care acesta i le întoarse din. toată 
inima. John Cort avu deci prilejul să cerceteze de 
aproape cu atenţie ciudata făptură. Cum uşa 
rămase dată în lături, Max Huber le propuse să 
iasă şi să se amestece printre locuitorii satului 
aerian. lată-i aşadar afară, călăuziţi de micuțul 


sălbatec — căci cum să-i spui altfel — care-l ţinea 
pe Llanga de mînă. 

În curînd se aflară la o răscruce pe unde 
treceau încoace şi încolo mulţi wagddieni văzîndu- 
şi de treburi. Răspîntia era străjuită de cîțiva din 
copacii viguroşi ce sprijineau construcţia aeriană, 
ale căror cununi răspîndeau dedesubt o umbră 
plăcută. Această platformă se afla la vreo sută de 
picioare deasupra solului, pe crengile principale 
ale puternicilor bauhinia, bombacsi şi baobabi. 
Alcătuită din bucăţi de lemn transversale prinse 
bine între ele cu cepuri şi liane, pe suprafaţa ei se 
întindea un strat de pămînt bătătorit şi, cum 
punctele de sprijin erau pe cît de numeroase pe 
atit de solide, solul artificial nu tremura sub 
picioare. Chiar cînd rafale puternice de vînt suflau 
printre înaltele creste ale arborilor, schelăria 
acestei construcţii de la înălţime abia dacă era 
mişcată de un freamăt uşor. Prin ochiurile 
frunzişului pătrundeau razele soarelui. în ziua 
aceea vremea era frumoasă. Fişii mari de cer 
albastru se arătau pe după crengi. O boare 
înmiresmată de arome pătrunzătoare împrospăta 
aerul. In timp ce grupul de străini se plimba prin 
sat, wagddii, bărbaţi, femei şi copii, îi priveau fără 
nici un fel de uimire. Vorbeau între ei cu un glas 
aspru, rostind repezit propoziţii scurte cu cuvinte 
de neînțeles. Totuşi foreloperul parcă recunoscu 
cîteva expresii din limba congoleză, ceea ce nu 
trebuie să ne mire de vreme ce Li-Mai folosise în 
cîteva rînduri vorba „ngora". 

Dar un lucru cu totul straniu şi inexplicabil era 
că John Cort auzi repetindu-se două-trei cuvinte 
nemţeşti — printre altele cel de „vater' — tată. Le 
împărtăşi această ciudăţenie şi tovarăşilor săi. 


— Ce vrei, dragă John? îi zise Max Huber. Mă 
aştept la orice, chiar ca fiinţele astea să mă bată 
pe burtă spunîndu-mi: „Ce mai faci, bătrine?" 

Din cînd în cînd, Li-Mai, lăsînd mîna lui Llanga, 
se ducea de la unul la altul ca un copil vioi şi 
vesel. Părea mindru că-i plimbă prin sat pe nişte 
străini. Nu îi ducea la întîmplare ici şi colo, ci se 
vedea că are o ţintă şi. nu le rămiînea decit să-l 
urmeze pe acest ghid de cinci ani. 

Primitivii — cum îi numea John Cort — nu 
umblau goi. în afara pufului roşietic care le 
acoperea o parte a trupului, atît bărbaţii cît şi 
femeile purtau un fel de fustă dintr-o țesătură 
vegetală asemănătoare, deşi mai ordinară, cu cea 
din fibre de salcîm care se fabrică de obicei la 
Porto-Novo în Dahomey. John Cort observă cu 
deosebire forma capetelor wagddiilor, rotunjită, 
redusă la dimensiunile tipului  microcefalic, 
deosebit de apropiată de unghiul facial uman şi 
cu un prognatism foarte mic. 

In plus, arcadele sprîncenelor nu ieşeau deloc 
în afară ca la maimuțe. Cît despre păr, îl aveau 
lînos şi subţire ca indigenii din Africa ecuatorială, 
iar barba le era rasă. 

— Şi piciorul neapucător, rosti John Cort. 

— ŞI le lipseşte apendicele caudal, n-au nici un 
căpeţel de coadă, adăugă Max Huber. 

— într-adevăr, trase concluzia John Cort, şi 
astea sînt semne de superioritate. Maimuţele 
antropomorfe n-au nici coadă, nici calozităţi. Se 
deplasează şi orizontal şi vertical, după bunul lor 
plac. Dar s-a observat că maimuţele care merg în 
două picioare nu se slujesc de talpă, ci se sprijină 
pe degetele îndoite ale labei. La wagddii nu se- 
ntimplă aşa şi mersul lor este la fel cu al 
oamenilor, trebuie să recunoaştem. 


Această remarcă era foarte întemeiată şi nu- 
ncăpea îndoială că aveau de-a face cu o rasă 
nouă. De altfel, în ce priveşte piciorul, anumiţi 
antropologi susţin că nu există nici o deosebire 
între maimuţă şi om şi acesta din urmă ar avea 
chiar degetul mare opozabil dacă laba n-ar fi 
deformată de folosirea încălțămintei. Există în 
plus şi asemănarea fizică între cele două specii: 
cvadrumanii care au felul de a se mişca uman sînt 
mai puţin zvăpăiaţi, se strimbă mai puţin, într-un 
cuvînt sînt cei mai gravi, mai serioşi din întreg 
neamul simiesc. Şi tocmai această gravitate se 
manifesta în toate actele şi în atitudinea 
locuitorilor din Ngala. Cînd John Cort avea să-i 
examineze mai atent, va putea constata că 
sistemul lor dentar era identic cu al omului. 
Aceste asemănări au generat doctrina 
variabilităţii speciilor şi evoluţia lor ascensională 
preconizată de Darwin. Ele au fost considerate 
chiar decisive, comparind pe cele mai evoluate 
dintre maimuțe cu oamenii primitivi. Linne a emis 
teoria troglodiţilor, expresie care însă nu s-ar fi 
putut aplica wagddiilor care locuiau în copaci. 
Vogt era de părere că omul se trage din trei 
maimuțe mari: orangul — tip brahicefal cu blană 
lungă neagră care ar fi strămoşul rasei „negrito"9; 
cimpanzeul, tip dolicocefal, cu fălcile mai puţin 
masive ar fi strămoşul negrilor; în fine, gorila care 
se caracterizează prin dezvoltarea toracelui, 
forma piciorului, mersul — piopriu numai ei, 
sistemul osteologic al trunchiului şi extremităților, 


* Negrito e numele dat de spanioli negrilor foarte 
scunzi pe care populaţiile malaeze i-au gonit în 
munţi în interiorul insulelor Filipine. Odinioară par 
să fi ocupat un teritoriu vast care se întindea din 
Filipine pînă în centrul Indiei. 


ar fi strămoşul albului. Aşadar, ţinind seama de 
caracterele acestor trei exemplare de 
cvadrumani, fără a susţine despre creierul lor că 
posedă 12 milioane de celule şi 4 milioane de 
fibre cit are cel omenesc, putem socoti că aparţin 
unei rase superioare în cadrul animalităţii. Cit 
despre microcefal, pe care unii îl consideră un 
intermediar între maimuţă şi om-specie pe care 
antropologii au dedus-o, dar n-au găsit-o pînă 
acum, această verigă care lipseşte pentru a lega 
regnul animal de cel „hommal"!0, n-o reprezintă 
oare wagddii? Ciudatele peripeții ale călătoriei 
americanului şi francezului nu au fost hărăzite 
acestei mari descoperiri? Dar, chiar dacă această 
rază necunoscută s-ar apropia sub aspect fizic de 
cea umană, ar trebui ca wagddii să aibă simţul 
moral specific omului, fără a mai vorbi de 
facultatea de a concepe abstracții şi generalizări, 
de aptitudinea pentru artă, ştiinţă şi literatură. 
Numai atunci ar fi cu putinţă să te pronunţi cu 
certitudine. Un lucru era sigur, că wagddii 
vorbeau. Nu se mărgineau doar la instincte, 
aveau idei — ceea ce presupune folosirea graiului 
şi cuvinte a căror reunire forma o limbă. Mai mult 
decit strigăte, lămurite cu ajutorul privirii şi 
gestului, întrebuinţau vorbirea articulată avînd la 
bază o serie de sunete şi de figuri convenţionale 
moştenite, probabil, atavic. Asta îl izbi cel mai 
tare pe John Cort, deoarece această însuşire care 
implică participarea memoriei indica o influenţă 
congenitală a rasei. 

In timp ce observau moravurile şi obiceiurile 
tribului silvestru, John Cort, Max Huber şi Khamis 


10 Expresie a domnului de Quatrei'ages (N.A.). 
Quatrefages de Breau (Armand de), antropolog şi 
naturalist francez — 1810—1892 (N.T.). 


înaintau pe ulițele satului. Cît de mare putea fi 
satul ăsta? Circumferinţa sa trebuie că nu era sub 
5 kilometri „şi, cum spuse Max Huber, dacă nu-i 
decît un cuib, e cel puţin un cuib încăpător". 

Construită de mîna wagddiilor, instalaţia 
dovedea o artă superioară celei a păsărilor, 
albinelor, castorilor şi furnicilor. Dacă aceşti 
primitivi care gîndeau şi-şi exprimau gîndurile 
trăiau în copaci, înseamnă că aşa îi împinsese 
atavismul. 

— Oricum, zise John Cort, natura care nu se 
înşeală niciodată a avut raţiunile ei ca să-i 
determine pe wagddii să adopte o existenţă 
aeriană. în loc să se tirască pe un sol nesănătos, 
pînă unde razele soarelui nu pătrund niciodată, 
trăiesc în mediul prielnic al cununii copacilor din 
pădure. 

Majoritatea colibelor, proaspete şi înverzite, 
dispuse în formă de stup, aveau uşa larg 
deschisă. Femeile se îngrijeau de treburile destul 
de rudimentare ale gospodăriei. Aveau în jur copii 
numeroşi iar pe cei mici îi alăptau la sîn. Dintre 
bărbaţi, unii culegeau fructe printre crengi, alţii 
coborau scara spre solul pădurii. Aceştia din urmă 
se întorceau apoi cu vînat sau cu ulcioare pe care 
le umpluseră cu apă, la rîu. 

— Păcat, rosti Max Huber, că nu ştim limba 
tribului! Nu putem tace conversaţie cu băştinaşii, 
nici să le cunoaştem literatura... încă n-am văzut, 
de altfel, biblioteca municipală ori liceul! 

Intre timp, deoarece în limba wagddiană, după 
cum o vorbea Li-Mai, erau amestecate cuvinte 
congoleze, Khamis încercă să întrebuinţeze citeva 
expresii dintre cele mai obişnuite adresîndu-se 
copilului. Dar, oricît de inteligent părea Li-Mai, nu 
avu aerul că înţelege. Şi totuşi, în faţa lui John 
Cort şi Max Huber, rostise vorba „ngora" cînd 


zăcuse pe plută. lar Llanga susţinea că de-atunci 
încoace atlase de la tatăl micuţului că satul se 
numea Ngala şi regele 

— Mselo-Tala-Tala. 

In sfîrşit, după o oră de plimbare, foreloperul şi 
tovarăşii lui ajunseră la capătul satului. Acolo se 
înălța o colibă mai mare. Aşezată între crengile 
unui bombacs, avea un parmalic de trestii şi 
acoperişul i se ascundea în frunziş. Oare coliba 
asta să fie palatul Măriei Sale, sanctuarul 
vrăjitorilor, templul duhurilor, ca la cele mai multe 
triburi din Africa, Australia sau insulele Pacificului? 
Trebuiau neapărat să scoată de la Li-Mai cîteva 
desluşiri mai clare. John Cort, luîndu-l de umeri şi 
întorcîndu-l cu faţa spre colibă, întrebă: 

— Mselo-Tala-Tala? 

Drept răspuns, micuțul încuviinţă din cap. 
Aşadar aici locuia suveranul satului Ngala. 

Atunci, fără nici o altă formalitate, Max Huber 
se îndreptă cu pas hotărît spre coliba cu pricina. 

Copilul se tulbură nespus de mult şi îl trase 
înapoi arătînd o mare spaimă. 

Max Huber stărui, repetînd de mai multe ori: 
„Mselo-Tala-Tala?" Şi la semnul afirmativ porni din 
nou. Dar în clipa cînd să ajungă la colibă, micuțul 
fugi după el şi îl împiedică să meargă mai 
departe. 

Era oare interzis să te apropii de reşedinţa 
regală? Văzu într-adevăr două santinele wagddi 
care se sculară de pe jos şi ridicară armele, un fel 
de topoare de fier şi cîte o suliță, pentru a păzi 
intrarea. 

