Henryk Sienkiewicz — In Tara Aurului

HENRYK SIENKIE WICZ 


HENRYK SIENKIEWICZ 


ÎN ŢARA AURULUI 


(Nuvele şi povestiril ) 


CUPRINS: 
În ţara aurului 3 
Cuvânt înainte 3 
I. INTRODUCERE 4 
II. Sacramento 6 
III. Sacramento 8 
IV. Sacramento. Elemente noi 11 
V Lumini şi umbre 13 
VI. Unchiuleţul sângeros 15 
VII. Orizontul se lărgeşte 18 
VIII. Impresii 21 
IX. Intenţii pentru viitor 25 
X. Trudă şi idilă 27 
XI. Coliba din pădure 31 
XII. Întâlnirea 33 
XIII 42 
Orso 44 
Cuvânt înainte 44 
Sachem 67 
Cuvânt înainte 67 
Paznicul farului 77 
Cuvânt înainte 77 
[78 
II 86 
III 91 
Pentru pâine 96 
Cuvânt înainte 96 
I. Pe ocean. Îngândurare. Furtuna. Sosirea 98 
II. La New York 119 
III. Viaţa coloniştilor 144 


În ţara aurului. 

Cuvânt înainte. 

Prima încercare de western tipic din literatura polonă, 
cum s-a mai afirmat, În ţara aurului îşi suprapune 
observaţia, de astă dată nemijlocit şi exclusiv, tot asupra 
realităţilor americane. Scrisă în lunile august-septembrie la 
moşia unor rude din Podlasie, Ruda, în 1880, pentru a-şi 
„îndeplini o promisiune”, partea întâi din nuvelă apare în 
acelaşi an în „Nowe Mody Paryskie” (nr. 31-38), a doua 
continuând în anul următor, 1881 (nR. [-12); în volum va fi 
cuprinsă abia în 1922. Îndată după publicare şi mai târziu, 
critica a diferențiat valoric cele două componente, prima 
fiind apreciată ca o foarte izbutită schiţă sociografică a 
transformării unei marginale aşezări mexicane într-un oraş 
modern, Sacramento, care avea să devină cu timpul 
capitala Californiei. Celei de-a doua, o imagine cu totul 
lipsită de reliefuri realiste, reproşându-i-se, în schimb, cu o 
fermitate şi consecvență nu totdeauna suficient 
argumentate, un sentimentalism excesiv; rolul civilizator al 
primei femei stabilite la Sacramento, Mary de Monteray, 
reprezintă o aluzie idilizantă la adresa posibilelor efecte ale 
venirii actriţei Helena Modrzejewska în California. 

I. INTRODUCERE. 

CINE TRECE astăzi prin oraşul Sacramento, nu spre San 
Francisco, ci către sud, spre râul Makosme, vede şi acum 
casa în care a locuit Sutter2, primul om care a descoperit 
aur în California. 

Casa se află în afara oraşului şi a ajuns o dărăpănătură; nu 
mai are acoperiş, zidurile tencuite cu lut cenuşiu, colorate 
de foc şi însemnate de gloanţele mexicanilor, şi de 
tomahawkurile3 indienilor, s-au fărâmiţat, s-au prăbuşit, o 
parte preschimbându-se în mormane dezordonate de 
moloz; dar locuitorii oraşului le-au îngrădit cu gard şi sârmă 


şi păzesc ca pe ochii din cap aceste relicve ale „leagănului 
californian”: 

Pentru că dacă n-ar fi existat această casă, n-ar fi existat 
nici Sacramento, n-ar fi existat San Francisco cu cei patru 
sute de mii de locuitori ai săi, calea ferată n-ar fi unit cele 
două oceane, iar California n-ar fi fost ceea ce este astăzi, o 
ţară fremătând de viaţă, bogată în lanuri de grâu, crânguri 
de portocali, vii, migdali şi vrejuri de piper, ci mai degrabă o 
pustietate sălbatică şi nelocuită. 

Sutter, căutătorul de aur, a creat California, aşa cum mai 
târziu Strzelecki4 a creat Australia. 

Intenţiile oamenilor au uneori predestinări dintre cele mai 
ciudate. Sutter avea o energie uriaşă, dar era mai curând 
un idealist de cât un om practic. 

A venit cu câţiva însoțitori în California şi a pus bazele unui 
joagăr. De ce şi în ce scop, e greu de înţeles. 

Joagărul poate aduce venituri însemnate în ţinuturile 
locuite, unde se construiesc case, corăbii şi altele 
asemenea. Dar într-o pustietate, cum era pe atunci 
California, ce să faci cu scândurile? Cu toate acestea, 
joagărul a fost pus pe picioare. Indienii i-au dat foc de două 
ori şi de fiecare dată a fost refăcut din temelii. În timpul 
celui de-al doilea atac, Sutter, înconjurat în casa pomenită, 
cât pe ce să piară laolaltă cu toţi tovarăşii săi. 

Atacul a fost însă respins, iar după două săptămâni, 
joagărul pulsa de viaţă şi robotea ca şi mai înainte. 

Poate că zgomotul roţilor lui îi amintea lui Sutter de 
zgomotul cascadelor din Elveţia natală. Până când, într-o 
bună zi, când roţile tăceau, unul dintre însoțitorii lui Sutter 
a zărit sub ei, în apa străvezie, un bulgăraş galben 
strălucitor. Era aur. 

În ce fel a străbătut într-o clipită pustietatea de patru mii 
de leghe5 engleze şi a ajuns la New York vestea despre 
această descoperire, e dificil de spus, destul că din acest 
moment soarta Californiei a fost hotărâtă. 


Negustorii din New York, Boston, Philadelphia şi Baltimore 
şi-au părăsit tarabele, funcţionarii slujbele, plantatorii din 
sud plantațiile, tâlharii de pe Mississippi cotloanele, 
squaterii6 cirezile, vânătorii pădurile - şi tot ce trăia, s-a 
îndreptat spre California să sape şi să caute în râuri, 
râuleţe, pâraie, coline şi trecători. 

Astăzi doar ecluzele, câteodată lungi de câteva mile şi 
înhorbotate cu ghirlande şi voiuri de iederă, volbură şi 
liane, mai amintesc că pe aceste meleaguri se găseşte aur. 
Astăzi, însă, minele s-au transformat în întreprinderi pe 
acţiuni, iar munca mâinilor a fost înlocuită de maşini; 
odinioară vedeai sute de oameni trudind de unul singur cu 
hârleţul în mână şi roaba. Coline întregi erau scurmate de 
săpători, se schimbau apele pâraielor, se muncea ziua şi 
noaptea, sub arşiţa soarelui, fără un acoperiş deasupra 
capului, în pocnetele pistoalelor. 

II. Sacramento. 

Când Sutter şi-a construit prima casă şi joagărul, 
Sacramento nu exista ca denumire a unei localităţi. 

Se numeau astfel nu numai râul, ci şi aşezarea de pe malul 
stâng, un târguşor mexican sărăcăcios în adevăratul înţeles 
al cuvântului. Era alcătuit dintr-un şir de case dărăpănate 
de-a lungul apei, construite din lemn roşu; scândurile 
subţiri şi prost bătute în cuie se desfăceau la palele 
vântului. Câteva locuinţe erau înjghebate din nuiele 
acoperite cu lut galben, scos din râu, altele semănau mai 
degrabă cu wigwam-urile indiene în formă de con, din 
vârful cărora se înălţau capetele prăjinilor. 

Două clădiri, cele mai mari, erau un fel de cârciumi, în 
care se vindea whisky şi mescal7. Seara se auzeau în ele 
înjurăturile caballeros-ilor8 care jucau cărţi, şi scrâşnetele 
uscate ale cuţitelor încrucişate în încăierare. Morţii erau 
aruncaţi în apă de pe verandele largi, deoarece totul se 
petrecea la adăpostul sălciilor plângătoare care creşteau 
peste tot. Rămurelele lor de un verde deschis alcătuiau o 
masă compactă şi încâlcită, în parte cufundată în apă, în 


parte acoperind malul. Lujerele fragede, care abia răsăreau 
din pământ, se amestecau cu cele mature, împiedicând 
accesul spre râu. Nu era cu putinţă să faci un pas prin 
aceste desişuri care însă, pe de altă parte, erau foarte 
folositoare, fiindcă apa nu mai putea să rupă malul care, pe 
măsură ce lutul se depunea printre rădăcini, se înălța 
treptat, apărând aşezarea de inundaţii. Evident, această 
apărare nu era suficientă; după ploile din timpul iernii, 
valurile roşii acopereau malul, sălciile şi aşezarea. Mâlul 
rămas era năpădit apoi de nalbă, liane şi volbură, într-un 
cuvânt, altă pădure de vegetaţie nestăpânită. 

Celălalt mal era o luncă joasă. 

Este şi acum. Această luncă se întinde cât vezi cu ochii, şi 
cu excepţia lunilor de vară, cea mai mare parte este 
acoperită de apă; suprafaţa acestei „prerii” atrage privirile 
cu verdeaţa vie, veşnic proaspătă, a ierburilor, şi jocul 
miilor de culori ale florilor de luncă. Lalele, irişi şi crini albi, 
garoafe mari, roşii-pal şi vanilii galbene îşi iţesc capul prin 
iarbă şi, legănate de vânt, fac ape-ape, ca un curcubeu. Prin 
crânguri se înalţă stejarii negri, care nu-şi leapădă frunzele 
niciodată. 

Lunca se întinde de-a lungul malului drept până la ocean, 
oferind un adevărat pământ al făgăduinţei păsăretului de 
apă. Gâşte sălbatice şi cormorani, pelicani, rațe cenuşii, 
negre şi trandafirii, cocori şi bâtlani îşi fac cuiburile, trăiesc 
şi mor aici într-o linişte netulburată. 

În locurile mai uscate, trăiesc iepurii, prin mlaştini şi 
crânguri - elanii, cerbii şi pumele, pretutindeni pasc cârduri 
de cornute. Aduse în Mexic încă de pe vremea iezuiţilor, 
vitele s-au înmulţit aici foarte mult. Lunca hrănea aşezarea, 
întrucât mexicanii erau crescători de vite. Pe timpul 
joagărului lui Sutter, agricultura aproape că nu exista. La 
sud de Los Angeles, preoţii cultivau la mission primii butuci 
de viţă de vie, dar la nord se cultiva doar porumbul, ale 
cărui boabe erau măcinate primitiv între pietre. Altminteri, 
adevărata avere o alcătuiau boii şi vacile, pentru care nu se 


găseau cumpărători. Nici o corabie nu străbătea încă bay- 
ul9 grozav de la San Francisco. Nu puţini caballeros jucau 
pe o carte câte zece boi şi douăzeci de vaci. Bogăţie mai 
însemnau şi hergheliile de cai, aşa-zişii mustangi, cu ochii 
sângeroşi şi coame uriaşe, iuți, dar răi. Femeile lipseau cu 
desăvârşire. Localnicii îşi luau neveste dintre indiencele din 
seminţiile Soussonilor şi ale Şerpilor, care trăiau pe 
versantele din Sierra Nevada10. 

Se ducea o viaţă aspră, pe jumătate sălbatică. Luna care 
se înălța seara deasupra „luncii” lumina un ţinut adormit, 
cu totul primitiv. Fumurile care se înălţau printre sălcii erau 
singurul indiciu că pe malul râului Sacramente trăiesc 
oameni. Liniştea era întreruptă doar de urletul animalelor 
sălbatice şi de hârşcâitul istoricului joagăr. 

III. Sacramento. 

După descoperirea aurului, totul s-a schimbat în numai 
câţiva ani. 

Casele mexicanilor s-au aplecat şi mai mult peste apă, dar 
perpendicular pe cursul râului a crescut, ca ciupercile după 
ploaie, city-ull 1 anglosaxon. Ce-i drept, acest city era 
alcătuit dintr-o singură stradă, care acum se numeşte K- 
street, dar pe atunci i se spunea strada Căutătorilor de aur; 
n-avea caldarâm, şi casele nu se înălţau una lângă alta, într- 
un şir neîntrerupt. 

Între ele se întindeau „pieţe” uriaşe, înconjurate de 
zăplazuri sau năpădite de pâlcuri de stejari. La fiecare 
capăt al străzii s-a construit câte un hotel; unul purta un 
nume pretenţios, „Hotelul Gentlemenilor”, iar celălalt unul 
obişnuit - „Ursul Cenuşiu”. Erau cele mai frumoase clădiri 
din oraş. De aceea, pe dinaintea lor mişunau ziua şi noaptea 
căutătorii de aur; figuri fioroase cu cuţitele la brâu, cu 
pălării cu borurile ferfeniţă şi chipuri înnegrite de soare, 
sălbatice, amenințătoare. Sute de asemenea oameni au fost 
răpuşi de securea indienilor sau de greutăţile călătoriei 
prin pustietăţile Far-West-ului.12 


Supravieţuiau şi rămâneau aici doar uriaşii. Cu toate că şi 
printre ei bântuiau frigurile, deoarece malurile râului 
Sacramento nu erau prea sănătoase. Zilnic soseau acum noi 
valuri de oameni dinspre răsărit. Strada Căutătorilor de aur 
fremăta ca un iarmaroc neîntrerupt. Se deschideau prăvălii, 
în care se vindeau lopeţi, hârleţe, site, revolvere, puşti, 
cămăşi de flanelă, sombrero-uri, mercur, slănină, făină şi 
băutură. 

Când venea, căutătorul de aur scotea din sân penele 
umplute cu nisip auriu şi plătea vărsându-l pe tejgheaua 
prăvăliei. Plătea pentru fiecare lucru cu aur. Negustoria 
aducea mai mulţi bani chiar decât truda săpătorului. E 
destul să spunem că un funt de făină costa în banii de astăzi 
doi dolari. 'Tot câştigul căutătorilor de aur intra în 
buzunarele negustorilor. O dovadă în acest sens este 
francezul Maria, care a scos aur de milioane şi a murit ca 
vai de el. Căutătorul de aur nu se îngrijeşte de ziua de 
mâine. El joacă la loterie cu pământul care poate să-i aducă 
în fiecare dimineaţă mii de dolari; în plus, în acele timpuri, 
viaţa atârna de un fir de păr, aşa că nimeni nu-şi refuza 
NIMIC. 

Foarte norocosul Maria intra în prăvălie încărcat ca un 
catâr şi câteodată nu ieşea afară vreme de o lună de zile, 
adică atât cât îi ajungea aurul; apoi stăpânul saloon-ului1 3 
îl arunca beat în cea dintâi groapă părăsită de alţii; când se 
trezea, începea să sape şi iarăşi găsea milioane. 

Se spunea despre el că-l cheamă aurul de sub pământ. Era 
şi mistic. Fusese auzit adesea şopocăind prin vreo 
crăpătură sub pământ... Cu cine? Se credea, fireşte, că 
numai cu omuleţul galben cu ochii verzi, care întruchipa 
Spiritul aurului. 

Negustorii acaparau deci tot ce scotea săpătorul din 
pământ. Erau cu toţii nişte şnapani renumiţi. Îşi disputau 
căutătorii de aur la licitaţie, ca şleahticii noştri pe evrei. Dar 
şi îndeletnicirea lor era primejdioasă, unii sfârşeau cu un 
glonţ în creier şi cu un cuţit în inimă, alţii dispăreau pur şi 


simplu de pe lume şi nu se mai auzea nimic de ei; pe atunci, 
nimeni nu se îngrijea de nimeni, adevărul nu se ştia 
niciodată. Lumea clătina din cap şi şoptea: „L-a omorât 
unchiuleţul grizzly”. Grizzly însemna ursul cenuşiu. Şi aşa 
se încheia totul. 

Aşa că negustorii trebuiau să se păzească. Îşi ţineau 
„nugeţi” sau „pepitele”, adică bucăţile de aur, la fereastră şi 
revolverele la brâu. 

Viaţa a devenit şi mai sălbatică decât pe vremea când 
hârâia joagărul în această pustietate. 

Din Răsărit veneau oameni de cea mai proastă speţă: 
tâlhari condamnaţi la moarte, incendiatori, hoţi, pirați de pe 
Mississippi, aventurieri din stepă. Europa şi America îşi 
trimiteau acolo drojdia şi zoaiele; până şi oamenii paşnici 
cândva se sălbăticeau în această pustietate şi în asemenea 
societate. 

Cele mai diferite neamuri se amestecau într-un haos de o 
sută de limbi; francezi, nemți, irlandezi, yankei, emigranţi 
polonezi şi chiar indieni. 

În acest vălmăşag dezlănţuit, nu exista nici un drept, nici o 
lege, nici o apărare a celor mai slabi împotriva celor 
puternici. Singurele elemente care hotărau relaţiile dintre 
oameni erau revolverul şi cuțitul. 

Strada Căutătorilor de aur era plină de beţivani, Aceşti 
oameni cu feţe învâlvorate, în cămăşi descheiate la gât, se 
împleticeau de la un trotuar la altul, urlând cu glasuri 
răguşite: Darling, ÎI am growing old14, şi trăgând, ca să se 
distreze, cu revolverul în gardurile ciuruite ca o sită. 

Noaptea pe stradă ardeau „felinare” de hârtie, îmbibate 
cu grăsime, sau grămezi de uscături. Asistaţi de mulţimea 
spectatorilor, oamenii se băteau în plină zi cu cuţitele şi nu-i 
împiedeca nimeni. Dimpotrivă, cercul alcătuit de spectatori, 
sau aşa-zisele „ringuri”, îi aţâţau pe potrivnici. Jocurile de 
cărţi erau de asemenea la mare cinste. Luna care odinioară, 
înălțându-se deasupra „luncii”, lumina, un ţinut paşnic, 
adormit, lumina acum o adevărată gheenă a lăcomiei 


omeneşti şi a desfrânării. Pe locurile goale, printre stejari, 
emigranții care nu apucaseră să-şi ridice casc, îşi întindeau 
tabăra înapoia carelor. Focurile ardeau ziua şi noaptea, 
alimentate cu lemn roşu şi ramuri de oţetar; în jurul lor, nou 
veniţi îşi pregăteau cina sau se destindeau după greutăţile 
călătoriei îndelungate. Căruţele le ţineau loc de hambar, 
şură, magazie sau locuinţă. Cărau totul în ele, începând cu 
rezervoarele de hrană, armele şi uneltele pentru săpat, şi 
sfârşind cu speranţele îmbogăţirii şi ale unei sorţi mai bune. 

Câteodată se iveau certuri între noii sosiți şi cei veniţi mai 
demult. Pricina o oferea de obicei vreun aventurier localnic, 
hârşit cu viaţa, care, trecând pe lângă căruţe, îi insulta pe 
emigranţi cu salutul: „Hail, greenhorns15”. În asemenea 
cazuri, se trăgeau zece-cincisprezece gloanţe de revolver, 
lucru prea obişnuit în acest oraş. 

IV. Sacramento. Elemente noi. 

Oraşul se înălța repede. Pe lângă cântecele beţivilor, ţipete 
şi împuşcături, de dimineaţa până seara se auzea zgomotul 
securilor. Noroiul roşu de pe strada Căutătorilor de aur se 
întărea din cauza aşchiilor. Construirea caselor în ritm 
susţinut a dat naştere la un fel de industrie tot atât de 
bănoasă ca şi negustoria, mai cinstită, însă. O astfel de 
industrie era, producerea de scânduri. Joagărul lui Sutter 
tăcuse, înfricoşat parcă de cele ce se petreceau în oraş, dar 
în locul lui au apărut altele. În spatele gardurilor, s-au 
deschis depozite de rezerve lemnoase pe care puteai citi 
inscripţii uriaşe cu creta sau cu cărbunele: „Lumber for 
sale”16. Cine nu avea norocul lui Maria în căutarea aurului, 
arunca târnăcopul şi roaba, punea mâna pe secure şi putea 
să taie copaci. Acolo, sub înrâurirea pădurii, a liniştii şi a 
acelor cuvinte tainice pe care codrul le şopteşte omului, se 
purifica adesea de lăcomie, de febra aurului, şi devenea un 
om cinstit. Copacii tăiaţi erau aduşi până la joagărele din 
oraş. Căutătorii de aur îi plăteau tot cu nisip de aur. Munca 
tăietorilor de lemne avea şi o însemnătate mai adâncă: 
defrişa pământul, pregătindu-l pentru viitorii agricultori. 


Cu încetul, s-a creat astfel o categorie aparte de oameni, 
care a constituit primul element paşnic şi cinstit în această 
colectivitate. Curând puteau fi deosebiți de la prima 
aruncătură de ochi de ceilalţi căutători de aur din oraş 
după expresia liniştită, deşi amenințătoare, a feţei. Nici cei 
mai mari scandalagii nu se luau bucuroşi ia harţă cu aceşti 
„oameni ai pădurii”, care trăiau uniţi asemenea verigilor 
unui lanţ. Ei au alcătuit un „cartel”, adică o tovărăşie, care 
avea drept scop câştigul şi apărarea în comun. 

Aceasta a fost cea dintâi organizaţie socială din această 
ţară. 

Viaţa lor era neobişnuit de trudnică, de aceea, cei care se 
apucau de asemenea muncă erau adevăraţi atleți. 

Securea cere şi mai multă forţă decât târnăcopul şi roaba. 
Munca lor consta din tăierea copacilor şi lupta cu indienii. 
La strigătul: Indians, aruncau topoarele şi apucau puştile. 
Nu erau nici ei nişte mieluşei; îi scalpau şi ei tot atât de bine 
pe indieni, cum îi scalpau şi indienii pe ei. În oraş, se mai 
deosebeau de ceilalţi şi după ciufurile însângerate care le 
atârnau la cingătoare. 

Ei au stârpit cu totul seminţia Şerpilor, iar pe Soussoni i-au 
izgonit pe celălalt versant al Sierrei. Provocaţi de cineva, 
deveneau înspăimântători. Odată, strada Căutătorilor de 
aur a fost martorul unei adevărate bătălii între ei şi 
căutătorii de aur, în care au pierit douăzeci de oameni. La 
început, erau săraci şi trăiau ca indienii, sau chiar mai rău; 
dormeau în pădure sub cerul liber şi se hrăneau cu carne 
friptă în spuză sau în lut. Dar după aceea, pe măsură ce 
creştea cererea de scânduri la Sacramente „cartelul” a 
început să facă afaceri straşnice, iar membrii lui au devenit 
oameni bogaţi, în general, se ajunsese până acolo, încât 
săpătorii, adică cei care-l scoteau, aveau mai puţin aur 
decât toţi ceilalţi. Cu timpul, tăietorii de lemne şi-au ridicat 
fie case izolate prin păduri, fie mai multe laolaltă, dând 
naştere la aşezări noi, Lathrop, de exemplu, o localitate 
smulsă, în adevăratul sens al cuvântului, urşilor cenuşii. În 


aceste aşezări, au început s-o ducă destul de bine, drept 
care au început să fie interesaţi ca fiecare dintre ei să nu se 
mai teamă pentru averea şi viaţa lui. 

Astfel, din haos se desluşea treptat nevoia institutului şi a 
organizării vieţii. 

Cu toate acestea, în oraş, printre căutătorii de aur, haosul 
a continuat să existe, adâncindu-se şi mai mult din cauza 
noilor valuri de aventurieri care soseau neîncetat. 

V. Lumini şi umbre. 

În curând, au luat fiinţă două tabere. Una era alcătuită din 
tăietorii de lemne şi toţi oamenii mai cumsecade şi mai avuţi 
din oraş, pentru care legea însemna posibilitatea de a se 
bucura în linişte de bogăţia lor. În cealaltă, intrau căutătorii 
de aur de joasă speţă şi scandalagiii din toate colţurile 
lumii, al căror număr se mărea cu fiecare caravană care 
sosea. 

Munca săpătorilor, mai ales acolo unde se desfăşoară fără 
maşini, şi constă în folosirea roabei, a târnăcopului, a 
hârleţului şi a mâinilor, este foarte grea. Să sapi căruţe 
întregi de pământ, să sfărâmi cuarțul şi să-l clăteşti într-o 
albie cu apă, apoi să dizolvi aurul în mercur, în sfârşit, să 
solidifici mercurul la foc - iată sarcina căutătorului de aur, 
de la care nu se poate eschiva nici o clipă. 

Majoritatea celor veniţi la Sacramento se compunea însă 
din scandalagii şi leneşi învederaţi. Aceştia veneau aici să-şi 
caute norocul, nu să muncească. Idealul lor era să găsească 
din întâmplare o „pepită” de câteva zeci de funţi şi să 
câştige astfel dintr-o dată milioane. 

Asemenea cazuri sunt însă foarte rare şi, cum astfel de 
oameni n-aveau nici o tragere de inimă pentru munca 
intensă, neîntreruptă, singura care aducea venituri, cei mai 
mulţi se descurajau repede. 

Se înmulţeau aşadar cei fără căpătâi şi fără mijloace de 
întreţinere. Dar nu numai atât! În California nu e prea greu 
să găseşti hrană, dar aceşti oameni ardeau de dorinţa de a 
ajunge la bogății fantastice fără să facă nimic. 


În ce fel puteau să le dobândească? Nimic mai simplu, 
jefuindu-i pe cei care le scoteau din pământ cu sudoare şi 
trudă amarnică. 

Aşa erau cei mai mulţi. De aci situaţia îngrozitoare, 
incidente, dispute pentru terenuri, încăierări şi crime. 
Trândavii vagabondau de colo-colo. „Hotelul Gentlemenilor” 
şi „Hotelul Ursului Cenuşiu” erau pline ziua şi noaptea. 
Beau fără încetare şi fără să ştie pe ce. Trăiau din tâlhării; 
jucau cărţi mai abitir ca mexicanii, cărora le furau vitele şi 
caii de pe „luncă”. 

Acest soi de îndeletnicire avea însă şi părţi mai întunecate. 
Când vreunul dintre ei se aventura pe „luncă” şi auzea 
şuierul lasso-ului17, acel şuierat era ultimul care-i ajungea 
la urechi pe lumea asta. 

De pe malul stâng, de la ferestrele caselor care se aflau 
lângă râu, se vedeau vitele oprindu-se uneori printre 
tufărişurile din „luncă”, mugind jalnic cu botul în vânt şi 
bătând pământul cu copitele. Mai mult ca sigur că acolo se 
afla vreun hoit. 

Dezmăţul a crescut totuşi în cel mai mare grad. Nici un 
oraş din timpurile mai noi nu prezintă atâtea exemple de 
crime abominabile, de pierdere a oricăror simţăminte 
omeneşti, atâtea dezlănţuiri de patimi, câte prezenta pe 
atunci Sacramente. S-a ajuns până acolo, încât un om care 
ieşea pe stradă, avea doar cincizeci la sută şansa de a se 
întoarce viu acasă. Noaptea erau atacate şi casele, care se 
apărau cu înverşunare. Căutătorii de aur săreau în ajutorul 
negustorilor, negustorii îi ajutau pe căutătorii de aur. Când 
incidentul depăşea limitele obişnuite, se cerea ajutorul 
muncitorilor de la joagăre. 

De partea apărătorilor, luptau de asemenea vânătorii din 
stepă, care există pretutindeni, călăuzindu-se după legea 
pustiului. 

Tâlharii erau totuşi cei mai mulţi. Fiecare zi aducea 
nelegiuiri tot mai cumplite. Sutter îşi smulgea părul din cap 


y 


de disperare, blestemând ziua în care a construit joagărul şi 
clipa când a fost descoperit aurul. 

VI. Unchiuleţul sângeros. 

Reacţia nu s-a lăsat prea mult aşteptată. Struna întinsă 
prea mult, plezneşte. De la o vreme, după ce luna se ridica 
deasupra „luncii”, oameni necunoscuţi se strângeau sub 
stejarul cel mare de lângă râu. 

Consfătuirile lor au durat o săptămână. 

Şi deodată, într-o bună dimineaţă, au apărat nişte foi 
scrise, care fuseseră lipite noaptea pe toate casele, 
hotelurile şi gardurile. 

Pe aceste afişe, figura drept titlu, scris cu litere mai 
groase, un singur cuvânt „Lynch”18. 

Iar mai departe se putea citi: „În ziua... Luna. Anul. Pe 
malul râului Sacramento a fost înfiinţat Comitetul 
Siguranţei Publice, care anunţă locuitorilor următoarea 
lege: 

Orice atentat la viaţa şi proprietatea altuia, aşadar 
uciderea unui alb, jaful şi furtul, va fi pedepsit cu moartea 
prin spânzurare. 

Acuzaţii vor avea apărători aleşi dintre membrii 
Comitetului. 

Sentinţele vor fi executate fără întârziere la stejarul care 
se află lângă râu”. 

Nu semna nimeni. 

După apariţia anunţului, trei zile a domnit liniştea. N-a fost 
ucis nimeni, n-a avut loc nici un furt, nu s-a îmbătat nimeni. 

Oraşul a răsuflat ușurat. Tâlharii alcătuiau majoritatea, 
cum am mai spus, dar în natura omenească există înnăscute 
respectul şi frica de lege, chiar dacă această lege n-are 
puterea în spatele ei. Înaintea legii, oricare ar fi ea, 
infracţiunea rămâne infracţiune, iar pedeapsa atrage după 
sine responsabilitatea în faţa autorităţii care judecă. Dacă 
n-ar exista aceste instincte, n-ar mai exista legile şi 
colectivităţile umane. 


Pe de altă parte, la Sacramente nu ştia nimeni cine 
reprezintă instanţa, prin braţul cui avea să lovească taina 
amenințătoare a dreptăţii, care atârna acum deasupra 
crimei. Taina deci mărea şi mai mult spaima. 

Trei zile s-au scurs în linişte. A patra a avut loc un 
incendiu. Nu ştia nimeni dacă focul fusese pus de cineva 
sau dacă izbucnise întâmplător; de asemenea, nimeni nu s-a 
străduit să afle adevărul. Tâlharii au prins curaj. 

În plus, s-au numărat; erau mai numeroşi. Deci n-aveau de 
ce se teme. Cu încetul, au reînceput beţiile; nici pentru asta 
n-a fost pedepsit nimeni. Curajul lor a crescut şi mai mult, 
aşa că la vreo săptămână după lipirea afişelor, 
împuşcăturile de revolver au reînceput să răsune pe strada 
Căutătorilor de aur. 

Dar în dimineaţa următoare, vântul care bătea dinspre 
„luncă” legăna cinci trupuri de tâlhari spânzurați de 
ramurile stejarului de lângă râu. 

Lucru ciudat. Această privelişte nu i-a înfricoşat pe tâlhari. 
Taina dreptăţii pare mai înspăimântătoare când ameninţă, 
decât atunci când pedepseşte. În oraş, s-a iscat o vânzoleală 
de nedescris. Seara, mulţimi înarmate, strigând: „ne ucid”, 
au pornit cu îndârjire spre locul unde creştea stejarul, să-l 
taie sau să-i dea foc. Partida ordinii, în frunte cu misteriosul 
Comitet al Siguranţei Publice, a pus şi ea mâna pe arme. S- 
a trimis numaidecât după oamenii de la joagăre şi după 
tăietorii de lemne din pădurile apropiate. Cartelul s-a 
ridicat ca un singur om şi, după două ore, a fost văzut 
coborând spre oraş de pe colina apropiată, în pas liniştit, 
aproape ostăşesc, tăcut şi mohorăât, grupul bărboşilor 
tăietori de lemne. O oră mai târziu, au fost aprinse 
depozitele de scânduri şi noaptea, la lumina incendiului, s-a 
încins o luptă crâncenă care a durat până dimineaţa. 

Tâlharii erau mai numeroşi, dar acționau haotic, aşa că 
victoria a înclinat balanţa de partea apărătorilor ordinii. 

A doua zi, stejarul a fost iarăşi împodobit cu trupurile 
spânzuraţilor. Au fost pedepsiţi astfel toţi cei prinşi cu arma 


în mână, peste patruzeci de persoane. 

Din acel moment, a început războiul în înţelesul deplin al 
cuvântului, neîntrerupt şi pe viaţă şi pe moarte, pe ascuns şi 
în văzul tuturor. 

Numărului tâlharilor, Comitetul i-a opus organizarea. 
Organizarea făptuieşte uneori crime, dar crima nu 
îndrăzneşte să se organizeze niciodată. 

Amândouă părţile întreceau orice măsură în cruzime. Să 
ne închipuim acea colectivitate alcătuită numai din bărbaţi 
trăind în pustietate, sălbăticiţi, cu inimile tari ca şi cuarțul 
pe care-l fărâmiţau zilnic, şi o să înţelegeţi că mila, 
dragostea şi iertarea erau acolo nişte cuvinte necunoscute. 

Nimic nu le îmblânzea obiceiurile, în schimb, totul le aţâţa 
sângele. Se hrăneau aproape exclusiv cu carne şi beau 
numai whisky. Nu se întâlneau niciodată cu cineva mai slab 
şi fără apărare, care să le solicite mila, blândeţea şi 
ocrotirea, Printre ei nu se afla nici o femeie. 

VII. Orizontul se lărgeşte. 

În cele din urmă, a apărut cea dintâi. Cu o caravană, a 
sosit şi o spălătoreasă franceză. Era o aventurieră tânără şi 
bine făcută care ştia să se descurce în orice situaţie. În 
oraş, a fost organizată în cinstea ei o adevărată festivitate. 
Căutătorii de aur îşi treceau din mână în mână pantofii ei, 
în care turnau nisip de aur. În prima zi, a strâns o mare 
avere, iar în cea următoare a primit aproape o sută, de 
declaraţii de dragoste. O lună mai târziu, a plecat la New 
York cu o balenieră care a acostat întâmplător în bay-ul de 
la San Francisco. 

Dar într-o bună zi, locuitorii oraşului au văzut o privelişte 
care avea să li se întipărească în memorie pentru multă 
vreme. Asta s-a petrecut într-unul din acele întâmplătoare 
momente de armistițiu între Comitetul Siguranţei Publice şi 
tâlhari, care surveneau din când în când, aşa cum în timpul 
unei furtuni răbufnirile vântului sunt presărate cu momente 
de acalmie. Stejarul de pe malul râului n-avea „podoabe”, 
iar strada Căutătorilor de aur era liniştită. Gentlemenii 


şedeau pe verandele hotelurilor, mestecând tutun şi 
odihnindu-se după truda zilelor grele cu picioarele sprijinite 
de balustrada verandei. Era o vreme splendidă, văzduhul 
limpede, bolta cerească rumenită de lumina serii. Siluetele 
caselor, ale copacilor, ale joagărelor îndepărtate şi ale 
pădurilor se conturau cu acea expresivitate pură, proprie 
sfârşitului zilei. Soarele spusese şi numai colina care se 
înălța la capătul deportat de râu al străzii lumina cu 
străluciri orbitoare. 

Deodată, în această lumină s-a ivit o cavalcadă ciudată, în 
frunte, se afla un urs uriaş, care trepăda mărunt, 
clătinându-şi capul fioros şi aruncând priviri piezişe în 
amândouă părţile. Pesemne că era îmblânzit, fiindcă pe 
grumaz purta o eşarfă lată, roşie. 

La această privelişte, gentlemenii care şedeau pe verandă 
au zvâcnit în picioare; au ieşit cu toţii în stradă, iar 
negustorii au încremenit în pragul prăvăliilor. 

— Shoot! Shoot! 19 au răsunat glasuri amestecate. 

— Stop! S-au auzit altele, este îmblânzit. 

În acest timp, caravana a intrat încet pe uliţă. 

După urs, călăreau pe cai mari şi puternici douăzeci de 
negri, înveşmântaţi în pelerine albe şi înarmaţi din cap 
până-n picioare. Erau cele mai frumoase exemplare de 
negri din tribul Yollof, care pot fi văzuţi astăzi numai prin 
hotelurile uriaşe din New York şi Chicago, cu faţa mată, 
neagră ca noaptea şi aidoma feţelor de sfinx, adevărate 
„buză groasă”, al cărui păr se încreţeşte mărunt chiar lângă 
piele, ca lâna berbecilor din Crimeea. 

Negrii erau urmaţi de o amazoană pe un mustang grozav. 

La vederea ei, căutătorii de aur, tăietorii de lemne, 
vânătorii şi negustorii au rămas cu gura căscată. Asemenea 
apariţie nu se văzuse de când lumea la Sacramento. Femeia 
era tânără, distinsă şi graţioasă. Un fante a strigat: „Jos 
pălăriile!” şi capetele s-au descoperit numaidecât. Un 
beţivan, care nu mai ştia pe ce lume trăieşte, a mugit pe 
neaşteptate: Yankee Doodle20, dar glasul i-a fost înăbuşit 


pe dată. S-a aşternut o linişte adâncă, de parcă pe strada 
oraşului trecea o fiinţă nepământească. 

Zvelta şi frumoasa domnişoară, al cărei păr blond era 
vălurit de adierile vântului de seară, privea în toate părţile 
eu ochii-i albaştri, luminoşi, sigură de sine, liniştită, cu 
anume mândrie chiar. Pe faţa ei delicată nu se vedea nici 
urmă de îngrijorare; din contră, îţi dădeai seama de la 
prima aruncătură de ochi că este o fiinţă curajoasă, 
obişnuită să comande şi să i se îndeplinească voile, chiar 
dacă ar fi fost vorba de nişte capricii. 

După ea, veneau căruțele acoperite cu pânză tărcată de 
Pittsburg, fiecare trasă de patru perechi de satiri minaţi de 
albi sau de metişi2 1. Pe lângă căruţa dinainte, călărea un 
bărbat de statură mijlocie, nu prea tânăr, care părea 
conducătorul caravanei; se întorcea mereu cu grijă nespusă 
spre căruţa în care prin deschizătura pânzei date la o parte 
se vedea o fetiţă aşezată, eu părul negru şi faţa palidă, 
frumoasă, îngerească aproape, dar tristă. Ochii ei larg 
deschişi nu răsfrângeau lumina de afară, nu se mijeau la 
razele soarelui; era nevăzătoare. 

În celelalte căruţe, nu mai era nimeni. Mai mult ca sigur că 
erau încărcate cu unelte şi rezerve de hrană. 

Cortegiul se sfârşea cu al doilea detaşament de yollofi. 

Întreaga caravană, înaintând destul de compactă, a ajuns 
la „Hotelul Gentlemanilor”. Deodată, amazoana a cotit într- 
o parte şi, apropiindu-se de grupul care stătea lângă 
balustradă, a întrebat cu glasul calm, răsunător: 

— Gentlemeni, vreţi să-mi spuneţi dacă generalul Sutter 
este în oraş? 

— Yes, ma'am22, i-au răspuns politicoşi căutătorii de aur. 

— Şi care-i casa lui? 

Vreo zece-cincisprezece oameni s-au repezit s-o conducă. 
Casa nu se afla pe strada Căutătorilor de aur, ci mai spre 
sud, la vreo jumătate de milă. Conducătorul a făcut un semn 
şi întreaga caravană a ieşit din stradă şi s-a îndreptat spre 
direcţia arătată. 


Mulțimea a pornit în urma ei. 

După un sfert de oră de drum, au ajuns la casa lui Sutter, 
care se zărea cu greutate printre stejari şi arbugştii de 
nalbă. Acolo, amazoana, conducătorul îndesat şi 
nevăzătoarea au coborât şi au intrat înăuntru. 

După o clipă, pe verandă a ieşit Sutter cu capul 
descoperit. L-au auzit împărțind ordine negrilor şi 
căruţaşilor, ca să deshame catârii şi să scoată şeile de pe 
cai, fiindcă ladies23 aveau să înnopteze la el. 

Curioşii au prins din zbor cuvântul ladies. Cine puteau să 
fie? Vor rămâne sau vor pleca? Se vor stabili la 
Sacramente? Printre locuitorii oraşului, nu era niciunul 
care să nu dorească fierbinte acest lucru. 

VIII. Impresii. 

Când luna s-a înălţat deasupra „luncii” şi a luminat aburii 
scămoşi care se ridicau din mlaştini, în oraş nu se mai 
auzeau nici glasurile răguşite ale beţivilor, nici detunăturile 
puştilor. 

O banda de scandalagii au încercat să străbată străzile, 
ţipând ea de obicei, dar au fost împrăştiaţi cât ai bate din 
palme. 

— N-aţi aflat oare, Goddam24, că ladies au venit în oraş? 
Le-au spus căutătorii de aur, alungându-i pe irlandezii 
ameţiţi acasă şi printre stivele de scânduri. 

În schimb, cei care au venit ca de obicei la „Hotelul 
Gentlemanilor” erau atât de mulţi, încât a avut loc un 
adevărat meeting. S-a dezbătut pe larg cine puteau să fie 
aceste ladies, iar problema rămânerii sau a plecării lor a 
devenit cea mai arzătoare întrebare a momentului. 

Pentru aceşti oameni, care-şi duceau viaţa cu mâna pe 
cuţit şi pe revolver, nedeprinşi să vadă nimic care să nu fie 
grosolan, aspru şi brutal, asemenea femei, atât de delicate 
şi frumoase, provenind pesemne din sferele înalte ale 
societăţii, păreau nişte apariţii aproape supranaturale, de 
vis. Aveau impresia că pentru oraş şi pentru ei înşişi ar 


începe o viaţă nouă dacă aceste raze de soare ar lumina 
deasupra lor. 

lată dar că era destul să apară o femeie, pentru ca 
obiceiurile brutale să se îmblânzească dintr-o dată. 
Discutau de-a valma, dar în linişte. Bowieknives25 
rămâneau în teci, iar revolverele în buzunare. Nu se mai 
jucau nici cărţi şi se bea numai cockteil26, în locul porţiilor 
uriaşe de whisky. 

Se distrau cu toţii de minune, încântați de noii oaspeţi, pe 
socoteala spălătoresei care fugise cu baleniera. 

— By God! 27 spunea Henry Rows, un tânăr tăietor de 
lemne din pădurea de stejar, am fost întotdeauna de părere 
că cealaltă era o humbug28. 

— Cu toate acestea, i-ai cerut mâna, interveni milionarul 
Maria. 

— Pentru că toţi au procedat la fel. De altfel, aş fi luat-o cu 
mine la pădure. Dar cum poţi să le compari?! Acum, când 
am văzut-o pe această lady, cu părul blond, m-a izbit ceva în 
piept, de parcă am băut grog fierbinte. Asta nu-i o 
humbug... 

— Well! Well! 29 au încuviinţat ceilalţi. 

Gentleman! A continuat Rows, să mă spânzure, dacă n-o să 
mă angajez căruţaş la ea, de-ar fi să mân catârii pe degeaba 
până la moarte. 

— Astâmpără-te, Rows! L-a îndemnat un căutător de aur în 
vârstă. 

— Mai bine blestemat, decât să mă astâmpăr! Pe braţul 
ăsta! N-am să mă liniştesc, cât timp îmi bate o inimă în 
piept, până când n-am să aflu cum o cheamă şi dacă are de 
gând să rămână aici. Good bye30. Mă duc imediat să aflu 
ceva sigur. 

Spunând acestea, tânărul tăietor de lemne şi-a pipăit 
instinctiv cuțitul, să vadă dacă iese mai uşor din teacă, apoi 
a plecat. După plecarea lui, căutătorii de aur mai vârstnici 
şi mai bogaţi, care se declaraseră cu tot sufletul de partea 
ordinii, au început să cântărească lucrurile altfel. Dacă 


aceste femei ar fi rămas în oraş, le-ar fi fost mai uşor să 
asigure ordinea şi securitatea locuitorilor. Se pare că un 
singur cuvânt al blondei lady ar atrage de partea ei roiurile 
de gentlemani, iar viaţa insuportabilă fără siguranţa averii 
şi a zilei de mâine s-ar putea sfârşi o dată pentru totdeauna. 

Acestea şi alte asemenea chibzuieli au fost întrerupte de 
venirea lui Rows. S-a întors la numai o oră după ce plecase, 
dar într-o stare destul de jalnica, fără pălărie, cu cămaşa 
ruptă şi fără cuţit. L-au înconjurat numaidecât. 

— Ce s-a întâmplat? Ce ai? L-au întrebat din toate părţile. 

— Ce s-a întâmplat? Răspunse Rows. Miss Monteray este 
un înger. 

— Aşadar, Monteray se numeşte? 

— O, yes! Dar, by God, ascultaţi-mă! Merg eu şi-mi zic: o 
să-l întreb pe cel dintâi „buză groasă”. Era întuneric, fiindcă 
se lăsase-ceaţa. Mă apropii şi, în sfârşit, mi se pare că văd 
căruțele; mă uit eu şi parcă văd că se mişcă ceva, aşa că 
strig: hei! Sir, ascultă! Când colo, sir începe să mormăie şi 
mă apucă de grumaz! l-am lăsat pălăria, o bucată din 
cămaşă, cuțitul şi am fugit. Alerg spre casa lui Sutter şi 
zbier cât mă ţine gura, iar grizzly (pentru că el era! 
Blestemul să cadă pe capul lui) mă goneşte din urmă şi 
mormăie. Atunci încep să ţipe şi cei de la căruţe şi, în 
sfârşit, se deschide uşa şi apare în prag domnişoara- 
noastră; Sutter era în spatele ei cu un felinar. Mă 
prăpăstuiesc la picioarele ei şi strig help! 31 iar ursul mă 
înhaţă din nou. 

— Well! Well...! 

— Vouă vă convine să spuneţi: „well”, dar eu am crezut că 
mi se apropie ceasul de pe urmă. Deodată, domnişoara 
noastră începe să vorbească: „Baby'let him alone!”32 
Auziţi? Ea-i zicea ursului baby! Şi-i vorbea cu un glas atât 
de dulce, ca şi când îi pusese cineva miere-n rom; fiara 
blestemată s-a rostogolit la picioarele ei şi a început să 
mormăie. Cădea-i-ar ciuma pe cap şi blestemul meu pe 
amândouă labele dinainte...! 


— Linişteşte-te, Rows, îl potoli flegmatic bătrânul căutător 
de aur. 

— Well, acceptă Rows, atunci domnişoara mă întreabă cine 
sunt şi de ce am nevoie. Când m-am uitat la ea, by God! N- 
am văzut de când sunt asemenea ochi; pun pariu pe o sută 
de dolari contra zece că n-a văzut nimeni nici la New York, 
nici la Philadelphia. Să mă-mbolnăvesc dacă există în tot 
Estul asemenea femeie. Pe două sute de dolari, pe trei 
sute... 

— Astâmpără-te, Rows...! 

— Când mi s-a adresat astfel cu glasul mai dulce ca al 
maucavisului33, a început să mă doară la lingurică, de 
parcă nu mâncasem nimic de trei zile. Îi spun deci: beg 
your pardon...34 dar mai mult n-am fost în stare. Ea a 
zâmbit ca un înger şi m-a invitat înăuntru. 

— Şi ai intrat? 

— Am intrat, dar n-am cutezat să mă aşez. Mă simţeam 
atât de prost, de parcă mă scalpa cineva, dar în cele din 
urmă, i-am spus că am venit să aflu cine este. Dumnezeu s-o 
binecuvânteze! 

— Şi ea? 

— Ea mi-a zis: sir, spune-le gentlemenilor şi colegilor 
dumitale că mă numesc Mary Monteray; sunt din Louisiana 
şi am venit cu prietenii mei să trăiesc sub ocrotirea lor. 

— Sub ocrotirea noastră? 

— Întocmai! Apoi mi-a strâns mâna. Aşa cum mă vedeţi 
aici, mi-a strâns-o cu mânuţa ei albă, binecuvântată... By 
God! Şi mi-a spus că ea ne respectă... 

Rows n-a mai putut să continue din cauza emoţiei. Ceilalţi 
i-au strâns cu seriozitate mâna vânoasă, obişnuită cu 
securea, iar ela rămas tăcut o vreme, apoi n-a mai putut 
rezista, a sărit pe masă, a ridicat capul, a deschis gura şi a 
răcnit: 

— Ura pentru miss Monteray! 

— Hip! Hip! Ura pentru miss Monteray! l-au răspuns o 
sută de glasuri. 


— Ura pentru domnişoara noastră...! 

— Pentru copila noastră...! 

— Pentru dulcica noastră...! 

Au urmat aplauze, discursuri, urări... O jumătate de oră 
mai târziu, au hotărât să meargă cu toţii în delegaţie la 
domnişoara Monteray. 

Strada, întunecoasă cu o clipă înainte, s-a luminat dintr-o 
dată de la mănunchiurile de nuiele şi aşchiile aprinse; la 
lumina lor, mulţimea căutătorilor de aur şi a tăietorilor de 
lemne, alungită ca un şarpe, înainta încet spre casa 
generalului Sutter. 

IX. Intenţii pentru viitor. 

Domnişoara de Monteray a început să fie răsfăţata 
oraşului, cu toate că niciunul dintre locuitori nu înţelegea 
de ce o persoană atât de tânără, bogată, pesemne şi atât de 
deosebită prin educaţie şi obiceiuri de oamenii Vestului 
îndepărtat, părăsise statele civilizate din Est şi se mutase 
într-o pustietate sălbatică, unde condiţiile de viaţă erau 
aspre, primejdioase chiar. 

Asta putea să li se pară ciudat multora, cu atât mai mult 
atunci când au aflat că bărbatul blond, nu prea tânăr, care o 
însoțea, şi fiica lui oarbă nu erau rudele ei. 

Miss Monteray era pur şi simplu prietena fetiţei oarbe şi în 
realitate venise în California pentru ea; Mary Monteray era 
tânără, singură, liberă şi nespus de bogată, aşa că putea să 
călătorească, şi să stea unde-i plăcea. 

Când micuţei Nelly (pentru bolnava ameninţată de boala 
de piept clima umedă era ucigătoare) i s-a recomandat să 
plece din Louisiana, Mary a vrut s-o ducă în Italia, dar 
întreaga Europă era bântuită de viforul revoluțiilor. De 
altminteri, nici bătrânul Taller, tatăl lui Nelly, fermier 
înnăscut, n-ar fi găsit în Italia o ocupaţie potrivită pentru el, 
aşa că au ales California. 

Mary care, pe lângă noblețea caracterului, avea şi o fire 
profund romantică, a căzut repede de acord cu o călătorie 
care-i făgăduia o mulţime de peripeții. 


Erau hotărâți să ducă în California o viaţă de fermieri. 
Pământul nu aparţinea nimănui. Ce-i drept, unele familii de 
mexicani aveau în stăpânire suprafeţe nemăsurate, dar nu 
locuiau acolo şi nici nu cultivau pământul. Economia, dacă 
exista vreuna, era constituită numai din păstorit. Doar 
preoţii iezuiţi cultivau porumbul şi viţa de vie, mai la sud, la 
cinci sute de mile de Sacramento, în aşa zisele Missions35, 
în jurul acestui oraş, însă, şi nici mai la nord de el nu 
semănase nimeni până atunci nici un bob de grâu. 

Făina se aducea din Est, aşadar economia agrară făgăduia 
venituri considerabile. Taller se aştepta să facă avere în 
câţiva ani, apoi să se statornicească pentru totdeauna în 
New. Orleans, ţinutul lui natal. 

X. Trudă şi idilă. 

S-au scurs câteva luni. 

Nu prea departe de Lathrop, cu ajutorul tăietorilor de 
lemne, s-au construit două case. 

Într-una din ele, locuia Taller cu fiica lui, în cealaltă Mary 
Monteray cu negrii şi cu ursul ei. 

