Luis Sepulveda — Batranul care citea romane de dragoste

Bătrânul care citea romane de dragoste 
Luis Sepulveda 


Capitolul întâi 


Cerul era o burtă umflată de măgar atârnând ameninţător 
la numai câteva palme deasupra capetelor noastre. Vântul 
călduţ şi lipicios mătura câteva frunze căzute şi zgâlţâia violent 
bananierii rahitici care împodobeau frontispiciul primăriei. 

Puţinii locuitori din El Idilio şi, o dată cu ei, câţiva 
aventurieri veniţi de prin apropiere se adunau pe chei, 
aşteptându-şi rândul pentru a se aşeza în fotoliul rotativ al 
doctorului Rubicundo Loachamin, dentistul, care alina durerile 
pacienţilor săi printr-o ciudată anestezie orală. 

— Te doare? întreba. 

Agăţându-se cu disperare de braţele fotoliului, pacienţii 
răspundeau holbând peste măsură ochii şi mai ales şiroind de 
sudoare. 

Unii dintre ei încercau să-şi îndepărteze gura de mâinile 
insolente ale dentistului şi să-i răspundă printr-o meritată 
înjurătură, dar intenţiile lor eşuau din pricina braţelor vânjoase 
şi glasului autoritar al stomatologului. 

— Stai liniştit, ce dracu'! la mâinile! Ştiu că doare. Şi a cui e 
vina? la să vedem. A mea? A guvernului! Bagă bine la cap! 
Guvernul e vinovat că ai dinţii stricaţi. Guvernul e vinovat că te 
doare. 

Pacienţii îndureraţi încuviinţau atunci închizând ochii sau 
mişcând uşor din cap. 

Doctorul Loachamin ura guvernul. Toate guvernele şi pe 
fiecare în parte. Fiul ilegitim al unui imigrant iberic, moştenise 
de la tatăl său o poftă nestinsă de scandal împotriva oricărei 
autorităţi, însă motivele acelei uri neîmpăcate se pierduseră la 
un chef din tinereţe, astfel încât pălăvrăgelile lui de anarhist se 
transformaseră într-un fel de hibă morală care îl făcea simpatic. 

Vocifera împotriva guvernelor care se schimbau la fel cum 
o făcea împotriva străinilor veniţi uneori de la instalaţiile 
petrolifere din Coca şi care, impudici, fotografiau fără să ceară 
îngăduinţă gurile deschise ale pacienţilor săi. 


În imediata apropiere, echipajul puţin numeros al vaporului 
Sucre încărca mănunchiuri de banane verzi şi saci cu boabe de 
cafea. 

Într-o parte a cheiului erau îngrămădite lăzi de bere, de 
rachiu Frontera, de sare şi buteliile cu gaz care fuseseră 
descărcate devreme în acea zi. 

Sucre avea să ridice ancora când dentistul va termina de 
reparat fălcile, urma să navigheze împotriva curentului pe râul 
Nangaritza, pentru a intra mai târziu în Zamora şi, după patru 
zile de lentă navigaţie, avea să ajungă în portul fluvial din EIl 
Dorado. 

Vaporul, o străveche cutie plutitoare pusă în mişcare de 
spiritul hotărât al comandantului său, mecanic de meserie, de 
eforturile celor doi bărbaţi zdraveni care formau echipajul şi de 
voinţa tuberculoasă a unui bătrân motor diesel, nu avea să se 
întoarcă decât după sfârşitul anotimpului ploios, prevestit de 
cerul acoperit de nori. 

Doctorul Rubicundo Loachamin venea în El Idilio de două 
ori pe an, întocmai ca poştaşul, care rareori aducea 
corespondenţă pentru vreun localnic. Din valijoara lui paradită 
nu ieşeau decât hârtii oficiale adresate primarului sau portretele 
solemne şi decolorate de umezeală ale celor care se perindau la 
guvernare. 

Oamenii aşteptau sosirea vaporului fară altă speranţă 
decât aceea de a-şi vedea înnoite proviziile de sare, gaz, bere şi 
rachiu, dar pe dentist îl primeau cu un sentiment de uşurare, 
mai cu seamă supraviețuitorii epidemiei de malarie, obosiţi să 
tot scuipe resturi de dinţi şi dornici să aibă gura curățată de 
aşchii, pentru a-şi proba una dintre protezele frumos aliniate pe 
o muşama vineţie care avea un incontestabil aer suveran. 

Tunând şi fulgerând împotriva guvernului, dentistul le 
curăța gingiile de ultimele resturi de dinţi şi le poruncea imediat 
să-şi clătească gura cu rachiu. 

— Bine, hai să vedem. Asta cum îţi vine? 

— Mă strânge. Nu pot să-nchid gura. 

— La naiba. Ce delicaţi sunteţi! la să vedem, mai încearcă 
una. 

— Mi-e prea largă, o să-mi cadă dacă strănut. 

— Atunci ai grijă să nu răceşti, fricosule. Deschide gura. 

Şi îl ascultau. 


După ce probau diferite proteze, o găseau pe cea mai 
potrivită şi discutau preţul, în timp ce dentistul le dezinfecta pe 
cele rămase, scufundându-le într-o oală cu clor. 

Fotoliul rotativ al doctorului Rubicundo Loachamin 
reprezenta o adevărată instituţie pentru locuitorii de pe malul 
râurilor Zamora, Yacuambi şi Nangaritza. 

In realitate, era vorba despre un scaun vechi de bărbier, cu 
picioarele şi braţele vopsite în alb. Fotoliul rotativ avea nevoie 
de vigoarea comandantului şi a echipajului de pe Sucre pentru a 
fi ridicat, şi era apucat de picioare spre a fi aşezat pe un podium 
de un metru pătrat, pe care dentistul îl numea „cabinetul 
medical". 

— In cabinetul medical eu dau ordine, fir-ar să fie. Aici 
faceţi ce vă spun eu. Când vă daţi jos de-aici mă puteţi numi 
felcer, măcelar, dinţolog sau cum vi se mai năzare şi se prea 
poate chiar să primesc să beau cu voi un păhărel. 

Cei care îşi aşteptau rândul afişau nişte mutre de suferinţă 
cumplită, iar cei care făceau cunoştinţă cu cleştii de scos măsele 
nu aveau nici ei o faţă mai fericită. 

Singurele personaje surâzătoare din apropierea cabinetului 
medical erau sălbaticii, care stăteau pe vine şi priveau. 

Sălbaticii metişi. Indigeni respinşi de propriul lor neam, 
shuar, pentru că erau consideraţi a fi ticăloşiţi şi degeneraţi, 
având obiceiurile „apaşilor", ale celor albi... 

Imbrăcaţi în zdrenţe rămase de la albi, metişii acceptau 
fără să protesteze porecla scornită de cuceritorii spanioli. 

Era o diferenţă enormă între un shuar îngâmfat şi trufaş, 
cunoscător al tainicelor tărâmuri amazoniene, şi un sălbatic 
metis, ca aceia care se strângeau pe cheiul din El Idilio în 
aşteptarea unei guri de tărie. 

Sălbaticii surâdeau arătându-şi dinţii ascuţiţi cu pietre de 
râu. 

— Şi voi? La ce dracu' vă uitaţi? Într-o zi tot o să încăpeţi pe 
mâna mea, maimuţoilor!, îi ameninţa dentistul. 

Înţelegând aluzia, sălbaticii răspundeau fericiţi. 

— Sălbatic are dinţi buni. Sălbatic mănâncă mult carne de 
maimuţă. 

Uneori, câte un pacient scotea un strigăt care înspăimânta 
păsările şi azvârlea cât colo cleştele cu o lovitură de pumn, 
ducându-şi mâna liberă la mânerul macetei. 


— Poartă-te ca un bărbat, papă-lapte ce eşti. Ştiu că te 
doare şi ţi-am spus a cui e vina. Să-mi faci mie asemenea fiţe! 
Stai cuminte şi arată-mi că ai boaşele la locul lor. 

— Da' îmi iese sufletul din mine, dom' doctor. Lăsaţi-mă să 
trag o duşcă mai întâi. 

După ce termină cu ultimul suferind, dentistul oftă din 
greu. Înveli protezele care nu-şi găsiseră clienţi în muşamaua 
vineţie şi, în timp ce îşi dezinfecta instrumentele, văzu trecând 
canoea unui shuar. 

Indigenul vâslea în picioare, la pupa ambarcaţiunii sale 
înguste. Ajungând în dreptul vasului Sucre, mai vâsli de două ori 
şi se trezi lipit de vapor. 

La bord apăru figura plictisită a comandantului. Indigenul 
shuar îi explica ceva gesticulând din tot corpul şi scuipând 
neîncetat. 

Dentistul termină de şters instrumentele şi le aşeză într-o 
trusă de piele. Imediat după aceea luă recipientul în care pusese 
dinţii stricaţi şi îi aruncă în apă. 

Comandantul şi shuarul trecură pe lângă el şi se îndreptară 
spre primărie. 

— Trebuie să aşteptăm, doctore. Aduc aici un străin mort. 
Vestea nu îl bucură câtuşi de puţin. Sucre era o rablă 
incomodă, mai ales când se întorcea din călătorie, descărcând 
pe chei banane verzi şi cafea culeasă târziu, pe jumătate 

putrezită. 

Dacă începea să plouă înainte de vreme, ceea ce avea să 
se şi întâmple, dat fiind că vaporul plecase cu o săptămână mai 
târziu din pricina mai multor defecţiuni, atunci erau nevoiţi să 
adăpostească sub o prelată încărcătura, pasagerii şi echipajul, 
fără să mai rămână loc pentru hamacuri, iar dacă la toate astea 
se mai adăuga şi un mort, călătoria avea să fie de două ori mai 
incomodă. 

Dentistul îi ajută să urce la bord fotoliul rotativ şi făcu 
imediat cale întoarsă spre capătul cheiului, unde îl aştepta 
Antonio José Bolivar Proafio, un bătrân vânjos, căruia puţin îi 
păsa de povara numelui său ilustru. 

— N-ai murit încă, Antonio Jose Bolivar? 

Înainte de a-i răspunde, bătrânul îşi mirosi subsuorile. 

— Se pare că nu. Încă nu duhnesc. Dar dumneavoastră? 

— Cum stai cu dinţii? 


— Îi am aici, răspunse bătrânul, ducându-şi mâna la 
buzunar. 

Desfăcu o batistă decolorată şi îi arătă proteza. 

— Şi de ce nu îi foloseşti, bătrân nătâng? 

— Acuşica mi-i pun. Dar nu mâncam şi nici nu vorbeam. De 
ce să-i tocesc? 

Bătrânul îşi potrivi dantura, plescăi din limbă, scuipă cu 
poftă şi îi oferi sticla cu rachiu Frontera. 

— Bine. Cred că mi-am câştigat dreptul să trag o duşcă. 

— Sigur că da. Astăzi aţi scos douăzeci şi şapte de dinţi 
întregi şi o grămadă de aşchii, dar tot mai grozav e rachiul ăsta. 

— Imi ţii mereu socoteala? 

— Pentru asta sunt făcuţi prietenii. Ca să se bucure de 
izbânda altuia. Inainte era mai bine, nu credeţi? Când încă mai 
veneau colonişti tineri. Vă amintiţi de ţăranul ăla, care v-a lăsat 
să-i scoateţi toţi dinţii numai ca să câştige un pariu? 

Doctorul Rubicundo Loachamin clătină din cap pentru a-şi 
pune ordine în amintiri, şi astfel apăru imaginea bărbatului, nu 
tocmai tânăr şi îmbrăcat ca un ţăran de pe coastă, numai în alb, 
desculţ, dar cu pinteni de argint. 

Țăranul ajunsese la cabinetul medical însoţit de vreo 
douăzeci de indivizi, beti criţă cu toţii. Erau căutători de aur fără 
casă. Hoinari, aşa le spuneau oamenii, şi puţin le păsa dacă 
găseau aur în râu sau în traista aproapelui. Țăranul se prăbuşise 
pe fotoliu şi îl privise cu o expresie tâmpă. 

— Spune. 

— MIi-i scoateţi pe toţi. Unul câte unul, şi după aia mi-i 
puneţi aici, pe masă. 

— Deschide gura. 

Omul îl ascultase, iar dentistul avusese prilejul de a vedea 
că, pe lângă măselele paradite, mai avea mulţi dinţi, unii 
stricaţi, alţii întregi. 

— Mai ai un pumn întreg de dinţi. Ai bani pentru atâtea 
extracţii? 

Omul renunţase la expresia tâmpă. 

— Uite cum stă treaba, dom' doctor: prietenii aci de faţă nu 
mă cred când le spun că sunt bărbat. Chestia e că le-am zis că 
vă las să-mi scoateţi toţi dinţii, unul câte unul şi fără să mă 
plâng. Chestia e că am făcut pariu, iar dumneavoastră şi cu 
mine o să împărţim câştigul frăţeşte. 


— La al doilea pe care ţi-l scoate, o să faci pe tine şi o să 
strigi după mămica, zbieră unul din grup, iar ceilalţi îi ţinură 
isonul, râzând în hohote. 

— Mai bine te duci să mai bei câteva păhărele şi te mai 
gândeşti. Eu nu fac porcării din astea, spuse dentistul. 

— Uite cum stă treaba, dom' doctor: dacă nu mă lăsaţi să 
câştig pariul, o să vă iau gâtul cu chestia asta pe care o port cu 
mine. 

Ţăranului îi sticliseră ochii în timp ce mângâia mânerul 
macetei. 

Aşa că pariul fusese respectat. Omul deschisese gura şi 
dentistul îi numărase din nou dinţii. Erau cincisprezece şi, auzind 
asta, provocatorul scosese cincisprezece boabe de aur, pe care 
le aşezase ca un şirag pe muşamaua vineţie unde stăteau 
protezele. Câte una pentru fiecare dinte, iar ceilalţi împătimiţi, 
împărţiţi în două tabere, începuseră să facă pariuri, scoțând la 
rândul lor alte boabe de aur. De la al cincilea pariu, numărul 
acestora începuse să crească simţitor. 

Țăranul îl lăsase să-i scoată primii şapte dinţi fără să i se 
clintească nici un muşchi pe faţă. Nu se auzea nici musca, iar 
când i-l scosese pe al optulea, se pornise o hemoragie care în 
numai câteva clipe îi umpluse gura de sânge. Omul nu putea să 
vorbească, dar îi făcuse semn că vrea o pauză. 

Scuipase de câteva ori, formând cheaguri mari de sânge pe 
podium şi trăsese o duşcă de rachiu, care îl făcuse să se 
înconvoaie de durere pe fotoliu, dar nu scosese nici un sunet şi, 
după ce mai scuipase o dată, îi făcuse semn dentistului să 
continue. 

La sfârşitul masacrului, fără nici un dinte în gură şi cu faţa 
mânjită până la urechi, ţăranul trăsese un rânjet înspăimântător 
de bucurie că izbândise şi împărţise frăţeşte câştigul cu 
dentistul. 

— Alea da, vremuri! şopti doctorul Loachamin, trăgând încă 
o duşcă. 

Rachiul de trestie îi arse gâtlejul şi dădu înapoi sticla cu o 
strâmbătură. 

— Nu vă mai strâmbaţi, dom' doctor! Asta omoară viermii 
din măruntaie, spuse Antonio Jose Bolivar, dar nu mai putu să 
adauge nici un cuvinţel. 

Două canoe se apropiau, şi într-una din ele se zărea trupul 


neînsufleţit al unui bărbat blond. 


Capitolul al doilea 


Primarul, singurul funcţionar, autoritatea maximă şi 
reprezentantul unei puteri mult prea îndepărtate pentru a 
provoca teamă, era un bărbat obez, care năduşea fără-ncetare. 

Localnicii spuneau că sudoarea începuse să curgă şiroaie 
din el de îndată ce pusese piciorul pe pământ, după ce 
debarcase de pe Sucre, şi de atunci nu mai prididise cu 
mototolitul batistelor, câştigându-şi binemeritata poreclă de 
Bălosul. 

Mai şuşoteau că, înainte de a ajunge în El Idilio, fusese 
trimis într-un oraş mare de la munte şi că, din pricina unei 
tâlhării, fusese mutat în acest colţ uitat de lume, drept 
pedeapsă. 

Asuda, iar cealaltă ocupaţie a lui consta în a împărţi 
proviziile de bere. Aşezat în biroul lui, trăgea cât putea de berea 
din sticle, pe care o bea cu înghiţituri mici, ştiind că, o dată 
terminată, realitatea avea să i se pară şi mai exasperantă. 

Când norocul era de partea lui, îşi putea permite să viseze 
că seceta avea să fie urmată de vizita vreunui străin bine 
aprovizionat cu whisky. Primarul nu bea rachiu de trestie 
asemenea celorlalţi localnici. Îi încredința că Frontera îi 
provocase coşmaruri şi că trăise urmărit de fantasma nebuniei. 

De câtăva vreme trăia cu o băştinaşă pe care o bătea cu 
sălbăticie, învinuind-o că îi făcuse vrăji, şi toţi trăgeau nădejde 
că femeia avea să îl ucidă. Se făceau chiar pariuri pe tema asta. 

Din clipa în care venise pe acele meleaguri, cu şapte ani în 
urmă, reuşise să se facă urât de toţi. 

Venise cu ideea fixă de a strânge biruri, din motive cu 
neputinţă de înţeles. Încercase să vândă permise de pescuit şi 
vânătoare într-o regiune nesupusă nimănui. Voise să primească 
drept de uzufruct de la toţi culegătorii de lemne, care adunau 
lemne umede dintr-o pădure mai bătrână decât toate statele din 
lume şi, într-o pornire de mare hărnicie civică, dăduse poruncă 
să se construiască o cocioabă din trestie, unde urma să-i închidă 
pe beţivii care refuzau să plătească amenzile pentru tulburarea 
liniştii publice. 


Pe unde trecea nu stârnea decât priviri dispreţuitoare, iar 
transpiraţia lui înteţea ura localnicilor. 

Primarul dinaintea lui fusese în schimb foarte prețuit. 
Trăieşte şi lasă-i şi pe ceilalţi să o facă era deviza lui. Lui i se 
datorau debarcările vaporului şi vizitele poştaşului şi ale 
dentistului, însă nu rezistase prea mult în funcţie. 

Într-o după-amiază se certase cu unul dintre căutătorii de 
aur şi fusese găsit, două zile mai târziu, cu căpăţâna despicată 
de lovituri de macetă şi pe jumătate mâncat de furnici. 

Vreme de câţiva ani, El Idilio rămăsese fără nici o autoritate 
care să apere suveranitatea Ecuadorului asupra acelei păduri 
nesfârşite, până când puterea centrală îl trimisese acolo pe 
împricinatul pedepsit. 

În fiecare luni - era obsedat de ziua de luni - îl vedeau 
arborând drapelul pe un stâlp de pe chei, până când o furtună 
smulsese cârpa aceea zdrenţuită şi o făcuse să dispară în 
adâncul pădurii. O dată cu ea, dispăruse şi certitudinea că era 
luni, de care oricum nu se sinchisea nimeni. 

Primarul ajunse pe chei. Se ştergea pe faţă şi pe gâtcuo 
batistă. O mototoli şi dădu ordin să fie adus cadavrul. 

Era vorba despre un bărbat tânăr, care nu trecuse de 
patruzeci de ani, blond şi cu o constituţie robustă. 

— Unde l-au găsit? 

Băştinaşii se priviră unul pe altul, ezitând între a răspunde 
şi a păstra tăcerea. 

— Sălbaticii ăştia nu înţeleg spaniola? mârâi primarul. 

Unul dintre indigeni se hotărî să vorbească. 

— Pe râu în sus. La două zile de-aici. 

— Lăsaţi-mă să văd rana, porunci primarul. 

Al doilea indigen întoarse capul mortului. Insectele îi 
devoraseră ochiul drept, iar cel stâng mai păstra încă o 
strălucire albastră. Avea o tăietură care începea la bărbie şi se 
sfârşea pe umărul drept. Din rană ieşeau resturi de artere şi 
câţiva viermi albicioşi. 

— Voi l-aţi omorât. 

Shuarii se dădură înapoi. 

— Nu. Shuar nu omorând. 

— Nu minţiţi. A fost despicat de o lovitură de macetă. Se 
vede de la o poştă. 

Grăsanul cel veşnic transpirat scoase pistolul şi îl îndreptă 


spre indigenii surprinşi. 

— Nu. Shuar nu omorând, îndrăzni să repete cel care 
vorbise mai devreme. 

Primarul îl reduse la tăcere izbindu-l cu mânerul armei. 

Un firicel subţire de sânge ţâşni din fruntea shuarului. 

— Nu mă duceţi voi pe mine cu zăhărelul. Voi l-aţi omorât. 
Căraţi-vă. La primărie o să-mi spuneţi motivele. Mişcaţi-vă 
fundul, sălbaticilor. lar dumneata, căpitane, pregăteşte-te să 
duci doi deţinuţi pe Sucre. 

În chip de răspuns, căpitanul vasului ridică din umeri. 

— Mă scuzaţi, dar dumneavoastră bateţi câmpii rău de tot. 
Asta nu e lovitură de macetă, se auzi giasul lui Antonio José 
Bolivar. 

Primarul mototoli batista cu furie. 

— Da' tu de unde stii? 

— Eu ştiu ce văd. 

Bătrânul se apropie de cadavru, se aplecă, îi î 
şi desfăcu rana cu degetele. 

— Vedeţi carnea asta deschisă în straturi? Vedeţi că la 
falcă rana e mai adâncă şi pe măsură ce coboară e tot mai 
superficială? Vedeţi că sunt patru crestături în loc de una? 

— Şi ce dracu' vrei să spui cu asta? 

— Că nu există macete cu patru lame. Lovitură de labă. E 
lovitura de labă a unui tigru. Un animal adult l-a omorât. Veniţi. 
Mirosiţi. 

Primarul îşi trecu batista peste ceafă. 

— Să miros? Văd că e deja pe jumătate putrezit. 

— Lăsaţi-vă pe vine şi mirosiţi. Nu miroase nici a mort, nici 
a viermi. Mirosiţi-i hainele, părul, totul. 

Învingându-şi scârba, grăsanul se aplecă şi adulmecă 
asemenea unui câine fricos, fără să se apropie prea mult. 

— A ce miroase? îl întrebă bătrânul. 

Alţi curioşi se apropiară pentru a mirosi la rândul lor 
rămăşiţele. 

— Nu ştiu. De unde să ştiu? A sânge, a viermi, răspunse 
primarul. 

— Duhneşte a pişat de cotoi, spuse unul dintre curioşi. 

— De pisică. A pişat de pisică mare, rectifică bătrânul. 

— Ceea ce nu dovedeşte că n-ar fi fost omorât de ăştia. 

Primarul încercă să-şi redobândească autoritatea, dar 


ntoarse capul 


atenţia localnicilor era îndreptată asupra lui Antonio Jose 
Bolivar. 

Bătrânul se întoarse să mai cerceteze o dată cadavrul. 

— L-a omorât o femelă. Probabil că masculul bântuie pe- 
acolo, rănit. Femela l-a ucis şi imediat după aceea a urinat pe el 
ca să-l însemneze, ca nu cumva să-l mănânce alte fiare în timp 
ce-şi căuta ea masculul. 

— Gogoriţe răsuflate. Sălbaticii ăştia l-au ucis şi dup-aia l- 
au stropit cu pişat de cotoi. Voi înghiţiţi orice minciună 
sfruntată, declară primarul. 

Indigenii încercară să-i răspundă, însă ţeava de pistol 
îndreptată spre ei fusese o poruncă imperativă, care-i silea să 
păstreze tăcerea. 

— Şi de ce mă rog ar fi făcut-o? interveni dentistul. 

— De ce? Mă surprinde întrebarea dumitale, doctore. Ca să- 
| jefuiască. Ce alt motiv ar fi putut să aibă? Sălbaticii ăştia nu se 
dau în lături de la nimic. 

Bătrânul clătină din cap cu mâhnire şi îl ţintui cu privirea pe 
dentist. Acesta îşi dădu seama ce urmărea Antonio Jose Bolivar 
şi îl ajută să care ce mai rămăsese din cadavru pe scândurile de 
pe chei. 

Un ceas de mână, o busolă, un portofel cu bani, o lampă cu 
gaz, un cuţit de vânătoare, un lanţ de argint de care atârna un 
medalion înfăţişând un cap de cal. Bătrânul vorbi cu unul dintre 
shuari pe limba lui, iar acesta sări în canoe pentru a-i înmâna un 
rucsac de pânză verde. 

Deschizându-l, găsiră muniţie pentru puşcă de vânătoare şi 
cinci piei de tigru foarte mici. Piei de cotoi cu pete, nu mai mari 
de-o palmă. Erau date cu sare şi duhneau, dar nu chiar atât de 
tare ca mortul. 

— Ei bine, excelenţă, mi se pare că aţi rezolvat cazul, 
spuse dentistul. 

Primarul, lac de sudoare, îi privea pe shuari, pe localnici, pe 
dentist şi nu ştia ce să mai spună. 

De îndată ce văzură pieile, indigenii schimbară între ei 
câteva replici nervoase şi săriră în canoea lor. 

