Jack London — Aventuri In Alaska

Jack London 


Jack London 


Aventuri în Alaska 


CUPRINS: 

Adăpost pentru o zi 5 
Sete de viaţă 31 
Purtarea albilor 62 
Povestea lui Keesh 81 
Neprevăzutul 93 
Lupul din Alaska 125 
Drumul sorilor 149 
Negoro laşul 177 
Fiul lupului 194 


ADĂPOST PENTRU O ZI. 

John Messner se agăța cu o mână de bara oscilantă, ca să 
ţină sania pe direcţia cea bună. Cu cealaltă, şi ea protejată 
de mănuşă, îşi freca obrajii şi nasul fără încetare. Uneori, 
când amorţeala se înteţea, se freca, s-ar putea spune, cu 
furie. Fruntea îi era acoperită de cozorocul căciulii sale de 
blană, ale cărei margini lăsate îi adăposteau urechile. Ceea 
ce mai rămânea din chipul lui era protejat de o barbă 
deasă, castaniu-aurie, aflată sub o crustă subţire de gheaţă. 

În faţa lui aluneca o sanie de Yukon, încărcată până la 
refuz, trasă de un atelaj format din cinci câini. Frânghia 
care atârna în urma săniei se freca de piciorul lui Messner. 
Când atelajul cotea din pricina meandrelor pistei pe care o 
urmau, bărbatul păşea peste funie. Cum existau multe 
cotituri, trebuia să sară deseori peste ea şi, uneori, se 
împiedica. Părea neîndemânatic şi picioarele obosite îl 
trădau, astfel că, din când în când, sania îl lovea peste 
călcâie. 


„ Ajuns într-un loc unde pista pornea în linie dreaptă şi 
sania putea luneca o vreme fără să fie condusă de cineva, 
eliberă bara şi îşi lovi, de câteva ori, palma de lemnul tare. 
Astfel reuşi să îşi restabilească circulaţia sângelui. Dar, în 
timp ce o scutură, nu încetase să îşi frece nasul şi obrajii cu 
cealaltă. 

— Oricum, zise el, e prea ger pentru a călători. 

Vorbea tare, cum fac oamenii care sunt singuri deseori... 

— Trebuie să fii nebun să umbli pe o asemenea 
temperatură, căci, dacă nu sunt cel puţin 80 de grade sub 
zero, atunci sunt cu siguranţă 79. 

Îşi scoase ceasul şi abia după câteva încercări reuşi să şi-l 
pună iar în buzunarul vestei sale groase din lână. Apoi privi 
către cer şi îşi plimbă ochii de-a lungul liniei orizontului 
până spre sud. 

— Ah, e deja prânzul, murmură el, cerul e senin, dar nu 
există nici urmă de soare... 

După încă zece minute de mers în acelaşi ritm, adăugă: 

— N-am făcut prea mult drum. E prea ger pentru a 
călători. 

Brusc, le strigă „uuă” câinilor, apoi se opri. Mâna sa 
dreaptă părea să-l îngrijoreze. Începu să o lovească, furios, 
de bară. 

— Amărâţilor! Le zise el câinilor, care se lăsaseră jos, 
greoi, să se odihnească în zăpadă. 

Cuvântul acela neaşteptat fusese rostit cu aceeaşi violenţă 
cu care îşi izbea mâna de lemn. 

— Ce rău aţi făcut voi încât a venit un alt animal, un biped, 
v-a dresat ca să trageţi la ham, vă ştie toate punctele slabe 
şi a făcut din voi nişte sclavi? 

Îşi frecă nasul, nu uşor, ci cu brutalitate, ca să pună 
sângele în mişcare. Apoi îi forţă pe câini să îşi reia treaba. 

Călătorea pe suprafaţa îngheţată a unui fluviu care 
descria, în urma lui, o cotitură gigantică, de multe mile 
lungime, pierzându-se în dezordinea fantastică a munţilor 
tăcuţi, acoperiţi de zăpadă. Înaintea lui, apa respectivă se 


despărţea în numeroase braţe, înainte de a face loc 
insulelor din mijlocul ei. Insulele acelea erau tăcute şi albe. 

Nu se vedea nici un animal, nici o pasăre nu zbura prin 
aerul îngheţat şi nici o insectă nu bâzâia prin văzduh, ca să 
spargă liniştea atotstăpânitoare. Nu se zărea nici o fiinţă 
omenească, nici o urmă care să pomenească de trecerea 
cuiva pe acolo. Lumea era adormită şi părea cufundată în 
somnul morţii... 

John Messner părea să cadă şi el victimă apatiei care-l 
înconjura. Gerul era gata să-i amorţească cugetul. Mergea 
înainte, cu capul aplecat, fără să observe ceva în jurul lui, 
frecându-şi parcă automat nasul şi obrajii, izbindu-şi mâna 
de bara ce direcţiona sania, atunci când pista era dreaptă. 

Dar ei, câinii, observau totul. Se opriră brusc, îşi. 
Întoarseră privirile către stăpânul lor şi se uitară la el 
agitaţi şi întrebători. Genele le erau îngheţate, ca şi 
boturile. Gerul şi oboseala îi sleiseră de puteri. 

Bărbatul îi mai împinse înainte până ce se opri, la rândul 
lui. Cu greu îşi înălţă capul, apoi se uită în jur. Câinii se 
opriseră lângă o groapă. Nu era o crăpătură, ci o groapă 
făcută de om în stratul de gheaţă, rezultat al trudei, al 
loviturilor de topor, având o adâncime de trei picioare şi 
jumătate. 

O pojghiţă de gheaţă care se instalase între timp indica 
faptul că nu fusese folosită de ceva vreme. Messner îşi 
ridică privirea: câinii îi arătaseră deja unde trebuia să 
meargă, fiecare bot alb şi neliniştit fiind îndreptat către 
poteca de-abia trasată prin zăpadă, care părăsea pista 
principală a fluviului şi ducea către malul insulei. 

— Prea bine, amărâţilor, zise el, merg până acolo să văd 
despre ce este vorba. Nici voi n-aveţi mai mult chef ca mine 
să continuăm drumul. 

Urcă malul insulei şi dispăru. Câinii nu se culcară ci, 
agitaţi, îl aşteptară să se întoarcă stând în picioare. El 
reveni, legă o frânghie de partea din faţă a săniei, apoi şi-o 


puse peste umeri. Se întoarse către câini şi le făcu semn să 
urce colina alergând. 

Treaba era destul de dificilă, dar animalelor parcă le 
dispăru toată oboseala în vreme ce-şi deschideau pârtie 
prin zăpadă, lătrând de nerăbdare şi de bucurie, luptându- 
se şi consumându-şi ultimele puteri în acel efort. Când unul 
dintre ei cădea sau alunecă, cel din urmă lui îl muşca de 
picioarele din spate. Bărbatul îi încuraja ori îi ameninţa prin 
strigăte, trăgând cu toate forţele de frânghie. 

Urcară dintr-o singură încercare panta aceea dificilă, apoi 
cotiră în stânga şi merseră până la o cabană micuță, 
ridicată din trunchiuri de copaci, unde se opriră. Cabana 
era pustie, având o singură încăpere, de opt pe zece 
picioare. Messner îşi deshămă animalele, descarcă sania şi 
pătrunse în cabană. Ultimul călător pe care întâmplarea îl 
adusese pe acolo lăsase o provizie bună de lemne pentru 
foc. 

Messner aranjă puţin soba metalică, apoi aprinse flăcările. 
Puse deasupra lor, fără a-i mai dezgheţa, cinci somoni 
uscați la soare, pentru câini, după care îşi umplu ibricul cu 
bucăţi de gheaţă. Făcu acelaşi lucru cu marmita sa. 

Aşteptând să dea apă în clocot, rămase cu faţa deasupra 
sobei. Umezeala provenită din respiraţia lui i se depusese în 
barbă, prefăcându-se în ţurţuri care începeau să se 
topească. Pe măsură ce se topeau şi stropii cădeau pe sobă, 
aceştia sfârâiau şi se evaporau. Grăbi operaţiunea cu 
degetele sale, detaşând ţurţurii micuţi, care se prăbuşeau, 
cu zgomot, pe podea. 

Lătrăturile sălbatice ale câinilor de afară nu-l opriră din 
treaba să. Auzi mârâiturile şi urletele scoase de animalele 
dintr-un alt atelaj, ca şi un glas omenesc. Cineva bătu în 
uşă. 

— Intraţi, strigă Messner, oarecum sufocat, fiindcă tocmai 
sugea un ţurţure pe care vroia să şi-l îndepărteze de pe 
buza de sus. 


Uşa se deschise şi, prin aburii ce o înconjurau, văzu un 
bărbat şi o femeie care se opriseră în prag. 

— Intraţi, le zise el hotărât, şi închideţi uşa. 

Nu putea să zică nimic despre ei din felul în care arătau. 
Căciula uriaşă, ale cărei margini îi acopereau nasul şi 
obrajii, şi fularul lung, care îi înconjura capul, nu lăsau să se 
vadă din femeie decât o pereche de ochi negri. 

Şi bărbatul avea ochii negri. Era bărbierit, iar mustaţa sa 
îngheţată îi ascundea gura. 

— Am vrea să ştim dacă mai există vreo cabană prin 
împrejurimi, zise el, uitându-se prin încăperea goală. Am 
crezut că această cabană e pustie. 

— Nu-i cabana mea, îi răspunse Messner. Am găsit-o în 
urmă cu câteva minute. Intraţi şi instalaţi-vă. E aici loc 
pentru toţi şi nu aveţi nevoie de soba pe care aţi adus-o cu 
voi. 

Auzindu-i glasul, femeia începu să-l privească mai atentă. 

— Aducţi lucrurile, îi zise necunoscutul. Eu voi dezlega 
câinii şi voi aduce apă, ca să ne putem apuca de gătit. 

Messner ieşi ca să le dea peştii câinilor săi înfometați, pe 
care trebui să-i apere de animalele celuilalt atelaj. Când 
reveni în cabană, noul venit îşi deshămase câinii şi adusese 
apă. Lichidul din vasul lui Messner dăduse deja în clocot. 
Puse cafeaua, cobori zaţul cu o jumătate de ceaşcă de apă 
rece şi luă băutura de pe sobă. Dezgheţă biscuiţii în cuptor, 
alături de fasolea pe care o fiersese noaptea trecută. Odată 
treaba terminată, îşi luă vasele de pe sobă, ca să-i lase şi pe 
noii veniţi să-şi pregătească mâncare. Se aşeză pe 
aşternutul făcut sul şi începu să-şi potolească foamea 
mâncând cu poftă din vasul pus pe cutia lui de provizii, între 
două înghiţituri, vorbea cu bărbatul acela care, cu capul pe 
deasupra sobei, îşi dezgheţa ţurţurii din mustață. După ce 
isprăvi, noul venit îşi întinse şi aşternutul într-un colţ al 
încăperii. 

— Ne vom culca aici, zise el, dacă nu vreţi dumneavoastră 
acest colţişor. Aţi venit primul şi aveţi dreptul să alegeţi. 


— Nu e nici o problemă, răspunse Messner. E bine 
oriunde. 

Îşi desfăşură şi el aşternutul, îşi pregăti culcuşul, apoi se 
aşeză pe marginea lui. 

Străinul puse o trusă medicală micuță sub păturile sale, la 
un capăt, ca să o folosească drept pernă. 

— Sunteţi doctor? Îl întrebă Messner. 

— Da, îi răspunse celălalt, dar vă asigur că n-am venit în 
Klondyke în căutare de clienţi. 

Femeia se ocupa cu gătitul, în timp ce bărbatul tăia carnea 
grasă şi întreținea focul din sobă. Lumina slabă intra în 
cabană printr-o ferestruică de hârtie unsă cu grăsime, 
astfel că John Messner nu-i putea distinge prea bine 
trăsăturile. 

Nici nu încercă să o privească mai atent, fiindcă nu-l 
interesa. Ea, însă, se uita curioasă la el, din când în când, 
din colţul întunecat în care se găsea. 

— Ah, e o viaţă frumoasă, zise doctorul cu entuziasm, 
oprindu-se din ascuţitul cuţitului de burlanul sobei. Îmi 
place lupta, efortul propriului trup. Realitatea e că trăim ca 
nişte primitivi. 

— Realitatea e că afară s-a făcut un ger cumplit, zise 
Messner râzând. 

— Ştiţi ce temperatură e afară? Îl întrebă doctorul. 
Celălalt clătină din cap. 9 

— Vă voi spune eu. Şaptezeci şi patru de grade sub zero - 
atât arată termometrul cu alcool de la sania mea. 

— Adică o sută şase grade sub temperatura indicată, ca să 
călătorească un om! 

— O adevărată sinucidere, adăugă doctorul. Oboseşti, 
respiri din greu, tragi gheaţă în plămâni şi astfel le îngheţi 
țesuturile. Capeţi o tuse seacă ce te scutură, în vreme ce 
țesutul mort se desprinde singur. La vară mori de 
pneumonie şi te întrebi de ce. Voi rămâne în cabana asta cel 
puţin o săptămână, dacă termometrul nu urcă până la 
minimum cincizeci de grade sub zero. 


Apoi se întoarse către femeie: 

— Spune-mi, less, nu crezi că a fiert destul cafeaua? La 
auzul acestui nume, John Messner ciuli urechea. 

O privi repede, în vreme ce pe chipul lui trecu umbra unei 
amintiri care-l obseda, fantoma unui chin ce refuza să 
moară. Dar, în clipa următoare, alungase fantoma aceea 
prin efortul voinţei sale. Chipul îi era la fel de liniştit ca 
înainte, chiar dacă era cu ochii în patru şi părea nemulţumit 
de lumina slabă ce-l împiedica să vadă clar faţa femeii. 

În mod automat, prima ei mişcare fu să ia ibricul de pe foc, 
apoi se uită la Messner. El se liniştise, astfel că ea nu văzu 
decât un bărbat stând pe marginea culcuşului, cu privirea 
aţintită asupra propriilor mocasini. Totuşi, când ea se 
întoarse să se ocupe de gătit, el îi aruncă rapid o privire, 
lucru care nu-i scăpă femeii. Ochii bărbatului se îndreptară 
apoi către doctor, pe deasupra ei. Pe buzele acestuia se 
ivise un zâmbet care o complimentă pentru felul în care 
căzuse în capcană. 

Femeia scoase o lumânare din cutia de provizii şi o 
aprinse. O singură privire aruncată asupra chipului ei astfel 
luminat îl lămuri pe Messner. În cabană mică, cel mai 
îndepărtat ungher se găsea la o distanţă de câţiva paşi. 
Într-o clipă, femeia ajunse lângă el. Se grăbi să-i lumineze 
faţa, îl privi fix şi, recunoscându-l, ochii i se măriră de 
teamă. Liniştit, el îi răspunse printr-un zâmbet. 

— Ce cauţi, less? O întrebă doctorul. 

— Agrafele pentru păr, zise ea îndepărtându-se de străin şi 
scotocind prin sacul de drum. 

Puseră proviziile în lada lor, se aşezară pe cea a lui 
Messner şi se uitară la el. Acesta stătea lungit în culcuş, ca 
şi cum ar fi vrut să doarmă, culcat pe o parte, cu capul pe 
braţ. În camera mică, era ca şi cum ar fi stat toţi trei la 
masă. 

— Din ce parte a Statelor Unite veniţi? Întrebă Messner. 

— Din San Francisco, răspunse doctorul, şi mă aflu în 
ţinutul acesta de doi ani. 


— Eu tot din California am venit, zise Messner. 

Femeia îl privi rugătoare, dar el zâmbi şi continuă: 

— Aţi auzit de Berkeley? Doctorul deveni foarte atent. 

— Este vorba de Universitatea Berkeley din California? 
Întrebă el. 

— Da. 

— Aţi fost profesor la vreo facultate? Zise doctorul, îmi 
amintiţi de cei de acolo. 

— Îmi pare rău că spuneţi asta, zâmbi Messner. Aş fi 
preferat să trec drept un căutător de aur ori un conducător 
de sanie. 

— Nu pare mai profesor decât pari tu doctor, zise femeia. 

— Mulţumesc, spuse Messner. Chiar aşa, doctore, cum vă 
numiţi? Adăugă el, întorcându-se către bărbatul 
necunoscut. 

— Haythorne, dacă vreţi să mă credeţi, şi mi-am încheiat 
socotelile cu civilizaţia. 

— Şi dânsa este doamna Haythorne? Zise Messner 
salutând-o. 

Ea îi aruncă o privire mai curând mânioasă decât 
rugătoare. 

La rândul său, Haythorne vru să-l întrebe pe celălalt cum îl 
cheamă. Deschisese deja gura să o facă, dar Messner îl 
întrerupse. 

— Mă gândesc, doctore, că dumneata mi-ai putea satisface 
curiozitatea. Acum vreo doi sau trei ani a avut loc un 
scandal în cercul restrâns ai celor de la facultate. Soţia unui 
profesor englez - scuzaţi-mă, vă rog, doamnă Haythorne - a 
dispărut, împreună cu un medic din San Francisco. Cel 
puţin aşa am înţeles eu. Nu-mi amintesc exact numele ei, în 
clipa asta. Ştiţi ceva despre acel incident? 

Haythorne făcu un semn din cap: 

— S-a făcut mult caz de lucrurile acelea în vremea 
respectivă. El se numea Womble, Graham Womble. Avea o 
clientelă pe cinste pe atunci. L-am cunoscut, într-un fel... 


— Ei, bine, aş vrea să aflu ce s-a mai întâmplat cu ei. Nu 
ştiu dacă aţi aflat acest lucru, dar au dispărut fără urmă. 

— Ela fost destul de viclean ca să şteargă orice urmă. Se 
spune că au plecat către Mările Sudului, că au dispărut de 
la bordul unui vapor în timpul unui taifun sau altceva de 
felul ăsta. 

— N-am auzit aşa ceva, mărturisi Messner. 
Dumneavoastră vă amintiţi de ei, doamnă Haythorne? 

— Bineînţeles, răspunse ea calmă, în contrast cu mânia de 
care era cuprinsă. 

Femeia stătea astfel încât Haythorne să nu-i poată vedea 
chipul. 

Doctorul vru să-l întrebe iar cum îl cheamă, dar Messner 
vorbi înaintea lui: 

— Despre doctorul Womble am auzit spunându-se că era 
un bărbat tare chipeş, de care femeile se ţineau scai. 

— Dacă era aşa, atunci povestea asta 1-a terminat, mormăi 
Haythorne. 

— lar femeia era o zgripţuroaică, cel puţin aşa mi s-a zis. 
Era de notorietate publică la Berkeley faptul că făcea un iad 
din viaţa soţului ei. 

— N-am auzit niciodată aşa ceva, răspunse Haythorne. La 
San Francisco se spunea chiar contrariul. 

— Un fel de femeie martiră, nu? Crucificată pe altarul 
căsniciei? 

Doctorul făcu semn din cap. Ochii cenuşii ai lui Messner 
străluceau ciudat. După un răstimp, continuă: 

— E de la sine înţeles că orice monedă are două feţe. 
Trăind la Berkeley, n-am văzut decât una dintre ele. Se pare 
că femeia se ducea deseori la San Francisco. 

— Cafea, te rog, ceru Haythorne. Femeia îi umplu ceaşca, 
râzând încet. 

— Staţi la palavre ca doi bătrâni; zise ea în glumă. 

— De ce? E o discuţie foarte interesantă, îi spuse Messner 
zâmbind. 

Apoi i se adresă doctorului: 


— Bărbatul ei nu se bucura de o reputaţie bună la San 
Francisco? 

— Dimpotrivă, era cunoscut drept un om de o înaltă 
moralitate, răspunse Haythorne ceva mai aprins decât ar fi 
fost normal. Propovăduia peste tot moralitatea fiindcă el nu 
cunoscuse niciodată pasiunea adevărată. 

— L-aţi cunoscut? 

— Nu l-am văzut niciodată, fiindcă nu frecventam cercurile 
universitare. 

— Deci e vorba de cealaltă faţă a monedei, zise Mess-ner 
de parcă ar fi fost un judecător. Chiar dacă din punct de 
vedere fizic nu reprezenta mare lucru, nu era totuşi un 
slăbănog. Se interesa de sporturile practicate în colegiu şi 
avea ceva talent. Mai scria şi câteva povestiri care plăceau 
celor din anturajul lui. Am auzit că urma să devină decanul 
facultăţii, dar după cele întâmplate din pricina soţiei sale şi- 
a dat demisia şi a plecat. Cred că evenimentul acela i-a 
distrus cariera. În orice caz, putem considera că 1-a făcut 
knock-out. Probabil că-şi iubea mult soţia. 

Haythorne îşi termină cafeaua, murmură ceva, ca şi cum 
povestea aceea nu-l mai interesa, apoi îşi aprinse pipa. 

— E bine că n-au avut copii, continuă Messner. Haythorne, 
uitându-se la sobă, îşi puse căciula şi mănuşile. 

— Mă duc să caut nişte lemne, zise el. Apoi îmi voi scoate 
mocasinii şi mă voi simţi în largul meu. 

Uşa se închise în urma lui. Timp de câteva minute se lăsă o 
linişte grea. Bărbatul rămase în aceeaşi poziţie în culcuşul 
său, iar femeia, aşezată pe cutia cu provizii, îl privea ţintă. 

— Ce ai de gând să faci? Îl întrebă ea deodată. Messner îi 
aruncă o privire nehotărâtă şi leneşă. 

— Ce crezi că ar trebui să fac? Sper că nimic dramatic. 
După cum vezi, sunt obosit, dărâmat după drumul ăsta, iar 
culcuşul e atât de îmbietor. 

Ea îşi muşcă buza inferioară şi îşi stăpâni mânia de care 
era cuprinsă. 

— Dar... începu ea, apoi tăcu. 


— Sper că nu vrei să-l omor pe domnul... Haythorne, zise 
el cu blândeţe, aproape rugător. Mi-ar fi tare greu, dar şi 
inutil. 

— Dar trebuie să faci ceva! Strigă ea. 

— Dimpotrivă, eu cred că nu am ce să fac. 

— Vei rămâne cu noi? El făcu semn că da. 

Femeia privi, disperată, prin cabană şi văzu „celălalt 
aşternut, într-un ungher. 

— Vine noaptea, nu poţi rămâne aici. Nu poţi, ţi-o spun, e 
imposibil! 

— Fireşte că pot. Iţi amintesc faptul că eu am găsit primul 
cabana asta şi că voi îmi sunteţi oaspeţi. 

Femeia se uita iar prin încăpere şi o apucă groaza la 
vederea celuilalt aşternut. 

— Atunci va trebui să plecăm noi, se hotări ea. 

— Imposibil. Te chinuie acea tuse seacă de care spunea 
domnul Haythorne. Deja ai răcit la plămâni. El e doctor, ştie 
bine lucrurile astea, aşa că nu va permite să plecaţi de aici. 

— Atunci ce vei face? Întrebă ea pe un ton reţinut şi calm, 
dar care prevestea furtuna. 

Messner o privi aproape părinteşte, fiindcă încercase să 
dovedească o răbdare şi o milă ieşite din comun. 

— Draga mea Tereza, aşa cum ţi-am zis, nu ştiu, încă nu m- 
am gândit. 

— Ah! Mă înnebuneşti! 

Se ridică brusc, frângându-şi mâinile de neputinţă. 

— Înainte nu erai aşa! 

— Înainte eram blând şi bun, zise el, clătinând din cap. Şi 
din cauza asta m-ai părăsit, nu-i aşa? 

— Eşti atât de diferit, atât de liniştit şi de calm, încât mă 
îngrozeşti. Simt că vrei să ne faci ceva cumplit. Dar, orice 
vei face, să nu fie ceva nebunesc! Nu te aprinde prea tare! 

— Nu mă aprind deloc. Cel puţin nu mă mai aprind de 
când ai plecat. 

— Ai câştigat... ceva remarcabil, reluă ea. 

El îi zâmbi ca pentru a-i mulţumi. 


— În vreme ce eu mă gândesc la ceea ce voi face, iată ce 
vei face tu. Îi vei spune domnului... Haythorne cine sunt. 
Asta va face că şederea noastră în cabana asta să devină 
mai... sociabilă, nu? 

— De ce m-ai urmărit prin ţara asta îngrozitoare? Îl 
întrebă ea foarte curioasă. 

— Să nu crezi că am venit prin locurile astea din pricina 
ta, Tereza. Nu mai fi aşa de vanitoasă. E o iluzie. Ne-am 
întâlnit, pur şi simplu din întâmplare. Ara rupt-o cu viaţa 
universitară şi trebuia să mă duc undeva. Trebuie să spun, 
ca să fiu cinstit, că am venit în Klondyke pentru că era 
ultimul loc din lume unde aş fi sperat să dau de tine. 

Tocmai atunci se auzi un zgomot la uşă, aceasta se 
deschise, iar în cabană pătrunse Haythorne cu un braţ de 
lemne. De cum auzi zgomotul, Tereza începu să strângă 
farfuriile. Haythorne ieşi ca să mai aducă lemne. 

— De ce n-ai făcut prezentările? O întrebă Messner. 

— Îi voi spune, răspunse femeia. Să nu crezi că mi-e frică. 

— Niciodată nu ţi-a fost frică de ceva. 

— Nu mă tem nici să-i mărturisesc totul, continuă ea, 
îndulcindu-şi tonul şi trăsăturile feţei. 

— În cazul tău, cred că mărturisirea este un fel de 
minciună, un şiretlic, o auto-glorificare. 

— Nu mai fi atât de pedant, îi zise ea, schimbând tonul şi 
devenind mai tandră. Niciodată nu mi-au plăcut discuţiile 
astea. Nu mi-e teamă să îţi cer iertare. 

— Nu am de ce să te iert, lereza. De fapt, îţi sunt 
recunoscător. E drept, am suferit la început, apoi, din 
pricina primăverii, mi-am dat seama că eram fericit, foarte 
fericit. A fost o descoperire uimitoare. 

— Dacă m-aş întoarce la tine? Îl întrebă ea. 

— M-ar deranja destul de mult, îi răspunse el, privind-o 
ciudat. 

— Dar sunt soţia ta! Ştii doar că divorţul nu s-a pronunţat 
încă. 


— Îmi pare rău că am neglijat aspectul acesta. Va fi primul 
lucru de care voi avea grijă. 

Ea se apropie de el şi îi puse mâna pe braţ. 

— Nu mă mai vrei, John? 

Vocea îi era blândă şi mângâietoare, mâna ei îl ademenea. 

— Dacă ţi-aş spune că am greşit? Dacă ţi-aş mărturisi că 
sunt nefericită? Ei bine, sunt. Şi m-am înşelat cumplit. 

Lui Messner începu să i se facă frică. Simţi cum îl trec 
fiorii din pricina mâinii ei mângâietoare. Nu mai era stăpân 
pe situaţie, calmul lui aparent pierise. Ea îl privea cu ochii 
ei mari şi îl cucerea iar. Se simţea la marginea prăpastiei, 
incapabil să reziste forţei ce l-ar fi împins mai încolo. 

— Mă întorc la tine, John. Mă întorc la tine azi... acum. El 
se zbătea sub atingerea acelei mâini ca într-un coşmar. În 
vreme ce ea îi vorbea, Messner credea că aude cântecul 
dulce al sirenelor. Ca şi cum cineva cânta undeva la pian, 
iar sunetele se loveau de timpanul lui... 

Deodată sări în picioare. O împinse, atunci când ea vru să-l 
îmbrăţişeze, apoi se dădu înapoi, către uşă, îngrozit. 

— Vrei să fac vreo nebunie? Strigă el. 

Femeia începu să râdă batjocoritor, apoi se apucă de 
spălat farfuriile. 

— Ţi-am zis să nu te aprinzi. Stai liniştit, nu te vreau, doar 
mă jucam cu tine. Să ştii că sunt mai fericită cu el. 

Dar Messner nu o crezu. Îşi amintea de repeziciunea cu 
care ea îşi schimba atitudinea. Chiar în clipele acelea se 
folosise de farmecele ei. Nu era fericită cu bărbatul celălalt, 
descoperise că greşise. Mândria lui masculină se înflăcăra 
când pricepu asta. Ea vroia să se întoarcă la el, dar el nu 
dorea aşa ceva. Fără să-şi dea seama, mâna lui trase 
zăvorul. 

— Nu fugi, îi zise ea râzând, nu te muşc. 

— Nu fug, îi spuse el ca un copil, în vreme ce îşi punea 
mâănuşile. Mă duc doar să aduc apă. 

Luă găleţile goale şi marmitele, apoi deschise uşa, şi se 
întoarse ca să o privească încă o dată. 


— Nu uita să-i spui domnului... Haythorne cine sunt eu. 

Messner sfărâmă pojghiţa de gheaţă care se formase la 
puț timp de o oră şi umplu găleţile. Pe drum merse foarte 
repede, ca să nu cadă pradă gerului cumplit. Deodată, 
sprâncenele lui încruntate se destinseră, iar chipul lui 
nehotărât deveni decis. Înţelese ce trebuia să facă. Buzele 
şi obrajii i se destinseră într-un rânjet. Găleţile prinseseră 
deja pojghiţă de gheaţă atunci când reveni la cabană. 

Intrând, dădu peste celălalt bărbat, care-l aştepta, în 
picioare, lângă sobă. Poziţia lui era rigidă. I se părea puţin 
jenat de ceva anume. 

— Încântat să vă întâlnesc, domnule, numele meu este 
Graham Womble, zise el ceremonios, ca şi cum ar fi răspuns 
unei prezentări. 

Messner lăsăjos găleţile cu apă, dar nu-i întinse mâna. 
Womble nu putea să ascundă ura pe care o resimțea pentru 
cel pe care-l ofensase. 

— Deci dumneata eşti tinerelul, zise Messner, parcă mirat. 
Ei, bine, iată că sunt chiar fericit că te-am întâlnit. Eram 
curios să văd ce a găsit Tereza la dumneata. Adică prin ce ai 
sedus-o. Ia te uită! 

Îl înconjură pe celălalt, uitându-se la el, ca şi cum ar fi fost 
un cal scos la vânzare. 

— Ştiu ce trebuie să credeţi acum despre mine, începu 
Womble. 

— Să nu mai vorbim despre asta, îl întrerupse Messner, 
exagerând, prin glasul său, cordialitatea, fiindcă n-are nici 
un rost. Vreau să ştiu doar ce crezi despre ea. A corespuns 
aşteptărilor? Te-a satisfăcut? Viaţa dumi-tale a devenit un 
vis fericit de atunci? - - Nu fi prost, îl întrerupse Tereza. 

— Nu mă pot împiedica să fiu firesc, mărturisi Messner. 

— Aţi putea fi, în acelaşi timp, constructiv şi expeditiv, zise 
repede Womble. Vrem să ştim ce veţi face. 

Messner schiţă un gest de neputinţă. 

— Chiar că nu ştiu. Este o situaţie imposibilă, pe care 
nimeni n-ar fi prevăzut-o. 


— Dar nu putem sta toţi trei sub acelaşi acoperiş. Messner 
îl aprobă printr-un semn din cap. 

— Înseamnă că trebuie să plece cineva. 

— Acest lucru este indiscutabil, zise Messner. Când trei 
oameni nu pot sta în acelaşi loc, în acelaşi moment, trebuie 
ca unul dintre ei să plece. 

— Şi omul acela sunteţi dumneavoastră, îi spuse Womble 
cu răceală. Aveţi de parcurs zece mile până la cea mai 
apropiată tabără, dar îi puteţi face uşor. 

— Acesta este primul punct slab din raţionamentul 
dumitale, obiectă celălalt. De ce trebuie să plec eu? Doar eu 
am găsit primul cabana. 

— Dar Tess nu poate ieşi, îi explică Womble, fiindcă 
plămânii ei au fost deja atinşi de ger. 

— Sunt de acord cu asta. Nu poate risca să meargă zece 
mile pe un asemenea ger. Trebuie să rămână aici, fără 
îndoială. 

— Atunci, vom face cum am zis şi... vru să termine 
Womble. 

Messner îl întrerupse: 

— Dar plămânii dumitale sunt buni, nu-i aşa? 

— Şi ce-i cu asta? 

Celălalt tuşi puţin, apoi vorbi fără să se grăbească. 

— Nu mare lucru, doar că, după raţionamentul dumitale, 
nu te opreşte nimic să te lupţi cu gemi ca să străbaţi cele 
zece mile. O vei face cu uşurinţă. 

Womble se uită repede la Tereza, bănuitor, ghicind în ochii 
femeii o scânteie de mulţumire. 

— Ce vrea să spună cu asta? O întrebă el. 

Femeia ezită să răspundă şi chipul i se întunecă de furie. 
Womble se întoarse către Messner. 

— Destul! Nu puteţi rămâne aici. 

— Ba da, pot. 

— Nu voi permite aşa ceva. Messner ridică din umeri. 

— Eu sunt stăpân aici. 

— În orice caz, eu rămân aici, insistă celălalt. 


— 'Te voi da afară. 

— Mă voi întoarce. 

Womble se opri puţin, ca să se liniştească şi să se 
controleze. După aceea vorbi hotărât, cu glas gros: 

— Ascultaţi, domnule, dacă refuzaţi să ieşiţi, vă voi bate. 
Aici nu e California. Vă voi pocni cu ambii pumni. 

Messner ridică din umeri. 

— Dacă faci asta, voi aduna minerii şi te vor spânzura de 
primul copac. Cum ai spus, aici nu e California. Minerii ăştia 
sunt oameni simpli. Nu am decât să le arăt urmele 
loviturilor tale, să le mărturisesc adevărul şi să le cer să-mi 
înapoieze soţia. 

Femeia vru să vorbească, dar Womble, furios, se întoarse 
la ea şi-i strigă: 

— Tu nu te amesteca! 

— Te rog, Tereza, lasă-ne să discutăm, adăugă Messner pe 
un ton ce contrasta cu al celuilalt. 

Furia femeii şi sentimentele ce o animau îi iritară p 1 
amânii, provocându-i o tuse seacă ce o scutură. Cu chipul 
înroşit şi cu mâna la piept, aşteptă să treacă accesul. 

Womble o privi cu tristeţe şi îi observă tuşea. 

— Trebuie să terminăm odată! Zise el. Plămânii ei nu pot fi 
expuşi la frig. Nu poate călători câtă vreme temperatura nu 
creşte. 

Messner tuşi din nou, ca şi cum s-ar fi scuzat, şi spuse: 

— Vreau bani. 

Dispreţul se citi imediat pe chipul lui Womble. Celălalt 
decăzuse deci mai mult decât el! 

— Aveţi un sac mare cu pulbere auriferă, continuă 
Messner, v-am văzut când l-aţi coborât'din sanie. 

— Cât vă trebuie? Întrebă Womble cu dispreţ în glas şi pe 
chip. 

— Am calculat că, la ceea ce aveţi în sac, aş cere... patru 
mii de dolari, adică în jur de douăzeci de livre... 

— Dar e tot ce am, strigă Womble. 


— O ai pe Tereza, zise celălalt cu blândeţe. Ea face mai 
mult de atât. Gândeşte-te la ce am renunţat eu. Sigur că e 
un preţ rezonabil. 

— S-a făcut! Zise Womble, şi apucă sacul cu aur. Vreau să 
termin mai repede treaba asta, vierme! 

— Aici greşeşti, îi răspunse, zâmbind, Messner. Din punct 
de vedere moral, omul care dă un vas cu vin valorează mai 
mult decât cel care-l primeşte? 'Tăinuitorul de obiecte 
furate nu e mai breaz decât hoţul, ştii asta, de aceea nu ai 
nevoie să te consolezi cu o falşă superioritate morală în 
privinţa acestui târg. 

— Nu mă interesează morala dumitale! Strigă celălalt. 

Vino aici să supraveghezi cântărirea pulberei, te-aş putea 
înşela. 

Femeia, aplecată peste pat, neputincioasă şi albă de furie, 
văzu cum se cântăreau praful aurifer şi pepitele în balanţa 
pusă pe ladă cu provizii. Fiind mic, tasul balanței trebuia 
umplut de multe ori. Messner verifica fiecare cântărire cu 
multă atenţie. 

— Aurul nu e de bună calitate, zise el, legându-şi sacul la 
gură. Nu cred că valorează nici măcar şaisprezece dolari 
uncia. Tot tu, Womble, faci o afacere mai bună. 

Manevră sacul cu grijă şi îl duse afară, pe sania lui, cu 
toată precauţia ce se cuvenea unei asemenea comori. 

Reveni în cabană, îşi strânse ustensilele, îşi luă lada cu 
provizii, apoi îşi împacheta aşternutul. Când totul fu cărat în 
sanie şi legat bine, iar câinii înhămaţi, Messner intră iar 
înăuntru, să îşi ia mănuşile. 

— Adio, 'Tess, zise el, de lângă uşa deschisă. 

Ea se întoarse către el, încercând să îi vorbească, dar fiind 
prea furioasă ca să exprime pasiunea ce o ardea. 

— Adio, Tess! Repetă el cu blândeţe. 

— Animalule! Abia reuşi ea să pronunţe. 

Apoi se întoarse, îşi ascunse chipul printre pături şi 
suspină. 

— Animalelor! Animale ce sunteţi! 


John Messner închise uşa după el. Porni câinii, apoi se uită 
către cabană. Chipul lui arăta o mare uşurare. Cobori panta 
şi se opri jos, lângă puț. Desfăcu frânghia ce ţinea legat 
sacul cu aur şi îl duse lângă gaură. Se formase deja un strat 
nou de gheaţă la suprafaţa apei. Il sparse cu un pumn. 
Desfăcu nodul cu dinţii şi vărsă întregul conţinut al sacului. 
Râul nU era prea. Adânc în locul acela. La două picioare 
sub apă putu vedea fundul, de un galben mat în lumina ce 
pierea. Scuipă în gaura aceea. Apoi se întoarse la sanie şi îşi 
mână câinii pe pista Yukonului. Aceştia, lipsiţi de puteri, 
scheunau şi trăgeau fără vlagă. Ţinând bară cu mâna 
dreaptă, frecându-şi nasul şi obrajii, se împiedică de 
frânghie când atelajul viră la un cot al pistei. 

— Înainte, animalelor păroase! Strigă el. Tot înainte! 

SETE DE VIAŢĂ. 

ÎN vreme ce coborau pe malul apei şchiopătând dureros, 
se întâmplă ca bărbatul care mergea primul să se împiedice 
de pietre. Amândoi erau obosiţi şi slăbiţi. Chipurile lor 
aspre exprimau chinul pe care îl produce privaţiunea 
îndurată de multă vreme. 

Aveau o mulţime de pături grele pe umeri, prinse în nişte 
curele. Alte curele, care le treceau chiar peste frunte, îi 
ajutau să îşi susţină sarcina. Fiecare bărbat avea câte o 
puşcă, şi mergea încovoiat sub greutatea poverii sale, cu 
umerii înainte, capul aplecat, privirea în pământ. 

— Ce bine ar fi fost să mai am măcar două cartuşe dintre 
cele ascunse în adăpostul nostru, zise cel de-al doilea. 

Glasul lui era lipsit de expresivitate. Vorbea fără nici un 
entuziasm. Celălalt, care traversa şchiopătând curentul ce 
curgea înspumat şi lăptos printre stânci, nu-i răspunse. 

Tovarăşul său îi călca pe urme. Nu-şi scoseseră 
încălţămintea din. Picioare, deşi apa era atât de rece că 
gleznele le îngheţaseră şi îi dureau, iar degetele şi tălpile le 
amorţiseră. În anumite locuri, apa le ajungea până la 
genunchi şi amândoi se clătinau, căutând o zonă sigură în 
care să calce... 


Cel din urmă lunecă pe o piatră netedă, căzu, dar se ridică 
de îndată. În aceeaşi clipă urlă de durere. Se simţea slăbit 
şi capul parcă i se învârtea. În vreme ce se răsucea prin aer, 
întinse mâna liberă ca pentru a se prinde de ceva. Reuşi să 
îşi păstreze astfel echilibrul, înainta iar, şi iar alunecă, dar 
nu căzu în apă. Atunci se opri şi se uită la celălalt, care nici 
măcar nu întorsese capul către el. 

Un minut întreg rămase nemişcat, ca şi cum s-ar fi 
examinat singur, apoi strigă: 

— Bill, mi-am sucit glezna! 

Bill, fără să se întoarcă spre el, continuă să meargă 
împleticindu-se prin mijlocul pârâu lui lăptos. Bărbatul îl 
văzu îndepărtându-se. Deşi chipul îi rămăsese inexpresiv, 
ochii lui păreau cei ai unei căprioare îngrozite de 
apropierea vânătorului. 

Tovarăşul lui urcă, împleticindu-se, pe malul celălalt.! îşi 
continuă drumul mergând drept înaintea lui, fără să se 
întoarcă. Bărbatul rămas în mijlocul pârâului se uita după 
el. Buzele îi tremurau puţin, limba îi ieşea din gură ca să le 
umezească, iar barbă din jurul lor îi tremura în mod vizibil. 

— Bill! Strigă el. 

Era strigătul de ajutor al unui bărbat puternic, dar 
disperat. Bill nu-şi întoarse privirea. Celălalt îl văzu cum se 
îndepărtează, şchiopătând şi împleticindu-se, urcând cu 
greu pantă lină ce ducea către culmea unei coline nu prea 
înalte ce se distingea la orizont. Ochii lui îl urmăriră pe Bill 
până ce acesta ajunse pe vârf, după care dispăru. 

Se uită apoi în jurul său, la lumea în care rămăsese singur, 
după ce îl părăsise tovarăşul lui. 

La orizont, focul soarelui mocnea, întunecat, aproape 
acoperit de ceţurile lipsite de formă. 

