Henryk Sienkiewicz — In tara aurului

> 
Nezar yiz Sienkiewicz 


COLBUIIN WESTERN 


HENRYK SIENKIEWICZ 


ÎN ŢARA 
AURULUI 


(Nuvele şi povestiri!) 


VeA 


1 Apărute la noi, în volumul Paznicul farului la editura Univers. 


2 


În ţara aurului 


Traducere de Stan Velea 


Cuvânt înainte 


Prima încercare de western tipic din literatura polonă, cum 
s-a mai afirmat, |n ţara aurului își suprapune observația, de 
astă dată nemijlocit şi exclusiv, tot asupra realităților 
americane. Scrisă în lunile august-septembrie la moşia unor 
rude din Podlasie, Ruda, în 1880, pentru a-şi „îndeplini o 
promisiune”, partea întâi din nuvelă apare în acelaşi an în 
„Nowe Mody Paryskie” (nr. 31—38), a doua continuând în anul 
următor, 1881 (nr. I—12); în volum va fi cuprinsă abia în 1922. 
Indată după publicare şi mai târziu, critica a diferențiat valoric 
cele două componente, prima fiind apreciată ca o foarte 
izbutită schiță sociografică a transformării unei marginale 
aşezări mexicane într-un oraş modern, Sacramento, care avea 
să devină cu timpul capitala Californiei. Celei de-a doua, o 
imagine cu totul lipsită de reliefuri realiste, reproşându-i-se, în 


3 


schimb, cu o fermitate şi consecvență nu totdeauna suficient 
argumentate, un sentimentalism excesiv, rolul civilizator al 
primei femei stabilite la Sacramento, Mary de Monteray, 
reprezintă o aluzie idilizantă la adresa posibilelor efecte ale 
venirii actriței Helena Modrzejewska în California. 


I. INTRODUCERE 


CINE TRECE astăzi prin oraşul Sacramento, nu spre San 
Francisco, ci către sud, spre râul Makosme, vede şi acum casa 
în care a locuit Sutter?, primul om care a descoperit aur în 
California. 

Casa se află în afara oraşului şi a ajuns o dărăpănătură; nu 
mai are acoperiş, zidurile tencuite cu lut cenuşiu, colorate de 
foc şi însemnate de  gloanţele  mexicanilor, şi de 
tomahawkurile* indienilor, s-au fărâmiţat, s-au prăbuşit, o 
parte preschimbându-se în mormane dezordonate de moloz; 
dar locuitorii oraşului le-au îngrădit cu gard şi sârmă şi păzesc 
ca pe ochii din cap aceste relicve ale „leagănului californian”: 

Pentru că dacă n-ar fi existat această casă, n-ar fi existat 
nici Sacramento, n-ar fi existat San Francisco cu cei patru sute 
de mii de locuitori ai săi, calea ferată n-ar fi unit cele două 
oceane, iar California n-ar fi fost ceea ce este astăzi, o ţară 
fremătând de viaţă, bogată în lanuri de grâu, crânguri de 
portocali, vii, migdali şi vrejuri de piper, ci mai degrabă o 
pustietate sălbatică şi nelocuită. 

Sutter, căutătorul de aur, a creat California, aşa cum mai 
târziu Strzelecki“ a creat Australia. 

Intenţiile oamenilor au uneori predestinări dintre cele mai 
ciudate. Sutter avea o energie uriaşă, dar era mai curând un 
idealist de cât un om practic. 

A venit cu câţiva însoțitori în California şi a pus bazele unui 
joagăr. De ce şi în ce scop, e greu de înţeles. 

Joagărul poate aduce venituri însemnate în ţinuturile 
locuite, unde se construiesc case, corăbii şi altele asemenea. 


2 Jan August Sutter (1803—1880) — destoinic aventurier elveţian, 
întemeietorul capitalei californiene — Sacramento 

3 Armă de luptă mai întâi în formă de măciucă, apoi de topor, folosită de 
indienii din America. 

t Paweł Edmund Strzelecki (1797—1873) — călător şi geolog polonez, a 
cercetat Australia în 1839—1840; numele lui îl poartă în Australia un râu, 
un vârf de munte, un munte şi un ţinut muntos. 


5 


Dar într-o pustietate, cum era pe atunci California, ce să faci 
cu scândurile? Cu toate acestea, joagărul a fost pus pe 
picioare. Indienii i-au dat foc de două ori şi de fiecare dată a 
fost refăcut din temelii. În timpul celui de-al doilea atac, 
Sutter, înconjurat în casa pomenită, cât pe ce să piară laolaltă 
cu toţi tovarăşii săi. 

Atacul a fost însă respins, iar după două săptămâni, 
joagărul pulsa de viaţă şi robotea ca şi mai înainte. 

Poate că zgomotul roţilor lui îi amintea lui Sutter de 
zgomotul cascadelor din Elveţia natală. Până când, într-o bună 
zi, când roţile tăceau, unul dintre însoțitorii lui Sutter a zărit 
sub ei, în apa străvezie, un bulgăraş galben strălucitor. Era 
aur. 

In ce fel a străbătut într-o clipită pustietatea de patru mii de 
leghe? engleze şi a ajuns la New York vestea despre această 
descoperire, e dificil de spus, destul că din acest moment 
soarta Californiei a fost hotărâtă. 

Negustorii din New York, Boston, Philadelphia şi Baltimore 
şi-au părăsit tarabele, funcţionarii slujbele, plantatorii din sud 
plantațiile, tâlharii de pe Mississippi cotloanele, squaterii€ 
cirezile, vânătorii pădurile - şi tot ce trăia, s-a îndreptat spre 
California să sape şi să caute în râuri, râuleţe, pâraie, coline şi 
trecători. 

Astăzi doar ecluzele, câteodată lungi de câteva mile şi 
înhorbotate cu ghirlande şi voiuri de iederă, volbură şi liane, 
mai amintesc că pe aceste meleaguri se găseşte aur. Astăzi, 
însă, minele s-au transformat în întreprinderi pe acţiuni, iar 
munca mâinilor a fost înlocuită de maşini; odinioară vedeai 
sute de oameni trudind de unul singur cu hârleţul în mână şi 
roaba. Coline întregi erau scurmate de săpători, se schimbau 
apele pâraielor, se muncea ziua şi noaptea, sub arşiţa 
soarelui, fără un acoperiş deasupra capului, în pocnetele 
pistoalelor. 


5 Unitate de măsură terestră şi maritimă variind între 4 şi 5,5 km. 


5 Colonişti care ocupă şi lucrează pământuri înţelenite sau loturi fără 
stăpân; squater = colonul, pionier (lb. engl.). 


6 


II. Sacramento 


Când Sutter şi-a construit prima casă şi joagărul, 
Sacramento nu exista ca denumire a unei localităţi. 

Se numeau astfel nu numai râul, ci şi aşezarea de pe malul 
stâng, un târguşor mexican sărăcăcios în adevăratul înţeles al 
cuvântului. Era alcătuit dintr-un şir de case dărăpănate de-a 
lungul apei, construite din lemn roşu; scândurile subţiri şi 
prost bătute în cuie se desfăceau la palele vântului. Câteva 
locuinţe erau înjghebate din nuiele acoperite cu lut galben, 
scos din râu, altele semănau mai degrabă cu wigwam-urile 
indiene în formă de con, din vârful cărora se înălţau capetele 
prăjinilor. 

Două clădiri, cele mai mari, erau un fel de cârciumi, în care 
se vindea whisky şi mesca//. Seara se auzeau în ele 
înjurăturile caba/leros-ilor* care jucau cărţi, şi scrâşnetele 
uscate ale cuţitelor încrucişate în încăierare. Morţii erau 
aruncaţi în apă de pe verandele largi, deoarece totul se 
petrecea la adăpostul sălciilor plângătoare care creşteau 
peste tot. Rămurelele lor de un verde deschis alcătuiau o 
masă compactă şi încâlcită, în parte cufundată în apă, în parte 
acoperind malul. Lujerele fragede, care abia răsăreau din 
pământ, se amestecau cu cele mature, împiedicând accesul 
spre râu. Nu era cu putinţă să faci un pas prin aceste desişuri 
care însă, pe de altă parte, erau foarte folositoare, fiindcă apa 
nu mai putea să rupă malul care, pe măsură ce lutul se 
depunea printre rădăcini, se înălța treptat, apărând aşezarea 
de inundaţii. Evident, această apărare nu era suficientă; după 
ploile din timpul iernii, valurile roşii acopereau malul, sălciile şi 
aşezarea. Mâlul rămas era năpădit apoi de nalbă, liane şi 
volbură, într-un cuvânt, altă pădure de vegetaţie nestăpânită. 

Celălalt mal era o luncă joasă. 

Este şi acum. Această luncă se întinde cât vezi cu ochii, şi 
cu excepţia lunilor de vară, cea mai mare parte este acoperită 
de apă; suprafaţa acestei „prerii” atrage privirile cu verdeaţa 


7 Băutură mexicană tare. 
8 Aici, călăreț (Ib. span.). 


vie, veşnic proaspătă, a ierburilor, şi jocul miilor de culori ale 
florilor de luncă. Lalele, irişi şi crini albi, garoafe mari, roşii-pal 
şi vanilii galbene îşi iţesc capul prin iarbă şi, legănate de vânt, 
fac ape-ape, ca un curcubeu. Prin crânguri se înalţă stejarii 
negri, care nu-şi leapădă frunzele niciodată. 

Lunca se întinde de-a lungul malului drept până la ocean, 
oferind un adevărat pământ al făgăduinţei păsăretului de apă. 
Gâşte sălbatice şi cormorani, pelicani, rațe cenuşii, negre şi 
trandafirii, cocori şi bâtlani îşi fac cuiburile, trăiesc şi mor aici 
într-o linişte netulburată. 

În locurile mai uscate, trăiesc iepurii, prin mlaştini şi 
crânguri - elanii, cerbii şi pumele, pretutindeni pasc cârduri de 
cornute. Aduse în Mexic încă de pe vremea iezuiţilor, vitele s- 
au înmulţit aici foarte mult. Lunca hrănea aşezarea, întrucât 
mexicanii erau crescători de vite. Pe timpul joagărului lui 
Sutter, agricultura aproape că nu exista. La sud de Los 
Angeles, preoţii cultivau la mission primii butuci de viţă de vie, 
dar la nord se cultiva doar porumbul, ale cărui boabe erau 
măcinate primitiv între pietre. Altminteri, adevărata avere o 
alcătuiau boii şi vacile, pentru care nu se găseau cumpărători. 
Nici o corabie nu străbătea încă bay-uľ grozav de la San 
Francisco. Nu puţini caballeros jucau pe o carte câte zece boi 
şi douăzeci de vaci. Bogăţie mai însemnau şi hergheliile de 
cai, aşa-zişii mustangi, cu ochii sângeroşi şi coame uriaşe, iuți, 
dar răi. Femeile lipseau cu desăvârşire. Localnicii îşi luau 
neveste dintre indiencele din seminţiile Soussonilor şi ale 
Şerpilor, care trăiau pe versantele din Sierra Nevada”. 

Se ducea o viaţă aspră, pe jumătate sălbatică. Luna care se 
înălța seara deasupra „luncii” lumina un ţinut adormit, cu totul 
primitiv. Fumurile care se înălţau printre sălcii erau singurul 
indiciu că pe malul râului Sacramente trăiesc oameni. Liniştea 
era întreruptă doar de urletul animalelor sălbatice şi de 
hârşcâitul istoricului joagăr. 


? Golf (lb. engl.). 


10 Lanţ muntos în Anzii Cordilieri în S.U.A. între Marele Bazin şi Valea 
Californiei. 


8 


III. Sacramento 


După descoperirea aurului, totul s-a schimbat în numai 
câţiva ani. 

Casele mexicanilor s-au aplecat şi mai mult peste apă, dar 
perpendicular pe cursul râului a crescut, ca ciupercile după 
ploaie, city-ul!! anglosaxon. Ce-i drept, acest city era alcătuit 
dintr-o singură stradă, care acum se numeşte K-street, dar pe 


atunci i se spunea strada Căutătorilor de aur; n-avea 
caldarâm, şi casele nu se înălţau una lângă alta, într-un şir 
neîntrerupt. 


Între ele se întindeau „pieţe” uriaşe, înconjurate de 
zăplazuri sau năpădite de pâlcuri de stejari. La fiecare capăt al 
străzii s-a construit câte un hotel; unul purta un nume 
pretenţios, „Hotelul Gentlemenilor”, iar celălalt unul obişnuit - 
„Ursul Cenuşiu”. Erau cele mai frumoase clădiri din oraş. De 
aceea, pe dinaintea lor mişunau ziua şi noaptea căutătorii de 
aur; figuri fioroase cu cuţitele la brâu, cu pălării cu borurile 
ferfeniţă şi chipuri  înnegrite de soare, sălbatice, 
amenințătoare. Sute de asemenea oameni au fost răpuşi de 
securea indienilor sau de greutăţile călătoriei prin pustietăţile 
Far-West-ului.!? 

Supravieţuiau şi rămâneau aici doar uriaşii. Cu toate că şi 
printre ei  bântuiau  frigurile, deoarece malurile râului 
Sacramento nu erau prea sănătoase. Zilnic soseau acum noi 
valuri de oameni dinspre răsărit. Strada Căutătorilor de aur 
fremăta ca un iarmaroc neîntrerupt. Se deschideau prăvălii, în 
care se vindeau lopeţi, hârleţe, site, revolvere, puşti, cămăși 
de flanelă, sombrero-uri, mercur, slănină, făină şi băutură. 

Când venea, căutătorul de aur scotea din sân penele 
umplute cu nisip auriu şi plătea vărsându-l pe tejgheaua 
prăvăliei. Plătea pentru fiecare lucru cu aur. Negustoria 
aducea mai mulţi bani chiar decât truda săpătorului. E destul 
să spunem că un funt de făină costa în banii de astăzi doi 
dolari. Tot câştigul căutătorilor de aur intra în buzunarele 


11 City = oraş (lb. engl.). 
12 Vestul îndepărtat (Ib. engl.). 


negustorilor. O dovadă în acest sens este francezul Maria, 
care a scos aur de milioane şi a murit ca vai de el. Căutătorul 
de aur nu se îngrijeşte de ziua de mâine. El joacă la loterie cu 
pământul care poate să-i aducă în fiecare dimineaţă mii de 
dolari; în plus, în acele timpuri, viaţa atârna de un fir de păr, 
aşa că nimeni nu-şi refuza nimic. 

Foarte norocosul Maria intra în prăvălie încărcat ca un catâr 
şi câteodată nu ieşea afară vreme de o lună de zile, adică atât 
cât îi ajungea aurul; apoi stăpânul sa/oon-ului!? îl arunca beat 
în cea dintâi groapă părăsită de alţii; când se trezea, începea 
să sape şi iarăşi găsea milioane. 

Se spunea despre el că-l cheamă aurul de sub pământ. Era 
şi mistic. Fusese auzit adesea şopocăind prin vreo crăpătură 
sub pământ... cu cine? Se credea, fireşte, că numai cu 
omuleţul galben cu ochii verzi, care întruchipa Spiritul aurului. 

Negustorii acaparau deci tot ce scotea săpătorul din 
pământ. Erau cu toţii nişte şnapani renumiţi. Işi disputau 
căutătorii de aur la licitaţie, ca şleahticii noştri pe evrei. Dar şi 
îndeletnicirea lor era primejdioasă, unii sfârşeau cu un glonţ în 
creier şi cu un cuţit în inimă, alţii dispăreau pur şi simplu de 
pe lume şi nu se mai auzea nimic de ei; pe atunci, nimeni nu 
se îngrijea de nimeni, adevărul nu se ştia niciodată. Lumea 
clătina din cap şi şoptea: „L-a omorât unchiuleţul grizzly”. 
Grizzly însemna ursul cenuşiu. Şi aşa se încheia totul. 

Aşa că negustorii trebuiau să se păzească. lşi ţineau 
„nugeţi” sau „pepitele”, adică bucăţile de aur, la fereastră şi 
revolverele la brâu. 

Viaţa a devenit şi mai sălbatică decât pe vremea când 
hârâia joagărul în această pustietate. 

Din Răsărit veneau oameni de cea mai proastă speţă: 
tâlhari condamnaţi la moarte, incendiatori, hoţi, pirați de pe 
Mississippi, aventurieri din stepă. Europa şi America îşi 
trimiteau acolo drojdia şi zoaiele; până şi oamenii paşnici 
cândva se sălbăticeau în această pustietate şi în asemenea 
societate. 

Cele mai diferite neamuri se amestecau într-un haos de o 
sută de limbi; francezi, nemți, irlandezi, yankei, emigranţi 


13 saloon = crâşmă (lb. engl.). 


10 


polonezi şi chiar indieni. 

În acest vălmăşag dezlănţuit, nu exista nici un drept, nici o 
lege, nici o apărare a celor mai slabi împotriva celor puternici. 
Singurele elemente care hotărau relaţiile dintre oameni erau 
revolverul şi cuțitul. 

Strada Căutătorilor de aur era plină de beţivani, Aceşti 
oameni cu feţe învâlvorate, în cămăşi descheiate la gât, se 
împleticeau de la un trotuar la altul, urlând cu glasuri răguşite: 
Darling, | am growing old!'*, şi trăgând, ca să se distreze, cu 
revolverul în gardurile ciuruite ca o sită. 

Noaptea pe stradă ardeau „felinare” de hârtie, îmbibate cu 
grăsime, sau grămezi de uscături. Asistaţi de mulţimea 
spectatorilor, oamenii se băteau în plină zi cu cuţitele şi nu-i 
împiedeca nimeni. Dimpotrivă, cercul alcătuit de spectatori, 
sau aşa-zisele „ringuri”, îi aţâţau pe potrivnici. Jocurile de cărţi 
erau de asemenea la mare cinste. Luna care odinioară, 
înălțându-se deasupra „luncii”, lumina, un ţinut paşnic, 
adormit, lumina acum o adevărată gheenă a lăcomiei 
omeneşti şi a desfrânării. Pe locurile goale, printre stejari, 
emigranții care nu apucaseră să-şi ridice casc, îşi întindeau 
tabăra înapoia carelor. Focurile ardeau ziua şi noaptea, 
alimentate cu lemn roşu şi ramuri de oţetar; în jurul lor, nou 
veniţi îşi pregăteau cina sau se destindeau după greutăţile 
călătoriei îndelungate. Căruţele le ţineau loc de hambar, şură, 
magazie sau locuinţă. Cărau totul în ele, începând cu 
rezervoarele de hrană, armele şi uneltele pentru săpat, şi 
sfârşind cu speranţele îmbogăţirii şi ale unei sorţi mai bune. 

Câteodată se iveau certuri între noii sosiți şi cei veniţi mai 
demult. Pricina o oferea de obicei vreun aventurier localnic, 
hărşit cu viaţa, care, trecând pe lângă căruţe, îi insulta pe 
emigranţi cu salutul: „Hail, greenhorns!””. |n asemenea cazuri, 
se trăgeau zece-cincisprezece gloanţe de revolver, lucru prea 
obişnuit în acest oraş. 


14 Aici: Ascultă la mine, dragă, eu sunt un om trecut prin multe (Ib. engl. 
am.) 
15 Ce mai faceţi, novicilor? (Ib. engl.). 


11 


IV. Sacramento. Elemente noi 


Oraşul se înălța repede. Pe lângă cântecele beţivilor, ţipete 
şi împuşcături, de dimineaţa până seara se auzea zgomotul 
securilor. Noroiul roşu de pe strada Căutătorilor de aur se 
întărea din cauza aşchiilor. Construirea caselor în ritm susţinut 
a dat naştere la un fel de industrie tot atât de bănoasă ca şi 
negustoria, mai cinstită, însă. O astfel de industrie era, 
producerea de scânduri. Joagărul lui Sutter tăcuse, înfricoşat 
parcă de cele ce se petreceau în oraş, dar în locul lui au 
apărut altele. In spatele gardurilor, s-au deschis depozite de 
rezerve lemnoase pe care puteai citi inscripţii uriaşe cu creta 
sau cu cărbunele: „Lumber for sale”!5. Cine nu avea norocul 
lui Maria în căutarea aurului, arunca târnăcopul şi roaba, 
punea mâna pe secure şi putea să taie copaci. Acolo, sub 
înrâurirea pădurii, a liniştii şi a acelor cuvinte tainice pe care 
codrul le şopteşte omului, se purifica adesea de lăcomie, de 
febra aurului, şi devenea un om cinstit. Copacii tăiaţi erau 
aduşi până la joagărele din oraş. Căutătorii de aur îi plăteau 
tot cu nisip de aur. Munca tăietorilor de lemne avea şi o 
însemnătate mai adâncă: defrişa pământul, pregătindu-l 
pentru viitorii agricultori. 

Cu încetul, s-a creat astfel o categorie aparte de oameni, 
care a constituit primul element paşnic şi cinstit în această 
colectivitate. Curând puteau fi deosebiți de la prima 
aruncătură de ochi de ceilalţi căutători de aur din oraş după 
expresia liniştită, deşi amenințătoare, a feţei. Nici cei mai mari 
scandalagii nu se luau bucuroşi ia harţă cu aceşti „oameni ai 
pădurii”, care trăiau uniţi asemenea verigilor unui lanţ. Ei au 
alcătuit un „cartel”, adică o tovărăşie, care avea drept scop 
câştigul şi apărarea în comun. 

Aceasta a fost cea dintâi organizaţie socială din această 
ţară. 

Viaţa lor era neobişnuit de trudnică, de aceea, cei care se 
apucau de asemenea muncă erau adevăraţi atleți. 

Securea cere şi mai multă forţă decât târnăcopul şi roaba. 


16 scânduri de vânzare (Ib. engl.). 


12 


Munca lor consta din tăierea copacilor şi lupta cu indienii. La 
strigătul: /ndians, aruncau topoarele şi apucau puştile. Nu 
erau nici ei nişte mieluşei; îi scalpau şi ei tot atât de bine pe 
indieni, cum îi scalpau şi indienii pe ei. În oraş, se mai 
deosebeau de ceilalţi şi după ciufurile însângerate care le 
atârnau la cingătoare. 

Ei au stârpit cu totul seminţia Şerpilor, iar pe Soussoni i-au 
izgonit pe celălalt versant al Sierrei. Provocaţi de cineva, 
deveneau înspăimântători. Odată, strada Căutătorilor de aur a 
fost martorul unei adevărate bătălii între ei şi căutătorii de 
aur, în care au pierit douăzeci de oameni. La început, erau 
săraci şi trăiau ca indienii, sau chiar mai rău; dormeau în 
pădure sub cerul liber şi se hrăneau cu carne friptă în spuză 
sau în lut. Dar după aceea, pe măsură ce creştea cererea de 
scânduri la Sacramente „cartelul” a început să facă afaceri 
straşnice, iar membrii lui au devenit oameni bogaţi, în 
general, se ajunsese până acolo, încât săpătorii, adică cei 
care-l scoteau, aveau mai puţin aur decât toţi ceilalţi. Cu 
timpul, tăietorii de lemne şi-au ridicat fie case izolate prin 
păduri, fie mai multe laolaltă, dând naştere la aşezări noi, 
Lathrop, de exemplu, o localitate smulsă, în adevăratul sens al 
cuvântului, urşilor cenuşii. În aceste aşezări, au început s-o 
ducă destul de bine, drept care au început să fie interesaţi ca 
fiecare dintre ei să nu se mai teamă pentru averea şi viaţa lui. 

Astfel, din haos se desluşea treptat nevoia institutului şi a 
organizării vieţii. 

Cu toate acestea, în oraş, printre căutătorii de aur, haosul a 
continuat să existe, adâncindu-se şi mai mult din cauza noilor 
valuri de aventurieri care soseau neîncetat. 


13 


V. Lumini şi umbre 


În curând, au luat fiinţă două tabere. Una era alcătuită din 
tăietorii de lemne şi toţi oamenii mai cumsecade şi mai avuţi 
din oraş, pentru care legea însemna posibilitatea de a se 
bucura în linişte de bogăţia lor. In cealaltă, intrau căutătorii de 
aur de joasă speţă şi scandalagiii din toate colţurile lumii, al 
căror număr se mărea cu fiecare caravană care sosea. 

Munca săpătorilor, mai ales acolo unde se desfăşoară fără 
maşini, şi constă în folosirea roabei, a târnăcopului, a 
hârleţului şi a mâinilor, este foarte grea. Să sapi căruţe întregi 
de pământ, să sfărâmi cuarțul şi să-l clăteşti într-o albie cu 
apă, apoi să dizolvi aurul în mercur, în sfârşit, să solidifici 
mercurul la foc - iată sarcina căutătorului de aur, de la care 
nu se poate eschiva nici o clipă. 

Majoritatea celor veniţi la Sacramento se compunea însă 
din scandalagii şi leneşi învederaţi. Aceştia veneau aici să-şi 
caute norocul, nu să muncească. Idealul lor era să găsească 
din întâmplare o „pepită” de câteva zeci de funţi şi să câştige 
astfel dintr-o dată milioane. 

Asemenea cazuri sunt însă foarte rare şi, cum astfel de 
oameni n-aveau nici o tragere de inimă pentru munca intensă, 
neîntreruptă, singura care aducea venituri, cei mai mulţi se 
descurajau repede. 

Se înmulţeau aşadar cei fără căpătâi şi fără mijloace de 
întreţinere. Dar nu numai atât! În California nu e prea greu să 
găseşti hrană, dar aceşti oameni ardeau de dorinţa de a 
ajunge la bogății fantastice fără să facă nimic. 

In ce fel puteau să le dobândească? Nimic mai simplu, 
jefuindu-i pe cei care le scoteau din pământ cu sudoare şi 
trudă amarnică. 

Aşa erau cei mai mulţi. De aci situaţia îngrozitoare, 
incidente, dispute pentru terenuri, încăierări şi crime. 
Trândavii vagabondau de colo-colo. „Hotelul Gentlemenilor” şi 
„Hotelul Ursului Cenuşiu” erau pline ziua şi noaptea. Beau fără 
încetare şi fără să ştie pe ce. Trăiau din tâlhării; jucau cărţi 
mai abitir ca mexicanii, cărora le furau vitele şi caii de pe 


14 


„luncă”. 

Acest soi de îndeletnicire avea însă şi părţi mai întunecate. 
Când vreunul dintre ei se aventura pe „luncă” şi auzea şuierul 
lasso-ului!”, acel şuierat era ultimul care-i ajungea la urechi pe 
lumea asta. 

De pe malul stâng, de la ferestrele caselor care se aflau 
lângă râu, se vedeau vitele oprindu-se uneori printre 
tufărişurile din „luncă”, mugind jalnic cu botul în vânt şi 
bătând pământul cu copitele. Mai mult ca sigur că acolo se 
afla vreun hoit. 

Dezmăţul a crescut totuşi în cel mai mare grad. Niciun oraş 
din timpurile mai noi nu prezintă atâtea exemple de crime 
abominabile, de pierdere a oricăror simţăminte omeneşti, 
atâtea  dezlănţuiri de patimi, câte prezenta pe atunci 
Sacramente. S-a ajuns până acolo, încât un om care ieşea pe 
stradă, avea doar cincizeci la sută şansa de a se întoarce viu 
acasă. Noaptea erau atacate şi casele, care se apărau cu 
înverşunare. Căutătorii de aur săreau în ajutorul negustorilor, 
negustorii îi ajutau pe căutătorii de aur. Când incidentul 
depăşea limitele obişnuite, se cerea ajutorul muncitorilor de la 
joagăre. 

De partea apărătorilor, luptau de asemenea vânătorii din 
stepă, care există pretutindeni, călăuzindu-se după legea 
pustiului. 

Tâlharii erau totuşi cei mai mulţi. Fiecare zi aducea 
nelegiuiri tot mai cumplite. Sutter îşi smulgea părul din cap de 
disperare, blestemând ziua în care a construit joagărul şi clipa 
când a fost descoperit aurul. 


17 Curea sau frânghie lungă, terminată la un capăt cu un laţ, folosită în 
America pentru prinderea animalelor sălbatice. 


15 


VI. Unchiuleţul sângeros 


Reacţia nu s-a lăsat prea mult aşteptată. Struna întinsă prea 
mult, plezneşte. De la o vreme, după ce luna se ridica 
deasupra „luncii”, oameni necunoscuţi se strângeau sub 
stejarul cel mare de lângă râu. 

Consfătuirile lor au durat o săptămână. 

Şi deodată, într-o bună dimineaţă, au apărat nişte foi scrise, 
care fuseseră lipite noaptea pe toate casele, hotelurile şi 
gardurile. 

Pe aceste afişe, figura drept titlu, scris cu litere mai groase, 
un singur cuvânt „Lynch. 

lar mai departe se putea citi: 

„În ziua... luna... anul... pe malul râului Sacramento a fost 
înfiinţat Comitetul Siguranţei Publice, care anunţă locuitorilor 
următoarea lege: 

Orice atentat la viaţa şi proprietatea altuia, aşadar uciderea 
unui alb, jaful şi furtul, va fi pedepsit cu moartea prin 
spânzurare. 

Acuzaţii vor avea apărători aleşi dintre membrii Comitetului. 

Sentinţele vor fi executate fără întârziere la stejarul care se 
află lângă râu”. 

Nu semna nimeni. 

După apariţia anunţului, trei zile a domnit liniştea. N-a fost 
ucis nimeni, n-a avut loc nici un furt, nu s-a îmbătat nimeni. 

Oraşul a răsuflat uşurat. Tâlharii alcătuiau majoritatea, cum 
am mai spus, dar în natura omenească există înnăscute 
respectul şi frica de lege, chiar dacă această lege n-are 
puterea în spatele ei. Inaintea legii, oricare ar fi ea, 
infracţiunea rămâne infracţiune, iar pedeapsa atrage după 
sine responsabilitatea în faţa autorităţii care judecă. Dacă n-ar 
exista aceste instincte, n-ar mai exista legile şi colectivităţile 
umane. 

Pe de altă parte, la Sacramente nu ştia nimeni cine 
reprezintă instanţa, prin braţul cui avea să lovească taina 


18 Charles Lynch, proprietar de sclavi şi magistrat din statul Virginia, 
care a încurajat practica uciderii fără judecată a negrilor. 


16 


amenințătoare a dreptăţii, care atârna acum deasupra crimei. 
Taina deci mărea şi mai mult spaima. 

Trei zile s-au scurs în linişte. A patra a avut loc un incendiu. 
Nu ştia nimeni dacă focul fusese pus de cineva sau dacă 
izbucnise întâmplător; de asemenea, nimeni nu s-a străduit să 
afle adevărul. Tâlharii au prins curaj. 

În plus, s-au numărat; erau mai numeroşi. Deci n-aveau de 
ce se teme. Cu încetul, au reînceput beţiile; nici pentru asta n- 
a fost pedepsit nimeni. Curajul lor a crescut şi mai mult, aşa 
că la vreo săptămână după lipirea afişelor, împuşcăturile de 
revolver au reînceput să răsune pe strada Căutătorilor de aur. 

Dar în dimineaţa următoare, vântul care bătea dinspre 
„luncă” legăna cinci trupuri de tâlhari spânzurați de ramurile 
stejarului de lângă râu. 

Lucru ciudat. Această privelişte nu i-a înfricoşat pe tâlhari. 
Taina dreptăţii pare mai înspăimântătoare când ameninţă, 
decât atunci când pedepseşte. In oraş, s-a iscat o vânzoleală 
de nedescris. Seara, mulţimi înarmate, strigând: „ne ucid”, au 
pornit cu îndârjire spre locul unde creştea stejarul, să-l taie 
sau să-i dea foc. Partida ordinii, în frunte cu misteriosul 
Comitet al Siguranţei Publice, a pus şi ea mâna pe arme. S-a 
trimis numaidecât după oamenii de la joagăre şi după tăietorii 
de lemne din pădurile apropiate. Cartelul s-a ridicat ca un 
singur om şi, după două ore, a fost văzut coborând spre oraş 
de pe colina apropiată, în pas liniştit, aproape ostăşesc, tăcut 
şi mohorât, grupul bărboşilor tăietori de lemne. O oră mai 
târziu, au fost aprinse depozitele de scânduri şi noaptea, la 
lumina incendiului, s-a încins o luptă crâncenă care a durat 
până dimineaţa. 

Tâlharii erau mai numeroşi, dar acționau haotic, aşa că 
victoria a înclinat balanţa de partea apărătorilor ordinii. 

A doua zi, stejarul a fost iarăşi împodobit cu trupurile 
spânzuraţilor. Au fost pedepsiţi astfel toţi cei prinşi cu arma în 
mână, peste patruzeci de persoane. 

Din acel moment, a început războiul în înţelesul deplin al 
cuvântului, neîntrerupt şi pe viaţă şi pe moarte, pe ascuns şi 
în văzul tuturor. 

Numărului  tâlharilor, Comitetul i-a opus organizarea. 


17 


Organizarea făptuieşte uneori crime, dar crima nu îndrăzneşte 
să se organizeze niciodată. 

Amândouă părţile întreceau orice măsură în cruzime. Să ne 
închipuim acea colectivitate alcătuită numai din bărbaţi trăind 
în pustietate, sălbăticiţi, cu inimile tari ca şi cuarțul pe care-l 
fărâmiţau zilnic, şi o să înţelegeţi că mila, dragostea şi 
iertarea erau acolo nişte cuvinte necunoscute. 

Nimic nu le îmblânzea obiceiurile, în schimb, totul le aţâţa 
sângele. Se hrăneau aproape exclusiv cu carne şi beau numai 
whisky. Nu se întâlneau niciodată cu cineva mai slab şi fără 
apărare, care să le solicite mila, blândeţea şi ocrotirea, Printre 
ei nu se afla nici o femeie. 


18 


VII. Orizontul se lărgeşte 


În cele din urmă, a apărut cea dintâi. Cu o caravană, a sosit 
şi o spălătoreasă franceză. Era o aventurieră tânără şi bine 
făcută care ştia să se descurce în orice situaţie. În oraş, a fost 
organizată în cinstea ei o adevărată festivitate. Căutătorii de 
aur îşi treceau din mână în mână pantofii ei, în care turnau 
nisip de aur. În prima zi, a strâns o mare avere, iar în cea 
următoare a primit aproape o sută, de declaraţii de dragoste. 
O lună mai târziu, a plecat la New York cu o balenieră care a 
acostat întâmplător în bay-ul de la San Francisco. 

Dar într-o bună zi, locuitorii oraşului au văzut o privelişte 
care avea să li se întipărească în memorie pentru multă 
vreme. Asta s-a petrecut într-unul din acele întâmplătoare 
momente de armistițiu între Comitetul Siguranţei Publice şi 
tâlhari, care surveneau din când în când, aşa cum în timpul 
unei furtuni răbufnirile vântului sunt presărate cu momente de 
acalmie. Stejarul de pe malul râului n-avea „podoabe”, iar 
strada Căutătorilor de aur era liniştită. Gentlemenii şedeau pe 
verandele hotelurilor, mestecând tutun şi odihnindu-se după 
truda zilelor grele cu picioarele sprijinite de balustrada 
verandei. Era o vreme splendidă, văzduhul limpede, bolta 
cerească rumenită de lumina serii. Siluetele caselor, ale 
copacilor, ale joagărelor îndepărtate şi ale pădurilor se 
conturau cu acea expresivitate pură, proprie sfârşitului zilei. 
Soarele spusese şi numai colina care se înălța la capătul 
deportat de râu al străzii lumina cu străluciri orbitoare. 

Deodată, în această lumină s-a ivit o cavalcadă ciudată, în 
frunte, se afla un urs uriaş, care trepăda mărunt, clătinându-şi 
capul fioros şi aruncând priviri piezişe în amândouă părţile. 
Pesemne că era îmblânzit, fiindcă pe grumaz purta o eşarfă 
lată, roşie. 

La această privelişte, gentlemenii care şedeau pe verandă 
au zvâcnit în picioare; au ieşit cu toţii în stradă, iar negustorii 
au încremenit în pragul prăvăliilor. 

— Shoot! Shoot!!” au răsunat glasuri amestecate. 


19 Trage (lb. engl.). 
19 


— Stop! s-au auzit altele, este îmblânzit. 

În acest timp, caravana a intrat încet pe uliţă. 

După urs, călăreau pe cai mari şi puternici douăzeci de 
negri, înveşmântaţi în pelerine albe şi înarmaţi din cap până-n 
picioare. Erau cele mai frumoase exemplare de negri din tribul 
Yollof, care pot fi văzuţi astăzi numai prin hotelurile uriaşe din 
New York şi Chicago, cu faţa mată, neagră ca noaptea şi 
aidoma feţelor de sfinx, adevărate „buză groasă”, al cărui păr 
se încreţeşte mărunt chiar lângă piele, ca lâna berbecilor din 
Crimeea. 

Negrii erau urmaţi de o amazoană pe un mustang grozav. 

La vederea ei, căutătorii de aur, tăietorii de lemne, vânătorii 
şi negustorii au rămas cu gura căscată. Asemenea apariţie nu 
se văzuse de când lumea la Sacramento. Femeia era tânără, 
distinsă şi graţioasă. Un fante a strigat: „Jos pălăriile!” şi 
capetele s-au descoperit numaidecât. Un beţivan, care nu mai 
ştia pe ce lume trăieşte, a mugit pe neaşteptate: Yankee 
Doodle”, dar glasul i-a fost înăbuşit pe dată. S-a aşternut o 
linişte adâncă, de parcă pe strada oraşului trecea o fiinţă 
nepământească. 

Zvelta şi frumoasa domnişoară, al cărei păr blond era 
vălurit de adierile vântului de seară, privea în toate părţile eu 
ochii-i albaştri, luminoşi, sigură de sine, liniştită, cu anume 
mândrie chiar. Pe faţa ei delicată nu se vedea nici urmă de 
îngrijorare; din contră, îţi dădeai seama de la prima 
aruncătură de ochi că este o fiinţă curajoasă, obişnuită să 
comande şi să i se îndeplinească voile, chiar dacă ar fi fost 
vorba de nişte capricii 

După ea, veneau căruțele acoperite cu pânză tărcată de 
Pittsburg, fiecare trasă de patru perechi de satiri minaţi de 
albi sau de metişi?!. Pe lângă căruţa dinainte, călărea un 
bărbat de statură mijlocie, nu prea tânăr, care părea 
conducătorul caravanei; se întorcea mereu cu grijă nespusă 
spre căruţa în care prin deschizătura pânzei date la o parte se 


20 Vechi cântec popular nord-american, cântat de armatele 
revoluţionare în timpul războiului de independenţă (1775—1783), socotit 
astăzi drept imnul naţional neoficial al S.U.A. 


21 Persoană provenită din căsătoria a doi indivizi de rase diferite. 


20 


vedea o fetiţă aşezată, eu părul negru şi faţa palidă, 
frumoasă, îngerească aproape, dar tristă. Ochii ei larg deschişi 
nu răsfrângeau lumina de afară, nu se mijeau la razele 
soarelui; era nevăzătoare. 

În celelalte căruţe, nu mai era nimeni. Mai mult ca sigur că 
erau încărcate cu unelte şi rezerve de hrană. 

Cortegiul se sfârşea cu al doilea detaşament de yollofi. 

Întreaga caravană, înaintând destul de compactă, a ajuns la 
„Hotelul Gentlemanilor”. Deodată, amazoana a cotit într-o 
parte şi, apropiindu-se de grupul care stătea lângă balustradă, 
a întrebat cu glasul calm, răsunător: 

— Gentlemeni, vreţi să-mi spuneţi dacă generalul Sutter 
este în oraş? 

— Yes, ma'am?” , i-au răspuns politicoşi căutătorii de aur. 

— Şi care-i casa lui? 

Vreo zece-cincisprezece oameni s-au repezit s-o conducă. 
Casa nu se afla pe strada Căutătorilor de aur, ci mai spre sud, 
la vreo jumătate de milă. Conducătorul a făcut un semn şi 
întreaga caravană a ieşit din stradă şi s-a îndreptat spre 
direcţia arătată. 

Mulțimea a pornit în urma ei. 

După un sfert de oră de drum, au ajuns la casa lui Sutter, 
care se zărea cu greutate printre stejari şi arbuştii de nalbă. 
Acolo, amazoana, conducătorul îndesat şi nevăzătoarea au 
coborât şi au intrat înăuntru. 

După o clipă, pe verandă a ieşit Sutter cu capul descoperit. 
L-au auzit împărțind ordine negrilor şi căruţaşilor, ca să 
deshame catârii şi să scoată şeile de pe cai, fiindcă /adies? 
aveau să înnopteze la el. 

Curioşii au prins din zbor cuvântul /adies. Cine puteau să 
fie? Vor rămâne sau vor pleca? Se vor stabili la Sacramente? 
Printre locuitorii oraşului, nu era nici unul care să nu dorească 
fierbinte acest lucru. 


22 Da, doamnă (Ib. engl.). 
23 Ladyes = doamnele (lb. engl.). 


21 


VIII. Impresii 


Când luna s-a înălţat deasupra „luncii” şi a luminat aburii 
scămoşi care se ridicau din mlaştini, în oraş nu se mai auzeau 
nici glasurile răguşite ale beţivilor, nici detunăturile puştilor. 

O banda de scandalagii au încercat să străbată străzile, 
ţipând ea de obicei, dar au fost împrăştiaţi cât ai bate din 
palme. 

— N-aţi aflat oare, Goddam”, că ladies au venit în oraş? Le- 
au spus căutătorii de aur, alungându-i pe irlandezii ameţiţi 
acasă şi printre stivele de scânduri. 

In schimb, cei care au venit ca de obicei la „Hotelul 
Gentlemanilor” erau atât de mulţi, încât a avut loc un 
adevărat meeting. S-a dezbătut pe larg cine puteau să fie 
aceste /adies, iar problema rămânerii sau a plecării lor a 
devenit cea mai arzătoare întrebare a momentului. 

Pentru aceşti oameni, care-şi duceau viaţa cu mâna pe cuţit 
şi pe revolver, nedeprinşi să vadă nimic care să nu fie 
grosolan, aspru şi brutal, asemenea femei, atât de delicate şi 
frumoase, provenind pesemne din sferele înalte ale societăţii, 
păreau nişte apariţii aproape supranaturale, de vis. Aveau 
impresia că pentru oraş şi pentru ei înşişi ar începe o viaţă 
nouă dacă aceste raze de soare ar lumina deasupra lor. 

lată dar că era destul să apară o femeie, pentru ca 
obiceiurile brutale să se îmblânzească dintr-o dată. Discutau 
de-a valma, dar în linişte. Bowieknives?* rămâneau în teci, iar 
revolverele în buzunare. Nu se mai jucau nici cărţi şi se bea 
numai cocktei/?€, în locul porţiilor uriaşe de whisky. 

Se distrau cu toţii de minune, încântați de noii oaspeţi, pe 
socoteala spălătoresei care fugise cu baleniera. 

— By God!” spunea Henry Rows, un tânăr tăietor de lemne 
din pădurea de stejar, am fost întotdeauna de părere că 


24 Fir-ai să fii! (Ib. engl.). 

25 Corect: bowie-knife = cuţit de vânătoare (lb. engl.). 

26 Amestec de băuturi alcoolice (Ib. engl.). 

27 Aici: Pentru Dumnezeu! sau Pe Dumnezeul meu! (Ib. engl.). 


22 


cealaltă era o humbug”. 

— Cu toate acestea, i-ai cerut mâna, interveni milionarul 
Maria. 

— Pentru că toţi au procedat la fel. De altfel, aş fi luat-o cu 
mine la pădure. Dar cum poţi să le compari?! Acum, când am 
văzut-o pe această /ady, cu părul blond, m-a izbit ceva în 
piept, de parcă am băut grog fierbinte. Asta nu-i o humbug... 

— Well! Well!” au încuviinţat ceilalţi. 

Gentleman!, a continuat Rows, să mă spânzure, dacă n-o să 
mă angajez căruţaş la ea, de-ar fi să mân catârii pe degeaba 
până la moarte. 

— Astâmpără-te, Rows! l-a îndemnat un căutător de aur în 
vârstă. 

— Mai bine blestemat, decât să mă astâmpăr! Pe braţul 
ăsta! N-am să mă liniştesc, cât timp îmi bate o inimă în piept, 
până când n-am să aflu cum o cheamă şi dacă are de gând să 
rămână aici. Good bye”. Mă duc imediat să aflu ceva sigur. 

Spunând acestea, tânărul tăietor de lemne şi-a pipăit 
instinctiv cuțitul, să vadă dacă iese mai uşor din teacă, apoi a 
plecat. După plecarea lui, căutătorii de aur mai vârstnici şi mai 
bogaţi, care se declaraseră cu tot sufletul de partea ordinii, au 
început să cântărească lucrurile altfel. Dacă aceste femei ar fi 
rămas în oraş, le-ar fi fost mai uşor să asigure ordinea şi 
securitatea locuitorilor. Se pare că un singur cuvânt al blondei 
lady ar atrage de partea ei roiurile de gentlemani, iar viaţa 
insuportabilă fără siguranţa averii şi a zilei de mâine s-ar 
putea sfârşi o dată pentru totdeauna. 

Acestea şi alte asemenea chibzuieli au fost întrerupte de 
venirea lui Rows. S-a întors la numai o oră după ce plecase, 
dar într-o stare destul de jalnica, fără pălărie, cu cămaşa ruptă 
şi fără cuţit. L-au înconjurat numaidecât. 

— Ce s-a întâmplat? Ce ai? l-au întrebat din toate părţile. 

— Ce s-a întâmplat? răspunse Rows. Miss Monteray este un 
înger. 

— Aşadar, Monteray se numeşte? 


28 Înşelătorie, impostură, escrocherie (Ib. engl.). 
29 Bine! Bine! (Ib. engl.). 
30 La revedere (lb. engl.). 


23 


— O, yes! dar, by God, ascultaţi-mă! Merg eu şi-mi zic: o să- 
| întreb pe cel dintâi „buză groasă”. Era întuneric, fiindcă se 
lăsase-ceaţa. Mă apropii şi, în sfârşit, mi se pare că văd 
căruțele; mă uit eu şi parcă văd că se mişcă ceva, aşa că strig: 
hei! sir, ascultă! Când colo, sir începe să mormăie şi mă apucă 
de grumaz! l-am lăsat pălăria, o bucată din cămaşă, cuțitul şi 
am fugit. Alerg spre casa lui Sutter şi zbier cât mă ţine gura, 
iar grizzly (pentru că el era! blestemul să cadă pe capul lui) 
mă goneşte din urmă şi mormăie. Atunci încep să tipe şi cei 
de la căruţe şi, în sfârşit, se deschide uşa şi apare în prag 
domnişoara-noastră; Sutter era în spatele ei cu un felinar. Mă 
prăpăstuiesc la picioarele ei şi strig he/p? iar ursul mă înhaţă 
din nou. 

— Well! Well!... 

— Vouă vă convine să spuneţi: „we//”, dar eu am crezut că 
mi se apropie ceasul de pe urmă. Deodată, domnişoara 
noastră începe să vorbească: „Baby'let him alone!” Auziţi? 
Ea-i zicea ursului baby! Şi-i vorbea cu un glas atât de dulce, ca 
şi când îi pusese cineva miere-n rom; fiara blestemată s-a 
rostogolit la picioarele ei şi a început să mormăie. Cădea-i-ar 
ciuma pe cap şi blestemul meu pe amândouă labele 
dinainte!... 

— Linişteşte-te, Rows, îl potoli flegmatic bătrânul căutător 
de aur. 

— Well, acceptă Rows, atunci domnişoara mă întreabă cine 
sunt şi de ce am nevoie. Când m-am uitat la ea, by God! n-am 
văzut de când sunt asemenea ochi; pun pariu pe o sută de 
dolari contra zece că n-a văzut nimeni nici la New York, nici la 
Philadelphia. Să mă-mbolnăvesc dacă există în tot Estul 
asemenea femeie. Pe două sute de dolari, pe trei sute... 

— Astâmpără-te, Rows!... 

— Când mi s-a adresat astfel cu glasul mai dulce ca al 
maucavisului”, a început să mă doară la lingurică, de parcă 
nu mâncasem nimic de trei zile. li spun deci: beg your 


3 Ajutor! (Ib. engl.). 
32 Dă-i pace, băiatule! (Ib. engl.). 
33 Sturz cântător. 


24 


pardon...” dar mai mult n-am fost în stare. Ea a zâmbit ca un 
înger şi m-a invitat înăuntru. 

— Şi ai intrat? 

— Am intrat, dar n-am cutezat să mă aşez. Mă simţeam atât 
de prost, de parcă mă scalpa cineva, dar în cele din urmă, i- 
am spus că am venit să aflu cine este. Dumnezeu s-o 
binecuvânteze! 

— Şi ea? 

— Ea mi-a zis: sir, spune-le gentlemenilor şi colegilor 
dumitale că mă numesc Mary Monteray; sunt din Louisiana şi 
am venit cu prietenii mei să trăiesc sub ocrotirea lor. 

— Sub ocrotirea noastră? 

— Intocmai! Apoi mi-a strâns mâna. Aşa cum mă vedeţi aici, 
mi-a strâns-o cu mânuţa ei albă, binecuvântată... By Goa! Şi 
mi-a spus că ea ne respectă... 

Rows n-a mai putut să continue din cauza emoţiei. Ceilalţi i- 
au strâns cu seriozitate mâna vânoasă, obişnuită cu securea, 
iar el a rămas tăcut o vreme, apoi n-a mai putut rezista, a sărit 
pe masă, a ridicat capul, a deschis gura şi a răcnit: 

— Ura pentru miss Monteray! 

— Hip! hip! Ura pentru miss Monteray! i-au răspuns o sută 
de glasuri. 

— Ura pentru domnişoara noastră!... 

— Pentru copila noastră!... 

— Pentru dulcica noastră!... 

Au urmat aplauze, discursuri, urări... O jumătate de oră mai 
târziu, au hotărât să meargă cu toţii în delegaţie la 
domnişoara Monteray. 

Strada, întunecoasă cu o clipă înainte, s-a luminat dintr-o 
dată de la mănunchiurile de nuiele şi aşchiile aprinse; la 
lumina lor, mulţimea căutătorilor de aur şi a tăietorilor de 
lemne, alungită ca un şarpe, înainta încet spre casa 
generalului Sutter. 


34 Mă rog de iertare (Ib. engl.)”. 


25 


IX. Intenţii pentru viitor 


Domnişoara de Monteray a început să fie răsfăţata oraşului, 
cu toate că nici unul dintre locuitori nu înţelegea de ce o 
persoană atât de tânără, bogată, pesemne şi atât de 
deosebită prin educaţie şi obiceiuri de oamenii Vestului 
îndepărtat, părăsise statele civilizate din Est şi se mutase într- 
o pustietate sălbatică, unde condiţiile de viaţă erau aspre, 
primejdioase chiar. 

Asta putea să li se pară ciudat multora, cu atât mai mult 
atunci când au aflat că bărbatul blond, nu prea tânăr, care o 
însoțea, şi fiica lui oarbă nu erau rudele ei. 

Miss Monteray era pur şi simplu prietena fetiţei oarbe şi în 
realitate venise în California pentru ea; Mary Monteray era 
tânără, singură, liberă şi nespus de bogată, aşa că putea să 
călătorească, şi să stea unde-i plăcea. 

