Juan Goyanarte — Lacul Argentino

!' JUAN GOYANARTE 


l LACUL/ 
; ARGENTINO 


Până în secolul trecut Patagonia a fost ca o lungă noapte 
geologică asupra căreia apăsa tăcerea inertă a cosmosului... 
Timp de milioane de ani a fost scena pe care oceanul, vântul şi 
Cordilierii reprezentau un act din geneză. Apoi peste tot s-a 
lăsat cortina singurătăţii şi pustia a rămas în aşteptarea istoriei. 

Şi s-au scurs secole de tăcere... In 1520 Fernando Magellan, 
căutând o trecere între două oceane, navighează pe coasta 
acelor ţinuturi mohorâte. Ca mărturie a impresiei pe care i-au 
lăsat-o, îşi presară descoperirile cu nume tragice în care limba 
recurge la toponimii dezolate pentru a reda întocmai imaginea 
pustiului: Isla Desolacion (Insula Dezolării), Bahia del Desengaño 
(Golful Dezamăgirii), Bahia Inutil (Golful Zadarnic), Seno de la 
Ultima Esperanza (Golful Ultimei Speranţe). 


„Lumea e plină de lucruri minunate şi de şi mai minunate 
speranțe; dar Patagonia continuă să fie pustie sub lunga ei 
noapte de secole. Cu greu găseşti în ea o albie de râu, un izvor 
cu apă, o oază. Vegetația ei este apocaliptică; copacii imploră cu 
gestul tragic al ramurilor aproape pietrificate, desfrunzite, 
contorsionate...” lată cum evocă Patagonia un ziarist 
argentinian într-un articol apărut în cotidianul La Nacion cu 
peste două decenii în urmă. Aşa. neprimitoare şi sălbatică, 
aspră şi îndepărtată, Patagonia a suscitat totuşi un interes viu, 
deşi puţini au fost temerarii care să-i cutreiere pământurile. 


Pe bună dreptate Juan Goyanarte poate fi numit la apariţia 
pateticului său roman Lacul Argentino, inspirat din ţinuturile de 
vis şi legendă ale regiunilor australe ale Americii de Sud, 
creatorul romanului Patagoniei. 


Juan Goyanarte 


LACUL ARGENTINO 
Titlul original: 
Lago Argentino 
1961 


Traducere de Silvia Vâscan 


Coperta de Gabriel Constantinescu 


Editura pentru literatură universală 
Bucureşti 1967 


Cuprins: 

I.Ol ŞI OAMENI. 

II. GHEȚARUL. 
III.REBELIUNEA. 

IV.FEMEIA. | 

V.LUME NOUA. 
VI.AVALANŞA. 

INDEX ALFABETIC. 


l. 
Ol ȘI OAMENI. 


d 

Stăpânul fermei Los Tempanos! plecase călare dis-de- 
dimineaţă ca să dea o raită pe la capcanele pentru pume şi prin 
valea îngustă şi adâncă dinspre Chile. larna lui '45 se anunţa a fi 
grea şi timpul trebuia bine folosit înainte de venirea zăpezilor. 

Nu prea credea să vină cineva în lipsa lui. Acel golf al lacului 
Argentino unde îşi avea ferma era prea izolat de restul lumii ca 
să se amăgească cu speranţa unor vizite dese. De obicei 
treceau luni în şir fără să apară cineva. Pe lângă că lacul era 
departe de centrele populate, pentru a ajunge până la fermă, 
trebuia să mai traversezi şi apele lui periculoase şi să străbaţi 
apoi Boca del Infierno?, capătul canalului Los Tempanos şi 
învolburata Angostura:, ca în cele din urmă să ajungi la ţărmul 
plin de pietriş şi relativ liniştit, nu înainte însă de a fi contemplat 
întinderea nesfârşită a ghețarului Viedma, suspendat de 
zăpezile veşnice. In total, o zi de călătorie pe apă. Dar puteau să 
fie două, trei sau mai multe zile chiar, dacă se dezlănţuia una 
din acele furtuni sălbatice de care scăpai doar navigând foarte 
aproape de mal, la adăpost de ciclon, ascunzându-te în golfurile 
micuţe, înconjurate de păduri virgine şi ocolind cu dibăcie 
trombele înalte şi stâncile de la suprafaţa apei, pentru a nu 
ajunge hrană la păstrăvi şi somoni. Şi mâinile se crispau pe 
timonă când, prin perdeaua de ploaie, se vedeau trecând 
nălucile viorii care te făceau să te gândeşti la posibilitatea de a 
fi zdrobit de un ghețar rămânând încrustat acolo, prefăcut în 
carne congelată. 

Când Martin Arteche pleca dis-de-dimineaţă luându-şi pistolul 
cu bătaie lungă şi câinii dresați pentru vânătoarea de pume, 
călare pe un cal blând căruia-i legase de căpăstru ceainicul mic 
de aluminiu, se ştia că nu se mai întoarce până la căderea 
nopţii; şi asta doar dacă nu dădea de vreo urmă proaspătă care 
să-l antreneze două sau chiar trei zile într-o urmărire îndârjită, 
fără cruţare. In aceste cazuri Martin era stăpânit numai de ideea 
de a-şi prinde prada. Puma era pentru el un duşman personal, 
singurul adversar pe care nu i-a fost cu putinţă să-l învingă în 
ciuda celor douăzeci şi cinci de ani de luptă cu cordiliera 
sălbatecă. In fiecare an când, după tunsoare, oile erau numărate 


1 Tempano - ghețar plutitor, sloi de gheaţă plutitor. 
2? Boca del Infierno - Gura Iadului. 
3 Angostura - loc îngust, strâmtoare. 


şi marcate, se vedea că lipsesc mai multe mii de animale care, 
în marea lor majoritate, fuseseră mâncate de pume. 

Acest lucru îi fusese deja prezis cu douăzeci şi cinci de ani în 
urmă, încă de pe când se pregătea să se aşeze în locul acela 
pustiu de lângă lac: 

— Nu fi încăpățânat, prietene! O să te ruinezi. Locurile alea 
mlăştinoase nu sunt bune pentru creşterea oilor. Asta înseamnă 
să creşti vite ca să îngraşi pumele. 

lar alt vechi crescător de vite din partea locului, încă şi mai 
pesimist, adăugase: 

— Şi cele care nu vor fi sfâşiate de fiare vor da lână pentru 
împodobitul spinilor de ca/afates?. 

Martin Arteche nu era omul care după ce lua o hotărâre să se 
lase influenţat de părerile altora. Chibzuise mult, şi, o dată 
hotărât, se apucă de lucru cu râvnă, astupându-şi urechile şi 
deschizând bine ochii. Direcţia pământurilor încheie imediat 
contractul; nimeni nu i-a disputat arendarea acelor loturi de 
pământ pietros şi îndepărtat. Cumpără în La Nita două mii de oi 
bătrâne destul de convenabil. Trei luni luptă cu apele lacului 
pentru a transporta toate animalele din Puerto Yrma la noua lor 
destinaţie. Pe şlepul construit de el cu lemn din lotul arendat 
încăpeau patruzeci şi cinci chiar şi cincizeci de oi, când 
canalurile erau foarte liniştite; pe puntea bătrânului Augusto 
încăpeau cu chiu cu vai zece-douăsprezece dacă le legai cu grijă 
pe cabina timonierului şi împrejurul tambuchiului. Lupta a fost 
grea. Unele s-au înecat. Au avut de îndurat furtuni, răceala 
hainelor udate de apa îngheţată, foame, nesomn... O dată au 
stat trei zile la adăpostul unui ghețar plutitor împotmolit, 
aşteptând să se domolească furia ciclonului care bântuia 
năvalnic. 

Patru peoni îl însoţiseră în acel transport nesfârşit ca de 
furnici. Unul dintre ei dispăru într-o dimineaţă ceţoasă în timp ce 
navigau prin mijlocul canalului. Atanasio era un chilote certăreţ 
care avusese câteva neînţelegeri pe motive de lucru cu Martin. 
În ajunul acelei zile avuseseră o discuţie mai aprinsă decât de 


4 Calafate - Arbust spinos din ale cărui seminţe se prepară o 
băutură alcoolică şi din a cărui rădăcină se extrag substanţe 
întrebuințate în medicină şi vopsitorie. 

5 Chilote - locuitor al provinciei Chiloé din Chile. Chinitas - cuvânt 
de alint adresat unor femei. 


obicei. Cuţitul omului strălucise în bătaia soarelui. De fapt lama 
cuţitului lui Atanasio îşi arăta lucirile la cea mai mică 
neînțelegere, dar de data aceea fusese vârâtă la loc în teacă 
fără vreo urmare. Când ceilalţi trei peoni aflară în dimineaţa 
următoare de dispariţia lui Atanasio, se gândiră că poate chiar 
patronul îl aruncase în apă într-un moment de furie sau pur şi 
simplu aflat în legitimă apărare. 

Martin îşi ţinea din scurt oamenii, înfrânându-le cu energie 
izbucnirile sau procedând cu blândeţe când era nevoie. 
Indelungatele galopuri prin pampas îi oţeliseră caracterul, 
înainte de a strânge banii necesari pentru a popula Los 
T&mpanos străbătuse cu tropi/la* sa în lung şi în lat Patagonia, 
mânând arreos” de oi pentru ferme şi batali? pentru îmbarcare 
sau frigorifere. Când nu găsea aşa ceva nu şovăia să-şi lase 
pentru un timp ocupaţia sa independentă de tropero” şi să se 
tocmească la muncile de rodeo'* iar uneori ajutase chiar la 
tunsul oilor. „Dacă nu curge, pică”, îşi zicea el. Şi cutreiera 
fermele din Santa Cruz, Chubut, Rio Negro şi Neuquén, mereu în 
căutare de lucru, de noi cunoştinţe şi aventuri. 

Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă cele o sută sau două sute 
de leghe care se întind între coastă şi cordilieră erau pustii în 
multe locuri. Ca să dai de o fermă sau de un mallin, mergeai 
adeseori câteva zile la rând, iar viaţa celui care se încumeta să 
străbată singurătăţile acelea, depindea de iscusinţa calului. 
Dacă rămânea pe jos mai mergea câteva leghe, cu bagajele în 


ê Tropilla - Herghelie mică de cai îmblânziţi pe care şi-o formează 
un tropero pentru a-şi asigura cai de schimb când străbate pampasul 
pustiu. 

7 Arreos - Turme mari de animale, mânate dintr-un loc în altul în 
diferite scopuri. 

8 Batal- Berbec castrat pentru îmbunătăţirea cărnii și a lânii. (dex) 

? Tropero - Cioban priceput la mânarea turmelor pe distanţe mari 
şi prin locuri greu de trecut, fără a pierde animale. 

10 Rodeo - numărătoare a turmelor care se face strângând 
animalele într-un ocol mare sau în câmp deschis; locul în care se 
adună vitele în acest scop şi totalitatea turmelor strânse pentru 
această operaţie. 

11 Mallin - Teren mlăştinos pe care, după ce se usucă, creşte 
păşune bună pentru oi. 


spinare, având slaba speranţă de a prinde cu bo/eadoras!? un 
cal sălbatic, dar de cele mai multe ori, ştiind că nu-l aşteaptă 
altceva decât o agonie lentă, îşi trăgea până la urmă un glonţ în 
cap. 

Niciodată caii lui Martin Arteche nu-l părăsiseră. Îşi formase 
mica lui herghelie îmblânzindu-i unul câte unul cu grijă, cu 
dragoste, pentru a avea în fiecare cal un prieten care să-l 
salveze dacă ar fi rămas fără apă în deşert. Şi niciodată nu i-au 
înşelat speranţele. In câte o noapte o luaseră la fugă speriaţi de 
vreo pumă ce adulmecase carne de mânz sau de tunetul ce 
bubuia deasupra capetelor lor ori atunci când vântul, 
schimbându-şi direcţia, aducea mirosul corturilor de indieni sau 
incendiilor din apropiere. Nu mai rămânea atunci nici nochero”, 
dar se întorceau toţi în zori, aduşi de fumul focului de tabără, 
urmând madrina'* blândă şi credincioasă. Doar de câteva ori 
pierduse Martin o zi sau două pentru a căuta pe vreunul 
rătăcit... Şi tot ceea ce reuşea să cumpere şi să înfăptuiască mai 
târziu era ca o continuare a micii herghelii: 

Augusto, turma de oi, instalaţiile, terenurile cultivate, 
şoproanele, perdelele de copaci, tot ceea ce strânsese şi 
aşezase pe pământul acela care nu era al lui ci al fiscului dar pe 
care îl iubea ca şi când ar fi fost al lui. Chiar şi atunci când s-a 
însurat, după atâţia ani de viaţă singuratică, îşi iubea soţia cu 
acea dragoste puţin interesată, dar plină de devotament, pe 
care o avusese pentru mica lui herghelie din anii tinereţii. 

Când a ajuns să aibă oameni în slujba lui s-a purtat şi cu ei 
blând şi energic în acelaşi timp, pentru a-şi forma o mână de 
lucrători cu care să colaboreze din plin la înjghebarea acelei 
ferme care era ca un avanpost la poalele cordilierei neexplorate. 
In vremurile acelea materialul uman pe care-l puteai găsi făcea 
parte din speciile cele mai bizare: aventurieri greu de îmblânzit 


12 Boleadoras - Un fel de arcan, constând din mai multe frânghii cu 
bile. 

13 Nochero - Cal priponit în timpul nopţii, folosit la nevoie după 
popasurile în pampas pentru strângerea restului hergheliei, a vitelor 
împrăştiate etc. 

14 Madrina - lapă ce merge în fruntea unei tropilla conducând-o, 
de obicei de altă culoare decât restul cailor şi având legată de gât o 
talangă. E de ajuns ca madrina să fie priponită pentru ca ceilalţi cai 
să stea pe aproape şi să nu se rătăcească. 


sau netrebnici care negăsind de lucru pe coastă porneau spre 
inima ţării pentru a nu muri de foame. 

În dimineaţa când Atanasio dispăru în apele lacului, Martin îi 
sculă pe cei trei oameni care dormeau în cală. 

— S-a înecat Atanasio, le strigă el de lângă tambuchi după ce 
opri vaporaşul în mijlocul canalului. 

Primul care urcă, frecându-şi ochii şi bolborosind înjurături fu 
Ñato Biguâ. Apoi ieşi Murangunic, urmat de Torren care încerca 
să-i explice cu belşug de semne şi cuvinte stâlcite ceea ce se 
întâmplase. lugoslavul înţelegea foarte puţin spaniola. Era deja 
de doi ani în ţară, venit după ce se salvase dintr-un naufragiu în 
strâmtoarea Magellan, dar în tot acest timp lucrase la ferma lui 
Stipecic, unde se înţelegea cu patronii în limba lui maternă. 

Cât timp cei trei peoni se întindeau şi căscau de somn abia 
venindu-şi în fire după uluiala produsă de vestea accidentului, 
Martin cobori să vadă de motor. Focul la cazan nu era stins de 
tot. Flăcăruile care abia mai licăreau îi luminau din când în când 
faţa fără gene. Ochii îi umblau de colo colo, gânditori. Ochii lui 
Martin Arteche erau de un cenuşiu foarte deschis, dar pleoapele, 
cu marginea îngroşată şi roşiatică, le dădeau reflexe de agată 
purpurie. Erau ochi de iepure sau de pecari5, aproape rotunzi. 
Lipsa genelor, fruntea şi obrajii lui de culoarea tărâţei şi 
sprâncenele albicioase dădeau privirii sale o expresie de rozător 
uriaş, speriat şi în expectativă. Părul lung şi roşiatic, pistruii 
pronunţaţi de pe faţă, ochii de culoare deschisă, statura uriaşă, 
mâinile imense, aspre, lincolniene, te făceau să-l iei drept un 
velş din Eawson. Avea făptură de scandinav sau de saxon cu 
pielea pârlită de vânturile pampasului. Dar maxilarul îl avea de 
basc, de celt; maxilar puternic şi dârz moştenit de la bunicul lui, 
provenit din Cantabria, proprietar de diligenţe, care colindase cu 
ele prin Azul, Tandil şi Bahia Blanca, până când apăruse calea 
ferată. 

Peonii erau pe punte. Martin se apropie de ei pentru a le 
explica mai departe ce se întâmplase: 

— Am văzut că începe să scadă presiunea la cazan şi am lăsat 
timona ca să mă duc să-l strig. Omul nu era nicăieri. Nu poate fi 
mai mult de o jumătate de ceas de când a căzut. 


15 Pecari - porc sălbatic mai mic decât mistrețul. 


— O fi crăpat, murmură Torren în timp ce-şi termina de 
încheiat scurta de piele. Apa-i gheaţă. În cinci minute te faci sloi. 
Şi pe deasupra Atanasio nici nu ştia să înoate. 

Martin îi ordonă prin semne lui Murangunic să coboare ca să 
pună lemne pe foc. Vaporaşul cu aburi construit în Boca era şi- 
aşa foarte vechi când îl cumpărase, dar a slujit în continuare 
încă mai mult de zece ani înghițind păduri întregi de stejari şi 
Coigiies!*. 

— Coboară şi dumneata la cazan, îi spuse lui Torren, şi 
întreţineţi bine focul. Trebuie să încercăm să-l găsim chiar mort. 

Nato Biguâ încă nu terminase cu căscatul. Privea pâcla cu 
ochi de somnambul. 

În săliţa maşinilor, după ce lucră puţin, Torr&n se îndreptă din 
şale. Strigă în urechea iugoslavului: 

— Patronul l-a lichidat, e sigur. Să ştii că l-a înjunghiat sau i-a 
spintecat dintr-o lovitură beregata ca la un miel. 

Striga mişcându-şi ameninţător mâinile şi gâtul, gesticulând şi 
strâmbându-se de parcă ar fi fost în mijlocul unui măcel. Când 
voia să se facă înţeles de iugoslav îşi însoțea întotdeauna 
cuvintele cu o mulţime de gesturi pompoase, nebăgând de 
seamă că acestea îl făceau şi mai puţin de înţeles; ametit de 
risipa de gesturi omului îi scăpau şi puţinele cuvinte pe care le- 
ar fi prins dacă ar fi fost spuse normal. 

Murangunic îl privi o clipă în ochi, făcând eforturi zadarnice să 
înţeleagă, dădu din umeri şi se apucă din nou de lucru 
aplecându-se peste grămada de lemne. 

Motorul începu să meargă iar. Martin se aşeză la timonă, viră 
cârma şi o luă înapoi pentru a se apropia de locul unde ar fi 
putut să se întâmple accidentul. 

Biguă se sprijinise de tachelajul'” ancorei care ocupa toată 
extremitatea dinspre proră. Încerca să străpungă ceața deasă 
cu ochii lui somnoroşi. Martin îl pusese acolo ca să observe cu 
grijă apa şi să facă zgomot pentru a atrage atenţia. Lovea cu o 
cheie în tamburul tachelajului şi striga cu vocea lui melodioasă 
de indigen. 

— Atanasio... Atanasio! 


16 Coigiies - Cuvânt araucan desemnând o specie de fagi din 
Patagonia şi Ţara de Foc al cărei lemn este foarte apreciat. 

17 Tachelaj - Ansamblu de parâme pentru manevrarea ancorei. 
(dex) 


Din când în când se oprea din strigăt pentru a trage câte o 
înjurătură şi se foia pe fiarele ruginite pe care şedea vorbind 
singur: 

— Afurisit lucru să te îneci... Asta nu-i moarte de om! Să 
ajungi să mori în halul ăsta! 

Pentru el viaţa nu avea prea mare preţ. Era obişnuit să şi-o 
pună în primejdie la beţii sau chiar treaz fiind; cele doua 
crestături care îi brăzdau faţa indiană erau recente, şi în afară 
de acestea mai avea altele pe corp pe care şi le etala des prin 
cârciumi. Dar ceea ce îl indigna era această modalitate 
nenorocită de a muri, această dispariţie tăcută în întuneric care- 
i lipsea pe ceilalţi de posibilitatea de a-l ajuta şi chiar de a fi 
martori morţii sale. 

— Atanaasio! 

Vocea omului cu accent tehuel/che!*, puternică şi suavă, sfâşia 
păcla care se învolbura o dată cu mişcarea vaporului. Dangătul 
monoton al tamburului prefăcut în nicovală şi duduitul motorului 
acopereau strigătele lui de indignare: 

— Prost de chilote! Să moară aşa... Asta nu-i moarte pentru 
un om adevărat! 

Torren îl lăsă singur pe Murangunic văzând că presiunea se 
ridicase în cazan. Urcă pe punte şi se apropie de Biguă. 

— Nu mai ţipa degeaba, Nato?’, îi strigă el în ureche. Atanasio 
n-o să te audă. E în fundul apei cu beregata tăiată. 

Ñato îşi întoarse spre el ochii miraţi. 

— Ce ştii tu? 

— Patronul l-a spintecat, află de la mine şi ne-a pus să căutăm 
ca să nu ne dăm seama. 

— Nu mai spune! Se prea poate să se fi luptat cinstit în timp 
ce dormeam. 

Torren dădu din cap a neîncredere. 

— Am fi auzit zgomotul, şopti. Tu ai un somn foarte greu, dar 
eu şi iugoslavul ne-am fi deşteptat. 

Se întoarse cu spatele la vânt, îşi aprinse o ţigară şi continuă: 

— Atanasio era certăreţ şi foarte naiv. Chancho Colorado? i-o 
fi luat-o înainte cu siguranţă sau l-a prins fără veste şi i-a înfipt 


18 Tehuelche - Unul dintre cele mai importante triburi indigene din 
Patagonia, răspândit în regiunea dintre râurile Negro şi Colorado. 

19 FI Nato - Cârnul. 

20 Chancho Colorado - Porcul Roşcovan. 


cuțitul pe la spate. Aminteşte-ţi de harţa pe care au avut-o ieri. 
Am crezut că o să se încaiere chiar acolo pe punte, nu alta. 

Biguâ rămase o clipă pe gânduri. Prin mintea lui ideile se 
târau cu greu, dar când ieşeau la suprafaţă erau temeinice şi de 
neclintit ca nişte stânci. 

— Roşcovanul nu e omul care să ucidă pe la spate, spuse în 
cele din urmă. L-am văzut înfruntând bărbaţi foarte puternici. Şi 
dacă ar fi fost vreo bătaie ar fi spus-o fără să mai umble cu 
atâtea ocolişuri. 

Torren râse prefăcut. Ridică o mână până la umărul herculean 
al lui Biguă. _ 

— Tu crezi că toţi sunt ca tine, Nato, spuse el, linguşitor. Cu 
Chancho ăsta e altceva. Eu nu mă încred niciodată în oameni 
care au bani. Nu-s ca tine, Nato, nici ca mine. 

Biguă îşi întoarse ochii şi-l privi de sus în jos. 

— Tu eşti o lepădătură, replică el scuipând în ceaţă cu dispreţ. 

Torren înghiţi în sec. Îşi trase capul între umeri şi îşi înfundă 
pe cap şapca de cord2?!. Pâcla deasă care-i învăluia se amesteca 
uneori cu fumul albicios care ieşea pe coş. Mirosul acrişor de 
lemn verde ars se lipea de nările nasului. 

Vaporul era ud de parc-ar fi plouat şi apa picura de pe 
pălăriile şi de pe bărbile nerase de câteva săptămâni ale 
oamenilor. Torren vedea la un pas de el silueta nedesluşită a lui 
Biguă care se mişca indolent pe colacul de odgon al tachelajului. 
Ţărănoi tâmpit! Aşa i-ar mai fi dat un brânci în apă, dar cine 
îndrăznea? Era ca şi când ai fi vrut să dărâmi o stâncă. Biguá 
era o bucată de munte, o parte din pampas. Mama lui era 
tehuelche din tabăra de indieni de lângă lacul Cardiel. Tatăl lui 
era un ona” care-şi petrecuse mulţi ani în tabăra indienilor, 
asociat cu şeful de trib la contrabanda de vite în Chile. Tatăl lui 
era acel fueguino?* cu urechile tăiate pe care îl aduseseră la 
Ushuaia de la Harberton ca să descopere urmele unui evadat. 


1 Cord - Tesătură specială, formată din fire de urzeală bine 
răsucite și foarte rezistente. Este folosită şi la fabricarea anvelopelor, 
curelelor de transmisie etc. (dex) 

22 Ona - Numele unui trib nomad provenit de pe ţărmul de est şi 
de nord al Țării de Foc. Membrii lui sunt urmaşii vechilor locuitori ai 
Ţării de Foc; se îndeletnicesc cu vânătoarea. Astăzi mai există doar 
câteva sute de onas. 

23 Fueguino - Locuitor din Ţara de Foc. 


Omul cercetase o zi, şi alta, şi iar alta, în fiecare zi, pe-nserat, 
directorul închisorii îl vedea pe indian aşezat în afara zidurilor pe 
o piatră depărtată cam la o sută de metri de intrare, privind în 
tăcere apele canalului, până când îl învăluia noaptea. A patra zi 
directorul îl întrebă: 

— Ai găsit urmele omului fugit? 

Indianul arătă cu braţul întins către zidurile închisorii: 

— Om fugit o fi acolo, nu ieşit. 

Cercetase toate scurtăturile şi cărările care se înfundau în 
munţii acoperiţi cu păduri dese. In aceeaşi zi îl găsiră pe 
presupusul evadat ascuns în magazie, în interiorul închisorii. 

— lugoslavul crede şi el ca mine, şopti Torren. Şi el spune că 
Chancho l-a lichidat pe sărmanul Atanasio lovindu-l pe la spate. 

— Taci din gură! Nici tu nici eu nu înţelegem ce spune 
veneticul. 

Şi fără a-l mai lua în seamă pe Torren, se aplecă peste 
tamburul de fier, lovind mai departe în tact cu strigătele sale 
monotone: 

— Atanasio... Atanaaasio! 

Auziră în spatele lor o şuierătură ascuțită de vechi tropero. 
Martin îi chema din cabina timonei. Torrén se apropie. Pentru a 
trece de la proră la pupă trebuia să ocoleşti săliţa maşinilor 
mergând pe marginea lată doar de câţiva centimetri şi să te ţii 
cu toată puterea de mânerul balustradei prinse de acoperişul 
arcuit ca spinarea unui mânz gras. 

— M-ati chemat? îl întrebă, vârându-şi capul de dihor pe uşa 
cu hublou. 

— Sondează atent cu vâsla mare partea dinspre proră. Mă 
tem că ne apropiem prea mult de coastă. Stâncile sunt 
periculoase în partea aceasta. 

— Credeţi că e nevoie? 

— Da, e nevoie. Du-te. 

— Bine... 

Inaintau încet, dar tălăzuirea valurilor zguduia ambarcaţia ca 
şi cum ar fi mers cu toată viteza. Ajunseră din urmă un ghețar 
care plutea în aceeaşi direcţie. Trecură pe lângă el aproape 
atingându-l. Conturul cenuşiu al blocului de gheaţă abia se 
distingea la un metru depărtare. Aerul rece pe care îl răspândea 
le pătrundea până la oase. Trecură multe secunde până îi 
depăşiră. Torren, care se afla din nou lângă Biguá, apucă să 


izbească de câteva ori cu vârful vâslei gheaţa tare ca sticla, care 
scrâşnea la fiecare lovitură ca un scâncet de animal bătut. Una 
din schijele de gheaţă sări până la picioarele lui Biguâ. 

— Ptiu, dar parc-ai fi un copil! zise acesta. Cu dihăniile astea 
nu-i de joacă. O să rupi vâsla. 

Martin trebuia să stea la hubloul cabinei pentru a nu pierde 
din ochi ţărmul. Doar din când în când zărea silueta celor doi 
oameni care se mişcau la proră. Auzea, prin clipocitul apei şi 
duduitul motorului, zvonul nedesluşit al flecărelii lor, şi din când 
în când răcnetele mânioase ale lui Nato care-l striga pe cel 
dispărut. Doar întorcând capul, putea să supravegheze cele 
patruzeci şi cinci de oi adormite pe şlep; strângerea lor la locul 
îmbarcării şi îmbarcarea însăşi fusese anevoioasă, şi animalele 
erau obosite. Ceaţa rotindu-se alene deasupra şlepului în 
mişcare se contopea cu spinările lânoase. Murangunic apărea 
des în deschizătura chichineţei sale ca să tragă în piept aer 
curat. De Martin şi de timona minusculă depindea viaţa 
oamenilor, viaţa vaporului şi a animalelor. Simţea în toată 
gravitatea ei povara acestor răspunderi care fac din timonier o 
maşină de precizie. Bunicul lui trebuia să fi simţit acelaşi lucru 
când în nopţile furtunoase, pe drumurile pline de gropi şi de 
vizuini de vizcacha?*, mâna în galop diligenţa ticsită de călători 
îngrijoraţi. 

Era o navigaţie îndrăcită. Trebuia să aibă deosebită grijă să 
nu se apropie prea mult de țărm şi să adulmece după 
schimbarea temperaturii apropierea ghețarilor plutitori. Inaintau 
încet căci o împotmolire putea avea întotdeauna urmări 
neplăcute, ca de altfel şi tamponarea cu unul din blocurile 
acelea de gheaţă mai mari de câteva ori decât Augusto, şi care 
veneau din direcţia opusă, împinse de vânt. O încurcătură oricât 
de neînsemnată în apele acestea îngheţate punea în pericol 
viaţa tuturor. Martin nu era un marinar prea priceput. Naviga pe 
lac doar de două luni, dar se folosea în munca sa de însuşirile 
căpătate din viaţa lui de tropero când străbătea pampasurile şi 
munţii: o privire care străpungea ceața cea mai deasă şi în care 
ceilalţi nu vedeau decât un perete opac, şi darul de a ghici 
apropierea pericolului după un zgomot abia perceptibil, după un 


24 Vizcacha - Animal rozător asemănător ca mărime şi culoare cu 
iepurele dar cu o coadă lungă ca de pisică. Trăieşte prin munţii din 
Peru, Chile, Brazilia şi în pampasurile Argentinei. 


miros slab, abia simţit, după schimbarea unei nuanţe, sau după 
tăria vântului. Erau dibăcie şi forţă cucerite în contact cu o 
natură care se lasă învinsă doar de cel care o apucă zdravăn de 
coarne ca şi când ar fi un tăuraş de trei ani. De multe ori 
trebuise să mâie turmele pe furtuni sălbatice care ridicau nori 
de praf, pe vijelii de zăpadă deasă sau în nopţi întunecoase, pe 
cărări aflate la muchia prăpastiilor, pe poteci de munte, prin 
locuri mlăştinoase, călcând pe trunchiurile alunecoase care 
slujeau de potecă, prin locuri unde oile se rătăceau uşor 
pierzându-se prin pădurile pline de fiare sălbatice... Şi de multe 
ori trebuia să te grăbeşti ca să ajungi la adăpătoare sau la 
mallin, şi să ghiceşti puterea de rezistenţă a turmei, să calculezi 
momentul în care vântul va bate cu cea mai mare intensitate 
sau să-ţi dai seama după culoarea norilor şi după viteza maselor 
de aer cât mai era până la dezlănţuirea furtunii care se ridica 
amenințătoare dinspre orizont. Era nevoie de tărie, de dibăcie, 
de o mare seninătate şi de o inteligenţă promptă care să rezolve 
pe loc dificultăţile mici şi mari, picate parcă din cer sau ţâşnite 
din pământ, descumpănind prin neprevăzutul lor. 

Dar niciodată nu străbătuse un drum mai greu decât acela din 
urmă cu douăzeci şi cinci de ani când se iniţia în noua sa viaţă 
de fermier. Acel drum de treizeci de leghe, pe apele celui mai 
periculos lac din toată cordillera, pe care a fost silit să-l 
parcurgă cu cele două mii de oi ale sale pentru a popula un 
pământ pustiu, un loc pe care-l dispreţuiseră alţii cu mai mulţi 
bani şi mai obişnuiţi cu Patagonia, dar tot atât de harnici şi 
îndrăzneţi ca şi el. Celorlalţi le lipsea însă capacitatea de a 
judeca dintr-o privire, cu calm, şansele de izbândă ale unui 
drum de câteva ceasuri şi al unuia de-o viaţă întreagă. Şi a 
trebuit să se folosească de toată priceperea sa în cele patruzeci 
şi ceva de călătorii pe apă în care lua la remorcă şlepul cu cele 
patruzeci sau cincizeci de oi care tremurau şi strănutau 
aţintindu-şi în apă ochii înspăimântați, care se împotriveau cu 
îndărătnicie la îmbarcare şi care, ajunse la destinaţie îşi 
dezmorţeau cu sărituri dezordonate picioarele înţepenite, 


25 Cordillera - Lant, muntos. (lb.span.) 


tropăind spre păşunile virgine care nu cunoscuseră decât dinţii 
de iepuri, alpacale?* şi huemules”. 

Dispariţia lui Atanasio fusese o pierdere grea pentru Augusto. 
Era el certăreţ, dar era un bun peon, obişnuit de mic cu pădurea 
şi cu apa. Crescuse în Castro cu tatăl lui care era pescar şi 
tăietor de lemne şi se pricepea destul de bine la navigația atât 
de dificilă de pe lac, pentru că timp de trei ani îl brăzdase în 
lung şi-n lat. In afară de aceasta, ajunsese să cunoască toate 
metehnele vechiului motor al lui Augusto. 

Ceilalţi trei peoni nu puteau fi lăsaţi la cârmă în locurile 
periculoase. Abia ştiau să greseze bielele sau să umple cazanul, 
afară de Torren, care se pricepea puţin la motoare. Erau buni şi 
ei, dar la alte treburi. Nato Biguă călărea cel mai bine dintre toţi 
şi era cel mai priceput la muncile fermei. Murangunic, săracul, 
nu prea făcea el mare lucru. In afară de faptul că vorbea foarte 
puţin spaniola, în primele lui galopuri pe când învăţa să 
călărească, avusese ghinionul să cadă foarte periculos de pe cal 
de vreo două, trei ori. Asta îl cam speriase. Dar avea întreaga 
bunăvoință a unui nou venit, şi nimeni nu-l întrecea când era 
vorba de tăiat lemne pentru cazan sau la alte treburi unde se 
cerea forţă brută şi tenacitate. Era dintr-un aluat din care ar fi 
ieşit un bun quintero, un estibador”” atent, un agarrador* 
pentru vremea tunsului sau un tranguerista*! de rodeo. Torren 
în schimb, deşi se pricepea câte puţin la orice muncă, nu 
avusese niciodată răbdarea să se specializeze în vreuna; era 


26 Alpaca - Animal rumegător din familia lamelor, cu lână 
mătăsoasă, lungă și foarte subţire, de culoare albă, uneori neagră 
care trăiește în America de Sud. (dex) 

7 Huemules - Cuvânt araucan desemnând în Chile cerbii de 
munte. Figurează pe scutul naţional al acestei ţări. 

28 Quintero - lucrător la quinta - grădină de zarzavat şi pomi 
fructiferi. 

29 Fstibador - lucrător la presatul manual sau mecanic al lânii în 
baloturi mari. 

30 Agarrador - Persoană însărcinată cu legarea picioarelor oii şi 
aducerea ei la cel care o tunde. 

51 Tranquerista - peon care la muncile de rodeo, tuns sau scăldat, 
are sarcina să deschidă poarta ocolului lăsând să treacă doar un 
anumit număr de oi. E o operaţie care necesită foarte multă 
îndemânare. 


bun şi la îngrijit motorul şi la descărcat mărfuri nu prea grele. 
Tundea cu foarfecă patruzeci sau cincizeci de animale pe zi, ştia 
să mâie o turmă pe distanţe scurte, să curăţe cocoloşii de 
murdărie din lâna batalilor, sau să dreagă binişor un gard de 
sârmă, deşi nu puteai avea încredere în el să-l laşi 
nesupravegheat. În ciuda tuturor defectelor sale era un element 
indispensabil pentru înjghebarea fermei Los Tempanos. In 
vremea aceea, când motorul cu explozie începea să-şi croiască 
drum prin vastele întinderi patagoneze, mânuirea cheilor şi a 
şurubelniţelor era o ştiinţă pe care o posedau foarte puţini. Se 
considera o ispravă grozavă să conduci o maşină sau un 
camion, şi pe la ferme era prețuit în cel mai înalt grad cel care 
ştia să umble prin măruntaiele unui motor luându-se la trântă cu 
misterul bielelor şi al cilindrilor. Martin nu se pricepea la 
motoare. Dacă rămânea fără Torren i-ar fi fost greu să găsească 
alt mecanic, chiar şi mediocru, care să vrea să se aventureze 
atât de departe, într-un loc care nu-i putea oferi decât chezăşia 
nesigură a unei ferme pe cale de a se înjgheba; şi dacă îl găsea, 
ar fi fost cu preţul unui salariu pe care nu l-ar fi putut plăti din 
slabele sale venituri. Pentru a mai trece cu vederea defectele lui 
Torren îşi zicea adeseori: „Când îţi cumperi un cal nărăvaş 
pentru că nu ai destui bani ca să-ţi iei unul cum îţi place, rămâi 
măcar cu speranţa să-l dezveţi de nărav şi să faci din el un 
animal perfect”. 

Cu aceşti trei oameni puse Martin Arteche temelia fermei. 
Erau puţine braţe pentru câtă treabă avea în faţa lui, mai ales în 
timpul acestor trei luni în care Augusto, gâfâind şi scoțând fum 
de lemne verzi, îşi continua drumurile periculoase cu şlepul 
pântecos remorcat la pupă. 

Căutarea lui Atanasio a durat toată dimineaţa. Torren cu 
vâsla, Biguâ la proră. Murangunic în chichineaţa lui spetindu-se 
muncind. Şi vaporaşul înainta prin ceaţă, cu mersul său prudent. 
Duduitul motorului şi clipocitul apei erau acoperite de ciocânitul 
şi de vocea lui Nato: 

— Atanasio! Atanaaasio... 

Torren îşi înălţă capul spre el. 

— Chancho Colorado ne pune să lucrăm degeaba, bombăni el. 
l-a făcut felul şi ne pune să-l căutăm ca să credem altceva... O 
să ne scufundăm dracului din cauza pâclei ăsteia. 


Ceaţa începu să se împrăştie la amiază. Curând putură vedea 
copacii şi stâncile de pe mal răspândindu-şi cu toată puterea 
culorile strălucitoare pentru a alunga urmele de lână murdară 
care mai pluteau după împrăştierea pâclei. După ce trecură de 
două ori foarte aproape de țărm, se îndreptară din nou spre Los 
Tempanos. 

Biguă şi Torren trecură pe şlep. Oile se adăpostiseră de 
umezeală şi frig ascunzându-şi capul una în blana alteia. 
Spinările lor formau o saltea care acoperea tot şlepul. Lâna era 
acoperită de rouă dar trupurile îşi păstraseră căldura. Cei doi 
oameni se băgară printre ele ca să le trezească din toropeală. 
Biguăâ le apuca de gât pe cele care se încăpăţânau şi nu-şi 
ridicau capetele şi le spunea îndulcindu-şi şi mai mult timbrul 
tehuelche: 

— Hai, drăguţelor, hai! Treziţi-vă... Hai, c-a răsărit deja 
soarele... 

Torren sări peste ele mergând în patru labe pe spinările 
înghesuite şi lovindu-le în cap cu talpa cizmei şi cu genunchii. 
Boturile băloase apăreau din salteaua de lână cu o expresie de 
uimire dureroasă. Torren se desfăta găsind fiinţe asupra cărora 
să-şi descarce forţa autorităţii sale. Striga la ele cu vocea lui 
răguşită: 

— Toantele dracului! Scoală-te, bot mucos! Hai, babo, că 
acuşi îţi trag una de-ţi sar şi dinţii ăia stricaţi pe care-i mai ai... 

Biguă, în celălalt capăt al şlepului, mergea printre ele cu 
mişcări blânde şi grijulii, dar degetele lui de oţel se înfundau cu 
putere în lână cercetându-le cu atenţie una câte una. Erau toate 
tefere. Nu se asfixiase nici una şi după câte se părea nu se 
vătămaseră din cauza înghesuielii. Mai se învârti printre ele un 
timp, privind şi pipăind, împingându-le cu grijă, bătându-le uşor 
pe spinare ca şi cum ar fi fost nişte vechi prietene. Işi mişca 
picioarele fără a ridica prea mult talpa, ca să nu le calce, şi pe 
urmă îşi făcea drum cu genunchiul. Căldura acelei mase 
tremurătoare de lână care-i ajungea până mai sus de genunchi îi 
pătrundea în tot corpul. Sufletul lui de cioban patagonez se 
umplea de fericire în mijlocul acelei călduri animale care-l făcea 
să uite de apa rece şi de ceaţă, şi el trăgea în piept cu încântare 
mirosurile pătrunzătoare de năduşeală şi de baligă fumegânadă. 
Apoi se apropie de Torren, care reuşise să facă puţin loc într-o 
parte şi se aşezase pe pânza de cort de la bord. Vedeau de 


acolo, prin geam, spatele patronului care stătea neclintit la 
cârmă. leşeau iar din Angostura şi înaintau cu toată viteza spre 
Los Tempanos. 

Murangunic apăruse în gura chichineţei sale ca să scoată apă 
din lac. Îți făcea sete munca în locul acela strâmt, cu gura 
lacomă a cuptorului arzându-ţi faţa şi gâtul. Nu găsi cana de 
faianţă pe care o foloseau ca să scoată apă proaspătă. Linia de 
plutire era acum la un metru de pervazul deschizăturii de la 
săliţa maşinilor. Îşi sprijini cu putere burta şi o mână de pervaz, 
şi-şi lăsă partea superioară a corpului înainte, rămânând 
suspendat deasupra valurilor. Când umplu căldarea o ridică 
neîndemânatec, străduindu-se să nu o verse. 

Torren îi spuse lui Nato: 

— la uită-te la dobitocul ăsta de gringo??! Încă n-a învăţat să 
învârtească găleata cu frânghia şi s-o umple ţinând-o împotriva 
curentului. Dacă mai face multe încercări de-astea o să cadă în 
apă. 

Martin îşi scoase capul pe fereastra cabinei. 

— Prietene, dă-mi şi mie te rog puţină apă, îi strigă lui 
Murangunic, articulând cu claritate, fiecare silabă. 

lugoslavul se ridică şi îngână câteva cuvinte nedesluşite 
pentru a da de înţeles că nu putea găsi cana. In eforturile pe 
care le depunea pentru a se face înţeles, capul lui rotund se 
mişca dinspre dreapta spre stânga asemeni căpăţânii unui 
muţunache de carton roz. Purta o şapcă cazonă din armata 
austriacă, singurul trofeu cu care se alesese din cei patru ani de 
război pe care-i făcuse. 

Martin gândi: „Animalul ăsta nu înţelege nimic”. Şi-i făcu 
semn să vină în locul lui la cârmă ca să se poată duce la 
căldare. Cana nu era de găsit nicăieri. Locul unde se agăța de 
obicei era gol, şi văzu în alt piron din peretele cabinei, basmaua 
pe care Atanasio şi-o scotea de obicei de la gât când avea de 
lucru la cazan şi pălăria lui unsuroasă. Atanasio era prea 
cutezător. Se apleca deasupra apei ca o maimuţă. Era un obicei 
pe care-l deprinsese în Chiloe pe când pescuia în apele liniştite 
şi calde ale lacului Castro. Dar navigația pe lacul Argentino era 
plină de surprize: rafale de ciclon când te aşteptai mai puţin, 
valuri uriaşe şi trombe sau vreun ghețar plutitor care putea 


32 Gringo - cuvânt denumind în America de Sud pe străinii a căror 
limbă maternă nu e spaniola sau care o vorbesc stricat. 


smulge capul celui care se apleca peste bord în întuneric. Martin 
avea nervii bine căliţi, dar tresărise de multe ori văzându-l 
agăţat doar de o mână sau de un deget, aplecându-se pentru a 
prinde vreun obiect care plutea în apă, pentru a lega un cablu, 
pentru a-şi spăla mâinile. Îi plăcea să fie admirat, dar făcea la fel 
şi când era singur. Când îi era sete, în loc să scoată apă cu 
găleata legată cu frânghie, Atanasio folosea de multe ori cana, 
aşa cum făcuse Murangunic cu găleata, dar într-o formă mult 
mai spectaculoasă, pentru că trebuia să te apropii mult mai mult 
de apă, ţinând cana de mâner. li plăcea să se pună mereu în 
pericol pentru ca nimeni să nu fie „mai cocoş decât el”. 

Martin se aplecă peste căldare şi sorbi câteva înghiţituri. Ochii 
lui fără gene priveau îngânduraţi. Işi amintea că văzuse cana în 
ajun, când coborâse ca să dea drumul la motor. Era agăţată în 
piron şi el o luase ca să scoată apă din căldare. Dacă apa lacului 
nu ar fi umflat şi deschis ca pe nişte petale de tuberoză 
degetele de la mâinile victimelor sale, cana s-ar fi găsit fără 
îndoială, cu mânerul prins, între degetele crispate ale lui 
Atanasio. Martin îşi ridică picioarele lungi până la pervazul 
deschizăturii de la sala maşinilor şi-l sări cu uşurinţă întorcându- 
se la postul lui. Cabina cu hublou era la doi paşi de chichineaţa 
unde era motorul. Roata timonei era cât o farfurie de mică, şi în 
mâinile roşii ale iugoslavului părea cârma unui vaporaş-jucărie. 
Murangunic, cu faţa lui ca luna plină, cu şapca decolorată, cu 
bolboroselile lui neinteligibile şi mişcările-i stângace, avea 
întotdeauna aspectul unei păpuşi bucălate care dă un aer 
copilăresc fiecărui lucru pe care-l ia între degetele sale roşii. 

Ajunseră la Los Tempanos pe înserat. Trebuiră să coboare pe 
mal oile căci nu mai mâncaseră de trei zile. Împinseră cât 
putură şlepul spre țărm, dar tot mai rămăseseră cinci sau şase 
metri până la el. 

Martin fu primul care intră în apă. Îi ajungea până la genunchi. 

— Fraţilor, e cam rece, spuse el, dar nu putem lăsa animalele 
astea încă o noapte aşa. Data viitoare când am să merg la 
Gallegos o să aduc cizme de cauciuc pentru toţi. 

Biguă intră şi el în apă cărând oile în spinare una câte una, în 
timp ce Torren i le dădea de pe punte. Murangunic le primea la 
mal. Nu trebuiau lăsate să cadă brusc, puteau să-şi frângă un 
picior. Dar iugoslavul era puternic deşi mic de stat. Le lua în 
braţe şi le punea jos uşor, nevătămate. In întuneric se auzea 


zgomotul copitelor zgâriind pietrişul în încercările lor nervoase 
de a-şi recăpăta echilibrul. Când reuşeau să se ţină iar bine pe 
picioare, adulmecau păşunea fragedă şi trapul lor mărunt se 
pierdea în noapte. Se auzea imediat ca un ros de şoareci; erau 
fălcile flămânde care ronţăiau cu poftă gramineele gustoase, şi 
din depărtare se distingea uneori behăitul oilor aduse în 
călătoriile anterioare. 

Când Nato îşi rezema umărul de punte, în momentele în care 
patronul nu putea auzi, Torren se apropia de urechile lui pitice 
şi-i strecura în ele frânturi de bombăneli. 

— Ce porcărie de treabă! Pe o noapte ca asta! O să îngheţăm 
bocnă... Jigodiile astea mai puteau să rabde încă o zi pe şlep. 
Mai bine să crape ele decât noi... Şi să crape şi Chancho 
Colorado împreună cu ele! Porcul şi nenorocitul! Fecior de 
căţea! 

Catalanul avea timp să se odihnească după ce aducea o oaie. 
Se învârtise de locul cel mai uşor, ca de obicei. După fiecare mic 
efort pe care-l făcea pentru a aduce câte un animal lângă bord, 
îşi umfla pieptul îngust şi-l mângâia cu palmele. Haina de piele, 
prea largă pentru talia lui, îi dădea o mare libertate în mişcări. 
Se obişnuise din copilărie să îmbrace veşminte mult mai mari, 
de când moştenea de la fratele lui, cu cinci ani mai mare, 
zdrenţele pe care acesta nu le mai putea folosi. 

Imbrăcămintea rămasă de la alții şi mâncarea 
neîndestulătoare, de când se născuse. Mama lui îşi pierduse 
viaţa aducându-l pe lume. Părinţii lui locuiau pe atunci într-un 
cartier sărac din capitala catalană. Impreună cu băiatul de cinci 
ani şi o fetiţă de zece, ocupau într-o casă pe jumătate dărâmată, 
o cameră mare al cărei tavan boltit depăşea doar cu un metru 
nivelul străzii. Singura lumină pe care o aveau venea dintr-o 
răsuflătoare îngustă pe care o acopereau cu două bucăţi de 
sticlă când era prea frig. Larma străzii răsuna până la ei cu 
vuiete de iad, dar zgomotele dinăuntru rămâneau înăbuşite între 
cei patru pereţi. In desele lui beţii tatăl putea să strige, să 
zbiere, să urle şi chiar să şi lovească. Subsolul acela mare şi 
pătrat nu avea pereţi despărțitori şi în zilele dinaintea naşterii 
fură nevoiţi să-i trimită pe copii la nişte vecini tot atât de săraci 
ca şi ei. Femeia culcată rămase în grija soţului. Spre seară pe 
om îl apucă setea. leşi, încuie uşa cu cheia şi se duse pentru un 
moment la cârciumă, bău un pahar, apoi altul. Un cunoscut de- 


al lui perora: trebuia să-l lase să vorbească. Şi încă un pahar. Se 
aşeză să privească o partidă de cărţi. Jocul era înverşunat, 
pasionant. Se ridică de câteva ori să plece. Se aşeză din nou. Cu 
fiecare oră ce trecea trupul îi apăsa din ce în ce mai mult 
picioarele şovăitoare. Se întoarse acasă în dimineaţa următoare. 
Cobori cele nouă trepte sprijinindu-se de pereţi. Scoase cheia 
din fundul buzunarului. Deschise uşa. Înclină capul ca să intre. În 
întuneric se auzeau nişte gemete ca ecourile stinse ale unor 
urlete îndepărtate. Aprinse un chibrit. Hârşâitul chibritului pe 
cutie se rostogoli sub tavanul boltit ca scrâşnetul unor roţi de 
fier peste pietrişul unui parc. Privi spre pat. Emana subsolul 
acela un abur de mirosuri urâte şi grele care se înghesuiau în 
spaţiul închis şi umed. În beţia sa omul nu simţea nimic. Mergea 
mai departe târându-şi picioarele, luminat de flacăra şovăitoare 
a chibritului, cu ochii ţintă la pata albicioasă a patului care se 
zărea în fund. Gemetele pluteau în continuare peste tot, 
nelămurite, tremurătoare... Până când la jumătatea drumului 
dintre uşă şi pat omul se poticni de trupul femeii lungită pe jos. 
Se auzi un geamăt mai tare, mai puternic şi atunci simţi un fior 
de gheaţă care-i împrăştie tot aburul vinului. Fugi după doctor... 
Pentru mamă era prea târziu, dar copilul a fost salvat. Peste 
puţin timp un scripete strivi braţul drept al văduvului. Fabrica îl 
concedie fără să-i dea nici o despăgubire; invocară motivul că 
accidentul fusese cauzat de starea lui de ebrietate. Deveni 
curând un beţiv înrăit care nu spera nimic altceva decât să facă 
rost de câteva jumătăţi de litru pe zi. Puținele pesetas pe care 
reuşea să le ciupească în treburi mărunte ori tapându-şi foştii 
tovarăşi de la fabrică, ajungeau în cele din urmă la cârciumă. 
Cei trei copii ar fi putut fi crescuţi de familiile din cartier dar 
tatăl lor le spunea întotdeauna: „Eu mi-am omorât nevasta. Nu 
vreau să-mi părăsesc copiii”. Şi aşa rămaseră cu toţii prinşi în 
mucegaiul mizer care invada peştera aceea umedă şi 
întunecoasă. Sticla cu care acopereau răsuflătoarea rămase 
înţepenită pentru totdeauna, şi slinul din ce în ce mai gros de pe 
ea împuţina şi mai mult slaba lumină care venea pe acolo. Doar 
prin minune scăpaseră să nu moară de foame. Fetiţa de zece 
ani cerşea zi şi noapte ca să strângă puţin lapte pentru noul- 
născut şi câteva bucăţi de pâine uscată pentru fratele mai mare. 
Trecură anii. În ciuda lipsurilor fata crescu normal, în timp ce 
tatăl ei se scufunda din ce în ce mai mult în putreziciunea 


morală. Beat mereu, începu să-şi pună anumite speranţe în fiica 
lui. Cunoştea părinţi, soţi, amanți, care trăiau tihnit de pe urma 
unei femei mai puţin atrăgătoare decât promitea să fie ea. Ştia 
astfel de oameni, bine hrăniţi, cu buzunarele doldora de bani, cu 
cravate late cu nod gros şi în culori ţipătoare, cu ceafa 
întotdeauna bine rasă, îmbrăcaţi cu jachete strânse pe trup şi cu 
pantofi de lac, comozi, făcuţi pentru a trăi fără griji. Şi el putea 
face acelaşi lucru doar stând şi aşteptând să înflorească acei 
doisprezece, treisprezece ani îmbobociţi... Dar castelul lui din 
cărţi de joc sprijinit pe jumătăţi de litru se prăbuşi într-o noapte 
de mai: cu două zile înainte de a împlini cincisprezece ani fata 
fugi cu un brutar de pe Sabadell, căsătorindu-se cu el înaintea 
naşterii primului copil. 

Torren avea cinci ani când îşi pierdu protectoarea. Putea de- 
acum să se târâie pe străzi scotocind prin lăzile de gunoi sau să 
ceară câte o bucată de pâine prin cârciumi, prin birturile din 
mahala, pe la casele nevoiaşe care-şi strigau sărăcia din stradă. 
Până şi cerşetorul cel mai autentic are întotdeauna, cu toată 
calicia lui, o fărâmă de milă pentru a ajuta un copil flămând şi 
gol. Uneori se îndopa cu mâncare până nu mai putea, dar de 
cele mai multe ori, micul lui stomac suferea de foame. La vârsta 
de opt ani era un nod de om rahitic, cu trăsături ascuţite, cu 
privirea sfioasă, cu spatele cocoşat, cu nişte picioare slăbuţe 
care de-abia ţineau oasele moi ale trupului. Fratele lui împreună 
cu alte haimanale din mahala l-au iniţiat în viaţa de vagabondaj 
în bandă, viaţă care l-a sedus de la bun început. Ceilalţi părtaşi 
la pungăşii erau întotdeauna mai mari şi mai robuşti decât el, 
băieţi puternici care-l tratau cu brutalitate, care-l striveau cu 
superioritatea lor fizică şi cu experienţa lor. Băiatul li se alătura 
fericit că este lăsat să-i urmeze în pungăşiile pe care le puneau 
la cale. Spărgeau becuri pe străzile lăturalnice, geamurile 
fabricilor părăsite,  smulgeau ornamentele de bronz din 
vestibuluri şi ciocănelele de bătut la uşă, pentru a le arunca în 
gârlă după ce se jucau cu ele. Răsturnau lăzile de gunoi doar din 
plăcerea de a da altora de lucru. Mânjeau cu excremente 
mânerele aurite de la porţile caselor bogate. Fugăreau câini şi 
pisici pentru a le chinui şi tăiau cu bucăţi ascuţite de tablă 
pielea fotoliilor din sălile de aşteptare şi din toate locurile unde 
reuşeau să intre. Când nu găseau nimic mai bun de făcut 
cutreierau străzile, lipiţi de perete, ţinând ascuns în podul 


palmei un ciob de sticlă cu care zgâriau adânc uşile şi ferestrele 
care le ieşeau în cale. Cu mulţi ani mai târziu, când deveni peon 
patagonez, Torren văzu perindându-i-se ca pe un ecran toate 
aceste scene ale copilăriei sale. A fost ziua în care Nato Biguâ îi 
spusese: „Eşti o haimana. Eşti rău ca un căţel învăţat să muşte 
şi ca un câine sălbatic din munţi, care sfâşie douăzeci de oi într- 
o noapte doar din plăcerea de a imita puma”. 

Cu faţa lui ofilită şi picioruşele de pasăre de baltă, copilul 
Torren era cenuşăreasa şleahtei. Pentru că nu putea să 
îndeplinească treburi grele i se dădeau întotdeauna cele mai 
murdare... Îl băteau des. Torren îşi ghemuia şi mai mult 
spinarea cocoşată, dar rămânea mai departe cu ei. Se ţinea 
după ei în raidurile lor făcând adevărate minuni de voinţă pentru 
ca muşchii lui fleşcăiţi să poată rezista la zguduiturile puternice 
şi la fugile zorite. Fără a scăpa de rahitism se căli puţin câte 
puţin, iar rahitismul său mintal se hrăni şi el încetul cu încetul 
din nevoile şi spaimele acelei vieţi dezordonate. Ar fi putut trăi 
singur în continuare, cerşind pe socoteala lui pentru a nu muri 
de foame, dar se agăţă de şleahtă cu toate puterile sale, fugind 
de viaţa aceea nenorocită şi singuratică de care-i era silă. Nu 
avea felul de a fi obraznic dar simpatic al ţigănuşului care cere 
un ban sporovăind cu vioiciune, cu faţa lui smeadă luminată de 
un zâmbet ştrengar. Nu avea nici agilitatea gălăgioasă a 
lustragiilor care-şi însoțesc treaba cu o flecăreală pitorească, 
punctată de plescăitul cârpelor şi de ţopăitul îndrăzneţ al periei. 
In plus, mai era şi din cale afară de stângaci în mişcări şi prea 
tăcut pentru a-şi alege profesiunea de vânzător de ziare. 

Cei care făceau parte din şleahtă nu erau săraci lipiţi. Toţi 
aveau câte o saltea pe care să se trântească după fiecare raită 
şi doar câtorva dintre ei le lipsea mâncarea din belşug. Nu erau 
nevoiţi să fure ca să mănânce. Cei mai puţin săraci puteau 
întotdeauna să ciupească ceva mâncare de pe acasă ca să-i 
ajute pe cei mai nevoiaşi, şi doar arareori vreunul din ei era silit 
să scotocească prin lăzile de gunoi. În grupul lor nu exista ideea 
hoţiei rentabile. Simţeau o plăcere imensă să distrugă bunurile 
bogătaşilor. Intr-un moment de neatenţie al stăpânilor, 
şterpeleau câte un vas pictat şi se jucau trăgând la ţintă în el, cu 
pietre, dar nu le-ar fi trecut prin cap să-l vândă ca să cumpere 
mâncare sau ţigări. De asemenea nu cerşeau. Acceptau dulciuri 
sau câte o bucată de pâine de la unul tot atât de sărac ca şi ei, 


dar erau prea mândri ca să întindă mâna spre boieroii care se 
dădeau jos din trăsură cu pieptul scos înainte şi ceafa ţeapănă 
de trufie. 

Cenuşăreasa grupului trebuia să execute ordinele cele mai 
neobişnuite: 

— Hai, puştiule! Te iei după tipul ăsta cu trabucul. E o havană 
de jumătate de coroană. Dac-o aduci am să te las şi pe tine să 
tragi două-trei fumuri... Hai, tontule, dă-i drumul! Dacă te întorci 
fără chiştoc, am să-ţi trag două bobârnace. 

— „Tu stai aici la pândă cât noi ne ducem să spargem 
felinarul ăla. Dacă vine gardianul toarnă-i o braşoavă ca să ne 
dai timp să fugim. Şi să nu te bâlbăi, fir-ar să fie, că-ţi tragem 
vreo câteva-n nas de nu te vezi! 

— Spală-mi pantalonii ăştia şi cămaşa până fac eu baie în 
gârlă. Pe urmă întinde-le la soare ca să se usuce. 