— Staţi! Voi aşteptaţi aici până când hotărăsc eu, ordonă 
grăsanul. 

— Lăsaţi-i să plece. Au toate motivele s-o facă. Sau n-aţi 
înţeles încă? 


Bătrânul îl privea pe primar şi dădea din cap. Deodată, luă 
una dintre piei şi i-o aruncă. Grăsanul transpirat o prinse cu un 
gest scârbit. 

— Gândiţi-vă, excelenţă. Aţi stat atâţia ani aici şi n-aţi 
învăţat nimic. Gândiţi-vă. Dobitocul ăla de străin a omorăt puii şi 
mai mult ca sigur l-a rănit pe mascul. la uitaţi-vă la cer. Incepe 
să plouă. Incercaţi să vă imaginaţi scena. Femela ieşise la vânat 
ca să-şi umple burta şi să-i poată alăpta în primele săptămâni de 
ploaie. Puişorii nu erau înţărcaţi şi masculul a rămas să-i 
îngrijească. Aşa se întâmplă cu fiarele sălbatice şi aşa i-a 
surprins străinul. In momentul ăla, femela bântuia pe-acolo 
înnebunită de durere. Şi tot atunci voia să-l prindă pe ucigaş. Nu 
cred că i-a fost prea greu să ia urma străinului. Nefericitul ducea 
cu sine şi mirosul laptelui cu care femela îşi hrănise puii. Mai 
omorâse şi alţi oameni. Simţea şi recunoştea în el mirosul 
sângelui de om, iar după mintea femelei, noi toţi suntem 
asasinii puilor ei, toţi avem acelaşi miros pentru ea. Lăsaţi-i pe 
shuari să plece. Trebuie să vestească pe la casele lor şi prin 
împrejurimi. Fiecare zi care trece o va face pe femelă tot mai 
disperată şi mai periculoasă şi va căuta sânge în preajma 
aşezărilor omeneşti. Fiu de târfă! Uitaţi-vă la pieile astea. Sunt 
atât de mici şi de nefolositoare. Să vânezi când stă să-nceapă 
ploaia şi cu puşcă pe deasupra! la uite ce de găuri în pieile 
astea. Vă daţi seama? Dumneavoastră i-aţi acuzat de crimă pe 
shuari, iar noi ne-am dat seama că răufăcătorul e un străin. Să 
vânezi în afara sezonului, şi mai cu seamă specii interzise! lar 
dacă vă gândiţi puţin la armă, vă asigur că shuarii nu au aşa 
ceva, fiindcă au găsit-o la mare depărtare de locul unde fusese 
ucis străinul. Nu mă credeţi? Uitaţi-vă la cizmele lui. Partea din 
spate e ferfeniţă. Asta înseamnă că tigroaica l-a târât o bună 
bucată de drum după ce l-a omorât. Priviţi cămaşa sfâşiată în 
dreptul pieptului. De-acolo l-a apucat fiara cu dinţii, ca să-l tragă 
după ea. Sărmanul străin! Trebuie să fi avut parte de o moarte 
cumplită. la uitaţi-vă la rană. O gheară i-a sfâşiat beregata. Cred 
că a agonizat vreo jumătate de oră, în timp ce femela bea 
sângele care şiroia din el, după care, deşteaptă cum e, l-a târât 
până la malul râului, ca nu cumva să-l devoreze furnicile. Atunci 
a urinat pe el, pentru a-l însemna, şi probabil că plecase în 
căutarea masculului când l-au găsit shuarii. Lăsaţi-i să plece, şi 
cereţi-le să îi anunţe pe căutătorii de aur care s-au statornicit pe 


mal. O tigroaică înnebunită de durere e mai primejdioasă decât 
douăzeci de asasini strânşi laolaltă. 

Primarul nu scoase nici o vorbuliţă şi plecă să scrie raportul 
pentru postul de poliţie din El Dorado. 

Aerul era tot mai fierbinte şi greu de respirat. Vâscos, se 
lipea de piele ca o peliculă supărătoare şi aducea dinspre 
pădure liniştea dinaintea furtunii. Dintr-o clipă într-alta aveau să 
se rupă zăgazurile cerului. 

Dinspre primărie răzbătea ţăcănitul rar al unei maşini de 
scris, în timp ce câţiva oameni tocmai terminau de făcut un 
coşciug pentru a transporta cadavrul, care zăcea uitat pe 
scândurile de pe chei. 

Comandantul de pe Sucre blestema cu ochii ridicaţi la cerul 
încărcat de nori şi nu mai prididea să înjure mortul. Chiar el îşi 
asumă sarcina de a presăra în cosciug un strat de sare, ştiind că 
asta nu avea să-i fie de prea mare ajutor. 

Erau nevoiţi să facă exact aşa cum se obişnuia cu oricine 
murise în pădure, care, din pricina absurdelor dispoziţii legale, 
nu putea fi abandonat într-un luminiş din junglă; cu alte cuvinte, 
trebuia să-l spintece de la gât până la vintre, să-i scoată maţele 
şi să-i umple trupul cu sare. In felul ăsta puteau ajunge cu bine 
la destinaţie. Însă în cazul de faţă era vorba despre un străin şi 
trebuia să-l aducă întreg, cu tot cu viermii care-l mâncau pe 
dinăuntru, chiar dacă la debarcare avea să fie doar un sac 
pestilenţial împrăştiind cele mai insuportabile duhori. 

Aşezaţi pe buteliile de gaz, dentistul şi bătrânul priveau 
curgerea râului. Din când în când îşi treceau unul altuia sticla cu 
rachiu Frontera şi fumau trabuce învelite în frunze aspre, pe 
care umezeala nu le poate stinge. 

— La dracu', Antonio Jose Bolivar, l-ai lăsat cu gura căscată 
pe excelența sa. Nu te ştiam şi detectiv. L-ai umilit în faţa 
tuturor, şi o merita cu vârf şi-ndesat. Trag nădejde că într-o 
bună zi îl vor spinteca metişii cu sulița. 

— O să-l omoare nevastă-sa. Pe zi ce trece adună tot mai 
multă ură împotriva lui, dar deocamdată nu a strâns destulă. 
Asta cere timp. 

— la ascultă! Cu toată încurcătura asta cu mortul, aproape 
că uitasem. Ţi-am adus două cărţi. 

Bătrânului îi sclipiră ochii. 

— De dragoste? 


Dentistul dădu aprobator din cap. Antonio Jose Bolivar citea 
romane de dragoste şi, cu fiecare călătorie a sa, dentistul îi 
aducea provizii pentru lectură. 

— Sunt triste? întreba bătrânul. 

— Să plângi cu sughiţuri, nu alta, îl asigura dentistul. 

— Cu oameni care se iubesc de-adevăratelea? 

— Aşa cum nimeni altcineva n-a mai iubit vreodată. 

— Suferă mult? 

— Aproape că n-am mai putut să suport, răspundea 
dentistul. 

Însă doctorul Rubicundo Loachamin nu citea romanele. 

Când bătrânul îi ceruse hatărul de a-i aduce ceva de citit, 
indicând foarte clar preferinţele sale - suferinţe, iubiri tragice şi 
finaluri fericite - dentistul simţise că se confrunta cu o sarcină 
greu de dus la îndeplinire. 

Se gândea că nu i-ar sta deloc bine dacă ar intra într-o 
librărie din Guayaquil şi ar spune: „Daţi-mi vă rog un roman din 
cale-afară de trist, cu multă suferinţă din pricina dragostei şi cu 
final fericit". L-ar fi luat drept un bătrân libidinos, dar găsise 
soluţia când se aştepta mai puţin, într-un bordel de pe chei. 

Dentistului îi plăceau negresele, mai întâi pentru că erau 
capabile să rostească nişte cuvinte care l-ar fi sculat din morţi şi 
pe un boxer făcut knock-out şi în al doilea rând pentru că nu 
transpirau în pat. 

Intr-o după-amiază, în timp ce se hârjonea cu Josefina, o 
femeiuşcă din Esmeraldas, cu pielea netedă ca pielea de pe 
tobă, zărise câteva cărţi aşezate pe comodă. 

— Tu citeşti? o întrebase. 

— Da. Însă citesc foarte greu, răspunsese femeia. 

— Şi care sunt cărţile care îţi plac cel mai mult? 

— Romanele de dragoste, răspunsese Josefina, dovedind 
aceleaşi gusturi ca Antonio Jose Bolivar. 

Incepând din acea seară, Josefina îşi îmbinase îndatoririle 
de damă de companie cu acelea de critic literar, şi la fiecare 
şase luni alegea două romane care, după părerea ei, ofereau 
cele mai mari suferinţe, aceleaşi pe care Antonio Jose Bolivar 
Proano avea să le citească mai târziu, în singurătatea colibei 
sale de pe malul râului Nangaritza. 

Bătrânul primi cărţile, le cercetă copertele şi declară că îi 
plăceau. 


În acel moment tocmai urcau coşciugul la bord, iar primarul 
supraveghea operaţiunea. Zărindu-l pe dentist, îi ordonă unui 
bărbat să se apropie. 

— Primarul spune să nu uitaţi de impozite. 

Dentistul îi înmână bancnotele pregătite de mult şi adăugă: 

— Cum de. i-a trecut prin cap aşa ceva? Spune-i că sunt un 
bun cetăţean. 

Omul se întoarse la primar. Grăsanul înşfăcă bancnotele, le 
îndesă iute în buzunar şi îl salută pe dentist ducându-şi mâna la 
frunte. 

— Cu alte cuvinte, v-au păcălit şi pe dumneavoastră cu 
impozitele astea, comentă bătrânul. 

— M-au mâncat de viu. Guvernele trăiesc din muşcăturile 
mârşave cu care îi procopsesc pe cetăţeni. Bine măcarcă ne 
alegem şi noi cu câţiva gologani nenorociţi. 

Fumară şi băură alte câteva înghiţituri privind cum curge 
pe lângă ei eternitatea verde a râului. 

— Antonio José Bolivar, te văd cam gânditor. Las-o baltă. 

— Aveţi dreptate. Nu îmi place deloc treaba asta. Mai mult 
ca sigur că Bălosul cloceşte acum o răzbunare şi o să mă 
cheme. Asta nu-mi place deloc. Aţi văzut rana? O lovitură clară 
de labă. Animalul e mare şi ghearele lui au cel puţin cinci 
centimetri. O asemenea fiară, oricât de înfometată ar fi, tot nu-şi 
pierde puterea. Şi pe deasupra mai vin şi ploile. Urmele se şterg, 
iar foamea o face şi mai vicleană. 

— Dacă vrei, poţi să refuzi să participi la vânătoare. Eşti 
prea bătrân ca să mai ţii la tăvăleală. 

— Nu spuneţi asta. Uneori îmi vine cheful să mă-nsor din 
nou. Poate la o vânătoare din asta mă trezesc că-mi cere să-mi 
fie naş. 

— Şi-acum fie vorba între noi, câţi ani ai, Antonio Jose 
Bolivar? 

— Prea mulţi. Vreo şaizeci, după acte, dar dacă ţinem 
seama de faptul că m-au înregistrat când mergeam de multişor 
pe picioare, să spunem că merg pe şaptezeci. 

Ţignalul de pe Sucre, care anunţa plecarea vasului, îi obligă 
să-şi ia rămas-bun. 

Bătrânul rămase pe chei până când vaporul dispăru la o 
cotitură a râului. Atunci luă hotărârea de a nu mai vorbi cu 
nimeni în ziua respectivă, îşi scoase placa dentară, o înveli în 


batistă şi, strângând la piept cărţile, se îndreptă spre coliba lui. 


Capitolul al treilea 


Antonio José Bolivar Proano ştia să citească, dar nu ştia să 
scrie. 

Într-un cuvânt, era în stare să tragă o mâzgălitură în 
dreptul numelui său când trebuia să iscălească vreo hârtie 
oficială, bunăoară în perioada alegerilor, însă cum asemenea 
evenimente aveau loc foarte rar, aproape că uitase până şi asta. 

Citea anevoie, silabisind cuvintele şi mai apoi bolborosea 
cu glas scăzut, ca şi cum le-ar fi savurat, iar atunci când . 
desluşea înţelesul unui cuvânt îl repeta dintr-o răsuflare. In cele 
din urmă, făcea acelaşi lucru cu întreaga frază şi astfel reuşea 
să-şi însuşească sentimentele şi ideile plăsmuite în paginile 
citite. 

Când un anumit pasaj îi plăcea cu deosebire, îl repeta de 
mai multe ori, de fiecare dată când socotea de cuvhnţă, pentru 
a-şi da seama cât de frumos putea să fie, la rândul său, limbajul 
omenesc. 

Citea folosind o lupă, a doua pe lista obiectelor sale 
preferate. Prima era placa dentară. 

Locuia într-o colibă de trestie de vreo zece metri pătraţi, în 
care îşi aşezase cu grijă puţina mobilă pe care o avea: hamacul 
de iută, lada de bere pe care stătea lampa cu gaz şi o masă 
înaltă, foarte înaltă, pentru că atunci când îl duruse pentru 
prima oară spatele îşi dăduse seama că îl covârşeau anii şi se 
hotărâse să stea jos cât mai rar cu putinţă. 

Atunci îşi construise masa cu picioare lungi, pe care o 
folosea ca să mănânce fără să se-aşeze şi mai ales ca să 
citească romane de dragoste. 

Coliba era ocrotită de un acoperiş de paie şi avea o singură 
fereastră care dădea spre râu. In faţa ei se găsea masa înaltă. 

Lângă uşă atârna un prosop zdrenţuit şi o bucată de săpun 
pe care o schimba de două ori pe an. Era vorba de un săpun de 
calitate, cu miros pătrunzător de seu, care spăla bine hainele, 
farfuriile, oalele, părul şi trupul. 

Pe un perete, la picioarele hamacului, stătea spânzurat un 
portret retuşat de un artist de la munte, care înfăţişa o pereche 


tânără. 

Bărbatul, Antonio Jose Bolivar Proano, purta un costum 
albastru foarte sobru, o cămaşă albă şi o cravată în dungi care 
nu existase decât în închipuirea pictorului. 

Femeia, Dolores Encarnacion del Santisimo Sacramento 
Estupinân Otavalo, purta nişte haine care existaseră cu 
adevărat şi care continuau să existe în cotloanele îndărătnice 
ale memoriei, aceleaşi în care se cuibăreşte plictisul singurătăţii. 

O broboadă de catifea albastră conferea demnitate acelui 
cap de femeie, fără a ascunde cu totul părul de un negru intens 
şi strălucitor, pieptănat cu cărare pe mijloc, în spatele căruia se 
zărea peisajul vegetal. Din urechi îi atârnau cercei de aur, iar 
gâtul îi era înconjurat de mai multe şiraguri de mărgele suflate, 
la rândul lor, cu aur. 

Pieptul, sau mai bine spus ceea ce se vedea din el în 
portret, era acoperit cu o bluză brodată cu migală, ca prin 
părţile locului, adică în Otavalo, iar deasupra ei se zărea 
zâmbetul femeiesc al unei guri mici şi roşii. 

Se cunoscuseră încă de pe vremea când erau copii, în San 
Luis, un sătuc de munte, aflat în apropierea vulcanului 
Imbabura. Aveau treisprezece ani când fuseseră logodiţi, iar în 
urma unei petreceri care avusese loc doi ani mai târziu, şi la 
care numai ei nu luaseră parte, deoarece se simțeau stânjeniţi 
de gândul de a se implica într-o aventură care îi depăşea, se 
treziseră căsătoriţi. 

Copiii îşi trăiseră primii trei ani de căsnicie în casa tatălui 
soţiei, un văduv foarte bătrân, care îşi luase angajamentul să le 
lase moştenire întreaga avere în schimbul făgăduielii că aveau 
să-l îngrijească şi să se roage pentru el. 

La moartea bătrânului, cei doi aveau vreo douăzeci de ani 
şi primiră moştenire câţiva metri de pământ, de altminteri puţini 
la număr, ba chiar insuficienţi pentru întreţinerea unei familii, la 
aceştia adăugându-se câteva animale domestice, care dăduseră 
ortul popii înainte de vreme din pricina cheltuielilor pentru 
înmormântarea bătrânului. 

Timpul trecea. Bărbatul cultiva pământul familiei şi mai 
lucra pe deasupra şi pe terenurile altor proprietari. Abia dacă 
aveau după ce bea apă şi singurul lucru care le prisosea erau 
bârfele răuvoitoare care nu îl priveau pe el, ci pe Dolores 
Encarnacion del Santisimo Sacramento Estupinân Otavalo. 


Muierea nu rămânea grea. În fiecare lună suferea cu 
odioasă punctualitate venirea ciclului şi după fiecare perioadă 
menstruală se trezea tot mai însingurată. 

— E stearpă din născare, spuneau babele. 

— Eu i-am văzut sângele când i-a venit prima dată. Am 
zărit în el copilaşi morţi, le asigura alta. 

— E moartă pe dinăuntru. O femeie ca asta nu e bună de 
nimic, comentau cu toatele. 

Antonio José Bolivar încerca să o consoleze şi mergeau pe 
la toţi vracii, folosind toate ierburile şi alifiile care ar fi putut-o 
ajuta să zămislească prunci. 

Totul era zadarnic. Lună după lună, femeia se ascundea 
într-un ungher al casei pentru a fi inundată de şuvoiul ruşinii. 

Se hotărâseră să plece de la munte, când bărbatului i se 
propusese o soluţie scandaloasă. 

— S-ar putea ca tu să fii de vină. Trebuie s-o laşi să meargă 
singură la carnavalul de San Luis. 

Îi propuneau să o ducă la serbările care aveau loc în luna 
iunie, să o oblige să participe la dans şi la marea beţie colectivă 
care avea loc imediat după plecarea preotului. După asta 
continuau să se îmbete cu toţii, se aruncau pe jos în biserică şi 
asteptau ca rachiul de trestie, băutura „curată", produsă cu 
generozitate de fabricile de zahăr, să-şi facă efectul, dând 
naştere unei învălmăşeli generale de trupuri care se tăvăleau la 
adăpostul întunericului. 

Antonio José Bolivar Proano refuzase eventualitatea de a 
deveni tatăl unui fiu de carnaval. Pe de altă parte, auzise despre 
un plan de colonizare a Amazoniei. Guvernul promitea mari 
întinderi de pământ şi ajutor tehnic în schimbul populării unor 
teritorii pe care urmăreau să le obţină de la peruani. Trăgea 
nădejde că o schimbare de climă avea să îndrepte nerodnicia de 
care suferea unul dintre ei. 

În ajunul serbărilor de San Luis îşi strânseră puţinele lucruri 
pe care le aveau, încuiaseră bine casa şi porniră în călătorie. 

Le trebuiră două săptămâni ca să ajungă în portul fluvial 
din El Dorado. Făcuseră o parte din drum cu autobuzul, o parte 
cu camionul, iar restul drumului îl făcuseră pur şi simplu pe jos, 
străbătând oraşe cu obiceiuri ciudate, ca de pildă Zamora sau 
Loja, unde indigenii saragurus se încăpăţânează să se-mbrace în 
negru, ţinând în continuare doliu după marele rege Atahualpa. 


La capătul altei călătorii care ţinuse o săptămână, de data 
aceasta într-o canoe, cu mâinile şi picioarele amorţite din pricina 
lipsei de mişcare, ajunseseră la un cot al râului. Singurul 
aşezământ era o colibă uriaşă de calamină care slujea drept 
birou, depozit de seminţe şi unelte şi locuinţă a coloniştilor abia 
sosiți. Se aflau în El Idilio. 

Aici, după câteva scurte formalităţi, le fusese înmânată o 
bucată de hârtie, pompos sigilată, prin care erau recunoscuţi 
oficial drept colonişti. Le fuseseră date spre folosinţă două 
hectare de pădure, câteva macete, câţiva pari, câţiva saci de 
seminţe mâncate de gărgăriţe şi făgăduiala unui ajutor tehnic 
pe care nu aveau să-l primească niciodată. 

Cei doi se apucaseră cu sârg să construiască o colibă cu ce 
aveau la îndemână, şi îndată după aceea începuseră să curețe 
locul împădurit care le revenea. Munceau de la revărsatul zorilor 
şi până-n miez de noapte, smulgând copaci, liane, bălării, pentru 
ca a doua zi de dimineaţă să le vadă crescând din nou, cu forţe 
proaspete, ca şi cum s-ar fi simţit datoare să se răzbune. 

O dată cu sosirea primului anotimp ploios, li se terminaseră 
proviziile şi nu mai ştiuseră ce să facă. Câţiva colonişti aveau 
arme, mai precis vechi puşti de vânătoare, însă animalele 
pădurii erau şirete şi iuți. Până şi peştii din râu parcă îşi băteau 
joc de ei, făcând salturi chiar sub nasul lor fără să se lase prinşi. 

Izolaţi de ploile torențiale, de furtunile pe care nu le 
cunoşteau, începuseră să trăiască disperarea celor care se ştiu 
osândiţi să aştepte o minune, în tot acest tirop neputând face 
altceva decât să contemple creşterea necontenită a râului şi 
curgerea lui năvalnică, în care târa cu sine trunchiuri de copaci 
şi animale moarte, cu burţile umflate de apă. 

Primii colonişti începuseră să dea ortul popii. Unii dintre ei 
mâncaseră fructe necunoscute; alţii fuseseră loviți de boli care 
se manifestau prin febră ucigător de mare; alţii dispăreau în 
pântecele uriaş al unui şarpe boa care le zdrobea oasele, pentru 
ca apoi să-i înfulece, mistuindu-i într-un proces de digestie 
prelungit şi înspăimântător. 

Se simțeau pierduţi, prinşi într-o luptă fără sorţi de izbândă 
cu ploaia care ameninţa să le smulgă în orice clipă coliba, cu 
ţânţarii care profitau de scurtele momente de răgaz pentru a se 
năpusti asupra lor cu o ferocitate ieşită din comun, punând 
stăpânire pe tot trupul lor, înţepându-i, sugându-le sângele, 


lăsându-le gâlme fierbinţi şi larve sub piele, care la scurtă vreme 
încercau să iasă la lumină şi deschideau răni pline de puroi în 
drumul lor către libertatea verde, cu animale înfometate care 
dădeau târcoale prin pădure, scoțând sunete înfricoşătoare şi nu 
îngăduiau odihnei să-şi facă sălaş, până când fuseseră salvaţi de 
apariţia unor oameni pe jumătate goi, cu chipurile mânjite de 
vopsea roşie, de ale căror capete şi braţe atârnau podoabe 
felurit colorate. 

Erau shuarii care, înduioşaţi, se apropiaseră de ei pentru a 
le da o mână de ajutor. 

De la ei învăţară să vâneze, să pescuiască, să-şi ridice 
colibe trainice şi rezistente împotriva furtunii, să deosebească 
fructele comestibile de cele otrăvitoare şi tot de la ei învăţaseră 
să trăiască în deplină armonie cu pădurea. 

După încheierea anotimpului ploios, shuarii îi ajutară să 
curețe porţiuni împădurite de costişă, nu fără a-i avertiza că 
toate eforturile erau zadarnice. 

În pofida sfaturilor primite de la indigeni, semănaseră 
primele seminţe, şi nu le luase prea multă vreme ca să constate 
că pământul era alunecos. Ploile neîntrerupte pătrunseseră atât 
de adânc, încât plantele nu mai prindeau rădăcini şi mureau 
înainte de a înflori, fie pentru că nu mai aveau vlagă, fie pentru 
că erau devorate de insecte. 

La venirea următorului anotimp ploios, pământul pe care-l 
munciseră din greu alunecase încă de la prima răpăială. 

Dolores Encarnacion del Santasimo Sacramento Estupinân 
Otavalo nu supravieţuise celui de-al doilea an petrecut în El 
Idilio şi murise în timpul unui acces de febră, din pricina malariei 
care o rosese până în măduva oaselor. 

Antonio José Bolivar Proano ştiuse atunci că nu se putea 
întoarce sub nici o formă în satul de la munte. Săracii îndură 
orice, mai puţin eşecul. 

Era nevoit să stea pe loc, să rămână acolo, însoţit numai de 
amintiri, şi acestea tot mai îndepărtate. Voia să se răzbune pe 
acel pământ blestemat, pe acel iad verzui care îi spulberase 
dragostea şi visele. Nădăjduia că un foc mistuitor avea să 
cuprindă întreaga Amazonie, preschimbând-o într-un rug aprins. 

Şi, în neputinţa sa, descoperise că nu cunoştea atât de bine 
pădurea tropicală încât s-o poată uri. 

Învăţase limba shuarilor mergând cu ei la vânătoare. 


Vânaseră tapiri, rozătoare, porci-cu-ombilic, mistreți mici cu 
carnea foarte gustoasă, maimuțe, păsări şi reptile. Învăţase să 
se folosească de sarbacană, care nu făcea zgomot şi era atât de 
eficace la vânătoare, şi de suliță, cu care prindea peştii din râu. 

Alături de ei, renunţase la pudoarea de ţăran catolic. Umbla 
pe jumătate dezbrăcat şi evita să dea ochii cu noii colonişti, care 
îl socoteau nebun de legat. 