— la te uită! exclamă Max Huber, aici ca 
pretutindeni, în Marea Pădure de la Oubangui ca 
şi în capitalele lumii civilizate —străjeri. corpuri de 
gardă, pretorieni de pază în faţa palatului... şi încă 
ce palat... al Măriei Sale omul-maimuţă. 


— De ce te miri, dragul meu Max? 

— Ei bine, declară acesta, de vreme ce nu-l 
putem vedea la faţă pe monarh, o să-i cerem o 
audienţă în scris. 

— Bine, replică John, dar, dacă vorbesc, 
primitivii ăştia cred că n-au ajuns încă să scrie şi 
să citească. Mai înapoiaţi decît indigenii din Sudan 
şi Congo, funzi, xiluşi, denkaşi, monbutuşi, nu par 
a îi ajuns la gradul de civilizaţie care implică 
preocuparea de a-i trimite pe copii la şcoală. 

— Şi eu cred la fel, John. Şi-apoi cum poţi purta 
o corespondenţă cu oameni a căror limbă n-o 
cunoşti? 

— Să-l lăsăm pe micuţ să ne ducă mai departe, 
zise Khamis. 

— Nu recunoşti coliba părinţilor lui? întrebă 
John Cort pe Llanga. 

— Nu, prieten John, răspunse băiatul, dar ... 
sigur... Li-Mai ne duce acolo... să-l urmăm. 

Apropiindu-se de copil, întinse mîna spre 
stînga. — Ngora... ngora... repetă. 

Fără nici o îndoială copilul pricepu, căci capul i 
se lăsă şi i se ridică plin de fermitate. 

— lată o dovadă că semnul de negare sau 
încuviinţare e instinctiv şi acelaşi la toţi oamenii, 
remarcă John Cort; încă un argument că aceşti 
primitivi ţin de umanitate. 

Citeva minute mai tirziu, ajunseră într-o parte 
a satului mai umbroasă unde virfurile copacilor îşi 
încîlceau frunzişul. 

Li-Mai se opri în faţa unui bordei de paie 
curăţel al cărui acoperiş era făcut din frunze mari 
de ensete, bananierul atît de răspîndit în Marea 
Pădure, acelaşi soi de frunze pe care foreloperul 
le întrebuinţase pentru tenda de pe plută. Un fel 
de chirpici alcătuia pereţii colibei. Se putea intra 


pe o uşă larg deschisă în acest moment. Cu mîna, 
copilul i-o arătă lui Llanga, care o recunoscu. 

— Asta e, zise. 

înăuntru avea o singură încăpere. în fund un 
culcuş de ierburi uscate, uşor de reînnoit. într-un 
colţ — cîteva pietre slujind de vatră unde ardeau 
cărbuni. Ca unice ustensile — două sau trei tigve, 
un ulcior de lut plin cu apă şi două oale din 
acelaşi material. Fiinţele pădurii nu ajunseseră să 
folosească furculiţa şi cuțitul şi mîncau cu mîna. 
Ici şi colo, pe o tăblie prinsă de perete, se aflau 
fructe, rădăcini, carne friptă, vreo şase păsări 
jumulite pentru următoarea masă şi, atirnate, de 
spini mari, bucăţi de țesătură din scoarță şi fibre. 
Un wagddi şi o wagddiană se ridicară în clipa cînd 
Khamis şi tovarăşii lui pătrunseră în bordei. 

— Ngora! ... ngora! ... Lo-Mai... La-Mai, zise 
copilul. Bărbatul adăugă ca şi cînd s-ar fi gîndit că 
va fi mai bine înţeles: 

— Vater... Vater! 

Cuvîntul „tată" îl rostea într-o germană stilcită. 
De altfel ce putea fi mai neobişnuit decît un 
cuvînt nemţesc în gura unui wagddi? 

De îndată ce intrase, Llanga se dusese la 
mama lui Li-Mai care-l primi cu braţele deschise, îl 
strînse la piept şi-l mîngiie cu mîna pe cap 
arătindu-şi recunoştinţa față de salvatorul 
copilului ei. 

John Cort mai observă următoarele 
particularităţi: Tatăl era înalt, bine clădit, voinic, 
cu braţele puţin mai lungi decît ale oamenilor, cu 
miîini mari şi puternice, cu picioarele uşor arcuite 
şi talpa călcînd în întregime pe pămînt. Avea 
pielea aproape albă, cum se-ntimplă la cei din 
triburile care sînt mai mult carnivore decit 
erbivore, o barbă scurtă şi flocoasă, păr negru şi 
creţ şi un soi de lină care-i acoperea trupul. Capul 


era de o mărime mijlocie, cu fălcile nu foarte 
proeminente, ochii arzători îţi atrăgeau atenţia cu 
strălucirea lor vie. Mama, gingaşă, cu un chip bun 
şi blind se uita la Llanga cu o privire plină de 
duioşie. Dinţii-i erau regulaţi şi de o orbitoare 
albeaţă — la care din reprezentantele sexului slab 
nu se manifestă cochetăria? Femeia purta flori în 
păr, alături de — amănunt destul de inexplicabil 
— mărgele de sticlă şi de fildeş. Tinăra wagddiană 
amintea de înfăţişarea cafrilor din Sud, cu braţele 
rotunde şi  mlădioase, încheieturile delicate, 
degetele subţiri, mîinile durdulii şi picioarele mici 
care puteau trezi invidie în sufletul multor 
europene. Pe pielea acoperită de puf îşi aruncase 
o țesătură de scoarță strînsă la brîu. La git îi 
atirna medalia doctorului Johausen, asemănătoare 
cu cea purtată de Li-Mai. N-aveai cum sta de 
vorbă cu Lo-Mai şi La-Mai, spre marea părere de 
rău a lui John Cort. Dar era limpede că cei doi 
primitivi căutau să-şi facă datoria de gazde cît 
mai călduros. Tatăl îi pofti să guste din poamele 
pe care le luase de pe tăblie, nişte matofee cu 
gust aromat care erau fructele unei liane. Oaspeţii 
mîncară citeva spre marea plăcere a familiei. Cei 
doi prieteni avură atunci prilejul să vadă cît de 
îndreptăţite erau unele observaţii făcute de multă 
vreme: limba wagddiană. ca şi limbile polineziene 
se asemuiau izbitor cu gungureala copiilor, ceea 
ce i-a determinat pe biologi să susţină că întreg 
genul uman a trecut printr-o lungă perioadă de 
vorbire cu predominanţă vocalică, anterioară 
formării consoanelor. Aceste vocale, combinîndu- 
se la infinit, exprimă înţelesuri foarte variate 
precum ori, oriori, oro, oroora, orurna etc. 
Consoanele sînt k, t, p şi nazalele ng şi m. Numai 
cu silabele ha, ra, se pot forma o serie de cuvinte 
care fără adevărată consonanţă redau toate 


nuanțele expresiei şi joacă rolul de substantive, 
pronume, verbe etc. 

În convorbirea dintre cei doi  vvagddi. 
întrebările şi răspunsurile erau scurte, două sau 
trei vorbe care începeau aproape toate cu literele 
ng, mgu, ms, ca la congolezi. Mama părea mai 
puţin gureşă decît tatăl şi probabil limba ei n- 
avea, precum limbile femeieşti din cele două 
continente, capacitatea de a face 12 mii de turaţii 
pe minut. 

De reţinut — lucru care-l uimi cel mai mult pe 
john Cort — că aceşti primitivi întrebuinţau 
anumiţi termeni congolezi şi germani aproape 
stilciţi de pronunție. Deduse că fiinţele pădurii 
aveau în materie de idei pe cele de strictă 
trebuinţă pentru nevoile existenţei şi se slujeau 
de cuvintele ce exprimau aceste idei. în mod sigur 
erau înzestrați cu afectivitate. Nu numai că aveau 
pentru copiii lor sentimente de care nici animalele 
nu sînt lipsite atita vreme cit puilor li se dă 
îngrijire pentru conservarea speciei, dar aceste 
sentimente nu încetau după aceea, cum se vedea 
din purtarea părinţilor faţă de Li-Mai. Apoi se 
remarca reciprocitatea sentimentelor. Părinţii şi 
fiul schimbau între ei miîngiieri şi alint. Exista 
familia. 

După un sfert de oră petrecut în bordei, 
Khamis, John Cort şi Max Huber ieşiră, însoţiţi de 
Lo-Mai şi de copilul său. Se-ntoarseră la coliba 
unde fuseseră închişi şi unde urmau să locuiască 
pe perioada... Mereu aceeaşi întrebare şi 
răspunsul nu depindea numai de ei. 

În prag îşi luară rămas bun. Lo-Mai îl îmbrăţişa 
încă o dată pe Llanga şi-şi întinse amîndouă 
mîinile spre John Cort şi Max Huber care i le 
strînseră prieteneşte. 


— Dragul meu Max, zise John Cort, unul dintre 
marii noştri scriitori a pretins că în fiecare om 
există un eu şi un altul. Ei bine, probabil că unul 
dintre aceştia le lipseşte primitivilor din satul 
Ngala. 

— Şi care anume, John? 

— Altul, desigur... în orice caz, pentru a-i studia 
amănunţit ar trebui să trăim printre ei ani de zile. 
Dar cum peste puţină vreme sper că vom putea 
pleca... 

— Asta, răspunse Max Huber, depinde de Măria 
Sa şi cine ştie dacă Mselo-Tala-Tala nu vrea să 
facă din noi şambelanii săi la curtea wagddiană? 


XV 
TREI SĂPTĂMÎNI DE CERCETĂRI 


Cît timp John Cort, Max Huber, Khamis şi 
Llanga aveau de stat în acest sat?... Vreo 
întîmplare va schimba situația care nu înceta să 
fie îngrijorătoare? Se simțeau necontenit 
supravegheați şi n-ar fi putut fugi. Apoi, chiar 
dacă ar fi încercat şi reuşit să scape, cum să 
ajungă la lizieră, cum să regăsească rîu! Johausen 
din adîncimile acestea de nepătruns ale Marii 
Păduri? 

După ce visase cu atita pasiune un fapt 
extraordinar, Max Huber însuşi îşi dădea seama 
că împrejurarea îşi pierdea farmecul dacă se 
prelungea la nesfirşit. Incit tot el se arătă cel mai 
nerăbdător, cel mai dornic să se întoarcă la 
bazinul lui Oubangui, să revină la factoría din 
Libreville de unde nici lui, nici lui John Cort n-avea 
cum să li se trimită vreun ajutor. La rîndul său, 
foreloperul blestema ghinionul de a fi căzut — 
după părerea lui — în mîna unor sălbatici. Astfel 
că nu se arăta mai puţin grăbit decît Max Huber 


să părăsească Ngala şi era gata să facă tot 
posibilul în acest scop. Doar John Cort nu se 
pripea cu plecarea. Socotea deosebit de 
interesant să cerceteze viaţa acestor fiinţe ale 
pădurii. Voia să mai rămînă citeva săptămîni, pe 
care le considera un timp suficient pentru ca să le 
înţeleagă mai bine moravurile, să le urmărească 
amănunţit traiul zilnic, să le studieze caracterul 
etnologic şi valoarea morală. Dar se putea spune 
dacă nu vor fi nevoiţi să stea la Wagddi mult mai 
multă vreme, luni sau poate chiar ani? Cine era în 
stare să cunoască ieşirea dintr-o asemenea 
uluitoare aventură? Oricum, John Cort, Max Huber 
şi Khamis nu păreau ameninţaţi de pericolul de a 
fi supuşi unui tratament crud. Era limpede că 
fiinţele pădurii le recunoşteau superioritatea în 
materie de pricepere şi civilizaţie. în plus, în mod 
cu totul ciudat, nu se arătaseră nici o clipă 
surprinşi văzînd nişte exploratori. Totuşi, dacă 
aceştia ar fi vrut să plece cu forţa, probabil s-ar fi 
expus la o împotrivire crîncenă de care era mai 
bine să se ferească. 

— Trebuie cu orice preţ să încercăm să intrăm 
în tratative cu Moş Oglindă, monarhul cu ochelari, 
şi să obţinem de la el să ne redea libertatea. 