Când micuţei Nelly (pentru bolnava ameninţată de boala de 
piept clima umedă era ucigătoare) i s-a recomandat să plece 
din Louisiana, Mary a vrut s-o ducă în ltalia, dar întreaga 
Europă era bântuită de viforul revoluțiilor. De altminteri, nici 
bătrânul Taller, tatăl lui Nelly, fermier înnăscut, n-ar fi găsit în 
Italia o ocupaţie potrivită pentru el, aşa că au ales California. 

Mary care, pe lângă noblețea caracterului, avea şi o fire 
profund romantică, a căzut repede de acord cu o călătorie 
care-i făgăduia o mulţime de peripeții. 

Erau hotărâți să ducă în California o viaţă de fermieri. 
Pământul nu aparţinea nimănui. Ce-i drept, unele familii de 
mexicani aveau în stăpânire suprafeţe nemăsurate, dar nu 
locuiau acolo şi nici nu cultivau pământul. Economia, dacă 
exista vreuna, era constituită numai din păstorit. Doar preoţii 
iezuiţi cultivau porumbul şi viţa de vie, mai la sud, la cinci sute 
de mile de Sacramento, în aşa zisele Missions”, în jurul 
acestui oraş, însă, şi nici mai la nord de el nu semănase 
nimeni până atunci nici un bob de grâu. 

Făina se aducea din Est, aşadar economia agrară făgăduia 
venituri considerabile. Taller se aştepta să facă avere în câţiva 


35 Misiune; locul unde stăteau misionarii, clădirea, locuinţa lor (Ib. engl.). 


26 


ani, apoi să se statornicească pentru totdeauna în New. 
Orleans, ţinutul lui natal. 


27 


X. Trudă şi idilă 


S-au scurs câteva luni. 

Nu prea departe de Lathrop, cu ajutorul tăietorilor de 
lemne, s-au construit două case. 

Într-una din ele, locuia Taller cu fiica lui, în cealaltă Mary 
Monteray cu negrii şi cu ursul ei. 

Cele două case se găseau la zece mile de colonia principală 
a tăietorilor de lemne, de la care puteau cere ajutor în caz că 
erau atacați de indieni. Deşi nici forţele locale nu erau de 
disprețuit, deoarece personalul de pază, alcătuit din cei 
patruzeci de yollofi puternici ca nişte stejari şi înarmaţi, putea 
să se apere multă vreme. 

Câţiva vegheau ziua şi noaptea prin împrejurimi, iar ceilalţi 
erau ocupați cu tăierea stejarilor şi a platanilor, ca să curețe 
locul pentru grâiele lui Taller. 

Bătrânul fermier s-a apucat de lucru cu înflăcărare. Acolo 
unde miss Monteray căuta idila, el căuta munca. 

Au găsit amândoi ce-şi doreau. Mary însăşi recunoştea că n- 
a fost niciodată atât de fericită. Teritoriul în care se stabiliseră 
era virgin în accepţia deplină a cuvântului. Ziua se auzea într- 
adevăr hârşcâitul joagărelor pe care tăietorii de lemne le 
construiseră la o depărtare numai de zece mile pe cursul 
pârâului „Pieile roşii”, dar când acestea tăceau, nici un semn 
de viaţă omenească nu tulbura liniştea adâncă. Noaptea, 
maucavişii umpleau cu trilurile lor bungetul pădurii sau uneori, 
printre stânci, se auzea răgetul pumei. Locul era bine ales. 
Casele se aflau în vale, pe amândouă malurile pârâului 
limpede ca şi cristalul şi acoperit de sălcii plângătoare, dar 
tocmai acolo unde pârâul se prăbuşea de pe un fel de terasă 
mai înalta, formând trei cascade destul de mari. Deasupra 
cascadelor atârnau ghirlande întregi şi perdele de liane 
amestecate cu lujerele „wachliilor” împodobite cu flori bogate, 
purpurii. Poalele stâncilor roşii de granit erau acoperite cu 
tufişuri încâlcite de trandafiri sălbatici. 

Stâncile de granit ridicau împrejur un fel de ziduri uriaşe, 
despărţind valea care semăna cu un amfiteatru, de restul 


28 


lumii, iar dincolo de ele fremăta pădurea de stejari negri şi 
arbori de esenţă tare. 

Un podet fragil de lemn roşu aruncat peste pârâu, unea cele 
două maluri. Acesta era locul îndrăgit de Mary, în care îşi 
petrecea de obicei-dimineţile, citind sau învăţând-o pe micuța 
Nelly. Uneori, de pe podeţ, Mary îşi aţintea privirile în 
depărtarea pârâului care părea că aleargă într-o ţară 
misterioasă. Pentru că adâncurile pădurii erau în acea vreme 
încă pline de taine. Atunci Mary îi povestea nevăzătoarei Nelly 
despre aceste minuni care o înconjurau, iar copila o asalta cu 
tot felul de întrebări. 

Din nefericire, noţiunile de culori şi forme aproape că nu 
existau pentru mintea acestei fetiţe, de aceea Nelly se 
exprima câteodată cam aşa: 

— Mary, pârâul este trist, fiindcă plânge, eu îl aud bine; 
pădurea e tristă şi ea şi mai mult ca sigur că e bătrână; dar 
cum sunt florile şi cerul, nu ştiu deloc. 

Mary îi explica şi ea cum putea, dar copila sfârşea de obicei: 

— Nu înţeleg, Mary, draga mea, nu înţeleg. 

lar după o vreme adăuga: 

— Aici însă, e foarte bine. 

Intr-adevăr era bine. Aerul îmbălsămat, uscat şi cald, ale 
cărui adieri sărutau faţa fetiţei, îi umpleau de viaţă pieptul 
plăpând; de departe se auzeau cântecele monotone, dar 
sonore, ale negrilor pe care-i supraveghea tatăl ei... Sălciile 
şopocăiau dulce, printre frunze, roiuri de fluturi mari, albaştri, 
se zbenguiau peste capetele blonde ale fetelor. 

— Ah, Nelly, dac-ai putea vedea şi tu toate astea! îi spunea 
Mary. 

— Nu te necăji, îi răspundea copila. Mă gândesc că vezi tu şi 
mă bucur foarte mult. 

Atunci Mary îşi apăsa buzele trandafirii pe fruntea, palidă a 
fetiţei. Acalmia şi fericirea împrejurimilor o îmbătau. 

Uniformitatea vieţii putea s-o plictisească, într-adevăr, dar 
asta abia mai târziu. Acum totul era nou şi necunoscut pentru 
ea, ea însăşi descoperea totul, iar această descoperire 
constituia o încântare nespusă pentru sufletul ei sătul 
întrucâtva de ceea ce poate să ofere lumea civilizată şi 


29 


societatea aleasă. Ajunsese înainte de vreme la această stare 
de saţietate şi din pricina bogăției. Lăudată cu diverse 
prilejuri, era prea ageră ca să nu-şi dea seama că cele mai 
multe complimente se aduceau banilor ei. Această convingere 
o făcuse puţin neîncrezătoare şi sufletul i se, umpluse de 
amărăciune. Această amărăciune era ogoită aici de adevărul 
şi sinceritatea locurilor silhui. Pe de altă parte, Mary nu mai 
iubise pe nimeni până acum, afară de micuța Nelly. 

Când căldura o gonea de pe pod, Mary se ducea să citească 
pe veranda casei sale. Işi adusese o căruţă plină cu cărţi. 
După amiază, se ducea să prânzească în casa lui Taller; apoi 
venea timpul siestei. 

Seara, îndată ce discul soarelui se-ascundea în tăietura 
stâncilor înalte, îşi lua puşca şi pleca la vânătoare, urmată 
agale de baby al ei, care îşi legăna căpăţâna uriaşă la dreapta 
şi la stânga după obiceiul urşilor. 

O escortă atât de fioroasă o asigura împotriva oricărei 
primejdii. 

Câteodată, le vizita aşezarea generalul Sutter care se 
ataşase în scurtă vreme de aceşti oameni cumsecade, atât de 
rari prin partea locului. Nu înţelegea nici el prea bine de ce o 
asemenea miss stă în pădure, dar era foarte mulţumit de 
acest lucru. Uneori se întâmpla ca şi Mary, însoţită de baby al 
ei şi adesea şi de bătrânul Taller, să-i viziteze pe 
„gentlemenii” din oraş. Pentru cei din oraş, vizita ei constituia 
o sărbătoare. O iubeau ca pe un copil al tuturor, mai ales după 
ce s-a arătat că acest copil ştie la nevoie să îngrijească 
bolnavii şi răniții. În oraş, datorită influenţei ei şi simţămintelor 
mai blânde pe care se pricepea să le stârnească în sufletele 
aspre ale căutătorilor de aur, obiceiurile au început şi ele să se 
mai îmblânzească. 

Stejarul înfricoşător era împodobit din ce în ce mai rar cu 
trupuri omeneşti. La început, membrii Comitetului o chemau 
de multe ori pe Mary să participe la sfatul lor, dar s-au convins 
repede că în acest fel nu mai era cu putinţă să spânzure pe 
nimeni cum se cuvine. 

În schimb, cei pe care-i salva, deveneau „oamenii ei” cu 
trup şi suflet. 


30 


Un singur om a pierit fără urmă. Nu s-a mai arătat prin oraş, 
tăietorii de lemne nu l-au mai văzut nici ei, într-un cuvânt, nu 
era nicăieri. Mary şi-a adus aminte odată de tânărul, pe care 
era cât pe ce să-l sugrume baby al ei, şi a întrebat de el. 

— Rows? i s-a răspuns, era un băiat bun, a murit desigur. 

Acesta era încă un lucru atât de obişnuit, încât nici măcar 
Mary nu s-a mai interesat de el. 


31 


XI. Coliba din pădure 


În viaţa lui Mary Monteray, ca şi pe cerul senin al Californiei, 
se petreceau prea puţine schimbări. O zi semăna cu cealaltă 
ca doi fraţi gemeni. 

Singura schimbare o constituia faptul că pe măsură ce 
cunoştea împrejurimile, Mary devenea, tot mai îndrăzneață, 
escapadele ei vânătoreşti tot mai îndepărtate. 

N-a ameninţat-o niciodată vreo primejdie, cu toate acestea, 
o dată s-a întors din pădure neliniştită; avea senzaţia că este 
urmărită. 

Neliniştea ei a crescut considerabil a doua zi când, la 
aproape zece mile engleze, în josul pârâului, pe malul unui 
mic lac din pădure, prin care curgea pârâul, a descoperit o 
colibă. Sălaşul era proaspăt încherbat din ramuri flexibile de 
salcie, acoperite pe dinafară cu o bucată de pânză de 
Pittsburg. Lângă colibă, fumega un foc abia stins. 

Dacă n-ar fi fost pânza, s-ar fi putut presupune că sălaşul 
era un wigwam indian, întrucât crengile de salcie erau înfipte 
şi legate întocmai cum le împreunau indienii. Dar pânza şi 
urmele încălţărilor cu potcoave mărturiseau că în acest colţ de 
pădure se adăposteşte un om alb. 

După o clipă de ezitare, Mary a intrat înăuntru. Prezenţa lui 
baby îi dădea curaj. 

Înăuntru nu era nimeni. Pe muşchiul de pe jos se aflau doar 
o piele de urs, jupuită se vede nu prea de mult, pe care babyo 
mirosea cu mirare şi nelinişte. 

Într-o ţară în care se adăposteau tâlhari din toată lumea, 
era un lucru important să ştii cine trăieşte în imediata 
vecinătate, mai ales dacă acel cineva se mai şi ascundea. 

Prin turnare, Mary s-a hotărât ca la întoarcere să-şi trimită 
yollofii să scotocească prin împrejurimi, cu atât mai mult cu 
cât, pe la jumătatea drumului spre casă, i-a ajuns la ureche 
ecoul unei împuşcături îndepărtate. 

Căutările s-au dovedit zadarnice. Unul dintre negri întâlnise 
într-adevăr un vânător necunoscut în pădure, dar nu putuse 
afla nimic de la el. 


32 


Întrebat dacă el locuia în coliba de lângă pârâul Pieilor Roşii, 
vânătorul răspunsese „eu”; întrebat ce face, răspunsese: „ce- 
mi place”. 

După o săptămână, au uitat de el. Silueta misterioasă n-o 
mai înfricoşa pe Mary, acum începea s-o intereseze. În viaţa 
monotonă pe care o ducea aici, asta era o noutate. In timp ce 
vâna prin pădure, Mary se gândea că poate undeva, nu prea 
departe, dădea târcoale vânătorul misterios şi uneori se 
înfuria, dar cel mai adesea se amuza. 

Împrejurimile păreau atât de sigure, încât nu o dată 
frumoasa amazoană nu-şi mai lua ursul cu ea. Asta se 
întâmpla mai ales atunci când baby dormea şi, înghiontit de 
picioruşul lui Mary, în loc să se scoale, mormăia mânios. 

Mai totdeauna o ajungea totuşi din urmă, ruşinându-se 
parcă de lenea lui. 


33 


XII. Întâlnirea 


Odată, a prins-o noaptea în pădure, cu toate acestea şi-a 
urmat drumul cu îndrăzneală pe cărăruia îngustă, acoperită cu 
pietriş, care nu era altceva decât albia secată, nu prea 
adâncă, a unui mic torent ce ducea apele din munţi în 
anotimpul ploios până la pârâul principal. 

Pe amândouă părţile torentului se înălţau bungete de 
netrecut; la poalele copacilor creştea un fel de lemnul- 
domnului, numit pe aici „ciaporal”. 

Mary mergea, îndepărtând la răstimpuri rămurelele de 
răchită care-i împiedicau drumul, când deodată s-a oprit 
locului şi a început să asculte. 

În liniştea pădurii ajungea până la ea de departe hârşcâitul 
pietrişului călcat de nişte paşi greoi. 

Neliniştită, Mary a tras piedica armei. 

În curând, după hârşcâitul pietrişului a auzit un mormăit 
surd. 

Auzindu-l, tânăra a coborât îndată puşca. 

— Baby! a strigat veselă, baby! come here!’ 

Printre lăstarii de răchită, la numai câteva zeci de paşi de 
Mary, a apărut căpăţâna uriaşă a unui urs care alerga spre ea. 

— Baby! l-a chemat Mary. 

Lucru ciudat; animalul, în loc să pornească într-un scurt 
galop de bucurie, cum făcea de obicei, s-a oprit brusc. 

Din pieptul lui a început să se smulgă un muget surd, 
înăbuşit. 

— Baby! l-a chemat Mary încă o dată. 

Deodată, puşca mică a început să-i tremure în mâini, şi faţa 
i s-a acoperit de o paloare mortală; nu era baby al ei. Mary se 
afla faţă în faţă cu cel mai înspăimântător tâlhar al pădurilor 
californiene - ursul cenuşiu. 

Pe cărăruia îngustă, nu mai avea cum să-l evite, şi nici s-o 
apuce într-o latură nu putea din cauza pădurii dese. E 
adevărat, ţinea puşca în mână, dar acest soi de urs nu poate fi 
doborât niciodată cu un singur glonţ, iar rănit, devine şi mai 


36 Copile (băiete), vino aici! (Ib. engl.). 


34 


cumplit. 

Avea şi cuţit, cea mai grozavă armă în lupta de aproape, 
dar până şi cei mai vestiți vânători din Canada, care îşi petrec 
toată viaţa pe platourile din America centrală, nu se încumetă 
să atace ursul grizzly cu arme albe. 

Mary era pierdută. 

În acest timp, animalul s-a ridicat pe labele dinapoi şi 
rotindu-şi-le prin aer pe cele din faţă, se apropia încet de ea. 

Mary a dus arma la ochi; a răsunat o împuşcătură, dar i-a 
răspuns numai un muget de turbare. 

— Ajutor! Ajutor! a început să strige Mary, uitând îngrozită 
că cel puţin cinci mile engleze o despărţeau de casa ei. 

Monstrul se afla la nu mai mult de cincisprezece paşi. Acum 
hârâia înfricoşător, ghearele albe ale labelor dinainte parcă 
luceau în întunericul nopţii. 

Mary simţea că i se îndoaie picioarele sub ea. 

Deodată, ceva i-a atins umărul, şi un glas omenesc, gros, 
calm, a rostit din beznă: 

— Beg pardon, miss. Asta-i business-ul!” meu. 

Un braţ puternic a împins-o înapoi, şi în faţa ei s-a conturat 
silueta înaltă a unui bărbat. L-a auzit şoptind încă o dată: 

— I beg your pardon... 

Lumina sângerie a împuşcăturii a sfâşiat întunericul, apoi 
Mary a văzut încleştarea cumplită a omului cu fiara. Grămada 
de trupuri învălmăşite s-a prăbuşit pe pietrişul albiei... şi se 
rostogolea spasmodic... Doar la răstimpuri se auzeau dinţii 
scrâşnind, răsuflări precipitate, mugete întrerupte... Uneori se 
înălța laba ursului, alteori mâna omului înarmată cu cuțitul... 
Mary a leşinat... 

Când şi-a revenit, prima impresie pe care a încercat-o, a 
fost zgomotul cascadelor de pe cursul pârâului. Se vede că era 
aproape de casă. Într-adevăr, în depărtare strălucea o luminiţă 
în casa lui Taller. 

La picioarele ei, zăcea pe spate trupul unui om fără 
cunoştinţă... 

Atunci Mary a înţeles totul. Izbăvitorul necunoscut o purtase 
probabil pe braţe o bucată de drum, înainte de a leşina el 


37 Afacere, treabă (Ib. engl.). 


35 


însuşi vlăguit. 

Pesemne că nu scăpase cu totul teafăr din luptă. La lumina 
lunii, Mary a observat sângele care i se scurgea de la gât, de 
la piept şi prin părul de pe cap pe iarba din pădure. Faţa-i era 
albă ca varul; ţinea ochii închişi, buzele desfăcute respirau, 
dar abia auzit şi neregulat. 

Avea o faţă frumoasă, aidoma statuii romane a unui barbar, 
care iradia curaj şi forţă. 

Mary a dat fuga la pârâiaş, după apă, pe care a adus-o în 
propria pălărie. A turnat câteva picături în gura vânătorului; 
trupul acestuia a fost străbătut de un fior, a deschis ochii o 
clipă şi buzele i-au şoptit: 

— I beg your pardon! Sunt fericit... 

Mary i-a sprijinit capul pe genunchii ei şi un timp a rămas 
nemişcată, deoarece nu ştia ce să facă: să strige după ajutor 
sau să-l lase pe rănit aici şi să se ducă ea însăşi după oamenii 
ei. Îi era frică să-l părăsească, iar chemările ei se putea 
întâmpla să nu le audă nimeni. Dac-ar fi văzut-o cineva stând 
aşa, îngândurată şi aplecată peste chipul palid al vânătorului, 
ar fi putut s-o ia drept o rusalcă a pădurii. 

Era noapte de-a binelea, luna se ridicase deasupra pădurii; 
privighetorile din acele locuri, mancavişii, umpleau desişul de 
ciripit dulce, de triluri şi parcă de ecoul sărutărilor; în 
depărtare susura pârâul, iar clipocitul lui se împletea cu 
hârşcâitul joagărelor din Lathrop. 

Mary ştia, în sfârşit, ce avea de făcut. Deoarece puşca ei 
rămăsese la locul luptei, a luat arma grea a vânătorului şi 
încărcând-o, a tras în aer. 

Apoi a mai tras încă de trei ori. După a doua împuşcătură, la 
ferestrele casei lui Taller au început să apară lumini jucăuşe, 
care mai apoi s-au desprins de casă, apropiindu-se repede de 
Mary; în curând, zece-cincisprezece yollofi cu Taller în frunte 
au sosit în goană, purtând în mâini care felinare, care 
vreascuri aprinse. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Taller. 

— Duceţi-l cât mai repede acasă pe acest gentlemen! le-a 
strigat Mary. 

A doua zi, bolnavul era fără cunoştinţă. A fost adus un 


36 


medic din Sacramento. 

Medicul, care se lăsase de meserie de multă vreme, pentru 
a căuta aur, şi care rareori era treaz, mai ştia atât cât să-şi 
dea seama că starea bolnavului era foarte gravă. 

L-a recunoscut însă pe bolnav înainte de a şti ce boală are. 
Când e-a uitat la faţa palidă, bărboasă şi însângerată, a 
exclamat numaidecât: 

— Well! ăsta-i Rows... 

După care, aplecându-se spre rănitul care abia mai răsufla, 
a Spus: 

— Rows, prietene, se zvonea că ursul te-a ucis acum o 
jumătate de an, când colo te-a hărtănit abia ieri. We//! well! 
Cred că pieptul ţi-e puţin zdrobit... o coastă ruptă... clavicula e 
ruptă şi ea, dar ce-a mai rămas e all right!* Dacă vei muri, 
asta se va întâmpla din cauza scurgerii de sânge şi a 
epuizării... a! şi braţul e scrântit. Te-a cinstit cum se cuvine... 
dar tu, băiete, de câte ori ţi-ai înfipt cuțitul în el... ai?... 

Rows habar n-avea pe ce lume se află, de aceea nu putea 
răspunde la întrebările medicului. Acesta continua să 
vorbească: 

— Ehe,  domnişoara  Monteray, cred că flăcăul era 
îndrăgostit de dumneata! Altminteri şi-ar fi spus: ăsta nu-i 
business-ul meu. 

Medicul a căzut o clipă pe gânduri: 

— A dispărut din oraş şi i s-a pierdut urma. N-am putut 
pricepe de ce, fiindcă îi mergea bine; a avut noroc. La o zi 
după venirea dumitale, a găsit o „pepită” de cel puţin cinci mii 
de dolari... Acum însă îmi aduc aminte... Vorbea mereu de 
dumneata... Locuia aici? 

— Nu. 

— Atunci veghea asupra dumitale din pădure... poor boy”! 
Cred că o să moară, dar poate că se înzdrăveneşte... Să-l 
îngrijiţi aici. Braţul, coasta şi clavicula i le-am pus la loc. 
Trebuie să-i spălaţi rănile şi să aşteptaţi până când se sudează 
oasele. Good bye! 

Medicul a plecat. Lângă patul lui Rows au rămas numai un 


38 în regulă! (Ib. engl.). 
39 Bietul (sărmanul) băiat (Ib. engl.). 


37 


negru şi Mary. 

Mary şi-a adus şi ea aminte de Rows şi uitându-se la el, a 
căzut adânc pe gânduri. 

In California găsise tot ce-şi dorea sufletul ei romantic. Viaţa 
searbădă de societate o plictisise; aici avea sălbăticia virgină; 
acolo îşi pierduse încrederea în dragostea şi generozitatea 
oamenilor: Rows, care zăcea înaintea ei, constituia dovada 
însângerată că există şi dragoste, şi sacrificiu. 

E adevărat că cele două virtuţi erau întrupate în firea pe 
jumătate sălbatică a vânătorului din pădure... 

Ingrijirea bolnavului îi ocupa acum tot timpul. A doua zi, 
Rows şi-a recăpătat cunoştinţa... 

A deschis ochii; a privit uimit în jurul lui şi ochii i s-au oprit 
în cele din urmă, la Mary. Urmele de fierbinţeală au mai luptat 
un timp pe chipul lui cu gândurile limpezi, apoi faţa i s-a 
luminat, iar buzele palide au şoptit: 

— Beg your pardon, miss]... 

— Cum te simţi, sir? la întrebat Mary. 

— Foarte bine. Sunt fericit... 

După o clipă, a început să vorbească repede, febril parcă: 

— Nu mă recunoşti, domnişoară? Sunt Rows. N-am noroc la 
urşi. In prima zi, mai-mai să mă sugrume baby al tău... apoi 
ăsta... dar atunci m-ai scăpat dumneata... Ţin minte că ai dat 
mâna cu mine. Pe urmă, n-am mai putut să stau în oraş... 
Locuiesc în coliba de lângă Miror-lake“. E foarte bine în 
pădure... Dar să nu mai umbli singură, miss Mary... Indienii 
rătăcesc şi ei peste tot... Mi-am spus: o să veghez eu şi... 

— Mi-ai salvat viaţa... 

— Domnişoară, să nu mai vorbim despre asta... 

Insănătoşirea a venit mai repede decât prevăzuse medicul. 
Rows era totuşi foarte puternic; cu toate că a trebuit să stea 
nemişcat mai multă vreme, primejdia a trecut repede... Mary 
petrecea zile întregi la căpătâiul rănitului fie citindu-i din 
Biblie, fie stând de vorbă cu el... Rows îi împărtăşea atunci 
toate gândurile lui... 

— Prefer să trudesc în pădure, decât să caut aur, spunea. 
Când trăieşti în pădure, căutarea asta ţi se pare fără noimă, 


40 Lacul Oglindă (lb. engl.). 
38 


prostească. Şi fără folos... Căutătorii de aur beau şi se ucid 
între ei, pe când în pădure stăpâneşte numai Dumnezeu, iar 
aurul nu mai înseamnă nimic... lartă-mă, domnişoară, dar eu 
cred că un om poate să fie mai bun în pădure, pentru că 
trebuie să gândească mai mult... iar printre căutătorii de aur 
nu mai ai timp de nimic. 

In tot ce spunea Rows era o naivitate pe jumătate 
copilărească. Era într-adevăr un flăcău de abia douăzeci şi 
patru de ani, înzestrat pe deasupra şi cu multă simplitate 
înnăscută; intuia el însuşi acest lucru, deoarece în timp ce 
vorbea cu miss Monteray, repeta întruna:  „lartă-mă 
domnişoară, eu sunt un om simplu...” 

Sănătatea i se întrema văzând cu ochii. În curând, putea să 
stea pe veranda casei, apoi s-o însoţească deseori pe Mary pe 
podeţul care unea cele două case, pe care Mary îşi petrecea 
de obicei orele de după prânz în tovărăşia micuţei prietene 
nevăzătoare... 

Intr-o după-amiază, tocmai stătea aşa singură, ascultând 
zgomotul cascadelor cu ochii pierduţi spre amfiteatrul 
copacilor ce înconjurau valea, care deşi destul de aproape, 
erau acoperiţi de ceața depărtării. Vremea era cum nu se 
poate mai frumoasă, în jur domnea liniştea; pe luncă piuiau 
graurii cu aripile roşii, iar în depărtarea pădurii ciocănitorile 
cercetau copacii... 

Dulceaţa îmbătătoare a naturii o cufundase pe Mary în 
visare. Un dor blând, dar de neînfrânt îi strângea inima. În 
clipa aceea, Rows s-a apropiat de ea, păşind totuşi cu destulă 
greutate... 

Mary a alergat spre el şi l-a ajutat să se aşeze lângă ea. 
Faţa lui palidă nu i se păruse niciodată mai plăcută şi mai 
nobilă. 

— / beg your pardon, miss Mary, a început ca de obicei 
tânărul vânător, am o mare rugăminte... 

— Pe care e sigur că n-am să ţi-o refuz, i-a răspuns Mary. 

— Eu, a spus Rows serios şi timid totodată, învârtindu-şi 
pălăria în mână, eu... dar n-ai să te superi pe mine?... o să mă 
fac bine în curând... 

— O, aşa-i, în curând, slavă Domnului!... 


39 


— Şi am să mă întorc la coliba mea de lângă Miror-lake... 
acolo însă o să-mi fie foarte rău, miss Mary... fiindcă 
întotdeauna o să-mi aduc aminte cât de bine mi-a fost aici... 

— O să vii să mă vezi adesea... 

— Da, dacă îmi vei îngădui... dar eu aş avea o rugăminte şi 
mai mare... să nu te superi pe mine... dar... eu aş vrea să 
rănim aici pentru totdeauna. 

Mary a privit la vânător cu o expresie ciudată... 

— Ce doreşti? l-a întrebat scurt. 

— Miss Mary! a rostit Rows cu glas şoptit, dumneata n-ai 
nevoie de mine, ştiu asta, dar nici eu nu cerşesc o bucată de 
pâine... Am găsit atâta aur încât în Răsărit aş trece drept un 
om bogat. Aici, de asemenea... dar la ce bun? In pădure n-ai 
ce face cu aşa ceva, iar singur îmi vine greu... Aici ar fi cel mai 
bine pentru mure, aşa că... Miss Mary, eu aş vrea să mă 
primeşti printre slujitorii dumitale... N-ai nevoie de mine... 
dar... aş fi cel mai fericit... şi ţi-aş fi credincios... o, foarte 
credincios... 

A urmat un moment de tăcere. Mary a întors capul spre 
casa lui Taller şi a căzut adânc pe gânduri. Deodată, s-a 
scuturat din îngândurare şi privindu-l în ochi pe Rows, a 
întrebat: 

— Ai să-mi spui adevărul, ca un om cinstit şi sincer? 

— Yes, miss! 

— Dacă-i aşa... Dumneata mă iubeşti, e adevărat?... 

Bietul Rows a pălit ca ceara; s-a ridicat în picioare, apoi s-a 
aşezat la loc, iar buzele albite abia au putut să îngăime: 

— Beg your pardon, miss! 

— E adevărat? 

— Beg your... 

— E adevărat? 

Căutătorul de aur a tăcut şi abia după a doua întrebare a 
răspuns cu glasul tremurător, emoţionat: 

— O, miss Mary!... Nici măcar nu îndrăznesc să mă gândesc 
la asta, dar aşa este... foarte mult!... singura pe lume!... 
pentru că... sunt singur... dar n-aş fi spus-o niciodată, 
niciodată... De vreme ce totuşi ştii, am să plec. Dumnezeu să- 
ţi binecuvânteze chipul tău... Good by, miss Mary!... 


40 


Mary Monteray şi-a înclinat capul, apoi a început să 
vorbească: 

— Rows, ce-ţi spun acum, îţi spun după ce mi-am cercetat 
inima şi după ce am chibzuit îndelung. Am venit aici şi nu 
vreau sa mă mai întorc în Est. California va fi de acum înainte 
ţara mea, aşa că sunt o californiană, un pionier. Din acest 
punct de vedere, suntem egali... Nu-mi mai cere iertare, 
pentru că mi-ai salvat viaţa. Trebuie să-ţi plătesc o mare 
datorie şi... dacă în locul acestei datorii primeşti mâna mea - 
iat-o. 

S-a aşternut tăcerea; se auzeau doar zgomotul cascadelor 
şi chemările graurilor cu aripile roşii. 

Rows arăta ca un om care se îndoaie sub povara fericirii. În 
cele din urmă, a întrerupt tăcerea. 

— O, miss Mary! Nu vorbi aşa. Odată, mi s-a întâmplat să 
salvez viaţa unui gambusino“! mexican, care după aceea, 
când am găsit mult aur pe platouri, m-a sfătuit: ascunde-ţi 
nugeţii, nu mă ispiti. Acum îţi spun şi eu la fel: nu mă ispiti. 
Eu, soţul tău?... Eu, un om simplu care abia ştie să scrie şi să 
citească? 

— lar eu sunt o fata simplă şi pot să fiu soţia unui pionier 
cumsecade. 

— O, Doamne! i-a răspuns Rows, strângându-şi capul în 
mâini. Am văzut soțiile pionierilor din cealaltă parte a Marilor 
Lacuri: toate mestecau tutun şi beau whisky. Dumneata soţia 
unui pionier? Nu, miss Mary... Şi pe urmă... mi-aş pierde 
minţile de atâta fericire. Nu mă pricep să vorbesc atât de 
frumos ca gentleman din Răsărit, dar atâta lucru înţeleg şi eu 
că dumneata nu mă poţi iubi, cum te iubesc eu... Spune, Mary, 
nu-i aşa? Ai fi oare fericită cu mine? Sunt eu oare bărbatul 
potrivit pentru tine?... Trăind cu mine, ai vedea că sunt un 
necioplit, că sunt ca un copil, ca o piele roşie care se poate 
descurca numai în pădure, nu şi printre oameni... Beg your 
pardon!... Atât de prost nu sunt, ea să nu înţeleg nişte lucruri 
atât de simple: dumneata eşti un altfel de om, care citeşti 
cărţi şi ştii ce scrie în ele, pe când eu ştiu numai să sap şi să 
trag cu puşca. Dumneata ai fi silită să te ruşinezi de stângăcia 


41 Căutător de aur (mexicanism) 


41 


mea... Îmi spui că-ţi plăteşti astfel o datorie! O, Rows este 
prea cinstit, ca să primească o astfel de dobândă. Acum îmi 
eşti recunoscătoare, dar mai târziu ai înceta să mai fii. Cui 
iubeşte, dragostea îi ajunge pentru toată viaţa, pe când 
recunoştinţa... nu. O, by Goa! dac-aş putea învăţa... dacă n-ar 
mai trebui să-mi spun: Rows, băiete, eşti prea prost pentru 
ea... Nu, Mary, nu!... 

Ochii vânătorului înotau în lacrimi. Acoperindu-şi faţa cu 
mâinile, a rămas tăcut multă vreme, apoi a urmat: 

— Cât eşti de bună, domnişoară Mary!... cât eşti de bună! 
Dumnezeu să binecuvânteze mâna pe care ai vrut să mi-o 
oferi... O, de ce nu sunt un gentleman din Est! Good bye, 
Mary! 

l-a luat mâinile, şi-a apăsat buzele pe ele şi ridicându-se, a 
plecat spre casă cu pas nesigur... 

O vreme Mary a rămas singură. Şi ochii ei erau plini de 
lacrimi... ÎI iubea pe acest om al pădurii, dar simţea în acelaşi 
timp că în vorbele lui era mult adevăr. Aparţineau unor lumi 
diferite. Ar putea fi oare fericită, dac-ar fi să trăiască împreună 
o viaţă obişnuită, ca soţ şi soţie?... Totuşi, în simplitatea lui, el 
era atât de sincer şi de nobil!... 

S-a ridicat în picioare şi a vrut să se ducă după el, dar 
căutătorul de aur a ieşit pe verandă cu pălăria pe cap şi puşca 
în mână... 

— Unde te duci, Henry? l-a întrebat Mary. 

— În pădure... Îmi dezgrop aurul şi plec în Est... să învăţ... 
Acum am cu ce. Sunt bogat. Am trudit cu braţele, o să trudesc 
şi cu capul. Nu mai vreau să fiu un necioplit de pădurean, 
vreau să devin un gentleman luminat, care înţelege ce spune 
în fiecare carte... Când am să învăţ ceva, am să mă întorc aici 
şi atunci... dacă am să te mai găsesc... sănuuiţi, Mary... 

— Atunci poate că vei înceta să mă iubeşti!... 

Ultimele cuvinte au răsunat pe jumătate ca un reproş, pe 
jumătate ca o rugăminte. 

Rows s-a depărtat... Pe colină, printre stânci, a mai lucit o 
dată ţeava puştii şi pălăria s-a legănat prin aer în semn de 
rămas bun, apoi verdeaţa întunecată a pădurii s-a închis în 
urma lui... 


42 


XIII 


Corabia „Ellen Monroe”, care aducea rezerve de grâu în 
California, tocmai părăsea bay-ul grozav de la San Francisco, 
îndreptându-se, după ce aveau să treacă pe la Capul Horn, 
spre New York. 

Pe corabie, afară de echipaj, se aflau peste zece- 
cincisprezece căutători de aur care, luându-şi avutul cu ei, 
plecau înapoi în ţările civilizate. 

Câţiva dintre foştii tovarăşi îi însoţiseră şi îşi luau rămas 
bun. Primii urcaseră pe puntea vasului, iar ceilalţi stăteau pe 
cheiul abia construit, fluturându-şi pălăriile şi batistele. Printre 
ei vedem şi grupul cunoştinţelor noastre: generalul Sutter, 
Taller, nevăzătoarea Nelly şi Mary Monteray... 

Mary, cu ochii înălţaţi spre punte şi cu batista în mână, îi 
transmitea din priviri ultimul rămas bun lui Rows, care pleca în 
Răsărit... 

Rows, aplecat peste balustradă, o privea cu toată 
intensitatea ochilor cu care îi era îngăduit doar o clipă să 
privească la fiinţa iubită. 

În acest timp, pe corabie se întinsese pânza mică, 
triunghiulară, de la proră. Vasul se legăna uşor împins de 
palele vântului. Pânzele se umflau, rotunjindu-se, sau cădeau 
ropotind înapoi. Jalnicul „Ha-iu!” cu care marinarii îşi însoțeau 
înălţarea pânzelor, răsuna mereu. Cârmaciul cu faţa mohorâtă 
a unui lup de mare se afla la cârmă. lar flăcăiandrul din cuibul 
corbului cânta cât îl ţinea gura. 

— He, he, sailor is smart boy1...%2 

Fâşâitul pachetelor trase pe podeţ de pe chei pe punte a 
încetat. O crăpătură adâncă, pe fundul căreia sclipea apa, îi 
despărţea acum pe oamenii de pe corabie de cei care 
rămâneau... 

— Go ahead!” a răsunat glasul căpitanului. 

Apa a început să plescăie pe laturile vasului care se depărta 
uşor de chei... 


12 Hei, hei, marinaru-i băiat deştept! (Ib. engl.). 
43 Dă-i drumul! (Ib. engl.). 


43 


— Remember!“ au răsunat glasuri de pe țărm. 

— Remember, Henry!... 

— O, Mary!... 

— Mergi sănătos, Henry... 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, Mary... 

Vântul împrăştia cuvintele, oftările din urmă. Corabia a ieşit 
încet din umbra mestecenilor în zările puternic luminate de 
soare. Nemărginirea albastră se deschidea înaintea ei, iar 
ceața depărtăm începea s-o acopere... Cântecele marinarilor, 
sonore şi limpezi la început, s-au transformat într-un murmur, 
care se mai auzea doar din când în când, apoi într-un auit abia 
desluşit, într-un... Corabia se micşora văzând cu ochii. O 
privire ageră a putut să deosebească o vreme o siluetă 
aplecată, fluturându-şi pălăria; apoi totul s-a contopit într-o 
masă informă; masa s-a preschimbat într-o aripă albă de 
pescăruş, vizibilă hăt! departe pe mare; aripa s-a transformat 
într-un noruleţ nedesluşit, noruleţul într-un punct, apoi... s-a 
topit şi punctul; orizontul a înghiţit totul, înstăpânindu-se 
atotputernic în tăriile albastre şi în bay-ul uriaş de la San 
Francisco. 

Doar gândurile, solii inimilor iubitoare, străbăteau întinsul 
mării de la țărm la corabie şi de la corabie la țărm... 


4 Să nu uiţi! (Ib. engl.). 


44 


Orso 


Traducere de Stan Velea 


Cuvânt înainte 


În timpul şederii la Paris şi Pont Marly, probabil, sau după 
venirea la Liow, cam în aceeaşi vreme cu janko muzicantul, 
este scrisă şi Orso, o foarte bună nuvelă cu tematică 
americană, pe care Sienkiewicz o va publica mai întâi în 
„Kurier Warszawski”, începând de la 23 martie 1830 (nr. 65— 
68), apoi în volum, în acelaşi an. Fabula concentrată pe o 
singură întâmplare din lumea circului, expresivitatea realistă a 
relațiilor de viată din orăşelul Anaheim în timpul culesului 
viilor şi tenta de basm care se statorniceşte în descripție spre 
sfârşitul nuvelei îi asigură un succes binemeritat, care o va 
plasa de la început printre cele mai reuşite creații scurte ale 
marelui clasic polonez. 


LA ANAHEIM, un orăşel din sudul Californiei, ultimele zile de 
toamnă sunt zile de distracţii şi de sărbătoare. Atunci se 
sfârşeşte culesul viilor, aşa că oraşul mişună du mulţimea 
truditorilor. Nimic mai pitoresc decât priveliştea, pe care o 
oferă această populaţie alcătuită în mică parte din mexicani, 
în principal însă din indieni Cahuilla, care vin pentru câştiga un 
ban hăt, din sălbaticii munţi San Bernardino, aşezaţi spre 
mijlocul ţării. Şi unii, şi alţii invadează străzile şi locurile de 
vânzare, aşa-numitele loturi, unde dorm în corturi sau pur şi 
simplu sub cerul liber, veşnic senin în acest anotimp al anului. 
Acest orăşel fermecător, înconjurat de pâlcuri de eucalipţi, 
tufe de ricin şi vrejuri de piper, lărmuieşte ca un iarmaroc 
gălăgios în vădit contrast cu liniştea adâncă şi gravă a 
pustiului năpădit de cactuşi, care începe dincolo de vii. Seara, 
când soarele îşi ascunde discul înconjurat de raze în valurile 


45 


oceanului, iar pe cerul trandafiriu se văd, la fel de roşietice în 
jariştea apusului, cârduri de gâşte sălbatice, rațe, pelicani, 
pescăruşi şi cocori, îndreptându-se cu miile dinspre munţi spre 
ocean, în oraş se aprind focurile şi începe distracţia. Cântăreţii 
negri pocnesc din castaniete, dăruitul tobelor şi tonurile 
mormăite de banjo“ se aud lângă fiecare foc; mexicanii 
dansează pe poncho-urile“$ întinse pe jos bolero-ul“” preferat; 
indienii îi asistă, ţinând în mâini „kiotte”, nişte bastoane lungi 
şi albe, sau îndemnându-i cu strigăte: ewiva! focurile 
alimentate cu lemn roşu fâşâie şi împrăştie scântei; iar la 
lumina lor sângerie se văd siluete sărind; împrejur fac cerc 
coloniştii localnici la braţ cu soțiile şi fiicele lor frumoase, care 
se uită la cei ce se distrează. 

Cu toate acestea, ziua în care ultimul ciorchine este zdrobit 
de picioarele indienilor este şi mai importantă; deoarece 
atunci soseşte de la Los Angeles circul ambulant al domnului 
Hirsch, un neamt, în acelaşi timp proprietarul unei menajerii 
alcătuite din maimuțe, pume, lei africani, un elefant şi vreo 
cincisprezece papagali ramoliţi de bătrâneţe: the Greatest 
Atraction of the World!“ Fireşte, indienii Cahulilla îşi dau şi 
ultimul „pesos”* pe care n-au izbutit încă sări bea, numai ca 
să vadă nu atât animalele sălbatice, fiindcă de acestea nu duc 
lipsă în munţii San Bernardino, cât artistele, atleţii, clovnii şi 
toate celelalte minuni ale circului, care li se par cel puţin o 
„mare medicină”, adică o vrăjitorie posibilă numai cu ajutorul 
unor forţe supranaturale. 

Şi-ar atrage totuşi asupra lui mânia îndreptăţită şi, pe legea 
mea, periculoasă, a domnului Hirsch oricine s-ar gândi că 


45 instrument muzical, asemănător cu mandolina, cu cinci până la nouă 
coarde şi cu partea superioară a cutiei de rezonanţă formată dintr-o piele 
întinsă. 

46 Un fel de mantie în America de Sud, mai ales, făcută dintr-o cuvertură 
cu o deschizătură la mijloc pentru cap. 

47 Numele unui dans spaniol care se dansează cu acompaniament de 
chitară şi castaniete. 

48 Cea mai mare atracţie din lume (Ib. engl.). 

49 Unitate bănească în mai multe ţări din America latină; aici, cu sensul 
de: ban, para. 


46 


circul lui este o nadă numai pentru ademenirea indienilor şi a 
chinezilor sau a negrilor. Dimpotrivă, sosirea circului atrage 
după sine venirea la oraş nu numai a coloniştilor din partea 
locului, ci şi a locuitorilor din târgurile învecinate: 
Westminster, Orange şi Los Nietos. Strada Portocalilor este 
atunci atât de înţesată de căruţe şi cabriolete de cele mai 
diferite forme, încât nici pomeneală să se mai poată strecura 
cineva. Toată lumea mare a coloniştilor se prezintă ca un 
singur om. M;ss, tinerele şi zvelte, mânând caii de pe capră, 
împrăştie cu graţie lumea de pe stradă, ciripind şi arătându-şi 
dinţi, senoritas spaniole din Los Nietos aruncă priviri lungi, 
languroase, de sub voaletele de tul; doamnele căsătorite din 
împrejurimi, îmbrăcate după ultima modă, se sprijină cu 
mândrie de braţul fermierilor bronzaţi, a căror costumaţie se 
compune din pălăriile ferfeniţă, pantalonii vărgaţi de bumbac 
şi cămăşi de flanelă, strânse la gât cu panglici înguste, 
înnodate cu fundiţă în lipsa cravatelor. 

Se salută cu toţii, se cheamă, privesc cu luare-aminte 
vestimentația, dacă este very fashionable”, şi bârfesc în 
limitele cuviinţei. 

Printre cabrioletele ticsite de flori, asemenea unor buchete 
imense, îşi joacă mustangii tineri care se apleacă în şeile 
înalte, mexicane, şi privesc pe furiş pe sub pălăriile fetelor. 
Caii pe jumătate sălbatici, înspăimântați de larma din jur, îşi 
rotesc ochii sângeroşi, se ridică în două picioare şi nechează, 
dar călăreţii curajoşi par să nu le acorde nici o atenţie. 

Vorbesc cu toţii despre the greatest attraction, adică despre 
amănunte în legătură cu spectacolul de seară, a cărui 
splendoare va întrece tot ce s-a văzut până acum. Într-adevăr, 
afişe uriaşe vestesc adevărate minuni. Directorul Hirsch în 
persoană, „artist în mânuirea biciului”, va face o demonstraţie 
cu leul african, cea mai cumplită fiară printre regii animalelor 
cunoscuţi până atunci. Conform programului, leul se aruncă 
asupra directorului care se apără numai cu biciul. De obicei, 
această „unealtă” se transformă în mâna făcătoare de minuni 
(tot conform programului), într-o spadă de foc şi scut. Sfârcul 
biciului va muşca asemenea unui şarpe cu clopoței, va lumina 


50 Foarte la modă (Ib. engl.). 
47 


ca un fulger, va bubui ca un tunet şi va ţine mereu la distanţă 
monstrul care se zvârcoleşte zadarnic şi încearcă să-l atace pe 
artist. Dar nu-i numai atât; flăcăul de şaisprezece ani, Orso, un 
„Hercule american”, născut dintr-un alb şi o indiancă, va ţine 
în cârcă şase oameni, câte trei pe fiecare umăr; în plus, 
direcţia oferă o sută de dolari oricărui potrivnic „indiferent de 
culoarea pielii”, care va reuşi să-l învingă pe atletul minor în 
lupta cu braţele. Prin Anaheim umblă zvonul că din munţii San 
Bernardino a venit înadins să-şi încerce puterile cu Orso 
„Grizzly-killer”5!, un vânător renumit pentru curajul şi forţa lui, 
care, de când e California Californie, a fost primul om care s-a 
încumetat să atace ursul cenușiu numai cu toporul şi cuțitul. 
Victoria probabilă a „ucigătorului de urşi” asupra atletului 
de circ de şaisprezece ani aţâţă în cel mai înalt grad spiritele 
locuitorilor de sex bărbătesc din Anaheim; fiindcă dacă Orso, 
care până acum doborâse pretutindeni între Atlantic şi Pacific 
pe cei mai puternici yankee”, avea să fie învins de astă dată 
aici, gloria nepieritoare va acoperi întreaga Californie. În 
schimb, imaginaţia femeilor este aţâţată în aceeaşi măsură de 
următorul număr din program: acelaşi puternic Orso o va 
purta în vârful unei prăjini de treizeci de picioare? pe micuța 
Jenny, „minunea lumii”, despre care afişul afirmă că este cea 
mai frumoasă fată care s-a văzut pe lume „în timpul erei 
creştine”. Cu toate că Jenny are numai treisprezece ani, 
directorul oferă tot o sută de dolari oricărei fete „indiferent de 
culoarea pielii”, care va îndrăzni să se întreacă în frumuseţe 
cu „îngerul diafan”.  Domnişoarele,  domnişoricile și 
domnişorelele din Anaheim şi din împrejurimi se strâmbă cu 
dispreţ citind acest punct din program şi susţin că un astfel de 
concurs n-ar fi /ady like”. De altfel, oricare dintre ele ar 
prefera să renunţe la propriul balansoar decât să nu vină la 
spectacol şi să nu o vadă pe această rivală-copilă, în 
frumuseţea căreia, în comparaţie cu surorile Bimpa, de 


51 Ucigătorul de urşi (Ib. engl.). 

52 Aici, americani (lb. engl.). 

53 Veche unitate de măsură egală cu aproximativ o treime dintr-un 
metru; se foloseşte şi azi de către unele popoare. 

54 Aici, cu sensul: potrivit pentru o doamnă (lb. engl.). 


48 


exemplu, nu crede nici una. Cele două surori Bimpa, cea mai 
mare Refugio şi cea mai mică Mercedes, tocmai citesc afişul 
stând comod într-un buggy” fermecător. Pe chipurile lor 
minunate nu se vede nici cea mai mică emoție, deşi intuiesc 
că ochii întregului Anaheim Be întorc în această clipă spre ele, 
rugându-le parcă să salveze onoarea ținutului; sunt privite de 
asemenea şi cu mândrie patriotică, întemeiată pe convingerea 
că în toţi munţii şi canioanele lumii nu poate exista ceva mai 
presus de aceste două flori californiene. Ah, că frumoase mai 
sunt într-adevăr surorile Refugio şi Mercedes! In vinele lor nu 
curge zadarnic sângele curat al Castiliei, lucru despre care 
mama lor vorbeşte mereu, exprimându-şi totodată disprețul ei 
superior atât pentru tot felul de chipuri de culoare, cât şi 
pentru oamenii cu părul blond, adică pentru yankee. 

Trupurile celor doua, Bimpa sunt zvelte, mlădioase şi pline 
de taine neînţelese când se mişcă, aparent greoaie, dar atât 
de încântătoare, încât ori de câte ori vreun tânăr se apropie 
de ele, inima i se zbate în piept de dorinţa nemărturisită, 
inconştientă. Domnişoarele Refugio şi Mercedes împrăştie 
vraja în jurul lor, aşa cum magnoliile iradiază aromele 
îmbătătoare. Feţele lor sunt delicate, iar tenul străveziu, deşi 
rumenit de o roşeaţă uşoară asemenea reflexelor zorilor; ochii 
languroşi şi negri, plini de dulceaţă, cu priviri duioase şi 
nevinovate. Înfăşurate în faldurile rebozos-elor** de muselină, 
în buggy-ul presărat cu flori, stau acum pure, liniştite şi atât 
de frumoase, încât parcă nici ele nu-şi dau seama de 
frumuseţea lor. Orăşelul Anaheim priveşte la ele, le mănâncă 
din ochi, se mândreşte cu ele şi le iubeşte. Cum trebuie să 
arate acea Jenny, dacă şi aici vrea să învingă? „Saturday 
Weekly Review” scria, ce-i drept, că atunci când micuța Jenny 
urcă în vârful barei sprijinite pe umărul puternic al lui Orso, 
când stă agăţată acolo sus, la capătul prăjinii, riscându-şi 
viaţa, şi îşi desface braţele ca un fluture, sub cupola circului se 
aşterne o tăcere adâncă; nu numai ochii, ci şi inimile urmăresc 
înfiorate fiecare mişcare a copilei minunate. „Cine a văzut-o o 
dată în vârful barei sau pe cal - încheie Saturday Review» - 


55 Un fel de cabrioletă, şaretă. 
55 Un fel de eşarfă. 


49 


acela nu o va mai uita niciodată, deoarece nici cel mai mare 
pictor din lume, nici măcar domnul Harvey” din San Francisco, 
care a pictat Palace Hotel, n-ar fi în stare să picteze ceva 
asemănător”. 