Antonio José Bolivar Proano nu se gândise niciodată la 
cuvântul libertate, dar se bucura de ea după pofta inimii în 
mijlocul pădurii tropicale. Oricât de mult ar fi încercat să-şi 
reînnoiască sentimentul de ură, nu înceta nici o clipă să se simtă 
în largul său în acea lume, până într-acolo încât ajunsese să-şi 
uite aversiunea, sedus de ispitele acelor meleaguri fără hotar şi 
fără stăpâni. 

Mânca numai când îi era foame. Alegea poamele cele mai 
gustoase, renunţa să prindă peştii care i se păreau prea înceţi, 
urmărea câte un animal din zonele de costişă şi, când îl ţintea 
cu sarbacana, se răzgândea şi i se năzărea că are poftă de 
altceva. 

La căderea întunericului, dacă voia să fie singur, se trântea 
într-o canoe, iar dacă dorea, în schimb, să fie înconjurat de 
oameni, îi căuta pe shuari. 

Aceştia îl primeau cu bucurie. Împărţeau cu el hrana, 
ţigările de foi şi stăteau de vorbă ore întregi, scuipând cu poftă 
în jurul veşnicului foc de vreascuri. 

— Cum suntem? îl întrebau. 

— Drăgălaşi ca o adunătură de maimuțe, vorbăreţi ca 
papagalii chercheliţi şi gălăgioşi ca nişte draci împieliţaţi. 

Shuarii primeau comparaţiile cu hohote de râs şi trăgeau 
pârţuri sonore în semn de mulţumire. 

— Cum e acolo de unde vii tu? 

— Frig. Dimineaţa şi seara e din cale-afară de frig. Suntem 
nevoiţi să purtăm pălării şi poncho-uri lungi, de lână. 

— De-asta miros în halul ăsta. Când îşi fac nevoile se 
murdăresc pe poncho. 

— Nu. Ce-i drept, se întâmplă şi asta uneori. Partea proastă 
e că, din pricina frigului, nu ne putem spăla ori de câte ori avem 
chef, aşa, ca voi. 

— Maimuţele de la voi poartă şi ele poncho? 

— Nu există maimuțe la munte. Nici porci-cu-ombilic. 


Oamenii de la munte nu vânează. 

— Atunci ce mănâncă? 

— Ce pot şi ei. Cartofi, porumb. Uneori câte un porc sau o 
găină, când dau câte-o petrecere. Sau un cobai în zilele de târg. 

— Şi ce fac, dacă nu vânează? 

— Muncesc. De când răsare soarele şi până se lasă 
întunericul. 

— Ce prostănaci, ce prostănaci! dăduseră verdictul shuarii. 

După cinci ani de când se afla acolo, îşi dăduse seama că 
nu avea să mai părăsească niciodată acele meleaguri. Doi dinţi 
ascuţiţi şi bine ascunşi se făcuseră mesagerii acestui mesaj. 

De la shuari învățase să meargă prin pădure călcând cu 
toată talpa, atent la orice zgomot şi fără să contenească nici o 
clipă să-şi legene maceta. Într-o clipă de neatenţie o lăsase pe 
pământ ca să-şi potrivească mai bine în spate coşul cu fructe, 
iar când se aplecase să o ridice, simţise colții arzători ai unui 
şarpe veninos înfigându-se în încheietura mâinii lui drepte. 

Izbutise să vadă reptila, nu mai lungă de-un metru, care se 
îndepărta târându-se în zig-zag, şi reacţionase rapid. Ridicase 
maceta, o legănase încoace şi-ncolo cu mâna care fusese 
muşcată şi făcuse bucățele şarpele, până când norul de otravă îi 
înceţoşase privirea. 

Pe bâjbâite, căutase capul şarpelui şi, simțind cum i se 
scurge viaţa din vine, pornise către colibele shuarilor. 

Aceştia îl văzuseră venind cu mersul împleticit. Nu mai 
putea vorbi, pentru că limba, mâinile, întreg trupul i se 
umflaseră peste măsură. Stătea să plesnească şi, înainte de a-şi 
pierde cunoştinţa, izbutise să le arate capul şarpelui. 

Se trezise după câteva zile, cu trupul încă umflat şi 
tremurând din toate încheieturile când îl lăsa febra. 

Un vraci shuar îl înzdrăvenise, în urma unui tratament 
îndelungat. 

Fierturi de ierburi îl curăţaseră de otravă. Băi de cenuşă 
rece îi scăzuseră febra şi îi alungaseră coşmarurile. lar un regim 
cu creier, ficat şi rinichi de maimuţă îl pusese pe picioare, 
îngăduindu-i să meargă trei săptămâni mai târziu. 

În timpul convalescenţei îi interziseseră să iasă din colibă, 
iar femeile respectaseră până în cele mai mici amănunte 
tratamentul pentru curăţarea trupului. 

— Încă mai ai otravă în tine. Trebuie să o scoţi afară şi să 


păstrezi numai acea doză care te va feri pe viitor de alte 
muşcături. 

li frecaseră pielea cu fructe zemoase, fierturi de plante şi 
alte ceaiuri până când îl făcuseră să urineze şi când nu trebuia. 

Când îl văzuseră pe deplin vindecat, shuarii se apropiaseră 
de el încărcaţi de daruri. O sarbacană nouă, o tolbă de săgeți, 
un colier de perle de râu, o cordea din pene de tucan, bătându-l 
pe umăr până când îl facuseră să înţeleagă că trecuse printr-o 
încercare de iniţiere pusă la cale, nici mai mult, nici mai puţin, 
decât de toanele zeilor jucăuşi, zei mai mărunți, care adeseori 
se ascund printre scarabei sau licurici pentru a-i pune în 
încurcătură pe pământeni, sau se deghizează în stele pentru a 
le îndrepta paşii către luminişuri inexistente din pădurea 
tropicală. 

Fără a prididi să-l cinstească, îi vopsiseră trupul în culorile 
schimbătoare ale şarpelui boa şi îi ceruseră să danseze cu ei. 

Era unul dintre puţinii supraviețuitori ai muşcăturii unui 
şarpe foarte veninos, iar evenimentul trebuia sarbătorit la 
Petrecerea Şarpelui. 

La sfârşitul petrecerii, băuse pentru prima dată natema, o 
licoare dulce, halucinogenă, preparată din rădăcini fierte de 
yahuasca, iar în visul pe care-l avusese se văzuse pe sine, fără 
putinţă de tăgadă, ca parte integrantă a acelor locuri în continuă 
schimbare, a acelui infinit verde, gândind şi simțind ca un shuar, 
şi se descoperise dintr-o dată purtând podoabele vânătorului 
încercat, pe urmele unui animal inexplicabil, fără formă sau 
mărime, fără miros şi fără glas, dar înzestrat cu doi ochi de un 
galben strălucitor. 

Acesta fusese semnul tainic care îi poruncise să rămână pe 
loc, şi el îl respectase cu stricteţe. 

Mai târziu îl luase cu sine pe un prieten, Nushino, un shuar 
care la rândul său venise de departe, de atât de departe încât 
locul său de origine se pierdea undeva printre afluenții fluviului 
Gran Maranon. Nushino se trezise într-o zi cu o rană de glonţ în 
spate, ca urmare a unei expediţii cu intenţii civilizatoare 
întreprinse de soldaţii peruani. Işi pierduse cunoştinţa şi nu mai 
avea aproape nici o picătură de sânge în vine, după ce zile 
întregi plutise în derivă. 

Shuarii din Shumbi îl vindecaseră şi, o dată înzdrăvenit, îi 
îngăduiseră să rămână printre ei, pentru că aveau acelaşi 


sânge. 

Străbăteau împreună hăţişurile din pădure. Nushino era 
puternic. Subţire în talie şi lat în umeri, îi întrecea la înot pe 
delfinii de râu şi era întotdeauna foarte voios. 

Puteau fi văzuţi urmărind o pradă mare, meditând la 
culoarea balegii lăsate în urmă de acel animal, iar mai apoi, 
când erau siguri că aveau să-l prindă, Antonio Jose Bolivar 
aştepta într-un luminiş din pădure, în timp ce Nushino scotea 
fiara din hăţiş, hăituind-o până când nimerea în bătaia săgeţii 
otrăvite. 

Alteori vânau câte un porc-cu-ombilic pentru colonişti, iar 
cu banii primiti îşi cumpărau o macetă nouă sau un sac cu sare. 

Când nu vâna în tovărăşia lui Nushino, îşi petrecea timpul 
pornind în căutarea şerpilor veninoşi. Ştia să le dea târcoale 
scoțând fluierături ascuţite, care îi dezorientau, până când 
izbutea să se apropie de ei şi să-i privească drept în ochi. Atunci 
imita cu o mână mişcările reptilei până când aceasta era atât de 
derutată, încât nici nu mai era nevoie să facă mişcările, pentru 
că ea continua oricum să le repete, hipnotizată. În felul acesta, 
celălalt braţ mergea la sigur. Mâna apuca de gât şarpele 
surprins şi îl obliga să scuipe otrava, până la ultima picătură, cu 
colții înfipţi într-o nucă de cocos scobită pe dinăuntru. 

După ce scuipa şi ultima picătură de venin, reptila îşi 
lepăda inelele, prea vlăguită pentru a mai fi în stare să urască, 
sau înțelegând că ura era oricum zadarnică, iar Antonio Jose 
Bolivar o azvârlea cu dispreţ în frunzişul pădurii. 

Se dădeau bani frumoşi pentru veninul şerpilor. De două ori 
pe an îşi făcea apariţia, pentru a cumpăra flacoanele ucigătoare, 
agentul unui laborator unde se prepara serul împotriva 
muşcăturilor de şarpe veninos. 

Uneori, reptila fusese mai rapidă, însă lui nu îi păsa nici cât 
negru sub unghie. Ştia că avea să se umfle ca o cârtiţă şi avea 
să delireze din pricina febrei câteva zile, însă după aceea venea 
clipa răzbunării. Era imun şi îi plăcea să se laude printre 
colonişti, arătându-le braţele acoperite de cicatrici. 

Viaţa în pădurea tropicală îl călise şi toate mădularele 
trupului său se aflau într-o armonie deplină. Dobândise muşchi 
de felină care, cu trecerea anilor, deveniră şi mai vânjoşi. 
Despre pădurea tropicală ştia tot atât de multe ca un shuar. Era 
un vânător la fel de bun ca un shuar. Înota la fel de bine ca un 


shuar. Într-un cuvânt, era unul de-al lor, fără să fie unul dintre 
ei. 

Din acest motiv trebuia să plece din când în când, pentru 
că - îi explicau ei - era bine că nu era unul dintre ei. Voiau să-l 
vadă, să-l aibă printre ei, dar tot atât de mult doreau să-i ducă 
dorul, să simtă tristeţea de a nu-i putea vorbi şi tresărirea 
fericită a inimii când îl vedeau întorcându-se. 

Anotimpurile ploioase şi timpul frumos se succedau. Între 
anotimpuri, cunoscuse ritualurile tainice ale acelui neam. Luase 
parte la cinstirea zilnică acordată capetelor retezate ale 
vrăjmaşilor care muriseră ca nişte războinici demni şi le ţinuse 
isonul gazdelor atunci când intonau anents, poeme cântate, 
care exprimau recunoştinţa pentru curajul transmis şi dorinţa de 
a încheia o pace trainică. 

Fusese poftit la banchetul generos oferit de bătrânii care 
hotărau că le sosise ceasul să „plece", iar când aceştia 
adormeau sub efectul rachiului şi al natemei, în toiul 
halucinaţiilor care le deschideau porţile unor existenţe viitoare 
bine stabilite, îi ajutase să le transporte trupurile la o colibă 
îndepărtată şi să îi acopere cu mierea dulce de palmier. 

A doua zi, intonând anents de salut pentru vieţile care îi 
aşteptau pe răposaţi, de data aceasta ca peşti, fluturi sau 
animale înțelepte, participa la strângerea osemintelor albe, din 
cale-afară de curate şi cu totul inutile, pe care le lepădaseră 
bătrânii conduşi spre alte existenţe de mandibulele implacabile 
ale termitelor. 

În anii petrecuţi printre shuari nu avusese nevoie de 
romanele de dragoste pentru a cunoaşte iubirea. 

Nefiind unul dintre ei, nu putea să aibă neveste. Dar era 
unul de-al lor, în asemenea măsură, încât amfitrionul shuar îl 
rugase, în anotimpul ploios, să o accepte pe una dintre 
nevestele sale, pentru a le înnobila spiţa şi sălaşul. 

Femeia oferită ca ofrandă îi îndreptase paşii spre malul 
râului. Acolo, intonând anents, îl spălase, îl împodobise şi îi 
înmiresmase trupul, iar când se întorseseră la colibă îşi dăduse 
frâu liber, trântită pe o rogojină, cu picioarele desfăcute, 
încălzite uşor de un foc de vreascuri, fără să înceteze o clipă să 
intoneze anents, poeme nazalizate care descriau frumuseţea 
trupurilor şi bucuria unei plăceri sporite la infinit de magia 
descrierii. 


Era dragostea pură, fără alt scop decât dragostea însăşi. 
Fără posesiune şi fără gelozie. 

— Nimeni nu reuşeşte să pună în lanţuri tunetul, după cum 
nimeni nu e în stare să pătrundă în raiul celuilalt când se lasă în 
voia dragostei. 

Aşa grăise fratele Nushino cândva. 

Văzând curgerea râului Nangaritza, s-ar fi putut gândi că 
timpul cruţase acel colţ de lume, dar păsările ştiau prea bine că 
limbi de foc înaintau de la soare-apune, mutilând trupul 
Amazoniei. 

Maşini uriaşe îşi deschideau drum, iar shuarii deveniseră 
tot mai grăbiţi. Nu mai rămâneau în acelaşi loc trei ani încheiaţi, 
aşa cum obişnuiau să facă, pentru ca mai apoi să se deplaseze 
şi să-i îngăduie naturii să se regenereze. Între două anotimpuri 
îşi luau colibele şi oasele celor răposaţi şi se îndepărtau de 
străinii care ocupau malurile râului Nangaritza. 

Soseau tot mai mulţi colonişti, de data aceasta momiţi cu 
promisiunea că aveau să ajungă proprietari de cirezi şi negustori 
de lemne. O dată cu venirea lor, pătrunsese şi alcoolul, care nu 
mai era consumat la ritualuri, şi prin urmare provoca 
degradarea celor mai slabi. Dar mai cu seamă sporise numărul 
căutătorilor de aur, o adevărată pacoste, oameni lipsiţi de 
scrupule, veniţi din toate colţurile lumii, fără alt ţel decât 
înavuţirea fulgerătoare. 

Shuarii se îndreptau spre răsărit, căutând intimitatea 
pădurilor impenetrabile. 

Într-o dimineaţă, Antonio José Bolivar descoperise că 
îmbătrânea, când săgeata sarbacanei îşi greşi ţinta. Şi lui i se 
apropia ceasul în care trebuia să „plece". 

Luase atunci hotărârea de a rămâne în El Idilio şi de a trăi 
din vânătoare. Se ştia incapabil să stabilească momentul când 
avea să moară şi să se lase devorat de furnici. Şi chiar dacă ar fi 
reuşit asta, oricum avea să fie o ceremonie tristă. 

Era unul de-al lor, dar nu era unul dintre ei, aşa încât nu ar 
fi avut parte nici de sărbătoare, nici de călătorie spre tărâmul 
viselor. 

Într-o bună zi, pe când se apucase să construiască o canoe 
pe cinste, care să n-aibă moarte, auzise o bubuitură care venea 
dinspre râu, semnul care avea să-i grăbească plecarea. 

Alergase la locul exploziei şi dăduse peste câţiva shuari 


care plângeau. Îi arătaseră peştii morţi la suprafaţa apei şi un 
grup de străini de pe plajă, care îşi îndreptaseră puştile spre ei. 

Era un grup format din cinci aventurieri, care, pentru a-şi 
deschide drum, aruncaseră în aer cu dinamită stăvilarul unde îşi 
depuneau peştii icrele. 

Totul se petrecuse foarte repede. Albii, nervoşi că 
apăruseră mai mulţi shuari, începuseră să tragă, rănindu-i pe 
doi dintre indigeni şi o luaseră la fugă spre barcă. 

In acel moment îşi dăduse seama că albii erau pierduţi. 
Shuarii o apucaseră pe scurtătură, îi aşteptaseră la loc strâmt, 
unde căzuseră imediat pradă săgeţilor otrăvite. Unul singur 
reuşise să scape, sărind din barcă şi înotând până pe celălalt 
mal, unde se pierduse în pădure. 

Abia atunci se ocupaseră de cei doi shuari căzuţi. 

Unul dintre ei murise, cu capul sfărâmat de o împuşcătură 
trasă de aproape, iar celălalt agoniza, cu pieptul ciuruit. Era 
prietenul Nushino. 

— Rea moarte mă paşte, şoptise Nushino cu o strâmbătură 
de durere şi, cu o mână tremurătoare, îi arătase coaja de nucă 
de cocos în care ţinea curara. N-o să plec liniştit, prietene. O să 
rătăcesc ca o pasăre oarbă şi tristă, lovindu-mă de copaci când 
n-o să-mi atârne capul de o creangă uscată. Ajută-mă, prietene! 

Shuarii îi înconjuraseră. El cunoştea obiceiurile albilor, iar 
cuvintele abia şoptite ale lui Nushino îi spuneau că sosise clipa 
să-şi plătească datoria pe care o avea faţă de ei de când îl 
salvaseră de muşcătura de şarpe. 

| se păruse normal să-şi plătească datoria şi, punând mâna 
pe sarbacană, trecuse înot râul, pornind pentru prima oară la 
vânătoare pe urmele unui om. _ 

Nu îi fusese greu să-l dibuiască. In disperarea lui, 
căutătorul de aur lăsase urme care se vedeau de la o poştă, 
încât nici măcar nu trebuia să se mai uite după ele. 

Dăduse peste el câteva minute mai târziu. Încremenise de 
spaimă la vederea unui şarpe boa adormit. 

— De ce-aţi făcut asta? De ce-aţi tras? 

Bărbatul îl ţintuise cu puşca de vânătoare. 

— Sălbaticii! Unde sunt sălbaticii? 

— Pe malul celălalt. Nu te urmăresc. 

Răsuflând uşurat, căutătorul de aur lăsase arma jos, iar el 
profitase de prilej pentru a-l lovi cu sarbacana. 


ÎI lovise prost. Căutătorul de aur se clătinase fără a se 
prăbuşi, aşa încât nu avusese încotro şi se aruncase asupra lui. 
Era un bărbat voinic, dar în cele din urmă, după ce se 

luptaseră o vreme, reuşise să-i smulgă puşca de vânătoare. 

Nu mai ţinuse niciodată o armă de foc în mână, dar văzând 
că bărbatul ducea mâna la macetă, intuise cu precizie locul 
unde trebuia să pună degetul şi, în urma detunăturii, un cârd 
întreg de păsări îşi luaseră zborul, speriate. 

Surprins de zgomotul puternic al împuşcăturii, se apropiase 
de bărbatul asupra căruia trăsese. Primise cele două gloanţe 
drept în burtă şi se zvârcolea de durere. Fără să ţină seama de 
strigătele lui, îl legase de glezne, îl târâse pe malul râului şi, 
după ce dăduse de câteva ori din braţe, simţise că nefericitul 
era deja mort. 

Pe malul celălalt îl aşteptau shuarii. Se grăbiseră să-l ajute 
să iasă din apă, însă la vederea cadavrului izbucniseră într-un 
plâns cu sughiţuri, cu neputinţă de explicat. 

Nu plângeau de mila străinului. li plângeau pe el şi pe 
Nushino. 

Nu era unul dintre ei, dar era unul de-al lor. Prin urmare, el 
trebuia să slobozească săgeata otrăvită, oferindu-i mai înainte 
prilejul de a se lupta ca un viteaz; în felul acesta, după ce curara 
îi împietrea muşchii, tot curajul de care dăduse dovadă în timpul 
vieţii avea să-i rămână pentru totdeauna întipărit pe chip, iar 
pleoapele, nările şi gura trebuiau bine cusute, ca nu cumva să-i 
dispară expresia de pe faţă. Dar cum să transformi acel cap, 
acea viaţă oprită într-o strâmbătură de groază şi durere? 

Din vina lui, Nushino nu putea să plece. Nushino avea să 
rămână pe veci ca un papagal orb, izbindu-se de copaci, 
stârnind ura celor care, necunoscându-l, aveau să-l simtă 
lovindu-se de trupurile lor, alungându-le somnul şerpilor boa, 
punând pe fugă prada cu zburătăcirea aripilor sale fără direcţie 
precisă. 

Se acoperise de ruşine şi era răspunzător pentru 
nefericirea veşnică a prietenului său. 

Fără a înceta să plângă, îi dăruiseră cea mai bună canoe. 
Fără a înceta să plângă, îl îmbrăţişaseră, îi dăduseră merinde 
pentru drum şi îi spuseseră că din acea clipă nu mai era 
binevenit la ei. Putea să treacă pe lângă colibele lor, dar nu mai 
avea dreptul să intre. 


Shuarii împinseseră canoea pe apă şi şterseseră îndată 
urmele lăsate pe nisip. 


Capitolul al patrulea 


După ce plutise cinci zile încheiate pe râu, ajunsese în El 
Idilio. Locul se schimbase. Vreo douăzeci de case aliniate 
formau o stradă chiar în faţa râului, iar la capătul lor se înălța o 
construcţie ceva mai mare, pe a cărei faţadă stătea scris cu 
litere galbene PRIMĂRIE. 

Tot acolo era şi un chei făcut din scânduri groase, pe care 
Antonio José Bolivar îl evitase şi mai plutise câţiva metri pe râu 
în jos, până când oboseala îi scosese în cale un loc unde să-şi 
ridice coliba. 

La început, localnicii nu îi căutaseră tovărăşia, privindu-l ca 
pe un sălbatic încă de când îl zăriseră înfundându-se în pădure 
înarmat cu o puşcă, un Remington din secolul al XIV-lea, 
moştenită de la singurul om pe care îl omorâse, şi încă fără să 
reuşească din prima lovitură, însă curând îşi dăduseră seama 
cât de preţios era faptul că trăia în apropierea lor. 

Atât coloniştii, cât şi căutătorii de aur făceau tot felul de 
greşeli prosteşti în pădurea tropicală. O devastau fără pic de 
respect şi de aceea multe fiare sălbatice deveneau şi mai 
feroce. 

Uneori, numai pentru a câştiga câţiva metri de teren neted, 
doborau copaci la întâmplare, scoțând din bârlogul lui un şarpe 
boa, care se răzbuna înghiţindu-le câte un catâr, sau făceau 
greşeala de a-i ataca pe porcii-cu-ombilic în perioada rutului, 
pricină pentru care micii mistreți se preschimbau în nişte 
monştri necruţători. Mai erau şi străinii veniţi de la instalaţiile 
petrolifere. 

Soseau în grupuri gălăgioase, aducând cu ei arme 
suficiente pentru un batalion întreg, şi pătrundeau în pădure cu 
gândul de a ucide tot ce le ieşea în cale. Îşi revărsau cruzimea 
asupra tigrilor, fără a ţine seama că unii dintre ei erau pui sau 
femele însărcinate şi, mai târziu, înainte de a părăsi acele 
meleaguri, se fotografiau alături de zecile de piei jupuite. 

Străinii plecau, pieile rămâneau acolo să putrezească, până 
când o mână milostivă le ridica să le arunce în râu, iar tigrii care 


reuşeau să supravieţuiască îşi luau revanşa sfâşiind vitele 
costelive. 

Antonio José Bolivar încerca din răsputeri să-i ţină pe 
colonişti la distanţă, în timp ce aceştia distrugeau pădurea, 
desăvârşind capodopera omului civilizat: deşertul. 

Însă animalele nu avuseseră viaţă lungă. Speciile care 
supravieţuiseră deveniseră tot mai şirete şi, urmând exemplul 
shuarilor şi al altor culturi din pădurea amazoniană, se 
retrăseseră în adâncul pădurii, într-un exod inevitabil către 
soare-răsare. 

Antonio José Bolivar Proano avea acum timp berechet şi 
descoperise că ştia să citească în momentul în care începuseră 
să i se strice dinţii. 

Se îngrijise de problema dinţilor atunci când simţise că 
gura lui răspândea un miros fetid, însoţit de dureri crâncene ale 
maxilarului. 

De multe ori se prezentase la orele suplimentare ale 
doctorului Rubicundo Loachamin, care venea în El Idilio de două 
ori pe an, şi niciodată nu-şi închipuise că avea să se numere 
printre nefericiţii care ocupau un loc pe fotoliul lui, până când, 
într-o zi, durerile deveniseră insuportabile şi nu mai avusese 
încotro: se urcase pe podiumul cabinetului medical. 

— Doctore, într-un cuvânt, nu mai am multi dinţi: eu cu 
mâna mea i-am scos pe ăia care mă dureau prea tare, dar nu 
mă descurc deloc cu cei din spate. Curăţaţi-mi gura şi ne-om 
înţelege noi la preţ pentru una dintre protezele astea atât de 
frumoase. 

Chiar atunci debarcaseră de pe Sucre doi funcţionari ai 
statului, care fuseseră luaţi drept strângători ai unui nou impozit 
atunci când se instalaseră la o masă aflată la intrarea în 
primărie. 