Bărbatul îşi scoase ceasul şi îşi sprijini întregul trup pe un 
singur picior. Era ora patru. Nu ştia dacă se găseau în 
ultimele zile ale lui iulie sau în primele ale lui august. 
Cunoştea însă faptul că soarele trebuia să îi indice direcţia 
nord-vest. 


Se uită către sud. Ştia că undeva, dincolo de acele înălţimi 
posace, se găsea Lacul Marelui Urs. Nu-i era străin nici 
faptul că, în acea direcţie, cercul arctic îşi croia drumul 
dificil prin mijlocul pustietăţilor canadiene. Pârâul în care se 
găsea alimenta râul Coppermine care, la rândul său, curgea 
spre nord şi se vărsa în Golful Coroanei din Oceanul Arctic. 
Nu fusese niciodată până acolo, dar văzuse asta pe o hartă 
a Companiei Golfului Hudson. 

Privirea lui descrise un cerc întreg în jurul lui. Spectacolul 
acela nu era menit să-l încurajeze. Pretutindeni linia 
orizontului indica nişte coline nu prea înalte. Nu existau 
arbori, tufe, ierburi. Totul era dezolant, pustiu, lipsit de 
viaţă, îngrozind privirea. 

— Bill! Murmură el încă o dată. Bill! 

Rămas în picioare în apa lăptoasă, părea mic şi 
neînsemnat, iar imensitatea îl apăsa cu o forţă colosală, 
sfărâmându-l cu liniştea ei îngrozitoare. 

Începu să tremure ca într-un acces de febră, până ce 
carabina îi căzu din mână, strop indu-l cu apă. Acest lucru îl 
readuse la realitate. Învingându-şi teama, căută prin undele 
înspumate şi îşi recuperă arma. Îşi mută povara pe umărul 
stâng ca să-şi uşureze partea trupului suportată de gleznă 
sucită. Apoi se îndreptă încet spre mal, cu mare grijă, 
strâmbându-se de durere. 

Însă nu se opri acolo. Cu o disperare nebunească, fără să 
ia în seamă durerea, se grăbi să urce colina dincolo de care 
dispăruse tovarăşul lui. Dar, de pe culme, văzu un ţinut 
lipsit de viaţă. Îşi învinse iar teama, îşi aşeză mai bine 
povara pe umărul stâng, apoi cobori panta şchiopătând. 

Fundul văii era plin de apă. O spumă deasă stătea la 
suprafaţă ca un burete. Apa ţâşnea de sub tălpile sale la 
fiecare pas şi, de câte ori ridica piciorul, mişcarea se 
încheia printr-un zgomot de aspirație ca şi cum spuma n-ar 
fi vrut să-i dea drumul. Făcu drumul acela foarte încet. 
Merse pe urmele celuilalt de-a lungul pietrelor ce ieşeau ca 
nişte insulițe din marea aceea de spumă. 


Deşi era singur, nu se rătăcise. Ştia că mai departe avea să 
ajungă într-un loc unde pinii sau brazii uscați, mici şi ofiliţi, 
mărgineau un lac de dimensiuni reduse. Băştinaşii le ziceau 
titchin-nichilie, adică ţinutul beţişoarelor. În lacul acela se 
vărsa un pârâu cu apă limpede. Acolo se găseau trestii, 
după cum îşi amintea el, dar nu şi copaci. Avea să meargă 
de-a lungul firului de apă până ce va ajunge într-o 
depresiune, la poalele unui deal. Urma să treacă peste deal 
şi să ajungă la izvorul unui alt râu care se îndrepta spre 
vest şi pe care-l va folosi drept călăuză până la vărsarea lui 
în râul Dease. Abia acolo avea să găsească, într-o 
ascunzătoare, un canoe răsturnat, acoperit de pietre. În 
ascunzătoare se a (lau şi cartuşe pentru carabina lui goală, 
undiţe şi cârlige, O plasă de pescuit, tot ce era necesar ca să 
ucizi şi să prinzi hrana. Avea să găsească acolo şi faină, nu 
prea multă, o bucată de carne grasă şi fasole. 

Bill avea să-l aştepte acolo şi urmau să coboare împreUnă, 
cu ambarcaţiunea, pe Dease spre sud, până la Lacul 
Marelui Urs. Vor traversa lacul, îndreptându-se tot către 
sud, vor ajunge pe Mackenzie, apoi, mergând în aceeaşi 
direcţie, vor fugi de iarna ce zadarnic se va ţine după ei. În 
urma lor totul va îngheţa, iar zilele vor deveni scurte şi- 
posace. Vor ajunge la un post al Companiei Golfului Hudson, 
unde se vor încălzi, căci acolo există lemne din belşug, iar 
proviziile nu lipsesc. 

Astfel se gândea bărbatul acela în vreme ce se străduia să 
înainteze. Dar, luptându-se cu toată fiinţa lui împotriva 
naturii, încerca să creadă că Bill nu-l părăsise, că avea să-l 
aştepte, cu siguranţă, la ascunzătoare. Trebuia să 
gândească astfel, altminteri nu mai avea de ce să lupte, se 
putea întinde pe jos ca să moară. În vreme ce discul 
întunecat al soarelui cobora încet spre nord-vest, el îşi 
imagina, pas* cu pas, fuga lor din faţa iernii care îi 
ameninţa. Îşi număra, în minte, toate proviziile din 
ascunzătoare, ca şi cele de la Compania Golfului Hudson. 


Nu mâncase nimic de două zile. De fapt, de mult timp nu 
mai mâncase pe săturate. Deseori se aplecă, lua de jos un 
smoc gălbejit de muşchi, pe care-l mesteca, apoi îl înghiţea. 
Pentru el era ca grâul crescut pe apă. E drept că era amar 
şi tare, că nu avea substanţe hrănitoare, dar bărbatul îl 
mesteca cu răbdare, cu o speranţă pe care nu i-o spulbera 
nici ştiinţa, nici experienţa. 

Pe la ora nouă se izbi cu degetul mare de la picior de colţul 
unei pietre. Obosit şi slăbit, se împiedică şi căzu. Incapabil 
de orice efort, rămase culcat pe o parte, nemişcat. Apoi se 
eliberă de curelele poverii sale şi se puse, cu dificultate, pe 
şezut. Nu era încă întuneric. În lumina apusului se târi 
printre stânci.ca să găsească un colţişor cu muşchi uscat. 
După ce strânse o grămăjoară, îşi făcu un foc, ale cărui 
flăcări ardeau fără forţă, după care începu să-şi fiarbă apă 
într-un ibric. 

Îşi desfăcu povara şi prima lui grijă fu să numere 
chibriturile. Avea şaizeci şi şapte de bețe. Le numără de trei 
ori, ca să fie sigur, apoi le împărţi în mai multe grămăjoare, 
pe care le înveli în hârtie îmbibată în ulei, punând un 
pachet în punga lui goală de tutun, altul în calota pălăriei 
sale deformate, iar pe al treilea sub cămaşă, la piept. După 
ce termină, i se făcu iarăşi teamă. Scoase cele trei 
pacheţele şi numără iar chibriturile. Erau tot şaizeci şi 
şapte. 

În timp ce îşi uscă încălţămintea udă la foc, observă că 
mocasinii îi erau nişte zdrenţe, iar ciorapii de lână numai 
tăieturi şi găuriţi peste tot - lăsau să se vadă picioa-i ele lui 
însângerate. Îşi cercetă pe îndelete gleznă, plină de 
bătături, şi văzu că se umflase, devenind groasă că 
genunchiul său. Tăâie o bandă lungă dintr-una din cuver-l ui 
i şi îşi făcu din ea un fel de obiele, în care îşi înfăşură 
picioarele. Apoi bău vasul cu apă caldă, îşi întoarse ceasul şi 
se băgă sub pături. 

Dormi adânc, de parcă ar fi murit, întunericul scurt, din 
mijlocul nopţii, se destrăma. Soarele se înălţă dinspre nord- 


est. Cel puţin ziua veni dintr-acolo, căci soarele era ascuns 
de norii cenuşii. 

La ora şase se trezi, culcat pe spate. Se uită drept la cerul 
cenuşiu şi simţi că îi era tare foame. Se ridică într-un cot. 
Fu surprins să audă un mârâit. Văzu un caribu mascul, care 
se uita la el cu teamă şi curiozitate. În aceeaşi clipă, 
bărbatul se gândi la o friptură de caribu care ar fi sfârâit pe 
foc. * 

Întinse mâna către puşca fără gloanţe, ochi şi trase. 
Animalul se sperie şi fugi, iar copitele sale răsunau iz-bindu- 
se de stânci, în vreme ce o zbughea. 

Bărbatul înjură şi aruncă puşca departe de el. Gemu în 
vreme ce se ridică în picioare. Era o sarcină dificilă şi lentă. 
Încheieturile lui păreau înţepenite, aproape că scârţâiau. 
Fiecare gest se făcea doar printr-un mare efort de voinţă. 
Odată ridicat în picioare, îi trebuiră câteva minute să se 
îndrepte. 

Se tări către o colină, privind drept înainte. Nu existau nici 
arbori, nici tufişuri, ci doar o mare de muşchi cenuşii, 
rareori întreruptă de vreo stâncă, vreo baltă sau vreun 
pârâu. Şi cerul era cenuşiu. Nu ştia pe unde putea fi nordul 
şi uitase direcţia pe care o urmase noaptea trecută ca să 
ajungă acolo. Însă nu se rătăcise, nu se îndoia de asta. Avea 
să ajungă în curând în ţinutul beţişoarelor. 1 se părea că 
acesta se află undeva spre stânga lui, nu prea departe. Cine 
ştie, poate chiar pe cealaltă parte a primei coline ce îi ieşise 
în drum. 

Omul se întoarse pe propriile-i urme ca să îşi aranjeze 
bagajele. Se asigură de existenţa celor trei pachete de 
chibrituri, deşi nu le mai numără. Nu ştia însă ce să facă cu 
un sac din piele de căprioară, care nu era, totuşi, prea 
mare. Ar fi putut să-l ţină în mâini, căci nu cântărea mai 
mult de cincisprezece livre - cât restul bagajului său. 

În cele din urmă, îl puse deoparte şi începu să îi deşerte 
conţinutul. Se opri şi se uită iar la sacul din piele, apoi îl 


strânse în grabă, uitându-se temător în jur, ca şi cum 
pustietatea i l-ar fi putut fura. 

Când se ridică în picioare ca să reînceapă marşul 
împleticit din timpul zilei, sacul făcea parte din bagajul pe 
care-l ducea în spate. 

Porni spre stânga, oprindu-se din când în când ca să 
mănânce smocuri de muşchi. Mintea îi era anchilozată, 
şchiopăta mai tare, dar durerea aceea nu însemna nimic 
fală de cea provocată de foame. Aceasta îl muşca neîncetat, 
încât nici nu se mai putea gândi la drumul Urmat şi la felul 
în care avea să ajungă în ţinutul beţişoarelor. Smocurile de 
muşchi nu îndepărtau durerile acelea, ba îi afectau limba şi 
cerul gurii. 

Ajunse într-o vale unde ptarmiganii de stâncă se ridicau 
dintre muşchi şi dintre stânci, bătând violent aerul cu 
aripile lor şi strigând „ker, ker, ker”. Azvârli cu pietre după 
ei, dar nu reuşi să îi atingă. Îşi lăsă jos bagajele şi îi urmări 
ca o pisică ce îşi vânează vrabia. Stâncile ascuţite îi tăiau 
pantalonii până la genunchi, lăsându-i urme însângerate. 

Durerea provocată astfel era depăşită de cea a foamei. Se 
deplasa prin muşchiul ud, umezindu-şi hainele, cu trupul 
îngheţat, însă nici măcar nu îşi dădea seama de asta, într- 
atât era de flămând. Din când în când, câte un ptarmigan se 
ridica în zbor, învârtindu-se în jurul lui şi strigând „ker, ker, 
ker”, de parcă şi-ar fi bătut joc de omul rătăcit. Atunci 
nefericitul îi blestemă şi ţipa şi el la ei. 

Odată, calcă pe o pasăre ce dormea probabil. Nu o zări 
decât atunci când ea se ridică din colţul stâncii în care 
stătuse şi îl lovi cu aripile peste faţă. La fel de surprins ca şi 
ptarmiganul, încercă să-l prindă, dar nu rămase decât cu 
trei pene din coada lui în mână. În vreme ce se uita după el 
cum zbura, îl înjură, ca şi cum pasărea l-ar fi ofensat. Apoi 
se întoarse ca să îşi ia bagajele. 

Pe măsură ce ziua creştea, ajunse în nişte văi mai bogate 
în vânat. O ceată de caribu de vreo douăzeci de animale 
trecu prin raza de acţiune a carabinei sale, ca pentru a-l 


necăji mai tare. Vru să se ia după ele, fiind sigur că avea să 
le ajungă din urmă. 

O vulpe neagră apăru din lateral, purtând un ptarmigan în 
gură. Bărbatul strigă. Strigătul lui era înfricoşător, dar 
vulpea, deşi o luă la fugă speriată, nu lăsă pradă. 

După-amiaza târziu, urmând cursul unui pârâu alb ca 
varul, mergea printre tufele plăpânde de stuf. Prinse câteva 
tufe de la rădăcină, apoi smulse una ce semăna cu o ceapă. 

Nu era prea tare şi dinţii săi pătrunseră în rădăcina destul 
de promițătoare la prima vedere. Dar fibrele se dovedeau 
rezistente, fiind nişte filamente saturate de apă dulce, care, 
ca şi muşchii, nu aveau substanţe hrănitoare, [şi puse iar 
bagajul pe umeri şi porni mai departe, prin sliif, în vreme ce 
ronţăia plantele ca un adevărat animal ierbivor. 

Era epuizat şi ar fi vrut tare mult să doarmă, ' însă era 
unpins înainte mereu nu atât din dorinţa de a ajunge în 
iunitul beţişoarelor, cât de foame. Căută prin micile mlaştini 
Câteva broaşte. Scormoni prin pământ cu unghiile ca să 
dea de viermi. Ştia însă că nici broaştele, nici viermii nu se 
găsesc atât de departe, în nord. 

Se uită zadarnic în fiecare mlaştină până ce, către asfinţit, 
descoperi într-una dintre ele un peşte singuratic, cât un 
deget. Îşi vâri braţul în apă până la umăr, dar nu-l prinse. 
Disperat, îl căută cu ambele mâini, tulburând noroiul de pe 
fundul băltoacei. Cuprins de elan, căzu în mlaştină şi se udă 
până la brâu. După aceea, apa deveni prea tulbure ca să 
mai poată vedea peştele, aşa că trebui să aştepte să se 
limpezească. 

Reluă căutarea tulburând iar apa, dar tot nu reuşi să 
prindă peştele. Nu mai avea răbdare să aştepte. Îşi scoase 
ibricul şi începu să îndepărteze apa din băltoacă. La 
început, deşi muncea cu ardoare, o aruncă prea aproape şi 
lichidul reveni în mlaştină. După aceea, lucră cu multă grijă, 
încercând să-şi păstreze calmul, chiar dacă inima îi bătea 
tare şi mâinile îi tremurau. După o jumătate de oră, 


băltoaca aproape că secase. Rămăsese puţină apă, dar nici 
urmă de peşte. 

Găsi, printre pietre, o crevasă ascunsă prin care acesta 
scăpase, trecând într-o băltoacă învecinată, mai mare, pe 
care n-ar fi golit-o lucrând continuu, o zi şi o noapte. Dacă 
ar fi ştiut de crăpătura aceea, ar fi astupat-o cu o piatră de 
la început şi ar ii prins peştele. 

Gândindu-se la aceste lucruri, se lăsăjos, pe pământul ud 
şi izbunci într-un plâns nervos. Nu era nimeni să-l audă în 
pustiul nemilos, aşa că plânse în hohote, o vreme 
îndelungată. 

După ce se mai linişti, aprinse focul şi se încălzi bând apă 
caldă, apoi îşi făcu tabăra pe marginea unei stânci, ca în 
noaptea precedentă. Ultimele lui gesturi fură să verifice 
numărul şi starea chibritelor, apoi îşi întoarse ceasul. 

Păturile erau umede, glezna îl durea, nu ştia însă altceva 
decât că îi era foame. Cât dură somnul lui agitat visă doar 
petreceri, banchete şi felurite mâncăruri. 

Se trezi amorţit de frig şi slăbit. Nu se vedea soarele. 
Cenuşiul cerului şi al pământului devenise mai întunecat. 
Sufla un vânt aspru şi primele căderi de zăpadă albiseră 
culmile dealurilor. 

În jurul lui, aerul se răcise. Pământul mustea de apă. 
Aceasta provenea din fulgii de zăpadă ce se topiseră. 
Lapoviţa nu înceta. Reuşi chiar să stingă focul, în vreme ce 
acoperea pământul cu o pătură albă. Provizia de muşchi 
uscat fu udată. 

Pentru el însemna că venise timpul să îşi ia bagajul în 
spate şi să plece de acolo. Dar nu ştia unde. Nu se mai 
gândea la ţinutul beţişoarelor, nici la Bill, nici la 
ascunzătoarea ambarcaţiunii de lângă râul Dease. Era 
subjugat de cuvântul „mâncare”. Înnebunise de foame. 

Nu-l interesa încotro mergea câtă vreme nu ajungea pe 
fundul văilor. O luă prin zăpadă ca să ajungă la întinderile 
de muşchi. Reugşi să dea de stuf şi îl smulse cu rădăcini cu 
tot. Dar nu avea nici un gust şi nu fu mulţumit deloc. Găsi 


nişte iarbă pipernicită şi o mancă, dar era prea puţin, În 
seara aceea nu avu nici foc, nici apă caldă. Se băgă sub 
păturile sale ca să adoarmă, înfometat. 

Ninsoarea se preschimbă într-o ploaie rece. Se trezi de 
câteva ori, căci o simţise pe obraz. Apoi se făcu ziuă. 
Vremea era întunecoasă, fără soare. Ploaia încetase şi 
foamea nu-l mai necăjea. Vroia în continuare să mănânce, 
dar durerea provocată de lipsa hranei nu mai era la fel de 
ascuţită. Simţea în măruntaie o suferinţă neobişnuită, dar o 
putea domina. Îl preocupa iar ţinutul beţişoarelor, ca şi 
adăpostul de lângă râul Dease. 

Rupse o bucată dintr-o cuvertură, din care-şi făcu bandaje 
pentru picioarele însângerate. Strânse bine bandajul în 
jurul gleznei rănite, apoi se pregăti pentru încă o zi de 
mers. Când îşi refăcu bagajul, ezită îndelung uitându-se la 
sacul din piele de căprioară. În cele din urmă, îl luă cu el. 

Zăpada se topise datorită ploii, doar crestele colinelor 
rămânând albe. Acum, când soarele se ivise printre nori, se 
putea orienta după el, deşi îşi dădea seama că se rătăcise. 
Poate că în cursul drumului făcut în zilele dinainte se 
deplasase prea mult spre stânga. Acum porni către dreapta, 
ca să corecteze deviația posibilă faţă de adevărata direcţie. 

Chiar dacă necazurile pricinuite de foame nu mai erau 
atât de supărătoare, constată că era slăbit. Trebuia să se 
oprească deseori, ca să îşi tragă sufletul, aşa că profită să 
mestece nişte muşchi sau vreo grămăjoară de stuf. 

I se păru că avea limba uscată, umflată şi parcă acoperită 
de păr. O simţea amară în gură. Inima îl neliniştea: după 
câteva minute de mers, începea să bată tare de tot, 
neregulat, dureros, iar el se sufocă, îi venea să leşine, 
ameţea. 

În miezul zilei, găsi doi peşti într-o băltoacă mai mare, dar 
îi fu imposibil să o golească. Acum era mai liniştit şi reuşi să 
îi prindă cu găleata de tablă. Nu erau mai lungi că degetul 
lui cel mic, dar nici lui nu-i cra prea foame. Durerea surdă 
din măruntaie slăbise considerabil. | se părea că stomacul îi 


adormise. Mancă peştii cruzi, mestecându-i cu grijă. Deşi 
nu mai avea dorinţa de a mânca, ştia că trebuia să se 
hrănească pentru a trăi, astfel că actul în sine devenise unul 
pur raţional. 

Seara mai prinse încă trei peşti. Mancă doi, pe al treilea 
păstrându-l pentru masa de dimineaţă. Soarele uscase 
bucăţile de muşchi. Omul reuşi să se încălzească cu apă 
călduţă. Nu făcuse mai mult de zece mile în ziua aceea. În 
cea următoare, mergând când îi permitea inima, străbătu 
doar cinci. Dar stomacul lui, adormit, nu-l mai neliniştea. 

Se găsea într-un ţinut nou. Căprioarele se iveau deseori, 
ca şi lupii. Urletele acestora răsunau din pustietate. O dată, 
văzu trei fugind din calea lui. 

Urmă altă noapte, apoi dimineaţa. Fiind încă în stare să 
gândească, dezlegă cureaua de piele ce ţinea închis sacul. 
Din acesta scoase praf de aur şi câteva pepite, împărţi aurul 
în două: o grămăjoară o ascunse sub o stâncă, după ce o 
înfăşurase într-o bucată de pătură, iar pe cealaltă o puse iar 
în sac. Începu să se folosească de bucăţile din ultima lui 
pătură ca să îşi îngrijească picioarele. Puşca şi-o păstră, 
căci se baza pe cartuşele din ascunzătoarea de lângă râul 
Dease. 

A urmat o zi ceţoasă, în care foamea se redeşteptă în el. 
Era foarte slăbit, ameţea, uneori nu vedea. Deseori se 
clătina şi cădea. Se prăbuşi chiar peste un cuib de 
ptarmigani. Patru pui de-abia ieşiţi din ou însemnară pentru 
el o singură îmbucătură. Îi băgă vii în gură şi îi zdrobi în 
dinţi ca pe nişte coji de ouă. Mama lor zbura înjurai lui 
ţipând, de aceea îşi folosi puşca drept măciucă, pentru a-i 
veni de hac, dar nu reuşi să o atingă. Aruncă cu pietre după 
ea şi întâmplarea făcu să îi rupă o aripă. Ea începu să fugă, 
târându-şi aripa frântă, iar omul se luă după pasăre. 

Puii doar îi deschiseseră pofta de mâncare. Sărea, 
şchiopăta, din pricina gleznei sale, arunca pietre, striga. 

Alteori mergea în tăcere, se târa, se ridica de jos după ce 
se prăbuşea, ori se freca la ochi când se simţea ameţit. 


Urmărirea îl purtă pe un teren mlăştinos, într-o vale, şi 
acolo zări nişte urme lăsate în noroi. Nu erau ale lui, asta 
era clar. Probabil că îi aparţineau lui Bill. Dar nu se putea 
opri, căci pasărea fugea în continuare. Avea să o prindă, 
mai întâi, apoi va reveni ca să vadă ce erau cu urmele 
acelea. 

În cele din urmă ptarmiganul obosi, dar şi el se slei de 
puteri, la rândul său. Pasărea stătea culcată pe o parte, 
răsuflând greu, iar omul zăcea la vreo zece picioare 
distanţă de ea, incapabil să se târască măcar un pas. În 
vreme ce el prindea puteri, ea se înzdrăveni, zburând la 
distanţă atunci când mâna omului fu cât pe ce să o atingă. 
Vânătoarea reîncepu. Se lăsă noaptea, iar prada îi scăpă. Se 
clătină de slăbit ce era, apoi se prăbuşi cu capul înainte, 
rănindu-se la obraz, cu tot bagajul în spate. 

Un timp îndelungat nici măcar nu mişcă. Apoi se răsuci pe 
o parte, îşi întoarse ceasul şi rămase culcat acolo până 
dimineaţa. 

"Urmă o altă zi ceţoasă. Nu reuşi să regăsească urmele lui 
Bill, dar nu conta. Îi era iar tare foame. Totuşi, se întreba 
dacă şi Bill se rătăcise pe acolo. 

Oboseala cauzată de povară grea din spate devenea de 
nesuportat. Împărţi iar aurul. De data asta, vărsă jumătate 
din el pe pământ. După-amiaza, aruncă şi restul. Păstră 
doar o jumătate de pătură, găleata de tablă şi puşca. 

Începu să aibă năluciri. Era convins că îi rămăsese un 
cartuş uitat în puşcă. Pe de altă parte, ştia că rămăsese fară 
muniţie. Halucinaţia însă persista. Timp de câteva ore 
încercă să o combată, apoi îşi desfăcu puşca, să se convingă 
că nu avea nici un cartuş. Dezamăgirea se dovedi amară, 
fiindcă el sperase că, într-adevăr, avea să găsească un 
cartuş. 

Îşi continuă drumul timp de o jumătate de oră, după care 
nălucirea reveni. Se luptă din nou cu ea. Îşi desfăcu iar 
puşca, doar ca să se convingă că era goală. Uneori, fără să- 
şi mai dea seama ce face, mergea ca un automat, în Vreme 


ce mintea i-o luă razna. Acele excursii dincolo de realitate 
erau însă de scurtă durată, căci angoasa foamei dureroase 
îl readucea în lumea adevărată. 

Fu smuls din acele năluciri de un spectacol care fu cât pe 
ce să-l facă să leşine. Era ca un om beat ce abia se maj 
putea ţine pe picioare. Înaintea lui se vedea... un cal! Nu-şi 
credea ochilor, care îi erau acoperiţi de o ceaţă deasă, 
străbătută de puncte luminoase strălucitoare. Şi-i frecă 
furios, ca să distingă lucrurile mai limpede, apoi văz: u nu 
un cal, ci un urs maroniu. Animalul se uita la el, gata de 
luptă. 

Bărbatul îşi dădu jos carabina de pe umăr şi îşi scoase 
cuțitul de vânătoare din teaca împodobită cu mărgele de 
sticlă, care îi atârna la şold. În faţa lui era carne! Viaţă! 
Degetul mare lunecă de-a lungul lamei, Ca pentru a-i 
încerca ascuţişul. Dar inima începu să-l prevină, prin bătăile 
ei neregulate, printr-o serie de palpitaţii. O bandă de fier îi 
strângea fruntea, şi omul se simţea ameţit. 

Curajul lui disperat fu alungat de teamă: ce se va întâmpla 
dacă, slăbit cum era, va fi atacat de animal? Se ridică în 
picioare, drept, strânse cuțitul în mână, apoi îşi aţinti ochii 
asupra ursului. Acesta înainta cu stângăcie vreo doi paşi, se 
ridică pe labele din spate şi mormăi tare. Dacă omul avea să 
fugă, se va lua după el. Dar omul nu fugi, căci era animat de 
curajul fricii. Urlă şi el, îngrozitor, exprimându-şi astfel 
groaza, sora vieţii, ce stă pitită în cele mai adânci unghere 
ale firii. 

Ursul se îndepărtă, mârâind ameninţător, mirându-se de 
misterioasă creatură ce apăruse şi care nu se temea de el. 
Dar omul nu se mişcă de acolo. Părea o statuie. Rămase 
nemișcat până ce trecu pericolul, apoi începu să tremure 
din tot trupul şi se prăbuşi în noroi”. 

Se ridică, animat de o altă teamă. Nu era frica de a muri 
prin înfometare, ci aceea că avea să fie mâncat de către 
lupi. Urletele lor răsunau prin pustietate, îngrozin-du-l. 


Când şi când, lupii traversau drumul pe care-l urma, în 
grupuri de doi sau trei. Treceau însă la distanţă de el. Nu 
erau în număr suficient de mare. De altfel, vânau căprioare 
caribu, care nu îi înfruntă, în vreme ce fiinţa aceea care 
mergea în două picioare ar fi putut să muşte sau să zgârie. 

După-amiaza, târziu, găsi oasele dezgolite, acolo unde 
uciseseră lupii. Rămăşiţele aparţineau unui pui de caribu, 
care fusese, cu puţin timp în urmă, sănătos şi plin de viaţă. 
Se uită la oasele lipsite de orice urmă a cărnii. Era posibil 
ca şi cu el să se întâmple la fel, înainte ca ziua să se 
sfârşească? Asta însemna viaţa? Ceva zadarnic şi lipsit de 
durată? Viaţa te face să suferi, pe când moartea nu. 
Moartea însemna somn, linişte, odihnă. Atunci de ce nu era 
mulţumit că avea să piară? 

Nu se gândi prea mult la aceste lucruri. Stătea pe muşchi, 
cu un os în gură, sugând resturile vieţii ce încă îl mai 
colorau în roz. Gustul plăcut al cărnii, de care abia îşi mai 
amintea, îl înnebunea. Strânse osul între dinţi şi îl sfărâmă. 
Uneori se sfărâma osul, alteori dinţii săi. Apoi zdrobi oasele 
cu o piatră, după care le înghiţi. Grăbindu-se, se lovi peste 
degete. Se miră că acestea nu prea îl dureau. 

Veniră zilele teribile cu zăpadă şi ploaie. Nu-şi mai amintea 
când făcuse tabăra, când o ridicase. Călătorea zi şi noapte. 
Se odihnea atunci când se prăbuşea, pornea la drum de 
fiecare dată când viaţa ce murea în el se reaprindea şi 
ardea puţin mai tare. Ca om, încetase să se mai lupte. În 
schimb, viaţa nu vroia să înceteze şi ea îl împingea înainte. 
Nu suferea, căci nervii îi deveniseră nesimţitori, fuseseră 
paralizaţi, în vreme ce creierul i se umpluse de năluciri 
stranii, de visuri ciudate. Totuşi, sugea şi mesteca oasele 
sfărâmate ale puiului de caribu pe care le luase cu el. Nu 
mai întâlnise, în calea lui, nici dealuri, nici munţi, ci urma un 
fluviu ce curgea printr-o luncă vastă, foarte puţin adâncă. 
Nu vedea nici apă, nici lunca ei. Nu îşi vedea decât 
nălucirile. Sufletul şi trupul se târau unul lângă celălalt, 
separate totuşi între ele, ţinute laolaltă de un fir nevăzut. 


Se trezi, cuminţea limpede, culcat pe spate, pe marginea 
unei stânci. Soarele strălucea pe cerul senin. Era cald. În 
depărtare, auzi mugetele masculilor caribu. Abia îşi mai 
amintea de ploaie, de vânt şi. Zăpadă. Nu-şi dădea seama 
dacă se chinuise cu ele timp de două săptămâni sau de două 
zile. 

O vreme, rămase culcat, fără să se mişte. Soarele, vesel, îl 
inunda, încălzindu-i trupul mizerabil. Era o zi tare 
frumoasă. Cu mare efort, se întoarse pe o parte. Sub el 
curgea un râu lat şi leneş. Felul în care arăta acesta îl mira. 
II urmări, încet, din priviri. Râul făcea nenumărate cotituri 
printre munţii dezgoliţi şi reci, mai friguroşi şi mai scunzi 
decât toţi munţii pe care îi întâlnise până atunci. 

Încet, cu teamă, se uită în zare şi observă că râul se vărsa 
într-o mare limpede şi lucitoare. Nu simţea nici o emoție. 
Era oare o nălucire ori un miraj? Probabil o nălucire, un joc 
al minţii lui dezechilibrate. Gândul i se confirmă când văzu 
un vas ancorat în largul mării, închise o clipă ochii, apoi îi 
redeschise. Ciudat. Viziunea nU se schimbase. Nu putea fi 
adevărat! Ştia că nu existau mări sau vase în centrul acelui 
ţinut pustiu, după cum nu existau cartuşe în puşca lui. 

Auzi un mârâit în spatele lui, un fel de oftat pe jumătate 
sufocat. Se răsuci pe cealaltă parte, foarte încet, din cauza 
slăbiciunii. Nu văzu nimic în apropiere, dar aşteptă, 
răbdător. Auzi iar mârâitul. Percepu capul cenugşiu al unui 
lup, o siluetă între două stânci, la mai puţin de douăzeci de 
picioare de el. Urechile ascuţite nu stăteau atât de drepte, 
cum văzuse la alţi”lupi. Gchii fiarei erau injectaţi cu sânge şi 
capul îi atârna. Animalul, clipea des, din pricina soarelui şi 
părea bolnav. Când îl privi, fiara mârâi iar şi tuşi. 

Cel puţin animalul acela era adevărat, constată omul. Se 
întoarse, ca să vadă cât de adevărată fusese viziunea lui 
anterioară. Dar marea sclipea iar, nu departe de el, vasul se 
distingea cu claritate. Chiar erau reale? Închise ochii o 
vreme, apoi pricepu. Mersese înspre nord-est, 
îndepărtându-se de lanţul muntos Dease, ajungând în valea 


Coppermine. Marea aceea strălucitoare era Oceanul 
îngheţat. Vasul era o balenieră aflată departe, la est de gură 
de vărsare a fluviului Mackenzie, ancorată în Golful 
Coroanei. Îşi aminti de harta Companiei Golfului Hudson, pe 
care o văzuse cu multă vreme în urmă. Acum lucrurile 
deveniseră clare. 

Se ridică în şezut şi reveni la lucrurile prezente. Folosise 
în totalitate bucăţile de pătură cu care se încălţase, iar 
picioarele îi erau înfăşurate în nişte zdrenţe. Nu mai avea 
pătură, puşcă său cuţit. Îşi pierduse pălăria şi chibriturile 
pe care le ascunsese în calota ei. Îi rămăseseră doar cele pe 
care le ţinea la piept. Acestea erau uscate, fiind păstrate în 
hârtia uleioasă. Se uită la ceas. Arăta ora unsprezece şi încă 
mergea. Evident, nu uitase să-l întoarcă. 

Îşi păstră calmul. Deşi era tare slăbit, nu simţea vreo 
senzaţie de durere. Nu-i era foame. Nu se gândea cu 
bucurie la mâncare, ci o accepta raţional. Îşi rupse pan- 
lalonii până la genunchi şi îşi înfăşură tălpile cu fâşiile 
acelea. Nici el nu ştia cum, dar reuşise să îşi păstreze 
găleata din tablă. Avea de gând să bea nişte apă caldă 
înainte de a porni la drumul extrem de greu către vas. 

Mişcările îi erau lente, şi omul tremura din toate 
încheieturile. Când începu să culeagă muşchi uscați, îşi 
dădu seama că nu se putea ţine pe picioare. De mai multe 
ori încercă, dar nu reuşi. Se mulţumi să se târască în mâini 
şi genunchi. O dată, se târi pe lângă lupul bolnav. Animalul, 
împotriva voinţei lui, se mişcă de acolo, lăsând bale de pe 
limba pe care de-abia o mai putea retrage în gură. Omul 
observă că, în mod neobişnuit, limba lui nu avea o culoare 
sănătoasă. Era galben-cafenie, părea uscată şi acoperită de 
ceva rugos. 

Bău puţină apă încălzită, apoi simţi că se putea ţine pe 
picioare, ba chiar merge, cât e în stare un muribund de aşa 
ceva. După fiecare minut, trebuia să se odihnească. Paşii îi 
erau slabi” şi nesiguri, ca şi ai lupului care îl urmărea. În 


noaptea aceea, după ce marea sclipitoare dispăru în 
întuneric, înţelese că se apropiase de ea cu vreo patru mile. 

În timpul nopţii, auzi tuşea lupului bolnav. Din când în 
când, răsunau mugetele masculilor caribu. Există viaţă în 
jurul său, puternică, plină de sănătate, de forţă. Ştia că 
lupul bolnav mergea după el în speranţa că omul epuizat 
avea să moară primul. 

Dimineaţa, deschizând ochii, remarcă animalul, care îl 
privea cu ochii pofticioşi, în care citea semnul foametei. 
Stătea chircit, cu coada între picioare, ca un câine întristat 
şi amărât. Dârdâia din pricina-vântului îngheţat al dimineţii. 
Lipsit de puteri, îşi arăta colții când omul îi vorbea cu un 
glas ce nu era decât un murmurat răguşit. 

Soarele se ridică strălucitor. Ioată dimineaţa, bărbatul* se 
clătină şi se prăbuşi, pe măsură ce se îndrepta către navă, 
către marea scânteietoare. Timpul era foarte bun. Se aflau 
în scurta vară indiană, specifică latitudinilor înalte. Putea 
dura o săptămână sau dispărea până la amiază. 

După-amiază, omul dădu peste urmele cuiva care nu 
mersese, ci se târâse în patru labe. Se gândi la Bill, dar 
subiectul nu-l interesa prea mult. Nici măcar nu era curios 
să afle cine trecuse pe acolo. De fapt, emoţiile şi senzațiile 
nu mai existau pentru el. Nu mai era sensibil la suferinţă, 
iar stomacul şi nervii îi căzuseră în nesimţire. Totuşi, viaţa îl 
împingea înainte. Era epuizat, dar viaţa dinei nu vroia să 
moară. Fiindcă ea refuză să piară, el mânca bucăţi de 
muşchi, peşti mici, bea apă încălzită şi îl supraveghea pe 
lupul bolnav. 

Porni pe urmele omului ce se târâse pe acolo şi ajunse 
curând la o grămadă de oase, curățate bine, într-o zonă 
unde muşchiul îmbibat cu apă păstrase amprentele nulilor 
labe de lup. Văzu un săculeţ din piele de căprioară, 
asemănător cu al lui, pe care colții ascuţiţi îl sfâşiaseră. II 
ridică de jos, deşiera greu pentru degetele lui slăbite. 

Bill nu renunţase la săculeţ până în ultima clipă! El putea 
râde acum de Bill. Avea să supravieţuiască şi să ajungă cu 


sacul până la marea strălucitoare. Bucuria lui era oribilă ca 
un croncănit de corb, iar lupul bolnav, urlând lugubru, i se 

alătura. Omul încetă să mai râdă. De ce râdea de Bill, dacă 
oasele acelea curățate bine, albe şi uscate erau ale lui Bill? 

Se întoarse. Bill îl părăsise, dar el nu vroia să ia nici aurul, 
nici să roadă oasele fostului său tovarăş. Totuşi, Bill ar fi 
făcut lucrurile acelea, dacă rolurile s-ar fi inversat. 

Ajunse la o baltă. Se aplecă să se uite după peşti, dar se 
retrase imediat, speriat. Îşi văzuse chipul reflectat de 
oglinda apei. Era atât de oribil că îi trebui mult timp să se 
liniştească. În baltă se găseau trei peşti. Aceasta era prea 
mare ca s-o golească. După mai multe încercări de a-i 
prinde cu găleata de tablă, renunţă. Îi era teamă că nu 
cumva, din cauza slăbiciunii, să cadă în apă şi să se înece. 
Din acelaşi motiv nu se aventură nici pe râu, pe care ar fi 
putut cobori căţărat pe unul dintre numeroşii butuci aflaţi 
pe malul nisipos. 

În ziua aceea parcursese încă trei mile din distanţa care-l 
separa de vas. În cea următoare, încă două. Se târa ca Bill. 
La sfârşitul celei de-a cincea zi, înţelese că nava se afla la o 
distanţă de şapte mile de el. Ar fi putut să meargă măcar o 
milă pe zi? Cum vară indiană încă nu se sfârşise, omul 
continua să se târască şi să leşine succesiv, cu lupul bolnav, 
ce respiră greu şi tuşea, pe urmele sale. 

Genunchii îi erau carne vie, ca şi tălpile. Deşi îşi înfăşurase 
picioarele cu cămaşa pe care o avusese pe sub haină, lăsa în 
urma lui o dâră roşie, pe muşchi şi pe pietre. O dată, 
uitându-se în spate, văzu lupul ce lingea, înfometat, urmele 
de sânge şi înţelese foarte clar care îi va fi sfârşitul, dacă nu 
avea să-i vină de hac fiarei. 

Aşa se desfăşura cea mai sălbatică tragedie cunoscută: 
omul şi animalul, ambii bolnavi, se târau unul după celălalt 
prin pustietate, fiecare pândindu-l pe celălalt, ca să-i facă 
felul. 

Dacă animalul*ar fi fost sănătos, bărbatul nu şi-ar mai fi 
făcut asemenea griji. Dar gândul că îi va servi drept hrană 


acelui animal dezgustător, aproape mort, nu-i dădea pace. 

Mintea-i începuse s-o ia razna. Îl nelinişteau nălucirile pe 
care le avea. Intervalele de luciditate deveneau tot mai 
rare. 

Odată, un şuierat pe la ureche îl trezi dintr-un leşin. | 
Aipul se dădu înapoi, şchiopătând, slăbit, prăbuşindu-se de 
vlăguit ce era. Era un spectacol vrednic de râs, dar omului 
nu-i ardea de aşa ceva. Nu era în stare nici măcar răbdarea 
lupului era îngrozitoare. La fel era şi cea a omului. Timp de 
o jumătate de zi, rămase culcat, nemişcat, luptându-se, 
inconştient, să nu leşine. Aştepta să se apropie animalul 
acela care vroia să se hrănească clin el. Deseori era cât pe 
ce să se scufunde în oceanul uitării. Nălucirile îi dădeau 
târcoale... Dar, dincolo de toate acestea, aştepta limba 
aspră a animalului. 

Nu îi auzi respiraţia grea. Visa că limba îi atinsese mâna. 
Aşteptă. Colţii apăsarăuşor. Presiunea lor crescu. I lipul îşi 
folosea ultimele puteri ca să îşi înfigă colții în prada 
aşteptată de atâta vreme. Dar şi omul aşteptase un limp 
îndelungat. Mâna lui îl prinse de falcă pe animal. 

Încet, în timp ce lupul se zbătea fără putere, cealaltă 
mână, vlăguită, îl prinse dintr-un alt loc. După cinci minute, 
trupul bărbatului, cu toată greutatea lui, se găsea deasupra 
fiarei. Mâinile lui nu aveau destulă forţă pentru a-l sugruma 
pe lup, dar omul îşi lipi gura de grumazul animalului, iar 
aceasta îi era plină de păr. După o jumătate de oră, 
bărbatul simţi ceva călduţ curgându-i pc gât. Nu era plăcut. 
Parcă plumbul topit i se prelingea până în stomac. Voința 
însă îl obliga să bea. Puțin mai târziu căzu pe spate şi 
adormi. 