La urma urmei nu putea fi cu neputinţă să ai o 
întrevedere cu Măria Sa Mselo-Tala-Tala! Doar 
dacă era neîngăduit unor străini să vadă la faţă 
augusta sa persoană? Dar, odată intraţi la el, cum 
să i se adreseze? Chiar în limba congoleză şi tot 
nu s-ar putea înţelege cu el. Şi apoi la ce bun să 
facă un asemenea demers? Wagddii nu voiau 
tocmai ţinîndu-i aici să păstreze taina existenţei 
unui neam necunoscut în adincurile pădurii 
oubanguiene? După John Cort, faptul de a fi 
prizonieri în satul aerian avea circumstanţe 
atenuante de vreme ce antropologia comparată 


va beneficia de el şi oamenii de ştiinţă vor fi 
zguduiţi de descoperirea unei rase noi. Cît despre 
felul în care se va sfîrşi... 

— La naiba dacă ştiu! repeta Max Huber care, 
hotărît lucru, n-avea în el stofa de savant a unui 
Garner sau Johausen. 

Cînt toţi trei, urmaţi de Llanga, intrară în coliba 
lor, observară mai multe schimbări menite să le 
placă. în primul rînd un wagddi „făcea curat", 
dacă se poate întrebuința locuţiunea asta. John 
Cort băgase de seamă încă dinainte simţul 
curăţeniei la aceşti primitivi grijulii cu rînduiala 
colibei şi spălatul propriei persoane. Şi lor le 
schimbau acum „aşternutul". Citeva braţe de 
ierburi uscate fuseseră îngrămădite în fundul 
colibei. Cum Khamis şi tovarăşii săi nu avuseseră 
alt fel de pat de cînd fusese nimicită caravana, 
asta nu le schimba deloc obiceiurile. Pe jos, în 
lipsa oricăror mobile, se aflau cîteva vase de lut, 
oale şi ulcioare. în ele mai multe soiuri de fructe şi 
o halcă friptă de oryx. Carnea crudă nu place 
decît animalelor carnivore şi chiar pe cea mai 
inferioară treaptă a umanităţii hrana de obicei se 
consumă gătită. 

— Cine e în stare să aprindă focul, declară John 
Cort, se serveşte de el ca să-şi pregătească masa. 
Nu mă miră deci că wagddii se hrănesc cu carne 
friptă. 

Coliba avea şi o vatră, alcătuită dintr-o piatră 
netedă. Fumul se pierdea printre crengile unui 
chitru care o adăpostea. 

În clipa cînd ajunseră în faţa uşii, băştinaşul 
tocmai îşi termina treaba. Era un tînăr de vreo 
douăzeci de ani cu mişcări îndemînatece şi chip 
inteligent. Le arătă cu mina obiectele pe care le 
adusese. Printre ele, Max Huber, John Cort şi 
Khamis îşi zăriră — nu fără deosebită mulţumire 


— carabinele, puţin ruginite, dar pe care nu le va 
fi greu să le pună iar în stare de funcţiune. 

— Pe legea mea! exclamă Max Huber, sînt 
foarte binevenite şi, la o adică... 

— Ne vom folosi de ele, adăugă John Cort. 
Dacă am avea şi cutia cu cartuşe... 

— lat-o, interveni foreloperul. 

Şi le arătă cutia de metal pusă în partea 
stingă, lingă uşă. Cutia şi armele, după cum vă 
amintiţi, desigur, Khamis avusese prezenţa de 
spirit să le arunce pe stînci în clipa cînd pluta se 
ciocnea de baraj şi să le ferească astfel de 
puhoaiele de apă. Wagddii le găsiseră, probabil, 
acolo şi le aduseseră în sat. 

— Dacă ne-au dat înapoi carabinele, zise Max 
Huber, înseamnă oare că ştiu la ce servesc? 

— Habar n-am, răspunse John Cort, dar ceea 
ce e clar că ştiu e că nu trebuie să păstrezi un 
lucru care nu-i al tău, o dovadă de netăgăduit a 
simțului lor moral. 

Indiferent de aceste considerente, întrebarea 
lui Max Huber rămiînea foarte importantă. 

— Kollo — Kollo! 

Acest cuvint folosit foarte limpede răsună de 
mai multe ori şi, pronunţindu-l, tînărul wagddi 
ridica mîna pînă la frunte, apoi îşi atingea cu ea 
pieptul, de parcă spunea: 

— Eu sînt Kollo! 

John Cort presupuse că trebuie să fie numele 
celui căruia îi fuseseră daţi în grijă. După ce 
tînărul îl repetă de vreo cinci-şase ori, îşi arătă 
bucuria printr-un rîs prelungit. Căci wagddii rideau 
şi faptul avea o semnificaţie antropologică demnă 
de luat în seamă. într-adevăr, nici o altă fiinţă în 
afara omului nu posedă această însuşire. Printre 
animalele cele mai inteligente — cum e, de pildă, 
cîinele — dacă surprinzi o urmă de ris sau de 


suris, o observi doar în ochi sau în colţul buzelor. 
Şi-apoi wagddii nu se lăsau în voia instinctului de 
a adulmeca hrana înainte s-o guste şi de a începe 
să măniînce cu ce le place mai mult. 

lată aşadar în ce condiţii aveau să trăiască cei 
doi prieteni, Llanga şi Khamis. Coliba nu era o 
temniţă. Puteau ieşi cînd doreau. Cît despre a 
părăsi Ngala, asta era altă poveste. Nu-ncăpea 
îndoială că ar fi fost împiedicaţi s-o facă în afara 
cazului, probabil, că ar fi obţinut autorizaţia Măriei 
Sale Mselo-Tala-Tala. Se desprindea, prin urmare, 
necesitatea, provizorie poate, de a avea răbdare, 
de a se resemna să trăiască în sînul ciudatei lumi 
a fiinţelor pădurii din satul aerian. Wagddii păreau 
de altfel blînzi din fire, deloc certăreţi şi — lucrul 
merită insistența cu care îl semnalăm — mai puţin 
miraţi, chiar lipsiţi de curiozitate în privinţa 
prezenţei unor străini decît ar fi fost în locul lor 
nişte triburi înapoiate din Africa şi Australia. 
Vederea a doi albi şi doi congolezi nu-i uimea aşa 
cum s-ar fi întîmplat, neîndoielnic, cu un indigen 
din Africa. îi lăsa rece, am putea spune, şi nu se 
arătau bănuitori. Nu căscau gura la ei, nici nu 
făceau în faţa lor pe grozavii. Deşi, la drept 
vorbind, în materie de recorduri, aşa cum se 
căţărau în copaci, cum zburau din cracă în cracă 
sau cum coborau de iute scara din Ngaia, i-ar fi 
întrecut pe campionii de gimnastică acrobatică ai 
anului. Pe lîngă calităţile lor fizice, wagddii erau 
înzestrați şi cu ochi foarte pătrunzători. Doborau 
păsările cu săgeți mici şi cu o mînă la fel de sigură 
vîinau cerbi, elani, antilope, ba chiar bivoli şi 
rinoceri prin desişul din împrejurimile satului. Max 
Huber se şi gindea să-i însoţească la vînătoare, 
atit pentru a le admira isprăvile cingetice, cît şi 
pentru a profita, eventual, de ocazie s-o şteargă. 
Da! să fugă, numai la asta le era gindul celor trei 


prizonieri. Dar n-o puteau lua decit pe scară, pe a 
cărei ultimă treaptă de sus se afla necontenit de 
pază un număr de războinici greu de păcălit. în 
citeva rînduri, Max Huber avu chef să tragă 
asupra zburătoarelor care se găseau prin copaci 
cu duiumul: piţigoi, bibilici, pupeze şi altele, 
miîncate în mare cantitate de wagddi. Dar li se 
aducea zilnic vînat, în special carne de antilopă, 
inyala,  sassaby ori waterbuck, specii care 
cutreieră în număr mare pădurea de la Oubangui. 
Kollo nu-i lăsa să ducă lipsă de nimic; le înnoia în 
fiece dimineaţă provizia de apă proaspătă pentru 
treburile gospodăreşti şi provizia de vreascuri 
pentru focul din vatră. Şi, pe urmă, dacă ar fi 
folosit carabinele, asta le-ar fi trădat puterea. Mai 
bine să păstreze secretul forţei armelor ca, la 
nevoie, să le utilizeze la atac sau apărare. 

Oaspeţilor li se aducea carne, deoarece asta 
era şi principala hrană a wagddiilor. O mîncare 
friptă pe cărbuni sau fiartă în vasele de lut pe 
care le meşterea fiecare pentru sine. Lor li le 
făcea Kollo, ajutat de Llanga. 

Trebuie să spunem că — spre via mulţumire a 
lui Max Huber — nu lipsea sarea. Nu era clorură 
de sodiu scoasă din apă de mare, ci sarea gemă, 
foarte răspîndită în Africa, Asia şi America, 
găsindu-se probabil şi prin împrejurimile Ngalei. 

O problemă care-l interesa în mod deosebit pe 
John Cort era cea a focului. Cum îl făceau aceşti 
primitivi? Frecînd două bucăţi de lemn una de alta 
ca alte triburi de sălbatici? Nu, procedau astfel, 
întrebuinţau silexul din care scoteau prin izbire 
scîntei. Scînteile aprindeau puful fructului de 
rentenier, des întîlnit în pădurile africane şi 
posedînd toate proprietăţile pe care le are iasca. 

Hrana azotoasă se completa, la familiile 
wagddiene, cu o hrană vegetală culeasă din 


pădure. Trei sau patru feluri de rădăcini, o mare 
varietate de poame ca cele ale salcîmului 
andansonia care — cum s-a mai arătat — şi-a 
dobîndit pe bună dreptate numele de piine de om 
sau piine de maimuţă, ale karitei a cărei castană 
e umplută de o materie grasă ţinînd loc de unt, 
ale kijeliei cu păstăile de un gust destul de fad, 
dar deosebit de hrănitoare şi măsurînd nu mai 
puţin de două picioare lungime, precum şi alte 
soiuri de fructe mai cunoscute: banane, 
smochine, mango dar sălbatice şi de asemenea 
cele de tso, destul de bune. lar în chip de 
condiment foloseau păstăi de tamarin. In sfîrşit, 
wagddii adăugau la hrana lor mierea, descoperind 
stupurile pe urmele cucului. Şi fie cu acest produs 
atit de preţios, fie cu sucuri de plante — între 
altele lutexul distilat de o anume liană — 
amestecate cu apă făceau băuturi fermentate 
avînd un grad mare de alcool. Să nu vă mire! S-a 
observat doar că manarilii africani care nu sînt 
decît maimuțe au o slăbiciune vădită pentru 
alcool. 

Un rîu plin de peşte care curgea sub Ngala 
conţinea aceleaşi specii ca cele găsite de Khamis 
şi tovarăşii săi în rîul Johausen. Dar era oare 
navigabil şi wagddii se slujeau de ambarcaţii? lată 
un lucru foarte important de ştiut în caz că voiau 
să fugă. Cursul de apă se putea zări la capătul 
celălalt al satului faţă de locul colibei regale. Dacă 
stăteai lîngă ultimii copaci pe care se afla 
platforma, îi vedeai albia largă de 30—40 de 
picioare. Mai încolo se pierdea între şiruri de 
arbori  falnici,  bombacsi cu cinci tulpini, 
mparamuşi cu ramuri noduroase, msukulios cu 
trunchiul  înlănţuit de liane gigantice numite 
epifite care-l stringeau puternic cu încolăciri de 
şarpe. 


Ei bine, da, wagddii ştiau să construiască 
ambarcaţiuni — artă pe care o cunoaşte pînă şi 
ultimul băştinaş din Oceania. Aparatul lor plutitor 
era ceva mai mult decit o plută şi ceva mai puţin 
decit o pirogă şi se alcătuia pur şi simplu dintr-un 
trunchi de copac scobit cu toporul. II conduceau 
cu o lopată netedă şi, cînd sufla vintul în direcţia 
dorită, i se putea înălța pe două stinghii o pinză 
dintr-o scoarță pe care o înmlădiau bătînd-o 
regulat cu ciocane dintr-un arbore cu lemnul 
foarte tare. 

john Cort observă că aceşti primitivi nu 
foloseau în alimentaţie nici legume, nici cereale. 
Nu cultivau sorgho sau mei, orez sau manioc cum 
obişnuiesc populaţiile din Africa centrală. După ce 
făcu toate aceste constatări, americanul se 
preocupă dacă wagddii aveau nu numai simţ 
moral, ci şi reguli de comportare. 

Intr-o zi Max Huber îl întrebă de rezultatul la 
care a ajuns cu investigaţiile sale. 

— Au o anumită moralitate şi probitate, 
răspunse acesta. Deosebesc binele de rău. 
Posedă şi sentimentul de a respecta bunul 
aproapelui. Am observat acest lucru cînd unul 
dintre ei a furat cîteva fructe furişîndu-se în coliba 
altuia. 

