Jack London — Zapezi insangerate

JACK LONDON 
ZĂPEZI ÎNSÂNGERATE 


O EROINĂ 


Pe sub perdeaua cortului se strecură un cap de câine-lup, cu 
părul înțepenit de chiciură şi cu ochi iscoditori, 

— Marg la culcare, Simash! La culcare, jigochel izbucniră într-un 
glas cei din înăuntru, 

Bettles aruncă în el o farturie de cositor ai câinele o tuli, cât ai 
chpi. Louis Savoy strânse perdeaua la loc, răsturnă cu piciorul un 
ceaun de tuci, hixză bine sub ceaun partea de jos a pânzei de cort şi 
pe urmă se duse să-şi încălzească mâuirule la foc, 

Afară era un ger năprasnie, Încă cu patruzeci şi opt de ore 
înaunte, frigul de saizeci de grade sub zero tăcuse să crape 
termormnetrul cu alcool şi de atunci se întărea mereu gi nici n-avea 
de gând să se mozie cât de cât, 

Pe asemenea vreme, e proastă afacere, să te depărtezi de lângă 
sobă, afară nurmnza dacă vreo soartă cănoasă te-ar forța să mau tragi 
a porție de îrig peste acel ce oricum eşti silit să-l înghiți. Se găseso 
unii care mai fac nesocotința asta gi se aleg mau totdeauna cu 
plămânii răciți. Hurnzidecât îi lovegte o tuse seacă și nu le mai dă 
răgaz, intețindu-se mai cu sară, de câte ori prăjesc slănina, 

Si astlel ma tărziu în primăvară sau vară, tovarăşii trebuie să 
dezehețe noroiul pe un petec de loc ca să scurme vreo groapă, 
înfundă în ea cadavrul unui or, îl acoperă cu muşchi şi-l părăsesc 


JACK LONDON 
ZĂPEZI ÎNSÂNGERATE 


O EROINĂ 


Pe sub perdeaua cortului se strecură un cap de câine-lup, 
cu părul înţepenit de chiciură şi cu ochii iscoditori. 

— Marş la culcare, Siwash! La culcare, jigodie! izbucniră 
într-un glas cei din înăuntru. 

Bettles aruncă în el o farfurie de cositor şi câinele o tuli, 
cât ai clipi. Louis Savoy strânse perdeaua la loc, răsturnă cu 
piciorul un ceaun de tuci, fixă bine sub ceaun partea de jos 
a pânzei de cort şi pe urmă se duse să-şi încălzească 
mâinile la foc. 

Afară era un ger năprasnic. Încă cu patruzeci şi opt de 
ore înainte, frigul de şaizeci de grade sub zero făcuse să 
crape termometrul cu alcool şi de atunci se întărea mereu 
şi nici n-avea de gând să se moaie cât de cât. 

Pe asemenea vreme, e proastă afacere, să te depărtezi de 
lângă sobă, afară numai dacă vreo soartă câinoasă te-ar 
forţa să mai tragi o porţie de frig peste acel ce oricum eşti 
silit să-l înghiţi. Se găsesc unii care mai fac nesocotinţa asta 
şi se aleg mai totdeauna cu plămânii răciţi. Numaidecât îi 
loveşte o tuse seacă şi nu le mai dă răgaz, înteţindu-se mai 
cu samă, de câte ori prăjesc slănina. 

Şi astfel mai târziu în primăvară sau vară, tovarăşii 
trebuie să dezgheţe noroiul pe un petec de loc ca să scurme 


vreo groapă; înfundă în ea cadavrul unui om, îl acoperă cu 
muşchi şi-l părăsesc acolo, încredinţaţi că frigul îl va păstra 
astfel neatins până la ziua judecății din urmă... 

Dar dacă afară frigul era aşa de mare, nici în cort nu te 
topeai de căldură. Soba de toţi îndrăgită era singurul lucru 
de-acolo căruia i s-ar fi putut da numele de mobilă. Pe locul 
curăţit de zăpadă, din mijlocul cortului era întins un culcuş 
de ramuri de brad, acoperit ca velinţe de blănuri. Încolo tot 
locul în jurul culcuşului - pământ şi omăt nemestecate în 
picioare - era plin de vase de bucătărie şi cu alte diferite 
lucruri de care e nevoie într-un lagăr, sub cercul arctic. 

Cu tot focul care duduia în soba înroşită, se putea vedea 
la trei paşi de ea, un bolovan de gheaţa cu colţurile şi faţa 
atât de lucioase, c-ai fi zis că era extras acu-acu din fundul 
Creekului. Presiunea frigului de-afară silea aerul cald din 
înăuntru să se ridice în sus. Deasupra sobei, în dreptul pe 
unde ieşea burlanul din cort, pânza făcea un cerc mic uscat 
de căldură, de-acolo cercul se lăţea tot mai umed şi mustos, 
iar restul cortului, laturile erau acoperite de un strat cât 
jumătatea degetului de ţurţuri de gheaţa albi şi tari. 

— Au, au! 

Un om tânăr, bărbos, cu faţa galbenă şi obosită, care 
dormea sub blănuri, gemea în somn de durere. Pe jumătate 
dezvelit tremura şi s-arunca parcă ar fi dormit pe ghimpi. 

— Întoarceţi-l! răcni Bettles. L-au apucat cârceii! Şi într- 
un suflet vreo şase camarazi îl întoarseră şi începură a-l 
freca şi a-l frământa fără milă. 

— S-o ia dracul toată explorarea pe pistă! mormăi el între 
dinţi şi aruncându-şi învelitoarea se ridică în sus. M-am 
trudit la drum, trei anotimpuri şi m-am deprins cu toate 
nevoile ca să cad doborât ca orice trecător pe acest pământ 
uitat de Dumnezeu şi ca să mă văd la urmă că nu sunt decât 
un molâu, un om lipsit de cele mai simple însuşiri 
bărbăteşti. 

Şi încovoiat de mijloc se târî până la sobă şi-şi răsuci o 
țigară. 


— O! Nu mă bocesc. O să-nghit hapul până la urmă! Dar 
vă mărturisesc că roşesc de mine însumi. Să mă văd, pentr- 
un fleac de treizeci de mile nenorocite, tot atât de zdrobit, 
de ţeapăn şi de bolnav ca un pipernicit băutor de ceai, după 
cinci mile de drum de ţară! Ptiu! Mi-e greață! Aveţi careva 
un chibrit? 

Bettles îi dete un băţ de chibrit şi-i zise cu ton ocrotitor. 

— Îţi faci prea mult venin, băiete. Mai ţineţi inimă pentru 
la dezgheţ. Te simţi cam descurajat? Ah! Parcă mă văd pe 
mine, cum am pornit-o întâi pe pistă! Zici că eşti înţepenit? 
Asta-i fleac. Eu am avut momente când dacă m-aplecam să 
sorb apă din vreo groapă, mi-ar fi trebuit zece minute să mă 
pot ridica, aşa îmi trosneau şi mă dureau încheieturile. Iar 
când e vorba de cârcei, mă răsuceau în aşa chip, că le-ar fi 
trebuit tovarăşilor de lagăr, o jumătate de zi ca să-mi 
dezmorţească mâinile şi picioarele. Pentr-un bobocel ca 
tine, te afli încă destul de bine şi nici nu poţi să judeci altfel 
decât judeci. Dar ia să vezi numai de aci într-un an, cum o 
să ne faci pe noi, moşii babei, să ne prăpădim picioarele la 
drum, după placul tău. Şi poţi să zici încă bogdaproste, că 
nu s-a încuibat în tine vâna de osânză, care a trimes în 
sânul lui Avram pe mulţi voinici, înainte de vreme. 

— Cum, vâna de osânză? 

— Da vine odată cu îmbuibarea. 

— Omul prea bine nutrit nu e cel mai bun la drum. 

— Numai asta n-am auzit-o până acum. 

— Cum, nu crezi? Cu toate astea e un lucru de care se 
poate convinge oricine şi nimeni nu poate să-l dezmintă. 
Omul gras biruie când e vorba de-o încordare momentană, 
dar pune-l să ţie mai mult timp şi vei vedea că grăsimea nu 
mai face parale. Rezistenţa şi îngrăşarea nu se împacă una 
cu alta. Să te bizui pe oamenii puţintei şi numai nerv, care, 
ca şi cânele slab care nu se lasă până ce nu roade osul - duc 
întotdeauna la capăt ceea ce au început. 

— Zău! întrerupse Louis Savoy, nu e glumă ceea ce 
spune. Am cunoscut un flăcău, o matahală cât un bivol. El 


era însoţit, în goană spre Sulphur Creek de un anume Loon 
Mac Fane, care trepăda lângă el. Îl ştiţi pe Loon Mac Fane 
irlandezul cela mititel, cu ciuful roşu şi cu faţa care tot râde. 
Merg ei, merg o zi şi o noapte întreagă. Matahala oboseşte 
şi se-nchină în tot momentul în zăpadă. Prichindelul dă în el 
ca să-l facă să se ridice şi namila plânge ca un copil. 
Mititelul dă şi iar dă şi dă mereu în tot timpul drumului 
până ce ajung în coliba mea. Aci s-a dărâmat şi n-a mai ieşit 
trei zile în cap, de sub pături. De când mama m-a făcut n- 
am văzut asemenea muiere! Nu, zău! Ei! Ăsta avea - vorba 
lui Bettles - vâna de osânză! 

— Dar ce s-a făcut cu renumitul Axel Gunderson? întrebă 
Prince. 

Scandinavul cel înalt, impresionase adânc, cu istoria sa 
plină de peripeții tragice, pe inginerul de mine, care zise: 

— E îngropat undeva, colo... şi cu mâna schiţă un gest 
spre misteriosul Soare-răsare. 

— Era cel mai voluminos creştin din câţi s-au aventurat 
vreodată spre Apa Sărată şi nimeni n-a pornit mai dârz şi 
mai cu însufleţire la drum ca dânsul, adăugă Bettles; dar el 
nu e decât o excepţie care întăreşte regula. S-o fi văzut însa 
pe nevastă-sa, Unga, ea nu cântărea un dram mai mult 
peste cincizeci şi cinci kilograme şi cu toate astea îl dădea 
gata ca rezistenţă; nu numai că se ţinea în pas cu el, dari- 
ar fi luat-o chiar înainte; de-ar fi căzut în drum ea ar fi 
răsturnat cerul şi pământul numai să ajungă la capăt. 

— Dar îl iubea, obiectă inginerul. 

— Ei da, dar vezi că, pentru ea... 

— Staţi fraţilor, întrerupse Sitka Charley, de pe lădiţa cu 
provizii. Aţi vorbii despre vâna de osânză care îmbâcseşte 
muşchii omului gras şi despre devotamentul şi dragostea 
femeii şi vă dau dreptate în tot ce-aţi spus. Mie însă îmi 
zboară gândul la cele ce se petreceau pe-aci când ţinutul 
acesta era aproape neumblat şi când trebuia să mergi cale 
până la stele până ce să dai de un foc şi adăpost de oameni. 
Pe atunci, am avut eu de-a face cu un munte de om, care 


prinsese vâna de osânză şi c-o femeie. Deşi micuță se 
ascundea în ea mai mare suflet decât în omul cela. Şi apoi, 
avea şi cap, nu glumă. 

Mergeam pe-un drum rău, de-a lungul Apei Sărate; frigul 
era aspru, troienele mari şi foamea năprasnică. Dar femeia, 
nu se poate spune altfel, iubea şi mai năprasnic. Fraţilor, în 
vinele mele curge sângele neamului roşu, al indienilor 
Siwashi în pieptul meu însă port o inimă care bate pentru 
albi. Din păcatele strămoşilor îl am pe cel dintâi, dar pe 
asta, o datoresc virtuţilor voastre, prietenii mei. De copil 
încă, am înţeles un adevăr mare: că vouă vi se cuvenea 
pământul şi rasei voastre; că Siwashii nu puteau să vă ţie 
piept, ci erau sortiţi să piară ca şi caribuul şi ursul, în 
îngheţ. Şi atunci, am venit printre voi, am căutat să mă 
încălzesc la focul vostru şi acum, vedeţi, sunt de-ai voştri. 
Multe am văzut în vremea mea: ciudate lucruri am învăţat, 
iar pe lungile drumuri polare, m-am trudit alături de 
oameni din multe rase. lată pentru ce ştiu să cântăresc 
orice faptă, să judec şi să-mi preţuiesc semenii. 

O să vă vorbesc, numaidecât, cam aspru, despre unul din 
tagma voastră şi ştiu că nu-mi veţi lua în nume de rău; iar 
dacă voi lăuda pe vreunul din ai mei, sunt încredinţat că n-o 
să-mi faceţi dojana asta: „Sitka Charley tot Siwash rămâne; 
are privirea piezişe, iar vorba lui e certată cu cinstea”. Aşa 
e? 

Şi cei ce-l ascultau, mormăiră toţi în semn de aprobare. 

Sitka Charley, indianul din tribul Siwash, urmă, deci: 

— Femeia despre care am să vă istorisesc, se numea 
Passuk. O cumpărasem, în chip cinstit, de la părinţii ei care 
erau de pe coastă, iar idolul lor Chilcat, se înălța lângă un 
braţ de mare. 

Inima nu-mi dădea de loc brânci spre ea şi nici nu mă 
sinchiseam când se uita la mine. De altminteri, ţinea mai 
totdeauna ochii plecaţi; era sfiicioasă şi sălbatecă, de, ca 
orice fată aruncată deodată în braţele unui om necunoscut. 


Cum vă spuneam, în inima mea nu se găsea nici un 
colţişor pentru ea; aveam de gând însă să întreprind o 
călătorie lungă şi aveam nevoie de cineva care să-mi ajute 
la vâăslit în lungile zile ce trebuia să le fac pe apă. 

N-aveam decât o singură învelitoare şi, aşa, mă gândii s-o 
împart cu Passuk. 

Nu v-am spus, îmi pare, că eram în slujba guvernului şi 
nu e rău s-o ştiţi. 

Fui îmbarcat pe-o luntre de război, cu săniile, câinii şi 
proviziile mele de conserve şi Passuk mă însoţi. 

Ne îndreptarăm spre Nord, spre gheţurile care, iarna, 
formează ţărmul mării de Behring şi-acolo fui debarcat 
împreună cu Passuk şi cu haita mea de câini. Primisem de la 
guvern, bani, o hartă a unei ţări încă necunoscute şi scrisori 
oficiale. Aceste din urmă erau sigilate şi bine împachetate 
ca să fie la adăpost de vreme rea şi aveam ordinul să le 
predau pescuitorilor de balene din partea Oceanului Arctic, 
prinşi cu vasele lor între gheţurile de la îmbucătura marelui 
Mackenzie. Mai mare fluviu ca acela nici că am mai văzut, 
afară doar de Yukonul nostru, care e mama tuturor fluviilor. 
Dar astea toate interesează puţin, căci nu de pescarii de 
balene vreau să vă vorbesc, nici de iernatul meu de acolo, în 
apropiere de Mackenzie. 

Mai târziu, în primăvară, când zilele se făcură mai mari şi 
când se putea umbla pe zăpadă, o pornii de-acolo înapoi cu 
Passuk, spre Sud, către ţinutul Yukonului. 

Amarnic drum a fost, dar soarele călăuzea paşii noştri. 

Pe-atunci ţinutul era pustiu şi plutirăm în contra 
curentului, cu ajutorul prăjinii şi lopeţilor, până la Forty- 
Mile. 

Ne părea bine să mai vedem iar feţe albe şi ne oprirăm 
pe țărm. Întunerecul şi frigul unei ierni aspre tăbări peste 
noi şi, colac peste pupăză şi foametea. Agentul Companiei 
împărţi fiecăruia tain: patruzeci livre de făină şi douăzeci de 
slănină. Fasole însă nu se găsea nici de leac. 


Câinii urlau într-una; aveau pântecele supte şi capetele 
jigărite. Oamenii voinici slăbeau şi cei slabi mureau. 
Scorbutul era în toi. 

Într-o seară, ne-am adunat cu toţii la depozit; vederea 
rafturilor despuiate ne făcea să simţim mai mult golul 
stomacurilor noastre. 

Chibzuirăm şi luarăm hotărârea ca unul din noi să se 
ducă până la Apa Sărată ca să aducă la cunoştinţa lumii, 
mizeria noastră. Atunci toţi îşi îndreptară ochii spre mine, 
căci eram socotit drept un îndrăzneţ drumeţ. 

— De-aci şi până la Misiunea Hames, sunt şapte sute de 
mile pe marginea mării, zisei şi nici un petec din acest drum 
nu se poate face fără tălpiţe. Daţi-mi cei mai de frunte 
dintre câinii voştri şi proviziile voastre cele mai bune şi mă 
duc. Să ştiţi însă că Passuk trebuie să mă însoţească. 
Primiră. 

Atunci puternicul Jeff, un yankeu vânjos şi bine legat, se 
desprinse dintre ei şi se lăuda că nu se socoteşte nici el mai 
prejos. Era şi el hârşiit cu drumurile, spunea el, Hrănit cu 
lapte de bivoliţă şi născut cu tălpiţele în picioare. Mă va 
însoţi pentru a preda Misiunii consemnul. În cazul că eu aş 
fi căzut doborât pe drum. Eram tânăr şi nu cunoşteam încă 
pe Yankei. 

De unde naiba eram să ştiu că lăudărogşia lui dădea de gol 
că prinsese vână de osânză şi că Yankeii capabili de fapte 
mari nu flecăreau atât? 

Luarăm, deci, cu noi câinii cei mai ageri şi proviziile cele 
mai bune şi o pornirăm pe pistă toţi trei. Passuk, eu şi 
vlâăjganul de Jeff. 

Voi cei de faţă, aţi deschis şi voi drumul de zăpadă 
neumblată, v-aţi săltat şi voi zile-ntregi în prăjină şi ştiţi ce 
însemnează mormanele de gheaţă; de aceea nu voi mai 
stărui asupra greutăților călătoriei. Numai atât vreau să 
ştiţi, că erau zile când făceam cu chiu cu vai zece mile, într- 
altele şi treizeci, dar de cele mai multe ori numai câte zece. 


Merindele, „crema merindelor” ce ne dăduseră, nu erau 
de loc de soi şi trebuirăm să le împărţim în porţii chiar de la 
plecare. De asemenea nici câinii, „aleşi pe sprânceană”, nu 
erau cine ştie ce scofală şi numai cu mare greutate îi 
făceam să se ţie pe picioare. 

Când am ajuns la Fluviul Alb, nu ne mai rămăsese decât 
două sănii şi nu făcuserăm până atunci decât două sute de 
mile. Dar nu lăsam să se piardă nimic; până şi câinii care 
mureau trebuiau să intre în stomacul celor care 
supravieţuiau. Ajunserăm la Pelly fără să fi întâlnit pui de 
om şi fără a fi văzut picătură de fum. 

Sperasem că vom găsi merinde şi că vom putea lăsa acolo 
pe voinicul Jeff. Care obosit de pe-acum de drum, gemea 
fără încetare. Găsirăm însă pe poştaş, cu plămânii atacați, 
cu ochii strălucind de febră, iar celarul lui, aproape gol. Ni-l 
arătă şi pe al misionarului în care de asemenea nu era 
nimic şi, pe aproape, mormântul acestuia peste care erau 
îngrămădiţi bolovani de stâncă, pentru ca să-i apere 
cadavrul de câini. Zărirăm o ceată de indieni, dar, printre 
ei, nici copii, nici bătrâni şi probabil că puţini din cei ce erau 
au mai apucat primăvara. 

Ne urmarăm aşa dar drumul cu maţele goale şi inima 
grea, având între noi şi Misiunea Haines de la marginea 
mării, vreo cinci sute de mile de zăpadă, de pustiu şi tăcere. 

Era epoca anului când nopţile erau mari şi pe când 
soarele de abia dacă apuca, pe la prânz, să lumineze 
orizontul, către Sud. Dar mormanele de gheaţă se 
micşoraseră şi drumul devenise mai uşor. 

Zoream câinii şi nu mă opream decât în miez de noapte, 
pentru ca a doua zi s-o iau din nou pe pistă, de când se 
crăpa de ziuă. 

Cum vă spuneam, la Forty-Mile, nu puteai face un petec 
fără de tălpiţe, din care pricină căpătăm răni adânci în tălpi, 
care se căscau şi se uscau, dar nu se vindecau mai 
niciodată. Pe zi ce trecea, ele deveneau atât de dureroase, 


că dimineaţa când ne încălţam, Jeff, plângea de durere ca 
Copiii. 

Ca să fie în stare să-şi taie drum prin zăpezi, îl pusesem 
să tragă cea mai uşoară sanie, dar el, ca să-i fie şi mai uşor, 
îşi arunca tălpiţele. Bocancii lui, fireşte, lăsau găuri adânci 
în zăpada afânată şi câinii, care ajunseseră piele pe os, se 
dehăinau şi mai rău, afundându-se în ele. Îl ocărâi şi-mi jură 
că asta n-are să se mai repete, dar nu se ţinu de vorbă. 
Atunci îl bătui şi eu cu biciul cu care dam în câini şi de 
atunci încolo câinii nu se mai afundară. 

Nu era decât un copil şi suferea mai mult din cauza 
osânzei. 

Dar ce credeţi că făcea Passuk în vremea asta? În timp ce 
acela stătea întins lângă foc şi gemea, ea bucătărea; 
dimineaţa m-ajuta să înham câinii, seara să-i desham, ajuta 
câinilor la tras şi le uşura drumul netezind zăpada cu 
tălpiţele ei. 

Passuk - cum să mă explic? Mi se părea de sine înţeles, 
nu ştiu de ce, că Passuk trebuia să facă astea toate şi atât 
mă preocupau alte chestiuni, că nici nu băgăm de seamă ce 
şi câte făcea. Şi afară de asta, eram tânăr şi cunoşteam 
prea puţin femeia. Astăzi, când îmi arunc ochii înapoi spre 
trecut, înţeleg în sfârşit totul... 

Tovarăşul nostru nu mai era bun de nimic. Cu toate că 
vedea câinii sfârşiţi, el se lăsa, pe furiş, să fie târât de ei, 
când rămânea în urmă. 

Passuk spuse că-şi ia în samă sania lui, aşa că omului nu-i 
mai rămânea nimic de făcut. Dimineaţa îi întindeam porţia 
dreaptă de mâncare ce i se cuvenea de ar fi muncit şi-l 
trimeteam singur la drum. Eu şi nevasta rămâneam de 
ridicam cortul, încărcăm săniile şi înhămam câinii. Spre 
amiază, când soarele apunea, ne găseam cu voinicul de Jeff 
care şovăia pe cale cu lacrămile îngheţate pe faţă şi i-o luam 
înainte. 

Spre înserate ne instalam din nou cortul, puneam la o 
parte porţia lui de merinde, îi aşterneam blănurile pentru 


culcat şi aprindeam un foc mare, ca astfel să poată să ne 
regăsească. Câteva ore mai târziu apărea şi el şchiopătând, 
se aşeza să mănânce plângând şi gemând, ş-apoi adormea. 

Omul ăsta nu era bolnav ci mai mult zdrobit, obosit de 
drum şi leşinat de foame. Cu toate astea nici Passuk nici eu 
nu eram mai brezi şi noi mai duceam tot greul iar el nu 
făcea nimic; dar, de vină era numai vâna de osânză, despre 
care ne-a vorbit fratele Bettles. De altfel, noi îi dădeam 
regulat porţia lui de mâncare. 

Într-o zi întâlnirăm două umbre rătăcind prin Linişte; 
erau un bărbat şi un copilandru, amândoi de rasă albă. 
Gheaţa rupându-se pe lacul Lebarge, înghiţise cea mai 
mare parte din echipamentul lor. 

Fiecare purta în spate o pătură. Noaptea aprindeau un 
foc peste care stăteai aplecaţi până dimineaţa. 

Nu mai aveau nimic decât puţină făină. O înmuiau în apă 
şi-şi făceau din acest amestec o băutură. Omul îmi arătă 
cam opt căni de făină, care era întreaga lor avere. 

Şi de-aici până la Pelly, unde bântuia foametea, mai erau 
două sute de mile. Ei ne mai spuseră că lăsaseră la o 
oarecare distanţă în urma lor pe un indian cu care 
împărţiseră cinstit, din tot ce-au avut, dar că el nu fusese în 
stare să se ţină după dânşii. Nu crezui nimic din tot ce mi- 
au înşirat, fiindcă desigur, indianul ar fi putut să le ţie urma 
dacă împărţeala ar fi fost într-adevăr dreaptă. În orice caz, 
eu nu puteam să-i ajut cu de-ale mâncării. 

Atunci încercară să-mi fure un câine - pe cel mai mare 
dar şi cel mai slab dintre toţi - le pusei însă revolverul în 
faţă strigându-le: 

— Spălaţi putina! Dacă vreţi să n-o păţiţi. 

Clătinându-se ca beţivii, ei o luară razna prin Tăcere, 
îndreptându-se spre Pelly. 

Nu mai rămăseseră decât trei câini şi o singură sanie şi 
animalele nu erau decât piele pe os. 

Când n-ai lemne să pui pe foc coliba se răceşte. La fel şi 
noi. Flămânzi, frigul ne răzbea tare şi feţele noastre erau 


atât de înnegrite şi atât de îngheţate, că nici mama care ne- 
a făcut nu ne-ar mai fi recunoscut. Picioarele mai cu seamă 
ne erau aşa de zdrobite şi de ferfeniţite. 

Dimineaţa când o porneam pe pistă, de cum începeam să 
calc pe tălpiţe, mă ţineam atâta ca să nu ţip de durere, că 
mă făceam lac de apă. Passuk strângea mereu din dinţi dar 
mergea înainte ca să netezească zăpada. 

Din depărtare se auzea urletul lui Jeff. Thirty-Mile curgea 
repede rozând gheaţa pe dedesubt; prin numeroasele găuri 
şi crăpături, pătrundea aerul şi ţâşnea apa. 

Într-o zi, îl întâlnirăm pe Jeff odihnindu-se pentru că 
plecase dimineaţa, ca de obicei, înaintea noastră. 