S-a împotrivit de câteva ori. Se înălța ca un pigmeu, şi-şi 
ridica faţa spre ei, scuipându-le în obraz tot felul de înjurături. Il 
băteau. Se apăra cu unghiile şi cu dinţii: o dată tăie piciorul 
unuia cu o bucată de tablă veche pe care o folosea ca să 
distrugă pielea fotoliilor. Altă dată, pe când stătea plecat peste o 
ladă de gunoi în curtea unei case mari de pe Paseo de Gracia, 
portarul în uniformă cu fireturi îi dădu o lovitură cu genunchiul 
de-l băgă cu totul în ladă. Torren rămase o clipă cu faţa înfiptă 
în gunoaie, cu picioarele în aer, făcând eforturi disperate ca să 
iasă. Află mai târziu că stăpânul casei prefera să arunce 
resturile de la masa lui decât să le dea la săraci sau la rudele 
servitorilor lui. 

Avea paisprezece ani când toţi cei din şleahtă se împrăştiară 
care încotro. În timpul unei greve fratele lui dispăru fără urmă. 
Rămase iar doar cu propriile lui puteri. Se angajă la un atelier de 
reparat biciclete. La fiecare chenzină îi ducea tatălui său tot 
câştigul. Apoi intră la o tăbăcărie şi începu să se ducă pe la 
mitinguri. Îi cunoscu pe conducători şi luă parte activă la 
agitaţii. Până când trebui să plece, luând drumul Americii. 


2. 

Înainte de a fi expulzat din Barcelona, Torrén fusese închis în 
castelul Monjuich, unde în fiecare zi îi umpleau sufletul de 
groază ameninţându-l cu pedeapsa cu moartea. Comitetul îi 
făcu rost de paşaport şi-i plăti călătoria până la Buenos Aires dar 
nu-i încredinţă nici o misiune pentru ţara unde mergea. 
Intotdeauna fusese considerat ca un agitator cu un zel excelent, 
foarte devotat cauzei, dar cu posibilităţi limitate. In timp ce alte 
elemente mai bune erau trimise în marile centre muncitoreşti, în 
fabricile importante, Torren era expediat întotdeauna în colţurile 
cele mai îndepărtate ale Cataloniei. După ce l-a ajutat să scape 
din primejdie, comitetul nu s-a mai interesat de el şi apoi l-a 
uitat, ca şi când ar fi fost o unealtă pe care o arunci socotind-o 
nefolositoare. 

Ajungând în Argentina se opri foarte puţin în Buenos Aires. Se 
îmbarcă spre Sud, şi lucră două luni în Gallegos ca şofer la don 
Paco Rodriguez. Se afla acum în faţa pampasului patagonez. 
Jinduia orizonturi largi. Marea îl învățase să-şi odihnească ochii 
în infinit. Se îndreptă spre inima ţării. Văzu altfel de pietre, 
dealuri golaşe, râpe late şi adânci săpate de pârâuri acum 
secate. Văzu oameni veniţi din cele patru zări renunțând la 
obiceiurile ţărilor de unde veniseră tocindu-şi de pământul 
zgrunţuros proeminenţele lor naţionale, până când îşi înfigeau în 
pământ rădăcini care durau cât secolele. La Los Témpanos 
ajunse după ce munci pe la diferite ferme, gonit din unele, 
fugind din altele. Anii aceia care au precedat greva generală din 
1921 erau foarte frământaţi. Se adulmeca în aer mirosul 
sângelui care avea să se verse. Intreaga regiune Santa Cruz era 
saturată de acea nelinişte agresivă şi bănuitoare care precede 
marile frământări. Lui Torren nici prin gând nu-i trecea că 
furtuna se apropie. Lumea aceea era prea nouă pentru el. 
Obişnuit cu fluviile de oameni care intră şi ies din fabrici, privea 
cu milă la fermele acestea aflate la multe leghe, pe drumuri 
pustii, unele de altele, cu un personal care se putea număra pe 
degete. Nu vru să se afilieze Federaţiei spaniolilor; găsea că e 
neînsemnată, ridicolă aproape, un păianjen pricăjit care nu şi-ar 
fi putut întinde niciodată țesătura subţire peste imensitatea 
teritoriului*?. 


33 Teritoriu - (în organizarea constituţională a unor ţări ca Mexic şi 
Argentina) entitate politică unde, din cauza densităţii reduse a 


Îl cunoscu pe Ñato Biguâ la o fermă din Tres Lagos. Prima lui 
ciocnire cu el avu loc pe când scăldau oile. Lucrau amândoi la 
tambor"*, aruncând oile în pozo”. Ceilalţi peoni erau împărţiţi 
între manga şi escurridero*”. |n acel timp încă nu se 
răspândise întrebuinţarea platformelor cu podea mobilă care se 
acţionează cu o mişcare de manetă. Biguă ridica oile cântărind 
optzeci de kilograme de un picior şi le aducea într-o singură 
mână cu mişcări sigure şi blânde, ţinându-le capetele întoarse, 
ca să nu se sperie văzând apa. Se pricepea să lucreze, dar un 
animal din cale-afară de neastâmpărat îl făcu să alunece şi 
trebui să-i dea drumul ca să nu cadă el însuşi în bazin. Oaia 
rămase o clipă sprijinită în copitele picioarelor din faţă, apoi 
căzu greoi în gol lovindu-şi capul de marginea bazinului. Rămase 
sub apă, şi nu i se văzu corpul plutind decât la urmă de tot, când 
ultimele animale ajunseră în escurridero. Lucrau cam opt sau 
zece oameni. Era imposibil să ştii dacă vina era a unuia din ei, 
dacă oaia murise pentru că era bolnavă sau pentru că înghiţise 
dezinfectant. După masă fură liberi devreme deoarece 
începuseră să lucreze dimineaţa de la ora două. Peonii se 
împrăştiară. Torren se apropie de tovarăşul lui, care stătea 
sprijinit de poarta unui ţarc de vite, profitând de ultimele raze 
de soare. 

— Nu mai pot, sunt sleit, îi spuse. Paisprezece ore de muncă 
din asta nimicitoare! Tu nu eşti obosit? 

— Aşa şi-aşa, murmură Biguă fără să se clintească. 


locuitorilor sau din alte cauze, nu există o deplină suveranitate 
internă, guvernatorul său fiind numit de preşedintele republicii în loc 
să fie ales prin votul populaţiei locale. 

34 Tambor - sau pozo - bazinul plin cu dezinfectant amestecat cu 
apă în care se scaldă oile, una câte una. Manga e un fel de jgheab 
lung de cinci-şase metri, prin care înoată oaia când iese din bazin, 
până la scara pe care urcă în escurridero, un fel de ţarc, unde stau 
un timp oile scăldate ca dezinfectantul să se poată scurge din lână şi 
întoarce înapoi în bazin. 

35 Pozo sau tambor - bazinul plin cu dezinfectant amestecat cu apă 
în care se scaldă oile, una câte una. 

36 Manga - un fel de jgheab lung de cinci-şase metri, prin care 
înoată oaia când iese din bazin, până la scara pe care urcă în 
escurridero. 

37 Escurridero - Un fel de ţarc, unde stau un timp oile scăldate ca 
dezinfectantul să se poată scurge din lână şi întoarce înapoi în bazin. 


Fusese o zi istovitoare. Vântul începuse să bată în zori, un 
vânt puternic, persistent, care aducea nori groşi de praf 
amestecat cu balegă şi pietricele. Pietricelele loveau mâinile, 
faţa, pleoapele strânse. Se lucra cu ochii aproape închişi pentru 
a feri pupilele, iar când vijelia se înteţea trebuia să te întorci cu 
spatele la vânt şi să-ţi ghemuieşti capul între umeri. Baliga 
uscată se amesteca pe haine cu şiroaiele de dezinfectant care 
săreau din bazin; şi zoaia care se forma te pătrundea până la 
piele. 

Torren se sprijini şi el cu spatele de poartă. Stăteau aşa unul 
lângă altul, cu privirea îndreptată spre casa mare care strălucea 
pe dâmb cu ferestrele luminoase şi pereţii de geamlăc, cu 
gazonul din faţa ei de culoarea smaraldului şi copăceii bine 
îngrijiţi. 

— Asta-i treabă de vite spurcate! zise Torren vârându-şi o 
mână sub curea şi scărpinându-se pe burtă. Porcăria asta de 
noroi mi se usucă pe piele şi mă înţeapă ca o sută de ventuze. 

— Ai pielea prea subţire, frate. Dar o să ţi se tăbăcească ea 
peste câţiva ani de trai în Patagonia. 

— Asta-i o ţară bună pentru vite! Doar ele pot rezista aici. 

— Aha! 

— Eu o şterg îndată ce-mi câştig nişte parale de drum. 

— Aha! 

Torren întoarse capul şi arătă cu bărbia oaia moartă pe care 
administratorul pusese s-o scoată din apă. Zise: 

— Oaia pe care ai omorât-o s-a umflat ca o vacă. Te 
pomeneşti c-o frig diseară ca să nu arunce carnea, chiar dacă ar 
fi să crăpăm cu toţii din cauza otrăvii Cooper. 

— Ai văzut, galicianule? Fir-ar să fie, e prima oară că mi se 
întâmplă aşa ceva. 

Torren se apropie şi-i şopti la ureche cu aer liniştitor: 

— Nu-mi place să pârăsc... Asta rămâne între noi. Biguâ dădu 
din umeri. Celălalt continuă: 

— Dacă află administratorul te dă afară ca pe un câine. Dar 
nu-ţi fie frică, nimeni n-o să afle. 

Biguă slobozi un hohot de râs şi şopti printre dinţi: 

— Fir-ar să fie, nou veniţii ăştia sunt dracul gol, dar înţeleg 
întotdeauna totul pe dos. 

Torren privi pe furiş împrejur pentru a se încredința că nu era 
nimeni pe aproape. 


— Şi eu am omorât ieri un batal, zise, scoţându-şi pieptul în 
afară. Nu se uita nimeni şi i-am ţinut capul sub apă cu cangea 
până a încetat să se zbată. 

Biguă îşi scutură picioarele dezmorţite şi braţele în timp ce se 
străduia să înţeleagă. Prin vâjâitul vântului se auzeau behăiturile 
tremurătoare ale oilor care-şi căutau mieii de curând înţărcaţi. 

— L-ai omorât din greşeală sau aşa ai vrut? 

— Păi sigur, omule, c-am făcut-o intenţionat! Patronul pe care 
nici eu nici tu nu-l cunoaştem încă, zvârle preţul a o mie de oi 
într-o noapte de chef la Paris. Noi nu putem să facem la fel şi ne 
mulţumim cu mai puţin. Fiecare se distrează în felul său. 

Indianul se dezlipi de poartă şi se îndreptă din şale. Apoi se 
întoarse complet spre Torren şi-l privi în faţă, stând cu picioarele 
depărtate şi cu mâinile în şold. 

— Nu se poate, spuse în cele din urmă, neîncrezător. 
Glumeşti. 

— Glumesc? leri am împins două oi şi un batal de pe punte. 
Nu voiau să meargă şi i-am zvârlit prin scândura aceea 
desprinsă. Lighioanele au început să lupte împotriva curentului. 
Au urcat vreo sută de metri, dar n-au mai avut putere şi apa le-a 
târât. Când au trecut din nou pe sub punte, crăpaseră şi dacă 
nu, mult nu le mai lipsea. Oile înainte şi-n urmă berbecul. Iți 
venea să şi râzi. Chiar şi morţi umblă după ele... 

Ciobanului tehuelche nu-i venea să creadă ce auzea. 

— Minti, zise el cu glas nesigur. 

Torren se depărta şi el de poartă ca să-şi ridice ochii până la 
faţa lui Nato şi vru să-şi pună în cuvinte toată emfaza pe care o 
risipea din belşug în predicile din vremurile lui bune: 

— Mă, omule, nu înţelegi! Eu nu omor lighioanele astea din 
plăcerea de a face să curgă sânge. O fac pentru ca patronii să 
nu profite prea mult de pe urma muncii noastre. Ai să vezi, dacă 
ai să faci la fel, ce bine o să-ţi pară. Dacă tot nu poţi să distrugi 
o mie de oi într-o noapte, te mulţumeşti să omori una. Incearcă, 
omule, şi-o să vezi cum te obişnuieşti! 

— Poate că ai dreptate, dar dacă eu aş fi patron te-aş omori 
ca pe o fiară. Aş trage în tine fără milă ca într-o pumă de care-aş 
şti că a sfâşiat un om. 

— Tu n-ai să fii niciodată patron, omule! Tu eşti un muncitor 
ca şi mine şi între camarazi trebuie să fie întotdeauna bună 
înţelegere. 


În mintea lui Ñato aceste argumente ajungeau un hăţiş de 
idei neclare. Dar numai la gândul că cineva putea să-l creadă în 
stare de a ucide un animal, aşa cu sânge rece, fără nici o 
nevoie, simţi că indignarea îi încleşta gâtlejul. Totuşi, nu spuse 
nimic. Un nou venit asemeni acestuia era întotdeauna pentru el 
un receptacul deschis pentru gândurile cele mai năstruşnice şi 
închis pentru lucrurile care-ţi săreau în ochi. l-ar fi putut spune 
că el înjunghiase de multe ori câte o vacă de doi-trei ani ca să 
mănânce doar limba sau câteva costiţe, de asemeni că uneori, 
călărind pe câmpiile întinse şi uscate, tăiase câte o iapă ca să-şi 
potolească setea cu sânge cald, cum fac indienii. Asta era ceva 
natural, dar ceea ce făcea bondocul ăsta era de nejustificat. Nu 
pentru că ar fi considerat purtarea lui crudă sau nemiloasă. Nato 
cunoştea foarte puţin aceste două epitete. Pentru felul lui de a 
judeca lucrurile, aşa putea să se poarte doar un om bătut în cap. 
Trebuia să fii tâmpit să-ţi faci de lucru omorând un biet animal 
care putea să-ţi potolească foamea a doua zi. Asta era ca şi 
când după ce ai fi muncit pe brânci să-ţi arunci singur 
ponchouF* în apă sau lucrurile agonisite ţinute sub şa... Şi dacă 
aceste lucruri şi ponchoul erau ale altuia, cel mai nimerit lucru 
era să scoţi năravul din pocitanie cu biciul sau cu glonţul. 

Ochii saşii ai lui Torr&n scânteiară în orbite cu sticliri de ură. Îi 
dădu cu cotul lui Biguâ, îşi duse mâna la gură şi strâmbându-şi-o 
spre el îi spuse încet: , 

— Uite: ăsta-i patronul. Asta-i cel care ne exploatează şi ne 
suge şi sângele din noi. Vine încoace. 

Administratorul se apropia cu pasul lui elastic de highlander*?. 
Vântul bătea cu furie în borurile late ale pălăriei sale. Era tinerel, 
blond, cu ochii de un albastru palid. Ţeava unui Colt 38 i se 
zărea la şold. Constituţia sa nordică, haina de piele, bombacha“ 


38 Poncho - bucată de stofă groasă din lână, cu o tăietură în mijloc 
pe unde intră capul, căzând pe umeri până la brâu sau până mai jos 
de genunchi. Are multiple întrebuinţări: ca manta apărând de ploaie 
şi frig, ca pătură, prinsă de şa; se foloseşte pentru legat diferite 
lucruri, ca desagă, iar în luptele cu cuțitul se înfăşoară pe braţul 
stâng. 

39 Highlander - locuitor de la munte. (În limba engleză, în 
original.) 

4 Bombacha - pantaloni bufanţi şi largi, caracteristici 
îmbrăcăminţii unui gaucho. 


bufantă, cizmele şi basmaua lui foarte albă legată la gât îi 
dădeau aerul unui gaucho?! de chermeză. 

Dar mâinile şi faţa lui fuseseră atât de tăbăcite de vânturile 
pampasului şi de soarele Patagoniei încât luaseră o culoare roşie 
ca racul, proaspătă şi strălucitoare. Era unul din acei scoțieni 
dezgheţaţi şi perseverenţi care văd în Argentina o prelungire 
afectivă a Lowlandsului lor, şi care se căsătoresc aici cu câte o 
anglo-argentiniană, tot atât argentiniană pe cât englezoaică, ca 
să zămislească gauchitos blonzi. Indrăgise într-atât matele? 
încât în multe seri uita de ceaiul lui. Se îndepărtase cu totul de 
vecinul lui, mister Lowe, un irlandez care de patruzeci de ani se 
stabilise aici, cu două fete de optsprezece şi nouăsprezece ani 
care nu ştiau spaniola, şi un fiu de treizeci de ani care locuia la 
Londra acum când îşi abandonase studiile. Mister Lowe trimitea 
cu regularitate în fiecare an în Anglia toţi banii pe care-i 
producea lotul lui de pământ aparţinând fiscului, fără să 
investească nimic în fermă; casa în care locuia era o cabană 
veche de lemn, demontabilă, dar veselă, covoarele şi mobilele 
sale erau aproape somptuoase, iar biblioteca era destul de 
bogată, dar nu avea nici o carte în spaniolă. 

Administratorul se opri în faţa celor doi oameni şi-şi înfipse 
privirea limpede drept în faţa de bronz a lui Biguâ. 

— De ce nu mergi dumneata înăuntru, prietene Biguâ? îl 
întrebă. Se serveşte deja ceaiul de mate. 

— Îmi zvânt hainele, patroane. Soarele e călduţ şi vântul 
destul de tare. 

— Drăcia dracului de vânt nebun! Asta-i ţara cicloanelor care 
nu stau o clipă locului. 

— Aşa-i... După mate am să jupoi oaia ceea. Mi-a alunecat din 
mână când am vrut să-i dau drumul şi s-a lovit cu capul de 
bazin. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat. 


“1 Gaucho - locuitor din pampasul rioplantense (Rio de la Plata), 
călăreț prin excelenţă, foarte priceput la vite, ştiind să mânuiască cu 
îndemânare principalele sale unelte de muncă: lasoul, boleadoras şi 
faconul. A fost proletarul incipientei ramuri a creşterii vitelor şi 
soldatul armatelor care au luptat pentru independenţă. 

42 Mate - infuzie din frunzele plantei mate (sau yerba) care se bea 
ca ceai dulce sau amar în diferite ţări din America de Sud. 


— Jupoai-o mâine, prietene. Acum mai bine odihneşte-te. Am 
scăldat şapte mii trei sute de capete. Lucru mult, oameni 
obosiţi... 

— Cum spuneţi dumneavoastră. 

Administratorul se întoarse apoi spre Torren. 

— Şi dumneata, prietene, eşti ud tare? 

— Leoarcă. 

— Schimbă-ţi hainele, prietene. Dumneata eşti foarte slab şi 
nedeprins. Dumneata poţi să răceşti. 

Ochii limpezi şi zâmbitori se uitară la omuleţ cu atenţie pentru 
a-i ghici gândurile. Din prima zi de când noul peon lucra la fermă 
observase lucirea neprietenoasă, chiar duşmănoasă a ochilor lui 
saşii. El împărțea peonii în două categorii: cei care susţin senini 
o privire, uitându-se drept în faţă, fără a o cobori sau întoarce şi 
ceilalţi. Printre ceilalţi mai erau două tipuri bine definite: timizii 
şi ceilalţi. Şi printre aceşti ceilalţi Torren aparţinea soiului celui 
mai sălbatic, soiului acelora care, atunci când se apropie 
patronul, devin rigizi ca la apropierea unui duşman. Rigizi şi 
ţâfnoşi, cu o agresivitate prost ascunsă care poate ţâşni când te 
aştepţi mai puţin. Dar din acest aluat sălbatic îi ieşiseră 
câteodată peoni buni pentru anumite îndeletniciri. 

— Dacă nu-ți place treaba aceasta, prietene, pot să te pun la 
un ocol din defileu să împuşti pume şi vulpi. Plătesc treizeci de 
pesos de fiecare blană de pumă, iar vulpile sunt pentru 
dumneata. Poţi să câştigi mulţi bani. Eu îţi dau carne fără să-ţi 
iau ceva pe ea. 

Torren bombăni aţintindu-şi ochii în jos: 

— Carne putrezită! leri am găsit în carne un vierme mare cât 
o râmă. 

Biguă îl privi ţintă fără a spune un cuvânt, fără a-şi schimba 
expresia ochilor. 

— Ohoo! 

În timp ce exclama astfel, administratorul se gândi că în 
fiecare zi la fermă se tăiau vite şi că bucătarul era un 
entrerriano® gras, foarte iubit de toţi, care exagera întotdeauna 
când era vorba de banii alocaţi pentru cheltuieli ca să-şi răsfeţe 
oamenii. 


43 Entrerriano - locuitor din provincia argentiniană Entre Ríos. 


— Carne putrezită, se poate una ca asta? Drace, am să iau 
măsuri imediat! Atunci nu-ţi place aici? Şi supraveghetorul, nici 
el nu-ţi place? 

— Nu prea. 

— Intotdeauna e prea multă muncă aici. Vite multe, puţini 
păzitori, teren foarte neregulat greu de cutreierat... Pământul lui 
mister Lowe e mult mai bun. Mergi acolo. El angajează mulţi 
oameni. 

— Vreţi să spuneţi că mă alungaţi. 

— Acum foarte uşor găseşti loc oriunde, prietene. Dumneata 
eşti bun muncitor. 

— Nu am cal. Al meu şchioapătă. N-am să pot pleca. 

— Am să-ţi dau eu unul, prietene. 

Torren nu se temea că va rămâne fără slujbă. Nimeni nu 
moare de foame printre atâtea oi iar banii nu-l interesau. 
Nevoile lui erau satisfăcute cu câţiva pesos pentru tutun. l-ar fi 
plăcut să stea doar o săptămână, două la fiecare fermă şi să 
plece după prima discuţie cu supraveghetorul sau cu patronul. Îi 
plăcea să se bage printre oamenii aceştia atât de diferiţi de cei 
pe care-i cunoscuse el, oameni care se strâng la adăpostul unui 
acoperiş de fermă fugind de singurătatea din jur. În ciuda 
căutăturii sale ursuze şi a privirii saşii se simţea bine printre ei, 
dar la prima zbârlire a ţepilor simţea nevoia imperioasă de a 
pleca. Lăsa în urma sa patronul şi pe tovarăşii săi de lucru, 
labirintul de garduri din sârmă şi de ţarcuri, şoproanele... Şi 
atunci începea chinul său. Pustiul: ore, zile, nopţi de singurătate. 
Când călărea prin pampas nu simţea acea pace sufletească pe 
care ţi-o dă câmpia. Vegetaţia plină de lăstari şi atât de aspră îl 
deprima. De sus, de pe şa, domina verdele întunecat şi galbenul 
roşiatic al arbuştilor care ajungeau până la înălţimea calului. În 
ochii lui întinderea aceea întunecată era ca o noapte care 
ascundea o întreagă faună de dihănii nu îndeajuns de cunoscute 
pentru el şi când descăleca se cufunda în noaptea aceasta până 
la frunte. li mai trebuiau mulţi ani de Patagonia până să se 
obişnuiască. Ploaia l-a prins şi ea câteodată pe când mergea de 
la o fermă la alta şi în cele din urmă se oprea neavând încotro, 
copleşit de marile distanţe care despărţeau aşezările omeneşti 
sau pentru că găsea drumul tăiat de un pârâiaş neînsemnat care 
se umflase însutindu-şi debitul de apă. Şi după ce-şi pierdea 
ziua căutând un adăpost oarecare se lăsa să cadă din şa sub 


ploaie; haine, poncho, bagaje, totul ajungea un terci cleios care-i 
dădea impresia că e scufundat până peste cap în nămol. Şi în 
timp ce trupul ostenit se chinuia luptând cu răpăitul neîncetat al 
ploii, încercând să adoarmă un pic, în minte i se învălmăşeau 
crâmpeie de conversații auzite în timpul marcării vitelor mari şi 
a oilor: „Mie ultima ploaie mi-a omorât opt sute de oi, mai mult 
decât am putut jupui”. „Mie şaptezeci şi cinci de vaci, şi mai 
mult de atâţia viței”. „Mie un peon. S-a dus să cerceteze 
ocolurile şi nu s-a mai întors...” 

Administratorul insistă: 

— Am să-ţi dau cal bun. 

Torren ridică până la el o privire piezişă. 

— N-am nevoie de caii dumneavoastră! 

Biguă nu-şi schimbase atitudinea de tehue/che nepăsător, 
parcă scena ar fi avut loc la o depărtare de o sută de leghe. Era 
ca o stâncă sau ca o movilă de hotar la umbra căreia cei doi 
străini îşi lămureau neînțelegerile. 

— Bine, prietene, faci cum îţi place, zise administratorul în 
timp ce ochii lui luminoşi străluceau tot vesel şi prietenos. Treci 
acum pe la administraţie pentru a ţi se face socoteala, şi mâine 
pleci devreme. Biguă te va întovărăşi până la poarta mare. 

Torren se ridică pe vârful picioarelor. Işi întinse pieptul şi gâtul 
ca să se mai înalte. 

— Plec singur! zise cu vocea lui groasă, de uriaş, făcând să-i 
tremure colţurile înspumegate ale buzelor subţiri. Şi-am să plec 
chiar acum ca să nu trebuie să vă mai mănânc carnea putrezită. 
Şi rămâneţi cu toţi banii pe care i-am câştigat aici! N-am nevoie 
de nimic! Rămâneţi cu tot! 

— Bine, prietene, faci cum vrei. 

Administratorul mai stătu câteva clipe privind spre peon şi-i 
întoarse apoi spatele. Se îndreptă spre şoproane. In timp ce 
Biguă se usca mai departe la soare, Torren se duse să ia 
căpăstrul ca să-şi prindă calul. 

Peste o jumătate de oră se depărtă de fermă pe cărarea care 
şerpuia printre ca/afates şi mata negra“*. Ducea calul de 
căpăstru. Piciorul din spate pe partea pe unde se încalecă se 
umflase lângă copită, de vreo două, trei ori cât era grosimea lui 


44 Mata negra - tufa neagră - plantă de un verde închis crescând 
sub formă de tufe. Mata negra şi calafates reprezintă vegetaţia 
specifică a Patagoniei. 


normală. Torren încălecă de câteva ori, dar animalul rămânea 
nemişcat pe picioarele tefere, în timp ce pe cel bolnav îl îndoia 
sprijinindu-l de pământ doar în vârful copitei. 

Mergea agale, cu paşi mărunți. Până la dugheana cea mai 
apropiată erau treizeci şi cinci de leghe. Până la ferma lui mister 
Lowe erau doar zece, dar nu s-ar fi dus acolo pentru nimic în 
lume. Soarele era spre asfinţit, ca un glob de aramă lichidă, şi 
tot apusul se colorase în roşu şi galben. Când hăţişul se rărea în 
locurile deosebit de pietroase apăreau cu claritate podişurile 
întunecate, ridicate în câmpie de cataclismele geologice; cât 
vedeai cu ochii era un fel de zid chinezesc cu creştetul neted, 
parcă dat cu gealăul“, şi linia aceea aproape neagră contrasta 
brutal cu nuanțele vii şi calde ale cerului. 

Din loc în loc câte un ca/afate răsărea chiar în drum şi cetele 
de cuises$, mari cât nişte guzgani, săreau din cracă în cracă 
ronţăind boabele coapte. Când Torren se apropia micile 
rozătoare îşi dădeau drumul din arbust răsucindu-se ca nişte 
maimuțe, îl priveau o clipă şi o zbugheau spre vizuinile lor 
trecând uneori printre picioarele omului şi ale calului. 

— Ptiu, drace, cine-a mai văzut şobolani cu urechi şi coadă de 
iepure! O să mi se urce şi pe picioare acuma! 

Se cutremură de scârbă la gândul că toate jivinele astea 
ciudate puteau să-i umble pe piele cu labele lor mici şi 
neastâmpărate. Zidul din zare se întuneca din ce în ce, pe 
măsură ce soarele se ascundea, şi întunecându-se, părea că se 
apropie de el. In timp ce mergea cu paşi mărunți spre apus, cu 
calul de căpăstru, omul vedea venind asupra lui zidul acela, 
repede de tot, o dată cu noaptea. Şi nu avea tutun! Intra în 
noapte fără tutun! În urmă cu douăzeci de paşi terminase ultima 
lui ţigară, şi gâtlejul uscat jinduia fum, fum gros şi tare care 
amorţeşte măruntaiele... 

Un tatu ieşi din bălării cu tropăitul lui nehotărât. Se opri şi 
scurmă pietrişul de pe cărare. Văzându-l pe om, îl privi în faţă cu 
ochii rotunzi de indiancă bătrână şi mirată, se ridică pe 
picioarele de dinapoi, îşi roti carapacea de animal cuaternar şi 
fugi înapoi pe unde venise, decis să mai stea ascuns încă un 
timp înainte de a-şi începe vânătoarea nocturnă... 


45 Gealău - Rindea. (dex) 
46 Cuises - specie de iepuri, foarte mici, asemănători ca mărime cu 
şobolanii. Carnea lor e comestibilă (cuvânt guarani). 


Torren strânse din dinţi cu ciudă: dihăniile astea toate îl 
priveau cu ochi rotunzi drept în faţă, apoi fugeau câte puţin, se 
opreau, iar o luau la fugă, iar se opreau, ca şi când ar fi vrut să-l 
îmboldească să le urmeze până la vizuinile lor... Ce ţi-e şi cu 
lighioanele astea! În copilărie visase mereu dihănii ciudate care 
se târâiau pe podeaua magherniţei în care locuiau, săreau pe 
saltea, şi acum vedea aceleaşi dihănii ciudate în carne şi oase. 
Al dracului ce-ar mai fi fumat! Ceea ce avea de încasat la 
administraţie i-ar fi putut ajunge pentru câteva pachete de 
ţigări. Se întoarse fără a se opri din mers şi privi spre fermă. 
Dacă ar fi avut o sută de capete, le-ar fi lăsat pe toate să i le 
taie decât să se întoarcă acolo! 

Era frânt de oboseală. Muncă de bou, cicloane, zile şi nopţi de 
singurătate, oameni de neînțeles, dihănii... Asta era Patagonia! 
Şi oare de ce mai mergea, aşa, istovit, spre noapte, în loc să 
aştepte, stând jos, odihnindu-se, ca întunericul să vină până la 
el? Trupul îi era zdrobit de oboseală. Picioarele îl purtau cu 
mişcări de automat, ca şi când şi-ar fi îndeplinit funcţiile 
independent de tot restul organismului. Epuizarea fizică era atât 
de mare, încât până şi furia i se risipea o dată cu venirea 
amurgului. Dar pacea nu şi-o regăsea. 

După ce toată ziua bătuse un vânt vijelios, o acalmie deplină 
coborâse peste câmpie. Soarele asfinţise. Cerul începea să-şi 
piardă culorile calde iar verdele întunecat şi galbenul vegetației 
erau cuprinse încet, încet de umbre cenușii. Prin luminişurile 
dintre copacii pitici, Torren vedea zidul podişului apropiindu-se 
de el o dată cu noaptea şi marginile potecii apropiindu-se şi ele 
una de alta, învăluindu-l în umbrele lor. Din când în când 
crengile stufoase de ca/afates se înfiorau cu foşnete ciudate, iar 
în depărtare pământul era brăzdat de fulgere întunecate care se 
pierdeau în desişuri. Torren mergea acum cu paşi largi, domoli, 
ca de bou. Ceafa îi era aplecată şi umerii îndreptaţi înainte, ca 
imaginea plastică a unui mers fără sfârşit. Fruntea şi-o ţinea sus. 
Ochii larg deschişi nu vedeau decât marile întinderi întunecate 
care-l împresurau de pretutindeni. La nivelul marelui zid care-i 
slujise soarelui drept cadru mai dăinuia acum doar o licărire, 
atât de palidă şi delicată, încât părea ireală. 

Bărbia înălţată se zdruncina în ritmul mersului, clătinându-se 
monoton, şi gâtul îi ieşea din gulerul deschis, arătându-şi 
proeminenţa noduroasă a mărului lui Adam. Inainta cu un mers 


liniştit şi stăruitor, hotărât să se îndepărteze. Şi calul îl urma 
şchiopătând. Capul lui mare cu urechi bleojdite, resemnate, 
atingeau aproape ceafa lui Torren, şi văzut pe fundalul apusului, 
cu gâtul lui întins înainte şi spinarea dreaptă, animalul părea o 
prelungire a omului. 

Mai trebuia să meargă încă patru ore ca să iasă de pe 
pământurile fermei. 


3. 

l-ar fi fost foarte greu lui Martin Arteche să găsească pe 
cineva care să-l înlocuiască pe peonul său chilote. Chiar 
presupunând că ar fi putut găsi vreun om în Gallegos, avea 
nevoie de cincisprezece zile pentru drum, dus şi întors, chiar 
dacă şi-ar fi mânat repede caii. Şi iarna era aproape. 

Trei zile după accident, când se întorcea iar la Los T&mpanos 
cu patruzeci şi şase de oi şi unul din caii mortului legat la prora 
vasului văzură cadavrul lui Atanasio la mal, lângă câteva sloiuri 
de gheaţă care se topeau la soare. N-au putut să se oprească ca 
să-l îngroape. Nu era nicăieri prin apropiere un loc unde să 
poată ancora şi se lăsa noaptea. Apele întotdeauna agitate din 
Angostura erau mai frământate ca de obicei şi hotărâră să 
amâne treaba până la întoarcere. Când se întoarseră a doua zi 
mortul dispăruse. 

Oamenii au rămas foarte impresionați. Şi Torren căruia nu-i 
scăpa nici o ocazie, şoptea la urechile celorlalţi câte un 
comentariu: 

— Ce barbarie, frate! Sărmanul om era aşa de prietenos... ŞI 
acum o să trebuiască să muncim de două ori mai mult şi să 
dormim mai puţin. Să răbdăm, că de-aia suntem săraci, nu? 
Trebuie să ne plecăm grumazul şi să crăpăm. Poate că o dată şi 
o dată o să-i strivim noi pe ceilalţi şi-o să stăm cu mâinile-n sân 
pe când ceilalţi vor munci. Nu-i departe ziua asta, doar dacă nu 
ne-or înfige un cuţit în spate ca să ne arunce în apă ca pe-un 
batal ciumat. 

Augusto îşi continuă drumurile zi şi noapte, cu şlepul lui 
burduhănos. Când furtuna făcea imposibilă navigația foloseau 
timpul ridicând încetul cu încetul diferite construcţii. După ce 
terminară micul ţarc din stâlpi bine înfipţi în pământ, începură 
să facă un ocol pentru mâniji. Valea în care se înfiripa ferma era 
situată în albia unui ghețar dispărut cu câteva secole în urmă, şi 
economisiră multă sârmă folosind, de o parte un perete abrupt 
şi stâncos făcut de ghețar, de cealaltă parte ţărmul lacului. 
Astfel, cu două şiruri de sârmă de cinci sute de metri 
împrejmuiră un teren de peste douăzeci şi cinci de hectare. Era 
o muncă anevoioasă: stâlpii îi aduceau dintr-o pădure deasă de 
stejar şi coigiies pe care o găsiră în apropierea ghețarului 
Moreno, la capătul canalului T&mpanos, şi descopereau în unele 
gropi straturi de gheaţă pietrificată, pe care erau nevoiţi să le 


spargă cu târnăcopul. Sârma de oţel, subţire ca tăişul unei lame, 
julea mâinile la fiecare smucitură, iar sârma ghimpată zgâria ca 
focul la cea mai mică neatenţie. Când veniră gerurile mari de la 
sfârşitul toamnei, munca se făcu şi mai anevoioasă. După ce 
stătuse la o temperatură de zece sau douăzeci de grade sub 
zero, metalul frigea pielea. In dimineaţa aceea de mai gardul din 
sârmă era aproape gata. Mai trebuia prins doar ultimul fir de 
sus. Biguâ stătea aplecat peste maşina de întins sârma, în timp 
ce auzea în spate vocea iritată a lui Torren. 

— Eu nu mai pot! Mâinile, picioarele şi braţele mele sunt într- 
un hal fără hal, încât nu mai ai unde să faci o nouă zgârietură. 

— Te-ai uns cu untură de alpaca, frate? 

— Da, şi mă ustură şi mai tare ca înainte. Îmi vine să las baltă 
treaba şi să plec imediat la Gallegos. 

— Bine frate, fă cum îţi place. 

Cernea o lapoviţă deasă, alcătuită dintr-o burniţă foarte 
măruntă şi din pulbere de zăpadă. Venea în rafale uşoare şi 
dezordonate care ridicau nisipul îngheţat de jos, aruncându-l în 
faţă şi peste tot corpul. Torren săpa o groapă pentru un stâlp. 
Credea că o să-i meargă uşor, pentru că locul era un amestec de 
pământ şi pietriş mărunt, dar îngheţul îl întărise făcându-l 
cremene. Târnăcopul era mai mare ca el. În puţinele răstimpuri 
în care lucra îşi însoțea fiecare lovitură cu un bombănit, până 
când lăsă unealta jos suflând din răsputeri în vârful degetelor. 

— Mi-e tot trupul ţeapăn de frig, zise apropiindu-se mai mult 
de spinarea lui Biguâ. Şi când pui mâna pe fiarele astea, ale 
dracului parcă-ţi smulg în fâşii pielea de pe mâini... Îţi vine să 
urli! 

— Aha! Aşa o fi... Nu oricine e făcut pentru viaţa asta, frate. 
Dar încetul cu încetul o să te faci puternic. 

— Ce-ai zis? Puternic? Sunt destul de puternic. Nu există 
nimeni mai rezistent decât mine, dar viaţa asta nenorocită n-o 
rabdă nici dracu. 

— Aha! 

Prin apropiere se auzi un scheunat scurt, urmat de un urlet 
tânguios şi prelung, din ce în ce mai tare, până când se opri 
brusc. Torren îşi încordă auzul, neliniştit. 

— Ce-i asta? 


— O vulpe, îi răspunse Ñato, fără să se oprească din lucru. 
Acum mişună foarte multe. Din cauza frigului rațele aţipesc prin 
ierburile uscate şi vulpile le prind cu uşurinţă. 

— Dihănii! Ţara asta nu-i bună decât pentru dihănii. Dacă mai 
lucrăm aici o să ajungem toţi nişte neurastenici. 

— De ce? 

— Măi, parc-ai fi orb! Tu eşti făcut doar ca să munceşti ca un 
măgar la roata de scos apă, fără să te mai uiţi în jur. Patronul a 
început făcându-i felul bietului Atanasio care era un tovarăş atât 
de bun, şi va continua apoi cu tine, cu mine sau cu nenorocitul 
asta... 

Biguă îşi întoarse spre el capul aruncându-i o privire enervată. 

— Taci din gură! îi strigă el. Eşti încăpățânat ca un catâr. 

Torren se întoarse la târnăcopul lui. Frigul îi pătrundea prin 
haina de piele, prin cizme, prin casca prevăzută cu apărători 
pentru urechi din piele de căprioară, prin sacii pe care şi-i legase 
cu curele în jurul coapselor, peste pantaloni. Mai încolo, la 
celălalt stâlp, Murangunic lucra cu cea mai mare atenţie la 
legatul sârmei ghimpate cu bucăţi de sârmă obişnuită. Biguá 
isprăvi curând treaba atât de grea a întinsului sârmei şi prinse 
capetele de ultimul stâlp răsucindu-le perfect. Trebuiau să 
termine ocolul în vreme ce patronul cerceta câmpul călare, 
pentru că după masă plecau cu Augusto ca să aducă alt 
transport de oi. 

— Dă-mi târnăcopul, îi spuse lui Torren după ce se întoarse 
spre el. Tu scoate pământul din groapă cu lopata. 

Când trecură de stratul îngheţat, munca se uşură simţitor. Cu 
puterea lui de animal de povară, Nato mânuia hârleţul şi 
târnăcopul de parcă ar fi fost nişte jucării. Era un exemplar 
superb al unei rase pe cale de dispariţie. Tricoul lui rupt în fâşii 
lăsa să i se vadă braţele şi umerii, spatele şi omoplaţii, cu 
muşchii reliefaţi mişcându-se ca nişte cabluri de oţel. Se opri să 
se odihnească. Torren îl întrebă. 

— Ascultă, Nato, de când n-ai mai văzut o femeie? 

Biguăâ rămase o clipă pe gânduri înainte de a răspunde. 

— De la sfârşitul tunsului oilor. Treceam prin Mitre şi stăpâna 
era pe coridor. Am stat de vorbă vreo două ore. M-a întrebat de 
şlepul pe care-l făcea don Martin, şi că dacă nu eram nebuni că 
voiam să ridicăm aşa departe ferma. Din ziua aceea n-am mai 
văzut fuste. 


Torren înălţă din umeri. 

— Nu de asta te întreb, omule. Ziceam că de când n-ai mai 
tras un chef cu cineva. 

— De astă primăvară când am fost la Gallegos. Am avut cu 
mine treizeci şi două de lire sterline şi câţiva pesos argentinieni. 
După cincisprezece zile cârciumarul Goyo mi-a dat pe veresie 
doi litri de rachiu din trestie-de-zahăr care să-mi ajungă până la 
întoarcere. 

Torren îşi luă un aer mâhnit. 

— Ce nedreptate! exclamă el. Asta nu-i viaţă. Omul sărac are 
şi el nevoie să se distreze. Dar acum totul e pentru burghezi. 
Muncitorului îi lasă doar trudă şi amărăciune. Cele mai frumoase 
femei sunt ale lor, şi se ghiftuiesc cu mâncare până nu mai pot 
ca nişte porci puşi la îngrăşat... 

Biguá trase cu putere aer în piept şi începu să vorbească 
domol cu vocea sa plăcută, cu liniştea atavică a oamenilor din 
rasa lui care-şi petreceau iernile ghemuiţi pe sub corturi, 
povestind şi şlefuind vârfuri de săgeți: „Să ştii că eu n-aş putea 
sta în Gallegos chiar dacă m-ar ţine degeaba şi mi-ar aduce 
femei în fiecare zi”. El nu era făcut pentru o astfel de viaţă. 
Rămânea acolo până când îşi cheltuia toţi banii, pentru că banii 
parcă-l gâdilau dacă-i ţinea în brâu, dar după ce stătea câteva 
zile în sat începea să-i fie dor de caii lui... „Şi iar îmi vine s-o 
apuc încotro văd cu ochii. Eu n-am venit pe lume ca să fac 
osânză la încheieturi.” Se întorcea întotdeauna în munţi, chiar 
dacă ar fi trebuit să muncească numai pentru mâncare... De 
multe ori suferise de foame şi de sete, dar nu se lăsa învins: 
fiecăruia îi este dat un drum şi nu e bine să te împotriveşti 
mergând contra curentului. Ar fi putut rămâne în pampasul cu 
pietrişul lui neted, fără să se-apuce să galopeze prin pădurile de 
nepătruns din munţi şi prin râpe şi văi, dar n-a vrut. În prima zi 
când a îmblânzit cai în munţi şi-a spart capul de-un pom, şi când 
încă nu se vindecase de tot îi alunecase calul de sub el şi căzuse 
în prăpastie, rostogolindu-se două sute de metri în jos. El 
rămăsese agăţat de un ca/afate. „Era un cal alb ca soarele, de-al 
lui Stipecic. Săracul animal!” Te obişnuieşti cu pericolul şi începi 
să le îndrăgeşti pe toate fără să ştii de ce. După ce ţi-ai călit 
nervii ca acele curele de piele pe care le ungi uşor pentru rodeo, 
degeaba te dai la o parte pentru ca alţii să-şi pună în primejdie 
viaţa. Mergi drept spre pericol pentru că ai nevoie de el, pentru 


că nervii tari şi pielea tăbăcită cer să pui la încercare curajul. 
„Simţi nevoia pericolului ca atunci când ai bea, sau ca atunci 
când dintr-o dată ţi-ar trăsni prin cap să încaleci calul cel mai 
nărăvaş din ocol, doar din plăcerea de a-ţi încerca puterile.” 

Cei care nu se mişcă de la casa lor nu înţeleg asta. Işi 
împuiază capul cu tot ce citesc prin ziare şi nu sunt în stare să 
vadă nici ce-i în faţa lor. Cunoscuse oameni în puterea 
cuvântului care stăteau ceasuri întregi cu nasul în ziarele sau 
revistele trimise din Gallegos sau din Buenos Aires, în loc să 
folosească timpul acesta văzându-şi de păşuni şi de vite, 
alegând pielea bună pentru tăbăcit sau îmblânzind un mânz 
pentru a-şi completa tropi/la. Din fericire el nu ştia nici să scrie 
nici să citească. Era încă un copil când a fost luat din corturile 
de lângă lacul Cardiel. Fusese dăruit unui fermier din Tres 
Lagunas care s-a purtat blând cu el. L-a învăţat toate muncile 
câmpului, şi... „Am crescut tot atât de bine ca şi când aş fi 
rămas să trăiesc la corturi cu bătrânii...” 

În schimb Torr&n cunoscuse creoli din nord şi chiar străini 
care veniseră în Patagonia şi ştiau să citească şi să scrie destul 
de bine; veneau foarte tineri, dornici de viaţă adevărată şi 
aspră, şi învățau cu atâta pasiune ştiinţa de a descifra natura, 
încât uitau de tot cu trecerea anilor, uitau că ştiuseră să 
citească şi să scrie în tinereţe. 

Terminară peste puţin timp groapa şi înfipseră stâlpul. Mai 
trebuiau doar să bătătorească bine pământul împrejur, în acest 
timp Murangunic lega ultimele fire de sârmă ghimpată. Jur 
împrejur se auzeau bătăi de aripă. Rațele bălţate simţiseră 
vulpile şi fugeau înspăimântate. Zburau necontenit deasupra 
celor trei oameni, şi când siluetele lor pestriţe nu se mai vedeau 
prin lapoviţă, li se ghicea zborul după fâlfâitul zgomotos al 
aripilor şi după vârtejurile de zăpadă pe care le deplasau în 
trecere. - 

Când Biguâ tăcu, Torren se întorsese deja la lucrul lui. Nato 
stătea mai departe aplecat peste berbecul de bătătorit 
pământul, întors cu spatele. Torren îşi îndreptă trunchiul şi se 
întoarse din nou spre el: : 

— Ascultă, Nato: tu eşti prea încrezător. Intr-o bună zi au să te 
omoare pe la spate şi nici n-o să ai timp să vezi cine a fost. Noi 
nu mai putem lucra mai departe aici. Trebuie să plecăm, chiar 
dacă am face-o doar din solidaritate. Chancho Colorado l-a 


omorât pe un tovarăş de-al nostru şi noi nu mai putem rămâne 
la el. E de ajuns să fii tu de acord şi-l lăsăm singur pe feciorul 
ăsta de căţea. Ştiu că n-o să dai înapoi. Veneticul e de acord să 
vină cu noi. 

Se întoarse spre Murangunic şi-i strigă: 

— Nu-i aşa, gringo, că vii cu noi? 

Auzind strigătele, iugoslavul, înălţă capul. Privi o clipă la 
Torren şi spinarea lui Biguá, şi neştiind dacă lui îi fuseseră 
adresate cuvintele, îşi văzu din nou de lucru. 

— Vezi bine, Nato. Veneticul e de acord. O să-l lăsăm pe 
Chancho să crape singur în pustietatea asta. O să-şi piardă o 
lună sau două ca să caute alţi oameni. In timpul ăsta estuarul o 
să-i înghită cele două mii de oi pe care le are împrăştiate între 
port şi gunoiul ăsta de fermă, pe care o înjghebează. Şi apoi va 
trebui să se întoarcă la jug, să fie peon ca noi, dacă vrea să 
strângă bani ca să cumpere alte două mii de oi. Eu plec cu 
iugoslavul la Gallegos ca să ne angajăm la încărcatul lânii. 
Baloturile sunt cam grele pentru mine, dar fiind amândoi, ce 
pune el mai mult ca putere pun eu ca îndemânare. Acolo-i 
muncă disciplinată, cu ore fixe pentru odihnă. Şi femei câte vrei. 
Altă viaţă. Tu poţi să te angajezi la orice fermă, dar mai bine să 
vii cu noi ca să-ţi încerci norocul. Numai aşa poţi scăpa de 
exploatarea fermierilor ăstora care profită de pe urma sudorii 
noastre. 

Cu fiecare an, Torren îşi însuşise unele expresii din vorbirea 
băştinaşilor, şi chiar accentul lui îşi pierduse din asprime, 
influenţat de mlădierea blândă a vorbirii din partea locului. Dar 
când se lansa în explicaţii complicate, fără a avea timp suficient 
să respire bine între cuvinte, sau când dădea drumul la câte o 
tiradă avântată, accentul lui catalan revenea, vârându-se între 
cuvinte şi dând o duritate de piatră exclamaţiilor sale şi 
insultelor. Toată peroraţia lui părea atunci zbârlită ca nişte ţepi 
ascuţiţi, dar care-i dădeau, pentru moment, o oarecare putere 
de convingere. 

Văzând că Biguă stătea mai departe aplecat peste gardul de 
sârmă fără a arăta că ascultase cuvintele sale, continuă mai 
departe: 

— Nu e bine să fii atât de săritor. Când te văd că lucrezi atâta, 
te cred prost şi toţi vor să profite. Uite, sărmanul Atanasio care 
era atât de harnic, vezi şi tu la ce i-a folosit. Dar o să vezi ce 


mutră o să facă Chancho Colorado când îi vom spune că nu mai 
stăm la el. Când o să-şi dea seama că oile i se vor scurge printre 
degete ca apa! Tipul o să se umfle ca laptele care dă-n foc, dar 
n-o să-i folosească la nimic. Tot ceea ce numim noi fermă nu-i 
decât ocolul acesta de curând făcut, bazinul de scăldat, ţarcul 
cu gard de lemn şi cele două hrube scârboase unde dormim. 
Patru scârboşenii tâmpite şi le-a şi botezat repede Los 
Tempanos, ca şi când ar fi una din cele mai mari ferme ale lui 
Menéndez. Sloiurile astea o să i se topească sub tălpi încă 
înainte de a apuca să înjghebeze o fermă ca lumea! O să ne 
prăpădim de râs când o să-l întâlnim căzut mai jos decât noi, şi 
în plus dator vândut, căci eu ştiu că a împrumutat o groază de 
bani în La Nita, pe care să dea Dumnezeu să nu ajungă să-i 
plătească niciodată. 

— Nu fi idiot, omule! îi strigă Biguă fără să-şi întrerupă lucrul. 
Doar n-o să părăsim oile ca să moară una câte una, sărăcuţele! 

Torren îl privi ţintă. Spuse strâmbând gura: 

— Dacă e atât de câinos şi nu ne lasă să plecăm, putem să 
aranjăm în aşa fel ca să rămână aici pentru totdeauna. Sub 
pământ. Nu putem sta aşa istovindu-ne şi riscându-ne zilnic 
viaţa din cauza acestui câine! Nu poate un singur om să fie mai 
tare ca trei! Acuma, dacă ţie ţi-e frică de Chancho, asta-i altă 
poveste... 

Biguă, fiul pampasului, se ridică parcă împins de un resort. 

— Mie să-mi fie frică?! O să te strivesc ca pe un vierme 
puturos! 

Şi se îndreptă spre Torren, cu braţele ridicate. Acesta văzu o 
siluetă imensă deasupra lui. O bucată de munte care se 
prăbuşea peste corpul lui pipernicit. Dar se ridică şi el. Îşi întinse 
trupul ca să se apropie de bărbia care tremura de furie şi-şi 
ridică ochii spre om cu o cutezanţă de sinucigaş. 

In această clipă auzi în spatele lui detunătura unei arme de 
foc. Se răsuci pe călcâie. La opt sau zece paşi de ei, patronul se 
oprise călare. Silueta nedesluşită a omului şi a animalului se 
zăreau prin lapoviţă şi se vedea ţeava revolverului strălucind la 
înălţimea capului lui Martin. Înainte ca Torren să-şi revină din 
buimăceală simţi că din cer cade lângă el ceva bălţat care mai 
zburătăci un timp pe pietriş. 

Biguă lăsă să-i cadă braţele de-a lungul corpului. 


— Grozav aţi ţintit, patroane! exclamă el cu sinceră admiraţie. 
Aţi nimerit-o prin ceaţă, pipăind parcă. 

Torren îşi cobori prudent ochii şi apucă rața de jos. Când se 
ridică iar îndreptă spre patron o privire iritată şi duşmănoasă de 
pisică sălbatică legată în lanţ. 

Martin dădu pinteni calului şi veni în faţa celor doi oameni. Îi 
spuse lui Torren: 

— Dă-i-o lui Murangunic. S-o jumulească şi s-o bage în oală. 
Pregăteşte apoi vaporul ca să plecăm imediat după masă. 

Vocea lui era poruncitoare dar în acelaşi timp prietenoasă şi 
blândă. Nimeni n-ar fi bănuit că ascultase, ascuns de perdeaua 
de lapoviţă, aproape toată conversaţia dintre peonii săi. Apoi se 
adresă lui Biguá, în timp ce Torren o lua spre focul de tabără. 

— Bună treabă, prietene! exclamă el în timp ce ochii lui 
alunecară satisfăcuţi de-a lungul gardului de sârmă dublă, până 
în locul unde lăsaseră deschizătura pentru poartă. Gardul acesta 
rezistă şi la izbiturile celui mai furios cal. 

— Aşa e, patroane. Avem acum ocol să ne ţină şi cincizeci de 
ani. 

Fiecare sul de sârmă, fiecare foaie de tablă, fiecare stâlp înfipt 
ca o stâncă, orice material care ajungea la Los Tempanos era o 
gheară care se împlânta în pământul virgin, consolidând luarea 
lui în stăpânire. După ce termina câte o construcţie, Martin 
simţea că inima îi creştea de bucurie şi trupul i se împlânta 
parcă mai zdravăn pe picioarele lungi. Bazinul de scăldat din 
tablă veche, ţarcul cu gard de lemn, cele două corturi de metal, 
ocolul pentru mânji încăpător şi solid, toate se durau încetul cu 
încetul, în repausul dintre călătoriile cu Augusto. Se luase la 
trântă alături de oile şi peonii lui cu această natură sălbatică şi 
trebuia să înainteze cu multă grijă dar sigur ca nu cumva 
furtuna de o zi să-i distrugă ceea ce realizase prin sacrificii de 
ani de zile. Ceas de ceas, zi de zi, fără încetare. După ce termina 
fiecare lucru, ochii lui fără gene zăboveau foarte puţin ca să-l 
privească; curând întorcea spatele de la opera nu de mult 
terminată, şi-şi îndrepta gândurile spre următoarea. Şi spre 
planurile optimiste de viitor: „Când am să reuşesc să 
împrejmuiesc pădurile de fiires* cu două sute douăzeci de suluri 


47 Nires - arbori care cresc în toată regiunea pădurilor 


subantarctice, atingând o înălţime de până la 15 metri şi al căror 
lemn se prelucrează foarte uşor. 


de sârmă simplă, o sută patruzeci de sârmă ghimpată şi două 
luni de muncă, oile vor fi ferite în iernile cele mai năprasnice. 
Atunci am să las toată vara pădurea nepopulată ca să crească 
multă păşune şi am să bag în ea toată turma când încep frigurile 
din aprilie. Cu păşune din belşug şi la adăpostul pădurii chiar şi 
oile cele mai slabe vor rezista când zăpada va fi de un metru”. 

Martin Arteche moştenise pasiunea creatoare de la bunicul 
lui. Bătrânul Martin Arteche îşi durase şi el ferma din Azul cu 
ceea ce câştigase din drumurile istovitoare ale diligenţei sale. 
Când muri, averea lui rămase fiului său Nelson, tatăl lui Martin. 
Nelson Arteche avea altă patimă: afacerile. Şi avea darul de a 
alege întotdeauna pe cele mai trăsnite. Capul lui inconştient era 
plin de planuri şi cifre, şi când muri bunicul, o bună parte din 
moştenire era deja grevată de ipoteci. Datoriile îl încolţiră, 
crescând neîndurător după fiecare scadenţă, până când se 
produse, cu mare vuiet, prăbuşirea. Martin era atunci în anul al 
treilea de inginerie. Tatăl dorea să-şi continue studiile cu ceea 
ce reuşise să salveze de la catastrofă. Băiatul nu primi. Termină 
anul al treilea cu note strălucite şi plecă fără să-şi ia rămas bun 
de la nimeni, spre viaţa pe care o visase în galopurile lui din 
vacanţele petrecute la ţară. Firea bunicului basc se trezea dintr- 
o dată în el cu toată forţa, şi după cincizeci de ani reîncepeau 
strădaniile care umpluseră cândva viaţa cantabrului voinic şi 
dârz. 


4. 

Având cele două corturi de tablă, pe care le făcuseră după 
terminarea bazinului, nu mai trebuiră să doarmă sub cerul liber 
pe vreme rea. Torren dormea într-unul din ele împreună cu 
patronul. Murangunic şi Biguă în celălalt. Ca să pătrunzi înăuntru 
era nevoie să ridici blana de oaie care ţinea loc de uşă şi apoi să 
te târăşti pe jos, iar în interior nu puteai sta decât ghemuit pe 
călcâie sau culcat. Fiecare din corturi avea numai atât loc cât să 
încapă cele două paturi improvizate din pături şi din ce mai avea 
fiecare. Biguâ terminase instalarea corturilor în jumătate de zi, 
ajutat de iugoslav. Săpară tot locul la o adâncime de o jumătate 
de metru, iar de jur împrejur mai săpară încă o dată pe atât; 
astfel tabla, îngropată de un metru, era în stare să înfrunte 
cicloanele cele mai furioase. Cele două rânduri de tablă formau 
atât pereţii cât şi acoperişul. Aveau o înclinare de 45 de grade, 
şi mai multe blănuri de oaie erau aşezate peste coama cortului, 
pe acoperiş. 

Torren, când văzu bârlogul, zise: 

— Eu nu intru nici mort în gaura asta! Nu pot să sufăr să 
doarmă cineva lângă mine. Mai bine mă culc în continuare 
afară. i 

Martin se uită la el cu ochii lui cenușii. li răspunse pe un ton 
sever, dar protector în acelaşi timp: 

— Mai rabdă puţin, prietene. În curând vom avea un rancho’? 
ca lumea, pătrat, cu ziduri de bârne. 

O dată, când începuseră munca încă de cu noapte şi lucraseră 
în continuu toată ziua, cinară devreme şi se culcară pe înserat. 
Se dezlănţui o furtună cu grindină. Torren dormea afară, cu 
capul învelit în poncho, cufundat într-un somn de plumb. Martin 
îşi aminti de el şi se sculă. Il zgâlţăi. li fu cu neputinţă să-l 
trezească. Şi grindina cădea necontenit cu o grabă sălbatică de 
parcă ar fi vrut să rada totul de pe faţa pământului în câteva 
clipe. Nu avea timp de pierdut: luă omuleţul în braţe aşa cum 
era, înfăşurat în pături şi poncho. Greutatea nu era mare lucru 
pentru braţele lui puternice dar îi trebui mult timp ca să vâre pe 
sub blana de oaie omul care, aşa înfăşurat în aşternut, părea o 
boccea, în timp ce grindina cădea peste el cu furie. Ajuns 


48 Rancho - locuinţă ţărănească tipică, un fel de colibă cu acoperiş 
de crengi sau de paie, construită în câmp, departe de locurile 
populate. 


înăuntru îl întinse lângă patul lui. Prin somn, Torren scotea din 
când în când mârâituri răguşite, când deodată răpăitul grindinei 
pe tabla de zinc îl deşteptă. Alarmat, neştiind unde se află, se 
ridică de-a buşilea. În întuneric o mână puternică se lăsă cu 
toată greutatea peste ceafa lui pentru a-l face să se culce din 
nou, iar vocea severă şi protectoare strigă de lângă el, 
acoperind bubuitul pietrei: 

— Nu te ridica, prietene! O să dai cu capul de tablă. Dormi şi 
lasă-mă să dorm şi eu. 

— Eu nu pot dormi cu cineva lipit în coasta mea! Nu pot să 
sufăr! 

— Bine, dragă, du-te afară. 

Gheara îi apăsa mai departe ceafa. Şopti printre dinţi: 

— Viaţă de câine! Trebuie să fii un degenerat ca să rabzi 
clima asta în bârlogul ăsta scârbos ca fiarele din pădure. 
Celelalte două vite s-or fi simțind în bordeiul celălalt, ca într-un 
palat măreț. 

Şi monologul lui de bombăneli se stinse încet, încet în 
vâltoarea gândurilor sale posomorâte. 

