Robert Gaillard — I-a inghitit padurea

ERT GALA 


| în ING CHIT 1 
pat DUREA 


ROBERT GAILLARD 


I-A ÎNGHIŢIT PĂDUREA 


Traducere din franceză de 
MARCEL PETRIŞOR 


GILBERIEI ŞI LUI LUCIEN SAILLET, 
CU PRIETENIE. 


R.G. 


„Ce-i pământul care-i ţine? Habar nu au. Și nici cine sunt 
ei înşişi, nu ştiu. Au destulă bătaie de cap cu procurarea 
hranei, cu lupta împotriva frigului, cu foamea şi cu fiarele. 
Ignorând nu numai legile, ci chiar ideea de lege, 
imaginaţia lor neliniştită le populează lumea cu puteri 
necunoscute, vreri arbitrare, capricioase, tiranice. 

Teama, odraslă infirmă a ignoranței, le domină 
zbuciumata viaţă. 


ALBERT BAYET 


CUPRINS 

PARTEA ÎNTÂI 

GENEZA UNEI AVENTURI 

ÎN PLINĂ CONFUZIE 

IQUITOS 

GHIZI AMAZONIENI 

ÎN FINE. PASĂREA RARĂ 

UN TOVARĂŞ BIZAR 

TRISTA PLECARE 

CÂND OR SĂ MĂ OMOARE? 

VULTURII 

ÎN JURUL UNUI FLUTURE ALBASTRU 

EXPLICAŢII 

LOCOTENENTUL NU-I BĂIAT DE TREABĂ 

BLOCAŢI LA NAUTA 

RELICVE STRANII 

EXISTĂ FANTOME AICI 
PARTEA A DOUA 

FURTUNĂ ÎN SELVA 

O VIZITĂ NOCTURNĂ CAM NELINIŞTITOARE 


UN CIUDAT SAT ŞIMANCO 


AM FOST VICTIMELE LUI YACURUNA 
TOMAS GĂSEŞTE PETROL ŞI UN CÂINE 
POPAS PE SPINAREA UNUI CROCODIL 
UN OSPĂŢ ÎN MIJLOCUL APELOR 
STRANIUL GHID 
CINE-I WALTER? 

O FAMILIE BIZARĂ 
MONŞTRII FAMILIEI 
ÎN SELVA NIMENI NU SE PLÂNGE 

PARTEA A TREIA 
NEBUNUL DIN TIERRA DE NADA 
POVESTEA UNUI NEBUN 
HALUCINAŢII 
MESAJUL MISTERIOS 
SECRETELE VRĂJITORILOR 
POVESTEA MARELUI ŞEF TARIRI 
INDIENII JIVAROS ŞI MOARTEA 
SĂLBATICUL CĂRUIA Îl PLĂCEA CIVILIZAŢIA 
OMENIA NU-I UN CUVÂNT GOL 
CÂTEVA MICI SECRETE ALE SELVEI 
ARBORELE DE FOC. PRIZONIERUL 


O DRAMĂ A CAUCIUCULUI 


FRAŢII SOLDAN 
PIRAȚII GUMEI 
RĂZBUNAREA LUI TOMAS 
URMAŞII LUI CARRANZA 
PARTEA A PATRA 
ÎN FINE, CAPĂTUL CĂLĂTORIEI 
SFÂNTA, ELIBERATORUL ŞI DEMONUL 
ÎMPUŞCĂM UN TUCAN, APOI UN SURUCUCU 


SUNT ALES MEMBRU AL TRIBULUI... DAR N-OR SĂ FACĂ 
SUPĂ DIN MINE? 


REGIUNEA URII 

MOARTEA LUI TOMAS 

ÎNTOARCEREA LA IQUITOS. EPOPEEA CAUCIUCULUI 
PĂDUREA VRĂJITĂ 

CARAJO 


NOTE 


PARTEA ÎNTÂI 


GENEZA UNEI AVENIURI 


Lachenal, care mă ascultase cu multă răbdare şi 
curtoazie, sorbindu-şi nehotărât paharul de whisky, încetă 
să bea când terminai de vorbit şi-şi aprinse o ţigară. 

— Bun, îmi spuse el glacial, cu tonul omului de afaceri 
obişnuit să tranşeze lucrurile fără ocolişuri. Deci: mi-aţi 
fost recomandat de prietenul nostru Paquet. Prietenii 
prietenilor mei sunt şi prietenii mei, de acord, şi apoi 
suntem şi compatrioți, aşa că până aici totul e în ordine. 
Numai că mi-aţi vorbit de Iquitos, de Amazon şi de 
Maranon. Or, aceasta-i altceva. Iquitos e la o distanţă de 
cel puţin trei mii cinci sute de kilometri de Oceanul 
Atlantic, undeva în Brazilia, în plină junglă, şi se pare că 
nu ştiţi că pe Maranon nu urci cum ai cobori pe Amazon. 
De altfel, voi, europenii, cam confundați cu bună ştiinţă 
cele două fluvii care, ce-i drept, nu sunt decât acelaşi 
lucru, pentru că unul îi urmează celuilalt. Dar Maranonul e 
practic neexplorat... 

ÎIncepu apoi să rânjească, îşi goli paharul dintr-o 
sorbitură şi luă o ţigară de foi. Ne aflam în holul hotelului 
Ambasador din Quito, unde îl chemasem. Nu-l mai 
văzusem până atunci, dar aveam prieteni comuni şi 
fusesem asigurat că puteam conta pe dibăcia lui pentru a- 
mi atinge scopurile. 

— Dar nu, îmi spuse el în cele din urmă, dând din cap, 
povestea dumneavoastră cu căutarea albilor sălbatici nu 
ţine. Trebuie să fie altceva la mijloc. V-aş ruga, însă, să-mi 
spuneţi adevărul, şi pe de-a-ntregul, altfel, dacă doriţi 
neapărat să fiţi discret, ar fi bine să uităm chiar de pe 
acum că ne-am întâlnit. 

— Totuşi, ce-aş putea să vă spun mai mult decât ceea ce 
ştiu şi că, hai să zicem, asta nu-i cine ştie ce. Aşa că, ori 
mă credeţi şi mă ajutaţi, ori, de nu, o să mă adresez 
altcuiva. 

Se gândi o clipă şi, în cele din urmă, surâse. 

— Nu cumva e vorba de ceva mine de aur, câmpuri de 


topaze sau de faimoasele oraşe incaşe pierdute în junglă? 
Pentru că, în fiecare an, se găsesc zeci de sărăntoci 
amăgiţi care pornesc la drum cu astfel de gânduri. Şi apoi 
cine mai ştie de ei. S-au încrezut, de cele mai multe ori, în 
câte un escroc care le-a vândut cine ştie ce pretinse 
documente istorice amăgitoare, făcându-i să-şi ia lumea în 
cap, ademeniţi de fel de fel de fantasme. Şi ce s-a ales de 
ei? Hrană la peşti, dacă nu i-au mâncat triburile jivaros. 

— Dar eu n-am astfel de ambiţii, domnule Lachenal. Nu 
doresc decât un singur lucru de la dumneavoastră: negoţul 
de piei cu cei din Iquitos şi Peru v-a făcut să cunoaşteţi 
persoane care ar putea să mă însoţească în regiunea 
situată de-a lungul Maranonului, între râurile Pastaza şi 
Santiago; cu alte cuvinte, aş vrea, prin dumneavoastră, să 
găsesc un ghid. 

— Dar de ce nu vă luaţi unul de aici, din Ecuador? 

— Paul Paquet mi-a zis că nu, pentru că triburile jivaros 
din Ecuador sunt cam agitate. Şi, apoi, ar trebui să 
traversez o porţiune de pădure virgină de vreo 150.000 de 
kilometri pătraţi şi, deci, să organizez pentru aceasta o 
adevărată expediţie. Or, cu ce? Aşa c-ar fi mult mai simplu 
să mă duc la Iquitos şi să urc pe Maranon până la râurile 
de care v-am pomenit. În felul acesta, cercetările mele ar fi 
mai bine delimitate. 

— Într-adevăr, e o explicaţie logică. Fie! Şi dacă aveţi 
vreun secret, păstraţi-l! lar dacă motivul invocat e 
adevărat, vă spun că ceea ce vreţi e o copilărie. Dar ce mă 
priveşte asta pe mine!? Am, într-adevăr, nişte cunoştinţe la 
Iquitos, aşa că o să le scriu. Şi o să vedeţi la faţa locului 
care dintre cele trei persoane pe care le voi înştiinţa vă va 
conveni. 

Se ridică şi începu să-şi încheie haina. 

— Dar unde o să-i găsesc pe aceştia? 

— Când socotiți că o să ajungeţi la Iquitos? 

— Cel mult peste opt zile. 

— Atunci nu vă mai bateţi capul. O să vă întâmpine ei, 
aşa că vă urez numai noroc. 


Lachenal a spus că e o copilărie. Dar nici eu nu-mi fac 
iluzii. La urma urmei, da, mă angajez într-o aventură cam 
nebunească, fără un motiv prea temeinic, bazat doar pe 
trăncăneli, vorbărie goală şi o frântură de legendă ca 
atâtea altele din regiunile păduroase. 

Dar să socotim. Mai întâi de toate, călătoria pare dură. 
Sunt două căi pentru a ajunge la Iquitos. Prima e cea mai 
pitorească. Configuraţia geografică a Perului este atât de 
bizară, opunând călătorului fel de fel de dificultăţi, încât 
această ţară, în timpul unui conflict cu unul din vecinii 
nordici, a găsit mai practic să-şi expedieze trupele prin 
Pacific, canalul de Panama şi Atlantic, decât pe uscat, în 
linie dreaptă. Se şi obişnuia, pe atunci, să se spună la Lima 
că mai uşor ajungi din acest oraş în Siberia decât la 
Iquitos! 

Pe vechiul drum însemna să iei trenul până la Huanuco, 
trecând prin Oroya şi Cerro de Pasco, la înălţimi de 3000 şi 
4843 metri. La Huanuco, apoi, trebuia să aştepţi trecerea 
problematică a vreunui camion care aprovizionează 
Pucalipa sau transportă lemne coborâte pe râuri şi fluvii. 
Pucalipa este poarta pădurii virgine, la opt sute de 
kilometri de Lima, dar şi la o distanţă de aproape opt zile şi 
mai bine de mers, dacă aveai norocul să nu fii blocat în 
drum de vreo avalanşă. La Pucalipa trebuia să găseşti o 
lancha cu motor, cu care să cobori apoi pe Ucayali până la 
Iquitos. Aceste lanchas, ce-i drept, nu sunt rare, dar de la 
căpitanii lor metişi te poţi aştepta deseori ca în cursul 
călătoriei să le trăsnească prin cap să-ţi mărească preţul 
transportului sau să te abandoneze, pur şi simplu, pe o 
playa,! în plin infern verde, fără arme şi fără mâncare... 
lar, după anotimp, călătoria poate dura de la trei la 
cincisprezece zile, în funcţie de ploile mai puţin abundente 
sau torențiale. 

Cu atât mai rău pentru aspectul pitoresc, de care, 
bănuiam, că urma să am parte pe săturate şi încă pe 
Maranon! Aşa că voi lua avionul de la Limatambo la 
Iquitos. 


! Plajă. (N. T.) 


În DE-4, care zbura peste Anzii acoperiţi de zăpezi şi 
peste pădurea virgină, numită aici selva - ce cuvânt 
savuros pentru a desemna o invenţie infernală a naturii! - 
mă preocupa cel mai mult chestiunea ghizilor. 

Această selva se şi vedea prin hublou o înspumare fără 
sfârşit,  desfăşurându-şi covorul uriaş de verdeață 
întunecată şi împestriţată cu puncte gălbui, care nu erau 
orhidee, cum s-ar fi putut crede, ci nişte paraziți vegetali 
pe arborii uriaşi. Urma apoi reţeaua hidrografică Huallaga 
şi Ucayali, cu acele cochas?, şi redes’, toate acestea, văzute 
din cer, părând o imensă împletitură, o împletitură - 
capcană chiar şi pentru om. 

lată apoi şi Requena, o mizerabilă aşezare de vreo 
douăzeci de colibe, în care nu se zărea ţipenie de om, ceea 
ce nu împiedicase însă ca numele să-i fie însemnat pe harta 
mea cu litere îngroşate. Şi, nu mult după aceea, Iquitos. 

Iquitos, cuvânt magic până acum vreo douăzeci de ani. 
Numele unei stranii capitale, capitala cauciucului şi a celor 
mai noi miliardari, situată pe Amazon, la patru mii de 
kilometri distanţă de Para (Belen) pe Atlantic, şi la o mie 
cinci sute de kilometri est, spre Tierras Incognitast, 
Iquitos, în plină pădure virgină, în plină sălbăticie a 
teribililor jivaroşi, vânători de capete... 

Şi dacă Lachenal, luându-mi proiectul drept o copilărie, 
sau crezând că-i o glumă din parte-mi, ca să mi-o 
plătească, nu mi-o fi găsit niciun ghid? 

Simţeam că mă cuprinde descurajarea, cu atât mai mult 
cu cât, pentru a zecea oară, îmi evocam circumstanţele 
care mă făcuseră să pun la cale, pe baza datelor îngrozitor 
de superficiale, această întreprindere nebunească... 

Când bătusem, în acea dimineaţă, la uşa biroului său din 
Tungurahua Guayaquil, prietenul meu Paul Paquet, un 
important prospector, tăietor şi exportator de lemn exotic, 
era într-o foarte proastă dispoziţie. 

Trăgea dintr-un trabuc negru, scoțând fum de parcă ar fi 


2 Lacuri. (N. A.) 
3 Bălţi, ochiuri de apă. (N. T.) 
+ Pământurile necunoscute. (N. T.) 


fost locomotivă. Tocmai primise cu avionul o scrisoare din 
Ambato. De la şeful său de echipă, care-l anunţa ceva 
neplăcut. Şi, cum îmi promisese în ajun că mă va lua cu el 
într-o plimbare la Isla Puna, m-am pomenit, deodată, că-mi 
spune că n-o mai face. 

— E posibil să plec la Quito, dintr-un moment în altul, 
mi-a explicat el sec. Şi nu sunt sigur că mai pot face ceva. 
Vicepreşedintele Arosamena e pe cale de a pregăti o 
lovitură de stat, pentru a-l dobori pe preşedintele Velasco 
Ibarra, vechiul său tovarăş şi complice, şi mă întreb dacă 
voi mai găsi pe cineva acolo cu care să mai am ce vorbi. 

— Dar de ce te nelinişteşte afacerea asta? 

— Nu citeşti ziarele! Se vede. Nu eşti de aici. Uite, 
citeşte. 

Îmi întinse un exemplar din „Comercio“, din Quito, care 
zăcea pe masă, datat 19 octombrie 1961, şi unde un 
articolaş încadrat cu roşu, îmi atrase atenţia. Tradusei 
repede: 


„O delegaţie de jivaroşi din secţia Zarambiza, cantonul 
Limon-Andaza, s-a prezentat la redacţia ziarului nostru 
pentru a ne anunţa că era venită în capitală să ceară o 
întrevedere cu preşedintele republicii, dr. Jose Maria 
Velasco Ibarra. 

Triburile jivaros, într-adevăr, pretind să le fie respectate 
drepturile dobândite în 1944, prin care li se acorda un 
teritoriu indigen rezervat. Însuşi Dr. Velasco semnase 
decretul 335, publicat în «Registrul oficial» nr. 37, din 14 
iulie, prin care li se rezervau anumite teritorii diverselor 
triburi jivaros, mai ales maronilor, celor din Santiago, 
Zarambiza şi Niza. 

Or, de mai bine de doi ani, colonii au pus stăpânire pe 
aproape toate aceste teritorii, în ciuda apărării şi 
rezistenţei triburilor jivaros, pretextând că acestea nu-şi 
exploatează pământurile şi că nici măcar nu trăiesc pe ele. 
Triburile jivaros protestează însă că le sunt necesare ca 
terenuri de vânătoare. Ba, mai mult, colonii uzurpatori au 
întrebuinţai diverse mijloace de constrângere, chiar 


brutale, pentru a-i forța să lucreze ca peoni, ca animale de 
povară sau ca sclavi. 

Or, în telul acesta, se va ajunge, neapărat, la război. 
Represaliile, atât dintr-o parte, cât şi din alta nu fac decât 
să impună o întorsătură şi mai crudă faptelor. Pentru a nu 
da naştere la acţiuni şi mai grave, triburile jivaros îşi cer, 
cu insistenţă, drepturile. Ele semnalează totodată, că un 
mic grup dintre ai lor a fost atacat recent de albi, bărbații 
fiindu-le ucişi şi femeile răpite”. 


— Păi bine, i-am zis eu, atunci de ce te plângi? Bănuiesc, 
după cât te ştiu, că ai niscai exploatări forestiere sau ceva 
prospectări de esențe preţioase prin teritoriile acelea 
interzise. Numai că iată-i acum pe aceşti jivaroşi, temuţii 
vânători de capete, obişnuiţi să-şi facă singuri dreptate, să- 
i mănânce şi pe coloni şi pe misionari, venind chiar în 
capitala Ecuadorului să se supună decretelor şi legilor. 
Aceşti sălbatici puşi pe răzmeriţe să fi devenit, oare, brusc, 
cetăţeni paşnici? Îi transformați în oi? 

I s-a suit sângele în obraz, Paquet fiind violent din fire, şi 
nu ştiu ce l-a reţinut să nu mă insulte. 

— De treizeci de ani, de când sunt aici, rupse el tăcerea, 
e posibil să mă fi comportat ca o canalie... hai, de două sau 
trei ori. Dar niciodată n-am pătruns pe teritoriile triburilor 
jivaros. Am găsit destul lemn primprejur, destul în orice 
caz să-mi umplu depozitele şi să-mi satisfac comenzile. 

— Păi, în acest caz, n-ai nimic de-a face cu decretul 335 
din „Registrul oficial” nr. 37, din 14 iulie 1944. Te speli pe 
mâini şi gata. _ 

— Biet european! exclamă el cu dezgust. În Occidentul 
vostru nu înţelegeţi o iotă din ceea ce se petrece în acest 
colţ de lume. 

— Le cam amesteci, Occidentul cu SUA, şi ai face bine 
să-mi explici. 

A răsuflat puternic, aprinzându-şi o ţigară, ceea ce 
dovedea o destindere vădită a nervilor. 

— Aceşti jivaroşi se află pe deplin în drepturile lor. 
Numai că, din nenorocire, există şi coloni strecuraţi printre 


ei. La început, aceşti coloni nu-i prea stânjeneau; câţiva 
arbori în plus sau în minus nu înseamnă distrugerea 
pădurii care, şi aşa, trebuie zilnic curățată de uscături. 
Dar, în cele din urmă, colonii s-au cam dedat la abuzuri. Şi, 
cum nu aveau mână de lucru, au angajat nişte sălbatici din 
aceştia care, de bună credinţă fiind, nu se îndoiau de 
atotputernicia decretului preşedintelui Velasco Ibarra. 
Astfel s-au văzut, chiar de a doua zi, dezarmaţi şi puşi să 
taie copaci, crengi şi trunchiuri de lemn de trandafir. Or, 
un indian zarambiza în plus sau în minus în trib nu prea 
conta şi nu se întâmplase nimic din această pricină. Pe 
urmă, colonii au văzut că trecuseră luni de zile şi nu 
avuseseră nicio femeie care, în treacăt fie zis, putea face 
atâtea, chiar şi dacă ar fi cârpit numai haine vechi. Şi, 
apoi, femeile zarambiza, pentru bărbaţii în călduri, gata să 
sară pe pereţi, puteau fi o supapă. Or, atunci, s-au pus pe 
vânătoare de femei. Cum însă o zarambiza, fie ea oricât de 
neînsemnată, face totuşi cât o capră, iar capra înseamnă 
carne şi se numără într-o turmă... s-a ajuns uşor la primele 
gâlcevi şi încăierări. Idioţii aceştia de coloni ar fi putut 
face avere, fiind atât de simplu să tai copaci, să-i aduci la 
Babahoyo şi apoi să-i transporţi pe apă, până aici. 

— Bine, dar idioţii ăştia de coloni sunt concurenţii tăi! 
Concurenţi serioşi, nu-i aşa? 

— E în Amazonia loc pentru toată lumea şi eu nu mă tem 
de nimeni. Nu uita, apoi, c-aş putea duce o viaţă de 
miliardar la Paris, până la adânci bătrâneţe, fără să mai fac 
ceva. 

— Chiar dacă n-aş şti-o, tot aş fi bănuit că-i aşa. 

— Da, dar nu-i va împiedica să-mi pună mie în spinare 
toată afacerea. O vor face sigur, mai ales dacă Arosamena 
o s-ajungă la putere. Deşi, fie vorba între noi, mă doare-n 
cot! 

— Şi atunci de ce atâtea probleme? 

— Pentru că aceşti coloni uzurpatori nu există decât în 
mintea triburilor jivaros... 

Şi, cum zâmbeam sceptic, făcu o mişcare bruscă cu 
mâna. 


— Ceea ce există însă, într-adevăr, e o clică împotriva 
căreia nu se poate face nimic. Albi, da, dar să nu-i numim 
coloni, tăietori sau prospectori de păduri, pentru că trăiesc 
ca sălbaticii... ale căror obiceiuri şi comportamente le-au 
copiat întocmai. 

— Ei, Paul, citeşti prea multe romane de aventuri. 

— Dimpotrivă, mă mulțumesc doar cu scrisorile 
contramaistrului meu din Ambato. E un om cu picioarele 
pe pământ, care, de altfel, de mult se ocupă cu studierea 
acestei clici... Uite, dacă vrei să ştii mai exact, că nu-i 
niciun secret. Dar nu citi primele rânduri că-s inutile 
pentru tine, începe doar de aici... 

Mi-a întins scrisoarea cu un semn furios de unghie făcut 
pe ea şi unde scria: 


După informațiile culese la Shell Mera şi la Arapicos 
este vorba de nişte albi, deghizați însă în sălbatici şi foarte 
bine dotați cu arme de foc. Se deplasează cu o rapiditate 
extraordinară, în aşa fel încât triburile andoas şi şapras, 
care au avut şi ele de a face cu ei, i-au numit „apatrizi“. E 
cert că mulţi sunt blonzi şi cu ochi albaştri. Unii au chiar 
barbă, ceea ce i-a surprins foarte tare pe cei din triburile 
jivaros, care-s imberbi. Nu se ştie însă de unde au venit. 

Se zice c-ar fi vorba de o bandă de aventurieri atraşi în 
această regiune de zvonuri cu privire la existența unor 
mine de aur datând din vremea primelor cuceriri şi care, 
negăsind nimic aici, ar fi devenit sălbatici. Alţii spun c-ar fi 
vorba de o asociaţie de bandiți zvărliţi din Ecuador, din 
Brazilia, din Peru, şi chiar şi din Columbia, datorită 
faptului că s-ar fi fixat, la început, într-un loc în care 
limitele teritoriale dintre Peru şi Ecuador constituie tot 
timpul obiect de litigiu, putând astfel trece, după caz şi 
amenințare, când într-o parte când într-alta a frontierei 
mobile. Numai că, în momentul definitivării ei, nu se ştie 
cine i-ar mai Stânjeni, când nimeni nu are curajul, nici 
măcar acum, să se aventureze sub paralela 2. 

Am auzit însă din gura unui vameş c-ar putea fi vorba de 
foşti soldaţi nemti, criminali de război, cum li se spune, 


care s-ar fi refugiat în selva pentru a scăpa de justiția 
țărilor învingătoare. Nu ştiu insă mare lucru despre 
aceasta, deşi jandarmul afirmă că şi locotenentul său crede 
la fel, necutezând, totuşi, să le raporteze şefilor, de teamă 
să nu fie luat drept neserios, sau să provoace iar un 
conflict între acei gringos? şi ţara noastră. Nu ştiu ce să vă 
mai spun, mi jefe?, decât că mă tem că în curând nu vor 
mai fi posibile exploatările în valea Pastaza, din pricina 
lipsei mâinii de lucru. Peonilor noştri le e frică, atât de 
aceşti albi, cât şi de represaliile triburilor jivaros din 
această regiune, care, după cum ştiţi, se liniştiseră. lar cei 
căsătoriţi ne-au şi părăsit, de teamă să nu li se fure 
nevestele. Aşa că, în curând, n-o să mai avem decât 
celibatari în vârstă sau văduvi, care cine ştie dacă vor mai 
putea mânui maceta, gata fiind s-o şteargă şi ei, la cea mai 
mică încăierare. 

N-ar fi mai bine, oare, să ne reluăm exploatările din 
nord? 

Vă aştept aşadar instrucţiunile, asigurându-vă de tot 
devotamentul meu. 

Eugenio Flores. 


Când i-am înapoiat lui Paul Paquet scrisoarea, l-am văzut 
că mă priveşte cu ochi iscoditori. 

— Ei, acum ştii şi tu cam tot atât cât mine, îmi zise. Aşa 
că nu e cazul să mergi azi la Isla Puna. Eu însă, în mod 
sigur, am să plec la Quito... 

În Ecuador, relieful e atât de fantezist, încât se 
călătoreşte cu avionul, ca la Paris cu taxiul. 

— Dar, ia spune, tu, care eşti ca un localnic, crezi, într- 
adevăr, în această poveste cu albi sălbăticiţi? 

— Păi, ce să-ţi spun, bătrâne. Eu, ca om de afaceri, nu 
cred deloc în ceea ce-i scris decât dacă scrisul îi aparţine 
lui Eugenio Flores. De douăzeci de ani lucrez cu el şi nu mi 
se pare a fi un visător. 


> Străini, îndeosebi englezi sau americani din nord, numiţi astfel 
în sens peiorativ. (N. A.) 
€ Şefule. (N. T.) 


În timp ce mă gândeam, îl văd că ridică receptorul, 
cheamă o secretară şi o întreabă: 

— La ce oră aş putea avea un loc în avionul Guayaquil- 
Quito?... Da, e urgent... Pentru cine?... Sigur că pentru 
mine, ce Dumnezeu! Pentru mine, Paul Paquet. Personal... 
Perfect. Reţineţi! După aceea s-a uitat la ceas. Sunt 
dezolat, dragă, nu mai am timp decât să mă duc să mă 
schimb şi să-mi fac valiza. Plec peste o jumătate de oră. 

Şi cum m-a văzut că tac, meditativ, absent, mă scutură 
de braţ, surâzând. Om de acţiune cum era, după ce luase o 
decizie, îşi revenise complet. Râdea chiar. 

— Ştii, mi se pare c-ai început să cloceşti ceva, îmi zice. 
Am ghicit, banda asta de derbedei te interesează... Da, te- 
nţeleg! Treizeci, patruzeci de inşi care să se desprindă de 
era atomică, de civilizaţia tranzistorului, pentru a se 
întoarce la epoca de piatră; ăsta da subiect de roman, nu? 

— Zici tu. Numai că n-ajunge. Şi, dacă nu mergem la Isla 
Puna, aş avea chef de un drum până la Ambato. 

— Vrei adresa lui Flores? Uşor de tot, Avenida Albornoz, 
aproape de fluviu. 

— Aş putea să capăt şi eu un loc în avionul Guayaquil- 
Ambato? 

— Foarte uşor, îmi spuse el, ridicând din nou receptorul. 


ÎN PLINĂ CONFUZIE 


Când deschisei uşa antrepozitului, Eugenio Flores era 
aşezat la un fel de birou, în faţa unei sticle de refresco, pe 
jumătate goală, preparându-şi cu grijă o bulifarra, punând 
delicat între două felii de pâine jambonul învelit în salată 
de achiote, ceapă tocată cu ardei, ca şi cum ar fi fost vorba 
de cine ştie ce fel de bucate alese. 

Mi-l imaginasem mare, uscăţiv, tăbăcit de soarele 
ecuatorului şi pârlit ca un corsar. Când colo, mic şi gras, 
dar bine legat. Purta o cămaşă de bumbac, în carouri, 
complet descheiată, lăsând să i se vadă pieptul puternic 
fără pic de păr, un torace foarte dezvoltat, care-i dădea 
aerul unui serrano, adică al unui muntean, om al Anzilor. 
Pe cap purta o pălărie mare de pai alb, plină de pete, şi 
dată pe spate. Fruntea şi buzele-i şiroiau de sudoare, 
căldura părând însă că nu-l stânjeneşte câtuşi de puţin, 
pentru că omul muşcă din sandviş cu poftă, înainte chiar 
de a mă privi. 

— Buenas tardes’, zise el în cele din urmă, cu gura plină. 

l-am explicat că eram prieten cu Paul Paquet şi că, 
deoarece îi citisem scrisoarea, eram la curent cu 
neplăcerile pe care le aveau. Mă ascultă tăcut şi, evident, 
mai interesat, parcă, de butijarra lui decât de ceea ce-i 
spuneam eu; apoi, după ce înghiţi şi ultima îmbucătură, 
goli şi ceea ce mai rămăsese în sticlă, ştergându-şi dinţii cu 
limba. 

— Mă întreb de ce v-o fi trimis şeful, îmi zise, în cele din 
urmă, cu calm. N-o să puteţi face nimic în plus decât mine, 
deoarece nu-i deloc momentul ca cineva să-şi plimbe 
cizmele pe lângă râul Pastaza. Triburile jivaros sunt în 
plină fierbere şi n-o să ajungeţi mai departe de Mera. Dar, 
poate că aveţi cine ştie ce ordine şi eu mă amestec unde 
nu-mi fierbe oala! Aşa că o să vă ajut pe cât o să-mi stea în 
putinţă. 

L-am lămurit, spunându-i că n-am nicio misiune din 


7 Bună seara. (N. T.) 


partea lui Paquet, că eram doar intrigat de povestea cu 
albii deveniți sălbatici, sperând să aflu din gura lui mai 
multe despre ei. 

Din păcate nu ştia nimic. În orice caz, nimic mai mult 
decât ceea ce-i scrisese patronului. 

— Cel ce v-ar putea spune mai multe, îmi zise el, ar fi 
jandarmul Castillo, dar care, din păcate, nu-i aici. S-a dus 
la Puyo pentru vreo opt zile, iar de aici la Puyo sunt cam o 
sută de kilometri. V-aş putea împrumuta o camionetă, iar 
acolo o să găsiţi de dormit, dar nu şi de mâncare. 

— Mulţumesc, i-am zis, dar pot să vă întreb ceva? De cât 
timp se aude despre oamenii ăştia? 

— De vreo doi ani. 

Se ridică şi se îndreptă spre un mic frigider, de unde 
scoase două sticle de berc. Le destupă de un cui încârnit şi 
bătut în tocul uşii, apoi îmi întinse una, din cealaltă bând 
el. 

Magazia mirosea a lac, a sevă proaspătă de lemn exotic 
tăiat în bucăţi. Într-adevăr, pe o masă lungă şi îngustă erau 
câteva eşantioane numerotate. Berea era proaspătă şi-i 
mulţumii. 

— Uite, reluai eu discuţia, scoţându-mi pachetul cu ţigări 
din buzunar, cum i-o fi venit jandarmului Castillo ideea că 
aceştia ar putea fi nişte soldaţi din fosta armată germană, 
acuzaţi de crime de război? 

— Cred că Ciungul i-a băgat asta în cap. 

— Dar Ciungul cine mai e? 

— Un fel de betiv. Nu vă sfătuiesc să vă duceţi la el. La 
ora asta ar fi şi inutil; e criţă şi, de altfel, nu ştie nimic. E 
vorba de un nebun, care s-a angajat în armata franceză în 
1940. Cânta la trompetă şi, totuşi, şi-a pierdut un braţ. Dar 
cum primeşte o pensie, trece aici drept erou. Toţi îi dau de 
băut ca să le povestească cum şi-a pierdut braţul smuls de 
o schijă în Vosges. 

— Deci, în cele din urmă, zisei eu iritat de eşec, povestea 
asta cu albii n-ar fi decât invenţia unui nebun betiv? 

— Ba deloc! Castillo povesteşte că cei ce i-au văzut i-ar 
spus că se furişează mai abili decât boa şi că sunt mult mai 


disciplinaţi decât soldaţii noştri. lar Ciungul pretinde că se 
pricepe şi că numai nişte militari exersaţi i-ar putea 
încercui pe  suspicioşii  jivaroşi,  surprinzându-i şi 
retrăgându-se fără nicio pierdere. 

— Dar dumneata, senor Flores, dumneata ai vreo părere 
despre originea şi rolul acestor oameni? 

— Nu asta mă preocupă pe mine, zise el, ci numai 
ravagiile pe care le fac şi bătaia de cap pe care ne-o dau. 

După aceea, continuă şi mai pornit. 

— Pe mine nu mă miră asta; într-un fel am prevăzut-o... 
Sunt ani de când lucrez pe aici şi chiar altă dată, când 
eram mult mai la sud, înaintea protocolului subscris de noi 
în 1942, adică înaintea invaziei armate din Peru. Ştiţi, am 
văzut fel de fel de aventurieri, care mai de care mai ţicniţi, 
pornind în căutarea unui aşa-zis oraş Inca, mai mare decât 
Cuzco, care ar fi fost oraşul de aur, cu totul de aur, şi-n 
care Atahualpa, împăratul incaş, şi-ar fi ascuns comorile 
atât de râvnite de conchistadori. Alţii căutau mine de aur şi 
de argint, cunoscute doar de indieni care, tăinuindu-le faţă 
de spanioli, le-ar fi făcut să dispară, ca să nu fie constrânşi 
să meargă acolo să lucreze... 

Aşa că, senor, toţi aceştia, care veneau şi plecau şi pe 
care nu-i mai vedeam, s-ar fi putut să devină sălbatici, 
formând chiar o comunitate. Ar fi fost pentru ei, de altfel, 
singura cale de a supravieţui în pădure şi de a le face faţă 
celor din triburile jivaros! Şi nu m-ar mira deloc să fie ăştia 
cei ce atacă acum... 

— Dar dacă cred ce scrie în jurnal, că aceşti jivaroşi 
invocă legea, atunci sunt nişte oameni civilizaţi! 

— Cei din Ecuador da, dar asta nu-i împiedică, dacă au 
ocazia, să mai taie şi câte un cap. Mai există însă alte 
douăzeci şi cinci sau treizeci de triburi jivaros şi cele de pe 
Maranon sunt cele mai periculoase. 

— Paquet mi-a spus că aceşti agresori albi acţionează cu 
o rapiditate extraordinară. Ştiţi cumva în ce regiune stau 
când nu „operează”? 

— Am o hartă, o să vă arăt pe ea. Şi, după ce deschise 
harta pe masă, îmi spuse: Urmăriţi-mi degetul. Mă aplecai 


pe deasupra umărului său. Uite, vedeţi aici Iquitos, pe 
Amazonul care curge spre ocean, adică spre vest. La est, 
acelaşi fluviu se numeşte Maranon... Şi degetul său lăţit, 
cu unghia neagră, urmări linia sinuoasă şi groasă trasată 
cu albastru pe hartă. Uite, aici aveţi, cam la cinci sute de 
kilometri de Iquitos, râul Pastaza, care se varsă în 
Maranon şi, mai încolo cu încă vreo sută de kilometri, spre 
est, râul Santiago. Între ele vedeţi fluviul Marona. Buuun! 
Şi acum, spre nord, vedeţi frontiera Ecuadorului? Ei bine, 
blestemaţii ăştia cam pe aici navighează, dac-aş putea 
spune astfel, în acest patrulater format de Pastaza, 
Santiago şi malul stâng al Maranonului. Se ridică 
surâzându-mi şiret. Deci, pe puţin cinci mii de kilometri 
pătraţi de pădure virgină, în plin teritoriu al 
neîmblânzitelor triburi jivaros; ici tribul arabella, colo 
andoa, la sud şapra şi ebero, la est aguaruna. Şi numai un 
singur punct militar: Borja, aproape de vărsarea lui 
Santiago, aşa că cine să vă protejeze? Să găseşti vreo 
treizeci de hoţi în această junglă, e ca şi cum ai vrea să 
ucizi un ţânţar cu o sarbacană de la treizeci de metri. Unde 
mai pui că un ecuadorian nu are voie să pătrundă pe 
teritoriul Perului fără paşaport şi viză. 

— Dar pe semne că nici nu prea există multe puncte 
vamale pe aici, îi spusei eu, râzând. 

— Da, dar nu uitaţi că tocmai atunci când fugi de un 
vameş dai peste un batalion întreg! 

— Cred că astea-s vorbe de contrabandist înrăit! 

— Mda, dar nici prea nebun ca să sfideze o bandă de 
sălbatici care, în fond, poate că nici nu prea sunt atât de 
sălbatici. Nu ziceaţi, parcă, dumneavoastră, c-aţi vrea să 
mergeţi acolo? 

Era subtil metisul şi abia atunci am înţeles cum putuse 
sta douăzeci de ani în slujba lui Paul Paquet. Trebuia să-i 
schimb părerea. 

— Nu. Acum nu mai vreau. 

— Nu ştiu cine vă trimite, conchise el cu şiretenie. 
Ministerio de Fomentof, sau Direccion del Instituio de 


8 Ministerul Dezvoltării. (N. T.) 


Colonizacion? De altfel, e tot una pentru mine... Un sfat 
însă nu vă ocupați de ăştia... Să trăiască fiecare liber, 
înţelegeţi? 

— Liber? Liber ca să-şi asasineze aproapele? 

— Da, pentru că legea selvei nu-i tot una cu cea de aici, 
senor... Şi, mai devreme sau mai târziu, după obicei, ea îşi 
înghite aleşii. 

— Bine, bine, senor Flores, dar vă repet că n-am nicio 
misiune oficială, însă mă întreb ce-ar zice patronul 
dumneavoastră, Paquet, dacă v-ar auzi vorbind astfel? 
Parcă nu tot aşa-i spuneaţi şi în scrisoare... 

— Ooo! mi jefe? Dar, senor, el gândeşte ca mine, zău 
aşa... 


IQUITOS 


La prima vedere, de la trei sute de metri înălțime. 
Iquitos e un mare oraş, un eşichier colosal, cu străzi care 
se întretaie numai în unghiuri drepte, despărțind pâlcuri 
de case joase, unele cu acoperișuri roz, altele învelite cu 
tablă ondulată, pe care însă şi ploile şi vântul le umpluseră 
de rugină. 

Ici şi colo, smocuri de bananieri sau de cocotieri; în jur, 
marea, de fapt, imensul Amazon, care pare o mare 
nemişcată, cenuşie. Avionul D.C.-4 descrie o curbă, înghite 
distanţa care-i separă de sol, aşezându-se uşurel pe pistă, 
pentru a se îndrepta, fără grabă, spre clădirile aeroportului 
minuscul. 

Iquitos, capitala cauciucului, a junglei, a aventurii. Câţi 
îndrăzneţi or mai fi plecat de aici cu atât amar de ani 
înainte, cu secole chiar, în toate părţile, după comori 
problematice, ba chiar himerice, mine de aur, lemn 
preţios, pietre scumpe, piei, mereu spre necunoscut, spre 
aventura violentă, crudă, înfruntând moartea pe care n-o 
căutau, dar de care nici nu se temeau?! 

Şi nu sunt atâtea morminte ale celor din Iquitos în 
cimitirul oraşului câte în selva, numai că pădurea nu le 
înseamnă, şi, în timp, pământul înghite scheletele, dacă nu 
cumva vreo fiară a făcut mai înainte această treabă. 

„l-a înghiţit pădurea“, cum spunea Eugenio Flores. 

O să-mi amintesc multă vreme ce bucuros era vecinul 
meu, un militar, când, în sfârşit, ne-am văzut iar la sol. S-a 
sculat primul în picioare, cu servieta în mână, cu chipiul 
sub braţ, şi-a fost primul la ieşire, numai că, acolo, în faţa 
uşii deschise, ceva l-a făcut să dea înapoi, un fel de mână 
puternică, invizibilă. Ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unei guri 
de cuptor încins. 

Orice călător, de oriunde ar veni el din Peru, cu avionul 
sau pe fluviu, trebuie, obligatoriu, să treacă prin vamă. 
Fără îndoială că mai există încă o contrabandă intensă 
între această ţară şi Brazilia, numai că nimeni, bineînţeles, 


n-are nimic de declarat; de altfel, nimănui nu-i pasă de asta 
în schimb, paşapoartele sunt răsfoite, studiate, cântărite, 
adulmecate şi apoi restituite, cu chiu cu vai, ca şi cum 
celui ce le înapoiază i-ar părea rău de ceva. 

În timp ce se desfăşurau aceste formalităţi şi pentru 
mine, am zărit, cu coada ochiului, undeva. In fundul 
încăperii, un fel de tejghea care aducea a bar. Se vindeau 
acolo mai ales flori tropicale, orhidee în ghivece. Din 
păcate, mureau după câteva ore de zbor. In braţele celor 
ce le purtau. Se găseau, de asemenea nelipsita coca-cola, 
băutură universală, şi bere, care costă de trei ori mai mult 
decât o orhidee. 

Nu trecusem însă de rampa vamei că mă şi simţii apucat 
de braţ. Era un tânăr cu ochi migdalaţi, cu pomeţi 
proeminenţi şi faţa aproape de chinez, care îmi zise într-o 
franceză prea puţin inteligibilă: 

— Senor, senor Lachenal m-a rugat să vă stau la 
dispoziţie. 

Lachenal era prietenul care de la Quito, se şi pusese să- 
mi caute ghizi. 

— Dar cum naiba m-aţi recunoscut ca prieten al lui senor 
Lachenal? Doar nu-mi scrie pe frunte! 

— Simplu. L-am prevenit pe vameş să-mi facă semn când 
vă va citi numele. 

— Bun! Mi-e sete, haide la bar să vorbim. 

M-a urmat, bucuros de invitaţie, şi iată-ne instalaţi în 
faţa unor sticle de bere, aduse probabil direct din cutiile în 
care fuseseră ţinute îndelung, afară, la soare. 

— Mă numesc Ling, începu chinezul, şi sunt peruvian de 
patru generaţii. Uitaţi buletinul. 

Ghicesc însă mai mult ce vrea să spună şi mă grăbesc 
să-i zic: 

— Dacă aţi vorbi spaniola, ne-ar fi mai uşor. 

— Para servirle”, da, senor, dar mai bine v-aş ruga să 
rămânem la franceză; am nevoie să-mi perfecţionez 
această limbă şi nu prea am ocazia s-o vorbesc. 

— Bine, s-a făcut. Îl examinez şi mi se pare foarte firav, 


? La dispoziţia dumneavoastră. (N. T.) 


dar la chinezi este ceva obişnuit. Ochii îi sticlesc de 
inteligenţă şi este vioi ca un peşte. 

— Domnule Ling, îi zic eu, uitându-mă pe buletinul său; 
probabil că nu ştiţi despre ce e vorba, căci domnul 
Lachenal nu cred să vă fi spus ceva despre proiectul meu. 

— Ba da! Totul e gata. Am dat dispoziţii şi plecăm când 
vreţi. 

— Bravo! Atunci n-aţi pierdut timpul! Dar, după câte 
vedeţi, n-am venit aici decât cu această mică valiză. Şi 
probabil că o să-mi trebuiască un echipament mai potrivit 
pentru pădure. 

— Nu-i nevoie! Aveţi grijă doar de filme pentru 
fotografii, ajunge atât. 

Îl privii mirat şi-l văzui scoțând din buzunarul cămăşii o 
hârtie, pe care o despături cu grijă şi mi-o întinse. 

— Alegeţi acel servicio care vă convine cel mai mult, 
senor. Tarifele sunt înscrise pe margine. 

Ceea ce mi se oferea era „o mare excursie amazoniană” 
de o zi - cu barca cu motor - pe râurile Itaya şi Nanay, cu 
vizite la jaguaşi, „indieni”, specifica pliantul, „cu contract 
special pentru Amazone service Co.“ 

— Dar ce-i acest Amazone service Co? l-am întrebat. 

— Agenţia mea de voiaj, senor. Nu vă speriaţi însă de 
jaguaşi. l-am  pacificat şi  încartiruit în  „Backer's 
Farmhaus“; o să vă vândă sarbacane, arcuri, săgeți de 
fabricaţie proprie şi o să se lase şi fotografiaţi pentru 
câţiva soles.! 

Era gata să izbucnesc de furie, dar, împins de 
curiozitate, mă mai uit prin prospect. 

Era vorba de servicio 2, preţul 450 de soles de persoană, 
adică 6 dolari. Servicio 3 oferea şi o noapte de stat în 
„Baker's Farmhaus“, costând însă, în plus, 100 de soles de 
persoană, 175 cu pensiune şi un hamac. Servicio 4 
însemna un voiaj în lancha, adică într-o barcă cu motor, 
însoţită de un „explorator expert” şi de vânători indieni. 
Preţul, 50 dolari de persoană, durata „Safariului“ 5 zile! 

— Dar cine-i exploratorul? întreb eu. 


10 Monedă naţională peruviană. (N. T.) 


— Eu, senor, para servirle! 

Furia-mi dispăruse şi-mi venea să râd. 

— Doamne! Domnule Ling! îi zic, e o confuzie la mijloc. 
Dumneavoastră îmi oferiţi un spectacol gata aranjat, şi nu 
mă îndoiesc, aranjat cu grijă, aşa cum se montează şi 
„înconjurul lumii în 80 de zile“ pe scena teatrului Chatelet 
din Paris. Numai că eu n-am venit aici ca să fac fotografii 
de serbare câmpenească. Eu vreau să urc pe Maranon, 
până la râul Pastaza şi poate chiar până la Santiago. Aşa 
că n-avem ce mai discuta. 

Rămas cu gura căscată, domnul Ling mă socotea, 
probabil, nebun. 

— Dar n-o să găsiţi pe nimeni care să vă însoţească până 
acolo. Zău pe nimeni. Acum zece ani, poate, dar azi, toţi 
ghizii se ocupă de turism. 

— O să găsesc eu ceva. 

L-am văzut apoi gândindu-se. 

— Dar nici nu cred, reluă el, că militarii din Borja ar fi 
dispuşi să vă ia cu ei. În selva e mare mişcare acum. Se 
tem de spioni, adică spioni în solda Columbiei şi, mai ales, 
a Ecuadorului. Aşa că nu cred c-o să vă dea autorizaţie să 
navigaţi până unde vreţi dumneavoastră să mergeţi pe 
Maranon. 

— Hârtiile mele sunt în regulă! 

Făcu mutre. 

— Da, dar ştiţi, senor, aici, hârtiile... Chiar de aţi avea o 
scrisoare de la preşedintele Manuel Prado, nu ştiu dacă aţi 
putea face ceva cu ea! 

— Ei, şi totuşi sunt inşi care circulă pe Maranon! 

— Desigur! Pentru comerţ... Şi nişte indieni care merg şi 
vin... De aceea sunt cunoscuţi. 

— Şi n-aş putea şi eu să-l însoțesc pe vreunul? 

Nu mi-a răspuns şi am achitat consumaţia, dând să plec, 
cu sacul în mână. 

— Să chem un taxi, senor? Aţi fi bun să mă lăsaţi şi pe 
mine pe Caile Lima? 

— Bine. 

leşim şi domnul Ling se îndreaptă cu pas sigur spre o 


maşină galbenă, o maşină mare, americană, a cărei 
portieră mi-o şi deschise ca să intru. 

— Hotel „Turistas”! strigă el şoferului. 

Portiera trosni şi şoferul demară atât de brusc, încât 
domnul Ling se rostogoli peste mine, oprindu-mi-se pe 
genunchi, ca un motan. Se redresă disperat la gândul c-aş 
fi putut interpreta gestul ca pe un fel de profesiune de 
credinţă obişnuită doar la bucătarii chinezi. Încerc să-l 
asigur că nu, şi-i ofer o ţigară. Îşi reveni şi, în timp ce în 
dosul geamului defilau cocioabe acoperite cu frunze gri, 
care putrezeau sub alternanţa ploilor şi a soarelui după 
perdelele de bananieri, mă întrebă surâzând: 

— Totuşi, ce-ţi fi căutând la Borja? 

Nu era cazul să-i fac confidenţe domnului Ling. Ce-mi 
era el decât un străin pe care n-aveam, probabil, să-l mai 
văd vreodată? Şi-am minţit. 

— Mă duc la triburile jivaros, să caut capete din acelea 
mumifiate, zenzas, cum li se spune, nu-i aşa? Aş vrea să 
duc un stoc mai mare în Europa. Sunt foarte căutate acum 
acolo, sunt mulţi amatori... 

Domnul Ling înţepenise; era livid. În cele din urmă, îmi 
suflă la ureche: 

— Nu mai spuneţi aceasta în Peru, senor... E interzis! O 
să vă bage la puşcărie... 

— Până acum câţiva ani, e drept, se vindeau multe la 
Iquitos, ba personalul medical de la spital făcea şi false, 
din ţeste de maimuţă, dându-le apoi turiştilor americani, 
cu câte 40 de dolari bucata. O dublă escrocherie de altfel! 

— Azi e interzis. In-ter-zis! Chiar şi numele! Închisoare 
curată. Or, aici, când te duci la carcel nu mai ştii când şi 
dacă mai ieşi de acolo... Vocea i se stinsese şi abia că mai 
putui prinde nişte sunete: Ce noroc pe dumneavoastră, 
senor, că mi-aţi spus mie şi nu altcuiva asta! 

lată primele case adevărate ale oraşului, prima stradă; 
pustie, ce-i drept, dar e amiază. 

Domnul Ling îl lovi apoi pe şofer pe umăr cu o vioiciune 
şi o grabă din cele mai neaşteptate, că şi cum ar fi 


11 închisoare. (N. T.) 


descoperit brusc că am o boală contagioasă: 

— Aqui, no mas! 

„Aici, nu mai departe”. Şi a coborât, după ce m-a salutat 
cu mii de temenele, fericit că scăpase de o povară atât de 
apăsătoare. 

— Mai mergem până la „Turistas“? m-a întrebat şoferul. 

— Desigur. 


GHIZI AMAZONIENI 


De-abia sfârşisem cu înscrierea în registrul hotelului, a 
numelui, vârstei, calităţii, domiciliului permanent şi a 
numărului de paşaport, când portarul mă anunţă că mă 
aştepta cineva în hol. 

Mă întorsei şi zării un ins înalt, deşirat şi atât de slab că 
mă făcu să mă gândesc la un păianjen hidos. Era în 
zdrenţe, cu un pantalon numai găuri, mai ales în fund şi la 
genunchi. Gioarsa asta de om trebuie să fi fost alb de 
origine, deşi acum culoarea-i devenise indefinită. Purta o 
cămaşă de bumbac, cu carouri mari, multicolore, dar 
spălăcită, deschisă larg la piept, nu din cauza temperaturii 
ecuatoriale, ci pentru că nu mai avea nici urmă de nasturi; 
îşi înnodase pulpanele pe buric. Pe cap purta o pălărie de 
pai, atât de ponosită şi de ruptă, încât îţi venea să crezi că, 
într-o zi cu vânt, toţi câinii trăseseră de ea; era ca o frunză 
putrezită de bananier. Un păr lung, aspru, îmbâcsit cu 
sudoare şi murdărie, îi cădea pe umeri. În picioare purta 
nişte cizme, crăpate şi ele pe toate părţile, şi care, din 
lipsă de tocuri, îl făceau să umble ca Charlie Chaplin, cu 
degetele vizibil rânjite în afară. Ceea ce se mai distingea 
din faţa lui, de după nişte mustăţi de mongol şi o barbă 
fuior, aducea mai degrabă a smochină uscată. Ochii-i 
dispăruseră de tot în două pungi ridate şi striate, cu 
vinişoare violete. Se vedea bine că sunt înclinați. Pesemne 
că-i metis, dar ce fel de metis şi ce rase se încrucişaseră 
într-însul, e greu de spus. 

De îndată ce văzu că-l observasem, se-ndreptă spre 
mine, cu pas lent, obosit, ca un automat, cu braţele imense 
şi slabe, ca nişte tentacule ce-i coborau din umeri-i flasci, 
cu mâini inerte, ale căror degete păreau vreascuri 
atârnânde. Înclină uşor capul, ca să mă salute, fără a-şi 
atinge însă borul pălăriei, nici măcar cu un deget, şi bine 
făcu, nu de alta, dar nu cumva să-l spulbere. 

— Senor, eu sunt Bismarck, ghidul, la ordinele 
dumneavoastră. 


Îl măsurai îndelung, înainte de a-i răspunde şi observai 
că avea nişte fălci flasce, ca nişte picături de ulei, şi ochii 
inexpresivi, fixaţi undeva, pe cine ştie unde. 

Desigur, bietul Bismarck se abrutizase şi cu alcool şi cu 
coca-cola. În duhoarea pe care o răspândea, recunoşteai pe 
cea de aguardiente, ţuică din trestie de zahăr, ieftină, dar 
tare ca vitriolul. 

— Cine v-a trimis? 

— Senor Lachenal. 

— De unde ştiaţi că sunt aici? 

— La Iquitos nu-i decât un hotel pentru caballeros”, 
senor, îmi zise el, linguşitor. 

Holul hotelului era împodobit cu o splendidă canapea de 
piele, înconjurată de plante verzi, crescute-n ghivece, în 
timp ce afară suratele lor se bucurau din plin de climatul 
tropical. 

— Luaţi loc, domnule Bismarck, îi zic eu. 

Omul dădu din cap negativ, cu putere, privind în acelaşi 
timp şi spre portar nu era nicio îndoială că acesta îl 
bruftuluise pentru că îndrăznea să-şi vânture zdrenţele pe 
catifeaua salonului. Deodată zării, şi nu fără stupoare, că-n 
părul slinos al nenorocitului - care de altfel nu era deloc 
antipatic - sclipeau câteva fire albe. 

— Câţi ani aveţi, domnule Bismarck? 

— Cam şaizeci şi şase spre şaptezeci. 

— Cum? Şi mai faceţi pe ghidul la vârsta asta? Mai 
colindaţi şi acum selva? 

— Da, senor. 

Fără îndoială că Lachenal îşi bătuse joc de mine 
recrutându-mi în acelaşi timp şi pe domnul Ling şi pe 
această dărâmătură de Bismarck. Numai că Bismarck mai 
adăugă: 

— Ce să fac? Mă lupt şi eu cu foamea, senor. 

Aveam şi de ce să dau din cap; după aceea, mi-am zis că, 
în fond, cu câteva monezi pe care i le voi dărui, îl voi face 
să uite neplăcerile pe care aveam să i le produc. 

— Cred, dragă prietene, i-am spus, că n-o să ne putem 


12 Domni aleşi. (N. T.) 


înţelege. Lachenal, pe semne, nu v-a explicat ce aştept eu 
de la un ghid. Este vorba de o lungă călătorie pe Maranon, 
apoi de străbaterea pădurii printr-un loc pe unde cred că-i 
destul de primejdios pentru persoane care nu mai sunt la 
prima tinereţe. 

— Sunt numai oase, domnule, şi n-am avut niciodată 
zdrelit vreun mădular. 

— Nu mă îndoiesc. Dar umblaţi de mult prin selva? 

— Păi, dacă-s născut în ea, domnule. Am început 
exploatarea cauciucului, cu Otoniel Vela, în 1913, pe urmă 
am luptat cu oamenii lui Lopez împotriva brazilienilor, care 
voiau să-i fure arborii, şi cu fraţii Soldan. Cu Carlos Sharp 
şi Jose Allende. 

Toţi cei înşiraţi de el, Otoniel Vela, Lopez, Soldan, 
Sharp, Allende erau nişte străini pentru mine. Cu toate 
acestea le-am reţinut numele. Dacă, după cincizeci de ani 
petrecuţi în pădurea virgină, Bismarck reuşise să 
supravieţuiască, însemna, totuşi, că avea ceva într-însul. Şi 
pentru el garanta doar toată Gotha cauciucului amazonian! 

Mă scotocii prin buzunare. 

— Vă rog, aveţi aici 5 soles pentru  deranjul 
dumneavoastră, dar, din diferite motive, nu cred că ne vom 
putea înţelege. 

Luând biletele cu un aer indiferent, îmi zise: 

— Găsiţi că-s prea bătrân, nu-i aşa? Dar vă asigur, 
domnule, că numai eu şi El Germano cunoaştem selva cum 
trebuie. 

— Regret, totuşi. 

— Eu regret, domnule. 

Făcu stânga-mprejur, îndreptându-se spre uşa batantă a 
hotelului. Nu-i trecuse pragul, când mă şi repezii după el. 

— Bismarck! Se opri, fără ca pe faţă să i se vadă nici cea 
mai mică urmă de speranţă. Dar, nu cumva aţi auzit 
vorbindu-se de nişte albi întorşi la starea de sălbăticie, 
care i-ar ataca pe indieni, răpindu-le femeile? 

— Ba da, domnule. 

Intinse apoi mâna-i lungă spre Amazon, arătându-mi în 
depărtare celălalt mal, la vreo şapte kilometri. 


— Acestea sunt triburile mayorunas şi mayorubos, care 
trăiesc pe râul Javari. Pot să vă conduc la ei... 

Pentru o clipă crezusem că Bismarck avea să-mi dea firul 
Ariadnei, care să mă ducă la sălbaticii căutaţi, când colo, 
totul se prăbuşea din nou. Se petrecuse iar o confuzie. 

— Nu, mulţumesc, îi zisei. Şi numai bine, domnule 
Bismarck. 

— Cum vreţi dumneavoastră, domnule. 

Şi se îndepărtă; ţeapăn, fără ca măcar să-şi îndoaie 
genunchii, ca şi cum ar fi fost pe nişte picioroange. 

XXX 

Hotelul „Turistas” din Iquitos n-avea, din ceea ce ar fi 
trebuit să aibă, decât preţurile. Făcea parte din genul celor 
dependente de guvern, împestriţând cu amplasarea lor 
toată harta Perului, ca nişte mici drapele ale strategilor din 
birouri. 

„Apă caldă, apă rece, sală de baie, aer condiţionat, 
telefon“, erau ofertele propuse de publicitate. În câteva 
secunde mi-am dat seama că apa era într-adevăr caldă, dar 
numai sub acţiunea temperaturii exterioare; că cea rece, 
pentru un gâtlej uscat, era inexistentă, iar baia, cu pereţii 
scorojiţi şi instalaţia metalică ruginită, nu avea decât un 
duş banal. Aerul condiţionat nu funcţiona; telefonul se afla 
la capătul unui coridor care nu se mai sfârşea. 

Luându-mi în primire camera şi resemnându-mă să-mi 
potolesc setea la aşa zisul robinet „rece“, mă simţii 
cuprins, deodată, de o cumplită descurajare. Planul meu 
începuse prost, ajunsesem într-un impas, ce sfârşea la 
Iquitos, de unde n-aveam decât să fac stânga-mprejur ca 
să-mi găsesc un alt subiect de investigare. 

Mă dusei la geamul acoperit de apărători împotriva 
ţânţarilor, făcute din plase metalice, şi-l deschisei, căci 
aerul era sufocant. La numai douăzeci de metri în faţă, 
maiestuosul Amazon îşi rostogolea apele de culoarea 
puroiului. Malecon sau Avenue Tarapaca - adică zăgazul 
sau, mai exact, malul apei, căci nici măcar nu te mai ducea 
la vechiul port Belen - se întindea, împodobit, ici şi colo, cu 
câte un mic scuar în formă de semilună, cu stâlpi în parte 


dărâmaţi. Dincolo de el, se zărea înşiruirea întunecată a 
arborilor giganţi din pădurea virgină. Şi cum era anotimpul 
ploilor, nivelul fluviului crescuse, iar cursul i se iuţise, 
judecind după dificultăţile urcuşului micilor ambarcaţii. 

În momentul în care am închis fereastra, am auzit 
bătând la uşă. Era băiatul de serviciu de pe etaj. 

— Sunteţi chemat la telefon, domnule. 

Mă gândeam, mai întâi, c-ar fi putut fi o greşeală, apoi 
mi-am spus că domnul Ling găsise, poate, între timp, ceva 
pentru mine. M-am repezit pe culoar spre aparatul de pe 
perete, jumătate de lemn, jumătate de ebonită, model 
1900. 

— Domnul Walter vă cheamă în hol, zice că vine din 
partea domnului Lachenal. 

— Cobor; spuneţi-i să mă aştepte. 

Şi când păşeam de pe ultima treaptă a scării, un bărbat 
înalt, elegant, cu veston, pălărie de fetru, cămaşă albă şi 
cravată în dungi, se îndreptă spre mine. 

— Scuzaţi-mă, îmi zise el într-o franceză ireproşabilă, că 
n-am putut veni să vă aştept la aeroport. Acum câteva zile, 
un hidroavion din Manaos a căzut în Napo şi s-a scufundat 
la vreo douăzeci şi cinci de metri adâncime. Or, cum mă 
plimbam pe acolo, cu nişte turişti americani, am observat 
câteva epave, am sesizat autorităţile şi mi s-a cerut ca azi 
dimineaţă să însoțesc persoanele însărcinate cu 
cercetările. 

— Sunteţi gata scuzat, domnule... 

— Walter. 

— Walter, perfect. Dar cu ce s-au soldat acele cercetări? 

— Din păcate, scafandrul, care a făcut trei scufundări, 
nu a putut vedea decât schelete, prin hublouri. Peştii 
piranas, domnule... şi au renunţat. 

După aceea a schiţat un gest de resemnare, care spunea 
multe despre voracitatea acestor peşti. 

— Sunteţi francez, domnule Walter? 

— German. Dar am trăit la Paris. 

Într-o clipă mi-am făcut socoteala că omul vorbea 
germana, franceza, spaniola şi, fără îndoială, şi engleza. 


— Sunteţi poliglot. Ceea ce-i, de altfel, foarte util pentru 
un ghid. 

— Mai ales când cunoaşte, ca mine, cea mai mare parte 
a dialectelor jivaros. 

Mi-am cercetat atent interlocutorul. Să fie oare acesta 
salvatorul meu? Un german vorbind limba jivaro? Mă 
surprindea. Ba, mai mult, un ghid ultraelegant, pe care mi 
l-aş fi putut imagina scos din vitrina unui croitor de pe 
bulevardul Operei, iată ceva ce mă punea pe gânduri. Avea 
un chip energic, marcat de câteva riduri, ochi limpezi, cu 
reflexe metalice, şi un păr blond, încărunţit. 

— Ce-ar fi să mergem la bar să bem un pahar? îmi 
propuse el. Ne-ar crea o mai bună dispoziţie pentru 
discuţie. 


ÎN FINE. PASĂREA RARĂ 


Cum se naşte încrederea? Walter n-avea deloc, ca 
domnul Ling, aspectul unui vagabond al junglei şi, cu atât 
mai puţin, ceva din nenorocitul deşeu uman care era 
Bismarck. În acest bar cu pereţi tapisaţi cu şorţuri de 
indieni jaguas, cu panoplii cu sarbacane, cu arcuri şi săgeți 
de lemn de chonta şi cu vitrine pline cu animale sălbatice, 
împăiate, el avea degajarea şi ţinuta unui gentleman. 

Nu băusem nicio sticlă de bere, că mă şi hotărâsem să 
nu-i ascund nimic. 

M-a ascultat atent, fără ca măcar să surâdă, decât doar 
când am terminat, şi m-a întrebat: 

— Ce numiţi dumneavoastră criminali de război? 

I-am vorbit de lagărele de exterminare, de Ouradour-sur- 
Glane, de procesul de la Numberg. 

— Dar cum de nu ştiţi toate astea? l-am întrebat şi eu. 
Sunteţi doar german. N-aţi făcut războiul? 

— Nu. Trăiesc aici, în aceste păduri, de douăzeci şi cinci 
de ani. 

— Dar, ce naiba, doar aţi auzit vorbindu-se? 

— Puțin. N-am mai citit un jurnal de zece ani. 

O ezitare, apoi un nou surâs: 

— Mda; totuşi, dacă n-ar fi fost acest război, probabil că 
nici eu n-aş fi pe aceste meleaguri. Dar, permiteţi-mi să vă 
mai spun că pe aici există o vorbă: Mi vida es para mi. 
Ceea ce înseamnă că viaţa e o problemă personală şi că nu 
e nevoie s-o faci publică. Ba, deseori, discreţia este chiar o 
datorie. 

— Ţin să remarcaţi însă că nu v-am pus întrebări 
indiscrete. 

— Să zicem că v-am luat-o înainte. Dar aş vrea să aflu ce 
alt proiect, mai real, vă trece prin cap? 

— Şi eu vă răspund: Mi vida es para mi. N-am nicio altă 
intenţie. 

— Mă întreb, de ce vă poate interesa o mână de fugari? 
Nişte nenorociţi, fără îndoială, de vreme ce şi-au ales cea 


mai mizerabilă soartă. Trebuie să existe două infernuri cel 
al morţilor, unde, probabil, vom merge şi noi, cei mai mulţi 
şi, apoi, cel al viilor, posibil de evitat, deoarece, trăind, se 
poate alege. Or, jungla este infernul celor vii. 

— Bun! Dar nu-i treaba noastră să filosofăm. Pe mine, 
oamenii aceştia mă interesează. Aş vrea să-i văd, să mă 
apropii de ei, să le vorbesc. Au un destin aparte, or tocmai 
cu aşa ceva se fac cărţile cele mai bune. 

— N-aţi avea decât de câştigat punându-vă imaginaţia la 
lucru. 

— Mulţumesc de sfaturi. Dar n-aţi vrea să câştigăm mai 
întâi ceva timp? Aşa că acceptaţi sau nu să mergeţi cu 
mine? 

— Păi aceasta-i meseria mea, domnule, dar tot ea mă 
face să vă şi avertizez o să vă fie foarte greu, o să 
întâmpinați o groază de primejdii şi pentru ce? Pentru un 
fleac. Căci, după mine, oamenii de care vorbiţi nici nu 
există, sau poate doar în imaginaţia câtorva care au fost 
terorizaţi de o bandă de indieni sălbatici. Aceşti jivaroşi, 
din Ecuador, sunt, de fapt, nişte degeneraţi care, pentru a- 
şi masca înfrângerea de către alte triburi, au inventat 
povestea cu albii sălbăticiţi. Asta-i părerea mea. Dar 
dumneavoastră o s-o daţi în bară, parcă aşa spun francezii, 
nu? Totuşi, dacă insistaţi să preferaţi unei plimbări 
comode, tip „Farmhaus“, o excursie în adevărata selvă, 
atunci sunt omul care vă trebuie, fiindcă asta mi-e 
meseria! 

— Dar meseria dumneavoastră va fi şi aceea de a mă 
ajuta să-i găsesc pe aceşti oameni, cu orice preţ. 

— Bineînţeles. O să mă port ca şi cum aş crede şi eu în 
existenţa lor. 

— Atunci să facem socotelile. 

— Nimic mai simplu cheltuielile vă privesc, şi nici nu 
sunt prea mari. lată însă ce vă propun eu dacă reuşim, nu- 
mi datoraţi nimic, pentru că şi pe mine mă interesează 
acest gen de compatrioți, iar dacă nu, atunci o să-mi daţi 
cinci dolari pe zi. 

Mai scump decât prevăzusem, sau, cel puţin, nu mă 


aşteptasem la un astfel de târg care, gândindu-mă bine, 
era totuşi cinstit. Walter căuta şi el o satisfacţie în această 
aventură, asumându-şi toate riscurile, alături de mine. 

— S-a făcut, zic. Când plecăm? 

Aplecându-se pe lângă masă se mulţumi să mă 
examineze din cap până-n picioare. 

— Cizmele-s bune. Vă mai trebuie, însă, un pantalon şi o 
cămaşă de bumbac, de preferinţă în carouri, pentru a nu fi 
luat drept un tender foot, un ageamiu, un novice. Şi, mai 
ales, o pălărie care să vă apere de ploaie, de soare, şi cu 
care să şi puteţi pescui. De rest mă ocup eu, chiar şi de 
pălărie. Aşa că aveţi toată după amiaza la dispoziţie pentru 
cumpărături. lar mâine dimineaţă ne întâlnim pe Malecon, 
în faţa Ministerului de Război, Comandancia General de la 
Division de la Selva. Mai bine să fim în regulă şi cu actele. 

— Dar, Doamne, suntem! Ce are însă Comandancia cu 
călătoria mea la Borja? 

— Păi, nu-i aşa! Trebuie să faceţi şi o declaraţie, în care 
să indicaţi drumul pe care vreţi să-l parcurgeti. E foarte 
uşor să te pierzi în pădure şi-i mai bine să-ţi iei măsuri de 
precauţie, ca să se ştie pe unde să te caute, în caz de... De 
altfel, pentru mine aceasta are mai puţină importanţă eu 
nu intru în socoteală. Persoana mea nu contează în 
Oriente, cum se spune pe aici prin departamentul Loreto 
dar dumneavoastră sunteţi străin şi-ntr-o zi ambasada s-ar 
putea întreba ce vi s-a întâmplat. Nu vă faceţi griji însă. 
Formalităţile mă privesc pe mine, dumneavoastră n-aveţi 
decât să vă prezentaţi. 

M-a lăsat să plătesc, ceea ce am şi făcut cu plăcere; 
aflasem pasărea rară. Îmi venea să strig „Trăiască 
Lachenal!”, omul care mă făcuse să-l găsesc. Dar când să 
iasă, Walter se întoarse. 

— Uitasem, îmi spuse el încet. Pesemne că o să luaţi cu 
dumneavoastră şi un aparat de fotografiat; încercaţi însă 
să nu fie nici prea mare nici prea greu. Indienilor nu le 
place să fie fotografiaţi. Ei cred că, o dată cu poza, li se 
fură şi sufletul şi-n cazul acesta s-ar putea să vă şi omoare. 
Aşa că va trebui să-l puteţi ascunde foarte bine. 


Îmi făcu apoi un semn cu mâna şi se îndepărtă. Berea 
rece îmi tăiase orice poftă de mâncare. Căldura era 
înăbuşitoare şi hotărâi să fac un duş, apoi să trec la siestă. 

Aceasta mă împiedică să vizitez oraşul - ceea ce aveam 
să regret, deşi nu fără o compensație, după cum o să explic 
ulterior. Mă trezii târziu, tot toropit de căldura ecuatorială, 
doborât de  arşiţă şi  îmbibat de umiditatea 
atotstăpânitoare. 

Walter se înşelase: n-aveam ce să cumpăr; toate 
veşmintele pe care mă sfătuise să le procur le aveam într- 
un sac uşor de voiaj, de genul celor pe care le iei în avion 
şi care poartă numele companiilor aeriene. Îl cumpărasem 
la mayorista din Lima, uriaşul talcioc al oraşului, dar era 
cu totul nou. 

Am ieşit, totuşi, în noapte şi am reuşit să găsesc, într-o 
încurcătură de străzi pustii, un mic restaurant criollo’, 
unde binevoiră să-mi dea un ceviche, făcut din peşte crud, 
marinat în suc de lămâie şi aromatizat cu bucăţi de ceapă. 
Din nenorocire, la ceapă s-a mai adăugat însă şi un fel de 
iarbă care avea miros de urină de pisică, acel culantro, 
făcându-mă să-mi dau farfuria la o parte după primele 
înghiţituri. Am mai cerut o a doua sticlă de bere dar mi s-a 
spus: 

— No hay! 

„Nu mai avem“, No hay! Doamne! De câte ori nu 
auzisem aceste cuvinte. Nu cunoşteam încă precaritatea 
aprovizionării la Iquitos şi, de fapt, nici nu mă nelinişteam, 
fiind cu gândul numai la apropiata-mi plecare. 

Cum însă nu fusese fixată nicio oră precisă, pentru 
întâlnirea mea cu Walter, ca să mergem la Comandanda, în 
ciuda dorinţei mele de a pleca iute, hotărâi să mai 
zăbovesc. lar dacă ghidul se va nelinişti de întârzierea 
mea, va şti unde să mă găsească, cu atât mai mult cu cât 
birourile Ministerului de Război erau şi ele pe Malecon, la 
mai puţin de treizeci de metri de hotelul „Turistas“. 

Cam pe la unsprezece dimineaţa după ce fumasem 
întruna, scriind câteva epistole, mă gândii să ies, 


13 Creol. (N. T.) 


presupunând fie că Walter mă aştepta la locul fixat, fie că, 
în cazul în care s-a răzgândit, m-a lăsat baltă. Dar când să 
plec, auzii bătăi în uşă. Deschizând, spre surprinderea 
mea, mă pomenii în faţa unui personaj pe care nu-l 
cunoşteam. 

Tipul se puse pe râs scoţându-şi pălăria enormă, de pai 
împletit, cu borurile răsfrânte. 

— Nu-i prea bine cotat pe aici, îmi spuse el, faptul ca un 
bărbat să-i facă o vizită unui alt bărbat singur. Dacă ar fi 
fost o femeie, treacă-meargă, s-ar mai fi închis ochii, dar 
aşa, a trebuit să mă strecor pe furiş. 

Intotdeauna când Walter voia să dea o turnură familiară 
sau vulgară declaraţiilor sale, căpăta un uşor accent 
teuton, destul de dezagreabil, mărturisesc. Ba, într-o zi, m- 
a făcut să şi izbucnesc de furie - pe nedrept - clar acest 
mod al lui de a se exprima, acest accent, îi adăoga un 
mister de care n-avea deloc nevoie. 

— Bine că v-aţi strecurat uşor, i-am zis. Vă aştept de trei 
ore. Şi acum, ce facem? 

Drept răspuns, îmi aruncă pe pat un pachet înfăşurat 
într-o cuvertură, pe care nici nu-l observasem. 

— Cum s-ar zice, de acum înainte sunteţi patronul meu, 
aşa că vă datorez explicaţii în legătură cu cheltuielile 
făcute. Nu protestaţi, deoarece nu ne cunoaştem suficient 
de bine pentru a ne trata ca prieteni... Unui sentiment 
căruia i-ar trebui, ca să se nască, zece luni de intimitate, în 
pădure îi ajung doar câteva zile. 

— Sper, domnule Walter, dar unde vreţi să ajungeţi? Şi 
apoi când facem vizita la Comandancia? 

— Uite ce-i, domnule, trebuie să fiţi pus la curent cu 
situaţia. Din jurnalul „El Comercio“, sosit recent de la Lima 
cu avionul, am aflat că revoluţia care a izbucnit acum 
câteva zile, la Quito, a căpătat o nouă întorsătură. Bătrânul 
Velasco, cel care se jurase că nu va părăsi preşedinţia, şi-a 
luat tălpăşiţa, nu se ştie unde, iar prietenul său Arosamena 
s-a instalat în locul lui. 

— Bine, dar nu văd ce legătură are acest fapt cu 
proiectele noastre, îi zic. 


— Ah! nu vedeţi? Ei bine, aflaţi că Arosamena şi-a 
sărbătorit preluarea puterii printr-un discurs de o rară 
violenţă, în care a declarat nule şi neavenite toate 
acordurile de la Rio. Trebuie să vă mai precizez că, în urma 
acestor acorduri de la Rio, Ecuadorul a consimţit să-şi 
retragă frontierele, cedând Perului un teritoriu de vreo 
230.000 de kilometri pătraţi. Ei bine, Arosamena a zis că 
Ecuadorul este o ţară amazoniană şi că acest teritoriu, 
anexat pe nedrept la Peru, ar trebui să-i revină 
Ecuadorului într-un fel sau altul. Adică, altcum spus, prin 
forţa armelor. 

— Şi vreţi să ziceţi că între cele două ţări a izbucnit 
războiul? 

— Nu încă, pentru că noul preşedinte nici nu s-a instalat 
prea bine. Dar amenințările i-au fost luate în serios la 
Lima, aşa că vor apărea trupe peruviene pe aici, pentru a 
contracara o eventuală tentativă de invazie ecuadoriană. 

Începeam să-mi dau seama că acest conflict era cel mai 
neplăcut lucru care mi se putea întâmpla. 

— De fapt, reluă Walter, aţi făcut bine că nu v-aţi 
prezentat la Comandancia. Nu numai că nu v-ar fi lăsat să 
circulaţi pe Maranon, dar aţi fi avut şi neplăceri, fiind luat 
drept spion ecuadorian. 

— Dar ştiţi bine că eu nu-s spionul nimănui. 

— Aveţi viza Ecuadorului, presupun, şi asta ajunge. Toţi 
cei ce au chef să se perinde pe Maranon vor fi luaţi de 
acum înainte drept spioni. 

Slobozii o înjurătură, bătând cu piciorul în pământ. 

— Atunci s-a spulberat totul! 

— Dacă plecaţi cu o astfel de stare de spirit, ar fi mai 
bine să rămâneţi locului, scumpe domn! În selva, prima 
calitate este tenacitatea, iar a doua, răbdarea. 

— Aveţi vreo idee? 

— Vedeţi vreun inconvenient dacă mai luăm cu noi încă 
o persoană? 

— Depinde de ins. 

— Un bătrân cauchero!f, care, acum vreo douăzeci de 


14 Negustor de cauciuc. (N. T.) 


ani, mânuia milioane. Prăbuşirea afacerilor cu cauciuc l-a 
ruinat, dar el e un încăpățânat şi a ajuns să vâneze 
lagartos”, pentru a le vinde pieile. Locuieşte aproape de 
Barranca, adică prin inima regiunii în care vreţi să 
mergeţi. A sosit aici acum trei zile, cu o încărcătură de piei 
şi de nuci de tagua, din care se fac nasturi de corozo. De 
îndată ce şi-a lichidat stocul s-a îmbătat cumplit, aciuindu- 
se o zi şi două nopţi în braţele unei mici negrese ieftine. 
Între timp, unul i-a furat vasul pe care-l ancorase de un 
butuc, în vechiul port din Belen. 

— Şi v-a cerut să-l repatriați? Un beţiv! 

— După ce ai petrecut un an în pădure, ai dreptul, când 
vii în oraş, la anumite compensaţii. Îl cheamă Tomas 
Carranza şi-l cunosc toţi cei din armata de aici. Pe el îl lasă 
să treacă... 

— Şi pe noi? 

— Ei, gândiţi-vă, îi dau vasul meu, pe care ar putea să-l 
piloteze până la vărsarea râului Itaya. După aceea n-am 
avea de ce ne mai teme de militari. L-aş pilota eu. Şi până 
acolo am sta pitiţi sub techo, acoperişul de palmier al 
vasului. 

— Şi dacă ne prind? 

— Ei. Atunci o să spuneţi că mergeţi la pescuit şi chiar 
să şi juraţi că-i aşa! În calitate de străin, nu aveaţi de unde 
să cunoaşteţi legile stranii din orient... Şi, apoi, ce riscaţi 
la urma urmelor? Cincisprezece zile de arest? Tocmai cât 
ar avea nevoie ambasada ca să intervină pe lângă 
autorităţile competente din Lima. 

— Bine, dar astfel de riscuri vom avea tot timpul pe 
parcurs? 

— De aici până la Borja nu sunt decât vreo două-trei 
posturi militare. Dar eu şi Carranza o să ne descurcăm. El 
o să spună că ne-a tocmit să-l ajutăm la lucru. 

— Nu-mi prea place! 

— Atunci, domnule, îmi pare tare rău. Dar găsiţi 
dumneavoastră un alt mijloc! 

— Scuzaţi-mă, când plecăm? 


15 Crocodili de Amazon. (N. T.) 


— În noaptea asta. Uşurel... lar acum, uitaţi-vă repede la 
ce v-am adus pentru călătorie şi să coborâm la bar, unde 
ne aşteaptă Carranza, ca să ne ofere whisky. 


UN TOVARĂŞ BIZAR 


Desculţ, cu un pantalon de pânză kaki, suflecat, cu 
guayabera descheiată până la buric, cu o sfoară în loc de 
centură, Tomas Carranza se străduia, la bar, să transforme 
în alcool venitul pieilor sale, ceea ce-l făcea să-şi ridice 
cotul cu o regularitate deconcertantă, dând pe gât duşcă 
după duşcă. Era de talie mijlocie, spătos, musculos, cu un 
cap rotund, cu ochi negri şi sinceri. Părea cam de vreo 
patruzeci de ani. De fapt se apropia de cincizeci. 

Prima impresie fu totuşi bună. Era un tip simpatic. Dar 
mă gândeam că dacă o să continue să bea whisky cu atâta 
uşurinţă, deşi se ţine încă pe picioare, la noapte n-ar mai fi 
în stare să conducă vasul. 

Pentru întâia oară realizam straniul situaţiei Iquitos, în 
inima pădurii (căci pădurea sălbatică începe de fapt de 
după ultimele case, iar peretele vegetal se înalţă la 
douăzeci de metri de ultimele dărăpănături), un hotel care 
se vrea de lux, un bar aproape şic, şi în el un om 
zdrenţăros, cu aspect de hamal şi de cerşetor în acelaşi 
timp, dar cu un mare teanc de soles în buzunar. 

Alături, gentlemanul care mă primise în ajun, cu totul 
transformat, luându-şi în serios meseria de ghid, adică 
purtând o mare pălărie din fibre de chambira, cu borurile 
uriaşe, răsucite jur împrejurul capului - de ce, aveam să 
aflu mai târziu - cu cizme uzate, pantalon strâns, cămaşă 
în carouri. 

Astfel îmbrăcat în costum de călător prin brusă, Walter 
nu era deloc lipsit de eleganţă, ceea ce îmi sporea şi mai 
mult încrederea în el. 

— Lasă sticla! îi porunci Tomas barmanului cu vestă 
albă, zvârlindu-i pe tejghea patru bilete de o sută de soles. 

Apoi, întorcându-se spre mine: 

— Îmi pare bine de cunoştinţă. Îmi fac plinul, aşa că mă 
scuzaţi. Acesta e primul bar de la Manaos încoace, primul 
după două mii de kilometri spre vest, şi ultimul înainte de 
Pacific, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 


Izbucni apoi în râs, umplu paharele, şi şi-l goli pe al lui. 

— Mi-am acostat vasul la pontonul Lavandieres, îi 
explică liniştit Walter, şi aş avea nevoie de tine la încărcat. 

Carranza ridică sticla la înălţimea ochilor, ca şi cum ar fi 
vrut să-i aprecieze conţinutul rămas, umplu iar paharele şi- 
l goli pe-al său. 

— Ăsta-i ultimul! Eu, băieţi, mi-am făcut plinul... La ce 
oră, Walter? 

— Vii cu mine. 

Tomas acceptă, se întoarse apoi căutându-şi sombreroul 
şi, descoperindu-şi-l pe o masă din spatele lui, şi-l înfundă 
pe cap cu o lovitură de pumn, care nu-i strică prea mult 
forma. După aceea, Walter mi se adresă iar: 

— Nu vă preocupaţi de nimic, o să am eu grijă de toate. 
Ştiu ce ne trebuie. Luaţi numai minimul de bagaje; dacă 
vom avea de mers pe jos, ar fi greu şi stânjenitor. Ceea ce 
v-am lăsat în cameră e minimul indispensabil. Ne întâlnim 
la „Domino”. Dar, Doamne! Stati, că nu ştiţi unde se află. 
Luaţi-o pe prima stradă la stânga, cum ieşiţi, apoi prima la 
dreapta. După vreo cincizeci de metri, pe dreapta, daţi 
peste ceva ce aduce a mic bistrou parizian, mai puţin 
veselia şi bucuria de a trăi. E „Domino”. Inutil să intraţi; o 
să mă aşteptaţi afară şi, dacă ajungeţi cam pe la nouă şi 
jumătate, mă găsiţi acolo. 

Ridică apoi un braţ. 

— Amigo, hasta luego!!6 

I-am văzut pe cei doi depărtându-se, Tomas uitându-şi 
restul, poate chiar intenţionat, şi târându-şi pe podea 
tălpile picioarelor sale goale, cu degetele răsfirate, în timp 
ce Walter îşi zornăia pintenii, cu un aer de mare senior. 

Eu, în schimb, aveam impresia că sunt ţinut oarecum în 
afara „loviturii” la care aş fi avut, totuşi, dreptul să 
particip, fiindcă, la urma urmelor, finanţam totul. Mi-am 
aprins una din ultimele ţigări turnându-mi în pahar tot 
ceea ce mai rămăsese pe fundul sticlei şi întrebându-l pe 
barmanul care stătea ţeapăn şi rigid în tunica-i albă: 

— Aveţi ţigări de tutun negru? 


16 La revedere, prietene! (N.T.) 


— No hay! 

— Atunci, americane? 

— No hay! 

— Dumnezeule! Numai să se fi gândit măcar Walter la 
tutun. Dacă nu, ce-o să-i mai audă urechile lui, cel ce 
pretinde că le prevede pe toate! 

M-am întors apoi în cameră, pentru a-mi face bilanţul 
echipamentului. Şi, în coletul pe care mi-l pusese Walter 
pe pat, am găsit: 

1) Un poncho multicolor, aparent inutil, ţinând seama că 
ne aflam atât de aproape de ecuator, dar care servise, 
totuşi, la împachetatul celorlalte obiecte. Acest poncho e 
un fel de pătură cu o gaură la mijloc, pe unde e trasă pe 
cap; s-ar putea ca această cuvertură să fie însă folositoare 
în timpul nopţilor umede; în orice caz este deasă, din păr 
de lama, impermeabilă şi caldă. 

2) Un musticar din tarlatan. 

3) O maceta, cu teacă de piele, nou nouţă, cu eticheta de 
garanţie pe lamă, teaca fiind şi ea un obiect artizanal 
indian, iar oţelul, bineînţeles, german. 

4) Un satâr de şaizeci şi cinci de centimetri, ascuţit ca 
briciul, uşor, suplu, armă şi unealtă în acelaşi timp. De 
fapt, o maceta de fabricaţie englezească, de felul celei pe 
care o folosesc nemţii în Guyana. 

5) Un cuţit lat, bine ascuţit, uşor curbat în teaca lui de 
mâner de corn sculptat, de fabricaţie guatemaleză (de ce 
oare?) pentru tăiatul cărnii. 

6) Un Colt de 45, din oţel brunat, cu încărcătorul său şi 
cu opt gloanţe; cam prea greu, după părerea mea. 

7) Un sac de făină, impermeabilizat printr-o baie de 
latex proaspăt, uscat la aer. 

8) O mapă de plastic, cât un portofel, pentru hârtii, hărţi 
şi documente, dată şi ea cu latex şi putând fi purtată la 
centură. 

Obiectele mele personale nu erau nici ele numeroase: un 
aparat automat de fotografiat, Foca, o hartă a Orientului şi 
câteva filme, în ambalaje tropicale, pe care le pusei în 
mapa-portmoneu. Un carnet de note şi un pix cu câteva 


rezerve. S-ar părea că nici cerneala nu se şterge, dar, în 
acest climat, mai poţi fi sigur de ceva? 

Reuşesc să înghesui carnetul, harta şi filmele în 
săculeţul. Din plastic. Îmi mai rămăseseră un slip, o 
cămaşă, o pereche de espadrile, sau alparagatas - acestea 
nepermiţând, în umiditatea pădurii, a humusului cald, 
vâscos, şi a lichenilor, lunecarea pe diverse rădăcini cum s- 
ar fi întâmplat cu ghetele din piele. Ba, mai mult, seara, la 
focul de bivuac, puteau fi uscate fără a se scorţi, ca să te 
roadă a doua zi; nemaipunând la socoteală faptul că se 
curăţă foarte uşor de mucegaiul care se prinde de feţele 
lor. 

Am pus totul în sacul de făină impermeabilizat, aparatul 
Foca vârându-l în sân, sub cămaşă, în mica trusă 
Limaperu, pe care o cumpărasem în piaţa mayorista, din 
Lima. 

Era un bagaj sumar, dar destul de complet după ce mă 
gândisem mai bine, chiar mă şi întrebasem ce aş mai fi 
putut lua în plus? O puşcă? Poate. Existau de toate felurile, 
de toate calibrele în vitrinele din Iquitos, dar dacă Walter 
nu se gândise la ea, însemna că o considerase de prisos. 

Walter mă mai gratificase şi cu o pălărie ca a lui, pe care 
am găsit-o pe singurul scaun din cameră, o pălărie din 
fibre de chambira, împletite cu mâna. Era imensă, cu o 
panglică verde de prins sub bărbie, dar prea grea şi-mi 
strângea fruntea; dacă o pun, însă, îmbrăcat şi cu o 
cămaşă în carouri roşii, negre şi albe, par un căutător de 
aur proaspăt scos dintr-un film de la Hollywood. Oricum, o 
rațiune oarecare o fi având el de mi-a dat-o. Am pus apoi 
totul la loc şi am coborât pentru a înghiţi ceva, căci nu 
mâncasem de dimineaţă, din pricina temperaturii. 

În trecere, aruncai o privire termometrului din holul în 
care nu era aer condiţionat. Arăta 105* Fahrenheit, adică 
ceva mai mult de 40* Celsius. De aceea şi eram lac de 
sudoare. 

Mi-am achitat apoi nota. Această plecare, la o oră atât 
de insolită, nu surprindea pe nimeni, sau, cel puţin, aşa mi 
se părea. 


Am mai dat pe gât un churrasco insipid şi tare, am 
reurcat în cameră să mă echipez, ieşind apoi pe o uşă care 
dădea spre Malecon sau Avenue Tarapaca, fără să mă vadă 
cineva, în căutarea „Dominoului”. 

Aventura începuse. 


TRISTA PLECARE 


Walter mă aştepta, cu o ţigară în gură, proptit de vitrina 
unui fotograf. De îndată ce mă văzu, se îndreptă spre mine. 

— Aţi picat la ţanc! Bravo! Să vă uşurez de povară? Ştiţi, 
mă preveni el râzând, e un ajutor excepţional pe care vi-l 
acord, pentru că de îndată ce ne vom vedea pe vapor, 
fiecare îşi va purta de grijă. Desigur, „unul pentru toţi şi 
toţi pentru unul”, dar, mai înainte de orice, fiecare pentru 
sine. 

Aprobai, mormăind. 

— Nu pretind nicio favoare... 

— V-am avertizat doar, pentru că nu prea păreţi obişnuit 
cu astfel de regiuni. V-aţi gândit bine? Mai aveţi timp să vă 
răzgândiţi. 

Ridicai din umeri. 

— E departe de aici debarcaderul dumneavoastră? 

— Aqui, no mas, cum se spune prin aceste locuri, adică 
aici... 

Walter devenise foarte peruvian, căci acest „aici“ al 
peruvianului însemna, de multe ori, destul de departe. 

Un sfert de oră mai târziu, ne aflam în faţa unei scări 
monumentale, cu vreo sută de trepte din beton, din josul 
cărora urca spre noi o duhoare de canal, de putreziciune şi 
de noroi. 

Era vechiul port, „portul nativ”, Belen. O puzderie de 
cocioabe acoperite cu frunze de palmier destul de stricate. 
Nicio lumină, doar luna ivindu-se o clipă printre doi nori. 

— Atenţie! îmi strigă Walter. 

Scara de beton se terminase, continuându-se cu nişte 
buşteni neciopliţi, puşi în pantă abruptă, lunecoşi din 
pricina umezelii, a noroiului şi a algelor. De vreo douăzeci 
de ori era gata să cad, dacă nu m-aş fi ţinut de braţul 
ghidului. 

Neamţul mă conduse printr-un labirint de cocioabe 
sordide şi de grămezi de gunoaie, într-o putoare care-mi 
întorcea maţele pe dos. 


— Nu cred că-s un om deosebit de delicat, îi zic, dar 
Doamne, ce poate puti în aşa hal? E o duhoare care nu se 
asemuie cu nimic, şi am văzut doar în viaţa mea destule 
haznale şi latrine de lagăr, dar aşa ceva n-am mai pomenit! 

— Eu nu simt nimic, îmi spuse el, sec. După douăzeci de 
ani petrecuţi pe Amazon, mirosul ţi se perverteşte. Băgaţi 
însă de seamă unde călcaţi. 

Fluviul, fără nicio unduire şi fără niciun clipocit, sclipea 
la câţiva metri de noi. Şi, în penumbră, zării o ambarcaţie 
cu un acoperiş de fibre. Cum însă curentul o îndepărtase 
uşor, i se distingea forma, asemănătoare cu aceea a unui 
trabuc tăiat longitudinal în două. Ba şi cu un fus, un fus de 
vreo doisprezece metri, ascuţit şi foarte strâmt chiar şi 
acolo pe unde era mai lat. 

— În fine, strigai eu, nu fără ironie, dar cu satisfacţie: 
aqui, no mas! 

În acelaşi timp, o masă întunecată, aidoma unui câine 
uriaş, ţâşni dintr-o colibă şi mi se aruncă printre picioare. 
Alunecai şi mă prinsei de braţul lui Walter, dar călcâiul 
celălalt mi se afundă în glod şi căzui pe spate. Şi, în timp 
ce mă căzneam să mă ridic, zării o altă umbră, aceea a 
unui bărbat gol până la brâu care, înarmat cu o bâtă, lovea 
zgomotos într-un trunchi de lemn, suduind cumplit. 

— Shugshi-ashco! Shugshi!!” 

Credeam că omul e nebun; apoi lemnul în care lovea cu 
atâta frenezie se zvârcoli cumplit, sări, se căţără şi se 
azvârli cu un plescăit sonor în fluviu. 

— Dar era un crocodil! exclamai eu, stropit de noroi din 
cap până în picioare. 

— Ei da, zise Walter. Sper că porcul ăsta nu v-a făcut 
prea mult rău... vedeţi, aceste colibe nu au uşă şi zeci de 
familii trăiesc în ele, împreună cu porcii lor. Din când în 
când, câte un caiman - sau cum îi spunem pe aici, un 
lagarto - mai intră prin ele, ca să înşface câte un porc, 
târându-l în fluviu să-l mănânce. 

— Şi de ce n-a încercat să-l omoare? 

— Pentru că omul n-a avut la îndemână o armă potrivită. 


17 Sterge-o, câine spurcat! (N.A.) 


Dar cum vă simţiţi? 

— Să zicem că mai degrabă miros urât. 

— O să vă aruncaţi în apă şi, într-un sfert de oră, veţi fi 
şi uscat. De altfel, o să plouă şi, oricum, o să vă ude. 

Sosisem. Tomas era acolo, aşezat la provă. Luă îndată 
pachetul pe care Walter i-l întinse fără să-i spună nimic, 
apoi eu dădui semne c-aş fi vrut să fac baia prevăzută. 

— Nu, nu, îmi zise ghidul, aşteptaţi să ajungem în 
mijlocul fluviului. Aici e prea murdar, aşteptaţi să ajungem 
la apă limpede. 

Şi Tomas, întinzându-mi mâna, iar Walter ţinându-mă de 
braţ, mă ajutară să urc. Mi se dădu apoi un loc pe ceva 
rece şi tare, un bidon mi se pare. 

Carranza desfăcu frânghia şi cu lovituri uşoare de vâslă 
se desprinse de mal. Noroiul care era pe mine începuse să 
se solidifice sub forma unei cruste. Tremuram de scârbă, 
urmărind mijlocul fluviului, care nu părea să se apropie. 

— Ei bine, mă întrebă dintr-odată Tomas, amabil, cum vi 
s-a părut oraşul Iquitos? 

— Nu l-am vizitat, răspunsei iritat fără voie dar cât am 
văzut din el m-a scârbit, pentru totdeauna. 

— Ca şi pe mine, zise Carranza; când sunt într-însul, nu 
pot să-l sufăr, dar cum ajung acasă, n-am decât un singur 
gând, să-l revăd cât mai repede! 

— Ei, îndată o să vă puteţi bălăci, interveni Walter; un 
sfat însă aruncaţi-vă în apă îmbrăcat şi ieşiţi repede înapoi, 
pentru că aici e plin de ticăloşii ăştia de peşti carnivori. 
Aşa că, gata? Vă ţin de curea şi, la cea mai mică 
muşcătură, făceţi-mi semn. 

Numai că eu m-am îmbăiat fără să fi simţit nici cea mai 
neînsemnată atingere a vreunui peşte. 

XXX 

Cerul se întunecase şi luna nu mai era decât o pată 
fosforescentă, în dosul unei pulpane de nori negri. Malurile 
nu se mai zăreau, fără îndoială pentru că ne aflam în 
mijlocul fluviului şi că cel puţin doi sau trei kilometri ne 
despărţeau de fiecare dintre ele. 

— Ne apropiem de râul Nanay, mă anunţă Walter. E un 


loc unde le cam place patrulelor militare să se vânture, 
pentru că nu le paşte nicio primejdie. E momentul să ne 
ascundem sub techo. Şi să aprindem o ţigară. 

— Apropo de ţigări, aţi făcut ceva provizii? 

— Am avut eu grijă. Dar, vedeţi când vă strecuraţi sub 
acoperişul bărcii, încercaţi să nu stâlciţi pachetele. 

Pe cât putui mă aşezai, într-o poziţie foarte incomodă, e 
drept, iar o clipă mai târziu, neamţul veni lângă mine. 

— Vă simţiţi bine? mă întrebă el. 

— Ca un prizonier medieval închis într-o celulă nu prea 
înaltă, ca să nu se poată ridica în picioare, şi nici prea lată, 
ca să nu se poată întinde; doar pe diagonală; dar mi-e frică 
să nu strivesc ţigările. 

— Ei, e tocmai ceea ce vă spuneam; nu prea sunteţi 
obişnuit cu astfel de călători. Hai, puţină răbdare! 
Martirajul n-o să dureze. Mai sunt două rios de trecut 
Nanay şi Itaya, care se varsă, ca să spunem aşa, în ceea ce 
se numeşte Iquitos. Pe aici îşi fac militarii rondul, pentru 
că, în zona asta, nu-s sălbatici. După aceea, drumul o să fie 
liber şi, ceva mai târziu, o să pornim motorul. 

Tăcu apoi şi ne pomenirăm învăluiţi într-o linişte în care 
nu se mai auzeau decât plescăiturile vâslelor lui Tomas, 
lovind apa; fiecare din mişcările sale scutura barca ce-şi 
revenea îndată, dând impresia că luneca pe o suprafaţă 
lucie şi netedă. Cum mă cam agitam, pentru a-mi 
dezanchiloza membrele, numai ce-l simţii pe Walter 
punând mâna pe mine: 

— Pssst! Ascultati... 

Era zgomotul zvâcnit al unui motor care spărgea liniştea 
nopţii. Tomas ne anunţă: 

— La lancha de la Comandancia... 

Apoi se puse să cânte, fără a înceta să mişte vâslele. 
După aceea, zgomotul motorului crescu, se apropie şi se 
opri, în cele din urmă complet. 

— Unde mergi astfel? îl întrebă un ostaş, cu o voce 
mânioasă. Nu poţi opri când ţi se face semn? 

— Nu v-am văzut, le spuse Tomas. 

— Dar trebuie să ştii că asta nu-i oră de navigaţie. Eşti în 


regulă cu actele? 

— Actele? Ce acte? zise Tomas. Mi-am dat seama după 
voce că făcea pe beatul. Credeţi că am timp de pierdut? 
Mă aşteaptă nevestele la Barranca. 

— Oh! dar staţi că m-am prins, îl recunosc! strigă un alt 
soldat. Domnule locotenent, e Tomas Carranza, malero, 
bătrânul cauchero... Cel căruia i s-a furat barca, pe când 
era la negresa Constanţa... 

— Ah, da! Barca furată! Dar atunci ce-i cu ambarcaţia 
asta? 

— Am cumpărat-o, senor teniente! Trebuia să mă întorc 
cumva acasă... M-a costat şi ultimul sfanţ. 

— De la cine ai cumpărat-o? 

— De la El Germano, teniente. 

— Bine, şterge-o, dar nu ştiu dacă tot aşa de uşoro să 
scapi şi de cei de la Nauta. 

— Oh! Dar la Nauta îi cunosc pe toţi şi, apoi, şi ei mă 
cunosc pe mine. 

Motorul ambarcaţiei militare se ambală, iar valurile ne 
clătinară o clipă. Carranza se puse din nou pe vâslit. Noi 
nu suflam o vorbă. 

După aceea, într-un târziu: 

— Hei, băieţi! exclamă bucuros Tomas, cred că acum 
puteţi ieşi să fumaţi o ţigară; eu o să pornesc motorul. 


18 Domnule locotenent! (N. T.) 


CÂND OR SĂ MĂ OMOARE? 


N-aş putea spune ce mă trezise strigătele puternice ale 
papagalilor sau urletele maimuţelor? lar cum adormisem 
habar n-aveam. În orice caz, Tomas şi Walter îmi 
respectaseră somnul. Pe semne că mă legănasem în 
zgomotul sacadat şi regulat al bătrânului motor Johnston. 
Dar visasem ceva urât, ceva ce însă se spulberă de îndată 
ce zării chipurile prietenoase ale celor doi. 

Eram întins pe fundul bărcii soarele răsărea şi eu, 
ridicat pe o rână, le-am spus: 

— Scuzaţi-mă, nu sunt încă obişnuit cu căldura toridă 
care mă covârşeşte. 

— „Senor, dormit-aţi oare, bine?” mă întrebă Walter. 
Citatul nu-i tocmai exact, continuă el, dar e din 
„Eviradnus“, de Victor Hugo, dacă nu mă înşel. Ne 
cunoaştem şi clasicii. 

— Cred că încă visez, îi răspunsei, privindu-l cu ochi 
mari. 

— Vă miră că auziţi vorbindu-se de Victor Hugo în 
junglă? Dar peste tot pe aici sunt nume celebre, de la 
Orellana la Benjamin Constant, trecând prin Aguirre şi 
Manuel Prado. 

— Benjamin Constant? 

— Ei da! La frontiera braziliană. Un sat care n-a avut 
niciodată mai mult de zece case şi, dacă am fi rămas ceva 
mai mult la Iquitos, v-aş fi făcut chiar şi cunoştinţă cu un 
necăjit care se născuse în acest prăpădit de Benjamin 
Constant. 

— Văd că ai chef de vorbă, interveni Tomas. Te referi la 
Bismarck! Hm! Bătrânul meu prieten Bismarck! Mă 
gândesc la toate mingile alea de cauciuc care i-au trecut 
prin mâini, ca-n cele din urmă s-ajungă, nenorocitul, la 
sapă de lemn, cerşetor şi smintit! Era şi firesc; de altfel 
fierbea ceaiul cu suluri de bancnote!%, ce să mai vorbim! 


'*Bismarck avea să-mi explice mai târziu sensul acestor cuvinte. 
(N. A.) 


Grozav tip şi câte nu-i datorez! 

— Apropo de ceai, am putea să ne gândim şi la cafea? 
sugeră Walter. 

— La următoarea playa, spuse Tomas. 

Aveam impresia unei conversații pregătite dinainte şi de 
atunci începu să mă obsedeze numele de Bismarck. 

De ce oare îl eliminasem fără să fi încercat să-l sondez 
mai adânc? Câte lucruri interesante n-aş fi auzit de la el? 

Walter se ghemui lângă mine, suflându-mi la ureche: 

— Adevăratul text al poetului sună, de fapt, aşa: 
„Doamnă, îi spuse el, dormit-aţi oare bine?” Vă miră 
probabil că cineva, care n-a mai citit un ziar de zece ani, 
să-şi aducă aminte de aşa ceva, hm? Imaginaţi-vă însă că 
am învăţat această frază pe când eram elev de liceu la 
Strasbourg. Îmi şi spusesem, de altfel, atunci Walter, când 
vei fi însurat, şi-ţi vei găsi nevasta în patul ei, sau al tău, cu 
un altul, fii elegant şi întreab-o politicos: „Doamnă, dormit- 
aţi oare bine?“ N-am avut însă ocazia, pentru că nu m-am 
însurat, şi, totuşi... 

Îmi întinse o ţigară, mi-o aprinse, apoi privi malurile ca 
şi cum ar fi urmărit ceva. Dar, ceea ce îmi spusese, mă 
făcuse să mă gândesc, încetul cu încetul, la ceea ce 
visasem. 

Reieşea din toate că mă înhăitasem cu două canalii 
hotărâte să-mi vie de hac. În chip stupid, şi pentru că de 
fapt nici nu-mi ceruse, nu-i dădusem niciun avans lui 
Walter, aşa că, într-un fel, îi eram dator cu ceva. Unul 
făcea pe omul rasat, cultivat, în timp ce, celălalt, cu aerul 
lui nevinovat, voia să-mi trezească şi anumite suspiciuni. O 
maimuţăreală de fapt, dat fiind că maimuţele n-au 
niciodată o faţă ascunsă a gândului. Mă împiedicaseră să 
fac o declaraţie de plecare în faţa autorităţilor, de care mă 
şi ascunseseră. Aşa că nimeni nu ştia că eu mă aflam pe 
Maranon, iar celor doi le venea tocmai bine să mă 
devalizeze şi să-mi arunce cadavrul în apă, unde să fiu apoi 
devorat de peşti. Perfect! 

— El Germano! îl strigă Tomas, văd o playa pe stânga. 

— Păi, atunci preiau cârma, spuse Walter, iar tu 


pregăteşte ancora. 

Scârbit, aruncai ceea ce-mi rămăsese din ţigară. Va să 
zică acela-i locul unde au hotărât să mă omoare! Şi eu să 
mă las dus de ei ca un idiot! Numai că nu ştiu cu cine au 
de-a face! N-o să le fie prea uşor. 

Mă strecurai apoi sub techo unde-mi lăsasem Coltul, în 
ajun, când mă întinsesem, ca să nu-mi zdrobească coastele, 
şi-l găsii unde-l pusesem. Încărcătorul era la locul lui. 
„Numai să nu fi fost încărcat cu gloanţe oarbe!“ Il luai, 
totuşi, cu grijă şi-l vârâi sub cămaşa de mult uscată. Tomas 
îmi văzu însă gestul. 

— Văd că avem un om prudent cu noi şi asta-mi place. 

— Totuşi, puteţi lăsa sub acoperiş instrumentul acesta 
stânjenitor, îmi zise Walter. Aici n-ai de ce te teme, suntem 
prea aproape de oamenii civilizaţi sau de cei care au astfel 
de pretenţii. 

Fireşte, mă făcui că nu pricep, şi ne apropiarăm de 
malul pe care începea să scânteieze o mică fâşie de nisip 
roşu, puţin înclinată şi bătută uşor de valurile stârnite de 
barca noastră. 

„Ei, şi-n cele din urmă, Lachenal ştie că totuşi m-a dat pe 
mâna lui Walter, iar o anchetă rapidă ar putea lesne dovedi 
că nu aranjasem nici cu domnul Ling şi nici cu Bismarck, şi 
că, deci, numai Walter mă putuse lua cu el.“ Gândul acesta 
mă mai linişti şi mă întrebai dacă şi El Germano judecase 
la fel. Oricum, însă, aveam să-i împrospătez eu memoria. 

— Mă gândesc, spusei, ce-ar zice prietenul nostru 
Lachenal dacă ar şti unde suntem? 

— Păi, ce să zică, dacă el însuşi v-a dat pe mâna mea? Şi 
asta în cazul că se mai gândeşte la dumneavoastră... 

— Sunt sigur că ne urmăreşte cu gândul. E un foarte bun 
prieten, ştiţi? 

Walter dădu indiferent din umeri. 

— Prietene, nu poţi urmări pe nimeni cu gândul în 
pădure. Doar câţiva indieni cu ierburile şi vrăjitoriile lor, 
dar asta-i altceva. Ştiţi, când cineva s-a hotărât să 
traverseze selva, nimeni nu se mai ocupă de el. lar dacă 
reuşeşte, este salutat, spunându-se „lată un norocos care 


vine de departe!“. În caz contrar, adică dacă nu se mai 
întoarce, doar atât se zice: „L-a înghiţit pădurea!“ Asta-i 
vorba noastră, a pădurenilor de pe aici... Hei, fii atent, 
Tomas, acostez! 

Prora bărcii pătrunse adânc în nisip, făcându-mă să mă 
clatin. Pe urmă auzii plescăitul ancorei pe care o zvârlise 
Tomas la pupă. Barca oprindu-se, Walter sări pe nisip 
nemaifăcând însă niciun gest ca să mă ajute. L-am ajuns 
din urmă totuşi. Îl priveam pe furiş, îngândurat. Bucuria de 
a străbate selva cu piciorul mi-o stricasem la gândul că, 
probabil, picasem într-o cursă. 

Carranza ne ajunse din urmă, cu un mic trepied de metal 
şi o cutie de conserve goală, care avea un fel de mâner, 
făcut din sârmă. Pe urmă, aprinse cu grijă un fel de 
cubuleţ alb, cât o bucată de zahăr, spirt solidificat, numit 
meta, aşezat pe o piatră. 

Flacăra albastră dată de el era destul de puternică. Puse 
să fiarbă trei pahare de apă, grijuliu măsurate şi scoase 
dintr-un butoiaş învelit cu trestie. Apoi bătrânul cauchero 
se duse la barcă să caute un săculeţ cu pâinişoare, încă 
proaspete şi moi. Muiate în cafea, care semăna mai 
degrabă cu o supă groasă decât cu o băutură, erau 
excelente. 

Şi, după ultima înghiţitură, Walter se întoarse spre mine, 
surâzându-mi ambiguu. 

— Aventura dumneavoastră, îmi spuse, îmi aminteşte de 
cea a unui biet ins... Scuzaţi-mă, cineva cam ca 
dumneavoastră, un mâzgălitor de hârtie, da, un jurnalist, 
mi se pare. Arzând de dorinţa de a deveni celebru, 
inventase ceva ce trebuia să-i facă numele cunoscut în 
ziarele din întreaga lume adică o dispariţie în pădure, cu 
ocazia unei explorări şi regăsirea lui după aceea, peste 
câteva luni. Pe atunci nu lipseau ghizii din Iquitos. Şi omul, 
nu ştiu cum s-a întâmplat, dar a dat peste insul cel mai 
şiret şi mai al dracului, care i-a spus să nu se preocupe, de 
nimic că va face el totul. Doar un singur lucru i-a cerut 
nenorocitului să-şi şteargă orice urmă, ca să nu mai existe 
nicio bănuială cu plivire la subterfugiu. Bineînţeles, trebuia 


să dispară şi cel mai mic indiciu al şmecheriei puse la cale. 
Iar idiotul, potrivit sfatului ghidului, a mers până-ntr-acolo 
încât şi-a retras şi fondurile pe care le avea în bancă... A 
urmat plecarea. Cu o barcă cu motor ca asta. Plecarea, zic, 
după ce nenorocitul le scrisese tuturor prietenilor că el 
urma să facă o mare călătorie de explorare pe Amazoane, 
printre triburile sălbatice... 

— Îmi amintesc de ghidul ăsta, interveni Tomas, mi-l 
amintesc bine, se numea Manana, căci, datorând bani la 
toată lumea, chiar înainte de a-i cere ceva, se repezea la 
tine strigând: „Manana, manana! “, adică mâine, mâine... 

— Şi idiotul, mă pomenii spunând, cu gura uscată, ca 
iasca, ce-a păţit? 

— În principiu, conform aranjamentului, ar fi trebuit să 
fie găsit sau cel puţin eliberat, două sau trei luni mai 
târziu, fără să i se fi întâmplat nimic rău; şi bine hrănit de 
sălbatici, dar prizonier... adică ceva fără niciun risc. Numai 
că cine l-a mai găsit? 

— L-a înghiţit pădurea! zise Tomas. Cât despre Manana, 
mi s-a spus acum vreo doi-trei ani, că devenise verdulero” 
la Lima. Da, ţinea acolo o mică prăvălie de zarzavaturi şi 
fructe. Dar să-şi achite datoriile, nici poveste, canalia! Ce 
mai, acum e bogătaş! 

— Cert e, adăugă Walter, că şi-ar fi putut plăti creditorii! 
Dar ce să mai vorbim, a reuşit şi lovitura i-a adus câteva 
milioane... 

— Câteva milioane, hm, protestă cu o bunătate prefăcută 
Tomas. Nimeni nu i le-a numărat, după câte ştiu. Ce averi 
nu mi s-au atribuit şi mie, pe vremea cauciucului! 

— Ehe! Dacă erai prevăzător, ai fi fost şi tu acum 
zarzavagiu la Lima! 

— Aş putea să fiu oricând, protestă Tomas, dar îmi 
iubesc prea mult colţul ăla de pădure ca să-l părăsesc. 

— Dar tu, oare, o să-ţi achiţi datoriile înainte de a te 
retrage? se interesă Walter, râzând. 

— Eu n-am aşa ceva. Sau, cel puţin, nu-mi amintesc. lar 
dacă da, n-au decât să-mi spună creditorii... Asta-i! 


% Zarzavagiu. (N. T.) 


— Walter, am zis eu, asta mi-aminteşte că noi nu ne-am 
făcut socotelile. Şi, după cum ne-am înţeles, cheltuielile 
expediției mă privesc pe mine. Or, până acum nu mi-ai 
spus ce-ţi datorez! 

El Germano făcu o mutră dezamăgită. 

— Pariez, zise el, că aţi luat cu dumneavoastră o 
grămadă de dolari. 

— Oo! nu, fii liniştit... sau, regret că te dezamăgesc, 
adăugai cu un surâs reţinut, dar jur că grămada nu-i prea 
mare. 

Proasta dispoziţie neaşteptată a lui Walter i se manifestă 
atunci printr-o serie de gesturi. Se ridică, se scutură 
nervos, îşi trase pantalonii, îşi aşeză şapca, iar când, 
crezând că părăsim locul, vrusei să sting micul cubuleţ de 
meta, care continua să ardă inutil, urlă la mine: 

— Nu-l atingeti! E foarte nociv. S-ar putea spune, apoi, 
că v-au otrăvit indienii. Or, asta-mi trebuie. Las’ să-l stingă 
Tomas. Şi ascultați ce vă spun nu pot fi tot timpul în 
spatele dumneavoastră, ca să vă pândesc gesturile 
nesăbuite. Nu uitaţi că aici totul e ucigător şi fiţi atent! 

I-aş fi obiectat cu plăcere că acest meta nu prea venea 
din pădure, dar era foarte mânios. După aceea se întoarse 
brusc spre mine: 

— Nu v-am cerut nimic, răspunse el, pentru că Tomas a 
suportat toate cheltuielile. Nu v-am spus-o, dar el e 
bancherul nostru. Asta-i. Hai, Tomas, e timpul să ne 
îmbarcăm, ar trebui să fim peste două ore la Tamshiyaeu... 

Să înţeleg oare din asta că Tomas fusese obiectul unui 
mic şantaj din partea ghidului meu?! Un şantaj în favoarea 
mea, cel puţin pentru moment? Căutai să văd reacţia lui 
Carranza, dar nu observai pe chipu-i decât indiferenţă; îşi 
aranja trepiedul, cutia de conserve şi cele două pâinişoare 
care-i rămăseseră. Aducându-mi aminte cum îşi cheltuise 
banii la barul din hotelul „Turistas“, mi-am zis că, în loc să 
fie o canalie a dracului, nu era, poate, decât un biet ins 
care, din pricina izolării, nici n-avea ideea valorii banilor, 
pierzând acest obicei în singurătatea pădurii. Un fel de 
boem al selvei. 


Şi, când ne întoarserăm la barcă, o bandă de araşi 
lătrători trecu peste noi, răspunzându-le maimute invizibile 
din hăţişuri, cu urlete de copii biciuiţi. Motorul porni 
îndată. 

Eram bine şi sănătos. Mi se păruse că trăisem un coşmar 
şi mă ruşinam că-mi bănuisem prietenii. 