Între noi şi el era o întindere de apă, pe care putuse s-o 
ocolească ţinând pasul pe gheaţa de pe margine; aceasta 
însă era prea îngustă pentru a da voie săniei să treacă. La 
urmă, găsirăm şi noi o punte de gheaţă. Passuk n-atârna 
greu şi o luase înainte ţinând orizontal un baston lung, 
pentru cazul când gheaţa s-ar fi rupt. Şi cu ajutorul 
tălpiţelor ei mari, izbuti să treacă. După aceia chemă câinii. 

Dar, fiindcă ci n-aveau nici baston, nici tălpiţe, gheaţa se 
rupse sub ei şi fură târâţi de apă. Eu mă agăţai repede de 
partea de dindărăt a săniei la care erau înhămaţi. La urmă 
însă curelele se rupseră şi bietele animale dispărură sub 
gheaţă. N-aveau cine ştie ce carne pe dânşii dar mă 
gândeam că ne-ar fi putut hrăni o săptămână şi când colo 
iată-i pieriţi! 

A doua zi împărţirăm în trei puţinele provizii ce ne mai 
rămăseseră şi înştiinţarăm pe voinicul Jeff că trebuia să 
aleagă una din două: ori să ne urmeze, ori să ne părăsească 
pentru că trebuie înainte de orice să ne iuţim mersul. Dar el 
începu să facă gură, să se vaicăre de picioarele lui zdrobite 
şi de nenorocirile care au dat peste el şi ne aruncă tot felul 
de insulte pentru lipsa noastră de camaraderie. Noi îi 
răspunserăm că noi avem picioarele poate şi mai rănite ca 
ale lui, fiindcă noi ne căznisem cu trasul săniilor şi numai pe 
noi ne priviseră mai toate greutăţile drumului. El se jură 


înaintea noastră că prefera să moară decât să mai urmeze 
drumul: atunci Passuk ridică de jos o blană, eu o tigaie şi o 
secure şi ne pregătirăm de plecare. 

Dar ea îşi aruncă ochii spre porţia Lui de merinde şi-mi 
zise: 

— Ar fi o crimă să risipim o parte bună din hrană, pentru 
asemenea stârpitură. Mai bine să moară. 

— Nu, nu se părăseşte astfel un tovarăş! îi zisei dând din 
cap. 

Atunci începu să-mi vorbească de cei rămaşi la Forty- 
Mile. Îmi aminti ca erau mulţi la număr şi oameni buni şi că 
se bizuiau numai pe mine ca să aibă ce mânca la primăvară. 

Şi fiindcă mă încăpăţânasem să mă împotrivesc, îmi 
smulse revolverul de la brâu şi, la iuţeală, trimise pe 
voinicul Jeff - după expresia amicului Bettles - în sânul lui 
Avram, înainte de vreme. O dojenii aspru pentru fapta ei, 
dar ea nu arătă nici mâhnire şi nici părere de rău pentru 
ceea ce a făcut şi, în fundul inimii mele, îi dădeam şi eu 
dreptate. 

Sitka Charley, se opri din vorbă ca s-arunce câteva bucăţi 
de gheaţă în ceaunul de pe sobă. Oamenii amuţiră şi un fior 
le furnică şira spinării auzind cât de jalnic îşi urlau câinii, 
mizeria lor, în crivățul cel îngheţat. 

— În fiecare zi, descopeream cu Passuk, urma înfundată 
pe care domniseră, în zăpadă, cele două umbre şi mult am 
fi dorit să le mai întâlnim odată înainte de a ajunge la Apa 
Sărată. 

Nu trecu mult şi ne încrucişarăm cu indianul care 
mergea de asemenea ca o fantomă, cu gâtul întins înspre 
Pelly. 

El ne încredinţă că omul şi băiatul nu împărţiseră ca 
tovarăşi cinstiţi merindele şi că de trei zile îl lăsaseră fără 
pic de făină. În fiecare seară îşi fierbea o ceaşcă cu făşii de 
piele din mocasinii lui şi-o mânca. Dar şi pielea era aproape 
pe sfârşite. Era un indian din cei de pe coastă, după cum 
mă lămuri Passuk, căci vorbea limba ei. Fiind străin de 


ţinutul ukonului, el nu cunoştea drumul, cu toate acestea 
mergea drept spre Pelly. Cât mai era până acolo? Cale cât 
de două somnuri? De zece? De-o sută? N-avea de loc idee. 
Ştia atât, că merge într-acolo şi ajunsese prea departe ca să 
se mai înapoieze. 

Dându-şi seamă, că şi noi ajunsesem la aman cu hrana, 
nu îndrăzni să ne ceară măcar ceva de-ale gurii. 

Passuk începu să măsoare pe sălbatec, pe urmă se uită la 
mine, cu sufletul îndoit între el şi mine întocmai ca o 
potârniche care-şi vede puii în primejdie. 

Mă uitai drept în ochii ei şi îi zisei: 

— Ceilalţi s-au purtat rău cu omul acesta; să-i dăm o 
parte din proviziile noastre? 

În ochii ei licări o rază de bucurie şi iar cătă lung când la 
om, când la mine. Îşi strânse buzele într-o strâmbătură de 
asprime şi-mi răspunse: 

— Nu. Până la Apa Sărată mai e o groază de cale şi 
moartea e la pândă. Să piară mai bine acest necunoscut 
decât bărbatul meu Charley. 

Atunci omul o porni prin Tăcerea Albă către Pelly. În 
noaptea aceia, Passuk plânse. N-o văzusem niciodată 
plângând. Pricina nu putea fi fumul, fiindcă lemnele erau 
uscate. Rămăsei uimit de mâhnirea ei şi-mi închipuii că 
inima ei de femeie trebuia să fi slăbit în faţa suferințelor şi a 
misterului în care plutea. 

Viaţa e un lucru ciudat. Mi-am zis-o adesea şi mult timp 
am cugetat asupra ei; cu toate acestea taina ei în loc dea 
mi se lumina, se întuneca tot mai mult pentru mine. 

La ce bun, setea asta de viaţă? E un joc la care nimeni nu 
câştigă. A trăi înseamnă a ne trudi şi a suferi până când 
bătrâneţea se abate grea peste noi şi până când. Obosiţi, 
lăsăm mâinile să cadă peste! cenuşile reci ale focurilor 
stinse. 

Viaţa este crudă. Omul se naşte şi moare în dureri şi, 
fiecare zi din viaţă şi-a adus partea ei de necazuri şi 
mâhniri. Cu toate acestea, când moartea îi întinde braţele, 


el îi întoarce faţa, se clatină, dă în genunchi, se apără de ea 
până la urmă. Şi ce dulce este moartea! Numai viaţa şi tot 
ce atârnă de dânsa, răneşte. Asta nu ne împiedică însă ca 
pe ea s-o iubim, iar pe moarte s-o urâm. Nu e ciudat 
aceasta? 

Zilele ce urmară, mai nu vorbirăm nici Passuk, nici eu. 
Noaptea zăceam în zăpadă ca morţii şi dimineaţa o luam 
din nou la drum cu înfăţişarea noastră de fantome. 

Viaţa se retrăsese din tot ce era în jurul nostru. Nu se 
mai pomenea nici de ptarmigani, nici de veveriţe, nici de 
iepuri - nimica! Râul curgea molcom sub platoşa lui cea 
albă. Îngheţase seva în copaci şi frigul te prăpădea ca 
acuma. 

Noaptea stelele mi se păreau mai mari şi mai aproape şi 
săreau şi tremurau înaintea ochilor noştri. Ziua, soarele cu 
dinţi ne orbia până într-atâta, că credeam că vedem mai 
mulţi sori. Lucea şi scânteia tot aerul şi zăpada părea o 
pulbere de diamante. 

Nici o tresărire, nici un zgomot, nimic decât frigul 
înţepenitor şi - Liniştea Albă. 

Cum vă spuneam, mergeam întocmai ca nişte fantome, ca 
într-un vis, fără să avem nici cea mai mică idee de timp. Dar 
feţele şi sufletele noastre erau întinse spre Apa Sărată şi 
picioarele noastre automatice ne purtau într-acolo. 
Poposirăm aproape de Takheena, fără să na dăm seama. 
Ochii noştri priveau la „Calul Alb” şi nu-l vedeam. Călcam în 
neştire mai departe. Nu mai simţeam nimica. Adesea ori 
cădeam în brânci în zăpadă şi la fiecare dată când cădeam, 
rămâneam cu feţele întinse spre Apa Sărată. 

Ultimele provizii ce le mai aveam se terminaseră şi ele. 
Deşi le împărţisem cinstit cu Passuk ea cădea mai des ca 
mine şi, la Răspântia Caribuului, forţele o părăsiră cu totul. 
Dimineaţa ne apucă culcaţi sub singura noastră pătură, cu 
toate acestea nu mai reluarăm drumul. Eram hotărât să 
rămân acolo şi să mor cu Passuk. Mână în mână, fiindcă 
îmbătrânisem cu câteva luni şi ajunsesem să cunosc ce-i 


dragostea femeii. Misiunea Haines se găsea încă la optzeci 
de mile dincolo de marele Chilcoot, al cărui vârf măturat de 
uragane, se înălța mult deasupra liniei pădurilor. 

Passuk îmi vorbi atât de încet. Că trebuii să plec urechea 
până la gura ei. Ca să pot să aud ce-mi spunea. 

Şi atunci, pentru că nu mai avea de ce să se sfiiască de 
mine, îşi deschise inima şi-mi mărturisi dragostea ei şi alte 
lucruri pe care nu ajunsesem încă să le înţeleg. 

Ea îmi zise: 

— Charley, tu eşti bărbatul meu şi eu ţi-am fost 
întotdeauna o bună soţie. 

Zi cu zi am făcut focul şi ţi-am preparat mâncarea, ţi-am 
hrănit câinii, am vâslit şi am deschis drumul şi toate astea 
fără un murmur. 

Niciodată nu ţi-am spus că era mai cald la tata acasă, sau 
că era hrană mai din belşug la Chilcat. Când îmi vorbeai, eu 
te ascultam; când îmi porunceai, eu mă supuneam. Este 
drept, Charley? 

Eu răspunsei: 

— Da, aşa e! 

Şi din nou începu: 

— Când ai venit la Chilcat şi când, fără măcar să-ţi arunci 
ochii spre mine, m-ai cumpărat şi m-ai dus ca pe un câine, 
te-am urât şi inima mi s-a umplut de amărăciune şi de 
teamă. Dar toate astea sunt acum departe! Ai fost bun cu 
mine, Charley, cum este cineva pentru câinele lui. Măcar că- 
n inima ta n-a fost loc şi pentru mine, te-ai purtat totuşi cu 
bunăvoință şi dreptate, cu mine. Am fost alături de tine în 
orice faptă îndrăzneață pe care ai îndeplinit-o şi marile 
întreprinderi pe care le-ai condus. Te-am pus în gând 
alăturea de cei din alte rase, am văzut că-ţi ţineai locul cu 
cinste printre dânşii, că cuvintele tale erau înțelepte şi 
limba ta iubea adevărul. 

Şi am ajuns să fiu atât de mândră de tine, că acum îmi 
simt toată inima şi toate gândurile pline de tine. Tu erai 
pentru mine ca soarele de vară când îşi plimbă tot timpul pe 


cer roata sa aurită. Aşa, ori încotro mă uitam eu nu vedeam 
decât soarele meu. Dar inima ta rămânea tot rece, Charley 
şi tot nu se găsea în ea nici cel mai mic loc pentru mine. 

Şi eu răspunsei încă: 

— Nu tăgăduiesc. Era rece şi tu n-aveai loc într-însa, dar 
asta a fost odată. 

Acum inima mea se topeşte ca zăpada primăvara, când 
soarele se arată. Toate învie sub marele dezgheţ. Apa curge 
vâjâind, tot ce-i verde înmugureşte şi încolţeşte. Se aude 
potârnichea zburând, cântecul prigorilor şi o întreagă 
armonie. larna a fost biruită. Passuk şi-acum ştiu ce-i 
dragostea femeii. 

Ea zâmbi şi lipindu-se mai strâns de mine murmură: 

— Ce fericită sunt! 

Rămase un timp nemişcată, de-abia respirând, cu capul 
rezemat de pieptul meu. Pe urmă, îmi şopti: 

— Aici se termină drumul şi puterile îmi sunt pe sfârşite. 
Dar aş vrea ca înainte de a mă odihni de veci, să-ţi mai 
vorbesc şi de alte lucruri. 

Odată e mult de atunci, pe vremea când eram încă o 
fetiţă la Chilcat, mă jucam singură de tot printre teancurile 
de blănuri din coliba tatălui meu: bărbaţii erau duşi la 
vânătoare iar femele şi băieţii aveau treabă cu căratul 
cărni. 

Era în primăvară. Şi eram singură. Un urs mare şi 
flămând, care atunci se deşteptase din somnul în care 
zăcuse toată iarna, căci blana îi făcea cute pe oase, îşi vâri 
în colibă, mormăind. În clipa aceea fratele meu se întorcea 
cu întâia căruţă de carne. El începu să se lupte cu ursul, 
ajutându-se cu tăciunii din foc, iar câinii încă nedeshămaţi, 
cu sania târâş dună ei, năvăliră asupra dihaniei. Se 
dezlănţui o luptă şi un tărăboi mare, se rostogoliră peste 
foc. Teancurile de blănuri se împrăştiară şi toată coliba fu 
răvăşită. 

L-a urmă ursul căzu doborât. Dar în gură îi rămăseseră 
degetele fratelui meu şi toată faţa băiatului era brăzdată de 


zgârieturile groase ale ghearelor fiarei. 

Luat-ai tu seama la indianul de pe pista de la Pelly? La 
mănuşa lui fără degetul gros şi la mâna cealaltă ce şi-o 
încălzea înaintea focului? Era fratele meu acela! Şi n-am 
voit să-i dau să mănânce şi l-am lăsat să plece în Pustia 
Albă, fără de hrană. 


Astfel a fost, fraţilor, dragostea lui Passuk, care a murit 
lângă răspântia Caribuului, în zăpadă. 

A fost într-adevăr o dragoste mare, de s-a lepădat de 
fratele ei pentru omul care o târa pe pistă de obidă şi foame 
şi către un crud sfârşit. Mai mult încă: dragostea i-a fost 
atât de mare, că s-a jertfit chiar şi pe sine. Ascultaţi: înainte 
de a închide pleoapele pentru totdeauna, îmi luă mâna şi 
mi-o băgă în sân sub cojocelul ei de piele de veveriţă. Dădui 
de un săculeţ îndesat şi înţelesei în sfârşit, de ce slăbise 
sărmana atât. N-a fost zi să nu ne împărţim drept şi cu 
sfinţenie hrana noastră, până la cea din urmă bucăţică, dar 
ea nu mânca decât jumătate din porţia ei. Restul, trecuse 
mereu în săculeţul din sân. 

— Aci se sfârşeşte, începu ea, calea pentru Passuk. 
Pentru tine însă, Charley, ea merge mai departe, deasupra 
marelui Chilcoot, până la Misiunea Haines, lângă mare. Ea 
duce, luminată de mulţi sori, mai departe, prin ţări 
necunoscute şi prin mări străine, e lungă şi încărcată de 
onoare şi de glorie. 

Ea duce la colibele multor femei şi soţii bune dar nu te va 
duce niciodată la o dragoste mai mare ca aceea a lui 
Passuk. 

Ştiam bine că ce spunea era adevărat, simţii însă că-mi 
pierd minţile şi aruncai cât colo săculeţul jurându-i că nu 
voi merge mai departe. Ochii ei se acoperiră cu lacrămi şi 
sfârşi cu aceste vorbe: 

— Sitka Charley a trăit cu cinste printre oameni şi nu şi-a 
călcat cuvântul niciodată. Nu mai ţine oare la cinste de 
spune asemenea, vorbe deşarte aici lângă Răspântia 


Caribuului? Uitata oare pe cei de la Forty-Mile, cane i-au 
dat cele mai bune din proviziile lor şi cei mai de frunte 
dintre câinii lor? Până acuma Passuk a fost mereu mândra 
de bărbatul ei; el să se ridice, să-şi tragă tălpiţele şi să plece 
la drum mai departe, dacă vrea să-şi păstreze stima ei. 

O ţinui în braţe până ce îngheţă de tot, pe urmă mă 
ridicai, căutai săculeţul şi reluai drumul clătinându-mă, căci 
genunchii nu mă mai ţineau, îmi vâjâiau urechile, ameţeam 
şi aveam năluciri. Mi se părea că revăd drumurile de multă 
vreme uitate, pe care le bătusem în copilăria mea. Mă 
vedeam la sărbătoarea polatciului, stând lângă tingirile 
pline şi cântând şi jucând, înaintea bărbaţilor şi fetelor, la 
sunetul unor tobe făcute din piele de cal de mare. Sau mi se 
părea că Passuk mă ţinea de mână şi că veghea lângă mine 
când mă culcam să dorm. De mă poticneam şi cădeam, mi 
se părea că ea mă ridică. Ea îmi arăta calea. 

Sitka Charley dete perdelele cortului la o parte. Era la 
amiază. 

Spre Sud, soarele dispărând după posomorâta colină 
Henderson, rezema pe orizont discul său îngheţat. De jur 
împrejur razele cu dinţi străluceau. Bruma împânzea 
văzduhul cu o reţea scânteietoare, ca nimbul ce înconjoară 
capul Domnului. La câţiva paşi de cort, pe marginea pistei, 
un câine lup, cu părul ridicat ţepi de frig, întindea botul 
ascuţit, urlând a moarte. 


LEGEA OMULUI ALB 


Valul căutătorilor de aur urca spre miază-noapte, în 
Alaska şi nu se putea ca Hans Nelson şi nevasta lui Edith săi 
să nu fie prinşi de flux şi târâţi spre Klondyke. Iloamna 
anului 1897 îi găsi la Dyea, dar cum nu aveau bani ca să-şi 
transporte echipamentul prin Trecătoarea Chicoot şi să-l 
îmbarce până la Dawson, Hans Nelson munci toată iarna în 
vechia lui meserie de tâmplar şi puse umărul la ridicarea 
oraşului-ciupercă Skaguay. Stătu în cumpănă, nehotărât şi 
toată iama auzi Alaska ispitindu-l. Golful Latuya îl chema 
mai tare decât toate şi vara lui 1898 îi găsi, pe el şi pe 
nevastă-sa, prin labirintul acelei coaste zdrenţuite în nişte 
luntri indiene, lungi de şaptezeci de picioare. Erau cu ei şi 
nu mai mulţi indieni şi trei albi. Pieile-Rogşii îi debarcară, pe 
ei şi calabalâcul lor, într-o scobitură singuratică a coastei, la 
vreo sută de mile la nord de Latuya-Bay şi se întoarseră la 
Skaguay. Cei trei albi rămaseră, căci făceau parte din 
expediţia proiectată. Fiecare pusese o parte egală pentru 
cumpărarea echipamentului şi câştigul trebuia iarăşi 
împărţit egal. Edith Nelson se angajase să facă bucate 
pentru toţi şi urma să primească şi ea partea ei ca un 
bărbat. 

Mai întâi doborâră nişte brazi şi clădiră o cabină cu trei 
încăperi. Paza cabinei era în sarcina Edithei. Bărbaţii, de 
partea lor, aveau să caute aur, ceea ce şi făcură şi să-l 
găsească, ceea ce iarăşi izbutiră. Nu dăduseră peste cine 
ştie ce comoară uimitoare, ci numai de un filon destul de 
sărăcăcios, care - după ceasuri lungi de trudă înverşunată - 
producea fiecăruia între cincisprezece şi douăzeci de dolari 
pe zi. Vara scurtă din Alaska ţinu mai mult ca de obicei. Ei 
se folosiră de acest lucru şi amânară înapoierea la Skaguay, 
până în ultima clipă. 


Dar atunci fu prea târziu; făcuseră o învoială cu o ceată 
de mai multe duzini de indieni din partea locului, ca să se 
alipească şi ei acestora din urmă, în călătoria lor de toamnă 
de-a lungul coastei. Siwashii aceştia aşteptaseră într-adevăr 
pe albi până nu se mai putuse, apoi plecaseră. Nu-i mai 
rămânea micei expediţii, decât să aştepte vreo ocazie. Între 
timp se apucară să spele aurul şi să-şi pregătească o 
provizie de lemne de foc. 

Vara indiană se lungise; dar deodată, ca o izbucnire 
neaşteptată de trompetă, îi surprinse iarna. Sosi într-o 
singură noapte şi minerii se treziră cu vântul care urla 
biciuind zăpada şi îngheţând apele. Venea viscol după viscol 
şi, între ele, să lăsase o tăcere pe care nu o întrerupea 
decât mugetul valurilor pe malul pustiit, unde spuma sărată 
înţurţura plaja cu ciucuri şi chiciură îngheţată. 

În cabină, toate, mergeau bine. Purcoiul de pulbere de 
aur cântărea cam cât ar trage la cântar vreo opt mii de 
dolari şi tovarăşii nu puteau fi nemulţumiţi. Bărbaţii îşi 
făcuseră un fel de şoşoni pentru zăpadă, vânaseră până-şi 
umpluseră de carne proaspătă cămara de merinde şi, în 
nopţile lungi, jucară nesfârşite partide de whist şi de pedro. 
Şi pentru că minele nu mai mergeau, Edith Nelson îi lăsă pe 
bărbaţi să facă ei focul şi să spele vasele, iar ea le cârpea 
ciorapii şi hainele. 

Nimeni nu se plângea, nici nu se certa în cabină şi ades 
se felicitau unul pe altul de fericirea întregii bande. Hans 
Nelson era liniştit şi prietenos, iar Edith câştigase de multă 
vreme adânca lui admiraţie pentru că ştia să se împace aşa 
de bine cu lumea. Harkey, unul din tovarăşi, de fel din 
Texas, lung şi slab, era de o mare amabilitate, neobişnuită la 
oamenii tăcuţi, de felul lui; şi atâta timp cât nimeni nu-i 
contrazicea teoria lui că aurul creşte ca iarba, era un 
camarad minunat. 

Al patrulea membru al bandei, Michael Dennin, stârnea, 
cu spiritul lui irlandez, veselia întregii gospodării. Era înalt, 
puternic, gata să-i sară ţandăra pentru lucruri de nimic, dar 


plin de voie bună care nu se dădea bătută nici sub 
greutatea şi sub încordarea celor mai rele momente. 

Al cincilea şi cel din urmă, Dutchy, se lăsa, fără nici o 
supărare, tachinat de toată banda. Mergea până într-acolo 
cu bunăvoința, încât îi făcea pe toţi el singur să râdă pe 
socoteala lui, numai ca să întreţină veselia. Se părea că-şi 
alesese ca rost al vieţii, să facă lumea să râdă. Nici o ceartă 
serioasă nu întunecase însă seninătatea micei familii şi cum 
fiecare putea de acum arăta peşin o mie şase sute de dolari 
ca produs al muncii dintr-o scurtă vară, între ei domnea o 
atmosferă de belşug bine hrănit şi sătul. 

Şi iată că Neprevăzutul se înfăţişă. 

Se aşezară tocmai la masă să ia breakfastul - gustarea de 
dimineaţă. Deşi trecuse acum de ceasurile opt (ora de 
breakfast fusese, se înţelege, întârziată de când nu mai 
aveau de lucru la mină), o lumânare înfiptă în gâtul unei 
sticle lumina încă masa. Edith şi Hans şedeau fiecare la un 
cap al mesei. Pe una din laturi, cu spatele către uşă, şedeau 
Harkey şi Dutchy. În faţa lor, locul era încă gol; Dennin nu 
sosise. 

Hans Nelson privi scaunul neocupat, clătină din cap agale 
şi, făcând pe prostul, zise: 

— El e totdeauna primul la înfulecat. Ce o fi păţit? Le 
pomenegşti că-i bolnav! 

— Unde a fi Michael? întrebă Edith. 

— S-a sculat niţeluş înaintea noastră, răspunse Harkey şi 
a plecat. 

Un zâmbet şiret lumină faţa lui Dutchy. Avea aerul că ştie 
pricina lipsei lui Dennin şi făcea chipurile pe misteriosul, pe 
când ceilalţi îl copleşeau cu întrebările. Edith se duse să 
arunce o privire prin odaia bărbaţilor şi se întoarse la masă. 
Hans o privi şi ea dete din cap spunând: 

— Niciodată n-a întârziat la masă. 

— Nu mai pricep, zise Hans; are o poftă de mâncare cât 
un cal. 

— A intrat în anul morţii, întări Dutchy, clătinând din cap. 


Şi toată lumea începu să glumească pe seama tovarăşului 
şi a acestei lipse a lui. 

— Păcat de el! zise Dutchy. 

— De ce? întrebară toţi într-un glas. 

— Bietul Michael - urmă să-l bocească Dutchy. 

— Ei, ce-i cu el? Ce are? întrebă Harkey. 

— Are, că nu-i mai este foame. I-a pierit foamea. Nu-i mai 
place crăpelniţa. 

— S-o crezi tu! pufni în râs Harkey. Nu vezi cum îşi 
înfundă capul până peste urechi în strachină? 

— Numai aşa, ca să nu se arate nepoliticos cu madam 
Nelson, îi tăie vorba Dutchy. Las' că ştiu eu ce spun. Cuel 
nu-i a bună... De ce nu-i aici?... Pentru că a plecat. De cea 
plecat? Ca să-şi facă poftă de mâncare. Cum îşi face 
poftă?... Umblă încoa şi-ncolo cu picioarele goale prin 
zăpadă! Ehei, nu ştiu eu?... Întocmai cum fac bogătaşii 
ghiftuiţi, care aleargă după poftă, când au pierdut-o. 
Michael are o mie şase sute de dolari. De-aia, pesemne, i-a 
pierit pofta de mâncare. lar acum, fuge după ea. Deschideţi 
numai uşa şi o să-l vedeţi cu picioarele goale în zăpadă. Dar 
pofta de mâncare n-o s-o vedeţi; şi-aici e buba. Când o da el 
cu ochii de pofta de mâncare, o s-o înşface şi o să vie cu ea 
la masă. 