Mâna îşi slăbi puţin câte puţin strânsoarea şi simţi curând că 
respiraţia puternică a celui de alături se transformase într-un 
sforăit adânc. „Drace, patagonezii ăştia dorm şi dac-ar cădea 
cerul pe ei! Chiar dacă le-ar bate cineva toba la ureche!” Vru să- 
şi tragă ceafa de sub greutatea aceea apăsătoare. Se mişcă 
puţin ca să scape, dar braţul şi mâna se mişcaseră prin somn şi 
sforăitul se opri o clipă. Torren rămase nemişcat din nou. Se lipi 
şi mai mult de pământ. Grindina bubuia cu răbufneli care se 
înteţeau din ce în ce, ca un muget ce încetează o clipă ca să-şi 
ia avânt şi să înceapă din nou cu şi mai multă furie. Dacă ar 
putea să se întoarcă în ţara lui natală, în Catalonia lui! Natura e 
acolo blândă, primitoare. Oamenii peste tot la fel. La fel! Dar 
celelalte... Ce blânde toate, ce cald! În această Patagonie totul 
este aspru şi sălbatic. Pământul se zbârleşte în orice moment, 
cu alaiul lui de furtuni, de cicloane, de friguri năprasnice, 
scuturându-se de omul temerar care are curajul să-l 
domesticească pentru a-i smulge seva. Omul se agaţă de 
pământ ca un păduche, lasă să-i crească unghii şi gheare, pielea 
i se face zgrunţuroasă, păroasă, gura i se transformă într-o 
ventuză în stare să sugă şi din piatră seacă. Omul se lipeşte de 
pământ cu ghearele şi unghiile sale, cu pântecele şi cu ventuza 


gurii sale, ca cel mai dârz dintre pediculate. Şi pământul 
continuă să se scuture furios. Işi reînnoieşte turbarea pentru a 
se scutura de oamenii-păduchi, pentru a-şi curăţi suprafaţa 
semivirgină de ciuma asta care începe să se întindă. Unii se 
desprind şi pleacă spre alte zări. Mulţi mor. Ceilalţi continuă să- 
şi târâie viaţa nesigur, pentru ca doar câţiva privilegiați să se 
poată ridica prin eforturi titanice din ţărână, înălțându-se cu 
trufie deasupra celorlalţi. 

Torren îşi apăsă cu furie bărbia de pământ. El nu se va ridica 
niciodată. Nici n-avea nevoie! Ca să te ridici, acolo îţi trebuiesc 
bani; era nevoie să strângi centimă cu centimă şi pesos cu 
pesos, să-ţi mănânci de sub unghie până când adunai o 
grămăjoară care abia se putea vedea dacă îţi aplecai privirea. Şi 
apoi să strângi şi iar să strângi până când grămada se vedea de 
departe. Dar el nu ţinea la bani. Nu meritau strădanii, sacrificii, 
renunţări. Trăise întotdeauna fără să se lăcomească la bani. 
Nimic nu preţuia mai mult decât libertatea de a pleca sau de a 
rămâne, de a-ţi arunca boarfele pe cal şi de a o porni fără ţintă, 
lăsând în urmă truda oamenilor care se încovoaie în jug, cu ochii 
ţintă la visul amăgitor al unui viitor fericit. El lăsa totul baltă, 
chiar dacă trebuia să înfrunte leghe întregi de singurătate, 
singurătatea care-l copleşise atâta la început, dar cu care 
începea să se obişnuiască o dată cu trecerea anilor. 

Grindina lovea cu putere tabla de zinc, şi uneori i se părea că 
se năpustea drept în capul lui. Omul culcat lângă el era 
stăpânul, patronul şi simţea greutatea acelui braţ şi a acelei 
mâini uriaşe uitată parcă peste el. Cum putuse răbda atâta 
vreme această apăsare pe spatele şi pe ceafa lui? Şi cum putuse 
sta nemişcat în noapte, culcat lângă un patron, lângă patronul 
lui, ca şi când ar fi fost vorba de un frate? Până când venise la 
Los Tempanos stăpânii şi patronii treziseră în el un singur 
sentiment: ura. Ura celui mic pentru cel mare, plină de ocări, 
care duce la adevărate măceluri când se prăbuşeşte stavila 
dintre ei. Cu Martin era altceva. Aversiunea dăinuia dar într-un 
fel schimbată. Fermele pe care le văzuse în peregrinările lui prin 
pampas erau toate de proporţii uriaşe. Erau ale marilor companii 
sau ale unor oameni foarte bogaţi. Administratorii şi stăpânii 
tuturor acestor ferme erau pentru Torrân la fel ca patronii 
fabricilor din ţara sa. Venind la Los Tempanos începu să vadă 
diferenţa care exista între un patron şi altul. Martin lucra la rând 


cu peonii lui din zori şi până-n seară. Trupul înalt şi osos, pielea 
feţei decolorată, mişcările cam bruşte, întreaga lui făptură avea 
o mare simplitate şi în acelaşi timp găseai la el un echilibru ferm 
al întregii sale făpturi şi o seninătate care se transmitea celor 
din jurul lui. În plin pustiu, când trebuia să înfrunţi furia 
dezlănţuită a naturii, un om voinic atrage, cum atrage, în plină 
câmpie, un copac cu ramuri dese. Când ochii aceia cenușii tiviţi 
cu roşu coborau asupra lui, Torren se simţea împilat. E drept că 
nu se lăsa atât de uşor subjugat! Dar i se părea uneori că 
privirea aceea avea darul de-a face să-i şovăie puţin 
agresivitatea. Privirea lui Martin nu avea niciodată fixitatea 
severă a celui care porunceşte. Peste orbitele sale, sprâncenele 
albicioase păreau că plutesc ca doi fulgi de zăpadă şi pupilele 
puteau să oglindească toate stările sufleteşti în afară de 
asprimea încruntată şi severă. (Martin rămăsese fără gene şi 
marginile pleoapelor sale se arseseră în primul an când venise 
în Patagonia, într-un incendiu de pădure, când focul îl împinsese 
spre apele adânci şi îngheţate ale lacului San Martin, fără alt 
mijloc de apărare decât ponchoul lui.) 

Grindina se opri dintr-o dată, aşa cum venise. Torren scoase 
un mormăit de uşurare. Se aşternu o linişte care ţiuia în urechi. 
Martin se trezi. 

— Ce zgomot e acesta? se întrebă cu jumătate de voce. 
Deşteptându-se îşi retrase braţul întins şi-şi frecă ochii în 
întuneric. 

— Nu e nici un zgomot, lămuri Torren. Zgomotul a încetat. 

Crăpăturile dintre foile de zinc începură să se vadă ca nişte 
dâre de lumină palidă. 

— Ce, s-a şi făcut ziuă? exclamă Torren. 

Martin se ridică pe genunchi şi desfăcu blana de la intrare ca 
să vadă afară. Soarele asfinţise de mult, dar dinspre apus mai 
străbăteau câteva licăriri ale amurgului. Pământul era acoperit 
de grindină. 

— S-a luminat pentru că s-a terminat vârtejul de grindină, 
spuse dându-se înapoi spre locul lui pentru a se culca din nou. 
Avem toată noaptea în faţă ca să ne odihnim mai departe. 

Torren bombăni: 

— Să ne odihnim! În ţara asta nenorocită nu poţi să te 
odihneşti niciodată. 

— De ce spui asta, prietene? 


— Eu nu mai pot să stau aici! Vreau să plec mâine. 

— De ce atâta grabă? 

— Vreau să schimb aerul. În ţara mea mi-a fost dat să 
flămânzesc, da, dar puteam măcar să mă odihnesc. 

— Aşteaptă până la sfârşitul lunii. O să ai aşa trei luni de 
câştig. 

— Nu. Nu vreau să mai aştept. 

— În afară de asta, săptămâna viitoare o să clădim un rancho 
mare, cu uşă normală şi podea bătută-n pământ. O să ne fie 
mult mai bine ca acum. 

— Eu plec mâine. 

Se aşternu un timp tăcerea. Martin o întrerupse cu vocea lui 
calmă: 

— Nu, n-ai să pleci mâine. Am nevoie de dumneata aici. Am 
să-ţi plătesc la sfârşitul celor trei luni şi o să te răsplătesc pentru 
orele suplimentare. 

— N-am nevoie de daruri. 

— Te înşeli, prietene, zise Martin şi vocea lui avu o nuanţă 
imperceptibilă de nerăbdare. Vei rămâne atât cât o să am 
nevoie de dumneata. Te-am angajat pe toată perioada cât va 
dura transportul oilor, şi trebuie să-ţi respecţi contractul. Omul 
trebuie să se ţină de cuvânt. Când vom termina cele patru 
transporturi pe care le mai avem vei face ceea ce vei voi. 

— Eu sunt un om liber. 

— Nu eşti liber. Ţi-ai dat cuvântul şi nu vei fi liber până când 
nu-l vei îndeplini. 

Tăcură. Sub tabla de zinc nu se auzeau decât cele două 
respiraţii: una liniştită şi puternică, cealaltă neregulată, puţin 
gâfâitoare; şi din când în când, Torren se răsucea în aşternut cu 
un foşnet de frunze uscate, Martin rupse din nou tăcerea: 

— Alaltăieri ai uitat o cheie între cilindri. Am scos-o înainte de 
a da drumul la motor; dacă n-aş fi văzut-o cu siguranţă că s-ar fi 
stricat motorul. 

— Eu, nu... 

— E mai bine să ai grijă. N-ar fi prea plăcut să ne prindă o 
furtună în mijlocul lacului, cu motorul stricat. 

— O fi fost Ñato. 

— Şi nu e bine să te tot ciorovăieşti cu Biguá. Se înfierbântă 
uşor şi oricine poate trage un foc într-un moment de furie. Nu-i 


prea plăcut să rămâi cu un glonţ în picior sau cu faţa însemnată 
pentru tot restul vieţii. 

— Mie nu mi-e frică de indianul ăsta tâmpit. 

— Nu e bine să rişti. El este obişnuit să se bată cu oameni 
foarte puternici. S-a încăierat de câteva ori cu oameni periculoşi 
de tot şi i-a bătut întotdeauna. Ai grijă! 

— De ce nu-l daţi afară dacă e un tip periculos? 

— Nu-i periculos atâta timp cât nu-i provocat. Şi în afară de 
aceasta este un peon foarte bun. Foarte priceput la treburile 
fermei şi grijuliu cu animalele. Când toate acestea, câte le vezi, 
vor ajunge o fermă mare, cu douăzeci de peoni, Biguâ va fi 
supraveghetorul fermei. 

— Asta să ajungă o fermă mare? răsună râsul strident al lui 
Torren în întuneric. Sunt încă verzi strugurii. 

— In câţiva ani totul se va schimba, zise Martin şi vocea lui se 
făcu blândă şi ezitantă, ca şi când ar fi vorbit în vis. Dinspre lac 
dealurile astea par de piatră. Dar să le vezi de aproape! Am 
cercetat cele opt leghe în toate direcţiile. Ce păşuni, ce 
adăposturi! Printre pietre creşte peste tot grami/la* şi păşune 
măruntă, păşune de îngrăşat, deasă şi fragedă. Ca o saltea. 
Când locul acesta va fi împrejmuit cu sârmă aici vor putea 
creşte uşor zece mii de oi de prăsilă. Şi vor da opt mii de miei pe 
an şi cincizeci de mii de kilograme de lână. Şi vacile! E nevoie 
de mulţi bani pentru îngrădituri, dar se poate economisi sârma 
folosind pâraiele, râpele, stâncile. Şi fiecare mie de hectare de 
suprafaţă reprezintă în fond, datorită neregularităţilor terenului, 
o mie cinci sute de hectare. Aici e chiar prea mult pământ ca să 
întemeiezi o fermă care să poată rivaliza cu cele ale companiilor 
străine! 

Martin continua să vorbească, încet. În liniştea aceea ca de 
subterană. In acest timp Torren îşi urma firul propriilor sale 
gânduri: „Muncesc ca un porc numai pentru mâncare, dar mai 
bine m-aş lăsa să mor de foame decât să fiu complice la întinsul 
gardurilor de sârmă şi la întemeierea scârboaselor astea de 
ferme. E ca şi cum ai creşte corbi ca să-ţi scoată ochii şi să-ţi 
sfâşie pielea. Intâi începe cu două mii de oi. Cu atât s-ar putea 
trăi foarte bine în câmp deschis, fără griji, dar patronul vrea 
patru mii şi începe să omoare alpacalele şi iepurii. Dacă vreun 
sărman vrea să-şi câştige pâinea strângând blănuri de vulpe, 


49 Gramilla - iarbă măruntă, foarte căutată ca păşune. 


patronul îl alungă pentru că nu vrea ca vulpile să fie omorâte: 
vulpea omoară iepurii şi iepurii mănâncă păşunea de care au 
nevoie oile. Nu-l interesează că bietului om îi trebuie blănurile 
ca să-şi hrănească familia. N-are decât să moară de foame cu 
toată familia lui numai să lase oile să mănânce. Mai pe urmă 
patronul nu se mai mulţumeşte cu patru mii. Vrea şase mii de 
capete şi împrejmuieşte cu sârmă pământul de jur împrejur şi-i 
face despărţituri interioare. Cârdurile de struţi se îngrămădesc 
la colţuri iar cele de alpacale şi huemu/es tot încercând să sară 
peste gard rămân înfipţi în ghimpi. Cel care ca să-şi vadă femeia 
obişnuia să taie peste câmp, trebuie acum să facă un înconjur 
de câteva leghe ocolind gardurile de sârmă. Patronul nu vrea să 
i se umble pe pământurile lui căci oamenii şi câinii pot să-i 
molipsească de râie oile. Trebuie să înconjuri pe dincolo de ţarc, 
jupuindu-ţi pielea, chiar dacă mergi după un doctor pentru 
copilul bolnav. Nici cei care-şi câştigă pâinea, mânând 
hergheliile, nici turmele, nu mai pot trece pe vechile poteci ca 
să înnopteze în ma/lines. Toţi trebuie să înconjoare cu respect 
locul împrejmuit care slujeşte ca un singur om să adune grămezi 
de bani. Lăcomia îl roade pe patron, şi când nu se mai 
mulţumeşte cu şase mii de vite dă foc la două mii de hectare de 
pădure, chiar dacă flăcările prind în mijlocul lor vreun om 
adormit sau animale rătăcite. Pădurii de stejar şi co/gues care 
arde într-o noapte i-a trebuit ca să crească tot atâta timp cât le- 
a fost necesar celor mai vechi oraşe să se înalțe, dar mai bine 
să-i dea foc pentru a obţine mai mult loc de păşune, ca să poată 
paşte încă două mii sau trei mii de oi pe lot. Aşa-i viaţa. 
Câmpurile administrate de fisc erau înainte ale tuturor şi acum 
sunt doar ale acelora care au bani să cumpere oi şi sârmă. 
Rămâne stăpân un singur om care domneşte peste opt leghe 
pătrate din pământul tuturor, pentru că are nişte scârboşi de 
bani, împărțind câmpul ca pe o plăcintă ca să poată paşte oile 
lui. Şi toţi banii care se obţin de pe urma celor opt său zece mii 
de animale vor fi ai unui singur om. Şi cu cât sunt mai multe oi, 
cu atât mai mulţi oameni vor sta în jug, cu atât mai mulţi vor fi 
robiţi din zori şi până-n seară, cu atât mai mulţi vor lucra ca 
vitele doar pentru o bucată de pâine. Gardurile de sârmă fură 
libertatea calului sălbatic şi a omului. Se destramă familiile 
bieţilor indieni care obişnuiau să străbată pampasul aşezându-şi 
corturile în apropierea celor mai bune păşuni. Europeanul pleacă 


dinspre țărm spre munţi plin de iluzii, dar în curând e prins în 
pânza de păianjen a marilor ferme şi-şi iroseşte în jug restul 
anilor. Ar fi mai bine ca un ciclon să smulgă toate gardurile şi 
toate fermele din Patagonia. Oamenii ar putea iarăşi s-o 
străbată dintr-o parte în alta fără ca nimeni să-i oprească, iar cel 
cu o fire mai domoală ar avea cum să trăiască liniştit într-un 
rancho din chirpici, lângă o turmă de câteva sute de vite luate 
din grămadă. Nu am fi siliţi să răbdăm  murdăriile 
supraveghetorului sau ale patronului ca să putem duce la gură o 
bucată de pâine. Dar ciclonul va veni în curând. Un ciclon de 
oameni puternici care o să facă rânduială”. 

Martin continua să vorbească: 

— În câţiva ani vom avea aici un şopron în care să putem 
tunde o mie de oi pe zi şi bazine de scăldat din ciment, magazii 
şi locuinţe bune şi pâlcuri de copaci peste tot. Toată valea asta 
de mai bine de o sută de hectare o vom semăna cu lucernă. 
Vom avea quinta”, locuinţe pentru peoni, de toate... 

Torren îl întrerupse: 

— În curând va veni avalanşa, cu o forţă pe care nimeni n-o 
va putea stăvili, şi-o să se întoarcă roata. 

— Care roată? 

— Ce-a fost jos o să se ridice deasupra şi ce-a fost sus o să se 
ducă de vale. Dar pe mine nu mă priveşte asta! Eu plec mâine. 

Martin îi replică categoric: 

— Nu, prietene: te-nşeli. Nu vei pleca mâine. 

Nu mai vorbiră. Fiecare rămase cu gândurile sale. Torren mai 
stătu mult timp treaz, întorcându-se din când în când în aşternut 
cu foşnet de frunze uscate. 

Martin hotărî să nu doarmă toată noaptea. Era obosit după ce 
muncise mai mult de douăzeci de ore, dar luptă împotriva 
somnului. Şi stătu tot timpul acelor lungi ceasuri întins pe spate, 
făurind planuri de viitor. Şi se gândi la ultimele cuvinte ale lui 
Torren. Văzuse şi el că se apropia revolta care se pregătea să 
răscolească întreg teritoriul Santa Cruz. O adulmecase din aer, 
în peregrinările lui de la o fermă la alta. 

Dar nu credea prea mult în prăbuşirea pe care ar fi putut-o 
provoca o revoltă. Pe vremea studenţiei se gândea ades că 
popoarele sunt ca nişte maşinării mari şi că oamenii atât de 
deosebiți care începeau să populeze Patagonia erau ca nişte 


50 Quinta - teren cultivat cu legume şi pomi fructiferi. 


piese noi şi vechi care se adună la un loc ca să alcătuiască un 
motor. Unele din piese au fost smulse din ţări bătrâne, din 
motoare vechi, ruginite şi funcţionează imperfect. Altele sunt 
aproape minereuri brute. Şi e greu să asamblezi lemn cu piatră 
sau să faci un aliaj din oţel călit cu fier ruginit sau minereu brut. 
Multe părţi sar în ţăndări, altele se ajustează prin frecare. Sar în 
ţăndări multe piese mari şi mici, făcând loc ca în goluri să se 
introducă altele, cu mişcări sigure, şlefuindu-se şi adaptându-se 
până ajung să ocupe locul mai mult sau mai puţin important 
care le corespunde printre pinioanele şi angrenajele marii 
maşini. În orânduirile noi, schimbările bruşte sunt de multe ori 
mai folositoare decât o îndelungată perioadă de maturizare. 
Când maşinăria e veche şi a ajuns să funcţioneze aproape 
perfect, începe să cedeze, deşi uneori în mod abia perceptibil, 
tocmai pentru că perfecțiunea este aproape de perisabilitatea 
omenească. Ruperea unei osii poate provoca o catastrofă. Osia 
a fost turnată din materiale alese în urma unor experienţe 
anevoioase: e atât de şlefuită, atât de perfectă, atât de solidă, 
în aparenţă, funcţionează cu o fineţe atât de mare, încât o parte 
a maşinii începe să se sprijine pe ea. Grupuri întregi de piese se 
lasă învăluite de rugina care-i cuprinde pe cei care au obiceiul 
să cadă în seama celorlalţi; şi când osia se rupe sau se strâmbă, 
întregul corp al marii maşini începe să se clatine făcând 
imposibilă evitarea prăbuşirii. Acest pericol nu există la 
maşinăria în formare. Funcţionează cu zguduituri bruşte, cu 
greutate, cu stângăcia aparentă a organelor înzestrate cu o 
vitalitate extraordinară. Multe din piesele ruginite sau din cele 
făcute din minereuri prea brute sar, rup cu zgomot angrenajele; 
sunt momente când sfârşitul marii maşini pare apropiat... Dar 
piesele care nu rezistă la frecarea puternică se topesc umplând 
crăpăturile celorlalte. Plăci de fier sunt înlocuite cu lespezi de 
granit, piese noi şi vechi ţâşnite parcă din pământ iau locul celor 
care dispar. O piatră şlefuită de ape ia locul unui pinion şi va lua 
şi ea forma unui pinion perfect peste puţini ani de funcţionare. 
Maşina merge înainte cu zguduiri puternice, cu hărmălaia ei de 
pietre neşlefuite şi de fiare vechi, dar bogăţia imensă de energii 
ascunse învinge toate dificultăţile, şi avariile se repară de la 
sine, fără ca maşina să se oprească. Da, Martin era convins că 
Patagonia lui îşi va continua mersul înainte după ce va fi nimicit 
toate obstacolele. 


În ciuda fălcii voluntare, Martin avea mult dintr-un idealist, în 
timpul primilor săi doi ani de viaţă la ţară muncise cu hotărârea 
de a reclădi ferma ruinată a tatălui său. Dar don Nelson Arteche 
muri. Muri dintr-o eroare de calcul, încercând un stingător de 
incendii inventat de el. Muri la fel cum trăise, fără suferinţe şi 
regrete, fără a şti măcar că moare. Martin tocmai se îndrepta cu 
o turmă de oi spre munţi şi primi trei luni mai târziu telegrama 
care-i comunica decesul. O dată cu dispariţia tatălui se rupea 
singura lui legătură cu Nordul. De atunci începu să viseze la 
crearea unei ferme model. Şi acum, iată, îşi consolida temelia 
fermei Los T&mpanos. Îi mai trebuia doar o recoltă bună de lână 
şi câţiva miei ca să plătească cele trei mii opt sute pe care-i 
datora în La Nita şi apoi putea să-şi realizeze planurile la care 
visase în lungile sale galopuri prin pampas. Oamenii care 
lucrează la Los Tempanos vor fi peonii şi asociaţii lui. Chiar 
proiectase un sistem foarte simplu, bazat pe vechile obiceiuri 
atât de înțelepte ale creolilor, al muncii în parte, al dreptului la o 
treime din oi şi al salariului fabulos care se plăteşte în Nord în 
timpul tunsului şi care se micşorează iarna. Martin studiase totul 
pe îndelete, şi nu avu nevoie să înveţe de la străini, rezolvând 
cu mintea lui o importantă problemă a pământului. Şi pământul 
virgin din aceste regiuni te îndemna să i te alături cu tot 
entuziasmul creator pentru a da viaţă unui ideal. Aşa cum 
concepuse el repartizarea, fiecare om se va simţi într-o oarecare 
măsură stăpân. Într-o fermă patagoneză, peonul care pleacă să 
vadă de vite şi străbate leghele pe jumătate pustii, are în mână 
viaţa fermei şi munca lui este de două ori mai eficace dacă o 
face cu dragoste. Martin era sigur că Los Tempanos va ajunge 
curând o fermă în care să se lucreze din tot sufletul, şi o astfel 
de fermă patagoneză trebuie să fie ceva tot atât de măreț ca 
impunătoarea cordilieră înzăpezită. Tot ce făcuseră până acum 
urma să se transforme curând într-o mare familie de oameni, 
animale şi întinderi de câmpie. Şi el va fi capul acelei familii. 

În timp ce stătea mai departe întins pe spate, cu mâinile şi 
picioarele înţepenite ca să nu-l fure somnul îşi recapitulă în gând 
proiectele de viitor. Şimţi cum Torren adoarme după ce 
rămăsese două sau trei ore treaz foindu-se în patul lui. Dar era 
un somn zbuciumat: auzea respiraţia neregulată a omuleţului şi 
din când în când foşnetul de frunze uscate din saltea. 


Încă nu se crăpase de ziuă când Martin se sculă. Aprinse focul 
şi bău câteva înghiţituri de mate, îşi înşeuă calul, îl anunţă pe 
Biguă că va fi plecat toată ziua şi se îndreptă spre micul golf în 
care era ancorat Augusto. Ajuns pe mal scoase şaua de pe cal, o 
ascunse printre nişte tufişuri şi încălecă pe deşelate ca să 
ajungă prin apă la vaporaş. De pe scara punţii scoase frâul de 
pe cal şi-i dădu o lovitură puternică cu mâna ca să se întoarcă 
singur înapoi la mal. Cobori în cală şi se întinse în cuşetă după 
ce închise pe dinăuntru tambuchiul. _ 

Torren se sculă la răsăritul soarelui. Il întrebă pe Biguâ care 
stătea şi îşi bea ceaiul de mate: 

— Unde-i patronul? 

— A plecat să vadă de vite. Nu vine până diseară. 

Torren se întoarse în cortul lui şi-şi băgă într-un sac toate 
hainele, făcu o legătură cu harnaşamentul calului şi scoase 
afară cele două bagaje. 

— Pleci? îl întrebă Nato. 

— Plecăm până la Moreno, eu şi veneticul, să aducem nişte 
lemne. Patronul mi-a zis azi dimineaţă să ne ducem. 

— De ce-ţi iei şaua? 

— Aş vrea să mă reped până la Mitre dacă găsesc un cal. Apoi 
i se adresă lui Murangunic cu voce autoritară: 

— Dă-i zor, gringo; lasă lemnele. Plecăm îndată. la-ţi hainele 
că s-ar putea să ne udăm şi trebuie să ne schimbăm. 

Trebui să repete de câteva ori cuvintele până să-l facă să 
priceapă, şi iugoslavul lăsă toporul şi se duse să-şi facă şi el o 
legătură cu hainele lui. 

— Ţine, du-mi şaua, îi spuse Torren punându-i în spinare 
legătura voluminoasă. 

Celălalt îşi puse în spinare bagajul lui şi pe al celuilalt, le fixă 
bine ca să stea în cumpănă şi se îndreptă spre ambarcader:! 
încovoindu-şi spatele sub povară. Torren mergea în urma lui cu 
bocceaua atârnată de braţ. Biguă îl urmărea cu ochii între două 
înghiţituri de ceai mate. 

Luntrea mică a vaporului era trasă pe pietriş, la câţiva metri 
de apă. O împinseră amândoi şi din câteva lovituri de vâsle 
ajunseră la Augusto. Luntrea era grea. O ridicară anevoie pe 
puntea de la pupa, fiindcă scripetele era stricat, dar Torren lucră 


51 Ambarcader - Loc unde se îmbarcă mărfurile și călătorii pe un 
vapor. (dex) 


cot la cot cu iugoslavul, bombănind şi înjurând. Apoi coboară ca 
să aprindă focul la cazan şi în timp ce Murangunic rămase să 
pună pe foc de zor, Torren se întoarse iute pe punte şi începu să 
învârtească din răsputeri manivela de la scripetele de ridicat 
ancora. Se grăbea să plece. 

În timp ce-şi sorbea mate, Biguă începu să se gândească la 
plecarea aceea atât de pripită, când dintr-o dată îndoiala i se 
înfipse în căpăţână. Lăsă ceaiul jos şi se îndreptă spre 
ambarcader, cu paşi mari, dar fără a arăta nici cea mai mică 
grabă. Vaporul era la vreo zece metri de mal. Torren se aşezase 
deja la timonă. 5 

— Nu-i nici o grabă, îi strigă Nato, cu picioarele aproape în 
apă. Coboară să bei nişte mate înainte de a pleca. 

— Nu. O să bem mai târziu. 

— De ce nu mă iei şi pe mine, frate? îl rugă cu un glas mieros 
pe care-l îmblânzi nespus de mult. Am să-ţi ajut să tai lemnele. 

— Nu, omule, nu. Suntem de ajuns noi doi. 

Dar Biguă nu se mai putu preface. lzbucni ca o bombă: 

— Lepădătură, fecior de căţea! Vrei să iei vaporul ca să ne laşi 
singuri aici, să murim de foame. 

Torren îi răspunse printr-un râs strident, în timp ce-şi aprindea 
o ţigară. 

— Coboară, şarlatanule, îi strigă din nou Biguă cu o voce de 
tunet sau dacă nu, te omor în bătaie de cum te-oi întâlni! 

— Cam greu! râse Torren din nou. O să-l pun pe venetic să 
lucreze la încărcatul lânii. Cu ce vom câştiga o să pot pleca 
departe ca să nu-ţi mai tot văd mutra de indian dobitoc. Dar e 
cam greu să scapi cu viaţă din porcăria asta de fermă. Indată ce 
vom putea cobori într-un loc sigur o să las vaporul slobod ca să 
se ducă la fund. 

Biguă fluieră cât putu şi-l strigă în gura mare pe iugoslav: 
jefuiască! 

Fluiera şi striga din răsputeri, dar vaporul era îndreptat cu 
babordul spre țărm, iar săliţa maşinilor se afla de cealaltă latură. 
Fugea pe mal în dreptul vaporului, încolo şi încoace, ca un leu în 
cuşcă. Exasperat îşi scoase cuțitul şi-l învârti prin aer ca să dea 
mai multă putere cuvintelor sale. 


— Şarlatanule! O să te găsesc chiar dacă te-ai transformă în 
struţul cel mai iute de picior! Şi-o să-ţi pun genunchiul în burtă 
şi o să te spintec fără o vorbă! 

Torren îl privi o clipă calm, fără a scoate un cuvânt; suflă două 
sau trei rotocoale de fum pe ferăstruica laterală şi lovi de câteva 
ori ţigara cu degetul ca să scuture scrumul. Cobori apoi în 
chichineaţa unde se aflau maşinile, se asigură că cilindrii 
funcționau bine, puse în mişcare elicea... 

— Ai grijă de pompa de apă, îi porunci lui Murangunic, care 
ungea bielele. 

Se întoarse la locul lui de la timonă. Navigă un timp cu 
babordul spre țărm ca să nu-l vadă iugoslavul pe Nato. Se 
îndreptă apoi spre mijlocul lacului şi o luă în linie dreaptă spre 
Calafate, spre regiunile locuite. Întoarse capul de câteva ori şi 
privi cu ochi nepăsători valea care se lărgea ieşind din 
strânsoarea dealurilor şi a râpelor. Biguâ rămase nemişcat pe 
pietriş. Silueta lui se pierdu treptat printre ramurile întunecate 
de cal/afates şi pajas bravas? galbene. Curând întinderea 
imensă a văii se suprapuse peste linia apei şi nu mai rămase 
decât pata cenuşie a munţilor încununaţi de culmile înzăpezite. 
Şlepul gol care era legat de pupa îi făcea să se clatine puţin. Vor 
dezlega parâmele când vor fi departe de Los Tempanos, ca să 
scape de el şi aşa se va mări destul de mult viteza. 

Totul era frumos în dimineaţa aceea de toamnă deosebit de 
călduroasă. Grindina din ajun limpezise aerul făcându-l tare şi 
transparent. Pieptul lui Torren se umfla de plăcere şi simţea că o 
stare de euforie răcoroasă îi cuprindea trupul şi sufletul. Apele 
lacului erau liniştite. Motorul funcţiona perfect. În faţa lui prora 
vaporului se mişca asemeni capului unui cal care se conduce 
după plac. Mai departe lacul se întindea ca o mare albastră care 
se pierdea printre munţi. Soarele strălucea. Cele două lanţuri de 
ghețari de un alb imaculat scânteiau în depărtare cu o lumină 
mată. Gheţarii plutitori treceau răspândind mii de licăriri 
albastre şi violete. In dreapta, ghețarul Viedma părea un imens 
potir coborât din cer, plin de cuminecătură aurită de o strălucire 
dumnezeiască. 


52 Pajas bravas - graminee înalte de trei sau patru centimetri, cu 
frunze subţiri, aproape cilindrice, de culoare galben-verzuie, preţuite 
mult ca păşune şi combustibil. Se folosesc şi la acoperitul caselor 
ţărăneşti. 


Torren era fericit. Avea în stăpânirea lui un vapor şi un om 
urma să muncească pentru el. Pentru el: toată truda unui om 
era a lui. lugoslavul era voinic şi harnic. Inainte de a-l angaja va 
discuta bine preţul pentru ca nimeni să nu abuzeze de el. Cu 
ceea ce îl va face să câştige în două luni va avea destul ca să se 
întoarcă în Catalonia. Acolo toţi trebuie să fi uitat cu siguranţă 
de deportarea lui. 

Deodată, auzi dinspre proră zgomotul unei uşi care se 
deschidea cu o lovitură seacă. Şi putu să vadă întâi capul, apoi 
corpul unui om care ieşea încet din cală. Ajuns afară, Martin 
făcu vreo patru, cinci paşi pe punte, ca pentru a se dezmorţi, şi 
apoi se aşeză pe tachelaj, cu spatele spre timonă. 

Torren slobozi o înjurătură şi ochii i se rotunjiră puţin când şi-i 
aţinti pe spatele patronului, dar restul feţei îi rămase necilintită. 
Pe pielea lui măsliniu-cenuşie de latin sărac care şi-a petrecut 
viaţa prin atelierele pline de fum din marile oraşe, paloarea cea 
mai intensă nu reuşea decât să mai accentueze culoarea 
cenuşie. Cât despre roşeaţă, nu o cunoscuse niciodată: 
ereditatea unui tată alcoolic şi mizeria din copilărie îi slăbiseră 
forţa motrice a vaselor sanguine sau provocaseră o diminuare a 
funcţiilor lor. 

Văzu după scurt timp că patronul se ridică de pe locul unde 
stătuse apropiindu-se de cabina timonei. Sări peste pasarela 
îngustă apucându-se cu amândouă mâinile de balustradă, dar 
ajuns în dreptul ferestrei de la săliţa maşinilor cobori la 
Murangunic. Torren simţi curând că motorul îşi accelera simţitor 
viteza. „la uită-te, gândi, tontul ăsta n-are de gând să mă 
întoarcă.” înainte de a accelera, Martin verificase dacă 
angrenajele erau bine unse şi dacă pompa funcţiona. 

— Pune mult pe foc, îi spuse iugoslavului. Trebuie să ajungem 
devreme la locul de îmbarcare. 

Apoi urcă pe punte şi intră în cabina timonei. Deşi aproape că 
îl atingea, Torren părea că nu observase prezenţa lui. Stătea 
mai departe cu ochii ţintă spre proră, cu mâinile pe timonă, 
liniştit. Capul îi era descoperit şi asta accentua şi mai mult 
nepăsarea lui. Martin îi privi profilul; frunte teşită, parietale 
strâmte, pomeţii ieşiţi, zbârcituri timpurii pe frunte. Păr ţepos, 
cenuşiu, des şi scurt. Nas osos la rădăcină, şi umflat, diform în 
partea de jos. Urechi asimetrice. Gura, cu buze subţiri brăzdate 
de cute verticale şi bărbia ascuţită îi dădeau impresia unei 


îndărătnicii bolnăvicioase şi de neclintit. Pe ceafa lui slabă, 
vertebrele cervicale erau ca un şirag de osişoare care se 
pierdeau sub proeminenţa occipitalului. 

li spuse fără asprime: 

— Acuşi ajungem în Angostura. la-o spre stânga. 

— Las-că ştiu eu! E mai bine de un sfert de ceas până acolo. 

Martin se simţi pentru o clipă ispitit să-i tragă o palmă 
zdravănă ca să-i spulbere rigiditatea aceea de mască, dar se 
stăpâni. Şi se ruşină imediat de pornirea aceea trecătoare. 

Încă nu se obişnuise cu contrastul grotesc dintre vocea atât 
de puternică şi bărbătească a lui Torren şi trupul lui pipernicit. 
Era ca un zurgălău de argint masiv prins pe un frâu jerpelit. Se 
gândise de multe ori că dacă omuleţul şi-ar fi petrecut copilăria 
în condiţii normale de igienă mintală şi cu mâncare destulă, 
structura lui fizică şi morală s-ar fi împlinit la fel cu vocea. 
îngrozitoare e mizeria! Bobul se usucă şi se zbârceşte când îi 
lipseşte seva, şi văzuse în anii de secetă că până şi mieii de rasă 
foarte bună căpătau înfăţişare jalnică. 

— Lasă-mă pe mine, îi spuse, apropiindu-se şi mai mult de el. 

Torren se feri la o parte ca să-i dea locul, îi aruncă o privire 
încruntată ridicând ochii la el şi-l întrebă cu asprime: 

— Unde mergem? 

— La locul de îmbarcare. O să ne întoarcem cu oi. Aşa o să ne 
mai rămână doar trei drumuri de făcut. Incărcăm după masă şi 
călătorim toată noaptea ca să fim înapoi mâine de dimineaţă. 

— Nu avem timp! 

— Ba da. Şi pentru că nu l-ai luat pe Biguă, vei munci 
dumneata şi pentru el. 

— Nu avem câini. 

— Vei lucra dumneata în locul lor. Oile vor trebui să te 
asculte. 

Torren îşi puse în cap şapca de cord şi ieşi din cabină. 

— Şi acum treci pe şlep, îi ordonă Martin pe un ton care nu 
admitea replică. Îl cureţi bine. Are mai mult de două degete de 
băligar pe el. 

Torren plecă scrâşnind din dinţi. 

Martin rămase cu mâinile pe timonă, cu ochii cenuşii aţintiţi 
asupra albastrului apelor. Ce anevoios este să faci lucru 
temeinic pornind de la nimic! Dar va învinge toate piedicile. Los 
Tempanos trebuie să se înalte deasupra tuturor greutăților, 


puternică, rezistentă, slujind de model celorlalte ferme. Dacă ar 
fi putut să-şi urmeze doar îndemnul inimii i-ar fi spus lui Torren: 

— Bine, fiule, poţi pleca imediat şi ia ce-ai câştigat. Urmează- 
ţi viaţa rătăcitoare. N-ai decât să te dai de-a tumba mai departe 
pe pământul sălbatic, înjurând şi bombănind. Lasă Patagonia să 
te înşface în ghearele ei, să te scuture, să te stoarcă şi să-ţi dea 
drumul să cazi. Ea o să te lecuiască. 


5, 

Când începu să ningă terminaseră deja căratul oilor şi 
aduseseră şi un transport de batali pentru mâncare. Rămaseră 
blocaţi toată iarna şi Torren trebui să se supună. Terminaseră de 
clădit şi un rancho mare, cu uşă şi podea. Puteau folosi astfel 
unul din corturi pentru gătit şi celălalt drept cămară. A fost însă 
o cămară nenorocoasă: Într-o zi pe furtună zburară cele două 
blănuri de oaie de pe acoperiş, şi plouă pe galleta. N-avură 
încotro şi aruncară conţinutul celor unsprezece saci care 
trebuiau să le ajungă toată iarna. Şi fură nevoiţi să mănânce 
toată vremea carne goală. Noroc că se salvară mirodeniile 
pentru păstrat carnea, ceaiul mate, sarea şi tutunul lui Torren. 
Aveau de asemeni noroc că Biguă era un adevărat maestru în 
arta cărnii fripte pe jăratic. Nu te săturai niciodată de carnea 
friptă de el, chiar dacă mâncai din ea în fiecare zi, dimineaţa, la 
prânz şi seara, luni la rând. Beau mate amar şi mâncau carne de 
batal, carne în care cuţitele bine ascuţite intrau ca-n unt. 

Două zile după ninsoarea cea mare care ţinuse toată noaptea, 
Torren plecă de cu zori, să vadă de vite. Picioarele calului se 
afundau în zăpadă până aproape la genunchi. Cele două rânduri 
de urme negricioase rămâneau întipărite pe zăpada albă până 
hăt, în depărtare; ca să se şteargă de tot, ar fi fost nevoie de 
altă ninsoare deasă. Era a doua oară că pleca prin partea aceea 
şi se rătăci nu prea departe de hotarul lotului. Căutându-şi drum 
printre stâncile care se îngrămădeau la poalele dealului 
Murall6n, ajunse într-o vale care nu ţinea de fermă; era un lot de 
pământ administrat de fisc şi care încă nu se arendase pentru 
că era prea departe şi prea stâncos. 

Cam pe la nămiezi descălecă. Îi slăbi chinga calului şi dezlegă 
traista mică din pânză de sac în care îşi ducea carnea friptă. Se 
urcă pe partea uscată a unei stânci şi se aşeză să mănânce. 
Calul îşi afundă botul cald în zăpadă cu speranţa de a da peste 
vreo tufă de iarbă, dar încetă curând să mai scotocească, 
scuturându-şi capul plictisit; stropii de sudoare care-i cădeau de 
pe burtă şi de pe gât desenau în zăpadă mici cratere cenuşii 
care fumegau o clipă doar. 


53 Galleta - În Chile şi Argentina, pâine făcută din tărâţe sau făină 
de calitate inferioară având forma unei mingi mari. In cordilieră se 
păstrează luni întregi fără a-şi altera gustul. 


Torren nu era obosit. Era departe de galopurile lui de novice 
care-i lăsau în genunchi şi coapse înţepăturile ascuţite ale 
iniţierii, dar îi plăcea să mănânce comod. Pe când se pregătea 
să se întoarcă auzi un behăit nu prea îndepărtat. Strânse iar 
chinga, încălecă şi curând găsi oile. Să fi fost vreo optzeci. 
Fuseseră blocate de zăpadă la poalele unui perete de granit 
dinspre sud, de vreo sută de metri înălţime. Fără îndoială că se 
adăpostiseră lângă stâncă pentru a se feri noaptea de ninsoare 
şi dormiseră acolo, strânse unele în altele; când s-au deşteptat 
au reuşit să scuture puţin câte puţin stratul de zăpadă care le 
acoperea, topindu-l treptat cu căldura trupurilor lor şi 
bătătorindu-l. Dar pereţii locului în care erau închise se 
întăriseră datorită înghesuielii, şi gerul din nopţile următoare îl 
întărise şi mai mult. În ungherul acela căzuse de două ori mai 
multă zăpadă datorită înălţimii colosale a peretelui orientat 
contra vântului. Animalele erau astfel închise într-un ţarc de 
gheaţă cu o înălţime de un metru sau şi mai mult. Râpa cu 
pereţi neregulaţi, care ţinea loc de gard era albă şi netedă în 
partea de sus, parcă stucată cu ipsos şi lucrată cu nivelatorul, 
dar mai jos, spre pământ, zăpada era din ce în ce mai murdară 
şi bătătorită. 

Torren se apropie încet până când ajunse la vreo treizeci de 
metri de ţarc. Se opri. Picioarele calului se afundau acum până 
mai sus de genunchi. Numără optzeci şi şapte de oi. Purtau 
marca fermei Los Tempanos; multe din ele stăteau culcate şi-şi 
ridicau capul privind în stânga şi în dreapta, liniştite, în timp ce 
maxilarul inferior se mişca rumegând iarba păscută cu trei sau 
patru zile înainte. Altele alergau dintr-un colţ în altul cu un 
tropăit neliniştit, adulmecând pământul din toate puterile. Una, 
care trebuie să fi fost obişnuită să sară gardurile de sârmă, 
ajunsese până pe marginea de sus a gropii dar rămăsese 
agăţată acolo, cu burta, pieptul şi picioarele de dinainte 
îngropate în zăpadă, în timp ce şoldurile şi picioarele de dinapoi 
se zbăteau în gol cu disperare, încercând să coboare iar în 
groapă. 

Fără a descăleca Torren privi spectacolul cu interes, de parcă 
ar fi fost o reprezentaţie de circ dată în cinstea lui. Era prima 
dată că-şi petrecea iarna în munţi. l-ar fi plăcut să vadă şi acele 
hornuri prin care respiră oaia care a fost îngropată de tot de 
zăpadă; auzise că animalele pot să stea aşa sub un strat de un 


metru sau doi de zăpadă ca larva în gogoaşa ei, şi că atunci 
când sunt grase, rezervele de grăsime şi lâna pe care o au le 
îngăduie să ajungă cu viaţă până la dezgheţ şi să-şi gesteze în 
mod normal mielul. l-ar fi plăcut să vadă aşa ceva, dar zăpada 
era netedă şi oricât privi nu zări nici cea mai mică urmă a unor 
orificii de acest fel. Oile formaseră cu siguranţă un singur bloc 
atunci când fuseseră acoperite de zăpadă şi reuşiseră să se 
scuture de ea pentru moment, unindu-şi puterile. Când va mai 
cădea zăpadă vor fi prea slabe pentru asemenea eforturi. Pentru 
a le salva acum ar fi trebuit să facă, cu o piatră sau un trunchi 
de copac legate de chinga calului, un şanţ lung, pe distanţa de 
la groapă până acolo unde zăpada era mai puţin adâncă. Prea 
multă treabă. Calul lui Torren începu să scurme cu copitele 
nerăbdător, dornic să se întoarcă acasă. 

— Haide, tontule! îi strigă. Mai lasă-mă să mă uit puţin. 

Toamna fusese secetoasă şi animalele mergeau pe distanţe 
mari grupuri-grupuri, în căutarea păşunilor. Multe se rătăceau 
aşa, mai ales în timpul iernilor ploioase sau cu ninsori, când nu 
mai aveau putere să se întoarcă la adăpătoare şi se înfundau în 
pădure, în cordiliera neexplorată sau în văile adânci unde se 
aduna zăpada şi se pierdeau pentru totdeauna. 

— Bine, tontule! O să ne întoarcem altă dată dacă eşti atât de 
grăbit. 

Mergea încet, la pas, tăind în linie dreaptă spre fermă pentru 
a ajunge mai repede. Versantul plat al dealului Murall6n îi slujea 
ca punct de reper. Un timp îi rămaseră în urechi behăiturile 
jalnice din ce în ce mai îndepărtate; se întoarse în şa, răsucindu- 
se şi mai zări pata cenuşie a ţarcului de gheaţă până când totul 
se pierdu în depărtare. Ori de câte ori îşi afunda şi-şi scotea 
picioarele din zăpadă, calul îşi scutura cu putere crupa şi gâtul; 
ar fi fost bine dacă ar fi coborât din când în când să-i desprindă 
zăpada care i se lipea de copite, dar călăreţul prefera să meargă 
mai departe aşezat comod pe pătura de pâslă deasă şi pe blana 
de oaie cu lână lungă de un an. Era mulţumit. Locul acela era la 
cel puţin o leghe depărtare de hotarul fermei şi era foarte puţin 
probabil ca cineva să ajungă până acolo. Doar rătăcindu-se. 
Martin era foarte ocupat să facă împreună cu Murangunic gardul 
care urma să împrejmuiască guinta şi nu le-ar fi trecut prin 
minte să piardă o zi întreagă ca să cerceteze o porţiune de teren 
care nu le aparţinea. Torren lăsă frâul pe coama calului şi-şi 


frecă mulţumit mâinile. Aşa se va bucura singur de spectacolul 
acestei lupte lente între zăpada ce cade cu aerul ei nevinovat de 
fluture obosit şi animalele blânde care se mişcau în 
împrejmuirea aceea cu apatia somnoroasă produsă de o inaniţie 
prelungită. La fiecare trei sau patru zile va da o raită până acolo, 
de fiecare dată când va fi trimis să cerceteze prin partea aceea. 
O să vadă cum se formează hornurile şi pe urmă va putea spune 
cu precizie cât rezistă o oaie fără a mânca, fără a mânca absolut 
nimic. Şi-o să înveţe o mulţime de lucruri. larna se anunţa de la 
început bogată în ninsoare, şi avea astfel prilejul să vadă ceea 
ce alţii apucă să vadă abia o dată la douăzeci de ani. 

Mergea pe o întindere netedă ca un lac de smântână. Prea 
netedă. Zăpada acoperea totul ca şi până acum, dar acolo nu se 
zărea nici cea mai mică ridicătură sau cută de pământ, nici 
măcar un muşuroi de tatu sau de vizcachas. Cearceaful acela 
întins perfect ce se întindea în stânga şi în dreapta se prelungea 
până în zare, iar în faţă se sfârşea peste două sau trei sute de 
metri într-un povârniş blând unde mantia de zăpadă îşi recăpăta 
înfăţişarea normală. Sub copitele calului nu se mai auzea 
pietrişul, când deodată Torren exclamă: 

— Drace! Ce-i cu tine? 

Calul se oprise pe neaşteptate şi începu să se dea înapoi, 
rozând zăbala. Torren îşi trecu frâul în mâna stângă, iar cu 
dreapta apucă biciul de codirişte şi-l lovi brutal cu capătul în 
burtă. 

— Hai, nu face pe prostul. 

Animalul se înfioră de durere. Se cabră uşor şi se lăsă să cadă 
înapoi până ce atinse zăpada depărtând picioarele de dinainte. 
Se auziră nişte trosnituri ciudate ca de sticlă care crapă. Se afla 
în mijlocul unei lagune îngheţate, pe un strat subţire de gheaţă 
care putea să se crape sub picioarele lui dintr-un moment în 
altul. Torren îşi aminti într-o clipă de laguna albastră pe care o 
văzuse cu câteva zile înainte la hotarul fermei, singura dată 
când se apropiase de părţile acestea înainte de viscol; îşi aminti 
că pe albastrul apei sloiurile de gheaţă se mişcau cu străluciri 
opace de solzi plutitori. | se făcu părul măciucă şi simţi senzaţia 
de parcă cineva i-ar fi răzuit oasele cu un ciob de sticlă din 
acelea pe care le folosea în copilărie ca să zgârie uşile şi 
ferestrele. Instinctiv se aşeză în patru labe pe şa ca să se 
îndepărteze de abisul care ameninţa să-l înghită şi sări cu 


putere în lături, închizând ochii, în timp ce calul tremura din tot 
trupul, cu privirea sticlind de groază şi aţintită în gol. Torren 
căzu pe brânci în zăpadă. Se ridică imediat şi se dădu câţiva 
paşi înapoi, tremurând de frică şi fugind de animal ca de o casă 
care se năruie. Se înfiora de spaimă la gândul că patrupedul ar fi 
putut să vină după el cu greutatea lui mare, cu răsunetul 
copitelor lui puternice, cu aburul de foc al respirației lui 
gâfâitoare care topeşte gheaţa; îl văzu parcă venind spre el, 
urmărindu-l neîncetat, în timp ce pânza de apă trosnea sub 
copitele ce tropăiau cu putere... Dar nu; bălţatul stătea nemişcat 
în locul lui, înspăimântat. Torren se opri la zece sau doisprezece 
paşi de el. Deşi tremura puţin, se ţinea bine pe picioare; cizmele 
i se vârâseră în zăpadă până aproape sus. Işi şterse fruntea cu 
mâneca hainei de piele. Scuipă apăsat într-o parte ca să-şi dea 
curaj. Privit cu calm, pericolul nu era atât de grozav cum i se 
păruse la început. Incepu să se gândească în linişte. Se agită cu 
mişcări de cocoş ud pe picioarele bine proptite în cizme, vrând 
să-şi scuture zăpada. Câţiva cocoloşi care i se vârâseră pe sub 
guler începură să i se topească pe piele. Se descheie grăbit ca 
să se scuture mai bine. Vântul îngheţat îl pătrundea până la 
oase ca şi cum ar fi vrut să-l sfâşie. Alţi bulgări de zăpadă ca 
nişte bucăţi de zahăr se vârâseră între brâu şi pantaloni. 
Obiceiul de a se îmbrăca cu haine largi îşi avea avantajele dar şi 
dezavantajele sale. 

Calul se liniştise şi el. Reuşise să se proptească bine pe 
picioarele depărtate, şi ochii lui nu mai priveau îngroziţi ci se 
aţintiseră în jos. Nu, pericolul nu era chiar aşa de mare. Bălţatul 
putea să fie înghiţit de lac, dar el, Torren, era în siguranţă. Ar fi 
avut timpul să fugă, mărind repede distanţa de zece, 
doisprezece paşi care-l despărţea de el. Şi atâta vreme cât 
gheaţa suporta greutatea animalului neliniştit, chiar trosnind şi 
crăpându-se puţin, de ce să-i fie frică lui care avea cincizeci de 
kilograme nenorocite de carne moale? 

Dar dacă îşi pierdea calul cum mai ajungea la fermă? Până 
acolo erau câteva leghe. Ar fi fost un drum groaznic, ar fi trebuit 
să spargă zăpada îngheţată cu cizmele, scuipându-şi bojocii la 
fiecare pas. Şi dacă îl prindea noaptea, putea să se mai şi 
rătăcească pe întinderea aceea îngheţată, iar corpul obosit n-ar 
fi rezistat atâtea ore şi ar fi trebuit să se întindă pe jos. Era 
periculos să aţipeşti sau să te laşi furat de somn în zăpadă cu 


vântul acela din sud care aducea tot gerul năprasnic al polului. 
Alţii, mult mai căliţi decât el fuseseră doborâţi; erau acoperiţi 
încet de zăpada moale şi erau găsiţi doar peste câteva luni, 
când se dezgheţa. li spuseseră că era o moarte uşoară, plăcută; 
trupul istovit se lăsa mângâiat de frigul care îi aducea odihna 
totală, iar sângele se îngroşa treptat ca un ulei care-şi pierde 
alene mlădierea până când ajunge nemişcat ca marmora. 

Vorbind din nou bălţatului, vocea lui răguşită se făcu blândă şi 
tremurătoare ca rugămintea unui copil: 

— Stai aşa, bălţatule, stai aşa! Te rog... Te rog mult de tot... 

Calul nu mai era chiar atât de atent la trosniturile pe care le 
simţea în cele mai îndepărtate vibrații, şi-şi ciuli o ureche spre 
vocea aceea stranie; apoi îşi ridică liniştit capul, privi o clipă pe 
om şi-şi aţinti iar în jos ochii care-şi recăpătaseră strălucirea 
inteligentă şi vioaie. Torren se apropie cu mare băgare de 
seamă câţiva paşi; i se părea că la fiecare mişcare abisul se 
deschide spre el, lacom. Făcea un pas şi aştepta un timp cu 
muşchii încordaţi, ţinându-şi răsuflarea. Trebuia să încerce să-şi 
salveze cel puţin ponchoul împăturit sub lasou. Dacă ar fi reuşit 
să desfacă lasoul, ar fi legat un capăt de belciugul căpăstrului şi 
ar fi tras calul după el apucând de capătul celălalt ca să poată 
merge ţinându-l totuşi la o depărtare prudentă. Dacă animalul s- 
ar fi scufundat, el ar fi dat drumul la lasou şi ar fi scăpat cu fuga. 
Dacă ar fi avut ponchoul gros de lână, s-ar fi schimbat lucrurile. 
Ar mai fi putut dezlega şi pătura ca să şi-o pună în spinare. Bine 
încotoşmănat n-ar mai fi contat că din cauza staturii sale mici nu 
vedea atât de departe ca atunci când era pe cal; dacă s-ar fi 
rătăcit, s-ar fi învelit bine în poncho şi pătură şi ar fi rezistat 
toată noaptea. Brr! Frigul se înteţea simţitor... Soarele stătea să 
asfinţească. Pe cerul de culoarea seului, părea un gong de 
aramă care, suspendat deasupra lanţului de munţi albicioşi, 
anunţă că se lasă lespedea de gheaţă neagră a nopţii. 

— Hooo, bălţatule! Stai aşa... Hoo! 

Era la cinci sau şase paşi de animal când deodată gheaţa 
vibra cu o pârâitură uşoară care lui Torren i se păru o bubuitură 
de cutremur. Vru să sară înapoi dar cizmele afundate în zăpadă 
îl făcură să-şi piardă echilibrul şi căzu iar. Se ridică încet cu ochii 
la picioarele animalului. 

— Hooo! Ho... ho... hi... 


Când se apropie mai mult, târându-şi picioarele ca să nu-i mai 
intre zăpada prin carâmbii cizmelor, calul începu să se mişte ca 
şi când ar fi vrut să se dezmorţească. Mai ţinea şi acum capul în 
jos, dar coama se unduia într-o linie graţioasă şi se văzu sângele 
curgând prin vinele lui întunecate. Din cauza lipsei de hrană nu-i 
crescuse părul până la sfârşitul toamnei şi vinele şi arterele se 
vedeau clar la picioare, pe spată, piept şi gât, pulsând de viaţă. 
Incepu să-şi ridice picioarele unul câte unul, ca şi când ar fi vrut 
să încerce încheieturile de la genunchi şi se porni să pipăie cu 
copitele baza stratului de gheaţă. 

Torren era acum atât de aproape de el, încât întinse mâna şi-l 
mângâie pe crupă. Picioarele îi tremurau în cizmele largi. Oare 
va rezista stratul de gheaţă? Incă o trosnitură uşoară şi din nou i 
se păru că simte că cineva îi scrijelea oasele, dar încleştă dinţii 
cu putere ca să-şi ţină bine braţul întins. Nişte zăpadă de pe 
mânecă începu să-i alunece spre mână. Se cutremură şi închise 
ochii. 

— Hooo! Ho... ho... ho... 

Calul se aplecă înainte şi începu să meargă cu paşi mici, 
măsuraţi, cu prudenţa unui cal de circ care nu cunoaşte bine 
pista. Linia graţioasă a coamei unduia uşor la fiecare mişcare. 

— Hooo, bălţatule! Nu mă lăsa! Nu mă părăsi în porcăria asta 
de zăpadă! Ho! 

Animalul îşi îndreptă spre el urechile inteligente şi rămase 
nemişcat o clipă, dar imediat îşi urmă drumul, mărind distanţa 
care-l despărţea de om. Ochii lui priveau mereu în jos, fără să 
catadicsească să se uite la ţărmul spre care se îndrepta în linie 
complet dreaptă. Se mai oprea din când în când pipăind zăpada, 
şi-şi lăsa urechile ciulite pentru ca toată concavitatea pâlniei să 
fie îndreptată în jos, dar îşi continua drumul, şi mai hotărât, 
vârându-şi şi scoţându-şi picioarele din zăpada afânată cu 
mişcări încete şi pline de graţie. 

Se îndepărtase deja ca la vreo douăzeci, treizeci de metri. 
Torren strigă la el cât putu: 

— Mârţoaga dracului! Animal spurcat! 

Calul se ducea cu ponchoul şi cu lasoul, cu pătura şi cu 
speranţele sale de salvare. 

— Animal râios! 

_ Ajuns pe malul lacului de smântână, bălţatul se opri mulţumit. 
Işi slăbi încordarea mușchilor şi-şi întoarse capul înapoi privind 


drumul străbătut. Apoi şi-l îndreptă iar înainte, adulmecă cu 
botul drumul spre fermă, necheză vesel şi începu să urce 
coasta, de astă dată cu ochii ridicaţi, cu pasul liniştit, cu mersul 
sprinten al celui convins că a scăpat de un mare pericol datorită 
propriei sale îndemânări. Scările slobode se bălăbăneau încolo 
şi-ncoace pe coastele calului. Peste puţin timp dispăru după 
deal. 

Torren se luă după urmele proaspete străduindu-se din 
răsputeri să fugă. Îşi legăna mâinile, înjura în gura mare, îşi 
răsucea tot corpul în salturile groteşti pe care le făcea ca să-şi 
tragă picioarele din masa compactă care parcă voia să-l ţină în 
loc. Când zăpada care i se lipea de cizme îl încurca şi-l făcea să 
cadă rămânea jos până ce şi le curăța cu briceagul, îşi înfundă 
şapca de cord acoperindu-şi bine urechile. Ce ghinion! Tocmai în 
ziua aceea îşi uitase şapca aceea cu apărători pentru urechi; nu 
i-ar fi convenit de loc să se trezească cu ele degerate de la 
rădăcină, aşa cum auzise povestindu-se că se mai întâmplase 
altora. Când ajunse la mal se simţi mai obosit decât dacă ar fi 
fugit câteva leghe pe uscat, dar zăpada care i se vâra prin haine 
până la piele ori de câte ori cădea, se topea când dădea de 
sudoare  îmbelşugată,  răcorindu-i  subsuorile, pieptul şi 
pântecele. Era ca o lovitură puternică de bici care-l obliga să se 
mişte. Sui mai departe coasta cu mişcări groteşti, călcând 
uneori în urmele proaspete, înjurând de mama focului toţi caii 
din Patagonia, zăpada murdară, hainele care i se năclăiau 
încetul cu încetul. După ce-o stoarse, îşi aruncase pe umăr, la 
uscat, basmaua cu care se ştersese pe faţă şi pe mâini. Când se 
opri ca s-o folosească iar, basmaua îngheţase şi i se sfărâmă 
între degete ca o foiţă de mică. Ochii i se împăienjeniră de 
groază. În curând hainele lui vor fi şi ele aşa; ţepene de frig, 
pline de ace care i se vor înfige în trupul obosit, îşi scutură cu 
putere braţele şi picioarele ca să-i treacă fiorii şi urcă mai 
departe. Soarele apusese. Mai rămâneau foarte puţine minute 
de lumină. 