Primarul se socotise obligat să se folosească de toată 
puterea lui de convingere, de altminteri foarte slabă, pentru a-i 
aduce pe nou-veniţii, din cale-afară de alunecoşi, la masa 
guvernamentală. Acolo, cei doi emisari plictisiţi ai puterii 
numărau voturile secrete ale localnicilor din El Idilio, cu ocazia 
unor alegeri prezidenţiale care aveau să se desfăşoare o lună 
mai târziu. 

Antonio Jose Bolivar se prezentase şi el la masa cu pricina. 

— Ştii să citeşti? îl întrebaseră. 


— Nu-mi aduc aminte. 

— la să vedem. Ce scrie aici? 

Neîncrezător, se apropiase de hârtia pe care i-o întindeau şi 
se mirase peste măsură că era în stare să descifreze semnele 
care păreau de neînțeles. 

— Dom-nul-domnul-can-di-dat-candidat. 

— Ştiai că ai dreptul să votezi? 

— Dreptul să ce? 

— Dreptul să votezi. Sufragiu universal şi secret. Să optezi 
democratic pentru unul dintre cei trei candidaţi prezenţi în 
primul tur de scrutin. Înţelegi? 

— Nici o boabă. Cât mă costă dreptul ăsta? 

— Nimic, omule. De-asta se cheamă drept. 

— Şi pe cine trebuie să votez? 

— Pe cine-o să iasă. Pe excelența sa, candidatul poporului. 

Antonio José Bolivar îl votase pe cel ales şi, în schimbul 
exercitării acelui drept, primise o sticlă de rachiu Frontera. 

Ştia să citească. 

Aceasta fusese descoperirea cea mai însemnată din viaţa 
lui. Ştia să citească. Era posesorul antidotului care te lecuia de 
boala ucigătoare a bătrâneţii. Ştia să citească. Dar nu avea ce 
să citească. 

Scrâşnind din dinţi, primarul acceptase să-i împrumute 
câteva ziare vechi pe care le păstra ostentativ, ca dovadă a 
legăturii sale de netăgăduit cu puterea centrală, dar lui Antonio 
José Bolivar nu i se păruseră interesante. 

Fragmentele decupate din discursurile rostite în Congres, în 
care onorabilul Bucaram asigura pe toată lumea că altui 
onorabil i se diluase sperma, sau alt articol, care povestea cu 
lux de amănunte cum îl omorâse Antonio Mateluna, cu douăzeci 
de lovituri de cuţit şi fără pic de remuşcare, pe cel mai bun 
prieten al său, sau bunăoară cronica sportivă, care denunța 
galeria lui Manta pentru că îl castrase pe un arbitru de fotbal 
chiar pe stadion, nu i se păreau imbolduri prea grozave pentru 
a-şi continua lectura. Toate acestea se petreceau într-o lume 
mult prea îndepărtată, şi nu avea destule repere care să i-o 
tălmăcească pe-nţelesul lui şi nici indicii care să-i îngăduie să şi- 
o închipuie. 

Într-o bună zi, ieşind dintre lăzile de bere şi buteliile de gaz, 
de pe vaporul Sucre debarcase un preot plictisit, trimis de 


autorităţile ecleziastice cu misiunea de a boteza copiii şi de a 
pune capăt concubinajelor. Acesta stătuse trei zile în El Idilio 
fără să găsească pe cineva care să-l conducă la casele 
coloniştilor. În cele din urmă, şi mai plictisit de indiferența 
clientelei, se aşezase pe chei, aşteptând vaporul care urma să-l 
salveze de-acolo. Pentru a-şi petrece cât mai plăcut orele 
caniculare, scosese o carte veche din traistă şi încercase să 
citească, până când toropeala care-l cuprinsese se dovedise mai 
puternică decât voinţa lui. 

Cartea din mâinile preotului fusese momeala perfectă 
pentru Antonio José Bolivar. Răbdător, aşteptase ca părintele să 
adoarmă şi, o dată cu somnul, să-i cadă din mână cartea. 

Era o biografie a Sfântului Francisc, pe care o răsfoise pe 
furiş, ştiind că în felul acesta săvârşea un păcat mărunt. 

Citea silabisind şi, pe măsură ce înainta în lectură, dorinţa 
de a înţelege tot ceea ce era cuprins în acele pagini îl făcuse să 
repete cu jumătate de glas cuvintele care se lăsaseră prinse în 
capeană. Preotul se trezise şi îl privise înveselit pe Antonio Jose 
Bolivar, care stătea cu nasul în carte. 

— Îţi place? îl întrebase. 

— lertaţi-mă, eminenţă. Dar v-am văzut dormind şi n-am 
vrut să vă deranjez. 

— Ţi-a plăcut? îl întrebase din nou părintele. 

— Văd că vorbeşte mult despre animale, răspunsese el cu 
o voce timidă. 

— Sfântul Francisc iubea animalele. lubea toate făpturile 
Domnului. 

— Şi eu le iubesc. În felul meu. Dumneavoastră îl 
cunoaşteţi personal pe Sfântul Francisc? 

— Nu. Dumnezeu nu mi-a dat bucuria asta. Sfântul Francisc 
a murit demult. Cu alte cuvinte, şi-a încheiat viaţa pe pământ şi 
s-a mutat la ceruri, să trăiască pe veci împreună cu 
Atotputernicul. 

— De unde ştiţi? 

— Am citit cartea. E una dintre cărţile mele preferate. 

Preotul îşi întărise spusele mângâind copertele de carton 
zdrenţuite. Antonio José Bolivar îl privise vrăjit, simțind în acelaşi 
timp cum îl cuprinde invidia. 

— Aţi citit multe cărţi? 

— Am citit câteva. Înainte, când eram încă tânăr şi nu-mi 


oboseau ochii, citeam cu nesaţ tot ce-mi pica în mână. 

— Toate cărţile vorbesc despre sfinţi? 

— Nu. În lume există milioane de cărţi. În toate limbile şi 
despre toate subiectele, chiar şi despre acelea care ar trebui să 
fie ţinute sub tăcere. 

Antonio Jose Bolivar nu pricepuse rostul acelei cenzuri şi 
rămăsese cu privirea aţintită asupra mâinilor preotului, mâini 
grăsuţe, care păreau şi mai albe, aşa cum se odihneau acum pe 
coperta închisă la culoare. 

— Despre ce vorbesc celelalte cărţi? 

— Ţi-am mai spus. Despre toate. Există cărţi de aventuri, 
de ştiinţă, poveşti despre oameni dăruiţi cu har, cărţi de tehnică, 
de dragoste... 

Ultimele îi treziseră interesul. Despre dragoste ştia numai 
ce se spunea în cântece, mai cu seamă în romanţele 
interpretate de Julito Jaramillo, al cărui glas de ecuadorian sărac 
lipit pământului răzbătea uneori dintr-un radio cu baterii, 
făcându-i pe ascultători să se cufunde în tristeţe. Din acele 
romanțe aflase că dragostea e ca o pişcătură de tăun invizibil, 
dar căutat de toţi. 

— Cum sunt cărţile de dragoste? 

— Mi-e teamă că despre asta nu pot să-ţi spun nimic. N-am 
citit decât câteva. 

— N-are importanţă. Cum sunt? 

— Păi, cum să fie? Istorisesc o poveste în care două fiinţe 
care se cunosc şi se iubesc luptă să învingă împreună piedicile 
care stau în calea fericirii lor. 

Sirena de pe Sucre anunţase plecarea şi nu îndrăznise să-i 
ceară preotului cartea. Dar întâlnirea cu el îi lăsase în suflet o 
aprigă dorinţă de lectură. 

Işi petrecuse anotimpul ploios rumegându-şi nefericirea de 
cititor inutil, şi pentru prima dată se văzuse încolţit de animalul 
singurătăţii. Şireată fiară. Atentă la cea mai mică greşeală 
pentru a pune stăpânire pe glasul lui, condamnânau-l la 
nesfârşite tirade văduvite de ascultători. 

Trebuia să facă rost de cărţi şi pentru asta era nevoit să 
iasă din El Idilio. Poate că nu trebuia să călătorească prea 
departe, poate că în El Dorado va găsi pe cineva care să aibă 
cărţi şi se dădea de ceasul morţii tot gândindu-se cum să le 
obţină. 


Când ploile se potoliseră şi pădurea se umpluse de animale 
tinere, îşi părăsise coliba şi, înarmat cu puşcă, cu câţiva metri 
de sfoară şi cu maceta bine ascuţită, se afundase în pădure. 

Acolo rămăsese aproape două săptămâni, pe teritonul 
animalelor aflate la mare preţuire în ochii albilor. 

In regiunea maimuţelor, cu copaci înalţi, golise de zeamă 
câteva zeci de nuci de cocos pentru a pregăti capcanele. 
Invăţase asta de la shuari şi nici măcar nu era prea greu. Era de- 
ajuns să le dai o gaură cu diametrul nu mai mare de-un deget, 
iar în partea cealaltă să le străpungi cât să strecori înăuntru o 
bucată de sfoară, la capătul căreia trebuia făcut un nod orb, 
bine strâns. Celălalt capăt al sforii se lega de trunchiul unui 
copac şi pe urmă se aruncau înăuntru câteva pietricele de râu. 
Maimuţele, care observau totul de la înălţime, abia aşteptau 
plecarea omului pentru a vedea ce anume se ascunde în coajă, 
o luau, o agitau, iar la auzul pietricelelor băgau lăbuţa înăuntru, 
încercând să le scoată de-acolo. Când prindeau câte o pietricică 
o strângeau bine în lăbuţă, lacomele, şi încercau zadarnic să o 
scoată de-acolo. 

Intinsese capcanele şi, înainte de a părăsi regiunea 
maimuţelor, căutase un papagal mare, numit pe bună dreptate 
papaya maimutelor, care zbura atât de sus, încât numai el 
reuşea să ajungă la fructele delicioase, pătrunse de soare şi atât 
de zemoase. 

Scuturase trunchiul până când căzuseră două fructe 
parfumate şi plecase spre regiunea peruşilor, a papagalilor şi 
tucanilor. Pusese fructele în tolba de vânătoare şi pornise în 
căutarea luminişurilor din pădure, evitând întâlnirea cu 
animalele nedorite. 

Câteva viroage întâlnite în cale îl conduseseră într-o zonă 
cu vegetaţie luxuriantă, năpădită de stupării şi faguri de albine 
harnice, peste tot aşternută cu găinaţ de pasăre. Din clipa în 
care pătrunsese în desiş, se lăsase pretutindem o tăcere 
adâncă, care nu fusese întreruptă de nici un zgomot vreme de 
câteva ceasuri, până când păsările se obişnuiseră cu prezenţa 
lui. 

Din crengi subţiri şi din liane construise două cuşti bine 
închise şi, când le terminase, începuse să caute plante de 
yahuasca. 

Atunci zdrobise fructele de papaya, le amestecase pulpa 


galbenă cu zeama rădăcinilor de yahuasca, pe care le scosese 
scormonind pământul cu mânerul macetei şi, aprinzându-şi o 
ţigară, aşteptase ca amestecul să fermenteze. Îl gustase. Era 
dulce şi tare. Mulţumit, se îndepărtase către un râuşor, unde îşi 
aşezase tabăra şi mâncase peşte pe săturate. 

A doua zi se dusese să vadă dacă se prinsese ceva în 
capcane. 

Pe tărâmul maimuţelor, găsise câteva zeci de animale 
obosite de efortul zadarnic de a-şi elibera lăbuţele prizoniere în 
nucile de cocos. Alesese trei perechi tinere, le băgase într-una 
dintre cuşti şi le eliberase pe celelalte. 

Mai târziu, găsise dormind în cele mai inimaginabile poziţii 
o mulţime de peruşi, papagali şi alte feluri de păsări în locul în 
care lăsase fructele fermentate. Unele dintre ele încercau să 
ţopăie cu paşi tremurători sau se străduiau să-şi ia zborul 
bătând din aripi fără să-şi poată coordona mişcările. 

Băgase într-o colivie o pereche de papagali aurii şi albaştri 
şi una de peruşi shapul, cei mai apreciaţi dintre papagalii 
vorbitori, şi îşi luase rămas-bun de la celelalte păsări, urându-le 
să se trezească voioase. Ştia că beţia avea să dureze câteva 
zile. 

Se întorsese în El Idilio cu prada pe umăr şi aşteptase ca 
echipajul de pe Sucre să termine de încărcat marfa pentru a se 
putea apropia de căpitanul vasului. 

— Sunt nevoit să fac o călătorie în El Dorado şi se întâmplă 
să nu am bani. Dumneavoastră mă cunoaşteţi. Mă duceţi până 
acolo şi vă plătesc după ce vând vietăţile astea. 

Căpitanul aruncase o privire spre cele două cuşti şi înainte 
de a-i răspunde îşi mângâiase barba nerasă de câteva zile. 

— Mă socotesc plătit dacă îmi dai un papagal mic. De mai 
multă vreme i-am fagăduit fiului meu că o să-i cumpăr unul. 

— Atunci am să vă dau o pereche şi în felul ăsta îmi plătesc 
şi întoarcerea, pentru că păsărelele astea se sfârşesc de tristeţe 
dacă sunt despărțite. 

In timpul croazierei vorbise cu doctorul Rubicundo 
Loachamin şi îl informase cu privire la scopul călătoriei sale. 
Dentistul îl ascultase amuzat. 

— Bătrâne, dacă voiai să faci rost de cărţi, de ce nu mi-ai 
spus mie mai devreme? Mai mult ca sigur ţi le aduceam din 
Guayaquil. 


— Vă mulţumesc din suflet, dom' doctor. Problema e că nu 
ştiu ce cărţi vreau să citesc. Dar când o să aflu, am să accept 
oferta dumneavoastră. 

El Dorado nu era, în nici un caz, un oraş mare. Număra 
aproape o sută de case, multe dintre ele aliniate pe malul râului, 
cele mai importante aparţinând poliţiei. Câteva birouri 
guvernamentale, o biserică şi o şcoală publică aproape pustie se 
numărau la rândul lor printre aşezămintele care dădeau 
greutate locului. Pentru Antonio José Bolivar, care de mai bine 
de patruzeci de ani nu ieşise din pădurea tropicală, toate 
acestea însemnau întoarcerea la o lume colosală, pe care o 
cunoscuse cândva. 

Dentistul îi prezentase singura persoană capabilă să-l ajute 
să-şi ducă la îndeplinire visul: învăţătoarea, şi reuşise chiar să 
obţină pentru bătrân îngăduinţa de a înnopta în incinta şcolii, o 
locuinţă uriaşă din trestie, prevăzută cu bucătărie, cu condiţia 
ca el să dea o mână de ajutor la treburile gospodăreşti şi la 
confecţionarea unui ierbar. 

După ce vânduse maimuţele şi papagalii, învăţătoarea îi 
arătase biblioteca. 

La vederea atâtor cărţi strânse laolaltă, fusese din cale- 
afară de mişcat. Invăţătoarea era fericita posesoare a cincizeci 
de volume, aşezate frumos într-un dulap de scânduri, iar el se 
lăsase în voia plăcutei sarcini de a le răsfoi, cu ajutorul lupei pe 
care tocmai şi-o procurase. 

Vreme de cinci luni încheiate, îşi formase şi cizelase gustul 
pentru lectură, şi era acum doldora de întrebări şi răspunsuri. 

Citind textele de geometrie, aproape că îi părea rău că 
învățase să citească şi se întreba dacă merita să o mai facă. Din 
aceste cărţi învățase o frază lungă, pe care n-o spunea decât 
atunci când era din cale-afară de prost dispus: „Ipotenuza este 
latura opusă unghiului drept într-un triunghi dreptunghic", frază 
care mai apoi îi lăsase cu gura căscată pe locuitorii din El Idilio, 
fiind luată drept o cimilitură absurdă sau înjurătură la care nu se 
putea răspunde în nici un fel. 

Textele de istorie i se păruseră un şir nesfirşit de minciuni. 
Cum era cu putinţă ca domnişorii aceia palizi, cu mănuşile trase 
până-n dreptul coatelor şi cu pantalonii ăia de damă, de-a 
dreptul caraghioşi, să fie în stare să câştige bătălii? Era de-ajuns 
să-i vezi cu buclele-n vânt, atât de bine studiate, ca să-ţi dai 


seama că indivizii respectivi nu erau în stare nici să omoare o 
muscă. Aşadar, episoadele istorice fuseseră şterse de pe lista 
preferințelor sale de lectură. 

Edmondo de Amicis şi al său Cuore îi umpluseră mai bine 
de jumătate din timpul petrecut în El Dorado. Şi iată cum 
stătuseră lucrurile: era vorba despre o carte care ţi se lipea de 
mână, iar ochii refuzau să se lase învinşi de oboseală numai 
pentru a continua să citească, dar ulciorul nu merge de multe 
ori la apă şi într-o după-amiază îşi spusese că atâta suferinţă nu 
se putea îndura şi că atâta răutate nu încăpea într-un singur 
trup. Trebuia să fii din cale-afară de ticălos ca să te amuzi 
făcându-l să sufere în halul ăla pe un băieţel amărât ca micuțul 
Lombardo şi în cele din urmă, după ce examinase toate cărţile 
din bibliotecă, găsise ce-şi dorea cu-adevărat. Mătăniile de 
Florence Barclay. Un roman care nu vorbea decât despre 
dragoste, dragoste şi iar dragoste. Personajele sufereau şi îşi 
împleteau atât de frumos fericirea cu caznele la care erau 
supuse, încât lupa i se aburea de lacrimi. 

Invăţătoarea, care nu-i împărtăşea deloc gusturile de 
lectură, îi îngăduise să ia cu sine cartea, iar el o strânsese la 
piept şi se întorsese în El Idilio pentru a o citi de o mie de ori în 
faţa ferestrei, aşa cum era pregătit să facă acum cu romanele 
aduse de către dentist, care aşteptau culcate frumuşel şi pline 
de taine ce urmau să fie dezlegate pe masa înaltă, departe de 
privirea dezordonată întoarsă spre un trecut pe care Antonio 
José Bolivar încerca să-l uite, lăsându-şi memoria deschisă spre 
a o umple cu fericirea şi suferinţele provocate de dragostea mai 
puternică decât moartea. 


Capitolul al cincilea 


O dată cu primele umbre ale după-amiezii se dezlănţui 
potopul şi câteva minute mai târziu era cu neputinţă să vezi la 
distanţă mai mare de un braţ. Bătrânul se întinse în hamac 
aşteptând să-l cuprindă visele, legănat de răpăitul agresiv şi 
monoton al apei omniprezente. 

Antonio José Bolivar Proano dormea puţin. Cel mult cinci 
ore pe noapte şi două ore la siestă. li erau de-ajuns. Restul 
timpului îl petrecea citind romane, lăsându-se în voia gândurilor 


pe marginea misterelor dragostei şi închipuindu-şi cum arătau 
locurile unde se petreceau întâmplările descrise. 

Când citea despre oraşele numite Paris, Londra sau 
Geneva, trebuia sa facă un efort enorm de concentrare pentru a 
şi le putea imagina. O singură dată vizitase un oraş mare, 
Ibarra, despre care îşi amintea fără prea multă precizie că avea 
străzi pietruite, şiruri de case scunde, asemănătoare, albe toate, 
şi piaţa Palatului Guvernamental plină de oameni care se 
plimbau prin faţa catedralei. 

Acesta era singurul lui punct de reper din lumea întreagă 
şi, citind întâmplările petrecute în oraşe cu nume îndepărtate ca 
Praga sau Barcelona, i se părea că Ibarra, din pricina numelui pe 
care-l purta, nu era un oraş potrivit pentru marea dragoste. 

În timpul călătoriei prin Amazonia, el şi Dolores 
Encarnacion del Santisimo Sacramento Estuparân Otavalo 
trecuseră prin alte două oraşe, Loja şi Zamora, dar le văzuseră 
foarte pe fugă, aşa încât nu putea spune dacă dragostea îşi 
aflase sălaş şi acolo. g 

Dar mai cu seamă îi plăcea să-şi imagineze zăpada. Incă de 
pe vremea când era copil o văzuse ca pe o blăniţă de miel pusă 
la uscat pe marginile vulcanului Imbabura şi alteori i se părea o 
necuviinţă de neiertat faptul că personajele din romane călcau 
pe ea fără să le pese că o murdăreau. 

Când nu ploua, se dădea jos din hamac în timpul nopţii şi 
cobora la râu ca să se spele. Imediat după aceea pregătea 
orezul pentru a doua zi, prăjea felii de banană verde şi, dacă se 
întâmpla să aibă la îndemână o maimuţă, amesteca mâncarea 
cu câteva bucăţi bune de carne. 

Coloniştilor nu le plăcea carnea de maimuţă. Nu înțelegeau 
că această carne tare şi plină de zgârciuri avea mult mai multe 
proteine decât carnea de porc sau de vacă, umflată cu tone de 
iarbă, apă chioară şi care nu mirosea a nimic. Pe de altă parte, 
carnea de maimuţă trebuia mestecată mult şi bine, iar celor 
care nu aveau dinţi proprii le dădea senzaţia că mâncaseră 
enorm fără a-şi îngreuna inutil trupul. 

Întotdeauna după masă bea cafea amară, prăjită într-o 
tăviţă de metal şi măcinată într-un mojar de piatră, pe care o 
îndulcea cu cozonac şi o-ntărea cu câteva înghiţituri de rachiu 
Frontera. 

În anotimpul ploios, nopţile erau mai lungi şi nu avea chef 


să se dea jos din hamac, până când nevoia de a urina sau 
foamea nu îi dădeau ghes să iasă. 

Partea cea mai bună era că în anotimpul ploios era de- 
ajuns să coboare la râu, să se scufunde, să mişte din loc câteva 
pietre, să se bălăcească puţin în mâl şi punea mâna pe o duzină 
de crevete grase pentru micul dejun. 

Aşa făcu şi în acea dimineaţă. Se dezbrăcă, îşi prinse de 
brâu o sfoară al cărei capăt liber îl legase de un stâlp, ca nu 
cumva să crească brusc apele râului sau să se lovească de 
vreun trunchi de copac care plutea în derivă şi, cu apa până la 
piept, se scufundă. 

Apele râului erau aproape vâscoase până spre fund, dar 
mâinile lui pricepute pipăiră mâlul imediat după ce mutase din 
loc o piatră, iar crevetele i se agăţară de degete cu cleştii lor 
puternici. 

Se ridicase, cu pumnul plin de crevete care se mişcau 
frenetic, şi se grăbea să iasă din apă când auzi nişte strigăte: 

— O canoe! Vine o canoe! 

Îşi duse mâna streaşină la ochi, încercând să zărească 
ambarcaţiunea, dar ploaia nu îi îngăduia să vadă nimic. 
Perdeaua de apă cădea neîncetat, străpungând suprafaţa râului 
cu asemenea intensitate, încât nici măcar nu se mai formau 
ochiuri rotunde. 

Cine putea să fie? Numai un nebun s-ar fi încumetat să 
navigheze pe ploaia aceea torențială. 

Auzi din nou strigătele şi văzu câteva figuri neclare care 
alergau spre chei. 

Se îmbrăcă, acoperi creveţii cu un vas şi îi lăsă la intrarea 
în colibă, îşi puse pe el o pelerină de plastic şi se îndreptă spre 
locul cu pricina. 

Oamenii se dădură la o parte când îl văzură venind pe 
primar. Grăsanul apăruse fără cămaşă şi din trupul lui, ocrotit de 
o umbrelă neagră, uriaşă, ţâşnea apă ca dintr-o fântână. 

— Ce dracu' se-ntâmplă? strigă primarul apropiindu-se de 
mal. 

În loc de răspuns, îi arătară canoea legată de unul dintre 
stâlpi. Era una dintre acele ambarcaţiuni prost construite de 
căutătorii de aur. Ajunsese acolo pe jumătate scufundată, 
plutind numai pentru că era făcută din lemn. La bord se 
bălăbănea trupul unui individ cu gâtlejul şi braţele sfâşiate. 


Mâinile, care se zăreau pe marginea ambarcaţiunii, scoteau la 
iveală degetele roase de peşti, iar orbitele îi erau goale. Cocoşii- 
de-stâncă, acele păsări mici, puternice şi roşii, singurele care 
puteau să zboare în toiul potopului, îşi luaseră sarcina de a-i răpi 
orice expresie facială. 

Primarul dădu ordin ca trupul să fie scos din canoe şi, o 
dată aşezat pe scândurile de pe chei, îl recunoscură după gură. 
Era Napoleon Salinas, un căutător de aur pe care îl vizitase 
dentistul cu o seară în urmă. Salinas era unul dintre puţinii 
indivizi care nu-şi scoteau dinţii stricaţi şi prefera să şi-i îmbrace 
cu bucăţi de aur. Avea gura plină de aur şi acum îşi dezvelea 
dinţii într-un zâmbet care nu mai provoca admiraţie, în timp ce 
ploaia îi netezea părul. 

Primarul îl căută cu privirea pe bătrân. 

— Ei? A apărut din nou tigroaica? 