La bordul balenierei „Bedford” se găsea o expediţie 
ştiinţifică. De pe punte oamenii observară, pe țărm, o 
arătare ciudată, care străbătea plaja, îndreptându-se către 
apă. Nu-şi dădură seama ce putea fi. Fiind oameni de 
ştiinţă, se urcară într-o şalupă legată de pupă navei şi se 
duseră acolo, să vadă ce era. Abia atunci distinseră ceva 


viu, care cu greu putea fi numit om. Era aproape orb şi 
inconştient. Se mişca pe pământ ca un vierme monstru-os, 
cu eforturi zadarnice, dar continue. Nu înainta nici măcar 
cu douăzeci de picioare pe oră. 

După trei săptămâni, bărbatul stătea culcat într-o cuşetă a 
balenierei. Povestea, cu lacrimile scurgân-du-i-se pe obrajii 
supţi, cine era şi ce suferise. Vorbea, incoerent, despre 
mama lui, California însorită, de o casă, printre portocali şi 
flori. 

După alte câteva zile, stătea la masă cu oamenii de ştiinţă 
şi cu ofiţerii de la bord. Devoră din priviri mâncarea. Se 
agita când vedea că dispărea în gurile altora. Când cineva 
înghiţea un dumicat, pe chipul lui citeai dezamăgirea cea 
mai profundă. Deşi nu se smintise, îi ura pe ceilalţi oameni 
când mâncau. Era chinuit mereu* de teama că proviziile se 
vor termina. Îi întreba pe bucătar, pe steward, pe căpitan 
care era situaţia alimentelor din magazie. Aceştia îl 
linişteau mereu, dar el nu-i credea şi se furişa în depozit, să 
vadă adevărul cu propriii lui ochi. 

Ceilalţi observară că noul venit se îngraşă, cu fiecare zi ce 
trecea. Savanţii clătinau din cap şi prezentau diverse 
explicaţii. Întâi i-au raţionalizat mâncarea, dar omul 
continua să se îngraşe văzând cu ochii. 

Marinarii zâmbeau. Ei ştiau cum stăteau lucrurile. Deşi 
savanții îl supravegheau, omul acela, după ce mânca, se 
ducea pe punte, printre marinari, şi le cerea, ca un 
cerşetor, pesmeţi. După ce îi primea, şi-i ascundea în sân. 
Ceilalţi râdeau de el. 

Discreţi, oamenii de ştiinţă îl lăsară în pace, dar îi 
cercetară cuşeta în secret. Era plină de pesmeţi. Salteaua, 
pernele, totul devenise ascunzătoare de alimente. Omul nu 
înnebunise, însă. Îşi lua doar măsuri de prevedere pentru o 
viitoare perioadă de foame. Avea să se vindece înainte ca 
„Bedford” să arunce ancora în portul San Francisco. 

PURIAREA ALBILOR. 


Reau să îmi încălzesc mâncarea la focul vostru şi să dorm 
sub acest acoperiş, i-am zis bătrânului Ebbits când am 
intrat în cabana lui. 

M-a privit cu un uşor dispreţ, în vreme ce Zilla s-a uitat de- 
a dreptul urât la mine şi a mormăit supărată. Zilla era soţia 
lui, iar în ţinutul udat de Yukon. Nu găseai vreo bătrână 
squaw mai neîndurătoare şi cu limba mai rea ca ea. Nu m- 
aş fi oprit acolo dacă n-ar fi fost atât de obosiţi câinii mei 
sau dacă ar mai fi locuit altcineva în acel sat. Dar cabana 
aceea era singură în care găseai oameni, aşa că am fost 
obligat să caut adăpost la ei. 

Din când în când, bătrânul Ebbits îşi revenea din nălucirile 
lui, iar ochii îi scânteiau, arătând anumite semne de 
luciditate. În vreme ce mi-am pregătit supa, a încercat să 
îmi pună câteva întrebări politicoase despre sănătatea mea, 
starea în care mă găseam, numărul câinilor de la sanie şi 
distanţa pe care o străbătusem în ziua aceea. De fiecare 
dată, Zilla părea că se supăra şi mai tare. 

Totuşi, mărturisesc faptul că nu exista nimic să-i 
înveselească. Stăteau amândoi în apropierea focului, 
bătrâni, la capătul puterilor, chinuiţi de reumatism, 
înfometați, tentaţi de mirosul fripturii de care nu duceam 
lipsă. Se legănau înainte şi înapoi fără să-şi dea seama. La 
fiecare cinci minute, cu regularitate, Ebbits gemea 
înfundat. Nu era un geamăt de durere, ci de oboseala 
produsă de chin. Se simţea copleşit de greutatea şi de 
suferinţa a ceea ce numim viaţă, care cântărea mai mult, 
pentru el, decât teama de moarte. Era eterna tragedie a 
bătrâneţii pentru care nu mai există bucuria de a trăi şi nici 
spaima dc moarte. 

Când carnea de căprioară sfârâi în tigaie, am observat 
nările bătrânului Ebbits mărindu-se, ca să prindă mirosul 
îmbietor. Pentru o clipă încetă să se mai balanseze şi să mai 
geamă, iar o străfulgerare de inteligenţă îi lumină chipul. 

Zilla se legăna mai repede şi, pentru prima oară, dădu las 
durerii ei, scoțând nişte ţipete scurte. Mă gândii că sc 


comportau ca nişte câini înfometați şi nu m-aş fi mirat că 
bătrâna să scoată la iveală o coadă şi să înceapă să meargă 
în patru labe pe duşumea, precum câinii. 

Ebbits încetă, de mai multe ori, să se legene, pentru a se 
apleca înainte şi a-şi apropia nasul de festinul regal pe care- 
l pregăteam. 

Când le-am dat o farfurie cu friptură, s-au aruncat asupra 
ei, înfulecând-o cu zgomot. Se auzeau dinţii uzaţi cum 
sfărâmau hrana, molfăielile şi bodogănelile lor. După aceea, 
cum am dat fiecăruia câte o ceaşcă de ceai fierbinte, 
zgomotele respective au încetat. Uşurarea şi mulţumirea le 
apărură pe chipuri. Zilla nu mai era încruntată. Nu se mai 
legănau, ci păreau căzuţi pe gânduri. După aceea ochii lui 
Ebbits se umeziră şi am înţeles că îşi plângea singur de 
milă. Încercară să îşi găsească pipele. Am priceput că nu 
mai aveau tutun de multă vreme, iar nerăbdarea bătrânului 
de a fuma, în sfârşit, îl făcuse aşa de neputincios, că a 
trebuit să-i aprind eu pipa. 

— De ce aţi rămas singurii din sat? I-am întrebat. Toţi 
ceilalţi au murit? Au fost loviți de boli? Doar voi aţi 
supravieţuit? 

Bătrânul Ebbits a clătinat din cap şi a zis: 

— Nu, n-au fost loviți de boală. Cei din sat au plecat la 
vânătoare, ca să facă rost de carne. Noi suntem prea 
bătrâni, nu ne mai ţin picioarele şi nu mai putem duce în 
spate încărcătura ce cuprinde cortul şi cele necesare. De 
asta am rămas aici şi ne întrebăm dacă tinerii se vor 
întoarce vreodată cu carnea promisă. 

— Dacă se vor mai întoarce vreodată! Zise, deodată, Zilla. 

— Poate că vor veni cu mult vânat, reluă bătrânul. 

— Adică, vor aduce multă carne, continuă ea, la fel de 
brusc. Dar la ce ne va folosi asta? Vom primi nişte oase de 
ros, aşa bătrâni şi fără dinţi cum suntem noi. Carnea grasă, 
rinichii şi limbile vor intra în alte guri, bătrâne! 

Ebbits îşi plecă privirea în pământ şi începu să plângă” în 
tăcere. 


— Nu va vâna nimeni pentru noi, strigă ea, întorcân-du-se 
furioasă către mine. 

Prin gestul ei, parcă mă acuza pe mine. Am ridicat din 
umeri, căci nu mă simţeam vinovat pentru aşa ceva. 

— Să ştii, omule alb, că din cauza neamului tău, din ricina 
tuturor feţelor palide, bărbatul meu şi cu mine nu mai avem 
nici carne la bătrâneţe, nici tutun, nici adăpost împotriva 
frigului. 

— Nu-i aşa, zise bătrânul Ebbits, care era mai corect. Voi 
ne-aţi făcut rău, dar n-aţi ştiut că ne veţi face rău. 

— Unde e Moklan? Întrebă ea. Unde este fiul tău viguros, 
şi peştele pe care ni-l aducea mereu? 

Bătrânul clătină din cap. 

— Unde e Bidarshik, fiul tău cel puternic? Nimeni u-l 
întrecea la vânătoare şi ne aducea grăsime bună şi îmbi 
uscate de căprioară şi de caribu. Nu mai văd nici o limbă 
uscată şi nici o bucată de grăsime. Stomacul tău e gol de 
atâtea-zile şi a trebuit să vină un om dintr-un neam 
mincinos şi ticălos ca să capeţi şi tu ceva de mâncare. 

— Nu, răspunse Ebbits cu bunătate, omul alb nu este 
mincinos. El spune întotdeauna adevărul. 

Se opri, se uită în jur ca pentru a găsi cuvintele care să 
îndulcească severitatea celor pe care avea să le zică. 

— Dar albul spune adevărul în diferite feluri. Astăzi într-un 
fel, mâine altfel, aşa că e greu să-l înţelegi. 

— Dacă astăzi spune într-un fel şi mâine în altul, înseamnă 
că minte, concluziona Zilla. 

— Nu-i putem înţelege pe albi, continuă, încăpățânat, 
Ebbits. 

Carnea, ceaiul şi tutunul îl aduseseră parcă la viaţă. Se 
stăpânea mai bine, iar gândurile îi erau mai limpezi. Se 
ridică, se îndreptă, iar glasul lui îşi pierdu tonul certăreţ şi 
plângăreţ, devenind ferm. Se întoarse către mine cu 
demnitate şi îmi vorbi ca unui egal de-al lui. 

— Ochii omului alb nu stau închişi, începu el. Albul vede 
toate lucrurile, se gândeşte la ele, este înţelept. Dar omul 


alb de azi râu este cel de mâine, şi nu-l putem înţelege. Nu 
face niciodată lucrurile la fel. Cine ştie care va fi viitoarea 
lui faptă? Indianul face mereu acelaşi lucru în acelaşi fel. 
Elanul coboară, coboară mereu de pe munţii înalţi când 
vine iarna. Somonul vine primăvara, când gheaţa a dispărut 
de pe râu. Fiecare se poartă în acelaşi fel, iar indianul îi 
înţelege. Dar albul nu face lucrurile la fel, iar indianul nu-l 
pricepe. Tutunul este bun. Adevărată hrană pentru omul 
flămând. Îl face mai puternic decât oricare voinic, iar cel 
mânios îşi uită furia. Aşa că tutunul are mare valoare. 
Indianul dă un somon gras pentru o foaie de tutun şi 
mestecă tutunul vreme îndelungată. Zeamă acestuia e 
bună. Când aceasta coboară în gâtlej, îi dă o senzaţie 
plăcută. Dar albul? Când are gura plină de tutun, ce face 
el? Oare lui îi place tutunul? Nu ştiu. Dacă-i place, de ce să-l 
lase în zăpadă? 

E o prostie mare, pe care nu o putem înţelegş. 

Tăcu apoi, trase din pipă, văzu că aceasta se stinsese şi i-o 
dădu Zillei, ale cărei buze, renunțând să-şi mai arunce 
amarul asupra omului alb, se rotunjiră pe tubul pipei. 
Ebbits părea să redevină insensibil, fără să-şi fi terminat 
povestirea. L-am întrebat: 

— Ce s-a întâmplat cu fiii tăi Moklan şi Bidarshik? Pum s-a 
făcut că tu şi bătrâna ta aţi rămas fără carne la vârsta asta? 

Păru să se trezească din somn, cu un anumit efort. 

— Nu e bine să furi, zise el. Când câinele îţi ia carnea, îl 
baţi cu un băț, asta e legea. Legea dă câinele omului, iar 
câinele trebuie să o respecte, altfel ia bătaie. Când omul îţi 
ia carnea, barcă sau femeia, îl omori. Aşa e legea, o lege 
bună. E rău să furi, deci legea vrea ca cel ce fură să piară. 
Oricine încalcă legea trebuie să plătească. Moartea 
înseamnă o plată grea. 

— Dar, dacă-l omori pe om, de ce nu-l ucizi şi pe câine? 
Bătrânul Ebbits mă privi cu mirarea unui copil, în vreme ce 
Zilla rânjea la gândul prostiei din întrebarea mea. 

— Aşa se comportă albii, murmură Ebbits, resemnat. 


— Asta e sminteala lor, mârâi Zilla. 

— Atunci, fie ca bătrânul Ebbits să-l facă înţelept pe omul 
alb, am zis eu cu blândeţe. 

— Câinele nu e ucis fiindcă el trage sania omului. Nici un 
om nu trage sania altui om. Din acest motiv omul e ucis. 

— Aha, am murmurat eu. 

— Aşa e legea, continuă Ebbits. Ascultă, acum, omule alb, 
îţi voi spune ceva nesocotit. Există un indian, pe nume 
Mobits. El fură două livre de făină de la un alb. Ce face 
albul? Îl bate pe Mobits? Nu. Îl omoară? Nu. Ce-i face lui 
Mobits? O să-ţi spun, faţă palidă. Îl pune într-o casă. 
Acoperişul ei e bun, pereţii groşi. Face focul, pentru că lui 
Mobits să-i fie cald. Îi dă lui Mobits mult de mâncare. Hrană 
bună. Mobits n-a mâncat niciodată aşa de bine în viaţa lui. 
Are slănină, pâine, fasole. Uşa are o încuietoare mare, ca să 
nu fugă Mobits de acolo. Altă mare sminteală. Mobits n-are 
de ce-să plece, că are tot timpul ce să mănânce acolo, 
pături groase, Un foc mare. Ar fi un prost să plece de acolo. 
Mobits nu e prost. Timp de trei luni, rămâne în casa aia. A 
furat două livre do făină şi din cauza asta albul are mare 
grijă de el. Mobits mănâncă multe livre de făină, câteva de 
zahăr, slănină şi fasole cât poate. După trei luni, omul alb îl 
scoate din casa cea mare şi îi spune lui Mobits că poate 
pleca. El e ca un câine care a fost hrănit multă vreme mlr- 
un loc şi vrea să rămână acolo, dar albul îl alungă. Aşa că 
Mobits se întoarce în sat. E foarte gras. Aşa face albul şi nu 
pricepem. E o nebunie, una mare. 

— Dar fiii tăi? Am insistat eu. Fiii tăi cei puternici şi foamea 
care îţi ameninţă bătrâneţile? 

— Îl aveam pe Moklan, începu Ebbits. 

— Un bărbat puternic, îl întrerupse Zilla. Putea să 
vâslească toată ziua şi toată noaptea, fără să se oprească 
pentru odihnă. Cunoştea foarte bine ce înseamnă apa şi. 
Omonul. Era înţelept. 

— II aveam pe Moklan, repetă Ebbits. Primăvara, cobo-i a 
pe Yukon cu tinerii.ca să facă negoţ la Fort Campbell. (olo 


există o clădire plină de lucrurile omului alb şi un negustor 
pe nume Jones. Exista şi un vrăjitor de-al-Vostru, căruia i se 
spunea preot misionar. Există, la Fort Campbell, şi un loc 
primejdios, unde Yukonul devine subţire ca mijlocul unei 
fete, iar apele lui sunt iuți şi curenţii te trag în toate părţile, 
cu vârtejuri puternice. 

Acolo curenţii se schimbă mereu. Moklan e fiul meu, Deci e 
un viteaz. V 

— Dar tatăl meu nu era un viteaz? Întrebă Zilla. 

— Tatăl tău era un viteaz, admise Ebbits, ca să aibă linişte 
în casă. Moklan e fiul meu şi al tău, deci e un viteaz. Poate 
din pricina tatălui tău, care era foarte viteaz, şi Moklan e 
foarte viteaz. E ca atunci când pui prea multă apă într-un 
vas: dă pe afară. Moklan e prea viteaz şi vitejia îi dă pe 
afară. Tinerii se tem tare de apele primejdioase de la Fortul 
Campbell. Lui Moklan nu-i e frică de nimic. Râde de aşa 
ceva şi se avântă în apele acelea. Dar curentul îi răstoarnă 
barca. Un vârtej îl prinde pe Moklan, îl învârteşte şi îl 
învârteşte, îl trage la fund şi nu se mai vede. 

— Ah! Ah! Gemu Zilla. Primul meu născut! 

— Eu sunt tatăl lui Moklan, zise Ebbits, după ce a aşteptat- 
o pe femeie să se liniştească. M-am urcat în barcă şi m-am 
dus pe râu până la Fort Campbell ca să mi se plătească 
datoria. 

— Datoria? L-am întrebat. Care datorie? 

— Datoria lui Jones, negustorul, veni răspunsul. Legea ne 
cere să mergem după ea şi într-o ţară străină. 

Am clătinat din cap în semn că nu pricepeam despre ce 
era vorba. Ebbits mă privi cu înţelegere, iar Zilla mârăi, 
dispreţuitoare, aşa cum obişnuia. 

— Ascultă, omule alb, zise el. În ograda ta e un câine care 
muşcă. Când câinele muşcă un om, tu îi dai acelui om un 
dar pentru că îţi pare rău şi pentru că e de vină câinele tău. 
Îi plăteşti ceva, nu? La fel, dacă în ţinutul tău vânătoarea 
iese prost sau apele sunt periculoase, trebuie să plăteşti. 
Aşa e drept, aşa e legea. Oare fratele tatălui meu nu s-a dus 


în ţinutul lui Tanana unde a fost ucis de un urs? Oare tribul 
lui Tanana nu i-a dat tatălui meu multe pături şi blănuri 
frumoase? Aşa e drept. Vânătoarea a ieşit prost, iar oamenii 
lui Tanana plătesc pentru asta. Deci eu, Ebbits, m-am dus la 
Fort Campbell ca să mi se plătească datoria. Jones, şeful 
negusto-ll lor, m-a privit şi a râs. A râs tare şi nu a vrut să 
plătească. M-am dus la vrăjitor, cel căruia voi îi ziceţi 
misionar şi i. Un vorbit multă vreme despre apele 
primejdioase şi Bespre ceea ce mi se cuvenea. Misionarul a 
vorbit despic altceva. Mi-a spus de locul unde s-a dus 
Moklan, după ce a murit. Acolo e mult foc. Dacă e adevărat 
ce pune misionarul, acum sunt sigur că lui Moklan nu-i IBte 
Irig. Misionarul mi-a zis că şi eu mă voi duce acolo ilupă ce 
voi muri şi mi-a spus alte lucruri urâte: că sunt irb, ceea ce 
e o minciună, că trăiesc în întuneric, ceea ce e altă 
minciună. Eu i-am răspuns că noaptea şi ziua vin pentru toţi 
oamenii, că în satul meu nu e mai întuneric decât la Fort 
Campbell. Am spus că întunericul şi lumina, locul unde ne 
ducem după moarte n-au nimic de-a face cu datoria dreaptă 
pentru apele primejdioase. Atunci, misionarul s-a înfuriat, 
mi-a spus nişte nume urâte şi m-a gonit. M-am întors la Fort 
Campbell, unde nu m-a plătit nimeni. Moklan e mort, iar eu 
sunt bătrân, fără peşte sau carne. 

— Din pricina albului, zise Zilla. 

— Din pricina albului, aprobă Ebbits. Există şi alte lucruri 
care sunt din vina lui. Aşa s-a întâmplat cu Bi-darshik. Omul 
alb 1-a tratat într-un fel pe Yamikan şi în altul pe Bidarshik. 
Mai întâi, trebuie să-ţi spun că Yamikan este un tânăr din 
acest sat, care a ucis un bărbat din alt neam. Asta are 
întotdeauna urmări importante. Yamikan n-a vrut să-l 
omoare pe alb. Yamikan vorbea cu blândeţe şi nu se înfuria 
niciodată. Dar albul bea mult whisky. Într-o seară a venit 
acasă la Yamikan, ca să-l bată. Acesta nu putea fugi şi albul 
voia să îl omoare. Yamikan nu voia să moară. Atunci îl ucise 
pe alb. Tot satul s-a speriat. Ne temeam că va trebui să 
plătim mult părinţilor albului. Ne-am ascuns păturile, 


blănurile şi bogăţiile, ca să părem cât mai săraci şi să plătim 
puţin. 

După o vreme îndelungată au venit şi albii. Erau soldaţi. L- 
au luat cu ei pe Yamikan. Mama lui a făcut gălăgie mare. Şi- 
a pus cenuşă în cap, fiindcă îl ştia mort pe Yamikan. Tot 
satul credea la fel. Se bucurau că nu li le ceruse nimic drept 
plată. 

Asta se întâmpla primăvara, când gheaţa dispare de pe 
râu. A trecut un an, apoi altul. A venit iar primăvara. < 
rheaţa a dispărut. Atunci s-a întors Yamikan, cel mort. Nu e 
mort. E foarte gras şi ştim că a dormit la căldură şi B 
mâncat pe săturate. Are haine frumoase. E îmbrăcat ca nn 
alb. E mai înţelept. A ajuns repede şeful satului. Are n mite 
ciudăţenii de povestit despre felul în care se poartă albii. A 
văzut mulţi albi şi a călătorit mult prin ţara lor. Mai întâi, 
soldaţii îl duc departe, pe râu în jos. Îl duc până la capătul 
râului, acolo unde se varsă într-un lac mai mare ca toate 
pământurile şi mai întins decât cerul. Nu ştiu dacă Yukonul 
e un râu aşa de mare, dar Yami-lnia văzut toate astea cu 
ochii lui. Nu cred că există un lac mai mare ca toate 
pământurile la un loc şi decât cerul. Dar Yamikan 1-a văzut. 
Mi-a zis că apele lui sunt sărate, 1 eea ce e ciudat şi de 
necrezut. 

[) ar albul cunoaşte minunile astea. Nu mă voi obosi 11 le 
povestesc. Vreau doar să spun ce a păţit YamikaN. Mli-a 
dat multă mâncare bună. Tot timpul, Yamikan il nâncat. 
Albul trăieşte sub soare, din câte spune YamiL în, într-o ţară 
cu multă căldură. Animalele de acolo au păr, nu blană. 
Plantele sunt verzi şi înalte. Acolo cresc făina, cartofii şi 
fasolea. Nu există foamea. Ai întotdeauna ce mânca. Eu nu 
ştiu dacă e aşa. Yamikan mi-a spus. Lui Yamikan i s-a 
întâmplat acolo ceva ciudat. Albul nu i-a făcut nici un rău. I- 
a dat lapte cald noaptea şi multă hrană. L-a dus dincolo de 
marele lac sărat, care este mare cât cerul. Stătea pe vasul 
cu foc al albului, care este de douăzeci de ori mai mare 
decât cel de pe Yukon. E făcut din fier şi nu se duce la fund. 


Asta n-o înţeleg. Dar Yamikan a zis: „Am călătorit cu vasul 
de fier şi iată-mă, sunt viu!” Este vasul pentru soldaţii 
albilor, cu mulţi soldaţi la bord. 

După câteva nopţi de călătorie, multă vreme după aceea, 
Yamikan a ajuns într-o ţară unde nu e zăpadă. Asta n-o pot 
crede. Nu stă în firea lucrurilor ca, la venirea iernii, să nu 
fie zăpadă. Dar Yamikan a văzut. I-a întrebat pe albi dacă e 
zăpadă acolo şi ei au spus că nu. Dar eu nu înţeleg asta. 
Acum te întreb dacă nu e zăpadă pe meleagurile alea. Aş 
vrea să ştiu şi numele acelei ţări. L-am auzit deja, dar aş 
vrea să-l mai aud, ca să văd dacă e acelaşi. Aşa voi şti dacă 
mi s-au zis minciuni ori adevărul. 

Bătrânul Ebbits mă privi nerăbdător. Trebuia să afle 
adevărul, deşi dorinţa lui ar fi fost să se încreadă în acel 
lucru minunat, pe care nu-l văzuse vreodată. 

— Da, i-am răspuns, ţi s-a spus adevărul. În ţara aceea mie 
zăpadă. Numele ei e California. 

— Ca-li-for-ni-a, murmură el, de două sau trei ori, 
ascultând cu atenţie sunetele ce îi ieşeau de pe buze. I)a,e 
aceeaşi ţară de care mi-a vorbit Yamikan. 

Am priceput că aventura lui Yamikan avusese loc pe când 
Alaska trecuse în mâinile Statelor Unite. Un asemenea caz 
de crimă, ce avusese loc înainte de stabilirea li faurilor pe 
teritoriu, fusese judecat în Statele Unite de 1 81 re Curtea 
Federală. 

— Când Yamikan a ajuns în ţara fără zăpadă, continuă 
bătrânul Ebbits, a fost dus într-o casă mare, unde mulţi , 
inieni vorbeau de zor. Au vorbit multă vreme şi îl întrebară 
pe Yamikan o grămadă de lucruri. Mai târziu, IU/. Îs că-l vor 
lăsa în pace. Yamikan nu înţelege... Nu I.ni necăjit cu nimic. 
Mereu i-au oferit un culcuş cald şi destulă mâncare. 

[) ar, după aceea, i-au dat hrană şi mai bună, i-au dat bani, 
l-au dus prin multe locuri din ţara albilor şi a văzut lucruri 
ciudate, care sunt peste înţelegerea lui Ebbits, „iu bătrân, 
care n-a călătorit mult. După doi ani, Yami-l ni se întoarce în 


satul său. Devine şef plin de înţelepciune, ales până la 
moarte. 

I Jar, înainte de a muri, se aşază deseori lângă foc şi 
povesteşte lucrurile ciudate văzute de el, Şi Bidarshik, Fiul 
meu, stă lângă foc şi ascultă. Ochii i se măresc de cele 
auzite. Într-o seară, după ce Yamikan s-a întors acasă, 
Bidarshik se ridică, aşa înalt cum era, şi se bate în piept cu 
pumnul. Zice: „Când voi fi bărbat, voi pleca departe, până în 
ţara unde nu e zăpadă, şi voi vedea toate lucrurile astea cu 
ochii mei.” 

— Bidarshik a făcut mereu călătorii lungi! Vorbi, cu 
mândrie, Zilla. 

— E adevărat, fu de acord Ebbits. Întotdeauna s-a întors 
suspinând după ţările îndepărtate şi s-a aşezat lângă foc, 
promițând să ajungă şi mai departe. 

— Întotdeauna şi-a amintit de lacul acela sărat, la fel de 
mare precum cerul şi de ţara unde nu există zăpadă, zise 
Zilla. 

— A spus mereu: „Când voi prinde puteri de bărbat, mă 
voi duce să văd dacă vorbele lui Yamikan sunt adevărate.” 

— Dar nu avea cum să ajungă în ţara albilor, răspunse 
Zilla. 

— N-a ajuns el până la marele lac sărat întins cât cerul? 
Întrebă Ebbits. 

— Dar nu avea cum să traverseze lacul, spuse Zilla. 

— Decât în vasul de fier al albilor, care e mai mare decât 
douăzeci de vase de pe Yukon, vorbi Ebbits. 

Se uită către Zilla, ale cărei buze încreţite se deformau ca 
să vorbească. Îi făcu semn să tacă. 

— Dar albul nu-l lăsa să treacă lacul cu vasul de fier. S-a 
întors deci la vatră suspinând după ţara unde nu este 
niciodată zăpadă. 

— "Totuşi, a văzut pe lac vasul cu foc făcut din fier, care nu 
se scufundă,. Ţipă Zilla, neputându-se abţine. 

— Da, spuse Ebbits. A văzut că Yamikan nu minţise. Dar 
Bidarshik nu putea merge în ţara albilor. S-a descurajat. S- 


a îmbolnăvit ca un bătrân. Nu mai pleca de lângă foc. Nu 
mai ieşea la vânătoare. 

— Nu mai mânca nici carnea adusă de alţii şi pusă în faţa 
lui, adăugă Zilla. Clătina din cap şi spunea: „Nu vreau decât 
să mă hrănesc cu hrana albului şi să mă îngraş ca Yamikan.” 

— Şi nu mânca nici carne, continuă Ebbits. Bidarshik se 
îmbolnăvi aşa de tare încât credeam că va muri. Nu era o 
boală a corpului, ci una a capului. O boală de dorinţă. Eu, 
Ebbits, tatăl lui, m-am gândit mult. Nu am alt fiu şi nu vreau 
ca Bidarshik să moară. E o boală a capului şi există un 
singur leac pentru ea. Trebuie ca Bidarshik să traverseze 
lacul mare precum cerul, să ajungă în ţara cu soare, unde 
nu există zăpadă. Mă gândesc mult şi găsesc o cale de 
înfăptuire. 

Astfel, într-o seară, cum stătea lângă foc, foarte bolnav, zic: 
„Fiul meu, ştiu cum poţi ajunge în ţara albilor.” Mă priveşte. 
Se înveseleşte. „Du-te, cum s-a dus şi YamiKan”, i-am zis. 
Dar Bidarshik e bolnav şi nu înţelege. „Du-te, găseşte un 
alb, Ga Yamikan, şi ucide-l! După aia, soldatul alb va veni să 
te ia, cum a făcut cu Yamikan. Te va duce în ţara albilor, 
trecându-te lacul. Astfel, ca Yamikan, te vei îngrăşa, cu ochii 
plini de ceea ce vei vedea şi cu capul plin de înţelepciune.” 

Bidarshik se ridică repede. Pune mâna pe puşcă. „Unde te 
duci?” îl întreb. „Să omor un alb!” îmi răspunde. Am înţeles 
că vorbele mele au fost bune pentru Bidarshik şi că se va 
însănătoşi. Am înţeles şi că vorbele mele au fost înțelepte. 

Veni un alb în sat. Nu căuta nici aur, nici blănuri din 
pădure. Căuta tot timpul muşte şi păianjeni. Nu mănâncă 
nici muşte, nici păianjeni. De ce îi căuta? Nu ştiu. Ştiu doar 
că e un alb caraghios. Căuta ouă de pasăre, din care păstra 
doar coajă. Cojile de ouă nu sunt bune de mâncat. Nu le 
mănâncă, ci le pune în cutii unde ele nu se sparg. Prinde 
multe păsărele, le ia penele şi le pune în cutie. Îi plac şi 
oasele. Oasele nu sunt bune de mâncat. Omul cel ciudat 
preferă oasele vechi, pe care le dezgroapă din pământ. 


Dar nu este un alb periculos şi ştiu că va muri uşor. Atunci 
îi zic lui Bidarshik: „Fiul meu, iată albul pe care trebuie să-l 
omori.” Bidarshik spune că vorbele mele sunt înțelepte. 
Atunci se duce într-un loc unde ştie că sunt multe oase în 
pământ şi le aduce la cortul omului alb şi ciudat. Albul e 
tare bucuros, se uită fericit la oase. Se apleacă să le vadă 
mai bine şi atunci Bidarshik îl loveşte în cap cu toporişca o 
singură dată. Albul dă din picior, apoi moare. 

Îi zic lui Bidarshik: „Acum va veni soldatul alb, te va lua şi 
te va duce în ţara unde este cald mereu şi unde vei mânca 
mult şi te vei îngrăşa.” Bidarshik e bucuros. I-a trecut deja 
boala. Stă lângă foc şi aşteaptă să vină soldaţii. 

De unde să ştiu că albii nu se comportă la fel de două ori? 
Întrebă bătrânul, întorcându-se, feroce, înspre mine. De 
unde să ştiu că ceea ce a făcut albul ieri nu va face azi şi ce 
face azi nu va face mâine? 

Ebbits clătină trist din cap: 

— Pe omul alb nu-lpoţi înţelege... Ieri 1-a luat pe Yamikan 
în ţara plină de soare şi 1-a îngrăşat cu multă mâncare. Azi 
îl ia pe Bidarshik şi ce face? Să-ţi spun ce a făcut cu 
Bidarshik. Eu, Ebbits, tatăl lui, o să-ţi zic. L-a dus pe 
Bidarshik la Fort Campbell, i-a legat o frânghie de gât, 
astfel ca picioarele să nu-i mai atingă pământul. Fiul meu a 
murit. 

— Vai, vai! Se plânse Zilla. N-a mai apucat să traverseze 
lacul mare precum cerul, nici să vadă ţara cea însorită, 
unde nu există zăpadă. 

— Astfel, zise bătrânul Ebbits cu o demnitate specifică 
indienilor, nu vânează nimeni pentru mine şi mă aşez lângă 
foc să-i spun povestea mea albului care mi-a dat mâncare, 
ceai şi tutun pentru pipă. 

— Totul e din pricina albului mincinos şi ticălos, grăi Zilla. 

— Nu, răspunse bătrânul cu o anumită blândeţe. Din 
pricina felului de a fi al omului alb, pe care nu-l înţelegem şi 
care nu este de două ori acelaşi. 

POVESTEA LUI KEESH. 


U multă vreme în urmă, Keesh trăia pe malul Oceanului 
îngheţat. Era şeful satului său. A trăit mulţi ani, în 
prosperitate. A murit lăudat, lăsând numele lui pe buzele 
oamenilor. A trecut multă vreme de atunci. Doar bătrânii îşi 
mai amintesc de el. Numele şi povestea lui au trecut din 
generaţie în generaţie şi vor fi păstrate pentru viitor. În 
timpul nopţii polare, când furtunile nordice suflă peste 
gheţuri, când văzduhul e plin de fulgi şi îici un om nu se 
aventurează prea departe, e momentul cel mai potrivit ca 
să povesteşti cum s-a ridicat Keesh, din cel mai sărăcăcios 
iglu din sat la rangul cel mai înalt rintre ai săi. 

Bătrânii povesteau că era un copil foarte inteligent, ' 
uternic şi sănătos. După cum se măsoară timpul la ei, 
văzuse treisprezece sori. În fiecare iarnă, soarele lasă 
Pământul în beznă şi în anul următor se iveşte iar pentru ca 
oamenii să se încălzească şi să vadă chipurile celor din jurul 
lor. Tatăl lui Keesh fusese un bărbat tare curajos, dar 
murise într-o perioadă de foamete prelungită, pe când 
încercase să le salveze vieţile alor săi ucigând un uriaş urs 
polar. În îndrăzneala lui, se luase la trântă cu ursul şi acesta 
i-a zdrobit oasele. Dar ursul avea multă came şi ai săi au 
fost salvaţi de la foamete. Keesh era singurul lui fiu şi, după 
aceea, a trăit singur, cu mama lui. Dar oamenii uită repede 
şi au uitat fapta tatălui său. El, fiind doar un băiat, iar mama 
lui doar o femeie, au fost uitaţi repede şi, curând după 
aceea, au fost obligaţi să trăiască în cel mai mizerabil iglu. 
Într-o seară, cum se întrunise sfatul satului în igluul cel 
mare al şefului Kâosh-Kwan, Keesh s-a ridicat în picioare 
îndemnat de sângele ce-i curgea prin vene şi de curajul său. 
Cu demnitatea unui bătrân, se ridică şi aşteptă să se facă 
linişte. 

— E adevărat că am primit carne, eu şi mama mea, zice el, 
dar carnea asta e tare şi veche şi are multe oase. 

Vânătorii bătrâni, cu părul alb, ca şi cei tineri, au 
încremenit. Niciodată nu se mai întâmplase asta. Un copil, 


care să vorbească precum un bărbat şi care le reproşa fără 
jenă asemenea lucruri! 

Dar Keesh a continuat, hotărât: 

— Spun asta din pricină că tatăl meu, Bok, a fost un mare 
vânător. Se zice că Bok aducea acasă mai multă carne ca 
oricare dintre cei mai buni vânători, pe care o tăia cu 
mâinile lui. Cu ochii lui vedea dacă până şi ultima bătrână 
sau bătrân au avut parte de o porţie îndestulătoare. 

— Na! Na! Strigară bărbaţii. Daţi copilul afară, tximiţeţi-l 
la culcare! Nu este încă bărbat şi nu are dreptul să îi certe 
pe vânătorii cu bărbi argintii.: 

Liniştit, el aşteptă să treacă tumultul acela. 

— Tu ai o femeie, Ugh-Gluk, zice el, şi tu vorbeşti pentru 
ea. Şi tu, Massuk, şi tu ai o mamă, pentru care vorbeşti. 
Mama mea nu mă are decât pe mine. De aceea am luat 
cuvântul. Aşa cum spun, deşi Bok a murit fiindcă era prea 
îndrăzneţ la vânătoare, e drept ca eu, fiul lui, şi Ikeeza, 
mama mea, femeia lui, să avem destulă carne, cât timp va fi 
carne destulă pentru tribul nostru, lui, Keesh, fiul lui Bok, 
am vorbit! 

Se aşeză jos, foarte atent la torentul de proteste şi de 
nemulţumire pe care cuvintele lui îl declanşaseră. 

— De când vorbeşte un copil în timpul sfatului? Murmură 
bătrânul Ugh-Gluk. 

— Oare copiii ne vor spune ce trebuie făcut? Întrebă lare 
Massuk. Ce fel de bărbat sunt dacă mă las jignit de un copil 
care se plânge că nu are destulă carne? 

Se înfuriară. Îi ziseră să se ducă la culcare. Îl ameninţară 
că nu aveau să-i mai dea toată carnea. Îi promiseră să-l 
bată. Ochii lui Keesh se aprinseră. Inima îi bătea mai tare. 
În mijlocul insultelor, se ridică brusc. 

— Ascultaţi-mă, oameni! Zise el. Nu voi mai vorbi niciodată 
în sfat, decât dacă veţi zice: „Vorbeşte, Keesh, aşa vrem 
noi.” Ăsta e ultimul meu cuvânt. Bok, tatăl meu, a fost un 
mare vânător. Eu, fiul lui, îmi voi vâna carnea pe care o voi 
mânca. Ceea ce voi ucide se va împărţi cu dreptate. Nici o 


văduvă, nici un copil nu va plânge noaptea că nu are carne. 
Bărbaţii se vor plânge că au mâncat prea mult. În viitor, le 
va fi ruşine celor puternici că vor mânca aşa de mult. Eu, 
Keesh, o spun! 

Rânjetele şi râsetele dispreţuitoare îl urmăriră până afară 
din iglu. El strângea din dinţi şi îşi văzu de drum fără să se 
uite în dreapta sau în stânga. 

A doua zi stătea pe'plajă, acolo unde pământul se 
confundă cu gheaţa. Cei care-l văzuseră plecând, băga-seră 
de seamă că îşi luase şi arcul, precum şi multe săgeți. 
Ducea în spate sulița de vânătoare a tatălui său. Se spuseră 
multe despre asta şi se râse pe săturate. Era un lucru 
nemaiîntâlnit până atunci. Niciodată copiii de vârsta lui nu 
se duseseră la vânătoare singuri. Mulţi îi prevestiră lucruri 
rele, iar femeile se uitau la Ikeeza, al cărui chip era trist şi 
îngândurat. 

— Se va întoarce curând, ziseră ele vesele. 

— Lăsaţi-l să plece! Se va învăţa minte, spuneau vânătorii. 
Se va întoarce în curând, va fi umil şi va vorbi cu totul altfel 
după asta. 

Dar a trecut o zi, apoi a doua, a treia... Se stârnise o 
furtună şi nici urmă de Keesh. Ikeeza îşi smulgea părul din 
cap şi se unse pe faţă cu ulei de foc, în semn de durere. 
Femeile le reproşară bărbaţilor că maltrataseră copilul şi îl 
trimiseseră la moarte. Ei nu răspunseră şi se pregătiră să 
plece în căutarea cadavrului de îndată ce furtuna avea să se 
potolească. 

A doua zi de dimineaţă, Keesh se întoarse în sat. Nu părea 
ruşinat. Aducea pe umeri o bucată mare de carne 
proaspătă. Era mândru şi vorbea arogant. 

— Voi, bărbaţii, duceţi-vă, cu câini şi sănii, pe urmele mele. 
Mergeţi o zi întreagă. E multă carne, o ursoaică şi doi pui. 

Ikeeza nu mai putea de bucurie. Dar el o privi ca un 
bărbat şi îi zise: 

— Vino, Ikeeza, să mâncăm. După care voi dormi, căci sunt 
obosit. 


Intră în igluul lor şi mancă mult. Apoi dormi o zi întreagă. 

Mai întâi, celor din sat nu le veni să creadă. Vorbiră mult 
despre cele întâmplate. Să ucizi un urs polar era tare 
primejdios, darămite să omori o ursoaică cu pui! Bărbaţii nu 
puteau crede că un băiat precum Keesh, singur, făcuse o 
asemenea minune. Dar femeile le vorbiră despre carnea 
proaspătă pe care o adusese în spinare. Era un argument 
zdrobitor. În cele din urmă, bărbaţii plecară, murmurând şi 
zicând că, şi dacă era adevărat ce spusese Keesh, oricum nu 
tăiase animalele. În nord este necesar să se facă asta de 
îndată ce animalul e ucis, altfel carnea îngheaţă şi se face 
aşa de tare că n-o mai despică tăişul cuţitului. Un urs, care 
are o greutate de trei sute de livre, îngheţat, întărit, nu 
poate fi încărcat uşor pe o sanie, nici tras pe gheaţa 
rugoasă. Dar, ajunşi în locul de care li se spusese, găsiră nu 
doar maldărul de carne, ci şi bucăţile despicate de Keesh, 
de parcă ar fi fost un vânător încercat. 