— A primit o citaţie să se prezinte la poliţie sau 
a fost arestat? întrebă Max Hiber. 

— Rizi cît vrei, dragă prietene, dar ceea ce-ţi 
spun are importanţa sa. Hoţul a fost prins şi bătut 
de păgubaşul ajutat de vecini. Şi-apoi, să nu 
uităm că sub aspect moral aceşti primitivi se 
recomandă printr-o instituţie care este sîmburele 
umanităţii. 

— Care? 

— Familia, o familie pe care la ei o găsim 
constituită prin viaţa în comun a părinţilor, 


îngrijirile date copiilor, continuitatea afecțiunii 
paterne şi filiale. Nu am văzut-o la Lo-Mai? Şi n-ai 
remarcat simţămintele pe care le au? Kollo, de 
pildă... Nu roşeşte sub imperiul unei stări 
sufleteşti de domeniu moral? Ori pudoare, sfială, 
modestie sau  încurcătură, nu sînt patru 
eventualităţi care îl fac pe om să roşească? Au 
sentimente, deci au suflet. 

În timpul petrecut în mijlocul populaţiei 
wagddiene de către John Cort şi Max Huber, nu 
avu loc nici un deces. Nu putură să afle dacă 
wagddii ardeau sau îngropau leşurile şi dacă 
aveau cultul morţilor. Dacă nu întîlniseră preoţi 
sau vrăjitori, văzuseră în schimb destui războinici, 
înarmaţi cu arcuri, săgeți, sulițe, toporişti — vreo 
sută dintre cei mai zdraveni şi spătoşi membri ai 
tribului. Aveau doar sarcina să-l păzească pe rege 
sau erau pregătiţi pentru bătălii cu duşmanii? Se 
prea putea ca în ÎVlarea.Rădure să existe şi alte 
sate de acelaşi fel, cu aceeaşi origine, şi,'"dacă 
aici locuitorii se numărau cu miile, de ce să nu fi 
purtat război cu semenii lor ca multe triburi din 
Africa? Ipoteza că wagddii ar fi luat contact cu 
indigenii din Oubangui, Baghirmi, Sudan sau 
Congo era prea puţin plauzibilă, nici chiar cu 
triburile pitice, cu bambustii, întîlniţi de misionarul 
englez Albert Lhyd în codrii din Africa centrală — 
agricultori harnici de care Stanley vorbeşte în 
povestirea ultimei sale călătorii. Dacă un 
asemenea contact ar fi avut loc, existenţa fiinţelor 
pădurii ar fi fost de mult timp cunoscută şi nu le- 
ar fi fost dat lui John Cort şi Max Huber s-o 
descopere. Stînd să te gindeşti mai bine, era 
foarte probabil ca războinicii wagddieni să nu stea 
degeaba. Cei doi prieteni observară că un număr 
dintre ei lipseau cite două-trei zile şi, cînd se- 
ntorceau, unii răniţi, aduceau diferite obiecte, 


unelte sau arme aidoma cu cele din propria lor 
aşezare. Foreloperul încercă în mai multe rînduri 
să iasă din sat, dar în zadar. Războinicii care 
păzeau scara îl opriră destul de brutal. O dată 
chiar ar fi păţit-o rău de tot dacă Lo-Mai, auzind 
ce se-ntîmpiă, n-ar fi alergat să-l scape. De altfel 
fu nevoie ca acesta să se certe de-a binelea cu un 
vlăjgan zdravăn pe nume Raggi. Pielea de animal 
în care se-nfăşura, armele purtate la brîu, penele 
ce-i împodobeau capul, te făceau să crezi că 
Raggi e căpetenia războinicilor. După chipul său 
aspru, gestul poruncitor şi forţa ce se desprindea 
din  întreaga-i fiinţă, simţeai că-i făcut să 
comande. 

In urma acestei încercări, cei doi prieteni 
speraseră că vor fi trimişi în faţa Măriei Sale şi că-l 
vor vedea, în sfîrşit, pe regele ascuns cu atita 
grijă şi gelozie de către supuşii săi în adîncul 
reşedinţei regale. Nădejde vană. Raggi avea o 
mare autoritate asupra tuturor celorlalţi şi era mai 
bine să nu-i stirnească miînia cu o nouă tentativă 
de evadare. Şansele de a scăpa se arătau foarte 
mici în afară de cazul cînd wagddii ar fi fost 
atacați şi cei trei ar fi avut posibilitatea, împreună 
cu Llanga, s-o şteargă în timpul bătăliei. Dar ce 
soartă îi aştepta dacă părăseau astfel Ngala? Pe 
deasupra, satul nu fusese ameninţat de nici o 
primejdie în primele săptămiîm de la venirea lor. E 
adevărat că wagddii îşi petreceau existenţa la 
Ngala unde se întorceau întotdeauna la căderea 
nopţii, chiar cînd trebuiau să se ducă jos în 
pădure. Totuşi aveau şi cîteva bordeie pe malul 
rîului. S-ar fi zis un mic port fluvial unde se 
stringeau ambarcaţiunile de pescuit pe care erau 
siliți să le apere împotriva  hipopotamilor, 
lamantinilor, crocodililor, aflaţi în număr mare în 
apele africane. 


Într-o zi, la 9 aprilie, se auzi o larmă mare. 
Dinspre rîu răsunară strigăte puternice. Wagddii 
erau oare atacați de duşmani? Fără îndoială că 
satul, datorită poziţiei sale, părea la adăpost de 
orice invazie. Dar dacă s-ar fi dat foc copacilor pe 
care se sprijinea, ar fi fost în cîteva ore mistuit de 
flăcări. Din clipa cînd se auziră primele strigăte, 
Raggi cu vreo treizeci de războinici o luară la 
goană pe scări cu o iuţeală de maimuţă. John 
Cort, Max Huber şi Khamis, călăuziţi de Lo-Mai, 
porniră spre capătul satului de unde se zărea riul. 

Era vorba de o năvală asupra bordeielor de pe 
malul apei. O ceată nu de hipopotami, ci de 
şeropotami sau mai degrabă de porci-pensulaţi, 
care sînt cu precădere porci de rîu, ieşiseră din 
desiş şi fărimau totul în calea lor. Aceşti porci- 
pensulaţi, pe care burii îi numesc bosch-wark şi 
englezii bush-pigs, se-ntilnesc în ţinuturile Capului 
Bunei-Speranţe, în Guineea, Congo şi Camerun 
unde pricinuiesc mari pagube. Mai mici decit 
mistreţii din Europa, au blana mai mătăsoasă, de 
un cafeniu spre portocaliu, urechile ascuţite 
terminate în vîrf cu un smoc de peri, coama 
neagră înspicată cu fire albe de-a lungul şirei 
spinării, ritul dezvoltat şi la masculi pielea întinsă 
între nas şi ochi pe o umflătură osoasă. Sînt de 
obicei foarte primejdioşi şi cei despre care era 
vorba păreau cu atît mai de temut, cu cît numărul 
lor era deosebit de mare. La prima vedere puteai 
socoti mai mult de o sută repezindu-se pe malul 
stîng al rîului. încît răsturnaseră cea mai mare 
parte a bordeielor pînă la sosirea lui Raggi şi alor 
săi. 

Printre crengile copacilor, John Cort, Max 
Huber, Khamis şi Llanga putură fi martori la 
bătălie. Fu scurtă, dar nu uşoară. Războinicii 
dădură dovadă de un mare curaj. Slujindu-se de 


țepuşe şi toporişti mai mult decit de arcuri şi 
sulițe, se aruncară asupra agresorilor cu o 
ardoare la fel de mare ca furia animalelor. Le 
atacară corp la corp, lovindu-le în cap cu 
topoarele şi împungiîndu-le cu ţepuşa în coaste. 
Pe scurt, după o oră de luptă, animalele fuseseră 
puse pe fugă şi şiroaie de sînge se amestecau cu 
apele rîului. 

Lui Max Huber îi venise la un moment dat 
gîndul să ia parte la bătălie. Să aducă aici 
carabinele, să le descarce de sus, din sat, asupra 
cetei de animale, să ciuruiască porcii de riu cu o 
ploaie de gloanţe, uluindu-i pe wagddi; ar fi fost o 
treabă de citeva clipe, fără mare bătaie de cap. 
Dar înțeleptul John Cort, cu sprijinul foreloperului, 
potoli avîntul nestăpiînitului său prieten. 

— Nu, îi spuse, să ne păstrăm armele pentru 
împrejurări mai însemnate... Cînd ai în mina ta 
trăsnetul, dragă Max... 

— Ai dreptate, John, nu trebuie să-l dezlănţuim 
decît la momentul potrivit... Şi, fiindcă n-a sosit 
încă, nici măcar să nu bubuim. 


XVI 
MĂRIA SA MSELO-TALA-TALA 


Ziua sau mai curînd după-amiaza de 15 aprilie 
avea să tulbure liniştea din satul aerian. De trei 
săptămîni încoace, prizonierii nu găsiseră nici un 
prilej să-şi reia drumul prin Marea Pădure. 
Supravegheaţi îndeaproape, închişi între graniţele 
de netrecut ale Ngalei, n-aveau cum să fugă. 
Desigur asta le-a dat răgazul — mai ales lui John 
Cort — să studieze mai amănunţit moravurile 
wagddiilor şi apartenenţa lor la umanitate. 
Cercetările americanului constituiau o adevărată 
comoară pentru discuţiile oamenilor de ştiinţă 


asupra teoriilor lui Darwin. Dar ca aceştia să le 
poată afla, trebuia ca John Cort şi prietenul său să 
ajungă în Congoul francez, la Libreville. 

Vremea era minunată. Un soare puternic 
scălda în lumină şi căldură creştetul copacilor 
care adăposteau satul aerian. După ce astrul 
ajungea la zenit în ceasul de culminaţie, razele 
sale piezişe, cu toate că trecuse de ora trei, nu 
scădeau în intensitate. 

Relaţiile lui John Cort şi Max Huber cu familia 
Mai erau strînse. în fiecare zi de la sosirea lor în 
sat se duceau fie ei la Lo-Măi şi ai săi, fie aceştia 
veneau să-i vadă în coliba unde locuiau. Un 
adevărat schimb de politeţuri! Nu mai lipseau 
decît cărţile de vizită! Cît despre micuţ, el îl urma 
pas cu pas pe Llanga şi-i arăta mereu marea 
afecţiune pe care o nutrea pentru el. Din păcate, 
tot nu reuşeau să înţeleagă limba wagddiană, deşi 
se restringea la puţine cuvinte. Dacă John Cort 
reţinuse semnificaţia cîtorva, cu atita nu putea să 
închege o convorbire cu locuitorii din Ngala... îl 
surprindea în continuare prezenţa unor locuţiuni 
congoleze, vreo 12 la număr, în vocabularul 
wagddian. Nu indicau ele că wagddii avuseseră 
legături cu triburile din Oubangui — fie poate 
numai cu un singur reprezentant congolez care să 
nu se mai fi întors niciodată în ţara lui? Ipoteza, 
trebuie să recunoaşteţi, nu era de necrezut. Şi- 
apoi, cum mai remarcaseră, citeva cuvinte de 
origine germană ieşeau citeodată din gura lui Lo- 
Mai, atît de înciîlcit rostite, că abia dacă le puteai 
ghici. Acest lucru, în schimb, i se părea lui John 
Cort de-a dreptul inexplicabil. Dacă puteai, 
eventual, presupune că wagddii se-ntilniseră cu 
unii dintre indigeni, cum să-ţi închipui că 
avuseseră de-a face cu germanii din Camerun! în 
cazul însă că un asemenea fapt se petrecuse 


totuşi, americanul şi francezul n-ar avea întiietate 
în descoperirea satului aerian şi a locuitorilor săi. 
Deşi John Cort vorbea destul de bine nemţeşte, nu 
se înţelesese în limba germană cu Lo-Mai, căci 
acesta din urmă nu cunoştea decit două-trei 
cuvinte. 

Intre alte locuţiuni împrumutate din congoleză, 
cea de Mselo-lala-Tala, care se referea la regele 
lor, era cel mai des întrebuințată de wagddii. Se 
ştie ce fierbinte dorinţă nutreau John Cort, Max 
Huber şi Khamis de a fi primiţi de invizibilul 
suveran. De fiecare dată cînd îi rosteau numele, 
Lo-Mai îşi arăta adîncul respect plecîind capul. 
Apoi, de cîte ori ajungeau plimbindu-se în dreptul 
colibei regale, dacă-şi arătau intenţia să intre, Lo- 
Mai îi oprea, îi împingea de-o parte şi-i trăgea cînd 
spre dreapta cînd spre stinga. îi făcea astfel să 
înţeleagă, în felul lui, că nimeni n-avea dreptul să 
treacă pragul casei sacre. 