Cele două case se găseau la zece mile de colonia 
principală a tăietorilor de lemne, de la care puteau cere 
ajutor în caz că erau atacați de indieni. Deşi nici forţele 
locale nu erau de disprețuit, deoarece personalul de pază, 
alcătuit din cei patruzeci de yollofi puternici ca nişte stejari 
şi înarmaţi, putea să se apere multă vreme. 

Câţiva vegheau ziua şi noaptea prin împrejurimi, iar 
ceilalţi erau ocupați cu tăierea stejarilor şi a platanilor, ca 
să curețe locul pentru grâiele lui Taller. 

Bătrânul fermier s-a apucat de lucru cu înflăcărare. Acolo 
unde miss Monteray căuta idila, el căuta munca. 

Au găsit amândoi ce-şi doreau. Mary însăşi recunoştea că 
n-a fost niciodată atât de fericită. Teritoriul în care se 
stabiliseră era virgin în accepţia deplină a cuvântului. Ziua 
se auzea într-adevăr hârşcâitul joagărelor pe care tăietorii 
de lemne le construiseră la o depărtare numai de zece mile 
pe cursul pârâului „Pieile roşii”, dar când acestea tăceau, 


nici un semn de viaţă omenească nu tulbura liniştea adâncă. 
Noaptea, maucavişii umpleau cu trilurile lor bungetul 
pădurii sau uneori, printre stânci, se auzea răgetul pumei. 
Locul era bine ales. Casele se aflau în vale, pe amândouă 
malurile pârâului limpede ca şi cristalul şi acoperit de sălcii 
plângătoare, dar tocmai acolo unde pârâul se prăbuşea de 
pe un fel de terasă mai înalta, formând trei cascade destul 
de mari. Deasupra cascadelor atârnau ghirlande întregi şi 
perdele de liane amestecate cu lujerele „wachliilor” 
împodobite cu flori bogate, purpurii. Poalele stâncilor roşii 
de granit erau acoperite cu tufişuri încâlcite de trandafiri 
sălbatici. 

Stâncile de granit ridicau împrejur un fel de ziduri uriaşe, 
despărţind valea care semăna cu un amfiteatru, de restul 
lumii, iar dincolo de ele fremăta pădurea de stejari negri şi 
arbori de esenţă tare. 

Un podeţ fragil de lemn roşu aruncat peste pârâu, unea 
cele două maluri. Acesta era locul îndrăgit de Mary, în care 
îşi petrecea de obicei-dimineţile, citind sau învăţând-o pe 
micuța Nelly. Uneori, de pe podeţ, Mary îşi aţintea privirile 
în depărtarea pârâului care părea că aleargă într-o ţară 
misterioasă. Pentru că adâncurile pădurii erau în acea 
vreme încă pline de taine. Atunci Mary îi povestea 
nevăzătoarei Nelly despre aceste minuni care o înconjurau, 
iar copila o asalta cu tot felul de întrebări. 

Din nefericire, noţiunile de culori şi forme aproape că nu 
existau pentru mintea acestei fetiţe, de aceea Nelly se 
exprima câteodată cam aşa: 

— Mary, pârâul este trist, fiindcă plânge, eu îl aud bine; 
pădurea e tristă şi ea şi mai mult ca sigur că e bătrână; dar 
cum sunt florile şi cerul, nu ştiu deloc. 

Mary îi explica şi ea cum putea, dar copila sfârşea de 
obicei: 

— Nu înţeleg, Mary, draga mea, nu înţeleg. 

lar după o vreme adăuga: 

— Aici însă, e foarte bine. 


Într-adevăr era bine. Aerul îmbălsămat, uscat şi cald, ale 
cărui adieri sărutau faţa fetiţei, îi umpleau de viaţă pieptul 
plăpând; de departe se auzeau cântecele monotone, dar 
sonore, ale negrilor pe care-i supraveghea tatăl ei... Sălciile 
şopocăiau dulce, printre frunze, roiuri de fluturi mari, 
albaştri, se zbenguiau peste capetele blonde ale fetelor. 

— Ah, Nelly, dac-ai putea vedea şi tu toate astea! Îi spunea 
Mary. 

— Nu te necăji, îi răspundea copila. Mă gândesc că vezi tu 
şi mă bucur foarte mult. 

Atunci Mary îşi apăsa buzele trandafirii pe fruntea, palidă 
a fetiţei. Acalmia şi fericirea împrejurimilor o îmbătau. 

Uniformitatea vieţii putea s-o plictisească, într-adevăr, dar 
asta abia mai târziu. Acum totul era nou şi necunoscut 
pentru ea, ea însăşi descoperea totul, iar această 
descoperire constituia o încântare nespusă pentru sufletul 
ei sătul întrucâtva de ceea ce poate să ofere lumea civilizată 
şi societatea aleasă. Ajunsese înainte de vreme la această 
stare de saţietate şi din pricina bogăției. Lăudată cu diverse 
prilejuri, era prea ageră ca să nu-şi dea seama că cele mai 
multe complimente se aduceau banilor ei. Această 
convingere o făcuse puţin neîncrezătoare şi sufletul i se, 
umpluse de amărăciune. Această amărăciune era ogoită aici 
de adevărul şi sinceritatea locurilor silhui. Pe de altă parte, 
Mary nu mai iubise pe nimeni până acum, afară de micuța 
Nelly. 

Când căldura o gonea de pe pod, Mary se ducea să 
citească pe veranda casei sale. Îşi adusese o căruţă plină cu 
cărţi. După amiază, se ducea să prânzească în casa lui 
Taller; apoi venea timpul siestei. 

Seara, îndată ce discul soarelui se-ascundea în tăietura 
stâncilor înalte, îşi lua puşca şi pleca la vânătoare, urmată 
agale de baby al ei, care îşi legăna căpăţâna uriaşă la 
dreapta şi la stânga după obiceiul urşilor. 

O escortă atât de fioroasă o asigura împotriva oricărei 
primejdii. 


Câteodată, le vizita aşezarea generalul Sutter care se 
ataşase în scurtă vreme de aceşti oameni cumsecade, atât 
de rari prin partea locului. Nu înţelegea nici el prea bine de 
ce o asemenea miss stă în pădure, dar era foarte mulţumit 
de acest lucru. Uneori se întâmpla ca şi Mary, însoţită de 
baby al ei şi adesea şi de bătrânul Taller, să-i viziteze pe 
„gentlemenii” din oraş. Pentru cei din oraş, vizita ei 
constituia o sărbătoare. O iubeau ca pe un copil al tuturor, 
mai ales după ce s-a arătat că acest copil ştie la nevoie să 
îngrijească bolnavii şi răniții. În oraş, datorită influenţei ei şi 
simţămintelor mai blânde pe care se pricepea să le 
stârnească în sufletele aspre ale căutătorilor de aur, 
obiceiurile au început şi ele să se mai îmblânzească. 

Stejarul înfricoşător era împodobit din ce în ce mai rar cu 
trupuri omeneşti. La început, membrii Comitetului o 
chemau de multe ori pe Mary să participe la sfatul lor, dar 
s-au convins repede că în acest fel nu mai era cu putinţă să 
spânzure pe nimeni cum se cuvine. 

În schimb, cei pe care-i salva, deveneau „oamenii ei” cu 
trup şi suflet. 

Un singur om a pierit fără urmă. Nu s-a mai arătat prin 
oraş, tăietorii de lemne nu l-au mai văzut nici ei, într-un 
cuvânt, nu era nicăieri. Mary şi-a adus aminte odată de 
tânărul, pe care era cât pe ce să-l sugrume baby al ei, şi a 
întrebat de el. 

— Rows? I s-a răspuns, era un băiat bun, a murit desigur. 

Acesta era încă un lucru atât de obişnuit, încât nici măcar 
Mary nu s-a mai interesat de el. 

XI. Coliba din pădure. 

În viaţa lui Mary Monteray, ca şi pe cerul senin al 
Californiei, se petreceau prea puţine schimbări. O zi 
semăna cu cealaltă ca doi fraţi gemeni. 

Singura schimbare o constituia faptul că pe măsură ce 
cunoştea împrejurimile, Mary devenea, tot mai îndrăzneață, 
escapadele ei vânătoreşti tot mai îndepărtate. 


N-a ameninţat-o niciodată vreo primejdie, cu toate 
acestea, o dată s-a întors din pădure neliniştită; avea 
senzaţia că este urmărită. 

Neliniştea ei a crescut considerabil a doua zi când, la 
aproape zece mile engleze, în josul pârâului, pe malul unui 
mic lac din pădure, prin care curgea pârâul, a descoperit o 
colibă. Sălaşul era proaspăt încherbat din ramuri flexibile 
de salcie, acoperite pe dinafară cu o bucată de pânză de 
Pittsburg. Lângă colibă, fumega un foc abia stins. 

Dacă n-ar fi fost pânza, s-ar fi putut presupune că sălaşul 
era un wigwam indian, întrucât crengile de salcie erau 
înfipte şi legate întocmai cum le împreunau indienii. Dar 
pânza şi urmele încălţărilor cu potcoave mărturiseau că în 
acest colţ de pădure se adăposteşte un om alb. 

După o clipă de ezitare, Mary a intrat înăuntru. Prezenţa 
lui baby îi dădea curaj. 

Înăuntru nu era nimeni. Pe muşchiul de pe jos se aflau 
doar o piele de urs, jupuită se vede nu prea de mult, pe 
care baby o mirosea cu mirare şi nelinişte. 

Într-o ţară în care se adăposteau tâlhari din toată lumea, 
era un lucru important să ştii cine trăieşte în imediata 
vecinătate, mai ales dacă acel cineva se mai şi ascundea. 

Prin turnare, Mary s-a hotărât ca la întoarcere să-şi trimită 
yollofii să scotocească prin împrejurimi, cu atât mai mult cu 
cât, pe la jumătatea drumului spre casă, i-a ajuns la ureche 
ecoul unei împuşcături îndepărtate. 

Căutările s-au dovedit zadarnice. Unul dintre negri 
întâlnise într-adevăr un vânător necunoscut în pădure, dar 
nu putuse afla nimic de la el. 

Întrebat dacă el locuia în coliba de lângă pârâul Pieilor 
Roşii, vânătorul răspunsese „eu”; întrebat ce face, 
răspunsese: „ce-mi place”. 

După o săptămână, au uitat de el. Silueta misterioasă n-o 
mai înfricoşa pe Mary, acum începea s-o intereseze. În viaţa 
monotonă pe care o ducea aici, asta era o noutate. În timp 
ce vâna prin pădure, Mary se gândea că poate undeva, nu 


prea departe, dădea târcoale vânătorul misterios şi uneori 
se înfuria, dar cel mai adesea se amuza. 

Împrejurimile păreau atât de sigure, încât nu o dată 
frumoasa amazoană nu-şi mai lua ursul cu ea. Asta se 
întâmpla mai ales atunci când baby dormea şi, înghiontit de 
picioruşul lui Mary, în loc să se scoale, mormăia mânios. 

Mai totdeauna o ajungea totuşi din urmă, ruşinându-se 
parcă de lenea lui. 

XII. Întâlnirea. 

Odată, a prins-o noaptea în pădure, cu toate acestea şi-a 
urmat drumul cu îndrăzneală pe cărăruia îngustă, acoperită 
cu pietriş, care nu era altceva decât albia secată, nu prea 
adâncă, a unui mic torent ce ducea apele din munţi în 
anotimpul ploios până la pârâul principal. 

Pe amândouă părţile torentului se înălţau bungete de 
netrecut; la poalele copacilor creştea un fel de lemnul- 
domnului, numit pe aici „ciaporal”. 

Mary mergea, îndepărtând la răstimpuri rămurelele de 
răchită care-i împiedicau drumul, când deodată s-a oprit 
locului şi a început să asculte. 

În liniştea pădurii ajungea până la ea de departe 
hârşcâitul pietrişului călcat de nişte paşi greoi. 

Neliniştită, Mary a tras piedica armei. 

În curând, după hârşcâitul pietrişului a auzit un mormăit 
surd. 

Auzindu-l, tânăra a coborât îndată puşca. 

— Baby! A strigat veselă, baby! Come here! 36 

Printre lăstarii de răchită, la numai câteva zeci de paşi de 
Mary, a apărut căpăţâna uriaşă a unui urs care alerga spre 
ea. 

— Baby! L-a chemat Mary. 

Lucru ciudat; animalul, în loc să pornească într-un scurt 
galop de bucurie, cum făcea de obicei, s-a oprit brusc. 

Din pieptul lui a început să se smulgă un muget surd, 
înăbuşit. 

— Baby! L-a chemat Mary încă o dată. 


Deodată, puşca mică a început să-i tremure în mâini, şi 
faţa i s-a acoperit de o paloare mortală; nu era baby alei. 
Mary se afla faţă în faţă cu cel mai înspăimântător tâlhar al 
pădurilor californiene - ursul cenuşiu. 

Pe cărăruia îngustă, nu mai avea cum să-l evite, şi nici s-o 
apuce într-o latură nu putea din cauza pădurii dese. E 
adevărat, ţinea puşca în mână, dar acest soi de urs nu poate 
fi doborât niciodată cu un singur glonţ, iar rănit, devine şi 
mai cumplit. 

Avea şi cuţit, cea mai grozavă armă în lupta de aproape, 
dar până şi cei mai vestiți vânători din Canada, care îşi 
petrec toată viaţa pe platourile din America centrală, nu se 
încumetă să atace ursul grizzly cu arme albe. 

Mary era pierdută. 

În acest timp, animalul s-a ridicat pe labele dinapoi şi 
rotindu-şi-le prin aer pe cele din faţă, se apropia încet de 
ea. 

Mary a dus arma la ochi; a răsunat o împuşcătură, dari-a 
răspuns numai un muget de turbare. 

— Ajutor! Ajutor! A început să strige Mary, uitând 
îngrozită că cel puţin cinci mile engleze o despărţeau de 
casa ei. 

Monstrul se afla la nu mai mult de cincisprezece paşi. 
Acum hârâia înfricoşător, ghearele albe ale labelor dinainte 
parcă luceau în întunericul nopţii. 

Mary simţea că i se îndoaie picioarele sub ea. 

Deodată, ceva i-a atins umărul, şi un glas omenesc, gros, 
calm, a rostit din beznă: 

— Beg pardon, miss. Asta-i business-ul37 meu. 

Un braţ puternic a împins-o înapoi, şi în faţa ei s-a 
conturat silueta înaltă a unui bărbat. L-a auzit şoptind încă 
o dată: 

— 1 beg your pardon... 

Lumina sângerie a împuşcăturii a sfâşiat întunericul, apoi 
Mary a văzut încleştarea cumplită a omului cu fiara. 
Grămada de trupuri învălmăşite s-a prăbuşit pe pietrişul 


albiei... Şi se rostogolea spasmodic... Doar la răstimpuri se 
auzeau dinţii scrâşnind, răsuflări precipitate, mugete 
întrerupte... Uneori se înălța laba ursului, alteori mâna 
omului înarmată cu cuțitul... Mary a leşinat... 

Când şi-a revenit, prima impresie pe care a încercat-o, a 
fost zgomotul cascadelor de pe cursul pârâului. Se vede că 
era aproape de casă. Într-adevăr, în depărtare strălucea o 
luminiţă în casa lui Taller. 

La picioarele ei, zăcea pe spate trupul unui om fără 
cunoştinţă... 

Atunci Mary a înţeles totul. Izbăvitorul necunoscut o 
purtase probabil pe braţe o bucată de drum, înainte de a 
leşina el însuşi vlăguit. 

Pesemne că nu scăpase cu totul teafăr din luptă. La lumina 
lunii, Mary a observat sângele care i se scurgea de la gât, 
de la piept şi prin părul de pe cap pe iarba din pădure. 
Faţa-i era albă ca varul; ţinea ochii închişi, buzele desfăcute 
respirau, dar abia auzit şi neregulat. 

Avea o faţă frumoasă, aidoma statuii romane a unui 
barbar, care iradia curaj şi forţă. 

Mary a dat fuga la pârâiaş, după apă, pe care a adus-o în 
propria pălărie. A turnat câteva picături în gura 
vânătorului; trupul acestuia a fost străbătut de un fior, a 
deschis ochii o clipă şi buzele i-au şoptit: 

— 1 beg your pardon! Sunt fericit... 

Mary i-a sprijinit capul pe genunchii ei şi un timp a rămas 
nemişcată, deoarece nu ştia ce să facă: să strige după 
ajutor sau să-l lase pe rănit aici şi să se ducă ea însăşi după 
oamenii ei. Îi era frică să-l părăsească, iar chemările ei se 
putea întâmpla să nu le audă nimeni. Dac-ar fi văzut-o 
cineva stând aşa, îngândurată şi aplecată peste chipul palid 
al vânătorului, ar fi putut s-o ia drept o rusalcă a pădurii. 

Era noapte de-a binelea, luna se ridicase deasupra 
pădurii; privighetorile din acele locuri, mancavişii, umpleau 
desişul de ciripit dulce, de triluri şi parcă de ecoul 


sărutărilor; în depărtare susura pârâul, iar clipocitul lui se 
împletea cu hârşcâitul joagărelor din Lathrop. 

Mary ştia, în sfârşit, ce avea de făcut. Deoarece puşca ei 
rămăsese la locul luptei, a luat arma grea a vânătorului şi 
încărcând-o, a tras în aer. 

Apoi a mai tras încă de trei ori. După a doua împuşcătură, 
la ferestrele casei lui Taller au început să apară lumini 
jucăuşe, care mai apoi s-au desprins de casă, apropiindu-se 
repede de Mary; în curând, zece-cincisprezece yollofi cu 
Taller în frunte au sosit în goană, purtând în mâini care 
felinare, care vreascuri aprinse. 

— Ce s-a întâmplat? A întrebat Taller. 

— Duceţi-l cât mai repede acasă pe acest gentlemen! Le-a 
strigat Mary. 

A doua zi, bolnavul era fără cunoştinţă. A fost adus un 
medic din Sacramento. 

Medicul, care se lăsase de meserie de multă vreme, pentru 
a căuta aur, şi care rareori era treaz, mai ştia atât cât să-şi 
dea seama că starea bolnavului era foarte gravă. 

L-a recunoscut însă pe bolnav înainte de a şti ce boală are. 
Când e-a uitat la faţa palidă, bărboasă şi însângerată, a 
exclamat numaidecât: 

— Well! Asta-i Rows... 

După care, aplecându-se spre rănitul care abia mai 
răsufla, a Spus: 

— Rows, prietene, se zvonea că ursul te-a ucis acum o 
jumătate de an, când colo te-a hărtănit abia ieri. Well! Well! 
Cred că pieptul ţi-e puţin zdrobit... O coastă ruptă... 
Clavicula e ruptă şi ea, dar ce-a mai rămas e all right! 38 
Dacă vei muri, asta se va întâmpla din cauza scurgerii de 
sânge şi a epuizării... A! Şi braţul e scrântit. Te-a cinstit cum 
se cuvine... Dar tu, băiete, de câte ori ţi-ai înfipt cuțitul în 
el... ai...? 

Rows habar n-avea pe ce lume se află, de aceea nu putea 
răspunde la întrebările medicului. Acesta continua să 
vorbească: 


— Ehe, domnişoara Monteray, cred că flăcăul era 
îndrăgostit de dumneata! Altminteri şi-ar fi spus: ăsta nu-i 
business-ul meu. 

Medicul a căzut o clipă pe gânduri: 

— A dispărut din oraş şi i s-a pierdut urma. N-am putut 
pricepe de ce, fiindcă îi mergea bine; a avut noroc. La o zi 
după venirea dumitale, a găsit o „pepită” de cel puţin cinci 
mii de dolari... Acum însă îmi aduc aminte... Vorbea mereu 
de dumneata... Locuia aici? 

— Nu. 

— Atunci veghea asupra dumitale din pădure... Poor 
boy39! Cred că o să moară, dar poate că se înzdrăveneşte... 
Să-l îngrijiţi aici. Braţul, coasta şi clavicula i le-am pus la loc. 
Trebuie să-i spălaţi rănile şi să aşteptaţi până când se 
sudează oasele. Good bye! 

Medicul a plecat. Lângă patul lui Rows au rămas numai un 
negru şi Mary. 

Mary şi-a adus şi ea aminte de Rows şi uitându-se la el, a 
căzut adânc pe gânduri. 

În California găsise tot ce-şi dorea sufletul ei romantic. 
Viaţa searbădă de societate o plictisise; aici avea sălbăticia 
virgină; acolo îşi pierduse încrederea în dragostea şi 
generozitatea oamenilor: Rows, care zăcea înaintea ei, 
constituia dovada însângerată că există şi dragoste, şi 
sacrificiu. 

E adevărat că cele două virtuţi erau întrupate în firea pe 
jumătate sălbatică a vânătorului din pădure... 

Îngrijirea bolnavului îi ocupa acum tot timpul. A doua zi, 
Rows şi-a recăpătat cunoştinţa... 

A deschis ochii; a privit uimit în jurul lui şi ochii i s-au oprit 
în cele din urmă, la Mary. Urmele de fierbinţeală au mai 
luptat un timp pe chipul lui cu gândurile limpezi, apoi faţa i 
s-a luminat, iar buzele palide au şoptit: 

— Beg your pardon, miss...! 

— Cum te simţi, sir? La întrebat Mary. 

— Foarte bine. Sunt fericit... 


După o clipă, a început să vorbească repede, febril parcă: 

— Nu mă recunoşti, domnişoară? Sunt Rows. N-am noroc 
la urşi. În prima zi, mai-mai să mă sugrume baby al tău... 
Apoi ăsta... Dar atunci m-ai scăpat dumneata... Ţin minte că 
ai dat mâna cu mine. Pe urmă, n-am mai putut să stau în 
oraş... Locuiesc în coliba de lângă Miror-lake40. E foarte 
bine în pădure... Dar să nu mai umbli singură, miss Mary... 
Indienii rătăcesc şi ei peste tot... Mi-am spus: o să veghez 
eu şi... 

— Mi-ai salvat viaţa... 

— Domnişoară, să nu mai vorbim despre asta... 

Însănătoşirea a venit mai repede decât prevăzuse medicul. 
Rows era totuşi foarte puternic; cu toate că a trebuit să stea 
nemişcat mai multă vreme, primejdia a trecut repede... 
Mary petrecea zile întregi la căpătâiul rănitului fie citindu-i 
din Biblie, fie stând de vorbă cu el... Rows îi împărtăşea 
atunci toate gândurile lui... 

— Prefer să trudesc în pădure, decât să caut aur, spunea. 
Când trăieşti în pădure, căutarea asta ţi se pare fără noimă, 
prostească. Şi fără folos... Căutătorii de aur beau şi se ucid 
între ei, pe când în pădure stăpâneşte numai Dumnezeu, iar 
aurul nu mai înseamnă nimic... lartă-mă, domnişoară, dar 
eu cred că un om poate să fie mai bun în pădure, pentru că 
trebuie să gândească mai mult... lar printre căutătorii de 
aur nu mai ai timp de nimic. 

În tot ce spunea Rows era o naivitate pe jumătate 
copilărească. Era într-adevăr un flăcău de abia douăzeci şi 
patru de ani, înzestrat pe deasupra şi cu multă simplitate 
înnăscută; intuia el însuşi acest lucru, deoarece în timp ce 
vorbea cu miss Monteray, repeta întruna: „lartă-mă 
domnişoară, eu sunt un om simplu...” 

Sănătatea i se întrema văzând cu ochii. În curând, putea 
să stea pe veranda casei, apoi s-o însoţească deseori pe 
Mary pe podeţul care unea cele două case, pe care Mary îşi 
petrecea de obicei orele de după prânz în tovărăşia micuţei 
prietene nevăzătoare... 


Într-o după-amiază, tocmai stătea aşa singură, ascultând 
zgomotul cascadelor cu ochii pierduţi spre amfiteatrul 
copacilor ce înconjurau valea, care deşi destul de aproape, 
erau acoperiţi de ceața depărtării. Vremea era cum nu se 
poate mai frumoasă, în jur domnea liniştea; pe luncă piuiau 
graurii cu aripile roşii, iar în depărtarea pădurii 
ciocănitorile cercetau copacii... 

Dulceaţa îmbătătoare a naturii o cufundase pe Mary în 
visare. Un dor blând, dar de neînfrânt îi strângea inima. În 
clipa aceea, Rows s-a apropiat de ea, păşind totuşi cu 
destulă greutate... 

Mary a alergat spre el şi l-a ajutat să se aşeze lângă ea. 
Faţa lui palidă nu i se păruse niciodată mai plăcută şi mai 
nobilă. 

— 1 beg your pardon, miss Mary, a început ca de obicei 
tânărul vânător, am o mare rugăminte... 

— Pe care e sigur că n-am să ţi-o refuz, i-a răspuns Mary. 
— Eu, a spus Rows serios şi timid totodată, învârtindu-şi 
pălăria în mână, eu... Dar n-ai să te superi pe mine?... Osă 

mă fac bine în curând... 

— O, aşa-i, în curând, slavă Domnului...! 

— Şi am să mă întorc la coliba mea de lângă Miror-lake... 
Acolo însă o să-mi fie foarte rău, miss Mary... Fiindcă 
întotdeauna o să-mi aduc aminte cât de bine mi-a fost aici... 

— O să vii să mă vezi adesea... 

— Da, dacă îmi vei îngădui... Dar eu aş avea o rugăminte şi 
mai mare... Să nu te superi pe mine... Dar... Eu aşvrea să 
rânim aici pentru totdeauna. 

Mary a privit la vânător cu o expresie ciudată... 

— Ce doreşti? L-a întrebat scurt. 

— Miss Mary! A rostit Rows cu glas şoptit, dumneata n-ai 
nevoie de mine, ştiu asta, dar nici eu nu cerşesc o bucată de 
pâine... Am găsit atâta aur încât în Răsărit aş trece drept un 
om bogat. Aici, de asemenea... Dar la ce bun? În pădure n- 
ai ce face cu aşa ceva, iar singur îmi vine greu... Aici ar fi 
cel mai bine pentru mure, aşa că... Miss Mary, eu aş vrea să 


mă primeşti printre slujitorii dumitale... N-ai nevoie de 
mine... Dar... Aş fi cel mai fericit... Şi ţi-aş fi credincios... O, 
foarte credincios... 

A urmat un moment de tăcere. Mary a întors capul spre 
casa lui Taller şi a căzut adânc pe gânduri. Deodată, s-a 
scuturat din îngândurare şi privindu-l în ochi pe Rows, a 
întrebat: 

— Ai să-mi spui adevărul, ca un om cinstit şi sincer? 

— Yes, miss! 

— Dacă-i aşa... Dumneata mă iubeşti, e adevărat...? 

Bietul Rows a pălit ca ceara; s-a ridicat în picioare, apoi s-a 
aşezat la loc, iar buzele albite abia au putut să îngăime: 

— Beg your pardon, miss! 

— E adevărat? 

— Beg your... 

— E adevărat? 

Căutătorul de aur a tăcut şi abia după a doua întrebare a 
răspuns cu glasul tremurător, emoţionat: 

— O, miss Mary!... Nici măcar nu îndrăznesc să mă 
gândesc la asta, dar aşa este... Foarte mult!... Singura pe 
lume!... Pentru că... Sunt singur... Dar n-aş fi spus-o 
niciodată, niciodată... De vreme ce totuşi ştii, am să plec. 
Dumnezeu să-ţi binecuvânteze chipul tău... Good by, miss 
Mary...! 

Mary Monteray şi-a înclinat capul, apoi a început să 
vorbească: 

— Rows, ce-ţi spun acum, îţi spun după ce mi-am cercetat 
inima şi după ce am chibzuit îndelung. Am venit aici şi nu 
vreau sa mă mai întorc în Est. California va fi de acum 
înainte ţara mea, aşa că sunt o californiană, un pionier. Din 
acest punct de vedere, suntem egali... Nu-mi mai cere 
iertare, pentru că mi-ai salvat viaţa. Trebuie să-ţi plătesc o 
mare datorie şi... Dacă în locul acestei datorii primeşti 
mâna mea - iat-o. 

S-a aşternut tăcerea; se auzeau doar zgomotul cascadelor 
şi chemaările graurilor cu aripile roşii. 


Rows arăta ca un om care se îndoaie sub povara fericirii. 
În cele din urmă, a întrerupt tăcerea. 

— O, miss Mary! Nu vorbi aşa. Odată, mi s-a întâmplat să 
salvez viaţa unui gambusino4l mexican, care după aceea, 
când am găsit mult aur pe platouri, m-a sfătuit: ascunde-ţi 
nugeţii, nu mă ispiti. Acum îţi spun şi eu la fel: nu mă ispiti. 
Eu, soţul tău?... Eu, un om simplu care abia ştie să scrie şi 
să citească? 

— lar eu sunt o fata simplă şi pot să fiu soţia unui pionier 
cumsecade. 

— O, Doamne! I-a răspuns Rows, strângându-şi capul în 
mâini. Am văzut soțiile pionierilor din cealaltă parte a 
Marilor Lacuri: toate mestecau tutun şi beau whisky. 
Dumneata soţia unui pionier? Nu, miss Mary... Şi pe urmă... 
Mi-aş pierde minţile de atâta fericire. Nu mă pricep să 
vorbesc atât de frumos ca gentleman din Răsărit, dar atâta 
lucru înţeleg şi eu că dumneata nu mă poţi iubi, cum te 
iubesc eu... Spune, Mary, nu-i aşa? Ai fi oare fericită cu 
mine? Sunt eu oare bărbatul potrivit pentru tine?... Trâind 
cu mine, ai vedea că sunt un necioplit, că sunt ca un copil, 
ca o piele roşie care se poate descurca numai în pădure, nu 
şi printre oameni... Beg your pardon!... Atât de prost nu 
sunt, ea să nu înţeleg nişte lucruri atât de simple: dumneata 
eşti un altfel de om, care citeşti cărţi şi ştii ce scrie în ele, pe 
când eu ştiu numai să sap şi să trag cu puşca. Dumneata ai 
fi silită să te ruşinezi de stângăcia mea... Îmi spui că-i 
plăteşti astfel o datorie! O, Rows este prea cinstit, ca să 
primească o astfel de dobândă. Acum îmi eşti 
recunoscătoare, dar mai târziu ai înceta să mai fii. Cui 
iubeşte, dragostea îi ajunge pentru toată viaţa, pe când 
recunoştinţa... Nu. O, by God! Dac-aş putea învăţa... Dacă 
n-ar mai trebui să-mi spun: Rows, băiete, eşti prea prost 
pentru ea... Nu, Mary, nu...! 

Ochii vânătorului înotau în lacrimi. Acoperindu-şi faţa cu 
mâinile, a rămas tăcut multă vreme, apoi a urmat: 


— Cât eşti de bună, domnişoară Mary!... Cât eşti de bună! 
Dumnezeu să binecuvânteze mâna pe care ai vrut să mi-o 
oferi... O, de ce nu sunt un gentleman din Est! Good bye, 
Mary! 

I-a luat mâinile, şi-a apăsat buzele pe ele şi ridicându-se, a 
plecat spre casă cu pas nesigur... 

O vreme Mary a rămas singură. Şi ochii ei erau plini de 
lacrimi... Îl iubea pe acest om al pădurii, dar simţea în 
acelaşi timp că în vorbele lui era mult adevăr. Aparţineau 
unor lumi diferite. Ar putea fi oare fericită, dac-ar fi să 
trăiască împreună o viaţă obişnuită, ca soţ şi soţie?... Totuşi, 
în simplitatea lui, el era atât de sincer şi de nobil...! 

S-a ridicat în picioare şi a vrut să se ducă după el, dar 
căutătorul de aur a ieşit pe verandă cu pălăria pe cap şi 
puşca în mână... 

— Unde te duci, Henry? L-a întrebat Mary. 

— În pădure... Îmi dezgrop aurul şi plec în Est... Să învăţ... 
Acum am cu ce. Sunt bogat. Am trudit cu braţele, o să 
trudesc şi cu capul. Nu mai vreau să fiu un necioplit de 
pădurean, vreau să devin un gentleman luminat, care 
înţelege ce spune în fiecare carte... Când am să învăţ ceva, 
am să mă întorc aici şi atunci... Dacă am să te mai găsesc... 
Să nu uiţi, Mary... 

— Atunci poate că vei înceta să mă iubeşti...! 

Ultimele cuvinte au răsunat pe jumătate ca un reproş, pe 
jumătate ca o rugăminte. 

Rows s-a depărtat... Pe colină, printre stânci, a mai lucit o 
dată ţeava puştii şi pălăria s-a legănat prin aer în semn de 
rămas bun, apoi verdeaţa întunecată a pădurii s-a închis în 
urma lui... 

XIII. 

Corabia „Ellen Monroe”, care aducea rezerve de grâu în 
California, tocmai părăsea bay-ul grozav de la San 
Francisco, îndreptându-se, după ce aveau să treacă pe la 
Capul Horn, spre New York. 


Pe corabie, afară de echipaj, se aflau peste zece- 
cincisprezece căutători de aur care, luându-şi avutul cu ei, 
plecau înapoi în ţările civilizate. 

Câţiva dintre foştii tovarăşi îi însoţiseră şi îşi luau rămas 
bun. Primii urcaseră pe puntea vasului, iar ceilalţi stăteau 
pe cheiul abia construit, fluturându-şi pălăriile şi batistele. 
Printre ei vedem şi grupul cunoştinţelor noastre: generalul 
Sutter, Ialler, nevăzătoarea Nelly şi Mary Monteray... 

Mary, cu ochii înălţaţi spre punte şi cu batista în mână, îi 
transmitea din priviri ultimul rămas bun lui Rows, care 
pleca în Răsărit... 

Rows, aplecat peste balustradă, o privea cu toată 
intensitatea ochilor cu care îi era îngăduit doar o clipă să 
privească la fiinţa iubită. 

În acest timp, pe corabie se întinsese pânza mică, 
triunghiulară, de la proră. Vasul se legăna uşor împins de 
palele vântului. Pânzele se umflau, rotunjindu-se, sau 
cădeau ropotind înapoi. Jalnicul „Ha-iu!” cu care marinarii 
îşi însoțeau înălţarea pânzelor, răsuna mereu. Cârmaciul cu 
faţa mohorâtă a unui lup de mare se afla la cârmă. lar 
flăcăiandrul din cuibul corbului cânta cât îl ţinea gura. 

— He, he, sailor is smart boy!... 42 

Fâşâitul pachetelor trase pe podeţ de pe chei pe punte a 
încetat. O crăpătură adâncă, pe fundul căreia sclipea apa, îi 
despărţea acum pe oamenii de pe corabie de cei care 
rămâneau... 

— Go ahead! 43 a răsunat glasul căpitanului. 

Apa a început să plescăie pe laturile vasului care se 
depărta uşor de chei... 

— Remember! 44 au răsunat glasuri de pe țărm. 

— Remember, Henry...! 

— O, Mary...! 

— Mergi sănătos, Henry... 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, Mary... 

Vântul împrăştia cuvintele, oftările din urmă. Corabia a 
ieşit încet din umbra mestecenilor în zările puternic 


luminate de soare. Nemărginirea albastră se deschidea 
înaintea ei, iar ceața depărtăm începea s-o acopere... 
Cântecele marinarilor, sonore şi limpezi la început, s-au 
transformat într-un murmur, care se mai auzea doar din 
când în când, apoi într-un auit abia desluşit, într-un... 
Corabia se micşora văzând cu ochii. O privire ageră a putut 
să deosebească o vreme o siluetă aplecată, fluturându-şi 
pălăria; apoi totul s-a contopit într-o masă informă; masa s- 
a preschimbat într-o aripă albă de pescăruş, vizibilă hăt! 
Departe pe mare; aripa s-a transformat într-un noruleţ 
nedesluşit, noruleţul într-un punct, apoi... S-a topit şi 
punctul; orizontul a înghiţit totul, înstăpânindu-se 
atotputernic în tăriile albastre şi în bay-ul uriaş de la San 
Francisco. 

Doar gândurile, solii inimilor iubitoare, străbăteau întinsul 
mării de la țărm la corabie şi de la corabie la țărm... 

Orso. 

Traducere de Stan Velea. 

Cuvânt înainte. 

În timpul şederii la Paris şi Pont Marly, probabil, sau după 
venirea la Liow, cam în aceeaşi vreme cu Janko muzicantul, 
este scrisă şi Orso, o foarte bună nuvelă cu tematică 
americană, pe care Sienkiewicz o va publica mai întâi în 
„Kurier Warszawski”, începând de la 23 martie 1830 (nr. 
65-68), apoi în volum, în acelaşi an. Fabula concentrată pe o 
singură întâmplare din lumea circului, expresivitatea 
realistă a relaţiilor de viaţă din orăşelul Anaheim în timpul 
culesului viilor şi tenta de basm care se statorniceşte în 
descripţie spre sfârşitul nuvelei îi asigură un succes 
binemeritat, care o va plasa de la început printre cele mai 
reuşite creaţii scurte ale marelui clasic polonez. 

LA ANAHEIM, un orăşel din sudul Californiei, ultimele zile 
de toamnă sunt zile de distracţii şi de sărbătoare. Atunci se 
sfârşeşte culesul viilor, aşa că oraşul mişună du mulţimea 
truditorilor. Nimic mai pitoresc decât priveliştea, pe care o 
oferă această populaţie alcătuită în mică parte din 


mexicani, în principal însă din indieni Cahuilla, care vin 
pentru câştiga un ban hăt, din sălbaticii munţi San 
Bernardino, aşezaţi spre mijlocul ţării. Şi unii, şi alţii 
invadează străzile şi locurile de vânzare, aşa-numitele 
loturi, unde dorm în corturi sau pur şi simplu sub cerul 
liber, veşnic senin în acest anotimp al anului. Acest orăşel 
fermecător, înconjurat de pâlcuri de eucalipţi, tufe de ricin 
şi vrejuri de piper, lărmuieşte ca un iarmaroc gălăgios în 
vădit contrast cu liniştea adâncă şi gravă a pustiului năpădit 
de cactuşi, care începe dincolo de vii. Seara, când soarele 
îşi ascunde discul înconjurat de raze în valurile oceanului, 
iar pe cerul trandafiriu se văd, la fel de roşietice în jariştea 
apusului, cârduri de gâşte sălbatice, rațe, pelicani, 
pescăruşi şi cocori, îndreptându-se cu miile dinspre munţi 
spre ocean, în oraş se aprind focurile şi începe distracţia. 
Cântăreţii negri pocnesc din castaniete, dăruitul tobelor şi 
tonurile mormăite de banjo45 se aud lângă fiecare foc; 
mexicanii dansează pe poncho-urile46 întinse pe jos bolero- 
ul47 preferat; indienii îi asistă, ţinând în mâini „kiotte”, 
nişte bastoane lungi şi albe, sau îndemnându-i cu strigăte: 
ewiva! Focurile alimentate cu lemn roşu fâşâie şi împrăştie 
scântei; iar la lumina lor sângerie se văd siluete sărind; 
împrejur fac cerc coloniştii localnici la braţ cu soțiile şi 
fiicele lor frumoase, care se uită la cei ce se distrează. 

Cu toate acestea, ziua în care ultimul ciorchine este 
zdrobit de picioarele indienilor este şi mai importantă; 
deoarece atunci soseşte de la Los Angeles circul ambulant 
al domnului Hirsch, un neamţ, în acelaşi timp proprietarul 
unei menajerii alcătuite din maimuțe, pume, lei africani, un 
elefant şi vreo cincisprezece papagali ramoliţi de bătrâneţe: 
the Greatest Atraction of the World! 48 Fireşte, indienii 
Cahuilla îşi dau şi ultimul „pesos”49 pe care n-au izbutit 
încă sări bea, numai ca să vadă nu atât animalele sălbatice, 
fiindcă de acestea nu duc lipsă în munţii San Bernardino, 
cât artistele, atleţii, clovnii şi toate celelalte minuni ale 
circului, care li se par cel puţin o „mare medicină”, adică o 


vrăjitorie posibilă numai cu ajutorul unor forţe 
supranaturale. 

Şi-ar atrage totuşi asupra lui mânia îndreptăţită şi, pe 
legea mea, periculoasă, a domnului Hirsch oricine s-ar 
gândi că circul lui este o nadă numai pentru ademenirea 
indienilor şi a chinezilor sau a negrilor. Dimpotrivă, sosirea 
circului atrage după sine venirea la oraş nu numai a 
coloniştilor din partea locului, ci şi a locuitorilor din 
târgurile învecinate: Westminster, Orange şi Los Nietos. 
Strada Portocalilor este atunci atât de înţesată de căruţe şi 
cabriolete de cele mai diferite forme, încât nici pomeneală 
să se mai poată strecura cineva. Toată lumea mare a 
coloniştilor se prezintă ca un singur om. Miss, tinerele şi 
zvelte, mânând caii de pe capră, împrăştie cu graţie lumea 
de pe stradă, ciripind şi arătându-şi dinţi, senoritas spaniole 
din Los Nietos aruncă priviri lungi, languroase, de sub 
voaletele de tul; doamnele căsătorite din împrejurimi, 
îmbrăcate după ultima modă, se sprijină cu mândrie de 
braţul fermierilor bronzaţi, a căror costumaţie se compune 
din pălăriile ferfeniţă, pantalonii vărgaţi de bumbac şi 
cămăşi de flanelă, strânse la gât cu panglici înguste, 
înnodate cu fundiţă în lipsa cravatelor. 

Se salută cu toţii, se cheamă, privesc cu luare-aminte 
vestimentația, dacă este very fashionable50, şi bârfesc în 
limitele cuviinţei. 

Printre cabrioletele ticsite de flori, asemenea unor 
buchete imense, îşi joacă mustangii tineri care se apleacă în 
şeile înalte, mexicane, şi privesc pe furiş pe sub pălăriile 
fetelor. Caii pe jumătate sălbatici, înspăimântați de larma 
din jur, îşi rotesc ochii sângeroşi, se ridică în două picioare 
şi nechează, dar călăreţii curajoşi par să nu le acorde nici o 
atenţie. 

Vorbesc cu toţii despre the greatest attraction, adică 
despre amănunte în legătură cu spectacolul de seară, a 
cărui splendoare va întrece tot ce s-a văzut până acum. 
Într-adevăr, afişe uriaşe vestesc adevărate minuni. 


Directorul Hirsch în persoană, „artist în mânuirea biciului”, 
va face o demonstraţie cu leul african, cea mai cumplită 
fiară printre regii animalelor cunoscuţi până atunci. 
Conform programului, leul se aruncă asupra directorului 
care se apără numai cu biciul. De obicei, această „unealtă” 
se transformă în mâna făcătoare de minuni (tot conform 
programului), într-o spadă de foc şi scut. Sfârcul biciului va 
muşca asemenea unui şarpe cu clopoței, va lumina ca un 
fulger, va bubui ca un tunet şi va ţine mereu la distanţă 
monstrul care se zvârcoleşte zadarnic şi încearcă să-l atace 
pe artist. Dar nu-i numai atât; flăcăul de şaisprezece ani, 
Orso, un „Hercule american”, născut dintr-un alb şi o 
indiancă, va ţine în cârcă şase oameni, câte trei pe fiecare 
umăr; în plus, direcţia oferă o sută de dolari oricărui 
potrivnic „indiferent de culoarea pielii”, care va reuşi să-l 
învingă pe atletul minor în lupta cu braţele. Prin Anaheim 
umblă zvonul că din munţii San Bernardino a venit înadins 
să-şi încerce puterile cu Orso „Grizzly-killer”51, un vânător 
renumit pentru curajul şi forţa lui, care, de când e 
California Californie, a fost primul om care s-a încumetat să 
atace ursul cenuşiu numai cu toporul şi cuțitul. 

Victoria probabilă a „ucigătorului de urşi” asupra atletului 
de circ de şaisprezece ani aţâţă în cel mai înalt grad 
spiritele locuitorilor de sex bărbătesc din Anaheim; fiindcă 
dacă Orso, care până acum doborâse pretutindeni între 
Atlantic şi Pacific pe cei mai puternici yankee52, avea să fie 
învins de astă dată aici, gloria nepieritoare va acoperi 
întreaga Californie. În schimb, imaginaţia femeilor este 
aţâţată în aceeaşi măsură de următorul număr din 
program: acelaşi puternic Orso o va purta în vârful unei 
prăjini de treizeci de picioare53 pe micuța Jenny, „minunea 
lumii”, despre care afişul afirmă că este cea mai frumoasă 
fată care s-a văzut pe lume „în timpul erei creştine”. Cu 
toate că Jenny are numai treisprezece ani, directorul oferă 
tot o sută de dolari oricărei fete „indiferent de culoarea 
pielii”, care va îndrăzni să se întreacă în frumuseţe cu 


„îngerul diafan”. Domnişoarele, domnişoricile şi 
domnişorelele din Anaheim şi din împrejurimi se strâmbă cu 
dispreţ citind acest punct din program şi susţin că un astfel 
de concurs n-ar fi lady like54. De altfel, oricare dintre ele ar 
prefera să renunţe la propriul balansoar decât să nu vină la 
spectacol şi să nu o vadă pe această rivală-copilă, în 
frumuseţea căreia, în comparaţie cu surorile Bimpa, de 
exemplu, nu crede niciuna. Cele două surori Bimpa, cea mai 
mare Refugio şi cea mai mică Mercedes, tocmai citesc afişul 
stând comod într-un buggy55 fermecător. Pe chipurile lor 
minunate nu se vede nici cea mai mică emoție, deşi intuiesc 
că ochii întregului Anaheim Be întorc în această clipă spre 
ele, rugându-le parcă să salveze onoarea ținutului; sunt 
privite de asemenea şi cu mândrie patriotică, întemeiată pe 
convingerea că în toţi munţii şi canioanele lumii nu poate 
exista ceva mai presus de aceste două flori californiene. Ah, 
că frumoase mai sunt într-adevăr surorile Refugio şi 
Mercedes! În vinele lor nu curge zadarnic sângele curat al 
Castiliei, lucru despre care mama lor vorbeşte mereu, 
exprimându-şi totodată disprețul ei superior atât pentru tot 
felul de chipuri de culoare, cât şi pentru oamenii cu părul 
blond, adică pentru yankee. 

Trupurile celor doua, Bimpa sunt zvelte, mlădioase şi pline 
de taine neînţelese când se mişcă, aparent greoaie, dar atât 
de încântătoare, încât ori de câte ori vreun tânăr se apropie 
de ele, inima i se zbate în piept de dorinţa nemărturisită, 
inconştientă. Domnişoarele Refugio şi Mercedes împrăştie 
vraja în jurul lor, aşa cum magnoliile iradiază aromele 
îmbătătoare. Feţele lor sunt delicate, iar tenul străveziu, 
deşi rumenit de o roşeaţă uşoară asemenea reflexelor 
zorilor; ochii languroşi şi negri, plini de dulceaţă, cu priviri 
duioase şi nevinovate. Înfăşurate în faldurile rebozos-elor56 
de muselină, în buggy-ul presărat cu flori, stau acum pure, 
liniştite şi atât de frumoase, încât parcă nici ele nu-şi dau 
seama de frumuseţea lor. Orăşelul Anaheim priveşte la ele, 
le mănâncă din ochi, se mândreşte cu ele şi le iubeşte. Cum 


trebuie să arate acea Jenny, dacă şi aici vrea să învingă? 
„Saturday Weekly Review” scria, ce-i drept, că atunci când 
micuța Jenny urcă în vârful barei sprijinite pe umărul 
puternic al lui Orso, când stă agăţată acolo sus, la capătul 
prăjinii, riscându-şi viaţa, şi îşi desface braţele ca un fluture, 
sub cupola circului se aşterne o tăcere adâncă; nu numai 
ochii, ci şi inimile urmăresc înfiorate fiecare mişcare a 
copilei minunate. „Cine a văzut-o o dată în vârful barei sau 
pe cal - încheie Saturday Review” - acela nu o va mai uita 
niciodată, deoarece nici cel mai mare pictor din lume, nici 
măcar domnul Harvey57 din San Francisco, care a pictat 
Palace Hotel, n-ar fi în stare să picteze ceva asemănător”. 
Tinerii sceptici sau îndrăgostiţi de domnişoarele Bimpa 
susţin că asta-i o escrocherie, şarada urmând a se dezlega 
în ultimă instanţă la spectacolul ce va avea loc seara. În 
acest timp, forfota din jurul cheului creşte cu fiecare clipă. 
Din barăcile lungi de lemn, care înconjură cupola de pânză 
a cheului, se aud răgetele leilor şi ale elefantului; papagalii 
agăţaţi de cercurile prinse de pereţii barăcilor, ţipă 
asurzitor, maimuţele se balansează atârnate de propriile 
cozi sau imită publicul ţinut la distanţă de şnurul întins în 
jurul barăcilor. În sfârşit, din baraca principală iese o 
procesiune, al cărei scop este să aţâţe într-atât curiozitatea 
mulţimii, încât s-o lase încremenită. În fruntea procesiunii 
se află o căruţă uriaşă, trasă de şase cai împodobiţi cu 
penaje. Surugii în uniforma poştaşilor francezi mână caii 
din şa. În alte căruţe se află cuştile cu lei, iar în fiecare 
cuşcă, stă câte o lady58 cu o ramură de măslin în mână. 
După prima căruţă, păşeşte elefantul, acoperit cu un chilim, 
cu un turn în spate şi cu arcaşi în turn. Trâmbiţele sună, 
tobele duruie, leii rag, bicele pleznesc, într-un cuvânt, 
întreaga caravană înaintează cu zgomot şi hărmuială. Dar 
nu numai atât; elefantul este urmat de o maşină cu un coş 
ca de locomotivă, asemănătoare cu o orgă, la care cântă o 
pereche, mai degrabă ţiuie şi şuieră cel mai drăcesc Yankee 
Doodle59 naţional. Când şi când, perechea se opreşte mai 


mult, şi atunci din foale iese un fluierat obişnuit, ceea ce nu 
micşorează înflăcărarea mulţimii care, ascultând această 
melodie şuierată, nu-şi mai încape în piele de bucurie. 
Americanii strigă: ura! Nemţii: hoch! 60 mexicanii: ewiva! 
În timp ce indienii Cahuilla urlă de mulţumire ca nişte 
animale sălbatice muşcate de streche. 

Mulțimea se buluceşte în urma căruţelor; locul din jurul 
cheului se goleşte, papagalii încetează să mai ţipe, iar 
maimuţele nu se mai dau de-a berbeleacul The greatest 
attraction nu ia parte la această procesiune. În căruţe nu se 
află nici directorul, „neîntrecutul mânuitor de bici”, nici 
„neînvinsul Orso”, nici Jenny, „îngerul diafan”. Toţi aceştia 
nu se arată până diseară, ca să facă o impresie cât mai 
profundă. Directorul stă într-una din barăci sau trece pe la 
casele de bilete, în care negrii lui îşi arată dinţii albi 
publicului - trece şi se înfurie qguand meme6l; iar Orso şi 
Jenny tocmai fac repetiţie. Sub acoperişul de pânză al 
cheului domneşte liniştea şi obscuritatea. Băncile aşezate în 
amfiteatru sunt aproape cufundate în întuneric; ceva mai 
multă lumină se împrăştie de sus în arena aşternută cu 
nisip şi rumeguş. În lucirile cenuşii, cernute prin pânza 
cupolei, se vede aşteptând alături de parapetul circular un 
cal, lângă care nu se află nimeni. Gras şi cu spinarea 
netedă, se vede că se plictiseşte, se apără cu coada de 
muşte şi clatină, pe cât îi este posibil, din capul legat cu un 
frâu alb şi arcuit spre piept. Treptat, ochiul descoperă şi 
alte obiecte: pe jos, se află bara, în vârful căreia Orso o 
poartă de obicei pe Jenny, şi câteva inele lipite cu foiţă, prin 
care va sări Jenny, dar toate acestea sunt aruncate de-a 
valma, întreaga arenă, luminată numai pe jumătate, şi cheul 
cufundat în întuneric făcând impresia unei aşezări părăsite 
cu ferestrele bătute în cuie demult. Şirurile de bănci, numai 
pe alocuri scăldate în lumină, seamănă cu nişte mormane 
uriaşe; calul care stă cu capul plecat nu înviorează deloc 
acest tablou. 