Dar, de fapt, nu-i cunoşteam şi nu ştiam despre ei decât 
că erau doi aventurieri. Walter, care împinsese barca spre 
larg, încălecă bordul sărind şi el în ea. Eu eram lângă 
techo. Se apropie de mine şi-mi arătă o floare cât pumnul, 
cu petale negre, şi cu sepale galbene şi albe. 

— O orhidee, îmi zise el. Şi, după spusele poetului 
columbian Rivera „efemeră ca omul, veştejindu-se precum 
iluziile sale.” 


VULTURII 


Se spune că primul kilometru din selva se aseamănă cu 
alte sute care-l succed. E fals însă. Nu e decât o iluzie. 
Nimic nu e mai schimbător ca pădurea şi râurile sale şi 
totuşi, peisajele lasă o impresie de monotonie care 
influenţează insidios sufletul călătorului. 

Numai că trebuie să ştii să priveşti, şi asta presupune o 
întreagă ucenicie ba, mai mult, trebuie să ignori 
zgomotele, strigătele animalelor enervante, mai ales când 
te apropii de maluri. Dar te obişnuieşti repede, tot aşa cum 
uiţi vacarmul marilor oraşe. 

Despăturindu-mi harta Esso, „Nor-Oriente“, pentru a 
socoti cât drum parcursesem de la Iquitos, simţii o bucurie 
intimă văzând scris într-o buclă a fluviului, cu litere mari, 
numele de Tamshiyacu. 

Îmi imaginam Tamshiyacu, dacă nu ca un centru de 
aprovizionare pentru aşezările de pe Ucayali, ca Segquena 
şi Requena, cel puţin o aglomerare mai importantă, unde 
Walter să poată cumpăra ceea ce ne-ar mai lipsi. 

Am început să aştept cu îngrijorare apariţia, pe malul 
drept al fluviului, a acestui oraş mândru. 

— La dracu! exclamă, deodată, Walter, iată o insulă care 
nu exista acum opt zile, sunt sigur! Tu, Tomas, ai văzut-o 
venind la Iquitos? 

— Oh! Nu. Am trecut pe malul de nord, zise Tomas. 

Mă aplecai din nou pe hartă. 

— Totuşi, obiectai cu, sunt aici două insulițe foarte bine 
marcate. 

— Dacă te-ai lua după hărţi, zise El Germano, te-ai rătăci 
în fiecare zi. A dumneavoastră nu-i rea, dar am şi eu una, 
făcută de armată şi-i mult mai bună, cu toate erorile sale. 
V-aţi fi putut-o procura de la Iquitos, în schimbul a vreo 
douăzeci de soles. Vreau să spun însă că această insulă s-a 
format în mai puţin de o săptămână. 

— Dar cum e posibil aşa ceva? 

— Nimic mai simplu. Nivelul fluviului oscilează, de la un 


anotimp la altul, cu vreo douăzeci de metri. În vremea 
ploilor, cursul devine atât de năvalnic şi atât de violent, că 
bucăţi întregi de pădure sunt smulse şi mutate dintr-un loc 
în altul. Arbori întregi, cu rădăcini cu tot, sunt împinşi de 
la un mal la celălalt. Şi, dacă, dintr-un motiv sau altul, 
vreun copac îşi prinde rădăcinile de o stâncă, ori de un 
altul înţepenit mai dinainte, devine obstacol pentru toate 
aluviunile care se îngrămădesc astfel peste el şi se întăresc 
acolo. Dacă arborele este prins la mijlocul curentului, se va 
forma o insulă, iar dacă s-a înţepenit în mal se va schimba 
şi cursul fluviului... aşa că harta mai trebuie şi ea revizuită. 

— Da, zise Tomas, curbele acestea, numite Ilociladas”!, 
formează nişte meandre atât de instabile, încât fluviul le 
poate schimba într-o noapte, dacă arborele care-i este 
armătură îşi rupe ancorajul. Aşa că imprudenţii care şi-au 
construit acolo casa, acel hato, aranjându-şi şi chacra, 
ferma, alături, se pomenesc măturaţi dintr-odată, cu teren 
cu tot. 

Ce spunea el mă făcea să mă gândesc la perturbări 
aproape cataclismice şi, totuşi, de necrezut, dacă te uiţi la 
cursul lin al Maranonului, cu apele lui noroioase, de 
culoarea puroiului, strălucind sub soarele torid. 

În fine, Walter anunţă Tamshiyacu şi fără a mai spune 
ceva, cei doi se schimbară la cârmă. 

Căutai atunci şi eu să văd „faimosul” oraş şi nu zării 
decât vreo douăsprezece cocioabe, asemănătoare celor din 
portul Belen, din bambus şi acoperite cu frunze cenuşii de 
palmier. În faţa lor, se întindea o vastă playa de nisip 
galben, complet pustie. Deasupra acoperişurilor se zăreau 
buchete verzi de frunze late şi înalte de bananier. 

— Dar nu s-ar spune că-s locuite, exclamai eu. 

— Stăpânii sunt la chacras, adică la fermele lor, sau 
poate la vânătoare. Nu suntem atât de importanţi pentru 
ei, încât să-i fi făcut curioşi. Asta-i explicaţia. 

Sperasem într-o escală, dar El Germano făcu o manevră 
şi ne îndepărtarăm de playa. Atunci apăru un câine pe mal, 
alergând ca din puşcă şi se opri la marginea apei, după ce 


21 Se pronunţă iochiadas. (N. A.) 


se proţăpi cu toate patru labele în nisip, lătrând din 
răsputeri. 

Păsări se ridicară stoluri de pe crăci, scoțând strigăte 
ascuţite. Păsări mari, negre, cu zbor greoi, dar în stare să 
ajungă până în înaltul cerului. 

— Gallinazos, spuse Walter,  gunoierii Amazonului. 
Binecuvântaţi fie că mănâncă toate stârvurile. Fără ei ar 
bântui o groază de epidemii. 

— Adică vulturi, observai eu. 

— Dacă vreți,  consimţi Walter. Vulturi foarte 
asemănători cu acei zopilotes mexicani. Lor le revine 
treaba purificării; fără ei am naviga numai printre 
spurcăciuni. Slavă Domnului că-nghit totul. 

— Şi să-ncerci să omori vreunul, bombăni Tomas de la 
prora bărcii; ajungi sigur la puşcărie. Dacă ar valora aur şi 
tot nu le-ar purta atâta grijă guvernul! 

El Germano izbucni în râs. 

— Păi dac-ar fi atât de valoroşi i-ar vâri într-o casă de 
bani şi atunci n-ar avea decât să se ducă naibii cei atinşi de 
holeră şi ciumă! 

— Ei bine, află totuşi că, într-o zi, am făcut un masacru 
printre ei, bombăni Carranza. 

Puțin mai târziu, păsările negre, după ce se rotiră 
îndelung, în înălţimi, se lăsară ca o masă pe coroana unui 
copac de la marginea râului. Era un copac mare şi 
zdravăn, cu frunze late, dantelate şi verzi, ca smălţuite. Il 
recunoscui. Faimosul arbore de pâine, care le dădea celor 
ce scăpau de holeră şi ciumă posibilitatea de a exista şi de 
a lupta împotriva foametei. 

Atunci auzii, ca un murmur, vocea lui Tomas: 

— Tristeza del pobre en el arbol del pan, pero bendito el 
arbol que calma el hambre del pobre. 

Şi cum un anumit sens al frazei îmi scăpa, privii din nou 
spre cârmaciul nostru. 

— Este vorba de un vechi proverb jivaro, îmi explică el, 
fără chef. Asta înseamnă că vulturii - mâncători de stârvuri 
- cocoţaţi pe un arbore de pâine, reprezintă întreaga 
tristeţe a săracilor mâhniţi că cineva a murit, poate chiar 


tot satul, şi că, deci, nu se mai poate merge la cules; pe de 
altă parte, proverbul blagosloveşte şi arborele care dă 
pâine săracului... 


ÎN JURUL UNUI FLUTURE ALBASTRU 


— Ei, bine, întrebă Walter, s-ar zice că nu prea aveţi 
poftă de mâncare? Vă simţiţi rău? Barca nu se prea 
leagănă, totuşi. 

— Nu râdeţi, spusei eu, grav. De obicei îmi place să ştiu 
ce mănânc, sau, cel puţin, dacă-i carne sau peşte. Dar 
amestecul ăsta nici nu-ţi dai seama ce-i. 

— E charqui?, spuse Tomas, surprins şi cu gura plină. 
Nimic altceva decât charqui, şi am pus-o la fiert... 

Eram instalaţi la vreo şase metri de barca înfiptă în 
mâlul uneia din acele Ilociladas ale fluviului, pe malul 
căruia mişunau lipitori mai lungi ca mâna. 

— Charqui! insistă Walter; dacă aşa zice Tomas. Dar, 
dac-ar fi să spui că asta-i carne sau peşte e cu totul 
altceva. Aici, în această Americă, am creat o limbă destul 
de aparte; nu ştiu dacă v-aţi dat seama. Spaniola 
evoluează. Pardon, voiam să spun castiliana. De exemplu, 
Tomas, pentru a spune da, în loc să zică „şi”, îmi răspunde 
„ja”. Or şi charqui ar trebui să însemne carne uscată, 
sărată sau afumată, dar tot atât de bine poate însemna 
peşte; după caz, dacă vreţi. 

— Păi, dumneavoastră aţi făcut cumpărăturile, aşa că ar 
trebui să ştiţi! observai eu. Dimineaţă, doar, am avut nişte 
franzeluţe proaspete, şi acum vreţi să ziceţi că nu ştiţi ce 
mâncăm? 

Îşi încrucişă braţele, cu un aer comic. 

— O să vină şi ziua când, într-adevăr, nu vom şti ce 
mâncăm. Acum încă mai putem ghici sau cel puţin putem 
face nişte ipoteze, aşa că să profităm de ele! 

Tomas îşi încrucişă picioarele sub el, fără a înceta să 
mestece, şi spuse deodată: 

— Walter, eu cred că-i paiche” afumat. Dar poate că 
micuţului nu-i place aşa ceva... 

— Tomas, eu nu sunt „micuţul”, ba cred că, sunt ceva 


22 Pastramă. (N. T.) 
23 Soi de peşte cu pielea aspră. (N. T.) 


mai în vârstă decât voi! 

— Cum? Nu vă simţiţi chiquito în această pădure? Eu da, 
şi de când viețuiesc aici! 

— Destul, interveni Walter, destul Tomas! 

— Mii de scuze, senor, spuse Tomas, cu un aer 
nedumerit. Dar la noi chiquito e o vorbă de alintare... Luaţi 
numai o bucăţică de charqui, pe Sfântul Iosif, şi o să mă 
duc să caut o sticlă cu pisco,” ca s-o fac să lunece mai 
bine, nu-i aşa, Walter? 

Dar Walter nu-l asculta. Părea visător. Sub pălăria sa 
mare, care-i umbrea pielea arsă de soare şi obrajii bărboşi, 
îi vedeam ochii albaştri, aţintiţi într-un anume fel asupra 
fluviului. 

— Scumpe domn, spuse el, cu o politeţe prea rafinată 
pentru a fi de bun augur, în afară de Lachenal, aţi mai 
prevenit mulţi prieteni de călătoria asta? 

Mă simţii din nou pus în gardă, dar, din păcate, prea 
târziu; revolverul rămăsese în barcă. li răspunsei evaziv: 

— Să zicem că nu, dar cred că Lachenal a vorbit multora 
despre asta, zău. 

— Mă tem numai să nu fiți cam prea delicat pentru 
călătoria asta şi acum încă ne-am mai putea întoarce. 
Tomas, sunt sigur, n-ar refuza să mai piardă o zi sau două. 
lar dumneavoastră nu v-aţi face de râs. 

Mi s-a tăiat răsuflarea, înainte de a-i răspunde: 

— Ştiţi, domnule Walter, ce caut şi, dacă socotiți că voi 
eşua, mi-ar fi totuna nereuşita sau întoarcerea. Numai că 
ar trebui să nu uitaţi un lucru, o dată pentru totdeauna că 
dacă nu mă voi mai întoarce la Iquitos, ca idiotul acela 
despre care mi-aţi vorbit şi cu care vi se pare că semăn, 
după cum aţi şi spus-o, de altfel, n-ar fi, în mod sigur, atât 
de uşor pentru voi ca pentru Manana... 

Walter sări brusc în picioare. Era livid ca un om pe 
moarte. Făcu câţiva paşi spre barcă, se opri şi lovi furios 
într-un ciot, care zbură în fluviu. Întors cu spatele, în 
veşmântul său ponosit de junglă, avea totuşi o ţinută 
impresionantă, făcându-mă să cred că nu-i prea 


24 Băutură alcoolică peruană. (N. T.) 


apreciasem până atunci statura la justa-i valoare. 

După aceea se întoarse, fără a se apropia. 

— Tomas, poţi să bei o raţie de pisco cu domnul. Una 
însă, nu două. Eu o să dorm. Trebuie. Mâine trec la cârmă 
la ora cinci. 

Mă simţeam fericit că găsisem mijlocul de a pune 
lucrurile la punct, că le dădusem de înţeles că nu eram un 
prost şi, pe scurt, că eram în gardă. Însă prin toate acestea 
nu reuşisem decât să-l jignesc, să-l insult grav pe Walter. 
Şi nu-mi prea venea bine. 

Dar, oare, această indignare a ghidului meu nu era şi ea 
o fentă? Un joc de scenă? Ceva menit să-mi adoarmă 
neîncrederea? Căci, aflându-ne încă în apropierea aşa- 
ziselor locuri civilizate, şi-ntr-un moment în care militarii 
trebuiau să-şi întărească supravegherea fluviului, n-aveam 
de ce mă teme de tovarăşii mei. Pe viitor, trebuia să fiu cu 
ochii în patru. 

Imi făceam un raţionament simplu dacă, într-adevăr, 
căzusem pe mâna a doi bandiți, nu era bine să merg prea 
departe. Walter nu m-ar fi condus unde voiam. M-ar fi 
făcut să dispar pe drum, mult înainte de Barranca. Dacă, 
printr-un miracol, aş fi reuşit să scap de intenţia lor 
criminală, proiectul meu tot ar fi eşuat. 

Cerul era cenuşiu şi fără viaţă. Pădurea se liniştise. 
Deodată mi-am amintit ceea ce-mi spusese Walter când 
căzusem în noroi la Belen o să plouă. Şi nu plouase. Era un 
fel de prezicere care se realizează rar, poate, dar ţăranii 
noştri din Franţa nu se înşală deloc asupra timpului ori o 
astfel de eroare era cu atât mai gravă pentru cei ce 
cutreierau selva. Unui ghid nu-i era îngăduit aşa ceva. De 
unde şi concluzia că nu era un adevărat ghid. Apoi, 
ciudata-i concepţie în ceea ce priveşte remunerarea. Dacă 
era să fiu suprimat, ce-ar fi pierdut el din moment ce-mi 
lua totul? 

Mă gândeam să alerg la barcă, să-l trezesc pe El 
Germano şi să-i spun: 

— Aveţi dreptate. Mai bine mă fac de râs. Duceţi-mă 
înapoi la Iquitos şi vă voi despăgubi pe amândoi. 


Cu revolverul în mână, la nevoie! 

Dar, în acel moment, Carranza mă apucă de braţ. 

— Priviţi, îmi spuse, priviţi, dar nu vă mişcaţi... Acolo, la 
doi metri de degetul piciorului meu... vedeţi? Nu-l speriaţi! 
Pobrecito!?? 

M-am gândit întâi la vreun şarpe; dar, în loc de reptilă, 
văzui un splendid fluture albastru, cu aripi irizate, mari, 
îndreptate mândru spre cer, căci se aşezase pe o piatră, pe 
care părea c-o miroase ca pe-o floare. 

— După cum vedeţi, se odihneşte, zise Tomas. Şi, 
nefericitul nu va mai trăi decât câteva ore. Se numeşte Ja 
mariposa azul. 

Era un specimen splendid; aripile, aproape paralele, 
erau mai transparente decât cel mai fin porțelan. 

Găsise vreo firimitură din care se hrănea, pe pietricica 
aceea, căci îl vedeam mişcându-şi foarte vioi trompa. 

— E mascul, spusei eu. 

— De unde ştiţi? Aş putea, tot atât de bine, să spun că-i 
femelă. 

— Numai în caz de dimorfism sexual, dar ăsta e mascul, 
se vede după antenele sale scurte, în formă de pieptene. 

Dacă n-aş fi fost răvăşit de atitudinea lui Walter, aş fi 
izbucnit în râs, privind aerul uluit al lui Tomas. Aşa, m-am 
mulţumit doar să-i explic: 

— Când eram tânăr am făcut multă entomologie şi am şi 
acum, în Franţa, o colecţie de câteva mii de lepidoptere, 
hai, să spunem de mariposas. 

— Ca ăsta? 

— Sigur că nu ca ăştia, pentru că specia lui nu există în 
Europa. 

— Dar la Paris sunt fluturi? 

— Prin împrejurimi, da. Mulţi chiar, la Fontaineble... de 
exemplu. Parisul e ca Lima. 

— Ei, află, că mariposa azul, spuse el ferm, vine tocmai 
de la Lima. Se ştie, pe aici, că acest fluture trăieşte în 
oraşe până în ziua când simte nevoia să întâlnească, în 
pădure, un mascul sau o femelă, după sex, ca să se 


25 Sărăcuţul! (N. T.) 


reproducă. Apoi moare. 

— Şi crezi că acest fluture a zburat ca avionul, pe 
deasupra pădurii, de la Lima până aici? 

— Sigur. Intrebaţi-l şi pe Walter. 

Mai târziu, un savant american mi-a confirmat aceasta. 
Atunci însă mă îndoiam, mă îndoiam că Tomas ştie mai 
mult decât mine, şi, cu toate că n-aş fi putut păstra 
fluturele, mi-a venit în gând să-l prind. 

— Nu-l atingeţi! urlă Tomas. Lăsaţi-l în pace. Omorâţi 
toţi ţânţarii, toţi acei toritos, dar nu fluturele ăsta. Prea 
mult s-a căznit s-ajungă până aici. 

— Dar peste câteva clipe îl va înghiţi o pasăre! 

— Da, dar lăsaţi-l să se descurce singur. E legea pădurii. 
Nu ucizi decât pentru mâncare sau apărare, adică o luptă 
împotriva propriei morţi. Am cunoscut pe unul care zicea 
că-i olandez şi care se amuza prinzând tot felul de insecte 
prin pădure, cu o plasă. Dacă n-ar fi dat peste baraca mea 
din selva, într-o zi când pescuisem mult, ar fi murit de 
foame, cu toate colecţiile lui de lăcuste şi de zancudos%. 
Noroc că n-am ştiut cu ce se ocupa, c-ar fi trebuit să-l las 
să crape de foame! 

— Eşti un tip ciudat, Tomas: nu ucizi un fluture, dar 
masacrezi vulturii care sunt atât de utili. 

— Uite-l c-a plecat! spuse Carranza bucuros. 

Mariposa azul îşi luase zborul. Zigzaga peste fluviu, se 
apropia de barcă, se depărta, bătea frenetic din aripi şi 
Tomas îl privea uluit. Bietul fluture zbura de parcă ar fi 
vrut să atragă atenţia vreunei păsări insectivore. In fine, 
dispăru şi, odată terminat spectacolul, prietenul meu se 
ridică. 

— Cred că avem dreptul la o duşcă de pisco, îmi zise. 
Hai, şi după aceea o să pornesc motorul. 

— Walter pare supărat. 

— Doarme, pentru că noaptea următoare va sta de 
veghe. Nu mai e mult până la Nauta. 

Când să ne urcăm în barcă se opri şi mă lovi amical în 
piept: 


25 Specie de ţânţar. (N. T.) 


— Nu-mi reproşaţi c-am ucis gallinazos. Şi 
dumneavoastră aţi fi făcut la fel, dacă i-aţi fi văzut cum 
rupeau din bătrânul încă viu! Selva era dură, senor, în 
vremea aceea cumplită, adică prin 1923-24. Aveam vreo 
doisprezece sau treisprezece ani... Dar cea mai mică 
crestătură într-un arbore îţi aducea doi pumni de aur; bune 
vremuri, totuşi!... O să vă povestesc eu, cândva, şi o să 
vedeţi... 


EXPLICAŢII 


Când Walter ieşi de sub techo, mânia-i dispăruse şi 
părea că nu-mi mai poartă pică. Voiam sări cer scuze şi-mi 
alcătuisem mai multe fraze pentru a-mi justifica 
suspiciunile şi comportamentul; dar niciuna nu mă 
satisfăcea. Erau atât de stângace şi de complicate, încât mi 
se părea c-ar fi fost total lipsite de sinceritate. 

— Amigo, mă rugă el cu blândeţe, vreţi să-mi daţi o 
mână de ajutor? Mă grăbii; cel mai indicat mod, de fapt, 
să-i arăt că şi mie „îmi trecuse”. 

Era vorba de scoaterea unui sac impermeabil din barcă, 
ce-mi păru foarte greu şi plin cu obiecte metalice. Walter îl 
deschise, deznodându-i sfoara care-l lega la gură, şi luă din 
el un pat de puşcă, apoi două ţevi îngemănate; o obişnuită 
armă de vânătoare, pe care o montă cât ai clipi din ochi. 

— Cartuşele sunt la fundul sacului, mă preveni el. Dati- 
mi-le. A 

Le descoperii fără greutate şi i le întinsei. Încărcă puşca, 
vârând două pe ţeavă, şi-o puse pe fundul bărcii, pe 
suportul care ne proteja picioarele de apa pătrunsă 
înăuntru. Priveam arma cu coada ochiului departe de a fi 
nouă, după scrijeliturile de pe lemnul şi oţelul ei brumat. 

— Pentru o şedere mai îndelungată în pădure, crezu El 
Germano nimerit să-mi explice, se preferă, de obicei, 
escopeta vulgară, care funcţionează cu fulminantes” 
prinse pe un suport, pe care se abate cocoşul. Mecanismul 
e dintre cele mai simple dacă se rupe resortul, poate fi 
înlocuit cu o liană elastică. Există, întotdeauna, un mijloc 
de a o drege, în timp ce armele de lux ruginesc repede, se 
ancrasează, necesitând reparaţii de specialist armurier. 
Numai că noi n-o să lipsim prea mult. 

După aceea scoase dintr-o cutie metalică o undiţă cu 
cârligele gata montate. 

Imi surâse, desfăşurând firul. 

— Vom încerca să nu vă lăsăm să muriţi de foame, mă 


27 Capse. (N. T.) 


anunţă el. Nu vă place chargui, să vedem ce zic peştii de 
el, poate că lor o să le placă. 

Şi, spunând aceasta, vâri o bucăţică în undiţă. 

— E bizar, zise el, în timp ce indienii din nordul şi sudul 
ținutului Ucayali utilizează acest tip de undiţă, cei de pe 
Maranon şi Amazon nici n-o cunosc. Nu pescuiesc decât cu 
harponul. 

Aruncă apoi firul îngreunat cu plumb, care se cufundă 
îndată în apă. Să fi fost oare un mijloc de împăcare 
definitivă? Scosei şi eu un pachet din buzunar. 

— O ţigară, Walter? 

— Mulţumesc. 

Luă apoi una, o duse la buze şi i-o aprinsei, în timp ce el 
tot scutura undiţa s-o încerce. Mă întorsei după aceea spre 
Tomas, care stătea la cârmă, să-i ofer şi lui alta, dar mă 
refuză. Prefera să mestece tutunul său din ierburi. Şi, în 
timp ce-şi pregătea porţia, punând cârma sub braţ, 
murmură: 

— Coca ne astâmpără necazul precum Sfânta Fecioară 
îi alină pe cei nenorociţi. 

Imediat după aceea, Walter smuci undiţa. Şi, când o 
scoase din apă, în cârlig se zbătea un peşte. 

Era ceva hidos, negru, având culoarea ţevii de puşcă, cu 
capul enorm, în formă de semi-stea, despicat de o gură 
înţesată cu dinţi ascuţiţi ca ferestrăul. 

— Un pachito, anunţă Walter. Nu e renumit pentru 
gustul cărnii lui, dar e bun de mâncat. 

Aspectul animalului nu avea nimic atrăgător, doar atât 
că mă făcu să-mi amintesc că şi plătica de la noi e 
suculentă, savuroasă, fără ca vreodată să fi dobândit cine 
ştie ce premiu de frumuseţe. Walter tăie o bucată din 
steaua care-i slujea de cap pachitoului şi, punând-o în 
cârlig, zvârli iar undiţa în apă. 

Maranonul trece drept unul dintre fluviile cele mai 
bogate în peşte din lume, dar, fie că viteza bărcii era prea 
mare, fie din alte motive, nu mai prinse nimic vreme de-o 


28 E vorba de frunzele din care se face cunoscuta băutură. (N. 
T.) 


oră. În sfârşit, scoase o nouă pradă. 

— Un corochama; peştele cel mai obişnuit; e plină de el 
piaţa, la Iquitos, coşuri întregi. 

Avea un cap triunghiular, o burtă plată, spate piramidal, 
nefiind cu nimic mai arătos ca primul, cu care avea să se 
întâlnească în fundul bărcii, după ce Walter îl ucise, ca 
indienii, muşcându-l de ceafă. 

Atunci Tomas, tuşind, ne spuse cu o voce cavernoasă, 
abia perceptibilă: 

— Uitaţi-vă la mal. 

Privii într-acolo. 

Un om se ţinea drept, imobil, pe malul apei, instalat pe 
rădăcina uriaşă a unui arbore care se înălța spre cer. 

Fără enorma-i statură, cu muşchii săi impresionanţi, 
noduroşi, cu extraordinara virilitate ce transpira din 
întreaga-i făptură, l-aş fi luat drept o dansatoare, gătit cum 
era, cu fusta-i din fibre galbene, asemenea unui „tutu“, cu 
brățări din aceleaşi fibre şi cu aceleaşi ornamente şi la 
picioare. 

Pe cap avea un turban, tot din fibre. Trupul şi-l sprijinea 
pe un fel de baston, de cel puţin trei metri lungime, o 
sarbacană de fapt. În bandulieră purta o teacă de bambus, 
plină de virotes, sau săgeți de sarbacană, iar pe aceasta 
era fixată o sferă, un dovleac scobit, probabil, cu un 
orificiu minuscul care lăsa să se întrevadă un fitil de 
bumbac. Era materialul cu care se înfăşurau săgețile ca să 
devină etanşe pe ţeava sarbacanei. 

Ne urmări cu privirea, neclintindu-se, şi trecurăm atât 
de aproape de el încât i-am fi putut vorbi fără să strigăm 
măcar. Pe urmă, barca noastră se depărtă, lăsându-l în 
urmă, ca şi cum nici nu ne-ar fi băgat în seamă. 

Ceva mai târziu, Walter spuse, de parcă ar fi vorbit cu el 
însuşi: 

— Un jagua. Aici este graniţa teritorială a tribului său. 
De acum intrăm pe teritoriul altora, al cocamilor. Există tot 
timpul un diferend între aceste două populaţii; nici nu-i de 
mirare, pentru că mereu se ceartă şi-şi fură femeile! 

— Ăştia-s acei jaguaşi pe care-i arătaţi turiştilor la 


„Farmhaus?“ îl întrebai. 

Râse: 

— Aceeaşi rasă, acelaşi popor, numai că aceştia sunt 
absolut sălbatici şi, dacă nu sunt vânători de capete, de 
bună seamă ucigaşi de oameni sunt. 

Walter zvârli din nou undiţa în apă şi, ceva mai târziu, 
prinse un peşte fără solzi, roşu şi galben, a cărui vedere îl 
făcu să bombăne. L-ar fi aruncat în mod sigur în fluviu, 
dacă Tomas nu l-ar fi împiedicat. 

— Un torre! exclamă bătrânul cauchero. Păstrează-l, El 
Germano! Am o idee. O să le joc o farsă militarilor din 
Nauta! 

Walter trebuie să fi ghicit despre ce farsă era vorba că 
râse uşor, punând peştişorul alături. 

După ce strânserăm o grămadă de lemne uscate pentru 
focul de tabără, şi după ce Tomas le aprinse cu o bucată de 
vată îmbibată cu benzină, scoasă din rezervorul motorului, 
tot el se puse să pregătească o mâncare, căreia cu greu i s- 
ar fi putut da vreun nume, dar pe care o boteză, totuşi, 
churrasco, după principiul că limba castiliană, în pădure, 
poate avea toate sensurile posibile numai pe cel nimerit 
nu. Totuşi, am păstrat ca amintire reţeta acestui churrasco 
peşte şi orez fierte împreună cu o lingură de grăsime, sau 
mai exact cu manteca, botezată şi aceasta, la rândul ei, cu 
numele de unt. 

Din nefericire, lipsa de gust a mâncării n-a putut fi 
compensată prin sărare, deoarece sarea adusă de la 
Iquitos, nefiind pusă într-un sac impermeabilizat cu latex, 
se topise în contact cu apa de pe fundul bărcii şi ne lipsea. 
Un necaz pe jumătate doar, deoarece, după explicaţia lui 
Walter, aveam să găsim alta la Nauta. 

Atunci, de fapt, mă gândii că pofta nu are nicio legătură 
cu foamea. Ea provine din dispoziţia organelor şi a 
simţurilor noastre, de a găsi plăcere şi în mâncare, 
vederea agreabilă a unui fel de bucate trezind tocmai 
această dispoziţie. Or, foamea pe care o simţeam eu era o 
nevoie, o necesitate a întregii mele făpturi. Şi trebuia să 
mi-o potolesc, prin orice mijloc, numai că acel churrasco 


nu-mi fu de niciun folos. Aşa că, în zilele care urmară, iar 
flămânzii; dar fără să simt nicio poftă de asemenea hrană. 

Totuşi, cu burta plină şi mirat cum îmi primea stomacul 
hidoşenile de peşti pe care le vâram în el, lucrurile şi 
prietenii de drum îmi părură altfel. 

Tomas era, într-adevăr, un primat, fără niciun gând 
ascuns. Obişnuit cu viaţa aspră, sclav al servituţilor sale, 
sau poate sclav pur şi simplu, fără ca măcar să-şi dea 
seama, al celui ce reprezenta inteligenţa şi subtilitatea şi 
care cunoştea, tot atât de bine ca şi el, secretul selvei. 

Walter, adică inteligenţa respectivă, „deloc lipsit de 
fineţe pentru un neamt”, mă gândii eu, să se fi crezut oare 
obligat să-şi etaleze cunoştinţele literare şi cultura din 
pricina mea? Sau ca să-mi arate, deşi nu era decât un ghid, 
că putea şi el să se ridice cel puţin până la nivelul unui 
client erudit? 

Soarele apunea cu o rapiditate extraordinară la acea 
latitudine. Şi ajunsesem chiar să mă gândesc că dacă el nu 
încearcă să facă nimic împotriva mea, acum, când ar fi fost 
momentul potrivit, condiţiile fiind favorabile, înseamnă că 
n-avuseseră niciodată vreun gând ascuns. Mă aflam, deci, 
într-o siguranţă relativă, când trebui să dau o luptă 
teribilă. Un roi de țânțari se abătu peste noi într-un număr 
atât de mare, încât crezui că-mi luase foc tot trupul. 

— Tomas, trebuie să aducem plasele de țânțari! porunci 
Walter. 

Şi Tomas fugi la barcă. 

Ţânţarii erau enormi şi atacau întruna. Le auzeai 
zumzăitul, dar era imposibil să ghiceşti din care parte 
atacau. Erau zancudos, înarmaţi cu o trompă atât de lungă, 
încât ar fi putut fi luaţi drept nişte păsări cu gâtul lung, 
cocori sau berze, putând străpunge şi cel mai gros 
veşmânt. 

Tomas reveni cu plasele. 

— O să vă petreceţi noaptea sub techo, îmi propuse 
Walter. Noi o să dormim aici. 

— Dar credeam că o să vegheaţi... spusei eu... de aceea 
aţi plecat şi-aţi dormit în barcă. 


— Văd că doriţi explicaţii! spuse el cam plictisit. Ei, bine, 
să ştiţi că, de fapt, îmi pusesem în gând să continui să 
navighez o parte din noapte, pentru a nu trebui să dau 
socoteală militarilor din portul Nauta. Din nefericire însă 
pe aici sunt cam multe voragines - adică vârtejuri - 
primejdioase pentru barca noastră... Ziua le putem ocoli, 
noaptea însă nu. Mai privi o dată spre Carranza, înainte de 
a continua. Tomas îi cunoaşte pe militari. Şi, cum am 
stabilit, noi suntem angajaţii săi. Este versiunea pe care o 
vom spune şefului de post, pentru că nu putem trece decât 
ziua prin Nauta. 

— Ne vor întreba cum am părăsit Iquitos şi n-o să le 
putem arăta o hârtie. 

— Iar noi le vom răspunde că navigăm de patru zile şi 
că, atunci când am plecat, nu era nicio interdicţie de a 
circula pe fluviu. 

— La toate ai răspunsuri, Walter, bravo! 

El ridică din umeri şi mă prinse de braţ. 

— Veniti, vă conduc la barcă. 

Simţeam că voia să-mi spună ceva, să-mi facă o 
confidenţă. Şi, ajuns la barcă, se opri înaintea mea. 

— N-aţi remarcat, îmi spuse el, brusc, cum anumite 
peisaje sau mai ales atmosfera ne influenţează impresiile 
într-un mod insidios, dar durabil? Uite, eu îmi aduc aminte, 
e mult de atunci... Făcusem o călătorie de la Strasbourg la 
Aix en Province. Ei bine, la Avignon, am simţit, deodată, 
când treceam peste un pod, că schimbasem pământul, 
ţara. Aerul nu mai avea acelaşi miros. 

— Toată lumea are această senzaţie, îl asigurai eu, mai 
ales cei ce circulă în maşină. 

— Ei bine, aici e la fel. Încă n-am crezut ca vraja pădurii 
o să aibă asupra dumneavoastră un efect atât de rapid. 
Dar, Doamne, ce v-a trecut prin cap? De ce v-aţi temut? De 
mine? De Tomas? 

— Vă rog să mă iertaţi domnule Walter, dacă v-am jignit! 

— Nu-i vorba de asta. Nu trebuie să vă temeţi de umbre. 
Nu vă lăsaţi pradă imaginaţiei. Păstraţi-vă sângele rece. Ce 
o să vă faceţi când o să vă aflaţi în faţa sălbaticilor pe care- 


i căutaţi? 

— Lecţia îmi prinde bine şi o merit fără-ndoială. 

Râse apoi tare şi-mi întinse mâna: 

— Odihniţi-vă. De acum încolo intrăm în adevărata 
junglă! Haosul, singurătatea. Aşa că, pentru Dumnezeu, 
ţineţi-vă bine şi, dacă vă frământă ceva, spuneţi-mi! 

Îmi strânse din nou mâna. 

Mă simţeam chinuit de remuşcări, căindu-mă că 
judecasem un om care-şi găsise atât de potrivit cuvintele 
ca să se justifice, condamnând în acelaşi timp, în voie, şi 
atitudinea mea. Eram însă despovărat de teamă. 

Totuşi, ezitai o fracțiune de secundă înainte de a-i 
sugera: 

— Oare e necesar să ne oprim la Nauta? Nu putem scăpa 
pe zi, fără să fim văzuţi? Că, slavă Domnului, fluviul e lat. 
Dacă ne interpelează, o să răspundem. De ce să ne temem, 
dacă argumentele ne sunt valabile? Să-ncercăm, cel puţin. 

Walter dădu negativ din cap: 

— Nu, pentru că, în afara postului de gardă, mai e acolo 
şi o misiune catolică. Şi poate că de la preoţi o să obţinem 
ceva informaţii despre albii sălbatici pe care-l căutaţi. S-ar 
putea. Ei au antene peste tot şi ştiu totul, ca indienii. Şi, 
apoi, Tomas nu trece niciodată pe acolo, fără a li se 
spovedi. 


LOCOTENENTUL NU-I BĂIAT DE TREABĂ 


Am fi putut trece de Nauta fără a fi interpelaţi. lar dacă 
nu ne-am fi prezentat la post, cred c-ar fi refuzat să ne şi 
vadă. Dar noi am fost cei ce am forţat garda, în plină zi, 
spre a constata cât de binevenită ne era vizita. 

Câteva colibe plutitoare, solid ancorate cu liane de 
arbori,  înfruntau curentul, suportând fără pagube 
capriciile creşterii şi retragerii apelor. De fapt, aceste 
„construcţii lacustre” sunt singurele în stare să lupte 
împotriva creşterilor spontane, irezistibile, ale apelor, şi a 
descreşterilor, tot atât de imprevizibile. 

Câţiva metri de diguri separau malul de aşezarea 
propriu-zisă. Postul, înconjurat de o palisadă putredă, era 
construit din ceva „dur“, adică din văiugă uscată şi 
amestecată cu paie. Doi soldaţi, şezând pe pământ, departe 
de puşti, cu capul în piept, cu chipiul tras pe ochi, 
picoteau. Căldura era zdrobitoare şi ţânţarii bâzâiau în 
stoluri strânse. 

La apropierea noastră, unul dintre militari dădu să se 
ridice să-şi aranjeze ţinuta, în timp ce privi spre armă. 
Ezitând, renunţă s-o facă, de parcă gestul i-ar fi depăşit 
puterile. Celălalt se ridică şi, întorcându-ne spatele, se 
îndepărtă cu un aer dezgustat. 

— Buenos dias!” exclamă vesel Tomas. 

— Buenos dias! răspunse sentinela mofluză. Ce doriţi? 

— Ce, nu mă mai recunoaşteţi? Carranza, Tomas 
Carranza. 

— Ba da, dar cei doi cine sunt? 

— Peonii mei. Mâna de lucru găsită la Iquitos pentru 
ferma mea. 

Soldatul ne măsură bănuitor. lar minciuna îmi păru 
atunci enormă. Cine să creadă că Walter şi cu mine am fi 
putut dobori copaci, ara pământul unei chacra, planta 
yucca şi creşte porci? 

— Unde este locotenentul? întrebă Tomas, stârnindu-mi 


29 Bună ziua. (N. T.) 


furia. 

— Îşi face siesta, spuse militarul. 

— Ei bine, intervenii eu iute, nu te teme că n-o să-l 
deranjăm, nu-i aşa, Walter? 

Mai târziu, uşa postului se deschise şi în prag apăru 
silueta unui om de statură mică, bine legat, în cămaşă, cu 
pantaloni de călărie şi cizme de piele galbenă. Avea un ten 
de culoare verzuie, de măsline macerate în saramură, cu o 
mustață neagră, tăiată pe buză. Ochii mici, negri şi 
strălucitori, de metis, ne măsurau, fără mânie sau 
simpatie, în timp ce cu o mână îşi mângâia patul unui 
revolver cu butoi, din tocul de piele al centironului. 

— Locotenentul Rafo, îl prezentă Tomas. Buenos dias, 
senor teniente! 

— Ah! exclamă Rafo. Tomas Carranza! Te întorci de la 
Iquitos? 

— Și, senor teniente, ba chiar şi cu personal pentru 
ferma mea. 

— Doi, care, probabil, vor să moară de foame; constată 
Rafo, dând din umeri. Numai că nu cred c-o să mai puteţi 
pleca de aici! 

— N-o să mai putem? Dar ştiţi bine că mă duc la 
Barranca, senor teniente! 

— Ba nu, decât dacă aveţi vreun ordin din partea 
comandantului. 

— Cum, dar eu locuiesc la Barranca, ştiţi doar! 

— Da, dar eu nu pot face nimic. Aşa că n-aveţi decât s-o 
luaţi la stânga-mprejur şi să vă întoarceţi la Iquitos. Asta-i 
ordinul şi gata! 

— Dar ce se întâmplă? întrebă Tomas, cu o mutră tâmpă. 

— Ce să fie, război... sau cam aşa ceva... Asta-i tot ce 
ştiu. 

— S-avem iertare, domnule locotenent, interveni Walter, 
cu o voce elegantă. Vorbeaţi de război? Dar de când? Nu ni 
s-a spus nimic la Iquitos. 

— Când aţi plecat de acolo? 

— De patru zile. 

— Ei da, atunci e clar! Radioul meu merge mai repede. 


Zău că e război. Hai, intraţi. 

Era o cameră îngustă, cu lut pe jos şi trei ferestre mici, 
cocoţate sub tavan, acoperite cu plasă de sârmă împotriva 
ţânţarilor. Pe o masă plină de hârtii, într-o valiză, larg 
deschisă, un aparat de radio emiţător-receptor, un aşa-zis 
„talkie-walkie“. La perete, un rastel de arme Mauser, iar 
pe jos, o cutie fără capac, plină de cartuşe. 

Walter scoase din buzunar un pachet de ţigări Inca şi-i 
oferi una ofițerului, care se repezi s-o ia. Şi, după ce o 
aprinse de la bricheta mea, se aşeză pe un scaun de lemn, 
cu cotul pe masă şi cu barba sprijinită-n palmă. 

— Aştia-s  ticăloşii de  recutuchas  ecuadorieni, 
nemernicii! exclamă el. Au uitat săpuneala pe care le-am 
tras-o acum douăzeci de ani. De n-ar fi cerut pace am fi 
ajuns până la Quito. Dar, de data asta, n-o să le mai 
meargă. Nu ne vom opri decât la Quito! Trebuie lichidaţi, o 
dată pentru totdeauna! 

— Sigur, opinie Walter, cu diplomaţie. Dar nu cumva 
credeţi, domnule locotenent, că, totuşi, suntem numai în 
stadiul de ameninţare? Armata peruviană este doar 
imbatabilă, iar ecuadorienii o ştiu foarte bine. N-or să 
îndrăznească. 

— Norocul lor... proferă ofiţerul ameninţător, deşi păcat, 
căci cu prilejul acesta i-am fi şters de pe hartă. 

— Probabil că aşteptaţi întăriri, se hazardează Walter, 
fără ca locotenentul să fi priceput ironia din vocea lui. 

— Întăriri! Aş! Hrană aştept, spuse Rafo, pocnind din 
limbă. Că ăştia ne lasă să murim de foame şi de sete. În 
perioada marilor ploi, ştiţi bine că-n pădure vânatul e rar... 
Dar dacă, într-adevăr, e război, cu atât mai mult vor trebui 
să ne hrănească, şi încă din belşug. 

— Dar o sticlă de pisco nu v-ar face plăcere, şi aşa tot 
aşteptaţi? întrebă, politicos, Tomas. 

— Dacă-i alcool de contrabandă, o să închid ochii... 
Numai să-mi dai sticla discret... Ştii cum sunt oamenii... 

Nu era greu de înţeles, mai ales că nu ţinea s-o împartă 
cu tovarăşii săi. Tomas se îndreptă spre barcă şi, între 
timp, eu îndrăznii să-l întreb de ceea ce mă ardea: 


— Şi în caz de conflict, ce o să facă indienii sălbatici din 
regiune? 

Locotenentul ridică braţul spre cer: 

— Nu cred că o să ne omoare mai mulţi oameni decât 
acum. 

— Vă pricinuiesc pierderi?! exclamă Walter, cu mânie 
disimulată. 

Rafo păru jenat de mărturisirea sa neştiind cum s-o 
dreagă. 

— Adică, explică el, peste tot sunt imprudenti... Dar cert 
e că cei din neamul cocamilor nu încetează cu iscoadele. 
Aici, însă, la Nauta, în principiu, nu-i nicio primejdie. Dar 
dacă cobori sau urci pe fluviu în uniformă, te pomeneşti cu 
o ploaie de săgeți asupră-ţi. Şi n-auzi nimic, fiindu-ţi 
imposibil să ştii unde se ascund aceşti ticăloşi trăgători... 

Am înţeles însă ceea ce nu îndrăznea nenorocitul să 
spună; ameninţaţi de asemenea pericole, nu părăseau 
postul decât pentru chestiuni de serviciu, deşi, de fapt, 
acest post nu servea decât la expunerea vieţii ocupanților 
lui. Mai târziu aveam să înţeleg că prezenţa lor nu era, 
totuşi, atât de inutilă, deoarece câteva expediţii punitive, 
de o destul de mare anvergură, le dăduseră sălbaticilor să 
înţeleagă că n-aveau de a face cu nişte momâi. 

Între timp, Tomas reveni cu o sticluţă de alcool, 
prevăzută, probabil, de cei doi prieteni ai mei pentru 
cumpărarea eventuală a conştiinţelor amazonice. Ofiţerul o 
luă, fără a se grăbi, ca pe ceva fără valoare, şi, strecurând- 
o într-un sertar, murmură un imperceptibil mulţumesc. 
Doar indianul din el salvă aparențele, nevoind să lase 
impresia unui tip atât de uşor coruptibil; trebuia să-şi 
păstreze obrazul nepătat. 

— Sunt dezolat că vă spulber proiectele, dar nu aveţi ce 
face. Aşa că, hotărâţi-vă, ori rămâneţi aici, ori vă întoarceţi 
la Iquitos. Oricum, de semnalat eu tot trebuie să vă 
semnalez prezenţa la Comandancia. 

Eram din ce în ce mai furios; intrasem singur într-o 
cursă pe care am fi putut-o evita atât de uşor! 

Acum eram prinşi. Cât însă aveau să ne ţină pe loc, căci 


de întors nici gând să ne întoarcem! 

Walter spuse: 

— Intenţia noastră, venind aici, era să vizităm, mai ales, 
misiunea catolică. Primul lucru, deci, pe care aveam să-l 
facem; după aceea urma să mai vedem noi. 

Rafo aruncă o privire spre ceasul pe care-l purta la 
mână. 

— Reveniţi înainte de ora şase, ca să-mi spuneţi ce aţi 
hotărât. Am aici un radio emiţător şi va trebui să întreb 
superiorii, ca să-mi spună dacă vă las să plecaţi sau vă 
rețin. 

Mă întorsei atunci furios spre ghidul meu şi-i spusei în 
franceză: 

— Am încurcat-o. La Comandancia or să afle că Tomas 
ne-a luat clandestin şi-i vor porunci comandantului să ne 
aresteze! 

— Nu vă faceţi griji, îmi răspunse Walter, cu o pronunție 
care mă scoase din sărite. 

Numai Rafo se ridicase, fixându-şi privirea spre mine. 

— Din ce ţară veniţi dumneavoastră? întrebă el. Şi ce 
faceţi aici? Dar mai întâi arătaţi-mi actele! 

lată-mă suspect! Or, cum veneam din Ecuador, într-o 
clipă aveam să devin spion! Îi aruncai paşaportul pe masă. 

— O să vă percheziţionez vasul, ne mai spuse Rafo, 
ameninţându-ne, fără a se mai ocupa de hârtiile mele. Şi 
vai de voi dacă o să găsesc acolo ceva compromiţător. 

— Situaţia vă dă, probabil, multe drepturi, domnule 
locotenent. Scotociţi-ne barca şi faceţi-ne cât mai multe 
neplăceri, dar păzea de urmări! Acest caballero e cetăţean 
francez şi prin Peru se obişnuieşte să se spună că aici un 
francez e ca la el acasă. Aşa că, ce o să vi se întâmple când 
se va plânge la ambasada lui de ceea ce i-aţi făcut? 

— Datoria mea e să depistez spionii. 

— Bravo! i-am spus lui Walter, în franceză. Gata! Am 
încurcat-o! Şi habar n-am dacă e sau nu o închisoare în 
Nauta, dar ceea ce ştiu e că acest sejur forţat o să mă 
coste cinci dolari pe zi! 

— O să-i scădem la decont, deşi am putea considera că 


acest neprevăzut face parte din inconvenientele călătoriei. 
Oricum însă e preferabil să fii prizonierul militarilor decât 
al sălbaticilor. Dar ăsta mai multe zice decât face, o să 
vedeţi. 

— Dă Doamne! 

— Ia spune-mi, Rafo, interveni deodată Tomas, cu o voce 
fermă, dar destul de dezinvoltă, ce-ar fi să trecem şi la 
altele? M-am oprit la Nauta ca să-l văd pe părintele 
Clemente şi să-i dau ceva. Aşa că acum o să mă duc la 
misiune cu prietenii mei şi o să mai ai timp să reflectezi 
până atunci. O să-ţi aminteşti că eu sunt Tomas, om prea 
cunoscut pe aici, care a adus servicii tuturor mărimilor de 
prin locurile astea. Or, aşa ceva nu se uită-n pădure. 

Mut, cu sprâncenele încruntate, ofiţerul începuse să-mi 
frunzărească paşaportul. Îl închise apoi fără a spune un 
cuvânt şi-l puse alături de el. 

— Apropo, întrebă din nou Tomas, mai are părintele 
Clemente papagalul acela mare? 

— Acel guacamaya? Ei, asta-i! Să-l fi pierdut? Ţine la el! 
Dar de ce mă întrebi? 

— Pentru că am prins un peşte torre şi am de gând să i-l 
ofer acestei nobile păsări, în chip de delicatesă! 

Locotenentul izbucni în râs şi, apropiindu-se de 
Carranza, îl bătu amical pe umăr şi-i zise: 

— Afurisit ce-mi eşti, tot timpul te ţii de şotii! Bine, hai, 
duceţi-vă şi spuneţi-i părintelui Clemente că o să-i mai 
aduc noutăţi când o să le primesc şi eu de la Iquitos. 


BLOCAŢI LA NAUTA 


— Srrrutt'... srrutt'... srrutt'... 

Vocea gâjâită, o voce de ventriloc mai degrabă, era a 
papagalului părintelui Clemente. 

O pasăre urâtă, cam cât o găină de pe la noi, în stare să 
zboare, nu de pe o creangă pe alta, ci de pe marginea unui 
butoi mâncat de carii, pe marginea unei ferestre, pe urmă 
de pe o streaşină pe acoperişul coteţului. 

Erau şi găini în această misiune, găini de o specie foarte 
mică, viu colorate, ca fazanii, şi făceau nişte ouşoare cât 
degetarul, din care mâncarăm chiar în seara aceea. 

— Srrutt'... srruttt'... srrutt'... 

Îi răspunseră alte strigăte pătrunzătoare: 

— Criii... criii... criii... 

Erau ale unei maimuţici, legată cu un lanţ, de burtă. 
Gesticula, sărea, scălămbăindu-se şi se repezea asupra 
papagalului, ori fugea de el, speriată, pe acoperişul de 
palmier al misiunii, de unde iar cobora, brusc, când îşi 
dădea seama că distanţa de cădere îi depăşea lungimea 
cozii, pentru a ronţăi din bambuşii clădirii. 

În faţa acestui edificiu era o grădiniţă cu flori ce avea pe 
alei cedrii bătrâni şi viermănoşi, în scorburile cărora 
creşteau orhidee sălbatice, albe sau galbene împestriţate 
cu negru, roz bombon, cu corole foarte complicate, roşii, 
împodobite cu o inimă galbenă... toate acestea duhnind a 
mucegai... 

— Crii, criii... 

— Srrutt... srrutt'... 

Tomas, care mergea înaintea noastră, împinse o poartă 
fără clanţă, atât de îngustă încât n-am fi putut intra alături 
pe ea, şi păşi în curte. 

Strigătele animalelor răsunară şi mai tare şi văzurăm 
înăuntru alte maimute, sărind prin crengile copacilor, pe 
liane, dintr-un loc în altul. Erau mici, cu capete de bătrâni 
şi mâini albe, ca şi cum ar fi purtat mănuşi. 

O formă neagră apăru într-o deschizătură a primei 


căsuțe şi, în timp ce toate animalele amuţiră, ca şi cum ar 
fi vrut să fie atente la primirea care ni se făcea, exclamă: 

— O, Doamne, iată-te întors, Tomas. 

— Da, părinte Clemente... m-am întors şi nu fără a vă 
spune c-am făcut multe rele într-un atât de scurt timp. Dar 
am şi fost aspru pedepsit, mi s-a furat barca... 

— Bietul de el! exclamă călugărul, încrucişându-şi 
braţele. 

— Da, dar fiţi liniştit că am şi cuvenitele ostii pentru 
iertare. Şi nu cred că micuța guetchua de la catedrală să fi 
făcut vreodată altele mai albe. 

Părintele îi luă mâinile lui Tomas într-ale sale, 
despovărându-l de un mic pachet - pe care Carranza 
tocmai îl scosese din buzunar - îndreptându-se după aceea 
spre mine şi Walter, tot cu braţele deschise. 

— Mi se pare, domnilor, spuse el, că, mulţumită 
dumneavoastră, Tomas, pierzându-şi vasul, va putea 
ajunge totuşi, din nou, la ai lui. Intraţi şi simţiţi-vă ca 
acasă... 

Tomas izbucni în râs: 

— Nu suntem nici de o oră la Nauta şi iată că ni s-a 
oferit de două ori până acum locuinţă pe gratis. Da, 
părinte, închipuiţi-vă că locotenentul Rafo are de gând să 
ne găzduiască la el, pentru o vreme, sau poate chiar pentru 
mai mult, după cum va primi ordine, de la Iquitos. 

Carranza ştia foarte bine ce trebuia să spună în anumite 
momente, căci, ascultându-l, părintele Clemente se oţări: 

— Acest imbecil! Da; nu se mai poate cu el! Dar să nu 
băgaţi în seamă nici ce zice, nici ce gândeşte... Dădu apoi 
din cap compătimitor şi plictisit, înainte de a continua: Ei, 
şi toate acestea pentru că, fiind la Borja, acum câteva luni, 
acest idiot de mulatru s-a îndrăgostit de o fată indiană din 
tribul şapra şi al cărei chip nu-l mai poate uita. lar 
aventura, din pricina represaliilor, i-a costat pe ai noştri 
viaţa câtorva soldaţi. 

Întorcându-se apoi spre Walter: 

— Ştiţi doar bine, domnule, că răpirea unei femei dintr- 
un trib nu rămâne nepedepsită. Asta-l pune imediat pe 


picior de război. De aceea a şi fost mutat Rafo. Însă, pe 
Sfântul Iacob, c-o să-l spun episcopului, cum i-am şi promis 
de altfel. 

Aceste cuvinte îmi încălziră sufletul. Cunoscând destul 
de bine Peru, pentru a-mi da seama câtă putere au 
călugării şi, mai ales, misionarii, în aceste ţinuturi, mă 
liniştii la gândul că aveam un apărător de primă mână în 
părintele Clemente, mai influent decât un ambasador şi 
poate chiar şi decât un ministru. 

Mi-am pus în gând, pe loc, amintindu-mi că paşaportul 
meu era încă în mâinile ofițerului, să câştig prietenia 
acestui preot, fără a face temenele, fără slugărnicie şi nici 
concesii. 

Părintele Clemente, om cam de vreo şaizeci de ani, era 
aproape chel, doar cu o diademă de păr cărunt, tuns scurt; 
avea un nas coroiat, ca ciocul papagalului său guacamaya, 
o faţă slabă, ridată, cu ochi negri, puţin cam şterşi din 
pricina bătrâneţii. De statură mijlocie, dar gârbovit, cu 
mâini slabe, cu venele vizibile, purta o sutană încinsă cu o 
sfoară spălăcită de ploi şi soare, iar în picioare 
alparagatos, cu tălpile destrămate. 

Şi, cum ne îndreptam spre căsuţă, omul ne arătă 
intrarea, spunând: 

— Tomas, dumneata, care eşti mai mult sau mai puţin 
de-al casei, fă onorurile gazdei; o să-l previn şi pe fratele 
La Costa că avem o vizită. 

Intrarăm într-o cameră destul de mare, cu lut pe jos, în 
mijloc cu o masă lungă, operă a „priceperii” monahale, iar, 
într-un colţ, un birou plin cu cărţi şi hârtii, cu un crucifix 
de lemn deasupra; jur-împrejur numai rafturi cu cărţi. 
Tomas ne arătă câteva scaune grosolane, spunând: 

— Luaţi loc. Trebuie să mă ocup de papagal. 

— Şi ce-o să-i faceţi bietei păsări? întrebai eu. 

Drept răspuns, Carranza trase cu ochiul spre Walter, 
care surâse, în timp ce în mâna bătrânului cauchero se 
vedea peştele torre. 

— Aş fi curios să văd un papagal mâncând peşte, spusei 
eu. 


— Un guacamaya mănâncă, tot ce-i pică-n plisc, afirmă 
Walter. 

Dar numai ce dispăru Tomas, că părintele şi intră printr- 
o uşă din fundul încăperii. 

— Fratele La Costa pregăteşte ceaiul, anunţă el. De 
altfel, o să-l vedeţi îndată. Dar unde-i Tomas? 

— Se plimbă, spuse Walter. 

Călugărul fu mulţumit de explicaţii şi se aşeză pe un 
scaun, în faţa noastră. 

— Ar fi oare indiscret din parte-mi dacă v-aş întreba ce 
vă aduce pe Maranon, la Nauta? 

Walter se grăbi să-i răspundă: 

— Pentru locotenentul Rafo noi trecem drept oamenii lui 
Carranza, angajaţi să lucrăm cu el la Barranca. 

— Şi v-a crezut? 

— Mai mult sau mai puţin. Din Iquitos însă am plecat 
clandestin, altfel ne-ar fi trebuit un pretext să ne explicăm 
prezenţa. Dar, părinte, credeţi, într-adevăr, că va fi război 
între Ecuador şi Peru? 

— Pentru Rafo a şi izbucnit; el e militar şi războiul e 
meseria lui. Dar nu, aşa ceva nu-i posibil. Ecuadorul şi 
Peru se ameninţă deseori şi chiar îşi mobilizează trupele. 
Desigur, oamenii lor de stat tună şi fulgeră, revendică să-i 
audă lumea, iar la urmă totul se uită şi lucrurile reintră pe 
făgaşul normal. Şi acum va fi la fel. Dar care-i adevăratul 
motiv al călătoriei dumneavoastră? 

— O să vă spună prietenul meu, zise Walter, căci poate 
numai dumneavoastră o să fiţi în stare să-i daţi anumite 
indicaţii! 

li povestii părintelui Clemente întreaga-mi istorie, fără 
să-i ascund nimic. El mă ascultă atent, foarte interesat şi 
chiar căzu pe gânduri, când fratele La Costa aduse ceaiul. 
Acesta nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, 
trăsături fine, dar o expresie foarte energică. 

Ne salută grăbit, aşezându-se deoparte, pentru a nu ne 
întrerupe conversaţia. 

— Albi deveniți sălbatici!? murmură, gânditor, părintele 
Clemente. 


— Credeţi c-ar fi posibil? 

— Când ai trăit treizeci şi cinci de ani în pădure, eşti mai 
puţin dispus să te îndoieşti de tainele şi secretele ei; totuşi, 
nu trebuie să ai încredere în farmecele şi-n iluziile care se 
pot naşte aici. Dar iată că, de cinci ani, tot aud vorbindu-se 
de indieni blonzi. După spusele anumitor călători ar exista, 
într-adevăr, astfel de indieni, trăind în ţinuturile de la 
gurile Amazoanelor şi până la Iquitos. Ba, chiar li se 
atribuie şi o ferocitate aparte. Şi ar fi interesant, de ce nu, 
să se facă cercetări, numai că n-ar fi prea comode. 

— Deci credeţi că sunt un pionier în acest sens? 

— N-am spus asta. Pentru că nu am niciun temei să mă 
îndoiesc c-ar exista albi sălbăticiţi, şi asta din mai multe 
motive... Uite, am cunoscut şi eu câţiva. Acum vreo 
cincisprezece ani făceam parte dintr-o misiune în Madre 
de Dios, de pe Ucayali, şi aveam de-a face cu indienii cei 
mai temuti, cu machiguengas, cei care, zice-se, se trăgeau 
din conchistadorii lui Orellana Ursua şi Aguirre. Şi aceasta 
pentru că aveau ochii albaştri, o piele albă, profil latin şi 
chiar barbă. 

— Dar, exclamai eu, pădurea din Madre de Dios se află 
la mai bine de opt sute de kilometri, în linie dreaptă, spre 
sud! 

— Tocmai, şi de aceea mi se pare imposibil ca nişte 
conchistadori să-şi fi lăsat urmaşii pe acolo, când drumul 
lor e bine cunoscut; trecea pe aici. Chiar pe la Nauta. Şi 
am probe în acest sens. 

— Foarte interesant! 

— Ba înclin să cred că alţi indieni, şi-n mod ceri metişi 
din albi, ca cei din neamurile mayos, mayorunas, 
mayorubos, sunt adevăraţi descendenţi ai trupelor lui 
Orellana şi Aguirre, căci ei s-au stabilit pe malul drept al 
Amazonului. 

— Da, asta e şi ceea ce m-a lăsat să înţeleg un oarecare 
Bismarck, de la Iquitos. 

— Îl cunoaşteţi pe Bismarck? Bătrânul explorator de 
păduri? Ei da, el ar putea să vă spună multe despre 
mayorunaşi, mult mai multe decât mine. Dar, dacă aţi avea 


timp, v-aş arăta relicvele pe care le-am strâns de prin 
împrejurimi... 

— Timp, cred că da, ba, chiar mai mult decât am avea 
nevoie, cel puţin acum. 

Şi, cum mă grăbeam să accept, întoarcerea lui Tomas 
produse o diversiune. Sosise ţinându-se de mâna la care 
avea un deget însângerat. 

— Uite, părinte, exclamă el, uite ce mi-a făcut papagalul 
dumneavoastră! Bestia aia cu pene! 

— N-o bârfi pe Florfina, Tomas, spuse aspru călugărul. 
Bine ţi-a făcut. N-ai învăţat doar că nu se cade s-o sâcâi? 
Sper că nu i-ai făcut vreun rău?! 

Carranza bombăni ceva neînțeles, aruncându-se apoi pe 
ceaşca de ceai rece pe care o goli dintr-o înghiţitură. 

Atunci văzurăm că venise şi soldatul care, când sosisem 
noi la post, dispăruse. Şi nu părea deloc mai treaz, mergea 
greoi, doborât de căldură. Îi dădu un plic misionarului, 
care-l desfăcu şi citi în linişte. 

Militarul nu mai aşteptă, grăbit, fără-ndoială, să-şi 
continue somnul întrerupt. 

— Sunt dezolat pentru dumneavoastră, zise părintele 
Clemente. Locotenentul Rafo refuză să vă lase să plecaţi. A 
primit ordine de la Iquitos să vă ţină aici. Şi, pentru 
moment, s-a mulţumit să vă reţină barca, să nu mai aveţi 
cu ce pleca. 

— E nebun! exclamă Walter. 

— Lăsaţi-mă să vă fac o propunere, continuă părintele. O 
să vă găzduiesc aici, la misiune, o zi, două, până când o să 
aranjez lucrurile cu locotenentul. Şi, o să fac în aşa fel, 
încât să nu regretaţi şederea la noi, conchise el, 
adresându-mi-se. 


RELICVE STRANII 


Ni s-au pus nişte hamace într-o încăpere a misiuni; 
hamace prinse cu liane de bârnele groase ale plafonului; şi 
cum plafonul nu era făcut decât din tablă ondulată, căldura 
zilei pătrundea în voie, nemaiavând pe unde ieşi. 

De aceea, camera, supraîncălzită, mirosea a pânză de 
păianjen, a putregai, a gărgăriţe, a lut, a şobolan, duhori 
amestecate cu un fel de parfum dulceag de lemn exotic, de 
sevă uscată, ca cea a cutiilor de ţigări de foi. Credeam că 
mă sufoc, dar zărind lumină pe sub uşă, mă ridicai şi-l 
întâlnii afară pe părintele Clemente, fumând o ţigară. 

— Uite, exclamă el, tocmai aranjam ceva pentru 
dumneavoastră... Dar ce v-a venit? Nu puteţi dormi? 
Ţânţarii? Digestie proastă? 

Într-adevăr, camerele erau pline de țânțari, care 
zumzăiau ca nişte motoraşe, aşezându-se pe tine cu 
neruşinare, cu picioruşele lor frânte, ca să te poată suge 
cât mai bine. In ceea ce priveşte mâncarea, nici poveste să- 
mi fi provocat vreo indigestie nişte ouşoare, nu mai mari 
decât unghia, o camotă, un soi de cartofi dulci, un pumn de 
orez nu prea fiert cu banane „porc” şi o băutură dulce, 
chapo, un fel de chicha sau bere de plaianos, numită pe 
acolo şi plataniza. 

Văzui că misionarul pusese pe o pânză albă, pătată cu 
ulei, nişte bucăţi de metal ruginit, asemănătoare unor cutii 
de conserve, pe care căldura şi umiditatea solului pădurii 
le transformaseră în resturi nedefinite. 

— M-ati ispitit, părinte. Mi-am imaginat că aveţi atâtea 
lucruri să-mi spuneţi, or, cum am văzut că nu dormiţi... 

— Nu, nu prea dorm, sufăr de treizeci de ani de 
insomnie. Veniţi să vedeţi! 

Mă aplecai, fără entuziasm, spre rămăşiţele respective, 
pe care părintele le manevra ca pe nişte moaşte sfinte. 

— Astea ar preţui mai mult decât diamantele în orice 
muzee din lume, spuse el, calm. Căci, pe lângă valoarea 
istorică pe care o au, reprezintă, după părerea mea şi chiar 


după spusa altora, ceva aparte, un fenomen unic în selva. 
Şi păru că mai caută ceva primprejur. 

— Dar lipseşte o piesă! îmi spusesem eu... Unde o fi oare 
armura gâtului? 

Era încă foarte agil căci, dintr-un salt, ajunse în alt colţ 
al camerei, aplecându-se asupra unei casete mari de lemn, 
cu capacul ridicat. Răscoli apoi nişte pânză şi ornamente 
religioase, pe care le îngrămădi pe o mobilă. Pe urmă 
începu să salte, ca şi cum ar fi executat, fără muzică, un fel 
de dans barbar, din vremurile noastre, cu fâlfâit de sutană. 

— Uită-te la netrebnicul ăsta de animal, exclamă el, 
oprindu-se. Pe legea mea, e vreun cuib acolo, şi ăsta e al 
treilea pe care-l omor de ieri încoa... 

Era un scorpion mare, blond, pe care-l strivise cu talpa, 
dar care trebuie să fi avut stomacul gol, căci abia lăsase o 
pată umedă pe podeaua de lut. Nu murise, căci încerca 
zadarnic să-şi ridice temuta-i coadă şi cleştii ca de homar, 
aidoma unor pumni înmănuşaţi de boxer. 

— Uite! spuse el, arătându-mi ceva ce semăna cu o cutie 
de conserve. Priviţi la coiful acesta minunat... Trebuie să 
vă spun că aşa se numea, coif, această parte a armurii care 
acoperea şi ceafa şi grumazul strămoşilor noştri luptători. 
Şi, acum, piesa mea, e aproape completă. 

Incercă să strângă pe masă, pe cât îi era cu putinţă, 
diversele părţi ale acelui obiect. Cu câteva gesturi 
ajutătoare şi cu câteva descrieri pentru părţile ce lipseau, 
mă pomenii în faţă cu o armură a luptătorilor din vremurile 
de demult. 

— Uite o apărătoare a bărbii, cu această gaură care 
trebuie să fi avut, cândva, şi un nit cu un cârlig prins de 
coif, ca să-l poată ţine. Pesemne că-nvelea gâtul, bărbia şi 
obrajii, iar omul respira prin aceste găuri... În fine, în ceea 
ce priveşte viziera, vedeţi doar, ca şi mine, că n-a mai 
rămas mare lucru din ea. Dar destul ca să ne poată face să 
visăm la... 

— Şi de unde aţi strâns toate acestea? îl întrebai eu. 

— Le-am găsit aici, la Nauta. Nu foarte departe, cam la 
vreun kilometru, în pădure... Aţi ghicit despre ce poate fi 


vorba? 

— Bănuiesc... dar nu îndrăznesc... 

— Aşezaţi-vă şi ascultați! Această armură n-a putut 
aparţine decât unuia din acei conchistadori care porniseră 
să caute E] Dorado, prin 1559, sub comanda lui Pedro de 
Orsua şi L.ope de Aguirre. Atât doar că au urcat, probabil, 
pe râul Huallaga, pe care-l veţi întâlni pe malul drept al 
Maranonului. Mergeau spre vest şi, probă, aceste 
rămăşiţe; pesemne însă că s-au oprit şi aici, unde s-au şi 
masacrat, din pricina celor două femei care-i însoțeau. 
Doamne, ce or fi căutat nişte femei într-o asemenea 
expediţie?! Ce cutie de fier! Cine ştie ce craniu o fi 
conţinut? Poate pe cel al lui Orsua, al lui Lope de Aguirre 
sau al lui Fernando de Guzman? Ori pe cel al vreunui 
soldat... 

— Da, într-adevăr, părinte, te pune pe gânduri. Să aibă 
oare aceste ruginituri mai mult de patru sute de ani? 

— Da. Şi ce-i şi mai uluitor e că v-au emoţionat! 
Imaginaţi-vă că, acum vreo opt ani, a trecut pe aici un 
scriitor american, căutând nu ştiu nici eu bine ce; aur, 
desigur, sau mergând, ca şi dumneavoastră, spre est. Nu 
ştiu; omul nu mi-a prea făcut mărturisiri exacte, dar i-am 
arătat aceste obiecte şi i-am spus şi lui povestea lui Orsua 
şi Aguirre. Dar faptul nu l-a impresionat deloc. Şi, credeți- 
mă, m-am informat din cele mai bune surse, intrând în 
relaţii cu cei mai mari specialişti şi istorici ai armurilor 
spaniole; am avut la îndemână chiar şi lucrarea unui 
compatriot de-al dumneavoastră, Maurice  Maindorn, 
despre istoria armelor, aşa că sunt în măsură să afirm că 
această armură datează din a doua jumătate a secolului al 
XV-lea. Cine altul decât un cuceritor ar fi putut-o aduce 
aici? 

— Desigur, dar unde aţi descoperit-o? 

— O să vă arăt. Într-un fel de tumul, ceva ce se cheamă 
pe aici huaca, adică mormânt şi templu în acelaşi timp; în 
orice caz un loc sacru pentru sălbatici. Şi, pentru că ăsta a 
fost în vremea aceea un adevărat tumul, indigenii nu l-au 
atins, l-au respectat. 


— Dar cum oare de nu „l-a înghiţit pădurea” cum se 
spune pe aici? 

— L-a înghiţit, dar nu l-a digerat. Şi l-am descoperit din 
întâmplare, dacă nu cumva o fi fost la mijloc şi mâna 
Domnului... A bântuit pe aici o furtună din acelea cum 
numai pe Amazon şi pe Maranon pot fi. N-am văzut nicăieri 
un cataclism asemănător. Arborii, aceşti giganţi de 
cincizeci de metri, şi groşi că nici cinci oameni nu l-ar 
putea cuprinde pe unul din ei, s-au rupt ca nişte chibrituri, 
fluviul a crescut cu vreo cinci sau opt metri în numai 
câteva ore, fulgerele brăzdau cerul, iar bambuşii, îndoiţi de 
vânt şi frecaţi unii de alţii, s-au aprins. 

Tocmai după un astfel de incendiu am descoperit 
tumulul, câteva zile mai târziu, pe când căutam nişte porci 
care fugiseră în pădure, după ce le fusese spulberat 
coteţul. De altfel, aş fi dat toţi porcii din lume pentru aşa 
ceva. Un fier, de altfel, puţin obişnuit; credeţi-mă, a putut 
rezista la patru secole de umiditate, soare şi timp... Ceva 
ce nu se explică şi ce nu se mai găseşte decât prin 
mormintele egiptene. Ştiu că pe la noi şi prin împrejurimile 
Limei mai avem încă imense huacas în care se găsesc mii 
de mumii încă intacte şi care pot avea mai mult de 
cincisprezece secole. Dar totul se pare că a fost pregătit şi 
amenajat pentru lunga călătorie... care să le ducă apoi la 
profanare, devenind obiectul cercetătorilor şi al lacomilor. 

— Condiţii speciale, poate, i-am sugerat eu. 

— Dumnezeu ştie întotdeauna ce facem, spuse el; chiar 
şi când scopurile îi sunt ascunse. 

— Şi, îl întrebai cu voce stinsă, care i-ar fi fost intenţiile 
făcându-vă să descoperiţi aceste resturi? 

Respiră profund. 

— Pe atunci eram foarte bolnav. Ajunsesem chiar să 
urăsc pădurea şi climatul acesta; aspiram la o viaţă 
citadină şi speram o parohie pe care o socoteam pe drept 
meritată, după eforturile depuse de la Madre de Dios şi 
până aici, ferindu-mă să devin ţinta vreunui sălbatic sau 
victima unui canibal. Am iubit, zău, selva şi am detestat-o 
apoi, când Prea-Înaltul mi-a dat această lecţie. 


Şi cum tăceam, el continuă: 

— Citesc îndoiala în ochii dumneavoastră, pentru că nu 
înţelegeţi. Şi nu ştiţi încă ce-i aceea selva. De fapt, acum 
zece ani, v-aş fi spus şi eu ceea ce se spune de obicei, şi 
anume că atunci când ai trăit ani şi ani aici, cum trăiesc eu 
în acest climat, pricepi că în junglă nu se poate nimic 
salva, nici măcar pulberea morţilor. Pentru că aici, în 
această pădure ecuatorială, morţii nu au morminte 
egiptene, nici huacas preincaşe ca să-i protejeze. In junglă 
nu se poate păstra nimic. Copacul îşi ucide fratele, liana 
ucide copacul şi copacul liana, peştele distruge alt peşte, 
ba chiar şi propriii pui, boa, tigrul ucid crocodilul, iar 
acesta îi ucide pe amândoi. Trebuie să mănânci ca să 
trăieşti, şi să mănânci ca să nu fii mâncat. Ceea ce face 
viaţa extrem de trecătoare... Şi ce rămâne, de altfel, din 
carcasa care a cuprins viaţa? Nimic, totul se duce, se 
dizolvă, dispare, se pulverizează. Şi, repet, nu rămâne 
nicio urmă! 

— lertaţi-mă, părinte, am zis eu, şi, totuşi, v-aş putea 
obiecta că rămâne acest lut. Arborele moare şi putrezeşte 
amestecându-se cu pământul, iar dacă arde, cenuşa-i 
îngraşă pământul hrănitor a tot ce trăieşte. De aceea aş 
putea spune că moartea nu-i veşnică, ea pregăteşte viaţa 
sau alte vieţi. 

— „Din pământ suntem făcuţi şi-n pământ vom merge!“ 
Ştiu. Asta-i pentru a ne umili şi a nu uita că suntem 
trecători. Şi, totuşi, nu cred că păcătuiesc afirmând că 
expresia e prea succintă. Pulberea aceasta nu-i totuşi 
pulbere, aşa cum suntem obişnuiţi să credem, iar dacă ar fi 
altfel, ar trebui să credem în metempsihoză! 

— Părinte, iertaţi-mă, dar nu pricep. 

— E simplu totuşi. Dacă toate aceste rămăşiţe n-ar fi fost 
sortite, în cele din urmă, decât să întreţină sau să nască 
viaţă, aş fi îndreptăţit să spun că jaguarul care a mâncat 
un om a devenit şi el puţin om. Or, aceasta e fals: ela 
asimilat doar o substanţă străină care-l constituie pe el, 
aceea devenind carne de jaguar prin chimia asimilării. 

— Da, dar unde ne duce totuşi raţionamentul 


dumneavoastră? Căci v-aş putea întrebă ce rămâne oare 
din omul devorat de fiară? Un pumn de excremente 
nenorocite care vor putrezi, se vor amesteca cu pământul 
sau vor fi şi ele înghiţite de insectele coprofage ale pădurii 
care, la rândul lor, vor face şi ele alte excremente şi mai 
infime. Or, astfel nu văd decât o diminuare continuă care, 
în cele din urmă, să ducă la dispariţia completă. 

— Care tinde acolo, da, e adevărat, dar întotdeauna va 
mai rămâne ceva. Ceva impalpabil, invizibil, să zicem, căci 
avem ochi de văzut, dar suntem orbi. Eu nu cred în 
întoarcerea la neant; sau cel puţin după descoperirea 
acestor relicve. Dar iată ce voiam să spun. Când am pus 
mâna pe aceste rămăşiţe eram bolnav, disperat, 
dezamăgit. Toate marile eforturi depuse de misiunile 
noastre, pentru a-i scoate pe indieni din sălbăticie, la ce au 
dus în cele din urmă? Aproape la nimic, căci de îndată: ce 
nu i-am mai putut supraveghea, ei s-au întors la starea 
naturală, la idolatria şi chiar la canibalismul lor. Or, aceste 
ruginituri mi-au dat de gândit. „Nimic nu se pierde 
complet”, mi-au spus ele. Şi probă suntem chiar noi înşine. 
Cel căruia îi aparţineau era, fără îndoială, un soldat, un 
lacom, un beţiv, care jefuia, viola, semănând moartea şi 
teroarea. Acţiunile sale erau, probabil, condamnabile. Dar 
el a acţionat... A trecut mări şi oceane, Anzii, apoi pădurile 
acestea pline de ape cu peşti, de insecte otrăvitoare, de 
fiare, şerpi şi sălbatici, ca să ajungă să moară şi să dispară 
aici. Or, după patru secole, te gândeşti că nimic nu se 
pierde complet şi că, de acum înainte, întreţinută, rugina 
noastră va mai dăinui încă multe secole cu mesajul ei. Iată 
ce mi-a dat încredere în misiunea pe care mi-am ales-o. 

Fireşte, la un astfel de discurs, ar mai fi fost de făcut şi 
obiecţii, dar, lăsându-mă dus de gânduri, m-am pomenit în 
contemplarea rămăşiţelor vechiului luptător. 

— La ce vă gândiţi? m-a întrebat părintele Clemente. 

— La ceea ce au făcut aceşti oameni, la aventurile lor şi 
la ceea ce au trebuit să înfrunte. 

— Au făcut ceea ce fac toţi cei ce abordează selva: luptă 
împotriva morţii. Or, în această luptă, credeţi-mă, puţini 


înving. 
— Oamenii împotriva morţii, repetai eu, murmurând. 


EXISTĂ FANTOME AICI 


Tomas se învârtea cu picioarele goale pe pământul 
bătătorit, fâşâind cu un zgomot de furnicar, iar Walter, 
aşezat în faţa mea, la masa mare, cu pachetul de ţigări 
între noi, nu sufla un cuvânt. Toţi aşteptam demersul 
părintelui Clemente pe lângă locotenent şi-l simţeam pe 
ghid puţin stingherit; indiscutabil se gândea că îl uram, 
pentru că se oprise fără voia mea la Nauta. Ca să-i spulber 
această impresie, îi spusei: 

— Am avut azi-noapte o discuţie atât de interesantă cu 
părintele Clemente, că nu voi regreta deloc această oprire. 

— Dar dacă s-ar prelungi? zise el. 

— Sper, totuşi, că părintele o să-i vie de hac acestui 
ofiţer încăpățânat! 

— Dacă nu-i va veni, interveni Tomas, vom şterge-o la 
noapte. 

— Da, dar uiţi că barca-i păzită şi cât de primejdios e 
curentul, doar dumneata ai spus-o. 

— Militarii dorm noaptea. lar curentul o să-l înfruntăm 
cu riscuri, şi gata... 

Ne întrerupse un zgomot de paşi. Walter stinse ţigara şi 
se ridică. În acelaşi timp, Rafo îşi făcu apariţia în faţa uşii. 

— Buenos dias senores, spuse el, făcându-şi vânt cu 
chipiul viu ornamentat, cu fireturi aurii până şi pe 
cozorocul de carton fiert. 

— Bună ziua, locotenente, spuse Walter Dar cum de 
sunteţi singur? Părintele Clemente s-a dus să vă 
întâlnească. _ 

— L-am văzut şi de aceea şi sunt aici... Imi permiteţi? 

Intră în cameră şi luă o ţigară din pachetul lui Walter, de 
pe masă. lar după ce şi-o aprinse de la a mea, amabil 
oferită, îşi aranjă părul de sub chipiu. 

— Părintele Clemente v-a girat pe toţi trei, spuse el, 
lăsându-se molatec pe un scaun; totuşi, eu aş vrea să vă 
pun o întrebare. 

Se întoarse spre mine cu o privire aspră. 


— Explicaţi-mi, vă rog, ce-i cu sacul acela de cartuşe 
Winchester în bagajul dumneavoastră? 

— Cartuşe? lată o noutate. 

— Nu faceţi pe neştiutorul. M-aţi minţit! Părintele 
Clemente mi-a spus-o! Căutaţi... la drept cuvânt nu ştiu 
ce... Dar aceasta mă face să cred că e un bun pretext să 
intraţi în contact cu duşmanii noştri ecuadorieni şi să le 
daţi informaţii! 

Mă uitai disperat la Walter; de ce oare nu-i spune ce 
este cu acele cartuşe? K 

— Păi, uite ce-i, domnule locotenent, interveni el. In cele 
din urmă, ştiţi bine că astea-s moneda de schimb obişnuită 
cu triburile sălbatice. 

— Deci recunoaşteţi că furnizaţi arme indienilor, ca să 
tragă asupra noastră! 

— Dacă nu le-aţi lua femeile, n-ar trage, probabil în voi, 
îi răspunse Walter, rece. lar acum, ce să vă mai spun, 
domnule locotenent Rafo, decât că-s sătul de poveştile şi 
amenințările dumitale. Şi dacă suferi... îi din pricina 
indiencei ăleia. Vindecaţi-vă sau daţi-vă demisia din armată 
şi duceţi-vă după ea! _ 

Lucrurile luau o întorsătură proastă. Îmi pusesem toată 
nădejdea în demersul părintelui Clemente şi, văzându-l pe 
locotenent venind la noi, crezusem că totul fusese aranjat. 
Or, dimpotrivă, lucrurile se înrăutăţeau, pentru că acum 
avea un motiv în plus împotriva noastră; cartuşele 
Winchester. 

Totuşi replica ghidului îi închisese gura şi omul rămase 
multă vreme fără răspuns, neîndrăznind nici măcar să mă 
înfrunte cu privirea, jucându-se continuu cu ţigara care, 
din tutun peruvian fiind, se consuma repede, urmând să-i 
ardă degetele. 

— l-am făcut, totuşi, o promisiune părintelui Clemente, 
reluă el, dar nu ştiam că traficaţi arme! Ştiţi că aş putea să 
vi le confisc? 

Atunci izbucni Carranza: 

— Da, le poţi confisca, Rafo, dar fără aceste cartuşe 
prietenii mei riscă multe cu sălbaticii. Şi, apoi, eu voi pleca 


oricum. Nimeni n-o să mă poată opri. lar la nevoie o să urc 
chiar înotând pe Maranon şi o să le spun triburilor 
cocamillas, eberilor şi celor din neamul şapra ce ai făcut. 
Şi ştii cum vor reacţiona? Or să vină aici să le caute, la 
postul tău, pricepi? Căci le aparţin lor, nu? 

De data asta Rafo păru mişcat. Şi, după o scurtă ezitare, 
timp în care se albise la faţă, izbucni în râs: 

— Afurisit mai eşti, Tomas! exclamă el. Îţi place să râzi 
de altul, dar nu admiţi să se râdă şi pe contul tău. 

Scoase paşaportul meu din buzunar şi mi-l puse pe 
masă, cu un gest mânios. 

— lată-vă actele. Şi acum vă sfătuiesc să nu mai 
întârziaţi prin Nauta... Eu nu v-am văzut, nu v-am 
cunoscut... 

Ceea ce denota că nu-i anunţase pe cei din Iquitos de 
prezenţa noastră la Nauta. Tipul era un mare mincinos şi 
un pişicher fără pereche. 

— Şi acum ştergeţi-o, strigă el ştergeţi-o înainte de a nu 
mă răzgândi. 

— Da, o să plecăm, anunţă Walter calm, dar dacă ne 
lipseşte ceva mâncare din barcă, o să fac o plângere 
împotriva voastră. Aşa că aveţi o oră să puneţi la loc tot ce 
ne-aţi luat. 

— Nu lipseşte nimic. Vă mai şi obrăzniciţi? Dar hai, să 
trec şi peste asta. Însă, într-o zi, Tomas o să mi-o 
plătească. 

— Ei, da, bine! Dar ce aud? Pe legea mea, mi se pare că 
vă certati. 

Era părintele Clemente, care se întorcea de la chacra cu 
un coş plin cu fructe: paltas, ananaşi uriaşi: şi negri, 
platanos de fript... 

— Glumeam, părinte, îl asigură iute, Rafo. Totul s-a 
aranjat şi acum vă părăsesc că serviciul mă cheamă! 

Se eschivă prompt, dându-şi seama de bucuria care ne 
cuprinsese. Eram, în fine, liberi şi mai auzisem încă o 
poveste; mă grăbeam s-ajung din nou pe fluviu, pentru că 
nu mai aveam niciun motiv să mă îndoiesc de cei doi 
tovarăşi de drum. 


Ofiţerul nu făcuse mai mult de vreo douăzeci de paşi, 
când, deodată, se ivi iar în pragul uşii, îmbujorat la faţă. 

— Părinte Clemente, ce i s-a întâmplat papagalului 
dumneavoastră? 

Călugărul se învârti pe loc ca o sfârlează. 

— Florfina? Ce-i cu ea? Ce are? 

Vocea îi trăda teama. 

— S-a albit complet, spuse Rafo jovial. 

— De tot? 

O privire aruncată spre Tomas mă făcu să pricep că 
acesta îşi regreta cumplit farsa. În ceea ce mă privea, 
credeam că pasărea fusese otrăvită, şi eram supărat, 
gândindu-mă că părintele o iubea nespus de mult. 

leşise brusc şi, o clipă după aceea, alergam şi noi după 
el, auzindu-l cum se lamenta şi cum îi spunea păsării tot 
felul de drăgălăşenii, încurajând-o: 

— Sărmană Florfina! Ce-i cu tine? Ce-ai mâncat? Unde ai 
fost? Vezi dacă ai mâncat iar ceva otrăvitor...! 

Florfina avea o mină jalnică, amărâtă, părând, în starea 
în care era, că-şi pierduse şi vocea. Cu ghearele-i solzoase, 
prinse de marginea butoiului, mergea încolo şi-ncoace, 
dând din cap, neîntrerupându-şi gestul decât pentru a-şi 
vâri ciocul în pene, ca şi cum ar fi căutat să prindă cine 
ştie ce paraziți de acolo. 

Nu era albă, ci de un gri murdar, iar penajul său 
strălucitor şi luciu părea ca mâncat de molii. 

— Florfina! Florfina! o implora misionarul, cu mâinile 
împreunate ca pentru rugăciune. Ce ţi s-a întâmplat? 
Doamne, ce o fi mâncat! Cine i-o fi făcut asta? 

Tomas, lângă mine, cu ochii aplecaţi, încurcat, se juca în 
praf cu vârful piciorului gol şi murdar, când auzi pasărea 
spunând, cu vocea-i cavernoasă: 

— Hay fantasmas aqui! Hay fantasmas aqui! 

— Hm! întrebă părintele Clement. Ce zice? Că sunt 
fantome pe aici? N-a mai spus niciodată aşa ceva! 
Niciodată... Fantome! Cine l-a învățat asta? 

— Ei bine, cred că am ghicit, spuse cu o voce acră 
locotenentul Rafo. Înţeleg acum de ce domnul Carranza se 


plimba ieri pe aici cu un peşte torre prin buzunar. Ştiţi, 
părinte, că acest peşte dă culoarea pinto şi carate celor 
care-l mănâncă, sau că decolorează penajul papagalilor 
care-i ating carnea? 

Misionarul îl privi cu reproş pe Tomas, ţuguindu-şi 
buzele: 

— Deci, Tomas, dumneata eşti autorul acestei isprăvi. 
Felicitări! 

— Iertaţi-mă, părinte. Am vrut doar să glumesc cu 
pasărea. Asemenea glume se fac prin pădure, ştiţi doar, ca 
să se râdă de novicii care debarcă pe aici şi care vor 
numaidecât să-şi procure drept prieten un papagal... 

— Sărmana Florfina, suspină călugărul. Şi era atât de 
mândră de penele sale! 

— O să-i revină culoarea. Niciun guacarnaua n-a murit 
pentru că a mâncat torre. Daţi-i doar un pumn de orez fiert 
cu frunze de oje şi-n două zile va fi ca înainte! 

Părintele se îndreptă spre casă, iar Rafo, decepţionat şi 
sperând, probabil, că misionarul va trece la represalii 
împotriva lui Carranza, făcu stânga-mprejur, întorcându-se 
la post. Ajuns în faţa cabanei, părintele Clemente se opri. 

— V-am pregătit, pentru călătorie, o mică provizie de 
fructe din chacra noastră, spuse el. Aş fi vrut să pot face 
mai mult pentru dumneavoastră, dar, după cum vedeţi, nici 
noi n-avem decât strictul necesar. 

Din pură politeţe şi fără a insista, am început să-i 
refuzăm oferta, dar pădurea nu era prea bogată în 
alimente, iar noi trebuia să ne gândim şi la ceea ce ne mai 
aştepta. 

— Şi acum să nu mai pierdem vremea, spuse Walter 
Tomas o să ne ducă proviziile la bord şi o să arunce o 
privire prin barcă, pentru a vedea dacă nu cumva acel idiot 
de militar ne-a furat ceva, apoi, cu bidonul de benzină în 
mână, o să ne întâlnim la pulqueria. 

Ne despărţirăm de părintele Clemente şi de călugărul La 
Costa; primul era încă necăjit de nenorocirea frumoasei 
sale păsări. l-am promis că la întoarcere voi trece iar să-l 
văd. Era tot atât de curios de descoperirile pe care aveam 


să le fac, pe cât eram şi eu de interesat de documentele pe 
care mi le promisese. Dar vai, omul promite... 
împrejurările m-au împiedicat să-l mai întâlnesc. 


Pulqueria este, în selva, un fel de băcănie, unde, în 
principiu, se vând de toate, dar în care nu se găseşte mai 
nimic, atât de rară şi grea este aprovizionarea. Se 
întâmplă, de fapt, aşa vasele care urcă pe Ucayali, de la 
Pucalipa, sunt uşurate de toată încărcătura lor la Iquitos, 
nemairămânând nimic pentru celelalte aşezări. 

Pulqueria din Nauta era ţinută de un columbian, care 
venise cu vreo zece ani mai înainte, căutând aur pe fluviu. 
După câte ne-a povestit, aşteptându-l pe Tomas, nu putuse 
strânge mai mult de trei grame pe zi şi omul, prudent, a 
preferat să pună pe picioare un mic comerţ cu ceea ce-i 
mai rămăsese din economii, ca să nu piardă totul. De 
atunci o ducea şi el cum putea. 

Faţa şi antebraţele îi erau, curios, însemnate cu nişte 
pete roz sau brune. Două din degetele mâinii stângi îi erau 
îndoite ca nişte gheare. Avea un nas roşu şi turtit, ca de 
beţiv. Totuşi, nici urmă de alcool în prăvălia sa. Atârnate la 
plafon, nişte bucăţi de peşte galben tocmai se uscau, 
răspândind un miros dezgustător. Într-un pocal de sticlă se 
lichefiau nişte bomboane, iar într-un altul nişte bucăţi de 
şocolată, umplute cu cremă, deveniseră albe şi prăfuite. 
Băurăm un pahar de chicha morada, făcută din porumb 
violet, banane şi ananas, până ce negustorul ne umplu 
bidonul cu benzină. Ni se dădu apoi şi o bucată de sare 
gemă care, de data aceasta, fusese bine păstrată într-o 
pânză impermeabilă. Tomas le strânse pe toate, iar noi îl 
urmarăm spre barcă. 

Pe drum îi spusei lui Walter: 

— Am văzut destui bolnavi la leprozeria din Fort-de- 
France, unde îi îngrijea un prieten al meu, doctorul 
Montestrue, ca să pot spune că omul acesta e lepros. 

— Printre diversele moduri de moarte sigură, furnizate 
de selva, îmi răspunse el pe un ton aproape vesel, există 
trei care se concurează: acel carate sau pinto despre care 


aţi auzit vorbindu-se, şi Tomas are dreptate că e o formă 
de sifilis care produce o discromie a pielii la oamenii de 
culoare; apoi bocio, sau guşa endemică, şi, în fine, lepra. 
Selva e plină de leproşi. De carate se tratează la spitalul 
din Iquitos, cu penicilină, bismut şi salvarsan, iar de lepră 
cu diamico-defendil-sulfon. Şi se pare că dau rezultate 
bune. 

— Dar atunci omul ăsta de ce nu se îngrijeşte? 

— Preferă, oricum, pădurea şi boala, decât spitalul timp 
de trei, patru sau cinci ani... Bizar, însă, că lepra pare să-i 
atace mai cu seamă pe pescarii de pe Maranon şi Amazon. 
Acum vreo zece ani, li s-a interzis, cu stricteţe, să-şi 
părăsească satul, de teamă să nu răspândească boala 
teribil de contagioasă. S-a produs un lucru ciudat nimeni n- 
a vrut să mai mănânce peşte. Or peştele e principala hrană 
a oamenilor de pe acest fluviu. Şi mulţi, de teama leprei, s- 
au lăsat să piară de foame. Din două motive. Primul: se 
spunea că anumiţi peşti - nu se ştia însă precis care - 
dădeau această boală. Al doilea se credea că pescarii, 
furioşi că fuseseră astfel, izolaţi de restul lumii, îşi frecau 
marfa de plăgi înainte de-a o vinde, în felul acesta 
contaminându-i şi pe cei ce aveau s-o mănânce. Acest fapt 
s-a uitat cu timpul, dar numărul bolnavilor nici n-a crescut 
nici n-a scăzut... 

Trecurăm prin faţa postului de gardă fără a mai întoarce 
capul. Locotenentul Rafo nu apăru deloc, iar santinelele 
sortite să-l păzească întoarseră şi ele capul ostil, ca să nu 
ne mai vadă. Pesemne că aşa fuseseră instruite. 


PARIEA A DOUA 


FURTUNĂ ÎN SELVA 


Nauta rămăsese mult în urmă. Traversam şiraguri de 
insule care, după cum îmi imaginam, văzute din înaltul 
cerului, din avion trebuie să se asemene, pe suprafaţa 
strălucitoare a celui mai măreț dintre fluviile pământului, 
cu un pumn de migdale risipite pe un platou de argint. 

Uneori, malurile se apropiau atât de mult că ni se părea 
că trecem prin tunele de verdeață. Crengile se aplecau 
greoaie peste noi, atingându-ne acoperişul bărcii, iar 
înaltele ferigi arborescente se înclinau grațios, ca nişte 
gâturi uriaşe de păsări aplecate peste apă, ca să-şi 
astâmpere setea. 

Şi nu ne mai atacau ţânţarii zancudos, ci cei 
mantablancas, anofele minuscule, care ne urmăreau într- 
un pâlc atât de dens, încât aveai impresia că ţi-ai fi putut 
mişca braţul prin el ca printr-o masă compactă. Nimic, nici 
chiar musticarul nu se putea opune invaziei, cu trompa lor 
străpungând şi veşmintele cele mai groase. Şi nu numai că 
aceşti  mantablancas  pişcau şi  slobozeau venin în 
muşcătură, ci-şi lăsau şi ouăle sub piele, provocând dureri 
usturătoare, iritante, plăgile transformându-se, apoi, în 
ulcere, dacă nu aveai la îndemână medicamentul indicat. 

Dar sub un soare de plumb, cu tot tumultul pădurii şi cu 
toate insectele, cum să nu sucombi de toropeală, într-o 
atmosferă de nouăzeci şi opt la sută umiditate? 

Da, aerul pe care-l respiram era saturat, după cum 
spunea şi Walter, în procent de nouăzeci şi opt la sută cu 
apă! Pluteam în sucul nostru şi-n acel al aerului 
înconjurător, fiind atât de uzi, încât păream muiaţi în apă. 

Năduşind, cămăşile ne erau lipite de corp, îmbibate de 
sudoare, năclăite, pline de sânge şi părându-ne grele ca un 
veşmânt de staniol. 

În cele din urmă am aţipit şi am adormit apoi profund, 
cu capul sub techo. 

Cu tot zumzetul, cu toate notele discordante şi sincopele 
din urletele diverselor fiare, selva respiră tot timpul într-un 


anumit ritm, adesea imperceptibil, un ritm pe care omul îl 
resimte sau suportă, căci pare a-i pătrunde prin toţi porii 
în trup, pentru a-i ajunge la creier. 

Acest ritm îl adoarme, şi e o binefacere, pentru că atunci 
uită de usturimi, de monotonia şi lungimea drumului, în 
timp ce vremea lucrează pentru el. 

M-am cufundat în somn ca şi cum m-aş fi lichefiat. 
Aveam impresia că mă dizolv în propria-mi sudoare şi-n 
umezeala din aer, ca o bucată de zahăr într-o ceaşcă de 
ceai. Înainte de a se dizolva, zahărul însă se dezagregă, 
operaţie deloc inofensivă; mie, la fel, zvâcnindu-mi inima şi 
slăbind apoi de tot, pentru ca după aceea să înceapă din 
nou să bată cu putere. Era o fază dureroasă, neliniştitoare, 
care se înnoia de trei patru ori, înainte ca trupul să se 
cufunde complet în această semi-moarte lichidă, în acest 
somn al pădurii. 

Deodată, cineva lovi puternic într-un recipient de 
tinichea bidonul de benzină, mă gândii eu, tresărind, dar 
fără a ieşi din abrutizare. Apoi, două secunde mai târziu, 
iar o lovitură pe toba de metal; suspinai puternic pentru a- 
mi arăta nemulţumirea... 

Şi iar o lovitură, mai grea, mai apăsată! Pesemne o nouă 
farsă de prost gust a lui senor Tomas! 

Mă ridicai într-un cot şi strigai: 

— Cine-i cretinul?... 

Nu era niciun cretin, sau, dacă era vreunul, se afla 
undeva în cer. Cei doi tovarăşi se găseau prea departe de 
bidon pentru a-l fi putut lovi cu ceva. În schimb, ciocăneala 
se accentuase; de fapt, era ploaia. Ploaie? Potop tropical!... 
Ceea ce anunţase Walter de două ori fără a se fi întâmplat 
până atunci. Întârzierea o făcea şi mai violentă. 

Era ca o imensă pasăre care, pe la cinci după-masă, 
acoperea cu aripile-i negre şi fluviul şi pădurea, ca însăşi 
noaptea. O pasăre atât de greoaie, încât abia plutea, 
părând că ni se apropie de capete ca un condor temător, 
care nu se putea năpusti pe o pradă încă vie. 

Răpăiala picăturilor enorme, calde, pe techo, pe 
rezervor, pe bord şi pe sacii de latex era asurzitoare şi cu 


atât mai impresionantă cu cât zgomotele pădurii 
dispăruseră brusc. 

Maranonul părea că fierbe. Motorul bărcii tuşi şi el de 
vreo două sau trei ori, se opri şi iar porni. Tomas, cu cârma 
între picioare, pitit în fundul babordului, cramponat de 
perete, ţinea totuşi direcţia vasului. 

Walter se apropie de mine ca să-mi strige: 

— Rămâneţi sub acoperiş, dacă vreţi, dar încercaţi să 
găsiţi mai repede canciocul. 

Apa urca într-adevăr în barcă; cizmele îmi erau pline şi 
picioarele musteau... Orbit, pălmuit de trombe, căutam pe 
pipăite cutiile de conserve care serveau la scosul apei, Era 
o aşa harababură sub techo, încât degetele mele întâlneau 
acolo toate obiectele imaginabile, numai cutiile nu. 

— Trage la prima playa, îi strigă Walter lui Tomas. lar 
dumneavoastră scoateţi, pentru Dumnezeu, scoateţi apa, 
dacă nu vreţi să ne scufundăm. 

— Nu găsesc cutiile. Pesemne că Tomas le-a deplasat, 
reaşezând încărcătura. 

— Ei, bine! Hai, ce Dumnezeu, scoateţi-vă o cizmă, e 
bună pentru aşa ceva, nu? Şi daţi-i! Faceţi ca mine! 

Walter se descălţase, pentru a zvârli apa din barcă în 
fluviu şi o făcea cu o ardoare mărită de primejdie. 

De pericol îmi dădui şi eu seama dintr-o privire; dacă ne 
scufundam, expediţia ar fi fost compromisă, trebuind să 
abandonăm totul. Fără barcă, imposibil de ajuns la Borja; 
da, imposibil, sau cel puţin era peste puterile noastre să 
traversăm patru sute de kilometri de pădure virgină, cu 
maceta în mână. Unde mai pui pierderea proviziilor, a 
armelor şi a cartuşelor, monedă de schimb şi cadou de 
mare folos. Imposibil, sau aproape cu neputinţă să ne 
reîntoarcem. Nauta era prea departe! Să fi fost oare sortiţi 
să rămânem acolo, fără a putea aştepta niciun ajutor din 
pricina clandestinităţii în care călătoream? 

La acest gând mi se strânse inima şi, tot supraveghind 
nivelul apei din barcă, îmi acceleram gesturile, 
sincronizându-le cu cele ale neamţului. Numai că eforturile 
noastre conjugate nu prea păreau să dea rezultate ploaia 


ne întrecea în viteză. 

— Cred că acolo-i o playa, la stânga, strigă Tomas. 

Walter se opri şi se ridică, scrutând zarea. 

— Da, confirmă el. Dar atenţie! E un oje în drum. Atenţie 
la rădăcini. Oricum, eu fug înainte să amortizez şocul. 

Ne apropiarăm de mal; era la mai puţin de cincizeci de 
metri şi părea uşor de atins. Din nefericire, ne lovirăm de 
un nou curent, un curent bizar, care mergea împotriva 
cursului fluviului, urcându-l şi care, în acelaşi timp, ne 
trăgea şi pe noi de la mal. 

— Lăsaţi cizma şi la vâsle! îmi ordonă Walter. Trebuie să 
ieşim de aici. 

Din fericire, tot căutând cutiile de conserve, găsisem 
locul unde erau vâslele; le apucai repede, îi întinsei şi lui 
una şi, împreună, ne puserăm să ajutăm motorul. 

Deodată, barca se răsuci pe loc, făcând o întorsătură de 
trei sute şaizeci de grade. 

— Donnerweiter! înjură Walter. O voragina. Las-o în voia 
ei, Tomas... 

Era unul din acele vârtejuri aproape invizibile, chiar 
ziua. Nu se prea ştie de ce şi cum se produc, dar 
întotdeauna în locuri în care se întâlnesc mai mulţi curenţi. 
De fapt, nu rareori, pe acest fluviu, câte un curent 
descendent, normal, dă peste altul ascendent şi, între ele, 
se zbate al treilea, indecis, atât de indecis încât produce 
câte o voragina de toată frumuseţea. 

Tomas opri motorul, şi barca viră spre est, ieşind din 
vârtej ca şi cum ar fi fost împinsă de ceva de la fundul apei. 
După aceea, porni iar motorul, nu prea uşor, bombănind şi 
înjurând. În cele din urmă reuşi şi iar se aşeză la cârmă. 
Trecuserăm printr-un moment de spaimă, când ne 
întrebam dacă motorul avea să dovedească sau nu curentul 
care ne luase şi dacă, din aceste două forţe contrarii, barca 
avea sau nu să iasă teafără. Totuşi mecanica triumfă. 

— Scoateţi! Scoateţi tare! urla Tomas. Eu o să încerc să 
mă apropii de mal şi, dacă reuşesc, agăţaţi-vă de prima 
creangă solidă mai la îndemână... 

La câţiva metri de mal, avusei impresia unei acalmii. 


Motorul părea că merge mai uşor, iar valurile erau parcă 
mai puţin violente. Încetul cu încetul, ne reluarăm iar 
drumul, recâştigând distanţa pierdută. Trecurăm de locul 
primejdios al voraginei fără a-i simţi urmările şi iar zărirăm 
playa de oje, cum o vom numi mai târziu, evocând acest 
episod. 

— Am ajuns! strigă bucuros Walter. Fii prudent, Tomas, 
să nu spargi barca! 

— Nicio teamă, răspunse Carranza. E ascultătoare ca o 
potaie. 

Ploaia încetase ca la un semnal. Deodată. Apoi, 
ridicându-mi ochii, văzui norii negri luând-o spre vest şi 
lăsând, spre est, un cer cenuşiu, iar mai departe, o fâşie 
aproape albastră. 

Walter, cu un cablu în mână, sări pe una din 
numeroasele şi puternicele rădăcini de oje. Legă apoi de ea 
solid barca şi, urcând din nou la bord, continuă s-o 
golească cu cizma. În trei, operaţia nu ne prea luă timp, cu 
atât mai mult cu cât nu mai trebuia să concurăm cu ploaia. 
Şi, de îndată ce nivelul apei din ambarcaţie atinse 
parmalâcul, Walter ne făcu semn să ne oprim. 

— Soarele o să facă restul într-o jumătate de oră, spuse 
el. 

— lar eu, replică Tomas, frecându-şi şalele, cred că 
merit o duşcă de pisco. 

— Toţi merităm câte una, declară El Germano. Caută 
clondirul! 


Rădăcinile de oje ţâşneau la mai mulţi metri de sol, ca 
tentaculele unei caracatiţe uriaşe. Unele se înfundau în 
fluviu, prinzând de acolo tot felul de aluviuni purtate de 
curenţi. 

Era un gigant, de vreo douăzeci de metri înălţime, cu 
trunchiul drept şi neted, cu lemnul plăcut, foarte căutat 
pentru fabricarea cutiilor şi a geamantanelor. 

Doar oje e arborele panaceu al pădurii. Frunzele sale 
trec drept leac universal, pentru toate bolile şi niciun 
indian nu se deplasează fără a lua câteva cu sine; ca noi, 


aspirina. O coroană de asemenea frunze, legate pe frunte 
cu o liană, alungă durerea de cap, iar fructele sale conţin o 
pulpă comestibilă, de un gust fad, fiind însă un puternic 
stimulent al memoriei; în anumite  medicaţii se 
întrebuinţează şi la „ghicit”. 

Dacă i se zgârie scoarţa, trunchiul lasă să curgă din el 
un lichid alb, leac împotriva febrei şi, mai ales, a 
reumatismului. În fine, această scoarță, prelucrată şi 
meliţată, dă o fibră de o rară soliditate, din care indigenii 
îşi fac şorţuri, brățări şi podoabe corporale. 

Şi pentru călător, copacul nu-i mai puţin util, deoarece, 
necrescând nimic sub rădăcinile lui, când acostezi nu te 
opreşti în lut, în lăstăriş, în frunze putrede şi nici în ierburi 
înalte, ci pe loc curat. Căci totul, până şi cea mai 
neînsemnată piatră, constituie, de fapt, un ascunziş pentru 
insecte, scorpioni, şerpi, dintre care şi cel mai mic poate fi 
primejdios. De aceea, înainte de a te instala undeva, 
trebuie să defrişezi locul şi, la nevoie, să dai foc la ceea ce 
a mai rămas. 

După potop, nici vorbă să mai poţi aprinde ceva în selva; 
doar natura, având vântul la dispoziţie, poate freca lianele 
şi bambusul până ce iau foc, cu toată apa care le îmbibă. 

— O să ne uscam şi o să ne curăţăm şi ungem armele, 
îmi spuse Walter; în acest timp, Tomas o să ne pregătească 
un charqui. 

— Acum, credeţi că o să vă placă charguiul? 

— N-am ce face! 

Dar eu şi trăgeam cu ochiul la fructele de oje a căror 
pulpă era nutritivă. Ba chiar îmi promisesem să-mi umplu 
buzunarele cu aşa ceva; erau oricând binevenite. 

Walter îmi dădu să curăţ puşca cu două ţevi, pentru el 
oprindu-şi Coltul 45, cu un mecanism extrem de incomod 
la demontare şi montare, ceva la care eu nu mă prea 
pricepeam. Totuşi, Walter se descurcă destul de iute, 
ungându-l grijuliu cu manteca, grăsimea noastră pentru 
cină, şi spunându-mi: 

— Suntem cam în centrul ținutului care aparţine 
şimancilor, indieni sociabili şi inteligenţi, dar care, în faţa 


armelor, sunt ca nişte copii bucuroşi că au cu ce se juca; 
nimic nu-i poate opri să nu pună mâna pe ele. Aşa că nu 
ştiu dacă v-am spus-o sau nu, dar trebuie să le ascundem 
şi, totuşi, să le avem la îndemână oricând. 

— Ceea ce nu-mi pare prea comod! 

— Vârâţi Coltul sub cămaşă. 

— Şi cum o să ascundeţi Hammerlessul? 

— Demontându-l şi vârându-l sub centură, în jambieră. 
Un tânăr explorator, sau cam aşa ceva, a fost masacrat 
acum câtăva vreme pe Amazon, nu pentru că ar fi fost 
izolat sau pentru c-ar fi fost alb şi englez; zău, fără glumă; 
ci pentru că avea un aparat de fotografiat pe care cei din 
tribul jagua l-au luat drept armă de foc, puşcă sau revolver 
la centură. 

— Dar de ce spuneţi „fără glumă”? 

Walter surâse. 

— Deoarece, pentru aceşti jaguaşi, tot ceea ce e străin, e 
englez şi tot ceea ce-i englez e roşu... Or, roşu e o culoare 
nefastă... 

Soarele apunea repede. Flacăra alcoolului solidificat 
ardea, albastră, sub fierbătoarea noastră improvizată. 
Trebui să mai înghit un charqui. Dar mă dezgustă mai 
puţin, căci îmi era foame. 

Veşmintele mele, după ce fumegaseră din belşug, ca un 
foc care nu se aprinde, se uscaseră. Ciudată mai e selva! 


O VIZITĂ NOCTURNĂ CAM NELINIŞTITOARE 


Regretam că ronţăisem pulpele de oje, crezând că, în 
momentul în care mă voi prăbuşi în somn, îmi vor trezi 
amintiri sprinţare. De exemplu, acel restaurant de pe 
bulevardul Saint Marcel din Paris - cu masa de prieteni, cu 
stridiile servite pe patul lor de gheaţă, cu castronaşele de 
rilete* şi cu carnea de vacă în sânge - mă făcea să tresar. 
Dar aceasta poate pentru că charguiul nu reuşea să-şi 
croiască drum prin intestinele mele; adevărat însă că mai 
erau şi acei zancudos dezlănţuiţi de furtună şi care, în 
ciuda musticarului înfăşurat în jurul capului, îmi atacau cu 
frenezie ochii şi gura... Apoi aerul nopţii, saturat de 
umiditate, care, sub ponchoul meu -protecție prea fragilă - 
mă îmbiba ca şi ploaia din timpul zilei. 

Mai era şi usturimea palmelor rănite de vâsle şi pline de 
băşici, din care insectele găsiseră cu cale să se adape. 

Dar nu eram singurul pe care nu-l prindea somnul. 
Auzeam şi zgomotul maxilarelor lui Tomas mestecând 
coca, şi tusea seacă a lui Walter... El Germano se gândea 
cine ştie la ce... 

Mă întrebai atunci, deodată, de ce oare venisem prin 
acest ţinut, alături de doi inşi pe care, până acum câteva 
zile, încă nu-i cunoşteam pe numele lor adevărat, după 
cum nu le ştiam nici trecutul, gândurile şi caracterul... 
Apoi faptul că mă aflam acolo, stupid, sub rădăcinile unui 
oje, la mii de kilometri depărtare de civilizaţie. Ce 
absurditate! 

Il auzii pe Carranza, care se mişca, pregătindu-se cu 
siguranţă să-şi scuipe coca şi să se culce. Dar nu, se ridică 
şi se puse să şuşotească. 

— Eh, El Germano! Şşşşt!... ridică-te puţin... 

Walter puse mâna pe mine şi-mi şopti la ureche: 

— Trezeşte-te, bătrâne. Şi nu scoate o vorbă şi niciun 
strigăt. 

— Ce se petrece? întrebai eu, tot în şoaptă. 


30 Carne de porc tăiată mărunt. (N. T.) 


— Psst! Doamne! zise Tomas. la tăceţi puţin, 
dumneavoastră, chiguito! 

— Dă-mi Coltul, spuse Walter, fără a mă mai lăsa să-i zic 
ceva, şi ascunde puşca sub poncho. O să ne viziteze cineva. 

— Cine? 

— Preşedintele Manuel Prado în persoană şi curtea lui, 
spuse Carranza, râzând. Cine altul, hai, gândiţi-vă! 

li dădui Coltul lui El Germano şi-mi smulsei musticarul 
de pe cap, ca să-l zvârl pe puşcă. Ghidul introduse cu un 
zgomot sec un glonte pe ţeavă; auzii şi clinchetul 
resortului pe care-l mânuise. 

— Şimancii vin după veşti, îmi explică el. Nu cred să 
aibă intenţii rele, deoarece nu par să se ascundă; oricum, 
noi să fim precauţi. 

Pentru mine, vizita nocturnă nu însemna nimic. Simţeam 
doar nevoia de ceva, imprecis însă. Deodată găsii. 

— Aş fuma o ţigară, spusei, negândindu-mă c-aş fi putut 
fi înţeles şi ascultat. 

— Cine vă împiedică? 

— O să i se vadă licărirea. 

— Ei bine, o să-i prevenim în felul acesta că nu riscă să 
ne surprindă. Şi ceea ce e important e să nu părem 
neliniştiţi sau ameninţători, înţelegeţi? Se apropie. Priviţi! 

Aşezat pe jos, cu spatele sprijinit de o rădăcină, îmi 
scoteam o ţigară din pachet şi îmi căutam bricheta, când 
văzui deplasându-se, prin frunzişul gros al ramurilor 
stufoase, nişte flăcări care dansau. 

— Vin cu torţe? 

— Cam aşa ceva, senor. Dar sunt uscate ţigaretele 
dumneavoastră? 

— Mda. 

— Atunci, daţi-mi şi mie una şi foc. 

— Luaţi, îi spusei, fără să scap din ochi defilarea 
luminilor. Tocmai se opriseră la o distanţă pe care n-o 
puteam evalua. Dar două dintre ele se separară de 
celelalte, îndreptându-se spre noi. 

— De multă vreme şi-au pus ochii pe noi, spuse Walter. 
Şi pesemne c-au flecărit o groază înainte de a se decide să 


vină încoa. Da, Tomas? 

— Da, da! opina Tomas. Par bine intenţionaţi. 

Deodată, în faţa noastră apăru o masivă statuie de 
bronz, agitând în faţa ei o bâtă lungă, aprinsă. Faţa-i era 
luminată de flăcări, o faţă zebrată cu linii negre şi stropită 
cu puncte roşii, care o făceau hidoasă. Avea un nas enorm, 
ca un cartof olandez, şi corpul gol, pe care flăcările îşi 
aruncau reflexe ca pe bronzul neted. Purta un şorţ din 
fibre galbene, brățări asemănătoare din toate punctele de 
vedere cu ale acelui jagua pe care-l văzusem pe malul 
Maranonului. 

— Jamu-llama-ya, spuse indianul oprindu-se la patru paşi 
de noi. 

— Lukai, răspunse Walter, ridicându-se, fără a se 
îndrepta spre el. 