În după-amiaza de 15 iulie aşadar, puţin 
înainte de ora trei, Ngoro-Ngora şi micuțul veniră 
la Khamis şi la tovarăşii săi. Familia îşi îmbrăcase 
cele mai frumoase veşminte: tatăl avea capul 
acoperit de pene şi-şi pusese fusta de scoarță — 
mama îşi înfăşurase în jurul coapselor țesătura de 
fibre pe care o lucrase singură, în păr îşi înfipsese 
cîteva frunze verzi iar la git îşi atirnase nişte 
mărgele de sticlă şi cîteva bucățele de fier — 
copilul avea şi el o fustuliţă. 

— Sînt în haine de sărbătoare, zise Max Huber. 
Ce-o fi însemnînd? Au de gînd să ne facă o vizită 
oficială? 

— Bănuiesc că e vreo serbare, răspunse John 
Cort. Cui îi aduc cinstire şi cu ce prilej? Ar fi 
interesant... 

Înainte de a-şi încheia vorba, Lo-Mai rosti parcă 
în chip de răspuns: 


— Mselo-Tala-Tala... 

— Moşul cu ochelari, zise Max Huber şi ieşi din 
colibă, convins că regele trecea pe drum în acea 
clipă. 

Dar dezamăgirea îi fu mare. Nu întrezări nici 
măcar umbra Măriei Sale. în schimb văzu o mare 
foiala în întregul sat. Din toate colţurile se revărsa 
o mulţime veselă, la fel de bine înveşmiîntată şi 
plină de podoabe ca şi familia Mai, o parte 
mergînd şiruri-şiruri pe uliţă precum o procesiune 
spre capătul de vest al satului, unii ţinîndu-se de 
mînă ca ţăranii la petrecere, alţii zburdînd de la 
un copac la altul aidoma maimutelor. 

— S-a întîmplat ceva nou, rosti John Cort 
oprindu-se în pragul colibei. 

— Vom vedea, declară Max Huber. Şi, 
întorcîndu-se spre Lo-Mai, întrebă: 

— Mselo-Tala-Tala? 

— Mselo-Tala-Tala, repetă Lo-Mai încrucişind 
braţele în timp ce încuviinţa din cap. 

John Cort şi Max Huber se gîndiră că populaţia 
wagddiană se ducea să-l salute pe rege care nu 
va întîrzia să apară în toată măreţia lui. 

John Cort şi Max Huber, neavînd la ei costume 
de ceremonie, aveau să se-nfăţişeze ochilor 
Măriei Sale în haina lor de vinătoare destul de 
roasă, destul de ponosită sub care purtau o 
cămaşă cît de curată se putea... Prin urmare, fără 
să-şi schimbe ţinuta în onoarea lui Mselo-Tala- 
Tala, îi urmară împreună cu Llanga pe cei trei 
membri ai familiei Mai. Khamis, care n-avea chef 
de îmbulzeală, rămase singur „acasă'". Avea să 
facă puţină ordine prin colibă, să vegheze la 
pregătirea mesei, să curețe armele. Se cădea să 
fie gata să facă faţă oricărei situaţii, căci poate că 
se apropia ceasul cînd vor fi nevoiţi să se 
slujească de carabine. 


John Cort şi Max Huber, călăuziţi de Lo-Mai, 
porniră prin satul plin de însufleţire. De fapt nu 
existau propriu-zis ulite; bordeiele, construite 
după cum îi venise fiecăruia la îndemînă, păstrau 
aşezarea arborilor sau mai degrabă a cununilor 
acelora care le adăposteau. Mulțimea se-ndesea 
mereu. Aproape o mie de wagddii se-ndreptau 
acum spre locul unde se găsea coliba regală. 

— E cu neputinţă să semene mai mult cu o 
aglomerare umană! remarcă John Cort. Aceleaşi 
mişcări, aceleaşi gesturi de a-şi arăta mulţumirea, 
aceleaşi strigăte... 

— Şi multe strimbături, adăugă Max Huber, 
care-i fac să se asemene mai curind cu 
maimuţele. 

Intr-adevăr wagddii, de obicei serioşi, rezervaţi 
şi nu prea comunicativi, se hlizeau şi se. 
scălămbăiau, veselindu-se. lar pe lîngă cei doi 
străini treceau cu aceeaşi nepăsare de neînțeles, 
fără a le da nici un fel de atenţie, spre deosebire 
de denkaşi, mombutuşi sau alte populaţii africane 
care s-ar fi învirtit în jurul lor pînă la a-i stingheri 
şi a-i face să se simtă prost. 

Asta ţinea sau nu de latura umană? 

După o lungă plimbare, Max Huber şi John Cort 
ajunseră în aşa-zisa piaţă mărginită de crengile 
ultimilor copaci din partea de vest, ale căror 
ramuri înverzite se aplecau în jurul „palatului 
regal". 

În faţa reşedinţei se orînduiau războinicii, cu 
armele în mînă, îmbrăcaţi cu piei de antilopă 
legate cu liane subţiri, avind pe cap ţeste de 
steinbock ale căror coame le dădeau înfăţişarea 
unei turme. „Colonelul'" Raggi purta pe cap o 
țeastă de bivol şi cu arcul pe umăr, toporişca la 
brîu şi ţepuşa în mînă sta fălos în fruntea armatei 
wagddiene. 


— Probabil că suveranul se pregăteşte să-şi 
treacă în revistă trupele, zise John Cort. 

— Şi dacă nu apare, rosti Max Huber, 
înseamnă că nu se lasă niciodată văzut de 
credincioşii săi supuşi! Nici nu-ţi închipui cît 
prestigiu dobîndeşte un monarh nevăzut şi poate 
că acesta... 

Adresîndu-se lui Lo-Mai, îl făcu să înţeleagă 
prin semne: 

— Mselo-Tala-Tala trebuie să iasă? 

— Mai tirziu, mai tirziu... 

— Nu-i nimic, răspunse Max Huber, numai să 
ne fie îngăduit să-i privim augustul obraz. 

— Dar pînă atunci, interveni John Cort, să nu 
pierdem nimic din spectacol. 

lată ce lucru ciudat le fu dat amiîndurora să 
vadă: în mijlocul pieţii, unde nu se afla nici un 
copac, era liber un spaţiu de o jumătate de 
hectar. Mulțimea năvălise şi acolo, fără îndoială în 
scopul de a lua parte la serbare pînă în clipa cînd 
regele va apărea în pragul „palatului". Voiau să i 
se prosterne, să-i cadă în genunchi plini de 
adoraţie? — La urma urmei n-ar fi ceva 
neobişnuit, remarcă John Cort, să se închine unui 
om... 

— Stai să vedem dacă omul ăsta nu-i de piatră 
sau de fier. Dacă nu-i decit un idol în genul celor 
din Polinezia? 

— Atunci i-am putea clasifica pe locuitorii 
Ngalei într-o anume categorie de băştinaşi cum 
sînt polinezienii de care vorbeşti. 

— Ei, mare scofală, comentă Max Huber destul 
de puţin măgulitor la adresa polinezienilor. 

Datorită familiei lui Lo-Mai, Max Huber, John 
Cort şi Llanga găsiră un loc de unde puteau vedea 
foarte bine totul. Cînd mulţimea eliberă mijlocul 
pieţii, tinerii wagddii, fete şi băieţi, se apucară să 


joace, în timp ce ceilalţi mai în vîrstă se puseră pe 
băut ca eroii chermeselor olandeze. Fiinţele 
pădurii dădeau pe git băuturile fermentate şi iuți 
scoase din păstăile de tamarin. Trebuie că erau 
foarte alcoolizate, căci li se-nfierbiîntă în curînd 
capul şi se clătinau pe picioare de ţi-era groază. 
Dansurile lor nu aminteau cu nimic de nobilele 
figuri ale  menuetului, fără a atinge însă 
dezlănţuirile şi zbînţuielile aflate la loc de cinste la 
petrecerile pariziene. Tot în tot făceau mai multe 
strimbături decit contorsiuni şi mai multe tumbe. 
Cei de pe margine nu însoțeau jocul de vreun 
cîntec şi nu-i îndemnau cu strigăte pe dansatori. 
O muzică asurzitoare venea de la instrumente 
primitive precum tigve pe care era întinsă o piele 
sonoră bătută cu foc, tulpini scobite, meşterite ca 
fluiere, în care vreo doisprezece executanţi 
viguroşi suflau de să le crape bojocii. Nu! 
Niciodată  hărmălaie mai mare nu  sfişiase 
timpanele celor doi prieteni. 

— Cred că n-au sentimentul măsurii, constată 
John Cort. 

— Nici cel al tonalităţii, se plinse Max Huber. 

— Dar trebuie reţinut că sînt simţitori la 
muzică, dragul meu 

Max. . 

— Şi animalele sînt, dragul meu John, cel puţin 
unele din ele. 

După părerea mea muzica e o artă inferioară, 
care se adresează unui simţ inferior. In schimb, 
dacă e vorba de pictură, de sculptură, de 
literatură, nici un animal nu cade sub vrajă şi nici 
cele mai inteligente nu s-au arătat emoţionate în 
faţa unui tablou sau auzind tirada unui poet. 

Oricum wagddii se manifestau omeneşte nu 
numai fiindcă resimţeau farmecul muzicii, dar 
fiindcă se produceau ei înşişi ca muzicieni. 


Trecură astfel două ore, spre marea nerăbdare 
a lui Max Huber. Turba, pur si simplu, că Măria Sa 
Mselo-Tala-Tala nu catadicsea să se obosească 
pentru a primi preaplecata cinstire a supuşilor săi. 
Serbarea continua cu şi mai multă larmă şi 
ţopăială. Băutura îi împingea pe petrecăreţi spre 
violenţă şi te întrebai ce scandal şi bătaie va urma 
cînd, deodată, gălăgia încetă. Toţi se potoliră şi se 
chirciră pe jos, fără să se mai mişte. O linişte 
desăvirşită se aşternu după zgomotul asurzitor al 
strigătelor, ţopăielii, tam-tamurilor şi şuierului 
ascuţit al fluierelor. în acea clipă uşa locuinţei 
regale se deschise şi războinicii se-nşirară de-o 
parte şi de alta a intrării. 

— în sfîrşit! zise Max Huber, îl vom vedea pe 
suveranul fiinţelor pădurii! 

Dar din colibă nu ieşi Măria Sa. Un fel de 
mobilă acoperită cu o învelitoare de frunziş fu 
adusă în mijlocul pieţii. Şi care nu le fu uimirea 
celor doi amici cînd recunoscură în această 
mobilă o flaşnetă dintre cele mai obişnuite. Fără 
îndoială acest instrument sacru nu era pus la 
dispoziţia locuitorilor Ngalei decit la marile 
sărbători şi wagddii ascultau cu nespusă încîntare 
ariile lui mai mult sau mai puţin variate, ca nişte 
amatori în ale muzicii. 

— Păi asta e flaşneta doctorului Johausen! zise 
John Cort. 

— Da, da, nu poate fi decît caterinca aia veche 
de cînd lumea, încuviinţă Max Huber. Acum îmi 
explic de ce în noaptea sosirii noastre la poalele 
Ngalei am avut senzaţia că aud necruţătorul vals 
al lui Freischutz deasupra capului. 

— Şi nu ne-ai spus nimic, Max? 

— Am crezut că am visat, John. 


— Cit despre flaşnetă, adăugă John Cort, nu- 
ncape îndoială că wagddii au luat-o din cuşca 
doctorului... 

— După ce i-or fi făcut de petrecanie, bietul 
om, îşi dădu cu părerea Max Huber. 

Un wagddi chipeş — evident şeful de orchestră 
— se proţăpi în faţa instrumentului şi începu să 
învîrtească manivela. De îndată valsul cu pricina, 
căruia îi lipseau cîteva note, se înfiripă treptat 
spre marea şi vădita plăcere a celor de faţă. 
Concertul făcea parte din program după 
exerciţiile coregrafice. Auditorii ascultau dînd din 
cap în ritm — e adevărat — cam pe delături. De 
fapt nu păreau că vor să se învirtească în sunetul 
muzicii, mişcare pe care valsul o imprimă de 
obicei oamenilor din lumea veche şi nouă. 