Tinerii sceptici sau îndrăgostiţi de domnişoarele Bimpa 
susţin că asta-i o escrocherie, şarada urmând a se dezlega în 
ultimă instanţă la spectacolul ce va avea loc seara. În acest 
timp, forfota din jurul cheului creşte cu fiecare clipă. Din 
barăcile lungi de lemn, care înconjură cupola de pânză a 
cheului, se aud răgetele leilor şi ale elefantului; papagalii 
agăţaţi de cercurile prinse de pereţii barăcilor, ţipă asurzitor, 
maimuţele se balansează atârnate de propriile cozi sau imită 
publicul ţinut la distanţă de şnurul întins în jurul barăcilor. În 
sfârşit, din baraca principală iese o procesiune, al cărei scop 
este să aţâţe într-atât curiozitatea mulţimii, încât s-o lase 
încremenită. In fruntea procesiunii se află o căruţă uriaşă, 
trasă de şase cai împodobiţi cu penaje. Surugii în uniforma 
poştaşilor francezi mână caii din şa. În alte căruţe se află 
cuştile cu lei, iar în fiecare cuşcă, stă câte o /ady* cu o ramură 
de măslin în mână. După prima căruţă, păşeşte elefantul, 
acoperit cu un chilim, cu un turn în spate şi cu arcaşi în turn. 
Trâmbiţele sună, tobele duruie, leii rag, bicele pleznesc, într- 
un cuvânt, întreaga caravană înaintează cu zgomot şi 
hărmuială. Dar nu numai atât; elefantul este urmat de o 
maşină cu un coş ca de locomotivă, asemănătoare cu o orgă, 
la care cântă o pereche, mai degrabă ţiuie şi şuieră cel mai 
drăcesc Yankee Doodle” naţional. Când şi când, perechea se 
opreşte mai mult, şi atunci din foale iese un fluierat obişnuit, 
ceea ce nu micşorează înflăcărarea mulţimii care, ascultând 
această melodie şuierată, nu-şi mai încape în piele de bucurie. 
Americanii strigă: ura! nemţii: hoch/& mexicanii: ewiva! în 


57 Artist plastic pe care nu l-am putut identifica în literatura de 
specialitate. 

58 Lady = doamnă (Ib. engl.). 

59 Vechi cântec popular nord-american, cântat de armatele 
revoluţionare în timpul războiului de independenţă (1775—1783), socotit 
astăzi drept imnul naţional neoficial al S.U.A. 

50 încă (Ib. germ.). 


50 


timp ce indienii Cahuilla urlă de mulţumire ca nişte animale 
sălbatice muşcate de streche. 

Mulțimea se buluceşte în urma căruţelor; locul din jurul 
cheului se goleşte, papagalii încetează să mai ţipe, iar 
maimuţele nu se mai dau de-a berbeleacul The greatest 
attraction nu ia parte la această procesiune. În căruţe nu se 
află nici directorul, „neîntrecutul mânuitor de bici”, nici 
„neînvinsul Orso”, nici Jenny, „îngerul diafan”. Toţi aceştia nu 
se arată până diseară, ca să facă o impresie cât mai profundă. 
Directorul stă într-una din barăci sau trece pe la casele de 
bilete, în care negrii lui îşi arată dinţii albi publicului - trece şi 
se înfurie quand memef!; iar Orso şi Jenny tocmai fac 
repetiţie. Sub acoperişul de pânză al cheului domneşte liniştea 
şi obscuritatea. Băncile aşezate în amfiteatru sunt aproape 
cufundate în întuneric; ceva mai multă lumină se împrăştie de 
sus în arena aşternută cu nisip şi rumeguș. În lucirile cenușii, 
cernute prin pânza cupolei, se vede aşteptând alături de 
parapetul circular un cal, lângă care nu se află nimeni. Gras şi 
cu spinarea netedă, se vede că se plictiseşte, se apără cu 
coada de muşte şi clatină, pe cât îi este posibil, din capul legat 
cu un frâu alb şi arcuit spre piept. Treptat, ochiul descoperă şi 
alte obiecte: pe jos, se află bara, în vârful căreia Orso o poartă 
de obicei pe Jenny, şi câteva inele lipite cu foiţă, prin care va 
sări Jenny, dar toate acestea sunt aruncate de-a valma, 
întreaga arenă, luminată numai pe jumătate, şi cheul cufundat 
în întuneric făcând impresia unei aşezări părăsite cu ferestrele 
bătute în cuie demult. Şirurile de bănci, numai pe alocuri 
scăldate în lumină, seamănă cu nişte mormane uriaşe; calul 
care stă cu capul plecat nu înviorează deloc acest tablou. 

Dar unde sunt Orso şi Jenny? Una dintre fâşiile de lumină ce 
se strecoară prin crăpături, în care se înalţă şi se învârt 
rotocoale de praf, se aşterne ca o pată aurie pe băncile mai 
depărtate. Pata se mişcă în funcţie de rotirea soarelui, 
luminând în cele din urma grupul alcătuit din Orso şi Jenny. 

Orso stă pe spătarul băncii, iar Jenny lângă el. Feţişoara ei 
minunată este lipită de umărul atletului, iar braţul îi înconjoară 
gâtul şi se agaţă de umărul celălalt. Ochii fetiţei sunt 


51 în acelaşi timp (Ib. fr.). 


51 


îndreptaţi în sus, ca şi când ar asculta cu luare-aminte 
cuvintele partenerului care, plecat asupra ei, dă din cap la 
răstimpuri, explicându-i parcă ceva. Cum stau aşa, unul lângă 
altul, ar putea fi luaţi drept o pereche de îndrăgostiţi, dacă nu 
s-ar vedea că picioruşele lui Jenny, în tricot trandafiriu, 
neajungând până jos, se leagănă înainte şi înapoi cu o mişcare 
cu totul copilărească, ca şi când ar învârţi roata olarului, iar 
ochii ei exprimă mai degrabă ascultarea atentă şi încordarea 
gândurilor decât alte simţăminte romantice. Pe de altă parte, 
trupul ei abia acum începe să prindă primele contururi de 
femeie. Jenny este încă un copil, dar atât de plin de farmec, 
încât fără să-l jignim pe domnul Harvey din San Francisco, 
care a pictat „Palace Hotel”, până şi lui i-ar fi fost greu să-şi 
imagineze ceva asemănător. Chipul ei delicat este de-a 
dreptul îngeresc; ochii albaştri, uriaşi, şi trişti, au o expresie 
adâncă, dulce, încrezătoare; sprâncenele negre se conturează 
cu o puritate neasemuită pe fruntea albă şi îngândurată parcă, 
pe care capul cânepiu, mătăsos, puţin zburlit, aruncă o umbră 
de care nu numai maestrul Harvey, ci şi alt pictor, pe nume 
Rembranats?, nu s-ar ruşina. Fetiţa aminteşte în acelaşi timp 
de Cenuşăreasă şi de Gretchens, iar poziţia tupilată trădează 
o fire temătoare, care are nevoie de ocrotire. 

Această atitudine à /a Greuze$* distonează ciudat cu 
vestimentația de circ, compusă dintr-o fustiţă scurtă de gaz, 
presărată cu paiete argintii, atât de scurtă, încât nu-i acoperă 
nici măcar genunchii, şi din maioul trandafiriu... Scăldată în 
fâşia de lumină aurie, pe fondul adânc şi întunecos, arată ca o 
apariţie însorită şi transparentă, iar silueta-i  zveltă 
contrastează puternic cu trupul aproape pătrat al flăcăului. 

Orso, îmbrăcat într-un maiou de piele, pare de departe gol; 


52 Rembrandt Harmenszoon van Rijn zis Rembrandt (1606—1669) — 
pictor şi grafician olandez. Bogăția coloritului, ştiinţa clarobscurului şi 
impresia de viaţă a tablourilor l-au impus ca pe unul dintre cei mai mari 
pictori ai lumii. 

63 Eroină din povestea Hänsel şi Gretel de J. şi W. Grimm. 

6t jean Baptiste Greuze (1725—1805) — pictor şi grafician francez; a 
pictat scene sentimentale de gen cu caracter moralizator şi portrete de 
femei şi copii. 


52 


aceeaşi rază de lumină îi scoate în evidenţă umerii dezvoltați 
neproporţional, pieptul prea bombat, abdomenul supt şi 
picioarele prea scurte faţă de lungimea trunchiului. Formele-i 
puternice par numai cioplite din topor. Are toate însuşirile unui 
atlet de circ, dezvoltate însă la asemenea proporții, încât fac 
din el aproape o caricatură, în plus, este şi urât. La răstimpuri, 
când îşi înalţă capul, i se vede faţa, ale cărei trăsături sunt 
într-adevăr regulate, poate chiar prea regulate, dar parcă 
împietrite şi parcă cioplite cu securea. Fruntea îngustă şi părul 
negru, ca o coamă de cal, moştenit desigur de la mama lui, o 
„squaw”$5, îi împrumută feţei o expresie mohorâtă şi 
amenințătoare. Seamănă în acelaşi timp cu un taur şi cu un 
urs, întrunind în genere o forţă înfricoşătoare, dar rea. Într- 
adevăr, nu e bun deloc. 

Ori de câte ori trece Jenny pe lângă cuştile cailor, aceste 
creaturi cumsecade întorc capul şi privind-o cu ochi 
înţelegători, nechează încet, de parcă ar vrea să-i spună: How 
do you do, darling?% În schimb, când îl văd pe Orso, aproape 
că se închircesc de spaimă. Este închis în el, tăcut şi 
posomorât. Negrii domnului Hirsch, care sunt rândaşi, clovni, 
menestreli şi echilibrişti, nu-l pot suporta şi-i fac şicane ori de 
câte ori au ocazia, iar pentru că e metis“, nu se tem de el şi-i 
arată în faţă disprețul lor. Directorul care, la drept vorbind, nu 
riscă prea mult pariind pe o sută de dolari pe el împotriva 
oricui ar vrea să-şi încerce puterile cu el, îl urăşte şi totodată 
se teme de el, dar aşa cum se teme un îmblânzitor de 
animale, spre exemplu, de leul pe care-l şfichiuieşte mereu cu 
biciul din te miri ce. 

Procedează astfel şi pentru că domnul Hirsch socoteşte că 
dacă nu l-ar bate el pe băiat, l-ar bate acesta pe el; respectă 
deci principiul acelei creole care se considera răsplătită când 
nu era bătută, bătaia însemnând întotdeauna o pedeapsă. 

De la o vreme, Orso devenise totuşi mai bun, deoarece 


6 Femeile pieilor roşii. 

56 Ce mai faci, dragă? (Ib. engl.). 

67 persoană provenită din căsătoria a doi indivizi de rase diferite. 

58 Descendent al coloniştilor spanioli, portughezi sau francezi, născut în 
America latină ori în colonii. 


53 


începuse s-o iubească foarte mult pe micuța Jenny. Cu un an 
în urmă, în timp ce Orso, care era şi supraveghetor de 
animale, curăța cuşca unei pume, fiara, scoțând o labă printre 
bare, l-a rănit grav la cap. Atunci atletul a intrat în cuşcă şi 
după lupta înfricoşătoare care a avut loc între el şi pumă, 
numai el a rămas în viaţă. Era totuşi hărtănit atât de rău, încât 
a leşinat, iar după aceea a bolit multă vreme, cu atât mai 
mult, cu cât directorul l-a mai şi biciuit pentru că-i frânsese 
pumei şira spinării. Pe când era bolnav, micuța Jenny l-a 
îngrijit cu multă duioşie, în lipsa altcuiva i-a bandajat rănile, 
iar în timpul liber i-a citit Biblia, o „carte bună”, în care se 
vorbea de iubirea aproapelui, de iertare şi de milă, într-un 
cuvânt, de lucruri despre care nu se discuta niciodată în circul 
domnului Hirsch. Orso, ascultând toate acestea, a trudit 
îndelung cu mintea lui de indian şi, în cele din urmă, a ajuns la 
convingerea că dacă la circ ar fi cum scria în Biblie, ar fi şi el 
mai bun. S-a mai gândit că atunci nu l-ar mai bate nimeni şi 
poate că s-ar găsi cineva care să ţină şi la el. Dar cine? Nu 
negrii şi nu domnul Hirsch, aşa că mai rămânea doar micuța 
Jenny, al cărei glăscior îi răsuna în urechi tot atât de dulce ca 
şi trilurile maucavisului?. 

Rezultatul acestor meditații a fost că într-o seară a izbucnit 
într-un plâns cu suspine, a început să-i sărute mâinile gingaşe 
micuţei Jenny şi a îndrăgit-o foarte mult. De atunci, ori de câte 
ori fetiţa avea vreun număr de călărie în spectacolele de 
seară, el venea în arenă şi o urmărea cu privirea plină de grijă. 
Când îi ţinea cercurile lipite cu hârtie, îi zâmbea, iar când se 
cânta: „Ah, moartea e aproape!” şi el o purta în vârful barei 
spre spaima tuturor spectatorilor, era înspăimântat el însuşi. 
Atunci ştia prea bine că dacă ea ar cădea, la circ n-ar mai 
rămâne nimeni din „cartea bună”, aşa că nu-şi dezlipea o clipă 
privirile de la ea; prudenţa şi parcă timiditatea mişcărilor lui 
subliniau şi mai mult groaza spectacolului. După aceea, când 
erau chemaţi în arenă de furtuna de aplauze, intrau amândoi 
în fugă şi totdeauna o împingea pe ea în faţa, ca să primească 
strigătele entuziaste ale publicului, în timp ce el mormăia de 
bucurie. Ea era singura fiinţă cu care era în stare să vorbească 


69 Sturz cântător 


54 


acest tânăr morocănos, numai în faţa ei îşi deschidea sufletul. 
Orso ura circul şi pe domnul Hirsch care nu semăna deloc cu 
oamenii din „cartea bună”. Îl atrăgea mereu ceva la marginea 
orizontului, spre păduri şi stepă. De câte ori se întâmpla ca 
circul ambulant să treacă în peregrinările lui printr-un ţinut 
nelocuit, se stârneau în el instinctele lupului îmblânzit, care 
vede pădurea pentru prima dată. Această înclinare n-o 
moştenise probabil numai de la mama lui, fiindcă şi tatăl lui 
alb fusese un vânător care cutreiera stepa. Toate aceste 
dorinţe i le împărtăşea micuţei Jenny, povestindu-i totodată, 
cum se trăieşte într-o pustietate. Cele mai multe lucruri le 
intuia, deoarece aflase prea puţin de la vânătorii stepei, care 
veneau din când în când la circ, ca să-i aducă animale 
sălbatice domnului Hirsch, sau ispitiţi de cei o sută de dolari 
pe care directorul îi oferea pentru înfrângerea lui Orso. 

Micuța Jenny asculta de obicei aceste mărturisiri şi 
„Vedenii” indiene, deschizându-şi larg ochii albaştri sau 
căzând pe gânduri. Pentru că Orso nu pleca niciodată singur 
prin locurile sălbatice. Ea îl însoțea întotdeauna şi se simțeau 
grozav de bine amândoi. In fiecare zi, vedeau ceva nou; în 
imaginaţia lor aveau deja o gospodărie rostuită, aşa că 
trebuiau să se gândească la toate. 

lată de ce acum, stau amândoi în fâşia de lumină şi discută, 
în loc să exerseze salturi noi. Calul aşteaptă în arenă şi se 
plictiseşte. Micuța Jenny, lipită de umărul lui Orso, aţinteşte 
gânditoare golul dinainte, mişcă avan din picioruşe şi 
chibzuieşte în căpşorul ei cum o să fie în pustiul nelocuit, 
aruncând din vreme în vreme şi câte o întrebare, ca să afle şi 
mai desluşit cum o să fie. 

— Şi unde o să stăm acolo? se interesează înălţându-şi ochii 
ia Orso. 

— Acolo sunt o mulţime de stejari. lei securea şi-ţi faci o 
casă. 

— Well”, spune Jenny, dar înainte de a-ţi face casă? 

— Acolo este întotdeauna cald. Grizz/y-killer mi-a spus că e 
foarte cald. 

Jenny începe să-şi mişte picioruşele şi mai repede în semn 


70 Bine (lb. engl.). 
55 


că dacă acolo e cald, altceva nu-şi mai doreşte nici ea; dar 
după o clipă, cade iarăşi pe gânduri. La circ are un câine 
preferat, care se numeşte domnul câine, şi un pisoi, domnul 
pisoi, aşa că vrea să hotărască ceva şi în legătură cu ei. 

— Dar pe domnul câine şi pe domnul pisoi îi luăm cu noi? 

— li luăm, răspunde Orso şi mormăie de bucurie. 

— Luăm şi „cartea bună”? 

— O luăm! încuviinţă Orso şi mormăie şi mai tare. 

— Well, ciripeşte fetiţa. Domnul pisoi o să prindă păsărele, 
şi domnul câine o să latre dacă cineva urât vrea să vină la noi; 
tu o să fii soţul, eu, soţia ta, iar ei să fie copiii noştri. 

Orso este atât de fericit, încât nu mai poate nici măcar să 
mormăie, aşa că Jenny continuă: 

— Şi acolo n-o să mai fie nici domnul Hirsch, nici circul, şi n- 
o să mai facem niciodată nimic, şi gata!... Ba nu! adaugă după 
o vreme: „cartea bună” zice că trebuie să muncim, aşa că din 
când în când, am sa mai sar printr-un cerc, prin două cercuri, 
prin trei sau chiar prin patru cercuri! 

Se vede că Jenny nu-şi poate închipui munca altfel decât 
sărind prin cercuri. 

După un răstimp, întreabă din nou: 

— Orso, nu-i aşa,că eu o să fiu întotdeauna cu tine? 

— Da, Jay, eu te iubesc foarte mult. 

Faţa  flăcăului se luminează, când îşi mărturiseşte 
dragostea, devine aproape frumoasă.. 

Cu toate acestea, nici el nu ştie prea bine cum iubeşte acest 
căpşor blond. 

Aşa cum îşi iubeşte buldogul stăpâna. De altfel, este singura 
fiinţă la care ţine. Arată într-adevăr ca un balaur pe lângă ea, 
dar nici că-i pasă. Asta nu-i dă câtuşi de puţin de gândit. 

— Jay, îi spune după o clipă, stai şi ascultă-mă. 

Jenny care se ridicase în picioare, ca să se uite la cal, 
îngenunchează acum în faţa lui Orso şi, ca să nu piardă nici un 
cuvânt, îşi sprijină coatele pe genunchii lui, apoi, rezemându-şi 
bărbia în palme, începe să asculte cu ochii la el. 

Tocmai atunci, însă, spre nenorocul copiilor, intră în circ 
artistul în mânuirea biciului; se afla într-o dispoziţie cum nu se 
poate mai proastă, deoarece repetiţia cu leul nu-i izbutise 


56 


deloc. 

Animalul cu părul rărit de bătrâneţe, care ar fi fost bucuros 
să-l lase o dată în pace, nu vrusese cu nici un chip să se 
arunce asupra dresorului, ascunzându-se în fundul cuştii de 
frica biciului. Directorul se gândea cu disperare că dacă leul 
nu-şi va schimba până seara această dispoziţie paşnică, atunci 
„recitalul în mânuirea biciului” avea să fie compromis, fiindcă 
a şfichiui un leu care-ţi întoarce spatele este totuna cu a 
începe să mănânci racul de la coadă. 

Dispoziţia directorului se înrăutăţise şi mai mult când negrul 
care vindea bilete la paradis”! îi spusese că indienii Cahuilla şi- 
au băut pesemne toţi banii câştigaţi la culesul viilor, deoarece 
vin într-adevăr foarte mulţi la casă, dar în loc de bani, îi oferă 
pentru bilete păturile, ştampilate cu literele U.S., sau soțiile, 
mai ales pe cele bătrâne. Faptul că indienii Cahuilla n-aveau 
bani, însemna o mare pierdere pentru artistul în mânuirea 
biciului. El conta pe o crowded house”, iar fără paradis, nu 
putea fi vorba de crowded house, de aceea, directorul îşi 
dorea în această clipă ca toţi indienii să aibă un singur grumaz 
pe care el să-şi dea recitalul în faţa întregului Anaheim. Işi 
face deci apariţia în circ destul de cătrănit şi văzând calul care 
nu făcea nimic, aşteptând cu o înfăţişare plictisită lângă 
parapetul arenei, îi vine să se dea de-a berbeleacul de furie. 
Unde pot să fie Orso şi Jenny? Ducându-şi mâinile streaşină la 
ochi, ca să nu-l orbească lumina ce pătrunde prin pânza 
cupolei, directorul se uită împrejur şi în curând îi observă în 
fâşia de lumină pe Orso şi pe Jenny, îngenuncheată şi cu 
coatele sprijinite pe genunchii lui. La asemenea privelişte, 
eliberează sfârcul biciului. 

— Orso! 

Dac-ar fi căzut trăsnetul între cei doi copii, n-ar fi produs o 
spaimă mai mare. Orso zvâcneşte drept în picioare şi începe 
să coboare-printre rândurile de banei cu mişcările precipitate 
ale unui animal care, chemat de glasul stăpânului, se grăbeşte 
să vină la el; micuța Jenny îl urmează cu ochii larg deschişi, 
înfricoşaţi, ţinându-se de capătul băncilor. 


71 Aici locurile cele mai depărtate, proaste, de sus. 
72 Casă aglomerată (Ib. engleză); îmbulzeală la casa de bilete. 


57 


Intrând în arenă, Orso se opreşte lângă parapet, nouros şi 
tăcut. Razele cenuşii care se împrăştie de sus, îi luminează 
acum foarte bine trunchiul de Hercule aşezat pe picioarele-i 
scurte. 

— Mai aproape! îl cheamă directorul cu glasul răguşit, în 
timp ce deocamdată sfârcul biciului înseamnă pe nisip mişcări 
amenințătoare, asemenea cozii unui tigru care pândeşte din 
ascunzătoare. 

Orso înaintează câţiva paşi şi un timp se privesc amândoi în 
albul ochilor. Directorul este aidoma dresorului care, intrând în 
cuşcă, are intenţia să biciuiască un animal periculos, pe care-l 
ţintuieşte cu privirea. 

Furia îi învinge totuşi prudenţă. Picioarele-i subţiri, în 
pantaloni din piele de elan şi cizme înalte de călărie, tremură 
sub el din cauza mâniei. Altminteri, e foarte posibil ca 
directorul să nu fie înfuriat numai pentru că cei doi copii 
pierdeau vremea. De sus, dintre bănci, Jenny se uita la 
amândoi, ca o căprioară la doi lei 

— Hoodlum!75... hingherule, jigodie anonimă! şopteşte 
directorul. Biciul descrise un cerc cu iuţeala fulgerului, şuieră, 
fâşâi şi lovi, Orso scânci încet şi se repezi un pas înainte dar a 
doua lovitură îl ţintui locului, turnată de a treia, a patra, a 
zecea... Recitalul începuse, deşi spectatorii încă nu sosiseră. 
Braţul ridicat al marelui artist nu se mişca aproape deloc, doar 
pumnul i se răsucea ca piesa unei maşini prinsă într-un şurub, 
fiecare rotire fiind urmată de plesnetul sfârcului de mătase pe 
pielea lui Orso. Părea că, biciul, sau mai degrabă stucul lui, 
otrăvit, umplea tot spaţiul dintre atlet şi directorul care, 
înflăcărându-se treptat, fusese cuprins de o adevărată furie 
artistică. Maestrul improviza pur şi simplu. Fulgerând prin aer, 
lăsate două urme sângerânde pe grumazul atletului, pe care 
avea să le ascundă stratul de pudră. 

In cele din urmă, Orso tăcu. Totuşi, după fiecare lovitură 
făcea un pas înainte, iar directorul unul înapoi. În acest fel, 
dădură ocol întregii-arene. Şi din nou directorul se retrase din 
arenă, asemenea dresorului din cuşcă, şi dispăru în sfârşit pe 
uşa ce ducea spre barăcile cailor... aidoma unui dresor. 


73 Tont, bleg, nătâng (Ib. engl.). 
58 


La plecare, privirea i se opri asupra lui Jenny. 

— Pe cal! strigă. Noi doi o să ne răfuim mai târziu. 

Glasul nu apucase să i se stingă, când fustita albă se înălța 
prin aer şi Jenny sări ca o maimuţă pe spinarea calului. 
Directorul dispăru după draperie, iar calul începu să galopeze 
în jurul arenei izbind din când în când cu copitele în parapet. 

— Hei! Hei! îl îndemna Jenny cu glăsciorul ei subţire, hei! 
hei! dar acel „hei! hei!” semăna mai degrabă cu nişte suspine. 
Calul alerga din ce în ce mai repede tropăind din copite şi 
înclinându-se tot mai mult spre interiorul arenei. Fetiţa, stând 
pe sa cu picioruşele lipite, părea că abia îl atinge, cu vârful 
degetelor; îşi ţinea echilibrul cu ajutorul braţelor goale, 
trandafirii, pe care le mişca repede în sus şi în jos; părul 
împins înapoi de curentul de aer şi fustiţa de gaz goneau 
parcă după această siluetă diafană care semăna cu o pasăre 
ce pluteşte prin văzduh. 

— Hei! hei! mai strigă o dată, dar ochii i se umplură de 
lacrimi, aşa că fu nevoită să-şi dea capul pe spate, ca să vadă 
ceva; goana calului o îmbăta, şirurile de bănci, pereţii şi arena 
începură să se învârtă în jurai ei. Se clatină o dată, de două 
ori, şi căzu în sfârşit în braţele lui Orso. 

— O, Orso! Bietul de tine! hohoti copila. 

— Ce ai, Jay? şopti băiatul. De ce plângi? Nu mai plânge, 
Jay! Nu mă doare prea tare, da... 

Jenny îşi încolăci amândouă braţele de gâtul lui şi începu să- 
| sărute pe obraji. Tot trupul îi tremura de mila lui şi plângea 
cu sughiţuri. 

— Orso, o, Orso! repeta, neputând să mai vorbească, iar 
braţele firave strângeau spasmodic gâtul băiatului. Dacă ea 
însăşi ar fi fost biciuită, n-ar fi putut plânge mai mult; aşa că în 
cele din urmă, Orso începu s-o îmbrăţişeze şi s-o mângâie... 
Uitând de durere, o apucă de mâini şi o strânse la piept, iar 
nervii răscoliţi de loviturile de bici îl făcură să simtă pentru 
prima dată că o iubeşte nu numai cum îşi iubeşte buldogul 
stăpâna. Respira repede, iar buzele începură să şoptească cu 
răsuflarea întretăiată: 

— Nu mă mai doare nimic... Mă simt foarte bine când eşti 
lângă mine... O, Jenny! Jenny! 


59 


În acest timp, directorul inspecta barăcile de animale şi 
spumega de furie. În inima lui clocotea, gelozia. Văzuse fata în 
genunchi la picioarele lui Orso, iar de la o vreme 
fermecătoarea, copilă începuse, să trezească în el parcă 
germenii unor simţăminte josnice, insuficient dezvoltate încă. 
Acum îi bănuia pe, bieţii, copii că se iubesc şi voia să se 
răzbune. Ar fi simţit o plăcere sălbatică dacă ar fi bătut-o, 
dacă ar fi bătut-o straşnic, şi nu-şi putea stăpâni această 
pornire. După o clipă, o chemă la el. 

Jenny se smulse numaidecât din braţele atletului şi cât ai 
bate din palme dispăru pe uşa care da spre barăcile 
animalelor. Orso parcă era ameţit, fiindcă în loc să se ducă 
după ea, porni cu paşi nesiguri spre o bancă şi aşezându-se, 
începu să răsufle adânc. 

Între timp, fetiţa dădu buzna în baracă, dar nu observă pe 
nimeni, pentru că acolo era şi mai întuneric decât în arenă. De 
teama ca directorul să nu creadă că n-a venit imediat la 
porunca lui, chemă cu glas şoptit şi înfricoşat: 

— Am venit, domnule, sunt aici! 

În aceeaşi clipă, mina directorului o prinse de mânuţă-i 
delicată, iar un glas răguşit rosti: 

— Come”?! 

Furia şi ţipetele lui ar fi înspăimântat-o mai puţin decât 
tăcerea în care o ducea spre garderoba circului. Aşa că se 
aplecă, spre înapoi şi, împotrivindu-se din răsputeri, repetă, 
cât putea de repede. 

— Mister Hirsch, dragă domnule Hirsch! N-o să mai fac 
niciodată... 

El însă o conduse cu forţa într-o încăpere lungă, închisă, în 
care se afla magazia de costume, şi închise uşa cu cheia. 

Jenny se aruncă în genunchi. Cu privirile aţintite la el, cu 
mâinile împreunate, tremurând ca frunza şi cu ochii plini de 
lacrimi, încercă să-l convingă s-o ierte; zadarnic, directorul luă 
cravaşa de pe perete şi-i porunci drept răspuns: 

— Stai pe burtă! 

Atunci se agăţă cu disperare de picioarele lui, fiindcă 
aproape că murea de frică. Fiecare fibră tremura în ea ca o 


74 Vino! (Ib. engl.). 
60 


sârmă întinsă, dar degeaba îşi lipea buzele de carâmbii 
lustruiţi ai cizmelor. Din contră, spaima şi rugăminţile ei 
păreau să-l aţâţe şi mai mult. Înhăţând-o de cordonul fustiţei, 
o aruncă pe mormanul de rochii de pe masă, îi imobiliza într-o 
clipă picioarele şi începu s-o lovească. 

— Orso! Orso! strigă fetiţa. 

In aceeaşi clipă, uşa se cutremură din balamale, crăpă de 
sus până jos şi pe jumătate, împinsă de o forţă uriaşă, se 
prăbuşi cu zgomot. 

In spărtură, se ivi Orso. 

Cravaşa scăpă din mâna directorului, iar pe faţă i se aşternu 
o paloare cadaverică, deoarece Orso arătă într-adevăr 
înfricoşător. 

| se vedea numai albul ochilor, buzele groase erau acoperite 
de spumă, îşi ţinea capul plecat ca un taur, tot timpul părând 
gata săi se repeadă înainte. 

— Afară! răcni directorul, străduindu-se să-si ascundă astfel 
spaima. 

Dar zăgazurile se rupseseră. Orso, de obicei ascultător ca 
un câine la fiecare semn al stăpânului, de astă dată nu mai 
dădu înapoi, ci plecându-şi capul şi mai mult, înainta 
ameninţător spre artistul în mânuirea biciului, întinzându-şi 
parcă cu forţă muşchii de fier. 

— Help! Help!” ţipă artistul. Şi-l auziră. 

Patru negri uriaşi se năpustiră înăuntru prin spărtura uşii şi 
se aruncară asupra lui Orso. Se încinse o luptă, 
înspăimântătoare, la care directorul privea clănţănind din 
dinţi. Multă vreme se putea vedea doar o grămadă, 
învălmăşită de trupuri negre care se zvârcoleau convulsiv; în 
liniştea care se lăsase, se auzea uneori un geamăt, alteori un 
horcăit sau o răsuflare. În scurtă vreme însă, un negru, zvârlit 
de o forţă supraomenească din masa informă, se legănă prin 
aer şi căzu lângă director, izbindu-se surd cu capul de 
duşumea; în curând, zbură al doilea, după care, în sfârşit, 
deasupra luptătorilor se înălţă numai Orso, mai fioros decât 
înainte, însângerat şi cu părul vâlvoi în vârful capului. 
Genunchii îi mai apăsau încă pe cei doi negri leşinaţi. Apoi se 


75 Ajutor! Ajutor! (Ib. engl.). 
61 


ridică şi porni iarăşi spre director. 

Artistul încinse ochii. 

În aceeaşi secundă, simţi ca picioarele nu-i mai ating 
pământul, după aceea simţi că zboară prin aer, iar mai târziu 
nu mai simţi inimic, pentru că izbind cu tot trupul în jumătatea 
de uşă, se nărui fără simţire pe podea. 

Orso se şterse şi se apropie de Jenny. 

— Să mergem! rosti scurt. 

O luă de mână şi ieşiră afară. Tot orăşelul urma procesiunea 
căruţelor şi maşinăria care cânta Yankee Doodle, aşa că în 
jurul circului nu mai era nimeni. Doar papagalii, legănându-se 
pe inele, umpleau văzduhul cu ţipetele lor. Copiii mergeau 
mână în mână drept înainte spre capătul străzii, unde se 
vedea de departe câmpul nesfârşit de cactuşi. Treceau în 
tăcere pe lângă casele ascunse în umbra eucalipţilor; apoi 
trecură de abatorul oraşului, pe lângă care dădeau târcoale 
mii de sturzi negri cu aripile roşii, săriră peste şanţul larg de 
irigație, intrară în păduricea, de portocali şi parcurgând-o, 
ajunseră printre cactuşi. 

Aici începea pustiul. 

Cât vedeai cu ochii, se înălţau tot mai sus pâlcuri ţepoase; 
frunzele răsucite, crescute din alte frunze, le tăiau drumul, 
agăţându-se de fustiţa lui Jenny. Câteodată, cactuşii erau atât 
de înalţi, încât copiii parcă se aflau într-o pădure în care nu 
mai putea să-i găsească nimeni. Mergeau, aşadar, cotind când 
la dreapta, când la stânga, vrând să se depărteze cât mai 
mult. În locurile unde piramidele de cactuşi erau mai joase, se 
vedeau hăt, la, marginea zării culmile albăstrii ale munţilor 
Santa Ana. Se îndreptau spre ei. Era foarte cald. Lăcuste 
cenuşii ţârâiau prin desişuri; razele soarelui se revărsau ca 
nişte torente peste pământul uscat, presărat cu adâncituri; 
frunzele ţepene ale cactuşilor păreau că se înmoaie de atâta 
căldură, iar florile erau moleşite şi pe jumătate ofilite. Copiii 
mergeau în tăcere, cufundaţi în gânduri. Tot ce-i înconjura era 
atât de nou, încât se lăsară curând în seama impresiilor pe 
care le încercau, uitând până şi de oboseală. Privirile fetiţei 
alergau de la un pâlc la altul, pentru ca iarăşi să se aţintească 
cercetător în mijlocul cactuşilor; la răstimpuri, îşi întreba încet 


62 


tovarăşul: 

— Orso, ăsta-i pustiul? 

Cu toate acestea, pustiul nu părea să fie deşert; din tufe 
mai depărtate răsunau chemările potârnichilor, iar împrejur se 
auzeau tot felul de cloncănituri, ţâţâituri, molfăituri, într-un 
cuvânt, cele mai variate glasuri ale micilor fiinţe care trăiau 
prin cactuşi. Uneori se înălţau în zbor stoluri întregi de 
potârnichi; alergătoarele moţate fugeau pe jos pe picioarele 
lor lungi, veveriţele negre dispăreau în vizuinile lor din pământ 
la apropierea copiilor, iepurii o zbugheau în toate părţile; 
popândăii, stând pe labele dinapoi în faţa găurilor, semănau 
cu nişte fermieri nemți în uşa caselor. 

După ce îşi mai traseră sufletul vreo oră, copiii porniră mai 
departe, în curând, fetiţei i se făcu sete, iar Orso, în care se 
trezise pesemne inventivitatea indienilor, se descurcă 
oferindu-i fructe de cafas, Erau o mulţime şi creşteau din 
aceleaşi frunze o dată cu florile. Ce-i drept, când le curăţirii, se 
înţepară amândoi în acele subţiri ca nişte fire de păr, dar 
fructele le plăcură grozav. Gustul lor dulceag şi acru le 
astâmpără setea şi foamea. Pustiul îi hrănea, pe copii ca o 
mamă; întremându-se astfel, puteau să meargă mai departe. 
Cactuşii se înălţau tot mai sus, ca şi când creşteau unul din 
Capul celuilalt. Terenul pe care păşeau se ridica treptat, dar 
mereu. Se mai uitară o dată înapoi din vârful colinei şi zăriră 
nedesluşit în depărtare orăşelul Anaheim, care semăna cu un 
pâlc mare de copaci ce creşteau în stepa joasă. Nu se mai 
vedea nici urmă de circ. Merseră totuşi cu hotărâre ceasuri 
întregi spre munţii care se desenau tot mai limpede. 
împrejurimile începeau să-şi schimbe înfăţişarea. Printre 
cactuşi, se vedeau tot felul de tufişuri, ba chiar şi copaci. 
Începeau poalele împădurite ale munţilor Santa Ana. Orso 
frânse un copăcel mai mic şi curăţându-l de ramuri, îşi făcu 
din el o măciucă ce putea deveni o armă înfricoşătoare în 
mâinile lui. instinctul de indian îi şoptea că în munţi e mai bine 
să ai fie şi un simplu ciomag, decât să stai cu mâinile goale, 
cu atât mai mult că şi soarele începea să coboare spre apus. 
Discul lui uriaş se rostogolise până hăt dincolo de Anaheim şi 
se cufunda în ocean. În curând dispăru cu totul, lăsând în 


63 


urmă o jarişte roşietică, auriu-portocalie, asemănătoare cu 
nişte fâşii lungi, întinse pe toată bolta cerului. Munţii făceau 
ape-ape în aceste străluciri, cactuşii împrumutau diferite 
forme fantastice, aidoma oamenilor şi animalelor. Jenny se 
simţea obosită şi-i era somn, dar se grăbeau amândoi cât îi 
ţineau, puterile să ajungă la munţi, deşi nici ei nu prea ştiau 
de ce. Într-adevăr, în curând zăriră stâncile şi apropiindu-se de 
ele, descoperiră un pârâiaş. După ce se saturară de apă, 
porniră mai departe de-a lungul albiei. Stâncile, la început 
împrăştiate şi întrerupte, se transformară în ziduri continui, 
apoi în pereţi din ce în ce mai înalţi, până când cei doi copii 
intrară în canion, adică în trecătoare. 

Jariştea apusului se stinsese; întunericul se aşternea treptat 
peste pământ. Pe alocuri, acolo unde lianele treceau dintr-o 
parte în alta, alcătuind parcă nişte bolte deasupra pârâiaşului, 
era beznă de-a binelea şi locul părea fioros. Sus se mai auzea 
parcă freamătul copacilor pe care nu-i mai puteau vedea de 
jos. Orso înţelese că intraseră în adâncul pădurilor în care 
mişunau fiarele sălbatice. Din vreme în vreme, răsunau glasuri 
ciudate, iar după căderea nopţii, auziră limpede hârâitul 
răguşit al râşilor, răcnetele pumei şi chelălăitul plângător al 
coioţilor. 

— Ţi-e frică, Jay? întrebă Orso. 

— Nu! răspunse fetiţa. 

Dar era foarte trudită şi nu putea să meargă mai departe, 
aşa că Orso o luă în braţe. Işi continua drumul în speranţa că 
va nimeri peste vreun pionier sau va ajunge la corturile 
mexicanilor. O dată sau de două ori avu senzaţia că vede 
lucind în depărtare ochii unui animal sălbatic. Ghemuind-o 
deci cu o mână la pieptul lui pe Jenny care dormea, înainta 
mai departe, strângând măciuca în cealaltă. Era şi el foarte 
obosit. Cu toată forţa uriaşă, Jenny începea să-i pară grea, cu 
atât mai mult, cu cât o purta pe braţul stâng; dreapta voia s-o 
aibă liberă pentru apărare. Uneori se oprea să-şi mai tragă 
sufletul, apoi pornea mai departe. Deodată, încremeni locului 
şi ascultă cu luare-aminte. Parcă-i ajungea la urechi din 
depărtare clinchetul clopoţeilor pe care pionierii îi atârnă 
noaptea la gâtul vacilor ori al caprelor. Porni în grabă înainte 


64 


şi ajunse curând la o cotitură a pârâiaşului. Clinchenitul 
clopoţeilor devenea tot mai limpede; în cele din urmă, i se 
adaugă lătratul unui câine. Acum Orso era sigur ca se apropie 
de o aşezare omenească. Era şi timpul; trudise din greu toată 
ziua şi începeau să-l lase puterile. 

Trecu încă o cotitură şi zări o lumină; pe măsură ce înainta, 
ochi-i ageri începură să desluşească treptat focul, câinele 
care, legat pesemne de un copac, se smucea şi lătra, în 
sfârşit, omul aşezat lângă bobotaie. 

„Dă, Doamne, să fie un om din „cartea bună”, îşi spuse în 
gând”. Apoi se hotări s-o trezească pe Jenny. 

— Jay! o strigă, trezeşte-te, o să mâncăm. 

— Ce-i asta? întrebă fetiţa. Unde suntem? 

— În pustiu. 

Jenny se trezi de-a binelea. 

— Şi lumina aia ce e? 

— Acolo locuieşte un om. O să mâncăm. 

Bietul Orso era foarte flămând. 

Se apropiară de foc. Câinele lătra tot mai înverşunat, iar 
bătrânul de lângă foc îşi duse mâna streaşină la ochi şi scrută 
întunericul. După o clipă, întrebă: 

— Cine-i acolo? 

— Noi suntem... răspunse Jenny cu glăsciorul ei subţire, şi 
ne este foarte foame. 

— Apropiaţi-vă! le spuse bătrânul. 

leşind de după pietroiul uriaş, care-i ascundea, veniră 
amândoi lângă foc, ţinându-se de mână. Bătrânul se uită la ei 
cu priviri uluite; fără să vrea din gura lui se smulse strigătul: 

— What is that?7€ 

Fiindcă avea în faţă o privelişte care în sălbăticia munţilor 
Sau | a Ana putea să uluiască pe oricine. Şi Orso, şi Jenny erau 
îmbrăcaţi în costume de circ. Fermecătoarea fată, cu maioul ei 
trandafiriu şi fustita scurtă, apărând pe neaşteptate în lumina 
focului, arăta asemenea unui silf” fantastic. În spatele ei se 
afla un flăcăiandru cu umerii pătraţi, îmbrăcat şi el întruni 


75 Cei asta? (lb. engl.). 
77 În mitologia popoarelor germanice, duh aerian, foarte agil, care, 
împreună cu o silfidă, întruchipa elementul aerului. 


65 


maiou sub care i se vedeau muşchii ca nodurile unui stejar. 

Bătrânul pionier privea la ei cu ochii holbaţi. 

— Cine sunteţi voi? îi întrebă. 

Micuța fată, contând se vede mai mult pe puterea ei de 
convingere decât pe a însoţitorului ei, începu să ciripească; 

— Noi suntem de la circ, dragă domnule! Domnul Hirsch l-a 
bătut rău pe Orso, şi pe urmă a vrut să mă bată şi pe mine, 
aşa că Orso nu l-a lăsat şi l-a bătut pe domnul Hirsch şi pe cei 
patru negrit după care am fugit în pustiu; am mers mult 
printre cactuşi, şi Orso m-a dus în braţe, apoi am ajuns aici, şi 
ne este tare foame 

Faţa bătrânului singuratic se lumina treptat; îşi odihni 
privirile încărcate de o bunătate părintească asupra 
fermecătoarei copile, care se grăbea de parcă voia să 
mărturisească totul dintr-u răsuflare. 

— Cum te cheamă, micuţo? o întrebă. 

— Jenny. 

— Deci, welcome”? Jenny! şi tu, Orso! Eu văd atât de rar 
oameni... Jenny, vino la mine. 

Fără să stea prea mult pe gânduri, fetiţa îi încolăci gâtul cu 
braţele şi-l sărută din toată inima. | se părea că trebuie să fie 
din „cartea bună”. 

— Da domnu' Hirsch n-o să ne găsească aici? se interesă ea 
dezlipindu-şi guriţa roşie de faţa ofilită a colonistului. 

— O să găsească nişte gloanţe! o linişti bătrânul. Ziceţi că 
vă e foame? 

— O, rău de tot! 

Colonistul dădu cenuşa la o parte şi scoase la iveală o pulpă 
de elan, al cărei miros se împrăştie împrejur. După care se 
aşezară să mănânce. 

Era o noapte splendidă; sus pe cer, deasupra trecătorii, se 
ridicase luna, în desişuri începură să triluiască dulce, 
maucavişii; focul trosnea vesel, iar Orso începu să mormăie de 
bucurie. Şi el, şi fata mâncau pe întrecute; numai bătrânul 
singuratic nu putea să mănânce şi nu se ştie de ce, uitându-se 
la micuța Jenny, avea lacrimi în ochi. 

Poate pentru că fusese şi el tată mai demult, sau poate 


78 Bine ai venit (Ib. engl.). 


66 


pentru că vedea atât de rar oameni în pustietatea munţilor. Şi 
de atunci, aceşti trei oameni îşi duc viaţa împreunai 


67 


Sachem 


Traducere de Stan Velea 


Cuvânt înainte 


Un cercetător cu mari merite în reconsiderarea operei lui H. 
Sienkiewicz din perspective contemporane, Samuel Sandler, a 
încercat să demonstreze, într-un volum dedicat în 
exclusivitate „aventurii indiene” a autorului, şi a izbutit, că 
Sachem este cea mai bună nuvelă din seria „americană“. Mai 
caustică aici, ironia subțiază până la dispariţie intruziunile 
sentimentaliste care grevează celelalte narațiuni cu subiecte 
inspirate din  prelungitul voiaj în Lumea Nouă. Nuvela 
reprezintă contribuţia lui Sienkiewicz la dezbaterea care s-a 
consumat în presa polonă îndelungă vreme cu privire la 
similitudinile existente între situaţia indienilor din America şi 
cea a polonezilor de sub stăpânirea prusiană; similitudini cu 
valoare de avertisment. Discutia a fost începută de articolul 
Polonezii şi indienii, publicat de istoricul L. Povidaj în 1864 în 
„Dziennik Literacki” de la Liow, întrunind mai apoi şi 
colaborarea unor scriitori de prestigiu - M. Konopnicka, 
Sclavus saltans; C.K. Norwid, Munca ş.a. Pe fundalul unor 
conştiinţe sensibilizate, prin urmare, Sienkiewicz scrie şi el, la 
sfârşitul lunii februarie 1883, Sachem, în care reformulează 
idei exprimate mai demult într-o corespondență de la 
începutul călătoriei în America. Nuvela va apărea în 
periodicele „Gzas” (2 martie) şi „Stowo” (28 mai), în sumarul 
unui volum fiind introdusă în 1889. Socotită mult timp mai 
ales drept o producţie exotică, s-a impus-treptat printre 
creațiile reprezentative ale nuvelisticii sienkiewiczene. Ín 
presa românească a apărut de câteva ori, prima dată în 1901, 
în „Foaia populară” (nr. 9, p. 5—7; nr. 10, p. 7—10), în 


68 


traducerea lui Hei. |. Del. 


ÎN ORAŞUL Antylopa, aşezat pe malul râului cu acelaşi 
nume, în statul Texas, se grăbeau cu mic, cu mare la 
spectacolul circului. Emoţia locuitorilor întrecuse măsura 
obişnuită, deoarece de la înfiinţarea oraşului era pentru, prima 
dată când venea aici un circ cu dansatoare, cântăreţi şi 
echilibrişti. Oraşul nu era prea vechi. Cu cincisprezece ani în 
urmă, în acest loc nu se afla nici o casă, iar prin împrejurimi 
nu se pomenea picior de alb. În schimb, în furca râului, chiar 
acolo unde se află acum Antylopa, se înălța o aşezare a 
indienilor, numită Chiavatta. Era reşedinţa Şerpilor Negri, care 
la vremea lor le-au dat atât de furcă coloniilor nemţeşti din 
vecinătate - Berlin, Grundenau şi Harmonia - încât acestea n- 
au mai putut să reziste. E drept că indienii nu-şi apărau decât 
teritoriul lor, pe care guvernul statului Texas li-l oferise în 
veşnică folosinţă prin cele mai solemne tratate; dar ce putea 
să-i intereseze asta pe coloniştii din Berlin, Grundenau şi 
Harmonia? Sigur că ei le luau Şerpilor Negri pământul apa şi 
aerul, în schimb, aduceau aici civilizaţia; aşa că pieile roşii îşi 
arătau recunoştinţa în felul lor, adică luându-le scalpurile. 
Asemenea stare de lucruri nu putea să dureze. Prin urmare, 
coloniştii din Berlin, Grundenau şi Harmonia s-au adunat într-o 
noapte cu lună în număr mare, vreo patru sute, şi chemându-i 
în ajutor pe mexicanii din La Ora, au atacat Chiavatta 
cufundată în somn. Triumful acestei cauze demne a fost 
deplin. Chiavatta a fost arsă, iar locuitorii fără deosebire de 
vârstă şi sex au fost ucişi până la cel din urmă. Au scăpat doar 
mici grupuri de războinici care erau plecaţi la vânătoare. Din 
toată aşezarea, nu s-a salvat nimeni, mai ales pentru că era 
plasată în furca râului care, cum se întâmpla de obicei 
primăvara, se revărsase, înconjurând locul cu ape de netrecut. 
Aceeaşi situare în furca râului, care i-a pierdut pe indieni, le-a 
plăcut nemților. Era rău să fugi de aici, în schimb, te puteai 
apăra foarte bine. Datorită acestei convingeri, din Berlin, 
Grundenau şi Harmonia a început imediat emigrarea în furca 
râului, unde într-un timp record, în locul vechii Chiavatta, a 
apărut civilizata Antylopa. După numai cinci ani, număra cinci 


69 


mii de locuitori. 

In al şaselea an, în cealaltă parte a furcii, s-au găsit 
zăcăminte de argint viu, a căror exploatare a dublat numărul 
locuitorilor. În al şaptelea an, în puterea legii Lynch”, au fost 
spânzurați în piaţa oraşului ultimii nouăsprezece războinici din 
tribul Şerpilor Negri, prinşi în Pădurea Morților din apropiere - 
iar de atunci nimic n-a mai stat în calea dezvoltării Antylopei. 
In oraş, se tipăreau două „Tagblatt”-uri şi o „Montagsrevue”. 
Calea ferată o unea cu Rio del Norte şi San Antonio; pe 
Opuncia-Gasse se înălţau trei şcoli, dintre care una de studii 
superioare. In piaţa în care fuseseră spânzurați ultimii Şerpi 
Negii, s-a construit o instituţie filantropică; în biserici, pastorii 
predicau în fiecare duminecă dragostea de semeni, 
respectarea proprietăţii altuia şi alte virtuţi necesare unei 
societăţi civilizate; un conferenţiar în trecere ţinuse o dată la 
Capitol chiar o prelegere Despre drepturile popoarelor. 

Locuitorii mai bogaţi vorbeau de nevoia înfiinţării unei 
universităţi, care avea să fie sprijinită şi de guvernul statului. 
Aşa că locuitorilor le mergea bine. Comerţul cu argint viu, 
portocale, orz şi vin le aducea venituri considerabile. Erau 
cinstiţi, gospodari vrednici, sistematici şi graşi. Dacă cineva ar 
fi vizitat mai târziu Antylopa, când numărul locuitorilor 
crescuse la peste zece mii, n-ar fi recunoscut, în negustorii din 
oraş, pe luptătorii nemiloşi care arseseră Chiavatta cu 
cincisprezece ani în urmă îşi petreceau toată ziua prin prăvălii, 
ateliere, birouri, iar seara tăifăsuiau în berăria „Soarele de 
aur”, de pe strada Şerpilor cu clopoței. Ascultând aceste 
glasuri calme şi guturale, aceste: Mahlzeit! Mahizeit!% aceste 
flegmatice: Nun ja wissen Sie, Herr Muller is das aber 
m6glich?%!, zgomotul halbelor ciocnite, gâlgâitul berii şi 
plescăiturile spumei vărsate pe podea, văzând liniştea, 
încetineala, şi privind la aceste feţe de filistini, îngălate de 
grăsime, la aceşti ochi albicioşi, puteai să crezi că te afli în nu 
ştiu care berărie din Berlin sau din Munchen în nici un caz pe 


9 Charles Lynch, proprietar de sclavi şi magistrat din statul Virgini», 
care a încurajat practica uciderii fără judecată a negrilor. 