Şi conversaţia se angajă pe un ton aspru, dar cu 
inflexiuni de o extremă blândeţe şi cu un fel de şuierat la 
sfârşitul fiecărei fraze. Eu nu-l slăbeam deloc din priviri pe 
sălbatic, încercând să ghicesc, prin impasibilitatea 
trăsăturilor sale, ce-i trece prin cap. Dar nu era nimic de 
ghicit, decât că avea ceva crud şi fioros în ochii-i negri, 
care ne fixau cu sclipiri reptiliene. Înapoia lui, judecând 
după imobilitatea flăcărilor, trupa nu se mişca. 

— Zice ca este fratele lui curaca” din tribul şimanco, 
explică Walter. Şi curaca vrea să ştie cu ce gânduri am 
venit pe aici, când locurile acestea nu oferă nici aur şi nici 
cauciuc. Ne propun să adăstăm într-un sat, dacă 
bineînţeles nu avem să le vânăm fiarele şi nici să ridicăm 
cochihuangoul femeilor. 

— Ce-i cochihuango? 

— Un şorţ, spuse Walter, râzând. Numai că omul ne mai 
cere, în schimb, şi o balercă de alcool. 

— Răspunde-i, îi spuse Tomas, că suntem obosiţi şi să ne 
lase să dormim. Mâine o să stăm de vorbă. 

— Cuya tutamania, îi spuse Walter, ascultându-l pe 
Tomas. 

Indianul se lansă atunci într-o lungă explicaţie, pe care 


31 Şef sau primar de comunitate. (N. T.) 


Walter ne-o traduse în rezumat; şimancii locuiesc în 
această regiune până la rio Chambira, aparţinându-le totul. 
Şi n-ar trebui să se atingă nimeni de bogăţiile lor, dar sunt 
dispuşi să facă şi cu noi ceva schimburi. 

El Germano îi răspunse că nu avem nevoie de nimic şi că 
nici nu ne vom atinge de bunurile lor. Ziua următoare 
aveam să le facem, totuşi, o vizită, ca să vedem ce ne 
puteau oferi şi, dacă ne-ar tenta ceva, o să facem schimb 
cu ceea ce aveam. 

Indianul ridică torţa deasupra capului şi proferă: 

— Amuy Chanjoyez! (E bine aşa!) 

Făcu apoi stânga-mprejur şi se duse la ai lui. Aşteptarăm 
mult până ce văzurăm dispărând punctele luminoase în 
noaptea pădurii. Trupa se îndepărta fără a mai face alt 
zgomot decât cel al unui convoi de furnici în mers. După 
aceea întrebai: 

— Walter, mâine chiar vom merge la ei? 

— Neapărat! O să găsim şimanci pe tot parcursul, până 
la rio Chambira. Şi, din zori, de când vom pleca, cu toba 
lor, tontuay, o să prevină toate triburile din drumul nostru. 
Astfel o să ne calce pe urme tot timpul. Iar dacă i-am minţi, 
adică dacă nu ne-am ţine promisiunea, am deveni suspecți 
şi atunci păzea! Cel mai mic rău pe care ni l-ar putea face 
ar fi să ne împiedice să mergem mai departe, or asta nu 
cred că v-ar conveni, hm?! 

— Spuneaţi că nu sunt periculoşi. 

— Vorbesc quechua“, şi asta-i semn bun. Dar pe 
creştinii ăştia deghizați nu-i poţi cunoaşte niciodată, şi nici 
ce au de gând să facă nu poţi şti. Să instituim, deci, ture de 
pază, să vedem cine o să doarmă şi cine o să vegheze. Să 
începem cu dumneavoastră, senor. Va fi tura cea mai 
uşoară, pentru că n-o să revină chiar acum. Totuşi, fiţi 
atent şi treziţi-mă peste două ore. Noapte bună! 


32 Limbă veche, precolumbiană. (N. T.) 


UN CIUDAT SAT ŞIMANCO 


Dimineaţa mă trezii singur sub rădăcinile de oje. După o 
clipă de nelinişte, îi auzii pe Tomas şi pe Walter discutând 
aprig, nu departe de barcă. Mă îndreptai spre ei. El 
Germano scosese de sub prelata bărcii un sac 
impermeabilizat, scotocind în continuare prin fundul lui. 

— Buenos dias, senor, îmi spuse, fără a întoarce capul. 

— Buenos, îmi spuse simplu şi Tomas. 

Şi cei doi continuară, ca şi cum eu n-aş fi fost de faţă, 
dându-mi impresia că lucrările nu prea mergeau cum 
trebuie. 

— Lasă-mă, zicea Carranza, să mă duc numai eu acolo. 
Şi o să vezi dacă o să le mai îngădui să pună asta pe seama 
cine ştie cărui demon de-al lor! 

— Îţi spun eu că niciunul dintre ei n-a putut să se 
apropie de vasul nostru astă-noapte. 

— Nu ştii tu mai bine ca mine, dar pe ce te bazezi când 
susţii aşa ceva? 

— Idiotule! Nu s-ar fi mulţumit doar cu atâta. Ar fi luat şi 
grăsimea, charguiul şi cine mai ştie ce încă... Uite, mai 
ales pocnitoarea asta, că del... 

Scoase apoi din sac, să-l arate doar, un Colt 44, extra- 
plat, pe care-l ţinu o clipa în palmă, înainte de a-l ascunde 
sub cămaşă. 

— Dar ce se întâmplă? întrebai eu. 

Tomas îmi răspunse, enervat: 

— O nenorocire. Rezervorul de benzină e gol. 

— Gol! exclamai eu uluit. Şi ce o să facem acum? 

— O să vedem, îmi spuse Walter, iritat. Insă de urcat 
până la Barranca, vâslind, nici nu mă gândesc! 

— La naiba! exclamai din nou. Dar cum s-a putut goli 
rezervorul? Oare indienii? 

— Nu cred nimic, proferă El Germano. Constat doar 
faptele. Tomas le-o pune şimancilor în cârcă. Dar acuzaţia 
nu ţine. De ce să ne fi făcut asta? 

— De ce? Şi mai şi-ntreabă, rânji Tomas. Ca şi cum în 


capul sălbaticilor ăstora ar mai încăpea vreo logică. 

— Cine a închis ieri rezervorul? am vrut să ştiu. 

— Eu, spuse Carranza. Eu. Si senor. Şi apoi? Ce vreţi să 
spuneţi cu asta? 

— Nimic, decât doar că nu ai închis bine buşonul! 

— Ei, asta-i, exclamă Walter, ridicându-se. Să-ţi spun eu 
verde-n faţă ce cred. Nu-i nicio vrăjitorie la mijloc. 
Rezervorul s-a golit pentru că a fost prost închis, asta-i tot. 

— Şi de ce să fiu eu pricina? se apără caucherul cu furie 
De ce nu domnişorul ăsta care s-a tot foit vreun ceas pe 
sub acoperiş, în timpul furtunii? 

— Ajunge! i-o reteză scurt ghidul, luându-mi făţiş 
apărarea, ca să împiedice o discuţie mai aprinsă. Tomas, 
măsoară cât mai avem în motor... Caută-ţi apoi puşca şi să 
ne aştepţi, uite acolo, păzind barca până ce ne vom duce în 
sat. 

— Şi de ce să nu merg şi eu cu voi? 

— Pentru că nemernicii ăştia ar putea profita de absenţa 
noastră, furându-ne cine ştie ce. De altfel ştii şi tu asta. 

— Bine! Perfect! admise Tomas, băgându-şi capul între 
umeri, cu un aer nemulţumit şi sări în barcă. De acolo, se 
întoarse spre Walter: 

— Încearcă să nu te laşi dus de aceste canalii. Sunt mai 
hoţi decât un ministru, ba chiar şi mai răi! 

— Nu-ţi face griji! 

Ghidul vâri în buzunarele cămăşii sale cu carouri două 
sticluţe, apoi în fiecare din buzunarele pantalonilor câte o 
mână de gloanţe Winchester. 

— Uitaţi însă un lucru, îi atrăsei eu atenţia. Mă 
contemplă surprins şi atunci îi precizai: Nu mai am ţigări 
pentru că mi le-aţi fumat azi-noapte pe toate. 

— Exact! Da, dar luaţi-vă din provizii. Ştiţi doar unde se 
află! 

Într-adevăr, ştiam, dar de îndată ce pusei piciorul în 
barcă şi găsii sacul impermeabilizat în care ţineam 
proviziile de tutun, nu mai descoperii niciun pachet într- 
însul, ci o magmă de iarbă neagră şi uscată ca fânul, cu 
urme de hârtie. În timpul furtunii, apa reuşise să se 


infiltreze, nu prin peretele sacului de latex, ci prin gura lui, 
din cauza nodului care se desfăcuse. Eram consternat. 

— Uite, Walter! Senor Tomas o să spună că eu am făcut- 
o şi pe asta! 

El Germano se uită cu uimire la cei doi pumni de tutun, 
pe care i-i arătam, ca să-şi dea seama de pagubă, însă 
surprinderea îi încetă brusc. Ridică doar din umeri. 

— Dacă sunteţi fumător adevărat, fumaţi pipă. 

— Numai că de unde pipă, acum? 

— O să vă fac eu una. Dar una în treizeci de secunde şi 
mai bună decât toate „bruyerele“ din lume. Răul e doar pe 
jumătate, pentru că, totuşi, a mai rămas tutunul. Am fi 
putut foarte bine să-l pierdem. Luaţi-vă maceta şi cuțitul şi 
haideţi! Să nu irosim timpul! 

Bombănind am luat ce spusese el, dar aveam o altă 
intenţie. In sacul meu de voiaj, pe care-l botezasem, după 
inscripţia de pe el, „Limaperu“, băgasem Focamaticul şi, 
pe deasupra, un slip ca să-l camuflez. 

Când sării pe uscat Walter mă privi cu ochi ironici. 

— Unde credeţi că mergeţi? La piaţă? 

Nu-i putui răspunde, deoarece Carranza urla: 

— Ei, Walter, dacă-s mai mult de zece litri în drăcovenia 
asta de rezervor, să fiu spânzurat de picioare! 

— Fii atent, căci dacă mai lipseşte o singură picătură 
când ne întoarcem, nu de picioare o să te spânzur, ci de 
altceva, eu cu mâna mea! Şi acum, haideţi, senor, îmi zise 
Walter. 

XXX 

Trecu el înainte, escaladarăm rădăcinile de oje. Fiind 
mai iute decât mine, întrecându-mă, se opri o clipă să mă 
aştepte. Atunci îl atacai repede: 

— Walter, iată-ne la ananghie! Suntem la înghesuială, 
foarte la înghesuială! Ce aveţi de gând? 

— Drept să spun, zise el încurcat, cam aşa e. 

— Atunci cred că nici poveste să putem vâsli până la 
Borja, doar mi-aţi mai zis-o? 

— Mda! 

— Deci, nu mai e decât o singură soluţie, să ne 


întoarcem la Nauta şi să luăm de acolo benzină. 

— Adică să cădem iar în ghearele locotenentului Rafo? 
Halal idee! 

— Aveţi una mai bună? 

Privi spre satul indian şi nările îi fremătară. În cele din 
urmă zise: 

— Domnule, eu port răspunderea acestei expediţii 
pentru că mă plătiţi pentru asta. Şi, când o să fie nevoie, o 
să vă cer sfatul. Or, până acum, nu v-am cerut nimic, da? 

— Da, dar mi-aţi spus, într-o zi, şi nu pot uita asta, că 
„Toţi trebuie să fim pentru unul şi fiecare pentru sine!“ Iar 
eu am un scop precis nu-i vorba de nicio plimbare şi nici de 
fantezia turistică a unui om în căutare de emoţii tari. Or, în 
acest caz, fiindcă plătesc, mi se pare că am şi dreptul să 
ştiu cum am putea ieşi din impas. 

— 'Ţineţi neapărat să aflaţi? Ei uite, poate că şeful pe 
care o să-l vedem o să ne dea trei voluntari zdraveni, care 
să vâslească în locul nostru până la Borja. Cred că trei inşi 
muşchiuloşi ar ajunge. 

— Da, asta ar fi o soluţie, numai că unde ar mai putea 
sta şi ei? Barca abia ne încape pe noi! 

— Ar mai trebui să facem rost de o pirogă în care să ne 
punem bagajele şi pe care Tomas s-o conducă înapoia 
bărcii noastre, legată bine de ea. 

— Şi, la prima furtună, ca cea de ieri, am naufragia şi 
am ajunge în gura caimanilor. 

— Da, e de pus la socoteală şi asta, dar nu trebuie să 
uităm că aceşti caimani nu sunt cea mai mare pacoste a 
fluviului. 

— Unde mai pui că hoţii de şimanci, cum le-aţi spus, s-ar 
putea s-o şteargă cu tot ce avem în piroga lor. 

— Da, e posibil şi acest lucru. Numai că o să facem în 
aşa fel încât să nu-i pierdem nicio clipă din vedere. 

Aerul său flegmatic mă irita. Dar oare nu trebuia să mă 
refer la răspunderea ghidului? Ce i-aş mai fi reproşat şi 
neglijenţa de a nu fi băgat de seamă ce se întâmplase cu 
benzina! Nu, era oare treaba lui şi aceasta, în calitate de 
şef de expediţie? 


— Orice soluţie am găsi, ar fi, totuşi, preferabilă unei noi 
întâlniri cu imbecilul de Rafo, reluă el ferm discuţia. Şi, 
apoi, am mai putea să ne facem plinul la Parinari, de unde 
i-am trimite pe şimanci acasă! Aşa că, ascultați ce vă spun 
în loc să vă plângeţi, mai bine rugaţi-vă să obţinem vâslaşii 
de care avem nevoie. Şi acum haideţi să-i vedem! 

Noaptea, sălbaticii ne întâlniseră când treceau prin 
pădure. Ca să ne surprindă, oare? Nu ştiu. Dar exista o 
cărare, o trocha care ducea din sat la marginea fluviului şi 
care pornea, mi-am dat seama mai târziu, din dosul locului 
unde se înălța acel oje, copac desigur respectat, dacă nu 
sacru, pe care un du-te vino repetat l-ar fi putut leza. 

Cărarea o descoperi Walter repede, ca şi cum ar mai fi 
trecut pe acolo. Pe drum, ne întâlnirăm cu doi şimanci, 
care alergau fluturându-şi şorţurile de fibre. Purtau lănci 
pe umeri şi se îndreptau spre fluviu. Nici măcar nu se 
uitară la noi, dându-se însă la o parte, în tufiş, ca să putem 
trece, dar nu atât de repede încât să nu le fi putut observa 
trăsăturile. 

Nu se asemănau întru nimic cu mesagerul din ajun. Faţa 
le era fină şi chiar graţioasă, iar pielea pârlită, dar nu 
arămie; părul ca tăciunele, strâns într-o coroană de fibre, 
părea o coamă atât de aspră şi de ţepoasă încât le ţâşnea 
în smocuri deasupra craniului cu fruntea anormal 
dezvoltată. De talie erau mai mici ca noi. 

Când ne pomenirăm în piaţa satului, copiii fugiră peste 
tot, înnebuniţi de apariţia noastră. Unii duceau cu ei o tobă 
şi papagali, iar altul, pe umăr, o maimuţă cu barbă, care 
scotea nişte strigăte asemănătoare mieunatului de pisică 
în călduri. Dispărură cât ai bate din palme, iar piaţa se 
pustii. 

Piaţa era uriaşă şi mi se păru proaspăt defrişată, dovadă 
trunchii de arbori arşi care punctau solul. De altfel, iarba 
abia începuse să crească, pe alocuri. Era de un verde 
spălăcit, deşi, ici şi colo, se vedeau, gata să iasă, pete mari 
de vegetaţie sănătoasă, ca yucca, de exemplu. 

Două femei, care duceau nişte fibre în spinare, ţâşniră 
de pe o altă cărare, dar, fie că fuseseră prevenite de vizita 


noastră, fie că încărcătura le acoperea capul şi nu ne 
puteau vedea, nu-şi schimbară deloc ritmul de mers. 

Şi cum se părea că ele erau singurele făpturi vii din sat, 
scosei iute aparatul de fotografiat şi le făcui o poză. 

La declicul obturatorului, Walter întoarse capul spre 
mine cu o expresie aspră, în semn de dezaprobare. 

— Aţi înnebunit? proferă el, sau vreţi cumva să v-ajungă 
capul podoabă în vreun par prin cine ştie ce huaca şimanco 
şi redus la mărimea pumnului? 

— Nu m-a văzut nimeni! 

— Credeţi? Ei bine, nu, pentru că în clipa asta printre 
fibrele şi ochiurile acestor colibe, sute de priviri sunt 
pironite pe noi, supraveghindu-ne orice mişcare. Inainte de 
a se face văzuţi, vor şi ei să se dumirească. 

— Vreţi să mă speriaţi, spusei eu, ripostând. Am luat o 
imagine şi, dacă aveau de protestat, ar fi făcut-o până 
acum. 

— Credeţi că merită, pentru o fotografie, să primiţi o 
săgeată de sarbacană în spinare? 

— Mda, dacă ăsta-i riscul! 

Bravam, căci, de fapt, nu eram atât de sigur că n-ar fi 
putut ieşi, din vreo colibă, o săgeată mică pentru a mi se 
înfige în gât sau în braţe; ceea ce ar fi fost totuna, vârful 
fiindu-i înmuiat în venin. 

— Mai bine astâmpăraţi-vă, reluă Walter discuţia. 
Ascundeţi-vă aparatul şi să mergem spre grupul de case 
din fund. O să se arate ei când vor fi sătui de pândă. 

Nimic nu-i mai neplăcut decât să te simţi pândit, fără a 
vedea pe nimeni şi, mai ales, când ştii că ai comis o 
greşeală gravă împotriva obiceiurilor unor oameni pe care 
ai venit să-i vezi, aceştia fiind şi sălbatici. 

Îmi potrivii pasul cu al lui Walter. Mergea liniştit, dar şi 
gata de ripostă. Sticlirea deosebită a ochilor săi albaştri îi 
trăda falsa linişte a trăsăturilor şi mişcărilor. Colibele erau 
din bambus, acoperite cu frunze uscate, puse pe pari de 
lemn negru, de palmier chonta, lemnul cel mai dur şi care 
nu putrezeşte, cum aveam să aflu mai târziu. Când sosirăm 
la grupul de colibe, auzirăm un zgomot ciudat, ca de leşie 


clocotind pe un foc iute. 

Walter înconjură o colibă şi doi pereţi dărâmaţi. 

— Jamurllama-ya! salută el, vesel. 

Niciun răspuns. Mă apropiai. Două bătrâne erau 
ghemuite pe jos, lângă două vase făcute din tigve, tăiate în 
două părţi, fiecare din ele pline cu o substanţă alburie, ca 
un piure. 

Rând pe rând, fiecare vâra o mână slabă şi neagră în 
acest piure, scotea un cocoloş pe care-l mesteca apoi de 
zor în gura ştirbă şi-l scuipa într-un fel de troacă, de forma 
unei canoe minuscule, scobită în lemn cu ajutorul focului. 
Scuipau în acelaşi loc, cu o uluitoare precizie şi cu acelaşi 
plescăit de buze. 

— Astea-s campioane într-ale scuipatului, îmi suflă 
Walter la ureche şi repetă: 

— Jamu-llama-ya! 

Aplecând capul fără a ne privi, una răspunse, pentru că 
avea gura liberă: 

— Tenchi visita...” 

Îndată apoi îşi reluă mestecatul. Walter o privi perplex. 
Nu înţelegea de fapt timiditatea acestor femei şi, mai ales, 
de ce nimeni dintre cei ce ar fi trebuit să ne primească nu 
dădea semn de viaţă. 

— Sunteţi cam neliniştit, constatai eu. Ce nu-i în regulă? 

— Ar fi trebuit să ne aştepte... şi uite... Or, femeile 
acestea sunt pe cale de a pregăti massato, adică alcool 
făcut din yucca şi amestecat, două sau trei zile, cu salivă, 
ca să fermenteze... Semn de sărbătoare sau de deces... În 
fine, se petrece ceva şi aş vrea să ştiu ce. 

— Credeţi că ne pândeşte vreo primejdie? 

— Mai ştii? Hai să retraversăm satul. Dacă nu se arată 
nimeni, ne întoarcem la Tomas şi o să-i cerem sfatul. 

Lăsându-le acolo pe cele două mestecătoare de yucca 
făcurăm  stânga-mprejur. Nu ajunserăm însă bine în 
mijlocul aşezării, când un om ieşi brusc dintr-o colibă, 
zvârcolindu-se ca un epileptic. Părul, aspru şi negru, era 
legat cu două panglici, una pe frunte, iar alta pe creştetul 


33 Vizită fericită”, adică bun venit. (N. A.) 


capului. Veşminte cu franjuri din fibre de oje îl acopereau 
de la gât până pe pulpe; purta brățări la încheieturi şi la 
umeri. Cu toate că faţa îi era pictată cu roşu, achiote, că se 
strâmba şi că două riduri profunde, pornite de la nas şi 
coborându-i pe la colţurile gurii, îl făceau hidos, nu avea 
nimic ameninţător într-însul. Se porni apoi să danseze 
zvăpăiat, fără a se mai preocupa de noi, tremurând, 
învârtindu-se pe loc şi bătând în pământ cu călcâiele goale, 
atât de puternic încât săreau de sub ele fire de iarbă şi 
ţărână. 

Tot, atunci, din coliba din care ieşise sălbaticul se auziră 
strigăte de copii şi urlete de sugaci. Omul se opri deodată, 
pironit, cu faţa acoperită de sudoare, uluit; căzu, parcă 
fără suflare. 

Îl auzii pe Walter râzând. 

— O naştere! mă anunţă el. Cu atât mai bine! Buna 
dispoziţie va dura câteva zile, mai ales dacă-i vorba de 
copilul unei persoane de vază de pe aici! Şi ăsta, pe care l- 
aţi văzut făcând toate strâmbăturile, e brujo, adică 
vrăjitorul. Naşterea nu s-ar fi putut face fără opintelile prin 
care ceruse ajutor şi spiritelor. Să vedem însă ce urmează! 

— Închipuiţi-vă, îi răspunsei eu, că o ţigară mi-ar prinde 
foarte bine acum! 

— Ah, da, vă promisesem o pipă! Hai s-o căutăm... 

Mă luă prietenos de braţ, vesel, fără nicio teamă şi grijă. 

Dincolo de colibe se defrişase pentru acele chacras sau 
grădini de fructe şi legume ale obştii. Banani uriaşi 
răspândeau o umbră proaspătă pe pământul în care 
creşteau yucca, frijoles şi porumb. Împrejur se ridicau 
tufişuri de bambus, al căror frunziş se revărsa grațios sub 
greutatea unui enorm pămătuf vaporos. 

Walter îşi scoase maceta şi tăie unul din bambuşi, al 
cărui trunchi era doar cam de un deget. Apoi, cu o altă 
tăietură, îl scurtă, făcându-l cam de vreo douăzeci de 
centimetri, îi găuri nodul din mijloc cu o crenguţă ascuţită 
şi mi-l întinse. 

— Îndopaţi-l cu tutun pe partea asta mai scurtă, de la 
nod, îmi spuse el, şi aprindeţi-l; după aceea doar să trageţi 


din el. E cea mai bună pipă pe care o cunosc şi o să-mi fac 
şi eu una imediat! 


AM FOST VICTIMELE LUI YACURUNA 


— Şi acum, daţi-mi ceva tutun, îmi zise El Germano. 

I-am mărturisit că nu luasem nimic cu mine, socotind, cu 
toată promisiunea lui, că pentru moment devenise 
inutilizabil; îi propusei să mă întorc la barcă şi să aduc de 
acolo. Walter consimţi. 

— În acest timp, îmi zise el, voi încerca să-l găsesc pe 
curaca şi să-i vorbesc. Sfătuiţi-l pe Tomas să aibă 
răbdare... convorbirile ar putea dura mult... Dar o să mai 
ştiţi să vă-ntoarceţi, n-o să vă rătăciţi? 

— Nicio teamă, o să mă întorc pe unde am venit. 

Sosind la mal, mă aştepta o surpriză. Carranza, care ar fi 
trebuit să fie la barcă, sau cel puţin cam pe acolo, 
dispăruse. 

Mă gândii la cei doi şimanci, cu lancea pe umăr pe care-i 
întâlnisem când mergeam spre sat. Teama mă făcu să 
tresar. Nu cumva profitaseră de plecarea noastră ca să-l 
atace pe Tomas? În ce scop însă? Să ne fure, bineînţeles! 

Trecui peste rădăcinile de oje şi ajunsei în faţa bărcii. 
Acolo, îmi dădui repede seama de imprudenţa mea: dacă 
indienii care-l atacaseră pe Tomas mai stăteau la pândă? 
Ar fi putut să mă culce la pământ fără ca nici măcar să-mi 
fi dat seama de unde mă lovesc. 

Îmi scosei Coltul de sub cămaşă. Mă apucai să văd dacă 
nu cumva Tomas adormise sub techo. Nu erau acolo decât 
sacii îngrămădiţi, pe care-i lăsasem la plecare şi, ieşind de 
sub un poncho, care trebuia să-l ascundă, patul unei puşti. 
Aceasta mă mai linişti dacă ar fi venit şimancii cu intenţia 
de a ne fura, primul lucru pe care l-ar fi luat ar fi fost 
puşca. 

Privii cursul fluviului, ca şi cum m-aş fi aşteptat să văd 
plutind pe el corpul prietenului nostru, uitând însă că, 
între timp, curentul l-ar fi dus departe, la vale. 

Ce să fac? Să fug la Walter şi să-i spun că Tomas 
dispăruse? Mă gândii însă că Tomas era un om prea 
priceput într-ale pădurii şi bun cunoscător al sălbaticilor ca 


să se lase surprins şi masacrat; ar fi dat alarma; arma era 
acolo, probabil încărcată, aşa că ar fi avut timp să tragă, 
iar noi am fi auzit împuşcătura. 

Luai din sac un pumn de tutun şi-l vârâi în buzunarul 
cămăşii. Când fu să plec, îmi dădui seama că ceva lipsea, 
totuşi, din barcă; bidonul de benzină. Dar oare numai şi 
numai pentru un bidon gol să-l fi ucis pe Tomas? 
Bineînţeles nu-l putui striga pentru a nu atrage atenţia 
sălbaticilor. 

Mă întorsei apoi în grabă, până în sat, cu ochii în patru 
la eventualele curse întinse pe drum, dar nu mai întâlnii pe 
nimeni. Între timp, priveliştea se schimbase bărbaţi, femei 
şi copii alergau care-ncotro fără nicio ţintă precisă. Păreau 
că cine ştie ce caută, ceva necunoscut chiar şi pentru ei. 
Unul dintre bărbaţi purta o tobă în bandulieră, altul un băț 
în mână, care trebuia să fi fost un fluier, iar câţiva 
sarbacane de două ori mai înalte ca ei. 

Niciunul însă nu părea să-şi fi dat seama de venirea mea. 
Mă oprii în dosul unui copac şi făcui o poză, când îl văzui şi 
pe Walter ieşind dintr-o colibă şi vorbind cu vrăjitorul. 
Acesta parcă era uluit şi nemulţumit. El Germano făcea în 
faţa lui diverse gesturi, la care el rămânea tot mai 
nepăsător. Sigur că nu putusem fi descoperit; îmi fixai 
obiectivul pe indian şi apăsai pe declanşator, punând după 
aceea aparatul în sac. 

Atunci, o javră mică, neagră, neastâmpărată, agresivă, 
iute ca argintul viu, se năpusti spre mine vârându-mi-se 
între picioare şi lătrând furios. Incercai s-o alung cu o 
lovitură de picior, dar ea se feri, ca să devină şi mai 
agresivă. Walter văzuse tărăşenia şi-mi strigă: 

— Nu vă temeţi. E un animal dresat doar ca să dea 
alarma; nu muşcă. N-aş putea spune la fel şi de dracul ăsta 
de brujo. 

Neglijând animalul, mă îndreptai spre ghid, privindu-l 
întruna pe vrăjitorul a cărui răceală se manifesta printr-o 
linişte dispreţuitoare la adresa lui Walter. Mă şi întrebam, 
în glumă, dacă nu l-aş fi încălzit oare spunându-i că-i 
purtam portretul în cutia aparatului meu de fotografiat. 


— Nu ştiu ce-ai aranjat cu tipul ăsta, mă grăbii eu să-i 
spun prietenului de drum, dar mie mi-a fost cu neputinţă 
să-l găsesc pe Tomas. A dispărut! 

— Şi barca? 

— Intactă în afara bidonului de benzină care a dispărut 
şi el. 

— Doamne! Dar las’ c-o să vedem ce-i cu asta mai târziu. 
De la ei nu poţi scoate nimic. Curaca este invizibil pentru 
că tocmai i-a născut femeia. Şi stă, probabil, culcat în 
vreun hamac, posteşte, se preface că are chinuri mari, în 
timp ce  nevasta-i lăuză prepară ceaiuri împotriva 
greţurilor şi a durerilor de cap. Aşa-i pe aici obiceiul la 
naştere. 

— Femeia naşte, iar bărbatul suferă şi se odihneşte! 

— Ei, da! Şi unde mai pui că după mica sărbătoare, care 
se va ţine, tot femeia e cea care se duce, târâş-grăpiş, să 
lucreze la chacra, în timp ce bărbatul va continua să se 
plângă... 

Râsei uşor, iar Walter dădu din cap. 

— l-am oferit lui brujo o cutie cu ace de cusut pentru a-l 
determina, în absenţa şefului, să binevoiască să-mi dea doi 
sau trei oameni musculoşi să ne însoţească şi să vâslească 
pentru noi. Dar se pare că-i imposibil. E sărbătoare şi 
niciun sălbatic nu va pleca înainte de a-şi fi luat în lege 
„porţia“, adică un chef de vreo două sau trei zile. Uite cum 
se grăbesc femeile să prepare băutura massato şi 
mâncarea cu acelaşi nume. 

— Şi trebuie să stăm aici trei zile? 

— Nici vorbă! Ba nici chiar să-i aşteptăm să se îmbete, 
căci, înainte de a se prăbuşi complet, devin primejdioşi şi 
în stare să ne reteze capetele cât ai clipi. 

Auzindu-ne discutând într-o limbă neînţeleasă de el, 
brujo dădu semne de nerăbdare şi se lansă într-o tiradă pe 
care, de data aceasta, eu nu o înţelesei. Avea însă un aer 
foarte nemulțumit,  privirea-i devenise aspră, chiar 
amenințătoare. Walter îi răspunse nu mai puţin de 
îndelung şi hotărât. Faţa vrăjitorului se destinse o clipă, 
pentru a lua imediat o expresie neliniştită, spunând un 


singur cuvânt: 

— Yacuruna! 

După aceea, făcu stânga împrejur şi se îndreptă grăbit 
spre coliba lui. 

— Ce s-a-ntâmplat? îl întrebai pe El Germano. Ăsta-i 
nebun, sau ce naiba? 

Walter suspină. 

— Mai înainte de toate, îmi explică el, brujo mi-a cerut 
să părăsim imediat locul. Suntem inoportuni. E sărbătoare, 
o sărbătoare locală şi particulară, iar prezenţa noastră la 
ea e cu totul neavenită... l-am spus că nu putem pleca din 
pricină că am pierdut ceea ce făcea să ne meargă barca. 

— Şi atunci a strigat: „Yacuruna!“ 

— Nu-i de râs, zău. Dar ca să-i înţelegeţi, ar trebui să 
ştiţi că aceşti indieni, ca toţi cei de pe Amazon, trăiesc într- 
o permanentă magie. Să vă intre asta bine în cap. De altfel 
şi eu zic că a trăi e fals. Ăştia, de pildă, nu trăiesc, căci, 
pentru ei, viaţa-i un vis. Au mai cunoscut-o şi speră în ea, 
aceasta existând dinainte de naşterea lor şi dăinuind şi 
după moarte. lar acum, tot ceea ce fac, văd şi cunosc nu-i 
decât un vis, nimic altceva. Un vis supus însă spiritelor şi 
demonilor, aceştia stăpânind totul. De unde reiese că visul 
n-are rost să se mai termine şi că ei nu pricep cum s-ar 
putea muri altcum decât printr-o moarte violentă, în 
război, de pildă, sau în gura unui crocodil. Moartea de 
boală sau bătrâneţe nu există la ei. Numai demonii sau 
vreunul din aceste spirite ar putea-o pricinui, dacă nu şi 
vreun vrăjitor sau cineva în stare să deoache... 

— Bine, îi spusei eu, dar Yacuruna cine-i? Dumneata sau 
eu? 

— E geniul rău care trăieşte pe fundul apei. Şi el există, 
indiferent sub ce nume, pentru toţi indienii; e unul şi 
acelaşi spirit răufăcător. De la el vin toate belelele, pe 
deasupra, mai fiind şi mare seducător de femei. O femeie 
nu se duce niciodată la râu, fără a nu se teme că va fi 
realmente fecundată de Yacuruna! 

— Ei! Doar nu i s-o fi întâmplat aşa ceva şi femeii lui 
curaca! 


— Tot ce-i posibil! Indienii aceştia sunt porci: nu se 
gândesc decât la sexul lor... Ba îi bănuiesc chiar că nici nu 
exagerează cu seducerile lui Yacuruna. Un copil repede-i 
pus în spinarea lui Yacuruna. lar cei ce întâlnesc o femeie 
pe marginea râului ştiu la ce să se aştepte! 

— Da, înţeleg! Datorită acestui geniu, nu există, aşa 
zicând, nicio neînțelegere conjugală... 

— Ba nu, că dacă copilul se naşte cu o malformaţie, e 
imediat ucis, ca să nu se deoache şi să facă astfel să piară 
alţii din trib. 

— Vreţi să spuneţi că, pentru acest brujo, Yacuruna e cel 
ce ne-a şterpelit benzina. 

— Exact. 

— Păi, atunci, spusei eu ironic, l-am acuzat pe nedrept 
pe Tomas, pentru că, dacă Yacuruna le fecundează femeile, 
aş putea crede că şi nouă numai un şimanco ne-a şterpelit 
bidonul! 

— De ce? Ce să fi făcut cu benzina? Aşa că tot Tomas e 
vinovat! Dar l-aţi văzut pe brujo cum a şters-o? Prin 
urmare, n-ar fi prea nimerit să mai întârziem pe aici căci, 
după părerea lui, urmăriţi fiind de demonul fluviului, 
prezenţa noastră le-ar putea aduce tuturor nenorociri. 
Numai că, într-un fel, asta nici nu-i rău, deoarece cu toba 
lor magare o să anunţe şi alte triburi şi vom avea astfel 
trecere liberă, ferindu-ni-se toţi din cale! 

— Deci asta-i, să trecem! exclamai eu. Dar ce ne vom 
face fără benzină şi fără vâslaşi? O să trebuiască să ne 
întoarcem la Nauta! 

— Nici în ruptul capului. Haideţi acum să-l vedem pe 
curaca. 

— Dar parcă spuneai că n-ar mai fi cazul să întârziem. 
Crezi, oare, că ceea ce n-ai putut obţine de la vrăjitor vei 
obţine de la şef? 

— S-ar putea să aveţi dreptate, zise el, după o clipă de 
chibzuinţă. Totuşi, va trebui să-ncerc, ca să ne putem urma 
drumul fără a ne mai întoarce la Nauta. Dar, cum n-am 
voie să vă fac să riscaţi, întoarceţi-vă şi aşteptaţi-mă la 
barcă. 


— O dată cu capul! Dacă mergi la curaca, te însoțesc cu 
orice risc... De altminteri, dacă ţi s-ar întâmpla ceva, ce-aş 
putea face eu singur în pădure? Te-ai gândit la asta? 

— Nu, dar dumneavoastră? 

— Nici eu, îi răspunsei, râzând... am făcut cele mai 
proaste supoziţii, dar asta nu. 

Un uşor surâs îi flutura pe buze, în timp ce mă scruta cu 
un aer întrebător. 

— Şi la ce v-aţi gândit? întrebă el, încet. 

— Ştii bine. Am crezut, la un moment dat, că dumneata 
şi Carranza, jinduindu-mi banii, s-ar putea să mă ucideţi 
sau să mă înecaţi fără niciun fel de preget. 

— Şi v-a revenit încrederea? 

— Nu se simte oare? 

Era profund emoţionat se roşise-n obraz, respira sacadat 
ca şi cum ar fi încercat să-şi refuleze cuvintele dificile sau 
să le găsească, nevenindu-i uşor pe buze. În cele din urmă 
îmi întinse mâna: 

— Toţi pentru unul şi unul pentru toţi! murmură el. De 

acum încolo vom trage cu buretele peste toate. 
_ A fost cea mai caldă strângere de mână din viaţa mea. 
Imi făcusem un prieten dintr-un om care, până atunci, nu 
se gândise decât cum să mă slujească şi care se străduise 
să-şi îndeplinească cât mai bine rolul. Şi şi-l îndeplinise în 
ciuda anumitor necazuri de care nu ştiam cine ar fi putut fi 
răspunzător. 

lar când îşi desprinse mâna dintr-a mea o făcu doar ca 
mai târziu să mi-o pună din nou pe umăr. Relaţia noastră 
se modificase într-o clipă, fără mirare şi chiar cu 
satisfacţie, auzindu-l cum spune: 

— Asta-mi aminteşte de o zi... când eram picolo într-un 
restaurant... Dar o să vă povestesc mai târziu... Aduceţi-mi 
aminte... Haideţi însă acum să-l vedem pe curaca. 


TOMAS GĂSEŞTE PETROL ŞI UN CÂINE 


Patru trepte din trunchiuri de copac alcătuiau intrarea 
în coliba şefului. Urcată pe stâlpi, nu era mai mare şi nu se 
deosebea cu nimic pe dinafară de ale celorlalţi. Curaca 
stătea tolănit în hamacul lui, iar capul şi picioarele aproape 
că-i atingeau pereţii. Podeaua de lemn era acoperită cu o 
carpetă din fibră de scoarță şi cu o cergă de lână viu 
colorată, ca cele de pe la negustorii din Iquitos. Mă 
întrebam chiar cum oare acest obiect de lux şi de civilizaţie 
putuse ajunge într-o astfel de colibă? Aerul duhnea a 
sudoare, a manioc rânced, a fum şi, peste toate, se simţea 
umezeala pădurii care putrezea fibrele vegetale. 

La intrarea noastră, fericitul tată nici nu se clinti, ba 
păru că nici nu vrea să ne vadă. Nevasta lui, cea care 
născuse, era ghemuită într-un colţ, în faţa unui foc ce ieşea 
dintr-un vas de lut. Alături, în echilibru, pe craniul uscat al 
unui caiman, era o jumătate de tigvă plină cu apă. Din timp 
în timp, mama, o creatură cu obrazul ofilit, cu pungi moi şi 
brune sub ochi, scotea din foc, cu un fel de beţişoare, nişte 
pietricele pe care le arunca în apa din tigvă, unde sfârâiau. 
Aşa fierb indienii apa, neavând un recipient metalic la 
îndemână. Femeia cu pieptul gol, sânii flasci, în ciuda 
laptelui pe care ar fi trebuit să-l conţină - ne privi cam 
pieziş, dând apoi din nou atenţie numai infuziei pe care o 
prepara. 

Walter începu să vorbească, cu surâsul pe buze şi 
întrebuinţând cuvinte în care îşi pusese, după cum 
simţeam, toată amabilitatea-i diplomatică. Un monolog 
însă, căci şeful, ţeapăn, era atât de lipsit de viaţă încât ai fi 
crezut că-i mort. 

După multe vorbe, se mişcă totuşi. Sau cel puţin aşa 
crezui la început, după ţipetele pe care le auzii dar nu era 
el cel ce se mişca, ci o mica masă de carne, un boţ viu care 
stătea lângă el; copilul lui. 

Atunci curaca începu şi el să geamă, însoţindu-şi 
gemetele cu gesturi disperate. 


Pe frunte avea o coroniţă groasă din foi de oje, pentru a- 
şi potoli durerile de cap. Lăuza îi spuse ceva încet, fără 
îndoială că-i va fi îndată gata ceaiul, pentru că apa şi 
fierbea în tigva în care ea pusese foi proaspete şi verzi. 

Şeful îi răspunse aspru. Ceea ce dorea el, prinsei asta 
dintr-un cuvânt al frazei, era massato, adică alcool, pentru 
a-şi astâmpăra setea. Ascultătoare, femeia se ridică şi 
părăsi coliba. Dar îndată ce dispăru, „cloşca” noastră dete 
semne de viaţă. Uitându-şi pentru moment durerile, începu 
să-i pună lui Walter nişte întrebări de o concizie, uneori, 
aproape monosilabică. El Germano îi răspundea cu calm, 
însoţindu-şi vorbele cu gesturi, pentru a preciza anumite 
detalii. Prinsei din zbor cuvintele Parinari, Chambira, 
Concordia... denumiri geografice. 

În cele din urmă, Walter ajunse la o concluzie care 
trebuia să dea roade; scoase din buzunar un pumn de 
cartuşe Winchester, pe care le puse, persuasiv, pe burta 
„suferindului”. Acesta păru că obiectează ceva, însă El 
Germano îi spulberă într-o clipă îndoiala, râzând chiar, şi 
nefolosind decât o singură frază. Când curaca reluă 
discuţia, vocea îi era mult mai amabilă. 

Apoi când femeia reveni cu o jumătate de nucă de cocos 
plină cu o licoare alburie şi siropoasă, Walter îi făcu cu 
mâna un semn de salut. 

— Să mergem! îmi zise. Îţi voi explica pe drum. 

Curaca ne ceruse alcool, iar noi nu aveam, şi nici tutun. 
Cât despre cuverturi, doar câte ne trebuiau nouă. Arme, 
deloc, iar praf de puşcă nici atât. Astfel că nimic din ceea 
ce posedam nu-i interesa pe şimanci, iar ei, suferind de 
foame, nu puteau face niciun fel de troc cu noi. 

În cele din urmă, Walter îi oferise cartuşe Winchester. 
Căpetenia îi obiectase că el nu avea nevoie de aşa ceva, 
deoarece îi lipsea arma potrivită. Nu aveau decât puşti 
vechi, Dumoulin, care se încărcau pe ţeavă, cu vergeaua. 
Din fericire însă, Walter îi spuse că puteau schimba 
cartuşele pe alte produse cu triburile care posedau arma 
Winchester. Şi prin aceasta câştigă. 

— Numai că nu-i tocmai un triumf, îmi zise ghidul, deşi 


tâlharul ăsta bătrân mi-a dat o informaţie. Căci acum vreo 
opt zile, un negustor de lemn de trandafir - care coborâse 
mai înainte la Iquitos ca să-şi vândă recolta - a urcat 
Maranonul, în barcă, şi s-a instalat la Parinari... Ar putea 
să ne depaneze... 

— Dacă însă vasul său merge cu lemne, nu cred să-şi fi 
făcut provizie de benzină, pentru că nu-i foloseşte la 
nimic... 

— Mai ştii? 

— Dar suntem departe de Parinari? 

— Cu motorul ne-ar trebui o zi bună, vâslind, însă, e cu 
totul altceva. 

— Să-lia naiba pe tontul ăsta de Tomas! bombănii eu. 

O scânteie de speranţă îmi cuprinse totuşi sufletul, 
făcându-mă să mă agăţ de ea cu putere. 

Tomas era acolo, aşezat în mijlocul bărcii, mestecându-şi 
melancolic coca. De îndată ce ne văzu se ridică în picioare, 
făcând însă pe bolnavul. 

— Unde-ai umblat? îl întrebă aspru Walter. Domnul 
Robert a fost aici şi nu te-a găsit. 

Carranza păru cam încurcat. 

— Am vrut să fac o ispravă, ne spuse el pe tonul cel mai 
simplu. 

El Germano îl învălui cu o privire intrigată şi bănuitoare. 
Nu trebuia însă să fii foarte subtil ca să ghiceşti că Tomas 
se dedase unei isprăvi ce-i ieşise cam prost şi care, 
indiscutabil, avea să ne pricinuiască noi neplăceri. Priveam 
în fundul bărcii fără a găsi ceva schimbat acolo, în afara 
bidonului de benzină reapărut. Mă păli însă un miros bizar. 

— Dar aici miroase a terebentină! exclamai eu. 

Carranza se grăbi să-mi explice, amabil: 

— Si senor, terebentino! Esta bien! 

Ochii lui Walter rătăciră apoi de la chipul caucherului la 
motor, pentru a se opri aspru pe trăsăturile lui Tomas. 

— Cred, spuse acesta, c-am făcut o mică tonteria. 

— Ce prostie? Hai, spune repede...! Explică-te! 

— După plecarea voastră, începu el, am văzut trecând pe 
aici doi indieni, nişte inşi care mergeau la pescuit. M-am 


gândit că, dacă vor prinde un peşte mai mare, m-aş putea 
aranja cu ei... I-am supravegheat de departe. Se făceau 
însă că nu mă văd. După aceea, m-am apropiat de ei şi mi-a 
venit o idee, o idee blestemată, bătu-o-ar s-o bată, şi te-aş 
ruga El Germano, să mă ierţi... 

— Destul cu vorba! 

— Cunoaşteţi arborele numit canella moena“. 

— Ah, da! acum pricep! Seva lui e cea care mirosea a 
terebentină. 

— Da, Walter, dar am văzut-o deseori arzând ca benzina. 
E folosită şi la aprinderea focului, iar din crengile acestui 
copac se fac torţe. Or, atunci, m-am gândit că dacă aş fi 
găsit vreo două sau trei canella moena prin împrejurimi, 
am fi avut cu ce ne înlocui carburantul. Şi m-am dus să mă 
informez la indieni... 

— Văd! exclamă El Germano mânios. Văd că ţi-au arătat 
un astfel de arbore şi tu te-ai grăbit să-l faci să sângereze 
precum bătrânii caucheros. Ai plecat apoi cu bidonul şi de 
aceea nu te-a găsit domnul la locul tău în barcă... Deci, ți- 
ai părăsit vasul în ciuda a ceea ce ţi-am interzis... Dar să 
nu-mi spui c-ai pus din mizeria asta de sevă în rezervor! 

Tomas păru că se prăbuşeşte. 

— Vai! Din păcate, da! Credeam că amestecând-o bine 
cu benzina pe care o mai aveam, o să putem porni motorul. 

— Nenorocitule! se răsti la el Walter, cu pumnii strânşi, 
cuprins de o mânie cumplită şi zvârlind foc din priviri. Să 
ne faci tu una ca asta! Acum o să trebuiască să demontăm 
totul, toate tuburile, pricepi? Şi cât timp pierdut! Pentru 
fantezia unui porc de căutător de latex! Ar trebui să te 
arunc în apă! 

— Dar, El Germano, n-ar fi cu cale şi nici nu m-aş lăsa 
să-mi faci una ca asta. Am comis o tonteria şi atâta tot... 
Dar nu-i un păcat mortal... 

Walter respira greu, pentru că, fără îndoială, încerca să- 
şi stăpânească mânia. În cele din urmă întrebă: 

— Şi câţi litri ai pus din mizeria asta în rezervor? 

— O moena dă cam douăzeci şi cinci de litri, iar eu am 


34 Nume ştiinţific al laurului - trestie, folosit în Amazonia. (N. A.) 


scos cam vreo douăzeci, dintre care numai jumătate am 
amestecat cu benzina rămasă. E o tonteria, fireşte, dar eu 
am crezut că fac bine! 

— Bine!? Da, dacă stricarea unui motor poate fi bună, şi 
o să-ţi şi explic de ce, idiotule! Există cel puţin vreo 
douăsprezece specii de canella moena, dar numai una 
singură dă seva care arde ca petrolul! Am cunoscut destui 
tehnicieni la Iquitos care căutau astfel de mostre pentru 
studiu. Până acum, arborii aceştia erau exploataţi doar 
pentru lemnul lor de scânduri, în apă pierzându-şi toată 
seva, adică tot ce e mai de preţ în ei. 

Se îndreptă apoi atât de vijelios spre Tomas, încât acesta 
se feri din calea lui. Walter însă voia să vadă doar 
stricăciunile pricinuite motorului. Puse sfoara, o înfăşură, 
suspină, atinse un buton şi trase. Motorul începu să 
tuşească şi se ambală. Incredul, neamţul, cu urechea 
aţinută, gata în orice clipă să vadă motorul oprindu-se, 
izbucni în râs. 

— Sărmane Tomas! exclamă el. Eşti mai cretin decât am 
crezut... Ai încercat să porneşti motorul? 

— Sigur, spuse aventurierul, mirat şi el de minunea 
făcută... Numai că eu n-am reuşit! 

— Imbecilule! Data viitoare să nu uiţi să pui contactul 
înainte de a-l porni. 

El Germano sări apoi la el, îl luă de umeri şi-l îmbrăţişă. 

— Invenţia e bună! Merge! repetă el. Datorită ei o să 
ajungem, fără osteneală, la Parinari. Suntem salvaţi! 

Tomas, scăpat din strânsoare, se puse să joace atât de 
vioi în barcă, încât ne ameninţa cu răsturnarea. 

— Sus! strigă Walter vesel. Şi la drum! 

În acel moment, însă, căţeluşul care mă enervase atât de 
mult în sat, apăru fugind spre mal. 

Barca se depărtase binişor, când animalul, spre surpriza 
noastră, sări în apă şi înotă din răsputeri spre noi. 

— O să-l mănânce peştii panas sau piranas!”, strigă 


35 Peşti carnivori, care curăţă un schelet în câteva minute. (N. 
T.) 


Tomas... Ei! Aici tonto! Deme usted la pata, tontito/!*8 

Aplecat peste marginea bărcii, încercă să prindă câinele. 
O manevră de-a lui Walter ne apropie de el şi Carranza îl 
apucă de ceafă. 

— Ne-a adoptat, exclamă, aruncându-l înmuiat şi 
tremurând în barcă. Deci îl păstrăm. 

— Da, spuse Walter, căci la nevoie o să ne servească de 
hrană la toţi trei. 

Mă întrebam ce-l putuse oare împinge pe acest 
nenorocit de câine spre noi, care nu-l mângâiasem şi nici 
ademenisem vreodată, dându-i doar o lovitură de picior? 
Nu mai era deloc arţăgos. Ambarcaţia ajunsese la mijlocul 
fluviului, iar el, cu gura deschisă, cu limba scoasă, aşezat 
pe coadă, părea mai fericit ca oriunde. i 

Deodată se repezi spre mine şi mă muşcă de cizmă. Il 
alungai cu o nouă lovitură de picior, care-l aţâţă şi mai 
tare, spre hazul celor doi tovarăşi. 

— Acum pricep, spuse Walter. Nu pe noi ne-a adoptat 
animalul, ni s-a alăturat din pricina cizmelor domnului 
Robert. Trebuie să fie dintr-o piele pe gustul său, sau poate 
crema l-o fi atras... 

— Ei! Păi de când nu mi le-am mai făcut cu cremă, 
spusei eu. Dar dacă mă mai atacă, o să-i dau una cu vâsla 
în cap. 

— Daţi-i zece, mă sfătui Tomas, ce mai staţi! Şi o să se 
vindece, aşa se dresează câinii. 

li urmai sfatul şi se dovedi bun; dar Carranza se ocupă 
apoi într-atâta de el, botezându-l Tonto, încât bietul nu mai 
vru să ne părăsească. 

Şi mângâierile pot îmblânzi câinii! 


38 Prostule ! Dă-mi laba, prostuţule ! (N. T.) 


POPAS PE SPINAREA UNUI CROCODIL 


Puternica ploaie tropicală se mai abătu încă de trei ori 
peste noi în acea dimineaţă. Noroc că rafalele nu durau 
mai mult de o jumătate de oră, greoaie, strânse, 
biciuitoare, înroşindu-ne pielea oriunde o atingeau. Totuşi, 
furtunile acestea nu se puteau compara cu potopul din 
ajun. Din câteva mişcări de golire reuşirăm să şi uscăm 
barca, soarele completându-ne munca. 

Tonto, însă, obişnuit să se culce afară şi învăţat să se 
expună acestui fel de intemperie, se  încovrigă 
nemaiîncercând nici măcar să ocupe un loc sub techo. 

În acest timp, toba, care ne anunţa probabil venirea din 
sat în sat, răsunase straniu în inima pădurii, înăbuşit de 
jilăveala selvei, zgomotul ei abia ne ajungea la urechi, 
dându-ne, totuşi, neplăcuta impresie de a fi permanent 
urmăriţi, spionaţi şi pândiţi în orice mişcare. Într-adevăr, 
sute de ochi se puteau piti în nepătrunsele tufişuri ale 
malurilor, unde, cu siguranţă, mişunau sălbaticii. 

El Germano lansase ideea că şimancii puteau foarte bine 
să ne acuze că le furasem un câine şi să ne pedepsească, ei 
vădind o deosebită afecţiune faţă de animalele lor 
domestice şi, mai ales, faţă de cele ce-i ajutau la 
vânătoare; de aceea, pentru siguranţa noastră, ar fi fost 
bine s-avem la îndemână puşca încărcată. 

Şi, ca semn de deosebită prevedere, în loc de alice, 
Walter băgase pe ţeavă două cartuşe din cupru şi plastic 
transparent prin care se vedeau două gloanţe de plumb, 
strălucitoare, compacte, ca nişte şuruburi, aducând, în 
arma de calibru doisprezece, a proiectile de mic tun cu 
bătaie şi precizie mult mai mari decât alicele. Puteau de 
altfel provoca răni enorme şi, în orice caz, mortale, mai 
ales în această pădure unde cea mai uşoară zgârietură se 
infecta în câteva ore. 

Aceste gloanţe erau şi mai periculoase decât crezusem, 
după cum am aflat mai târziu. Nu erau pline” ci aveau o 
cavitate cam de mărimea unui vârf de creion. Şi la impact, 


aerul din cavitate se dilata enorm, sub acţiunea căldurii 
provocate de şoc, împrăştiind plumbul ca o floare şi 
producând în corp răni mari cât pumnul. 

Mă mira cruzimea aceasta pe care o socoteam inutilă. Să 
nu fi fost de ajuns că-ţi scoteai duşmanul din luptă? 

— A răni un indian sălbatic e ca şi cum ai răni un jaguar, 
îmi spune Walter. Dacă rana nu-l imobilizează complet, 
devine şi mai furios şi ai de a face şi cu tovarăşii lui de la 
care nu te mai poţi aştepta la nicio îndurare... 

După a doua aversă, toba tăcu, adică n-o mai auzirăm 
noi, pentru că nimic nu ne îndrituia să credem că în inima 
pădurii n-ar mai fi invizibilii mânuitori, prudenţi şi 
metodici, ai acestui telegraf, mai eficace decât cel al lui 
Chappe”. 

Intrarăm apoi între două insule dintr-o ciudată zonă 
fluvială. Nu mai era deloc cursul lent şi paşnic al fluviului. 
Dacă n-aş fi văzut o suprafaţă lichidă şi acoperită cu alge 
mici, verzi, aş fi crezut că ambarcaţia, al cărui motor bătea 
totuşi regulat, se împotmolise într-un lut compact. 

Algele, alcătuiau un covor gros şi ierburile acvatice se 
împleteau formând un fel de sol, destul de solid ca să se 
poată aşeza pe el nişte păsări mari. Un bâtlan, cât o barză, 
cu capul roşu, parcă acoperit de chipiu, se afla prea 
departe de noi pentru a mai avea timp să schimbăm 
încărcătura puştii şi să-l doborâm. Duduitul motorului îl 
trezi şi zbură speriat, lăsându-ne cu buza umflată. 
Scăpasem un excelent dejun. 

Credeam că flora aceasta avea rădăcini puternice în apă 
şi că, oricât de fi agile ar fi fost, până în cele din urmă tot 
ne vor bloca elicea. Barca mergea totuşi destul de bine. 
Din loc în loc, câte o floare cu petale albe şi pistil galben, 
aidoma unui nufăr, părea că se însufleţeşte pe măsură ce 
ne apropiam de ea, strângându-se ca o mână şi împrăştiind 
dinăuntru un nor de albine sau de viespi. Era efectul 
undelor pe care le provoca barca de jur împrejur. 

De mai multă vreme iscodeam malul să găsim o playa 


37 Unul dintre inventatorii telegrafului şi creator al liniei de 
acest fel, Paris-Lille. (N. T.) 


unde să ne putem opri pentru dejun. Dar pe ambele părţi 
ale fluviului se întindeau pereţii verzi şi întunecaţi ai 
pădurii. Nişte mici insule nu ne fură de niciun folos, aşa că, 
rătăcind, în speranţa de a descoperi un luminiş, sau vreun 
colţ de pădure mai liber, ne pierdurăm vremea, risipind 
carburantul. 

Într-un cot uriaş, o I/locilada plină de unduiri perfect 
reperabile, după aluviunile pe care le animau vârtejurile, 
ne făcu să ne apropiem de malul drept. 

Trebui să mai navigăm o oră până să găsim un loc de 
acostare. Acesta însă nu ne oferi comodităţile playei, la 
care adăstasem prima oară, neavând nisipul ei auriu, în 
care, atunci, profitasem să-mi vâr picioarele, ca-n cel de pe 
Coasta de Azur. Nu era decât un mic luminiş, de vreo zece 
metri lungime pe malul fluviului şi lat de vreo cinci-şase 
paşi, căci Maranonul crescuse, îngustând astfel spaţiul 
malurilor sale ospitaliere. Solul era din nisip negru, 
presărat cu pietre tăioase, smulse probabil de valuri din 
pământul pădurii, dar în care piciorul ni se înfundă până 
peste glezne, ca-ntr-un mâl, de îndată ce păşirăm pe el. 

Ne-a fost cu atât mai uşor să ne fixăm barca, iar Walter 
consideră inutilă ancorarea. 

Tonto aşteptă răbdător să ajungem toţi pe uscat şi o şi 
luă după noi. Părea neliniştit, temător, adulmeca şi se 
învârtea în juru-i ca o sfârlează. Mişcarea lui îl nelinişti pe 
Tomas, care nu-l slăbea din ochi. Ce adulmecase oare? 
Vânat sau duşman? Vânatul în pădure e deseori ca şi 
duşmanul şi de asta aveam să ne dăm seama mai târziu. 

— Uită-te la câinele ăsta, îi spuse Carranza lui Walter. 
Oare n-a adulmecat ceva? 

— Da, spuse El Germano, numai că animalul acesta e un 
fel de câine păzitor al turmelor din Puna”, iar rasa, sau 
mai degrabă încrucişarea din care provine, se află pe 
malurile Urubambei şi ale Ucayalilui. Aşa că nu m-ar mira 
să fie un câine de pe acolo. 

— Eh, spuse Tomas râzând, atunci înseamnă, fără 
îndoială, că a venit aici înot, de la Pucalipa, din susul 


38 Podiş înalt, deşert, din sudul Perului. (N. A.) 


Ucayalilui? 

— Nu, dar cred c-a însoţit vreun călător şi s-a pierdut 
sau salvat pe aici, mai ştii? Sau poate că i-a murit stăpânul 
şi el a fost luat de şimanci. În orice caz, tovărăşia acestor 
sălbatici nu pare să-l fi încântat, altfel nu i-ar fi părăsit. 

— Important e că-i aici, intervenii eu, şi că-l iubim şi nu 
mai vrea să mă descalţe. Ce-ar fi dacă am pregăti ceva de 
mâncare? 

— O să mă ocup eu de asta, spuse Tomas. 

Şi tot încercând solul, ca să afle unde ar putea pune 
pirostria şi aprinde focul cu alcool solid, începu să 
inspecteze terenul. 

Într-un loc, pe o fâşie ce avea vreo douăzeci de 
centimetri lăţime, se aflau ierburi înăltuţe, cam de un 
deget, şi înspicate. Cu piciorul desculţ, a cărui talpă era ca 
o carapace cornoasă, pe care n-ai fi putut-o sparge decât 
cu dalta şi ciocanul, Tomas încercă să culce ierburile, 
strivindu-le. 

Atunci se produse ceva uluitor: solul, un fel de amestec 
de pietriş, pământ şi nisip, se ridică încet, apoi se crăpă, ca 
străzile Limei sau ale Mexicului pe timp de temblores.* 

Tomas sări în lături, iar Tonto se puse pe un lătrat 
frenetic, cu ochii aţintiţi asupra straniului fenomen. Într-o 
fracțiune de secundă îmi imaginai un cataclism şi-mi veni 
în minte chiar şi ideea să-mi salvez pielea aruncându-mă în 
apă, atât de tare m-am speriat de primejdia necunoscută. 
În acelaşi timp, dintr-un salt, Walter fu la barcă şi reveni 
imediat. 

Văzurăm atunci ieşind din mâl, încet, greoi, un corp ca 
un trunchi de arbore, animat de o viaţă latentă, dar 
puternică. Mă cuprinse o putoare greţoasă când o 
extremitate a acestui trunchi se despică în două, fiecare 
parte având dinţi ca de ferăstrău. Încet, încet, descoperii 
carapacea unui crocodil, aidoma unei coji uriaşe de 
ananas, de culoare verde închis. 

Hiberna şi de aceea se înnămolise, iar firele de iarbă 


39 Fenomene telurice, foarte frecvente, care nu sunt propriu zis 
cutremure. (N. A.) 


crescuseră pe spinarea lui, printre adânciturile pline de 
scoici de apă dulce. 

Avea cel puţin patru metri lungime şi cântărea, după 
părerea lui Walter, vreo două sute de kilograme. Ochii săi 
erau prinşi în două protuberanţe enorme, depăşind craniul 
cu vreo zece centimetri. leşea din bârlogul lui, încă aiurit 
de somn, greoi, nepăsându-i de primejdia care-l păştea. 
Dar ce primejdie, de fapt? Şi cine pe cine ameninţa? 

Tonto ştia prea bine, căci teama lui se transformase într- 
un tremur convulsiv, şi numai în dosul picioarelor lui 
Walter prinse glas, lătrând furios, ca javra la buldog, din 
dosul gardului păzitor. 

— Doamne! strigă Tomas. Trage, Walter, şi nu-l scăpa! 
Pielea lui face două sute de soles! 

El Germano nu părea decis să-l asculte. Pusese puşca la 
ochi dar nu apăsa pe trăgaci. li înţelesei ezitarea: era în 
apropierea satului şimanco şi o împuşcătură i-ar fi putut 
stârni pe localnici, aducându-i pe playa. 

Dar lătrăturile câinelui îl scoseseră pe crocodil din 
toropeală; o aspirație îi umflă burta strivită de greutatea 
corpului, apoi, dezmorţindu-se, se mişcă. 

Carranza sări peste el, fugi la barcă şi reveni agitând 
maceta. Armă ineficace împotriva unei carapace de granit! 

— Dă-te la o parte! îi porunci Walter, o să fiu obligat să 
trag, iar dacă glonţul ricoşează, îl încasezi tu. 

De fapt, animalul tocmai făcuse un pas spre el. 

Cuprins de spaimă, Tonto încercă să fugă, escaladând 
mica pantă pe care pădurea o închidea ca o perdea de 
netrecut. Solul friabil se destrămă însă sub lăbuţele sale şi 
cu toată supleţea şi uşurinţa lui, căzu şi se rostogoli până 
spre dinţii fioroasei fiare, într-un val vârtej de pietriş. 

— Dar ce-i mai fi aşteptând, Doamne! strigă Tomas. De 
ce nu-i spargi capul? 

— Pentru că mă mai întreb, răspunse liniştit neamţul, 
dacă nu-i, totuşi, preferabilă compania aceasta celei a 
sălbaticilor. Şi apoi, pentru că nu ştiu nici ce o să facă 
gloanţele mele împotriva acestui blindaj. Dacă nu reuşesc 
decât să-l înfurii? Dintr-o lovitură de coadă ne poate omori 


pe toţi, ştii asta? 

Carranza nu stătea locului. Nu putea să nu-i dea 
dreptate lui Walter, dar, vânător înnăscut cum era, nu 
putea suferi să-i scape o astfel de pradă. Ardea de dorinţa 
de a lovi cu maceta craniul acesta hidos. 

Maceta lui avea o formă deosebită, lama ei nu era curbă, 
ci ca un cuţit de măcelar, groasă, grea şi lungă de şaizeci 
şi cinci de centimetri, ceea ce-i atrăsese numirea de 
maceta cocodril. Şi, deodată, cu o teamă care-mi făcu să- 
mi stea inima, văzui această armă zvârlită cu un gest 
puternic între cei doi ochi ai monstrului. Trosni ca un 
vreasc care se frânge. Deşi pielea nici nu-i fu zgâriată, 
crocodilul trebuia neapărat să dea un semn de reacţie. Dar 
ce avea să facă? Să atace? Şi pe care din noi, primul? 

Timp de câteva secunde, nu putui face nicio mişcare. 
Socotind, probabil că nu s-a dezmorţit complet, ceea ce îl 
dezavantaja, animalul o tuli. Greoi, cobori spre fluviu, 
târşâindu-şi burta pe pietre, şi, înfundându-şi labele, un fel 
de cioate cu gheare, în noroi, ajunse în apă. Primul contact 
cu umezeala îl readuse, parcă, la viaţă şi sări dintr-o dată 
în valuri. 

Atunci, din gura lui Tomas izbucni o droaie de injurii, 
atât la adresa lui Walter, cât şi a prăzii care-i scăpase. 

— Două sute de soles! Două sute care-mi fug de sub nas, 
urla el. De ce n-ai tras, ciung nătâng? 

Tonto, văzându-se scăpat, se apropie de malul apei, 
lătrând şi acoperind cu zgomotul furiei sale injuriile lui 
Carranza. În culmea furiei tot înainta şi se întorcea, ca şi 
cum ar fi vrut să se arunce în urmărirea monstrului. 

— Ei, spuse Walter, cred că-i mai bine aşa. Pielea o fi 
valorând ea două sute de soles, dar nici pe noi nu ne văd 
călătorind cu un astfel de stârv în barcă. Şi, apoi, nu 
suntem la vânătoare. Aşa că, mai bine, gândeşte-te la 
mâncare... El Germano puse patul puştii pe pământ, cu 
ţeava înclinată pe povârniş. Tomas bombănea. Am avut 
noroc, reluă neamţul, ca să spulbere regretele prietenului 
nostru. Aceste animale au o deosebită poftă de carne de 
câini şi vânătorii se servesc de o atare momeală ca să le 


atragă în cursă. Se leagă câinele de un picior, lângă apă, şi 
apoi omul se aşterne la pândă. Şi când apare crocodilul, 
câinele începe să latre tot mai tare, de teamă, moment 
propice de tras în monstru. lar dacă ăsta n-ar fi ieşit 
tocmai acum din hibernare, n-ar fi avut nici ce pune pe o 
măsea din bietul Tonto; cât despre noi... 

Nu-şi termină fraza şi privi spre fluviu. Nu departe de 
noi plutea o bucată de lemn negru. Dar, ceea ce am fi 
putut lua drept noduri de copac nu erau decât doi ochi 
aurii fără pleoape. 

— Ticălosul ăsta n-o să ne lase în pace! proferă Walter. 
Trebuie s-o ştergem. 

— O să-i am pielea, în cele din urmă! zise Carranza. 

— Stai liniştit! Câinele tău îl atrage! Cel mai simplu ar fi, 
acum, să ne urcăm în barcă şi să căutăm alt colţ. Să i-l 
lăsăm lui pe acesta oricum, el era primul ocupant! 

Abia sfârşi vorba, că o formidabilă bubuitură îmi şi 
sparse timpanele. Din apă ţâşni un gheizer şi, cât ai bate 
din palme, furăm muiaţi. Apoi suprafaţa Maranonului se 
închise şi se linişti, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Tomas ţinea arma, încă fumegândă, în mână, uitându-se 
pe fluviu. Tonto, speriat de zgomotul împuşcăturii, tăcuse, 
pitit lângă picioarele lui Walter, care dădea nemulţumit din 
cap. 

— Ei, ca să vezi! spuse el, nu mânios totuşi. Şi, ca un 
neîndemânatec ce eşti, bineînţeles că l-ai scăpat. 

— Imposibil! De la distanţa asta e imposibil, am tras 
doar cu amândouă ţevile deodată. 

— Şi dacă acum ar veni şimancii să ne ceară socoteală, 
ce le-ai zice? 

Carranza rânji. 

— Le-aş spune că l-am văzut pe Yacuruna ieşind din apă, 
şi că l-am omorât! Carajo!” Şi o să fie chiar mulţumiţi c-au 
scăpat de el. 

— Dacă o să te creadă! Yacuruna nu poate fi nicicum 
omorât... Şi, în orice caz, acum chiar că ţi-a trecut pe sub 
nas pielea aceea faimoasă, şi pentru totdeauna! 


10 La revedere, gata! (N. T.) 


— Crezi? exclamă Tomas, punând puşca jos şi apucând 
maceta. Ei bine, o să vezi tu; eu încă nu mi-am spus ultimul 
cuvânt. 

Şi avea dreptate: crocodilul revenise, între timp, pe locul 
unde fusese. Carranza nu-şi greşise ţinta calota craniului 
sărise de la locu-i, ca un capac de cutie de conserve, pe 
porţiunea dintre ochi, pe o suprafaţă cam cât o mână 
deschisă. Incomplet desprinsă, atârna într-o parte, lăsând 
să se vadă o pată sângerie care, fireşte, nu era decât 
creierul monstrului. Bizar însă că fiara nu părea deloc 
incomodată de această rană. Revenise la pândă, atrasă, 
fără îndoială, de câine. 

Tomas intră în apă cu maceta ridicată. 

— Tomas! îl chemă Walter, fără să fie auzit. Înapoi! Nu 
fă pe grozavul! 

— E nebun! spusei eu. Pentru două sute de soles? Sau 
dacă nu, e omul cel mai curajos pe care l-am văzut. 

— Da, curajul nebunului, asta-i la el! 

Carranza, în acest timp, îi vâri cuțitul de vreo două trei 
ori în rană. Urmă un nou gheizer şi Tomas alunecă şi căzu 
pe spate; crezusem că şi fusese prins între maxilare, dar 
nu. Era din nou în picioare, cu cutitul în mână, căutându-şi 
din ochi victima. 

— Ţi s-a urât cu viaţa, îi spuse, calm, Walter. 

Tomas era prea ocupat să-i răspundă şi probabil că nici 
nu-l auzise. 

Numai după o bună bucată de vreme consimţi să revină 
pe uscat, nemulţumit, bombănind şi ştergându-şi cu dosul 
mâinii apa care-i curgea de pe păr, pe ochi şi pe nas. 

— Faimoasele tale cartuşe! O porcărie! spuse el. 

— Da, dar i-au afectat blindajul, ai văzut, nu? 

— Să crezi că crocodilul ăsta era Yacuruna în persoană, 
nu alta! 

— Important e că a dispărut. Şi, acum, o să te hotărăşti 
să ne dai de mâncare? Până la Parinari mai e... lar 
crocodili o să mai găseşti, ăştia nu lipsesc de pe aici... 


UN OSPĂŢ ÎN MIJLOCUL APELOR 


Masă tristă, fără gust, de charqui şi de orez muced, 
preparată de mâini încă sângerânde, căci Tomas, cu toată 
baia făcută, nu se putuse spăla complet de sângele 
monstrului care-i împroşcase antebraţul, murdărindu-i 
cămaşa şi aşa nu prea curată. 

N-am atins bucatele decât cu buzele, amintindu-mi, 
pentru a mă consola, că sperasem ca această mică 
escapadă să mă facă să pierd cei câţiva centimetri în plus 
pe care-i aveam în jurul taliei. Reuşisem! Dar nu crezusem 
că „regimul” putuse fi chiar atât de aspru. Îmi strânsesem 
cureaua până la ultima gaură. Şi, dacă era să continui, ar 
mai fi trebuit să fac încă o gaură în ea. 

Carranza îşi vârâse cuțitul în teacă, luase o mână de 
frunze de coca, pe care le presărase cu puţină cenuşă 
dintr-o buturugă pusă pe rămăşiţa de alcool lichid aprins, 
şi începuse să mestece posac. 

— Tomas, m-ai speriat dea binelea, îi spusei eu, pentru 
a-i descreţi fruntea, dar ţi-am admirat curajul. 

Îmi aruncă o privire piezişă. 

— La naiba! Măcar să-l fi ucis. Dar dacă l-aş fi ucis, ar fi 
fost grozav să mâncaţi o bucată de coadă! 

— E bună? 

— Sabroso! Si senor! Muy sabroso!” 

— Nu-l asculta, îmi spuse Walter, ridicându-se. E cel mai 
afurisit mincinos dintre câți cunosc. Niciodată nu l-ai fi 
putut face să mănânce o bucată măcar din acest caiman! 
Un lagarto negro! Un crocodil negru. Ăsta nu-i deloc 
comestibil şi Tomas ştie, ca toți localnicii de altfel, că în 
carnea acestui animal există un fel de viermi, ceva cam ca 
trichina din carnea de porc de pe la noi. Ce mai, un 
parazit! În schimb ar devora cu plăcere un lagarto alb... 

— Eu!? protestă Tomas. Eu mănânc orice specie de 
crocodil; dar o să vă dau şi dumneavoastră, senor, şi o să 
vă lingeţi degetele. 


11 Gustoasă, da, domnule, foarte gustoasă. (N. T.) 


— E imposibil să fie mai rău decât charquiul, îl aţâţai eu, 
surâzând. 

— Da, dar se poate face şi charqui gustos, mă asigură 
serios Tomas. Ah! dacă El Germano ar fi tras când i-am 
spus, bestia aia neagră ar fi fost a noastră acum aş fi 
jupuit-o şi i-aş fi întins pielea pe băț... Şi, apoi ce, doar n-ar 
fi puţit mai tare decât orice altă carne... Nu-l ascultați 
întotdeauna ce vă spune, senor! 

— În orice caz, crezusem că-ţi sosise ceasul, îi zise 
Walter flegmatic, ca şi cum i-ar fi dat bună ziua. 

— Nu te teme! Nu s-a născut încă acel caiman care să-mi 
vie de hac, după cum nici vreun alb sau indian care să-i 
facă felul lui Carranza! 

Încet, încet, însă, simţeam că buna noastră convieţuire 
începea să se strice. În afara primei luări de poziţie, când 
mă îndoisem de cinstea tovarăşilor mei, era pentru întâia 
dată că un incident, trecător de altfel în selva, îi făcea să 
ridice tonul. 

O altă poveste de vânătoare ratată ar putea, foarte bine, 
mă gândeam, să se termine tragic. Şi n-aş fi fost deloc 
mirat să-i văd, pe Tomas şi Walter, bătându-se cu maceta, 
cuțitul sau schimbând focuri de armă. 

Aceasta era ambianța selvei, de altfel, într-ale cărei taine 
începusem să mă iniţiez. Ce bine pricepeam, după cele 
petrecute, tradiționala formulă „La selva los devoro“. l-a 
înghiţit pădurea. 

XXX 

Urcaţi apoi în barcă, rămaserăm uluiţi; motorul refuza să 
pornească. Sondând rezervorul, constatarăm că avea 
suficient carburant: vreo cincisprezece litri. Numai că era 
de tip Carranza, adică din seva de canella moena. Şi, oricât 
se strădui Walter, nu putu face nimic. Ce se întâmplase? 
De ce oare dimineaţa seva înlocuise în mod eficace benzina 
şi acum nu? De ce oare bătrânul Johnston refuza să 
tuşească? Nimeni nu-l atinsese de altfel... 

— Poate că apa, cu care ne-a stropit crocodilul fugind, să 
fi udat bujiile, le sugerai eu. 

El Germano, care tocmai verifica aprinderea, dădu 


negativ din cap, bombănind. Pipăind, zgâriind, suflând ici 
şi colo, făcu iar contactul, încercând să pornească motorul. 
Zadarnic. 

— Ei bine, iată-ne-n aer! exclamai eu. 

Decepţia era cu atât mai mare cu cât mă aflam încă sub 
efectul uluirii de a fi văzut un copac producând o substanţă 
în stare să înlocuiască benzina. Ceva miraculos, nu? Şi 
totuşi nu, selva nu era pădurea fermecată şi Tomas nu era 
vrăjitor. Să mai crezi în poveşti cu zâne? Ne linsesem pe 
bot de Parinari! Revenisem de unde pornisem dimineaţa: 
va trebui, oare, să ne întoarcem la Nauta? 

— Nu-i nimic de făcut, exclamă Walter. O să încerc, 
totuşi, să demontez motorul. 

— Şi cât timp îţi va trebui? întrebai eu. 

— Când o să termin o să vă spun cât mi-a trebuit, îmi 
răspunse el, brutal. 

Scoase nervos o mână de instrumente dintr-o geantă de 
piele. Nişte biete accesorii şurubelniţe, chei, cleşti, dălţi, 
pensete, învelite toate într-o cârpă unsuroasă. 

— Sper, îi spusei, că te pricepi la mecanică! 

— La noi, în marină, se învățau multe! îmi replică el. 

lată, mă gândii, ceva nou. Nu mi-a spus oare, mai 
înainte, că şi-a făcut studiile la Strasbourg? Apoi că a 
lucrat într-un restaurant. lar acum că a fost în marină. Şi 
totuşi n-a făcut războiul! Ce-nseamnă oare asta? Ciudat 
ghid acest El Germano! 

— Ar fi trebuit să profiţi şi de trecerea prin restaurant, 
ca să te-nveţi să găteşti, glumii eu; ar fi fost mai bune 
bucatele tale decât ale lui Tomas. 

— Eram doar ospătar şi, la o adică, scuipam în mâncare, 
îmi răspunse el. 

Se vedea bine că nu avea deloc poftă de râs. Nu mai 
insistai, de teamă să nu-l supăr şi să întârzii reparația. 
Totuşi era mânios, cât pe ce să izbucnească, căci răspunse: 

— Dar atunci nu puteam să-i sufăr pe francezi. 

— Sper că, între timp, ţi-ai schimbat impresia, îi zisei şi 
eu acru. 

— Ei uite, de-aia le scuipam eu în cartofii prăjiţi. 


— Mi-e totuna, pentru că şi aşa nu mâncăm cartofi; pe 
urmă, după ce am gustat din charquiul lui Tomas, ce ar 
mai putea să mă dezguste? 

Incepuse să demonteze o bujie; se întrerupse, ca să mă 
privească cu-n ochi ponciş, rânjindu-mi. 

— Pentru tine, eu sunt tipul de nazist perfect, nu? 

— N-am putut încă să-mi fac o părere, dar o să mi-o 
precizez, n-avea grijă. În orice caz, nu-ţi pricep deloc 
aluzia; dacă-i deteşti pe francezi, de ce - ştiind bine ce sunt 
- ai acceptat să vii cu mine? 

— Ca să văd ce ai de gând să le faci acestor faimoşi 
criminali de război, dacă totuşi ei există şi aievea nu numai 
în imaginaţia ta. 

— Şi, fără îndoială, să evocaţi împreună vremurile de aur 
ale Anschlussului, ale cuceririlor şi ale armelor. 

Mă montam fără voie şi nu pricepeam nimic din această 
ceartă spontană; oricum Walter îmi oferea şi un alt aspect, 
unul detestabil de data aceasta. Unde era faimoasa şi calda 
noastră strângere de mână? 

— Şi apoi, reluai eu aprig, să ştii că dacă tu scuipai în 
cartofii prăjiţi ai francezilor, şi eu urinam, pe când eram 
prizonier de război în Germania, în surogatul de cafea pe 
care-l beau nemţii. Aşa că suntem chit. 

Mă îndepărtai apoi spre fundul bărcii, iar Walter se 
aplecă asupra bujiilor, înjurând printre dinţi. Carranza, 
străin de discuție, îşi mesteca frunzele de coca, 
concomitent cu regretul de a fi scăpat crocodilul. Tonto, 
între picioarele sale goale, picotea, încovrigat. 

Mă supăra stomacul, nu din pricina charquiului, ci a 
decepţiei, a impresiei că ratasem, că mă înşelasem şi a 
sentimentului că pierdusem o prietenie în care crezusem şi 
care, în cele din urmă, se vădise a fi doar o iluzie. Apoi, îmi 
era şi dezagreabil să călătoresc cu un om care fusese 
nazist şi poate chiar SS-ist. Mai ştii? 

Mă pusei să-mi umplu pipa, deşi aş fi avut dorinţa 
ascunsă s-o sfărâm, gândindu-mă că-mi fusese dată de 
Walter. 

Tutunul era acru şi tare; nu mai avea parfum, iar luleaua 


de bambus ardea şi ea, dându-i un miros de ierburi uscate, 
dezagreabil. Evitam să-l privesc pe Walter, deşi-l auzeam 
zăngănind şuruburile şi sculele. De ce nu-l ajuta Tomas? 
Mai bombănea oare? 

Privii la Carranza pe furiş. Îşi mesteca întruna frunzele 
de coca şi stătea liniştit. Doar maxilarele se mişcau, ca 
unui manechin de ceară. Soarele ne ardea în creştet, aerul 
rar, supraîncălzit, era sufocant. 

Şi, din nou, mă întrebai cum îmi voi continua călătoria. 
Apoi avusei, deodată, gândul să-mi abandonez prietenul. 

Totul era absurd; nu mă aflam, fără îndoială, decât pe 
urmele unei himere; mi se spusese doar, de atâtea ori, sau 
cel puţin mi se dase de înţeles acest lucru. Calculam însă 
că, datorită curentului, în patru sau cinci zile am fi putut 
ajunge iar la Iquitos. De la Iquitos, avionul m-ar fi adus la 
Lima şi aş fi tras o linie peste amintirea unei îndrăzneli 
extravagante. 

Mă pomenii apoi dorind ca motorul să nu mai poată fi 
reparat! Şi revăzui Nauta, unde nu ne-am opri decât puţin, 
la părintele Clemente, apoi pe locotenentul Rafo, care ar fi 
bucuros să ne vadă pornind spre Iquitos... 

Să abandonez deci!... Să respir, să văd marea, Pacificul 
şi să-mi regăsesc visul nemărginitelor zări... 

— Walter! îl strigai eu. 

— Ce-i? Lucrez! 

— Ştiu, dar lasă, facem stânga-mprejur, ne-ntoarcem. 

— Imposibil! 

— De ce imposibil? 

— Câtă vreme n-am pus motorul în mişcare, nu. 

— O să ne lăsăm purtaţi de curent şi ne vom ajuta cu 
vâslele. 

— Ah! Aveţi poftă de vâslit? Ei bine, cred că o să şi aveţi 
prilejul. 

Tomas îmi făcu semn uşor cu mâna. 

— Eu, eu merg la Barranca, îmi aminti el. 

— Fără-ndoială, dar eu am tratat cu Walter şi eu plătesc 
cheltuielile expediției. Deci, eu comand şi eu spun ne 
întoarcem! Asta-i! 


Într-un moment de furie, El Germano îşi aruncă 
instrumentele, care căzură ca o ploaie pe bidon sau pe 
rezervor, făcând un zgomot metalic. 

— Într-un fel ar fi mai bine, zise el, apropiindu-se de noi 
şi ştergându-şi mâinile cu o cârpă unsuroasă. Da, ar fi mai 
bine, dar cum v-am spus: e imposibil să ne întoarcem pe 
acelaşi drum. Zvârli cârpa departe de el, îşi vâri mâinile în 
buzunarele pantalonilor şi mă privi. Eu sunt ghid, senor, 
dacă m-aş întoarce la Iquitos cu dumneavoastră, ce s-ar 
crede despre mine? C-am fost incapabil să vă conduc unde 
aţi vrut să mergeţi. 

— Dacă-i o chestiune de salariu sau de prestigiu, o să 
aranjez. O să vă despăgubesc şi o să spun peste tot că, 
dacă ne-am întors, e pentru că eu am vrut asta. 

Walter se îndreptă cu privirea spre Tomas. 

— Seva aia, a ta, de canella moena a înfundat totul. Sunt 
convins că nu arde în motorul ăsta şi că, uscându-se, 
formează un fel de clei care înfundă conductele. Or n-am 
cu ce le destupa. 

Vorbea calm, moderat, ca şi cum, după toată discuţia 
noastră, ar fi ţinut să-mi dovedească o prietenie mai 
puternică decât cea pe care i-o arăta lui Carranza, 
complicele său, de altfel. 

— Dar, obiectă cauchero, a ars totuşi, nu? Doar ai văzut 
c-a mers până acum, carajo! 

— Da, dar m-am gândit mai bine... tu ai făcut un amestec 
de sevă şi de benzină, după cum mi-ai şi spus... apoi n-ai 
mai putut porni motorul. Mai târziu, la primul tur de 
manivelă, a pornit totuşi. lar acum, toate conductele sunt 
pline de un fel de pastă ca guma... lată însă ce cred: 
benzina e de o densitate mai mare decât seva şi, lăsând 
motorul în repaus, ea s-a depus pe fundul rezervorului. Or, 
atunci tot benzina a fost cea care, decantată, a pornit 
motorul, aducându-ne până aici. lar acum nu mai e 
benzină, ci numai sevă şi motorul cu aşa ceva nu merge. 
Asta el Lovitura ta n-a izbutit, bătrâne. Păcat! 

— Păcat, da, păcat! murmură Tomas. Şi eram aşa de 
fericit! 


Dar de ce oare Walter nu mi se adresase mie ca să-mi 
explice catastrofa? Căci era, într-adevăr, o catastrofă să 
ajungem să decidem să nu ne mai continuăm călătoria! Şi, 
apoi, Tomas, nu era decât un prieten vag, un pasager de 
fapt, ba chiar unul clandestin! 

— Ei bine, fie că-i convine lui senor Carranza, fie că nu, 
lucrurile sunt aşa cum sunt! Nu mai e carburant, motorul e 
nefuncţionabil, deci asta-i starea şi ne întoarcem! 

— Nu ne întoarcem! declară ferm Walter. Deocamdată 
sunteţi într-o stare de depresiune, care vă împiedică să vă 
controlaţi nervii, reflexele, voinţa şi care vă tulbură 
dorinţele. Dacă v-aş asculta, mâine, poimâine, aţi fi dispus 
să-mi faceţi reproşuri şi aţi avea dreptate. 

— N-am fost niciodată atât de bine! Pe legea mea că 
sunt în formă! Sau ce credeţi? N 

— Că pădurea v-a fermecat. Asta-i totul. Intr-o oră, două, 
sau mâine, o să vă dispară tulburarea. Eu o să repar 
motorul şi, dragii mei, o să şi vâslim! 

— Aţi înnebunit? Doar dumneavoastră mi-aţi spus că 
vâslitul... 

— O să ne oprim aici seara asta şi o să continuăm mâine. 
La Parinari vom găsi noi ceva sau pe cineva... şi-n fine, o să 
fim depanaţi. 

Fără să mai aştepte vreun răspuns, se duse în cealaltă 
extremitate a bărcii şi-şi luă instrumentele. Il auzii chiar 
fredonând ceva, dar fără tragere de inimă. De data 
aceasta, Walter era cel ce suferea... sau, oricum, n-avea 
linişte. Dar nici eu, căci nu mă simţeam bine de loc... Să fi 
avut dreptate? Aceasta să se fi datorat vrăjii? Visam oare 
sau o luasem razna? 

— Ojola!“ exclamă, deodată, Tomas, ridicându-se atât de 
violent în picioare, încât Tonto, înnebunit, fugi spre Walter. 
De data asta nu-mi va mai scăpa! 

Mai prompt decât mine, cu toate că o luase la fugă, 
câinele văzuse despre ce era vorba, căci lătrăturile sale 
sparseră îndată liniştea pădurii. 


42 Expresie indicând o dorinţă, iar în America - barbarism, 
însemnând „Şi totuşi...” (N. A.) 


Aproape de barcă, la mai puţin de doi metri, pironindu-şi 
ochii vioi pe noi, crocodilul, care ne dase atâta bătaie de 
cap, era iar la suprafaţa apei, cu bucata de craniu care-i 
fusese smulsă aşezată curios pe ţeastă. 

— Cum? Şi n-a murit? întrebai eu. 

— Oho, cât mai are încă de trăit, dacă nu o să-l omoare 
altă fiară... 

— Dar cu rana asta... sau mai bine zis cu astfel de răni... 

— Da senor... Da, evident, e uluitor; de obicei n-ar mai fi 
trebuit să rămână decât o carcasă lustruită de peştii 
piranas... Daţi-mi puşca, por favor...% 

Numai că eu eram hipnotizat de fiara care, oricât de 
monstruoasă ar fi fost, tot îmi inspira milă. 

— Vedeţi, îmi spuse Tomas, căutându-şi el singur arma 
în fundul bărcii, trebuie să-şi fi găsit un refugiu pe uscat, 
căci, altfel, nu i-aţi mai fi văzut în apă decât veşmântu-i 
verde, întunecat, şi spinarea... Trebuie să fi aşteptat să-şi 
revină şi s-ajungă iar până aici... Dar îl voi primi cum 
trebuie. N-o să las peştilor o piele de două sute de soles... 

Tomas ochi şi eu mă dădui instinctiv înapoi, crezând că, 
ţeava puştii fiind atât de aproape de crocodil, aveau să mă 
atingă în plină faţă bucăţi de carne şi de os. 

Percutoarele funcţionară cu un zgomot sec şi atâta tot. 
Uitase să reîncarce Hammerlessul... 

Dar atunci ceva mişcă unda apei, ceva cam ca un şarpe 
lung, care părea că s-ar fi îndreptat spre animalul rănit, 
apoi un fel de raze, ca de stea, făcură să vibreze valurile, 
cu o intensitate crescândă şi, cu toate că nu se vedea nimic 
din ceea ce putea pricinui fenomenul, te cuprindea o 
nelinişte cumplită. Era una din dramele frecvente, repetate 
în fiecare zi, în atâtea şi atâtea locuri din selva. Peştii 
piranas se năpusteau în pâlcuri, alertaţi de un obscur 
avertisment, o picătură de sânge. Fără îndoială că de când 
crocodilul fusese rănit, se tot ţinuseră la pândă prin 
împrejurimi. Şi, apoi, deodată, se năpustiseră pe prada pe 
care o încercuiseră, înghesuind-o. 

Jeturi puternice de apă marcară primele atacuri ale 


£ Vă rog. (N. T.) 


dinţilor ascuţiţi în carnea vie. Ceea ce maceta lui Tomas nu 
putuse face, realizară voracii peştişori cu maxilarele lor ca 
ferestrăul. Crocodilul, lovind puternic cu coada-i teribilă, 
încerca să evite atacurile peştişorilor, care-l străpungeau 
şi-i smulgeau carnea, ca gloanţele unei mitraliere. Se 
zvârcolea, se învârtea, sufla, se cufunda şi iar ieşea la 
suprafaţă, clămpănind fioros şi disperat din fălci. 

— E pierdut pentru mine? admise, în cele din urmă, 
Tomas, cu părere de rău. Ar fi trebuit să prevăd asta! 

— Ei bine, îi strigă Walter, ia o vâslă şi ţine-l la distanţă, 
căci, dacă ne dă o lovitură de coadă, o să-i luăm noi locul 
în mijlocul flotei de piranas! 

Apucarăm fiecare câte o vâslă mică, cu mâner aspru şi 
uscat, care ne făcu numaidecât palmele băşici. Dar nu mai 
fu nevoie să le întrebuinţăm căci monstrul dădea semne de 
oboseală. 

Hărţuit din toate părţile, sfârtecat, mâncat de viu de 
mandibulele minuscule, în comparaţie cu trupul său uriaş, 
scărmănat ca lâna de saltea, dădea semne de oboseală şi 
de slăbiciune. Murea, bucată cu bucată şi această forţă a 
fluviului, acest Gulliver, se dizolva în burţile micilor peşti, 
atât de lipsiţi totuşi de maţe, încât, pe măsură ce îl 
devorau, îl digerau şi-l zvârleau afară. 

Cât timp luptase împotriva curentului - legat prin 
instinct de acest loc, instinctul făcându-l să aleagă acea 
playa pentru hibernare, şi poate şi amintirea sau mirosul 
câinelui - asistasem la o luptă inegală. Dar când o mulţime 
de Davizi smulseseră destule bucăţi din Goliat, fiecare 
bucăţică purtând în ea o parte de viaţă, din impozantul şi 
temutul blindaj de chitină sauriană nu mai rămăsese în apă 
decât o zdreanţă, care plutea. Şi care se şi scufundă apoi, 
iute, urmată de vârtejul de peşti voraci. 

— De ce, îl întrebai pe Tomas, n-ai încercat să-i iei 
pielea? Rămăsese, pare-mi-se, intactă? 

— Senor Roberto, îmi spuse el, atac eu un caiman cu 
maceta, dar nu şi peşti piranas. lar pentru a prinde pielea 
aceea, ar fi trebuit să întind mâna, or Amazonul e plin de 
oameni care şi-au văzut retezată încheietura la douăzeci de 


centimetri deasupra apei de câte un drac de peşte din 
ăştia. Aşa că poţi fi nebun, dar nu şi îndrăzneţ cu ei... 


SIRANIUL GHID 


Cum nu aveam decât două vâsle, ni le treceam unul 
altuia, pe rând. Şi cum îmi venise mie rândul să mă 
odihnesc, examinându-mi palmele purpurii ca o carapace 
de crustaceu fiert, mi le înmuiam în apă, pentru a-mi 
astâmpăra usturimea. 

Walter stătea în faţă, după obiceiul indian, Tomas, la 
mijlocul bărcii, iar Tonto, care-mi lăsase cizmele în pace, 
mi se ghemuise la picioare. 

— Bastante!“ exclamă, deodată, E] Germano, ridicându- 
şi vâsla. 

Carranza examină înălţimea soarelui şi obiectă. 

— Mai avem încă un ceas bun până se face noapte. 

— Suficiente por hoy! Să ne economisim forţele şi să 
evităm rănile-n palmă, altfel mâine nu ne vom mai putea 
folosi de vâsle. Pe urmă, întorcându-se pe trei sferturi spre 
mine, Don Roberto, vreţi să umpleţi bidonul cu apă cât 
timp mai suntem încă departe de mal? Cred că-i gol şi apa 
aici e mai curată. 

Redevenise amabil; or mie nu-mi mai păsa de 
amabilitatea lui. Ceva se sfărâmase între noi şi, totuşi, mă 
întrebam dacă nu exageram. Nu puteam avea şi eu simţul 
umorului când lucrurile mergeau prost? Şi, de fapt, ce 
reproşuri precise îi puteam face lui E] Germano? El era ce 
era. Îl alesesem doar eu, iar el mă acceptase. Şi, apoi, ne 
prinsesem în aceeaşi aventură. Situaţia în care ne găseam 
făcea absurd un eventual conflict sentimental; unde mai 
pui că ne aflam şi într-o lume în care certurile dintre 
europeni nu aveau sens. 

Umplui bidonul şi, după ce îl pusei în barcă, prietenii 
mei conduseră ambarcaţia spre malul drept. Nu era nicio 
playa, în acest loc, ci un taluz de vreo trei metri înălţime, 
în pantă lină, care conducea spre un mare luminiş. 


4 Destul. (N. T.) 
4 Suficient pentru azi. (N. A.) 


Despădurirea şi defrişatul păreau să fi fost recente, căci 
iarba era încă tunsă, iar lianele nu ajunseseră să crească 
peste crengile arborilor înalţi din jur. 

Şi când acostarăm, după ce ne legarăm barca de-a latul 
ei, cu prora şi cu pupa de cealaltă parte a unui arbore, de 
teama unei descreşteri bruşte a Maranonului, văzui 
rămăşiţele unei choza“? nişte stâlpi de lemn mâncaţi de 
carii, susţinând încă frunzele uscate ale unui acoperiş 
surpat. 

Rămăşiţele acestei locuințe erau în stare de 
descompunere avansată, fiind un excelent suport pentru 
orhideele care creşteau dintr-însul. Colibri, ale căror 
nuanţe vii rivalizau cu cele ale florilor, zburau primprejur, 
oprindu-se din loc în loc pentru a le culege nectarul. Şi, în 
timp ce-l sugeau, rămâneau suspendaţi în aer, ca legaţi de 
un fir invizibil, iar bătăile aripilor lor erau atât de iuți încât 
ochiul era incapabil să le perceapă. 

Nu se speriară la apropierea noastră, încât i-aş fi putut 
prinde fără greutate. Ba chiar şi regretam că nu erau mai 
mari decât nişte alune ca să pot face frigărui din ei. 

În timp ce Tomas descărca lucrurile din barcă, pentru 
tabără, Walter împrăştie cu piciorul frunzele acoperişului 
prăbuşit. Şi, când eliberă un colţişor, se aplecă peste un fel 
de ciob de ceramică, alături de care descoperi o veche 
lamă ruginită de macetă. 

Tonto, care ne urmase, se opri, deodată, proţăpit pe 
labe, cu urechile ciulite şi nările-n vânt. 

— A adulmecat el ceva, senor, băgaţi de seamă! îmi 
spuse ghidul. 

La capătul lamei ruginite, scotoci prin frunze şi puse pe 
fugă un şarpe, cam de un metru lungime, care dispăru în 
grabă, dându-mi totuşi răgazul să-i văd capul plat, botul 
rotund, pielea galbenă şi roşie, punctată cu negru. Tonto îl 
fugări, dar reptila îi scăpă uşor, fugind în pădure. 

— Un homalocronion, spuse Walter. O specie de viperă, 
mai mult sperietoare decât periculoasă. Dacă ar fi prins-o 
Tonto, am fi avut cu ce ne ospăta. 


46 Colibă forestieră din bambus şi palmier (N. A.) 


Nu îndrăzneam să-i mărturisesc că în ciuda culorilor ei 
ispititoare, reptila nu-mi stârnise nicio poftă. Il întrebai 
totuşi: 

— Cauţi ceva în rămăşiţele astea? 

— Da şi nu. Fără îndoială că un tăietor de lemn exotic s- 
o fi instalat aici pentru câtva timp. Dar de ce s-o fi mutat? 
Pentru că n-o fi găsit lemnul preţios pe care-l căuta, sau 
pentru că nici nu exista pe aici aşa ceva?... Şi dacă o fi fost 
între timp ucis...! Hai să-i dăm o mână de ajutor lui Tomas 
şi să căutăm lemne de foc; am economisi alcoolul. 

Strânserăm nişte braţe bune de lemne, din rămăşiţele 
locuinţei, şi făcurăm câteva drumuri să le cărăm la locul 
taberei. 

— În timpul nopţii, un foc zdravăn alungă umiditatea din 
aer, îmi explică Walter. N-aveţi decât să vă înfăşuraţi în 
ponchoul dumneavoastră, cu capul sub musticar, aproape 
de foc, şi o să evitaţi umezeala. Băgaţi numai de seamă să 
nu vă rostogoliţi în jar. 

Devenise, între timp, ursuz şi simţeam din cuvintele lui 
c-ar fi şi puţin pus pe ceartă. lar când primele buturugi 
începură să pârâie, rămase o clipă pironit, contemplând 
focul. Cerul dădea să se întunece. Strigătele maimuţelor se 
răriră, devenind mai puţin ascuţite, semn că animalele îşi 
căutau un culcuş pentru noapte. Deodată răsună un dangăt 
de clopot. Tomas bombăni. Imi cercetai din priviri prietenii 
să aflu ce putea fi. Walter îşi încreţise fruntea, iar faţa lui 
Tomas exprima ceva ce nu-i convenea. Clopotul mai bătu 
apoi de câteva ori. 

— N-o fi oare vreun vas pe fluviu? întrebai, plin de 
speranţă. 

— Nu, e o pasăre, spuse Walter sec. 

— O pasăre? 

— Da, o campanilla, preciză Tomas. Un hijo de puta de 
animal!“ S-ar zice că se distrează zăpăcindu-l pe călător. 

— Cum aşa? O pasăre! 

— Da, senor, şi nimeni n-a văzut-o. lar călătorul care 
aude o bătaie de clopot încearcă să afle de unde vine. 


47 O curvă de animal. (N. T.) 


Pasărea aşteaptă ca el să o ia într-o direcţie oarecare, prin 
selva şi, atunci, zboară în altă parte, chemându-l cu 
clopotul ei într-acolo. Călătorul neprevenit continuă să 
caute, să înainteze... În cele din urmă se rătăceşte prin 
pădure şi, s-ar putea zice, că pasărea i-a făcut-o! Mai bine 
să-ţi înfunzi urechile, pricepeţi? Dacă nu-l zăpăceşte pe 
călător, pasărea cântă înainte, semn că neplăcerile o să-l 
copleşească totuşi în curând. 

— Nostim, spusei eu, râzând. Noroc că nu-s superstiţios 
şi că nu mai cred în miracole, chiar după ce am văzut şi 
seva lui Tomas arzând. 

— Totuşi nu trebuie să-ţi baţi joc de ceea ce povestesc 
pădurenii despre selva, spuse, grav, Walter. Poveştile au 
întotdeauna o semnificaţie şi depinde de tine să afli ce vor 
să spună; oricum, fiţi atent! 

— Eşti pesimist, Walter. În ceea ce mă priveşte, eu cred 
că ni s-au întâmplat destule... Ce ni s-ar putea întâmpla 
mai rău? Să ne fugă barca? 

— Şi asta, desigur, dar mai e şi imprevizibilul... Hai, 
daţi-mi o mână de tutun. 

Aveam destul într-un buzunar şi-i întinsei un pumn, iar el 
luă şi-l puse între arătător şi degetul mare, ca să obţină 
tocmai cât îi trebuia pentru pipă. Neglijai însă să-i ofer şi 
foc, aşa că ridică un jar şi-şi aprinse pipa, fără a mă privi. Îl 
pândeam cu coada ochiului şi-l văzui trăgând de zor din ea, 
apoi oprindu-se şi păstrându-şi fumul în gură, ceea ce 
făcea să i se umfle obrazul drept, ca şi cum ar fi mestecat o 
porţie de coca. 

Apa fierbea, iar Tomas zvârli în ea charqui, orez şi ceva 
grăsime. 

— Charqui, orez, grăsime! suspinai. Dacă acest meniu 
repetat de două ori pe zi nu era mai rău decât o 
campanula, ce altceva ne-ar mai fi putut aştepta? Mi-era 
însă foame şi mâncai şi eu ca toţi ceilalţi. 

Pasărea se îndepărtă, ca să ţipe şi-n altă parte. 

XXX 

Întins, înfăşurat în poncho, iar cu capul ascuns în 

ochiurile mici ale musticarului, încercam să adorm. 


Urmând sfaturile lui El Germano, pentru a evita umezeala 
deprimantă a nopţilor, mă dădusem lângă foc. Mă coceam 
şi mă perpeleam pe toate părţile, gândindu-mă la puiul din 
frigare pe care-l roteşte bucătăreasa pentru a se rumeni 
uniform. Pe spate îmi era cel mai bine. 

Şi, ţinând ochii deschişi, descoperii că bolta de frunziş 
părea aidoma uneia dintr-o catedrală. Oricât erau copacii 
de departe de noi, ajungeau să-şi împreuneze ramurile şi 
să şi le împletească. 

Dincolo era noaptea, neantul, sau începutul universului, 
pe care însă mi-l puteam numai imagina. Nimic nu indica 
că acolo ar fi fost cerul, nici cea mai mică stea: de altfel, 
acest cer tropical nu-i decât rareori atât de senin cum 
crede europeanul, ca să se vadă stelele licărind pe el. Îmi 
amintii apoi de poemul lui Eustalio Rivera, poet al selvei, 
care li se dă elevilor de liceu spre traducere din spaniolă în 
franceză. 

„O! pădure, soţie a tăcerii, mamă a singurătăţii şi a ceţii! 
Ce destin blestemat m-a prins în temniţa ta verde? Cupola 
frunzelor tale, ca o imensă boltă, e totdeauna deasupra 
capului meu, între aspiraţiile mele de spaţiu şi de cer senin 
pe care însă nu-l întrezăresc decât atunci când coamele 
tale îşi agită unduirile la ceasul neliniştitoarelor apusuri.” 

De ce oare, Rivera n-o fi vorbit de pasărea campanilla, 
de şarpele multicolor, de țânțari, de mantablancas, de 
căpuşi, de crocodili şi de caimanii pe care peştii carnivori îi 
devoră într-o clipă? De ce n-o fi vorbit despre fulgurantele 
furtuni care smulg bărcile, proiectându-le în străfundul 
apelor?... 

N-aş şti să spun de cât timp aţipisem când mă trezii, 
deodată, speriat. De ceva însă nedefinit, ceva ce mă 
neliniştea cumplit. În ciuda focului, care ardea straşnic şi 
mă încălzea grozav, eram ud din cap până-n picioare, dar 
nu din cauza umidității, ci din pricina sudorii, sudoarea 
neliniştii şi a fricii. 

Mă ridicai într-un cot, încercând să văd ce oră indică 
ceasul meu de mână, luminat de focul taberei. Era mai 
târziu decât credeam; vorba proverbului. Ceasul se oprise 


şi-mi adusei atunci, brusc, aminte că-l ţinusem mult în apă, 
când golisem barca; arăta ora patru. 

Îmi smulsei musticarul de pe frunte şi mă aşezai în faţa 
focului. N-aveam deloc chef de somn şi, orice aş fi făcut ca 
să pot adormi, ar fi fost zadarnic. 

Locul lui Walter era gol. Îmi trebui însă timp ca să-mi 
dau seama că dispăruse. În schimb, alături, lungit pe o 
parte, Tomas, cu gura larg deschisă, sforăia uşor, tuşind 
din când în când. Îmi trecui mâna prin părul umed. 

— Ei bine! exclamă Walter, zvârlind lângă mine un braţ 
de lemne strânse din coliba dărâmată. Ce-i? Ce s-a 
întâmplat? Cine v-a trezit? Eu m-am tot străduit să nu fac 
zgomot! 

— Un coşmar, spusei. 

Zvârlii pe foc o buturugă mâncată de cari; începu 
imediat să trosnească. 

— Ar trebui să-ncercaţi să dormiti, zise el, ziua de mâine 
va fi grea. 

— Dar suntem departe de Parinari? 

— Nu ştiu, poate o dimineaţă de drum sau o zi... 

Se aşeză apoi, cu picioarele încrucişate sub el, fără să se 
ajute de mâini ca un acrobat de circ, ce denota o supleţe şi 
o musculatură puţin obişnuite. 

— Mai aveţi ceva tutun? N-am îndrăznit să merg până la 
barcă să caut... Şi ce-i cu coşmarul ăsta? Hai să stăm puţin 
de vorbă... 

— Poate că emoţiile de ieri m-au tulburat, am zis. Mai 
întâi, am visat că Tomas, atacând crocodilul, căzuse în apă; 
ieşea târându-se lamentabil, doar cu un picior, celălalt 
fiindu-i mâncat de fiară. 

Dădu din cap şi-şi aprinse pipa. 

— Şi, după aceea? 

— Nimic important, murmurai eu. Acelaşi crocodil rănit, 
cu plaga uriaşă în creştet, mâncat de peştii piranas... Şi m- 
am trezit pentru că aveam impresia că şi propriul meu 
creier îmi era devorat, bucată cu bucată. 

Dădu din cap, arătându-mi că înţelese. 

— Detestaţi durerea, nu-i aşa? Ei, să ştiţi că şi eu. Dar 


niciodată ca atunci când o încerc pe pielea mea. 

Începu să râdă, pufăind. O clipă mai târziu redeveni 
foarte serios. 

— N-aveti, într-adevăr, chef de dormit? 

— Nu, n-aş putea. 

— Nici eu. 

Brusc, făcui calculul tururilor de gardă pe care le 
fixasem seara, înainte de culcare. Tomas era cel care ar fi 
trebuit să fie treaz atunci, nu Walter. 

— De ce i-aţi luat locul lui Tomas? întrebai. 

— Păi, v-am spus, n-aş fi putut dormi. Şi apoi, priviţi-l; n- 
ar fi fost păcat să-l trezesc? Uite cum doarme! 

Vocea-i era plină de melancolie, sarcasm şi amărăciune. 

Îl urmării cu atenţie. Flăcările-i luminau din plin faţa şi 
ochii mi se părură mai albaştri ca de obicei; iar capul, fie 
din pricina reflexelor, a umbrei, sau a cine ştie ce, avusei 
impresia că-i asimetric. Pe semne tot datorită coşmarului 
meu. 

— Ar trebui să vă odihniţi, am zis. Mi-aţi părut obosit ieri 
seară şi, cum mi-aţi spus adineauri, ziua de mâine va fi 
grea. Or, e nevoie de braţele şi de forţele dumneavoastră 
ca să ajungem la Parinari. 

— M-am gândit la asta... Şi, mi-am zis că dacă mi s-ar 
întâmpla ceva, v-aş pune într-o situaţie cam încurcată. Ce 
v-aţi face şi ce-aţi deveni în pădurea asta? Mi-aţi spune, 
desigur, c-ar fi Tomas care să vă ajute. Dar la Barranca, 
într-un fel sau altul, Tomas va părăsi barca. 

— Zău că-mi daţi iar coşmaruri. Mulţumesc! Şi, apoi, de 
ce gândurile acestea negre? Dacă sunteţi obosit, odihniţi- 
vă. La nevoie, o să ne oprim aici vreo câteva zile, nu-i 
tocmai rău. 

— În niciun caz! Dacă am refuzat să mă întorc la Nauta, 
e pentru a vă putea însoţi cel puţin până la Parinari. Acolo 
aţi fi liniştit... şi-n siguranţă, cel puţin. 

— Dar, în fine, strigai eu mânios, fără a-mi păsa de 
somnul lui Carranza, de unde gândurile acestea? Ce-mi tot 
spuneţi, ce-i cobea asta? Zău, mi se pare că aţi vrea să mă 
faceţi să cred în pasărea campanilla! 


— Să zicem... Trebuie prevăzut totul. Don Roberto, ştiţi 
că o simplă zgârietură, o rosătură, o înţepătură de spin, 
cea mai uşoară rană se infectează în acest climat, putând 
deveni mortală? 

— Sunteţi rănit? 

— Nu! Dar trebuie să ştiţi anumite lucruri, da? De pildă, 
dacă aveţi băşici la mâni, îngrijiţi-le... Îşi scutură pipa, 
lovind-o de talpa cizmei, mă privi şi-mi făcu cu ochiul, 
surâzând. Haideţi, nu faceţi mutra asta! Să zicem că 
glumesc! Şi închipuiţi-vă că nu sunt mai rău decât păream 
la început... Şi aşa mă socotiți drept un ticălos, nu-i aşa? 
Un nazist? 

— Nazist, habar n-am. Pe semne că vă place să-l faceţi 
pe om să treacă de la cald la rece. E o manie, probabil... 
Oricum, să ştiţi că nu-mi prea plac tertipurile astea! 

— Am înţeles. Dar hai să facem pace! 

— De ce? 

— Pentru că mă simt vinovat. Eu v-am jignit. Eu vă cer 
scuze... Nu pot să vă explic, dar, în fine, cred că sunteţi 
foarte inteligent şi veţi putea trece peste asta. 

— Sau poate căinţa e penibilă pentru dumneavoastră? 

— Să zicem că nu mi-e plăcută. Dar n-am avut dreptate. 
Totuşi, vă pot asigura că am circumstanţe atenuante, zău. 

— Fie, spusei eu sec. Şi, bine, să uităm totul. 

— Îmi daţi mâna? 

Imi întinse mâna peste foc şi i-o întinsei şi eu, gândindu- 
mă că va uita iute şi de asta. 

— Ei bine, iată-mă din nou într-ale mele, spuse el. Iar 
acum ţineţi minte: Tomas e un om grozav, extraordinar, cu 
inima deschisă... şi-ar da şi viaţa pentru altul, chiar dacă 
acesta ar fi doar un tovarăş de drum întâmplător. A văzut 
multe şi a suferit enorm în viaţă... În niciun caz nu ne 
putem compara cu el. Pentru că, oricum, noi am avut parte 
de un trai mai dulce. După aceea începu să fredoneze uşor. 
Cunoaşteţi cântecul acesta? 

— Ei! lar o enigmă? 

— Nu... dar, când îmi strângeţi mâna, gândul îmi zboară 
întotdeauna la Paris. 


— Într-un restaurant în care se serveau cartofi pai! 

Râse. 

— Cam aşa ceva. Compatrioţii mei spun: „Cam aza 
ceva”. Sunteţi din Paris, cunoaşteţi cartierul Gării de Est? 

— Ca buzunarul. 

— Şi un cafe concert, care se numea „Le Nogent”? 
„Nogent”, ca cel de pe sticlele de vin alb. 

— Nu. 

— Era un mic bistrou-restaurant, care avea deasupra şi 
câteva camere. Patroana se numea Marguerite. O blondă 
frumoasă, zdravănă, bine făcută şi dulce ca o inimă de 
lăptucă. Nu se spune aşa? 

— Ba da, se zice. 

— Doamne! Ce-ţi mai pasă într-o ţară în care sunt astfel 
de femei ca la Paris! 

— Vorbiţi mai încet, o să-l treziţi pe Tomas. Dar văd că 
dacă nu i-aţi iubit pe francezi, în schimb, pe franţuzoaice 
nu le-aţi detestat deloc. 

— Marguerite mi-a schimbat părerea despre ele, dacă 
vreţi să ştiţi. 


CINE-I WALTER? 


În 1938 eram militar, infanterist, deşi cu zece ani în 
urmă fusesem în marina din Hamburg. Aşteptam să fiu 
trimis în Austria, dintr-un moment în altul, când primii o 
convocare din partea poliţiei districtului XVI din Berlin. Mă 
întrebam ce putea fi şi dacă eram acuzat de ceva, de ce 
oare nu se adresaseră şefilor mei? 

La poliţie, comisarul Dobler îmi zice: 

— Începând din acest moment, sunteţi şters din cadrele 
armatei. 

— Dar ce rău am făcut? Ce mi se pune în cârcă? 

— Nimic. Dar vă apropiaţi de treizeci de ani şi unul mai 
tânăr vă va lua locul. Şi, apoi, mai aveţi două calităţi pe 
care vi le-au remarcat şefii dumneavoastră; mai întâi o 
cunoaştere perfectă a limbii franceze, da? 

— Mi-am făcut studiile în Franţa, ca tatăl meu. 

— Şi, apoi, n-aveţi nicio simpatie pentru francezi. Da? De 
ce oare? 

Mă gândesc şi azi că aceste motive erau destul de 
şubrede, dar de atunci a trecut mult. La treizeci de ani, 
contrar a ceea ce avea aerul să creadă Dobler despre 
mine, eram foarte tânăr, familiarizat cu sportul, şi cu încă 
mari rezerve de forţă fizică, iar Germania fierbea, 
renăştea, deşi se părea că toată lumea era împotriva ei. Or, 
îmi era cu atât mai ciudă pe toţi cei ce ne acuzau de 
rasism, întrucât ceea ce făceau ei tot rasism se numea 
după părerea mea. Acestea au fost explicaţiile pe care le- 
am dat comisarului şi ele părură să-l satisfacă, deoarece 
îmi zise: 

— Uitaţi, o foaie de drum. De azi înainte treceţi în 
serviciul doctorului Robert Ley, fondatorul Frontului 
Socialist German şi al unei organizaţii secrete „Vâlva“%. 
Urmează să vă duceţi la ambasada noastră de la Paris, 
care vă va da toate instrucţiunile utile. Iată şi actele. 


48 Societate secretă care, de altfel, n-a funcţionat niciodată. (N. 
A.) 


Distrugeţi-le pe cele pe care le aveţi, sau încredinţaţi-le 
unor mâini sigure, deşi unde mai găseşti azi aşa ceva? 
Poate ar fi mai bine să mi le daţi mie şi eu le voi transmite 
doctorului Ley, care vi le va înapoia la momentul oportun. 