Solemn, ca pătruns de importanţa funcţiei sale, 
şeful de orchestră mînuia mai departe flaşneta. 
Oare la Ngala se ştia că maşinăria mai poate 
intona şi alte arii? John Cort îşi punea această 
întrebare, într-adevăr întîmplarea singură nu le-ar 
fi putut face pe fiinţele pădurii să descopere, prin 
ce procedeu, apăsind pe un buton, valsul lui 
Weber se-nlocuieşte cu o nouă melodie. Şi totuşi, 
după o jumătate de oră de ascultare a valsului din 
Freischutz, iată că executantul apăsă pe un buton 
lateral la fel ca orice flaşnetar care umblă pe 
străzile oraşului cu instrumetul legat cu bretele. 

— Pe legea mea, asta-i prea de tot! exclamă 
Max Huber. 

Prea de tot, într-adevăr, în afară de cazul cînd 
cineva i-ar fi învăţat pe wagddii secretul 
instrumentului şi cum să scoţi din el toate 
melodiile închise înăuntru. 

Numaidecit „şeful de orchestră" învirti iar la 
manivelă. O arie franceză urmă celei germane, 
una foarte populară, un cîntec lăcrimos de Loisa 


Puget. Cupletul ei era scris în la minor timp de 16 
măsuri şi refrenul se relua în la major, după moda 
artistică a vremii. Concertul făcea parte din 
program după exerciţiile coregrafice 

— Ah! Nenorocitul! Ticălosul! urlă Max Huber, 
ale cărui exclamaţii stiîrniră murmurele 
nemulţumite ale asistenţei. 

— Care ticălos? întrebă John Cort. Cel ce 
mînuieşte flaşneta? 

— Nu! ăla de-a fabricat-o. Din motive de 
economie n-a băgat în caterincă nici do, nici sol 
diez. lar refrenul, care ar trebui cîntat în la major 
„Du-te, copile, adio!", uite că-i în do major. 

— Adevărată crimă! declară rîzînd John Cort. 

— lar barbarii ăştia nu-şi dau seama de nimic! 
Şi nu sar în sus de indignare cum ar face oricine 
înzestrat cu o ureche omenească! 

Nu, wagddii nu resimţeau ticăloşia în toată 
profunzimea ei. Acceptau mirşava substituire a 
unei game cu alta. Dacă nu aplaudau, deşi aveau 
palme enorme pentru a bate din ele, pe chipurile 
lor se citea o deosebită încîntare. 

— Cum, zise Max Huber, să-i mai consideri, 
după asta, oameni? Mai mult ca sigur că flaşneta 
nu putea intona alte arii decît valsul 

german şi cîntecul francez. Timp de o jumătate 
de oră răsunară cînd unul, cînd celălalt. Celelalte 
melodii se  hiîriiseră, probabil, prea tare. Din 
fericire, instrumentul posedînd notele 
trebuincioase în ce privea valsul, Max Huber nu se 
arătă aşa scîrbit ca la auzul cupletului romanţei. 

Cînd concertul luă sfîrşit, tinerii se apucară iar 
să joace, ceilalţi să dea şi mai vîrtos pe git 
băutura. Soarele apunea pe după virfurile 
copacilor şi cîteva facle se aprinseră printre 
crengi pentru a lumina piaţa care după scurtul 


ceas al amurgului avea să fie în curînd cufundată 
în întuneric. 

Max Huber şi John Cort se cam saturaseră de 
hărmălaie şi se gindeau să se-ntoarcă la coliba 
lor, cînd Lo-Mai rosti din nou: 

— Mselo-Tala-Tala. 

Oare să fie adevărat? Măria Sa va binevoi în 
sfîrşit să iasă ca să primească cinstirea poporului 
său? Va renunţa la puterea de zeu nevăzut? John 
Cort şi Max Huber se răzgindiră şi rămaseră pe 
loc. într-adevăr se vedea mişcare înspre partea 
colibei regale şi din mulţime se înălţă un murmur 
de voci. Uşa se deschise, se alcătui o gardă de 
războinici şi Raggi porni în fruntea cortegiului. 
Aproape în acelaşi timp se ivi un tron — de fapt o 
veche canapea acoperită de ţesături şi frunze — 
purtată pe umeri de patru cărători şi pe divan se 
lăfăia Măria Sa. Avea vreo şaizeci de ani. Pe cap 
purta o cunună de ierburi. Părul şi barba-i erau 
albe şi, pîntecos şi gras, trebuie că, în ciuda 
spătoşeniei lor. cei patru slujitori nu-l duceau cu 
uşurinţă. Cortegiul se puse în mişcare pentru a da 
ocol pieţii. Mulțimea se-nclina pînă la pămînt, 
tăcută, ca vrăjită de augusta prezenţă a lui Mselo- 
Tala-Tala. Suveranul se sinchisea prea puţin de 
omagiile primite, socotind, fireşte, că i se cuvin şi 
fiind obişnuit cu ele. Abia dacă dădea din cap în 
semn de mulţumire. Nici un gest, în afară de a-şi 
scărpina în două-trei rînduri nasul — un nas lung 
pe care stătea o perehe de ochelari groşi — ceea 
ce-i adusese, fără îndoială, porecla de „Moş 
Oglindă". Cei doi prieteni îl priviră cu mare atenţie 
cînd trecu prin faţa lor. 

— E un om! zise John Cort. 

— Un om? întrebă Max Huber. 

— Da, un om, şi pe deasupra un alb! 

— Un alb? 


Da, nu-ncăpea îndoială că cel plimbat astfel pe 
sedia gestatoria era o fiinţă diferită de wagddii 
asupra cărora domnea. Şi nu semăna cu un 
indigen din triburile locuind în susul fluviului 
Oubangui. Nu, ochii nu-i înşelau, era un alb, un 
reprezentant tipic al neamului omenesc şi al rasei 
albe. 

— Nici lui prezenţa noastră nu-i face nici o 
impresie, spuse Max Huber. Parcă nici nu ne-ar 
vedea! Ce naiba, doar nu semănăm cu supuşii lui 
din Ngala şi faptul că am trăit printre ei timp de 
trei săptămîni nu ne-a schimbat întru totul 
înfăţişarea. 

Era gata să strige „Ei! domnule! ia mai uită-te 
încoace, hai, fă-ne cinstea să ne priveşti..." 

In acea clipă, John Cort îl apucă de braţ şi, cu 
un glas uluit la culme rosti: 

— îl recunosc. 

— îl recunoşti? 

— Da!... E doctorul Johausen. 


XVII 
ÎN CE STARE ERA DOCTORUL JOHAUSEN? 


john Cort îl întîlnise cîndva pe doctorul 
Johausen la Libreville. Nu se putea înşela; sus- 
numitul doctor era cel ce domnea asupra tribului 
wagddi. Nimic mai uşor decît să povestim pe scurt 
începutul aventurii sale şi chiar să reconstituim 
întreaga poveste. Faptele se-nlănţuiau de la sine, 
fără întrerupere, pe drumul care mergea de la 
cuşca din pădure pînă la satul Ngala. 

Cu trei ani în urmă, neamţul, dornic să reia 
încercarea prea puţin serioasă şi, în orice caz, 
nereuşită, a profesorului Garner, părăsise Malinba 
cu o escortă de negri ducînd cu sine material, 
hrană şi muniții pentru destulă vreme. Se ştie ce 


voia să facă în sudul Camerunului. Avea proiectul 
de neînchipuit să se stabilească în mijlocul 
maimuţelor pentru a le studia graiul. Dar nu 
destăinuise nimănui încotro o va lua, fiind foarte 
original, maniac şi, pentru a întrebuința o 
expresie destul de frecventă în limba vorbită, ,.pe 
jumătate ţicnit". 

Descoperirile lui Khamis şi ale tovarăşilor săi 
pe calea de-ntoarcere dovedeau neîndoios că 
doctorul ajunsese în pădure la locul unde curgea 
riul pe care Max Huber îl şi botezase cu numele 
său. Construise o plută şi, după ce trimisese 
înapoi pe oamenii din escortă, se îmbarcase 
împreună cu indigenul rămas în slujba lui. Apoi 
amindoi coboriseră pe rîu pînă la mlaştina la 
capătul căreia ridicaseră coliba cu parmalic, 
adăpostită de copacii de pe malul drept. Aici 
încetau datele exacte cunoscute de ei despre 
peripeţiile doctorului Johausen. In ce priveşte 
urmarea, ipotezele se preschimbau acum în 
certitudini. Vă amintiţi că, atunci cînd cotrobăise 
prin cuşca goală, Khamis găsise o cutiuţă de 
aramă în care se afla un carnet. Notele se 
reduceau la cîteva rînduri scrise cu creionul, la 
diverse date începînd cu 27 iulie 1896 şi 
terminînd cu 24 august al aceluiaşi an. 

Exista deci dovada că doctorul debarcase pe 
29 iulie.şi terminase locuinţa pe 13 august, 
stătuse în cuşca lui pînă la 25 ale lunii, adică în 
total 13 zile. 

De ce o părăsise? Plecase de bună voie? Sigur 
că nu. Khamis, John Cort şi Max Huber ştiau acum 
că wagddii se-ncumetau uneori să meargă pînă la 
malurile rîului. Nu ei erau cei care purtau dintr-un 
copac într-altul focurile ce luminau liziera pădurii 
cînd caravana ajunsese acolo? De aci se putea 
uşor trage concluzia că aceşti primitivi 


descoperiseră coliba profesorului, că-l luaseră cu 
material cu tot şi —1 duseseră în satul aerian. Cit 
despre slujitorul indigen fugise probabil prin 
pădure. Dacă ar fi fost şi el dus la Ngala, John 
Cort, Max Huber şi Khamis cu siguranţă că l-ar fi 
întîlnit pînă acum, căci n-ar fi fost făcut şi el rege 
şi ţinut într-un palat. De altfel, în caz că s-ar fi 
aflat în sat, ar fi stat la ceremonia de azi lingă 
stăpînul său în calitate de demnitar sau — de ce 
nu ? — de prim ministru. 

Aşadar wagddii nu se purtaseră cu doctorul 
Johausen mai rău decit cu Khamis şi tovarăşii săi. 
Foarte probabil, dindu-şi seama că are o minte 
mai luminată decit a lor, îl ridicaseră la rangul de 
rege — ceea ce li s-ar fi putut întîmpla şi lui John 
Cort ori Max Huber, dacă locul n-ar fi fost ocupat. 
Doctorul Johausen, Moş Oglindă (el îi iniţiase, fără 
îndoială, pe supuşii săi în aceste locuţiuni 
congoleze) se suise pe tronul wagddian sub 
numele de Mselo-Tala-Tala. Lucrul lămurea o 
mulţime de chestiuni pînă atunci aproape de 
neexplicat: de ce mai multe cuvinte din congoleză 
intraseră în limba fiinţelor pădurii împreună cu 
două sau trei vorbe nemţeşti, de ce ştiau să 
miînuiască  flaşneta, de ce ştiau cum se 
confecţionează o serie de unelte precum şi de ce 
îşi însuşiseră unele practici ale lumii civilizate. 

lată ce îşi spuseră cei doi prieteni după ce se- 
ntorseseră la coliba lor. Apoi îi împărtăşiră şi lui 
Khamis cele aflate. 

— Ceea ce nu pot să-mi explic, adăugă Max 
Huber, e că doctorul Johausen nu s-a tulburat cînd 
a auzit că ne găsim în capitala regatului său. 
Cum? N-a trimis să fim aduşi în faţa lui... ba chiar 
mi se pare că nici n-a băgat de seamă în timpul 
ceremoniei că nu semănăm deloc cu supuşii lui! 
— Şi eu sînt de aceeaşi părere, Max, răspunse 


John Cort şi mi-e cu neputinţă să pricep de ce 
Mseio-Tala-Tala nu ne-a chemat să ne-nfăţişăm la 
palat. 

— Poate că nu ştie că wagddii au prins pe 
cineva în partea asta a pădurii? interveni 
foreloperul. 

— E posibil, dar cel puţin ciudat, declară John 
Cort. E la mijloc ceva ce-mi scapă şi va trebui să 
ne lămurim despre ce e vorba. 

— Cum? întrebă Max Huber. 