80 poftă bună (Ib. germ.). 

51 Cum, domnule Miller, e posibil? (Ib. germ.). 


70 


ce cenuşa Chiavattei. În oraş, însă, totul era, ganz gemutlich* 
şi nu se mai gândea nimeni la cenuşă. In acea seară, lumea se 
grăbea la circ mai întâi pentru că, după o muncă grea, 
distracţia este un lucru pe cât de cuvenit, pe atât de plăcut, 
iar în al doilea rând, fiindcă locuitorii erau mândri de venirea 
lui. Se ştie doar că circurile ambulante, nu se opresc în orice 
târguşoare, aşa că venirea trupei lui Hon. M. Dean confirma 
întrucâtva măreţia şi importanţa Antylopei. Mai exista însă şi 
al treilea motiv, poate cel mai însemnat, al curiozităţii tuturor. 

Numărul doi din program anunţa cele ce urmează: 
„Plimbarea pe sârma întinsă la o înălţime de cincisprezece 
picioare? (cu acompaniament muzical) va fi executată de 
renumitul gimnast Vulturul Roşu, sachemul (căpetenia) 
Şerpilor Negri, ultimul urmaş din seminţia regilor şi ultimul din 
trib: 1) Plimbare pe sârmă. 2) Salturile antilopei. 3) Dansul şi 
cântecul morţii”. Dacă acest sachem putea să stârnească 
undeva cea mai mare tulburare, apoi aceasta putea să se 
întâmple numai la Antylopa; mai mult ca oriunde. Hon. M. 
Dean povestea la „Soarele de aur” că în urmă cu 
cincisprezece ani, în trecere prin Santa Fe, a găsit la Planos de 
Tornado un indian bătrân pe moarte cu un băiat de zece ani. 
Bătrânul a murit într-adevăr din cauza rănilor şi a epuizării, 
dar înainte de a muri, i-a povestit că flăcăiandrul era fiul 
sachemului ucis al Şerpilor Negri şi urmaşul lui la conducerea 
tribului. Trupa l-a adăpostit pe bietul orfan care cu vremea a 
devenit primul ei acrobat. De altfel, Hon. M. Dean afla abia 
aici, la „Soarele de aur”, că Antylopa era Chiavatta de 
odinioară şi că vestitul echilibrist avea să-şi arate 
îndemânarea pe mormintele părinţilor săi. Această veste îl 
bucura pe director, deoarece acum putea să meargă la sigur 
cu great attraction*, numai să ştie să exploateze cât mai bine 
efectele. Se înţelege că filistinii din Antylopa se îmbulzeau la 
circ ca să le arate soțiilor şi fiilor aduşi din Europa, care nu 
văzuseră în viaţa lor un indian, pe ultimul vlăstar al Şerpilor 


82 Foarte bine (lb. germ.). 

83 Veche unitate de măsură egală cu aproximativ o treime dintr-un 
metru; se foloseşte şi azi de către unele popoare. 

8t Marea atracţie (Ib. engl.). 


71 


Negii şi să le spună: „Priviţi, aşa erau războinicii pe care i-am 
exterminat cu cincisprezece ani în urmă”. Ach, Herr Jeh!” E 
foarte plăcut să auzi asemenea exclamaţii de admiraţie din 
gura lui Amalchen şi a „micului Fryc. De aceea, în tot oraşul se 
repeta întruna: Sachem, sachem! 

Încă de dimineaţă, copiii priveau prin crăpăturile scândurilor 
cu feţe curioase şi înspăimântate totodată, în timp ce 
băieţandrii,  însufleţiţi de spiritul războinic,  mărşăluiau 
ameninţător întorcându-se de la şcoală, nici ei nu ştiau prea 
bine de ce. Este ora opt seara. O noapte minunată, senină, 
înstelată. Adierile din afara oraşului aduc aromele crângurilor 
de portocali, care se amestecă aici cu mirosul orzului 
germinat, folosit la fermentarea berii. Circul împrăştie o mare 
de lumină. Torţe uriaşe de smoală, înfipte la intrarea 
principală, ard fumegând. Adieri uşoare clatină dârele de fum 
şi flăcările strălucitoare care luminează contururile întunecate. 
Pe locurile de trecere dintre şirurile de bănci goale, încep să 
tropăie paşii oamenilor, şi în curând masa întunecată, 
mişcătoare, acoperă totul de sus până jos. Sub cupola circului 
e lumină ca ziua, deoarece cu toate că nu izbutiseră să tragă 
până aici ţevile de gaz, candelabrul uriaş, alcătuit din cincizeci 
de lămpi cu petrol, scaldă arena şi pe spectatori în torente de 
lumină, în aceste străluciri, se văd capetele dolofane ale 
amatorilor de bere, date pe spate, ca să nu apese guşile 
arătoase, chipuri tinere de femei şi guriţele frumoase şi uimite 
ale copiilor, ai căror ochi mai să iasă din orbite de curiozitate, 
în definitiv, toţi spectatorii au o înfăţişare curioasă, mulţumită 
şi nu prea expresivă, cum se întâmplă de obicei cu publicul de 
la circ. În timp ce discută sau cer: Frisch Wasser! Frisch Bier!®® 
aşteaptă cu toţii nerăbdători începerea spectacolului. In 
sfârşit, răsună clopoţelul, apar şase supraveghetori în cizme 
strălucitoare şi se aşeză pe două rânduri la intrarea în arenă 
dinspre barăcile cailor. Printre aceste rânduri năvăleşte un cal 
dezlănţuit, fără zăbală şi fără şa, iar pe el ceva ca un nor de 
muselină, panglici şi tul. E dansatoarea Lina. Işi începe 
numărul în acompaniamentul muzicii. Lina este atât de 


85 Aici, cu sensul unei exclamaţii: Ah, draga Doamne! (lb. germ.). 
86 Apă rece! bere rece! (Ib. germ.). 


72 


frumoasă, încât tânăra Mathilde, fiica fabricantului de bere de 
pe Opuncia-Gasse, neliniştită, se apleacă la urechea, tânărului 
băcan Floss, de pe aceeaşi stradă, şi-l întreabă în şoaptă dacă 
o mai iubeşte. În acest timp, calul galopează şi răsuflă ca o 
locomotivă, bicele plesnesc, cei câţiva clovni care intraseră 
îndată după dansatoare, ţipă şi îşi trag palme, dansatoarea 
trece ca fulgerul; răsună strigăte de bravo. Ce spectacol 
splendid! Dar primul număr se sfârşeşte repede. Urmează al 
doilea număr. Cuvântul sachem! sachem! trece din gură în 
gură printre spectatori. Nimeni nu mai acordă vreo atenţie 
clovnilor care continuă să se pălmuiască. In timp ce ei se 
maimuţăresc, supraveghetorii aduc caprele de lemn, înalte de 
peste zece picioare, şi le aşează în două extremităţi opuse ale 
arenei. Orchestra nu mai cântă Yankee Doodle”, ci aria 
lugubră a Comandorului din Don Juan&; se întinde sârma între 
cele două suporturi. Brusc, un snop de artificii izbucneşte 
dinspre intrare şi scaldă întreaga arenă într-o lumină sângerie. 
Acum trebuie să-şi facă apariţia fiorosul sachem, ultimul 
descendent al Şerpilor Negri. Dar ce-i asta?... In locul lui 
sachem se arată directorul trupei, Hon. M. Dean. Se înclină în 
faţa publicului şi începe să vorbească. Îi revine onoarea de a-i 
ruga pe „amabilii şi stimaţii gentlemeni, ca şi pe frumoasele şi 
nu mai puţin stimatele /adies*, să păstreze o linişte adâncă şi 
să nu aplaude, deoarece conducătorul este peste măsură de 
surescitat şi mult mai sălbatic decât de obicei”. Aceste cuvinte 
produc o impresie puternică şi, lucru ciudat, aceiaşi 
honoratiores* ai Antylopei, care dăduseră foc Chiavattei cu 
cincisprezece ani în urmă, încearcă acum un simţământ foarte 
neplăcut. La intrare, mulţimea de oameni, care nu puteau 
pătrunde înăuntru sau n-aveau bani pentru bilete, se uită la 


57 Vechi cântec popular nord-american, cântat de armatele 
revoluţionare în timpul războiului de independenţă (1775—1783), socotit 
astăzi drept imnul naţional neoficial al S.U.A. 

88 Don Juan — personaj legendar de origine spaniolă, renumit ca un 
seducător crud şi orgolios faţă de victimele sale. A inspirat pe scriitori 
(Tirso de Molina, Moliere) şi muzicieni (Mozart). 

89 Ladyes = doamnele (lb. engl.). 

%0 Distinşi, persoane de vază, stimaţi (Ib. lat.). 


73 


căruțele trupei şi mai ales la draperia de pânză de la uşa 
uriaşă, pe care este pictată lupta albilor cu pieile roşii. In 
momentele în care draperia se dă la o parte, se vede interiorul 
luminat al bufetului cu sutele de halbe de sticlă pe mese. Dar 
uite că draperia se trage definitiv şi mulţimea intră. Cu o clipă 
înainte, în timp ce frumoasa Lina îşi executa săriturile pe cal, 
se bucurau că stau atât de aproape de parapet, de unde 
puteau să vadă totul foarte bine, iar acum privesc cu oarecare 
nostalgie spre locurile mai depărtate, de sus, şi împotriva 
legilor fizicii, găsesc că mai jos zăpuşeala este mai mare. 

Mai ţine oare minte ceva acest sachem? E adevărat că a 
crescut de mic în trupa lui Hon. M. Dean, alcătuită în cea mai 
mare parte din nemți. Să nu fi uitat oare? Părea imposibil. 
Ambianţa şi cei cincisprezece ani de când era acrobat la circ, 
de când făcea giumbuşlucuri şi stârnea aplauzele publicului să 
nu-şi fi spus oare cuvântul? 

Chiavatta, Chiavatta! Bine, dar nici ei, nemţii, nu mai stau 
pe pământurile lor, în ţară, şi nu se mai gândesc la ea decât 
atâta cât le îngăduie interesele. În primul rând, trebuie să 
mănânce şi să bea. Acest adevăr trebuie să-l ştie tot atât de 
bine orice filistin, ca şi ultimul dintre Şerpii Negri. 

Asemenea reflecţii sunt întrerupte deodată de un şuier 
puternic dinspre barăcile cailor şi în arenă apare sachemul 
aşteptat cu atâta nelinişte. Un murmur scurt străbate 
mulţimea: „El este! El este!” apoi se aşterne tăcerea. Doar la 
intrare sâsâie focul bengal care arde mereu. Toate privirile se 
îndreaptă spre silueta căpeteniei care îşi va arăta talentul sub 
cupola circului pe mormintele părinţilor. Indianul merită într- 
adevăr să fie privit. Pare mândru că un rege. Mantia de 
hermină albă, însemnul căpeteniei, îi acoperă statura mândră 
şi atât de sălbatică, încât aminteşte de un jaguar nu prea bine 
îmblânzit. Figura tăiată parcă în aramă, seamănă cu capul 
unui vultur, iar ochii răspândesc luciri reci, adevăraţi ochi de 
indian, liniştiţi, chipurile indiferenți, dar ameninţători. Işi 
plimbă privirile pe deasupra celor adunaţi, căutându-şi parcă 
victima. De altfel, este înarmat din cap până-n picioare. Pe 
cap i se mişcă penele, la cingătoare are înfipte toporul şi 
cuțitul de scalpat, numai în mină, în loc de arc, ţine o bară 


74 


lungă, care-i slujeşte la menţinerea echilibrului când merge pe 
sârmă. Oprindu-se la mijlocul scenei, lansează deodată 
strigătul de război. Herr Gott!” e strigătul Şerpilor Negri. Cei 
care au ars Chiavatta, ţin bine minte acest urlet înfiorător; e 
totuşi de neînțeles că ei, care nu s-au temut atunci de o mie 
de războinici ce urlau la fel, transpiră acum în faţa unuia 
singur. Dar iată că directorul se apropie de căpetenie şi-i 
vorbeşte, vrând parcă s-o împace şi s-o liniştească. Animalul 
sălbatic simte zăbala, şi îndemnul dă rezultate, deoarece după 
o clipă sachem se balansează pe sârmă. Păşeşte înainte cu 
ochii aţintiţi la candelabru. Sârma se îndoaie destul de mult; 
câteodată nu se mai vede deloc, şi atunci indianul pare 
suspendat în aer. Parcă urcă, măi face câţiva paşi înainte, apoi 
se retrage şi iarăşi înaintează, ţinându-şi echilibrul. Braţele 
întinse, acoperite de mantie, arată ca nişte aripi uriaşe. Se 
clatină!... cade! ba nu! Aplauze scurte răpăie ca o vijelie şi tac 
brusc. Faţa căpeteniei devine tot mai amenințătoare. In 
privirea lui pironită pe lămpile cu petrol fulgeră sclipiri 
înfricoşătoare. Spectatorii sunt cuprinşi de teamă, dar nimeni 
nu întrerupe liniştea, în acest timp, sachem se apropie de 
celălalt capăt al sârmei; se opreşte şi pe neaşteptate din gura 
lui se smulge cântecul de război. 

Mai mare mirarea! Căpetenia cânta în limba germană, lucru 
nu prea greu de înţeles; mai mult ca sigur că uitase graiul 
Şerpilor Negri. Altminteri, nimeni nu bagă de seamă. Ascultă 
cu toţii cântecul care devine din ce în ce mai puternic. Este pe 
jumătate cântec, pe jumătate o chemare nespus de 
dureroasă, sălbatică şi răguşită, plini de accente dure. 

Se aud cuvintele următoare: „După marile ploi, cinci sute de 
războinici ieşeau în fiecare an din Chiavatta şi porneau pe 
cărările războiului sau la marile vânători de primăvară. Când 
se întorceau din luptă, adunau scalpuri; când reveneau de la 
vânătoare, aduceau carne şi piei de bivol, iar nevestele îi 
întâmpinau cu bucurie şi dănţuiau în cinstea Marelui Spirit. 

Chiavatta era fericită! Nevestele trebăluiau în wigwamuri, 
copiii deveneau fete frumoase şi războinici viteji. Războinicii 
mureau pe câmpul de glorie şi se duceau să vâneze cu 


91 Doamne, Dumnezeule! (Ib. germ.). 


75 


spiritele părinților în Munţii de Argint. Topoarele lor nu se 
mânjeau niciodată cu sângele femeilor şi al copiilor, fiindcă 
războinicii Chiavattei erau bărbați vrednici, Chiavatta era 
puternică. Până când au venit fețele palide de dincolo de 
mările îndepărtate şi au dat foc Chiavattei. Războinicii palizi 
nu i-au învins pe Serpii Negri în luptă, ci s-au furişat noaptea 
ca şacalii şi cuțitele lor s-au împlântat în piepturile femeilor, 
copiilor şi bărbaților adormiti. 

Şi a pierit Chiavatta, fiindcă în locul ei albii şi-au ridicat 
wigwamurile lor de piatră. Tribul ucis şi Chiavatta nimicită 
strigă răzbunare”. 

Glasul căpeteniei răsună răguşit. Acum, balansându-se pe 
sârmă, pare un arhanghel roşu al răzbunării, care se înalţă 
peste capetele mulţimii de oameni. Până şi directorul este 
neliniştit. Domneşte o linişte de moarte. Căpetenia îşi 
continuă cântecul: 

„Din tot tribul, a rămas în viaţă un singur copil. Era mic şi 
slab, dar a jurat spiritului pământului că se va răzbuna. Că va 
vedea cadavrele bărbaților albi, ale nevestelor şi ale copiilor... 
o mare de sânge!...” Ultimele cuvinte sunt un muget de 
turbare. Printre spectatori se iscă murmure scurte asemenea 
răbufnirilor viforniţei. Mii de întrebări fără răspuns se 
îmbulzesc în mintea lor. Ce vrea să facă acest tigru furios? Ce 
vesteşte? Cum se va răzbuna? El, de unul singur? Să mai 
rămână aici, sau să dea bir cu fugiţii! Să se apere, dar cum? 
Was ist das? Was ist das?” răsună glasurile înfricoşate ale 
femeilor. Deodată, din pieptul căpeteniei se smulge un urlet 
neomenesc, se balansează mai mult, sare pe capra de lemn 
de sub candelabru şi înalţă bara. Un gând înspăimântător 
străbate minţile ca un fulger: vrea să spargă candelabrul şi să 
dea foc la circ cu petrolul aprins. Din piepturile spectatorilor se 
smulge un strigăt. Dar ce-i asta? Din arena se strigă: Stai! 
Opreşte-te!... Căpetenia nu mai este! sărise jos şi dispăruse. 
N-a dat foc la circ? Unde a pierit? Uite-l că iese, iese iarăşi, 
gâfâind, obosit, groaznic. În mână ţine o farfurie de tinichea, 
pe care o întinde spre oameni, spunând pe un ton rugător: 


92 Ce înseamnă asta? (Ib. germ.). 


76 


Was gefällig für den letzten der Schwarzen Schlangen!**... 
Asistenţa răsuflă uşurată. Aşadar, toate acestea erau în 
program, nu era vorba decât de o scamatorie a directorului, 
de un efect? Il răsplătesc cu toţii, care cu o jumătate de dolar, 
care cu un dolar întreg... Cum pot să se arate zgârciţi cu 
ultima mlădiţă a Şerpilor Negri? Aici, la Antylopa, pe cenuşa 
Chiavattei! Sunt totuşi oameni cu suflet bun. 

După spectacol, sachem bea bere şi mânca piroşte la 
„Soarele de aur”. Se vede că ambianța îşi spunea cuvântul. Îşi 
câştigase o mare popularitate la Antylopa, îndeosebi printre 
femei. Se bârfea chiar că... 


9% Aici: Ce vă lasă inima pentru ultimul dintre Şerpii Negri! (lb. germ.). 


77 


Paznicul farului 


Traducere de Cezar Petrescu şi T. Holban 


Povestirea de fată se bazează pe o întâmplare reală, despre 
care, la vremea sa, a scris jJ. Horain, într-una din 
corespondentele lui din America. 


Cuvânt înainte 


Printre creațiile care descriu viața emigranților polonezi în 
America se situează şi Paznicul farului, o capodoperă de 
proporții liliputan, a cărei geneză este conținută într-o 
scrisoare pe care Sienkiewicz o trimite la 18 decembrie 1877 
Ziarului „Kurier Codzienny”. Aici relata o întâmplare reală, 
povestită de un prieten, Julian Horain, care a trăit un timp în 
California. „Elementele factologice din această povestire le va 
cuprinde, cu modificări numai formale, în descrierea ultimii 
etape din viața personajului Skawiński, înfățișat în Paznicul 
farului în anul 1880. Publicată în anul următor, 1881, în 
„Niwa”, va apărea în volum în 1882. Indiferent de opiniile 
formulate după tipărirea nuvelei, cele mai multe pozitive, 
valoarea şi popularitatea ei sunt consfințite, printre altele, şi 
de prozele pe care le-a inspirat (În unul 1835 de M. 
Konopnicka ori Căsătoria de W. Sieroszewski ş.a.); niciuna nu 
o egalează. Prima traducere în româneşte datează din 1908 şi 
a apărut în „Răvaşul” (nr. 13, 18, p. 406—421); datorită lui Ilie 
E. Torouţțiu (Bibliografia relaţiilor literaturii române cu 
literaturile străine în periodice. 1859—1918). 


78 


ÎNTR-O ZI, paznicul farului de lângă Aspinwall”, în apropiere 
de Panama, a pierit fără urmă. Cum faptul s-a produs pe timp 
de furtună, s-a bănuit că nenorocitul s-a apropiat prea mult de 
ţărmul stâncos al insulei pe care se afla farul şi a fost furat de 
un val. Presupunerea aceasta părea cu atât mai întemeiată, 
cu cât a doua zi nu s-a găsit nici barca, pe care de obicei o 
ţinea adăpostită într-o adâncitură a stâncii. Postul de paznic al 
farului devenind astfel vacant, trebuia să se găsească fără 
întârziere un înlocuitor, deoarece farul avea însemnătate, nu 
numai pentru circulaţia locală, dar şi pentru vapoarele care 
circulau între New York şi Panama. Golful Mosquito e plin de 
bancuri de nisip, printre care drumul este primejdios chiar şi în 
timpul zilei, iar noaptea, mai ales când se lăsa ceaţă, ceea ce 
se întâmplă foarte adesea pe aceste ape dogorâte de soarele 
tropical, circulaţia este aproape cu neputinţă, Pe asemenea 
vreme, singurul îndreptar al numeroaselor vapoare este 
lumina farului. 

Grija de a găsi un nou paznic de far cădea în seama 
consulului Statelor Unite, care îşi avea reşedinţa la Panama. ŞI 
trebuie să arătăm că aceasta nu era o grijă obişnuită, mai 
întâi, pentru că noul paznic trebuia găsit în răstimp de 
douăsprezece ceasuri; iar în al doilea rând, el trebuia să fie un 
om excepţional de conştiincios, aşa că nu oricine putea fi 
primit; în sfârşit, candidaţi pentru un asemenea post, pur şi 
simplu nu se iveau. Viaţa în turnul farului este deosebit de 
grea, aşa că nu le surâdea defel trândavilor locuitori ai 
ținuturilor de miazăzi, cărora le place să hoinărească în 
deplină libertate. Un paznic de far este oarecum un puşcăriaş. 
Cu excepţia duminicii, el nu poate părăsi nici o clipă insula de 


% Port situat pe latura dinspre Atlantic a istmului de Panama, cunoscut 
astăzi sub numele de Colon. A fost întemeiat în 1852 după începerea 
lucrărilor pentru construirea căii ferate care avea să lege Oceanul Atlantic 
de Oceanul Pacific. Canalul Panama a fost construit ulterior elaborării 
nuvelei, între 1882—1914. 


79 


piatră. Barca din Aspinwall îi aduce o dată pe zi mâncare şi 
apă proaspătă; după aceea, omul care îi aduce merindele 
pleacă îndată, iar insula, care are o întindere de un pogon, 
rămâne cu desăvârşire pustie. Paznicul locuieşte în turnul 
farului, unde are grijă să ţină bună rânduială; ziua dă 
semnalele cuvenite, ridicând steagurile de diferite culori, 
potrivit cu indicaţiile barometrului, iar seara aprinde lumina. 
Altminteri n-ar fi o muncă prea grea, dacă n-ar fi împrejurarea 
că pentru a ajunge sus, la farul care se află în vârful turnului, 
trebuie să urci peste patru sute de trepte întortocheate şi 
foarte înalte, călătorie pe care paznicul este obligat câteodată 
să o facă de mai multe ori pe zi. La urma urmei, viaţa aceasta 
se asemăna cu viaţa de mănăstire, ba era chiar mai rea decât 
obişnuita viaţă de mânăstire, semăna cu o viaţă de pustnic. 
Nu-i deci de mirare că mister Isaac Falconbridge se găsea într- 
o mare încurcătură, străduindu-se să găsească un înlocuitor 
permanent răposatului paznic, şi deci nu este greu să-i 
înţelegem bucuria când, pe neaşteptate, înlocuitorul se 
înfăţişă chiar în aceeaşi zi. Era un bătrân de vreo şaptezeci de 
ani sau poate chiar mai mult, dar părea viguros, se purta 
drept şi avea mişcări şi ţinută de soldat. Avea părul alb de tot 
şi faţa bronzată ca de creol%, dar, judecând după ochii săi 
albaştri, nu era de felul lui din miazăzi. Avea o înfăţişare de 
om mâhnit şi abătut, dar cinstit. Noul-venit îi plăcu lui 
Falconbridge de la prima vedere. Rămânea numai să-l 
cerceteze mai de aproape, din care pricină s-a încins între ei 
următoarea discuţie; 

— De unde eşti de fel? 

— Sunt polonez. 

— Ce-ai făcut până acum? 

— Am hoinărit. 

— Un paznic de far este legat de locul unde îşi are slujba. 

— Am nevoie de odihnă. 

— Ai mai ocupat vreun post? Ai vreun certificat precum că 
ai îndeplinit vreo slujbă cinstită la stat? 

Bătrânul scoase din sân o bucată de mătase decolorată, 


35 Descendent al coloniştilor spanioli, portughezi sau francezi, născut în 
America latină ori în colonii. 


80 


care semăna cu o fâşie de steag vechi. O desfăcu şi spuse: 

— lată certificatele mele. Această cruce am primit-o în 
treizeci: astălaltă este spaniolă, din războiul carlist; a treia 
este Legiunea de onoare franceză; a patra am dobândit-o în 
Ungaria. Apoi m-am bătut în Statele Unite, împotriva celor din 
Sud%, dar acolo nu se dau decoraţii, de aceea - iată 
certificatul. 

Falconbridge luă hârtia şi începu să citească. 

— Hm! Skawiński? Acesta este numele dumitale?... Hm!... 
Două steaguri luate de dumneata singur într-un atac la 
baionetă... Ai fost soldat viteaz! 

— Voi fi şi un conştiincios paznic de far. 

— Acolo va trebui să te urci de câteva ori pe zi în turn. Te 
ţin picioarele? 

— Am străbătut pe jos drumul, de la New York până în 
California. 

— All right! Cunoşti serviciul de mare? 

— Trei ani am servit pe o balenieră. 

— Ai încercat, se vede, tot felul de profesiuni!. 

— Numai linişte n-am găsit! 

— De ce? 

Bătrânul săltă din umeri. 

— Aşa mi-a fost soarta. 

— Totuşi, pentru un paznic de far mi se pare că eşti prea 
bătrân. 

— Sir, răspunse deodată candidatul, cu glas tulburat. Sunt 
foarte obosit şi necăjit. Precum vedeţi, am trecut prin multe. 
Postul acesta este unul din cele pe care aş fi dorit din toată 
inima să-l obţin. Sunt bătrân, am nevoie de linişte! E vremea 
să-mi spun: „Aici ai sa rămâi, acesta este postul tău”. Ah, sir! 
Numai de dumneavoastră depinde acest lucru! Nu ştiu dacă 
mă voi mai întâlni a doua oară cu o asemenea slujbă! Ce 
fericire că am venit la Panama... Vă rog... pe Dumnezeul meu, 
sunt ca un vapor care, dacă nu va intra în port, se va 


% Personajul Skawiński a participat la răscoala de eliberare naţională a 
Poloniei din 1830—1831, după înăbuşirea căreia a emigrat. A luptat în 
Spania, între 1833—1839, apoi în Franţa şi Ungaria, în sfârşit, în războiul 
civil din S.U.A. (1861—1865), în armata nordistă. 


81 


scufunda... Dacă vreţi să fericiţi un om bătrân... Jur ca sunt 
cinstit, dar, m-am săturat de atâta hoinăreală. 

Ochii albaştri ai bătrânului vădeau o dorinţă atât de 
fierbinte, încât Falconbridge, care avea o inimă bună şi simplă, 
fu mişcat. 

— Well”! spuse. Te primesc. Eşti paznic de far. 

Faţa bătrânului se lumină de o nespusă bucurie. 

— Mulţumesc, 

— Te poţi duce chiar astăzi la turn? 

— Da. 

— Atunci, good-bye”! Să nu uit să-ţi mai spun ceva; pentru 
orice abatere de la serviciu, vei fi concediat. 

— All right! 

Chiar în aceeaşi seară, când soarele cobora de cealaltă 
parte a Oceanului, şi după o zi senină venea noaptea 
întunecată, se văzu că noul paznic era la post, pentru că farul 
arunca pe ape, ca de obicei, puternicele lui şuvoaie de lumină. 
Noaptea era pe deplin liniştită, tăcută, o noapte cu adevărat 
tropicală, îmbibată de o ceaţă străvezie, care alcătuia în jurul 
lunii un cerc mare, ca un curcubeu cu margini fluide şi 
necuprinse. Numai marea se frământa, pentru că se apropia 
fluxul. Skawiński sta pe platformă, sub lanterna cea mare, 
care de jos părea un mic punct negru. Incerca să-şi adune 
gândurile şi să înţeleagă noua lui situaţie. Dar gândul lui se 
afla sub o prea puternică presiune, ca să se poată desfăşura 
firesc Se simţea ca o fiară hăituită în clipa când, în sfârşit, se 
mistuie în faţa vânătorilor într-un adăpost, pe o stâncă 
inaccesibilă sau într-o peşteră. A sosit în sfârşit şi pentru el 
vremea liniştii. Simţământul siguranţei îi umplea sufletul de o 
nemaipomenită bucurie. Aici, pe stânca aceasta, el putea, pur 
şi simplu, să-şi bată joc de îndelungata-i pribegie, de vechile 
lui nefericiri şi înfrângeri. Era într-adevăr ca o corabie căreia 
furtuna i-a sfărâmat catargul, i-a frânt straiurile şi pânzele, pe 
care a zvârlit-o din înălţimea norilor până în adâncul mării, pe 
care au lovit-o valurile şi a scuipat-o spuma şi care totuşi a 
ancorat în port. Icoane din vremea acestei furtuni îi treceau în 


?7 Bine (lb. engl.). 
38 La revedere (Ib. engl.). 


82 


goană prin minte, în contrast cu viitorul liniştit, care-l aştepta 
acum. O parte din ciudatele lui drumuri le povestise lui 
Falconbridge, dar nu pomenise nimic despre alte nenumărate 
întâmplări prin care trecuse. De câte ori îşi aşezase cortul şi-şi 
aprinsese focul în vatră, năzuind a se statornici pentru 
totdeauna în locul acela, totdeauna avusese nenorocul să se 
dezlănţuie vântul, care-i smulgea cortul din ţăruşi, îi împrăştia 
focul, iar pe el îl ducea la pierzanie. Uitându-se acum de pe 
platforma turnului la valurile luminate, îşi amintea de toate 
prin câte a trecut. S-a bătut aproape în toate cele patru părţi 
ale lumii, şi în pribegia lui a încercat aproape toate meseriile. 
Fiind vrednic şi cinstit, uneori câştiga bani destui, dar 
totdeauna îi pierdea, împotriva tuturor aşteptărilor, deşi se 
purta cu cea mai mare grijă. A scos aur din Australia, a căutat 
diamante în Africa, a fost puşcaş al stăpânirii în Indiile de Vest. 
Când şi-a înjghebat o fermă în California, i-a pustiit-o seceta; a 
încercat să facă negoţ cu triburile sălbatice din fundul 
Braziliei, dar şi-a sfărâmat pluta pe fluviul Amazon, iar el a 
trebuit să rătăcească prin păduri, aproape gol şi fără nici o 
armă, vreme de mai multe săptămâni, hrănindu-se cu fructe 
sălbatice şi aflându-se necontenit în primejdia de a fi sfâşiat 
de vreo fiară. A întemeiat un atelier de fierărie la Helena, în 
statul Arkansas, dar întregul oraş a fost mistuit de un incendiu 
cumplit. După aceea, străbătând Munţii Stâncoşi, a căzut în 
mâinile indienilor, şi numai printr-o minune a putut fi salvat de 
către puşcaşii canadieni. A fost matelot pe un vapor care 
făcea cursa între Bahia” şi Bordeaux, mai târziu a fost 
aruncător de cange pe un vapor de vânat balene. Amândouă 
vapoarele s-au sfărâmat. A avut o fabrică de ţigări în Havana, 
dar pe când zăcea bolnav de vomito!%, a fost prădat de 
asociatul său. În sfârşit, a sosit la Aspinwall, şi aici înfrângerile 
lui trebuiau să se sfârşească. Ce nenorocire putea să-l mai 
urmărească pe această insulă stâncoasă? Nici apa, nici focul, 
nici oamenii! De altfel, din partea oamenilor, Skawiński nu 
avusese prea mult de suferit. Oamenii îi făcuseră mai mult 
bine decât rău. 


%9 port pe coasta Braziliei. 
1% Friguri galbene (lb. span.). 


83 


În schimb, i se părea că e urmărit cu înverşunare de toate 
cele patru elemente ale naturii. Cei care-l cunoşteau, spuneau 
că nu are noroc, şi în felul acesta lămureau totul. De altfel, el 
însuşi ajunsese oarecum maniac. Credea că o mână puternică 
şi răzbunătoare îl urmăreşte pretutindeni, pe uscat, ca şi pe 
apă, Nu-i plăcea însă să vorbească despre acest lucru; numai 
uneori, când îl întreba câte cineva a cui ar putea îi mâna 
aceasta, arăta misterios către Steaua Polară şi răspundea că 
asta vine dintr-acolo... Într-adevăr, înfrângerile lui erau atât de 
copleşitoare, încât te cuprindea mirarea că mai exista, atât de 
uşor puteau ele dobori pe omul care le îndura. De altfel, avea 
o răbdare de indian şi o mare putere de rezistenţă, care izvora 
din bunătatea inimii lui. Pe vremuri, în Ungaria, a fost împuns 
de câteva ori cu baioneta pentru că nu voise să se agate de 
scara care i se arăta drept unic mijloc de salvare şi să strige: 
iertare! Tot aşa n-a vrut să se plece nici în faţa nenorocirilor 
care îl copleşeau. Mergea înainte, trudind ca o furnică. 
Aruncat înapoi de o sută de ori, îşi reîncepea liniştit călătoria 
pentru a suta una oară. Era în felul lui un om cu totul ciudat. 
Acest bătrân soldat, pârjolit Dumnezeu ştie de câte focuri, 
deprins cu nenorocirile, lovit şi călit, avea inimă de copil. În 
timpul epidemiei din Cuba s-a îmbolnăvit, pentru că dăduse 
toată chinina bolnavilor, fără să-şi oprească pentru el nici 
măcar un gram, deşi avusese o cantitate destul de mare. 

Mai avea încă o ciudăţenie: după atâtea dezamăgiri, era 
mereu plin de încredere şi nu-şi pierdea niciodată speranţa că 
toate se vor îndrepta în bine. În fiecare iarnă se înviora şi 
prezicea întâmplări mari. Le aştepta cu nerăbdare, şi cu 
gândul la ele trăia un an întreg. Dar iernile treceau una după 
alta, şi Skawiński nu obținuse decât atât: să încărunţească cu 
totul. In sfârşit, veni şi bătrâneţea, şi începu să-şi piardă 
energia. Răbdarea lui era acum mai mult o resemnare. Vechea 
lui linişte se prefăcu într-o înclinare către duioşie, şi acest 
soldat călit în lupte ajunse încetul cu încetul o bocitoare gata 
să lăcrimeze pentru orice. 

In afară de aceasta, din când în când îl încerca cea mai 
chinuitoare nostalgie, pe care i-o întărâta orice împrejurare: 
rândunelele care treceau, păsările cenuşii care semănau cu 


84 


vrăbiile, zăpezile din munţi sau vreo melodie care-i amintea 
cine ştie ce cântec auzit cândva, demult... 

În cele din urmă, nu-l mai stăpânea decât un singur gând: 
gândul  odihnei, care-l cuprinse cu totul pe bătrân, 
întunecându-i toate dorinţele şi speranţele. Acest om în veşnic 
neastâmpăr nu mai dorea acum nimic mai bun şi mai de preţ 
decât un loc de tihnă, unde să-şi poată aştepta în linişte 
sfârşitul. Un ciudat capriciu al soartei îl vânturase prin toate 
ţările şi pe toate mările, astfel încât nu-şi mai putea reveni, şi 
poate că tocmai de aceea socotea că cea mai mare fericire a 
omului este să se statornicească într-un loc, să nu mai 
hoinărească. Drept este că această modestă fericire i se 
cuvenea, dar se obişnuise într-atât cu dezamăgirile, încât se 
gândea la ea ca oamenii care-şi făuresc visuri ce nu se pot 
înfăptui. Nu mai cuteza să nădăjduiască. Între timp, cu totul 
pe neaşteptate, în douăsprezece ceasuri dobândise o slujbă 
minunată, cum alta mai bună pentru el nici nu se putea găsi 
pe lume. Nu-i deci de mirare că seara, când aprinse farul, era 
parcă uluit, încât se întreba dacă toată această întâmplare era 
adevărată, şi nu îndrăznea să-şi răspundă. Intre timp, însă, 
realitatea îi răspundea, dându-i dovezi de netăgăduit; stătea 
deci pe platformă ceasuri întregi, privea, se sătura, se 
încredința. Ai fi zis că acum vedea marea pentru întâia oară în 
viaţă, pentru că ceasornicul de la Aspinwall bătuse miezul 
nopţii, iar el nu-şi părăsise încă locul din vârful turnului - 
privea necontenit. Jos, la picioarele lui, marea cânta. Lanterna 
farului arunca în întuneric un enorm şi puternic cerc de 
lumină, după care privirea bătrânului se pierdea în depărtarea 
cu totul întunecată, tainică şi înfricoşătoare. Dar depărtarea 
aceea alerga, parcă, în întâmpinarea luminii. Valurile lungi, 
nesfârşite se rostogoleau din întuneric şi, mugind, veneau 
până la ţărmul insulei, unde li se vedeau coamele înspumate, 
lucind roşietic în lumina farului. Fluxul era tot mai puternic, şi 
apa se revărsa peste bancurile de nisip. Glasul tainic al 
oceanului era tot mai plin şi tot mai adânc, uneori ca un tunet, 
alteori ca vuietul unei păduri uriaşe sau ca o îndepărtată şi 
tulbure larmă de voci omeneşti. Câteodată se molcomea. 
După aceea, urechea bătrânului prindea câteva suspine, 


85 


câteva  colcăituri, şi iarăşi se  dezlănţuiau  detunături 
amenințătoare. In sfârşit, vântul împrăştie ceața, dar aduse 
nori întunecaţi şi ferfeniţiţi, care acoperiră luna. Dinspre apus, 
vântul bătea tot mai puternic. Valurile se năpusteau furioase 
în stânca pe care se ridica turnul farului, înspumându-i 
zidurile. În depărtare, se auzea clocotul furtunii. Pe cuprinsul 
întunecat şi frământat se iviră câteva lumini verzui, care 
spânzurau de catargele vapoarelor. Şi acele puncte verzui 
când se ridicau în sus, când se lăsau în jos, când se legănau în 
dreapta, când în stângă. Skawiński cobori în odaia lui. Furtuna 
începu să urle. Acolo, afară, oamenii de pe vapoare luptau cu 
noaptea, cu întunericul, cu valurile; în odaie însă era linişte şi 
tăcere. Chiar şi vuietul furtunii răzbătea anevoie prin zidurile 
puternice, şi numai tic-tacul uniform al ceasornicului îl 
îndemna parcă pe bătrânul trudit la somn. 


86 


Trecură ceasuri, zile şi săptămâni... 

Marinarii spun că uneori, când marea este tare înfuriată, 
cineva îi strigă pe nume noaptea, prin întuneric. Dacă 
nesfârşitul mării poate să arunce astfel de chemări, este deci 
cu putinţă că atunci, când omul îmbătrâneşte, să audă 
chemările unui alt nesfârşit mai întunecat şi mai tainic; şi cu 
cât este omul mai trudit în viaţă, cu atât mai plăcute-i sunt 
chemările acestea. Dar pentru a le auzi, trebuie linişte. In 
afară de aceasta, bătrâneţii îi place singurătatea, poate ca o 
presimţire a morţii. Pentru Skawiński, farul era un fel de 
mormânt. Nimic nu poate fi mai monoton decât viaţa în turnul 
unui far. Dacă se întâmplă ca vreun tânăr să se angajeze 
paznic de far, după un timp îşi părăseşte slujba. De aceea, 
paznicul de far este mai întotdeauna un om în vârstă, 
posomorât şi închis în sine. Când uneori îşi părăseşte farul şi 
ajunge între oameni, umblă printre ei ca şi când atuncea s-ar 
fi trezit dintr-un somn adânc. 

La far lipsesc toate acele impresii mărunte care în viaţa 
obişnuită te învaţă să legi totul în tine însuţi. Toate lucrurile cu 
care vine în atingere paznicul de far sunt enorme şi lipsite de 
forme precise şi determinate. Cerul este un singur tot, apa un 
altul, iar în mijlocul acestor infinituri se află un suflet 
singuratic de om! 

În viaţa aceasta, gândul e mai degrabă o necontenită 
îngândurare, şi în această îngândurare nimic nu-l stinghereşte 
pe paznicul de far, nici chiar îndeletnicirea pe care o are. 
Zilele seamănă între ele, ca două mătănii dintr-acelaşi şirag, şi 
numai schimbarea vremii este, poate, singura diversitate. 
Skawiński însă se simţea foarte fericit, aşa cum nu fusese 
niciodată în viaţă. Se scula în zori, mânca, ştergea lentilele 
farului, iar după aceea, aşezându-se pe platformă, se uita pe 
întinsul apei, şi niciodată ochii săi nu izbuteau să se sature de 
priveliştile care li se iveau înainte. De obicei, în acest vast 
cadru de culoare verde-albăstruie se vedea un şir de corăbii 
cu pânzele întinse, care luceau în razele soarelui atât de 


87 


puternic, încât, sub impresia acestei lumini, închideai ochii 
fără voie; uneori vapoarele, folosindu-se de acel vânt prielnic 
care se numeşte alizeu, mergeau unul după altul, înşiruite 
într-un singur rând, întocmai ca un lanţ de pescăruşi sau de 
albatroşi. Butoaiele roşii, care arătau drumul, se legănau pe 
valuri într-o mişcare uşoară şi măsurată; în fiecare zi, către 
prânz, se ivea o enormă coamă de fum, cenuşie. Era vaporul 
de la New York, care aducea călători şi mărfuri la Aspinwall, 
lăsând în urmă o lungă dâră de spumă. De cealaltă parte a 
terasei, Skawiński vedea, ca-n palmă, oraşul Aspinwall şi 
portul său, ca un furnicar, iar în port o pădure de catarge, 
bărci şi luntre; ceva mai departe se vedeau casele albe şi 
turnurile oraşului. Din înălţimea turnului, casele păreau cuiburi 
de pescăruşi, bărcile nişte gândaci, iar oamenii se mişcau.ca 
nişte puncte mici pe bulevardul alb, de piatră. Dimineaţa, 
adierea uşoară care venea dinspre răsărit aducea zvon de 
glasuri omeneşti, peste care se ridicau sirenele vapoarelor. 
Către amiază venea ceasul odihnei. Mişcarea în port contenea; 
pescăruşii se ascundeau în crăpăturile stâncilor, valurile se 
domoleau şi erau parcă mai trândave, şi atunci, pe uscat, pe 
mare şi în turnul farului domnea o clipă de tăcere deplină. 
Nisipurile galbene, din care ieşeau valurile, luceau ca nişte 
pete de aur pe întinsul apelor; turnul se vedea limpede, ca un 
stâlp pe albastrul cerului. Şuvoaiele razelor de soare se 
revărsau din cer pe apă, pe nisip şi pe crăpăturile stâncilor. In 
aceste clipe, şi bătrânul era cuprins de o dulce moleşeală. 
Simţea că odihna în care trăia era minunată, iar când se 
gândea că va dăinui, nu-i mai trebuia nimic altceva. Skawiński 
se îmbăta de propria lui fericire, şi pentru că omul se deprinde 
uşor cu o soartă mai bună, dobândi încetul cu încetul credinţă 
şi siguranţă, „pentru că, îşi spunea el, dacă oamenii clădesc 
aziluri pentru infirmi, de ce nu s-ar îngriji în sfârşit şi 
Dumnezeu de infirmul său?” Timpul trecea, iar el devenea tot 
mai încrezător în această convingere a sa. Bătrânul se 
deprinsese cu turnul, cu farul, cu ţărmul abrupt, cu bancurile 
de nisip şi cu singurătatea. Făcu cunoştinţă şi cu pescăruşii, 
care se ridicau de prin crăpăturile stâncilor, iar seara 
organizau mitinguri pe acoperişul turnului. Skawiński se 


88 


obişnuise a le arunca ce rămânea din mâncarea lui, şi 
pescăruşii se deprinseră într-atâta cu aceasta, încât, dacă 
vreodată întârzia, se trezea înconjurat de o adevărată furtună 
de aripi albe, iar el umbla printre păsări, ca un cioban printre 
oi. În timpul refluxului cobora până la bancurile joase de nisip, 
de unde aduna melci gustoşi şi minunate scoici sidefii, pe care 
valurile ce se retrăgeau le lăsau pe nisip. Noaptea, la lumina 
lunii şi a farului, se ducea la prins peşte, care roia printre 
crăpăturile stâncilor. În cele din urmă, îşi îndrăgi stânca şi 
insula lui fără copaci, pe care creşteau numai plante mărunte 
şi grase, pline de răşină lipicioasă. De altfel, dacă insula era 
săracă, avea în schimb privelişti minunate. La ceasul amiezii, 
când atmosfera era foarte străvezie, se vedea istmul până la 
Pacific, acoperit de o îmbelşugată vegetaţie. Atunci lui 
Skawiński i se părea că în faţa lui se desfăşoară o vastă 
grădină. Pâlcurile de cocotieri şi de bananieri uriaşi se 
rânduiau în înalte şi minunate buchete, parcă chiar în spatele 
caselor din Aspinwall. Mai departe, între Aspinwall şi Panama, 
se vedea o pădure nesfârşită, deasupra căreia în fiecare 
dimineaţă şi în fiecare seară atârna un nor roşietic şi vaporos - 
o pădure cu adevărat tropicală, cu rădăcinile scăldate de apă, 
cu trunchiurile împletite cu liane, o pădure în care poroinicii 
uriaşi, palmierii şi arborii de hickory, de lapte şi de cauciuc 
vuiau într-un singur val. 

Cu luneta lui de paznic, bătrânul putea să vadă, nu numai 
copacii, nu numai frunzele rotate ale bananierilor, ci chiar şi 
turmele de maimuțe, pâlcurile de marabu şi stolurile de 
papagali, care se ridicau uneori deasupra, pădurii ca un nor de 
toate culorile curcubeului. Skawiński cunoştea bine aceste 
păduri, pentru că după naufragiul de pe Amazon, rătăcise 
săptămâni întregi prin asemenea smârcuri şi  desişuri 
înverzite. Ştia câte primejdii de moarte se ascund sub această 
minunată şi zâmbitoare privelişte. In nopţile petrecute acolo, 
în pădure, auzise de aproape glasurile sinistre, de mormânt, 
ale maimutelor urlătoare şi ale jaguarilor, văzuse şerpi uriaşi 
care se legănau pe crengile copacilor, ca nişte liane, 


101 păsări exotice, asemănătoare cu berzele. Penele lor slujesc drept 
podoabe. 


89 


cunoscuse lacurile adormite din pădure, pline de peşti-torpile 
şi de aligatori. Ştia sub ce jug trăieşte omul în aceste 
pustietăţi fără de sfârşit, unde unele frunze sunt de peste zece 
ori mai mari decât el, în care roiesc țânțari sângeroşi şi 
mişună uriaşe tarantule otrăvitoare. Pe toate le cunoscuse, pe 
toate le încercase, prin toate trecuse; şi tocmai de aceea cu 
atât mai mare era desfătarea pe care o trăia acum, când 
putea să privească din înălţimea farului aceste matos!’ şi să 
le admire frumuseţea, stând însă la adăpost de orice 
primejdie. Turnul său îl apăra de toate relele. De aceea, nu-l 
părăsea decât uneori, duminica dimineaţa. Atuncea îşi 
îmbrăca redingota albastră de paznic de far, cu nasturi de 
argint, atârnându-şi decoraţiile pe piept; iar când creolii, la 
ieşirea din biserică, îşi spuneau între ei; „Avem un păzitor 
cumsecade” sau: „Nu-i eretic, deşi este yankeu!”, îşi sumeţea 
cu mândrie capul cu părul alb ca laptele. Indată după slujbă, 
însă, se întorcea pe insulă, şi acolo se simţea fericit, pentru că 
nutrea faţă de continent aceeaşi veche neîncredere. Tot 
duminica putea să citească gazeta spaniolă, pe care şi-o 
cumpăra din oraş, sau ziarul Herald din New York, pe care-l 
împrumuta de la Falconbridge, căutând cu lăcomie, în 
amândouă, ştirile din Europa. Sărmana inimă bătrână! Acolo, 
sus, în vârful turnului, de pe cealaltă emisferă, ea mai bătea 
încă pentru ţară... Barca îi aducea în fiecare zi de mâncare şi 
apă, şi uneori, când o vedea sosind, cobora din turn ca să mai 
schimbe o vorbă, două cu Johns, paznicul din port. După o 
bucată de vreme, însă, pesemne că se sălbăticise. Nu se mai 
ducea în oraş, nu mai citea gazete şi nu mai cobora să 
tăifăsuiască despre politică cu Johns. Treceau astfel săptămâni 
întregi fără să vadă vreun om şi fără să fie văzut de oameni. 
Singurul semn că bătrânul trăia era dispariţia merindelor 
lăsate pe țărm şi lumina farului, care se aprindea în fiecare 
seară cu aceeaşi regularitate cu care soarele răsărea 
dimineaţa din apă, de cealaltă parte. Se vede că bătrânul 
ajunsese cu totul nepăsător faţă de lume. Cauza nu era 
nostalgia, ci tocmai faptul că această nostalgie se prefăcuse în 
resemnare. Acum, pentru el toată lumea începea şi se sfârşea 


102 Pădure deasă (Ib. span.). 


90 


pe insulă. Se deprinsese chiar cu gândul că nu va mai părăsi 
turnul până la moarte şi parcă uitase că în afară de far mai 
sunt şi alte lucruri pe pământ. Ajunsese un mistic. Ochii lui 
albaştri şi blânzi erau acum ca nişte ochi de copil, îndreptaţi şi 
parcă ţintiţi neclintit undeva, departe. Trăind mereu în 
singurătate şi într-un mediu deosebit de simplu şi de măreț, 
bătrânul începu să-şi piardă simţământul propriei sale 
personalităţi, cu tot ce avea distinctiv, şi încetă să mai existe 
ca individ, contopindu-se din ce în ce tot mai mult cu 
elementele înconjurătoare. Nu cugeta asupra acestui lucru, ci 
îl simţea numai inconştient, până când, în cele din urmă, i se 
păru că cerul, apa, stânca, turnul şi bancurile aurii de nisip, 
pânzele umflate ale corăbiilor, pescăruşii, fluxul şi refluxul 
alcătuiau o vastă unitate şi un enorm şi tainic suflet; el însă se 
cufunda în acest mister şi simţea acest suflet, care trăia şi se 
liniştea. Se cufundă, se leagănă, uită, şi această mărginire a 
propriei sale existenţe, în această semiveghe, în acest 
semisomn, găsi o linişte atât de mare, încât semăna aproape 
cu o moarte. 


91 


Dar veni şi trezirea. 