Ajunse în vârful dealului sleit, fără putere să meargă mai 
departe... Dar ce-i acolo? Nu-i o vedenie. Pieptul îi tresări de 
bucurie. Era salvat. La mai puţin de două sute de metri bălţatul 
lui stătea lângă un ca/afates, întinzându-şi gâtul în sus ca să 
apuce crengile fragede din vârf. Torren se apropie iute de el. 
Chiar şi corpurile cele mai istovite îşi au întotdeauna rezervele 


lor de energie când e vorba să-şi scape pielea. Se apropie de el 
din spate, mergând dintr-o parte şi ascunzându-şi mâinile ca 
atunci când îl prindea în ţarc sau pe izlaz ca să-i pună căpăstrul. 
Animalul mesteca zgomotos câteva rămurele frunzoase care 
dispăreau treptat în gura lui. Întoarse de câteva ori capul spre 
om, mestecând mai departe. Ochii lui inteligenţi arătau că nu-l 
înşelau mişcările acelea de felin, că ştia foarte bine că se 
apropie de el ca să-l prindă. Lui Torren îi era frică să nu fugă 
când va ajunge lângă el, aşa cum îi făcuse de atâtea ori în ocol; 
animalele lăsau liniştite să se apropie paşii uşori ai duşmanului 
care ţinea ascuns la spate căpăstrul sau frâul şi când acesta se 
apropia bine, o luau din loc cu tropăitul lor batjocoritor şi se 
opreau la o sută de metri mai departe. Il lăsau apoi pe om să se 
apropie iar dintr-o parte, cu aerul lui nevinovat, cu arma 
ascunsă la spate şi o zbugheau din nou când era gata să pună 
mâna pe ele. De multe ori puteai ghici în strălucirea veselă a 
ochilor lor, cât de mult se desfătau cu jocul acela în care omul 
năduşea şi blestema până când obosite de joc se lăsau în cele 
din urmă prinse. 

— Hooo, bălţatule! Stai aşa. 

Calul îl privi liniştit pentru ultima dată simțind mângâierea 
mâinii îngheţate, şi Torren încălecă făcând o săritură de 
broască, fără a folosi scara, vârându-şi toate degetele şi vârful 
cizmei în lâna păturii. Înainte de a porni, bălţatul termină de 
mâncat crengile de ca/afates şi urină mult. 

Ajunseră la rancho când ceilalţi terminau cina. 

— Ce ţi s-a întâmplat prietene? îl întrebă Martin. Te-ai rătăcit? 

— Nu, nu m-am rătăcit. Am vrut să cercetez pe îndelete 
ocolurile să văd dacă nu se pierduseră animale şi m-a prins 
seara pe neaşteptate. 

— Ai găsit animale rătăcite de turmă? 

— Nu, n-am găsit. 

— Bine, prietene. Ţi-o fi foame, dar înainte de a mânca usucă- 
ţi hainele astea ude. Uite colo o pereche de pantaloni şi 
ponchoul meu. 

Şase zile mai târziu Torren se întorcea la ţarcul de gheaţă. 
Ninsese doar foarte puţin. Văzu că muriseră trei oi: cea care 
sărise sus pe marginea gropii şi încă două. Prima rămăsese 
atârnată sus pe gheaţă şi zăpada o acoperea de tot. Trebuia să 
te uiţi bine ca s-o descoperi. Celelalte două erau jos. Cu toate că 


era frig corpurile lor se umflaseră şi ţineau un picior de dinainte 
şi unul de dinapoi în sus; trebuie să fi fost cu siguranţă singurele 
grase, şi le degerase grăsimea. Incă patru mai săriseră pe 
marginea gropii în care erau închise şi picioarele lor, atârnate în 
gol, se mişcau disperate ca să ajungă iar jos în groapă. Torren 
privi cu băgare de seamă. Nu mai puteau să sară aşa mult timp. 
Cele care rămăseseră erau foarte slabe. Erau sfrijite de tot din 
cauza foamei din toamnă, a drumurilor, şi zilele acelea în care 
stătuseră închise în groapa de gheaţă le epuizaseră de tot. Nu 
mai stăteau pe jos, pe genunchi sau pe şolduri, cu capul ridicat 
şi pieptul întins. Nu mai rumegau. Câte unele mai aveau putere 
şi se mişcau dintr-un colţ în altul cu mers şovăitor, cu capul în 
jos, sperând să găsească vreo rădăcină. Dar cele mai multe 
stăteau rezemate de peretele care le ferea de vântul dinspre 
sud, liniştite, cu acea înţelepciune intuitivă care le făcea să-şi 
economisească restul puterilor. Câteva din ele stăteau întinse 
pe-o rână, cu picioarele ţepene, cu botul la pământ, dar dacă le 
priveai un timp puteai vedea că nu muriseră încă. Torren reuşise 
să se apropie acum mai mult ca prima dată. Era doar la vreo 
zece metri şi se gândi să descalece, dar îi fu lene să se bage în 
zăpadă până la brâu. O s-o facă neapărat data viitoare căci era 
foarte curios să coboare printre animale ca să le vadă de 
aproape. 

Nu se mai întoarse decât peste opt zile. Mai ninsese de o 
jumătate de metru, dar pentru că o parte din zăpadă se topise, 
grosimea ei crescu doar de două sau trei degete. Murise o mare 
parte din ele. Vru să le numere dar se lăsă păgubaş. Era destul 
de greu s-o faci pentru că erau amestecate cu cele care 
căzuseră, dar mai răsuflau. Trebuiau să fie, oricum, vreo 
douăzeci şi cinci, treizeci moarte, sau şi mai mult. De când 
fusese ultima dată, mai săriseră două până sus. Ciudată 
vigoare! Aşa de blânde, şi mai aveau puterea să sară astfel, 
după atâtea zile de foame şi frig! 

Descălecă şi merse pe jos până la ţarc. Priponi cu grijă calul. 
Nu-i fu greu să ajungă, pentru că zăpada se întărise. Stratul de 
zăpadă moale îi ajungea doar până la genunchi. Cobori în 
groapă. Mai văzu o oaie care sărise şi pe care n-o numărase 
înainte căci era atât de bine acoperită de zăpadă încât n-o 
observai dacă nu te loveai de ca. Mirosul era destul de puternic. 
După ce respirase atâtea ore aerul curat al întinderii albe, 


duhoarea aceea te izbea, atât era de puternică. Totuşi, oile 
moarte erau îngropate înainte de a începe să se descompună iar 
baliga dispăruse repede în zăpadă. Mirosea a foame... Foamea 
care usucă țesuturile şi pune în răsuflare emanaţiile morţii. Era 
duhoarea acelei mizerii sfâşietoare care e tot atât de dureroasă 
în magherniţele marilor oraşe ca într-un câmp cu margarete sau 
în munţii cu linii unduioase, ninse. Oile care mai rămăseseră în 
viaţă aveau lâna decolorată şi făcută cocoloşi ca nişte câlţi 
încâlciţi, iar oasele le ieşeau prin piele în muchii ascuţite. Torren 
pipăi câteva pe spinare şi noadă: rămăseseră numai pielea şi 
osul. Carnea dispăruse fără urmă, iar ochii luaseră expresia 
întunecată a unei apatii nesfârşite. O îmbrânci cu talpa cizmei 
pe una din faţa lui; oaia făcu câţiva paşi poticnindu-se şi 
tremurând şi căzu până la urmă jos, ca un sac plin cu oase. 
Torren fu dezamăgit. Încă nu se vedeau faimoasele hornuri. 
Zăpada nu fusese destul de groasă ca să îngroape animalele 
dintr-o dată. 

Se întoarse la fermă mai devreme ca de obicei, pentru că 
plecase cu câteva ceasuri înainte de a se lumina de ziuă. In 
schimb Ñato Biguă se întoarse mai târziu, după ce ceilalţi peoni 
terminaseră de mâncat. Martin îl întrebă când intră: 

— Ce s-a întâmplat, prietene Biguâ? Te-ai rătăcit? 

— Nu, patroane. Am întârziat şi atâta tot. 

Şi-i aruncă o privire cruntă lui Torren. Acesta văzu apoi de 
câteva ori ochii negri ai lui Biguă aţintiţi asupra lui cu o expresie 
ciudată. 


6. 

A doua zi de dimineaţă plecă din nou să vadă oile. Nu se 
îndepărtase prea mult de fermă, când auzi în urma lui galopul a 
doi cai. | 

— Hei, Nato! îl salută el recunoscându-l în lumina neclară a 
zorilor. Vii şi tu tot încoace? 

— Da, merg şi eu într-acolo. 

— Şi ce-ţi trebuie calul ăsta încărcat cu atâtea frânghii şi cu 
lopeţi? 

Nato îi aruncă o privire piezişă pe sub pălărie. 

— Pentru o trebuliţă, replică el. Chestie de înfruntat frigul 
câteva ore. 

— Şi încotro mergem? întrebă Torren. 

— Drept pe urmele astea. 

— Spre laguna mare? 

— Da. 

Biguă continuă după o clipă de tăcere: 

— Tu ştii bine locurile de lângă laguna mare. leri am mers pe 
urmele tale. Am dat de urmele bălţatului şi... 

— Nu merită să mergi aşa departe. Am fost eu peste tot, şi n- 
am găsit nimic. Mai bine să mergem în altă parte. 

— Am dat de urmele bălţatului, continuă Biguă fără să ia în 
seamă întreruperea, şi mi-a venit aşa, să merg după ele. Urmele 
duceau drept spre laguna mare. M-am gândit că se poate rupe 
gheaţa şi că era păcat să se piardă un animal blând şi rezistent 
cum rar găseşti. 

— Nu-i rău, murmură Torren. 

— Ar fi fost mare păcat să se fi înecat bietul animal! Cât 
despre ce era deasupra lui nu era nici o pagubă. Sunt unele 
suflete că mai bine n-ar mai fi de loc. 

— De unde ai ştiut că eram eu? 

— Am văzut după urmele calului că-l călărea unul pe jumătate 
gringo, după cum îl bătea de tare prin locurile cele mai grele şi 
pentru că îl lăsa să meargă fără să-i curețe zăpada de pe copite. 
Spuma de pe animal cădea departe în jur, şi numai un orb n-ar fi 
văzut că bietul de el mergea înciudat. 

Pe atunci Nato Biguâ să tot fi avut douăzeci şi doi de ani. Era, 
întrutotul, aşa cum arăta şi douăzeci sau treizeci de ani mai 
târziu. Nici mai mare nici mai mic, nici mai rău nici mai bun. A 
rămas întotdeauna puţin enigmatic şi copilăros. Era orb în 


încăierări, când bea peste măsură şi grijuliu, atent la lucru, 
înzestrat din plin cu acea inteligenţă înnăscută pe care o au 
indienii. In comuniunea lui totală cu pământul, sufletul îi fremăta 
cu acei fiori de neîndoielnică origine telurică. Era, la douăzeci şi 
doi de ani la fel ca la treizeci, patruzeci, cincizeci. 

Şi dădea impresia că aşa se născuse, pe deplin format, masiv 
şi matur, smuls parcă dintr-un colţ de stâncă. Un amestec de 
prundiş şi de gresie, cu nervurile şi asprimile ei. O bucată din 
pampas. 

Biguă mergea înainte, lăsând calul în voie, cu pasul lui liniştit 
şi ascultător. Ţinea într-o mână căpăstrul calului cu povara, 
pentru că dereşul*“ era cam nărăvaş. Se încăpăţâna deseori, şi 
n-o scoteai la capăt cu el decât trăgând tare de căpăstru şi 
plesnindu-l cu biciul. Torren venea în urmă, pe bălţat, care îşi 
ţinea botul lipit de crupa dereşului. Nato se opri în faţa unei 
urme proaspete care tăia drumul pe care mergeau ei. 

— leri a trecut patronul pe aici cu bălanul lui, murmură în 
timp ce descăleca şi după ce privise urmele o clipă. Şi s-a dat 
jos de pe cal chiar aici ca să-i curețe copitele. Bălanul era cam 
bolnav în ultima vreme, dar se vede după baligă că începe să-i 
treacă. Are aşa copite că i-ai putea recunoaşte urmele şi după 
douăzeci de ani, chiar şi dintr-o herghelie de o sută de cai. Uşor 
lucru să recunoşti fiecare animal după urmă; fiecare are altfel 
copitele aşa cum sunt şi chipurile oamenilor, dar bălanul e atât 
de deosebit că şi cel mai nepriceput îl recunoaşte doar privind o 
dată. Parcă are o piatră înfiptă în copita piciorului din partea pe 
unde încaleci, de zici că-i lucrul necuratului, şi pe care nimeni n- 
a putut s-o scoată deşi am încercat o vreme. Trebuie să fie vreo 
boală sau vreo vrăjitorie... 

Torren curăța în silă picioarele bălţatului. Animalul se lăsa, 
răbdător, schiţând doar din când în când gestul ameninţător al 
unei lovituri de copită când omul îl supăra cu una din mişcările 
lui bruşte de ţâfnos. 

— Vrăjitorie! bombăni. Nici nu se putea să nu-i dea cu 
vrăjitoriile lui! Parc-am fi pe vremea inchiziţiei! 

— Nu fi prost, prietene. Am zis şi eu doar aşa. Cine mai crede 
în neroziile astea? 


54 Dereş - (Cal) cu părul roșu amestecat cu alb și negru. (dex) 


Ñato curăţise grijuliu cu cuțitul copitele calului său şi acum 
îndoia cu blândeţe un picior al celuilalt, de povară, vrând să-l 
aşeze pe genunchi. 

— Hei, dereşule! Stai aşa, să te curăţ. Neastâmpăratule! Eşti 
tu nărăvaş dar am să-ţi scot eu năravul din tine cu biciuşca... Ei, 
nu mai azvârli! 

Cuţitul sări prin aer lovit de copită, dar Biguá apucă în grabă, 
cu amândouă mâinile, piciorul animalului. Dereşul fusese 
îmblânzit cu întârziere şi nu era chip să facă din el un animal pe 
care să te poţi bizui. 

— Ascultă, măi, galicianule: dă-mi şi mie cuțitul, vrei? Uite-l 
acolo... acolo unde-i gaura aceea în zăpadă... Mulţumesc, frate. 
Fir-ar să fie, ce animal nerod! Tu vrei să-i faci bine şi el nu se 
mai astâmpără o dată... Stai bine, haimana ce eşti! 

Când termină îi strânse chinga, apăsându-i talpa cizmei în 
burtă ca să-l poată lega cât mai tare. Printre alte multe năravuri 
pe care le avea, dereşul îşi umfla burta când era înşeuat, ca să 
meargă mai uşor cu chinga slab legată. Strânse şi curelele care 
ţineau cele două lopeţi pe samar. 

Merseră mai departe pe acelaşi drum pe care o porniseră. 

— Noroc că patronul a trecut peste urme în loc să meargă 
spre ţarcul de gheaţă, zise Biguâ. Dacă ar fi văzut încercarea pe 
care o faci cu cele optzeci şi şapte de oi, ţi-ar fi tras de mult un 
glonţ în cap. Don Martin este din cei care se răfuiesc cu pielea 
celui care vrea să-l tragă pe sfoară, şi poliţia de pe aici parcă 
nici n-ar fi pentru lucruri din astea. Piteşti pe urmă bine trupul 
prin mlaştini şi cu asta basta. 

— Eu n-am făcut nimic rău, şopti Torren coborându-şi ochii şi 
băgându-şi vârful bărbiei în nodul basmalei de la gât. 

Biguă se întoarse spre el cu totul, în timp ce smucea cu 
putere de căpăstrul dereşului. 

— Nenorocitule! strigă. De ce nu ne-ai spus, cel puţin, dacă nu 
voiai să pui mâna? 

— Treaba mea ce fac. Pentru o sută de pesos scârboşi pe 
care-i primesc pe lună eu sunt obligat să lucrez în zăpadă ca să 
mă îmbolnăvesc. 

— Şi-ai fi în stare să laşi liniştit să moară bietele animale, fără 
să faci ceva ca să le salvezi? 

— Da. În La Nita au tăiat odată trei mii de oi şi-au vândut 
pieile cu unu patruzeci. 


— Era din cauza secetei, nenorocitule! Aveau prea multe şi 
dacă nu le-ar fi tăiat pe astea, ar fi murit de două ori pe-atâta 
din lipsă de păşune. 

Gheaţa de pe lagună se întărise de tot, şi o trecură fără grijă. 
Tăiară drept spre ţarcul de zăpadă, mergând pe drumul pe care 
obişnuiau să se întoarcă după ce terminau de verificat cealaltă 
latură a fermei. Ajunseră astfel cu mult înainte de amiază la 
locul unde erau oile. 

— Scoate-ţi haina, galicianule, şi pune mâna pe o lopată, îi 
ordonă Biguă pe un ton care nu admitea replică. O să săpăm în 
partea unde e mai multă zăpadă ca să facem un fel de şanţ. Tu 
începi la capătul ăsta iar eu încep pe dincolo. Sunt cincizeci şi 
trei de paşi mari de la ţarc până aici. Grăbeşte-te. Nu trage 
chiulul. O să trebuiască să-ţi termini singur partea ta. Hai, dă-i 
zor! Dacă te încăpăţânezi o să te pun să faci singur toată 
treaba. 

Măsură douăzeci şi şase de paşi şi jumătate ca să însemne 
unde era mijlocul, şi se apucară de lucru. Deşi nu ştia nici să 
citească nici să scrie, Biguâ număra perfect până la o sută, şi 
făcea fără să dea greş numărătoarea unei turme de câteva mii 
de oi lăsând animalele să treacă două câte două şi tăind cu 
cuțitul pe o creangă câte o crestătură pentru fiecare două sute. 

Îi strigă lui Torren: 

— Taie gheaţa de jos cu crestături, ca o scândură de spălat, 
ca să nu alunece oile. 

— Da, omule! Ştiu eu mai bine ca tine. N-o să mă înveţi tu! 

Lopeţile lucrau cu înfrigurare şi zăpada se îngrămădea în 
părţi; gheaţa era tare la adâncimea aceea, şi era de ajuns dacă 
săpau de două sau trei palme, abia cât să poată trece animalele 
atât de slabe acum. 

— Grăbeşte-te, galicianule! O să ţi-o iau înainte cu mai mult 
de jumătate. 

Era o treabă uşoară. Lopeţile bine ascuţite pătrundeau în 
zăpadă ca-n spumă. Şanţul de forma unui trapez, înainta repede 
pe suprafaţa netedă o dată cu zborul rotit al bulgărilor albi care 
se fărâmiţau în aer ca o ploaie de făină prost măcinată. Jos de 
tot, zăpada era mai îndesată şi apoi venea gheaţa, tare ca 
sticla. Torren mai avea o parte bunicică, dar Biguă şi scosese 
ultimele lopeţi şi ajunse în ţarc. Cobori treapta care îl mai 
despărţea de fundul gropii şi-şi sprijini lopata de marginea ei. 


Câteva oi îl priviră cu neîncredere, dându-se înapoi şi 
întorcându-şi capetele ca să-l privească pieziş. Altele fugiră cu 
tropăitul lor tremurător spre colţul cel mai îndepărtat. Cele mai 
multe nu-i observară prezenţa; rămaseră mai departe cu ochii în 
jos, economisindu-şi puterile până la dispariţia ultimelor resturi 
de vlagă, lăsându-se să cadă în cele din urmă pentru a nu se 
mai ridica. Mai rămăseseră patruzeci sau cincizeci, unele 
ţinându-se încă pe picioarele lor slabe, altele sprijinite de pereţi 
sau culcate. Dintre cele căzute pe jos, câteva mai trăiau, dar nu 
mai puteau fi salvate; ajunseseră în ultimul grad de epuizare, şi 
stăteau într-o rână, cu picioarele ţepene, în timp ce slaba lor 
respiraţie săpa încetişor o gropiţă în gheaţă. Biguâ încercă să le 
salveze, ridicându-le cu grijă de blana de pe spinare. Nu erau 
mai grele decât un mieluşel de câteva zile. Doar două se ţinură 
în picioare. Celelalte căzură imediat ce le dădu drumul, lăsându- 
i între degete smocuri de lână desprinse din blană ca şi când 
descompunerea ar fi luat-o cu câteva zile înaintea morții. 

— Sunt treizeci şi una de oi moarte, îi spuse lui Torren care se 
apropia cu haina lui de piele pe-un umăr, făcându-se că-şi 
şterge fruntea uscată cu batista. Pe urmă mai sunt astea cinci 
căzute pe jos care nu se mai pot ridica. Poţi să le tai şi să le 
jupoi cu grijă ca să nu crestezi pielea. In timpul ăsta eu am să 
fac cu dereşul o cărare până la valea îngustă de lângă lagună. 
Acolo o să găsească păşune la adăpostul râpelor cu mălură 
dinspre nord. 

— Tu îţi iei întotdeauna lucrul cel mai uşor, bombăni Torren. 
De ce nu faci tu treaba asta scârboasă, să te mânjeşti cu sânge 
şi să miroşi carne putredă? 

Biguă îi aruncă o privire furioasă. 

— Taci din gură, îi strigă, că acuşi îţi jupoi şi ţie pielea în fâşii. 

Apoi adăugă mai liniştit: 

— După aceea ai să le jupoi şi pe cele treizeci şi una de oi 
moarte ca să ducem pieile la fermă. Pe urmă o să încercăm să le 
mânăm încet pe cele care mai pot merge. Trebuie să le 
salvăm... Uite: asta e cea pe care-ai împins-o ieri cu cizma ca s-o 
dobori. Se vede limpede. 

Pe jos se vedea urma cizmei care intrase în zăpada întărită 
când ridicase cu putere celălalt picior. Apoi se vedeau paşii 
poticniţi şi mărunți ai oii, până la locul unde animalul stătea 


prăbuşit pe piept, cu picioarele de dinapoi ţepene, în aceeaşi 
poziţie din seara dinainte. Biguâ continuă: 

— M-am uitat ieri la toate urmele şi am văzut bine că ai fost 
pe aici imediat după ninsoarea cea mare, când oile fuseseră de 
curând îngropate şi că te-ai întors apoi cam după opt zile. 

Torren îşi strânse haina cu căptuşeala înăuntru şi o puse pe 
peretele de gheaţă. Işi scoase briceagul sevilian şi-l deschise 
încercându-i tăişul pe buricul degetului. 

— la cuțitul meu, îi spuse Biguă uitându-se cu dispreţ la 
unealta aceea exotică. Cuţitul meu cu mâner de argint e ca 
fulgerul la tăiat piele. Aşa o să-ţi fie mai uşor. 

Torren ar fi vrut să-i strige că briceagul lui sevilian era cel mai 
bun din lume, la orice fel de treabă, dar îşi muşcă buzele, luă 
cuțitul şi se apucă de lucru. 

După ce căută zadarnic o piatră sau un trunchi de copac, 
Biguă se hotări să târască una din oile moarte la locul unde erau 
caii. O legă cu o frânghie în aşa fel ca dereşul să o poată târî 
după el şi încălecă dintr-o săritură. Căută din ochi, printre 
ridicăturile întinderii ninse drumul cel mai scurt care să ducă 
spre lagună ocolind neregularităţile terenului. Îndemnă dereşul 
să pornească şi trupul oii moarte începu să lase o cărare prin 
zăpadă. Până la locul unde urma să aducă oile era doar ceva 
mai mult de un sfert de leghe. Biguă văzu cu mulţumire că la 
poalele peretelui de stâncă dinspre nord mai rămăsese destulă 
iarbă neacoperită de zăpadă. Oile puteau să se înzdrăvenească 
acolo în câteva zile, şi apoi ele singure îşi vor căuta alte locuri 
de păscut în împrejurimi. Când se întoarse la ţarcul de gheaţă 
vru să mai adâncească poteca şi schimbă oaia moartă care se 
făcuse ferfeniţă. Dereşul se opri de mai multe ori. Trebuia 
mânat cu grijă ca poteca să iasă cât mai dreaptă şi Biguă se 
folosea când de cuvinte blânde, când de bici, când îl mângâia, 
numai ca să-l facă să treacă pe unde voia el. 

— Ei, prietene, am terminat cărarea, îi spuse lui Torren, după 
ce slăbi chinga la cal, ca să se odihnească. Acum să mânăm 
încetişor oile prin şanţ. 

Trebuiră să le ducă până la gura şanţului. Unele se 
încăpăţânau să nu meargă pentru că le era frică, altele pentru 
că nu mai aveau nici urmă de putere. Cele ajunse în şanţ 
începură să meargă cu destulă uşurinţă, împingându-se unele 
pe altele. Cea care era prea slabă şi nu le putea urma pe 


celelalte era scoasă pe sus ca să lase loc celor care veneau din 
urmă. Când ajunseră în cărare merseră mai liniştite, privind în 
părţi cu ochii lipsiţi de expresie şi se îndepărtară treptat până 
când ajunseră un şir lung. Din cincizeci şi una, doar şase 
rămaseră în urmă de tot. Se lungiră pe jos, istovite, şi trebuiră 
să le aştepte un timp şi apoi să le ridice şi să le împingă cu grijă. 
La primii paşi, două din acestea căzură şi nu se mai putură 
ridica şi cu toată stăruința lui Biguă, fură nevoiţi să le lase acolo. 

Primele oi care ajunseră la capăt se apropiară de râpă cu 
capul în jos, sfârşite. Când boturile lor dădură de iarbă, 
adulmecară încet, neîncrezătoare, dar văzând, după primele 
înghiţituri că era într-adevăr iarbă, se năpustiră asupra ei 
înfometate, păscând pe nerăsuflate, cu convulsii de plăcere care 
făceau să le tresară toţi muşchii. Animalele acelea care păreau 
că sunt gata să cadă şi să nu se mai ridice niciodată, după ce 
stătuseră două săptămâni fără hrană, reînviau dintr-o dată cu o 
revărsare de energii ascunse. Cele care veneau mai în urmă 
auziră zgomotul familiar al boturilor ce-şi cântă bucuria cu 
plescăituri şi trosnete de fălci, şi se năpustiră şi ele înainte, 
nerăbdătoare. Ultimele patru care rămăseseră în urmă sosiră 
încet, încet, ajutate de cei doi oameni; deşi nu-şi recăpătată 
imediat forţele ca celelalte, mai avură puterea să smulgă câteva 
înghiţituri de iarbă şi se aşezară pe urmă în genunchi păscând în 
jurul lor, până unde ajungeau cu botul. 

— larba e măruntă, zise Biguă frecându-şi mulţumit mâinile, şi 
nu e nici un pericol să se îndoape prea tare. Dar e mai bine să 
rămân puţin să mă uit la ele în timp ce tu termini de jupuit oile 
care au mai rămas. Uite, poţi să le jupoi şi pe cele care au rămas 
în drum. Aşa o să ducem chiar azi toate pieile la fermă. 

Animalele jupuite rămaseră curând ca două pete de chinovar 
pe zăpadă. Torren plecă spre ţarc să-şi termine lucrul. Se 
înnopta deja când sosi Biguâ aducând pe umăr cele două piei 
până la locul unde stăteau caii. 

— Ai terminat? întrebă intrând în ţarc cu dereşul de căpăstru. 

Torren arătă încruntat pieile împrăştiate şi leşurile roşii. 

— Oile au păscut bine, urmă Biguâ. Incep să se pregătească 
de culcare. O să scape toate patruzeci şi nouă. Hai să adunăm 
pieile. Trebuie să încapă pe dereş. 

Aşeză cu grijă pe animal cele treizeci şi şase de piei, ca pe 
nişte pături pe şa. Le rândui, una în curmeziş, iar cea de peste 


ea de-a lungul, ca să se îmbuce bine una cu alta; aşa nu mai 
cădeau. Copitele care atârnau în părţi se legănau la capătul 
pieilor, formând o ghirlandă de castaniete din care picura sânge 
amestecat cu zăpadă topită. Mormanul era mare. Biguă fu 
nevoit să le lege de câteva ori, aruncând sfoara pe sus şi 
aplecându-se pe sub burta animalului ca să apuce capătul şi să-l 
petreacă iar pe dincolo. Animalul se mişca neliniştit. 

— Stai aşa! Nu face pe nebunul! 

Luna alungase aburii albicioşi ai crepusculului şi acum se 
oglindea pe zăpadă într-o orgie de sclipiri argintii. Braţele lui 
Torren, cu mânecile cămăşii suflecate, erau mânjite de sânge 
uscat şi proaspăt, până la subsuoară. Cămaşa şi pantalonii erau 
şi ei pătaţi cu roşu aprins şi roşu închis. Se uită un timp cum 
lucra Nato, apoi se duse să-şi spele mâinile şi braţele cu zăpadă. 
Înfipse cu putere şi ură, până în plăsele, briceagul şi cuțitul în 
grămezile de zăpadă şi brumă. Era obosit. In viaţa lui nu 
muncise atâta. Şaptesprezece sau optsprezece ore în continuu, 
mâncând doar o bucată de carne rece, ca un câine. Şi mai avea 
de îndurat drumul lung de câteva leghe, cu zguduiturile 
mersului prin zăpadă al calului. La început era plăcut să înfigi 
lama bine ascuţită în beregata animalului, tăind până la noadă 
şi băgând apoi braţul până la cot în carnea călduţă, până când 
desprindeai pielea. Dar mai pe urmă, când începu să jupoaie 
oile care stătuseră câteva zile sub zăpadă, i se făcu scârbă. 
Degetele amorţeau de frig, şi trebuia să loveşti cu putere pielea 
îngheţată ca să te încălzeşti. Şi mai era şi duhoarea 
insuportabilă a cărnii putrezite, care-şi păstrase toate mirosurile 
sub clopotul de sticlă al zăpezii întărite, ca să-i ofere acest potir 
cu esențe greţoase. Rău făcuse că se supusese voinţei 
autoritare a lui Biguá. L-a făcut să-l asculte ca pe un căţel. Ar fi 
trebuit să lase balta lucrul şi să fugă de ţarcul blestemat şi de 
fermă, undeva foarte departe, unde nu l-ar fi ajuns răzbunarea 
patronului, chiar cu riscul de a-şi găsi moartea în zăpadă. A fost 
un prost. Un om nu trebuie niciodată să se supună fără condiţii 
altui om. ÎI înfruntă sau fuge, dar nu se supune. 

Înainte de a-l pune în buzunar, curăţă de pe briceagul lui 
sevilian zăpada care se vârâse printre crăpături şi-l şterse 
grijuliu cu basmaua. Cuţitul lui Biguă putea să se usuce şi 
singur, chiar dacă ruginea puţin; îl apucă de lamă, scutură 


mânerul de genunchi ca să cadă ceva din zăpada lipită pe el, şi-l 
băgă în tocul pe care-l avea la brâu. 7 

După ce-şi puse haina se apropie iar de Nato. Gata încărcat, 
dereşul părea calul unui negustor ambulant. 

— Ei, prietene, gata treaba, zise Biguá. Putem s-o pornim spre 
casă. 

Torrén îl privi pieziş. 

— Ai făcut bine că ai încărcat tu singur toate pieile astea 
putrede, murmură. Aşteptam să-mi porunceşti să viu şi eu ca să 
te trimit în mă-ta. 

Nato îl privi uimit. 

— Ce-i mă, ai înnebunit? exclamă. De-abia acum îmi dau 
seama că am făcut singur toată treaba! 

Sub cozorocul şepcii sale de cord, ochii lui Torren aveau o 
strălucire provocătoare. Zise: 

— N-ai avut curajul să-mi porunceşti pentru că era la mine 
cuțitul. Fără cuţit nu mai faci atâta pe grozavul şi pe viteazul. 

Luna plină privea cu chipul ei blajin. Biguă nu ştia dacă să 
râdă sau să izbucnească într-unul din accesele lui de furie. Privi 
la omuleţul din faţa lui, ridicat pe vârful cizmelor, cu pieptul 
înălţat şi umflat ca să-şi umple puţin în faţă scurta de piele. 

— Ai avut vin la tine, frate? întrebă râzând în hohote, 
aruncându-şi pe umăr ponchoul pe care-l pusese pe jos cât 
lucrase. Zău că eşti un rău ortac! De ce nu m-ai cinstit şi pe 
mine cu o duşcă? 

— Nu sunt beat. Sunt mai treaz ca tine. 

— Ei, lasă, lasă! zise Nato vrând să se apropie de el ca să-l 
bată pe umăr. Nu te enerva. 

Torren se dădu înapoi un pas şi scoase cuțitul cu plăsele de 
argint. 

— Nu te apropia, ţipă el tremurând de furie, că bag cuțitul în 
tine. E 

Torren nu ştia să ţină cuțitul. Il ţinea ca pe un pumnal, cu 
vârful în jos, nu ca pe un jungher. Aşa că nu-i fu greu lui Nato 
să-l dezarmeze doar cu o lovitură de poncho, după ce-şi roti de 
câteva ori meşteşugit mâna stângă. 

— Dă-mi teaca, frate, zise cu vocea liniştită, aplecându-se ca 
să-şi ia cuțitul de jos. Eşti prea scund ca să te joci cu unelte din 
astea. 


Torren îşi scoase pe ascuns din buzunar briceagul sevilian şi 
se aplecă înainte ca să-şi ascundă mâinile în capul pieptului şi 
acolo să-l deschidă. Biguá, când se ridică ţinând ponchoul în 
mâna dreaptă şi cuțitul în cea stângă, apucat de muchia lamei, 
văzu şapca de cord mişcându-se în mod ciudat sub ochii lui. 
Privi nasturele urât din mijloc şi desenul perfect al triunghiurilor 
mici care porneau de sub nasture şi se duceau în toate direcţiile. 
Dungile din material dădeau desenului conturul clar al figurilor 
geometrice care nu se pretează la zborul imaginaţiei. Biguă 
simţi în coastă usturimea lamei care-i sfâşia pielea, şi sângele 
cald începu să-i gâdile coapsa. Torren se dădu câţiva paşi înapoi 
mergând pe călcâie, şi se sprijini în cele din urmă cu spatele şi 
coatele de peretele gropii, cu briceagul în mână, cu privirea 
fioroasă şi cu buzele pline de spumă. Tremurul lui furios 
devenise o respiraţie gâfâitoare. Era o pisică sălbatică încolţită, 
gata să sară iar asupra celui care s-ar fi apropiat. 

Biguâ se aplecă. Înfipse cuțitul în zăpadă. Puse ponchoul 
deasupra, şi-şi trase cămaşa până sus ţinând-o cu bărbia. Işi 
privi rana, desfăcându-i puţin marginile cu mâna. Nu era cine 
ştie ce. Pielea era tăiată şi se vedea grăsimea negricioasă ieşind 
din locul atins ca buzele unui copil grăsuţ, dar tăietura nu era 
prea adâncă. Sângele ţâşnea încet, făcând uneori băşici mici. Işi 
dezlegă basmaua de la gât şi o puse sub rană, băgând-o în 
pantaloni, pentru ca sângele să nu mai curgă pe zăpadă. 

— Cum ajung acasă, şopti parcă vorbind cu el singur, o să pun 
nişte pânză de păianjen ca să opresc sângele... Acum trebuie să 
şterg puţin şi să acopăr cu ceva ca să nu intre scame de la 
tricou. 

Privi în jur şi luă iar cuțitul apropiindu-se de dereş. Alese o 
piele de merinos cu blană lungă, căută unde lâna era mai curată 
şi tăie o bucată rotundă, mare cât palma mâinii, din locul unde 
se împreunează spata cu spinarea. După ce tăie vârful 
smocurilor, lâna care rămase era albă de tot şi moale ca 
mătasea. Se apropie de unul din pereţii ţarcului, la zece sau 
doisprezece paşi de Torren, şi îngropa în zăpadă bucăţica de 
piele, „că dacă are ceva gângănii să moară de frig”. Se spălă 
îndelung pe mâini. Se aşeză pe una din ieşiturile neregulate ale 
peretelui de gheaţă, aproape de lopată şi înfipse cuțitul într-o 
parte. 


— Fir-ar să fie, dar ce de-a sânge mai curge! şopti, luând un 
pumn de zăpadă curată, de sus, şi punând-o pe rană. Ce păcat 
că nu am nişte rachiu! N-ar strica nişte picături pe din-afară, şi 
câteva înghiţituri bune pe dinăuntru. Dar, puţină răbdare! 

Peste ani şi ani de zile, în luna de odihnă pe care şi-o lua la 
sfârşitul tunsului, ca să se poată îmbăta după poftă, îşi arăta cu 
mândrie prin cârciumi cicatricele care-i împodobeau trupul. Işi 
ridica tricoul până sub bărbie ca să se vadă bine toată burta lui 
neagră, şi începea să istorisească despre fiecare crestătură şi 
împunsătură amănuntele fiecărei încăierări. Când ajungea la 
zgârietura din coastă arunca nepăsător: „...Pe asta mi-a făcut-o 
catalanul cel sfrijit cu un briceag, o dată, din joacă”. 

După ce puse de câteva ori zăpadă afânată pe rană, luă un 
pumn mare, o întări cu amândouă mâinile, o puse ca pe o 
oblojeală şi deasupra aşeză bucata de piele cu lâna în jos. Legă 
bine pielea pe rană punând deasupra ponchoul ca pe un bandaj 
strâns, cu cureaua şi cu basmaua bine fixată în partea de jos ca 
să nu se scurgă prea tare pe coapse zăpada topită şi sângele. 

— Bravo, Nato! îşi spuse încet. Nici felcerul din Piedra Clavada 
nu ar fi făcut mai bine, e sigur... 

Torren îi urmărea fiecare mişcare cu colţurile gurii pline de 
spume, cu ochii strălucitori şi cu coatele lipite de parapet. Vârful 
puţin îndoit al briceagului său îndreptat spre pământ se mişca o 
dată cu respiraţia lui gâfâitoare. 

Biguă îşi lăsase cuțitul înfipt în zăpadă şi se apropie de pisica 
sălbatică. 

— Dă-mi teaca de la cuțitul meu, îi spuse oprindu-se la doi 
paşi de el şi lasă briceagul ăla până nu pun mâna pe bici. 

Pisica sălbatică îndreptă spre Nato unghia tremurătoare a 
briceagului său îndoit, în timp ce-l privea pe sub cozorocul de 
cord cu o furie oarbă. Dacă ochii lui ar fi avut puterea de a 
trăsni, Nato ar fi căzut pe loc, ca să nu se mai scoale niciodată. 

Văzând că omul mai făcea un pas spre el, Torren fu străbătut 
prin tot corpul de un fior de mânie şi se năpusti înainte din toate 
puterile. Biguá pară atacul abătându-l şi îi trase cu dosul palmei 
o lovitură iute ca fulgerul, prinzându-l de încheietura mâinii. Nu-i 
fu greu să-i ia apoi cu cealaltă mână briceagul, apucându-l cu 
vârful degetelor. Îl azvârli departe, aşa deschis cum era, ca să 
se piardă în zăpadă. 


Torren se dădu un pas înapoi şi se năpusti iar asupra lui ca să- 
| zgarie sau să-l muşte, să dea în el cu picioarele sau cu pumnii. 
Pe lângă Nato, solid şi voinic, omuleţul furios era ca un animal 
felin înfuriat şi curajos care se năpusteşte cu ochii închişi spre 
un perete. Biguă îl prindea de fiecare dată întinzând bine braţele 
ca să se ţină departe de unghiile lui. Pisica sălbatică îi scăpa din 
mâini, se dădea înapoi un pas şi o lua de la capăt; până când, 
puţin plictisit de monotonia încăierării, Biguă îi trase un pumn 
destul de zdravăn în faţă, trimiţându-l la pământ. Şapca de cord 
căzu şi ea rostogolindu-se prin zăpadă. 

Nato îi întoarse spatele. Luă lopata şi căpăstrul dereşului 
pornind cu pasul lui domol spre locul unde stăteau ceilalţi cai. 
Torren se ridică încet, gâfâind. Se îndreptă în acelaşi loc; cu 
ochii plecaţi, tremurând încă de furie, dar muşcându-şi buzele 
înciudat, văzându-şi neputinţa. Ridicase şapca şi o scutura de 
zăpadă cu lovituri scurte şi nervoase. 

Încă nu-i venise timpul să-şi schimbe şapca de cord cu un 
sombrero. 


LB 
GHEȚARUL 


1. 

Era primul drum pe care îl făceau după ce petrecuseră cele 
patru luni de iarnă fără a ieşi din fermă. Incercau să se ferească 
din calea furtunii când deodată motorul se opri tocmai în clipa în 
care treceau prin faţa ghețarului Moreno. Vântul îi împingea 
drept spre ghețar. Fără motor, Augusto era o masă inertă care 
asculta doar de valuri şi vânt, şi dacă mai continua să înainteze 
ar fi fost strivit ca o coajă de nucă între blocurile uriaşe care se 
desprindeau din țărmurile abrupte de gheaţă. _ 

Martin lăsă timona şi fugi spre cală. Torren era acolo. li strigă 
de sus: 

— Du-te imediat la motor şi vezi ce are. Dacă nu reuşeşti să-l 
repari într-un sfert de ceas, nici unul din noi n-o să mai scape cu 
viaţă. 

Torren înălţă capul. 

— Şi ce atâta grabă! bombăni. Am văzut şi eu că s-a oprit 
motorul! Dar nu văd ce e aşa de periculos în asta. 

— Du-te imediat. Suntem la capătul canalului, la vărsarea lui 
în lacul Rico şi vântul ăsta sălbatic ne împinge spre ghețar. 

Un fior străbătu spinarea lui Torren care se năpusti pe scara 
tambuchiului ca să urce pe punte. Din două sărituri fu în sala 
maşinilor. 

Biguă stătea pe grămada de lemne. Ochii lui umbriţi de gene 
dese umblau de la cazan la biele şi de la biele la gura cuptorului 
fără a înţelege. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat spuse el. S-a auzit un pocnet ca de 
ceva care se rupe şi s-a oprit dintr-o dată. Trebuie să fie 
dinăuntru. 

— leşi, fă-mi loc. Ne împinge vântul spre ghețar. 

— Spre Viedma? 

— Nu. Spre Moreno. 

Biguă trase o înjurătură şi-şi ridică greoi picioarele ca să iasă 
pe deschizătura sălii maşinilor. La vărsarea canalului Tempanos 
în lacul Rico se forma un golf mare, înconjurat de ţărmuri înalte 
şi abrupte de gheaţă care lăsau doar în stânga un loc strâmt 
pentru trecerea apei. Toţi ghețarii din cordilieră se retrag. Tind 
să dispară, ca rămăşiţe nedorite ale unor vremuri ce se pierd în 
noaptea mileniilor, dar ghețarul Moreno înaintează an de an 
peste apele lacului, printr-un fenomen pe care nimeni nu 
reuşeşte să-l explice. Astfel, capătul lui formează peste ape un 


bloc lat de cinci sute de metri şi lung de opt sute sau o mie, iar 
marginile lui laterale se ridică deasupra nivelului lacului cu 
şaizeci şi chiar o sută de metri. Pe vreme bună din părţi se 
desprind la fiecare cincisprezece, douăzeci de minute blocuri 
mari de gheaţă, dar în ziua aceea desprinderile erau şi mai 
frecvente din pricina ciclonului care bătea din faţă. Blocurile de 
gheaţă erau mari cât o catedrală, şi se desprindeau cu o 
bubuitură înspăimântătoare, ridicând trombe de apă. 

Torren îşi dezbrăcă repede scurta de piele şi o atârnă într-un 
cui. Deschise lădiţa cu scule. Se puse să controleze motorul. 
Cazanul avea presiunea normală. Aburul era în regulă. Supapa 
funcţiona. Defecţiunea trebuia să fie la cilindri. Luă cheia 
franceză ca să ridice capacul de fontă. Şuruburile nu erau prea 
strânse, pentru că lucrase la motor cu câteva zile în urmă. Se 
mişca plin de înfrigurare. 

Martin trecu din nou la cârmă. Puțin mai putea ajuta cârma 
acelei mase inerte, jucărie a valurilor şi a vântului. Se aflau chiar 
în mijlocul golfului şi când încercau să se îndrepte spre babord 
sau tribord ca să se apropie de țărm, un val sau o mişcare a 
şlepului le zădărniceau manevra. Pe şlep încărcaseră douăzeci 
de berbeci cumpăraţi la Toso, iar vaporaşul semăna cu un 
camion ticsit de bagajele unei familii care se muta, cu 
încărcătura lui de tablă, sârmă, bidoane de gaz, pânză de sac şi 
toate celelalte lucruri pe care le strânseseră în baloturi încă din 
port ca să uşureze îmbarcarea lor. Câinele adus pentru arreo era 
închis în cabina timonei. Toată puntea şi acoperişul săliţei 
maşinilor era plină de boarfele cele mai diferite, înşirate până la 
marginea pupei unde ţineau de obicei barca. Barca şi văslele 
rămăseseră la Los Tempanos tocmai ca să fie loc şi să încapă 
toate lucrurile într-un singur transport. La pupa şlepului, într-un 
ţarc mic improvizat cu pari şi crengi, erau legaţi cei doi cai mai 
buni ai lui Martin, patru vaci de lapte cu viţeii lor şi un juncan pe 
care voia să-l lase de prăsilă. In cală toată jumătatea dinspre 
proră era ticsită până sus cu merinde pentru şase luni. Aduceau 
pânză de sac, dezinfectant, foarfeci, tot ce trebuia pentru 
apropiatul tuns al oilor. Cu transportul acela, ferma de curând 
înjghebată, urma să intre în plin proces de producţie şi nu ar 
mai fi fost nevoie să vină în port până pe la jumătatea verii, 
când trebuia să aducă lâna ca să-şi plătească toate datoriile. 
Martin visase toată iarna la drumul acesta care trebuia să aducă 


belşugul, şi care consemna instalarea sa definitivă pe lotul lui de 
pământ. Cu acea călătorie se încheia prima fază din viaţa lui de 
colonizator. Prima şi cea mai anevoioasă. 

Şlepul îi încurca foarte mult. Cu chila lui dreaptă şi forma 
burduhănoasă, oferea o ţintă bună vântului şi valurilor, şi îl 
împingea pe Augusto în loc să se lase remorcat de el. Martin îl 
trimise pe iugoslav la proră, ca să coboare ancora cât era lanţul 
de lung. Ştia că în locul acela lacul era foarte adânc, şi că era 
foarte greu să atingi fundul, dar oricum, mai ţinea vaporul. Apoi 
îi strigă lui Biguá: 

— Desfă odgonul şlepului! Lasă-l să se ducă. 

— Credeţi că trebuie să le părăsim pe bietele animale? 

— Da, prietene, n-avem încotro. Aşa câştigăm timp. Oricând 
se mai poate întâmpla o minune. 

Biguâ dădu din cap cu neîncredere îndreptându-se spre 
capătul dinspre pupa şi apoi aplecându-se peste odgoane zise: 

— Cam greu, patroane. Vântul ăsta nu prea are de gând să 
stea până la lună nouă. 

Când începea să sufle dinspre cordilieră ţinea de obicei 
câteva zile şi se potolea doar uneori în timpul nopţii, ca să 
înceapă cu şi mai multă furie la răsăritul soarelui. Un vânt 
cumplit cu şuierături şi urlete intermitente, cu rafale vijelioase, 
dar mereu în aceeaşi direcţie, ca şi când s-ar fi înverşunat să 
nimicească ghețarul. 

Dezlegat, şlepul-începu să se îndepărteze de Augusto 
învârtindu-se pe ape ca o scândură aruncată într-un şir de 
vârtejuri. Speriaţi de mişcările acelea violente, caii scoteau 
sunete ascuţite şi prelungi în ţarcul lor de pari şi crengi şi 
nechezau lungindu-şi gâturile, îngroziţi. Behăiturile jalnice ale 
berbecilor răzbăteau acoperite de nechezaturi într-un diapazon 
de fugi tremurătoare. Din când în când se auzeau mugetele 
grave ale vacilor, ca şi când ar fi vrut să acopere toate celelalte 
zgomote. 

— Bietele de ele! exclamă Biguâ. O să ajungă doar cu puţin 
timp înaintea noastră. 

Câinele reuşise să iasă din cabina timonei şi cutreiera puntea 
târându-se pe burtă. Îşi itea prudent doar botul peste bord ca să 
se uite la apă, şi apoi privea gheaţa cu nişte ochi în care îşi 
făcea loc treptat groaza. 


Murangunic se aşezase pe scripetele ancorei şi privea 
spectacolul. Era prima dată când vedea un ghețar atât de 
aproape. Când vaporul se învârtea pe chilă din cauza tălăzuirii 
valurilor sau a rafalelor ciclonului, el se întorcea pe locul unde 
stătea ca să rămână întotdeauna cu faţa spre peretele de 
gheaţă. Era fascinat de şarpele acela imens şi alb care cobora 
din zăpezile veşnice. Văzut de departe, capul ghețarului părea 
doar cât capul turtit al unei reptile care vrea să-şi întindă limba 
spre muncelul împădurit de pe malul din faţă. Pe măsură ce te 
apropiai, reliefurile scoarţei crăpate se adânceau; spărturile 
laterale coborau până în apă în zigzaguri capricioase şi 
cocoaşele de pe culme se proiectau pe fundalul albastru al 
cerului ca nişte solzi strălucitori. 

Cu toate că bătea un vânt vijelios, cerul era limpede, de un 
albastru blând care se estompa în tonuri cenuşii pe măsură ce 
se apropia de linia munţilor înzăpeziţi. Soarele strălucea cu o 
scânteiere de gheaţă, şi lumina însăşi era ca o atingere de 
gheaţă care se strecura pe ascuns în trupul celui care rămânea 
nemişcat în aerul acela atât de pur. Era ora patru după amiază. 

Se aflau cam la patru sau cinci sute de metri de ghețar, şi 
pluteau la egală distanţă de cele două ţărmuri. Nu mai puteau 
spera să scape de vânt. Inaintau drept spre mijlocul peretelui de 
gheaţă, tocmai spre locul unde erau mai dese avalanşele. 
Sloiurile plutitoare se înmulţeau pe măsură ce înaintau. Sloiuri 
de toate mărimile, de la bucăţile care săltau pe valuri până la 
blocurile impunătoare pe lângă care Augusto părea cu totul 
neînsemnat. Pluteau grațios ca nişte goelete, dominând apele. 
Aisbergurile din mările reci sunt greoaie şi lipsite de graţie 
pentru că plutesc cu nouă părţi din volumul lor scufundate şi 
doar o parte în afara apei. Gheţarii plutitori de pe lacul 
Argentino plutesc invers, cu o mică parte în apă, şi restul 
deasupra. Şi sunt duşi de vânt ca nişte fulgi pentru că nu sunt 
blocuri de gheaţă obişnuită. Nu sunt formaţi prin înghețarea 
normală a apei. Sunt de obârşie mai aleasă. Au sânge albastru. 
In alcătuirea lor intră doar zăpada; zăpada care a căzut pe 
culmile înalte cu câteva milenii în urmă, care s-a petrificat la 
temperaturi foarte scăzute şi care a luptat cu timpul fără să se 
schimbe. Apoi, marele şarpe de gheaţă şi-a început drumul de 
secole pe făgaşul tăiat în munte. Nu se grăbea să ajungă la lac; 
se târa pe burtă smulgând mormane de piatră, şi pentru a-şi 


reface forţele sugea prin crăpături pârâiaşele care coborau din 
munţi. Gheaţa era astfel diafană ca spuma bine bătută, şi când 
se desprindea în blocuri uriaşe hoinărind pe apele lacului, îşi 
păstra graţia delicată a fulgului în zbor, oricare ar fi fost forma 
pe care o lua în acea ultimă perioadă a vieţii sale. Ca să dea şi 
mai multă strălucire personalităţii sale, era în întregime vârstat 
de vene şi artere care reflectau în culori delicate diferitele tonuri 
de lumină, iar când razele soarelui lunecau pe suprafaţa lui, 
venele şi arterele se colorau în sute de nuanţe de violet şi 
albastru, de la indigo închis până la azuriu palid de tot, de la 
violetul întunecat al cărnii strivite la violetul de nuanţa 
smaraldului şi a aurorei pe care îl au orhideele fragede care se 
cuibăresc în trunchiurile scorburoase. În zilele însorite, când 
vedeai trecând pe aproape masa impunătoare a unui ghețar 
plutitor, nu te gândeai în primele clipe la forma lui, deşi liniile 
sale erau întotdeauna ciudate şi originale; erai fermecat doar de 
colorit, de vraja acelor nuanţe nenumărate de albastru şi violet. 
Sub suprafaţa de o transparenţă limpede cum e cristalul 
nervurile acestea se reliefau cu o claritate orbitoare. Gheaţa 
părea toată brăzdată de o reţea de ţevi mai subţiri şi mai 
groase, drepte şi unduitoare, în linii şerpuite şi frânte, prin care 
curgeau parcă aniline în tonurile cele mai delicate, atât de puţin 
pământeşti, încât îţi aminteai că doar în vis le-ai mai văzut. 

Un ghețar mic lovi cu putere în pupa şi vaporaşul făcu un salt 
pe planul chilei. Trupul grăsun al lui Murangunic se legănă în 
mod alarmant pe fiarele unde stătea, dar îşi recăpăta imediat 
echilibrul. Se întoarse din nou ca să fie cu faţa spre ghețar şi 
ochii lui rotunzi priveau mai departe ţintă spectacolul, cu 
aceeaşi expresie de extaz. Nu simţea că locul pe care stătea era 
tare, nici frigul care-l pătrundea prin pantalonii lui strâmţi de 
cord şi prin cele două veste din lână toarsă şi împletită de mama 
lui. Nici la pericol nu se gândea. Nu vedea decât spectacolul 
ghețarilor plutitori care se înmulţeau pe măsură ce înaintau şi 
marele şarpe alb care cuprindea puţin câte puţin toată zarea. 
Şlepul o luase înainte cu vreo cincizeci sau şaizeci de metri. 
Putea fi văzut cum îşi face drum printre blocurile de gheaţă; 
uneori se pierdea din ochi şi când şi când credeai că a fost 
înghiţit cu tot ce era pe el de vreun ghețar mai mare; dar se 
auzeau iar mugetele, şi behăiturile, prin vuietul vântului, şi iar 
ieşea încet de după vreun sloi, puţin mai departe. Din când în 


când o bubuitură surdă acoperea toate celelalte zgomote şi apa 
se ridica în valuri înalte încununate cu bucăţi de gheaţă şi de 
spumă; vedeai uşor în ţărmul abrupt locul desprinderii după 
norul alb care plutea mult timp peste surpăturile proaspete. 

Biguă se apropia de Murangunic. 

— Hei! Ce-i cu tine? îl întrebă el. Ai adormit? lugoslavul 
întoarse capul spre el şi-l privi absent. 

— Foarte drăguţ, şopti. Asta foarte drăguţ. 

Biguă mormăi câteva mojicii şi-i întoarse spatele. Nu se 
simţea în apele lui. Ar fi preferat să fie în faţa unui alt fel de 
pericol; înaintea a zece pumnale îndreptate spre el şi tot atât de 
dibace ca al lui sau să fie agăţat de o creangă deasupra unei 
prăpăstii sau legat de mâini şi picioare pe spinarea celui mai 
nărăvaş cal din Patagonia. Apa nu era elementul lui. Nici gheaţa. 
Simţea că-i lipseşte esenţialul: o bază solidă sub picioarele lui 
strâmbe. Un frig ascuţit îl pătrundea până la oase. Pentru că era 
într-adevăr frig în haosul acela de ţurţuri mişcători. Şi în timp ce 
puntea şi blocurile tăiate în mii de linii ciudate se mişcau o dată, 
ochii se duceau de colo colo, ameţiţi, şi aerul îngheţat intra pe 
ochi şi se răspândea în tot organismul ca o toropeală ciudată. 
Biguá nu ştia ce se petrece cu el, dar înţelegea că dacă 
toropeala aceea continua ar fi ajuns să stea la fel ca iugoslavul 
cu ochii duşi la culorile stranii ale sloiurilor de gheaţă. Ca să 
scuture această stare de buimăceală dădea drumul din când în 
când la câte un şir de mojicii, dar uşurarea pe care o simţea 
ţinea doar o clipă. 


2. 

Martin stătea mai departe la cârmă. Zgomotele îi crispau 
nervii. Inchisese fereastra cabinei, dar degeaba: răsunau şi mai 
insuportabil în încăperea de sticlă. Se uită la ceas: patru şi cinci. 
Fiecare minut se scurgea într-un ritm enervant. Secundarul de la 
ceasul lui de argint înainta atât de încet încât omul îşi întorcea 
ochii de la el nerăbdător, înainte ca acesta să facă ocolul 
complet al cadranului. Şi zgomotul abia auzit al maşinăriei: tic- 
tac, tic-tac, tic-tac, îi răsuna în cap ca nişte clopote cu limbă 
imensă. Dar alte zgomote înăbuşeau curând pe cel al ceasului: 
nechezatul şi behăiturile sfâşietoare care se pierdeau în 
depărtare, mugetele, clipocitul apei, izbitura unui sloi de chila 
de fier, scârţâitul unui cablu, urletele câinelui; şi deodată vuietul 
înspăimântător al vântului, acoperit şi el la rândul lui, de 
bubuitul unei năruiri din apropiere... 

Apoi totul se scufunda pentru câteva secunde în adâncul unei 
tăceri de moarte, ca să înceapă iar. Era neliniştitor. Câtă 
deosebire de înserările şi nopţile petrecute în pampas! Când îl 
străbătea călare, fără nici o ţintă... Zgomotele erau acolo 
zvonuri prieteneşti care-ţi mângâiau auzul după galopurile lungi. 
Era şuierul tremurător al unui pui de potârniche care se 
trezeşte. Trosnetul focului amestecat cu sfârâitul grăsimii care 
se prelinge din frigare şi arde în jăratic. Freamătul tânguios de 
cortaderas*5 şi de ierburi bătute de vânt. Strigătul sfidător al 
păsării teroř® care continuă să sperie pe cei care îi calcă 
domeniile. Mugetul falnic al taurului sălbatic, slaba chemare a 
bărbătuşului. Până şi cele mai cumplite cicloane ale pampasului 
se suportă uşor: calul cel mai nătâng din herghelie se întoarce 
cu crupa spre vânt, iar ceilalţi se aşază unul după altul la 
adăpostul lui, în aşa fel încât fiecare să fie apărat de cel 
dinainte; în timp ce animalele se aşază aşa, omul îşi leagă cu 
frâul perna de şa şi pătura de o tulpină de ca/afate sau de un 
tufiş în chip de paravan şi se întinde cât e de lung dormind ferit 
de sumarul adăpost. Dacă vântul îşi schimbă direcţia în timpul 


55 Cortaderas - graminee cu frunze lungi, turtite şi cu marginile 
zimţate şi foarte tăioase, răspândite în Antile şi în partea meridională 
a Americii de Sud. 

55 Tero - sau terutero - pasăre din familia picioroangelor, de 
culoare albă cu pete negre şi roşu-violete ale cărei pene sunt 
prevăzute cu un ghimpe. Se domesticeşte foarte uşor. 


nopţii, trupul se mişcă încetişor, de la sine, fără să se deştepte, 
ca să nu iasă din locul apărat de adăpostul de piele. 

Martin legă timona. La ce i-ar mai fi folosit? Cunoştea bine 
locul acela şi nu vedea cum ar mai fi putut scăpa. Dacă ar fi 
reuşit să se îndrepte spre babord, poate că ar fi putut să se 
apropie de curentul canalului de scurgere care înconjoară 
muncelul pe care s-a proiectat cu mulţi ani mai târziu să se 
construiască hotelul Direcţiei parcurilor; asta ar fi putut fi 
salvarea lui, pentru că doar curentul canalului putea lupta cu 
vântul ca să-l îndepărteze de ghețar. Dar era prea târziu. Era 
deja mult mai departe de coastă decât de peretele de gheaţă. Şi 
şlepul care naviga în derivă în faţa lor cu animalele acelea în 
care îşi pusese atâtea speranţe... Mergea înainte ca să le arate 
soarta care îi aştepta peste scurt timp şi pe ei. 