Dar unde sunt Orso şi Jenny? Una dintre fâşiile de lumină 
ce se strecoară prin crăpături, în care se înalţă şi se învârt 
rotocoale de praf, se aşterne ca o pată aurie pe băncile mai 
depărtate. Pata se mişcă în funcţie de rotirea soarelui, 
luminând în cele din urma grupul alcătuit din Orso şi Jenny. 

Orso stă pe spătarul băncii, iar Jenny lângă el. Feţişoara ei 
minunată este lipită de umărul atletului, iar braţul îi 
înconjoară gâtul şi se agaţă de umărul celălalt. Ochii fetiţei 
sunt îndreptaţi în sus, ca şi când ar asculta cu luare-aminte 
cuvintele partenerului care, plecat asupra ei, dă din cap la 
răstimpuri, explicându-i parcă ceva. Cum stau aşa, unul 
lângă altul, ar putea fi luaţi drept o pereche de îndrăgostiţi, 
dacă nu s-ar vedea că picioruşele lui Jenny, în tricot 
trandafiriu, neajungând până jos, se leagănă înainte şi 
înapoi cu o mişcare cu totul copilărească, ca şi când ar 
învârţi roata olarului, iar ochii ei exprimă mai degrabă 
ascultarea atentă şi încordarea gândurilor decât alte 
simţăminte romantice. Pe de altă parte, trupul ei abia acum 
începe să prindă primele contururi de femeie. Jenny este 
încă un copil, dar atât de plin de farmec, încât fără să-l 
jignim pe domnul Harvey din San Francisco, care a pictat 
„Palace Hotel”, până şi lui i-ar fi fost greu să-şi imagineze 
ceva asemănător. Chipul ei delicat este de-a dreptul 
îngeresc; ochii albaştri, uriaşi, şi trişti, au o expresie 
adâncă, dulce, încrezătoare; sprâncenele negre se 
conturează cu o puritate neasemuită pe fruntea albă şi 
îngândurată parcă, pe care capul cânepiu, mătăsos, puţin 
zburlit, aruncă o umbră de care nu numai maestrul Harvey, 
ci şi alt pictor, pe nume Rembrandt62, nu s-ar ruşina. Fetiţa 
aminteşte în acelaşi timp de Cenuşăreasă şi de Gretchen63, 
iar poziţia tupilată trădează o fire temătoare, care are 
nevoie de ocrotire. 

Această atitudine a la Greuze64 distonează ciudat cu 
vestimentația de circ, compusă dintr-o fustiţă scurtă de gaz, 
presărată cu paiete argintii, atât de scurtă, încât nu-i 
acoperă nici măcar genunchii, şi din maioul trandafiriu... 


Scăldată în fâşia de lumină aurie, pe fondul adânc şi 
întunecos, arată ca o apariţie însorită şi transparentă, iar 
silueta-i zveltă contrastează puternic cu trupul aproape 
pătrat al flăcăului. 

Orso, îmbrăcat într-un maiou de piele, pare de departe 
gol; aceeaşi rază de lumină îi scoate în evidenţă umerii 
dezvoltați neproporţional, pieptul prea bombat, abdomenul 
supt şi picioarele prea scurte faţă de lungimea trunchiului. 
Formele-i puternice par numai cioplite din topor. Are toate 
însuşirile unui atlet de circ, dezvoltate însă la asemenea 
proporţii, încât fac din el aproape o caricatură, în plus, este 
şi urât. La răstimpuri, când îşi înalţă capul, i se vede faţa, 
ale cărei trăsături sunt într-adevăr regulate, poate chiar 
prea regulate, dar parcă împietrite şi parcă cioplite cu 
securea. Fruntea îngustă şi părul negru, ca o coamă de cal, 
moştenit desigur de la mama lui, o „squaw”65, îi împrumută 
feţei o expresie mohorâtă şi amenințătoare. Seamănă în 
acelaşi timp cu un taur şi cu un urs, întrunind în genere o 
forţă înfricoşătoare, dar rea. Într-adevăr, nu e bun deloc. 

Ori de câte ori trece Jenny pe lângă cuştile cailor, aceste 
creaturi cumsecade întorc capul şi privind-o cu ochi 
înţelegători, nechează încet, de parcă ar vrea să-i spună: 
How do you do, darling? 66 În schimb, când îl văd pe Orso, 
aproape că se închircesc de spaimă. Este închis în el, tăcut 
şi posomorât. Negrii domnului Hirsch, care sunt rândaşi, 
clovni, menestreli şi echilibrişti, nu-l pot suporta şi-i fac 
şicane ori de câte ori au ocazia, iar pentru că e metis67, nu 
se tem de el şi-i arată în faţă disprețul lor. Directorul care, 
la drept vorbind, nu riscă prea mult pariind pe o sută de 
dolari pe el împotriva oricui ar vrea să-şi încerce puterile cu 
el, îl urăşte şi totodată se teme de el, dar aşa cum se teme 
un îmblânzitor de animale, spre exemplu, de leul pe care-l 
şfichiuieşte mereu cu biciul din te miri ce. 

Procedează astfel şi pentru că domnul Hirsch socoteşte că 
dacă nu l-ar bate el pe băiat, l-ar bate acesta pe el; respectă 
deci principiul acelei creole68 care se considera răsplătită 


când nu era bătută, bătaia însemnând întotdeauna o 
pedeapsă. 

De la o vreme, Orso devenise totuşi mai bun, deoarece 
începuse s-o iubească foarte mult pe micuța Jenny. Cu un an 
în urmă, în timp ce Orso, care era şi supraveghetor de 
animale, curăța cuşca unei pume, fiara, scoțând o labă 
printre bare, l-a rănit grav la cap. Atunci atletul a intrat în 
cuşcă şi după lupta înfricoşătoare care a avut loc între el şi 
pumă, numai el a rămas în viaţă. Era totuşi hărtănit atât de 
rău, încât a leşinat, iar după aceea a bolit multă vreme, cu 
atât mai mult, cu cât directorul l-a mai şi biciuit pentru că-i 
frânsese pumei şira spinării. Pe când era bolnav, micuța 
Jenny l-a îngrijit cu multă duioşie, în lipsa altcuiva i-a 
bandajat rănile, iar în timpul liber i-a citit Biblia, o „carte 
bună”, în care se vorbea de iubirea aproapelui, de iertare şi 
de milă, într-un cuvânt, de lucruri despre care nu se discuta 
niciodată în circul domnului Hirsch. Orso, ascultând toate 
acestea, a trudit îndelung cu mintea lui de indian şi, în cele 
din urmă, a ajuns la convingerea că dacă la circ ar fi cum 
scria în Biblie, ar fi şi el mai bun. S-a mai gândit că atunci 
nu l-ar mai bate nimeni şi poate că s-ar găsi cineva care să 
ţină şi la el. Dar cine? Nu negrii şi nu domnul Hirsch, aşa că 
mai rămânea doar micuța Jenny, al cărei glăscior îi răsuna 
în urechi tot atât de dulce ca şi trilurile maucavisului69. 

Rezultatul acestor meditații a fost că într-o seară a 
izbucnit într-un plâns cu suspine, a început să-i sărute 
mâinile gingaşe micuţei Jenny şi a îndrăgit-o foarte mult. De 
atunci, ori de câte ori fetiţa avea vreun număr de călărie în 
spectacolele de seară, el venea în arenă şi o urmărea cu 
privirea plină de grijă. Când îi ţinea cercurile lipite cu 
hârtie, îi zâmbea, iar când se cânta: „Ah, moartea e 
aproape!” şi el o purta în vârful barei spre spaima tuturor 
spectatorilor, era înspăimântat el însuşi. Atunci ştia prea 
bine că dacă ea ar cădea, la circ n-ar mai rămâne nimeni 
din „cartea bună”, aşa că nu-şi dezlipea o clipă privirile de 
la ea; prudenţa şi parcă timiditatea mişcărilor lui subliniau 


şi mai mult groaza spectacolului. După aceea, când erau 
chemaţi în arenă de furtuna de aplauze, intrau amândoi în 
fugă şi totdeauna o împingea pe ea în faţa, ca să primească 
strigătele entuziaste ale publicului, în timp ce el mormăia 
de bucurie. Ea era singura fiinţă cu care era în stare să 
vorbească acest tânăr morocănos, numai în faţa ei îşi 
deschidea sufletul. Orso ura circul şi pe domnul Hirsch care 
nu semăna deloc cu oamenii din „cartea bună”. Îl atrăgea 
mereu ceva la marginea orizontului, spre păduri şi stepă. 
De câte ori se întâmpla ca circul ambulant să treacă în 
peregrinările lui printr-un ţinut nelocuit, se stârneau în el 
instinctele lupului îmblânzit, care vede pădurea pentru 
prima dată. Această înclinare n-o moştenise probabil numai 
de la mama lui, fiindcă şi tatăl lui alb fusese un vânător care 
cutreiera stepa. 'Toate aceste dorinţe i le împărtăşea micuţei 
Jenny, povestindu-i totodată, cum se trăieşte într-o 
pustietate. Cele mai multe lucruri le intuia, deoarece aflase 
prea puţin de la vânătorii stepei, care veneau din când în 
când la circ, ca să-i aducă animale sălbatice domnului 
Hirsch, sau ispitiţi de cei o sută de dolari pe care directorul 
îi oferea pentru înfrângerea lui Orso. 

Micuța Jenny asculta de obicei aceste mărturisiri şi 
„vedenii” indiene, deschizându-şi larg ochii albaştri sau 
căzând pe gânduri. Pentru că Orso nu pleca niciodată 
singur prin locurile sălbatice. Ea îl însoțea întotdeauna şi se 
simțeau grozav de bine amândoi. În fiecare zi, vedeau ceva 
nou; în imaginaţia lor aveau deja o gospodărie rostuită, aşa 
că trebuiau să se gândească la toate. 

lată de ce acum, stau amândoi în fâşia de lumină şi 
discută, în loc să exerseze salturi noi. Calul aşteaptă în 
arenă şi se plictiseşte. Micuța Jenny, lipită de umărul lui 
Orso, aţinteşte gânditoare golul dinainte, mişcă avan din 
picioruşe şi chibzuieşte în căpşorul ei cum o să fie în pustiul 
nelocuit, aruncând din vreme în vreme şi câte o întrebare, 
ca să afle şi mai desluşit cum o să fie. 


— Şi unde o să stăm acolo? Se interesează înălţându-şi 
ochii ia Orso. 

— Acolo sunt o mulţime de stejari. lei securea şi-ţi faci o 
casă. 

— Well70, spune Jenny, dar înainte de a-ţi face casă? 

— Acolo este întotdeauna cald. Grizzly-killer mi-a spus că e 
foarte cald. 

Jenny începe să-şi mişte picioruşele şi mai repede în semn 
că dacă acolo e cald, altceva nu-şi mai doreşte nici ea; dar 
după o clipă, cade iarăşi pe gânduri. La circ are un câine 
preferat, care se numeşte domnul câine, şi un pisoi, domnul 
pisoi, aşa că vrea să hotărască ceva şi în legătură cu ei. 

— Dar pe domnul câine şi pe domnul pisoi îi luăm cu noi? 

— Îi luăm, răspunde Orso şi mormăie de bucurie. 

— Luăm şi „cartea bună”? 

— O luăm! Încuviinţă Orso şi mormăie şi mai tare. 

— Well, ciripeşte fetiţa. Domnul pisoi o să prindă păsărele, 
şi domnul câine o să latre dacă cineva urât vrea să vină la 
noi; tu o să fii soţul, eu, soţia ta, iar ei să fie copiii noştri. 

Orso este atât de fericit, încât nu mai poate nici măcar să 
mormăie, aşa că Jenny continuă: 

— Şi acolo n-o să mai fie nici domnul Hirsch, nici circul, şi 
n-o să mai facem niciodată nimic, şi gata!... Ba nu! Adaugă 
după o vreme: „cartea bună” zice că trebuie să muncim, aşa 
că din când în când, am sa mai sar printr-un cerc, prin două 
cercuri, prin trei sau chiar prin patru cercuri! 

Se vede că Jenny nu-şi poate închipui munca altfel decât 
sărind prin cercuri. 

După un răstimp, întreabă din nou: 

— Orso, nu-i aşa, că eu o să fiu întotdeauna cu tine? 

— Da, Jay, eu te iubesc foarte mult. 

Faţa flăcăului se luminează, când îşi mărturiseşte 
dragostea, devine aproape frumoasă... 

Cu toate acestea, nici el nu ştie prea bine cum iubeşte 
acest căpşor blond. 


Aşa cum îşi iubeşte buldogul stăpâna. De altfel, este 
singura fiinţă la care ţine. Arată într-adevăr ca un balaur pe 
lângă ea, dar nici că-i pasă. Asta nu-i dă câtuşi de puţin de 
gândit. 

— Jay, îi spune după o clipă, stai şi ascultă-mă. 

Jenny care se ridicase în picioare, ca să se uite la cal, 
îngenunchează acum în faţa lui Orso şi, ca să nu piardă nici 
un cuvânt, îşi sprijină coatele pe genunchii lui, apoi, 
rezemându-şi bărbia în palme, începe să asculte cu ochii la 
el. 

Tocmai atunci, însă, spre nenorocul copiilor, intră în circ 
artistul în mânuirea biciului; se afla într-o dispoziţie cum nu 
se poate mai proastă, deoarece repetiţia cu leul nu-i 
izbutise deloc. 

Animalul cu părul rărit de bătrâneţe, care ar fi fost 
bucuros să-l lase o dată în pace, nu vrusese cu nici un chip 
să se arunce asupra dresorului, ascunzându-se în fundul 
cuştii de frica biciului. Directorul se gândea cu disperare că 
dacă leul nu-şi va schimba până seara această dispoziţie 
paşnică, atunci „recitalul în mânuirea biciului” avea să fie 
compromis, fiindcă a şfichiui un leu care-ţi întoarce spatele 
este totuna cu a începe să mănânci racul de la coadă. 

Dispoziţia directorului se înrăutăţise şi mai mult când 
negrul care vindea bilete la paradis71 îi spusese că indienii 
Cahuilla şi-au băut pesemne toţi banii câştigaţi la culesul 
viilor, deoarece vin într-adevăr foarte mulţi la casă, dar în 
loc de bani, îi oferă pentru bilete păturile, ştampilate cu 
literele U. S., sau soțiile, mai ales pe cele bătrâne. Faptul că 
indienii Cahuilla n-aveau bani, însemna o mare pierdere 
pentru artistul în mânuirea biciului. El conta pe o crowded 
house72, iar fără paradis, nu putea fi vorba de crowded 
house, de aceea, directorul îşi dorea în această clipă ca toţi 
indienii să aibă un singur grumaz pe care el să-şi dea 
recitalul în faţa întregului Anaheim. Îşi face deci apariţia în 
circ destul de cătrănit şi văzând calul care nu făcea nimic, 
aşteptând cu o înfăţişare plictisită lângă parapetul arenei, îi 


vine să se dea de-a berbeleacul de furie. Unde pot să fie 
Orso şi Jenny? Ducându-şi mâinile streaşină Ia ochi, ca să 
nu-l orbească lumina ce pătrunde prin pânza cupolei, 
directorul se uită împrejur şi în curând îi observă în fâşia de 
lumină pe Orso şi pe Jenny, îngenuncheată şi cu coatele 
sprijinite pe genunchii lui. La asemenea privelişte, 
eliberează sfârcul biciului. 

— Orso! 

Dac-ar fi căzut trăsnetul între cei doi copii, n-ar fi produs o 
spaimă mai mare. Orso zvâcneşte drept în picioare şi începe 
să coboare-printre rândurile de banei cu mişcările 
precipitate ale unui animal care, chemat de glasul 
stăpânului, se grăbeşte să vină la el; micuța Jenny îl 
urmează cu ochii larg deschişi, înfricoşaţi, ţinându-se de 
capătul băncilor. 

Intrând în arenă, Orso se opreşte lângă parapet, nouros şi 
tăcut. Razele cenuşii care se împrăştie de sus, îi luminează 
acum foarte bine trunchiul de Hercule aşezat pe picioarele-i 
scurte. 

— Mai aproape! Îl cheamă directorul cu glasul răguşit, în 
timp ce deocamdată sfârcul biciului înseamnă pe nisip 
mişcări amenințătoare, asemenea cozii unui tigru care 
pândeşte din ascunzătoare. 

Orso înaintează câţiva paşi şi un timp se privesc amândoi 
în albul ochilor. Directorul este aidoma dresorului care, 
intrând în cuşcă, are intenţia să biciuiască un animal 
periculos, pe care-l ţintuieşte cu privirea. 

Furia îi învinge totuşi prudenţă. Picioarele-i subţiri, în 
pantaloni din piele de elan şi cizme înalte de călărie, 
tremură sub el din cauza mâniei. Altminteri, e foarte posibil 
ca directorul să nu fie înfuriat numai pentru că cei doi copii 
pierdeau vremea. De sus, dintre bănci, Jenny se uita la 
amândoi, ca o căprioară la doi lei 

— Hoodlum!... 73. Hingherule, jigodie anonimă! Şopteşte 
directorul. Biciul descrise un cerc cu iuţeala fulgerului, 
şuieră, fâşâi şi lovi, Orso scânci încet şi se repezi un pas 


înainte dar a doua lovitură îl ţintui locului, turnată de a 
treia, a patra, a zecea... Recitalul începuse, deşi spectatorii 
încă nu sosiseră. Braţul ridicat al marelui artist nu se mişca 
aproape deloc, doar pumnul i se răsucea ca piesa unei 
maşini prinsă într-un şurub, fiecare rotire fiind urmată de 
plesnetul sfârcului de mătase pe pielea lui Orso. Părea că, 
biciul, sau mai degrabă stucul lui, otrăvit, umplea tot spaţiul 
dintre atlet şi directorul care, înflăcărându-se treptat, 
fusese cuprins de o adevărată furie artistică. Maestrul 
improviza pur şi simplu. Fulgerând prin aer, lăsate două 
urme sângerânde pe grumazul atletului, pe care avea să le 
ascundă stratul de pudră. 

În cele din urmă, Orso tăcu. Totuşi, după fiecare lovitură 
făcea un pas înainte, iar directorul unul înapoi. În acest fel, 
dădură ocol întregii-arene. Şi din nou directorul se retrase 
din arenă, asemenea dresorului din cuşcă, şi dispăru în 
sfârşit pe uşa ce ducea spre barăcile cailor... Aidoma unui 
dresor. 

La plecare, privirea i se opri asupra lui Jenny. 

— Pe cal! Strigă. Noi doi o să ne răfuim mai târziu. 

Glasul nu apucase să i se stingă, când fustiţa albă se înălța 
prin aer şi Jenny sări ca o maimuţă pe spinarea calului. 
Directorul dispăru după draperie, iar calul începu să 
galopeze în jurul arenei izbind din când în când cu copitele 
în parapet. 

— Hei! Hei! Îl îndemna Jenny cu glăsciorul ei subţire, hei! 
Hei! Dar acel „hei! Hei!” semăna mai degrabă cu nişte 
suspine. Calul alerga din ce în ce mai repede tropăind din 
copite şl înclinându-se tot mai mult spre interiorul arenei. 
Fetiţa, stând pe sa cu picioruşele lipite, părea că abia îl 
atinge, cu vârful degetelor; îşi ţinea echilibrul cu ajutorul 
braţelor goale, trandafirii, pe care le mişca repede în sus şi 
în jos; părul împins înapoi de curentul de aer şi fustiţa de 
gaz goneau parcă după această siluetă diafană care semăna 
cu o pasăre ce pluteşte prin văzduh. 


— Hei! Hei! Mai strigă o dată, dar ochii i se umplură de 
lacrimi, aşa că fu nevoită să-şi dea capul pe spate, ca să 
vadă ceva; goana calului o îmbăta, şirurile de bănci, pereţii 
şi arena începură să se învârtă în jurai ei. Se clatină o dată, 
de două ori, şi căzu în sfârşit în braţele lui Orso. 

— O, Orso! Bietul de tine! Hohoti copila. 

— Ce ai, Jay? Şopti băiatul. De ce plângi? Nu mai plânge, 
Jay! Nu mă doare prea tare, da... 

Jenny îşi încolăci amândouă braţele de gâtul lui şi începu 
să-l sărute pe obraji. Tot trupul îi tremura de mila lui şi 
plângea cu sughiţuri. 

— Orso, o, Orso! Repeta, neputând să mai vorbească, iar 
braţele firave strângeau spasmodic gâtul băiatului. Dacă ea 
însăşi ar fi fost biciuită, n-ar fi putut plânge mai mult; aşa că 
în cele din urmă, Orso începu s-o îmbrăţişeze şi s-o 
mângâie... Uitând de durere, o apucă de mâini şi o strânse 
la piept, iar nervii răscoliţi de loviturile de bici îl făcură să 
simtă pentru prima dată că o iubeşte nu numai cum îşi 
iubeşte buldogul stăpâna. Respira repede, iar buzele 
începură să şoptească cu răsuflarea întretăiată: 

— Nu mă mai doare nimic... Mă simt foarte bine când eşti 
lângă mine... O, Jenny! Jenny! 

În acest timp, directorul inspecta barăcile de animale şi 
spumega de furie. În inima lui clocotea, gelozia. Văzuse fata 
în genunchi la picioarele lui Orso, iar de la o vreme 
fermecătoarea, copilă începuse, să trezească în el parcă 
germenii unor simţăminte josnice, insuficient dezvoltate 
încă. Acum îi bănuia pe, bieţii, copii că se iubesc şi voia să 
se răzbune. Ar fi simţit o plăcere sălbatică dacă ar fi bătut- 
o, dacă ar fi bătut-o straşnic, şi nu-şi putea stăpâni această 
pornire. După o clipă, o chemă la el. 

Jenny se smulse numaidecât din braţele atletului şi cât ai 
bate din palme dispăru pe uşa care da spre barăcile 
animalelor. Orso parcă era ameţit, fiindcă în loc să se ducă 
după ea, porni cu paşi nesiguri spre o bancă şi aşezându-se, 
începu să răsufle adânc. 


Între timp, fetiţa dădu buzna în baracă, dar nu observă pe 
nimeni, pentru că acolo era şi mai întuneric decât în arenă. 
De teama ca directorul să nu creadă că n-a venit imediat la 
porunca lui, chemă cu glas şoptit şi înfricoşat: 

— Am venit, domnule, sunt aici! 

În aceeaşi clipă, mina directorului o prinse de mânuţa-i 
delicată, iar un glas răguşit rosti: 

— Come?7/4! 

Furia şi ţipetele lui ar fi înspăimântat-o mai puţin decât 
tăcerea în care o ducea spre garderoba circului. Aşa că se 
aplecă, spre înapoi şi, împotrivindu-se din răsputeri, repetă, 
cât putea de repede. 

— Mister Hirsch, dragă domnule Hirsch! N-o să mai fac 
niciodată. 

El însă o conduse cu forţa într-o încăpere lungă, închisă, în 
care se afla magazia de costume, şi închise uşa cu cheia. 

Jenny se aruncă în genunchi. Cu privirile aţintite la el, cu 
mâinile împreunate, tremurând ca frunza şi cu ochii plini de 
lacrimi, încercă să-l convingă s-o ierte; zadarnic, directorul 
luă cravaşa de pe perete şi-i porunci drept răspuns: 

— Stai pe burtă! 

Atunci se agăţă cu disperare de picioarele lui, fiindcă 
aproape că murea de frică. Fiecare fibră tremura în ea ca o 
sârmă întinsă, dar degeaba îşi lipea buzele de carâmbii 
lustruiţi ai cizmelor. Din contră, spaima şi rugăminţile ei 
păreau să-l aţâţe şi mai mult. Înhăţând-o de cordonul 
fustiţei, o aruncă pe mormanul de rochii de pe masă, îi 
imobiliza într-o clipă picioarele şi începu s-o lovească. 

— Orso! Orso! Strigă fetiţa. 

În aceeaşi clipă, uşa se cutremură din balamale, crăpă de 
sus până jos şi pe jumătate, împinsă de o forţă uriaşă, se 
prăbuşi cu zgomot. 

În spărtură, se ivi Orso. 

Cravaşa scăpă din mâna directorului, iar pe faţă i se 
aşternu o paloare cadaverică, deoarece Orso arătă într- 
adevăr înfricoşător. 


I se vedea numai albul ochilor, buzele groase erau 
acoperite de spumă, îşi ţinea capul plecat ca un taur, tot 
timpul părând gata săi se repeadă înainte. 

— Afară! Răcni directorul, străduindu-se să-şi ascundă 
astfel spaima. 

Dar zăgazurile se rupseseră. Orso, de obicei ascultător ca 
un câine la fiecare semn al stăpânului, de astă dată nu mai 
dădu înapoi, ci plecându-şi capul şi mai mult, înainta 
ameninţător spre artistul în mânuirea biciului, întinzându-şi 
parcă cu forţă muşchii de fier. 

— Help! Help! 75 ţipă artistul. Şi-l auziră. 

Patru negri uriaşi se năpustiră înăuntru prin spărtura uşii 
şi se aruncară asupra lui Orso. Se încinse o luptă, 
înspăimântătoare, la care directorul privea clănţănind din 
dinţi. Multă vreme se putea vedea doar o grămadă, 
învălmăşită de trupuri negre care se zvârcoleau convulsiv; 
în liniştea care se lăsase, se auzea uneori un geamăt, alteori 
un horcăit sau o răsuflare. În scurtă vreme însă, un negru, 
zvârlit de o forţă supraomenească din masa informă, se 
legănă prin aer şi căzu lângă director, izbindu-se surd cu 
capul de duşumea; în curând, zbură al doilea, după care, în 
sfârşit, deasupra luptătorilor se înălţă numai Orso, mai 
fioros decât înainte, însângerat şi cu părul vâlvoi în vârful 
capului. Genunchii îi mai apăsau încă pe cei doi negri 
leşinaţi. Apoi se ridică şi porni iarăşi spre director. 

Artistul încinse ochii. 

În aceeaşi secundă, simţi ca picioarele nu-i mai ating 
pământul, după aceea simţi că zboară prin aer, iar mai 
târziu nu mai simţi inimic, pentru că izbind cu tot trupul în 
jumătatea de uşă, se nărui fără simţire pe podea. 

Orso se şterse şi se apropie de Jenny. 

— Să mergem! Rosti scurt. 

O luă de mână şi ieşiră afară. Tot orăşelul urma 
procesiunea căruţelor şi maşinăria care cânta Yankee 
Doodle, aşa că în jurul circului nu mai era nimeni. Doar 
papagalii, legănându-se pe inele, umpleau văzduhul cu 


ţipetele lor. Copiii mergeau mână în mână drept înainte 
spre capătul străzii, unde se vedea de departe câmpul 
nesfârşit de cactuşi. Treceau în tăcere pe lângă casele 
ascunse în umbra eucalipţilor; apoi trecură de abatorul 
oraşului, pe lângă care dădeau târcoale mii de sturzi negri 
cu aripile roşii, săriră peste şanţul larg de irigație, intrară 
în păduricea, de portocali şi parcurgând-o, ajunseră printre 
cactuşi. 

Aici începea pustiul. 

Cât vedeai cu ochii, se înălţau tot mai sus pâlcuri ţepoase; 
frunzele răsucite, crescute din alte frunze, le tăiau drumul, 
agăţându-se de fustiţa lui Jenny. Câteodată, cactuşii erau 
atât de înalţi, încât copiii parcă se aflau într-o pădure în 
care nu mai putea să-i găsească nimeni. Mergeau, aşadar, 
cotind când la dreapta, când la stânga, vrând să se 
depărteze cât mai mult. În locurile unde piramidele de 
cactuşi erau mai joase, se vedeau hăât, la, marginea zării 
culmile albăstrii ale munţilor Santa Ana. Se îndreptau spre 
ei. Era foarte cald. Lăcuste cenuşii ţârâiau prin desişuri; 
razele soarelui se revărsau ca nişte torente peste pământul 
uscat, presărat cu adâncituri; frunzele ţepene ale cactuşilor 
păreau că se înmoaie de atâta căldură, iar florile erau 
moleşite şi pe jumătate ofilite. Copiii mergeau în tăcere, 
cufundaţi în gânduri. 'Tot ce-i înconjura era atât de nou, 
încât se lăsară curând în seama impresiilor pe care le 
încercau, uitând până şi de oboseală. Privirile fetiţei alergau 
de la un pâlc la altul, pentru ca iarăşi să se aţintească 
cercetător în mijlocul cactuşilor; la răstimpuri, îşi întreba 
încet tovarăşul: 

— Orso, ăsta-i pustiul? 

Cu toate acestea, pustiul nu părea să fie deşert; din tufe 
mai depărtate răsunau chemările potârnichilor, iar împrejur 
se auzeau tot felul de cloncănituri, ţâţâituri, molfăituri, într- 
un cuvânt, cele mai variate glasuri ale micilor fiinţe care 
trăiau prin cactuşi. Uneori se înălţau în zbor stoluri întregi 
de potârnichi; alergătoarele moţate fugeau pe jos pe 


picioarele lor lungi, veveriţele negre dispăreau în vizuinile 
lor din pământ la apropierea copiilor, iepurii o zbugheau în 
toate părţile; popândăii, stând pe labele dinapoi în faţa 
găurilor, semănau cu nişte fermieri nemți în uşa caselor. 
După ce îşi mai traseră sufletul vreo oră, copiii porniră mai 
departe, în curând, fetiţei i se făcu sete, iar Orso, în care se 
trezise pesemne inventivitatea indienilor, se descurcă 
oferindu-i fructe de cafas, Erau o mulţime şi creşteau din 
aceleaşi frunze o dată cu florile. Ce-i drept, când le curăţirii, 
se înţepară amândoi în acele subţiri ca nişte fire de păr, dar 
fructele le plăcură grozav. Gustul lor dulceag şi acru le 
astâmpără setea şi foamea. Pustiul îi hrănea, pe copii ca o 
mamă; întremându-se astfel, puteau să meargă mai 
departe. Cactuşii se înălţau tot mai sus, ca şi când creşteau 
unul din Capul celuilalt. Terenul pe care păşeau se ridica 
treptat, dar mereu. Se mai uitară o dată înapoi din vârful 
colinei şi zăriră nedesluşit în depărtare orăşelul Anaheim, 
care semăna cu un pâlc mare de copaci ce creşteau în stepa 
joasă. Nu se mai vedea nici urmă de circ. Merseră totuşi cu 
hotărâre ceasuri întregi spre munţii care se desenau tot 
mai limpede. Împrejurimile începeau să-şi schimbe 
înfăţişarea. Printre cactuşi, se vedeau tot felul de tufişuri, 
ba chiar şi copaci. Începeau poalele împădurite ale munţilor 
Santa Ana. Orso frânse un copăcel mai mic şi curăţându-l 
de ramuri, îşi făcu din el o măciucă ce putea deveni o armă 
înfricoşătoare în mâinile lui. Instinctul de indian îi şoptea că 
în munţi e mai bine să ai fie şi un simplu ciomag, decât să 
stai cu mâinile goale, cu atât mai mult că şi soarele începea 
să coboare spre apus. Discul lui uriaş se rostogolise până 
hăt dincolo de Anaheim şi se cufunda în ocean. În curând 
dispăru cu totul, lăsând în urmă o jarişte roşietică, auriu- 
portocalie, asemănătoare cu nişte fâşii lungi, întinse pe 
toată bolta cerului. Munţii făceau ape-ape în aceste 
străluciri, cactuşii împrumutau diferite forme fantastice, 
aidoma oamenilor şi animalelor. Jenny se simţea obosită şi-i 
era somn, dar se grăbeau amândoi cât îi ţineau, puterile să 


ajungă la munţi, deşi nici ei nu prea ştiau de ce. Într-adevăr, 
în curând zăriră stâncile şi apropiindu-se de ele, 
descoperiră un pârâiaş. După ce se saturară de apă, 
porniră mai departe de-a lungul albiei. Stâncile, la început 
împrăştiate şi întrerupte, se transformară în ziduri continui, 
apoi în pereţi din ce în ce mai înalţi, până când cei doi copii 
intrară în canion, adică în trecătoare. 

Jariştea apusului se stinsese; întunericul se aşternea 
treptat peste pământ. Pe alocuri, acolo unde lianele treceau 
dintr-o parte în alta, alcătuind parcă nişte bolte deasupra 
pârâiaşului, era beznă de-a binelea şi locul părea fioros. Sus 
se mai auzea parcă freamătul copacilor pe care nu-i mai 
puteau vedea de jos. Orso înţelese că intraseră în adâncul 
pădurilor în care mişunau fiarele sălbatice. Din vreme în 
vreme, răsunau glasuri ciudate, iar după căderea nopţii, 
auziră limpede hârâitul răguşit al râşilor, răcnetele pumei şi 
chelălăitul plângător al coioţilor. 

— Ţi-e frică, Jay? Întrebă Orso. 

— Nu! Răspunse fetiţa. 

Dar era foarte trudită şi nu putea să meargă mai departe, 
aşa că Orso o luă în braţe. Îşi continua drumul în speranţa 
că va nimeri peste vreun pionier sau va ajunge la corturile 
mexicanilor. O dată sau de două ori avu senzaţia că vede 
lucind în depărtare ochii unui animal sălbatic. Ghemuind-o 
deci cu o mână la pieptul lui pe Jenny care dormea, înainta 
mai departe, strângând măciuca în cealaltă. Era şi el foarte 
obosit. Cu toată forţa uriaşă, Jenny începea să-i pară grea, 
cu atât mai mult, cu cât o purta pe braţul stâng; dreapta 
voia s-o aibă liberă pentru apărare. Uneori se oprea să-şi 
mai tragă sufletul, apoi pornea mai departe. Deodată, 
încremeni locului şi ascultă cu luare-aminte. Parcă-i ajungea 
la urechi din depărtare clinchetul clopoţeilor pe care 
pionierii îi atârnă noaptea la gâtul vacilor ori al caprelor. 
Porni în grabă înainte şi ajunse curând la o cotitură a 
pârâiaşului. Clinchenitul clopoţeilor devenea tot mai 
limpede; în cele din urmă, i se adaugă lătratul unui câine. 


Acum Orso era sigur ca se apropie de o aşezare omenească. 
Era şi timpul; trudise din greu toată ziua şi începeau să-l 
lase puterile. 

Trecu încă o cotitură şi zări o lumină; pe măsură ce 
înainta, ochi-i ageri începură să desluşească treptat focul, 
câinele care, legat pesemne de un copac, se smucea şi lătra, 
în sfârşit, omul aşezat lângă bobotaie. 

„Dă, Doamne, să fie un om din „cartea bună, îşi spuse în 
gând”. Apoi se hotări s-o trezească pe Jenny. 

— Jay! O strigă, trezeşte-te, o să mâncăm. 

— Ce-i asta? Întrebă fetiţa. Unde suntem? 

— În pustiu. 

Jenny se trezi de-a binelea. 

— Şi lumina aia ce e? 

— Acolo locuieşte un om. O să mâncăm. 

Bietul Orso era foarte flămând. 

Se apropiară de foc. Câinele lătra tot mai înverşunat, iar 
bătrânul de lângă foc îşi duse mâna streaşină la ochi şi 
scrută întunericul. După o clipă, întrebă: 

— Cine-i acolo? 

— Noi suntem... Răspunse Jenny cu glăsciorul ei subţire, şi 
ne este foarte foame. 

— Apropiaţi-vă! Le spuse bătrânul. 

leşind de după pietroiul uriaş, care-i ascundea, veniră 
amândoi lângă foc, ţinându-se de mână. Bătrânul se uită la 
ei cu priviri uluite; fără să vrea din gura lui se smulse 
strigătul: 

— What is that? 76 

Fiindcă avea în faţă o privelişte care în sălbăticia munţilor 
Sau la Ana putea să uluiască pe oricine. Şi Orso, şi Jenny 
erau îmbrăcaţi în costume de circ. Fermecătoarea fată, cu 
maioul ei trandafiriu şi fustiţa scurtă, apărând pe 
neaşteptate în lumina focului, arăta asemenea unui silf/7'7 
fantastic. În spatele ei se afla un flăcăiandru cu umerii 
pătraţi, îmbrăcat şi el întruni maiou sub care i se vedeau 
muşchii ca nodurile unui stejar. 


Bătrânul pionier privea la ei cu ochii holbaţi. 

— Cine sunteţi voi? Îi întrebă. 

Micuța fată, contând se vede mai mult pe puterea ei de 
convingere decât pe a însoţitorului ei, începu să ciripească; 

— Noi suntem de la circ, dragă domnule! Domnul Hirsch 1- 
a bătut rău pe Orso, şi pe urmă a vrut să mă bată şi pe 
mine, aşa că Orso nu l-a lăsat şi l-a bătut pe domnul Hirsch 
şi pe cei patru negrit după care am fugit în pustiu; am mers 
mult printre cactuşi, şi Orso m-a dus în braţe, apoi am ajuns 
aici, şi ne este tare foame. 

Faţa bătrânului singuratic se lumina treptat; îşi odihni 
privirile încărcate de o bunătate părintească asupra 
fermecătoarei copile, care se grăbea de parcă voia să 
mărturisească totul dintr-u răsuflare. 

— Cum te cheamă, micuţo? O întrebă. 

— Jenny. 

— Deci, welcome78 Jenny! Şi tu, Orso! Eu văd atât de rar 
oameni... Jenny, vino la mine. 

Fără să stea prea mult pe gânduri, fetiţa îi încolăci gâtul cu 
braţele şi-l sărută din toată inima. l se părea că trebuie să 
fie din „cartea bună”. 

— Da domnu' Hirsch n-o să ne găsească aici? Se interesă 
ea dezlipindu-şi guriţa roşie de faţa ofilită a colonistului. 

— O să găsească nişte gloanţe! O linişti bătrânul. Ziceţi că 
vă e foame? 

— O, rău de tot! 

Colonistul dădu cenuşa la o parte şi scoase la iveală o 
pulpă de elan, al cărei miros se împrăştie împrejur. După 
care se aşezară să mănânce. 

Era o noapte splendidă; sus pe cer, deasupra trecătorii, se 
ridicase luna, în desişuri începură să triluiască dulce, 
maucavişii; focul trosnea vesel, iar Orso începu să mormăie 
de bucurie. Şi el, şi fata mâncau pe întrecute; numai 
bătrânul singuratic nu putea să mănânce şi nu se ştie de ce, 
uitându-se la micuța Jenny, avea lacrimi în ochi. 


Poate pentru că fusese şi el tată mai demult, sau poate 
pentru că vedea atât de rar oameni în pustietatea munţilor. 
Şi de atunci, aceşti trei oameni îşi duc viaţa împreunai. 

Sachem. 

Traducere de Stan Velea. 

Cuvânt înainte. 

Un cercetător cu mari merite în reconsiderarea operei lui 
H. Sienkiewicz din perspective contemporane, Samuel 
Sandler, a încercat să demonstreze, într-un volum dedicat 
în exclusivitate „aventurii indiene” a autorului, şi a izbutit, 
că Sachem este cea mai bună nuvelă din seria „americană”. 
Mai caustică aici, ironia subţiază până la dispariţie 
intruziunile sentimentaliste care grevează celelalte 
naraţiuni cu subiecte inspirate din prelungitul voiaj în 
Lumea Nouă. Nuvela reprezintă contribuţia lui Sienkiewicz 
la dezbaterea care s-a consumat în presa polonă îndelungă 
vreme cu privire la similitudinile existente între situaţia 
indienilor din America şi cea a polonezilor de sub 
stăpânirea prusiană; similitudini cu valoare de avertisment. 
Discuţia a fost începută de articolul Polonezii şi indienii, 
publicat de istoricul L. Povidaj în 1864 în „Dziennik 
Literacki” de la Liow, întrunind mai apoi şi colaborarea unor 
scriitori de prestigiu - M. Konopnicka, Sclavus saltans; C. K. 
Norwid, Munca ş.a. Pe fundalul unor conştiinţe 
sensibilizate, prin urmare, Sienkiewicz scrie şi el, la 
sfârşitul lunii februarie 1883, Sachem, în care reformulează 
idei exprimate mai demult într-o corespondenţă de la 
începutul călătoriei în America. Nuvela va apărea în 
periodicele „Gzas” (2 martie) şi „Stowo” (28 mai), în 
sumarul unui volum fiind introdusă în 1889. Socotită mult 
timp mai ales drept o producţie exotică, s-a impus-treptat 
printre creaţiile reprezentative ale nuvelisticii 
sienkiewiczene. În presa românească a apărut de câteva 
ori, prima dată în 1901, în „Foaia populară” (nr. 9, p. 5-7; 
nr. 10, p. 7-10), în traducerea lui Hei. Î. Del. 


ÎN ORAŞUL Antylopa, aşezat pe malul râului cu acelaşi 
nume, în statul Texas, se grăbeau cu mic, cu mare la 
spectacolul circului. Emoţia locuitorilor întrecuse măsura 
obişnuită, deoarece de la înfiinţarea oraşului era pentru, 
prima dată când venea aici un circ cu dansatoare, cântăreţi 
şi echilibrişti. Oraşul nu era prea vechi. Cu cincisprezece 
ani în urmă, în acest loc nu se afla nici o casă, iar prin 
împrejurimi nu se pomenea picior de alb. În schimb, în 
furca râului, chiar acolo unde se află acum Antylopa, se 
înălța o aşezare a indienilor, numită Chiavatta. Era 
reşedinţa Şerpilor Negri, care la vremea lor le-au dat atât 
de furcă coloniilor nemţeşti din vecinătate - Berlin, 
Grundenau şi Harmonia - încât acestea n-au mai putut să 
reziste. E drept că indienii nu-şi apărau decât teritoriul lor, 
pe care guvernul statului Texas li-l oferise în veşnică 
folosinţă prin cele mai solemne tratate; dar ce putea să-i 
intereseze asta pe coloniştii din Berlin, Grundenau şi 
Harmonia? Sigur că ei le luau Şerpilor Negri pământul apa 
şi aerul, în schimb, aduceau aici civilizaţia; aşa că pieile 
roşii îşi arătau recunoştinţa în felul lor, adică luându-le 
scalpurile. Asemenea stare de lucruri nu putea să dureze. 
Prin urmare, coloniştii din Berlin, Grundenau şi Harmonia 
s-au adunat într-o noapte cu lună în număr mare, vreo 
patru sute, şi chemându-i în ajutor pe mexicanii din La Ora, 
au atacat Chiavatta cufundată în somn. Triumful acestei 
cauze demne a fost deplin. Chiavatta a fost arsă, iar 
locuitorii fără deosebire de vârstă şi sex au fost ucişi până la 
cel din urmă. Au scăpat doar mici grupuri de războinici 
care erau plecaţi la vânătoare. Din toată aşezarea, nu s-a 
salvat nimeni, mai ales pentru că era plasată în furca râului 
care, cum se întâmpla de obicei primăvara, se revărsase, 
înconjurând locul cu ape de netrecut. Aceeaşi situare în 
furca râului, care i-a pierdut pe indieni, le-a plăcut nemților. 
Era rău să fugi de aici, în schimb, te puteai apăra foarte 
bine. Datorită acestei convingeri, din Berlin, Grundenau şi 
Harmonia a început imediat emigrarea în furca râului, unde 


într-un timp record, în locul vechii Chiavatta, a apărut 
civilizata Antylopa. După numai cinci ani, număra cinci mii 
de locuitori. 

În al şaselea an, în cealaltă parte a furcii, s-au găsit 
zăcăminte de argint viu, a căror exploatare a dublat 
numărul locuitorilor. În al şaptelea an, în puterea legii 
Lynch79, au fost spânzurați în piaţa oraşului ultimii 
nouăsprezece războinici din tribul Şerpilor Negri, prinşi în 
Pădurea Morților din apropiere - iar de atunci nimic n-a 
mai stat în calea dezvoltării Antylopei. În oraş, se tipăreau 
două „Ilagblatt”-uri şi o „Montagsrevue”. Calea ferată o 
unea cu Rio del Norte şi San Antonio; pe Opuncia-Gasse se 
înălţau trei şcoli, dintre care una de studii superioare. În 
piaţa în care fuseseră spânzurați ultimii Şerpi Negii, s-a 
construit o instituţie filantropică; în biserici, pastorii 
predicau în fiecare duminecă dragostea de semeni, 
respectarea proprietăţii altuia şi alte virtuţi necesare unei 
societăţi civilizate; un conferenţiar în trecere ţinuse o dată 
la Capitol chiar o prelegere Despre drepturile popoarelor. 

Locuitorii mai bogaţi vorbeau de nevoia înfiinţării unei 
universităţi, care avea să fie sprijinită şi de guvernul 
statului. Aşa că locuitorilor le mergea bine. Comerţul cu 
argint viu, portocale, orz şi vin le aducea venituri 
considerabile. Erau cinstiţi, gospodari vrednici, sistematici 
şi graşi. Dacă cineva ar fi vizitat mai târziu Antylopa, când 
numărul locuitorilor crescuse la peste zece mii, n-ar fi 
recunoscut, în negustorii din oraş, pe luptătorii nemiloşi 
care arseseră Chiavatta cu cincisprezece ani în urmă îşi 
petreceau toată ziua prin prăvălii, ateliere, birouri, iar 
seara tăifăsuiau în berăria „Soarele de aur”, de pe strada 
Şerpilor cu clopoței. Ascultând aceste glasuri calme şi 
guturale, aceste: Mahlzeit! Mahlzeit! 80 aceste flegmatice: 
Nun ja wissen Sie, Herr Muller is das aber moglich? 81, 
zgomotul halbelor ciocnite, gâlgăitul berii şi plescăiturile 
spumei vărsate pe podea, văzând liniştea, încetineala, şi 
privind la aceste feţe de filistini, îngălate de grăsime, la 


aceşti ochi albicioşi, puteai să crezi că te afli în nu ştiu care 
berărie din Berlin sau din Munchen în nici un caz pe ce 
cenuşa Chiavattei. În oraş, însă, totul era, ganz gemutlich82 
şi nu se mai gândea nimeni la cenuşă. În acea seară, lumea 
se grăbea la circ mai întâi pentru că, după o muncă grea, 
distracţia este un lucru pe cât de cuvenit, pe atât de plăcut, 
iar în al doilea rând, fiindcă locuitorii erau mândri de 
venirea lui. Se ştie doar că circurile ambulante, nu se 
opresc în orice târguşoare, aşa că venirea trupei lui Hon. M. 
Dean confirma întrucâtva măreţia şi importanţa Antylopei. 
Mai exista însă şi al treilea motiv, poate cel mai însemnat, al 
curiozităţii tuturor. 

Numărul doi din program anunţa cele ce urmează: 
„Plimbarea pe sârma întinsă la o înălţime de cincisprezece 
picioare83 (cu acompaniament muzical) va fi executată de 
renumitul gimnast Vulturul Roşu, sachemul (căpetenia) 
Şerpilor Negri, ultimul urmaş din seminţia regilor şi ultimul 
din trib: 1) Plimbare pe sârmă. 2) Salturile antilopei. 3) 
Dansul şi cântecul morţii”. Dacă acest sachem putea să 
stârnească undeva cea mai mare tulburare, apoi aceasta 
putea să se întâmple numai la Antylopa; mai mult ca 
oriunde. Hon. M. Dean povestea la „Soarele de aur” că în 
urmă cu cincisprezece ani, în trecere prin Santa Fe, a găsit 
la Planos de 'Tornado un indian bătrân pe moarte cu un 
băiat de zece ani. Bătrânul a murit într-adevăr din cauza 
rănilor şi a epuizării, dar înainte de a muri, i-a povestit că 
flăcăiandrul era fiul sachemului ucis al Şerpilor Negri şi 
urmaşul lui la conducerea tribului. Trupa l-a adăpostit pe 
bietul orfan care cu vremea a devenit primul ei acrobat. De 
altfel, Hon. M. Dean afla abia aici, la „Soarele de aur”, că 
Antylopa era Chiavatta de odinioară şi că vestitul echilibrist 
avea să-şi arate îndemânarea pe mormintele părinţilor săi. 
Această veste îl bucura pe director, deoarece acum putea să 
meargă la sigur cu great attraction84, numai să ştie să 
exploateze cât mai bine efectele. Se înţelege că filistinii din 
Antylopa se îmbulzeau la circ ca să le arate soțiilor şi fiilor 


aduşi din Europa, care nu văzuseră în viaţa lor un indian, 
pe ultimul vlăstar al Şerpilor Negii şi să le spună: „Priviţi, 
aşa erau războinicii pe care i-am exterminat cu 
cincisprezece ani în urmă”. Ach, Herr Jeh! 85 E foarte 
plăcut să auzi asemenea exclamaţii de admiraţie din gura 
lui Amalchen şi a „micului Fryc. De aceea, în tot oraşul se 
repeta întruna: Sachem, sachem! 