Intr-o zi, când barca îi aduse apă şi de mâncare, Skawiński, 
coborând din turn un ceas mai târziu, văzu că, în afară de 
legătura obişnuită, se mai afla un pachet. Pe pachet erau lipite 
mărci poştale ale Statelor Unite, iar adresa „Mister Skawiński” 
era scrisă pe o pânză groasă de corabie. Cuprins de 
curiozitate, bătrânul tăie pânza şi găsi mai multe cărţi: luă una 
în mână, se uită, la ea şi o puse la loc, iar mâinile începură să-i 
tremure puternic. Îşi frecă ochii, ca şi când nu i-ar fi venit să 
creadă; i se părea că visează - cartea era poloneză. Ce 
însemna aceasta?! Cine putuse să-i trimită cartea? În primul 
moment, uitase, se vede, că încă de la începutul carierei sale 
de paznic de far citise o dată în Herald, împrumutat de la 
consul, despre înfiinţarea unei societăţi polone la New York şi 
că îndată după aceea trimisese societăţii jumătate din leafa lui 
pe o lună, cu care de altfel nu avea ce face în turn. Drept 
mulţumire, societatea îi trimisese cărţi. Ele sosiseră pe drumul 
lor firesc, dar bătrânul, în clipa dintâi, nu era în stare să lege 
aceste fapte. Cărţi poloneze la Aspinwall, în turnul său, în 
singurătatea sa, aceasta era pentru el ceva extraordinar, un 
ecou al vremurilor de mult trecute: o minune. Acum i se părea 
tocmai ca marinarilor în timpul nopţii, că cineva îl chema pe 
nume, cu un glas iubit, aproape uitat. Stătu o clipă cu ochii 
închişi şi era aproape sigur că atunci când îi va deschide visul 
va pieri. Nu! Pachetul desfăcut stătea în faţa lui, în lumina 
soarelui de după-amiază, şi în pachet se afla cartea deschisă. 
Când bătrânul întinse iarăşi mâna după ea, auzi cum îi bătea 
inima. Se uită: erau versuri. Deasupra era scris cu litere mari 
titlul, iar dedesubt numele autorului. Acest nume era cunoscut 
lui Skawiński; ştia că aparţine unui mare poet, ale cărui opere 
le citise la Paris, prin anii treizeci. După aceea, pe când lupta 
în Algeria şi în Spania, auzise de la compatrioţii săi că gloria 
marelui poet creştea vertiginos, dar pe atuncea se deprinsese 
atât de mult cu carabina, încât nu mai lua nici o carte în 
mână. Prin anii patruzeci şi nouă plecase în America şi, în 


92 


viaţa plină de aventuri pe care o dusese, aproape că n-a 
întâlnit polonezi, iar cărţi poloneze nici atât. Deci, cu atât mai 
lacom şi cu inima zvâcnindu-i tot mai puternic, întoarse 
coperta. Avea simţământul că pe stânca lui singuratică se 
săvârşea ceva solemn. Se nimerise să fie o clipă de mare 
linişte şi tăcere. Orologiile din Aspinvall bătură al cincilea ceas 
de după-amiază. Cerul senin nu era tulburat de nici un nouraş, 
numai câţiva pescăruşi zburau lin în văzduh. Oceanul se 
legăna. La țărm, valurile abia bolboroseau domol, revărsându- 
se uşor pe nisip. In depărtare, râdeau casele albe din 
Aspinwall şi minunatele pâlcuri de palmieri. Clipa era într- 
adevăr oarecum solemnă, liniştită şi gravă. Şi deodată, în 
mijlocul acestei tăceri a firii, răsună glasul tremurat al 
bătrânului, care citea tare, ca să se audă mai bine pe sine: 

„Lituanie natală! poți fi asemănată 

Cu însăşi sănătatea: ti-o şti măsura toată 

Doar cel care te pierde. Oftând azi după tine, 

Intreaga-ți frumuseţe o cânt cum se cuvine”!%5. 

Glasul lui Skawiński se înecă. Literele începură, să-i joace 
dinaintea ochilor; în piept i se rupse ceva şi porni, ca un val, 
de la inimă tot mai sus, înăbuşindu-i vocea, gâtuindu-l... După 
o clipa, se stăpâni şi citi mai departe: 

„Fecioară Sfântă care la Czestochowa ne aperi 

Și raza-n Ostra Brama cea luminoasă-ți scaperi, 

Păşind în Nowogródek piosul lui popor 

La fel ca şi pe mine când, prunc, eram să mor, 

(Şi plânsei mele mame, prin grija-ți m-ai redat, 

Când pleoapa muribundă deodată mi-am crăpat 

Sculându-mă-n picioare, venind către altar 

Ca să-l slăvesc pe Domnul că viață-mi dete iar), 

Ajută-ne şi astăzi, la fel, printr-o minune 

S-ajungem iar acasă, la sânul Ţării-mume!”104 

Valul pornit rupse digul voinţei. Bătrânul răcni şi se aruncă 
la pământ; părul său alb ca laptele se amestecă cu nisipul de 
pe ţărmul mării. De aproape patruzeci de ani nu-şi mai văzuse 


103 începutul poemului Pun Tadeusz de A. Mickiewicz, trad. de Miron 
Radu Paraschivescu, Bucureşti, 1956, p. 51. 
104 Ibidem. 


93 


ţara, şi Dumnezeu ştie câţi ani erau de când n-a mai auzit 
graiul lui de acasă, şi, iată, graiul acesta a venit singur la el - a 
trecut oceanul şi l-a găsit în singurătatea lui de pe cealaltă 
emisferă— graiul scump, iubit şi minunat! În plânsetul care-l 
zguduia nu era durere, ci numai o nemărginită dragoste 
stârnită pe neaşteptate, în faţa căreia totul nu mai înseamnă 
nimic... Prin acest plâns cutremurător, el îi cerea iertare iubitei 
de departe pentru că a îmbătrânit atâta, pentru că s-a deprins 
atât de mult cu stânca singuratică şi s-a cufundat atât de 
adânc în uitare, încât şi dorul de ţară începuse să se şteargă 
din sufletul lui, iar acum „se întorcea printr-o minune” şi de 
aceea i se strânsese inima. Clipele treceau una după alta: el 
stătea mereu întins pe pământ. Pescăruşii zburau deasupra 
farului, ţipând neliniştiţi parcă de starea bătrânului lor prieten. 
Se apropia ceasul când le dădea ce-i rămânea din mâncarea 
lui, şi de aceea, câţiva coborâră de pe vârful farului până jos la 
el. Apoi veniră alţii şi alţii şi începură să-l ciupească uşor, 
bătând din aripi deasupra capului său. Freamătul aripilor îl 
trezi. După ce plânse din plin, faţa lui era acum liniştită şi 
senină, iar ochii parcă-i erau inspirați. Fără să-şi dea scama, 
aruncă toată mâncarea păsărilor, care se repeziră asupra 
pachetului cu mare larmă, iar el luă iarăşi cartea în mână. 
Soarele coborâse peste grădini şi peste pădurea virgină 
panameză şi se lăsa încet deasupra mării, către celălalt ocean, 
dar şi Atlanticul mai era încă scăldat în razele soarelui. Era 
încă destulă lumină afară, şi bătrânul citi mai departe: 
„Şi tânjitoru-mi suflet fii bună de-l trimite 
Spre dealuri păduroase spre luncile-nverzite... "19% 


Înserarea abia acoperi literele de pe fila albă, o înserare 
scurtă, cât o clipită. Bătrânul îşi sprijini capul de stâncă şi 
închise ochii. Şi atunci aceea „care ia Częstochowa ne aperi” îi 
luă sufletul şi i-l duse „spre câmpuri smălțuite-n tot soiul de 
bueate”1% Pe cer ardeau încă mari văpăi roşii şi aurii, iar el, 
învăluit în lumina lor, zbura către patria iubită. În urechi îi 


105 Ibidem. 
106 Ibidem. 


94 


suna freamătul pădurilor de brad, auzi clopotul apelor iubite. 
Toate i se arătau aşa cum au fost. Toate îl întrebau: „lţi mai 
aduci aminte?” Da, îşi aduce aminte! Şi, de altfel, vedea 
câmpiile întinse, ogoarele, luncile, pădurile şi satele, 
înnoptase! La ceasul acesta, totdeauna farul său lumina 
întunericul de pe mare, dar acum paznicul se afla în satul lui 
natal. Cu capul îmbătrânit, sprijinit în piept, visa. Tablourile 
treceau prin faţa ochilor lui în goană şi oarecum fără 
rânduială. Nu vedea casa părintească, pentru că o dărâmase 
războiul, nu-l vedea pe taică-său, nici pe maică-sa, pentru că 
amândoi muriseră încă de pe când el era copil; dar satul i se 
arăta ca şi când ieri ar fi plecat de acolo; câteva case cu 
geamuri luminate, iazul, moara, două heleşteie unul lângă 
altul, unde răsuna toată noaptea corul broaştelor. Odinioară, 
acolo, în sătucul lui, stătea noaptea de pază, şi acum acest 
trecut se iveşte deodată într-un şir de aduceri-aminte. Se vede 
iarăşi soldat la cavalerie, stând de strajă; puţin mai departe, 
cârciuma priveşte în noapte cu ochi de foc, şi în mijlocul 
tăcerii depline vuieşte, cântă şi duduie în tropăitul jucătorilor, 
în glasurile viorilor şi contrabasului „U-iu! U-iu!” Sunt 
cavaleriştii care scapără scântei din potcoavele cizmelor, iar el 
stă călare şi se plictiseşte de unul singur! Ceasurile trec alene; 
în sfârşit, luminile se sting acum; cât cuprinzi cu ochii, numai 
negură, o negură de nepătruns: pesemne că de pe lunci se 
ridică aburi, care învăluie întreaga lume într-un nor alburiu. Ai 
spune: un adevărat ocean. Dar sunt luncile; în toată clipa te 
aştepţi să auzi cristeiul în întuneric şi tăuni să bâzâie prin 
stuhărie. Noaptea este liniştită şi răcoroasă, o adevărată 
noapte poloneză! Undeva, departe, un codru de brad vuieşte 
fără vânt... ca un val de mare. Peste puţin, zorile vor lumina 
răsăritul; se aud cocoşii cântând în pătul. Cântecul trece de la 
unul la altul, de la o casă la cealaltă casă; deodată se aud şi 
cocorii ţipând undeva, sus. Cavaleristul se simte înviorat, 
sănătos. Se vorbea nu ştiu ce despre lupta din ziua următoare. 
Eh! se va duce şi el, cum se vor duce şi ceilalţi, cu strigăte şi 
fâlfâiri de steaguri. Sângele tânăr cântă ca o trompetă, deşi 
adierea nopţii îl răcoreşte. Dar a început să se lumineze, se 
ivesc zorile! Noaptea se împrăştie: din negură se ivesc 


95 


pădurile, dumbrăvile, un şir de case, moara, plopii. Cumpăna 
fântânii scârţâie ca un steag de tablă pe un turn. Ce scumpă şi 
minunată e ţara în lumina trandafirie a dimineţii! Eh! Numai 
ea este aşa, alta ca ea nu se mai află pe lume! 

Tăcere! Santinela, atentă, aude că se apropie cineva. 
Desigur, vin să-l schimbe. Un glas răsuna deodată deasupra 
lui Skawiński: 

— Hei, bătrâne, scoală-te! Ce-ai păţit? 

Bătrânul deschide ochii şi se uită cu mirare la omul care stă 
în faţa lui. Cele din urmă rămăşiţe ale visului luptă în capul lui 
eu realitatea. În sfârşit, visul se împrăştie şi piere. În faţa lui se 
află Johns, paznicul din port. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Johns. Eşti bolnav? 

— Nu. 

— N-ai aprins farul. Au să te dea afară. Vaporul din San 
Geromo s-a sfărâmat, lovindu-se de fund; din fericire, nu s-a 
înecat nimeni; altfel te-ar fi dat şi în judecată. Urcă-te în barcă, 
alături de mine, restul ai să-l afli la consulat. 

Bătrânul îngălbeni: într-adevăr, în noaptea aceea nu 
aprinsese farul. 

Câteva zile mai târziu, Skawiński a fost văzut pe bordul unui 
vas care pleca de la Aspinwall la New York. Bietul om îşi 
pierduse serviciul, în faţa lui se deschideau drumurile unei noi 
pribegii; vântul smulsese iarăşi această frunză, ca să o arunce 
pe uscat şi pe ape şi să-şi bată joc de ea în voie. De aceea 
bătrânul, în aceste zile, îmbătrânise şi mai mult şi se 
gârbovise cu totul: numai ochii îi străluceau. Pe noul drum al 
vieţii lui ducea la piept cartea, pe care din timp în timp o 
pipăia cu mâna, ca şi cum s-ar fi temut să nu rămână şi fără 
ea... 


96 


Pentru pâine 
Traducere de Cezar Petrescu şi T. Holban 


Cuvânt înainte 


În timpul călătoriei de câţiva ani prin Statele Unite, 
Sienkiewicz cunoaşte la sursă viața trudnică a emigranților 
polonezi; viață presărată cu drame şi tragedii zguduitoare, pe 
care o va înfățişa şi în corespondența trimisă spre publicare în 
țară. Convins că plecarea ţăranilor din Polonia constituia o 
reală primejdie naţională, întrucât locul lor era luat nu o dată 
de coloniştii nemți, autorul lui Bartek învingătorul se va 
menține în această sferă de probleme şi după revenirea 
acasă, în 1879, întreprinzând acţiuni menite să stăvilească 
acest adevărat exod spre „pământuri ale făgăduinţei”. Ţine 
astfel mai multe conferințe despre condițiile în care trăiesc 
straturile de jos în Lumea Nouă, aşadar şi coloniştii veniţi aici 
din satele Poloniei, şi, mai important, scrie proze scurte în 
care împrejurările în care se consumă naraţiunea, dificile, nasc 
situații conflictuale de maximă intensitate, a căror rezolvare 
tragică destramă convingător mirajul unor închipuite bogății 


97 


fabuloase la îndemâna oricui. Scrisă probabil la Roma în 1879, 
nuvela de proporții romaneşti Pentru pâine exprimă aceste 
preocupări ale scriitorului în momentul respectiv. Citită de 
câteva ori de autor cu diverse prilejuri în public, la Varşovia 
sau la Poznan, va fi publicată în două variante în anul 1880; 
cea dintâi în „Gazeta Polska” de la 24 aprilie - 4 iunie, iar cea 
de-a doua, în care realităţile din Mazowsze sunt schimbate cu 
cele din Wielkopolska, în „Dziennik Poznanski”, Ascultată în 
lectura autorului sau citită într-o formă îmbunătăţită în cele 
două periodice, Pentru pâine s-a bucurat de mult succes, 
consolidând faima scriitorului considerat drept unul dintre 
talentele de primă mărime în Polonia acelor ani, viitorul avea 
să confirme pe deplin această apreciere. În volum a apărut în 
acelaşi an. 


98 


I. Pe ocean. Îngândurare. Furtuna. Sosirea 


VAPORUL german Blücher, care mergea de la Hamburg la 
New York, se legăna pe valurile nesfârşite ale oceanului. De 
patru zile îşi urma drumul, şi de două zile trecuse de țărmurile 
înverzite ale Irlandei, intrând în plin ocean. De pe bordul 
vaporului, cât puteai cuprinde cu ochii, nu se vedea decât o 
câmpie verde-sură, răsturnată în brazde, frământată cu 
putere, pe alocuri înspumată, iar hăt-departe, tot mai 
întunecată, ce se unea cu zarea acoperită de nori albi. 

Din nori scăpărau fulgere care se frângeau când ici, când 
colo în apă, şi în acest cadru perlat se desena limpede silueta 
întunecată a vaporului. Această siluetă, îndreptată, cu prora 
către apus, când se căţăra greoaie pe valuri, când se lăsa 
adânc, de parcă s-ar fi scufundat; uneori nu se mai zărea 
defel, alte daţi, cocoţată pe greabănul talazului, i se vedea şi 
fundul, dar mergea necontenit înainte. Valurile pluteau către 
vapor şi vaporul către valuri, spintecându-le cu pieptul în 
două, în urma lui, ca un şarpe uriaş, rămânea o cărare albă de 
apă înspumată; câţiva pescăruşi zburau deasupra punţii de 
comandă, făcând în aer figuri de acrobație, taman ca 
pescăruşii din Polonia. 

Vântul era prielnic; vaporul mergea cu presiune scăzută, 
dar în schimb îşi ridicase pânzele. Vremea era tot mai bună. 
Ici şi colo, printre fâşiile de nori se iveau petice de cer albastru 
care îşi schimbau neîncetat forma. Din clipa când Blücher 
părăsise portul Hamburg, timpul fusese vântos, dar fără 
furtună. Vântul bătea dinspre apus, dar uneori se domolea: 
atuncea pânzele cădeau cu zgomot, pentru ca apoi să se 
umfle iarăşi ca un piept de lebădă. Mateloţii, îmbrăcaţi în 
tricouri de lână strânse pe trup, trăgeau cablul vergii de jos a 
uriaşului catarg şi, strigând ca într-o jelanie „Ho-ho-o!”, se 
încovoiau din şale şi apoi se îndreptau după mlădierea 
cântecului. Îndemnurile lor se amestecau cu comenzile pe 
care le dădeau din fluier ofiţerii de pe bord şi cu răsuflarea 
înfierbântată a coşului, care arunca în văzduh fâşii de nori sau 
inele de fum negru. 


99 


Folosindu-se de timpul bun, călătorii se împrăştiaseră pe 
punte. La pupa vaporului, se vedeau călătorii din clasa întâi, în 
paltoane negre şi cu pălării; la proră, se înghesuia mulţimea 
pestriță a emigranților, care călătoreau sub punte. Unii dintre 
ei şedeau pe bănci, pufăind din lulele cu coada scurtă, alţii se 
lungiseră pe podea, iar alţii, aplecaţi peste bord, se uitau în 
jos, cu privirile aţintite în apă. 

Erau şi câteva femei cu copii în braţe şi cu cratiţe de tablă 
atârnate la brâu. Câţiva tineri se plimbau de la proră până la, 
puntea de comandă, cumpănindu-se cu anevoinţă şi 
clătinându-se în fiecare clipă. Aceştia cântau Wo ist das 
deutsche Vaterland?” şi se gândeau, poate, că pe acest 
Vaterland nu-l vor mai vedea niciodată, dar cu toate acestea, 
veselia nu-i părăsea deloc. In această mulţime de oameni, 
numai doi erau mai trişti şi păreau oarecum izolaţi de toţi 
ceilalţi: un bărbat în vârstă şi o fată tânără. Amândoi, 
neînţelegând limba germană, erau într-adevăr singuri şi se 
simțeau înconjurați numai de străini. Oricine ar fi ghicit de la 
prima vedere cine erau aceştia: erau ţărani poloni. 

Țăranul se numea Wawrzon Toporek, iar fata Marysia, fiica 
lui. Plecau în America şi abia, atuncea îndrăzniseră să iasă 
întâia oară pe punte. Pe feţele lor slăbite de boală se citeau 
spaima şi mirarea în acelaşi timp. Se uitau cu ochi înfricoşaţi 
la tovarăşii lor de drum, la, mateloţi, la vapor, la coşul care 
răsufla gâfâit şi la valurile amenințătoare, care-şi aruncau 
coamele înspumate până pe puntea vaporului. Nu-şi spuneau 
nimic, pentru că nu îndrăzneau. 

Wawrzon se rezema cu o mână de parapet, iar cu cealaltă 
îşi ţinea şapca în colţuri, ca să nu i-o ia vântul, iar Marysia se 
sprijinea de taică-său şi, de câte ori vaporul se apleca mai 
tare, ea se lipea de el cu un țipăt uşor de spaimă. După o 
vreme, bătrânul curmă tăcerea: 

— Marysia! 

— Ce-i, tăicuțule? 

— Vezi? 

— Văd. 

— Şi nu te miri? 


107 Unde-i patria germană (lb. germ.). 


100 


— Ba mă mir. 

Dar ea era mai degrabă înfricoşată decât mirată; de altfel, 
ca şi bătrânul Toporek. Din fericire pentru el, valurile scăzură, 
vântul încetă, iar printre nori se arătă soarele. Când văzură 
„soarele cel drag”, li se uşură inima parcă, gândindu-se că 
era, taman ca la Lipihce. Tot ce vedeau, era pentru ei nou şi 
necunoscut, numai discul soarelui, strălucind şi împrăştiindu-şi 
razele pe tot cuprinsul, li se părea, un vechi prieten ocrotitor. 

În răstimp, oceanul se liniştea tot mai mult; după o vreme, 
pânzele de pe catarge se lăsară cu totul, iar de sus, de pe 
puntea de comandă, se auzi fluierul căpitanului, şi mateloţii se 
repeziră să le lege. Când îi văzură pe aceşti oameni 
spânzurând parcă în văzduh, deasupra unei prăpăstii, Toporek 
şi Marysia se simţiră iarăşi cuprinşi de mirare. 

— Flăcăii de la noi n-ar putea să facă asemenea treabă, 
spuse bătrânul. 

— Dacă au putut nemţii să se urce, n-ai grijă, că s-ar fi urcat 
şi Jaśko, răspunse Marysia. 

— Care Jasko?... Al lui Sobek? 

— De unde al lui Sobek! Vorbesc de Smolak, grăjdarul. 

— E ager flăcăul, dar trebuie să-ţi iei gândul de la el. Nici el 
nu-i pentru tine, nici tu pentru el. Tu te duci să te faci 
cocoană, iar el grăjdar a fost, şi grăjdar o să rămăie. 

— Are şi el gospodăria lui... 

— Are, dar la Lipihce. 

Marysia nu răspunse nimic, gândindu-se numai că de ceea 
ce îi e scris, omul nu scapă niciodată, şi oftă adânc; între timp, 
pânzele fuseseră prinse la loc, iar elicea începu să 
vânzolească apa cu atâta putere, încât întreg vaporul se 
cutremura din cauza mişcărilor ei. În schimb, legănarea 
vaporului încetă aproape cu totul. În zare, apa părea lină şi 
albastră. Pe punte se iveau mereu alţi călători: muncitori, 
ţărani germani, vagabonzi din diferite oraşe de pe ţărmul 
mării care plecau în America, nu ca să caute de lucru, ci ca să- 
şi caute fericirea; acum pe punte era îmbulzeală, şi de aceea 
„Wawrzon şi Marysia, ca să nu stea în drumul celorlalţi, se 
aşezară pe un colac de frânghie, chiar în vârful prorei. 

— Tată, mult om mai avea de mers pe apă? întrebă 


101 


Marysia. 

— Ştiu eu?! Pe cine întrebi, nici unul nu-ţi răspunde 
creştineşte. 

— Dar în America cum o să ne înţelegem? 

— Păi doar ni s-a spus că acolo sunt o mulţime de oameni 
de la noi! 

— Tată! 

— Ce? 

— Măcar că la tot pasul vedem tot lucruri nemaivăzute, tot 
mai bine era la noi, la Lipihce, 

— Nu vorbi fără rost! Totuşi, după o clipă, Wawrzon adause, 
ca pentru sine: Cum o vrea Dumnezeu! 

Ochii fetei se umplură de lacrimi, şi amândoi se întoarseră 
cu gândul îndărăt, la satul lor, la Lipiice. Wawrzon Toporek îşi 
amintea împrejurările care îl hotărâseră să plece în America. 
Cum a fost? 

Mai acum vreo jumătate de an, pe vară, i-au prins vaca în 
trifoiul altuia. Gospodarul cu pricina i-a dus vita la ocol şi a 
cerut trei ruble despăgubire. Wawrzon n-a vrut să plătească. 
S-au dus la judecată. Treaba s-a tărăgănat până la sorocul 
procesului. Gospodarul păgubit a cerut atuncea să i se 
plătească nu numai stricăciunea făcută de vacă, ci şi 
întreţinerea ei, aşa încât cheltuielile creşteau cu fiecare zi ce 
trecea. Wawrzon se încăpăţâna, fiindcă nu se îndura de bani. 
Numai cu procesul cheltuise destul, deoarece se tot amâna 
întruna, în cele din urmă, Wawrzon pierdu procesul. Trebuia să 
plătească pentru vacă o mulţime de bani; cum însă nu avea 
de unde să-i scoată, autorităţile încercară să-i vândă calul; el 
se împotrivi, şi fu arestat, Toporek se zvârcolea ca un şarpe, 
pentru că era tocmai în vremea secerişului, aşa că avea 
nevoie şi de cal, şi să fie slobozit din închisoare, pentru a-şi 
face munca. A întârziat cu căratul şi au început ploile; grâul 
putrezi în snopi; îşi făcu deci socoteala că din pricina unei 
pagube în trifoiul altuia toată agoniseala lui s-a prăpădit, că a 
pierdut atâţia bani, a pierdut o parte din vite şi recolta pe un 
an, aşa că la primăvară va trebui ori să scurme pământul cu 
mâinile, el şi cu fie-sa, fiindcă nu vor avea cu ce să-l are, ori să 
cerşească din poartă-n poartă. 


102 


Cum însă înainte de aceste întâmplări, fusese om cu stare 
şi-i mersese bine, îl cuprinse acum o deznădejde atât de 
adâncă, încât prinse darul beţiei. La crâşmă, cunoscu un 
neamt, care umbla prin sate, chipurile ca să cumpere in, însă 
în realitate se îndeletnicea cu trecerea oamenilor peste 
Ocean. Neamţul îi povesti minuni despre America. li făgădui 
pământ fără plată, mai mult decât aveau toţi oamenii din 
Lipihce la un loc, cu păduri şi lunci, iar ţăranului îi râdeau ochii 
de bucurie. Credea şi nu prea, dar spusele neamţului erau 
întărite şi din sat, care spunea că acolo stăpânirea dă fiecăruia 
atâta pământ „cât poate sa ţie”. Ştia de la nepotu-său. 
Neamţul avea atâţia bani, încât se minunau nu numai ţăranii, 
dar şi boierul. Astfel l-au tot ispitit pe Wawrzon, până când s-a 
înduplecat. Ce să mai rămână aici? Pentru o simplă pagubă a 
pierdut atâta, încât cu banii aceia ar fi putut să-şi tocmească 
un argat. Să meargă mai departe, către prăpastie? Să-şi ia o 
cârja în mână, să se ducă la biserică şi să cânte „Sfântă, 
cerească Fecioară îngerească”? Aşa ceva n-are să se întâmple 
cât e lumea. 

Bătu palma cu neamţul; până la Sfântul Mihail îşi vându 
toată gospodăria, îşi luă fata, şi acum iată-i pe vapor, în drum 
spre America! 

Dar călătoria nu decurgea aşa cum se aşteptase Wawrzon: 
la Hamburg, l-au jecmănit de bani; pe vapor şedeau laolaltă 
cu alţii, sub punte. Legănarea vaporului şi priveliştea 
oceanului fără de sfârşit îi îngrozeau. Nu se puteau înţelege, 
cu ceilalţi şi nici ceilalţi cu ei. Erau priviţi ca un lucru de 
nimica; erau aruncaţi la o parte, ca o piatră de pe marginea 
drumului. Tovarăşii de drum nemți îl luau în râs şi pe el, şi pe 
Marysia. La ceasul mesei, când toţi dădeau buzna cu farfuriile 
în mână la bucătarul care împărțea mâncarea, ei erau împinşi 
ba încolo, ba încoace şi adesea rămâneau cei din urmă, aşa 
încât de multe ori trebuiau să rabde şi de foame. Lui Wawrzon 
nu-i era deloc la îndemână pe vaporul acesta. Era singur şi 
străin. În afară de ocrotirea lui Dumnezeu, alta nu avea. Îşi 
trăgea şapca în colţuri pe-o ureche, se întorcea către fată cu 
ochi miraţi, îi spunea să se minuneze, şi el însuşi se minuna de 
toate cele, dar nu avea încredere în nimic. Uneori îl cuprindea 


103 


teama ca nu cumva aceşti „păgâni”, cum îşi numea el 
tovarăşii de călătorie, să-i arunce pe amândoi în apă, să-l 
silească să-şi schimbe credinţa sau să-l pună să iscălească 
cine ştie ce hârtie prin care să-şi vândă sufletul diavolului! 

Chiar şi vaporul acesta, care înainta zi şi noapte pe 
nesfârşitul oceanului, care se cutremura, vuia, înspuma apa, 
sufla ca un balaur, iar noaptea lăsa în urma lui o dâră 
luminoasă de scântei, i se părea dus de o putere ciudată, 
poate chiar a necuratului. Cuprins de aceste temeri de copil, 
pe care nu le mărturisea însă fetei, simţea că i se strânge 
inima de groază. Şi acest ţăran polonez, desprins din cuibul în 
care se născuse, se simţea pe bună dreptate ca un copil 
neajutorat şi lăsat în voia Domnului. In afară de aceasta, tot 
ceea ce vedea, tot ceea ce-l înconjura nu putea să-i intre în 
cap; nu-i de mirare deci că acum, când stătea pe un colac de 
frânghie, capul său se încovoia sub povara acestei mari 
nesiguranţe şi a necazurilor sale. Adierea care venea de pe 
apă îi cânta în urechi, repetându-i parcă necontenit acelaşi 
cuvânt: „Lipihce! Lipihce!”; şuieratul vântului îi amintea uneori 
câte un cântec de fluier auzit la Lipihce; soarele îi grăia,: „Ce 
mai faci, Wawrzon? Am fost la Lipihce”; dar elicea vaporului 
spulbera apa tot mai puternic, şi coşul răsufla tot mai pripit, 
tot mai tare, ca două duhuri rele, care-l trăgeau departe, tot 
mai departe de Lipihce. 

Între timp, prin mintea Marysiei treceau alte gânduri şi 
amintiri, întocmai ca această cărare înspumată din urma 
vaporului sau ca pescăruşii ce zburau pe deasupra apei. Era 
pe toamnă, la Lipihce, cu puţin înainte de a porni la drum, şi 
fata îşi amintea că într-o seară, târziu, s-a dus la fântâna cu 
cumpănă, să aducă apă. Pe cer se iviseră cele dintâi stele, iar 
Marysia trăgea de cumpănă, cântând „Jaśko caii i-a adăpat - 
Kasia apă a luat”, şi se simţea atât de tristă, ca o rândunea 
care gângureşte a jale, înainte de a-şi lua zborul către 
meleagurile străine... Apoi, dinspre marginea pădurii, dinspre 
pădurea întunecată veni un zvon prelung de fluier... Era Jasko 
Smolak, grăjdarul, care da de veste că a văzut cumpăna 
fântânii aplecându-se şi că îndată va veni şi el din mirişte. Nu 
trecu mult, şi sosi în tropot de cal, sări de pe armăsar, îşi 


104 


scutură pletele ca de in, iar ceea ce i-a grăit el atuncea a fost 
parcă un cântec, pe care Marysia şi-l aduce aminte şi acum; 
închise ochii şi i se păru că Smolak îi şoptea iarăşi, cu glas 
tremurat: 

— Dacă taică-tu s-a îndărătnicit, atuncea am să dau şi eu 
înapoi arvuna pe care am luat-o de la curte, am să vând casa, 
am să vând gospodăria şi am să plec. Marysia mea, spunea el, 
unde te-i duce tu, acolo oi veni şi eu - oi zbura ca un cocor 
prin văzduh, oi înota ca rața prin apă, m-oi rostogoli ca un inel 
de aur de-a lungul drumului - şi te-oi găsi, draga mea! Fără 
tine, ce soartă m-ar aştepta? Unde te-i duce tu, acolo oi fi şi 
eu; ce s-o întâmpla cu tine, s-o întâmpla şi cu mine; o singură 
viaţă şi o singură moarte avem amândoi; şi precum jur aici, 
deasupra apei din fântână, că nu te voi părăsi, aşa să-mi ajute 
Dumnezeu, scumpa mea Marysia!” 

Aducându-şi aminte de vorbele lui Jaśko, Marysia vedea 
parcă aievea şi fântâna, şi luna plină roşietică, atârnând 
deasupra pădurii, şi pe Jasko. În aceste aduceri-aminte, ea 
găsi o uşurare şi o mare alinare. Jasko era om hotărât, şi de 
aceea era încredinţată că îşi va ţine cuvântul. Numai că ea ar 
fi vrut ca Jasko să fie lângă ea chiar în clipa aceea şi să asculte 
amândoi vuietul mării. Lângă el toate ar fi mai vesele şi mai 
plăcute căci el nu se teme de nimeni şi ştie să iasă din orice 
încurcătură. Ce-o fi făcând el oare acum, la Lipihce, unde 
trebuie să fi căzut întâia zăpadă? Şi-o fi luat toporul şi s-o fi 
dus la pădure? Sau o fi îngrijind de cai? L-o fi mânat de la 
curte, cu sania, cine ştie nude? O fi tăind copci în gheaţa din 
baltă, ca să aibă vitele loc de adăpat? Unde s-o fi aflând acum 
iubitul ei? Fata vedea aievea satul Lipihce: zăpada scârţâind 
pe drum, o geană de cer care se zăreşte printre ramurile 
întunecate ale copacilor desfrunziţi, un stol de stăncuţe care 
trec croncănind dinspre pădure către sat, fumul care se înalţă 
din hogeagurile caselor, cumpăna fântânii - sloi de gheaţă - 
iar în depărtare, pădurea învăpăiată de razele soarelui şi 
presărată cu omăt. 

Eh! Dar unde se afla ea acum, unde a dus-o voia lui tată- 
său?! În zare, cât vezi cu ochii, apă şi iar apă, brazde verzui şi 
fâşii înspumate; şi pe toată această nesfârşită câmpie de apă 


105 


nu se află decât acest vapor, ca o pasăre rătăcită; sub cerul 
jos, pustietate, cumplit vuiet de valuri care se jeluiesc, vântul 
care şuieră, iar în faţa vaporului, acolo, departe, la capătul 
pământului, se află fără doar şi poate cea mai depărtată 
dintre ţări. 

Sărmane Jasko! Ai s-o mai găseşti tu oare pe Marysia? Ai să 
zbori ca şoimul prin văzduh sau ai să înoţi ca peştele prin apă? 
şi în clipa asta, acolo, la Lipihce, te mai gândeşti tu oare la ea? 

Soarele cobora încet către asfinţit, mistuindu-se în ocean. 
Pe unda încreţită se aşternu un drum larg şi însorit, care se 
dezghioca în boabe aurii, îşi schimbă culoarea, luci, lumină, se 
învăpăie şi se pierdu undeva, în zare. Intrând pe această 
pârtie de foc, vaporul părea că aleargă după soarele care 
pierea. Fumul care ţâşnea din coş era roşu, catargele şi 
odgoanele ude erau trandafirii, marinarii începură să cânte, iar 
în răstimp, discul de raze creştea necontenit şi cobora tot mai 
adânc, în străfunduri. În scurtă vreme nu se mai văzu 
deasupra valurilor decât jumătate de disc, apoi nu se mai 
văzură decât razele, şi în cele din urmă pe întregul apus se 
revărsă o vasta învăpăiere, încât nu mai puteai şti, în această 
împletire de lumini, unde se sfârşea scânteierea valurilor şi 
unde începea cerul, unde începea văzduhul şi unde apa, 
scăldate toate deopotrivă în aceeaşi străluminare, care se 
stingea încetul cu încetul; oceanul vuia cu vuiet puternic, dar 
mângâios, ca şi când şi-ar fi spus rugăciunea de seară. 

În asemenea clipe, sufletul omului se întraripează şi ce 
trebuie să ţină minte nu uită; unde-i este drag, într-acolo 
aleargă. Wawrzon şi Marysia simţiră amândoi că, deşi vântul îi 
purta înainte, ca pe nişte frunze căzute, rădăcinile lor nu se 
aflau în partea aceea către care mergeau ei, ci în cealaltă 
parte, din care plecaseră: pământul polon, pământul mănos, 
care se legăna ca un singur val, încărcat de păduri, împestriţat 
de acoperişurile de paie ale caselor, plin de lunci aurite, de 
flori şi de ape sclipitoare, plin de cocostâărci, de rândunele, de 
troițe ridicate în margine de drum, de conacuri albe ascunse 
printre tei; pământul unde omul te întâmpină scoţându-şi 
şapca în colţuri până la pământ şi grăind: „Binecuvântat fie-i 
numele!”, iar celălalt răspunde: „In vecii vecilor!” Glia 


106 


atotputernică:, mama noastră, mai bună, mai cinstită şi mai 
iubită, decât toate mamele din lume! Inimile lor de ţărani au 
simţit în clipa aceea ceea ce nu simţiseră până atuncea. 
Wawrzon se descoperi, şi razele soarelui ce apunea îi luminară 
părul argintiu; mintea lui se frământa, pentru că nu ştia, 
sărmanul de el, cum să-i tălmăcească Marysiei ceea ce voia 
să-i spună, în cele din urmă, glăsui: 

— Marysia, mă simt aşa ca şi când am fi lăsat ceva acolo, 
acasă! 

— Norocul l-am lăsat şi iubirea, răspunse fata cu glas 
scăzut, ridicând ochii în sus, ca pentru rugăciune. 

Între timp, se-ntunecase. Călătorii începură să coboare de 
pe punte. Totuşi pe vapor era o mişcare neobişnuită. După un 
apus frumos, noaptea nu este totdeauna liniştită, de aceea 
comenzile date de ofiţeri nu mai încetau, iar marinarii 
manevrau odgoanele. Cele din urmă raze împurpurate se 
stinseră în mare, şi în aceeaşi clipă ceața începu să plutească 
deasupra apei. Stelele clipiră pe cer şi apoi pieriră. Negura se 
împânzea văzând cu ochii, acoperind cerul, zarea şi chiar 
vaporul. Nu se mai vedeau decât coşul şi catargul cel mare, 
din mijloc; priviţi de departe, marinarii mişcau ca nişte umbre. 
După un ceas, totul era învăluit într-o pâclă alburie, chiar şi 
lanterna care atârna în vârful catargului, chiar şi scânteile 
care ţâşneau din coş. 

Vaporul nu se mai legăna. Ai fi zis că, sub povara ceţii, 
valurile se domoliseră şi se împrăştiaseră. 

Se lăsase o noapte adâncă şi liniştită. Deodată, în mijlocul 
tăcerii, se auziră din zarea cea mai depărtată nişte zgomote 
ciudate. Era ca răsuflarea greoaie a unui piept, uriaş care se 
apropia, de vapor. Uneori, un glas striga parcă din întuneric; 
după aceea s-a, stârnit o învălmăşeală de voci depărtate şi 
pline de jale, care parcă, boceau şi se tânguiau. Toate aceste 
chemări pornite din haos şi din întuneric veneau în goană 
către vapor. 

Când aud asemenea voci, marinarii spun că furtuna îşi 
cheamă vânturile din iad. 

Prevestirile erau tot mai vădite. Îmbrăcat într-o manta de 
cauciuc cu glugă, căpitanul se urcă pe puntea de comandă; 


107 


ofiţerul îşi ocupa locul său obişnuit, în faţa busolei luminate. 
Pe punte nu mai rămăsese nici un călător. Wawrzon şi cu 
Marysia coborâră şi ei în magazia cea mare de sub punte, 
laolaltă cu ceilalţi. Acolo era linişte. Lămpile atârnate de 
tavanul scund împrăştiau o lumină tristă în cuprinsul încăperii, 
peste emigranții care şedeau pe paturile înşiruite de-a lungul 
peretelui. Sala era mare, însă lugubră, cum sunt mai 
totdeauna sălile de clasa a patra. Tavanul aproape se 
confunda cu bordajul vaporului, de aceea culcuşurile de la 
capete, despărțite prin şipci, semănau mai curând cu nişte 
găuri întunecate decât cu nişte paturi. De altfel, întreaga sală 
îţi făcea impresia unei pivnițe vaste. Aerul era îmbâăcsit de un 
miros amestecat de pânză dată cu catran, de odgoane, de 
titei, de mare şi de umezeală. Nici o asemuire cu minunatele 
saloane de clasa întâi! O călătorie într-o magazie ca aceasta, 
fie şi numai de două săptămâni, îţi otrăveşte pieptul cu un aer 
nesănătos, te îngălbeneşte la faţă şi adesea te îmbolnăveşte 
de scorbut. Wawrzon şi fiică-sa călătoreau numai de patru zile, 
şi totuşi, dacă cineva, ar fi comparat-o pe Marysia de 
odinioară, cea de la Lipihce, sănătoasă şi rumenă, cu fata de 
astăzi, slăbită de boală, n-ar mai fi recunoscut-o. Bătrânul 
Wawrzon era şi el galben ca ceara, mai ales din pricină că în 
cele dintâi zile nu ieşiseră deloc pe punte, fiind încredinţaţi că 
nu le este îngăduit. Cum puteau să ştie ei ce se îngăduia şi ce 
nu? Aproape că nu îndrăzneau nici să se mişte din loc şi, afară 
de aceasta, se temeau să-şi lase lucrurile nepăzite. Tot aşa 
stăteau şi acum, dar nu numai ei, ci şi ceilalţi, fiecare pe lângă 
lucrurile lui. Toată sala era plină de boccelele emigranților, 
ceea ce făcea ca neorânduiala să fie şi mai mare, iar 
priveliştea şi mai tristă. Aşternutul de pat, îmbrăcămintea, 
merindele, feluritele unelte şi vase de tinichea, unele peste 
altele, erau împrăştiate, în grămezi mai mari sau mai mici, pe 
toată podeaua. Pe ele stăteau emigranții, în cea mai mare 
parte nemți. Unii trăgeau tabac pe nas, alţii păcăneau din 
lulele. Norii de fum se opreau sub tavanul scund şi, rânduindu- 
se în fâşii lungi, învăluiau lumina lămpilor. Câţiva copii 
plângeau prin unghere, dar zarva obişnuită contenise, pentru 
că ceaţa-i pătrunsese pe toţi cu un fel de tristeţe, teamă şi 


108 


îngrijorare. Emigranţii, care aveau mai multă experienţă, 
cunoscură în aceasta prevestirea furtunii. De altfel, pentru 
nimeni nu mai era o taină că primejdia sau poate chiar 
moartea se apropia. Wawrzon şi Marysia nu pricepeau nimic. 
De câte ori cineva-deschidea pentru o clipă uşa, se auzeau 
limpede vocile depărtate şi rău prevestitoare, care veneau din 
haos. 

Stăteau amândoi în fundul sălii, în ungherul cel mai strâmt, 
lângă proră. Tovarăşii lor de călătorie îi împinseseră în locul în 
care legănarea vaporului se simţea mai greu decât oriunde. 
Bătrânul muşca dintr-un codru de pâine pe care şi-o luase de 
la Lipihce, iar fata, care se plictisise stând atâta timp degeaba, 
începu a-şi împleti părul pentru noapte. 

Cu încetul, însă, tăcerea celorlalţi, întreruptă numai de 
plânsetul copiilor, o puse pe gânduri. 

— Ce-or fi având nemţii astă-seară de sunt atât de tăcuţi? 
întrebă ea. 

— Ştiu eu? răspunse ca totdeauna Wawrzon. Or fi având 
vreo sărbătoare de-a lor sau cine ştie ce. 

Deodată vaporul se cutremură din toate încheieturile 
zguduit parcă de o privelişte îngrozitoare. Cratiţele pe care 
călătorii le ţineau pe lângă ei clănţăniră posomorât, flăcările 
lămpilor crescură şi lumina se revărsă mai puternică, iar 
câteva glasuri întrebară cu spaimă: 

— Ce înseamnă asta? Ce este? 

Dar nu răspunse nimeni. A doua zguduitură mai puternică 
decât cea dintâi, smuci vaporul; prora se ridică deodată, şi tot 
atât de repede se iasă în jos; în aceeaşi clipă un val lovi 
înăbuşit în ferestruia rotundă a bordului. 

— Vine furtuna! şopti Marysia cu glas de spaimă. 

Între timp, în preajma vaporului se dezlănţui un vuiet ca 
într-o pădure zgâlţâită deodată de vijelie; se auziră urlete, de 
parcă ar fi venit o haită de lupi. Vântul izbi vaporul o dată şi 
încă o dată, îl întoarse pe-o parte, îl învâărti în loc, îl ridică în 
sus şi-l trânti ca într-o prăpastie... Încheieturile începură a 
trosni; cratiţele, boccelele cu boarfe, lăzile şi uneltele zburau 
pe podea, azvârlite dintr-un ungher în altul. Câţiva călători se 
prăbuşiră pe podea; puful din perne se împrăştie în aer, iar 


109 


sticlele lămpilor sunară, a jale. 

Afară se auzi un vaiet, o larmă şi plescăitul apei, care se 
revărsa din plin pe punte; vaporul se smuci iarăşi, femeile 
ţipau, copiii plângeau, toţi goneau după lucrurile lor, şi peste 
toată această tulburare şi peste tot acest haos, nu se auzeau 
decât semnalele de fluier, ascuţite, ale ofiţerilor, şi din timp în 
timp tropăitul înăbuşit al marinarilor, care alergau pe puntea, 
de sus. 

— Fecioară Maria de la Częstochowa! murmură Marysia. 
Capătul vaporului unde se aflau amândoi se ridică brusc, şi 
apoi se prăbuşea ca turbat. Deşi se ţineau încleştaţi de 
marginea paturilor, erau aruncaţi cu atâta putere, încât uneori 
se loveau de pereţi. Răgetul valurilor crescu, iar tavanul 
scârţâia atât de groaznic, încât se părea că dintr-o clipă în alta 
grinzile şi toată lemnăria se vor frânge cu trosnet mare. 

— Ţine-te bine, Marysia! striga Wawrzon, cu tărie, ca să 
biruie larma stârnită de furtună, dar în scurtă vreme spaima îl 
gâtui şi pe el, ca şi pe ceilalţi. 

Copiii nu mai plângeau, femeile nu mai ţipau; numai 
piepturile se ridicau şi scădeau într-o răsuflare grăbită, iar 
mâinile se agăţau cu înfrigurare de orice sprijin pe care-l 
găseau pe aproape. 

Furia furtunii creştea necontenit. Se dezlănţuiseră toate 
puterile firii, ceața se amesteca cu întunericul, norii cu apa, 
furtuna cu spuma; valurile băteau în vapor ca tunurile, 
aruncându-l când în dreapta, când în stânga, înălţându-l în 
nori şi apoi prăvălindu-l în fundul mării. Uneori coamele 
înspumate ale talazurilor măturau vaporul pe toată lungimea 
lui; uriaşele trombe de apă clocoteau într-o frământare 
cumplită. 

În sală, lămpile cu ulei începură a se stinge. Era din ce în ce 
mai întuneric, iar Wawrzon şi Marysia credeau că se apropie 
întunericul morţii. 

— Marysia, începu ţăranul cu glas gâfâit, răsuflând cu 
anevoinţă, Marysia, iartă-mă că te-am dus la pieire. Ne-a venit 
ceasul din urmă. N-o să mai apucăm să vedem lumina cu ochii 
noştri păcătoşi. Nici tu spovedanie, nici tu numire, nici măcar 
pe pământ nu ne aflăm; pe apă avem să mergem la judecata 


110 


de apoi, sărmanii de noi! 

Când îl auzi vorbind astfel, Marysia înţelese că nu mai 
aveau nici o scăpare. Tot felul de gânduri îi treceau prin 
minte, şi un glas îi striga în suflet: 

— Jaśko, Jaśko, scumpul meu, mă auzi tu, oare, de-acolo, de 
la Lipihce? 

Şi i se strânse inima de atâta jale, încât izbucni într-un plâns 
cu hohote. Plânsul fetei suna cu putere în sala în care toţi 
ceilalţi tăceau, ca la un priveghi de îngropăciune. De undeva, 
dintr-un ungher, un glas strigă; Still, dar îndată conteni, 
speriat parcă de propriul său sunet. Intre timp, o altă sticlă de 
lampă căzu la pământ, iar lumina ei se stinse. Se făcu şi mai 
întuneric. Călătorii se buluciseră într-un colţ, ca să fie mai 
aproape unul de altul. În tot cuprinsul stăpânea o tăcere 
înfricoşată, când, deodată, în mijlocul acestei linişti răsună 
glasul lui Wawrzon: 

— Kirie, eleison!108 

— Hristi eleison!!% răspunse printre lacrimi Marysia. 

— Hristoase, ascultă-ne! 

— Părinte ceresc, Doamne, fie-ţi milă de noi! se rugau 
laolaltă tatăl şi fata. 

În sala întunecată, vocea bătrânului şi răspunsurile 
Marysiei, întretăiate de suspine de plâns, răsunau cu o ciudată 
solemnitate. Cuiva emigranţi îşi descoperiră capetele. Cu 
încetul, plânsul fetei conteni, glasurile se ridicară, mai liniştite, 
mai limpezi. Afară, furtuna urla. 

Deodată, printre cei care stăteau lângă uşă se auzi un țipăt. 
Un val trântise uşa de perete, năvălind în sală; apa se 
împrăştie, foşnind, prin toate ungherele; femeile începură să 
tipe şi, ca să se apere, se urcară pe paturi. Toţi credeau că le- 
a sosit sfârşitul. 

După o clipă intră ofiţerul de serviciu cu lanterna în mână, 
ud leoarcă şi roşu la faţă. Prin câteva cuvinte linişti femeile, 
spunându-le că apa pătrunsese în sală numai printr-o 
întâmplare; apoi adause că vaporul se află în larg şi că deci 
primejdia, nu este prea mare. Trecu un ceas sau poate două. 


108 Doamne, miluieşte! (Ib. gr.). 
109 Cristoase, miluieşte (lb. gr.). 


111 


Furtuna se dezlănţui cu o furie tot mai mare. Vaporul trosnea, 
se poticnea în bot, se ridica pe pupă, se lăsa pe o coastă, dar 
nu se cufunda. Între timp, oamenii se liniştiră; câţiva se şi 
culcaseră. 

Trecură alte ceasuri; în sala întunecată, prin gratiile 
spiraiului!!0 răzbătu lumina dimineţii; ziua se ridica peste 
ocean, tulbure, speriată, tristă, întunecată parcă, aducând 
totuşi oarecare alinare şi nădejde. După ce au spus toate 
rugăciunile pe care le ştiau pe dinafară, Wawrzon şi Marysia s- 
au urcat în culcuşurile lor şi au adormit adânc. 

Sunetul clopoţelului care-i chema la gustarea de dimineaţă 
abia îi trezi. Dar nu putură să mănânce. Aveau capetele grele, 
ca de plumb; bătrânul se simţea mai rău decât fata. In mintea- 
i buimacă nu mai încăpea nici un gând. Neamţul care-l 
îndemnase să plece în America îi spusese, ce-i drept, că va 
trebui să meargă şi pe apă, dar Wawrzon nu-şi închipuise 
niciodată că o să fie o apă atât de mare şi călătoria o să ţină 
atâtea zile şi atâtea nopţi! Credea, că trecerea aceasta va fi o 
plimbare, aşa cum trecuse atâtea ape în viaţa lui. Dacă ar fi 
ştiut cât de mare e oceanul, ar fi rămas ia Lipiice. In afară, de 
aceasta, alte îndoieli îi frământau mintea: nu cumva, şi-o fi 
vândut diavolului sufletul lui şi al fetei, întru pierzania, 
amândurora? Nu o fi oare păcat pentru un catolic din Lipihce 
să mânie pe Dumnezeu, pornind într-un haos ca acesta, prin 
care umblă de cinci zile, în drum către ţărmul celălalt, dacă o 
fi cu adevărat vreun țărm de cealaltă parte? Spaima şi 
îndoielile lui aveau să sporească în cele şapte zile care au 
urmat; furtuna bântui încă patruzeci şi opt de ceasuri, şi după 
aceea se potoli. Wawrzon îndrăzni să iasă iarăşi cu Marysia pe 
punte; când se treziră însă în faţa valurilor, când văzură apa 
care se legăna, încă, întunecată şi parcă tot furioasă, când pe 
cuprinsul ei se ridicară munţi uriaşi şi se adânciră văi 
mişcătoare şi fără fund ce se îndreptau către vapor, îşi 
spuseră iarăşi că din această primejdie nu-i poate scăpa, nici o 
forţă omenească, ci numai mâna lui Dumnezeu sau cine ştie 
ce altă forţă atotputernică. 