Aşa începu misterul lui Keesh, care devenea tot mai adânc, 
pe zi ce trecea. În prima lui expediţie, ucise un urs tânăr, 
cât el de înalt. În următoarea, un urs şi o ursoaică, în mod 
normal, pleca pentru trei sau patru zile, dar nimeni nu se 
mira dacă rămânea printre gheţuri o săptămână întreagă. 
Mergea singur la vânătoare. Oamenii se întrebau cum de se 
descurca aşa. Nu lua nici câini cu el! 

— De ce ucizi doar urşi? Îl întrebă într-o zi KloshKwan. 

Keesh îi răspunse cu subînţeles: 

— Toată lumea ştie că ursul are cea mai multă carne. 

Dar în sat începură să vorbească despre vrăjitorie. 

— Vânează împreună cu spiritele rele, pretindeau unii. De 
asta reuşeşte mereu. Altfel, cum ar fi posibil? Vânează cu 
spiritele rele! 

— Poate cu cele bune, ziceau alţii. Se ştie că tatăl lui era 
un vânător puternic. Poate că îl însoţeşte la vânătoare, să îi 
dea putere, îndemânare, răbdare. Cine ştie? 

Cu toate acestea, el îşi continua isprăvile, iar vânătorii mai 
puţin iscusiţi erau ocupați să aducă în sat carnea rămasă de 


pe urma lui. Keesh împărțea cu dreptate prada. Cum făcuse 
înainte tatăl lui, veghea ca toate bătrânele şi bătrânii să 
aibă o porţie îndestulătoare. Păstra pentru el doar cât îi eră 
necesar. Din acest motiv, era privit cu respect şi chiar cu 
teamă. Se spunea că avea să fie viitorul şef de trib, după 
bătrânul Klosh-Kwan. Îl aşteptau să reapară la sfat, după 
cele înfăptuite de el. Nu mai veni însă, iar lor le era ruşine 
să îl cheme. 

Într-o zi le zise lui Klosh-Kwan şi altor vânători: 

— Vreau să-mi ridic un iglu. Va fi unul mare, în care vom 
sta bine eu şi lkeeza. 

— Bine, răspunseră ei. 

— Dar nu am timp. Meseria mea e vânătoarea şi sunt 
ocupat mereu. N-ar fi drept ca bărbaţii şi femeile din sat, 
care mănâncă prada adusă de mine, să-mi construiască 
iglu-ul? 

Aşa se construi igluul lui, mai mare chiar decât cel al lui 
Klosh-Kwan. Keesh şi mama lui se mutară în el. Pentru 
prima dată, ea se bucura de prosperitate după moartea lui 
Bok. 

Era mai mult decât o prosperitate materială, căci din 
pricina fiului ei vestit şi poziţiei pe care i-o dăduse el, era- 
considerată prima femeie din sat. Celelalte veneau să o 
vadă, îi cereau sfatul, o lăudau pentru înţelepciune. 

Toţi se gândeau însă la misterul vânătorii minunate a lui 
Keesh. Într-o zi, Ugh-Gluk îl acuză pe faţă de vrăjitorie. 

— Eşti vinovat, îi zise ameninţător Ugh-Gluk, că ai de a 
face cu spiritele rele, care te ajută la vânătoare. 

— Nu e bună carnea? Răspunse Keesh. S-a îmbolnăvit 
cineva din sat după ce a mâncat-o? De unde ştii că este 
vrăjitorie? Sau vorbeşti orbeşte, fiind mânat de invidie? 

Ugh-Gluk a plecat ruşinat, în vreme ce femeile râdeau de 
el. Dar, într-o noapte, sfatul, după o lungă discuţie, a 
hotărât să trimită nişte iscoade pe urmele lui, când vâna, ca 
să-i afle metoda. Astfel, cum a plecat din sat, după el s-au 
luat doi tineri, Bim şi Bawn, foarte buni vânători. 


S-au întors după cinci zile. Aveau ochii bulbucaţi, iar 
limbile le tremurau de teama de a povesti ceea ce văzuseră. 
Sfatul se întruni în locuinţa lui Klosh-Kwan, iar Bim începu: 

— Fraţilor! După cum ni s-a cerut, am plecat după Keesh, 
cu viclenie, ca să nu ne simtă. Pe la mijlocul primei zile, s-a 
întâlnit cu un urs mare, un animal frumos. 

— N-âm văzut altul mai reuşit, zise Bawn. Ursul nu vroia 
să se bată, ci s-a întors şi a plecat. Noi am văzut asta din 
spatele stâncilor de pe mal. Ursul venea spre noi, iar în 
spatele lui păşea Keesh, fără nici o teamă. Îl insultă, dădea 
din mâini, făcea mult zgomot. Atunci animalul s-a înfuriat, s- 
a ridicat pe labele din spate şi a mârâit. Dar Keesh s-a dus. 
Drept spre el. 

— Da, confirmă Bim, continuând. Keesh a fugit apoi. Din 
fugă, a lăsat să-i scape o bilă rotundă pe gheaţă. Ursul s-a 
oprit, a mirosit-o, apoi a înghiţit-o. Keesh a continuat să 
fugă şi a lăsat alte bile mici în urma lui. Ursul le-a înghiţit. 

Se auziră felurite strigăte. Ugh-Gluk zise că nu crede aşa 
ceva. Bim spuse: 

— Am văzut asta cu ochii noştri! Bawn zise: 

— Da, cu ochii noştri. Treaba asta a continuat până ce 
ursul s-a ridicat brusc şi a început să geamă de durere, 
bătând aerul cu labele sale, ca un nebun. Keesh a fugit mai 
departe, ca să stea la mare distanţă de el. Ursului nu-i păsa 
însă de el, ci de durerile provocate de bilele din măruntaiele 
sale. 

— Da, din măruntaiele sale, interveni Bim, căci se lovea cu 
ghearele şi ţopăia pe loc asemenea unui câine care se joacă. 
Doar că mârâia şi urlă, arătând că se chinuia, nu se juca. N- 
am mai văzut niciodată aşa ceva. 

— Nu, nu s-a mai văzut aşa ceva, continuă Bawn. Era un 
urs atât de voinic! 

— Vrăjitorie, zise Ugh-Gluk. 

— Nu ştiu, îi răspunse Bawn. Spun doar ce am văzut cu 
ochii mei. După o vreme, ursul a obosit şi s-a înmuiat, căci 
era greu şi ţopăise tare. Apoi s-a dus într-un loc de pe mal, 


a clătinat încet din cap în dreapta şi în stânga. S-a aşezat, 
fără să se oprească din urlat. Keesh 1-a urmărit, iar noi ne- 
am luat după el. L-am urmărit toată ziua aceea şi apoi încă 
trei. Ursul slăbise şi nici n-a mai urlat, nici n-a mai gemut. 

— E o vrajă! Strigă Ugh-Gluk. Sigur e o vrajă. 

— Poate. 

Bim îl înlocui pe Bawn. 

— Ursul rătăci de colo-colo, luându-se după propri-ile-i 
urme, mergând în cerc. Se apropia de locul unde îl întâlnise 
Keesh prima oară. Era bolnav şi nu mai putea merge. 
Atunci Keesh s-a dus la el şi 1-a ucis cu sulița. 

— Şi după aia? Întrebă Klosh-Kwan. 

— L-am lăsat pe Keesh să taie carnea şi am venit să vă 
povestim. 

În după-amiaza aceea, femeile au adus carnea ursului, în 
vreme ce bărbaţii au rămas întruniţi la sfat. Când sosi 
Keesh, i se trimise un mesager, cerându-i să vină la sfat. Dar 
el răspunse că îi era foame şi se simţea foarte obosit şi că 
igluul lui era mare şi puteau să încapă mulţi oameni acolo. 

Toţi erau într-atât de curioşi, aşa că sfatul, în frunte cu 
Klosh-Kwan, se duse în iglu. Keesh tocmai mânca. „ Îi primi 
cu respect şi îi aşeză potrivit rangurilor lor. Ikeeza era 
mândră, dar şi neliniştită în acelaşi timp. Keesh era calm. 

Klosh-Kwan repetă cele zise de Bim şi de Bawn. Spuse, cu 
un glas grav: 

— Keesh, vreau să ne povesteşti cum vânezi tu. Foloseşti 
vreo vrăjitorie? 

Keesh îşi ridică privirea şi zâmbi: 

— Nu, Klosh-Kwan. Un copil nu ştie prea multe despre 
vrăjitorii, iar eu nu cunosc nimic despre aşa ceva. Am găsit, 
pur şi simplu, o metodă prin care ucid uşor ursul polar, asta 
e tot. E vorba de isteţime, nu de vrăjitorie. 

— Orice bărbat poate face la fel? 

— Sigur că da. 

Se lăsă o tăcere adâncă. Bărbaţii se uitau unii la alţii. 
Keesh continua să mănânce. 


— Şi... ne vei dezvălui metoda ta, Keesh? Întrebă -Klosh- 
Kwan, cu glasul tremurând. 

— Da, spuse băiatul, terminând de supt măduva unuios. Se 
ridică şi zise: 

— E simplu. lată. 

Luă de jos un os de balenă şi îl arătă celor din jur. 
Extremităţile erau subţiri ca vârful unor ace. II îndoi cu 
grijă în mână. Apoi îi dădu drumul brusc. Osul redeveni 
drept. Luă o bucată de carne grasă de balenă. 

— Se ia o bucăţică de came de balenă, în care se ascunde 
osul înfăşurat bine. Se acoperă totul cu altă bucată de 
carne. Lăsaţi totul afară, să îngheţe, ca să se facă o bilă 
mică şi rotundă. Ursul o înghite, grăsimea se topeşte, osul 
de balenă se îndreaptă, părţile ascuţite îl înţeapă în stomac, 
ursul se îmbolnăveşte şi, când e vai de capul lui, îl omorâţi 
cu sulița. E simplu, nu? 

Ugh-Gluk zise: 

— Da! 

Klosh-Kwan spuse: -Aha! 

Aceasta este povestea lui Keesh, cel care a trăit de mult pe 
ţărmul Oceanului îngheţat. Fiindcă s-a folosit de isteţimea 
lui, nu de vrăjitorie, s-a ridicat, din cel mai umil iglu la 
rangul de şef al satului său. Se spune că, în toţi anii vieţii 
sale, tribul a prosperat şi n-a existat nici o văduvă sau vreun 
alt amărât care să se plângă cu glas tare noaptea fiindcă nu 
avea destulă carne. 

NEPREVĂZUTUL. 

Uşor de înţeles ceea ce e previzibil. Tendinţa vieţii 
individuale este, mai curând, statică decât dinamică. Devine 
propulsare datorită civilizaţiei unde nu se vede decât ceea 
ce este evident sau neprevăzutul se întâlneşte foarte rar. 
Totuşi, când se întâmplă ceva neaşteptat, cu consecinţe 
grave, cei slabi pier. Nu pot reacţiona împotriva 
neprevăzutului, sunt incapabili să se adapteze rapid la 
reguli şi legi noi, ciudate. De aceea, pier. 


Pe de altă parte, există oameni care supraviețuiesc, 
indivizi antrenați care trec dincolo de ceea ce era previzibil 
şi îşi adaptează vieţile conform noilor, ciudatelor reguli 
cărora trebuie $ă li se supună. 

Edith Whittlesey făcea parte dintre cei din urmă. Se 
născuse într-un district din Anglia, unde viaţa se scurgea 
monoton, iar neprevăzutul nu avea ce căuta. Când se 
întâmpla aşa ceva, se consideră a fi o faptă imorală. 

Edith muncea de tânără. Cu timpul, devenise camerista 
unei doamne. 

Efectul civilizaţiei constă în a impune legea oamenilor la 
tot ceea ce înconjoară individul, până ce evenimentele devin 
regulate, automate. Se elimină orice este contestabil. Nu 
eşti udat de ploaie, nici îngheţat de ger. Moartea, în loc să 
aibă loc în toată grozăvia ei, provocată de vreun accident, 
devine un spectacol pregătit mai dinainte. Eşti dus, după un 
ceremonial bine pus la punct, către cavoul familiei, care 
este îngrijit mereu. 

În acest mediu trăia Edith Whittlesey. Nu se întâmpla 
nimic neprevăzut. Poate doar, ceva neobişnuit a avut loc 
când ea a împlinit douăzeci şi cinci de ani, când şi-a urmat 
stăpâna în Anglia. Chiar dacă drumul ei în viaţă rămăsese la 
fel de bine trasat; totuşi, îşi schimbase puţin direcţia. Acum 
traversa Atlanticul, fără vreun incident. 

Vaporul pe care se îmbarcaseră nu era un vas în mijlocul 
mării, ci un hotel uriaş, cu nenumărate coridoare, înainta, 
liniştit şi repede, sfărâmând valurile cu masa lui colosală. 
Oceanul era doar un heleşteu, calm, monoton. 

Pe celălalt țărm, drumul ei a continuat pe uscat. Era la fel 
de bine trasat, respectabil. Oferea pretutindeni hoteluri 
serioase, unde trăgeau atunci când se oprea diligenta sau 
trenul. 

La Chicago, în vreme ce stăpâna ei avea parte de un 
anumit nivel social, Edith Wbhittlesey se bucura de un altul. 
După ce o părăsi pe stăpâna ei şi deveni Edith Nelson, abia 
descoperi că avea puterea de a se lupta cu neprevăzutul şi 


că-l putea învinge. Hâns Nelson, emigrant, suedez prin 
naştere, tâmplar de meserie, avea în el turbulenţa 
teutonilor care se îndreaptă mereu spre apus, în căutare de 
aventuri. Era un bărbat greoi, cu o mustață mare, cu multă 
iniţiativă. Era foarte credincios şi avea sentimente de 
neclintit. 

— După ce voi munci din greu şi voi pune câţiva bani 
deoparte, mă voi duce în Colorado, îi spusese el lui Hdith 
chiar a doua zi după căsătoria lor. 

După un an se găseau în Colorado, unde Hâns Nel-011 
văzu pentru prima oară ce înseamnă viaţa de miner şi 
prinse gustul aurului. Prospectă în Dakota, Idaho şi 
Oregonul de Est, apoi merse până în munţii Columbiei 
Britanice. 

În tabără sau pe drum, Edith Nelson îl însoțea mereu, 
împărțind soarta lui, oboseala şi munca sa. Îşi schimbă 
mersul, specific unei femei educată într-o casă de elită, u 
unul caracteristic muntenilor. Învăţă să privească pericolul 
fără să se sperie. În loc să piardă timpul cu spaimă, se 
gândea mereu cum să iasă din orice încurcătură. 

Edilii Nelson se întâlnea cu neprevăzutul la fiecare cot al 
drumului. Se obişnuise să vadă nu ceea ce sărea în ochi, ci 
ceea ce era ascuns. Ea, care nu gătise în viaţa ei, învăţă să 
facă pâine fără hamei, drojdie sau alte ingrediente, să o 
prăjească într-o tigaie, deasupra focului. Când dispăruse 
ultima ceaşcă de făină, după ce ultima bucată de slănină 
fusese mâncată, ştiu să se afle la înălţimea situaţiei şi să 
facă bucate din mocasini sau din fâşii de piele moale, care 
permiteau sufletului să rămână lipit de trup ca să se târască 
mai departe. 

Învăţă să pună samarul pe un cal. O făcea la fel de bine ca 
un bărbat, lucru ce rupe inima şi sfărâmă orgoliul oricărui 
orăşean. Ştia să facă nodul alunecos care trebuie folosit la 
încărcături. Ştia să facă şi focul cu lemne ude, în ploaie, fără 
să se amărască din acest motiv. Pe scurt, sub toate formele, 


se pricepea la improvizații. Dar Marele Neprevăzut avea 
încă să îi taie drumul vieţii, să o pună la grele încercări. 

Valul de căutători de aur mergea spre nord, către Alas-ka. 
Era inevitabil ca Hâns Nelson şi nevasta lui să nu fie luaţi de 
acest flux şi să nu fie duşi în Klondyke. În toamna anului 
1897, se găseau la Dyea, dar nu aveau bani să-şi ducă 
echipamentul, prin Trecătoarea Chilcoot, ca să-l îmbarce 
pentru Dawson. De aceea, Hâns Nelson lucră ca tâmplar în 
iarna aceea, ajutând la construirea oraşului Skaguay. 

Stătea în prag, nesigur, cât dură iarna, ascultând 
chemarea Alaskăi. Cel mai tare îl chema Golful Latuya. Vara 
anului 1898 îl găsi pe el şi pe soţia lui pe coasta stâncoasă, 
la bordul bărcilor indiene, lungi de şaptezeci de picioare. 
Cu ei se găseau câţiva din tribul siwash şi încă trei albi. 
Indienii îi debarcară, împreună eu bagajele, pe o plajă 
singuratică, cam la o sută de mile spre nord de Latuya Bay, 
apoi se întoarseră la Skaguay. Cei trei oameni rămaseră, 
căci erau membri ai expediției organizate. Fiecare 
contribuise cu o parte egală pentru a furniza echipamentul, 
astfel că profitul avea să se împartă în mod egal. Edith 
Nelson se ocupa cu gătitul pentru expediţie şi avea să 
primească la fel cât un bărbat. 

Mai întâi tăiară nişte brazi şi construiră o cabană pentru 
ei. Edith Nelson urma să aibă grijă de aceasta. Bărbaţii 
urmau să caute aur, ceea ce şi făcură, şi să-l găsească, ceea 
ce reuşiră. Nu a fost o descoperire uimitoare, căci 
randamentul scăzut al lungilor ore de muncă aducea, 
liecăruia, un venit între cincisprezece şi douăzeci de dolari 
pe zi. 

Vara scurtă din Alaska dură mai mult ca de obicei. 
Profitară de ea şi îşi amânară înapoierea la Skaguay până în 
ultima clipă. Apoi fu prea târziu; indienii siwash îi 
aşteptaseră pe albi până în ceasul al doisprezecelea, după 
care plecaseră singuri. Cei din expediţie trebuiau să aştepte 
acum o altă ocazie. În vremea asta, spălară aur m 
continuare şi făcură provizii de lemne pentru foc. 


Vară indiană se prelungise. Brusc, se termină şi se instala 
iarna. Se aşternu într-o singură noapte. Minerii se treziră în 
viscolul ce urla, spulbera zăpada şi îngheţa apa. Furtuna nu 
mai înceta. Uneori, se instală o linişte profundă, tulburată 
doar de zgomotul valurilor ce se izBeau de ţărm., În 
cabană, lucrurile decurgeau bine. Praful lor aurifer valora 
cam opt mii de dolari, de aceea erau mulţumiţi. Bărbaţii îşi 
făcură rachete pentru zăpadă, şi vânară ca să-şi facă 
provizii de carne proaspătă. În timpul serilor lungi jucau 
partide interminabile de whist şi pedro. Cum nu mai puteau 
strânge aur, Edith Nelson îi lăsă pe bărbaţi să facă focul şi 
să spele vasele, în vreme ce ea le cârpea hainele. 

Nimeni nu se plângea. Nu se certau în cabana cea mică, ci 
erau mulţumiţi de rezultatele obţinute. Hâns Nelson era 
liniştit şi binevoitor. Edith îi câştigase toată admiraţia 
pentru felul în care se descurca cu oamenii. Harkey, un 
texan, înalt şi slab, era deosebit de amabil, deşi cam tăcut. 
Se dovedea un bun tovarăş, cât timp nu-i combăteau teoria 
potrivit căreia aurul se înmulţeşte singur. 

Al patrulea membru al grupului lor, Michael Denin, 
contribuia, prin spiritul lui irlandez, la veselia din casă. 

Era înalt, puternic, dar se înfuria repede, pentru lucruri 
mărunte. Vesel mereu, nu ceda tensiunii din momentele 
dificile. 

Al cincilea, Dutchy, era ţinta benevolă a ironiilor celorlalţi. 
Îi plăcea să se râdă pe socoteala lui, dacă asta aducea 
veselie în cabană. Scopul lui în viaţă părea a fi acela de a-i 
face pe alţii să râdă. 

Nici o ceartă serioasă nu întunecase seninătatea grupului 
lor. Cum fiecare avea acum câteva mii de dolari, rezultat al 
muncii din timpul scurtei veri, acolo domnea un spirit de 
prosperitate şi de bucurie. 

Atunci se întâmplă ceva neprevăzut. Se făcuse ora opt şi 
tocmai se aşezară la masa de dimineaţă; căci de când 
încetaseră lucrul în mină, îşi luau micul dejun mai târziu. O 
lumânare, înfiptă în gâtul unei sticle, lumina masa. Edith şi 


Hâns stăteau, fiecare, în câte un capăt al acesteia. Lateral, 
cu spatele spre uşă, se găseau Harkey şi Dutchy. Denin nu 
venise încă, iar locul lui era gol, Hâns Nelson se uită la locul 
gol, clătină încet din cap şi zise, în glumă: 

— De obicei, el e primul care se aşază ia masă. O fi bolnav? 

— Chiar, unde e Michael? Întrebă Edith. 

— S-a trezit puţin mai devreme ca noi şi a ieşit afară, 
răspunse Harkey. 

Chipul lui Dutchy strălucea de o plăcere răutăcioasă. Se 
prefăcea că ştie cauza absenței lui Denin şi că păstrează 
secretul, în vreme ce toţi ceilalţi îl asaltau cu întrebări. 
După ce Edith a aruncat o privire prin camera bărbaţilor, a 
revenit la masă. Hâns se uită la ea, iar femeia clătină din 
cap: 

— N-a întârziat niciodată la masă, observă ea. 

— Nu mai înţeleg nimic, zise Hâns. Întotdeauna era 
flămând ca un cal. 

— De-abia mă pot abţine să vă spun, spuse Dutchy, 
clătinând trist din cap. 

Urmau să se distreze de lipsa tovarăşului lor. 

— Păcat, continuă Dutchy. 

— De ce? Întrebară ceilalţi în cor. 

— Bietul Michael, zise* el lugubru. 

— Dar ce-a păţit Michael? Întrebă Harkey. 

— Nu mai vrea să mănânce. Şi-a pierdut pofta de 
mâncare. Nu-i mai plac bucățele. 

— Asta n-o crede nimeni, cât e el de lacom! Observă 
Harkey. 

— Face pe lacomul ca să fie politicos faţă de doamna 
Nelson, replică imediat Dutchy. Ah, de-abia mă pot abţine să 
nu vă spun de ce nu se află Denin aici. Fiindcă a plecat. De 
ce a plecat? Ca să-şi facă poftă de mâncare. Cum face asta? 
Mergând cu picioarele goale prin zăpadă. Aşa fac bogătaşii 
pentru a avea poftă de mâncare. Michael are o grămadă de 
bani, dar îi lipseşte pofta de a mânca. De aceea, vrea să o 
recâştige. Deschideţi uşa şi o să-l vedeţi, cu picioarele 


goale, în zăpadă. Atunci când i se va face foame, va veni la 
masă. Deocamdată aleargă după pofta de mâncare, pe care 
voi nu o puteţi vedea, din păcate. 

Izbucniră în râs auzindu-i prostiile. Zgomotul încetă doar 
când se deschise uşa. Denin intră în cameră. Toate privirile 
se aţintiră asupra lui. Omul avea o puşcă. În vreme ce se 
uitau la el, duse arma la umăr şi trase de două ori. La 
primul glonte, Dutchy căzu cu capul pe masă, răsturnându- 
şi ceaşca de cafea, cu părul blond în farfuria cu terci. 

Fruntea, care i se sprijinea de marginea farfuriei, îm- 
piedica pletele să intre în mâncare. Harkey se ridicase în 
picioare când răsunase a doua împuşcătură. Căzu cu faţa 
pe duşumea, abia apucând să rostească: 

— Dumnezeule! 

Acesta era neprevăzutul. Hâns şi Edith erau năuciţi. 
Rămăseseră aşezaţi la masă, cu trupurile ţepene, uimiţi de 
cele două crime. Abia îl puteau vedea pe ucigaş prin fumul 
gros. În liniştea care se lăsase, se auzea doar cafeaua lui 
Dutchy, care se scurgea pe duşumea. Denin deschise culata 
puştii sale, ca să introducă încă două gloanţe. Îşi ţinea arma 
cu mâna dreaptă, iar cu stânga cartuşele. 

Tocmai îşi încărca armă când Edith Nelson se trezi şi 
acţiona. Era evident că Denin urmărea să-i ucidă, pe ea şi 
pe Hâns. Într-un interval de timp de trei secunde, femeia 
fusese paralizată parcă de forma hidoasă şi de neconceput 
pe care o luase imprevizibilul. Apoi se ridică în picioare, 
gata de luptă, şi se aruncă, precum o pisică, asupra 
ucigaşului, apucându-i fularul cu amândouă mâinile. Şocul 
produs de izbitură trupului ei îl făcu să se dea înapoi, 
clătinându-se, câţiva paşi. Încercă să se debaraseze de ea şi 
să rămână cu puşca în mână. Nu era uşor, căci corpul 
muşchiulos al femeii devenise al unei feline. 

Edith sări într-o parte. Ţinându-l în continuare de gât, îl 
îmbrânci pe duşumea. El se întoarse cu rapiditate, dar 
femeia nu-i dădu drumul, iar trupul ei, mişcându-se în jurul 
lui, provoca un adevărat vârtej, fără ca picioarele ei să se 


ridice de pe duşumea. Se învârtea prin aer, cu mâinile 
strângându-i gâtlejul. Un scaun opri vârtejul acela. Bărbatul 
şi femeia se prăbuşiră pe duşumea, unde se încăieram cu 
toate forţele. Căzuseră în mijlocul camerei. 

Hâns Nelson fu cu o secundă mai lent decât soţia lui în 
reacţia sa contra imprevizibilului. Nervii şi muşchii lui 
lucrau mai încet. Organismul lui se dovedise mai greoi. În 
timp ce femeia se aruncase asupra lui Denin şi îl prinsese 
de gât, Hâns abia se ridicase de la masă. 

Însă el nu avea calmul ei. Fusese cuprins de o furie oarbă, 
feroce. Când se ridică de pe scaun, deschise gura să strige. 
Scoase un răgnet, pe jumătate muget. Vârtejul celor două 
trupuri începuse deja când se repezi şi el acolo unde se 
dădea lupta. Hâns se aruncă asupra bărbatului căzut pe 
duşumea, izbindu-l orbeşte cu pumnii săi grei, ca nişte 
baroase. 

Când Edith simţi că trupul lui Denin se înmoaie, îi dădu 
diurnul şi se îndepărtă de el. Rămase pe duşumea, ţi 
ăgându-şi sufletul şi uitându-se la ei. Pumnii se revărsau în 
continuare asupra ucigaşului, care nu mai mişca. Atunci 
pricepu că acesta leşinase. Îi strigă soţului ei să se 
oprească, dar el nu o băgă în seamă. Îl apucă de braţ, dar 
nu reuşi să-l oprească. 

Nu înţelegea motivul pentru care făcea asta. Era 
sentimentul de milă, amplificat de religia creştină. Sau, 
poate, simţul legii, al moralei neamului ei. Ea se puse între 
soţul ei şi asasin. 

Abia când Hâns pricepu că dădea în nevasta lui se opri. O 
lăsă să-l alunge de acolo, aşa cum stăpânul goneşte un 
câine feroce, dar supus. Asemănarea mergea mai departe. 
Precum animalul respectiv, scoase un mârâit din gâtlej. 
Furia nu-l părăsise încă pe Hâns, ba chiar crescuse, aşa că 
încercă, de câteva ori, să se arunce iar asupra prăzii sale. 
Dar femeia îl opri să o facă, punându-se între el şi criminal. 

Edith reuşi să-şi îndepărteze soţul pas cu pas. Niciodată 
nu-l mai văzuse într-o asemenea stare de furie. 1 se făcuse 


frică mai tare de el decât îi fusese de Denin atunci când se 
aruncase aspra lui. Nu putea să creadă că acea fiară 
turbată era Hâns al ei. 1 se făcu teamă să nu o apuce cu 
dinţii de mână, ca un animal sălbatic. 

Timp de câteva secunde, Hâns se mişcă în dreapta şi în 
stânga, nevoind să-i facă vreun rău, dar stăruind să îşi atace 
iar duşmanul. Ea nu plecă dintre ei până ce primele sclipiri 
ale raţiunii nu se iviră în privirea bărbatului. 

Cei doi se ridicară de jos. Hâns, clătinându-se, ţinându-se 
de perete, strâmbându-se. În gâtlej, mârâitul nu i se 
stinsese de tot. 

Edith stătea în picioare, în mijlocul încăperii. Îşi frângea 
mâinile, obosită şi tremurând toată. 

Hâns nu se uita la nimic, dar ochii Edithei nu scăpau nici 
un detaliu al scenei ce se desfăşurase. Denin, întins pe jos, 
zăcea nemişcat alături de scaunul ce întrerupsese vârtejul. 
Căzuse chiar pe puşca a cărei culată era încă deschisă. Cele 
două cartuşe îi căzuseră din mână. Nu putuse să le 
introducă în magazia armei şi le ţinuse până când îşi 
pierduse cunoştinţa. 

Harkey zăcea cu faţa în jos, aşa cum căzuse, în vreme ce 
Dutchy stătea aplecat peste masă, cu părul revărsat peste 
farfuria cu terci. Farfuria aceea avea o poziţie foarte 
ciudată. De ce nu cădea de pe masă? Părea că se găseşte în 
aer, fiind prinsă între lemn şi om, dar nu se prăbuşea. 

Edith se întoarse către Denin, apoi ochii îi reveniră asupra 
farfuriei aflată în echilibru. Era ridicolă poziţia acesteia. 
Simţea nevoia să râdă. Atunci remarcă liniştea din jur şi 
uită de farfurie, cu dorinţa de a se întâmpla ceva anume. 
Scurgerea monotonă a cafelei pe duşumea nu făcea decât 
să amplifice liniştea. De ce nu făcea nimic Hâns? De ce nu 
zicea nimic? Îl privi şi vru să-i vorbească, dar înţelese că 
limba n-o mai asculta. Simţea o durere ciudată în gât. Gura 
îi era uscată. 'Iot ce putea face era să se uite la Hâns, care o 
privea, la rândul lui. 


Deodată, liniştea fu întreruptă de un zgomot ascuţit, 
metalic. Ea ţipă, uitându-se către masă. Farfuria căzuse. 
Hâns suspină, ca şi cum se trezise din somn. Zgomotul 
farfuriei îi readusese la realitate, într-o lume nouă. Cabana 
conţinea noua lor lume în care trebuiau să trăiască şi să se 
mişte. Vechea lume dispăruse pentru totdeauna. 

Aveau un nou orizont de viaţă. Unul straniu. Imprevizibilul 
schimbase faţa lucrurilor, modificase viitorul, se jucase şi 
jonglase cu valoarea lucrurilor, amestecând realul cu 
fantasticul, creând o confuzie apăsătoare. 

— Dumnezeule, Hâns! Fură primele ei cuvinte. 

El nu-i răspunse, ci se uită fix la ea. Ochii i se plimbară 
apoi prin încăpere, observând prima oară detaliile. Apoi îşi 
puse căciula şi se îndreptă spre uşă. 

— Unde te duci? Îl întrebă ea, temătoare. 

Cu mâna pe clanţa uşii, el se întoarse şi îi zise: 

— Să le sap gropile. 

— Nu rnă lăsa, Hâns, singură cu... cu toate astea, spuse 
ea, arătând cu ochii prin cameră. 

— Totuşi, trebuie să le sap gropile. 

— Dar nu acum! Obiectă ea, disperată. Îi observă 
nehotărârea şi adăugă: 

— Vin şi eu cu tine, să te ajut. 

Hâns se dădu înapoi, către masă şi luă lumânarea. Apoi se 
uitară, cu atenţie, la cele din jurul lor. Harkey şi Dutchy 
muriseră de-a binelea amândoi. Gloanţele nu-i iertaseră. 
Hâns refuză să se apropie de Denin şi Edith trebui să-l 
cercetezeeaânsăşi. 

— N-a murit, îi zise ea lui Hâns. 

Se apropie şi se aplecă asupra celui căzut, privindu-l pe 
criminal: 

*” Ce-ai zis? Îl întrebă ea pe soţul ei, auzind că din gâtlej 
îi scăpă un sunet nearticulat. 

— Am spus că ar fi o adevărată ruşine ca tocmai el să nu-şi 
fi dat duhul, răspunse Hâns. 


Edith stătea aplecată deasupra asasinului, fţţ Ia lasă-l în 
pace! Comandă Hâns, cu brutalitate. Ea se uită la el, 
alarmată brusc. Luase de jos puşca ui Denin şi o încărca. 

— Ce vrei să faci? Strigă ea, ridicându-se imediat de os. 

Hâns nu-i răspunse, dar ea îl văzu cum îşi duce arma a 
umăr. Îi apucă ţeava cu mâinile şi o ridică în aer. 

— Lasă-mă, strigă el cu glasul răguşit. 

Încercă să-i smulgă arma, dar ea se apropie şi se prinse e 
el. 

— Hâns! Hâns! Trezeşte-te! Ai înnebunit? 

— I-a ucis pe Dutchy şi pe Harkey, îi răspunse soţul i. Îl voi 
împuşca! 

— Dar e o crimă! Lasă-l să fie judecat după lege! El rânji, 
făcând-o să înţeleagă câtă încredere avea el lege într-o 
asemenea parte a lumii. Apoi repetă, cu ncăpnţâuare, 
stârnit: 

— I-a ucis pe Dutcky şi pe Harkey! 

Ea discută cu el multă vreme. Dar explicaţiile femeii u 
serveau la nimic. Bărbatul repeta iar şi iar: 

— I-a ucis pe Dutchy şi pe Harkey. 

Femeia nu putea să se sustragă educaţiei pc care o pilise 
de când era o copilă, nici sângelui care-i curgea rin vene. 
Legea făcea parte din fiinţa ei şi trebuia înfăptuită printr-o 
conduită dreaptă. Nu putea urma alt drum. Substituindu-se 
legii, Hâns nu putea să-şi justifice gestul mai mult decât 
Denin. Două greşeli nu formează un act de dreptate, 
consideră ea. Nu exista altă posibilitate de a-l pedepsi pe 
Denin decât prin lege. Hâns cedă până la urmă. 

— Bine, zise el. Să facem aşa cum vrei tu. Mâine sau 
poimâine ne va omori el pe noi. 

Ea clătină din'cap şi întinse mâna, ca să-i dea puşca. 
Bărbatul vru să i-o dea, dar se răzgândi. 

— Mai bine lasă-mă să-l omor! O imploră el. 

Ea clătină iar din cap, şi el vru iar să-i dea arma, când în 
cabană intră un indian care nu bătuse înainte la uşă. Un 


vârtej de vânt şi de zăpadă pătrunseră împreună cu el. Se 
întoarseră către el. Hâns avea puşca în mână. 

Intrusul văzu tot, dar nici măcar nu se încruntă. Se uită la 
morţi şi la omul rănit. Pe chip nu i se putea citi 
surprinderea, nici măcar curiozitatea. Harkey zăcea la 
picioarele lui,. Dar nu-l observă. În ceea ce-l privea, 
cadavrul lui Harkey nu exista. 

— Mult viscol, zise indianul, că salut. E totul bine? 

Foarte bine? ” 

Hâns, cu puşca în mână, nu se îndoia că indianul credea că 
el îi împuşcase pe toţi. 

— Bună ziua, Negook, zise ea, forţându-se să vorbească. 
Nu e prea bine, avem destule necazuri. 

— Rămas bun! Trebuie să plec, sunt foarte grăbit, spuse 
indianul. 

Sări peste o baltă de sânge de pe podea, deschise uşa, 
apoi ieşi. 

Bărbatul şi femeia se uitară unul la celălalt. 

— Crede că noi am făcut asta, murmură Hâns. Adică eu. 

Edith tăcu o clipă. Apoi vorbi scurt, ca o femeie care nu-şi 
pierde capul. 

— Ce contează ce crede el? Vom vedea asta mai târziu. 
Deocamdată, vom săpa gropile şi-l vom lega pe Denin astfel 
încât să nu fugă. 

Hâns refuză să se atingă de Denin, dar Edith îl legă bine, 
de mâini şi de picioare. Apoi ieşiră afară, în zăpadă. Solul 
era îngheţat şi rezistă la loviturile de cazma, începură să 
strângă lemne, măturară zăpada de pe o anumită 
suprafaţă, apoi făcură focul. După o oră, mai multe degete 
de pământ se dezgheţaseră. Le înlăturară cu lopată şi 
făcură alt foc. Astfel, reuşeau să pătrundă în pământ cu 
două sau trei degete pe oră. 

Treaba era foarte grea. Zăpada îndepărtată împiedica 
focul să ardă, în vreme ce vântul le şuiera printre haine şi îi 
îngheţa. Vorbeau puţin, căci viscolul îi împiedica să discute. 


Se întrebau de ce făcuse Denin aşa ceva. În afară de asta, 
rămaseră tăcuţi, îngroziţi de oroarea tragediei. 

După un ceas, uitându-se către cabană, Hâns zise că i se 
făcuse foame. 

— Nu acum, Hâns, îi răspunse Edith. Nu mă pot întoarce 
la cabană singură, printre cei morţi, ca să încălzesc 
mâncarea. 

După două ore, Hâns se oferi să o însoţească. Ea îl reţinu 
însă la lucru. Pe la ora patru, cele două gropi erau săpate. 
Nu erau adânci. Nu aveau mai mult de două picioare 
adâncime, dar era de-ajuns. 

Când veni noaptea, Hâns luă sania şi cei doi morţi fură 
transportaţi, prin viscol, către gropite îngheţate. 
Procesiunea funebră nu avea nimic impunător. Sania se 
scufunda în zăpada a fanată, fiind greu de tras. Bărbatul şi 
femeia nu mâncaseră nimic de o zi, fiind slăbiţi şi 
flămânziNu aveau puteri să reziste viscolului, care-i dobora 
la pământ. 

De mai multe ori, sania se răsturnă, împrăştiindu-şi 
încărcătura lugubră. Ultimele sute de picioare se găseau pe 
panta unei coline. Trebuiră să urce în patru labe, precum 
câinii, cufundându-şi mâinile în zăpadă. 

Cu toate acestea, de două ori fură traşi înapoi de 
greutatea săniei. Alunecară până ce ajunseră iar la poalele 
colinei, morţi şi vii la un loc, prinşi în curelele săniei. 

— Mâine voi pune două cruci cu numele lor, zise Hâns, 
după ce acoperi gropile. 

Edith plângea. Nu reuşise să pronunţe decât câteva fraze 
neterminate în cursul înmormântării. Soţul ei fu obligat să o 
ducă până la cabană. 

Denin îşi revenise. Se zvârcolise pe duşumea, încercând să 
se elibereze. Se uită la Edith şi la Hâns cu ochii strălucitori, 
dar mi încercă să le vorbească Hâns refuza să se apropie de 
asasin. Întunecat la chip, se uită la Edith, care-i târî pe 
duşumea către camera bărbaţilor Cu toate eforturile ei, 


femeia nu reuşi să-l ridice de pe duşumea, ca să-l urce în 
culcuş. 

— Mai bine să-l omorâm, decât să ne chinuim aşa cu el, 
zise iar Hâns. 

Edith clătină din cap. Se aplecă iar asupra sarcinii ei. 
Surprinsă, constată că trupul acela se uşurase. Înţelese că 
Hâns cedase şi că o ajutase. 

Apoi curăţară bucătăria. Duşumeaua amintea încă de 
tragedie. Hâns îndepărtă suprafaţa de lemn pătată de 
sânge, iar resturile le aruncă în foc. 

Trecură câteva zile. Vremea era întunecată, mohorâtă. 
Liniştea era întreruptă doar de viscol şi de furtună de pe 
mare. Hâns asculta toate poruncile date de soţia lui. Ea 
hotărâse cum să se poarte cu Denin, de aceea lăsa totul pe 
mâinile ei. 

Asasinul reprezenta o ameninţare continuă Exista mereu 
riscul că aşa se elibereze de legăturile de la mâini şi de la 
picioare. Trebuia supravegheat zi şi noapte. Bărbatul sau 
femeia stăteau lângă el, cu puşca încărcată. La început, 
Edith încercase să îl păzească opt ore, dar efortul se 
dovedise prea mare. Apoi, ea şi cu Hâns se schimbau la câte 
patru ceasuri. Cum trebuiau să doarmă şi pază dura toată 
noaptea, perioada de veghe era întrebuințată, în întregime, 
pentru paza criminalului. De-abia le rămânea timp să taie 
lemne şi să pregătească masa. 

De când fusese Negook pe acolo, indienii 4e evitau 
cabana. Edith îl trimise pe Hâns în tabăra lor ca să-i roage 
să-l ducă pe Denin cu o barcă de-a lor, de-a lungul coastei, 
până în cea mai apropiată aşezare a albilor sau într-un 
punct comercial. Degeaba. Atunci Edith se duse chiar ea la 
indieni şi discută cu Negook. El era şeful micului sat. Îşi 
dădea seama de răspunderea care îi revenea şi îşi explică 
foarte clar comportamentul: 

— Este treaba albilor, zise el, nu a indienilor. Dacă oamenii 
mei vă ajută, devine o treabă a tribului nostru. Dacă într-o 
treabă de-a albilor se amestecă indienii, asta devine foarte 


gravă. De ce să ne facem rău singuri? De ce să vă ajutăm şi 
să intrăm în bucluc? 