Antonio José Bolivar Proano se aplecă deasupra mortului, 
fără a înceta să se gândească la crevetele pe care le lăsase 
prizoniere. Desfăcu cu degetele rana de la gât, examină braţele 
sfişiate şi, în cele din urmă încuviinţă, printr-o mişcare a capului. 

— La naiba! încă unul! Mai devreme sau mai târziu, tot 
trebuia să-l ia gaia, comentă primarul. 

Grăsanul avea dreptate. In anotimpul ploios, căutătorii de 
aur rămâneau închişi în colibele lor prost construite, aşteptând 
cele câteva clipe scurte de pauză, care erau mai curând 
momente de răgaz pe care şi le-ngăduiau norii, pentru ca mai 
apoi să se descarce cu şi mai multă încrâncenare. 

Aceştia nu cunoşteau decât sensul propriu al expresiei 
„timpul e de aur", şi, dacă ploile nu-şi luau o binemeritată 
pauză, se jucau în draci cu nişte cărţi soioase, cu figuri adeseori 
de nerecunoscut, urându-se de moarte, râvnind să devină 
stăpânii ghioagei pe care-o ţinea în mână regele de treflă, 
lăcomindu-se care mai de care, iar la sfârşitul potopului nu era 
de mirare că mulţi dintre ei dispăreau, fără să se ştie dacă 
fuseseră luaţi de curentul apei sau înghiţiţi de voracitatea 
pădurii tropicale. 

Stând pe chei, vedeau uneori cum trece pe lângă ei câte un 
trup umflat de apă, printre crengi şi trunchiuri de copac târâte 
de creşterea râului şi nimeni nu se grăbea să-i arunce o 
frânghie. 

Lui Napoleon Salinas îi atârna capul într-o parte şi numai 


braţele sfâşiate arătau că încercase să se apere. 

Primarul îi goli buzunarele. Găsi un buletin de identitate 
decolorat, câteva monede, resturi de tutun şi o pungută de 
piele. O deschise şi numără douăzeci de bucățele de aur cât 
bobul de orez. 

— Ei bine, domnule expert, ce părere ai? 

— Aceeaşi părere pe care o aveţi şi dumneavoastră, 
excelenţă. A plecat de aici târziu, destul de beat, l-a prins pe 
neaşteptate răpăiala, şi atunci a tras pe mal pentru a-şi petrece 
noaptea în siguranţă. Acolo a fost atacat de femelă. Sfâşiat de 
colţi, a reuşit să ajungă la canoe, dar i s-a scurs tot sângele 
foarte curând. 

— Mă bucur că suntem de acord, spuse grăsanul. 

Primarul îi porunci unuia dintre cei prezenţi să îi ţină 
umbrela deasupra capului pentru a avea mâinile libere şi împărţi 
bucăţelele de aur în mod egal celor prezenţi. După ce-şi 
recăpătă umbrela, îl împinse pe mort cu piciorul, până când 
acesta căzu cu capul în apă. Trupul greu se scufundă în râu şi 
din pricina ploii nu se vedea unde se ridicase din nou ca să 
plutească. 

Mulţumit, primarul scutură umbrela în semn că voia să 
plece, dar văzând că nu-l însoțea nimeni şi că toţi priveau în 
direcţia bătrânului, scuipă cu obidă, din cale-afară de întors pe 
dos. 

— Gata, spectacolul s-a sfârşit. Ce mai aşteptaţi? 

Oamenii continuau să-l privească pe bătrân. Îl obligară să 
vorbească. 

— Când cineva pluteşte pe apă şi se lasă întunericul, pe ce 
mal trage pentru a-şi petrece noaptea? 

— Pe ăla mai sigur. Pe malul nostru, răspunse grăsanul. 

— Dumneavoastră aţi spus-o, excelenţă. Pe malul nostru. 
Va căuta întotdeauna să tragă aici, pentru că, dacă din 
întâmplare îşi pierde canoea, se poate salva încercând să se- 
ntoarcă în sat deschizându-şi drum cu maceta. La asta s-a 
gândit şi sărmanul Salinas. 

— Ei, şi? Ce mai contează acum? 

— Contează foarte tare. Dacă vă gândiţi puţin, o să vă daţi 
seama că şi animalul se află tot aici, pe malul nostru. Sau poate 
credeţi că tigrii se aruncă în râu pe vremea asta? 

Cuvintele bătrânului dădură naştere unor comentarii 


îngrijorate, iar oamenii voiau acum să audă ceva din gura 
primarului. La urma urmei, autoritatea trebuia să servească şi 
ea la ceva practic. 

Grăsanul percepu aşteptarea lor ca pe o agresiune şi se 
prefăcea că se gândeşte vârându-şi ceafa groasă sub umbrelă. 
Ploaia se înteţise brusc şi pungile de plastic care îi acopereau pe 
oameni li se lipiseră de trup ca o a doua piele. 

— Fiara se află departe. N-aţi văzut cum a apărut hoitul? 
Fără ochi şi pe jumătate mâncat de animale. Asta nu se 
întâmplă într-o oră şi nici măcar în cinci ceasuri încheiate. Nu 
văd de ce faceţi pe voi de frică, se grozăvi primarul. 

— S-ar putea. Dar e limpede ca lumina zilei că mortul nu se 
răcise de tot când a ajuns aici şi nici nu mirosea, adăugă 
bătrânul. 

Nu mai scoase nici o vorbă şi nici nu mai aşteptă alt 
comentariu din partea primarului. Făcu cale-ntoarsă, gândindu- 
se cum ar fi mai bine să mănânce crevetele, fierte sau prăjite. 

La intrarea în colibă zări prin perdeaua deasă de apă 
silueta singuratică şi obeză a primarului care se ascundea sub 
umbrelă, ca o ciupercă uriaşă crescută de curând pe chei. 


Capitolul al şaselea 


După ce termină de mâncat crevetele gustoase, bătrânul 
îşi curăţă cu sârg placa dentară şi o înfăşură în batistă. Apoi, 
imediat, strânse masa, aruncă resturile de mâncare pe 
fereastră, destupă o sticlă de Frontera şi îşi alese un roman. 

Era înconjurat de ploaie din toate părţile, iar ziua îi 
promitea o intimitate inegalabilă. 

Romanul începea bine. 

„Paul o sărută cu patimă, în timp ce gondolierul, complice 
la aventurile prietenului său, se prefăcea că se uită în altă parte, 
iar gondola, aşternută cu perne pufoase, aluneca încet pe 
canalele venețiene". 

Citise pasajul de mai multe ori, cu glas tare. 

Ce drăcovenie or mai fi fost şi gondolele astea? 

Alunecau pe canale. Trebuie să fi fost nişte bărci sau 
canoe, iar în ce-l privea pe Paul, era limpede că nu era un 
individ cu bun-simţ, de vreme ce o săruta „cu patimă" pe fată în 


prezenţa unui prieten, care îi mai era şi complice pe deasupra. 

li plăcuse prima frază. 

| se părea foarte nimerit că autorul stabilise dintru bun 
început care erau personajele negative. In felul ăsta erau evitate 
complicațiile şi simpatiile nemeritate. 

Cât despre sărutat, cum zicea? „Cu patimă". Cum naiba se 
făcea chestia asta? 

Nu-şi amintea să o fi sărutat prea des pe Dolores 
Encarnacion del Santisimo Sacramento Estupinân Otavalo. Poate 
că totuşi, într-una dintre aceste puţine ocazii, o sărutase aşa, cu 
patimă, ca Paul din roman, dar o făcuse fără să ştie. In orice caz, 
sărutări fuseseră puţine, pentru că femeia răspundea fie prin 
accese de râs, fie îi atrăgea atenţia că în felul acela săvârşeau 
un păcat. 

Să săruţi cu patimă. Să săruţi. Tocmai îşi dăduse seama că 
el o făcuse de puţine ori şi numai cu nevasta lui, pentru că la 
shuari sărutatul era un obicei necunoscut. 

Bărbaţii şi femeile se mângâiau pe tot trupul şi puţin le 
păsa dacă mai era cineva de faţă. Nici atunci când făceau 
dragoste nu se sărutau. Femeile preferau să se aşeze deasupra, 
susţinând că aşa simțeau mai bine dragostea, şi, din pricina 
asta, cântecele anents erau intonate cu infinit mai multă 
simţire. 

Nu. Shuarii nu se sărutau. 

Işi amintea că îl văzuse odată pe un căutător de aur 
aruncându-se asupra unei sălbatice, o sărmană femeie care 
bântuia printre colonişti şi aventurieri implorându-i să-i dea o 
gură de rachiu. Cei care aveau chef o înghesuiau pe unde se 
nimerea şi o posedau. Sărmana femeie, abrutizată de alcool, 
habar n-avea ce i se întâmplă. De data asta, aventurierul o 
trântise pe nisip şi îi căutase gura. _ 

Femeia reacţionase ca o fiară turbată. Il împinsese cu furie 
pe bărbat, îi aruncase un pumn de nisip în ochi şi începuse să 
vomite cu o scârbă neascunsă. 

Dacă în asta consta să săruţi cu patimă, atunci Paul din 
roman nu era altceva decât un mare porc. 

Până la ora siestei, citi şi medită la aproape patru pagini, 
supărat pe neputinţa lui de a-şi imagina Veneţia cu trăsăturile 
pe care le împrumutase altor oraşe descoperite tot în romane. 

Din câte înţelesese, străzile Veneţiei erau inundate şi din 


pricina asta oamenii erau nevoiţi să se deplaseze cu gondolele. 

Gondolele. Cuvântul „gondolă" îl seduse până la urmă şi se 
gândi chiar să-şi boteze canoea Gondola de pe Nangaritza. 

Somnul de după-amiază îl răzbi pe când era prins în 
vârtejul acestor gânduri şi se întinse în hamac, zâmbind 
ştrengăreşte numai când şi-i imagina pe oameni deschizând uşa 
casei şi căzând în apele învolburate ale râului de la primul pas. 

Spre seară, după ce mai înfulecă câteva crevete, se aşeză 
să-şi continue lectura şi se grăbea să-nceapă, când o zarvă 
grozavă îi distrase atenţia, făcându-l fără voia lui să-şi îndrepte 
privirile spre drumul înecat în apă. 

Pe cărare alerga un catâr de povară înnebunit, printre 
răgete sfâşietoare, dând din copite şi lovind pe oricine încerca 
să-l oprească. Împins de curiozitate, îşi aruncă o pelerină de 
plastic pe umeri şi ieşi să vadă ce se întâmplase. 

După multe încercări, oamenii reuşiseră să-l împresoare pe 
animalul scos din minţi şi, ferindu-se să nu fie loviți, închiseseră 
cercul în jurul lui. Câţiva căzuseră şi se ridicaseră murdari din 
cap până-n picioare de noroi, până când, în cele din urmă, 
izbutiseră să-l prindă de dârlogi şi să-l imobilizeze. 

Catârul avea răni adânci de-a lungul coastelor şi sângera 
din belşug din pricina unei spintecături care începea la cap şi se 
oprea în dreptul pieptului acoperit de păr scurt, de un cenuşiu 
asemănător găinaţului. 

Primarul, de data aceasta fără umbrelă, porunci să fie 
răsturnat pe-o parte şi îl împuşcase pentru a-i curma suferinţa. 
Animalul primise glonţul, dăduse de câteva ori din copite şi 
rămăsese mai apoi nemişcat. 

— E catârul lui Alkasetzer Miranda, spuse cineva. 

Ceilalţi încuviinţară. Miranda era un colonist care se 
stabilise la vreo şapte kilometri de El Idilio. Renunţase să-şi mai 
cultive pământurile luate cu japca în pădure şi devenise 
patronul unei prăvălii mizerabile, unde vindea rachiu, tutun, 
sare şi aspirină alkasetzer - de unde îi venea şi numele -, 
aprovizionându-i pe căutătorii de aur care nu voiau să mai facă 
drumul până-n sat. 

Catârul era înşeuat, iar asta însemna că stăpânul lui 
descălecase în altă parte. 

Primarul le porunci să se pregătească de plecare spre 
prăvălia lui Miranda a doua zi dis-de-dimineaţă şi îi însărcină pe 


doi dintre ei să tranşeze animalul. 

În ploaia torențială, macetele loviră fără greş. Pătrundeau 
în carnea catârului răpciugos, ieşeau de-acolo însângerate şi, 
pregătite să se înfigă din nou, învingând rezistenţa câte unui os, 
erau spălate impecabil de stropii mari şi deşi. 

Carnea tranşată fu dusă în faţa primăriei, unde grăsanul o 
împărţi celor prezenţi. 

— Hei, tu! Ce parte vrei, bătrâne? 

Antonio José Bolivar răspunse că vrea numai o bucată de 
ficat, înțelegând că delicateţea grăsanului îl înscria automat pe 
lista celor care urmau să se ocupe de rezolvarea cazului. 

Cu bucata de ficat caldă încă în mână, se întoarse la coliba 
lui, urmat de bărbaţii care cărau capul şi alte resturi nedorite din 
carnea animalului pentru a le arunca în râu. Se întuneca, iar 
printre picăturile de ploaie se auzea lătratul câinilor care-şi 
disputau măruntaiele pline de noroi ale noii victime. 

În timp ce freca ficatul cu bucățele de rozmarin, blestema 
în gând incidentul care-l scosese din tihna lui. Nu se mai putea 
concentra la citit şi se văzu nevoit să se gândească la primar ca 
şef al expediției din ziua următoare. 

Toţi ştiau că primarul îi purta sâmbetele şi, cu siguranţă, îi 
devenise şi mai antipatic după incidentul cu shuarii şi cu străinul 
mort. 

Grăsanul putea să-i facă probleme, şi de altfel îl anunţase 
de mult cu privire la intenţiile sale. 

Posac, îşi puse placa dentară şi mestecă bucăţile uscate de 
ficat. De multe ori auzise spunându-se că, pe măsură ce 
înaintezi în vârstă, ajungi să te înţelepţeşti, iar el aşteptase 
cuminte, neîndoindu-se nici o clipă că înţelepciunea avea să îi 
aducă ceea ce îşi dorea din toată făptura sa: să fie în stare să-şi 
călăuzească amintirile şi să nu cadă în capcana pe care acestea 
i-o întindeau adeseori. 

Şi totuşi căzu încă o dată în capcană şi nu mai auzea 
sunetul monoton al ploii torențiale. 

Trecuseră câţiva ani de când, într-o dimineaţă, pe cheiul 
din El Idilio aruncase ancora o ambarcaţiune pe care nu o mai 
văzuse niciodată. O şalupă cu motor la bordul căreia încăpeau 
uşor opt oameni, aşezaţi doi câte doi, spre deosebire de canoe, 
care nu permitea decât şirul indian, şi din pricina asta îţi 
amorţeau toate mădularele în timpul călătoriei. 


În noua ambarcaţiune se urcaseră patru americani dotați 
cu aparate de fotografiat, alimente şi maşinării necunoscute. 
Vreme de câteva zile îl linguşiseră pe primar şi-l înnebuniseră cu 
whisky, până când grăsanul, fudul nevoie mare, îi lăsase să se 
apropie de coliba lui, pretinzând că era cel mai bun cunoscător 
al Amazoniei. 

Grăsanul puţea a băutură şi nu înceta să-l numească 
prietenul şi colaboratorul său apropiat, în timp ce străinii îi 
fotografiau nu numai pe ei, ci şi pe oricine se nimerea în faţa 
aparatului. 

Fără a-i cere voie, dăduseră buzna în colibă, iar unul dintre 
ei, după ce râsese pe săturate, insistase să cumpere portretul 
care-l înfăţişa alături de Dolores Encarnacion del Santisimo 
Sacramento Estupinân Otavalo. Străinul îndrăznise să dea jos 
tabloul şi să-l bage în rucsac, lăsându-i în schimb un teanc de 
bancnote pe masă. 

Se văzuse nevoit să se ia la ceartă cu el şi să protesteze 
fără să stea pe gânduri. 

— Spune-i dobitocului ăstuia că, dacă nu lasă portretul la 
locul lui, îl fac fărâmiţe cu două cartuşe din puşca mea. Şi să 
aibă grijă, că o ţin mereu încărcată. 

Intruşii înțelegeau spaniola şi nu aveau nevoie de lămuririle 
grăsanului pentru a pricepe cum stăteau lucrurile. Prietenos, 
acesta le ceruse să cadă la pace, le explicase că amintirile erau 
sfinte pe acele meleaguri, că nu trebuia să i-o ia în nume de rău 
bătrânului, că ecuadorienii (şi mai ales el) îi preţuiau enorm pe 
americani şi că el însuşi avea să le facă rost de suveniruri 
frumoase, dacă doreau să le obţină. 

Văzând portretul la locul lui, bătrânul trăsese cocoşul puştii 
şi îi somase să plece. 

— Dobitoc bătrân. Din cauza ta pierd o afacere 
nemaipomenită. Amândoi pierdem o afacere grozavă. Ţi-a dat 
înapoi portretul, ce mai vrei? 

— Să se cărăbănească. Nu fac afaceri cu cei care nu ştiu să 
respecte casa altuia. 

Primarul mai încercase să adauge ceva, dar văzând că 
musafirii strâmbau din nas în semn de dispreţ, se înfuriase. 

— Cel care se va cărăbăni eşti chiar tu, bătrân împuţit. 

— Eu sunt în casa mea. 

— A, da? Nu te-ai întrebat niciodată al cui e pământul pe 


care ţi-ai ridicat jegul ăsta de coteţ în care stai? 

Antonio José Bolfvar fusese cu adevărat surprins de 
întrebare. Avusese cândva o hârtie cu antet şi parafă care ÎI 
acredita ca posesor a două hectare de pământ aflate la câteva 
leghe depărtare, pe râu în sus. 

— Pământul ăsta e al nimănui. Nu are stăpân. 

Primarul râsese triumfător. 

— Te înşeli amarnic. Toate pământurile de lângă râu, mai 
exact începând de lângă mal şi încă o sută de metri de-acolo 
înainte, sunt ale statului. Şi în caz că ai uitat, aici statul sunt eu. 
O să mai vorbim despre asta. N-am să uit ce mi-ai făcut astăzi şi 
nu fac parte dintre cei care iartă. 

Simţise atunci dorinţa aprigă de a apăsa pe trăgaci şi de a- 
şi descărca puşca asupra lui. Îşi imaginase până şi cum aveau să 
pătrundă cele două gloanţe în burtoiul imens, aruncându-l 
înapoi, în timp ce împuşcăturile îi împrăştiau măruntaiele şi îi 
făceau praf şalele. 

Văzând scăpărarea din ochii bătrânului, grăsanul preferase 
să se îndepărteze rapid şi, pornind grabnic pe urmele 
americanilor, îi ajunsese din urmă şi li se alăturase. 

A doua zi, din şalupă coborâse pe chei un echipaj mai 
numeros. Celor patru americani li se alăturaseră un colonist şi 
un sălbatic, recomandaţi cu căldură de către primar drept buni 
cunoscători ai pădurii tropicale. 

Antonio José Bolivar Proano rămăsese pe loc, aşteptând cu 
mâna pe puşcă vizita grăsanului. 

Insă grăsanul nu se apropiase de coliba lui. Venise în 
schimb Onecen Salmudio, un octogenar de obârşie din 
Vilcabamba. Bătrânul îl simpatiza pe motiv că erau amândoi de 
la munte. 

— Ce s-a-ntâmplat, bre? îl salutase Onecen Salmudio. 

— Nimic, bre. Ce să se-ntâmple? 

— Ştiu că s-a-ntâmplat ceva, bre. Bălosul a venit la mine 
cerându-mi să-i însoțesc pe străini în pădure. Abia l-am convins 
că la anii mei nu mai sunt în stare să ajung prea departe. Dac-ai 
şti cum s-a dat Bălosul pe lângă mine! Mi-a spus de o sută de ori 
cât de fericiţi ar fi străinii să mă aibă în preajmă, explicându-mi 
că şi eu am nume de străin. 

— Cum aşa, bre? 

— Uite-aşa. Onecen e numele unui sfânt de-al străinilor 


ăstora. Apare chiar şi pe monezile lor şi se scrie cu „t" la sfârşit. 
One cent. 

— Nu ştiu de ce am impresia că n-ai venit să-mi vorbeşti 
despre asta, bre. 

— Nu, ce-i drept. Am venit să-ţi spun să fii cu băgare de 
seamă. Bălosul îţi poartă sâmbetele. In faţa mea le-a cerut 
străinilor să vorbească în El Dorado, la întoarcere, cu comisarul, 
ca să-ţi trimită el doi jandarmi pe cap. Vrea să-ţi calce casa, bre. 

— Am gloanţe pentru toţi, îl asigurase fără convingere. 

lar în nopţile care urmaseră incidentului nu pusese geană 
pe geană. O săptămână mai târziu găsise şi leacul împotriva 
insomniei, când văzuse apropiindu-se ambarcaţiunea în formă 
de luntre. Nu trăseseră la mal cu prea mare eleganţă. Se 
loviseră de stâlpii de pe chei şi nici măcar nu se gândiseră să 
descarce ce aveau în barcă. Erau numai trei dintre americani, şi 
de îndată ce atinseseră pământul se împrăştiaseră ca 
potârnichile în căutarea primarului. 

Nu trecuse mult şi se trezise cu o vizită din partea 
grăsanului, care venea fluturând steagul păcii. 

— Uite ce e, bătrâne, creştinii se înţeleg numai când stau 
de vorbă. Ce ţi-am spus data trecută e adevărat. Casa ta e 
ridicată pe terenul statului şi nu ai avea dreptul să rămâi în 
continuare aici. Mai mult, eu ar fi trebuit să te arestez pentru că 
te-ai stabilit aici ilegal, dar pentru că suntem prieteni, trebuie să 
ţinem seama că o mână spală pe alta şi amândouă spală fundul. 
Aşadar, trebuie să ne ajutăm unul pe altul. 

— Şi ce doriţi acum de la mine? 

— În primul rând, vreau să mă asculţi. O să-ţi povestesc ce 
s-a-ntâmplat. La al doilea popas, sălbaticul a fugit cu câteva 
sticle de whisky. Tu ştii cum sunt sălbaticii. Nu se gândesc decât 
cum să fure. Ei bine, colonistul le-a spus că nu avea nici o 
importanţă. Străinii voiau să se afunde în pădure şi să-i 
fotografieze pe shuari. Nu ştiu ce naiba le place la indienii ăştia 
goi puşcă. Şi uite cum stă treaba: colonistul i-a călăuzit fără 
probleme până în apropierea muntelui Yacuambi şi se zice că 
acolo au fost atacați de maimute. N-am înţeles chiar tot, pentru 
că erau complet isterici când s-au întors şi vorbeau toţi deodată. 
Se spune că maimuţele i-au omorât pe colonist şi pe unul dintre 
americani. Nu pot să cred chestia asta. Unde s-a mai auzit ca 
maimuţele alea mici să omoare oameni? In plus, cu un singur 


şut poţi să împrăştii vreo zece maimuțe. După mine, sălbaticii 
sunt de vină. Tu ce crezi? 

— Ştiţi prea bine că shuarii nu vor să-şi creeze complicaţii. 
Mai mult ca sigur că nici unul dintre ei nu s-a arătat la faţă pe- 
acolo. Dacă, aşa cum se zice, colonistul i-a dus până la 
Yacuambi, să ştiţi că shuarii au plecat de mult de-acolo. Şi să 
mai Ştiţi şi că maimuţele atacă. E-adevărat că sunt mici, dar o 
mie de maimute fac fărâmiţe ditamai armăsarul. 

— Nu pricep. Străinii nu plecaseră la vânătoare. Nici măcar 
nu aveau arme. 

— Sunt prea multe lucruri pe care dumneavoastră nu le 
pricepeţi, iar eu mi-am petrecut mulţi ani la munte. Ascultaţi. 
Ştiţi ce fac shuarii când vor să intre pe teritoriul maimuţelor? 
Mai întâi leapădă orice fel de podoabe, nu iau cu ei nimic care 
să le trezească în vreun fel curiozitatea şi îşi camuflează 
macetele cu scoarță de palmier ars. Gândiţi-vă. Străinii, cu 
aparatele lor de fotografiat, cu ceasurile lor, cu lanţurile lor de 
argint, cu cataramele lor, cu pumnalele lor suflate cu argint le- 
au făcut pe maimuțe să moară de curiozitate. Le cunosc 
teritoriul şi ştiu cum reacţionează. Vă pot spune că, dacă unul 
dintre musafiri uită un lucru cât de mic care să aţâţe 
curiozitatea unei maimuțe, iar aceasta coboară din copac ca să-l 
înhaţe, e mai bine să i-l dea fără să şovăie. lar dacă, din contră, 
omul se împotriveşte, maimuța începe să strige şi în numai 
câteva clipe vor cădea din cer sute, mii de drăcuşori păroşi şi 
înfuriaţi. 

Grăsanul îl ascultase, ştergându-se de sudoare. 

— Te cred. Dar numai tu eşti vinovat că ai refuzat să-i 
însoţeşti, să le fii călăuză. Dacă ai fi fost acolo, nu s-ar fi- 
ntâmplat nimic. Şi mai aveau pe deasupra şi o scrisoare de 
recomandare din partea guvernatorului. Sunt băgat până-n gât 
în încurcătura asta şi trebuie să mă ajuţi să ies cumva din ea. 