— Dacă vom căuta bine, vom găsi, răspunse 
John Cort. Din toate datele cunoscute pînă acum 
reieşea că doctorul Johau- 

sen, sosit în pădurea de la Oubangui pentru a 
trăi printre maimuțe, se afla în mîna unor fiinţe 
superioare antropoidului şi a căror existenţă nu 
fusese bănuită înainte. Nu i-a fost prea greu să-i 
înveţe să vorbească deoarece vorbeau dinainte, 
aşa că se mărginise să-i facă să rostească nişte 
cuvinte în germană şi congoleză. Apoi, dîndu-le 
cîteva îngrijiri medicale dobiîndise, probabil, o 
anume popularitate care-l adusese pe tron. Şi, la 
drept vorbind, ce mare scofală era de vreme ce, 
după cum constatase John Cort, locuitorii din 
Ngala aveau o sănătate de fier, printre ei nu se 
număra nici un bolnav şi, aşa cum s-a mai spus, 
nici unul nu murise de la venirea străinilor în sat! 
în orice caz, trebuie să recunoaştem ca un merit 
că, deşi se afla un medic în această aşezare — un 
medic ajuns rege — mortalitatea nu părea să fi 
crescut. 

Ce hotăriîre trebuiau să ia în împrejurarea de 
faţă? Poziţia doctorului în Ngala nu avea să 
schimbe situaţia prizonierilor? Suveranul va şovăi 
oare să le redea libertatea dacă se vor înfăţişa 
înaintea lui şi-i vor cere să se întoarcă în Congo? 


— Nu cred, rosti Max Huber, şi e foarte limpede 
ce avem de făcut... Pare foarte posibil ca să i se fi 
ascuns doctorului-rege prezenţa noastră aici. Să 
admitem chiar, deşi-i greu de crezut, că nu ne-a 
zărit în timpul ceremoniei, în mijlocul mulţimii... Ei 
bine, iată un motiv în plus să pătrundem în coliba 
regală. 

— Cînd? întrebă John Cort. 

— în seara asta şi de vreme ce e un rege 
adorat de popor, poporul îi va da ascultare şi nu 
numai că ne va da drumul, dar vom fi şi conduşi 
pînă la graniţă cu toate onorurile datorate unor 
semeni ai Măriei Sale, suveranul wagddiilor. 

— Şi dacă refuză? 

— De ce să refuze? 

— Cine ştie, dragă Max? răspunse John Cort. 
Poate din cauze diplomatice! 

— Ei bine, dacă refuză, exclamă Max Huber, îi 
voi spune că ar fi meritat cel mult să domnească 
asupra celor mai proşti dintre malaci şi că este 
inferior pînă şi ultimului dintre supuşii săi. 

Despuiată de vorbirea fantezistă a lui Max 
Huber, propunerea nu trebuia nesocotită. Aveau o 
ocazie prielnică. Dacă la noapte serbarea se va 
întrerupe, nu-ncape îndoială că beţia se va 
prelungi.  Trebuiau .să profite de această 
împrejurare care poate nu se va mai reînnoi aşa 
de repede. Dintre wagddii pe jumătate beţi, unii 
vor dormi adînc în bordeiele lor, alţii prin adîncul 
pădurii. Nici războinicii nu se sfiiseră să-şi 
dezonoreze uniforma bîndu-şi minţile... Astfel că 
reşedinţa regală nu va mai fi atit de bine păzită şi 
nu le va fi greu să ajungă la camera lui Mselo- 
Tala-Tala. Proiectul avînd şi aprobarea lui Khamis, 
care îi sfătuise totdeauna de bine, aşteptară să se 
lase noaptea şi beţia în sat să fie în toi. Se- 


nţelege de la sine că şi Kollo lua parte la serbare 
şi la ora aceea încă nu se-ntorsese. 

Pe la nouă, Max Huber, John Cort, Llanga şi 
foreloperul ieşiră din coliba lor. Ngala era 
cufundat în întuneric. Ultimele licăriri ale faclelor 
răşinoase care ardeau în copaci se stinseseră. în 
depărtare şi dedesubtul satului se răspîndea un 
zvon nedesluşit, în capătul celălalt al aşezării faţă 
de locul unde se găsea reşedinţa regelui. John 
Cort, Max Huber şi Khamis, în vederea unei ocazii 
de a fugi în seara asta, cu sau fără încuviințarea 
Măriei Sale, îşi luaseră cu ei carabinele şi-şi 
umpluseră buzunarele cu toate cartuşele din 
cutie. Într-adevăr, dacă erau surprinşi, aveau să 
fie nevoiţi să dea glas armelor — un grai pe care 
wagddii probabil nu-l cunoşteau. 

Tuspatru păşeau printre colibe, din care cea 
mai mare parte păreau goale. Cînd ajunseră în 
piaţă, şi aceasta era pustie şi cufundată în 
întuneric. O singură lumină se vedea, la fereastra 
colibei regale. 

— Nimeni, remarcă John Cort. 

Intr-adevăr nimeni, nici măcar în faţa locuinţei 
lui Mselo-Tala-Tala. - 

Raggi şi războinicii săi îşi părăiseră postul şi în 
noaptea asta suveranul nu mai era păzit de nici 
un străjer. Poate, însă, că lîngă Măria Sa se 
găseau vreo cîțiva „şambelani de serviciu" şi nu 
era bine să nu ţii seama de ei. Dar Khamis şi 
tovarăşii săi socoteau prilejul prea  ispititor. 
Norocul îi făcuse să ajungă fără a fi zăriţi la 
reşedinţa regală, trebuiau să încerce să intre. 
Tiîrindu-se de-a lungul crengilor, Llanga înainta 
pînă la uşă şi văzu că ajunge s-o împingi ca să 
pătrunzi înăuntru. într-o clipită, John Cort, Max 
Huber şi Khamis fură lîngă el. Citeva minute, 
înainte de a intra, ciuliră urechile, gata, la nevoie, 


să bată în retragere. Nu se auzea nici un zgomot 
nici afară, nici înăuntru. Atunci Max Huber se- 
ncumetă primul şi trecu pragul. Tovarăşii săi îl 
urmară şi închiseră uşa după ei. Două încăperi 
alăturate alcătuiau întreaga locuinţă a lui Mselo- 
Tala-Tala. 

In cea dintii unde era întuneric nu se afla 
nimeni. Khamis îşi lipi ochiul de uşa ce dădea spre 
camera a doua, uşă destul de prost prinsă, prin 
crăpătură  strecurindu-se  fişii de lumină. în 
această odaie se găsea doctorul Johausen pe 
jumătate întins pe o canapea. Era limpede că 
divanul şi cîteva din celelalte mobile aflate aici 
fuseseră luate din cuşca doctorului şi aduse la 
Ngala odată cu proprietarul lor. 

— Să intrăm, rosti Max Huber. 

La zgomotul pe care-l făcură cînd pătrunseră în 
încăpere, doctoiul Johausen se ridică şi întoarse 
capul. Poate-l treziseră din somn. Oricum, 
prezenţa lor nu păru să-i facă nici un fel de 
impresie. 

— Doctore Johausen, tovarăşii mei şi cu mine 
venim să aducem cinstire Măriei Tale, rosti John 
Cort în nemţeşte. 

Doctorul nu răspunse. înţelesese ce-i spusese 
americanul? Sau îşi uitase propria-i limbă după ce 
trăise trei ani în mijlocul tribului wagddii? 

— Mă auziţi? reluă John Cort. Sîntem nişte 
străini care am fost aduşi la Ngala... 

Nici de data aceasta doctorul nu le dădu nici 
un răspuns. Părea să-i privească fără să-i vadă, 
să-i audă fără să priceapă ce-i spun. Nu făcea nici 
o mişcare, nici un gest, ca şi cum ar fi fost 
buimac. 

Max Huber se apropie şi, lăsînd deoparte orice 
respect faţă de suveran, îl luă de umeri şi —î 
scutură cît putu de tare. Măria Sa făcu o 


strimbătură de care nu s-ar fi lepădat nici cel mai 
scofilcit mândrii de la Oubangui. Max Huber îl 
scutură din nou. Măria Sa scoase limba la el. 

— Să se fi smintit? zise John Cort. 

— Da"; e nebun, pe legea mea, nebun de legat, 
declară Max Huber. 

Da... doctorul Johausen îşi pierduse minţile. Pe 
jumătate ţicnit cînd plecase din Camerun, starea i 
se agravase de cînd fusese adus la Ngala. Şi cine 
ştie dacă nu boala lui mintală îi făcuse pe wagddii 
să-l creadă vrăjitor, depozitarul unei forțe 
supreme şi, ca s-o îmbuneze, să-l proclame rege? 
Adevărul era că bietul doctor nu mai ştia pe ce 
lume se află. lată de ce nu-i păsa de prezenţa a 
patru străini în sat şi nu-i deosebise de wagddii. 

— Nu putem lua decît o singură hotărire, zise 
Khamis. N-avem cum să ne bizuim pe cuvintul 
acestui smintit pentru a ne dobîndi libertatea 

— Fireşte că nu! încuviinţă John Cort. 

— Şi wagddii nu ne vor lăsa de bună voie să 
plecăm, adăugă Max Huber. Ne vor ţine veşnic 
aici. Deci, fiindcă avem prilejul să scăpăm, să 
fugim cît mai repede. 

— Chiar acum, zise Khamis, cît e noapte... 

— In starea de beţie în care se găsesc locuitorii 
satului... 

— Haideţi, rosti Khamis îndreptindu-se spre 
prima cameră. Să încercăm să ajungem la scară şi 
s-o tulim prin pădure. 

— S-a înţeles, răspunse Max Huber, dar... 
doctorul... 

— Doctorul? exclamă mirat Khamis. 

— Nu-l putem lăsa aici ca rege nebun al 
wagddiilor... Datoria noastră este să-l eliberăm... 

— Desigur, dragul meu Max, încuviinţă John 
Cort. Dar nefericitul nu mai e în toate minţile, se 


va împotrivi fără îndoială.:. Şi dacă refuză să ne 
urmeze... 

— Să încercăm, răspunse Max Huber 
apropiindu-se de doctor. Grăsanul ăsta, vă- 
nchipuiţi că nu era uşor de urnit şi, dacă nu voia, 
cum să reuşeşti să-l scoţi din colibă? Khamis şi 
John Cort. alăturîndu-se lui Ma.x Huber, îl apucară 
pe doctor de braţ. Dar acesta, încă foarte 
puternic, îi împinse cît colo şi se culcă înapoi, 
întin/.îndu-se cît era de lung şi dînd din picioare 
ca un crustaceu răsturnat pe spate. 

— La naiba! zise Max Huber, are aceeaşi 
greutate ca Tripticiul'!. 

— Doctore Johausen! mai strigă o dată John 
Cort. 

Drept orice răspuns, doctorul se scarpină în 
cap cum ar fi făcut-o iubitele lui maimute. 

Nu le mai rămînea decit să părăsească fără el 
reşedinţa regală. Din nenorocire, tot strimbîndu- 
se, Măria Sa se apucase să răcnească şi încă aşa 
de tare, că nu se putea să nu-l fi auzit cineva, 
dacă vreun wagddi se găsea prin apropiere. Să 
mai piardă timp, chiar numai citeva clipe, 
însemna să scape o ocazie atit de favorabilă cu 
care se putea să nu se mai întîlnească... Cine ştie 
dacă Raggi şi războinicii săi nu se şi puseseră în 
mişcare, alergind către coliba regală? Situaţia 
străinilor, surprinşi în reşedinţa lui Mselo-Tala- 
Tala, s-ar înrăutăţi, fără îndoială, şi ar fi siliţi să 
renunţe la orice speranţă de a-şi redobindi 
libertatea. » 

Khamis şi tovarăşii săi îl lăsară aşadar pe 
doctor acolo unde îl găsiseră şi deschizind uşa se 
repeziră afară din „palat". 


1 Tripticiul: Sub acest nume e cunoscută Tripla 
Alianţă între Germania, Austria şi Italia din ISSI. 


XVIII 
SCURTĂ ŞI NEAŞTEPTATĂ ÎNCHEIERE 


Norocul era de partea fugarilor. Strigătele din 
coliba regală nu a trăseseră pe nimeni. Piaţa era 
pustie, pustii şi ulițele care dădeau spre ea. Greul 
începea cînd trebuia să te descurci în acest 
labirint întunecos, să circuli printre crengi, să 
găseşti drumul cel mai scurt spre scara din Ngala. 