Încă de dimineaţă, copiii priveau prin crăpăturile 
scândurilor cu feţe curioase şi înspăimântate totodată, în 
timp ce băieţandrii, însufleţiţi de spiritul războinic, 
mărşăluiau ameninţător întorcându-se de la şcoală, nici ei 
nu ştiau prea bine de ce. Este ora opt seara. O noapte 
minunată, senină, înstelată. Adierile din afara oraşului aduc 
aromele crângurilor de portocali, care se amestecă aici cu 
mirosul orzului germinat, folosit la fermentarea berii. Circul 
împrăştie o mare de lumină. 'lorţe uriaşe de smoală, înfipte 
la intrarea principală, ard fumegând. Adieri uşoare clatină 
dârele de fum şi flăcările strălucitoare care luminează 
contururile întunecate. Pe locurile de trecere dintre şirurile 
de bănci goale, încep să tropăie paşii oamenilor, şi în 
curând masa întunecată, mişcătoare, acoperă totul de sus 
până jos. Sub cupola circului e lumină ca ziua, deoarece cu 
toate că nu izbutiseră să tragă până aici ţevile de gaz, 
candelabrul uriaş, alcătuit din cincizeci de lămpi cu petrol, 
scaldă arena şi pe spectatori în torente de lumină, în aceste 
străluciri, se văd capetele dolofane ale amatorilor de bere, 
date pe spate, ca să nu apese guşile arătoase, chipuri tinere 
de femei şi guriţele frumoase şi uimite ale copiilor, ai căror 
ochi mai să iasă din orbite de curiozitate, în definitiv, toţi 
spectatorii au o înfăţişare curioasă, mulţumită şi nu prea 
expresivă, cum se întâmplă de obicei cu publicul de la circ. 
În timp ce discută sau cer: Frisch Wasser! Frisch Bier! 86 
aşteaptă cu toţii nerăbdători începerea spectacolului. În 
sfârşit, răsună clopoţelul, apar şase supraveghetori în cizme 
strălucitoare şi se aşeză pe două rânduri la intrarea în 
arenă dinspre barăcile cailor. Printre aceste rânduri 


năvăleşte un cal dezlănţuit, fără zăbală şi fără şa, iar pe el 
ceva ca un nor de muselină, panglici şi tul. E dansatoarea 
Lina. Îşi începe numărul în acompaniamentul muzicii. Lina 
este atât de frumoasă, încât tânăra Mathilde, fiica 
fabricantului de bere de pe Opuncia-Gasse, neliniştită, se 
apleacă la urechea, tânărului băcan Floss, de pe aceeaşi 
stradă, şi-l întreabă în şoaptă dacă o mai iubeşte. În acest 
timp, calul galopează şi răsuflă ca o locomotivă, bicele 
plesnesc, cei câţiva clovni care intraseră îndată după 
dansatoare, ţipă şi îşi trag palme, dansatoarea trece ca 
fulgerul; răsună strigăte de bravo. Ce spectacol splendid! 
Dar primul număr se sfârşeşte repede. Urmează al doilea 
număr. Cuvântul sachem! Sachem! Trece din gură în gură 
printre spectatori. Nimeni nu mai acordă vreo atenţie 
clovnilor care continuă să se pălmuiască. În timp ce ei se 
maimuţăresc, supraveghetorii aduc caprele de lemn, înalte 
de peste zece picioare, şi le aşează în două extremităţi 
opuse ale arenei. Orchestra nu mai cântă Yankee Doodle87, 
ci aria lugubră a Comandorului din Don Juan88; se întinde 
sârma între cele două suporturi. Brusc, un snop de artificii 
izbucneşte dinspre intrare şi scaldă întreaga arenă într-o 
lumină sângerie. Acum trebuie să-şi facă apariţia fiorosul 
sachem, ultimul descendent al Şerpilor Negri. Dar ce-i 
asta?... În locul lui sachem se arată directorul trupei, Hon. 
M. Dean. Se înclină în faţa publicului şi începe să vorbească. 
Îi revine onoarea de a-i ruga pe „amabilii şi stimaţii 
gentlemeni, ca şi pe frumoasele şi nu mai puţin stimatele 
ladies89, să păstreze o linişte adâncă şi să nu aplaude, 
deoarece conducătorul este peste măsură de surescitat şi 
mult mai sălbatic decât de obicei”. Aceste cuvinte produc o 
impresie puternică şi, lucru ciudat, aceiaşi honoratiores90 
ai Antylopei, care dăduseră foc Chiavattei cu cincisprezece 
ani în urmă, încearcă acum un simţământ foarte neplăcut. 
La intrare, mulţimea de oameni, care nu puteau pătrunde 
înăuntru sau n-aveau bani pentru bilete, se uită la căruțele 
trupei şi mai ales la draperia de pânză de la uşa uriaşă, pe 


care este pictată lupta albilor cu pieile roşii. În momentele 
în care draperia se dă la o parte, se vede interiorul luminat 
al bufetului cu sutele de halbe de sticlă pe mese. Dar uite că 
draperia se trage definitiv şi mulţimea intră. Cu o clipă 
înainte, în timp ce frumoasa Lina îşi executa săriturile pe 
cal, se bucurau că stau atât de aproape de parapet, de unde 
puteau să vadă totul foarte bine, iar acum privesc cu 
oarecare nostalgie spre locurile mai depărtate, de sus, şi 
împotriva legilor fizicii, găsesc că mai jos zăpuşeala este 
mai mare. 

Mai ţine oare minte ceva acest sachem? E adevărat că a 
crescut de mic în trupa lui Hon. M. Dean, alcătuită în cea 
mai mare parte din nemți. Să nu fi uitat oare? Părea 
imposibil. Ambianţa şi cei cincisprezece ani de când era 
acrobat la circ, de când făcea giumbuşlucuri şi stârnea 
aplauzele publicului să nu-şi fi spus oare cuvântul? 

Chiavatta, Chiavatta! Bine, dar nici ei, nemţii, nu mai stau 
pe pământurile lor, în ţară, şi nu se mai gândesc la ea decât 
atâta cât le îngăduie interesele. În primul rând, trebuie să 
mănânce şi să bea. Acest adevăr trebuie să-l ştie tot atât de 
bine orice filistin, ca şi ultimul dintre Şerpii Negri. 

Asemenea reflecţii sunt întrerupte deodată de un şuier 
puternic dinspre barăcile cailor şi în arenă apare sachemul 
aşteptat cu atâta nelinişte. Un murmur scurt străbate 
mulţimea: „El este! El este!” apoi se aşterne tăcerea. Doar 
la intrare sâsâie focul bengal care arde mereu. Toate 
privirile se îndreaptă spre silueta căpeteniei care îşi va 
arăta talentul sub cupola circului pe mormintele părinţilor. 
Indianul merită într-adevăr să fie privit. Pare mândru că un 
rege. Mantia de hermină albă, însemnul căpeteniei, îi 
acoperă statura mândră şi atât de sălbatică, încât aminteşte 
de un jaguar nu prea bine îmblânzit. Figura tăiată parcă în 
aramă, seamănă cu capul unui vultur, iar ochii răspândesc 
luciri reci, adevăraţi ochi de indian, liniştiţi, chipurile 
indiferenți, dar ameninţători. Îşi plimbă privirile pe 
deasupra celor adunaţi, căutându-şi parcă victima. De 


altfel, este înarmat din cap până-n picioare. Pe cap i se 
mişcă penele, la cingătoare are înfipte toporul şi cuțitul de 
scalpat, numai în mină, în loc de arc, ţine o bară lungă, 
care-i slujeşte la menţinerea echilibrului când merge pe 
sârmă. Oprindu-se la mijlocul scenei, lansează deodată 
strigătul de război. Herr Gott! 91 e strigătul Şerpilor Negri. 
Cei care au ars Chiavatta, ţin bine minte acest urlet 
înfiorător; e totuşi de neînțeles că ei, care nu s-au temut 
atunci de o mie de războinici ce urlau la fel, transpiră acum 
în faţa unuia singur. Dar iată că directorul se apropie de 
căpetenie şi-i vorbeşte, vrând parcă s-o împace şi s-o 
liniştească. Animalul sălbatic simte zăbala, şi îndemnul dă 
rezultate, deoarece după o clipă sachem se balansează pe 
sârmă. Păşeşte înainte cu ochii aţintiţi la candelabru. Sârma 
se îndoaie destul de mult; câteodată nu se mai vede deloc, 
şi atunci indianul pare suspendat în aer. Parcă urcă, măi 
face câţiva paşi înainte, apoi se retrage şi iarăşi înaintează, 
ţinându-şi echilibrul. Braţele întinse, acoperite de mantie, 
arată ca nişte aripi uriaşe. Se clatină!... Cade! Ba nu! 
Aplauze scurte răpăie ca o vijelie şi tac brusc. Faţa 
căpeteniei devine tot mai amenințătoare. În privirea lui 
pironită pe lămpile cu petrol fulgeră sclipiri înfricoşătoare. 
Spectatorii sunt cuprinşi de teamă, dar nimeni nu întrerupe 
liniştea, în acest timp, sachem se apropie de celălalt capăt 
al sârmei; se opreşte şi pe neaşteptate din gura lui se 
smulge cântecul de război. 

Mai mare mirarea! Căpetenia cânta în limba germană, 
lucru nu prea greu de înţeles; mai mult ca sigur că uitase 
graiul Şerpilor Negri. Altminteri, nimeni nu bagă de seamă. 
Ascultă cu toţii cântecul care devine din ce în ce mai 
puternic. Este pe jumătate cântec, pe jumătate o chemare 
nespus de dureroasă, sălbatică şi răguşită, plini de accente 
dure. 

Se aud cuvintele următoare: „După marile ploi, cinci sute 
de războinici ieşeau în fiecare an din Chiavatta şi porneau 
pe cărările războiului sau la marile vânători de primăvară. 


Când se întorceau din luptă, adunau scalpuri; când 
reveneau de la vânătoare, aduceau carne şi piei de bivol, iar 
nevestele îi întâmpinau cu bucurie şi dănţuiau în cinstea 
Marelui Spirit. 

Chiavatta era fericită! Nevestele trebăluiau în wigwamuri, 
copiii deveneau fete frumoase şi războinici viteji. Războinicii 
mureau pe câmpul de glorie şi se duceau să vâneze cu 
spiritele părinţilor în Munţii de Argint. Topoarele lor nu se 
mânjeau niciodată cu sângele femeilor şi al copiilor, fiindcă 
războinicii Chiavattei erau bărbaţi vrednici, Chiavatta era 
puternică. Până când au venit feţele palide de dincolo de 
mările îndepărtate şi au dat foc Chiavattei. Războinicii palizi 
nu i-au învins pe Şerpii Negri în luptă, ci s-au furişat 
noaptea ca şacalii şi cuţitele lor s-au împlântat în piepturile 
femeilor, copiilor şi bărbaţilor adormiţi. 

Şi a pierit Chiavatta, fiindcă în locul ei albii şi-au ridicat 
wigwamurile lor de piatră. Tribul ucis şi Chiavatta nimicită 
strigă răzbunare”. 

Glasul căpeteniei răsună răguşit. Acum, balansându-se pe 
sârmă, pare un arhanghel roşu al răzbunării, care se înalţă 
peste capetele mulţimii de oameni. Până şi directorul este 
neliniştit. Domneşte o linişte de moarte. Căpetenia îşi 
continuă cântecul: „Din tot tribul, a rămas în viaţă un singur 
copil. Era mic şi slab, dar a jurat spiritului pământului că se 
va răzbuna. Că va vedea cadavrele bărbaţilor albi, ale 
nevestelor şi ale copiilor... O mare de sânge...!” Ultimele 
cuvinte sunt un muget de turbare. Printre spectatori se iscă 
murmure scurte asemenea răbufnirilor viforniţei. Mii de 
întrebări fără răspuns se îmbulzesc în mintea lor. Ce vrea să 
facă acest tigru furios? Ce vesteşte? Cum se va răzbuna? El, 
de unul singur? Să mai rămână aici, sau să dea bir cu 
fugiţii! Să se apere, dar cum? Was ist das? Was ist das? 92 
răsună glasurile înfricoşate ale femeilor. Deodată, din 
pieptul căpeteniei se smulge un urlet neomenesc, se 
balansează mai mult, sare pe capra de lemn de sub 
candelabru şi înalţă bara. Un gând înspăimântător străbate 


minţile ca un fulger: vrea să spargă candelabrul şi să dea 
foc la circ cu petrolul aprins. Din piepturile spectatorilor se 
smulge un strigăt. Dar ce-i asta? Din arena se strigă: Stai! 
Opreşte-te!... Căpetenia nu mai este! Sărise jos şi 
dispăruse. N-a dat foc la circ? Unde a pierit? Uite-lcă iese, 
iese iarăşi, gâfâind, obosit, groaznic. În mână ţine o farfurie 
de tinichea, pe care o întinde spre oameni, spunând pe un 
ton rugător: Was gefâllig fur den letzten der Schwarzen 
Schlangen!... 93. Asistenţa răsuflă uşurată. Aşadar, toate 
acestea erau în program, nu era vorba decât de o 
scamatorie a directorului, de un efect? Îl răsplătesc cu toţii, 
care cu o jumătate de dolar, care cu un dolar întreg... Cum 
pot să se arate zgârciţi cu ultima mlădiţă a Şerpilor Negri? 
Aici, la Antylopa, pe cenuşa Chiavattei! Sunt totuşi oameni 
cu suflet bun. 

După spectacol, sachem bea bere şi mânca piroşte la 
„Soarele de aur”. Se vede că ambianța îşi spunea cuvântul. 
Îşi câştigase o mare popularitate la Antylopa, îndeosebi 
printre femei. Se bârfea chiar că... 

Paznicul farului. 

Traducere de Cezar Petrescu şi TI. Holban. 

Povestirea de faţă se bazează pe o întâmplare reală, 
despre care, la vremea sa, a scris ]. Horain, într-una din 
corespondentele lui din America. 

Cuvânt înainte. 

Printre creaţiile care descriu viaţa emigranților polonezi în 
America se situează şi Paznicul farului, o capodoperă de 
proporţii liliputan, a cărei geneză este conținută într-o 
scrisoare pe care Sienkiewicz o trimite la 18 decembrie 
1877 ziarului „Kurier Codzienny”. Aici relata o întâmplare 
reală, povestită de un prieten, Julian Horain, care a trăit un 
timp în California. „Elementele factologice din această 
povestire le va cuprinde, cu modificări numai formale, în 
descrierea ultimii etape din viaţa personajului Skawinski, 
înfăţişat în Paznicul farului în anul 1880. Publicată în anul 
următor, 1881, în „Niwa,, va apărea în volum în 1882. 


Indiferent de opiniile formulate după tipărirea nuvelei, cele 
mai multe pozitive, valoarea şi popularitatea ei sunt 
consfinţite, printre altele, şi de prozele pe care le-a inspirat 
(În unul 1835 de M. Konopnicka ori Căsătoria de W. 
Sieroszewski ş.a.); niciuna nu o egalează. Prima traducere 
în româneşte datează din 1908 şi a apărut în „Răvaşul” (nr. 
13, 18, p. 406-421); datorită lui Ilie E. Torouţiu (Bibliografia 
relaţiilor literaturii române cu literaturile străine în 
periodice. 1859-1918). 

[. 

ÎNTR-O ZI, paznicul farului de lângă Aspinwall94, în 
apropiere de Panama, a pierit fără urmă. Cum faptul s-a 
produs pe timp de furtună, s-a bănuit că nenorocitul s-a 
apropiat prea mult de ţărmul stâncos al insulei pe care se 
afla farul şi a fost furat de un val. Presupunerea aceasta 
părea cu atât mai întemeiată, cu cât a doua zi nu s-a găsit 
nici barca, pe care de obicei o ţinea adăpostită într-o 
adâncitură a stâncii. Postul de paznic al farului devenind 
astfel vacant, trebuia să se găsească fără întârziere un 
înlocuitor, deoarece farul avea însemnătate, nu numai 
pentru circulaţia locală, dar şi pentru vapoarele care 
circulau între New York şi Panama. Golful Mosquito e plin 
de bancuri de nisip, printre care drumul este primejdios 
chiar şi în timpul zilei, iar noaptea, mai ales când se lăsa 
ceaţă, ceea ce se întâmplă foarte adesea pe aceste ape 
dogorâte de soarele tropical, circulaţia este aproape cu 
neputinţă, Pe asemenea vreme, singurul îndreptar al 
numeroaselor vapoare este lumina farului. 

Grija de a găsi un nou paznic de far cădea în seama 
consulului Statelor Unite, care îşi avea reşedinţa la Panama. 
Şi trebuie să arătăm că aceasta nu era o grijă obişnuită, mai 
întâi, pentru că noul paznic trebuia găsit în răstimp de 
douăsprezece ceasuri; iar în al doilea rând, el trebuia să fie 
un om excepţional de conştiincios, aşa că nu oricine putea fi 
primit; în sfârşit, candidaţi pentru un asemenea post, pur şi 
simplu nu se iveau. Viaţa în turnul farului este deosebit de 


grea, aşa că nu le surâdea defel trândavilor locuitori ai 
ținuturilor de miazăzi, cărora le place să hoinărească în 
deplină libertate. Un paznic de far este oarecum un 
puşcăriaş. Cu excepţia duminicii, el nu poate părăsi nici o 
clipă insula de piatră. Barca din Aspinwall îi aduce o dată pe 
zi mâncare şi apă proaspătă; după aceea, omul care îi 
aduce merindele pleacă îndată, iar insula, care are o 
întindere de un pogon, rămâne cu desăvârşire pustie. 
Paznicul locuieşte în turnul farului, unde are grijă să ţină 
bună rânduială; ziua dă semnalele cuvenite, ridicând 
steagurile de diferite culori, potrivit cu indicaţiile 
barometrului, iar seara aprinde lumina. Altminteri n-ar fi o 
muncă prea grea, dacă n-ar fi împrejurarea că pentru a 
ajunge sus, la farul care se află în vârful turnului, trebuie să 
urci peste patru sute de trepte întortocheate şi foarte 
înalte, călătorie pe care paznicul este obligat câteodată să o 
facă de mai multe ori pe zi. La urma urmei, viaţa aceasta se 
asemăna cu viaţa de mănăstire, ba era chiar mai rea decât 
obişnuita viaţă de mânăstire, semăna cu o viaţă de pustnic. 
Nu-i deci de mirare că mister Isaac Falconbridge se găsea 
într-o mare încurcătură, străduindu-se să găsească un 
înlocuitor permanent răposatului paznic, şi deci nu este 
greu să-i înţelegem bucuria când, pe neaşteptate, 
înlocuitorul se înfăţişă chiar în aceeaşi zi. Era un bătrân de 
vreo şaptezeci de ani sau poate chiar mai mult, dar părea 
viguros, se purta drept şi avea mişcări şi ţinută de soldat. 
Avea părul alb de tot şi faţa bronzată ca de creol95, dar, 
judecând după ochii săi albaştri, nu era de felul lui din 
miazăzi. Avea o înfăţişare de om mâhnit şi abătut, dar 
cinstit. Noul-venit îi plăcu lui Falconbridge de la prima 
vedere. Rămânea numai să-l cerceteze mai de aproape, din 
care pricină s-a încins între ei următoarea discuţie; 

— De unde eşti de fel? 

— Sunt polonez. 

— Ce-ai făcut până acum? 

— Am hoinărit. 


— Un paznic de far este legat de locul unde îşi are slujba. 

— Am nevoie de odihnă. 

— Ai mai ocupat vreun post? Ai vreun certificat precum că 
ai îndeplinit vreo slujbă cinstită la stat? 

Bătrânul scoase din sân o bucată de mătase decolorată, 
care semăna cu o fâşie de steag vechi. O desfăcu şi spuse: 

— Iată certificatele mele. Această cruce am primit-o în 
treizeci: astălaltă este spaniolă, din războiul carlist; a treia 
este Legiunea de onoare franceză; a patra am dobândit-o în 
Ungaria. Apoi m-am bătut în Statele Unite, împotriva celor 
din Sud96, dar acolo nu se dau decoraţii, de aceea - iată 
certificatul. 

Falconbridge luă hârtia şi începu să citească. 

— Hm! Skawinski? Acesta este numele dumitale?... Hm!... 
Două steaguri luate de dumneata singur într-un atac la 
baionetă... Ai fost soldat viteaz! 

— Voi fi şi un conştiincios paznic de far. 

— Acolo va trebui să te urci de câteva ori pe zi în turn. Le 
ţin picioarele? 

— Am străbătut pe jos drumul, de la New York până în 
California. 

— All right! Cunogşti serviciul de mare? 

— Trei ani am servit pe o balenieră. 

— Ai încercat, se vede, tot felul de profesiuni! 

— Numai linişte n-am găsit! 

— De ce? 

Bătrânul săltă din umeri. 

— Aşa mi-a fost soarta. 

— "Totuşi, pentru un paznic de far mi se pare că eşti prea 
bătrân. 

— Sir, răspunse deodată candidatul, cu glas tulburat. Sunt 
foarte obosit şi necăjit. Precum vedeţi, am trecut prin 
multe. Postul acesta este unul din cele pe care aş fi dorit din 
toată inima să-l obţin. Sunt bătrân, am nevoie de linişte! E 
vremea să-mi spun: „Aici ai sa rămâi, acesta este postul 
tău”. Ah, sir! Numai de dumneavoastră depinde acest lucru! 


Nu ştiu dacă mă voi mai întâlni a doua oară cu o asemenea 
slujbă! Ce fericire că am venit la Panama... Vă rog... pe 
Dumnezeul meu, sunt ca un vapor care, dacă nu va intra în 
port, se va scufunda... Dacă vreţi să fericiţi un om bătrân... 
Jur ca sunt cinstit, dar, m-am săturat de atâta hoinăreală. 

Ochii albaştri ai bătrânului vădeau o dorinţă atât de 
fierbinte, încât Falconbridge, care avea o inimă bună şi 
simplă, fu mişcat. 

— Well97! Spuse. le primesc. Eşti paznic de far. 

Faţa bătrânului se lumină de o nespusă bucurie. 

— Mulţumesc. 

— Te poţi duce chiar astăzi la turn? 

— Da. 

— Atunci, good-bye98! Să nu uit să-ţi mai spun ceva; 
pentru orice abatere de la serviciu, vei fi concediat. 

— All right! 

Chiar în aceeaşi seară, când soarele cobora de cealaltă 
parte a Oceanului, şi după o zi senină venea noaptea 
întunecată, se văzu că noul paznic era la post, pentru că 
farul arunca pe ape, ca de obicei, puternicele lui şuvoaie de 
lumină. Noaptea era pe deplin liniştită, tăcută, o noapte cu 
adevărat tropicală, îmbibată de o ceaţă străvezie, care 
alcătuia în jurul lunii un cerc mare, ca un curcubeu cu 
margini fluide şi necuprinse. Numai marea se frământa, 
pentru că se apropia fluxul. Skawinski sta pe platformă, sub 
lanterna cea mare, care de jos părea un mic punct negru. 
Încerca să-şi adune gândurile şi să înţeleagă noua lui 
situaţie. Dar gândul lui se afla sub o prea puternică 
presiune, ca să se poată desfăşura firesc Se simţea ca o 
fiară hăituită în clipa când, în sfârşit, se mistuie în faţa 
vânătorilor într-un adăpost, pe o stâncă inaccesibilă sau 
într-o peşteră. A sosit în sfârşit şi pentru el vremea liniştii. 
Simţământul siguranţei îi umplea sufletul de o 
nemaipomenită bucurie. Aici, pe stânca aceasta, el putea, 
pur şi simplu, să-şi bată joc de îndelungata-i pribegie, de 
vechile lui nefericiri şi înfrângeri. Era într-adevăr ca o 


corabie căreia furtuna i-a sfărâmat catargul, i-a frânt 
straiurile şi pânzele, pe care a zvârlit-o din înălţimea norilor 
până în adâncul mării, pe care au lovit-o valurile şi a 
scuipat-o spuma şi care totuşi a ancorat în port. Icoane din 
vremea acestei furtuni îi treceau în goană prin minte, în 
contrast cu viitorul liniştit, care-l aştepta acum. O parte din 
ciudatele lui drumuri le povestise lui Falconbridge, dar nu 
pomenise nimic despre alte nenumărate întâmplări prin 
care trecuse. De câte ori îşi aşezase cortul şi-şi aprinsese 
focul în vatră, năzuind a se statornici pentru totdeauna în 
locul acela, totdeauna avusese nenorocul să se dezlănţuie 
vântul, care-i smulgea cortul din ţăruşi, îi împrăştia focul, 
iar pe el îl ducea la pierzanie. Uitându-se acum de pe 
platforma turnului la valurile luminate, îşi amintea de toate 
prin câte a trecut. S-a bătut aproape în toate cele patru 
părţi ale lumii, şi în pribegia lui a încercat aproape toate 
meseriile. Fiind vrednic şi cinstit, uneori câştiga bani destui, 
dar totdeauna îi pierdea, împotriva tuturor aşteptărilor, 
deşi se purta cu cea mai mare grijă. A scos aur din 
Australia, a căutat diamante în Africa, a fost puşcaş al 
stăpânirii în Indiile de Vest. Când şi-a înjghebat o fermă în 
California, i-a pustiit-o seceta; a încercat să facă negoţ cu 
triburile sălbatice din fundul Braziliei, dar şi-a sfărâmat 
pluta pe fluviul Amazon, iar ela trebuit să rătăcească prin 
păduri, aproape gol şi fără nici o armă, vreme de mai multe 
săptămâni, hrănindu-se cu fructe sălbatice şi aflându-se 
necontenit în primejdia de a fi sfâşiat de vreo fiară. A 
întemeiat un atelier de fierărie la Helena, în statul 
Arkansas, dar întregul oraş a fost mistuit de un incendiu 
cumplit. După aceea, străbătând Munţii Stâncoşi, a căzut în 
mâinile indienilor, şi numai printr-o minune a putut fi salvat 
de către puşcaşii canadieni. A fost matelot pe un vapor care 
făcea cursa între Bahia99 şi Bordeaux, mai târziu a fost 
aruncător de cange pe un vapor de vânat balene. 
Amândouă vapoarele s-au sfărâmat. A avut o fabrică de 
ţigări în Havana, dar pe când zăcea bolnav de vomito100, a 


fost prădat de asociatul său. În sfârşit, a sosit la Aspinwall, 
şi aici înfrângerile lui trebuiau să se sfârşească. Ce 
nenorocire putea să-l mai urmărească pe această insulă 
stâncoasă? Nici apa, nici focul, nici oamenii! De altfel, din 
partea oamenilor, Skawiiski nu avusese prea mult de 
suferit. Oamenii îi făcuseră mai mult bine decât rău. 

În schimb, i se părea că e urmărit cu înverşunare de toate 
cele patru elemente ale naturii. Cei care-l cunoşteau, 
spuneau că nu are noroc, şi în felul acesta lămureau totul. 
De altfel, el însuşi ajunsese oarecum maniac. Credea că o 
mână puternică şi răzbunătoare îl urmăreşte pretutindeni, 
pe uscat, ca şi pe apă, Nu-i plăcea însă să vorbească despre 
acest lucru; numai uneori, când îl întreba câte cineva a cui 
ar putea îi mâna aceasta, arăta misterios către Steaua 
Polară şi răspundea că asta vine dintr-acolo... Într-adevăr, 
înfrângerile lui erau atât de copleşitoare, încât te cuprindea 
mirarea că mai exista, atât de uşor puteau ele dobori pe 
omul care le îndura. De altfel, avea o răbdare de indian şi o 
mare putere de rezistenţă, care izvora din bunătatea inimii 
lui. Pe vremuri, în Ungaria, a fost împuns de câteva ori cu 
baioneta pentru că nu voise să se agate de scara care i se 
arăta drept unic mijloc de salvare şi să strige: iertare! Tot 
aşa n-a vrut să se plece nici în faţa nenorocirilor care îl 
copleşeau. Mergea înainte, trudind ca o furnică. Aruncat 
înapoi de o sută de ori, îşi reîncepea liniştit călătoria pentru 
a suta una oară. Era în felul lui un om cu totul ciudat. Acest 
bătrân soldat, pârjolit Dumnezeu ştie de câte focuri, 
deprins cu nenorocirile, lovit şi călit, avea inimă de copil. În 
timpul epidemiei din Cuba s-a îmbolnăvit, pentru că dăduse 
toată chinina bolnavilor, fără să-şi oprească pentru el nici 
măcar un gram, deşi avusese o cantitate destul de mare. 

Mai avea încă o ciudăţenie: după atâtea dezamăgiri, era 
mereu plin de încredere şi nu-şi pierdea niciodată speranţa 
că toate se vor îndrepta în bine. În fiecare iarnă se înviora şi 
prezicea întâmplări mari. Le aştepta cu nerăbdare, şi cu 
gândul la ele trăia un an întreg. Dar iernile treceau una 


după alta, şi Skawinski nu obținuse decât atât: să 
încărunţească cu totul. În sfârşit, veni şi bătrâneţea, şi 
începu să-şi piardă energia. Răbdarea lui era acum mai 
mult o resemnare. Vechea lui linişte se prefăcu într-o 
înclinare către duioşie, şi acest soldat călit în lupte ajunse 
încetul cu încetul o bocitoare gata să lăcrimeze pentru 
orice. 

În afară de aceasta, din când în când îl încerca cea mai 
chinuitoare nostalgie, pe care i-o întărâta orice 
împrejurare: rândunelele care treceau, păsările cenuşii 
care semănau cu vrăbiile, zăpezile din munţi sau vreo 
melodie care-i amintea cine ştie ce cântec auzit cândva, 
demult... 

În cele din urmă, nu-l mai stăpânea decât un singur gând: 
gândul odihnei, care-l cuprinse cu totul pe bătrân, 
întunecându-i toate dorinţele şi speranţele. Acest om în 
veşnic neastâmpăr nu mai dorea acum nimic mai bun şi mai 
de preţ decât un loc de tihnă, unde să-şi poată aştepta în 
linişte sfârşitul. Un ciudat capriciu al soartei îl vânturase 
prin toate ţările şi pe toate mările, astfel încât nu-şi mai 
putea reveni, şi poate că tocmai de aceea socotea că cea 
mai mare fericire a omului este să se statornicească într-un 
loc, să nu mai hoinărească. Drept este că această modestă 
fericire i se cuvenea, dar se obişnuise într-atât cu 
dezamăgirile, încât se gândea la ea ca oamenii care-şi 
făuresc visuri ce nu se pot înfăptui. Nu mai cuteza să 
nădăjduiască. Între timp, cu totul pe neaşteptate, în 
douăsprezece ceasuri dobândise o slujbă minunată, cum 
alta mai bună pentru el nici nu se putea găsi pe lume. Nu-i 
deci de mirare că seara, când aprinse farul, era parcă uluit, 
încât se întreba dacă toată această întâmplare era 
adevărată, şi nu îndrăznea să-şi răspundă. Între timp, însă, 
realitatea îi răspundea, dându-i dovezi de netăgăduit; 
stătea deci pe platformă ceasuri întregi, privea, se sătura, 
se încredința. Ai fi zis că acum vedea marea pentru întâia 
oară în viaţă, pentru că ceasornicul de la Aspinwall bătuse 


miezul nopţii, iar el nu-şi părăsise încă locul din vârful 
turnului - privea necontenit. Jos, la picioarele lui, marea 
cânta. Lanterna farului arunca în întuneric un enorm şi 
puternic cerc de lumină, după care privirea bătrânului se 
pierdea în depărtarea cu totul întunecată, tainică şi 
înfricoşătoare. Dar depărtarea aceea alerga, parcă, în 
întâmpinarea luminii. Valurile lungi, nesfârşite se 
rostogoleau din întuneric şi, mugind, veneau până la ţărmul 
insulei, unde li se vedeau coamele înspumate, lucind 
roşietic în lumina farului. Fluxul era tot mai puternic, şi apa 
se revărsa peste bancurile de nisip. Glasul tainic al 
oceanului era tot mai plin şi tot mai adânc, uneori ca un 
tunet, alteori ca vuietul unei păduri uriaşe sau ca o 
îndepărtată şi tulbure larmă de voci omeneşti. Câteodată se 
molcomea. După aceea, urechea bătrânului prindea câteva 
suspine, câteva colcăituri, şi iarăşi se dezlănţuiau 
detunături amenințătoare. În sfârşit, vântul împrăştie ceața, 
dar aduse nori întunecaţi şi ferfeniţiţi, care acoperiră luna. 
Dinspre apus, vântul bătea tot mai puternic. Valurile se 
năpusteau furioase în stânca pe care se ridica turnul 
farului, înspumându-i zidurile. În depărtare, se auzea 
clocotul furtunii. Pe cuprinsul întunecat şi frământat se iviră 
câteva lumini verzui, care spânzurau de catargele 
vapoarelor. Şi acele puncte verzui când se ridicau în sus, 
când se lăsau în jos, când se legănau în dreapta, când în 
stângă. Skawinski cobori în odaia lui. Furtuna începu să 
urle. Acolo, afară, oamenii de pe vapoare luptau cu noaptea, 
cu întunericul, cu valurile; în odaie însă era linişte şi tăcere. 
Chiar şi vuietul furtunii răzbătea anevoie prin zidurile 
puternice, şi numai tic-tacul uniform al ceasornicului îl 
îndemna parcă pe bătrânul trudit la somn. 

II. 

Trecură ceasuri, zile şi săptămâni... 

Marinarii spun că uneori, când marea este tare înfuriată, 
cineva îi strigă pe nume noaptea, prin întuneric. Dacă 
nesfârşitul mării poate să arunce astfel de chemări, este 


deci cu putinţă că atunci, când omul îmbătrâneşte, să audă 
chemările unui alt nesfârşit mai întunecat şi mai tainic; şi cu 
cât este omul mai trudit în viaţă, cu atât mai plăcute-i sunt 
chemările acestea. Dar pentru a le auzi, trebuie linişte. În 
afară de aceasta, bătrâneţii îi place singurătatea, poate ca o 
presimţire a morţii. Pentru Skawinski, farul era un fel de 
mormânt. Nimic nu poate fi mai monoton decât viaţa în 
turnul unui far. Dacă se întâmplă ca vreun tânăr să se 
angajeze paznic de far, după un timp îşi părăseşte slujba. 
De aceea, paznicul de far este mai întotdeauna un om în 
vârstă, posomorât şi închis în sine. Când uneori îşi 
părăseşte farul şi ajunge între oameni, umblă printre ei ca 
şi când atuncea s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. 

La far lipsesc toate acele impresii mărunte care în viaţa 
obişnuită te învaţă să legi totul în tine însuţi. Toate lucrurile 
cu care vine în atingere paznicul de far sunt enorme şi 
lipsite de forme precise şi determinate. Cerul este un singur 
tot, apa un altul, iar în mijlocul acestor infinituri se află un 
suflet singuratic de om! 

În viaţa aceasta, gândul e mai degrabă o necontenită 
îngândurare, şi în această îngândurare nimic nu-l 
stinghereşte pe paznicul de far, nici chiar îndeletnicirea pe 
care o are. Zilele seamănă între ele, ca două mătănii dintr- 
acelaşi şirag, şi numai schimbarea vremii este, poate, 
singura diversitate. Skawinski însă se simţea foarte fericit, 
aşa cum nu fusese niciodată în viaţă. Se scula în zori, 
mânca, ştergea lentilele farului, iar după aceea, aşezându- 
se pe platformă, se uita pe întinsul apei, şi niciodată ochii 
săi nu izbuteau să se sature de priveliştile care li se iveau 
înainte. De obicei, în acest vast cadru de culoare verde- 
albăstruie se vedea un şir de corăbii cu pânzele întinse, 
care luceau în razele soarelui atât de puternic, încât, sub 
impresia acestei lumini, închideai ochii fără voie; uneori 
vapoarele, folosindu-se de acel vânt prielnic care se 
numeşte alizeu, mergeau unul după altul, înşiruite într-un 
singur rând, întocmai ca un lanţ de pescăruşi sau de 


albatroşi. Butoaiele roşii, care arătau drumul, se legănau pe 
valuri într-o mişcare uşoară şi măsurată; în fiecare zi, către 
prânz, se ivea o enormă coamă de fum, cenuşie. Era 
vaporul de la New York, care aducea călători şi mărfuri la 
Aspinwall, lăsând în urmă o lungă dâră de spumă. De 
cealaltă parte a terasei, Skawinski vedea, ca-n palmă, 
oraşul Aspinwall şi portul său, ca un furnicar, iar în port o 
pădure de catarge, bărci şi luntre; ceva mai departe se 
vedeau casele albe şi turnurile oraşului. Din înălţimea 
turnului, casele păreau cuiburi de pescăruşi, bărcile nişte 
gândaci, iar oamenii se mişcau.ca nişte puncte mici pe 
bulevardul alb, de piatră. Dimineaţa, adierea uşoară care 
venea dinspre răsărit aducea zvon de glasuri omeneşti, 
peste care se ridicau sirenele vapoarelor. Către amiază 
venea ceasul odihnei. Mişcarea în port contenea; pescăruşii 
se ascundeau în crăpăturile stâncilor, valurile se domoleau 
şi erau parcă mai trândave, şi atunci, pe uscat, pe mare şi în 
turnul farului domnea o clipă de tăcere deplină. Nisipurile 
galbene, din care ieşeau valurile, luceau ca nişte pete de 
aur pe întinsul apelor; turnul se vedea limpede, ca un stâlp 
pe albastrul cerului. Şuvoaiele razelor de soare se revărsau 
din cer pe apă, pe nisip şi pe crăpăturile stâncilor. În aceste 
clipe, şi bătrânul era cuprins de o dulce moleşeală. Simţea 
că odihna în care trăia era minunată, iar când se gândea că 
va dăinui, nu-i mai trebuia nimic altceva. Skawinski se 
îmbăta de propria lui fericire, şi pentru că omul se deprinde 
uşor cu o soartă mai bună, dobândi încetul cu încetul 
credinţă şi siguranţă, „pentru că, îşi spunea el, dacă 
oamenii clădesc aziluri pentru infirmi, de ce nu s-ar îngriji 
în sfârşit şi Dumnezeu de infirmul său?” Timpul trecea, iar 
el devenea tot mai încrezător în această convingere a sa. 
Bătrânul se deprinsese cu turnul, cu farul, cu ţărmul 
abrupt, cu bancurile de nisip şi cu singurătatea. Făcu 
cunoştinţă şi cu pescăruşii, care se ridicau de prin 
crăpăturile stâncilor, iar seara organizau mitinguri pe 
acoperişul turnului. Skawinski se obişnuise a le arunca ce 


rămânea din mâncarea lui, şi pescăruşii se deprinseră într- 
atâta cu aceasta, încât, dacă vreodată întârzia, se trezea 
înconjurat de o adevărată furtună de aripi albe, iar el umbla 
printre păsări, ca un cioban printre oi. În timpul refluxului 
cobora până la bancurile joase de nisip, de unde aduna 
melci gustoşi şi minunate scoici sidefii, pe care valurile ce 
se retrăgeau le lăsau pe nisip. Noaptea, la lumina lunii şi a 
farului, se ducea la prins peşte, care roia printre 
crăpăturile stâncilor. În cele din urmă, îşi îndrăgi stânca şi 
insula lui fără copaci, pe care creşteau numai plante 
mărunte şi grase, pline de răşină lipicioasă. De altfel, dacă 
insula era săracă, avea în schimb privelişti minunate. La 
ceasul amiezii, când atmosfera era foarte străvezie, se 
vedea istmul până la Pacific, acoperit de o îmbelşugată 
vegetaţie. Atunci lui Skawinski i se părea că în faţa lui se 
desfăşoară o vastă grădină. Pâlcurile de cocotieri şi de 
bananieri uriaşi se rânduiau în înalte şi minunate buchete, 
parcă chiar în spatele caselor din Aspinwall. Mai departe, 
între Aspinwall şi Panama, se vedea o pădure nesfârşită, 
deasupra căreia în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară 
atârna un nor roşietic şi vaporos - o pădure cu adevărat 
tropicală, cu rădăcinile scăldate de apă, cu trunchiurile 
împletite cu liane, o pădure în care poroinicii uriaşi, 
palmierii şi arborii de hickory, de lapte şi de cauciuc vuiau 
într-un singur val. 

Cu luneta lui de paznic, bătrânul putea să vadă, nu numai 
copacii, nu numai frunzele rotate ale bananierilor, ci chiar şi 
turmele de maimuțe, pâlcurile de marabu101 şi stolurile de 
papagali, care se ridicau uneori deasupra, pădurii ca un nor 
de toate culorile curcubeului. Skawinski cunoştea bine 
aceste păduri, pentru că după naufragiul de pe Amazon, 
rătăcise săptămâni întregi prin asemenea smârcuri şi 
desişuri înverzite. Ştia câte primejdii de moarte se ascund 
sub această minunată şi zâmbitoare privelişte. În nopţile 
petrecute acolo, în pădure, auzise de aproape glasurile 
sinistre, de mormânt, ale maimuţelor urlătoare şi ale 


jaguarilor, văzuse şerpi uriaşi care se legănau pe crengile 
copacilor, ca nişte liane, cunoscuse lacurile adormite din 
pădure, pline de peşti-torpile şi de aligatori. Ştia sub ce jug 
trăieşte omul în aceste pustietăţi fără de sfârşit, unde unele 
frunze sunt de peste zece ori mai mari decât el, în care 
roiesc țânțari sângeroşi şi mişună uriaşe tarantule 
otrăvitoare. Pe toate le cunoscuse, pe toate le încercase, 
prin toate trecuse; şi tocmai de aceea cu atât mai mare era 
desfătarea pe care o trăia acum, când putea să privească 
din înălţimea farului aceste matos102 şi să le admire 
frumuseţea, stând însă la adăpost de orice primejdie. 
Turnul său îl apăra de toate relele. De aceea, nu-l părăsea 
decât uneori, duminica dimineaţa. Atuncea îşi îmbrăca 
redingota albastră de paznic de far, cu nasturi de argint, 
atârnându-şi decoraţiile pe piept; iar când creolii, la ieşirea 
din biserică, îşi spuneau între ei; „Avem un păzitor 
cumsecade” sau: „Nu-i eretic, deşi este yankeu!”, îşi 
sumeţea cu mândrie capul cu părul alb ca laptele. Îndată 
după slujbă, însă, se întorcea pe insulă, şi acolo se simţea 
fericit, pentru că nutrea faţă de continent aceeaşi veche 
neîncredere. Tot duminica putea să citească gazeta 
spaniolă, pe care şi-o cumpăra din oraş, sau ziarul Herald 
din New York, pe care-l împrumuta de la Falconbridge, 
căutând cu lăcomie, în amândouă, ştirile din Europa. 
Sărmana inimă bătrână! Acolo, sus, în vârful turnului, de pe 
cealaltă emisferă, ea mai bătea încă pentru ţară... Barca îi 
aducea în fiecare zi de mâncare şi apă, şi uneori, când o 
vedea sosind, cobora din turn ca să mai schimbe o vorbă, 
două cu Johns, paznicul din port. După o bucată de vreme, 
însă, pesemne că se sălbăticise. Nu se mai ducea în oraş, nu 
mai citea gazete şi nu mai cobora să tăifăsuiască despre 
politică cu Johns. Treceau astfel săptămâni întregi fără să 
vadă vreun om şi fără să fie văzut de oameni. Singurul semn 
că bătrânul trăia era dispariţia merindelor lăsate pe țărm şi 
lumina farului, care se aprindea în fiecare seară cu aceeaşi 
regularitate cu care soarele răsărea dimineaţa din apă, de 


cealaltă parte. Se vede că bătrânul ajunsese cu totul 
nepăsător faţă de lume. Cauza nu era nostalgia, ci tocmai 
faptul că această nostalgie se prefăcuse în resemnare. 
Acum, pentru el toată lumea începea şi se sfârşea pe insulă. 
Se deprinsese chiar cu gândul că nu va mai părăsi turnul 
până la moarte şi parcă uitase că în afară de far mai sunt şi 
alte lucruri pe pământ. Ajunsese un mistic. Ochii lui albaştri 
şi blânzi erau acum ca nişte ochi de copil, îndreptaţi şi 
parcă ţintiţi neclintit undeva, departe. Trăind mereu în 
singurătate şi într-un mediu deosebit de simplu şi de măreț, 
bătrânul începu să-şi piardă simţământul propriei sale 
personalităţi, cu tot ce avea distinctiv, şi încetă să mai existe 
ca individ, contopindu-se din ce în ce tot mai mult cu 
elementele înconjurătoare. Nu cugeta asupra acestui lucru, 
ci îl simţea numai inconştient, până când, în cele din urmă, i 
se păru că cerul, apa, stânca, turnul şi bancurile aurii de 
nisip, pânzele umflate ale corăbiilor, pescăruşii, fluxul şi 
refluxul alcătuiau o vastă unitate şi un enorm şi tainic 
suflet; el însă se cufunda în acest mister şi simţea acest 
suflet, care trăia şi se liniştea. Se cufundă, se leagănă, uită, 
şi această mărginire a propriei sale existenţe, în această 
semiveghe, în acest semisomn, găsi o linişte atât de mare, 
încât semăna aproape cu o moarte. 

III. 

Dar veni şi trezirea. 

Într-o zi, când barca îi aduse apă şi de mâncare, 
Skawinski, coborând din turn un ceas mai târziu, văzu că, în 
afară de legătura obişnuită, se mai afla un pachet. Pe 
pachet erau lipite mărci poştale ale Statelor Unite, iar 
adresa „Mister Skawinski” era scrisă pe o pânză groasă de 
corabie. Cuprins de curiozitate, bătrânul tăie pânza şi găsi 
mai multe cărţi: luă una în mână, se uită, la ea şi o puse la 
loc, iar mâinile începură să-i tremure puternic. Îşi frecă 
ochii, ca şi când nu i-ar fi venit să creadă; i se părea că 
visează - cartea era poloneză. Ce însemna aceasta?! Cine 
putuse să-i trimită cartea? În primul moment, uitase, se 


vede, că încă de la începutul carierei sale de paznic de far 
citise o dată în Herald, împrumutat de la consul, despre 
înfiinţarea unei societăţi polone la New York şi că îndată 
după aceea trimisese societăţii jumătate din leafa lui pe o 
lună, cu care de altfel nu avea ce face în turn. Drept 
mulţumire, societatea îi trimisese cărţi. Ele sosiseră pe 
drumul lor firesc, dar bătrânul, în clipa dintâi, nu era în 
stare să lege aceste fapte. Cărţi poloneze la Aspinwall, în 
turnul său, în singurătatea sa, aceasta era pentru el ceva 
extraordinar, un ecou al vremurilor de mult trecute: o 
minune. Acum i se părea tocmai ca marinarilor în timpul 
nopţii, că cineva îl chema pe nume, cu un glas iubit, 
aproape uitat. Stătu o clipă cu ochii închişi şi era aproape 
sigur că atunci când îi va deschide visul va pieri. Nu! 
Pachetul desfăcut stătea în faţa lui, în lumina soarelui de 
după-amiază, şi în pachet se afla cartea deschisă. Când 
bătrânul întinse iarăşi mâna după ea, auzi cum îi bătea 
inima. Se uită: erau versuri. Deasupra era scris cu litere 
mari titlul, iar dedesubt numele autorului. Acest nume era 
cunoscut lui Skawinski; ştia că aparţine unui mare poet, ale 
cărui opere le citise la Paris, prin anii treizeci. După aceea, 
pe când lupta în Algeria şi în Spania, auzise de la 
compatrioţii săi că gloria marelui poet creştea vertiginos, 
dar pe atuncea se deprinsese atât de mult cu carabina, 
încât nu mai lua nici o carte în mână. Prin anii patruzeci şi 
nouă plecase în America şi, în viaţa plină de aventuri pe 
care o dusese, aproape că n-a întâlnit polonezi, iar cărţi 
poloneze nici atât. Deci, cu atât mai lacom şi cu inima 
zvâcnindu-i tot mai puternic, întoarse coperta. Avea 
simţământul că pe stânca lui singuratică se săvârşea ceva 
solemn. Se nimerise să fie o clipă de mare linişte şi tăcere. 
Orologiile din Aspinvall bătură al cincilea ceas de după- 
amiază. Cerul senin nu era tulburat de nici un nouraş, 
numai câţiva pescăruşi zburau lin în văzduh. Oceanul se 
legăna. La țărm, valurile abia bolboroseau domol, 
revărsându-se uşor pe nisip. În depărtare, râdeau casele 


albe din Aspinwall şi minunatele pâlcuri de palmieri. Clipa 
era într-adevăr oarecum solemnă, liniştită şi gravă. Şi 
deodată, în mijlocul acestei tăceri a firii, răsună glasul 
tremurat al bătrânului, care citea tare, ca să se audă mai 
bine pe sine: „Lituanie natală! Poţi fi asemănată. 

Cu însăşi sănătatea: ţi-o şti măsura toată. 

Doar cel care te pierde. Oftând azi după tine, Întreaga-ţi 
frumuseţe o cânt cum se cuvine”103. 

Glasul lui Skawiiski se înecă. Literele începură, să-i joace 
dinaintea ochilor; în piept i se rupse ceva şi porni, ca un val, 
de la inimă tot mai sus, înăbuşindu-i vocea, gâtuindu.-l... 
După o clipa, se stăpâni şi citi mai departe: „Fecioară 
Sfântă care la Czestochowa ne aperi. 

Şi raza-n Ostra Brama cea luminoasă-ţi scaperi, Păşind în 
Nowogrâdek piosul lui popor. 

La fel ca şi pe mine când, prunc, eram să mor, 


(Şi plânsei mele mame, prin grija-ţi m-ai redat, Când 
pleoapa muribundă deodată mi-am crăpat. 

Sculându-mă-n picioare, venind către altar. 

Ca să-l slăvesc pe Domnul că viaţă-mi dete iar), Ajută-ne şi 
astăzi, la fel, printr-o minune. 

S-ajungem iar acasă, la sânul 'Ţării-mume!”104 

Valul pornit rupse digul voinţei. Bătrânul răcni şi se aruncă 
la pământ; părul său alb ca laptele se amestecă cu nisipul 
de pe ţărmul mării. De aproape patruzeci de ani nu-şi mai 
văzuse ţara, şi Dumnezeu ştie câţi ani erau de când n-a mai 
auzit graiul lui de acasă, şi, iată, graiul acesta a venit singur 
la el - a trecut oceanul şi l-a găsit în singurătatea lui de pe 
cealaltă emisferăgraiul scump, iubit şi minunat! În plânsetul 
care-l zguduia nu era durere, ci numai o nemărginită 
dragoste stârnită pe neaşteptate, în faţa căreia totul nu mai 
înseamnă nimic... Prin acest plâns cutremurător, el îi cerea 
iertare iubitei de departe pentru că a îmbătrânit atâta, 
pentru că s-a deprins atât de mult cu stânca singuratică şi 
s-a cufundat atât de adânc în uitare, încât şi dorul de ţară 


începuse să se şteargă din sufletul lui, iar acum „se întorcea 
printr-o minune” şi de aceea i se strânsese inima. Clipele 
treceau una după alta: el stătea mereu întins pe pământ. 
Pescăruşii zburau deasupra farului, ţipând neliniştiţi parcă 
de starea bătrânului lor prieten. Se apropia ceasul când le 
dădea ce-i rămânea din mâncarea lui, şi de aceea, câţiva 
coborâră de pe vârful farului până jos la el. Apoi veniră alţii 
şi alţii şi începură să-l ciupească uşor, bătând din aripi 
deasupra capului său. Freamătul aripilor îl trezi. După ce 
plânse din plin, faţa lui era acum liniştită şi senină, iar ochii 
parcă-i erau inspirați. Fără să-şi dea scama, aruncă toată 
mâncarea păsărilor, care se repeziră asupra pachetului cu 
mare larmă, iar el luă iarăşi cartea în mână. Soarele 
coborâse peste grădini şi peste pădurea virgină panameză 
şi se lăsa încet deasupra mării, către celălalt ocean, dar şi 
Atlanticul mai era încă scăldat în razele soarelui. Era încă 
destulă lumină afară, şi bătrânul citi mai departe: „Şi 
tânjitoru-mi suflet fii bună de-l trimite. 