— Nici pe mine nu m-ar fi ascultat. Străinii le ştiu 
întotdeauna pe toate. Dar până acum tot nu mi-aţi spus ce vreţi 
de la mine. 

Primarul scosese din buzunar o sticlă de whisky care-i 
pătase pantalonii şi îi oferise o înghiţitură. Bătrânul acceptase 
numai fiindcă voia să afle ce gust avea băutura, şi se ruşinase 
imediat pentru acea curiozitate de maimuţă. 

— Vor să se ducă cineva să recupereze rămăşiţele 


tovarăşilor lor. Îţi jur că ne dau o sumă frumuşică pentru asta şi 
tu eşti singurul în stare să facă aşa ceva. 

— Bine. Dar eu nu mă bag în afacerile lor. Vă aduc ce-a mai 
rămas din străinul ăla şi mă lăsaţi în pace. 

— Bineînţeles, bătrâne. Cum ţi-am spus, creştinii se înţeleg 
numai când stau de vorbă. 

Nu îi fusese prea greu să găsească locul unde poposiseră 
americanii în prima noapte şi, deschizându-şi drum cu maceta, 
ajunsese la muntele Yacuambi, în pădurea înaltă, plină de fructe 
sălbatice, unde îşi aveau sălaşul mai multe colonii de maimute. 
Acolo nici măcar nu mai fusese nevoie să caute urmele. 
Americani lăsaseră atât de multe obiecte în urma lor când o 
luaseră la goană, încât el nu mai avusese altceva de făcut decât 
să se ia după ele şi descoperise locul unde zăceau rămăşiţele 
nefericiţilor. _ 

Mai întâi dăduse peste colonist. Il recunoscuse după ţeasta 
fără dinţi, iar la câţiva metri mai încolo îl găsise pe american. 
Furnicile îşi făcuseră impecabil datoria, lăsând oasele curate, 
fără pic de carne pe ele, de parcă ar fi fost din ghips. Scheletul 
americanului încă se mai bucura de o ultimă atenţie din partea 
furnicilor. Cărau unul câte unul firele lui de păr galben-pai, ca 
nişte tăietori de lemne în miniatură, obişnuiţi cu coaja groasă a 
copacilor, spre a baricada cu ele intrarea în furnicar. 

Cu mişcări încete, îşi aprinsese o ţigară de foi şi fumase în 
timp ce admira munca insectelor, indiferente la prezenţa lui. 
Auzind un zgomot care venea de sus, nu se putuse stăpâni să 
nu izbucnească în râs. O maimuţică picase dintr-un copac, 
copleşită de greutatea unui aparat de fotografiat pe care se 
încăpăţâna să-l armeze. 

Îşi terminase ţigara de foi. Le ajutase pe furnici să-şi 
desăvârşească opera luând scalpul acelui craniu cu maceta şi 
băgase oasele într-un sac. 

Reuşise să recupereze un singur obiect al bietului 
american: centura cu cataramă de argint, în formă de potcoavă, 
pe care maimuţele nu o putuseră desprinde oricât se 
străduiseră. 

Se întorsese în El Idilio, predase rămăşiţele, iar primarul îl 
lăsase în pace, în acea pace pe care trebuia să o vegheze 
neîncetat, pentru că de ea depindeau clipele desfătătoare 
petrecute pe malul râului, sau în picioare în faţa mesei lui înalte, 


citindu-şi cu zăbavă romanele de dragoste. 

lar această tihnă se vedea din nou ameninţată acum de 
primar, care îl obliga să participe la expediţie, şi mai ales de 
ghearele ascuţite care pândeau, ascunse în cine ştie ce hăţiş din 
pădurea deasă. 


Capitolul al şaptelea 


A doua zi, oamenii se adunară încă de la prima lumină a 
zorilor care abia se ghicea printre norii groşi. Veniseră în şir 
indian, sărind pe poteca plină de noroi, desculți şi cu pantalonii 
suflecaţi până la genunchi. 

Primarul îi porunci femeii cu care trăia să le aducă felii de 
banană verde şi cafea, în timp ce el le împărțea cartuşe de 
puşcă. Trei încărcături duble pentru fiecare, pe lângă un pachet 
de ţigări de foi, chibrituri şi o sticlă de Frontera de căciulă. 

— Toate astea vi le dau pe cheltuiala statului. La întoarcere 
trebuie să semnaţi o chitanţă. 

Oamenii înghiţeau pe nerăsuflate primii dumicaţi din acea 
zi şi beau cu nesat. 

Antonio José Bolivar Proano se ţinea departe de grup, fără 
să se atingă de tava de cositor. 

Luase micul dejun devreme şi cunoştea neajunsurile de a 
vâna cu burta plină. Vânătorul trebuie să fie întotdeauna puţin 
flămând, pentru că foamea ascute simţurile. Îşi trăgea maceta 
pe cute scuipând din când în când pe lama de oţel şi mai apoi, 
cercetând-o cu un singur ochi, veri-fica dacă tăişul era 
desăvârşit. 

— Ai vreun plan? îl întrebă cineva din grup. 

— Mai întâi o să mergem să-l găsim pe Miranda. Dup-aia 
mai vedem. 

Mai mult ca sigur, grăsanul nu era un strateg iscusit. După 
ce îşi verificase ostentativ încărcătura puştii Smith and Wesson, 
„scărmănătoare" pentru localnici, se înfăşurase până peste cap 
într-un impermeabil albastru cauciucat, care se unduia pe trupul 
lui flasc. 

Nici unul dintre cei patru oameni nu făcuse vreun 
comentariu. Se bucurau să-l vadă că asudă ca un robinet ruginit 
şi nesecat. 


„Las' că vezi tu, Bălosule! Las' că vezi tu ce fierbinte e 
impermeabilul! Până şi oasele o să ţi se-ncingă sub el." 

Cu excepţia primarului, erau cu toţii desculți. Işi înveliseră 
pălăriile de pai în pungi de plastic şi îşi puseseră la adăpost de 
ploaie ţigările de foi, muniţia şi chibriturile în tolba de pânză 
cauciucată. Puştile neîncărcate şi le ţineau pe spate, în 
bandulieră. 

— Dacă-mi daţi voie, cizmele de cauciuc o să vă 
stânjenească mersul, spuse cineva. 

Grăsanul făcu pe surdul şi dădu ordinul de plecare. 

Lăsară în urmă ultima casă din El Idilio şi se afundară în 
pădure. Acolo ploua mai puţin, dar apa se prelingea în şuvoaie 
mai groase, chiar dacă nu reuşea să se strecoare prin acoperişul 
vegetal aproape compact. Picăturile se adunau pe frunze şi 
ramurile se încovoiau îngreuiate de apă, iar şiroaiele se 
scurgeau, impregnate de parfumul copacilor de tot soiul. 

Mergeau încet, din pricina stratului gros de noroi, a 
ramurilor şi plantelor care acoperiseră din nou poteca îngustă. 

Pentru a înainta mai uşor se împărţiră în mai multe grupuri. 
În faţă, doi bărbaţi îşi deschideau drum cu macetele, la mijloc 
mergea primarul cu răsuflarea întretăiată, ud fleaşcă din cap 
până-n picioare, iar la urmă veneau ceilalţi doi care închideau 
formaţia, retezând plantele care scăpaseră de maceta 
avangardei. 

Antonio José Bolivar era unul dintre cei care mergeau în 
spatele primarului. 

— Încărcaţi-vă puştile. E mai bine să fiţi pregătiţi, poruncise 
grăsanul. 

— De ce? E mai bine să ne păstrăm cartuşele uscate în 
tolbă. 

— Eu dau ordine aici. 

— La ordinele dumneavoastră, excelenţă. La urma urmei, 
cartuşele sunt ale statului. 

Oamenii se prefăcură că-şi încarcă puştile. 

După cinci ore de mers înaintaseră mai mult de un 
kilometru. Marşul se întrerupse brusc din cauza cizmelor 
primarului. La fiecare pas, îşi afunda picioarele în glodul care 
bolborosea şi toţi aveau impresia că noroiul stătea să înghită 
trupul acela obez. Imediat după aceea urma lupta acerbă de a-şi 
scoate picioarele, dar se mişca atât de greoi, încât nu făcea 


altceva decât să se afunde şi mai tare în noroi. Oamenii îl 
trăgeau de-acolo apucându-l de subsuori, dar nici nu apuca să 
facă doi paşi, că se afunda din nou până la genunchi. 

Deodată, grăsanul descoperi că şi-a pierdut o cizmă. 
Piciorul gol ieşise la iveală alb şi uşor, dar, ca să-şi păstreze 
echilibrul, îl băgase imediat în gaura unde dispăruse cizma. 

Bătrânul şi însoţitorul lui îl ajutară să iasă de-acolo. 

— Cizma. Căutaţi-mi cizma, ordonă el scurt. 

— V-am spus că cizmele or să vă-ncurce. Una dintre ele s-a 
pierdut. Mergeţi ca noi, călcând pe ramurile căzute. O să 
mergeţi mai uşor desculţ şi o să înaintăm mai repede. 

Primarul, furios, se opinti şi încercă să îndepărteze noroiul 
cu mâinile. Zadarnic efort. Dădea la o parte stratul negru şi 
mustos fără să reuşească să îl curețe pe tot. 

— În locul dumneavoastră n-aş face asta. Cine ştie ce 
lighioane or dormi în tihnă dedesubt, comentase cineva. 

Primarul, pironit locului, îi privea cu ură. 

— Credeţi că mă duceţi pe mine cu gogoşile astea? Vreţi să 
mă speriaţi cu poveşti de adormit copiii? 

— Nu, excelenţă. Staţi numai o ţâră. 

Bătrânul tăie o creangă, o despică la unul din capete şi o 
strecură de mai multe ori în noroiul care bolborosea. In cele din 
urmă, o scoase afară, o curăţă atent cu maceta şi un scorpion 
adult de toată frumuseţea căzu la picioarele lor. Era acoperit de 
noroi, dar chiar şi aşa i se vedea coada plină cu otravă, ridicată 
în semn de război. 

— Vedeţi? lar dumneavoastră, care transpirati atât de mult 
şi aveţi pielea aşa de sărată, sunteţi o provocare pentru 
lighioanele astea. 

Primarul nu răspunse. Cu privirea aţintită asupra 
scorpionului, care încerca să se afunde din nou în liniştea 
noroiului, scoase revolverul şi slobozi cele şase focuri asupra 
arahnidei. Tot atunci îşi descălţă cealaltă cizmă şi o aruncă în 
frunziş. 

Cu grăsanul desculţ, înaintau puţin mai repede, dar 
pierdeau o groază de timp de fiecare dată când trebuiau să urce 
un deal. Toţi se căţărau fără greutate şi se opreau să se uite în 
urmă către primarul care mergea în patru labe, făcând doi paşi 
înainte şi patru înapoi. 

— Împingeţi-vă în picioare, excelenţă. Uitaţi-vă cum facem 


noi. Depărtaţi bine picioarele înainte de a face un pas. 
Dumneavoastră nu le depărtaţi decât de la genunchi în jos. Asta 
înseamnă să defilezi ca o călugăriţă prin faţa unui pluton de 
luptă. Depărtaţi-vă bine picioarele şi împingeţi-vă în ele, îi 
strigau cu toţii. 

Grăsanul, cu ochii injectaţi de furie, încerca să urce în felul 
său, dar trupul lui amorfil trăda tot de-atâtea ori şi de fiecare 
dată oamenii îşi împleteau braţele, trăgând de el până reuşeau 
să-l aburce. 

De coborât, coborau repede. Primarul cobora trântit pe 
spate sau pe burtă. Ajungea întotdeauna primul, plin de noroi şi 
de resturi de plante. 

Spre seară, nori mari şi groşi se adunară din nou pe cer. Nu 
reuşeau să-i vadă, însă îi ghiceau în întunericul care făcea 
pădurea de nepătruns. 

— Nu mai putem înainta. Nu se vede nimic, spuse primarul. 

— Aveţi dreptate, răspunse bătrânul. 

— Bine, atunci rămânem aici, porunci primarul. 

— Rămâneţi voi pe loc. Eu mă duc să caut un loc sigur. Nu 
întârzii mult. Vă rog să fumaţi, ca să ştiu pe unde să mă-ntorc, le 
spuse bătrânul, şi îi dădu puşca unuia dintre ei. 

Bătrânul dispăru înghiţit de beznă, iar oamenii rămaseră pe 
loc fumându-şi ţigările aspre de foi, ferindu-le de apă cu mâna 
făcută căuş. ` 

Nu după multă vreme dădu peste un teren neted. Il 
străbătu măsurându-l cu pasul, iar cu tăişul macetei pipăi 
plantele din zonă. Deodată, inaceta scoase un sunet metalic, iar 
bătrânul răsuflă uşurat şi bucuros. Se întoarse la ceilalţi, 
orientându-se după fumul de ţigară şi îi înştiinţă că găsise un loc 
sigur pentru a-şi petrece noaptea. 

Grupul ajunse la locul cu pricina şi doi bărbaţi începură să 
taie cu maceta frunze de bananier sălbatic. Cu ele acoperiră 
pământul şi se aşezară bucuroşi să tragă o binemeritată duşcă 
de Frontera. 

— Ce păcat că nu putem face focul. Am fi mai în siguranţă 
lângă un foc ca lumea, se plânse primarul. 

— E mai bine aşa, îşi dădu cu părerea cineva din grup. 

— Mie nu-mi place deloc. Nu-mi place întunericul. Până şi 
sălbaticii se apără făcând focul, adăugă grăsanul. 

— Uite ce e, excelenţă, ne aflăm într-un loc sigur. Dacă 


fiara e prin preajmă, nu putem s-o vedem şi nici ea nu ne poate 
vedea pe noi. Dacă facem focul, o să îi dăm prilejul să ne 
zărească, iar noi n-o să fim în stare să o vedem, pentru că focul 
ne va orbi. Staţi liniştit şi încercaţi să trageţi un pui de somn. 
Tuturor ne-ar prinde bine să dormim puţin. A, şi mai ales să 
încercăm să nu mai scoatem nici un sunet. 

Oamenii întăriră spusele bătrânului şi, după o scurtă 
consfătuire, stabiliră să facă de pază cu rândul. Bătrânul era 
primul şi tot lui îi revenea sarcina să-l trezească pe următorul şi 
să-i predea plantonul. 

Oboseala drumului îşi spuse cuvântul şi-i luă pe toţi în 
stăpânire. Dormeau chirciţi, strângându-şi picioarele la piept şi 
acoperindu-şi faţa cu pălăria. Răsuflarea lor liniştită nu izbutea 
să acopere zgomotul ploii. 

Antonio José Bolivar se aşeză turceşte, cu picioarele 
strânse sub el şi cu spatele sprijinit de trunchiul unui copac. 
Mângâia din când în când lama macetei şi asculta atent 
sunetele din pădure. Zgomotele repetate ale câte unui trup 
bolovănos care cădea în apă îi dovedeau că se află în g 
apropierea unui braţ de râu sau a unui pârâu ieşit din matcă. In 
anotimpul ploios, şuvoiul târa cu sine mii de insecte, care 
cădeau de pe ramuri, spre bucuria peştilor, ce benchetuiau 
ghiftuiţi, făcând salturi voioase. 

Işi aminti de clipa în care văzuse pentru prima oară un 
peşte adevărat de râu. Trecuseră mulţi ani de-atunci. Se 
întâmplase pe vremea când încă mai era un ucenic al pădurii. 

Intr-o după-amiază de vânătoare, simţise că trupul lui 
răspândea un miros acru din pricina transpiraţiei şi, o dată ajuns 
la un pârâu, se grăbea să se arunce în apă. Din fericire îl zărise 
la timp un shuar, care îl strigase imediat ca să-l avertizeze. 

— Nu intra în apă. E primejdios. 

— Pirana? 

Shuarul îi făcuse semn că nu asta era primejdia. Pirana îşi 
face sălaş în apele liniştite şi adânci, niciodată în cele agitate. 
Sunt peşti greoi şi nu prind viteză decât atunci când le e foame 
sau când simt miros de sânge. Nu avusese niciodată probleme 
cu pirana. De la shuari învățase că era de-ajuns să îşi ungă 
trupul cu lapte de arbore de cauciuc ca să-i pună pe fugă. Seva 
arborelui de cauciuc arde, înţeapă, poate să decojească pielea, 
dar mâncărimea dispare când te speli cu apă proaspătă şi rece, 


iar peştii pirana fug de îndată ce simt mirosul. 

— E mai rău decât pirana, spusese shuarul şi îl obligase să-i 
urmărească mişcarea braţului aţintit spre râu. Văzuse o pată 
neagră, mai lungă de-un metru, care înainta rapid. 

— Ce e ăla? 

— Un peşte fără oase. 

Un peşte enorm. Mai târziu, pescuise câteva exemplare 
care măsurau peste doi metri şi cântăreau şaptezeci de 
kilograme, dar aflase că, deşi inofensivi, erau ucigător de 
prietenoşi. 

Văzând în apă o fiinţă omenească, se apropiau să se joace 
cu ea, lovindu-l cu coada în semn de preţuire în asemenea hal, 
încât îi rupeau şira spinării cât ai clipi. 

Auzea în continuare loviturile greoaie în apă. Poate că era 
vorba despre un peşte fără oase care se ghiftuia cu termite, 
furnici, viermişori vii, lăcuste, greieri, păianjeni sau şerpi 
zburători, târâţi de potop. 

Se auzea aşadar un zgomot asurzitor în beznă. Se întâmpla 
întocmai cum îi spuseseră shuarii: „În timpul zilei, omul şi 
pădurea există deopotrivă. Noaptea însă, omul e pădurea." 

Ascultă zgomotele acelea cu bucurie, până când nu se mai 
auziră. 

Deodată se apropie omul care trebuia să facă de strajă în 
locul lui. | se auziseră oasele trosnind când se întinsese şi venise 
către el. 

— Am dormit destul. Haide, întinde-te în culcuşul meu, ţi l- 
am încălzit. 

— Nu sunt obosit. Prefer să dorm când s-o crăpa de ziuă. 

— Se auzea ceva sărind în apă, nu-i aşa? 

Bătrânul era gata să-i vorbească despre peşti, când un 
zgomot care venea din hăţiş îl făcu să se răzgândească. 

— Ai auzit? 

— Taci, taci. 

— Ce crezi că e? 

— Nu ştiu. Dar e destul de greoi. Scoală-i pe ceilalţi fără să 
faci gălăgie. 

Omul nu izbuti să se ridice şi amândoi se treziră izbiţi în 
faţă de o scânteiere argintie, care vătăma vegetaţia umedă, 
sporind efectul orbitor. 

Era primarul care, alarmat de zgomot, se apropia de ei cu 


lanterna aprinsă. 

— Stingeţi lanterna, îi porunci cu fermitate bătrânul, fără să 
ridice glasul. 

— De ce? Se ascunde ceva aici şi vreau să văd despre ce e 
vorba, răspunse grăsanul, mişcând încoace şi-ncolo şuvoiul de 
lumină, în timp ce acţiona cocoşul revolverului. 

— V-am spus să stingeţi drăcovenia aia. Bătrânul îi zbură 
lanterna din mână dintr-o lovitură. 

— Ce-ţi închipui tu... 

Cuvintele grăsanului fură înăbuşite de o bătăie repetată de 
aripi şi o cascadă fetidă se revărsă asupra lor. 

— Straşnică ispravă aţi mai făcut. Trebuie să plecăm chiar 
acum, dacă nu cumva vreţi să ne invadeze furnicile, ca să se- 
nfrupte din găinaţul proaspăt care ne acoperă. 

Grăsanul nu ştiu cum să reacționeze. 

Căută lanterna pe bâjbâite, după cum tot pe bâjbâite îi 
urmase pe oameni în drumul lor către locul unde înnoptaseră. 

Oamenii blestemau printre dinţi prostia grăsanului, în aşa 
fel încât acesta să nu-şi dea seama de gravitatea insultelor. 

Ajungând într-un luminiş, se treziră cu un nou şuvoi care se 
revărsa din plin deasupra lor. 

— Ce s-a-ntâmplat? Ce-a fost asta? întrebă grăsanul. 

— Rahat. Nu simţiţi? 

— Ştiu că e rahat. Să fie oare maimuțe? 

O lumină slabă dezvălui siluetele oamenilor şi contururile 
pădurii. 

— Dacă vă e de vreun folos, excelenţă, să ştiţi că atunci 
când înnoptaţi în junglă trebuie să vă sprijiniți de trunchiul unui 
copac ars sau uscat. Acolo stau atârnaţi liliecii, cel mai bun 
semnal de alarmă pe care vă puteţi bizui. Ei tocmai se 
pregăteau să zboare în direcţia contrară zgomotului pe care l- 
am auzit şi am fi aflat de unde anume venea. Însă 
dumneavoastră, cu lanterna aprinsă şi cu ţipetele pe care le-aţi 
scos, i-aţi speriat. De aceea şi-au slobozit mizeria din măruntaie 
asupra noastră. Ca orice rozător, sunt foarte sensibili şi, la cel 
mai mic semnal de pri-mejdie, îşi golesc pântecele pentru a 
zbura cât mai uşor. Haideţi, ştergeţi-vă bine pe cap, dacă nu 
vreţi să vi-l mănânce ţânţarii cu totul. 

Primarul îi imită pe ceilalţi din grup, care se curăţau de 
excrementele urât mirositoare. La sfârşit, era suficientă lumină 


pentru a-şi continua drumul. 

Merseră trei ceasuri încheiate spre răsărit, ocolind râurile 
umflate de apă, lăsând în urmă viroage, luminişuri de pădure 
care priveau spre cer cu gurile larg deschise, pentru a primi 
revărsarea apei proaspete şi, ajungând în dreptul unei lagune, 
făcură un popas ca să mănânce ceva. 

Scoaseră fiecare fructe şi crevete, pe care grăsanul refuză 
să le mănânce crude. Infăşurat până peste cap în impermeabilul 
albastru de cauciuc, primarul dârdâia de frig şi se văita în 
continuare că nu puteau aprinde focul. 

— Suntem aproape, spuse unul dintre ei. 

— Da. Insă trebuie să dăm un ocol şi să venim din spate. Ar 
fi mai uşor să ocolim râul şi să apărem din faţă, dar îmi închipui 
că animalul e inteligent şi ne-ar putea face surprize, le atrase 
atenţia bătrânul. 

Ceilalţi încuviinţară şi botezară merindele cu câteva 
înghiţituri de Frontera. 

Văzând că grăsanul se îndepărta de ei, fără să meargă 
totuşi prea departe, ascunzându-se în spatele unui copac, îşi 
dădură coate. 

— Domnia-sa nu vrea să ne arate fundul. 

— E atât de guguman, încât o să se-aşeze pe un furnicar, 
crezând că e vorba de un closet. 

— Pariez că o să ceară hârtie ca să se şteargă, spuse 
cineva printre hohote de râs. 

Îşi băteau joc pe la spate de Bălosul, cum îl numeau ori de 
câte ori nu se afla prin preajmă. Râsetele le fură curmate mai 
întâi de strigătul îngrozit al grăsanului şi imediat după aceea de 
o serie de împuşcături grăbite. Şase la număr, trase cu 
generozitate. 

Primarul se ivi cu pantalonii în vine, urlând cât îl ţinea gura. 

— Veniti, veniţi! Am văzut-o. Era gata să mă atace şi se 
pare că am nimerit-o cu două gloanţe. Veniţi! Căutaţi-o cu toţii! 

Işi pregătiră puştile şi porniră în direcţia pe care le-o 
indicase grăsanul. Luându-se după o dâră de sânge vizibilă, care 
sporea euforia primarului, ajunseră în dreptul unui animal 
splendid, din al cărui gâtlej străpuns ieşeau cele din urmă 
horcăituri. Blana lui frumoasă, galbenă şi acoperită cu pete era 
acum mânjită de sânge şi noroi. Animalul îi privea cu ochii larg 
deschişi; din râtul lui prelung se auzeau gâfiituri slabe. 


— E un urs din acela care se hrăneşte numai cu miere. De 
ce nu vă uitaţi înainte de a trage cu jucăria aia blestemată? 
Aduce ghinion să omori un urs. Asta o ştie oricine, până şi cel 
mai prost dintre oameni. Nu există vietate mai inofensivă în 
toată pădurea tropicală. 

Oamenii îşi plecaseră capetele, mişcaţi de soarta 
animalului, iar grăsanul îşi reîncărcă arma, neîndrăznind să 
rostească vreun cuvânt în apărarea sa. 

După-amiază văzură inscripţia, pe jumătate ştearsă, din 
dreptul prăvăliei lui Alkasetzer, descoperind astfel locul unde se 
afla Miranda. Era un dreptunghi de tablă albastră, cu litere 
aproape ilizibile, pe care chioşcarul îl fixase foarte sus în copacul 
lângă care se afla coliba lui. 

Pe colonist îl găsiră la numai câţiva metri depărtare de uşă. 
Spatele îi fusese sfâşiat de două lovituri de labă, care începeau 
de la omoplaţi şi coborau până în dreptul taliei. Gâtlejul îi fusese 
sfârtecat în asemenea hal, încât i se vedea ceafa. Mortul era 
întors cu faţa în jos şi încă mai strângea în pumn o macetă. 