Îmi lăsai deci hârtiile în mâinile comisarului, trebuind 
apoi ca ele să ajungă în dosarele faimoasei „Vâlva“. 

Cei de la ambasada Germaniei din Paris se vădiră mai 
degrabă încurcaţi decât bucuroşi de prezenţa mea. Se 
părea că n-aveau nimic pentru mine, nicio misiune să-mi 
dea şi, timp de o lună, n-am făcut decât să mă plimb, 
trecând de vreo două ori pe săptămână pe la ataşat, să-l 
văd, sau îi telefonam. Mă amâna mereu. Într-o zi, totuşi, 
primii o convocare. Între timp închiriasem o cămăruţă într- 
un mic hotel din l'Ile Saint-Louis şi începusem să iubesc 
Parisul, dacă nu chiar şi pe parizieni. 

Când mă prezentai la Dr. Diestlemayer, la ambasadă, 
aflai că mi se schimbase încă o dată numele; devenisem 
Lucien Biart şi trebuia să trec la treabă. Mi se găsise un 
post de băiat de sală şi de barman într-un restaurant de la 
Gara de Est. Nu-mi plăcea cartierul şi-l găseam trist, 
cenuşiu şi plin de fum. Unul dintre agenţii noştri auzise că 
acest local are nevoie de o persoană care să ştie franceza, 
germana şi engleza. Or eu eram omul potrivit; devenii 
astfel spion. 

„Nogent“ era unul dintre acele restaurante care se 
întâlneau din belşug prin Paris, făcându-şi nu se ştie cum 
faima. Aparent modest, dar cu vinuri excelente, mâncare 
bună şi socoteală pipărată, frecventându-l, de obicei, 
grangurii, politicienii, financiarii şi industriaşii. Nu se 
vorbea numai despre afaceri. Soseau în grupuri însemnate 
şi puteau găsi acolo o cameră primitoare, după un dejun 
copios şi indigest. lar rolul meu era să ascult discuţiile 
acestor magnati şi să-i semnalez pe cei ce-mi păreau demni 
de un anumit interes pentru diplomaţia sau politica ţării 
mele. 

Pentru patroni, afacerile mergeau strună. Erau oameni 
de treabă. El, Jeann, numit şi Jeannot, sau Nono, nu se 
ocupa decât de afaceri hipice. De dimineaţă până seara cu 


nasul într-un jurnal al turfului, vorbea la telefon cu 
corespondenţi anonimi, în nişte termeni din care nu 
înţelegeam nimic, nepricepându-mă la curse. Multă vreme, 
aceşti termeni sibilinici m-au făcut să mă întreb dacă nu 
cumva ocupa şi el în local aceleaşi funcţii ca mine; fie 
pentru a înregistra ceea ce-mi scăpa, fie pentru a mă 
supraveghea. Căci, de supravegheat mă supraveghea! Nu 
mă scăpa din ochi ori de câte ori binevoia să-şi scoată 
nasul din jurnal şi mă bombănea când nu eram destul de 
iute la treburi. Il detestam din pricina acestui joc dublu pe 
care i-l atribuiam. 

Duceam o viaţă plăcută şi îmbelşugată, căci, pe lângă 
salariu, primeam bacşişuri mari şi, apoi mai era şi 
Marguerite, patroana. Răpitoare, blondă, cu ochi negri. Ce 
mai; o meridională cu păr oxigenat. Aveam impresia că 
ignoră părerea mea despre soţul ei. Ba îmi imaginam că 
tocmai pentru asta mă şi susţinea în faţa lui, copleşindu- 
mă cu amabilităţi când el lipsea, răsfăţându-mă şi, deseori, 
povestindu-mi lucruri picante, cu accentul ei sudic. 

Obiectasem ambasadei, când mi se dăduse această 
misiune, că dacă eram în stare să practic tot felul de 
meserii, nu-mi prea convenea să fac pe barmanul sau 
băiatul de sală. Mi se replicase că era meseria cea mai 
simplă şi mai stupidă poate, dar pentru învăţarea căreia nu 
mi-ar trebui mai mult de trei zile. Mă descurcam bine. 
Câştigasem chiar autoritate, vorbind tare, cu capul sus, 
dând ordine celor de la bucătărie. 

Dar de spus ceea ce auzeam zilnic despre ţara mea, 
despre Hitler şi despre nemți - „aceşti porci”, cum îi 
numeau ei - îmi era imposibil! Simţeam că redevenisem, 
deşi necunoscut, iar „Boche” şi „Fritz“, şi c-aş fi fost 
disprețuit şi urât de aceşti inşi dacă mi-ar fi cunoscut 
naționalitatea. Nu mai spun că unii dintre ei împingeau 
lucrurile şi mai departe, plănuind să radă Germania cu 
bombe pentru a asigura pacea. Ăstora le scuipam în 
cartofii prăjiţi! 

Nu ştiu ce valoare puteau avea informaţiile date de 
mine, din timp în timp, pentru a-mi justifică prezenţa la 


„Nogent”, pe care ajunsesem chiar să-l iubesc din cauza 
Margueritei. 
Dar, ceea ce trebuia să se întâmple, se întâmplă... 


Era ciudat să ascult confidenţele lui Walter, care ne 
duceau cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, într-o 
epocă, din păcate, atât de cunoscută mie. Ciudat, pentru 
că ele ieşeau din gura omului căruia mă încredinţasem şi 
care făcuse parte din ceea ce se numea „Coloana a 
cincea“, dar ciudat şi din pricina decorului în care ne 
aflam, atât de departe de Europa şi de lume chiar; această 
pădure umedă, milenară, mai bătrână chiar decât primul 
om şi murind întruna pentru a renaşte mereu, această 
pădure cu liniştea sa întreruptă de pârâituri, cu insecte 
vânând, sau cu seva care dilata porii cu mâzgă; această 
pădure cu bolta sa de tenebre, ca o catedrală fără 
lumânări. 

A vorbi aici de Paris, de l'Ile Saint-Louis, de Gara de Est, 
era complet nepotrivit. Ar fi fost mai nimerit şi mai logic 
să-l pomenim pe Pizzaro, Orellana, Aguirre sau pe Manco 
Capac, fondatorul Perului. 

Aceasta făcea ca povestea lui Walter să aibă un caracter 
ireal... 


— Într-o zi căzui la pat; nu ora ceva grav, dar destul de 
neplăcut... fui obligat să rămân în cameră. O prevenii pe 
Marguerite, la telefon, prin hotelierul meu. Cam pe la cinci 
după masă sosi la mine, parfumată şi aranjată. Mă găsi cu 
febră, clănţănind, şi rămase stupefiată. 

— Bietul meu băiat! spuse ea. Şi eu care credeam că 
glumeşti! Ai consultat vreun medic? 

— Inutil! i-am spus Margueritei. Ştiu ce am; am fost 
navigator şi m-am îmbolnăvit de friguri. Peste trei zile o să- 
mi treacă. 

— Şi ţi-e rău, tare? 

— Temperatura mă dă gata. 

Se aşeză pe pat aproape de mine, îmi luă mâna, o 
mângâie şi mă privi galeş. Venise, desigur, cu alte intenţii 


decât cu aceea de a vizita un bolnav. N 

— N-o să te lăsăm să boleşti, mă asigură ea. Ingrijeşte-te 
cât mai bine. O să luăm un băiat care să te înlocuiască 
temporar, dacă va fi nevoie... Nono, ştii că se descurcă şi, 
apoi, serviciul nu-i prea complicat... Numai că el e cu 
cursele. De altfel, o să trebuiască să plece pentru vreo trei 
zile la Deauville, tot ceva cu cai... Şi, cum nu spuneam 
nimic, crezu că trebuie să-mi explice în continuare: E book- 
maker, înţelegi? Face pariuri clandestine. E, într-adevăr, o 
afacere, ştii? 

Uitându-se apoi la ceasul brățară, cu briliante, hotărî că 
e momentul să ne despărţim. Se aplecă asupra mea, mă 
sărută cu sete pe gură, îmbărbătându-mă şi urându-mi 
însănătoşire grabnică. Când puse mâna pe clanţă, se 
întoarse brusc, îngenunche şi mă sărută şi mai cu foc. 
Plecă, lăsându-mă plin de speranţe... 

— O să revin mâine. 

Ştiam ce s-ar fi întâmplat dacă m-aş fi lăsat prins. Dar 
am fost întotdeauna un om cu picioarele pe pământ şi, 
Doamne, Marguerite, de când o văzusem, mă tulburase. 
Numai că eu nu puteam fi un servitor de rând. O aventură 
de acest fel mi-ar fi adus complicațiile cele mai neplăcute, 
cu bărbatul ei şi, prin el, cu ambasada, căci s-ar fi produs 
cine ştie ce dramă. 

Ştiam, desigur, că un agent „prăjit“, cum se spunea, n-ar 
mai fi avut zile bune cu superiorii. După aceea eram şi eu 
un sentimental şi un romantic şi, mai devreme sau mai 
târziu, o simţeam, aş fi putut chiar să-i dezvălui totul, sau 
să-i dau ceva de bănuit, în legătură cu adevărata-mi 
personalitate. 

Numai că Marguerite reveni şi a doua zi şi a treia şi încă 
zile-n şir. Febra îmi scăzuse, dar ea o făcu să-mi crească şi 
mai tare ca înainte. 

Zarurile fuseseră aruncate! N-aveam decât să joc strâns, 
să nu suflu un cuvânt şi să evit tot ceea ce m-ar fi putut 
deconspira. Mă comportam destul de bine şi chiar credeam 
că deveneam un adevărat spion, ştiind perfect să mă 
ascund. Nono plecă la Deauville. Marguerite, care mă 


hrănea din belşug cu cele mai bune „bucăţi” de la 
„Nogent“ şi care profita chiar de răgazul de o oră sau două 
de acalmie din local, hotărâse să petreacă o noapte 
întreagă la mine. 

Era o pasională, ale cărei iniţiative îmi întârziară 
însănătoşirea, deşi mă restabileam pe zi ce trecea. 

Întrucâtva mă complăceam şi eu în acest joc, făcând pe 
convalescentul alintat. Nu uitasem nici ambasada, pe care 
n-o prevenisem, totuşi, de boala mea. Noroc că nu fusesem 
solicitat pentru cine ştie ce de când mă angajasem la 
„Nogent”. Furnizasem în continuare rapoarte, pe care, fără 
îndoială, nu le citea nimeni. Dar lumea mergea înainte. 

Nono plecase în ajun cu maşina. Marguerite sosi mai 
devreme ca de obicei, adică cu vreun ceas mai înainte de 
închiderea localului. Avea o mină îngrijorată, nefiind ea 
femeia care să-şi poată ascunde neliniştile. 

— Lucien, îmi spuse ea, vărul tău din Nancy a venit să te 
vadă. 

— Vărul meu din Nancy? 

— Mi-a spus că-i din Nancy, dar părea, mai degrabă, 
după accent, din Berlin. 

„Asta-i bună! Ambasada s-a neliniştit de tăcerea mea“, 
mă gândii, dar zâmbii. 

— Care? Am cel puţin trei la Nancy... 

— Mi se pare că se numea Adolf, spuse ea sec, agresiv 
chiar. Căci, închipuie-ţi, ai mai avut şi alte vizite azi 
dimineaţă: un funcţionar de la Siguranţa Naţională... 

— Mă căuta pe mine?! Şi ce voia ăsta? 

— Nu mi-a spus nimic, voia doar să vorbească cu tine. 

Simţii că mi se strânge inima. Fusesem denunţat în mod 
sigur, iar ambasada, avertizată într-un fel, încercase totul 
ca să mă prevină, discret, făcându-mă astfel să dispar. 
Comisesem o imprudenţă, o indiscreţie? Nu-mi dădeam 
seama. 

— A lăsat vreo scrisoare? 

— Nu, eu i-am spus că nu ştiu unde eşti şi c-ai plecat 
fără adresă. 

Asta-i! O să mă găsească ei la hotel, dacă au nevoie de 


mine... 

Eram sigur şi aşteptam să mă caute poliţia dintr-un 
moment într-altul. Bun! Eram gata, cum s-ar spune. Fie, 
dar nu în prezenţa Margueritei! Era inutil s-o compromit. 

— Poţi să-mi faci un serviciu? o întrebai. 

— Un serviciu? Şi dacă n-o să pot? 

— Cred, îi spusei, că buletinul de identitate mi-a rămas 
în buzunarul hainei de la restaurant... Numai să nu-l fi 
pierdut. Aşa că, n-ai vrea să mergi să-l cauţi, să vezi dacă-i 
acolo sau nu, iar dacă nu, să încerci să obţii un duplicat la 
comisariatul de poliţie al arondismentului XVI, de unde a şi 
fost emis? Cred c-o să am nevoie de el. 

Mă privi zâmbind. 

— Dar de ce-ţi trebuie acest buletin de identitate? 

— Pentru că-i singurul document valabil în faţa poliţiei. 

Ea dădu din umeri. 

— Pot să-ţi spun că nu-i în haină. Agenţii au controlat-o. 

— Chiar! Dar, ce naiba au cu mine? 

— Zic c-ai fi neamţ. Un spion hitlerist, s-o spunem pe 
şleau. 

Urmă o tăcere prelungită, pe care tot eu o rupsei. 

— De ce nu mi-ai spus asta de la început? Hm! Sau te 
supără faptul? 

— Aiurea, Lucien! Am petrecut clipe grozave cu tine... 
Dar acum ascultă-mă şi îmbracă-te repede. Nu mai poţi 
rămâne aici. O să te închidă. 

— Şi unde să mă duc? 

— l-am telefonat lui Nono, la Deauville, şi va sosi şi el 
dintr-un moment în altul. Are un Hotchkiss puternic şi te 
va duce unde vrei. 

— I-ai spus? 

— Nimic. Doar c-ai avut şi tu o poveste mai veche, care a 
fost răscolită. Ştie despre ce-i vorba şi nu te va întreba 
nimic, e un băiat discret. 

După aceea coborârăm scara micului hotel. Era atât de 
strâmtă că nu puteam merge alături, eu nu prea mândru, 
Marguerite nu prea tristă. 

Se opri la palierul primului etaj, întorcându-se spre 


mine. 

— Nu te mai ocupa de nimic. O să plătesc eu nota, mai 
târziu... leşi fără să te mai întorci; la douăzeci de metri, pe 
dreapta, o să vezi Hotchkissul lui Nono; urcă-te în el fără 
să eziţi. 

— Şi tu. 

— Ce eu? 

— Nu mă săruţi? 

Mă aplecai spre ea, dar se feri. 

— Nu! Sunt prea trecută prin atâtea. Cum s-ajut un 
spion! Dar nu regret nimic şi aş fi o ticăloasă dacă după tot 
ce a fost între noi, te-aş trăda. Adio! 

Într-adevăr, maşina lui Nono era acolo. Urcai fără să 
spun nimic, sau nu, ceva spusei: 

— Mulţumesc! 

— Nu te conduc la ambasada germană? întrebă Nono, 
liniştit. 

— M-am „ars“. Se pare că ştiţi. Ce să facă la ambasadă 
cu mine? 

— O să-ţi dea acte noi şi te vor reexpedia la Berlin, 
presupun. Nu? 

Nu mă înşelasem. Nono sugea la mai multe oi; cursele, 
„Nogent“ şi ambasada. Şi avea la bani! 

Iar când, la sfârşitul drumului, opri maşina, eu trebuind 
doar să trec pragul, ca să ajung pe teritoriu străin, 
inexpugnabil, îmi strânse mâna cu căldură. 

— Eşti un as, îmi spuse. Ştii să te aperi. Dar când vrei să 
foloseşti argoul, fii atent la accent! E ca şi cum ţi-ai 
deconspira identitatea! Îmi prinsese braţul, eu încercam să 
mă desprind de el, dar omul mă reţinu cu sila, adăugând: 
Mă tem că tot ce ţi se întâmplă e din pricina mea... Am 
cerut informaţii despre tine, la cineva pe care-l am la 
prefectură. Mai bine stăteam liniştit... Uite unde s-a ajuns, 
şi Marguerite o să mă certe! 

— Nu te nelinişti, Nono, poate că mi-ai venit în ajutor... 
De altfel... munca asta şi aşa nu-mi plăcea, dar mă 
simţeam bine la tine. 

Îmi scutură braţul cordial, zâmbindu-mi: 


— Bine spunea Marguerite că nu eşti un băiat rău. Şi 
cred că dacă toţi hitleriştii ar fi ca tine, afurisitul de război 
nu va ţine mult. Daro să ne blagoslovească cu el unul din 
marile puteri. Tu ştii că la mine nu prea au trecere 
turnătorii, dar pe semne că ţie ţi s-a pus cuțitul în coastă... 
Şi, apoi, tu nu eşti de fapt unul din aceia. 

— De dragul Margueritei faci asta pentru mine? 

— Hm. Nu prea e acum timpul să discutăm asta în doi... 
cum am fi putut-o face la „Nogent“. Dar fie, a trecut! 
Ascultă, azi, uite, îţi fac un dar... Şi dacă o să se ajungă la 
un conflict, adu-ţi aminte de asta şi fă-i şi tu acelaşi lucru 
unui francez... Pricepi? Noi ăştia, din Franţa cea 
binecuvântată de Dumnezeu, ceea ce iubim mai mult e 
libertatea. Dar asta nu ne împiedică să fim şi noi tot atât de 
ticăloşi ca voi. E fatal să fim ucişi de voi, în uniformă, de 
voi, da, de voi, cei din faţa noastră dar pentru cine? Pentru 
câţiva tipi hrăpăreţi? 

Uite şi azi... Fiind atât de bine plasat la „Nogent”, pot 
să-mi dau seama că poporul acceptă, nu ca pe o fatalitate, 
ci ca pe o onoare, faptul de a-şi împinge fetele, chiar 
fecioare, în braţele marilor miniştri şi bancheri ai zilei, 
care ne storc, ne exploatează şi ne sug sângele până la 
ultima picătură. Dar ceea ce nu se poate suporta e 
pierderea iluziilor, iar iluzia mea e libertatea. De aceea te 
ajut şi încearcă să te foloseşti de acest lucru... 

Şi Nono, care poate că „apuca” şi el ce-i pica la 
îndemână, îmi strânse mâna călduros, amical. În clipa în 
care intram pe poartă, îmi strigă: 

— Nu uita cadoul! 

Îmi trebui un timp să pricep, apoi îmi amintii. 

— Şi tu, la rândul tău, ai făcut aşa ceva altuia? îl întrebai 
pe Walter. 

— Nu ştiu, spuse el. Poate... involuntar. Dar o să vă spun 
o poveste adevărată, căruia nimeni nu i-a dat importantă şi 
care arată că oamenii sunt incapabili să se cunoască, 
pentru că nu încetează să-şi creeze o lume plină de 
imposibilităţi şi pentru că arborele ascunde pădurea. 

Ascultati. 


După ce a cucerit această ţară, acest Peru plin de munţi 
şi de aur, Ernando Pizzaro s-a întors în Spania, cu indieni 
sălbatici şi cu papagali. Indienii au pierit însă toţi în cursul 
călătoriei, de o boală necunoscută, în afara unuia singur. 
Papagalii nu. 

Indianul supravieţuitor fu prezentat la curte, unde bâlbâi 
şi el ceva în limba lui. 

Interpretul lui Pizzaro spuse că omul zicea că nu voia să 
mănânce nimic altceva decât rădăcini din ţara lui; manioc, 
yucca şi mai ales, că voia să stea gol, doar cu un şorţ în 
faţă. Curtenii nu crezură aceasta, căci îl covârşeau cu toate 
bunătăţile, cu bucatele cele mai gustoase şi cu stofele cele 
mai alese. De aceea fură chemaţi alţi interpreţi, vreo 
doisprezece, cunoscând fiecare limbi diferite şi vreo 
treizeci de dialecte. Nimeni nu putu traduce un singur 
cuvânt din ce spunea sălbaticul. 

Se năpustiră atunci pe papagali şi fu de mirare că 
păsările puteau fi atât de înzestrate cu grai omenesc, în 
orice caz, mai mult decât sălbaticul care, totuşi, părea a fi 
un om adevărat. Şi niciodată n-a fost în stare să pronunţe o 
vorbă pe înţeles; scotea doar nişte grohăituri confuze, 
ininteligibile. Muri la scurt timp după aceea. Din fericire 
pentru el, căci n-ar fi trecut mult şi l-ar fi pus într-o cuşcă, 
cu maimuțe şi şerpi alături. Dar, seniorii Granzi de Spania 
- care aveau privilegiul de a intra călare în biserică şi 
acoperiţi - îşi scoteau pălăriile împăunate când treceau 
prin faţa papagalilor şi le spuneau: 

— Salud, Ara! Buenos dias, senor ave, que tal, hoy? 

Aceştia le răspundeau: „Loro! Loro!“ Era, de fapt 
numele cu care îi strigau sălbaticii. Dar Granzii de Spania 
înțelegeau: „El oro, el oro!” 

Şi astfel s-ar putea zice că, din greşeala acestor 
papagali, două sute de mii de indieni au pierit ucişi de 
cuceritorii însetaţi de bogății şi încă de două ori atâția la 
muncile forţate din minele de aur. 

După o clipă de reflecţie, îl întrebai pe Walter: 

— Şi concluzia? 

— Un fost nazist vă spune: căutaţi-o singur... 


XXX 


Ramurile înalte începură să se agite; probabil primele 
păsări trezite încercau să-şi dezmorţească ghearele şi 
aripile cuprinse de somn. 

Walter puse pe foc ultimul braţ de lemne; umiditatea, 
fără s-o fi simţit, îmi acoperise umerii şi ponchoul mi se 
udase de tot. 

— Şi deci, pentru tine, a face spionaj nu înseamnă şi a 
face război? întrebai eu. 

— Şi dacă ţi-aş fi spus că am luptat şi cu un aruncător de 
flăcări în mână, asta ar fi schimbat ceva din portretul pe 
care ţi l-ai făcut despre mine? 

— Nu ştiu. De fapt asta-i atât de departe acum, atât de 
în afara vieţii care ne înconjoară, încât mi se pare ca ceva 
de pe altă lume. Dar cum s-a-ntâmplat de ai ajuns aici? 

— Oh! foarte simplu. Organizaţia doctorului Ley, 
înregistrându-mi eşecul, m-a declarat incapabil. Dar am 
bănuit tot timpul că fusesem recunoscut de un fost coleg 
de liceu, devenit potentat al industriei franceze - de altfel 
puțin mai contează. Am fost trimis din nou în marină; în 
marina comercială, de data aceasta, aflându-mă astfel, în 
aprilie 1941, pe „Horst“, care făcea parte dintr-o flotilă de 
cinci vase, al căror rol era să încarce guano de la Callao. 

După înfrângerea Franţei, S.U.A. Se străduia, cu furie, 
să atragă statele Americii Latine de partea sa. Noi însă ne 
pusesem bine piciorul în ele, prin intermediul „Coloanei a 
cincea”. 

Rolul principal al acestor vase era să aducă în Peru 
întăriri, cum, făcuseră italienii în diverse chipuri. Dar, în 
aprilie, la sosirea noastră, Peru, presat de S.U.A., tocmai 
luase măsuri extrem de severe împotriva ţărilor aşa zisei 
Axe. Statele Unite dăduseră un exemplu confiscând vasele 
germane. Şeful escadrei noastre, simțind pericolul noului 
curent, dar descărcându-şi agenţii, hotări să bruscheze 
lucrurile, să nu încarce guano, ca să poată ridica ancora 
cât mai iute posibil. Era prea târziu, ni se şi interzisese să 
părăsim Callao. 

Fără îndoială că mai puteam scăpa, profitând de 


întunericul nopţii, iar ofiţerii se consultară, discutară şi 
cerură ordine prin radio. Răspunsul veni repede „Să se 
iasă din Callao cu orice preţ, sau să se scufunde vasele”. 
Dar noi eram blocaţi în aşa fel încât nu ne mai rămase 
decât scufundarea. Vasul „Horst“, pe care eram eu, fu 
incendiat şi el, ca celelalte, fapt care scoase guvernul 
peruvian din sărite, făcându-l să ia măsuri extrem de 
severe cu noi. 

De exemplu, interdicţia în ţară a ştirilor germane şi 
suspendarea imunităţii diplomatice pentru sacii de poştă ai 
Axei, suspendarea concesiei de care se bucura compania 
aviatică „Lufthansa” şi confiscarea aparatelor ei... 

Pentru echipaje era prevăzută arestarea şi ţinerea în 
închisoare până la sfârşitul ostilităţilor, care nici nu 
începuseră! 

Dar eu mă salvai. Cunoşteam ceva spaniolă şi găsii de 
lucru într-o mină de cupru. Acolo primii porecla de El 
Germano, dar nu pentru că aş fi fost neamţ, ci pentru că 
mă suspectau de a fi un băiat rău, un ladron“ fugar. 

Când aflai de declaraţia de război şi de „cazul“ Pearl 
Harbour îmi luai bocceaua la spinare şi căutai un camion 
să mă ducă la Cerro de Pasco; un alt camion mă purtă la 
Tingo Maria, prin Huanuco, iar tăietorii de lemne mă luară 
cu ei până la Pucalipa, unde lucrai o vreme. 

Selva m-a cucerit destul de repede şi poate şi mai mult 
gândul că o rupsesem cu toată lumea. Eram liber, pentru 
prima oară în viaţa mea. Am urcat pe Ucayali singur, apoi 
am exploatat ceva cauciuc, pe lângă Iquitos, dar preţul, 
care la începutul ostilităţilor urcase repede, scăzu brusc, 
din cauza cauciucului sintetic: se fabrica în cantităţi 
imense. In schimb, erau mari cereri de lemn de quebracho, 
lemn foarte tare şi care nu putrezea, servind la construirea 
vaselor uşoare de război. Începui, aşadar, să caut acest 
lemn, neştiind că nu se afla decât foarte puţin pe 
Maranonul superior, şi cu care, în orice caz, nu se prea 
face un comerţ rentabil. Altfel aş fi lucrat pentru americani 
împotriva ţării mele... 


4% Hot. (N. T.) 


Şi aşa am ajuns în aceste regiuni, unde trăiesc de mai 
bine de douăzeci de ani... 

lată şi de ce, dacă oameni albi deveniți sălbatici ar fi 
existat într-adevăr, cred c-aş fi auzit şi eu vorbindu-se. 


O FAMILIE BIZARĂ 


La Parinari, Maranonul descrie dubla sa curbă, cea mai 
mare, mai lungă şi mai maiestuoasă, în formă de S. Şi cum 
apele, aici sunt de obicei liniştite, ca un lac, în prima 
Ilocilada s-au format insulițe puţin mai ridicate, pe care s- 
au năpustit aventurieri de tot soiul - prospectori, căutători 
de aur, traficanţi, tăietori de lemne, vânători - înfruntând 
eventuala primejdie a creşterii apelor, pentru a-şi construi 
acele chozas din bambus, cu acoperiş de argilă... 

Vederea acestor colibe mizerabile, murdare, puţind a 
mlaştină, m-a umplut de o bucurie imensă, ceva cam de 
felul celei pe care trebuie s-o fi simţit şi călătorul însetat în 
deşertul saharian, la vederea unei oaze. 

Dar ceea ce mi-a produs o şi mai mare bucurie, a fost 
prezenţa unui vas de lemn şi de tablă, acoperit cu o prelată 
de pânză groasă, cu o proră ciudat făcută şi cu un mare 
catarg susţinând o antenă. 

Era imobilizat în mijlocul fluviului, departe de malurile 
insulei, prin două ancore, având în spate şi două canoe, 
lucrate după metode indiene, adică scobite cu foc şi 
şlefuite cu pila. 

Nu mă îndoiam că era vasul de care ne vorbise şeful 
şimanco. Ne apropiarăm de el vâslind şi remarcai, îndată, 
că ceea ce mă făcuse să mă bucur nu erau atât colibele 
aliniate una lângă alta pe mal, cât dispariţia pădurii! 

Pentru prima dată, într-adevăr, după zile-n şir, imensa şi 
nepătrunsa perdea de verdeață dispăruse. Pe insule nu mai 
erau decât câteva smocuri de palmieri şi cocotieri, cu 
frunze  atârnânde, dând impresia unor orizonturi 
îndepărtate. 

— Această insulă, îmi spuse Tomas, se numeşte Tierra 
de Nada. 

Pământul Nimănui. Pentru că reprezenta o soluţie de 
continuitate în selva; de aceea şi fusese botezată Pământul 
Nimănui! Denumire puţin încurajatoare, căci, adesea, e 
nevoie doar de un singur lucru mărunt, obiect sau 


eveniment, pentru ca un nume să-i fie atribuit unei regiuni, 
unui râu. De pildă, un călător flămând a descoperit un 
fruct providenţial. Ei bine, locul acela ia numele de Tagua 
sau de Platanos. Într-altă parte, să zicem, acelaşi călător s- 
a întâlnit cu teribilul tigru al pădurii virgine şi locul se va 
numi Jaguar; alteori, a pescuit ceva neaşteptat, un peşte de 
aproape două sute de kilograme, şi iarăşi apare un nume în 
amintirea acestui fapt: Paiche, să spunem... 

— Madre de Dios! exclamă, deodată, Tomas, lăsând să-i 
plutească vâsla. Dar e şalupa lui senor Van Derheyden! O 
recunoşti, Walter? 

Walter aprobă, mormăind ceva evaziv. De altfel, nu 
deschisese gura de când plecasem şi, după confidenţele pe 
care mi le făcuse în timpul nopţii, starea aceasta nu mă 
surprindea deloc. 

— Dacă Van Derheyden este acolo, o să facem rost de 
benzină, ne asigură Tomas. Asta fără îndoială. 

Walter imobiliză barca la o oarecare distanţă de carcasa 
albă şi neagră a vasului, pe care se distingeau literele pe 
jumătate şterse „Esmeralda”, şi strigă: 

— Ei voi, cei de pe vas! 

Îi obiectai c-ar fi fost mai simplu să acosteze să vadă 
dacă proprietarul era sau nu acolo şi El Germano îmi 
spuse: 

— lată o imprudenţă pe care nu trebuie s-o comiţi 
niciodată în selva. Fie că e vorba de o casă sau de un vas, 
nu trebuie niciodată să te prezinţi fără avertisment, altfel 
rişti uşor să fii împuşcat. 

— Să fii împuşcat, aici? În acest colţ locuit şi aparent 
civilizat? 

— Da, senor, spuse Tomas. Nu te apropii fără să previi, 
asta-i politeţea pădurii. 

— Ei, voi cei de pe vas! repetă Walter. 

leşi de sub cort un băiat de vreo cincisprezece ani, 
neavând alt veşmânt pe el decât un fel de slip murdar şi 
cârpit. Trupul slab lăsa să i se vadă coastele, tenul 
părându-i de metis. 

— Ei, Potter, îl strigă Tomas, mă recunoşti? 


— Da, senor Carranza. Dacă vreţi să-l vedeţi pe tata, îl 
găsiţi acasă. 

— Dar nu ştiu unde-i casa. 

Băiatul se întoarse pentru a ne arăta cu degetul o colibă 
asemănătoare cu celelalte. 

— Uite, acolo. Usucă peşte în faţa uşii. 

Din câteva vâslituri ajunserăm la mal, unde, conform 
regulii cunoscute, lăsând barca să plutească în voie, 
Tomas, cu mâinile pâlnie la gură, strigă: 

— Hei! Franz! Franz! Eu sunt, Carranza! 

În cadrul deschizăturii aşa zisei uşi apăru un bărbat cam 
de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu totul diferit de ceea ce- 
mi imaginam eu c-ar putea fi un căutător de lemn de 
trandafir. 

Era scund, slab şi cu pomeţii ieşiţi, iar veşmintele sale, 
mai ales, mă surprinseră cu totul. Purta un pantalon de 
pijama, care trebuie să fi fost, cândva, azuriu, iar acum, 
spălăcit şi uzat, se înălbise de tot, nerămânând niciun loc 
nepeticit pe el. Haina, de culoarea sepiei, făcuse parte fără 
îndoială din costumul pe care-l îmbrăcase în ziua 
însurătoarei, la Rotterdam; nu avea niciun nasture la ea şi- 
o încinsese cu o sfoară. 

— Salud, Tomas! strigă el, bucuros. Dar ce-mi văd ochii! 
Un strigoi! Ah, Walter! Intraţi repede, copii; ţuica e pe 
masă! 

Franz Derheyden vorbea o castiliană fioroasă, cu un 
accent greoi, ca şi cum ar fi avut gura plină de pietricele, 
ceea ce-i şi atrăsese porecla pe râu de El Farfulador. 

De îndată ce puserăm piciorul pe pământ, el îi întinse 
braţul lui Tomas, îi strânse mâna lui Walter şi mie după ce- 
i fusei prezentat. Ne băgă apoi în casă. Mă bucurai văzând 
o lampă cu petrol, care-mi păru de bun augur. Atârna la 
capătul unui lanţ ruginit, agăţat de o grindă din plafon; era 
un recipient mare, de sticlă albăstrie, prins într-un inel de 
cupru. Lucru bizar, însă, paralel şi tot suspendat de grindă, 
atârna şi un mic sac negru, ca o piramidă răsturnată un 
liliac sau un vampir. Nimeni, se pare, nu avusese ideea să-l 
alunge sau să-l distrugă. 


— Ei bine, constată El Farfulador umplând paharele, 
pahare adevărate, groase şi vălurate; nu prea vă vede omul 
pe aici, domnule Walter. Eram la Iquitos, nu de mult, şi v- 
am căutat, dar eraţi plecat, semn că vă merg bine 
afacerile... Ei, şi tu, Tomas? Hai, sănătate! 

Ridică paharul, bău şi se aşeză să-l asculte pe Tomas, 
care povesti, cât se poate de scurt, nenorocita lui aventură 
cu negresa din Iquitos şi cu furtul vasului său. Numai că, 
din toate acestea, nimic nu lăsase urme amare în sufletul 
lui; acum râdea cu poftă. 

— Ei, ce-ţi mai face soţia? întrebă Walter. 

— Trebuie să fie la chacra, sădeşte yucca. Acum câteva 
zile, Potter a putut vâna un mistreţ, aşa că o să mâncaţi o 
bucăţică cu noi! 

Lipseau scaunele; masa era făcută din mai multe 
trunchiuri tăiate în două şi prinse unul de altul cu nişte 
stinghii. Era nemăsurat de lungă, aproape cât camera, dar 
foarte îngustă, încât cei ce se aşezau la ea, faţă-n faţă, pe 
băncile anume pregătite, la prânz sau cină, oricât de puţin 
s-ar fi aplecat, de ciocnit tot se ciocneau cap în cap. 
Băncile erau afară, pentru a se mări spaţiul, iar noi 
rămaserăm în picioare, ceea ce, după anchiloza pe care mi- 
o provocase poziţia incomodă din barcă, mă făcea să mă 
tot schimb de pe un picior pe altul. Franz observă şi spuse: 

— Tomas, vin şi ajută-mă să bag băncile. 

Aduseră înăuntru două bănci, greu de echilibrat pe o 
podea de lut denivelată. După aceea, Franz umplu din nou 
paharele şi ieşi. Dădu mai multe porunci şi când reveni; 
purta, agăţat de o liană, un but de jabali, porc înrudit cu 
pecari, tot un fel de mistreţ. 

Carnea, deşi aproape uscată şi gălbuie ca charquiul 
nostru, îmi păru mai apetisantă, până văzui viermii care 
umblau pe ea, mâncând-o înaintea noastră. Mişunau în 
bloc, unul peste altul, călărindu-se, escaladându-se şi 
părând a nu le păsa de carne ca să se devoreze unul pe 
celălalt. Pe această bucată, cam de vreo patru kilograme, 
nu era loc nici măcar cât o minge de tenis care să nu-şi 
aibă larvele lui. Îmi permisei chiar să-i spun gazdei râzând: 


— Ar trebui să fie friptă mai iute bucata asta, că altfel nu 
vor rămâne decât viermii de ea... 

— Nuss nici ei proşti la gust, îmi răspunse Franz, serios. 
Cei ce provin de la muştele negre sunt buni, de la cele 
verzi sunt amari, iar ăştia sunt perfect comestibili... 

— Pentru a-i face plăcere domnului, interveni Walter, 
încercaţi să scoateţi câţiva. E om de oraş şi delicat. 

Van Derheyden îmi aruncă o privire, ca unul care nu mai 
văzuse orăşeni de ani de zile, sau ca şi cum aş fi picat de 
pe lună, pe urmă, scoțând un cuţit din buzunarul fracului 
său, începu, de la vârf, să desprindă viermii de pe insulele 
lor de rezistenţă. 

Se auzi un zgomot dinspre intrare şi, cum eram aşezat 
pe o bancă, zărind o siluetă feminină mă ridicai. 

— Ah! iat-o pe Elka, spuse Franz. Intră, Elka; îi cunoşti 
pe domnii, da? bombăni el, arătându-mi prietenii. 

Purta un şorţ gros, de colţul căruia îşi ştergea degetele 
foarte subţiri, unul câte unul, ca şi cum şi-ar fi scos 
mănuşile. 

Când a fost tânără, trebuie să fi arătat deosebit de bine, 
judecând după ceea ce mai rămăsese din fineţea 
trăsăturilor şi a pielii, de un luciu mătăsos, luminoasă, fără 
nicio urmă de roşeaţă, cu tot soarele, temperatura şi 
vânturile fluviului care o bătuseră. 

Acum avea vreo patruzeci de ani. Se îngrăşase, se- 
ngreunase, era otova din cap până în picioare. Rotundă ca 
un butoi, cu sprâncenele şi părul blond, de parcă ar fi fost 
decolorat de una din acele maladii tropicale, ca pinto, de 
pildă, dar cu privirea albastră, ca un lac din Elveţia. 

Când vorbi, tresării de spaimă; avea o voce aspră, 
groasă, răguşită, o voce de jandarm sau de poştaş de ţară, 
obişnuit să strige oamenii de departe. Îmi făcu o scurtă 
reverență, apoi aduse un pahar, pe care Franz i-l umplu. 

— Unde sunt ceilalţi? mai întrebă Franz. 

— Vin şi ei, răspunse Elka, golindu-şi paharul dintr-o 
înghiţitură. 

O secundă mai târziu scoase, de undeva, un trabuc 
negru, pe care-l puse între dinţi, aprinzându-l de la flacăra 


brichetei mele. Aspira fumul cu plăcere, umplându-şi 
plămânii cu el şi zvârlindu-l cu putere spre plafon. 

În cele din urmă, la intrare apărură trei femei; bănuii că 
sunt cele pe care Franz le tot desemna cu expresia 
„ceilalţi”. 

Erau indience, încă tinere. lIntrară şi se aşezară la 
perete, iscodindu-ne cu priviri pline de curiozitate. Două 
dintre ele aveau obrajii de un verde-măsliniu, putred, iar 
ultima, de culoarea spălăcită a cernelii de pe pergamente. 
Era de departe cea mai bine făcută; puteai uşor să-ţi dai 
seama, pentru că niciuna nu purta voal pe piept, 
permiţându-ne să le comparăm sânii. Semănau fie cu nişte 
platanos (banane lungi şi mari, pentru gătit) sau cu nişte 
băşici de peşte, alţii, dimpotrivă, erau rotunzi, proaspeţi, 
apetisanţi şi ridicaţi, ca nişte fructe grele de cocotier. 

Aveau şi un fel de şorţ, o bucată de bumbac legată sub 
buric cu o liană şi despicată pe o parte, deschizându-se la 
fiecare pas. Liana bine strânsă, se întindea într-o buclă, 
care atârna pe burtă, putându-se deduce, după anumite 
semne, că cea mai bine făcută dintre ele era însărcinată. 

Toate trei aveau părul tăiat în faţă, la înălţimea 
sprâncenelor; şuviţe lungi cădeau, la dreapta şi la stânga, 
pe umeri, dintr-o coamă aspră, lucitoare şi ţeapănă. 

Văzui atunci, în faţa deschizăturii colibei care dădea 
spre fluviu, cinci sau şase copii goi puşcă, sugând bucăţi 
de trestie sau ronţăind porumb. Ai fi jurat că-s nişte mauri, 
deşi, de fapt, nu erau decât copii acestor femei. Cel mai în 
vârstă trebuie să fi avut doisprezece sau treisprezece ani, 
iar cel mai mic trei. 

Van Derheyden luă bucata de mistreţ care rămăsese pe 
masă şi-o puse cu autoritate în braţele celei mai frumoase 
indience. 

— Harlem, spuse el, găteşte-ne asta cu porumb şi fasole 
şi nu cruța nici ajiul.5 

— Vino, fetiţo, continuă Elka; o să-ţi dau tot ce-ţi trebuie. 

Se deplasă destul de iute, cu tot volumul său şi, vârând 
un castron într-un sac de carton, îl scoase plin cu boabe de 


50 Ardei, foarte iute. (N. A.) 


fasole uscată, dându-l apoi bucătăresei. 

— Se numeşte Harlem? întrebai eu. Dar ăsta-i un nume 
olandez, nu? 

— Sigur, explică Franz; toate aveau nume imposibil de 
pronunţat de gâtlejul unui om civilizat, şi le-am dat altele; 
acum aţi văzut-o pe Harlem, alta-i Haga, iar cealaltă 
Amsterdam. Pronunţă „'Msterdam“ - ceea ce le făcu pe 
creaturile devenite amorfe, ca nişte rădăcini, să surâdă 
amabil - apoi continuă. Haga e o indiancă din neamul 
campa, pe care am achiziţionat-o la Pucalipa, când făceam 
leche caspi”, acea gumă de mestecat care-i transformă pe 
gringos în rumegătoare. Avea vreo şapte sau opt ani pe 
vremea aceea şi sunt vreo zece ani de atunci, da, Haga? 

Haga rămase nemişcată; eu o credeam relativ tânără, 
adică de vreo douăzeci şi cinci de ani, dar nu putea avea, 
de fapt, decât optsprezece sau nouăsprezece! Şi cine ştie 
dacă şi atât! 

Imperturbabil, Franz continuă pentru mine, de fapt 
singurul interesat de ceea ce spunea el, descrierea familiei 
sale. 

— "Msterdam e o huitoto îmblânzită, din Ticuna, şi n-aş 
şti ce vârstă să-i dau. De fapt, Elka, tu ce crezi, cam cât 
poate avea? Cam vreo douăzeci de ani. În orice caz, ea e 
cea care mi-a făcut cei mai frumoşi copii. Uite, l-aţi văzut 
pe Potter? Ei bine, el e fiul nostru, al meu şi al ei! Frumos 
specimen, nu? 

— Dar îi dădeam vreo cincisprezece ani, murmurai eu. Şi 
atunci Amsterdam să fi fost mamă la zece ani? 

— Să zicem doisprezece... Da, era tocmai de măritat, nu 
Elka? 

Izbucni într-un hohot de râs, vesel şi şugubăţ. 

— Ştiţi cum fac aceşti porci de huitoţi? De îndată ce o 
fată ajunge la pubertate şi e în stare să ia un bărbat, 
matroanele satului îi fac excizia clitorisului şi a nimfelor, 
buzele mici ale vulvei... După aceia îi caută un bărbat. S-a 
întâmplat atunci să trec pe acolo cu vasul meu şi cu două 
puşti Dumoulin... 


51 Latex pentru chewing-gum. (N. T.) 


Elka bătu cu pumnul ei, mare ca un dovleac, în masă. 

— Şi dintre cele două puşti, proferă ea furioasă, numai 
una era bună, a mea, care avea un frumos pat galben... Ei, 
şi ştiţi ce a făcut acest maimuţoi din Rotterdam? Fără să- 
mi spună, mi-a luat puşca şi s-a dus s-o dea sălbaticilor 
pentru curva asta! Un copil de doisprezece ani! Şi chiar în 
acea seară i l-a făcut pe Potter, aşa beţi, ca nişte măgari, 
cum erau amândoi. 

— Hai, Elka, interveni Franz, împăciuitor, doar ştii bine 
că atunci aveai piciorul în atele. Şi, dacă ai fi supt mai 
puţină ţuică nu ţi l-ai fi rupt pe vas! 

— Adevărat, admise ea, punându-se apoi pe râs cu 
lacrimi, un râs gutural, adesea spart. Dar era şi greşeala 
ta: dacă ai fi fixat mai bine pasarela „Esmeraldei“, nu mi-aş 
fi rupt piciorul. Pe legea mea, cred c-ai făcut-o înadins... 

— Căutaţi întotdeauna Jeche caspi? întrebai eu. 

— Nu, spuse Van Derheyden. Ucayali nu avea leche 
caspi şi credeam că aş fi putut stoarce ceva cauciuc de pe 
frontiera braziliană. Ah! dar e o poveste, senor, nu trebuie 
să credeţi tot ceea ce vi se îndrugă prin pădurile acestea. 
Mi se spusese şi mie că cel mai grozav era să recoltez 
gumă în Brazilia şi s-o vând în Peru, apoi să recoltez 
acelaşi lucru în Peru, vânzându-l în Brazilia. Dar am avut, 
întotdeauna, neplăceri cu posturile de vamă de la Laeticia. 
Bandă de tâlhari, vameşii ăştia! Şi astfel am ajuns pe aici, 
începând să negociez lemn de trandafir. Nu-i mare 
sfârâială, dar se poate trăi. 

— Se trăieşte! proferă din nou Elka. lată ce trebuie 
înţeles prin aceasta! Căci trebuie să vă spun, senor, că la 
început, când ne-am apucat de cauciuc aveam ceva capital. 
Dar cu amenzile, confiscările, cu mersul încolo şi-ncoace, 
din Brazilia în Peru şi din Peru în Brazilia, nu ne-au mai 
rămas decât ochii să plângem... Şi mare minune c-am 
putut s-o păstrăm pe „Esmeralda”, acest vas pe care l-aţi 
văzut în faţa insulei. 

Franz vă vorbeşte de lemn de trandafir, dar şi ăsta cât o 
să dureze? Aproape că nu se mai găseşte prin împrejurimi. 
O să fim din nou obligaţi să urcăm pe Maranon, şi până 


unde? lar să părăsim totul, tot ce-am făcut cu mâinile 
noastre, ne vine nu ştiu cum! Să-ţi părăseşti pentru cine 
ştie ce casa!... Şi, Doamne, de câte ori n-a vrut Franz să-şi 
schimbe locul! 

— Te abati de la subiect, interveni aspru Van Derheyden. 
Era vorba de Harlem, acum. Ei da, pe Harlem, de aici de la 
Tierra de Nada am luat-o. 

Uluit, mă uitam spre Walter, încercând să-i ghicesc 
gândurile, dar el îşi fuma liniştit pipa, cu privirea stinsă, 
absent. Fără îndoială că mai ascultase poveştile astea şi le 
ştia pe de rost. 

Înapoia lui, într-un colţ al camerei, indianca de care era 
vorba mânuia nişte foale de piele, ca să aţâţe un foc din 
ceva jăratec. 

— Cu Harlem s-a petrecut altceva, spuse el. Ea nu m-a 
costat nimic. Stam pe mal, acolo, în faţă, şi tocmai 
reperasem un colţişor de arbori balata, în valoare de vreo 
cinci sau şase mii de soles; mă hotărâi, totuşi, să mă întorc 
acasă, înainte de lăsarea nopţii. Urma să mă îmbarc, când 
văzui două pirogi, la mică distanţă una de alta, coborând 
fluviul cu toată viteza. 

În prima era un indian cu această femeie, care avea un 
copil în braţe... În cealaltă erau patru vâslaşi, atât de 
furioşi că mergeau de trei ori mai repede... Nu trebuie să 
fii nu ştiu cât de deştept ca să înţelegi că era vorba de o 
urmărire pe viaţă şi pe moarte. Şi, într-adevăr, la un 
moment dat, un om din a doua pirogă, se ridică, încordă un 
arc din care slobozi o săgeată. Atunci indianul din prima 
ambarcaţie s-a ridicat cu săgeata înfiptă în mijlocul 
spatelui, s-a clătinat, făcând barca să se încline şi să-i 
răstoarne în apă pe cei ce-o ocupau... După aceea 
urmăritorii au făcut stânga-mprejur şi s-au dus acasă. Nu 
mai aveam speranţa să regăsesc vreun supravieţuitor, dar, 
vedeţi dumneavoastră, am făcut totuşi bine c-am continuat 
cercetările, pentru că, treizeci de metri mai în jos, tocmai 
când ajunsesem la capătul unei lungi playa, ce-mi văd 
ochii? Pe fata aceea ieşind din apă cu plodul ei în braţe, 
urlând cât putea. Atunci i-am vorbit ca s-o liniştesc, iar ea, 


deşi terorizată, m-a urmat. 

— Ceea ce nu vă spune el, interveni Elka, e că dacă 
aceasta ar fi fost o bătrână cocama, urâtă, el ar fi 
abandonat-o repede; chiar dacă ar fi trebuit s-o arunce în 
apă cu o lovitură de genunchi! Dar femeia i-a plăcut de la 
prima vedere. 

— Elka, taci, că habar n-ai! Era aproape noapte şi n-aş fi 
putut vedea dacă-i chioară sau schiloadă. Spune, mai bine, 
că am fler... Deşi am făcut ceea ce am făcut numai din 
milă. 

— Dar de ce era omul urmărit? 

— Ei, asta-i! Era soţul ei. Drama banală a triburilor, fie 
ele pe Ucayali, Amazon sau Maranon. Mai moare câte 
unul. Ce să-i faci! De altfel, niciodată n-o să auziţi un 
indian spunând că s-ar putea muri de bătrâneţe sau de 
boală; pentru ei, întotdeauna, în asemenea lucruri e 
amestecată soarta. Chiar când cad victime la vreo 
vânătoare sau pescuit. Da, şi atunci trebuie să răspunzi iar 
la întrebarea: şi soarta, cui i se datorează?... Dar în fiecare 
sat, există unul sau doi inşi cu faimă de „deochitori“. De 
vrăjitor depinde să spună cine-i vinovatul. lar în cazul 
respectiv, soţul lui Harlem era duhul rău, sortit pieirii din 
această pricină. Asta-i tot... 

Tăcu o clipă înainte de a reîncepe. 

— Noi suntem creştini, nu-i aşa Elka? Şi, vedeţi, trăim 
onorabil. Aşa că de aceea am luat-o cu noi pe nenorocita 
văduvă, cu copil cu tot, care e şi foarte drăguţ. Întoarceţi- 
vă numai şi o să-l zăriţi; e plodul ăla obraznic, care se 
scobeşte în nas cu degetul mare, ca şi cum n-ar mai avea şi 
alte degete pentru asta! Lukai! Ai terminat? O să-ţi trag 
una... Vedeţi, l-am crescut ca pe propriul meu fiu. De altfel, 
toţi plozii ăia de acolo sunt ai mei, în afară de Lukai; dar 
pentru asta nici eu nici Elka nu-l iubim mai puţin, nu-i aşa, 
Elka? 

— Ei da, cât despre asta, s-ar putea spune c-aşa-i, e un 
copil bun... deşi cam murdar uneori. Dar cum să-i ceri 
puiului de jaguar să fie miel! 

Franz dădu din cap cu melancolic. 


— Numai că, vedeţi dumneavoastră, senor, Elkăi i-a 
intrat în cap gândul că, într-o bună zi, Lukai o să ajungă ca 
tatăl său, apucându-se să vâneze capete şi o să-i pună-n 
primejdie pe ai noştri. 

— Ba tu eşti cel ce nu-şi dă seama cum stau lucrurile! 
exclamă femeia, cu vehemenţă. Crezi că nu l-am văzut la 
ce viclenii recurge ca să atragă aici cei mai veninoşi şerpi? 
Şi ce face Franz? Ei bine, Franz admiră aceste reptile pe 
care le prinde Lukai, şi când aduce câte o shushupe”? se şi 
grăbeşte să-i facă o cuşcă... N-aţi văzut-o pe a noastră? 
întrebă ea, cu amabilitate, întorcându-se spre mine şi 
râzând. 

— Încă nu, am spus eu, dar sper c-o să am ocazia. 

Atunci se auzi vocea lui Walter, tăioasă şi seacă: 

— Shushupe, spuse el, e lachesi muta, pe care mulţi o 
numesc „stăpâna brusei“, cea mai primejdioasă reptilă 
care există în aceste regiuni. Muşcătura ei e fatală pentru 
om în mai puţin de cinci minute şi dacă vrăjitorii cunosc 
remedii eficace împotriva veninului multor şerpi, împotriva 
veninului acesteia, care e o viperă de gropi, extrem de 
agresivă, mai de temut decât cobra Indiei, nu au nimic. E 
splendid animalul, nu? 

— Cea a lui Lukai e foarte frumoasă, spuse Elka simplu, 
fără a-şi ascunde admiraţia. E de aproape trei metri şi nu 
cunosc un „suflător” mai grozav. 

— Şi cu ce-l hrăniţi? întrebai eu. 

— Cu şobolani, când prindem, şi cu cobai, pe care Lukai 
îi creşte anume pentru asta... 

— Lukai! I-ai dat animalului să mănânce? 

— Nu. 

— Ei bine, o să-i dăm noi imediat ceva. Harlem aşa-i că 
mâncarea va fi gata curând? 

— Nu. 

— Atunci grăbeşte-te, fetiţo. 

— Nu mă grăbesc. 

Eram  aiurit, încremenit de această extravagantă 
asociaţie de fiinţe bizare, venite din cele mai îndepărtate 


52 Sarpe veninos, din specia anaconda. (N. T.) 


colţuri ale Europei şi din fundul imensei păduri virgine 
pentru a se întâlni acolo. Prin ce miracol, aceste persoane, 
pe care le separau grade astronomice de civilizaţie, 
deosebite şi ca sânge şi rasă, puteau, totuşi, trăi într-o atât 
de perfectă înţelegere?! 

Nimic din toate acestea nu-l putea impresiona pe Walter, 
care-şi clătea întruna gura cu acea ţuică - aguardiente - a 
lui Franz. 

— Doamnă Van Derheyden, întrebai eu, văzând-o că-mi 
surâde fermecător, se pare că iubiţi mult copiii... ori ai cui 
ar fi ei, nu-i aşa? 

— Din nefericire, eu nu i-am putut avea niciodată pe ai 
mei şi, atunci, m-am mulţumit cu cei ai lui Franz, 
înţelegeţi? 

Admirabil cuplu! 


MONŞIRII FAMILIEI 


Dacă n-ar fi avut vocea bolovănoasă şi un aspect atât de 
voluminos, această soaţă, bună de felul ei, ar fi fost o 
femeie agreabilă, prin amabilitatea-i inalterabilă şi surâsul 
radios. Lua doar partea frumoasă a lucrurilor, cum se 
spune. Dacă mai şi protesta câteodată, era numai formal. 
De fapt, îşi iubea soţul, iar lui îi trebuia această dragoste 
puternică ca să poată trece, cum bănuiam, toate probele 
unei vieţi aventuroasă, azi îmbelşugată, mâine ca vai de ea. 
Elka s-a şi mulţumit cu ceea ce i-a pus întâmplarea la 
dispoziţie. O admiram chiar, pe legea mea, pentru că aşa 
mi-o şi imaginasem. 

În timp ce Van Derheyden ne oferea ţigări Inca dintr-un 
pachet, ea se întoarse spre mine, zicându-mi: 

— Cred că Franz arde de nerăbdare să vă arate 
Sshushupa. 

— Nu! zise Franz, fără a-mi aştepta răspunsul; zi mai 
degrabă că tu vrei. Vedeţi, dumneavoastră, senor frances, 
Elka nu poate suferi acest animal, dar nici nu poate 
renunţa la el. Şi, acum, hai să profităm şi să-i dăm ceva să 
digere! Lukai, du-te cu ea... 

În spatele cabanei se afla chacra, grădina indispensabilă 
oricărui colonist şi oricărui sălbatic. Erau acolo câţiva 
palmieri cu fructe, yucca din belşug şi bananieri de diverse 
specii, grijuliu plantați. Frunzele late erau decolorate de 
soare şi ferfeniţate de vânt, dar susțineau pe ele ciorchini 
de fructe aproape coapte. 

Trecurăm un fel de gard din trunchiuri de arbori din 
care câţiva începuseră, deşi aparent uscați ca nişte bârne, 
să încolţească. Elka Van Derheyden mă opri, luându-mă de 
braţ. 

— Vedeţi aceste chozas? Sunt casele noastre la dreapta, 
cea a copiilor, la stânga a fetelor şi la mijloc a noastră, a 
lui Franz şi a mea. După cum se vede, fiecare cu a lui... 
Până în ziua în care Franz îşi va găsi o altă amantă 
sălbatică. În fine! Aşa-i felul lui şi n-ai ce-i face. Dar, de 


fapt, de ce să mă plâng, vedeţi dumneavoastră, fără aceste 
femei, unde am găsi noi oare mână de lucru? Singură n-aş 
putea întreţine o chacra. Potter nu se ocupă decât de 
„Esmeralda”, iar ceilalţi copii, care pe unde, la vânătoare 
sau pescuit, şi încă-i bine, pentru că altfel cu paisprezece... 
nu, cu cincisprezece guri de hrănit, mă înţelegeţi ce vreau 
să spun? Dar, scuzaţi-mă, adăugă ea surâzând, până la 
urmă tot acolo vom ajunge, să pierim şi noi odată cu toată 
lumea. Veniţi să vă arăt instalaţia. 

Ne îndreptarăm spre locuinţa din dreapta, fără uşă şi ea, 
ca şi aceea în care trăiau în comun, ziua. Un miros de 
putregai, de urină şi de mucegai îmi umplu gâtul, 
sufocându-mă. Elkăi nici că-i păsa. 

— Ei, ce faci tu Lukai? întrebă ea. 

— Număr cobaii, lipseşte unul! 

— Hai, ia acum masculul cel mare şi-o să-i numeri mai 
târziu. 

Într-un colţ, trăiau vreo douăzeci de cobai, mişunând, 
chiţăind, urmărindu-se tot atât de în voie în cameră, ca 
afară, în natură. Erau albi roşcaţi, albi cu pete negre, 
aceştia din urmă parcă cu părul mai scurt; apoi puii, de la 
vreo două femele; n-aveau mai mult de două zile. 

Lukai prinse un cobai mai mare şi ne făcu semn să-l 
urmăm. leşirăm. Lângă cabana principală se afla o cuşcă 
de bambus, mare cât un dulap normand, dar culcată pe-o 
parte. 

Şi cum ne apropiasem de ea, cuşca răsună de un zgomot 
violent, ca şi cum înăuntrul ei s-ar fi destins un resort 
puternic. Pe urmă se auzi, deodată, un şuierat straniu, 
bizar, ameninţător, care-ţi îngheţa sângele-n vine. 

— E flămând, îmi explică Elka. Când l-a prins Lukai era 
umflat ca un balon. Cred că înghiţise un jabato”, altfel n-ar 
fi putut fi prins. Ştiţi, când animalele astea au pântecul plin 
sunt incapabile să se mai mişte, le-ai putea face bucățele, 
fără să dea măcar din coadă. O să-l vedeţi mâncând: e un 
spectacol amuzant şi pentru Franz şi pentru copii; ştiţi, pe 
aici, altă distracţie n-au nici ei. 


53 Pui de porc sălbatic. (N. T.) 


Lukai trăsese o prăjină aproape de cuşcă, fără să dea 
drumul cobaiului, şi se căţără deasupra, ca să poată atinge 
acoperişul. De câteva ori, însă, resortul viu se destinse 
fulgerător, să rupă cuşca nu alta. Apoi începu din nou 
fiorosul şuierat. 

— Bagă de seamă la degete, îi spuse Elka. Stai să-l atrag 
în partea cealaltă. 

Zdravăna femeie se aplecă spre mine şi începu să imite 
şuieratul şarpelui, care, auzind-o, se apropie atât de mult 
de peretele cuştii, că-i văzui bine capul lat şi lung, cu doi 
ochi negri strălucitori şi cu pielea acoperită de solzi mari, 
desigur foarte tari, de o culoare întunecată, bătând în roşu, 
cu nişte benzi negre, abia perceptibile. 

Când a răspuns la şuierat, proiectă spre noi o duhoare 
care mă făcu să dau îndărăt. Între timp, Lukai operase o 
mică deschidere în acoperişul cuştii şi, fără a-i păsa de 
chiţăiturile ascuţite ale cobaiului terorizat, băgă înăuntru 
animalul, într-o fracțiune de secundă. Nenorocitul fugi să 
se ascundă într-un colţ, tăcând şi sperând astfel că-i va 
scăpa monstrului, deşi se puteau observa bătăile inimii sub 
blană. 

— Dar de ce nu l-ai ucis întâi? îi spusei eu pe un ton de 
reproş. Ar fi fost atât de uşor! 

— Păi, ca să puteţi vedea cum îl mănâncă shushupa, zise 
Elka. Altfel, unde-ar fi fost spectacolul? 

Imi venea s-o iau la goană de spaimă. 

Şarpele este, fără îndoială, dintre toate vieţuitoarele, 
animalul cel mai impresionant; înfăţişarea lui îţi produce 
spaimă şi silă; toţi cei pe care-i cunoscusem simțeau la 
vederea lui acelaşi lucru. Entomologul Hudson pretinde că 
e ceva provenind dintr-o emoție atavică, strămoşii noştri 
socotind şarpele o creatură funestă; de aceea, probabil că 
l-au şi divinizat adesea, iar vrăjitorii tocmai prin aceasta şi- 
au consolidat puterea; de ce nu e în stare o făptură care se 
joacă cu şerpii fermecându-i?! 

Mi-ar fi făcut o mare plăcere să trag un glonţ în capul 
fioroasei shushupa, dacă nu mi-ar fi fost teamă că, prin 
aceasta, mi-aş fi pierdut favoarea familiei Van Derheyden, 


de care aveam atâta nevoie. 

Reptila se ghemuise şi ea, părându-mi-se că nici nu-l 
observase pe nefericitul rozător, care nu mai mişca. 

— Nu-i e foame. De ce oare nu scoateţi cobaiul de acolo 
pentru a i-l da într-o altă zi, le sugerai eu, când n-aş fi fost 
de faţă? 

Remarca mea o făcu pe Elka să râdă cu hohote: 

— Ia încercaţi dumneavoastră să vă strecuraţi mâna în 
cuşcă, îmi propuse ea. 

Sus, nu era decât o mică deschizătură, prin care, dacă aş 
fi băgat degetul, aş fi murit într-o clipă. Deci, nefericitul 
rozător era inevitabil osândit la moarte. Ce n-aş fi dat să 
mă fi strigat atunci Walter. Imi blestemam stupida 
curiozitate, când, deodată, shushupa şuieră; un fel de 
sunet brutal, terminat ca o modulație, urmat de un salt 
brusc. O zvâcnitură de fapt, după care reveni, într-o 
secundă, cu capul în locul în care mai înainte îi fusese 
coada. 

Se auzi un strigăt scurt, ascuţit, al cobaiului, şi văzui 
monstrul muşcându-l; dinţii ascuţiţi din vârful botului, 
dezvelindu-şi cei patru centimetri de os, pătrunseră în 
blana micuţului alb-roşcat, care, înţepenit, îşi aştepta 
inevitabila pieire. 

Ca să-şi înghită nenorocita victimă, shushupa nu mai 
avea nevoie de dilatarea naturală a botului şi a 
maxilarelor, cum se întâmpla când era vorba de o pradă 
mai mare decât corpul ei, ştiut fiind că această reptilă, 
care poate atinge opt până la nouă metri lungime, e în 
stare să înghită şi un porc mare din temuta specie 
huangana. 

Micul rozător ar fi putut dispare dintr-o înghiţitură, dar 
shushupa începu să-l învăluie în nişte bale filiforme, 
vâscoase, ce se întindeau de pe un maxilar pe altul; ceva 
cleios, gelatinos, alb ca laptele prins şi care impregnă într- 
o clipă blana mătăsoasă a cobaiului. Apoi, rafinată, reptila 
nu sări să-şi înfulece prada, ci, din pricina cuştii prea 
strâmte, se răsuci, ca să poată înghiţi rozătorul de la 
coadă. 


Satisfăcută, Elka mă luă de braţ, îndreptându-se cu mine 
spre casă. 

— Masa trebuie să fie gata, îmi spuse. Şarpele are şi el 
ce digera câteva zile-n şir. De obicei, specia asta se 
mulţumeşte şi cu o pasăre. Desigur, nu cu un gallinazo, şi 
el nesăţios! Ah! Şi dacă mistreţii n-ar fi prea rari şi atât de 
buni de mâncat, mi-ar fi plăcut să vă arăt cum un şarpe ca 
ăsta poate înghiţi unul de trei ori mai mare ca el, 
digerându-l şase luni! Am văzut, odată, o shushupa 
bătându-se cu un porc sălbatic patru minute, până ce i-a 
venit de hac. Deşi veninos, se mai şi arunca asupra lui, 
muşcându-l şi zvârlindu-l în toate părţile cu coada, pentru 
că aceste reptile sunt foarte puternice, senor... Tare aş fi 
vrut să văd cum s-ar fi terminat cu digestia, dacă ar fi 
putut până la urmă să-l înghită. Dar a intervenit Franz, pe 
care nu-l chemasem acolo, şi i-a spart capul cu un glonte, 
mistrețul nefiind înghiţit decât pe jumătate... Bineînţeles 
că nici noi nu l-am putut mânca... Şi când mă gândesc ce 
frumos era! Ah! dacă şarpele ar fi fost un anaconda, 
mistrețul, deşi mort, ar fi fost comestibil ca şi şarpele de 
altfel. Închipuiţi-vă că dintr-un asemenea boa am fi avut de 
mâncare, întreaga familie, vreo cincisprezece zile, era un 
animal de vreo doisprezece metri, vă imaginaţi? 

Încetul cu încetul îmi dădeam seamă că-mi făcusem iluzii 
despre Elka. Poate că lua viaţa aşa cum era, şi-şi iubea şi 
bărbatul, în ciuda bizarului său menaj. Dar se şi adaptase 
vieţii aspre din pădure, fără îndoială. Nicio fiară şi niciun 
monstru nu o mai impresionau, şi dacă părea înfiorată 
când le pomenea, asta pentru că mai păstra o urmă de 
civilizaţie sau poate dintr-un reflex. Pe de altă parte, sunt 
sigur c-ar fi putut înfrunta un adversar fără frică. 

În cele din urmă, pentru ea, totul se rezuma la problema 
mâncării. Şi orice animal, neotrăvitor, reprezenta câteva 
zile de hrană. Un boa de doisprezece metri nu era altceva 
decât un cârnat uriaş, în stare să sature, timp de două 
săptămâni, cincisprezece guri înfometate; nimic mai mult! 
Poate doar câteva zile în plus, dacă se recupera şi prada pe 
cale de a fi digerată. 


Apropiindu-ne de cabana comună, ne încrucişarăm pe 
drum cu 'Msterdam, lentă, legănându-se, cu un mers suplu 
şi elastic, ca al purtătoarelor de amfore, care se îndrepta 
spre chacra, ţinând un lighean mare de aluminiu în braţe. 

Elka îi spuse ceva într-o limbă necunoscută de mine, dar 
indianca îi răspunse în spaniolă: 

— Morcilla de jabali'nora.* 

Îşi continua drumul, când Elka o mai opri odată, 
strigând-o şi spunându-mi şi mie: 

— Nu cunoaşteţi caltaboşul pregătit după reţeta huitoto? 
Oh! Pe legea mea, e ceva! Dar mi-a trebuit şi mie timp 
pentru asta, iar acum e un deliciu. Dacă vreţi, gustaţi... 
Veniţi numai şi vedeţi. 

Mă împinse spre ligheanul pe fundul căruia pluteau, în 
ceva verzui, nişte cilindri cenuşii, ca nişte picioare de 
scaun, grijuliu legaţi la cele două capete. De departe 
păreau cârnaţi europeni, sau ceva între caltaboş şi cârnat, 
şi care, fără îndoială, ar fi fost delicioşi pentru un stomac 
înfometat, de n-ar fi fost sosul ce-i scălda şi mirosul 
scatologic ce-l răspândeau. 

Elka izbucni în râs la dezgustul pe care-l arătai. 

— Nicio altă mâncare nu poate fi pregătită mai iute, îmi 
explică ea; când se spintecă un mistreţ sau un huangana, i 
se strâng matele încă pline de produsele digestiei şi, din 
loc în loc, se leagă cu liane ca astea. Şi gata cârnatul! Se 
poate fierbe în apă clocotită sau frige pe grătar, dar nu-i 
nevoie, pentru că şi crud e foarte uşor digerabil. 

Îi aruncai o privire neîncrezătoare şi, lăsând de o parte 
politeţea, îi spusei: 

— Dar cârnatul dumneavoastră nu-i altceva decât 
balegă. 

Oftă. 

— Cam aşa ceva. Dar de-aţi şti ce ajungi să mănânci în 
selva ca să nu mori de foame! Dar te obişnuieşti cu toate. 

Ne reluarăm drumul spre cabana de unde se auzeau 
sunetele unei conversații amicale între Franz şi Carranza. 

Ardeam de nerăbdare să-i povestesc şi lui Walter ceea ce 


54 O bucăţică de mistreţ, doamnă. (N. T.) 


văzusem, deşi ştiam bine că, atâta timp cât eram în 
tovărăşia lui Van Derheyden, îmi era imposibil, fiind tentat 
să comentez faptele într-un mod ce nu le-ar fi făcut deloc 
plăcere gazdelor. Trebuiau menajate cu orice chip. 

Elka se opri în prag, cu faţa spre „Esmeralda“, şi duse 
mâna la ochi. 

— Ah! exclamă ea, iată că se întoarce şi Potter... O să fiţi 
satisfăcut de ceea ce o să vedeţi, dumneavoastră care 
iubiţi şerpii, aduce un giboya. 

Privii în direcţia fluviului şi văzui apropiindu-se o canoe, 
condusă de un băiat, doar cu o singură vâslă. 

— Cine-i giboya? întrebai eu. 

— E numele dat de brazilieni şarpelui inofensiv boa 
constrictor care trăieşte între acoperişurile de paie ale 
colibelor şi în apă... Noi l-am adus pe acesta de la Caballo 
Cocha, de unde recoltam cauciuc. L-am văzut, cum se zice, 
crescând. Erau vreo zece din ăştia pe acoperişul nostru şi 
ne erau foarte folositori, căci mâncau şobolanii de care era 
plin acolo. Giboya era cel mai blând şi, când se apropia 
vreun alb sau sălbatic de casă, se punea pe şuierat, 
trezindu-ne. O să vedeţi, o să-l iubiţi. E un animal foarte 
bun. Potter trăieşte tot timpul cu el alături. 

Eu mă întrebam dacă aveam să fiu obligat nu numai să 
mănânc viermii de pe carnea de mistreţ, dar să şi stau la 
masă cu un boa pe genunchi? Şi, tocmai dădeam să intru, 
când Elka, fără nicio îndoială înfometată, îmi spuse: 

— Unde mai pui că acest boa de apă e şi foarte 
comestibil, are o carne ca de vițel... Doamne, de cât timp 
n-am mai mâncat aşa ceva! 

— Aş prefera, totuşi, viţelul, spusei eu. 

„Da, dar când ai asemenea gusturi, nu o porneşti prin 
selva“, mi-ar fi putut răspunde buna Elka. 


ÎN SELVA NIMENI NU SE PLÂNGE 


Când intrai, Walter îi dădu un bilet roz de zece soles lui 
Van Derheyden care-l împături cu grijă, vârându-l în 
buzunarul fracului. El Germano lăsă să cadă într-o 
jumătate de pahar cu apă două comprimate albe, pe care 
le dizolvă agitând lichidul cu degetul. 

— Un medicament? mă mirai eu. Sunteţi bolnav? 

— Nu! Mă supără doar un dinte. 

— Ei! Deci asta era cu mina dumneavoastră crispată, 
insomniile şi proasta dispoziţie? De ce nu mi-aţi spus-o mai 
dinainte? 

— Şi ce mi-aţi fi făcut, sunteţi dentist? 

— Schimbarea aerului sau a climatului provoacă adesea 
dureri de dinţi, explică placid Franz. Dar când cad toţi, ai 
terminat cu durerea. 

— Ei bine, în cazul ăsta, eu nu mai am ce aştepta, spuse 
Tomas râzând. 

Pe semne că Walter suferea cumplit. Nimic nu-i 
descreţea fruntea, durerea îi modificase trăsăturile şi avea 
dreptate să-mi spună că nu-i puteam fi de niciun ajutor. 
Dar de ce n-o făcea deschis şi recurgea la subînţelesuri? 

Pentru că în selva nimeni nu se plânge şi la ce să se 
plângă când plânsul e inutil. Trebuie să rabzi şi să te 
resemnezi. De aceea, încetul cu încetul, natura sălbatică îl 
modelează pe om după legile sale implacabile, şi de aceea 
şi Elka, deşi n-o fi fost ea prea fragilă sau delicată, putea 
asista fără să fie impresionată la „masa“ unei shushupa, la 
moartea unui inofensiv cobai, sau să mănânce matele unui 
porc sălbatic, cu tot conţinutul lor spurcat, lunecând astfel, 
pe nesimţite, dar progresiv, spre viaţa primitivă. 

Pe masă se aflau două mici pungi de hârtie pe care scria 
„cafeaspirin” produs care părea a fi singura substanţă 
analgezică a ţării, pe lângă coca şi hayawaska. Înghiţi 
preparatul dintr-o dată, apoi Harlem îi aduse o ceaşcă cu 
un lichid fierbinte. Îl întrebai ce era şi îmi spuse: 

— O infuzie de mate-cola; un medicament excelent 


pentru nervi, digestie şi încă multe altele! Sau cel puţin 
aşa se crede! 

Nu mai spuse nimic, pentru că Potter tocmai intra cu 
trupul înfăşurat în inelele enormului boa. Îşi puse giboya 
pe pământ, după ce scăpă de el cu greu, pentru că şarpelui 
îi plăcea căldura corpului şi refuza să i se desprindă de 
trup. Cu părere de rău se furişă, încet, într-un colţ al 
camerei, fără ca cineva să se mai sinchisească de el. 
Socotii că trebuie să măsoare vreo şase metri şi, uitând de 
durerile lui Walter, îi spusei: 

— Pe elevii noştri, în Franţa, îi învaţă că şerpii boa de 
şase metri sunt excepţionali şi că n-ar exista de fapt decât 
în imaginația exploratorilor  mincinoşi. lată proba 
contrarie! 

— Ce, exclamă Tomas, şase metri? Eu am văzut unul, la 
Barranea, mai mare de zece! 

— Eu, interveni Franz, am cumpărat în Brazilia o piele 
de anaconda de optsprezece metri lungime, şi ne-am făcut 
haine, eu, Elka, 'Msterdam şi încă doi sau trei copii, 
îmbrăcându-ne din cap până-n picioare! 

— Exploratorul Fawcet, ne-o reteză Walter, povesteşte 
că în pădurile virgine din Madre de Dios a descoperit 
urmele unei anaconda care ar fi avut douăzeci şi patru de 
metri şi jumătate. Ceea ce, socotea el, îi făcea pe unii să 
spună că diplodocoul antedeluvian n-ar fi dispărut 
complet”. 

— Douăzeci şi patru de metri!? exclamă Elka, cu mâinile 
ridicate, arătând cam cât ar fi fost corpul de lung, şi ce 
grosime avea monstrul. Douăzeci şi patru de metri! Am fi 
avut toţi ce mânca timp de o lună. Nu-i aşa, Franz? 

Sfertul de porc sălbatic fierbea, trebuie să i se fi adăugat 
supei şi nişte mirodenii, iar eu mă întrebam, neliniştit, 
dacă nu cumva printre ele nu s-o fi amestecat şi ceva din 
temuta cuantro care-mi provoca greață. Dar în aer 
începuse să plutească un alt parfum care-ţi umplea nările 
şi plămânii. Dacă giboya nu s-ar fi deplasat brusc spre plita 


5 Eu am văzut în Columbia o piele de anaconda de 
şaptesprezece metri. (N. A.) 


lui Harlem, n-aş fi ştiut niciodată că vehementul parfum 
tămâios era emanat de corpul lui cilindric... Şerpii, viermii, 
caltaboşul huitoto, mirosurile, porcul rânced aveau să-mi 
facă prânzul insuportabil. 


După-masă îl însoţii pe Walter până la barcă, să iau 
tutunul. Durerea lui de dinţi nu cedase deloc, cu toată 
aspirina pe care o luase; umflătura obrazului drept 
crescuse atât de mult încât buza-i deformată îl obliga să 
vorbească doar pe o parte a gurii. 

— Dar nu puteţi rămâne aşa, îi spusei eu, naiv. Trebuie 
făcut ceva. 

— Ce? Vă ascult. 

— Dacă-i un dinte cariat, să-l scoatem. Sunteţi curajos, şi 
cu nişte cleşti... 

— Am încercat, îmi spuse el. E o măsea mare, care 
trebuie să aibă rădăcini puternice şi n-am reuşit decât s-o 
sparg. lar ceea ce mi-a mai rămas, să te ţii! 

— Păi faceţi un abces, care-i foarte periculos! 

— Ştiu, dar trebuie să ajungem la Borja. Acolo-i un post 
militar puternic, unde trebuie să existe tot timpul un 
medic. 

— Şi Borja e departe? 

— Ei, da!... Şi noi nici n-am plecat. Van Derheyden o să 
ne dea carburant, dar, înainte, trebuie curăţat tot motorul 
de drăcia aia de sevă pe care a pus-o Tomas. Şi treaba îmi 
ia pe puţin o zi. 

N-am mai spus nimic... Mă gândeam ce perspectivă: să- 
mi petrec încă o zi în compania şerpilor familiei, iar de 
noapte, ce să mai spun! 


După masă, Walter desfăcu motorul în bucăţi şi le muie 
în sevă de canella moena în acelaşi lighean de aluminiu în 
care văzusem plutind, în sosul verzui, caltaboşul huitoto. 
Seva dizolva propriile-i depuneri vâscoase. Walter curăța 
orificiile cu spini de cactus, sufla în ele, apoi le înmuia în 
benzină şi le ştergea. Numai noaptea îl opri din lucru, care, 
speram, să-l fi făcut să uite de durere. 


Terminaserăm şi resturile de mistreţ, iar Elka bău un 
pahar cu lapte, apoi copiii ne aduseră rogojini din frunze 
de chambira ca să ne culcăm în camera comună. 

Eu le-am spus că pentru mine acest gen de saltea nu-şi 
avea rostul, pentru că hotărâsem să mă culc peste noapte 
în barcă. Franz prezise o ploaie diluviană, cu toate 
neplăcerile ce puteau decurge din aceasta, ca să mă facă 
să renunţ la idee; în cele din urmă le mărturisii adevărul 
nu prea mă vedeam petrecând noaptea sub acelaşi 
acoperiş cu giboya, oricât de familiar ar fi fost el. 

Toţi râseră de mine, explicându-mi-se că boa dormea tot 
timpul cu Potter, tânărul său stăpân şi prieten din choza, 
aşa că n-aveam de ce mă teme. 

Am stins lampa şi cabana se umplu de întuneric. Mai 
trebui să se scurgă o bună bucată de timp pentru ca 
primele picături prezise de Franz să cadă pe acoperiş, cu 
un zgomot mai întâi moale, apoi mai. Auzii vântul suflând 
din ce în ce mai tare, răsucind cocotierii înalţi, frunzele de 
yucca, subţiri şi suple ca lamele de sabie, lovindu-se unele 
de altele şi totul se acoperi, în cele din urmă, de răpăiala 
regulată a ploii torențiale. 

Mă gândii la Tonto, pe care nu-mi aminteam să-l mai fi 
văzut în timpul zilei. Dezertase oare? Sau îşi mai 
schimbase încă o dată stăpânii? Imi veni o idee; dacă 
tânărul Potter, din răutate sau inconştienţă, l-o fi dat 
şarpelui să-l mănânce? 

Respinsei gândul, socotind că, totuşi, Tomas se îngrijise 
de protejatul său. 

Dar somnul nu-mi mai venea din pricina vacarmului, 
furtunii, vântului, ploii şi, mai ales, a imaginilor de coşmar 
care mă năpădeau de cum aţipeam shushupa şi cobaiul, de 
pildă; totuşi, cu cât mă gândeam mai mult la acest 
spectacol, cu atât mai puţin îmi era scârbă. Aşa-mi trebuia, 
fusesem curios. 

Dacă şerpii erau pentru mine, ca pentru cei mai mulţi 
dintre oameni, creaturi înspăimântătoare şi, mai ales, 
groaznice şi periculoase, totuşi trebuie să recunosc că 
exercitau asupra mea şi o atracţie maladivă, mai ales când 


mă aflam lângă ei, în afara oricărui pericol, ca atunci când 
fusesem protejat de cuşca de bambus... De altfel, trebuia 
să te obişnuieşti foarte repede cu această fioroasă 
companie, ca şi familia Van Derheyden. 

În încăperea fără uşă pătrundeau rafale, dar din ce în ce 
mai slabe. O oră după aceea eu eram încă treaz; Tomas 
sforăia, iar Walter respira regulat. Ploaia încetă deodată, 
fără domoliri, iar vântul mai pe îndelete. Şi în liniştea 
revenită aveam să-mi găsesc şi eu odihna. 

Nu ştiu de unde se auzi, în încăpere, un zgomot de 
orologiu, umplând-o de tic-tacul său. Zgomot bizar, pentru 
că, după câteva bătăi regulate, orologiul se oprea, marca 
ora cu un suspin, într-un alt colţ al camerei auzindu-se un 
uşor şuierat. Zgomote care nu aveau nimic de a face cu 
cele din somnul lui Carranza sau Walter. Bănuiam că era o 
insectă mare, coleopteră sau scolopendră, mergând pe 
podeaua de lut, una din acele surprinzătoare vieţuitoare 
ecuatoriale care mişună peste tot, chiar şi sub pasul 
călătorului, surprins de asemenea apariţii. 

Pe urmă, acele suspine, sufluri întretăiate de tic-tacuri 
monotone şi neliniştite, se transformară într-un fel de 
conversaţie şuşotită; aveam impresia că ne ameninţa o 
primejdie necunoscută, pe toţi trei, şi la acest gând mi se 
tăia răsuflarea. 

Mai rău fu când auzii şi alte zgomote, ca şi cum s-ar fi 
jucat o pisică cu un dop. Mă gândeam că nu putea fi 
altceva decât un animal familiar. Dar care? Ce fel de 
animal? Giboya? Nu, Potter îl luase cu sine, înfăşurat în 
jurul gâtului. 

Să-l strig pe Walter? Dar dacă-l trezeam, îi trezeam şi 
durerea. Totuşi, din pricina foşnetului de pe jos şi a unor 
zgomote care se apropiau de mine, îl strigai cu jumătate de 
glas: 

— Walter! Walter! Dormiţi? 

— Nu, ce-i? V-aţi trezit cumva din pricina zgomotelor 
ăstora? 

— Ah! Le auziţi şi dumneavoastră? Ce poate fi? 

— Mă tem să vă explic, s-ar putea să nu vă placă. 


— Explicaţi-mi totuşi, ce naiba! 

— Ah, Doamne. Să zicem că sunt cucarachas... adică un 
fel de, cum le spune la dumneavoastră? Libărci? Sunt 
enorme pe aici... Şi, dacă-mi aduc bine aminte, Elka a 
deschis ieri seară o cutie de lapte concentrat; aşa că 
laptele le-a atras. 

Într-adevăr, Elka desfăcuse una din acele cutii care se 
aflau peste tot în Peru, şi care, curios, erau cu jumătate 
mai mici decât cele vândute în Europa. Făcuse, cu un dorn, 
două găurele cam cât gămălia de ac, scoțând pe acolo, cu 
greu, abia atât lichid cât să umple un pahar de lapte 
obişnuit. Eram cât pe ce să-i ofer şi eu cuțitul ca să le 
lărgească, dar m-am oprit, gândindu-mă că femeia aceasta, 
obişnuită cu de toate, trebuie totuşi să ştie ce face. 

După cunoştinţele mele de entomolog, nu auzisem ca un 
gândac de bucătărie să fie dotat şi cu un aparat sonor. Să 
fi fost atunci un zgomot al elitrelor, sau acesta să fi 
aparţinut unei specii aparte? 

Ce era cu tic-tacul acela precis? Cu şoşotelile nuanţate şi 
chiar modulate pe care le auzeam, deşi abia perceptibile? 

— E insuportabil, îi spusei lui Walter. Ar trebui scoasă 
cutia afară, doar nu mai plouă să i se strice conţinutul, iar 
gândacii ar ieşi după ea. 

— Aveţi bricheta la dumneavoastră? 

— Da, în buzunar. 

— Ei bine, aprindeţi-o şi veţi vedea! 

O clipă mai târziu scăpărai. Flacăra palidă a gazului nu 
prea făcea lumină, dar descrisei cu ea un arc de cerc. 
Deodată sării ca ars, cu părul măciucă. 

— Şerpi! 

Walter chicoti; flacăra se stinse, dar nu fără a-mi 
permite să percep patru reptile mici, de vreo zece 
centimetri, cu capul sus, ca nişte pui de lebăda abia ieşiţi 
din ou. 

— Vlăstare boa sau poate giboya, spuse Walter. Sunt 
pui. De obicei trăiesc în acoperişuri de paie, unde pândesc 
şobolanii cu care se hrănesc, dar acum cred că ploaia i-a 
scos de acolo. 


— Afurisite animale! Dar cum să le alungi? 

— Sunt inofensive şi nu-i nicio scofală să le striveşti. Van 
Derheyden nu ne-ar ierta-o. Sunt sigur că el ştie de acest 
cuibar şi, apoi aţi văzut cât de ataşaţi sunt toţi de reptile, 
indiferent de soi? 

Suspinai neputincios. 

— Când plecăm, Walter? 

— Mâine seară, poate. 

— Vă mai doare măseaua? 

— Să nu mai vorbim. Spuneţi mai bine, că aceşti Van 
Derheyden sunt atât de politicoşi încât ne hrănesc cu 
proviziile lor aduse de la Iquitos. Ce-ar fi să le lăsaţi, la 
plecare, un dolar, doi? 

— Am înţeles, numai să nu mă fi muşcat vreunul din 
şerpii lor... 


A doua zi, în zori, lătrăturile vesele ale lui Tonto 
răsunară în faţa cabanei noastre. O ştersese pe undeva şi 
se-ntorsese acum voios să-şi regăsească prietenii. Dar nu 
pe noi ne voia, ci pe Harlem şi, de bucurie, nu se juca 
decât cu ea şi o ameninţa cu colții. 

Tomas îl strigă, îl mângâie şi reuşi să-l potolească. Cu 
toate că se retrăsese într-un colţ, Tonta n-o scăpa din ochi 
pe indiancă. Pe unde-şi petrecuse noaptea, numai 
Dumnezeu ştia. Era mânjit până peste urechi şi mirosea a 
peşte stricat. 

— Cred, îi spusei lui Tomas, c-ar fi în interesul tuturor 
să-l zvârli în fluviu, măcar pentru câteva minute; altfel o să 
ne împută barca. 

— Numai să iau ceva cald. Harlem pregătea ceva ce 
aducea a cafea şi care, de fapt, nu era decât nişte zeamă 
de porumb prăjit, insipidă şi mai străvezie decât ceaiul cel 
mai limpede. Walter ne spuse că dacă-i punem lapte, îi 
schimbă gustul. Dar după ce deschiserăm puţin cutia ne fu 
imposibil să scoatem vreo picătură din ea. 

— Măriţi puţin o gaură, îi propusei eu. 

— Iar s-o fi băgat în ea vreo spurcăciune de insectă, 
bombăni el. 


Începui să râd. 

— Ca să pătrundă pe unul din orificiile astea trebuie să fi 
fost cam subţirică, îi zisei. 

— Credeţi? Staţi că o să vedeţi acum. 

Işi luă cuțitul cu mâner de corn şi începu să taie cu el 
metalul, iar când cutia fu gata destupată, văzurăm în ea o 
insectă, mare cât degetul unui copil de zece ani, un fel de 
coleopteră cu aripi aurite şi cu ghearele vârâte în lichidul 
cleios, pe care plutea anevoie după ce se îndopase din plin. 

El Germano o zvârli jos, cu vârful cuţitului, şi o strivi cu 
piciorul. 

— V-am spus eu că-i un palleso! E plină regiunea de ei, e 
o nouă specie de gândaci aclimatizaţi aici. Şi se zice c-ar 
veni din Iugoslavia. 

— Ei, hai, nu vă bateţi joc de mine, doar n-o să mă faceţi 
să cred că nenorocitul ăsta de gândac a intrat în cutie pe 
vreo gaură din astea! 

— Era sau nu în cutie? M-aţi văzut doar când am 
deschis-o. Şi, atunci, pe unde să fi intrat dacă nu prin 
găurile astea? 

— Încă un miracol al pădurii, spusei, sceptic. Aţi vrea să 
mă faceţi să cred aşa ceva, dar nu merge! 

— Doar nu-s scamator, spuse Walter şi nu văd cum, prin 
ce tertip, l-aş fi putut vâri eu în cutie, chiar sub ochii 
voştri... E un mister pe care nimeni nu l-a putut înţelege 
vreodată, dar faptul e fapt! Şi, apoi, fiindcă aţi fost 
entomolog, căutaţi-mi o explicaţie şi, mai ales, găsiţi-o!55 


56 Am fost de mai multe ori martor la astfel de fenomene stranii, 
inexplicabile. Să presupunem că un ou a fost introdus, totuşi, 
printr-un orificiu atât de mic, deşi ouăle de libarcă sunt foarte 
mari, şi, admițând că în urma unei incubaţii precipitate, fapt 
puţin probabil, ar fi avut loc o ieşire din ou, cum s-ar fi putut 
atunci ca până dimineaţa să crească gândacul atât de mare ? 
Dar nu numai palleso sunt cei ce pătrund astfel în cutiile cu 
lapte, ci şi alte specii, mai mari sau mai mici decât aceştia. Nişte 
bătrâni coloni din Africa mi-au spus, de altfel, că văzuseră şi ei 
aşa ceva, fără a-şi putea explica fenomenul. M. Imbert Nergal, 
membru al consiliului administrativ al Uniunii Raţionaliste, şi 
care nu poate fi bănuit că ar crede în vrăjitorii de orice fel, mi-a 


PARIEA A TREIA 


spus că fiind în Togo şi trebuind să demonteze un cilindru din 
propria-i maşină - or, un cilindru e ermetic închis - a găsit în el 
o lăcustă mare - Egiptium acridium - adultă şi vie. Aşa că 
explicaţia acestor stranii prezenţe în astfel de locuri e greu de 
dat. (N. A.) 


NEBUNUL DIN TIERRA DE NADA 


Rămăsesem singur în odaia comună, Franz plecase cu o 
plasă pe braţ, un fel de prostovol cu ochiuri fine, urmat de 
trei din plozii lui nerăbdători şi cuprinşi de demonul 
pescuitului. Elka se dusese la chacra pentru a-şi termina 
plantaţia de yucca şi a se ocupa, zicea, de micile frijoles?” 
care creşteau la marginea fluviului, în locuri mlăştinoase, 
cu o iuţeală nemaipomenită. Putea obţine acolo o recoltă 
bună, în mai puţin de cinci săptămâni. Apoi, nu ştiu de ce, 
îi dădu seminţele Hagăi, spunându-i să le sădească. 

Walter se întoarse la motorul lui, iar Tomas dispăru şi el, 
urmat de Tonto. Rămăsesem doar eu şi Harlem, a cărei 
faţă, de câte ori mă uitam la ea să văd ce face, căpăta o 
tentă pământie, ceea ce, la pielea ei, însemna că se 
înroşea. 

Era o sălbatică şi, cu toate astea, simţeam că, atât 
pentru ea, cât şi pentru mine, situaţia nu era prea plăcută, 
vorba proverbului chinezesc, pe care ea probabil nu-l ştia, 
dar care i se potrivea foarte bine atât unui indian huitoto, 
cât şi unui om civilizat: „Când două făpturi de sex diferit se 
află singure, sub acelaşi acoperiş, nu trece mult şi, hop, 
dracu-şi vâră coada între ele!” 

Mă pregăteam să ies să dau o raită prin insulă, ca să-mi 
treacă de urât, când Tonto intră în cabană ca glonţul. Veni 
la mine, mi se frecă de cizme, fără să mai încerce să mă 
muşte de ele, punându-se pe scâncit, ca şi cum ar fi 
mâncat o bătaie zdravănă. Ce să se fi-ntâmplat? Imi 
treceau prin minte fel de fel de gânduri vreo muşcătură de 
şarpe, sau poate o înţepătură de insectă, albină, viespe, 
scorpion, păianjen, ori mai ştiu eu ce? Sau probabil o 
căpuşă şi-l alesese drept domiciliu stabil şi-i sugea 
sângele? 

Îl examinai în grabă, descoperind că puţea mai ceva 
decât coliba copiilor Van Derheyden, şi-l îndepărtai cu o 
lovitură de picior. El, ce să facă? Se mulţumi doar să-şi 


57 Un soi de mazăre. (N. T.) 


înteţească scâncetele. Ei bine, mă gândii, dac-o fi vorba de 
vreo muşcătură mortală, n-o să sufere prea mult, deşi, pe 
de altă parte, vitalitatea lui debordantă nu prea indica aşa 
ceva; dacă ar fi fost vorba numai de căpuşe, baia de care 
avea nevoie l-ar fi scăpat de ele sau, oricum, l-ar fi uşurat, 
fără să-i producă niciun rău. 

— Hai, Tonto, vino, i-am zis, plesnind din limbă ca să-l 
ademenesc. 

Părăsii astfel cabana, urmat de cățelul negru, dar nu 
pentru multă vreme. Tonto nu făcu nici zece metri în urma 
mea, când ţâşni ca o săgeată pe cărarea din dreapta, care 
ducea la coliba femeilor şi înspre playa unde Haga îşi 
planta, probabil, mazărea. Stătui o clipă în cumpănă dacă 
să-l chem sau să-l urmez, şi îl văzui revenind şi lătrând din 
răsputeri, ca şi cum m-ar fi invitat să mă duc după el să-mi 
arate ceva surprinzător. N-am avut prea mult de mers. 
Vreo două sute de metri doar, până ce cărarea se despărţi 
în alte două, una ducând printre palmierii din faţa 
colibelor, unde se mai vedea câte un om dormind la 
intrare, niciun alb însă, iar alta coborând spre fluviu. Pe 
aceasta o luă şi Tonto. Deodată, panta deveni şi mai 
înclinată; la marginea fluviului era o vegetaţie tropicală 
intensă, constituită mai ales din acele buchete enorme de 
frunze, care în Antile se numeau viespi, iar în America de 
Sud, şi în cea Centrală, orejas de elegante - urechi de 
elefant - e drept, o mai bună definire, dar neavând 
farmecul limbii creole. 

Iar acolo, pierduţi în vegetaţia uşor tăvălită, îi văzui pe 
Tomas şi Haga ocupați să planteze cu totul altceva decât 
mazăre, dar cu o pasiune de nedescris, mai ales pe căldura 
aceea înăbuşitoare. 

Întâlnirea, chiar involuntară, a unor aventuri de acest 
fel, în loc să-ţi stârnească râsul, te întristează cumplit. 
Făcui stânga-mprejur, mai discret ca la venire, dar Tonto, 
fie de plăcere, fie de gelozie, sau poate chiar de ciudă, se 
năpusti asupra cuplului,  despărţindu-l fulgerător, 
alegându-se cu o lovitură de picior, care, deşi desculț, îi 
produse o durere la fel de mare ca aceea pe care o simţise 


când venise la mine urlând. Tomas îşi reluă treaba 
întreruptă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, iar eu 
chemai câinele. Mă gândeam că, dacă Franz se mândrea 
că avea copii mulţi, de data asta, pe drept cuvânt, familia îi 
va spori spre satisfacția lui. La urma urmei, ce mai conta 
asta în pădure? 

Haga, pentru Tomas, însemna acel „ceva cald”, pe care 
voia neapărat să şi-l ia înainte de plecare. 

Între timp, Elka îşi sădea pucca şi Van Derheyden 
pescuia... Un tablou la care desigur nu se gândise 
Bernardin de Saint Pierre, iubitor şi el de familii 
numeroase şi unite. 


Câinii nu transpiră, compensând această funcţie 
naturală printr-o respiraţie frenetică cu scosul limbii. Nu 
ştiu cum era alcătuit Tonto şi nici ce mutație suferise în 
specia lui canină, dar după orice fugă putea a câine ud şi a 
peşte stricat. Unde naiba fusese în noaptea aceea, zău că 
nu ghiceam. 

— Hai, Tonto, hai să faci baie! 

Mă îndreptai spre barcă, fără să ajung la locul unde 
Walter îşi vedea de piesele motorului. Trecui mai la 
dreapta şi mă apropiai de apă, apucai câinele, când se 
aştepta mai puţin, şi-l aruncai în fluviu, la vreo patru metri 
depărtare de țărm. 

Nenorocitul urla ca un disperat şi, dintr-odată, fruntea 
mi se acoperi de sudoare rece. Uitasem că Maranonul nu 
era nici Marna, nici Sena. Îmi amintii, cu spaimă, că 
mişunau în el peşti carnivori, acei piranas şi panas, care i- 
ar fi putut veni de hac nefericitului, mai iute decât 
crocodilului. 

Îl chemai disperat, întrebuinţând vorbele cele mai 
blânde, mai insinuante şi mai drăgălaşe, pe care le aveam 
la îndemână. Îi întindeam şi mâinile, ca unul copil, aceleaşi 
care-l aruncaseră în valurile iuți. Dar el, deşi se apropia de 
mal înotând disperat, de îndată ce mă vedea, o lua la 
stânga-mprejur,  necăjindu-mă şi făcându-mă să am 
remuşcări. 


Asta nu dură decât vreo câteva minute, când auzii, 
deodată, răsunându-mi în urechi un glas: 

— Al dracu’ bandit! Stai aşa, că-ntr-o clipă te-am ras! Şi- 
o să te şi dau peştilor. 

Vocea venea de pe fluviu şi cuvintele îmi fuseseră 
adresate în franţuzeşte. Pesemne că tot aşa îi vorbisem şi 
eu câinelui. Apoi, ridicând capul, zării aţintită asupra mea 
ţeava scurtă a unei puşti Winchester,  lucind 
amenințătoare. 

— Ce, eşti nebun? întrebai. Ce te-a apucat? Nu vezi că 
bietul câine avea nevoie de-o baie? 

— Dar tu nu? Sau, te priveşte, dar o să-ţi fac eu una. 

Îl văzui pe insul de a cărui culoare şi costum nu-mi putui 
da seama, ochind încet şi prinzându-mi capul în cătarea 
puştii. Instinctiv, mă aruncai pe burtă. N-aveam cum să mă 
adăpostesc şi, chiar culcat, ofeream o ţintă grozavă 
puşcaşului care se lăudase atât de mult cu iscusinţa lui. 

În locul detunăturii temute, auzii răsunând o altă voce, 
parcă picată din cer, vocea îngerului meu păzitor. 

— Smeyster, îi porunci, aspru, Walter, în franceză; ia fii 
bun şi pune jos unealta aia pe care o ţii în mână! Şi, dacă 
mai faci una ca asta, o să ai de-a face cu mine, aşa că vezi! 

Incet, puşca amenințătoare îşi plecă ţeava, iar eu mă 
ridicai, văzându-l pe Walter că se apropie, ştergându-şi 
mâinile cu o cârpă murdară. 

— Dar el de ce a vrut să omoare câinele ăsta? întrebă, 
supărat, numitul Smeyster. E un criminal! 

— Iar tu un idiot, din ce în ce mai nebun! Hai, pune 
puşca alături şi apropie-te să te văd mai bine! 

Între timp, Tonto ieşise singur din fluviu şi, teafăr, se 
scutura cu putere, împroşcându-ne cu apă; baia nu-l 
incomodase deloc şi nu părea să-mi poarte pică, ba chiar 
veni lângă mine, în timp ce Smeyster luneca pe lângă 
ambarcaţia lui, prin apă, apropiindu-se de mal. Vasul era 
mai mic decât „Esmeralda“, dar avea şi el un acoperiş de 
pânză. 

Smeyster purta nişte cizme înalte, din cauciuc negru, 
legate de curea cu sfoară. Era neras, cu o barbă de opt 


zile. Blond, aproape fără sprâncene, cu ochii gata să-i iasă 
din orbite. Şi, cum se apropia de noi, îi întinse mâna lui 
Walter, de parcă ar fi vrut să-i ceară ajutor, spunându-i: 

— Salut, El Germano! N 

— Salut, îi răspunse Walter. Intorcându-se spre mine: 
Domnul Smeyster e belgian şi trăieşte aici de vreo trei- 
patru ani. Mă înşel? 

— Nu-i mai număr. Dar ce faceţi pe aici? 

Mi se părea că are ceva agresiv în cuvinte, apoi 
remarcai că pe partea dreaptă a feţei avea o cicatrice 
mare, roză, striată, ca şi cum ar fi fost urma unei arsuri 
puternice. 

— Ne plimbăm, îi explică ghidul meu. Senor Roberto 
vrea să-şi vadă familia la Borja. 

Belgianul îmi aruncă o privire bănuitoare şi-şi proţăpi 
ochii bulbucaţi pe Walter. 

— Băgaţi de seamă, spuse el, să nu cumva să vă rătăciţi 
pe pământurile mele! 

— Apropo, ai obţinut faimoasa concesiune? 

— Nu încă, dar nu va mai dura mult. Aştept scrisoarea 
preşedintelui, dintr-un moment în altul. 

— I-ai scris recent? 

— De ce să-i scriu? Informaţiile şi explicaţiile pe care i 
le-am dat în prima scrisoare de cerere a concesiunii erau 
destul de clare, presupun. Aşa c-aştept. 

— Nu te teme, Smeyster, aurul nu-l interesează deloc pe 
senor Roberto. 

— Da, aşa zic toţi, adăugă belgianul neîncrezător, dar 
fiindcă tu-mi spui asta, Walter, hai să te cred. De ce dracu 
voia să înece câinele ăsta? 

— Nu pe câine voia să-l înece, ci puricii lui. 

— Da! Atunci e în ordine. 

Şi Smeyster îmi întinse mâna loial. Totul la el părea 
bizar, fantastic, anormal. Îmi puse un deget pe burtă, 
spunându-mi: 

— Va trebui să veniţi la mine. Toţi zic că-s nebun, dar o 
să vă arăt şi o să vă explic... După aceea, o să înţelegeţi... 

— Da, spuse Walter, aprobându-l. O să-i aduc eu aminte. 


Apoi, ca şi cum nu ne-ar mai fi văzut, Smeyster ne 
părăsi, îndreptându-se spre cărare. Walter se întoarse să-l 
vadă cum merge cu pasul lui greoi, neliniştitor, în zalele 
sale. 

— Un biet nebun; ca atâţia alţii caută aurul incaşilor, 
crezând că numai el îi cunoaşte taina. Pretinde că l-a 
asasinat şi pe Pizzaro... 

— Pe Pizzaro? 

— Da, conchistadorul... Dar că, înainte de a muri, i-a 
destăinuit secretul. 

— E într-adevăr nebun. 

— Acum câţiva ani, i-a scris preşedintelui republicii, 
pentru a-i cere o concesiune în partea de sus a 
Maranonului, unde, după părerea lui, ar fi trebuit să se afle 
acele faimoase oraşe. Numai că i s-a adresat generalului 
Benavides, care nu mai era preşedinte de cinci ani... Vă 
puteţi închipui ce s-a întâmplat cu scrisoarea! 

— Am crezut, realmente, c-o să mă împuşte. Dacă nu 
interveneaţi... 

— Pe naiba. Nu e deloc rău. Şi, dacă vă distrează un 
nebun, duceţi-vă să-l vizitaţi, n-o să vă pară rău... 

— Unde locuieşte? 

— In choza aceea, de acolo, de pe marginea fluviului. 

— Ei bine, atunci o să mă duc. Sunt tare curios să aflu 
cum l-a putut ucide un belgian pe Pizzaro. Dar ce-i cu 
cicatricea de pe obrazul lui? 

— O muşcătură de scorpion. Oricine ar fi murit de aşa 
ceva. El a supravieţuit, dar i s-a întunecat mintea. O să vă 
dea, cred, reţeta contra acestei muşcături; de altfel, toţi 
cei de pe fluviu au profitat de ea. Trebuie să prinzi 
animalul care te-a muşcat, să-l pisezi fin şi apoi să ungi cu 
această pomadă atât locul muşcăturii, cât şi de jur- 
împrejur. După părerea mea, însă, dacă vi se întâmplă aşa 
ceva, vă sfătuiesc să nu o întrebuinţaţi. 


POVESTEA UNUI NEBUN 


M-am întrebat, adesea, unde încep visul, nebunia sau 
chiar intoxicația şi ce limite are fiecare, ca în cazul 
Smeyster, de pildă. Şi, mai mult, cum s-ar fi putut stabili 
modul în care acţiona la el veninul, când o lua razna? 

Povestea belgianului, înşirată pe şleau, m-ar fi interesat 
mai puţin, numai că la el nu era vorba decât de lucruri pe 
jumătate spuse şi care se cereau a fi completate prin 
răspunsuri la întrebări precise, trebuind, în momentul în 
care simţeai înfiripându-se drama, să apelezi, şi la propria- 
ţi experienţă. 

Mie, îmi trebui să apelez şi la cunoştinţele lui Walter, 
căci viziunile nebunului nu-mi păreau a fi numai de 
domeniul purei demente. lată cam ce am putut desluşi din 
cele auzite de la el. 

Când inginerul Pierre Smeyster îşi părăsi, într-o 
dimineaţă, tabăra stabilită pe malul drept al râului 
Casireni, nu departe de locul unde acesta se varsă în 
fluviul Urubamba, pe teritoriul Piro, el nu se îndoia că un 
concurs de împrejurări magice aveau să-l facă bogat, chiar 
dacă averea i-ar fi fost himerică. 

Şi, cum în toate magiile, diavolul îşi are şi el rolul lui, în 
ziua aceea i se arătă sub forma de scorpion blond, de talie 
mijlocie, încăpând chiar şi în palma unui copil. 

Căldura era copleşitoare, dar nu-i dăuna deloc catârului 
pe care-l călărea şi care mergea la pas, pe o cărare de-a 
lungul râului. 

Inginerul Smeyster se îndrepta spre tabăra situată la 
câţiva kilometri, pentru a se interesa de rezultatele 
sondajelor unor colaboratori şi prieteni de-ai lui, căutători 
de petrol, pe care apoi ducându-se la Cuzco să le 
comunice, telegrafic, Companiei. 

Timpul nu conta pentru un om care ştia că depeşa lui va 
face cinci sau şase zile, dacă nu chiar mai mult, pentru a 
străbate o distanţă de mai puţin de o mie două sute de 
kilometri, aşa că Smeyster n-avea niciun motiv să se 


grăbească. 

Se ştia, de altfel, într-o siguranţă relativă în acea 
regiune sălbatică. Populat de indieni piros, printre care se 
amestecau, deseori, şi cei campas, veniţi din vest, ţinutul 
era splendid, iar el şi colaboratorii lui se arătaseră 
întotdeauna binevoitori faţă de fiii naturii care veneau la el 
să schimbe roadele vânătorii lor pe obiecte de primă 
necesitate, ca, de pildă, cutii de conserve goale, din care 
făceau excelente recipiente, sau pline, conţinutul lor infect 
servindu-le la îngrăşatul porcilor. 

Şi, pe când se apropia de tingo, adică de locul unde râul 
de-a lungul căruia mersese urma să se verse în Urubamba 
- întâlnire de altfel milenară şi constantă - Smeyster simţi 
că-i este foame şi sete. Îşi opri catârul, descălecă, legă 
animalul de o creangă, la vârful căreia atârna o liană, 
deschise o sacoşă cu de-ale gurii şi se ospătă. 

Se cinsti apoi dintr-o jumătate de litru de whisky, pe 
care o avea la el, şi-şi reveni. Intre timp, căldura se 
ridicase şi mai mult. Se întinse în iarba înaltă, cu mâinile 
sub ceafă, pierdut în gânduri, şi fumă o ţigară. 

Când ţigara i se stinse, îl cuprinse somnul de-a binelea; 
catârul păştea mlădiţe de ici şi colo. 

Smeyster nu ştie cât a dormit. L-a trezit o durere, la 
început neînsemnată, dar din ce în ce mai ascuţită. I se 
părea că-i pătrunde în tâmpla dreaptă un lichid scurs dintr- 
un ac de siringă. 

Instinctiv, duse mâna la frunte şi simţi, sub degete, ceva 
rece, tare, dar şi moale pe alocuri. Un lucru viu deci, care, 
din reflex, trebuia strivit brutal. 

Se ridică să vadă ce era ceea ce se zbătea, pe jumătate 
zdrobit între falangele sale; văzu că ţinea în mână un 
splendid scorpion blond, zvârcolindu-se agonic, după 
nelegiuirea comisă, agitându-şi cleştii ca nişte pumni de 
boxer. 

Un entomolog ar fi clasat animalul în grupele „buthus 
australis”, adică în rândul androctonelor ucigătoare pentru 
om, dar inginerul n-avea idee de aşa ceva. Şi-a dat însă 
seama că făptura îi era dăunătoare şi chiar mortală. 


Cuprins de furie şi neavând de ce se mai teme, zdrobi 
animalul scârbos. Când totul i se transformă, în palmă, 
într-o pastă informă, îşi aduse aminte de ceea ce învățase 
în Cuba dacă te muşcă un scorpion, fă din el o pastă şi dă- 
ţi cu ea pe rană şi pe locul de primprejur. Smeyster nu mai 
ezită, şi-şi frecă cu toată energia tâmpla, cu pasta din 
palmă. 

Nu mai avea chef să se mişte, fiind atent la simptomele 
care se manifestau deja. Spre marea lui surprindere, 
durerea rămase suportabilă, ca de la o înţepătură de 
viespe, şi nu-şi pierdu cumpătul. Pesemne că reţeta 
cubaneză nu era chiar proastă! 

Bău restul de whisky, zicându-şi că, în eventualitatea 
unui leşin, urcatul pe catâr l-ar fi expus la o cădere, şi c-ar 
fi mai bine să încerce să doarmă, odihna fiind şi ea un 
remediu în multe boli. 

Doar se întinse că şi simţi o sudoare rece pe frunte. O 
sudoare de gheaţă, cu impresia totodată că îi creşte pe 
tâmpla dreaptă un corn, un corn uriaş; chiar şi ochiul de 
pe partea aceea i se închise, probabil tot sub efectul 
umflăturii, iar limba i se usca iască, respiraţia devenindu-i 
greoaie. Veninul, răspândit în vene, îi provoca o paralizie 
progresivă a muşchilor. 

Îl cuprinse spaima era singur, imobilizat şi fără niciun 
ajutor, căci cine s-ar fi gândit la aşa ceva? Cui i-ar fi trecut 
prin cap să-l caute aici, când era aşteptat la tingo! Şi când 
va gândi cineva, el va fi de mult mort. 

Pe scurt, ţara aceasta, fără a-i fi făţiş duşmănoasă, nu-i 
era nici deosebit de prietenoasă. Trăia totuşi aici printr-o 
înţelegere, schimburile profitabile pentru sălbatici 
aducându-le albilor o anumită linişte. 

Oricât de puţin timp ar fi trăit inginerul în această 
regiune - Madre de Dios şi partea de nord a 
departamentului Cuzeo - ştia că, pentru un indian piro, 
orice om mort era un cadavru bun de prădat; că, pentru 
trib, orice mort constituia un ospăț ales; apoi, un alb 
poartă ascuns undeva, prin pantaloni sau cămaşă, un 
revolver cu gloanţe care valorează mai mult decât 


diamantul, pe care putea astfel să şi-l însuşească. Or el se 
afla în Cuzeo de Nord, adică într-un loc pe care niciun 
geograf de seamă, dacă nu era şi aventurier sau explorator 
în acelaşi timp, nu putea să-l reprezinte exact pe o hartă, 
pe ale lui ştiindu-le pline de cele mai ruşinoase erori. De 
aceea, în câteva secunde îşi încredinţă sufletul lui 
Dumnezeu şi-l blestemă pe diavolul care-i adusese pieirea 
pe o cărare plină de atâtea capcane ale naturii. 

Pulsul i se înteţi, pe ochi i se puse un văl, iar creierul i se 
păru că-i devine moale, ca un bulgăre de mastic, 
cufundându-se într-un abis. 

Două ore mai târziu, indianul piro Shuri Cunduri (Fiul 
Condorului) înainta cu paşi de pisică către catâr. Nu 
mergea pe drum, care era loc pentru ir mitaya, adică 
pentru treabă; vânătoare, pescuit sau altceva, ci prin 
tufişuri; adulmecase din boarea pădurii mirosul special al 
albului, al catârului şi, de ce nu, şi al whiskyului. 

Shuri Cunduri rămase, multă vreme, fără să se ridice, 
privind şi studiind spectacolul, adulmecând deliciosul 
parfum de urină şi de bălegar putred, care emana din 
pielea catârului, prin transpiraţie. La rândul lui, catârul 
sforăia, neconvenindu-i mirosul indianului. Pentru indian, 
însă, era neclar dacă proprietarul unui atât de frumos 
animal dormea sau murise. De altfel, totul era posibil, căci 
în pădure te putea cuprinde, deopotrivă, şi moartea şi 
somnul. 

Shuri Cunduri era un sălbatic inteligent şi se mândrea 
cu asta. Ca dovadă, culese de pe jos un fruct de guayaba, 
uscat şi uşor ca un mugure, şi-l zvârli în corpul inert. Nu 
era un asasin, pentru că în loc de fruct ar fi putut, tot atât 
de bine, trage în el cu o săgeată de sarbacană, otrăvită cu 
o doză de macha, extract de curara; şi cui i-ar fi păsat? 
Totuşi, nu se putea şti niciodată ce era cu aceşti albi care 
dispuneau de trupe în uniformă, de puşti cu repetiţie şi de 
inepuizabile rezerve de gloanţe! Aşa că era mult mai bine 
să fie prudent. 

Fructul uscat ca o nucă îl lovi pe Smeyster în nas, fără 
să-i producă nicio tresărire. „E mort“, îşi zise Shuri 


Cunduri. „Al meu e catârul“. 

Şi-şi făcu calculul foarte iute: de la marginea fluviului 
până la cărare erau doar treizeci de paşi. Trebuia doar să-l 
ia pe gringo pe umeri şi să-l zvârle în apă din vârful unei 
stânci în formă de pinten, pe care ochiul său tocmai o 
descoperise printre crengi. _ 

Din trei salturi, indianul fu pe terenul de operaţii. În acel 
moment îşi aminti un lucru pe care n-ar fi trebuit să-l uite 
cu niciun chip. Mortul era un gringo, deci trebuia să aibă 
cu el, neapărat, civilizaţia sa, din care să nu-i lipsească 
nimic şi, prin urmare, nici whiskyul. Numai că sticla de 
lângă el era, din păcate, goală. 