Spre dealuri păduroase spre luncile-nverzite..."105 

Înserarea abia acoperi literele de pe fila albă, o înserare 
scurtă, cât o clipită. Bătrânul îşi sprijini capul de stâncă şi 
închise ochii. Şi atunci aceea „care ia Czestochowa ne 
aperi” îi luă sufletul şi i-l duse „spre câmpuri smălţuite-n tot 
soiul de bueate”106 Pe cer ardeau încă mari văpăi roşii şi 
aurii, iar el, învăluit în lumina lor, zbura către patria iubită. 
În urechi îi suna freamătul pădurilor de brad, auzi clopotul 
apelor iubite. Toate i se arătau aşa cum au fost. Toate îl 
întrebau: „Îţi mai aduci aminte?” Da, îşi aduce aminte! Şi, 
de altfel, vedea câmpiile întinse, ogoarele, luncile, pădurile 
şi satele, înnoptase! La ceasul acesta, totdeauna farul său 
lumina întunericul de pe mare, dar acum paznicul se afla în 
satul lui natal. Cu capul îmbătrânit, sprijinit în piept, visa. 
Tablourile treceau prin faţa ochilor lui în goană şi oarecum 
fără rânduială. Nu vedea casa părintească, pentru că o 
dărâmase războiul, nu-l vedea pe taică-său, nici pe maică- 
sa, pentru că amândoi muriseră încă de pe când el era 


copil; dar satul i se arăta ca şi când ieri ar fi plecat de acolo; 
câteva case cu geamuri luminate, iazul, moara, două 
heleşteie unul lângă altul, unde răsuna toată noaptea corul 
broaştelor. Odinioară, acolo, în sătucul lui, stătea noaptea 
de pază, şi acum acest trecut se iveşte deodată într-un şir 
de aduceri-aminte. Se vede iarăşi soldat la cavalerie, stând 
de strajă; puţin mai departe, cârciuma priveşte în noapte cu 
ochi de foc, şi în mijlocul tăcerii depline vuieşte, cântă şi 
duduie în tropăitul jucătorilor, în glasurile viorilor şi 
contrabasului „U-iu! U-iu!” Sunt cavaleriştii care scapără 
scântei din potcoavele cizmelor, iar el stă călare şi se 
plictiseşte de unul singur! Ceasurile trec alene; în sfârşit, 
luminile se sting acum; cât cuprinzi cu ochii, numai negură, 
o negură de nepătruns: pesemne că de pe lunci se ridică 
aburi, care învăluie întreaga lume într-un nor alburiu. Ai 
spune: un adevărat ocean. Dar sunt luncile; în toată clipa te 
aştepţi să auzi cristeiul în întuneric şi tăuni să bâzâie prin 
stuhărie. Noaptea este liniştită şi răcoroasă, o adevărată 
noapte poloneză! Undeva, departe, un codru de brad 
vuieşte fără vânt... ca un val de mare. Peste puţin, zorile vor 
lumina răsăritul; se aud cocoşii cântând în pătul. Cântecul 
trece de la unul la altul, de la o casă la cealaltă casă; 
deodată se aud şi cocorii ţipând undeva, sus. Cavaleristul se 
simte înviorat, sănătos. Se vorbea nu ştiu ce despre lupta 
din ziua următoare. Eh! Se va duce şi el, cum se vor duce şi 
ceilalţi, cu strigăte şi fâlfâiri de steaguri. Sângele tânăr 
cântă ca o trompetă, deşi adierea nopţii îl răcoreşte. Dar a 
început să se lumineze, se ivesc zorile! Noaptea se 
împrăştie: din negură se ivesc pădurile, dumbrăvile, un şir 
de case, moara, plopii. Cumpăna fântânii scârţâie ca un 
steag de tablă pe un turn. Ce scumpă şi minunată e ţara în 
lumina trandafirie a dimineţii! Eh! Numai ea este aşa, alta 
ca ea nu se mai află pe lume! 

Tăcere! Santinela, atentă, aude că se apropie cineva. 
Desigur, vin să-l schimbe. Un glas răsuna deodată deasupra 
lui Skawinski: 


— Hei, bătrâne, scoală-te! Ce-ai păţit? 

Bătrânul deschide ochii şi se uită cu mirare la omul care 
stă în faţa lui. Cele din urmă rămăşiţe ale visului luptă în 
capul lui eu realitatea. În sfârşit, visul se împrăştie şi piere. 
În faţa lui se află Johns, paznicul din port. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Johns. Eşti bolnav? 

— Nu. 

— N-ai aprins farul. Au să te dea afară. Vaporul din San 
Geromo s-a sfărâmat, lovindu-se de fund; din fericire, nu s-a 
înecat nimeni; altfel te-ar fi dat şi în judecată. Urcă-te în 
barcă, alături de mine, restul ai să-l afli la consulat. 

Bătrânul îngălbeni: într-adevăr, în noaptea aceea nu 
aprinsese farul. 

Câteva zile mai târziu, Skawinhski a fost văzut pe bordul 
unui vas care pleca de la Aspinwall la New York. Bietul om 
îşi pierduse serviciul, în faţa lui se deschideau drumurile 
unei noi pribegii; vântul smulsese iarăşi această frunză, ca 
să o arunce pe uscat şi pe ape şi să-şi bată joc de ea în voie. 
De aceea bătrânul, în aceste zile, îmbătrânise şi mai mult şi 
se gârbovise cu totul: numai ochii îi străluceau. Pe noul 
drum al vieţii lui ducea la piept cartea, pe care din timp în 
timp o pipăia cu mâna, ca şi cum s-ar fi temut să nu rămână 
şi fără ea... 

Pentru pâine. 

Traducere de Cezar Petrescu şi I. Holban. 

Cuvânt înainte. 

În timpul călătoriei de câţiva ani prin Statele Unite, 
Sienkiewicz cunoaşte la sursă viaţa trudnică a emigranților 
polonezi; viaţă presărată cu drame şi tragedii zguduitoare, 
pe care o va înfăţişa şi în corespondenţa trimisă spre 
publicare în ţară. Convins că plecarea ţăranilor din Polonia 
constituia o reală primejdie naţională, întrucât locul lor era 
luat nu o dată de coloniştii nemți, autorul lui Bartek 
învingătorul se va menţine în această sferă de probleme şi 
după revenirea acasă, în 1879, întreprinzând acţiuni menite 
să stăvilească acest adevărat exod spre „pământuri ale 


făgăduinţei”. Ţine astfel mai multe conferinţe despre 
condiţiile în care trăiesc straturile de jos în Lumea Nouă, 
aşadar şi coloniştii veniţi aici din satele Poloniei, şi, mai 
important, scrie proze scurte în care împrejurările în care 
se consumă naraţiunea, dificile, nasc situaţii conflictuale de 
maximă intensitate, a căror rezolvare tragică destramă 
convingător mirajul unor închipuite bogății fabuloase la 
îndemâna oricui. Scrisă probabil la Roma în 1879, nuvela 
de proporţii romaneşti Pentru pâine exprimă aceste 
preocupări ale scriitorului în momentul respectiv. Citită de 
câteva ori de autor cu diverse prilejuri în public, la Varşovia 
sau la Poznan, va fi publicată în două variante în anul 1880; 
cea dintâi în „Gazeta Polska” de la 24 aprilie - 4 iunie, iar 
cea de-a doua, în care realităţile din Mazowsze sunt 
schimbate cu cele din Wielkopolska, în „Dziennik 
Poznanski”, Ascultată în lectura autorului sau citită într-o 
formă îmbunătăţită în cele două periodice, Pentru pâine s-a 
bucurat de mult succes, consolidând faima scriitorului 
considerat drept unul dintre talentele de primă mărime în 
Polonia acelor ani; viitorul avea să confirme pe deplin 
această apreciere. În volum a apărut în acelaşi an. 

I. Pe ocean. Îngândurare. Furtuna. Sosirea. 

VAPORUL german Blucher, care mergea de la Hamburg la 
New York, se legăna pe valurile nesfârşite ale oceanului. De 
patru zile îşi urma drumul, şi de două zile trecuse de 
țărmurile înverzite ale Irlandei, intrând în plin ocean. De pe 
bordul vaporului, cât puteai cuprinde cu ochii, nu se vedea 
decât o câmpie verde-sură, răsturnată în brazde, 
frământată cu putere, pe alocuri înspumată, iar hăt- 
departe, tot mai întunecată, ce se unea cu zarea acoperită 
de nori albi. 

Din nori scăpărau fulgere care se frângeau când ici, când 
colo în apă, şi în acest cadru perlat se desena limpede 
silueta întunecată a vaporului. Această siluetă, îndreptată, 
cu prora către apus, când se căţăra greoaie pe valuri, când 
se lăsa adânc, de parcă s-ar fi scufundat; uneori nu se mai 


zărea defel, alte daţi, cocoţată pe greabănul talazului, i se 
vedea şi fundul, dar mergea necontenit înainte. Valurile 
pluteau către vapor şi vaporul către valuri, spintecându-le 
cu pieptul în două, în urma lui, ca un şarpe uriaş, rămânea 
o cărare albă de apă înspumată; câţiva pescăruşi zburau 
deasupra punţii de comandă, făcând în aer figuri de 
acrobație, taman ca pescăruşii din Polonia. 

Vântul era prielnic; vaporul mergea cu presiune scăzută, 
dar în schimb îşi ridicase pânzele. Vremea era tot mai bună. 
Ici şi colo, printre fâşiile de nori se iveau petice de cer 
albastru care îşi schimbau neîncetat forma. Din clipa când 
Blucher părăsise portul Hamburg, timpul fusese vântos, dar 
fără furtună. Vântul bătea dinspre apus, dar uneori se 
domolea: atuncea pânzele cădeau cu zgomot, pentru ca 
apoi să se umfle iarăşi ca un piept de lebădă. Mateloţii, 
îmbrăcaţi în tricouri de lână strânse pe trup, trăgeau cablul 
vergii de jos a uriaşului catarg şi, strigând ca într-o jelanie 
„Ho-ho-o!”, se încovoiau din şale şi apoi se îndreptau după 
mlădierea cântecului. Îndemnurile lor se amestecau cu 
comenzile pe care le dădeau din fluier ofiţerii de pe bord şi 
cu răsuflarea înfierbântată a coşului, care arunca în văzduh 
fâşii de nori sau inele de fum negru. 

Folosindu-se de timpul bun, călătorii se împrăştiaseră pe 
punte. La pupa vaporului, se vedeau călătorii din clasa întâi, 
în paltoane negre şi cu pălării; la proră, se înghesuia 
mulţimea pestriță a emigranților, care călătoreau sub 
punte. Unii dintre ei şedeau pe bănci, pufăind din lulele cu 
coada scurtă, alţii se lungiseră pe podea, iar alţii, aplecaţi 
peste bord, se uitau în jos, cu privirile aţintite în apă. 

Erau şi câteva femei cu copii în braţe şi cu cratiţe de tablă 
atârnate la brâu. Câţiva tineri se plimbau de la proră până 
la, puntea de comandă, cumpănindu-se cu anevoinţă şi 
clătinându-se în fiecare clipă. Aceştia cântau Wo ist das 
deutsche Vaterland? 107 şi se gândeau, poate, că pe acest 
Vaterland nu-l vor mai vedea niciodată, dar cu toate 
acestea, veselia nu-i părăsea deloc. În această mulţime de 


oameni, numai doi erau mai trişti şi păreau oarecum izolaţi 
de toţi ceilalţi: un bărbat în vârstă şi o fată tânără. Amândoi, 
neînţelegând limba germană, erau într-adevăr singuri şi se 
simțeau înconjurați numai de străini. Oricine ar fi ghicit de 
la prima vedere cine erau aceştia: erau ţărani poloni. 

Țăranul se numea Wawrzon loporek, iar fata Marysia, fiica 
lui. Plecau în America şi abia, atuncea îndrăzniseră să iasă 
întâia oară pe punte. Pe feţele lor slăbite de boală se citeau 
spaima şi mirarea în acelaşi timp. Se uitau cu ochi 
înfricoşaţi la tovarăşii lor de drum, la, mateloţi, la vapor, la 
coşul care răsufla gâfâit şi la valurile amenințătoare, care-şi 
aruncau coamele înspumate până pe puntea vaporului. Nu- 
şi spuneau nimic, pentru că nu îndrăzneau. 

Wawrzon se rezema cu o mână de parapet, iar cu cealaltă 
îşi ţinea şapca în colţuri, ca să nu i-o ia vântul, iar Marysia 
se sprijinea de taică-său şi, de câte ori vaporul se apleca 
mai tare, ea se lipea de el cu un țipăt uşor de spaimă. După 
o vreme, bătrânul curmă tăcerea: 

— Marysia! 

— Ce-i, tâăicuţule? 

— Vezi? 

— Văd. 

— Şi nu te miri? 

— Ba mă mir. 

Dar ea era mai degrabă înfricoşată decât mirată; de altfel, 
ca şi bătrânul Toporek. Din fericire pentru el, valurile 
scăzură, vântul încetă, iar printre nori se arătă soarele. 
Când văzură „soarele cel drag”, li se uşură inima parcă, 
gândindu-se că era, taman ca la Lipince. Tot ce vedeau, era 
pentru ei nou şi necunoscut, numai discul soarelui, 
strălucind şi împrăştiindu-şi razele pe tot cuprinsul, li se 
părea, un vechi prieten ocrotitor. 

În răstimp, oceanul se liniştea tot mai mult; după o vreme, 
pânzele de pe catarge se lăsară cu totul, iar de sus, de pe 
puntea de comandă, se auzi fluierul căpitanului, şi mateloţii 
se repeziră să le lege. Când îi văzură pe aceşti oameni 


spânzurând parcă în văzduh, deasupra unei prăpăstii, 
Toporek şi Marysia se simţiră iarăşi cuprinşi de mirare. 

— Flăcăii de la noi n-ar putea să facă asemenea treabă, 
spuse bătrânul. 

— Dacă au putut nemţii să se urce, n-ai grijă, că s-ar fi 
urcat şi Jasko, răspunse Marysia. 

— Care Jasko?... Al lui Sobek? 

— De unde al lui Sobek! Vorbesc de Smolak, grăjdarul. 

— E ager flăcăul, dar trebuie să-ţi iei gândul de la el. Nici 
el nu-i pentru tine, nici tu pentru el. Tu te duci să te faci 
cocoană, iar el grăjdar a fost, şi grăjdar o să rămăâie. 

— Are şi el gospodăria lui... 

— Are, dar la Lipince. 

Marysia nu răspunse nimic, gândindu-se numai că de ceea 
ce îi e scris, omul nu scapă niciodată, şi oftă adânc; între 
timp, pânzele fuseseră prinse la loc, iar elicea începu să 
vânzolească apa cu atâta putere, încât întreg vaporul se 
cutremura din cauza mişcărilor ei. În schimb, legănarea 
vaporului încetă aproape cu totul. În zare, apa părea lină şi 
albastră. Pe punte se iveau mereu alţi călători: muncitori, 
ţărani germani, vagabonzi din diferite oraşe de pe ţărmul 
mării care plecau în America, nu ca să caute de lucru, ci ca 
să-şi caute fericirea; acum pe punte era îmbulzeală, şi de 
aceea „Wawrzon şi Marysia, ca să nu stea în drumul 
celorlalţi, se aşezară pe un colac de frânghie, chiar în vârful 
prorei. 

— Tată, mult om mai avea de mers pe apă? Întrebă 
Marysia. 

— Ştiu eu?! Pe cine întrebi, niciunul nu-ţi răspunde 
creştineşte. 

— Dar în America cum o să ne înţelegem? 

— Păi doar ni s-a spus că acolo sunt o mulţime de oameni 
de la noi! 

— Tată! 

— Ce? 


— Măcar că la tot pasul vedem tot lucruri nemaivăzute, tot 
mai bine era la noi, la Lipiice. 

— Nu vorbi fără rost! Totuşi, după o clipă, Wawrzon 
adause, ca pentru sine: Cum o vrea Dumnezeu! 

Ochii fetei se umplură de lacrimi, şi amândoi se întoarseră 
cu gândul îndărăt, la satul lor, la Lipihce. Wawrzon 'Toporek 
îşi amintea împrejurările care îl hotărâseră să plece în 
America. Cum a fost? 

Mai acum vreo jumătate de an, pe vară, i-au prins vaca în 
trifoiul altuia. Gospodarul cu pricina i-a dus vita la ocol şi a 
cerut trei ruble despăgubire. Wawrzon n-a vrut să 
plătească. S-au dus la judecată. Treaba s-a tărăgănat până 
la sorocul procesului. Gospodarul păgubit a cerut atuncea 
să i se plătească nu numai stricăciunea făcută de vacă, ci şi 
întreţinerea ei, aşa încât cheltuielile creşteau cu fiecare zi 
ce trecea. Wawrzon se încăpăţâna, fiindcă nu se îndura de 
bani. Numai cu procesul cheltuise destul, deoarece se tot 
amâna întruna, în cele din urmă, Wawrzon pierdu procesul. 
Trebuia să plătească pentru vacă o mulţime de bani; cum 
însă nu avea de unde să-i scoată, autorităţile încercară să-i 
vândă calul; el se împotrivi, şi fu arestat, Toporek se 
zvârcolea ca un şarpe, pentru că era tocmai în vremea 
secerişului, aşa că avea nevoie şi de cal, şi să fie slobozit din 
închisoare, pentru a-şi face munca. A întârziat cu căratul şi 
au început ploile; grâul putrezi în snopi; îşi făcu deci 
socoteala că din pricina unei pagube în trifoiul altuia toată 
agoniseala lui s-a prăpădit, că a pierdut atâţia bani, a 
pierdut o parte din vite şi recolta pe un an, aşa că la 
primăvară va trebui ori să scurme pământul cu mâinile, el şi 
cu fie-sa, fiindcă nu vor avea cu ce să-l are, ori să cerşească 
din poartă-n poartă. 

Cum însă înainte de aceste întâmplări, fusese om cu stare 
şi-i mersese bine, îl cuprinse acum o deznădejde atât de 
adâncă, încât prinse darul beţiei. La crâşmă, cunoscu un 
neamţ, care umbla prin sate, chipurile ca să cumpere in, 
însă în realitate se îndeletnicea cu trecerea oamenilor peste 


Ocean. Neamţul îi povesti minuni despre America. Îi făgădui 
pământ fără plată, mai mult decât aveau toţi oamenii din 
Lipiice la un loc, cu păduri şi lunci, iar ţăranului îi râdeau 
ochii de bucurie. Credea şi nu prea, dar spusele neamţului 
erau întărite şi din sat, care spunea că acolo stăpânirea dă 
fiecăruia atâta pământ „cât poate sa ţie”. Ştia de la nepotu- 
său. Neamţul avea atâţia bani, încât se minunau nu numai 
ţăranii, dar şi boierul. Astfel l-au tot ispitit pe Wawrzon, 
până când s-a înduplecat. Ce să mai rămână aici? Pentru o 
simplă pagubă a pierdut atâta, încât cu banii aceia ar fi 
putut să-şi tocmească un argat. Să meargă mai departe, 
către prăpastie? Să-şi ia o cârja în mână, să se ducă la 
biserică şi să cânte „Sfântă, cerească Fecioară îngerească”? 
Aşa ceva n-are să se întâmple cât e lumea. 

Bătu palma cu neamţul; până la Sfântul Mihail îşi vându 
toată gospodăria, îşi luă fata, şi acum iată-i pe vapor, în 
drum spre America! 

Dar călătoria nu decurgea aşa cum se aşteptase Wawrzon: 
la Hamburg, l-au jecmănit de bani; pe vapor şedeau laolaltă 
cu alţii, sub punte. Legănarea vaporului şi priveliştea 
oceanului fără de sfârşit îi îngrozeau. Nu se puteau 
înţelege, cu ceilalţi şi nici ceilalţi cu ei. Erau priviţi ca un 
lucru de nimica; erau aruncaţi la o parte, ca o piatră de pe 
marginea drumului. Tovarăşii de drum nemți îl luau în râs şi 
pe el, şi pe Marysia. La ceasul mesei, când toţi dădeau 
buzna cu farfuriile în mână la bucătarul care împărțea 
mâncarea, ei erau împinşi ba încolo, ba încoace şi adesea 
rămâneau cei din urmă, aşa încât de multe ori trebuiau să 
rabde şi de foame. Lui Wawrzon nu-i era deloc la îndemână 
pe vaporul acesta. Era singur şi străin. În afară de ocrotirea 
lui Dumnezeu, alta nu avea. Îşi trăgea şapca în colţuri pe-o 
ureche, se întorcea către fată cu ochi miraţi, îi spunea să se 
minuneze, şi el însuşi se minuna de toate cele, dar nu avea 
încredere în nimic. Uneori îl cuprindea teama ca nu cumva 
aceşti „păgâni”, cum îşi numea el tovarăşii de călătorie, să-i 
arunce pe amândoi în apă, să-l silească să-şi schimbe 


credinţa sau să-l pună să iscălească cine ştie ce hârtie prin 
care să-şi vândă sufletul diavolului! 

Chiar şi vaporul acesta, care înainta zi şi noapte pe 
nesfârşitul oceanului, care se cutremura, vuia, înspuma 
apa, sufla ca un balaur, iar noaptea lăsa în urma lui o dâră 
luminoasă de scântei, i se părea dus de o putere ciudată, 
poate chiar a necuratului. Cuprins de aceste temeri de 
copil, pe care nu le mărturisea însă fetei, simţea că i se 
strânge inima de groază. Şi acest ţăran polonez, desprins 
din cuibul în care se născuse, se simţea pe bună dreptate ca 
un copil neajutorat şi lăsat în voia Domnului. În afară de 
aceasta, tot ceea ce vedea, tot ceea ce-l înconjura nu putea 
să-i intre în cap; nu-i de mirare deci că acum, când stătea 
pe un colac de frânghie, capul său se încovoia sub povara 
acestei mari nesiguranţe şi a necazurilor sale. Adierea care 
venea de pe apă îi cânta în urechi, repetându-i parcă 
necontenit acelaşi cuvânt: „Lipince! Lipince!”; şuieratul 
vântului îi amintea uneori câte un cântec de fluier auzit la 
Lipince; soarele îi grăia,: „Ce mai faci, Wawrzon? Am fost la 
Lipince”; dar elicea vaporului spulbera apa tot mai 
puternic, şi coşul răsufla tot mai pripit, tot mai tare, ca două 
duhuri rele, care-l trăgeau departe, tot mai departe de 
Lipince. 

Între timp, prin mintea Marysiei treceau alte gânduri şi 
amintiri, întocmai ca această cărare înspumată din urma 
vaporului sau ca pescăruşii ce zburau pe deasupra apei. 
Era pe toamnă, la Lipiice, cu puţin înainte de a porni la 
drum, şi fata îşi amintea că într-o seară, târziu, s-a dus la 
fântâna cu cumpănă, să aducă apă. Pe cer se iviseră cele 
dintâi stele, iar Marysia trăgea de cumpănă, cântând „Jasko 
caii i-a adăpat - Kasia apă a luat”, şi se simţea atât de tristă, 
ca o rândunea care gângureşte a jale, înainte de a-şi lua 
zborul către meleagurile străine... Apoi, dinspre marginea 
pădurii, dinspre pădurea întunecată veni un zvon prelung 
de fluier... Era Jasko Smolak, grăjdarul, care da de veste că 
a văzut cumpăna fântânii aplecându-se şi că îndată va veni 


şi el din mirişte. Nu trecu mult, şi sosi în tropot de cal, sări 
de pe armăsar, îşi scutură pletele ca de in, iar ceea ce i-a 
grăit el atuncea a fost parcă un cântec, pe care Marysia şi-l 
aduce aminte şi acum; închise ochii şi i se păru că Smolak îi 
şoptea iarăşi, cu glas tremurat: 

— Dacă taică-tu s-a îndărătnicit, atuncea am să dau şi eu 
înapoi arvuna pe care am luat-o de la curte, am să vând 
casa, am să vând gospodăria şi am să plec. Marysia mea, 
spunea el, unde te-i duce tu, acolo oi veni şi eu - oi zbura ca 
un cocor prin văzduh, oi înota ca rața prin apă, m-oi 
rostogoli ca un inel de aur de-a lungul drumului - şi te-oi 
găsi, draga mea! Fără tine, ce soartă m-ar aştepta? Unde 
te-i duce tu, acolo oi fi şi eu; ce s-o întâmpla cu tine, s-o 
întâmpla şi cu mine; o singură viaţă şi o singură moarte 
avem amândoi; şi precum jur aici, deasupra apei din 
fântână, că nu te voi părăsi, aşa să-mi ajute Dumnezeu, 
scumpa mea Marysia!” 

Aducându-şi aminte de vorbele lui Jasko, Marysia vedea 
parcă aievea şi fântâna, şi luna plină roşietică, atârnând 
deasupra pădurii, şi pe Jasko. În aceste aduceri-aminte, ea 
găsi o uşurare şi o mare alinare. Jasko era om hotărât, şi de 
aceea era încredinţată că îşi va ţine cuvântul. Numai că ea 
ar fi vrut ca Jasko să fie lângă ea chiar în clipa aceea şi să 
asculte amândoi vuietul mării. Lângă el toate ar fi mai 
vesele şi mai plăcute căci el nu se teme de nimeni şi ştie să 
iasă din orice încurcătură. Ce-o fi făcând el oare acum, la 
Lipiice, unde trebuie să fi căzut întâia zăpadă? Şi-o fi luat 
toporul şi s-o fi dus la pădure? Sau o fi îngrijind de cai? L-o 
fi mânat de la curte, cu sania, cine ştie nude? O fi tăind 
copci în gheaţa din baltă, ca să aibă vitele loc de adăpat? 
Unde s-o fi aflând acum iubitul ei? Fata vedea aievea satul 
Lipiice: zăpada scârţâind pe drum, o geană de cer care se 
zăreşte printre ramurile întunecate ale copacilor 
desfrunziţi, un stol de stâăncuţe care trec croncânind 
dinspre pădure către sat, fumul care se înalţă din 
hogeagurile caselor, cumpăna fântânii - sloi de gheaţă - iar 


în depărtare, pădurea învăpăiată de razele soarelui şi 
presărată cu omăt. 

Eh! Dar unde se afla ea acum, unde a dus-o voia lui tată- 
său?! În zare, cât vezi cu ochii, apă şi iar apă, brazde verzui 
şi fâşii înspumate; şi pe toată această nesfârşită câmpie de 
apă nu se află decât acest vapor, ca o pasăre rătăcită; sub 
cerul jos, pustietate, cumplit vuiet de valuri care se jeluiesc, 
vântul care şuieră, iar în faţa vaporului, acolo, departe, la 
capătul pământului, se află fără doar şi poate cea mai 
depărtată dintre ţări. 

Sărmane Jasko! Ai s-o mai găseşti tu oare pe Marysia? Ai 
să zbori ca şoimul prin văzduh sau ai să înoţi ca peştele prin 
apă? Şi în clipa asta, acolo, la Lipihce, te mai gândeşti tu 
oare la ea? 

Soarele cobora încet către asfinţit, mistuindu-se în ocean. 
Pe unda încreţită se aşternu un drum larg şi însorit, care se 
dezghioca în boabe aurii, îşi schimbă culoarea, luci, lumină, 
se învăpăie şi se pierdu undeva, în zare. Intrând pe această 
pârtie de foc, vaporul părea că aleargă după soarele care 
pierea. Fumul care ţâşnea din coş era roşu, catargele şi 
odgoanele ude erau trandafirii, marinarii începură să cânte, 
iar în răstimp, discul de raze creştea necontenit şi cobora 
tot mai adânc, în străfunduri. În scurtă vreme nu se mai 
văzu deasupra valurilor decât jumătate de disc, apoi nu se 
mai văzură decât razele, şi în cele din urmă pe întregul 
apus se revărsă o vasta învăpăiere, încât nu mai puteai şti, 
în această împletire de lumini, unde se sfârşea scânteierea 
valurilor şi unde începea cerul, unde începea văzduhul şi 
unde apa, scăldate toate deopotrivă în aceeaşi 
străluminare, care se stingea încetul cu încetul; oceanul 
vuia cu vuiet puternic, dar mângâios, ca şi când şi-ar fi spus 
rugăciunea de seară. 

În asemenea clipe, sufletul omului se întraripează şi ce 
trebuie să ţină minte nu uită; unde-i este drag, într-acolo 
aleargă. Wawrzon şi Marysia simţiră amândoi că, deşi 
vântul îi purta înainte, ca pe nişte frunze căzute, rădăcinile 


lor nu se aflau în partea aceea către care mergeau ei, ci în 
cealaltă parte, din care plecaseră: pământul polon, 
pământul mănos, care se legăna ca un singur val, încărcat 
de păduri, împestriţat de acoperişurile de paie ale caselor, 
plin de lunci aurite, de flori şi de ape sclipitoare, plin de 
cocostârci, de rândunele, de troițe ridicate în margine de 
drum, de conacuri albe ascunse printre tei; pământul unde 
omul te întâmpină scoţându-şi şapca în colţuri până la 
pământ şi grăind: „Binecuvântat fie-i numele!”, iar celălalt 
răspunde: „În vecii vecilor!” Glia atotputernică: mama 
noastră, mai bună, mai cinstită şi mai iubită, decât toate 
mamele din lume! Inimile lor de ţărani au simţit în clipa 
aceea ceea ce nu simţiseră până atuncea. Wawrzon se 
descoperi, şi razele soarelui ce apunea îi luminară părul 
argintiu; mintea lui se frământa, pentru că nu ştia, 
sărmanul de el, cum să-i tălmăcească Marysiei ceea ce voia 
să-i spună, în cele din urmă, glăsui: 

— Marysia, mă simt aşa ca şi când am fi lăsat ceva acolo, 
acasă! 

— Norocul l-am lăsat şi iubirea, răspunse fata cu glas 
scăzut, ridicând ochii în sus, ca pentru rugăciune. 

Între timp, se-ntunecase. Călătorii începură să coboare de 
pe punte. lotuşi pe vapor era o mişcare neobişnuită. După 
un apus frumos, noaptea nu este totdeauna liniştită, de 
aceea comenzile date de ofiţeri nu mai încetau, iar 
marinarii manevrau odgoanele. Cele din urmă raze 
împurpurate se stinseră în mare, şi în aceeaşi clipă ceața 
începu să plutească deasupra apei. Stelele clipiră pe cer şi 
apoi pieriră. Negura se împânzea văzând cu ochii, 
acoperind cerul, zarea şi chiar vaporul. Nu se mai vedeau 
decât coşul şi catargul cel mare, din mijloc; priviţi de 
departe, marinarii mişcau ca nişte umbre. După un ceas, 
totul era învăluit într-o pâclă alburie, chiar şi lanterna care 
atârna în vârful catargului, chiar şi scânteile care ţâşneau 
din coş. 


Vaporul nu se mai legăna. Ai fi zis că, sub povara ceţii, 
valurile se domoliseră şi se împrăştiaseră. 

Se lăsase o noapte adâncă şi liniştită. Deodată, în mijlocul 
tăcerii, se auziră din zarea cea mai depărtată nişte zgomote 
ciudate. Era ca răsuflarea greoaie a unui piept, uriaş care 
se apropia, de vapor. Uneori, un glas striga parcă din 
întuneric; după aceea s-a, stârnit o învălmăşeală de voci 
depărtate şi pline de jale, care parcă, boceau şi se tânguiau. 
Toate aceste chemări pornite din haos şi din întuneric 
veneau în goană către vapor. 

Când aud asemenea voci, marinarii spun că furtuna îşi 
cheamă vânturile din iad. 

Prevestirile erau tot mai vădite. Îmbrăcat într-o manta de 
cauciuc cu glugă, căpitanul se urcă pe puntea de comandă; 
ofiţerul îşi ocupa locul său obişnuit, în faţa busolei luminate. 
Pe punte nu mai rămăsese nici un călător. Wawrzon şi cu 
Marysia coborâră şi ei în magazia cea mare de sub punte, 
laolaltă cu ceilalţi. Acolo era linişte. Lămpile atârnate de 
tavanul scund împrăştiau o lumină tristă în cuprinsul 
încăperii, peste emigranții care şedeau pe paturile înşiruite 
de-a lungul peretelui. Sala era mare, însă lugubră, cum 
sunt mai totdeauna sălile de clasa a patra. Tavanul aproape 
se confunda cu bordajul vaporului, de aceea culcuşurile de 
la capete, despărțite prin şipci, semănau mai curând cu 
nişte găuri întunecate decât cu nişte paturi. De altfel, 
întreaga sală îţi făcea impresia unei pivnițe vaste. Aerul era 
îmbâcsit de un miros amestecat de pânză dată cu catran, de 
odgoane, de ţiţei, de mare şi de umezeală. Nici o asemuire 
cu minunatele saloane de clasa întâi! O călătorie într-o 
magazie ca aceasta, fie şi numai de două săptămâni, îţi 
otrăveşte pieptul cu un aer nesănătos, te îngălbeneşte la 
faţă şi adesea te îmbolnăveşte de scorbut. Wawrzon şi fiică- 
sa călătoreau numai de patru zile, şi totuşi, dacă cineva, ar 
fi comparat-o pe Marysia de odinioară, cea de la Lipince, 
sănătoasă şi rumenă, cu fata de astăzi, slăbită de boală, n-ar 
mai fi recunoscut-o. Bătrânul Wawrzon era şi el galben ca 


ceara, mai ales din pricină că în cele dintâi zile nu ieşiseră 
deloc pe punte, fiind încredinţaţi că nu le este îngăduit. 
Cum puteau să ştie ei ce se îngăduia şi ce nu? Aproape că 
nu îndrăzneau nici să se mişte din loc şi, afară de aceasta, 
se temeau să-şi lase lucrurile nepăzite. Tot aşa stăteau şi 
acum, dar nu numai ei, ci şi ceilalţi, fiecare pe lângă 
lucrurile lui. Toată sala era plină de boccelele emigranților, 
ceea ce făcea ca neorânduiala să fie şi mai mare, iar 
priveliştea şi mai tristă. Aşternutul de pat, îmbrăcămintea, 
merindele, feluritele unelte şi vase de tinichea, unele peste 
altele, erau împrăştiate, în grămezi mai mari sau mai mici, 
pe toată podeaua. Pe ele stăteau emigranții, în cea mai 
mare parte nemți. Unii trăgeau tabac pe nas, alţii păcăneau 
din lulele. Norii de fum se opreau sub tavanul scund şi, 
rânduindu-se în fâşii lungi, învăluiau lumina lămpilor. Câţiva 
copii plângeau prin unghere, dar zarva obişnuită contenise, 
pentru că ceaţa-i pătrunsese pe toţi cu un fel de tristeţe, 
teamă şi îngrijorare. Emigranţii, care aveau mai multă 
experienţă, cunoscură în aceasta prevestirea furtunii. De 
altfel, pentru nimeni nu mai era o taină că primejdia sau 
poate chiar moartea se apropia. Wawrzon şi Marysia nu 
pricepeau nimic. De câte ori cineva-deschidea pentru o 
clipă uşa, se auzeau limpede vocile depărtate şi rău 
prevestitoare, care veneau din haos. 

Stăteau amândoi în fundul sălii, în ungherul cel mai 
strâmt, lângă proră. Tovarăşii lor de călătorie îi împinseseră 
în locul în care legănarea vaporului se simţea mai greu 
decât oriunde. Bătrânul mugşca dintr-un codru de pâine pe 
care şi-o luase de la Lipiice, iar fata, care se plictisise stând 
atâta timp degeaba, începu a-şi împleti părul pentru 
noapte. 

Cu încetul, însă, tăcerea celorlalţi, întreruptă numai de 
plânsetul copiilor, o puse pe gânduri. 

— Ce-or fi având nemţii astă-seară de sunt atât de tăcuţi? 
Întrebă ea. 


— Ştiu eu? Răspunse ca totdeauna Wawrzon. Or fi având 
vreo sărbătoare de-a lor sau cine ştie ce. 

Deodată vaporul se cutremură din toate încheieturile 
zguduit parcă de o privelişte îngrozitoare. Cratiţele pe care 
călătorii le ţineau pe lângă ei clănţăniră posomorât, 
flăcările lămpilor crescură şi lumina se revărsă mai 
puternică, iar câteva glasuri întrebară cu spaimă: 

— Ce înseamnă asta? Ce este? 

Dar nu răspunse nimeni. A doua zguduitură mai puternică 
decât cea dintâi, smuci vaporul; prora se ridică deodată, şi 
tot atât de repede se iasă în jos; în aceeaşi clipă un val lovi 
înăbuşit în ferestruia rotundă a bordului. 

— Vine furtuna! Şopti Marysia cu glas de spaimă. 

Între timp, în preajma vaporului se dezlănţui un vuiet ca 
într-o pădure zgâlţâită deodată de vijelie; se auziră urlete, 
de parcă ar fi venit o haită de lupi. Vântul izbi vaporul o 
dată şi încă o dată, îl întoarse pe-o parte, îl învârti în loc, îl 
ridică în sus şi-l trânti ca într-o prăpastie... Încheieturile 
începură a trosni; cratiţele, boccelele cu boarfe, lăzile şi 
uneltele zburau pe podea, azvârlite dintr-un ungher în altul. 
Câţiva călători se prăbuşiră pe podea; puful din perne se 
împrăştie în aer, iar sticlele lămpilor sunară, a jale. 

Afară se auzi un vaiet, o larmă şi plescăitul apei, care se 
revărsa din plin pe punte; vaporul se smuci iarăşi, femeile 
ţipau, copiii plângeau, toţi goneau după lucrurile lor, şi 
peste toată această tulburare şi peste tot acest haos, nu se 
auzeau decât semnalele de fluier, ascuţite, ale ofiţerilor, şi 
din timp în timp tropăitul înăbuşit al marinarilor, care 
alergau pe puntea, de sus. 

— Fecioară Maria de la Czestochowa! Murmură Marysia. 
Capătul vaporului unde se aflau amândoi se ridică brusc, şi 
apoi se prăbuşea ca turbat. Deşi se ţineau încleştaţi de 
marginea paturilor, erau aruncaţi cu atâta putere, încât 
uneori se loveau de pereţi. Răgetul valurilor crescu, iar 
tavanul scârţâia atât de groaznic, încât se părea că dintr-o 


clipă în alta grinzile şi toată lemnăria se vor frânge cu 
trosnet mare. 

— 'Ţine-te bine, Marysia! Striga Wawrzon, cu tărie, ca să 
biruie larma stârnită de furtună, dar în scurtă vreme 
spaima îl gâtui şi pe el, ca şi pe ceilalţi. 

Copiii nu mai plângeau, femeile nu mai ţipau; numai 
piepturile se ridicau şi scădeau într-o răsuflare grăbită, iar 
mâinile se agăţau cu înfrigurare de orice sprijin pe care-l 
găseau pe aproape. 

Furia furtunii creştea necontenit. Se dezlănţuiseră toate 
puterile firii, ceața se amesteca cu întunericul, norii cu apa, 
furtuna cu spuma; valurile băteau în vapor ca tunurile, 
aruncându-l când în dreapta, când în stânga, înălţându-l în 
nori şi apoi prăvălindu-l în fundul mării. Uneori coamele 
înspumate ale talazurilor măturau vaporul pe toată 
lungimea lui; uriaşele trombe de apă clocoteau într-o 
frământare cumplită. 

În sală, lămpile cu ulei începură a se stinge. Era din ce în 
ce mai întuneric, iar Wawrzon şi Marysia credeau că se 
apropie întunericul morţii. 

— Marysia, începu ţăranul cu glas gâfâit, răsuflând cu 
anevoinţă, Marysia, iartă-mă că te-am dus la pieire. Ne-a 
venit ceasul din urmă. N-o să mai apucăm să vedem lumina 
cu ochii noştri păcătoşi. Nici tu spovedanie, nici tu numire, 
nici măcar pe pământ nu ne aflăm; pe apă avem să mergem 
la judecata de apoi, sărmanii de noi! 

Când îl auzi vorbind astfel, Marysia înţelese că nu mai 
aveau nici o scăpare. Tot felul de gânduri îi treceau prin 
minte, şi un glas îi striga în suflet: 

— Jasko, Jasko, scumpul meu, mă auzi tu, oare, de-acolo, 
de la Lipiice? 

Şi i se strânse inima de atâta jale, încât izbucni într-un 
plâns cu hohote. Plânsul fetei suna cu putere în sala în care 
toţi ceilalţi tăceau, ca la un priveghi de îngropăciune. De 
undeva, dintr-un ungher, un glas strigă; Still, dar îndată 
conteni, speriat parcă de propriul său sunet. Între timp, o 


altă sticlă de lampă căzu la pământ, iar lumina ei se stinse. 
Se făcu şi mai întuneric. Călătorii se buluciseră într-un colţ, 
ca să fie mai aproape unul de altul. În tot cuprinsul 
stăpânea o tăcere înfricoşată, când, deodată, în mijlocul 
acestei linişti răsună glasul lui Wawrzon: 

— Kirie, eleison! 108 

— Hristi eleison! 109 răspunse printre lacrimi Marysia. 

— Hristoase, ascultă-ne! 

— Părinte ceresc, Doamne, fie-ţi milă de noi! Se rugau 
laolaltă tatăl şi fata. 

În sala întunecată, vocea bătrânului şi răspunsurile 
Marysiei, întretăiate de suspine de plâns, răsunau cu o 
ciudată solemnitate. Cuiva emigranţi îşi descoperiră 
capetele. Cu încetul, plânsul fetei conteni, glasurile se 
ridicară, mai liniştite, mai limpezi. Afară, furtuna urla. 

Deodată, printre cei care stăteau lângă uşă se auzi un 
țipăt. Un val trântise uşa de perete, năvălind în sală; apa se 
împrăştie, foşnind, prin toate ungherele; femeile începură 
să ţipe şi, ca să se apere, se urcară pe paturi. Toţi credeau 
că le-a sosit sfârşitul. 

După o clipă intră ofiţerul de serviciu cu lanterna în mână, 
ud leoarcă şi roşu la faţă. Prin câteva cuvinte linişti femeile, 
spunându-le că apa pătrunsese în sală numai printr-o 
întâmplare; apoi adause că vaporul se află în larg şi că deci 
primejdia, nu este prea mare. Trecu un ceas sau poate 
două. Furtuna se dezlănţui cu o furie tot mai mare. Vaporul 
trosnea, se poticnea în bot, se ridica pe pupă, se lăsa pe o 
coastă, dar nu se cufunda. Între timp, oamenii se liniştiră; 
câţiva se şi culcaseră. 

Trecură alte ceasuri; în sala întunecată, prin gratiile 
spiraiuluil 10 răzbătu lumina dimineţii; ziua se ridica peste 
ocean, tulbure, speriată, tristă, întunecată parcă, aducând 
totuşi oarecare alinare şi nădejde. După ce au spus toate 
rugăciunile pe care le ştiau pe dinafară, Wawrzon şi 
Marysia s-au urcat în culcuşurile lor şi au adormit adânc. 


Sunetul clopoţelului care-i chema la gustarea de dimineaţă 
abia îi trezi. Dar nu putură să mănânce. Aveau capetele 
grele, ca de plumb; bătrânul se simţea mai rău decât fata. 
În mintea-i buimacă nu mai încăpea nici un gând. Neamţul 
care-l îndemnase să plece în America îi spusese, ce-i drept, 
că va trebui să meargă şi pe apă, dar Wawrzon nu-şi 
închipuise niciodată că o să fie o apă atât de mare şi 
călătoria o să ţină atâtea zile şi atâtea nopţi! Credea, că 
trecerea aceasta va fi o plimbare, aşa cum trecuse atâtea 
ape în viaţa lui. Dacă ar fi ştiut cât de mare e oceanul, ar fi 
rămas ia Lipihce. În afară, de aceasta, alte îndoieli îi 
frământau mintea: nu cumva, şi-o fi vândut diavolului 
sufletul lui şi al fetei, întru pierzania, amândurora? Nu o fi 
oare păcat pentru un catolic din Lipince să mânie pe 
Dumnezeu, pornind într-un haos ca acesta, prin care umblă 
de cinci zile, în drum către ţărmul celălalt, dacă o fi cu 
adevărat vreun țărm de cealaltă parte? Spaima şi îndoielile 
lui aveau să sporească în cele şapte zile care au urmat; 
furtuna bântui încă patruzeci şi opt de ceasuri, şi după 
aceea se potoli. Wawrzon îndrăzni să iasă iarăşi cu Marysia 
pe punte; când se treziră însă în faţa valurilor, când văzură 
apa care se legăna, încă, întunecată şi parcă tot furioasă, 
când pe cuprinsul ei se ridicară munţi uriaşi şi se adânciră 
văi mişcătoare şi fără fund ce se îndreptau către vapor, îşi 
spuseră iarăşi că din această primejdie nu-i poate scăpa, 
nici o forţă omenească, ci numai mâna lui Dumnezeu sau 
cine ştie ce altă forţă atotputernică. 

În sfârşit, vremea se însenină deplin. Dar zilele treceau 
una după alta, şi în faţa vaporului se vedeau numai 
bulboane fără de sfârşit, uneori verzi, alteori albastre, 
aidoma cu cerul. Iar sus, în naltul cerului, treceau uneori 
nori mici şi alburii, care seara se învăpăiau şi apoi se 
duceau să se culce către apusul depărtat. Vaporul gonea în 
urma lor, pe apă. Wawrzon începu a se gândi cu adevărat că 
apa asta n-are să se mai sfârşească niciodată şi, luându-şi 
inima în dinţi, se hotări să întrebe pe cineva. 


Într-o zi, văzând pe un marinar care se ducea după 
treburile lui, îşi scoase şapca în colţuri şi, salutând umil 
până la pământ, grăi: 

— Preacinstite domn, mai e mult până să ajungem? 

Ce minune! Marinarul nu izbucni în râs, ci se opri şi-l 
ascultă Pe faţa-i roşie şi biciuită de vânt se citeau urmele 
unor aduceri-aminte, care nu izbuteau să se închege dintr-o 
dată într-un gând bine lămurit... După o clipă, întrebă: 

— Was? 

— O să ajungem degrabă la țărm, preacinstite domn? 

— Două zile! Două zile! Repetă cu anevoinţă marinarul, 
ridicând în acelaşi timp două degete. 

— Mulţumim frumos. 

— De unde sunteţi? 

— De la Lipince. 

— Was ist das111, Lipiice? 

Marysia, care se apropiase de ei în timpul cât vorbeau, se 
împurpură la faţă, dar, ridicând cu sfială ochii către 
marinar, spuse cu glas subţire, cum vorbesc fetele de la 
ţară: 

— Noi suntem din ţinutul Poznai, domnule... 

Marinarul privea îngândurat un piron puternic care unea 
bordajul vaporului; după un răstimp, se uită la fată, la părul 
ei bălai ca inul, şi pe faţa lui brăzdată se ivi o lumină de 
duioşie. 

După o clipă, spuse cu gravitate: 

— Am fost şi eu la Gdansk... Înţeleg limba polonă... Eu 
sunt caşub1 12... Frate cu voi, dar asta a fost demult!... Jetz 
ich bin Deutsch113. 

Rostind aceste cuvinte, înălţă capul odgonului, pe care-l 
ţinea dintru-nceput în mână, se întoarse şi, strigând 
marinăreşte: „O! O! O!”, începu să tragă... 

De atuncea, ori de câte ori Wawrzon şi Marysia se aflau pe 
punte, marinarul, când îi vedea, zâmbea către Marysia cu 
prietenie. lar ei se bucurau din toată inima, simțind că au 
un suflet prieten pe acest vapor german. De altfel, drumul 


se apropia de sfârşit. A doua zi dimineaţă, când ieşiră pe 
punte, o privelişte ciudată li se înfăţişa înaintea ochilor: în 
depărtare se zărea ceva legănându-se pe mare, iar când 
vaporul se apropie, văzură un butoi mare roşu, pe care 
valurile îl clătinau încet; mai departe se vedea un alt butoi, 
apoi al treilea şi-al patrulea, Văzduhul şi apa erau învăluite 
în ceaţă, ceaţă nu prea deasă, argintie şi domoală; bulboana 
de apă era netedă, liniştită, şi cât cuprindeai cu ochii, zăreai 
tot mai multe butoaie ce se legănau pe ocean. Stoluri de 
păsări albe cu aripi negre zburau în urma vaporului, ţipând. 
Pe punte era o mişcare neobişnuită. Marinarii îmbrăcaseră 
alte haine; unii spălau puntea, alţii spălau geamurile şi 
farurile puternice ale vaporului; la catarg se înălța un 
steag, iar în spatele vaporului fu arborat un altul mai înalt. 

Toţi călătorii erau învioraţi şi bucuroşi. 'Toţi ieşiseră pe 
punte. Unii îşi aduseseră boccelele cu boarfe şi începuseră 
să le lege. Văzând toate acestea, Marysia spuse: 

— Fără doar şi poate că ne apropiem de țărm. 

Şi ea, şi Wawrzon erau iarăşi voioşi. Deodată se ivi spre 
apus mai întâi insula Sandy Hook, şi apoi o altă insulă, cu o 
clădire mare la mijloc; în depărtare se zărea, parcă, o ceaţă 
deasă, un nor sau o Fumegare, care se întindea deasupra 
mării în fâşii nedesluşite, îndepărtate, tulburi, amorfe... La 
vederea acestei privelişti se stârni mare zarva; toţi arătau 
cu degetele într-acolo, iar sirena vaporului fluieră prelung, 
ca într-o tresărire de bucurie. 

— Ce este asta? Întrebă Wawrzon. 

— New York, răspunse caşubul, care stătea alături. 

Între timp, fumegarea îndepărtată se împrăştia şi pierea, 
iar în locul ei, pe măsură ce vaporul spinteca apa argintie, 
se vedeau liniile caselor, ale acoperişurilor, ale coşurilor; 
turnurile ascuţite se desenau tot mai limpede pe albastrul 
cerului; lângă ele se vedeau uriaşele coşuri ale fabricilor, 
iar din coşuri se ridicau coloane de fum, spulberate în 
coame stufoase; în vârful lor se vedeau mii de steaguri, de 
toate culorile, pe care vântul mării le legăna ca pe nişte flori 


de câmp. Vaporul se apropia tot mai mult, oraşul minunat 
ieşea parcă din apă. Wawrzon fu cuprins de o mare bucurie; 
îşi descoperi capul, deschise gura, se uită, şi după aceea se 
întoarse către fată: 

— Marysia! 

— Dumuezeule! 

— Vezi? 

— Văd. 

— Minunatu-te-ai? 

— Minunatu-m-am. 

Wawrzon nu numai că se minunase, dar rămăsese 
încremenit. Văzând ţărmul înverzit de o parte şi de alta a 
oraşului şi copacii întunecaţi ai parcurilor, îşi urmă vorba: 

— Da! Domnul fie lăudat! Numai de ne-ar da pământ pe- 
aproape de oraşul ăsta: iacătă, lunca de colo ar fi taman 
lângă târg. 

Când e zi de iarmaroc, poţi sa te duci cu vaca, poţi să te 
duci cu porcul şi poţi să le neguţezi cum pofteşti. Lume se 
vede a fi multă prin partea locului. În Polonia am fost ţăran, 
iar aici am să fiu domn... 

În acea clipă se desfăşura înaintea ochilor lor minunatul 
Naţional Park, în toată întinderea lui. Wawrzon, văzând 
şirurile de copaci, spuse iarăşi: 

— Am să mă închin până la pământ preacinstitului comisar 
al guvernului şi am să-i tălmăcesc cu băgare de seamă, ca 
să-mi dăruiască măcar vreo două pogoane din pădurea 
asta, iar din partea cealaltă, să mă lase s-adun lemne. Dacă 
e moşie, moşie să fie. Dimineaţa am să mân argatul cu 
lemne la oraş. Slavă Celui-de-sus, văd că neamţul nu m-a 
înşelat... 

Marysiei îi plăcea de asemenea şi nu ştia nici ea cum de-i 
vine în minte cântecul pe care miresele îl cânta mirilor la 
nunțile de la Lipince: „la le uită panul! 