Aşa că Edith Nelson se întoarse la trista cabană şi la 
perioadele de veghe alternative de câte patru ore. Uneori, 
pe când îl păzea pe prizonier, ţinând puşca încărcată pe 
genunchi, ochii i se închideau şi adormea. Se trezea brusc, 
apucă puşca şi se uita la ea. Erau doar nişte şocuri 
nervoase, lipsite de efect. Îi era atât de teamă de bărbatul 
acela, că tresărea doar când îl vedea mişcând pe sub pături. 

Avea să aibă o criză de nervi şi ştia asta. Prima 
manifestare consta în ochii, care i se zbăteau, astfel că era 
obligată să-i închidă. După aceea, pleoapele îi clipeau 
nervos, iar ea nu şi le putea controla. Ceea ce făcea 
tensiunea cu neputinţă de suportat consta în faptul că 
femeia nu reuşea să uite cele întâmplate. Era la fel de 
afectată de tragedie ca în prima zi, 'atunci când 
neprevăzutul pătrunsese în cabana lor. În faţa prizonierului 
ei, trebuia să stea ţeapănă şi să strângă din dinţi. 

Hâns era afectat în alt mod. Devenise obsedat de datoria 
lui de a-l ucide pe Denin. De fiecare dată când îl păzea pe 
criminal sau când se afla în apropierea acestuia, se ivea şi 
Edith, care se temea că nu cumva Hâns să adauge încă o 
crimă la cele petrecute în cabană. 

Îl blestema pe Denin şi îl trată cu brutalitate. Încerca i-şi 
ascundă tendinţa către crimă şi îi zicea soţiei sale: 

— În curând vei vrea să-l ucid şi eu te voi refuza. 

Dar, nu o dată, ea se strecură în cameră şi îi surprinse pe 
cei doi bărbaţi uitându-se atent unul la celălalt, ca nişte 
fiare sălbatice. Figura lui Hâns era schimonosită de dorinţa 
de a ucide. Cea a lui Denin exprima ferocitatea şi furia 
şobolanului încolţit. Atunci, femeia striga: 

— Trezeşte-te, Hâns! 

El revenea la realitate, puţin ruşinat şi surprins. 

Astfel, Hâns deveni un alt factor în problema 
neprevăzutului pe care trebuia să o rezolve Edith Nel-son. 
La început, fusese vorba doar de salvarea vieţii lui Denin, 


până ce îl puteau trimite în faţa unui tribunal, care să-l 
judece după lege. Ea trebuia să aibă grijă de prizonier în 
acea perioadă. Hâns intră însă în joc. Femeia înţelese că, de 
acum înainte, se punea problema propriei salvări din 
situaţia în care se găseau. 

Nu după multă vreme, Edith pricepu că rezistenţa şi 
puterile ei începeau să slăbească. Femeia ceda tensiunii, 
braţul stâng i se scutură şi îi tremura fără voie. Îi cădea 
mâncarea din lingură. Ce fel de boală era aceea? Până unde 
avea să ajungă? Avea să fie învinsă? Prin minte îi trecu 
imaginea unui posibil viitor, în care cabana avea să aibă 
doar doi locuitori, Hâns şi Denin. 

Spre sfârşitul celei de-a treia zi, Denin începu să 
vorbească. Prima lui întrebare a fost: 

— Ce aveţi de gând cu mine? 

Repeta mereu întrebarea aceea, zi de zi, oră de oră. Edith 
îi răspundea mereu că avea să fie, în mod” cert, tratat după 
lege. La rândul ei, îl întreba zilnic: 

— De ce ai făcut asta? 

Dar el nu-i răspundea niciodată. În plus, întrebarea îl 
înfuria cumplit. Turba şi trăgea de curelele de piele cu care 
era legat. O ameninţa cu ceea ce va face când va fi liber, 
lucru posibil mai devreme sau mai târziu. În asemenea 
clipe, ea îşi pregătea puşca. Îi ţinea piept, tremurând de 
teamă. 

După o vreme, Denin deveni mai înţelegător. Ea pricepu că 
obosise din pricină că stătea mereu legat şi culcat, începu 
să o roage să-l dezlege. Nu avea să le facă nici un rău. Avea 
să se ducă singur pe coastă, să se predea autorităţilor. Avea 
să le dea partea lui de aur, să se ducă în mijlocul pustietăţii, 
să nu se mai întoarcă niciodată printre oameni. S-ar fi 
sinucis, doar să-l lase liber! 

Rugăminţile lui se încheiau, de obicei, prin accese de 
mânie involuntare. Dar femeia clătina din cap şi îi refuza 
eliberarea după care plângea criminalul. 


Trecură câteva săptămâni. El continua să devină mai 
înţelegător. Oboseala pusese cu totul stăpânire pe el. 

— Sunt epuizat... Sfârşit, murmură el, răsucindu-şi capul 
în dreapta şi în stânga, pe pernă; ca un copil necăjit. 

Puțin mai târziu, începu să ceară, vlăguit, să fie ucis. Îi 
implora să-l omoare, cerând ca Hâns să pună capăt 
chinurilor sale, încât să se poată odihni liniştit, în sfârşit... 

Situaţia deveni intolerabilă. Edith se simţea din ce în ce 
mai nervoasă. Ştia că oricând se putea declanşa criza. Nu 
reuşea nici măcar să se odihnească, fiind obsedată de 
teama că Hâns avea să-l ucidă pe Denin în timpul somnului 
ei. Venise luna ianuarie, dar aveau să treacă mai multe luni 
până ce primul vas să se aventureze în golful lor şi să 
ancoreze acolo. În plus, cum nu plănuiseră să-şi petreacă 
iarna în cabană, proviziile începeau să scadă. Hâns nu 
putea să le înlocuiască prin vânat, fiindcă trebuia să rămână 
în casă şi să-l păzească pe prizonier. 

Femeia ştia că trebuiau să acţioneze... Se gândi iar la 
situaţia în care se găseau. Nu putea să scape de ceea ce 
moştenise de la rasa ei albă şi de ceea ce primise prin 
educaţie. Avea în sânge respectul faţă de lege. Orice făcea, 
trebuia să facă după lege. 

În timpul îndelungatelor ore de pază, cu puşca pe 
genunchi, se gândea la lucrurile acelea, în vreme ce - 
ucigaşul se agită, iar viscolul şuiera afară. Astfel deduse că 
legea nu reprezenta decât judecata şi voinţa unui grup de 
oameni. Nu conta câţi făceau parte din acel grup. Erau 
unele restrânse, precum cele ale elveţienilor, altele mari, ca 
ale americanilor. Oricum, grupul putea fi destul de mic. 
Dacă într-o ţară nu existau decât zece mii de persoane, 
judecata lor colectivă însemna legea acelui stat. Atunci, o 
mie de persoane nu puteau constitui un asemenea grup? Şi 
de ce nu o sută? De ce nu cincizeci? De ce nu cinci? Sau 
chiar doi? 

La această concluzie ajunse după multe frământări, şi o 
discută şi cu Hâns. La început, el n-o înţelese. Apoi, când 


prinse ideea, adăugă un argument ce îi dădu consistenţă, îi 
vorbi despre adunările minerilor. Atunci, se strâng toţi 
bărbaţii din localitate, hotărăsc ce trebuie făcut şi execută 
sentinţa. 

— Se întâmplă să nu se adune mai mult de zece sau 
cincisprezece oameni, dar nimeni nu are voie să încalce 
legea lor, altminteri va fi pedepsit. 

Edith răsuflă uşurată. Hâns era de partea ei. Ei doi formau 
acel grup special. Ei vroiau ca Denin să fie spânzurat. 
Pentru execuţie, trebuiau să folosească toate răi le, 
obişnuite, dar grupul lor era aşa de restrâns că ei trebuiau 
să fie şi martori, şi juraţi, şi judecători, şi călăi... 

Conform procedurii, îl învinuiră pe Michael Denin de 
uciderea lui Dutchy şi a lui Harkey. Culcat în culcuş, 
prizonierul ascultă mărturia lui Hâns, apoi cea a lulithei. 
Refuză să zică dacă era vinovat sau nu. Tăcu i când ea îl 
întrebă dacă vroia să spună ceva în.1l pararea lui. 

Ldith şi Hâns, fără a-şi părăsi locurile, dădură verdictul de 
vinovăţie. Atunci femeia, în calitate de iiklecător, în liniştea 
deplină, pronunţă pedeapsa. Cu glasul tremurând, clipind 
din ochi, făcând din braţul stâng o mişcare bruscă, 
involuntară, merse până la capăt. 

— Peste trei zile, Michael Denin, vei fi spânzurat! Aceasta 
fu sentinţa. Bărbatul oftă uşurat, fără voia lui, apoi izbucni 
în râs, zicându-le: 

— Dacă n-o să mă mai doară spatele din pricina 
scândurilor astea pe care zac, atunci execuţia mea 
reprezintă o consolare. 

Odată pronunţată sentinţa, toţi se simţiră uşuraţi. Chiar şi 
Denin deveni sociabil, discuta cu paznicii săi şi, uneori, 
chiar glumea. Se bucură când Edith îi citea Biblia. Ea 
deschisese Noul Testament, iar el îi cerea mereu să îi spună 
despre Fiul Rătăcitor şi despre hoţul crucificat alături de 
lisus. 

În ajunul execuţiei, când Edith îi puse obişnuita întrebare: 

— De ce ai făcut asta? Denin răspunse: 


— Ei, bine, credeam... 

Dar ea îi făcu imediat semn să tacă. Se duse repede la 
culcuşul lui Hâns, îl trezi. Bărbatul se frecă la ochi şi 
mormăi ceva. 

— Du-te, îi zise ea, şi adu-i pe Negook şi pe un alt indian. 
Michael ni se va confesa. Obligă-i să vină cu tine! la puşca şi 
adu-i sub ameninţarea ei, dacă trebuie semnături. Apoi 
primiră o citaţie ca să'se prezinte, cu întregul lor trib, în 
ziua următoare, ca martori la execuţie. După aceea plecară; 

Îi dezlegară mâinile lui Denin ca să semneze actul. Se făcu 
linişte în cameră. Hâns era agitat, iar Edith nu se simţea 
bine. Culcat pe spate, Denin se uita la acoperişul ale cărui 
îmbinări fuseseră astupate cu muşchi uscat. 

— Acum, îmi voi face datoria faţă de Dumnezeu, murmură 
el. 

Îşi întoarse capul spre Edith: 

— Citeşte-mi din Biblie, zise el. Poate asta mă va face să uit 
de scândura pe care zac, glumi el. 

Veni ziua execuţiei. Era ger. Cerul era lipsit de nori. Afară, 
termometrul indica douăzeci şi cinci de grade Fahrenheit 
sub zero. Viscolul şuiera, pătrunzând pe sub haine, 
îngheţând trupurile. Pentru prima oară după mai multe 
săptămâni, Denin se ridicase din culcuş. Muşchii îi 
rămăseseră atâta vreme inactivi că de-abia se putea ţine 
drept. Se clătina pe picioare, în dreapta şi în stânga. Edith 
fu obligată să-l sprijine, ca să nu se prăbuşească. 

— Sunt ameţit, zise el, zâmbind. După o clipă, adăugă: 

— Mă bucur că se termină povestea asta. Scândura aceea 
mă ucidea. 

Lui, din Irlanda, avea să primească partea lui de pulbere 
auriferă. 

Urcară colina. Ajunseră la un luminiş, printre copaci. 
Acolo, solemni, formând un cerc în jurul unui butoi ce stătea 
pus în zăpadă, se aflau Negook şi Hadikwan, alături de 
ceilalţi indieni siwash, cu copii şi câini, veniţi să vadă cum 
face dreptate omul alb. Nu departe de. Acel loc era o 


groapă proaspătă, pe care o făcuse Hâns în pământul 
dezgheţat cu foc. 

Denin aruncă o privire de cunoscător la pregătirile făcute. 
Observă groapa, butoiul, frânghia şi creanga de care era 
legată. 

— Nici eu n-aş fi aranjat lucrurile mai bine, Hâns, dacă le- 
aş fi pregătit pentru tine. 

Râse singur de glumă aceea. Dar chipul lui Hâns era 
împietrit. Nimic nu-l putea mişca, poate doar trompeta ce 
anunţă Judecata de Apoi. În plus, Hâns nu era în apele lui. 
Nu-şi dăduse seama de enorma sarcină ce însemna execuţia 
unui om. Edith pricepuse asta, dar nu o ajuta prea mult. Se 
îndoia că avea să fie tare până la capăt. Simţea nevoia să 
strige, să urle, să se prăbuşească în zăpadă, să-şi acopere 
ochii cu mâinile, să se întoarcă şi să fugă în pădure, 
oriunde, cât mai departe de acolo. 

Doar printr-un efort uriaş al sufletului ei izbutea să 
rămână dreaptă, să meargă şi să facă ceea ce trebuia. Îi era 
recunoscătoare lui Denin pentru felul în care el o ajuta. 

— Dă-mi mâna, îi zise el lui Hâns, când se urcă pe butoi. 

Se aplecă, astfel că Edith să-i pună ştreangul de gât. Apoi 
stătu drept, ca Hâns să treacă frânghia peste creangă. 

— Michael Denin, mai ai ceva de spus? Întrebă ea, cu 
glasul tremurând, fără voia ei. 

Denin îşi mişcă picioarele pe butoi, îşi aplecă privirea, cu 
modestie, ca un om care-şi ţine primul discurs, apoi grăi: 

— Sunt fericit că se termină. M-aţi tratat ca pe un creştin 
şi vă mulţumesc din inimă pentru bunătate. 

— Să te ierte Dumnezeu pentru păcatele tale! Zise ea. 

— Aşa să file! Răspunse el, cu un glas gros. Să mă ierte 
Dumnezeu! 

— Adio, Michael, strigă ea, disperată. 

Se aruncă cu tot trupul asupra butoiului, dar nu reuşi să-l 
răstoarne. 

— Repede, Hâns, ajută-mă! Strigă ea. 


Simţea că nu mai avea puteri să împingă, dar butoiul nu se 
clătina. Hâns alergă lângă ea. Răsturnară butoiul, iar 
Michael Denin rămase atârnând în aer. 

Femeia se întoarse cu spatele şi îşi băgă degetele în 
urechi. Apoi izbucni în râs. Hâns se sperie mai mult ca 
oricând. Edith Nelson cedase. Dar, chiar şi în acea criză de 
isterie, era conştientă şi mulţumită că rezistase până la 
sfârşit. Se clătina, fiind ţinută de Hâns. 

— Du-mă la cabană, reuşi ea să îi spună. Lasă-mă să mă 
odihnesc, adăugă ea, cât se poate de mult. 

Merse prin zăpadă, susţinută de braţele lui Hâns. Indienii 
rămase pe loc, uitându-se la efectul legii omului alb ce făcea 
un bărbat să danseze prin aer... 

LUPUL DIN ALAKSA. 

Emeia rămăsese în urmă, să îşi pună încălţămintea de 
cauciuc, din pricina ierbii plină de rouă. Când ieşi din casă, 
îl găsi pe soţul ei admirând un mugur de migdal care se 
deschidea. Căută din priviri peste ierburile înalte şi printre 
pomii din livadă. 

— Unde e lupul? Întrebă ea. 

— Acum 0 clipă era aici. 

Walt Irvine se smulse din metafizica şi poezia provocate de 
mugur şi se uită în jur. 

— Ultima dată când l-am văzut, urmărea un iepure. 

— Wolf! Wolf! Aici! Îl chemă ea, în timp ce plecau din 
poiană. 

Porniră pe cărarea care ducea la drum, prin junglă unde 
creşteau viţa de vie şi clopoţeii albi. 

Irvine îşi băgă în gură degetele mici de la mâini şi lluieră. 

Ea îşi acoperi urechile şi se strâmbă. 

— Deşi eşti un poet delicat, faci lucruri groaznice. Mi-ai 
spart timpanele. Fluieri mai tare decât... 

— Orfeu. 

— Un golan de pe stradă, zise ea cu severitate. 

— Poezia nu te împiedică să fii practic. Cel puţin a mea nu 
este geniul pieritor care nu poate să îşi vândă tezaurul în 


magazine. 

Şi continuă, dându-se important: 

— Nu sunt un cântăreţ popular, nici un poet de salon. De 
ce? Pentru că sunt materialist. Versul meu nu e atât de 
prost încât să nu se poată schimba, după valoare, într-o vilă 
de la ţară plină de flori, o pajişte la poalele muntelui, o 
pădure roşcată, o livadă cu treizeci şi şapte de pomi, un şir 
lung de rugi de căpşuni şi două rânduri de fragi, fără a mai 
socoti un pârâu în lungime de un sfert de milă. Sunt un 
negustor de frumuseţe, un vânzător de cântece şi urmăresc 
partea materială, draga mea Madge. Cântecul meu se 
transformă, datorită editorilor din magazine, în suflul 
vântului ce suspină printre pădurile roşiatice ale Vestului şi 
în murmurul apelor ce curg peste pietrele acoperite de 
spumă. lar cântecul se întoarce la mine, mai frumos, 
modificat... 

— Ah! Dacă toate cântecele tale modificate ar fi aşa de 
plăcute! Zise ea râzând. 

— Spune-mi unul care nu e. 

— Cele două sonete pe care le-ai transformat într-o vacă 
de la care obţii cel mai puţin lapte din tot satul. 

— Dar era frumoasă, începu el. 

— Insă nu dădea lapte, îl întrerupse Madge. 

— Dar nu era frumoasă? Insistă el. 

— lată un caz în care frumuseţea şi utilul nu se 
completează reciproc, răspunse ea. Uite-l pe Wolf! 

De pe panta dealului se auziră foşnind tufele. După aceea, 
la vreo câteva zeci de picioare mai sus de ei, pe marginea 
unei stânci, apărură capul şi umerii lupului. Labele lui din 
faţă atinseră o piatră care se prăbuşi. Urechile lui, ridicate, 
ochii atenţi, urmăriră piatra ce ajunse până la picioarele lor. 
Apoi se uită la ei, cu gura deschisă, râzând parcă. 

— Ah, Wolf, dragă Wolf! Strigară femeia şi bărbatul. 
Auzindu-i, urechile i se lăsară în jos, iar el se simţi parcă 
mângâiat de o mână invizibilă. 


ÎI văzură dându-se înapoi şi intrând iar în tufiş, apoi îşi 
continuară drumul. După câteva minute, într-un loc unde 
panta era mai accentuată, li se alătură, după o cotitură a 
potecii, în mijlocul unei avalanşe de pietricele şi de pământ. 
Bărbatul îi dădu o palmă şi îl scarpină după urechi. Femeia 
îl mângâie mai multă vreme. Apoi porni înaintea lor, pe 
potecă, alergând fără efort, ca un lup adevărat ce era. 

Talia sa, blana şi coada lui erau asemenea lupilor sălbatici, 
dar culoarea şi petele sale îl împiedicau să se pretindă lup. 
Acolo se vedea câinele, fără putinţă de a te înşela. Nici un 
lup nu avea culoarea lui. Era cafeniu închis, înspre roşcat. 

Spatele şi umerii aveau culoarea brună, intensă, ce pălea 
pe flancuri şi sub burtă până ce ajungea un fel de. Galben 
tern. Albul de pe gât şi labe, ca şi petele de deasupra 
ochilor era murdar, din pricina cafeniului care persistă. 
Ochii îi păreau din topaz, aur şi cafea. 

Bărbatul şi femeia ţineau mult la câine. Poate şi pentru că 
se împrieteniseră cu el aşa de greu. Când venise acolo 
prima oară, fără să se ştie de unde, îl dureau labele şi era 
flămând. Ucisese un iepure sub fereastra lor, apoi fugise şi 
se culcase lângă izvor, sub rugi. Când Walt Irvine se dusese 
să-l vadă pe intrus, primise mârâituri în schimbul efortului 
său. Madge fusese prost primită, la rândul ei, când îi 
adusese o farfurie mare cu lapte şi cu pâine. 

Se dovedise un câirte foarte puţin sociabil, păstrân-du-le 
ranchiună pentru toate încercările lor de a se apropia de el. 
Refuzase să se lase mângâiat şi îi ameninţase, arătându-le 
colții şi zbârlindu-se. Totuşi, rămase pe loc, dormise şi se 
odihnise lângă izvor, mâncând ceea ce oamenii îi aduseseră 
şi-i lăsaseră la o distanţă prudentă. 

Aşteptase să plece de acolo. Din pricina stării sale proaste 
rămăsese lângă izvor. După ce căpătase puteri, în decurs de 
câteva zile, dispăruse. 

Acesta ar fi putut să fie sfârşitul acestei poveşti despre 
Irvine şi nevasta lui, dacă bărbatul n-ar fi fost chemat, chiar 
în clipele acelea, în nordul statului. Din tren, la graniţa 


dintre California şi Oregon, se uitase din întâmplare pe 
fereastră şi îl văzuse pe musafirul lui atât de puţin sociabil, 
obosit, plin de praf, murdar, după o cursă de două sute de 
mile. 

Irvine era un om impulsiv, un poet. Coborâse din tren la 
staţia următoare, cumpărase de la măcelar o bucată de 
carne şi îl prinsese pe vagabond la marginea oraşului. 
Călătoria de întoarcere avusese loc în vagonul de bagaje. 
Astfel, Wolf ajunsese pentru a doua oară la vila de la munte. 
Acolo, fusese legat timp de o săptămână. Bărbatul şi femeia 
se purtaseră foarte frumos cu el. Ţinându-se la distanţă, 
străin ca unul venit de pe altă planetă, mârâise ca răspuns 
la vorbele lor blânde. Nu lătrase niciodată. Cât stătuse 
lângă ei, nu-l auziră făcând aşa ceva. 

Cum să-l cucerească? Irvine făcu o plăcuţă metalică, pe 
care scrisese: „-Irimjteţi-l la Walt Irvine. Glen Ellen. Sonora 
Country. California.” O prinsese apoi de cureaua de la gâtul 
câinelui. Îi dăduseră drumul, iar el dispăruse imediat. 

După o zi, venise o telegramă din ţinutul Mendoci-no. În 
decurs de douăzeci de ore străbătuse peste o sută de mile 
spre nord. Fusese prins pe când se deplasa nepăsător. 

Apoi fusese adus de expresul „Wells Fargo”. Legat timp de 
trei zile, lăsat liber în a culcuşra, plecase iar. 

De această dată, se îndreptase către Oregonul de Sud. 
Fusese prins iar şi adus înapoi. De atunci încolo, când 
scăpase, plecase mereu către nord. Ceva îl împingea 
întotdeauna în direcţia aceea. Irvine îşi cheltuise banii de 
pe un sonet ca să-l readucă la vila sa. 

Altădată, vagabondul cafeniu reuşise să traverseze 
jumătate din teritoriul Californiei, întregul Oregon şi 
aproape tot Washingtonul înainte de a fi fost găsit şi 
expediat la domiciliu. Remarcabilă era viteză cu care 
călătorise. Hrănit şi odihnit, de îndată ce i se dădea drumul, 
alerga cât putea. În prima zi, parcurgea cam o sută 
cincizeci de mile, după aceea, cam o sută de mile la 
douăzeci şi culcuşru de ore. Revenise, întotdeauna, 


flămând, sălbăticit. Plecase iar proaspăt şi viguros, pornind 
spre nord, supunându-se unei forţe pe care nimeni nu o 
putuse înţelege. 

În sfârşit, după un an petrecut în evadări inutile, 
acceptase inevitabilul şi alesese să rămână la vilă, unde 
omorâse iepurele şi dormise lângă izvor. Chiar după aceea, 
trecuse destulă vreme până ce bărbatul şi femeia să-l poată 
mângâia. Fusese o mare victorie, căci doar lor le permisese 
să pună mâna pe el. Nici un alt oaspete de la vilă nu reuşise 
să se apropie de el. Un mârâit surd îl avertiză pe cel care 
înainta şi, dacă-se aventura mai departe, lupul îşi arăta 
colții, iar mârâitul îi devenea ameninţător, speriindu-i chiar 
şi pe cei mai îndrăzneţi. La fel îi speria pe câinii fermierilor, 
care ştiau ce era mârâitul unui câine, dar nu-l auziseră 
niciodată pe cel al unui lup. 

Nu i se cunoşteau antecedentele. Povestea lui începea 
odată cu Walt şi Madge. Venise din sud, dar ei nu găsiseră 
urma stăpânului său, dacă avusese vreunul. Doamna 
Johnson, vecina cea mai apropiată, care le furniza laptele, 
spunea că era un câine din Klondyke. Ea avea un frate care 
căuta aur săpând pământul îngheţat din teritoriul acela, de 
aceea cunoştea multe despre acest subiect. 

Cei doi n-o contraziseră. Extremităţile urechilor lupului 
fuseseră, odinioară, atât de îngheţate, că nu se puteau 
cicatriza. În plus, se asemăna cu câinii din Alaska, ale căror 
fotografii apăruseră în reviste şi ziare. Deseori, lăceau 
presupuneri despre trecutul lui şi încercau să îşi imagineze 
- din ceea ce citiseră şi auziseră - cum trăise în nordul 
îndepărtat. Ştiau că nordul îl atrăgea încă, fiindcă noaptea 
îl auzeau schelălăind încet. Când vântul dinspre nord sufla 
şi în aer se simţea muşcătura „gerului, el devenea foarte 
agitat şi urlă ca un lup. Totuşi, nu lătra niciodată. Chiar 
când era provocat, scotea doar un geamăt de câine. 

Discutaseră multă vreme, pe când încercaseră să-l 
cucerească, al cui avea să fie. Fiecare îl revendicase şi se 
lăudase cu cea mai mică expresie de afecţiune pe care le-o 


arătase câinele. Dar bărbatul ceruse să fie el stăpânul, 
fiindcă era bărbat şi Wolf nu putea să fie al unei femei. 
Fustele lui Madge reprezentau ceva de neînțeles pentru 
animal. Zgomotul făcut de acestea îl determina să se 
zbârlească. În zilele cu vânt, femeia nu se putea apropia de 
el. 

Totodată, Madge îl hrănea, căci ea se ocupa cu bucătăria şi 
doar ea îl lăsa să intre într-un asemenea loc sacru. Din 
acest motiv, femeia consideră că dezavantajul fustelor era 
depăşit. Walt, la rândul lui, se chinuia mult. Luase obiceiul 
de a-l şti pe lup culcat la picioarele lui, pierzând astfel mult 
din timpul în care ar fi trebuit să lucreze, ca să-l mângâie şi 
să-i vorbească. 

Până la urmă, Walt câştigă partida. Victoria lui se 
datorase, probabil, faptului că era bărbat. Madge pretindea 
că pierduseră încă un sfert de milă de pârâu şi o bună 
bucată de pădure din pricina eforturilor pe care le făcuse 
Walt ca să-l convingă pe câine, în loc să-şi fi văzut de 
treburile sale. 

— E timpul să mă ocup iar de trioletele mele, zise Walt, 
după o tăcere de cinci minute, în care coborâseră încet pe 
potecă. Ştiu că mă va aştepta un cec la sediul poştei, pe 
care îl vom schimba pe făină bună de hrişcă, un galon de 
sirop de arțar şi o pereche de cizme de cauciuc pentru tine. 

— Şi un lapte bun, de la vaca doamnei Johnson, adăugă 
Madge. Mâine este prima zi a lunii, ştii asta? 

Walt se strâmbă fără să vrea, apoi chipul i se lumină şi îşi 
duse mâna la buzunar. 

— Nu-i nimic, am aici o vacă frumoasă şi nouă, care să dea 
cel mai bun lapte din toată California. 

— Când ai scris-o? Întrebă ea imediat. Nici măcar nu mi-ai 
arătat-o, îi reproşa ea. 

— Am vrut să o auzi pe drumul către poştă, într-un loc ce 
se aseamănă mult cu acesta, îi răspunse el, arătându-i cu 
mâna un trunchi de copac uscat, pe care se puteau aşeza. 


Un pârâu ieşea de sub o tufă deasă, luneca peste o piatră 
cu marginea acoperită de muşchi şi traversa poteca pe 
lângă picioarele lor. Din vale se auzeau păsărelele cântând. 
În jurul lor, la soare sau la umbră, zburau marii lluturi 
galbeni. 

Se auzi un alt sunet. Walt îl percepu în vreme ce îşi citea 
cu glas tare manuscrisul. Erau nişte paşi, punctaţi, când şi 
când, de sunetul unei pietre deplasate. Cum Walt terminase 
şi se uita la soţia lui ca să îi afle părerea, de după cotul 
potecii se ivi un bărbat. Nu avea nimic pe cap şi era 
transpirat leoarcă. Cu o batistă se ştergea mereu pe faţă, în 
vreme ce în cealaltă mână îşi ţinea pălăria nouă. Era bine 
construit, iar muşchii i se vedeau prin hainele noi pe care le 
purta. 

— Caldă zi, zise Walt salutându-l. 

Walt credea în democraţia de ţară şi nu pierdea nici o 
ocazie să o arate. Bărbatul se opri şi îi făcu un semn din 
cap: 

— Îmi dau seama că nu sunt deloc obişnuit cu căldura, 
mărturisi el, scuzându-se parcă. M-am obişnuit cu 
temperaturile sub zero grade. 

— Aici nu veţi găsi aşa ceva, zise Walt râzând. 

— Aşa s-ar spune, grăi bărbatul. Dar nici nu caut asta. 

Am venit după sora mea. Poate ştiţi unde locuieşte. Se 
numeşte Johnson. Doamna William Johnson. 

— Doar nu sunteţi fratele ei din Klondyke! Strigă Madge, 
cu ochii strălucind de curiozitate. Ne-a spus multe despre 
dumneavoastră! 

— Da, doamnă, eu sunt, îi răspunse el cu modestie. Mă 
cheamă Miller, Skiff Miller. Vroiam să-i fac o surpriză. 

— Aţi nimerit bine aici. 

Madge se' ridică, pentru a-i arăta încotro să meargă, îi 
indică un canion, aflat la un sfert de milă de ei. 

— Vedeţi copacul acela roşu, trăsnit? Luaţi-o pe poteca 
aceea, care coteşte în dreapta. Vă duce până la casa ei. Nu 
vă puteţi rătăci. 


— Vă mulţumesc, doamnă, zise el. 

Făcu un efort ca să plece, căci părea țintuit de sol. O 
privea cu admiraţie, fără să-şi dea măcar seama, o 
admiraţie care-l încurca. 

— Am vrea să vă auzim povestindu-ne despre Klondyke, 
zise Madge. Oare nu putem veni într-o zi la sora 
dumneavoastră? Sau n-aţi putea veni la noi la cină? 

— Da, doamnă, vă mulţumesc, răspunse el ca un automat. 

Apoi adăugă: 

— Nu rămân mult timp. Aici. Trebuie să plec iar în nord. 
lau trenul diseară, am o afacere cu guvernul. 

Când Madge spuse că regretă, el făcu iar un efort ca să 
plece. Dar nu putea să-şi desprindă ochii de chipul ei. Din 
pricina admiraţiei lui, uitase de jenă. La rândul ei femeia se 
înroşi, stingherită. 

În clipa în care Walt se hotărâse să spună ceva pentru 1 
reduce tensiunea, lupul, care se furişase printre tufe, 
reapăru. 

Skiff Miller se trezi la realitate. Frumoasă femeie care 
stătuse în faţa lui plecă de îndată de lângă el. Ochii ei erau 
doar pentru câine. Bărbatul fu surprins. 

— Dumnezeule! Zise el, abia şoptit. 

Se aşeză pe o buturugă, gânditor, lângă Madge, care 
stătea în picioare. Auzindu-i glasul, urechile lui Wolf se 
lăsaseră pe spate, iar gura i se deschisese ca pentru a râde. 
Se duse încet către străin. Mai întâi îi mirosi mâinile, apoi i 
le linse. Skiff Miller îl mângâie pe cap pe câine şi repetă, pe 
acelaşi ton: 

— Dumnezeule! Ilertaţi-mă, doamnă, adăugă el, dar sunt 
puţin surprins, asta e tot. 

— Şi noi suntem surprinşi, răspunse ea în şoaptă. Nu l-am 
mai văzut pe Wolf ataşându-se de un străin. 

— Aşa l-aţi numit, Wolf? Întrebă bărbatul. Madge confirmă, 
printr-un gest din cap. 

— Nu-i pot înţelege prietenia pentru dumneavoastră. 
Poate vă place fiindcă veniţi din Klondyke. Ştiţi că şi el e din 


Klondyke? 

— Da, doamnă. 

Îi ridică o labă din faţă şi îi examina talpă, apăsându-i-o cu 
degetul. 

— E moale, observă el. N-a mai călătorit de multă vreme. 

— Ia te uită! Se miră Walt. Vă lasă să-i faceţi asemenea 
lucruri! 

Skiff Miller se ridică. Admiraţia lui pentru Madge nu-l mai 
jena. Cu un glas tăios, ca şi cum ar fi vorbit de afaceri, 
întrebă: 

— De când îl aveţi? 

Chiar în clipa aceea, câinele, care se agită şi se freca de 
picioarele noului venit, deschise gura şi latră, scurt şi vesel. 

— E ceva nou pentru mine, remarcă Skiff Miller. Walt şi 
Madge se uitară unul la altul. Minunea se produsese: lupul 
lătrase. 

— E prima oară când latră, zise Madge. 

— Şi eu îl aud pentru întâia dată, adăugă Miller. Madge îi 
zâmbi. Bărbatul era glumeţ. 

— Fireşte că nu l-aţi mai auzit, zise ea, din moment ce abia 
l-aţi văzut acum cinci minute. 

Skiff Miller se uită fix la ea, căutând să-i surprindă 
expresia chipului. 

— Credeam că aţi înţeles, zise el. Mă gândeam că v-aţi dat 
seama de ce e prietenos cu mine. E câinele meu. Nu-l 
cheamă Wolf, ci Brown. 

— Vai, Walt! Gemu, fără să vrea, Madge. Walt trecu 
imediat la atac. 

— De unde ştiţi că e câinele dumneavoastră? 

— Pentru că e, i se răspunse. 

— Oricine poate afirma asta, i-o tăie Walt. 

Skiff Miller se uită la el, liniştit, aruncând o privire către 
Madge. 

— De unde ştiţi că e soţia dumneavoastră? Pentru că e, îmi 
veţi răspunde, iar eu vă voi spune că e doar o afirmaţie. 


Câinele e al meu. Eu l-am crescut. lată, vă voi demonstra 
asta. 

Se întoarse către câine: 

— Brown! 

Glasul îi era poruncitor. Urechile câinelui se lăsară în jos, 
ca pentru a fi mângâiat. 

— Gee! 

Câinele se lăsă jos, pe partea dreaptă. 

— Acum, mush-on! 

Câinele se ridică şi porni drept înainte, oprindu-se doar la 
altă comandă. 

— Pot să-i dau comenzile şi cu fluierul, zise mândru Skiff 
Miller. Era câinele meu conducător de sanie. 

— O să-l luaţi cu dumneavoastră? Întrebă Madge, cu glas 
tremurător. 

EI făcu semn din cap că da. 

— II veţi duce în acel ţinut îngrozitor, ca să sufere? 

— Nu e chiar atât de îngrozitor. Priviţi-mă! Nu sunt eu un 
model de sănătate? 

— Dar câinii! Cât îndură acolo! Îi ucid munca, gerul, 
foamea. Am citit multe despre asta... 

— Odată era cât pe ce să-l mănânc, pe înălțimile de pe 
malul pârâului Little Fish, îşi aminti Miller. Dacă n-aş fi ucis 
un elan în ziua aceea... Asta 1-a salvat. 

— Eu aş fi murit de foame şi tot nu m-aş fi atins de el, 
spuse Madge. 

— Pe aici stau altfel lucrurile, îi explică Miller. N-aveţi de 
ce să vă mâncaţi câinii. Vedeţi altfel lucrurile. N-aţi fost 
niciodată în primejdie de a muri de foame. 

— Tocmai asta încercam şi eu să vă spun. În California, 
câinii nu sunt mâncaţi. De ce nu-l lăsaţi aici? Este fericit, nu 
duce grija mâncării, ştiţi asta. Nu va suferi niciodată de 
foame sau de alte privaţiuni. Aici totul e blând. Nici omul, 
nici natura nu sunt sălbatice. Nu va fi biciuit niciodată. În 
plus, pe aici nu ninge deloc. 

— Ilertaţi-mă, dar vara e o căldură sufocantă, râse Skiff. 


— Dar nu mi-aţi răspuns, continuă Madge, înflăcărată. (! 
E-i puteţi oferi acolo, în nord? 

— Mâncare, atunci când am, adică aproape mereu, i se 
răspunse. 

— Şi în restul timpului? 

— Nimic de mâncat. 

— Dar muncă? 

— Da, multă muncă, zise Miller, nerăbdător. Muncă lară 
sfârşit, foame, ger, alte necazuri. De toate acestea va avea 
parte mergând cu mine. Dar lui îi plac. S-a obişnuit cu ele. 
Cunoaşte o astfel de viaţă. Pentru aşa ceva s-a născut şi a 
fost crescut. Nu ştiţi nimic, nu vă daţi seama despre ce 
vorbiţi. Acolo s-a născut el şi acolo va fi fericit. 

— Câinele nu va pleca împreună cu dumneavoastră, zise, 
hotărât, Walt. N-are rost să mai discutăm despre asta. 

— Ce spuneţi? Întrebă Skiff Miller, încruntându-se şi 
înroşindu-se la faţă. 

— Că va rămâne aici! Am hotărât! Nu cred că e câinele 
dumneavoastră. Poate că l-aţi văzut undeva: Dar, dacă 
răspunde la comenzile obişnuite care se dau în Alaska, asta 
nu înseamnă că vă aparţine. Oricare câine din Alaska v-ar 
asculta la fel ca el. În plus, probabil că e valoros pentru 
ţinutul acela, de aceea doriţi aşa de mult să puneţi mâna pe 
el. În orice caz, va trebui să ne arătaţi că vă aparţine. 

Skiff Miller, calm şi reţinut, încă roşu la faţă, cu muşchii 
încordaţi ce-i deformau vesta din stofă neagră, îl privi cu 
grijă pe poet, de jos în sus, ca pentru a măsura forţa ce se 
putea găsi în trupul lui zvelt. Pe chipul omului din Klondike 
se citea disprețul atunci când vorbi: 

— Nu văd ce m-ar putea împiedica să iau câinele chiar 
acum. 

Walt se înroşi. Muşchii braţelor sale se încordară. 

Mai înţelegătoare, femeia se băgă între ei... 

— Poate că domnul Miller are dreptate, zise ea. Mi-e 
teamă că aşa este. Wolf pare să-l cunoască şi, în mod cert, 
răspunde la numele de Brown. S-a împrietenit imediat cu 


el, ceea ce ştii că n-a mai făcut cu nimeni înainte. În plus, 
gândeşte-te la lătratul lui. Nu mai putea de bucurie. De ce? 
Fără îndoială, fiindcă s-a reîntâlnit cu domnul Miller. 

Mugşchii lui Walt se relaxară, iar umerii i se lăsară. 

— Mă tem că ai dreptate, Madge, spuse el. Wolf nu e Wolf, 
ci Brown. Probabil că e al domnului Miller. 

— Dacă domnul Miller l-ar vinde? L-am cumpăra noi. Skiff 
Miller clătină din cap. Nu mai ataca. Se îmblânzise, gata să 
fie generos, ca răspuns la generozitatea lor. 

— Am cinci câini, încercă el să-şi atenueze refuzul. El era 
conducătorul lor. Formau cel mai bun atelaj din Alaska. 
Nimic nu-i egala. În 1898 am refuzat să-i vând cu cinci mii 
de dolari. Câinii erau scumpi pe vremea aia. Atelajul era 
foarte bun şi merita banii. Brown se dovedise cel mai 
valoros. În iarna aceea, n-am vrut să-l dau nici pentru două 
mii de dolari. Nu-l vând nici acum. În plus, contează mult că 
l-am găsit, după trei ani de căutări. M-am îmbolnăvit atunci 
când mi-am dat seama că îmi fusese furat. Nu din pricina 
valorii lui, ci pentru că ţineam mult la el. Acum, când l-am 
văzut, nu-mi puteam crede ochilor. Mi s-a părut că visez, 
era prea frumos ca să fie adevărat. În sfârşit, eu i-am fost 
doică, îl culcam în fiecare noapte. Mama lui murise. L-am 
crescut cu lapte condensat, de doi dolari cutia, pe când nu 
aveam bani nici pentru cafea. N-a cunoscut altă mamă, în 
afara mea. Îmi sugea degetul, dimineaţa. 

Skiff Miller, prea emoţionat că să mai vorbească, le întinse 
degetul arătător. 

— Da, acest deget, reuşi el să pronunţe, ca şi cum şi-ar fi 
demonstrat astfel drepturile şi afecțiunea. 

Îşi contempla încă arătătorul întins când Madge începu să 
vorbească. 

— Dar la câine v-aţi gândit? Îl întrebă ea. Skiff Miller fu 
jenat de cuvintele ei. 

— La el v-aţi gândit? 

— Nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi, răspunse el. 


— Poate că are şi câinele un cuvânt de spus în toată 
povestea asta, continuă Madge. Nu l-aţi întrebat, nu l-aţi 
lăsat să aleagă. Nu v-a trecut prin cap că ar prefera 
California în loc de Alaska. Nu vă gândiţi decât la ce vă 
place dumneavoastră. Îl consideraţi un sac de cartofi sau o 
căpiţă de fân. 

Era un fel nou de a privi lucrurile şi Miller fu impresionat 
în mod evident. Căzu pe gânduri. Madge profită de 
nehotărârea lui. 

— Dacă ţineţi într-adevăr la el, atunci vă veţi bucura când 
el va fi fericit, insistă ea. 

Skiff Miller continua să stea gânditor. Madge aruncă o 
privire bucuroasă către soţul ei, care o aprobă făcându-i cu 
ochiul. 