Ar mai fi trebuit să aibă şi dolari! Şi Shuri Cunduri îi 
scotoci buzunarele, scoțând un pumn de bancnote dintr-un 
portmoneu de piele, unde se mai aflau şi nişte hârtii din 
care nu putea pricepe nimic. Aşa că luă doar biletele de 
bancă cunoscute, puse restul la loc. In schimb, îşi mai 
strecură în buzunar o pilă de unghii, obiect misterios şi 
necunoscut, un briceag cu şase lame, de fabricaţie 
elveţiană şi, din care, cel puţin patru nu-i puteau servi la 
nimic; un ceas brățară; un pachet de ţigări, cu acel tutun 
blestemat, gringo, care-ţi lăsa un gust dulce; o unealtă 
ciudată, fără îndoială magică, pentru că, dacă apăsai pe un 
mic buton, se deschidea de la sine, zvârlind o jerbă de 
scântei; era, de fapt, o brichetă care nu funcţiona decât în 
mâinile experte ale stăpânului. 

Toate constituiau o avere, fără a mai socoti şi catârul. 

Din nefericire, sau din fericire pentru el, în acelaşi 
moment, inginerul Smeyster începu să geamă. Ba încercă 
chiar să se întoarcă şi, de pe buzele îmbăiate, ieşiră o 
grămadă de cuvinte pe care nu numai indianul, dar nimeni 
nu le-ar fi putut înţelege. Dar oare, atunci şi acolo, se mai 
exprima el în franceză? Şi, totuşi, scoase şi un cuvânt de 
efect, unul singur: 

— Oil! 

— Oil! Oil! repetă uluit Fiul Condorului. 

Cuvântul îi spunea totuşi ceva; îl mai auzise pronunţat 
de inşi care veniseră pe acolo încălţaţi cu cizme, îmbrăcaţi 


cu cămăşi colorate, cu aparate diabolice negre, acoperite 
cu o mulţime de oglinzi, cu arme şi cu mii de cartuşe. 

Cuvântul, deci, căpătase o semnificaţie aparte pentru el. 
Cu atât mai exactă, cu cât, de fiecare dată când îl 
pronunţaseră, străinii îl şi dublaseră cu o mulţime de 
cadouri de tot felul, ce le încântau mai ales pe femei. 

Procedă cu grijă, ca nu cumva să-i scape inginerului şi 
picul de viaţă ce-i mai rămăsese; îl încărca pe catâr, cum 
ar fi încărcat o mare iguana, pe care ar fi trebuit s-o 
domesticească şi s-o lege apoi acasă cu o liană de un ţăruş, 
ca să-i facă ouă. Pentru băştinaşi, erau mai bune decât 
găinile care, oricât de productive, nu făceau decât un ou 
sau două pe lună... 

XXX 

Când Pierre Smeyster se trezi din coma în care căzuse 
de câteva ore, nu putu deschide decât un singur ochi; aşa 
avea să fie zile şi săptămâni în şir; celălalt ochi era prins 
într-o crustă cornoasă, ca pielea de crocodil. Se pomeni 
cufundat într-un fel de penumbră, o lumină ca de acvariu, 
venind de la un coui, adică o jumătate de dovleac în care 
ardea răşină de copal amestecată cu încă ceva. Mai 
descoperi, apoi, nişte rămăşiţe de paie care-i atârnau 
deasupra capului şi înţelese că nu era mort şi nici orb că se 
afla într-o choza de indian, după miros. 

leşind din comă se şi cufundă într-un somn cu vise atât 
de încântătoare şi de reale, încât chiar întinse mâna să 
apuce fermecătoarea creatură care, goală, lascivă şi de o 
frumuseţe unică, dansa în faţa lui. Era atât de graţioasă c- 
ar fi încântat şi pe cei mai rafinaţi şi mai blazaţi spectatori 
de la Folies-Bergeres. De fapt, Smeyster a avut o tinereţe 
studioasă, dar n-a suferit de complexe sexuale niciodată; 
ştia, de multă vreme, cum e făcută femeia şi-i plăcea. Dar 
nu bănuise niciodată că ar exista pe lume nişte fiice ale 
Evei atât de frumoase, ispititoare şi adorabile, ca cele care 
se învârteau acum în jurul lui. În ciuda perfecțiunii lor 
ireale, erau atât de accesibile, încât una din ele se aplecă 
asupra lui şi-l sărută cu patimă; să ia foc bietul om, nu alta; 
dar vai, când vru s-o prindă, apucă în gol. 


Efortul, dorinţa şi decepţia îl făcură să se cufunde din 
nou în neant. 

A doua oară, când ieşi din comă, zări acelaşi decor, dar 
în loc de creaturi eterice şi divine, care să danseze pentru 
el, văzu aplecată asupra lui o mască hidoasă, fără nimic 
omenesc în ea, cu ochii ieşiţi din orbite şi un nas cârn, de 
vrăjitoare. Ce plăcute fuseseră primele vedenii. Atunci nu 
se întrebase despre el „unde sunt”? Dar acum, în faţa 
acestei hidoase măşti de fantomă sângeroasă - căci ce 
altceva decât sânge puteau fi dungile roşii de pe obrajii ei - 
nu se putu reţine şi întrebă imediat: 

— Cine eşti tu? 

— E] senor vuelve de lejos”, i se răspunse. 

Pricepu imediat: era în mâinile unui trib de indieni piros 
sau campas. Situaţia nu era disperată mai întâi, pentru că 
nu-l lăsaseră să moară în pădure şi, apoi, pentru că nu-l 
omorâseră. Se afla, desigur, în faţa unui ladino, adică un 
fel de indian descurcăreţ, care învățase puţină spaniolă şi 
mai avusese relaţii cu oameni civilizaţi. 

Cu un gest brutal, apucă braţul ridicat în faţa lui, 
strângându-l cu forţă: 

— Cine eşti tu, răspunde? 

— Sunt Huichai-Pata*. Îmi datorezi viaţa; viaţa ta e în 
mâna mea, înţelegi? 

Smeyster voi să se ridice, să protesteze şi să se apere. 

işi dete îndată seama că dacă membrele şi le mai putea 
mişca, corpul deloc. 

— Te-am salvat, îi spuse placid vrăjitorul. Supray“ n-ar fi 
dat nici măcar o perlă pe viaţa ce-ţi mai rămăsese. 

— Tu eşti brujo? Ce trib e aceasta? Cine m-a adus aici? 
De ce m-aţi răpit? Bagă de seamă, vrăjitorule, că am 
prieteni puternici care, probabil, mă caută acum şi ai putea 
plăti scump ceea ce-mi faci! 

— Văd că fratele meu nu-i încă vindecat de tot, spuse 


38 Domnul vine de departe (N. T.) 

59> În limba quechua: Cel ce vine de sus. (N. A.) 

6 Demonul grădinilor, care pătrunde în sufletul animalelor. (N. 
A.) 


brujo, într-o spaniolă aproximativă. Dar o să continuăm cu 
vindecarea încă vreo câteva zile. Hai, ţine şi bea asta până 
atunci, apoi culcă-te şi-o să te trezesc când va fi nevoie. 

— Vrei să mă otrăveşti? 

— De ce să te otrăvesc? Nu eşti doar la cheremul meu? 
Dacă aş fi vrut să te omor, te-aş fi lăsat cum te-am găsit, 
când ai fost cules mai mult mort de pe drum şi adus în 
coliba asta, sau te-aş fi putut azvârli în apele fluviului 
Urubamba, care ţi-ar fi dus scheletul departe, până la 
tătuca Ucayali, dar uite că n-am făcut-o, aşa că bea de aici 
şi nu te teme! 

— Spune-mi, cel puţin, ce băutura dracului e asta? 

— E uni! Bea! 

O forţă, independentă de voinţa lui, îl făcu pe Smeyster 
să ia tigva oferită şi să bea. 

Nu ştia ce-i acela uni şi, totuşi, bău. I se luă recipientul 
gol din mână, iar el se simţi greoi, mai greoi ca oricând. 

În acelaşi timp, coliba se umplu din nou, dar nu cu 
dansatoare minunate, ale căror forme să le adumbrească 
pe ale celor vii, ci cu chipul unui monstru care se aşază pe 
priciul său, un animal greoi, cu răsuflarea pestilenţială, din 
gura căruia ieşeau nişte coli ascuţiţi; o gură uriaşă, 
puturoasă, cu ochi aurii care-l priveau întruna. Işi dădu 
seama că e un crocodil uriaş, care-l apăsa pe piept. 
Crocodilul dispăru, absorbit ca o boare, în văzduh, în locul 
lui ivindu-se o anaconda, tot atât de monstruoasă ca 
mărime şi greutate. Cum îl lingea, cu limba-i despicată, ca 
un câine prietenos, Smeyster vru să strige. li lăsa pe obraz 
o substanţă băloasă care se solidifica încetul cu încetul, ca 
un gudron. Vru să strige iar şi reptila dispăru precum 
crocodilul... Urmă un alt animal apocaliptic, un scorpion 
gălbui, cu părul mătăsos şi suplu, ca al fetelor din Belgia. 
Îşi ridica în arc de cerc coada deasupra spatelui, agitând-o 
în toate părţile, ca şi cum şi-ar fi căutat locul anume unde 
să înţepe. 

Dar nu înţepă. Fugi cu o iuţeală nemaipomenită, ca să i 
se aşeze la subţioară, iar de acolo, de la cald, cu mişcări 
reptiliene, i se strecură sub pătură, zgâriindu-i şi 


gâdilându-i pielea. În acelaşi timp, prin cine ştie ce 
minune, temuta-i coadă devenise uriaşă, ieşise din 
învelitoare şi se lungea, se lungea ca să lovească sigur şi 
precis în tâmpla lui dreaptă, cu o atât de mare forţă, încât 
Smeyster mai scoase un strigăt. 

Revăzu într-o străfulgerare tragedia din pădure, în urma 
căreia fusese adus pe priciul din colibă. Dar era atât de 
dezarmat şi de neputincios să gândească, încât nu putu 
face nici măcar gesturile unui nou născut; reflexele îi erau 
anihilate. 

Din acel moment nu mai avu senzaţia că trăia un 
coşmar. Ceea ce vedea, atingea sau i se spunea, oricât de 
extravagante i-ar fi fost senzațiile, ţineau de realitate, de 
realitatea cea mai simplă şi mai adevărată. 

Deseori, în acea perioadă tulbure, diabolică, infernală, 
Huichai Pata veni să-l vadă, dându-i de fiecare dată câte o 
porţie de uni. lar Smeyster nu mai avea tăria să-i reziste şi 
bea. Dacă n-ar fi băut, i s-ar fi băgat o ţeavă de bambus pe 
gât, cum şi fusese ameninţat că i se va face, dându-i-se 
prin ea doza de medicamente, în ciuda voinţei lui. 

Într-o zi, când Huichai Pata se pregătea să-i 
administreze o nouă portie de medicamente, Smeyster 
reuşi să se ridice în şezut şi să i se împotrivească. Se 
simţea slab ca o iguana, ca o pasăre pe cuib, dar recurse la 
ultimele forţe: 

— Brujo! strigă el. Şi cu toate că glasul abia i se auzea, i 
se păru că răsunase toată coliba ca de un tunet. Brujo! Ce 
vrei de la mine? Ce-mi faci? De ce mă tot otrăveşti? 

— Voi face din tine un om bogat. 

— Nu-mi pasă de bogăţie. Vreau doar sănătate şi 
libertate! 

— O să le ai şi pe astea, ai răbdare. Fără mine ai fi fost 
de mult un om mort. 

— Bagă de seamă că prietenii mei o să mă răzbune! O să 
mă caute, să ştii! Şi-ntr-o zi o să mă găsească şi o să-ţi 
distrugă tribul. 

— Au şi venit, frate, de mai multe ori şi chiar cu 
soldados. Dar acum ştiu că eşti mort. Eşti mort pentru ei şi 


pentru toată lumea, în schimb, tu vei reînvia şi vei fi bogat, 
foarte bogat... Bea asta şi mâine ai să afli în ce-ţi va consta 
bogăţia... 

Era tot uni, o băutură infectă, dar atunci îi păru mai 
puţin amară. Şi bău. De altfel ce-ar fi putut face? Nu 
credea că ai lui îl părăsiseră fără să-l mai caute. Atât cât 
trăia, mai putea spera. 

XXX 

Până unde mergea oare imaginaţia nebunului? Şi-n 
respectiva poveste, câtă doză de adevăr era şi câtă fantezie 
a unei minţi rătăcite? Căci simţeam, totuşi, că era şi ceva 
real în această aventură, cel puţin începutul, sau 
accidentul cu scorpionul, dovedit de altfel de cicatricea de 
pe obrazul lui Smeyster. Că nu murise din această pricină 
iar era adevărat, sau poate că scăpase numai pentru că 
veninul unor scorpioni nu e totdeauna mortal, câteodată 
fiind mai puternică victima? Apoi, anumite detalii despre 
şederea lui în tribul piro păreau foarte adevărate. 

Puțin mai târziu l-am întrebat pe Walter: 

— Walter, tu care ai trăit în regiunea Madre de Dios şi 
pe malurile lui Ucayali şi Urubamba, ai auzit vreodată 
vorbindu-se de vreun lac pe care indienii îl numesc uni? 

— Sigur. 

— Dar ce-i asta? 

— Acel cahaupi al brazilienilor, aya-huasca de pe 
Amazoane şi Maranon, unde se mai numeşte şi soga de 
muerte. Indienii piros, chamas, campas îi spun însă uni. 

— Dar multe mai ştii! 

— Soga înseamnă liană sau aţă, aţa morţii. E vorba chiar 
de o liană, o liană care creşte în aceste păduri şi ale cărei 
frunze se aseamănă cu cele ale viței de vie de pe la noi, 
atâta doar că e mai mică. E un puternic narcotic, ceva de 
felul penthotalului întrebuințat de medicii noştri. Cine-l ia 
are viziuni ca cele provocate de opium. Şi, după dozele 
utilizate, aceste viziuni pot fi plăcute sau 
înspăimântătoare, permițându-i celui ce le are să 
ghicească, până la un anumit punct, ce i se va întâmpla 
într-un viitor apropiat, sau să-şi aducă aminte de locul 


unde a pierdut un obiect. Această stare secundară depinde 
de cantitatea de aya-huasca absorbită, precum şi de alte 
substanţe cu care a fost amestecată, şi durează de la 
douăzeci şi patru până la patruzeci de ore. 

— Păi, dacă-i adevărat, medicaţia respectivă le este de 
mare ajutor acelor brujos! 

— Ba chiar mai mult. Anumite doze repetate duc la 
obnubilarea completă a minţii celui ce ia uni sau aya- 
huasca. Omul îşi pierde voinţa, se abrutizează şi, într-un 
fel, rămâne sclavul ascultător al celui ce l-a vrăjit numindu- 
se guarqui. 

— Dar tu crezi în minunile astea? 

— Am luat şi eu aya-huasca şi am văzut şi astfel de 
sclavi. Femeile jivaros fac din el un fel de elixir de 
dragoste, pentru a-şi lega de ele definitiv bărbatul, al cărui 
spirit l-au fermecat, fie prin beţie, fie prin viziunile 
sentimentale sau luxurioase pe care le dă această liană. Nu 
se întrebuinţează însă niciodată în stare pură. În principiu, 
se pune cam un kilogram de frunze de soga de muerte în 
zece litri de apă, adăugându-se şi frunze de chacruna, apoi 
se fierb la foc mic, amestecând întruna cu o spatulă de 
lemn, până ce pasta devine vâscoasă. Produsul este 
astringent ca taninul şi cicatrizează rapid o rană. Mai 
concentrată este aya, care îi produce omului halucinaţii 
plăcute. Pentru a vindeca anumite boli, indienii jivaros 
înlocuiesc chacruna prin rădăcina unei plante numită 
virote sacha, tot o viţă de vie din selva, dar acest amestec 
face posibilă vindecarea prin  autosugestie. Dacă 
amestecului i se mai adaugă şi chulla-chagui-caspi, cel ce 
bea licoarea se pomeneşte într-o lume fantastică, ca în „O 
mie şi una de nopţi“, sau bântuit de coşmaruri 
înspăimântătoare. Dar acum, ce să mai vorbim, ştii şi 
dumneata tot cât mine...S! 


51 Trebuie, fără îndoială, să fi fost martor la anumite fapte - ca 
dementa lui Smeyster - pentru a nu mai fi sceptic. Sunt însă 
necesare şi anumite precizări : acea soga de muerte aparţine 
familiei „piramidotoras", o specie de „maltighiaces“. Doctorul 
Anita Paradies, din Lama, a extras din această plantă un 


HALUCINAŢII 


Pierre Smeyster simţi o mână punându-i-se pe umăr şi 
avu senzaţia unui scufundător care, după beţia marilor 
adâncuri, revine la suprafaţă. 

Să se fi trezit oare după un somn adânc, populat cu vise 
şi coşmare, sau poate că învia după o moarte cu o durată 
neştiută? 

— Que pasa senor? No se siente usted bien %? 

Auzi un clac-clac şi senor şi ridică ochii. În faţa lui stătea 
un poliţist, în uniformă verde, care bătea, cum fac agenţii 
de circulaţie din Lima, un fluier negru din plastic de 
montura inelului. 

— Staţi pe bancă de aproape cinci ore, fără să vă clintiţi, 
îi zise polițistul. Când mi-am început serviciu eraţi aici, mi- 
a venit schimbul şi acum când reintru de gardă iar dau 
peste dumneata. Sunteţi bolnav? 

— Sunt obosit, mă odihnesc. 

— Aveţi acte? 

Inginerul se scotoci prin buzunare, îşi găsi portofelul şi i- 
l întinse. Agentul îi văzu hârtiile, îl închise şi i-l înapoie. 

— Sunteţi străin? Vreţi să vă duc la hotel? Îmi păreţi 
cam palid. Aţi avut vreun accident? Aţi fost rănit? Ce-i cu 
cicatricea de la obraz? E recentă? 

— Nu-i nimic, spuse Smeyster. 

Privi în jur şi se văzu în mijlocul unei grădini, cu iarbă, 
cu arbori mari şi cu un vast edificiu pe frontonul căruia 
citi: Museo de Arte Italiano. În capul lui, în locul creierului, 
parcă avea o gaură căscată. Se gândi dacă se află, într- 
adevăr, în Italia şi întrebă: 

— Cum se numeşte această grădină, por favor? 

— Parcul Juana Alarco de Dammert. 


element numit „banisterină“. Cu alte cuvinte, alcaloidul 
cunoscut azi de savanţi sub numele de „,tetrahydrohamifin“, 
care se utilizează în chirurgie, şi ale cărui proprietăţi sunt 
aproape identice cu cele ale penthotalului”. (N. A.) 

62 Ce se întâmplă domnule? Nu vă simtiti bine? (N. A.) 


Deodată îşi aminti: era la Lima. 

La Lima! Bun. Dar de ce? Cum ajunsese acolo? Ce făcea 
în acea capitală, când el ar fi trebuit să fie pe Ucayali sau 
la Cuzeo? 

Se ridică, se convinse că picioarele-i erau bune şi-i 
surâse amabil gardianului. 

— Merg mai bine, spuse el, vă mulţumesc. O să mă 
întorc acasă pe jos. 

— Sunteţi străin şi locuiţi probabil la hotelul „Bolivar”. E 
pe aici şi o staţie de taxiuri. 

— Nu, mulţumesc. Mersul o să-mi facă bine. 

Se depărtă şi polițistul îl privi lung şi nehotărât. După 
aceea nu se mai ocupă de Smeyster şi se întoarse la 
circulaţia lui. 

Pierre traversă Paseo de la Republica şi se opri pe o altă 
bancă. Era singur şi se apucă să-şi facă inventarul 
buzunarelor. Îşi examină mai întâi portofelul şi-şi dădu 
seama că nu lipsea nimic din el, nici paşaportul şi nici cele 
trei bancnote de douăzeci de dolari, împăturite şi vârâte 
într-o copertă transparentă, dimpreună cu permisul de 
conducere. Într-un alt buzunar îşi găsi carnetul de cecuri 
de voiaj al companiei „American Express”, din Cuzeo. 

Dar toate acestea nu explicau nici cum ajunsese la Lima 
şi nici pentru ce. Într-un alt buzunar descoperi un bilet de 
tren pentru automotorul Ollaitambo-Cuzeo, apoi un bilet 
roz al companiei aeriene „Faucett”, pentru Cuzeo-Lima. 

Deci călătorise. Dar ce făcuse oare la Ollaitambo? Şi 
cum ajunsese acolo? Era ceva ce nu pricepea deloc. Aşa că 
trebui să admită că trăise până atunci în stare de hipnoză 
sau de somnambulism. Cel mai simplu ar fi fost să se ducă 
la primul hotel şi să întrebe telefonic unde se află sediul 
companiei la Cuzeo. Poate că i s-ar fi putut spune de acolo 
pentru ce fusese trimis la Lima. 

Amneziile se mai explică şi datorită altitudinii, anumite 
regiuni provocând unora stări de comă prelungite, de care, 
la deşteptare, nici nu-şi mai amintesc. 

Părăsi banca şi se îndreptă spre Piaza San Martin, prin 
Carabaya. Acolo, în furnicarul intens din inima oraşului, s- 


ar fi putut reintegra perfect în realitate. 

Dar, în Piaza San Martin, în loc să se îndrepte spre 
hotelul „Bolivar” o luă pe avenida Nicolas de Pierola, cu un 
pas de hoinar, gândindu-se la cine ştie ce. Deodată, se opri 
în faţa unei dughene cu obiecte „autohtone” din aur şi 
argint. Se aflau acolo bijuterii reprezentând zeii 
Wiracocha, Zamas, din Anzi, chalqui, sau făcătorul 
incaşilor. Ochii i se fixară, brusc, pe o bijuterie bizară, un 
fel de piatră galbenă, pe care o identifică ca fiind din 
ambră milenară, în miezul ei având încastrat un scorpion. 
La vederea lui îl fulgeră o durere prin cap. Instinctiv, duse 
mâna la frunte şi-şi simţi sub degete cicatricea 
îngrozitoare de la tâmpla dreaptă. 

Nici nu-i trebui mai mult ca să-şi amintească ce se 
petrecuse pe malul fluviului, când îl înţepase odiosul 
animal. Printr-o înlănţuire normală de gânduri, îşi aminti şi 
de faţa hidoasă a vrăjitorului, de greţoasele-i băuturi, 
precum şi de prezicerile pe care i le făcuse: „Tu eşti din 
rasa celor ce iubesc aurul şi datorită mie o să ai mai mult 
decât doreşti.” 

Se aplecă spre geamul în care se oglindea şi se văzu nu 
desfigurat, ci însemnat cu o uriaşă cicatrice, ca de macetă. 
Era urât; da, dar viu! „Trăiesc, îşi spuse, trăiesc!“ Pentru 
moment se întrebă chiar de ce preţuise atât de mult viaţa. 
Cât stătuse inconştient, nu simţise nimic, doar un neant şi 
atâta tot. 

Acum putea bea, mânca şi umbla după fete frumoase... 

Ba, avea şi dolari, şi, cu toată fruntea sa încreţită, o mai 
putea încă alege pe cea pe care o voia dintre toate pipiţele 
care mişunau în jurul restaurantelor şi al cafenelelor 
deocheate. 

De aceea se îndreptă şi el spre „Corcega”, fără a se mai 
ocupa de scorpion şi de durerea pe care i-o provocase în 
cap vederea lui. 

Durerea dispăruse, dar îl ajutase să facă o legătură între 
un eveniment capital şi o serie de altele care-i urmaseră. 
Redevenea astfel încetul cu încetul, el însuşi. 

Mai urma ca o masă bună şi un pic de alcool să-l repună 


de tot pe picioare. 
XXX 

— Domnule, îi spuse patroana de la „Corcega”, sunt 
dezolată, dar e ora unu şi jumătate noaptea şi o să 
închidem. O să dormiţi la hotel. Îmi datoraţi treizeci de 
soles. 

Îi întinse un bilet de douăzeci de dolari şi aşteptă restul; 
îl numără, îi puse-n buzunar şi ieşi. 

Îşi dădu repede seama, după cum îl ţineau picioarele, că 
băuse prea mult. Din fericire nu era decât o beţie uşoară, 
care avea să dispară la primii paşi făcuţi în aerul proaspăt 
şi reconfortant al nopţii. 

Strada era aproape pustie şi, totuşi, gata-gata să se 
lovească de o pereche care trecea pe lângă el; îl auzi pe 
bărbat bombănind: 

— Ay, senior, que cochura!6 

Tresări, dar nu se mai întoarse după ei, îşi iuți pasul şi o 
luă pe avenida Tacna, drept înainte, neoprindu-se decât la 
podul surpat de pe Rimac, râu din Lima, de mult secat. O 
barieră de lemn împiedica beţivii de felul lui să-şi continue 
drumul, ca să nu cadă în albia râului plină de pietre. Se 
sprijini de una din balustrade, apoi îşi căută prin buzunare 
ţigările şi chibriturile pe care le cumpărase la „Corcega”. 
Trase un fum în acelaşi timp cu mirosul de noroi şi de 
putregai care emana din albie. 

„Ce aventură! îşi spuse. Ce aventură! Dar oare n-aş face 
mai bine ca mâine, după ce-i trag un somn, să caut un 
medic şi să-i spun ce mi s-a întâmplat? Probabil că n-o fi 
cazul meu unic. Indienii aceştia m-au îngrijit destul de 
bine. Altfel n-aş mai fi viu. Şi ar fi putut să mă facă să 
dispar atât de uşor. Dar, ce-i cu coşmarurile? Probabil că 
trebuia să elimin veninul... Mai sunt şi acum puţin obosit, 
fără-ndoială, dar un tratament adecvat m-ar înzdrăveni!” 

Socoti apoi că venise vremea să se culce. Se gândi ce 
hotel să caute şi optă pentru „Bolivar“. Zvârlind ce mai 
rămăsese din ţigară în Rimac, făcu stânga-mprejur, dând 
să plece. 


55Domnule, ce beţie! (N. A.) 


Se ciocni de o siluetă înaltă şi neagră. Nu auzise nimic, 
niciun pas, nicio răsuflare şi, totuşi, un om venise înapoia 
lui, gata să-l şi atingă în timp ce medita; ba se afla atât de 
aproape încât se şi mira că nu-şi dăduse seama de 
prezenţa lui şi că nu-i auzise măcar răsuflarea. 

Necunoscutul era înfăşurat într-o mantie neagră, care-l 
făcea să se asemene, cu un enorm gallinazo, faţa fiindu-i 
ascunsă de borurile trase ale unei pălării întunecate, de 
fetru. 

— Permiso, senor, spuse omul, fără să facă niciun gest. 
Smeyster îşi dădu seama că nu se putea feri de el din 
pricina balustradei, dar nici să-l bruscheze nu-i venea. 

— Vedeţi-vă de drum! se răsti la el. 

— Senor, tiene usied un momentito para mi.% 

— Niciun minut, nicio secundă măcar! Lasă-mă să trec... 

Omul nu se mişca. De altfel, era imposibil să-i desluşeşti 
trăsăturile, iar aşa cum era înfăşurat, în mantie, te făcea să 
te gândeşti mai degrabă la o statuie grotesc îmbrăcată. 
Într-o clipă prin capul inginerului trecură tot felul de idei. 
Se gândi la bărbaţii şi la femeile din Biblie care fuseseră 
transformați în stane de sare, adică la cei împietriţi, teama 
îl cuprinse încetul cu încetul. Se simţea încă prea slab 
pentru a-i rezista necunoscutului sau pentru a se bate cu 
el. Or, ce altceva putea fi acesta decât un tâlhar de rând, 
jefuitor de trecători întârziaţi? Il cuprinse o senzaţie 
bizară, care-i transformă frica în groază. 

Omul duhnea a ceva fad, un miros de cadavru şi de 
cavou. 

— Am un comision pentru dumneavoastră, îi spuse, în 
cele din urmă, inoportunul, şi o să vi-l dau în schimbul a 
vreo douăzeci de dolari. 

Era bineînţeles un hoţ! 

— Dar n-am suma asta la mine! minţi Smeyster. Cel 
puţin nu azi! 

— Dar o aveaţi mai înainte, îl asigură misteriosul 
personaj. Doar v-aţi procurat mărunţiş la „Corcega”. Aşa 
că daţi-mi banii şi n-o să regretaţi. 


54 Domnule, o clipă vă rog! (N. T.) 


— Dar de unde şi până unde propunerea asta? 

— Din umbra vremii, îl asigură omul, cu o voce lugubră. 
O să fiţi atât de bogat încât n-o să aveţi ce face cu aurul. 
Vă şi gândiţi la o mină de aur, parcă vă şi văd, şi apoi simt 
asta. Ca şi cum ar fi vorba numai de o mină de aur! Nu 
senor, ci de trei, de cinci, de munţi de aur, şi chiar de 
oraşe întregi, de oraşe mari, ale căror ziduri, acoperişuri şi 
pavaje nu sunt decât plăci întregi dintr-un astfel de metal. 

— Păi, atunci de ce cerşeşti şi nu te duci să cauţi aurul 
ăsta, care zici că e nu ştiu unde? 

— Pentru că n-am bani. Om neîncrezător ce eşti! 
Ascultă-mă! Când Atahualpa a căzut prizonier în mâinile 
lui Francisco Pizzaro i-a oferit, în schimbul libertăţii, o 
grămadă de aur. l-a arătat cât îi va da, ridicându-se, în 
temniţa lui, pe vârful picioarelor şi mai înălţând şi braţul 
de-a lungul zidului. „Aur, cât să umpli încăperea asta până, 
uite, la ce înălţime”, i-a mai spus el. Pizzaro acceptă târgul, 
negândindu-se câtuşi de puţin că incaşul nu s-ar fi ţinut de 
cuvânt, fapt, pe care îl ştiu şi eu că e adevărat. Aşa dar de 
ce să nu încerce? Şi îi îngădui lui Atahualpa să-şi trimită 
emisari în toate colţurile regatului pe care tocmai îl 
cucerise. Profitând apoi de înlesnirea făcută, Atahualpa 
aranjă asasinarea fratelui său Huascar, moştenitorul 
legitim al tronului, prizonier al generalului incaş 
Chaliccuchima... Zilele treceau şi camera arătată de 
Atahualpa începea să se umple de aur... Atunci se răspândi 
vestea asasinării lui Huascar. Pizzaro sperase tot timpul 
că-i va putea manevra pe cei doi fraţi, unul împotriva 
celuilalt, consolidându-şi astfel puterea asupra imperiului 
incaş şi, în acelaşi timp, asigurându-le şi cuceritorilor 
pacea. Proiectul însă i se spulberase. Or era sigur că 
Huascar fusese ucis la porunca lui Atahualpa, şi îl 
condamnă pe acesta, la moarte, după cum îl ameninţase. 
Vestea execuţiei se răspândi iute, datorită poştaşilor 
incaşi, aşa zişii chualquis, care străbăteau pe jos, în timp 
record, distanţe considerabile. Aducătorii a mii şi mii de 
tone de aur, care se îndreptau spre Cuzeo, făcură cale 
întoarsă. Aurul acesta a fost ascuns în locuri inaccesibile; 


trebuie să-ţi spun că aurul acesta venea din rezerve şi din 
mine ale căror locuri au fost tot timpul ţinute secrete. 

— Şi ăsta-i secretul pe care vrei să mi-l vinzi pe douăzeci 
de dolari? îi spuse, râzând, inginerul. Cunosc legenda şi 
dacă e bazată pe o realitate istorică, nu cred că, după cinci 
secole de cercetări, ar mai putea exista aceste mine şi 
aceste oraşe. Hai, du-ţi mesajul altuia; sunt destui creduli 
care se lasă furaţi de miraje! Dar, ia spune, de unde ştii că 
am fost la „Corcega“? Nu te-am văzut pe acolo. Îi fi vreun 
slujbaş de-al lor? 

— Ce are a face cum am aflat şi ce am să fac cu cei 
douăzeci de dolari? Secretul însă nu ţi-l pot da pe degeaba. 

— Dar cine eşti, de fapt? Şi de ce atâta mister? 

— Eu sunt Francisco Pizzaro! 

— Ce-ai zis? 

— Ce-ai auzit: Francisco Pizzaro. 

În loc să râdă, pe Smeyster îl cuprinse spaima. Avea de a 
face cu un nebun! Un hoţ, un biet hoţ de douăzeci de 
dolari, nu era primejdios şi, la o adică, ar fi acceptat 
târgul, dar un nebun, un adevărat nebun era mult mai 
primejdios, căci, la ce te-ai fi putut aştepta de la un 
dezechilibrat mintal? 

— Ei, asta-i! se bâlbâi el, încercând în acelaşi timp, să-şi 
înăsprească vocea. Hai, gata! Lasă-mă să trec, sau păzea! 

Omul se mişcă şi cu cotul îşi ridică uşor mantia lungă, 
care se întredeschise. În ochii înnebuniţi ai inginerului 
apăru atunci lama lată şi ascuţită a unui pumnal, pe care 
necunoscutul îl ţinea în mână. Într-o fracțiune de secundă 
Smeyster înţelese că nu mai avea decât o singură scăpare 
să-şi atace duşmanul, să-i ia pumnalul, să-l dea la o parte şi 
să încerce să ajungă în stradă. 

Făcând apel la toate forţele, lovi cu amândouă mâinile în 
pumnalul ameninţător. Spre stupoarea lui, avu impresia că 
lovise doar o bucată de lemn uscat, ceva ca un picior de 
scaun; pumnul care ţinea temuta armă i se păru şi el atât 
de slab încât o scăpă numaidecât. Smeyster o prinse şi, cu 
un gest de apărare, o înfipse de două ori în faldurile 
mantiei. Omul nu mai mişcă, nu se mai opuse să treacă; pe 


semne că era rănit de moarte. 

Inginerul simţi că se face alb de spaimă. Ce complicaţii 
avea să-i mai aducă acest asasinat nocturn? Cum să 
dovedească că fusese atacat, el, un străin, care, pe 
deasupra, era incapabil să explice cum de ajunsese la 
Lima? 

Necunoscutul se prăbuşi deodată, cu un zgomot bizar, 
macabru, ca de castaniete. 

În cădere, mantia i se deschise larg şi, Smeyster, 
aplecându-se asupra victimei, trebui să respire lung şi 
profund să nu leşine. În capă nu erau decât rămăşiţele 
unui schelet omenesc. Peste aceste rămăşiţe funebre se 
afla o hârtie împăturită; probabil faimosul mesaj. 

Inginerul zvârli cuțitul în Rimac, privi în jur şi, 
aplecându-se iute, înşfăcă hârtia pe care o băgă în buzunar 
şi-o luă la goană drept înainte. 

XXX 

Sechele de halucinaţii provocate de aya-huasca? Simplă 
beţie cu pisco, sorbit prea cu poftă de un organism slăbit? 
„Somnul raţiunii naşte monştrii”, spunea Goya. Şi monştrii 
aceştia nu-s de nebăgat în seamă, când îţi apar în faţă, 
adresându-ţi-se cu o voce gravă, deloc bâlbâită, în decorul 
de infern verde, unde miraculosul şi diabolicul nasc la 
fiecare pas vrăjitorii. 

— Domnule Smeyster, îl întrebai eu amabil, aţi mai avut 
ceva veşti de la victima dumneavoastră, adică, aţi mai auzit 
vorbindu-se despre schelet? L-o fi găsit cineva-n drum? 

— Da de unde! Şi am citit cu atenţie toate ziarele din 
zilele următoare, dar n-am aflat nimic, nici măcar aluziv. 

— Dar hârtia aceea, sau, dacă vreţi, mesajul pe care l-aţi 
găsit asupra celui ce eu înclin să cred că era o fantomă, ce 
spunea? Nu v-aţi grăbit să aflaţi? Ce conţinea? 

— Bineînţeles că da. De îndată ce m-am încuiat într-o 
cameră de la hotelul „Bolivar”, am despăturit-o şi m-am 
aplecat asupra conţinutului său. Întâi n-am găsit nimic 
clar, şi dacă nu l-aş fi văzut cu ochii mei pe necunoscut, 
scheletul prăbuşindu-se la picioarele mele, aş fi jurat c-am 
fost victima unei tentative de escrocherie, atât de des 


întâlnită în ţara asta. Sunt mulţi şnapani aici care-ţi dau 
planuri, schiţe, documente false despre diverse mine de 
aur sau comori îngropate, care nu există decât în mintea 
lor. Câţi nebuni n-au plecat după spusele acestor 
impostori, găsindu-şi moartea pe acolo, căci între Parinari 
şi Borja le convine escrocilor să-şi plaseze faimoasele mine 
de aur ale incaşilor, ce-i drept, făcând asta şi ca să-i 
descurajeze pe cei mai îndrăzneţi. Dar nu iese fum dacă 
nu-i foc, şi aceste mine există, domnule, şi să ştii că ele vor 
fi ale mele. 

— Datorită mesajului fantomei? 

— Exact! 

Un vizionar nu trebuie niciodată contrazis; îi plăcuse că-l 
ascultasem; forma nebuniei lui îl îmboldea să-i aprecieze 
pe cei care-i dădeau atenţie. Doctorii, de altfel, ştiu că 
dacă te îndoieşti de spusele unui nebun, se închide ca un 
robinet. Dacă vrei însă să afli cât mai multe de la el, 
trebuie să te prefaci că-i crezi halucinaţiile, că-l iei în 
serios. 

I-am zis: 

— Deci, documentul care v-a parvenit într-un mod atât 
de straniu conţinea precizări formale de a căror 
autenticitate nu v-aţi îndoit? 

— Bineînţeles, dar nu le prea pot dezvălui. 

— Oh! Nu vreau să fiu indiscret, dar mă interesează, 
domnule Smeyster! Dacă vă indispun, însă, putem 
întrerupe. Spre regretul meu, totuşi, fiindcă vedeţi, 
dumneavoastră m-aţi încântat enorm... 

— Aa! Da, văd! Şi chiar îmi râvniţi secretul. Dar v-am 
prevenit; pământurile acestea sunt ale mele. Dintr-o clipă 
într-alta o să şi primesc concesiunea lor din partea 
preşedintelui republicii. Să vă găsesc atunci pe terenurile 
mele şi o să vedeţi dacă, cu toate amenințările lui Walter, 
n-o să vă trag un glonte de 44 între ochi. 

— Atunci, domnule Smeyster, mai bine plec chiar acum. 
Şi vă urez să găsiţi ceea ce căutaţi. lar dacă vă pot ajuta, 
contaţi, vă rog, pe sprijinul meu. 

Îi întinsei mâna. Mi-o strânse privindu-mă în adâncul 


ochilor, de parcă-mi sonda sufletul. 

— Nu ştiu, zise, dac-aş putea avea, totuşi, încredere în 
dumneavoastră... Aici, domnule toţi mă iau drept nebun. A 
fost suficient să le spun povestea ca să se răspândească 
zvonul că sunt dingo“. Asta-i expresia lor. Şi ştiţi de ce? 
Pentru că n-au decât un gând; preşedintele republicii îi va 
refuza unui dezechilibrat, ca mine, concesiunea solicitată. 
Aşa că, vedeţi! 

— Ştiţi, domnule Smeyster, adăugai eu, mi s-a spus că 
posesia de aur ar atrage după sine mari dezastre. In ceea 
ce mă priveşte, de multă vreme, am renunţat la aşa ceva. 

— Mi-am dat eu seama că sunteţi un om cinstit! Dar, vă 
rog, nu plecaţi... 

— Păziţi-vă, mai bine, secretul, nu cumva într-o zi să- 
ncepeţi să mă bănuiţi... 

— Staţi jos şi spuneţi-mi ce vreţi! 

— Ei, atunci, zisei eu ascultător şi plin de speranţa de a 
ajunge la o concluzie edificatoare, aş fi bucuros să cunosc 
şi motivele care vă fac să speraţi şi să credeţi că sunteţi pe 
drumul cel bun, adică pe drumul aurului. Deci, ce conţinea 
acest mesaj? 

— O să vă spun, zise el cu un timbru lugubru. 


65 Smintit. (N. T.) 


MESAJUL MISTERIOS 


Rămas singur în camera sa de hotel, bine închisă, 
Smeyster se aplecă, la lumina veiozei, asupra misteriosului 
mesaj. La început nu desluşi decât o schiţă obscură a 
cursului Maranonului, mergând de la Iquitos la Borja, pe 
aici, pe colo, cu nişte puncte negre care ar fi putut indica 
fie oaze, fie mine de aur, după starea de spirit a celui ce s- 
ar fi întâmplat să consulte o astfel de hartă. Dedesubt, 
nişte cuvinte sibilinice, incomprehensibile pentru cine n-a 
trăit cel puţin câteva luni în departamentul Cuzeo şi în 
regiunea lacului Titicaca, adică cuvinte în limbile ghechua 
şi ayamara. Smeyster recunoscu, în treacăt, unul sau două, 
care aveau să-i înlesnească o traducere clară - după el - a 
misteriosului mesaj. 

Mai întâi: Gentiendichii-Ispayana în limba quechua = a 
înţelege, a auzi, iar în ayamara, a ghici, a înţelege. 

Apoi: puruma sau purina, sau purinarit, ceea ce însemna 
în amândouă limbile; câmpuri netede, fără umbră, adică un 
fel de deşert. 

Şi, în fine, această frază: Ppisco noquay ma naqui 
nonianaqui memeri. 

— Atunci, îmi spuse el, mi-am fixat, din fericire, aceste 
cuvinte în memorie şi bine am făcut, căci, încercând în 
zadar să le descopăr un sens, care să fie sesamul grotei cu 
aur a incaşilor, am adormit şi când m-am trezit, 
documentul dispăruse, se volatilizase, fără să rămână vreo 
urmă. O mână răuvoitoare, poate cea a fantomei, pusese 
stăpânire pe el, în timp ce dormeam. Dar eu îi păstram 
cheia în memorie... Îmi revenisem. 

Privindu-l pe inginer mă întrebam: halucinaţii, otravă, 
venin, viziune sau vise de beţie, ori toxice? Vis, probabil. 
Visul rezultă, de altfel, în cea mai mare parte, dintr-o 
modificare a stării patologice a individului. O proastă 
digestie, excese, tulburări circulatorii, o excitație nervoasă 
pot declanşa un vis agreabil sau dezagreabil, mergând 
până la coşmar sau halucinație, după gradul de intensitate, 


sau după natura tulburării fiziologice. Un vis erotic - 
provenind dintr-o excitație prealabilă: lectură sau 
spectacol sugestiv - ori un coşmar - în care se amestecă 
noţiuni sau date istorice, amintiri livreşti în general - n-ar 
putea avea, în principiu, influenţă asupra evenimentelor 
care vor urma, ci poate doar asupra comportamentului 
subiectului. Dacă a fost totuşi un vis, îmi spuneam, 
Smeyster nu şi l-a construit pe al lui decât cu ajutorul 
elementelor înscrise în memorie şi stimulate în conştiinţă 
de alcool, sau de droguri indiene... 

— Înregistrând aceste cuvinte şi liniile schiţei, spuse el, 
am avut, deodată, revelaţia misterului. Brusc şi brutal, 
când m-am trezit, cuvintele cântau în mine şi fiecare din 
ele îmi lăsa o dâră sclipitoare de foc în creier. Aţi ghicit, 
domnule? 

— Ei, Doamne! Cum să ghicesc? N-am ghicit. 

— Atunci  urmăriţi-mă;  Ppiso noquay ma  naqui 
nonianaqui memeri. Cuvinte din ayamara amestecate cu 
quechua. |n vremea lui Pizzaro aceste două limbi se 
vorbeau; ayamara a dispărut mai târziu. Ceea ce înseamnă 
- vă scutesc de povestea căutărilor pe care le-am făcut la 
Lima, la nişte profesori, foarte greu de găsit, specialişti în 
aceste limbi, care nu voiau să transpire nimic din secretul 
parţial descoperit - tradus literal: „ascultă pasărea care 
vorbeşte şi care transmite, fără să ştie, secretele 
strămoşului...” 

Se uită la mine cu o privire triumfătoare; tăcut, 
cântărindu-mi reacţiile. 

Eu rămăsesem mut, întrebându-mă ce sens ascuns putea 
avea această frază anodină şi absurdă. Toată lumea ştie că 
papagalii vorbesc şi că spun de toate. Mi-l aminteam pe 
guacamayul părintelui Clemente. Şi chiar în această colibă 
ar fi putut striga: Hay fantasmas aqui! 

— Ei bine, mai întrebă Smeyster, aţi înţeles sau nu? 

— Mă tem că nu, îi răspunsei. Dar nu sunt versat în arta 
limbilor şi, drept să vă spun, nici n-am avut timp să 
aprofundez chestiunea pe care dumneavoastră o studiaţi 
de atâta vreme. 


— De vreo zece ani. Dar n-are importanţă! Nu-i nici 
rebus şi nici dilemă. Bătrânilor le plăcea să se exprime în 
fraze lapidare, şi, pentru a fi înţeleşi sau luaţi în serios, 
întrebuinţau termeni precişi într-un sens obscur însă. Era 
cel mai bun mijloc de a capta atenţia auditoriului. 

— Domnule Smeyster, poate mă lămuriţi, totuşi... 

— Da, dar vă credeam mai inteligent şi mai clarvăzător. 
În fine, uite! Repet: „Ascultă pasărea care vorbeşte şi care 
transmite, fără să ştie sau să bănuiască măcar că face aşa 
ceva, secretele strămoşului sau ale strămoşilor...” Şi asta 
nu vă spune nimic? Nu vă sună în urechi? Nu vă deschide 
nicio perspectivă? Godfordom !®® 

Făcui un gest de protest, dar nebunul era hotărât să-şi 
dezvăluie secretul şi mai opreşte-l dacă poţi. 

— Tăceţi acum şi ascultaţi-mă, îmi porunci. Ştiţi că 
incaşii au fost întotdeauna înconjurați de păsări 
vorbitoare? Guacamayos, loros, memeris, perruches, verzi, 
mov şi galbeni. Araşi de toate mărimile... zău. Dar puţin 
îmi pasă. Vi l-am şi spus. Textul mesajului constă doar în 
acest secret. Gândiţi-vă ce face această pasăre pe care noi, 
în Europa, o numim, în mod vulgar, papagal? Şi de ce este 
căutată? Pentru că ne amuză şi pentru că din această 
pricină preţul ei este foarte ridicat? Sau pentru penajul ei? 
Nu, domnule, ci pentru glasul său. Da, e o pasăre care 
vorbeşte! O pasăre care repetă inconştient, fără a şti, fără 
a înţelege, să zicem, şi care repetă ceea ce i se spune, sau 
ce aude... Or, atunci, e evident că, în timp ce incaşii 
discutau cum să-şi păstreze taina minelor de aur, ei ţineau 
şi întruniri frecvente şi îndelungi în prezenţa păsărilor lor 
favorite, fără să se ascundă de ele şi fără a se teme c-ar 
putea fi trădătoare, spioane. Aşa că acestea le-au auzit 
cuvintele şi le-au înregistrat ca nişte magnetofoane. 

— Cum?! 

— Da, domnule, papagalul e magnetofonul pădurii! 
Ascultă, înregistrează şi redă ceea ce a auzit... In mod 
firesc aceste păsări şi-au gravat în creieraşul lor, slujit de 
un gâtlej elocvent, secretele incaşe. Un papagal trăieşte 


66 În traducere liberă „Bătu-v-ar sfântul !“ (N. T.) 


între o sută cincizeci şi două sute de ani, dacă nu chiar trei 
sute de ani. Şi, cum se reproduce, ca orice făptură 
normală, îşi creşte progenitura cu grijă şi atenţie, veghind 
asupra ei de când e în găoace şi până ce zboară... e firesc 
ca papagalul, să zicem al lui Atahualpa, să nu fi înregistrat 
decât vorbele lui Atahualpa, deoarece era născut la el în 
casă. lar acest papagal, eliberat, la rândul lui, după 
moartea stăpânului, şi luând apoi drumul pădurii, 
răspunzând legilor firii şi având şi el pui, ce să-i fi învăţat? 
Ceea ce ştia, adică secretele lui Atahualpa! Şi, când spun 
Atahualpa, a nu se uita că acesta avea treizeci sau 
patruzeci de favoriţi şi confidenţi, pe care-i numea 
orejones, şi care ştiau tot ce se punea la cale, repetând şi 
ei întruna acelaşi lucru... v-aţi dumirit? 

— Hm! Încep să ghicesc, declarai eu. Încep... Dar unde 
vreţi să ajungeţi? Făpturile acestea au dispărut acum patru 
sau cinci sute de ani. 

— Păi aici vă înşelaţi. Da, au dispărut ei, dar nu uitaţi că 
şi-au transmis secretul din tată în fiu. Desigur, erau şi 
papagali care, pe atunci, trăiau în libertate, cu limbajul lor 
neînțeles de ceilalţi. Dar, cu timpul, s-a petrecut şi o 
încrucişare a limbajului papagalilor incaşi cu al papagalilor 
sălbatici. Şi expresiile s-au amestecat, s-au învălmăşit, fără 
a dispare însă niciuna complet. Asta-i ceea ce caut eu, 
papagalul care să spună cât de cât ceva în quechua şi 
ayamara, limbi pentru învăţarea cărora mi-au trebuit şi 
mie vreo zece ani. Aşa că-mi petrec zile întregi ascultând 
papagalii vorbind. Din timp în timp, mai prind câte un 
cuvânt. M-am dus la Borja, am coborât pe Maranon în mici 
etape, ascultând ce vorbesc aceste făpturi şi am întocmit 
chiar un lexic cu expresiile lor cele mai familiare, căci nu 
trebuie neglijat nimic. Prin el sper să ajung să înţeleg tot 
ce spun, să le traduc discuţiile, care, desigur, pentru 
dumneavoastră, neştiutor, nu par decât nişte ţipete 
enervante. Fireşte, că şi eu o să vorbesc limba papagalilor. 
Iar dacă nici aşa nu-l voi descoperi pe cel care să-mi spună 
în quechua sau ayamara, secretul oraşelor de aur, voi fi în 
schimb destul de în stare să-i întreb pe cei în viaţă - sper 


că sunteţi de acord - cum aş putea să descopăr secretul 
care le-a scăpat speciei lor şi încă multe altele! 

— Deci cam de zece ani, spusei eu mirat, va petreceţi 
timpul ascultând cum ciripesc papagalii? 

— Da, şi ce-i de mirare în asta? 

— Probabil aveţi serioase mijloace financiare, pentru că 
trebuie să şi mâncaţi în acest timp! 

— Mai pescuiesc din când în când şi eu câte o pepită pe 
malul fluviului. Am strâns vreo două kilograme la Borja, 
din noroi; n-aveai decât să te apleci, că era plin de ele pe 
jos. 

— Şi n-aţi rămas acolo? 

— Cum, să neglijez minele şi oraşele, pentru nişte biete 
grăunţe de aur? 

— Bineînţeles! Vorba proverbului european „Nu da 
vrabia din mână pe cioara de pe gard!” 

— Dar nu e vorba, domnule, de niciun schimb, pentru că, 
am ajuns aproape de sfârşit, zău. Uite, vă amintiţi ceea ce 
v-am spus din mesaj, cuvintele acelea: puruma sau purina, 
sau purinari... care-mi confirmă că pasărea vorbitoare 
trebuie neapărat ascultată. Dar nu vă spune nimic: 
purinarii? 

— Vreţi să evocaţi, presupun, Parinari, orăşelul în care 
suntem acum? Vorbisem mai încet de frică să nu intru în 
contradicţie cu dementul. Dar lovisem unde trebuie. 

— Exact, îmi spuse el. Purinari e Parinari. Ascultă sau 
încearcă să ghiceşti. Sunt pe punctul de a afla adevărul. 
Dar n-o să vi-l dezvălui, pentru că, oricum, mesajul 
fantomei îmi era destinat mie. 


S-o spun însă şi pe-asta; când, trei săptămâni mai târziu, 
coboram Maranonul, siliţi, Walter şi cu mine făcurăm o 
mică escală la Parinari. Familia Van Derheyden plecase, 
iar colibele erau ocupate de necunoscuţi, cu pielea arămie, 
metişi indieni, pe jumătate civilizaţi. Dar şalupa lui 
Smeyster se afla încă acolo, ocupată de un ins care vâna cu 
ajutorul unei sulițe. 

— Hei! îi strigă Walter, unde sunt olandezii? 


Omul arătă în lungul fluviului. 

— Au plecat încolo! Lejos! Muy lejos!” 

— Şi El Loco? 

— S-a înecat în fluviu, pe când pescuia. Şi a fost devorat. 

— Dar tu ce cauţi pe vasul lui? i l-a dat ţie? 

— E al meu acum, senor... al cui vrei să fie? 

Omul, între timp, nu-şi părăsise din ochi prada pe care o 
urmărise cât timp vorbisem. Şi-şi zvârli, deodată, sulița cu 
atâta putere, încât i se răsuci barca, încordându-i şi liana 
cu care fusese prinsă. Îl văzurăm apoi scoțând din apă un 
paiche de mărime mijlocie, cu care, mă gândii, putea să-şi 
hrănească o familie de zece persoane timp de 
cincisprezece zile. Ajunsesem să calculez şi eu ca buna 
Elka! 

— Ne oprim aici? întrebă Walter. 

Eram roşi de ulcere, bântuiţi de febră şi atât de storşi de 
dizenterie, încât am fost nevoiţi să ne înlocuim nasturii cu 
sfori. 

— Nu, îi spusei; deşi, la urma urmei, n-am amintiri 
neplăcute din locul acesta, aşa că vreau să mi le păstrez. 


© Departe, foarte departe! (N. A.) 
58 Nebunul. (N. A.) 


SECRETELE VRĂJITORILOR 


Primele atacuri de dizenterie s-au declanşat două zile 
după ce părăsisem Parinari. In câteva ore intestinele 
noastre, adică ale lui Walter şi ale mele, ni se goliseră ca 
nişte baloane dezumflate. Tomas era demult imunizat 
împotriva acestei infecţii. Pricina bolii era apa fluviului, 
fără îndoială, deşi alegeam cu atâta grijă locul de unde o 
luam. Dar ploile umpluseră Maranonul cu tot felul de 
aluviuni, mai ales mâloase, care-i dădeau, adesea, culoarea 
unei castane de India, abia coaptă. Aceste ploi provocau o 
mare adunare de ape în aşa fel încât, chiar departe de 
maluri, găseai tot ce se afla şi-n pădure, ierburi, plante 
putrede, smulse şi luate de curent, precum şi murdăriile 
triburilor din partea de sus a fluviului, din sătuleţele care 
se înşiruiau până la Borja şi, poate, şi dincolo, spre poalele 
orientale ale Cordilierilor. 

Trecuse multă vreme de când îmi strânsesem cureaua cu 
două găuri şi, totuşi, mă obişnuisem cu hrana infectă a 
pădurii, cu viermii de mistreţ, cu peştele putred, cu 
fructele răscoapte sau stricate de tot. Trebuia să mâncăm 
ceva şi am fi înghiţit orice, fără poftă, împinşi doar de 
foame şi de golul maţelor noastre. 

Ajunsesem să urmăresc câte un obiect luat de curent şi, 
gândindu-mă la viteza vertiginoasă cu care am fi putut 
merge în loc să ne împotrivim acestei forţe a naturii, îmi 
venea din nou să spun „Hai să ne întoarcem. N-o să mai 
ajungem niciodată la Borja!“. 

Sau, dacă am fi ajuns, am fi fost nişte schelete tocmai 
bune de pus în coşciug. O oboseală de neînvins îmi paraliza 
membrele, îmi rupea şalele, iar cea mai mică nevoie 
naturală presupunea o cheltuială de energie şi o 
contractare de muşchi abdominali care devenea tortură. 
Până şi să respir era o corvoadă. 

Mizeriile mele personale trecură însă pe alt plan. La 
urma urmei, nu eram eu primul care urca fluviul; câţi n-o 
mai făcuseră şi o mai făceau încă! Eram alcătuit din 


aceeaşi substanţă ca ei, iar corpul nostru, oricât de epuizat 
ar fi, la o adică, nu ştiu de unde, dar tot mai poate 
reacţiona. Singura speranţă, de altfel, de care mă agăţam. 

Starea lui Walter  înrăutăţindu-se, începu să mă 
neliniştească cel mai mult. Dinţii nu-l mai dureau, cel puţin 
aşa spunea, dar faţa nu i se dezumflase, iar ochiul drept i 
se acoperise de tot, pielea obrazului, întinsă ca un 
pergament, strălucea. Mai mult, devenise amorf, inert, 
insensibil. Făptura lui puternică se stingea, văzând cu 
ochii, de o infecţie pe care climatul tropical o făcea să 
progreseze fulgerător. 

Aţipea ore în şir în fundul bărcii, se scula năucit, 
doborât, gata iar să adoarmă, rezistând somnului doar cu 
uriaşe sforţări de voinţă. Îmi plimbam privirea de la el la 
Tomas care se ocupa de toate: manevre, acostare, hrană. 
Era în veşnică mişcare, supraveghind totul, fiind 
omniprezent şi cu Tonto permanent printre picioare. O 
desfăşurare de energie ca a lui mă deprima, cu atât mai 
mult cu cât îmi scotea în evidenţă propria-mi neputinţă. 
Dar Tomas simţea, cum se zice, că bârlogul nu-i departe. 
Trecuţi de Concordia, ştia că etapa următoare avea să fie 
Barranca, unde-l aştepta baraca şi familia. 

Altceva era cu Walter şi cu mine. După Barranca mai 
aveam de trecut prin Puerto America şi Manuel Prado, 
înainte de a ajunge la Borja. 

Mă întrebam, în primul rând, dacă Walter avea să reziste 
până la Barranca? Părea imposibil. Şi, atunci, ce urma să 
mi se-ntâmple? Aş fi rămas singur în selva? Şi cum m-aş 
mai fi putut întoarce la Iquitos? Trebuia să aştept oare 
trecerea şalupei cine ştie cărui navigator sau a armatei 
pentru a mă scoate din pădurea virgină? Walter mă 
prevenise: Tomas ne va părăsi sau mă va părăsi, orice s-ar 
întâmpla, după ce va fi ajuns acasă. 

Toate astea mă făceau să-mi amintesc de vorbele fatale: 
„i-a înghiţit pădurea”. 

Intr-o dimineaţă când El Germano fusese cuprins de un 
somn rece ca moartea, mă apropiai de Carranza, care ţinea 
cârma, cu Tonto încolăcit între picioare. 


— Tomas! îi şoptii. Walter mă îngrijorează. Nu-i e bine 
deloc. Mi-e frică să nu ne moară-n braţe. 

— S-ar putea, îmi răspunse. 

Indiferenţa lui mă irită. 

— Şi asta din pricina unui blestemat de dinte cariat! 
izbucnii eu. Dar tu ce crezi, Tomas, nu putem face nimic 
pentru el? Doar au mai suferit şi alţii, în selva, de dinţi, 
fără să fi murit de asta! Tu nu ştii cum se procedează în 
asemenea cazuri? 

Tomas luă puţină coca şi-şi făcu din ea un cocoloş, 
continuând abia după aceea discuţia întreruptă. 

— Cred, spuse el, că, în curând, o să trecem de râul 
Chambira. Adică o să părăsim teritoriul şimanco, pentru a 
intra în cel al şapraşilor. 

— Dar şapraşii, spusei eu, după intuiţia mea, dat fiind că 
mergem tot spre est, trebuie să fie şi mai sălbatici decât 
şimancii, nu? Şi ce-ar putea face pentru noi? 

— Nu ştiu, îmi răspunse el, bosumflat; doar nu-s vrăjitor. 
Dar, pe semne, şapraşii au aşa ceva, adică brujos, şi se zice 
că nu-s deloc nepricepuţi. Se opri puţin, ca s-o reia pe un 
ton foarte sentenţios: Sălbatici da... şi chiar până nu 
demult adevăraţi vânători de capete, mai fioroşi decât 
aguarunii, despre care iar nu s-ar putea spune că... Numai 
că aceştia au norocul să aibă cel mai inteligent curaca 
dintre toţi caciqueşii? înfundăturii acesteia amazoniene! 
Ar putea fi preşedinte ale Republicii Peru, sau chiar şi 
numai ministru, iar lucrurile n-ar merge mai prost, 
dimpotrivă! 

— Îl cunoşti? 

— Ce naiba? Cine nu-l cunoaşte pe Tariri? A încasat 
acum vreo doi ani un glonte de Winchester, în plin piept, şi 
care, pare-se, i-a atins şi vârful inimii. Numai că el e tot viu 
şi acum... 

— Asta înseamnă că vrăjitorii lui sunt nişte aşi! 

— Ce vrăjitorii lui! Tariri nu-i nebun. Dar o să-ţi 
povestesc altă dată, fiindcă văd că-ţi plac poveştile. 


6 Căpetenii, şefi de triburi la indienii din America de Sud. (N. 
T.) 


— E multă vreme de când îmi promiţi c-o să-mi spui 
atâtea, Tomas, aşa că nu mai cred. Dar ce ar putea oare 
face şapraşii pentru Walter? 

— Ştiu eu? O să vedem! 

XXX 

Satul şapraş se anunţa printr-un debarcader de lemn, de 
vreo douăzeci de metri, întins de-a lungul fluviului. Când 
acostarăm, vreo treizeci de indieni, înveşmântaţi într-un fel 
de pătură în formă de fustă strânsă pe talie, cu pieptul gol 
şi doar cu vreo câteva dungi negre pe ei, cu nişte arcuri 
chonta, cu săgeți şi sarbacane în mână, se înghesuiau pe o 
bătătură uriaşă, unde nu creştea fir de iarbă, şi unde n-ai fi 
putut găsi nicio pietricică. Inapoia bărbaţilor stăteau 
femeile, ţinând fiecare, în spinare, câte un copil înfăşurat 
într-o pătură, şi un altul de mână. Jur împrejur, liota de 
băieţi şi de adolescenţi ne privea cu o mutră pe care nu se 
putea citi nimic. li simţeam maturi, frânţi de treburile 
aspre ale tribului, vânătoare, pescuit, grădinărit, dar cu 
feţe destul de frumoase, abia arămii şi energice, fără a fi 
însă prea atrăgătoare. 

Walter ieşi singur din barcă; înaintă pe ponton, cu 
Tomas după el, eu încheind plutonul, urmat îndeaproape 
de Tonto, neîncrezător, gata să muşte pe oricine. Imi 
ziceam că poate soarta lui El Germano şi, mai mult sau mai 
puţin, şi a mea, aveau să se decidă în clipele următoare. 
Totul depindea nu numai de primirea pe care aveau să ne-o 
facă curaca şi brujo, ci şi de cunoştinţele şi de mijloacele 
profilactice ale acestuia din urmă. 

Tomas i-o luă înainte lui Walter şi le spuse câteva 
cuvinte indienilor mândri, care, fără să se clintească, ne 
priveau cum venim. Se uitau drept la noi de parcă erau 
împietriţi. Deodată, de undeva din dosul arborilor uriaşi şi 
al falşilor bananieri (de fapt stâlpi împodobiţi cu flori 
uriaşe), pe unde se puteau bănui colibele şapraşilor, ţâşni 
un purceluş negru. Tonto îl zări şi se năpusti spre el odată 
cu noi. Purceluşul nu putea rivaliza la fugă cu câinele, care 
părea mânat de un motor electric, şi îl ajunse numaidecât; 
Tonto primi una în cap şi se rostogoli la pământ, cu urlete 


sfâşietoare, ceea ce smulse un surâs spectatorilor noştri, 
surâs însă care dispăru rapid. 

Il trăgeam pe Walter de mânecă, căci dacă această 
destindere era de bun augur, nu-mi părea şi suficientă. 

— La naiba! îi spusei eu, vorbeşte-le. Scutură-i puţin! 
Hai, fă un efort! 

Nenorocitul se clătina şi părea să-şi caute, în creierul 
înceţoşat, cuvintele jivaros care nu voiau să-i vie pe buze. 

Cu uşurare, văzui cum cercul de gură-cască se sparge şi 
indivizii se împrăştie; din sat venea cu un pas liniştit şi 
sigur, cu carabina pe umăr, un indian de talie impozantă, 
nu lipsit de stil. 

— Ah! exclamă Tomas, iată-l pe faimosul Tariri! O să ne 
scoată el din încurcătură! 

După spusele lui Carranza, omul care se îndrepta spre 
noi era indianul cel mai inteligent din selva! Dacă-i 
interpretam bine gândul lui Tomas, un fel de geniu! Eram 
chiar curios să-l văd mai de aproape. Şi nu-mi fu greu. Se 
opri la câţiva paşi de noi, cu degetul trecut pe sub cureaua 
carabinei, puţin zvârlită pe umăr, surâzător, amabil şi 
spuse: 

— Vă salut! Vă aşteptam de vreo două zile, de când 
tobele noastre v-au anunţat trecerea, şi m-am temut că nu 
o să opriţi! 

Vorbea o excelentă castiliană şi nu avea nimic sălbatic în 
trăsăturile sale, în surâs, în căutătura ochilor, iar după 
culoarea părului mai degrabă te puteai gândi la un alb 
puţin metisat, decât la un băştinaş. 

Pe cap avea un fel de tamburină, în care, de jur împrejur 
erau înfipte pene albastre; era gol până la jumătate, iar pe 
piept purta tradiţionalele coliere de perle manentosi şi de 
grăunţe, care se încrucişau sub sâni; avea o centură de păr 
de om şi aceeaşi fustanelă maronie cu dungi luminoase ca 
toţi ceilalţi din trib. Era desculţ şi pictat pe piele. 

În semn de bun venit ne puse mâna pe umăr, rând pe 
rând, mai întâi lui Walter, după aceea lui Tomas şi apoi 
mie, abia atingându-ne şi zâmbind tot timpul cu bună 
voinţă. 


Aş fi jurat că nu avea nimic cu indienii jivaros, atât de 
multă înţelepciune şi agerime îi exprima faţa. În cele din 
urmă El Germano păru că-şi recapătă darul vorbirii. Dar 
numai după aceea mi-a relatat ce-au discutat. 

— Mare şef Tariri, spuse el, sunt fericit să te văd 
complet vindecat de rana căpătată. Sper că te-ai răzbunat 
pe duşman? 

— Da, capul lui e uscat, răspunse Tariri, cu un surâs 
palid. Cum să fi făcut altfel? Dar, din păcate, răul pe care l- 
a adus naţiunii noastre, pierderea de timp pe care a 
provocat-o gestul său, vor face să mai fie nevoie de multe 
luni de eforturi pentru punerea-n ordine a lucrurilor! Nu 
ne putem recăpăta încrederea cu una cu două! Dar, sper 
că ceea ce n-am putut eu face o să facă fiul meu. 

— Dar unde-i fiul tău? 

— La şcoala din Verano de Yarinacocha, de lângă 
Pucalipa. Vorbeşte bine engleza, spaniola şi câteva dialecte 
ale fraţilor noştri, piros, campas şi cunibos. E cel mai bun 
la limbi şi la socoteli din toată şcoala. 

— Ce vârstă are? 

— Cam doisprezece, după calendarul vostru. Şi nu-i 
decât de trei ani în Yarinacocha. De altfel a şi luat obiceiul 
de a se îmbrăca precum copiii albi şi mă întreb ce va gândi 
poporul când se va întoarce acasă ca să-mi urmeze la 
conducere... Haideţi să mergem în sat, pentru că de când 
vă aşteptăm, cred că femeile au avut destul timp să 
prepare massato. 

— Mare şef Tariri, interveni Tomas, amicul nostru El 
Germano suferă; n-ar putea oare face ceva pentru el 
vrăjitorul tău? 

Indianul surâse subţire. 

— I se şi prepară acum leacul de care are nevoie, spuse 
el; o să fie imediat gata; nimic nu scapă unui ochi care se 
pricepe să vadă. 

Walter suspină, ştiind bine că, slab cum era, n-ar fi avut 
puterea să reziste, în cazul că ar fi fost violentat. 

— Dar aş putea oare afla ce leac vrea să-mi dea vraciul 
tău? 


— Iarba antiri. Doar antiri; lasă, n-ai grijă! Nu vei fi 
primul! 

Walter încetă să protesteze şi intrarăm în aldea” 
şapraşilor. Femeile - ocupate să răzuiască yucca, să o 
prepare şi să o mestece ca s-o scuipe în nişte troace mari, 
uşor escavate - evitau să ne privească, cu toată pofta pe 
care ar fi avut-o s-o facă; li se ghicea dorinţa din clipitul 
pleoapelor şi după ocheadele azvârlite. 

Tariri ne pofti să intrăm în baraca lui ridicată pe piloni, 
asemănătoare, în afara mărimii, cu toate celelalte, dar 
care, de cum îi călcai pragul, se arăta confortabilă, comodă 
şi chiar luxoasă. In loc de paturi, avea hamace, cum nu mai 
văzusem în drumul meu spre est; două bănci lungi, înalte 
de şaizeci de centimetri, ambele cu spătare; şi cum 
încăperea era, totuşi, de dimensiuni mai mari decât o 
chosa obişnuită, mai putuseră pune într-însa şi nişte cutii 
de bambus, în chip de mobilă. În orice caz cu uşi, ca 
bufetele noastre, fără încuietori şi nici îmbucări, mişcându- 
se în schimb foarte bine pe nişte inele de fier şi închizându- 
se cu două belciuge de fibră, prin care se trecea un 
beţişor. 

Şi mai erau acolo încă două surprize, în afara 
cuverturilor pestriţe de lână aduse de la Iquitos. Prima, 
pereţii pictaţi cu argilă, în nişte culori calde - verde, roşu - 
creând un efect fermecător. N-am mai văzut, de altfel, 
niciunde vreo locuinţă de sălbatici atât de primitoare. A 
doua, de fapt culmea surprizei, un gramofon vechi, cu 
enorma sa pâlnie roşie, tronând pe mobila de bambus. Or, 
cum căutam cu privirea şi ceva care să aducă a disc, mi-am 
zis că această spoială de civilizaţie, la un jivaro, fie el chiar 
şi cea mai inteligentă creatură din bazinul Amazoanelor, 
mai avea totuşi şi nişte lipsuri. 

Bănuiam că Tariri ţinea la acest fonograf străvechi şi 
anacronic ca la lumina ochilor. Fusese, probabil, uluit atât 
de mecanica şi de forma lui, cât şi de vocea pe care-o 
auzise ieşind din el, din acest punct de vedere, fireşte, 
comportându-se ca un sălbatic. Ar fi fost cu totul altceva 


7 Sat. (N. A.) 


dac-ar fi avut nişte discuri de ceară, pe care să le asculte 
din timp în timp. Dar nu, fonograful nu era decât o 
amuletă, dacă nu cumva devenise, între timp, şi zeu. 

Tariri ne pofti să luăm loc pe bănci şi dispăru fără să 
spună un cuvânt. O clipă mai târziu, o femeie, cu ochii 
plecaţi, ne aduse nişte tigve şi un ulcior plin de massato. 
De la prima înghiţitură, băutura mă înzdrăveni, probabil 
fiindcă era foarte alcoolizată de cât fermentase. N-avea un 
gust rău şi era răcoritoare, deosebit de răcoritoare, mai 
ales în acea căldură toridă. 

Nici nu-mi potolisem bine setea, şi aş mai fi băut încă, 
deşi ştiam cât de dezgustător fusese preparată, când intră 
vrăjitorul. 

Şi, pe cât de musculos şi de puternic, altfel spus plăcut, 
era Tariri, pe atât de slab era brujo, de scund şi de 
respingător. Unde mai pui că şi puţea îngrozitor - cam ca 
acel culantro, cu miros de urină de pisică - având o frunte 
îngustă şi o privire vicleană, de om ascuns. 

În mâini ţinea un recipient, de două ori mai mare decât 
găoacea de ghindă, cu un fel de pastă vâscoasă, de un 
verde închis. 

Pe faţă era pictat cu roşu, zugrăveală pe care trebuie să 
şi-o fi înnoit destul de des, fără a fi avut însă grijă să 
înlăture straturile vechi, care se îmbibaseră cu murdărie, 
în aşa fel încât toată podoaba forma un fel de carapace de 
o culoare dubioasă. Mâinile îi erau şi ele negre de 
murdărie. 

Walter, doborât de durere şi de infecţie, nici nu-l văzu. 
Vrăjitorul se apropie de el şi-i porunci în limba lui să 
deschidă gura, ceea ce omul şi făcu. Folosindu-se de o 
spatulă, indianul unse cu pasta-i verde dintele stricat şi 
gingia, umplu caria şi îndesă în ea doctoria cu mici lovituri, 
ca un dentist. Operația nu dură nici zece secunde, după 
care vraciul ieşi. 

Mă uitai pe furiş la Walter, apoi la Carranza; încercam, 
de fapt, să ghicesc ce credeau de un astfel de tratament, 
căci eu niciodată nu mă aşteptasem la ceva bun de la un 
vrăjitor. În orice caz, socotii eu - destul de naiv de altfel, 


uitând primejdia mortală pe care o putea constitui o 
buruiană din selva, datorită veninului - o astfel de doctorie 
nu-i va face mai mult rău decât îi era lui atunci. 

Mă gândeam la toate astea, când, de afară, se auzi un 
sunet de fluier. Mă dusei la uşă; era brujo, care sufla într- 
un tub de material plastic! Un fluier care-i venise de la 
vreun Woolworth”! din Statele Unite! Dar cine-i putuse 
aduce aici un astfel de instrument? Mister! 

Tariri reveni şi-l auzii discutând câteva clipe cu vraciul, 
care încetase să mai sufle în fluier. Pe cât putui deduce din 
tonul lor, înţelesei că şeful îl certa, iar vraciul îi dădea 
nişte explicaţii, de care nici eu nu era prea convins. In cele 
din urmă, brujo se depărtă şi curaca intră, cu surâsul său 
amabil. 

— S-ar părea că-i nevoie şi de muzică, spuse el, dar de 
muzică bună. Or, pentru un alb, e nevoie de muzică făcută 
de albi. 

Spre uluirea mea, îl văzui deplasându-şi vechiul fonograf 
ca să-l echilibreze şi să-i poată învârti manivela. Deschise 
apoi un fel de dulap, din care scoase o cutiuţă metalică şi 
luă din ea un ac de oţel, cu care-l schimbă pe cel uzat de la 
braţul diafragmei. Mi se părea că mă aflu la Paris, la o 
serată, cu treizeci şi cinci de ani în urmă, când, totdeauna, 
se găsea cineva pe lângă gramofon ca să-l întreţină şi să-i 
schimbe plăcile, în timp ce alţii dansau. 

Îl mai văzui apoi pe şef scoțând, tot dintr-un fel de dulap, 
un pachet cu discuri negre, pe care le puse pe o tavă. 

— Ain't she sweet?” ne spuse el, cu un accent destul de 
bun. 

Să fi fost oare aceştia faimoşii, temuţii vânători de 
capete? Şi eu care-l crezusem pe şef încă plin de complexe 
sălbatice? 

Mă apropiai de el. 

— Mare şef, Tariri, îl întrebai, de unde aveţi aceste 
discuri? 

— De la New Orleans. 


71 Magazin universal. (N. T.) 
72 Aşa-i că-i faină? (N. T.) 


— Din Statele Unite? 

— Din States, şi senor! 

— Bine, dar atunci, îi spusei surâzând, de ce, cu ocazia 
aceea, n-aţi luat un picup modem, mic, uşor, reglabil şi de 
un alt format! Se află peste tot şi-s ieftine. 

— Da, dar în selva nu-i electricitate, îmi spuse el, iar 
acest fonograf e învârtit de un resort care nu se mai strică. 
Ca şi la puşti, de altfel, unde o preferăm pe cea cu cocoş, 
armei Hammerless, atât de greu de reparat în condiţiile 
noastre. 

Se exprima atât de sigur şi de clar, încât îţi dădeai 
seama că tot ce făcea era din timp gândit şi studiat. Ba, în 
cele din urmă, ajunsei să cred că printre şapraşi, eu eram 
sălbaticul. Iar el se simţea foarte mândru de impresia pe 
care mi-o făcuse. 

Auzii pe cineva râzând în încăpere. Să fie Walter? La 
început nu-mi veni să cred, dar, întorcându-mă, îl văzui. El 
Germano se strica de râs. Se ridicase şi nu mai putea de 
bucurie. 

— S-a făcut! exclamă el. M-am vindecat. Vraciul tău, 
mare şef Tariri, e grozav. Şi, dacă vrei, acum sunt gata să 
tratăm nişte afaceri comerciale, pentru că plecăm, mai 
avem încă mult de mers. 

Curaca izbucni în râs, privindu-l compătimitor. 

— Brujo n-a terminat cu tine, spuse el. O să revină. Şi aş 
fi bucuros dacă aţi mai sta şi puţin cu noi... Nu sunteţi 
destul de zdraveni ca s-o porniţi, acum, din nou la drum. In 
câteva zile o să vă punem pe toţi pe picioare. 

— Numai că noi mergem la Borja şi timpul ni-e măsurat. 

— Da, dar nu uita că, odată trecut de triburile peste care 
stăpânesc eu, n-o să dai decât de ostilităţi, cu atât mai mult 
cu cât vor afla că ai venit la mine! 

— Da, pricep, spuse Walter meditativ. Dar acum sunt 
sănătos şi limpede la minte. 

— Hai, acceptaţi-ne ospitalitatea! 


POVESTEA MARELUI ŞEF IARIRI 


În ianuarie 1932, profesorul italian Cristoforo Bellini, 
etnolog, însoţit de secretarul său, Rafaelle Bela, şi de un 
interpret, urca Maranonul la bordul lui „Tarapoto“, un vas 
mic, cu aburi, şi echipaj de metişi. 

Profesorul Bellini era autorul unei teorii conform căreia, 
după înfrângerea incaşilor de către conchistadori, un mare 
număr de războinici, rămaşi credincioşi până atunci celor 
doi fraţi vitregi inamici, Huascar şi Atahualpa, fugiseră de 
stăpânirea spaniolă în pădure, pentru a nu mai fi siliţi să 
muncească restul vieţii lor în mine. lar pentru a-şi sprijini 
ipoteza, nu găsise altceva mai bun decât să alcătuiască 
statistici cu diverse măsurători fizice ale bărbaţilor şi 
femeilor din regiunea mijlocie şi superioară a 
Amazoanelor. 

Înfruntase mii de primejdii pe râul Putumayo, fiind 
recompensat pentru aceasta de descoperirea triburilor, 
care, pe drept, se numeau guechua, ceea ce dovedea 
pentru el că oamenii din Cuzeo putuseră ajunge până 
acolo. 

Dar pe unde oare se produseseră infiltraţiile? Pe unde 
trecuseră acestea? Prin Quito sau Cajamarca? Şi socotise 
astfel necesar să urce pe Maranon pentru a se asigura că 
anumite triburi jivaros nu erau altceva decât descendenţii 
războinicilor incaşi. 

În acel timp, selva era invadată de aventurieri temuti, 
fără niciun Dumnezeu, puşi pe o rapidă îmbogăţire cu 
ajutorul cauciucului. Sute de arbori fuseseră scrijeliţi până 
la uscare, atât în Brazilia, Columbia, cât şi în Ecuator şi 
Peru, nu însă fără ca drame sângeroase să aibă loc la tot 
pasul. Hevea, arborele de cauciuc, îşi dădea lacrimile sale 
de aur, iar pădurea era acoperită de valuri de sânge. 

Încetul cu încetul, bogăţia pădurii în arbori sălbatici de 
cauciuc se epuiza. Copacul crestat nu mai era îngrijit şi se 
usca. li urmau, altul şi altul, căci erau o mulţime. Dar 
bogăţia pădurii se epuiza încet, fără ca să se ia nicio 


măsură de refacere. Şi exploatările continuau. 

Mâna de lucru era rară. Fiecare prefera să lucreze pe 
cont propriu sau, în cel mai bun caz, cu vreo câţiva 
prieteni. Era suficient să găseşti un seringal cât de mic ca 
să te vezi bogat, dar nu şi într-o siguranţă deplină. 

Pentru că nu era chiar atât de simplu: căutătorul de 
cauciuc fiind repede ucis pentru cele ce strânsese, pentru 
proviziile pe care le avea sau pur şi simplu, pentru puşca şi 
maceta lui. 

Cei care, din nefericire, acceptaseră o muncă de peon 
erau repede făcuţi sclavi prin cea mai simplă metodă; fiind 
plătiţi după randament, nu câştigau decât cinci centavos”? 
pe kilogramul de cauciuc; în schimb, trebuiau să le 
plătească patronilor hrana şi medicamentele - atât de 
necesare de altfel, în aceste regiuni pline de febră, de şerpi 
veninoşi şi de scorbut - şi care costau enorm. O cămaşă de 
bumbac, de pildă, costa douăzeci de soles. lar peonii erau 
obligaţi să cumpere pe credit, ceea ce-i lega pe veci de 
patroni, cu familie cu tot, căci copiii şi soțiile moşteneau 
datoria şi nici nu visau să-şi recapete libertatea fără 
achitarea ei, de frică de a nu fi denunţaţi, căutaţi şi închişi. 

Peonii dispărură, încetul cu încetul, căci în pădure se 
murea repede. Aşa că stăpânii trebuiră să se gândească să- 
i înlocuiască. Şi „patronii” s-au asociat atunci în bande de 
zece sau douăzeci, năpustindu-se pe câte un trib de 
indieni. Nu-i speriau nici chiar cele mai temute. După 
aceea începeau masacrul, ucigând femei şi copii mai ales, 
iar bărbaţi numai în măsura în care nu se putea altfel. Şi 
armele cu repetiţie nu-şi încetau răpăiala decât când cei 
rămaşi în viaţă se predau. 

Atunci acei nenorociti, fără arcuri, lănci, şi virotes erau 
trimişi în seringal, unii pentru a extrage guma, alţii pentru 
a o afuma. Astfel s-a încetățenit obiceiul să nu-i mai 
plătească nici pe unii nici pe ceilalţi, rămânând doar să-i 
hrănească în schimbul unei cantităţi minime de latex, 
riguros fixată. Cei ce nu aduceau această cantitate erau 
pedepsiţi cu o asprime exemplară, mergându-se de la 


73 Centime. (N. T.) 


supliciul furnicarului şi biciuire până la decapitare. Numai 
că triburile scăpate de măcel, prevenite între timp, deşi pe 
picior de război între ele de ani de zile, se uniră strâns în 
lupta contra duşmanului comun; omul alb. 

XXX 

Pătrunzând în teritoriul şapraş, profesorul Bellini ştia că- 
şi datora viaţa unor detalii infime. Mai întâi nu se îndoia că 
micul său vas cu două punti fusese spionat de mii de ochi 
ascunşi în jungla deasă, că niciunul din gesturile sale nu le 
scăpase santinelelor şi spionilor, şi că, în cele din urmă, 
totul fusese amănunţit comunicat în junglă cu ajutorul 
magarelor. 

Într-o fracțiune de secundă o virotă otrăvită putea pune 
capăt călătoriei şi studiilor sale. L-a salvat totuşi 
înfăţişarea sa. Purta pe nas un lucru foarte bizar pentru un 
şapraş: un lornion de aur. Apoi era mic de statură, ceea ce- 
l] făcea să treacă drept inofensiv. Se îmbrăca cu grijă, dar 
foarte ciudat pentru cei din selva: veston negru, cămaşă 
albă cu guler tare, cravată, pantaloni scurţi şi ciorapi 
groşi, până la genunchi. În plus, avea o barbă neagră, 
foarte aranjată. 

Ceilalţi albi erau dezordonaţi, încătărămaţi cu puşti, 
revolvere şi plini cu benzi de cartuşe. În picioare aveau 
cizme grele, purtau bărbi hirsute şi murdare, păreau 
muşchiuloşi, cu glas dur şi autoritar. 

Indiferent de limba în care vorbeşti, vocea trădează 
sentimentele. Şapraşii, cu urechea fină, auzindu-l pe Bellini 
vorbind cu secretarul său, îl asemuiseră cu alţi bărbaţi 
îmbrăcaţi în negru, bărboşi şi purtând un crucifix de argint 
pe piept. Nu era de temut, ci dimpotrivă! 

Când marele curaca al şapraşilor, Tatanchec Chicclai”f, 
fu informat de toate acestea, porunci ca albul să fie lăsat în 
viaţă; era, pentru ei, un individ fără importanţă. 

Cu vreo câţiva zeci de ani mai înainte, când încă nu se 
ştia prea bine la ce putea servi cauciucul, şapraşii mai 
fuseseră vizitaţi de persoane de acest fel, pe care le 
măcelăriseră; dar nu aveau carnea comestibilă; era tare şi 


74 Literal: „Părintele ales”. (N. A.) 


puţină şi pe oase atât de subţiri că nu se putea face din ele 
nici fluiere pentru copii; mai mult, aveau şi craniile atât de 
mici şi cu atât de puţin păr, încât nu-ţi făcea nicio plăcere 
să le usuci. 

Dar, la câteva săptămâni după aceea, când şapraşii 
uitaseră tristele agape, s-au ivit pe fluviu şalupe pline cu 
soldaţi care au mitraliat, ca represalii, totul. Deci, era mai 
bine să fie lăsat în pace omuleţul, până ce aveau să-i afle 
motivele pentru care venise. Şi, la urma urmei, ce-ar fi 
putut face el singur împotriva atâtora? 


Bellini cu secretarul său Bela au debarcat la şapraşi fără 
necazuri, însoţiţi de câţiva metişi, care pilotau vasul 
„Tarapoto“, şi de cei ce cărau darurile; marchetărie 
tradiţională: oglinjoare, coliere, cupoane de pânză, cuțite 
de buzunar etc. Cum de multă vreme nu mai văzuseră 
străini aducând daruri, ci numai spaimă, trăgând în ei cu 
carabine Winchester sau cu puşti Mauser, cadourile le 
făcură o impresie nemaipomenită. 

Bellini se gătise pentru această împrejurare cu o 
impozantă pălărie-melon, şi curaca, Tatanchec Chicclai, 
rămase mut de admiraţie în faţa acestui clopot negru, 
stăpânindu-se cu mare greutate să nu pună degetul pe el. 

Cocama, concamilla, şimanca, şapra, eberg, aguaruna 
chiar şi andona erau dialecte aparţinând limbii jivara, cu 
diferenţa doar de câteva silabe între ele, aşa că vorbitorii 
se înțelegeau bine. Interpretul avusese timp să înveţe cât 
de cât castiliana, ceea ce conta foarte mult pentru savant. | 
se explică şefului Tatanchec Chicclai, la cererea lui Bellini, 
că, în calitate de cercetător, el nu le dorea decât binele, că 
voia doar să le studieze obiceiurile, moravurile şi să 
stabilească cine le fuseseră strămoşii. 

Tatanchec îi răspunse numaidecât: 

— Strămoşul şapraşilor e peştele estrigata din fluviu. 

— Fără îndoială, admise Bellini, cam sceptic, şi-i 
transmise prin interpret dorinţa de a le măsura capetele, 
membrele, busturile şi corpurile în întregime. În schimbul 
acestei permisiuni, el oferea tribului cinci puşti cu muniţia 


necesară. 

Niciodată, de când se ştiau şapraşii, nu le oferise cineva 
un asemenea dar, şi-i oferiră atunci şi ei o colibă, mâncare, 
băutură, covârşindu-l cu atenţii. Savantul putu, aşadar, să 
lucreze în linişte, cu fiecare membru al tribului, zile în şir, 
fără ca cineva să protesteze. 

Preferă însă confortul modest al vasului „Iarapolo“, 
colibei oferite de şapraşi. Pe navă îşi făcea, în fiecare zi, o 
lungă siestă, îşi punea în ordine măsurătorile, statisticile, 
scria, nota... Apoi, fumând o ţigară, asculta muzică 
europeană înregistrată pe un disc de ceară, la un fonograf 
cu pâlnie roşie. 

Intr-o după-amiază profesorul descoperi că nu era 
singurul meloman din partea locului. In timp ce-şi punea 
aparatul în funcţiune, un copil, de vreo doisprezece ani, se 
urca într-ascuns pe vas. Membrii echipajului, moleşiţi de 
căldura tropicală, nu-l observau. Copilul se aşeza cât mai 
aproape de cabina profesorului şi, de îndată ce începea 
muzica, se transfigura de extaz. 

Intr-o zi, Bellini îl chemă pe interpret şi-l puse să-i aducă 
băiatul care încercase să fugă. 

— Cum te cheamă? îl întrebă Bellini. 

— Tariri, fiul şefului Tatanchec Chicclai. 

Fiul şefului. Iată ceva folositor. 

— Eu îl iubesc mult pe tatăl tău, îi zise Bellini. Dar, 
spune-mi, tu ştii cumva ce i-ar face plăcere să aibă din 
ceea ce vezi aici? 

— Da, răspunse copilul. 

— Ce? 

— Pălăria ta şi acest aparat, de care i-am vorbit eu, 
pentru că tare mult ar vrea să ştie pe cine-l ţii închis în 
cutie şi-l faci să cânte după plac? 

Bellini izbucni în râs. Copilul păru nedumerit. Îi explică 
cum funcţiona maşina vorbitoare, şi, spre marea lui 
surpriză, Tariri păru să înţeleagă. Când se înapoie acasă, 
Tariri aduse cu el melonul, de care, din ziua aceea, curaca 
nu se mai despărţi. 

Evocând acea perioadă, Tariri nu se putea abţine să nu 


râdă de naivitatea alor săi. 

Din ziua aceea nu-l mai părăsi pe savant, învățând, pe 
ici, pe colo, câte un cuvânt spaniol şi ajutându-l şi pe el să 
înveţe limba jivara. 

Bellini, la rândul său, găsea că băiatul avea o inteligenţă 
extrem de vie, chiar de necrezut pentru un sălbatic, o 
înclinaţie spre învăţătură, nesecată sete de cunoaştere şi o 
curiozitate permanent trează, aşa că se ataşă foarte 
puternic de el. 

Şi, când trebui să părăsească respectivele ţinuturi, 
cunoscându-l bine pe Tariri, îl chemă pe tatăl său şi-i 
spuse: 

— Tatanchec Chicclai, îl iubesc foarte mult pe Tariri, n-ai 
vrea să-l laşi cu mine pentru o vreme? L-aş învăţa multe 
din secretele noastre, iar când se va întoarce ca să te 
urmeze la conducere, o să-i fie de mare folos poporului tău. 
Dacă mi-l laşi, o să am grijă de el, o să-l dau la şcoala 
preoţilor catolici de la Iquitos. O să înveţe şi-l va ului pe 
omul alb prin cunoştinţele lui. Aşa îl aperi şi de sclavajul în 
care l-ar putea târî patronii cauciucului. Dacă accepţi, îţi 
voi da şi maşina vorbitoare. 

Aşa că micul sălbatic şapraş îşi făcu studiile la Iquitos, 
ca oricare fiu de notar francez de provincie, „împins” la 
Paris să-şi obţină diplomele înalte. 

XXX 

În acest moment al povestirii, l-am întrerupt pe marele 
şef Tariri, ca să-i fac o obiecţie: 

— Dar, nu credeţi că Tatanchec Chicclai a fost foarte 
imprudent încredinţându-şi copilul, speranţa tribului, unui 
om pe care abia-l cunoscuse şi, mai ales alb, duşman 
ereditar al rasei sale? Şi-n schimbul a ce? Al unor vagi 
propuneri, mirifice aproape - acum era evident că nu se 
înşelase, dar atunci? - şi al unui fonograf? 

Tariri surâse blând şi maliţios. Avea el, probabil, un 
secret pe care, oricât de mare i-ar fi fost prietenia şi 
recunoştinţa pentru Bellini, nu i-l spusese ca să nu-l 
necăjească. 

Câteva zile după dăruirea melonului lui Tatanchec, 


curaca, pentru a-i mulţumi savantului, îl invită la masă; un 
fel de a spune, pentru că la şapraşi se mănâncă stând pe 
pământ. Bellini acceptă şi, din politeţe, gustă şi din 
bucatele şi din băuturile preparate într-un mod puţin 
îmbietor pentru un european. 

Înveselit, euforic, hotărî să-i amuze pe sălbatici 
arătându-le fel de fel de imagini, în alb-negru, pe care le 
proiecta noaptea pe o pânză, înfăţişând indieni şapraşi 
nemişcaţi, surprinşi însă la îndeplinirea feluritelor munci. 

Era pentru prima oară că sălbaticii vedeau şi auzeau 
vorbindu-se de fotografii şi poate, tot prima dată când o 
lanternă magică funcţiona în plină junglă. Şapraşii se 
minunară, apoi fură cuprinşi de nelinişte şi teamă. 
Tatanchec Chicclai nu se mai recunoştea în aceste poze, 
dar membrii tribului ştiau că el este. La fel şi cu celelalte 
chipuri. Nu era cumva vreo vrăjitorie a albului?! Nu cumva 
Bellini reuşise să captureze sufletele indienilor, să le 
închidă într-o cutie şi să-i facă sclavi, la fel cu cei din cutia 
vorbitoare? 

Sărmanul Bellini nu ştiuse, atunci, că se aflase la un pas 
de moarte pentru simplul fapt că vrusese să-i uimească pe 
aceşti primitivi. Din fericire însă, melonul dăruit de el 
şefului îl făcu pe acesta să fie mai indulgent. 

Se decise să-l supună pe savant unui examen aprofundat 
de conştiinţă. Îl invitară din nou în trib şi-i dădură băuturi 
care-i produseră un somn profund; îl întinseră într-un 
hamac. Chemară vrăjitorul ca să traducă răspunsurile pe 
care urma să le dea savantul la întrebările pe care i le 
puneau, prin intermediul interpretului expediției. Drogul 
aya-huasca îşi făcu efectul; în delirul lui, Bellini povesti 
lucruri uluitoare, din care însă nu înţeleseră prea multe; 
fără îndoială că şi graţie abilității interpretului indian orb, 
intenţiile dezvăluite de savant le părură şapraşilor 
inofensive. Bellini nu înrobise pe nimeni, nici măcar 
sufletul unui mort şi nici pe cel din cutia fonografului, 
despre care şi Tariri depunea mărturie. 

Şi-n fine, savantul, narcotizat, mai releva faptul că o 
femeie pe care o adora şi care-l iubea îl aştepta cu răbdare 


şi nelinişte la Roma, să se mărite cu el; pentru asta, omul 
se grăbea să-şi termine misiunea, ca să se întoarcă acolo. 

Când se trezi, Bellini nu-şi mai aminti nimic. Credea că 
adormise, ca după un dejun copios cu o digestie grea şi se 
înapoie la bord, în timp ce Tatanchec îşi aduna sfetnicii, ca 
să le vorbească astfel: 

— Albul e prietenul nostru, iar intenţiile sale sunt 
nevinovate. Inima lui e apropiată de noi şi ne-a dovedit 
acest lucru prin darurile făcute şi prin felul cum ne-a 
vorbit. Totuşi, ştie nişte vrăjitorii pe care n-a pregetat să ni 
le arate, ca să ne impresioneze. De unde reiese că are 
pentru noi şi un anumit dispreţ, nu mai puţin decât noi 
pentru el. Aţi văzut, de exemplu, că nu ştia să mănânce 
plăcinte cu massato; nu ştia cum să-şi folosească cele zece 
degete; fiul meu Tariri l-a văzut şi la bordul vasului cum, 
atunci când mânca un fel de fiertură cu miros urât, s-a 
slujit de un instrument de fier, proba stângăciei lui. Să-i 
dovedim că şi noi avem vrăjile noastre. El are nevoie de un 
aparat ca să ne prezinte imagini, dar noi n-avem nevoie de 
aşa ceva pentru a-i arăta acelaşi lucru. Să vină vrăjitorul! 

Peste câteva zile a fost fixată o mare serbare. Vrăjitorul 
s-a înfundat în pădure ca să caute ceva, cu maceta în mână 
şi un sac din fibre la şold. 

Când totul fu gata, îl invitară şi pe savant, cu secretarul 
lui. La venire, îi găsi pe toţi strânşi, în piaţa publică, în 
jurul unui fel de rug, gata să fie aprins. Bellini şi secretarul 
fură rugaţi, în calitate de oaspeţi, să ia loc în primele 
rânduri, unde un vânt uşor le împingea fumul în faţă, un 
fum de altfel plăcut mirositor. Nu refuzară, nevoind să-i 
supere pe sălbatici, şi se conformară invitaţiei. 

Se cânta la fluier şi se bătea toba. Li se dădură multe 
băuturi; banane fripte, humpos, sau viermi de palmier 
prăjiţi, şi chipaos, sau chiftele din carne de prepeliţă; ce 
mai, un adevărat festin! 

Brujo aruncă în focul strălucitor în noapte, un vraf de 
liane, care, până să se aprindă, fumegară. 

Atunci, serbarea încetă deodată şi tobele tăcură. Bellini 
ţipă: 


— Rossanna! 

Rafaelle Bela, tot atât de emoţionat ca savantul, se 
repezi şi-l apucă de umăr. 

— Maestre! Iat-o pe logodnica dumneavoastră! Şi 
părinţii mei! Biata mamă, şi tatăl meu, zidarul din Piemont! 

Viziunile durară multă vreme. Împietriţi, bieţii oameni 
nu-şi mai puteau desprinde ochii de la imaginile atât de 
dragi, care se mişcau în faţa lor, văzându-şi de treburi. Or 
asta le trezi un dor nemărginit... 

Se  înapoiară pe vas puţin mai târziu, răscoliţi, 
clătinându-se sub ochii râzători ai şefului şi neîndrăznind, 
din mândrie, să-şi arate spaima. 

Puțin după aceea, Bellini hotărî plecarea. Avea destule 
date cu care să-şi susţină teoriile; îşi făcu grăbit bagajele. 


INDIENII JIVAROS ŞI MOARIEA 


Pentru indienii jivaros, moartea naturală nu există. 
Moartea în luptă, prin accident, la vânătoare sau pescuit, 
moartea de colții fiarelor sau de veninul unei reptile, ori 
insecte, e admisă ca fapt. De bătrâneţe, nu are niciun sens. 

Constată şi ei, ca toţi ceilalţi oameni, simptomele 
senilităţii celor ce le sunt dragi sau îi înconjoară, fără să 
poată concepe că va trebui să vină pentru fiecare un sfârşit 
irevocabil, anunţat prin decrepitudine; pentru ei, orice 
bătrân poate continua să trăiască la infinit, zbârcindu-se, 
uscându-se, dar  neatingând vreodată limita finală, 
moartea. Şi, atunci, de ce se moare la aceşti jivaroşi? In 
afara luptelor şi a accidentelor de care am vorbit, în restul 
cazurilor mortul este victima cuiva din trib, sau a unuia din 
tribul duşman care ştie să deoache, ori a celui asupra 
căruia s-a făcut ceva de către vreun vrăjitor sau demon de 
aceea, în cea mai mare parte, apărarea de aceste lucrături 
ale duhurilor rele cade în sarcina vrăjitorului. Tot de 
aceea, la moartea lui Tatanchec Chicclai, conform 
obiceiului, fură chemaţi, împotriva unor anumite discordii 
dintre triburi, şi un vrăjitor aguaruna şi unul ebero, 
amândoi fiind somaţi să-l dezlege de ceea ce fusese zvârlit 
asupră-i şi chiar să-l învie la nevoie. Învierea fiind 
imposibilă, cei doi vrăjitori convocați făcură un 
raţionament simplu: dacă nu descopereau un ţap ispăşitor, 
şapraşii, din pricina urii tribale, îi vor acuza pe eberi sau 
aguaruni de moartea şefului şi se va ajunge la un război, 
fără motive, prima consecinţă fiind execuţia lor. 

Unde să găsească însă ţapul ispăşitor dacă nu printre 
şapraşi? Dar, a da vina pe un şapraş, însemna a deschide 
ceea ce în Europa se numeşte o vendetă, adică poarta 
răzbunării unei familii împotriva familiilor de vrăjitori eberi 
şi aguaruni. 

Cei doi vrăjitori, sperând fiecare în parte că celălalt îl va 
învia pe mort, trebuiră să conchidă că nu mai exista nicio 
dilemă, războiul era inevitabil. 


Cerură o amânare a răspunsului cu încă o zi şi se 
înţeleseră ca, în toiul nopţii, când şapraşii dormeau, s-o 
şteargă. 

A doua zi, vrăjitorii şapraşi îşi dădură primii seama de 
ceea ce ei considerau trădare sau vină directă. Hotărâră, 
pe loc, ca, dintre tinerii războinici, cei mai iscusiţi să-şi 
dovedească bravura pornind în urmărirea celor care, 
oricum, nu puteau fi decât vinovaţi, tăind o serie de capete, 
să-l răzbune pe marele decedat. 

Urmărirea dură trei ani şi nu-i viză numai pe vrăjitori, ci 
şi pe rudele lor apropiate sau îndepărtate, ba răzbunarea 
se întinse şi asupra tuturor triburilor de eberi sau 
aguaruni, care habar n-aveau despre ce era vorba. 

În cei trei ani de luptă, şapraşii îşi făcură cea mai 
frumoasă colecţie de zenzas. Vreo treizeci de capete 
perfect retezate de la gât, micşorate, uscate şi expuse într- 
o colibă, coliba tuturor demonilor, unde erau ucişi toţi noii 
născuţi bănuiţi c-ar putea deochea, sau cei care, chiar 
adulţi, scăpaseră  agerimii vrăjitorului însărcinat să-i 
descopere pe purtătorii destinelor nefaste. 

Dar şi eberii şi aguarunii se lăudau că posedă cea mai 
frumoasă grămadă de cranii uscate de indieni şapraşi. 

Deci, lucrurile stăteau cam la fel în amândouă taberele. 

XXX 

În aprilie 1942, într-o dimineaţă, un tânăr indian 
aproape gol, musculos, îşi lega luntrea cu liane, în faţa 
plajei şapraşilor. 

Nu purta decât un şorţ sumar din fibre chambira, ca 
jaguaşii şi o centură de piele de care atârnau o maceta şi 
un cuţit. Pe umăr o carabină Winchester, nouă, şi un sac 
plin cu cartuşe. 

Şapraşii dădură buzna să-l examineze, iar el puse 
piciorul pe uscat şi se proţăpi în faţa lor. 

— Eu sunt Tariri, fiul lui Tatanchec Chicclai; Appai 
lloque laduta cicguta pusaii”. 

La misiunea din Iquitos, unde Tariri învățase, mulţi se 


75 Metaforă aluzivă la turmele mânate cu bâta şi însemnând: 
„Am venit să vă conduc.” (N. A.) 


întrebară ce o fi devenit? Stătuse acolo aproape zece ani, 
învățând de toate matematicile, spaniola, engleza şi chiar 
şi o limbă pe care nimeni n-o mai vorbea şi care nu mai 
folosea decât pentru rugăciuni; latina. 

Spiritul lui le absorbise pe toate, ca un burete Dar nu-şi 
uitase nici limba maternă, căci îşi promisese să se întoarcă 
într-o zi la ai săi şi nu uitase nici sfaturile bunului Bellini: 
„Învață bine, pentru a fi într-o zi un mare şi adevărat 
conducător, căci cei ce posedă tainele cunoaşterii ştiu că 
toată lumea e a lor.” 

Tariri însă nu se gândise să stăpânească lumea, ci că 
poporul şapraş îi fusese sortit spre conducere. 

Împrumutând un şort jagua, adus de un misionar din 
împrejurimile Yaraviului, fugise pe ascuns din Iquitos, 
pentru a se întoarce la Belen cu o barcă furată. 

Revenise, dar nu cu mâinile goale; se debarasase de 
carapacea-i de om civilizat, pentru a apare între ai săi ca 
unul de ai lor, probându-le astfel că nu-i părăsise; din 
economiile făcute îşi cumpărase o carabină de la 
droghistul de pe strada Lima, cartuşe, o maceta şi un 
cuţit... Restul urma să-l facă cu vorba. 

Tariri fu impresionat de moartea tatălui său, iar cândi 
se arătară craniile mumifiate, de mărimea unei portocale, 
ale duşmanilor care-i voiseră moartea, nu vădi nicio 
satisfacţie. Răzbunarea era plăcută unui suflet jivaro, 
Tariri însă o înţelegea altfel. 

Trimise relicvele la locul lor de cult şi, ca unul care 
învățase multe, nu spuse nimic, nici laude, nici reproşuri. 
De altfel, cine i-ar fi priceput reproşurile? 

Peste câţiva ani, Tariri ajunse la concluzia că nimic nu 
le-ar fi putut da celor din tribul său vreo poleială de 
civilizaţie, cu atât mai mult cu cât şi el renunţase la ea. 

Şederea lui la preoţii redempţionişti nu fusese tocmai o 
sinecură. Cu toată recomandarea lui Bellini, îndată după 
plecarea savantului, fu tratat ca un mic sălbatic, fără să se 
mai sinchisească cineva de înclinațiile lui. 

Îl supuseseră la cele mai aspre munci: întreţinerea 
chacrei, curăţatul scârbos al acvariilor cleioase ale 


misiunii, încărcarea şi descărcarea navelor, căci tot timpul 
se aflau câţiva călugări care mergeau încolo şi-ncoace 
pentru evanghelizare,  suportând, pe deasupra, şi 
curiozitatea turiştilor americani veniţi la Iquitos. Totuşi, 
putuse învăţa să citească şi să scrie, iar noaptea, cu toată 
istovirea-i fizică, mai lua câte o carte din bibliotecă ca să 
înveţe. 
XXX 

Lectura ziarelor, care soseau de două ori pe săptămână, 
constituia pentru el învăţătura cea mai edificatoare. 

Era vorba de războiul dintre popoare îndepărtate - 
acestea părându-i asemănătoare cu indienii jivaros - dar 
un război extins tot de la trib la trib. Numai că acelea 
aveau arme înfricoşătoare, cu posibilitatea de a face 
mormane de morţi, ceea ce nu permiteau arcele vulgare şi 
sarbacanele pădurenilor din selva. 

Jurnalele mai spuneau că popoarele respective se 
deplasau foarte departe şi repede, datorită unor mijloace 
necunoscute, trenuri şi avioane ca acelea care se puteau 
vedea venind şi la Iquitos din Lima, şi care le permiteau 
conducătorilor să se reunească şi să discute probleme de 
bătălie sau de pace. Tariri nu prea înţelegea mare lucru 
din cuvintele îngrijit întocmite ale ziarelor. Într-o vreme, 
diferitele triburi îşi aleseseră, pentru disputele lor, un loc 
de luptă numit Spania, unde generalii Hitler, Blum şi 
Mussolini îşi trimiteau războinicii să se bată. Dar cu cine? 
Oamenii tribului Spania, împărţiţi în două clanuri, se 
băteau unii cu alţii. Aceste obiceiuri îl lăsaseră pe Tariri 
perplex. I-a trebuit mult timp să priceapă, fără să-şi 
explice, însă, cum de se ucideau oamenii între ei, pentru 
alte motive decât terenurile de vânătoare, răpirea de femei 
şi răzbunările împotriva vrăjitorilor duşmani. 

Aceste popoare erau foarte nefericite, pentru că nu 
trăiau ca cele de pe Amazoane. Şi nu aveau drept mamă, 
pădurea aceea, când bună, când înfricoşătoare, selva, care 
să-i hrănească sau să-i înfometeze şi pe care s-o iubească 
cu pasiune pentru farmecele şi diavolii ei, prin care se 
puteau explica toate; viaţă, moarte, naştere... 


Slujba religioasă a albilor şi practica acesteia nu-l 
impresionaseră deloc pe Tariri, pentru că se asemănau cu 
cele ale jivaroşilor. Albii se rugau să-i ajute Apajui Ashi 
Najanao - Dumnezeu, şi Iguanchi, diavolul. Paradisul era la 
fel, ţinutul unde primul jivaro apărut în lume îi putea primi 
pe cei morţi, ca să mănânce şi să bea pe săturate, fără 
grija ca a doua zi să trebuiască din nou să rabde, şi locul 
unde puteai avea toate femeile, chiar mai multe decât ai fi 
dorit. 

Dar cum să-i înveţe Tariri pe ai lui toate acestea, ei care 
ţineau morţiş să-şi respecte tradiţia, să-l cheme pe nume 
pe Apajui Ashi Najanao, pe Supay, demonul devastator al 
grădinilor, şi pe Yacuruna, duhul apelor, cel ce le fecunda 
insidios femeile imprudente, care mergeau să se scalde în 
fluviu sau să-şi spele lucrurile fără însoțitor? 

XXX 

În ianuarie 1959 s-au abătut cele mai mari calamităţi 
asupra Maranonului superior. Prima a fost o invazie de 
furnici, „peludes bayucas“, minuscule, aproape invizibile, 
care se ascundeau sub frunze şi cădeau pe trecători, 
provocându-le arsuri grave. 

După ele, însă, au apărut altele, ponzonosas, robuste şi 
foarte veninoase, inamice ale primelor, pe care le-au şi 
distrus. 

Dar demonul Supay nu le lăsa timp să răsufle celor pe 
care voia să-i piardă, semănând în toate grădinile, ishanga, 
o urzică uriaşă şi otrăvitoare, care înăbuşea toate tufele de 
yucca, de camote şi chiar, şi bananierii, oamenii trebuind 
să se hrănească numai cu vânat şi peşte. Apărură şi 
vampirii, în masă, invizibili ziua, dar noaptea pătrunzând în 
colibe prin cele mai mici crăpături, ca să sugă sângele 
oamenilor, lăsându-i pe moarte. 

Dar nici asta nu i-a ajuns nesăţiosului Supay şi, într-o zi, 
întunecând cerul, zvârli pe el câteva zigzaguri de foc, 
pornind un potop cu rafale de vânt care smulgeau lucruri 
şi arbori din loc, frecau trestii de bambus şi aprindeau case 
întregi. 

Opt zile au rămas deschise vranele cerului şi tot ce se 


clădise pe malul râului fusese luat de ape. Llociladasurile 
se deformaseră şi pe fluviu pluteau cadavrele ca trunchiuri 
de copac; orice ambarcaţie, odată pusă în mişcare, era 
răsturnată sau distrusă. 

În a opta zi, nivelul fluviului se ridicase cu douăzeci şi 
cinci de metri. In cele din urmă, ploaia încetă şi soarele 
apăru ca să permită celor scăpaţi să-şi facă bilanţul 
dezastrului. 

Dispăruseră plantațiile, colibele, nu mai erau nici vânat 
şi nici peşte. Totul fusese luat de ape. 

Spânzurate de crengile copacilor înalţi, unde le dusese 
viitura, se vedeau cadavre, zdrenţe de şorţuri, şiraguri de 
mărgele şi acoperişuri de paie. 

Tariri îşi aminti că, ceva mai sus, observase el, cândva, o 
insulă foarte ridicată peste nivelul apelor. 

Se întrebă dacă n-o fi fost şi ea scufundată, pentru că 
acolo trebuia să-şi fi găsit refugiul o droaie de animale 
sălbatice, împinse spre acel loc de instinctul de 
conservare. Se duse să vadă cu câţiva sălbatici şi se 
întoarseră entuziasmați. Găsiseră vreo sută de cerbi, care 
se băteau între ei după ce devoraseră toată vegetaţia 
insulei. 

Vânătoarea fusese uşoară şi-i uciseseră pe toţi, 
asigurând hrana întregului trib pentru câteva săptămâni. 
Unii vânau, iar alţii tăiau şi afumau. 

Aceste evenimente îi dădură şefului o idee genială. 
Probabil, îşi spuse el, toţi cei din triburile jivaros care 
scăpaseră de cataclism sunt ameninţaţi cu pieirea de 
foame. Mulţi fuseseră duşmani şi se mai bătuseră din când 
în când, dar acum, când toată lumea devenise victima 
demonului Supay, trebuiau să se ajute reciproc. 

işi mai aminti că, în cazuri identice, popoare 
îndepărtate, încercate de diverse nenorociri, ceruseră 
ajutoare în alimente şi medicamente, trimise prin avion de 
către cei care fuseseră cruţaţi. „Ah! îşi zise el, dacă 
triburile din Lima s-ar gândi la noi şi ne-ar trimite ce ne 
lipseşte, ce bine-ar fi!” 

Ideea asta o întoarse pe toate feţele. Tobele şapraşe, 


magare şi tontunay, răsunară îndelung în inima pădurii, 
transmițând chemarea lui Tariri, către toţi şefii de trib; 
eberi, aguaruni, andoaşi şi concamillaşi. 

Nu lipsi nimeni de la întâlnire. 

— Suntem cu toţii fraţi, avem acelaşi sânge şi aparţinem 
aceleiaşi rase. Am fost adesea duşmani şi capetele multor 
bătrâni de-ai noştri ne împodobesc colibele. Dar, atunci, 
erau alte vremuri şi nu aveam nicio grijă, iar războinicii 
trebuiau selectaţi dintre cei mai îndemânateci, curajoşi şi 
puternici. Acum însă foamea ne stăpâneşte pe toţi. Aceeaşi 
nenorocire s-a abătut asupra tuturor. Aşa c-ar fi bine să 
facem pace, o pace îndelungă, să ne putem reface. Pentru 
început vă propun să ne împărţim rezervele; pentru că noi, 
şapraşii, am avut noroc şi am prins mult vânat. 

Tariri fu aclamat pentru asemenea propunere. 

— lar acum, reluă el, după ce se făcu tăcere, vă anunţ c- 
am hotărât să întreprind lucruri şi mai mari pentru binele 
întregului nostru popor jivaro. Şi, vă asigur ca, dacă voi 
reuşi să duc la capăt ceea ce am de gând şi ceea ce 
deocamdată ţin în secret, atunci vom trăi cu toţii în 
prosperitate, fericire, nemaiavând niciodată a ne teme de 
foame. Imi acordaţi acest drept? 

Toată lumea, fireşte, a fost de acord. Ceea ce promitea 
Tariri nu era paradisul pe pământ, sfârşitul luptelor 
permanente ale oamenilor împotriva morţii? 

Şi apoi aveau să vadă, la un moment dat, dacă ideea le 
convine sau nu, în caz contrar putându-i foarte uşor tăia 
capul ca să facă o preavenerată zenza din el. 


SĂLBATICUL CĂRUIA ÎI PLĂCEA CIVILIZAŢIA 


Câteva zile mai târziu, Tariri pleca la Iquitos, însoţit de 
patru războinici şapraşi, într-o pirogă rapidă, plină cu piei 
argăsite. 

Cu această încărcătură, prima lui grijă fu să se ducă la 
comprador” de pieles de crocodriles, lagartos blancos y 
negros de pe strada Prospero, de unde ieşi cu 3 500 de 
soles în buzunar. Pe ai lui îi trimise să stea pe undeva, prin 
vechiul port Belen, de la vărsarea râului Itaya, în timp ce el 
se îndreptă spre birourile companiei „Faucet“, aproape de 
hotelul „Turistas“. De acolo ieşi cu un bilet de avion, dus- 
întors, Iquitos-Lima, valabil pentru trei luni de zile şi care 
costa 1450 de soles.” 

Tariri îşi făcuse cu minuţiozitate planul, dar odată ajuns 
la Limatambo, la coborârea din avion, începu să tremure 
de frig. Găteala lui de şef de trib jivaro nu stârnise în avion 
cine ştie ce vâlvă, la Lima însă atrăgea tuturor privirile, 
priviri din care nu se simţea altceva decât simpatie. 