Ia le uită panul! 

Cum nu-şi lasă el veşmântul, Cuşma şi sumanul!” 


S-o fi gândit poate să i-l cânte sărmanului Jasko, când va 
veni aici după ea, iar ea va fi moşieriţă? 

În vremea aceasta, dinspre biroul serviciului de carantină 
venea către vapor un vaporaş mai mic. Vreo patru-cinci 
oameni se urcară pe punte. Începură discuţii, călătorii se 
strângeau unii pe alţii. Puţin după aceea sosi un alt vapor, 
care venea dinspre oraş, aducând cu el agenţi de-ai 
hotelurilor şi de-ai boarding-house114-urilor, călăuze, 
zarafi care schimbă banii, şi toţi ţipau cât îi lua gura, se 
îmbulzeau, se învârteau pe punte de la un capăt la altul. 
Wawrzon şi Marysia picaseră parcă la o moară, la care nu 
ştiau ce aveau de făcut. 

Marinarul caşub îl sfătui pe bătrân să-şi schimbe banii şi-i 
făgădui că va veghea el însuşi ca să nu fie înşelat, aşa că 
Wawrzon se lăsă înduplecat. Pentru toţi banii pe care îi avea 
dobândi patruzeci şi şapte de dolari în argint. În timp ce se 
petreceau toate acestea, vaporul se apropiase atât de mult 
de oraş, încât acum se vedeau, nu numai casele, ci şi 
oamenii care se plimbau pe bulevarde; strecurându-se 
printre alte vapoare, mai mari sau mai miei, vaporul ajunse 
în sfârşit la țărm şi pătrunse în docul strâmt al portului. 

Călătoria se sfârşise. 

Oamenii de pe vapor începură să se împrăştie ca albinele 
dintr-un stup. Mulțimea pestriță se scurse pe pasarela 
îngustă, întinsă de la bord la țărm; clasa întâi, apoi a doua, 
iar cei care călătoriseră sub punte, împovăraţi de bagaje, 
rămaseră la urmă. Când Wawrzon şi Marysia, împinşi de 
mulţime, ajunseră pe bord, se găsiră faţă în faţă cu 
marinarul caşub. Acesta strânse cu putere mâna lui 
Wawrzon, spunându-i: 

— Bruder; doresc Gluck! 115 Şi ţie, fetiţo! Dumnezeu sa 
vă ajute! 

— Dumnezeu să te răsplătească! Răspunseră amândoi, dar 
tocmai acum, la despărţire, nu avură vreme să se întindă la 
vorbă. 


Mulțimea îi împinse pe pasarela înclinată şi după o clipă se 
aflară în clădirea încăpătoare a vămii. 

Un vameş, îmbrăcat într-o haină cenuşie şi cu stea de 
argint, le pipăi bagajele şi strigă: All right116, şi le arătă 
uşa de ieşire. leşiră şi se treziră în stradă. 

— Şi acuma ce facem, tată? Întrebă Marysia. 

— Trebuie să aşteptăm. Neamţul mi-a spus că o să vină 
îndată un comisar din partea guvernului şi are să întrebe de 
noi. 

Se opriră deci lângă zid, aşteptând sosirea comisarului, iar 
între timp îi împresură zarva necunoscută până atuncea a 
marelui oraş. Asemenea privelişte nu văzuseră niciodată. 
Străzile erau drepte, largi şi pline de forfota oamenilor, ca 
la bâlci; prin mijloc, treceau trăsuri, omnibuze, camioane. 
Jur împrejur se auzea un grai ciudat, necunoscut, şi 
răsunau cu putere strigătele muncitorilor din port şi ale 
negustorilor ambulanți. În toată clipa treceau nişte oameni 
negri din creştet până în tălpi, cu capete mari şi cu părul 
creţ. Lia vederea lor, Wawrzon şi Marysia îşi făceau semnul 
crucii. Tare ciudat li se părea oraşul acesta, care vuia de 
atâta larmă, plin de fluierăturile locomotivelor, de huruitul 
trăsurilor şi de strigătele oamenilor. Toţi umblau atât de 
repede, de parcă ar fi fugărit pe cineva, sau parcă ar fi fost 
ei înşişi fugăriţi, şi ce furnicar de oameni, ce chipuri 
ciudate: unele negre, altele măslinii, altele roşcovane. Se 
opriseră în apropierea portului, tocmai acolo unde era 
îmbulzeala cea mai mare: din unele vapoare se descărcau 
baloturi de marfă, iar în altele se încărcau, camioanele 
soseau mereu, roabele huruiau pe punți, şi peste tot era o 
frământare şi o zarvă ca la o fabrică de cherestea, În felul 
acesta trecu un ceas, trecură două; ei stăteau rezemaţi de 
zid şi aşteptau să vină comisarul. 


Ciudată înfăţişare aveau acolo, pe litoralul american, la 
New York, acest ţăran polonez, cu plete sure şi cu şapca în 
colţuri în cap, şi această fată din Lipince, în haina ei de 
pânză albastră şi cu mătănii la gât. 

Dar oamenii treceau fără să se uite la ei. Acolo, orice chip 
şi orice port ai avea, nimeni nu se miră. 

Mai trecu încă un ceas. Cerul se înnora, începu să plouă, 
dinspre apă veni un vânt rece şi jilav... 

Ei stăteau şi aşteptau să vină comisarul. '[ăranul e 
răbdător din fire, dar cei doi îşi simțeau acum sufletul greu. 
Pe vapor se simţiseră singuri în acea mulţime de oameni 
străini şi pe întinsul apei fără de sfârşit, se îmbolnăviseră şi 

îi cuprinsese spaima. Se rugaseră lui Dumnezeu să-i 
îndrume ca pe nişte copii rătăciţi pe valurile oceanului. 
Erau încredinţaţi că, îndată ce vor pune piciorul pe uscat, 
nenorocirile se vor sfârşi. Dar iată că acum sosiseră. Se 
aflau într-un oraş mare, dar în oraşul acesta, în mijlocul 
acestei larme de oameni, se simţiră deodată mai singuri şi 
mai înfricoşaţi decât pe vapor. 

Comisarul nu venea. Ce se vor face dacă nu va veni deloc, 
dacă neamţul i-o fi înşelat? 

La acest gând sărmanele lor inimi de ţărani se 
cutremurară de spaimă. Ce se vor face? Vor pieri, fără doar 
şi poate, Între timp, vântul le pătrundea prin ţoale, ploaia îi 
uda. 

— Nu ţi-e frig, Marysia? Întrebă Wawrzon. 

— Ba mi-e frig, tată, răspunse fata. 

Orologiile din oraş bătură încă un ceas începu să se 
întunece. Forfota din port încetă; pe străzi se aprinseră, 
felinarele: oraşul părea cufundat într-o mare de lumini 
puternice. Muncitorii din port porneau către oraş, în cete 
mai mari sau mai mici, cântând cu glasuri răguşite Yankee 
Doodle117. Cu încetul, bulevardul se linişti cu totul. 
Clădirea vămii fu închisă. 

Ei stăteau şi aşteptau să vină comisarul. 


În sfârşit, veni noaptea, şi asupra portului se aşternu o 
linişte deplină. Numai când şi când, coşurile întunecate ale 
vapoarelor aruncau, fâşâind, snopi de scântei, care se 
mistuiau în beznă, sau vuia vreun val, izbindu-se de digul de 
piatră. Uneori se auzea, câte un cântec de marinar beat, 
care se întorcea pe vapor; luminile păleau, învăluite în 
ceaţă. Ei aşteptau mereu. 

Chiar dacă n-ar fi vrut să aştepte, încotro să apuce, ce să 
facă, pe cine să întrebe, unde să-şi culce capetele trudite? 
Frigul îi pătrundea tot mai adânc şi le era foame. De-ar fi 
avut măcar un acoperiş deasupra capului, că-i udase ploaia 
până la piele! 

Ah! Comisarul n-a venit şi nici nu va veni, pentru că 
asemenea comisar nu există! Neamţul era agent al unei 
companii de transporturi, avea procente pentru fiecare 
„bucată”, şi altceva mai mult decât atât nu ştia. 

Wawrzon simţi că se clatină pe picioare, că o greutate 
uriaşă îl înfundă în pământ, că desigur mânia lui Dumnezeu 
atârna deasupra capului său. 

Suferea şi aştepta, cum numai un ţăran este în stare să 
aştepte. Glasul fetei, tremurând de frig, îi trezi parcă dintr- 
o amorţeală: 

— Tată! 

— Taci! Nimeni nu se îndură de noi. 

— Hai să ne întoarcem la Lipihce... 

— Du-te şi te îneacă... 

— Doamne-Dumnezeule! Şopti Marysia cu glas stins. 

Pe Wawrzon îl cuprinse jalea. 

— Sărmana de tine, orfană!... Poate că Dumnezeu se va 
îndura măcar de tine... 

Dar ea nu-l auzea. Cu capul sprijinit de zid, închisese ochii. 
O cuprinsese un somn întrerupt, greoi, înfierbântat, iar în 
vis i se arată ca într-o cadră satul Lipihce şi auzi un cântec 
în felul celui pe care-l cânta Jasiek grăjdarul: „Uite o crăiţă! 

Uite o domniţă! 

Şi-a-mpletit din buruiană. 


Mândră coroniţă”. 

În portul New York, cele dintâi raze ale dimineţii căzură pe 
apă, pe catarge şi pe clădirea vămii. 

În lumina slabă a zorilor de-abia se puteau lămuri cele 
două făpturi care dormeau lângă zid, cu feţele gălbejite şi 
învineţite, ninse, nemişcate, parcă ar fi fost moarte. Dar în 
cartea vieţii lor nu fuseseră întoarse decât cele dintâi file; 
pe celelalte le vom povesti în paginile ce urmează. 

II. La New York. 

Călătorul care intră în New York prin larga arteră a 
Broadway-ului şi se îndreaptă către port, în direcţia 
Chatham Square, după ce trece prin vreo zece străzi 
alăturate, dă peste o parte a oraşului tot mai săracă, tot mai 
părăginită şi mai tristă. Uliţele sunt tot mai înguste. Casele, 
clădite pare-se încă de pe vremea coloniştilor olandezi, au 
crăpat şi s-au strâmbat de-a lungul anilor: acoperişurile s- 
au teşit, tencuiala de pe ziduri a căzut, iar zidurile au intrat 
atât de adânc în pământ, încât din ferestrele subsolurilor nu 
se mai poate vedea din stradă decât partea de sus. Aici, 
fațadele cele mai ciudat scălâmbate iau locul liniilor drepte, 
care sunt atât fie preţuite în America. Zidurile şi 
acoperişurile - unele mai înalte, altele mai scunde - se 
îmbulzesc unul deasupra altuia. 

Din cauză că această parte a oraşului e aşezată pe litoral, 
într-o adâncitură, băltoacele de pe ulițele desfundate nu se 
zvântă aproape niciodată, iar micile locuri virane, 
împrejmuite pe toate laturile cu ziduri, par nişte iazuri cu 
apă stătută, mâloasă şi întunecată. Ferestrele caselor cu 
pereţii jupuiţi se oglindesc jalnic în aceste ape murdare, 
împestriţate de hârtii, cartoane, cioburi de sticlă, fărâme de 
lemn şi bucăţi de fier de la lăzile de pe vapoare. Străzi 
întregi sunt pline cu asemenea gunoaie sau, mai bine-zis, cu 
straturi de glod, care le acoperă pe toată întinderea lor. Aici 
se pot vedea la tot pasul sărăcia omenească, neorânduiala 
şi murdăria. 


În acest cartier se află aşa-numitele boarding-house-uri, 
adică hanuri, unde pentru doi dolari pe săptămână poţi 
avea casă şi masă; tot în acest cartier se află şi tavernele 
sau bar-room-urile, de unde pescarii de balene recrutează 
tot felul de vagabonzi pentru vapoarele lor; sunt apoi 
agenţiile neoficiale pentru Venezuela, Ecuador şi Brazilia, 
care recrutează colonişti pentru ţinuturile ecuatoriale, 
sporind astfel în chip considerabil numărul victimelor pe 
care le face febra în acele ţinuturi; birturi care-şi hrănesc 
clienţii cu carne sărată, stridii putrede şi peşte din cel pe 
care apa însăşi îl aruncă la țărm: tripouri clandestine, 
spălătorii chinezeşti, tot felul de spelunci pentru marinari; 
în sfârşit, tot aici se află adevăratele tainiţe ale crimei şi 
mizeriei, ale foamei şi lacrimilor. 

Şi totuşi, în această parte a oraşului este foarte multă 
mişcare, pentru că aici stau emigranții care nu şi-au găsit 
adăpost deocamdată nici chiar în încăperile cazărmilor 
Castle Garden şi nici nu vor sau nu pot să se ducă în aşa- 
numitele work-house-uri, adică în aziluri pentru săraci, ci se 
strâng în cartierul acesta, unde locuiesc, trăiesc şi mor. Pe 
de altă parte, se poate spune că dacă emigranții sunt 
scursura societăţii europene, atuncea locuitorii acestor 
fundături sunt scursura acestor emigraţii. Oamenii aceştia 
trândăvesc, parte din lipsă de lucru, iar parte din plăcerea 
de a nu munci. Din această cauză, aici se aud deseori focuri 
de revolver, strigăte de ajutor, ţipete răguşite de furie, 
cântece irlandeze de beţie sau urletele negrilor care se 
încaieră. În tot lungul zilei, cete întregi de vagabonzi cu 
pălării sparte şi cu lulele în gură stau şi cască gura la 
meciurile de box, punând şi rămăşaguri, care merg de la un 
cent până la cinci cenți pentru un ochi scos. Copiii albilor şi 
micii negri cu părul creţ, în loc să se duca la şcoală, 
hoinăresc pe străzi, bătând darabana cu bucăţi de coaste 
de vacă sau căutând prin noroi resturi de legume, portocale 
şi banane; irlandeze chinuite de foame întind mâna la 


trecătorii mai bine îmbrăcaţi, dacă din întâmplare se 
rătăceşte vreunul prin partea locului! 

În această gheenă omenească îi găsim şi pe vechii noştri 
cunoscuţi: Wawrzon Ioporek şi fiică-sa, Marysia. Bogăția pe 
care o aşteptau a fost un vis, şi tot ca un vis s-a spulberat, 
iar realitatea, li s-a înfăţişat sub forma, unei odăiţe înguste 
înfundate în pământ, cu o singură fereastră, şi aceea cu 
geamul spart. Pe pereţii odăii se văd pete de mucegai şi 
dâre de igrasie; lângă perete se află o sobă de fier mâncată 
de rugină şi găurită şi o masă cu trei picioare; într-un 
ungher, un braţ de paie de orz ţine loc de pat. 

Asta e tot. Bătrânul Wawrzon, stând în genunchi în faţa 
sobei, scurmă în cenuşa stinsă, poate s-o fi ascuns pe 
undeva vreun cartof, căutare zadarnică, la care de două zile 
se întoarce totuşi mereu. Marysia stă pe paie cu mâinile pe 
genunchi şi se uită ţintă în podea. Fata este bolnavă şi 
slăbită. Pare tot Marysia de odinioară, dar obrajii rumeni i 
s-au scofâlcit. Are o faţă gălbejită şi bolnăvicioasă, şi tot 
chipul parcă i s-a micşorat; numai ochii par mai mari, cu 
privirea lor neclintită. Aerul stricat, frământările sufleteşti 
şi mâncarea sărăcăcioasă au lăsat urme pe obrajii ei. Trăiau 
numai cu cartofi, dar de două zile nici cartofi n-au mai avut. 
Nu mai ştiau ce au să facă mâine şi cu ce au să-şi maiţină 
zilele. Se împliniseră trei luni de când locuiau pe uliţa 
aceea, de când stăteau în acea hrubă şi nu era nici o mirare 
că banii se sfârşiseră. Bătrânul „Wawrzon a încercat să-şi 
găsească de lucru, dar nimeni nu înţelegea nici măcar ce 
vrea; s-a dus în port, cu gândul să care şi el lăzi şi saci cu 
cărbuni pe vapoare, dar nu avea roabă, şi chiar dacă ar fi 
avut, irlandezii l-ar fi luat pe loc la bătaie; a vrut să lucreze 
cu toporul la construcţia docurilor, dar şi acolo a fost bătut. 
Şi apoi, ce fel de muncitor poate fi un om care nu pricepe 
nici măcar ce i se spune? Unde punea mâna, de orice se 
apuca, încotro se îndrepta, îl luau în batjocură, îl 
împingeau, îl băteau; aşa că n-a găsit nimic, n-a putut să 
câştige un ban de nicăieri şi nici să se împrumute. De atâtea 


necazuri, îi albise părul, nu mai avea nici o nădejde; banii se 
sfârşiseră şi începu foamea. 

În ţară, între ai lui, dacă ar fi pierdut tot ce avea, dacă l-ar 
fi alungat copiii din casă, nu i-ar fi rămas decât să-şi ia 
toiagul în mână, să se aşeze la o răscruce de drumuri, sub o 
troiță sau la uşa unei biserici şi să cânte: „Doamne 
milostive, primeşte plânsul meu însângerat”. Dar tot ar fi 
trecut pe acolo vreun domn şi i-ar fi dat vreun ban: o 
doamnă, oprind trăsura, ar fi trimis copilul cu câţiva 
gologani în mânuţele-i trandafirii şi cu ochii mari îndreptaţi 
către cerşetor; un ţăran i-ar fi dat o bucată de pâine, o 
femeie - o bucată de slănină, şi şi-ar fi putut duce zilele, fie 
chiar şi ca pasărea cerului, care nici nu ară, nici nu 
seamănă. În afară de aceasta, acolo, sub o troiță a 
răstignirii, ar avea deasupra-i braţele lui Cristos, sus cerul, 
iar de jur împrejur ogoarele, şi în liniştea aceea de la ţară, 
Dumnezeu i-ar fi auzit cântarea. Dar aici, în oraşul ăsta, era 
un vuiet înspăimântător, ca într-o maşină uriaşă; fiecare dă 
buzna şi nu se uită decât înaintea lui, încât nimeni nu poate 
lua seama la nenorocirea altuia. Aici te apucă ameţeala, nu 
mai ştii ce să faci, ochii nu izbutesc să cuprindă tot ce văd, 
iar gândul nu poate să le urmărească pe toate. Aici totul e 
ciudat, străin, duşmănos, şi atât de repezit, încât chiar şi cel 
care poate să se descurce în acest şuvoi, până la urmă tot e 
zvârlit de viaţă, rostogolindu-se şi sfărâmându-se ca o oală 
de lut. 

Eh, câtă deosebire! Acolo, la Lipihce, în satul acela liniştit, 
Wawrzon era gospodar şi ajutor de primar, oamenii îl 
cinsteau, avea un acoperiş deasupra capului şi un blid de 
mâncare, care nu-i lipsea nici într-o zi; iar duminica se 
ducea la biserică şi aprindea o lumânare; aici însă, era cel 
din urmă dintre toţi, era ca un cinic rătăcit într-o curte 
străină, tremurând de frică, gheboşat şi flămând, în primele 
zile ale nenorocirii iui, deseori amintirile-i spuneau: „Mai 
bine era la Lipihce”. Iar conştiinţa îi striga: Wawrzon, de ce- 
ai plecat din satul tău, de la Lipince?” De ce? Pentru că şi pe 


el îl părăsise Dumnezeu. Omul şi-ar fi dus mai departe 
crucea, ar fi suferit, dacă undeva, înaintea lui, s-ar fi zărit 
sfârşitul acestui drum greu; ştia însă foarte bine că 
pedeapsa lui Dumnezeu va fi tot mai aspră cu fiecare zi ce 
trecea şi că în fiecare dimineaţă soarele va lumina sărăcia 
lui şi a copilei sale, sărăcie care era din ce în ce mai 
crâncenă. Şi atuncea, ce-i mai rămânea? Să-şi facă un laţ la 
funie, să-şi spună rugăciunea şi să se spânzure? Țăranul nu 
clipeşte în faţa morţii, dar ce avea să se întâmple cu fata? 
Când se gândea la toate acestea, simţea nu numai că l-a 
părăsit Dumnezeu, dar că-l părăseşte şi mintea. Nu se 
zărea nici o rază de lumină în bezna care se întindea 
înaintea lui şi în durerea pe care nici măcar nu putea să o 
mărturisească. 

Tot mai greu îl sfredelea dorul de satul lui, Lipiice! Zi şi 
noapte îl chinuia nostalgia, şi-l chinuia cu atât mai cumplit, 
cu cât nu se dumirea ce este această suferinţă, nu ştia ce-i 
lipseşte şi nu pricepea către ce tinde sufletul lui de ţăran, 
chinuit de durere; el jinduia după codrul de brad, după 
câmpul şi casele acoperite cu paie; jinduia după domnii şi 
ţăranii lui, după preotul din sat şi după tot ce vieţuia acolo, 
sub bucata de cer care acoperea pământul lui de baştină, 
pământul de care inima omului, când se lipeşte, nu se mai 
desprinde, iar când se desprinde, sângerează. Țăranul 
simţea parcă chemarea pământului. Uneori îi venea să-şi 
smulgă părul din cap şi să se dea cu capul de pereţi, sa se 
arunce la pământ şi să urle ca un câine priponit în lanţ sau 
să strige ca într-o dezlănţuire de nebunie, pe cine? Nu ştia 
nici el. Sub această necunoscută povară se frângea, se 
prăbuşea, iar oraşul acela străin vuia necontenit. Toporek 
gemea şi-l chema pe Isus, dar acolo nu se afla nici o cruce şi 
nimeni nu răspundea; numai oraşul vuia, vuia mereu, iar 
fata şedea pe paie, cu ochii ţintiţi în pământ, flămândă şi 
tăcută în suferinţa ei. Ciudat lucru! Stătea laolaltă cu fata, 
şi deseori treceau zile întregi fără ca vreunul să scoată un 
cuvânt. 'Trăiau ca doi duşmani. Nu le era la îndemâna şi le 


venea greu să trăiască aşa, dar despre ce ar îi putut să 
vorbească? De rănile deschise, e mai bine să nu te atingi! 
Să spună, de pildă, că nu mai au nici un ban în buzunar, nici 
un cartof în sobă şi că nu găsesc în mintea lor nici o 
scăpare? 

De altfel, nici oamenii nu le-au venit cu nimic în ajutor. La 
New York trăiesc foarte mulţi polonezi, dar în cartierul 
Chatham Sqimre nu locuieşte niciunul mai cu stare. Este 
adevărat că în a doua săptămână de la sosirea lor au 
cunoscut două familii poloneze, una din Silezia, iar cealaltă 
chiar de lângă Poznafi, dar şi acestea flămânzeau de multă 
vreme. Silezienii pierduseră doi copii, iar al treilea era 
bolnav, şi totuşi, în starea asta, copilul dormea, de două 
săptămâni, împreună cu ai lui, într-o gură de pod şi nu avea 
de mâncare decât ceea ce găseau pe străzi. Mai târziu, au 
fost duşi toţi la spital şi nu se ştia ce s-a mai întâmplat cu ei. 
Nici celeilalte familii nu-i mergea mai bine, ba chiar îi 
mergea mai rău, căci tatăl se apucase de băutură. Marysia 
îi dăduse ajutor femeii cât putuse, dar acum ea însăşi avea 
nevoie să fie ajutată. 

Ar fi putut, ce-i drept, să se ducă împreună cu tată-său la 
biserica polonă din Hoboken118. Preotul ar fi dat cel puţin 
de ştire celorlalţi, dar parcă ştiau că există acolo vreo 
biserică polonă sau vreun preot polon? Puteau ei să se 
înţeleagă cu cineva? Să întrebe pe cineva? În felul acesta, 
cu fiecare cent cheltuit, ei coborau încă o treaptă în 
prăpastia sărăciei. 

În clipa aceea, el stătea în faţa sobei, iar ea pe paie. Trecu 
un ceas, trecură două. În odaie se întuneca tot mai tare, 
pentru că, deşi era pe la amiază, dinspre apă se ridica o 
ceaţă grea şi pătrunzătoare, aşa cum se întâmplă adesea 
primăvara. Deşi afară era cald, în casă amândoi tremurau 
de frig. În cele din urmă, Wawrzon îşi pierdu nădejdea că va 
mai găsi ceva în cenuşă. 

— Marysia, spuse el, nu mă mai ţin puterile şi nici pe tine 
nu te mai ţin. Am să mă duc la malul apei ca să prind câteva 


lemne. Vom face măcar foc în sobă, şi poate voi găsi şi ceva 
de mâncare. 

Fata nu răspunse nimic, iar el plecă. Se deprinsese să se 
ducă în port şi să prindă de pe apă scânduri de lăzi 
azvârlite de pe vapoare şi aruncate de valuri la mal. Aşa fac 
toţi cei care nu au cu ce să-şi cumpere cărbuni. Din 
îndeletnicirea, aceasta, se alegea adesea cu câteva 
ghionturi, dar uneori scăpa, şi câteodată se întâmpla să 
găsească şi ceva de mâncare, resturi de legume stricate, 
aruncate de pe vapoare; dar cu acest prilej, umblând aşa 
prin ceaţă şi căutând ceea ce nu pierduse, uneori mai uita 
de nenorocirea, şi de dorul lui, care-l rodeau cumplit. În 
sfârşit, ajunse la malul apei, dar pentru că era tocmai 
vremea lunch119-ului, pe țărm nu se aflau decât vreo câţiva 
puştani, care, ce-i drept, începură îndată, să strige la el şi 
să-l împroaşte cu gogoloaie de glod şi cu scoici, dar nu-l 
nimeriră. Pe apă se legănau o mulţime de scândurele: un 
val le apropia, altul le depărta. În scurtă vreme, izbuti să 
prindă destule. 

Pe valuri se legănau şi nişte grămăjoare de verdeață. 
Poate că printre ele era şi ceva de mâncare, dar, fiind mai 
uşoare, nu ajungeau până la mal, aşa că nu putu să le 
ajungă. Băieţii aruncau frânghii şi în felul acesta le trăgeau 
către ei. Neavând frânghie, ei stătea şi se uita cu lăcomie, 
aşteptând să plece puştanii, ca să mai scormonească printre 
resturi, mâncând ceea ce i se părea bun de mâncat. Faptul 
că fata era şi ea flămândă nu-l preocupa, deloc. 

De data aceasta, însă, soarta-i fu mai prielnică, întorcându- 
se acasă, văzu o căruţă mere încărcată cu cartofi, care în 
drum spre port se împotmolise în noroi şi nu era chip s-o 
urnească din loc. Wawrzon puse umărul la roată şi 
împreună cu căruţaşul începu sa împingă din răsputeri. Era 
greu şi-l dureau şalele, dar în cele din urmă caii smuciră, şi 
căruţa ieşi din noroi; fiind însă încărcată cu vârf, o mulţime 
de cartofi căzură pe jos. Căruţaşul nici nu se gândea să-i 


strângă. Îi mulţumi lui Wawrzon pentru ajutor, strigă către 
cai: Get up120! Şi îşi văzu de drum. 

Wawrzon se năpusti pe loc să adune cartofii, îi strânse 
lacom cu mâinile, care-i tremurau, îi băgă în sân, şi în 
aceeaşi clipă se simţi cu inima mai uşurată. Când eşti 
flămând, o bucată de pâine găsită ţi se pare o fericire; de 
aceea, ţăranul, întorcându-se acasă, mormăia încet: 

— Da, să mulţumim Celui de Sus că şi-a plecat ochii la 
nenorocirea noastră. Avem lemne, şi fata are să facă focul; 
avem şi cartofi pentru două mese. Dumnezeu este milostiv. 
Casa are să fie mai veselă. Nici fata n-a mâncat de-o zi şi 
jumătate, aşa că are să se bucure şi ea. Dumnezeu este 
milostiv! 

Gândind astfel, ţinea într-o mână scândurile, iar cu 
cealaltă se tot căuta mereu, să nu-i fi căzut vreun cartof din 
sân. Ducea cu el o comoară de preţ; ridică deci ochii cu 
recunoştinţă către cer şi iarăşi începu să mormăie: 

— Taman chibzuiam cum să fur câţiva, şi când colo, fără să 
fur, au căzut singuri din căruţă. Dacă n-aţi mâncat, aveţi să 
mâncaţi! Dumnezeu este milostiv! Când o vedea că am adus 
cartofi, Marysia o să se ridice îndată, de pe paie. 

Dar de la plecarea lui, Marysia nu se urnise din ungherul 
ei. Uneori, când se întâmpla ca Wawrzon să aducă, 
dimineaţa lemne, ea se ridica să aprindă focul în sobă, 
aducea apă, mânca ce se găsea, şi după aceea, ceasuri 
întregi stătea la gura sobei şi se uită în foc. Odinioară 
căutase şi ea de lucru. Fusese chiar angajată la un 
boarding-house să spele vasele şi să măture, dar pentru că 
nimeri, nu se putea înţelege cu ea şi împlinea greşit 
poruncile pe care nu le pricepea, după vreo două zile au 
dat-o afară. După aceea nici n-a mai căutat şi nici n-a mai 
găsit nimic. Zile întregi stătea în casă, temându-se să iasă în 
stradă, pentru că irlandezii şi marinarii beţi se agăţau de 
ea. Trândăvia asta o făcea să se simtă şi mai nenorocită. 
Nostalgia o rodea, cum roade rugina fierul. Era mai 
nenorocită chiar decât „Wawrzon, pentru că pe lângă foame 


şi toate chinurile pe care le îndura, pe lângă că ajunsese să 
creadă că pentru ei nu mai există nici ieşire, nici scăpare, 
nici viitor, pe lângă că-i era tare dor de satul lor, Lipihce, ea 
mai avea şi suferinţa gândurilor ei, care se întorceau 
necontenit către Jasko grăjdarul. Este adevărat că el îi 
jurase şi îi spusese: „Unde te vei duce tu, acolo voi fi şi eu”, 
dar ea atuncea pleca să se facă doamnă şi moşieriţă, iar 
acum cât de mult se schimbaseră toate! 

El era argat la curte, îşi avea gospodăria lui, moştenită de 
la părinţi, iar ea ajunsese atât de săracă şi atât de 
flămândă, ca un şoarece din biserica de la Lipince. Va mai 
veni el oare? Şi chiar dacă va veni, o va strânge iar la piept? 
Îi va spune: „Sărmana de tine!”? Sau, dimpotrivă: „Pleacă 
de-aici, fată de cerşetor!”? Ce zestre avea ea acum? Nişte 
zdrenţe! La Lipince ar lătra-o şi câinii, şi totuşi ceva o 
trăgea într-acolo, uite aşa! Ce bucuros ar fi sufletul ei dacă 
ar putea să iasă din ea şi să zboare, ca o rândunea, peste 
ape, şi chiar dacă ar fi să moară, să moară acolo. Acolo este 
el, Jasiek, şi chiar dacă el o fi uitat-o, ei îi este tare drag! 
Numai lângă el şi-ar găsi liniştea, şi bucuria, şi fericirea, 
numai lângă el, dintre toţi oamenii din lume! 

Când focul ardea în sobă şi foamea nu o mai chinuia cum o 
chinuie astăzi, flăcările, sâsâind, împroşcând scântei, 
pâlpâind, tremurând, îi vorbeau despre Lipihce şi-i 
aminteau cum altădată stătea la şezătoare împreună cu alte 
fete şi torcea. Jasko, cum intra pe uşă, striga: „Marysia, hai 
la preot, că mi-eşti dragă!” Iar ea îi răspundea: „Iaci, 
stricatule!” Şi se simţea atât de bine şi era atât de veselă, 
taman ca atuncea când o lua la joc, trăgând-o voiniceşte din 
ungherul odăii drept în mijlocul dansului, iar ea, 
acoperindu-şi ochii cu palma, îi spunea în şoaptă: „Du-te- 
ncolo, că mi-e ruşine!” Când flăcările îi stârneau toate 
amintirile astea, o podideau lacrimile; dar acum, când 
ardea focul în sobă, nu mai plângea, pentru că atâta a 
plâns, încât nu mai avea lacrimi. Uneori i se părea că 
lacrimile o înăbuşă, revărsându-se parcă înăuntrul ei, în 


piept. Se simţea trudită şi istovită; nu mai avea putere nici 
măcar să se gândească; de altfel, îşi îndura tortura în 
tăcere, uitându-se drept înainte, cu ochii mari, ca o pasăre 
chinuită. 

Tot-aşa se uita şi acum, întinsă pe paie. Între timp, se 
deschise uşa odăii. Crezând că este taică-său, Marysia nu 
ridică ochii decât abia când un glas străin spuse: 

— Look here! 121 

Era proprietarul cocioabei în care locuiau, un mulatru 
bătrân, cu faţa posomorâtă, murdar, rufos, cu fire de tutun 
în barbă. 

Fata, văzându-l, se-înfricoşă. Trebuiau să plătească un 
dolar pentru săptămâna care venea, însă nu mai aveau nici 
un cent. Nu putea să-i răspundă deci decât prin rugăminţi, 
de aceea, apropiindu-se de el, îi cuprinse picioarele cu 
braţele şi îi sărută mâna. 

— Am venit să-mi iau dolarul! Spuse el. 

Ea înţelese cuvântul „dolar” şi, scuturând din cap, 
amestecând cuvintele şi în acelaşi timp uitându-se la el cu 
ochi rugători, se străduia să-l facă să înţeleagă că au 
cheltuit tot, că de două zile n-au mâncat nimic, că sunt 
flămânzi şi să aibă milă de ei. 

— Dumnezeu să te răsplătească, preacinstite domn, 
adause ea în limba polonă, neştiind ce să mai spună şi ce să 
mai facă. 

Preacinstitul domn nu înţelese, ce-i drept, că este 
preacinstit, dar bănui că nu va dobândi dolarul; şi lucrul 
acesta îl înţelese atât de bine, încât apucând cu o mână 
bocceaua cu boarfele lor, cu cealaltă o luă pe fată de braţ, o 
împinse uşor pe scară în sus, o duse până în stradă şi, 
aruncându-i lucrurile la picioare, deschise cu aceeaşi 
nepăsare uşa birtului de alăturea şi strigă: 

— Hei, Paddy, ţi-am făcut rost de cameră. 

— All right! Răspunse un glas dinăuntru. Am să vin la 
noapte. 


După aceea, mulatrul se mistui în coridorul întunecat, iar 
fata rămase singură în uliţă. Aşeză bocceaua într-o firidă, ca 
să nu se tăvălească în noroi şi, sprijinindu-se de zid, aştepta 
ca totdeauna, supusă şi tăcută. 

În ziua aceea, irlandezii beţi care treceau pe stradă nu se 
mai legară de ea. În casă era întuneric, dar pe stradă se 
vedea încă foarte bine, şi la lumina aceasta, faţa fetei arăta 
slăbită, ca după o boală grea. Numai părul auriu, ca inul 
rămăsese ca odinioară; în schimb, buzele i se învineţiseră, 
ochii i se adânciseră în fundul capului şi aveau cearcăne 
împrejur, iar umerii obrajilor îi ieşeau în afară. Arăta ca o 
floare ofilită sau ca o fată în preajma morţii. 

Trecătorii se uitau la ea oarecum cu milă. O bătrână 
mulatră o întrebă ceva, dar, neprimind nici un răspuns, 
plecă jignită. 

Între timp, Wawrzon se întorcea acasă stăpânit de acel 
simţământ de mulţumire pe care-l stârneşte în sufletele 
oamenilor foarte săraci o dovada vădită a milostivirii 
dumnezeieşti. Avea cartofi; se gândea cum o să-i mănânce 
şi cum mâine o să se ducă iarăşi pe la căruţe; cât despre ce 
avea să facă poimâine, nici nu se mai gândea în clipa aceea, 
pentru că era prea flămând. Văzând de departe fata, care 
sta în faţa casei, în stradă, se minună şi iuți pasul. 

— Da de ce stai aici? 

— Ne-a dat afară proprietarul, tată! 

— Ne-a dat afară?! 

Scândurile îi căzură din mână. Asta era prea mult! Să-i 
arunce în uliţă taman acum, când aveau lemne şi cartofi! 
Ce-o să se facă, unde au să mai coacă ei cartofii, ce au să 
mănânce, unde au să se ducă? Wawrzon îşi trânti şapca în 
noroi. 

— Isuse! Isuse! Spuse el, învârtindu-se pe loc. Deschise 
gura, se uită cu spaimă la fată şi mai întrebă o dată: Ne-a 
dat afară? Apoi porni, ca şi când ar fi vrut să se ducă 
undeva, dar se întoarse îndată şi, cu un glas înăbuşit, 


răguşit şi plin de ameninţări, vorbi iarăşi: De ce nu l-ai 
rugat, proasto? 

Ea oftă. 

— L-am rugat. 

— Ai căzut în genunchi la picioarele lui? 

— Da. 

Wawrzon se învârti iar pe loc, ca un vierme când îl înţepi 
cu acul. Vedea negru înaintea ochilor. 

— De-ai crăpa o dată! Strigă el. 

Fata se uită la el cu ochii plini de mâhnire şi spuse cu 
durere: 

— Ce sunt eu de vină, tâicuţă? 

— Stai aici, nu te mişca. Mă duc să-l rog să-mi îngăduie 
măcar să-mi coc cartofii. 

Plecă, După o clipă, în sală se auziră larmă, tropăit de 
picioare, glasuri ridicate, iar după aceea Wawrzon se ivi în 
stradă, aruncat pesemne de o mână puternică. 

O vreme rămase locului, apoi grăi scurt către fată: 

— Mişcă! 

Marysia se aplecă să ia bocceaua. Era destul de grea 
pentru puterile ei secătuite, dar el nu voi să o ajute, ca şi 
când ar fi uitat, ca şi când n-ar fi ştiut că fata abia putea să 
o ducă. 

Plecară... Cele două făpturi sărace, bătrânul şi fata, ar fi 
atras, desigur, luarea-aminte a trecătorilor, dacă aceşti 
trecători n-ar fi fost atât de deprinşi cu asemenea privelişti 
ale sărăciei! Încotro să apuce? În ce ungher întunecat să se 
vâre, către care nenorocire, către care chin să se îndrepte? 

Fata răsufla tot mai gâfâit; se clătină o dată, de două ori şi, 
în cele din urmă, spuse cu glas rugător: 

— Tăicuţă, ia dumneata bocceaua, că eu nu mai pot. 

El se uită la ea, ca şi când în clipa aceea s-ar fi trezit din 
somn. 

— Atuncea, arunc-o! 

— O să avem nevoie de lucruri. 

Văzând că fata stă la îndoială, strigă cu furie: 


— Aruncă-le, că te ucid! 

De data aceasta, cuprinsă de înfricoşare, se supuse şi 
porniră mai departe. Țăranul mai repetă de câteva ori: 
„Dacă aşa e treaba, atuncea aşa sa fie!” şi după aceea tăcu, 
dar privirea lui era încărcată de duşmănie. Trecând pe uliţe 
tot mai noroioase, ajunseră până, aproape de capătul 
portului, unde erau nişte poduri înalte, sprijinite de stâlpi; 
trecură pe lângă o clădire cu firma Sailor's asylum122 şi se 
opriră chiar lângă apă. Acolo se clădea un doc nou. Schelele 
uriaşe pentru instalarea pilonilor erau împinse până 
departe, deasupra apei, iar printre scânduri şi grinzi se 
învârteau oamenii care lucrau la construcţie. Ajungând la o 
stivă de grinzi, Marysia se lăsă pe ele, căci n-o mai ţineau 
picioarele. Wawrzon se aşeză tăcut lângă ea. 

Era ceasul patru după-amiază. De la un capăt la altul, 
portul clocotea de viaţă şi de mişcare. Ceaţa se ridicase, iar 
razele blânde ale soarelui îi cuprinseră pe cei doi sărmani 
într-o blajină învăluire de lumină şi căldură. Dinspre apă 
venea către uscat o mireasmă, de primăvară, înviorătoare, 
plină de viaţă şi de voie bună. Pe tot cuprinsul era atâta 
belşug de azur şi atâta revărsare de lumină, încât, când te 
uitai, te dureau ochii. La capătul zării, marea se unea cu 
cerul. În mijlociii acestei privelişti, scăldată toată în 
albastru, către mijlocul portului, se vedeau catargele 
liniştite, coşurile şi steagurile care se legănau uşor în 
adierea vântului. În depărtare, vapoarele care pluteau 
către port păreau că urcă un deal sau ies încetul cu încetul 
din apă. Ca nişte nouraşi cufundaţi în lumină, pânzele 
desfăcute şi umflate de vânt îţi luau văzul cu strălucirea lor 
pe azurul apei. Alte vapoare se îndreptau către largul 
oceanului, înspumând apa în urma lor. Acestea porneau 
către pământul pe care se afla satul lor, Lipiice, care 
pentru ei doi însemna o fericire pierduta, o soartă mai 
bună, liniştea. Fata se întreba cu ce au putut să greşească 
atât de greu, ce au săvârşit împotriva lui Dumnezeu, pentru 
ca El, care este atât de milostiv, să-şi întoarcă faţa de la ei şi 


să-i dea uitării, lepădându-i printre străini, aruncându-i pe 
acest țărm îndepărtat! Reîntoarcerea fericirii lor stătea 
numai în puterea Lui. Atâtea vapoare porneau mereu într- 
acolo, dar porneau fără ei. Sărmanul gând trudit al 
Marysiei porni iarăşi în goană către Lipiice şi către Jasko, 
grăjdarul. S-o mai fi gândind el oare la ea? Şi-o mai fi 
amintind de ea? Ea îşi aminteşte de el, pentru că omul 
numai când e fericit uită; iar când e nenorocit şi singur, 
cugetul lui se răsuceşte în jurul celor iubiţi, ca iedera în 
jurul plopului. Dar el? I-o fi poate lehamite de iubirea cea 
veche şi o fi mânat peţitori la altă casă. S-ar simţi desigur 
ruşinat să se gândească la o sărăcie ca ea, care în afară de 
coroniţă, coroniţa ei de flori de câmp, nu mai are nimic pe 
lume şi căreia doar moartea poate să-i mai trimită peţitori. 

Fiind bolnavă, foamea nu o chinuia prea tare, dar din 
cauza suferinţei şi a slăbiciunii o cuprinse somnul, 
pleoapele i se închiseră şi-şi sprijini bărbia în piept. Uneori 
se trezea şi deschidea ocini, apoi îi închidea iarăşi. În visul 
care o cuprinse se făcea că, rătăcind printre ruine şi 
prăpăstii, căzuse, ca şi Kasia din cântecul popular, în 
„Dunaieţul adânc”, şi îndată auzi limpede parcă urmarea 
cântecului: „Prin vârf de munte, Jasko, pe-o funie de 
mătase, În jos, spre Marysia, încet, încet se lasă; 

Dar funia scurtă, vreun cot îi mai lipseşte, Şi-atunci biata 
Marysia cosiţa îşi jertfeşte...” 

Aici se trezi deodată, căci i se păruse că rămăsese fără 
cosiţă şi că luneca, în prăpastie. Visul se spulberă. Lângă ea 
nu şedea Jasko, ci Wawrzon, şi în faţa ei nu era „Dunaieţul 
adânc”, ci portul New York, cu docurile, schelele, catargele 
şi coşurile lui. Alte vapoare porneau spre largul oceanului, 
şi de pe ele venea zvon de cântec. 

Un amurg de primăvară, liniştit, călduţ şi senin împurpura 
încetul cu încetul apa şi cerul. Oceanul lucea ca o oglindă, 
fiecare vapor, fiecare stâlp se răsfrânge a atât de limpede, 
încât şi se părea că în apă se află un alt vapor, un alt stâlp, 


aidoma cu cel de deasupra, şi toată priveliştea era o 
încântare. 

În aer era o revărsare de fericire şi o mare mulţumire; se 
bucura parcă întreaga lume, numai ei doi erau nenorociţi şi 
părăsiţi; muncitorii porneau către casele lor, numai ei doi 
nu aveau nici un adăpost. 

Foamea strângea tot mai aprig măruntaiele lui Wawrzon, 
cu gheara ei de fier. Ţăranul stătea posomorât, dar o 
hotărâre cumplită parcă începea să i se lămurească, pe 
faţă. Oricine s-ar fi uitat la el s-ar fi înspăimântat; chipul lui 
avea o înfăţişare animalică, din cauza foamei, dar în acelaşi 
timp avea şi acea deznădăjduită linişte pe care o au numai 
morţii. În tot acest răstimp, nu schimbase nici un cuvânt cu 
fata; abia când se lăsă noaptea şi când portul rămase 
pustiu, grăi cu glas ciudat: 

— Să mergem, Marysia! 

— Unde să mergem? Întrebă ca somnoroasă. 

— Pe podurile acelea de peste apă. O să ne culcăm pe 
scânduri şi o să dormim. 

Porniră. Bezna era de nepătruns şi trebuiau să păşească 
foarte încet, ca să nu cadă în apă. 

Lucrările din port, înjghebate din scânduri şi grinzi, erau 
înşiruite în zigzag, ca un fel de coridor de lemn, la capătul 
căruia se afla o platformă de scânduri, iar în dosul ei era un 
berbece pentru bătut parii. Pe aceasta platformă acoperita, 
ca să fie ferită de ploi, ziua stăteau oamenii care trăgeau 
frânghiile berbecelui, dar acum nu se afla nimeni. 

Când ajunseră la capăt, Wawrzon spuse: 

— Aici o să dormim. 

Marysia se aşeză, sau mai degrabă se prăbuşi pe scânduri 
şi, deşi o năpădi îndată un roi de țânțari, căzu într-un somn 
adânc. Deodată, în puterea nopţii, o trezi glasul lui 
Wawrzon: 

— Marysia, scoală-te! 

În această chemare era ceva care o făcu să se trezească 
numaidecât. 


— Ce este, tată? 

În tăcerea şi în întunericul nopţii, glasul bătrânului ţăran 
răsună înăbuşit şi înspăimântător, dar plin de linişte: 

— N-ai să mai rabzi de foame, fată. N-ai sa te mai duci să 
baţi la uşile oamenilor pentru o bucată de pâine, n-ai să mai 
dormi pe sub ziduri. Oamenii te-au părăsit. Dumnezeu te-a 
părăsit, soarta te-a nimicit; atuncea, măcar moartea să te 
primească. Apa este adâncă, n-ai să te chinui mult. 

Prin întuneric nu putea să-l vadă, deşi ochii ei erau holbaţi 
de spaimă. 

— Am să te arunc în apă, sărmana de tine, şi după aceea 
am să mă înec şi eu, urmă Wawrzon. Altă scăpare n-avem, 
pentru noi nu mai este nici o îndurare. Mâine n-o să te mai 
chinuie foamea, mâine are să fie mai bine decât astăzi. 

Nu, ea nu voia să moară! Avea optsprezece ani şi acea 
dragoste de viaţă, acea groază de moarte, pe care i le 
dădea tinereţea. Sufletul ei se cutremură până-n 
străfunduri la gândul că a doua zi va fi moartă, că va trece 
în întunericul fără de sfârşit, că va zăcea în adâncul apei, 
printre peşti şi alte vietăţi acvatice, pe fundul plin de mâl. 
Pentru nimic în lume! O scârbă şi o spaimă de nedescris o 
cuprinseră în acea clipă, iar taică-său, care vorbea astfel, 
învăluit în beznă, i se păru un duh al răului. 

În tot acest timp, bătrânul îşi ţinea mâinile pe umerii 
slăbiţi ai fetei, iar glasul lui urma mai departe, cu aceeaşi 
îngrozitoare linişte: 

— Chiar dacă ai să strigi, nimeni n-are să te-audă. Îţi dau 
doar un brânci, şi totul are să ţină cât ai spune de două ori 
Tatăl nostru. 

— Nu vreau, tată, nu vreau! Strigă Marysia. Nu te temi de 
Dumnezeu? Tată, dragă tată, fie-ţi milă de mine! Ce ţi-am 
făcut eu? Doar nu m-am plâns de soartă, ci am suferit de 
foame şi de frig laolaltă cu dumneata... Iată! Răsuflă tot mai 
gâfâit, iar mâinile se strânseră ca nişte cleşti... Se apăra de 
moarte tot mai deznădăjduită, Fie-ţi milă! Milă! Milă! Sunt 


doar copila dumitale, sunt sărmană, sunt bolnavă; nici aşa 
nu mai am mult de trăit, Mi se sfâşie inima! Mi-e frică! 

Gemând mereu, se încleştase de sumanul lui, şi gura ei se 
lipea rugătoare de mâinile care o împingeau în adânc. Dar 
toate acestea, pe el îl întărâtau parcă şi mai mult. Liniştea 
lui se învolbură, ca într-o nebunie; începu să horcăie şi să 
gâfâie. Uneori se aşeza între ei câte o clipă de tăcere, şi 
atuncea oricine s-ar fi oprit pe țărm n-ar fi auzit decât 
respiraţiile lor puternice, frământarea, şi trosnetul 
scândurilor. Noaptea era adâncă, întunecată, iar ajutor nu 
putea să vină de nicăieri, pentru ca acolo era capătul 
portului, şi nici chiar ziua, în afară de muncitori, nu trecea 
nimeni. 

— Îndurare! Îndurare! Striga Marysia, îngrozită. 

În acea clipă, o mână o împinse deodată până la marginea 
schelei, iar cealaltă începu să o lovească în cap, ca să-i 
înăbuşe strigătele. Dar aceste strigăte nu stârneau nici un 
răspuns; numai un câine urla undeva, departe. 

Fata simţea că-şi pierde cunoştinţa. În cele din urmă, 
picioarele ei călcară în gol şi numai cu mâinile se mai ţinea, 
de tată-său, dar puterile o lăsau. Strigătele de ajutor erau 
din ce în ce mai stinse; în sfârşit, mâinile sfâşiară o bucată 
de suman şi Marysia simţi că se prăbuşeşte în adânc. 

Căzu de pe platformă, dar în cădere se prinse de nişte 
scânduri şi rămase atârnată deasupra apei. 

Țăranul se aplecă peste marginea platformei şi, clipă 
groaznic de descris, începu să o desprindă cu mâna lui de 
scândurile de care se ţinea încleştată, Ca un stol de păsări 
vânzolite de furtună, o năvală de gânduri trecu prin mintea 
fetei - icoane răzlețe, străfulgerări de-o clipă, Lipihce, 
fântâna cu cumpănă, plecarea, vaporul, furtuna, 
rugăciunea, sărăcia la New York; în sfârşit şi la urmă 
întrebarea: oare ce se întâmplă cu ea? Vede un vapor uriaş 
cu prova ridicată în sus, pe el se află o mulţime de oameni, 
iar din această mulţime două mâini se întind către ea. 
Dumnezeule sfinţi Jasko e acolo, Jasiek întinde mâinile s-o 


cuprindă, iar deasupra vaporului şi deasupra lui Jasiek stă 
Maica Domnului şi, învăluită într-o lumină orbitoare, 
surâde. La vederea oamenilor de pe mal, ea strigă: „Sfântă 
Fecioară! Jasko! Jasiek!” Încă o clipă... Pentru cea din urmă 
oară ridică ochii spre tată-său: „Iată! Acolo e Maica 
Domnului! Acolo e Maica Domnului!” 