110 Deschizătură astupată cu geam; slujeşte la aerisirea şi Iluminatul 
cabinelor. 


112 


În sfârşit, vremea se însenină deplin. Dar zilele treceau una 
după alta, şi în faţa vaporului se vedeau numai bulboane fără 
de sfârşit, uneori verzi, alteori albastre, aidoma cu cerul. lar 
sus, în naltul cerului, treceau uneori nori mici şi alburii, care 
seara se învăpăiau şi apoi se duceau să se culce către apusul 
depărtat. Vaporul gonea în urma lor, pe apă. Wawrzon începu 
a se gândi cu adevărat că apa asta n-are să se mai sfârşească 
niciodată şi, luându-şi inima în dinţi, se hotărî să întrebe pe 
cineva. 

Într-o zi, văzând pe un marinar care se ducea după treburile 
lui, îşi scoase şapca în colţuri şi, salutând umil până la 
pământ, grăi: 

— Preacinstite domn, mai e mult până să ajungem? 

Ce minune! Marinarul nu izbucni în râs, ci se opri şi-l ascultă 
Pe faţa-i roşie şi biciuită de vânt se citeau urmele unor 
aduceri-aminte, care nu izbuteau să se închege dintr-o dată 
într-un gând bine lămurit... După o clipă, întrebă: 

— Was? 

— O să ajungem degrabă la țărm, preacinstite domn? 

— Două zile! Două zile! repetă cu anevoinţă marinarul, 
ridicând în acelaşi timp două degete. 

— Mulţumim frumos. 

— De unde sunteţi? 

— De la Lipińce. 

— Was ist dast”, Lipihce? 

Marysia, care se apropiase de ei în timpul cât vorbeau, se 
împurpură la faţă, dar, ridicând cu sfială ochii către marinar, 
spuse cu glas subţire, cum vorbesc fetele de la ţară: 

— Noi suntem din ţinutul Poznań, domnule... 

Marinarul privea îngândurat un piron puternic care unea 
bordajul vaporului; după un răstimp, se uită la fată, la părul ei 
bălai ca inul, şi pe faţa lui brăzdată se ivi o lumină de duioşie. 

După o clipă, spuse cu gravitate: 

— Am fost şi eu la Gdansk... Înţeleg limba polonă... Eu sunt 
caşub!!?... Frate cu voi, dar asta a fost demult!... Jetz ich bin 


111 Ce înseamnă asta! (Ib. germ.). 


112 Urmaşi ai unor triburi slave ce trăiesc pe litoralul Mării Baltice şi de-a 
lungul cursului inferior al Vistulei în împrejurimile portului Gdansk. Vorbesc 


113 


Deutsch”, 

Rostind aceste cuvinte, înălţă capul odgonului, pe care-l 
tinea dintru-nceput în mână, se întoarse şi, strigând 
marinăreşte: „O! O! O!”, începu să tragă... 

De atuncea, ori de câte ori Wawrzon şi Marysia se aflau pe 
punte, marinarul, când îi vedea, zâmbea către Marysia cu 
prietenie. lar ei se bucurau din toata inima, simțind că au un 
suflet prieten pe acest vapor german. De altfel, drumul se 
apropia de sfârşit. A doua zi dimineaţă, când ieşiră pe punte, o 
privelişte ciudată li se înfăţişa înaintea ochilor: în depărtare se 
zărea ceva legănându-se pe mare, iar când vaporul se 
apropie, văzură un butoi mare roşu, pe care valurile îl clătinau 
încet; mai departe se vedea un alt butoi, apoi al treilea şi-al 
patrulea, Văzduhul şi apa erau învăluite în ceaţă, ceaţă nu 
prea deasă, argintie şi domoală; bulboana de apă era netedă, 
liniştită, şi cât cuprindeai cu ochii, zăreai tot mai multe 
butoaie ce se legănau pe ocean. Stoluri de păsări albe cu aripi 
negre zburau în urma vaporului, ţipând. Pe punte era o 
mişcare neobişnuită. Marinarii îmbrăcaseră alte haine; unii 
spălau puntea, alţii spălau geamurile şi farurile puternice ale 
vaporului; la catarg se înălța un steag, iar în spatele vaporului 
fu arborat un altul mai înalt. 

Toţi călătorii erau învioraţi şi bucuroşi. Toţi ieşiseră pe 
punte. Unii îşi aduseseră boccelele cu boarfe şi începuseră să 
le lege. Văzând toate acestea, Marysia spuse: 

— Fără doar şi poate că ne apropiem de țărm. 

Şi ea, şi Wawrzon erau iarăşi voioşi. Deodată se ivi spre 
apus mai întâi insula Sandy Hook, şi apoi o altă insulă, cu o 
clădire mare la mijloc; în depărtare se zărea, parcă, o ceaţă 
deasă, un nor sau o Fumegare, care se întindea deasupra 
mării în fâşii nedesluşite, îndepărtate, tulburi, amorfe... La 
vederea acestei privelişti se stârni mare zarva; toţi arătau cu 
degetele într-acolo, iar sirena vaporului fluieră prelung, ca 
într-o tresărire de bucurie. 

— Ce este asta? întrebă Wawrzon. 


o limbă asemănătoare cu limba polonă, dar cu numeroase elemente 
lexicale germane. 
113 Acum sunt german (Ib. germ.). 


114 


— New York, răspunse cașubul, care stătea alături. 

Între timp, fumegarea îndepărtată se împrăştia şi pierea, iar 
în locul ei, pe măsură ce vaporul spinteca apa argintie, se 
vedeau liniile caselor, ale acoperişurilor, ale coşurilor; turnurile 
ascuţite se desenau tot mai limpede pe albastrul cerului; 
lângă ele se vedeau uriaşele coşuri ale fabricilor, iar din coşuri 
se ridicau coloane de fum, spulberate în coame stufoase; în 
vârful lor se vedeau mii de steaguri, de toate culorile, pe care 
vântul mării le legăna ca pe nişte flori de câmp. Vaporul se 
apropia tot mai mult, oraşul minunat ieşea parcă din apă. 
Wawrzon fu cuprins de o mare bucurie; îşi descoperi capul, 
deschise gura, se uită, şi după aceea se întoarse către fată: 

— Marysia! 

— Dumuezeule! 

— Vezi? 

— Văd. 

— Minunatu-te-ai? 

— Minunatu-m-am. 

Wawrzon nu numai că se minunase, dar rămăsese 
încremenit. Văzând ţărmul înverzit de o parte şi de alta a 
oraşului şi copacii întunecaţi ai parcurilor, îşi urmă vorba: 

— Da! Domnul fie lăudat! Numai de ne-ar da pământ pe- 
aproape de oraşul ăsta: iacătă, lunca de colo ar fi taman lângă 
târg. 

Când e zi de iarmaroc, poţi sa te duci cu vaca, poţi să te 
duci cu porcul şi poţi să le neguţezi cum pofteşti. Lume se 
vede a fi multă prin partea locului. În Polonia am fost ţăran, iar 
aici am să fiu domn... 

În acea clipă se desfăşura înaintea ochilor lor minunatul 
Naţional Park, în toată întinderea lui. Wawrzon, văzând şirurile 
de copaci, spuse iarăşi: 

— Am să mă închin până la pământ preacinstitului comisar 
al guvernului şi am să-i tălmăcesc cu băgare de seamă, ca să- 
mi dăruiască măcar vreo două pogoane din pădurea asta, iar 
din partea cealaltă, să mă lase s-adun lemne. Dacă e moşie, 
moşie să fie. Dimineaţa am să mân argatul cu lemne la oraş. 
Slavă Celui-de-sus, văd că neamţul nu m-a înşelat... 

Marysiei îi plăcea de asemenea şi nu ştia nici ea cum de-i 


115 


vine în minte cântecul pe care miresele îl cânta mirilor la 
nunțile de la Lipiâce: 

„la le uită panul! 

la le uită panul! 

Cum nu-şi lasă el veşmântul, 

Cuşma şi sumanul!” 

S-o fi gândit poate să i-l cânte sărmanului Jasko, când va 
veni aici după ea, iar ea va fi moşieriţă? 

In vremea aceasta, dinspre biroul serviciului de carantină 
venea către vapor un vaporaş mai mic. Vreo patru-cinci 
oameni se urcară pe punte. Incepură discuţii, călătorii se 
strângeau unii pe alţii. Puțin după aceea sosi un alt vapor, 
care venea dinspre oraş, aducând cu el agenţi de-ai hotelurilor 
şi de-ai boarding-house''“-urilor, călăuze, zarafi care schimbă 
banii, şi toţi ţipau cât îi lua gura, se îmbulzeau, se învârteau 
pe punte de la un capăt la altul. Wawrzon şi Marysia picaseră 
parcă la o moară, la care nu ştiau ce aveau de făcut. 

Marinarul caşub îl sfătui pe bătrân să-şi schimbe banii şi-i 
făgădui că va veghea el însuşi ca să nu fie înşelat, aşa că 
Wawrzon se lăsă înduplecat. Pentru toţi banii pe care îi avea 
dobândi patruzeci şi şapte de dolari în argint. În timp ce se 
petreceau toate acestea, vaporul se apropiase atât de mult de 
oraş, încât acum se vedeau, nu numai casele, ci şi oamenii 
care se plimbau pe bulevarde; strecurându-se printre alte 
vapoare, mai mari sau mai miei, vaporul ajunse în sfârşit la 
țărm şi pătrunse în docul strâmt al portului. 

Călătoria se sfârşise. 

Oamenii de pe vapor începură să se împrăştie ca albinele 
dintr-un stup. Mulțimea pestriță se scurse pe pasarela îngustă, 
întinsă de la bord la țărm; clasa întâi, apoi a doua, iar cei care 
călătoriseră sub punte, împovăraţi de bagaje, rămaseră la 
urmă. Când Wawrzon şi Marysia, împinşi de mulţime, ajunseră 
pe bord, se găsiră faţă în faţă cu marinarul cașub. Acesta 
strânse cu putere mâna lui Wawrzon, spunându-i: 

— Bruder; doresc Gluck! Şi ţie, fetiţo! Dumnezeu sa vă 
ajute! 


114 pensiune (lb. engl.). 
115 Frate, îţi doresc fericire! (Ib. germ.). 


116 


— Dumnezeu să te răsplătească! răspunseră amândoi, dar 
tocmai acum, la despărţire, nu avură vreme să se întindă la 
vorbă. 

Mulțimea îi împinse pe pasarela înclinată şi după o clipă se 
aflară în clădirea încăpătoare a vămii. 

Un vameş, îmbrăcat într-o haină cenuşie şi cu stea de 
argint, le pipăi bagajele şi strigă: A// right!7, şi le arătă uşa de 
ieşire. leşiră şi se treziră în stradă. 

— Şi acuma ce facem, tată? întrebă Marysia. 

— Trebuie să aşteptăm. Neamţul mi-a spus că o să vină 
îndată un comisar din partea guvernului şi are să întrebe de 
noi. 

Se opriră deci lângă zid, aşteptând sosirea comisarului, iar 
între timp îi împresură zarva necunoscută până atuncea a 
marelui oraş. Asemenea privelişte nu văzuseră niciodată. 
Străzile erau drepte, largi şi pline de forfota oamenilor, ca la 
bâlci; prin mijloc, treceau trăsuri, omnibuze, camioane. Jur 
împrejur se auzea un grai ciudat, necunoscut, şi răsunau cu 
putere strigătele muncitorilor din port şi ale negustorilor 
ambulanți. În toată clipa treceau nişte oameni negri din 
creştet până în tălpi, cu capete mari şi cu părul creţ. La 
vederea lor, Wawrzon şi Marysia îşi făceau semnul crucii. Tare 
ciudat li se părea oraşul acesta, care vuia de atâta larmă, plin 
de fluierăturile locomotivelor, de huruitul trăsurilor şi de 
strigătele oamenilor. Toţi umblau atât de repede, de parcă ar 
fi fugărit pe cineva, sau parcă ar fi fost ei înşişi fugăriţi, şi ce 
furnicar de oameni, ce chipuri ciudate: unele negre, altele 
măslinii, altele roşcovane. Se opriseră în apropierea portului, 
tocmai acolo unde era îmbulzeala cea mai mare: din unele 
vapoare se descărcau baloturi de marfă, iar în altele se 
încărcau, camioanele soseau mereu, roabele huruiau pe punți, 
şi peste tot era o frământare şi o zarvă ca la o fabrică de 
cherestea, 

În felul acesta trecu un ceas, trecură două; ei stăteau 
rezemaţi de zid şi aşteptau să vină comisarul. 

Ciudată înfăţişare aveau acolo, pe litoralul american, la New 
York, acest ţăran polonez, cu plete sure şi cu şapca în colţuri 


116 în regulă! (Ib. engl.). 
117 


în cap, şi această fată din Lipihce, în haina ei de pânză 
albastră şi cu mătănii la gât. 

Dar oamenii treceau fără să se uite la ei. Acolo, orice chip şi 
orice port ai avea, nimeni nu se miră. 

Mai trecu încă un ceas. Cerul se înnora, începu să plouă, 
dinspre apă veni un vânt rece şi jilav... 

Ei stăteau şi aşteptau să vină comisarul. Țăranul e răbdător 
din fire, dar cei doi îşi simțeau acum sufletul greu. 

Pe vapor se simţiseră singuri în acea mulţime de oameni 
străini şi pe întinsul apei fără de sfârşit, se îmbolnăviseră şi îi 
cuprinsese spaima. Se rugaseră lui Dumnezeu să-i îndrume ca 
pe nişte copii rătăciţi pe valurile oceanului. Erau încredinţaţi 
că, îndată ce vor pune piciorul pe uscat, nenorocirile se vor 
sfârşi. Dar iată că acum sosiseră. Se aflau într-un oraş mare, 
dar în oraşul acesta, în mijlocul acestei larme de oameni, se 
simţiră deodată mai singuri şi mai înfricoşaţi decât pe vapor. 

Comisarul nu venea. Ce se vor face dacă nu va veni deloc, 
dacă neamţul i-o fi înşelat? 

La acest gând sărmanele lor inimi de ţărani se cutremurară 
de spaimă. Ce se vor face? Vor pieri, fără doar şi poate, 

Între timp, vântul le pătrundea prin ţoale, ploaia îi uda. 

— Nu ţi-e frig, Marysia? întrebă Wawrzon. 

— Ba mi-e frig, tată, răspunse fata. 

Orologiile din oraş bătură încă un ceas începu să se 
întunece. Forfota din port încetă; pe străzi se aprinseră, 
felinarele: oraşul părea cufundat într-o mare de lumini 
puternice. Muncitorii din port porneau către oraş, în cete mai 
mari sau mai mici, cântând cu glasuri răguşite Yankee 
Doodle!!'. Cu încetul, bulevardul se linişti cu totul. Clădirea 
vămii fu închisă. 

Ei stăteau şi aşteptau să vină comisarul. 

În sfârşit, veni noaptea, şi asupra portului se aşternu o 
linişte deplină. Numai când şi când, coşurile întunecate ale 
vapoarelor aruncau, fâşâind, snopi de scântei, care se 
mistuiau în beznă, sau vuia vreun val, izbindu-se de digul de 


117 Vechi cântec popular nord-american, cântat de armatele 
revoluţionare în timpul războiului de independenţă (1775—1783), socotit 
astăzi drept imnul naţional neoficial al S.U.A. 


118 


piatră. Uneori se auzea, câte un cântec de marinar beat, care 
se întorcea pe vapor; luminile păleau, învăluite în ceaţă. Ei 
aşteptau mereu. 

Chiar dacă n-ar fi vrut să aştepte, încotro să apuce, ce să 
facă, pe cine să întrebe, unde să-şi culce capetele trudite? 
Frigul îi pătrundea tot mai adânc şi le era foame. De-ar fi avut 
măcar un acoperiş deasupra capului, că-i udase ploaia până la 
piele! 

Ah! Comisarul n-a venit şi nici nu va veni, pentru că 
asemenea comisar nu există! Neamţul era agent al unei 
companii de transporturi, avea procente pentru fiecare 
„Ducată”, şi altceva mai mult decât atât nu ştia. 

Wawrzon simţi că se clatină pe picioare, că o greutate 
uriaşă îl înfundă în pământ, că desigur mânia lui Dumnezeu 
atârna deasupra capului său. 

Suferea şi aştepta, cum numai un ţăran este în stare să 
aştepte. Glasul fetei, tremurând de frig, îi trezi parcă dintr-o 
amorţeală: 

— Tată! 

— Taci! Nimeni nu se îndură de noi. 

— Hai să ne întoarcem la Lipiâce... 

— Du-te şi te îneacă... 

— Doamne-Dumnezeule! şopti Marysia cu glas stins. 

Pe Wawrzon îl cuprinse jalea. 

— Sărmana de tine, orfană!... Poate că Dumnezeu se va 
îndura măcar de tine... 

Dar ea nu-l auzea. Cu capul sprijinit de zid, închisese ochii. 
O cuprinsese un somn întrerupt, greoi, înfierbântat, iar în vis i 
se arată ca într-o cadră satul Lipińce şi auzi un cântec în felul 
celui pe care-l cânta Jasiek grăjdarul: 

„Uite o crăiță! 

Uite o domniță! 

Și-a-mpletit din buruiană 

Mândră coroniță”. 

În portul New York, cele dintâi raze ale dimineţii căzură pe 
apă, pe catarge şi pe clădirea vămii. 

În lumina slabă a zorilor de-abia se puteau lămuri cele două 
făpturi care dormeau lângă zid, cu feţele gălbejite şi învineţite, 


119 


ninse, nemişcate, parcă ar fi fost moarte. Dar în cartea vieţii 
lor nu fuseseră întoarse decât cele dintâi file; pe celelalte le 
vom povesti în paginile ce urmează. 


120 


II. La New York 


Călătorul care intră în New York prin larga arteră a 
Broadway-ului şi se îndreaptă către port, în direcţia Chatham 
Square, după ce trece prin vreo zece străzi alăturate, dă peste 
o parte a oraşului tot mai săracă, tot mai părăginită şi mai 
tristă. Uliţele sunt tot mai înguste. Casele, clădite pare-se încă 
de pe vremea coloniştilor olandezi, au crăpat şi s-au strâmbat 
de-a lungul anilor: acoperişurile s-au teşit, tencuiala de pe 
ziduri a căzut, iar zidurile au intrat atât de adânc în pământ, 
încât din ferestrele subsolurilor nu se mai poate vedea din 
stradă decât partea de sus. Aici, fațadele cele mai ciudat 
scălâmbate iau locul liniilor drepte, care sunt atât fie preţuite 
în America. Zidurile şi acoperişurile - unele mai înalte, altele 
mai scunde - se îmbulzesc unul deasupra altuia. 

Din cauză că această parte a oraşului e aşezată pe litoral, 
într-o adâncitură, băltoacele de pe ulițele desfundate nu se 
zvântă aproape niciodată, iar micile locuri virane, împrejmuite 
pe toate laturile cu ziduri, par nişte iazuri cu apă stătută, 
mâloasă şi întunecată. Ferestrele caselor cu pereţii jupuiţi se 
oglindesc jalnic în aceste ape murdare, împestriţate de hârtii, 
cartoane, cioburi de sticlă, fărâme de lemn şi bucăţi de fier de 
la lăzile de pe vapoare. Străzi întregi sunt pline cu asemenea 
gunoaie sau, mai bine-zis, cu straturi de glod, care le acoperă 
pe toată întinderea lor. Aici se pot vedea la tot pasul sărăcia 
omenească, neorânduiala şi murdăria. 

In acest cartier se află aşa-numitele boarding-house-uri, 
adică hanuri, unde pentru doi dolari pe săptămână poţi avea 
casă şi masă; tot în acest cartier se află şi tavernele sau bar- 
room-urile, de unde pescarii de balene recrutează tot felul de 
vagabonzi pentru vapoarele lor; sunt apoi agenţiile neoficiale 
pentru Venezuela, Ecuador şi Brazilia, care recrutează 
colonişti pentru ţinuturile ecuatoriale, sporind astfel în chip 
considerabil numărul victimelor pe care le face febra în acele 
ţinuturi; birturi care-şi hrănesc clienţii cu carne sărată, stridii 
putrede şi peşte din cel pe care apa însăşi îl aruncă la țărm: 
tripouri clandestine, spălătorii chinezeşti, tot felul de spelunci 


121 


pentru marinari; în sfârşit, tot aici se află adevăratele tainiţe 
ale crimei şi mizeriei, ale foamei şi lacrimilor. 

Şi totuşi, în această parte a oraşului este foarte multă 
mişcare, pentru că aici stau emigranții care nu şi-au găsit 
adăpost deocamdată nici chiar în încăperile cazărmilor Cast/e 
Garden şi nici nu vor sau nu pot să se ducă în aşa-numitele 
work-house-uri, adică în aziluri pentru săraci, ci se strâng în 
cartierul acesta, unde locuiesc, trăiesc şi mor. Pe de altă 
parte, se poate spune că dacă emigranții sunt scursura 
societăţii europene, atuncea locuitorii acestor fundături sunt 
scursura acestor emigraţii. Oamenii aceştia trândăvesc, parte 
din lipsă de lucru, iar parte din plăcerea de a nu munci. Din 
această cauză, aici se aud deseori focuri de revolver, strigăte 
de ajutor, ţipete răguşite de furie, cântece irlandeze de beţie 
sau urletele negrilor care se încaieră. În tot lungul zilei, cete 
întregi de vagabonzi cu pălării sparte şi cu lulele în gură stau 
şi cască gura la meciurile de box, punând şi rămăşaguri, care 
merg de la un cent până la cinci cenți pentru un ochi scos. 
Copiii albilor şi micii negri cu părul creţ, în loc să se duca la 
şcoală, hoinăresc pe străzi, bătând darabana cu bucăţi de 
coaste de vacă sau căutând prin noroi resturi de legume, 
portocale şi banane; irlandeze chinuite de foame întind mâna 
la trecătorii mai bine îmbrăcaţi, dacă din întâmplare se 
rătăceşte vreunul prin partea locului! 

In această gheenă omenească îi găsim şi pe vechii noştri 
cunoscuţi: Wawrzon Toporek şi fiică-sa, Marysia. Bogăția pe 
care o aşteptau a fost un vis, şi tot ca un vis s-a spulberat, iar 
realitatea, li s-a înfăţişat sub forma, unei odăiţe înguste 
înfundate în pământ, cu o singură fereastră, şi aceea cu 
geamul spart. Pe pereţii odăii se văd pete de mucegai şi dâre 
de igrasie; lângă perete se află o sobă de fier mâncată de 
rugină şi găurită şi o masă cu trei picioare; într-un ungher, un 
braţ de paie de orz ţine loc de pat. 

Asta e tot. Bătrânul Wawrzon, stând în genunchi în faţa 
sobei, scurmă în cenuşa stinsă, poate s-o fi ascuns pe undeva 
vreun cartof, căutare zadarnică, la care de două zile se 
întoarce totuşi mereu. Marysia stă pe paie cu mâinile pe 
genunchi şi se uită ţintă în podea. Fata este bolnavă şi slăbită. 


122. 


Pare tot Marysia de odinioară, dar obrajii rumeni i s-au 
scofâlcit. Are o faţă gălbejită şi bolnăvicioasă, şi tot chipul 
parcă i s-a micşorat; numai ochii par mai mari, cu privirea lor 
neclintită. Aerul stricat, frământările sufleteşti şi mâncarea 
sărăcăcioasă au lăsat urme pe obrajii ei. Trăiau numai cu 
cartofi, dar de două zile nici cartofi n-au mai avut. Nu mai 
ştiau ce au să facă mâine şi cu ce au să-şi mai ţină zilele. Se 
împliniseră trei luni de când locuiau pe uliţa aceea, de când 
stăteau în acea hrubă şi nu era nici o mirare că banii se 
sfârşiseră. Bătrânul „Wawrzon a încercat să-şi găsească de 
lucru, dar nimeni nu înţelegea nici măcar ce vrea; s-a dus în 
port, cu gândul să care şi el lăzi şi saci cu cărbuni pe vapoare, 
dar nu avea roabă, şi chiar dacă ar fi avut, irlandezii l-ar fi luat 
pe loc la bătaie; a vrut să lucreze cu toporul la construcţia 
docurilor, dar şi acolo a fost bătut. Şi apoi, ce fel de muncitor 
poate fi un om care nu pricepe nici măcar ce i se spune? Unde 
punea mâna, de orice se apuca, încotro se îndrepta, îl luau în 
batjocură, îl împingeau, îl băteau; aşa că n-a găsit nimic, n-a 
putut să câştige un ban de nicăieri şi nici să se împrumute. De 
atâtea necazuri, îi albise părul, nu mai avea nici o nădejde; 
banii se sfârşiseră şi începu foamea. 

În ţară, între ai lui, dacă ar fi pierdut tot ce avea, dacă l-ar fi 
alungat copiii din casă, nu i-ar fi rămas decât să-şi ia toiagul în 
mână, să se aşeze la o răscruce de drumuri, sub o troiță sau la 
uşa unei biserici şi să cânte: „Doamne milostive, primeşte 
plânsul meu însângerat”. Dar tot ar fi trecut pe acolo vreun 
domn şi i-ar fi dat vreun ban: o doamnă, oprind trăsura, ar fi 
trimis copilul cu câţiva gologani în mânuţele-i trandafirii şi cu 
ochii mari îndreptaţi către cerşetor; un ţăran i-ar fi dat o 
bucată de pâine, o femeie - o bucată de slănină, şi şi-ar fi 
putut duce zilele, fie chiar şi ca pasărea cerului, care nici nu 
ară, nici nu seamănă. In afară de aceasta, acolo, sub o troiță a 
răstignirii, ar avea deasupra-i braţele lui Cristos, sus cerul, iar 
de jur împrejur ogoarele, şi în liniştea aceea de la ţară, 
Dumnezeu i-ar fi auzit cântarea. Dar aici, în oraşul ăsta, era un 
vuiet înspăimântător, ca într-o maşină uriaşă; fiecare dă buzna 
şi nu se uită decât înaintea lui, încât nimeni nu poate lua 
seama la nenorocirea altuia. Aici te apucă ameţeala, nu mai 


123 


ştii ce să faci, ochii nu izbutesc să cuprindă tot ce văd, iar 
gândul nu poate să le urmărească pe toate. Aici totul e ciudat, 
străin, duşmănos, şi atât de repezit, încât chiar şi cel care 
poate să se descurce în acest şuvoi, până la urmă tot e zvârlit 
de viaţă, rostogolindu-se şi sfărâmându-se ca o oală de lut. 

Eh, câtă deosebire! Acolo, la Lipihce, în satul acela liniştit, 
Wawrzon era gospodar şi ajutor de primar, oamenii îl cinsteau, 
avea un acoperiş deasupra capului şi un blid de mâncare, care 
nu-i lipsea nici într-o zi; iar duminica se ducea la biserică şi 
aprindea o lumânare; aici însă, era cel din urmă dintre toţi, era 
ca un cinic rătăcit într-o curte străină, tremurând de frică, 
gheboşat şi flămând, în primele zile ale nenorocirii iui, deseori 
amintirile-i spuneau: „Mai bine era la Lipihce”. lar conştiinţa îi 
striga: Wawrzon, de ce-ai plecat din satul tău, de la Lipihce?” 
De ce? Pentru că şi pe el îl părăsise Dumnezeu. Omul şi-ar fi 
dus mai departe crucea, ar fi suferit, dacă undeva, înaintea 
lui, s-ar fi zărit sfârşitul acestui drum greu; ştia însă foarte 
bine că pedeapsa lui Dumnezeu va fi tot mai aspră cu fiecare 
zi ce trecea şi că în fiecare dimineaţă soarele va lumina 
sărăcia lui şi a copilei sale, sărăcie care era din ce în ce mai 
crâncenă. Şi atuncea, ce-i mai rămânea? Să-şi facă un laţ la 
funie, să-şi spună rugăciunea şi să se spânzure? Țăranul nu 
clipeşte în faţa morţii, dar ce avea să se întâmple cu fata? 
Când se gândea la toate acestea, simţea nu numai că l-a 
părăsit Dumnezeu, dar că-l părăseşte şi mintea. Nu se zărea 
nici o rază de lumină în bezna care se întindea înaintea lui şi în 
durerea pe care nici măcar nu putea să o mărturisească. 

Tot mai greu îl sfredelea dorul de satul lui, Lipiâce! Zi şi 
noapte îl chinuia nostalgia, şi-l chinuia cu atât mai cumplit, cu 
cât nu se dumirea ce este această suferinţă, nu ştia ce-i 
lipseşte şi nu pricepea către ce tinde sufletul lui de ţăran, 
chinuit de durere; el jinduia după codrul de brad, după câmpul 
şi casele acoperite cu paie; jinduia după domnii şi ţăranii lui, 
după preotul din sat şi după tot ce vieţuia acolo, sub bucata 
de cer care acoperea pământul lui de baştină, pământul de 
care inima omului, când se lipeşte, nu se mai desprinde, iar 
când se desprinde, sângerează. Țăranul simţea parcă 
chemarea pământului. Uneori îi venea să-şi smulgă părul din 


124 


cap şi să se dea cu capul de pereţi, sa se arunce la pământ şi 
să urle ca un câine priponit în lanţ sau să strige ca într-o 
dezlănţuire de nebunie, pe cine? Nu ştia nici el. Sub această 
necunoscută povară se frângea, se prăbuşea, iar oraşul acela 
străin vuia necontenit. Toporek gemea şi-l chema pe Isus, dar 
acolo nu se afla nici o cruce şi nimeni nu răspundea; numai 
oraşul vuia, vuia mereu, iar fata şedea pe paie, cu ochii ţintiţi 
în pământ, flămândă şi tăcută în suferinţa ei. Ciudat lucru! 
Stătea laolaltă cu fata, şi deseori treceau zile întregi fără ca 
vreunul să scoată un cuvânt. Trăiau ca doi duşmani. Nu le era 
la îndemâna şi le venea greu să trăiască aşa, dar despre ce ar 
îi putut să vorbească? De rănile deschise, e mai bine să nu te 
atingi! Să spună, de pildă, că nu mai au nici un ban în 
buzunar, nici un cartof în sobă şi că nu găsesc în mintea lor 
nici o scăpare? 

De altfel, nici oamenii nu le-au venit cu nimic în ajutor. La 
New York trăiesc foarte mulţi polonezi, dar în cartierul 
Chatham Sqgimre nu locuieşte nici unul mai cu stare. Este 
adevărat că în a doua săptămână de la sosirea lor au cunoscut 
două familii poloneze, una din Silezia, iar cealaltă chiar de 
lângă Poznań, dar şi acestea flămânzeau de multă vreme. 
Silezienii pierduseră doi copii, iar al treilea era bolnav, şi 
totuşi, în starea asta, copilul dormea, de două săptămâni, 
împreună cu ai lui, într-o gură de pod şi nu avea de mâncare 
decât ceea ce găseau pe străzi. Mai târziu, au fost duşi toţi la 
spital şi nu se ştia ce s-a mai întâmplat cu ei. Nici celeilalte 
familii nu-i mergea mai bine, ba chiar îi mergea mai rău, căci 
tatăl se apucase de băutură. Marysia îi dăduse ajutor femeii 
cât putuse, dar acum ea însăşi avea nevoie să fie ajutată. 

Ar fi putut, ce-i drept, să se ducă împreună cu tată-său la 
biserica polonă din Hoboken:!8. Preotul ar fi dat cel puţin de 
ştire celorlalţi, dar parcă ştiau că există acolo vreo biserică 
polonă sau vreun preot polon? Puteau ei să se înţeleagă cu 
cineva? Să întrebe pe cineva? În felul acesta, cu fiecare cent 
cheltuit, ei coborau încă o treaptă în prăpastia sărăciei. 

În clipa aceea, el stătea în faţa sobei, iar ea pe paie. Trecu 
un ceas, trecură două. |n odaie se întuneca tot mai tare, 


118 Suburbie a New York-ului. 


125 


pentru că, deşi era pe la amiază, dinspre apă se ridica o ceaţă 
grea şi pătrunzătoare, aşa cum se întâmplă adesea primăvara. 
Deşi afară era cald, în casă amândoi tremurau de frig. In cele 
din urmă, Wawrzon îşi pierdu nădejdea că va mai găsi ceva în 
cenuşă. 

— Marysia, spuse el, nu mă mai ţin puterile şi nici pe tine nu 
te mai ţin. Am să mă duc la malul apei ca să prind câteva 
lemne. Vom face măcar foc în sobă, şi poate voi găsi şi ceva 
de mâncare. 

Fata nu răspunse nimic, iar el plecă. Se deprinsese să se 
ducă în port şi să prindă de pe apă scânduri de lăzi azvârlite 
de pe vapoare şi aruncate de valuri la mal. Aşa fac toţi cei 
care nu au cu ce să-şi cumpere cărbuni. Din îndeletnicirea, 
aceasta, se alegea adesea cu câteva ghionturi, dar uneori 
scăpa, şi câteodată se întâmpla să găsească şi ceva de 
mâncare, resturi de legume stricate, aruncate de pe vapoare; 
dar cu acest prilej, umblând aşa prin ceaţă şi căutând ceea ce 
nu pierduse, uneori mai uita de nenorocirea, şi de dorul lui, 
care-l rodeau cumplit. In sfârşit, ajunse la malul apei, dar 
pentru că era tocmai vremea /unch''-ului, pe țărm nu se aflau 
decât vreo câţiva puştani, care, ce-i drept, începură îndată, să 
strige la el şi să-l împroaşte cu gogoloaie de glod şi cu scoici, 
dar nu-l nimeriră. Pe apă se legănau o mulţime de scândurele: 
un val le apropia, altul le depărta. In scurtă vreme, izbuti să 
prindă destule. 

Pe valuri se legănau şi nişte grămăjoare de verdeață. Poate 
că printre ele era şi ceva de mâncare, dar, fiind mai uşoare, 
nu ajungeau până la mal, aşa că nu putu să le ajungă. Băieţii 
aruncau frânghii şi în felul acesta le trăgeau către ei. Neavând 
frânghie, ei stătea şi se uita cu lăcomie, aşteptând să plece 
puştanii, ca să mai scormonească printre resturi, mâncând 
ceea ce i se părea bun de mâncat. Faptul că fata era şi ea 
flămândă nu-l preocupa, deloc. 

De data aceasta, însă, soarta-i fu mai prielnică, întorcându- 
se acasă, văzu o căruţă mere încărcată cu cartofi, care în 
drum spre port se împotmolise în noroi şi nu era chip s-o 
urnească din loc. Wawrzon puse umărul la roată şi împreună 


119 Masa de prânz (lb. engl.). 


126 


cu căruţaşul începu sa împingă din răsputeri. Era greu şi-l 
dureau şalele, dar în cele din urmă caii smuciră, şi căruţa ieşi 
din noroi; fiind însă încărcată cu vârf, o mulţime de cartofi 
căzură pe jos. Căruţaşul nici nu se gândea să-i strângă. li 
mulţumi lui Wawrzon pentru ajutor, strigă către cai: Get up!%! 
şi îşi văzu de drum. 

Wawrzon se năpusti pe loc să adune cartofii, îi strânse 
lacom cu mâinile, care-i tremurau, îi băgă în sân, şi în aceeaşi 
clipă se simţi cu inima mai uşurată. Când eşti flămând, o 
bucată de pâine găsită ţi se pare o fericire; de aceea, ţăranul, 
întorcându-se acasă, mormăia încet: 

— Da, să mulţumim Celui de Sus că şi-a plecat ochii la 
nenorocirea noastră. Avem lemne, şi fata are să facă focul; 
avem şi cartofi pentru două mese. Dumnezeu este milostiv. 
Casa are să fie mai veselă. Nici fata n-a mâncat de-o zi şi 
jumătate, aşa că are să se bucure şi ea. Dumnezeu este 
milostiv! 

Gândind astfel, ţinea într-o mână scândurile, iar cu cealaltă 
se tot căuta mereu, să nu-i fi căzut vreun cartof din sân. 
Ducea cu el o comoară de preţ; ridică deci ochii cu 
recunoştinţă către cer şi iarăşi începu să mormăie: 

— Taman chibzuiam cum să fur câţiva, şi când colo, fără să 
fur, au căzut singuri din căruţă. Dacă n-aţi mâncat, aveţi să 
mâncaţi! Dumnezeu este milostiv! Când o vedea că am adus 
cartofi, Marysia o să se ridice îndată, de pe paie. 

Dar de la plecarea lui, Marysia nu se urnise din ungherul ei. 
Uneori, când se întâmpla ca Wawrzon să aducă, dimineaţa 
lemne, ea se ridica să aprindă focul în sobă, aducea apă, 
mânca ce se găsea, şi după aceea, ceasuri întregi stătea la 
gura sobei şi se uită în foc. Odinioară căutase şi ea de lucru. 
Fusese chiar angajată la un boarding-house să spele vasele şi 
să măture, dar pentru că nimeri, nu se putea înţelege cu ea şi 
împlinea greşit poruncile pe care nu le pricepea, după vreo 
două zile au dat-o afară. După aceea nici n-a mai căutat şi nici 
n-a mai găsit nimic. Zile întregi stătea în casă, temându-se să 
iasă în stradă, pentru că irlandezii şi marinarii beţi se agăţau 
de ea. Trândăvia asta o făcea să se simtă şi mai nenorocită. 


120 Hai, dă-i drumul! (lb. engl.). 
127 


Nostalgia o rodea, cum roade rugina fierul. Era mai nenorocită 
chiar decât „Wawrzon, pentru că pe lângă foame şi toate 
chinurile pe care le îndura, pe lângă că ajunsese să creadă că 
pentru ei nu mai există nici ieşire, nici scăpare, nici viitor, pe 
lângă că-i era tare dor de satul lor, Lipihce, ea mai avea şi 
suferinţa gândurilor ei, care se întorceau necontenit către 
Jaśko grăjdarul. Este adevărat că el îi jurase şi îi spusese: 
„Unde te vei duce tu, acolo voi fi şi eu”, dar ea atuncea pleca 
să se facă doamnă şi mogşieriţă, iar acum cât de mult se 
schimbaseră toate! 

El era argat la curte, îşi avea gospodăria lui, moştenită de la 
părinţi, iar ea ajunsese atât de săracă şi atât de flămândă, ca 
un şoarece din biserica de la Lipice. Va mai veni el oare? ŞI 
chiar dacă va veni, o va strânge iar la piept? Îi va spune: 
„Sărmana de tine!"? sau, dimpotrivă: „Pleacă de-aici, fată de 
cerşetor!”? Ce zestre avea ea acum? Nişte zdrenţe! La Lipihce 
ar lătra-o şi câinii, şi totuşi ceva o trăgea într-acolo, uite aşa! 
Ce bucuros ar fi sufletul ei dacă ar putea să iasă din ea şi să 
zboare, ca o rândunea, peste ape, şi chiar dacă ar fi să moară, 
să moară acolo. Acolo este el, Jasiek, şi chiar dacă el o fi uitat- 
o, ei îi este tare drag! Numai lângă el şi-ar găsi liniştea, şi 
bucuria, şi fericirea, numai lângă el, dintre toţi oamenii din 
lume! 

Când focul ardea în sobă şi foamea nu o mai chinuia cum o 
chinuie astăzi, flăcările,  sâsâind,  împroşcând scântei, 
pâlpâind, tremurând, îi vorbeau despre Lipiice şi-i aminteau 
cum altădată stătea la şezătoare împreună cu alte fete şi 
torcea. Jasko, cum intra pe uşă, striga: „Marysia, hai la preot, 
că mi-eşti dragă!” lar ea îi răspundea: „Taci, stricatule!” Şi se 
simţea atât de bine şi era atât de veselă, taman ca atuncea 
când o lua la joc, trăgând-o voiniceşte din ungherul odăii drept 
în mijlocul dansului, iar ea, acoperindu-şi ochii cu palma, îi 
spunea în şoaptă: „Du-te-ncolo, că mi-e ruşine!” Când flăcările 
îi stârneau toate amintirile astea, o podideau lacrimile; dar 
acum, când ardea focul în sobă, nu mai plângea, pentru că 
atâta a plâns, încât nu mai avea lacrimi. Uneori i se părea că 
lacrimile o înăbuşă, revărsându-se parcă înăuntrul ei, în piept. 
Se simţea trudită şi istovită; nu mai avea putere nici măcar să 


128 


se gândească; de altfel, îşi îndura tortura în tăcere, uitându-se 
drept înainte, cu ochii mari, ca o pasăre chinuită. 

Tot-aşa se uita şi acum, întinsă pe paie. Între timp, se 
deschise uşa odăii. Crezând că este taică-său, Marysia nu 
ridică ochii decât abia când un glas străin spuse: 

— Look here!” 

Era proprietarul cocioabei în care locuiau, un mulatru 
bătrân, cu faţa posomorâtă, murdar, rufos, cu fire de tutun în 
barbă. 

Fata, văzându-l, se-înfricoşă. Trebuiau să plătească un dolar 
pentru săptămâna care venea, însă nu mai aveau nici un cent. 
Nu putea să-i răspundă deci decât prin rugăminţi, de aceea, 
apropiindu-se de el, îi cuprinse picioarele cu braţele şi îi sărută 
mâna, 

— Am venit să-mi iau dolarul! spuse el. 

Ea înţelese cuvântul „dolar” şi, scuturând din cap, 
amestecând cuvintele şi în acelaşi timp uitându-se la el cu 
ochi rugători, se străduia să-l facă să înţeleagă că au cheltuit 
tot, că de două zile n-au mâncat nimic, că sunt flămânzi şi să 
aibă milă de ei. 

— Dumnezeu să te răsplătească, preacinstite domn, adause 
ea în limba polonă, neştiind ce să mai spună şi ce să mai facă. 

Preacinstitul domn nu înţelese, ce-i drept, că este 
preacinstit, dar bănui că nu va dobândi dolarul; şi lucrul 
acesta îl înţelese atât de bine, încât apucând cu o mână 
bocceaua cu boarfele lor, cu cealaltă o luă pe fată de braţ, o 
împinse uşor pe scară în sus, o duse până în stradă şi, 
aruncându-i lucrurile la picioare, deschise cu aceeaşi nepăsare 
uşa birtului de alăturea şi strigă: 

— Hei, Paddy, ţi-am făcut rost de cameră. 

— All right! răspunse un glas dinăuntru. Am să vin la 
noapte. 

După aceea, mulatrul se mistui în coridorul întunecat, iar 
fata rămase singură în uliţă. Aşeză bocceaua într-o firidă, ca 
să nu se tăvălească în noroi şi, sprijinindu-se de zid, aştepta 
ca totdeauna, supusă şi tăcută. 

În ziua aceea, irlandezii beţi care treceau pe stradă nu se 


121 Ascultă! (Ib. engl.). 


129 


mai legară de ea. În casă era întuneric, dar pe stradă se vedea 
încă foarte bine, şi la lumina aceasta, faţa fetei arăta slăbită, 
ca după o boală grea. Numai părul auriu, ca inul rămăsese ca 
odinioară; în schimb, buzele i se învineţiseră, ochii i se 
adânciseră în fundul capului şi aveau cearcăne împrejur, iar 
umerii obrajilor îi ieşeau în afară. Arăta ca o floare ofilită sau 
ca o fată în preajma morţii. 

Trecătorii se uitau la ea oarecum cu milă. O bătrână 
mulatră o întrebă ceva, dar, neprimind nici un răspuns, plecă 
jignită. 

Între timp, Wawrzon se întorcea acasă stăpânit de acel 
simţământ de mulţumire pe care-l stârneşte în sufletele 
oamenilor foarte săraci o dovada vădită a milostivirii 
dumnezeieşti. Avea cartofi; se gândea cum o să-i mănânce şi 
cum mâine o să se ducă iarăşi pe la căruţe; cât despre ce 
avea să facă poimâine, nici nu se mai gândea în clipa aceea, 
pentru că era prea flămând. Văzând de departe fata, care sta 
în faţa casei, în stradă, se minună şi iuți pasul. 

— Da de ce stai aici? 

— Ne-a dat afară proprietarul, tată! 

— Ne-a dat afară?! 

Scândurile îi căzură din mână. Asta era prea mult! Să-i 
arunce în uliţă taman acum, când aveau lemne şi cartofi! Ce-o 
să se facă, unde au să mai coacă ei cartofii, ce au să 
mănânce, unde au să se ducă? Wawrzon îşi trânti şapca în 
noroi. 

— Isuse! Isuse! spuse el, învârtindu-se pe loc. Deschise 
gura, se uită cu spaimă la fată şi mai întrebă o dată: Ne-a dat 
afară? Apoi porni, ca şi când ar fi vrut să se ducă undeva, dar 
se întoarse îndată şi, cu un glas înăbuşit, răguşit şi plin de 
ameninţări, vorbi iarăşi: De ce nu l-ai rugat, proasto? 

Ea oftă. 

— L-am rugat. 

— Ai căzut în genunchi la picioarele lui? 

— Da. 

Wawrzon se învârti iar pe loc, ca un vierme când îl înţepi cu 
acul. Vedea negru înaintea ochilor. 

— De-ai crăpa o dată! strigă el. 


130 


Fata se uită la el cu ochii plini de mâhnire şi spuse cu 
durere: 

— Ce sunt eu de vină, tăicuţă? 

— Stai aici, nu te mişca. Mă duc să-l rog să-mi îngăduie 
măcar să-mi coc cartofii. 

Plecă, După o clipă, în sală se auziră larmă, tropăit de 
picioare, glasuri ridicate, iar după aceea Wawrzon se ivi în 
stradă, aruncat pesemne de o mână puternică. 

O vreme rămase locului, apoi grăi scurt către fată: 

— Mişcă! 

Marysia se aplecă să ia bocceaua. Era destul de grea pentru 
puterile ei secătuite, dar el nu voi să o ajute, ca şi când ar fi 
uitat, ca şi când n-ar fi ştiut că fata abia putea să o ducă. 

Plecară... Cele două făpturi sărace, bătrânul şi fata, ar fi 
atras, desigur, luarea-aminte a trecătorilor, dacă aceşti 
trecători n-ar fi fost atât de deprinşi cu asemenea privelişti ale 
sărăciei! Incotro să apuce? In ce ungher întunecat să se vâre, 
către care nenorocire, către care chin să se îndrepte? 

Fata răsufla tot mai gâfâit; se clătină o dată, de două ori şi, 
în cele din urmă, spuse cu glas rugător: 

— Tăicuţă, ia dumneata bocceaua, că eu nu mai pot. 

El se uită la ea, ca şi când în clipa aceea s-ar fi trezit din 
somn. 

— Atuncea, arunc-o! 

— O să avem nevoie de lucruri. 

Văzând că fata stă la îndoială, strigă cu furie: 

— Aruncă-le, că te ucid! 

De data aceasta, cuprinsă de înfricoşare, se supuse şi 
porniră mai departe. Țăranul mai repetă de câteva ori: „Dacă 
aşa e treaba, atuncea aşa sa fie!” şi după aceea tăcu, dar 
privirea lui era încărcată de duşmănie. Trecând pe uliţe tot 
mai noroioase, ajunseră până, aproape de capătul portului, 
unde erau nişte poduri înalte, sprijinite de stâlpi; trecură pe 
lângă o clădire cu firma Sailor's asylum’? şi se opriră chiar 
lângă apă. Acolo se clădea un doc nou. Schelele uriaşe pentru 
instalarea pilonilor erau împinse până departe, deasupra apei, 
iar printre scânduri şi grinzi se învârteau oamenii care lucrau 


122 Adăpost pentru marinari (lb. engl.). 


131 


la construcţie. Ajungând la o stivă de grinzi, Marysia se lăsă pe 
ele, căci n-o mai ţineau picioarele. Wawrzon se aşeză tăcut 
lângă ea. 

Era ceasul patru după-amiază. De la un capăt la altul, portul 
clocotea de viaţă şi de mişcare. Ceaţa se ridicase, iar razele 
blânde ale soarelui îi cuprinseră pe cei doi sărmani într-o 
blajină învăluire de lumină şi căldură. Dinspre apă venea către 
uscat o mireasmă, de primăvară, înviorătoare, plină de viaţă şi 
de voie bună. Pe tot cuprinsul era atâta belşug de azur şi 
atâta revărsare de lumină, încât, când te uitai, te dureau ochii. 
La capătul zării, marea se unea cu cerul. In mijlociii acestei 
privelişti, scăldată toată în albastru, către mijlocul portului, se 
vedeau catargele liniştite, coşurile şi steagurile care se 
legănau uşor în adierea vântului. In depărtare, vapoarele care 
pluteau către port păreau că urcă un deal sau ies încetul cu 
încetul din apă. Ca nişte nouraşi cufundaţi în lumină, pânzele 
desfăcute şi umflate de vânt îţi luau văzul cu strălucirea lor pe 
azurul apei. Alte vapoare se îndreptau către largul oceanului, 
înspumând apa în urma lor. Acestea porneau către pământul 
pe care se afla satul lor, Lipihce, care pentru ei doi însemna o 
fericire pierduta, o soartă mai bună, liniştea. Fata se întreba 
cu ce au putut să greşească atât de greu, ce au săvârşit 
împotriva lui Dumnezeu, pentru ca El, care este atât de 
milostiv, să-şi întoarcă faţa de la ei şi să-i dea uitării, 
lepădându-i printre străini, aruncându-i pe acest țărm 
îndepărtat! Reîntoarcerea fericirii lor stătea numai în puterea 
Lui. Atâtea vapoare porneau mereu într-acolo, dar porneau 
fără ei. Sărmanul gând trudit al Marysiei porni iarăşi în goană 
către Lipiice şi către Jaśko, grăjdarul. S-o mai fi gândind el 
oare la ea? Şi-o mai fi amintind de ea? Ea îşi aminteşte de el, 
pentru că omul numai când e fericit uită; iar când e nenorocit 
şi singur, cugetul lui se răsuceşte în jurul celor iubiţi, ca iedera 
în jurul plopului. Dar el? l-o fi poate lehamite de iubirea cea 
veche şi o fi mânat peţitori la altă casă. S-ar simţi desigur 
ruşinat să se gândească la o sărăcie ca ea, care în afară de 
coroniţă, coroniţa ei de flori de câmp, nu mai are nimic pe 
lume şi căreia doar moartea poate să-i mai trimită peţitori. 

Fiind bolnavă, foamea nu o chinuia prea tare, dar din cauza 


132 


suferinţei şi a slăbiciunii o cuprinse somnul, pleoapele i se 
închiseră şi-şi sprijini bărbia în piept. Uneori se trezea şi 
deschidea ocini, apoi îi închidea iarăşi. În visul care o cuprinse 
se făcea că, rătăcind printre ruine şi prăpăstii, căzuse, ca şi 
Kasia din cântecul popular, în „Dunaieţul adânc”, şi îndată 
auzi limpede parcă urmarea cântecului: 

„Prin vârf de munte, Jaśko, pe-o funie de mătase, 

În jos, spre Marysia, Încet, încet se lasă; 

Dar funia scurtă, vreun cot îi mai lipseşte, 

Și-atunci biata Marysia cosița îşi jertfeşte...” 