Sări într-un taxi şi se duse la Colmena, într-un magazin 
de unde cumpără un poncho călduros din lână de lama. De 
acolo luă iar taxiul şi ceru să fie condus la Ministerio de 
Fomento. 

Prestanța, siguranța şi cunoaşterea perfectă a 
castilianei, atraseră în jurul lui o mulțime de inşi care, 
după ce le explică motivele călătoriei, nu-l lăsară să 
aştepte şi-l introduseră într-un birou somptuos, la un 
colonel, destul de binevoitor. 

— Colonele, îi spuse sec Tariri, mă aflu aici ca 
reprezentant al marelui popor jivaro, din partea superioară 
a Maranonului. Colonelul simţi cum i se zbârleşte părul, la 
gândul că se afla în faţa unui temut vânător de capete. 
Intregul nostru popor, continuă Tariri, a suferit mari 


5 Cumpărător (N. T.) 

77 Oricât de puţin obişnuit ar fi un indian, în ţinuta lui de şef, la 
bordul unui avion, faptul nu este atât de rar încât să stârnească 
mirarea, ci doar puţină curiozitate. (N. A.) 


pagube materiale, salvând doar puţine lucruri. Dezastrul 
ne-a unit însă marea familie, printr-o pace de neimaginat 
până acum. 

Ceea ce urmă, îl lăsă pe colonel uluit, stupefiat, cu 
răsuflarea tăiată, atât de necrezut şi de irealizabil i se 
păruse până atunci ceea ce-i propunea Tariri. 

— Dacă calculele mele nu sunt eronate, declară marele 
curaca, teritoriul nostru se întinde pe o suprafaţă de cinci 
sute de mii de kilometri pătraţi. O regiune bogată în lemn 
preţios şi-n animale cu blană scumpă. Poporul jivaro este 
independent şi aşa şi doreşte să rămână, motiv care, de 
altfel, şi explică de ce soldaţii voştri au căzut sub gloanţele 
şi săgețile noastre. Dar şi Peru şi Chile au fost adesea în 
stare de război, însă faptul nu i-a împiedicat să devină buni 
prieteni, nu-i aşa? Or, noi avem o seamă de produse care v- 
ar putea interesa şi pe care le-am putea schimba cu cele pe 
care le dorim de la voi. Aşa că ar fi bine să se stabilească 
raporturi de prietenie între popoarele noastre. 

— Perfect, exclamă colonelul, încântat şi nevenindu-i să 
creadă. E una din marile noastre dorinţe! Numai că aş vrea 
să ştiu şi cum s-ar putea practic realiza acest lucru. 

Tariri îi povesti cum îl cunoscuse pe profesorul Bellini, 
cum stătuse la redempţionişti şi cum învățase tot felul de 
lucruri, printre care şi engleza, care se vorbea la misiune, 
încheind: 

— Priveam adesea cum treceau avioanele peste Iquitos, 
pentru a ateriza pe aerodrom. Eu, Tariri, curaca al 
şapraşilor, mă angajez să construiesc pe teritoriul nostru 
un aeroport sub directivele inginerilor şi cu materiale 
furnizate de Peru. Avioanele care vor ateriza aici vor fi 
păzite de oamenii mei. Aşa vor putea începe primele 
schimburi între noi, apoi înfiinţarea unei şcoli, ca cea din 
Verano, de la Yarinacocha. 

— Splendid! exclamă colonelul entuziasmat. Dar acum, 
mare şef Tariri, vă rog să treceţi alături şi să mă aşteptaţi 
puţin. O să vorbesc cu preşedintele Republicii şi cred că 
voiajul dumneavoastră o să dea roade pentru toţi, sau, cel 
puţin, asta doresc din tot sufletul. 


După câteva minute, colonelul apăru din nou, radiind, în 
biroul unde-l aşteptase cu răbdare şeful şapraş. 

— Dragul meu Tariri, îi declară el onctuos, în general, 
propunerile dumneavoastră au fost acceptate. Au mai 
rămas doar câteva chestiuni de discutat, dar care vor fi 
uşor de rezolvat. Mai întâi însă vă rog să mai zăboviţi 
câteva zile la Lima; o să locuiţi la hotelul „Mauray“, unde 
v-am reţinut o cameră pe cheltuiala guvernului. Mâine, 
spre sfârşitul dimineţii, o să trec să vă iau la palatul 
prezidenţial, pentru un dejun cu preşedintele, cu primul 
ministru şi cu ministrul alimentaţiei. Sper să nu aveţi nimic 
împotrivă! 

— Nu, nimic; din contra. 

— Vor fi convocati şi ziarişti şi ar fi bine să le expuneţi 
proiectul şi modul în care aţi ajuns la el. Nu uitaţi că se vor 
afla de faţă reprezentanţi ai presei din toate ţările... Veţi fi 
şi fotografiat, vă previn; sper că veţi accepta? 

Tariri surâse: 

— Unii din tribul meu ar refuza, eu accept pentru că ştiu 
ce e aceea o fotografie. Dar n-aţi spus nimic despre 
punctele litigioase... 

Colonelul părea puţin încurcat, dar se decise: 

— Şefule 'Tariri, dumneavoastră reprezentaţi, pentru noi, 
pentru civilizaţie, un element capital. Nu vor mai fi 
războaie. Maranonul de Sus va fi pacificat datorită 
dumneavoastră, şi îmbogățirea ambelor ţări e un fapt cert. 
Aceste fapte le datorăm profesorului Bellini şi părinţilor 
redempţionişti. 

— Da, spuse şapraşul. 

— Unii membri ai guvernului însă se vor îndoi de 
sinceritatea noilor sentimente ale poporului jivaro. Să nu 
uităm că, acum doi ani, trei sute de soldaţi de-ai noştri au 
fost masacrați atât de triburile cocamos, cât şi de cele 
aguarunas. E vorba de garanţiile pe care va trebui să ni le 
daţi. Nu sunt suficiente numai angajamentele 
dumneavoastră, sau cuvântul de onoare. Se ştie doar că 
unele triburi sunt încă în stare de sălbăticie. 

— Da, spuse Tariri. Dar despre ce garanţii e vorba? 


— Aveţi copii? 

— Unul. Se numeşte Atipai - „Cel ce învinge”. Are 
doisprezece ani şi vorbeşte castiliana învățată de la mine. 

Colonelul se făcu că meditează o clipă, înainte de a-şi 
relua discursul. 

— Nu va fi propriu-zis un zălog, ci o garanţie pentru 
viitor. Înţelegeţi, Tariri, că noi suntem gata să vă 
considerăm ca pe ceva deosebit în sânul poporului jivaro. 
Ştim cât de precară e viaţa în pădure. Dacă vi s-ar 
întâmpla ceva, doamne fereşte, cine ne va asigura că ceea 
ce am plănuit se va mai îndeplini? Căci, dragul meu, 
această selva sălbatică, ucigaşă chiar, noi am vrea s-o 
învingem, s-o exploatăm, s-o facem locuibilă... Deci, v-ar 
trebui un continuator, un moştenitor, iar Atipai ar fi cel 
mai nimerit. Ar trebui, aşadar, să accepti să fie înscris la 
şcoala din Verano, de la Yarinacocha, unde să-şi facă 
studiile pentru ca să ne putem definitiva acordurile de care 
am vorbit. 

Tariri se ridică surâzând. 

— Dacă nu-mi făceaţi dumneavoastră această propunere, 
v-aş fi cerut eu să vă ocupați de fiul meu Atipai. Suntem 
doar legaţi de acum înainte prin făgăduinţi. Aşa că o să mă 
întorc acasă şi o să încep treaba. 

— O clipă, exclamă colonelul, prea multă grabă strică 
până şi celor mai sigure proiecte. Trebuie să ştiţi că ţara 
noastră nu dispune de un număr suficient de aparate 
pentru a asigura curse regulate pe aerodromul şapraş. 
Totuşi, americanii, care dirijează baza de la Yarinacocha, 
sunt gata să ne furnizeze avioanele necesare. O misiune de 
militari şi ingineri din America de Nord va pleca în curând 
pentru a vedea ce se poate face în acest sens, la faţa 
locului: o bază de hidroavioane sau de elicoptere. Mai 
târziu, vor aranja, împreună cu dumneavoastră, crearea 
unei piste de aterizare, ca cea de la Iquitos. Veţi putea de 
pe acum să-i preveniţi pe prietenii dumneavoastră jivaroşi 
că vor fi covârşiţi de daruri... Ştiţi, că atunci când gringos 
se apucă de ceva, nu se mai uită la nimic... Dar, ia, spuneți- 
mi, ca om instruit, nu cumva pe acolo e şi oil? Adică petrol? 


— Nu ştiu. 

— N-are a face, gringos vor trimite tehnicieni. Se va crea 
un mare oraş şapraş! Ce vis! Ce minunăţie! Derrickuri, 
crackinguri, hoteluri, uzine, magazine mari... 

XXX 

Prima grijă a şefului Tariri, când ajunse acasă, fu să 
poruncească defrişarea unei imense arii de la marginea 
fluviului, aceea pe care o remarcasem curăţită, la 
debarcare. Se bătuci pământul şi se îndigui, pentru ca 
ierburile să nu mai poată creşte în voie peste tot. 
Tehnicienii gringos, când ar fi venit, ar fi avut o impresie 
favorabilă în faţa unui aeroport embrionar. Porunci şi 
construirea unui ponton, în cazul în care aceşti tehnicieni 
ar fi preferat o bază de hidroavioane şi, după aceea, avu o 
lungă discuţie cu fiul său Atipai, pe care-l hotări ca 
moştenitor şi pe care-l însărcină - în cazul că lui, tatălui 
său, i s-ar fi întâmplat ceva - să-i continue opera începută. 

Îl mai învăţă, apoi, că albii au o mulţime de defecte, dar 
şi o seamă de cunoştinţe mai valoroase chiar decât cele ale 
vrăjitorilor şapraşi. Dar nici acestea nu trebuiau neglijate, 
pentru că erau extrase din viaţa şi legile imperative ale 
selvei. Îl mai învăţă că o înţelegere bună face mai mult 
decât războaiele continui. 

Şi iar răsună pădurea de bătăile tobelor magare şi 
tontunay. 

Peste câteva zile, la întâlnirea şefilor diverselor triburi 
jivaros, Tariri le explică de ce se dusese la Lima, de ce 
făcuse vizitele pe care le făcuse şi motivele pentru care 
procedase astfel. 

—De acum înainte, declară el, naţiunii noastre nu-i va 
mai lipsi nimic. Albii ne vor trimite alimente, medicamente, 
iar noi le vom transmite cunoştinţele noastre, lăsându-ne şi 
copiii să meargă cu ei la şcolile lor, unde le vor învăţa 
limba şi secretele. Nu vom mai avea astfel grija zilei de 
mâine şi pentru toţi va fi ca-n rai. 

Se ridică însă marele şef aguarun, Tecuna Ticiqui, 
înălţându-şi puşca deasupra capului, puşcă al cărui pat era 
pictat cu rucu, roşu ca sângele. 


Era gol puşcă, ceea ce însemna că nu venise cu idei prea 
paşnice, şi asta, fie pentru că auzise de negocierile lui 
Tariri, fie că avea intenţia de a renaşte războiul, pentru a- 
şi îmbogăţi colecţia de capete. 

— Tariri, spuse el, cu vocea răguşită şi amenințătoare, tu 
ne-ai înşelat smulgându-ne acordul asupra unui proiect pe 
care nu ni l-ai explicat cum trebuie. Totuşi, atunci, noi 
credeam că, lunga ta absenţă, şederea printre albi nu te-au 
făcut transfug. Ne-ai adormit cu proiectul tău mieros 
pentru burţile noastre goale... lar azi ne spui adevărul 
despre toate intenţiile tale. Or pentru asta eşti un trădător 
şi un transfug! Că fără voia noastră ne-ai vândut albilor. 
Albilor celor mai răi, celor pe care înşişi fraţii lor de 
culoare îi numesc dispreţuitor gringos! Am cunoscut 
ameninţarea cauciucarilor, iar cei ce vor veni vor căuta şi 
ei cauciuc sau cine ştie ce altceva; vom vedea însă dacă te 
vom lăsa să-ţi pui în aplicare proiectul... O să fim din nou 
loviți, hăituiţi, vânaţi ca cerbii sau huangana, făcuţi sclavi 
şi trataţi mai rău decât câinii care trăiesc la picioarele 
noastre prin colibe... Urmă o clipă de consternare şi Tariri 
păli. Tariri, reluă Tecuna Ticiqui, repet, pentru națiunea 
noastră eşti un trădător. Spune-ne ce ai primit, ce ţi-au dat 
gringos pentru vânzarea noastră, a războinicilor, a 
familiilor şi a pământurilor noastre? 

Tariri ridică braţele spre cer, semn că voia să declare 
ceva solemn. 

— Fraţilor, ascultaţi-mă! începu el. 

Tecuna Ticiqui sări în faţa lui cu toată prestanţa uriaşei 
sale staturi, punându-i ţeava carabinei pe piept, şi 
strigând: 

— Taci! Meriţi moartea! Nu eşti un jivaro! Te renegăm! 

Detunătura răsună într-o linişte deplină. Tariri rămase 
însă în picioare, nemişcat, ca şi cum nici n-ar fi fost atins, 
pentru ca apoi sângele să-i ţâşnească de sub sânul stâng, 
iar el să se clatine şi să se prăbuşească. 

Tecuna Ticiqui nu uită că se afla printre şapraşi şi, 
profitând de clipele de uluire care urmaseră împuşcăturii, 
sări în tufişuri, ascunzându-se în selva, trecând prin ape, 


ca să i se piardă urma, în cazul în care ar fi fost urmărit cu 
câini, şi înfundându-se tot mai adânc în desişul de 
nepătruns al lianelor şi al frunzişului. 


OMENIA NU-I UN CUVÂNT GOL 


Părintele Guillermo îşi ţinuse slujba de dimineaţă şi se 
pregătea să plece din capelă, când auzi sunând clopotul de 
la intrare. Alergă la fereastră şi văzu în cotul pe care-l 
făcea Maleconul în faţa misiunii o mică barcă indiană, 
subţire, şi cu profil de săgeată. Aplecându-se spre fluviu 
constată că cel ce voia neapărat să intre era un copil 
aproape gol. 

— Ce vrei, chancho!” îl întrebă el, puţin iritat. 

— Eu sunt Atipai, fiul lui Tariri, curaca şapraşilor; m-a 
trimis tata la dumneavoastră. 

Într-o fracțiune de secundă părintele îşi aminti de 
indignarea ce-l cuprinsese când aflase că Tariri, care 
fusese primit la misiune, hrănit, bine tratat, în loc să-şi 
arate recunoştinţa, dăduse dovadă de ingratitudine, 
dispărând cu un vas şi furând şi nişte piese etnologice! 

Îşi mai aminti şi de fotografiile acestui faimos Tariri 
apărute prin ziare şi, mai ales, de scrisoarea preşedintelui 
Republicii pe care o primise cu câteva zile mai înainte, cu 
felicitări călduroase şi un dar substanţial pentru misiunea 
care ştiuse să-l crească şi să-l educe pe marele şef Tariri; 
mulţumită lui, regiunile cele mai sălbatice şi mai 
inexplorate, La Tierra incognita del Este,” urmau să fie 
pacificate şi civilizate. Iar orgoliul, dominând atunci ciuda 
părintelui, îl obligă să spună: 

— Intră, intră repede! 

Era uimit, dar îl ascultă pe Atipai fără să-l întrerupă. 
Copilul se exprima foarte bine în castiliană, părea 
inteligent şi cu idei perfect ordonate, povestind scena 
marelui sfat jivaro, nu ca pe o lecţie învățată, ci ca pe un 
incident trăit: 

— Tatăl meu, Tariri, e grav rănit şi poate chiar mort 
acum, căci eu vin de şase zile din părţile acelea. Vracii îl 


78 Termen pe jumătate dispreţuitor, pe jumătate amical în cazul 
respectiv. (N. A.) 
9 Pământul necunoscut din est. (N. T.) 


îngrijesc, însă el spune că numai medicii albi îl vor putea 
salva. Dar nu pentru asta m-a trimis la dumneavoastră. Ci 
mi-a spus să vă rog să avertizaţi baza de la Yarinacocha să 
anuleze orice plecare, să nu trimită niciun avion sau 
hidroavion şi nici vreun helicopter, căci câteva triburi 
jivaros s-au pronunţat împotriva proiectului tatălui meu. 
Sunt acum în război şi, în mod cert, dacă albii ar vrea să 
aterizeze, ar fi masacrați. Părinte Gullermo, preveniţi 
urgent baza, căci altfel se va crede că Tariri i-a ademenit 
pe albi într-o cursă. 

Părintele Guillermo îşi făcu semnul crucii. 

— Doamne, murmură el pentru sine, ce greşeală am 
făcut dispreţuind acel copil sălbatic care ne-a făcut atâtea 
servicii! Rănit de moarte, desprins de cele pământeşti, iată 
că-şi trimite fiul pe un fluviu atât de temut, un copilaş de 
zece ani, înfruntând fiarele, reptilele, vârtejurile, pentru a 
salva viaţa câtorva albi. Câţi albi, oare, ar fi făcut acest 
lucru? Simţi umplându-i-se sufletul de o bucurie amară dar 
exaltantă, şi-n ochi i se ivi o lacrimă. Haide, spuse el, te 
duc la oficiu să-ţi dea de mâncare, oi fi mort de foame. În 
timpul acesta o să telefonez la Yarinacocha. N-avea grijă şi 
roagă-te pentru tatăl tău. 

XXX 

Căpitanul Griffith, de la baza din Yarinacocha, ascultă 
atent explicaţiile părintelui Guillermo, apoi exclamă: 

— By God!” E o mare furtună peste Anzi, altfel unul din 
aparatele noastre ar fi plecat să paraşuteze hrană şi 
ustensile de bucătărie pentru şapraşi. Ce noroc că ne-aţi 
prevenit! Aţi salvat cel puţin trei vieţi! 

— Nu eu, spuse tare părintele, ci însuşi Tariri, prin fiul 
său, un băiat pe cinste! 

— Bine, dar nu discut asta... spun doar că sălbaticul 
dumneavoastră Tariri e un guy“! civilizat... Şi încă ceva, 
părinte, sunteţi sigur că a murit? 

— Acum şase zile, când a plecat băiatul, mai trăia încă. 
De atunci însă... ştiţi, rana-i foarte gravă... Urmă o clipă de 


80 Doamne! (N. T.) 
51 Băiat, tip. (N. T.) 


linişte la Yarinacocha, pe care o tulbură un bâzâit, datorat 
uraganului, apoi vocea căpitanului se auzi din nou. 

— Furtună sau nu, de un sălbatic care face una ca asta 
merită să te ocupi. Aşa că nu se vor mai paraşuta alimente 
şi ustensile de bucătărie, ci mă voi urca imediat într-un 
hidroavion de la baza din Pucalipa şi mă voi duce la el. Iau 
şi un chirurg cu mine şi, dacă va fi ceva de făcut, voi face! 
Chiar dacă va trebui să-l duc la medicul personal al 
preşedintelui! Bye“, părinte! 

Căpitanul Griffith chemă un subaltern şi-i spuse: 

— Plec, încerc să îndeplinesc o misiune despre care nu 
mi s-a spus nimic la şcoala de război. Anunţaţi şi baza de la 
Lima. Vreau să mi se pregătească un aparat sanitar la 
Limatambo şi să mă aştepte în permanenţă o ambulanţă. 
Poate nu va fi nevoie de ea, dar vreau să încerc totul. S-ar 
putea să fie nevoie să duc un tip la New Orleans, pentru 
operaţie. 

— Ce tip, căpitane? O să ni se ceară detalii la Lima. 

— Spuneţi-i că-i cineva de teapa lui Washington... unul 
care poate şi el... un băiat care crede în omenie şi care mai 
crede încă, sper, şi căruia vreau să-i dovedesc că omenia 
nu-i un cuvânt gol. 

Deasupra Anzilor, căpitanul Griffith se luptă cu furtuna, 
care-i răsucea aparatul ca pe o pânză când o storci, cu 
sorroche, cu orele, minutele, secundele. 

În acest timp, puternicele mijloace de transport ale 
bazelor S.U.A., atât de urâte de altfel, se puseră în 
mişcare. De sus, Griffith distinse o mare platformă pe care 
ar fi putut ateriza cu helicopterul dacă ar fi ştiut de ea. 
Regretă şi ameriză. 

Văzu războinici şapraşi goi şi pictaţi în culori agresive, 
aliniaţi pe mal, uluiţi, speriaţi, dar cu armele în mâini şi 
gata, bănuia el, să-l protejeze. Ceru liane să-şi lege 
aparatul şi se duse cu chirurgul la coliba lui Tariri. Tariri 
mai trăia. Lungit pe cuverturi, livid, fără sânge şi bântuit 
de febră. 

Când îi zări pe cei doi, murmură: 


5 Pa! (N. T.) 


— Atipai n-a putut deci ajunge la timp! 

— Ba da, spuse căpitanul; tocmai de aceea am şi venit 
aici, ca să-ncercăm să vă salvăm. Vă examinează medicul şi 
vă luăm cu noi. 

— Mulţumesc, dar aţi făcut drumul degeaba, n-o să 
rezist! S 

— O să vedem noi! In ceea ce mă priveşte, eu o să încerc 
şi imposibilul. 

— Mulţumesc, îi spuse Tariri, cu vocea scăzută. Dar mai 
înainte de toate aş vrea să vă cer ceva fiindcă credeţi în 
imposibil, făceţi în aşa fel încât fiul meu Atipai să fie 
înscris la şcoala din Verano, ca să devie om şi un şef demn. 

— Bun! O să aranjez aceasta cu părintele Guillermo. Hai, 
doctore, şi examinează acum bolnavul, dar repede! 

— Căpitane, încă o clipă, îl rugă Tariri. N-aş vrea ca 
dumneavoastră sau ai dumneavoastră să se răzbune pe 
poporul jivaro... Sunt neştiutori... Aşa că iertaţi-i, cum m-a 
învăţat părintele Guillermo. Oricum sunt fraţii mei. Sunt 
din aceeaşi rasă... Păcat că din pricina unuia dintre ei nu 
mi-am putut realiza planul. Eu sunt vinovatul. Ei n-au nicio 
vină... N-au înţeles şi nu pricep; ar fi trebuit să mă gândesc 
la asta. De aceea mi s-a întâmplat ceea ce vedeţi. 

— Tariri, spuse grav Griffith, ce mai contează eşecul. Ce 
importanţă mai poate avea aşa ceva când sfârşitul e atât 
de glorios! Ideea contează, Tariri, şi tu eşti cel ce a avut-o. 
S-a strecurat un grăunte de nisip în maşinărie şi ea s-a 
stricat. Cine ar fi putut face altceva? Dar lasă că o s-o 
punem noi pe picioare... Şi acum, şefule, ascultă-l pe 
doctor ca să-ncercăm să te scoatem din impas! 

XXX 

Opt luni mai târziu, un helicopter ateriza pe o suprafaţă 
care avusese ambiția să devină, într-o zi, un aeroport, 
primul din jungla sălbatică nesupusă, neîmblânzită, în 
plină inimă a unui pământ încă neidentificat pe hărţi, 
necunoscut, nedelimitat şi udat de un fluviu pe care 
soldaţii, din pricina primejdiilor sale, îl botezaseră El rio de 
la muerte, Râul Morţii. 

Din el cobori un om îmbrăcat aşa cum fusese atunci 


când îşi părăsise tribul, cu şorţ din bumbac şi lână, strâns 
cu o centură din păr de om, însemn suprem al şefului. 

Tunetul căzut asupra unui sat, sau Yacuruna apărând în 
carne şi oase n-ar fi provocat mai multă uimire. De multă 
vreme se credea că Tariri fusese răpit de gringos, supus la 
cine ştie ce monstruoase torturi şi, încetul cu încetul, marii 
responsabili de nenorocirea lui, toţi, unul după altul, îşi 
lăsaseră capetele în mâinile războinicilor  şapraşi 
învingători, care le uscaseră. Nu lipseau nici cei ce 
credeau că Tariri fusese topit în apele fluviului şi şters din 
rândurile celor vii şi ale celor care ar fi trebuit să se 
bucure de binefacerile paradisului jivaro. 

Tariri se întoarse însă printre ai săi, ca şi cum ar fi 
înviat, devenind obiect al unui miracol, al unei vrăjitorii 
semnificative pentru afirmaţia lui că albii cunosc secrete 
pe care vracii jivaro le ignoră. 

Tariri, uitat, renăştea, mai proaspăt şi mai puternic ca 
oricând, cu o droaie de daruri pentru întregul trib, crătiţi 
pentru femei, puşti pentru bărbaţi şi fluiere de plastic 
pentru vrăjitori. 

I se aduse la cunoştinţă că fiul său e la Yarinacocha, un 
loc pe care nimeni nu l-ar fi putut arăta pe hartă, dar care 
se afla undeva foarte la sud, acolo de unde vin nişte râuri 
care întăresc apele Maranonului, slăbite de cursul său spre 
vest, ca să-i dea un alt nume, Amazonul... 

Un călugăr curajos, din Iquitos, venise până la şapraşi, 
ca să le vorbească de Atipai. Era un călugăr care profesase 
la Verano, şi care le-a mărturisit că învățase jivara de la 
Atipai. Atipai era inventatorul unui sistem complicat de 
semne, prin care învățătorii ajunseseră să poată şi ei 
învăţa pe alţii limba jivara, sistem extins şi la alte dialecte, 
deosebite de cele din jivara, ca pira, campa, cashinagua, 
ameshuahua, matsiguegna, huana şi chiar sahiba. Se 
crease astfel o adevărată sinteză lingvistică, care le 
permitea tuturor o înţelegere perfectă. Ba, mai mult, cu 
aceleaşi semne se puteau învăţa şi castiliana şi engleza. 

Auzind acestea, Tariri se emoţionă, dar se reţinu. 


53 Fapt autentic, ca de altfel toată această povestire. (N. A ) 


Când intră în colibă, văzu capul duşmanului său Tecuna 
Teciqui redus la mărimea unui fruct de tagua. Buzele-i 
fuseseră pecetluite cu bucăţi de liană, iar pleoapele 
închise, lipite ermetic cu alte legături. 

Demonii care trăiseră în acest craniu fuseseră alungaţi 
pentru totdeauna. 

— Zvârliţi-l în foc, porunci el. 

— Dar, curaca, îi spuseră ai săi, nu-i încă uscat. 

N-a mai zis nimic, dându-şi seama că era de prisos. 

Tariri ştia însă că pierduse totuşi încrederea albilor. Nu 
era acuzat şi nu i se reproşa eşecul, dar înţelegea şi el că 
nu te puteai încrede într-un singur om, un sălbatic, care 
păstra prin forţa lucrurilor cranii uscate în coliba lui şi 
care, în fine, nu fusese decât victima unui miraj. 

Se întorsese acasă nu necăjit, dar cu regretul că nu 
putuse afla ce se întâmplase cu căpitanul aviator căruia-i 
datora viaţa. 

Nu ştia că acesta fusese mutat sau îşi schimbase 
serviciul. Din pricina vreunei greşeli? A vârstei? Din cauza 
abuzului de autoritate? Nu se ştia precis! 

XXX 

Timp de o săptămână - ziua şi noaptea neîntrerupt - 
tobele magare şi tontunay anunţară în cele patru colţuri 
ale pădurii cutremurătoarea veste a învierii marelui şef 
Tariri. Frica, teama, teroarea se întinseră pe tot teritoriul 
jivaro, dar şapraşii se potoliră; răzbunarea se stinsese. 

Tariri mai credea, totuşi, că un eveniment atât de 
impresionant, ca învierea lui, datorată acelor gringos ar 
putea avea o fericită influenţă care să favorizeze reluarea 
proiectului. 

Dar America, cea cu o sută de ochi, îşi fixase privirea pe 
alt colţ al planetei,  nemaiinteresând-o paradisul 
Amazoanelor, mort în faşă. 

„Poate fiul meu, îşi spuse 'Tariri, o să realizeze ceea ce n- 
am reuşit eu. Toţi venim pe lume nu ca să moştenim 
bunurile, ci pentru treburi mult mai grele. Atipai va fi un 
mare şef!” 


CÂTEVA MICI SECRETE ALE SELVEI 


— Cum te simţi, Walter? 

— Uşurat, uşor, aerian! 

— Cât timp ai ţinut pansamentul? 

— Un sfert de oră sau cel mult douăzeci de minute. De 
aceea mă tem să nu fie doar un paleativ. 

— Ar fi precaut să luăm cu noi o porţie zdravănă din 
această iarbă, antiri. 

— Da, dar şi secretul de a te servi de ea, adăugă maliţios 
Tariri. Căci o stângăcie te-ar putea face să-ţi pierzi dinţii. 
Dar fiţi sigur că atunci când brujo va interveni din nou, n-o 
să vă mai doară deloc şi o să scăpaţi pentru totdeauna de 
durere. 

Câteva clipe mai târziu, vrăjitorul reapăru. Îl forţă pe 
Walter să-şi deschidă gura şi-şi examină capodopera cu 
seriozitatea competentă a unui dentist diplomat de la 
Facultatea de medicină din Paris. Satisfăcut, îşi vâri între 
maxilarele pacientului indexul şi degetul mare de la mâna 
dreaptă. Credeam că scoate pansamentul. Când colo, fără 
niciun efort, fără nicio răsucire, îi pusa lui Walter în palmă 
un colţ de măsea, îngălbenit şi putred. 

— Măseaua mea, exclamă Walter, şi n-am simţit nimic! 

— Vreau să văd, adăugai eu. 

Mă aplecai spre gura deschisă a prietenului meu, dar nu 
văzui nicio urmă de sânge, ci doar o gaură ceva mai roşie 
şi mai tumefiată decât celelalte gingii. 

— N-a făcut un efort mai mare decât smulgerea unei 
pene de rață. 

— O să-i dăm un pumn de tutun; merită, spuse Walter. 

Tutunul, pentru brujo, avea o mai mare valoare decât 
pentru cel mai înrăit fumător: era o plantă sfântă, bună 
pentru alungarea sau atragerea relelor; indicată în 
naşterile grele, când i se învăluia capul femeii într-un nor 
de fum, suflându-i-se adesea şi-n gură, în nări şi în urechi. 

— Vedeţi, dacă nu ştiţi să folosiţi antiri, riscaţi să vă 
deterioraţi maxilarele, reluă Tariri. Faceţi o experienţă: 


lăsaţi-vă dintele într-un ghem din această iarbă şi mâine n- 
o să mai găsiţi decât o pulbere din el. Bătrânii noştri aveau 
secretul de a dizolva cu buruieni şi piatra, dar, cu timpul, 
secretul s-a pierdut. 

Îl privii pe şeful şapraş cu îndoială. 

— Da, insistă el, fără această ştiinţă nu s-ar fi putut 
transporta blocuri de stâncă mai mari de treizeci de tonef?, 
fără drumuri şi fără instrumente de metal, legându-le apoi, 
fără ciment, în asamblaje de o precizie matematică cum 
numai la Cuzeo se pot vedea şi la fortăreaţa 
Sacsayhuaman. 

— Aţi fost vreodată acolo? 

— Nu, dar am văzut poze, la Lima. 

Mă întrebam ce trebuie să admir mai mult la Tariri, 
setea lui de cunoaştere sau prodigiosul efort pe care 
trebuia să-l facă, în ciuda precarităţii mijloacelor de care 
dispunea, pentru a învăţa şi cumula cunoştinţe, 
dezvoltându-şi neîncetat extraordinarul spirit de observaţie 
şi curiozitate. 

Mă întrebam care dintre şapraşi era mai fericit: şeful, 
acest bizar produs al civilizaţiei”, sau supușii săi primitivi, 
constrânşi, ca şi ţăranii noştri, să suporte capriciile 
anotimpurilor, bucurându-se într-o zi de belşug, iar în alta 
suferind de foame la modul cel mai firesc? Ce altceva făcea 
Tariri decât să-şi procure permanent tulburări şi griji de 
care viaţa, într-o stare naturală, l-ar fi scutit? 

leşii cu Walter să dăm o raită. Saliva din abundență şi nu 
mi se părea complet vindecat, cum credeau curaca şi 
brujo. El Germano suferea de o infecţie care-i provocase 
inflamaţia obrazului şi a ochiului. In mod sigur exista un 
focar de substanţe purulente undeva în maxilarul superior, 
care trebuia curăţat; extracția, oricât de uluitoare şi 
spectaculoasă ar fi fost, nu fusese urmată de vreo punctie 
sau spălătură antiseptică. 


8t Se cunosc chiar şi de 450 de tone. (N. A.) 
8 Şi, aş adăuga eu, al unei civilizaţii mai mult mistică decât 
ştiinţifică şi cu cunoştinţe moderne mai degrabă succinte. (N. 


A.) 


Îi căutam pe Tomas şi pe Tonto, care nu se arătau şi nu 
apărură nici când ne întorseserăm pe plaja unde 
debarcasem. 

— Şi când te gândeşti, murmurai eu, că aici ar fi putut fi 
un aeroport şi poate chiar şi un hotel, nu mai puţin 
confortabil decât „Turistas“, din Iquitos. De câte ne-ar fi 
scutit! 

Ghidul surâse, dând din cap. 

— Credeţi? îmi spuse el. Dacă ar fi fost un aerodrom, 
tehnicienii americani ar fi descoperit pe teritoriul jivaro 
petrol sau mine de cine mai ştie ce. Ca să evite o năvală, ca 
cea de pe timpul aurului sau al cauciucului, ar fi militarizat 
baza, de acord cu guvernul peruvian şi, poate, c-ar fi 
defrişat şi pădurea sau ar fi încercuit-o cu sârmă ghimpată. 
Mai ştii? De abia am trecut de Nauta ca să ajungem aici, 
cu locotenentul ăla, Rafo... dar să mai fi avut şi vreun port 
american prin împrejurimi? 

Apoi, după un profund suspin, continuă: 

— În cele din urmă, Tecuna Ticiqui a avut, poate, 
dreptate. Aceste popoare libere, nu peste multă vreme, ar 
fi ajuns în stare de sclavie, pentru că orice industrie 
americană reclamă mână de lucru; unde să cauţi şi să 
găseşti mai bună şi mai ieftină decât la faţa locului? Apoi, 
vedeţi, pădurea ştie să se apere. Iar eu, deşi sunt la fel de 
raţional ca şi dumneavoastră cred că selva e plină de forţe 
obscure, care o protejează într-un fel oarecare; atunci, a 
fost mâna lui Tecuna Teciqui, oarbă poate, dar care a 
acţionat, iar altădată descoperirea cauciucului sintetic 
care i-a alungat pe aventurierii gata să distrugă această 
mare operă a naturii. Credeţi-mă că pădurea îi înghite pe 
cei ce vor s-o distrugă şi nu suportă decât rănile benigne; 
de îndată ce-i faci plăgi mai grave, ea reacţionează şi te 
înghite. 

Îşi întrerupsese de mai multe ori expunerea ca să scuipe. 
Nu mai avea nici urmă de sânge în salivă. Îl întrebai de ce 
saliva atât de mult şi-mi spuse că era vorba de o excreţie 
pe care o avusese colţul măselei. Mă simţii uşurat, căci, în 
cazul respectiv, remediul se arăta suveran. Se scurgea 


astfel puroiul fără drenaj? Nu-i spusei nimic despre 
bucuria mea, deoarece dacă Walter hotărâse să nu se mai 
mire de nimic nu voiam să trec drept naiv în faţa lui gata 
să vadă numai miracole. Totuşi, el fusese obiectul unui 
miracol, pentru că, peste câteva ore, edemul de pe obrazul 
lui scăzuse considerabil, semn că „operaţia” reuşise. 

Cerul se acoperea de nori negri şi vântul sufla prin 
crengile de sus ale arborilor, ceea ce ne făcu să-i cerem 
şefului Tariri adăpost pentru noapte. 

Când izbucni furtuna, eram instalaţi într-o colibă prin al 
cărui acoperiş stricat se scurgeau mii de picături. Planşeul 
din bețe de bambus încrucişate era susţinut pe patru 
piloni. Ne pomenirăm aşadar muiaţi cât ai zice peşte şi mă 
gândii că civilizatul Tariri ne-ar fi putut găsi un adăpost 
mai bun. Oricum eram protejaţi de vânt, ceea ce nu era 
puţin. 

Deodată îl văzurăm pe Tonto şi apoi apăru Tomas. Ţinea 
ca pe o torţă, ca să vadă cu ea în noapte, o creangă de 
canella moena aprinsă, care ardea încet, fără să scoată 
fum. O înfipse între leaţurile de bambus şi se întinse pe 
loc, bombănind. Câteva minute mai târziu dormea sforăind 
din greu. 

— Poate mă-nşel, spuse Walter, dar am avut impresia că 
se cam clătina. N-o fi făcut vreo gaură în rezerva noastră 
de pisco? 

Adevărul aveam să-l aflăm în ziua următoare. Tomas, în 
schimbul câtorva cartuşe, primise mâncare şi băutură de la 
femeia unui şapraş plecat la vânătoare. Ba, poate şi ceva 
mai mult, acea recompensă a vânătorului, care se ghicea 
după atenţia pe care i-o acorda indianca, neîncercând 
deloc să-şi ascundă emoția nici în momentul plecării când 
îşi ducea de mână, prin sat, copilaşul. 

Noaptea ne fu tulburată de un incident. Ploaia încetase 
şi vântul încă mai sufla, când Tariri veni să ne scoale: 

— El Germano, zise el, ia-ţi puşca. Un otorongo dă 
târcoale satului. Era să-l mănânce pe unul din oamenii 
noştri; i-a scăpat ca prin minune. Otorongo este acel yano - 
puma, jaguarul negru, stăpânul pădurii, cel mai puternic şi 


mai curajos animal. Jaguarul deschis la culoare sau 
ihuichupuma, nu atacă decât omul bătrân sau rănit şi, 
totdeauna, printr-un şiretlic; altul îi ţine calea, iar el face 
săritura. 

— Dar cum i-a scăpat fiarei? întrebă Walter. 

— Înainte de a ataca, îi explică Tariri, otorongo urinează 
şi-şi spală labele din faţă în această dejecţie, timp în care 
prada poate să-i scape, dacă-i cunoaşte secretul. Căci, 
atunci când face aceasta, omul, dacă în loc să fugă, se 
apleacă urlând şi agitând mâinile în aer, fiara fuge, 
speriată. 

După ce ne luarăm puştile, şi-l lăsarăm pe Tomas în 
somnul lui etilic, ne întâlnirăm cu membrii tribului, care 
erau pe picior de luptă. Şi aveau şapraşii la arme, că mă 
uimiră; tot felul de puşti încărcându-se pe ţeavă, mai ales 
Winchester 44, dar şi arcuri şi sarbacane cu săgeți 
otrăvite. Câţiva purtau cu ei torţe fumegânde, de achiote 
uleios sau de canella moena, care zvârleau în noaptea 
umedă luciri demoniace. 

Tariri împărţi vânătorii în mai multe grupe care se 
înfundară în tot atâtea direcţii. 

Dar pesemne că fiara se speriase de stratagema 
şapraşului - dacă acesta n-o fi avut vreo halucinație - că nu 
i se mai putu găsi urma. Walter nu credea în prezenţa 
otorongului prin apropiere, pentru că nu auzisem niciun 
strigăt, şi animalul urlă când atacă. 

Căutările durară până-n zori. Mă întorsei la colibă să mă 
odihnesc puţin, în timp ce Walter se ocupă cu Tariri de 
perfectarea unor afaceri comerciale, în urma cărora ne 
puturăm încărca barca cu fructe, peşte uscat, un sfert de 
sajino, un fel de porc afumat, şi un ronsoco sau capibara*, 
vânat în ajun şi fript, dar mirosind încă a mosc. 

Panaceul pe care ni-l promisese Tariri pentru refacere, 
se afla într-un sac de fibră; erau nuci de tagua supranumite 
şi guarini. Şi, după ce băui mai multe, Walter mă sfătui: 

— Despică fructul în două şi vezi din ce-ai băut. 

Ascultându-l, avusei surpriza să găsesc înăuntru o 


86 Mamifer rozător, de mărimea unui purcel. (N. T.) 


substanţă dură, compartimentată, netedă şi plăcută la 
pipăit. 

— Ştii ce-i asta? 

— Asta-mi aminteşte ceva! 

— Ei bine, e marfil vegetal, altfel spus fildeş fals. Se mai 
numeşte şi corazo şi e bun pentru nasturi. 

Mă întrebai, cu spaimă, dacă sucul pe care-l absorbisem 
nu avea să mi se solidifice în burtă, cum li se întâmplase 
după cele povestite, şi unor călători înfometați care nu 
ezitaseră să bea latex de hevea, îndopându-şi astfel maţele 
cu un cârnat de cauciuc şi murind în chinuri cumplite. 

Când să plecăm, Tomas încărcă în barcă o bucată dintr-o 
liană, cam de un metru lungime şi de grosimea unui picior 
de scaun. 

— Bravo! aprobă Walter, iată ce o să ne scape de sete, 
fără a mai fi obligaţi să bem apă din fluviu. Cum îl priveam 
intrigat, îmi spuse: E yacu-huasca, îmi explică el. O liană 
care produce o băutură delicioasă. Tăiată astfel nu lasă să i 
se scurgă lichidul. Când vrei să bei, trebuie s-o baţi de 
pământ sau s-o loveşti cu ceva tare. După câteva clipe 
lichidul începe să curgă din ea, limpede ca apa. Dar, 
atenţie, liana asta mai are o soră cu care seamănă leit şi 
care conţine un acid violent, corosiv mortal... 


ARBORELE DE FOC. PRIZONIERUL 


Era o foarte frumoasă plajă, cea mai mare, cea mai 
plăcută pe care o văzusem de când plecasem din Iquitos. 
Fusese de ajuns ca un mare cetico, cu baza roasă de carii, 
să fie doborât de vânt pentru ca această suprafaţă să fie 
degajată şi furată pădurii, fără ajutorul omului şi al 
uneltelor sale. Uriaşul zdrobise totul în căderea lui, 
putrezind apoi şi el pe nisipul şi mâlul umed. 

Inghiţisem ceva în grabă şi mă simţeam în formă, plin de 
încredere în Walter, pe care nu-l mai durea burta şi a cărui 
faţă îşi reluase aspectul normal. 

Fără a spune un cuvânt, Tomas se ridică, îşi dădu la o 
parte cuțitul şi se îndepărtă, pesemne ca să-şi facă nevoile. 
Eu îmi căutam ceva tutun prin buzunare, când Carranza 
scoase un țipăt înfricoşător. 

El Germano îşi luă puşca, iar eu, la întâmplare, maceta, 
repezindu-ne în ajutorul lui, fără să ştim despre ce era 
vorba. 

— Atenţie! spuse Walter. Stai în spatele meu! 

Tomas continua să se văicărească. La câţiva paşi 
înaintea noastră îl zărirăm în genunchi, ţinându-şi capul în 
mâini, de parcă fusese orbit. 

— Tomas! strigă El Germano. Tomas! Ce ţi s-a-ntâmplat? 

— Staţi pe loc! Atenţie! bâlbâi bătrânul cauchero. 

Deodată Walter răcni: 

— Imbecilule! Să ţi se întâmple ţie aşa ceva? Ce, te-ai 
tâmpit? 

Căscai ochii, dar degeaba; nu se vedeau decât arbori, 
arbuşti, liane, ierburi înalte, cu frunze late, dintre care 
câteva trestii înălţând în văzduh nişte flori roşii, stranii şi 
de o senzualitate aproape umană. 

— Bagă-ţi repede capul în apă! îi porunci Walter; chiar 
de nu-ţi trece, nici mai rău nu-ţi poate face... Unde te 
doare? 

— Capul şi ochiul în care am primit o lovitură... 

— Ei bine, uită-te drept înainte şi du-te de te spală... 


— Dar despre ce este vorba? întrebai eu. 

— De un hitil... un arbol de fuego sau arbore de foc. Se 
mai numeşte şi arbol de saludos... Nu te poţi apropia de el 
decât după ce-i faci o serie de temenele. Trebuie să-l saluţi 
scoţându-ţi pălăria, să i te înclini cu respect şi curtoazie, 
spunându-i cuvinte plăcute; atunci îl poţi atinge fără 
primejdie. Altfel, când îi ajungi la-ndemână, îţi trage o 
lovitură cu o creangă şi-ţi lasă să-ţi pice în cap toate 
fructele roşii, care te ard cu zeama lor. 

Era un copăcel de vreo trei metri, cu frunze verzi şi 
subţiri, plin de fructe stacojii, ca falsul arbore de piper din 
Peru, cu scoarţa granuloasă şi cenuşie. 

— Faimosul vostru hitil, spusei eu, nu-i decât o sensitiva. 

— Încearcă, totuşi, să fii politicos cu el, altfel, păzea! 
Tomas a păţit-o şi are de tras vreo opt zile dacă nu găsim 
papayer, care nu creşte decât în grădini ceva mai 
civilizate... 

— Ei bine, nu mă tem, spusei eu. Pădurea o fi ea 
fermecată, dar pentru mine numai până la un punct. O să- 
ţi arăt de altfel. 

— Scoate-ţi pălăria dacă-i vorbeşti, spuse Walter. 

— Copacul dracului! înjurai eu, cu o voce tunătoare. 
Păcat că n-am destul timp că ţi-aş da foc la rădăcini. 
Spurcăciune! Gunoiule! 

Vorbind, mă apropiasem, sfios totuşi, ba chiar temător, 
mărturisesc, apoi hotărât. 

— O să-ţi iei tu plata! îmi strigă Walter. Nu fă pe 
fanfaronul! Şi, păzeşte-ţi mai ales ochii, e ca vitriolul... 

O ramură mai joasă schiţă o mişcare de atac, dar fu o 
mişcare moale, de care mă ferii uşor. Şi astfel ajunsei încet 
până în mijlocul coroanei, având grijă să nu ating nicio 
frunză. 

— Vezi, spusei eu, că e o sensitiva. Copacul acesta „viu“ 
nu are de a face cu politeţea, ba poţi chiar să-l şi înjuri; 
atâta doar că-i mai frumos să-i vorbeşti politicos! Aşa că 
am dreptate. Iar când ne întoarserăm la mal, Tomas îşi vâri 
capul în apă, ca o rață care caută viermi în mâl. Poate că 
durerea i s-a mai potolit, dar obrazul stâng i-a rămas 


acoperit de o băşică uriaşă, apărută pe o umflătură întinsă 
de la frunte până la bărbie. 

— Sus în barcă! îi porunci Walter. O să ne oprim la 
primul loc unde vom zări o cât de mică chacra... Şi mă mir 
că un pădurean, bătrân ca tine, a picat într-o astfel de 
cursă. Doamne! Oare ce s-a întâmplat de n-ai fost până 
acum ucis de vreun indian sau muşcat de vreun şarpe? Pe 
legea mea că-n faţa găurilor îţi pierzi vederea. Şapraşele 
se vede că nu te-au învăţat nimic... 

— Indianul sau şarpele care să-l ucidă pe Tomas, spuse 
el grav, n-a ieşit încă din burta mamei lui sau din ou. Şi 
apoi, nimeni n-a murit dintr-o palmă de hitil aşa că nici 
eu... Dar, pentru Dumnezeu, găsiţi-mi, rogu-vă, nişte 
frunze de papayer! 

XXX 

Tomas făcu o febră de-i clănţăneau dinţii, aşa că trebui 
să-l culcăm sub acoperişul bărcii. Nu ne fu uşor cu el căci 
protesta, cerând să treacă la cârmă, sub pretextul că-i 
venise rândul. 

Suferințele care i se mai potoliseră la plecare, se 
agravară din nou şi, cu tot curajul lui, începu să geamă. 

Mă dusei să-l schimb pe Walter la cârmă şi profitai de 
aceasta ca să-l întreb: 

— Eşti sigur că asta nu-i ceva mortal? 

— Nu ştiu. Poate că-n pădure or fi şi morţi din pricina 
copacului acesta nemernic. Nimeni însă, după câte ştiu eu, 
n-a venit până acum să-mi spună aşa ceva. 

— Şi atunci de unde ştii că frunzele de papayer sunt un 
remediu pentru asta? 

— De la cei ce mi-au spus. Dar încetează cu întrebările şi 
ţine-te aproape de mal, cât mai aproape, ca să acostăm, 
dacă o să zărim vreun alb sau sălbatic. 

Spre mijlocul după-amiezii zărirăm un fel de cabană cu 
acoperiş cenuşiu, de paie, care ne dădu speranţe. 

— Apropie-te şi acostează! îmi porunci Walter. O să 
cobor singur! La ce bun să coborâm toţi? Dacă o să fie 
acolo ce căutăm, o să ştiu eu să găsesc. Păzeşte barca şi 
tine puşca la îndemână, fără să o arăţi, mai ştii! 


Îmi pusei Hammerlessul între picioare şi Coltul sub 
cămaşă, aproape de centură, căci două pregătiri erau 
oricum mai mult decât una singură. Aşteptai o jumătate de 
oră şi începusem să mă neliniştesc când, în fine, El 
Germano îşi făcu apariţia. Ţinea în mână un smoc de 
frunze şi faţa-i era întunecată! 

— 'Totu-i vraişte, spuse el. Ce mai rămăsese din chacra a 
fost devastat, iar din papayer n-am mai găsit decât nişte 
vlăstare tinere; o să-ncercăm să-i facem un pansament din 
astea. 

Inainte de a se urca în barcă, se duse să culeagă o 
frunză mare de trestie. La bord îşi desfăcu cu grijă slaba-i 
recoltă punându-i-o lui Tomas pe rana vie, căci umflătura îi 
crăpase; înfăşură totul în frunza mare pe care o legă cu o 
liană. 

Il admiram, căci chiar dacă eu ştiam să fac un 
pansament mai sofisticat, nu mi-ar fi reuşit unul cu nişte 
mijloace atât de rudimentare. 

În barcă ne intra tot timpul apă şi eram nevoiţi s-o golim, 
pentru a ne feri proviziile de umezeală. Mai trebuia apoi 
schimbat Walter la cârmă; măsurat carburantul; la 
popasuri, fiartă apa ca să gătim camote sau yucca, şi, 
pentru asta, aprins focul cu lemne uscate, sau făcând 
aşchii cu maceta; spălate vasele; mai era şi pregătitul 
acostărilor, în tot acest timp trebuind să luptăm şi cu 
ţânţarii şi să ţinem seama şi de nevoile fireşti, căci, în 
ciuda laptelui de tagua, dizenteria începea din nou să-şi 
facă apariţia. 

II pândeam pe Tonto cu coada ochiului, întrebându-mă 
dacă instinctul său nu-l informa mai bine decât inteligenţa 
pe noi despre gravitatea stării sănătăţii prietenului comun. 
Câinele nu-l părăsea pe Tomas; îl veghea, îl păzea şi 
nimeni, în afară de noi, nu s-ar fi putut apropia de el. 

Remediul avea oare să fie eficace? Se părea totuşi că da, 
deoarece Carranza dormea fără gemete. Dar eu îmi 
aminteam două lucruri: în Antile, păsările, având carnea 
tare, pentru a fi frăgezite, trebuiau lăsate câte o zi-două în 
frunze de papayer; deseori, tânăr fiind, mă ocupasem în 


laborator cu prepararea unor schelete de animale mici, 
şoareci mai ales, cu oase atât de fragile încât singurul 
mijloc de descărnare a lor era înmuierea întregului corp 
într-o baie de papaină extrasă din frunze de papayer. Nu 
trebuia, oare, să mă întreb dacă nu cumva cataplasma 
făcută de Walter avea să-i distrugă de tot țesuturile lui 
Tomas? Mă linişteam, totuşi, gândindu-mă că cei doi 
prieteni aveau mai multă experienţă decât mine în ceea ce 
privea viaţa în pădure. 

A doua zi, cam spre mijlocul dimineţii, într-o buclă a 
fluviului, pe malul stâng, zărisem vreo douăsprezece 
acoperişuri de paie şi împrejur o adunătură de sălbatici. 

— Tot şapraşi, îmi spuse Walter. Dar parcă se fac că nici 
nu ne-ar vedea. Ar fi fost mai bine să ne continuăm 
călătoria, fără să ne oprim, însă, din nenorocire, avem 
nevoie de frunze de papayer şi ăştia trebuie să aibă. Aşa că 
apropie-te de mal, uşor, prudent şi atenţie la fundul bărcii, 
căci chila e fragilă... 

Numai ce se opri din vorbă, că se şi auzi un hârşâit pe 
fundul pietros al malului. Nu mergeam repede, dar barca 
se clătină şi se înclină ca o maşină care ar fi derapat pe 
polei. Oprii motorul, fapt inutil, de altfel, căci Walter privi 
îngrijorat spre fundul bărcii. 

— Nu-i nimic, constată el după aceea. Hai, sări acum şi 
s-o ridicăm, totuşi, pe uscat... 

La vreo douăzeci de metri de noi, şapraşii se strânseseră 
ca la sfat. Câţiva, copii mai ales, cu burţi imense, umflate 
de frunzele fermentate de yucca şi femei cu pântecul mare, 
din pricina sarcinilor, ne contemplau cu feţe tâmpe. 

Sării în apă până la jumătatea pulpei. Walter strigă ceva 
în direcţia satului şi câţiva copii veniră să ne ajute. Când 
barca fu prinsă la proră, cu ajutorul unei liane, deşi celălalt 
capăt mai era în apă, Walter dându-i târcoale, îi descoperi 
toate stricăciunile: o crăpătură, în carcasă, de mai bine de 
un metru; cedase, pesemne, un leaţ, şi de-am fi fost în 
mijlocul apei ne-am fi dus sigur la fund. Un naufragiu în 
astfel de locuri ar fi avut urmări cumplite, căci în apă se 
aflau o mulţime de peşti carnivori, piranas, care-ţi curăţau 


carnea de pe oase în câteva minute, precum papaina. 

— S-o ridicăm complet, spuse Walter, hai încă un efort! 

— Dar oare o s-o putem repara? 

— O să vedem, deocamdată s-o scoatem complet din 
apă. 

Cheresteaua era subţire ca o foaie de carton. Şi numai 
printr-o minune nu cedase până atunci. Fusese bine c-o 
examinasem, căci, dacă se putea repara, profitând de 
această ocazie, ne-o întăream şi prin alte locuri mai slabe. 
Walter îi trimise pe copii la plimbare, făgăduind că le va da 
mai târziu ceva, şi tocmai ne luasem după ei când Tomas 
se ridică într-un cot, sub bordura bărcii; cu pansamentul 
de ierburi capul îi era cât o baniţă. 

— Ce se-ntâmplă? ne întrebă el. 

— Chila s-a fixat de prundiş şi s-a spart, îi spuse Walter. 
Dar e pe aici un trib şapraş şi sper să găsesc ceva cu ce să 
te-ngrijesc. Aşa că stai deocamdată locului. 

— Dar eu mă pricep foarte bine să repar tipul acesta de 
avarie, spuse el. Găseşte-mi numai lemn de topa şi un 
palmier carnuba, iar restul mă priveşte. 

— Să te vindeci întâi. 

În acest timp, eu ar fi trebuit să mă îndrept spre barcă şi 
să-i apreciez încă o dată gravitatea stricăciunilor, dar nu 
ştiu ce mă făcu s-o iau spre fluviu, în amonte. Malul fusese 
curăţat şi puteai umbla în voie pe el, iar maimuţele şi 
papagalii se zbenguiau prin frunzişul unui imens oje. De ce 
oare, mă gândii eu, atunci, acest copac, oje care, în 
principiu, vindecă orice, nu l-ar vindeca şi pe Tomas? La 
această întrebare Walter avea să-mi răspundă mai târziu 
cam aşa: 

— Rău nu i-ar face, dar papaina e un leac şi mai bun. Şi- 
atunci de ce să nu o întrebuinţăm? În Franţa, oare nu-i la 
fel? Fiecare boală cu leacul ei. 

— Da, dar avem şi noi un panaceu, aspirina. 

— Excelent pentru bătături, îmi spuse el rânjind. 

Îi închisei gura: 

— Îţi vine să râzi, dar, într-adevăr, pentru bătături nimic 
nu-i mai bun decât acidul acetilsalicilic. Aşa că nu m-oi 


pricepe eu la toate ale pădurii, dar la ceva tot mă pricep. 

În timp ce meditam asupra copacului oje şi a virtuţilor 
lui, cu ochii aţintiţi spre crengile înalte, văd sărind de la un 
rând de crengi la altul, într-un mod foarte ciudat, 
înfăşurându-se mai întâi pe o ramură, apoi lăsând să-i cadă 
capul, ca şi cum i-ar fi fost mai greu, pe o alta mai joasă, şi 
tot aşa, într-un joc continuu, un superb boa, cam de vreo 
patru metri. 

Mă dădui la o parte de lângă copac; dar nu pe mine mă 
voia reptila; se îndrepta spre fluviu, aplecându-se şi 
clătinându-se deasupra apei, ca un friguros care ar fi vrut 
să facă baie încercând-o mai înainte cu piciorul; era, de 
altfel, ca o orhidee gigantică, uşor bătută de vânt. Deodată 
se desprinse de cracă, se alungi şi sări. Corpul lui suplu 
lăsă în apă o dungă vibrantă, care dispăru cam după vreo 
cincisprezece metri; senor anaconda pescuia... 

Voiam să plec, când mi se păru că cineva-i lângă mine şi 
mă întorsei. Într-adevăr, era un om al cărui corp abia-l 
distingeam prin tufişuri. Mă privea ţintă, cu nişte ochi 
negri şi cu arcadele sprâncenelor proeminente. O apariţie 
amenințătoare, care avea ceva diabolic într-însa. 

Din nou încercai să mă îndepărtez, când omul se dădu 
înapoi, brusc, făcând o mutră hidoasă şi scoțând un strigăt 
de durere. Se ridică apoi, iar eu îngheţai de spaimă 
văzându-l. După aceea începu să lovească cu lama sabiei în 
tufele de bambus. 

Din fericire, putui distinge înapoia lui silueta înaltă a lui 
Walter, încoronată de borurile largi ale pălăriei. Vizita 
chacra şapraşilor şi, în calitate de ghid, trebuia neapărat 
să găsească arborele salvator. 

Datorită acestei prezenţe, crezui că n-am de ce mă teme 
şi înaintai, strigându-l. 

— Nimic, îmi spuse el, absolut nimic. Papayerul creşte 
aici printre buruieni; se seamănă singur. Dar şapraşii, 
pesemne, nu ştiu ce e şi-l distrug... Trebuie să-l căutăm 
ceva mai departe. 

Indianul, gol puşcă şi cu maceta în mână, observându- 
ne, se opri din tăiatul bambusului şi se ridică să ne vadă 


mai bine. Îmi dădui seama, atunci, că era legat cu o liană 
lungă de mâna unui copil, un mic şapraş care stătea jos, 
uitându-se şi el spre mal. 

— lată ceva pentru tine, îmi şopti Walter, la ureche. 
Uită-te cum e ţinut prizonierul; subiect de un capitol. 

Copilul scoase un strigăt în limba lui şi muncitorul răcni 
de durere, dându-se pe spate ca prima dată şi reluându-şi 
îmboldit lucrul. 

Căutai să-l ajung din urmă pe Walter, ocolind copilul, 
căci ceea ce vedeam îmi producea greață. Indianul gol era 
un prizonier, priponit ca un animal de tracţiune. Un sclav 
legat în modul cel mai barbar. 

Un călău îi perforase clavicula dreaptă, şi carnea şi osul, 
trecându-i prin gaură liana de care-l ţinea copilul; şi nu 
trebuia decât să tragă uşor de ea, ca să-i provoace dureri 
atroce. Plaga sângera, plină de puroi şi mii de muşte şi de 
țânțari sugeau din ea. Mi se păru că făcuse şi viermi, ceea 
ce n-ar fi fost deloc de mirare. 

Or, cum pălisem de spaimă, Walter îmi puse mâna pe 
braţ. 

— N-avem ce-i face! îmi spuse el. Consideraţi că nici nu 
l-aţi văzut. E vorba de un prizonier de război, dintr-un trib 
vecin, un şapraş sau aguarun, poate, ce altceva?... Haide... 

Il urmai. Şi, ceva mai departe, cum nu mai eram în stare 
să pronunţ niciun cuvânt, având mereu în faţă imaginea 
nenorocitului mutilat, îl auzii iar pe Walter: 

— Nu va suferi mult, îmi spuse el, cu o voce indiferentă. 
Rana o să i se infecteze. 

— Şi ce-i vor face? De ce nu-l ţin în viaţă? Ar putea lucra. 

— O să-i taie capul, o să i-l usuce şi, dacă n-o fi prea 
slab, o să-l mănânce. Suntem printre sălbatici, aţi uitat 
cumva? Dar nu vă mai gândiţi. Ne aşteaptă Tomas şi n-am 
strâns nimic cu ce să-l îngrijesc. 

Eram silit să-i continui gândul şi mă întrebam de ce oare 
nu s-o fi repezit prizonierul asupra copilului paznic să-i 
crape ţeasta cu maceta. Uitasem că şi copilul era un 
sălbatic, înzestrat şi el cu o răbdare primitivă, în stare să 
stea locului zece sau douăsprezece ore nemişcat, 


aşteptând vânatul sau vreun peşte, ori chiar un duşman! 
Mai uitasem, apoi, că lighioana n-avea decât să dea puţin 
din mână pentru ca liana, zgâlţâindu-i nenorocitului 
omoplatul, să-l readucă la ascultare, crispat şi stors de 
durere. 

Sistemul era crud şi nu mai puţin ingenios. Fizic, omul 
puternic era dezarmat, iar moralmente devenise sclavul şi 
jucăria unui mic schingiuitor, pe care l-ar fi putut face terci 
într-o clipă cu mâinile sale mari. Pesemne că şi în 
schingiuire era o urmă de inteligenţă! 

— De fapt, îmi spuse imediat Walter, aceste canalii n-au 
inventat nimic. Dac-ar fi să-i cred pe istorici, când 
Atahualpa l-a făcut prizonier pe fratele său vitreg Huascar, 
şi el l-a legat cam la fel, numai că în loc de liană folosise un 
fix de aur pe care i-l trecuse prin claviculă, plimbându-l aşa 
din oraş în oraş. Şi apoi rana lui Huascar era totuşi, 
îngrijită pentru că dinastia nu avea interes ca el să piară. 

— Dar atunci să cred oare că aceşti nenorociţi de 
şapraşi, decăzuţi şi barbari, nu sunt decât continuatorii 
unei tradiţii care, într-un fel, cum spunea Bellini, ar fi 
probatoare pentru originea lor incaşă? 

Walter făcu o mişcare, ca şi cum ar fi vrut să spună că 
nu ştia şi nu-mi mai răspunse. 

XXX 

Tomas dădea târcoale bărcii aplecată pe o parte. O 
golise de tot conţinutul, iar Tonto se învârtea şi el pe acolo, 
lătrând şi crezând că-i rost de vreun joc. Dar ce naiba face 
acum Tomas? În genunchi, sprijinit de o bucată de lemn al 
cărui capăt era prins în pământ, ai fi zis că-l lustruieşte, cu 
un bulgăre cenuşiu, cam de mărimea unei bucăţi de brânză 
de Olanda. Îşi smulsese pansamentul şi obrazu-i era roşu şi 
transpirat, ca şi cum i-ar fi fost opărit. În jurul lui zburau 
ţăndări. 

— Bravo! îi strigă Walter; ai fost mai norocos decât noi; 
n-am descoperit niciun papayer, unde ai găsit această 
limbă de paiche? 

— Pe plajă, răspunse Carranza. Era tocmai unealta de 
care aveam nevoie şi am căutat îndată şi un topa, dar am 


găsit această bucată de balsa, la vreo douăzeci de metri de 
aici. 

— O limbă de paiche? întrebai eu. Nu cumva vrei să 
spui, Walter, că instrumentul acesta e limba unuia din 
peştii enormi din Maranon? 

— După cum vedeţi; e aspră şi prevăzută cu striaţii dure 
ca diamantul, o pilă, ce mai! Se usucă şi uite ce iese din ea; 
se numeşte, într-adevăr, pila Amazoanelor la fel îi sunt şi 
solzii. 

Limba muşca din lemnul moale şi uşor, fără cel mai mic 
efort, din timp în timp Tomas încercând să vadă dacă 
bucata se potriveşte sau nu în ruptura peretelui bărcii. Şi 
aproape că se potrivea. 

— Dar cu ce o s-o călăfătuieşti? 

— Ştiu eu, spuse Carranza, nişte cepuri, puţină fibră în 
loc de câlţi, ceară vegetală şi gata şmecheria. Cu puţin 
noroc, în seara asta şi termin. Dar aţi putea să mă ajutaţi şi 
voi. 

Eram gata să ghicesc ce ajutor puteam să-i dau, când 
Walter văzu că Tomas strânsese totul în jurul lui, toate 
obiectele şi ingredientele de care avea nevoie, printre care 
şi un smoc de fibre uscate de chambira procurate, pe 
semne, din vreo colibă. Mă gândeam în schimbul a ce 
oare? Nu-l întrebasem, dar bănuiam, de vreme ce aveam 
cartuşe cu noi, veşnica monedă de schimb prin partea 
locului. Mai erau acolo şi nişte frunze verzi pe care El 
Germano începu să le strivească între două pietre, scoțând 
din ele, după câtva timp, o substanţă fluidă, limpede şi 
vâscoasă, cam ca mierea. 

— Ceară de carnuba“, îmi explică el, este acel membi 
argentinian şi carandaya din Paraguay. Se găseşte de 
vânzare la Lima, căci Peru o produce pe scară comercială. 
Se scot cam şase, şapte grame de ceară dintr-o frunză şi 
sunt cam două recolte pe an. 

Mai văzui apoi şi o frumoasă grămadă de flori 
multicolore şi mătăsoase; pipăindu-le aveai impresia că pui 
mâna pe lână curată, scărmănată şi de prima calitate. 


87 „Copernicia cerifera”. (N. A.) 


— Sunt flori de topa, mai spuse Walter nimic mai bun ca 
materialul ăsta să faci din el perne şi saltele; din nefericire 
n-avem în ce le pune, dar aţi putea dormi în noaptea asta 
cu capul pe ele! 

— Formidabil! spusei eu. Pădurea vă dă, întotdeauna, 
ceea ce aveţi nevoie, numai ceea ce vă trebuie cel mai 
mult, nu frunzele de papayer, de exemplu. Şi, dac-am 
înţeles bine, acest papayer îl găseşti oriunde în ţara asta, 
numai aici nu. 

— O să găsim mâine! ne asigură Tomas, optimist. Nu 
mai e mult şi ajungem la chacra părinţilor mei; trebuie să 
fie acolo câţiva din ăştia crescuţi la întâmplare. 

Nu ştiu dacă din pricina primului pansament i se 
potolise durerea, dar era şi pus pe o treabă de care nu l-aş 
fi crezut deloc în stare cu câtva timp în urmă. Totuşi, îl şi 
compătimeam. Căci pe rana-i mustindă i se puseseră o 
droaie de muşte şi de țânțari şi, mai ales, acei teribili 
zancudos cu trompă lungă şi ascuţită. 

— În loc să vă tot învârtiţi de colo până acolo, mai bine 
v-aţi îngriji de mâncare, îmi spuse Walter. 

Ar fi trebuit mai de mult să mă gândesc la asta, şi mă 
pusei să culeg aşchiile pe care le făcea Tomas; cum însă 
îmi trebuiau mai multe, mă îndreptai spre satul şapraş, să 
încerc să le iau de acolo. 


O DRAMĂ A CAUCIUCULUI 


Colţul de pădure virgină unde adăstasem se numea 
Aguano, din pricina unui mare caoba, care marca locul 
printr-o maiestuoasă statură. Pe nicio hartă însă şi pe nicio 
însemnare topografică nu se afla acest cuvânt, el nefiind 
altceva decât o numire convenţională, dată, cum se dă de 
obicei în selva, de către membrii unei familii sau 
comunităţi. 

Cotul Maranonului, deosebit de larg în acest loc, 
presărat cu mici insule, avea ape liniştite pe care slabul 
râu Nucuray, din aval, nu reuşea să le tulbure cu vârtejuri 
şi învolburări, deoarece depunerile sale prea îndepărtate 
erau nesemnificative. 

Aguano era un fel de pinten de pământ, plin cu palmieri 
pe care-i vedeai de la distanţă, fie că veneai de la est sau 
de la vest. 

Familia Carranza - compusă din tata Braulio, mama 
Carlotta, cei doi fii, Eduardo, de douăzeci de ani, Tomas de 
vreo doisprezece, şi unchiul Jose, fratele lui Braulio - îşi 
găsise acolo colţul ideal. O plajă mare, destul de ridicată 
ca să nu fie măturată de viituri, apărea ca un luminiş gata 
curăţat. 

Cu vreo treizeci de ani în urmă, un vapor, cu pereţii 
mâncaţi de rugină, transportând această familie, împreună 
cu cinci indieni brazilieni, servitori fideli, îşi aruncase 
ancora acolo şi, în timp ce unii se ocupau cu clădirea 
colibelor, alţii începuseră să curețe locul ca să semene şi 
să planteze, amenajându-şi astfel o chacra, care să-i 
hrănească pe toţi. 

Dar unchiul Jose nu participă mult la această treabă. 
Cuprins, ca alţi mii de aventurieri din acea vreme, de febra 
cauciucului, la patruzeci şi opt de ore după acostare, 
înarmat cu o puşcă Peabody, cu o maceta, cu saci de 
pulbere, gloanţe şi un revolver cu butoi, se înfundă în 


58 Aguano sau caoba, un fel de acaju („Swietena Mehogany”), un 
frumos arbore putând atinge înălţimea de 25 de metri. (N. A.) 


pădure, în căutarea seringalului care ar fi trebuit să-i 
îmbogăţească pe toţi. Căci nu se îndoia că, dacă ar fi 
descoperit această rezervă de gumă, ar fi acceptat şi 
familia să-l urmeze, ca s-o exploateze în comun. 

Carlotta Carranza nu mai era ca în prima tinereţe, dar se 
ţinea încă bine, arătând a descinde dintr-un îndepărtat şi 
aprig conchistador. 

Nimeni, timp de doisprezece ani, cât trăise ea în 
pădurea braziliană alături de soţul şi cumnatul ei, n-a 
îndrăznit vreodată să discute această descendență, căci o 
singură sclipire fioroasă din ochii ei ar fi putut spulbera 
orice cuvânt de pe buzele protestatarului. Mânuia puşca şi 
maceta ca un bărbat, ceea ce nu o împiedica însă să-şi 
vadă şi de casă şi de copii. 

Avusese patru. Cel mai mare, Eduardo, şi cel mai mic, 
Tomas trăiau încă. Ceilalţi doi dispăruseră, unul înecat în 
Putumayo şi mâncat imediat de piranas, iar celălalt muşcat 
de un şarpe. Le uitase până şi numele. 

Când au fost gata colibele şi plantate acele frijole, yucca, 
papas şi camotes, don Jose şi-a luat câmpii... Carlotta i-a 
spus la cină soţului: 

— Braulio, nu fi trist pentru fratele tău. l-am zis, 
întotdeauna, că nu-i bun de nimic, că-i o găină opărită, un 
terchea-berchea. O să-l înghită şi pe el pădurea ca pe 
atâţia alţii. 

— Jose e înarmat şi nu-i uşor să-l dobori fără puşcă. 

— Numai că şi „preşedinţii” au puşti, dar de un alt tip 
decât gioarsa lui. 

Se numeau „preşedinţi” grupurile de căutătorii da 
cauciuc, albi, care, când descopereau seringalui, se 
stabileau acolo şi porneau la vânătoare după mâna de 
lucru. Or, cum primprejur nu erau decât indieni, aceştia 
deveneau victime. De obicei procedau astfel; se năpusteau 
asupra unui trib, îi ucideau membrii, atât cât era „posibil şi 
convenabil”, până când cei rămaşi se predau, devenindu-le 
sclavi. Se mai păstrau, totuşi, câteva femei tinere, care 
erau apoi livrate lucrătorilor, după ce aveau să fie folosite, 
mai mult sau mai puţin, de aventurieri. 


Pe atunci, în vest, guma era din ce în ce mai rară, fiind 
astfel de prevăzut că acei cauchero aveau să urce şi pe 
Maranon, pentru noi prospectări. 

— N-o să vină „preşedinţii” pe aici, zise Braulio. 

— Ba, într-o zi sau alta, tot or să vină, poate chiar mai 
iute decât crezi. 

După aceea nu s-a mai vorbit de don Jose şi s-au scurs 
câteva luni, crezându-se, în tăcere, că-l înghiţise pădurea. 

Prezicerea Carlottei se împlini şi chiar mai devreme 
decât se aşteptase. 

Prospectorii îşi făcură apariţia brusc şi cam peste tot, 
folosind vechile metode. Echipaţi cu şepci împodobite cu 
frunze de palmier, cămăşi roşii sau galbene, pantaloni 
kaki, cizme cu talpa groasă, aşa zisele alpargatas, pistol la 
centură şi carabina pe umăr, năvăleau prin triburile cele 
mai sălbatice, făcând mormane de morţi, pe care-i zvârleau 
apoi în fluviu, ca să nu mai rămână nici urmă de ei. 

Cei cruţaţi trebuiau să furnizeze o cotă săptămânală de 
cauciuc, nenorociţii neştiind deloc la ce putea sluji această 
gumă pe care erau siliţi s-o strângă, s-o afume şi s-o ducă 
la tabăra patronilor. Iar acolo, dacă recolta era socotită 
insuficientă, primeau zece lovituri de bici, prima dată, şi 
douăzeci, a doua oară... Copiii erau şi ei supuşi la acelaşi 
tratament. lar femeile, după ce-şi îndeplineau funcţia de 
femele pe lângă nişte masculi în plin rut, şi-i săturau, 
aveau aceeaşi soartă, expediate fiind şi ele la seringa! şi 
nefăcându-li-se nicio favoare. 

Această invazie îi cam neliniştise pe cei din familia 
Carranza; Braulio găsise lemn de calitate şi prevăzuse că 
exploatarea lui ar fi putut dura ani în şir. 

Dumnezeu făcuse să crească la Aguano palmierii cei mai 
preţioşi, cu lemnul cel mai tare şi cu fructele cele mai 
căutate chapajos, huicongos, pijuanyos, nejilla, shica-shica, 
ungurahui, Sshimbillos şi roscapotos. Nu era o avere, 
desigur, dar aveai, oricum, cu ce să-ţi asiguri o bătrâneţe 
liniştită în Amazonia, unde viaţa era atât de scurtă şi costa 
atât de puţin când te bucurai de ea. 

Nici vorbă deci să părăsească locul înainte de a fi 


exploatat tot ce se putea exploata. Şi de altfel, pentru ce? 
Ca să meargă unde? Toată fundătura amazoniană nu era 
oare infestată de aceiaşi aventurieri? Aceşti „patroni” nici 
nu prea păreau a face caz de prezenţa lor. Iar la cea mai 
mică ostilitate ar fi găsit Carranza cui să se plângă. La 
urma urmelor, bătrânul vas al familiei, oricât de ruginit ar 
fi fost, se ţinea încă bine. Braulio făcuse cu el câteva 
călătorii până la Iquitos, însoţit de trei indieni, pentru a-şi 
duce acolo lemnul, fructele şi pentru a aduce arme, muniții 
(nu puteai şti niciodată ce avea să vină), hrană, porci, 
păsări, iepuri. 
XXX 

Micul Tomas tocmai împlinise vreo treisprezece ani când 
se aşezaseră lângă Aguano doi fraţi, a căror detestabilă 
reputaţie se răspândise pe tot Amazonul. 

Pedro şi Francisco Soldan jefuiseră în toate felurile 
marea porţiune dintre Manaos şi Nauta şi acum iată-i 
stabilindu-şi cartierul general lângă Aguano. Vecinătate 
total neplăcută şi stânjenitoare pentru cei din jur. 

Dar ce aveau de gând oare cei doi ladrones? Ce 
complotau? 

Tomas, născut în pădure, la curent cu toate 
vicleşugurile, şi favorizat, credea el, de statura mică şi de 
tinereţe, îi putea foarte bine spiona pe noii veniţi, ca să 
afle ce puneau la cale şi dacă erau sau nu primejdioşi 
pentru familia Carranza. 

Noutăţile pe care le aduse însă acasă îi băgară pe ai lui 
în sperieţi, deşi erau trecuţi prin atâtea. 

E adevărat că Tomas, obişnuit cu toate violențele naturii 
şi ale oamenilor, nu era prea impresionabil, ba chiar îi şi 
plăceau anumite lucruri cumplite, la care se dedau fraţii 
Soldan. 

Lua o canoe de balsa şi urca fluviul până într-un loc 
foarte aproape de locuinţele lor, unde ar fi fost şi greu de 
descoperit. Îşi ascundea apoi barca în bălării şi intra în 
pădure până la cabanele lui Pedro şi Francisco. 

Acolo se urca uşor, ca o maimuţă, într-un oje şi se punea 
la pândă. 


Niciun gest şi niciun cuvânt al celor doi fraţi nu-i scăpau. 
Numărase cam vreo douăzeci de indieni eberi care 
munceau,  terorizaţi, pentru ei, aducându-le cu o 
surprinzătoare punctualitate recolta. Ca să primească în 
schimb tot atât de punctual şi pedeapsa în bice, sau, mai 
grav, tăierea degetului mare de la picior, de exemplu. 
Rană, desigur, nu mortală, dacă era bine îngrijită, dar 
îngrozitoare pentru indienii obişnuiţi din naştere să calce 
mai întâi pe vârful piciorului ca să nu facă zgomot. O astfel 
de mutilare le provoca o cumplită oboseală, producându-le 
şi accidente cu fiarele sălbatice de care nu puteau fugi 
destul de iute, sau pe care le preveneau făcând zgomot. 

XXX 

Fraţii Soldan aveau şi ei un mic vas, de care însă nu se 
serveau deloc sau numai când recolta de cauciuc era 
destul de abundentă, pentru a merita o expediţie până la 
Iquitos. Atunci Pedro rămânea să păzească hacienda, iar 
Francisco pleca cu doi indieni care făceau manevrele şi 
tăiau lemne pentru cazane. 

La întoarcere urmau nişte beţivăneli fără sfârşit. 
Francisco aducea butoaie de pisco şi cei doi fraţi se 
îmbătau turtă pentru câte douăzeci şi patru de ore. Dintre 
cei doi nemernici cel mai sălbatic şi mai feroce era 
Francisco. Tomas jura că asistase la următoarea scenă 
într-o zi, când, cocoţat în oje, tocmai îşi dăduse seama că 
fraţii Soldan erau plecaţi de acasă şi că, deci, nu era nimic 
de spionat, voind să şi plece, văzu apropiindu-se cu pas 
uşor de cabana principală un indian ebero. Înainta cu 
precauţie, neliniştit, rapid, gol complet, cu maceta în mână 
şi zvârlind împrejur ocheade iuți, pentru a se asigura că 
nu-i văzut de nimeni. Toate acestea îl intrigară pe Tomas 
care stătea nemişcat în furca unei crengi. Deodată, 
sălbaticul intră în choza, făcându-se nevăzut. 

Se auzi atunci în baracă un tărăboi ca şi cum ceva ar fi 
scuturat totul din temelii. 

Inima copilului se făcu cât un purice. Tocmai 
surprinsese un secret ale cărei consecinţe puteau fi 
teribile. Nu prea ştia el cum, dar fioroşii Soldan aveau 


negreşit să pună în cârca cuiva aceste stricăciuni. Dar cui? 
Familiei Carranza? De ce să-i fi bănuit pe ai lui că au 
procedat astfel? Pe el da, să zicem, dar numai dacă l-ar fi 
descoperit în observatorul său. Totuşi, ar fi fost mai bine 
ca unul dintre fraţi să fi sosit atunci, pe neaşteptate, şi să-l 
fi prins pe indian la faţa locului, chiar în timpul operaţiei. 

Lui Tomas îi veni să fugă, dar îşi zise că, oricât de 
ocupat ar fi sălbaticul în pofta de distrugere, trebuie să-i 
fie şi lui frică să nu fie surprins şi, pe semne, e şi el foarte 
atent. De altfel, oricât de mic zgomot ar fi făcut Tomas 
fugind, ar fi riscat să fie descoperit, căci eberii au un auz 
foarte fin. Aşa că, speriat şi cu inima bătând, se înţepeni şi 
mai tare pe locul lui. Apăru atunci pe trocha, din pădure, 
lovind în dreapta şi-n stânga cu maceta, Francisco. Venea, 
probabil, de la seringa! şi fluiera bucuros. De sub şapcă îi 
ieşea o coamă stufoasă şi era îmbrăcat cu o cămaşă 
stacojie. La centură avea într-o parte tocul de piele cu 
revolverul, iar de cealaltă îi atârna un bici de piele, cu 
mâner scurt. Pe umăr, puşca Winchester. De grăbit însă nu 
se prea grăbea. Tomas îşi spuse că va vedea îndată moarte 
de om, întrebându-se numai cine avea să piară? Indianul 
sau Francisco? 

Soldan pătrunse în cabană şi începu numaidecât să 
înjure. 

— Porc de indian beat! Deci tu-mi furai alcoolul? O să te 
omor pentru asta! 

— Iartă-mă tatita! lartă-mă tăicuţule. E pentru prima 
oară că vin aici. N-am să mai fac! 

— Spurcăciune, porc mincinos! Te omor! leşi să nu-mi 
spurc locuinţa cu sângele tău de viperă! 

De sus, de unde era cocoţat şi îngheţat de spaimă, 
Tomas văzu corpul indianului zvârlit în faţa barăcii şi 
rostogolindu-se pe pământ. Bine proţăpit pe picioare, cu 
revolverul în mână, Francisco se apropiase de el şi-şi 
ridicase cocoşul armei ochind, când, deodată, se auzi 
vocea lui Pedro: 

— Doamne! Dar ce se petrece aici? 

— Imaginează-ţi că am găsit-o pe canalia asta tocmai 


când se pregătea să bea pisco. 

— Ei bine, atunci du-l la fluviu şi trage-i un glonţ în cap. 
Dacă vrei, lasă-mă pe mine. 

Francisco nu-i răspunse imediat. Uşurel, îşi puse arma-n 
tocul ei şi începu să zâmbească. 

— Stai, că am o idee mai bună, zise el. Lasă-mă să-ţi arăt 
şi, dacă voi avea nevoie de tine, o să te chem. lar tu, 
sălbaticule, du-te şi caută-ţi maceta. Crezându-se iertat, 
indianul fugi în cabană să-şi ia unealta. Când apăru, 
Francisco îi făcu semn să-l urmeze. La câţiva metri de 
acolo, lianele creşteau din abundență, năvălind asupra 
crengilor arborilor şi recăzând de pe ele, în cascade. 
Tomas îl văzu pe indian tăind sogas lungi, apoi intrând 
într-o altă cabană, cea pentru provizii şi unelte, unde se 
aflau şi bârne cam de mărimea unui om. La porunca lui 
Francisco se puse să facă o plută; Tomas tocmai se întreba 
la ce ar fi putut servi aşa ceva, când şi află. 

Soldan se asigură de soliditatea legăturilor, păru 
satisfăcut de ele şi-i smulse indianului maceta din mâini. 

— Ia-o-n spate, îi porunci el, şi pune-ţi lianele rămase în 
jurul gâtului. O să mergem să vedem dacă pluteşte sau nu 
cum trebuie. E o adevărată balsa. Uşoară cum scrie la 
carte! Hei! Pedro, vino puţin să vezi! Am nevoie de tine! 

Pedro ascultă şi, în timp ce se-ndreptau toţi trei spre 
fluviu, Francisco îi spuse ceva la urechea fratelui său. 
Tomas nu putea auzi ce, dar bănuia că trebuia să fie ceva 
interesant de vreme ce Pedro izbucnise într-un hohot de 
râs. 

Copilul se roti în furca crengii, pentru a urmări ceea ce 
avea să se întâmple, iar curiozitatea lui era cu atât mai 
mare cu cât nu putea ghici despre ce era vorba şi ce aveau 
de gând cei doi patrones. 

Ajuns aproape de mal, la o poruncă, indianul puse pluta 
jos. Pedro, care se ţinea pe urmele lui cu puşca în mână, îl 
lovi fulgerător pe nefericitul sălbatic în ceafă, făcându-l să 
cadă inert, cu faţa înainte. 

Fără a mai spune un cuvânt, cei doi fraţi luară corpul 
neînsufleţit, unul de cap, iar celălalt de picioare, şi-l puseră 


pe plută. Apoi, cu lianele rămase, legate de gâtul 
nefericitului, îl imobilizară cât ai clipi. Bârnele erau însă 
atât de scurte încât capul şi picioarele îi atârnau peste ele. 
Era tocmai ceea ce voiseră. Fraţii împinseră apoi pluta pe 
apă şi curentul o luă îndată. 

Francisco izbucni în râs. 

— Călătorie plăcută, porc de indian! 

— Dar nu te opri la Iquitos, dacă, totuşi, ajungi până 
acolo! îi strigă şi Pedro. 

Priviră îndelung pluta care mergea luată de curent spre 
mijlocul fluviului. La contactul cu apa, sălbaticul îşi reveni, 
iar când văzu deasupră-i cerul, cu vulturi rotindu-se peste 
el, cu aripile lor uriaşe, negre, întinse, şi simţi peştii 
carnivori ciupindu-i carnea de pe picioare, el fiind legat de 
plută, scoase un urlet de spaimă şi de durere. 

În curând vocea i se stinse, confundându-se cu tipetele 
maimuţelor şi ale papagalilor, iar cei doi fraţi, veseli şi 
dându-şi palme pe spinare, se întoarseră în cabană să bea 
pisco. 

XXX 

Când Tomas le povesti celor din familie drama, Braulio, 
tatăl, dădu din cap, fără să spună nimic; Carlotta bombăni: 

— Am ştiut eu că Soldanii ăştia nu-s buni creştini. 

Iar fratele său mai mare exclamă: 

— Morala: un indian nu trebuie să bea alcool! 

Tomas, impresionat, nu se mai întoarse o vreme la pânda 
lui. Încetul cu încetul, sufletul lui deveni mai puţin sensibil 
la amintirea scenelor violente şi nu se mai gândi la 
nenorocitul de indian mâncat de viu de păsările de pradă şi 
de peştii carnivori. La urma-urmelor, după cum spusese 
Eduardo, nu era vorba decât de un sălbatic, iar sălbaticii 
găseau atâtea prilejuri de a muri în pădure, încât aşa ceva 
nu trebuia să-l neliniştească prea tare! 

Pe de altă parte, fraţii Soldan nu se preocupau de vecinii 
lor; la întâlnirile întâmplătoare se salutau, schimbau 
câteva cuvinte despre timp, recolte, preţul crescând al 
cauciucului şi despre ieftinirea lemnului de trandafir. 

Regiunea era foarte bogată în copaci, care dădeau tot 


felul de gume: shiringa, jebe, balata, din care se scotea 
gutaperca, leche caspi pentru guma pe care gringos o 
mestecau cu atâta poftă, precum şi alte vreo douăzeci de 
specii de guinilla... 

Averile creşteau vertiginos. Kilogramul de gumă afumată 
în bulgări se vindea la Iquitos cu o liră sterlină aur. lar un 
arbore de capacitate medie putea da până la şaptezeci de 
kilograme de latex, din care un cauchero se putea lăuda că 
scotea uşor zece kilograme pe zi. 

Se crestau arborii cu nemiluita şi rănile lor, adesea 
mortale, lăsau să se scurgă, după spusa amazoniană, 
„lacrimi de aur“. 

Numărul prospectorilor crescu apoi şi ar fi putut apărea 
chiar rivalități sângeroase, dacă nu s-ar fi găsit cauciuc 
pentru toată lumea. Şi, decât să se ucidă între ei, n-ar fi 
fost oare mai bine să se alieze pentru a-i menţine pe 
indieni în stare de sclavie, pentru a se năpusti asupra altor 
triburi sau pentru a face expediţii comune de căutare a 
gumei? Ar fi fost un câştig de timp, de mână de lucru şi, 
oricum, un câştig în creştere. Această speculație făcu să se 
nască o altă idee în mintea lui Braulio Carranza. 

Într-o seară, când toţi erau strânşi în camera comună, 
ceru să fie ascultat cu luare aminte. 

— Copii, începu el, de azi înainte nu vom mai exploata 
lemn. E altceva şi mai bun de făcut. Acest colţ era 
odinioară pustiu şi acum iată-l populat din belşug cu inşi ca 
noi, care mănâncă, beau, având nevoie de o mulţime de 
lucruri, pentru care nu au timp să se ducă la Iquitos. Dar 
aceştia sunt plini de bani şi de ce să nu le asigurăm noi 
aprovizionarea? Să mergem noi la Iquitos şi să le aducem 
de acolo ceea ce au nevoie, vânzându-le apoi produsele cu 
un mic câştig. Am face un comerţ cinstit, aşa că de mâine 
încep să-mi aranjez vasul şi plec. La întoarcere, Eduardo şi 
indienii vor vâna şi pescui pentru a le asigura patronilor 
alimente proaspete. Cred că în doi ani vom face avere. 

— Am spus eu că fratele tău e un terchea-berchea, zise 
Carlotta, dar văd că tu eşti altminteri; ai stofă de negustor 
în tine, Braulio! 


Şi aşa, la Aguano apăru o tienda“ prosperă, şi se instală 
fericirea. Carlotta ceru bărbatului ei să-i aducă un cufăr de 
oţel, în care să pună banii de aur pe care până atunci îi 
ţinea într-un săculeţ de piele... 


39 Prăvălie. (N. T.) 


FRAŢII SOLDAN 


Un eveniment, aparent nesemnificativ şi favorabil pentru 
familia Carranza, urma să tulbure însă această stare de 
lucruri, de fapt destul de liniştită pentru cel ce cunoştea 
sălbăticia şi violențele selvei. 

Până atunci, toată lumea trăise în pace şi bună 
înţelegere, legătura între oameni făcând-o un comerţ de pe 
urma căruia toţi erau mulţumiţi. Cu toate acestea, vecinii 
nu erau în vizită. 

Fraţii Soldan, dacă fuseseră, de pildă, buni clienţi ai 
tiendei, nu-şi făcuseră apariţia pe acolo, mulţumindu-se să- 
şi trimită femeile să le facă aprovizionarea. 

Francisco şi Pedro trăiau cu două surori ebere, tinere, 
care, împreună, nu aveau mai mult de treizeci de ani. 
Adică erau încă proaspete şi bine făcute, zvelte, fără burtă 
şi cu sâni tari ca piatra. Eduardo, care le vânduse deseori 
celor doi cauchero vânat, pretindea că Francisco, fiind 
foarte gelos pe femeia pe care şi-o alesese, o supraveghea 
şi o bătea deseori, pentru nimica toată. Numai că în 
această ţară puteai bate orice soţie indiană, chiar dacă n-o 
iubeai deloc. Femeia nu era decât o supapă pentru bărbaţii 
excitaţi de un soare şi climat torid. 

Într-o zi, pe când Braulio era plecat pentru 
aprovizionare, la Iquitos, cu indienii lui, Eduardo la 
vânătoare şi Tomas ascuns în fundul unui butoi, pe care, 
cu câteva luni înainte, îl adusese tatăl său plin de varză 
acră - o varză putredă, dar care fusese foarte căutată de 
aventurierii de origine germană - Francisco se prezentă la 
tienda. Carlotta se credea singură în prăvălie, neştiind că 
şi Tomas era ascuns în butoi, făcând nu ştia nici el ce pe 
acolo. 

— Salut, senora, spuse Francisco, luând loc şi punându- 
şi călcâiele pe masă. Nu s-ar spune că nu vă merge bine; 
am auzit că v-aţi chivernisit şi am vrut să mă conving cu 
ochii mei. _ 

— Ridică-ţi copitele de pe masă, îi porunci Carlotta. Imi 


toc yucca pe ea şi te-ai putea alege cu o lovitură de maceta 
peste glezne. 

Francisco izbucni într-un râs vesel, punându-şi 
picioarele pe scaun. 

— Grozav! Aşa mi-ar plăcea să mi se vorbească, spuse el. 
Nu te-ai născut în puf, Carlotta... Aşa te cheamă, nu? 

— Spune-mi mai bine, senora Carranza. 

— Altădată, dacă o să am chef, răspunse grosolan 
aventurierul. Azi am venit pentru afaceri... 

Îşi plimbă din nou privirea prin cameră unde atârnau 
bucăţi de charqui, legume, fructe. 

— Doamne! Dar trebuie să vă pice ceva aur! 

— Noi muncim pentru asta, spuse Carlotta rece, nu 
dumneata. 

— Ei da! Şi pariez că tragi din greu, cum o trag şi eu. 
Dar aşa-i în familie, unul trage pentru toţi. Uite, Pedro, 
fratele meu, nu-i bun de nimic... cam ca blestematul de 
Braulio! 

— Dacă mi-ar fi bărbatul aici, n-ai vorbi aşa despre el. 
Dar te avertizez, iertându-te acum, pentru că n-ai ştiut, că 
dacă mai spui ceva rău de Braulio, o să ai de-a face cu 
mine. 

— Încetişor, încetişor, păpuşico! 

— Nu-s deloc păpuşică, aşa că spune-mi ce ai de spus şi 
să ne vedem apoi fiecare de treabă. 

— Timpu-mi nu-i mai puţin preţios decât al 
dumneavoastră, senora. Numai mă gândeam că, înainte de 
a trece la afaceri, n-ar fi fost rău să ne şi cunoaştem 
puţin... Ceea ce mi-ar trebui, vedeţi dumneavoastră, 
Carlotta, e o femeie cum eşti dumneata. Aşa că, punând 
laolaltă ceea ce am eu şi ceea ce ai dumneata, ne-am putea 
duce să ne aranjăm amândoi undeva. Am trăi regeşte... la 
Manaos, de pildă, unde am sta foarte liniştiţi. 

— Ştii, domnule Soldan, mie-mi ajunge să fiu senora 
Carranza. Sunt fericită cu soţul meu. Iar dacă veni vorba 
de bani, să ştii că totul e pe numele lui, într-o bancă din 
Iquitos. Aşa că-ţi pierzi vremea degeaba cu mine. 

Mintea, fiindcă zi de zi aduna banii şi-i număra, 


plăcându-i să-i audă cum cad în cufărul de oţel, pe care îl 
tot îngropa în chacra, azi aici, mâine dincolo, vrând numai 
ea să ştie unde-l pusese. Nici Braulio, nici Tomas, nici 
Eduardo, de altfel, nu ştiau unde se află, şi nici nu voiau să 
ştie, socotind aceasta ca fiind ceva ce-o privea numai pe 
ea. Doar atât le convenea, să nu uite, că-n fiecare zi aurul 
se aduna tot mai mult în cufăr. 

— Bun, dar iată ce am venit să vă propun, spuse 
Francisco, în cele din urmă. Noi suntem câteva zeci de 
asociaţi, ca să exploatăm cauciucul din seringalul regiunii. 
Şi nu-s mai mult de zece albi din cei care ţin în mână vreo 
cincizeci de canalii de indieni. Iar dacă n-am fi cu ochii pe 
ei, lor ce le-ar păsa? Şi totul s-ar duce naibii. Or, vedeţi că, 
din când în când, mai trebuie să mergem şi la Iquitos să ne 
ducem recolta, iar aceasta îţi ia timp şi cei ce pleacă nu-şi 
pot supraveghea oamenii rămaşi la lucru. Pricepeţi? 

— Perfect. Dar unde vreţi s-ajungeţi? 

— Păi, m-am gândit că Braulio, cu vasul lui, ar putea să 
ne transporte şi guma noastră, când se duce după mărfuri. 
Şi-n loc să plece cu vasul gol, ar putea câştiga ceva. Şi nici 
noi n-am pierde. 

Carlotta reflectă o clipă înainte de a răspunde. 

— Şi dacă ar surveni un accident pe drum? Un naufragiu 
e posibil oricând, pentru că vasul nostru e vechi. Ar putea 
exploda un cazan; şi, apoi, să vă mai spun că şi selva 
mişună de bandiți, care ar fi în stare să ucidă pe oricine 
pentru un bulgăre de cauciuc? Nu ne-aţi trage apoi la 
răspundere pentru încărcătură? 

— Ba da; şi m-am şi gândit la asta. Dar am şi altă 
propunere în definitiv, voi sunteţi comercianţi şi vindeţi 
orice, oricui. De ce nu ne-aţi cumpăra atunci voi producţia 
de cauciuc? Ne-am înţelege la preţ, aţi câştiga şi voi, iar 
noi ne-am face şi mai puţine griji. 

— O, Doamne, dar atunci ar trebui să ne tocmim! 

— Vă ofer cu douăzeci şi cinci la sută mai puţin decât 
cumpărătorul de la Iquitos. 

— Da, convenabil. Şi pe când primul transport? 

— Marfa-i gata şi v-aş putea-o livra chiar la întoarcerea 


lui Braulio. 

Când să plece, Francisco ezită. 

— Din nenorocire însă, dacă aveţi banii în bancă, nu ne 
putem înţelege. Cecul sau chitanţa nu-s valabile în pădure. 
Pricepeţi ce vreau să spun? 

— Da, dar eu v-aş plăti, totuşi, peşin, de-ndată ce se va 
cântări guma... 

— Cu ce bani, dacă spuneţi că nu-i aveţi aici? 

— De asta nu-ţi fă dumneata griji, don Francisco şi, dacă 
nu te răzgândeşti, revino când se va întoarce soţul meu... 
Dar cam la cât s-ar ridica primul transport? 

— Trei mii de lire sterline, în aur. 

Cauchero supraveghea cu colţul ochiului efectul unei 
sume atât de mari. Numai că femeia nu păru deloc 
impresionată. În sinea ei se gândea, şi fără îndoială că-şi 
făcea socoteala mintal, că, adunând profitul operaţiei cu ce 
avea în casetă, suma s-ar fi ridicat la 750 de lire. 

— Ei bine, o să fiţi plătit cu atâta, dacă Braulio va fi de 
acord. 

Francisco surâse, ridicându-se. 

— O să fie, dacă vreţi dumneavoastră. Pe curând! 

XXX 

Când Braulio se întorcea acasă după transportul de 
mărfuri şi socotea că afacerile-i merseseră bine, aducea 
familiei cadouri. De data asta cumpărase nişte cizme de 
piele pentru Carlotta, pe care ea însă le puse deoparte ca 
să le păstreze - nu se ştie ce vremuri aveau să vină - o 
maceta cocodril pentru Eduardo, iar pentru Tomas o 
carabină cu repetiţie, Buffalo, cu cincisprezece gloanţe, pe 
care le introduceai în patul ei, printr-o gaură, unde era şi 
un resort. O armă de mic calibru, dar de temut din pricina 
preciziei şi a tirului. 

Pus îndată la curent de Carlotta cu propunerile fraţilor 
Soldan, Braulio se grăbi să consimtă. 

Afacerile familiei Carranza urmau să sporească rapid şi 
fără prea mari eforturi. 

De fapt ar fi acceptat încărcătura chiar imediat, dacă n- 
ar fi avut o mică avarie la vas; un cazan se tartrase, nu mai 


da presiune şi prezenta pericol pentru călătorie. Aşa că 
indienii, pătrunzând prin gura de serviciu a cazanului, 
trebuiau să-l repare neapărat înainte de a face un alt 
drum. 

De câtăva vreme, Eduardo nu mai mergea doar la pânda 
de capibaras şi jabalis. Se învârtea mereu în jurul colibelor 
fraţilor Soldan, în timp ce aceştia erau plecaţi să-şi 
supravegheze seringalul. 

Era ora când, de obicei, Imilla preferata lui Francisco, se 
ducea, cu o tigvă goală pe cap, să aducă apă de la fluviu. 
Avea doar vreo cincisprezece ani şi părinţii fi fuseseră ucişi 
de fioroşii fraţi Soldan. Fata îi plăcuse lui Eduardo de la 
prima întâlnire şi şmecherul se pricepuse cum s-o ia. 

Se apropiase de ea într-o zi, când îşi umplea ulciorul, şi-i 
spusese: 

— Punem prinsoare, fetiţo, că te răstorn? 

Ea îl privise în faţă, râzând, fără să se teamă. El îi dase 
un brânci, în joacă, răsturnând-o la pământ. Cum ea 
continua să surâdă, când se ridicase, Eduardo îşi dădu 
seama că-l plăcea şi o strânse în braţe. 

În fiecare zi, apoi, cei doi continuară să se întâlnească, 
să se mângâie şi să se tăvălească prin ierburile înalte şi 
prin tufişurile de pe malul râului. Se despărţeau apoi cu 
regret şi, de n-ar fi fost Francisco la mijloc, Eduardo ar fi 
adus-o, desigur, pe Imilla acasă la Carranza. 

Intre timp, un mic vapor militar, care urca pe Maranon, 
făcu escală la Aguano. Cei cincizeci de soldaţi de pe el 
urmau să stabilească o bază la Barranca, deoarece iar 
începuseră disensiunile între Peru şi Ecuador; Peru, 
urmând să facă chiar o invazie armată pe teritoriul inamic, 
îşi aşeza pionii pe eşichierul războiului. 

Vasul îi rezervă o surpriză şi familiei Carranza. De pe el 
cobori, în zdrenţe, un ins slab ca o şopârlă, cu mâinile 
goale şi desculţ. Era Jose, unchiul Jose. 

După o mie şi una de aventuri, ajunsese la Concordia, pe 
jumătate mort de foame, având însă norocul de a zări şi 
vasul din port. Fusese acceptat să se îmbarce în urma unei 
tocmeli nu prea pipărate, pentru care îşi vânduse cizmele, 


ceasul cu lanţ cu tot, puşca, maceta şi cuțitul de tăiat 
carne. 

Cumnat şi frate risipitor, se întorcea sfârşit, căit, jurând 
c-ar fi gata să muncească numai pe mâncare şi că nu va 
mai intra în pădure dincolo de chacra. 

Jurământ de beţiv! Era mistuit de febra cauciucului şi a 
gumei care, pentru el, era mai rea decât orice iubită. De 
îndată ce află de bogăţia seringalelor dimprejur, de 
procopseala fraţilor Soldan şi a asociaţiilor lor, începu să 
se amăgească iar cu vise de aur. La urma-urmei de ce să 
nu intre în asociaţie şi de ce să nu caute iar un seringal, pe 
care să-l exploateze cu fraţii Soldan? 

Ar fi fost de ajuns oare pentru aceasta să-i vorbească lui 
Francisco? Şi-n sinea lui îşi spuse c-o să meargă să-l vadă 
cât mai curând. 

În acest timp, Francisco aştepta, cu biciul în mână, în 
faţa colibei sale. Fumând, contempla cu un aer feroce un 
mare tangarana care, plin de flori roşii, creştea cam la 
vreo douăzeci de paşi de acolo. Era o podoabă magnifică - 
de care altădată Francisco râdea - dar şi un arbore 
afurisit. 

Se gândea, deseori, să-i pună foc, singurul mijloc prin 
care puteau fi distruşi oaspeţii nepoftiţi, care se cuibăreau 
acolo dar niciodată nu-şi găsise timp pentru aceasta, sau 
poate că, pur şi simplu, îi venise altceva în minte. 

În ziua aceea se felicitase însă că n-o făcuse. Cine s-ar fi 
gândit, văzând un tangarana, că acesta ar avea trunchiul 
găunos, ros de o specie de furnici feroce, numite tot ca el 
tangaranas, şi care-l mâncau fără a-l distruge de tot. 

Auzind paşi în urma lui, se întoarse; era Imilla, cu 
ulciorul pe cap, venind de la fluviu şi de la întâlnirea cu 
tânărul ei iubit. 

Deodată, şfichiul biciului lui Francisco se repezi ca o 
reptilă, plesnind cu violenţă faţa tinerei fete, care se umplu 
imediat de sânge şi căzu jos. 

— Curvă! îi strigă Soldan. Te-am văzut cu tânărul 
Carranza, cu Eduardo! Da, v-am surprins. Dar ce, mă 
credeai orb sau tâmpit? Am să-i ucid pe toţi, dar tu n-ai să 


mai fi atunci ca să-i vezi, fiindcă o să plăteşti acum! Sus! 
Hai, sus! 

Şi biciuirea începu. Fiecare lovitură îi sfâşia pielea 
tânără şi plăcută. Imilla urla, plângea, se ruga. Căzută în 
genunchi se ruga, se răsucea ca să scape de plesnitura 
teribilului şfichi care, ca un şarpe, nu-şi greşea niciodată 
muşcătura. Se zgârie pe burtă de pietre, înghiţi pământ, 
vărsă, îşi pierdu suflarea, apoi cunoştinţa. 

Francisco se opri, dându-şi seama că la picioarele lui nu 
mai era decât o cârpă murdară şi imobilă. Sătul de bătaie, 
intră să bea o gură de pisco. Sorbi odată, fără să lase 
paharul din mână, ieşi, mai bău încă odată din el şi zvârli 
ce mai rămăsese peste plăgile însângerate ale nenorocitei 
victime. Ea tresări, se crispă şi recăzu din nou în comă. 

Ridicând capul, o zări atunci pe Uca, lividă şi stană de 
piatră în faţa lui. 

— Ah! zise el, ai văzut ce-a păţit curva de soră-ta? Nu 
ştiu ce mă reţine să nu-ți fac şi ţie la fel... Dar spune-mi 
cum îşi pedepsesc eberii femeile necredincioase? Hm? 
Ştii? 

Nenorocita de Uca nu mai putea scoate niciun sunet. Şi 
numai când îl văzu cum îşi pregăteşte nemernicul, biciul, 
se grăbi să-i răspundă, dând din cap în semn de aprobare. 
Iar el rânji. 

— În cazul acesta va fi mai simplu pentru c-o să mă ajuţi. 
Căţeaua asta va sfârşi ca la voi, la eberi, pricepi? Dar într-o 
bună zi îţi va veni rândul şi ţie! 

Ucăi îi reveni glasul şi se aruncă în genunchi, cu mâinile 
împreunate, cum îi văzuse ea pe unii albi rugându-se 
Sfintei Fecioare să le împlinească ceva sau, aflându-se în 
pragul morţii, să le ierte păcatele. 

— Tatita! N-o da furnicilor... Imilla e soţia ta. Te-a 
necinstit, adevărat, dar atunci ucide-o şi... repede... 

— Cred, bombăni el, că dacă nu m-asculţi o să vă leg pe 
amândouă, spate-n spate, de bătrânul tangarana, şi am să 
mă uit la voi, fumând o ţigară, cum vă mănâncă de vii! Hai, 
ia-ţi sora de acolo şi târăşte-o încoace. 


PIRAȚII GUMEI 


Unchiul Jose îşi vâri capul prin deschizătura uşii colibei, 
ca o mâţă curioasă. Fu surprins, pentru că, în ciuda 
obişnuitului său strigăt „Ohe de la casa! Ohe!“ nimeni nu-i 
răspunse. 

Totuşi, stăpânul nu putea fi departe şi poate că tocmai el 
era cel ce urla ca un nebun, probabil la indienii leneşi. 

Nu! In bordeiul de paie, aşezat pe un butuc, cu 
picioarele pe masa rudimentară, singura mobilă de altfel 
din încăpere, Francisco dormea cu barba pe piept. Pe jos, 
tigara tocmai i se stinsese. Şi alături de ea, sticla de pisco, 
goală şi răsturnată. 

Unchiul Jose crezu că alesese prost ora când voise să-i 
vorbească temutului cauchero şi, cu acelaşi pas uşor cu 
care venise, desculţ, pentru că era imposibil să i se 
găsească la tienda ceva pe măsura picioarelor sale, se 
pregăti să facă stânga-mprejur. 

Auzi însă nişte ţipete. Nu de stăpân furios, ci plânsete, 
gemete smulse de durere şi chiar frânturi de fraze 
nearticulate. 

Ce să facă? Se îndreptă spre tangarana şi, cum era un 
pădurean bătrân, pricepu într-o clipă despre ce era vorba; 
o femeie complet goală fusese legată de trunchiul 
copacului blestemat. Dar nu i se mai vedea goliciunea, 
pentru că trupul îi fusese aproape tot acoperit de mii de 
furnici brune, care mişunau pe ea, ca şi cum ar fi fost 
tăvălită printr-o gelatină sau prin dulceaţă de mure. 
Sângele ei lăsase o baltă întunecată pe pământul de care 
în parte şi fusese absorbit, iar în aer duhnea a abator şi a 
acid formic, otravă cu care odioasele insecte îşi infestează 
victima. 

O formă albă, aproape ireală, se ridică atunci dintre 
două trunchiuri de caoba, şi, dintr-o săritură, Jose fu la ea; 
era o altă femeie, Uca, pe care n-o văzuse. 

— Dar cine eşti tu? Ce faci acolo? o întrebă el, 
strângând-o de braţ, mai să i-l rupă. 


— Eu sunt Uca... sora ei... 

În câteva cuvinte şi fraze trunchiate, ezitante, dar clare 
pentru un om priceput în tainele junglei, ea îi povesti toată 
drama care avusese loc. 

Don Jose Carranza nu prea ştiuse nici el ce fusese aceea 
tandreţe sau milă, dar suferise mult. Aşa că-i slăbi 
nenorocitei legate strânsoarea pentru a privi ce mai 
rămăsese din ea. 

— De ce n-ai dezlegat-o până mai era vie? o întrebă el. 

— Tatita mă supraveghea cu puşca-n mână. Şi mi-a spus 
că mă omoară. Şi a vrut să privesc, ca să-mi fie lecţie... Aşa 
mi-a zis. 

— Pe semne că-i nebun! 

Se apropie de trupul însângerat, strivind furnicile cu 
talpa cornificată a piciorului. Ajutorul fu inutil. Imilla era 
moartă. Moartă prin pierderea sângelui, devorare treptată 
şi otrăvită cu venin de tangaranas. 

La piciorul arborelui blestemat se mai afla încă o 
rămăşiţă de torţă care servise la stârnitul insectelor. O luă 
de pe jos, dar, scotocindu-se şi negăsind nimic la el cu ce s- 
o aprindă, o aruncă. După aceea văzu că Uca dispăruse, iar 
el rămase perplex, neştiind, de fapt, dacă trebuia să le 
vorbească părinţilor ei de această nenorocire, sau dacă nu 
trebuia să-i ardă o bătaie călăului. Din nefericire era prea 
slab şi prea firav pentru a putea înfrunta un colos mai 
tânăr ca el şi mai bine hrănit. 

Furnicile, între timp, începuseră să mănânce trupul pe 
partea dinspre pământ, în aşa fel încât nu mai rămăseseră 
decât oasele, oasele unor picioare care fuseseră cândva 
atât de frumoase. 

— Nemernicul! îl înjură Jose, o să plătească pentru asta! 

În aceeaşi clipă, îi răsună o împuşcătură în urechi şi un 
glonţ străbătu trunchiul de tangarana, ca pe o hârtie. Un 
altul, apoi, îi stârni un nor de praf la picioare. 

— Aa! Tu eşti faimosul unchi Jose? întrebă Francisco, 
beat, cu vocea aspră. Bucuros de cunoştinţă... Hai, acum 
du-te şi spune-le alor tăi că de azi înainte între noi a 
început războiul. Porcul de nepotul tău, Eduardo, mi-a 


furat nevasta şi asta se plăteşte aici. Am să vă extermin pe 
toţi, pe toţi Carranza, ai înţeles? Şi am să pun mâna pe 
comoară. Nu ştiu unde e ascunsă acum, dar voi căuta, am 
să răstorn pământul şi tot am s-o găsesc. Ştiu că există, mi- 
a spus-o Carlotta, idioata aia care-şi dă aere. 

— Nu ştiu despre ce e vorba, spuse clar Jose, păstrându- 
şi acel sânge rece cu care se obişnuise să primească totul 
în selva. Nu m-am întors decât de câteva zile şi tocmai 
venisem la tine să stau de vorbă în chestiunea cauciucului. 

— Nu mişca, îi porunci Francisco. Nu mă interesează 
nimic din ce spui... O să ucid întreaga familie Carranza şi o 
să le iau comoara, asta-i tot! Du-te însă şi spune-le asta, ca 
să nu se mire când le va suna ceasul. Iar ţie am să-ţi las, 
totuşi, o amintire! 

Răsună o nouă împuşcătură şi Jose simţi la frunte o 
durere fulgerătoare. Duse mâna şi văzu că sângerează: Dar 
era, totuşi, în picioare ceea ce însemna că rana-i uşoară. 

— Lucrurile astea o să se aranjeze ca de la bărbat la 
bărbat, spuse el, cu un ton solemn, dar sincer. 

— Tot aşa o s-o păţească Carlotta, curva aia cu aerele ei 
de mare doamnă, continua Francisco. Şi acum şterge-o, 
spală putina, dacă mai ţii la viaţa ta pentru patruzeci şi opt 
de ore! 

Jose o luă la goană cum nu mai fugise niciodată, nici 
chiar când se-ntâlnise nas în nas cu un jaguar. 

Şi când Jose intră în tienda însângerat, suflând ca o 
locomotivă, Carlotta se mulţumi să-i spună cu spatele 
întors la el: 

— Ia uită-te! De unde, Doamne, o mai fi venind acum şi 
nevolnicul ăsta de Jose? Suflă ca o forjă. Păcat că s-a 
aprins focul atât de uşor azi, altfel ai fi fost şi tu bun la 
ceva. 

— Lasă gluma! exclamă Jose. Nu mai e nimic de făcut. 
Scoate puşti pentru toată lumea. O să vină cei doi patrones 
să ne masacreze pe toţi, aşa mi-au zis. 

— Cine ţi-a zis? întrebă Carlotta, întorcându-se oarecum 
spre el, cu-n aer neîncrezător şi iscoditor, dar fără să-l 
privească direct în faţă. 


— Francisco. Şi dacă vom avea timp o să-ţi povestesc. E 
un bandit, o canalie, un asasin! Dar, Doamne, uite! Scoate 
puştile, praful, plumbul, gloanţele! 

— Parc-ai fi o găină opărită! Uite la el! Hai, şterge-o! 

— Carlotta! Te rog... când vei şti... O să ne omoare pe 
toţi, mi-a spus-o! Şi fugea după mine! 

— Bun, spuse Carlotta, hotărându-se să-l examineze 
sever, stai jos şi bea un pahar de pisco, eşti palid... Dar... 
dar ce-i cu sângele ăsta... ce-i cu el? Spui drept? 

Braulio şi Eduardo, alarmaţi de frânturile discuţiei, 
intrară în prăvălie în acelaşi timp. Unchiul Jose începu să 
le povestească în fraze scurte, uscate, cele întâmplate, 
socotind că nu-i timp de pierdut şi că această oribilă 
afacere o s-o pună pe Carlotta în mişcare. 

Aşa află Eduardo că el era vinovatul şi că, din pricina 
dragostei sale pentru Imilla, urmau să se dezlănţuie în 
serie şi alte drame. Simţi că părinţii îl priveau miraţi, dar 
că nu-l dezaprobau total. Carlotta dădu totuşi din cap. 