Cu prostiile lui, Dutchy îi făcu pe toţi să pufnească în râs. 
Dar nu se potoli bine zgomotul râsului, când uşa se deschise 
şi Dennin intră. Se întoarseră să-l vadă. inea în mână o 
puşcă. În timp ce îl priveau însă, el duse arma la ochi şi 
trase de două ori. La primul foc, Dutchy căzu cu faţa pe 
masă răsturnând ceaşca cu cafea şi rămase nemişcat, cu 
părul lui galben plutind în zeama din strachină. Cu fruntea 
apăsând marginea farfuriei aceasta i se lipise de păr şi se 
ţinea drept în sus, făcând un unghi de 45*... Harkey sărise 
în picioare, când al doilea foc pocni. Se prăbuşi cu faţa pe 
duşumea, icnind un „Doamne”! care gâlgâi şi i se topi în 
gâtlej. 


Era Neprevăzutul! Hans şi Edith rămaseră trăsniţi. 
Şedeau la masă, cu corpul ţeapăn, cu ochii holbaţi, fascinaţi 
de ucigaş. Ei îl vedeau nelămurit prin fumul prafului de 
puşcă şi în tăcerea sinistră nu se auzea decât picureala 
zemii vărsate de Dutchy, care se scurgea, pe podele. Dennin 
deschise culasa armiei şi zvârli tuburile goale ale cartuşelor. 
Ţinând puşca în mâna dreaptă cu cea stângă scormonea 
prin buzunar ca să scoată alte cartuşe. 

Era gata să le vâre în culasă, când Edith Nelson se trezi 
din buimăceală. Vedea bine că Dennin avea de gând să-i 
omoare, pe Hans şi pe dânsa. Timp de poate trei secunde 
fusese orbită şi paralizată de înfăţişarea îngrozitoare şi de 
neînchipuit sub care se arătase Neprevăzutul. Dar 
numaidecât ea fu la înălţimea împrejurărilor şi se pregăti 
de luptă. Şi luptă cu fapta, căci se azvârli ca o pisică pe 
ucigaş înhăţându-i legătura de la gât cu amândouă mâinile. 
Izbitura corpului ei îl făcu să se clatine câţiva paşi înapoi. 
Încercă să se de stare de ea şi să nu scape arma din mână. 
Treaba nu era însă uşoară, căci trupul vânjos al femeii 
devenise ager ca o pisică. Ea se aruncă într-o parte şi 
ţinându-l mereu de gât, fu cât pe ce să-l îngenunche. 

El sări iar în picioare, se înţepeni bine şi începu să se 
învârte repede-repede ca o sfârlează. Ea nu-l slăbi; corpul 
ei descria un cerc, ca un vârtej în jurul lui, aşa de tare, încât 
picioarele-i nu mai atingeau duşumeaua; se învârtea în aer, 
dar mâinile îi erau mereu încleştate în beregata lui. Un 
scaun opri vârtejul; om şi femeie căzură pe duşumea, 
zbătându-se cu turbare şi căderea îi rostogoli până în 
mijlocul odăii. 

Hans Nelson rămăsese în urma nevestei sale cu o 
jumătate de secundă; lucrarea spiritului şi a nervilor lui era 
mai înceată. Organismul lui, mai puţin fin, avu nevoie de o 
jumătate de secundă mai mult, în faţa neprevăzutului, ca să 
se dumirească, să ia o hotărâre şi să lucreze. Edith sărise 
pe Dennin şi-l înhăţase de gât, când Hans se ridică în 
picioare. Dar el nu avea stăpânirea de sine a ei: era prins 


de o furie oarbă, de o turbare fioroasă. În clipa în care se 
sculase de pe scaun deschise gura şi scoase un strigăt, 
jumătate răcnet, jumătate răget. Vârtejul celor două trupuri 
se şi pornise când, răcnind şi mugind, el sări după ei şi-i 
ajunse, tocmai când se rostogoleau pe podea. Hans se zvârli 
asupra bărbatului şi începu să care nebuneşte cu pumnii în 
el. Lovituri de baros nu altceva. Când Edith simţi că 
loviturile cu care răspundea Dennin se muiau, îl slăbi din 
mâini şi se dete în lături. Ea rămase pe podea gâfâind şi 
privea. Loviturile furioase cădeau ca grindina, dar Dennin 
părea că nu le mai bagă în seamă şi nici nu mai mişca. 
Atunci ei îi veni în gând. Că poate omul îşi pierduse 
cunoştinţa. Îi strigă lui Hans să se oprească, îi mai strigă 
odată; dar el nu se sinchisea, nu-i auzea glasul. Femeia îl 
apucă cu putere de braţ, dar asta nu-l încetini decât foarte 
puţin din treabă. 

Ea nu raţionase imboldul, care o împingea să oprească 
braţul lui Hans. Nu era nici vreun sentiment de milă, nici 
acel „Să nu faci asta” al religiei. Era mai degrabă un 
sentiment al legii, al moralei rasei sale şi a tot ce o 
înconjurase în tinereţe, care o împingea acum să-şi pună 
trupul între bărbatul ei şi ucigaşul lipsit de apărare. Numai 
în clipa în care îşi dete seama că loveşte în nevasta lui, Hans 
se opri. El se lăsă împins în colo de ea, aşa cum un câine 
fioros dar supus ascultă de stăpân. Asemănarea mergea 
chiar mai departe: În fundul beregatei lui, ca în aceea a 
unei fiare, furia lui Hans răgea, mârâia. Şi de câteva ori 
dădu semne că vrea să se repeadă din nou asupra prăzii. 
Numai că nevastă-sa îl împiedica, punându-i-se repede în 
cale. 

Edith îl făcu încetul cu încetul să dea tot mai mult înapoi. 
Niciodată nu-l văzuse în aşa hal şi acum. Mai mare îi era 
frica de el, decât de Dennin, în toiul bătăliei. Nu-i venea a 
crede că acea fiară turbată era Hans al ei şi fu apucată 
deodată de teama instinctivă; ca el să nu-i sfărâme mâna 
între dinţi, ca un animal sălbatec. Timp de mai multe clipe, 


Hans se aţinu când din dreapta, când din stânga, ferindu-se 
să-i facă femeii vreun rău, dar încăpățânat în dorinţa lui de 
a sări iar la atac. 

Ea însă nu-l slăbi, până ce nu văzu că începe să se 
cuminţească şi că s-a astâmpărat. 

Amândoi se ridicară. Hans se clătină rânjind până la 
perete, în care se propti. În gâtlejul lui mârâitul mai ţinu 
câteva clipe, apoi se stinse. 

Momentul reacției sosise. Edith, în mijlocul odăii, îşi 
frângea mâinile, gâfâind, cu inima zvâcnitoare, cu trupul 
întreg prins de un tremur. 

Hans nu vedea nimic, dar ochii Edithei priveau nebuneşte 
fiecare amănunt al scenei care se desfăşurase. Dennin 
zăcea lungit jos, fără mişcare. Scaunul răsturnat în vârtejul 
smintit, lângă el. Peste ea, arma, având culasa încă 
deschisă. Cele două cartuşe îi scăpaseră jos din mână; n- 
avusese răgazul să le bage în puşcă şi le ţinuse până ce-şi 
pierduse cunoştinţa. 

Harkey era întins cu faţa la pământ, aşa cum căzuse, iar 
Dutchy sta tot aplecat pe masă, cu moţul de păr galben în 
zeamă şi cu farfuria rămasă aşa în unghi de 45*. Farfuria 
înţepenită în poziţia asta, o fascina. Cum de nu cădea? Era 
caraghios: nu era în firea lucrurilor ca o farfurie de ciorbă, 
să stea aşa ridicată pe o masă, chiar dacă acolo un om-doi 
fuseseră ucişi. 

Ea se întoarse spre partea unde se găsea Dennin, dar 
ochii ei reveniră curând la farfuria în echilibru. Prea era 
caraghios lucru! Fu prinsă de o nevoie isterică să râdă. 
Atunci băgă de seamă tăcerea şi uită de farfurie, simțind un 
dor grozav ca ceva să se întâmple. Picureala monotonă a 
zemii pe podea mărea mai mult tăcerea. De ce oare nu 
făcea Hans nimic, nu spunea nimic? Ea se uită la el şi dete 
să-i vorbească, când, deodată i se năzări că limba nu mai 
voia să-şi îndeplinească slujba obicinuită. Simţi în gâtlej o 
durere ciudată, gura îi era uscată şi zgrunţuroasă. Singurul 


lucru pe care-l putea face, era să se uite la Hans, care o 
privea şi el. 

Deodată tăcerea fu sfâşiată de un zgomot ascuţit, 
metalic. Ea dădu un țipăt şi privi spre masă: căzuse farfuria. 
Hans oftă ca trezit din somn. Zgomotul farfuriei, îi readuse 
la viaţă, într-o lume nouă. Cabina cuprindea această lume 
nouă, în care de acum aveau să trăiască şi să sie mişte: 
cabina cea veche dispăruse pentru totdeauna. Orizontul 
vieţii lor era cu totul nou şi străin. 

Neprevăzutul îşi aşternuse vrăjile pe faţa lucrurilor 
schimbând perspectiva, jucându-se şi jonglând cu valorile 
lucrurilor şi amestecând realitatea cu imposibilul într-o 
zăpăceală şi încurcătură turburătoare. 

— Doamne sfinte, Hans! fură primele cuvinte ale Edithei. 

El nu-i răspunse, dar holbă la ea ochii plini de groază. 
Apoi, domol, privirile începură a-i rătăci prin odaie, pentru 
prima dată şi-şi dădu seama de amănunte. După aceea îşi 
puse şapca în cap şi se îndreptă spre uşă. 

— Unde te duci? îl întrebă Edith chinuită de spaimă. 

Cu mâna pe clanţă, el se întoarse şi spuse: 

— Să sap gropile. 

— Nu mă lăsa, Hans, singură - ochii ei făcură înconjurul 
odăii - cu ce e pe aici. 

— Gropile tot trebuie făcute, acu ori mai târziu. 

— Dar nici nu ştii câte!... întâmpină ea disperată. Îi văzu 
şovăirea şi adaogă: 

— Ori cum merg şi eu cu tine, să-i ajut. 

Hans se trase înapoi până la masă şi maşinaliceşte curaţi 
mucul lumânării. Apoi împreună, făcură o inspecţie. Harkey 
şi Dutchy erau morţi amândoi, morţi, de-ţi făceau groază, 
din cauza focurilor trase de la un pas. 

De Dennin, Hans nu voi să se apropie şi Edith fu silită să-l 
cerceteze singură. 

— N-a murit, zise ea către Hans. 

Se aplecă mai mult peste ucigaş şi-l privi. 


— Ce ai zis? întrebă Edith, auzind o mormăială 
nedesluşită în gâtlejul bărbatului ei. 

— Am zis că... e mai mare ruşinea că n-am putut să-l dau 
gata, răspunse el. 

Edith sta tot plecată deasupra corpului. 

— Pleacă de lângă el, porunci Hans crunt. 

Ea îl privi speriată. Între timp el ridicase de jos puşca lui 
Dennin şi o încărcă. 

— Ce umbli să faci? strigă ea, ridicându-se dintr-odată. 

Hans nu răspunse dar îl văzu că ia arma la ochi. Atunci 
apucă ţeava cu mâna şi o abătu în sus ţinând-o aşa vârtos. 
El răcni răguşit: 

— Lasă-mă! şi încercă să-i smulgă arma Dar ea se 
apropia şi se agăţă de el. 

— Hans, Hans, trezeşte-te! Nu fii nebun! 

— A omorât pe Harkey şi pe Dutchy, trebuie să-l omor. 

— Nu se cade, Hans! Avem legi! 

Un hohot de râs rânjit îi arătă Edithei cât de puţin îi păsa 
lui Hans de puterea legii, într-un astfel de ţinut, apoi el 
repetă agale, fără îndârjire, încăpățânat: 

— A omorât pe Dutchy şi pe Harkey! 

Vreme îndelungată ea discută cu el; dar argumentele nu 
veneau decât dintr-o singură parte; el se mulțumea să 
bâiguiască iar şi iar: 

— A omorât pe Dutchy şi pe Harkey! 

Dânsa nu se putea sustrage educaţiei pe care o primise 
de mic copil şi nici influenţei sângelui din vine. Ea 
moştenise legea şi pentru ea o purtare dreaptă însemna 
împlinirea legii. Nu vedea cu putinţă alt drum de urmat. 
Luând locul legii, Hans nu putea fi mai îndreptăţit decât 
însuşi Dennin. Încă un păcat, repeta dânsa, nu îndreaptă pe 
cel dintâi. Pentru pedepsirea lui Dennin nu era decât o 
singură cale: legea obştească. În cele din urmă Hans se 
muie. 

— Bine. Fă cum vrei. Fă-ţi de cap. Dar să vezi că mâine, 
poimâine, o să ne omoare el pe noi, pe mine şi pe tine. 


Ea scutură din cap şi întinse mâna cerându-i arma. El, 
gata să i-o dea, avu o clipă de codire şi se rugă: 

— Lasă-mă, zău, să-l omor... 

Din nou ea dădu din cap şi el vru tocmai să-i întindă 
arma, cana, uşa se deschise şi un indian intră fără să fi 
bătut la uşă. Un val de vânt şi de zăpadă intră cu el. Ei se 
întoarseră cu faţa la el, Hans ţinând încă puşca în mână. 
Nepoftitul prinse dintr-o privire toată scena, dar nici nu 
clipi: văzu cei doi morţi şi pe rănit, dar pe faţa lui nu se ivi 
nici un fel de uimire, nici măcar curiozitate. Harkey era 
culcat la picioarele lui, dar el nu-l băgă în seamă. Întrucât îl 
privea pe el, corpul lui Harkey nici nu exista. 

— Straşnic vânt, fură primele lui cuvinte - în loc de: 
bună-ziua. Ce mai faceţi? Sunteţi bine, sănătoşi? 

Hans, tot cu puşca în mână, era sigur că indianul îl lua pe 
el drept autor al crimelor, aruncă o privire rugătoare către 
nevastă-sa. Ea zise, cu o voce care trăda sforţarea. 

— Bună ziua, Negook. Nu, prea bine. De greu necaz am 
dat. 

— Păi, rămâneţi cu bine, mă duc, tare grăbit, zise 
indianul şi fără ca să aibă aerul de a fi câtuşi de puţin 
grăbit, trecând tacticos peste băltoaca roşie de pe podea, 
deschise uşa şi ieşi. 

Bărbatul şi femeia se uitară unul la altul. Hans gâfâia: 

— Crede că isprava am făcut-o noi, eu! 

Edith, un moment, rămase tăcută. Dar numaidecât - ca 
femeie care nu-şi pierde lesne capul - zise scurt: 

— Ce ne pasă de ce crede el? De asta, ne-om îngriji mai 
încolo. Deocamdată să-l legăm bine pe Dennin, ca să nu 
poată fugi. 

Hans nu voi, în ruptul capului, să se atingă de Dennin; 
Edith atunci îl legă cobză, ea singură de mâini şi de 
picioare. Apoi dânsa şi cu Hans ieşiră în zăpadă. Pământul 
era îngheţat, rezista la loviturile de târnăcop. Atunci 
strânseră câteva uscături, măturară zăpada şi pe locul 
îngheţat făcură un foc. După un ceas, pământul se 


dezgheţase pe câteva degete adâncime. Înlăturară cu 
lopata partea muiată şi aprinseră acolo focul iar. Înaintau în 
adâncime, nu mai mult ca la două-trei degete pe oră. 

Fu o trudă aspră şi amarnică. Zăpada repezită de vânt nu 
lăsa focul să ardă cum se cade, iar crivățul îi biciuia, 
răzbind prin haine, îngheţându-le trupul. Vorbeau puţin, 
căci nu se putea auzi din cauza viforniţei. Se întrebau 
mereu, cam ce pricină l-o fi împins pe Dennin; în afară de 
asta însă se ţineau tăcuţi, copleşiţi de grozăvia tragediei. 

Pe la ceasul unu, aruncând o privire în spre partea 
cabinei, Hans dădu să înţeleagă că-i era foame. Dar Edith îi 
răspunse: 

— Nu, nu acuma Hans, n-aşi fi în stare să mă întorc 
singură în cabină în halul în care e, să gătesc mâncarea. 

La ceasurile două, Hans o întrebă dacă vrea s-o 
însoţească el; dar dânsa îl ţinu la lucru şi pe la patru, 
amândouă gropile erau săpate. Nu erau adânci, abia de 
vreo patru picioare, dar atâta era destul. Se lăsase noaptea. 
Hans luă sania şi cei doi morţi fură căraţi prin viscol şi 
noapte, spre mormintele lor îngheţate. Convoiul funebru n- 
avea nimic impozant, sania se scufunda prin troienele 
grămădite şi amândoi trăgeau din greu. Nici omul, nici 
femeia, nu mâncaseră nimic, din ajun şi erau rupţi de 
oboseală şi de foame. Nu aveau putere să ţie piept vântului 
şi din când în când viscolul îi trântea. De câteva ori se 
răsturnă şi sania şi fură nevoiţi să încarce din nou poverile 
lugubre. Ultima sută de picioare, ducea în sus pe o costişe 
aproape dreaptă. Trebuiră s-o urce în patru labe, ca 
animalele, făcând din braţele lor picioare şi înfigându-şi 
mâinile în zăpadă. 

Cu toate astea, în două rânduri, fură traşi înapoi de 
greutatea  săniei; alunecară şi căzură până în josul 
povârnişului, cu toţii, de-a valma, viii cu morţii, încurcaţi în 
şleaurile săniei. 

— Mâine, o să pun două cruci cu numele lor, zise Hans 
după ce gropile fură astupate. 


Edith plângea. Câteva crâmpeie de rugăciune ciuntite, fu 
tot ce putuse ea îngâna drept slujbă de înmormântare. Apoi 
bărbatul trebui s-o ducă aproape în braţe până la cabină. 

Dennin îşi venise în fire. Se zvârcolise şi se rostogolise în 
dreapta şi în stânga, făcând zadarnice sforţări ca să scape 
din strânsoarea frânghiilor. Şi privi pe Hans şi pe Edith cu 
ochi sclipitori, dar nu vorbi. Hans tot se încăpăţâna să nu-l 
atingă pe ucigaş şi, încruntat, se uita la Edith cum îl târâia 
pe duşumea spre odaia bărbaţilor. Dar cu toate opintirile ei, 
ea tot nu reuşi când fu vorba să-l ridice de jos, ca să-l urce 
în pat. 

— Mai bine m-ai lăsa să-l achit; n-am mai avea pe urmă 
cine ştie ce încurcături, bolborosi între dinţi Hans, mai 
încercând odată s-o înduplece. 

Dar Edith scutură din cap şi se aplecă iar deasupra 
sarcinii. Se miră când simţi că trupul se ridică uşor şi 
înţelese că Hans de mila ei pusese mâna să ajute. 

Apoi trebui curățată bucătăria. Dar podeaua striga 
mereu tragedia, până ce Hans, trase scândurile la rândea, 
încingând cu talaşul însângerat un foc în maşină. 

Zilele veneau şi plecau. Era în ele multă întunecime şi 
tăcere, întreruptă numai de viscolele şi tunetul care mugea 
pe plajă, unde talazurile îngheţau. Hans asculta de cele mai 
mici porunci ale Edithei. Ioată straşnica lui iniţiativă se 
topise, Ea rânduise un anumit fel de purtare faţă de 
Dennin; omul ei o lăsă să lucreze, cum ştia ea. Ucigaşul era 
pentru ei o ameninţare statornică. 

Se putea în tot minutul întâmpla, ca el să se libereze din 
legături şi trebuia de aceea să-l vegheze zi şi noapte. 
Bărbatul şi femeia şedeau lângă el cu arma încărcată. La 
început Edith încercă să facă de gardă opt ore, dar prea era 
mare încordarea; apoi, ea şi Hans făcură cu rândul, câte 4 
ore. Cum aveau nevoia să şi doarmă şi cum veghea ţinea 
ziua şi noaptea, tot timpul cât erau trezi le trecea cu paza 
lui Dennin. Abia de mai aveau vreme să-şi facă niţică 
mâncare şi să spintece lemne. 


După vizita aşa nelalocul ei a lui Negook, indienii ocoleau 
coliba. Edith îl trimise pe Hans la sălaşele lor, să-i roage să-l 
ia pe Dennin cu ei într-o barcă şi să-l ducă, de-a lungul 
coastei, până la cel mai apropiat sat de albi, sau până la 
antrepozitul vreunui trader; dar nu primiră. Atunci Edith se 
duse ca însăşi să-l vadă pe Negook, care era mai marele 
peste sătuc. Indianul vedea limpede răspunderea în care se 
vâra şi limpede şi amănunţit îi lămuri cum vedea el 
lucrurile: 

— E la mijloc aici o încurcătură de ale voastre, de ale 
albilor, nu una de Siwashi. Dacă oamenii mei v-ar da o mână 
de ajutor, treaba asta devine o daraveră Siwash. Când o 
chestie a albilor se amestecă cu una a Siwashilor se face o 
daraveră mare de tot, care nu se mai poate pricepe şi care 
nu se mai isprăveşte. Să te bagi în daraveri nu face. 
Oamenii mei nu fac nici un rău. De ce v-ar ajuta şi s-ar vâri 
iac-aşa din senin în bucluc? 

Atunci Edith se înapoie în cabina ei tragică şi la veşnicele 
ei vegheri, cu rândul, de câte patru ceasuri. Uneori, pe 
când era de streajă şi şedea lângă prizonier cu arma 
încărcată pe genunchi, ochii îi se împăienjeneau şi 
adormea. Ea se trezea totdeauna cutremurându-se 
înhăţând arma, cu ochii ţintă la el. Adevărate zguduiri 
nervoase, care n-o puteau duce la nimic bun. Avea atâta 
spaimă de el, încât, chiar trează, nu se putea ţine să nu 
tresară toată şi să nu apuce puşca, de cum mişca dânsul, 
cât de cât, sub pătură. 

Edith clocea o criză de nervi şi o ştia. Începură mai întâi 
să i se bată ochii şi era nevoită să-i închidă ca să-i mai 
liniştească; ceva mai târziu, pleoapele fură cuprinse de o 
clipeală nervoasă pe care nu o putea stăpâni. Dar ceea ce 
«făcea încordarea de nervi mai greu de îndurat, era, că nu 
putea uita scena tragediei. Simţea aceeaşi groază ca şi în 
prima dimineaţă când Neprevăzutul intrase în cabină şi 
pusese stăpânirea pe ea. 


Hans era atins în alt chip. Pe el îl hărţuia gândul 
neadormit că era datoria lui să-l omoare pe Dennin şi, ori 
de câte ori îl păzea pe prizonierul lor legat sau se afla lângă 
el, Edith tremura de teama, ca Hans să nu adauge încă o 
crimă la isprăvile din cabină. 

Hans îl înjura într-una păgâneşte pe Dennin şi se purta 
crunt cu el. Faţă de Edith încerca să-şi ascundă pornirea 
ucigaşe ce-l stăpânea şi-i spunea: 

— Ai să vrei tu, curând, să-l omor, dar atunci n-o să vreau 
eu. M-aş îmbolnăvi. 

Totuşi, în repetate rânduri, ea se strecură în odaie, când 
nu era rândul ei de pază şi surprinse pe cei doi oameni 
ţintindu-se din ochi unul pe celălalt, neclintiţi, fioroşi, fiare 
sălbatice amândoi. Pe faţa lui Hans se citea pofta de a 
ucide; pe a lui Dennin, cruzimea şi furia şoarecelui prins în 
cursă. Atunci ea ţipa: 

— Hans, deşteaptă-te! 

Şi el îşi venea în fire, dat pe faţă, ruşinat, dar fără căinţă. 

Şi atunci Hans deveni un alt factor al problemei pe care 
Neprevăzutul o pusese Edithei Nelson. La început, era 
numai chestia, ce cale trebuia urmată în ceea ce-l privea pe 
Dennin şi, părerea ei era, că trebuia ţinut prizonier până 
ce-l vor fi putut preda unui Tribunal în drept să-l judece. 
Dar de acum, intra în joc însuşi Hans şi femeia vedea că era 
vorba aci de minţile şi viaţa lui. Nu-i trebui mult ca să mai 
descopere că şi puterile şi rezistenţa ei, deveneau o lăture a 
problemei. Începea s-o răpună povara încordării; braţul ei 
avea smuciri şi tremurături involuntare. Mâncarea-i scăpa 
din lingură şi nu se mai putea încrede în braţul ei suferind. 
Bănuia că trebuie să fie vreo formă de epilepsie şi se 
întreba înspăimântată, până unde ar putea s-o ducă. Ce s-ar 
întâmpla dacă ea s-ar nărui biruită? Şi vedenia pe care i-o 
arăta un viitor foarte cu putinţă, când Dennin şi Hans ar fi 
rămas singurii locuitori ai cabinei, îi mărea încă şi mai mult 
grozăvia chinului. 


La sfârşitul zilei a treia, iată că Dennin începu să 
vorbească. Prima lui întrebare fu: 

— Ce aveţi de gând să faceţi cu mine? 

Şi întrebarea asta o repeta în fiecare zi şi de mai multe 
ori pe zi. Edith răspundea de fiecare dată, că va fi negreşit 
pedepsit după slova legii. La rândul ei, dânsa-i punea zilnic 
întrebarea: 

— De ce ai făcut omule, ce ai făcut? 

La care el nu răspundea nici odată. 

Mai mult încă, întrebarea asta îl înfuria cumplit; turba şi 
se zvârcolea în frânghiile care îl legau. Îi ameninţa cu câte 
şi mai câte, pentru când o fi el scăpat, lucru de care-i 
încredinţează el că se va întâmpla, mai curând ori mai 
târziu. În clipe de acelea, ea ridica cele două cocoaşe ale 
armei şi se ţinea gata să-l întâmpine cu un plumb omorâtor, 
dacă ar fi reuşit să se dezlege şi tremurând toată, gâfâind 
de emoție şi încordare, îl silea să-şi întoarcă faţa-n colo. 