Dar nu trebuia să-şi piardă curajul! Era nevoie să lupte 
împotriva acestei amorţeli îngheţate care-l cuprindea, şi trebuia 
să evite ca oamenii lui să dea înapoi. leşi din cabină trântind uşa 
şi se îndreptă spre mica punte de la proră unde era grămada de 
pari care fuseseră folosiţi la ţarcul din port. 

— Biguâ, Murangunic! îi strigă el pe ceilalţi alegând doi pari 
mai lungi şi mai subţiri. la parul ăsta Biguâ... şi dumneata pe 
ăsta... Hai, treziţi-vă. Trebuie să lucrăm vârtos, fraţilor. Vâsliţi 
cât puteţi ca să luptăm puţin împotriva vântului şi, când se 
apropie un sloi, proptiţi tare parii în gheaţă, ca să încercăm să 
mai dăm înapoi. E lucru uşor, prieteni. O să câştigăm timp, şi 
poate că în această vreme Torren repară motorul. 

Deşi direcţia era imposibil de schimbat, se putea încetini cât 
de cât înaintarea, cu mult efort şi puţin noroc. Evitau astfel şi 
pericolul de a se ciocni cu vreun sloi ascuţit care ar fi putut face 
în corpul de fier al navei o spărtură ce le-ar fi grăbit sfârşitul. 
Privi încărcătura eterogenă de pe punte ca să vadă dacă se 
deplasase din cauza zdruncinăturilor. Totul era în regulă. Se 
apropie de Murangunic care de-abia ţinea parul în mână. li puse 
mâna pe umăr înfigându-i în carne degetele nervoase. 

— Mai tare, prietene, îi strigă. Vâsleşte din toate puterile. Nu 
te lăsa! 

Tot înjurând şi făcând eforturi supraomeneşti Biguâ îşi 
revenise. Încerca să sprijine vârful parului pe un sloi de mărime 
mijlocie care se legăna pe valuri la mai puţin de doi metri de 
vapor. Însoţea cu câte o înjurătură fiecare încercare neizbutită. 


Trupul lui se mişca pe picioarele depărtate, aplecându-se 
cutezător peste apă şi căutând să se sprijine cu cizmele ude de 
marginea punţii. 

— Ai grijă să nu luneci, îl preveni Martin. Apele lacului sunt 
foarte înşelătoare. Mai bine lasă sloiul să se mai apropie puţin. 

— Apele astea sunt dracul gol, patroane. Tot aia-i dacă ai grijă 
sau uiţi de pericol. Oricât am stărui să le îmblânzim, căţelele 
astea tot o să ne înhaţe până la urmă. 

In faţa oricărui pericol Biguă se înălța ca o stâncă, umflându-şi 
pieptul. Dar apele lacului îl făceau să şovăie. N-avea ce face. 
Avea în sânge teama de lac. Băştinaşii care locuiau prin acele 
regiuni îi foloseau apa la gătit şi spălat, la adăpat caii, dar 
niciodată nu s-au aventurat s-o străbată. Hohote de râs ar fi 
cutremurat corturile dacă vreunui nebun i-ar fi dat prin gând să 
scobească un trunchi de copac şi să înceapă aventura. Şi după 
primele hohote de râs, dacă nebunul ar fi stăruit să-şi ducă la 
capăt intenţia, oamenii aceia de bronz ar fi tremurat de groază. 
Pentru că furiile dese ale lacului stârneau în ei o spaimă 
superstiţioasă. Ei credeau că lacul era imens şi că apele lui se 
împreunau, acolo departe, cu pragurile cerului. Când încercară 
să-i exploreze țărmurile în căutare de alpacale, fură opriţi de 
ziduri de piatră, golfuri, canale de scurgere sau de braţele altor 
lacuri, de râuri învolburate, de pereţi înalţi de gheaţă. Vedeau 
ghețari plutitori uriaşi care veneau să se stingă lin aproape de 
corturile lor şi nu ştiau de unde puteau apărea fantomele acelea 
impunătoare. Deşi ajunseseră până acolo yaganes”” care 
navigau pe canalele din Ţara de Foc sau a/acalufes* care 
pescuiau în arhipelagul mai bântuit de furtuni decât este acum 
regiunea de la sud de Chile, nici unul nu s-ar fi avântat. Trebuiau 
să fie în apele acelea puteri ascunse pe care era o nebunie să le 
înfrunţi. Era de ajuns să le priveşti într-o zi cu furtună de pe unul 
din dealurile de lângă lac. Vedeai cum oglinda acelor ape, se 
înfiora dintr-o dată, şi peste ea începeau să gonească ziduri de 
valuri, trombe înalte de tot, vârtejuri care se răsuceau ca nişte 
abisuri pline de viaţă diabolică. În aerul străveziu vântul nu se 


57 Yaganes - indieni din sudul Ţării de Foc, urmaşi ai primilor 
locuitori din această regiune. 

58 Alacalufes - indieni din Ţara de Foc. Trăiesc în stare de 
sălbăticie în apropiere de Puerto Eden, în Patagonia Chiliana. Sunt 
pe cale de dispariţie. 


vedea, şi zvârcolirile apei luau contururi de mister, iar indianul 
trebuie să fi rămas de multe ori uimit, cu mâinile pe arc. Când 
apăru omul alb, îndrăzneţ şi atotputernic, băştinaşul l-a lăsat să 
treacă plin de scepticism. Veniră apoi bărcile de foc înaintând pe 
valurile înfuriate şi continuară să vină din ce în ce mai mulţi 
oameni albi. Indianul privea la toate din înălţimea scepticismului 
său, cu mâinile pe arc. Până când, o dată, veni un vapor foarte 
mare pe care-l puteai cuprinde cu privirea doar ridicând mult 
ochii. Era aşa de mare că măsura vreo patruzeci de metri de la 
un capăt la altul şi putea să încarce o singură dată două mii de 
oi. Părea cu neputinţă să urci în sus pe râul Santa Cruz cu 
leviatanul acela, dar bătrânul căpitan velş îl făcu să urce, cu 
dibăcia lui de lup de mare. Şi când ajunse, i se păru că lacul era 
gata învins... Dar apele se înfuriară cu adevărat în faţa acelui 
nou amestec atât de îndrăzneţ. Azvârliră cu vaporul de pietrele 
de pe mal, o dată şi încă o dată, şi a treia oară nu se lăsară 
până când nu văzură că leviatanul rămânea îngropat pe fundul 
apelor... Indienii dispăreau, dar vlăstarele noi care se născură 
din femeile tehuelche şi alb sau altă rasă, aveau mai mult din 
sufletul indian decât din cel al oamenilor albi. Se alăturară 
cuceritorilor pământului ca să poată trăi, dar păstrau în adâncul 
sufletului moştenirea maternă, rădăcinile puternice ale unei 
obârşii legate de pământ, tot ceea ce deprinseseră de pe când 
se tăvăleau la intrarea cortului, sugând carne crudă în loc de 
biberon. Sub înfăţişarea lui de gaucho, Biguă era indian autentic 
şi atunci când apele şi sloiurile lacului îl împresurau, originea lui 
băştinaşă ţâşnea din străfundurile fiinţei sale făcând să-i şovăie 
însuşirile de luptător senin. 

După ce-i spuse să fie prudent, Martin se duse la deschizătura 
care dădea spre săliţa maşinilor. Podeaua era plină cu piesele 
motorului demontat. Văzu spatele şi ceafa lui Torren leoarcă de 
sudoare. 

— Ai nevoie de ajutor? 

Celălalt răspunse fără să ridice capul: 

— Nu. Lucrez mai bine singur. De-abia nu mă încurcă nimeni. 

— Ai găsit defecţiunea? 

— E crăpat pistonul. Cred că de-asta s-a oprit. 

— Ai destulă lumină? Vezi bine? 

— Aşa şi-aşa. 

— Aprinde lumina. 


— Nu mai este gaz. lugoslavul l-a irosit pe tot când a curăţat 
ancora. 

Martin făcu un gest de supărare. Se uită la ceas. 

— Patru şi un sfert. Mai e puţin şi se întunecă. 

— Veneticul dracului. Nici nu se putea să nu încurce el 
lucrurile! 

încercă să deşurubeze cu cheia una din piuliţele mari din 
părţi. Apucă de mâner cu amândouă mâinile şi trase din toate 
puterile, muşcându-şi buza de jos. Piuliţa scăpă din zimţii cheii, 
şi Torren căzu lovindu-se cu spatele de peretele de fier. 

— Cheie scârboasă! bombăni în timp ce se ridica din nou ca 
să-şi continue treaba. Nimeni n-ar putea să facă treabă ca 
lumea cu sculele astea răpănoase! 

Martin se ridică să plece. 

— Bine prietene, te las. Suntem la două sute cincizeci de 
metri de ghețar. 

— Ştiu, ştiu. Îl văd de aici ori de câte ori fereastra se află în 
faţa porcăriei ăleia. 

— Vezi-ţi de treabă, prietene. Sloiurile ne mai opresc din 
drum. Înaintăm din ce în ce mai încet, şi o să avem timp să 
termini reparația. Îndată ce va funcţiona motorul vom putea 
scăpa din zona periculoasă. Şi dacă ai nevoie de ajutor, strigă- 
ne şi o să venim imediat. 

— N-am nevoie. Pot şi singur. 

Murangunic şi Biguâ se luptau din răsputeri cu sloiurile mari şi 
mici care începeau să-i înconjoare din toate părţile. Martin alese 
un par foarte lung şi se apropie de ei ca să-i ajute. Le spunea 
fără să stea din vâslit: 

— Atenţie, Biguă! Nu te apleca prea mult peste apă... Nu te 
mai uita atâta la gheată, Murangunic. O să ameţeşti... Uite colo 
avem un sloi grozav. Să încercăm să trecem cât mai aproape ca 
să ne agăţăm de el. 

Era un sloi mare. Partea de sus forma o platformă puţin mai 
înaltă decât puntea vaporaşului. Baza lui cu margini neregulate 
trebuie că se afla, mult cufundată în apă pentru că era sloiul cel 
mai stabil care se vedea în jur; se prea poate să fi avut 
încrustată în el vreuna din stâncile mari pe care, în drumul lui 
lent spre lac, ghețarul le smulge de pe marginile albiei sale, 
înghiţindu-le. Acel sloi plat nu sălta încolo şi încoace ca celelalte, 
în voia vântului şi a valurilor. Părea ancorat destul de bine, 


pentru că abia se mişca dintr-o parte în alta, greoi. Martin vorbi 
mai departe fără a-şi întrerupe lucrul. 

— Hai, Murangunic, vâsleşte aşa, dinăuntru în afară, cu parul 
sprijinit de marginea punţii. Poate, reuşim să-l îndreptăm spre 
stânga. Foarte bine, Biguâ: sprijină-te de sloiul ăla şi împinge 
într-o parte, dar ai grijă că se mişcă tare... Ne apropiem... 
Suntem aproape... Atenţie să nu cădeţi pe spate când o să-l 
acostăm... Păzea! Hop, gata, s-a făcut! Ce mai zguduitură, 
fraţilor! Acum avem un sprijin bun ca să împiedicăm puţin 
înaintarea, dar trebuie să avem grijă să nu ne scape... Poate 
putem aştepta aici toată noaptea... Şi dihania asta e de cinci 
sau şase ori mai mare ca Augusto... Murangunic! Adu târnăcopul 
de lângă coş, şi parul ăla gros... Aşa, acum sari pe platforma 
sloiului. Sari pe aici. Hai, că te ţin... Hei, prietene, ai grijă să nu 
aluneci, asta parcă-i sticlă... Da, e mai bine să mergi în patru 
labe... Depărtează mâinile şi picioarele ca un urs. Foarte bine. 
Acum poţi să te ridici, dar ai grijă să nu aluneci... Fă gaura 
înclinată încoace; parul aplecat aşa o să fie mai rezistent la 
smuciturile frânghiei. O să-l legăm pe Augusto ca pe un mânz de 
stâlp. 

După ce lucră un timp din răsputeri, Murangunic se îndreptă 
din şale ca să-şi tragă răsuflarea. Ochii lui priviră inconştient 
spre ghețar. Soarele îl lumina pieziş. Ultimele raze ale soarelui 
în asfinţit. Dungile albastre şi violete erau mult mai mari decât 
la ghețarii plutitori, şi coloritul era mai impresionant, pentru că 
de astă dată era un zid imens care cuprindea toată zarea. În 
unele părţi gheaţa era foarte transparentă şi părea că lasă săi 
se străvadă măruntaiele marelui şarpe alb. În alte părţi era mai 
opacă, mai zgrunţuroasă, ca o schijă dintr-un cristal de stâncă 
sfărâmat cu ciocanul, dar dungile o străbăteau totuşi 
pretutindeni, cu întreaga lor gamă a culorilor de vis. Nimic nu 
putea curma extazul care îl cuprindea pe cel care contempla 
decorul acela plin de vrajă; nici pericolul, nici valurile, nici 
bubuiturile dese care se năpusteau grăbite de parcă ar fi vrut să 
spargă timpanele. Urechea mai ţiuia multă vreme după 
bubuitură, dar ochii priveau ţintă, adânciţi în acea contemplare 
care vrăjea într-atâta încât anula toate celelalte simţuri. 

Desprinderile se produceau de-a lungul întregului perete, una 
aici, alta dincolo. Noii ghețari aveau aproape întotdeauna 
înălţimea celui din care se desprinseseră şi o lăţime care varia în 


funcţie de poziţia crăpăturii. Şi fiecare năruire lăsa în urma ei un 
grup de spărturi mari care pregăteau surparea următoare. Cu 
ochii fermecaţi de priveliştea imensă, nu regretai prăbuşirea 
acelor pânze cristalizate pe care le admiraseşi o clipă înainte; nu 
era o distrugere de frumuseţe, ci o schimbare de decor, care 
descoperea în căderea lui frumuseți noi. Privirea se smulgea din 
contemplare şi se plimba pe creştetul zimţat, căutând stăruitor 
locul unde urma să se producă noua năruire. Părea gata să se 
prăbuşească ieşitura aceea mare ca un amvon suspendat 
deasupra valurilor; umbrele adânci ale celor două crăpături 
laterale se lărgeau din ce în ce mai mult, şi aveai chiar impresia 
că marginea orizontală a balustradei de sus a amvonului se 
bălăbănea pe stâlpul subţire, dar atenţia era atrasă dintr-o dată 
de zvârcolirile şi bubuitul altei desprinderi care se producea mai 
la dreapta sau mai la stânga. Când amvonul cădea în sfârşit 
după o aşteptare plină de nelinişte, se simţea o uşurare 
extraordinară, ca şi când spectatorul ar fi participat cu toată 
fiinţa lui la opera de distrugere. 

Murangunic tot mai stătea cu ochii ţintă la ghețar. Buza de jos 
îi atârna şi mâinile îi alunecaseră de-a lungul târnăcopului care i 
se sprijinea de piept, când deodată vocea lui Martin îl readuse la 
realitate: 

— Hei, frate ce faci, dormi? Dă-i mai departe cu târnăcopul. 
Dacă nu te grăbeşti o să ne dezlipim de sloi înainte de a apuca 
să ne legăm de el. 

Martin căutase pe gheaţă vreo crăpătură sau o margine 
neregulată de care să poată lega provizoriu o funie, dar toată 
suprafaţa era netezită de limbile valurilor. Nu vor fi siguri decât 
când Murangunic va termina şi va înfige parul. Ţinea deja funia 
pregătită, cu un laţ larg pe care să-l petreacă în jurul stâlpului, o 
funie groasă cât degetul, de s/saf* nou şi grosolan, plin de ţepi 
care juleau mâinile. Martin se întinsese pe punte, cu pieptul 
sprijinit de bord şi cu coatele şi mâinile pe marginea sloiului. 
Infipsese în gheaţă cârligul în care agăţau carnea, dar cuplajul 
era foarte puţin sigur pentru că gheaţa era tare şi sfărâmicioasă. 
In partea dinspre tribord, Biguâ stătea cu parul lui sprijinit 
zdravăn de celălalt sloi, ca să împingă vaporaşul spre sloiul 
mare. Tălăzuirea era puternică. Era greu să ţii parul în poziţia 


59 Sisal- plantă textilă, asemănătoare cu cânepa de Manila, a cărei 
fibră se prelucrează în Campeche şi Yucatân (Mexic). 


aceea, când deodată un val mai mare zvârili sloiul aproape la doi 
metri de Bord, şi trebui să tragă parul ca să nu cadă. 

— Fir-ar să fie, patroane, nu mai am cum mă sprijini! strigă 
Biguâ. Nu mai pot să proptesc parul. 

— Vino în partea asta. Lungeşte-te cu burta în jos şi încearcă 
să apuci sloiul cu amândouă mâinile... Aşa, ţine bine... 
Murangunic, dă-i zor! Am să te ajut eu... Ei, drăcia dracului! 

Valurile se înfuriară dintr-o dată şi cei doi oameni se văzură 
obligaţi să dea drumul prăzii. 

— Murangunic! strigă patronul. Sari iute dacă nu vrei să rămâi 
să dormi somnul de veci pe gheaţă. 

lugoslavul se ridică dar rămase nemişcat, cu târnăcopul în 
mâini. 

— Hai, sari odată! 

El însă mai rămase câteva secunde ca o statuie de sare, cu 
buza de jos atârnând, cu ochii duşi. Când în sfârşit înţelese puţin 
situaţia vaporul se depărtase câţiva metri. În timpul cât Martin 
pregăti laţul funiei mai trecură câteva secunde şi distanţa se 
mări până când ajunse la opt sau zece metri. 

— la, Biguă, îi spuse dându-i funia, gata pregătită; prinde-l 
dumneata cu arcanul. Ai mână mai bună. 

Biguă învârti deasupra capului lasoul improvizat şi laţul îi intră 
iugoslavului pe cap, oprindu-se de-a curmezişul pieptului. După 
o smucitură dibace care strânse funia mai bine, îi strigă: 

— Ţine-te bine cu mâinile de nod! Şi aruncă-te jos ca să te 
propteşti. E tare alunecos. 

— Dă-mi funia, întinse Martin mâna ca s-o apuce. Degeaba îi 
mai vorbeşti, e ameţit de tot. Lasă-l să facă ce-o vrea, dar nu 
trebuie să slăbim funia. Dacă rezistă la smuciturile vaporului e 
bine; dacă nu, îl târâm prin apă până aici. 

Dar Murangunic începu să-şi mişte braţele şi brâul ca să se 
elibereze de laţ şi Martin trebui să tragă cu putere. Omul se 
clătină pe gheaţă, căzu greoi şi fu tras până la margine. Dispăru 
pentru un moment când căzu în apă. Biguă şi Martin traseră din 
răsputeri ca să-l ridice cât mai repede pe punte. Când îl săltară 
pe bord, ochii îi erau închişi iar pieptul i se agita spasmodic. Din 
gură îi ieşeau, o dată cu respiraţia neregulată, firicele de apă şi 
spumă. 

— Gâfâie ca un porc fugărit, şopti Biguâ. Mai bine să-i dăm o 
înghiţitură bună de rachiu. 


Martin se aplecă asupra corpului şi-l întoarse cu faţa-n jos. 

— Rachiul o să-i facă bine, zise, dar e şi mai bine să-l facem 
să dea întâi afară apa pe care a înghiţit-o. Ţine-l bine de 
picioare, eu am să-l apăs pe piept ca să respire... Unnn, doi... 
Unnn, doi... Bun, acum hai să-l ducem până la cazan şi să-l 
dezbrăcăm înainte ca hainele să i se întărească pe el... Da, 
apucă-l de genunchi, eu îl ridic de subsuori... E greu! Ai grijă să 
nu te împiedici de sulul acela de sârmă... Gata, am ajuns. Am să 
cobor eu întâi ca să fac loc. 

Când văzu capul ud al iugoslavului, Torren se ridică ţinând 
într-o mână un ciocan şi în cealaltă un disc de piston. 

— Ce are tâmpitul ăsta? îl întrebă pe Martin, care îşi vârâse 
picioarele dând să intre pe deschizătura sălii maşinilor. 

— A căzut în apă. Vrem să-l ţinem la gura cuptorului cât îl 
dezbrăcăm. 

— Nu-i loc aici! N-am nevoie să-mi stea-n drum! Lăsaţi-mă în 
pace să lucrez. 

— Lasă-ne să intrăm. Poţi să lucrezi mai departe în timp ce 
noi o să ne ocupăm de gringo. 

— Nu vreau! Din partea mea n-are decât să crape veneticul! 
Plecaţi de aici! Am de lucru! 

În furia lui, ochii saşii ai lui Torr&n se strâmbau şi mai mult în 
orbitele enorm deschise. Biguâ se aplecă arătându-şi în cadrul 
deschizăturii faţa de indian şi ameninţă cu pumnul strâns. Strigă 
apoi cu o voce de tunet: 

— Nu face pe nebunul. Lasă-ne să intrăm... 

— Plecaţi de aici! 

— Atât îţi spun, să nu mă superi. Dacă te încăpăţânezi, o să 
mă faci să-ţi dau vreo două de-o să-ţi vină ochii la loc. 

Martin interveni împăciuitor: 

— Putem să-l ducem în cală. Aici e plin peste tot cu piesele 
motorului. Torren are nevoie de tot locul ca să poată lucra. 
Apucă-l de picioare. Eu îl ţin de mâini. 

Le fu destul de greu să târâie trupul pe pasarela îngustă care 
ducea la pupă. Când ajunseră la deschizătura tambuchiului, 
Martin intră primul ca să-l bage pe scară cu capul în jos. Biguă 
înjura mai departe de mama focului. 

Inainte de a ajunge în cală, Murangunic vărsă încă puţină apă 
pe nas şi deschise ochii. Işi văzu sus, în pătratul de lumină al 


tambuchiului, propriile lui picioare. O groază vie i se întipări pe 
faţă. Închise din nou ochii. 

— Nu-i nimic, prietene, îi spuse Martin. Ai făcut doar o baie 
puţin cam rece. 

Când ajunseră în cală, maxilarul inferior al omului începu să 
clănţăne cu un tremur violent, ca şi cum ar fi vrut să se 
desprindă de gură. Îl întinseră pe un cufăr mare, pe care stăteau 
de obicei. După ce-l dezbrăcară îi frecară tot trupul cu rachiu şi-l 
făcură să înghită o doză bunicică. 

— Fir-ar să fie, că n-am fost eu înecatul! exclamă Biguă 
deschizându-şi gura mare într-un zâmbet larg. 

— la, prietene, îi întinse Martin sticla. Am să trag şi eu mai pe 
urmă o înghiţitură ca să mă mai încălzesc. 

lugoslavul deschise iar ochii şi-i privi o clipă neclintit. 
Tremuratul fălcii încetase. Martin îi pipăi atent încheieturile. Nu 
aveau nimic. Apoi văzu că respiră regulat, îl înveli cu toate 
ponchourile pe care le găsi în cală şi-l întrebă, lovindu-l tare cu 
palma peste coaste: 

— Cum te simţi? Te doare ceva? 

lugoslavul răspunse în spaniola lui stricată: 

— Doare... mult tot parcă bătut cineva. 

— O să te faci bine curând. Nu te dezveli. Mai vrei puţin 
rachiu? 

— Vreau... Gât îngheţat la mine. 

— Rămâi cu el, îi spuse lui Biguâ. Freacă-i din când în când cu 
rachiu pieptul şi burta. Nu-i aşa uşor să scoţi din el tot frigul care 
l-a pătruns în apa îngheţată. În cufăr mai ai două sticle. Şi pe 
urmă îl îmbraci cu hainele astea uscate. 

— Nici o grijă, patroane. Am să văd eu de el. 


3. 

Din nou pe punte, Martin privi ghețarul. Erau mai aproape de 
el, dar haosul de ghețari plutitori şi de sloiuri crescuse şi el, aşa 
că înaintarea se micşorase văzând cu ochii. Desprinderea unui 
sloi din apropiere făcu aerul să vibreze cu bubuitura ei infernală. 
Martin se abţinu să privească. Işi astupă urechile şi când 
zgomotul trecu puţin, se apucă de balustrada acoperişului cu 
amândouă mâinile ca să ţină piept la zgâlţâiturile care ştia că 
urmau. Atunci când cădea, masa de gheaţă producea o mişcare 
puternică a valurilor care se întindeau în cercuri amenințătoare, 
iar ţurţurii plutitori se clătinau cu furie împinşi de tălăzuire. Când 
ajungeau la Augusto, valurile înfuriate puneau stăpânire pe el, 
şi-l făceau să intre în jocul mormanelor congelate ca şi când ar fi 
fost şi el unul din sloiurile mici care se mişcau încoace şi încolo, 
printre cele mari. Martin simţea loviturile de parcă le-ar fi primit 
el, dar corpul de fier al vasului construit în Boca era de o tărie 
extraordinară. Dacă ciocnirile s-ar fi produs în plină viteză a 
vaporului n-ar fi încăput nici o îndoială asupra rezultatului, dar în 
izbirea aceea a valurilor cu rafalele de vânt, întâlnirile cu 
sloiurile se petreceau prin frecări mai mult zgomotoase decât 
periculoase. Cel mai rău ar fi fost să nimerească între două 
sloiuri mari de tot care ar fi putut strivi vaporul din părţi ca pe o 
nucă sau să i se împlânte în chilă unul din acele ciocuri de sloi 
ascuţite ca un brăzdar de plug. Căci zăpada aceea îngheţată era 
tare ca stânca. 

Era frig. Un frig adus de vântul din cordilieră care pătrundea 
în aerul răcit de ghețar amestecându-şi vuietul cu bubuiturile 
răzlețe. Străpungea carnea ca nişte ace de gheaţă care 
răscoleau oasele. Martin îşi frecă energic urechile, strânse 
pumnii şi-şi bătu cu ei pieptul, îşi scutură braţele cu mişcări 
repezi ca de morişcă. Brrr... Trebuia să-şi pună impermeabilul de 
pânză cerată căptuşit cu stofă. Intră în cabina timonei. Işi puse 
peste sombrero fularul de lână şi îl legă sub bărbie cu două 
noduri mari. Dacă ar fi putut să se privească în oglindă! Trebuie 
că arăta ca o babă. O babă de douăzeci şi cinci de ani. 
Frumoasă vârstă ca să începi să trăieşti! Erau douăzeci şi cinci 
de ani plini. Trăise la ţară primii treisprezece ani din viaţă, şi 
când începea şcoala era nevoit să meargă în fiecare zi călare 
până în sat, trei leghe dus şi trei leghe întors. Apoi învăţă la oraş 
până când împlini douăzeci de ani, dar vacantele şi le petrecea 


întotdeauna la ferma bunicului. Şi ultimii cinci ani - ce grozavi! - 
petrecuţi sub soare şi stele, printre oi şi oameni de tot felul... 
Frumoasă viaţă! Şi după ce străbătuse în lung şi în lat Patagonia 
şi Ţara de Foc, îşi începea la douăzeci şi cinci de ani viaţa 
adevărată, statornicindu-se şi creând, începând din plin procesul 
de comuniune cu pământul. 

Încă o desprindere! Şi erau înconjurați fără încetare de cercul 
mişcător care stăruia să-i strivească din toate părţile. Soarele 
apusese. Albastrul şi violetul suprafeţelor îngheţate se estompa 
în nuanţe trandafirii şi verzi ca smaraldul, absorbite şi acestea 
curând de umbrele de un cenuşiu blând. Năruirea următoare 
trebuie să se fi produs foarte departe, acolo unde gheaţa trece 
dincolo de coastă, pentru că tălăzuirea ajunse abia bolborosind 
blând lângă coastele vaporului. Era inutil să se mai gândească 
să se apere; ar fi fost nevoie de douăzeci de oameni cu tot 
atâtea prăjini... Şi în unele momente nici nu ştiai dacă vaporul 
era împins de vânt spre ghețar sau dacă se depărta de el dus de 
valuri. 

Pustiul de gheaţă se întindea cât vedeai cu ochii. Martin 
stătea singur pe punte, singur cu câinele; dar simţea tovărăşia 
oamenilor lui de parcă toţi trei s-ar fi aflat lângă el. Torren cu 
siguranţă că era aplecat peste piesele motorului, încruntat, cu 
buzele strânse, privind cruciş; Murangunic trebuie că s-a făcut 
bine, tot înghițind la rachiu, iar Biguâ n-o fi lăsând să-i scape 
prilejul, să bea după poftă... Poate că n-a făcut bine lăsându-i pe 
mână rachiul. Nimeni nu ştia de ce era în stare Nato când se 
îmbăta. Dar era mai bine aşa. Dacă se întâmpla cumva 
catastrofa, era mai bine să-i prindă în stare de semiinconştienţă. 
Se cruţă suferinţele. Simţi şi el o clipă dorinţa de a mai bea. Dar 
nu o făcu pentru că el era căpitanul. Dacă tot nu mai avea ce 
face cu vaporul, trebuia măcar să îndulcească tragedia 
oamenilor săi, chiar dacă el rămânea mai departe la postul lui. li 
îndrăgise în acele luni de trai laolaltă. Biguă şi Murangunic erau 
mai tineri decât el. Torren trebuia să fi avut mai mult de treizeci 
de ani, dar era, cu toate acestea, cel mai copilăros dintre toţi, cu 
idealismul lui puternic, cu convingerile sale ferme pe care le 
mângâia şi le lovea cu pumnii, ori le zgâria cu unghiile cum fac 
copiii săraci cu păpuşile lor mari de cârpă. Trufia şi izbucnirile îi 
ţâşneau din străfundurile fiinţei ca exploziile neaşteptate ale 
unui motor prost. Dar cu toate cusururile lui, făcea parte din 


acea categorie de oameni care preferă de o mie de ori moartea 
decât să se plece în faţa duşmanului biruitor; era dintre acei 
mulţi eroi anonimi care stropesc cu sânge ţara lor şi ţări străine, 
care poate sunt plini de defecte, dar care se înalţă atunci când, 
preferând moartea renegării idealului, strigă în faţa împilării un 
aprig şi plin de trufie: „Trăiască căpetenia!” sau „Trăiască 
libertatea!" Murangunic era planta exotică ce trebuia să fie 
bătută de ciclon înainte de a se aclimatiza; bătută de vânt până 
când va mătura pământul cu vârful, până când i se vor sfâşia 
ramurile, până când tulpina i se va crăpa de sus până jos în 
strădania ei de a se răsuci ca o trestie. Biguâ avea în schimb 
scoarţa aspră a analfabetismului său, a beţiilor sale, a 
cicatricelor sale; dar pe dinăuntru era făcut dintr-un miez 
sănătos şi fraged, cu toate însuşirile care-i veneau de-a dreptul 
din glie. 

Martin luă biciul şi se apropie de câinele, care începuse să 
urle la pupa, cu botul larg deschis îndreptat spre ghețar, ca 
atunci când lătra la lună. 

— Tacă-ţi fleanca! îi strigă. 

Câinele nu-l auzi. Urlă mai departe din răsputeri, cu trupul 
lânos străbătut de fiori puternici. Părul de pe frunte îi acoperea 
ochii, dar nu îşi scutura capul ca să privească. Văzuse deja tot 
ceea ce trebuia să vadă. Instinctul lui puternic îl făcea să simtă 
primejdia cu o claritate crudă, rece, şi nu-i mai rămânea decât 
să-şi strige spre pericol deznădejdea întregii sale fiinţe ca o rugă 
către marele şarpe alb. 

— Da taci odată, fir-ar al dracului să fie! strigă la el Martin iar, 
dându-i în coaste două lovituri puternice de bici. _ 

Câinele sări în sus şi-şi întoarse tot corpul spre el. Işi scutură 
laţele de pe frunte şi aţinti la stăpânul lui o privire plină de 
uimire şi durere. Apoi închise ochii sau îşi dădu iar laţele peste 
ei şi-şi îndoi genunchii ca să ajungă cu burta jos, vrând să lingă 
cu limba vârful cizmelor. Nu fusese niciodată bătut de Martin, şi 
loviturile acelea erau pentru el o prăbuşire mai mare decât a 
tuturor ghețarilor. A 

După puţin timp se ridică şi începu iar să urle. In răstimpurile 
de linişte care se lăsau între bubuiturile gheții, urletul lui părea 
un vaiet tânguios venit de pe altă lume. Martin se apropie iar de 
el şi îl scărpină pe piept cu vârful cizmei. Bietul animal se făcu 


ghem în jurul carâmbului, de parcă ar fi vrut să înfăşoare 
piciorul stăpânului. 

— Hai, cuţu, hai! zise aplecându-se şi mângâindu-i capul. Nu 
trebuie să-ţi fie frică! 

Apoi Martin privi la gheaţă. Şi şlepul? A, da, era acolo. Tocmai 
se ivea încet, încet de după un sloi, până când se văzu masa 
cenuşie a spinărilor îngrămădite, capetele neliniştite ale cailor, 
frunţile aplecate ale vacilor cu coarnele lor ascuţite, îşi făcuse 
drum cu chila pe deasupra sloiurilor mai mici. Părea că atingea 
deja peretele de gheaţă. 

Martin se sui pe acoperişul sălii maşinilor ca să vadă mai bine. 
Căută un loc printre lăzi, table şi suluri de sârmă, în aşa fel încât 
să se poată ţine bine de catarg. Distingea perfect toată 
suprafaţa şlepului. 

Caii lui! Tovarăşii lui în atâtea călătorii! Amândoi erau nişte 
bidivii destoinici, în stare să facă douăzeci de leghe într-o 
singură zi. Bălanul era înzestrat cu vioiciune creolă, era 
năzbâtios şi zglobiu. Poate mai rezistent la tăvăleală... Dar 
Roşcatul era altceva: un animal într-adevăr inteligent. Privea la 
toţi cu neîncredere parcă, aplecându-şi capul într-o parte şi 
întorcând ochii, şi ştia pe cine să lase să se apropie de el şi de 
cine să fugă. Cu Martin era blând ca un mieluşel; nici tunetul nu- 
| făcea să se abată din drum când îl călărea şi niciodată nu s-a 
lăsat încălecat de alţii. Cei mai buni îmblânzitori de cai din 
Patagonia au vrut să-l încerce. Nici unul nu i-a suportat 
zvârliturile. Se ridica pe picioarele de dinapoi, se arcuia ca gâtul 
unui struţ şi azvârlea cu iuţeala fulgerului. Intr-o zi, pe când 
treceau dinspre lacul Argentino spre Viedma, îi salvă o turmă de 
cinci sute treizeci de animale. Treceau podişul de pe care se 
zăreau cele două lacuri şi el nu cunoştea încă o buruiană foarte 
asemănătoare cu roseta* care omoară bovinele şi caii în câteva 
ore. Se pregătea să aprindă focul ca să poposească peste 
noapte, dar Roşcatul nu se lăsa deşeuat. Când voia să-l apuce 
de catarama chingii de sub pătura de şa, calul îi scăpa, 
trăgându-se într-o parte. Când îl încălecă să vadă ce voia, o luă 
spre coastă, trăgând cu capul cât putea de frâu. Nu se linişti 
până când nu plecară cu turma de pe podiş. Martin crezu că 
animalul nu voia să rămână acolo din cauza frigului, sau pentru 


50 Roseta - plantă cu fruct ţepos, care creşte în regiunile semiaride 
din pampas. 


că simţea apropierea furtunii şi merseră toată noaptea pe 
drumul ce cobora spre vale. Drumul era însemnat cu pietre 
mari, ca să nu dispară sub zăpadă, şi era uşor să mergi noaptea. 
In altă călătorie când îl angajase ca peon pe Biguâ, acesta îi 
arătă buruiana veninoasă care semăna atât de mult cu roseta şi 
de care era înţesat tot podişul unde voiseră să poposească 
peste noapte. Dacă n-ar fi fost Roşcatul, ar fi rămas toţi pe jos în 
pustiul acela în care nu rezistă nici alpacaua. Şi trebuia să fie 
groaznic să te scoli devreme, pe întuneric, să te duci să înşeuezi 
pe dibuite calul priponit, lăsat în apropiere, şi să-l găseşti mort. 
Şi mergând mai departe, să te poticneşti de alte animale 
moarte, şi de altele şi de altele. Şi să aştepţi să se lumineze de 
ziuă cu o nerăbdare care parcă îţi sparge pieptul, privind spre 
soare răsare de o sută de ori, cu turbare, pentru că luminiţa 
trandafirie nu voia să apară. Şi când se lumina de ziuă în sfârşit, 
să vezi toată turma de animale moarte; ici viţelul berc, mai 
încolo iapa roşcovană, colo roaiba nărăvaşă care nu voia să intre 
în ocol. Şi un cal într-o parte, altul în alta. Ar fi fost groaznic! Şi 
pe urmă venea discreditarea pentru tropero. Cine i-ar mai fi 
încredinţat turme ca să le ducă dintr-un loc în altul? 

Chiar şi viţeii se vedeau bine de acolo, închişi în ţarcul lor din 
trunchiuri ca să nu fie striviţi de vitele mari la mişcările bruşte 
ale şlepului. Şi vacile... Ce bogăţie aduceau cu ele la Los 
Tempanos! Nu avea decât să le lase să se înmulțească în voie, 
lucrând doar o zi pe an ca să castreze viţeii şi schimbând taurii 
la doi sau trei ani. Patru vaci puteau să ajungă la cinci sute sau 
o mie în optsprezece sau douăzeci de ani, fără a mai socoti 
juncanii pe care i-ar vinde în fiecare vară. Şi ăsta nu era visul 
lăptăresei din poveste. In peregrinările lui văzuse zeci de cazuri: 
marii crescători de animale îşi îndreptau spre oi toată grija, 
toată atenţia, toate speranţele lor, în vreme ce câteva vaci 
aproape părăsite se înmulţeau în văile acelea din cordilieră 
ajungând la cifre astronomice. 

Vaci, viței, cai, berbeci... Animalele acelea erau ultima verigă 
a fermei. Dacă ar fi reuşit să le transporte ar fi putut începe să 
trăiască din plin la Los Tempanos, având timp destul să se 
consacre îndeletnicirii atât de captivante de a străbate la pas 
toate colţurile domeniilor sale, studiind locurile unde urmau să 
se întindă gardurile de sârmă, atunci când va avea bani... Dar 


veriga era pe punctul de a se sfărâma în bucăţi. Nimic nu mai 
putea fi salvat. Şlepul ajunsese chiar sub ghețar. 

Mai trecură câteva secunde. Blocul ce ameninţa să se năruie 
peste şlep era într-adevăr mare pentru proporţiile ghețarului 
Moreno. Razele soarelui conlucraseră cu ciclonul şi valurile la 
mânarea acelei mase colosale făcută parcă din foi de plăcintă. 
Partea care se vedea clătinându-se era cât un grup de zgârie- 
nori. Martin îşi luă ochii de la şlep şi-i aţinti la pereţii care se 
zguduiau ca de cutremur. După ce-şi stinsese sclipirile albastre 
şi violete întunecându-se până la cenuşiu, dungile se crăpau pe 
laturi în răni prelungi. Cenuşiul închis se înfigea în gheaţă ca o 
pană de oţel şi crăpăturile se lărgeau. Reflexele indigo mai 
străluciră câteva clipe printre umbrele întunecate. Crăpăturile 
deveniră brazde perpendiculare, şi brazdele abisuri care 
începeau de sus şi se pierdeau în adâncurile apelor. Suprafaţa 
de gheaţă se cutremura din ce în ce mai tare, ca un munte care 
începe să se clatine anunțând prăbuşirea definitivă... 

Şi salvele ca un preludiu: înainte ca peretele uriaş să se rupă 
de restul țărmului înalt de gheaţă, blocurile de două sau trei 
tone se rostogoleau şi cădeau de-a lungul hăurilor care se 
deschideau în părţi. Se prăvăleau cu o gamă de zgomote 
ciudate care se transformau într-un vacarm produs parcă de o 
sută de mitraliere ascunse în adâncurile lacului; ţăcănitul 
creştea atingând proporţiile urletului produs de o baterie de 
tunuri de mare calibru şi apoi scădea ca să crească iar, cu mai 
multă furie. _ 

Preludiul dura secunde lungi. In mijlocul acelui scrâşnet 
asurzitor de sticlă şi stânci, blocul rebel continua să se clatine 
vrând să se desprindă din strânsoarea de milenii. Pe măsură ce 
eforturile lui de titan creşteau se lovea în părţile de curând 
săpate cu violenţa oarbă a forţelor nestăvilite. Apoi începea să 
se ridice cu mişcări mai sigure, dar mereu cu calm, cu 
solemnitate, prin  vuietul  izbiturilor, al  crăpăturilor, al 
rostogolirilor. Era ca un campion care îşi face încălzirea cu mare 
pompă înainte de a sări cu măiestrie în mijlocul ropotelor de 
aplauze şi a zarvei instrumentelor de alamă. 

Martin se gândi o clipă la şlep. li trecu prin gând că l-ar putea 
vedea numai coborând ochii, dar rămase cu ei aţintiţi mai 
departe spre gheaţă. Incepea să simtă fascinația misterioasă 
trezită de cataclismele geologice în faţa cărora oamenii sunt 


nişte viermi jalnici. Eforturile unite a o mie de oameni înarmaţi 
cu toate cuceririle ştiinţei nu ar fi reuşit să abată cu un singur 
centimetru traiectoria acelei mase în mişcare, şi acolo, jos, 
şlepul cu cele cincizeci şi trei de oi, cu Roşcatul şi Bălanul nu 
erau decât un strop alb de spumă în vârtejul apei ce curge dintr- 
un burlan. Martin stătea cu sufletul la gură. Viaţa încetase sub 
picioarele lui şi în jur; mai dăinuiau doar mişcările domoale ale 
marelui munte de gheaţă care se prăvălea spre el în ritmul 
foarte lent al tic-tacului unui ceas de argint. 

Aproape desprins de pereţii laterali, viitorul ghețar plutitor 
începea să-şi contureze personalitatea sprijinindu-se cu trufie de 
suprafaţa lacului. Se ridică deasupra întinderii crăpate a marginii 
de gheaţă şi se aplecă înainte pentru a face începutul primei 
sărituri în apă din existenţa sa. Împrejurul lui bucăţile de zăpadă 
îngheţată săreau în mii de fărâme, strălucind în bătaia ultimelor 
licăriri ale asfinţitului cu scânteierea întunecată a perlelor celor 
mai imaculate. 

Săritura în apă fu impecabilă. După ce se aplecă, în mijlocul 
vacarmului şi al perlelor strălucitoare, rămase suspendat, 
sfidând toate legile gravitaţiei, o clipă care păru nesfârşită şi se 
prăbuşi deodată în apă cu ceva care nu era nici zgomot, nici 
pocnet, ci o bubuitură atât de colosală ca o linişte enormă care 
absoarbe dintr-o dată toate sunetele din jur. Omul din cuaternar 
trebuie să fi simţit acelaşi lucru când îi ţâşneau munţii la 
picioare sau când lanţul de munţi se deschidea şi se închidea 
peste capul lui ca o cortină de hârtie, sfâşiată de vânt. In acest 
timp, de-a lungul pereţilor de curând desprinşi continuau să se 
rostogolească cu iuţeală blocurile de două sau trei tone. 

Toate mişcările imensei mase erau lente, ca proiectate cu 
încetinitorul. Din locul unde era Martin, masa de apă, blocuri şi 
sloiuri, care se ridica la mare înălţime, fu văzută condensându- 
se într-un perete de valuri, de coloane şi de bucăţi de gheaţă. La 
fel ca o piatră care cade la marginea unei băltoace născând 
valuri în semicercuri cu o înălţime multiplicată de milioane de 
ori, valuri lichide şi solide care începeau să se propage, 
înaintând spre mijlocul apei, şi pe măsură ce creşteau, se 
întindeau în linii compacte şi amenințătoare vrând parcă să 
înghită tot ceea ce întâlneau în drumul lor. Pereţi înalţi de 
gheaţă înaintau cutremurând toată întinderea lacului. Mai erau 
două sau trei secunde lungi până când acel haos în mişcare să 


ajungă la Augusto. Martin stătea mai departe ţinându-se 
puternic cu amândouă mâinile de catarg, cu ochii ţintă. Şi 
începu acel ceva atât de măreț încât putea să fie în acelaşi timp 
o detunătură teribilă sau o linişte de moarte. Aisbergul de 
curând născut începu să se înalțe din valuri după săritură. Era 
măreț. Când ieşi cu cele nouă părţi ale sale afară, rămânând cu 
a zecea în apă, ca bază, era un sfinx cu linii neregulate care 
urma sa strălucească a doua zi în toată măreţia razelor sale 
albastre şi violete. După ce se legănă cu nepăsare în apă de pe 
o parte pe alta, se stabili pentru totdeauna la linia sa de plutire. 
Deasupra pereților ghețarului, doar un nor de pulbere 
strălucitoare indica locul prăbuşirii. Nu se mai vedea golul de 
unde luase fiinţă monstrul; pe întinderea de zăpadă care se 
prelungea de-a lungul a câtorva sute de kilometri pierzându-se 
în inima munţilor, câţiva zeci de metri de zăpadă erau părticele 
neînsemnate care creşteau la loc imediat din cascadele şi 
şuviţele de apă ce se scurg pe amândouă părţile alimentând 
flancurile ghețarului. 

Vidul acela surd de subterană sau de crater care se făcu în 
urechile lui Martin începu să se umple iar de zgomote; i se părea 
că timpanele îi pocniseră ca nişte balonaşe de gumă, şi acum 
părţile sfâşiate se lipeau repede la loc. Se auziră iar şuieratul 
vântului, clipocitul apei, izbiturile dintre sloiurile mai mici, 
scrâşnetul  schijelor desprinse care continuau să se 
rostogolească pe pereţii de gheață, scârțâiturile prevestitoare 
de alte prăbuşiri pe care le pregăteau crăpăturile lungindu-se şi 
împreunându-se cu şoapte şi ţiuituri. Tălăzuirea plină cu ţepi de 
gheaţă venea asupra lor. Martin se trânti la pământ fără să-şi 
dea drumul de catarg. Augusto făcu o săritură de câţiva metri 
înălţime, valul îl ţinu sus o secundă şi îl lăsă imediat să cadă pe 
cocoaşa crestei sale. Corpul de fier scârţâi din toate 
încheieturile. Bucăţile de gheaţă îl loviră cu o forţă teribilă. 
Părea că va fi fărâmiţat şi înghiţit de un vârtej, dar mai plutea 
încă. Martin scoase capul din grămada de tablă şi privi în jur. 
Incărcătura se rostogolise pe punte, şi multe lucruri căzuseră în 
apă, dar el continua să se ţină cu mâinile de catarg. Işi dădu 
drumul când zguduitura încetă. Grămada cu tabla de zinc fiind 
mişcată, câteva din ele lunecaseră ca lamele unui gealău 
mecanic. Ar fi putut să-i taie gâtul. Un sul de sârmă îi căzu pe 
şold, şi simţi o durere puternică în coapsă şi coastă. De-abia se 


descotorosi de table şi de sul. O bucată de gheaţă, de doi sau 
trei metri cubi rămăsese cocoţată la proră, sprijinită de 
tachelajul ancorei. Il trecu un fior auzind o voce la spatele lui: 

— Ce? Incă nu ne-am dus la fund? Albia dracului! Mi s-au 
învălmăşit toate piesele de la motor. 

Zguduitura neaşteptată răscolise totul în săliţa maşinilor. 
Piesele care erau orânduite pe postamentul motorului săriră pe 
jos, şi cele aşezate în ordine pe jos se amestecară într-un 
talmeş-balmeş groaznic. Torren fusese împins şi se lovise de 
peretele de fier. Şapca lui de cord amortiza lovitura. Se ridicase 
imediat şi ieşise pe punte ca să-şi verse năduful. Martin îi spuse 
cu glas liniştit: 

— Du-te, vezi-ţi mai departe de treabă. 

— Eu nu ştiu cum de n-aţi izbutit să deviaţi vaporul în timp ce 
eu eram jos. Nici nu v-aţi gândit să coborâţi ancora, nu? 

— Ba da, prietene, am coborât-o când am dat drumul şlepului. 
Apa e foarte adâncă. Nu am dat de fund nicăieri... Hai, du-te şi 
lucrează! 

Se sprijini pe amândouă mâinile ca să se ridice, dar coapsa şi 
coasta îl dureau tare de tot. Era mai bine dacă aştepta să-i mai 
treacă puţin. Torren se uită la el cu necaz. 

— V-aţi lovit? Pe mă-sa, numai asta mai lipsea! Un vapor fără 
cârmă e o porcărie; dar dacă-i mai lipseşte şi cârmaciul e mai 
bine să ajungi cât mai repede la fund. Şi pe deasupra, mai e şi 
perechea aia de vite scârboase! Dacă rămân cumva singur cu 
indianul ăla sălbatic şi cu vita aia de gringo, mă arunc drept în 
apă. Unde-i şlepul? Nu se vede nicăieri. 

— La fund, sub sloiul mare care se vede acolo. N-a mai rămas 
nimic din el. Nici măcar o scândură! Dar... uite pata aceea 
gălbuie la marginea ghețarului! E Roşcatul cu burta în sus şi cu 
picioarele ţepene. După ce a coborât până la fund s-o fi agăţat 
într-o ieşitură a ghețarului când acesta a început să plutească 
iar, şi l-a ridicat ca pe un fir de pai. Era un prieten bun. Aş fi dat 
o sută de oi ca să-l văd murind de bătrâneţe într-un lan de 
lucernă, aproape de casă. Dar întoarce-te la cazan şi lucrează 
mai departe! 

— Nu se mai poate face nimic. N-am lumină. Imposibil să 
găseşti lucrurile pe jos. Mai bine să stăm liniştiţi până când totul 
o să se sfârşească o dată. 


— Ba du-te. Aprinde focul la cazan şi lasă uşa deschisa ca să- 
ţi lumineze pe jos. Hai, du-te şi încearcă. 

— Uite acolo cade altă bucată mare cât un munte. l-auzi 
bubuiturile! 

— Nu te nelinişti. Pune-ţi unsoare în urechi. Face bine. Hai, 
du-te. Vântul se mai potoleşte. Dar lasă câinele! 

— Cucuveaua dracului! Urlă ca o cobe. O să-l rup în bătaie, şi 
dacă nu tace îl omor. 

— Lasă-l, nu-i obişnuit să fie bătut. Ar putea să sară la tine şi 
să-ţi înfigă colții în beregată. Am să-l fac eu să tacă, atunci când 
m-oi putea ridica. 

— V-aţi lovit tare? 

— Nu prea. Sulul ăsta de sârmă ghimpată m-a lovit în coastă. 
O să-mi treacă dacă mă odihnesc puţin. 

— Unde sunt ceilalţi doi? 

— In cală. Beau rachiu. 

— Mai bine să se îmbete ca nişte porci ce sunt. Indivizi din 
ăştia mai bine să doarmă, să se îmbete sau să crape. Aşa nu 
mai încurcă pe nimeni. 

Martin făcu un gest de nerăbdare. 

— Dacă n-ai curaj să repari motorul, lasă-l aşa cum e. 

— Am reparat tot felul de motoare cu aburi şi carburant şi 
chiar şi electrice! Nu mă sperie complicațiile, chiar dacă asta e 
rabla cea mai scârboasă pe care am văzut-o în blestemata mea 
de viaţă. Unde-i cutia cu unsoare? 

— Jos, pe raftul din stânga. 

În momentul în care era gata să dispară pe fereastra 
mansardei, silueta lui subţiratică se înălţă iar în lumina 
şovăitoare a amurgului. Se întoarse şi strigă, înainte de a cobori: 

— Îmi astup urechile ca să lucrez mai bine! Nu că mi-ar fi 
frică! Mie nu mi-e frică de o mie de cutremure şi de o mie de 
avalanşe, de o mie de ori mai mari ca astea. Nu s-a născut încă 
nici omul nici ghețarul care să mă facă să tremur. 

Martin zâmbi. Chiar dacă ar fi fost în fundul lacului, strivit sub 
o mie de tone de gheaţă, omuleţul ar mai fi păstrat încă o 
fărâmă de viaţă din care ar fi ţâşnit sumedenie de ocări. Era 
oare curajos sau doar inconştient? Nu, curajul nu este un nărav 
atavic moştenit de la strămoşii cavernelor. Nu este adevărat că 
popoarele sălbatice sunt curajoase pentru că sunt necivilizate. 
Curajul la ele este una din multele însuşiri pe care le păstrează 


pentru că au trăit mai aproape de pământ. E nevoie de mai 
multe însuşiri reale ca să înfrunţi pericolul senin, decât să 
tremuri de frică. Torren percepea pericolul şi nu era inconştienţă 
ceea ce îl îndemna să nesocotească forţele care ar fi putut să-l 
strivească la fel ca pe un vierme. 

Altă prăbuşire... Dar mai bine să nu te gândeşti. Mai bine să 
laşi trupul să rabde spasmele iar capul să se odihnească... Capul 
îl durea! | se părea că cineva îl loveşte în tâmple cu un ciocănel 
de argint, cizelat şi strălucitor, dar neînduplecat: cioc, cioc, cioc! 
fără încetare. Şi o durere ascuţită îi străbătea şira spinării până 
la ceafă, răspândindu-se prin creier. Nu se mai vedea pata 
închisă a Roşcatului, cu picioarele lui ţepene. Ce repede se 
lăsase noapte! Doar cu o clipă mai înainte timpul se târa cu o 
încetineală exasperantă, dar noaptea se năpustise dintr-o dată 
asupra timpului şi-l înghiţea. Ce-or fi făcând jos Nato şi 
iugoslavul? Cu siguranţă că grămada de saci cu cartofi şi galleta 
se răsturnase din cauza acelei zguduituri puternice. Pe jos peste 
tot trebuie că este plin cu saci căzuţi, şi poate că cei doi oameni 
erau striviţi de greutatea sacilor şi a băuturii. Ar trebui să 
meargă să vadă... 

Sprijinindu-se în mâini reuşi cu greutate să se ridice, dar când 
vru să facă un pas căzu grămadă pe scândurile punţii. Căzu pe 
şoldul lovit şi simţi o durere de parcă i-ar fi smuls cineva câteva 
coaste din rădăcină. Işi pierdu cunoştinţa. 

Câinele se apropie de el şi-i linse ceafa. 


4. 

Trupul lui Martin se rostogoli de câteva ori pe porțiunea de 
punte care se întindea de la tambuchi până la acoperişul sălii 
maşinilor. Aluneca pe scândurile punţii o dată cu legănatul 
valurilor, ca un pachet. Şi în câteva rânduri atinse bordul, 
marginea de trei degete care înlănţuia bordul. Doar printr-o 
minune n-a căzut în apă. Până când îşi recăpătă cunoştinţa n-ar 
fi putut mişca nici un deget ca să evite căderea. Cu fiecare 
alunecare sau rostogolire şoldul lui părea să ia proporţii din ce în 
ce mai mari, monstruoase. Durerea era atât de ascuţită încât 
carnea îşi pierduse capacitatea de a mai suferi. Şi i se părea că 
şoldul i se transforma în ceva imens, pe lângă care restul fiinţei 
sale se reducea doar la câteva firicele neînsemnate. Nu mai 
rămăsese din el decât o umbră jalnică ce se pitea într-o cută a 
propriului său şold. 

Puterea lui de gândire se menținea vie, deşi învăluită într-o 
penumbră care însă nu era nici somnolenţă nici letargie. Era ca 
şi cum spiritul s-ar fi desprins de învelişul lui fizic gândind pe 
socoteală proprie; ca şi când ar fi părăsit trupul rămânând să 
plutească deasupra lui, transformat într-un simplu spectator. 
Dar şoldul, cu umflătura lui monstruoasă, se ridica deodată şi 
mai înalt, şi gândurile care plutiseră până atunci erau din nou 
prinse în cleştii cărnii. Şi Martin vedea limpede că pentru a 
scăpa de durerea teribilă din şold, carnea lui căuta să se 
refugieze în alt leşin adânc care să-l cuprindă pe de-a întregul. 

De când stătea oare aşa, pe jos, ca un sac? De un secol. 
Auzea slab tic-tacul ceasului său, ca şi când ar fi fost undeva 
departe, de cealaltă latură a ghețarului. Un tic-tac straniu; întâi 
tic, şi după o vreme îndelungată: tac! Parcă s-ar fi oprit după 
fiecare secundă ca să-şi ia avânt. Şi secundele rămâneau aşa, 
parcă tăiate în felii, în răstimpuri bizare care schimbau total 
mersul timpului. 

Câinele nu plecase de lângă el. Nu mai urla. Aţintea ochii la 
stăpân, străpungând cu ei întunericul şi atingându-i din când în 
când cu limba caldă mâinile şi gâtul. In capul lui Martin ideile 
încremeneau câte un moment parcă strânse de o mână 
îngheţată, dar scăpau curând şi fluturau iar cu bătăi de aripi 
dezordonate şi uşoare. Simţea că ar fi putut să-şi lepede carnea 
bolnavă, azvârlită pe punte, şi să fugă până la mal sărind din 
sloi în sloi. Să se apropie de ghețar ca să sprijine cu mâna 


părţile gata să cadă. Ar fi sărit din sloi în sloi şi s-ar fi băgat în 
apă ca un câine. Să înoate, să înoate, să sară, dar dacă ar fi 
atins apa cu un picior, piciorul lui s-ar fi transformat într-o 
bucată de gheaţă care s-ar fi rupt ca o stalactită. Torren, dacă ar 
fi câine ar intra în apă fără să stea pe gânduri. El, da, era 
curajos. Şi fără a fi câine era în stare să se arunce în apă chiar 
dacă limba şi ochii i-ar fi îngheţat pe loc... 

Un val mare se prăbuşi pe punte. Apa căzu peste el ca 
lovitura de bici a unei cascade. După retragerea valului trupul 
rămăsese udat până la oase şi i se părea că cineva îl îmbrăca 
deodată cu o armură de gheaţă care, în atingere cu pielea lui, 
picura stropi îngheţaţi. După câteva secunde îşi îndreptă toate 
gândurile la mâna dreaptă, şi văzu mulţumit că mâna i se mişca. 
Se mişca pe scândurile punţii ca atunci când bâjbâi prin 
întuneric căutând ceva, dar când vru să-şi sprijine trupul de 
încheietura ei, ca să se ridice, puterile îl lăsară. Capul îi căzu iar 
pe punte, efortul îl istovise fiziceşte, deşi, pe cât se pare, mintea 
lui învinsese acea înclinaţie puternică spre somnolenţă şi delir. 

Era o noapte fără lună. Nu se mai vedea decât cenuşiul 
murdar al blocului de gheaţă de la tribord sprijinindu-se uşor pe 
tenebre. Prin fereastra de la sala maşinilor strălucirea roşietică a 
cuptorului străbătea din când în când afară, în vârtejuri 
neliniştite care lunecau peste ghețari şi-i vopseau în culori de 
infern. Când pe Torren îl apuca ţâfna şi vâra furios în cuptor 
lemne până nu mai încăpeau, focul trosnea cu o veselie 
sălbatică, şi culorile împrăştiate pe sloiurile care treceau pe 
acolo erau mai multe şi mai vii, încât părea că se vor topi toate 
gheţurile din jur. 