Nesocotind măiestria arhitectonică a furnicilor, care 
construiseră în timpul nopţii o punte de frunze şi ramuri pentru 
a transporta bucăţi din cadavru, oamenii îl târâră până la chioşc. 
Înăuntru pâlpâia slab o lampă de carbid şi duhnea îngrozitor a 
grăsime arsă. 

Apropiindu-se de lampa cu petrol, descoperiră de unde 
venea mirosul. Era caldă încă. Se isprăvise şi ultima picătură de 
combustibil şi imediat după aceea arsese şi fitilul. Într-o tigaie 
se zăreau două cozi carbonizate de iguană. 

Primarul se uita la cadavru. 

— Nu înţeleg. Miranda era veteran pe-aici şi în nici un caz 
nu se poate spune despre el că ar fi fost un fricos, dar se pare 
că a fost aşa de tare cuprins de spaimă, încât nici măcar nu s-a 
mai gândit să stingă primusul. De ce oare nu s-a închis în casă 
când a auzit-o pe tigroaică? Uite şi puşca lui atârnată aici. De ce 
n-a folosit-o? 

Ceilalti îşi puneau, la rândul lor, aceleaşi întrebări. 

Primarul îşi dădu jos impermeabilul şi o cascadă de 
transpiraţie până atunci reţinută îl făcu fleaşcă din cap până-n 
picioare. Cu ochii la mort fumară, băură, unul dintre ei se apucă 
să repare primusul şi, primind încuviințarea primarului, 
deschiseră câteva cutii de sardele. 


— N-a fost un om rău, spuse unul. 

— De când îl lăsase nevasta, trăia mai singur decât o 
cucuvea, adăugă altul. 

— Avea rude? întrebă primarul. 

— Nu. A venit aici cu fratele lui, care s-a prăpădit de 
malarie acum câţiva ani. Nevasta i-a fugit cu un fotograf 
ambulant şi se zice că acum locuieşte în Zamora. Poate ştie 
căpitanul vaporului pe unde s-o fi aciuat. 

— Presupun că prăvălia îi aducea ceva câştiguri. Ştiţi 
cumva ce făcea cu banii? interveni din nou grăsanul. 

— Care bani? Îi juca la cărţi şi păstra numai atât cât să 
pună la loc marfa. Aşa se-ntâmplă prin părţile noastre, în caz că 
n-aţi aflat încă. Pădurea tropicală ne înghite. Dacă nu avem un 
punct fix la care să simţim nevoia să ne-ntoarcem, ne tot 
învârtim încoace şi-ncolo fără rost. 

Oamenii încuviinţară cu un fel de mândrie perversă. Chiar 
atunci intră în încăpere bătrânul. 

— Mai e un hoit afară. 

leşiră în mare grabă şi, scăldaţi de ploaie, îl descoperiră şi 
pe cel de-al doilea mort. Era întors cu faţa în jos şi avea 
pantalonii în vine. Urmele de gheare porneau din dreptul 
umerilor şi gâtlejul îi era sfârtecat, cum de altfel se întâmplase 
cu toti ceilalţi. Lângă cadavru, maceta înfiptă în pământ la 
numai câţiva paşi dovedea că mortul nici măcar nu apucase să o 
folosească. 

— Cred că înţeleg, spuse bătrânul. Dădeau târcoale 
cadavrului şi citeau pe chipul grăsanului că se străduia din 
răsputeri să ajungă şi el la aceeaşi concluzie. 

— Mortul e Plascencio Punan, unul care nu ieşea prea des 
în lume şi se vede treaba că se grăbeau să se-ntâlnească pentru 
a mânca împreună. Aţi văzut cozile de iguană făcute scrum? Le 
adusese Plascencio. Prin părţile astea nu există asemenea 
animale. Probabil că le vânase departe, la câteva zile bune de- 
aici, undeva în adâncul pădurii. Dumneavoastră nu l-aţi 
cunoscut. Era spărgător de piatră. Nu umbla după aur ca 
majoritatea demenţilor care se-ncumetă să se-apropie de 
ţinuturile noastre, şi m-a încredinţat că smaralde nu se găsesc 
decât acolo. Îmi amintesc că l-am auzit vorbind despre Columbia 
şi pietrele verzi, mari cât pumnul. Sărmanul! La un moment dat 
a simţit nevoia să iasă şi să-şi golească măruntaiele. Aşa l-a 


prins fiara. Stând pe vine şi sprijinit în macetă. Se vede că l-a 
atacat din faţă, şi-a împlântat ghearele în umerii lui, după care i- 
a înfipt colții în beregată. Miranda a auzit cu siguranţă strigătele 
şi a prins cea mai urâtă parte a scenei. Şi atunci nu s-a mai 
gândit decât să-şi înşeueze catârul şi să o ia la sănătoasa. După 
cum se vede, n-a ajuns prea departe. 

Unul dintre oameni dădu ocol cadavrului. Avea resturi de 
excremente lipite de spate. 

— Bine măcar că a apucat să-şi facă nevoile, zise el, şi 
lăsară cadavrul cu faţa în jos, pentru ca ploaia necruțătoare să 
şteargă urmele ultimei fapte pe care o săvârşise pe această 
lume. 


Capitolul al optulea 


Restul după-amiezei şi-l petrecură ocupându-se de morți. 

Îi înveliră pe amândoi în hamacul lui Miranda, faţă în faţă, 
pentru a nu-i lăsa să intre în veşnicie ca nişte străini, după care 
cusură giulgiul şi îi atârnară patru bolovani la capete. 

Îi târâră până la o mlaştină din apropiere, îi ridicară, le 
făcură vânt şi îi aruncară printre trestii şi trandafiri de baltă. 
Trupurile lor se scufundară bolborosind, trăgând după ele în 
adâncuri plante şi broaşte. 

Când întunericul se înstăpânise asupra pădurii, se 
întoarseră la prăvălie şi grăsanul hotărî cine trebuia să facă de 
pază. 

Doi bărbaţi urmau să stea de veghe şi aveau să fie înlocuiţi 
după patru ceasuri de altă pereche. El avea să doarmă fără 
întrerupere până la revărsatul zorilor. 

Înainte de a se culca, pregătiră orez cu felii de banană şi, 
după cină, Antonio José Bolivar îşi spălă placa dentară pentru a 
o înfaşura imediat după aceea în batistă. Tovarăşii săi de drum îl 
văzură ezitând o clipă şi fură surprinşi să constate că îşi pusese 
din nou proteza. 

Pentru că făcea parte din prima strajă, bătrânul luă cu sine 
lampa de carbid. 

Însoţitorul său îl privea, perplex, cum citeşte cu lupa 
semnele frumos orânduite în paginile cărţii. 

— E-adevărat că ştii să citeşti, prietene? 


— Puțin. 

— Şi ce citeşti? 

— Un roman. Dar linişte acum! Dacă vorbeşti, se mişcă 
flacăra, iar mie încep să-mi danseze literele în faţa ochilor. 

Celălalt se îndepărtă, pentru a nu-l tulbura, dar atenţia pe 
care bătrânul o dădea cărţii era atât de mare, încât nu mai putu 
suporta să rămână deoparte. 

— Despre ce e vorba? 

— Despre dragoste. 

Primind acest răspuns, celălalt se apropie cu sporită 
curiozitate. 

— Ce spui, bre! Cu femei adevărate, care te fac să-ţi 
clocotească sângele în vine? 

Bătrânul închise cartea pe neaşteptate, făcând să tremure 
flacăra lămpii. 

— Nu. E vorba despre altfel de dragoste. Despre dragostea 
care doare. 

Omul se simţi dezamăgit. Ridică din umeri şi se îndepărtă. 
Trase ostentativ o duşcă, îşi aprinse o ţigară şi începu să-şi 
ascută maceta. 

Trecea piatra peste tăiş, scuipa pe lama de oţel, o ascuţea 
din nou şi o-ncerca apoi cu buricul degetului. 

Bătrânul îşi vedea de ale sale, fără să se simtă stingherit de 
zgomotul aspru al pietrei pe lama de oţel, îngânând cuvintele ca 
şi cum s-ar fi rugat. 

— Haide, citeşte puţin mai tare. 

— Serios? Te interesează? 

— Sigur că da. Am fost o dată la cinema, în Loja şi am 
văzut un film mexican de dragoste. Ce să-ţi mai spun, măi frate. 
Am plâns de sălta cămaşa pe mine. 

— Atunci trebuie să-ţi citesc de la-nceput, ca să ştii care 
dintre ei sunt buni şi care nu. 

Antonio José Bolivar se întoarse la prima pagină a cărţii. O 
citise de mai multe ori şi o ştia pe dinafară. 

„Paul o sărută cu patimă, în timp ce gondolierul, complice 
la aventurile prietenului său, se prefăcea că se uită în altă parte, 
iar gondola, aşternută cu perne pufoase, aluneca încet pe 
canalele venețiene." 

— Nu chiar aşa de repede, prietene, se auzi un glas. 

Bătrânul îşi ridică privirea de pe carte. Era înconjurat de 


trei bărbaţi. Primarul se odihnea departe de ei, întins pe un 
morman de saci. 

— Sunt câteva cuvinte pe care nu le cunosc, îi atrase 
atenţia cel care vorbise mai devreme. 

— Tu le-nţelegi pe toate? îl întrebă altul. 

Bătrânul începu atunci să le explice, în felul său, termenii 
necunoscuţi. 

După vreo câteva ceasuri în care făcuseră schimb de 
păreri, presărându-le cu anecdote picante, apucaseră să 
lămurească pe jumătate problema gondolierului, a gondolei şi a 
sărutului pătimaş. Dar le era cu neputinţă să priceapă taina unui 
oraş în care oamenii nu aveau nevoie de cizme pentru a ieşi la 
plimbare. 

— Naiba ştie dacă nu cumva prin părţile alea nu plouă 
foarte mult. 

— Sau dacă nu cumva sunt râuri care ies din matcă. 

— Cred că cei de-acolo au parte de şi mai multă apă decât 
noi. 

— la gândiţi-vă putin. Unul de pe-acolo merge şi el să bea 
câteva păhărele, îi vine la un moment dat să se uşureze şi, 
ieşind din casă, îi vede pe vecini privindu-l cu ochii holbaţi ca de 
peşte. 

Oamenii râdeau, fumau, beau. Primarul se răsuci din cale- 
afară de nervos în culcuşul lui. 

— Dacă vreţi să ştiţi, Veneţia e un oraş construit într-o 
lagună. Şi se află în Italia, răcni grăsanul, furios că nu era lăsat 
să doarmă. 

— Aha! Cu alte cuvinte casele plutesc ca nişte plauri, trase 
concluzia unul dintre ei. 

— Dacă ar fi aşa, atunci ce nevoie ar mai avea de bărci? Ar 
putea să se deplaseze direct cu casa, în loc de barcă, îşi dădu cu 
părerea altcineva. 

— Vai de capul vostru, nătărăilor! Au case obişnuite. Ba, 
dacă tot a venit vorba, băgaţi bine la cap că au şi palate, 
catedrale, castele, poduri, străzi pe care se plimbă oamenii. 
Toate clădirile au temelie de piatră, declară grăsanul. 

— De unde ştiţi asta, mă rog frumos? Aţi fost acolo? îl 
întrebă bătrânul. 

— Nu. Dar sunt instruit. Pentru asta m-au făcut primar. 

Explicaţia grăsanului complica lucrurile. 


— Dacă am înţeles bine, excelenţă, oamenii ăia au pietre 
care plutesc şi care trebuie sa fie un fel de pietre ponce, dar 
chiar şi aşa, dacă îşi construieşte cineva o casă din piatră ponce, 
tot nu pluteşte, domnule. Sunt sigur că le bagă scânduri pe 
dedesubt. 

Primarul îşi cuprinse capul în mâini. 

— Vai de capul vostru, nătărăilor! Vai de capul vostru! 
Credeţi ce poftiţi. Pe voi v-a îmbolnăvit mentalitatea din junglă. 
Pe voi nu vă mai scoate nici Dumnezeu din ceruri din prostia în 
care aţi căzut. A, şi încă ceva: încetaţi să-mi mai spuneţi 
„excelenţă". De când plecaţi urechea la spusele dentistului, v-aţi 
deprins să folosiţi cuvântul ăsta. 

— Şi cum aţi vrea să vă spunem? judecătorului trebuie să-i 
spunem „domnia-voastră"; preotului -„eminenţă", şi trebuie să 
vă spunem şi dumneavoastră cumva, excelenţă. 

Grăsanul vru să mai adauge ceva, dar un gest al bătrânului 
îl făcu să se oprească. Oamenii înţeleseră, puseră mâna pe 
arme, stinseră lămpile şi îşi ciuliră urechile în aşteptare. 

De-afară se făcea auzit freamătul unui trup care înainta cu 
băgare de seamă. Avea mersul uşor şi nu făcea zgomot, dar 
trupul acela se atingea de tufele scunde şi de plante. Şuvoiul de 
apă era astfel stăvilit, dar puţin mai târziu, când înainta din nou, 
apa se scurgea şi mai abundent. 

Corpul aflat în mişcare trasa un semicerc în jurul colibei 
negustorului. Primarul se apropie în vârful picioarelor de bătrân. 

— O fi tigroaica? 

— Da. Şi ne-a mirosit. Ș 

Grăsanul se ridică pe neaşteptate. In pofida întunericului, 
se îndreptă spre uşă, ajunse în dreptul ei şi îşi descărcă pistolul, 
trăgând orbeşte în direcţia hăţişurilor. 

Oamenii aprinseră lampa. Clătinau din cap fară să facă nici 
un comentariu şi se uitau la primar cum îşi încarcă din nou 
arma. 

— Numai din vina voastră mi-a scăpat. Fiindcă v-aţi 
petrecut noaptea vorbind numai tâmpenii, ca nişte căţele în 
călduri, în loc să vă faceţi datoria şi să staţi de veghe. 

— Se vede bine că sunteţi instruit, excelenţă. Totul era 
împotriva fiarei. Nu trebuia decât să o lăsăm să ne dea târcoale 
pentru a calcula la ce distanţă se află de noi. Ar mai fi făcut 
câţiva paşi şi s-ar fi trezit în bătaia puştilor noastre. 


— Da. Voi le ştiţi pe toate. Poate că am nimerit-o, se 
dezvinovăţi grăsanul. 

— Duceţi-vă să verificaţi, dacă vreţi. lar dacă vă atacă un 
ţânţar, să nu-l omorâţi cu şase gloanţe, pentru că în felul ăsta 
nu faceţi altceva decât să ne alungaţi somnul. 

În zori, profitând de lumina slabă filtrată de acoperământul 
pădurii, ieşiră să cerceteze împrejurimile. Ploaia nu ştersese 
urmele plantelor strivite de tigroaică în trecerea ei. Nu se 
vedeau dâre de sânge în frunziş, iar urmele se pierdeau în 
desişul pădurii. 

Se întoarseră la colibă şi băură cafea neagră. 

— Cel mai tare mă nemulţumeşte că fiara dă târcoale pe- 
aici, la mai puţin de cinci kilometri de El Idilio. Cât îi trebuie unui 
tigru să străbată distanţa asta? întrebă primarul. 

— Mai puţin decât ne trebuie nouă. Are patru labe, ştie să 
sară peste băltoace şi nu poartă cizme, răspunse bătrânul. 

Primarul înţelese că se discreditase prea mult în ochii 
oamenilor. Dacă ar fi petrecut mai mult timp în preajma 
bătrânului care nu se sfia să dea dovadă neîncetat de sarcasm, 
n-ar fi reuşit decât să-şi sporească faima de încurcă-lume şi 
poate chiar pe aceea de fricos fără pereche. 

Îi veni în minte o solutie care suna plauzibil şi care până 
una alta îl scotea basma curată. 

— Hai să facem un târg, Antonio Jose Bolivar. Tu eşti un 
adevărat veteran al pădurii. O cunoşti mai bine decât pe tine 
însuţi. Noi nu facem altceva decât să te încurcăm, bătrâne. 
Urmăreşte-o şi ucide-o! Dacă reuşeşti, statul îţi va plăti pentru 
trebuşoara asta cinci mii de sucri. Rămâi aici şi fă cum te taie 
capul. Între timp, noi ne întoarcem ca să apărăm satul. Cinci mii 
de sucri. Ce zici? 

Bătrânul ascultă fără să clipească propunerea grăsanului. 

În realitate, singurul lucru înţelept pe care l-ar fi putut face 
ar fi fost să se întoarcă în El Idilio. Fiara hăituită de om avea să 
se-ndrepte spre sat, unde foarte lesne i s-ar fi putut întinde o 
capcană. Mai mult ca sigur, tigroaica avea să caute noi victime 
şi era o nerozie să încerce să-i încalce teritoriul. 

Primarul voia să scape de el. Cu răspunsurile lui în doi peri 
îi rănea principiile de animal autoritar şi ticluise o formulă 
elegantă tocmai pentru a se descotorosi de el. 

Bătrânul nu se sinchisea nici cât negru sub unghie de ceea 


ce credea grăsanul veşnic transpirat. Nu-i păsa nici măcar de 
recompensa făgăduită. Alte gânduri îi treceau lui prin minte. 

Ceva îi spunea că fiara nu se afla departe. Poate că îi 
privea chiar în acele clipe şi începuse să se întrebe de ce nu îi 
era milă de nici una dintre victime. Poate că viaţa petrecută 
printre shuari îi îngăduise să vadă un act justiţiar în aceste 
morţi. Un sângeros, dar inevitabil ochi pentru ochi. 

Străinul îi omorâse puii şi cine ştie dacă nu cumva şi pe 
mascul. Pe de altă parte, purtarea tigroaicei îl făcuse să-şi dea 
seama că îşi căuta moartea apropiindu-se primejdios de mult de 
oameni, cum de altfel se întâmplase cu o noapte în urmă şi mai 
înainte, când le făcuse de petre-canie lui Plascencio şi lui 
Miranda. 

Un glas tainic îi şoptea că a o ucide era o faptă de 
milostenie absolut necesară, însă nu era vorba despre 
milostenia acelora care îşi pot îngădui să ierte şi să-şi reverse 
mila. Fiara căuta prilejul de a muri într-o confruntare, într-un 
duel pe care nici primarul şi nici ceilalti oameni nu îl puteau 
înţelege. 

— Ce zici, bătrâne? repetă primarul. 

— Sunt de acord. Dar să-mi lăsaţi ţigări, chibrituri şi încă 
pe-atâtea cartuşe. 

Primarul răsuflă uşurat auzind că bătrânul acceptase şi îi 
dădu ce îi ceruse. 

Oamenilor nu le trebui prea mult timp pentru a se pregăti 
de întoarcere. Îşi luară rămas-bun, iar Antonio José Bolivar îşi 
asumă sarcina de a verifica dacă fereastra şi uşa colibei erau 
bine închise. 

La prânz se întunecă şi, la lumina slabă a lămpii, când totul 
se cufundase în tăcere, bătrânul continuă să aştepte, reluându- 
şi lectura şi mai târziu se simţi înconjurat din toate părţile de 
zgomotul apei care se prelingea pe frunze. 

Luase cartea de la-nceput. Era supărat că nu reuşea să 
înţeleagă subiectul. Repeta frazele învăţate pe dinafară, pe care 
buzele lui ajunseseră să le rostească fără nici o noimă. 
Gândurile sale o luaseră razna, împrăştiindu-se care-ncotro, 
căutând un punct fix la care să se oprească. 

— Poate că mi-e teamă. 

Se gândi atunci la un proverb pe care-l ştia de la shuari şi 
care-l povăţuia să se ferească de teamă. Stinse lampa. In 


întuneric se întinse pe saci, cu puşca pregătită odihnindu-i-se pe 
piept şi îşi lăsă gândurile să se liniştească, aşa cum se liniştesc 
pietrele când ating fundul apei. 

Hai să vedem, Antonio Jose Bolivar. Ce se-ntâmplă? Nu e 
prima oară când ai de-a face cu o fiară scoasă din minţi. Ce te 
nelinişteşte? Aşteptarea? Ai vrea s-o vezi chiar acum doborând 
uşa ca să se termine o dată pentru totdeauna? N-o să se- 
ntâmple una ca asta. Ştii bine că nici un animal nu e atât de 
prost încât să dea buzna într-un bârlog străin. Şi de ce eşti atât 
de sigur că fiara te caută tocmai pe tine? Nu te gândeşti că, prin 
toată iscusinţa de care-a dat dovadă, s-ar putea hotărî să-i atace 
pe ceilalţi din grup? l-ar putea urmări şi le-ar veni de hac, 
omorându-i unul câte unul, înainte de a mai apuca să ajungă în 
El Idilio. Ştii bine că poate să facă asta şi ar fi trebuit să-i 
avertizezi, spunându-le: „Nu vă îndepărtați unul de altul nici 
măcar cu un metru. Nu dormiţi, petreceţi-vă noaptea stând treji 
şi numai pe malul râului". Chiar şi aşa, ştii bine că fiarei i-ar fi 
uşor să-i pândească, să facă un singur salt, trântindu-l la 
pământ pe unul dintre ei şi sfâşiindu-i beregata, iar înainte ca 
ceilalţi să-şi revină din sperietură, ea se va afla departe, 
ascunsă la loc sigur şi pregătindu-şi următorul atac. Crezi că 
tigroaica te socoteşte pe potriva ei? Nu fi trufaş, Antonio Jose 
Bolivar! Aminteşte-ţi că nu eşti vânător, pentru că tu însuţi ai 
respins mereu calificativul ăsta, iar felinele îi pândesc pe 
adevărații vânători, urmăresc mirosul fricii şi al mădularelor 
împietrite pe care îl emană adevărații vânători. Tu nu eşti 
vânător. De multe ori i-ai auzit pe locuitorii din El Idilio vorbind 
despre tine şi numindu-te „Vânătorul" şi le-ai răspuns că nu e 
adevărat, pentru că vânătorii ucid pentru a-şi învinge teama 
care-i scoate din minţi şi îi face să putrezească pe dinăuntru. De 
câte ori nu ai văzut ivindu-se tot felul de indivizi înfierbântaţi, 
înarmaţi până-n dinţi, intrând în adâncul pădurii? Câteva 
săptămâni mai târziu apăreau din nou, aducând cu sine piei de 
urs, nutrii, şerpi boa, şopârle, pisici sălbatice, dar niciodată nu 
veneau cu rămăşiţele unui adevărat rival ca tigroaica pe care o 
aştepţi acum. l-ai văzut îmbătându-se criţă lângă mormanul de 
piei numai pentru a-şi ascunde teama pe care le-o inspira 
convingerea că vrăjmaşul îi văzuse, îi adulmecase şi îi 
dispreţuise în imensitatea pădurii. E-adevărat că vânătorii se 
împuţinează pe zi ce trece, pentru că animalele s-au îndreptat 


spre răsărit, trecând munţi înspăimântători de abrupți, departe, 
atât de departe, încât ultima anacondă văzută se află pe 
teritoriul brazilian. Dar tu ai văzut şi ai vânat anaconde nu 
departe de-aici. 

Prima dată a fost un act justiţiar sau o răzbunare. Oricât de 
mult ai întoarce lucrurile pe toate părţile, tot nu reuşeşti să vezi 
diferenţa. Reptila îl surprinsese pe fiul unui colonist în timp ce se 
îmbăia. Ţineai la copilul ăla. Nu avea mai mult de doisprezece 
ani şi anaconda l-a lăsat moale ca o cârpă. ţi aminteşti, 
bătrâne? l-ai luat urma într-o canoe, până când ai descoperit 
plaja unde se-ncălzea la soare. Atunci ai lăsat ca momeală 
câteva nutrii moarte şi te-ai pus pe aşteptat. Pe vremea aia erai 
tânăr, sprinten, şi ştiai că de această sprinteneală depindea 
şansa de a nu ajunge la rândul tău hrană la ospăţul zeiţei 
apelor. Ai făcut o săritură frumoasă. Cu maceta în mână. Ai 
mers la sigur când ai împlântat tăişul. Capul şarpelui a căzut pe 
nisip şi înainte de a-l atinge făcuseşi al doilea salt, pentru a te 
pune la adăpost în spatele tufişurilor, în timp ce reptila se 
zbătea, biciuind pământul cu trupul ei vânjos. Unsprezece sau 
doisprezece metri de ură. Unsprezece sau doisprezece metri de 
piele măslinie cu inele negre, încercând să ucidă chiar şi după 
ce murise. 

A doua oară a fost un omagiu de recunoştinţă faţă de 
vraciul shuar care îţi salvase viaţa. Îţi aminteşti? Ai repetat 
trucul: ai lăsat carnea pe plajă şi ai aşteptat cocoţat într-un 
copac până când ai văzut-o că iese din apă. De data asta n-a 
mai fost loc pentru ură. O priveai cum înfulecă rozătoarele în 
timp ce pregăteai săgeata, învelindu-i vârful ascuţit într-o pânză 
de păianjen, înmuindu-l mai apoi în curara, potrivind-o în 
sarbacană şi ţintind la baza craniului. 