Dar, de la o vreme, Dennin se făcu mai mlădios. 

Ea îşi dădu socoteală, că-l obosea statul nemişcat pe 
spate. Începu să ceară şi să se roage să fie dezlegat. i 
făgădui marea cu sarea: că n-o să le facă niciun rău, căo să 
se ducă el însuşi într-un sat de pe coastă să se predea 
autorităţilor, că o să le dea partea lui de aur şi o să plece 
undeva, în inima pustiei fără să se mai întoarcă vreodată în 
mijlocul civilizaţiei. Ba că o să se omoare el singur de l-ar 
lăsa numai liber. Aceste rugi se sfârşeau de obicei cu 
furioase şi involuntare izbucniri, aşa de grozave, încât îl 
credea apucat de un acces de nebunie. Dar ea dădea 
hotărât din cap, neprimind să-i redea libertatea pentru care 
îşi ieşea atâta din fire. 

Săptămâni trecură; el devenea din ce în ce mai 
împăciuitor. Osteneala părea că-l domolea tot mai mult. 

— Ce obosit sunt, ce obosit! şoptea el, rostogolindu-şi 
capul pe pernă dintr-o parte în altă, ca un copil necăjit. De 
la o vreme începu să ceară blajin, moartea, rugându-se de 


ei să fie omorât pe dată, cerând ca Hans să-i puie capăt 
chinurilor, ca să se poată în sfârşit odihni în pace. 

Situaţia devenea de nesuferit. Edith se simţea din ce în 
ce mai nervoasă şi ştia că criza putea veni dintr-un moment 
într-altul. Nici nu mai apuca să aţipească de-a binelea, căci 
era urmărită de teama, ca Hans să nu cadă pradă maniei lui 
şi să-l omoare pe Dennin în somn. Deşi intraseră în 
Ianuarie, luni întregi mai trebuiau să treacă înainte ca un 
vapor să se arate întâmplător prin partea locului. Mai mult 
încă, ei însuşi făcuseră socoteala să petreacă toată iarna în 
cabină şi rezervele de hrană erau pe sfârşite. 

Hans pe de altă parte, nu putea pune la loc, cu vânatul, 
ceea ce se consuma. 

Erau  înlănţuiţi de cabină, de nevoia de a-şi păzi 
prizonierul. 

Trebuia făcut ceva. Ea o ştia. Se căzni să cumpănească 
din nou problema; ea nu se putea dezbăra de moştenirea 
ce-i lăsase rasa ei: de legea care îi sta în sânge şi 
învăţăturile primite. Ştia că orice ar face, trebuia să urmeze 
legea; şi în timp ce ucigaşul se zvârcolea şi viscolul mugea 
afară, ea făcu originale cercetări sociologice şi găsi ea 
însăşi obârşia şi evoluţia legii. Îi veni în minte ideea că 
Legea nu era decât judecata şi voinţa unui grup; numărul 
celor ce-l formau n-avea nici o importanţă. Există grupuri 
mici - îşi spunea ea în raţionamentul ei - ca Elveţia şi altele 
mari, ca Statele Unite. Mai mult, grupul poate să fie cât de 
mic ar voi; dacă n-ar fi decât zece mii de oameni într-o ţară, 
judecata lor colectivă ar fi totuşi legea acestei ţări. Dacă-i 
aşa, oare un mănunchi de o mie n-ar putea forma un grup? 
Şi de ce nu o sută? De ce nu cincizeci? De ce nu cinci? De 
ce nu... doi? 

Propria ei încheiere o înspăimântă şi ea o discută cu 
Hans. La început el nu o pricepu, apoi, când înţelese, mai 
scoase un argument la iveală, care o convinse şi pe ea 
deplin. El pomeni de mitingurile de mineri în care toţi 


oamenii dintr-o anume localitate se adună, fac legea şi o 
aplică. 

Pot să nu fie adunaţi decât zece, cincisprezece oameni, 
spuse el, dar voinţa majorităţii dintre ei se schimbă în lege 
pentru cei zece, cincisprezece şi cel care calcă această lege, 
este pedepsit. 

Edith văzu în sfârşit limpede calea de urmat. Hans era de 
părerea ei. Amândoi formau aşa dar majoritatea acestui 
grup special de aici. Voința grupului era ca Dennin să fie 
spânzurat. Întru executarea acestei hotărâri, Edith se căzni 
să ţie în seamă formele obicinuite; dar grupul era aşa de 
restrâns, că Hans şi ea fură nevoiţi să servească şi de 
martori şi de juraţi şi de judecători... şi chiar de executori. 

În toată forma cuvenită, ca acuză pe Michael Dennin de 
crima, de omucidere făptuită asupra lui Dutchy şi a lui 
Harkey. Şi prizonierul întins pe pat, ascultă mărturia, întâi a 
lui Hans, apoi a Edithei. El refuză să se apere şi rămase 
tăcut când ea îl întrebă dacă avea ceva de spus întru 
dezvinovăţirea lui. 

Ea şi Hans, fără să se ridice, rostiră un verdict de 
culpabilitate. Atunci, în calitate de judecător, ea pronunţă 
sentinţa. Vocea îi tremura, pleoapele-i clipiră, braţul stâng 
zvâcni, dar ea merse până la capăt: 

— Michael Dennin, eşti osândit la moarte: peste trei zile 
vei fi spânzurat, de către Curtea de judecată. 

Aceasta era verdictul. Condamnatul lăsă să-i scape, fără 
voie, un suspin de uşurare, apoi râse sfidător şi zise: 

— Cred că atunci blestematul de pat n-o să-mi mai roadă 
spinarea şi asta mă consolează. 

De îndată ce sentinţa fu pronunţată, se simţiră parcă 
uşuraţi; aceasta se vedea mai ales la Dennin. Toată răutatea 
şi sfruntarea lui se topiră şi, comunicativ, vorbi cu 
temnicerii lui, dând chiar la iveală sclipiri de spirit, ca 
odinioară. Găsi o plăcere din ce în ce mai mare în 
ascultarea Bibliei pe care Edith i-o citea. Ea îi citi Noul 


Testament şi îl interesă mult fiul risipitor şi tâlharul de pe 
cruce. 

În ajunul zilei hotărâte pentru execuţie, când Edith îi 
puse întrebarea ei obicinuită: „De ce ai făcut fapta aceea?” 
Dennin răspunse: 

— E simplu. Socoteam să... 

Dar ea îi tăie vorba spunându-i să aştepte şi se duse în 
grabă la patul lui Hans. Nu era rândul lui de gardă şi, trezit 
din somn, îşi frecă ochii bolborosind. Edith îi zise: 

— Du-te şi adu-l încoace pe Negook şi pe încă un indian. 
Michael vrea să se spovedească; sileşte-i să vie încoa. Ia 
puşca cu tine şi adu-i cu puşca întinsă de ar fi nevoie. 

O jumătate de oră după aceea, Negook şi unchiul lui, 
Hadikwan, intrară în camera mortuară, cam fără voie, 
împinşi de Hans înarmat cu puşca. 

— Negook, grăi Edith, nu vă vâr în nici o supărare nici pe 
dumneata, nici pe ceilalţi ai voştri. lot ce vă cer e, să 
ascultați şi să încercaţi să înţelegeţi. 

În felul acesta, Michael Dennin, osânditul la moarte, se 
spovedi în faţa lumii de crima lui. În timp ce vorbea, Edith 
scria; indienii ascultau, iar Hans păzea uşa ca martorii nu 
cumva să fugă. 

Dennin povesti că, de cincisprezece ani nu mai fusese pe 
acasă şi gândul lui de toată clipa era să nu se întoarcă decât 
cu mult bănet şi să-i asigure maică-si un trai îndestulat 
pentru zilele ce mai avea de trăit. 

— Ei şi cum aş fi scos la capăt aşa ceva cu o mie şase sute 
de dolari? Mă gândeam cum aşi face să pun mâna pe tot 
aurul, pe toate cele opt mii. Aşa dar m-aş fi putut întoarce 
acasă biruitor. Nimic mai lesne, îmi spusei, decât să vă omor 
pe toţi, să dau veste la Skaguay, că v-au ucis indienii şi apoi 
s-o şterg în Irlanda. Şi mă pusei să vă omor pe toţi; dar, 
vorba lui Harkey, mi-am tăiat un porţie prea mare şi m-am 
înecat când să-l înghit. Iacă toată spovedania mea. Mi-am 
făcut datoria către diavol şi dacă Dumnezeu mi-o mai 


îngădui, mi-oi face, în ceasurile din urmă şi pe aceea către 
Dumnezeu. 

— Negook şi Hadikwan, aţi auzit vorbele omului alb? 
întrebă Edith pe indieni. Vorbele astea sunt aci pe hârtie şi 
voi trebuie să faceţi un semn pe hârtia asta, ca albii care 
vor veni mai târziu aci, să ştie că voi le-aţi auzit. 

Cei doi Siwashi puseră câte o cruce în dreptul numelui 
lor şi traseră cu degetul, primiră câte o citaţie ca să se 
înfăţişeze a doua zi cu tot tribul lor, spre a fi martori la tot 
ceea ce urma să se întâmple apoi li se dădu drumul să 
plece. Dennin fu dezlegat la mâini, vreme cât să semneze 
documentul. Atunci o tăcere umplu încăperea: Hans era 
turburat şi Edith nu se simţea bine. Dennin, pe spate, 
privea ţintă acoperişul, care avea încheieturile astupate cu 
muşchi. 

— Şi acum să-mi fac datoria câtre Dumnezeu, şopti el. 

Întoarse capul spre Edith şi-i zise: 

— Citeşte-mi din carte. 

Apoi, ca în glumă: 

— Poate că asta o să mă facă să-mi uit de pat. 

Ziua execuţiei se ivi senină şi rece. lermometrul arăta 
25" Fahrenheit sub zero şi un vânt îngheţat vâra frigul în 
oase. Pentru întâia oară după un şir de săptămâni, Dennin 
se ridica în picioare. 

Mugşchii lui stătuseră atâta vreme înţepeniţi şi era atât de 
dezvăţat să stea drept, încât abia se putea ţine în picioare. 
EI se clătină într-o parte şi într-alta ca un om beat, şovăi şi 
se prinse cu mâinile legate de Edith, ca să nu cadă. Îi zise, 
răzând slab: 

— Vezi bine, că sunt cam cu chef. lar după o clipă: 
oricum, sunt mulţumit că se isprăveşte. Patul ăsta m-ar fi 
dat cu siguranţă gata. Când Edith îi puse cascheta de blană 
pe cap şi i-o trase peste urechi, râse iar şi zise: 

— La ce te mai osteneşti? 

— E frig de îngheaţă pietrele, răspunse ea. 


— Ei şi ce o să-i pese junelui Michael Dennin, peste zece 
minute, dacă o să aibă o ureche-două, degerate? 

Ea se învârtoşase în gândul ei pentru ultima încercare, 
dar cuvintele lui fură o lovitură dată sângelui ei rece. Până 
atunci totul păruse un joc de fantome, ca un vis; dar 
adevărul brutal pe care el îl rostise o cutremură şi-i 
deschise ochii asupra celor ce aveau să se petreacă. 
Irlandezul băgă de seamă că era prăpădită, îi zise: 

— Îmi pare rău că te-am întristat cu prostiile mele. 
Glumeam. Azi e, dimpotrivă, zi mare pentru Michael Dennin 
şi e vesel ca un scatiu. 

Începu chiar să fluiere voios, dar fluieratul răsună 
lugubru şi se opri. 

— Tare aş vrea să am un popă, zise el îngândurat. 

Dar adăugă îndată: 

— Eh, prea-i cătană veche Michael Dennin, ca să-i mai 
ardă de lux când pleacă la bătălie. 

Era aşa de slăbit şi de dezvăţat cu umblatul încât de cum 
deschise uşa, mai că fu răsturnat de vânt. Edith şi Hans 
mergeau de o parte şi de alta şi-l sprijineau. Tot timpul el 
spunea la glume şi cerca să-i înveselească. Se opri un 
moment, pentru ca să aibă răgazul de a le spune că partea 
lui de aur să fie trimisă mamei sale, în Irlanda. 

Urcară greu costişa şi ajunseră la o mică poiană, între 
copaci. Aici solemni, în cerc, strânşi în jurul unui butoi 
aşezat cu unul din funduri în zăpadă, stăteau Negook şi 
Hadikwan şi toţi Siwasbhii, cu căţel şi purcel, veniţi să vadă 
legea omului alb. Nu departe, se căsca o groapă, pe care 
Hans o săpase în pământul dezgheţat cu ajutorul focului. 

Dennin aruncă o privire de cunoscător peste toate cele 
pregătite. Cercetă cu privire groapa, butoiul, grosimea 
frânghiei şi a crucii de care era prinsă frânghia. Şi zise: 

— Nici eu n-aşi fi fost în stare, să le fac mai bine, Hans, 
dacă le-aşi fi făcut pentru tine. 

Râse zgomotos de propria-i glumă, dar fata lui Hans, era 
aşa de împietrită de groază, că n-ar fi putut s-o mişte nici 


trâmbiţa judecății de apoi. Mai mult, îşi dăduse seama ce 
sarcină grozavă e să înlături de pe lumea asta o făptură 
omenească. În ce o privea pe Edith, ea îşi dăduse seama, 
dar asta nu-i făcea sarcina mai uşoară. lare se-ndoia că va 
avea tăria să ducă treaba până la capăt. Simţea un dor 
nebun să strige, să cheme ajutor, să se prăvălească în 
zăpadă, să-şi astupe ochii cu mâinile, să se întoarcă deodată 
şi s-o ia razna, la întâmplare prin pădure, să fugă ori unde, 
cât mai departe. Numai printr-o sforţare supremă a 
sufletului ei, se putea ţine dreaptă, să umble şi să facă ceea 
ce era de făcut. Şi, în vârtejul ăsta, îi era recunoscător lui 
Dennin pentru felul cum o ajuta. 

— Dă-mi mâna, îi zise el lui Hans şi acesta îl sprijini ca să 
se urce pe butoi. 

El se plecă apoi pentru ca Edith să-i poată petrece 
frânghia în jurul gâtului şi rămase drept în timp ce Hans 
ţinea frânghia întinsă peste cracă. 

— Michael Dennin, mai ai ceva de spus? întrebă Edith cu 
glasul limpede, dar tremurător fără voia ei. 

Dennin îşi frământă puţin picioarele pe butoi, plecă ochii 
sfiicios ca un om care-şi ţine prima cuvântare şi tuşi ca să-şi 
facă glas. 

— Sunt fericit că s-a isprăvit, zise el. V-aţi purtat cu mine 
creştineşte şi vă mulţumesc din toată inima pentru 
bunătatea voastră. 

— Atunci, Dumnezeu să te primească, pentru că te 
pocăieşti, grăi ea. 

— Da, răspunse el cu glas adânc, răspunzând glasului 
melodios al Edithei. Dumnezeu să mă primească, pentru că 
m-am pocăit! 

— Adio, Michael! exclamă ea cu o voce în care suna 
disperarea. 

Se aruncă cu toată puterea asupra butoiului, dar acesta 
nu se răsturnă. 

— Hans, repede, ajută-mă! strigă ea sugrumată. Simţea 
că ultima-i rămăşiţă de putere se duce şi butoiul se 


împotriveşte. Hans îi sări într-ajutor şi butoiul se răsturnă 
de sub picioarele lui Michael Dennin. 

Ea se întoarse cu spatele, astupându-şi urechile cu 
degetele. Apoi începu să râdă aspru; râs amar, metalic; şi 
Hans auzindu-l, se sperie mai mult decât în tot timpul 
tragediei. Edith Nelson era răpusă. Dar chiar în această 
criză isterică, era conştientă, mulţumită de a se fi putut ţine 
bine până ce se îndeplinise totul. Se îndreptă, clătinându- 
se, în spre Hans. 

— Du-mă la cabină, Hans - izbuti ea să îngăime şi lasă-mă 
să mă odihnesc, să mă odihnesc, să mă tot odihnesc. 

Porni prin zăpadă, sprijinită de braţul lui Hans, care o 
ţinea să nu se năruie şi-i îndruma paşii. Dar indienii 
rămaseră locului, solemni, privind la urmările legii omului 
alb, care sileşte pe un om să se bălăbănească de o funie în 
vânt. 


DOUĂ LOVITURI DE CUŢIT 


I 


Săniile îşi cântau veşnicul lor scârţăit tânguios, hamurile 
câinilor pârâiau, clopotele conducătorilor bălăbăneau. 
Oamenii, ca şi animalele, erau obosiţi şi nimeni nu vorbea, 
fiindcă o pătură groasă de zăpadă proaspăt căzută, făcea 
drumul şi mai anevoios. Veneau de departe şi câinii, 
încărcaţi cu ciozvârte de „moose” îngheţate şi întărite ca 
gheaţa. Păreau că rămân ţintuiţi la suprafaţa moale a 
solului, cu o îndârjire, ca să zicem aşa, supraomenească. Se 
lăsă întunerecul, dar nu se putea aşeza o tabără pentru 
noapte. În mijlocul unei atmosfere cu totul calme, zăpada 
continua să cadă încetişor, nu în fulgi ci în cristale 
transparente, cu forme delicate. Era foarte cald, de-abia 
câteva grade deasupra lui zero şi oamenii nu se îngrijau de 
nimic. Malemute Kid şi Bettles îşi ridicaseră cozoroacele 
şepcilor şi primul îşi scoase chiar şi mănuşile. 

— Hue! Hue! striga mereu fiecare conducător, când sania 
lui părăsea deodată poteca şi se arunca peste picioarele 
câinilor, cu iuţeala unei corăbii repezite de vânt. 

În sfârşit zăriră lumina ferestrei cu ţiplă, care le anunţa 
odihna în coliba ospitalieră, cu sfârâitul unei ţigăi şi în 
fumegarea ocoalelor de ceai. 

Şaizeci de voci răguşite strigară în cor şi un număr egal 
de umbre cu bărbi lungi se aruncă asupra câinilor care 
trăgeau prima sanie. Poarta se deschise larg şi un om 
îmbrăcat în tunica roşie a ofiţerilor de poliţie îşi făcu drum 
cu multă greutate prin mijlocul potăilor furioase, lovind în 
dreapta şi în stânga cu capătul gros al biciului său, 
împărțind loviturile liniştit şi imparţial. 


Apoi oamenii îşi strânseră mâinile şi astfel, Malemute Kid 
fu întâmpinat cu bun-sosit în propria sa colibă, de un străin. 

Prince căruia îi erau îndatoraţi pentru plăcuta primire, 
pentru ceaiul cald şi pentru tigaia cu mâncare, se ocupa de 
oaspeţii săi. Erau aproape o duzină, formând o 
amestecătură de nedescris, o pestriţătură de oameni, aşa 
cum se văd în serviciul Majestăţi Sale, însărcinaţi cu 
aplicarea şi paza legilor sau cu transportarea 
corespondenţei poştale. Erau de rase diferite, dar viaţa ce 
duceau îi redusese la un acelaşi tip; corpuri slabe şi 
nervoase, muşchi de fier, feţe arse de soare, suflete curate, 
care se vădeau printr-un ochi limpede, privire hotărâtă şi 
sigură. Ei conduceau câinii Majestății Sale Regina, băgau 
frica în inima duşmanilor ei, se hrăneau din slabul tain ce li 
se dădea pentru munca lor şi erau fericiţi cu acest fel de 
viaţă. Cunoscuseră lumea, săvârşiseră multe isprăvi şi 
aveau, fiecare, partea sa de roman, necunoscută celorlalţi. 
Aici, în această colibă, se simțeau ca la ei acasă. 

Doi dintre călători, lungiţi pe patul lui Malemute Kid, 
cântau aceleaşi cântece, pe care le cântaseră strămoşii lor 
francezi, în zilele când, veniţi pentru prima oară pe 
teritoriul Nord-Estului, se căsătoriseră cu femei indiene. 
Patul lui Bettles era ocupat şi el de trei sau patru curieri 
voinici, care îşi alunecaseră picioarele sub cuvertură, 
ascultând povestea unui tovarăş, ce servise pe bordul unui 
vapor, atunci când Wolseleyii!+ întreprindea expediţia 
periculoasă, ce-l dusese la Khartoum. Când povestitorul 
obosi, un tânăr văcar vorbi de regi, de mari seniori şi de 
doamne, pe care le văzuse, pe când Buffalo Bill îşi făcea 
turneul prin capitalele Europei. Într-un colţ, vechi camarazi 
de campanii, dregeau hamuri şi vorbeau de zilele când 
insurecția domnea în voie în Nord-Est, în timpul domniei 
Regelui Louis Riel. Peste tot se auzeau glume grosolane şi 
zeflemele şi mai grosolane. Se povesteau aventurile 
periculoase ale conducătorilor de sănii, ca nişte lucruri de 


toate zilele, vrednice de a fi amintite doar datorită părţilor 
lor comice sau ridicole. 

Prince fu monopolizat de aceşti eroi necunoscuţi, care 
văzuseră cum se face istoria şi care priveau „măreţul” şi 
„romanticul” ca pe un lucru banal în întâmplările vieţii. El le 
dărui din preţiosul său tabac cu o risipă nepăsătoare; astfel 
se rupseră toate zăgazurile vechilor amintiri şi înviau 
poveşti mişcătoare, uitate de multă vreme. 

Când conversaţia încetă şi călătorii, după ce fumaseră 
ultima pipă, începură să desfacă curelele ce ţineau bine 
strânse blănile cu care trebuiau să se învelească în timpul 
somnului. Prince se întoarse către tovarăşul său, pentru ca 
să capete câteva desluşiri în privinţa unora şi altora din cei 
din colibă. 

— Ei, se cunoaşte ce nație e tânărul văcar, răspunse 
Malemute Kid, începând să-şi scoată opincile şi nu e greu să 
ghiceşti nici că tovarăşul lui este englez. Cât despre ceilalţi, 
sunt toţi copii de vagabonzi, aparţinând, D-zeu ştie, câtor 
rase diferite. Ăşti doi de lângă uşă, aparţin adevăratei rase 
a ţării, băştinaşe sadea. Adolescentul cu eşarfa şi ciorapi de 
lână - observă pleoapele lui şi forma fălcii sale, lasă să 
ghiceşti că un scoţian a plâns pe sânul mamei sale, în coliba 
lui afumată. lar băiatul acesta drăguţ, care îşi aşază 
legătura sub cap, este francez cu sânge amestecat. L-ai 
auzit vorbind, nu mistuie deloc vecinătatea celor doi indieni, 
fiindcă atunci când indigenii se ridicaseră sub comanda lui 
Riel, oamenii cu sânge curat s-au ţinut în rezervă şi de 
atunci ei se dispreţuiesc unii pe alţii. 

— Dar omul care şade lângă sobă, cine să fie? Are o 
înfăţişare tristă şi aş pune rămăşag că nu ştie englezeşte: n- 
a deschis gura toată seara. 

— 'Te-nşeli, cunoaşte destul de bine limba engleză. Ai 
urmărit privirea lui, când ascultă? Eu da! Nu-i nici o 
legătură de înrudire sau de sentimente între el şi ceilalţi. 
Când vorbeau aceia în dialectul lor, era uşor de văzut că nu 


înţelegea nimic aşa că mă întreb ce poate fi. Să încercăm a 
descoperi! 

— Pune câteva lemne în sobă, spuse Malemute Kid cu un 
ton de comandă şi cu o voce ridicată, privind omul în 
chestiune drept în fâţă. 

Acesta execută imediat ordinul. 

— A fost obişnuit undeva cu disciplina, spuse Prince cu 
glas încet. 

Malemute Kid aprobă cu capul, în timp ce se descălţa, 
apoi îşi făcu drum spre sobă, printre oamenii întinşi pe 
pământ. Acolo, îşi atârnă încălţămintea. În mijlocul opincilor 
celorlalţi călători. 

— Când crezi că ajungi la Dawson? întrebă el pe 
necunoscut, pentru a-l face să vorbească. 

Acesta îl privi un moment, înainte de a răspunde: 

— Se zice că ar fi 75 mile; e adevărat? Am să fac probabil 
două zile. 

Era un foarte uşor accent străin în aceste vorbe, dar se 
vedea că nu căutase cuvintele. 

— Ai mai fost prin acest ţinut? 

— Nu! 

— Vii din Nord-Est? 

— Da! 

— Eşti născut acolo? 

— Nu! 

— Dar unde dracu te-ai născut că nu eşti din rasa nici 
unui călător de aici? De unde vii? Am mai văzut figuri ca a 
d-tale dar mi-e cu neputinţă să-mi amintesc unde. 

— Eu vă cunosc, răspunse străinul, pentru ca să abată 
cursul întrebărilor lui Malemute Kid. 

— Zău? Unde m-ai văzut? 

— De văzut nu v-am văzut niciodată, dar cunosc de mult 
pe prietenul dv., preotul din Pastilik. El m-a întrebat dacă v- 
am văzut. Mi-a dăruit şi provizii. Că eu nu mă opresc 
niciodată mult timp. V-a vorbit vreodată de mine? 


— D-ta ai fost acela care ai schimbat nişte blâni superbe 
de lutru, pentru nişte câini de înhămat? 

Omul făcu un semn afirmativ cu capul, îşi goli pipa şi se 
înfofoli mai bine în învelitorile lui, arătând astfel că nu mai 
doreşte să lungească vorba. 

Malemute Kid suflă lampa şi se vâri sub pături alături de 
Prince. 

— Ei, cine-i? întrebă acesta. 

— N-am putut alege mai nimic. A ocolit îndemânatec 
toate întrebările mele; pe urmă a amuţit deodată. Cu toate 
acestea, individul îmi aţâţă curiozitatea. Am mai auzit de el; 
acum opt ani, nu se vorbea prin partea locului decât de 
isprăvile lui. Trebuie să fie ceva tainic în toate astea. Venea 
în toiul iernii, din Nord, de la o depărtare de mai multe mii 
de mile, umblând de-a lungul mării de Behring şi călătorind 
repede, ca urmărit de diavol. Nimeni n-a ştiut niciodată de 
unde venise; dar desigur că străbătuse distanţe grozave, 
pentru că era cu desăvârşire istovit, când ceru provizii 
misionarilor suedezi. În golful Goldwin şi se informă de 
drumul ce trebuia urmat, pentru a ajunge în Sud. Ni s-au 
spus toate acestea mult mai târziu. 