O clipă încă, şi aceleaşi mâini, care adineauri o împingeau 
în apă, acum îi apucară braţele ei fără vlagă şi cu o putere 
supraomenească o traseră în sus. Şi iarăşi simţi sub 
picioare scândurile schelei, şi braţele o cuprinseră iarăşi, 
dar acum erau braţe de tată, nu de gâde, şi capul ei căzu pe 
pieptul bătrânului. 

Când îşi reveni în simţiri, îşi dădu seama că stătea liniştită 
lângă taică-său şi, deşi era întuneric, văzu că el şedea ca 
răstignit şi că pieptul lui era zguduit şi cutremurat de un 
plâns înăbuşit şi plin de jale. 

— Marysia, spuse el într-un târziu, cu glasul întretăiat de 
sughiţuri, iartă-mă, copila mea. 

Fata, căutându-i mâna prin întuneric şi lipind-o de gura ei, 
şopti: 

— Tată, Dumnezeu să te ierte, aşa cum te-am iertat şi eu... 

Din lumina palidă care se ivise în zare se arătă luna, o lună 
mare, plină şi senină, şi iarăşi se petrecu un lucru ciudat. 
Marysia văzu că din lună se desprindeau roiuri de îngeraşi 
mici, ca nişte albine de aur, şi lunecau lin pe raze de lumină 
până la ea, foşnind din aripioare, învârtindu-se, dându-i 
târcoale şi cântând cu glasuri de copii: 

— Fată chinuită, linişte ţie! Pasăre rătăcită, pace ţie! 
Floare de câmp, răbdătoare şi tăcută, pace ţie! 

Şi tot cântând aşa, îşi scuturau potirele de crini albi şi 
clopoţeii mici de argint, care sunau: 

— Somn ţie, fetiţo, somn ţie! Somn! Somn! Somn! 

Şi se simţi atât de bine, atât de senină, atât de liniştită, 
încât adormi de-a binelea. 

Era către sfârşitul nopţii, şi întunericul începea să se 
împrăştie. Se lumina de ziuă. Zorile albiră apa. Catargele şi 


coşurile vapoarelor se desprindeau din negură şi parcă 
veneau către ei; Wawrzon stătea în genunchi, aplecat 
asupra Marysiei. 

Credea că fata a murit. Trupul ei slăbit zăcea nemişcat; 
ochii îi erau închişi, iar faţa albă, ca o năframă, cu umbre 
vinete, era liniştită şi parcă încremenită. În zadar o zgudui 
bătrânul de umeri; ca nici nu tresări, nici nu deschise ochii. 
Lui Wawrzon i se părea că moare şi el, dar când duse mâna 
la gura fetei, îşi dădu seama că fata răsufla. Inima îi bătea, 
dar slab; înţelese însă că ar putea să moară în orice clipă. 
Dacă din ceața dimineţii se va limpezi o zi senină şi dacă 
soarele o va încălzi, atuncea se va trezi; altfel nu. 

Pescăruşii începură să se învârtă deasupra ei, îngrijoraţi 
parcă de starea în care se afla; câţiva se aşezaseră pe 
stâlpii din preajmă. Negura dimineţii se împrăştia cu încetul 
sub bătaia vântului de la apus: era o adiere de primăvară, 
caldă, plină, de dulceaţă, Apoi răsări soarele. Razele lui 
căzură mai întâi pe acoperişul schelei, apoi, coborând tot 
mai jos, îşi aruncară şuvoiul de lumină aurie pe faţa moartă 
a Marysiei. Păreau că o sărută, că o mângâie şi că o 
îmbrăţişează. Scăldată în lumina dimineţii, sub coroana 
părului ei bălai, care se despletise din cauza luptei ele peste 
noapte şi din cauza umezelii, faţa ei părea într-adevăr 
îngerească; căci, pe bună dreptate, prin chinul şi prin 
soarta ei era aproape un înger. 

O zi minunată, trandafirie se ridica din ape, soarele 
dogorea tot mai puternic, vântul sufla milostiv asupra fetei; 
pescăruşii, învârtindu-se în jurul ei, alcătuiau o cunună de 
pene şi strigau, de parcă ar fi vrut s-o trezească. Wawrzon, 
scoţându-şi sumanul, i-l puse pe picioare, şi nădejdea 
începu să-i încolţească în inimă. 

Vineţeala de pe faţa fetei se mistuia cu încetul, obrajii i se 
rumeniră uşor, un zâmbet fugar îi trecu pe buze o dată, 
apoi a doua oară şi, în sfârşit, deschise ochii. 

Atunci bătrânul ţăran îngenunche acolo, pe pod, ridică 
ochii către cer, şi lacrimile începură să-i curgă şiroaie pe 


obrajii zbârciţi. 

Simţi o dată pentru totdeauna că acest copil era acum 
lumina ochilor lui şi sufletul sufletului lui, că era pentru el 
ca un lucru sfânt, mai drag decât orice pe lume. 

Ea nu numai că se trezise, dar se trezise mai sănătoasă şi 
mai vioaie ca în ajun. Aerul curat ce venea dinspre apă era 
pentru ea mai sănătos decât atmosfera otrăvită din odaia în 
care locuiseră. Şi ca dovadă că se însănătoşise cu adevărat, 
sculându-se, strigă îndată: 

— Tată, mi-e tare foame. 

— Du-te, fiica mea pe malul apei, poate că s-o găsi ceva pe- 
acolo, spuse bătrânul. 

Ea se ridică fără prea mare greutate şi plecară împreună. 
Dar se vede că ziua aceea urma să fie o zi cu totul deosebită 
în acea vreme atât de nenorocită pentru ei, căci abia făcură 
câţiva paşi, şi văzură în faţa lor, pe schelă, o basma legată 
între două grinzi, iar în basma o pâine, porumb fiert şi 
carne sărată. Pesemne că vreunul dintre muncitorii care 
lucrau la doc îşi ascunsese în ajun o parte din mâncare, ca 
s-o aibă pentru a doua zi. Muncitorii de acolo aveau obiceiul 
acesta. Dar Wawrzon şi Marysia găsiră o lămurire mai 
simplă. Cine putea să pună acolo aceste merinde? După 
părerea lor, nu putea să le pună decât acela care are grijă 
de fiecare floare, de fiecare pasăre, de furnică şi de lăcusta 
de pe câmp. Dumnezeu! 

Rostiră o rugăciune, mâncară amândoi, deşi merindea nu 
era prea îmbelşugată, şi după aceea porniră pe malul apei, 
către docurile principale. Acuma o luară în sus pe Water 
Street, spre Broadway. Socotind şi popasurile făcute, 
umblară câteva ceasuri, căci drumul era destul de lung. De 
câteva ori se odihniră pe stive de scânduri sau pe lăzi goale 
aruncate de pe vapoare. Mergeau fără să ştie de ce, dar 
Marysiei i se năzărise că trebuia numaidecât să se ducă în 
oraş. Pe drum întâlniră o mulţime de căruţe încărcate, care 
se îndreptau spre port. Pe Water Street forfota era destul 
de mare. Pe porţile deschise ieşeau oameni care se duceau 


grăbiţi la treburile lor de fiecare zi. În una din aceste porţi 
se ivi un domn înalt, mustăcios şi cu părul cărunt, având 
alături un băiat. leşind în stradă, se uita lung la ei şi la 
portul lor, mişcând din mustăţi. 

Pe chipul lui se citea mirarea; după aceea se uită mai cu 
luare-aminte şi zâmbi. 

O faţă omenească, care să le zâmbească prieteneşte acolo, 
la, New York, era o minune, o vrăjitorie, la vederea căreia 
amândoi fură cuprinşi de uimire. 

Între timp, domnul cel cărunt se apropie de ei şi-i întrebă 
în cea mai curată limbă polonă: 

— De unde sunteţi, oameni buni? 

Rămaseră ca loviți de trăsnet. Țăranul, în loc să dea 
răspuns, se făcu alb ca peretele şi se clătină pe picioare, 
necrezându-şi nici urechilor, nici ochilor. Marysia, care-şi 
venise cea dintâi în fire, căzu pe loc la picioarele bătrânului 
domn, le cuprinse cu braţele şi prinse a striga: 

— De lângă Poznai, luminate domn! De la Poznan. 

— Şi ce faceţi aici? 

— Trăim în sărăcie, în foame şi în mari nenorociri, cinstite 
domn! 

La aceste cuvinte, glasul Marysiei se înăbuşi, iar Wawrzon 
se azvârli la picioarele domnului şi începu să-i sărute 
pulpana hainei, agăţându-se de ea ca de poala lui 
Dumnezeu... Era un domn... Un domn de la ei! Nu-iva lăsa 
să piară de foame, îi va scăpa, nu-i va lăsa să se 
prăpădească... 

Bărbatul, care sta alături de domnul cel cărunt, holbase 
ochii mari. Trecătorii începură să se adune, să caşte gura şi 
să se uite cum un om îngenunche în faţa altui om şi îi sărută 
picioarele. 

În America, asemenea privelişti erau un lucru 
nemaipomenit! Dar domnul cel bătrân se mânie pe cei care 
se adunaseră şi căscau gura. 

— Asta nu este treaba voastră, spuse el în limba engleză 
către curioşi, vedeţi-vă de business-ul123 vostru! Apoi se 


întoarse către Wawrzon şi Marysia: Nu putem să stăm aşa, 
în stradă; veniţi cu mine! 

Îi duse la cea mai apropiată cârciumă; acolo, intrând într-o 
cameră separată, se închise împreună cu ei şi cu băiatul 
care-l însoțea. Tatăl şi fata căzură la picioarele bătrânului, 
lucru de care el se apăra, mormăind cu necaz: 

— Sfârşiţi cu acest business! Suntem doar din aceleaşi 
locuri, suntem copiii aceleiaşi mame... 

Pesemne că fumul ţigării din care pufăia „începea să-l 
supere la ochi, căci şi-i şterse cu pumnul, şi numai după 
aceea întrebă: 

— Sunteţi flămânzi? 

— De două zile n-am pus nimic în gură decât ce-am găsit 
azi-dimineaţă pe malul apei. 

— William! Spuse el băiatului, du-te şi comandă de 
mâncare pentru amândoi. Apoi întrebă mai departe: Unde 
staţi? 

— Nicăieri, luminate domn. 

— Unde aţi dormit? 

— Pe malul apei. 

— V-a dat afară din casă? 

— Ne-a dat afară. 

— Mai aveţi alte lucruri, afară de cele de pe voi? 

— N-avem. 

— Nu aveţi nici bani? 

— N-avem. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? 

— Nu ştim. 

Domnul cel cărunt, pun în d aceste întrebări cu mare 
grabă şi parcă mâniat, se întoarse deodată către Marysia: 

— De câţi ani eşti, fetiţo? 

— Împlinesc optsprezece la Suntămăria mare. 

— Ai suferit mult, nu-i aşa? 

Ea nu răspunse nimic, ci numai se plecă, umilă, în faţa lui. 
Se vede că pe domnul cel cărunt începuse iarăşi să-l supere 
fumul la ochi. 


Între timp, li se aduse bere şi carne caldă. Domnul cel 
cărunt le spuse să înceapă a mânca îndată, iar când ei 
răspunseră că nu cutează să facă aceasta în faţa lui, se 
arătă tare mâniat. Dar cu toată această mânie, ei se uitau la 
el ca la un înger venit din ceruri. 

Pe când mâncau, se vedea bine că pofta lor îl bucura 
foarte mult pe domnul cel cărunt. După aceea le ceru să-i 
povestească cum de ajunseseră aici, precum şi toate prin 
câte trecuseră. Wawrzon îi mărturisi totul, fără să ascundă 
nimic, ca preotului la spovedanie. El se necăjea, îl bruftuia, 
iar când Wawrzon îi istorisi cum voise s-o înece pe Marysia, 
strigă: 

— 'Te-aş fi jupuit de viu! Şi îndată se întoarse către 
Marysia: Vin-aici, fată! 

Când fata veni lângă el, îi luă capul în mâini şi o sărută pe 
frunte. După un răstimp de gândire, urmă: 

— Aţi sfârşit cu sărăcia. Aceasta este o ţară bună, numai că 
trebuie să ştii să faci faţă. 

Wawrzon holbă ochii la el; acest înţelept şi cinstit domn 
numea America o ţară bună. 

— Aşa este, gogomanule, spuse domnul, văzând mirarea 
lui Wawrzon, e o ţară bună! Când am venit aici nu aveam 
nimic, iar acum am o bucată de pâine. Dar voi, ţăranii, 
trebuie să vă ţineţi de munca pământului, nu să cutreieraţi 
lumea. Dacă veţi pleca voi, cine o să mai rămână acolo? Aici 
nu sunteţi buni de nimic; e uşor să vii aici, dar să te întorci 
acasă este mai greu! Tăcu un răstimp, şi apoi adăugă ca 
pentru sine: De patruzeci de ani mă aflu aici şi aproape am 
uitat de ţară. Dar uneori mă cuprinde dorul. William trebuie 
să se ducă acolo, să cunoască locurile unde au trăit părinţii 
lui... Acesta este fiul meu, spuse, arătând către băiat. 
William! Să-mi aduci de-acolo, de-acasă, o mână de pământ 
şi să mi-l puneţi în sicriu, sub căpătâi. 

— Yes, father! 124 răspunse băiatul în englezeşte. 

— Şi pe piept, William! Şi pe piept! 

— Yes father! 


Pe domnul cel cărunt începuse să-l supere atât de 
îngrozitor fumul de tutun, încât acum îşi freca mereu 
pleoapele. Dar îndată urmă cu glas întărâtat: 

— Băiatul înţelege limba polonă, dar preferă să vorbească 
englezeşte; aşa se şi cuvine. Cine vine aici, este pierdut 
pentru neamul său. William, du-te şi spune surorii tale că 
vom avea oaspeţi la masă şi că la noapte vor găzdui la noi. 

Băiatul plecă degrabă. Domnul cel cărunt căzu pe gânduri 
şi îndelungă vreme rămase tăcut; după aceea începu a 
vorbi ca pentru sine. 

— Dac-ar fi să plece îndărăt, ar costa mult, şi-apoi la ce să 
se întoarcă? Au vândut tot ce-au avut: vor ajunge să 
cerşească. Fata, dac-ar intra slugă, Dumnezeu ştie ce s-ar 
alege de ea! De vreme ce tot au venit aici, trebuie să le 
găsim de lucru. Să-i trimitem în vreo colonie; acolo fata se 
va mărita îndată. Împreună cu bărbatu-său, vor strânge 
avere; dacă vor dori să se întoarcă acasă, îl vor lua şi pe 
bătrân. Apoi, întorcându-se către Wawrzon, urmă: Aţi auzit 
ceva despre coloniile noastre de-aici? 

— N-am auzit nimica, preacinstite domn. 

— Oameni buni, cum de-aţi venit voi aici? Pentru 
Dumnezeu! Voiaţi să pieriţi? La Chicago sunt vreo douăzeci 
de mii ca tine, la Milwakee tot atâţia, la Detroit iarăşi sunt 
mulţi, la Buffalo la fel. Muncesc prin fabrici, dar ţăranul se 
simte mai în voia lui la munca câmpului. Să vă trimit la 
Radom, în Illinois125, hm! Acolo ar fi mai greu de găsit 
pământ. Se înfiinţează un nou Pozna în câmpiile din 
Nebraska, dar e mai departe, costă mult drumul. La 
Borowina ar fi locul cel mai bun, cu atât mai mult cu cât aş 
putea să vă dau bilete de tren fără bani, iar ceea ce vă voi 
da în mână, să păstraţi pentru întemeierea gospodăriei. Se 
adânci mai mult în gânduri. Ascultă, bătrâne! Grăi el 
deodată. 

Se înfiinţează acum o nouă colonie, Borowina, în Arkansas. 
E o regiune frumoasă şi caldă, iar pământul este aproape 
pustiu. Acolo guvernul îţi va da fără plată o sută şaizeci de 


pogoane de pământ cu pădure, iar companiei de căi ferate 
îi veţi plăti o sumă mică, înţelegi? Am să-ţi dau bani, ca să ai 
cu ce te gospodării, şi bilete de tren, pentru că pot s-o fac. 
Veţi merge până la oraşul Little Rock; de acolo aveţi să 
porniţi cu căruţa. Veţi găsi acolo şi pe alţii, care vor merge 
împreună cu voi. De altfel, am să vă dau şi scrisori. Vreau să 
vă ajut, căci sunt fratele vostru: dar de o sută de ori mai 
mult decât dumneata, de fata dumitale îmi pare rău. 
Înţelegi, să mulţumiţi lui Dumnezeu că m-aţi întâlnit! Apoi 
glasul i se îmblânzi cu totul. Ascultă, fetiţo! Îi spuse 
Marysiei, uite, asta este cartea mea de vizită; s-o păstrezi 
cu sfinţenie. Dacă vreodată, te-o încolţi sărăcia, dacă vei 
rămâne singură şi fără sprijin pe lume, să vii la mine. Tu eşti 
un copil sărman şi bun. Dacă voi muri, William se va îngriji 
de tine. Nu pierde adresa! Acum, haideţi cu mine. 

Pe drum, le cumpără rufe şi haine şi, în sfârşit, îi duse la el 
şi-i ospătă. Era o casă de oameni buni, căci şi William şi 
soră-sa Jenny se ocupară de amândoi, ca de nişte rude. 
Domnul William se purta faţă de Marysia ca faţă, de o lady, 
din care pricină fata se ruşina grozav. Seara au venit la 
domnişoara Jenny câteva domnişoare tinere, cu părul tăiat 
rotund pe frunte, îmbrăcate frumos şi bune la suflet. O 
luară pe Marysia între ele, se mirară că e aşa de palidă, că e 
aşa de frumoasă, că are părul atât de auriu, că li se apleacă 
mereu la picioare şi că le sărută mâinile, lucru care le făcea 
să se veselească din toată inima. Domnul cel cărunt umbla 
printre aceste tinere, îşi scutura coama-i albă, mormăia, 
uneori se supăra, grăia când englezeşte, când poloneza, 
vorbea cu Marysia şi cu Wawrzon despre depărtatele 
ţinuturi ale ţării de baştină. Îşi aducea aminte de unele 
lucruri, se întorcea mereu la aceste amintiri şi, pesemne ca 
fumul de ţigară îl înţepa, în ochi, căci din timp în timp şi-i 
ştergea pe furiş. 

Când ceilalţi s-au dus la culcare, Marysia nu putu să-şi mai 
stăpânească lacrimile văzând că domnişoara Jenny îi 
aşternea patul cu mâna ei. Ah! Ce oameni buni! Dar nu-i 


nici o mirare: doar domnul cel cărunt era şi el tot de pe 
lângă Pozna. 

A treia zi, Wawrzon şi fata porneau spre Little Rock. 
Țăranul avea o sută de dolari în buzunar şi uitase cu totul 
de sărăcie, iar Marysia, simţea asupra capului ei mâna 
neclintită a lui Dumnezeu şi credea că această mâna nu o va 
lăsa să piară; că aşa cum a scos-o din nenorocire, tot astfel 
are să-l aducă pe Jasko în America şi are să le poarte de 
grijă amândurora, învrednicindu-l să se întoarcă acasă, la 
Lipince. 

Între timp, trenul gonea, şi oraşele şi fermele ţărăneşti le 
treceau pe dinaintea ochilor. Era cu totul altfel decât Ia 
New York. Erau câmpii, şi în depărtare erau păduri şi case, 
iar în preajma lor copacii îşi înălţau trunchiurile; şi erau 
lanuri de grâu şi tot felul de alte plante, taman ca în 
Polonia. Văzând toate acestea, lui Wawrzon îi creştea inima 
şi-i venea să strige: „Eh! Iacă păduri şi câmpii înverzite!” În 
lunci, păşteau cirezi de vaci şi turme de oi; sub streaşina 
codrilor se zăreau oameni cu securi în mână. Trenul gonea 
departe, tot mai departe. Cu încetul, aşezările omeneşti se 
împuţinară. Ferme nu se mai vedeau defel, şi cât cuprindeai 
cu ochii se întindea o pustietate fără de sfârşit. Ierburile se 
învălurau şi florile se legănau în adierea vântului. Pe 
alocuri, ca nişte panglici aurii, se încrucişau drumurile 
acoperite cu flori galbene, pe care odinioară trecuseră 
căruțele. Ierburile înalte, lumânărica-domnului şi scaieţii cu 
gogoaşă îşi plecau capetele, înclinându-se parcă în faţa 
călătorilor. Deasupra câmpiei, vulturii se legănau cu aripile 
întinse, scormonind cu privirea, printre ierburi. Trenul 
gonea mai departe, ca şi cum ar fi vrut să ajungă acolo, în 
zarea unde câmpia se pierdea unindu-se cu cerul. De la 
fereastra vagonului, se vedeau cârduri întregi de iepuri şi 
de popândăi. Uneori cerbul îşi ridica deasupra ierburilor 
capul împodobit cu falnicele-i coarne. Nicăieri nu se zărea 
nici un turn de biserică, nici un oraş, nici un sat, nici o casă. 
Numai gări; dar între gări, de o parte şi de alta, nu se vedea 


nici o suflare. Wawrzon se uita, dădea din cap şi nu putea să 
înţeleagă de ce atâta „avuţie”, cum numea el pământul, 
zace în părăsire. 

Astfel trecură, o noapte şi o zi. Dimineaţa au intrat într-o 
pădure în care pe trunchiurile copacilor se încolăceau 
plante agăţătoare groase cât mâna omului, astfel că 
pădurea era atât de deasă, încât puteai să dai în ea cu 
toporul ca într-un zid. Păsări necunoscute ciripeau în 
desişurile înverzite. Lui Wawrzon şi Marysiei li se păru ca 
prin desişul perdelelor de liane au zărit nişte călăreţi cu 
pene pe cap şi cu feţele atât de roşietice, încât păreau boite 
cu aramă. Văzând pădurile acestea, şi câmpia pustie, şi 
aceşti codri ai nimănui, şi toate aceste minuni necunoscute 
lor, şi aceşti oameni străini, Wawrzon nu se mai putu 
stăpâni, şi în cele din urmă spuse: 

— Marysia! 

— Ce-i, tăicuţule? 

— Vezi? 

— Văd. 

— Şi nu te minunezi? 

— Ba mă minunez. 

Trecură, în sfârşit, peste un fluviu care era de trei ori-mai 
larg decât Warta126 şi despre care mai târziu aflară că se 
numeşte Mississippi, iar noaptea, târziu, ajunseră la Little 
Bock. 

Aici aveau să întrebe cum pot să ajungă la Borowina. 

Acum să-i lăsăm. A doua perioadă a pribegiei lor în 
căutarea pâinii a luat sfârşit. A treia perioadă se va 
desfăşura în codru, în vuietul loviturilor de securi şi în truda 
grea a vieţii de colonist. 

III. Viaţa coloniştilor. 

Ce era Borowina? O colonie care urma să ia fiinţă. Dar 
numele ei fusese născocit pesemne mai dinainte, plecând de 
la principiul că acolo unde există numele, trebuie să existe 
şi obiectul. De mai multă vreme, gazetele poloneze, ba chiar 
şi cele în limba engleză, cere apăreau la New York, Chicago, 


Buffalo, Detroit, Milwakee, Manitowok, Denver, Calumet, 
într-un cuvânt, pretutindeni unde se putea auzi limba 
polonă, anunțau urbi et orbil127, pentru toată lumea şi 
pentru coloniştii poloni îndeosebi, că aceia dintre ei care 
vor să fie sănătoşi, bogaţi, fericiţi, să mănânce din plin, să 
trăiască mult, iar după moarte să dobândească fără nici o 
îndoială izbăvirea cerească, sa se înscrie pentru un lot în 
raiul pământesc, adică la Borowina. Anunţurile spuneau că 
statul Arkansas128, unde urma să se întemeieze Borowina, 
e o ţară încă pustie, dar cea mai sănătoasă din lume. În 
realitate, orăşelul Memphis, care se află chiar la graniţă, de 
cealaltă parte a fluviului Mississippi, este mic focar de 
friguri galbene, dar, precum scriau ziarele, nici frigurile 
galbene şi nici alte friguri din lume nu puteau să treacă un 
fluviu atât de mare ca Mississippi. Pe malul celălalt, mai 
înalt, al fluviului Arkansas, frigurile nu se iviseră încă, 
pentru că dacă s-ar fi ivit, locuitorii din vecinătate, indienii 
Choctaw129, le-ar fi nimicit fără milă. Cum dau ochii cu 
niscai piei-roşii, frigurile galbene intră pe loc în sperieţi. 
Datorită acestor împrejurări, coloniştii din Borowina vor 
locui într-o zonă cu totul neutră, între frigurile galbene, 
care se află, la răsărit, şi pieile-roşii, care stau la apus, 
astfel încât Borowina, având înaintea ei un viitor atât de 
strălucit, peste o mie de ani va avea cu siguranţă o 
populaţie de două milioane de oameni, iar pământul, care 
acum se plăteşte cu un dolar şi jumătate acrul130, va 
ajunge să fie vândut în parcele, la un preţ cam de o mie de 
dolari stânjenul pătrat. 

Unor asemenea făgăduieli şi perspective este greu să te 
împotriveşti. Pe cei cărora vecinătatea tribului Choctaw nu 
le era tocmai plăcută, anunţurile din gazete îi încredinţau 
că aceşti indieni războinici au pentru polonezi o simpatie 
deosebită, aşa că între cele două populaţii se pot prevedea 
de pe acum cele mai cordiale legături. De altfel, este un 
lucru bine cunoscut că prin pădurile şi stepele prin care 
trece calea ferată şi unde se înalţă stâlpi de telegraf în 


formă de cruce, aceste cruci devin în scurtă vreme semne 
ale cimitirelor indiene; şi cum pământul de la Borowina a 
fost cumpărat de la compania de căi ferate, dispariţia 
indienilor din partea locului este prin urmare numai o 
chestiune de timp. 

Pământul fusese într-adevăr cumpărat de la compania de 
căi ferate, ceea ce asigura coloniei legătura cu lumea 
dinafară, pieţe pentru desfacerea produselor şi condiţii de 
dezvoltare în viitor. Dar tot atât de adevărat era că aceste 
anunţuri uitaseră să adauge că drumul de fier era 
deocamdată numai un proiect şi că tocmai din vânzarea 
terenurilor, pe care guvernul le dădea companiilor de căi 
ferate în regiunile pustii, urma să se asigure sau mai bine- 
zis să se întregească fondul necesar construcţiei; această 
scăpare din vedere, însă, era uşor de iertat, ţinând seama 
că era vorba de un business atât de complicat. La urma 
urmei, pentru Borowina, toată deosebirea sta numai în 
faptul că această colonie, în loc să se găsească pe linia 
drumului de fier, se afla fa plină pustietate, unde nu puteai 
ajunge decât cu căruţa, înfruntând multe greutăţi. 

Din cauza acestei scăpări din vedere, puteau să se ivească 
diferite neplăceri, toate însă cu un caracter vremelnic, 
pentru că o dată cu construirea căii ferate, ele aveau să ia 
sfârşit. Şi apoi, se ştie doară că în această ţară anunţurile 
nu trebuie luate ad literam, căci întocmai cum o plantă 
sădită în parafatul Americii încolţeşte şi creşte, fără 
îndoială, dar nu dă tot rodul cuvenit, tot aşa şi reclama din 
gazetele americane ia un avânt atât de mare, încât uneori 
este foarte greu să dezghioci vreun grăunte de adevăr din 
pleava atâtor vorbe goale. Lăsând la o parte însă tot ceea ce 
ar trebui să se considere drept înşelăciune în anunţurile cu 
privire la Borowina, putem totuşi să ne închipuim că 
această colonie nu putea fi mai rea decât alte nenumărate 
colonii, a căror înfiinţare fusese anunţată cu aceeaşi larmă. 

Ba în multe privinţe, condiţiile păreau a fie destul de 
prielnice; de aceea, numeroase persoane, ba chiar şi familii 


întregi de polonezi, împrăştiate pe tot cuprinsul Statelor 
Unite, de la Marile Lacuri şi până în pădurile de palmieri 
din Florida, de la Atlantic şi până la coasta Californiei, s-au 
înscris să plece în colonia care urma să ia fiinţă. Mazurienii 
din Prusia, silezienii, poznanienii, galiţienii, lituanienii din 
Augustâw şi mazurienii din ţinutul Varşoviei, care lucrau 
prin fabrici la Chicago şi Milwakee şi care de multă vreme 
tânjeau după o altă viaţă, după viaţa lor ţărănească, s-au 
agăţat de cel dintâi prilej, ca să plece din oraşele 
înăbuşitoare, îmbâcsite de fum şi de funingine, şi să pună 
iarăşi mâna pe coarnele plugului şi pe secure în şesurile 
depărtate, în pădurile şi în câmpiile din Arkansas. Cei 
cărora li se părea că este prea cald la Santa Maria131 şi în 
Texas, sau prea frig în Minnesota, sau prea umed în Detroit 
sau care flămânzeau la Radom în Illinois s-au întovărăşit, şi 
astfel câteva sute de inşi, cei mai mulţi bărbaţi, dar şi 
destule femei şi copii, au pornit spre Arkansas. Denumirea 
de Bloody-Arkansas, adică Sângerosul Arkansas, nu i-a 
înspăimântat prea mult pe colonişti. Deşi, ca să spunem 
adevărul întreg, în această regiune, în care chiar şi în zilele 
noastre sunt încă mulţi indieni sălbatici, aşa-numiţii outlaw 
sau bandiți, oameni certaţi cu legea, squatteri1 32 
sălbăticiţi, adică vânători şi plugari în acelaşi timp, care taie 
copacii împotriva ordinelor autorităţilor din Red River, şi 
alţi aventurieri şi tâlhari scăpaţi de la spânzurătoare, deşi 
chiar şi acum partea de apus a acestui stat este vestită prin 
luptele sângeroase dintre pieile-roşii şi albii care vânează 
bizoni, precum şi prin cumplita lege a lui Lynch133; se 
poate face totuşi faţă tuturor acestor greutăţi. Mazurianul, 
când simte securea în mână, dar mai ales când mai are încă 
un mazurian alături şi un altul în spate, nu se prea dă bătut 
de fitecine, iar celui care zăboveşte în calea lui este gata să- 
i strige: „Noi nu ne-am tocmit argaţi! Şi să nu vă buluciţi 
aşa, că acu ne scoateţi din fire şi e vai de pielea voastră!” 
Pe de altă parte, este cunoscut, de asemenea, că 
mazurienilor le place să se ţină laolaltă şi să se colonizeze 


astfel, încât în toată clipa unul dintre ei poate pune mâna pe 
polonic şi să sară în ajutorul fraţilor săi. 

Locul de adunare pentru cei mai mulţi dintre ei era oraşul 
Little Rock, iar de la Little Rock până la Clarksville, cea mai 
apropiată colonie omenească cu care avea să se învecineze 
Borowina, depărtarea e mai mare decât de la Varşovia până 
la Cracovia, şi, ceea ce era şi mai rău, trebuiau să străbată 
un ţinut cu desăvârşire pustiu, să treacă prin păduri întinse 
şi peste ape mari. 

Citiră dintre ei, nevrând să aştepte până se vor aduna toţi, 
au pornit singuri şi au pierit fără urmă, dar ceata cea mare 
a ajuns cu bine şi şi-au aşezat tabăra în mijlocul pădurii. 

Ca să spunem drept, coloniştii, sosind la locul ce li se 
hotărâse, au fost cuprinşi de o amară dezamăgire. Se 
aşteptaseră să găsească pe terenurile date în folosinţa 
coloniei ogoare şi păduri, şi când colo, au găsit numai 
păduri care abia trebuiau defrişate. Stejari negri, sequoia, 
plopi argintii, aşa-numiţii cotton-wood, platani albi şi arbori 
de hickory134 se înşiruiau ca o masă de nepătruns. Cu 
codrii aceştia nu era de şagă - căptuşiţi pe jos cu tufari, 
legaţi în sus cu liane, care, aruncându-se ca nişte funii şi ca 
nişte împletituri de la un copac la altul, alcătuiau adevărate 
poduri suspendate, adevărate perdele sau ghirlande 
smălţate de flori şi erau atât de dese, atât de împânzite şi 
de bătute, încât privirea nu putea să răzbată prea departe, 
ca în pădurile noastre; cine înainta mai adânc, nu mai vedea 
cerul deasupra lui şi trebuia să bâjbâie prin întuneric, ba 
putea chiar să se piardă pentru totdeauna, Mazurienii s-au 
uitat întâi la palmele lor, apoi la securi şi la stejarii groşi de 
câţiva zeci de coţi, şi mulţi dintre ei au rămas posomorâţi. 
Bun lucru să ai lemne ca să-ţi clădeşti casa şi ca să-ţi faci 
focul, dar pentru ca un om singur să taie copacii de pe o 
întindere de o sută şaizeci de pogoane, să scoată buturugile 
din pământ, să astupe gropile şi abia după aceea să se 
apuce de plugărie, asta e o muncă de ani întregi. 


Dar nu era altceva de făcut, aşa că, chiar a doua zi după 
aşezarea taberei, unii, făcându-şi semnul crucii, şi-au 
scuipat în palme, an apucat securile, au icnit, şi-au luat 
avânt şi au lovit, iar de-atuncea loviturile de secure se 
auziră în fiecare zi în această pădure din Arkansas, iar 
uneori răsună şi câte un crâmpei de cântec: „Vine Jasiehko, 
lată-l că vine. 

Dragă Kasienko, Haide cu mine, Haide-n pădure cu mine.” 
Tabăra fusese aşezată pe malul unui pârâu, într-o poiană 
destul de mare, pe marginea căreia ca într-un pătrat urmau 
să se ridice casele, iar în mijloc să se clădească cu vremea o 

biserică şi o şcoală. Dar până atuncea mai era încă mult; 
între timp, pe locul acela se aflau căruțele cu care veniseră 
familiile coloniştilor. Aceste căruţe fuseseră aşezate în 
triunghi, pentru ea, în caz de atac, oamenii să se poată 
apăra în cuprinsul lor ca într-o fortăreață. Dincolo de 
căruţe, în cealaltă parte a poienii, păşteau catârii, caii, boii, 
vacile şi oile, de care avea grijă o strajă, înjghebată din 
flăcăi tineri şi înarmaţi. Oamenii dormeau unii în căruţe, 
alţii pe pământ, în jurul focurilor. 

Ziua, femeile şi copiii rămâneau în tabără, iar prezenţa 
bărbaţilor se cunoştea numai după zgomotul securilor, care 
răsunau în toată pădurea. În timpul nopţii, urlau prin 
hăţişuri sălbăticiunile codrului, jaguari, lupi de Arkansas şi 
şacali. Urşii cenuşii, care sunt înspăimântători şi nu prea se 
tem de lumina focului, veneau uneori până-n preajma 
căruţelor, din care cauză răsunau adesea în vremea nopţii 
împuşcături de carabină şi strigăte: „Ucide fiara! L 
Coloniştii care veniseră din sălbaticele ţinuturi din Texas 
erau cei mai dibaci vânători şi mai totdeauna aduceau 
vânat, antilope, cerbi şi bizoni, pentru ei şi pentru familiile 
lor; era în primăvară, vreme în care aceste animale se 
călătoresc spre miazănoapte. Ceilalţi colonişti trăiau din 
proviziile cumpărate la Little Rock sau la Clarksville, mălai 
şi carne sărată. În afară de aceasta, se mai tăiau şi oi, căci 
nu era familie să nu aibe câteva. 


Seara, după cină, când se aprindea în spatele căruţelor 
focul cel mare, tineretul, în loc să se ducă la culcare, pornea 
jocul. Unul îşi adusese cu el vioara, cu care cânta după 
ureche jocul popular obertas135, iar când glasul viorii se 
pierdea, fie acoperit de vuietul pădurii, fie din pricină că se 
aflau sub cerul liber, ceilalţi veneau în ajutorul cântăreţului, 
după obiceiul american, bătând în cratiţe şi tigăi. Viaţa 
trecea în muncă grea, larmă şi neorânduială. Lucrul cel mai 
de seamă era să se ridice casele; şi în scurtă vreme, pe 
aşternutul verde al poienii s-au şi înălţat scheletele lor; 
poiana, pe toată întinderea ei, era plină de strujituri, de 
rumeguş, de bucăţi de coajă şi de aşchii. Lemnul de 
sequoia, aşa-numitul redwood, se lucra uşor, dar uneori 
trebuia să umbli cam multişor până să dai de el. Unii şi-au 
ridicat vremelnic corturi din covergile luate de la căruţe. 
Alţii, mai ales cei necăsătoriți, care nu se îngrijeau prea 
mult de un acoperiş deasupra capului şi cărora le era 
lehamite de tăiat copacii, se apucară să are locurile unde 
codrul nu era atât de des şi unde stejarii şi arborii de 
hickory erau mai rari. Şi abia atuncea în pădurea din 
Arkansas, de când e ea pădure, au răsunat pentru întâia 
oară îndemnurile „Hăis, cea! T; 

Îndeobşte, coloniştii erau atât de copleşiţi de lucru, încât 
nu ştiau de ce să se apuce mai întâi: să înalțe casele, să taie 
copacii sau să caute vânat? Chiar dintru început s-a aflat că 
împuternicitul coloniştilor cumpărase pământul de la 
compania de căi ferate pe încredere, fără să fi fost 
vreodată, la faţa locului: altfel n-ar fi luat această pădure 
virgină, mai ales că ar fi fost mai uşor să cumpere pământ la 
şes, unde pădurile ocupă numai o parte din întindere. Atât 
împuternicitul coloniştilor, cât şi împuternicitul companiei 
de căi ferate au venit, ce-i drept, la faţa locului, ca să 
măsoare loturile şi să arate fiecăruia cât i se cuvine, dar, 
văzând cum stau lucrurile, s-au învârtit pe-acolo vreo două 
zile, apoi s-au luat la harţă, şi, plecând la Clarksville, 


chipurile, după instrumente de măsurătoare, nu s-au mai 
făcut văzuţi prin colonie. 

Puțin după aceea s-a aflat că unii colonişti plătiseră mai 
mult, iar alţii mai puţin, dar ceea ce era mai rău, nimeni nu 
ştia care e lotul lui şi nici cum să măsoare ce i se cuvine. 
Astfel, coloniştii au rămas fără nici un conducător, fără nici 
o autoritate care ar fi putut să pună rânduială în treburile 
lor şi să le împace certurile. Nu ştiau bine nici măcar cum 
trebuie să înceapă munca. Dacă ar fi fost nemți, s-ar fi 
apucat desigur cu toţii să taie pădurea şi, curăţând întreaga 
suprafaţă, ajutându-se unul pe altul la clădirea caselor abia 
după aceea ar fi început să măsoare pământul ce se 
cuvenea fiecărei gospodării. Dar fiecare mazur voia să-şi 
vadă numai de partea, lui, să-şi înjghebe casa şi apoi să taie 
copacii de pe parcela sa, în afară de aceasta, fiecare voia să 
apuce un loc în mijlocul poienii, unde pădurea era mai rară 
şi apa mai aproape. 

De aici s-au iscat certuri, care au sporit necontenit, până 
când într-o zi a apărut, ca din senin, căruţa unui oarecare 
domn Grunmanski. Acest domn Grunmanski pe care la 
Cincinalii, de pildă, unde locuitorii sunt în mare parte 
nemți, se poate să-l fi chemat, scurt, Grunman, la Borowina 
şi-a mai adăugat un „ski”, pentru ca negoţul să meargă mai 
bine. Căruţa sa avea un acoperiş înalt, de pânză, pe care 
stătea scris de fiecare parte Saloon136, iar dedesubt, cu 
litere mai mici Brandy137, whisky, gin. 

Cum a putut, să străbată această căruţă toată pustietatea 
dintre Clarksville şi Borowina, atât de plină de primejdii, 
cum de nu au nimicit-o tâlharii din stepă, de ce indienii, 
care umblă în detaşamente mici şi ajung uneori până 
aproape ele Clarksville, nu s-au atins nici măcar de un fir de 
păr de pe capul domnului Grunmaâski - toate acestea erau 
o taină a domniei-sale; destul că a sosit şi, chiar în aceeaşi 
zi, a început să facă afaceri minunate. Dar tot în aceeaşi zi 
au început şi coloniştii să se ia la harţă între ei. La 
nenumăratele certuri în legătură cu loturile, în legătură cu 


uneltele, cu oile, în legătură cu locurile de lângă focuri, s-au 
mai adăugat altele, de o însemnătate destul de mică. S-a ivit 
între colonişti un fel de ciudat patriotism american. Cei care 
veneau din statele din nord au început să-şi laude vechile 
locuri, în ciuda celor care veneau din ţinuturile de sud, şi 
invers. Atunci se putea auzi acest grai vorbit de polonezii 
din America de Nord, cârpit ici-colo cu câte o vorbă 
englezească, ori de câte ori, datorită despărțirii de patria 
mamă şi şederii printre străini, oamenilor le lipsea cuvântul 
polon: 

— Ce tot lăudaţi kontry-urile1 38 voastre din sud, spunea 
un flăcău din preajma oraşului Chicago. La noi, în Illinois, 
oriunde te uiţi, nu vezi decât rajbrod139, şi oriunde 
porneşti cu un cart140, dai de city141. Când iei o farm142 
şi vrei să-ţi clădeşti o casă, n-ai nevoie să smulgi copacii din 
rădăcină, cumperi ceva lumber143, şi gata, dar la voi ce? 

— La noi, un singur kanion144 face mai mult decât blocks- 
urile145 dumitale. 

— Şi tu, goddam146, de ce nu mă laşi în pace? Acolo am 
fost syr147, şi tot syr o să fiu şi aici, dar tu cine eşti? 

— Gura! Acu pun mâna pe un szyngiele148 şi te vâr cu 
capul în kyrk149, dacă-ţi sare ţandăra. Ce fol de business ai 
tu cu mine? 

— De ce mă faci de foolish150? Du-te naibii! 

Lucrurile nu mergeau bine în colonie, pentru că obştea 
era ca o turmă fără păstor. Certurile pentru loturi erau tot 
mai înfierbântate. S-a ajuns la bătăi, în care tovarăşii veniţi 
dintr-acelaşi oraş sau din aceeaşi colonie se uneau 
împotriva celorlalţi, veniţi din alte părţi. Cei care aveau mai 
multă experienţă, bătrânii şi oamenii înţelepţi, dobândiră - 
ce-i drept, cu încetul - întâietate şi ascultare, dar nu puteau 
să şi le menţină totdeauna. Numai în clipele când întreaga 
obşte se afla în primejdie, instinctul de apărare le poruncea 
tuturor să-şi uite certurile pe care le aveau. Într-o scara, 
când o ceată de indieni au furat vreo zece oi, ţăranii s-au 
năpustit toţi pe urma lor, fără ca vreunul să stea pe 


gânduri. Şi-au luat oile înapoi, un indian a fost atât de 
cumplit bătut, încât în scurtă vreme a murit, şi armonia cea 
mai desăvârşită a domnit în seara aceea în tabără; a doua zi 
dimineaţa, însă, iarăşi s-au încăierat, dintr-o neînțelegere 
ivită, la tăiatul pădurii. Aceeaşi armonie domnea şi în serile 
în care scripcarul prindea să cânte nu cântece de joc, ci din 
cele pe care fiecare le ascultase în alte vremuri, când şedea 
dinaintea casei lui, sub streaşină de stuf. Atunci toate 
discuţiile conteneau. Ţăranii se strângeau roată în jurul 
scripcarului, vuietul pădurii îi întovărăşea cântecul, flăcările 
focului pâlpâiau şi împroşcări scântei, iar ei, stând aşa, îşi 
lăsau capetele în piept, îngânduraţi, şi sufletele lor porneau 
în zbor departe, peste ocean, acasă. Adesea, luna se ridica 
deasupra pădurii, iar ei stăteau şi ascultau mereu. 

Dar în afară de aceste puţine clipe, oamenii din colonie 
erau tot mai întărâtaţi. Neorânduiala creştea, ura îi 
frământa. Această mică societate, aruncată în mijlocul 
pădurilor, aproape ruptă de restul lumii şi părăsită de 
conducătorii ei, nu putea şi nu ştia să facă faţă 
împrejurărilor. 

Printre aceşti colonişti găsim şi pe cele două cunoştinţe ale 
noastre: bătrânul ţăran Wawrzon Toporek şi fiică-sa, 
Marysia. Ajungând în Arkansas, trebuiau să împărtăşească 
şi ei soarta celorlalţi oameni veniţi la Borowina. La început, 
li se părea că le-ar merge mai bine. Oricum, o pădure nu-i 
totuna cu caldarâmul uliţelor de la New York, şi apoi acolo 
nu aveau nimic, pe când aici aveau o căruţă, câteva vite, 
cumpărate ieftin de la Clarksville, şi câteva unelte de lucrat 
pământul. Acolo îi rodea o cumplită nostalgie; aici munca 
grea nu le da răgaz să se gândească la altceva decât la ziua 
de astăzi. Din zori şi până-n noapte ţăranul dobora copaci în 
pădure, cojea lemnul şi pregătea grinzile pentru casă; fata 
trebuia să spele rufele la râu, să aprindă focul, să facă 
mâncare; cu tot zăduful, mişcarea şi boarea pădurii 
ştergeau treptat urmele pe care i le lăsase pe faţă boala şi 
sărăcia de la New York. Vântul cald ce bătea din Texas îi 


bronzase chipul, punând peste gălbejeala de odinioară 
minunate răsfrângeri aurii. Flăcăii din San Antonio151 şi 
cei de dincolo de Marile Lacuri152 care din te miri ce se 
năpusteau cu pumnii unii asupra altora, într-o singură 
privinţă erau toţi de aceeaşi părere, şi anume că ochii 
Marysiei, când îşi strecoară privirile pe sub gene, semănau 
cu floarea albăstrelei într-un lan de secară şi că ea era cea 
mai frumoasă fată pe care a văzut-o vreodată un ochi 
omenesc. Frumuseţea Marysiei îi prindea bine şi lui 
Wawrzon. Şi-a ales o bucată de pădure în care copacii erau 
mai rari ca oriunde şi nimeni n-a îndrăznit să crâcnească, 
pentru că toţi flăcăii erau de partea lui. Mulţi îl ajutau chiar 
la doborâtul trunchiurilor şi la lucrul grinzilor sau la 
aşezarea temeliei casei, iar bătrânul, viclean fiind, 
pricepuse cum stătea treaba, şi din când în când spunea: 

— Fata mea, când merge pe luncă, e ca un crin, ca o 
doamnă, ca o regină. Am s-o dau cui oi vrea eu, dar ca fată 
de gospodar ce este, n-am s-o dau după fitecine. Cel care 
m-o cinsti mai mult şi mi-o intra în voie, aceluia am să i-o 
dau, iar hoinarii fără căpătâi să-şi ia gândul de la ea. 

Astfel, flăcăii care-l ajutau pe bătrân credeau că se ajută 
pe ei înşişi. Wawrzon trăia mai bine decât alţii şi ar fi fost cu 
totul mulţumit dacă colonia ar fi avut vreun viitor. Dar cu 
fiecare zi ce trecea, lucrurile mergeau tot mai rău. Trecu o 
săptămână, trecură două. În junii poienii, copacii fuseseră 
doborâţi, pământul era acoperit cu aşchii şi cu strujituri, ici- 
colo se zărea câte un perete galben de casă; însă tot ce se 
făcuse până atuncea era o nimica toată faţă de ceea ce abia 
trebuia să se facă de atuncea încolo. Zidul verde al pădurii 
nu se lăsa biruit de securi decât cu încetul. Cei care 
răzbăteau mai adânc în desiş aduceau ştiri ciudate, precum 
că această pădure ar fi nesfârşită, că mai departe sunt 
mlaştini, smârcuri şi viroage pe sub copaci, că acolo 
locuiesc nişte monştri, nişte arătări care se strecoară, ca 
nişte duhuri, prin hăţişuri, că sunt şerpi care şuieră şi 
glasuri care strigă „Nu te apropia!”, că nişte tufari 


nemaivăzuţi te înşfacă de haină şi nu-ţi mai dau dramul. Un 
băiat din Chicago le-a dat încredințare că-l văzuse pe 
necuratul în persoană, că era înspăimântător când şi-a 
ridicat capul, cu păr creţ, din glod, iar când şi-a slobozit 
răsuflarea către el, n-a ştiut cum s-o rupă mai repede la 
fugă îndărăt, spre tabără. Coloniştii din Texas au cercat să-l 
lămurească pe băiat că văzuse pesemne vreun bizon, dar el 
nu voia să creadă nici în ruptul capului. La această stare de 
groază se adăuga şi spaima superstiţiilor. Câteva, zile după 
întâlnirea cu diavolul, a venit o nouă întâmplare: doi băieţi 
mai îndrăzneţi, intrând adânc în pădure, nu s-au mai întors. 
Câţiva oameni s-au îmbolnăvit de şale din cauza muncii 
grele, iar după aceea i-a apucat şi febra. Certurile pentru 
loturi erau atât de aprige, încât de la încăierări s-a ajuns la 
răniri şi la vărsări de sânge. Cel care nu-şi însemna vita, nu 
era recunoscut ca stăpân al ei. Tabăra s-a împrăştiat; 
căruțele s-au răspândit prin toate colţurile poienii fiecare 
colonist vrând să stea cât mai departe de vecinul său. Nu se 
mai ştia cine este de rând la paza vitelor, şi în fiecare zi se 
pierdeau câteva oi. Între timp, un lucru era tot mai limpede: 
că n-ai să mai apuci să vezi cu ochii tăi cum răsare soarele 
deasupra coloniei; că până când vor înverzi semănăturile pe 
marginea pădurilor şi până când se va strânge cea dintâi 
recoltă, merindele se vor sfârşi şi s-ar putea să înceapă 
foametea. 

Oamenii fură cuprinşi de deznădejde. Loviturile de secure 
răsunau tot mai rar, pentru că răbdarea şi curajul scădeau 
zi cu zi. Fiecare ar fi lucrat mai departe, dacă cineva i-ar fi 
spus: „Uite, până aici este al tău”. Dar nimeni nu ştia care 
este bucata lui şi care a celuilalt. Învinuirile aduse cu drept 
cuvânt conducătorilor erau tot mai înverşunate. Oamenii 
spuneau că au fost aduşi în aceste păduri ca să piară fără 
nici un folos. Cu încetul, cine mai avea, vreun ban în pungă 
se urca în căruţă şi pornea spre Clarksville. Dar cei mai 
mulţi, cheltuindu-şi cel din urmă ban în această încercare, 


nu mai aveau pentru ce să se întoarcă la locurile cele vechi. 
Aceştia îşi muşcau pumnii văzându-şi pieirea cu ochii. 

În cele din urmă, Becurile conteniră cu totul; pădurea 
vuia, bătându-şi parcă joc de neputinţa omenească. „Iai 
vreme de doi ani, ca să mori de foame după aceea”, 
vorbeau ţăranii intre ei. Dar pădurea fremăta, scuturându- 
se parcă de ei. 

Într-o seară, Wawrzon îi spuse Marysiei: 

— Pe cât văd, aici au să piară toţi, şi o să pierim şi noi. 

— Cum o vrea Dumnezeu, răspunse fata. Până acum, a fost 
milostiv cu noi şi n-arc să ne părăsească nici acum. 

Rostind aceste cuvinte, îşi ridică ochii azurii, ca 
albăstreaua, sus, către stele; în lumina focului, fata arăta ca 
o icoană din biserică. 