— Dar ce credeţi dumneavoastră? Întrebă brusc bărbatul 
din Klondyke. 

De data asta, femeia fu cea dezorientată. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Credeţi că i-ar plăcea mai mult să stea în California? 

Din nou, Skiff Miller se gândea, de astă dată cu glas tare, 
plimbându-şi privirea peste animalul despre care discutau. 

— E harnic. A muncit mult pentru mine. Niciodată nu am 
pierdut timpul cu el. Cu ajutorul lui am dresat noul atelaj 
într-un timp record. Are un cap! Poate face totul, în afară de 
a vorbi. Înţelege ceea ce îi spuneţi. Priviţi-l! Ştie că e vorba 
de el. 

Câinele stătea culcat la picioarele lui Skiff Miller, cu capul 
pe labe, urechile drepte, foarte atent la sunete. Ochii îi erau 
vioi, neliniştiţi, urmărind sunetele cuvintelor ce ieşeau 
dintr-o gură sau din alta. 

— Şi va munci bine încă mulţi ani de aici încolo. Îl iubesc! 
Ţin foarte mult la el. 

După ce spuse aceste cuvinte, Skiff Miller deschise gura şi 
o închise o dată sau de două ori, fără să zică nimic. În cele 
din urmă, adăugă: 


— Vă spun ce voi face. Observațiile dumneavoastră, 
doamnă, sunt juste. Câinele a muncit din greu şi, fără 
îndoială, şi-a câştigat dreptul la odihnă şi la, a-şi alege 
soarta. El va hotărî care îi va fi viitorul. Rămâneţi pe locurile 
dumneavoastră. Vă voi spune rămas bun şi voi pleca. Dacă 
va rămâne cu dumneavoastră, vă va aparţine. Dacă vine 
după mine, lăsaţi-l să o facă. Nu-l voi chema şi nu-l strigaţi 
nici dumneavoastră. 

Se uită bănuitor la Madge, apoi adăugă: 

— Va trebui să jucăm cinstit. Să nu-l convingeţi prin 
gesturi sau promisiuni. 

— Vom juca cinstit... începu Madge. Dar Skiff Miller o 
întrerupse. 

— Ştiu felul în care se comportă femeile. Ele au inimă 
tandră. Când inima lor intră în joc, falsifică orice carte. 
Scuzaţi-mă, doamnă, vorbeam de femei, în general. 

— Vă mulţumesc pentru scuze, îi răspunse Madge, 
tremurând. 

— Nu aveţi de ce să-mi mulţumiţi. Să vedem ce va alege 
Brown. Nu vă supăraţi dacă voi pleca încet de aici? Nu e 
prea corect, fiindcă nu mă veţi mai vedea decât după ce voi 
fi străbătut o sută de iarzi. 

Madge acceptă şi adăugă: 

— Vă promit sincer că nu vom face nimic să-l influenţăm. 

— Atunci, ar fi bine să plec odată, zise Skiff drept rămas 
bun. 

La schimbarea din glasul lui, Wolf îşi ridică repede capul. 
Se sculă imediat în picioare atunci când bărbatul şi femeia 
îşi strângeau mâinile. Se lăsă pe labele din spate, cele din 
faţă punându-le pe mâneca lui Madge, lingând, în acelaşi 
timp, mâna lui Skiff Miller. Când acesta îi strânse mâna lui 
Walt, Wolf făcu aceleaşi gesturi, sprijinindu-se de Walt şi 
lingându-i mâinile. 

— N-o să fie distractiv pentru nimeni, fură ultimele cuvinte 
ale bărbatului din Klondyke, după care se întoarse şi porni 
să urce încet pe cărare. 


Până ce distanţa se făcu de douăzeci de picioare, Wolf se 
uită la el, aşteptând ca omul să se întoarcă. Apoi, scoțând 
un strigăt rapid, porni după el, îl depăşi, îi luă mâna între 
colţi, cu tandreţe, încercând astfel să-l oprească. 

Nereuşind, Wolf se întoarse la Walt Irvine, îl apucă de 
mânecă, vrând să-l tragă după bărbatul ce se îndepărta. 
Devenea tot mai agitat. Vroia să fie în mai multe locuri 
deodată, cu fostul şi cu actualul stăpân. 

Treptat, distanţa dintre cei doi oameni creştea. El sărea 
încoace şi încolo, făcea salturi scurte şi nervoase. Se 
întorcea când spre unul, când spre celălalt, într-o dureroasă 
nehotărâre, neştiind ce să facă. Îi vroia pe amândoi şi nu 
putea alege. Începu să schelălăie. 

Deodată, se aşeză pe labele din spate. Îşi ridică botul. 
Gura i se deschidea şi i se închidea cu mişcări bruşte. 
Laringele începu să-i vibreze, mai întâi în tăcere, în vreme 
ce trăgea aer în piept. Apoi scoase un sunet jos, pe care 
urechea omenească nu-l putea percepe. Se pregătea să 
urle. 

Câinele se uita, în vremea asta, după bărbatul ce se 
îndepărta. Brusc, întoarse capul şi-l privi pe Walt. Urlă, dar 
nu primi nici un răspuns. Câinele nu observă nici un semn, 
nici o sugestie, nici un indiciu, nici un cuvânt care să-i 
impună ce să facă. 

Se uită înainte, spre fostul stăpân, care se apropia de 
cotitură potecii. Se agită iar. Se ridică pe labele din spate şi 
schelălăi. Un gând nou îl îndemnă către Madge, pe care o 
neglijase. Acum, că ambii stăpâni îl abandonaseră, doar ea 
îi rămăsese. Se duse lângă femeie, îşi aşeză capul pe 
genunchii ei şi îi mângâie braţul cu botul, cum obişnuia. Se 
îndepărtă apoi, şi începu să se învârtească în loc, jucându- 
se, făcând tumbe, ridicându-se pe labele din spate, bătând 
cu coada în pământ. 

Participă la luptă cu toată fiinţa sa. Se alintă, se linguşea 
sau îşi culca urechile pe ceafă, încercând să exprime tot 
ceea ce nu putea spune prin viu grai. 


Curând, renunţă şi la asta. Răceala oamenilor îl întristase. 
Nu mai fuseseră aşa. Nu putea obţine nici un răspuns de la 
ei, nici un ajutor. Nici nu-l băgau în seamă. Parcă muriseră. 

Se întoarse, tăcut, şi se uită după fostul lui stăpân, Skiff 
Miller. Acesta ajunsese la cotitură. Peste puţin timp avea să 
dispară. Totuşi, nu întorsese niciodată capul. Mergea drept 
înainte, încet, metodic, ca şi cum nu-l interesa ce se 
întâmpla în spatele lui. 

Astfel dispăru din vedere. Wolf îl aşteptă să apară iar. Se 
uită un minut după el, în tăcere, liniştit, fără să se mişte, de 
parcă ar fi fost o statuie din piatră. Latră o dată, apoi 
aşteptă. După aceea se întoarse şi reveni lângă Walt Irvine. 
Îi mirosi mâna, apoi se culcă la picioarele lui. Ochii îi 
rămăseseră aţintiţi asupra potecii pustii. 

Pârâul ce curgea printre pietrele acoperite de muşchi 
păru să-şi amplifice brusc zgomotul. Nu se auzea nimic 
altceva decât ciripitul păsărelelor. Veselii fluturi galbeni se 
jucau, fără zgomot, în razele soarelui şi dispăreau în umbra 
deasă a copacilor din jur. Madge se uită, în chip de 
învingătoare, la soţul ei. 

După câteva minute, Wolf se ridică în picioare. Mişcările îi 
erau hotărâte. Nu se uită nici la bărbat, nici la femeie. 
Privea fix poteca. Se hotărâse. Ştiau asta. Pentru ei, partea 
cea mai grea a încercării abia începea. 

Lupul plecă în fugă. Buzele femeii se strânseră. Vru să 
strige după el. Dar soţul ei o urmărea cu mare atenţie. Pe 
chipul lui citi interdicţia de a călca înţelegerea. De aceea nu 
mai zise nimic. 

Wolf începu să alerge ca un nebun. Nici măcar nu-şi 
întoarse capul către ei. Fugea, ţinându-şi coada dreaptă, 
ridicată în aer. Coti brusc, urmând poteca şi dispăru prin 
pădure. 

DRUMUL SORILOR. 

Sltka Charley îşi fuma pipa şi se uita, gânditor, la o 
gravură din „Gazeta Poliţiei” de pe perete. De o jumătate de 
oră, o privea neîncetat şi tot de o jumătate de oră îl 


supravegheam atent. Ceva îl stârnea. Orice ar fi fost, merita 
să fie aflat. Indianul acela trăise o viaţă lungă şi plină de 
evenimente, făcuse o mulţime de isprăvi, plecase dintre ai 
săi şi se considera un alb, mai ales ca mod de gândire. Cum 
spunea el, venise la căldură, se aşezase la focul nostru şi 
devenise unul dintre ai noştri. 

Nu învățase să scrie şi să citească, dar avea un vocabular 
remarcabil. Ceea ce te impresiona cel mai mult era însă 
modul în care vedea lucrurile şi în care acţiona, ca un alb. 

Găsisem cabana aceea pustie după o călătorie 
îndelungată. Le dădusem de mâncare câinilor, spălasem 
farfuriile, făcusem culcuşurile. Ne pregăteam să ne 
bucurăm de ora cea mai plăcută a zilei, când nimic nu se 
pune între trupul obosit şi culcuş” decât, poate, o pipă 
fumată seara. Cel care locuise înainte în cabană îi decorase 
pereţii cu gravuri decupate din ziare şi reviste. Acestea îi 
atrăseseră atenţia lui Sitka Charley încă de cum 
ajunseserăm acolo, cu două ceasuri înainte. Se uitase mult 
la ele, trecuse de la una la cealaltă, se reîntorsese la prima. 
II vedeam pus într-o vizibilă încurcătură. 

— Ei, bine? l-am zis, ca să rup! tăcerea. Şi-a scos pipa din 
gură şi mi-a spus simplu: 

— Nu înţeleg. 

Continua să fumeze. Apoi îşi scoase pipa din gură şi se 
folosi de ea ca să-mi arate gravura din „Gazeta Poliţiei”. 

— Ce semnificaţie are desenul acesta? Nu înţeleg. M-am 
uitat la gravură. Un bărbat cu chip răutăcios, Cu mâna 
dreaptă apăsată pe inimă, se prăbuşea pe parchet, înaintea 
lui se găsea un bărbat cu pistolul fumegând. Chipul acestuia 
era un amestec de înger şi demon. 

— Un bărbat îl ucide pe un altul, i-am zis, conştient de 
încurcătura în care mă găseam şi eu, dând o asemenea 
explicaţie. 

— De ce? Mă întrebă Sitka Charley. 

— Nu ştiu, i-am mărturisit. 


— Desenul acesta e un sfârşit, zise el, dar care o fi 
începutul? 

— Aşa e şi viaţa, am spus eu. 

— Viaţa are un început, observă el. Deocamdată, nu aveam 
nimic să-i spun. Ochii lui se mutară la gravura următoare. 

— Aceasta nu are nici început, nici sfârşit, zise el. Nu 
înţeleg desenele. 

— Uită-te la asta, i-am spus eu, arătând spre a treia, 
înseamnă ceva. Ce crezi? 

O studie câteva minute. 

— Fetiţa e bolnavă, vorbi el în cele din urmă. Doctorul se 
uită la ea. N-au dormit toată noaptea. Se vede asta, căci 
uleiul din lampă e consumat, iar zorile încep să se ivească 
prin fereastră. E o boală gravă, poate chiar va muri, de 
aceea doctorul se uită aşa atent la ea. Aceasta este mama. E 
o boală gravă, de aceea mama şi-a lăsat capul pe masă şi 
plânge. 

— De unde ştii că plânge? L-am întrebat. Nu poţi să-i vezi 
chipul. Poate că doarme. 

Sitka Charley mă privi atent, surprins, apoi se uită iar la 
gravură. Am repetat: 

— Poate că doarme. Se uită de aproape. 

— Nu doarme. Umerii ei arată că nu doarme. Am văzut 
umerii unei femei care plânge. Mama plânge, e o boală 
gravă. 

— Acum, înţelegi desenul? L-am întrebat. A clătinat din 
cap şi a întrebat: 

— Oare fetiţa va muri? De data asta, am tăcut eu. 

— Oare va muri? Mă întrebă iar. Eşti un om care pictează. 
Poate ştii... 

— Nu ştiu, i-am mărturisit... 

— Atunci nu e ca în viaţă, vorbi el hotărât. În viaţă, fetiţa 
moare său trăieşte. Se întâmplă ceva! În gravuri nu se 
întâmplă nimic. Nu le înţeleg. 

Fără îndoială, era decepţionat. Vroia să înţeleagă tot ceea 
ce înţelegea omul alb. De data asta, însă, nu izbutea. 


Simţeam, de asemenea, că exista un anumit dispreţ în 
atitudinea lui. Mă obliga să-i arăt în ce consta înţelepciunea 
gravurilor. Avea o putere remarcabilă să vadă totul în 
imagini. Ştiam asta de mult. Vedea realitatea în imagini, 
după cum simţea în imagini. Totuşi, nu înţelegea desenele 
ce reprezentau realitatea văzută de alţi ochi, apoi 
exprimată prin culori şi linii. 

— Imaginile sunt bucăţi din viaţă, i-am spus eu. Le 
desenăm aşa cum le vedem. De exemplu, Charley, mergi pe 
potecă. Se face noapte. Dai de o cabană cu fereastra 
luminată. 'le uiţi pe fereastră o secundă sau două, vezi ceva, 
apoi pleci mai departe. Poate ai văzut un bărbat scriind 
ceva. Ai văzut, aşadar, ceva fără început şi sfârşit. 

Nu s-a întâmplat nimic, dar ai surprins o bucată din viaţă. 
Dacă ţi-o aminteşti mai târziu, e doar o imagine din 
memoria ta. Fereastra este rama desenului. 

Am observat că lucrurile acelea îl interesau. Ştiam că, în 
timp ce vorbeam, el se uitase pe fereastră şi-l văzuse pe 
bărbatul care scria. 

— Ai descris o imagine adevărată, pe care o înţeleg, grăi 
el. E una adevărată. Înseamnă multe lucruri. De exemplu, 
dacă ne uităm în cabana ta din Dawson, vedem o masă de 
faro. Bărbaţii joacă. E vorba de o miză importantă, 
nelimitată. 

— De unde ştii că e nelimitată? L-am întrerupt imediat. 
Era ocazia de a-mi vedea lucrarea judecată de cineva 
imparţial, care cunoştea doar viaţa, nu şi artă, şi o stăpânea 
perfect. În plus, mă mândream cu pictura aceea, „Ultimul 
tur”, pe care o consideram drept una dintre cele mai bune. 

— Nu sunt jetoane pe masă, explică el. Bărbaţii joacă totul 
pe o carte. Unul are jetoane galbene, din care unul 
valorează o mie de dolari, poate două mii. Altul are jetoane 
roşii, de cinci sute de dolari sau de o mie. Este jocul cel 
mare. Fiecare riscă totul. De unde ştiu? L-ai făcut îmbujorat 
în obraji pe cel care dă cărţile. Toţi bărbaţii din jur tac. De 
ce nu vorbeşte nimeni? Nici cel cu jetoane galbene, nici cel 


cu jetoane roşii, nici cel cu jetoane albe? Pentru că se joacă 
pe mulţi bani, fiindcă este ultimul tur. 

— De unde ştii că este ultimul tur? 

— Nu mai sunt regi, s-au terminat şi şeptarii. Nimeni nu 
pariază pe alte cărţi, s-au jucat toate. Fiecare are acelaşi 
gând, să joace regele ca să piardă, iar şeptarul ca să 
câştige. Da, înţeleg foarte bine imaginea asta. 

— Totuşi, nu-i vezi sfârşitul, i-am strigat, triumfător. Este 
ultimul tur, dar nu s-au arătat cărţile. Nici nu se va face aşa 
ceva în lucrarea mea. Nu va şti nimeni cine a câştigat sau a 
pierdut. 

— lar bărbaţii vor rămâne aşezaţi la masă, fără să 
vorbească, zise el, în vreme ce chipul îi era cuprins de 
mirare şi de teamă. Unul aplecat peste masă, altul cu obrajii 
îmbujoraţi. E ciudat. Vor sta mereu acolo, iar cărţile nu se 
vor juca niciodată. 

— E un tablou, un fragment de viaţă. Ai văzut cu ochii tăi 
aşa ceva. 

Se uită la mine gânditor, apoi spuse încet: 

— Aşa cum zici, nu are sfârşit. Nimeni nu va şti vreodată 
ce s-a întâmplat. Totuşi, e ceva adevărat. E rupt din viaţă. 

Un timp îndelungat trase din pipă, cântărind în minte 
înţelepciunea omului alb în privinţa imaginilor, 
comparându-le cu fapte de viaţă. Clătină din cap de mai 
multe ori. Mormăi de vreo două ori. Apoi aruncă cenuşa din 
pipă şi o umplu iar. După ce medita încă o vreme, reîncepu: 

— Şi eu am văzut multe imagini, zise, care n-au fost 
pictate. Le-am văzut pe fereastră, ca pe bărbatul care scria. 
Am văzut multe fragmente de viaţă, fără început, fără 
sfârşit, imposibil de înţeles. 

Schimbându-şi brusc poziţia, îşi întoarse ochii spre mine şi 
mă privi gânditor. 

— Spune-mi ceva. Eşti pictor. Cum ai desena ceea ce am 
văzut eu, o imagine fără început, al cărei sfârşit nu-l 
înţeleg? O bucată de viaţă, luminată de aurora boreală, 
având drept cadru Alaska? 


— E o pânză cam mare, am murmurat. 

Nu mi-a răspuns. Tabloul pe care şi-l imagina îi apăruse 
deja în faţa ochilor. 

— 1 se pot da multe denumiri, zise el. Eu i-aş spune 
„Drumul Sorilor”. Cu multă vreme în urmă, în toamna lui 
'97, s-au întâmplat lucruri foarte ciudate. Pe atunci am 
văzut pentru prima oară femeia. Aveam o barcă pe lacul 
Lindeman, numită „Peterborough”. Veneam de la 
Trecătoarea Chilcoot cu două mii de scrisori de la Dawson, 
căci eram curier. Pe vremea aceea, toată lumea se repezea 
în Klondyke. Veneau mulţi pe potecă şi îşi făceau bărci din 
arborii doborâţi. Nu aveau timp la dispoziţie, urma să 
îngheţe totul, zăpada plutea în aer, căzuse şi pe pământ, şi 
peste lac. În fiecare zi era mai multă, iar gheaţa se întindea 
întruna. Peste câteva zile, cel mult şase, totul avea să 
îngheţe. Dawson se afla la şase sute de mile, deci foarte 
departe. Cu barca se mergea mai repede, aşa că toţi vroiau 
bărci. Fiecare zicea: „la-mă în barca ta, Charley, pentru 
două sute de dolari. Trei sute! Patru sute, Charley!” l-am 
refuzat, căci eu duceam scrisorile. 

A doua zi am ajuns la lacul Lindeman. Mersesem toată 
noaptea şi eram obosit. Am mâncat, apoi am dormit vreo 
trei ore pe mal. Când m-am trezit, se făcuse ora zece. 
Ningea, era viscol, dar vântul sufla avantajos pentru mine. 
O femeie stătea în zăpadă, lângă mine. Era o femeie albă, 
tânără şi frumoasă. Avea douăzeci, poate douăzeci şi cinci 
de ani. Mă privea ţintă, dar eu mă uitam la ea. Nuerao 
dansatoare de la vreun bar din oraş, am înţeles imediat 
asta. Femeia era foarte obosită. 

— Tu eşti Sitka Charley? Mă întrebă ea. 

M-am ridicat şi mi-am strâns păturile, să nu intre zăpada 
printre ele, dar nu i-am răspuns. 

— Vreau să ajung la Dawson. Am nevoie de barcă ta. Cât 
vrei?, Nu vroiam să iau pe nimeni în barca mea, dar mi-mi 
plăcea să zic nu. De aceea, i-am cerut o mie de dolari. Am 
glumit, convins că femeia nu va veni cu mine. Ea m-a privit 


fix, apoi mi-a zis: „Când pleci?”. I-am răspuns că imediat. 
Atunci a zis că îi convine şi îmi va da mia de dolari. 

Ce puteam face? Nu vroiam pe nimeni în barcă, dar îmi 
dădusem cuvântul. Căzusem în capcană. Poate că glumea. I- 
am zis: „Să văd mia de dolari.” Femeia cea tânără, care 
venise singură până acolo, a scos nişte bancnote şi mi le-a 
pus în mână. M-am uitat la bani. M-am uitat la ea. Ce 
puteam zice? „Barca mea e prea încărcată. Nu e loc pentru 
bagaje” i-am spus. A râs. Mi-a spus că nu avea decât un 
pacheţel. Conţinea două blănuri şi alte lucruri femeieşti. L- 
am ridicat. Dacă avea treizeci şi cinci de livre. M-am mirat. 
M-a luat de mână şi mi-a zis să plecăm. Aşa am văzut-o 
prima oară pe femeie. Vântul era bun. Am ridicat pânza. 

Barca mergea foarte repede. Parcă era o pasăre ce zbura 
peste valuri. Femeii îi era teamă. Am întrebat-o: „De ce 
mergi în Klondyke dacă ţi-e frică?” A râs. Pe lângă teamă 
era şi foarte obosită. Am îndreptat barca spre repezişurile 
de la lacul Bennett. Apele erau foarte agitate, iar femeia 
plângea de frică. Am traversat lacul Bennett. Ningea, 
viscolea, era gheaţă, dar femeia, foarte obosită, adormi. 

Seară am făcut tabără la Windy Arm. Ea s-a aşezat lângă 
foc şi a mâncat supă. Am privit-o. Era frumoasă. 

Şi-a aranjat părul. Era lung, castaniu, dar părea auriu în 
lumina focului. Ochii îi erau mari şi căprui, uneori calzi ca o 
lumânare după o perdea, alteori strălucitori ca un sloi de 
gheaţă sub razele soarelui. Când zâmbea, cum să zic? Când 
zâmbea, orice alb ar fi vrut s-o sărute. Nu muncise din greu 
niciodată, căci mâinile îi erau fine ca ale unui copil. 

Toţi muşchii ei erau moi şi rotunzi, că ai unui copil. Era 
micuță de înălţime, dar plăcută privirii. De ce se ducea în 
Klondyke, singură, cu atâţia bani? Nu ştiam. Am întrebat-o 
a doua zi. „Nu e treaba ta, Sitka Charley”, mi-a zis ea 
râzând. În ziua următoare, am întrebat-o cum o cheamă. 
Mi-a zis că Mary Jones, dar n-am crezut-o. 

Era foarte frig în barcă, de aceea, uneori, nu se simţea 
bine. Altădată, când se simţea bine, cânta. Glasul îi era ca 


un clopoțel de argint. Când cânta, mă simţeam mai puternic 
şi trăgeam tare la rame. Râdea şi îmi zicea: „Crezi că vom 
ajunge la Dawson înainte de îngheţul cel mare, Sitka 
Charles?” Uneori stătea în barcă şi se gândea, privind în 
zare. Nu-l vedea pe Sitka Charles, nici gheaţa, nici zăpada. 
Era departe de toate astea. Deseori se întâmpla aşa ceva, 
iar chipul ei devenea neplăcut. Părea furioasă, de parcă ar 
fi vrut să ucidă pe cineva. 

Înainte cu o zi de a ajunge la Dawson a fost o vreme foarte 
urâtă. Gheaţă pe maluri, vârtejuri de apă, sloiuri pe fluviu. 
Nu mai puteam vâsli. Barca se prinsese în sloiuri. Nu 
puteam nici să ajung pe mal. În tot acel timp, am coborât pe 
Yukon, prinşi de gheţuri. În noaptea aceea, gheaţa făcu un 
zgomot puternic, barca se opri. „Să mergem pe uscat”, mi-a 
zis femeia. „Nu, să aşteptăm”, i-am răspuns. Treptat, totul a 
pornit iar la vale. Era multă zăpadă, nu vedeam nimic. 

La unsprezece noaptea s-a oprit totul. După o oră, am 
pornit iar la drum. 

La ora trei, am fost nevoiţi să ne oprim. Barca s-a spart ca 
o coajă de ou. Fiind prinsă de gheţuri, nu s-a putut 
scufunda. Auzeam câinii lătrând. Aşteptam, dormeam. 
Treptat, s-a făcut ziuă. Nu mai ningea. Ne aflam în 
apropiere de Dawson. Barca spartă s-a oprit chiar în 
dreptul oraşului. Sitka Charley venise, cu două mii de 
scrisori, cu ultima apă. 

Femeia a închiriat o cabană pe o colină şi, timp de o 
săptămână, nu am văzut-o. Apoi, într-o zi, a venit la mine. 
„Charley, nu vrei să lucrezi pentru mine?” mi-a zis ea. 
„Conduci câinii, te ocupi de tabără şi călătoreşti cu mine.” I- 
am zis că luăm mulţi bani ducând scrisorile. Mi-a spus că-mi 
dă mai mult. Am zis că oamenii care caută aur câştigă patru 
sute cincizeci de dolari pe lună. Ea mi-a promis şapte sute 
cincizeci. Era un preţ bun, deci am început să lucrez pentru 
ea. Am cumpărat câini şi sănii. Am călătorit prin Klondyke, 
Bonanza şi Eldorado, pe Râul Indian până la Sulphur Creek 
şi la Dominion. Am mers la Gold Bottom şi Ioo Much Gold, 


apoi ne-am întors la Dawson. În tot acest timp, ea căuta 
ceva, dar nu ştiam ce. Asta mă frământa întruna. „Ce 
cauţi?” am întrebat-o. A râs şi mi-a spus: „Nu e treaba ta, 
Charley.” De atunci, n-am mai întrebat-o nimic. 

Avea un pistol mic, pe care-l ţinea la centură. Câteodată, în 
timpul călătoriei, trăgea cu el. Am râs de ea şi m-a întrebat 
de ce. „Fiindcă nu poţi face nimic cu asemenea pistol. E 
prea mic. E o jucărie pentru copii”, i-am răspuns. Când ne- 
am întors la Dawson, mi-a cerut să-i cumpăr un pistol bun. 
I-am luat un Colt 44. Era greu, dar îl ţinea mereu la 
centură. 

La Dawson a venit un bărbat. Nu ştiam de unde. Ştiam 
doar că era un novice. Mâinile îi erau fine ca ale unei femei. 
Nu muncise niciodată. Avea trupul moale. Mai întâi m-am 
gândit că era soţul ei, dar era prea tânăr. Avea vreo 
douăzeci de ani, ochii albaştri, părul blond, o mustăcioară 
blondă. II chema John Jones. Poate că era fratele ei. Nu 
ştiam, dar nu vroiam să aflu. Doar că nu credeam că acela 
era numele lui adevărat. Unii îi spuneau domnul Girvan. Şi 
ei i se zicea domnişoara Girvan. Nici astea nu cred că erau 
numele lor adevărate. 

Într-o noapte, pe când dormeam la Dawson, mă trezeşte el 
şi îmi spune: „Pregăteşte câinii. Plecăm.” Nu pun niciodată 
întrebări. Am pregătit sania şi am plecat. Am coborât pe 
Yukon. Era noapte, în luna noiembrie, 65 de grade sub zero. 
Ei erau delicaţi, iar gerul îi muşca rău. Erau obosiţi. Se 
plângeau. Ceva mai departe, le-am zis că ar fi fost bine să 
ne fi oprit şi să fi făcut focul. Dar ei au spus să ne continuăm 
drumul. Trei zile am mers astfel, ei vroind să nu ne oprim. 
După aceea nici nu le-am mai zis să facem focul. Aşa au 
trecut şi alte zile. Nu s-au obişnuit cu gerul. Nu mai puteau 
de durere. Nu purtau mocasini şi picioarele lor sufereau 
rău. Şchiopătau şi, se clătinau de parcă ar fi fost beţi. 
Gemeau, dar ziceau întruna: „înainte, înainte. Să mergem 
mai departe.” Umblau ca nebunii, fără să se oprească. De 
ce? Nu ştiu. După ce? Nu ştiu. Nu căutau aur. Cheltuiau 


mulţi bani. Dar eu nu puneam întrebări. Mergeam mai 
departe cu ei fiindcă eram voinic şi mă plăteau tare bine. 
Am ajuns la Circle City. Ceea ce căutau ei nu era acolo. 
Credeam că aveam să ne odihnim, atât noi, cât şi câinii. Nu 
ne-am odihnit nici. Măcar o zi. „Să mergem!” i-a zis femeia 
bărbatului. Şi am plecat mai departe. Am lăsat în urmă 
Yukonul, am traversat munţii spre vest şi ne-am îndreptat 
spre '[ara lui lanana. 

Era acolo un nou zăcământ de aur, dar ei nu căutau aşa 
ceva. Am pornit înapoi, spre Circle City. Era o etapă foarte 
grea. Decembrie aproape că se sfârşise. Zilele erau scurte, 
gerul greu de suportat. Dimineaţa, termometrul arăta 75 
de grade sub zero. „Mai bine să nu călătorim azi, altfel 
gerul ne va pătrunde în plămâni. Vom tuşi rău, iar la 
primăvară facem pneumonie.” Dar erau amândoi ageamii. 
N-au înţeles şi au vrut să meargă mai departe. Erau morţi 
de oboseală, dar ziceau mereu: „Să ne continuăm drumul!” 

Aşa am făcut. Gerul le-a muşcat plămânii. Au început să 
tuşească. Tuşeau până ce le dădeau lacrimile. Când 
prăjeam carnea, trebuiau să plece de lângă foc şi să 
tuşească în altă parte o jumătate de oră. Obrajii, îngheţaţi, 
li se învineţiseră şi îi dureau. Bărbatului îi degeraseră 
degetele de la o mână. Avea mari probleme cu degetul 
mare, pe care îl freca mereu, ca să-şi pună sângele în 
mişcare. 

Am ajuns şchiopătând la Circle City. Chiar şi eu eram 
epuizat. Era în ajun de Crăciun. Am dansat, am băut. Mă 
simţeam bine, căci a doua zi era Crăciunul şi aveam să ne 
odihnim. N-a fost aşa. Pe la cinci dimineaţa, în ziua de 
Crăciun, am dormit şi eu două ore. Bărbatul a venit la mine. 
„Trezeşte-te, Charley. Înhamă câinii. Plecăm”, mi-a zis. N- 
am pus întrebări. Îmi dădeau şapte sute cincizeci de dolari 
pe lună. Erau stăpânii mei, eu omul lor. Dacă ar fi zis: „Vino, 
Charley, plecăm în iad”, aş fi înhămat câinii, aş fi pocnit din 
bici şi aş fi plecat acolo. Am pregătit sania şi am coborât pe 


Yukon. Unde ne duceam? Nu spuneau. Ziceau doar: 
„înainte, trebuie să mergem drept înainte.” 

Erau foarte obosiţi. Făcuseră sute de mile, dar nu 
învăţaseră regulile drumului. Tuşeau din ce în ce mai rău, 
dar nu se opreau din mers. Nu lăsau nici câinii să se 
odihnească. Mereu cumpărau câini odihniţi.; 

La fiecare tabără, fiecare post, în fiecare sat indian lăsau 
câinii obosiţi şi luau alţii, odihniţi. Aveau mulţi bani, foarte 
mulţi, pe care îi cheltuiau fără părere de rău. Uneori mă 
întrebam dacă nu cumva erau nebuni! Ce îi împingea 
mereu înainte? Ce încercau să găsească? Nu aur. Nu săpau 
pământul după aşa ceva. M-am gândit că umblau după 
cineva. Dar după cine? Păreau că nişte lupi în căutarea 
prăzii. Dar erau nişte lupi ciudaţi, delicaţi, care nu 
cunoşteau tainele pădurii. Se plângeau noaptea în somn, 
gemeau din pricina degerăturilor şi a oboselii. Şi ziua la fel, 
în vreme ce se clătinau mergând pe drum. Ciudaţi lupi! 

Am trecut de Fort Yukon, de Fort Hamilton şi de Minook. 
Zilele erau foarte scurte. Se făcea lumină la nouă, iar 
noaptea se lăsa pe la trei după-amiază. Era ger. Mă 
simţeam obosit. Aveam să mergem mereu aşa, fără oprire? 
Nu ştiam. Mă uitam mereu în zare, să văd ce căutau ei. 
Puţini oameni umblau pe asemenea vreme. Uneori 
străbăteam o sută de mile şi nu dădeam de nici un semn de 
viaţă. O tăcerea adâncă stăpânea întinderea pustie de 
zăpadă. Când ningea, păream nişte fantome rătăcitoare. 
Când cerul era senin, în miezul zilei, vedeam soarele, peste 
colinele din sud. Soarele dansa în văzduhul plin de pulbere 
de omăt şi razele lui luminau bolta. 

Eu sunt un bărbat puternic. M-am născut pe drum şi mi- 
am petrecut întreaga viaţă călătorind. Totuşi, lupii aceia m- 
au obosit. Eram slab ca un motan flămând. Seara mă 
bucuram că ajungeam până în culcuş. Dimineaţa mă 
simţeam istovit. Cu toate astea, mergeam mereu, prin 
întuneric, înainte de a se face ziuă sau după apusul 
soarelui. Dar cei doi lupi? Dacă eu păream o pisică 


flămândă, ei erau nişte pisoi morţi. Ochii li se adânciseră în 
orbite şi, deseori, le străluceau din pricina febrei. Obrajii le 
erau supţi, vineţi, degeraţi. Uneori, femeia spunea 
dimineaţa: „Nu mă pot ridica, nu mă pot mişca. Lăsaţi-mă 
să mor aici.” Bărbatul, stând în picioare lângă ea, îi zicea: 
„Hai, să mergem!” Când el nu se putea ridica, era rândul ei 
să-l îndemne: „Hai, la drum!” Aşa că mergeau mereu, drept 
înainte, fără odihnă. Uneori, la posturile comerciale, cei doi 
primeau scrisori. Nu le cunosc conţinutul. Ei mergeau însă 
pe o urmă ce le era transmisă prin acele scrisori. 

Odată, un indian le-a dat o scrisoare. I-am vorbit între 
patru ochi. Mi-a zis că un bărbat chior îi dăduse scrisoarea, 
unul care călătorea repede, coborând pe Yukon. Era tot ce 
ştia, dar am înţeles că lupii îl căutau pe cel fără un ochi. 

Venise luna februarie. Călătorisem o mie cinci sute de 
mile. Ne apropiam de Marea Behring, când se stârni o 
furtună cu fulgere. Mergeam foarte greu. Am ajuns la 
Anvig. Cred că aşteptau o scrisoare acolo, căci erau foarte 
agitaţi şi mă îndemnau: „Hai, grăbeşte-te, să mergem drept 
înainte!” Dar eu le-am spus că trebuiau cumpărate provizii. 
Ei au răspuns că trebuia să mergem repede, cu bagaje cât 
mai puţine. Aveam să ne aprovizionăm la cabana lui Charley 
Mc Leon. Atunci am înţeles că aveau să o ia prin 
trecătoarea de la Stânca Neagră, căci dincolo de aceea 
locuia Charley Mc Leon. 

Înainte de a pleca, am stat de vorbă cu un preot din Anvig. 
Da, un bărbat chior trecuse pe acolo. Se grăbea. Ştiam că 
era cel pe care-l căutau. Am plecat din Anvig doar cu câteva 
provizii. Am călătorit repede. Cumpărasem trei câini 
odihniţi la Anvig, de aceea mergeam cu iuţeală. Bărbatul şi 
femeia parcă înnebuniseră. Dimineaţa porneam la drum 
foarte devreme, iar seara ne opream foarte târziu. Mă 
uitam uneori la ei, cu teama că trag să moară, dar nu 
mureau. Însă mergeau fără să se oprească. Când tuşeau 
rău de tot, se ţineau cu mâinile de piept, se culcau 
încovoiaţi în zăpadă şi tuşeau astfel. Nu puteau nici să 


meargă, nici să vorbească. Tuşeau cam zece minute sau 
chiar o jumătate de oră, apoi se ridicau şi porneau la drum. 

Eu eram epuizat. Mă gândeam că şapte sute cincizeci de 
dolari erau puţini pentru munca pe care o făceam. Am 
pornit prin trecătoare. Zăpada era proaspătă. Lupii se uitau 
la pistă şi ziceau: „Să ne grăbim!” Mereu ziceau: „Repede, 
mai repede!” Câinii de-abia îşi trăgeau sufletul. Nu aveam 
provizii, le dădeam foarte puţină mâncare. Erau tare slabi. 
Femeii i se făcuse milă de ei. Deseori, îi dădeau lacrimile din 
pricina lor. Dar ceva o împingea mereu înainte, n-o lăsa să 
se odihnească, nici să se îngrijească de câini. 

L-am ajuns pe bărbatul cu un singur ochi. Zăcea în 
zăpadă, lângă pistă, cu un picior rupt. Din cauza piciorului, 
nu-şi putuse face nici cortul ca lumea. Rămăsese culcat 
între pături timp de trei zile şi reuşise să ţină focul aprins. 
Când l-am găsit, înjur?; Ăi de tot. Eram mulţumit. Găsiseră 
ceea ce căutaseră., /eam să ne odihnim, în sfârşit. 

Dar femeia a zis: „Să p'ecăm, repede!” Am rămas uimit. 
Chiorul a zis: „Nu vă ocupați de mine. Lăsaţi-mi nişte 
provizii. Veţi găsi hrană mâine, la cabana lui Mc Leon. 
Trimiteţi-l pe el după mine, iar voi continuaţi-vă drumul.” 
lată un alt lup, unul bătrân, care nu are alt gând dec, it să 
meargă înainte. I-am dat proviziile noastre, foarte puţine, i- 
am tăiat lemne de foc, i-am luat cei mai buni câini şi am 
plecat. L-am lăsat în zăpadă pe chior, unde a şi murit, căci 
Mc Leon nu s-a dus să-l caute. Nu ştiu cine era bărbatul 
acela şi cum ajunsese acolo. Cred că fusese bine plătit, ca şi 
mine, de către stăpânii mei, ca să lucreze pentru ei. 

În ziua aceea şi în noaptea ce a urmat nu am mâncat 
nimic. În ziua următoare am mers repede. Eram slăbiţi din 
pricina foamei. Am ajuns la Stânca Neagră, înaltă de cinci 
sute de picioare. Era sfârşitul zilei şi nu puteam găsi cabana 
lui Mc Leon. Ne-am culcat flămânzi. Dis-de-dimineaţă, am 
început să o căutăm. N-am găsit nimic. Ciudat, pentru că 
toată lumea ştia că-Mc Leon locuia într-o cabană de lângă 


Stânca Neagră. Ne găseam lângă coastă. Vântul sufla 
puternic, zăpada era abundentă. 

Peste tot, viscolul troienise omătul. Curând, am descoperit 
pereţii cabanei. Am săpat în zăpadă, ca să ajung la uşa ei. 
Am intrat. Mc Leon murise, poate de două sau de trei 
săptămâni. Se îmbolnăvise, nu putuse să plece din cabană, 
iar zăpada şi viscolul îl acoperiseră. Îşi mâncase proviziile, 
apoi murise. l-am căutat ascunzătoarea, dar nu mai avea 
nimic de mâncare acolo. 

„Să mergem!” a zis femeia. Ochii îi erau stinşi. Îşi ţinea 
mâna pe inimă, ca şi cum le-ar fi fost rău. Se clătina pe 
picioare. „Da, să mergem!” a zis bărbatul. Glasul îi era 
răguşit ca al unui corb. Foamea îl sleise. 

Am zis şi eu: „Să mergem!” Acest gând, care mă bi-ciuise 
pe parcursul celor o mie cinci sute de mile, mă stăpânea pe 
de-a-ntregul. Cred că mă smintisem şi eu. În plus, trebuia 
să plecăm de acolo, fiindcă nu mai aveam provizii. Am 
pornit la drum, fără să ne gândim la soarta chiorului rămas 
în zăpadă. 

Nu se circulă iarna prin trecătoarea cea mare. Uneori, 
timp de două sau trei luni, nu trece nimeni pe acolo. Zăpada 
acoperise pista. Nu se vedea nici o urmă. Vântul suflă. A 
nins întreaga zi. Am mers încontinuu, deşi ne dureau burţile 
de foame. Trupurile ne slăbeau la fiecare pas. Femeia a 
început să cadă, apoi bărbatul. Eu nu mă prăbuşeam, dar 
picioarele îmi deveniseră grele, mă clătinam şi mă 
împiedicam deseori. 

În acea noapte, ultima din februarie, am ucis trei ptar- 
migani cu pistolul femeii. Asta ne-a mai dat puteri. Dar 
câinii nu aveau nimic de mâncare. Au încercat să-şi roadă 
hamurile din piele. A trebuit să-i bat cu băţul şi să agăâţ 
hamurile într-un copac. Au urlat întreaga noapte şi s-au 
bătut sub arbore. Dar nu i-am băgat în seamă. Dormeam 
foarte adânc. Dimineaţa, când ne-am trezit, parcă ne-arri 
sculat din morminte. Am pornit la drum. 


În acea dimineaţă, din prima zi de martie, am văzut urma 
pe care o căutau lupii. Era ger, cerul se arăta senin, soarele 
strălucea. Pe boltă se vedeau mai multe discuri luminoase. 
Văzduhul era plin dccristale fine de gheaţă. Nu mai ningea 
pe pistă. Am văzut urmele proaspete ale unor câini şi ale 
unei sânii. Un bărbat mergea cu acel atelaj. După urmele 
lăsate, am priceput că nu era puternic. Nici el nu avea 
destulă mâncare. Au văzut şi lupii dârele din zăpadă şi au 
început să se agite. „Să ne grăbim, Charley! Mai repede!” 