În urmă, părăsi coasta şi se îndreptă spre canalul Norton; 
a trebuit să înfrunte viscole îngrozitoare; ieşi însă teafăr, de 
acolo unde mulţi alţii ar fi pierit. Se opri la Pastilik, ocolind 
Saint-Michel. Pierduse tot afară de doi câini şi era aproape 
mort de foame. Părea aşa de zorit, încât moş Roubeau îi 
dădu imediat provizii, dar nu putu să-i dea nici un câine, 
fiindcă aştepta sosirea mea, care îi permitea să facă o mică 
călătorie. Dar acest Ulysse avea destulă experienţă, ca să 
nu plece fără câini; rătăci prin împrejurimi mai multe zile, 
vădind o mare nelinişte. Avea pe sania lui un pachet de piei 
de lutru, minunat lucrate, de lutru de mare, care preţuiesc, 
ştii, greutatea lor în aur. Trăia pe atunci în Pastilik un 
negustor rus, un fel de Schylock, care avea câini de prisos. 
Nu trecu mult timp şi necunoscutul luă drumul spre Sud, în 
sania trasă de nişte câini straşnici. În paranteză, Schylock 


rămăsese stăpân pe pieile de lutru. Eu le-am văzut: erau 
splendide. Preţuindu-le, m-am putut încredința că fiecare 
câine îi adusese câte 10.000 de franci. Să nu crezi cumva că 
domnul necunoscut nu cunoştea valoarea pieilor de lutru! 
Era un fel de indian şi puţinele vorbe pe care le spunea, îl 
trădau că trăise printre albi. După topirea zăpezilor, ni s-a 
spus că plecase la Nuniwak, pentru a lua provizii. Pe urmă a 
dispărut cu totul şi e prima oară după 8 ani, când dă semne 
de viaţă. De unde venea. Şi unde se ducea? În ce scop 
venise de la aşa mari depărtări? Nimeni nu ştia. E indian, 
nu încape îndoială, dar e disciplinat, ştie să asculte, lucru 
extraordinar la un om de rasa lui. Altă taină a Nordului, 
problemă de dezlegat pentru tine, Prince. 

— Mulţumesc, am destule altele pe cap pentru moment, 
răspunse acesta. 

Malemute Kid adormi îndată, după cum dovedea 
respiraţia lui zgomotoasă. 

Cât despre tânărul inginer de mine, rămase mult timp 
pierdut în gândurile sale, cu ochii deschişi, fixaţi drept 
înainte. Şi când adormi, în sfârşit, creierul începu să 
lucreze: rătăcea prin singurătăţi înzăpezite, lupta cu câinii 
pe drumuri albe, nesfârşite şi vedea oameni trăind şi 


trudind şi murind, bieţii oameni. 
* 


X* X* 


A doua zi dimineaţa, cu mult înainte de a se face ziuă, 
conducătorii de sănii şi ofiţerii de poliţie porniră spre 
Dawson. Dar autorităţile care veghează pentru interesele 
Majestății Sale şi orânduiesc soarta celor mărunți, lăsară 
puţină odihnă curierilor, căci opt zile mai târziu, ei apărură 
din nou la Stuart River cu un mare număr de scrisori 
pentru Lacul Sărat. Câinii, ce-i drept, fuseseră înlocuiţi cu 
alţii, dar vezi că erau... câini. Oamenii erau aceeaşi şi 
trăgeau nădejde să găsească barem un adăpost gata 
aranjat unde să se poată odihni. 


Klondyke fiind un oraş nou al Nortland-ului, i-ar fi tras 
inima să vadă şi ei puţin acest „oraş al aurului”, unde 
pulberea de aur era tot atât de multă ca şi apa şi să se 
distreze în anumite localuri unde muzica şi dansul îi îmbia 
cu plăceri nesfârşite. Totuşi ci statură să-şi usuce 
încălţămintea şi să-şi fumeze pipele cu aceiaşi voioşie, ca şi 
cu prilejul celorlalte vizite ale lor de mai-nainte. Unul sau 
doi, mai îndrăzneţi, discutară, ce-i drept, de n-ar fi cu 
putinţă să dezerteze străbătând regiunea neexploatată a 
munţilor stâncoşi, în direcţia estului, pentru a ajunge, prin 
valea Mackenzie, la vechile lor exploatări, în ţinutul 
Chippewpan. Doi sau trei călători hotărâră chiar, să se 
întoarcă acasă pe această cale, la expirarea termenului lor 
de serviciu şi începură să-şi şi facă planurile drumului, cu 
aceiaşi plăcere cu care un orăşean ar face planul unei 
excursii pentru o Duminică la ţară. 

Omul cu pieile de lutru părea foarte agitat, cu toate că nu 
se amestecase de loc în discuţie. După câtva timp, el trase 
deoparte pe Malemute Kid căruia îi vorbi timp de câteva 
minute, încet. Prince privea curios din colţul său şi 
curiozitatea lui se mări, când îi văzu punându-şi căciulile şi 
mănuşile şi ieşind afară. Când se întoarseră, Malemute Kid 
puse cântarul său pe masă şi cântări cam şaizeci de uncii de 
pulbere de aur, pe care le vărsă în sacul necunoscutului. 

Şeful conducător de sănii se alătură şi el sfatului şi se 
luară unele hotărâri, cu aprobarea lui. 

A doua zi dimineaţa, întreaga ceată porni în susul 
fluviului, dar omul cu pieile de lutru rămase, se aprovizionă 
cu câteva livre de hrană şi îşi întoarse paşii spre Dawson. 

— Tot n-am putut să lămuresc lucrurile, spuse Malemute 
Kid, când îl întrebă Prince. Bietul indian dorea să 
părăsească serviciul, pentru un motiv oarecare. — desigur 
unul foarte puternic pentru el, cu toate că n-a vrut să-l facă 
cunoscut. Vezi, e ca la armată, s-a angajat omul pentru doi 
ani şi singurul mijloc de a-şi recâştiga libertatea, era 
răscumpărarea. Nu vroia să dezerteze şi ţinea mult să nu 


părăsească ţinutul. Luase această hotărâre, îmi spuse, încă 
sosind la Dawson; dar nimeni nu-l cunoştea, n-avea nici o 
leţcaie şi eu eram singurul om care i-a spus vreodată câteva 
cuvinte. Aşa că s-a adresat viceguvernatorului şi a aranjat 
lucrurile, în cazul când ar obţine de la mine banii trebuitori 
răscumpărării. Mi-a spus că mi-i va plăti într-un an şi, dacă 
aş vrea. Mi-ar descoperi locul unei mine de aur. El singur n- 
a fost niciodată acolo, dar ştie unde se găseşte. Când am 
ieşit adineauri afară, era gata să plângă. S-a rugat, a 
implorat, s-a aruncat la picioarele mele în zăpadă, până 
când l-am ridicat de acolo. Vorbea fără să se oprească ca un 
om ieşit din minţi, jurându-mi că muncea de mulţi ani 
pentru un scop. Unul şi acelaşi şi că nu putea renunţa azi la 
o speranţă, atât de mult timp hrănită. L-am întrebat despre 
ce era vorba, dar n-a vrut să-mi spună. Aveau tot dreptul, 
zicea el, să-l silească să rămână, ca să-şi vază mai departe 
de serviciul lui de curier; iar când se va întoarce apoi la 
Dawson, peste doi ani, va fi prea târziu! N-am văzut în viaţa 
mea un om aşa de disperat. Când i-am spus că am să-i 
împrumut banii de care avea nevoie, se aruncă din nou la 
picioarele mele, în zăpadă. 

Am vrut să fac cu el o învoială: să-mi plătească în 
merinde. Crezi c-a primit? Pentru nimic în lume n-a vrut! S- 
a jurat că-mi va da tot ce va găsi, mă va face bogat cum n- 
am fost niciodată, nici chiar în vis şi multe alte a mai 
îndrugat, tot în felul acesta. Un om care îşi riscă viaţa 
pentru o cantitate oarecare de merinde, îi vine de obicei şi 
mai greu să dea o parte din averea câştigată. Aici se 
ascunde ceva, Prince. O să auzim vorbindu-se de el, dacă 
rămâne în ţară. 

— Şi dacă s-ar face nevăzut pentru totdeauna? 

— Voi fi foarte trist, mai ales din pricina celor şaizeci uncii 


de aur. 
* 


X* * 


Odată cu nopţile lungi, revenise şi frigul şi soarele 
reîncepea vechiul său joc de-a v-aţi ascunselea, de-a lungul 
liniei înzăpezite de la orizontul Sudului, pe unde nu se mai 
auzise vreodată vorbindu-se despre debitorul lui Malemute 
Kid. 

Într-o dimineaţă rece din primele zile ale lunii Ianuarie, o 
sanie greu încărcată, sosi la coliba aşezată deasupra Stuart- 
River-ului. Sania era condusă de omul cu pieile de lutru; îl 
însoțea un om de o înfăţişare puţin obişnuită şi soţia 
acestuia. În ţinuturile aventurii şi riscului, nu se vorbea 
niciodată de noroc, de curaj, de pulbere de aur, fără să se 
pronunţe şi numele acestui om, numele lui Axel Gunderson. 
Acesta era eroul tuturor poveştilor în care era vorba de 
putere, de îndrăzneală sau de curaj, poveşti care circulau 
din lagăr în lagăr. lar când discuţia începea totuşi să 
lâncezească din nou, era de ajuns să se reamintească 
numele soţiei sale, care împărțea cu el şi grijile şi bucuriile, 
pentru ca să se însufleţească. 

Modelându-l pe Axel Gunderson, zeii îşi amintiseră de 
vechia lor dibăcie şi îl făcură în felul primilor oameni 
născuţi, atunci când pământul era încă tânăr; înalt de şapte 
picioare, se uita de sus la toată lumea. În pitorescul său 
costum, părea un rege din Eldorado. Pieptul, gâtul, 
membrele, erau ca ale unui uriaş. Pentru a susţine 
greutatea sa (aproape 300 livre de carne şi muşchi), îi 
trebuia încălţăminte mai mare cu aproape o şchioapă decât 
a celorlalţi oameni. Era straşnic zidit. Sprâncenele groase, 
falca masivă, ochii de un albastru foarte pal, vădeau un 
curaj cum rar se vede. Totul, pe faţa şi pe corpul lui, arăta 
că e vorba de o fiinţă a cărui unică lege este forţa. Părul 
lung şi des, de un galben ca al grâului copt, fâlfâia ca raze 
de lumină în noapte şi cădea în bucle groase pe haina sa de 
piele de urs. 

Văzându-l călcând pe poteca îngustă, cu pasul măsurat, 
la câţiva metri înaintea câinilor, te gândeai fără să vrei la 
vechii regi ai mării; şi când bătu cu capătul gros al biciului 


său în uşa colibei lui Malemute Kid, ai fi zis că e un pirat din 
mările Nordului, cerând poruncitor deschiderea porţilor 
unui castel. 

Prince cu braţele goale, care aminteau cele ale unei 
femei, arunca din timp în timp câte o privire asupra noilor 
sosiți, fiinţe atât de diferite, încât era greu să găseşti mai 
mult decât odată în cursul unei vieţi, trei inşi ca ei reuniți 
sub acelaşi acoperământ. Necunoscutul, pe care Malemute 
Kid, îl poreclise Ulysse, fireşte îi aţâţa mereu curiozitatea; 
dar Axel Gunderson şi nevastă-sa îl interesau mai mult 
decât orice. 

Ea se resimțea de pe urma drumului făcut în acea zi, căci 
de pe vremea când soţul ei scosese bogăţiile îngropate sub 
pământul îngheţat, ea se cam moleşise în colibe 
confortabile şi simţea acum o mare oboseală. Sedea 
odihnindu-se pe pieptul larg al bărbatului, după cum 
floarea delicată se lipeşte de zidul ce o protejează şi 
răspundea alene cuvintelor amabile ale lui Malemute Kid, în 
timp ce îndreptată din timp în timp către Prince, făcea să 
curgă sângele mai repede în vinele acestuia. 

Prince era un bărbat puternic şi zdravăn şi nu văzuse de 
mult timp nici o femeie. Aceasta de-aci era mai vârstnică 
decât el, era o indiană voinică, dar se înfăţişa cu totul altfel 
decât femeile din rasa ei: călătorise - se putea judeca din 
discuţie - şi nu numai că ştia lucrurile pe care le 
cunoscuseră şi femeile albe ci încă multe altele, de care 
aceste femei habar n-au. Se pricepea să prepare o masă din 
peşte uscat la soare sau să facă un pat în zăpadă şi îşi 
necăjea auditorii, descriindu-le ospeţe, fel de fel de bucate 
rare, care îi făceau să le lase gura apă şi de multe ori se 
aprindeau la vorbă la amintirea unor feluri delicioase de 
care ei aproape uitaseră. Cunoştea apucăturile moose-ului, 
ale ursului, ale vulpii albastre şi a amfibiilor sălbatece din 
mările Nordului şi trecea drept o măiastră în cunoaşterea 
pădurilor şi cursurilor de apă; urma lăsată pe cea mai 


subţire pătură de zăpadă îngheţată de un om, de o pasăre 
sau de o jivină, n-avea nicio taină pentru ea. 

Cu toate astea, Prince observă un clipit mucalit din ochi 
când o prinse citind regulile taberelor, reguli făcute de 
Bettles Nesătulul, atunci când avea sângele tânăr şi cald şi 
care erau remarcabile prin eleganta simplicitate şi humorul 
lor. Prince avea obiceiul să întoarcă inscripţia spre perete, 
înainte de sosirea unor oameni; dar cine ar fi putut bănui că 
această femeie indiană...? Puțin importă, era prea târziu 
acum. 

Aşa era femeia lui Axel Gunderson, femeie al cărei 
renume trecuse din gură-n gură, străbătând Northland-ul, 
dimpreună cu al bărbatului ei. La masă, Malemute Kid îi 
vorbi cu vervă, ca un vechi prieten şi Prince, ieşind din 
timiditatea sa, se alătură lui; ea le ţinu piept în această 
luptă inegală, în timp ce bărbatul ei, de o inteligenţă mai 
puţin vie, se mulțumea să-i aplaude. Era foarte mândru de 
ea, fiecare mişcare şi privire a lui, dovedea ce mare loc 
ţinea ea în viaţa lui. 

Cât despre omul cu pieile de lutru, acesta mânca în 
tăcere, uitat de ceilalţi în timpul voiosului lor schimb de 
cuvinte şi cu mult înainte ca aceştia să fi isprăvit. El părăsi 
masa şi se duse să înhame câinii. În curând - prea curând 
pentru cei ce rămâneau, tovarăşii de călătorie ai 
necunoscutului, îşi puseră mănuşile, luară în spinare 
parkas-urile şi îl urmară. 

Nu căzuse zăpadă de mai multe zile şi săniile lunecară pe 
drumul aspru al Jukon-ului mai uşor decât pe gheaţa 
netedă. „Ulysse” conducea prima; cu a doua venea Prince şi 
soţia lui Axel Gunderson, în timp ce Malemute Kid şi uriaşul 
cu păr de aur mânau a treia. Prince şi Kid ţineau să-şi 
petreacă o bucată de drum musafirii. 

— Dăm o adevărată lovitură, îţi spun, Kid, zise Prince şi 
cred că totul o să meargă strună. E drept că dânsul n-a fost 
niciodată pe acolo, dar povesteşte o istorie foarte 
convingătoare şi mi-a arătat şi harta, am auzit şi eu 


vorbindu-se de locul acela, sunt câţiva ani de-atunci, e prin 
ţara Kootenay. Aş fi bucuros, crede-mă, să te văd alături de 
noi în această expediţie; dar e un om ciudat şi a jurat că 
lasă baltă afacerea, dacă mai alătur suflet de om de noi. Fii 
pe pace, lasă, n-o să pierzi nimic aşteptând, Kid. La 
întoarcerea mea ai să capeţi de la mine un dar împărătesc 
şi ai să-ţi plasezi banii, ascultă-mă, împreună cu ai mei în 
afacerea noastră şi am să-ţi cedez în afară de aceasta 
jumătate din terenurile viitorului oraş ce o să se întemeieze 
acolo. 

— Nu, nu, strigă el, când celălalt încerca să-l întrerupă, 
mă vâr până-n gât în afacerea asta; ei, dar vezi, pentru ca 
să meargă, tot o să trebuiască două capete. Dacă toate au 
să meargă bine, are să fie un al doilea Cripple Creek, 
prietene, auzi? Un al doilea Cripple Creek! E cuarţ, ştii, nu 
piatră şi dacă lucrăm frumos şi punem toate în valoare, o să 
curgă milioane, milioane peste milioane, omule! Am mai 
auzit eu vorbindu-se de acest loc şi desigur că şi tu ai auzit, 
nu-ncape nici o îndoială. Vom zidi un oraş - vor fi acolo mii 
de lucrători - drumuri bune, linii de vapoare - un comerţ 
întins ce mai vorbă - drum de fier - poate şi ferestre 
mecanice - uzine pentru lumină electrică - Banca noastră - 
compania noastră comercială - sindicatul nostru... Ei, ce 
spui omule? Numai, nu crâcni o vorbă la nimeni, m-auzi? 
Numai până mă întorc! N-o să-ţi pară rău. 

Săniile se opriră la o haltă unde drumul trecea peste 
îmbucătura râului. O mare imensă şi continuă de gheaţă se 
întindea spre est. Desfăcu frânghiile ce legau patinele de 
sănii şi fiecare îşi puse patinele. Axel Gunderson strânse 
mâinile gazdelor sale şi porni primul, înfundând una lângă 
alta nesfârşitele sale ghete. Late cam vreo jumătate de yard 
în zăpadă, bătătorind-o pentru a face astfel drumul mai 
uşor câinilor. Soţia lui se aşeză îndărătul celei de a treia 
sănii şi dovedi o lungă experienţă în arta de a se servi de o 
unealtă foarte puţin comodă la mers. Vesele urări de 
călătorie spărgeau tăcerea; câinii gemeau, iar omul cu piele 


de lutru vorbea din bici unui câine neascultător. O oră mai 
târziu, convoiul se asemăna cu un vierme negru, târându-se 
pe o foaie de hârtie albă. 


II 


— Într-o seară, după mai multe săptămâni, Malemute Kid 
şi Prince erau cufundaţi în rezolvarea unor probleme de şah 
găsite pe o pagină ruptă dintr-o revistă veche. Kid se 
întorcea de la proprietăţile sale din Bonanza şi se mai 
odihnea, înainte de a se porni la o lungă vânătoare de 
„moose”. Prince care petrecuse toată iarna tot pe cursurile 
îngheţate de apă şi pe drumurile săniilor, oftase şi el după 
un pic de viaţă tihnită în colibă. 

— Haide înaintează cu calul negru şi atacă regele. Nu, nu 
merge! Să vedem mişcarea următoare... 

— De ce înaintezi două pătrate cu pionul? Sari şi ia-l în 
trecere şi scoate-l din drum pe nebun... 

— Ia seama! 'Te deschizi; şi... 

— Nu, Regele este apărat. Înaintează numai, vei vedea că 
aşa va merge. 

Partida era atât de interesantă, că trebui să răsune de 
două ori o bătaie în uşă, pentru ca Malemute Kid să se 
dezmeticească să spună: „Intră”. Uşa se deschise. Ceva 
şovăitor înaintă. Prince îngrozit se ridică dintr-o săritură. 
Spaima ce i se citea pe faţă, făcu pe Malemute Kid să se în 
toacă şi el de asemenea tresări, cu toate că văzuse destul 
de multe lucruri înspăimântătoare. Această fiinţă ce nu-i 
puteai găsi nume, înaintă spre ei şi Prince se trase îndărăt 
instinctiv, până la peretele pe care îi era agăţată puşca. 

— Doamne Sfinte, ce-o mai fi şi asta, murmură el la 
urechea lui Malemute Kid. 


— Habar n-am. S-ar putea spune că o fiinţă pe jumătate 
îngheţată şi lipsita de mult timp de hrană, răspunse Kid, 
strecurându-se în partea opusă. la seama, ar putea să fie 
turbat, spuse el ca un fel de avertisment, după ce închise pe 
furiş uşa. 

Fiinţa fără nume înaintă spre masă. Flacăra strălucitoare 
a lămpii hrănită de grăsimea topită, îi atrase privirea. 
Lucrul părea să-l amuze şi un strigăt ieşi din gătlejul lui. 
Apoi, deodată, se aplecă îndărăt, căci era un om, lipi mâinile 
de pantalonul lui de piele şi începu să cânte, ca şi marinarii 
care se leagănă în jurul macaralei, când marea le murmură 
la ureche. 

Amintiri aiurite din cântece de bord, crâmpeie cu cuvinte 
caraghioase, bâiguite, bolborosite sinistru, cu o străduinţă 
care-ţi zburlea părul... 

El se opri deodată, înaintă şovăind, cu un urlet de lup, 
către etajera pe care se găsea carnea şi, înainte de a-l fi 
putut împiedica, apucă o bucată mare de slănină crudă, pe 
care o sfâşie cu dinţii. Se încinse mai întâi o luptă sălbatecă 
între el şi Malemute Kid, dar puterea lui de nebun furios îl 
părăsi tot atât de repede cum îi venise şi zdreanţa de om 
lăsă prada din mâini. Prince şi Malemute Kid ridicară pe 
nenorocit pe un scăunel. O mică porţie de whisky îi dădu 
puţină putere şi putu să cufunde o linguriţă în cutia cu 
zahăr, pe care i-o puse dinainte Malemute Kid. 

Când isprăvi de ronţăit zahărul, Prince îi dădu, nu fără să 
tremure, im vas plin cu supă uşoară. O bucurie mohorâtă se 
citea în ochii bietei făpturi, bucurie care se mărea şi se 
micşora cu fiecare înghiţitură. Nu era pic de carne pe 
această faţă, care, sfrijită şi găurită cum era, avea prea 
puţin aspectul unui chip omenesc, îngheţ după îngheţ îl 
muşcase aproape peste tot; şi fiecare muşcătură nouă de 
ger deschisese câte o nouă rană, pe cea pe jumătate 
vindecată. 

Faţa aspră şi uscată era de un vânăt sângeriu şi crestată 
de crăpături din oare apărea carnea vie; hainele de piele, 


murdare şi în zdrenţe, blana aproape arsă într-un loc, arăta 
partea cu care se culcase spre foc. Malemute Kid arăta 
îngrozit cu degetul un loc unde pielea tăbăcită de soare 
fusese sfâşiată fâşii, fâşii cu unghiile, ruptă în mici bucățele, 
cruntă iscălitură a ghearelor foamei. 

— Cine eşti? întrebă el cu o voce ciudat de ascuţită. 

Omul părea să nu dea nici o atenţie. 

— De unde vii? 

— Vas ame-me-me-rican - pe râu, spuse o voce 
behăitoare. 

— Nu mă îndoiesc că, nenorocitul a coborât fluviu, reluă 
Kid, scuturându-l, pentru a căpăta un răspuns ceva mai 
limpede. 

Omul se dădu înapoi speriat, ducând mâna la o parte 
atinsă, sub stăpânirea durerii. Se sprijini anevoie pe 
picioare, rezemat pe jumătate pe masă. 

— Ea şi-a bătut joc de mine... aşa... cu ura în ochi... şi... 
ea, n-a... vrut... să vină. 

Vocea lui se stinse şi căzu înainte, dar Malemute Kid îl 
opri cu o mână zdravănă şi îi strigă: 

— Cine... Cine n-a vrut să vină? 

— Ea, Un-ga. Ea râdea şi m-a lovit - aşa... aşa... Şi apoi... 

— Ei? 

— Şi apoi... 

— Ei, apoi, ce? 

— Şi apoi, el zăcea întins pe zăpadă, nemişcat de mult 
timp. El mai... este... încă... sub zăpadă. 

— Cine e în zăpadă? 

Cei doi oameni se priviră în neputinţa lor de a înţelege. 

— Ea, Unga. Mi-a aruncat o privire plină de ură şi apoi... 

— Fi, apoi ce? 

— Apoi ea a luat cuțitul, aşa, odată... de două ori - ea era 
slabă. Am călătorit foarte încet. Şi acolo - e aur mult, aur 
mult de tot - în locul acela. 

— Unde este Unga? întrebă Malemute Kid, scuturând 
deodată pe om. Cine ştie? Poate că ea moare la o milă de 


aici. Şi repetă din nou: Unde este Unga? Unde este Unga? 

— Ea e în zăpadă! 

— Hai, spune, spune! şi Kid îi strânse mai tare 
încheietura mâinii. 

— Eu... şi eu... eram... în ză... papă... dar... aveam... o 
datorie... a... veam. 

Monosilabele pe care le scotea cu o voce slabă, încetară. 
Scotoci şi scoase o pungă de piele de cerb: 

— 0... da... to... rie... de plătit... şai... zeci... uncii... de 
aur... din... mină... Capul istovit îi căzu pe masă şi 
Malemute Kid nu-l putu ridica. 

— E Ulysse! spuse el, aruncând pe masă sacul cu praf de 
aur. Tare mi-e teamă că s-a sfârşit cu Axel Gunderson şi cu 
soţia lui. Vino să cărăm pe nenorocitul acesta în pat. Între 
pături. E indian, are şapte suflete şi simt sigur că-şi va 
reveni. Şi apoi va avea să ne povestească o istorie... 

Scoţându-i vestmintele, ei zăriră două răni de cuţit 
proaspete, cu marginile închegate. 


III 


— Am să povestesc, cum m-o tăia capul, lucrurile 
petrecute şi cred că mă veţi înţelege. Am să încep întâi cu 
mine, pe urmă oi vorbi de farmec şi în sfârşit şi de bărbatul 
ei. 