Aici se trezi deodată, căci i se păruse că rămăsese fără 
cosiţă şi că luneca, în prăpastie. Visul se spulberă. Lângă ea 
nu şedea Jaśko, ci Wawrzon, şi în faţa ei nu era „Dunaieţul 
adânc”, ci portul New York, cu docurile, schelele, catargele şi 
coşurile lui. Alte vapoare porneau spre largul oceanului, şi de 
pe ele venea zvon de cântec. 

Un amurg de primăvară, liniştit, călduţ şi senin împurpura 
încetul cu încetul apa şi cerul. Oceanul lucea ca o oglindă, 
fiecare vapor, fiecare stâlp se răsfrânge a atât de limpede, 
încât şi se părea că în apă se află un alt vapor, un alt stâlp, 
aidoma cu cel de deasupra, şi toată priveliştea era o 
încântare. 

În aer era o revărsare de fericire şi o mare mulţumire; se 
bucura parcă întreaga lume, numai ei doi erau nenorociţi şi 
părăsiţi; muncitorii porneau către casele lor, numai ei doi nu 
aveau nici un adăpost. 

Foamea strângea tot mai aprig măruntaiele lui Wawrzon, cu 
gheara ei de fier. Țăranul stătea posomorât, dar o hotărâre 
cumplită parcă începea să i se lămurească, pe faţă. Oricine s- 
ar fi uitat la el s-ar fi înspăimântat; chipul lui avea o înfăţişare 
animalică, din cauza foamei, dar în acelaşi timp avea şi acea 
deznădăjduită linişte pe care o au numai morţii. In tot acest 
răstimp, nu schimbase nici un cuvânt cu fata; abia când se 
lăsă noaptea şi când portul rămase pustiu, grăi cu glas ciudat: 

— Să mergem, Marysia! 

— Unde să mergem? întrebă ca somnoroasă. 

— Pe podurile acelea de peste apă. O să ne culcăm pe 
scânduri şi o să dormim. 


133 


Porniră. Bezna era de nepătruns şi trebuiau să păşească 
foarte încet, ca să nu cadă în apă. 

Lucrările din port, înjghebate din scânduri şi grinzi, erau 
înşiruite în zigzag, ca un fel de coridor de lemn, la capătul 
căruia se afla o platformă de scânduri, iar în dosul ei era un 
berbece pentru bătut parii. Pe aceasta platformă acoperita, ca 
să fie ferită de ploi, ziua stăteau oamenii care trăgeau 
frânghiile berbecelui, dar acum nu se afla nimeni. 

Când ajunseră la capăt, Wawrzon spuse: 

— Aici o să dormim. 

Marysia se aşeză, sau mai degrabă se prăbuşi pe scânduri 
şi, deşi o năpădi îndată un roi de țânțari, căzu într-un somn 
adânc. Deodată, în puterea nopţii, o trezi glasul lui Wawrzon: 

— Marysia, scoală-te! 

În această chemare era ceva care o făcu să se trezească 
numaidecât. 

— Ce este, tată? 

În tăcerea şi în întunericul nopţii, glasul bătrânului ţăran 
răsună înăbuşit şi înspăimântător, dar plin de linişte: 

— N-ai să mai rabzi de foame, fată. N-ai sa te mai duci să 
baţi la uşile oamenilor pentru o bucată de pâine, n-ai să mai 
dormi pe sub ziduri. Oamenii te-au părăsit. Dumnezeu te-a 
părăsit, soarta te-a nimicit; atuncea, măcar moartea să te 
primească. Apa este adâncă, n-ai să te chinui mult. 

Prin întuneric nu putea să-l vadă, deşi ochii ei erau holbaţi 
de spaimă. 

— Am să te arunc în apă, sărmana de tine, şi după aceea 
am să mă înec şi eu, urmă Wawrzon. Altă scăpare n-avem, 
pentru noi nu mai este nici o îndurare. Mâine n-o să te mai 
chinuie foamea, mâine are să fie mai bine decât astăzi. 

Nu, ea nu voia să moară! Avea optsprezece ani şi acea 
dragoste de viaţă, acea groază de moarte, pe care i le dădea 
tinereţea. Sufletul ei se cutremură până-n străfunduri la 
gândul că a doua zi va fi moartă, că va trece în întunericul fără 
de sfârşit, că va zăcea în adâncul apei, printre peşti şi alte 
vietăţi acvatice, pe fundul plin de mâl. Pentru nimic în lume! O 
scârbă şi o spaimă de nedescris o cuprinseră în acea clipă, iar 
taică-său, care vorbea astfel, învăluit în beznă, i se păru un 


134 


duh al răului. 

In tot acest timp, bătrânul îşi ţinea mâinile pe umerii slăbiţi 
ai fetei, iar glasul lui urma mai departe, cu aceeaşi 
îngrozitoare linişte: 

— Chiar dacă ai să strigi, nimeni n-are să te-audă. Îți dau 
doar un brânci, şi totul are să ţină cât ai spune de două ori 
Tatăl nostru. 

— Nu vreau, tată, nu vreau! strigă Marysia. Nu te temi de 
Dumnezeu? Tată, dragă tată, fie-ţi milă de mine! Ce ţi-am 
făcut eu? Doar nu m-am plâns de soartă, ci am suferit de 
foame şi de frig laolaltă cu dumneata... Tată! răsuflă tot mai 
gâfâit, iar mâinile se strânseră ca nişte cleşti... Se apăra de 
moarte tot mai deznădăjduită, Fie-ţi milă! Milă! Milă! Sunt 
doar copila dumitale, sunt sărmană, sunt bolnavă; nici aşa nu 
mai am mult de trăit, Mi se sfâşie inima! Mi-e frică! 

Gemând mereu, se încleştase de sumanul lui, şi gura ei se 
lipea rugătoare de mâinile care o împingeau în adânc. Dar 
toate acestea, pe el îl întărâtau parcă şi mai mult. Liniştea lui 
se învolbură, ca într-o nebunie; începu să horcăie şi să gâfâie. 
Uneori se aşeza între ei câte o clipă de tăcere, şi atuncea 
oricine s-ar fi oprit pe țărm n-ar fi auzit decât respiraţiile lor 
puternice, frământarea, şi trosnetul scândurilor. Noaptea era 
adâncă, întunecată, iar ajutor nu putea să vină de nicăieri, 
pentru ca acolo era capătul portului, şi nici chiar ziua, în afară 
de muncitori, nu trecea nimeni. 

— Îndurare! Îndurare! striga Marysia, îngrozită. 

În acea clipă, o mână o împinse deodată până la marginea 
schelei, iar cealaltă începu să o lovească în cap, ca să-i 
înăbuşe strigătele. Dar aceste strigăte nu stârneau nici un 
răspuns; numai un câine urla undeva, departe. 

Fata simţea că-şi pierde cunoştinţa. În cele din urmă, 
picioarele ei călcară în gol şi numai cu mâinile se mai ţinea, de 
tată-său, dar puterile o lăsau. Strigătele de ajutor erau din ce 
în ce mai stinse; în sfârşit, mâinile sfâşiară o bucată de suman 
şi Marysia simţi că se prăbuşeşte în adânc. 

Căzu de pe platformă, dar în cădere se prinse de nişte 
scânduri şi rămase atârnată deasupra apei. 

Țăranul se aplecă peste marginea platformei şi, clipă 


135 


groaznic de descris, începu să o desprindă cu mâna lui de 
scândurile de care se ţinea încleştată, 

Ca un stol de păsări vânzolite de furtună, o năvală de 
gânduri trecu prin mintea fetei - icoane răzlețe, străfulgerări 
de-o clipă, Lipihce, fântâna cu cumpănă, plecarea, vaporul, 
furtuna, rugăciunea, sărăcia la New York; în sfârşit şi la urmă 
întrebarea: oare ce se întâmplă cu ea? Vede un vapor uriaş cu 
prova ridicată în sus, pe el se află o mulţime de oameni, iar 
din această mulţime două mâini se întind către ea. 
Dumnezeule sfinţi Jaśko e acolo, Jasiek întinde mâinile s-o 
cuprindă, iar deasupra vaporului şi deasupra lui Jasiek stă 
Maica Domnului şi, învăluită într-o lumină orbitoare, surâde. 
La vederea oamenilor de pe mal, ea strigă: „Sfântă Fecioară! 
Jaśko! Jasiek!” Încă o clipă... Pentru cea din urmă oară ridică 
ochii spre tată-său: „Tată! Acolo e Maica Domnului! Acolo e 
Maica Domnului!” 

O clipă încă, şi aceleaşi mâini, care adineauri o împingeau 
în apă, acum îi apucară braţele ei fără vlagă şi cu o putere 
supraomenească o traseră în sus. Şi iarăşi simţi sub picioare 
scândurile schelei, şi braţele o cuprinseră iarăşi, dar acum 
erau braţe de tată, nu de gâde, şi capul ei căzu pe pieptul 
bătrânului. 

Când îşi reveni în simţiri, îşi dădu seama că stătea liniştită 
lângă taică-său şi, deşi era întuneric, văzu că el şedea ca 
răstignit şi că pieptul lui era zguduit şi cutremurat de un plâns 
înăbuşit şi plin de jale. 

— Marysia, spuse el într-un târziu, cu glasul întretăiat de 
sughiţuri, iartă-mă, copila mea. 

Fata, căutându-i mâna prin întuneric şi lipind-o de gura ei, 
şopti: 

— Tată, Dumnezeu să te ierte, aşa cum te-am iertat şi eu... 

Din lumina palidă care se ivise în zare se arătă luna, o lună 
mare, plină şi senină, şi iarăşi se petrecu un lucru ciudat. 
Marysia văzu că din lună se desprindeau roiuri de îngeraşi 
mici, ca nişte albine de aur, şi lunecau lin pe raze de lumină 
până la ea, foşnind din aripioare, învârtindu-se, dându-i 
târcoale şi cântând cu glasuri de copii: 

— Fată chinuită, linişte ţie! Pasăre rătăcită, pace ţie! Floare 


136 


de câmp, răbdătoare şi tăcută, pace ţie! 

Şi tot cântând aşa, îşi scuturau potirele de crini albi şi 
clopoţeii mici de argint, care sunau: 

— Somn ţie, fetiţo, somn ţie! Somn! Somn! Somn! 

Şi se simţi atât de bine, atât de senină, atât de liniştită, 
încât adormi de-a binelea. 

Era către sfârşitul nopţii, şi întunericul începea să se 
împrăştie. Se lumina de ziuă. Zorile albiră apa. Catargele şi 
coşurile vapoarelor se desprindeau din negură şi parcă 
veneau către ei; Wawrzon stătea în genunchi, aplecat asupra 
Marysiei. 

Credea că fata a murit. Trupul ei slăbit zăcea nemişcat; 
ochii îi erau închişi, iar faţa albă, ca o năframă, cu umbre 
vinete, era liniştită şi parcă încremenită. In zadar o zgudui 
bătrânul de umeri; ca nici nu tresări, nici nu deschise ochii. Lui 
Wawrzon i se părea că moare şi el, dar când duse mâna la 
gura fetei, îşi dădu seama că fata răsufla. Inima îi bătea, dar 
slab; înţelese însă că ar putea să moară în orice clipă. Dacă 
din ceața dimineţii se va limpezi o zi senină şi dacă soarele o 
va încălzi, atuncea se va trezi; altfel nu. 

Pescăruşii începură să se învârtă deasupra ei, îngrijoraţi 
parcă de starea în care se afla; câţiva se aşezaseră pe stâlpii 
din preajmă. Negura dimineţii se împrăştia cu încetul sub 
bătaia vântului de la apus: era o adiere de primăvară, caldă, 
plină, de dulceaţă, 

Apoi răsări soarele. Razele lui căzură mai întâi pe acoperişul 
schelei, apoi, coborând tot mai jos, îşi aruncară şuvoiul de 
lumină aurie pe faţa moartă a Marysiei. Păreau că o sărută, că 
o mângâie şi că o îmbrăţişează. Scăldată în lumina dimineţii, 
sub coroana părului ei bălai, care se despletise din cauza 
luptei ele peste noapte şi din cauza umezelii, faţa ei părea 
într-adevăr îngerească; căci, pe bună dreptate, prin chinul şi 
prin soarta ei era aproape un înger. 

O zi minunată, trandafirie se ridica din ape, soarele dogorea 
tot mai puternic, vântul sufla milostiv asupra fetei; pescăruşii, 
învârtindu-se în jurul ei, alcătuiau o cunună de pene şi strigau, 
de parcă ar fi vrut s-o trezească. Wawrzon, scoţându-şi 
sumanul, i-l puse pe picioare, şi nădejdea începu să-i 


137 


încolţească în inimă. 

Vineţeala de pe faţa fetei se mistuia cu încetul, obrajii i se 
rumeniră uşor, un zâmbet fugar îi trecu pe buze o dată, apoi a 
doua oară şi, în sfârşit, deschise ochii. 

Atunci bătrânul ţăran îngenunche acolo, pe pod, ridică ochii 
către cer, şi lacrimile începură să-i curgă şiroaie pe obrajii 
zbârciţi. 

Simţi o dată pentru totdeauna că acest copil era acum 
lumina ochilor lui şi sufletul sufletului lui, că era pentru el ca 
un lucru sfânt, mai drag decât orice pe lume. 

Ea nu numai că se trezise, dar se trezise mai sănătoasă şi 
mai vioaie ca în ajun. Aerul curat ce venea dinspre apă era 
pentru ea mai sănătos decât atmosfera otrăvită din odaia în 
care locuiseră. Şi ca dovadă că se însănătoşise cu adevărat, 
sculându-se, strigă îndată: 

— Tată, mi-e tare foame. 

— Du-te, fiica mea pe malul apei, poate că s-o găsi ceva pe- 
acolo, spuse bătrânul. 

Ea se ridică fără prea mare greutate şi plecară împreună. 
Dar se vede că ziua aceea urma să fie o zi cu totul deosebită 
în acea vreme atât de nenorocită pentru ei, căci abia făcură 
câţiva paşi, şi văzură în faţa lor, pe schelă, o basma legată 
între două grinzi, iar în basma o pâine, porumb fiert şi carne 
sărată. Pesemne că vreunul dintre muncitorii care lucrau la 
doc îşi ascunsese în ajun o parte din mâncare, ca s-o aibă 
pentru a doua zi. Muncitorii de acolo aveau obiceiul acesta. 
Dar Wawrzon şi Marysia găsiră o lămurire mai simplă. Cine 
putea să pună acolo aceste merinde? După părerea lor, nu 
putea să le pună decât acela care are grijă de fiecare floare, 
de fiecare pasăre, de furnică şi de lăcusta de pe câmp. 
Dumnezeu! 

Rostiră o rugăciune, mâncară amândoi, deşi merindea nu 
era prea îmbelşugată, şi după aceea porniră pe malul apei, 
către docurile principale. Acuma o luară în sus pe Water 
Street, spre Broadway. Socotind şi popasurile făcute, umblară 
câteva ceasuri, căci drumul era destul de lung. De câteva ori 
se odihniră pe stive de scânduri sau pe lăzi goale aruncate de 
pe vapoare. Mergeau fără să ştie de ce, dar Marvysiei i se 


138 


năzărise că trebuia numaidecât să se ducă în oraş. Pe drum 
întâlniră o mulţime de căruţe încărcate, care se îndreptau spre 
port. Pe Water Street forfota era destul de mare. Pe porţile 
deschise ieşeau oameni care se duceau grăbiţi la treburile lor 
de fiecare zi. In una din aceste porţi se ivi un domn înalt, 
mustăcios şi cu părul cărunt, având alături un băiat. leşind în 
stradă, se uita lung la ei şi la portul lor, mişcând din mustăţi. 

Pe chipul lui se citea mirarea; după aceea se uită mai cu 
luare-aminte şi zâmbi. 

O faţă omenească, care să le zâmbească prieteneşte acolo, 
la, New York, era o minune, o vrăjitorie, la vederea căreia 
amândoi fură cuprinşi de uimire. 

Intre timp, domnul cel cărunt se apropie de ei şi-i întrebă în 
cea mai curată limbă polonă: 

— De unde sunteţi, oameni buni? 

Rămaseră ca loviți de trăsnet. Țăranul, în loc să dea 
răspuns, se făcu alb ca peretele şi se clătină pe picioare, 
necrezându-şi nici urechilor, nici ochilor. Marysia, care-şi 
venise cea dintâi în fire, căzu pe loc la picioarele bătrânului 
domn, le cuprinse cu braţele şi prinse a striga: 

— De lângă Poznań, luminate domn! De la Poznan. 

— Şi ce faceţi aici? 

— Trăim în sărăcie, în foame şi în mari nenorociri, cinstite 
domn! 

La aceste cuvinte, glasul Marysiei se înăbuşi, iar Wawrzon 
se azvârli la picioarele domnului şi începu să-i sărute pulpana 
hainei, agăţându-se de ea ca de poala lui Dumnezeu.... Era un 
domn... Un domn de la ei! Nu-i va lăsa să piară de foame, îi va 
scăpa, nu-i va lăsa să se prăpădească... 

Bărbatul, care sta alături de domnul cel cărunt, holbase 
ochii mari. Trecătorii începură să se adune, să caşte gura şi să 
se uite cum un om îngenunche în faţa altui om şi îi sărută 
picioarele. 

In America, asemenea privelişti erau un lucru 
nemaipomenit! Dar domnul cel bătrân se mânie pe cei care se 
adunaseră şi căscau gura. 

— Asta nu este treaba voastră, spuse el în limba engleză 


139 


către curioşi, vedeţi-vă de business-ul??? vostru! Apoi se 
întoarse către Wawrzon şi Marysia: Nu putem să stăm aşa, în 
stradă; veniţi cu mine! 

Îi duse la cea mai apropiată cârciumă; acolo, intrând într-o 
cameră separată, se închise împreună cu ei şi cu băiatul care-l 
însoțea. Tatăl şi fata căzură la picioarele bătrânului, lucru de 
care el se apăra, mormăind cu necaz: 

— Sfârşiţi cu acest business! Suntem doar din aceleaşi 
locuri, suntem copiii aceleiaşi mame.... 

Pesemne că fumul ţigării din care pufăia „începea să-l 
supere la ochi, căci şi-i şterse cu pumnul, şi numai după aceea 
întrebă: 

— Sunteţi flămânzi? 

— De două zile n-am pus nimic în gură decât ce-am găsit 
azi-dimineaţă pe malul apei. 

— William! spuse el băiatului, du-te şi comandă de mâncare 
pentru amândoi. Apoi întrebă mai departe: Unde staţi? 

— Nicăieri, luminate domn, 

— Unde aţi dormit? 

— Pe malul apei. 

— V-a dat afară din casă? 

— Ne-a dat afară. 

— Mai aveţi alte lucruri, afară de cele de pe voi? 

— N-avem. 

— Nu aveţi nici bani? 

— N-avem. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? 

— Nu ştim. 

Domnul cel cărunt, pun în d aceste întrebări cu mare grabă 
şi parcă mâniat, se întoarse deodată către Marysia: 

— De câţi ani eşti, fetiţo? 

— Împlinesc optsprezece la Suntămăria mare, 

— Ai suferit mult, nu-i aşa? 

Ea nu răspunse nimic, ci numai se plecă, umilă, în faţa lui. 
Se vede că pe domnul cel cărunt începuse iarăşi să-l supere 
fumul la ochi. 

Între timp, li se aduse bere şi carne caldă. Domnul cel 


123 Afacere, treabă (lb. engl.). 


140 


cărunt le spuse să înceapă a mânca îndată, iar când ei 
răspunseră că nu cutează să facă aceasta în faţa lui, se arătă 
tare mâniat. Dar cu toată această mânie, ei se uitau la el ca la 
un înger venit din ceruri. 

Pe când mâncau, se vedea bine că pofta lor îl bucura foarte 
mult pe domnul cel cărunt. După aceea le ceru să-i 
povestească cum de ajunseseră aici, precum şi toate prin câte 
trecuseră. Wawrzon îi mărturisi totul, fără să ascundă nimic, 
ca preotului la spovedanie. El se necăjea, îl bruftuia, iar când 
Wawrzon îi istorisi cum voise s-o înece pe Marysia, strigă: 

— Te-aş fi jupuit de viu! şi îndată se întoarse către Marysia: 
Vin-aici, fată! 

Când fata veni lângă el, îi luă capul în mâini şi o sărută pe 
frunte. După un răstimp de gândire, urmă: 

— Aţi sfârşit cu sărăcia. Aceasta este o ţară bună, numai că 
trebuie să ştii să faci faţă. 

Wawrzon holbă ochii la el; acest înţelept şi cinstit domn 
numea America o ţară bună. 

— Aşa este, gogomanule, spuse domnul, văzând mirarea lui 
Wawrzon, e o ţară bună! Când am venit aici nu aveam nimic, 
iar acum am o bucată de pâine. Dar voi, ţăranii, trebuie să vă 
ţineţi de munca pământului, nu să cutreieraţi lumea. Dacă veţi 
pleca voi, cine o să mai rămână acolo? Aici nu sunteţi buni de 
nimic; e uşor să vii aici, dar să te întorci acasă este mai greu! 
Tăcu un răstimp, şi apoi adăugă ca pentru sine: De patruzeci 
de ani mă aflu aici şi aproape am uitat de ţară. Dar uneori mă 
cuprinde dorul. William trebuie să se ducă acolo, să cunoască 
locurile unde au trăit părinţii lui... Acesta este fiul meu, spuse, 
arătând către băiat. William! Să-mi aduci de-acolo, de-acasă, o 
mână de pământ şi să mi-l puneţi în sicriu, sub căpătăi. 

— Yes, father!” răspunse băiatul în englezeşte. 

— Şi pe piept, William! Şi pe piept! 

— Yes father! 

Pe domnul cel cărunt începuse să-l supere atât de îngrozitor 
fumul de tutun, încât acum îşi freca mereu pleoapele. Dar 
îndată urmă cu glas întărâtat: 

— Băiatul înţelege limba polonă, dar preferă să vorbească 


124 Da, tată (Ib. engl.). 
141 


englezeşte; aşa se şi cuvine. Cine vine aici, este pierdut 
pentru neamul său. William, du-te şi spune surorii tale că vom 
avea oaspeţi la masă şi că la noapte vor găzdui la noi. 

Băiatul plecă degrabă. Domnul cel cărunt căzu pe gânduri şi 
îndelungă vreme rămase tăcut; după aceea începu a vorbi ca 
pentru sine. 

— Dac-ar fi să plece îndărăt, ar costa mult, şi-apoi la ce să 
se întoarcă? Au vândut tot ce-au avut: vor ajunge să 
cerşească. Fata, dac-ar intra slugă, Dumnezeu ştie ce s-ar 
alege de ea! De vreme ce tot au venit aici, trebuie să le găsim 
de lucru. Să-i trimitem în vreo colonie; acolo fata se va mărita 
îndată. Împreună cu bărbatu-său, vor strânge avere; dacă vor 
dori să se întoarcă acasă, îl vor lua şi pe bătrân. Apoi, 
întorcându-se către Wawrzon, urmă: Aţi auzit ceva despre 
coloniile noastre de-aici? 

— N-am auzit nimica, preacinstite domn. 

— Oameni buni, cum de-aţi venit voi aici? Pentru 
Dumnezeu! Voiaţi să pieriţi? La Chicago sunt vreo douăzeci de 
mii ca tine, la Milwakee tot atâţia, la Detroit iarăşi sunt mulţi, 
la Buffalo la fel. Muncesc prin fabrici, dar ţăranul se simte mai 
în voia lui la munca câmpului. Să vă trimit la Radom, în 
Illinois, hm! Acolo ar fi mai greu de găsit pământ. Se 
înfiinţează un nou Poznań în câmpiile din Nebraska, dar e mai 
departe, costă mult drumul. La Borowina ar fi locul cel mai 
bun, cu atât mai mult cu cât aş putea să vă dau bilete de tren 
fără bani, iar ceea ce vă voi da în mână, să păstraţi pentru 
întemeierea gospodăriei. Se adânci mai mult în gânduri. 
Ascultă, bătrâne! grăi el deodată. 

Se înfiinţează acum o nouă colonie, Borowina, în Arkansas. 
E o regiune frumoasă şi caldă, iar pământul este aproape 
pustiu. Acolo guvernul îţi va da fără plată o sută şaizeci de 
pogoane de pământ cu pădure, iar companiei de căi ferate îi 


125 împărțirile Poloniei între Rusia, Prusia şi Austria în 1773, 1793 şi 
1795 precum şi înăbuşirea încercărilor de eliberare naţională din 1794, 
1830—1831 şi 1883—1864 au fost urmate de emigrări masive mai ales în 
Franţa, Italia şi S.U.A. In a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ţăranii 
emigraţi în S.U.A. au constituit colonii însemnate. In 1940, populaţia de 
origine poloneză a S.U.A., alcătuită îndeosebi din urmaşii acestor colonişti, 
se ridica la aproape un milion. 


142 


veţi plăti o sumă mică, înţelegi? Am să-ţi dau bani, ca să ai cu 
ce te gospodări, şi bilete de tren, pentru că pot s-o fac. Veţi 
merge până la oraşul Little Rock; de acolo aveţi să porniţi cu 
căruţa. Veţi găsi acolo şi pe alţii, care vor merge împreună cu 
voi. De altfel, am să vă dau şi scrisori. Vreau să vă ajut, căci 
sunt fratele vostru: dar de o sută de ori mai mult decât 
dumneata, de fata dumitale îmi pare rău. Inţelegi, să 
mulţumiţi lui Dumnezeu că m-aţi întâlnit! Apoi glasul i se 
îmblânzi cu totul. Ascultă, fetiţo! îi spuse Marysiei, uite, asta 
este cartea mea de vizită; s-o păstrezi cu sfinţenie. Dacă 
vreodată, te-o încolţi sărăcia, dacă vei rămâne singură şi fără 
sprijin pe lume, să vii la mine. Tu eşti un copil sărman şi bun. 
Dacă voi muri, William se va îngriji de tine. Nu pierde adresa! 
Acum, haideţi cu mine. 

Pe drum, le cumpără rufe şi haine şi, în sfârşit, îi duse la el 
şi-i ospătă. Era o casă de oameni buni, căci şi William şi soră- 
sa Jenny se ocupară de amândoi, ca de nişte rude. Domnul 
William se purta faţă de Marysia ca faţă, de o lady, din care 
pricină fata se ruşina grozav. Seara au venit la domnişoara 
Jenny câteva domnişoare tinere, cu părul tăiat rotund pe 
frunte, îmbrăcate frumos şi bune la suflet. O luară pe Marysia 
între ele, se mirară că e aşa de palidă, că e aşa de frumoasă, 
că are părul atât de auriu, că li se apleacă mereu la picioare şi 
că le sărută mâinile, lucru care le făcea să se veselească din 
toată inima. Domnul cel cărunt umbla printre aceste tinere, îşi 
scutura coama-i albă, mormăia, uneori se supăra, grăia când 
englezeşte, când poloneza, vorbea cu Marysia şi cu Wawrzon 
despre depărtatele ţinuturi ale ţării de baştină. Işi aducea 
aminte de unele lucruri, se întorcea mereu la aceste amintiri 
şi, pesemne ca fumul de ţigară îl înţepa, în ochi, căci din timp 
în timp şi-i ştergea pe furiş. 

Când ceilalţi s-au dus la culcare, Marysia nu putu să-şi mai 
stăpânească lacrimile văzând că domnişoara Jenny îi aşternea 
patul cu mâna ei. Ah! Ce oameni buni! Dar nu-i nici o mirare: 
doar domnul cel cărunt era şi el tot de pe lângă Poznań. 

A treia zi, Wawrzon şi fata porneau spre Little Rock. Țăranul 
avea o sută de dolari în buzunar şi uitase cu totul de sărăcie, 
iar Marysia, simţea asupra capului ei mâna neclintită a lui 


143 


Dumnezeu şi credea că această mâna nu o va lăsa să piară; 
că aşa cum a scos-o din nenorocire, tot astfel are să-l aducă 
pe Jasko în America şi are să le poarte de grijă amândurora, 
învrednicindu-l să se întoarcă acasă, la Lipihce. 

Între timp, trenul gonea, şi oraşele şi fermele ţărăneşti le 
treceau pe dinaintea ochilor. Era cu totul altfel decât la New 
York. Erau câmpii, şi în depărtare erau păduri şi case, iar în 
preajma lor copacii îşi înălţau trunchiurile; şi erau lanuri de 
grâu şi tot felul de alte plante, taman ca în Polonia. Văzând 
toate acestea, lui Wawrzon îi creştea inima şi-i venea să 
strige: „Eh! iacă păduri şi câmpii înverzite!” În lunci, păşteau 
cirezi de vaci şi turme de oi; sub streaşina codrilor se zăreau 
oameni cu securi în mână. Trenul gonea departe, tot mai 
departe. Cu încetul, aşezările omeneşti se împuţinară. Ferme 
nu se mai vedeau defel, şi cât cuprindeai cu ochii se întindea o 
pustietate fără de sfârşit. lerburile se învălurau şi florile se 
legănau în adierea vântului. Pe alocuri, ca nişte panglici aurii, 
se încrucişau drumurile acoperite cu flori galbene, pe care 
odinioară trecuseră căruțele. lerburile înalte, lumânărica- 
domnului şi scaieţii cu gogoaşă îşi plecau capetele, înclinându- 
se parcă în faţa călătorilor. Deasupra câmpiei, vulturii se 
legănau cu aripile întinse, scormonind cu privirea, printre 
ierburi. Trenul gonea mai departe, ca şi cum ar fi vrut să 
ajungă acolo, în zarea unde câmpia se pierdea unindu-se cu 
cerul. De la fereastra vagonului, se vedeau cârduri întregi de 
iepuri şi de popândăi. Uneori cerbul îşi ridica deasupra 
ierburilor capul împodobit cu falnicele-i coarne. Nicăieri nu se 
zărea nici un turn de biserică, nici un oraş, nici un sat, nici o 
casă. Numai gări; dar între gări, de o parte şi de alta, nu se 
vedea nici o suflare. Wawrzon se uita, dădea din cap şi nu 
putea să înţeleagă de ce atâta „avuţie”, cum numea el 
pământul, zace în părăsire. 

Astfel trecură, o noapte şi o zi. Dimineaţa au intrat într-o 
pădure în care pe trunchiurile copacilor se încolăceau plante 
agăţătoare groase cât mâna omului, astfel că pădurea era 
atât de deasă, încât puteai să dai în ea cu toporul ca într-un 
zid. Păsări necunoscute ciripeau în desişurile înverzite. Lui 
Wawrzon şi Marysiei li se păru ca prin desişul perdelelor de 


144 


liane au zărit nişte călăreţi cu pene pe cap şi cu feţele atât de 
roşietice, încât păreau boite cu aramă. Văzând pădurile 
acestea, şi câmpia pustie, şi aceşti codri ai nimănui, şi toate 
aceste minuni necunoscute lor, şi aceşti oameni străini, 
Wawrzon nu se mai putu stăpâni, şi în cele din urmă spuse: 

— Marysia! 

— Ce-i, tăicuțule? 

— Vezi? 

— Văd. 

— Şi nu te minunezi? 

— Ba mă minunez. 

Trecură, în sfârşit, peste un fluviu care era de trei ori-mai 
larg decât Warta!’ şi despre care mai târziu aflară că se 
numeşte Mississippi, iar noaptea, târziu, ajunseră la Little 
Bock. 

Aici aveau să întrebe cum pot să ajungă la Borowina. 

Acum să-i lăsăm. A doua perioadă a pribegiei lor în căutarea 
pâinii a luat sfârşit. A treia perioadă se va desfăşura în codru, 
în vuietul loviturilor de securi şi în truda grea a vieţii de 
colonist. 


126 Afluent al Odrei, cu un curs lung de peste 700 km. 


145 


III. Viaţa coloniştilor 


Ce era Borowina? O colonie care urma să ia fiinţă. Dar 
numele ei fusese născocit pesemne mai dinainte, plecând de 
la principiul că acolo unde există numele, trebuie să existe şi 
obiectul. De mai multă vreme, gazetele poloneze, ba chiar şi 
cele în limba engleză, cere apăreau la New York, Chicago, 
Buffalo, Detroit, Milwakee, Manitowok, Denver, Calumet, într- 
un cuvânt, pretutindeni unde se putea auzi limba polonă, 
anunțau urbi et orbi”, pentru toată lumea şi pentru coloniştii 
poloni îndeosebi, că aceia dintre ei care vor să fie sănătoşi, 
bogaţi, fericiţi, să mănânce din plin, să trăiască mult, iar după 
moarte să dobândească fără nici o îndoială izbăvirea 
cerească, sa se înscrie pentru un lot în raiul pământesc, adică 
la Borowina. Anunţurile spuneau că statul Arkansas!?%, unde 
urma să se întemeieze Borowina, e o ţară încă pustie, dar cea 
mai sănătoasă din lume. In realitate, orăşelul Memphis, care 
se află chiar la graniţă, de cealaltă parte a fluviului Mississippi, 
este mic focar de friguri galbene, dar, precum scriau ziarele, 
nici frigurile galbene şi nici alte friguri din lume nu puteau să 
treacă un fluviu atât de mare ca Mississippi. Pe malul celălalt, 
mai înalt, al fluviului Arkansas, frigurile nu se iviseră încă, 
pentru că dacă s-ar fi ivit, locuitorii din vecinătate, indienii 
Choctaw!?, le-ar fi nimicit fără milă. Cum dau ochii cu niscai 
piei-roşii, frigurile galbene intră pe loc în sperieţi. Datorită 
acestor împrejurări, coloniştii din Borowina vor locui într-o 
zonă cu totul neutră, între frigurile galbene, care se află, la 
răsărit, şi pieile-roşii, care stau la apus, astfel încât Borowina, 


127 Oraşului şi lumii (Ib. lat.), adică Romei şi lumii întregi. Formulă 
utilizată în bulele şi enciclicele papale. 

128 Stat în sudul S.U.A., la vest de Mississippi, pe un teritoriu care a 
făcut cândva parte din colonia franceză Louisiana, vândută în 1803 
Statelor Unite de către Napoleon |; ca stat, Arkansas a fost înfiinţat în 
1836. 

129 Trib de piei-roşii stabilit de-a lungul cursului inferior şi mijlociu al 
fluviului Mississippi. În deceniul al treilea al secolului XIX, au fost mutaţi cu 
sila în rezervaţiile din Oklahoma, la vest de Arkansas. 


146 


având înaintea ei un viitor atât de strălucit, peste o mie de ani 
va avea cu siguranţă o populaţie de două milioane de oameni, 
iar pământul, care acum se plăteşte cu un dolar şi jumătate 
acrul!3%, va ajunge să fie vândut în parcele, la un preţ cam de 
o mie de dolari stânjenul pătrat. 

Unor asemenea făgăduieli şi perspective este greu să te 
împotriveşti. Pe cei cărora vecinătatea tribului Choctaw nu le 
era tocmai plăcută, anunţurile din gazete îi încredinţau că 
aceşti indieni războinici au pentru polonezi o simpatie 
deosebită, aşa că între cele două populaţii se pot prevedea de 
pe acum cele mai cordiale legături. De altfel, este un lucru 
bine cunoscut că prin pădurile şi stepele prin care trece calea 
ferată şi unde se înalţă stâlpi de telegraf în formă de cruce, 
aceste cruci devin în scurtă vreme semne ale cimitirelor 
indiene; şi cum pământul de la Borowina a fost cumpărat de la 
compania de căi ferate, dispariţia indienilor din partea locului 
este prin urmare numai o chestiune de timp. 

Pământul fusese într-adevăr cumpărat de la compania de 
căi ferate, ceea ce asigura coloniei legătura cu lumea 
dinafară, pieţe pentru desfacerea produselor şi condiţii de 
dezvoltare în viitor. Dar tot atât de adevărat era că aceste 
anunţuri uitaseră să adauge că drumul de fier era deocamdată 
numai un proiect şi că tocmai din vânzarea terenurilor, pe 
care guvernul le dădea companiilor de căi ferate în regiunile 
pustii, urma să se asigure sau mai bine-zis să se întregească 
fondul necesar construcţiei; această scăpare din vedere, însă, 
era uşor de iertat, ţinând seama că era vorba de un business 
atât de complicat. La urma urmei, pentru Borowina, toată 
deosebirea sta numai în faptul că această colonie, în loc să se 
găsească pe linia drumului de fier, se afla fa plină pustietate, 
unde nu puteai ajunge decât cu căruţa, înfruntând multe 
greutăţi. 

Din cauza acestei scăpări din vedere, puteau să se ivească 
diferite neplăceri, toate însă cu un caracter vremelnic, pentru 
că o dată cu construirea căii ferate, ele aveau să ia sfârşit. Şi 
apoi, se ştie doară că în această ţară anunţurile nu trebuie 
luate ad literam, căci întocmai cum o plantă sădită în parafatul 


130 Unitate de măsură de suprafaţă egală cu 4,047 m. 
147 


Americii încolţeşte şi creşte, fără îndoială, dar nu dă tot rodul 
cuvenit, tot aşa şi reclama din gazetele americane ia un avânt 
atât de mare, încât uneori este foarte greu să dezghioci vreun 
grăunte de adevăr din pleava atâtor vorbe goale. Lăsând la o 
parte însă tot ceea ce ar trebui să se considere drept 
înşelăciune în anunţurile cu privire la Borowina, putem totuşi 
să ne închipuim că această colonie nu putea fi mai rea decât 
alte nenumărate colonii, a căror înfiinţare fusese anunţată cu 
aceeaşi larmă. 

Ba în multe privinţe, condiţiile păreau a fie destul de 
prielnice; de aceea, numeroase persoane, ba chiar şi familii 
întregi de polonezi, împrăştiate pe tot cuprinsul Statelor Unite, 
de la Marile Lacuri şi până în pădurile de palmieri din Florida, 
de la Atlantic şi până la coasta Californiei, s-au înscris să plece 
în colonia care urma să ia fiinţă. Mazurienii din Prusia, 
silezienii, poznanienii, galiţienii, lituanienii din Augustów şi 
mazurienii din ţinutul Varşoviei, care lucrau prin fabrici la 
Chicago şi Milwakee şi care de multă vreme tânjeau după o 
altă viaţă, după viaţa lor ţărănească, s-au agăţat de cel dintâi 
prilej, ca să plece din oraşele înăbugşitoare, îmbâăcsite de fum 
şi de funingine, şi să pună iarăşi mâna pe coarnele plugului şi 
pe secure în şesurile depărtate, în pădurile şi în câmpiile din 
Arkansas. Cei cărora li se părea că este prea cald la Santa 
Maria!*! şi în Texas, sau prea frig în Minnesota, sau prea umed 
în Detroit sau care flămânzeau la Radom în Illinois s-au 
întovărăşit, şi astfel câteva sute de inşi, cei mai mulţi bărbaţi, 
dar şi destule femei şi copii, au pornit spre Arkansas. 
Denumirea de Bloody-Arkansas, adică Sângerosul Arkansas, 
nu i-a înspăimântat prea mult pe colonişti. Deşi, ca să spunem 
adevărul întreg, în această regiune, în care chiar şi în zilele 
noastre sunt încă mulţi indieni sălbatici, aşa-numiţii outlaw 
sau bandiți, oameni certaţi cu legea, sguatteri!”? sălbăticiţi, 
adică vânători şi plugari în acelaşi timp, care taie copacii 
împotriva ordinelor autorităţilor din Red River, şi alţi 
aventurieri şi tâlhari scăpaţi de la spânzurătoare, deşi chiar şi 


131 Orăşel în California. 
132 Colonişti care ocupă şi lucrează pământuri înţelenite sau loturi fără 
stăpân; squater = colonul, pionier (lb. engl.). 


148 


acum partea de apus a acestui stat este vestită prin luptele 
sângeroase dintre pieile-roşii şi albii care vânează bizoni, 
precum şi prin cumplita lege a lui Lynch'*%; se poate face 
totuşi faţă tuturor acestor greutăţi. Mazurianul, când simte 
securea în mână, dar mai ales când mai are încă un mazurian 
alături şi un altul în spate, nu se prea dă bătut de fitecine, iar 
celui care zăboveşte în calea lui este gata să-i strige: „Noi nu 
ne-am tocmit argaţi! Şi să nu vă buluciţi aşa, că acu ne 
scoateţi din fire şi e vai de pielea voastră!” 

Pe de altă parte, este cunoscut, de asemenea, că 
mazurienilor le place să se ţină laolaltă şi să se colonizeze 
astfel, încât în toată clipa unul dintre ei poate pune mâna pe 
polonic şi să sară în ajutorul fraţilor săi. 

Locul de adunare pentru cei mai mulţi dintre ei era oraşul 
Little Rock, iar de la Little Rock până la Clarksville, cea mai 
apropiată colonie omenească cu care avea să se învecineze 
Borowina, depărtarea e mai mare decât de la Varşovia până la 
Cracovia, şi, ceea ce era şi mai rău, trebuiau să străbată un 
ţinut cu desăvârşire pustiu, să treacă prin păduri întinse şi 
peste ape mari. 

Citiră dintre ei, nevrând să aştepte până se vor aduna toţi, 
au pornit singuri şi au pierit fără urmă, dar ceata cea mare a 
ajuns cu bine şi şi-au aşezat tabăra în mijlocul pădurii. 

Ca să spunem drept, coloniştii, sosind la locul ce li se 
hotărâse, au fost cuprinşi de o amară dezamăgire. Se 
aşteptaseră să găsească pe terenurile date în folosinţa 
coloniei ogoare şi păduri, şi când colo, au găsit numai păduri 
care abia trebuiau defrişate. Stejari negri, sequoia, plopi 
argintii, aşa-numiţii cotton-wood, platani albi şi arbori de 
hickory!** se înşiruiau ca o masă de nepătruns. Cu codrii 
aceştia nu era de şagă - căptuşiţi pe jos cu tufari, legaţi în sus 
cu liane, care, aruncându-se ca nişte funii şi ca nişte 
împletituri de la un copac la altul, alcătuiau adevărate poduri 
suspendate, adevărate perdele sau ghirlande smălţate de flori 
şi erau atât de dese, atât de împânzite şi de bătute, încât 


133 Charles Lynch, proprietar de sclavi şi magistrat din statul Virgini», 
care a încurajat practica uciderii fără judecată a negrilor. 
134 Arbori din familia nucului cu lemnul foarte tare. 


149 


privirea nu putea să răzbată prea departe, ca în pădurile 
noastre; cine înainta mai adânc, nu mai vedea cerul deasupra 
lui şi trebuia să bâjbâie prin întuneric, ba putea chiar să se 
piardă pentru totdeauna, Mazurienii s-au uitat întâi la palmele 
lor, apoi la securi şi la stejarii groşi de câţiva zeci de coţi, şi 
mulţi dintre ei au rămas posomorâţi. Bun lucru să ai lemne ca 
să-ţi clădeşti casa şi ca să-ţi faci focul, dar pentru ca un om 
singur să taie copacii de pe o întindere de o sută şaizeci de 
pogoane, să scoată buturugile din pământ, să astupe gropile 
şi abia după aceea să se apuce de plugărie, asta e o muncă de 
ani întregi. 

Dar nu era altceva de făcut, aşa că, chiar a doua zi după 
aşezarea taberei, unii, făcându-şi semnul crucii, şi-au scuipat 
în palme, an apucat securile, au icnit, şi-au luat avânt şi au 
lovit, iar de-atuncea loviturile de secure se auziră în fiecare zi 
în această pădure din Arkansas, iar uneori răsună şi câte un 
crâmpei de cântec: 

„Vine Jasienko, 

lată-l că vine. 

Dragă Kasienko, 

Haide cu mine, 

Haide-n pădure cu mine.” 

Tabăra fusese aşezată pe malul unui pârâu, într-o poiană 
destul de mare, pe marginea căreia ca într-un pătrat urmau să 
se ridice casele, iar în mijloc să se clădească cu vremea o 
biserică şi o şcoală. Dar până atuncea mai era încă mult; între 
timp, pe locul acela se aflau căruțele cu care veniseră familiile 
coloniştilor. Aceste căruţe fuseseră aşezate în triunghi, pentru 
ea, în caz de atac, oamenii să se poată apăra în cuprinsul lor 
ca într-o fortăreață. Dincolo de căruţe, în cealaltă parte a 
poienii, păşteau catârii, caii, boii, vacile şi oile, de care avea 
grijă o strajă, înjghebată din flăcăi tineri şi înarmaţi. Oamenii 
dormeau unii în căruţe, alţii pe pământ, în jurul focurilor. 

Ziua, femeile şi copiii rămâneau în tabără, iar prezenţa 
bărbaţilor se cunoştea numai după zgomotul securilor, care 
răsunau în toată pădurea. In timpul nopţii, urlau prin hăţişuri 
sălbăticiunile codrului, jaguari, lupi de Arkansas şi şacali. Urşii 
cenuşii, care sunt înspăimântători şi nu prea se tem de lumina 


150 


focului, veneau uneori până-n preajma căruţelor, din care 
cauză răsunau adesea în vremea nopţii împuşcături de 
carabină şi strigăte: „Ucide fiara!l Coloniştii care veniseră din 
sălbaticele ţinuturi din Texas erau cei mai dibaci vânători şi 
mai totdeauna aduceau vânat, antilope, cerbi şi bizoni, pentru 
ei şi pentru familiile lor; era în primăvară, vreme în care 
aceste animale se călătoresc spre miazănoapte. Ceilalţi 
colonişti trăiau din proviziile cumpărate la Little Rock sau la 
Clarksville, mălai şi carne sărată. În afară de aceasta, se mai 
tăiau şi oi, căci nu era familie să nu aibe câteva. 

Seara, după cină, când se aprindea în spatele căruţelor 
focul cel mare, tineretul, în loc să se ducă la culcare, pornea 
jocul. Unul îşi adusese cu el vioara, cu care cânta după ureche 
jocul popular obertas'*, iar când glasul viorii se pierdea, fie 
acoperit de vuietul pădurii, fie din pricină că se aflau sub cerul 
liber, ceilalţi veneau în ajutorul cântăreţului, după obiceiul 
american, bătând în cratiţe şi tigăi. Viaţa trecea în muncă 
grea, larmă şi neorânduială. Lucrul cel mai de seamă era să se 
ridice casele; şi în scurtă vreme, pe aşternutul verde al poienii 
s-au şi înălţat scheletele lor; poiana, pe toată întinderea ei, era 
plină de strujituri, de rumeguş, de bucăţi de coajă şi de aşchii. 
Lemnul de sequoia, aşa-numitul redwood, se lucra uşor, dar 
uneori trebuia să umbli cam multişor până să dai de el. Unii şi- 
au ridicat vremelnic corturi din covergile luate de la căruţe. 
Alţii, mai ales cei necăsătoriți, care nu se îngrijeau prea mult 
de un acoperiş deasupra capului şi cărora le era lehamite de 
tăiat copacii, se apucară să are locurile unde codrul nu era 
atât de des şi unde stejarii şi arborii de hickory erau mai rari. 
Şi abia atuncea în pădurea din Arkansas, de când e ea pădure, 
au răsunat pentru întâia oară îndemnurile „Hăis, cea!t; 

Indeobşte, coloniştii erau atât de copleșiți de lucru, încât nu 
ştiau de ce să se apuce mai întâi: să înalte casele, să taie 
copacii sau să caute vânat? Chiar dintru început s-a aflat că 
împuternicitul coloniştilor cumpărase pământul de la 
compania de căi ferate pe încredere, fără să fi fost vreodată, 
la faţa locului: altfel n-ar fi luat această pădure virgină, mai 
ales că ar fi fost mai uşor să cumpere pământ la şes, unde 


135 Dans popular polonez cu ritm avântat. 


151 


pădurile ocupă numai o parte din întindere. Atât împuternicitul 
coloniştilor, cât şi împuternicitul companiei de căi ferate au 
venit, ce-i drept, la faţa locului, ca să măsoare loturile şi să 
arate fiecăruia cât i se cuvine, dar, văzând cum stau lucrurile, 
s-au învârtit pe-acolo vreo două zile, apoi s-au luat la harţă, şi, 
plecând la Clarksville, chipurile, după instrumente de 
măsurătoare, nu s-au mai făcut văzuţi prin colonie. 

Puțin după aceea s-a aflat că unii colonişti plătiseră mai 
mult, iar alţii mai puţin, dar ceea ce era mai rău, nimeni nu 
ştia care e lotul lui şi nici cum să măsoare ce i se cuvine. 
Astfel, coloniştii au rămas fără nici un conducător, fără nici o 
autoritate care ar fi putut să pună rânduială în treburile lor şi 
să le împace certurile. Nu ştiau bine nici măcar cum trebuie să 
înceapă munca. Dacă ar fi fost nemți, s-ar fi apucat desigur cu 
toţii să taie pădurea şi, curăţând întreaga suprafaţă, ajutându- 
se unul pe altul la clădirea caselor abia după aceea ar fi 
început să măsoare pământul ce se cuvenea fiecărei 
gospodării. Dar fiecare mazur voia să-şi vadă numai de 
partea, lui, să-şi înjghebe casa şi apoi să taie copacii de pe 
parcela sa, în afară de aceasta, fiecare voia să apuce un loc în 
mijlocul poienii, unde pădurea era mai rară şi apa mai 
aproape. 

De aici s-au iscat certuri, care au sporit necontenit, până 
când într-o zi a apărut, ca din senin, căruţa unui oarecare 
domn Grünmański. Acest domn Grunmafski pe care la 
Cincinalii, de pildă, unde locuitorii sunt în mare parte nemti, se 
poate să-l fi chemat, scurt, Grunman, la Borowina şi-a mai 
adăugat un „ski”, pentru ca negoţul să meargă mai bine. 
Căruţa sa avea un acoperiş înalt, de pânză, pe care stătea 
scris de fiecare parte Sa/oon'*%, iar dedesubt, cu litere mai 
mici Brandy!”, whisky, gin. 

Cum a putut, să străbată această căruţă toată pustietatea 
dintre Clarksville şi Borowina, atât de plină de primejdii, cum 
de nu au nimicit-o tâlharii din stepă, de ce indienii, care umblă 
în detaşamente mici şi ajung uneori până aproape ele 
Clarksville, nu s-au atins nici măcar de un fir de păr de pe 


136 Crâşmă (lb. engl.). 
137 Coniac (lb. engl.). 


152 


capul domnului Grünmański - toate acestea erau o taină a 
domniei-sale; destul că a sosit şi, chiar în aceeaşi zi, a început 
să facă afaceri minunate. Dar tot în aceeaşi zi au început şi 
coloniştii să se ia la harţă între ei. La nenumăratele certuri în 
legătură cu loturile, în legătură cu uneltele, cu oile, în legătură 
cu locurile de lângă focuri, s-au mai adăugat altele, de o 
însemnătate destul de mică. S-a ivit între colonişti un fel de 
ciudat patriotism american. Cei care veneau din statele din 
nord au început să-şi laude vechile locuri, în ciuda celor care 
veneau din ţinuturile de sud, şi invers. Atunci se putea auzi 
acest grai vorbit de polonezii din America de Nord, cârpit ici- 
colo cu câte o vorbă englezească, ori de câte ori, datorită 
despărțirii de patria mamă şi şederii printre străini, oamenilor 
le lipsea cuvântul polon: 

— Ce tot lăudaţi kontry-urile!* voastre din sud, spunea un 
flăcău din preajma oraşului Chicago. La noi, în Illinois, oriunde 
te uiţi, nu vezi decât rajbrod!*, şi oriunde porneşti cu un 
cart'*, dai de city“. Când iei o farm!“ şi vrei să-ţi clădeşti o 
casă, n-ai nevoie să smulgi copacii din rădăcină, cumperi ceva 
lumber!*, şi gata, dar la voi ce? 