Ne-am grăbit, dar foarte anevoie. Bărbatul şi femeia se 
prăbuşeau la fiecare pas. Când încercau să se urce în sanie, 
câinii, flămânzi, cădeau în zăpadă. De altfel, era un ger 
cumplit, aşa că, dacă ar fi stat în sanie ar fi îngheţat de tot. 

Când eşti sleit de puteri, îngheţi foarte uşor. Când femeia 
cădea, bărbatul o ajuta să se ridice. Alteori, ea îl sprijinea 
pe el. Apoi cădeau amândoi şi trebuia să îi ridic eu, altfel ar 
fi pierit în omăt. Era o muncă peste puterile mele. Mă 
simţeam sleit. Trebuia să conduc câinii, să mă lupt cu 
bărbatul şi cu femeia ca să-i ridic. Încet, încet, am început 
să cad şi eu în zăpadă. Nu era nimeni care să-mi vină în 
ajutor. Am fost obligat să mă ridic singur. Apoi i-am sprijinit 
pe ei. Aveam grijă şi de câini. 

În noaptea aceea, am ucis un ptarmigan. Eram tare 
flămânzi. Bărbatul mi-a zis: „Când plecăm mâine, Charley?” 
Avea glasul unei fantome. Am zis: „întotdeauna am pornit la 
cinci dimineaţa.” - “Mâine vom pleca la trei” a spus el. Am 
râs cu amărăciune şi i-am zis: „Atunci, eşti un om mort.” El 
a răspuns: „Mâine la trei.” 

Am pornit la trei dimineaţa. Eram omul lor. Dacă ei aşa 
vroiau, eu îi ascultam. Era senin. Gerul se dovedea cumplit. 
Când se făcu ziuă, puteam vedea până departe. Nu ne 
auzeam decât bătăile inimilor. În tăcerea aceea, doar ele se 
auzeau. Eram nişte somnambuli. Rătăceam, caprin vis, până 
ce ne prăbuşeam. Atunci ştiam că trebuia să ne ridicăm. 
Vedeam iar pistă, ne auzeam iar inimile bătând. Uneori, 
mergând astfel, ca în vis, aveam nişte gânduri ciudate. De 


ce trăieşte aşa Sitka Charley? De ce trudeşte astfel şi e 
flămând? De ce îndură suferinţa aceea? Pentru doar şapte 
sute cincizeci de dolari pe lună! Acest răspuns mi se părea 
o nebunie. Dar era adevărat. De atunci, nu mi-au mai plăcut 
banii. Din ziua aceea am devenit înţelept. Mi se luminase 
mintea. Am înţeles că omul nu trebuie să trăiască pentru 
bani, ci pentru fericirea pe care nimeni nu o poate dărui, 
vinde sau cumpăra şi care face mai mult decât tot aurul din 
lume. 

În dimineaţa aceea, am ajuns în locul unde necunoscutul 
îşi făcuse ultima tabără. Fusese una amărâtă, a unui om 
înfometat şi sleit de puteri. Pe zăpadă rămăseseră resturi 
de pânză şi de pături. Ştiam ce se întâmplase. Câinii lui îşi 
mâncaseră hamurile, iar el făcuse şleauri şi curele din 
pături. Bărbatul şi femeia se uitară la toate acelea şi am 
simţit cum m-a străbătut un fior pe şira spinării. Ochii le 
erau înfundaţi în orbite, din pricina oboselii şi a foametei, 
dar le străluceau precum focul. Chipurile lor erau ca ale 
morţilor. Obrajii, degeraţi, li se învineţiseră. 

„Să plecăm!” zise bărbatul. Dar femeia tuşeşte şi se 
prăbuşeşte în zăpadă. Era o tuse seacă, ieşită din plămânii 
muşcaţi de ger. Tuşi mult. Apoi, ca un beţiv care iese, 
clătinându-se, dintr-un şanţ, se ridică în picioare. Lacrimile 
îi îngheţaseră pe obraji. Abia reuşi să spună: „Să mergem!” 

Am continuat să ne mişcăm, ca prin vis, în tăcerea adâncă. 
Nu mai simţeam durerea atunci când ne prăbuşeam. 
Vedeam zăpada şi munţii şi urmele proaspete ale bărbatului 
dinaintea noastră. 

Am ajuns într-un loc de unde se putea vedea până departe. 
Au zărit ceea ce căutau. La distanţă de o milă, se vedeau 
nişte puncte negre pe zăpadă. Punctele acelea se mişcau. 
Eu aveam privirea înceţoşată de ger şi nu vedeam nimic 
clar. Până la urmă l-am distins pe bărbat, cu câinii şi cu 
sania lui. Şi lupii îl văzuseră. Nu mai puteau vorbi. Abia 
reuşiră să pronunţe: „Să mergem! Să ne grăbim!” 


Cădeau, dar nu se opreau. Cât despre omul dinaintea 
noastră, curelele făcute din pături se rupeau des şi trebuia 
să se oprească şi să le repare. Hamurile noastre erau bune, 
dar trebuise să le atârn în copac în fiecare noapte. Pe la 
unsprezece, omul acela se găsea la o jumătate de milă de 
noi. La ora unu, se afla la un sfert de milă. Era foarte slăbit. 
L-am văzut căzând în zăpadă de multe ori. Unul dintre 
câinii săi nu mai putea merge. Îi tăie hamul şi îl lăsă să 
plece. Dar nu-l ucise. Eu l-am omorât cu o lovitură de topor, 
când am trecut pe lângă el. Aşa făceam şi cu câinii mei când 
nu mai puteau merge. 

Acum ne despărţeau doar trei sute de iarzi. Mergeam 
foarte încet. Străbăteam o milă în două sau trei ore. 
Cădeam mereu. Când ne ridicăm, ne clătinam şi ne 
prăbuşeam iar. De fiecare dată trebuia să-i ajut pe bărbat şi 
pe femeie. Uneori, se ridicau în genunchi, apoi cădeau din 
nou. Aşa se întâmpla de patru sau de cinci ori până ce se 
puneau pe picioare. Dar se prăbuşeau mereu înainte. De 
fiecare dată, mai câştigau astfel puţin teren. 

Uneori mergeau în patru labe, ca animalele din pădure. 
Ne mişcăm cu viteza melcilor care trag să moară. Totuşi, ne 
apropiam de bărbatul dinaintea noastră. Fiindcă şi el se 
împiedica mereu, cădea în zăpadă, iar Sitka Charley nu-l 
ajuta. lată-l la două sute de iarzi, apoi la o sută. 

Îmi venea să râd de toate lucrurile acelea caraghioase. 
Nişte oameni aproape morţi, cu nişte câini parcă lipsiţi de 
viaţă, se întreceau între ei. Era ca într-un vis urât, în care 
vrei să alergi repede ca să scapi cu viaţă şi în care de-abia 
te mişti. Bărbatul de lângă mine era nebun, ca şi femeia. 
Toţi erau nebuni şi îmi venea să râd de ei. 

Străinul din faţa noastră îşi lăsă câinii în urmă şi porni 
singur prin zăpadă. După multă vreme, am ajuns lângă 
câini. Stăteau culcaţi în omăt, lipsiţi de puteri. Hamurile din 
pături şi din pânză zăceau în zăpadă, iar sania în urma lor. 
Schelălăiau şi plângeau că nişte copii flămânzi. 


Ne-am lăsat şi noi câinii acolo şi am plecat singuri, printre 
troiene. Bărbatul şi femeia nu mai au putere deloc. Totuşi, 
deşi murmură, gem şi se plâng, nu se opresc. Eu, la fel. Nu 
am decât un gând: să-l prind pe străin. După aceea. 

— Mă puteam odihni. Doar atunci... Mi se părea că, dacă 
m-aş fi culcat, aş fi dormit o mie de ani, într-atât mă 
simţeam de slăbit. 

Străinul era la cincizeci de iarzi, singur prin zăpadă. 
Cădea, se târa, se ridica, se împiedica, se prăbuşea, se târa 
iar. Era ca un animal grav rănit, care încearcă să scape de 
vânători. Treptat, porni în patru labe, căci nu se mai ţinea 
pe picioare. 

Nici bărbatul, nici femeia nu se mai ţineau pe picioare. Se 
târau şi ei în patru labe. Doar eu mergeam pe picioarele 
mele. Uneori' cădeam, dar mă ridicam repede. 

Era ciudat. Peste întinderea albă şi liniştea desăvârşită, 
bărbatul şi femeia se târau după străin. De fiecare parte a 
soarelui mai erau trei sori pe cer. Cristale fine de gheaţă, ca 
nişte cioburi de diamant, pluteau în văzduh. Femeia fu 
cuprinsă de un acces de tuse şi rămase multă vreme pe loc, 
până ce îi trecu. Apoi a început iar să se târască. Bărbatul 
se uita înaintea lui, abia putând să-şi deschidă ochii, ca şi 
cum ar fi fost răpus de bătrâneţe. Necunoscutul privea în 
urma lui, peste umăr. Sitka Charley mergea în picioare, 
cădea, se ridica iar. 

După o vreme, străinul nu se mai târî. Se ridică încet în 
picioare, clătinându-se. Îşi scoate o mănuşă, apoi pistolul. 
Trupul i se clătina înainte şi înapoi. Chipul îi era învineţit de 
ger. Era sleit de puteri. Ochii îi stăteau cufundaţi în orbite, 
buzele îi erau plesnite. 

Bărbatul şi femeia s-au ridicat şi ei. Foarte încet, s-au dus 
către cel urmărit. Pretutindeni era doar zăpadă şi tăcere. 
Pe cer se aflau trei sori. Văzduhul strălucea din pricina 
pulberii de diamant. 

Aşa i-am văzut eu pe lupi ajungând la prada lor. Nu s-a 
auzit nici un cuvânt. Străinul a gemut. Era complet epuizat. 


Trupul i se clătina, umerii îi erau lăsaţi, genunchii îndoiţi, 
picioarele îndepărtate, ca să nu cadă. Bărbatul şi femeia s- 
au oprit la vreo cincizeci de picioare de el. Şi ei stăteau cu 
picioarele depărtate, ca să nu cadă, iar trupurile li se 
clătinau. Străinul era lipsit de vlagă. Braţul îi tremura. 
Trase asupra bărbatului, dar glonţul nimeri în zăpadă. 
Bărbatul nu putea să îşi scoată mănugşa. Străinul trase iar, 
dar în aer. Atunci bărbatul îşi smulse mănuşa cu dinţii. 
Mâna îi era îngheţată. Nu putea ţine pistolul, care îi căzu în 
zăpadă. 

M-am uitat la femeie. Şi-a scos mănuşa. Folosind Coltul, 
trase de trei ori, repede. Necunoscutul se prăbuşi în 
zăpadă. 

Nici nu se uitară la mort, ci ziseră: „Să mergem!” Am 
plecat. Acum, că găsiseră ceea ce căutaseră, păreau morţi. 
Din ei ieşise şi ultima scânteie de viaţă. Nu se mai ţineau pe 
picioare. Nu mai vroiau să se târască, ci doar să închidă 
ochii şi să doarmă. Am văzut, nu departe, un loc pentru 
tabără. l-am lovit cu piciorul. l-am biciuit. Doar aşa, 
plângându-se, s-au târât până acolo. Am făcut foc, pentru ca 
să nu moară îngheţaţi. M-am dus după sanie. Am ucis câinii 
necunoscutului ca să avem hrană şi să nu murim. l-am 
băgat în pături pe stăpânii mei. Au adormit. 


Din când în când îi trezeam, să le dau de mâncare. Nu se 
trezeau, dar mâncau. Femeia dormi o jumătate de zi. Se 
trezi, apoi adormi iar. Bărbatul dormi două zile, se trezi, se 
culcă din nou. După aceea am coborât către coastă, la Saint 
Michael. Când a dispărut gheaţa de pe Marea Behring, 
bărbatul şi femeia au luat un vapor, înainte de asta, mi-au 
dat şapte sute cincizeci de dolari pe lună şi o mie în plus. În 
anul acela, Sitka Charley a dăruit bani mulţi Misiunii Sfintei 
Cruci. 

— Dar de ce l-au omorât pe bărbatul acela? Am întrebat. 
Sitka Charley n-a răspuns nimic până ce nu şi-a aprins pipa. 
S-a uitat la gravura din „Gazeta Poliţiei” şi a clătinat din 
cap. A zis apoi, încet, în vreme ce se gândea: 

— M-am frământat mult cu asta, dar nu ştiu. Aşa s-a 
întâmplat. E ca atunci când te uiţi pe fereastră şi vezi un 
bărbat scriind. Ei au intrat şi au ieşit din viaţa mea. E o 
imagine aşa cum ţi-am descris, fără început, fără sfârşit. 

— Ai pictat asemenea tablouri în povestirea ta, i-am zis. 

— Da, făcu el, clătinând din cap, dar nu au nici început, 
nici sfârşit. 

— Ultimul tablou are sfârşit, am spus. 

— Ce sfârşit? 

— Era o bucată de viaţă. 

— Da, o bucată de viaţă... 

NEGORO LAŞUL. 

Urmărea de unsprezece zile drumul tribului său, care se 
retrăgea. Urmărirea fusese şi ea o retragere. Ştia bine că în 
spatele lui se găseau ruşii, de care se temeau şi care, 
mergând prin câmpiile mlăştinoase şi prin munţii abrupți, 
nu căutau altceva decât să-i extermine pe toţi ai săi. 

Călătorea fără multe bagaje. Noaptea se învelea cu o 
haină din piele de iepure. Avea o flintă şi câteva livre de 
somon uscat la soare. Acesta era tot bagajul său. S-ar fi 
mirat că un trib întreg, cu bărbaţi, femei, copii, bătrâni, să fi 
mers aşa de repede, dacă n-ar fi ştiut teroarea ce îi mâna 
astfel. 


Era pe vremea când Alaska le aparţinea ruşilor, pe la 
mijlocul secolului XIX, cândnegoro fugea în urma tribului 
său, pe care-l ajunse într-o seară de vară, lângă izvoarele 
râului Pee-Lat. Deşi era aproape miezul nopţii, era lumină 
ca ziua când străbătu tabăra indiană. Mulţi îl văzură. Toţi îl 
cunoşteau. Nu-l salutară însă decât puţini şi cu răceală. 

— Negoro laşul, îl strigase râzând o tânără. Sun-Ne, fata 
surorii lui, începu să râdă cu ea. Mânia îi roase inima. Nu 
lăsă să se vadă asta în vreme ce trecea printre focuri, până 
la un bivuac în care stătea un bătrân. O tânără îi frământa 
cu degetele îndemânatice muşchii obosiţi de la picioare. 
Bătrânul orb îşi ridică capul şi ascultă cu atenţie pârâitul 
unei creangi uscate sub piciorul lui Negoro. 

— Cine vine? Întrebă el cu glas tremurat. 

Chipul lui Negoro nu exprima nimic. Câteva minute 
rămase în picioare, aşteptând. Bătrânul îşi lăsă capul în 
piept. Tânăra, în genunchi, îi apăsa şi îi pişcă muşchii slăbiţi. 
Capul ei, aplecat, era ascuns în pletele-i bogate şi negre. 
Negoro se uită la trupul ei tânăr şi agil care avea mişcări de 
felină. Era suplu ca o ramură de sălcie şi plin de putere. Îl 
privi şi se simţi cuprins de o mare dorinţă, asemănătoare cu 
foamea. Zise: 

— Nu e adăpost pentru Negoro, care a plecat de mult şi s- 
a întors acum? 

Ea îl privi cu răceală. Bătrânul începu să râdă slab, cum 
fac bătrânii. 

— Oona, tu eşti femeia mea, zise Negoro mai tare, 
ameninţător. 

Ea se ridică imediat în picioare, cu iuţeala unei pisici 
sălbatice. Ochii îi străluceau, nările îi fremătau, precum cele 
ale unei căprioare. 

— Trebuia să fiu femeia ta, Negoro, dar tu eşti un laş. Faţa 
bătrânului Kinoos nu-şi leagă viaţa de un laş! 

Bărbatul făcu un gest, dar ea îi făcu semn să tacă atunci 
când el vru să vorbească. 


— Bătrânul Kinoos şi cu mine am ajuns printre voi venind 
dintr-un ţinut străin. Tribul tău ne-a primit fără să ne 
întrebe de unde venim sau de ce am venit. Ei credeau că 
bătrânul Kinoos îşi pierduse privirea din pricina vârstei 
sale. Aşa i-am lăsat să creadă. Bătrânul Kinoos este un 
viteaz, dar nu se laudă. Acum, după ce vei afla de la cei se 
trage orbirea, vei şti de ce faţa lui Kinoos nu poate creşte 
copiii unui laş ca tine, Negoro. 

Încă o dată, nu-l lăsă să vorbească. 

— Să ştii, Negoro, că, dacă ai pune cap la cap toate 
drumurile pe care le-ai făcut prin ţinutul ăsta, tot n-ai 
ajunge până în necunoscută Sitka, de pe nesfârşita mare 
sărată. Acolo sunt mulţi ruşi. Legea lor e dură. De pe Sitka 
a fugit bătrânul Kinoos, pe când era tânăr, luându-mă cu el. 
Eram doar un copil. M-a dus în braţe, îndreptându-ne către 
insulele din mijlocul mării. Nenorocirea lui fusese moartea 
mamei mele. Ca să o răzbune, a ucis un rus cu o suliță cei 
trecuse prin trup, intrând prin piept şi ieşind prin spate. 

Dar, oricât fugeam de departe şi oriunde ne duceam, 
dădeam doar de ruşii ticăloşi. Lui Kinoos nu-i era frică de ei, 
dar nu mai suporta să-i vadă. De aceea am fugit tot mai 
departe, peste mări, ani de zile, până ce am ajuns la Marea 
Ceţurilor. Ai auzit vorbindu-se de ea, Negoro, dar n-ai 
văzut-o niciodată. Trăiam printre oameni feluriţi. Eu 
creşteam. Kinoos îmbătrânea. Nu şi-a mai luat altă femeie. 
Nu mi-am luat nici eu bărbat. 

Astfel am ajuns la Pastolik, care se află acolo unde Yukonul 
se varsă în Marea Ceţurilor. Acolo am trăit multă vreme 
printre oamenii care îi urau pe ruşi. Dar, uneori,. Veneau 
nişii cu bărcile lor mari şi le cereau celor din Pastolik să le 
arate nenumăratele insule ale Yukonului cu multele sale 
guri. Cei pe care îi luau drept călăuze se reîntorceau 
rareori, de aceea oamenii se înfuriară şi pregătiră un plan 
de luptă. 

Când veni iar o barcă mare, bătrânul Kinoos a ieşit în faţă 
şi a spus că îi va călăuzi el. Era bătrân şi avea plete albe, 


dar era îndrăzneţ. Cu vicleşug, a condus vasul acolo unde 
marea are un curent ce trage orice către țărm şi unde 
valurile înspumate spală o stâncă uriaşă numită Romanoff. 
Marea a împins vasul spre uscat şi i-a sfărâmat pântecul. 
Atunci s-au ivit toţi cei din Pastolik, după cum plănuiseră, cu 
suliţele lor de război, săgețile şi puştile. Dar, înainte de asta, 
ruşii i-au scos ochii bătrânului Kinoos, ca să nu mai 
călăuzească vreodată pe cineva. Apoi s-au luptat cu cei din 
Pastolik în locul unde valurile sunt mereu înspumate. 

Şeful ruşilor era unul Ivan. El, cu mâna lui, i-a scos ochii 
lui Kinoos. Ivan a încercat să scape înot, cu cei doi oameni 
ai săi câre îi mai rămăseseră. A fugit spre nord, de-a lungul 
coastei. Kinoos era înţelept, dar nu mai putea... Vedea şi se 
dovedea neajutorat ca un copil. Aplecat departe de mare, 
urcând de-a lungul uriaşului Yukon, până la Nulato, iar eu 
am mers cu el. lată ce a făcut tatăl meu Kinoos, un bătrân. 
Dar tu, Negoro? 

Îi făcu iar semn să tacă. 

— Iată ce am văzut cu ochii mei, la Nulato, în faţa porţilor 
marelui fort, acum câteva zile. L-am văzut pe Ivan, rusul, 
cel care a scos ochii tatălui meu, cum te bătea, cu biciul lui 
de câini, ca pe un animal. Aşa am înţeles că eşti un laş. Dar, 
în aceeaşi noapte, nu te-am văzut printre ai tăi, când ei toţi, 
chiar şi copiii, au sărit asupra ruşilor şi i-au omorât pe toţi. 
A 


— Dar nu şi pe Ivan, zise Negoro liniştit. El ne urmăreşte. 
Cu el sunt o mulţime de ruşi, care au venit pe mare. 

Oona nu-şi ascunse surprinderea şi necazul pentru că Ivan 
nu fusese ucis. Continuă: 

— În ziua aceea am ştiut că eşti un laş. În timpul nopţii, 
când toţi se băteau, chiar şi băieţii, nu te-am văzut şi am 
înţeles că eşti de două ori laş. 

— Ai terminat? Ai terminat tot? Întrebă Negoro. 

Ea îi făcu semn din cap, mirată că mai rămăsese ceva de 
Zis. 


— Află că Negoro nu e un laş, zise el liniştit. Află că. Eram 
doar un băiat pe când am mers până acolo unde Yukonul se 
varsă în Marea Ceţurilor. Am ajuns până la Pastolik, ba 
chiar mai departe, spre nord, de-a lungul țărmului. Asta am 
făcut-o pe când eram un copil şi nu eram laş. Nici mai 
târziu, după ce am crescut, n-am fost aşa ceva. Tânăr fiind, 
călătoream singur, urcând de-a lungul Yukonului mai 
departe ca oricine, atât de departe că am întâlnit un alt 
popor cu chipul alb, care trăieşte într-un fort uriaş, vorbind 
o limbă diferită de a ruşilor. Am ucis marele urs în ţinutul lui 
Tanana, unde nimeni din tribul meu n-a ajuns vreodată. M- 
am bătut cu cei din triburile Naklukyet, Kaltag şi Stick, din 
teritoriile îndepărtate, eu, de unul singur. Aceste fapte nu 
sunt cunoscute de nimeni, eu le povestesc prima oară. Lasă 
tribul să spună ce ştie despre mine, despre ce m-a văzut 
făcând. Nu va spune că Negoro e un laş. Mândru, se opri, 
apoi aşteptă. 

— Lucrurile astea s-au întâmplat înainte de venirea mea 
aici, zise ea, şi nu le cunoşteam. Dar ştiu că te-am văzut 
biciuit şi noaptea nu te-am văzut luptânduc-te atunci când 
fortul ardea. În plus, ai tăi te strigă Negoro laşul. Acesta e 
acum numele tău! 

— Şi nu e frumos deloc, murmură bătrânul Kinoos. 

— Kinoos, tu nu înţelegi, zise Negoro cu blândeţe, dar te 
voi ajuta să pricepi. Află că eram la vânătoare de urşi cu 
Kamo-lah, fiul mamei mele. Kamo-Iah se bătea cu ursul 
uriaş. Nu avusesem carne de trei zile, dar Kamo-Tah nu 
avea nici braţul puternic, nici piciorul iute. 

Ursul uriaş l-a înfrânt, şi oasele i-au pârâit precum 
crengile uscate din pădure. Aşa l-am găsit, bolnav, zăcând 
pe pământ. Şi nu mai era carne şi nu puteam ucide nimic 
pentru ca el să mănânce. 

Atunci am zis: „Mă voi duce la Nulato şi voi găsi acolo 
mâncare şi oameni puternici, care să te ducă până în 
tabără.” Kamo-lah a răspuns: „Du-te la Nulato şi adu-mi 
hrană, dar nu spune nimănui ce mi s-a întâmplat. După ce 


voi mânca şi voi prinde puteri, voi ucide ursul. Apoi mă voi 
întoarce la Nulato plin de glorie şi nimeni nu va putea râde 
zicând că Kamo-Iah a fost învins de un urs.” 

Am urmat cele spuse de fratele meu. Am ajuns la Nulato. 
Ivan, rusul, m-a biciuit. Ştiam că nu mă puteam feluri. Eşti 
gata să înfăptuieşti lucruri de ispravă, ca bătrânul Kinoos? 

EI făcu din cap semn că da, apoi aşteptă. 

— Cum spuneai, ruşii ne urmăresc. Arată-le drumul, 
Negoro, cum a făcut bătrânul Kinoos, astfel încât să nu fie 
pregătiţi atunci când îi vom aştepta într-o trecătoare dintre 
stânci. Într-un loc unde pereţii sunt înalţi şi greu de urcat. Îi 
vom ucide pe toţi, chiar şi pe Ivan. În vreme ce vor urca pe 
stânci, pe când se vor afla la mijlocul drumului, oamenii 
noştri îi vor ataca, lovindu-i cu suliţele, săgețile şi puştile. 
Femeile şi copiii, de pe înălţimi, vor arunca stânci şi pietre. 
Va fi o zi mare. Vor pieri toţi ruşii. [ara va fi curățată de ei. 
Chiar şi Ivan va fi ucis, cel care i-a scos ochii tatălui meu, cel 
care te-a biciuit ca pe un câine. Ca un câine turbat va pieri, 
zdrobit de pietre. lar când lupta va începe, tu va trebui să 
pleci de acolo, Negoro, ca să nu fii ucis. 

— Ei, bine, vorbi el, Negoro le va arăta drumul. Apoi? 

— Voi fi femeia ta, a lui Negoro cel viteaz. Tu vei vâna 
pentru mine şi bătrânul Kinoos şi eu îţi voi prăji hrana şi îţi 
voi coase pieile şi blănurile şi îţi voi face mocasini cum 
obişnuiesc ai mei. Cum ţi-am spus, Negoro, voi fi femeia ta 
pentru totdeauna şi viaţa ta va fi veselă alături de mine. 
Fiecare zi va fi un cântec şi un râs şi vei vedea că Oona e 
altfel decât celelalte femei, Căci a călătorit mult şi a trăit în 
ţinuturi ciudate. Ştie ce să facă pentru a le place bărbaţilor. 
Când vei fi bătrân, încă te va face fericit. Iţi vei aminti cu 
plăcere de ea şi vei şti că a fost mereu pentru tine liniştea şi 
odihna şi o femeie mai presus de toate celelalte. 

— Bine, zise Negoro. 

Foamea pe care o avea pentru ea îi chinuia inima. Îşi 
întinse braţele spre ea ca un flămând către hrană. 


— După ce le vei arăta drumul, Negoro, spuse ea cu 
hotărâre, dar cu ochii strălucitori şi promiţători. 

Îl privea aşa cum nici o femeie nu o mai făcuse până 
atunci. 

— Bine, zise el, apoi se întoarse. Mă duc să vorbesc cu 
şefii, ca să ştie că plec să le arăt drumul ruşilor. 

— Negoro! Bărbatul meu... Bărbatul meu, şopti ea atât de 
stins că nici măcar bătrânul Kinoos nu o auzi, deşi avea 
urechile foarte fine, mai ales că era şi orb. 

Trei zile mai târziu, după ce, din viclenie, nu-şi ascunsese 
bine urmele, Negoro fu găsit ca un şobolan şi adus în faţa 
lui Ivan cel Groaznic, aşa cum îi spuneau oamenii săi. 
Negoro nu avea drept armă decât o suliță din os. Blana de 
iepure îi era strânsă pe trup. Deşi era cald, tremura de 
parcă ar fi avut febră. 

Scutură din cap ca să arate că nu înţelegea ce îi spunea 
Ivan. Prin gesturi, le zise că era obosit şi bolnav şi nu vroia 
decât să se aşeze ca să se odihnească. Îşi punea mâna pe 
burtă ca să le arate că era bolnav şi gemea tare. 

Dar Ivan avea cu el un bărbat din Pastolik. El vorbea limba 
lui Negoro. Întrebările ce i se puseră despre tribul său se 
dovediră numeroase şi zadarnice. Karduk, omul lui Ivan, îi 
zise: 

— Ivan a poruncit să fii biciuit până la moarte,. Dacă nu 
vorbeşti. Află, frate străin, că, dacă îţi spun că porunca lui 
Ivan e lege, sunt prietenul tău şi nu al lui. Eu am fost adus 
împotriva voinţei mele în ţinutul de lângă mare. Ţin mult să 
trăiesc, de aceea mă supun vrerii stăpânului meu, cum o vei 
face şi tu, frate străin, dacă eşti înţelept şi ţii la viaţa ta. 

— Nu, frate străin, zise Negoro, nu ştiu încotro a plecat 
tribul meu, căci eram bolnav. Ei au fugit aşa de repede că 
picioarele mi s-au înmuiat sub mine şi am rămas în urmă. 

Negoro aşteptă ca Ivan să discute cu Karduk. Apoi îl văzu 
pe rus că se întunecă la chip. Nişte bărbaţi începură să 
plesnească din bice. Se arătă înspăimântat şi strigă că era 
bolnav, că nu ştia nimic, că avea să spună tot ce cunoaşte. 


După ce vorbi, Ivan le dădu poruncă oamenilor săi să pună 
mâna pe el. Fu legat, ca să nu fugă. Deşi slăbit din pricina 
bolii, loviturile de bici îi dădură puteri noi, încât se zbătu cu 
forţe înzecite ca să scape. 

Karduk se apropie de el şi îi spuse că totul avea să fie bine 
după ce aveau să găsească tribul. El întrebă: „După aceea 
voi fi lăsat în pace, să mă odihnesc?” El întreba mereu 
acelaşi lucru. 

În timp ce se prefăcea bolnav şi, cu ochii stinşi, se uita 
înjur, observă câţi soldaţi avea cu el Ivan. Mulţumit, pricepu 
că rusul nu-l ţinuse minte de atunci de când îl bătuse 
înaintea porţilor fortului. 

Erau acolo vânători din Slavonia cu piele albă şi muşchi 
tari, finlandezi micuţii şi cu pieptul lat, ce aveau nasul plat şi 
chipul rotund, siberieni cu nasul acvilin, bărbaţi slabi cu 
ochi oblici, ce aveau în vene sânge tătar, mongol, dar şi slav. 
Toţi aceia erau nişte aventurieri sălbatici, nişte ucigaşi 
nemiloşi, ce veneau din ţări îndepărtate, de pe celălalt mal 
al Mării Behring, şi treceau prin foc şi sabie lumea cea nouă 
pe care o luaseră de curând în stăpânire, dornici să pună 
mâna pe bogăţiile ei. 

Negoro se uită la ei mulţumit, văzându-i, în mintea lui, 
zdrobiţi de pietrele din trecătoare. Îşi închipuia mereu 
trecătoarea aceea, chipul şi silueta lui Oona, îi auzea glasul, 
îi simţea căldura privirii. Nu uita însă nici o clipă să geamă 
şi să se clatine, să strige când îl biciuiau. Se temea, mai 
ales, de Karduk, fiindcă înţelesese că nu era un om în care 
să ai încredere, fiindcă avea privirea înşelătoare şi limba 
pricepută. Vorbea prea bine, îşi zise el, pentru un om 
cinstit. 

Merseră întreaga zi. În dimineaţa următoare, după ce 
Karduk îi puse câteva întrebări la porunca lui Ivan, el 
răspunse că nu credea să ajungă tribul în acea zi. Ivan nu 
avea mare încredere în el, căci fusese călăuzit odată de 
bătrânul Kinoos pe drumul ce ducea la apa înspumată unde 
îl aşteptaseră indienii. Astfel că, ajungând la o trecătoare, 


îşi opri oamenii, vreo patruzeci, apoi, prin mijlocirea lui 
Karduk, întrebă dacă defileul acela era liber. 

Negoro se uită repede la trecătoare, fără prea mare 
atenţie. Era o surpătură ce se desprinsese din peretele de 
stâncă. Acesta, acoperit de tufe şi de plante agăţătoare, ar 
fi putut ascunde mai multe triburi ca al lui Negoro. 

Clătină din cap şi zise: 

— Aici nu e nimeni. Drumul e deschis. Ivan vorbi iar cu 
Karduk şi acesta îi spuse: 

— Află, frate străin, că dacă nu sunt adevărate cuvintele 
tale şi dacă tribul ocupă trecătoarea şi îl atacă pe Ivan şi pe 
ai săi, tu vei muri imediat. 

— N-am greşit, răspunse Negoro. Drumul e liber. 

Ivan nu avea încredere în el. Trimise doi vânători slavoni 
înainte. Alţi doi, la porunca lui, se postară lângă Negoro. Îi 
puseră puştile în piept şi aşteptară. 

Aşteptau toţi. Negoro ştia că, dacă avea să zboare vreo 
săgeată sau să fie aruncată vreo suliță, el avea să piară 
imediat. Cei doi slavoni înaintau fără necazuri, făcându-se 
din ce în ce mai mici. Când ajunseră la capătul trecătorii, se 
urcară pe o stâncă şi făcură semn cu pălăriile că totul era 
bine. 

Puştile fură îndepărtate de pieptul lui Negoro. Ivan le 
porunci oamenilor săi să pornească prin trecătoare. Rusul 
era tăcut şi gânditor. Timp de o oră merse tăcut, apoi îl 
întrebă pe Negoro, prin mijlocirea lui Karduk: 

— De unde ştiai că drumul e liber dacă l-ai cercetat atât de 
puţin timp? 

Negoro se gândi la păsărelele pe care le văzuse printre 
stânci şi tufişuri, apoi zâmbi. Era simplu. Ridică însă din 
umeri şi nu răspunse, fiindcă se gândea la o altă trecătoare, 
la ale cărei stânci aveau să ajungă curând şi de unde 
păsărelele aveau să lipsească. 

Îi convenea că indianul Karduk venise de pe Marea 
Ceţurilor, unde nu sunt nici arbori, nici tufe şi unde bărbaţii 


cunosc lucrurile oceanului, nu pe cele ale pământului ori ale 
pădurii. 

După trei ceasuri, când soarele era chiar deasupra 
capetelor lor, ajunseră la un alt defileu. Karduk zise: 

— Uită-te bine, frate străin, să vezi dacă drumul ne e liber. 
Ivan nu va aştepta iar ca doi dintre oamenii săi să meargă 
înainte. 

Negoro privi trecătoarea, în vreme ce doi bărbaţi puse-ră 
ţevile puştilor în pieptul său. Văzu că păsărelele plecaseră 
de acolo, ba chiar o rază de soare sclipind pe ţeava unei 
arme. Se gândi la Oona şi la cuvintele ei: „Când va începe 
lupta, să fugi repede dintre ei, ca să nu fii ucis.” 

Simţi cum cele două puşti îl apăsau pe piept. Asta nu făcea 
parte din planul ei. Nu putea fugi de acolo. Dacă începea 
lupta, avea să moară primul. 

— Drumul e liber, zise, cu glasul ferm, prefăcându-se că 
geme de bolnav ce era şi că privirea îi era tulbure. 

Ivan şi cei patruzeci de oameni ai săi, aduşi de dincolo de 
Marea Behring, porniră. La fel făcură Karduk, bărbatul din 
Pastolik, şi Negoro, ameninţat de cele două arme. Urcuşul 
se dovedi greu. Nu puteau merge mai repede. Lui Negoro i 
se părea însă că se apropiau prea repede de mijlocul 
trecătorii. 

O împuşcătură răsună dintre stâncile din dreapta lor. 
Negoro auzi strigătul de luptă al tribului său. Îi văzu pe ai 
săi ivindu-se dintre tufişuri, de după stânci. Apoi se simţi 
străpuns de o flacără. Se prăbuşi. Viaţa lui încerca, 
disperată, să se mai agaţe de trup. 

Încercă să se prindă cu ghearele de viaţă şi nu vru să o 
lase să plece. Respira încă aerul care îi ardea plămânii. Abia 
mai auzea şi mai vedea ceva, când şi când. Îi desluşi pe 
vânătorii lui Ivan. Se prăbuşeau unul după altul. Fraţii lui, 
în plin măcel, umpleau văzduhul de glasuri şi de zgomot de 
arme. La capătul trecătorii şi pe vârfurile pereţilor acesteia 
se zăreau femei şi copii ce aruncau pietre. Ca nişte fiinţe, 
acestea făceau salturi largi, apoi se izbeau de pământ cu 


mare zgomot., Soarele dansa deasupra lui, pe cer. Pereţii 
înalţi se clătinau şi se prăbuşeau. El de-abia mai vedea şi 
mai auzea. Când voinicul Ivan căzu la picioarele sale, fără 
viaţă, zdrobit de un bolovan, îşi aminti de ochii scoşi ai 
bătrânului Kinoos şi se bucură. 

Apoi începu să se facă linişte. Bolovanii nu mai cădeau. Cei 
din tribul său înaintară cu prudenţă, ucigându-i pe răniţi. 
Lângă el se bătea un slav puternic. Nu vroia să moară, aşa 
că îl străpunseră cu suliţele. 

Apoi văzu, deasupra lui, chipul Oonei. Îi simţi braţul 
cuprinzându-l. Pentru o clipă, soarele nu se mai clătină, 
pereţii cei înalţi rămaseră drepţi, nemişcaţi. 

— Eşti un viteaz, Negoro. 

O auzi spunându-i la ureche: 

— Eşti bărbatul meu, Negoro. 

Cât dură acea clipă, trăi întreaga viaţă de bucurii, râsete, 
cântece de care îi vorbise ea. Cum soarele pleca de pe cerul 
de deasupra lui, ştiu că amintirea pe care o avea de la ea 
era tare plăcută. 

Când amintirea aceea se pierdea şi pierea în umbra ce-] 
acoperea, află în braţele ei odihna şi blândeţea care îi 
fuseseră promise. În vreme ce noaptea îi cuprindea, simţi 
coborându-se asupra lui o pace adâncă, aşa, cum stătea cu 
capul la sânul femeii. Apoi amurgul se duse şi el pătrunse în 
misterul tăcerii. 

FIUL LUPULUI. 

Bărbatul apreciază rareori femeia la adevărata ei valoare 
atâta vreme cât nu este lipsit de tovărăşia ei. Nu înţelege 
subtilităţile tipic feminine şi nici nu-şi bate capul prea mult 
cu aşa ceva. Insă în ziua în care tovarăşa de viaţă îi lipseşte, 
în existenţa lui se face un gol care începe să crească fără 
încetare. 

Bărbatul vrea ceva şi nici el nu ştie ce anume. În zadar 
încearcă prietenii să îl vindece prin fel de fel de leacuri 
miraculoase. Boala se înrăutăţeşte cu trecerea timpului. 
Evenimentele vieţii îşi pierd toţ interesul pentru el. În cele 


din urmă, într-o bună dimineaţă, bărbatul înţelege brusc 
starea lui de spirit. 

Acest lucru s-a întâmplat, iată, nu o dată într-un ţinut udat 
de apele Yukonului. Bărbatul respectiv şi-a făcut rost 
imediat de o barcă sau şi-a înhămat câinii la sanie şi a 
pornit către sud. A revenit câteva luni mai târziu, însoţit de 
o femeie, care să-l respecte şi să ia parte, alături de el, la 
muncile dure cu care se îndeletnicea. 

Fără îndoială, un astfel de om este egoist, obligându-şi 
femeia să împartă cu el destinul aspru al celui care trăieşte 
într-un ţinut aproape sălbatic. Ce fel de tovarăşă îşi poate 
găsi el însă, ca să-l însoţească şi să reziste în condiţiile grele 
de acolo? Scruff Mackenzie era un om născut pe malurile 
Yukonului. 'Tot aspectul lui exterior trăda acest lucru. Chipul 
îi purta urmele celor douăzeci şi cinci de ani de luptă 
neîncetată împotriva unei naturi aspre, sălbatice. În ultimii 
doi ani, căutase neîncetat aurul care se găseşte în locuri 
foarte greu accesibile omului. 

Când singurătatea a început să-l apese, nu s-a mirat prea 
mult, căci avea o anumită experienţă şi îi mai văzuse pe alţii 
suferind de aceeaşi boală. Ca efect, începu să muncească şi 
mai mult decât o făcuse până atunci. Cât fu vara de lungă, 
se bătu cu muştele şi lucră în ţinutul aurifer Stuart River, ca 
să îşi facă rost de o cantitate dublă de provizii faţă de cât 
avea nevoie în mod normal. 

După aceea, legând mai mulţi buşteni între ei, şi-a 
construit o plută, cu care a coborât pe Yukon până la Fort 
Mile, unde şi-a ridicat o cabană frumuşică, care se detaşa 
faţă de celelalte din aşezarea respectivă. Mulţi au vrut să i-o 
cumpere, dar i-a respins pe toţi şi a continuat să îşi facă 
pregătirile pentru iarnă, aprovizionându-se pentru două 
persoane. 

Bineînţeles, Scruff Mackenzie era un om cu un ascuţit simţ 
practic. Când avea nevoie de ceva, îşi procură acel lucru 
fără a se deranja prea mult în acest scop. Deşi învăţat cu 
cele mai grele munci, nu-şi plănuise ca să facă o călătorie 


de nouă sute de kilometri pe gheaţă, apoi de două mii pe 
mare şi încă de o mie cinci sute pe uscat, ca să îşi găsească 
o femeie. Nu. Viaţa i se părea prea scurtă ca să acţioneze în 
acest fel. 

De aceea porni către câmpia cea întinsă-de unde izvora 
fluviul Tanana, ducând cu sine o încărcătură neobişnuită. 

Era un călător neobosit, iar animalele care-l ajutau la 
transport se bucurau de o rezistenţă ieşită din comun. Nu 
doar că făceau faţă unui efort uriaş, dar nu cedau uşor nici 
în faţa foamei. 