Omul cu pieile de lutru se apropie de sobă, ca acei care 
au fost mult timp lipsiţi de foc şi se tem să nu le scape acest 
dar al lui Prometeu. Malemute Kid potrivi mucul lămpii şi o 
aşeză aşa, ca lumina să cadă din plin pe faţa povestitorului. 

— Sunt Naus, şef de trib şi fiu de şef, născut în vremea 
dintre apusul şi răsăritul soarelui în omiak-ul tatălui meu, în 
largul mărilor întunecate. Toată noaptea munciseră oamenii 
cu vâslele; femeile goleau într-una omiak-ul de apa cu care-l 


năpădeau valurile ce amenințau să ne înghită; toţi luptau 
contra furtunii. Spuma sărată acoperi sânul mamei mele, 
care muri înainte de a se face ziuă; dar eu şi ţipam în 
mijlociţi furtunii şi-am trăit. De loc sunt din Akatan. 

— De unde? întrebă Malemute Kid. 

— Akatan, una din insulele Aleutine, Akatan, dincolo le 
Chignik, de Kardalek şi de Unimak. Cum spusei, noi trăim în 
Akatan, aşezată în mijlocul mării, la un capăt al lumii. 
Pescuiam din mările sărate, peşti, lutri şi foci. Casele 
noastre erau toate aproape una de alta pe făşia îngustă de 
pământ stâncos, care se întinde între marginea pădurii şi 
plaja aurită unde stau priponite caicele noastre. Nu eram 
prea mulţi la număr. La răsărit mai erau şi alte pământuri - 
insule la fel cu Akatan; şi toţi socoteam că lumea toată e 
alcătuită tot din insule. 

— Eu nu semănăm cu poporul meu. Pe nisipul plajei se 
mai găseau scândurile scorojite de apă şi scheletul unei 
corăbii, care fusese construită de poporul meu; şi-mi 
amintesc şi de un pin drept; frumos şi mare, crescut în 
vârful insulei bătută de trei părţi de valurile mării. Era cu 
neputinţă ca pinul acesta să fi crescut neasemănat de 
nimeni. Se povestea că doi oameni veniţi de-aiurea se 
aciuaseră în acest loc şi aşteptară în timpul zilelor lungi 
până în epoca nopţii veşnice. Aceşti oameni ajunseră la 
coastă în corabia ale cărei rămăşiţe mai acoperă şi azi plaja. 
Erau albi ca şi voi şi slabi cum slăbesc copiii, când focile au 
dispărut şi vânătorii se întorc cu mâna goală acasă. Ştiam 
aceasta de la bătrâni, bărbaţi şi femei, care le ştiau de la 
părinţii lor. Aceşti albi, străini obiceiurilor noastre, nu ne 
priviră, dintru început cu ochi buni; întrebuinţând uleiul şi 
peştele, deveniră puternici şi cruzi. Şi fiecare îşi construi o 
casă; aleseră cele mai frumoase femei de ale noastre şi, cu 
timpul, avură, copii. În acest fel se născu tribul bunicului 
meu. 

După cum v-am spus, mă deosebeam de acest popor, 
pentru că aveam în vine sângele viguros şi străin al acelui 


alb, venit de peste mare. Se povesteşte că noi aveam alte 
legi, înaintea sosirii acestor oameni; dar ei erau certăreţi şi 
sălbateci şi se bătură cu ai noştri până ce nu mai rămase 
nici unul mai îndrăzneţ care să le stea împotrivă. Atunci ei 
deveniră şefii noştri, înlăturară vechile noastre legi şi ne 
impuseră altele noi, după care omul este fiul tatălui, iar 
fraţii şi surorile lui, să se căpătuiască, prin puterea lor. 
Făcură încă multe alte legi, ne arătară un nou fel de a 
prinde peştele, de a vâna urşii de mare, nu numai pe cei din 
pădure şi ne învăţară să strângem provizii pentru timpul 
foametei; lucrurile astea erau bune. 

Dar de când deveniră şefi nimeni nu mai îndrăzni să-i 
înfrunte, se bătură ei între ei, aceşti doi străini albi şi acela 
a cărui sânge curge în vinele mele, străpunse corpul 
potrivnicului său, cu lancea de ucis foci. Copiii continuară 
cearta părinţilor lor şi nepoţii de asemenea. 

O neînfrânată ură. Se ridică între ei şi multe fapte crunte 
şi urâte se săvârşiră din amândouă părţile, până la mine, 
încât nu mai rămânea decât un singur copil în cele două 
familii, pentru a transmite sângele strămoşilor săi. Eu eram 
singur din tabăra mea, din cealaltă, nu era decât o singură 
fată. Unga, care trăia cu mama sa. 

Într-o bună zi, părinţii noştri nu se mai întoarseră de la 
pescuit... Mai târziu, în timpul mareelor, fluxul aduse pe 
plaje corpurile lor, strâns lipite unul de altul. 

Oamenii se întrebară ce va ieşi din ura celor două familii 
şi bătrânii clătinară capul, spunând că lupta va începe iar, 
atunci când Unga va avea copii şi voi avea şi eu. Mi se tot 
băga în cap aceasta de mic, copil şi ajunsei să socotesc şi să 
văd pe Unga ca pe viitoarea mamă a copiilor ce se vor bate 
cu copiii mei. Mă gândeam mereu la acest lucru şi când mă 
făcui mai mare, întrebai pe servitorii familiei mele, de ce va 
fi aşa. Ei îmi răspunseră: 

— Noi, de, nu ştim nimic, dar aşa spuneau, părinţii noştri. 
Eu mă miram că copiii ce urmau să se nască, vor trebui să 
lupte pentru lucruri trecute; dar mi se repeta că va trebui 


să fie aşa şi eu nu eram doar decât un flăcăiandru. Rudele 
mele îmi spuneau să mă grăbesc a avea copii înaintea 
Ungăi. Nimic mai uşor; eram şeful, mă bucuram de mare 
vază datorită faptelor trecute şi datorită legilor strămoşilor 
şi mai ales datorită marii mele bogății. Oricare fată ar fi fost 
mândră să se unească cu mine; dar mi găseam nici una pe 
gustul meu şi părinţii fetelor tinere mă grăbeau, spunându- 
mi că se făceau numeroase şi splendide propuneri mamei 
Ungăi, pentru fiica-sa şi că dacă Unga va avea copii înaintea 
mea, ai mei vor fi cu siguranţă victimele lor. 

Şi căutam mereu!... Într-o seară, mă întorceam cu bărcile 
de la pescuit. Razele soarelui ce tocmai apunea, mă băteau 
în ochi, vântul de mare sufla şi kaicurile zburau deasupra 
mării înspumate. Deodată, un kaic, trecu aproape de mine 
şi ea, cu părul negru în vânt, cu obrajii umezi de spuma 
valurilor, mă privi. Cum spusei, soarele mă orbea şi eu eram 
un  flăcăiandru.  Simţii chemarea sângelui înrudit. 
Întorcându-mă şi ea se întoarse, între două lovituri de vâslă 
şi îmi aruncă o privire, cum numai Unga putea să arunce. 
Simţii din nou chemarea sângelui. Oamenii începură să 
strige din toate puterile, văzându-ne lunecând aproape de 
leneşele omialc-uri şi lăsându-le cu mult în urmă. Ea mânuia 
foarte bine vâsla, iar eu aveam inima grea la o pânză 
umflată de vânt, aşa că pierdui cursa. 

Vântul se întărea, marea era tot albă de spumă şi, sărind 
în felul focilor când sunt împinse de vânt, străbăturăm ca 
fulgerul calea aurită de razele soarelui ce apunea. 

Naus părăsise aproape scăunaşul şi, îndesat, în 
atitudinea omului care vâsleşte cu putere, părea că reia 
cursa. Undeva, de cealaltă parte a sobei, vedea pe Unga, cu 
părul în vânt, fugind în barca ei repede. Auzea zgomotul 
vântului şi spuma sărată ajungea la nările lui. 

— Ea ajunse prima la țărm şi străbătu râzând plaja de 
nisip, până la casa maicii sale. O idee năstruşnică îmi trecu 
prin gând, idee demnă de acel care domnea peste tot 
poporul Akatanului. Când răsări luna, mă dusei spre casa 


Ungăi şi privii bogăţiile lui Yash-Noosh, îngrămădite 
aproape de uşă, bogăţiile acelui vestit vânător Yash Noosh, 
care voia să fie tatăl copiilor Ungăi. Alţi tineri 
îngrămădiseră de asemenea bogăţiile lor în acelaşi loc, dar 
le ridicaseră rând pe rând: grămada fiecăruia era mai înaltă 
decât aceea a înaintaşului său. 

Începui să râd la lună şi la stele şi mă întoarse acasă, 
unde-mi erau îngrămădite toate bogăţiile. Făcui multe 
drumuri, până când grămada mea fu mai înaltă de cât cea a 
lui Yash-Noosh. Era acolo peşte uscat La soare şi afumat, 40 
de piei de vaci de mare, douăzeci de blăni de focă, cu gurile 
închise şi pline cu ulei, zece piei de urşi ucişi chiar de mâna 
mea. Mai erau acolo mărgele de sticlă, pături, postav 
stacojiu, lucruri căpătate de mine prin schimb de la 
popoarele din răsărit, care şi ele la rândul lor le obţinuseră, 
făcând comerţ cu oamenii care trăiau mai spre răsărit Privii 
grămada lui Yash-Noosh şi izbucnii în râs, căci eram primul 
în Akatan: bogăţiile mele întreceau pe ale tuturor tinerilor 
din trib şi strămoşii mei săvârşiseră fapte mari, făcuseră 
legile noastre şi lăsaseră un nume pentru totdeauna vestit 
în amintirea poporului meu. 

Îndată ce se lumină de ziuă, coborâi spre plaja, pentru a 
arunca o privire, pe furiş, spre casa Ungăi. Grămada mea 
rămăsese neatinsă. Femeile zâmbeau şi şopteau între ele. 
Eram surprins căci nimeni nu oferise un preţ aşa de ridicat. 
În noaptea următoare, adăogai la grămadă un kaik de piele 
bine tăbăcită, care nu fusese încă întrebuințat pe mare. 
Dimineaţa, grămada era în acelaşi loc; asta putea să-mi 
aducă bătaia de joc a celorlalţi oameni. Mama Ungăi era 
şireată; devenii furios la gândul ruşinii ce va cădea asupră- 
mi, în ochii poporului meu. Şi aşa, în a treia noapte mi-am 
mărit grămada; devenise enormă şi mai urcai peste toate 
lucrurile îngrămădite acolo, omdakul meu, care valora cel 
puţin zece kaicuri. În dimineaţa următoare, totul dispăruse. 

Făcui îndată pregătirile pentru nuntă. Chiar oamenii care 
trăiau foarte departe spre răsărit, veniră până la Akatan, 


pentru a lua parte la ospăț, la serbarea şi la Potlaş-ul dat cu 
această ocazie. Unga era mai în vârstă ca mine cu patru 
răsărituri de soare - noi număram anii după reîntoarcerile 
soarelui - eu nu eram decât un tinerel, e drept, dar eram 
şeful tribului, fiu de şef şi vârsta nu avea de-a face în 
această împrejurare. 

În timpul serbării, o corabie ale cărei pânze fură zărite 
de departe pe marea liniştită, se apropia din ce în ce mai 
mult. Era împinsă de vânt şi se părea că ia apă, căci oamenii 
munceau din răsputeri la pompe. Înainte, un om deo 
statură uriaşă, observa adâncimea mării şi dădea porunci 
cu o voce de tunet. Ochii lui erau ca albastrul şters al apelor 
adânci şi părul îi era lung; s-ar fi putut zice: un leu de mare. 
Părul era de culoarea aurului, ca şi spicele grâului din sud. 
În ultimii ani, mai zăriserăm corăbii în depărtare, dar 
aceasta era prima care ancora la ţărmul insulei noastre. 
Serbarea fu întreruptă, femeile şi copiii fugiră în case, în 
timp ce bărbaţii îşi întindeau arcele şi aşteptau cu lancea în 
mână. Dar când corabia atinse nisipul, străinii nu ne dădură 
nici o atenţie şi îşi văzură de treaba lor. Fluxul le permise să 
întoarcă corabia şi să astupe o gaură enormă în cală. 
Femeile se înapoiară şi serbarea continuă. Când începu 
refluxul, corăbierii îşi traseră corabia la edec, până ce avu 
destulă apă şi apoi veniră în mijlocul nostru. Aduceau daruri 
şi se arătau prietenoşi, astfel că poruncii să li se facă loc şi 
în generozitatea şi bucuria mea, dădui fiecăruia câte o 
amintire, ca şi tuturor invitaţilor, căci era doară ziua nunţii 
mele. Omul cu coama de leu era şi el acolo, atât de mare şi 
puternic, încât te aşteptai să vezi pământiul tremurând sub 
paşii lui. El privi uluit timp la Unga stând cu braţele 
încrucişate; rămase astfel până la apusul soarelui şi până la 
ivirea stelelor. Cobori, apoi spre corabie. Luai atunci pe 
Unga de mână şi o conduse în casa mea. Ceilalţi începură să 
cânte şi femeile făcură glumele obişnuite la asemenea 
prilejuri. 


Încă nu încetase ultimul zgomot. Când şeful străinilor 
veni la mine. Aducea cu el nişte sticle de culoare închisă; 
începurăm să bem şi eram amândoi foarte veseli. Nu uitaţi 
că eram foarte tânăr atunci şi că trăisem totdeauna la 
capătul lumii. În curând mi se păru că în sângele meu curge 
foc şi inima-mi deveni tot atât de uşoară, ca şi spuma ce 
pluteşte de la val la val. Într-un colţ, aşezată pe piei de 
animale, Unga păstra tăcerea; în ochii ei mari se zugrăvea 
frica. Omul cu coama de leu o privea mereu fără să întoarcă 
ochii măcar o secundă. La sfârşit sosiră oamenii lui încărcaţi 
cu pachete de mărfuri. Îngrămădiră înaintea mea bogății 
necunoscute încă în Akatan. Erau puşti mari şi mici, praf de 
puşcă, capse, cartuşe, securi strălucitoare, cuțite de oţel, 
scule minunate şi lucruri ciudate pe care nu le mai văzusem 
niciodată. 

Când m-a făcut să înţeleg prin semne, că toate acestea 
erau ale mele, gândii că trebuie să fie un om foarte 
puternic, dacă dăruieşte atâtea bogății; dar el îmi arătă 
apoi că Unga trebuia să meargă cu el, pe corabia lui. 
Înţelegeţi? Vroia să ia pe Unga cu el. Sângele părinţilor mei 
începu deodată să fiarbă în vinele mele şi vroii să străpung 
pe acel om cu lancea mea; dar spiritul care ieşise din 
sticlele acelea, luase toată puterea braţului meu. Omul mă 
prinse de gât şi mă lovi cu capul de perete; devenii tot atât 
de slab ca şi un copil nou născut şi picioarele refuzară să 
mă mai susţină. Îl văzui repezindu-se la Unga, care începu 
să ţipe şi să se agaţe de toate lucrurile din casă, dar ele 
cădeau din toate părţile, în timp ce uriaşul o trăgea spre 
uşă. O luase în braţe şi pe când îi smulgea părul de aur. 
Uriaşul izbucni într-un râs care semăna cu zgomotul făcut 
de o focă în mers. 

Mă târâi spre plajă şi îmi chemai poporul într-ajutor, dar 
le era frică. Singur Yash-Noosh arătă că e bărbat, dar îl 
loviră de mai multe ori cu vâsla peste cap, până când căzu 
cu faţa la pământ şi nu se mai sculă niciodată. 


Străinii începură să cânte desfăcând pânzele, iar corabia 
dispăru curând, dusă de vânt. 

Oamenii mei spuseră atunci că, la urma urmei, era o 
întâmplare fericită, căci nu vor mai fi lupte în Akatan dar eu 
nu scosei nici un cuvânt, aşteptai luna plină, pentru ca să 
pun peşte şi ulei în kaic-ul meu şi pornii spre răsărit. Văzui 
multe insule şi multe popoare şi eu. Care trăisem la capătul 
pământului pe care-l credeam de tot mic, descoperii că era 
foarte mare. Vorbeam prin semne. Nimeni nu văzuse 
corabia comandată de omul cu coama de leu şi eram mereu 
îndreptat spre răsărit. Dormeam în locuri ciudate, mâneam 
lucruri puţin obişnuite pentru mine şi întâlneam peste tot 
chipuri ciudate. Mulţi râdeau şi mă credeau nebun, dar câte 
odată bătrânii mă întorceau cu capul spre lumină şi mă 
binecuvântau; ochii femeilor tinere se îmblânzeau, când le 
vorbeam de corabia străină şi îmi puneau întrebări despre 
Unga şi oamenii care o răpiseră. 

În acest fel, străbătând marea agitată de numeroase 
furtuni, ajunsei la Unalaska. Frau acolo două corăbii, dar 
nici una nu era acea pe care o căutam. Pornii atunci spre 
răsărit şi lumea îmi apărea din ce în ce mai largă. În insula 
Unamok nu se ştia nimic de corabie, de asemenea nici în 
insula Kadiak şi nici în insula Atognak. 

Şi într-o zi, ajunsei într-un ţinut stâncos, unde oamenii 
scobeau scorburi mari în munţi. Era acolo o corabie, dar nu 
acea pe care o căutam şi oamenii o umpleau cu bolovani de 
piatră pe care le scoteau din gropile săpate. Acest lucru îmi 
păru copilăresc, pentru că după mine, toată lumea era 
făcută din stânci. Îmi dădură de mâncare şi mă puseră să 
lucrez şi eu. Când corabia fu gata de plecare, căpitanul îmi 
dădu o sumă de bani şi îmi spuse să-mi văd de drum. Îl 
întrebai ce direcţie va lua şi îmi arătă că spre sud. Îl făcui 
atunci să mă înţeleagă, prin semne că doream să-l urmez. 
Râse mult, dar cum avea lipsă de oameni, mă luă ca să ajut 
la manevrarea corăbiei. Putui în curând să vorbesc limba 
tovarăşilor mei, să trag frânghiile, să strâng ochiurile 


pânzelor pe furtună şi să-mi fac rândul la cârmă. 'Ioate 
acestea nu mi se păreau străine căci sângele strămoşilor 
mei era sângele unor oameni de mare. Credeam că voi găsi 
uşor pe cel căutat, când voi ajunge în mijlocul oamenilor 
asemănători lui; dar într-o zi... apropiindu-ne de pământ, 
văzui atâtea corăbii, câte degete au mâinile mele. Vasele 
erau trase la chei pe o lungime de mai multe mile şi alipite 
unele de altele, ca peştii cei mici. Când trecui de la una la 
alta, întrebând de omul cu coama de leu, începură să râdă 
şi mi se răspunse în mai multe limbi deosebite. Înţelesei că 
cea mai mare parte dintre aceşti oameni veneau din părţile 
cele mai depărtate ale pământului. Intrai în oraş şi privii 
figurile oamenilor: erau atât de mulţi... Erau ca morunii 
când sosesc în cete numeroase pe țărm. Zgomotul mă 
asurzea, mişcarea mă ameţea. 

Străbătui astfel, ţări înveselite de soarele cald, unde 
câmpiile sunt acoperite cu semănături bogate, unde oraşele 
cele mari sunt locuite de oameni ghiftuiţi, care n-au decât 
minciuna pe buze şi a căror inimă este plină de dragoste de 
aur. În acest timp poporul meu din Akatan continua să 
pescuiască, să vâneze şi să trăiască fericit, cu gândul că 
lumea este foarte mică. 

Privirea Ungăi revenind de la pescuit nu părăsea nici o 
clipă amintirea mea şi ştiam că o voi găsi, atunci când va fi 
sosit ceasul. Ea mergea lângă mine pe potecile liniştite, la 
căderea verii sau mergea chiar la vânătoare cu mine, pe 
câmpiile ude încă de roua dimineţii şi avea încă în ochi o 
făgăduinţă cum numai Unga poate s-o aibă. 

Rătăcii astfel prin sute de oraşe. Unii erau buni şi-mi 
dădeau hrană, alţii însă îşi băteau joc de mine; dar îmi 
strângeam limba între dinţi şi umblam mereu, prin locuri 
ciudate, unde vedeam lucruri şi mai ciudate. Câteodată, eu, 
şef de trib şi fiu de şef, lucram din greu pentru oameni 
grosolani la vorbă şi aspri ca fierul, care smulgeau aur cu 
sudoarea semenilor lor. Cu toarte sforţările mele, nu aflai 


nimic despre cei pe care îi căutam, până la întoarcerea mea 
la mare, la care revenii, ca şi foca la bârlogul ei. 

Aici povestitorul se opri, ca pentru a-şi aduna gândurile şi 
cei doi prieteni nu turburară de loc liniştea ce se făcu: apoi 
omul cu pieile de lucru continuă: 

— Era într-un alt port, într-o ţară situată spre Nord. 
Acolo auzii povestiri extraordinare despre un uriaş cu părul 
de aur care rătăcea pe mare şi aflai că era un mare vânător 
de foci. În acel timp chiar era plecat într-o expediţie. Mă 
îmbarcai atunci cu o ceată de Siwashi leneşi, care porneau 
tocmai la vânatul focilor şi urmai drumul spre Nord. Era 
epoca vânatului îmbelşugat. Expediția noastră se prelungea 
mereu. Auzii mulţi mateloţi vorbind de cel pe care-l căutam 
şi povestind faptele lui îndrăzneţe; dar nu ni se întâmplă să- 
| întâlnim. Ajunserăm departe de Nord, chiar până la insula 
Pribyloff;  omorâserăm foci în cete pe ţărmuri şi 
transportaserăm pe bord corpurile lor încă calde, aşa încât 
grăsimea şi sângele curgea peste tot şi nimeni nu putea să 
stea pe punte. Acolo, un vapor trase în noi cu tunul; 
strânserăm toate pânzele, astfel că marea mătură tot ce se 
găsea pe punte. Reuşirăm să ne sustragem urmăririi, graţie 
ceţii, venită tocmai la timp care ne salvă. Se povestea 
atunci, pe când goneam cu toată viteza, cu frica-n sân, că 
marinarul rătăcitor, cu părul de aur, se oprise la Pribyloff, 
aproape de antrepozitele de piei şi, în timp ce oamenii săi 
ţineau în respect pe funcţionarii companiei, ceilalţi luaseră 
zece mii de piei proaspăt sărate din magazii şi le 
încărcaseră pe vasul lor. Nu mă îndoiam de cele povestite, 
căci în timpul numeroaselor mele călătorii pe coastă, cu 
toate că nu-l întâlnisem niciodată, isprăvile lui erau pe toate 
buzele prin mările nordice, aşa că, cele trei naţiuni care au 
acolo corăbii şi pământuri, porniseră câteva vase în 
urmărirea lui. 

Se vorbea de asemenea şi de Unga care-l întovărăşea 
peste tot. Căpitanii spuneau că luase obiceiurile bărbatului 


său şi că părea fericită. Dar eu ştiam bine că îi ora dor de 
poporul ei şi de plaja aurită din Akatan. 

Mult timp după ce părăsisem insulele Pribyloff. Revenii 
într-un port care se deschide la o mare imensă şi acolo mi 
se spuse că omul cu părul de aur făcuse înconjurul acestui 
mare ocean, pentru a vâna foci, la răsăritul ținuturilor calde 
şi la sud de mările ruseşti. Eu, care devenisem acum un 
adevărat marinar, mă îmbarcai cu oameni din rasa lui ce 
porneau ca şi el să vâneze foci în aceleaşi locuri. Erau 
puţine vase în vecinătatea acelui ţinut, nou pentru mine; 
găsirăm într-adevăr o ceată mare de foci, dar care fu 
împinsă spre Nord, în timpul lunilor de primăvară. Când 
femelele grase intrară în apele ruseşti, oamenii noştri 
începură să murmure; se temeau de negurile în care, în 
fiecare zi se pierdeau corăbii pline cu oameni; refuzară să 
mai lucreze şi căpitanul fu silit să reia drumul către locul de 
plecare. Eu ştiam însă, că marinarul rătăcitor cu părul de 
aur, nu ştia ce-i frica şi eram sigur că urmărea ceata de foci, 
chiar până sus la insulele ruseşti, unde puţini marinari 
îndrăznesc să se primejduiască. Şi aşa, în timpul nopţii, 
profitând de somnul omului de gardă, luai o barcă şi mă 
îndreptai deocamdată către Sud, pentru ca să găsesc în 
golful Yeddo, oameni îndrăzneţi şi fără frică. Petişcanele din 
Yoshivara, lucitoare ca oţelul, erau plăcute la vedere; dar 
nu puteam să mă opresc, ştiind că Unga era în drum spre 
vizuinile focilor, în spre Nord. Oamenii pe care îi întâlneam 
în golful Yeddo, erau scursură din toate părţile lumii; n- 
aveau nici Dumnezeu, nici patrie şi navigau sub pavilion 
japonez. Cu ei ajunsei la țărmurile atât de bogate ale insulei 
Cooper, unde puturăm adăoga un mare număr de piei la 
grămada noastră deja destul de mare. Nu dădurăm cu ochii 
de nici un om până la plecarea noastră. 

În ultima zi însă înaintea plecării, vântul împrăştie 
deodată ceața: o corabie se apropia de noi, urmărită de 
aproape de un vapor de război rusesc, cu coşurile 
fumegânde. Luarăm şi noi fuga, într-o clipă, cu toate că 


vântul ne bătea în coastă. Corabia se apropia din ce în ce şi 
omul cu coama de leu era în picioare la pupă poruncind să 
se dea drumul tuturor pânzelor şi râzând, mândru de forţa 
şi vigoarea lui. Unga era şi ea acolo - o recunoscui imediat - 
dar când începură să bată tunurile, el o trimise jos. După 
cum v-am spus, el fugea mai repede ca noi şi în timp ce 
pupa noastră se înfunda de trei ori, văzui chiar cârma lor, 
ridicând ierburi la fiecare săltătură. Mă aruncai atunci spre 
roata cârmei, cu spatele întors spre ghiulelele ruseşti, căci 
înţelesei că vroia să treacă înaintea noastră, pentru ca să 
scape, în timp ce vasul poliţiei ruseşti ne-ar fi prins pe noi. 
Atunci însă. O lovitură de tun ne frânse catargul şi vântul ne 
duse ca pe o muscă rănită: ei însă zburară mereu înainte şi 
dispărură în curând la orizont, el şi Unga. 