Martin îşi îndoi puterile ca să ridice iar capul. Distingea zvon 
de voci. Dacă Torren l-ar vedea pe jos l-ar crede un bleg: „Pe 
mă-sa, am început să cădem pe jos ca nişte burdufuri. Eu însă 
nu plec grumazul chiar dacă mi-ar cădea în cap o bucată cât un 
munte din gheaţa asta scârboasă!” Stătea sprijinit pe şoldul 
sănătos şi îl simţea pe cel bolnav deasupra: un munte care se 
opintea să-l strivească. Printre glasurile pe care le auzea nu era 
cel al lui Torren. Mii de zgomote diferite se încrucişau în noapte. 
Vocile veneau din cală. Probabil Biguă şi Murangunic strigau sau 
cântau... Murmurul se apropia şi în curând se zăriră în întuneric 
cele două capete ieşind pe tambuchi. Vocea răguşită de băutură 


a lui Ñato semăna cu scârţâitul unui ferăstrău ruginit tăind 
gheaţa: 

— Nu-ţi fie frică, frate. Ti-am scos eu tot frigul din trup cu 
rachiu. Te-am îndopat ca pe un porc de sărbători ca să-ţi scot 
din sânge răceala lacului care te-ar fi omorât într-o clipită. Eu ți- 
am scăpat pielea, gringo mic şi blond, şi acum eşti fratele meu, 
şi-o să-l ciomăgim zdravăn pe sfrijitul ăla dezmăţat care nu te-a 
lăsat să te încălzeşti la cuptor. Sfrijitul dezmăţat a strigat: „Afară 
de aici! Să crape veneticul!” Eu am să-l strivesc ca pe o broască 
râioasă. Focul nu-i al lui: e al meu, e al tuturor, şi dacă ne mai 
sâcâie mult îl băgăm în cuptor ca să nu mai spună că focul e al 
lui. Şi eu şi tu o să ne facem treburile peste cenuşa sfrijitului! 
Ha, ha, ha! Eu şi tu deasupra cenușii sfrijitului... 

Pe fiecare treaptă pe care o urcau se opreau puţin, cu 
coatele, mâinile sau genunchii sprijiniți de gura tambuchiului. 
Murangunic îl întrerupea din când în când cu sfială: 

— La mine beat... La mine mult somn... Dumneata băgat mine 
mult rachiu prin gură. 

intreruperile acționau ca nişte resorturi care făceau ca Ñato 
să zbiere şi mai tare: 

— Taci, frate şi grăbeşte-te! Să nu se spună că n-ai fost în 
stare să urci nici măcar o scară de douăzeci de trepte! Că ai fost 
un molâu! Nu te lăsa biruit de rachiu... Înfruntă-l ca un om 
vânjos. Umflă-ţi pieptul şi stai cu ceafa şi picioarele ţepene, şi 
mai trage o duşcă. Nu te da bătut, frate. Dacă laşi să ţi se moaie 
genunchii, cazi la pământ şi rămâi lipit acolo ca un scuipat de 
beţivan. Şi tu nu eşti beat, frate. Tu ai mai putea da de duşcă 
încă o sticlă plină. 

— La mine dorm... La mine valuri în cap. 

— Taci din gură! la uite la focul de la cazan: luminează 
departe ca focul de piqui/lin în nopţile fără lună, şi sloiurile se 
văd ca ziua. Sfrijitul l-a aprins ca să se încălzească de frig. Sfrijit 
dezmăţat. O să-i scoatem noi acuşi frigul din el cu biciul... Ei! Da 
ce vuiet e ăsta? Sigur, altă năruire. Şi acum dihania trebuie să fi 
căzut în apă... Aolicăăă! Dar mare-o mai fi matahala. 

Abia auzi strigătul înăbuşit al lui Martin. 

— Atenţie! Ţineţi-vă bine! Vine valul! 

leşiseră din gura calei şi se sprijineau de tachelajul ancorei. 
Zdruncinătura fu groaznică. Vaporaşul fu ridicat la o înălţime de 


6l Piguillin - arbust de doi sau trei metri înălţime. 


câţiva metri şi căzu dintr-o dată pe linia chilei. Murangunic căzu 
în brânci lovindu-se de blocul de gheaţă care se cocoţase pe 
marginea prorei. Lovitura îl ameţi şi mai tare. Când simţi pe 
faţă, pe piept şi coapse atingerea de gheaţă, i se risipi şi ce 
urmă de judecată mai avea. 

Crezu că fusese aruncat în mijlocul haosului de sloiuri, şi o 
groază vecină cu nebunia puse stăpânire pe el. 

Strigă. Unele cuvinte în spaniolă, altele în limba lui 
neobişnuită şi ţipetele deveneau astfel şi mai ciudate. Erau 
răcnete şi urlete amestecate cu scrâşnetele gheții, iar pe urmă 
se auzi un geamăt tânguitor care se pierdu în noapte. In beznă, 
lângă blocul de gheaţă de un cenuşiu murdar care se legăna 
lângă bord, la doi paşi de dâra de foc aşternută peste apă de 
gura cuptorului, strigătele de groază erau ca nişte urlete 
sălbatice şi clipocitul apelor părea să iasă din gura iugoslavului 
ca un clocot tumultuos. Martin nu auzea strigătele. Stătea mai 
departe întins pe scândurile punţii. Rezistase zguduirii 
întorcându-se pe jos în sens invers cu înclinările şi în timpul 
scuturăturii reuşi să se apuce cu amândouă mâinile de drugii de 
fier care susțineau platforma de debarcare. Din fericire şoldul 
zdrobit nu se lovi; nu-i dispăruse senzaţia de atrofie din şold, dar 
se simţea parcă mai stăpân pe mâinile şi picioarele sale. 
lugoslavul era la doi paşi de el; totuşi ţipetele ascuţite părea că 
vin foarte de departe, amestecate cu celelalte zgomote care-i 
loveau urechile ca o vijelie. Câinele începuse iar să urle. 

Biguă înfruntă zguduiturile cu liniştea omului beat care se 
fereşte de cele mai periculoase lovituri legănându-se doar pe 
picioarele lui nesigure. Se sprijinise cu genunchiul de tachelajul 
ancorei şi când vaporul se îndreptă din nou rămase uluit de 
zbieretele lui Murangunic. Întinse braţele căutându-i pe bâjbâite 
trupul, până când reuşi să-l apuce de spate. Îl scutură cât putu 
de tare. Zgâlţâit aşa, pieptul şi faţa iugoslavului se frecară mai 
mult de gheaţă. De groază strigă şi mai tare. 

— O! Ce-o mai fi şi asta? exclamă Biguă, scuturându-l şi mai 
puternic. Ce are nenorocitul ăsta? Zbiară de parcă i-ar tăia 
cineva beregata. 

Vru să-l ajute să se ridice dar se împiedecă în întuneric şi căzu 
la rândul lui peste blocul de gheaţă fără a-i da drumul 
iugoslavului. Amândouă trupurile se rostogoliră pe jos. 
Murangunic tremura de frică iar Biguă de furie. 


Împiedicându-se şi lovindu-se în cădere, ajutându-se unul pe 
celălalt, reuşiră în cele din urmă să se ridice. Când ajunseră să 
se ţină pe picioare, poticnindu-se în întuneric, fură opriţi de o 
voce care venea de jos: 

— Hei, prietene, nu mă călca! 

— Ei! Ce-o mai fi şi asta? Fir-ar să fie, patroane, nu v-am 
recunoscut! Cât pe ce să cad peste dumneavoastră. Dar cum, v- 
a făcut şi dumneavoastră rău rachiul? 

— Mi-a căzut un sul de sârmă ghimpată peste coapsă. Nu mă 
pot scula. 

Biguă se clătină un timp pe picioare până reuşi să-şi recapete 
oarecum echilibrul. Apoi spuse: 

— Veneticul s-a tăvălit şi el pe jos până acum. Toţi cad pe jos. 
Eu sunt singurul care mă pot ţine pe picioare. Aolică, vapor 
bezmetic! Face berbeceasca, zănaticul! Eu sunt singurul om 
treaz, şi mă murdăresc în toată murdăria asta de gheaţă. Eu 
sunt singurul om tare, şi am să-i fac de petrecanie sfrijitului 
dezmăţat. 

— Torren repară motorul. Numai el ne poate scoate de aici. 

— Veneticul ăsta blond este fratele meu. Nu-i aşa, gringo, că 
eşti fratele meu? Eu ţi-am scăpat pielea frecându-te pe dinafară 
şi pe dinăuntru. Şi nu te mai poticni, prostule! Ai să cazi cu râtul 
drept în apă pe întunericul ăsta... la uite colo dâra de foc pe 
care sfrijitul o trimite spre gheţuri. Pune pe foc de parc-ar fi 
vrăjitoare! O să-l facem să ţopăie pe jăratic ca o bucată de 
slănină. 

Vocea lui Martin se auzi iar de jos, tăioasă şi autoritară: 

— Ai grijă, prietene; ţi-am spus să nu mă calci! 

În timp ce vorbea făcu un efort, ridicând cu greu un braţ, şi-i 
trase din răsputeri un pumn în coastă lui Biguá. E 

— Cine m-a lovit, fir-ar al dracului să fie? tună vocea lui Nato 
în întuneric. 

— Eu sunt, prietene. Du-l pe Murangunic în cală. Omul e 
bolnav. Mai bine bagă-l iar în pat. Şi dă-i o înghiţitură de rachiu. 
Asta o să-i facă bine. Mai este o sticlă în cufăr, sub haine. 

— Fir-ar să fie, mor de sete! Dar trebuie să mă duc la sfrijitul 
ăla dezmăţat să-i trag vreo două. 

— Lasă-l în seama mea! strigă Martin ca să acopere bubuitul 
altei prăbuşiri. Ai să te duci pe urmă la el. Acum mi-l duci 
imediat în cală pe bietul om. 


Peste zgomotele nopţii şi peste ideile încâlcite care se 
învârteau prin capul lui Nato, vocea patronului se ridică cu 
autoritatea ei incontestabilă făcând să dispară orice împotrivire. 
Se întoarse spre iugoslav, îl strânse ca într-un cleşte cu mâinile 
lui mari şi-i spuse pe când îl împingea spre cală: 

— Dă-i drumul înainte! Am să te înec în rachiu ca să nu mai 
strigi atâta de florile mărului. 

— La mine nu... La mine nu vreau. 

— Taci din gură, frate! Ai grijă să nu cazi pe scară! Ţine-te 
bine! Ţine-te bine de mine. Eu sunt singurul om tare de pe 
vaporul ăsta. Vezi să nu te mai împiedici de matahala aceea de 
gheaţă... 

Când simţi că paşii celor doi oameni ajunseră pe fundul calei, 
Martin se întinse cât putu de mult spre pupa, şi închise 
tambuchiul cu o lovitură seacă. Scoase un oftat de uşurare şi 
lăsă să-i cadă pieptul şi bărbia pe scândurile punţii. Simţea că 
ajunsese la capătul puterilor. 

Vocea lui Biguă se auzi iar ca un tunet în întuneric: 

— Cine umblă acolo sus? Vor să ne închidă, gringo... Vor să ne 
închidă în lada asta ca să ne înăbuşim ca nişte vizcachas 
veninoase. 

Martin auzi scârţâitul scării de fier şi nu peste mult începură 
loviturile în tambuchi. 

— Deschideţi! Strigătele răsunau printre bubuiturile tablelor 
de fier. Am să dau până o să crape lada asta putrezită! Fir-ar al 
dracului să fie! Mama lui de fier ruginit! Mi-au plesnit degetele 
tot lovind în el... 

Dar lovi mai departe cu coatele, cu capul, cu dosul mâinilor. 
Tot acoperişul calei era din fier şi lemn. Loviturile sălbatice ale 
omului izbeau puntea la fel cum se izbeau bucăţile de gheaţă de 
coastele vaporului. 

— Deschideţi, fir-ar al dracului! O să dau foc lăzii ăsteia 
putrede. Vino-ncoace, gringo. Hai, ajută-mă... 

— La mine nu pot... La mine trebuie dormit. 

Martin simţi sub bărbie cum tremurau scândurile punţii şi 
capacul calei. Tăbliile de fier răsunau şi scândurile scârţâiau la 
fiecare lovitură. Cum rămânea un timp nemişcat, frigul intra în 
el şi-l cuprindea din toate părţile; armura rece a hainelor sale 
ude i se lipea de piele ca şi când ar fi vrut să prefacă în gheaţă 
şi pielea şi oasele. Simţea în continuare senzaţia ciudată a 


acelei umflături din şold. Ar fi dorit să rămână aşa întins în 
întuneric, lăsând ca durerea nimicitoare din coastă să-l apese 
treptat până la insensibilizarea completă şi gheaţa de pe hainele 
lui ude să i se scurgă prin tot trupul, până când anestezia 
absolută l-ar fi salvat de greutatea de a mai gândi... Poc, poc, 
poc! Loviturile se înteţeau în duşumeaua punţii şi simţea în 
bărbie tremuratul scândurilor. Pe urmă bocăniturile încetară şi 
scurta linişte ce urmă fu întreruptă de o bufnitură puternică. Cu 
siguranţă că Nato căzuse de pe scară sau sărise de pe ea ca să 
se întoarcă în fundul calei. Se auzi un zvon nedesluşit de voci şi 
pe urmă zdrăngănit de sticle care se ciocneau sau se spărgeau 
de tăbliile mici de fier. 

Martin îşi întinse corpul şi încercă să se sprijine puţin pe 
partea sănătoasă. Fereastra săliţei maşinilor era la patru sau 
cinci metri dar distanţa aceea îi apărea atât de vastă ca 
nesfârşitul pampasului care se întinde între cordilieră şi mare. Îşi 
strânse şi-şi lungi toţi muşchii trupului ca să înainteze un 
centimetru, apoi mai făcu un centimetru. Puțin câte puţin, se 
apropie de dâra luminoasă care se proiecta peste sloiuri. Se opri 
de multe ori, istovit, convins că nu mai putea să avanseze, dar 
mereu izvorau din fiinţa lui noi şi noi firicele de putere. Când în 
sfârşit fu aproape de dâra de lumină vru să întindă braţele ca să 
ajungă la ea. Unul din braţe reuşi să se apropie şi mâna se 
afundă în lumină ca în şuvoiul rece al unui pârâu, dar vrând să 
mai înainteze se întoarse puţin şi trupul i se sprijini fără voie pe 
partea lovită. De durere leşină. 

Torren îşi întoarse privirea spre mâna aceea care apărea prin 
fereastra săliţei. Mâna se mişcă o clipă, şi licăririle din gura 
cuptorului luminară fâlfâitul acela ca de fulgi în zbor, când 
deodată degetele rămaseră atârnând în gol, în timp ce 
încheietura mâinii cădea moale peste pervazul ferestrei. 

— Ei drăcie, mâna asta e a patronului! 

Se ridică în grabă. Văzând trupul nemişcat îl apucă de braţe 
ca să-l tragă înăuntru. La început o mişcare bruscă a patronului 
îl ajută, dar o legănare a vasului îl făcu să se lovească cu capul 
de pervaz. Trase iar puţin câte puţin de trup. Ce lung era 
patronul! Şi când reuşi în cele din urmă să-l coboare până pe 
fundul săliţei văzu că nu încăpea întins pe jos. Trebui să-l aşeze 
cu genunchii îndoiţi şi cu picioarele sprijinite de grămada de 


lemne. Apoi băgă mult pe foc. Martin întredeschise uşor ochii, 
privi o clipă la strălucirea de iad a focului şi-i închise la loc. 


5. 

— Vapor răpănos! Nimeni n-ar fi putut repara ca mine motorul 
ăsta putred. Şi-am muncit toată noaptea ca un bou. Sunt o vită 
murdară! 

Îşi trecu mâneca de piele peste fruntea năduşită. Mânuind cu 
amândouă mâinile cheia franceză care părea mai mare decât el, 
trebuia să se îndoaie şi să-şi răsucească trupul slab, ca un 
limbric. Şi mai lipsea puţin ca să fie gata: să mai strângă un 
ghivent ici, să mai ungă puţin colo. Ultimele retuşuri pentru ca 
maşina să poată începe să funcţioneze cu toată forţa. 

La capătul unei după amiezi şi a unei nopţi întregi de efort 
neîntrerupt îl dureau braţele şi mâinile de parcă cineva i-ar fi 
smuls muşchii cu cleştele. Picioarele aproape că nu-l mai ţineau 
şi rinichii parcă îi fuseseră smulşi de la locul lor aşa îi torturau 
şalele. 

Martin nu se uita la el cum munceşte. Stătea întins pe jos, cu 
picioarele îndoite peste grămada de lemne. Aşa stătuse tot 
timpul veşniciei de douăsprezece sau paisprezece ore din 
noaptea aceea de iad. Gura cuptorului îi lumina chipul tras şi 
ochii fără gene; licăririle jucăuşe ale focului îi colorau faţa în 
roşu şi o făceau să pară că se mişcă încetişor o dată cu ele, dar 
ea stătea nemişcată, cu o nemişcare de piatră. Tot chipul lui era 
de piatră. Ochii i se deschideau brusc cu o încordare stranie, ca 
şi când muşchii ce ţineau pleoapele închise s-ar fi slăbit dintr-o 
dată, şi rămâneau aşa, încremeniţi în aceeaşi poziţie în care se 
deschiseseră. Trupul lui era şi el întins în acelaşi loc în care-l 
pusese Torren, când îl târâse în chichineaţă. Stătea culcat între 
grămada de lemne şi peretele de fier, cu capul sprijinit de sacul 
cu câlţi pentru şters motorul. Nu se clintise când Torren îi sfâşie 
cu vârful cuţitului pantalonii şi indispensabilii ca să descopere 
partea lovită. Nici atunci când îi puse comprese calde dintr-o 
bucată de pânză de sac. Sta mereu în aceeaşi poziţie cu ochii 
deschişi sau închişi, dar nemişcat. Nu simţea că oblojeala îi arde 
pielea sau că Torren îl lovea din când în când cu piciorul ori cu 
genunchiul. Şi multe scântei din cuptor săriră şi se stinseră pe 
hainele lui; dacă una i-ar fi sărit în ochi, poate că şi-ar fi mişcat 
puţin pleoapele, pentru că ochii lui mai păstrau puţină 
sensibilitate. Vedea. Nu ştia dacă ţinea ochii deschişi sau închişi, 
dar vedea. Şi obiectele privite îi apăreau într-o lumină atât de 
clară, încât doar două sau trei amănunte erau de ajuns ca să-i 


umple retina. Balamaua în care se ţinea uşa cuptorului era 
foarte veche şi ori de câte ori se deschidea sau se închidea, 
cenuşa cădea pe jos. Gura cuptorului era ca ochiul unui 
monstru. Şi când uşa rămânea deschisă, părea un orificiu prin 
care se vedeau toate măruntaiele monstrului, măruntaie de iad, 
şi-ţi venea să te bagi acolo înăuntru ca să fugi de sloiuri şi 
ghetari. Pe uşă, pe marginea lată în care bătea toată căldura 
focului, Torren pusese o bucată de carne. Martin nu auzea 
sfârâitul, dar vedea cum carnea se chircea pe tăblia aproape 
roşie. La o clătinare bruscă a vaporului carnea căzu pe jos; cel 
puţin dispăru din raza vizuală a lui Martin, dar fu adusă de o 
mână în acelaşi loc. Carnea nu mai era ca înainte. Era acum 
tăvălită prin cenuşă. Îşi pierduse toată frăgezimea de friptură 
ispititoare. Martin vedea. Nu putea însă simţi nimic altceva cu 
trupul lui narcotizat de durerea însăşi. Nici nu putea auzi, dar 
vedea lucrurile care erau aşezate în porţiunea pe care o 
cuprindea cu ochii lui nemişcaţi. Nu ştia unde-i erau mâinile şi 
picioarele, nici nu mai ştia dacă avea mâini sau picioare. Simţea, 
în schimb, volumul supărător al părţii bolnave. Nu greutatea, ci 
volumul. Şi acum nu mai era senzaţia aceea de umflătură 
monstruoasă, ci ceva mult mai subtil; rămăsese doar armătura 
neguroasă a acelei umflături care stăruia să-i cuprindă întreaga 
fiinţă. Era legat cu lumea dinafară doar printr-un subţire fir de 
păianjen care erau ochii lui ficşi. Dar nu simţea nevoia acestei 
legături, nu făcea nimic să nu se afunde în gol. Nici un efort. Nu 
era în stare de cel mai mic efort. Ochii lui erau ca fereastra 
deschisă a unei case dărâmate. Fereastra, lăsată de tot într-o 
parte în pervazul ei strâmb, dă spre stradă şi canaturile s-au 
deschis singure. Priveşte afară, priveşte tot ce se apropie de 
pervazul ei aplecat într-o parte. Când o zguduitură puternică 
scutura vaporul, Torren se proptea cu picioarele şi mâinile ca să 
nu cadă, dar trupul lui Martin rămânea nemişcat pe jos, ca o 
masă de plumb; ochii oscilau ca două mărgele de sticlă plutind 
în gelatină şi rămâneau aţintiţi iar la gura cuptorului, cu aceeaşi 
lucire sticloasă. Şi pe retină i se întipăreau trei sau patru 
amănunte din ceea ce îi trecea prin faţa ochilor. Apoi, cuptorul 
se stinse sau privirea lui Martin se retrase înăuntrul ei. Ba nu; 
era ceva care se aşeza între flacără şi el. Era capul lui Torren. 
Cap de foxterier saşiu şi ursuz. Martin nu-i auzea bombănelile, 
dar vedea gura care se strâmba la fiecare înjurătură. Şi ochii se 


strâmbau şi ei. Era ursuz, dar era un câine bun. Muncea fără 
întrerupere şi astfel îi salva pe toţi. Va lua vaporul cu dinţii şi-l 
va târî printre gheţuri, până la mal. Un câine bun putea să facă 
multe lucruri. Putea să-i salveze pe toţi. li va duce unul câte 
unul, înşfăcaţi cu gura lui strâmbată de bombăneli, şi-i va lăsa 
întinşi lângă un foc de piqui!/lin. Flăcările din cuptor se văzură iar 
şi capul lui Torren dispăru, dar apăru curând cu o bucată de 
carne în gură. Capul apărea şi dispărea, se arăta şi se făcea 
nevăzut, dar niciodată nu-l părăsea de tot. Chiar dacă dispărea 
din ochii lui, în fundul retinei sale stăruia mereu umbra unui cap. 
În timpul orelor nesfârşite din noaptea aceea, Martin zărise 
necontenit, în răstimpurile sale de relativă luciditate, umbra 
aceea care se mişca în jurul lui ca un câine păzitor. Pleoapele 
căzură iar peste pupile, împinse de o legănare puternică; dar 
acolo, în fundul ochilor lui, umbra ocrotitoare se mişcă mai 
departe cu agitația ei reconfortantă. 

Torren puse un braţ zdravăn de lemne în cuptor şi închise uşa 
ca să se ridice presiunea. 

— Troacă putredă şi scârboasă! Nici eu nu ştiu de ce n-am 
lăsat-o să se ducă dracului la fund. 

Dădu drumul motorului, dar pe chipul lui acrit nu se putu citi 
nici cea mai mică umbră de mulţumire. Pistoanele funcționau 
bine. Tac-tac... Era o zvâcnire sigură, fără nici o şovăială. 
Vaporul nu mai era o masă inertă. 

— Viaţă de câine! Cred că de data asta n-o să crăpăm. Asta ar 
mai fi lipsit să murim de-a valma cu vitele alea scârboase... 

Lumina zorilor se strecurase pe nesimţite pe fereastra sălii 
maşinilor. Şuierul vântului începea să coboare dinspre culmile 
înalte; curând urmau să se abată rafalele învârtejite măturând 
cu furie toată suprafaţa lacului. 

— lar începe scârba asta de vânt! Şi mereu în aceeaşi 
direcţie, ca să te împingă drept în muntele ăsta de gheaţă 
crăpată! 

Scoase din cratiţă bucata de pânză îmbibată în apă fierbinte 
şi o schimbă cu cea pe care Martin o avea pe şold. Umflătura 
părea să mai fi dat înapoi, dar culoarea era urâtă, un vânăt de 
carne strivită care cuprindea tot şoldul, o parte din coapsă şi 
burtă. Culoarea vânătă putea să vină şi de la compresele 
fierbinţi. Uitându-se la faţa palidă şi osoasă găseai mai multă 
lumină şi viaţă în locul bolnav decât în faţă. Torren trebuia să 


scoată compresele cu cleştele de sobă ca să nu-şi ardă 
degetele. Primele dăţi, la începutul nopţii, privea cu grijă ochii 
sticloşi în lumina flăcărilor cuptorului. Oricât de mult scormonise 
în privirea bolnavului nu văzuse niciodată o tresărire sau o 
umbră de durere, chiar când compresele ardeau ca focul. Pe 
urmă, cu trecerea orelor, punea compresele fără prea multă 
băgare de seamă, aşezându-le dintr-o dată pe şold şi lăsând ca 
apa fierbinte să şiroiască pe piele. Picioarele şi genunchii lui se 
împiedicau şi ei de multe ori de trupul fără viaţă. Pe jos, sub 
Martin, se formase o baltă care la fiecare legănare se scurgea 
dintr-un capăt în celălalt al podelii. Nu avea timp s-o şteargă. li 
dădea prea mult de furcă motorul. Fusese nevoit să-l demonteze 
până la cea din urmă piesă, să curețe totul, să monteze fiecare 
piesă cu precizie, să pilească pistoanele făcute dintr-un oţel tare 
ca diamantul... Şi toate în mijlocul zguduiturilor acelora care îl 
zvârleau, când nu era atent, cu capul de pereţii din fier. Rănitul 
stătea nemişcat, şi uneori i se părea că murise, dar nu putea să 
nu-l îngrijească. Şi toată noaptea aşa: zece, douăsprezece, 
paisprezece ore, după ce o zi întreagă muncise la îmbarcat şi la 
cazan. Era hămesit ca un lup dar abia avu vreme să arunce o 
bucată de carne pe cuptor mâncând-o pe nemestecate, 
jumătate crudă şi tăvălită pe jos. 

Da, motorul funcţiona perfect. Torren ciuli bine urechea ca să 
vadă dacă nu auzea vreun scârţâit suspect, vreo ciocănitură. 
Trase maneta punând în mişcare elicea, şi paletele începură să 
bată în vreme ce vaporaşul se înălța deasupra apelor ca un cal 
gata de cursă. Apoi dintr-un salt fu pe punte. Se îndreptă spre 
cală. 

— Mama mă-si! Cine o fi încuiat tambuchiul? 

După ce cobori scara calei se împiedică de trupul lui 
Murangunic, care era întins pe jos, printre sacii care căzuseră 
din stivă. Il scutură cât putu de tare dar nu reuşi să-l trezească. 
La fiecare scuturătură îi venea în nas o duhoare de rachiu. Pe 
urmă se apropie de cuşetă. Biguă dormea şi el. Il întoarse cu 
faţa spre el. li strigă: 

— Scoală-te, Nato! Gata, am făcut motorul. 

— Lăsaţi-mă să dorm! Am să-l omor... Eu am să-l omor pe 
sfrijit... Sfrijitul ăla dezmăţat e de vină. 

— Scoală-te! Am nevoie de cineva care să vadă de cazan cât 
am să stau la cârmă. lugoslavul e beat criţă. 


Biguă îşi suci trupul uriaş în cuşeta îngustă, se întoarse iar 
spre perete şi începu să sforăie. Torren îl scutură din nou 
smucindu-l de poalele hainei. Nato întoarse puţin capul şi abia 
dacă îşi ridică pleoapele cu gene dese, privindu-l în 
semiîntuneric. 

— Lăsaţi-mă odată, fir-ar al dracului! mormăia el cu vocea lui 
cleioasă şi duhnind ca un hârdău cu drojdie de vin ce 
fermentează clocotind, într-un şopron. O să vă îndrept spinarea 
la toţi cu cuțitul. La toţi... 

Torren simţi lovitura îngrozitoare a unui sloi de gheaţă pe 
corpul de fier al navei şi în acelaşi timp mugetul ameninţător al 
unei rafale de ciclon care se apropia. Nu avea timp de pierdut. 
Urcă pe punte şi trecu iar pasarela ţinându-se cu putere de 
balustradă. Intră în chichineaţă, umplu cuptorul până la gură şi 
urcă în fugă pe punte aşezându-se la timonă. Vaporaşul era 
chiar în faţa ghețarului. Ajunseseră atât de aproape de el, încât 
trebuia să ridici mult ochii ca să ajungi să vezi marginea de sus 
a țărmului de gheaţă. Razele soarelui îl lumina aproape în 
întregime, cu licăriri abia umbrite de grămezile de nori albi şi 
groşi care se roteau stăruitori deasupra culmilor ninse din zare, 
chiar în locul unde începea să răsară soarele. Mai ales pe 
creştet, razele soarelui, şovăitoare şi frânte în zig-zag, lunecau 
peste nuanțele acelea de albastru şi vioriu scânteind pe margini 
ca într-o oglindă; lunecau blând, parcă ar fi mângâiat cu duioşie 
suprafaţa aceea îngheţată şi se sfărâmau dintr-o dată în mii de 
scântei de aur şi perle. Dar coborând de pe creştet şi 
apropiindu-se de mijlocul pereţilor, coloritul strălucitor se 
estompa în umbre cenuşii. Dungile de gheaţă luau opacitatea 
cristalului de stâncă neşiefuită. Întinderile netede se aprindeau 
cu scânteierile întunecate ale unei lame de spadă. Dintre 
crăpăturile care brăzdau întreg ghețarul, de sus în jos, unele 
erau adânci, negre ca nişte peşteri, iar altele se vedeau pe 
pereţi ca nişte zgârieturi care abia pătrund în piele; dar toate 
dezvăluiau o putere ascunsă, nimicitoare. Erau ca strâmbăturile 
unui monstru care se pregăteşte să pună în mişcare catapulta. 

Torren ţinea strâns în mâini timona mică ce părea făcută pe 
măsura lui. Privea ghețarul cu toată neclintirea pe care o puteau 
da ochilor săi saşii. Aspectul mohorât al crăpăturilor acelora 
văzute de aproape, ameninţarea blocului de gheaţă suspendat, 
ciclonul care se înteţea, prăbuşirile mai mult sau mai puţin 


apropiate, toate îl pândeau, dar nu puteau face să-i tremure 
ghimpii de arici înciudat. Dacă peretele acela de gheaţă 
şovăitoare s-ar fi desprins deodată, vaporaşul ar fi fost strivit cât 
ai clipi, dar el n-ar fi dat nici un semn de groază. Groaza nu 
încăpea în pieptul lui îngust, mereu umflat de revoltă împotriva 
oamenilor şi a lucrurilor. Exploziile de furie nu lăsau loc liber nici 
pentru un singur fior de spaimă. 

Chila se împiedicase în doi sau trei ghețari plutitori. Nu era 
blocată, dar gheţurile stăruiau parcă să ridice vaporaşul în aer. 
Motorul duduia puternic. Prora era îndreptată spre ghețar, ca şi 
când vasul s-ar fi cabrat din răsputeri să se năpustească spre 
peretele de gheaţă. Torren îşi ridică ochii înfuriaţi şi-şi umflă 
pieptul pentru a înfrânge pericolul cu trupul şi cu privirea lui. 
Scuipă cu putere înainte ca şi când ar fi turbat, vrând parcă să 
acopere toată gheaţa cu scuipatul acela, dar o rafală de vânt i-l 
aruncă înapoi, pe scurta de piele. Deschisese larg cele două 
canaturi care ţineau loc de parbriz. Aşa putea să vadă pericolul 
de sus şi de jos, din faţă şi din părţi, pe toată întinderea lui. 

— Mama mă-si de matahală de gheaţă crăpată! Scârba 
dracului de gheaţă puturoasă! 

Dar învârtea neîncetat timona, neclintit, fără a şovăi nici o 
clipă, până când prora de fier lunecă pe marginea rotundă a 
sloiului din faţă. Începu să înainteze asemeni chilei unui 
spărgător de gheaţă ale cărui motoare funcţionează din plin, dar 
care nu avansează decât un pas. Prora înainta mai departe ferm 
şi domol, în timp ce forţa de deplasare a elicei şi timona răsucită 
în mâini cu turbare o făceau să se întoarcă puţin câte puţin până 
când completă virajul. În drum spre ieşirea din golf acum, nu-i 
mai rămânea să lupte decât cu vântul şi cu îngrămădirea de 
gheţuri mari şi mici care se înverşunau parcă să-i blocheze 
drumul. Când presiunea începea să scadă, Torren fugea la cazan 
să pună lemne pe foc. Nu era uşoară dubla lui sarcină de pilot şi 
fochist. Se luptă aşa până la amiază cu cârma şi cu buştenii, cu 
căniţele de unsoare şi cu găleata de apă (pompa era stricată şi 
trebuia să scoată cu găleata apă din lac să umple cazanul). ŞI 
din când în când îşi mai găsea timp să-i pună comprese 
patronului. Era trecut de amiază când în sfârşit ajunse afară din 
golf. Viră şi se îndreptă iar spre canalul Los Tempanos. Era mai 
bine să se întoarcă în port. Sloiurile de gheaţă nu mai erau ca 
nişte lupi care îl încolţeau în haite înspăimântătoare. Erau figuri 


singuratice aprinse de soare care luau înfăţişarea ba a unor urşi 
ghemuiţi, ba a unor balene albe, ba a unor vapoare cenuşii cu 
scânteieri viorii şi albastre. Vaporaşul era acum în afara 
pericolului. Torren învăârti funia ca să scoată apă. Trase găleata 
plină ochi. Sprijini un genunchi de pervazul ferestrei de la săliţa 
maşinilor, îşi băgă capul în apă şi se frecă zdravăn vârându-şi 
mâinile în găleată până la cot. Apa se făcu neagră imediat. 
Răsuflă din toată puterea plămânilor. Apa neagră îi ţâşni printre 
buze şi din nas în jeturi subţiri ca dintr-o fântână arteziană. Îşi 
cobori capul ca să se scurgă de apă, şi-şi trecu energic palma 
peste păr. Işi căută şapca, dar îşi aminti că şapca lui de cord 
nimerise în foc o dată cu un buştean foarte gros care abia 
încăpea de gura cuptorului. 

Fugi la cârmă văzând că vaporul începea să devieze. Era 
istovit dar găsea mereu o mică rezervă de putere ca să rămână 
mai departe la postul lui. Soarta unui bolnav şi a doi oameni beţi 
era în mâinile sale, şi viaţa vaporaşului de asemeni. Pieptul îi 
era străbătut de un sentiment ce nu mai încercase nicicând şi 
umerii lui se făcură mai largi. Se simţea mai mare. Mai lat în 
spate, mai puternic, uriaş. Ca şi când ar fi sorbit îndelung dintr- 
un elixir care dădea putere. Când trecea din două salturi de la 
cabina timonei la cazan, ciclonul lovea capul lui gol; din nou la 
cârmă, cu mâinile pe mica roată ca o jucărie, cu ochii ţintă la 
proră, rămânea un timp drept şi sever, ca un chip dintr-un 
basorelief de lemn reprezentând scene marinăreşti. Dar furia pe 
care o avea întotdeauna zăvorâtă în piept ţâşni dintr-o dată, şi 
vocea lui de bas tună de parcă s-ar fi aflat în faţa unui numeros 
auditor: 

— Decât viaţa asta de câine, mai bine era dacă am fi ajuns 
sub apă. Dar acum suntem departe de ghețarul ăla râios. Se 
vede că moartea ne ocoleşte. 


6. 

Le-a trebuit toată ziua ca să ajungă în port şi a doua zi de 
dimineaţă continuară drumul, care dură până seara, spre ferma 
El Bote. ÎI ducea pe Martin într-o targă improvizată. La fermă 
cerură un su/ky*? şi Torren hotărî să meargă el la Gallegos cu 
bolnavul, iar Biguâ şi Murangunic să se întoarcă la Los 
Tempanos cu vaporaşul. Drumurile erau mocirloase şi le fu 
imposibil să facă rost de maşină. Ajunse în capitala teritoriului 
după şase zile de drum. Câinele alerga tot timpul în urma lor, la 
trap. Traseră la un hotel. După ce-l consultă cu atenţie, medicul, 
în timp ce-şi scutura termometrul cu lovituri scurte, făcu o figură 
pe care se citeau cele mai negre prevestiri. Şi avea şi de ce: 
febră colosală, fractura coccisului, o umflătură grozavă şi pe 
dinafară tot şoldul carne vie. Dar scăpă. Stătu trei luni la pat. 
Hotelierul italian, un bondoc cu ochii bulbucaţi, cu pielea feţei 
unsuroasă şi cu zâmbet cordial sub mustata mică îl îngriji ca pe 
un fiu. Medicul îl vizita de câteva ori pe zi până când trecu 
pericolul. Veneau să-i ţină de urât cunoştinţele cu care avusese 
de-a face în numeroasele drumuri din viaţa lui de tropero, şi 
curând personalităţile şi autorităţile micii capitale de două mii 
de locuitori se interesară de el. Când putu să se scoale şi să se 
întoarcă la Los Tempanos avea un număr mare de prieteni noi 
care mai târziu îl ajutară destul de mult de-a lungul anilor. Cât 
despre Torren, acesta avu şi el timp să-i cunoască pe toţi 
lucrătorii din port, muncitorii de la micile fabrici locale şi de la 
frigorifer, peonii care veneau să se angajeze la maşinile de tuns 
sau grupurile care tundeau cu foarfecă. Dormea în camera lui 
Martin şi nu se depărta de el toată dimineaţa; dar după- 
amiezile, pleca negreşit să-şi cultive noile prietenii, bărbaţi şi 
femei, să discute şi să adulmece mirosul de praf de puşcă al 
marii mişcări revoluţionare care se vedea venind ca un ciclon 
apropiat. Şi nările lui fremătau de satisfacţie. 


52 Sulky - trăsură cu două roţi trasă de un cal. 


IiI. 
REBELIUNEA. 


1. 

Medicul îl avertizase la despărţire: 

— Şi cum ţi-am spus, prietene: cel puţin un an nu încaleci pe 
cal. Fractura s-a sudat, dar nu ai voie să faci eforturi mari. 

În timpul absenței lui, ferma mersese binişor. Biguâ îngrijise 
de vite de parcă ar fi fost ale lui, iar Murangunic terminase 
aproape gardul de la quinta. Da, muncise ceva iugoslavul! 
Făcuse un gard de pari şi crengi împletite care împrejmuia un 
hectar din cel mai bun pământ din vale şi în afară de aceasta 
sădise primii puieţi de plopi aduşi din Calafate. 

In schimb, cu finanţele nu stătea bine de loc. Cu ce 
câştigaseră din tunsul oilor abia acoperise cheltuielile din acel 
an, fără a-şi putea plăti datoria dinainte, la care se mai adăugau 
cele făcute în timpul lunilor de boală. Dar reuşise să aducă un 
transport de berbeci - cumpăraţi tot pe credit - şi îşi punea mari 
speranţe în anul viitor. 

Într-una din drumeţiile sale Biguă întâlnise un om înfometat, 
aproape gol şi fără cal, care rătăcea prin părţile dinspre lacul 
Viedma. La Los Témpanos avea mult de lucru şi-l luă ca peon. 
Când sosi, Martin îi spuse omului: 

— O să-ţi plătesc o sută de pesos, aşa cum prevede lista de 
condiţii a sindicatului. Dar acum nu am bani. O să-ţi plătesc o 
dată tot, la anul, după ce o să vând lâna sau batalii. 

Omul îl ascultă cu privirea sa rea aţintită în pământ. Când îi 
vorbea cineva, stătea întotdeauna cu capul aplecat spre stânga, 
cu fruntea ridicată, cu pleoapele căzute, şi cu ochii întorşi şi ei 
spre stânga, aţintiţi în jos la un pas de picioarele lui. Nu-i 
răspunse nimic patronului şi îi întoarse spatele cu grosolănie, 
depărtându-se fără grabă, mereu cu ochii în pământ. 

Biguă îl avertizase dinainte: 

— Omul e pe jumătate sălbatic. Se prea poate ca de 
săptămâni de zile să nu-şi mai fi descleştat botul, dar când o 
începe să-i turuie gura nici că l-o mai opri cineva. 

Părea indian, indian din cele mai îndepărtate tabere de 
corturi, dar ochii lui albaştri trădau existenţa unui strămoş alb. 
Erau nişte ochi tulburi şi posomorâţi de animal încolţit. La ceafă 
părul îi era lung de câteva degete şi se vedea că ani la rând nu 
fusese tăiat decât cu cuțitul. Nato se oferi să-i plivească el claia 
aceea de păr încâlcit: „Frate, am să ţi-l îndrept eu cu foarfecă de 
tuns oile”; dar omul îi întorsese spatele, fără o vorbă. 


Era un fugar urmărit de poliţie. Fusese silit să se ascundă din 
cauza unei lovituri de pumnal pe care o dăduse în Piedra 
Clavada. Un agent de poliţie din Tres Lagunas stătea sprijinit de 
tejghea, sorbindu-şi liniştit băutura, când el se ridică deodată de 
pe scaunul lui, şi nici una, nici două, îi înfipse pumnalul în burtă 
până în plăsele. Agentul de poliţie, înainte de a muri, declară că 
nu cunoştea de loc pe agresor. Acesta fugi fără a spune nimănui 
nimic şi trăi cinci sau şase ani în cordiliera neexplorată, la 
hotarul cu pământurile locuite. Se hrănea cu carne de alpaca 
sau de oaie şi vâna vulpi. Barba lui rară, pielea ca de meşină şi 
părul ţepos erau de indian sau de metis; dar mulţi ca el îi 
înşelau şi pe cei mai buni cunoscători, dovedindu-se până la 
urmă că sunt din cine ştie ce sat din Europa sau Asia. 

Martin văzu din prima clipă că noul său peon nu era bun de 
nimic, dar nu avea ce face decât să-l rabde până când găsea 
altul. Şi apoi, din cauza grevei declanşate de Societatea 
Muncitorească“*, şi a revoltelor care izbucniseră în diferite 
locuri, nu era chip să găseşti pe cineva care să accepte să se 
angajeze. Noul peon nu se pricepea la nici una din treburile 
fermei. In timpul lucrului, rămânea ceasuri întregi privind în 
pământ sau la dealuri, cu ochii duşi, şi o dată când îl trimisese la 
cercetat locurile şi vitele, dormise toată ziua cuibărit între nişte 
pietre. Se pricepea la tăiat vitele deşi la jupuit, pielea îi ieşea 
întotdeauna crestată şi ştia să frigă bine o costiţă. Martin îi dădu 
în grijă să facă mâncarea. Era uşor să găteşti doar pentru patru 
persoane o tocană de carne cu cartofi sau o friptură, dar nu era 
chip să-l faci să întrebuinţeze cu folos toate celelalte ore din zi 
care îi mai rămâneau libere. Puțin câte puţin începu să 
îndrăgească noua lui meserie. Se aşeza pe bancă, punea oala 
jos, între picioare, cu cuțitul lui mare într-o mână şi cu un cartof 
în cealaltă, cu trupul aplecat într-o parte şi privea cu ochi 
posomorâţi coaja care se desprindea în spirale lungi şi cădea 
încolăcită lângă piciorul lui, ca un şarpe cenuşiu. Când termina 
de curăţat cartoful îl arunca cu o mişcare bruscă în oală, 
întindea grăbit mâna spre sac luând cu lăcomie altul şi curăța 
înainte, cu trupul aplecat spre stânga, cu ochii ficşi. li plăcea 
treaba aceasta. O dată, când plecaseră cu toţii să vadă de vite, 
se puse cu atâta râvnă pe lucru, că nu făcu altceva toată ziua 


53 Societatea Muncitorească - (Sociedad Obrera) - organizaţie 
sindicală. 


decât să curețe şi iar să curețe la cartofi. Când se întoarseră 
ceilalţi văzură că aveau cartofi gata curăţaţi să le ajungă o lună 
întreagă chiar dacă ar fi mâncat numai tocană. Şi în timp ce-i 
curăța, îşi amintea că în copilărie, într-un sat al cărui nume i se 
ştersese din memorie, stătea ore în şir privind cu invidie la 
tâmplarul care lucra aplecat peste masa lui, cu gealăul 
alergându-i printre inelele de talaş, până când scândura ajungea 
netedă ca sticla. Cât de mult i-ar fi plăcut să lucreze şi el aşa! La 
Los Tempanos le fu imposibil să-l facă să pună mâna pe toporul 
de şase livre pe care îl foloseau la tăiat lemne: s-au văzut 
nevoiţi să-i cumpere un ferăstrău de mână. 

Nimeni nu ştia numele adevărat al noului peon. Poate că nici 
el însuşi nu şi-l mai amintea. | se spusese Achura** încă de pe 
când locuia la Santa Cruz şi aşa îi rămăsese porecla. Trăia acolo 
aciuat pe lângă o văduvă cu trei copii. Muncind ca spălătoreasă, 
văduva îi ţinea pe copiii ei şi pe bărbat. Bărbatul se ducea în 
fiecare zi la măcelărie, se aşeza pe jos aproape de locul unde se 
tăiau vitele şi stătea acolo aşteptând, cu privirea ţintă la cuțite. 
Câinii care aşteptau şi ei dând târcoale măcelăriei se uitau 
furioşi când treceau pe lângă el şi îşi arătau colții. Cei care se 
abăteau pe acolo pe jos sau călare îşi coborau ochii până la 
trupul ghemuit sub pălăria decolorată, fără panglică, cu 
marginile roase de vreme. Priveau genunchii îndoiţi ieşind prin 
pantalonii rupţi, şi în privirile lor era mai multă milă decât 
dispreţ. Măcelarul avea pentru el o mare simpatie: îl măgulea că 
o fiinţă omenească avea nevoie de ceea ce el arunca. In 
vremurile acelea când un sărac putea foarte bine să taie o vită 
străină doar călărind câteva leghe, măcelarii nu aveau săraci de 
hrănit. Nimeni nu concepea ca o fiinţă omenească să se 
înjosească într-atâta încât să mănânce măruntaiele moi, 
vâscoase, murdărite de excremente. Şi când trecea, lumea 
strâmba din nas cu scârbă. Işi întorceau privirile de la omul care 
se încăierase cu câinii pentru partea lui de pradă, care mergea 
cu vârfurile picioarelor înăuntru, cu fruntea ridicată şi cu 
pleoapele căzute, cu trupul într-o rână, cu braţul drept întins în 
jos ţinând între degete un bojoc sângeriu, o burtă neagră, un 
ghemotoc de maţe pline de bale. Locuitorii din Santa Cruz se 
obişnuiseră să-l vadă trecând pe bărbatul care mergea 
întotdeauna prin mijlocul străzii ca să nu murdărească oamenii 


64 Achura - Măruntaie de vită. 


sau casele, când într-o bună zi dispăru fără urmă. Cu două zile 
înainte, văduva şi cei trei copii ai ei plecaseră să stea la un 
caporal de poliţie din San Juliân. 

După ce termină cu bunele sale servicii de infirmier, Torren 
nu vru să se mai întoarcă la lucru în Los T&mpanos. Îl însoţi pe 
patron până la Calafate şi când ajunseră îi spuse categoric: „Ei, 
eu mă întorc la Gallegos. Când o să vină revoluţia vreau să fiu 
alături de tovarăşii mei”. Martin nu avea bani ca să-i plătească 
cele unsprezece luni de lucru. Reuşi să facă rost doar de cinci 
sute de pesos pe care îi împrumută de la aragonezul Berberena, 
şi i-i dădu în cont: 

— Prietene, nu am decât atâta. Am să-ţi dau restul după tuns. 

— Lăsaţi, e totuna! exclamă el, dându-şi pălăria pe ceafă. 
Dacă aveţi nevoie de ăştia cinci sute, puteţi să-i luaţi. Eu mă 
descurc şi cu treizeci sau patruzeci de pesos. 

— Nu, ia-i... Şi în afară de restul de bani, îţi datorez şi viaţa. N- 
am să uit niciodată acest lucru. 

Torren ridică din umeri. Privi cu uimire mâna întinsă spre el. 
După o clipă o întinse şi el pe a lui şi o lăsă moale, 
descumpănită, în strângerea de mână cordială a patronului. 

— Mult noroc, prietene, spuse Martin. Nu te expune prea 
mult, iar dacă ţi se întâmplă ceva, ţine minte că oricând, vei 
avea un loc de refugiu la Los Tempanos. Şi dacă toată treaba 
asta se termină degrabă, fără alte complicaţii, sper că vei veni 
să lucrezi alături de noi. Contez pe dumneata. 

Torren îşi legă de curelele şeii mica lui /inyera“?. 

— Bine, bine, murmură el punând piciorul în scară. O să mă 
mai gândesc eu. 

Şi plecă în galop pe drumul nisipos care pe atunci era singura 
stradă a satului. 

Veştile despre revoltă ajungeau până pe malurile lacului pe 
multe căi. Pe pământul de curând populat se formaseră deja 
firavele curente omeneşti premergătoare serviciului poştal 
regulat. Cetele de oameni care se angajau la tunsul oilor 
începeau să cutreiere teritoriul. Negustorul ambulant turc 
apăruse deja şi mergea în urma cailor săi împovăraţi, iscodind 
urmele proaspete până dădea de  muşteriu. Câteodată 
camioanele închiriate pentru transport sau şoferul vreunui 
camion aparţinând unei ferme, aduceau ziare din Gallegos şi 


65 Linyera - boccea în care îşi strâng lucrurile peonii. 


manifeste semnate de conducători. Dar exista un mijloc de a 
comunica mai obişnuit: doi peoni se întâlneau la hotarul dintre 
loturile de pământ, şi în timp ce caii se odihneau, ei aflau tot 
ceea ce se întâmpla la ferma vecină. În aceeaşi seară toţi erau 
puşi la curent cu ultimele noutăţi şi a doua zi de dimineaţă, 
peonul însărcinat să cerceteze cealaltă parte a lotului povestea 
totul tovarăşului de la ferma vecină. Ştirile zburau astfel cu o 
viteză de o fermă pe zi, până la marginea pământurilor locuite. 
In afară de aceasta mai erau şi peonii semilinyeras care 
cutreieră peste tot, veşnic în căutare de lucru şi care acceptă 
doar angajări de câteva zile sau de câteva săptămâni ca să-şi 
cumpere un pachet de tutun sau un litru de rachiu la preţurile la 
care le vindeau administraţia. Mai erau şi cei trimişi de cele 
două tabere care veneau să sondeze terenul sau să aţâţe 
spiritele. Şi circulau zvonurile cele mai ciudate. Se vorbea cu 
băgare de seamă. Ici un început de frază, mai încolo o aluzie 
voalată. O discuţie în şoaptă răpind din timpul de lucru atât cât 
ti-ar trebui să arunci o oaie în bazin sau cât îţi ştergi fruntea 
năduşită după terminarea unei gropi pentru gard. Se arunca o 
vorbă dimineţile, cu prosopul pe umăr, la coada de la spălător 
sau la rodeos, după galopurile înverşunate când se mergea la 
pas mânând vitele obosite, în zilele ploioase ori când ningea 
mult, în timp ce se reparau uneltele şi îmbrăcămintea stând 
lângă vatră de asemeni tăifăsuiau despre toate câte puţin. Dar 
niciodată ca atunci când se adunau în bucătăria vreunui 
puesto*$, departe de locurile unde pereţii au urechi; şi se făceau 
auzite accente spaniole şi slave, italiene sau turceşti. Se făceau 
auzite acuzându-i pe fermierii care nu respectaseră nici una din 
cele opt clauze ale convenției sindicatului, pentru a povesti 
isprăvile vreunui vătaf sever sau ale vreunui administrator 
pretenţios. Şi jeluirile erau aspre ca scârţâitul roţilor mari de la 
carele care străbăteau colnicele şi făgaşurile de curând săpate 
sub greutatea imensă a sulurilor de sârmă. Şi blestemele 
ţâşneau ca nişte lovituri de bici, în timpul rebeliunii din Santa 
Cruz nu găseai, aşa cum se văd în micile războaie interne, figuri 
mari care să conducă taberele adverse. Existau în schimb 
oameni care slujeau de model pentru a măsura gradul de 
ataşament al celorlalţi la partidul respectiv. William Barlow era 
unul din ei. Dacă cineva ar fi săvârşit nebunia de a spune într-un 


66 Puesto - colibă de cioban. 


grup de rebeli înflăcăraţi: „Don William e un iscusit ţintaş”, sau 
„Don Guillermo este un om cuviincios”, toţi cei de faţă s-ar fi 
năpustit ca fiarele asupra celui care rostise nişte cuvinte atât de 
insolente. Şi acelaşi lucru i s-ar fi putut întâmpla celui care nu l- 
ar fi acoperit de laude când era în cealaltă tabără... Barlow avea 
un lot de pământ fiscal pe care îl lucra cu ajutorul celor opt fii ai 
lui. Când rebelii s-au dus la el ca să-l facă să semneze convenţia 
sindicatului, el le răspunse: „Nu semnez. Fac ce-mi place în casa 
mea. Lucrez cu băieţii mei şi nu am nevoie de alţii”. Oamenii îi 
arătară motivele lor. El rămase neclintit. Le spuse cu vocea lui 
aspră de fost marinar: „Am plecat de pe vapor şi am venit să 
trăiesc pe pământurile astea sălbatice tocmai ca să nu-mi mai 
poruncească nimeni! Basta!” 

Cu treizeci şi cinci de ani în urmă, pe când traversa 
strâmtoarea într-o goeletă sub pavilion britanic, Barlow părăsise 
bordul înot după o încăierare cu contramaistrul. Câştigă câţiva 
pesos la vânătorile de lupi-de-mare şi se făcu fermier după ce se 
căsători cu o nemţoaică din Magallanes care îi dărui un mare 
număr de urmaşi. 

Oamenii  plecară, alungaţi de cuvintele aspre ale 
proprietarului. Dar se întoarseră după câteva săptămâni în 
număr de două sute comandaţi de Juan Tres Dedos“” şi de un 
pretins evadat poreclit Optzecişişase. Nu erau prea bine 
înarmaţi. În general însă rebelii aveau arme bune. Dispuneau de 
carabinele şi pistoalele automate capturate în timpul ciocnirilor 
cu autorităţile şi cu prilejul asalturilor comisariatelor. Mai aveau 
şi arme de vânătoare pe care administraţia fermelor le dădea la 
puesteros** ca să vâneze pume şi alpacale. Dar armamentul cel 
mai bun şi oamenii de bază se aflau în grupurile care operau în 
nordul teritoriului şi la cei care se concentrau în Piedrabuena, cu 
intenţia de a lua cu asalt capitala. Cei două sute de oameni care 
înaintau pe pământul lui don Guillermo Barlow aveau foarte 
puţine arme cu bătaie lungă, fiind înarmaţi cu multe puşti de 
vânătoare, carabine, revolvere ruginite şi pistoale mici. Mulţi 
aveau lăncii făcute din jumătăţi de foarfece înfipte în tacuaras**; 


67 Juan Tres Dedos - Juan Trei Degete. 

58 Puestero - persoană însărcinată cu paza vitelor la o fermă. 

5% Tacuara - sau tacuaras - specie de trestie foarte tare, un fel de 
bambus uriaş care creşte din abundență, formând adevărate păduri 
pe malurile râurilor mari. 


din două lăzi pe care le descoperiseră în magazinele de la Nita, 
scoseseră atâtea foarfece de tuns încât le-ar fi ajuns să 
înarmeze un regiment întreg. Era o hoardă nedisciplinată. 
Infrângerea lor nu a fost o ispravă prea grea. Barlow se 
refugiase pe acoperişul şopronului de tuns oile, baricadându-se 
în spatele pereţilor de sobrecarga’. Cei opt băieţi erau cu el, 
bine înarmaţi, iar soţia şi cu fiica lui, Mary, încărcau armele. 
Printre detunături oamenii se apropiau, şi cei care trăgeau 
rămâneau un timp învăluiţi într-un mic nor alb. Când vreunul din 
ei cădea era înconjurat de tovarăşi, ridicat de mai mulţi şi micul 
grup era urmat şi de alţii care căutau să se depărteze de locul 
luptei. Când văzură că unii din ei se apropiaseră deja de 
gardurile ţarcurilor de vite, se dădură jos de pe acoperiş. Trei 
din băieţi se baricadară în bafiadero'!, iar Barlow intră cu ceilalţi 
în şopron continuând să tragă printre porţile întredeschise şi 
prin porti/los”? care se foloseau în timpul tunsului. 

Când atacanţii se retraseră în sfârşit, Barlow îşi trecu în 
revistă oamenii. Doar unul din băieţi fusese lovit de un glonţ în 
pulpă şi avea fluierul piciorului fracturat. Altul era rănit la spate; 
glonţul mersese pe sub piele, descriind un semicerc în jurul 
omoplatului, şi ieşise aproape de umăr. Al treilea lovit avea şi el 
o rană în piept, şi proiectilul mersese tot pe sub piele, lunecând 
peste trei coaste. Mary cu ceilalţi cinci băieţi erau teferi. Mama 
avea la cap o zgârietură de glonţ care abia îi julise pielea cu păr 
bogat. Intrară cu toţii în casa de cărămidă cu multe încăperi. În 
timp ce doi dintre băieţi se întorceau iar pe acoperişul 
şopronului ca să observe mişcările rebelilor, Barlow îşi puse 
ochelarii pe care-i folosea ca să citească ziarele, dezinfecta rana 
de la picior cum putu mai bine, şi în timp ce nevasta şi fiica lui 
imobilizau osul fracturat, văzu de celelalte două răni. Cea de la 
spate era cea mai uşoară: tăie pielea de-a lungul dârei lăsate de 
glonţ, şi dezinfectă locul bine cu spirt şi iod. Rana fu astfel 
redusă la o crestătură lungă şi nu prea adâncă, fără 
însemnătate. Cea din piept era ceva mai complicată, pentru că 


70 Sobrecarga - prelungire deasupra acoperişului a pereţilor unei 
construcţii (cam de optzeci de centimetri), pentru ca vânturile 
puternice din Patagonia să nu smulgă acoperişurile de tablă. 

71 Bariadero - loc unde se scaldă vitele. 

72 Portillos - serie de portiţe pe care intră oile în şir la tunsul cu 
foarfecele mecanic. 


proiectilul rămăsese înăuntru, chiar sub piele; reuşise perfect să 
lunece peste trei coaste, dar nu mai avu forţă să sară şi peste a 
patra, şi rămase acolo formând o umflătură mică şi negricioasă. 
Trebui să taie în cruce cu o lamă de ras şi cu ajutorul pensetei 
de depilat pe care Mary o steriliza, scoase un plumb cât un bob 
de năut. După ce termină cu toţi, Barlow se aşeză istovit. 
Nevasta îl ajută să-şi dezbrace scurta de piele. Purta zale de 
plasă, şi găsiră două proiectile şi câteva alice turtite de solzii de 
oţel. Avea şi el o rană în coapsă care sângera destul de tare; 
trebuie să fi fost de la lovitura de suliță pe care i-o dăduseră 
rebelii când atacaseră şopronul. După ce se spălă bine, se văzu 
că nu era nimic grav. Bine îngrijite, toate rănile se vindecară 
repede, în afară de cea de la piciorul băiatului. Glonţul rămăsese 
înăuntru. Începu să se umfle. Cangrena urcă până la genunchi, 
apoi până la coapsă, până când cuprinse tot corpul. Nu putură s- 
o vindece în nici un chip, şi era cu neputinţă să-l ducă la 
Gallegos pentru că drumurile erau controlate de rebeli. Băiatul 
muri după trei săptămâni de suferinţe cumplite. 


2. 

În timpul primului an al rebeliunii, Los Tempanos fusese o 
insulă uitată de toţi. Martin îi mai avea pe cei trei peoni, cu care 
lucra mai departe fără a întâmpina dificultăţi. Ştirile ajungeau 
până acolo cu o mare întârziere. larna fusese destul de blândă 
deşi ninsese mult, şi lucrând voiniceşte toţi patru, putură 
termina tunsul fără a mai angaja pe altcineva. Turma de oi 
număra acum mai mult de trei mii de capete, fără a mai socoti 
mieii din ce în ce mai mulţi. Într-un şopron improvizat din bârne, 
cu acoperişul de lut şi paie, se aflau o sută douăzeci de legături 
mari de lână care cântăreau mai mult de zece mii de kilograme. 
Martin era mulţumit. Cu lâna aceea putea să plătească imensa 
sumă de bani pe care-o datora pentru salariile neachitate la 
timp şi îi mai rămânea fără îndoială şi pentru gardul de sârmă 
cu care să înconjoare pădurea de ires”. Rebeliunea părea că 
se terminase o dată cu sosirea trupelor la lacul Argentino. Se 
dădu o amnistie generală, li se plăti muncitorilor jumătate din 
salariu pe tot timpul cât durase încetarea lucrului şi li se dădură 
permise de liberă trecere ca să se poată întoarce la lucru. In 
schimb, ei predară toţi prizonierii şi doi cai încărcaţi cu 
armamentul luat de la poliţie, cu încă cincizeci de arme de 
vânătoare capturate pe la ferme şi opt puşti. 