Reptila a fost lovită în plin de săgeată, s-a ridicat aproape 
în întregime şi, din copacul în care stăteai la pândă, i-ai văzut 
ochii galbeni, pupilele verticale căutându-te cu o privire care nu 
a ajuns până la tine, fiindcă, după cum se ştie, curara îşi face 
repede efectul. 

A urmat un adevărat ritual, i-ai scos pielea, ai făcut 
cincisprezece, douăzeci de paşi, iar maceta străpungea carnea 
rece şi trandafirie, care se umplea de nisip. 

Îţi aminteşti, bătrâne? Când le-ai dat pielea, shuarii au 
declarat că nu erai de-al lor, dar că erai de pe aceste meleaguri. 


Tigrii nu-ţi sunt nici ei străini, numai că nu ai omorât 
niciodată un pui, fie el de tigru sau de altă jivină. Numai 
exemplare adulte, după cum spune legea shuarilor. Ştii că tigrii 
sunt animale ciudate şi imprevizibile. Nu sunt atât de puternici 
ca jaguarii, însă dau dovadă de o inteligenţă rafinată. 

„Dacă urmărirea e prea uşoară şi te face să te simţi sigur 
pe tine, înseamnă că tigrul îţi pândeşte ceafa", spun shuarii şi 
nu se-nşală câtuşi de puţin. 

Odată, când ţi-o ceruseră coloniştii, ai avut prilejul să 
observi şiretenia marii pisici vărgate. Un exemplar foarte 
puternic se ghiftuia cu vacile şi catării localnicilor şi te-au rugat 
să le dai o mână de ajutor. A fost o hăituială anevoioasă. Mai 
întâi, animalul s-a lăsat urmărit, călăuzindu-te până la poalele 
muntelui Condor, ţinuturi acoperite de tufişuri pitice, ideale 
pentru vânătoarea la nivelul solului. Văzându-te prins în 
capcană, ai încercat să scapi şi să te-ntorci în hăţişul pădurii, dar 
tigrul îţi aţinuse calea, arătându-se netemător, şi nu ţi-a lăsat 
timp să iei puşca şi să ocheşti. Ai tras de două sau de trei ori şi 
nu l-ai nimerit, până când ai înţeles că felina voia să te 
obosească înainte de atacul decisiv. Te-a făcut să înţelegi astfel 
că ştia să aştepte şi poate chiar că muniţiile tale erau 
insuficiente. 

A fost o luptă dreaptă. Îţi aminteşti, bătrâne? Aşteptai fără 
să ţi se clintească nici un muşchi de pe faţă, trăgându-ţi palme 
pentru a-ţi alunga somnul. Trei zile de aşteptare până când 
tigrul s-a simţit în siguranţă şi a trecut la atac. A fost un truc 
excelent că ai aşteptat întins la pământ şi cu arma pregătită. 

Dar de ce oare îţi aminteşti toate astea? De ce oare 
tigroaica asta te pune pe gânduri? Poate pentru că semănaţi 
foarte mult? După patru asasinate ştie la fel de mult despre 
oameni pe cât ştii tu despre tigri. Sau poate că tu ştii mai puţin 
decât ea. Shuarii nu omoară tigri. Carnea nu e comestibilă, iar 
pielea nu ajunge decât pentru câteva sute de podoabe pe care 
le poartă câteva generaţii de oameni. Shuarii! Ti-ar plăcea să fie 
unul dintre ei cu tine? Bineînţeles, fratele tău Nushino. 

— Frate, mă urmăreşti? 

Shuarul va tăgădui. Scuipând de mai multe ori, ca să te 
încredinţeze că spune adevărul, o să-ţi arate că puţin îi pasă de 
tărăşenia asta. Nu e treaba lui. Tu eşti vânătorul alb, cel 
înzestrat cu puşcă, cel care distruge moartea, înveninând-o cu 


durere. Fratele tău Nushino o să-ţi spună că shuarii nu le ucid 
decât pe maimuţele izama, cele atât de leneşe. 

— Şi de ce, frate? Maimuţele tzanza nu fac decât să 
doarmă atârnate de copaci. 

Inainte de a-ţi răspunde, fratele tău Nushino o să tragă un 
pârţ lung şi sonor, în aşa fel încât nici o maimuţă tzanza să nu îl 
audă când îţi va povesti că, demult, o căpetenie shuar a devenit 
rea şi sângeroasă. Îi omora pe shuarii buni fără nici un motiv, iar 
bătrânii i-au hărăzit moartea. Tnaupi, căpetenia sângeroasă, 
văzându-se încolţit, a luat-o la sănătoasa şi a fost preschimbat 
în maimuţă leneşă, dar, pentru că maimuţele se aseamănă atât 
de mult, e cu neputinţă să se ştie în care dintre ele se ascunde 
indianul osândit. De asta trebuie omorâte toate. 

— Aşa se spune că a fost, va rosti scuipând pentru ultima 
oară fratele Nushino înainte de a pleca, pentru că shuarii pleacă 
atunci când au terminat de spus o poveste, evitând astfel 
întrebările care dau naştere atâtor minciuni. 

De unde îţi vin toate gândurile astea? Haide, Antonio Jose 
Bolivar, bătrâne! Sub ce plantă se ascund înainte de a ataca? Să 
te fi găsit oare teama şi să nu mai poţi face nimic ca să te- 
ascunzi de ea? Dacă-i aşa, atunci ochii ei te văd, precum vezi tu 
revărsatul zorilor strecurându-se printre trestii. 

După ce bău câteva ceşti mari de cafea, începu să se 
pregătească. Topi câteva lumânări şi scufundă cartuşele în seu. 
Le scoase apoi, lăsând ceara lichidă să picure până când 
cartuşele rămaseră acoperite de un strat subţire. În felul ăsta 
rămâneau uscate oricât de mult ar fi plouat. 

Se unse pe frunte cu restul seului topit, acoperindu-şi mai 
ales sprâncenele cu un fel de cozoroc de ceară, pentru ca apa 
să nu-i stânjenească privirea dacă s-ar fi văzut nevoit să înfrunte 
fiara într-un luminiş. 

La sfârşit verifică ascuţişul macetei şi plecă în pădure să 
caute urmele. 

Luându-se după semnele pe care le zărise cu o zi în urmă, 
începu prin a trasa o rază de două sute de paşi numărați din 
dreptul colibei către răsărit. 

O dată ajuns în locul dorit, porni în semicerc spre sud-vest. 

Descoperi câteva plante doborâte la pământ, cu tulpinile 
îngropate în noroi. Acolo se ascunsese fiara înainte de a se 
furişa spre colibă, iar plantele strivite se vedeau din loc în loc, 


pierzându-se pe un povârniş din pădure. 

Trecu pe lângă semnele vechi şi continuă să caute. 

Indărătul frunzelor mari de bananier sălbatic descoperi 
urmele de labe. Erau brazde adânci, ca nişte pumni de om în 
toată firea şi alături de ele găsi şi alte detalii care stăteau 
mărturie pentru purtarea animalului. 

Femela nu vâna. Tulpinile frânte chiar lângă urmele de labe 
contraziceau stilul de vânătoare al oricărei feline. Tigroaica 
dădea din coadă, frenetică până la nepăsare, stârnită de 
apropierea victimelor. Nu, nu vâna. Se mişca fiind încredinţată 
că se află în faţa unor specii mai puţin dotate. 

Şi-o închipui acolo, cu trupul zvelt, cu răsuflarea întretăiată, 
neliniştită, cu privirea fixă, împietrită, cu muşchii încordaţi, dând 
din coadă cu senzualitate. 

— Bine, fiară deşteaptă, ştiu de-acum care-ţi sunt 
mişcările. Nu mai trebuie să aflu decât unde eşti. 

| se adresase pădurii şi primise în schimb răspunsul ploii. 

Mărindu-şi raza de acţiune, se îndepărtă de coliba 
negustorului până când ajunse în dreptul unei ridicături de teren 
care îi îngăduia să vadă drumul străbătut. Erau acolo tufe pitice 
şi dese, contrastând cu copacii înalţi care l-ar fi apărat de un 
atac la nivelul solului. Se hotărî să lase în urmă moviliţa şi să 
înainteze către apus, în direcţia râului Yacuambi, care nu se afla 
departe. 

Cu puţin înainte de amiază ploaia se opri şi atunci intră în 
panică. Trebuia să plouă în continuare; altfel, apa ar fi început 
să se evapore şi pădurea ar fi fost învăluită într-o pâclă deasă, 
din pricina căreia n-ar mai fi putut să respire şi nici să vadă mai 
departe de lungul nasului. 

Dintr-o dată, milioane de ace argintii străpunseră văzduhul, 
scăldând în lumină locurile asupra cărora se revărsau. Se afla 
încă într-un loc ferit de norii de aburi, luminat de razele soarelui 
care cădeau pe plantele ude. Se frecă la ochi blestemând printre 
dinţi şi, înconjurat de sute de curcubee efemere, se grăbi să iasă 
de-acolo înainte de a fi început temuta evaporare. Atunci o zări. 

Alertat de zgomotul unui şuvoi neaşteptat, se întoarse şi o 
văzu îndreptându-se spre sud, la vreo cincizeci de metri 
distanţă. 

Se mişca încet, cu gura deschisă, biciuindu-şi coastele cu 
coada. O măsură din ochi şi îşi dădu seama că avea cel puţin doi 


metri lungime şi că, ridicată pe labele dindărăt, depăşea statura 
unui câine ciobănesc. 

Fiara dispăru îndărătul unei tufe şi aproape imediat apăru 
din nou. De data asta se îndrepta spre nord. 

— Cunosc vicleşugul ăsta. Dacă vrei să stau aici, cu-atât 
mai bine, rămân pe loc. Nici tu n-o să vezi nimic printre norii de 
abur, îi strigă şi se adăposti îndărătul unui trunchi de copac. 

Imediat după oprirea ploii apărură şi ţânţarii. Trecură la 
atac căutând buze, pleoape, orificii. Insectele acestea minuscule 
se strecurau în nas, în urechi, printre firele de păr. Luă cât putu 
de repede o ţigară, o desfăcu, o mestecă şi se unse pe faţă şi pe 
braţe cu pasta aceea amestecată cu salivă. 

Din fericire, ploaia nu se oprise pentru multă vreme şi 
începu din nou să toarne cu găleata, cu şi mai mare furie. Totul 
reintră în normal şi nu se mai auzea decât zgomotul apei printre 
frunze. 

Tigroaica se mai arătă de câteva ori, mişcându-se mereu 
pe traiectoria nord-sud. 

Bătrânul o privea cu luare-aminte. Urmărea mişcările 
animalului pentru a descoperi în ce loc din pădure făcea cale- 
ntoarsă pentru a ajunge exact în acelaşi punct dinspre nord, 
reîncepându-şi plimbarea provocatoare. 

— Aici sunt. Eu sunt Antonio Jose Bolivar Proafio şi singurul 
lucru care îmi prisoseşte e răbdarea. Eşti un animal ciudat, nu 
încape nici o îndoială. Mă-ntreb dacă purtarea ta e inteligentă 
sau numai disperată. De ce nu-mi dai târcoale şi nu încerci să 
simulezi atacul? De ce nu mergi spre răsărit, pentru ca eu să te 
urmez? Te tot plimbi de la miazănoapte la miazăzi, faci cale- 
ntoarsă la apus şi o iei de la capăt. Mă crezi chiar atât de prost? 
Imi aţii calea spre râu. Asta e planul tău. Vrei să mă vezi fugind 
în pădure şi să mă urmăreşti. Nu sunt chiar atât de nătărău, 
draga mea. lar tu nu eşti chiar aşa de inteligentă pe cât 
credeam. 

li studia mişcările şi de câteva ori fusese cât pe-aci să 
tragă, dar nu o făcuse. Ştia că trebuie să o nimerească definitiv 
şi fără greş. Dacă o rănea numai, tigroaica nu i-ar fi lăsat timp 
să-şi încarce din nou arma, şi s-ar fi putut chiar ca puşca lui 
veche să-i joace feste, slobozind două cartuşe deodată. 

Orele treceau şi, când începuse să se întunece, îşi dădu 
seama că fiara nu încerca să îl facă să se îndrepte spre răsărit. 


Voia să-l silească să rămână acolo, în locul în care se afla, 
aşteptând căderea întunericului pentru a se năpusti asupra lui. 

Bătrânul socoti că mai avea la dispoziţie o oră de lumină, 
timp în care trebuia să plece, să ajungă la malul râului şi să 
caute un loc sigur unde să se pună la adăpost. 

Aşteptă ca tigroaica să-şi încheie drumul spre miazăzi şi să 
se-ntoarcă de unde plecase. Şi atunci o luă la fugă spre râu. 

Ajunse într-o zonă netedă, care-i îngădui să câştige timp şi 
o străbătu cu puşca la piept. Cu puţin noroc avea să ajungă pe 
malul râului, înainte ca tigroaica să descopere că încercase să 
evadeze. Ştia că, nu departe de-acolo, avea să dea peste tabăra 
părăsită de căutătorii de aur, unde s-ar fi putut refugia. 

Se bucură când auzi zgomotul râului. Era aproape. Pentru a 
ajunge pe mal nu mai trebuia decât să coboare un povârniş de 
vreo cincisprezece metri acoperit cu ferigi, când îl atacă fiara. 

Probabil că, dându-şi seama că încercase să fugă, tigroaica 
se mişcase cu asemenea repeziciune, încât reuşise să îl ajungă 
din urmă şi mersese pe un drum paralel, fără ca el să o vadă, 
până când bătrânul se trezise cu ea alături. 

ÎI împinse cu labele dinainte, iar bătrânul se rostogoli pe 
povârniş în jos. Ameţit, se ridică, apucă maceta cu amândouă 
mâinile şi aşteptă atacul final. 

Sus, pe marginea povârnişului, tigroaica dădea din coadă 
frenetic. Urechile ei mici fremătau, captând toate zgomotele 
pădurii, însă nu ataca. 

Surprins, bătrânul se duse încet şi îşi recuperă puşca. 

— De ce nu ataci? Ce joc mai e şi ăsta? 

Armă puşca şi ochi. De la distanţa aceea nu putea da greş. 
Tigroaica nu-l slăbea din ochi. Deodată, trase un răget trist şi 
obosit şi se întinse pe labe. 

Răspunsul abia auzit al masculului răsună de foarte 
aproape şi nu îi fu greu să-l găsească. 

Era mai mic decât femela şi se întinsese la adăpostul unui 
copac uscat. Pielea i se lipise de oase şi o coapsă îi fusese 
sfârtecată de alice. Abia respira şi se vedea că agonia era 
îngrozitor de dureroasă. 

— Asta voiai? Să-l împuşc pentru a-i curma suferinţa? strigă 
bătrânul către tigroaică, iar ea se ascunse printre plante. 

Se apropie de masculul rănit şi îl lovi uşor cu palma peste 
cap. Animalul deschise cu greu pleoapele şi, examinând cu grijă 


rana, bătrânul văzu că începuseră să îl mănânce furnicile. 

Indreptă ţeava puştii spre pieptul animalului. 

— Imi pare rău, prietene. Străinul ăsta blestemat ne-a 
distrus viaţa tuturor. 

Şi apăsă pe trăgaci. 

Nu o vedea pe tigroaică, dar simţea că se ascunde sus, 
lăsându-se pradă unei disperări asemănătoare, poate, celei 
omeneşti. 

Incărcă arma şi plecă liniştit spre malul râului. Mersese 
cam o sută de metri când o văzu coborând să-şi întâlnească 
masculul mort. 

Când ajunse la tabăra părăsită de căutătorii de aur era 
aproape întuneric şi descoperi că apa doborâse coliba de trestii. 
Se uită de jur împrejur şi se bucură când zări o canoe cu fundul 
zgâriat răsturnată pe plajă. 

Tot acolo găsi şi un sac cu felii de banană uscată, îşi umplu 
buzunarele şi se vâri sub canoe. Pietrele care se aflau acolo nu 
aveau nici urmă de apă pe ele. Răsuflă uşurat când se văzu 
tolănit cu faţa-n sus, cu picioarele întinse şi la loc sigur. 

— Ai avut noroc, Antonio José Bolivar. Căzătura aia putea 
să-ţi frângă toate oasele. Noroc cu salteaua de ferigi. 

Işi aşeză arma şi maceta lângă el. Canoea era destul de 
înaltă pentru a o lua în cârcă dacă ar fi vrut să înainteze sau să 
se întoarcă. Avea cam nouă metri lungime şi era zgâriată de 
pietrele ascuţite aduse de curenţi. 

Aşezat comod, se îndestulă cu câteva felii de banană 
uscată şi îşi aprinse o ţigară de foi, pe care o fumă cu o 
adevărată voluptate. Era foarte obosit şi nu peste multă vreme îl 
cuprinse somnul. 

Avu un vis ciudat. Se făcea că avea trupul vopsit în culorile 
schimbătoare ale şarpelui boa şi se aşezase cu faţa spre râu 
pentru a se bucura de efectele natemei. 

Înaintea lui se mişca ceva, în aer, printre frunze, pe 
suprafaţa apei liniştite, pe fundul râului. Ceva care părea să aibă 
toate formele şi în acelaşi timp se hrănea cu toate aceste forme. 
Se schimba neîncetat, fără a le îngădui ochilor lui halucinaţi să 
se obişnuiască fie şi cu una dintre ele. Brusc lua forma unui 
papagal, se preschimba apoi într-un peşte enorm, fară oase, 
care sărea cu gura deschisă şi înghiţea luna, căzând înapoi în 
apă cu brutalitatea unui zăgan care se năpusteşte asupra unei 


fiinţe omeneşti. Acest ceva nu avea o formă precisă, uşor de 
definit, dar orice formă ar fi luat, păstra strălucirea neprihănită a 
unei perechi de ochi galbeni. 

— E propria ta moarte care se deghizează pentru a te 
surprinde. Dacă face asta, e pentru că nu ţi-a sosit încă ceasul 
să pleci. Vâneaz-o, îi poruncea vrăjitorul shuar, trăgându-l cu 
cenuşă rece pe tot trupul lui înfricoşat. 

Şi forma aceea cu ochi galbeni se mişca în toate părţile. Se 
depărta, până când era înghițită de linia verde, ştearsă şi mereu 
aproape a orizontului, şi păsările dădeau din aripi cu sporită 
bucurie, ducându-şi mai departe mesajul de tihnă şi împlinire. 

După o vreme însă apărea din nou, sub forma unui nor 
negru aducător de furtună şi o ploaie de ochi galbeni neprihăniţi 
se revărsa asupra pădurii tropicale, agăţându-se de ramuri şi 
liane, scăldând întreaga junglă într-o tonalitate de un galben 
incandescent care îl împingea încă o dată în braţele freneziei 
fricii şi febrei. Voia să strige, dar liliecii vestitori de teamă îi 
muşcau limba cu dinţii lor ascuţiţi. Voia să fugă, dar şerpi subţiri 
şi înaripaţi i se înfăşurau în jurul gleznelor. Voia să ajungă la 
coliba lui şi să se ascundă în portretul care îl înfaţişa alături de 
Dolores Encarnacion del Santisimo Sacramento Estupinân 
Otavalo şi să lase în urmă, o dată pentru totdeauna, acele 
meleaguri mustind de ferocitate. Însă ochii aceia galbeni erau 
pretutindeni şi îi aţineau calea, erau pretutindeni în acelaşi timp, 
ca acum bunăoară, când îi simţea deasupra canoei, iar aceasta 
se mişca, fremăta sub greutatea acelui trup care păşea pe 
pielea lui de lemn. 

Işi ţinu răsuflarea ca să-şi dea seama ce se-ntâmplă. 

Nu. De-acum nu mai era pe tărâmul viselor. Tigroaica chiar 
era acolo, se plimba pe canoe şi, cum lemnul era foarte neted, 
lustruit de apa care curgea neîncetat, fiara se folosea de gheare 
pentru a-şi croi drum de la proră la pupa, făcându-l să audă de 
aproape răsuflarea ei neliniştită. 

Curgerea râului, ploaia şi paşii tigroaicei erau singurele lui 
repere din univers. Noua atitudine a fiarei îl obliga să gândească 
mai repede. Femela îi demonstrase că era mult prea inteligentă 
ca să-şi închipuie că el avea să accepte provocarea şi să iasă de 
sub canoe pentru a o înfrunta în plină beznă. 

Ce capcană mai era şi asta? Să fi fost adevărat ce spuneau 
shuarii despre mirosul felinelor? „Tigrul simte mirosul de mort 


pe care mulţi oameni îl răspândesc fără să ştie". 

Câteva picături şi imediat după aceea un şuvoi urât 
mirositor se amestecară cu apa de ploaie care pătrundea prin 
spărturile canoei. 

Bătrânul înţelese că animalul era înnebunit. Urina pe el. ÎI 
însemna ca pe o pradă, socotindu-l mort înainte de a-l înfrunta. 

Aşa se scurseră câteva ore lungi şi grele, până când o dâră 
de lumină răzbătu în refugiul lui. 

El dedesubt, stând pe spate şi verificând încărcătura puştii 
şi tigroaica deasupra, plimbându-se neîncetat, cu mişcări tot 
mai bruşte şi mai nervoase. 

După lumină îşi dădu seama că era cam pe la amiază când 
o simţi că se hotărăşte să coboare. Atent, aşteptă să se mişte 
din nou, când un zgomot într-o parte a canoei îl făcu să-şi dea 
seama că tigroaica scurma printre pietrele pe care era aşezată 
ambarcaţiunea. 

Văzând că nu răspunde provocării, femela se hotărâse să 
intre în ascunzătoarea lui. 

Târându-se pe spate, se retrase în cealaltă parte a canoei, 
reuşind să se ferească de ghearele care tocmai apăruseră şi 
care loveau orbeşte. 

Cu puşca lipită de piept înălţă capul şi trase. 

Văzu sângele ţâşnind din laba animalului. Tot atunci simţi o 
durere sfredelitoare în piciorul drept, care îi dovedea că nu-şi 
depărtase suficient picioarele şi mai multe alice îi pătrunseseră 
în căpută. Erau chit. Amândoi răniţi. O auzi îndepărtându-se şi, 
ajutându-se de macetă ridică puţin canoea, numai cât s-o vadă, 
la vreo sută de metri depărtare, lingându-şi laba rănită. 

Atunci reîncărcă arma şi dintr-o singură mişcare răsturnă 
canoea. 

Ridicându-se, rana îi produse o durere cumplită, iar fiara, 
surprinsă, se întinse pe pietre, calculând atacul. 

— Sunt aici. Hai să isprăvim odată jocul ăsta blestemat. 

Se auzi strigând cu glas străin, fără să fie sigur dacă 
vorbise în limba shuarilor sau în castiliană, o văzu alergând pe 
plajă ca o săgeată vărgată, fără să-i pese de laba rănită. 

Bătrânul se propti bine pe picioare, iar tigroaica, aflată 
acum la vreo cinci metri depărtare de el, se năpusti într-un salt 
uriaş asupră-i, arătându-şi ghearele şi colții. 

O forţă necunoscută îi porunci să aştepte clipa în care fiara 


se afla în aer. Atunci apăsă pe trăgaci şi tigroaica se opri în 
văzduh, cu trupul frânt, prăbuşindu-se mai apoi, cu pieptul 
sfârtecat de cele două focuri de alice. 

Antonio José Bolivar Proafio înaintă cu băgare de seamă. Se 
apropie de animalul răpus şi se înfioră văzând că alicele o 
hăcuiseră. Pieptul era o vânătaie enormă, iar din spate ieşeau 
măruntaiele şi bucăţi de plămâni. 

Era mai mare decât crezuse când o văzuse prima oară. 
Zveltă şi sprintenă, era un animal mândru, splendid, o 
capodoperă a cărei negrăită frumuseţe nu putea fi nici măcar 
gândită. 

Bătrânul o mângâie, uitând de durerea provocată de 
piciorul rănit, şi plânse ruşinat, simțindu-se nevrednic, înjosit şi 
nicidecum biruitor în această luptă. 

Cu ochii înecaţi de lacrimi şi de ploaie, împinse trupul 
animalului până pe mal, iar apa îl purtă în adâncul pădurii, spre 
locurile neatinse de omul alb, spre întâlnirea cu Amazonul, spre 
curenţii care aveau să-l sfâşie, folosindu-se de pumnale de 
piatră, salvându-l pentru totdeauna de jivinele nedemne. 

Imediat după aceea azvârli mânios puşca şi o văzu 
scufundându-se în râu, cu umilinţă. Bestie de metal care 
înfricoşează toate vieţuitoarele. 

Antonio José Bolivar Proafio îşi scoase placa dentară, o 
înveli în batistă şi, fără a-nceta să-l blesteme pe străinul din 
pricina căruia începuse tragedia, pe primar, pe căutătorii de aur, 
pe toţi cei care batjocoreau neprihănirea Amazoniei, reteză 
dintr-o singură lovitură de macetă o creangă groasă şi, 
sprijinindu-se în ea, purcese la drum către El Idilio, către coliba 
lui, în căutarea romanelor ce vorbeau despre dragoste în 
cuvinte atât de frumoase, care uneori îl ajutau să uite cruzimea 
oamenilor. 


Artatore, Yugoslavia, 1987 
Hamburg, Germania, 1988