— N-aveai altceva mai bun de făcut decât să te ţii de 
sălbatica aceea? Asta-ţi mai lipsea! spuse ea sec. 

Apoi dispăru după tejghea şi împinse cu cotul toate 
sticlele cu alcool, zahărul, sacii cu tutun şi plăcintele tari 
cu manioc, în jurul cărora roiau muştele. După aceea iar se 
aplecă, bombănind. 

— Mă gândeam eu că într-o zi tot aici o să ajungem cu 
bandiții ăştia, apoi se ridică punând pe tejghea două 
carabine. De aceea mi-am şi luat măsurile de precauţie. 

Se mai aplecă de câteva ori şi-şi făcu în faţă un adevărat 
arsenal. 

— Să ia fiecare ce-i convine, porunci ea, apucând o 
puşcă cu repetiţie. 

— Pe semne că Francisco s-a dus după prieteni, adăugă 
Jose. Mi-a spus că-ţi vrea comoara, Carlotta, şi o să vină 
sigur cu vreo zece, doisprezece inşi. 

— Dacă domnii vor vrea să stăm de vorbă, iată cu ce-o să 
le vorbesc. Hai, Tomas! Dar unde o fi dispărut haimanaua 
asta mică? 

— Aici sunt, mamă. 


Carlotta se întoarse şi zări capul copilului ieşind din 
butoi. 

— Hai, ieşi de-acolo şi fă şi tu ce fac ceilalţi! 

— Ascultaţi-mă toţi, spuse Braulio, cu autoritatea sa de 
şef de familie. Dacă vin zece sau doisprezece, cum 
pretinde Jose, de câţiva o să scăpăm noi, dar ceilalţi o să-şi 
spună cuvântul şi o să primească întăriri. Ne pot incendia 
baraca şi frige ca pe nişte ronscos. Hei, mamă, ai pus bine 
banii? 

— Ce te interesează? I-am îngropat, n-avea tu grijă! 

— Buuun! Atunci iată ce propun: Tomas e acum iute şi 
puternic. Să sară într-o canoe. Vă amintiţi de vasul care l-a 
adus pe Jose? Pe semne că nu-i departe. Trebuie ca Tomas 
să-l întâlnească şi să-l aducă aici. Soldaţii n-o să lase, 
totuşi, să fie ucişi nişte buni creştini ca noi. 

— Intotdeauna te-am crezut deştept, Braulio, dar acum 
văd că n-ai pereche. 

Braulio îşi alese apoi o armă de mare calibru. O încărcă 
şi-i puse piedica. Eduardo verifică funcţionarea unei 
Mannlicher care nu fusese folosită decât de două ori, 
împotriva jaguarilor, date fiindu-i mărimea şi calibrul. Jose 
spusese că-i de ajuns să te atingă aşa ceva, chiar şi numai 
la unghia degetului mic de la picior, pentru a te dobori la 
pământ. 

In acelaşi timp, Carlotta îi pregătea lui Tomas merindele, 
covârşindu-l şi cu o seamă de poveţe. 

— Nu zăbovi pe drum. Gândeşte-te la noi. Fiindcă o să-i 
putem respinge sau ţine la respect o zi, două, hai, trei, să 
zicem. Dar nu mai mult, aşa că va trebui să-i ajungi chiar 
de ar fi să mergi până la Barranca. lar dacă nu-i vezi, nu 
întârzia şi întoarce-te la noi. 

Copilul zvârli sacul pe umăr, luă o tărtăcuţă cu apă, alta 
cu alcool, o macetă şi mai multe cutii de cartuşe pentru 
arma lui, Buffalo. 

— Adio! le mai spuse el din uşă. O să zbor ca vântul şi- 
ncercaţi să-i ciuruiţi. Mai ales pe Francisco! 

— Dacă n-o să ne mai găseşti la întoarcere, ştii ce ai de 
făcut! îi spuse grav, Braulio. Nu uita că eşti un Carranza! 


— Şi că, prin mine, ai sânge de conchistador în vine! Hai 
noroc, puştiule! 

— Te însoțesc până la playa, spuse Eduardo; o să trag şi 
o ocheadă prin jur... 

XXX 

Tomas vâsli două zile împotriva curentului. Era un fiu al 
selvei şi-i cunoştea toate capcanele, toate cursele, auzise 
vorbindu-se de ele în familie şi le înfruntase cu ai lui. 
Totuşi, niciodată nu fusese lăsat singur ca-n această 
expediţie. A 

Faptul îl exalta; avea arme, merinde şi o barcă. Işi era 
stăpân, cu deplină responsabilitate. I se încredinţase viaţa 
mai multor persoane. Totul depindea, acum, de iuţimea cu 
care avea să acţioneze. Şi chiar regreta că nu putea trage 
în bandiți, alături de Eduardo, marele ochitor. Ah! Cu ăsta 
de ar fi avut de a face Francisco! 

Vâslea şi nu se oprea decât atunci când nu mai rezista 
deloc; mâinile îi erau pline de băşici care crăpaseră, dar el 
îi dădea înainte. 

La vreo zece leghe de Barranca, o regiune pe care atunci 
n-o prea cunoştea, zări, pe malul drept, într-un cot al 
fluviului, o carcasă de vas, înnegrită. În jur nicio colibă, 
nicio cabană, doar peretele vegetal al pădurii, care 
ajungea până în apă. 

Vaporul părea pustiu. Se apropie de el şi văzu că într- 
adevăr acolo nu mai era nimeni viu. 

Mai de aproape, constată că i se dase foc. Vasul fusese 
incendiat şi apoi ancorat, cum bine se putea vedea după 
lanţul ruginit care se cufunda în apa Maranonului de 
culoarea puroiului. 

De lanţul acesta îşi fixă şi el parâma canoei, pe care se 
căţără ca o maimuţă. 

Vasul era de fapt o şalupă cu trei punți. Pe prima se 
aflau cazanele, pe a doua bagajele militarilor, iar pe a treia 
călătorii. Din cazane nu mai rămăseseră decât ţevile şi 
plăcile de tablă rupte, semn că la mijloc era vorba de o 
explozie. Pe puntea a doua, sacii soldaţilor şi lăzile 
fuseseră deschise, sparte, scotocite, jefuite, iar pe a treia 


te îneca putoarea. Fusese un adevărat măcel. Vreo 
douăsprezece corpuri, pline de viermi, întinse pe podea, în 
poziţii adesea caraghioase. Unele erau pe jumătate arse. 
lar după ceea ce mai rămăsese din uniforme, puteai să-ţi 
dai seama că erau soldaţi de infanterie din Peru. 

Şi nu-i trebui mult lui Tomas să descopere şi săgețile 
lungi, cu pene multicolore, unele împlântate în lemnărie, 
iar altele în corpurile din care făcuseră bizare permite de 
ace. 

Triburile  jivaros  atacaseră vasul şi  masacraseră 
expediţia. 

Puştile, macetele şi echipamentele dispăruseră. Operația 
fusese făcută de sălbatici cu atâta grijă încât nu mai 
rămăsese la bord nimic utilizabil. 

Tomas cobori în canoe. Nu mai avea altceva de făcut 
decât să se întoarcă acasă. Nu izbutise, dar nu din vina lui. 
Ce avea oare să găsească la Aguano?! 

Învinseseră bandiții? Îl copleşiră nişte presimţiri 
sumbre. Apoi îşi dădu seama de noua răspundere ce-i 
revenea şi porni. Trebuia să le facă faţă. Doar era un 
Carranza! Simţi că devenise un adevărat bărbat. În timp ce 
dădea cotul, locul de unde începea să se zărească marele 
caoba care marca locul tiendei, Tomas constată că 
presimţirile-i erau întemeiate şi că, de aceasta, avea îndată 
să se convingă. 

Şalupa familiei nu mai era la locul ei, şi, când acostă, 
zări pe playa, jumătate împlântat în noroi, un corp a cărui 
cămaşă în carouri îşi trăda proprietarul. Era Eduardo. 
Căzut în mâl, cu capul în apă, îl mâncau peştii. Şi, cu toate 
că moartea era recentă, carnea începuse să se 
descompună. 

Din tienda nu mai rămăsese decât o parte, focul arzând- 
o pe jumătate. Cu inima strânsă, cu maxilarele încleştate, 
cu degetele crispate pe patul puştii, îndrăzni să se ducă să 
vadă despre ce era vorba. Când se apropie, vulturii, 
înnebuniţi, îşi luară zborul de pe cabană. 

Primul pe care-l văzu fu unchiul Jose, pe care rapacele 
păsări începuseră să-l ciugulească. Corpul lui plutea în aer, 


ca un personaj din tablourile lui Chagall. Bandiţii îl 
spânzuraseră de cârligele măcelăriei, în locul afumăturilor, 
unul din cârlige trecându-i-l prin cubitus şi radius, cam pe 
la încheietură, iar celălalt prin tendonul lui Achile. Un braţ 
şi un picior atârnau, în parte ciugulite de vulturi. Nu 
murise, căci din gât scotea sunete stranii, nişte gâjâituri. 
Tomas îl atinse: era cald. Căută ceva pe care să se poată 
sui pentru a desprinde din cârlige macabra fiinţă şi nu găsi 
nimic. Era prea mic şi nu ajungea la cârligele prinse de 
suportul lor metalic... 

— Unchiule Jose! Unchiule Jose! bâlbâi el. 

Jose deschise singurul ochi care-i mai rămăsese, dar de 
pe buze nu-i ieşi niciun sunet. Ce să-i mai facă? În dosul 
tejghelei găsi două corpuri carbonizate tatăl şi mama sa. Îi 
dădură lacrimile. Unele-i picară pe mâini, altele îi umplură 
ochii. Ingenunche. Dar nu se rugă, mulţumindu-se să 
spună: 

— O să vă răzbun! Vă jur! 

Apoi căută unelte să-i îngroape. Găsi nişte cazmale în 
mijlocul chacrei, care fusese scotocită. Bandiţii o săpaseră, 
căutând, fără îndoială, comoara familiei Carranza. Nu-şi 
putu da seama dacă o găsiseră sau nu, pentru că nici el nu 
ştia unde o ascunsese Carlotta. 

Nişte porci negri se zbenguiau, fără să se îndepărteze de 
gardul spart al grădinii. 

Il cuprinse o mare disperare. Nu era din pricina 
singurătăţii, ci pentru că nu-şi putea îngropa morţii. Era un 
fapt neglijat în selva, dar o auzise, deseori, pe mama lui 
spunându-i tatălui: „Când o să mor să mă îngropi adânc; n- 
aş vrea ca spurcăciunile astea, care mişună pe aici, să-mi 
sfâşie trupul.” 

Incepu cu Eduardo. Pământul de lângă fluviu nu prea 
era tare şi săpă destul de uşor groapa în care împinse 
corpul, fără a îndrăzni să-l privească mai de aproape; puse 
pietre deasupra. Socoti că gropile făcute de bandiții care 
căutaseră comoara ar putea servi ca morminte, dacă le-ar 
lărgi. Ceea ce şi făcu imediat. Pe urmă, târî corpurile mai 
uşoare, mistuite pe jumătate de flăcări, al lui Braulio şi al 


Carlottei şi le aşeză în aşa fel în groapă, încât să rămână 
veşnic alături. 

I-a fost mai greu cu unchiul Jose. Dar, până la urmă, se 
descurcă în felul cel mai simplu şi mai primitiv, ca în 
pădure, de altminteri. Fiind prea mic şi prea slab pentru a 
desprinde corpul din cârlige, îi tăie cu maceta, mâna şi 
piciorul de care era atârnat. Pe urmă, dădu jos şi micile 
rămăşiţe, cu o prăjină de bambus, le puse împreună cu 
cadavrul într-o groapă, la picioarele marelui caoba. Sfârşit 
de emoție şi oboseală se prăvăli şi adormi îndată. 


RĂZBUNAREA LUI TOMAS 


Foamea şi setea îl treziră pe Tomas în plină tragedie. 
Porcii grohăiau alături de el, râmând. Şi, privind mai atent, 
văzu că-l dezgropaseră pe unchiul Jose şi începuseră să-l 
mănânce. Îi alungă cu lovituri de cazma, urlând. Apoi se 
puse să sape o groapă mai adâncă şi o acoperi mai bine cu 
pietre, ca să nu mai poată fi dezgropat, urmând ca 
humusul, împotriva căruia nu se mai putea face nimic, să-l 
dizolve complet. 

Din întâmplare cazmaua i se lovi de ceva tare, care 
scoase un sunet metalic; era caseta de fier a Carlottei! O 
ascunse repede, într-o tufă de trestie, fără nicio satisfacţie, 
continuându-şi funebra treabă. 

Terminând, se întoarse la ruinele tiendei, să vadă dacă 
nu mai rămăseseră, pe acolo, vreo bucată de chargui şi 
ceva făină de manioc, nemistuite de flăcări. Mâncă ceea ce 
găsi şi bău un jarron“” de apă. 

De acum trebuia să se gândească la răzbunare. 

Deschise patul puştii Buffalo şi scoase o cutie plină cu 
cartuşe noi. Goli şi magazinul de cele ce mai rămăseseră 
acolo, luă un cartuş, îl sărută şi spuse „Pentru Francisco...” 
apoi altul, „Pentru Pedro...“ Numele celorlalţi asasini nu le 
cunoştea, dar sărută fiecare cartuş în loc de rugăciune, 
pentru a le sfinţi şi a nu-şi greşi ţinta. Când să ridice 
privirea zări o umbră întinzându-se pe podeaua barăcii. Un 
om, cu o pălărie mare, de paie, cu barbă neagră, cu ochii 
întunecaţi, înfundaţi în orbite, cu trupul gol pe jumătate, 
cu pantalonul sfârtecat, încălţat cu cizme de piele, îl privea 
circumspect. Din fericire, surpriza îl împiedică pe Tomas 
să pună puşca la ochi şi să tragă. 

— Nu cumva eşti fiul cel mai mic al lui Carranza? îl 
întrebă necunoscutul. 

— Da. Dar tu cine eşti? 

De data asta ţeava  puştii ameninţa pieptul 
necunoscutului. Ceea ce-l reţinea pe Tomas să tragă era 


% Tlcică. (N. T.) 


zgomotul pe care l-ar fi făcut detunătura prevenindu-l pe 
Francisco, pe care voia să-l pedepsească în primul rând. 

— Mă numesc Bismarck, spuse necunoscutul. Ticăloşii 
ăştia au ras totul şi speram să găsesc măcar o gură de 
pisco, pentru că, totuşi, baraca n-a ars complet. Dar, un 
sfat, băieţele. Şterge-o!... Şterge-o repede... Francisco a 
jurat să vă extermine. 

— Le-ai fost complice, spuse rece Tomas. Şi o să plăteşti 
primul! 

— Eu? Eram la trei leghe de aici, la seringalul Palta... 
Dar tu vrei să te răzbuni şi ăsta e un sentiment bun... Însă 
păzea! Au vorbit de tine. Şi, pe semne, că cineva te-a şi 
văzut venind în canoe... Ah! Şi totuşi s-ar putea spune c-ai 
scăpat teafăr! 

— Ai venit să mă spionezi, dar n-o să mai ajungi să le dai 
raportul, căci o să-ţi zbor creierii. 

Şi Tomas ochi. 

— Stai, strigă Bismarck. Doamne! N-am nici treizeci de 
ani şi nu vreau să mor încă. Şi, dac-aş fi venit să te spionez 
sau să te ucid, aş fi făcut-o până acum... Dar ţi-am auzit 
jurământul... Ascultă-mă... eşti un puşti şi o să-ţi vină de 
hac! Francisco e o canalie, o lichea, o zdreanţă! M-a luat 
drept asociat, da, asociat; aşa-i plăcea să spună. Şi iată-mă 
acum sclavul acestui bandit, ca oricare indian ebero. Am o 
datorie la el de mai mult de o sută de dolari, pe nişte 
medicamente pe care mi le-a vândut. Bismarck se opri din 
vorbă, făcu câţiva paşi înainte şi reîncepu. Vrei să-l ucizi?... 
Şi eu... Indienii pe care-i aveaţi aici au şters-o şi s-au 
predat la prima împuşcătură, iar acum lucrează sub bici, în 
selva. Unul v-a luat vasul şi a dus recolta de cauciuc la 
Iquitos. Dar ţie ţi-a mai rămas totuşi o canoe. Am putea-o 
şterge amândoi. Ştiu un seringal, nu prea bogat, dar nici 
prea sărac, la Benjamin Constant, aproape de frontiera 
braziliană. Acolo m-am născut eu. Tu eşti un puşti, dar ai 
stofă, iar eu n-am putut niciodată trăi singur. Ne asociem? 

— Să-i ucid mai întâi pe cei ce mi-au distrus familia. 

— Am să te ajut la asta. Tu o să ti-i alegi pe cei ce-i vrei, 
iar eu pe ceilalţi. Găseşte-mi o gură de pisco şi o să-ţi spun 


cum va trebui să procedăm... O să ţi-l aduc aici pe 
Francisco, într-un sfert de oră. 

— Juri? 

— Jur! spuse Bismarck, scuipând departe, în fața lui, 
ceva violet. Iar acum fă ce-ţi spun şi hai după mine... 

De îndată ce Bismarck dispăru pe trocha, Tomas îşi zise 
că fusese un imbecil şi că se lăsase dus, ca un puşti ce era. 
Cauchero îl sfătuise să se ascundă în pâlcul de tufe, 
aproape de faimoasa casetă, pe care, de altfel, n-o văzuse. 

Dacă Bismarck i-ar fi spus unde se ascundea, Francisco 
n-ar fi avut decât să tragă în el ca să-l omoare şi să-i ia şi 
comoara. 

Totuşi se ascunse acolo şi văzu că putea zări de departe 
trocha şi deci şi pe cei ce s-ar fi apropiat de el prin partea 
aceea. El însă, putea trage primul. Se piti în tufe, stând pe 
cutia de metal. 

Bismarck nu minţise, căci Francisco apăru îndată pe 
cărare, cu puşca în mână, neliniştit, privind pe furiş în 
toate părţile. Era şi firesc, pentru că Bismarck îi spusese 
că se întorsese şi ultimul Carranza. lar el voia să-l 
surprindă şi să-l ucidă, ca să nu mai ajungă vreo plângere 
la Comendancia din Iquitos, care ar fi putut avea o 
influenţă negativă la obţinerea unei noi concesii teritoriale. 

Tomas îşi duse imediat puşca la ochi şi spuse pe tonul 
cel mai calm: 

— Francisco, asasinule! Lasă puşca şi mâinile sus! Eşti 
ţinta mea sigură. 

— Ah! Tu eşti Tomas! strigă vesel banditul. Ce fericit 
sunt c-ai scăpat de atacurile indienilor ăstora ticăloşi. Dar 
ti-am răzbunat eu părinţii! Am ucis mai mult de douăzeci 
dintre ei. Şi tu unde eşti, puiule? Unde te ascunzi? N-ai 
putea ieşi să te văd? 

— Şi ce voiai acum să faci aici? 

— Să-i îngrop pe nenorociţii ucişi, zău! Că nici n-am avut 
până acum timp de asta! 

— Ţi-am spus: lasă puşca sau trag! 

— Eşti nebun! Doar îţi sunt prieten! 

— Lasă puşca! 


Puşca fu azvârlită jos. 

— Şi-acum în genunchi! îi porunci copilul. 

— Tomas! Eşti emoţionat... înţeleg, dar hai, zău... Faci o 
prostie. 

— Am zis, în genunchi! 

Colosul ascultă, aşezându-se cât mai aproape de puşca 
pe care s-o poată înşfăca fulgerător la nevoie. 

— Şi acum, spuse Tomas, fiindcă bănui că nu ştii mai 
multe rugăciuni decât mine, zi ce-ţi voi spune eu: 

„Doamne, fie-ţi milă de victimele mele. Erau oameni 
cumsecade, muncitori şi n-au făcut niciodată nimănui 
vreun rău. lar dacă mor, pe mine trimite-mă-n iad, pentru 
că merit!...” 

Copilul îşi înăbuşi un suspin, ceea ce pentru bandit fu de 
bun augur. 

— Uite, îţi fac o propunere... 

Francisco,  îngenunchind, se apropiase cu câţiva 
centimetri. Puşca-i era acum la îndemână şi n-avea decât 
să se aplece s-o ia. 

— Stai aşa, îi porunci puştiul, sau trag! Şi-acum repetă! 

Francisco repetă, căutându-şi cuvintele şi întrebându-se 
cum ar fi putut ieşi din cursa în care picase. Şi, când 
pronunţă cuvântul „merit”, detunătura puştii acoperi ceea 
ce mai rămăsese nespus, corpul clătinându-i-se apoi, ca şi 
cum ar fi ezitat să se prăbuşească în faţă. 

Tomas ştia că nu-şi greşise ţinta, că Francisco era mort 
şi că nu va fi niciodată înmormântat. 

XXX 

— Bravo! exclamă Bismarck după aceea. Am văzut totul. 
Te-ai descurcat bine. Mi s-a părut însă c-o cam lungeşti şi 
că asta-ţi va fi fatal. Din fericire eram şi eu pe-aici şi, dacă 
ti-ar fi scăpat ţie, l-aş fi ucis pe la spate! Mai rămâne însă 
Pedro. Şi cine o să se ocupe de el? Eu sau tu? 

— Eu. 

— Ah! Ştii că-mi placi! Nu eşti decât un muchacho, dar 
băiat bun! Deci să ţi-l caut şi pe Pedro! 

— Ce-o să-i spui? 

— Că fratele său Francisco a găsit ceea ce căutau, că 


banii erau la rădăcina arborelui caoba, şi o să vie-n galop. 
Cum e pe jumătate beat, nu-ţi va fi greu! 

Încă o dată Bismarck se tinu de cuvânt. Numai că Pedro 
nu venea singur; la câţiva paşi în urma lui mai era un 
cauchero, un complice. Cei doi n-aveau în mână decât nişte 
macete de seringuero şi galopau, convinşi că Francisco 
descoperise într-adevăr economiile familiei Carranza. 

Copilul nu aşteptă ca ei să ajungă la rădăcina copacului 
şi, fără a se mişca din ascunzătoare, le strigă: 

— Opriţi-vă! Şi nicio mişcare! Eu sunt Tomas, fiul 
victimelor voastre. O să vă omor! 

— Ploşniţă ticăloasă! răcni Pedro. Ba eu o să te omor! 

Era mai puţin beat decât crezuse Bismarck, căci, cu o 
mişcare rapidă, îşi desprinse maceta de la centură, ţâşnind 
spre locul de unde se auzise vocea. Nu făcu decât un pas; 
un glonţ îl lovi în frunte şi se prăbuşi precum o paiaţă 
dezarticulată. 

Complicele se întoarse şi o şterse spre pădure, 
chemându-şi asociaţii într-ajutor. Dar Tomas era încă pus 
pe fapte şi, ieşind din ascunzătoare, ochi şi trase. 
Cauchero căzu greoi, pe spate, lovit în plin. 

Tomas nu tremura deloc. Dimpotrivă, văzând răspândite 
cadavrele în jurul lui, un orgoliu şi o bucurie sălbatică 
puseră stăpânire pe el. 

Deodată răsunară împuşcături, undeva mai departe, 
dinspre tabăra cauciucarilor. Tomas se ascunse din nou şi, 
atent, cu degetul pe trăgaci, se puse iar la pândă. 

Primul care apăru, fu Bismarck, ţinând în mână o puşcă 
veche, cu un singur foc, probabil descărcată, pentru că n- 
avusese timp s-o reîncarce. Sări peste cele două cadavre 
spunând: 

— Tomas! Pe unul l-am ucis, dar celălalt mă urmăreşte. 
Fii atent! 

Suflând şi tremurând se aruncă în tufiş, unde îşi turnă 
pe ţeava puştii praf şi gloanţe. 

Câteva minute mai târziu apăru şi ultimul cauchero. 
Înainta ezitând şi aruncându-şi privirea în toate părţile. 
Când zări cele două cadavre în mijlocul cărării, se opri 


brusc, cu o spaimă cumplită pe chip. Hotărât lucru că nu 
pricepea nimic din toate aceste represalii, ştiind că 
întreaga familie Carranza fusese masacrată. 

Bismarck îşi puse încet puşca la ochi, dar Tomas îl opri. 

— Lasă-mă pe mine! spuse el. 

Trase şi omul se prăbuşi. 

— Ţi-ai răzbunat morţii. Eşti chit acum, spuse Bismarck. 
Hai s-o ştergem! Cei rămaşi în pădure n-or să mai întârzie 
mult şi n-o să le putem face faţă; sunt foarte numeroşi. 

Bărbatul şi copilul îşi strânseră mâna, pecetluind, fără 
cuvinte, un pact pe viaţă şi pe moarte. După aceea, Tomas 
scoase caseta plină cu aur şi amândoi se urcară în canoe. 

Zece ani trăiră ca asociaţi, ducând, datorită comorii, o 
viaţă pe picior mare, viaţă de caucheros bogaţi, din 
Iquitos. După aceea se întoarseră iar la pădurea unde 
Bismarck descoperise seringalul. Numai că acesta, între 
timp, fusese găsit şi ocupat de alţii. Trebuiră să caute 
aiurea. Şi, într-adevăr, găsiră unul şi mai bogat, pe care-l 
exploatară şi făcură iar avere. 

Atunci se despărţiră, fiecare plecând pe drumul său. 
Tomas căută un seringal nou. Bismarck, însă, cheltuindu-şi 
tot aurul, din bogat deveni sărac, şi din exploatator, 
exploatat al marilor regi ai cauciucului, Otoniel Vela, 
Lopez, Sharp şi Allende, pe care-i sluji rând pe rând. 

Apoi se prăbuşiră afacerile cu cauciuc, urmând şi ruina 
bruscă,  neprevăzută, a  magnaţilor. Oraşul Iquitos, 
puternica şi colosala capitală a Orientului, intră astfel încet 
în agonie. Pădurea îşi redobândise foamea devorantă. 

Cataclismul acesta era rezultatul unei operaţii 
insignifiante în aparenţă; fusese de ajuns să se excludă un 
atom din cei şase de carbon, care compuneau 
metilpentenul, pentru a se obţine izoprenul pe baza căruia 
uzinele începuseră să fabrice cauciucul pe scară 
industrială. 

Dar şi războiul bătea la uşă... 


URMAŞII LUI CARRANZA 


Aguano era acolo, şi nu se mai numea, probabil, Aguano, 
căci nu mai era nici urmă de caoba prin împrejurimi. 
Arborele mahogany dispăruse şi el sub securea omului, 
putrezind ori măturat şi dus pe cine ştie unde de vreo 
viitură sau de furtună. 

Acesta era decorul acolo unde selva voise să se joace 
una din sângeroasele-i drame. Numai că pentru Tomas, 
unul dintre principalii protagonişti, tragica amintire se 
ştersese; păşea fără nicio emoție pe acele locuri, călcând 
tocmai pe unde îşi înmormântase fratele. Dumnezeu ştie 
ce-i devenise trupul după atâţia ani! Totuşi, cineva, 
ignorând ceea ce se petrecuse acolo - deşi, dac-ar fi ştiut, 
ce-ar mai fi putut schimba? - clădise în acel loc o cabană. 
Din trecut nicio urmă. O casă nouă doar în mijlocul pădurii 
şi-n jur trunchiuri doborâte prin defrişare. lar când 
oprirăm barca şi puserăm piciorul pe uscat, Tomas începu 
să strige: 

— Ohe, de la casa! 

La a treia chemare apăru un om cu o puşcă în mână. Era 
un alb, cam de vreo douăzeci şi cinci de ani, în ţinuta 
obişnuită a  aventurierilor pădurii: cămaşă colorată, 
pantalon kaki, cizme de piele şi caschetă de pai, cam 
învechită. 

— Senor caballero! interveni Walter, căutăm nişte frunze 
de papayer, ca să îngrijim o rană; nu cumva aveţi aşa ceva 
prin chacra dumneavoastră? 

— Mai multe chiar decât v-ar trebui! Luaţi-vă însă 
singuri, până ce Maria pregăteşte chicha. Dar, mai întâi, 
unde mergeţi aşa? 

— La Barranca, apoi la Borja. 

Aceste amănunte părură să-l satisfacă, dacă nu chiar să-l 
asigure pe caballero, care ne surâse, înainte de a ne primi 
în casă. 

Câteva minute mai târziu eram toţi strânşi în jurul unei 
mese de ospăț, în faţa tigvelor cu chicha morrada, făcută 


din porumb violet, din banane şi din ananas. Gazda noastră 
se numea cum nu se putea mai simplu: Martinez, iar soţia 
sa, o creatură splendidă, ceva mai tânără decât el, cu ochii 
de un albastru straniu şi cu o strălucire bizară în ei, 
strălucire care-i dădea o expresie de lascivitate. 

Din nefericire era îngălată, ca un rândaş, şi de mult cam 
nepieptănată. 

Se uita şi ea la noi, la fiecare pe rând, amabilă, ca şi cum 
i-ar fi făcut plăcere vizita, şi-i propuse lui Walter să-l ajute 
să-i refacă pansamentul lui Tomas. El Germano îşi declină 
competenţa şi atunci ea ne aduse o tavă cu plăcinte de 
manioc, insipide şi tari. Martinez apoi se scuză că nu ne 
poate invita la masă, deoarece nu avea din ce pregăti 
mâncare pentru mai mult de doi inşi! 

Walter explică şi el că suntem grăbiţi şi că vom pleca cât 
de curând. În selva nu se flecăreşte, minimul de cuvinte 
trebuind să exprime maximum de lucruri necesare sau 
utile. 

Martinez ne mai spuse că încercase să se stabilească la 
Borja, dar că, în cele din urmă, preferase acest loc. Spăla 
aur în râu. Sigur, la Borja, se găsea mai mult, dar, din 
pricina garnizoanei şi a triburilor aguarunas şi guambujas, 
se temuse pentru soţia sa tânără. De fapt, la Borja şi 
născuse, cam cu un an înainte, un copil. 

— Ah! Maquisapa! exclamă, deodată, Martinez. Maimuţa 
doică. Du-te să vezi, Maria, ce i s-a-ntâmplat copilului... 

Această poveste cu maimuța doică a familiei Martinez 
mă puse, cum s-ar zice, pe jăratec. Şi cum Maria, 
ascultătoare, părăsi cabana, fără a-şi cere măcar scuze, - 
în Amazonia fiecare face ce-i place, nimeni nu dă socoteală 
nimănui de nimic - mă luai după ea. 

Femeia se îndreptă spre un şopron, înapoia unei colibe 
de paie, un fel de hangar deschis pe trei părţi, cum se 
ridică şi la noi, pentru lemnele de iarnă. 

Aşezată pe un trunchi - poate al faimosului aguano - o 
maimuţă mare, cu mamelele atârnânde, legăna un copilaş, 
ca pe o jucărie. Maria, auzindu-mi paşii pe urmele ei, se 
întoarse şi-mi surâse. 


— Îi zicem maguisapa, spuse ea, dar, de fapt, nu-i din 
speța aceea, ci dintr-o alta, soră cu ea; e o cotomono... 
Păcat, de altfel... Ştiţi, se domesticeşte foarte uşor. Iar 
acesteia i-a fost suficient să i se ia puiul, pentru a se ocupa 
rapid de copilul care i s-a pus în braţe. Îl veghează ca pe 
propria-i progenitură. 

— Dumneavoastră aţi prins-o? 

— Nu, un indian din Borja, răspunse ea, suspinând, ca şi 
cum ar fi regretat foarte mult faptul. Ne-a făcut-o cadou. 

— Dar cu maimuța asta, nu vă temeţi că i s-ar putea 
întâmpla ceva copilaşului? 

— Maquisapa e foarte atentă. Migale, vipere, chichara 
machacuy, scorpioni, furnici, nimic nu-i scapă... are 
instinctul de o mie de ori mai treaz decât noi. Şi, îl şi 
alăptează... Ia încercaţi numai să-i luaţi copilul şi să vedeţi 
ce se-ntâmplă... 

Intinsei prudent o mână şi maguisapa îmi şi arătă colții 
ascuţiţi, ameninţători, strâmbându-se, urlând frenetic, că 
mă şi asurzi pentru moment. 

— O cotomono se aude strigând la mai mult de un 
kilometru, spuse Maria, cu un aer satisfăcut. Asta-i 
avantajul lor faţă de maguisapa. 

Şi, pentru a calma maimuța, o mângâie, ceea ce-i făcu 
mare plăcere. Era ca o femeie care s-ar fi oprit din creştere 
la treisprezece ani, dar cu faţa ridată şi zbârcită, ca a unei 
babe de o sută de ani, ochii însă strălucindu-i de o 
vioiciune care trăda numai inteligenţă. 

— Tot ceea ce mi-aţi spus, observai eu, priveşte numai 
femelele. Dar masculii cum se comportă? 

— Oh, sunt aproape inexistenţi. Totuşi, se spune că sunt 
atât de asemănători cu oamenii, încât unii chiar fac amor 
cu femeile. Dar eu n-am văzut... 

Incepui să râd. 

— S-ar spune însă, după glas, senora, că regretaţi... 

— O maimuţă!? zise ea. Vai! 

Nu era prea convinsă, iar eu, din ce în ce mai jenat, mă 
grăbii să plec. Ea mă reţinu, totuşi, ghicindu-mi intenţia şi 
punându-mi mâna pe braţ, o atingere de fapt elocventă 


pentru gândul pe care mi-l nutrea. Şi nu se lăsă. Eu, în 
schimb, îmi căutai tutunul şi pipa pe care mi-o 
confecţionase Walter, ca să fac ceva. 

— O maimuţă, nu! Dar indienii... reluă ea. Nu ştiu cum 
sunt femeile lor. Dar bărbaţii aguarunas... Cunosc lucruri 
de care voi, albii, habar n-aveţi. Cel ce mi-a dat-o pe 
maquisapa - şi faptul îmi deschide deodată mie, celui ce o 
ascultam, nişte orizonturi ciudate - folosea o plantă 
afrodisiacă, scoarță de shu-shu-huasi. 

Işi frecă mâinile, răsucindu-şi degetele şi privindu-mă în 
faţă. 

— Ah! gândeşte-te la asta... 

— Mă gândesc, spusei eu, că suntem aşteptaţi. Walter a 
promis că n-o să întârziem. 

Deodată îmi amintii ce-mi spusese nevasta lui Martinez: 

— Maria, începui, mi-ai zis mai adineauri, că-ţi pare rău 
că maimuta asta e o cotomono şi nu o maguisapa. De ce? 

Râse. 

— Nu ştiţi? Atunci, aşteptaţi; să ne îndepărtăm numai 
puţin, aşa ca să nu ne mai observe, şi s-o vedeţi apoi de ce- 
i în stare. In faţa noastră nu îndrăzneşte să facă aşa ceva, 
de teamă să nu fie bătută. 

Ne dădurăm apoi după hangar şi eu mă pusei la pândă, 
curios, răbdător şi perseverent, ca omul care voia să 
descopere ceva straniu. 

N-avusei mult de aşteptat că maimuța, cu picioarele 
crăcănate şi aplecată, puse copilul într-un fel de leagăn 
sculptat dintr-un trunchi de balsa şi se duse să se 
reinstaleze pe soclul său, aşezându-se în fund. Apoi, după 
ce se mai suci până ce ajunse într-o poziţie convenabilă, îşi 
vâri degetul arătător în fund scoţându-l murdar cu 
excremente. Pentru o clipă crezui că animalul este 
coprofag. Dar nu. Îşi întinse braţul cu el în sus încercând 
să vadă de unde bate vântul. Maria îmi făcu semn cu cotul. 
Şi, surpriză! Văzui o droaie de muşte venind să se aşeze pe 
acest deget, atrase de mirosul dejecţiilor de pe el; o sursă 
pentru a-şi face rost de o hrană abominabilă. 

— Bine, dar în felul ăsta nu vă temeţi că va fi contaminat 


copilul de ceva? În lumea civilizată, noii născuţi sunt izolaţi 
în dosul unor geamuri, neputându-se apropia de ei nici 
chiar părinţii. 

— Dar de ce să se contamineze copilul, când maquisapa 
e sănătoasă? 

Stranie concepţie a pădurii ucigaşe, mă gândii eu. Pe un 
copil fragil îl cruţă, în timp ce pe adult îl devoră. Şi după 
ce criterii? Sau cum? Să-i lase pe unii şi să-i ucidă pe alţii? 
De ce oare nu sufereau de dizenterie cei din familia Van 
Derheyden, care mâncau caltaboşi de balegă şi deci ceva 
plin de protozoare, de amibe, de alge, de ciuperci şi de 
chişti? De ce nu crăpau? De ce oare, Tomas, care mânca 
orice, oricât de dubioasă ar fi fost hrana, era atât de 
sănătos la pântec, în timp ce eu şi Walter simţeam cum ni 
se lichefiază intestinele, golindu-ni-se parcă, odată cu ce 
dădeam afară, şi trupul de vlagă?... 

Maria se apropiase de mine, mă apucase de braţ şi îşi 
freca ostentativ şoldul de al meu. 

— Pariez că vă pare rău că nu locuiţi în oraş, îi spusei, ca 
o concluzie la un şir de gânduri mai complicate. 

— Ooo, nu! ripostă ea cu sinceritate. Oraşul! De ce la 
oraş? Te sufoci acolo. E ca o închisoare! 

— Dar şi pădurea e ca un fel de închisoare. Cel ce nu o 
cunoaşte se simte în ea mai rău ca la carcel. 

— Nu, oraşul în niciun caz, spuse ea, visătoare, dar ceea 
ce aş fi vrut, şi încă mai sper, e un curaca indian. Nici nu 
vă daţi seama. Aceşti indieni răpesc femei albe, pe care le 
duc cu ei şi le tratează ca pe nişte divinităţi. Ce n-aş fi dat 
şi eu să fiu răpită! 

— Ca să faci parte dintr-un harem? 

— Cu acel shu-shu-huasi, femeile lor n-au de ce se 
plânge... Şi, apoi, la ei, nu indiencele, ci o albă, soţie de 
indian, este cea care devine regină şi, deseori, cu o 
autoritate mai mare decât a vrăjitorului sau a şefului de 
trib. 

Eu mă grăbeam să mă întorc în cabană, pentru că 
femeia aceasta îmi inspira o dispoziţie ciudată. Să mă fi 
ghicit oare? 


— Ramon... soţul meu, pretinde că sunt o ţicnită, spuse 
ea. Dar ce-a-nţeles el? l-am reproşat eu aventurile cu 
indience, cocamas, cocamillas şi şapras? Nici nu-mi păsa. 
Iar când am plecat cu acest aguarun, care e, de fapt, tatăl 
copilului meu, a făcut un scandal monstru şi a mobilizat tot 
postul de militari din Borja, ca să mă găsească şi să mă 
readucă. Mare ispravă! Au ucis tot satul, luându-mă după 
aceea cu sila de acolo. 

Apoi tăcu. Poate pentru că ne apropiam de cabană. Eram 
puţin derutat. Credeam că Ramon Martinez nu putea să 
nu-şi fi dat seama de dereglările maladive ale soţiei sale; 
deşi, în sălbăticie, cu toate aventurile lui cu indience şi în 
ciuda impulsurilor sale tinereşti, o creatură ca Maria era 
pentru el o supapă. La Iquitos, un medic ar fi lecuit-o, dar 
cum să-l faci pe Martinez să priceapă că ea avea nevoie de 
aşa ceva? Apoi chiar numai pentru atâta să se ducă la 
oraş? 

— Am cunoscut, acolo, o albă care avusese şase copii cu 
un mare şef indian. Şi era considerată ca o regină, 
completă ea, numaidecât. Se numea Suzana... Ah, ce o mai 
invidiez! De sute de ori ar fi putut fugi, având copii şi un 
soţ la Requena, încă în viaţă. Dar ea a preferat să rămână 
regina Suzana. 

— Dar ce-or fi având, oare, aceşti sălbatici atât de 
grozav ca să le seducă pe albe? o întrebai, puţin iritat. 

— Ştiu eu? Le supun. Deşi, la-nceput, îi urăsc, apoi nu 
mai pot fără ei. O fi acel shu-shu-huasi... De ce nu le spui şi 
prietenilor să rămâneţi până mâine? Urmă o scurtă tăcere, 
după care adăugă: Ramon trebuie să plece, în noaptea 
asta, să pună capcane... Mâine vom avea carne. 

lată-mă, aşadar, aranjat şi peste noapte, mă gândii. 


PARTEA A PATRA 


ÎN FINE, CAPĂTUL CĂLĂTORIEI 


Când sosirăm, în cele din urmă, la Barranca, rana pe 
care o avea Tomas pe faţă era aproape vindecată. Venise şi 
momentul despărțirii. Peste câteva clipe, bătrânul 
cauchero avea să fie acasă, printre ai lui, reluându-şi 
activitatea obişnuită. 

Pe malul stâng se şi vedeau colibe construite pe piloni, 
acoperite cu tradiționala lor glugă din frunze uscate, de 
palmier. Mă şi întrebam oare care era a lui, când încă nu- 
mi puteam da bine seama de importanţa aşezării. 

Pe o mare playa se aflau vreo douăzeci de ambarcaţii de 
toate felurile şi, cam departe de mal, un vapor destul de 
mare. Dincolo, spre nord, malul se ridica la vreo zece metri 
înălţime peste nivelul fluviului. 

Walter micşoră viteza şi, cum mergeam mai încet, îmi 
veni ideea să fac o fotografie a acestui colţ care marca 
începutul pantei depresiunii amazoniene. Din nenorocire 
uitasem că nu-mi pusesem la gât cureaua aparatului de 
fotografiat, şi, cum îl aşezasem pe genunchi, când mă 
ridicai, căzu în apă. Făcu un pluf sonor, stropind în jur. 
Rămăsei consternat. Era o pierdere ireparabilă, nu numai 
ca valoare, ci şi ca document, căci pelicula conţinea vreo 
douăzeci de imagini, pe care speram să le fi reuşit. 
Bătrânul cauchero izbucni în râs şi tare i-aş fi tras o vâslă 
peste cap pentru această ieşire necuviincioasă. Aş fi fost 
prost inspirat... Într-o clipă, tot el mă îndepărtă cu cotul şi, 
fără să mai spună ceva, sări în apă. 

— Ce idiot! bombăni Walter. Îşi caută beleaua tocmai 
acum, după ce-a ajuns acasă. 

— Nu mi-aş fi iertat-o niciodată, spusei eu. Dar dă-l 
naibii de aparat! 

— Cu atât mai mult cu cât, după o baie ca asta, mă 
îndoiesc c-ar mai fi utilizabil! 

— Mă tem că da. Dar fie al cui l-o găsi... 

În acel moment ieşi din apă ţeasta rotundă a lui Tomas 
cu părul lui rar, ud. Îmi ţinea Focamaticul într-o mână. Îl 


luai şi-l ajutai să urce. 

— Îţi multumesc foarte mult, Tomas, îi spusei 
strângându-i mâna. 

— Ai scăpat teafăr, dobitocule! exclamă Walter, uită-te 
numai puţin în jur. 

Faţa apei era striată de mii de dunguliţe argintii, care 
scânteiau. Cu o mobilitate surprinzătoare, bancul de peşti 
se deplasa tocmai spre locul unde sărise Tomas în apă. 

— Dar e o miranda! spuse Walter. Dumnezeu ne-a trimis 
dejunul. 

Cei doi prieteni luară fiecare câte o vâslă şi începură să 
lovească apa. Câteva clipe mai târziu aveam ce aduna din 
trupurile argintii care pluteau şi pe care şi le disputau şi 
confrații lor. În fundul bărcii strânserăm cât s-avem de 
mâncare pentru zece persoane! 

Deschisei Focamaticul, îi zvârlii pelicula stricată şi 
începui să socotesc pagubele. Mi se părea că intrase nisip 
în obturator şi că asta-l împiedica să funcţioneze. 

— Ei, îmi spuse Walter, clăteşte-l. N-o să se ude mai rău 
decât înainte. Riscă! 

Ascultai. Apoi, cu camera neagră deschidă, îl pusei la 
adăpost sub acoperişul bărcii, să se usuce. 

Nu mai speram să reuşesc şi mă gândeam că o 
terminasem cu pozele. Totuşi, a doua zi, Focamaticul era 
uscat. Mai găsii doar o mică ciupercuţă înăuntru, cam cât 
gămălia unui chibrit, pe care o îndepărtai. După aceea, 
aparatul funcţionă normal. 

Tomas avea două neveste, o metisă şi o indiană jagua. 
Aceasta din urmă îi făcuse câţiva copii, patru sau cinci, 
dacă nu şase. Până la urmă tot n-am aflat care erau, pentru 
că nici Tomas nu-i mai recunoştea, amestecați fiind cu 
toată liota de plozi veniţi să ne primească, sau să capete 
ceva de la noi. Dispărură, de îndată ce se văzură cu 
darurile-n braţe, ca un stol de vrăbii. Şi, de atunci, nu i-am 
mai zărit nici prin colibe şi nici la masă. 

Femeile erau cam trecute ca vârstă, veştejite şi 
murdare. Tomas le trata mai rău ca pe nişte servitoare şi 
ceva mai bine ca pe porcii din cocina lui. 


Le povesti şi lor, râzând, aventurile şi necazurile lui de 
la Iquitos, precum şi norocul de a ne fi găsit pe noi, ca să 
se poată întoarce acasă. Nu primi pentru asta nici 
reproşuri şi nici complimente. Cele două fiinţe erau amorfe 
şi timide; nu îndrăzneau să ne privească în faţă, plecând 
mereu ochii şi ferindu-se întruna, ca şi cum ar fi aşteptat 
să le lovim. 

Carranza făcu nişte frigărui de lemn, în care vâri peştii 
crestaţi pe ambele părţi, punându-i deasupra unui foc de 
găteje. Mâncare grozavă, de la care nu ne lipsea decât 
untul. 

În Barranca se aflau vreo şapte proprietari mai 
importanţi, pe care Tomas trebui să-i viziteze. Mi se părea 
că toţi cei din localitate trăiau într-o mare familiaritate, 
unul dintre aceşti mari proprietari, senor Cella, primindu- 
ne chiar cu o deosebită prietenie, judecându-l după casă, 
făcută parte din adobe, parte din bambus, după mobilele 
din ea, veselă şi covoare, era foarte bogat. Se vedea şi 
după el; cască colonială de o albeaţă imaculată, cămaşă cu 
butoni şi maceta de aur cu diamante. Era înalt, subţire, cu 
faţa energică, cu ochi vioi şi cu mâini deosebit de îngrijite, 
pentru un locuitor al acestor locuri. Avea nenumărați 
muncitori, care prospectau pentru el lemn, cauciuc de 
prima calitate şi vânau animale pentru piei. Ne oferi tot 
felul de băuturi: whisky, cognac franțuzesc, pisco, bere şi 
Chicha-morrada. Cu un motor puternic, pus sub hangar, 
producea şi electricitate. Urmărea ştirile la radio şi de la el 
auzirăm de conflictul dintre Peru şi Ecuador, Columbia 
ţinând cu primul. Pe de altă parte, omul nu credea că un 
război ar mai fi putut izbucni vreodată între cele două ţări. 
Unde mai pui că de la Borja chiar se şi trimiseseră ceva 
întăriri la Barranca. 

Ne mai spuse să indienii aguarunas, în teritoriul cărora 
ne aflam, deveniseră foarte agresivi. Doi dintre oamenii lui 
fuseseră decapitaţi, iar un al treilea ucis după ce fusese 
oribil mutilat. Cella căutase să-l angajeze pe locotenentul 
comandant al micii garnizoane să treacă la represalii 
sângeroase împotriva ucigaşilor; el însă se lăsa greu 


convins, pretextând că trebuia să-şi păstreze oamenii 
pentru cazul unui război. 

— Ei, asta-i! spuse Tomas. Aceeaşi poveste de mai bine 
de douăzeci de ani. 

— Senor Cella, intervenii eu, indienii aguarunas 
constituie, dacă nu mă înşel, cel mai puternic şi cel mai 
mare trib al poporului jivaro. Dar cu toate trupele de aici şi 
cu toată protecţia pe care o aveţi, mai continuă să taie 
capete? 

— Şi de ce s-ar opri, domnul meu, când aceasta e pentru 
ei un ritual? Credincioşii creştini se duc la spovedanie, iar 
indienii jivaros la tăiat capete. După colecţia de zenzas, 
adică de capete tăiate şi uscate, li se socoteşte vrednicia-n 
luptă. Şi recurg la acest procedeu pentru potolirea 
spiritelor, a zeilor lor familiari, şi pentru a exorciza 
demonii vrăjmaşi, care s-ar putea ascunde în craniile 
victimelor lor, venind apoi să-l supere pe cel ce a uitat să 
facă o zenza din capul duşmanului. 

— Şi aici lumea e tot atât de intransigentă ca la Iquitos, 
unde-i de-a dreptul riscant să aduci vorba despre aceste 
relicve macabre? întrebai cu voce tare. 

— Aici e adevărata selvă, senor, îmi răspunse el, iar 
legile nu ne afectează în niciun fel. Şi, apoi, nu faci să 
dispară un lucru ştergându-l doar din vocabular. Tomas, de 
altfel, l-a cunoscut bine pe prietenul nostru Alegria, care se 
ocupa cu negoţul de lemn de trandafir. Intr-o zi, un indian 
aguaruna, mai îndrăzneţ decât alţii, a venit la el să-i ofere 
o zenza, în schimbul unei puşti, ştiind că aceste capete 
erau foarte căutate de gringos. Senor Cella se opri, ca să 
râdă ironic. Dar sălbaticul n-a avut noroc, pentru că în 
acest cap uscat, Alegria şi-a recunoscut un vechi lucrător 
dispărut în pădure. S-a făcut că acceptă târgul şi s-a 
îndepărtat spunând că se duce după puşca cerută. Când s- 
a întors avea într-adevăr puşca în mână, dar nu ca s-o 
schimbe, ci ca să-l împuşte. A apăsat pe trăgaci şi indianul 
a căzut pe spate, cu capul spart de glonte, ca un dovleac. 

— Şi n-au urmat represalii? 

— Oooo! Ba da. Indienii au atacat postul şi au ucis şase 


soldaţi, dar au lăsat şi ei vreo doisprezece morţi pe câmpul 
de luptă. Aşa că, vezi, şi pe aici mai au loc incidente... 

Alcoolurile erau excelente la senor Cella şi Tomas ştia 
că, venind la el, bătusem la o uşă ospitalieră. Uitând 
pentru moment de sălbatici, începu din nou să enumere 
peripeţiile călătoriei şi ale şederii sale la Iquitos, 
pierzându-se în detalii savuroase despre calităţile negresei, 
a cărei mare ospitalitate reuşise să-l facă să uite că 
pierduse un vas. 

Lui senor Cella pe semne că-i plăceau acest fel de 
povestiri libidinoase, căci îi scânteiau ochii, în timp ce-i 
umplea mereu paharul lui Carranza. Se ajunse astfel într- 
un moment când bătrânului cauchero, nemaiştiind bine ce 
spune, i se umpluse faţa de un fel de beatitudine, care friza 
chiar tâmpenia. 

Walter şi cu mine îi părăsirăm pe cei doi, pentru a ne 
duce, cum se obişnuia, la misiune, o mare clădire roşie pe 
care o văzusem doar de departe. Misiunea „San Lorenzo“. 
Era o construcţie din cărămizi, de vreo douăzeci de metri, 
singura, poate, de acest fel din toată regiunea, de la 
Iquitos încoace. Cea mai mare parte era ocupată de o 
capelă, acoperită toată cu tablă ondulată, ruginită şi atât 
de spartă, încât, deseori, ploua înăuntru. 

Într-o încăpere văruită, cu mobile rare, care aduceau a 
stil „Conquete”, cu ornamente încrustate şi pictate în roşu 
şi verde, în faţa unei mese, doi tineri preoţi se amuzau 
copilăreşte punând să se bată două coleoptere mari, negre, 
numite molotoas sau toritos. 

Acest gândac are o ciudăţenie de corn pe cap, cam ca un 
sfredel, cu care găureşte şi lemnul cel mai dur de palmier, 
ca chonta de pildă, deşi palmierul său preferat e shapajo, 
în trunchiul căruia trăieşte, se împerechează şi se 
reproduce. Şi, când două insecte de felul acesta sunt puse 
faţă în faţă, se aruncă una în cealaltă de parcă ar fi nişte 
berbeci sau tauri. Se întâmplă să se rănească grav, iar 
dacă una dă, semne de slăbiciune, cealaltă îi înfige cu 
dexteritate sfredelul în abdomen. 

Cum eram surprins de o astfel de distracţie la doi 


oameni  pioşi, Valdes, preotul călugăr, îmi explică, 
ghicindu-mi gândul, că aceşti gândaci mişunau prin 
regiune. Şi, lucru ciudat, îşi făceau apariţia numai la 
căderea nopţii. Apariție primejdioasă, căci, zburând şi 
bâzâind puternic, uneori în mase compacte, ajungeau să se 
lovească până şi de ochii trecătorilor. Din pricina acului lor 
ascuţit produceau răni atât de profunde, încât mulţi dintre 
cei loviți orbeau. 

Dar aceşti toritos nu erau insectele cele mai temute de 
pe Maranon. Selva din jur mişuna de chicharras 
machacuys. Cunoşteam, cel puţin după faimă, acest 
specimen care, de fapt, era un greiere, dar unul veninos, 
viperă cum i se mai spune, căci are pe pântec o trompă 
cornoasă prin care se hrăneşte. Işi înfige acest 
„instrument” în tulpinile din care suge sucul. Am avut 
ocazia să fotografiez unul, lucru foarte rar şi foarte 
primejdios. 

— Înţepătura acestui greier, îi zisei eu părintelui Valdes, 
e mortală, după câte am aflat. Şi pesemne că face mari 
ravagii în regiune, dacă spuneţi că mişună pe aici. 

—Mai puţin, totuşi, decât s-ar crede, deoarece legendele 
nu trebuie toate luate în serios, mai ales cele ce se bazează 
doar pe o frântură de adevăr. Chicharra machacuy se 
hrăneşte, într-adevăr, cu sevă, şi despre asta nicio îndoială. 
E oarbă, în ciuda ochilor săi mari şi a capului care, deşi 
măsoară doi centimetri, e gol şi uscat ca o găoace; l-ai 
putea strivi fără să-i dăunezi prea mult insectei. Numai că 
acul abdominal, după ce insecta s-a săturat, rămâne plin 
de sevă, ca acul unei seringi de Pravaz. Şi, atunci, cum 
această insectă nu vede nimic, înţepând încolo şi încoace, 
pe oricine, se-ntâmplă să-şi înfigă acul şi-n corpul câte unei 
vieţuitoare, a unui om, să zicem, copil sau femeie. Şi dacă 
a supt sevă din rădăcina unui barbasco, a unui ficus atrox, 
a unui strychnos, de exemplu, sau a uneia dintre miile de 
specii de liane sau plante veninoase, fireşte că le 
injectează vieţuitoarelor otravă, provocându-le moartea, ca 
după o înţepătură de curara. Aşa că acesta-i adevărul. Şi, 
atunci, mai e insecta vinovată? lar dacă rezistă, totuşi, 


destul de mult la otrava pe care o poartă fără să vrea, se 
întâmplă, uneori, să moară şi ea din aceeaşi pricină. De 
aceea se şi zice că viaţa acestor insecte e scurtă. E o 
făptură a selvei, considerată atât de primejdioasă încât nu 
cunosc vreun entomolog care să fi îndrăznit s-o studieze în 
mod serios. Păcat! Dar uite, dacă vreţi să mă însoţiţi până 
la capelă, o să vă arăt ceva ce aduce pe jumătate a 
legendă... 

li lăsarăm pe cei doi preoţi cu luptele lor de toritos şi ne 
duserăm la „Sfânta Sfintelor”. 


SFÂNTA, ELIBERATORUL ŞI DEMONUL 


Capela nu era întunecoasă; nu mirosea nici a laur şi nici 
a lumânări, căci nu se prea ardea aşa ceva decât rareori, 
aprovizionarea cu ceară fiind destul de grea în părţile 
acelea; băncile erau şi ele puţine, din lemn simplu, 
aproape noi - şi se găsea atât de mult lemn preţios prin 
preajmă! Un crucifix negru domina un altar minuscul. De 
fapt, capela ar fi putut adăposti foarte comod toată 
populaţia pioasă din Iquitos. Erau uimitoare dimensiunile 
într-un asemenea loc. 

— E aşa, îmi explică părintele Valdes, pentru că, 
odinioară, pădurea se popula foarte repede cu tot felul de 
indivizi atraşi de febra cauciucului. Ba, într-un moment, 
numărul lor crescuse simţitor, încât credeam că va deveni 
neîncăpătoare, cu atât mai mult cu cât aveam şi o relicvă 
miraculoasă. E, de altfel, ceea ce şi vreau să vă arăt. 

Îmi ziceam în sinea mea „Falimentul cauciucului a privat 
biserica de un număr mare de credincioşi”. 

Îmi amintii de un pod de pe râul Jacmel, din Haiti, care 
chiar din ziua inaugurării, n-a mai slujit la nimic, pentru că 
râul, capricios, şi-a schimbat cursul în noaptea precedentă. 

Eram foarte surprins auzind că aceşti fioroşi caucheros, 
ca fraţii Soldan, de pildă, erau nişte pioşi catolici! Il 
urmam pe bunul părinte până ce, alături de altar, observai 
că deschise o uşiţă bine ascunsă în peretele de cărămidă. 
Ne pomenirăm într-o cămăruţă strâmtă, cam de mărimea 
unui pat pentru două persoane. În faţa mea era o statuetă 
de lemn, mâncată de carii şi pictată în tradiţionalele culori 
indiene, printre care domina faimosul roz-bombon. Era de 
mărimea unui copil de doi ani şi, dacă n-ar fi ros-o carii, ar 
fi fost încă durdulie, căci nu-şi ascundea nimic din 
goliciune care ar fi trebuit, mai degrabă, acoperită cu 
braţele încrucişate în regiunea pelviană decât a pieptului. 

— Rochia e atât de veche, îmi explică părintele pe un ton 
de scuză, încât vedeţi, a ajuns să se şi spulbere cu vremea. 
Nu e o frumuseţe deosebită, dar e totuşi Santa Rosa. 


— Patroana Limei? 

— Mai mult decât atât; e patroana totală... Şi, dacă vă 
interesează povestea ei, o să vă dau cartea unui preot 
dominican, P. Victorina Ozende, care i-a consacrat-o... Dar 
acum vă rog, priviţi acest piedestal de la picioarele sfintei. 
Vedeţi, pe lemn, în relief, două amprente semicirculare? 

Distingeam, vag, două urme, fără nicio îndoială 
pricinuite de penumbră. 

— Acestea sunt urmele de cizme sau mai degrabă de 
genunchi. Le-a lăsat Libertadorul, prosternându-se în faţa 
Sfintei Rosa. 

— O! O! exclamai sceptic. Să fi traversat Bolivar pădurea 
virgină şi să fi putut el, oare, scăpa teafăr prin teritoriul 
teribililor indieni aguarunas, ca să vină să se roage tocmai 
aici? 

— Nu chiar să se roage, zise părintele, surâzând ciudat. 
De fapt, nu rugăciunea îl împinsese până aici, ci dorinţa de 
a fura această relicvă. 

XXX 

În martie, 1822, Simon Bolivar se afla la Guayaquil şi, 
niciodată poate, de la începutul revoltei împotriva Spaniei, 
liberalii, al căror şef era, nu mai fuseseră într-o postură 
atât de supărătoare. Atunci când se putuse spera într-o 
eliberare totală a Perului, generalul Alvarado, desemnat de 
San Martin, tocmai ştersese urmele a două zdrobitoare 
înfrângeri de la Torata şi Moquega. Oraşul Pasto, din ce în 
ce mai nesupus, se revoltase şi un brusc reviriment al celor 
din Quito dădea de bănuit că şi Quito le va reveni 
spaniolilor. La Guayaquil, oraş stors de impozite, bărbaţii 
se ascundeau, pentru a nu fi înrolați cu sila, situaţie care 
făcea imposibilă organizarea trupelor pentru a alerga în 
ajutorul Perului, timp în care generalul spaniol Morales 
grăbea pregătirile pentru un atac formidabil împotriva 
liberalilor din Columbia. Generalii Sucre şi Santander 
anunţaseră şi ei că trupele pe care le conduceau, cu toate 
pedepsele aplicate, lovituri de bâtă şi ofiţeri puşi la arest, 
erau în dezordine şi imposibil de grupat. Ce mai! 
Spulberarea marelui vis de libertate. Şi Bolivar se simţi 


părăsit de Dumnezeu... 

Tot atunci, i se aduse la cunoştinţă marelui Libertador, 
faptul că generalul Cantarec, care dejucase planurile 
generalului Alvarado, îi ceruse Sfintei Rosa să facă pentru 
el un miracol! Dar nu era vorba de o oarecare Sfânta Rosa, 
pusă în efigie prin toate bisericile Americii de Sud, ci de o 
relicvă miraculoasă, cam retrasă, ca să zicem aşa, pentru 
cei mai mulţi credincioşi, ascunsă în fundul selvei, dincolo 
de Cordillierii de nepătruns, şi aproape inaccesibilă... 

Bolivar voia să ştie mai mult despre această sfântă şi de 
ce se afla atât de ascunsă de lumea civilizată. De aceea, 
trimise informatori în cele patru părţi ale ţării pe care 
hotărâse s-o elibereze de jugul spaniol. 

Se ştiau multe lucruri despre viaţa minunată a acestei 
sfinte. Şi, dacă nimeni nu-i putuse stabili data naşterii, ea 
era, totuşi, aceea care salvase Lima de corsarii olandezi. 
Fusese o mare poetă şi artistă, care-şi petrecuse viaţa într- 
o imensă grădină din Lima, la marginea căreia clădise o 
infirmerie unde ea singură îngrijea cele mai cumplite 
infecţii ale oamenilor necăjiţi, silindu-se să sugă şi acele 
putridas emanaciones ale rănilor lor, ca să-şi înfrângă 
repulsia pe care i-o provocau. 

Părintele Ozende ştia că fusese bătută şi brutalizată de 
mama ei, încă de copil, că se retrăsese atunci din lume, 
evitând plăcerile trecătoare şi că mergea în pădure, să le 
vorbească florilor şi animalelor, ca „Poverello“. Se mai 
întâmpla, uneori, să le şi culeagă, deşi le iubea atât de 
mult, zvârlindu-le spre cer, de unde, în loc să cadă, 
rămâneau suspendate în aer, dispuse în formă de cruce, în 
centrul unui cerc de trandafiri. La trecerea ei, înainte de a 
fi culese i se înclinau grațios... Intre şaptesprezece şi 
douăzeci şi şapte de ani se supusese la nişte privaţiuni şi 
torturi fizice atât de îngrozitoare, încât devenise de 
nerecunoscut. În cele din urmă, Isus îi apăru de mai multe 
ori şi între ei se stabili atunci o căsătorie secretă. 

Totuşi, demonul veghea şi Rosa se chinui mult să se 
apere de el. Deseori i se prezenta sub forma unui tânăr 
seducător, chiar cu trăsăturile lui Isus, sau, dacă nu, 


arogant şi îndrăzneţ. Ea îl trata ca pe un porc, dobitoc sau 
nenorocit de tap. Până la urmă, făcu totuşi ce făcu şi 
Lucifer; fu învins, apoi, de furie sau de ruşine, diavolul 
fugi, fără să vadă în graba lui nebună un lămâi de care se 
lovi şi care se uscă pe loc; dovadă a asprei lupte pe care o 
duseseră cei doi şi din care ieşise victorioasă mica sfântă. 

Muri la douăzeci şi opt de ani, pronunţând cuvântul 
„Dragoste”, la care Cristos îi răspunse cu voce tare: 
„Trandafir al inimii mele, tu eşti soţia mea!“"!. 

Fu sanctificată în 1668 şi canonizată în 1671 de papa 
Clement al X-lea, care o declară „Patroană principală şi 
universală nu numai a Limei şi a Perului, dar şi a tuturor 
celorlalte provincii şi regiuni de pe uscatul celor două 
Americi, Filipino şi Indii“. 

XXX 

Încă de la începutul anului 1809, câteva mişcări 
revoluţionare îl alertară pe Ferdinand al VIl-lea; 
căpeteniile lor fură arestate apoi graţiate, dar spiritele nu 
se potoliră. Ferdinand al VIl-lea ştia că atâta vreme cât 
indienii rămâneau credincioşi Spaniei, n-avea de ce se 
teme de cei de dincolo de Atlantic. Şi spre a şi-i ataşa şi 
mai mult, cunoscându-le şi cultul pentru Santa Rosa, puse 
să se facă nişte efigii cu această sfântă, pe care le trimise 
în Peru, ca să fie distribuite în diverse dioceze. La sosirea 
vasului, o cutie cu o astfel de efigie căzu în mare. Fu, din 
fericire, prinsă, dar culorile vii cu care era împodobită se 
cam şterseseră, şi nimănui nu-i prea plăcu, naufragiul său 
fiind socotit de prost augur. 

Ajunse la un bătrân preot, care trebui să se 
mulţumească şi cu atât, pentru că mica-i capelă de chirpici 
nu merita mai mult; unde mai pui că nici satul 
Quillabamba, unde era capela, nu avea decât vreo două 
sute de suflete. 

O aşeză cu milă la locul cuvenit, cu tot învelişul spălăcit 
şi mâncat parcă de lepră. Preotul muri şi, peste câţiva ani, 
la Quillabamba, veni părintele Amoro, cu un servitor care-l 


%1 Toate aceste amănunte sunt extrase din cartea părintelui 
Ozende. (N. A.) 


ajuta şi la slujbă. Era, de fapt, un indian, Zambo, de vreo 
cincisprezece ani, trecând drept nepotul lui, ceea ce nu 
prea părea cu putinţă, pentru că se născuse dintr-un negru 
şi o indiancă, deci de o culoare foarte închisă, de unde-i 
venea şi numele. 

Părintele Amoro, în compania acestui Zambo, se deda la 
tot felul de practici ciudate; mergea în pădure cu puşca pe 
umăr, strângea ierburi, flori, colecţiona pietre, arme de-ale 
sălbaticilor, căci nu ezita să facă vizite chiar şi indienilor 
piros, campas, ba chiar şi temuţilor conibos, toţi fiind de 
fapt canibali. Totuşi, îşi mări capela, întrebuinţând 
materiale tari şi grele. De îndată ce fură terminate 
lucrările şi Santa Rosa plasată într-o nişă special făcută 
pentru această, un înspăimântător cutremur de pământ 
zgudui din temelii întregul departament Cuzeo. Casele se 
prăbuşiră cu sutele şi un val de apă se năpusti dinspre 
Urubamba, dărâmând şi capela. 

Nimic nu fu cruțat, nici chiar statuia Sfintei Rosa, care 
fu sfărâmată şi prefăcută în ţăndări. Iar cei ce vorbiseră de 
un prost augur, la venirea ei, îşi îndreptăţeau acum 
prezicerile, crezând că însăşi statuia avea ceva necurat 
într-însa. Părintele Amoro se cutremură. Totuşi, strânse 
ţăndările şi le aruncă cu mâna lui în fluviu. 

Într-o noapte, când dormea liniştit, simţi o mână gingaşă 
şi blândă punându-i-se pe frunte. Tresări, crezând că l-a 
atins un şarpe. 

Atunci, văzu ceva ce-l umplu de spaimă; într-un colţ al 
camerei era o lumină ireală, ca o fosforescenţă. Şi se mai 
auzi şi o voce, cu inflexiuni melodioase, spunându-i: 

— Eu sunt adevărata Santa Rosa. Isus, soţul meu, a făcut 
pentru tine acest miracol. Dincolo de marele fluviu Ucayali 
mai este unul şi mai mare, numit Amazon. Acolo este patria 
florilor şi a păsărilor, care au fost întotdeauna prietenii 
mei. Numai că acolo mai trăiesc şi oameni sălbatici, făpturi 
pradă de veacuri demonilor. Trebuie să-i salvezi şi să le 
împărtăşeşti cuvântul lui Cristos. 

— Dar sunt bătrân şi slab, spuse Amoro. De ce nu l-ai 
ales pe altul, mai tânăr şi mai puternic? 


— Pentru că şi ţie-ţi plac florile şi ierburile. Du-te! Eu te 
voi ajuta. Dar du-mă şi pe mine cu tine în fundul pădurii, 
căci te voi păzi, dacă mă vei păzi şi tu. În curând, celelalte 
minuni pe care le voi face vor stârni atâta vâlvă, încât vor 
încerca să mă răpească şi să mă ducă în afara pădurii mele 
dragi! Aşa că pleacă cu mine de aici cât mai iute posibil. 

Când se trezi, Amoro crezu că visase, dar pentru a-i 
adeveri cele spuse, statuia Sfintei Rosa era acolo, la 
picioarele patului său, intactă, asemănătoare cu ceea ce 
fusese după naufragiu şi înainte de cutremur. Amintindu-şi 
de spusele sfintei, Amoro se grăbi să o ascundă într-o cutie 
frumos capitonată şi, luându-l şi pe Zambo cu el, se urcară 
pe un vas care mergea pe Ucayali. 

După îndelungate luni de călătorie, cu mii de peripetii, 
scăpând de fiare, de săgeți otrăvite, cei doi oameni şi 
sfânta se opriră într-un loc, ca să poposească. 

Şi, atunci, sfânta i se adresă din nou prin pereţii cutiei 
de lemn: 

— Iată-te ajuns în locul cuvenit. Fă-ţi aici o capelă şi 
sculptează-l pe Cristos din lemn. Acest loc se va numi „San 
Lorenzo”, un sfânt căruia îi voi cere protecţia. Vei fi ispitit 
să numeşti locul cu numele meu, dar cum eu sunt prea 
ameninţată de cupiditatea necredincioşilor neruşinaţi, mai 
bine e să nu le atragi atenţia prin aceasta şi să mă ţii în 
taină aici. 

XXX 

Cum a procedat însă părintele Amoro ca să-i 
evanghelizeze pe fioroşii eberi, şapraşi, aguaruna şi chiar 
şaşahuiţi, nu se ştie. Destul că n-a fost mâncat şi, 
dimpotrivă, i s-a dus şi faima, în toate părţile. Omul alb, 
singur, nu era temut şi nici prea ameninţat, pentru că din 
el nu se putea face decât cel mult o friptură prăpădită sau 
o fiertură ca vai de ea, atât era de slab; aşa că fu lăsat în 
pace, să vâneze şi să pescuiască mai departe. 

Amoro nu uitase că sfânta era ameninţată să fie răpită 
oricând, lucru pe care i-l spusese chiar ea. Dar nu o putea 
lua cu el în raitele pe care le dădea pe la diverse triburi, 
unde, de altfel, era bine primit şi găzduit. 


Fără îndoială că fusese şi norocos - probabil că Santa 
Rosa nu degeaba îl ocrotea - sau poate pentru, că apariţia 
lui coincisese şi cu venirea unei ploi mult aşteptate, sau cu 
potolirea lui Supay, teribilul demon al grădinilor, ori 
pentru că sălbaticii îl considerau şi pe el demon, în sensul 
bun al cuvântului. Deodată, nu se ştie cum, într-un mod 
foarte ciudat chiar şi pentru cei de azi se răspândi un zvon, 
din trib în trib, trecând peste toate locurile pustii din selva, 
peste Cordillieri şi peste satele peruviene, ecuadoriene şi 
columbiene. 

Ce veste? Că ar fi, într-un colţ pierdut al pădurii, nu 
departe de râul Pastaza, pe malul stâng al fluviului 
Maranon, un fel de făptură, ca o umbră neagră, care se 
deplasa cu o rapiditate extraordinară. Zbura peste 
mlaştini, ape şi peste toţi munţii de acolo. N-o vedeau 
decât unii. Şi trăia în tovărăşia unei mumii minuscule - 
ceea ce dovedea că acesta se pricepea la vrăjitorie mai 
bine chiar decât indienii jivaros, singurii în stare să 
micşoreze mărimea capetelor omeneşti şi a anumitor 
papagali - precum şi alături de o arătare ciudată, 
înspăimântătoare, dar cu care făcea ce voia. Acest „spirit“ 
îi era de altfel foarte credincios. Datorită mumiei îi putea 
asigura oricui victoria, dacă două triburi se aflau în luptă, 
fără să facă vreun rău. 

Se mai spunea că această făptură era însoţită de o 
mulţime de fiare, cele mai fioroase din pădure, jaguari de 
tot felul, care-o escortau peste tot. La drept vorbind, bunul 
părinte îmblânzise câteva animale hăituite din bârlogurile 
lor, şi cărora le încredinţase paza sfintei. 

Dar nu era vorba decât de o bulto, adică de o imagine, 
cu un volum imprecis, indescriptibilă şi greu de distins cu 
ochiul. Datorită nepotului său, această bulto era în stare să 
se dedubleze, căpătând astfel darul de ubicuitate... 

Aceste povestiri, ca şi pata de ulei, se răspândiră la 
distanţe considerabile. Fără îndoială, era voinţa Santei 
Rosa la mijloc. 

Doi spanioli gemeni, fraţii Mosqueta, care, după credinţa 
unora sau a altora, se convinseseră, de voie de nevoie, că 


selva ascundea ierburi cu ajutorul cărora se putea crea un 
panaceu, debarcară, într-o dimineaţă, spre marea lor 
stupoare, în faţa capelei „San Lorenzo“. 

Acolo fură primiţi de părintele Amoro şi îngrijiţi, căci 
abia mai suflau. Rămaşi o vreme la această misiune, 
învăţară nişte lucruri care, într-adevăr, le părură 
miraculoase. 

Cei doi spanioli se întorseseră de mult la Quito când 
aflară, absolut din întâmplare, că un om pe care-l admirau 
pentru curajul şi spiritul său liberal, Simon Bolivar, se 
„interesa” de această Santa Rosa. 

Dar cum erau singurii care ştiau precis despre ce era 
vorba, cunoşteau exact povestea sfintei, rămaseră de-a 
dreptul consternaţi. Totuşi, dorinţa unui om ca Bolivar 
trebuia luată în seamă, şi se hotărâră să meargă la 
Guayaquil, pentru a se întâlni cu el, ca să-l prevină, sperau 
ei, în aşa fel încât să-i piară pofta unei astfel de 
întreprinderi. 

Şi conversaţia avu loc, cam aşa: 

— Excelenţă, spuse unul dintre fraţii Mosqueta, noi am 
venit aici pentru a vă ruga să abandonaţi acest proiect. 

Şi îi expuseră primejdiile pe care le-ar risca Libertadorul 
prin pădure. Îi mai spuseră că nimeni nu putea pune mâna 
pe sfântă, deoarece, prevăzând posibilitatea unui furt al 
efigiei, ea însăşi aranjase eşecul oricărui sacrilegiu de 
acest fel. Mai erau şi fiarele care păzeau capela unde se 
afla, precum şi existenţa acelei bulto, imagine de nedefinit, 
un fel de spirit, de demon, dar nu dintre cei din ceata lui 
Lucifer... 

— Intenţia mea, răspunse Bolivar, nu e de a fura această 
sfântă. Dar, mă întreb, la ce-ar putea ea folosi într-o 
pădure unde, după cum mi-aţi spus voi, nu există decât 
sălbatici care-şi fac o idee stranie despre libertate? Ar 
trebui s-o şi cunoască. Altfel la ce să le slujească? Oare, 
libertatea nu e tocmai condiţia care li se impune oamenilor 
prin forţă, la nevoie chiar şi prin teroare, împuşcând 
jumătate din cei ce nu cred în ea sau o refuză? Altminteri, 


cum să-i faci pe ceilalţi să o înțeleagă”. Deci Sfânta Rosa 
nu foloseşte la nimic acolo, or mie îmi trebuie aici, ca să m- 
ajute să obţin victoria. Aşa că intenţia mea, repet, nu e nici 
de a o fura, nici de a o lua pe ascuns. Eu vreau doar să-l 
văd pe părintele Amoro şi să-i ofer ce-mi va cere în 
schimbul acestei statui; episcopatul de Lima sau Quito şi 
aur, ca să construiască oricâte biserici va vrea. De altfel, 
sunt sigur că dacă îi voi explica de ce vreau această relicvă 
sfântă, mi-o va da singur. 

— Nu cred că părintele Amoro va fi sensibil la acest fel 
de propuneri, spuse unul din fraţi. E desprins de toate 
bunurile lumii acesteia, în aşa măsură, încât n-ar şti nici 
măcar ce să facă cu o astfel de avere, oferită pentru 
ajutorarea săracilor. De fapt ascultă numai de ceea ce-i 
porunceşte sfânta. 

A-i opune rezistenţă Libertadorului, însemna, însă, a-l 
face şi mai mult să se încăpăţâneze în vrerea lui, chiar 
dacă aceasta ar fi fost ceva cumplit. 

— Ei! spuse el, după ce se gândi, voi, fraţii Mosqueta, aţi 
avut ocazia s-o vedeţi pe Santa Rosa în sanctuarul ei. Deci 
voi cunoaşteţi drumul, nu? 

— Da, sigur! 

— Ei bine, voi o să mă conduceţi acolo! 

— Dar n-o să ajungeţi niciodată la capelă, excelenţă. 
Fără voia sfintei nu se poate face nimic. 

— Şi, mă rog, cine mă va putea împiedica? 

— Acea bulto care o păzeşte! Demonul, dacă preferaţi 
sau îngerul... 

— N-am văzut niciodată vreun demon sau înger. Poate c- 
aţi uitat că mi-am făcut studiile în Franţa, domnilor, şi că 
m-am hrănit cu Voltaire, Diderot şi Rousseau. Dar, ce vă 
citez eu nume de care habar n-aveţi... Aşa că, mă veţi 
conduce acolo! E un ordin. 

— Excelenţă, dar aveţi de trecut râuri late cât marea. 

— O să ne construim plute. 

În ochi i se ivi ameninţarea. Suspinând, cu regret că 
picaseră într-o astfel de cursă, când dădură să se retragă, 


% Cuvinte extrase dintr-o scrisoare a lui Bolivar. (N. A.) 


după un schimb fulgerător de priviri, unul dintre cei doi 
fraţi, cel ce vorbise în numele amândurora, reluă discuţia: 

— Excelenţă, acceptăm să vă conducem, pentru că, 
totuşi, n-avem ce face, dar chiar de ar fi să ne împuşcaţi, 
noi până la misiunea „San Lorenzo” tot nu vom merge. Vă 
vom părăsi într-un loc de unde drumul va fi uşor pentru 
dumneavoastră şi de unde nu vă veţi mai putea rătăci. De 
acolo veţi merge singur. 

Bolivar, care avea un plan, surâse: 

— Este exact ceea ce voiam şi eu să vă propun. 

XXX 

Totul se împlini, cel puţin după spusa celor doi fraţi, aşa 
cum voise Bolivar. Traversară mai întâi Cordillierii 
occidentali; apoi alţi şi alţi munţi; ajunseră, după aceea, la 
Ambato, şi o luară pe râul Pestaza, până la Maranon, unde 
cei doi fraţi, conform promisiunii, îl lăsară pe Libertador în 
voia soartei. De acolo însă el se îndreptă, cum îi spuseseră, 
drept spre misiune. Numai că părintele Amoro nu fu de 
găsit la „San Lorenzo” Să fi fost oare prevenit de 
faimoasele tobe indiene? Sau poate că cei doi fraţi îl 
avertizaseră pe ascuns, cu ajutorul unor indivizi dintr-un 
trib în care mai fuseseră ei? Oricum era sigur că părintele 
Amoro fusese prevenit de sosirea lui Bolivar, personaj atât 
de important de altfel şi, mai ales, de intenţiile sale în 
legătură cu sfânta. 

Şi cum preotul nu voia să vadă petrecându-se o astfel de 
nelegiuire sub ochii lui, preferase să nu fie acolo... 

Libertadorul pătrunse într-o misiune care părea pustie. 
Şi cum, de obicei, colibele nu aveau uşă, oricine putea 
intra şi ieşi în voie, chiar şi porcii negri - maronii pe care îi 
creştea părintele. Bolivar vizită şi el tot ce putu vizita până 
ce ajunse în capelă. 

Acolo găsi uşa închisă şi, cu toate că apăsă tare pe 
clanţă, nu reuşi nici măcar s-o mişte. Or venea noaptea, iar 
el era istovit şi flămând. Slavă Domnului însă că găsi în 
grădină fructe să-şi potolească foamea şi reveni cu puteri 
noi, ca să forţeze uşa sanctuarului. Dar, spre marea lui 
surpriză, uşa cedă de la prima încercare. 


Intră. Acolo întuneric beznă. Înaintă totuşi pe bâjbâite, 
uitând complet de poveştile cu bulto, în care nu crezuse, 
de altfel, niciodată, nevăzând bineînţeles nici urmă de aşa 
ceva. 

In fine, găsi cu degetele ceva ce aducea a piedestal, 
piedestal care nu putea fi altul decât cel al altarului. 
Întinse antebraţul şi descoperi pe el o statuetă 
corespunzând întocmai descrierilor făcute de cei doi fraţi 
în legătură cu Sfânta Rosa. 

Căzu în genunchi cu inima bătând şi se cufundă într-o 
rugăciune adâncă. Ajunsese deci la picioarele operei! 
Invinsese totul! Avea nevoie de această sfântă şi nu venise 
la ea ca s-o fure, ci ca s-o ia cu sine, oricât l-ar fi costat. 
Dar cum să facă aşa ceva când proprietarul ei, părintele 
Amoro, nu era acolo? 

Se rugă multă vreme şi se hotări să doarmă la picioarele 
sfintei. lar dacă părintele n-avea să vie nici până în zori, 
atunci avea s-o ia, urmând să-l despăgubească, mai târziu, 
după dobândirea victoriei. 

Căută astfel colţul cel mai puţin umed al sanctuarului, îşi 
întinse acolo capa, şi, după ce se chinui multă vreme să 
adoarmă, reuşi să aţipească. 

Se petrecu atunci un lucru ciudat, care nu ajunse să fie 
cunoscut decât mult mai târziu, printr-o indiscreţie a 
fraţilor Mosqueta, care trebuiră să-l vadă pe părintele 
Amoro pentru spovedanie. Cel puţin, aşa ne povestea 
părintele Valdes. 

Bolivar n-ar fi putut spune de cât timp se cufundase în 
somnul profund, rece şi greu, fără să audă niciun strigăt de 
pasăre nocturnă, niciun foşnet şi niciun târşâit de care era 
plină selva, şi cu care se obişnuise din timpul drumului. 

Deodată, în capelă, izbucni un hohot de râs, un râs bizar, 
un râs idiot sau de nebun. Bolivar sări în picioare, ducând 
mâna la pistoale. Intr-un colţ umbrit, căci luna abia îşi 
strecura o rază prin ferestruica îngustă, i se păru că vede o 
formă albicioasă, asupra căreia ezită să tragă crezând că-i 
silueta părintelui Amoro; după aceea, silueta dispăru, iar 
Libertadorul avu impresia că fusese prada unui coşmar. 


Cu greu încercă iar să adoarmă şi, când aţipi din nou, i 
se păru că simte pe faţă boarea unui suflu de gheaţă. 

Deschise ochii şi în raza lunii descoperi aplecat peste el 
ceva ce aducea a chip omenesc sau, mai degrabă, a mască. 
Era o faţă hidoşită de nişte umflături pe obraji, umflături 
multicolore, un cap fără păr, cu chelie lucie şi albicioasă. 

Făptura aplecată deasupra-i mai era învelită şi cu un fel 
de linţoliu, aducând astfel a fantomă; o fantomă care 
râdea, lăsând să i se vadă între buzele tumefiate nişte colţi 
negri. li fu uşor să identifice arătarea aceasta îngrozitoare; 
era bulto! Demonul descris de fraţii Mosqueta. 

Bolivar dovedise, deseori, că nu avea nimic laş într-însul 
şi se gândi că, printr-o mişcare rapidă a braţului, ar fi 
putut-o răsturna pe bulto, trântind-o la pământ. Numai că 
ceva îi bloca reflexele. Nu era în stare să-şi mai mişte nicio 
mână. Şi de strigat, deşi vru să strige, nu putu. Faţa 
hidoasă se apropia de a lui şi demonul urma chiar să-l 
sărute. Atunci, însă, vraja, care-l paralizase pe soldat, 
dispăru. Instinctul de conservare îi reveni şi nu se mai 
gândi decât s-o ia la fugă. Dintr-un salt fu în picioare. Dar 
simţi în continuare corpul flasc şi rece al duhului frecându- 
se de al lui; nu încerca, totuşi, să-l oprească! 

Fără să se mai gândească la Santa Rosa, se năpusti pe 
uşa care rămăsese întredeschisă. Şi, dintr-un salt, fu afară, 
cufundându-se în noapte, lovindu-se de copaci, 
împiedicându-se în rădăcini, căzând şi ridicându-se, 
alergând cu limba scoasă, spre locul unde trebuia să-i 
întâlnească pe cei doi fraţi Mosqueta. Le povesti ciudata 
întâmplare. După aceea, porniră imediat şi nu mai 
pomeniră vreodată de Santa Rosa. 

Câţiva ani mai târziu, după bătălia de la Aycucho, care-i 
adusese Americii de Sud independenţa, generalii spanioli, 
înfrânți, se îmbarcară în grabă pe fregata „Ernestine”, a 
căpitanului Duguen, din Bordeaux. Trecerea oceanului a 
fost pesemne lungă şi grea, aşa că generalul Canterac, 
învingătorul generalului Alvarado, povesti campaniile sale 
căpitanului francez, care avu buna idee să le consemneze 
în memoriile sale. Şi în ele se află şi această mărturisire a 


spaniolului. 

Canterac, auzind vorbindu-se de sfânta miraculoasă din 
capela „San Lorenzo“, hotărâse să meargă să i se 
prosterneze şi el la picioare, pentru a-i cere ajutorul în 
următoarea luptă pe care avea s-o dea. Sosind tot noaptea 
la misiune, nu găsi pe nimeni acolo şi încercă să forţeze 
uşa capelei, reuşind s-o deschidă abia după ce-şi rupse 
lama pumnalului în ţâţânele ei. 

Canterac nu era, nici el, un fricos, dimpotrivă, avea 
faimă de spadasin pe care nu-l speria nimic. Dar ce văzu în 
sanctuar îl cutremură; vreo doisprezece jaguari, spaima 
Amazoanelor, îşi fixaseră privirile pe el, arătându-şi colții 
lungi şi ascuţiţi. Izbucni un concert de urlete şi fiarele se 
dădură înapoi, ca şi cum s-ar fi pregătit să sară pe el. 
Canterac o luă la fugă... 

XXX 

Totuşi, Bolivar, Libertadorul nu a pomenit niciodată de 
fiarele a căror vedere să-l fi speriat; explicaţia poate fi 
aceea că unul dintre fraţii Mosqueta, din milă pentru 
sfântă sau din prietenie pentru părintele Amoro, îl 
avertizase, în secret, despre intenţiile celui pe care îl 
conduseseră până acolo. lar părintele, probabil, îşi luase 
toate măsurile pentru a-şi proteja relicva. _ 

Fusese bine că se vorbise de bulto în selva. li folosise. 

Zambo, aşa-zisul nepot, era atins de o boală ce nu 
devenise încă endemică pe malurile Amazonului. Era acel 
carrate sau pinto, provocat de o spirochetă care se 
complace în mediile umede şi calde. 

Această maladie, numită când carrate, pinto, vicara, 
mancha sau vitiligo, după regiunile unde bântuie, provoacă 
la oamenii de culoare discromii violente, pete mari, 
stridente şi, în cazuri mai grave, ulceraţii purulente, care 
se acoperă de pete violete, galbene, roşii, verzi sau 
albastre. Incubaţia e foarte lungă şi, deşi infecția nu e 
imediat mortală, ea nu-i face pe cei ce suferă de aşa ceva 
mai puţin hidoşi sau înspăimântători. Fără îndoială, deci, 
că părintele Amoro îşi întrebuinţase „nepotul” pentru a-i 
face pe oameni să creadă în existenţa unei bulto în această 


parte a selvei, ca s-o protejeze şi mai bine pe Santa Rosa. 
Se non e vero, e bien trovato...% 


Soarele era pe cale de a apune când revenii la coliba lui 
Carranza; întârziasem ascultându-l pe părintele Valdes, şi 
Walter nu mă aşteptase; îl găsii nu departe de colibă şi 
foarte vesel. De fapt, nu-şi pierduse timpul zadarnic. 

Pe când eu ascultasem povestirea cu Sfânta Rosa, el se 
întorsese la senor Cella, de la care obținuse carburant 
pentru barcă, mai mult chiar decât ceruse. Nu aveam deci 
de ce ne mai teme din acest punct de vedere. lar pe Tomas 
trebuie să-l fi dus la femeile sale. 

— E beat ca un porc! îmi spuse Walter. Şi animalul nu-i 
uşor; te rog să mă crezi, cu atât mai mult cu cât şi-a 
umplut burta cu toate băuturile pe care ni le-a dat Cella. 

— Ei da, îi spusei eu; sper că mâine o să-şi revină, când 
ne vom lua adio. 

— Nici vorbă să rămână aici. Şi-a pus în gând să vină cu 
noi până la Borja. 

— Gând de beţiv, dar de! 

— Îl cunosc pe Tomas; n-o să-şi calce niciodată o 
hotărâre luată, chiar de ar fi să regrete. 


% Dacă nu-i adevărat e bine găsit... - aluzie la caracterul 
fantezist al povestirii (N. T.) 


ÎMPUŞCĂM UN TUCAN, APOI UN SURUCUCU 


Ne îmbarcarăm în zori, la ora când maimuţele începeau 
să se zbenguie prin crengi şi papagalii să cârâie; sărind şi 
eu în barcă cu picioarele aproape strânse, pusei pe fugă un 
enorm crocodil care se alungise pe partea dreaptă, 
nemişcat, ca un trunchi de arbore. E drept că aveam ochii 
nu prea deschişi, fie pentru că stătusem treaz, fie că 
băusem prea mult din ceea ce ne dăduse atât de generos 
Cella. În orice caz, de multe zile, pentru prima dată, după 
ce mă sculam, dizenteria nu mă mai chinuia, iar Walter îmi 
părea şi el însănătoşit şi mai în formă decât mine. Totuşi, 
nici poveste să apară Tomas! 

— N-o să mai vină, zisei; sau numai dacă o să-l căutăm; 
şi o să ne trimită la naiba. 

El Germano începu să facă puţină ordine în lucrurile 
care se îngrămădeau pe fundul bărcii. Mă mai gândii şi la 
monotonia malurilor de-a lungul cărora aveam să trecem şi 
nu ştiu ce n-aş fi dat să facem cale întoarsă. Eram sătul, 
înăcrit, obosit. Şi din ce în ce mai mult convins că nu-mi 
voi mai atinge scopul pe care mi-l fixasem; ba, chiar mă şi 
resemnasem cu acest gând. 

Îl văzui apărând pe Tomas. Îmbrăcase o altă cămaşă, gri, 
la fel cu prima, dar curată, fără găuri şi aproape nouă. 
Umbla, ca totdeauna, desculţ şi cu pas sigur. Avea o 
maceta strălucitoare, punctată, doar ici şi colo, cu câteva 
pete de rugină, şi pe umăr o puşcă Dumoulin, cu cocoşul şi 
patul de un galben auriu. Nu-i servise niciodată, iar ţeava 
era oxidată şi ea. La centură purta un pistolet cu butoi, un 
săculeţ de piele plin cu gloanţe şi alice. Fluiera voios şi 
orice urmă de beţie din seara trecută îi dispăruse. Părea 
fericit că-şi reia lucrul. 

— E frumos din partea dumneavoastră că ne însoţiţi, îi 
spusei. Dar de ce nu rămâneţi acasă? Pesemne că vă place 
enorm aventura? Nu? A 

— Deloc, îmi răspunse el. Imi fac doar meseria. Sunt 
vânător şi, începând din acest moment, îmi voi practica 


meseria. Teritoriile din amonte sunt bogate în sălbăticiuni. 

Îi aruncai o privire lui Walter, obiectând: 

— Şi dacă indienii or să audă împuşcăturile, nu-i vom 
pune pe urmele noastre? 

Ghidul meu surâse atotştiutor. 

— De multă vreme ne aşteaptă sosirea la Barranca. lar 
de acum înainte nu la va mai scăpa niciun gest de-al 
nostru... În orice caz, aici e fieful lui Tomas; cunoaşte locul 
mai bine ca noi. 

Micul motor începu să pârâie şi ne depărtarăm de mal; 
nici nu ajunserăm însă bine la mijlocul fluviului, că-l şi 
zărirăm pe Cella, care se sculase mai de dimineaţă, ca să-şi 
ia rămas bun de la noi. Flutura deasupra capului, cu un 
gest lent şi elegant, o batistă roşie, ţinută cu vârful 
degetelor. 

Apoi izbucniră nişte lătrături puternice şi Tomas se 
ridică cât fu de lung. 

— Caramba!” înjură el, trebuie să mă fi îmbătat rău 
dacă l-am uitat pe Tonto! La mal, Walter, la mal, repede! 
Nu-l pot părăsi pe acest chiquito! 

XXX 

Pe la începutul după-amiezii, peisajul selvei se schimbă 
brusc. Nu eram la mai mult de vreo patruzeci de kilometri 
de Barranca şi vegetaţia creştea după poftă, devenise 
aceeaşi pădure de nepătruns, de data aceasta însă pe 
munte. Era pentru prima oară, de la plecarea noastră, că 
ne aflam în faţa unei ridicături de teren care rupea 
monotonia depresiunii amazoniene. 

Tomas ne avertiză că ne apropiem de Puerto Americano, 
aflat la vărsarea Moronei; ceea ce însemna că, într-o zi şi 
jumătate, două cel mult, dacă nu aveam nicio avarie, urma 
să ajungem la Borja, prima ţintă a călătoriei noastre. 

La această veste, mă cuprinse un fel de febră, 
dispărându-mi, pentru moment, toată oboseala. 

Şi, în timp ce treceam printre două insulițe, Tomas 
împuşcă un tucan, care ciugulea din fructele unui palmier. 

Atunci îmi putui da seama de iscusinţa acestui om, căci 


% La naiba! (N. T.) 


eu abia zării pata de culori stridente, făcută de penajul 
păsării, în palmier, când el şi trase fără a mai sprijini puşca 
de umăr. Şi pasărea căzu în apă ca o piatră, ucisă, plutind 
până ce ne apropiarăm de ea. 

Era un exemplar mare, singuratic - deşi tucanii trăiesc, 
de obicei, în colonii - pentru care încetase orice suferinţă. 
Şi, într-adevăr, primul lucru pe care-l remarcă bătrânul 
cauchero, examinându-şi victima, fu că pasărea era oarbă; 
furnici negre, mici, de o speţă aparte, îi umpluseră ochii 
mari, mâncându-i. Nenorocita nu mai putea nici să se 
hrănească, nici să vâneze - şi era lacomă de ouă - nici să 
bea apă, ceea ce, dat fiind ciocul său curbat şi enorm, 
constituia una din operaţiile cele mai complicate, neputând 
aduna cu el decât picăturile de rouă de pe frunzele 
arborilor. Dar fiecare strop sorbit de ea astfel presupunea 
un deosebit exerciţiu acrobatic. 

Tomas îi tăie apoi iute capul, îi jupui grijuliu gâtul, îi 
smulse câteva pene oranj, şi-i aruncă, după aceea, corpul 
în fluviu, susţinând că o carne atât de tare ca a tucanului 
n-ai putea găti niciodată. Capul, contrar a ceea ce 
gândeam eu, era foarte uşor, ciocu-i enorm nefiind altceva 
decât o pieliţă subţire şi cornoasă, care doar ca volum 
impresiona şi nicidecum ca greutate. Cel mai ciudat lucru 
la ea mi s-a părut limba, de forma unei pene, a unei pene 
veritabile, alcătuită din nervuri paralele foarte strânse şi 
prinsă în fundul gâtului de o tijă cartilaginoasă. 

— Pentru dumneata, chiquito, am ucis această pasăre, 
spuse Tomas. Păstrează-i cu grijă penele de la gât şi, dacă 
o să ai să-i ceri ceva vreunui şef aguarun, în schimbul lor 
vei putea primi orice; îşi fac din ele cele mai frumoase 
podoabe. 

Nu ne oprirăm la Puerto Americano, căruia i se mai 
spunea şi Carabanchel, după numele, cred, al unui mare 
proprietar, important vânzător şi cumpărător de păduri. La 
Puerto Americano nu era nimic de văzut şi a staţiona acolo 
ar fi însemnat să ne pierdem timpul în zadar. Orăşelul era 
mic, într-adevăr, casa Carabanchel aflându-se destul de 
departe pe uscat. Dar, mai mult ca de orice, Walter se 


temea de mişcările fluviului Morona, care se vărsa în acest 
loc cu violenţă, pe o lăţime mai mare de o sută de metri, cu 
ape învolburate, cenuşii sau ruginii, alimentate din plin cu 
cele care veneau dinspre flancul oriental al Cordillierilor 
Campanquiz, flanc foarte apropiat, şi cu o văgăună din 
care se ridica Borja. 

Căderea rapidă a nopţii nu ne permise să ajungem nici 
până la Culebra, orăşel al cărui nume figura pe harta lui 
Walter, dar nu şi pe a mea; existenţa satelor de pe 
Maranon era foarte precară, putând foarte repede dispare, 
odată cu creşterea bruscă a apelor din anotimpul ploios. Şi 
dacă fluviul îşi schimba cursul, ceea ce se întâmpla destul 
de frecvent, locuinţele ridicate pe mal se trezeau deodată 
deplasate cu vreo doi, trei kilometri mai spre interior. Or 
aceste fantezii ale unei naturi anarhice creează, uneori, 
situaţii comico-dramatice. Astfel, când apele se prăvălesc 
năvalnic din Sierra Campanquiz, albia fluviului nefiind 
destul de mare ca să le cuprindă şi apa trebuind neapărat 
să-şi găsească şi alte ieşiri, se formează nişte bretele, între 
două Ilociladas, în curbele cele mai pronunţate, ca în 
regiunea Culebra, de pildă. Unii călători, apoi, sperând să 
câştige timp, intră cu vasele pe aceste bretele, care, într- 
adevăr, sunt şi „scurtături”. Dar cum descreşterile sunt tot 
atât de bruşte ca şi creşterile, un nivel, care se ridică într-o 
noapte cu cincisprezece metri, poate tot atât de bine, în 
alte două nopţi, să şi scadă. Aşa s-au pomenit multe vase 
cu chila pe uscat, sau cocoţate prin copaci, la o înălţime de 
unde nu mai puteau fi date jos atât de uşor. 

Totuşi, ploile frecvente nu erau şi destul de violente, 
pentru a ne teme de ceva asemănător în urma vreunei 
erori de navigaţie. 

Ne oprirăm pe o playa, înainte de apusul total al soarelui 
şi Tomas trecu la treburile sale obişnuite, de a-i fi zis că în 
această regiune se simţea în adevăratul său domeniu, mai 
bine ca oriunde în Orient. Se puse să caute lemne şi avu 
norocul să găsească o canella moena, din care extrase nu 
numai seva pentru focul bucătăriei, ci şi pentru nişte torţe 
făcute din crengi şi vârâte-n pământ. Nu făceau fum, dar 


scoteau un miros groaznic de terebentină. Mai mult chiar, 
flăcările atraseră un nor de țânțari care se năpustiră pe 
noi, umplându-ne de băşici. Nu speram ca în timpul nopţii 
să ne păzim de umiditate numai cu canella şi, după masa 
înghițită, fără gust şi poftă, ne puserăm pe căutat lemne şi 
pentru focul de noapte. Mă îndepărtam de playa, cu o torţă 
în mână, amuzându-mă să urmăresc cu ea norul de țânțari 
care ne supăra. Nu se găsea lemn uscat şi ne-ar fi trebuit 
maceta ca să tăiem crengi. 

Numai că, pe când înaintam cu prudenţă, cu ochiul, 
auzul şi mirosul la pândă, simţii, deodată, un violent 
parfum de  mosc, miros care-mi fusese totdeauna 
dezagreabil. Şi venea dintr-un tufiş. Mi-am zis că de la 
vreun animal, veveriţă, cashacuchillo, capibara, sau mai 
ştiu eu ce. Înaintai cu torţa în mână şi ceea ce văzui la 
lumina ei aducea a ananas negru şi monstruos. Pe urmă, 
deosebii un fel de piatră întunecată, împodobită cu două 
protuberanţe strălucitoare, ca nişte boabe de jasp; ochi, 
ochi de reptilă, fără pleoape, care mă priveau. In faţă, două 
găuri, ca nişte capete de ţevi, erau nările, prin care 
răspândea acest miros infect. Respira foarte lent. Şi n- 
aveam nicio armă. Mă întorsei încetişor, fără zgomot, 
aşteptându-mă în fiecare clipă să primesc o lovitură de cap 
de reptilă, tot atât de puternică precum cea de corn de 
taur. Dar animalul nici nu se mişcă din loc. 

— Walter! Tomas! strigai de îndată ce mă îndepărtai la o 
distanţă ce mi se părea în afara oricărei primejdii. Veniră 
iute şi Tomas înşfăcă puşca cu febra celui mai pasionat 
vânător. 

— O, o! exclamă el când văzu şarpele. Senor surucucu5 


%5 Unii sunt atât de impresionați de atitudinea şi de starea 
acestor reptile încât rămân tulburaţi. De aceea, pentru anumiţi 
indivizi care-i văd, ca de altfel şi pentru locuitorii junglei, nu 
prea există diferenţă între şușupa şi surucucu. Surucucu este o 
anaconda, şarpe uriaş de apă şi de uscat, în timp ce şușupa este 
o lachesi muta, viperă de şanţ. Adică surucucu este un 
constrictor, care trebuie să-şi sfărâme victimele înainte de a le 
înghiţi, pe când cealaltă are colţi veninoşi cu care muşcă. 


a mâncat bine şi nu se mai poate mişca! E într-un fel de 
comă şi orice duşman, jaguar, tigru negru sau crocodil l-ar 
putea răpune fără cel mai mic risc. Ba s-ar putea să-l atace 
şi furnicile şi să-l devoreze, fără ca el să se poată mişca. 

Puse ţeava puştii sale între cei doi ochi ai reptilei, la mai 
puţin de cinci centimetri, capul solzos semănându-i cu o 
bucată de antracit, şi trase. Şarpele abia tresări şi ţeasta i 
se prefăcu în ţăndări, sub lovitura celor opt alice. 

Tomas îşi încărcă din nou, liniştit, arma; mi-o puse în 
braţe şi se apucă să desfăşoare animalul. Operaţie deloc 
uşoară. Corpul cilindric al reptilei era enorm şi greu, 
ajungând, după ce fusese întins, să poată fi şi măsurat. 

— O piele de o sută de soles, cel puţin, spuse el cu 
satisfacţie. Aşa că, dragi prieteni, mâine-n zori o să mă 
apuc să-l jupoi pe acest senor şi, dacă fiecare încărcătură 
de puşcă mi-ar putea aduce aşa ceva, atunci mai zic şi eu 
că merită să trăieşti în selva. 

Revenirăm la locul unde seva de canella nu mai dădea 
prea multă căldură. Torţele continuau să ardă. 

Ne speriarăm. Cinci oameni goi, de culoarea bronzului, 
pe care nu-i remarcasem imediat, ne priveau cercetători, 
de la zece metri înălţime, de pe mal. Unii aveau carabine, 
alţii arcuri sau lănci din lemn de chonta. 

— Cine sunteţi voi? îi întrebă Walter, cu o voce care-i 
trăda o nelinişte mascată. Moratos sau guambizas? 

— Guambizas, jivaros, răspunse unul dintre indieni. 

Fără a părea făţiş ostili, aveau priviri fioroase şi 
neliniştitoare. 

Se angajă apoi o conversaţie între cei doi prieteni ai mei 
şi sălbatici. Aveau o voce bizară, cavernoasă şi parcă şi 
mânioasă, atât strigau de tare. 

Pesemne că erau explicaţii în legătură cu împuşcătura 
pe care-o auziseră, şi Tomas le arătă cu degetul arma lui, 
pe care însă o tineam eu, precum şi locul unde împuşcase 
şarpele. Walter întări spusele lui Tomas. 

Între cei cinci indieni avu loc un fel de discuţie, de parcă 


Confuzia între cele două specii se face însă din pricina culorii şi 
a solzilor. (N. A.) 


se certau şi se amenințau reciproc. Cuvintele le erau 
adevărate zbierete; unii gesticulau, iar alţii se zvârcoleau 
de furie? În cele din urmă, primul care vorbise sări spre 
noi. După el urmară ceilalţi şi toţi se îndreptară spre 
cadavrul şarpelui. i 

— Le-a dispărut un om din trib, îmi explică Walter. Il 
caută de dimineaţă şi se întreabă dacă n-a fost luat de 
indienii aguarunas sau moratos. S-ar părea că-i şi război 
acum între ei. 

— Şi ne vor cumva răul? 

— Ştiu eu? Mai bine să fim prevăzători; aşa că du-te 
uşurel şi caută armele-n barcă. 

Ascultai, dar nu exista niciun motiv să ascundem puştile 
şi revolverele, deoarece sălbaticii ştiau că eram înarmaţi 
şi, cu cât le-am fi arătat că avem mai multe, cu atât mai 
puţin le-ar fi dat prin cap să ne atace. 

Cum ajunseră la cadavrul şarpelui începură din nou să 
tipe. Îi văzui lăsându-şi arcele, carabinele, lăncile şi 
apucându-se să răsucească corpul reptilei pe playa. 

— Ah, iată-i în fine fericiţi! exclamă Walter, surâzând. 
Acum ştiu ce i s-a întâmplat prietenului lor. 

— Da? Şi ce anume? Unde-i? întrebai eu. 

— Doamne! În burta şarpelui! 

Unul dintre guambizi puse mâna pe un cuţit cu lamă 
curbă, pe care-l avea agăţat cu o sfoară de gât, şi, cu o 
mişcare rapidă, de expert, deschise burta şarpelui. Toţi 
țipară. Ceea ce căutau, găsiseră. Era un fel de fiertură, o 
pastă moale în putrefacție puturoasă, în care, cu puţină 
bunăvoință şi imaginaţie, se putea distinge o vagă formă 
umană. Insul era în parte digerat. 

Şi din nou se iscară vorbe între Tomas, Walter şi 
sălbatici; vorbe ce durară o bună bucată de vreme; 
întrebări şi răspunsuri de o parte şi de alta, dându-mi 
impresia unui târg. 

Apoi indienii îşi luară armele şi intrară în pădure. 

— Ei bine, dar ce se-ntâmplă? întrebai eu. 

— O să vină cu un coş, în care să ia corpul nefericitului 
tovarăş. Ne mai cer să le facem cadou corpul şarpelui, în 


schimb ei angajându-se să-i prepare lui Tomas pielea. 

— Şi ce o să facă cu el? 

— O să-l mănânce. E bun, are multă carne. 

— Dar corpul indianului, grămada asta de putoare care- 
mi întoarce matele pe dos? 

Walter rânji. 

— Probabil că-l vor mânca şi pe el. O să se mistuie mai 
uşor. E pe jumătate digerat. 

— Mă dezguşti. 

— O să vedeţi, şi veţi avea ocazia să şi gustaţi! Suntem 
doar invitaţi. 

— Sper c-ai refuzat invitaţia? 

— Nu. Dimpotrivă! Pentru că s-ar putea să aflăm tocmai 
de la ei ceea ce căutaţi. Oamenii albi poate că nu sunt 
chiar atât de departe pe cât credeţi. 

Tresării de bucurie. 

— Zău? 

—ỌO să vedem mâine. Marele şef Mucca Intiyu 
Arutuma* ne va aştepta. 

— Ce nume! 

— Da, pentru că asta înseamnă „Cel mai bătrân vânător 
de capete“. Frumos titlu pentru o carte de vizită, nu? 


% Literal mucca, a lua; intiyu, capete; arutuma, vechime. (N. A.) 


SUNI ALES MEMBRU AL TRIBULUI... DAR N-OR SĂ 
FACA SUPA DIN MINE? 


Petrecui o noapte zbuciumată. Auzind că eram poate pe 
punctul de a-mi atinge scopul urmărit, prima mea pornire 
fu să mă bucur. Imediat însă îmi dădui seama că nu prea 
aveam chef să-mi continui cercetările. Eram sătul, epuizat. 
Şi dacă ar fi trebuit să pătrundem în pădure cu maceta în 
mână, ca să ne croim drum prin vegetaţie, aş fi fost 
incapabil, fizic, să plec mai departe. Nu era mai mare 
daraua ca ocaua, cum se zice? Şi la ce bun? Treaba lor 
dacă sălbaticii albi existau sau nu. Ce-mi păsa mie de ei? 
Trăisem o lună de aventuri nemaipomenite şi-mi ajungea; 
ar mai fi trebuit puţin şi obiectivul mi s-ar fi şters sau 
dispărut de tot. 

Totuşi mă mai gândii; îmi găsisem un pretext ca să mă 
aflu acolo, aşa că trebuia să merg până la capăt. 

De aceea, dimineaţa, prevăzând că trebuie să-i câştig 
graţia şefului Mucca Intiyu Arutuma, vârâi în sacul meu 
Limaperu mai mulţi pumni de cartuşe Winchester şi pe 
deasupra, şi penele tucanului vânat de Tomas. Aceste 
daruri, unul produs al civilizaţiei şi celălalt al pădurii, 
trebuiau să facă să dispară barierele dintre sălbatici şi 
albi. 

Găsirăm deştul de uşor trocha care ducea la satul 
indienilor guambizas; de altfel, mai multe cărări dădeau 
într-acolo, ceea ce însemna că mai sus erau şi alte playas 
unde mergeau băştinaşii să pescuiască sau să ia apă. ă 

Se făcuse ziuă de mult, dar satul tot dezolant părea. În 
marea piaţă, înconjurată de colibe, corpuri de indieni erau 
întinse pe jos, ca după o bătălie; bărbaţi şi femei pe care 
somnul îi prinsese perechi-perechi, în poziţii ce dădeau de 
înţeles că acolo fusese o orgie. N-aveai decât să priveşti 
tărtăcuţele goale, tăvile încă pline de yucca şi de o carne 
albă, care, mă asigură Walter, era carnea şarpelui 
împuşcat de Tomas (carne de anaconda, fiartă) pentru a fi 
sigur că nimeni nu se abţinuse. 


După cum aflarăm mai târziu, indienii guambizas 
treceau de mai mult timp printr-o foamete cumplită. Dar 
pescuitul? Vânătoarea? Ei bine, pesemne că, mai sus, pe 
fluviu, multe triburi aguarunas, care suferiseră şi ele de 
foame, pescuiseră din belşug, cu ajutorul unei rădăcini, 
barbasco, rădăcină otrăvitoare pentru om şi somnifer 
pentru peşte (cu toată interdicţia, formală, a Perului de a 
se pescui cu barbasco, interdicţie de care indienii nu 
ţineau cont, pentru că nici nu ştiau măcar de ea.). 
Pescuitul trebuie să fi fost atât de fructuos acolo, încât 
peştele nu mai ajunsese şi mai jos, pe fluviu. lar cu 
vânătoarea, la fel, multe subtriburi jivaros, de prin părţile 
locului, curăţiseră tot ce se putuse curăța în materie de 
vânat şi prin urmare foamea bântuia cam peste tot. 

Indienii guambizas se aruncaseră pe şarpele ucis de 
Tomas şi-l pregătiseră numaidecât, făcând apoi un fel de 
funeralii indianului înghiţit de reptilă. Ba se ajunsese şi la 
orgie, un popor prea privat de mâncare nemaicunoscând 
nicio înfrânare, atunci când se poate sătura. 

— Ei bine, spuse Walter, dacă tribul ar fi fost în război 
cu vecinii, ce vânătoare de capete ar fi putut avea loc 
noaptea aceasta pentru indienii aguarunas şi maronas! 

Şeful Mucca Intiyu Arutuma, care sforăia în jilţ, nu era 
nici el mai treaz decât supuşii săi. Trebui să-l zgâlţâim ca 
să se trezească din toropeală. Şi când văzu faţa lui Walter 
aplecată asupra lui, se sperie, iar Tomas, venind cu Tonto 
care-i lătra pe urme, îl făcu să se ridice de-a binelea şi să 
încerce să-şi ia armele. 

Clătinându-se, tremurând şi cu capul plecat în faţă, ca şi 
cum i-ar fi fost de plumb, fireşte că nu le găsi imediat. 

Încetul cu încetul, îşi reveni, trezind totodată şi câteva 
femei din somnolenţa lor, ca să-i aducă de băut massato. 
Deci a înjgheba o conversaţie cu el era inutil. Dar nu-i 
trebuiră decât câteva ore pentru a ieşi din mahmureală. 
Totul te făcea însă să crezi că nu se îmbătaseră numai cu 
massato, chicha sau platanzia, ci că folosiseră şi aya- 
huasca, gimanchi şi uchi, alttel spus, stupefiante. 

Şi, ca în ajun şarpele, tot aşa şi tribul se cufundase într-o 


toropeală, în care i-am fi putut ucide pe toţi, fără ca 
vreunul să încerce măcar să se apere. 

Numai că, dând o raită prin sat, ne dumerirăm de o 
seamă de lucruri. Într-o colibă, de pildă, era o femeie care 
dormea rezemată de perete, semn că, în ajun, gătise ceva, 
după cum ne arătau şi diversele platouri aranjate în jurul 
ei, conţinând nişte resturi. Dar ce resturi! O viperă ceva 
mai mare decât o trestie, jupuită proaspăt, melci, frigărui 
cu humpos sau viermi de palmier, şi pericotes, un fel de 
şoarece, cam de mărimea unui şobolan... Dar nici urmă de 
şarpele nostru. Era imposibil de crezut că fusese mâncat în 
întregime, ca un cârnat uriaş. Să fi făcut conserve din el? 
Şi să fi ascuns ce mai rămăsese? Nu puturăm deloc afla. 
Totuşi, Walter, care cunoştea bine moravurile indienilor 
jivaros, precum şi ale triburilor acestui popor, emise o 
serie de ipoteze, date fiind, mai ales, faptele care aveau să 
urmeze. 

Cum nu mă mai preocupase Tomas, pe care Tonto îl 
însoțea peste tot, avuserăm, deodată, surpriza să auzim 
lătrăturile căţeluşului negru. Fugea spre noi şi, când ne 
ajungea, o lua din loc spre o colibă. Iar de acolo pe cine-l 
văzurăm ieşind vesel?! Pe Carranza. li ştiam, bineînţeles, 
darul născut de a găsi colibele locuite de femei tinere şi 
primitoare, dar, de data aceasta, venea spre noi cu un 
copilaş în braţe. Un copilaş care părea inert. O fi mort? 

— Tocmai s-a născut! Şi eu l-am moşit. Trebuie să-l 
înlocuiesc pe tatăl său, care-i beat ca un porc. 

— Dar unde fugi? îl întrebai. 