În octombrie tulburările începură iar, cu şi mai multă violenţă 
decât cele dinainte. Societatea Muncitorească decretă greva 
generală, şi oamenii se grupară iar, cutreierând fermele pentru 
a strânge lemne şi pentru a dobândi hrana şi armele necesare. 
Rebeliunea se întinse peste tot teritoriul. Câteva sate se 
alăturară muncitorilor. Se spunea că nici capitala nu va întârzia 
s-o facă. Grupuri înarmate cutreierau prin nord şi sud, prin vest 
şi est, până în cele mai îndepărtate cotloane din cordilieră. Doar 
Los Tempanos scăpase. Murangunic lucra mai departe în quinta 
sa, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Biguă îndrăgise tare 
locurile acelea, iar Achura nu putea să plece de frică să nu 
întâlnească în drum poliţia. Toţi stăteau liniştiţi, aşteptând 
mersul evenimentelor, în afară de Achura. Când auzea de noile 
incendii, de distrugerea maşinilor, de asalturile comisariatelor, 
Achura îşi pierdea apatia de batracian. Sângele începea să-i 
fiarbă, până când devenea o pasăre mare şi înfuriată care vedea 


73 Ñire - copac de foioase originar din pădurea tropicală 
patagoniană. (dex) 


în faţa uşii deschise a coliviei sale orizonturile libere ce o atrag, 
chemând-o năvalnic, în timp ce furia îi creştea pentru că nu 
avea curajul să se avânte afară. In aceste momente ieşea chiar 
şi din muţenia lui. Ridica pleoapele, buzele îi tremurau şi 
începea să turuie de parcă ar fi vrut să răscumpere în câteva 
clipe singurătatea sa de ani de zile. Intr-o zi, pe când Biguă 
făcea apologia lui William Barlow, a oamenilor lui şi a vitejiei 
celor şapte băieţi ai lui, Achura se înfipse în faţa lui şi dădu 
drumul la un puhoi de cuvinte: 

— Bătrânul William e un pui de căţea care taie numai vite de 
la alţii şi le mănâncă împreună cu familia şi cu toţi peonii lui. 
Ştiu asta din sursă sigură. Şi el şi băieţii şi femeia şi fata, toţi îşi 
umplu burta cu carne furată. Cu pieile acoperă iarna acoperişul 
de tablă şi acoperă mlaştinile din defileu. Fură şi lână, şi-şi pune 
marca lui pe animalele altora. Când pe urechile oilor nu mai are 
loc pentru contramarcă, îi înfierează pe mieii orejanos”* şi pe oi 
le aruncă în puț. Are un puț secat şi aruncă în el tot ceea ce-l 
stânjeneşte. Aruncă în el oameni şi vite: oamenii care i se opun 
şi vitele care l-ar putea compromite. Noaptea intră în 
pământurile vecinilor şi mână spre ferma lui toate turmele mici 
pe care le găseşte. Puţul avea o adâncime de trei sute de metri, 
dar acum e aproape plin. Mi-a povestit cineva care ştie din sursă 
sigură. Băieţii lui sunt tot atât de pungaşi şi neruşinaţi ca el şi 
aranjează între ei toate treburile murdare. Intr-o seară au mânat 
spre ferma lor o turmă străină formată din şapte sute patruzeci 
de oi cu opt sute cincizeci de miei. Oile aveau pa/eti/las'* la 
amândouă urechile iar mieii erau neînfieraţi. Le puse marca lui 
la miei şi tunse oile, toate astea într-o singură noapte, el cu 
băieţii lui. Când terminară lucrul aruncară cele şapte sute 
cincizeci de oi în put, împingându-le printr-un jgheab care duce 
de la ţarcuri drept la put. g 

— Minciuni, toate sunt minciuni! făcu Nato, vânăt de 
indignare la auzul atâtor absurdităţi. Fiii lui don William sunt 
băieţi unul şi unul, înalţi ca brazii, harnici, pricepuţi la vite. Nu se 
vâră în asemenea potlogării! Sunt buni călăreţi şi niciodată nu 


74  Orejano - animal neînfierat, care nu poartă marca 


proprietarului. 
75 Paletilla - crestătură a urechii unui animal constituind semnul 
proprietarului. 


se dau înapoi dacă ai nevoie să-ţi facă o gauchada'f. Eu am 
învăţat să prind cu arcanul de la cel mare şi bietul răposat 
mergea de obicei cu mine când pleca să adune caii. Oamenii 
ăştia nu sunt pungaşi! Toţi şapte sunt voinici şi gauchos ca şi 
tatăl lor, iar fata e o blondă atât de frumoasă, de harnică şi de 
inimoasă cum nicăieri n-am mai văzut. 

Murangunic nu-i asculta. Stătea într-un colţ din rancho, 
ascuţind cu ajutorul cuţitului nişte pari de coigue”” ca să facă 
araci pentru plopi. Martin încă nu sosise. _ 

Achura îşi lăsase pleoapele în jos cât vorbise Nato. Pălăria lui 
zdrenţăroasă, dată pe ceafă, descoperea fruntea şi laţele 
pământii care îi acopereau urechile căzându-i pe umeri. 
Încremenise ca o sperietoare şi nu părea să dea atenţie celor 
spuse de Biguăâ, dar când acesta termină, îşi ridică ochii 
aţintindu-i la un metru deasupra capului său, pe una din grinzile 
tavanului, şi-l întrebă cu vocea lui plină de nelinişte: 

— Îţi aminteşti de turcul Fald, negustorul dispărut acum patru 
ani şi de care nimeni nu mai ştie nimic? 

— Aha! 

— A dispărut într-o vară şi nimeni n-a mai văzut nici pe cei 
trei cargueros'* cu marca La Explotadora pe care-i avea ca să-şi 
ducă marfa. 

Achura vorbea şoptit dar cu vehementa celui care dă în vileag 
secretele cele mai preţioase, şi ochii îi stăteau în continuare 
aţintiţi la una din grinzile tavanului ca şi când cuvintele nu erau 
adresate lui Biguă. 

— Turcul Fald trecuse pe la ferma bătrânului William chiar în 
dimineaţa când aruncau în puț cele opt sute patruzeci de oi. 
Când îşi dădură seama de prezenţa lui, turcul îi privea cu gura 
căscată, de pe cal. Nu avură încotro şi-l aruncară şi pe el în put 
cu cal cu tot şi pe cei trei cargueros cu toată marfa de pe ei. li 
luară doar banii din chimir. 

— Minciuni, toate sunt minciuni! 

— Se pare că cineva i-a denunţat la Jefatura”? din Gallegos, şi 
a fost trimis un grefier şi trei agenţi de poliţie ca să facă 
cercetări. Toţi patru ajunseră osteniţi, după nouă zile de drum. 


76 Gauchada - serviciu făcut cu bunăvoință. 

77 Coigiie - Copac specific părţii tropicale a Patagoniei. (n.gc) 
78 Cargueros - cai de povară. 

79 Jefatura - post de jandarmi. 


Sosiră cu carabinele lor şi cu uniformele lor, cinară bine şi se 
culcară cu gândul să înceapă instrucţia preliminară în dimineaţa 
următoare. Pe când dormeau, patru din băieţi se apropiară de 
ei, fiecare cu un revolver, pac, pac, pac, pac! şi-i azvârliră în puț. 
Trebuiră să arunce tot acolo cei doisprezece cai cu marca 
statului pe care-i aduseseră soldaţii. Ştiu foarte bine din sursă 
sigură! Acum, la ferma bătrânului William, apa din celelalte 
fântâni duhneşte în unele zile a mort, şi lumea spune în glumă: 
„Azi apa pute a copist, azi a soldat, azi a negustor...” 

Nato trecuse de la indignare la o îngăduinţă amuzantă. Erau 
prea mari prostiile acelea ca să le pună la inimă. Spuse, fără 
urmă de duşmănie, cu vocea lui tehuelche, blândă şi plăcută: 

— Toate astea sunt minciuni, frate, ca să-i amăgească pe 
nerozi. Te-au făcut să crezi toate prostiile astea pentru că eşti 
un nenorocit. Când coborai din munţi dând târcoale vreunui 
rancho ca un animal lepădat şi fugărit de câini, îţi plăteau trei 
pesos blănile de vulpe care făceau şase, şi-ţi împuiau capul cu 
minciuni. Tu îl ştii pe Optzecişişase? Vrea să treacă drept un 
evadat din Ushuaia ca să-l creadă lumea un răufăcător, dar e şi 
el un nenorocit ca tine. A răspândit gogoşile astea pentru că nu 
i-a izbutit lovitura. Dacă don William cu fiii lui nu i-ar fi respins 
pe cei două sute de bandiți ca pe o turmă de porci sălbatici, 
Optzecişişase s-ar fi luat de señorita Mary. Vezi, patroncita*” îi 
plăcea omului şi umbla ca turbat pentru că ea îl scuipase de 
două ori în faţă. 

Ca să nu-l asculte, Achura îşi făcuse de lucru cu ceainicul şi cu 
ceaiul de mate. Cu spatele sprijinit de peretele vetrei, stătea tot 
în faţa interlocutorului său. Pleoapele lui violacee îi acopereau 
ochii aproape de tot, lăsând la iveală doar două segmente 
înguste pironite în jos, la un metru de piciorul lui stâng. După 
ce-şi sorbise tot ceaiul de mate, sugea mai departe din 
bombilla’? cu un aer sumbru, scoțând un gâlgâit nervos. Fără a 
se opri din lucru, Murangunic îşi ridica acum din când în când 
capul străduindu-se să înţeleagă cât mai mult din ceea ce 
spunea Biguâ. Acesta vorbi mai departe fără a-şi lua ochii de la 
pleoapele violacee: 


30 Patroncita - diminutiv de la patrona (soţia patronului), dat 
fiicelor patronului. 
51 Bombilla - ţeavă din metal sau trestie pentru băut mate. 


— Optzecişişase şi Juan Tres Dedos răspândesc cele mai mari 
minciuni. Amândoi fac pe căpeteniile, dar în timp ce alţii luptă 
vitejeşte în nord şi pe coastă, ei stau prin El Calafate şi La Nita, 
prin El Centinela şi La Jerónima, ca să fie mai aproape de 
frontieră când or simţi că le fuge pământul de sub picioare. Sub 
pretext că păzesc prizonierii stau pe lângă lac şi-şi petrec timpul 
jefuind fermele mici. Aştia nu sunt răsculați: sunt nişte 
dezmăţaţi! Erau împreună amândoi când cu asaltul fermei lui 
don William şi fură primii care o luară la sănătoasa, fugind de 
gloanţe, făcându-se că duc un rănit pe care-l apucaseră unul de 
cap şi altul de picioare. Juan Tres Dedos turba şi el din cauza 
fetei. Cu toate că e atât de bălaie şi de frumoasă, e tot aşa de 
bărbată ca şi fraţii ei când e nevoie. Câtva timp în urmă, pe 
când nu avea decât vreo doisprezece sau treisprezece ani, pare- 
se că era singură acasă şi apăru Tres Dedos, pe care cine ştie 
cum îl mai chema până în ziua aceea. Omul descălecă la poartă 
şi se apropie de bucătărie. Fata îi spuse: „Tata e dus cu băieţii 
să curețe ocolurile din Monte şi mămica e la Gallegos. Duceţi 
caii în potrero*? şi veniţi să beţi nişte mate. Uitaţi colo yerba® şi 
ceainicul”. Fetişcana îşi văzu mai departe de treabă, fără să-şi 
mai amintească de dânsul, dar pungaşul se holba la ea cu nişte 
ochi boldiţi de-i ieşeau din găvane. Omul era pe atunci un tip 
care făcea pe grozavul, avea mâinile întregi, era spân, oacheş, 
cu părul lucios de atâta frecat cu untură de dropie. Făcea pe 
craiul, pentru că nu-i mersese rău în câteva rânduri cu nişte 
chinitas de pe la corturi. Şi fata trebăluia mai departe fără a se 
uita în jur, iar el o tot urmărea cu ochii lui de vulpoi flămând. 
După ce îşi servi de câteva ori mate amar, lăsă vasul din tigvă 
pe masă şi se ridică. Fata tăia carne cu un cuţit mare şi bine 
ascuţit, cu faţa spre perete. Omul se apropie de ea tiptil şi o 
cuprinse pe la spate cu amândouă mâinile. Fetişcana se întoarse 
ca fulgerul şi-i trase una cu cuțitul, cât putu de tare. Degetul 
mare al omului căzu pe jos, iar celălalt deget rămase şi el rupt 
din rădăcină, atârnând de o bucată de piele, şi trebui să-l taie în 
aceeaşi zi. 

Achura sugea mai departe din tigva pentru mate acum goală, 
cu un zgomot enervant. 


52 Potrero - o pajiște sau pășune, în special la o fermă. (n.gc) 
83 Yerba - frunzuliţe din care se prepară ceaiul mate. 


— Da mai lasă odată tigva aia, nenorocitule! strigă la el 
Biguâ. Bea ca oamenii sau de nu, arunc-o dracului. 

Achura se opri dintr-o dată din supt şi rămase mai departe 

nemişcat, cu ochii în pământ. Murangunic strânse bucăţile mici 
de lemn care nu-i mai trebuiau. Le aruncă pe foc. Biguă privi o 
clipă la cei doi oameni şi ieşi să se uite peste câmp la ultimele 
raze ale soarelui. Peste puţin timp sosi Martin. 
__Trecură câteva săptămâni fără ca nimic nou să se întâmple. 
Intr-o după-amiază când Biguă şi patronul se întorceau din 
cercetare, văzură de pe deluşorul de gresie un vapor 
apropiindu-se. 

— E cel de la ferma La Argentina, spuse Biguâ după ce-l privi 
ducându-şi mâna streaşină la ochi. 

Martin privi mai departe cu atenţie. 

— Sunt rebelii, şopti după un timp. Se văd oameni mişunând 
pe punte. 

— O să tragem în ei şi-o să-i punem pe fugă, făcu Biguă 
aplecându-se pe cal, lovindu-l cu biciul şi mânându-l în galop 
spre fermă. Mă duc după armă. Martin îl urmă. Descălecară la 
uşa ranchoului. 

— Mai bine să nu ne împotrivim, prietene, spuse Martin. Lasă 
armele la locul lor. Poate că sunt într-adevăr sindicalişti 
cumsecade şi nu din aceia care se dau drept rebeli din Calafate. 

Murangunic tăia lemne cu toporul. Văzând că se apropiau 
atâţia oameni se ridicase privind ţintă la vapor, cu toporul în 
mână. Achura se făcuse nevăzut. 

— Nu poate fi departe, spuse Biguá căutându-l prin rancho şi 
aruncând priviri mânioase în toate părţile, în timp ce mergea de 
colo, colo călcând apăsat, plin de furie, ca un cal vioi căruia i se 
înfrânează galopul. Unde s-o fi vârât nenorocitul ăla? 

Ranchoul era cam la cinci cuadras** de lac. Vaporul se oprise 
la câţiva metri de mal, şi oamenii se îmbulzeau pe covertă ca şi 
când ar fi vrut să intre cu toţii în mica luntre care trebuia să-i 
aducă la țărm. Incăpeau în ea doi oameni aşezaţi, dar ei intrau 
cinci sau şase la fiecare transport iar cei rămaşi se împingeau 
unii pe alţii ca să ajungă întâi. Bărcuţa, supraîncărcată, se 
scufunda în apă aproape până la copastie şi ceata de oameni în 


84 Cuadra - unitate de măsură a distanțelor utilizată în America de 
Sud, variind de la o ţară la alta, şi echivalând în Argentina cu 125,5 
m. 


picioare părea că luneca peste ape ca un monument al revoltei 
împodobit cu ţepii suliţelor şi ai puştilor. Trebuiră să facă şase 
drumuri ca să ajungă toţi pe uscat. Martin observă că în graba 
de a debarca uitaseră să coboare ancora. Traseră barca pe 
pietriş, iar vaporul rămase legănându-se uşor pe apele 
înspumegate. 

O dată ajunşi pe pământ, oamenii se dezmorţeau scuturându- 
şi picioarele şi ridicându-şi în sus armele. Priveau aşezarea 
formată din rancho, cele două corturi şi micul şopron. Vorbeau 
între ei în şoaptă. Încărcau armele sau verificau închizătoarele. 
Cei care aveau sulițe lungi de tacuara şi jumătăţi de foarfece 
loveau în pământ cu mânerele. In acest timp se auzi o 
detunătură şi masa de oameni se agită ca un val care se dă lao 
parte pentru a lăsa să treacă un bolid. Mulţi se culcară la 
pământ. Un nouraş alb se ridică din şopron. Martin înţelese 
imediat: Achura trăsese în noii veniţi. II blestemă pe neghiob şi 
fugi să-l caute. Când ajunse la şopron auzi un strigăt de fiară 
turbată şi îl văzu pe jos, după perete. Trecuseră abia câteva 
clipe din momentul împuşcăturii şi din ţeava puştii ieşea încă un 
rotocol subţire şi albicios care tresărea o dată cu zvârcolirile 
trupului întins lângă ea. Tot corpul lui Achura era ghemuit spre 
stânga şi spasme înspăimântătoare îi scuturau mâinile, 
picioarele şi gâtul. Soarele bătea drept în ochii lui larg deschişi, 
dar ei stăteau nemişcaţi sub razele de foc. La început Martin 
crezu că era rănit. Dar văzu balele însângerate, buzele zgârcite 
într-un rictus groaznic, faţa vânătă, pupilele dilatate, gâtul 
umflat, zvârcolirile care deveneau tot mai intense. Inţelese că 
era vorba de un atac de epilepsie. 

Reveniţi din surpriză, oamenii traseră o rafală strânsă şi 
începură să avanseze strigând. Martin se furişă până la rancho 
târându-se pe burtă. Biguă stătea pregătit cu winchesterul, gata 
să respingă duşmanul. Martin se apropie de el. 

— Nu trage, prietene, spuse. Lasă-mă să mă înţeleg eu cu 
oamenii ăştia. 

Biguă lăsă în silă arma lângă perete. Murangunic stătea tot cu 
toporul în mâini, la adăpostul gardului de bârne. 

Martin privi printre crăpături. Falşii răsculați înaintau acum 
mai repede. Recunoscu printre ei pe Juan Tres Dedos şi pe 
Optzecişişase. Primul era elegant îmbrăcat, cu o jachetă, 


breeches”, pe care îi alesese după pofta inimii în magazinele 
din La Nita. Cizmele din piele fină englezească îi ajungeau la 
genunchi. Basmaua de la gât de mătase groasă şi pălăria lui de 
castor erau din cele pe care le purtau doar proprietarii marilor 
ferme când se duceau în plimbare la Buenos Aires. 
Optzecişişase era îmbrăcat mai simplu cu hainele lui de lucru: 
espadrile, sombrero şi o haină din piele de alpaca largă cu 
buzunare foarte mari. El nu avea prea mult interes să se 
distingă. Ştia că e cu un picior acolo şi cu celălalt în Chile. In 
timpul grevei dinainte reuşise să pună la adăpost, dincolo de 
frontieră, două căruţe şi optsprezece cai încărcaţi cu tot felul de 
haine, cu ponchos malvinerost$, scurte căptuşite cu blană de 
miel, ceasuri Longines, caşmiruri şi cambronas*, conserve 
străine, cutii cu yerba, saci cu zahăr, arme... 

Cu acestea toate deschisese în Natales o prăvălie înfloritoare. 
Se căsătorise cu o învăţătoare tinerică de pe acolo şi cum auzi 
de noile tulburări, trecu din nou frontiera ca să completeze 
sortimentele, lăsându-şi nevasta la tejghea. Dar nu mai era, ca 
în timpul rebeliunii dinainte, căpetenia incontestabilă şi unică 
din acea parte a lacului. Răsărise un rival. Juan Tres Dedos, care 
câştigase prestigiul de om crud într-o singură după-amiază, 
ucigând trei oameni. Întâi îi făcu de petrecanie prietenului său, 
sergentul Sosa, care stătea întins pe jos, dezarmat şi uşor rănit. 
Puțin mai târziu văzând că Ricci se predase, după ce ţinuse 
piept singur la o sută, îi spuse: „Dă-i drumul spre hotel”; şi când 
bravul soldat se întoarse ca să se îndrepte într-acolo cu mâinile 
în sus, el îl împuşcă în ceafă. In aceeaşi zi, după mate cocidos8, 
intră în hotel şi ceru voie să-l vadă pe şoferul din La Alta Vista, 
care stătea în pat rănit de un glonţ ce-i străpunsese amândouă 
picioarele. Nimeni nu avu nimic împotriva vizitei, şi Juan Tres 
Dedos când ajunse lângă pat isprăvi şi cu acesta împuşcându-l 
în cap. 


85 Breeches - În limba engleză - pantaloni golf. 

55 Malvineros - țesătură din lâna oilor din insulele Malvine; oi 
obţinute din încrucişarea turmelor sălbatice cu ovine englezeşti 

37 Cambronas - pânzeturi groase, folosite în general pentru 
confecţionarea pantofilor. 

88 Mate cocido - un fel de mate făcut cu apă rece şi care se bea 
după amiază, în general pe la ora cinci, spre deosebire de matele 
care se bea cu bombilla şi care se ia la orice oră din zi. 


Când văzu că atacanţii înaintaseră mai mult de jumătate din 
drum, Martin ieşi de după gardul unde se adăpostise şi veni în 
faţa lor. Işi ridică în mâna stângă basmaua de la gât şi se 
îndreptă spre front cu partea dreaptă, cu braţul lipit de trup. 
Câteva gloanţe mai trecură şuierând pe aproape, dar curând 
focul încetă de tot, iar oamenii începură să înainteze în 
dezordine. Când ajunseră la locul viran dintre rancho şi şopron îl 
văzură pe Murangunic cu toporul în mână. Juan Tres Dedos 
ordonă oamenilor lui: 

— Luaţi-i arm-aia! P-ormă om vedea noi dacă trebuie să-i 
tăiem beregata. 

Opt sau zece se năpustiră asupra iugoslavului, îi luară toporul, 
îl aruncară la pământ. Alţi opt sau zece se năpustiră asupra lui 
Biguă, dar Nato trânti doi din ei cu pumnul. Apoi strigă: 

— La naiba, eu vreau să mor în picioare! N-o să mă înjunghiaţi 
legat ca pe un porc. 

Şi-şi scoase pumnalul ca să-i înfrunte pe ceilalţi. Dându-se 
înapoi cu paşi mărunți se apropie de uşă cu intenţia să pătrundă 
în rancho, tot amenințând cu pumnalul într-o mână şi ţinându-şi 
ponchoul în cealaltă. Când fu aproape de uşă intră dintr-o 
săritură şi luă winchesterul. 

Martin se adresă celor care erau gata să-l urmeze pe Nato 
înăuntru în rancho: 

— Nu-l întărâtaţi, nu vă căutaţi moartea cu el! E un indian 
furios şi are arme înăuntru. E şi el un muncitor ca 
dumneavoastră. O să se predea de bunăvoie. 

Glasul lui se ridică peste învălmăşeala aceea, ferm şi calm. 
Oamenii se opriră. Işi întoarseră feţele spre el. Vocea aceea, 
trupul acela înalt şi osos, chipul acela albicios, incolor, liniştit, 
ochii cenuşii fără gene, toată fiinţa lui se înălța peste zvârcolirea 
aceea de spirite exaltate şi de feţe întunecate, inspirând 
încredere şi seninătate. Dar Juan Tres Dedos croncăni: 

— Dumneata n-ai nici un drept să porunceşti oamenilor mei! 

Martin se întoarse cu tot corpul spre grupul pe care îl formau 
Optzecişişase, Juan Tres Dedos şi încă câţiva. Printre ei îl văzu 
pentru prima dată pe Torren, care până atunci fusese ascuns de 
alţii mai înalţi decât el. Când privirile lor se întâlniră catalanul îl 
salută sobru doar din ochi şi-şi reluă imediat înfăţişarea severă. 
Martin se miră văzând că omuleţul avea un revolver care în loc 


să fie îndreptat înainte, prefera, parcă din neatenţie, şalele lui 
Tres Dedos. 

Juan Tres Dedos croncăni iar, amenințând cu un Colt 38: 

— Nimeni n-are voie să poruncească oamenilor mei! Şi predă- 
te imediat dacă nu vrei să-ţi bag două gloanţe în cap. 

Optzecişişase, prietenos şi bondoc, se amestecă în zarvă cu 
puternicul lui accent napolitan: 

— Dar ce atâtea omoruri, Cuan! Nu-i bine să verşi atâta 
sânge. Cauza muncitorilor are nevoie de alimente, haine, arme 
ca să lupte. Nu are nevoie de sânge. Nu faci nimic cu sânge! 

Încă o idee, iute şi hazlie, îi trecu prin minte: „Eh, nici rafturile 
nu se pot umple cu sânge!” Şi gândurile îi zburară spre Natales, 
unde frumoasa nevestică de după tejghea servea roiuri de 
clienţi cu zâmbetul ei fermecător. 

Juan Tres Dedos îi aruncă o privire plină de venin, dar nu vru 
să-l contrazică. Ştia că Optzecişişase pusese în circulaţie 
amănuntele cele mai feroce despre presupusul lui măcel, 
spunând că omorâse cu ciocanul trei bărbaţi şi două femei, 
nimerind din această cauză la Ushuaia. Ştia că nu era nici pic de 
adevăr în toată povestea asta, dar mai ştia că italianul era un 
om foarte vrednic la nevoie. Cunoştea cazuri din timpul ultimei 
rebeliuni în care acest bondoc puţin grotesc se impusese în 
câteva răzmeriţe, printre oameni foarte înverşunaţi, doar prin 
curajul lui. 

Juan Tres Dedos se adresă iar lui Martin: 

— Sunteţi nişte porci de asasini. Eraţi bine adăpostiţi şi aţi 
vrut să masacrați grupurile muncitoreşti ca şi cum am fi nişte 
mieluşei lepădaţi. 

Martin se uită ţintă la om, cu ochii lui reci. Îl durea şoldul din 
cauza galopului lung. Işi îndreptă şi mai mult corpul, ca să 
potolească durerea. Câteva mârâieli se auziră din diferite părţi. 
Beţele suliţelor loviră în pământ ca nişte copite de cai care se 
pregătesc să intre în luptă. Închizătorile armelor azvârliră afară 
tuburile goale cu un zgomot sec pentru a face loc altor cartuşe. 
Juan Tres Dedos vorbi mai departe cu vocea lui caustică: 

— Şi omul ăla care stă acolo întins pe jos a vrut să ne crape 
capetele cu toporul lui. 

Murangunic stătea trântit la pământ, mai mult mort decât viu, 
legat de mâini şi de picioare cu un lasou. 


Martin privi în jur cu calm. Treizeci de perechi de ochi plini de 
ură erau aţintiţi asupra lui ivindu-se dintre bărbile zbârnlite, de 
sub pălăriile slinoase, din feţele indiene. Şi trupurile parcă 
zbârlite de sulițe şi de ţevile lustruite se mişcau fără ca ochii să- 
şi piardă neclintirea lor sumbră. Încet, încet, se apropiau de Tres 
Dedos, mergând dintr-o parte. Mieluşeii lepădaţi se grupau în 
jurul şefului. 

Deodată, liniştea aceea grea de aşteptare, fu sfâşiată de un 
strigăt, de un urlet înspăimântător. Venea dinspre micul şopron. 
Probabil că Achura trecea printr-o nouă criză şi mai puternică. 
Se apropiară doi chilotes. Unul din ei se întoarse în fugă, galben 
de spaimă, cu mâinile ridicate. Celălalt îl urmă, nu mai puţin 
înfricoşat decât tovarăşul lui, şi strigă: 

— Văleleu! Să vedeţi, dom'le, aici-i unu în care s-a vârât 
dracu... 

Se mai apropiară câţiva de peretele şopronului şi ieşiră 
imediat, tremurând. Epilepsia trezea întotdeauna printre 
oamenii aceia aspri o groază superstiţioasă. Când se duse şi 
Juan Tres Dedos, ieşi şi el cu faţa lui de indian schimbată, cu 
buzele strânse. 

Din clipa în care atacanţii ajunseseră la grupul de construcţii 
din tablă şi bârne, toate scenele acelea scurte se succedară într- 
un ritm rapid, nedurând mai mult de câteva minute. Oamenii 
erau înfierbântaţi de fuga aceea în pas alergător pe o distanţă 
de cinci sute de metri şi cu toţii se agitau cuprinşi de exaltare. 
Strigătul lui Achura acţionase ca un calmant. Juan Tres Dedos 
reuşi să-şi învingă repede spaima şi sila. Se apropie iar de 
bolnav. Vru să le arate la toţi că puţin îi pasă de superstiţiile 
acelea. Băgă revolverul în toc. Se aplecă ca să-l ridice de 
picioare. Spuse: 

— Ajutaţi-mă să-l salt. Trebuie să-l ducem lângă ălălalt pe 
care l-am legat. 

Se mai aplecară trei oameni. Trupul răsucit rămânea un 
moment liniştit ca apoi atacul să se producă cu şi mai multă 
violenţă. Nu ar fi fost de ajuns nici zece oameni ca să-l ţină, într- 
una din zvârcolirile sale sălbatice, cuprins de cârcei şi 
tremurături, lovi zdravăn cu amândouă picioarele pe Juan Tres 
Dedos în stomac, trântindu-l pe spate. Acesta se ridică plin de 
turbare. Strigă, înjură. Spuse alor săi: 


— Unul din voi să-i taie beregata! Suntem nebuni că ne 
pierdem timpul cu gunoiul ăsta! 

O voce cu accent stricat se auzi din grup: 

— Nu-i bine să-njunghii p-ăia care-l au pe necuratu-n ei! 
Necuratul se strecoară întotdeauna prin cuţit în cel care 
înjunghie! Nu-i bine să-njunghii creştinul când e fărmăcat! 

Tres Dedos se înfioră. Mâna lui stângă diformă tremură. Şi-o 
duse la cap. Murmură ca şi când ar fi vrut să-şi ia o greutate de 
pe conştiinţă: 

— Legaţi-l cu lasoul şi târâţi-l încoa! 

Legară bolnavul cu un lasou de picioare şi-l târâră prin praf 
până la locul unde stătea Murangunic. În timp ce îl târau, el 
continua să se frământe cu zvârcoliri dezordonate şi bruşte ca o 
năpârcă sfârtecată. Când îl lăsară în pace, ochii lui larg deschişi 
rămaseră aţintiţi la discul strălucitor al soarelui. Lasoul legat de 
gleznă şerpuia pe jos părând o prelungire a trupului. 

Oamenii se grupară din nou în spaţiul dintre rancho şi şopron. 
Martin era mulţumit că Achura scăpase cu viaţă. Lăsase ca totul 
să-şi urmeze cursul, dar stătuse mereu la pândă pentru a 
interveni cu energie în momentul culminant. Ştia foarte bine că 
dacă nenorocitul acela ar fi fost înjunghiat ar fi urmat măcelul. E 
greu să opreşti oamenii după ce au adulmecat sânge. Când bate 
vântul răzvrătirii chiar şi cei mai blânzi se îmbată cu mirosul 
sângelui cald. 

Tot îl mai durea şoldul. S-ar fi aşezat jos bucuros. Oamenii 
formau în faţa lui un zid de priviri nehotărâte, de sulițe ridicate, 
de puşti, de revolvere. Doi dintre ei mai ţineau pe umăr lasourile 
încolăcite, prinse subsuoară. Un mulatru scund, cu bot turtit de 
mic buldog, purta în bandulieră un binoclu de campanie pe care 
şi-l ducea mereu la ochi („Binoclu de şase sute de pesos, din 
Germania, cel mai bun care există”, îi spusese fostul lui stăpân, 
trântit pe jos, cu o clipă înainte de a muri, în timp ce-şi ferea 
gâtul din faţa cuţitului). Dintre toţi, doar un irlandez cocoşat, lat 
în umeri şi cu picioarele scurte, cu nişte braţe lungi ca de 
maimuţă care ajungeau mai jos de genunchi, era cu mâinile 
goale; cu trupul şi picioarele lui încovoiate ghiceai în el ultima 
verigă dintr-un lanţ de predecesori care trăiseră aplecaţi peste 
brazdă. Pe faţă purta întipărite toate semnele unei tuberculoze 
în ultimul grad. Din când în când tuşea tare de tot, ca şi când ar 
fi vrut să-şi verse măruntaiele, şi între accesele de tuse privea în 


dreapta şi-n stânga cu lăcomie. Privea şi iar privea, fără 
încetare, cu ochii lui băgaţi în fundul capului ca să vadă totul, 
să-şi întipărească pe retină cât mai multe imagini puternice, de 
neşters, înainte de a pleca în cealaltă lume. Cu toată barba lui 
de câteva luni, Martin îl recunoscu printre ei şi pe correntinuf* 
Jarra căruia îi făcuse mult bine şi care îi datora câţiva pesos pe 
care nici prin gând nu-i trecea să-i mai ceară vreodată. 
Correntinul privea scârbit dealurile, sprijinit în suliță, aşteptând 
desfăşurarea evenimentelor. Martin avu grijă să nu arate a-l fi 
recunoscut, îl mai văzu şi pe paraguaianul Garcia, căruia îi 
vânduse trei cai pe lână şi pe care nu i-o dăduse încă. Omul se 
mişca de colo colo tulburat, cu umerii tresărindu-i des pe sub 
haina din piele exagerat de nouă, ducându-şi mereu mâna la 
cureaua care atârna într-o parte din cauza greutăţii revolverului, 
şi el tot nou. Tulburarea lui crescu atunci când Martin îl salută cu 
o uşoară mişcare din cap. Un chi/ote cu faţă de mongol îşi 
pusese peste hainele de lucru un costum de caşmir albastru, 
enorm de mare pentru talia lui mică. Toţi oamenii aceia erau la 
câţiva paşi de Martin. Din două sărituri ar fi putut să se 
năpustească asupra lui. In timp ce îi observa se înveseli la 
gândul că cel care stă în faţa unui pluton de execuţie (uniforme, 
oameni aliniaţi, picioarele în unghi ascuţit, puşti ridicate 
orizontal) nu se bucură în ultimele sale clipe de spectacolul unei 
adunări atât de pitoreşti de oameni. In gloata aceea eterogenă, 
Juan Tres Dedos se deosebea net prin îmbrăcămintea lui 
spilcuită, cu cizmele lui de jucător de polo călare şi cu pălăria de 
orăşean care dădea o înfăţişare şi mai izbitoare feţei lui de 
indian ursuz. 

Pe Martin îl trecu un fior când auzi în spatele lui o voce: 

— Ma che fermă! Nu găseşti nimic în ea care să facă ceva 
parale! 

Optzecişişase scotocise prin şopron şi în cele două corturi. 
Peste tot doar vechituri, unelte de lucru, frânghii, scule 
cumpărate de ocazie! Nimic de valoare. Şi asta după ce toată 
dimineaţa suportase chinurile unei călătorii cu rabla de vapor 
care se mişca de parcă ar fi fost o trăsurică, alături de oamenii 
aceia care aveau rău de mare, pândiţi la tot pasul de pericolul 
de a se scufunda. Era indignat. Se putea una ca asta, să înşeli în 
asemenea hal speranţele omului! 


39 Correntin - locuitor al provinciei argentiniene Corrientes. 


Martin se întoarse spre el. Îi spuse zâmbind: 

— Prietene, eu sunt nou în meseria de fermier. Până acum n- 
am avut timp să strâng decât datorii. 

Optzecişişase îl privi gânditor. In Patagonia aceea a lânii de 
aur, până şi ferma cea mai sărăcăcioasă avea de multe ori 
ascunzători în care se găseau sume enorme luate la o vânzare 
de lână sau batali. El nu ajunsese încă să tortureze pe cineva ca 
să-i destăinuiască tainiţa unde îşi ţinea banii. Dar o dată şi o 
dată tot trebuia să înceapă! 

— Ma! N-oi fi dosit niscai hârtii în vreo damigeana? îl întrebă 
linguşitor. 

Martin citea în ochii lui ca într-o carte. 

— Prietene, eu sunt de curând venit aici şi n-am decât lâna 
ceea din şopron. 

— N-o putem lua cu noi! 

— Dar pot să vă dau ceasul acesta de argint. Este singurul 
lucru valoros pe care-l am. Vindeţi-l şi ajutaţi cauza. Mai am, în 
afară de asta, câţiva centavos la bancă. Am să mă uit mai încolo 
în carnet şi am să vă dau un cec pentru tot cât mai este. 

Ochii lui Optzecişişase străluciră de lăcomie. De la o 
depărtare cam de opt sau zece metri, Juan Tres Dedos văzu cum 
ceasul de argint trece din mâna lui Martin în buzunarul adânc al 
lui Optzecişişase. Strigă: 

— N-o să îngăduim unui patron să ne cumpere cu un ceas 
după ce mai înainte a tras în noi ca să ne măcelărească! Nu-i 
aşa, camarazi? 

Mărâieli amenințătoare trecură din gură în gură. Martin se 
întoarse spre şef. li spuse liniştit: 

— Nu-i adevărat, señor. N-aş putea să trag în tovarăşii 
oamenilor mei şi să lupt împotriva celor care mi-au fost tovarăşi 
şi mie până nu de mult. Ceea ce aţi auzit dumneavoastră, señor, 
a fost un foc care i-a scăpat nenorocitului acesta. 

Şi arătă cu mâna trupul întins al lui Achura. Bolnavul îşi 
revenea treptat din criză. Zvârcolirile încetaseră. O sudoare 
îmbelşugată îi acoperea faţa, iar respiraţia sa anevoioasă era 
întretăiată de eructaţii” şi borborigme*!. Martin se uită pe rând 
la oamenii care îl înfruntau şi întrebă, adresându-se tuturor: 


% Fructaţie - Râgâială. (dex) 
1 Borborigme - Zgomote produse de gazele din stomac sau din 
intestine. (dex) 


— Îl cunoaşte cineva pe Achura din Santa Cruz? 

Câţiva ridicară capul. Alţii priveau mai departe în jos sau spre 
dealuri, posomorâţi. Unul răspunse: 

— L-am cunoscut în Santa Cruz. Nu era cu mintea întreagă. 

Martin continuă cu vocea lui clară şi liniştită: 

— Da, omul nu-i în toate minţile, dar a ucis cu o lovitură de 
pumnal un agent de poliţie. 

— Aha, da, în Piedra Clavada! 

— Da, în Piedra Clavada. De atunci sunt câţiva ani, dar poliţia 
nu a încetat să-l urmărească. L-au împresurat în munţii din La 
Nana. L-am adus aici ca să fie în siguranţă. Aici omul putea sta 
liniştit. 

Alţi ochi se ridicară spre el şi oamenii începură să-i asculte 
vorbele. Juan Tres Dedos le arunca priviri amenințătoare şi 
începu să se răstească, înălţând mâinile: 

— Nu vă uitaţi la ce spune, camarazi! Minte! A vrut să ne 
ucidă pe toţi ca pe nişte vite spurcate şi acum încearcă să scape 
de pedeapsă. E un porc, un patron, un asasin râios! Mai bine să 
terminăm imediat cu el! 

Optzecişişase interveni cu mult calm: 

— Nu minte, Cuan, nu minte. Eu ştiu că omul spune adevărul. 

Martin se folosi de întrerupere ca să privească mai cu atenţie 
chipurile oamenilor. După ultimele cuvinte ale lui Optzecişişase, 
el vorbi mai departe, cu mâinile în buzunar, ca şi când cele 
spuse de cei doi şefi nu li s-ar fi adresat lor: 

— Achura este un om bun, şi în afară de asta este cel mai 
înverşunat duşman al poliţiei pe care l-am văzut vreodată. Toată 
poliţia teritoriului îl urmăreşte pentru că a omorât un agent, şi el 
ia grupurile înarmate drept poliţişti care-l caută. Când aţi 
coborât de pe vapor, a crezut că veniţi să-l prindeţi, şi i-a venit 
atacul pe care l-aţi văzut, de părea că intrase dracul în el. Poliţia 
e pentru el mai rea ca dracul. Când o să-şi vină în fire veţi vedea 
că o să găsiţi în el un tovarăş tot atât de credincios cauzei ca 
oricare altul. Dar trebuie să vă fie foame! Eu cu şeful, privi 
Martin spre Optzecişişase, am putea tăia trei sau patru berbeci 
buni ca să vă potoliţi foamea. Cine vrea să ne ajute să-i frigem? 

Paraguaianul Garcia cu încă trei se desprinseră din grup şi se 
apropiară de el. Dacă ar fi fost nevoie, oricare din cei patru l-ar 
fi împuşcat, nepăsător, doar pentru a executa un ordin, dar 
acum preferau să taie berbeci. Cei doi oameni cu lasourile 


veniră şi ei, mergând agale. Biguă ieşise din rancho ţinând 
winchesterul de ţeavă şi se şi afla lângă Martin. Apoi, alţi trei 
oameni care scotoceau prin corturi şi în şopron li se alăturară şi 
ei. In câteva clipe, grupul lui Martin şi al lui Optzecişişase 
crescuse numărând acum douăsprezece persoane, fără a-l 
socoti pe Murangunic şi pe Achura, care continuau să stea 
trântiţi deoparte. In faţă, la zece sau doisprezece metri 
depărtare, grupul lui Juan Tres Dedos rămăsese rărit, dar tot mai 
conta pe vreo douăzeci de oameni. Torren stătea mereu în 
spatele şefului, cu revolverul lui voluminos în mână. La doi paşi 
de el, chi/otele în costum de caşmir albastru mult prea mare 
pentru el, îşi stricase stomacul. Cu trupul aplecat înainte, cu un 
cot pe genunchi şi cu mâna cealaltă pe suliță, voma printre 
accesele puternice de tuse. Alţi doi îl priviră ţintă un timp şi 
curând începură şi ei să-şi strâmbe gura şi îşi sprijiniră coatele 
de genunchi, tot atât de bolnavi ca şi chi/otele. Altul urina 
privind spre lac. Mulatrul scund cu binoclu examina cu cea mai 
mare atenţie grupul lui Martin. Irlandezul tuberculos privea şi el 
cu ochii şi cu toată fiinţa sa, dornic de peripeții. Câţiva se 
aşezaseră pe jos şi se jucau cu pietrişul lăsându-l să se scurgă 
printre degete. Chi/otele în costum albastru şi ceilalţi doi oameni 
bolnavi din pricina răului de mare plecară să-şi spele faţa într-un 
butoi mare cu apă care era aproape de grupul lui Martin. 

Juan Tres Dedos începu să se răstească iar, scoţându-şi Coltul 
38: 

— Camarazi, nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de vorbe! 

Cobori ochii spre cei care se aşezaseră jos. 

— Şi voi, sculaţi-vă, ce dracu! O să vedem noi cine porunceşte 
aici. 

Martin stătea mai departe nepăsător în aparenţă, dar 
gândurile îi alergau prin minte cu iuţeala unui vis în care se 
petrec aventuri lungi în decursul doar al unui minut de timp real. 
Grupul lui avea trei puşti, cinci revolvere, două lasouri şi trei 
sulițe. Cel din faţă avea patru puşti, şapte revolvere sau 
pistoale, cinci sulițe şi un binoclu. Correntinul jarra îşi aţinti 
asupra şefului o privire ca de câine care nu aşteaptă decât un 
semn al stăpânului pentru a se arunca asupra prăzii. Martin ştia 
că primul care s-ar fi năpustit asupra lui ca să-l străpungă cu 
sulița ar fi fost correntinul. Omul e un mic animal care nu iartă 
niciodată pe cel care i-a făcut prea mult bine. Fără el, 


correntinul ar mai fi lucrat şi acuma ca servitor într-un bordel. L- 
a scos din noroi, l-a angajat ca să-l întovărăşească în lungi 
arreos, până când i-a făcut rost de un loc de supraveghetor la 
ferma La Julia. În repetate rânduri i-a împrumutat bani pe care 
niciodată nu s-a gândit să-i ceară înapoi. Jarra îl ura. Aşa era 
normal. Martin se străduise cât putuse să-l smulgă din noroi. 
Omul trăi un timp într-un mediu sănătos. Martin fu răsplătit din 
plin pentru strădania sa privindu-şi opera, văzând omul care se 
desprindea de noroi. Şi când omul căzu iar în mocirlă, era 
normal ca stropii să-l împroşte. Chiar dacă nu s-ar fi întors în 
noroi, tot l-ar fi urât, pentru că văzându-şi binefăcătorul grijuliu 
îşi amintea de mocirla de unde ieşise. Când faci o faptă bună, 
mai bine să te ascunzi ca un răufăcător. 

Oamenii aşezaţi pe jos se ridicaseră cu mişcări greoaie, şi 
rămăseseră în aşteptarea ordinelor şefului. Martin strigă cu 
vocea lui de tunet: 

— Drace, se duce vaporul! Aţi uitat să lăsaţi ancora! Cei care 
stăteau cu spatele la lac, se întoarseră cu toţii şi zăriră vaporul 
care se îndepărtase puţin de țărm. Martin strigă iar: 

— Grăbiţi-vă! Duceţi-vă voi, în timp ce noi vom pregăti 
mâncarea. Grăbiţi-vă! 

Cinci sau şase oameni fugiră spre mal. Mulatrul scund privea 
vaporul cu atenţie, cu o mână streaşină, în timp ce binoclul îi 
atârna moale în cealaltă. Îi mai rămăseseră şefului doar 
irlandezul tuberculos, mulatrul cel scund, Jarra, Torren şi încă 
vreo cinci sau şase. Când îşi reveni din surpriză, Juan Tres Dedos 
îl aţinti pe Martin cu nişte ochi plini de o ură rece, sălbatică. 
Şopti printre dinţi: 

— Patron scârbos! Pe mine n-o să mă duci tu cu tertipurile 
tale! 

Şi folosindu-se de momentul în care ceilalţi nu erau atenţi căci 
priveau vaporul, îşi ridică Coltul ca să-i tragă un glonţ în cap. 
Dar Martin se aplecă iute, şi glonţul trecu peste el. In afară de 
aceasta Torren lovise braţul şefului trimiţându-i şi un glonţ în 
coastă. Juan Tres Dedos scăpă revolverul şi îşi duse amândouă 
mâinile la brâu în timp ce-şi sucea gâtul spre spate. Ura 
întipărită pe faţa lui se transformase într-o expresie de mare 
mirare la început, apoi de durere. Se frânse din şale şi se 
prăbuşi. Torren îi mai trimise repede două gloanţe în inimă. Apoi 


se ridică pe vârful picioarelor, îl arătă cu mâna pe Optzecişişase, 
şi spuse cu vocea lui puternică de bas: 

— Tovarăşi! Asta-i şeful nostru, mama mă-si, singurul nostru 
şef. 

Pentru o clipă toţi rămaseră încremeniţi, pironiţi locului, în 
timp ce cei cinci sau şase oameni fugeau mai departe spre 
vapor, fără să bănuiască nimic. Optzecişişase îşi încovoie umerii 
ca şi cum l-ar fi copleşit chemările Providenţei, dădu din mâini a 
resemnare şi spuse: 

— Ei, aveţi răbdare! Trededo era un băiat bun, dar cam 
nervos. Aveţi răbdare! 

Spre seară, după ce mâncară bine, Optzecişişase făcu ce făcu 
şi rămase singur cu Martin. Erau în rancho, aşezaţi la masă. 
Opaiţul de seu lupta cu întunericul care se lăsa. Optzecişişase 
vorbi primul: 

— Ei, aşa, sunt mulţumit că ţi-am salvat viaţa. Gauchaaa asta 
face câteva mii. 

— Vă mulţumesc, dar n-am să pot să vă dau mult. Nu am. 

— Ha? Cum? N-oi fi având măcar o mie? 

— Nu, prietene. O să vă dau tot ce am la bancă, darnue 
mult. 

— Ma, vei fi având vreo cinci sutare? 

— Cred că nu, prietene. Luaţi chitanţierul. Priviţi singur ce a 
mai rămas. 

Optzecişişase răsfoi carnetul cu lăcomie. Soldul era de 
patruzeci şi şapte şi cincizeci. 

— Cum se poate! făcu el în timp ce o expresie de mare 
deznădejde i se întipări pe faţă. Numai atât? 

— Da, prietene. E tot ce mai am. Şi aceşti opt pesos pe care-i 
am în buzunar. 

— Ei, puţină răbdare! Fă-mi cecul. Şi dă-mi-i şi pe cei opt. 

Pe Tres Dedos îl îngropară lângă râu. Acolo era mai uşor de 
săpat groapa. Cizmele mortului îi rămaseră lui Optzecişişase. In 
toată banda nu mai erau altele atât de bune, atât de demne de 
un şef. E 

A doua zi rebelii se pregătiră să plece devreme. li obligară pe 
Biguâ şi pe Murangunic să vină cu ei. Aveau nevoie de oameni. 
Mai le trebuiau şi alimente şi luară toată pâinea, yerba, zahărul 
şi tot ce-au mai putut găsi. Până şi câteva bidoane de 
dezinfectant. Martin îi însoţi până la țărm. După ce se îmbarcară 


cu toţii, cei de pe punte îi strigară cuvinte nedesluşite, arătând 
cu mâinile întinse spre grupul de clădiri. Martin se întoarse: o 
coloană deasă de fum se ridica din şopron. Fugi cât de iute îi 
permitea şoldul lui convalescent. Când sosi acolo, nu-i mai 
rămânea decât să se aşeze jos şi să se uite cum îi ardea lâna. 
Micul şopron era cuprins de flăcări şi nu se putea salva nicicum. 

De pe vaporaş, Torren, Biguá şi Murangunic priveau mâhniţi 
la foc. Câţiva se prăpădeau de râs. Achura se sprijinise de 
tachelajul ancorei şi privea cu mândrie flăcările. Se apropiară de 
el şi-l bătură pe umăr: 

— Ai făcut o trebuşoară bună, frate. la uite cum străluceşte! 

Achura mai privi un timp, trecându-şi cu încântare limba 
peste buze. Apoi, înţepeni dintr-o dată, cu fruntea în sus, şi-şi 
cobori pleoapele vinete privind cu coada ochiului scândurile 
punţii, la un metru de piciorul lui stâng. 


3. 

Când veni din nou armata ca să înăbuşe rebeliunea, mulţi 
muriră în timpul ciocnirilor. Unii fugiră în Chile. Murangunic şi 
Biguă fuseseră luaţi prizonieri. Martin făcu două drumuri la 
Gallegos ca să obţină graţierea. Şoldul îl durea de atâta 
alergătură, şi trebui să ceară bani în dreapta şi-n stânga pentru 
cheltuieli, dar era hotărât să nu precupeţească nimic. Când era 
aproape să obţină graţierea oamenilor lui, un recrut veni în fugă 
spre el: _ 

— Domnule, domnule! li duc pe cei doi peoni ai dumitale. l-au 
scos acum cu o ceată de doisprezece. 

Fugi spre râpa care era la o mie cinci sute de metri de fermă. 
Cei doisprezece oameni terminaseră de săpat o groapă lungă şi 
adâncă. Pământul era moale. Incepeau deja să-i lege la ochi. Se 
duse drept la cel care comanda plutonul: 

— Domnule sergent, aici s-a făcut o gravă confuzie. Aceşti doi 
oameni, acesta şi acela, sunt nevinovaţi. Sunt ca fraţi pentru 
mine şi mi s-a promis graţierea lor. Însoţeşte-mă până la 
administraţie. O să vorbim cu căpitanul. Lăsaţi oamenii la 
ordinele caporalului. 

Sergentul îl însoţi până la administraţie, şi superiorul său îi 
ordonă să-i elibereze pe cei doi prizonieri. 

Cu Torren, problema a fost mai complicată. Catalanul fusese 
clasat printre căpetenii. Legăturile lui cu conducătorii din 
Gallegos îi dăduseră multă autoritate printre rebeli. Niciodată nu 
s-a folosit de trecerea pe care o avea ca să facă rău. 
Dimpotrivă: a intervenit de multe ori la timp evitând abuzuri. 
Atât în Calafate cât şi în multe alte părţi, rechiziţionaseră armele 
şi alimentele cu inventare şi dând chitanţe stăpânilor. Şi în mare 
parte mulţumită lui, în întreg teritoriul, nu a supărat nimeni 
niciodată pe vreo femeie; când ocupau o fermă mai importantă 
sau mai mică, femeile erau închise în casa mare sau în rancho, 
cu o escortă puternică, şi când răsculații plecau, luând cu ei 
bărbaţii care urmau să îngroaşe rândurile lor, lăsau întotdeauna 
un peon bătrân ca să stea cu ele şi să le ajute la tăiat lemne sau 
la bucătărie. 

Dacă răsculații ar fi rezistat până în iarnă ar fi fost posibil ca 
Torren să-şi fi realizat o parte din planuri. El voia să zdrobească 
autoritatea  nemăsurată a căpeteniilor lipsite de simţul 
răspunderii şi să formeze un front disciplinat al tuturor 


muncitorilor. Astfel,  divergenţele s-ar fi putut discuta 
prieteneşte de către cele două puteri. Nu era o treabă uşoară. 
Alături de muncitori paşnici găseai printre ei elemente de tot 
soiul: aventurieri care părăsiseră dezamăgiţi minele de aur din 
Boqucrones; oameni urmăriţi de justiţia teritoriilor din nord sau 
din provincii; tehuelches hotărâți să nu dea îndărăt din faţa 
omului alb care le cotropea pământurile şi le omora alpacalele; 
supraviețuitorii din naufragiile atât de dese din canalele Ţării de 
Foc sau naufragiaţi de alt soi care ieşeau la suprafaţă din mâlul 
marilor oraşe. Din naufragiile care aveau loc pe canalele Ţării de 
Foc scăpau doar cei înzestrați cu însuşiri excepţionale ca să 
poată lupta cu apa îngheţată, cu valurile înfricoşătoare, şi să nu 
moară de deznădejde când reuşeau în cele din urmă să ajungă 
până la plajele jalnice şi pustii. Şi dintre naufragiaţii oraşelor, 
doar cei înzestrați cu tăria morală de a se smulge din materia 
vâscoasă în care se scufundau încetul cu încetul, şi să-şi 
croiască drum în necunoscut. Printre peonii din Santa Cruz mai 
erau mulţi chilotes care călătoriseră din insula lor mai mult de o 
lună, crescători de vite ruinaţi sau meseriaşi ambiţioşi care 
veneau din insulele Malvine cu transporturile de oi şi berbeci, 
dezertori şi pungaşi din Magallanes care ajunseseră aici suind 
prin văile din Ultima Esperanza până când dăduseră de 
frontieră, fugari care luaseră parte la revoltele sau la grevele 
neizbutite din sudul republicii Chile. Suflete frământate pentru 
care ţara lor de baştină era neprielnică... Şi pentru a modela tot 
acest material uman, Patagonia folosea îngheţurile şi cicloanele 
ei, mirajul pampasurilor sale, văile munţilor ei şi, mai presus de 
toate, singurătatea ei. In precordiliera nepătrunsă şi pe câmpiile 
bântuite de ciclon, omul trecea neobservat printre pietre şi 
copaci pitici. Un om aici, altul la zece leghe mai încolo. Cel mult, 
câte un grup mărunt al câtorva oameni, strânşi pe lângă o 
fermă. Şi în unele părţi, fermele erau la distanţă de zile întregi 
de drum. Se zărea umbra neclară a unui port improvizat, cu 
grămezi de baloturi şi saci cu lână care aşteptau vaporul. Mai 
departe, oameni plini de optimism mânau nori de oi cu lână 
mătăsoasă până în cele mai îndepărtate locuri în care se iţea 
câte un mănunchi de iarbă; duceau turmele de oi din spate în 
loc să meargă în fruntea turmei. Acolo departe, pe ultima fâşie 
de pământ locuit, se aşeza un pvestero, cu doi zilieri care 
pătrundeau vânând pume şi alpacale tot mai adânc în 


pământurile pe care nu călcase picior de om; supraveghetorii 
vindeau apoi cu cincizeci de pesos blana de pumă, şi cu 
cincizeci de centavos pielea de alpaca. Imblânzitorii de cai se 
angajau pe câte un sezon şi domesticeau mânjii sălbatici aleşi 
din hergheliile care păşteau netulburate pe câmpiile acelea 
nesfârşite. Hergheliile proveneau din iepele fugite de pe lângă 
micile turme cucerite de tehuelches şi mapuches” în satele de 
indieni de pe pământurile din nord. Herghelia de mânji creştea 
evitând mirosul puternic răspândit de taberele de corturi ale 
indienilor. Fugeau îngroziţi de indieni, singura rasă care a ştiut 
să-i înţeleagă şi să-i îngrijească. In schimb, îi lăsau să se apropie 
pe albi care îi prindeau cu arcanul, îi mângâiau pe piept şi pe 
burtă, şi când săreau vrând să scape de jug, era prea târziu. 
Nimeni nu mai putea să-i elibereze de chingi, de pintenii 
nazarenas*, de zăbalele de fier, de gardurile din sârmă de 
netrecut. Şi caii trebuiră să se supună, precum oamenii altor 
oameni. 

In lupta de la Rio Turbio, Torren scăpă din întâmplare. Când 
campamentul acela care părea inexpugnabil fu atacat de 
cavalerie, de la primele focuri căzură cincisprezece rebeli. 
Ceilalţi fugiră, urmăriţi în galopul cailor. Doar Torren cu încă trei 
rămaseră pe loc baricadaţi într-o râpă ascunsă de copaci, 
întreaga trupă continuă urmărirea, iar cei patru rămaseră 
neobservaţi. Stătură câteva zile ascunşi prin pădurile de lângă 
Lago Rico. Prin patronul fermei Mitre, Martin află unde erau, şi 
veni după ei cu Augusto. Cei patru fugari stătură ascunşi la Los 
Tempanos până la venirea iernii. După ce căzură primele ninsori 
o luară spre frontieră peste câmpurile fermei La Jerónima, prin 
nişte trecători pe care nimeni până atunci nu îndrăznise să le 
străbată, nici în toiul verii. Doi dintre ei rămaseră în zăpadă. 
Torren cu celălalt tovarăş al lui ajunseră în Chile după un drum 
de patruzeci şi cinci de zile în care străbătură o distanţă doar de 
şase leghe. Rămaseră cinci ani în Chile. Când se întoarse la Los 
Tempanos Torren, ferma începuse să ia un aspect mai înfloritor, 
cu un rancho nou şi o sală de mese încăpătoare pentru peoni, cu 
şopronul de bârne şi tablă de două ori mai mare ca cel dinainte, 


92 Mapuches - denumire dată indienilor araucani, însemnând 
„oameni de pământ”; consideraţi ca primii locuitori din Chile. 

33 Nazarenas - pinteni folosiţi la îmblânzit, prevăzuţi cu o rotiţă 
destul de mare cu zimţi ascuţiţi. 


cu o căsuţă de cărămidă pentru Martin. Făcuseră cuşti pentru 
câinii de pază şi pentru cei necesari la vânătoarea de pume, 
ţarcuri noi, coteţe, şopron pentru vacile de lapte, un mic atelier 
de fierărie şi tâmplărie. Pădurea de fiires era gata îngrădită. 
Peste pârâu construiseră un pod suspendat de sârmă şi scânduri 
pentru oi, şi puseseră deja temelia altui pod mai solid pe unde 
să se poată trece călare. Dar ceea ce era mai frumos la Los 
Tempanos era quinta sa: cărărui curate, straturi plivite, pomi 
fructiferi, brazi mici, perdelele de plopi şi eucalipţi. Totul era 
opera lui Murangunic. lugoslavul le făcuse pe toate trudind zi de 
zi, ceas de ceas. Toată viaţa îi era închinată de acum acelor 
hectare de pământ. Prinsese rădăcini şi i-ar fi fost foarte greu să 
se smulgă de acolo. 


4. 