Deodată două fiinţe se iviră înaintea lui Khamis 
şi a tovarăşilor săi. Era Lo-Mai însoţit de copilul 
lui. Micuţul, care-i urmase în timp ce se duseseră 
la coliba lui Mselo-Tala-Tala, fugise să-l prevină pe 
taică-său. Acesta, temîndu-se ca foreloperul, Max 
Huber, John Cort şi Llanga să nu fie în primejdie, 
se grăbi să sosească în piaţă, înţelegind că voiau 
să fugă, se oferi să le slujească de călăuză. Din 
fericire, căci nici unul n-ar li reuşit să găsească 
drumul spre scară. Dar, cînd ajunseră la scară, ce 
cumplită dezamăgire! Intrarea era păzită de Raggi 
şi de vreo doisprezece războinici. Dacă încercau 
să forţeze trecerea, aveau oare vreo şansă de 
reuşită? Max Huber crezu că a venit momentul să 
se folosească de carabină. Raggi şi alţi doi se şi 
pregăteau să se arunce asupra lui. Atunci, dîndu- 
se cu un pas înapoi, Max Huber trase. Raggi, 
nimerit de glonte drept în inimă, căzu mort la 
pămînt. Wagddii, după toate aparențele, nu 
cunoşteau armele de foc, întrebuinţarea lor şi 
urmările acestora. Detunătura şi prăbuşirea lui 
Raggi îi umplură de o spaimă de neînchipuit. Nici 
trăsnetul dacă s-ar fi abătut asupra pieţii în timpul 
ceremoniei din acea zi nu i-ar fi îngrozit mai tare. 
Cei doisprezece războinici se risipiră, unii 
întorcîndu-se în sat, ceilalţi coborind scara în 
goană, într-o clipă drumul fu liber. N-aveau decit 


să-l urmeze pe Lo-Mai şi pe copilul său care o 
luaseră înainte. John Cort, Max Huber, Llanga şi 
foreloperul se lăsară să alunece pînă în josul 
scării, fără a întîlni nici un obstacol. După ce 
trecură pe sub satul aerian, se îndreptară spre 
malul rîului unde ajunseră în cîteva minute, 
desprinseră una dintre luntri şi se-mbarcară 
împreună cu Li-Mai şi tatăl lui. Dar, deodată, toate 
faclele se aprinseră şi de pretutindeni alergară 
spre ei un număr mare dintre wagddii care 
rătăceau în afara satului. Strigătele lor de mînie şi 
de ameninţare fură însoţite de o ploaie de săgeți. 
în acest moment, luntrea luată de curent dispăru 
în aval, în umbra unui şir de copaci falnici. 

Nu ar fi nimic de spus — în amănunt cel puţin 
— despre mersul lor pe apă spre sud-vestul Marii 
Păduri. Cei doi prieteni n-au mai luat cunoştinţă 
dacă existau şi alte sate aeriene. Cum nu le 
lipseau muniţiile, hrana aveau să şi-o asigure cu 
vinat, mai ales că în ţinuturile din preajma lui 
Oubangui trăiau în număr mare diferite soiuri de 
antilope. 

In seara celei de a doua zile de călătorie 
Khamis legă luntrea de un copac de pe mal 
pentru popasul de noapte. 

In tot timpul drumului John Cort şi Max Huber 
îşi arătaseră recunoştinţa faţă de Lo-Mai, pentru 
care aveau un sentiment de caldă simpatie. între 
Lo-Mai şi băiat se născuse chiar o frăţească 
prietenie. Llanga nu resimțea nici o clipă 
deosebirile antropologice care îl puneau pe o 
treaptă mai înaltă de civilizaţie decit micuțul 
locuitor al pădurii. 

John Cort şi Max Huber sperau să obţină de la 
Lo-Mai să-i însoțească pînă la Libreville. 
întoarcerea ar fi fost uşoară, coborînd pe rîul care 
trebuie că se vărsa în Oubangui. Mai rămiînea de 


văzut dacă nu vor întîlni în drum alte viitori sau 
căderi de apă. Făcură primul popas în seara de 16 
aprilie, după ce navigaseră cincisprezece ore. 
Khamis socotea că  parcurseseră din ajun 
patruzeci-cincizeci de kilometri. 

Hotărîră să-şi petreacă noaptea aici. După ce 
sfirşiră cu masa, Lo-Mai rămase de veghe, iar 
ceilalţi căzură într-un somn adînc şi odihnitor, 
netulburat de nici un incident. 

Cînd se treziră, Khamis făcu pregătirile de 
plecare şi nu mai aveau decit să se suie în luntre 
şi să o pornească iar unde-i ducea curentul. 
Deodată văzură că Lo-Mai, ţinindu-şi copilul de 
mînă. aştepta pe mal. John Cort şi Max Huber 
veniră lingă el şi prin semne îl rugară să-i 
întovărăşească. 

Dar Lo-Mai clătină din cap şi cu o mînă le arătă 
rîul, iar cu cealaltă adîncimile pădurii. 

Cei doi prieteni stăruiră cu gesturi din ce în ce 
mai lămuritoare pentru a fi înţelese de Lo-Mai. 
Voiau să-i ia pe el şi pe copil la Libreville. 
Totodată Llanga îl copleşea pe micuţ cu mîngiieri, 
îl stringea în braţe şi îl săruta, încercînd să-l tragă 
spre luntre. Dar Li-Mai rosti acest singur cuvint: 
„Ngora!" Da, mama lui rămăsese în sat şi atit 
tatăl cit şi fiul doreau să se întoarcă lîngă ea. Era 
o familie pe care nimic n-o putea despărţi! 

După ce le dădură destulă hrană ca să le 
ajungă pînă la Ngala, Max Huber, John Cort, 
Khamis şi Llanga îşi luară rămas bun de la cei doi 
wagddi. Americanul şi francezul nu-şi ascunseră 
emoția la gîndul că nu le vor revedea niciodată pe 
cele două fiinţe atit de pline de bunătate şi 
duioşie omenească, indiferent dacă se aflau încă 
într-un stadiu inferior de civilizaţie. lar Llanga 
izbucni chiar în plîns. Atunci ochii tatălui şi fiului 
se umplură de lacrimi. 


— Ei bine, zise John Cort, te-ai încredinţat, în 
sfîrşit, dragă Max, că aceste fiinţe sînt fiinţe 
omeneşti? 

— Da, John, posedă surisul şi lacrimile omului. 

Luntrea o luă iar pe firul apei şi, la primul cot, 
Khamis şi tovarăşii lui mai făcură un ultim semn 
de adio lui Lo-Mai şi fiului său. 

În zilele de 18, 19, 20 şi 21 aprilie cobortră 
cursul rîului pînă la întîlnirea lui cu fluviul 
Oubangui. Curentul fiind foarte repede, străbătură 
probabil în acest timp încă 300 de kilometri de la 
Ngala pînă aici. 

Foreloperul şi tovarăşii săi se aflau la viltorile 
lui Zongo, aproape lîngă unghiul care-l formează 
fluviul luînd-o oblic spre sud. Era cu neputinţă să 
treci aceste viitori cu luntrea şi, pentru a putea 
naviga în aval, trebuiau să transporte barca pe o 
distanţă destul de mare pe uscat. Ar fi putut să 
meargă şi pe jos pe malul stîng al iui Oubangui 
străbătind porțiunea care desparte  Congoul 
independent de Congoul francez. Dar, în locul 
unui marş anevoios, nu era mai bine cu luntrea? 
Ciştigau timp şi-şi cruţau forţele. Din fericire 
Khamis ocoli greaua operaţie a cărării luntrei. 
După ce treci de viltorile lui Zongo fluviul 
Oubangui e navigabil pînă la întîlnirea lui cu 
Congo. Merg destule nave pe aici, căci ţinutul nu-i 
lipsit de sate, tiîrguri şi lăcaşe de misionari. Cei 
500 de kilometri pînă la ţintă, John Cort, Max 
Huber, Khamis şi Llanga îi străbătură la bordul 
uneia dintre aceste ambarcaţii cărora a început să 
le vină în ajutor remorcarea cu aburi. Pe 26 aprilie 
se opriră lîngă un tîrg de pe malul drept. Se 
odihniră şi, după ce-şi reveniră în urma oboselii şi 
încercărilor prin care trecuseră, sănătoşi şi voinici 
se simţiră în stare să facă cei 950 de kilometri, cîţi 
mai rămîneau pînă la Libreville. Foreloperul se- 


ngriji să organizeze o caravană care, mergind 
drept spre vest, străbătu în 24 de zile întinsele 
cîmpii congoleze. Khamis şi tovarăşii lui mai 
făcură un ultim semn de adio 

Pe 20 mai John Cort, Max Huber, Khamis şi 
Llanga intrau pe uşa factoriei, aflată în afara 
oraşului. Acolo îşi găsiră prietenii care fuseseră 
foarte îngrijoraţi văzînd că lipsesc aşa de mult şi 
neavînd de şase luni nici o ştire de la ei. Cu toţii îi 
primiră cu braţele deschise. 

Khamis şi Llanga nu se mai despărţiră de John 
Cort şi Max Huber. Pe băiat îl adoptaseră dinainte, 
iar Khamis fusese devotata lor călăuză în timpul 
acestei atit de aventuroase călătorii. 

Ce avea să se-ntimple cu doctorul Johausen? Şi 
cu satul aerian Ngala pierdut prin copacii Marii 
Păduri? Ei bine, mai devreme sau mai tirziu, o 
expediţie va trebui, în interesul ştiinţei, să intre 
mai strîns în legătură cu ciudaţii wagddi. Cit 
despre doctorul nebun, dacă îşi va veni în minţi şi 
va fi adus înapoi la Malinba. cine ştie dacă nu va 
regreta vremea cînd domnea sub numele de 
Mselo-Tala-Tala... 


CUPRINS 
SATUL AERIAN 


I După o lungă etapă 

II Focurile mişcătoare 

III Împrăştierea 

IV Decizie de luat, decizie de urmat 
V Prima zi de drum 

VI Tot spre sud-vest 

VII Cuşca goală 

VIII Doctorul Johausen 

IX Duşi de curentul rîului Johausen 
X Ngora 

XI Ziua de 19 martie 

XII In pădure 

XIII Satul aerian 

XIV Tribul Wagddi 

XV Trei săptămîni de cercetări 

XVI Măria Sa Mselo-Tala-Tala 

XVII În ce stare era doctorul Johausen? 
XVIII Scurtă şi neaşteptată încheiere 


JULES VERNE 


1. O CĂLĂTORIE SPRE CENTRUL PĂMÎNTULUI 

2. OCOLUL PĂMÎNTULUI ÎN OPTZECI DE ZILE 

3. CINCI SĂPTĂMÎNI ÎN BALON 

4. STEAUA SUDULUI 

5. CĂPITANUL HATTERAS 

6. ŞCOALA ROBINSONILOR. RAZA VERDE 

7. DOCTORUL OX 

8. DOI ANI DE VACANTĂ 

9. UN BILET DE LOTERIE. FARUL DE LA CAPĂTUL LUMII 
10. UIMITOAREA AVENTURĂ A MISIUNII BARSAC 

11. CELE 500 MILIOANE ALE BEGUMEI. ŞARPELE DE MARE 
12. VULCANUL DE AUR 

13. 20 000 DE LEGHE SUB MĂRI 

14. DE LA PĂMÎNT LA LUNĂ. ÎN JURUL LUMII 

15. UIMITOARELE PERIPEȚII ALE JUPÎNULUI ANTIFER 

16. INSULA CU ELICE 

17. BURSE DE CĂLĂTORIE 

18. CASA CU ABURI 

19. INDIILE NEGRE. GOANA DUPĂ METEOR 

20. INSULA MISTERIOASĂ (voL. 1) 

21. INSULA MISTERIOASĂ (voL. II) 

22. MINUNATUL ORINOCO 

23. CASTELUL DIN CARPAȚI. ÎNTÎMPLÂRI NEOBIȘNUITE 
24. ȚINUTUL BLĂNURILOR (voL. I) 

25. ŢINUTUL BLĂNURILOR (voL. II) 

26. CĂPITAN LA CINCISPREZECE ANI 

27. 800 LEGHE PE AMAZON 

28. COPIII CĂPITANULUI GRANT (voL. 1) 

29. COPIII CĂPITANULUI GRANT (voL. II) 

30. TESTAMENTUL UNUI EXCENTRIC 

31. ROBUR CUCERITORUL. STĂPÎNUL LUMII 

32. CLOVIS DARDENTOR. SECRETUL LUI WILHELM STORITZ 
33. AGENJIA THOMPSON 

34. HECTOR SERVADAC 

35. UN ORAŞ PLUTITOR. SPĂRGĂTORII BLOCADEI. INVAZIA MĂRII 
36. PILOTUL DE PE DUNĂRE 

37. SATUL AERIAN. ÎNCHIPUIRILE LUI JEAN MARIE CABIDOULIN 
38. PRICHINDEL 

39. CESAR CASCABEL 

40. CLAUDIUS BOMBARNAC. KERABAN ÎNCĂPĂȚINATUL 


EDITURA ION CREANGĂ 


Proiectul RI - Jules Verne 2010