După trei săptămâni de drum, ajunse în tabăra vânătorilor 
indieni ai tribului Sticks, aflată pe cursul superior al 
fluviului Tanana. Aceştia se mirară de îndrăzneala lui, căci 
prezenţa lor îi înspăimânta pe albi. De altfel, destui colonişti 
fuseseră ucişi de indieni care-i deposedaseră de puţinele 
bunuri pe care nefericiţii le avuseseră asupra lor. O viaţă de 
om nu valora mai mult ca un topor sau o puşcă veche... 

Cu toate acestea, Scruff Mackenzie înainta hotărât în 
mijlocul lor, apelând, în acelaşi timp, la sângele său rece, 
obrăznicia şi familiaritatea ce-i erau caracteristice. Îi ştia 
bine pe indieni, de aceea folosea, în comportamentul său, 
arme atât de diferite. Ştia deci să se arate îngăduitor sau să 
amenințe pe un ton ferm, care nu lăsa loc de replică. 

Se duse drept la şeful indienilor, Thling-Tinneh, se înclină 
înaintea lui şi îi oferi o livră de ceai negru şi una de tutun. 
Astfel, căpătă imediat bunăvoința şefului de trib. Apoi se 
amestecă printre tineri şi tinere şi îi anunţă pe aceştia că 
avea să dea un pollach, adică o petrecere specifică 
indienilor, chiar în acea seară. 

Pe o suprafaţă dreptunghiulară, având două sute de 
picioare lungime şi douăzeci şi cinci lăţime, zăpada fu 
bătătorită până ce se formă o zonă dură. În mijlocul 
acesteia se făcu un foc mare, iar pe marginile 
dreptunghiului uriaş se puseră crengi de brad. 

Membrii tribului, cam şaizeci la număr, îşi abandonară 
activităţile obişnuite şi, adunându-se din corturile lor, 


începură să cânte în onoarea oaspetelui lor. 

În cei doi ani în care trăise prin regiune, Scruff Mackenzie 
învățase cele câteva sute de cuvinte mai des folosite de 
indieni. Le stăpânea şi modul de exprimare gutural, le 
asimilase şi întorsătura frazelor. 

În acest fel, reuşi să le ţină un discurs pe placul lor, în care 
amestecă lucrurile reale cu idolii şi metaforele specifice 
pieilor roşii. După ce Ţhling-Iinneh şi vrăjitorul tribului i-au 
răspuns în acelaşi mod, albul le dărui diverse lucruri celor 
din jur şi începu să cânte alături de ei. Mai târziu, luă parte 
la jocul celor cincizeci şi două de bețe, la care se pricepea 
foarte bine. 

Pieile roşii îi. Fumară tutunul şi se arătară încântați. 
Tinerii păstrară însă o atitudine rezervată. Printre ei se 
găseau luptători îndrăzneţi, pe care-i întărâtau şi mai mult 
vorbele bătrânelor fără dinţi sau râsetele fetelor ce făceau 
aluzii la lucruri foarte clare. Îi cunoscuseră puţin pe albi, fiii 
lupului, cum li se spunea, dar ştiau că erau capabili de 
lucruri neobişnuite. 

În ciuda aparenţei sale indiferenţe, Scruff Mackenzie 
remarcă rezerva lor faţă de el. Înfăşurat în blănurile lui, în 
noaptea care urmă se gândi serios la ceea ce avea de făcut 
şi îşi perfecționa planul pe care voia să-l ducă până la capăt. 
În această vreme, fuma neîncetat, pipă după pipă. 

Dintre feţele pe care le văzuse îi plăcea una singură. Era 
chiar fiica şefului de trib, frumoasa Zarinska! Trăsăturile ei, 
talia ei, felul în care se purta corespundeau cu tipul de 
frumuseţe specifică femeilor albe, astfel că ea părea o 
anomalie în mijlocul tinerelor din trib... 

Avea să o ia cu el, să o facă soţia lui şi să îi schimbe numele 
în Gertrude! Hotărându-se astfel, se aşeză pe o parte, 
închise ochii şi adormi lipsit de griji. 

Ceea ce voia el nu era lesne de îndeplinit. Trebuia să joace 
tare. Scrufft Mackenzie era şiret şi se comporta aparent 
indiferent faţă de obiectivele urmărite, lucru care-i cam 
încurca pe indieni. 


Trebuia să-i facă pe acei războinici să înţeleagă că era un 
vânător neîntrecut şi un foarte bun ţintaş, astfel că fu 
lăudat de toţi cei din jur atunci când dobori un ren 
american de la o distanţă de cinci sute de metri. 

Într-o seară Scruff Mackenzie îl vizită pe Thling-Tinneh în 
adăpostul lui garnisit cu piei de ren şi de alte animale. Îi 
vorbi tare şi îi oferi tutun cu multă generozitate. Aceeaşi 
onoare i-o făcu vrăjitorului, căci ştia ce influenţă avea 
acesta din urmă asupra celor din trib şi voia să aibă un aliat 
ca el. 

Vrăjitorul era însă mândru şi rece. Nu reuşi să-l 
cucerească şi Scruff Mackenzie se gândi că trebuia, mai 
curând, să îl treacă pe lista celor care, la prima ocazie ivită, 
i-ar fi devenit duşmani. 

Albul, care nu reuşise a se afla vreodată singur cu 
Zarinska, îi arunca doar priviri înflăcărate, prin care o 
înştiinţa foarte clar de intenţiile sale. Ea înţelese şi, de 
fiecare dată când se ivea prilejul ca să rămână singură cu 
englezul, chemă în jurul ei o mulţime de fete, pentru a-i 
zădărnici planul. 

Mackenzie înţelese că îi făcea în ciudă, dar timpul lucra în 
favoarea lui şi el nu se grăbea. Ştia că el îi ocupa gândurile 
şi acea presiune psihică, exercitată zilnic asupra fetei, îi 
servea mai bine planurile ca orice altceva. 

În cele din urmă, într-o seară, când crezu el de cuviinţă că 
venise timpul să acţioneze, părăsi locuinţa plină de fum a 
şefului de trib şi se duse la cea vecină, unde se găsea 
Zarinska. Faţă stătea în mijlocul femeilor de cele tnai 
diferite vârste, cum făcea de obicei, lucrând la tnocasini şi 
la şiragurile de perle. 

Când intră englezul, femeile începură să râdă şi să 
glumească, legându-se de numele lui şi de cel al Zarinskăi. 
EI le luă pe rând şi le dădu afară, în zăpadă, de unde ele 
fugiră şi răspândiră vestea în toată tabăra. 

După ce rămase singur, Scruff îi vorbi cu căldură fetei, 
chiar în limba ei, despre dragostea pe care i-o purta. După 


două ore, se ridică şi plecă. 

Se învoiseră: Zarinska avea să vină în cabana omului alb. 
Rămânea ca el să-i vorbească şefului de trib despre Voința 
lor. Se putea că indianul să nu fie de acord cu *ei... Dacă 
avea să spună nu? Oricum, fata trebuia să —vină în cabana 
omului alb! 

Vru să dea la o parte pieile care formau uşa de la intrarea 
în locuinţa ei şi să iasă de acolo, când un geamăt de-al ei îl 
opri să o facă. Se întoarse la ea. Aşezată în genunchi 
înaintea lui, Zarinska, stând pe o blană de urs, îmbujorată, 
îşi desfăcu de la brâu centura grea pe care o purta mereu. 

Mirat, bănuitor, albul o privi, fiind atent, în acelaşi timp, la 
orice zgomot ce ar fi venit dinafară. Mişcarea pe care o făcu 
ea în continuare îi risipi teama şi îl făcu să zâmbească, 
încântat. Zarinska se ridică, luă din sacul ei un fel de teacă 
din piele de muflOn, împodobită cu mai multe perle care o 
făceau să strălucească. Îi luă apoi cuțitul cel mare de 
vânătoare şi îl privi. Câteva clipe cu respect, fiind parcă 
tentată să îi încerce tăişul cu degetul, după care îi prinse lui 
Mackenzie arma iar la şold, aşezată în teaca aceea nouă. 

Mackenzie îi sărută buzele pe sub mustaţa-lui mare. Fata 
nu se aştepta să fie astfel mângâiată de către alb. 

Ducând sub braţ un pachet enorm, Scruff Mackenzie se 
îndreptă apoi către adăpostul lui Thling-Tinneh, fiind 
observat cu atenţie de cei din trib. 

Copiii alergau în toate părţile, aducând lemne uscate în 
locul unde pollach-vx urma să se desfăşoare. Un murmur 
de voci feminine se auzea din ce în ce mai clar, iar 
războinicii tineri se adunaseră şi se consultau, sobri, în 
vreme ce de sub cortul vrăjitorului se auzeau fel de fel de 
incantaţii. 

Thling-Tinneh era împreună cu soţia lui, o femeie cu ochi 
jucăuşi. De la primă privire, englezul înţelesese că vestea se 
aflase deja. De aceea intră direct în subiect, după pe 
depuse darurile lui la picioarele celor doi. 


— O, Thling-Tinneh, puternicule şef al neamului Sticks şi al 
ținutului Tanana, îi strigă el, tu le porunceşti peştilor, 
urşilor, renilor şi altor animale ceea ce au de făcut! Omul 
Alb vine azi în faţa ta cu un gând bun. De multe luni trăieşte 
singur, cabana lui este goală. Inima lui s-a închis în 
singurătate, dar suspină după o femeie care să se aşeze 
alături de el, sub acoperişul lui şi care, atunci când se 
întoarce de la vânătoare, să-i ofere o masă caldă... Ela 
auzit lucruri ciudate: paşii furişaţi ai copiilor şi glasurile 
tinerilor au ajuns până la el... O dată, un spirit i-a tulburat 
singurătatea în timpul nopţii. Corbul, tatăl tău, Marele 
Corb, tatăl întregului neam Sticks, i-a vorbit astfel Omului 
Alb: „încalţă-ţi mocasinii, ia-ţi armele şi pregăteşte-te de 
drum. la cu tine hrană pentru mai multe zile şi încarcă-te 
de daruri frumoase pentru şeful Thling-Tinneh. Apoi 
întoarce-ţi ochii către locul unde soarele are obiceiul să 
dispară la mijlocul primăverii. Vei călători până pe 
pământurile marelui şef. Îi vei oferi darurile tale minunate 
şi astfel Thling-Tinneh, care este fiul meu, va deveni tatăl 
tău. Sub acoperişul lui trăieşte o faţă căreia i-am dat viaţă 
spre a fi soţia ta”. 

Astfel a vorbit Marele Corb, viteazule şef! lată de ce ţi-am 
pus la picioare atâtea daruri şi doresc să îţi iau fata. 

' Bătrânul nu se grăbi să-i răspundă. Cu un gest plin de 
mândrie, îşi aranja mai întâi blana ce o purta pe spate. 
Când vru să-i vorbească, un om micuţ se furişăl 

În locuinţă şi îl anunţă pe Thling-Tinneh că adunarea 
tribului îl aştepta la sfat. T 

— Omule Alb, căruia noi îi zicem Vânătorul de Mufloni şi 
încă Lupul sau Fiul Lupului! Începu indianul. Noi ştim că tu 
faci parte dintr-un neam puternic şi suntem mândri că te 
avem oaspete la pollach-ul nostru. Însă peştele-rege nu face 
alianţă cu peştele obişnuit şi nici Corbul nu se uneşte cu 
Lupul! 

— Ce vrei să spui? Îi strigă Mackenzie. Le-am întâlnit pe 
fetele Corbului în casele Lupului! Soţia lui Mortimer, soţia 


lui Tregidgo, cea a lui Barnabas, care s-a întors acum două 
ierni. Am auzit vorbindu-se de bine şi despre alte fiice ale 
Corbului, deşi nu le-am văzut. 

— Adevărat este ceea ce spui, fiul meu. Sunt însă uniri 
nefericite, ca a apei cu nisipul sau a bulgărelui de zăpadă 
cu soarele. Te-ai întâlnit cu Mason şi cu tovarăşa lui? Nu?. 

A venit aici cu zece ani în urmă. A fost primul dintre Lupi. î 
însoțea un bărbat înalt, drept ca o ramură de sălcie, 
puternic precum ursul, fără păr pe faţă şi cu inima ca luna 
plină în miez de vară. 

— Ah, îl întrerupse Scruff, recunoscându-l pe cel despre 
care-i vorbea şeful de trib, este Malemute Kid! 

— Un bărbat foarte puternic. I-ai văzut vreodată femeia? 
Este sora adevărată a Zarinskăi. 

— Nu, şefiile, nu o cunosc. Am auzit vorbindu-se însă 
despre ea. Mason a fost ucis de un brad uriaş, care a căzut 
peste el. Îşi iubea însă mult femeia şi i-a lăsat o grămadă de 
bani. Cu ajutorul lor, ea trăieşte acum cu fiul ei în ţinuturi 
mult mai blânde decât acestea şi pline de soare în tot cursul 
anului. 

Sosi un alt mesager, care-l chemă urgent pe Thling-Tinneh 
la adunarea războinicilor săi. Cum Mackenzie îl dădu pe uşă 
afară pe noul venit, îi zări pe bărbaţi aplecaţi deasupra 
focului care le încălzea adunarea. Le auzi glasurile groase 
unite într-un cântec bine ritmat şi înţelese pe dată că 
vrăjitorul tribului îi întărâta, stârnindu-le furia împotriva lui. 

Se grăbea, de aceea se întoarse iar către şef: 

— lată deci, o vreau pe fata ta! Aici ai tutun, ceai, vase 
pline cu zahăr, cuverturi groase, batiste mari şi frumoase, o 
carabină, una nouă şi bună, cu multe gloanţe şi praf de 
puşcă. 

— Nu le primesc, îi răspunse indianul, refuzând cu 
greutate acele daruri îmbietoare. Tribul meu s-a adunat. Ei 
sunt împotriva unirii tale cu fiica mea. 

— Dar nu eşti tu şeful lor? 


— Fără îndoială că da, însă tinerii sunt furioşi, căci lupii le 
iau feţele şi ei nu se mai căsătoresc. 

— Ascultă-mă, Thling-Tinneh, cu sau fară voia ta, înainte 
ca ziua să urmeze nopţii, Lupul va pleca spre munţii de la 
răsărit şi se va îndrepta spre ţinutul Yukonului împreună cu 
Zarinska! 

— Înainte să se facă miezul nopţii, tinerii mei războinici 
vor arunca, poate, carnea Lupului câinilor tribului şi oasele 
lui vor fi presărate în zăpadă până ce, la primăvară, neaua 
va fi topită de soare şi vor fi văzute iar de către oameni. 

Ameninţării i se răspundea printr-o altă ameninţare. 
Chipul bronzat al lui Mackenzie deveni roşu stacojiu. Ridică 
tonul. Soţia bătrână, care până atunci asistase nepăsătoare 
la spectacol, se strecură afară trecând pe lângă el. 

Brusc, indienii încetară să mai cânte. Se auziră mai multe 
glasuri vorbind zgomotos. Mackenzie o prinse de o mână pe 
bătrâna care abia păşise pe zăpada de afară şi o, trase 
înapoi înăuntru, silind-o să se aşeze pe o blană de urs 
întinsă pe jos. 

— Îţi mai spun o dată: ascultă-mă, o, Thling-Tinneh! Lupul 
moare cu prada încleştată în dinţi! Alături de el vor cădea 
zece dintre cei mai buni oameni ai tăi. Gândeşte-te că ai 
nevoie de ei la vânătoare, care de abia a începuf, ca şi la 
pescuit, peste câteva luni. Cu ce vă va fi de folos moartea 
mea? Eu cunosc obiceiurile voastre: tu vei avea o parte din 
toate bogăţiile mele dacă fata ta mă va însoţi şi va fi femeia 
mea. Dacă mă ucizi, nu uita, vor veni fraţii mei. Ura lor nu 
se va potoli niciodată... Şi ei sunt mulţi! Neamul meu este 
mult mai mare decât al tău. Asta e soarta. Mai bine acordă- 
mi ceea ce îţi cer şi toate lucrurile astea frumoase îţi vor 
aparţine. 

De afară se auzeau paşi pe zăpadă. Mackenzie îşi pregăti 
carabina şi îşi verifică pistoalele de la centură. 

— Spune da, mare şef! 

— Dar neamul meu spune nu! 


— Spune da, şi aceste bogății vor fi ale tale. Apoi îi voi 
convinge şi pe cei din neamul tău. 

— Dacă aşa vrea Lupul, voi lua aceste daruri. Dar l-am 
avertizat... 

Mackenzie îi împinse toate darurile, îşi dezarma carabina, 
şi îi mai dădu în plus o batistă de mătase în diverse culori. 
În acea clipă intră vrăjitorul, urmat de şase tineri indieni. 

Mackenzie, frecându-şi hainele de ei, trecu printre ei şi 
ieşi de acolo. 

— Găteşte-te de drum, îi zise el scurt Zarinskăi, atunci 
când trecu pe lângă cortul ei. 

După care se grăbi să îşi pregătească atelajul de plecare. 

Câteva minute mai târziu, veni în mijlocul adunării celor 
din tribul Sticks. Zarinska se afla lângă el. Scruff se aşeză 
lângă şeful tribului, iar fata trecu în stânga lui, puţin mai în 
spate, acolo unde trebuia să stea în mod normal femeia. 

Se apropia clipa înfruntării. Nu era rău ca să-l păzească 
fata de un atac venit din spate... 

Strânşi în jurul focului, războinicii intonau un cântec 
amintind de vremurile demult trecute. Ciudat, acel cântec, 
cu pauze repetate, cu un refren obsedant, nu părea deloc 
frumos, dimpotrivă. Părea îngrozitor... 

În celălalt capăt al dreptunghiului amenajat, cinci sau şase 
femei dansau, sub privirile vrăjitorului. Pe jumătate ascunse 
de pletele negre care le ajungeau până la centură, ele se 
balansau încet, înapoi şi înainte, iar trupurile li se unduiau 
după ritmul care se schimba neîncetat. 

Mackenzie asista la o scenă stranie, un anacronism. 
Secolul al XIX-lea nu se simţea prin nimic în mijlocul acelor 
oameni primitivi, care păreau un fragment rupt din Lumea 
Veche, încă din timpurile când vânătorii locuiau în 
cavernele preistorice ale Europei... 

Câţiva câini lupi, culcaţi în zăpadă la picioarele stăpânilor, 
priveau spectacolul cu ochii injectaţi de sânge, cu gurile 
imense deschise, reflectând parcă lucirile roşii ale focului. 

Pădurea dormea, nepăsătoare, sub linţoliu-i alb. 


Tăcerea în care era cufundată fu tulburată, de câteva ori, 
de murmurele oamenilor. Stelele sclipeau pe bolta albastră, 
îngheţate parcă de frig, în vreme ce spiritele iernii îşi 
purtau hainele luminoase peste împărăţia cerurilor. 

Lui Scruff Mackenzie nu-i păsa însă prea mult de măreţia 
acelui spectacol. Cercetă din priviri primele rânduri de 
brazi ale pădurii. Cum rezistau ei uneori unor friguri de cel 
puţin patruzeci de grade Celsius sub zero? 

Gândurile îi zburară la femeile albe, care sunt aşa de 
delicate. Cum ar fi rezistat una dintre ele acolo? Se mulţumi 
să zâmbească. Totuşi, era fiul uneia dintre acestea şi 
primise o moştenire regală: rasa lui avea dreptul şi puterea 
de a domni, pe mare şi pe uscat, asupra oamenilor şi 
animalelor de toate felurile. 

Se afla singur împotriva a o şuta de indieni, departe de alţi 
englezi, într-un ţinut ostil; simţi însă că prin vene îi trece 
sângele fierbinte al strămoşilor săi, marii cuceritori, dorinţa 
iubirii sălbatice şi periculoase ce devenea, pe măsură ce 
lupta se apropia, ardoarea de a învinge sau muri! 

Cântecele şi dansurile încetară. Vrăjitorul începu să le 
vorbească indienilor cu multă însufleţire. Cu ajutorul 
mitologiei lor complicate, reuşea uşor să agite spiritele 
credule ale celor din neamul său. 

Opunând principiile creatoare, personificate de Cioară şi 
de Corb, lui Mackenzie, îl stigmatiza pe alb cu denumirea 
de lup, principiu al luptei şi al distingerii. Nu era vorba doar 
despre înfruntarea dintre aceste forţe spirituale, ci de o 
luptă fără milă, în care aveau să se înfrunte pe viaţă şi pe 
moarte doi bărbaţi. 

Indienii reprezentau copiii lui Jelchs, Corbul, cel care le-a 
adus oamenilor focul. Mackenzie era urmaşul Lupului, adică 
al Răului. Nici o imagine nu era suficient de degradantă, 
nici un cuvânt destul de dur pentru a-l califica pe 
Mackenzie, acel intrus, spirit rău, mesager al distrugerii. 

Un răget sălbatic se ridică din piepturile celor ce-l 
ascultau când el începu-să le zică: 


— Da, fraţii mei, Corbul este atotputernic. Nu ela adus 
focul din cer, ca să ne încălzim? Nu ela făcut să iasă 
soarele, luna şi stelele din peşterile în care stăteau, 
aducându-ne astfel lumina? Nu el ne-a învăţat să luptăm 
contra spiritelor rele, ca Foamea şi îngheţul? Acum, Jelchs 
este furios pe copiii săi, care au rămas puţini, şi refuză să îi 
ajute, căci au pornit pe drumuri greşite, au făcut fapte rele 
şi au primit în locuinţele lor pe duşmani, pe care i-au aşezat 
în jurul focurilor lor. Corbul este mâhnit de necinstea 
copiilor săi. Dacă însă voi vă veţi ridica şi îi veţi arăta că 
vreţi să vă întoarceţi la el, va ieşi din întuneric spre a vă 
ajuta! 

O, fraţilor, Mesagerul Focului a venit şi i-a murmurat 
aceste cuvinte la ureche vrăjitorului vostru, lată-le: „Iinerii 
să ia de soţii pe tinerele tribului şi să le ducă în locuinţele 
lor! Să-lia de gât pe Lup şi ura lor faţă de el să fie nestinsă 
pe vecie! Doar alunei femeile lor vor fi iar fecunde, ei se vor 
înmulţi şi vor deveni un neam puternic, iar Corbii vor 
conduce multele triburi ale părinţilor lor şi ale părinţilor 
părinţilor lor departe, spre Miazănoapte. Aceste triburi vor 
învinge Lupii, care vor dispărea precum focurile din tabăra 
noastră, iar Corbii vor rămânea stăpânii întregului 
pământ!” Acesta este mesajul lui Jelchs. 

Cuvintele acelea provocară urletele amenințătoare ale 
indienilor care, astfel încurajați, se ridicară în picioare, gata 
de luptă. 

Mackenzie era şi el gata de luptă. Aşteptă însă ca să vadă 
ceea ce urma. 

Mai multe glasuri cerută ca Vulpoiul să le vorbească. 
Acestea se stinseră abia când un tânăr păşi înaintea lor, ca 
să le vorbească, la rândul lui. 

— Fraţilor, cuvintele vrăjitorului au fost spuse cu multă 
înţelepciune. Fiindcă Lupii ne iau fetele, nu vom mai avea 
copii. Am ajuns o mână de oameni! Lupii ne-au luat 
blănurile călduroase şi ne-au dat în schimb spiritele rele 
care se odihnesc în sticle şi veşminte făcute cu iarbă şi nu 


cu blană de castor sau de râs. Hainele acelea nu sunt 
călduroase, iar bărbaţii noştri mor de boli ciudate din 
pricina lor. 

Eu, Vulpoiul, nu am femeie... De ce? De două ori mi s-a 
întâmplat că fetele care îmi plăceau au fost luate de la noi 
de către Lupi. Astăzi mi-am pus deoparte blănuri de castor, 
piei de ren că să-l înduplec pe Thling-Tinneh să îmi dea ca 
femeie pe fata lui, Zarinska. lată însă că ea şi-a pus 
mocasinii şi este gata de plecare împreună cu blestematul 
de Lup... 

Acum nu este vorba doar de mine. Acelaşi lucru i s-a 
întâmplat şi Ursului. Şi elar 11 vrut să fie tatăl copiilor lui 
Zarinska, şi el a pregătit nenumărate blănuri pentru 
aceasta... Vorbesc deci în numele tuturor tinerilor care mi 
au soţii. Lupii nu se liniştesc niciodată şi ne iau fetele cele 
mai frumoase. Nouă ne rămân doar cele urâte! 

Priviţi-o pe Gugkla! Continuă el, arătând spre o femeie 
infirmă. Picioarele îi sunt strâmbe ca coastele unui canoe. 
Nu este în stare nici măcar să aducă lemne de foc sau să 
ducă mâncare vânătorilor. Au ales-o oare Lupii pe ea? 

— Bineînţeles că nu! Strigară indienii. 

— Iat-o pe Moyri, ai cărei ochi au fost învârtiţi în cap de 
către Spiritul Rău. Copiii se sperie de ea şi se spune că doar 
ursul nu se teme de ea. Au ales-o oare pe ea Lupii? 

Războinicii îi dădură iar dreptate. 

— Iat-o şi pe Rischet, care stă chiar lângă mine. Cuvintele 
mele nu ajung'până la ea. Niciodată nu a auzit glasul 
bărbatului ei sau gânguritul copilului ei. Ea trăieşte într-o 
tăcere veşnică. De ce n-au ales-o Lupii pe ea? Fiindcă ei 
aleg ceea ce este mai bun, iar nouă ne lasă resturile... Ei 
bine, fraţilor, de acum înainte nu va mai fi aşa! Nu-i vom 
mai lăsa pe Lupi să ne fure ce avem mai bun. A venit clipă 
ca hoţiile lor să înceteze! 

Chiar când pronunţa acele cuvinte, o lumină roşie, verde, 
galbenă şi violetă traversă cerul de la un capăt la celălalt. 


Fenomenul acela îl încuraja şi mai mult. Întinse braţele 
înainte şi le strigă indienilor: 

— Iată că spiritele părinţilor noştri se trezesc. În noaptea 
asta se vor petrece fapte de pomină! 

Se dădu apoi înapoi câţiva paşi, lăsând locul unui alt 
războinic. Acesta era un uriaş, depăşind cu un cap pe cei 
mai înalţi oameni din trib! Lat în umeri, cu pieptul dezgolit, 
sfida gerul. 

Cuvintele îi ieşeau cu greutate din gură, căci nu era 
învăţat să le vorbească altora. Chipul îi era oribil. O 
cicatrice groasă îi deforma toată partea stângă a feţii. 

Începu să se lovească cu pumnul în piept, iar acesta 
răsună ca o tobă. Glasul lui gros părea un muget de taur şi 
ieşea afară ca dintr-o grotă. 

— Sunt Ursul, fiul lui Vârf de Argint! Glasul meu părea 
încă acela al unei fete pe vremea când am vânat primul râs 
şi primul ren. Când vântul sufla nemilos, am trecut munţii 
din miazăzi şi am ucis trei oameni albi pe albia fluviului. Am 
întâlnit ursul alb şi acesta s-a retras din calea mea! 

Se opri o clipă şi îşi trecu mâna peste cicatricile 
înfiorătoare. Continuă apoi: 

— Eu nu sunt ca Vulpoiul. Limba îmi este îngheţată ca apa. 
Nu voi vorbi mult, vă voi spune doar câteva cuvinte. 
Vulpoiul vă anunţa că în noaptea aceasta se vor petrece 
fapte de pomină. Aşa să fie! Vorbele îi ies însă pe gură ca 
apa din izvor, dar el nu e în stare de fapte mari. În noaptea 
asta eu mă voi bate cu Lupul, îl voi ucide şi Zarinska va veni 
în culcuşul meu. Am terminat! 

Deşi era evidentă ostilitatea celor din jurul lui, Scruff se 
descurcă destul de bine. Îşi duse mâinile la cele două 
revolvere, asigurându-se astfel că se putea servi de ele în 
orice clipă, şi îşi scoase degetele prin găurile speciale ale 
mănuşilor sale lungi până la coate. Îşi dădea seama că, 
Dacă duşmanii l-ar fi atacat deodată, n-ar fi avut nici şansă 
de scăpare. Era însă decis să îşi vândă pielea cât mai 
scump... 


Ursul îi domina pe ceilalţi războinici din trib. Pe cei mai 
înflăcăraţi, şi care nu-l ascultau, îi dobora cu pumnul său 
înfricoşător. 

Când agitația se mai potoli, Mackenzie se uită la Zarinska 
şi rămase uimit. 

Pregătită de luptă, cu nările fremătând şi mâna încleştată 
pe un bici, părea o leoaică gata de luptă! În ochii ei negri se 
citeau disperarea şi sfidarea. Îşi ţintuia din priviri duşmanii, 
adică bărbaţii din fostul ei trib! Când se uită însă la englez, 
ochii îi mărturisiră întreaga ei dragoste. 

În zadar încercă Thling-Tinneh să le vorbească. Glasul nui 
se auzea datorită zgomotului. Atunci Mackenzie lăcu un pas 
înainte. Ursul scoase un urlet sălbatic şi lung, daialbul se 
aruncă asupra lui cu atâta furie, încât uriaşul indian se 
dădu înapoi, iar din gătlej îi ieşi un geamăt. 

Câţiva izbucniră în râs văzându-l că s-a dezumflat astfel. 
Toţi războinicii prezenţi fură însă nevoiţi să-l audă vorbind 
şi pe alb: 

— Fraţii mei, le strigă Mackenzie, cel căruia îi spuneţi Lup 
a venit în mijlocul vostru cu vorbe bune, ca un prieten. 
Buzele lui n-au rostit nici o minciună. Dar oamenii voştri v- 
au spus despre el ceea ce aveau ei pe suflet. Nu mai pot 
rosti nici o vorbă bună despre ei, din moment ce ei au vorbit 
de rău despre Lup. 

Vă zic deci că vrăjitorul vostru e un mincinos şi are o Jimbă 
rea. Mesajele sale nu vin de la Cel-Care-A-Adus-Focul. 
Urechile lui nici n-ar putea auzi glasul Corbului. 

Şi-a bătut joc de voi şi v-a povestit minciunile lui! 

De altfel, nu are nici o putere. Aduceţi-vă aminte diverse 
lucruri din trecut. Când a trebuit să vă ucideţi câinii şi să-i 
mâncaţi, când vă dureau burţile de foame şi nu aveaţi de 
mâncare decât piei de animale, când bătrânii şi bătrânele 
voastre piereau flămânzi, iar copiii se stingeau la sânul 
uscat al mamelor lor, când era numai întuneric şi durere în 
jurul vostru, când mureaţi unul după altul, ca peştii otrăviţi, 
cu ce v-a ajutat vrăjitorul vostru? A dat el carne burţilor 


voastre flămânde? Vă repet, vrăjitorul nu are nici o putere. 
El doar vă minte. De aceea iată, îl scuip în faţă! 

Oricâtă surpriză a cauzat acel sacrilegiu, mulţimea n-a 
scos un cuvânt! Câtorva femei li s-a făcut frică, dar bărbaţii 
aşteptau un miracol. 

Ochii lor erau fixaţi asupra albului şi a vrăjitorului. Acesta 
din urmă simţi toată amărăciunea crudei clipe. Puterea 
avea să-i scape din mâini! 

Deschise gura ca să amenințe, dar se dădu repede înapoi 
din faţa atitudinii feroce, a pumnilor strânşi şi ochilor 
aprinşi ai lui Mackenzie. Acesta rânji, apoi continuă: 

— Am murit? M-a lovit vreun trăsnet? Stelele din cer au 
căzut peste mine şi m-au zdrobit? De unde! Am terminat cu 
acest câine. În continuare am să vă povestesc despre 
poporul meu, cel mai puternic din lume şi care domneşte 
peste toate ţările. 

Mai întâi de toate, aflaţi că noi vânăm singuri, aşa cum fac 
şi eu. Câteodată ne strângem în haite, precum muflonii în 
anumite perioade ale anului. Trăim în cabanele noastre 
care ne apără de gerul nemilos al iernii. Zarinska este o 
tânără frumoasă şi viguroasă. Lupul este mândru dacă ea 
va deveni mama copiilor săi. Şi orice veţi face voi că să vă 
împotriviţi acestui lucru, nu veţi reuşi să mă împiedicaţi să- 
mi îndeplinesc gândul. Fraţii mei sunt mulţi şi vor veni pe 
urmele mele! Ascultaţi care este legea Lupului: „Oricine va 
ucide un Lup va fi pedepsit şi vor pieri zece din neamul lui.” 
Multe ţinuturi au plătit acest preţ, iar legea nu va ierta pe 
nimeni! 

Acum le Vorbesc Vulpoiului şi Ursului. Au spus că şi unul, şi 
celălalt, au ridicat ochii către Zarinska. Ei, bine, eu am şi 
cumpărat-o! Thling-Tinneh se sprijină chiar în clipa asta în 
puşca pe care i-am dăruit-o. Cu toate acestea, eu vreau să 
fiu corect faţă de cei doi războinici. 

Vulpoiului, căruia i s-a uscat limba de câte răutăţi a spus 
împotriva mea, o să-i ofer cinci pachete mari de tutun. 
Astfel i se va umezi gura şi va putea să zică şi vorbe bune la 


adunarea războinicilor... Ursului îi ofer două cuverturi, 
douăzeci de căni de făină, de două ori mai mult tutun decât 
Vulpoiului şi, dacă va vroi să mă urmeze de cealaltă parte a 
munţilor de la răsărit, va căpăta o puşcă nouă, precum cea 
a lui Thling-Tinneh. Dacă nu... Ei, bine, atunci vom vedea ce 
se va mai întâmpla: 

Lupul a obosit să tot vorbească... Vă mai spune o singură 
dată legea lui: „Dacă un Lup va pieri printre voi, zece dintre 
Sticks vor fi ucişi.” 

După ce le spuse acele cuvinte, Mackenzie se întoarse la 
locul lui. Era însă foarte îngândurat. Noaptea era tare 
întunecată... Zarinska se apropie de el ca să îi zică ceva şi o. 
Ascultă cu mare atenţie, căci îi povestea despre şiretlicurile 
pe care le folosea Ursul în lupta cu cuțitul. 

Înfruntarea dintre alb şi uriaşul indian devenise 
inevitabilă... De îndată, nenumărate picioare, încălţate în 
mocasini, măriră suprafaţa de zăpadă bătătorită din jurul 
focului. 

Se vorbea mult despre înfrângerea vrăjitorului. Unii 
credeau însă că acesta îşi păstrase puterile pentru a-şi 
pedepsi duşmanul la momentul potrivit. Alţii însă îi dădeau 
dreptate Lupului. 

Ursul înainta până în mijlocul terenului pregătit pentru 
luptă. În mână ţinea un cuţit imens de vânătoare. Vulpoiul 
le atrase atenţia asupra pistoalelor lui Mackenzie, iar 
acesta îşi desfăcu centura şi o puse pe şoldurile Zarinskăi, 
căreia îi încredința şi carabina lui. 

Faţă le făcu un semn din cap indienilor din jur. Ei puteau 
să stea liniştiţi, căci o femeie nu ştia să manevreze 
asemenea lucruri valoroase. 

— Dar, dacă sunt ameninţat din spate, nu uita să înu strigi: 
„Soţul meu! Soţul meu!” o sfătui Scruff. Să îmi strigi cât 
poţi de tare! 

O trase apoi de obraz în glumă şi intră în cercul unde avea 
să lupte pe viaţă şi pe moarte. 


Nu doar că Ursul era mult mai înalt decât albul, dar şi 
cuțitul lui era mai lung decât al lui Mackenzie. Acesta din 
urmă, care se mai bătuse de câteva ori în viaţa lui, înţelese 
că avea de înfruntat un duşman foarte periculos... Cu toate 
acestea, strălucirea oţelului în lumina focului făcu ca inima 
să-i bată mai tare şi îi trezi instinctul dominator al rasei din 
care făcea parte. 

Înfruntarea începu. Încă de la primele schimburi de 
lovituri, Mackenzie fu silit să se retragă aproape de foc SaU 
în marginea terenului de luptă, dar reuşi să revină în 
centru. Nimeni nu-l încuraja. Sugestiile şi avertizările lor îl 
avantajau tot pe Urs. 

De câte ori se ciocneau lamele, albul strângea mai tare din 
dinţi şi dădea ori para loviturile cu mult calin. Mai întâi, îi 
fusese milă de adversaml lui, dar sentimentul acela cedase 
repede locul puternicului instinct de conservare. Trebuia să 
ucidă, spre a nu fi ucis! Miile de ani de cultura ai civilizaţiei 
din care făcea parte dispăruseră ca prin farmec şi albul nu 
era altceva decât un locuitor primitiv al unei peşteri 
preistorice care se bătea pentru femeia lui. 

Îl atinse de două ori pe Urs şi îl răni, Iară a se lăsa tăiat, la 
rândul său. Când încercă să o facă a treia oară, simţi că 
lama adversarului său se apropiase prea mult de el şi, 
pentru a o evita, fu obligat să-l prindă pe indian de braţul 
înarmat, folosindu-şi mâna liberă. Mackenzie îşi dădu atunci 
seama de imensă forţă a indianului. Acesta îl prinsese, la 
rândul lui, de mână, şi îl trăgea către cuțitul său, iar albul 
nu avea suficientă putere ca să se opună! 

Încercă să scape din strânsoarea de fier, dar în zadar! 
Cercul indienilor îmbrăcaţi cu piei de animale se micşoră în 
jurul lor. Fiecare vroia să vadă înfrângerea albului şi 
lovitura tataia care urma să-i fie dată. 

În clipele acelea, şiretenia de luptător experimentat a lui 
Mackenzie îşi spuse cuvântul. Se dădu puţin într-o parte şi 
apoi, fulgerător, îl lovi cu capul în gură pe adversaml său. 
Ursul se retrase un pas, surprins de forţa izbiturii, şi se 


dezechilibră. Imediat, Mackenzie se aruncă asupra lui şi, cu 
toată greutatea, reuşi să-l doboare pe zăpada întărită. 
Ursul căzuse pe spate. 

— Soţul meu! Strigă Zarinska în acea clipă. 

Zgomotul arcului abia se auzi. Mackenzie se aruncă jos şi 
imediat o săgeată, trecând pe deasupra lui, îl lovi pe Urs în 
inimă, în momentul când acesta se ridică pentru a-l izbi pe 
alb cu pumnul său nimicitor. 

— Indianul se zbătu câteva clipe, înroşind zăpada din jurul 
lui. Mackenzie nu mai apucă să vadă aceasta. El se ridicase 
imediat. De pe partea cealaltă a focului, vrăjitorul se 
pregătea să tragă a doua săgeată. 

Albul îşi apucă iute cuțitul de lamă şi îl aruncă spre ticălos. 
Un fulger traversă focul. Arma se înfipse până la mâner în 
gâtlejul vrăjitorului. Acesta dădu câteva clipe din mâini, 
apoi se prăbuşi în foc. 

Clic! Clic! 

Vulpoiul pusese mâna pe puşca lui Thling-Tinneh şi încerca 
în zadar să tragă cu aceasta. Lăsă în jos armă când 
Mackenzie izbucni în râs. 

— Vulpoiul nu ştie ce să facă cu această jucărie. El este ca 
o femeie. Vino, adu-mi-o, şi îţi voi arăta ce trebuie să faci. 

Vulpoiul ezita. 

— Hai, vino, insistă Scruff. 

Indianul înainta cu paşi lenți şi grei, cu capul plecat, ca un 
câine bătut. 

— Iată cum trebuie să faci, îi zise albul, băgând un. Glonţ 
pe ţeava şi armând puşca, pe care şi-o puse apoi pe umăr. 
Vulpoiul a zis că în noaptea asta se vor petrece lucruri de 
pomină, continuă el, şi iată că nu a greşit. Doar că faptele 
lui nu s-au remarcat în nici un fel. Tot mai are Vulpoiul 
intenţia să o ducă pe Zarinska în vizuina lui? Vrea el să 
meargă pe drumul pe care deja au plecat vrăjitorul şi 
Ursul? Nu? Atunci e bine. 

Mackenzie se întoarse dispreţuitor şi îşi smulse cuțitul din 
gâtlejul vrăjitorului. 


— Mai sunt'şi alţi bărbaţi care doresc să pornească pe 
acelaşi drum? În acest caz, Lupul îi va ucide, câte doi-trei 
odată, până când nu va mai rămâne niciunul. Nimeni nu mai 
vrea să-l înfrunte pe Lup? Atunci e foarte bine... 

— Thling-Tinneh, i se adresă el apoi şefului de trib, îţi dau 
acum puşca aceasta pentru a doua oară. Dacă, peste o 
vreme, vei călători în ţinutul udat de Yukon, să ştii că 
oricând va exista pentru tine, în culcuşul Lupului, un loc 
cald şi mâncare din belşug. În curând vor veni zorii... Eu 
plec, dar poate mă”voi întoarce într-o zi. Vă spun pentru 
ultima oară, amintiţi-vă de legea Lupului! 

Porni apoi, alături de Zarinska, înspre animalele care-l 
aşteptau. După câteva clipe se îndreptau către pădurea 
întunecată. 

O siluetă le ieşi în drum. Era Vulpoiul! 

— Lupul a uitat de cele cinci pachete de tutun? Îl întrebă 
indianul. 

Mackenzie îl privi mai întâi furios pe Vulpoi, dar fu imediat 
izbit de partea comică a acelei întâmplări. 

— Îţi voi da doar un pacheţel. Iată-l. 

— Cum vrea Lupul, îi răspunse, dulceag, indianul şi întinse 
mâna să ia pacheţelul. 

Apoi plecă. 


SFÂRŞIT