Flăcăii din Chicago şi vânătorii din Texas, uitându-se la ea, 
spuneau: 

— Nici noi n-o să te părăsim, Marysia, că eşti rumenă ca 
zorile. Ea se gândea însă că pe tot pământul nu este decât 
un singur om cu care s-ar duce până la capătul lumii, şi 
acela este Jasko din Lipince. Dar el, deşi i-a făgăduit că va 
veni după ca, înotând pe mări ca un răţoi, zburând prin 
văzduh ca o pasăre, rostogolindu-se ca un inel de aur de-a 
lungul drumurilor, n-a înotat, n-a zburat, a părăsit-o, 
sărmana de ca. 

Marysia nu putea să nu-şi dea seama că treburile nu 
mergeau bine în colonie, dar ea se aflase într-o prăpastie 
mult mai adâncă, şi Dumnezeu o scăpase totuşi, aşa că 
sufletul ei era atât de liniştit în nenorocire, încât nimeni nu 
era în stare s-o clatine în încrederea pe care o avea în 
ajutorul ceresc. 

De altfel, îşi aduse aminte că domnul cel cărunt de la New 
York, care îi ajutase să scape de sărăcie şi să ajungă aici, îi 
dăduse cartea lui ele vizită, spunându-i că atuncea când o 
va încolţi nenorocirea să se înfăţişeze la el şi va fi totdeauna 
ajutată. 


Între timp, fiecare zi aducea noi primejdii asupra coloniei. 
Oamenii fugeau în miez de noapte, şi nimeni nu mai ştia ce 
se întâmpla cu ei. Jur împrejur, pădurea fremăta şi se 
clătina. 

În cele din urmă, bătrânul Wawrzon căzu bolnav din 
pricina muncii prea grele. Durerile îl chinuiau. Două zile nu 
le luă în seamă, dar a treia zi nu putu să se mai ridice. Fata 
se duse în pădure, adună muşchi şi-l aşternu pe peretele de 
lemn al casei, pe care bătrânul îl lucrase şi-l aşezase jos, pe 
iarba verde. Marysia îl întinse pe tată-său pe salteaua de 
muşchi şi-i pregăti leacuri cu rachiu. 

— Marysia, mormăia ţăranul, moartea iese din pădure şi 
vine către mine; ai să rămâi singură pe lume, orfană. 
Dumnezeu mă pedepseşte pentru păcatele mele grele, 
fiindcă te-am adus aici, peste ocean, la pieire. În grele 
chinuri mi-oi da sufletul... 

— Tăicuţule, răspunse fata, m-ar fi bătut Dumnezeu dacă 
nu veneam cu dumneata. 

— Numai de nu te-aş lăsa singură pe lume! Dacă ţi-aş da 
bine-cuvântarea pentru cununie, aş muri mai uşurat. 
Marysia, să-l iei pe Czarny Orlik153. Este un băiat bun şi n- 
are să te părăsească. 

Auzind cele spuse de bătrân, Czarny Orlik, vânătorul 
iscusit din Texas, căzu în genunchi. 

— Binecuvântează-ne, tată, spuse el. Iubesc pe fata asta, 
ca pe mine însumi. Eu cunosc pădurea şi n-o voi lăsa să se 
prăpădească. 

Vorbind, flăcăul se uita cu ochi de uliu la Marysia, ca la un 
curcubeu; dar ea, plecându-se la picioarele bătrânului, 
spuse: 

— Nu mă sili, tată! Cui i-am făgăduit credinţă, a aceluia voi 
fi, sau a nimănui. 

— Cel căruia i-ai făgăduit credinţă nu va mai fi, pentru că 
am să-l ucid. Vei fi a mea, sau a nimănui, răspunse Orlik. 
Aici vor pieri toţi, şi vei pieri şi tu, dacă nu te voi scăpa eu. 


Czarny Orlik nu greşea: colonia pierea. Şi iarăşi trecu o 
săptămână, trecură două. Merindele erau pe sfârşite. 
Începură să taie vitele de muncă. Frigurile secerau mereu 
alte vieţi, oamenii din pădure începură când să suduie, când 
să ceară ajutorul cerului, într-o duminică, bătrânii, flăcăii, 
femeile şi copiii îngenuncheară toţi pe iarbă şi înălţară 
rugăciuni. O sută de voci repetau „Sfinte Dumnezeule, 
sfinte tare, sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pre noi!” 
Codrul îşi curmase legănarea, contenise vuietul şi asculta. 
Abia când se sfârşi cântarea, începu iarăşi să freamăte, 
spunând parcă cu glas de ameninţare: „Aici cu sunt rege, 
eu sunt stăpân, cu sunt cel mai puternic!” 

Dar Czarny Orlik, care cunoştea bine pădurea, îşi pironi în 
desişul ci ochii întunecaţi, cu o căutătură ciudată, şi după 
un răstimp, grăi cu putere: 

— Dacă-i aşa, să ne luăm la trântă. 

Oamenii se uitară pe rând la Orlik, şi nădejdea le reveni în 
inimi. Cei care îl cunoşteau încă din Texas aveau mare 
încredere în el pentru că chiar şi acolo era vânător vestit. 
Într-adevăr, flăcăul se sălbăticise pe plaiuri şi era vânjos ca 
un stejar. La vânat de urşi se ducea fără tovarăşi. La San 
Antonio, unele trăise mai înainte, era lucru ştiut, dacă-şi lua 
carabina şi pornea peste câmp, apoi câteva luni nimeni nu 
mai ştia nimic de el, dar totdeauna se întorcea viu şi 
nevătămat. Îl botezaseră Czarny, adică negru, fiindcă era 
tare ars de soare. Se mai spunea despre el că tâlhărise pe 
la graniţa Mexicului, dar nu era adevărat. Aducea de acolo 
numai piei şi uneori pumnale indiene, până când preotul din 
partea locului îl oprise, sub pedeapsa afuriseniei. Acolo, la 
Borowina, n-avea nici o grijă, n-avea nici o nevoie. Pădurea 
îl hrănea şi-l adăpa, pădurea îl înveşmânta. Când oamenii, 
pierzându-şi minţile, începură să-şi ia lumea-n cap, el luă 
totul în mână, conducându-i şi având de partea lui pe toţi 
cei veniţi din Texas. După rugăciune, când se năpusti 
împotriva pădurii, oamenii îşi spuneau în sinea lor: „Trebuie 
să găsească el o scăpare!” 


Între timp, soarele cobora spre asfinţit. Sus, printre 
ramurile întunecate ale arborilor de hyckory, se mai zărea 
câte un mănunchi de raze aurii, dar după o scurtă 
învăpăiere se mistuiră, cu totul. Când se lăsă amurgul, 
vântul prinse a bate către miazăzi. Orlik îşi luă carabina şi 
porni în pădure. 

Înnoptase de-a binelea, când oamenii zăriră în desişul 
întunecat al pădurii o arătare, ca o uriaşă stea de aur, ca 
învâlvoirea zorilor sau ca un soare, care creştea văzând eu 
ochii, revărsând valuri de lumină roşie ca sângele. 

„Arde pădurea! Arde pădurea!” strigau oamenii pe tot 
cuprinsul taberei. Stoluri mari de păsări se ridicară cu 
mare larmă din toate părţile, ţipând, croncănind, ciripind. 
Vitele din tabără răgeau a jale, câinii urlau, oamenii fugeau 
înspăimântați, temându-se că focul se îndreaptă poate către 
ei, dar vântul de miazăzi, care bătea cu putere, îndepărta 
vâlvătaia, apărând poiana. Între timp, în zare se ivi încă o 
stea roşie, şi apoi o a treia. Amândouă se contopiră cu cea 
dintâi, şi palele de foc se împrăştiată pe întinderi tot mai 
mari. Flăcările se revărsau ca apa, goneau sprintene şi iuți 
pe tulpinile uscate ale lianelor şi ale viței sălbatice, 
cuprinzând frunzişurile. Vântul smulgea frunzele aprinse şi 
le purta, ca pe nişte păsări de foc, departe, tot mai departe. 

Arborii de hickory trosneau în vârtejul flăcărilor cu 
detunări de tun. Şerpi roşii de foc se prelingeau pe 
căptuşeala de smoală a pădurii. Freamătul, vuietul, 
trosnetul crengilor, frământarea înăbugşită a focului, laolaltă 
cu ţipetele păsărilor şi cu răgetele vitelor, umpleau 
văzduhul. Copacii uriaşi se clătinau ca nişte stâlpi şi ca nişte 
coloane de foc. Lianele arse la încheieturi se desprindeau 
de trunchiuri şi, legănându-se cumplit, ca nişte braţe 
diavoleşti, treceau învolburarea de foc şi de scântei de la un 
copac la altul. Cerul se învăpăie, ca şi când pe tot cuprinsul 
lui s-ar fi dezlânţuit un alt incendiu. Era lumină ca ziua. 
După o vreme, toate vâlvătăile se adunară într-o singură 


mare de flăcări, trecând peste pădure ca o suflare a morţii 
sau ca o mânie a lui Dumnezeu. 

În aer pluteau pale de fum şi de dogoare şi miros de lemn 
ars. Oamenii din tabără, deşi nu-i ameninţa nici o primejdie, 
începură să strige şi să răcnească unii către alţii, când 
deodată, de unde era pojarul mai puternic, se ivi între 
tufişuri, scăldat în lumină, Czarny Orlik. 

Cu chipul înnegrit de fum, avea o înfăţişare cumplită. 
Oamenii se adunară în jurul lui, iar el, sprijinindu-se în 
carabină, grăi: 

— De-acu n-aveţi să mai trudiţi cu tăiatul trunchiurilor. Am 
dat foc pădurii. Mâine o să aveţi pământ cât o vrea să-şi ia 
fieştecare. După aceea, venind către Marysia, urmă: 
Trebuie să fii a mea, pentru că eu am dat foc pădurii. Cine 
este mai puternic ca mine? 

Fata tremura, din tot trupul, pentru că în lumina focului 
ochii lui Orlik i se arătară înspăimântători. 

Pentru întâia oară de când pusese piciorul pe pământul 
acesta mulţumi lui Dumnezeu că Jasko se afla departe, la 
Lipince. 

În răstimp, vuind necontenit, pârjolul se îndepărta tot mai 
mult, tot mai departe; cerul se înnora; ameninţa a ploaie. În 
zorii zilei, parte din oameni se duseră să vadă locul unde 
arsese, dar nu putură să se apropie, din cauza dogorii. 

A doua zi, fumegarea rămasă de pe urma focului stărui 
toată ziua în aer, şi era atât de deasă, încât abia la câţiva 
paşi puteai să deosebeşti om de om. Noaptea începu să 
cadă ploaia, care în scurtă vreme se dezlănţui într-o 
năvalnică revărsare de torente. Se prea poate ca incendiul, 
zguduind rosturile şi aşezările văzduhului, să fi contribuit la 
adunarea norilor, dar în afară de aceasta era vreme de 
primăvară, când pe cursul inferior al fluviului Mississippi şi 
la confluenţa lui Arkansas şi Red River cad de obicei ploi 
mari. La aceasta contribuie şi evaporarea apelor, care în 
Arkansas sunt foarte multe, acoperind aproape toată 
întinderea ţării cu mlaştini şi bălți, care se umflă în fiecare 


primăvară, când se topesc zăpezile din munţii îndepărtați. 
Toată poiana se umplu cu apă, prefăcându-se treptat într-un 
iaz întins. Umblând zile întregi uzi până la piele, oamenii 
căzură bolnavi. Unii din ei plecară din colonie, năzuind să 
ajungă la Clarksville, dar se întoarseră degrabă, aducând 
ştirea că râul s-a umflat şi că trecerea era cu neputinţă. 
Colonia se afla într-o stare îngrozitoare, căci se împlinise o 
lună de la sosirea oamenilor, merindele erau pe sfârşite, iar 
ca sa se aducă altele de la Clarksville, nici vorbă nu putea fi. 

Numai Wawrzon şi Marysia nu erau atât de ameninţaţi de 
foamete, pentru că asupra lor stătea cu toată grija mâna de 
fier a lui Czarny Orlik. În fiecare dimineaţă le aducea vânat, 
pe care uneori îl dobora cu glonţul, alteori îl prindea cu 
laţul. Ca să-i adăpostească de ploaie pe bătrân şi pe 
Marysia, Orlik îşi aşezase cortul pe peretele de casă pe care 
zăcea Wawrzon. Nu puteau să respingă acest ajutor, pe 
care Orlik li-l impunea cu sila, îndatorându-i, căci nu voia să 
primească nici o plată, ci cerea numai mâna Marysiei. 

— Numai eu am rămas pe lume? Se apăra fata. Du-te şi 
găseşte-ţi alta, eu iubesc pe altul. 

Dar Orlik răspundea: 

— Chiar dacă m-aş duce până la capătul lumii, alta ca tine 
n-aş găsi. Tu-mi eşti cea mai scumpă pe lume, şi a mea 
trebuie să fii. Ce-ai să te faci dacă ţi-o muri bătrânul? Ai să 
vii la mine - tu singură ai să vii - iar cu am să te iau, cum ia 
lupul mielul, am să te duc în pădure, dar n-am să te 
mănânc. Tu eşti a mea. Eşti iubita mea! Cine mă poate 
împiedica? De cine să mă tem eu aici? Las' să vină Jasko al 
tău; astă vreau şi eu! 

Cât despre Wawrzon, Orlik avea pare-se dreptate. 
Bătrânul bolea mereu, uneori îl apuca fierbinţeala şi aiura, 
vorbind despre păcatele lui, despre Lipince şi despre 
Dumnezeu, care nu-l va mai învrednici să-şi vadă satul. 
Marysia plângea deopotrivă şi soarta bătrânului şi soarta ei. 
Adevărat, Orlik îi făgăduia că va merge cu ea chiar şi la 
Lipiice, numai să se mărite cu el, dar fata nu găsea în asta 


nici o mângâiere, ci numai amărăciune. Să se întoarcă la 
Lipince, unde se afla Jasko, şi să fie a altuia - pentru nimic 
în bune! Mai bine să moară aici, undeva sub un copac. Şi 
era încredinţată că aşa va sfârşi. 

Între timp, un alt păcat avea să cadă asupra coloniei. 

Ploaia cădea necurmat şi tot mai năvalnic. Într-o noapte 
întunecată, când Orlik pornise ca de obicei în pădure, în 
tabără se auziră strigăte înspăimântătoare: 

— Apa! Apa! 

După ce se frecară somnoroşi la ochi, oamenii zăriră în 
întuneric, cât puteai cuprinde cu ochii, o întindere alburie, 
pleoscăind sub ploaie şi legănându-se sub bătaia vântului. 
Lumina împrăştiată şi firavă a nopţii lucea ca plumbul pe 
valurile încreţite şi frânte. Dinspre mal, unde se lămureau 
trunchiurile copacilor, şi dinspre pădurea arsă se auzeau, 
vuind şi pleoscăind alte valuri, care veneau parcă cu mare 
repeziciune. 

Într-o clipă, toată tabăra fu în picioare. Femeile şi copiii 
săreau în căruţe, bărbaţii goneau din răsputeri spre 
marginea de apus a poienii, unde copacii nu fuseseră încă 
tăiaţi. Apa nu le ajungea decât până la genunchi, dar 
creştea cu repeziciune. Vuietul care venea dinspre pădure 
era tot mai puternic şi se învălmăşea cu ţipetele de spaimă, 
cu strigătele şi chemările de ajutor. În scurtă vreme, vitele 
mai mari începură să-şi schimbe locurile, ca să se apere de 
năvala valurilor. Se simţea că puterea puhoiului creştea 
clipă cu clipă. Oile pluteau pe apă şi, cu behăituri de jale, 
chemau în ajutor, până când piereau, târâte, printre copaci. 
Ploua de parcă turna cu găleata şi cu fiecare clipă ploaia 
era tot mai înfricoşătoare. Vuietul îndepărtat se prefăcu 
într-o larmă cumplită şi într-un clocot înfricoşător, stârnit de 
valuri. Sub loviturile lor, căruțele se clătinau. Se vedea bine 
că nu era o simplă revărsare pricinuită de ploaie, ci că 
fluviul Arkansas şi toţi afluenții săi, ieşind din albii, îşi 
împrăştiau apele pe tot cuprinsul. Era un adevărat prăpăd, 
copacii erau smulşi din rădăcini, bucăţi întregi de pădure 


erau târâte la vale, natura se dezlănţuise, şi peste tot 
stăpânea spaima, întunericul, moartea. 

O căruţă care se afla în preajma pădurii arse fu 
răsturnată. La înfricoşatele ţipete de „Ajutor!” ale femeilor 
prinse dedesubt, câţiva bărbaţi cu chipurile întunecate se 
repeziră din copaci, dar valul îi luă, îi învârti şi-i târi către 
pădure, la pieire. Oamenii din celelalte căruţe se urcară pe 
acoperişurile de pânză. Ploaia bătea tot mai furioasă; 
asupra luncii se lăsase o întunecime de nepătruns. Uneori, 
trecea, purtată de puhoaie, câte o grindă de care se ţinea 
agăţată o fiinţă omenească, aruncată de valuri în sus şi în 
jos; alte daţi, o arătare întunecată de vită sau de om: o 
mână se ivea din apă, şi apoi se cufunda în adânc, pentru 
totdeauna. 

Clocotul mereu mai mânios al apelor copleşi totul: şi 
mugetele vitelor ce se înecau, şi strigătele oamenilor: 
„Isuse! Isuse! Fecioară Maria!” Pe luncă se iviră vârtejuri şi 
bulboane; căruțele piereau... 

Dar „Wawrzon şi Marysia? Peretele de casă, pe care stătea 
bătrânul ţăran sub cortul lui Orlik, îi salvă deocamdată, căci 
se ţinea la suprafaţă ca o plută. Valul îl purta în jurul 
poienii, ducându-l către pădure; acolo se izbi de un copac, 
apoi de un altul, şi în cele din urmă, împins în făgaşul 
puhoiului, se pierdu undeva, departe, în întuneric. 

Fata, îngenunchind lângă bătrânul ei tată, ridică mâinile 
către cer, chemându-l în ajutor, dar nu îi răspundeau decât 
năpustirile puhoaielor de ploaie, bătute de vânt... 

Cortul se rupse, dar şi pluta era în primejdie în orice clipă, 
căci în urma şi înaintea ei treceau trunchiuri de copaci, 
smulşi din rădăcini, care puteau să o sfărâme sau să o 
răstoarne. 

În cele din urmă, ajunse între crăcanele unui copac, ale 
cărui ramuri abia se vedeau din apă; în aceeaşi clipă, din 
vârful copacului se auzi un glas de om: 

— "Ţine carabina şi treci la celălalt capăt, ca să nu se 
aplece pluta când oi sări... 


Wawrzon şi Marysia abia avură timp să împlinească 
porunca ce li se dăduse când o făptură omenească sări 
dintre crengi pe plută. Era Orlik. 

— Marysia, zise el, precum ţi-am spus, nu te voi părăsi. Aşa 
să-mi ajute Dumnezeu! Te voi scoate şi din acest prăpăd al 
apelor. 

Cu bărdiţa, pe care o purta eu sine, tăie o cracă dreaptă 
de copac, o curaţi cât ai clipi din ochi, împinse pluta dintre 
ramuri şi începu să vâslească. 

Ajungând în albia torentului, pluteau cu iuţeala fulgerului. 
Încotro? Nu ştiau nici ei, dar pluteau. Din timp în timp, 
Orlik împingea câte un trunchi din cale sau întorcea pluta, 
ca să înconjure vreun copac rămas în picioare. Puterea-i de 
uriaş sporise parcă. Deşi era întuneric, ochiul lui 
descoperea orice primejdie. Trecură ceasuri după ceasuri. 
Oricare altul ar fi căzut frânt, dar pe faţa lui nu se vedea 
nici urmă de osteneală. Către dimineaţă ieşiseră pesemne 
din pădure, căci în zare nu se mai vedea nici un vârf de 
copac, în schimb, tot cuprinsul era o mare fără de sfârşit. La 
coturi, apa se ridica uriaşă, galbenă şi înspumată şi se 
rostogolea, mugind, pe toată pustietatea. Între timp se 
luminase de ziuă de-a binelea, Văzând că prin apropiere nu 
se mai afla nici un trunchi, Orlik conteni pentru o clipă din 
vâslit şi se întoarse către Marysia. 

— Acum eşti a mea, pentru că eu te-am smuls din ghearele 
morţii. 

Cu capul descoperit, cu faţa udă şi rumenită de oboseală, 
înfierbântată de lupta cu puhoaiele, arăta atâta putere, 
încât pentru întâia oară Marysia nu îndrăzni să-i mai spună 
că şi-a dat cuvântul altuia. 

— Marysia, zise flăcăul, cu glas moale, Marysia, iubita 
mea! 

— Încotro mergem? Întrebă ea, vrând să schimbe vorba. 

— Nu-mi pasă! Numai să fiu cu tine... Cu iubita mea... 

— Vâsleşte, câtă vreme moartea stă încă în faţa noastră. 
Orlik începu din nou să vâslească. Între timp, Wawrzon se 


simţea din ce în ce mai rău. Uneori îl cuprindea fierbinţeala, 
alteori îl lăsa, însă slăbea mereu. Prea mare suferinţă 
pentru trupul lui bătrân şi istovit! Se apropiau sfârşitul şi 
liniştea cea mare, odihna cea de veci. Spre amiază, se trezi 
şi spuse: 

— Marysia, eu n-am să mai apuc ziua de mâine. Ah! Fată, 
fată! De ce-am plecat din Lipihce şi de ce te-am luat şi pe 
tine? Dar Dumnezeu este milostiv! Am suferit destul, îmi va 
ierta păcatele. Pe mine să mă îngropaţi, dacă veţi putea; iar 
pe tine, Orlik să te ducă la domnul cel cărunt de la New 
York. E un om bun, o să-i fie milă de tine, o să-ţi dea bani de 
drum şi o să te întorci la, Lipince. Eu n-am să mă mai întorc. 
Ah, Doamne, Dumnezeule milostiv, îngăduie sufletului meu 
să zboare acolo, ca o pasăre, ca să mai poată vedea măcar o 
dată locurile acelea! 

După aceste cuvinte, îl cuprinse fierbinţeala şi începu a 
bolborosi: „Sub acoperământul tău alergăm, o, Sfântă 
Născătoare!” Deodată strigă: „Să nu mă aruncaţi în apă, că 
nu sunt câine!” Apoi, pesemne amintindu-şi cum, răpus de 
sărăcie, voise s-o înece pe Marysia, strigă iarăşi: „lartă-mă, 
copila mea, iartă-mă!” 

Ea, sărmana, stătea la căpătâiul batonului şi plângea. Orlik 
vâslea, şi un nod de plâns i se pusese în gât. 

Către seară, se însenină. Înainte de asfinţit, soarele se 
arătă deasupra ținutului năvălit de puhoaie, răsfrângându- 
se în apă într-o lungă dâră aurie. Bătrânul trăgea să moară. 
Dumnezeu se milostivi de el şi-i dădu o moarte senină. La 
început, repetă cu glas de jale: „Am plecat din Polonia, din 
ţara aceea”, dar după un timp, în aiureala fierbinţelii i se 
păru că se întorcea înapoi, acasă. Domnul cel bătrân de la 
New York îi dădea bani pentru drum şi pentru 
răscumpărarea gospodăriei, şi iată că pleca acasă împreună 
cu Marysia. Se făcea că erau pe ocean, vaporul plutea zi şi 
noapte, marinarii cântau. Apoi se ivea portul de la 
Hamburg, de unde plecaseră spre America; tot felul de 
oraşe îi treceau pe dinaintea ochilor, peste tot locul se 


auzea numai grai nemţesc, dar trenul gonea înainte, şi 
Wawrzon simţea că se apropie de casa. Bucuria îi umfla 
pieptul; era parcă alt aer, şi o boare plăcută îi venea 
dinspre locurile lui de baştină. Ce-i asta? Granița. Biata lui 
inimă de ţăran bătea ca un ciocan... Să mergem mai 
departe! Doamne, Doamne! Uite şi pământurile, şi livada de 
peri a lui Maciek... Casele cenuşii şi bisericile. Colo, un 
ţăran cu căciula de oaie în cap merge în urma plugului. 
Wawrzon întinde braţele către el pe fereastra vagonului 
„Gospodarule, gospodarule...!”. Dar nu poate să vorbească. 
Merg mai departe. Dar acolo ce este? Este oraşul 
Przyreble, şi dincolo de Przyreble se află satul Lipince. 
Merge pe drum împreună cu Marysia şi plâng amândoi. E 
primăvară. Grânele abia au dat în colţ... Bondarii băzâie în 
aer... În Przyreble bat clopotele pentru vecernie... Isuse! 

Isuse! De ce atâta fericire pentru un păcătos ca el? Mai 
are de urcat şi dealul ăsta, şi acolo, sus, se află troiţa sfintei 
răstigniri şi o răscruce de drumuri, iar de acolo înainte 
începe satul Lipiice. Acum nu mai merg pe drum, ci zboară 
prin văzduh, purtaţi de aripi nevăzute. Au ajuns pe coama 
dealului, la troiță, la răscrucea drumurilor. Țăranul se 
aruncă la pământ şi plânge în hohote de fericire, sărută 
ţărâna şi, târându-se până la troiță, îmbrăţişează crucea; a 
ajuns la Lipince, Da. El era la Lipince, căci pe pluta care 
rătăcea pe apă se afla numai trupul lui fără suflare, iar 
sufletul zburase acolo unde îl aştepta liniştea şi fericirea, În 
zadar boceşte fata plecată asupra lui. „Lăicuţule! 
Tăicuţule!” El nu se va mai întoarce la tine, sărmană 
Marysia! El se simte foarte bine la Lipince. 

Înnoptă. Orlik scăpă vâsla din mână de atâta trudă, iar 
foamea îl chinuia. Îngenunchind lângă trupul neînsufleţit al 
tatălui ei, Marysia repeta rugăciunea cu glas frânt, iar jur 
împrejur, până în zarea cea mai depărtată, nu se vedea 
decât o nesfârşită întindere de apă. Intraseră pesemne în 
albia unui râu mai mare, căci torentul îi purta iarăşi cu 
toată puterea. Pluta nu mai putea fi îndrumată, se aflau 


poate între vârtejurile de deasupra râpelor din stepă, căci 
adesea pluta se învârtea ca o roată în loc. 

Orlik simţea că-l părăsesc puterile, când deodată se ridică 
în picioare şi strigă: 

— Dumnezeule! Uite colo o lumină! 

Marysia îşi ridică ochii către locul unde arăta el cu mâna. 
În depărtare se vedea într-adevăr o licărire ca de foc, ale 
cărei pâlpâiri se răsfrângeau în apă. 

— Este o barcă din Clarksville! Spuse cu grabă Orlik. 
Yankeii ne-o trimit ca să ne salveze. Numai de nu ne-ar 
ocoli... Marysia, am să te scap de la pieire! Haide, haideee! 

Vorbind, vâslea din răsputeri. Licărirea din depărtare 
creştea, iar în lumina ei roşietică se lămurea parcă o barcă 
mare. Era încă foarte departe, dar se apropia. După un 
timp, Orlik băgă de seamă că barca nu mai înainta. 
Intraseră într-un şuvoi puternic şi larg, care îi târa în 
direcţia opusă bărcii. 

Orlik îşi încorda toate puterile, dar în aceeaşi clipă prăjina 
i se frânse în mână. Rămăseseră fără vâslă. Şuvoiul îi ducea 
tot mai departe; lumina din zare se micşora. Din fericire, 
după un sfert de ceas pluta dădu peste un copac, care 
stătea singuratic în stepă, şi se opri între ramurile lui. 

Începură să strige amândoi ajutor, dar vuietul şuvoiului 
era prea puternic şi le înăbuşea glasurile. 

— Am să trag cu arma, spuse Orlik. Au să vadă scăpărarea 
de lumini, au să audă împușşcătura. Abia grăi, şi ridică ţeava 
carabinei în sus, dar în ioc de împuşcătură se auzi numai 
pocnetul surd al cocoşului în magazia armei. Pulberea se 
înmuiase. Deznădăjduit, Orlik se trânti pe plută, întinzându- 
se cât era de lung. Nu mai avea ce face. O clipă stătu ca 
mort, apoi se ridică şi spuse: Marysia... Să fi fost altă fată, 
de mult aş fi luat-o cu sau fără voia ei şi aş fi dus-o în 
pădure. M-am gândit să fac şi cu tine la fel, dar n-am 
cutezat, pentru că te iubeam. Am trecut prin lume ca un 
lup, şi oamenii se temeau de mine; de tine însă m-am temut 
eu, Marysia! Mi-oi fi făcut poate farmece sau altceva... Dar 


dacă nu vrei să te măriţi cu mine, mai bine moartea! Am să 
te scap, sau am să pier; dacă voi pieri însă, să te gândeşti cu 
milă la mine, scumpa mea, şi să te rogi pentru mântuirea 
sufletului meu. Cu ce ţi-am greşit? Nici o nedreptate n-am 
săvârşit împotriva ta. Eh! Marysia, Marysia! Rămâi cu bine, 
scumpa mea, soarele meu... 

Şi înainte ca fata să-şi dea seama ce vrea să facă, se 
aruncă în apă şi porni încet. O clipă îi văzu prin întuneric 
capul şi braţele, care spintecau apa împotriva curentului, 
căci era înotător tare iscusit. Dar în clipa următoare nu mai 
văzu nimic. Pornise către barca din depărtare, ca s-o 
salveze pe Marysia. Şuvoiul puternic îi frâna mişcările, ca şi 
când o altă putere l-ar fi tras înapoi; el însă se desprindea şi 
mergea înainte. Dacă ar fi putut să iasă din acest şuvoi şi să 
intre în altul, fără îndoială că ar fi ajuns la ţintă, între timp, 
însă, cu toate străduinţele lui supraomeneşti, abia izbutea 
să înainteze. Apa galbenă şi murdară îi arunca adesea 
spumă în ochi, trebuia să-şi înalțe capul, să respire adânc şi 
să-şi încordeze privirea în întuneric, ca să vadă unde se afla 
luminiţa bărcii. Câte-odată, un val mai puternic îl arunca 
îndărăt, alteori îl ridica în sus; răsufla tot mai greu, simţea 
că-i amorţesc genunchii. Se gândea: „N-am să ajung”, dar 
în aceeaşi clipă un glas tainic îi şoptea la ureche, ca şi când 
ar fi fost vocea iubită a Marysiei: „Scapă-mă!” şi iarăşi 
pornea deznădăjduit să spintece apa cu braţele. Obrajii îi 
erau umflaţi, scuipa apă din gură, ochii îi ieşeau din orbite... 
Dacă s-ar fi întors, fără doar şi poate că, dus de curent, ar fi 
putut să ajungă până la plută, dar nu voia nici măcar să se 
gândească la aşa ceva, căci lumina bărcii se apropia tot mai 
mult. Într-adevăr, şi barca venea către el, dusă de acelaşi 
şuvoi cu care se lupta el. Deodată, simţi că genunchii şi 
picioarele îi amorţesc cu totul. Încă vreo câteva opinteli 
deznădăjduite... Barca era tot mai aproape... „Ajutor! 
Ajutor...!” Cuvântul din urmă i-l înăbuşi apa, care îi năvălise 
în gâtlej. Se cufundă. Valul îi trecu pe deasupra capului, dar 
el ieşi iarăşi la suprafaţă. Barca era aproape, foarte 


aproape. Auzea plescăitul vâslelor şi sunetul lor, când se 
loveau de bord. Îşi încorda glasul cu cele din urmă puteri şi 
strigă ajutor. Strigătul fu auzit, căci plescăitul vâslelor se 
înteţi. Dar Orlik se cufundă iarăşi. Îl prinsese un vârtej 
cumplit... O clipă se mai ţinu deasupra valului, apoi nu se 
mai ivi din apă decât o mână, după aceea a doua, şi în cele 
din urmă se mistui în bulboană... În vremea aceasta, 
Marysia, care rămăsese pe plută numai cu trupul 
neînsufleţit al tatălui ei, se uita cu ochi rătăciţi către lumina 
din depărtare. Şuvoiul o ducea însă spre lumina aceea. Era 
o barcă cu vreo zece vâsle, care, în lumina lanternei, se 
mişcau ca picioarele roşii ale unui gândac enorm. Marysia 
începu să strige cu deznădejde. 

— Hei, Smith! Spuse cineva în limba engleză. Să mă 
spânzuri dacă n-am auzit strigăte de ajutor, dacă nu le aud 
şi acum. 

O clipă mai târziu nişte braţe puternice o traseră pe 
Marysia în barcă, dar Orlik nu se afla acolo. 

După două luni, Marysia ieşi din spitalul de Ia Little Rock, 
şi cu bani adunaţi de oameni milostivi putu să plece la New 
York. 

Banii aceştia însă nu-i ajunseră. O parte din drum trebui 
să-l facă pe jos, dar acum ştiind s-o rupă puţin pe 
englezeşte, putea să-i convingă pe unii conductori de tren s- 
o ia chiar şi fără bilet. Multora le era milă de această fată 
sărmană, bolnavă şi amărâtă, cu ochi mari, albaştri, care 
semăna mai degrabă cu o umbră decât cu o fiinţă 
omenească şi care cerea îndurare cu priviri înlăcrimate. 
Dar nu oamenii erau cruzi cu ea, ci viaţa şi întâmplările ei. 
În vârtejul vieţii americane, în acel uriaş business, ce putea 
să facă o floare de câmp din Lipihce? Cum să se descurce? 
Carul acestei vieţi frământate trebuia să treacă peste ea şi 
să-i strivească trupul plăpând, aşa cum trece orice car 
peste florile care cad în calea Lui... 

Slăbită, cu mâna care-i tremura de istovire, Marysia trase 
clopoţelul de la poarta casei de pe Water Street, la New 


York. Se ducea să ceara ajutor la domnul cel cărunt, 
băştinaş din ţinutul Poznan. Îi deschise un om străin, un 
necunoscut. 

— Mister Zlotopolski este acasă? 

— Cine este acesta? 

— Un domn în vârstă, şi-i arătă cartea de vizită... 

— A murit. 

— A murit? Dar fiul său? Domnul William... 

— A plecat. 

— Dar domnişoara Jenny? 

— A plecat. 

Uşa se închise. Marysia se aşeză pe prag, ştergându-şi de 
pe faţă lacrimile. Se afla iarăşi la New York, singură, fără 
ajutor, fără sprijin, fără bani, lăsată în voia lui Dumnezeu. 

Să rămână oare în acest oraş? Niciodată! Are să se ducă în 
port, în docurile germane, are să cadă la picioarele 
căpitanilor de vapoare şi are să-i roage s-o ia; şi dacă îşi vor 
face pomană cu ea, are să străbată, cerşind, toată 
Germania şi are să se întoarcă la Lipince. Acolo se află Jasko 
al ei. Ea nu mai are acum pe nimeni pe lume decât pe el. 
Dacă el mai vrea s-o primească, dacă o fi uitat-o şi dacă are 
s-o respingă, va putea cel puţin să moară acolo, în preajma 
lui. 

Se duse în port şi căzu la picioarele căpitanilor germani. 

Ei ar fi luat-o; căci fata asta, dacă ar fi mâncat ceva mai 
bine, ar fi fost o fată destul de frumoasă. Ei erau bucuroşi, 
dar ce folos? Legea nu îngăduia, de altfel nici ei nu puteau 
să admită, aşa că fata asta să facă bine să-i lase în pace! 

Noaptea se ducea să doarmă pe acelaşi pod pe care 
dormise odată cu taică-său, în noaptea de neuitat, când 
voise s-o înece. Se hrănea cu ceea ce arunca apa la țărm, 
aşa cum se hrănise şi în vremea când trăia tată-său. Din 
fericire, era vară... Era cald... În fiecare zi, de îndată ce 
răsărea soarele, se ducea la docurile germane să ceară milă 
şi în fiecare zi se ruga zadarnic. Era însă stăruitoare, aşa 
cum sunt toţi ţăranii. Între timp, puterile o părăseau. 


Simţea că dacă nu va pleca îndată, în scurtă vreme va muri, 
aşa cum muriseră toţi cei de care o legase soarta. 

Într-o dimineaţă, abia s-a târât în docuri, cu mare 
anevoinţă, şi cu gândul că acesta era cel din urmă drum al 
ei, pentru că nu o mai ţineau puterile. Se hotări să nu se 
mai roage, ci să se strecoare pe furiş pe oricare vapor care 
pleca spre Europa şi să se ascundă undeva, la fund. După 
ce va porni vaporul şi o vor găsi, doar n-or arunca-o în apă; 
şi chiar dacă or arunca-o, ce o să fie? Îi era totuna; de 
vreme ce tot trebuia să moară, are să moară în clipa aceea. 
Dar la puntea de trecere pe vapor era pază, şi gardianul o 
respinse de la cea dintâi încercare. Atuncea se aşeză pe o 
grindă de pe malul apei şi simţi că o apucă fierbinţeala. 
Prinse a zâmbi şi a mormăi: 

— Sunt moşieriţă, Jasko, dar ţi-am păstrat credinţă. Ce, nu 
mă recunoşti? 

Sărmană fată nu se îmbolnăvise de fierbinţeală, ci 
înnebunise. De atuncea în fiecare zi venea în port, ca să-l 
aştepte pe Jasko. Oamenii se deprinseseră cu ea, şi uneori îi 
dădeau de pomană. Ea mulțumea cu umilinţă, zâmbind ca 
un copil. Asta a ţinut vreme de vreo două luni. Într-o zi, 
însă, n-a mai venit în port, şi de atuncea nu se mai ştie nimic 
de ea. Numai gazeta poliţiei a anunţat a doua zi că în 
preajma portului a fost găsit trupul neînsufleţit al unei fete, 
a cărei identitate n-a putut fi stabilită. 


SFÂRŞIT 


1 Apărute la noi, în volumul Paznicul farului la editura 
Univers. 

2 Jan August Sutter (1803-1880) - destoinic aventurier 
elveţian, întemeietorul capitalei californiene - Sacramento 


3 Armă de luptă mai întâi în formă de măciucă, apoi de 
topor, folosită de indienii din America. 

4 Pawet Edmund Strzelecki (1797-1873) - călător şi 
geolog polonez, a cercetat Australia în 1839-1840; numele 
lui îl poartă în Australia un râu, un vârf de munte, un munte 
şi un ţinut muntos. 

5 Unitate de măsură terestră şi maritimă variind între 4 şi 
5,5 km. 

6 Colonişti care ocupă şi lucrează pământuri înţelenite sau 
loturi fără stăpân; squater = colonul, pionier (lb. Engl.). 

7 Băutură mexicană tare. 

8 Aici, călăreț (lb. Span.). 

9 Golf (lb. Engl.). 

10 Lanţ muntos în Anzii Cordilieri în S. U. A. Între Marele 
Bazin şi Valea Californiei. 

11 City = oraş (lb. Engl.). 

12 Vestul îndepărtat (lb. Engl.). 

13 saloon = crâşmă (lb. Engl.). 

14 Aici: Ascultă la mine, dragă, eu sunt un om trecut prin 
multe (lb. EngL. Am.) 

15 Ce mai faceţi, novicilor? (lb. Engl.). 

16 Scânduri de vânzare (lb. Engl.). 

17 Curea sau frânghie lungă, terminată la un capăt cu un 
laţ, folosită în America pentru prinderea animalelor 
sălbatice. 

18 Charles Lynch, proprietar de sclavi şi magistrat din 
statul Virginia, care a încurajat practica uciderii fără 
judecată a negrilor. 

19 Trage (lb. Engl.). 

20 Vechi cântec popular nord-american, cântat de 
armatele revoluţionare în timpul războiului de 
independenţă (1775-1783), socotit astăzi drept imnul 
naţional neoficial al S. U. A. 

21 Persoană provenită din căsătoria a doi indivizi de rase 
diferite. 

22 Da, doamnă (lb. Engl.). 


23 Ladyes = doamnele (lb. Engl.). 

24 Fir-ai să fii! (lb. Engl.). 

25 Corect: bowie-knife = cuţit de vânătoare (lb. Engl.). 

26 Amestec de băuturi alcoolice (lb. Engl.). 

27 Aici: Pentru Dumnezeu! Sau Pe Dumnezeul meu! (lb. 
Engl.). 

28 Înşelătorie, impostură, escrocherie (lb. Engl.). 

29 Bine! Bine! (lb. Engl.). 

30 La revedere (lb. Engl.). 

31 Ajutor! (lb. Engl.). 

32 Dă-i pace, băiatule! (lb. Engl.). 

33 Sturz cântător. 

34 Mă rog de iertare (lb. Engl.) ,. 

35 Misiune; locul unde stăteau misionarii, clădirea, 
locuinţa lor (lb. Engl.). 

36 Copile (băiete), vino aici! (lb. Engl.). 

37 Afacere, treabă (lb. Engl.). 

38 În regulă! (lb. Engl.). 

39 Bietul (sărmanul) băiat (lb. Engl.). 

40 Lacul Oglindă (lb. Engl.). 

41 Căutător de aur (mexicanism) 

42 Hei, hei, marinaru-i băiat deştept! (lb. Engl.). 

43 Dă-i drumul! (lb. Engl.). 

44 Să nu uiţi! (lb. Engl.). 

45 Instrument muzical, asemănător cu mandolina, cu cinci 
până la nouă coarde şi cu partea superioară a cutiei de 
rezonanţă formată dintr-o piele întinsă. 

46 Un fel de mantie în America de Sud, mai ales, făcută 
dintr-o cuvertură cu o deschizătură la mijloc pentru cap. 

47 Numele unui dans spaniol care se dansează cu 
acompaniament de chitară şi castaniete. 

48 Cea mai mare atracţie din lume (lb. Engl.). 

49 Unitate bănească în mai multe ţări din America latină; 
aici, cu sensul de: ban, para. 

50 Foarte la modă (lb. Engl.). 

51 Ucigătorul de urşi (lb. Engl.). 


52 Aici, americani (lb. Engl.). 

53 Veche unitate de măsură egală cu aproximativ o treime 
dintr-un metru; se foloseşte şi azi de către unele popoare. 

54 Aici, cu sensul: potrivit pentru o doamnă (lb. Engl.). 

55 Un fel de cabrioletă, şaretă. 

56 Un fel de eşarfă. 

57 Artist plastic pe care nu l-am putut identifica în 
literatura de specialitate. 

58 Lady = doamnă (lb. Engl.). 

59 Vechi cântec popular nord-american, cântat de 
armatele revoluţionare în timpul războiului de 
independenţă (1775-1783), socotit astăzi drept imnul 
naţional neoficial al S. U. A. 

60 Încă (lb. Germ.). 

61 În acelaşi timp (B. Fr.). 

62 Rembrandt Harmenszoon van Rijn zis Rembrandt 
(1606-1669) - pictor şi grafician olandez. Bogăția 
coloritului, ştiinţa clarobscurului şi impresia de viaţă a 
tablourilor l-au impus ca pe unul dintre cei mai mari pictori 
ai lumii. 

63 Eroină din povestea Hânsel şi Gretel de ]. Şi W. Grimm. 

64 Jean Baptiste Greuze (1725-1805) - pictor şi grafician 
francez; a pictat scene sentimentale de gen cu caracter 
moralizator şi portrete de femei şi copii. 

65 Femeile pieilor roşii. 

66 Ce mai faci, dragă? (lb. Engl.). 

67 Persoană provenită din căsătoria a doi indivizi de rase 
diferite. 

68 Descendent al coloniştilor spanioli, portughezi sau 
francezi, născut în America latină ori în colonii. 

69 Sturz cântător 

70 Bine (lb. Engl.). 

71 Aici locurile cele mai depărtate, proaste, de sus. 

72 Casă aglomerată (lb. Engleză); îmbulzeală la casa de 
bilete. 

73 'Tont, bleg, nătâng (lb. Engl.). 


74 Vino! (lb. Engl.). 

75 Ajutor! Ajutor! (lb. Engl.). 

76 Cei asta? (lb. Engl.). 

77 În mitologia popoarelor germanice, duh aerian, foarte 
agil, care, împreună cu o silfidă, întruchipa elementul 
aerului. 

78 Bine ai venit (lb. Engl.). 

79 Charles Lynch, proprietar de sclavi şi magistrat din 
statul Virgini”, care a încurajat practica uciderii fără 
judecată a negrilor. 

80 Poftă bună (lb. Germ.). 

81 Cum, domnule Muller, e posibil? (lb. Germ.). 

82 Foarte bine (lb. Germ.). 

83 Veche unitate de măsură egală cu aproximativ o treime 
dintr-un metru; se foloseşte şi azi de către unele popoare. 

84 Marea atracţie (lb. Engl.). 

85 Aici, cu sensul unei exclamaţii: Ah, draga Doamne! (lb. 
Germ.). 

86 Apă rece! Bere rece! (lb. Germ.). 

87 Vechi cântec popular nord-american, cântat de 
armatele revoluţionare în timpul războiului de 
independenţă (1775-1783), socotit astăzi drept imnul 
naţional neoficial al S. U. A. 

88 Don Juan - personaj legendar de origine spaniolă, 
renumit ca un seducător crud şi orgolios faţă de victimele 
sale. A inspirat pe scriitori (Tirso de Molina, Moliere) şi 
muzicieni (Mozart). 

89 Ladyes = doamnele (lb. Engl.). 

90 Distinşi, persoane de vază, stimaţi (lb. Lat.). 

91 Doamne, Dumnezeule! (lb. Germ.). 

92 Ce înseamnă asta? (lb. Germ.). 

93 Aici: Ce vă lasă inima pentru ultimul dintre Şerpii 
Negri! (lb. Germ.). 

94 Port situat pe latura dinspre Atlantic a istmului de 
Panama, cunoscut astăzi sub numele de Colon. A fost 
întemeiat în 1852 după începerea lucrărilor pentru 


construirea căii ferate care avea să lege Oceanul Atlantic de 
Oceanul Pacific. Canalul Panama a fost construit ulterior 
elaborării nuvelei, între 1882-1914. 

95 Descendent al coloniştilor spanioli, portughezi sau 
francezi, născut în America latină ori în colonii. 

96 Personajul Skawinski a participat la răscoala de 
eliberare naţională a Poloniei din 1830-1831, după 
înăbuşirea căreia a emigrat. A luptat în Spania, între 1833- 
1839, apoi în Franţa şi Ungaria, în sfârşit, în războiul civil 
din S. U. A. (1861-1865), în armata nordistă. 

97 Bine (lb. Engl.). 

98 La revedere (lb. Engl.). 

99 Port pe coasta Braziliei. 

100 Friguri galbene (lb. Span.). 

101 Păsări exotice, asemănătoare cu berzele. Penele lor 
slujesc drept podoabe. 

102 Pădure deasă (lb. Span.). 

103 Începutul poemului Pun Tadeusz de A. Mickiewicz, 
trad. De Miron Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1956, p. 51. 

104 Ibidem. 

105 Ibidem. 

106 Ibidem. 

107 Unde-i patria germană (lb. Germ.). 

108 Doamne, miluieşte! (IB. Gr.). 

109 Cristoase, miluieşte (IB. Gr.). 

110 Deschizătură astupată cu geam; slujeşte la aerisirea şi 
luminatul cabinelor. 

111 Ce înseamnă asta! (lb. Germ.). 

112 Urmaşi ai unor triburi slave ce trăiesc pe litoralul 
Mării Baltice şi de-a lungul cursului inferior al Vistulei în 
împrejurimile portului Gdansk. Vorbesc o limbă 
asemănătoare cu limba polonă, dar cu numeroase elemente 
lexicale germane. 

113 Acum sunt german (lb. Germ.). 

114 Pensiune (lb. Engl.). 

115 Frate, îţi doresc fericire! (lb. Germ.). 


116 În regulă! (lb. Engl.). 

117 Vechi cântec popular nord-american, cântat de 
armatele revoluţionare în timpul războiului de 
independenţă (1775-1783), socotit astăzi drept imnul 
naţional neoficial al S. U. A. 

118 Suburbie a New York-ului. 

119 Masa de prânz (lb. Engl.). 

120 Hai, dă-i drumul! (lb. Engl.). 

121 Ascultă! (lb. Engl.). 

122 Adăpost pentru marinari (lb. Engl.). 

123 Afacere, treabă (lb. Eng.l.). 

124 Da, tată (lb. Engl.). 

125 Împărţirile Poloniei între Rusia, Prusia şi Austria în 
1773, 1793 şi 1795 precum şi înăbuşirea încercărilor de 
eliberare naţională din 1794, 1830-1831 şi 1883-1864 au 
fost urmate de emigrări masive mai ales în Franţa, Italia şi 
S. U. A. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ţăranii 
emigraţi în S. U. A. Au constituit colonii însemnate. În 1940, 
populaţia de origine poloneză a S. U. A., alcătuită îndeosebi 
din urmaşii acestor colonişti, se ridica la aproape un milion. 

126 Afluent al Odrei, cu un curs lung de peste 700 km. 

127 Oraşului şi lumii (lb. Lat.), adică Romei şi lumii întregi. 
Formulă utilizată în bulele şi enciclicele papale. 

128 Stat în sudul S. U. A., la vest de Mississippi, pe un 
teritoriu care a făcut cândva parte din colonia franceză 
Louisiana, vândută în 1803 Statelor Unite de către 
Napoleon [; ca stat, Arkansas a fost înfiinţat în 1836. 

129 Trib de piei-roşii stabilit de-a lungul cursului inferior 
şi mijlociu al fluviului Mississippi. În deceniul al treilea al 
secolului XIX, au fost mutaţi cu sila în rezervaţiile din 
Oklahoma, la vest de Arkansas. 

130 Unitate de măsură de suprafaţă egală cu 4,047 m. 

131 Orăşel în California. 

132 Colonişti care ocupă şi lucrează pământuri înţelenite 
sau loturi fără stăpân; squater = colonul, pionier (lb. Engl.). 


133 Charles Lynch, proprietar de sclavi şi magistrat din 
statul Virgini”, care a încurajat practica uciderii fără 
judecată a negrilor. 

134 Arbori din familia nucului cu lemnul foarte tare. 

135 Dans popular polonez cu ritm avântat. 

136 Crâşmă (lb. Engl.). 

137 Coniac (lb. Engl.). 

138 Corect: country -ţinut (lb. Engl.). 

139 Corect: rye bread = secară (lb. Engl.). 

140 Cart = căruţă, (lb. Engl.). 

141 City = oraş (lb. Engl.). 

142 Fermă (lb. Engl.). 

143 Cherestea (lb. Engl.). 

144 Corect: canyon = cheie, defileu (lb. Engl.). 

145 Palisade (lb. Engl.). 

146 Fir-ai să fii! (lb. Engl.). 

147 Corect: sir = domn (lb. Engl.). 

148 Corect: shingles = băț, stinghie (lb. Engl.). 

149 Corect: creek = râu (lb. Engl.). 

150 Prost (lb. Engl.). 

151 Oraş în statul Texas, situat la extremitatea sudică a S. 
U.A. 

152 Marile Lacuri (Superior, Michigan, Huron, Erie şi 
Ontario) se află la hotarul nordic al S.U.A. 

153 În lb. Polonă Czarny Orsik - Vulturaşul Negru.