— Ce puteam să spunem? Pieile proaspete ne trădau. 
Furăm duşi într-un port rusesc: de acolo furăm trimişi într-o 
ţară pustie, unde eram siliţi să lucrăm în minele de sare. 
Unii dintre noi muriră, alţii însă, printre care şi eu, trăirăm. 

Naas dădu repede la o parte pătura de pe umeri, lăsând 
să se vadă carnea încreţită şi acoperită de cicatrice, pe care 
se vedeau încă dârele loviturilor de knut. Prince îl acoperi 
numai decât, căci nu era de loc plăcută acea privelişte. 

— Am trăit acolo un timp foarte greu, urmă Naas. Când şi 
când unii evadau, fugind spre Sud, dar întotdeauna erau 
prinşi şi aduşi înapoi. Într-o noapte şi noi cei plecaţi din 
golful Yeddo, ne-am sculat tiptil am pus mâna pe puştile 
gardienilor şi ne-am îndreptat spre Nord. Când sosi însă 
frigul şi începu să cadă zăpada, nici unul dintre noi nu mai 
putu să cunoască drumul. Timp de mai multe luni am mers 
astfel prin codri nesfârşiţi din care nu mai puteam ieşi. 
Hrana era rară şi de multe ori ne-am culcat cu gândul că de 
acum murim. În sfârşit când puturăm ajunge la malul mării, 
nu mai eram decât trei. Unul dintre noi, care la plecarea 
din Yeddo ne fusese căpitan, cunoştea aşezarea ținuturilor 
mai mari de uscat şi locurile pe unde se putea trece de la 
un mal la altul, pe gheaţă. Ne conduse nu ştiu cât timp - pe 


urmă rămase singur, numai cu mine. Ajunşi în ţara aceea de 
Nord, întâlnirăm cinci oameni dintre locuitorii ciudaţi care 
trăiesc acolo; aveau câini şi provizii, noi nimic. Ne batem cu 
ei în zăpadă, până ce mor toţi; căpitanul moare şi el şi câinii 
îmi rămân mie. 

Am pornit pe gheaţa care se spărgea şi, la un moment 
dat, am fost târât şi dus de un bloc de gheaţă, până când o 
furtună venind dinspre Apus mă împinse spre țărm. Reuşii 
să ajung în acel loc, unde oamenii muncesc ziua şi noaptea, 
departe de lumina soarelui. Nu venise încă timpul!... 
Ascultai ce-şi spuneau oamenii între ei. Se zvonea că omul 
cu părul de aur şi Unga, plecaseră, plecaseră foarte 
departe, în Anglia, ca să aducă oameni, care să pună la un 
loc mulţi bani şi să formeze o Companie. Văzui casa în care 
locuiseră; era mai curând un palat, din acela care se văd în 
ţările vechi. Într-o noapte intrai prin fereastră; vroiam să 
văd cum o ţinuse. Mersei din cameră în cameră şi-mi 
spuneam: aşa trebuie să trăiască regii şi reginele. Toate 
erau atât de frumoase... Mi se spuse că se purta cu în ca şi 
cu o regină, dar erau nedumeriţi din ce rasă putea ca fii 
Unga se deosebea de femeile din Akatan, căci în vinele ei 
curgeau un sânge străin şi nimeni nu ştia ce era. Fără 
îndoială că era regină: dar şi eu eram fiu de şef, şef eu 
însumi şi plătisem pentru ca să fie a mea, un preţ 
nemaipomenit, în piei, provizii în bărci şi în perle. 

Ce mai atâta vorbă? Eram marinar şi cunoşteam drumul 
corăbiilor pe mare. Îi urmai deci în Anglia şi în alte ţări. 
Câteodată auzeam vorbindu-se de ei; alte ori aflam din 
jurnale unde se află şi ce fac. Cu toate sforţările mele, însă, 
nu reuşii niciodată să-i întâlnesc, căci aveau mulţi bani şi 
puteau să călătorească repede, pe când eu eram sărac. Ei, 
dar averea lor zbură într-o zi, ca un vârtej de fum şi de 
veniră şi ei săraci la rândul lor. Jurnalele scriseră un timp 
despre acest lucru, dar peste puţin nu mai auzii vorbindu-se 
de ei; eu eram însă sigur că se întoarseră în ţara mea unde 
se găseşte mult aur în pământ. 


Acum când erau săraci, lumea nu se mai ocupa de ei şi 
chiar nu mai puteam afla nimic despre dânşii, aşa că 
începui să rătăcesc prin ţinuturile minelor, din tabără în 
tabără, tot mai mult spre Nord, până în ţara Kootenay, unde 
regăsii urma lor. Veniseră şi plecaseră; unii spuneau că la 
stânga, alţii că la dreapta; alţii în fine, încredinţau că 
luaseră drumul spre Yukon. Mersei la dreapta, mersei la 
stânga, călătorind fără încetare. 

În ţara Kootenay străbătui un drum lung şi foarte rău, în 
tovărăşia unui Piele roşie din Nord-Vest, care muri, sfârşit 
de foame. Omul acela fusese mai înainte la Nord de Jukon, 
printr-un drum necunoscut, prin munţi şi când simţi că va 
muri, îmi dădu o hartă şi îmi arătă pe ea un loc unde îmi 
jură pe toţi, zeii săi că era mult, mult aur... 

Pe-atunci, oamenii începuseră să vie în număr mare în 
Nord, ademeniţi de ispita aurului. Eu eram sărac; mă 
angajai să conduc câinii şi să fac pe curierul. Restul îl ştiţi... 
Am dat de cei doi la Dawson. Ea nu m-a recunoscut, căci nu 
mai eram flăcăiandrul de demult, iar viaţa ei fusese atât de 
bogată în întâmplări de tot felul, încât nu-şi mai putea 
aduce aminte de acela care plătise un preţ nemaipomenit 
pentru ca să o capete. 

După ce m-aţi răscumpărat de la Companie, liberându- 
mă de restul serviciului meu, mă întorsei la Dawson pentru 
ca să aranjez lucrurile în felul meu; căci după ce 
aşteptasem atâţia ani nu mai eram aşa de grăbit acum, 
când aveam omul sub mână. După cum v-am spus, aveam 
planul meu.  Revizuindu-mi viaţa îmi aminti toate 
suferinţele, frigul, foamea, pădurile nesfârşite de pe ţărmul 
îngheţat ale mărilor ruseşti. După cum ştiţi, i-am condus în 
răsărit, pe el şi pe Unga, în răsărit, acolo unde se duc atâţia 
oameni şi de unde se întorc aşa de putini. l-am dus în locul 
unde oasele şi blestemele celor morţi, sunt îngrămădite la 
un loc cu aurul pe care nu-l mai pot avea. 

Drumul era lung şi puţin umblat. Aveam câini mulţi, care 
aveau nevoie de multă hrană şi cum săniile noastre nu 


puteau să umble decât până în primăvară, trebuia să ne 
întoarcem înaintea dezgheţului fluviului. Aşa că din timp în 
timp depozitam alimente, în ascunzători, pentru ca să ne 
uşurăm  săniile şi să înlăturăm primejdia foamei la 
întoarcere. La Mc-Question se aflau trei oameni; nu departe 
de tabăra lor săpaserăm una din ascunzătorile noastre şi 
alta la Mayo, aproape de tabăra de vânătoare a unei duzini 
de Pelly veniţi dinspre Sud. 

După aceştia, mai la răsărit, nu mai zărirăm nici un om; 
nimic altceva decât fluviul adormit, pădurea nemişcată şi 
marea tăcere albă a Nordului. Drumul era lung şi greu câte 
odată ni se întâmpla să facem numai 8-10 mile pe zi, iar 
seara adormeam buştean. Niciodată nu le-a trecut prin 
minte că sunt Naas, şeful Akatanului, răzbunătorul 
nedreptăţilor. 

Făceam acum ascunzători mai mici şi, în timpul nopţii, mi- 
era uşor să mă întorc înapoi pe drumul străbătut ziua şi să 
schimb ascunzătoarea, în aşa fel, încât să se creadă că a 
fost furată de hoţi înfometați. 

În multe locuri, fluviul avea cascade iar gheaţa formată la 
suprafaţă era roasă şi subţiată puţin câte puţin de apa care 
curgea pe dedesubt. Într-unul din aceste locuri sania pe 
care o conduceam eu, sparse gheaţa şi dispăru împreună cu 
câinii. El şi Unga priviră aceasta ca o lipsă de noroc şi nimic 
mai mult; totuşi erau multe provizii pe acea sanie pe care o 
trăgeau câinii cei mai puternici. El, plin de vigoare şi de 
energie începu să râdă şi micşoră puţin câte puţin porţiile 
câinilor rămaşi, până când veni vremea ca unul câte unul, 
să fie deshămaţi pentru ca să servească drept hrană 
celorlalţi. 

„La întoarcere, zicea el, vom călători mai repede fără 
câini fără sănii şi vom, lua mâncarea din ascunzătoare în 
ascunzătoare”. În curând proviziile noastre fură reduse la 
nimic şi ultimul câine muri în seara când ajungeam la locul 
unde se găseşte aurul, laolaltă cu oasele şi blestemele celor 
morţi. 


Pentru a ajunge la peşteră, situată între doi munţi înalţi, 
trebuirăm să tăiem trepte în gheaţă, pe un perete drept. 
Dincolo era o vale, dar nu se vedea încă: zăpada acoperise 
totul cu o manta albă şi se părea că ţinutul e o câmpie 
nesfârşită având din loc în loc munţi înalţi, ale căror vârfuri 
înzăpezite parcă atingeau stelele. Şi iată că în mijlocul 
acestei câmpii ciudate, care trebuia să fie valea cu pricina 
zăpada şi pământul dispărură deodată, pentru ca să se 
afunde în abis. Dacă n-am fi fost marinari, o astfel de 
privelişte ne-ar fi îngrozit. Aplecaţi pe marginea acestui 
abis, începurăm să căutăm un mijloc de a cobori în el. Într-o 
parte, peretele se înclina pe un fel de pantă cu trepte. 

„S-ar putea crede că e gura iadului, spuse omul cu coama 
de leu. N-avem încotro: să coboram”. Şi încet, încet 
ajunserăm jos. Acolo în fund dădurăm de o colibă zidită de 
un om care aruncase desigur de sus bârnele trebuitoare. 
Era foarte veche acea colibă, căci muriseră mulţi oameni 
acolo, la epoci diferite şi se puteau citi, pe bucăţi de coajă 
de mesteacăn, ultimele lor vorbe şi blesteme. Unul murise 
de scorbut: altul fusese furat de tovarăşul său care fugise 
cu toate proviziile; un al treilea fusese atacat şi rănit de un 
urs; un al patrulea nu găsise vânat şi murise de foame şi aşa 
mai departe. Erau de asemenea şi mulţi alţii, care 
neputându-se hotări să părăsească aurul, muriseră lângă el, 
într-un fel sau altul. Şi aurul nefolositor, pe care-l 
îngrămădiseră acolo, acoperea pământul colibei cu un strat 
galben, ca într-un vis. 

Omul pe care-l condusesem aşa departe, avea un suflet 
curajos şi mintea limpede: 

— Întrucât nu avem nimic de mâncare, zicea el, să ne 
ducem să aruncăm numai o privire asupra acestui aur, ca să 
vedem, pe cât ne va fi cu putinţă, cam cât este, apoi s-o 
ştergem de-aci cât mai repede, înainte de a ne fi fermecat 
ochii: şi întunecat mintea. O să ne înapoiem mai târziu cu 
provizii multe şi o să luăm atunci în stăpânire tot aurul de- 
aici. 


Începurăm atunci să cercetăm marele filon, care tăia 
drept peretele abisului; îl măsurarăm de sus în jos, 
înfipserăm ţăruşii care dovedeau proprietatea noastră. Pe 
urmă, cu picioarele slăbite, din cauza lipsei de hrană, cu 
stomacul gol şi cu sufletul la buze, ne căţărarăm cu grozavă 
trudă pe peretele drept şi luarăm drumul înapoi. Până la 
prima etapă, Unga merse între noi doi; o trăgeam din toate 
puterile, dar cădeam adesea. În sfârşit, locul primei 
ascunzători apăru în faţa ochilor noştri. Şi iată că nu mai 
era nimic înlăuntru. Aranjasem bine lucrurile. Căci el crezu 
că hoţii trebuie să fi fost nişte hămesiţi oarecare şi începu 
să-i blesteme, pe ei şi pe zeii lor. Unga era curajoasă; ea îi 
surâse şi puse mâna ei într-a lui: fui silit să întorc capul ca 
să mă pot stăpâni. 

— Să ne odihnim lângă foc, până mâine dimineaţă, spuse 
ea şi să încercăm a ne mai întrema cu ajutorul opincilor. 

Atunci, fiecare dintre noi, începu să taie făşii înguste din 
opincile sale. Puserăm să fiarbă fâşiile în cursul nopţii, 
pentru ca să le putem mesteca şi înghiţi. Dimineaţa ne 
sfătuirăm asupra situaţiei noastre. A doua ascunzătoare era 
la cinci zile depărtare. Nici vorbă nu putea fi să străbatem 
acest drum fără hrană; trebuia deci să găsim ceva vânat. 

— Vom merge să vânăm, zise el. 

— Da! răspunse. Să mergem să vânăm. 

El hotărî ca Unga să rămână locului lângă foc ca să-şi 
păstreze puterile. Iar noi, iată-ne plecaţi, el în căutarea unei 
moose, eu în căutarea ascunzătorii ce o făcusem în locul 
celeilalte. Mâncai puţin, ca să nu le dau de bănuit prin 
vigoarea mea. Seara, el întorcându-se la tabără, căzu de 
multe ori şi eu, prefăcându-mă slab. Mă împiedicam la 
fiecare pas, ca şi cum ar fi fost cel din urmă. Trebuirăm din 
nou să recurgem la opincile noastre pentru ca să căpătăm 
puţină putere. 

Era în adevăr un om mare; sufletul lui curajos îl susţinu 
până-n ultima clipă şi nu se văita cu glas tare. A doua zi, îl 
urmai, căci voiam să fiu lângă el pentru sfârşitul care se 


apropia. Se aşeza des, ca să se odihnească. Noaptea 
următoare am înţeles că nu mai are mult; dar dimineaţa se 
mai putu scula pe picioare. Părea un om beat şi mă 
aşteptam să-l văd căzând la fiecare pas. Izbuti să prindă doi 
ptarmigani, dar nu vru să-i mănânce. Nu pentru că n-avea 
foc la care să-i fiarbă era doar chestie de viaţă şi de moarte 
pentru el, dar se gândea mereu la Unga. Se îndreptă către 
tabără. Nu mai mergea, ci se târa pe zăpadă cu ajutorul 
mâinilor şi picioarelor. Mă apropiai de el şi-i citii sfârşitul în 
ochi. Chiar în acea clipă îl mai putea salva un ptarmigan. Eu 
mergeam drept, în picioare, lângă el. Mă privi un moment 
odihnindu-se şi se miră de rezistenţa mea; ghiceam, căci de 
vorbit nu mai putea să vorbească; îşi mişca buzele, dar nu 
ieşea nici un sunet. Era într-adevăr un om măreț! Îmi simţii 
inima îndulcindu-se... Dar amintirea trecutului îmi reveni în 
minte: îmi aminteam frigul. Foamea, suferinţele de tot felul, 
pădurile nesfârşite de pe coastele ruseşti. Şi-apoi, Unga era 
a mea... plătisem pentru ca s-o am, un preţ nemaipomenit 
în piei, provizii, bărci şi perle. 

Mergeam prin pădurea albă, într-o tăcere grea, 
asemănătoare unei neguri dese, pe mare. Fantomele 
trecutului erau în aer, împrejurul nostru. Revedeam plaja 
aurită din Akatan, cursa kaicurilor la întoarcerea de la 
pescuit şi casele de la marginea pădurii. Erau acolo 
strămoşii mei, cei care preluaseră şefia cu de la sine putere, 
care făcuseră legi şi al căror sânge curgea în vinele mele, 
sângele pe care vroisem să-l unesc cu cel al Ungăi. Yash- 
Noosh se clătina lângă mine, cât părul amestecat cu nisip şi 
ţinând încă în mână, lancea care se rupsese când a căzut 
peste ea. Ştiam că venise timpul... şi revedeam făgăduielile 
din ochii Ungăi. Străbăteam astfel pădurea şi în curând 
ajunse la nările noastre fumul focului din tabără. Atunci mă 
aplecai şi-i smulsei ptarmiganul pe care-l ţinea în dinţi. El se 
întoarse către mine cu mirarea în ochi şi se opri. Mâna-i 
dreaptă căuta încet cuțitul pe care-l purta la brâu, dar eu i-l 
luai şi-mi apropiai faţa de a lui, rânjind. Nici atunci nu 


înţelese. Făcui gestul golirii sticlelor negre, a ridicării de pe 
zăpadă a unei grămezi de piei şi a altor bogății şi-i reaminti 
astfel, prin gesturi, tot ce se petrecuse în noaptea nunţii 
mele. Înţelese. Cu toate acestea nu-i era frică. Un surâs de 
dispreţ pe buze, o mânie surdă, atât arăta faţa sa şi lucrul 
ce tocmai îl aflase, îl făcu să-şi adune ultimele forţe ce-i mai 
rămăseseră. Mai era o mică distanţă de străbătut, dar 
zăpada era groasă şi el se târa tare încet. Odată, el rămase 
atât de mult timp întins pe pământ, încât îl întorsei ca să-i 
văd ochii, care, acum aveau o lucire de viaţă, acum păreau 
morţi. Când îi dădui drumul, se luptă încă să mai înainteze. 
În sfârşit ajunserăm în vederea focului. În mai puţin de un 
minut, Unga fu lângă el. Omul cu părul de aur mişcă buzele, 
fără să scoată nici un sunet; atunci mă arătă cu degetul, 
pentru ca Unga să înţeleagă. Şi apoi rămase lungit pe 
zăpadă, amuţit de-a binelea, nemişcat. Trebuie să mai fie şi 
acum tot acolo. 

Nu spusei nimic şi pusei la fiert ptarmiganul. Atunci îi 
vorbii Ungăi, în vechea noastră limbă, pe care n-o mal 
auzise de mulţi ani. Ea se îndreaptă deodată, deschise ochii 
mari de mirare, mă întrebă cine sunt şi unde am învăţat 
limba asta. 

— Sunt Naas! 

— Tu! zise. Tu? Şi veni mai aproape de mine ca să mă 
vadă mai bine. 

— Da! răspunsei, sunt Naas, şeful Akatanului şi ultimul 
din sângele meu aşa cum tu eşti ultima din sângele tău. 

Ea începu să râdă... Oh! Pe tot ce-am văzut şi pe tot ce- 
am făcut, jur că nu vreau să mai văd un râs ca acela: îmi 
îngheţă inima şi rămăsei şezând, în marea tăcere, singur cu 
mortul şi cu femeia care râdea. 

— Vino, îi spusei, căci credeam cu mintea i se rătăcise. 
Mănâncă ceva şi să mergem. Akatan e departe de aici. 

Ea îşi ascunse faţa în pletele aurii ale mortului şi începu 
să râdă atât de tare, încât ani se părea că cerul va cădea 
asupra capetelor noastre. Eu fusesem sigur că va fi 


bucuroasă să mă revadă şi că nu va dori decât să-şi 
amintească de trecut; dar în ce chip ciudat îşi arătă această 
bucuria! 

— Vino, strigai, apucând-o de mână. Drumul e lung şi se 
întunecă. Să pornim. 

— Unde? întrebă ea, ridicându-se şi oprindu-se din râs. 

— La Akatan. Şi aşteptam să văd bucuria ce-i va lumina 
faţa la acest gând. Nu văzui însă decât o mânie surdă şi un 
zâmbet amar jucând pe buzele ei. 

— Da, spuse ea, să mergem la Akatan, mână-n mână. Eu 
şi cu tine, pentru ca să trăim acolo în colibe murdare, să 
mâncăm peşte şi untură şi să facem copii - copii, de care să 
fim mândri toată viaţa. Vom uita de lume şi vom fi fericiţi, 
foarte fericiţi. E minunat. Haide să ne grăbim, ne 
reîntoarcem la Akatan. 

Şi ea îşi plimba într-una mâna prin părul lui galben şi 
zâmbea într-un chip care nu era a bine. Şi nici o făgăduinţă 
un era în ochii ei. 

Eu tăceam căci mă uimea ciudăţenia acestei femei. Îmi 
amintii de noaptea în care el o târâse de lângă mine; eu 
striga atunci din toate puterile şi îi smulgea părul - părul cu 
care acum se juca şi pe care nu vroia să-l lase. Îmi aminti 
preţul plătit de mine, anii cei lungi de aşteptare. O prinsei 
atunci cu putere în braţe şi voii s-o duc, aşa cum făcuse şi 
el, dar Unga îşi reveni în fire şi se smulse din mâinile mele 
cu aceiaşi tărie pe care o întrebuința în acea noapte de 
pomină, luptându-se ca o lupoaică pentru puiul ei. 

O lăsai; ea se aşeză şi ascultă. Îi povestii. Îi povestii toată 
viaţa mea pribeagă după ea, îi arătai câte am pătimit pe 
mările necunoscute, ce făcusem în ţările străine, anii lungi 
de căutare, de foame şi de aşteptare şi îi amintii de 
făgăduinţa ce-mi dăduse altădată. Nu-i ascunsei nimic din 
ceea ce se întâmplase în ultimele zile şi chiar într-aceea zi, 
între mine şi bărbatul ei. Pe măsură ce vorbeam, vedeam 
faţa ei luminându-se, mare şi frumoasă, asemănătoare 
răsăritului zorilor. Citeam pe figura ei duioşia femeii, 


sufletul, inima Ungăi. Redeveneam tânăr, căci era aceeaşi 
privire cu care ea alerga pe plajă, râzând, către casa mamei 
sale. Oboselile, foamea, aşteptarea, totul dispărea. Venise 
timpul... Simţeam chemarea inimii ei. Socoteam că-mi voi 
odihni capul pe pieptul ei şi că voi uita... Unga deschise 
braţele şi o îmbrăţişai. Atunci, deodată, un fulger de ură 
sclipi în ochii ei, mâna ei îmi căută şoldul; şi odată, de două 
ori, mă lovi cu cuțitul. 

— Câine! spuse ea, cu un surâs amar, zvârlind cuțitul în 
zăpadă. Porc! Şi continuă să râdă atât de puternic, încât 
aerul liniştit răsună la acest râs; apoi se întoarse către 
mortul ei. 

După cum vă spusei, mă lovise de două ori în şold; era 
încă slăbită de foame şi era desigur scris să nu mor încă. Aş 
fi vrut să rămân acolo, să închid ochii şi să adorm de somnul 
de veci, împreună cu cei care punându-se în calea vieţii 
mele, m-au făcut să sufăr atât de mult. 

Aveam însă de îndeplinit o datorie de la care nu mă 
puteam abate. 

Şi drumul era lung, frigul amarnic şi hrană nu aveam 
aproape deloc. Vânătorii Pellisi nu putuseră găsi moose, dar 
descoperiseră ascunzătoarea mea şi nu mai lăsaseră nimic 
acolo. Cei treji albi de la Mc-Question făcuseră la fel; totuşi 
nu le ajutase mare lucru, căci îi găsii morţi în corabia lor. Şi 
ce-a mai fost nu-mi mai amintesc nimic, până la sosirea mea 
aci, unde am găsit hrană şi căldură... 

Şi sfârşind, Naas se ghemui lângă sobă, iar în colibă se 
lăsă o linişte deplină, în timp ce flacăra lămpii arunca 
umbre ciudate şi pereţi. 

— Şi Unga, strigă Prince, care nu-şi putea goni din suflet 
imaginea acesteia. 

— Unga? N-a vrut să se atingă de ptarmigan. A 
îmbrăţişat gâtul bărbatului său şi şi-a ascuns faţa în părul 
de aur al acestuia. Aşezai focul în partea ei, dar ea se târî în 
partea opusă. Aprinsei şi acolo un foc mare. Stăruii să 


mănânce, dar nu voi să se atingă de hrană. Ei trebuie să fie 
şi acuma întinşi acolo, în zăpadă, amândoi. 

— Şi d-ta, ce ai de gând? întrebă Malemute Kid. 

— Nu ştiu. Akatan e mic şi nu mă mai cheamă nimic spre 
acel capăt de lume. La ce mai mi-i bună viaţa? Aş putea să 
mă duc la Constantine; mi s-ar pune fiare la picioare şi la 
mâini, pe urmă într-o bună zi, mi s-ar lega o frânghie de gât 
şi aş adormi pentru vecie. 

— Dar, zise Prince, ar fi o adevărată sinucidere. 

— Taci, răspunse Malemute Kid. Sunt multe lucruri care 
depăşesc înţelegerea şi puterea noastră de a judeca. Ce e 
drept şi ce nu-i, în asemenea cazuri, nu putem spune şi nu 
noi suntem cei chemaţi să judecăm. 

Naas se apropie şi mai mult de foc. Se făcu tăcere adâncă 
şi scene ciudate treceau şi reveneau mereu dinaintea 
ochilor fiecăruia dintre cei trei oameni din colibă. 


LEGEA DRUMULUI ALB 


Sitka Charley, călăuza indiană, era renumit pentru că 
îndeplinise adesea ceea ce era socotit de toţi cu neputinţă. 
Nimeni, ca el, nu cunoştea atât de bine ara Nordului şi 
legile ei. 

Ştiinţa lui nu-i venise aşa, într-o zi. Ci cu încetul, ca la toţi 
semenii lui, se întipărise în spiritul lui, în cursul 
experienţelor repetate. 

Din copilărie fusese în necurmată legătură cu albii şi-şi 
formase moralul la şcoala lor. De atunci îşi legase pe viaţă 
soarta de a lor, depărtându-se tot mai mult de fraţii lui de 
rasă. 