— La noi, un singur kanion“ face mai mult decât blocks- 
urile“ dumitale, 

— Şi tu, goddam!%, de ce nu mă laşi în pace? Acolo am fost 
Ssyr!“, şi tot syr o să fiu şi aici, dar tu cine eşti? 

— Gura! Acu pun mâna pe un szyngiele!% şi te vâr cu capul 
în Kyrk!%, dacă-ţi sare ţandăra. Ce fol de business ai tu cu 


138 Corect: country —ţinut (Ib. engl.). 

139 Corect: rye bread = secară (lb. engl.). 

140 Cart = căruţă, (lb. engl.). 

141 City = oraş (lb. engl.). 

142 Fermă (lb. engl.). 

143 Cherestea (Ib. engl.). 

144 Corect: canyon = cheie, defileu (Ib. engl.). 
145 Palisade (Ib. engl.). 

146 Fir-ai să fii! (Ib. engl.). 

147 Corect: sir = domn (lb. engl.). 

148 Corect: shingles = băț, stinghie (lb. engl.). 
149 Corect: creek = râu (lb. engl.). 


153 


mine? 

— De ce mă faci de foo/ish'52? Du-te naibii! 

Lucrurile nu mergeau bine în colonie, pentru că obştea era 
ca o turmă fără păstor. Certurile pentru loturi erau tot mai 
înfierbântate. S-a ajuns la bătăi, în care tovarăşii veniţi dintr- 
acelaşi oraş sau din aceeaşi colonie se uneau împotriva 
celorlalţi, veniţi din alte părţi. Cei care aveau mai multă 
experienţă, bătrânii şi oamenii înţelepţi, dobândiră - ce-i 
drept, cu încetul - întâietate şi ascultare, dar nu puteau să şi 
le menţină totdeauna. Numai în clipele când întreaga obşte se 
afla în primejdie, instinctul de apărare le poruncea tuturor să- 
şi uite certurile pe care le aveau. Intr-o scara, când o ceată de 
indieni au furat vreo zece oi, ţăranii s-au năpustit toţi pe urma 
lor, fără ca vreunul să stea pe gânduri. Şi-au luat oile înapoi, 
un indian a fost atât de cumplit bătut, încât în scurtă vreme a 
murit, şi armonia cea mai desăvârşită a domnit în seara aceea 
în tabără; a doua zi dimineaţa, însă, iarăşi s-au încăierat, dintr- 
o neînțelegere ivită, la tăiatul pădurii. Aceeaşi armonie 
domnea şi în serile în care scripcarul prindea să cânte nu 
cântece de joc, ci din cele pe care fiecare le ascultase în alte 
vremuri, când şedea dinaintea casei lui, sub streaşină de stuf. 
Atunci toate discuţiile conteneau. Ţăranii se strângeau roată 
în jurul scripcarului, vuietul pădurii îi întovărăşea cântecul, 
flăcările focului pâlpâiau şi împroşcări scântei, iar ei, stând 
aşa, îşi lăsau capetele în piept, îngânduraţi, şi sufletele lor 
porneau în zbor departe, peste ocean, acasă. Adesea, luna se 
ridica deasupra pădurii, iar ei stăteau şi ascultau mereu. 

Dar în afară de aceste puţine clipe, oamenii din colonie erau 
tot mai întărâtaţi. Neorânduiala creştea, ura îi frământa. 
Această mică societate, aruncată în mijlocul pădurilor, 
aproape ruptă de restul lumii şi părăsită de conducătorii ei, nu 
putea şi nu ştia să facă faţă împrejurărilor. 

Printre aceşti colonişti găsim şi pe cele două cunoştinţe ale 
noastre: bătrânul ţăran Wawrzon Toporek şi fiică-sa, Marysia. 
Ajungând în Arkansas, trebuiau să împărtăşească şi ei soarta 
celorlalţi oameni veniţi la Borowina. La început, li se părea că 


150 Prost (Ib. engl.). 
154 


le-ar merge mai bine. Oricum, o pădure nu-i totuna cu 
caldarâmul uliţelor de la New York, şi apoi acolo nu aveau 
nimic, pe când aici aveau o căruţă, câteva vite, cumpărate 
ieftin de la Clarksville, şi câteva unelte de lucrat pământul. 
Acolo îi rodea o cumplită nostalgie; aici munca grea nu le da 
răgaz să se gândească la altceva decât la ziua de astăzi. Din 
zori şi până-n noapte ţăranul dobora copaci în pădure, cojea 
lemnul şi pregătea grinzile pentru casă; fata trebuia să spele 
rufele la râu, să aprindă focul, să facă mâncare; cu tot zăduful, 
mişcarea şi boarea pădurii ştergeau treptat urmele pe care i le 
lăsase pe faţă boala şi sărăcia de la New York. Vântul cald ce 
bătea din Texas îi bronzase chipul, punând peste gălbejeala 
de odinioară minunate răsfrângeri aurii. Flăcăii din San 
Antonio? şi cei de dincolo de Marile Lacuri!” care din te miri 
ce se năpusteau cu pumnii unii asupra altora, intr-o singură 
privinţă erau toţi de aceeaşi părere, şi anume că ochii 
Marysiei, când îşi strecoară privirile pe sub gene, semănau cu 
floarea albăstrelei într-un lan de secară şi că ea era cea mai 
frumoasă fată pe care a văzut-o vreodată un ochi omenesc. 
Frumuseţea Marysiei îi prindea bine şi lui Wawrzon. Şi-a ales o 
bucată de pădure în care copacii erau mai rari ca oriunde şi 
nimeni n-a îndrăznit să crâcnească, pentru că toţi flăcăii erau 
de partea lui. Mulţi îl ajutau chiar la doborâtul trunchiurilor şi 
la lucrul grinzilor sau la aşezarea temeliei casei, iar bătrânul, 
viclean fiind, pricepuse cum stătea treaba, şi din când în când 
spunea: 

— Fata mea, când merge pe luncă, e ca un crin, ca o 
doamnă, ca o regină. Am s-o dau cui oi vrea eu, dar ca fată de 
gospodar ce este, n-am s-o dau după fitecine. Cel care m-o 
cinsti mai mult şi mi-o intra în voie, aceluia am să i-o dau, iar 
hoinarii fără căpătâi să-şi ia gândul de la ea. 

Astfel, flăcăii care-l ajutau pe bătrân credeau că se ajută pe 
ei înşişi. Wawrzon trăia mai bine decât alţii şi ar fi fost cu totul 
mulţumit dacă colonia ar fi avut vreun viitor. Dar cu fiecare zi 
ce trecea, lucrurile mergeau tot mai rău. Trecu o săptămână, 


151 Oraş în statul Texas, situat la extremitatea sudică a S.U.A. 


152 Marile Lacuri (Superior, Michigan, Huron, Erie şi Ontario) se află la 
hotarul nordic al S.U.A. 


155 


trecură două. În junii poienii, copacii fuseseră doborâţi, 
pământul era acoperit cu aşchii şi cu strujituri, ici-colo se 
zărea câte un perete galben de casă; însă tot ce se făcuse 
până atuncea era o nimica toată faţă de ceea ce abia trebuia 
să se facă de atuncea încolo. Zidul verde al pădurii nu se lăsa 
biruit de securi decât cu încetul. Cei care răzbăteau mai adânc 
în desiş aduceau ştiri ciudate, precum că această pădure ar fi 
nesfârşită, că mai departe sunt mlaştini, smârcuri şi viroage 
pe sub copaci, că acolo locuiesc nişte monştri, nişte arătări 
care se strecoară, ca nişte duhuri, prin hăţişuri, că sunt şerpi 
care şuieră şi glasuri care strigă „Nu te apropia!”, că nişte 
tufari nemaivăzuţi te înşfacă de haină şi nu-ţi mai dau dramul. 
Un băiat din Chicago le-a dat încredințare că-l văzuse pe 
necuratul în persoană, că era înspăimântător când şi-a ridicat 
capul, cu păr creţ, din glod, iar când şi-a slobozit răsuflarea 
către el, n-a ştiut cum s-o rupă mai repede la fugă îndărăt, 
spre tabără. Coloniştii din Texas au cercat să-l lămurească pe 
băiat că văzuse pesemne vreun bizon, dar el nu voia să 
creadă nici în ruptul capului. La această stare de groază se 
adăuga şi spaima superstiţiilor. Câteva, zile după întâlnirea cu 
diavolul, a venit o nouă întâmplare: doi băieţi mai îndrăzneţi, 
intrând adânc în pădure, nu s-au mai întors. Câţiva oameni s- 
au îmbolnăvit de şale din cauza muncii grele, iar după aceea i- 
a apucat şi febra. Certurile pentru loturi erau atât de aprige, 
încât de la încăierări s-a ajuns la răniri şi la vărsări de sânge. 
Cel care nu-şi însemna vita, nu era recunoscut ca stăpân alei. 
Tabăra s-a împrăştiat; căruțele s-au răspândit prin toate 
colţurile poienii fiecare colonist vrând să stea cât mai departe 
de vecinul său. Nu se mai ştia cine este de rând la paza 
vitelor, şi în fiecare zi se pierdeau câteva oi. Între timp, un 
lucru era tot mai limpede: că n-ai să mai apuci să vezi cu ochii 
tăi cum răsare soarele deasupra coloniei; că până când vor 
înverzi semănăturile pe marginea pădurilor şi până când se va 
strânge cea dintâi recoltă, merindele se vor sfârşi şi s-ar putea 
să înceapă foametea. 

Oamenii fură cuprinşi de deznădejde. Loviturile de secure 
răsunau tot mai rar, pentru că răbdarea şi curajul scădeau zi 
cu zi. Fiecare ar fi lucrat mai departe, dacă cineva i-ar fi spus: 


156 


„Uite, până aici este al tău”. Dar nimeni nu ştia care este 
bucata lui şi care a celuilalt. Învinuirile aduse cu drept cuvânt 
conducătorilor erau tot mai înverşunate. Oamenii spuneau că 
au fost aduşi în aceste păduri ca să piară fără nici un folos. Cu 
încetul, cine mai avea, vreun ban în pungă se urca în căruţă şi 
pornea spre Clarksville. Dar cei mai mulţi, cheltuindu-şi cel din 
urmă ban în această încercare, nu mai aveau pentru ce să se 
întoarcă la locurile cele vechi. Aceştia îşi muşcau pumnii 
văzându-şi pieirea cu ochii. 

În cele din urmă, Becurile conteniră cu totul; pădurea vuia, 
bătându-şi parcă joc de neputinta omenească. „Tai vreme de 
doi ani, ca să mori de foame după aceea”, vorbeau ţăranii 
intre ei. Dar pădurea fremăta, scuturându-se parcă de ei. 

Într-o seară, Wawrzon îi spuse Marysiei: 

— Pe cât văd, aici au să piară toţi, şi o să pierim şi noi. 

— Cum o vrea Dumnezeu, răspunse fata. Până acum, a fost 
milostiv cu noi şi n-arc să ne părăsească nici acum. 

Rostind aceste cuvinte, îşi ridică ochii azurii, ca albăstreaua, 
sus, către stele; în lumina focului, fata arăta ca o icoană din 
biserică. 

Flăcăii din Chicago şi vânătorii din Texas, uitându-se la ea, 
spuneau: 

— Nici noi n-o să te părăsim, Marysia, că eşti rumenă ca 
zorile. Ea se gândea însă că pe tot pământul nu este decât un 
singur om cu care s-ar duce până la capătul lumii, şi acela 
este Jaśko din Lipihce. Dar el, deşi i-a făgăduit că va veni după 
ca, înotând pe mări ca un răţoi, zburând prin văzduh ca o 
pasăre, rostogolindu-se ca un inel de aur de-a lungul 
drumurilor, n-a înotat, n-a zburat, a părăsit-o, sărmana de ca. 

Marysia nu putea să nu-şi dea seama că treburile nu 
mergeau bine în colonie, dar ea se aflase într-o prăpastie mult 
mai adâncă, şi Dumnezeu o scăpase totuşi, aşa că sufletul ei 
era atât de liniştit în nenorocire, încât nimeni nu era în stare s- 
o clatine în încrederea pe care o avea în ajutorul ceresc. 

De altfel, îşi aduse aminte că domnul cel cărunt de la New 
York, care îi ajutase să scape de sărăcie şi să ajungă aici, îi 
dăduse cartea lui ele vizită, spunându-i că atuncea când o va 
încolţi nenorocirea să se înfăţişeze la el şi va fi totdeauna 


157 


ajutată. 

Între timp, fiecare zi aducea noi primejdii asupra coloniei. 
Oamenii fugeau în miez de noapte, şi nimeni nu mai ştia ce se 
întâmpla cu ei. Jur împrejur, pădurea fremăta şi se clătina. 

În cele din urmă, bătrânul Wawrzon căzu bolnav din pricina 
muncii prea grele. Durerile îl chinuiau. Două zile nu le luă în 
seamă, dar a treia zi nu putu să se mai ridice. Fata se duse în 
pădure, adună muşchi şi-l aşternu pe peretele de lemn al 
casei, pe care bătrânul îl lucrase şi-l aşezase jos, pe iarba 
verde. Marysia îl întinse pe tată-său pe salteaua de muşchi şi-i 
pregăti leacuri cu rachiu. 

— Marysia, mormăia ţăranul, moartea iese din pădure şi 
vine către mine; ai să rămâi singură pe lume, orfană. 
Dumnezeu mă pedepseşte pentru păcatele mele grele, fiindcă 
te-am adus aici, peste ocean, la pieire. În grele chinuri mi-oi 
da sufletul... 

— Tăicuţule, răspunse fata, m-ar fi bătut Dumnezeu dacă nu 
veneam cu dumneata. 

— Numai de nu te-aş lăsa singură pe lume! Dacă ţi-aş da 
bine-cuvântarea pentru cununie, aş muri mai uşurat. Marysia, 
să-l iei pe Czarny Orlik:55. Este un băiat bun şi n-are să te 
părăsească. 

Auzind cele spuse de bătrân, Czarny Orlik, vânătorul iscusit 
din Texas, căzu în genunchi. 

— Binecuvântează-ne, tată, spuse el. lubesc pe fata asta, ca 
pe mine însumi. Eu cunosc pădurea şi n-o voi lăsa să se 
prăpădească. 

Vorbind, flăcăul se uita cu ochi de uliu la Marysia, ca la un 
curcubeu; dar ea, plecându-se la picioarele bătrânului, spuse: 

— Nu mă sili, tată! Cui i-am făgăduit credinţă, a aceluia voi 
fi, sau a nimănui. 

— Cel căruia i-ai făgăduit credinţă nu va mai fi, pentru că 
am să-l ucid. Vei fi a mea, sau a nimănui, răspunse Orlik. Aici 
vor pieri toţi, şi vei pieri şi tu, dacă nu te voi scăpa eu. 

Czarny Orlik nu greşea: colonia pierea. Şi iarăşi trecu o 
săptămână, trecură două. Merindele erau pe sfârşite. Începură 
să taie vitele de muncă. Frigurile secerau mereu alte vieţi, 


153 în Ib. polonă Czarny Orsik - Vulturaşul Negru. 


158 


oamenii din pădure începură când să suduie, când să ceară 
ajutorul cerului, într-o duminică, bătrânii, flăcăii, femeile şi 
copiii îngenuncheară toţi pe iarbă şi înălţară rugăciuni. O sută 
de voci repetau „Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de 
moarte, miluieşte-ne pre noi!” Codrul îşi curmase legănarea, 
contenise vuietul şi asculta. Abia când se sfârşi cântarea, 
începu iarăşi să freamăte, spunând parcă cu glas de 
ameninţare: „Aici cu sunt rege, eu sunt stăpân, cu sunt cel 
mai puternic!” 

Dar Czarny Orlik, care cunoştea bine pădurea, îşi pironi în 
desişul ci ochii întunecaţi, cu o căutătură ciudată, şi după un 
răstimp, grăi cu putere: 

— Dacă-i aşa, să ne luăm la trântă. 

Oamenii se uitară pe rând la Orlik, şi nădejdea le reveni în 
inimi. Cei care îl cunoşteau încă din Texas aveau mare 
încredere în el pentru că chiar şi acolo era vânător vestit. Într- 
adevăr, flăcăul se sălbăticise pe plaiuri şi era vânjos ca un 
stejar. La vânat de urşi se ducea fără tovarăşi. La San Antonio, 
unele trăise mai înainte, era lucru ştiut, dacă-şi lua carabina şi 
pornea peste câmp, apoi câteva luni nimeni nu mai ştia nimic 
de el, dar totdeauna se întorcea viu şi nevătămat. Îl 
botezaseră Czarny, adică negru, fiindcă era tare ars de soare. 
Se mai spunea despre el că tâlhărise pe la graniţa Mexicului, 
dar nu era adevărat. Aducea de acolo numai piei şi uneori 
pumnale indiene, până când preotul din partea locului îl 
oprise, sub pedeapsa afuriseniei. Acolo, la Borowina, n-avea 
nici o grijă, n-avea nici o nevoie. Pădurea îl hrănea şi-l adăpa, 
pădurea îl înveşmânta. Când oamenii, pierzându-şi minţile, 
începură să-şi ia lumea-n cap, el luă totul în mână, 
conducându-i şi având de partea lui pe toţi cei veniţi din 
Texas. După rugăciune, când se năpusti împotriva pădurii, 
oamenii îşi spuneau în sinea lor: „Trebuie să găsească el o 
scăpare!” 

Intre timp, soarele cobora spre asfinţit. Sus, printre ramurile 
întunecate ale arborilor de hyckory, se mai zărea câte un 
mănunchi de raze aurii, dar după o scurtă învăpăiere se 
mistuiră, cu totul. Când se lăsă amurgul, vântul prinse a bate 
către miazăzi. Orlik îşi luă carabina şi porni în pădure. 


159 


Înnoptase de-a binelea, când oamenii zăriră în desişul 
întunecat al pădurii o arătare, ca o uriaşă stea de aur, ca 
învâlvoirea zorilor sau ca un soare, care creştea văzând eu 
ochii, revărsând valuri de lumină roşie ca sângele. 

„Arde pădurea! Arde pădurea!” strigau oamenii pe tot 
cuprinsul taberei. Stoluri mari de păsări se ridicară cu mare 
larmă din toate părţile, ţipând, croncănind, ciripind. Vitele din 
tabără  răgeau a jale, câinii urlau, oamenii fugeau 
înspăimântați, temându-se că focul se îndreaptă poate către 
ei, dar vântul de miazăzi, care bătea cu putere, îndepărta 
vâlvătaia, apărând poiana. Între timp, în zare se ivi încă o stea 
roşie, şi apoi o a treia. Amândouă se contopiră cu cea dintâi, şi 
palele de foc se împrăştiată pe întinderi tot mai mari. Flăcările 
se revărsau ca apa, goneau sprintene şi iuți pe tulpinile uscate 
ale lianelor şi ale viței sălbatice, cuprinzând frunzişurile. 
Vântul smulgea frunzele aprinse şi le purta, ca pe nişte păsări 
de foc, departe, tot mai departe. 

Arborii de hickory trosneau în vârtejul flăcărilor cu detunări 
de tun. Şerpi roşii de foc se prelingeau pe căptuşeala de 
smoală a pădurii. Freamătul, vuietul, trosnetul crengilor, 
frământarea înăbuşită a focului, laolaltă cu ţipetele păsărilor şi 
cu răgetele vitelor, umpleau văzduhul. Copacii uriaşi se 
clătinau ca nişte stâlpi şi ca nişte coloane de foc. Lianele arse 
la încheieturi se desprindeau de trunchiuri şi, legănându-se 
cumplit, ca nişte braţe diavoleşti, treceau învolburarea de foc 
şi de scântei de la un copac la altul. Cerul se învăpăie, ca şi 
când pe tot cuprinsul lui s-ar fi dezlănţuit un alt incendiu. Era 
lumină ca ziua. După o vreme, toate vâlvătăile se adunară 
într-o singură mare de flăcări, trecând peste pădure ca o 
suflare a morţii sau ca o mânie a lui Dumnezeu. 

In aer pluteau pale de fum şi de dogoare şi miros de lemn 
ars. Oamenii din tabără, deşi nu-i ameninţa nici o primejdie, 
începură să strige şi să răcnească unii către alţii, când 
deodată, de unde era pojarul mai puternic, se ivi între tufişuri, 
scăldat în lumină, Czarny Orlik. 

Cu chipul înnegrit de fum, avea o înfăţişare cumplită. 
Oamenii se adunară în jurul lui, iar el, sprijinindu-se în 
carabină, grăi: 


160 


— De-acu n-aveţi să mai trudiţi cu tăiatul trunchiurilor. Am 
dat foc pădurii. Mâine o să aveţi pământ cât o vrea să-şi ia 
fieştecare. După aceea, venind către Marysia, urmă: Trebuie 
să fii a mea, pentru că eu am dat foc pădurii. Cine este mai 
puternic ca mine? 

Fata tremura, din tot trupul, pentru că în lumina focului 
ochii lui Orlik i se arătară înspăimântători. 

Pentru întâia oară de când pusese piciorul pe pământul 
acesta mulţumi lui Dumnezeu că Jasko se afla departe, la 
Lipihce. 

În răstimp, vuind necontenit, pârjolul se îndepărta tot mai 
mult, tot mai departe; cerul se înnora; ameninţa a ploaie. În 
zorii zilei, parte din oameni se duseră să vadă locul unde 
arsese, dar nu putură să se apropie, din cauza dogorii. 

A doua zi, fumegarea rămasă de pe urma focului stărui 
toată ziua în aer, şi era atât de deasă, încât abia la câţiva paşi 
puteai să deosebeşti om de om. Noaptea începu să cadă 
ploaia, care în scurtă vreme se dezlănţui într-o năvalnică 
revărsare de torente. Se prea poate ca incendiul, zguduind 
rosturile şi aşezările văzduhului, să fi contribuit la adunarea 
norilor, dar în afară de aceasta era vreme de primăvară, când 
pe cursul inferior al fluviului Mississippi şi la confluenţa lui 
Arkansas şi Red River cad de obicei ploi mari. La aceasta 
contribuie şi evaporarea apelor, care în Arkansas sunt foarte 
multe, acoperind aproape toată întinderea ţării cu mlaştini şi 
bălți, care se umflă în fiecare primăvară, când se topesc 
zăpezile din munţii îndepărtați. Toată poiana se umplu cu apă, 
prefăcându-se treptat într-un iaz întins. Umblând zile întregi 
uzi până la piele, oamenii căzură bolnavi. Unii din ei plecară 
din colonie, năzuind să ajungă la Clarksville, dar se întoarseră 
degrabă, aducând ştirea că râul s-a umflat şi că trecerea era 
cu neputinţă. Colonia se afla într-o stare îngrozitoare, căci se 
împlinise o lună de la sosirea oamenilor, merindele erau pe 
sfârşite, iar ca sa se aducă altele de la Clarksville, nici vorbă 
nu putea fi. 

Numai Wawrzon şi Marysia nu erau atât de ameninţaţi de 
foamete, pentru că asupra lor stătea cu toată grija mâna de 
fier a lui Czarny Orlik. În fiecare dimineaţă le aducea vânat, pe 


161 


care uneori îl dobora cu glonţul, alteori îl prindea cu laţul. Ca 
să-i adăpostească de ploaie pe bătrân şi pe Marysia, Orlik îşi 
aşezase cortul pe peretele de casă pe care zăcea Wawrzon. 
Nu puteau să respingă acest ajutor, pe care Orlik li-l impunea 
cu sila, îndatorându-i, căci nu voia să primească nici o plată, ci 
cerea numai mâna Marysiei. 

— Numai eu am rămas pe lume? se apăra fata. Du-te şi 
găseşte-ţi alta, eu iubesc pe altul. 

Dar Orlik răspundea: 

— Chiar dacă m-aş duce până la capătul lumii, alta ca tine 
n-aş găsi. Tu-mi eşti cea mai scumpă pe lume, şi a mea 
trebuie să fii. Ce-ai să te faci dacă ţi-o muri bătrânul? Ai să vii 
la mine - tu singură ai să vii - iar cu am să te iau, cum ia lupul 
mielul, am să te duc în pădure, dar n-am să te mănânc. Tu eşti 
a mea. Eşti iubita mea! Cine mă poate împiedica? De cine să 
mă tem eu aici? Las' să vină Jaśko al tău; astă vreau şi eu! 

Cât despre Wawrzon, Orlik avea pare-se dreptate. Bătrânul 
bolea mereu, uneori îl apuca fierbinţeala şi aiura, vorbind 
despre păcatele lui, despre Lipihce şi despre Dumnezeu, care 
nu-l va mai învrednici să-şi vadă satul. Marysia plângea 
deopotrivă şi soarta bătrânului şi soarta ei. Adevărat, Orlik îi 
făgăduia că va merge cu ea chiar şi la Lipihce, numai să se 
mărite cu el, dar fata nu găsea în asta nici o mângâiere, ci 
numai amărăciune. Să se întoarcă la Lipihce, unde se afla 
Jaśko, şi să fie a altuia - pentru nimic în bune! Mai bine să 
moară aici, undeva sub un copac. Şi era încredinţată că aşa va 
sfârşi. 

Intre timp, un alt păcat avea să cadă asupra coloniei. 

Ploaia cădea necurmat şi tot mai năvalnic. Într-o noapte 
întunecată, când Orlik pornise ca de obicei în pădure, în 
tabără se auziră strigăte înspăimântătoare: 

— Apa! Apa! 

După ce se frecară somnoroşi la ochi, oamenii zăriră în 
întuneric, cât puteai cuprinde cu ochii, o întindere alburie, 
pleoscăind sub ploaie şi legănându-se sub bătaia vântului. 
Lumina împrăştiată şi firavă a nopţii lucea ca plumbul pe 
valurile încreţite şi frânte. Dinspre mal, unde se lămureau 
trunchiurile copacilor, şi dinspre pădurea arsă se auzeau, 


162 


vuind şi pleoscăind alte valuri, care veneau parcă cu mare 
repeziciune. 

Într-o clipă, toată tabăra fu în picioare. Femeile şi copiii 
săreau în căruţe, bărbaţii goneau din răsputeri spre marginea 
de apus a poienii, unde copacii nu fuseseră încă tăiaţi. Apa nu 
le ajungea decât până la genunchi, dar creştea cu repeziciune. 
Vuietul care venea dinspre pădure era tot mai puternic şi se 
învălmăşea cu ţipetele de spaimă, cu strigătele şi chemările 
de ajutor. În scurtă vreme, vitele mai mari începură să-şi 
schimbe locurile, ca să se apere de năvala valurilor. Se simţea 
că puterea puhoiului creştea clipă cu clipă. Oile pluteau pe 
apă şi, cu behăituri de jale, chemau în ajutor, până când 
piereau, târâte, printre copaci. Ploua de parcă turna cu 
găleata şi cu fiecare clipă ploaia era tot mai înfricoşătoare. 
Vuietul îndepărtat se prefăcu într-o larmă cumplită şi într-un 
clocot înfricoşător, stârnit de valuri. Sub loviturile lor, căruțele 
se clătinau. Se vedea bine că nu era o simplă revărsare 
pricinuită de ploaie, ci că fluviul Arkansas şi toţi afluenții săi, 
ieşind din albii, îşi împrăştiau apele pe tot cuprinsul. Era un 
adevărat prăpăd, copacii erau smulşi din rădăcini, bucăţi 
întregi de pădure erau târâte la vale, natura se dezlănţuise, şi 
peste tot stăpânea spaima, întunericul, moartea. 

O căruţă care se afla în preajma pădurii arse fu răsturnată. 
La înfricoşatele ţipete de „Ajutor!” ale femeilor prinse 
dedesubt, câţiva bărbaţi cu chipurile întunecate se repeziră 
din copaci, dar valul îi luă, îi învârti şi-i târî către pădure, la 
pieire. Oamenii din celelalte căruţe se urcară pe acoperişurile 
de pânză. Ploaia bătea tot mai furioasă; asupra luncii se 
lăsase o întunecime de nepătruns. Uneori, trecea, purtată de 
puhoaie, câte o grindă de care se ţinea agăţată o fiinţă 
omenească, aruncată de valuri în sus şi în jos; alte daţi, o 
arătare întunecată de vită sau de om: o mână se ivea din apă, 
şi apoi se cufunda în adânc, pentru totdeauna. 

Clocotul mereu mai mânios al apelor copleşi totul: şi 
mugetele vitelor ce se înecau, şi strigătele oamenilor: „Isuse! 
Isuse! Fecioară Maria!” Pe luncă se iviră vârtejuri şi bulboane; 
căruțele piereau... 

Dar „Wawrzon şi Marysia? Peretele de casă, pe care stătea 


163 


bătrânul ţăran sub cortul lui Orlik, îi salvă deocamdată, căci se 
ţinea la suprafaţă ca o plută. Valul îl purta în jurul poienii, 
ducându-l către pădure; acolo se izbi de un copac, apoi de un 
altul, şi în cele din urmă, împins în făgaşul puhoiului, se pierdu 
undeva, departe, în întuneric. 

Fata, îngenunchind lângă bătrânul ei tată, ridică mâinile 
către cer, chemându-l în ajutor, dar nu îi răspundeau decât 
năpustirile puhoaielor de ploaie, bătute de vânt... 

Cortul se rupse, dar şi pluta era în primejdie în orice clipă, 
căci în urma şi înaintea ei treceau trunchiuri de copaci, smulşi 
din rădăcini, care puteau să o sfărâme sau să o răstoarne. 

În cele din urmă, ajunse între crăcanele unui copac, ale 
cărui ramuri abia se vedeau din apă; în aceeaşi clipă, din 
vârful copacului se auzi un glas de om: 

— Ţine carabina şi treci la celălalt capăt, ca să nu se aplece 
pluta când oi sări... 

Wawrzon şi Marysia abia avură timp să împlinească porunca 
ce li se dăduse când o făptură omenească sări dintre crengi 
pe plută. Era Orlik. 

— Marysia, zise el, precum ţi-am spus, nu te voi părăsi. Aşa 
să-mi ajute Dumnezeu! Te voi scoate şi din acest prăpăd al 
apelor. 

Cu bărdiţa, pe care o purta eu sine, tăie o cracă dreaptă de 
copac, o curaţi cât ai clipi din ochi, împinse pluta dintre ramuri 
şi începu să vâslească. 

Ajungând în albia torentului, pluteau cu iuţeala fulgerului. 
Încotro? Nu ştiau nici ei, dar pluteau. Din timp în timp, Orlik 
împingea câte un trunchi din cale sau întorcea pluta, ca să 
înconjure vreun copac rămas în picioare. Puterea-i de uriaş 
sporise parcă. Deşi era întuneric, ochiul lui descoperea orice 
primejdie. Trecură ceasuri după ceasuri. Oricare altul ar fi 
căzut frânt, dar pe faţa lui nu se vedea nici urmă de 
osteneală. Către dimineaţă ieşiseră pesemne din pădure, căci 
în zare nu se mai vedea nici un vârf de copac, în schimb, tot 
cuprinsul era o mare fără de sfârşit. La coturi, apa se ridica 
uriaşă, galbenă şi înspumată şi se rostogolea, mugind, pe 
toată pustietatea. Între timp se luminase de ziuă de-a binelea, 
Văzând că prin apropiere nu se mai afla nici un trunchi, Orlik 


164 


conteni pentru o clipă din vâslit şi se întoarse către Marysia. 

— Acum eşti a mea, pentru că eu te-am smuls din ghearele 
morţii. 

Cu capul descoperit, cu faţa udă şi rumenită de oboseală, 
înfierbântată de lupta cu puhoaiele, arăta atâta putere, încât 
pentru întâia oară Marysia nu îndrăzni să-i mai spună că şi-a 
dat cuvântul altuia. 

— Marysia, zise flăcăul, cu glas moale, Marysia, iubita mea! 

— Încotro mergem? întrebă ea, vrând să schimbe vorba. 

— Nu-mi pasă! Numai să fiu cu tine... cu iubita mea... 

— Vâsleşte, câtă vreme moartea stă încă în faţa noastră. 
Orlik începu din nou să vâslească. Între timp, Wawrzon se 
simţea din ce în ce mai rău. Uneori îl cuprindea fierbinţeala, 
alteori îl lăsa, însă slăbea mereu. Prea mare suferinţă pentru 
trupul lui bătrân şi istovit! Se apropiau sfârşitul şi liniştea cea 
mare, odihna cea de veci. Spre amiază, se trezi şi spuse: 

— Marysia, eu n-am să mai apuc ziua de mâine. Ah! Fată, 
fată! De ce-am plecat din Lipihce şi de ce te-am luat şi pe 
tine? Dar Dumnezeu este milostiv! Am suferit destul, îmi va 
ierta păcatele. Pe mine să mă îngropaţi, dacă veţi putea; iar 
pe tine, Orlik să te ducă la domnul cel cărunt de la New York. 
E un om bun, o să-i fie milă de tine, o să-ţi dea bani de drum şi 
o să te întorci la, Lipińce. Eu n-am să mă mai întorc. Ah, 
Doamne, Dumnezeule milostiv, îngăduie sufletului meu să 
zboare acolo, ca o pasăre, ca să mai poată vedea măcar o 
dată locurile acelea! 

După aceste cuvinte, îl cuprinse fierbinţeala şi începu a 
bolborosi: „Sub acoperământul tău alergăm, o, Sfântă 
Născătoare!” Deodată strigă: „Să nu mă aruncaţi în apă, că nu 
sunt câine!” Apoi, pesemne amintindu-şi cum, răpus de 
sărăcie, voise s-o înece pe Marysia, strigă iarăşi: „lartă-mă, 
copila mea, iartă-mă!” 

Ea, sărmana, stătea la căpătâiul batonului şi plângea. Orlik 
vâslea, şi un nod de plâns i se pusese în gât. 

Către seară, se însenină. Înainte de asfintit, soarele se arătă 
deasupra ținutului năvălit de puhoaie, răsfrângându-se în apă 
într-o lungă dâră aurie. Bătrânul trăgea să moară. Dumnezeu 
se milostivi de el şi-i dădu o moarte senină. La început, repetă 


165 


cu glas de jale: „Am plecat din Polonia, din ţara aceea”, dar 
după un timp, în aiureala fierbinţelii i se păru că se întorcea 
înapoi, acasă. Domnul cel bătrân de la New York îi dădea bani 
pentru drum şi pentru răscumpărarea gospodăriei, şi iată că 
pleca acasă împreună cu Marysia. Se făcea că erau pe ocean, 
vaporul plutea zi şi noapte, marinarii cântau. Apoi se ivea 
portul de la Hamburg, de unde plecaseră spre America; tot 
felul de oraşe îi treceau pe dinaintea ochilor, peste tot locul se 
auzea numai grai nemţesc, dar trenul gonea înainte, şi 
Wawrzon simţea că se apropie de casa. Bucuria îi umfla 
pieptul; era parcă alt aer, şi o boare plăcută îi venea dinspre 
locurile lui de baştină. Ce-i asta? Granița. Biata lui inimă de 
ţăran bătea ca un ciocan... Să mergem mai departe! Doamne, 
Doamne! uite şi pământurile, şi livada de peri a lui Maciek... 
casele cenușii şi bisericile. Colo, un ţăran cu căciula de oaie în 
cap merge în urma plugului. Wawrzon întinde braţele către el 
pe fereastra vagonului „Gospodarule, gospodarule!”... dar nu 
poate să vorbească. Merg mai departe. Dar acolo ce este? 
Este oraşul Przyreble, şi dincolo de Przyreble se află satul 
Lipihce. Merge pe drum împreună cu Marysia şi plâng 
amândoi. E primăvară. Grânele abia au dat în colţ... bondarii 
băzâie în aer... In Przyreble bat clopotele pentru vecernie... 
Isuse! 

Isuse! de ce atâta fericire pentru un păcătos ca el? Mai are 
de urcat şi dealul ăsta, şi acolo, sus, se află troita sfintei 
răstigniri şi o răscruce de drumuri, iar de acolo înainte începe 
satul Lipihce. Acum nu mai merg pe drum, ci zboară prin 
văzduh, purtaţi de aripi nevăzute. Au ajuns pe coama dealului, 
la troiță, la răscrucea drumurilor. Țăranul se aruncă la pământ 
şi plânge în hohote de fericire, sărută ţărâna şi, târându-se 
până la troiță, îmbrăţişează crucea; a ajuns la Lipiâce, Da. El 
era la Lipihce, căci pe pluta care rătăcea pe apă se afla numai 
trupul lui fără suflare, iar sufletul zburase acolo unde îl aştepta 
liniştea şi fericirea, 

In zadar boceşte fata plecată asupra lui. „Tăicuţule! 
Tăicuţule!” El nu se va mai întoarce la tine, sărmană Marysia! 
El se simte foarte bine la Lipihce. 

Innoptă. Orlik scăpă vâsla din mână de atâta trudă, iar 


166 


foamea îl chinuia. Îngenunchind lângă trupul neînsufleţit al 
tatălui ei, Marysia repeta rugăciunea cu glas frânt, iar jur 
împrejur, până în zarea cea mai depărtată, nu se vedea decât 
o nesfârşită întindere de apă. Intraseră pesemne în albia unui 
râu mai mare, căci torentul îi purta iarăşi cu toată puterea. 
Pluta nu mai putea fi îndrumată, se aflau poate între 
vârtejurile de deasupra râpelor din stepă, căci adesea pluta se 
învârtea ca o roată în loc. 

Orlik simţea că-l părăsesc puterile, când deodată se ridică 
în picioare şi strigă: 

— Dumnezeule! Uite colo o lumină! 

Marysia îşi ridică ochii către locul unde arăta el cu mâna. În 
depărtare se vedea într-adevăr o licărire ca de foc, ale cărei 
pâlpâiri se răsfrângeau în apă, 

— Este o barcă din Clarksville! spuse cu grabă Orlik. Yankeii 
ne-o trimit ca să ne salveze. Numai de nu ne-ar ocoli... 
Marysia, am să te scap de la pieire! Haide, haideee! 

Vorbind, vâslea din răsputeri. Licărirea din depărtare 
creştea, iar în lumina ei roşietică se lămurea parcă o barcă 
mare. Era încă foarte departe, dar se apropia. După un timp, 
Orlik băgă de seamă că barca nu mai înainta. Intraseră într-un 
şuvoi puternic şi larg, care îi târa în direcţia opusă bărcii. 

Orlik îşi încorda toate puterile, dar în aceeaşi clipă prăjina i 
se frânse în mână. Rămăseseră fără vâslă. Şuvoiul îi ducea tot 
mai departe; lumina din zare se micşora. Din fericire, după un 
sfert de ceas pluta dădu peste un copac, care stătea 
singuratic în stepă, şi se opri între ramurile lui. 

Începură să strige amândoi ajutor, dar vuietul şuvoiului era 
prea puternic şi le înăbuşea glasurile. 

— Am să trag cu arma, spuse Orlik. Au să vadă scăpărarea 
de lumini, au să audă împuşcătura. Abia grăi, şi ridică ţeava 
carabinei în sus, dar în ioc de împuşcătură se auzi numai 
pocnetul surd al cocoşului în magazia armei. Pulberea se 
înmuiase. Deznădăjduit, Orlik se trânti pe plută, întinzându-se 
cât era de lung. Nu mai avea ce face. O clipă stătu ca mort, 
apoi se ridică şi spuse: Marysia... să fi fost altă fată, de mult aş 
fi luat-o cu sau fără voia ei şi aş fi dus-o în pădure. M-am 
gândit să fac şi cu tine la fel, dar n-am cutezat, pentru că te 


167 


iubeam. Am trecut prin lume ca un lup, şi oamenii se temeau 
de mine; de tine însă m-am temut eu, Marysia! Mi-oi fi făcut 
poate farmece sau altceva... Dar dacă nu vrei să te măriţi cu 
mine, mai bine moartea! Am să te scap, sau am să pier; dacă 
voi pieri însă, să te gândeşti cu milă la mine, scumpa mea, şi 
să te rogi pentru mântuirea sufletului meu. Cu ce ţi-am greşit? 
Nici o nedreptate n-am săvârşit împotriva ta. Eh! Marysia, 
Marysia! Rămâi cu bine, scumpa mea, soarele meu... 

Şi înainte ca fata să-şi dea seama ce vrea să facă, se aruncă 
în apă şi porni încet. O clipă îi văzu prin întuneric capul şi 
braţele, care spintecau apa împotriva curentului, căci era 
înotător tare iscusit. Dar în clipa următoare nu mai văzu nimic. 
Pornise către barca din depărtare, ca s-o salveze pe Marysia. 
Şuvoiul puternic îi frâna mişcările, ca şi când o altă putere l-ar 
fi tras înapoi; el însă se desprindea şi mergea înainte. Dacă ar 
fi putut să iasă din acest şuvoi şi să intre în altul, fără îndoială 
că ar fi ajuns la ţintă, între timp, însă, cu toate străduinţele lui 
supraomeneşti, abia izbutea să înainteze. Apa galbenă şi 
murdară îi arunca adesea spumă în ochi, trebuia să-şi înalțe 
capul, să respire adânc şi să-şi încordeze privirea în întuneric, 
ca să vadă unde se afla luminiţa bărcii. Câte-odată, un val mai 
puternic îl arunca îndărăt, alteori îl ridica în sus; răsufla tot 
mai greu, simţea că-i amorţesc genunchii. Se gândea: „N-am 
să ajung”, dar în aceeaşi clipă un glas tainic îi şoptea la 
ureche, ca şi când ar fi fost vocea iubită a Marysiei: „Scapă- 
mă!” şi iarăşi pornea deznădăjduit să spintece apa cu braţele. 
Obrajii îi erau umflaţi, scuipa apă din gură, ochii îi ieşeau din 
orbite... Dacă s-ar fi întors, fără doar şi poate că, dus de 
curent, ar fi putut să ajungă până la plută, dar nu voia nici 
măcar să se gândească la aşa ceva, căci lumina bărcii se 
apropia tot mai mult. Într-adevăr, şi barca venea către el, 
dusă de acelaşi şuvoi cu care se lupta el. Deodată, simţi că 
genunchii şi picioarele îi amorţesc cu totul. Încă vreo câteva 
opinteli deznădăjduite... Barca era tot mai aproape... „Ajutor! 
Ajutor!...” Cuvântul din urmă i-l înăbuşi apa, care îi năvălise în 
gâtlej. Se cufundă. Valul îi trecu pe deasupra capului, dar el 
ieşi iarăşi la suprafaţă. Barca era aproape, foarte aproape. 
Auzea plescăitul vâslelor şi sunetul lor, când se loveau de 


168 


bord. Îşi încorda glasul cu cele din urmă puteri şi strigă ajutor. 
Strigătul fu auzit, căci plescăitul văslelor se înteţi. Dar Orlik se 
cufundă iarăşi. Îl prinsese un vârtej cumplit... O clipă se mai 
tinu deasupra valului, apoi nu se mai ivi din apă decât o mână, 
după aceea a doua, şi în cele din urmă se mistui în bulboană... 
In vremea aceasta, Marysia, care rămăsese pe plută numai cu 
trupul neînsufleţit al tatălui ei, se uita cu ochi rătăciţi către 
lumina din depărtare. Şuvoiul o ducea însă spre lumina aceea. 
Era o barcă cu vreo zece vâsle, care, în lumina lanternei, se 
mişcau ca picioarele roşii ale unui gândac enorm. Marysia 
începu să strige cu deznădejde. 

— Hei, Smith! spuse cineva în limba engleză. Să mă 
spânzuri dacă n-am auzit strigăte de ajutor, dacă nu le aud şi 
acum. 

O clipă mai târziu nişte braţe puternice o traseră pe Marysia 
în barcă, dar Orlik nu se afla acolo. 

După două luni, Marysia ieşi din spitalul de la Little Rock, şi 
cu bani adunaţi de oameni milostivi putu să plece la New York. 

Banii aceştia însă nu-i ajunseră. O parte din drum trebui să-l 
facă pe jos, dar acum ştiind s-o rupă puţin pe englezeşte, 
putea să-i convingă pe unii conductori de tren s-o ia chiar şi 
fără bilet. Multora le era milă de această fată sărmană, 
bolnavă şi amărâtă, cu ochi mari, albaştri, care semăna mai 
degrabă cu o umbră decât cu o fiinţă omenească şi care cerea 
îndurare cu priviri înlăcrimate. Dar nu oamenii erau cruzi cu 
ea, ci viaţa şi întâmplările ei. În vârtejul vieţii americane, în 
acel uriaş business, ce putea să facă o floare de câmp din 
Lipihce? Cum să se descurce? Carul acestei vieţi frământate 
trebuia să treacă peste ea şi să-i strivească trupul plăpând, 
aşa cum trece orice car peste florile care cad în calea lui... 

Slăbită, cu mâna care-i tremura de istovire, Marysia trase 
clopoţelul de la poarta casei de pe Water Street, la New York. 
Se ducea să ceara ajutor la domnul cel cărunt, băştinaş din 
ţinutul Poznan. li deschise un om străin, un necunoscut. 

— Mister Ztotopolski este acasă? 

— Cine este acesta? 

— Un domn în vârstă, şi-i arătă cartea de vizită.. 

— A murit. 


169 


— A murit? Dar fiul său? Domnul William... 

— A plecat. 

— Dar domnişoara Jenny? 

— A plecat. 

Uşa se închise. Marysia se aşeză pe prag, ştergându-şi de 
pe faţă lacrimile. Se afla iarăşi la New York, singură, fără 
ajutor, fără sprijin, fără bani, lăsată în voia lui Dumnezeu. 

Să rămână oare în acest oraş? Niciodată! Are să se ducă în 
port, în docurile germane, are să cadă la picioarele căpitanilor 
de vapoare şi are să-i roage s-o ia; şi dacă îşi vor face pomană 
cu ea, are să străbată, cerşind, toată Germania şi are să se 
întoarcă la Lipihce. Acolo se află Jaśko al ei. Ea nu mai are 
acum pe nimeni pe lume decât pe el. Dacă el mai vrea s-o 
primească, dacă o fi uitat-o şi dacă are s-o respingă, va putea 
cel puţin să moară acolo, în preajma lui. 

Se duse în port şi căzu la picioarele căpitanilor germani. 

Ei ar fi luat-o; căci fata asta, dacă ar fi mâncat ceva mai 
bine, ar fi fost o fată destul de frumoasă. Ei erau bucuroşi, dar 
ce folos? Legea nu îngăduia, de altfel nici ei nu puteau să 
admită, aşa că fata asta să facă bine să-i lase în pace! 

Noaptea se ducea să doarmă pe acelaşi pod pe care 
dormise odată cu taică-său, în noaptea de neuitat, când voise 
s-o înece. Se hrănea cu ceea ce arunca apa la țărm, aşa cum 
se hrănise şi în vremea când trăia tată-său. Din fericire, era 
vară... era cald... În fiecare zi, de îndată ce răsărea soarele, se 
ducea la docurile germane să ceară milă şi în fiecare zi se 
ruga zadarnic. Era însă stăruitoare, aşa cum sunt toţi ţăranii. 
Între timp, puterile o părăseau. Simţea că dacă nu va pleca 
îndată, în scurtă vreme va muri, aşa cum muriseră toţi cei de 
care o legase soarta. 

Într-o dimineaţă, abia s-a târât în docuri, cu mare 
anevoinţă, şi cu gândul că acesta era cel din urmă drum al ei, 
pentru că nu o mai ţineau puterile. Se hotărî să nu se mai 
roage, ci să se strecoare pe furiş pe oricare vapor care pleca 
spre Europa şi să se ascundă undeva, la fund. După ce va 
porni vaporul şi o vor găsi, doar n-or arunca-o în apă; şi chiar 
dacă or arunca-o, ce o să fie? li era totuna; de vreme ce tot 
trebuia să moară, are să moară în clipa aceea. Dar la puntea 


170 


de trecere pe vapor era pază, şi gardianul o respinse de la cea 
dintâi încercare. Atuncea se aşeză pe o grindă de pe malul 
apei şi simţi că o apucă fierbinţeala. Prinse a zâmbi şi a 
mormăi: 

— Sunt moşieriţă, Jaśko, dar ţi-am păstrat credinţă. Ce, nu 
mă recunoşti? 

Sărmană fată nu se îmbolnăvise de fierbinţeală, ci 
înnebunise. De atuncea în fiecare zi venea în port, ca să-l 
aştepte pe Jasko. Oamenii se deprinseseră cu ea, şi uneori îi 
dădeau de pomană. Ea mulțumea cu umilinţă, zâmbind ca un 
copil. Asta a ţinut vreme de vreo două luni. Intr-o zi, însă, n-a 
mai venit în port, şi de atuncea nu se mai ştie nimic de ea. 
Numai gazeta poliţiei a anunţat a doua zi că în preajma 
portului a fost găsit trupul neînsufleţit al unei fete, a cărei 
identitate n-a putut fi stabilită. 


171 


Cuprins 


În țara SIUI HUI ce datei cal he dada aaa a 3 
Cuvânt inainte... eo epica e ca a a cat rrer retter rtre ca a ae ren 3 
|. INTRODUCERE....... ec secta va cea cooptati la Vi 4 
II. Sacramento...................cneeee eee eee en ranea 6 
Ill Sacramento: nnn ae cea e ee area act e ie o ace Oa iata e e 8 
IV. Sacramento. Elemente noi... 11 
V. Lumini şi umbre... eee 13 
VI. Unchiuleţul sângeros.....................cmm eee 15 
VII. Orizontul se lărgeşte... eeen 18 
VIII. Impresii: n. onran a a a n a e a it 21 
IX. Intenţii pentru viitor... 25 
X. Trudă şi idilă... eee eee 27 
XI. Coliba din pădure... errre rrer rreren: 31 
XII: Întâlnirea a pi a a DRAPERII EUR Ri ada i 33 
XIII iii tie iza ae ara te a e el a su a îl a at 2 ara 42 
OI SO into ieie EE  d 44 
Cuvânt'inainte..;..: sis e nato aaata rrreerrrrtrrrrrer rrer rerent 44 
Sache Mana ci cea aa a aa e aa i la e 67 
Cuvânt'inainte;... cintece ora a a a a a el aa ca an i 67 
Paznicūl TE FACI ei aaaea E a biata 77 
Cuvânt înainte................ mean aaa 77 


ÎL pă ea d 0003 032 a 005 EAEE 86 
ÎI: cca cae teste a ERIE a ai lait at a a a ai ci 3 as 91 
Pentru AINS eine aa arta eee caen aa led aaa aa 2 iad 96 
Cuvânt înainte scania acea adn nai Sea ta Za 96 
I. Pe ocean. Îngândurare. Furtuna. Sosirea................. 98 
II. La New YorKk................ ccm 119 
III. Viaţa coloniştilor... eee 144 


173