— Să-l zvârl în fluviu. Dacă dă din picioare e semn bun, 
semn că va trăi, dacă nu mişcă din ele, e semn că va 
deochea şi va trebui să-l dau pe apă... 

Şi o şterse ca săgeata, urmat de Tonto, care lătra de 
mama focului. 

Acesta e obiceiul la guambizas; orice nou născut trebuie 
cufundat în apa Maranonului, care, de altfel, nu e prea 
rece nici pentru un nou născut. Ei cred că dacă pruncul nu 
mişcă în apă, n-are să trăiască sau, mai târziu, va fi 
stăpânit de un demon. Se pare că, prin aceasta, se 


urmăreşte provocarea unei reacţii, ca aceea când moaşa 
bate fundul copilului cu palma, pentru a-l face să respire, 
după ce a trecut printr-un „tunel“ atât de greu. 

— Curioasă, observai eu, transformarea care s-a produs 
în Tomas. De când am trecut de Barranca nu mai e acelaşi. 

Deşi n-aş fi putut spune exact în ce consta această 
metamorfoză atât de ciudată. Mi se părea că se sălbăticise; 
de fapt şi proceda în toate ca un guambiza. 

Walter mă aprobă dând din cap, fără a spune nimic. 
Reflectă. Câteva minute mai târziu, îl văzurăm pe Tomas 
venind cu copilul în braţe, ud şi zbierând cât îl ţinea gura, 
semn că avea un glas puternic şi gutural, tocmai cum îi 
trebuia tribului. 

— Ei bine, îmi spuse, deodată, Walter, iată ce presupun 
eu şi cred că nu mă înşel; şarpele a mâncat un guambiza 
tocmai când a avut loc naşterea. La aceşti sălbatici există 
credinţa că mortul a înviat prin noul născut, reptila slujind 
de intermediar. Aşa că, fiind un deus ex machina al 
miracolului, trebuie să-i adore rămăşiţele, înainte de a le 
mânca în cadrul unei mari sărbători rituale. 

Şi să-ţi mai povestesc ceva ce am văzut cu ochii mei. În 
aceste regiuni se întâmplă ca crocodilii să devină foarte 
familiari unor triburi, atât de familiari încât se simt ca 
acasă. Intră prin colibele mai joase şi mănâncă de prin ele 
tot felul de rămăşiţe. Nu-s deloc primejdioşi şi chiar şi 
copiii îi hrănesc cu ce le rămâne de la masă. Exista unul 
atât de blând la şapraşii la care mă aflam cândva, încât mai 
că-ţi venea să-l alungi cu băţul. Se aşezase la rădăcina unui 
palmier şi-şi aştepta zilnic, ca un câine, porţia de mâncare. 
Nu-i dădea nimeni atenţie şi, într-o zi, un sălbatic 
descoperi că sora lui murise în timpul nopţii. Deci urma să 
dea alarma, pentru ca vracii să descopere cine o omorâse 
sau era vinovat de moartea ei. In clipa aceea, se auzi 
mugetul unui jaguar, chiar în mijlocul satului, şi toţi 
indienii săriră cu mâna pe arme. 

Când colo văzură fiara ghemuită la rădăcina palmierului 
şi mâncând din coada saurianului. 

Trebuie să-ţi spun două lucruri; yanopuma se dă în vânt 


după aşa ceva, iar crocodilul se teme atât de tare de 
stăpânul junglei, încât se lasă mâncat de viu, fără să se 
clintească din loc şi chiar făcând pe mortul. Când se 
satură, fiara plecă, iar crocodilul se aruncă în fluviu, ca să- 
şi spele ciotul de coadă rămas, fericit c-a scăpat cu viaţă. 

Sălbaticii, având puşti, ar fi putut foarte uşor ucide 
jaguarul, dar, atunci, cel ce-şi pierduse sora strigă: 

„Nu-l omorâţi! E sora mea!” 

Şi fiara fu lăsată să se întoarcă teafără în pădure. 

XXX 

Când şeful Mucca Intiyu Arutuma consimţi să se 
trezească, ne apăru ca un flăcău zdravăn, cu braţe 
puternice, cu nasul turtit şi cu părul în dezordine, atât de 
sârmos ca fibrele de chambira, neprelucrate de mâinile 
experţilor indieni. Era, de departe, membrul cel mai 
deosebit al tribului; i-o spunea privirea, numai că avusese 
nenorocita idee de a-şi smulge dinţii din doi în doi, în aşa 
fel încât fizionomia-i devenise agresivă şi fioroasă. 

Hotărârăm să-i dăm cadourile, iar eu îi scosei din sacul 
meu, Limaperu, gâtul tucanului cu minunatele-i pene 
oranj, din care se degaja un miros de stârv, pielea fiind 
plină de viermi. Pe sălbatic însă nu-l incomoda, căci îl 
primi cu o bucurie certă şi atât de iute, de parcă s-ar fi 
temut să nu i-l luăm înapoi. 

Walter îi dădu şi un pumn de tutun, pe care-l refuză cu 
demnitate, spunând că acesta-i pentru mohan, adică 
pentru vrăjitor. Şi Walter nu mai insistă, ştiind ce profitabil 
era să-l ai şi pe vrăjitor de partea ta. 

Pe urmă golii pe o pătură sacul cu toate cartuşele. La 
vederea lor, Mucca Intiyu Arutuma fu cuprins de 
neastâmpăr. Umbla încolo şi încoace, proferând fraze 
sacadate şi vorbind atât de iute, încât nici Walter nu-l mai 
pricepea. În cele din urmă, vâri cartuşele într-un coş de 
fibre, pe care-l ascunse sub o pătură. Apoi, punându-ne 
mâna pe umăr, în semn de prietenie, ne spuse că suntem 
oaspeţii lui şi că putem sta în sat cât voiam, urmând să ne 
dea şi o locuinţă confortabilă. 

Asta nu-l deranja, după cum aflarăm mai târziu, pentru 


că ne fusese hărăzită coliba unui guambiza mort. 

Când murea unul din aceşti indieni, casa lui trebuia să 
rămână nelocuită timp de un an, nimeni neputând 
pătrunde în ea şi atinge ceva din ce rămăsese de la cel 
decedat. Mai mult, în primele zile trebuia pusă acolo şi 
hrană pentru cazul în care, totuşi, s-ar fi întors, apoi 
intrarea se astupa şi coliba era declarată sfântă. Cum noi, 
albii, nu aveam nimic de a face cu aceste credinţe şi 
obiceiuri, nici prezenţa noastră în acel loc nu era socotită 
drept sacrilegiu. 

Aşa că acceptarăm, hotărând să rămânem câteva zile la 
ei. De fapt o făcurăm pentru că Mucca Intiyu Arutuma 
neştiind dacă prin regiune existau sau nu sălbatici albi, ne 
promisese să afle. Dar cum? 

— Drogându-mi unul dintre supuşi cu aya-huasca, ne 
spuse tot el. 

La doza pe care o prepara mobhanul, indianul care ar fi 
luat-o cădea în transa care-i permitea spiritului său să se 
dedubleze şi să umble, ca să afle dacă ceea ce voiam eu să 
ştiu era adevărat sau nu, şi unde anume se aflau cei 
căutaţi. 

Ba, Mucca Întiyu Arutuma fu atât de amabil, încât ne 
promise şi o escortă, ca să-i putem găsi pe aceşti albi, să-i 
înfruntăm şi, la nevoie, să-i şi distrugem. Pentru asta ne 
mai cerea doar vreo douăzeci de cartuşe în plus, pe care 
urma să le împartă cu mohanul şi cu cel ce avea să se 
drogheze. Aşadar, în sat, cartuşele aveau mare trecere. 

— Hai, acceptaţi, mă sfătui Walter. Nu ezitaţi! Eu cred în 
vrăjile astea ale lor. 

— Şi cât timp o să stăm aici? 

— Trei sau patru zile. 

Mă dusei la barcă să mai iau cartuşe în sacul meu 
Limaperu şi profitai ca să furişez într-însul şi Focamaticul, 
pe care-l încărcai cu o nouă peliculă. 

Avusei norocul ca la întoarcere să-l văd pe Mucca Intiyu 
Arutuma certându-şi tare războinicii şi bând massato dintr- 
o tărtăcuţă. Părea foarte furios şi-şi arătă, de după buzele 
răsfrânte, dinţii, ca un câine rău. Mă ascunsei după o tufă 


de bananieri şi apăsai pe declanşator, apoi, ocolind 
colibele şi ajungând la cea care ne era destinată, la 
picioarele unuia dintre piloni, pe un covor de frunze 
veştede, ascunsei aparatul, ca să nu-mi fie găsit printre 
lucruri. O precauţie de aur, care avea să se şi vădească 
extrem de binevenită. 

Şi când, puţin mai târziu, după ce-i dădusem şefului 
preţioasele muniții, mă întâlnii cu Walter, îl văzui că abia 
se putea reţine să nu izbucnească în râs. 

— Va trebui să vă deghizați, îmi spuse el. Şi n-aveţi 
încotro, pentru că altfel aţi ofensa tribul. O să fiţi făcut 
cumnat al acestor indieni guambizas. E o mare onoare! 

— Cumnat? Dar de ce, mă rog? 

— Cumnat, pentru că nu sunteţi de acelaşi sânge cu ei, 
altfel v-ar fi făcut, în mod sigur, frate. I-am spus lui Mucca 
Intiyu Arutuma că sunteţi un personaj foarte important în 
tribul dumneavoastră, un şef foarte mare, şi că, numai 
datorită vouă, au primit cartuşele pentru puştile 
Winchester. Şi o să vă onoreze cum se cuvine... Fireşte, 
asta o să vă mai coste încă vreo câteva cartuşe... 

— Şi încă un rând de massato! 

— Nu râdeţi! Am vrut să vă fac o farsă, mărturisesc, dar 
ei au luat-o în serios, aşa că nu fiţi imprudent şi, mai ales, 
nu râdeţi: Mucca Intiyu Arutuma e al dracu’! Şi nu uitaţi că 
ne riscăm viaţa. Aşa că dacă nu faceţi pe grozavul scăpăm 
cu bine. 

— Mda, e vesel! Glumele tale îmi amintesc de cele ale lui 
Tomas. 

— Fiţi serios şi daţi-mi mie aparatul, o să încerc să vă las 
o amintire, de pe urma acestei sărbători. 

Îi spusei unde-l ascunsesem, iar la câtva timp după 
aceea mi se aduseră veşmintele pe care trebuia să le 
îmbrac. 

Era un tarachi, tradiționala fustă maro, dungată cu 
cenuşiu, o centură de păr omenesc numită acuchu, 
jambiere făcute din elitre de coleoptere, de scarabei şi 
brățări de cochilii de melc, sau huahuo. La gât, un colier 
magnific, strâns, făcut din zece rânduri de năsturei albi cu 


două găuri, ca butonii noştri de cămaşă, şi două 
mementoşi, mătănii înşiruite pe mai multe fire, ca să fie 
puse la gât şi încrucişate pe piept, sub sâni. Mai avusei 
apoi dreptul şi la o coroană de bambus fin, împodobită cu 
pene de tucan şi la nişte cercei foarte lungi, din pene de 
colibri. 

Nu mai rămăsese decât să mă îmbrac, iar mobhanul, care 
mesteca o gură de tutun, veni el însuşi să mă picteze. 
Llangua albastru, huito negru, schiote roşu, ulei de motilo- 
caspi şi de corail-caspi, dând culoarea roz a bomboanelor 
englezeşti. 

Trebui apoi să-mi scot cizmele şi să rămân desculţ, ca un 
adevărat guambiza. Din păcate, mohanul mai văzu că şi pe 
nas am ceva ce-i trezi lăcomia. Şi dori, în schimbul 
serviciului ce mi-l făcuse, să-i dau ochelarii mei. li arătai că 
nu se putea servi de ei, fiind pentru o miopie avansată şi, 
ca dovadă, îi şi pusei pe nas. Nu-i păsa, ţinea la ei pentru 
cine ştie ce naiba, şi Walter îşi dădu osteneala să-l facă să 
renunţe. Degeaba! Walter îl asigură că dacă devenea 
proprietarul lor, eu îi puteam ghici gândurile oriunde s-ar 
fi aflat. Bătu în retragere, ceea ce mă făcu să mă îndoiesc 
şi mai mult de convingerile sale în eficacitatea 
şiretlicurilor la care recurgea. 

Ceremonia vădi mai puţină solemnitate decât aş fi 
crezut. Tomas apăru şi el cu Tonto, care fugea în toate 
părţile, înnebunit de mirosul indienilor; nu-l putea suporta, 
cum nu puteam suporta eu moscul. 

Reuşii să fiu serios, fără greutate, căci pantomima 
prietenului nostru nu mă făcea să râd şi, apoi, pentru că 
aveam în fala ochilor nişte mostre de mutre care mă 
îngrozeau; fețe de sălbatici cu ochi  glaucomici, 
neîncrezători, amenințători, cruzi, tulburaţi de băutură, 
chipuri de fiare fioroase, cu dinţi ascuţiţi, ca de demoni, 
încă sub efectul etilismului, riscând, în orice clipă, să se 
dezlănţuie. 

Mucca Întiyu Arutuma, din înaltul celor trei trepte care 
duceau spre uşa colibei noastre, le adresă, mai întâi câteva 
cuvinte supuşilor săi, apoi se întoarse spre mine, care 


stăteam stângaci, neliniştit, idiot chiar, în cadrul uşii. 

— Jamu llama-ya, jenchi visita amuy champoys cagnado. 

Walter îmi spuse, mai târziu, că niciun indian guambizas 
nu putuse înţelege această frază, pentru că făcea parte 
dintr-un rit îndepărtat, rostit în limba guecua, cu o mică 
diferenţă de pronunție. Traducerea ar arăta cam aşa: 

„lată-te cu noi şi vizita ta aici ne face fericiţi. Noi te 
primim în calitate de cumnat (sau văr cunado egal văr). Şi 
e mai bine decât să ne războim!” 

Manifestarea de pacifism nu era însă prea liniştitoare. 
Membrii tribului se împrăştiară, ca să bea massato, cum se 
proceda la orice ceremonie. Ni se aduse şi nouă şi băui şi 
eu, deşi nu-mi prea venea, pentru că văzusem câteva 
bătrâne fără dinţi, cu gura îmbălată şi care, desigur, 
mestecaseră yucca pentru faimoasa băutură... Aş fi vrut să- 
mi lepăd cât mai repede veşmintele şi boiala. Walter îmi 
spuse să stau liniştit, până avea să mi se poruncească. 

Asta numai ca să profite de un moment în care nu am fi 
fost supravegheați, ca să-mi „tragă“ o poză în postura de 
„cumnat“ guambiz. 

Totul se petrecu fără nici cea mai mică stânjeneală. Ba 
chiar îmi putui recupera şi veşmintele civilizate. Sălbaticii 
se cufundară în somnul lor de beţivi şi nu mai putu fi 
vorba, din nefericire, să abordăm pe unul dintre ei ca să fie 
drogat, pentru a afla cele dorite de mine; ar fi însemnat 
încă o pierdere de timp. 

Ultimele cuvinte ale lui Mucca Intiyu Arutuma, înainte 
de a se culca, fură doar încă o cerere de douăzeci de 
cartuşe. 

Înțelegerea - să-i spunem „fraternă” - începu să se 
deterioreze de la a treia zi. Il văzusem pe mohan pornit pe 
un du-te-vino bizar, aţâţând focuri, preparând sosuri 
complicate; seara, un om ieşind din coliba lui, traversă 
satul, clătinându-se şi se prăbuşi în faţa colibei şefului; nu 
ne trecuse prin cap că ăsta ar fi drogatul promis. 

Câteva ore mai târziu, începurăm să fim trataţi cu 
indiferenţă, ca să nu zic cu dispreţ, ca şi când nici nu eram 
acolo! Şi de-aş fi fost numai cumnat (sau văr), tot ar mai fi 


fost ceva; dar cum se punea şi chestiunea statului în sat 
cât am fi vrut, lucrurile ne cam nelinişteau! 

Poate că Tomas îşi găsise fericirea şi asta să nu fi plăcut 
unora ipoteza lui Walter. De fapt, el trăia în casa femeii pe 
care o moşise şi avea grijă de copilul pe care-l cufundase în 
Maranon. 

A treia zi, se petrecu un incident, care mă făcu să mă 
cam îndoiesc de puterea vrăjitorilor jivaros. În zori, 
auzirăm nişte strigăte, venind dinspre fluviu şi, îndată 
după aceea, văzurăm doi indieni ducându-l pe un al treilea 
de subţiori. Nefericitul striga, se agita, mugea. Avea un 
picior rupt. Plecat la vânătoare cu sarbacana se instalase 
în furca unui arbore şi căzuse, iar cei doi îl aduceau acasă, 
la vrăjitor, nenorocit şi cu o fractură - ce-i drept nu 
deschisă - dar rănit. 

În momentul acela îi spusei lui Walter: 

— Limita timpului fixat de Mucca Intiyu Arutuma a 
trecut. Putea să ne spună până acum ceva despre 
rezultatul vrăjitoriilor. Fireşte că nu cred în el, dar omul şi- 
a luat un angajament pe care ar fi trebuit să şi-l ţină! 

El Germano dădu perplex din cap. O fi simţit el ceva ce 
nu-i era prea favorabil. 

— Ai văzut că ne-au lăsat şi fără mâncare, insistai eu, 
când acum trei zile ne dădeau tot? 

— Asta n-are importanţă, spuse el. Vreau să-l văd pe 
şef... iar dumneavoastră încercaţi să trageţi cu ochiul la 
manevrele vrăjitorului, poate aflaţi ceva. 

Plecarăm fiecare la ale lui. Nu speram deloc să fac ceva, 
pentru că nu puteam schimba niciun cuvânt cu mobhanul. 

Pe când mă îndreptam spre coliba vrăjitorului, îl văzui 
pe 'Tomas venind spre mine, cu pas grăbit. 

— Ah! exclamă el, bine că vă întâlnesc. Aş vrea să-i 
vorbesc lui Walter, ca să-i cer părerea. 

— Ei! îi răspunsei, n-ai decât. Numai că nu te-am mai 
văzut. 

Işi duse un deget la buze. 

— Pssst! Fiţi prudent. Ăştia pun ceva la cale... dar 
încotro? 


— La mohan. 

— Vă însoțesc. Nicio vorbă şi uitaţi-vă bine la el; dacă 
vedeţi că nu-i place ceva, o ştergem. 

O ameninţare reală m-ar fi neliniştit mai puţin, pentru că 
nu-i cunoşteam motivul, dar aşa... Nu era posibil decât să 
ghiceşti că avea să se întâmple ceva şi că noi eram ţinuţi 
zălog pentru cine ştie ce planuri. Devenisem indezirabili, 
iar sălbaticii aveau obiceiul să te masacreze fără să te 
prevină. Şi nu din laşitate, ci pentru că aşa le venea. Toate 
războaiele le făceau prin surprindere, pândind ca inamicul 
să nu fie atent, sau să-l găsească beat sau adormit, şi să-l 
ucidă. Vrăjitorul avea în jurul lui vreo douăzeci sau treizeci 
de tărtăcuţe şi un cazan de fontă, adus Dumnezeu ştie de 
unde. În el combina ierburile, le fierbea şi le amesteca cu 
un băț. Obţinuse un fel de sirop, de culoarea şocolatei, 
care se întindea ca brânza de Gruyere. Prepara curara. 
Alături stătea indianul cu coapsa fracturată. Tomas zicea 
că i se administrase un calmant, care-l făcuse aproape 
insensibil. Coapsa îi era înfăşurată în nişte ierburi negre. 

Din când în când era ridicat şi era obligat să bea un 
amestec, pe care i-l dădea mobhanul. După Tomas, era o 
infuzie de ierburi ochu şi de liane renaco. 

Renaco, de fapt, e o liană înspăimântătoare. Proliferează 
în locuri mlăştinoase, unde se întinde din copac în copac, 
se înfăşoară pe trunchiuri, le suge seva şi pătrunde adânc, 
strangulându-i, încât aceşti uriaşi ai pădurii, care par de 
nezdruncinat, devin casabili, ca nişte bețe de sticlă. Cel 
mai slab vânt îi sfărâmă, şi cad doborându-i şi pe alţii în 
prăbuşirea lor. Renaco însă scapă şi invadează totul, nu 
mai lasă să trăiască nimic împrejur, decât şerpii care se 
înmulţesc printre nodurile rădăcinilor sale, boa mai ales; 
se încolăcesc printre ele, ca nişte uriaşe gheme de lână. 
Dar renaco are o putere şi mai mare; reacţionează ca 
mimozele, îşi abate corzile peste victimă, precum 
caracatiţa tentaculele, prinzând-o şi încolăcind-o ca o 
reptilă. De aceea se găsesc adesea, în aceste mlaştini, 
schelete prizoniere ale rădăcinilor vii, rădăcini de o 
uluitoare agerime. 


Ochu şi renaco, îmi explică Tomas, băute-n tizane şi 
asociate cu cataplasme din anumite ierburi, înmoaie 
oasele, dându-le o consistenţă de mastic proaspăt. În 
această stare se repară fractura şi se plasează atelele 
pentru a imobiliza membrul rupt, apoi o nouă băutură, din 
palo de sangre şi din alte ingrediente, îi redau osului 
duritatea şi soliditatea iniţială. La câteva zile, rănitul e iar 
pe picioare, putând din nou alerga, ca un capibara. 

Mohanul, de fapt, făcea două operaţii; una, pregătirea 
medicamentului pentru rănit, şi alta, prepararea otrăvii. 
Această curara, cea mai eficace, e numită machap la 
indienii aguarunas, în funcţie de conţinutul mai mare sau 
mai mic în sevă de barbasco, şi tuntuseas, mamatseas sau 
sachivetseas, după numele principalelor ingrediente care o 
compun:  painkish şi  tseas. Unele din ierburile 
întrebuințate, şi pe care vrăjitorul le avea la îndemână, 
erau uşor identificabile, iar altele deloc, cel puţin pentru 
mine. 

Îmi veni o idee: 

— Tomas, ai putea să-i spui mobhanului că dacă îmi dă 
câteva mostre din aceste ierburi, la proxima mea călătorie 
îi voi aduce nişte ochelari la fel cu ai mei şi cu care va 
putea citi gândurile celor din preajmă. 

Era o propunere riscantă, pe care vraciul o putea 
răstălmăci. De aceea şi ezită, dar cum promisiunea avea un 
farmec particular pentru sălbatici, reuşi să-l determine să 
accepte”. 


97 Când m-am întors la Iquitos am putut să examinez aceste 
plante cu ajutorul botanistului american Boris Kenmer, care mi- 
a dat posibilitatea să cunosc precis compoziţia curarei aguaiuna, 
fapt pe care nici un alb nu l-a putut face. Iată-le în latină 
strychnos castelnaci, S. Toxifera, Noth, S. hirsută Srp. S. 
rubiginosa spr. (suc de scoarță), piper geniculatum, ficus atrox, 
Abuta ivaene, Conchocarpus rasiflorus, capsicum pendulum 
(ardei aji), suc de Hura crepitans (sau catahua numită şi lemnul 
tun) sevă de eupliorbe cutunfolia, fruct de Caraipa angustifolia 
(tomacare), rădăcină de abuta candicans, suc de flori de 
petiveria aliacea şi de diej fenbuca seguine; capete de şerpi, 
vipere, piele de sapos (broască) raygale şi tarantule. Triburile 


Walter nu era prea satisfăcut de rezultatele întrevederii 
cu şeful Mucca Intiyu Arutuma. 

— Sălbaticii şi-au epuizat rezervele de curtoazie şi 
gentileţe, ne spuse el, cu o mutră dezamăgită. 

— Cel puţin ai obţinut informaţiile promise de curaca? 

— Aşi! S-a gândit la toate numai la promisiune nu. 
Adevărul e că s-ar simţi foarte fericit dacă ne-ar lua dracu'! 
Ce-ar vrea, sunt doar cartuşele şi cât de multe... Parcă nu 
mai ştie altceva... 

— Da, îl aprobă Tomas, cine ştie ce mai pun la cale, 
vreun atac împotriva indienilor maronas sau moratos; îşi 
pregătesc armele şi au nevoie de muniţie. Cu ceea ce le-am 
dat, se simt puternici şi, probabil, de aceea a şi renăscut 
duşmănia în ei! 

— Ei bine, spusei, din toate acestea reiese ca ne-am 
pierdut timpul cu acest blestemat trib de hoţi şi mincinoşi. 
Dar, cel puţin, aş putea lua de la ei o zenza ca amintire? 

— S-ar putea, să zicem, una, dar numai în schimbul unui 
pumn de cartuşe. Propuneţi-l. 

Trocul îmi păru interesant, dar mai trebuia să păstrez 
ceva monedă şi pentru triburile pe care urma să le 
întâlnesc, probabil, şi pe la Borja. Şi Tomas fu însărcinat 
să-mi pună treizeci deoparte, pentru ceea ce avea să mai 
vină, iar restul să mi-l aducă pentru schimbul imediat. Şi- 
mi aduse vreo douăsprezece, cu care încercarăm târguiala 
cu şeful. 

Mai întâi, Mucca Intiyu Arutuma nu vru să audă de 
nimic, cu toate că asupra lui cartuşele exercitară o atracţie 
fascinantă. În cele din urmă spuse: 

— Mâine. 

— De ce mâine? 

Nicio explicaţie. Când să ne părăsească, îi spuse lui 
Walter, cu un aer straniu şi puţin jenat: 

— Selva o să devină incomodă pentru albi. 


jivaros de pe malurile râului Huallaga fac o curara de calitate 
inferioară, eficace totuşi, deşi de o nocivitate şi durată mai mică. 
Se zice că otrava machap poate fi mortală chiar după doi ani de 
la preparare. (N. A.) 


— Dar ce vrea să însemne asta? întrebă El Germano. 

Niciun răspuns. Încercarăm apoi să obţinem puţină 
hrană, fructe şi yucca, dar furăm refuzaţi categoric, satul 
părând a-şi fi epuizat şi ultimele rezerve. 

— Cred că-i timpul s-o luăm din loc, spuse Tomas, să ne 
retragem la coliba noastră. Nu-mi plac nici misterele astea 
şi nici amenințările lor. N-am făcut nimic să le displăcem şi 
ştiu că mai au manioc şi peşte uscat. Atunci de ce nu ne 
mai dau? 

— Pentru că nu le mai plăcem, spuse Walter. Iar de ce 
nu le mai plăcem, nu ştiu, dar asta-i situaţia. Din 
nefericire, în seara asta e prea târziu să ne îmbarcăm, dar 
mâine, băieţi, în zori chiar, sus ancora! 

De îndată ce se lăsă seara, auzirăm un răpăit îndepărtat 
de tobă. Dură o vreme, se opri şi reîncepu peste un ceas. 
Hotărârăm să nu dormim şi să ne ţinem armele la 
îndemână. Poate că ar fi fost mai bine să plecăm, cu tot 
întunericul, dar Walter era de părere că o asemenea fugă 
ar fi putut fi prost interpretată de sălbatici, lăsându-se cu 
consecinţe nefaste pentru noi, aşa că rămaserăm. 

Când răsări soarele, îmi strecurai privirea printre beţele 
de bambus ale colibei şi ceea ce văzui mă dădu gata. 
Vrăjitorul era la trei metri de noi şi pusese, nu ştiu cum, 
mâna pe sacul meu Limaperu, în care sufla fum de tutun cu 
o pipă, făcută de Walter. 

— Uite! Ce naiba vrea să facă nemernicul ăla? îl întrebai 
pe El Germano. 

— O vrajă! Dar aşa cum e de prăpădit, crede că o să ne 
aranjeze soarta. Staţi puţin să vedeţi ce-i fac! Cu ce drept 
s-a atins oare de sacul dumneavoastră? Sări spre ieşire, 
dar doi indieni îi barară trecerea, cu lăncile. Ne era 
interzis să ne mişcăm! 

— Altfel spus, constatai eu, s-ar zice că suntem 
prizonieri. 

Asta era deci situaţia şi atunci să protestăm, să ne 
apărăm, să rezistăm? Nici gând. Am fi fost masacrați în 
mai puţin de cinci minute. 

— Întreabă-i, îi spusei eu lui Walter, dacă aşa-i obiceiul 


la ei să fie tratat un „cumnat. 

Glumeam, dar El Germano îi întrebă. Întrebarea nu 
produse niciun efect. 

— Sunt ca liota de copii din Barranca, observă Tomas. 
Se joacă şi râd ca nebunii, apoi, deodată, dau cu pietre sau 
cu bâta, fără să ştie măcar de ce-o fac. Ce le-o fi trecut prin 
cap? 

— Pariez că pun la cale ceva ce noi nu trebuie să vedem, 
presupuse Walter. 

— Dar ce oare? 

— Prea multe vreţi să ştiţi. Când vor sfârşi probabil că 
vom fi din nou liberi. 

După o oră îl văzurăm şi pe Mucca Intiyu Arutuma 

traversând marea piaţă a satului, în direcţia colibei 
noastre. Dar urma oare să ne spună ce avea cu noi? În 
orice caz, sacul meu de voiaj era la el. La apropierea sa, 
oamenii care ne barau drumul se dădură la o parte şi, la un 
semn al lui, se retraseră. 
_ Mucca Intiyu Arutuma ni se prezentă afabil, surâzător. 
Întinzându-mi sacul meu Limaperu, îmi ceru cartuşele 
promise în ajun. Îl deschisei şi găsii în el o zenza şi 
ierburile. Sălbaticii redeveniseră, brusc, amabili şi cinstiţi. 

— Mai cere-i, îi spusei lui Walter, să-mi dea una. l-am 
promis-o unui prieten de la Paris. l-ar sta în putere şi n-ar 
face asta decât ca să ne determine să uităm necazurile din 
ajun. 

La întrebarea lui El Germano, Mucca Intiyu Arutuma 
izbucni în râs. Ne arătă cu degetul satul, pronunţând 
câteva cuvinte care provocară râsul celor doi prieteni. 

— Zice, îmi explică ghidul, că n-ai decât să-ţi alegi capul 
oricărui indian din sat, care ţi-ar place, şi să mai aştepţi 
apoi încă opt luni până s-ar reduce şi face cum trebuie. 

— Mulţumesc! N-am o preferinţă deosebită pentru aceşti 
indivizi şi nici nu vreau să am un asasinat pe conştiinţă. 

Mucca Intiyu Arutuma îşi strânse cartuşele, apoi îl trase 
pe Walter deoparte, spunându-i ceva vreo zece minute. Şi, 
când şeful se îndepărtă, El Germano se înveseli din nou. 

— Ascultaţi! îmi zise el. Asta-i bună! Nu ştiu ce a înţeles 


el când i-am vorbit de albii sălbatici, dar iată răspunsul lui: 
„Există şi fac mult rău, ucid indieni şi le incendiază 
satele...“ Dar ştii despre cine-i vorba? Despre soldaţii 
peruvieni de la Borja! S-ar putea, totuşi, să aibă dreptate, 
conchise, imediat, El Germano. 

De fapt, asta auzisem şi în altă parte. 

Dar, în fine, eram liberi şi Tomas ieşi primul fără a fi 
oprit în drum de niciun sălbatic înarmat. 

Ne apucarăm să pregătim liniştiţi bagajele şi mi-ar fi 
plăcut tare mult să iau cu mine costumul de şef pe care-l 
îmbrăcasem. Din păcate era ceva ce mi se dăduse doar 
pentru ceremonia respectivă şi lucrurile trebuiau 
înapoiate. Nu-mi rămânea decât să doresc ca fotografia 
făcută pe ascuns să fi reuşit... şi ca veşmântul să nu fi avut 
păduchi... 

Îmi recuperai preţiosul aparat de sub frunze şi, cu sacul 
Limaperu pe umăr, trecui înaintea prietenilor mei spre 
barcă, sperând ca sălbaticii să nu o fi stricat în lipsa 
noastră. 

Nu făcusem decât câţiva paşi, când Walter mă strigă: 

— Întoarceţi-vă! Au mai descoperit ceva! 

Între timp, o parte din oamenii satului tocmai se 
grupaseră în marea piaţă, strigând şi urlând din ce în ce 
mai tare. Unii schiţând un pas de dans îşi îndreptau 
ameninţător săgețile spre coliba noastră, iar alţii lănciile 
de lemn de chonta. 

Fără a-şi înceta dansul războinic veneau spre noi. 

— Vom amâna plecarea cu câteva minute! proferă 
Walter cu o voce răguşită. Doamne! Să nu ne lăsăm 
intimidaţi, hai să ieşim. 

Şi ieşi primul, Tomas după el şi Tonto înainte, lătrând 
întărâtat la indienii care se opriseră net, pe o linie de front. 

— Jamu carajo! strigă Walter cu puşca pe umăr, 
neameninţător, dar înarmat şi gata să tragă. 

— Carajo! repetă Tomas. 

Unul dintre guambizi se depărtă de grup şi înaintă cu un 
aer ostil, apoi se întoarse cu scopul de a-i antrena şi pe 


% Adio! (N. A.) 


ceilalţi, dar nimic. Înapoia lor, la o parte, se aţinea 
vrăjitorul, gânditor, imobil, aşteptând ca sorții pe care el 
ni-i aruncase, să se împlinească. 

— Tomas, îi zisei eu, nu-i ăsta sălbaticul care-şi rupsese 
alaltăieri coapsa? 

— Ba da. El este... 

— Şi iată-l că dansează, fuge, sare şi vrea să se 
războiască? De necrezut! 

— Ei, asta-i vrăjitoria jivaroşilor! spuse Walter. Dar, dacă 
am înţeles bine, ne fac pe noi responsabili de accidentul 
suferit alaltăieri de sălbatic. Să nu pierdem timpul. 

Ajunserăm la barcă fără niciun incident. Nu se 
atinseseră de nimic. Făcând bilanţul, ne despăgubisem de 
cartuşele date. Traserăm la ramă înainte de a porni 
motorul. 


REGIUNEA URII 


În fine, iată-ne la Borja! 

În faţă, o mare playa, plantată cu palmieri înalţi şi 
înclinați de vânt, iar în spate, versantul abrupt al primelor 
cerros de la Sierra Campanquiz. Peisajul e total diferit; te- 
ai fi putut crede pe o plajă de pe o insulă din Caraibe. Fac 
o fotografie; Walter la cârmă, aşezat în fundul bărcii, cu 
Tonto între genunchi, iar Tomas, privind în depărtare şi 
aşteptând momentul în care „oraşul” avea să ne apară în 
faţa ochilor. 

Apoi primele glugi de paie, de fapt veşnicele colibe, cu 
acoperişul ca nişte accente circumflexe, cenuşii, murdare, 
cocoţate pe piloni, şi ale căror margini seamănă cu o 
țesătură cu franjuri. 

Sunt vreo cincisprezece-douăzeci de astfel de colibe, cu 
porci negri primprejur, umblând de colo-colo. Şi chiar un 
fel de vacă; mai de aproape se arătă a fi un zebu. Te şi 
întrebi ce o fi căutând o atare făptură în acest decor? 

Mai departe se vede Sierra Campanquiz, pe fundalul 
cenuşiu al cerului. lată-ne în inima sălbatică a ţării celor 
mai implacabili şi feroci indieni vânători de capete; 
aguarunii. 

În 1631, Juan de Lara încerca să-i „reducă la tăcere”, 
dar trupele sale, la drept vorbind puţin numeroase, fură 
decimate. Douăzeci de ani mai târziu, mai exact în 1655, 
Martin de la Riva Herrera, plecând din Moyamba cu o sută 
de spanioli puternic înarmaţi, încercă din nou să „pacifice” 
ţara. Dar de ce aceste expediţii? ne-am putea întreba. 
Aurul! Fiindcă regiunea e plină de aur şi, înainte vreme, 
fusese şi mai bogată. De acolo poate că şi venea bogăţia 
incaşilor... şi tot cam pe acolo se clădiseră şi oraşele 
acelea faimoase, de aur. 

Martin de la Riva Herrera şi cei o sută de soldaţi 
dispărură, rând pe rând, în fel de fel de curse, fără ca 
măcar să-şi dea seama unde se ascundeau vrăjmaşii. 

Postul militar din Borja, care numără vreo cincizeci de 


soldaţi, este şi acum atacat din pricina armelor şi a 
munițiilor aflate în el. Iar dacă un soldat se depărtează de 
tabără, este găsit cine ştie pe unde cu capul tăiat. Războiul 
continuă aşadar. 

Ne apropiem de țărm. Ostaşii ne privesc fără cea mai 
mică urmă de curiozitate. Feţe pârlite de soare, cu nasul 
coroiat, inşi mici, cu pieptul bombat, desigur foarte 
musculoşi. Fără îndoială serranos, adică munteni - născuţi 
poate la cinci mii de metri altitudine - şi care fuseseră 
trimişi aici tocmai pentru că se afla în apropiere Sierra 
Campanquiz. Toţi aceşti soldaţi erau desculți, cu pantalonii 
suflecaţi, dar bine înarmaţi. Îmbrăcaţi kaki, aveau puşti 
Mauser cu repetiţie şi baionetele puse la ţeavă. 

Debarcăm fără ca niciunul dintre ei să ne adreseze 
vreun cuvânt de bun-venit sau de ostilitate. 

— Fără îndoială, că trebuie să trecem şi pe la post, ca să 
ne anunţăm sosirea, spusei eu. 

— Nicio grabă, răspunse Walter. Dacă şeful de post are 
nevoie de noi, o să ne înştiinţeze el. Să culegem însă nişte 
informaţii. 

De fapt, în selva, prima grijă a unui călător care soseşte 
într-un sat este să se ducă la misiune. Dar aici, n-am prea 
avut noroc, după câte ne spuse un călugăr - singurul de 
altfel care era la sediu, împreună cu doi servitori. Părinţii 
superiori erau plecaţi, de câteva zile, într-o expediţie până 
la Orellana, pe Cenepa. Or, dată fiind distanţa de la Borja 
până la acest râu, precum şi cercetările pe care trebuiau 
să le facă, nu se puteau întoarce mai devreme de o lună. 
Şi, o lună, ce conta în selva! Tânărul preot nu ne putu 
spune mare lucru despre ceea ce voiam să aflăm. Era el 
pădurean călit, dar chiar dacă stătuse multă vreme printre 
diversele triburi din partea superioară a râului Ucayali - 
campas, chamas, piros şi cunibos - fiind totuşi recent sosit 
la Borja, nu-i prea cunoştea pe jivaroşi. În cele din urmă se 
scuză că nu ne putuse fi de folos, şi pentru că nu avusese 
ce să ne dea de mâncare. 

În localitate erau doar doi comercianţi, dar şi aceştia cu 
magazinele goale, ostilitatea dintre Ecuador şi Peru 


împiedicând vasele să urce pe Maranon şi să le 
aprovizioneze. Se mai spera doar ca un hidroavion să 
aducă ceva merinde. 

Aşa că părăsirăm misiunea, dezamăgiţi. 

— Hai să-i vedem, totuşi, pe negustorii ăştia, spuse 
Walter. 

XXX 

Senor Delgado stătea, ca de altfel toată lumea de acolo, 
într-o casă de bambus, cu o colibă alături, ceva mai mare, 
servind de depozit, amândouă acoperite cu plăci de tablă 
ondulată, care, de departe, cu rugina scămoasă pe ele, 
bătută de soare, ni se păruseră roşii. 

Era un om de vreo patruzeci de ani, cu chip energic, 
uscat ca un ţâr, cu mâini osoase şi puternice. Venise acolo 
cu zece ani în urmă, având un personal numeros, albi care- 
i conduceau vasele pe Maranon şi vreo douăzeci de indieni 
care locuiau primprejur, pe la marginea junglei. Aceştia 
vânau pentru el şi spălau aurul pe care tot el îl cumpăra la 
subpreţ, diferenţa de câştig revenindu-i pentru investiţii, 
grijă şi organizare. Contrar a ceea ce ni se spusese, mai 
avea ceva alimente şi, mai ales, bere, în sticle mici. Ceea 
ce ne şi oferi. Era cam caldă, dar ni se păru 
nemaipomenită. 

— Şi e atât de mult aur pe aici? îl întrebai. 

— Să nu exagerăm; e mai mult faimă! Un lavador” 
curajos şi activ poate scoate din apă, cu puţin noroc, cam 
vreo sută cincizeci-două sute de soles pe zi. Dar apele 
sunt prea iuți pentru o muncă uşoară şi rentabilă. 

Ne oferi tutun şi ne făcu cadou nişte pipe de cocean de 
porumb. Avea o casetă plină şi nu găsise până la noi niciun 
amator pentru ele. 

— Şi ce-i cu războiul ăsta? întrebă el. Ştiţi ceva mai nou? 

— Nimic de vreo lună. Cred că dumneavoastră ştiţi mai 
mult de la postul de militari. 

Şi, cu toate că-n selva este obiceiul de a nu prea pune 
întrebări persoanelor întâlnite, după principiul: „mi vida es 


%9 Spălător de aur. (N. A.) 
100 30 sau 40 de franci francezi. (N. A.) 


para mi“, senor Delgado se arătă foarte curios în legătură 
cu noi. Voia să ştie totul despre scopul călătoriei şi 
intenţiile noastre. Cum nu avea sens să-i ascundem scopul 
venirii la Borja, îi satisfăcurăm curiozitatea. 

— Numai pentru asta! exclamă el, când îi vorbii de 
oamenii albi, sălbăticiţi, pe care-i căutam. Credeam că 
vreţi, ca toţi ceilalţi, să găsiţi aur. 

— M-ati fi descurajat? 

— Nu! Fiecare face ce vrea şi, chiar de ar fi o prostie, de 
ce să mă bag? V-aş spune, totuşi, că acum febra aurului e 
cea mai cumplită boală. Şi aş vrea să fiu bine înţeles, 
adăugă el, după ce-şi goli sticla de bere. Această stare de 
război, mai mult sau mai puţin constantă, dintre Ecuador şi 
Peru are o singură cauză; aurul. Şi aţi văzut ce înseamnă 
selva? O natură virgină, unde adesea-i imposibil să găseşti 
chiar şi cu ce să te hrăneşti. Se crede că pământu-i fertil 
datorită humusului milenar care-l conţine. Eroare! După 
trei sau patru ani, solul oricărei chacra e sărăcit. Trebuie 
îngrăşăminte. Iar resursele? Aici, ştiţi ca şi mine, că nu-i 
decât lemnul. Dar exploatarea lui în locurile astea e mai 
grea decât pe Ucayali. Comerţul cel mai înfloritor era, 
odinioară, cu zenzas, sau cel puţin, cel mai rentabil. Mai 
destupă o sticlă de bere, înainte de a continua. 

Fi, şi mă veţi întreba, atunci, de ce oamenii se bat atât 
pentru acest bazin amazonian, dacă profitul e foarte mic? 
O să vă răspund; pentru că există fel de fel de legende şi 
de poveşti, prin ţinut, despre bogăţiile locului. S-a pretins, 
astfel, că incaşii au ascuns în aceste regiuni fabulosul 
tezaur al lui Atahualpa, sau, cel puţin, ce mai rămăsese din 
el după răscumpărarea sa de la Pizzaro; apoi, că incaşii ar 
fi scos aurul din nişte mine ce s-ar fi aflat pe aici, dar pe 
care, pentru a nu fi constrânşi să lucreze în ele ca sclavi, 
le-au astupat sau chiar le-au distrus. 

După o altă versiune, s-a zis că în acest ţinut ar fi fost, 
acum cinci secole, cinci mari cetăţi incaşe, cu totul şi cu 
totul din aur. Vorbiţi-i numai cuiva despre aur şi o să 
vedeţi cum îşi pierde capul pe măsură ce aude lucruri mai 
neverosimile. Dar toate astea-s baliverne. Totuşi, 


guvernele care se succed în Peru şi Ecuador cred în ele ca- 
n nu ştiu ce. 

Aşa că nu-i de mirare că o mulţime de aventurieri au 
năvălit aici, în căutarea acestor comori. Şi nici surprinzător 
că oameni slabi de minte au venit de pe cine ştie unde ca 
să sfârşească în junglă. Dar nu vânaţi de indieni, ca să le 
taie capul, ci mâncaţi de fiare. Ar fi interesant să se 
calculeze câţi albi din aceştia au trecut pe aici mânaţi de 
himere. Să-i socotim totuşi căutătorii de aur, „vânătorii” de 
balata şi jebe, de cauchue, topaze, smaralde, lemn exotic, 
savanţi căutători de insecte sau animale rare, etnologi şi 
fel de fel de nebuni. 

— Dar dintre ăştia, spusei eu, n-ar fi putut fi şi inşi care 
să fi devenit sălbatici? 

— Posibil, sigur. Dar nu pentru mult timp; pădurea te 
înghite iute. Şi, totuşi, sunt şi dintre aceia care s-au stabilit 
de-a lungul fluviului, cu familii cu tot. Mai devreme sau 
mai târziu au ajuns victimele sălbaticilor care i-au 
masacrat ca să le ia femeile... Şi chiar acum cine ar putea 
spune câte femei albe trăiesc în triburi indiene ca soţii de 
şefi, sau ca sclave. De asemenea şi copiii lor... Am văzut şi 
eu copii din aceştia, mai mari, cu ochii albaştri şi barbă... 
Dar faptul nu m-a surprins niciodată. Orellana, care a 
descoperit Amazonul, a trecut pe aici cu o mare armată de 
albi. A dat chiar numele lui unui oraş de pe râul Cenepa. 
Numai că trupele sale s-au revoltat acolo şi, necunoscând 
mare lucru despre ceea ce însemna pădurea ecuatorială, 
au dezertat, cu riscul de a se pierde în ea. Cum, pe atunci, 
sălbaticii nu aveau de ce să se teamă de albi, ba chiar îi 
priveau amuzaţi, au fost şi dintre cei pe care unele triburi 
i-au adoptat. Aşa că asta-i originea faimoşilor indieni albi, 
cu care vi s-au împuiat urechile de la Para (sau Belen), de 
pe Atlantic şi până la Pango de Menseriche, de pe coastele 
Anzilor. N-ar mai avea rost să-i căutaţi altundeva. 

— Mda, spusei, deci, dacă v-am înţeles bine, senor 
Delgado, nu ne mai rămâne decât să facem stânga-mprejur 
şi s-o luăm iar spre Iquitos? 

— Da, şi la „Turistas” să goliţi şi o sticlă de scotch în 


sănătatea mea! 

Walter ne părăsi şi Delgado îi făcu un semn bătrânei 
indience care-l servea, să ne aducă pisco. 

— Dar dacă mi-aţi da cuvântul de onoare că n-o să 
povestiţi şi altora, cel puţin cât veţi fi pe aici, şi că nu-mi 
veţi dezvălui numele, v-aş mai spune o groază de lucruri. 

— Aveţi cuvântul meu, senor, vă ascult. 

— Bun! Ei, după cum ştiţi foarte bine acum, acest colţ de 
lume e plin de barbari, de indieni. Guambizii, maronii, 
moratosii şi aguarunii nu sunt propriu zis antropofagi, ci 
sanguinari şi cruzi, mai ales de când căutătorii de cauciuc, 
trecând pe aici, s-au dedat la fel de fel de crime. Aceasta i- 
a făcut să turbeze de furie. Şi a fost nevoie să se creeze 
posturi militare pentru protecţia albilor, atât de scump 
plătită. De fapt, ce s-a petrecut? Indienii urmăriţi şi 
hărţuiţi au trecut la rezistenţă organizată, fiind repede în 
stare să riposteze, mai ales după ce cei fugiţi de prin 
seringale luaseră cu ei puştile şi muniţia patronilor. 
Curajoşi, au atacat apoi şi ei posturile militare. Violenţa 
naşte violenţă şi militarii au ripostat prin expediţii pentru 
a-i pedepsi... Urmarea; hecatombe şi de o parte şi de alta, 
iar albul a devenit, pentru băştinaşi, duşmanul numărul 
unu. Nimic nu i-a mai putut opri pe nici unii. 

Supliciile erau cumplite: dacă era prins un indian, uneori 
chiar rănit, era dat furnicilor, după ce fusese uns cu miere. 
Iar unii au mers atât de departe încât victimelor, îngropate 
până la gât în pământ, le-au dat de mâncare, ca să le 
prelungească chinurile. Am văzut şi eu un indian care a 
rezistat paisprezece zile. În cele din urmă, nu putea nici 
măcar să strige! 

Alţii foloseau şi coşciuge; da, coşciuge adevărate, în care 
erau vârâţi sălbaticii de vii; aveau doar o gaură, făcută în 
dreptul capului, ca să intre ceva aer. Erau lăsaţi aşa zile 
întregi în soare, iar noaptea puşi să atârne cu capul în jos. 
Când erau scoşi din coşciuge, ori puţeau, ori erau nebuni, 
şi-i zvârleau la piranas. Niciodată peştii n-au fost atât de 
bine hrăniţi la Borja ca-n vremurile acelea...! 

Îşi turnă iar pisco, îşi goli paharul şi continuă: 


— O să vă spun, de altfel, ceea ce nimeni n-ar îndrăzni 
să vă spună. Şi le ştiu pe toate pentru că am stat în primele 
rânduri, ca să văd ceea ce se petrece. Fiţi sigur că aceşti 
albi sălbatici există. li puteţi avea chiar în faţa ochilor. 
Intoarceţi-vă numai, postul e în spatele dumneavoastră... 
M-aţi înţeles? 

— Nu prea îndrăznesc să înţeleg, îi spusei eu. 

— Descoperirea cauciucului a făcut din această regiune 
ţara urii... Şi nu-i singura... La fel s-au petrecut lucrurile şi- 
n alte părţi pe Amazon. Pentru a exploata hevea, jebe, 
leche caspi, shiringa şi quinilla, trebuiau ocupate teritorii 
în care sălbaticii erau stăpâni de veacuri. Dacă ar încerca, 
de pildă, cineva să vă scoată pe dumneavoastră din casă, 
aţi riposta, nu? Ei bine, tot la fel au procedat şi indienii, au 
ripostat. Şi, atunci, au fost distruşi sistematic, până când 
albii şi-au dat seama că în acest fel se privau singuri de o 
mână de lucru foarte ieftină. Din acel moment au început 
să şi-i facă sclavi. Şi-i tratau înspăimântător. Le violau 
femeile, iar pe copii, bătrâni şi infirmi îi înecau. Ba unii, 
mari patroni, au tratat afacerea cu alte triburi de indieni, 
ca aceştia să-şi înrobească fraţii şi să li-i dea lor ca mână 
de lucru. De unde şi ura unora împotriva celorlalţi. Încetul 
cu încetul, însă, victimele s-au organizat şi ele. Albii îi 
învăţaseră să mânuiască armele de foc, pe care apoi le-au 
şi furat de la patroni, dându-şi totuşi, seama că, ale lor, 
cele tăcute - săgețile şi serbacanele -, erau mai eficace şi 
mai perfide... Cruzimii, furtului şi violului, ei le-au răspuns 
cu ferocitate şi viclenie. 

Oprindu-se să mă privească în ochi, Delgado tuşi şi 
continuă: 

— Dacă un vas cu militari, pentru menţinerea unui post, 
e atacat, ce face armata? Răspunde la atac şi gata 
represaliile. I-ai putea opri pe soldaţi? Atunci, urmează un 
raid fulgerător, făcut milităreşte, prin surprindere, în care 
este masacrat tot ce pică la îndemână, iar colibele aprinse. 
Dar asta, bineînţeles, nu vi s-a spus deschis; daca aţi fi 
întâlnit la Iquitos pe unul atât de sincer ca mine, cred ca n- 
aţi mai fi făcut drumul acesta lung... 


XXX 


Îl găsii pe Walter în faţa birourilor postului militar de 
unde tocmai ieşise. 

— Brav tip, acest căpitan, îmi spuse el, şi nu-mi prea 
pare a avea o situaţie privilegiată. Să ne punem noi în locul 
lui, nimic plăcut în Borja asta! 

— A zis ceva despre actele noastre? 

— Da, i s-a părut bizar că nu avem autorizaţie de 
navigare de la Comendancia, dar n-a insistat. In schimb, 
ne-a dat o foaie de circulaţie până la Iquitos. Aşa că ne 
întoarcem. 

— Ne întoarcem? repetai eu. Pentru că socoteşti că nu 
mai are rost să ne continuăm cercetările şi să mai insistam 
în acest sens? Dar informaţiile mele privesc tocmai 
regiunea dintre Maranon şi frontiera ecuadoriană... 

— Ştiu, câteva sute de mii de kilometri pătraţi. Dar dac- 
ar fi fost ceva adevărat, în informaţiile dumneavoastră, am 
fi aflat-o aici. 

— Şi, atunci, am alergat după o nălucă? 

Walter ezită. 

— Da şi nu... Dar speram, când v-am lăsat cu Delgado, 
că o să vă mai explice el ceva... Eu m-am lămurit, iar 
conversaţia cu căpitanul m-a convins pe deplin. Se întoarse 
spre mine, făcându-mi cu ochiul. Dar, apropo, s-ar părea că 
guambizii, aguarunii şi maronii se agită. Să fie nişte certuri 
interne? Numai de n-ar avea ceva şi cu noi, albii. Să-i 
lăsăm, mai bine, să-şi spele rufele în familie şi să ridicăm 
ancora. Ce ziceţi? 

Dădui din cap aprobator: 

— Cred că ai dreptate. Renunţ! Să ne întoarcem deci! 


MOARTEA LUI TOMAS 


Sperasem că avea să fie o călătorie rapidă la întoarcere, 
datorită curentului puternic, care ducea ambarcaţia mai 
iute decât motorul. Dar abia trecuţi de localitatea Manuel 
Prado, că cerul vărsă peste selva un adevărat potop; dură 
două zile. Maranonul îşi ieşi din albie, smulse arbori din 
rădăcini, rupse malurile, înghițind insule mici şi 
dezagregând maldăre de aluviuni. 

Ploaia cădea atât de deasă încât ne umplea barca mai 
iute decât o puteam noi goli cu cizmele. Aşa că trebui să ne 
punem la adăpost, după ce o legarăm la mal cu o funie 
lungă, pentru ca nu cumva, în caz de creştere a apelor, să 
n-o mai găsim! 

Odihnă sterilă, de care m-aş fi lipsit uşor, dar care se 
dovedi necesară. Oboseala, dizenteria, ciupiturile de 
țânțari,  înţepăturile insectelor, ale spinilor, climatul 
epuizant şi umiditatea, toate acestea declanşară în mine o 
febră năprasnică, împotriva căreia medicamentele pe bază 
de chinină fură ineficace, cel puţin timp de trei zile. 

Ne reluarăm drumul. Navigaţie rapidă, din pricina 
creşterii apelor, dar primejdioasă din cauza viiturilor care 
umpleau fluviul. Dacă cel ce conducea n-ar fi fost atent, ne- 
am fi putut uşor lovi şi sfărâma de stânci. 

lar Tomas, după ce bombănise tot timpul împotriva 
vremii nefavorabile, nu mai dorea decât să ajungem din 
nou la Barranca, unde să-l alinte femeile sale. Săracul! 


Se părea că tobele magare transmiteau înspre nord, de 
câteva ceasuri, nişte mesaje, indescifrabile. Semn deci, 
cum era şi de aşteptat, că triburile începuseră să se mişte. 
Declaraţii de război şi de prietenie. Fiecare trib trebuia să- 
şi recunoască în aceste lupte prietenii şi duşmanii. Un 
imens câmp de bătălie, pe care zeul Marte îşi aranjase 
pionii înainte de începutul confruntării. 

Tomas ţinea cârma, iar eu mă străduiam să ies din abisul 
de bumbac în care mă cufundase febra. Capul îmi ardea 


atât de tare, încât mi se părea că-i plin de plumb topit. 

— Beţi o gură de pisco, îmi spuse Walter, întinzându-mi 
sticla, în care nu se prea mai găsea ceva; sau vreţi un pic 
de tutun? 

— Ca să mă îmbolnăvesc şi mai rău? 

_ — Nu, dimpotrivă, pentru că deseori asta vindecă. 
Incercaţi. Din moment ce va-ţi trezit, înseamnă că vă e mai 
bine şi o să rezistaţi... 

—Hai, atunci, fie! Dă-mi pisco... 

Avea dreptate, ochii mi se deschiseră imediat. Respirai 
adânc, un aer cald, vâscos, mirosind a noroi şi a alge 
uscate. Deodată Tomas urlă: 

— Stai, El Germano! Ţine cârma! Carai! O piele de trei 
sute de soles! 

Instinctiv, Walter ascultă. Iar eu privii zăpăcit în jur să 
descopăr animalul a cărui piele şi fusese vândută. Nu văzui 
nimic. Tomas sări lângă mine şi-şi căută puşca, bâjbâind 
pentru a nu-şi pierde prada din priviri. Între timp zării şi 
eu un cap la suprafaţa apei, depărtându-se spre mal. Era 
ceva asemănător cu un cap de morsă sau de otari. De fapt 
era un jaguar. 

Walter cârmi, ca să se apropie de el, în timp ce Tomas îşi 
puse puşca la ochi. 

li cunoşteam agerimea şi dibăcia, iar eu, aproape 
restabilit, îmi şi imaginam animalul făcând un salt 
spectaculos, după care, noi, vâslind din răsputeri, aveam 
să-l prindem înainte de a ni-l devora peştii carnivori. Nu se 
auzi decât un zgomot sec, ca şi cum s-ar fi rupt o creangă, 
urmat de o droaie de înjurături, care mai de care. 

— Ploaia ţi-a udat încărcătura, strigă Walter. Ia 
Hemmerlessul, c-o să-l scapi altfel. Tremurând de emotie, 
Tomas ascultă şi-mi scoase de sub picioare puşca cu două 
ţevi, apoi ochi şi trase două focuri deodată, cu iuţeala unui 
fulger. 

Fiara făcu un salt atât de mare încât ieşi în întregime din 
apă, căzând apoi ca un bolovan uriaş, în valuri. Abia mai 
înota. Se vedea că era grav rănită şi că încerca să scape, să 
se salveze, folosindu-şi ultimele puteri, cu o abilitate şi 


voinţă demne de toată admiraţia. 

— Acostează, acostează, El Germano! strigă Tomas, 
altfel piranos n-o să ne lase din el decât labele şi mustăţile! 

Walter cârmi atât de brusc, încât motorul icni de vreo 
câteva ori, înainte de a-şi relua mersul obişnuit. Jur 
împrejurul jaguarului începuse freamătul ondulatoriu, 
semn că peştii carnivori îl şi simţiseră. Avea să fie sigur 
mâncat de viu dacă nu ajungea iute la mal. Din nefericire 
lăsa şi o dâră roşie în unde, ca un sos picant... 

— Chiquito, îmi spuse Carranza, dă-mi nişte cartuşe... 
Cât o să-mi încarc puşca, Walter o să acosteze de-a binelea 
şi nu vreau să pierd o asemenea blană! Totuşi, animalul 
era mai puţin grav rănit decât crezusem, pentru că înota 
din răsputeri. Se şi apropia de mal, lăsând o distanţă 
apreciabilă între el şi primejdioasele unduiri ale peştilor 
carnivori. Poate că mai era şi mirosul puternic de fiară pe 
care-l lăsa acest senior al junglei şi care-i impresiona. 

În cele din urmă, ajunse totuşi la mal, îşi trase 
răsuflarea, ne privi şi apoi urlă înfiorător, lugubru, 
ameninţător, cu gura deschisă, şiroind de apă, cu ghearele 
încordate, rânjind, cu colţi lui ascuţiţi şi albi, ca nişte dălţi 
gata să ne sfâşie. 

Credeam că se va scutura ca un câine ieşit din apă, când 
colo el îşi întinse doar muşchii, răsfirându-şi labele şi 
îndoindu-şi spinarea. Era o fiară splendidă, ale cărei pete 
rotunde scânteiau sub efectul umezelii. 

Tomas îşi încărcase puşca, iar eu încă mai căutam, 
bâjbâind, cartuşele Hammerlessului. Şi, Doamne, de câte 
ori nu-mi blestemasem stângăcia. 

— Aşteptaţi-mă! zise Carranza. N-am prea mult timp de 
pierdut cu fiara asta, o oră-două. De altfel, îl iau şi pe 
Tonto... 

De abia isprăvi de vorbit, că jaguarul şi făcu un salt, 
dispărând în desiş. 

— Prea târziu! spusei. 

Nimeni nu mă ascultă, iar Tomas îşi puse la curea 
revolverul cu butoi, luă puşca veche, maceta, praful de 
puşcă, gloanţele, neglijând Hammerlessul. Barca ni se 


înfundă adânc în mâlul de la mal. 

— Fii prudent, îl sfătui Walter... Nu te duce prea 
departe, ştii doar ce primejdii sunt pe aici. Şi vezi, când ţi 
se pare ceva, trage iute... 

— Fii fără grijă. Indienii şi cu mine... Hai Tonto, vino! 

Săriră amândoi pe uscat. Cu maceta în mână, bătrânul 
cauchero se înfundă în pădure şi-l auzii multă vreme 
făcându-şi drum cu lama de fier prin desişul de liane şi 
crengi. 

Trecură o oră, două... 

Din când în când, mă tot bătea un gând, pe care nu-l 
prea puteam exprima; aş fi vrut să mă cufund într-un somn 
adânc, un somn din acelea din care ieşi complet refăcut. 

Se auzi o împuşcătură. Il privii pe Walter şi-l văzui 
încreţindu-şi sprâncenele. 

— Puşca! spuse el simplu, înseninându-se. 

— Mai bine şi-ar fi luat Hammerlessul; aşa, cu siringa lui 
cu o ţeavă, e ca şi dezarmat. 

— N-ai să-i desparţi niciodată pe veteranii selvei de 
trompetele lor. Se pare că experienţa le-a arătat, totuşi, că 
nu-i rău ce fac. 

Şi iar se auzi o împuşcătură, tocmai când ploaia, ferocea 
ploaie ecuatorială, începuse să ne biciuie. 

— Aţi auzit? mă întrebă Walter. Şi, poftim, cu ploaia asta 
mai dă-ţi seama dacă-i puşca lui?! 

— Crezi c-a dat de sălbatici? 

— Nu li se mai aude blestemata aia de tobă. Vreţi tutun? 

— Aş vrea să dorm. 

— Atunci dormiţi. Ce vă împiedică? 

XXX 

Nu mă trezii decât a doua zi. Nu mai ploua, iar soarele 
era sus, arzător. După ce mă scuturase de umăr, Walter 
îmi întinse un lichid cald, în vechea cutie care ne servea de 
ceaşcă. 

— Beţi. E oje. Asta vă vindecă de orice. V-am mai adus, 
uite aici, şi câteva pere de tagua; sunt bune pentru 
dizenterie. Cu oje vă va scădea complet febra. 

Muream de sete şi băui lichidul fierbinte, fără a-i găsi 


vreun gust, cu limba mea atât de încărcată. 

— Şi Tomas? Cum? Nu s-a întors? 

— Din păcate, nu! 

— Să se fi rătăcit? 

— Imposibil. Tomas nu se rătăceşte. 

— Eşti cam sumbru, Walter. 

— Nu mai mult ca de obicei. 

Mintea şi-l simţeam după voce. 

— Spusese, parcă, că lipseşte o oră sau două. Şi doar 
ştie în ce stare sunt şi cât de tare mă grăbesc să ajung la 
Iquitos. Nu-i serios. 

— Dar nu putem pleca fără el. 

— Sigur că nu, dar cât să-l aşteptăm? 

El Germano îşi ridică o clipă capul spre cer, ca şi cum în 
timpul acesta şi-ar fi făcut un calcul. 

— Cred că o să trebuiască să plecăm şi noi într-o mică 
excursie, uite pe acolo. Dar dacă vă e frică, sau vă simţiţi 
prea obosit, rămâneţi aici şi aşteptaţi-mă. 

— Frică? Cu tine, nu... De altfel, mă simt mai bine. Când 
plecăm? 

— Cât mai iute. După ploaia asta, lianele şi frunzele pe 
care le-a tăiat ieri cu maceta o să crească repede. Altfel îi 
pierdem urma. 

XXX 

— Luaţi-vă sacul Limaperu, puneţi revolverul în el, luaţi 
şi cuțitul şi maceta. 

— Şi n-ascundem barca? 

— Aici, cu declivitatea asta? Amândoi nu putem, am 
pierde, de altfel, şi o groază de vreme... 

Işi ridică capul şi ciuli urechile la zgomotele pădurii; îl 
văzui, deodată, luminându-se la faţă: 

— Uite! Se-ntoarce! exclamă el, îl aud pe Tonto lătrând... 

Venea, într-adevăr, Tonto... dar singur. Bietul căţeluş 
era leşinat de oboseală, ca şi cum ar fi fugit vreo douăzeci 
de kilometri. Cu limba scoasă, cu ochii stinşi, căzu la 
picioarele lui Walter, gâfâind să-i crape pieptul. Era 
năclăit, plin de noroi, ca-n ziua în care îl aruncasem în 
fluviu, sub ochii nebunului de Smeyster. 


El Germano se aplecă să-l examineze, să-l palpeze şi să-l 
adulmece. Micului animal, aşezat cu burta la pământ, îi 
plăcea; era încrezător, dar epuizat. 

— Tonto miroase a indieni, a sălbatici, spuse Walter. 
Trebuie să se fi întâmplat ceva. 

— Ce ne facem? Îl aşteptăm sau mergem să-l găsim? 

— Mergem. 

Cărarea, pe care vegetaţia începuse să se ridice din nou, 
ni se întindea în faţa ochilor. Puteam merge destul de iute, 
lianele nu ne împiedicau decât ici şi colo. Se simţea că era 
făcută de o mână de pădurean obişnuit de multă vreme cu 
aşa ceva. Zigzaga la întâmplare, printre copacii care nu 
putuseră fi doborâţi cu maceta. Merserăm pe ea, 
întortocheată cum era, cam vreun kilometru în linie 
dreaptă, ceea ce însemna, de fapt, vreo trei. Şi, deodată, 
dădurăm într-un fel de început de luminiş, mare cât un 
câmp de lucernă de pe la noi. Nicio urmă însă. 

— Fiţi atent, îmi spune Walter. Luaţi Coltul... şi 
aşteptaţi-mă... 

Cinci minute mai târziu fu înapoi, cu Tonto pe urme. 

— Hai, puteţi să veniţi acum, spuse el, cu o voce 
indiferentă. Uite-l la vreo doi paşi mai încolo!... L-au 
aranjat indienii. Aveam eu un presentiment... 

— Ce vrei să spui, că... l-au ucis? N 

— Şi încă cum, ce bestial! Ticăloşii! In fine, o să vedeţi 
cu ochii dumneavoastră. Hai, pregătiţi-vă maceta. 

Tomas era căzut pe spate, cu cămaşa smulsă şi cu o rană 
de lance la baza inimii, un glonţ în braţul drept, la 
încheietură, şi cu ţeasta despicată de o lovitură de maceta. 
li tăiaseră centura, ca să-i ia cuțitul şi revolverul; puşca 
dispăruse şi ea, iar în buzunare nu mai avea nimic. Trebuie 
să se fi luptat cu disperare, judecând după vânătăile pe 
care le avea peste tot şi care nu proveneau, desigur, de la 
cioturile pădurii. 

— Şi zici că-i lucrătură indiană? întrebai eu, cu vocea 
stinsă, neputând crede că gentilul, serviabilul şi veselul 
tovarăş care nu ne părăsise o lună de zile, putuse sfârşi 
astfel, în nişte condiţii atât de atroce. Lucrătură indiană, 


dar după ce-ţi dai seama? 

— Dar cine altcineva s-o fi făcut decât indienii? Şi de ce? 
Pentru a-i fura armele, lua-i-ar naiba, simplu! 

Îmi era greață şi simţeam cum mă cuprinde iar febra. 
Eram zdrobit, căci aş fi vrut să-i spun acestui băiat 
fermecător, c-un trecut atât de înspăimântător, că-l 
stimasem şi că aveam pentru el o prietenie reală. Ce ar fi 
fost călătoria noastră fără Tomas? 

— Şi acum ce facem? întrebai. 

— Dacă ştiţi vreo rugăciune, spuneţi-o. Eu o să-ncerc să-i 
fac o groapă cu maceta; nu o să fie prea greu, dar vă rog 
să mă ajutaţi. O să punem şi pietre deasupra... şi după 
aceea, o ştergem. 

— La Barranca, să le spunem femeilor lui că nu se va 
mai întoarce? 

— Nu! Într-un fel sau altul o să afle ele că am coborât 
spre Iquitos şi că Tomas nu mai era cu noi. Şi, atunci, o să- 
şi spună că „L-a înghiţit pădurea”. Sper că acum ştiţi ce- 
nseamnă asta? 


ÎNTOARCEREA LA IQUITOS. EPOPEEA 
CAUCIUCULUI 


Mi-am regăsit camera de la hotelul „Iuristas”. Din 
balcon văd Amazonul curgând atât de lent încât, până la 
malul celei mai apropiate insule din faţa mea, ai zice că 
apele-i sunt nemişcate; o imensă placă de zinc strălucind 
sub soare. 

Totuşi am văzut şi barca lui Walter depărtându-se, 
încărcată de turişti americani, dintre care o doamnă 
trupeşă, cu umbrela în mână, în rochie imprimată, foarte 
lungă, şi pantofi cu tocuri înalte, când s-a urcat în barcă, 
numai că n-a căzut în apă. 

El Germano îşi reluase meseria; trebuia să le procure 
micilor burghezi, dornici de evaziune, senzaţii colorate, 
excitante, cu simulacre de primejdii, printre triburi de 
operetă, perfect inofensive. Douăsprezece ore pe râurile 
Nanay şi Itaya, cu o vizită la manufactura de chewing-gum, 
cu exerciţii de tir ale indienilor, şi cumpărături de 
curiozităţi exotice. 

Îmi iau pălăria şi pornesc în căutarea unui restaurant în 
care să nu mai aud vorbindu-se de pucca, de camotes şi de 
paltas. De pe o tablă, pe care era un menu scris cu creta, 
cer: 

— Arroz con pato? (Raţă cu orez.) 

— No ay! 

— Camarones? (Raci de apă dulce.) 

— No ay! 

— Aguadito de mariscos? (Supă de scoici.) 

— No ay! 

— Escabeche (Peşte prăjit cu ceapă.) 

— No ay! 

— Dar atunci ce aveţi? 

— Yuccas, camotes, arroz... huevos herbides. 

Mi se oferă, parcimonios, un ou moale - care e tare 
totuşi - şi cer un altul. 

— No ay, senor. 


les de la masă uşor ca un fluture şi încep să hoinăresc. 
Oraşul acesta, care fusese o capitală splendidă, nu are 
decât străzi pustii, atât de pustii încât pe unele creşte 
iarbă. Ici şi colo, câţiva copii, cu ghiozdane sub braţ, se 
îndreaptă spre cine ştie ce şcoală, râzând tare şi 
hârjonindu-se. 

Mă duc pe Malecon, traversând Jiron Lima - altădată 
Prospero - plin de autobuze multicolore, prevăzute cu 
difuzoare care răspândesc o muzică vioaie, ţipătoare şi 
sălbatică, auzindu-se la depărtare de kilometri. Doar 
aceste maşini mai animă oraşul, deşi goale în cea mai mare 
parte a timpului. Ele şi vulturii. Pe Malecon este un 
adevărat nor, de asemenea vulturi, abătuţi peste o 
grămadă de gunoi puturos, pe care tocmai îl descărcase un 
camion voind să-l arunce în fluviu şi greşind direcţia. Ce 
mai treabă pe ei, cu ghearele şi cu ciocul atât de activ! Şi 
dacă vreun câine vrea să le ia ceva, se năpustesc toţi 
asupra lui, punându-l pe fugă. 

Într-o zi, la piaţă, unul dintre aceşti hrăpăreţi, luându- 
mă pe semne drept gringo, după cât eram de încrezător, se 
repezi de pe un acoperiş şi-mi smulse din mână o clătită, 
pe care tocmai o cumpărasem, întorcându-se apoi pe 
jgheab, la alţi vreo douăzeci, cu care continuă să mă 
sfideze. Este interzis să le faci vreun rău! 

M-am apropiat de canal să-i văd ce fac, când, trecând pe 
lângă un boschet de bananieri pitici, care cresc pe mal în 
stare naturală, aud foşnet de frunze. Tresar şi văd ieşind la 
lumină un cap de momâie. 

Ce slăbiciune, ce barbă murdară şi ce piept cofâlcit, în 
zdrenţe, şi ce pălărie ponosită! 

— Bismarck! exclamai eu. 

— Para servirle senor! 

— Ce faci acolo? 

— Dorm. 

Se ridică modest, ezitând şi temător; silueta nu i s-a 
schimbat, doar zdrențele-i au în plus câteva găuri. 

— Ei bine, îl întreb, tot cu foamea te lupţi? 

— Tot, domnule. 


— La drept vorbind şi eu, dar din alte motive. Acum, de 
pildă, mi-ar place grozav să mănânc un biftec. 

— Să vă conduc atunci, domnule. Pe drum, îmi zise: Ştiţi, 
domnule, bancnota pe care mi-aţi dat-o, data trecută, era 
falsă. 

— Imposibil! Îmi spui asta ca să-ţi dau alta? 

— Por favor, dacă sunteţi bun... 

— Uite-o, dă-mi-o înapoi pe cea falsă... 

— O! senor, dar am schimbat-o... 

Şi, cum i s-a părut că prin vorbele acestea îmi 
spulberase generozitatea, se grăbi să adauge: 

— Aş fi putut, totuşi, să fiu prins, denunţat şi închis, 
senor. Ah! câte belele am avut cu bancnota asta! 

— Ei bine, Bismarck! îi spusei eu amuzat, îţi voi da nu o 
bancnotă, ci două, după ce vom mânca şi după ce-mi vei 
răspunde la nişte întrebări. Tomas, Tomas Carranza mi-a 
vorbit de dumneata; se pare că ştii o groază de lucruri... 

Faţa i se lumină, dar mă gândii că, pentru o sută de 
soles, chiar dacă amuţise, avea să-şi revină şi să-mi 
povestească. 

XXX 

Turistul care se opreşte în faţa acestei construcţii din 
mozaic albastru, cu două etaje, pe Malecon Tarapaca, cu 
faţa la fluviu, e tentat să se întrebe ce arab o fi venit, oare, 
să se aşeze aici, atât de departe de malurile Nilului, pentru 
a clădi acest edificiu?! 

E un palat şi nu fructul unei fantezii de şeic, de bei sau 
de prinţ algerian; e rodul orgoliului nemăsurat al unuia 
dintre magnații cauciucului: Otoniel Vela. 

Domnise, odinioară, la Iquitos, ca un rege. Adusese de 
departe aceste plăcuţe de mozaic care trebuiseră să 
traverseze, atunci când „era mai uşor să ajungi din Lima în 
Siberia decât la Iquitos”, oceane, Canalul Panama, apoi 
Cordillierii şi de acolo Ucayali, până la Amazoane. Altfel 
spus, fiecare din aceste plăcuţe ajunsese să coste 
echivalentul greutăţii sale în aur... Dar ce însemna oare 
aceasta pe lângă lacrimile scurse din rănile arborilor 
hevea, lacrimi care, trecute prin foc şi fum, transformate în 


bulgări de un kilogram, valorau mai mult decât 
echivalentul greutăţii lor în aur? 

Iquitos - care timp de două sute de ani de la fondarea 
sa, de către o colonie iezuită, la îndemnul părintelui Jose 
Bahamondez, vegetase, fiind despărţit de restul lumii - 
începu să prospere nemaipomenit. 

Amazonul şi Maranonul se pomeniră, atunci, brăzdate 
dintr-o dată de o mulţime de vase mici, încărcate cu 
bulgări de cauciuc, iar mai apoi şi afluenții lor: Huallaga, 
Ucayali, Putumayo, Javari şi Jurua. Curând după aceea, 
transatlantice puternice, ale liniei Botth, stabiliră o 
legătură lunară între Iquitos, New York şi Liverpool. 

Otoniel Vela îşi descoperi, deodată, şi un rival, dar un 
rival care nu-şi construi un palat de mozaic, ci un edificiu 
puternic de fier, cam ca turnul Eiffel; se numea Carlos 
Sharp. Cei doi s-ar fi putut angaja în luptă, dar cauciuc se 
afla pentru toţi în pădure şi erau multe de făcut să lupţi cu 
indienii, să-i înrobeşti şi să-ţi procuri mână de lucru, care 
trebuia şi ea supravegheată. Aşa că, era mai bine pentru 
toţi să se înţeleagă. 

Exista şi o luptă secretă, pentru prestigiu. Şi în timp ce 
se deschideau în toate colţurile oraşului - care rodea 
încetul cu încetul pădurea virgină - case de joc, bordeluri 
şi birturi pentru distracţia muncitorilor, se punea şi 
întrebarea care dinastie avea să învingă, Sharp sau Vela? 

Intr-o zi, cineva i-a spus lui Carlos Sharp: 

— Ştiţi ce l-am văzut făcând pe Vela, cu prilejul unei 
sindrofii, pe care o dăduse la el acasă? Le-a oferit 
oaspeţilor ţigări de foi, pe care le-a aprins, apoi, cu 
bancnote de câte cinci dolari! 

— Mare lucru, i-a răspuns Sharp. 

La rându-i, a organizat o uriaşă tertulia, la care au fost 
convocați o sută de notabilităţi ale tinerei capitale. A pus 
apoi să i se aducă în faţă mai multe ceainice de argint, pe 
care le-a umplut cu apă şi le-a încălzit, cu ce credeţi? Cu 
bilete de bancă, la care le-a dat foc cu mâna lui. Un astfel 
de spectacol, fireşte, după părerea lui Tomas, îl înnebunise 
pe bietul Bismarck. 


După aceea, cursul cauciucului a căzut. O încărcătură de 
zece mii de dolari nu se mai vindea nici cu două sute. 
Guma venea din orient, chimiştii descoperiseră izoprenul, 
din care se făcea cauciucul sintetic. Şi astfel, Sharp, 
ruinat, dispăru, iar Otoniel Vela fu fericit când găsi un 
hotelier care să-i cumpere palatul de mozaic, instalându-se 
cu ce luase pe el, la o fermă, undeva în sud. 

XXX 

Dar cea mai teribilă epopee a cauciucului, pe care o 
trăise Bismarck, fusese cea a lui Gomez. 

Trebuie spus dinainte, însă, că Spania şi Portugalia îşi 
stabiliseră, printr-un acord, încă din 1777, delimitările 
posesiunilor respective din America de Sud, acord de altfel 
încheiat prin tratatul de la San Ildefonso. 

Până atunci frontierele fuseseră fluctuante, nesigure, 
dar deplasându-se insensibil spre est, în detrimentul 
Portugaliei. 

Când, apoi, Peru şi Brazilia şi-au obţinut independenţa, 
cu tot tratatul de la San Ildefonso, Peru a continuat să 
ciupească din teritoriul vecin. Astfel a izbucnit şi un război, 
căci invadările de teritorii erau însoţite de acte de evidentă 
ostilitate. 

S-au preferat totuşi negocierile, iar diplomaţia braziliană 
a ştiut să se impună. 

S-a hotărât o nouă linie de demarcare între cele două 
ţări, prin tratatul de la Velarde-Rio Branco. 

Totuşi, hărţile pe care fuseseră făcute delimitările, erau 
mai mult decât sumare. Puţini exploratori îndrăzneţi se 
încumetaseră să se aventureze până atunci pe marile fluvii; 
Amazon şi Maranon, cât şi pe afluenții lor, necunoscuţi de 
fapt în vremea aceea; Jurua, Putumayo şi Ucayali. 

Doar savanții - străini în cea mai mare parte - se 
aventuraseră în aceste ţinuturi nesănătoase şi pline cu 
sălbatici, unde nu puteai face decât colecţii de insecte, 
esențe, plante şi lemn preţios, dar neexploatabil din lipsă 
de mijloace. Pădurea ai fi zis, astfel, că e a tuturor, pentru 
că nu era a nimănui, decât a indienilor, cărora, de fapt, le 
păsa prea puţin de tratatele stabilite, peste capul lor, de 


către albi. 

Când izbucni febra cauciucului, în Sierra de Condor din 
San Martin trăia un metis, tip de o mare voinţă şi foarte 
îndrăzneţ, Cayetano Gomez, cu soţia sa şi cu cei patru 
copii, dintre care unul foarte mic. Cayetano Gomez, 
împreună cu fratele său mai mare, făceau oale de lut, Ines, 
soţia, tricota veşminte de lână şi pălării de paie, iar copiii 
scoteau oile şi lamele la puna, păşune pe care creştea o 
iarbă rară şi aspră, numită ichu. Nu se ştie apoi din ce 
motive acest serrano - muntean - a intrat, deodată, în 
conflict cu municipalitatea din San Martin. În orice caz, în 
regiune, oamenii erau aspri, curajoşi şi de o mentalitate 
destul de primitivă, marea lor distracţie fiind, în ciuda 
legilor, lupta cu pumnii, organizată cu prilejul sărbătorilor 
şi care, deseori, se sfârşea prost. Intr-o astfel de 
competiţie, s-ar fi putut ca Gomez să fi rănit sau ucis pe 
cineva. Destul că într-o zi îşi vându toate turmele, familia 
îşi strânse catrafusele şi părăsi pământul natal, ca s-o ia 
spre câmpie, pe valea sălbatică şi necunoscută a râului 
Ucayali. 

Doi ani mai târziu, apăru la Tabatingua, cu copiii, 
nevasta şi vreo doisprezece serranos, munteni care 
hotărâseră să-i împărtăşească soarta. Afacerile nu le 
merseseră prost, căci aventurierii aveau şi o flotilă, vase 
construite de ei înşişi, după model indian. Făceau, de 
altfel, naveta între Iquitos şi  Tabatingua, unde 
descoperiseră arbori de cauciuc. Dar, după doi ani, mina 
de gumă secă. 

Aşa că trebuiră să caute într-altă parte preţiosul copac. 
Unde mai pui că tot atunci un roi de exploratori, în stare 
de orice, se abătuse asupra regiunii, terorizând triburile şi 
dedându-se, după părerea cinstiţilor lucrători, la fel de fel 
de nemernicii primejdioase pentru viaţa tuturor. Gomez 
însă, simțindu-se mai mult sau mai puţin frate de rasă cu 
sălbaticii, nu le făcuse niciodată nici cel mai mic rău. Şi, cu 
ajutorul unuia din tribul mayoruna, numit şi tribul 
rătăcitor, din pricina neputinței sale de a sta mai mult timp 
în acelaşi loc, află de existenţa unui colosal cadrilater de 


seringal pe Jurua. Lung de 3280 de kilometri, acest râu se 
vărsa în Amazon la ceva mai mult de o sută de leghe de un 
oraş brazilian, replica exactă a ceea ce era Iquitos Manaos. 

Şi aventurosul metis nu ezită deloc. Tot ce câştigase şi 
ce strânseseră ajutoarele sale fu pus laolaltă, cumpărară 
ambarcaţii mai mari şi materiale de construcţie pentru 
magazii şi antrepozite, cu care porniră apoi pe Jurua. Tot 
atunci, însă, râul era şi obiectul unei mari discuţii 
diplomatice, dintre Peru şi Brazilia, aceasta din urmă 
pretinzând că teritoriul era incontestabil brazilian. Peru, în 
schimb, îl propunea ca frontieră naturală între cele două 
țări. 

Gomez şi ai lui, neştiind de toate acestea, exploatau din 
greu un seringal, destul de bogat ca să le dea oamenilor de 
lucru până la sfârşitul vieţii. 

Bineînţeles că părăsiseră şi piaţa din Iquitos, pentru 
Manaos, condiţiile geografice făcându-le mai uşor accesul 
aici decât dincolo. 

Cu prilejul unei călătorii la Manaos, când îl însoțea şi 
Ines, Gomez descoperi necesitatea unor lucruri pe care, 
cândva, la început, le dispreţuise. Astfel, pentru a se pune 
în rând cu lumea, se văzu obligat să reţină o cameră la cel 
mai bun hotel. Cumpără apoi ghete, el care niciodată nu 
purtase aşa ceva, frecventă barurile şi bău şampanie cu 
soţia. Ar fi preferat el pisco sau ţuică, băuturi tari, dar 
moda era, atunci, să se bea şampanie, şi bău că n-avu ce 
face. Învăţă şi nişte jocuri de cărţi complicate, în timp ce 
Ines se lăsă furată de ameţeala dansului. Acolo şi 
descoperi, de fapt, că fiind din Peru, era peruvian, dar că 
mai exista şi o altă mare ţară care se numea Brazilia. De 
altminteri, mai auzise el vorbindu-se de Brazilia, dar 
crezuse că-i un nume de general. Dar un peruvian nu se 
putea instala liber, fără nicio formalitate, pe teritoriul 
brazilian, după cum niciun brazilian nu-şi putea pune 
cortul, la bunul său plac, în Peru. 

Se informă şi se linişti când luă cunoştinţă de tratatul de 
la San Ildefonso; exploatarea sa de pe Jurua era deci în 
ţara lui şi putea face acolo ce voia. Unde mai pui că nici 


nu-i iubea pe brazilieni, care vorbeau o limbă necunoscută 
şi beau şampanie, care-l îmbolnăvea. z 

Terminându-şi iute afacerile, se întoarse la lucru. Intre 
timp, fu semnat tratatul de la Velarde-Rio Branco, potrivit 
căruia Jurua devenea brazilian. Dar Gomez habar n-avea 
de aşa ceva şi-şi continua lucrul. Afacerea prospera. 
Devenise un magnat şi faptul era cunoscut, iar seringalul 
începuse să-i fie jinduit. O astfel de mină de cauciuc nu 
putea rămâne ascunsă pentru oamenii de afaceri brazilieni, 
care-şi spuneau „Cum! Tot terenul e al nostru şi să-l lăsăm 
pe un peruvian să-l exploateze şi să facă avere cu el? Ne 
fură acest Gomez; să-l alungăm de acolo!” 

Şi, într-o bună zi, o vedetă militară de la postul de vamă 
din Tabatingua, departamentul Amazoanelor, urcă de-a 
lungul râului Jurua, ca să descopere tabăra lui Gomez. 
Locotenentul care comanda detaşamentul, punând piciorul 
pe uscat, se îndreptă spre cea mai mare clădire, care 
trebuia să fie, neapărat, cea a stăpânului. Fu primit amabil, 
după sfintele legi ale ospitalităţii peruviene, dar ofiţerul îi 
spuse: 

— Senor Gomez, din păcate, sunt purtătorul unui ordin 
privind expulzarea dumneavoastră de aici şi aveţi un 
termen de o lună pentru lichidarea afacerii de pe acest 
teritoriu, care aparţine Braziliei. 

— Vă înşelaţi, spuse Gomez, surâzător şi sigur de sine. 
Conform tratatului de la San Ildefonso, aici mă aflu pe 
teritoriul peruvian. 

— Ba nu, dumneavoastră vă înşelaţi, recent a fost 
semnat un alt tratat, care redă Braziliei nu numai acest 
râu, ci şi o mare parte din selva vestică a ținutului. 

— Dar eu sunt cel ce a descoperit şi cucerit aceste 
regiuni, i se adresă Gomez. Aşa că, spuneţi-le celor ce v-au 
trimis, că am făcut aceasta în numele Perului. 

Două luni mai târziu, o altă vedetă urcă râul şi un alt 
ofiţer se prezentă să-i spună iar lui Gomez: 

— Guvernul meu v-a cerut să părăsiţi aceste locuri. Şi 
termenul acordat a expirat de mult. Vă anunţ însă că 
sunteţi expulzat fără recurs, iar timpul pe care încercaţi 


să-l câştigaţi nu vă va servi deloc. 

— Ei bine, spuse Gomez, cu toate amenințările 
dumneavoastră, eu voi continua să rămân; sunt un om 
cinstit şi nu fac rău nimănui. Pe semne că funcţionari care 
nu şi-au părăsit niciodată birourile s-au jucat cu 
frontierele. Nici gând să cedez acum în faţa lor; aşa că, 
oricare le-ar fi hotărârile, eu mă consider aici acasă şi să- 
ndrăznească cineva să mă mute cu forţa. Vă mai previn că 
sunt bine înarmat şi am cu mine şi o trupă numeroasă. 

Autorităţile braziliene, cu toate că ţineau să-şi 
recupereze bogatul seringal, îl stimau atât de mult pe 
acest îndrăzneţ cauchero, căruia nimeni nu i-ar fi putut 
reproşa ceva, încât nu le prea venea să întrebuinţeze forţa 
împotriva lui. 

Totuşi existau şi interesele oamenilor de afaceri. Şi ce 
afacere grozavă era seringalul lui Gomez! 

După cerere, urmă notificarea şi un alt ofiţer veni de 
data aceasta să-l intimideze pe Gomez, dându-i ordinul să 
părăsească locurile imediat, în caz contrar urmând să se 
trimită împotriva lui forţa armată. _ 

A părăsi imediat locul era o vorbă orăşenească. In 
junglă, altfel se petreceau lucrurile. Şi, oricât de aproape 
de Tabatingua ar fi fost exploatarea lui Gomez, îţi trebuiau 
câteva zile să ajungi până acolo. Unde mai pui că ordinele 
veneau de la Belen la Tabatingua, pe o distanţă de vreo 
trei mii cinci sute de kilometri. 

Cayetano Gomez îl delegă pe fiul lui să meargă la Iquitos 
şi să întrebe autorităţile peruviene despre ce era vorba şi 
să-l pună şi pe el la curent cu ceea ce se întâmpla. Or, 
peruvienii nu erau nici ei prea satisfăcuţi de acordurile 
făcute de ambasadorii lor, la conferinţa de la Velardo-Rio 
Branco. Şi, cu toate că abia ştiau unde se află râul Jurua, 
pricepură că pierduseră un teritoriu în urma acestui tratat 
şi că orgoliul patriotic le fusese profund rănit. 

lar când mai aflară că acolo trăia şi un om al lor, care 
dăduse nenumărate probe de curaj şi de îndrăzneală, 
acesta fiind şi unul din magnații cauciucului, se 
înfierbântară şi-l sfătuiră pe Gomez să reziste, asigurându-l 


totodată, de toată afecțiunea şi de ajutorul lor înarmat, în 
cazul unui atac, promiţându-i şi o recompensă pentru 
patriotismul său. Chiar de ar fi izbucnit un război pe care 
cine ştie cine l-ar fi câştigat! 

Din nefericire, totul era vorbărie goală! 

După aceea veni şi ziua când un metis, slujbaş al lui 
Gomez, alergă să-l anunţe că trupe, în număr de vreo patru 
sau cinci sute de soldaţi, se pregăteau să urce pe Jurua... 


PĂDUREA VRĂJITĂ 


Cayetano Gomez, strângându-şi oamenii, le ţinu 
următoarea cuvântare: 

— Vom fi atacați şi am înţeles c-ar fi vorba mai puţin de 
o chestiune naţională, cât de una privind bogăţia 
seringalului pe care-l exploatăm. Dar acest pământ era 
indian şi indienii ne-au lăsat să-l folosim fără nicio 
dificultate. În acest caz, cu ce drept mai vor albii să se 
instaleze aici? E al nostru şi atunci nu mai poate fi vorba 
decât de un simplu furt. Sunteţi de acord? 

Şi aceşti aspri serranos, cu feţe măslinii, obişnuiţi cu 
marile altitudini, care avuseseră şi curajul de a înfrunta 
teribilul climat al bazinului amazonian, răspunseră într-un 
glas, zbierând că vor face precum incaşii de odinioară, 
adică vor rezista până la moarte. 

Muniţii şi arme aveau, aşa că strânseră şi provizii, ca să 
poată face faţă asediului. 

Şi trupa debarcă, urmată de vreo douăzeci de 
aventurieri hotărâți să continue exploatarea seringalului în 
plină producţie. Asediu deci în lege. Iar ziua fu sângeroasă. 
Mai mult de patruzeci de soldaţi morţi presărară playa, 
până ce reuşiră să debarce şi ceilalţi. Cei din tabăra lui 
Gomez se refugiară atunci în colibe. Şi toată noaptea se 
trase. În zori, flăcări imense se ridicau în toată jungla din 
jur. 

Considerând că rezistenţa era imposibilă, oamenii lui 
Gomez îşi incendiară colibele, magaziile, antrepozitele, 
fugind în pădure, pentru a se îmbarca, ceva mai încolo, pe 
nişte vase ascunse, puse la adăpost şi gata de plecare. 

Gomez pierduse totul pentru că, chiar de ar fi reuşit să 
găsească un alt seringal, i-ar fi fost imposibil să-şi mai 
vândă bulgării de cauciuc la Manaos, unde l-ar fi arestat; 
pe de altă parte, nu era cu putinţă să facă prin junglă o 
cursă de mai bine de două sute de kilometri pe jos, ca să-şi 
poată vinde marfa la Iquitos. 

Unde se opri nu era un loc de prospectare, ci o cursă. Se 


aflau şi acolo seringaluri şi bogății, dar oamenii lui Gomez 
aşteptau. Numai Dumnezeu ştia cât poate ţine răbdarea în 
pădure. 

Aventurierii care puseseră stăpânire pe vechea 
proprietate socoteau că n-avea rost să se oprească la 
jumătatea drumului, Gomez fiind cunoscut pentru 
experienţa şi flerul cu care descoperea cele mai bogate 
locuri. Deci trebuiau să-l urmărească, să-l alunge definitiv 
şi să pună stăpânire pe toată averea lui. 

De unde să ştie ei că Gomez, în noua sa reşedinţă, punea 
la cale lucruri care îi vor lăsa cu gura căscată şi mai rău 
chiar? Nu se mai cresta niciun copac. Oamenii străbăteau 
selva cu maceta în mână, unii târând după ei nişte 
recipiente, alţii furci, târnăcoape, lopeţi... 

Într-o seară, Gomez le spuse oamenilor lui: 

— Vrăjim pădurea! 

XXX 

Experienţa le arătase uzurpatorilor că nu erau pe 
măsura lui Gomez şi a oamenilor lui. Şi iar făcură apel la 
trupe. Gomez, însă, se alie cu indienii ticunis şi huitotos, 
aceştia devenindu-i cu atât mai uşor prieteni, cu cât ştiau 
că el era cel care îi apăra de invazia albilor. De fapt, faima 
lui Gomez se răspândise peste tot, pentru că nu avusese 
niciodată vreun sclav în întreprinderea lui. 

Şi tobele magare anunţară, într-o zi, că vase pline cu 
soldaţi înarmaţi urcau iar pe Jurua. Gomez primi vestea cu 
un surâs crud, frecându-şi mâinile. Aştepta şi dorea de 
mult timp acest lucru. Să fi sunat, în sfârşit, ceasul 
revanşei? Şi oare numai atât? O răzbunare, o răzbunare 
abominabilă... 

Până şi azi, între râurile Javari şi Jurua, se vorbeşte de 
această „pădure vrăjită” de oamenii lui Gomez, loc, de 
altfel, tabu. Nimeni nu îndrăzneşte să se aventureze acolo, 
nici chiar mayorunii şi maiorubii indieni, cunoscuţi pentru 
marea lor instabilitate. 

Primii cincizeci de oameni care se îndreptară spre 
colibele rezidenţei Gomez se mirară că nu sunt primiţi cu 
împuşcături. Pe semne că Gomez îşi dăduse seama că lupta 


era zadarnică. Când se apropiară de clădiri, izbucni, 
deodată, un incendiu, urmat de o mulţime de explozii. 
Câţiva soldaţi căzură răniţi de bârnele proiectate de 
explozii, dar nu prea grav. 

A nimici acest cuib de rezistenți furioşi se vădea, totuşi, 
a nu fi prea uşor. Debarcară şi ultimii soldaţi. 

Oamenii lui Gomez fuseseră parcă imbecili, părând a fi 
amenajat ei, cu propriile lor mâini, debarcaderul, ca să 
faciliteze mersul operaţiilor. Ba, mai mult, ca şi cum ar fi 
vrut să înlesnească şi infiltrările în selva ale celor care ar fi 
pornit în urmărirea lor, făcuseră şi nişte cărări prin 
pădure, pe care ar fi putut merge în front deschis câte şase 
sau opt oameni! 

— Să fugă! spuse căpitanul. Dar nu vor putea ajunge 
departe. Prea ne-au uşurat munca. 

Pentru urmărire, aşteptară până a doua zi. Şi un prim 
detaşament urcă pe Jurua, ca să descopere locul unde 
Gomez îşi ascunsese vasele. Numai după o jumătate de 
leghe se auzi o explozie uriaşă, care zgudui pământul. 
Solul tremură sub picioare şi se crăpă, iar malurile râului, 
înalte şi abrupte în acest loc, se prăbuşiră cu zgomot, 
barând apa pe o mare distanţă şi dând naştere unui lac, al 
cărui nivel începu să crească vertiginos. Cei ce fuseseră 
cruţaţi de prăbuşire, fură zdrobiţi de căderea arborilor, iar 
alţii, care, luaţi de curent, încercaseră să înoate, căzură 
pradă peştilor carnivori... 

Oamenii lui Gomez nu puteau fi departe! Aveau să-i 
prindă şi să le arate ce însemna un război cu brazilienii! 

Un detaşament se angajă pe o cărare, al doilea pe alta, 
iar al treilea pe un culoar strâmt, dar perfect practicabil. 

Primului i se termină drumul într-o mlaştină, în care 
oamenii se împotmoliră până la genunchi. Dar ce 
importantă avea? Trebuiau să treacă, era un ordin! Şi 
trupa se angajă în mlaştină. Nu făcură nici douăzeci de 
paşi, când se auziră urlete de spaimă şi strigăte de 
disperare. Soldaţii zvârliră puştile şi ridicară braţele, 
încercând să se prindă de ceva nevăzut; unul câte unul se 
înecară în noroi. 


— Zile-ntregi, îmi spuse Bismarck, am vânat şerpii maca- 
macas a căror muşcătură mortală ucide în câteva minute. 
Erau reptile de aproape un metru, unii albi, alţii negri, 
roşii sau galbeni, trăind în mlaştină. 

Îi legasem cu bucăţi de sârmă la capătul cărora erau 
prinse pietre. Aceşti maca-macas, imobilizaţi pe la 
jumătatea trupului, puteau otrăvi şi cu gura şi cu vârful 
cozii, unde aveau un ghimpe veninos. 

— Dar, Doamne, cum i-aţi putut prinde? 

— Ne acoperisem braţele, gambele şi corpul cu o 
carapace de cauciuc natural, care ne apăra atât de 
muşcăturile, cât şi de înţepăturile lor. li strânsesem de 
prin mlaştină şi, pentru a-i imobiliza, îi băgasem în butoaie 
cu fund dublu. Pe sus le-am dat fum şi toţi au rămas ca 
paralizaţi o vreme. După aceea, prinşi cu sârmă, cum v-am 
spus, i-am slobozit din nou în mlaştină. 

Furioşi şi slăbiţi, unii maca-macas au mai scăpat de 
sârma cu care fuseseră legaţi, dar s-au repezit asupra 
acelor soldaţi care ar mai fi putut ieşi din noroi. Şi n-a fost 
salvat niciun ostaş. 

Al doilea detaşament, care se angajase pe cărarea din 
faţa colibelor distruse, înainta drept, fără a mai întâlni 
niciun obstacol. Nici din aceştia nu mai scăpă vreunul, dar 
fără să se mai audă vreun strigăt sau chemare disperată. 

— Şi ăstora ce capcană le-aţi pregătit? îl întrebai. 

— Curara, senor. Croindu-le cărarea, am pus de-a lungul 
ei butaşi de nopali şi organos, cu spini lungi, pe care apoi i- 
am otrăvit, la-nălţimea corpului, cu o soluţie de curara. Şi 
era de ajuns o singură zgârietură ca să-l dea gata pe 
oricine. Urma  asfixierea prin paralizarea muşchilor 
respiratorii, fără ca măcar omul să-şi dea seama. Nu putea 
nici striga şi nici respira. Moarte curată. 

— Şi al treilea detaşament? 

— Din acesta s-a salvat, totuşi, o parte, iar restul, prins 
în cursă, s-a mai zbătut o zi şi o noapte. 

— Şi ce capcană a fost? 

— Gropi mari de prins fiare, adânci de doi metri şi 
camuflate cu bambuşi, iar pe fundul lor cu ţepuşe foarte 


ascuţite. Cădeai în ele, ajungeai în ţeapă şi mureai pe- 
ncetul, fără să mai poţi ieşi. Cei căzuţi au urlat mult, timp, 
senor... Şi ce-i mai plăceau strigătele acestea lui senor 
Gomez! 

— Dar Gomez mai rămăsese acolo? 

— Sigur că da, senor, şi eu la fel, pentru că instalasem 
nişte observatoare, bine camuflate, în uriaşii caobas de 
primprejur. Voiam doar să vedem... şi să ne răzbunăm 
până la capăt. De aceea, pe cei scăpaţi din gropi i-am ucis 
noi, împuşcându-i fără ca măcar să-şi dea seama de unde le 
venea moartea. Ah! ce amuzant a fost! 

— Dar după câte mi-ai spus, Bismarck, parcă un alt 
detaşament o luase pe a treia cărare? 

— Da, dar nici din ăştia n-au mai scăpat mulţi. A fost, 
acolo, mâna lui Arturo, fiul mai mare al lui Gomez. A 
aranjat pentru ei o serie de capcane, montate pe fire 
flexibile de bambus. Era de ajuns să atingi o frunză sau o 
rădăcină aproape invizibilă ca să ţâşnească, de undeva, ca 
dintr-un arc, sau dintr-o sarbacană, o săgeată otrăvită sau 
o virote... În cele din urmă, ceea ce mai rămăsese din 
trupă a trebuit să se reîmbarce. Nu mai erau mulţi şi 
căpitanul devenise mai verde la faţă decât cascheta pe 
care o purta, înjurând şi bătând din picior. N-a durat nici 
aceasta prea mult, pentru că don Cayetano l-a împuşcat în 
cap... 

— Şi, după aceea, ce-aţi făcut? 

— Am plecat pe râu. Pădurea era vrăjită şi putredă şi 
nimeni nu mai putea trece vreodată pe acolo... Am ajuns la 
Ucayali prin selva. 

Despre regiunea dintre Amelia şi Benjamin Constant se 
mai zice şi azi că e „pădurea vrăjită”. Nimeni nu vrea să 
intre, iar imprudenţii care s-au aventurat, totuşi, în ea n-au 
mai dat niciun semn de viaţă. 

Sărac, epuizat şi înăcrit, Cayetano Gomez a revenit la 
Pucalipa. A cerut, mult timp după aceea, ajutorul armatei 
peruviene care i se promisese, dar în zadar. O vreme s-a 
mai ocupat cu tăiatul lemnului de trandafir. Dar era temut 
şi deci nu prea iubit. Aşa că, într-o zi, a plecat şi din 


Pucalipa, tot aşa de brusc ca din satul său natal. A mai fost 
văzut la Iquitos, dar şi de acolo a plecat pe neaşteptate, 
încât azi cine ştie unde se odihneşte bătrânul şi 
îndrăzneţul metis. Fără îndoială că l-o fi înghiţit şi pe el 
pădurea. 


CARAJO 


Walter mi-a lăsat vorbă la recepţia hotelului că mă 
aşteaptă la bar, la „ora vermutului”. Nu ne făcusem încă 
socotelile, dar am calculat cam ce-i datoram, conform 
convenției şi i-am pregătit un plic cu suma rotundă, în 
dolari. 

A urmat o strângere de mână, s-a aşezat lângă mine şi a 
comandat un whisky. 

— Am ceva grozav pentru dumneavoastră, începu el. 

— Ceva grozav? Lasă, le am pe ale mele acum! 

— Ascultaţi-mă. Am fost solicitat de un american 
entomolog-botanist, care vrea să meargă în ţinuturile 
triburilor huitotos pe un vas cu motor, confortabil. L-a şi 
închiriat şi va urca pe Napo până la Puerto Napo, în 
Ecuador. De la Puerto Napo mai sunt, apoi, vreo două ore 
cu taxiul, până la Tena, unde există un aeroport. 

— Îl cunosc pe american. Are la hotel cameră vecină cu 
a mea. Am flecărit mult şi mi-a propus să-l însoțesc. 

— Atunci s-a făcut? Veţi fi ghidul lui? 

— Nu. Pentru o vreme n-am să fac decât turism. Am 
nevoie să mă pun pe picioare. Aşa că nu! 

— E o înţeleaptă hotărâre din partea dumneavoastră, îmi 
zise. Trebuie să ştii când să te retragi! 

— Ține, îi spusei, întinzându-i plicul; asta-i pentru tine 
din partea mea. 

Mă refuză. 

— Nici vorbă de aşa ceva între noi. 

Mi-au trebuit multe argumente şi forţă de convingere ca 
să-l fac să accepte. Până la urmă i-am vârât cu sila plicul în 
buzunar. 

Am mai comandat alte pahare şi m-a întrebat: 

— Când plecaţi? 

— Cât mai iute cu putinţă. Mâine mă voi ocupa de 
întoarcerea la Lima. M-am săturat de climatul ăsta şi am 
ajuns să detest Iquitosul. 

— Pariez că nu va trece o săptămână şi o să vă cuprindă 


nostalgia. Nostalgia pădurii chiar. Eu ştiu ce-i aia, dar 
duceţi-vă!... Eu n-aş mai putea părăsi aceste locuri. 

I-am propus să cinăm împreună, dar m-a refuzat, pentru 
că, a doua zi, dis de dimineaţă, avea să plece cu nişte nord- 
americani până la Santa Maria de Nanay. 

Nu mai aveam ce ne spune sau, dimpotrivă, aveam prea 
mult... aşa că părăsirăm barul. În faţa uşii, mi-a întins ceva 
rotund. 

— Am cules, azi dimineaţă, pentru dumneavoastră, 
această nucă de oje. Ştiţi, e un stimulent grozav pentru 
memorie. Peste câteva zile ronţăiţi-o; să vă gândiţi la mine. 
Călătorie plăcută... Carajo! 

N-am avut timp nici să-i mulţumesc c-a şi dispărut. Mai 
bine, că începusem să ne emoţionăm. 

Briza, care bătea de la vest, m-a trăsnit cu toate 
mirosurile puturoase ale pieţii. Şi, în depărtare, autocarele 
răspândeau o muzică asurzitoare, mecanică. 

Am ridicat receptorul telefonului de palier şi am cerut 
compania „Faucet...” Minune în birou se afla o secretară. 

— Pot avea pentru mâine un bilet până la Lima? Cum? 
Da? Perfect. Reţinut! Vin degrabă la birou şi cu 
paşaportul... 

Când am revenit la hotel, ploaia tropicală începuse cu 
picăturile ei mari, calde, greoaie... Dinspre portul indigen, 
Belen, scânteiau pe fluviu lumini... 

Să fi avut Walter dreptate? Era nostalgia? Şi inima mi se 
strânge la gândul că nu o să mai revin niciodată, niciodată, 
în junglă... 

XXX 

Un sfert de oră mai târziu, zburam peste Requenas. 
Timp de două ore nu aveam să mai văd decât spumegarea 
lânoasă a selvei, de la şase sute de metri altitudine. Unde 
s-o afla omul în ea? Unde sunt fiara, insecta, capcana şi 
sălbaticul? 

După aceea au urmat Anzii şi... Lima. 

Nostalgie? Walter avea dreptate! 


Sfârşit 


Amazonia, decembrie 1961 - 
Panama-Guatemala-Mexico-Vence, martie 1962 


NOIE 


În ceea ce priveşte flora extraordinară a pădurii, din 
care numai o infimă parte a fost studiată până azi, din 
pricina dificultăţilor uşor de înţeles, trebuie să semnalăm 
cercetările făcute la Lima de profesorul inginer Pizentski, 
rus de origine, în colaborare cu Dr. Luis Felipe Revorado. 
Aceşti doi savanţi au alcătuit un ierbar voluminos, în care, 
de pildă, se află iarba antiri cu această indicație „Plantă 
bună de măcinat şi de pus pe dinte sau o carie timp de 
cinci sau zece minute, pentru a putea face apoi o extracţie 
uşoară, fără durere, hemoragie, sau instrument.” Dar 
ierbarul mai cuprinde şi altele, cu fel de fel de proprietăţi 
miraculoase. De exemplu, speciile care au fost clasate în 
grupa V, formată din 80 de plante şi din 25 de subgrupe. 
Seva sau scoarţa acestora poate servi drept stupefiant şi 
antihemoragic. Există şi „vizualizante”, pentru vindecarea 
rănilor, împotriva sterilităţii, a impotenţei, pentru potolirea 
durerilor canceroase, leacuri pentru lepră, reumatism şi 
astm, frunze şi liane în stare să înmoaie sau să întărească 
oasele, seve care tonifică inima şi ficatul obosit, altele care 
spulberă neurastenia şi opresc căderea părului. Luis Felipe 
Revorado şi Pizentski au descoperit în pădure acel 
shrizananco al indienilor, care nu-i altceva decât rauwolfia 
peruana care scade tensiunea, ajută inima, vindecă 
reumatismul, constituind, în general, şi un puternic sedativ 
pentru inimă. După părerea lor, rauwolfia originală a fost, 
nu se ştie cum, transplantată în Africa şi în Indii. E clasată 
la nr. 1 din grupa 13, a ierbarului. Savanţii cred c-ar putea 
fi exploatată, dar raţional, ca să nu dispară. Până acum s- 
au extras din ea 14 alcaloizi. E curios de semnalat că 
această rauwolfia a fost citată încă din vechime în cartea a 
V-a a „Vedelor indice”. 

Până-n prezent canella moena (Larus einnamunum) n-a 
fost întrebuințată decât ca material de tâmplărie. 
Expediată pe apă îşi pierdea preţioasa sevă, fapt pentru 
care, mult timp, proprietăţile i-au rămas necunoscute. 


Scoarța înlocuieşte foarte bine lemnul, dar s-au făcut 
cercetări pentru utilizarea sevei sale care, studiată 
ştiinţific, poate, foarte bine, zice-se, să prezinte şi alte 
proprietăţi. Se apreciază că un lujer de talie mijlocie poate 
furniza vreo zece litri de carburant asemănător cu petrolul. 

O legendă jivaro spune că primul om care a utilizat 
curara şi care ar fi descoperitorul ei, n-ar fi folosit-o decât 
din gelozie împotriva unui rival, care-i sedusese nevasta. 
Ucigându-l n-a încetat să-şi perfecţioneze otrava, pentru a 
o înlătura şi pe necredincioasă. 

Oricât de sălbatici, feroci şi cruzi ar fi indienii 
aguarunas, se bucură de un confort pe care celelalte 
triburi din Amazonia sunt departe de a-l cunoaşte. Au cele 
mai frumoase locuinţe, chiar cu un etaj, şi colibe care se 
închid cu uşi cu două batante. Camerele lor, numite pueac, 
sunt incomode prin prea marea supleţe a unui planşeu de 
bambus flexibil. Au paturi puse pe suporturi, la cincizeci de 
centimetri înălţime, făcute din cuverturi şi pături de cana 
brava. 

Indienii aguarunas întreţin focuri (patache) toată 
noaptea. Întreaga familie se culcă în aceeaşi cameră, 
alături de doi câini credincioşi, îndrăgiţi de copii. Sunt 
folosiţi la urmărirea vânatului, pe care, dacă ajung să-l 
muşte, carnea lui nu va fi tăiată cu cuțitul, ci sfâşiată cu 
mâna. Aceşti indieni mănâncă oricând le vine bine şi după 
cum au hrană. Foamea e endemică, aşa că paradisul lor 
este, în primul rând, prevăzut cu mâncare; mortul găseşte 
acolo, zice-se, tot ce doreşte să mănânce şi să bea. Cel mai 
ciudat e comportamentul lor faţă de femei. Soţia face din 
bărbatul ei, temutul tăietor de capete, ce vrea. Femeia e, 
în general, de o susceptibilitate extraordinară şi cea mai 
nevinovată judecată a vreunui gest al ei, cel mai mic 
reproş sunt în stare s-o determine să înghită o bucată de 
barbasco, otravă extrem de violentă. Şi cum femeile sunt 
rare, bărbatul e foarte grijuliu cu mustrările. 

Pentru a lămuri descoperirea părintelui Clemente din 
huaca de la selava, e bine să ne amintim următoarele 
fapte. În 1559, vice regele Perului, Hurtado de Mendoza, a 


pus la cale o mare expediţie pe Amazonia, pentru a căuta 
ceea ce se numea regatul Paititi, a cărui capitală era 
Manoa, la vărsarea râului Parime (Perene). Se zicea că 
suveranul acestui regat se ungea cu praf de aur (de unde şi 
numele de E] Dorado) când îşi făcea baia. Orellana şi 
Gonzalo Pizzaro, fratele cuceritorului, făcuseră şi ei 
cercetări în acest sens. În 1559, deci, pentru a înlătura mai 
ales elementele turbulente, primejdioase şi îndoielnice, 
care agitau Lima, Hurtado de Mendoza îl însărcină pe 
Pedro de Orsua, cuceritor al Cundimarcei, şi pe Lope de 
Aguirre să pună la cale această expediţie. Orsua îşi luă cu 
sine şi pe soţia sa, Ines de Atienza, frumoasă ca soarele, 
iar Aguirre pe fiica sa, Isabela linda como la primera 
estrella de una noche amazonica (frumoasă ca prima stea a 
nopţii amazoniene). Era o expediţie uriaşă, alcătuită din 
300 de pedestraşi spanioli, din 1000 de sclavi şi servitori, 
300 călăreţi şi 350 de archebuzieri. Se punea însă 
întrebarea ce aveau să facă acolo cele două femei 
răpitoare. De îndată ce intrară în selva apărură însă 
intrigile şi comploturile. Cu complicitatea secundului - 
Fernando de Guzman - Aguirre, care-şi luase şi numele de 
Ira de Dios (Mânia lui Dumnezeu), îl asasină pe Orsua 
pentru a-i lua femeia. Apoi, Guzman renegă autoritatea 
regelui Spaniei şi deveni amantul Izabelei. Aguirre îl 
asasină şi-şi schimbă numele, luându-l pe cel de „Prinţ al 
libertăţii şi al regatului de peste ocean şi al provinciei 
Chili“. Recunoscând inexistenţa acelui E] Dorado, decise să 
atace Lima şi, înaintă să pună stăpânire şi pe Panama. Dar 
aceşti oameni pe care-i numea maranones, sătui de crime 
şi de cruzimea lui, începură să dezerteze. 

Cu cei mai credincioşi schimbă bateriile şi puse să i se 
construiască vase cu care hotări să cucerească Venezuela. 
Ajuns la Valencia şi auzind că se organizase o expediţie 
împotriva lui, îi scrise regelui o scrisoare plină de injurii şi 
de insolenţe, apoi ocupă Barquisimiento, pe care-l prădă şi 
incendie... Patru luni mai târziu se ciocni cu trupele regale, 
cărora, câţiva dintre maranones i se predară, alţii 
dezertară şi fugiră în pădurea virgină. Numai doi dintre cei 


mai vechi partizani ai săi rămăseseră cu el şi-l asasinară, la 
28 octombrie 1561. Se zice că diverse triburi amazoniene 
ar fi descendenţii faimoşilor maranones, ai trădătorului 
Aguirre. 


R. G.