Cunoscuse înţelepciunea albilor şi meditase multă vreme 
asupra ei. De la ei învățase sentimentul datoriei. Sentiment 
care, în sufletul lui primitiv, se exaltase tot mai mult, chiar 
mai presus de lecţiile primite. Până într-atâta că ajunsese 
să-şi dispreţuiască adânc fraţii de rasă. Dispreţ pe care 
obişnuia să şi-l ascundă dar care, uneori, izbucnea totuşi 
fără de voia lui, într-un ciclon de blesteme, ca în clipa asta 
chiar, la adresa lui Kah-Chucte şi a lui Gowhee. 

Îi certa avan, într-un talmeş-balmeş de indiană de 
engleză, şi de o mulţime de alte limbi, pe când cei doi 
bărbaţi, pe calea îngheţată, îşi îndoiau spinarea înaintea lui. 
Erau, ca o pereche de câini-lupi sub bici, prea laşi ca să se 
repeadă asupra lui şi să-l atace, prea puţin domestici ca să- 
şi ascundă colții. 

De altminteri, la vedere, nu erau mai frumoşi decât Sitka 
Charley. Feţele lor nu erau decât piele întinsă pe oase. 
Pometele obrajilor le erau ieşite, acoperite de coji şi de 
crăpături, vii sau degerate, iar în ochi le strălucea o flacără 
întunecată, născută din disperare şi din foame. 


Călăuza ştia prea bine că a te încredința în astfel de 
brute ar fi fost imprudent. Astfel că, de zece zile încoace, îi 
silise să-şi părăsească puşca, în vreme ce caravana, istovită, 
lăsă înapoia ei cea mai mare parte din bagaje şi de unelte 
de  campament. Singuri Sitka Charley şi căpitanul 
Eppingwell îşi păstraseră armele. Când se opriră, călăuza 
porunci: 

— Hăi! Faceţi foc! 

Şi, în acelaşi timp, scoase, dintr-unul din buzunarele lui, 
preţioasa cutie de chibrituri precum şi celelalte trebuitoare, 
ca făşii uscate de coajă de mesteacăn. 

Slăbiciunea îi silea să-şi întrerupă adesea lucrul, cu 
gesturi nesigure, când se aplecau. Erau momente în care se 
clătinau pe loc, pe când genunchii li se ciocneau unul de 
altul, ca nişte castagnete. După fiecare reluare a lucrului se 
opreau din nou, ca să-şi dea o clipă de repaus, atât erau de 
vlăguiţi şi de frânţi. 

Era totdeodată, în privirea lor posacă, stoicism răbdător, 
suferinţă şi un pic din acea licărire ultimă a voinţei, divină 
oricum, care e în orice fiinţă. 

O adiere tăioasă începuse să sufle, muşcând fără de milă 
tot ce era descoperit din trup, prin blănuri chiar, făcând să 
pătrundă în carne şi până la oase, acele arzătoare ale 
frigului îngheţat. Şi de cum focul începu să vâlvorească, 
topind împrejur zăpada de pe jos, Sitka Charley sili pe cei 
doi tovarăşi ai săi, care mârâiau, să-l ajute să întindă un 
adăpost. 

Acest adăpost, cât se poate de primitiv, se compunea 
dintr-un simplu pled, aşezat sub vânt, paralel cu focul, ca un 
paravan, cu un unghi de înclinare de 45 grade aproape. Era 
prea puţin lucru de fapt şi era totuşi de ajuns să taie briza şi 
să răsfrângă, spre acei care se pitulau sub protecţia lui, 
căldura focului. 

După aceea, Kah-Chucte şi Gowhee întinseră pe jos o 
brancardă făcută din ramuri de brad, pentru a-şi feri 


trupurile de zăpada care se topea, şi se tolăniră jos ca să-şi 
lege rănile. 

Mocasinii lor, plini de o pătură grea de zăpadă şi gheaţă, 
uzaţi de marşurile lungi şi ciopârţiţi de colţurile gheții de pe 
râuri, erau într-o stare jalnică. Obielele lor nu erau într-o 
stare mai puţin tristă, şi când, după ce-şi dezgheţară 
încălţămintea, şi-o traseră din picioare, degetele, de culori 
cadaverice felurite, spuneau ele singure, întreaga tragedie 
a călătoriei. 

Lăsând acolo pe cei doi indieni, să-şi îngrijească de 
picioare, Sitka Charley făcu cale întoarsă pe pista pe care o 
străbătuse. 

Şi el simţea, nici vorbă, o nevoie covârşitoare de a se 
aşeza lângă foc, să-şi panseze puţin corpul, care era întreg 
o durere. Dar datoria se împotrivea. Trebuia să pornească 
în căutarea celor care se încredinţaseră conducerii lui şi 
care rămăseseră în urmă. 

Înainta cu greu, prin şesul trist, pe râul de gheaţă. 
Fiecare pas era o sforţare a voinţei sale şi era asaltat de o 
revoltă a muşchilor săi amorţiţi. Adesea, totuşi, era nevoie 
să-şi grăbească mersul, când simţea gheaţa mai slabă 
oscilând sub picioarele lui, pe o pătură uşoară de apă care 
se formase sub ea. Căci ştia prea bine că o rupere a gheții şi 
cea mai mică cufundare în apă, pe frigul care stăpânea, era 
pentru el moartea imediată, fără multă vorbă. 

Cu cât mergea, se neliniştea mai mult, când zări, la un 
cot al râului, pe doi din indienii lui. Păreau istoviţi şi, cu 
toate că poverile le fuseseră reduse la câteva livre, se 
clătinau şi se bălăbăneau în mers, gâfâind ca şi cum ar fi 
dus cele mai grele poveri. 

Îi întrebă cu nerăbdare şi răspunsurile pe care le primi 
de la ei părură că-i uşurează grija. Urmă drumul, grăbind 
pasul. 

Nu trecu mult şi se întâlni cu doi albi, care puneau la 
olaltă ce brumă le mai rămăsese din puteri, ca să susţină 
între ei o femeie albă. Şi ei se clătinau ca nişte oameni beţi 


şi picioarele le tremurau de istoveală. Femeia recurgea cât 
mai puţin cu putinţă la sprijinul lor, căznindu-se să înainteze 
cu ajutorul propriilor ei puteri. 

O rază de bucurie lumină chipul pustiit al lui Sitka 
Charley. Simţea, pentru Mrs. Eppingwell, un adevărat cult 
şi o admiraţie fără margini. Era, într-adevăr, prima femeie 
albă care întreprinsese, inimoasă, drumul alb alături de 
dânsul. 

Când căpitanul Eppingwell îi ceruse lui Sitka serviciile 
lui, ca să-l însoţească pe calea aceasta îndrăzneață şi 
temută, el, la început, clătinase din cap cu grijă, şovăind cu 
răspunsul. Căci era vorba de a se aventura prin lugubra 
Ţară a Nordului. Prin  singurătăţi necunoscute, şi 
întreprinderea era din acelea care încearcă până-n 
străfundurile lor. Sufletele omeneşti. Apoi, când căpitanul 
adăogase că soţia lui va face parte din expediţie, călăuza 
declarase că refuză hotărât. 

O femeie din rasa lui ar fi primit-o cu el şi nu şi-ar fi făcut 
grijă. Dar o albă ca aceasta, una din femeile Ţării de Miază- 
zi! Era prea gingaşă şi prea fragedă, pentru o astfel de 
expediţie. 

Sitka Charley nu ştia ce puteau fi femeile acestea. Cu 
încăpățânare spusese la început nu. Dar, când Mrs. 
Eppingwell veni ea însăşi spre el, cu surâsul ei ceresc, când 
în vorbe limpezi şi hotărâte, fără a se pierde în explicaţii de 
prisos, fără rugăminţi nici implorări zadarnice, ea îşi rosti 
ritos voinţa ei neclintită, el se schimbă deodată. La cea mai 
mică şovăială a vocii lui Mrs. Eppingwell, la cel mai mic apel 
la complezenţă şi la cea mai slabă încercare de a-l 
îndupleca prin acele drăgălăşii obişnuite femeilor, refuzul 
indianului s-ar fi întărit ca oţelul. 

Hotărârea, tăioasă şi precisa, a femeii albe, şi privirea ei 
limpede, surprinzătorul fel de a-i vorbi ca de la sexe egale, 
zădărniciră în el orice putere de rezistenţă. 

Înţelese îndată că această rasă de femei, era necunoscută 
de el. Şi, înainte chiar ca primele zile de cale să mai fi 


întărit încă şi mai mult această impresie, ştia acum de ce fiii 
unor astfel de femei sunt stăpânii pământului şi ai mării, şi 
de ce el şi semenii lui, născuţi de câtre femei de rasa lui, nu 
pot pretinde să-i întreacă. 

Gingaşe şi dulce, ea era, fireşte, chiar şi în energia ei. Şi 
în vreme ce, zi după zi, o observa, sleită de puteri şi 
încovoiată cum era, dar mereu neînfrântă, aceste două 
cuvinte răsunau fără încetare la urechea lui, ca un 
neîntrerupt refren. Da, gingaşe şi dulce! El ştia că 
picioarele ei, create să cutreiere cărările uşoare, nu 
cunoşteau rănile mocasinilor grosolani ai Nortland-ului şi 
cumplita sărutare a frigului. Şi, în tot lungul zilei mortale, le 
privea păşind, cu admiraţie. 

Întotdeauna Mrs. Eppingwell avea un zâmbet de dăruit 
şi, până şi pentru cel mai umil dintre purtătorii de poveri, 
un cuvânt de încurajare. Pe măsură ce crescură supărările 
călătoriei, se părea că ea câştigase mai multă rezistenţă 
morală şi puteri noi. În ziua grozavă când Kah-Chucte şi 
Gowhee, care se lăudaseră că cunosc, ca nimeni altul, cele 
mai mici cotituri ale pistei, tot atât de bine cum ar cunoaşte 
un copil baloturile de piei îndesate în. Coliba tatălui său, 
trebuiră să mărturisească că s-au înşelat, ea fu aceea care, 
pe când bărbaţii blestemau, rostea cuvinte de iertare. 

În seara aceea, ea cântase pentru drumeţii, cântase până 
ce-şi simţiră puterile renăscându-le şi revenind în ei curajul 
de a înfrunta ziua de mâine cu o nouă încredere. 

Caravana, de atunci, mersese la întâmplare şi mult timp 
preţios fusese pierdut. Proviziile ajunseseră pe sfârşite şi, 
când rațiile trebuiră să fie măsurate şi împărţite fiecăruia 
cu zgârcenie, Mrs. Eppingwell se revoltase împotriva unei 
înţelegeri speciale, privitoare la dânsa, făcută tainic între 
soţul ei şi Sitka Charley. Ea pretinsese ca, după legea 
drumului alb, partea ei să fie la fel întocmai ca a celorlalţi, 
nici mai mult nici mai puţin. 

Călăuza se simţea mândru de a fi cunoscut o astfel de 
femeie, a cărei prezenţă lărgea orizontul lui moral. Fusese 


întotdeauna un impulsiv, neascultând decât de propriile lui 
intuiţii, fără a le rezona niciodată, lucrând cum îi convenea 
şi fără a se sinchisi de opinia altora. Acum însă îi plăcea 
nespus să fie aprobat de câtre femeia albă. O privire de 
laudă a ochii ei cinstiţi, un cuvânt elogios al vocii sale, cu 
timbrul limpede, o mişcare a buzelor ei, un zâmbet 
minunat, şi lui Sitka Charley îi era de ajuns ca să fie ozi 
întreagă în cerul al şaptelea. 

Găsise un imbold necunoscut al energiilor sale, şi vibra 
de orgoliu, şi colabora cu tânăra femeie, într-o sforţare 
comună pentru a reînsufleţi curajul slăbit al tovarăşilor săi. 

La vederea lui, faţa celor doi bărbaţi şi a femeii se 
luminară de bucurie. Căci ce-ar fi devenit ei, dacă el i-ar fi 
părăsit? Cât despre dânsul, devenit nepăsător, ascunzând şi 
acum, ca de obicei, impresiile de placere sau de suferinţă 
sub un exterior nesimţitor, se mărgini să le ceară informaţii 
despre ariergarda caravanei, le spuse la ce distanţă vor 
găsi focul aprins, şi-şi urmă calea. 

Întâlni, după câtva timp, un alt indian care umbla singur, 
fără să ducă nimic, şchiopătând groaznic, cu buzele strânse 
şi cu ochii nebuni, înnebuniţi de durerea de neînchipuit ce i- 
o pricinuia unul din picioarele lui, deja pe trei sferturi 
degerate, şi în care viaţa mai lupta slab împotriva morţii. Îi 
se dăduseră omului acestuia toate îngrijirile cu putinţă dar 
soarta lui părea hotărâtă şi Sitka Charley socoti că mult nu-i 
mai era dat nenorocitului să înainteze. 

După ce-i adresase pe un ton posac câteva cuvinte de 
încurajare, îşi urmă calea, şi apoi mai apărură încă doi 
indieni, cărora le încredinţase pe Joe, al treilea alb din 
expediţie şi pe care-l părăsiseră. 

Din prima aruncătură de ochi, Sitka Charley descoperi în 
toată înfăţişarea lor o ameninţare ascunsă şi înţelese că 
hotărâseră să nu-l mai asculte. Şi chiar nu se înşelase căci, 
poruncindu-le să se întoarcă spre omul alb, văzu, drept 
orice răspuns, ţâşnind din teci fulgerarea cuţitelor lor. 


În singurătatea aceasta dezolată, un spectacol mai trist 
nici că se putea închipui decât lupta acestor trei bărbaţi, 
toţi trei la fel de slabi. La urma urmelor, cei doi indieni se 
traseră înapoi sub ploaia de lovituri de pat de puşcă a lui 
Sitka Charley şi, ca nişte câini bătuţi care se întorc la lanţ, 
se supuseră din nou. 

După două ore, în tovărăşia lui Joe, bălăbănindu-se între 
ei doi, iar călăuza încheind marşul, ajunseră la 
campamentul din jurul focului şi unde se pitulase restul 
caravanei, la adăpostul pledului întins. 

După ce fiecare îşi mânca partea avară de pesmet uscat 
nedospit, care ţinea loc de pâine, Sitka Charley, care pusese 
în curent pe albi, luă cuvântul cu glas tare şi, adresându-se 
în limba lor celor cinci indieni, declară cu solemnitate: 

— Înainte de a adormi pentru noapte, ascultați, băieţi, că 
am să vă spun ceva. Vă vorbesc spre binele vostru, dacă mai 
iubiţi viaţa şi dacă ţineţi să mai păstraţi vreo nădejde de a 
vă scăpa pielea. lată dară, băieţi, am trecut cu bine Colinele 
Tăcerii, şi înaintăm cred, prin ale Stuartului. Pe cât se pare, 
într-o zi sau într-alta o să ne ajungem ţinta. Când va fi asta? 
După încă un somn, poate; după un mic număr de somnuri; 
sau după multe, multe. E cu neputinţă de spus. În ziua: 
ceea ne vom regăsi între oamenii Yukonului, la care se 
găseşte din belşug de-ale mâncării şi care au să ne dea să 
mâncăm cât om pofti. Dar, până atunci, ar fi bine de păzit 
legea. 

„Despre lucrul acesta, de un timp încoace, ar fi cam mult 
de zis. Chiar azi, Kah-Chucte şi Gowhee, care fuseseră 
însărcinaţi să deschidă calea, s-au lepădat de demnitatea 
lor de oameni şi au fugit ca nişte copii speriaţi. A fost, din 
partea lor, o admit, un moment de uitare. Deci, să trecem 
peste asta... Dar, pe viitor, ei trebuie să-şi amintească. Dacă, 
din întâmplare, ei şi-ar mai pierde memoria... 

Sitka Charley făcu aşa, a lene, un gest semnificativ spre 
puşca lui. Apoi reluă: 


— Mâine, Kah-Chucte şi Gowhee vor purta în spinare cei 
doi saci de făină. Ceştile de făină sunt numărate. Dacă, la 
sfârşitul zilei, ar lipsi cât de cât, de n-ar fi decât o uncie... 
Clic, clac... S-a înţeles? Şi încă şi alţii, apoi, au uitat legea. 
Cap-de-Elan şi Trei Somoni au părăsit în zăpadă pe omul 
alb, Joe. Aşa ceva să nu li se mai întâmple! De cum o miji de 
ziuă, vor pleca înainte, ca să croiască pârtia. E treabă 
deajuns pentru ei. Kah-Chucte şi Gowhee, în afară de dusul 
făinii, vor avea în grijă pe Joe. Ne-am înţeles? 

A doua zi dară, mica, spectrala coloană îşi reluă calea. Fu 
cu neputinţă călăuzei să menţină cea mai mică închegare 
între diferitele ei elemente. De la Cap-de-Elan şi Trei 
Somoni, care mergeau înainte bătătorind zăpada, până la 
Kah-Chucte şi Joe, care închideau marşul, se întindea o cale 
de mai bine de o milă. 

Fiecare se clătina, cădea sau se odihnea după cum îi 
venea. Caravana se târâia într-o succesiune de halte 
neregulate. Se ridicau şi, adunându-şi ultimele puteri, se 
porneau să înainteze, până la istovire completă. Dar, ca 
printr-un fel de minune, se găsea mereu un rest de vigoare 
de folosit încă. 

De fiecare dată în care un om se prăbuşea, avea 
convingerea intimă că era căderea din urmă. Cu toate astea 
se ridica iar şi iar. Dacă slăbea carnea, triumfa voinţa. Dar 
fiecare bătălie câştigată era o întreagă dramă. 

Indianul cu piciorul îngheţat, incapabil de a se mai ţine, 
se târa în patru labe. Se oprea rar, căci ştia foarte bine cu 
ce preţ îl putea face gerul să-şi plătească popasul. 

Până şi zâmbetul lui Mrs. Eppingwell împietrise parcă, şi 
ochii ei, mari, deschişi, care priveau cu fixitate înaintea lor, 
nu vedeau nimic. Adesea se oprea din mers, buimacă şi 
gâfâitoare, şi-şi apăsa mâna pe inimă. 

Joe trecuse dincolo de limitele suferinţei. Nu mai implora 
să fie părăsit sau că să fie omorât. Era ca anesteziat de 
friguri şi o mare linişte pogorâse asupră-i. Părea foarte 


fericit, în vreme ce Kah-Chucte şi Gowhee îl târau cu 
brutalitate, înghiontindu-l într-una şi cu priviri crunte. 

Să mai aibă în grijă, în afară de ei înşişi, pe albul acesta, li 
se părea nedrept şi intolerabil. Ura le otrăvea inima dar 
inima asta era tot atât de grea de teamă. De ce, în loc dea 
se gândi numai şi numai la salvarea lor, le trebuia să se mai 
împovăreze şi cu slăbiciunea altuia? Nu însemna asta să 
rişte propria lor moarte? Dar trebuiau să ţie seama de 
puşca lui Sitka Charley. 

Către sfârşitul zilei, căderile lui Joe devenise tot mai dese 
şi din ce în ce era mai greu de ridicat. Astfel că grupul lui 
începu să piardă terenul. Uneori cei doi indieni şi el, la fel 
de prăpădiţi, cădeau jos toţi deodată. 

Kah-Chucte şi Gowhee, cărora foamea le sfârteca 
măruntaiele, nu se puteau nici ei împiedica de a se gândi că 
purtau pe spinarea lor, închis în aceşti saci de făină, izvorul 
însuşi al oricărei puteri şi al oricărei vieţi. Ispita era 
cumplită, trebuie s-o mărturisim, şi ceea ce se petrecu nu 
era câtuşi de puţin de surprinzător. 

Se opriseră lângă o mare grămadă de trunchiuri năruite, 
unde mii de vreascuri de lemn mort n-aşteptau, pentru ca 
să ia foc, decât un chibrit. Aproape de tot de acolo, o gaură 
de aer se arătă în gheaţa râului. Kah-Chucte privi ba lemnul 
uscat, ba la apa care apărea sub gheaţă. Şi Gowhee făcu 
acelaşi lucru. Cei doi bărbaţi schimbară o privire. Apoi, fără 
să fi rostit un cuvânt măcar, Gowhee aprinse un foc. Kah- 
Chucte umplu cu apă o cană de tinichea şi o puse la încălzit. 
Cât despre Joe, bolborosea nu se ştie ce, într-o limbă 
străină, pe care indienii n-o pricepeau. 

Kah-Chucte şi Gowhee luară făină şi o desfăcură în apă 
caldă făcând un fel de cocă, pe jumătate moale, pe care o 
înfulecară cu nespus deliciu. Repetară de câteva ori 
operaţia, fără a oferi nimic lui Joe. Dar Joe rămânea 
indiferent. Nu se sinchisea de nimic, nici măcar de 
mocasinii lui, care era cât p-aci să se ardă, căci îşi întinsese 


picioarele până la marginea jăratecului ca să şi le 
încălzească. 

Un văl opac şi alb de zăpadă cristalină, mângâietoare şi 
dulce. Se abătuse ca o negură, foarte bine venită, asupra 
grupului, ascunzându-l. Cei doi indieni, îmbuibaţi, ale căror 
puteri creşteau văzând cu ochii, îşi frecau mâinile şi se 
pregăteau s-o şteargă la repezeală, prin ceaţă, fără ca să le 
mai pese de ceva, dacă soarta potrivnică n-ar fi risipit 
deodată norii, limpezind atmosfera. 

Tocmai în clipa asta, Sitka Charley, care avea ochiul ager, 
se întoarse. Văzu în amurg urcând o coloană de fum şi ghici 
îndată ce se întâmplase. Atunci privi lângă el pe tovarăşii săi 
istoviţi şi pe Mrs. Eppingwell clătinându-se, care, ca şi el, 
aveau să sufere mâine şi mai mult de foame. Cine ştie dacă 
nu era sentinţa de moarte a acestei mici trupe pe care o 
rostiseră aceşti doi ticăloşi, risipind astfel, numai în folosul 
lor, făina atât de rară şi de prețioasă. 

La repezeală, şi tot pitindu-se pe după tufişuri, în noaptea 
care se lăsa, el răsări ca din pământ în faţa celor doi indieni, 
gata să-şi ia tălpăşiţa. 

— Aha! Aha! Băieţii mei! zise el. Aţi uitat vasăzică de tot 
că sunteţi oameni. Bine, mâine vor fi, în schimb, două burţi 
mai puţin de hrănit. 

Pe când vorbea, legase la loc sforile la gura sacului de 
făină început şi-l agaţă de o cracă. Apoi scutură pe Joe atât 
de tare, încât o reacțiune puternică se produse în bietul om. 

— Tu, rosti el, împingându-l pe drumul alb, du-te de 
ajunge pe ceilalţi... Şi acum, să ne răfuim noi trei! Cei doi 
indieni care: în primul moment rămaseră ca buimăciţi, 
încercară să fugă. 

— Opreşte! Gowhee! Şi tu Kah-Chucte! Credeţi cumva că 
făina v-a dat picioare destul de repezi ca să întreceţi în 
repeziciune plumbul cu aripile repezi? V-aţi călcat datoria. 
Nu vă gândiţi să scăpaţi de ce aţi meritat. Arătaţi-vă 
bărbaţi, încă odată, cea din urmă oară şi fiţi fericiţi că 


muriţi cu burta plină! Hai! Aşezaţi-vă înaintea mea, cu 
spatele la pădure, cot la cot. S-a făcut? 

Cei doi indieni se supuseră cu calm, fără vreo sforţare 
vădită. Căci nesiguranța de a muri face mai mare frica 
oamenilor decât moartea însăşi, atunci când o ştii de 
neînlăturat. 

— Tu, Gowhee, întrebă Sitka Charley. Tu ai sub cort piei 
de cerb; în Chippewyan, nevastă şi copii. Ce vorbă laşi 
pentru ei, cu limbă de moarte? 

— Să le predai tot ce e al meu, păturile mele, tutunul 
meu, boabele de mărgele şi cutia asta care produce sunete 
ciudate, întocmai ca graiul omenesc, pe care mi-au dat-o 
oamenii albi. Ai să le spui că am pierit pe drumul alb dar 
fără ca să le lămureşti de ce şi cum. 

— Şi tu Kah-Chucte, care n-ai nici nevastă nici copil? 

— Am 0 soră, care e nevasta omului alb care face poşta, 
la Koshim. Nu e fericită, că o bate. Predă-i banii care mi se 
cuvin, după înţelegerea dintre noi, şi spune-i, din partea 
mea, că ar fi bine să se întoarcă printre cei de neamul ei. Şi 
dacă mai crezi tu de cuviinţă, ar fi bine să ucizi pe bărbatul 
ei. O bate şi-i e grozav de frică de el. 

— Asta-i tot? Sunteţi amândoi mulţumiţi să muriţi, după 
cum aţi meritat? Atunci, la revedere şi noroc bun, băieţi! 
Doresc ca peste puţin să vă pomeniţi într-o altă lume, 
aşezaţi în faţa unui ceaun plin, într-o colibă bine încălzită. 

Zicând aceste cuvinte îşi ridică arma şi în marea tăcere 
răsunară ecourile a două detunături. 

Abia se stinseră acestea, că alte detunături se rostogoliră 
în depărtare, dincolo de creasta colinelor care închideau 
orizontul. 

Sitka Charley tresări. În afară de a lui, nu se mai afla 
decât o singură puşcă în caravană şi de răspuns 
răspunseseră mai multe. Aruncă o privire repede asupra 
celor două trupuri, întinse paşnic în zăpadă, şi ridică din 
umeri gândindu-se că, dacă ar fi ştiut el că atât de aproape 


de ţintă era caravana, ar fi putut fără de nici un 
inconvenient să economisească gloanţele. 

Dar ce-i păsa lui de viaţa şi de moartea acestor doi 
oameni? Legea drumului alb se îndeplinise, şi nimic mai 
mult. 

Şi porni, grăbit, cu oamenii săi, să se întâlnească cu 
oamenii Yukonului. 


SFÂRŞIT 


5: Un cunoscut conducător de sănii în ţinutul Jukonului.