Lunile de rebeliune nu reuşiseră să scuture apatia puţin cam 
fatalistă a lui Murangunic. Privea şi tăcea, fără a-şi schimba 
expresia blândă a ochilor, şi când îl duseseră spre groapă, 
mersese cu un pas greoi, ca de bou, fără a se opri să privească 
în urmă. Văzându-i chipul nepăsător, faţa bucălată de păpuşă de 
carton, nimeni nu s-ar fi gândit că, dintre toţi cei care se aflau la 
Los Tempanos, tocmai el era cel care avea mai multe omoruri 
pe conştiinţă. În timpul celor patru ani de război fusese la fel ca 
ceilalţi, o unealtă ucigaşă. Otrăvurile războinice nimiciseră 
pentru un timp sub uniformă omenia ce-o adusese cu el din sat, 
dar faptele îi chinuiră mai pe urmă sufletul tot restul vieţii. Doi 
oameni muriră de mâna lui şi o bătrână vânzătoare de halva 
care căzuse la pământ cu un trosnet de oscioare frânte şi un 
pârâit de piele veche, sfâşiată de oţelul baionetei. Toate 
amintirile sale din război se învârteau în jurul împuşcăturii de 
graţie pe care o trăsese într-un civil executat în timpul unor 
represalii, a imaginii nedesluşite de fântâni otrăvite şi a 
pacheţelelor acelora de halva pe care le vindea ţăranca 
sârboaică cu vocea ei slabă şi dogită, cu mâinile noduroase, cu 
craniul pleşuv, cu pielea nasului şi a urechilor scorojite de 
bătrâneţe... 

Era în timpul ocupaţiei unui sat cucerit unde mai rămăseseră, 
după cât se părea, doar civili inofensivi, bătrâni şi copii care îi 
priveau, când treceau, cu ochi crunţi, bătrâni şi copii care 
ascundeau în privirea lor cruntă o ură de moarte faţă de 
invadator. Şi soldaţii falnici cu căştile de oţel şi cu armele lor 
strălucitoare mureau în chipurile cele mai stranii. Era o moarte 
care îi pândea din umbră, care se furişa printre ei, nevăzută, şi 
de care nu puteau scăpa nici cu urletele cele mai groaznice. 
Murangunic se apropiase de fântână, însetat. Işi lăsă casca pe 
marginea fântânii şi scoase găleata trăgând de funie. Năduşea 
tare de tot. Îşi umpluse deja căniţa de zinc. Şi-o ducea la gură. 
În acel moment un sergent se apropie de fântână. Era însetat ca 
şi el. Murangunic luă poziţia de drepţi şi îi oferi căniţa lui de zinc 
plină ochi. Sergentul o luă, recunoscător: 

— Prosit! 

Şi o goli pe nerăsuflate. 

Când luă căniţa ca să bea şi el, sergentul căzu grămadă la 
pământ. 


Murangunic povestea lucrurile acestea tovarăşilor lui de la Los 
Tempanos, rotindu-şi ochii. Repeta mişcările lui şi le imita pe 
cele ale sergentului, umblând de la un perete la altul pe 
podeaua sălii de mese. Tot trupul lui pătrat se cutremura de 
groază când ajungea la sfârşit: pieptul lui pătrat, genunchii lui 
pătraţi, capul lui pătrat, obrajii lui de carton trandafiriu. Repeta 
salutul militar pocnind din călcâie, ridicând braţul şi încremenind 
aşa, cu o măiestrie căpătată în cei patru ani de serviciu militar. 
Gesturile acelea marţiale pe care le executa cu o rigiditate 
teutonică contrastau puternic cu semnele de tragedie care i se 
perindau pe faţa blândă de ţăran dalmat. Când se arunca la 
pământ cu toată greutatea trupului său, peonii râdeau de foarte 
puţine ori; şi paharul se rostogolea pe jos o dată cu el, pentru că 
îşi amintea aceste întâmplări doar după ce bea zdravăn, când se 
adunau cu toţii la sărbătorile naţionale sau după ce se termina 
tunsul şi înfieratul vitelor. 

Cu bătrâna sârboaică, vânzătoarea de halva, îi fu dat să 
procedeze într-un fel mai hotărât, de neuitat. Era cu patru 
soldaţi din aceeaşi companie cu el. Cumpărau halva de la o 
bătrână  mărunţică, îmbrăcată în negru, neînsemnată. 
Cumpărară, şi bătrâna le luă banii cu vârful degetelor, privind în 
altă parte. Auziră goarna sunând adunarea. Mâncară în grabă, 
lacom. El nu stătea prea bine cu stomacul - o diaree care nu-i 
mai trecea de la venirea în satul acela trist, dar mâncă şi el; de 
mic îi plăcea halvaua, de când mama lui o împărțea cu 
zgârcenie între el şi fraţii lui în bucătăria ţărănească, la 
întoarcerea de la biserică. Intrară repede în formaţie pentru a 
ataca un grup de franctirori care se ascundeau pe un deal din 
apropiere. Pe deal doar pietre, copaci, garduri vii ale micilor 
loturi de pământ care se eşalonau în pantă. Trebuia să fugi spre 
culme pe spaţii descoperite, până ajungeai la adăpostul 
gardurilor sau al micilor accidente de teren. Trăgeai cu 
mauserul, schimbai încărcătoarele şi iar te ridicai să fugi spre 
adăpostul următor. Câte un glonţ care venea de sus şuiera uşor 
printre detunăturile surde ale mauserelor companiei şi se auzea 
uneori zgomotul strident al glonţului turtindu-se de pietre. 
Murangunic simţea nişte crampe nu prea dureroase, dar care îi 
răscoleau cu putere intestinele, încât nu se mai putea stăpâni. 
Fu nevoit să-şi lase arma jos la primul adăpost şi îşi cobori 
pantalonii. Era o ruşine. Vor râde de el. Dar n-avea încotro. ŞI îi 


trase iar pe el privind în jur, uitându-se dacă îl vedea cineva. Îşi 
încheie cureaua, luă mauserul. La adăpostul următor, unul din 
tovarăşii lui se zvârcolea pe jos, cu coatele în pieptul 
stomacului. Avea chipul verzui ca de cadavru, şi prin ochii lui 
bulbucaţi ca nişte bile mici de sticlă neşlefuită viaţa se scurgea 
cu fiecare minut. 

— Eşti rănit? îl întrebă întinzându-se lângă el. 

— Nu, răspunse celălalt. Otrăvit... mor... halvaua... 

În dreapta, la vreo douăzeci de metri depărtare, după un gard 
de piatră, altul din cei patru care mâncaseră halva cu el, se 
zvârcolea pe jos. Murangunic simţi iar crampele nu prea 
dureroase, şi iar nu se putu stăpâni. Fu nevoit să-şi lase din nou 
pantalonii. Puse bidonul căptuşit cu pâslă în mâinile tovarăşului 
său; nu putea să facă nimic mai mult pentru el. Vedea în 
depărtare venind brancardierii care îl vor ajuta. Işi luă arma ca 
să meargă înainte. Şi atunci înţelese. Tovarăşii lui erau otrăviţi, 
dar pe el îl salva diareea pe care o avea. Otrava circula prin 
intestinele lui fără a vătăma organismul. 

Înainta mai departe din adăpost în adăpost, oprindu-se doar 
cât avea nevoie, cu arma în mână, dar nu mai trăgea şi nu mai 
schimba încărcătoarele. Nu se mai uita de fiecare dată dacă 
ceilalţi îl vedeau. Avea grijă doar ca, la fiecare adăpost, să 
repete evacuările care îi salvau viaţa. 

Franctirorii trecuseră pe alt deal. Diavolii aceia dispăreau 
întotdeauna aşa, fără a lăsa în urmă o pată de sânge. Căpitanul 
ordonă să se sune încetarea focului. Era necăjit: se alesese cu 
şase morţi, doi muribunzi şi trei răniţi din hărţuiala aceea 
stupidă. Dintre tovarăşii lui Murangunic, doi muriseră, iar ceilalţi 
doi nu mai puteau s-o ducă mult. Din toţi cinci scăpa doar el. 

Un detaşament rămase pe culmea dealului, iar ceilalţi militari 
se odihneau la poale. În grupuri, câte doi, unii singuri. Mulţi îi 
înconjurau pe morţi sau pe răniții care zăceau pe jos sau pe 
tărgi şi care urmau să fie evacuaţi. Murangunic fu nevoit să se 
ducă iar în adăpostul lui şi ieşi o clipă mai târziu, încheindu-se 
cu grijă, fără nici o grabă, ţinându-şi la subsuoară arma cu 
baioneta bine înfiptă în ţeava. 

Se va duce să vadă dacă ceilalţi tovarăşi mai trăiau. Se 
îndreptă într-acolo. Cu stomacul o ducea la fel ca înainte: avea 
dureri nu prea mari, dar în fiecare moment simţea nevoia 
violentă, nestăpânită. Dar, ce vedea acolo în depărtare? Da, era 


chiar ea! Se distingea silueta ei neagră, măruntă, neînsemnată, 
la vreo sută de metri depărtare, într-un grup de soldaţi care se 
odihneau într-o cută a dealului. Printre uniformele kaki, mica 
pată neagră se mişca asemeni unei umbre tremurătoare. Şi-ar fi 
ridicat arma spre ea ca să-i trimită în trup un glonţ sau două, 
dar era periculos: putea să-i nimerească pe ceilalţi. Inşfăcă 
turbat puşca şi o luă în pas alergător. Deşi îl cuprinsese iar 
nevoia violentă de a se opri, continuă să fugă. Ajunsese 
aproape. Bătrâna dispărea uneori pe după umerii laţi ai 
bărbaţilor. Se apropia de câte unul şi oferea marfa ei cu gesturi 
mici, pline de nelinişte. 

— Halva, mein Herr, halva... 

Stăruia pe lângă fiecare, se apleca peste coşul ei cu drag, ca 
şi când s-ar fi dăruit toată, şi scurtele mişcări pline de ardoare 
atunci când se apropia erau ca nişte spasme ale patimii care o 
făceau să se lipească de ceilalți, ca să nu plece nici unul, ca toți 
să cumpere, ca toți să mănânce halvaua cea bună. Era un 
lucruşor de nimic printre oamenii aceia mari, printre căştile 
acelea de oțel; un mănunchi de oscioare dislocate care se 
clătinau printre faldurile hainelor negre. Dosul mâinii slabe care 
sprijinea pe creştet coşul era plin de scamele unei eczeme 
cenuşii ce îi cuprindea şi fruntea şi jumătate din capul chel care 
rămânea descoperit când îi luneca pe ceafă basmaua neagră şi 
decolorată. Cealaltă mână descărnată era desfăcută, lipită de 
piept, şi nu-i păsa când i se strecurau printre degetele răsucite 
ca nişte vrejuri monedele pe care le primea fără să le numere şi 
fără să le privească. Şi se auzea mereu vocea slabă şi 
hodorogită, neobosită, care repeta cuvintele ispititoare: 

— Halva, mein Herr, halva bună... 

Sub gaura slută a gurii, falca se mişca, molfăind cuvintele, de 
parcă era gata să cadă. Toată faţa îi era alcătuită din oase pe 
jumătate desprinse care se opinteau să iasă de sub pielea 
uscăţivă, să cadă. Osul nasului şi urechile erau părţile care 
suferiseră cel mai mult acţiunea distrugătoare a timpului, încă 
un om întindea mâna spre coş când sosi Murangunic în pas 
alergător, cu baioneta înfiptă. Otrăvurile războinice îi clocoteau 
în cap şi în piept. Fără a se opri împlântă baioneta în faldurile 
hainelor negre. Oţelul vibră cu un foşnet de piele veche sfâşiată 
şi de oscioare frânte. Falca desprinsă bolborosea mai departe 
cuvintele care nu se mai auzeau: 


— Halva, mein Herr, halva bună... 

Faţa nu se clinti. Era îndreptată şi acum spre client, 
insinuantă, ca să-l ispitească în acest ultim moment, ca să-l 
convingă să mănânce halvaua gustoasă. Murangunic se opri şi 
îşi mai înfipse o dată baioneta în faldurile hainelor negre. Coşul 
rămase o clipă pe creştetul care se apleca, sprijinit de oscioarele 
braţelor, ca pentru a-şi servi clienţii ultima oară, apoi se 
rostogoli şi el peste grămada de haine printre cutele cărora abia 
se zărea o parte din ţeastă acoperită de scame cenuşii. 
Murangunic lăsă arma jos şi fugi spre un loc ferit. 

Cu trecerea anilor, când, după ce bea zdravăn, comenta 
printre peonii adunaţi roată această întâmplare, iugoslavul făcea 
risipă de atitudini şi gesturi pentru a înlocui astfel lipsa de 
cursivitate a limbii spaniole pe care o vorbea slab. Când ajungea 
la momentul în care o lovea pe bătrână, imita mişcarea de a 
înfige baioneta, întinzând braţele şi împungea aerul cu putere, 
ca atunci când vrei să arunci departe o găleată cu apă. Şi imita 
gesturile întotdeauna de două ori, încruntându-se sălbatic şi 
luându-şi masca de marţialitate teutonă căpătată în cei patru 
ani de război. Dar masca se risipea curând scoțând la iveală pe 
ţăranul dalmat care simţise încă de atunci în suflet apăsarea 
îngrozitoare a acelui minut din existenţa sa care îi schimbă 
drumul întregii vieţi. Nimeni nu râdea când se ghemuia pe jos în 
postura lui ridicolă, ţinându-se de marginea mesei de stejar; şi 
când se apropiau momentele tragice, ochii tuturor peonilor erau 
aţintiţi la el. Celestino, glumeţul incorigibil care se angajase la 
Los Tempanos mult mai târziu decât el, îşi alunga uneori propria 
sa îngândurare spunându-i pe ton zeflemitor: „Gringo mincinos! 
Ne minte cu poveşti de cine ştie unde ca să nu putem verifica 
dacă-i adevărat sau nu”. Pupilele peonilor îşi pierdeau 
neclintirea, se învârteau o clipă dezorientate şi se aţinteau iar 
asupra lui Murangunic sorbindu-i mai departe cuvintele, 
gesturile, mişcările. 

Avusese ghinionul de a face doar război de ariergardă. Jucase 
rolul de câine păzitor în teritoriile ocupate, şi caracterul lui a 
avut de suferit de pe urma acestei activităţi atât de îndepărtată 
de eroismul clasic. Dacă ar fi avut norocul să ia parte la luptele 
de pe front, o decorație de bronz ar fi fost de ajuns să-i umple 
pieptul de mândrie pentru tot restul vieţii. Şi atunci întorcându- 
se la Braza ar fi putut lucra în via tatălui, prețuit de toţi, dar 


priveliştile acelea de sate ocupate, de execuţii şi de otrăviri, se 
prinseseră de sufletul lui ca un ulcer. După terminarea 
războiului, s-a îmbarcat fără ţintă pe un vapor grecesc, ca să 
uite, şi după naufragiu, a venit la lacul Argentino angajându-se 
la Stipecic şi a trecut apoi la Los Tempanos, unde s-a 
înrădăcinat pentru tot restul vieţii sale. Hotărât, Murangunic era 
un predestinat. Tocmai terminase să împrejmuiască quinta când 
răsculații îi smulseră din Los Tempanos; după cât se părea pleca 
fără să mai ajungă să-şi revadă copăceii care se iţeau deja timizi 
peste gardul de bârne. Plantele acelea delicate în care-şi pusese 
toate speranţele se uscară în mare parte. Le sădi iar la 
întoarcere, şi se mai ofiliră câteva, dar el planta, planta 
neobosit. De la venirea lui la Los Tempanos, de la primele lui 
căzături de pe cal, totul îl lega de munca aceea de a zgâria 
pământul, dar întâmplările îi erau potrivnice procesului de 
împământenire care caracterizează marea majoritate a 
compatrioţilor săi. Ajunse să vorbească destul de bine spaniola, 
stăpânea un număr mare de idiotisme şi de proverbe creole, 
iubea regiunea lacului de parcă s-ar fi născut acolo, dar era cu 
toate acestea strâns legat de trecut prin amintirile lui. Şi lăsa 
mereu impresia că pluteşte peste oameni şi lucruri fără a-i 
atinge, mereu la marginea celor ce îl înconjurau. 

Nu avea tăria acelor iugoslavi din Dalmația care au întemeiat 
atâtea ferme înfloritoare de la lacul Fagnano până la Rio Negro; 
era plămădit dintr-un aluat mai moale, dar ajunse în cele din 
urmă un bun quintero, un adevărat quintero patagonez. Îşi dărui 
ce avea mai bun luptei împotriva vântului; era mare nevoie să 
apere quinta de acest duşman neînduplecat. Şi caracterul lui 
ajunse să se modeleze în cele din urmă în pas cu această luptă 
inegală făcută din aşteptări şi lovituri brutale, din viclenie şi 
răbdare. Trebuia să aperi planta plăpândă de uraganele care o 
scuturau, care o zgâlţâiau până o smulgeau sau până când o 
condamnau la rahitism sugându-i umiditatea şi sevele dătătoare 
de viaţă; şi împletea palisade solide de câte patru sau cinci 
metri înălţime, cu crăpături prin care să treacă vântul, îmblânzit, 
ajuns un zefir uşor. Dar când te aşteptai mai puţin, ziua sau 
noaptea, uraganul smulgea palisada şi plantele firave pe care 
trebuia să le ocrotească. Când adăpostul nu era perfect plopii 
creşteau tremurători şi piperniciţi, eucalipţii îşi întindeau 
coroana ca anghinarele sălbatice bătrâne, îndreptându-şi 


crengile aproape desfrunzite în toate direcţiile iar pinii ajungeau 
după douăzeci de ani cât un copac de trei ani din Misiones. 

Era anevoioasă lupta cu un duşman atât de puternic; trebuia 
să te pitulezi, să-l studiezi, să-i găseşti punctul slab. Ar fi fost 
inutil, ar fi fost o adevărată sinucidere să-l înfrunţi nebuneşte, cu 
ochii închişi. De aceea Murangunic se obişnuise ca şi în relaţiile 
sale cu oamenii, să se poarte prudent, ca şi când s-ar fi luptat cu 
vântul. Şi era îndatoritor cu toţi, dar nimeni n-ar fi putut să vadă 
nici măcar o umbră de linguşire în amabilitatea lui exagerată. 
De când Biguâ fusese avansat supraveghetor, îi spunea 
domnule, şi le vorbea cu dumneata tuturor tovarăşilor săi, în 
afară de grăjdar. Mulţi ani după venirea lui la Los Tempanos îşi 
pierdu într-o noapte furtunoasă şapca lui cazonă, strălucind de 
jeg, pe care o păstra de la plecarea din Austria; o înlocui curând 
cu una asemănătoare cumpărată de la un negustor ambulant. 
Era tot o şapcă, nu prea uzată, din cele folosite în cazărmi de 
tinerii turci din epoca lui Kemal Ataturk. 

Cu vremea în Murangunic se trezi pasiunea pentru săpături şi 
descoperea mereu urme ale raselor indigene care populaseră 
regiunea lacurilor. În primul an petrecut la Los T&mpanos, când 
încă nu-şi terminase harponul din vertebră de balenă, găsi o 
vatră săpând în grădină, şi dragostea pentru descoperirile 
arheologice se dezvoltă în ei pe măsură ce creştea vocaţia sa 
pentru plantatul arborilor, al verzelor şi al morcovilor. Sufletul 
nu-i putea rămâne nepăsător în faţa primelor săgeți autentice 
care îi aminteau jocurile copilăriei; în afară de aceasta mai 
dăinuiau în el reacţiile provocate de ororile la care fusese de 
faţă în anii de război şi ciocnirea acestor sentimente atât de 
opuse îi trezi în suflet dorinţa puternică de a cunoaşte armele 
indigene. Cu timpul ajunse să aibă un uimitor fler în 
descoperirea unor asemenea vetre şi întotdeauna recolta din 
fiecare o mulţime de săgeți folosite, piuliţe sparte şi cioburi din 
vase de argilă. Sărbătorile şi le petrecea cercetând râpele. 
Găsea indicii sigure în culoarea păşunii şi a pământului, în 
direcţia vântului şi în gustul apei. Citea pe stânca înnegrită de 
fum cu mulţi ani în urmă, în pietrele de pe culme care 
ascundeau „comoara îngropată”, în direcţia pe care o aveau 
grămezile cu bălegar de alpaca depus cu grijă de turmă, în 
carierele de piatră pentru săgeți şi boleadoras. Urmele care 
pentru alţii erau şterse de timp erau limpezi pentru el. In 


singurătăţile acelea cu piscuri şi defilee pustii, care se 
prelungeau până în Pacific, Murangunic descoperea urmele 
oamenilor care trăiseră pe aici cu mulţi ani înainte ca albii să 
bănuiască existenţa acestor regiuni ciudate. 

Ştia că săgeata cutare ucisese o alpaca sau o iapă sălbatică, 
cealaltă un iepure, sau o dropie, o rață, un huemules. 
Recunoştea vârsta vetrei după culoarea tăciunilor îngropaţi, 
după cojile de ouă de struţ, după starea oaselor sau a resturilor 
de piele. Când indianul smulgea săgeata din rana prăzii, ieşea 
doar vergeaua. Vârful săgeţii rămânea aproape întotdeauna în 
carne sau înfipt în pământ, ca să îmbogăţească ţărâna cu pana 
nevăzută care scria istoria acelor popoare nomade; zimţii 
mărunți ai proiectilului fuseseră distruşi, vârful lui atât de ascuţit 
rupt sau ştirbit şi nu mai avea valoare pentru indian. Era mai 
bine să folosească de fiecare dată unul nou, din cele făcute în 
timpul lungilor luni de iarnă. Omul îşi punea în această artă 
toată dragostea şi personalitatea lui. În timpul ultimelor secole 
au început să folosească sticlele aruncate pe plajă de naufragii, 
şi aici se vedea şi mai clar măiestria artistului. La puţinele care 
se păstrau întregi, vârful era atât de subţire încât părea ireal, şi 
avea ca scop doar să înţepe pielea sau penele; cele două tăişuri 
se prelungeau la capăt prin două aripioare neregulate care 
aveau fiecare forma ei specială pentru a despica aerul şi carnea. 

Dar zimţii, microscopicii zimţi de ferăstrău pe care vârful 
săgeţii îi avea pe toată suprafaţa... Acesta era adevăratul poem 
de maestru! Aveau o formă specială, indiferent dacă erau 
aproape sau departe de vârf, pe margini, sau pe aripioare, şi 
fiecare zimţişor avea o înclinaţie precisă ca să-şi poată îndeplini 
cât mai bine menirea. Şi totul se făcuse prin izbire, lovind 
suprafaţa casabilă a pietrei sau a sticlei cu o siguranţă absolută; 
un tremur cât de mic al mâinii, o tulburare provocată de vreo 
emoție oarecare era de ajuns ca să strice, să distrugă munca de 
mai multe zile, sub corturile acoperite cu zăpadă. Era admirabil 
lucrată şi baza vârfului de săgeată, mai ales acolo unde era 
legată cu vână de alpaca de vergea ca să formeze un singur 
corp cu restul săgeţii; ca să pătrundă adânc în carne trăgând 
după ea întreaga vergea de lemn era nevoie ca totul să formeze 
o suprafaţă netedă ca oţelul, şi cureluşa de piele trebuia să 
acopere scobiturile pietrei cu cea mai mare precizie. 


Uneori săgeata era destinată duşmanului, rivalului sau omului 
alb, şi atunci era şi mai desăvârşită: de ea îi atârna viaţa, şi ura 
aceea pură de nomad înflorea în piatră într-o operă de artă care 
dispărea o dată cu duşmanul. 

Când ferma se dezvoltă şi mai mult, Murangunic avu o 
cameră pe care o împărțea cu bucătarul. Izbuti să-şi instaleze 
acolo un mic muzeu pe o policioară care se întindea de la un 
perete la altul, la doi metri de podea. Avea pe ea piuliţe ciobite, 
oase de tot felul, o bucată din piele de megateriu, minereuri din 
cordilieră, multe varietăţi de cristal de stâncă, două arcuri, 
vergele de săgeți, o pereche de ojotas*. Colecţia sa de vârfuri 
de săgeți era pe perete: cinci cartoane acoperite cu multe sute 
de pietricele de toate culorile, aşezate simetric în şiruri drepte 
sau curbe. Când te apropiai, vedeai că pietricelele erau săgeți 
gingaşe de forme şi mărimi diferite, tăiate în roci de culorile cele 
mai variate. Pe poliţă erau întotdeauna îngrămădite vârfuri de 
săgeți neclasificate, rod al ultimelor lui hoinăreli şi câteva 
harpoane făcute din vertebre de balenă. Acestea din urmă nu 
erau de prin partea locului ci fuseseră găsite cu opt sau zece 
leghe mai departe, dincolo de La Jerónima, pe câmpiile care se 
întind lângă Paine, şi proveneau fără îndoială din canalele 
arhipelagului, unde mişună peştele mare. 

Câteodată Murangunic alegea un vârf de săgeată din cele pe 
care le avea în buzunar şi spunea arătând o dungă lată, albă 
care tăia la aceeaşi înălţime culmile grupului de dealuri pitulate 
în dreapta lacului: 

— Marmora din această săgeată a fost scoasă de acolo. E la 
fel. 

Sau arăta alta cu reflexe opace de mică, spunând cu multă 
siguranţă: 

— Piatră ca asta găseşti doar sus, lângă ghețar. De-acolo e. 
Atingea cu piciorul un bolovan mare rotunjit şi şlefuit de ape, 
dintr-o marmoră trandafirie; apoi alegea o săgeată dintr-o 
marmoră identică, gingaşă ca o petală de trandafir. Şoptea: 

— Cariera trebuie să fie pe undeva, dincolo de trecătoarea 
Caranchos. Am s-o găsesc eu. 


%4 Ojotas - Încălţăminte indigenă asemănătoare cu opincile 


confecţionată din piele netăbăcită, folosită în vechime de indieni iar 
în zilele noastre de ţăranii din America de Sud. 


Mai avea o pietricică neagră, cât unghia, de o formă 
nedefinită, cu însuşirea de a tăia sticla de parcă ar fi tăiat hârtie. 
Spunea că e diamant negru şi că, în ziua în care va reuşi să 
descopere locul de unde provenea, va avea suficienţi bani ca să 
cumpere de la guvern toate pământurile din jurul lacului 
Argentino şi să dăruiască o fermă fiecăruia din tovarăşii lui de 
muncă. 

Avea pietre de culoarea vitriolului, în care bucăţile de cupru 
sau alte minerale păreau că se găsesc în stare pură, încrustate 
ca nişte solzi strălucitori. Din locul unde se năruise o parte dintr- 
o prăpastie, din cauza unei avalanşe, scosese un cărbune 
moale, sfărâmicios, de culoare cenușie, care mai păstra între foi 
nişte frunze de stejar pe jumătate pietrificate ce se sfărâmau cu 
un zgomot sec. Martin îi spuse că acesta era cărbune încă verde 
care mai avea nevoie, până la maturizare, de vreo trei sute sau 
patru sute de mii de ani; el îl ascultă respectuos pe patron, dar 
mult timp se îndoi de adevărul afirmației. 

În fiecare duminică, atunci când nu-l oprea zăpada, pleca 
păşind rar, cu şapca dată pe ceafă, cu centura lui lată de piele 
lăsată pe burtă, cu nişte pantaloni foarte vechi pe care nu-i mai 
putea îmbrăca în quinta. Şi pe umăr sapa mică pe care o folosea 
la plivit varza. Lăsa să-i lunece privirea de vizionar peste piscuri 
şi văi, peste ierburi şi copaci, Căutând în cutele munţilor surâsul 
limpede al vreunei comori de vis. Şi se întorcea de fiecare dată 
cu o recoltă bogată de himere copilăreşti şi de voioşie 
sănătoasă. 

In ochii peonilor, pasiunea aceea pentru săgeți şi oase apărea 
ca ceva copilăresc. Celestino spunea când îl vedea plecând: 

— la uită-te la vizcachân*: iar a pornit-o haihui, la scurmat 
printre pietre, ca să-şi aducă gunoaie de-alea de ale lui la 
vizuină. Într-o zi o să-l găsească cineva cu burta în sus, cu doi 
caranchos* pe frunte. 

Câte unul îi răspundea: 

— Ce-ai cu el, măi bondocule, lasă omul să-şi facă cheful! Pe 
noi ce ne priveşte? 

Nato Biguâ îl lăsa să plece fără a-şi da vreo părere şi fără a 
gândi ceva despre el; era ceva cu totul şi cu totul inferior tipului 
de om care merita stima lui. Un om care se scoală cu noaptea-n 


35 Vizcachón - augmentativ de la vizcacha. 
36 Caranchos - pasăre carnivoră, asemănătoare cu corbul. 


cap, pleacă pe jos şi umblă până noaptea de colo, colo ca să 
adune pietricele, nu merită osteneala să te ocupi de el. Era ca şi 
când ar fi zărit un iepure în izlazul mânjilor sau un şobolan în 
şopronul de tuns. Măcar de-ar fi plecat călare, i s-ar fi putut ierta 
orice ciudăţenie, dar aşa... 

Şapca armatei turceşti nu avea furnituri atât de tari ca cea 
dinainte, şi începu să se turtească din ce în ce din cauza 
loviturilor, a jegului, a zăpezii care se aşternea şi se topea pe 
ea. Cu vremea îşi pierdu de tot forma şi ajunse un fel de bască 
de culoare nedefinită. 


5. 

Los Témpanos împlinise douăzeci de ani. Copacii din quinta 
aveau cinci sau şase metri înălțime. Chirpiciul dispăruse din 
toate construcţiile. Până şi cotețul de găini era din piatră. Varul 
îl procurau de la fermă, folosind nişte zăcăminte de piatră 
descoperite de Murangunic. Formând o singură masă, se găseau 
blocuri de alabastru atât de mari, încât se ardeau cantităţi 
uriaşe în cuptor. Nisipul se găsea din belşug în părţile peste care 
trecuse vechiul ghețar, un nisip atât de fin, încât îl puteai folosi 
la tencuit, uneori fără a mai fi nevoie să-l cerni, cât despre 
pietre pentru ziduri, aveau acolo suficiente pentru a reconstrui 
Europa. In şopronul de douăzeci pe cincizeci, maşina cu şase 
foarfece putea să tundă o mie de animale pe zi, şi sub 
acoperişul lui încăpea lesne toată lâna tunsă în două zile. 

Martin era mulţumit de ceea ce înfăptuise în cei douăzeci de 
ani de muncă neîntreruptă. Nu avea de ce să se plângă. După 
insuccesele din primii şapte sau opt ani, lucrurile se statorniciră. 
Mai primi şi mai târziu lovituri grele, dar o dată bine proptit 
îndura mai uşor loviturile. Avu de trecut prin ierni aspre, ani în 
care lâna şi batalii se vindeau aproape pe nimic sau prin 
epidemii. Fără consecinţe prea mari, în anul '38 a avut o 
pierdere destul de însemnată. Îi muriră în felul cel mai stupid 
cele şapte sute şi ceva de oi care păşteau într-o parcelă de pe 
podiş: una din ele fugi de-a lungul unei cute de pământ care 
ducea în prăpastie şi căzu în ea. O urmă alta, şi apoi alta, şi alta, 
şi alta, cu spiritul acela gregar cu care se grăbesc unele după 
altele, pe un singur rând, atunci când se aruncă în prăpastie. Şi 
alergară aşa una câte una în salturi mici, căzând în prăpastie de 
la cincizeci de metri înălţime. Când sosi în galop unul din peoni, 
mai rămăseseră doar foarte puţine; şi aceste câteva se grăbiră 
încă şi mai tare să se arunce în prăpastie, speriate de duduitul 
copitelor calului. A doua zi jupuiră şapte sute optzeci de oi la 
poalele prăpastiei. Dar nenorocirea nu vine niciodată singură. 
După câteva zile Martin plecă la Cerro Guido să cumpere oile de 
care avea nevoie ca să le înlocuiască pe cele pierdute. Şi îi 
muriră iar mai mult de o mie, otrăvite la Laguna Amarga. Erau 
animale crescute la ferma La Explotadora, şi ştiau foarte bine că 
apa aceea nu era bună de băut; trecuseră de multe ori pe acolo 
şi chiar păscuseră în câteva ierni prin defileul acela; dar Martin 
le aducea de la păşunile de vară, după ce încheiase târgul, şi 


una din ele se apropie să se adape, ameţită de oboseală şi de 
sete. Văzând-o alta o imită, şi celelalte făcură şi ele la fel, cu 
prostia lor obişnuită. Martin le gonea din galopul calului cu cei 
doi peoni şi cu câinii care îl însoțeau în arreo, dar oile se 
îndepărtau puţin, şi se întorceau imediat la apă, băgându-se 
chiar şi printre picioarele cailor. In mai puţin de două ore, pe 
locurile pline de iarbă din jurul lagunei, zăceau o mie cincizeci 
de oi. 

Şi Martin îndrăgise animalele acelea, atât de nătânge încât 
aveau nevoie de o supraveghere continuă, de o îngrijire plină de 
blândeţe ca să producă din belşug. La cea mai mică neglijenţă 
se pierd, se scurg printre degete, dispar, mor dintr-o cauză sau 
alta. Oaia se lasă omorâtă fără a se apăra. E nătângă, sărmana 
de ea, ca orice animal care este deosebit de folositor celorlalţi. 
Când începea să ningă încet şi nu mai puteau ajunge la păşunile 
de pe podiş, se căţărau pe versantele aproape drepte ale 
râpelor şi dealurilor, prin locurile unde zăpada nu se aşternea 
prea mult. Dar ningea mai departe, şi se ştergeau cărările pe 
care le făcuseră chiar ele când suiseră; şi nu mai îndrăzneau 
atunci să coboare pe pereţii aceia aproape perpendiculari şi 
rămâneau acolo sus, tremurând de frig, cu riscul de a muri într-o 
singură noapte. Trebuia să te caţări cu multă băgare de seamă 
pe pietrele acelea şi să le dai jos una câte una, ca şi când ar fi 
fost nişte lucruri neînsufleţite. Era o muncă titanică. De multe ori 
puteau fi văzute sute de animale atârnate aşa, parcă printre 
nori, şi munca dura atunci mult timp; în aceste cazuri, se mărea 
cu fiecare zi numărul pieilor care se transportau în timp ce râpa 
rămânea stropită de petele purpurii ale trupurilor jupuite. 

Dar oile din Los Tempanos aveau un stăpân care ştia să le 
ocrotească. Cu vederea lui bună, Martin folosea foarte rar 
binoclul, deşi îl lua întotdeauna când pleca, împreună cu pistolul 
şi încărcătoarele, ca să le dea exemplu peonilor. In iernile cu 
ninsori mari, el vedea cu ochiul liber semnele abia perceptibile 
care indică locurile unde au fost întroienite oile; bietele animale 
se opreau, ţepene de frig, la poalele unei râpe, iar zăpada le 
acoperea puţin câte puţin, şi nu se asfixiau doar din cauza 
acelor hornuri care se formau deasupra capetelor lor, o dată cu 
respiraţia caldă. Martin descoperea în depărtare aburul uşor 
care ieşea din hornuri, şi nuanţa gri-perlă a micilor orificii cu 
pereţii de gheaţă care apăreau pe stratul de un alb imaculat al 


zăpezii afânate. Nu avea nevoie să se apropie prea mult ca să-şi 
dea seama dacă era vorba doar de patru sau cinci animale, sau 
de o turmă mare; şi după caz, le dezgropa singur sau pleca 
după ajutoare la fermă. După ce le salvai pentru moment, 
trebuia să ai foarte multă grijă de ele, pentru că oile erau într-un 
asemenea hal de slăbiciune că mureau foarte multe după 
dezgheţ, în timpul fătatului; şi cele care scăpau nu aveau 
aproape niciodată destul lapte ca să-şi hrănească mieii. Dar oile 
acelea nătânge asigurau existenţa fermei. Doar cu lâna pe care 
o dădeau în fiecare an la tuns, se plăteau toate cheltuielile. Şi 
din când în când, dacă pumele nu făceau pagube prea mari, se 
mai putea vinde câte un lot de batali şi de oi bătrâne. Toate 
celelalte erau pentru consum: păsările, guinta, porcii, iar 
juncanii care nu se tăiau sau nu erau îmblânziţi ca să fie utilizaţi 
ca boi nu prea aduceau foloase, căci le trebuia între şase şi opt 
ani să ajungă la o greutate bine plătită. 

Un singur lucru din Los Tempanos aducea pagube în fiecare 
an: chacra”. Torren spusese de multe ori: „Mama măssi, 
distracţia asta de chacra ne costă mai scump ca dracu!” Totuşi 
Martin studiase pe-ndelete toate amănuntele înainte de a se lua 
de piept cu acele o sută de hectare de vale pe care el vru să le 
transforme într-un lan înfloritor. Dar calculele lui erau sortite de 
la început eşecului şi toate strădaniile sale se izbiră de un 
capriciu, de o anomalie a naturii. Valea nu era formată dintr-un 
pământ obişnuit: toată concavitatea mărginită de prăpăstii 
abrupte fusese înainte albia unui ghețar dispărut cel mult cu 
două sau trei sute de ani în urmă. Striaţiile săpate prin frecarea 
maselor de gheaţă încă se mai vedeau ca nişte răni proaspete, 
datând de puţine secole. Martin cercetase cu atenţie toate 
accidentele terenului. Râul avea multă apă de la dezgheţuri, 
tocmai vara, când era mai mare nevoie de irigație. Nu i-a fost 
prea greu să construiască un stăvilar rustic în apropiere de 
cascada cea mare, şi să îndrume apa pe povârnişul muntelui cu 
puţină cheltuială, săpând un şanţ. Doar pe o lungime de o sută 
de metri povârnişul era drept; acolo construi din bidoane 
desfundate de câte douăzeci de galoane o ţevărie care se 
sprijinea pe grămezi de piatră. Ridicată la un metru, apa putea 
să ude toată valea. Terenul era nivelat de parcă o generaţie 


97 Chacra - Întindere de pământ între două sute şi cinci sute de 
hectare folosită la cultivatul cerealelor sau păşunilor artificiale. 


întreagă de titani l-ar fi netezit, pregătindu-l pentru el. 
Pretutindeni erau adâncituri perfect orizontale pe unde apa 
putea să curgă din belşug, obținându-se o irigație perfectă. 
Chiar şi şanţurile de irigație secundare se puteau face uşor: 
întreaga vale era brăzdată de albii străvechi şerpuind în toate 
părţile sau de mătcile unor râuri dispărute. Viroagele erau 
mărginite de rămăşiţele cărate cândva de apele care veniseră 
din munţi, şi era uşor să le transformi în şanţuri de irigație şi în 
canale perfecte. Era imposibil să găseşti o topografie mai 
potrivită pentru irigație. Natura fusese darnică până şi cu 
detaliile cele mai originale. Într-o parte a văii, aproape în faţa 
deluşorului de gresie, era o adâncitură rezultată dintr-o 
prăbuşire a povârnişului. Ghețarul smulsese o bucată din munte 
şi îl târâse până pe malul lacului, iar golul lăsat în stâncă era 
înconjurat din toate părţile de prăpăstii şi steiuri. Avea doar o 
intrare cât să poată trece un car, spre nord, spre ţărmul stâncos 
de la margine, iar interiorul forma o suprafaţă netedă mare cam 
de o sută de metri pătraţi; nici o singură pală de vânt nu putea 
ajunge acolo de nicăieri. Era ca o curte liniştită a unei mânăstiri 
uriaşe. Locul acela era ideal ca să laşi grămezile de lucernă să 
se usuce la soare, şi să clădeşti căpiţele. In această Patagonie în 
care vânturile nu lasă să se usuce ca lumea grămezile de 
lucernă de curând cosită şi în care mulţi sunt nevoiţi să-şi 
părăsească terenurile cultivate cu lucernă, sleiţi de lupta cu 
cicloanele, descoperirea unui asemenea loc era o adevărată 
binecuvântare cerească. 

O sută de hectare irigate! Ar fi fost minunat. Parcele mici de 
câte trei hectare mărginite de un şir de plopi sădiţi în linie 
dreaptă, trasă cu trăgătorul. Canale, şanţuri de irigație, porţi de 
ecluză vopsite în verde. Ca o tablă de şah cu o sută de nuanţe 
diferite de verde. Triumful geometriei în mijlocul acelui haos de 
munţi şi ghețari. Poemul unui fost student candidat la inginerie, 
scris cu mână de fier pe grumazul unei naturi virgine. Putea să 
crească în timpul iernii sute de juncani care în trei ani se vor 
îngrăşa cât alţii nu reuşesc nici în opt ani păscând în pădure. Va 
înţărca mieii la trei luni, şi îi va trece la un regim de alimentaţie 
cu lucernă ca să-i vândă apoi la un preţ record. Ce bogăţie! 
Martin era încântat. Îşi puse în această operă întreg entuziasmul 
tinereţii sale puternice, dinamice, şi opera începu să-i înghită 
consecutiv, unul după altul, anii vieţii. Stăvilarul construit cu 


pietre trase de boi era dărâmat în fiecare an de avalanşele 
pricinuite de dezgheţurile primăverii. Cei o sută de metri de 
țevărie deveneau o risipă de şiroaie care ţâşneau prin locurile 
unde se îmbucau bidoanele desfundate; în zilele cu soare 
ţâşniturile acelea formau o horbotă de curcubeie de toate 
mărimile dar pierderile de apă nu aveau importanţă faţă de 
debitul torentului. În schimb multe bidoane se spărgeau din 
cauza presiunii lichidului şi pentru a le înlocui nu ajungeau cele 
golite cu prilejul scăldătorilor care se făceau de două ori pe an la 
fermă. Atunci trebuia să străbaţi distanţe enorme în căutare de 
bidoane goale, şi când începu scumpetea pricinuită de războiul 
din '39 - '45, era aproape imposibil să le găseşti. 

An de an, Martin trebui să răscolească împreună cu peonii lui 
mii de metri cubi de pământ şi pietriş, din ce în ce mai mult 
pietriş decât pământ. O muncă de furnici. După douăzeci de ani 
de luptă, reuşise să irige doar paisprezece hectare. Şi lucrările 
înghiţeau de multe ori o bună parte din câştigurile grase aduse 
de oile nătânge. Cumpără din Buenos Aires seminţe selecţionate 
de lucernă, de mei, de secară, de ovăz, de grâu. Făcu rost din 
Magallanes de soiuri bune de ovillo şi mieF*. Lucerna răsărea 
întotdeauna minunat de bine, şi îi creşteau cele trei frunze din 
prima perioadă cu vigoarea cea mai promițătoare. Creştea până 
ce acoperea tot pământul, dar înainte de a împlini anul, când ar 
fi putut să aducă vreun folos, începea întotdeauna să se 
ofilească, până se usca de tot. Era exasperant şi era un mister. 
Avea de toate: apă, soare, aer, din belşug. Chiar şi în lunile de 
iarnă era acoperită de un strat gros de zăpadă care ar fi trebuit 
să-i mărească rezistenţa. Martin nu găsea nici o cauză care ar fi 
putut să-i dăuneze. În fiecare an semăna alte plante furajere ca 
să nu sărăcească terenul. Ovăzul şi secara se dezvoltau foarte 
bine, şi rodeau aproape întotdeauna un spic care se putea 
folosi. Păşunile ovillo şi miel creşteau foarte repede, chiar când 
nu se deschideau porţile ecluzei. Grâul se cocea cam târziu, în 
februarie sau martie, şi îngheţul îl pălea în general în floare sau 
când spicul avea încă bobul de lapte. Toate prinseseră destul de 
bine în afară de lucernă. Şi lucerna era singurul nutreţ care 
putea compensa truda şi cheltuielile cerute de irigație. Era 


38 Ovillo şi miel - două soiuri de iarbă bună pentru păscut care nu 
necesită multă îngrijire şi se reproduc spontan. Sunt două soiuri de 
păşune foarte răspândite în Patagonia. 


exasperant. Şi Martin cunoscuse în valea râului Santa Cruz mulţi 
coloni care obțineau în puţine zile de lucru terenuri cultivate cu 
lucernă care rezistau opt sau zece ani! O dată văzu cu mare 
mulţumire că unul din loturile mici de trei hectare trecuse de 
primul an al vieţii sale fără nici un necaz. Dădu drumul la apă 
din belşug, optimismul îl cuprinse iar şi-şi făuri cele mai 
îndrăzneţe planuri. La sfârşitul primăverii făcu o coasă, şi când 
crescu din nou, frunzele cărnoase începură să se veştejească şi 
se uscară şi ele ca celelalte semănături. Martin se încrezuse 
prea mult în aforismul: „Daţi-mi apă şi voi face să rodească 
până şi pietrele”. 

Perdelele de copaci pe care le sădi Murangunic ca să 
înconjoare quinta crescură bine, cu multă îngrijire şi adăposturi 
înalte. În chacra, vântul nu venea direct dinspre lac, pentru că 
era împiedicat de adăpostul natural făcut din maluri înalte şi 
dealuri. Cu toate acestea copacii aveau aceeaşi soartă ca 
lucerna. Când săpa un şanţ de irigație, Martin îl mărginea cu un 
şir dublu de plopi ca să fixeze mai bine pământul pe laturi, şi 
pentru ca arborii să adăpostească în acelaşi timp vitele şi 
semănăturile. Ca frumuseţe, rigiditatea pipernicită a plopului nu 
putea să rivalizeze cu silueta impunătoare a bătrânilor stejari şi 
Coigiies, cu acei fires voinici cu crengile răsucite sau cu 
calafatele care îşi oferă fructul gustos înţepând şi zgâriind. Dar 
pentru semiinginer, plopul era copacul soldat care marchează 
luarea în stăpânire a pământului de curând cucerit şi care 
instaurează rigiditatea unei noi ordini prin segmentarea 
suprafeţelor orizontale. Martin visase adesea pereţii înalţi şi 
verzi, sădiţi cu o simetrie studiată. Perdele rectilinii tăiate în 
unghi drept, toate la acelaşi nivel, toate de un verde deschis, de 
un verde domesticit. Şi pătrăţelele de lucernă verde ca 
smaraldul unde animalele ar fi putut să se îngraşe în tihnă. De 
pe culmea deluşorului de gresie care străjuia valea, Martin 
contemplă în nenumărate rânduri scheletul jalnic al chacrei sale. 
Privea canalul cel mare, dârele subţiri ale şanţurilor de irigație, 
şi când ajungea să descopere şirurile de plopi mărunți care abia 
lăsau o umbră pe pământ, se gândea că atunci când toate vor 
creşte potrivit cu proiectele sale, triumful acela al liniei drepte 
va reprezenta pentru el tot atâta frumuseţe cât întreaga 
panoramă a munţilor înconjurători. 


Natura nu se lăsa învinsă atât de uşor. Ea dispusese lucrurile 
în felul ei, şi era greu să răstorni ordinea prestabilită. Fiecare 
lucru era la locul lui, după o trudă de secole: ca/afates presăraţi 
pe malul apelor, păduri cu Aires de nepătruns care se întindeau 
pe tot versantul unui deal, pâlcuri de stejari şi coigiies falnici 
răsăriţi la loc ferit, în cutele munţilor, scăldaţi de apa 
şerpuitoare a micilor şiroaie care coboară din zăpezile veşnice. 
Colo, pete mari de pietriş golaş ivindu-se printre buruienile 
uscate şi pline de spini. Plopii erau prea înalţi şi sensibili ca să 
poată creşte în locul în care stăruia Martin să-i sădească. Aveau 
mulţi duşmani: îngheţul, aerul rece care venea dinspre ghetari, 
dropiile... lepurii rodeau tulpinile fragede jur împrejur; Martin 
puse laţuri pe la toate gardurile, şi mulţi iepuri rămâneau 
atârnaţi în spânzurătorile de sârmă, dar apăreau mereu alţii în 
număr fantastic de mare. 

Câţiva plopi scăpau de toţi aceşti duşmani, dar în al doilea 
sau în al treilea an de viaţă se uscau negreşit, ca lucerna. Martin 
nu şi-a pierdut niciodată curajul. Rezervele lui de optimism erau 
nesecate, şi după fiecare eşec îşi dubla eforturile. Cu trecerea 
anilor puse pe seama diferitelor cauze moartea misterioasă a 
plantelor sale: a apei de irigație care era prea rece, a blocurilor 
de gheaţă care rămâneau uneori mulţi ani îngropate în albiile 
secate ale ghețarilor, aşa cum văzuse şi în alte depresiuni din 
cordilieră. Cauzele puteau să fie multe, dar făcând comparaţie 
cu terenurile de lucernă aflate pe lângă râul Santa Cruz, ajungea 
la concluzia că neizbânzile sale se datorau mai cu seamă 
proastei calităţi a pământului. Se lăsase înşelat de pământul 
excelent din quinta şi de cel pe care îl văzuse când săpase 
temelia şopronului şi gropile de stâlpi de la ţarcuri. Nu-i trecuse 
prin minte că acest pământ bun fusese îngrăşat de guano, de 
dropii şi de rațe care îşi aleseseră tocmai colţul acela din faţa 
lacului ca să-şi depună ouăle, în schimb, dacă ghețarul care se 
cuibărise acolo dispăruse doar de două sau de trei sute de ani, 
stratul vegetal care se formase în această scurtă perioadă era 
prea sărac; şi rădăcinile plopilor şi ale lucernei, care căutau 
întotdeauna marile adâncimi, se uscau dând de pietriş şi de 
pământul spălat de sedimentele care fuseseră atâta vreme 
amestecate cu gheaţă şi zăpadă. In afară de aceasta, îl mai 
înşelase pe Martin şi aforismul optimist cu apa care face să 
rodească pietrele... Din guinta sa bine îngrijită, Murangunic 


privea zelul acesta de a lupta împotriva atâtor duşmani învăluiţi 
în mister, dârzenia aceea de nestrămutat de a merge mai 
departe uitând de poticneli şi căderi. O dată, când începuse să 
se adapteze, îi spusese: 

— Patroane, pământul din defileul acela e la fel cu cărbunele 
pe care l-am găsit eu în râpele de la laguna Larga: mai are 
nevoie de un car de ani până să ajungă bun. 

De secole. Pământul din vale avea nevoie poate de secole 
până când stratul de la suprafaţă să poată fi folosit la toate 
culturile. Tulpinile de ovăz şi secară, de păşune miel şi ovillo, 
îngrăşau treptat pojghiţa subţire de la suprafaţă; dar pentru a 
neutraliza efectul sterilizator al mileniilor de gheaţă, nu 
ajungeau eforturile unui singur om. Doar timpul putea completa 
această operă. Şi strădaniile umane ale lui Martin se asociau 
timpului dintr-un imbold de a se întrece pe sine, de a fi vizionar. 


6. 

Din proiectele sale cu privire la cultivarea văii Martin a 
realizat doar o parte foarte mică. Dar a izbutit în toate celelalte. 
Ferma Los Tempanos avea opt mii de vite de prăsilă şi obținuse 
tot felul de îmbunătăţiri. Peonii aveau o sală de mese foarte 
încăpătoare, o bucătărie bună şi opt camere de patru pe cinci, 
cu paturi de fier pentru toţi. Unul din şuvoaiele care cădeau de 
pe podiş ca o curea de oţel fusese îmblânzit: apa, captată printr- 
o ţeavă cu un diametru de patru degete, consolidată şi înclinată 
la optzeci de grade, punea în mişcare o turbină care dădea 
lumină şi energie electrică pentru motoarele casei, ale maşinii 
de tuns, pentru ferăstrăul mecanic şi tâmplărie. Los Tempanos 
devenise o fermă modernă dispunând de toate binefacerile 
civilizaţiei. 

Dăduse de asemeni rezultate foarte bune sistemul de a-i 
asocia pe toţi peonii la câştigurile fermei. Mai mult decât în 
oricare altă întreprindere, bunul mers al unei ferme patagoneze 
depindea de cât îşi închină muncii fiecare din personalul ei. Un 
peon poate aduce mult bine sau mult rău, după cum e bine sau 
rău intenţionat. Un fir de sârmă rupt la gard face să se 
rătăcească o turmă de câteva sute de capete. Descoperirea 
unor urme de pumă poate evita sfâşierea multor oi sau mâniji. 
Un muc de ţigară sau un chibrit care nu e bine stins poate 
declanşa un incendiu care ar distruge un teren de mulţi 
kilometri pătraţi. O pialada” neglijentă sau bruscă poate 
vătăma o vacă de doi-trei ani, iar un cal e oricând în primejdie 
de a se răni pe un drum plin de pietre. În rodeos, un peon poate 
să uite vite în estuar, sau mânând nebuneşte o turmă de batali 
graşi îi poate lăsa ţepeni, să nu se mai ridice în veac. În vremea 
fătatului, o vacă sau o oaie mor cu viţelul sau mielul respectiv 
dacă peonul nu vrea să se deranjeze să descalece. La scăldatul 
vitelor, o lovitură de cange la momentul potrivit poate salva un 
animal sau mai multe, şi când pământul rămâne acoperit sub 
zăpadă, viaţa multor vite depinde de ochiul ager al unui singur 
om. 

La Los Tempanos toţi lucrau cu entuziasm, pentru că ştiau că 
trei sferturi din câştig era al lor. Un an bun aducea fermei un 
venit de şaptezeci de mii de pesos. Scăzând treizeci de mii, 


ə Pialada - prindere cu arcanul a unui animal, de obicei vizându- 
se picioarele dinainte. 


plata arendei, dezinfectantelor, maşinilor, gardurilor de sârmă, 
altor ameliorări şi diverse cheltuieli, rămâneau patruzeci de mii 
din care treizeci erau ale personalului alcătuit în general din 
doisprezece oameni. Cum aceştia primiseră deja cu leafa şi 
întreţinerea cam douăzeci şi patru de mii de pesos, mai 
rămâneau şase mii pe care şi-i împărțeau între ei proporţional 
cu leafa fiecăruia. Astfel efortul coordonat a doisprezece oameni 
care lucrau ca peoni şi gândeau ca patroni făcea ca profitul să 
crească uşor cu zece la sută. Martin stabilise definitiv acest 
sistem găsind că era cel mai simplu şi practic; până a ajuns aici 
încercase alte diferite forme de repartiție, toate inspirate din 
vechile obiceiuri creole, care se aplicau la ferma bunicului său, 
ale lucrului în parte şi a părţii a treia din oi. 

Dar oamenii aceia care veneau la Los Tempanos începeau să 
se simtă cu timpul oarecum stăpâni peste ce îi înconjura, şi se 
împământeneau într-atâta încât ajungeau curând o parte a 
peisajului. Când primeau cele cincisprezece zile anuale de 
concediu, mulţi rămâneau acolo, hoinărind printre rovine, 
privind vitele şi păşunile. Şi strigătul simţurilor trebuia să 
rămână înăbuşit în mânăstirea aceea de anahoreţi. Unii vedeau 
cum câştigurile lor se adunau tot amânând de pe un an pe altul 
plecările spre centrele populate. In lungile nopţi de iarnă, Martin 
îşi făcea de multe ori mustrări de cuget. El putea să plătească 
orele de muncă ale unui om. Dar avea oare dreptul să-i 
cucerească mintea, sufletul, gândurile din clipele sale de răgaz, 
înrobindu-l în slujba unei bucăţi de pământ? Oamenii aceia erau 
obişnuiţi să lucreze câteva luni la o fermă, şi apoi să plece cu 
puţinele lucruri pe care le aveau legate de şa, continuându-şi 
lungile galopuri presărate de lipsuri. O viaţă de libertate şi de 
linişte sufletească, în care nevoile materiale nu contau pe lângă 
euforia pe care o simțeau atunci când se aflau în faţa câmpiei, 
stăpâni pe timpul lor şi pe o tropi/la credincioasă. Nu trebuia 
oare să-l mustre conştiinţa că făcea din câţiva nomazi de 
naţionalităţi diferite, tot atâţia copaci care să împodobească 
pământul, dar care poate erau sterpi din punct de vedere 
uman? După multă frământare temerile lui Martin se potoliră la 
gândul că pe pământul acela patagonez toţi erau jucării ale 
ţărânei. Mulţi ca el durau ferme investind în ele toţi banii lor şi 


100 Rovin - Depresiune de teren, bun pentru fânaţ și pășune. 
Râpă. Tufăriş. (dex) 


uneori şi ceea ce obțineau din împrumuturi înrobitoare; îşi 
dăruiesc viaţa ca să transforme lotul de pământ virgin pe care îl 
arendează într-o mare fermă model şi nici nu se gândesc că 
intrigile unui invidios îi pot jefui de tot ce au creat. Patagonia e 
plină de incongruente. Dar totul se explica prin forţa nepotolitei 
râvne creatoare care ţâşneşte clocotind la contactul cu 
pământurile virgine. 


În primăvara acelui an 39, Martin stătea în picioare pe culmea 
deluşorului de gresie, contemplând valea. Dintre peonii vechi 
doar Murangunic rămăsese la fermă. Ceilalţi erau toţi noi: Abel 
Cuenta, Celestino, Pancho Ortiz, cei doi gemeni Cruz Moreno, 
Arrillaga, şi încă alţi trei. Biguá se afla, ca în fiecare an, în 
perioada lui de scandaluri şi beţii. Într-o vreme fusese numit 
supraveghetor, dar el însuşi îl rugă pe Martin să-l elibereze din 
funcţia sa ca să fie iar simplu peón. Torren plecase în Europa în 
anul '36 ca să-şi revadă locurile natale, şi aşa îl prinse războiul 
civil. Mai bine zis s-a băgat el singur în luptă. Debarcase la 
Marsilia când află primele veşti, şi se grăbi să treacă frontiera. 
Se duse la Sabadell, la cumnatul lui, brutarul. Se înrolară 
amândoi. Aflat în faţa mesei de recrutare, Torren îi spuse celui 
care părea să fie şeful: „Tovarăşe, am aceşti opt mii de pesos 
argentinieni pe care i-am câştigat trudind ca un bou. Luaţi-i, 
mama mă-si, ca să câştigaţi războiul. Şi puteţi dispune şi de 
bătrâna mea piele, dacă vă foloseşte la ceva”. Aceasta a fost 
ultima veste sigură pe care Martin o avea de la el pe atunci. Mai 
pe urmă se auziră zvonuri confuze despre faptele sale eroice pe 
frontul din Guadalajara, dar nimic mai mult. După câţiva ani, 
când Torren se întoarse în Patagonia, fără a pierde în odiseea 
aceea nici un pic din spiritul lui răzvrătit, se angajă iar ca peón 
la Los Tempanos. 

Martin văzu cu uimire că Abel Cuenta venea spre deal 
străbătând curtea. Se clătina. Să fie oare bolnav? Nu, fiindcă 
tocmai în clipa aceea sărise de bucurie învârtindu-se pe un 
picior, şi restabilindu-şi echilibrul cu oarecare greutate, merse 
mai departe. Tot ce se poate! In cei unsprezece ani de când era 
la fermă, nimeni nu-l văzuse punând pe limbă nici o picătură de 
vin. Nici de fumat nu fuma. La Calafate nu mergea niciodată. 
Viciile şi patimile n-aveau cum să se prindă de trupul lui uscăţiv. 
Ajunsese să fie un bun supraveghetor, şi destul de des ţinea loc 


de intendent şi de contabil. Nu era simpatic nimănui, dar reuşise 
să se facă necesar. Nimic nu mişca la Los Tempanos fără ca el 
să iscodească toate amănuntele cu ochii lui trişti. Abel Cuenta 
beat! Ce putea să i se fi întâmplat lui Abel Cuenta? 

În general, nimeni nu putea intra în Los T&mpanos fără 
permisiunea specială a stăpânului, pentru că acolo se putea 
ajunge doar cu vaporul fermei. Dar în Punta Bandera, Abel se 
folosise de toată şiretenia lui ca să fie adus de Torren care 
conducea atunci pe Augusto. Ajunse la Martin cu hainele lui 
verzui decolorate de atâta spălat, cu cămaşa lui de un alb 
imaculat, cu cravata lui din catifea de culoarea piersicii. Se oferi 
să lucreze ca peon, ca bucătar sau ca orice altceva. După doi 
ani devenea supraveghetorul fermei. Din primele economii îşi 
cumpără un aparat de radio şi se abona la principalele ziare şi 
reviste comerciale şi referitoare la creşterea vitelor. Când nu 
lucra stătea întotdeauna închis în camera lui. Mânca repede 
privind în jur cu ochi neliniştiţi, şi fugea în odaia lui. Puțin timp 
după ce fu numit supraveghetor, îi spuse într-o seară patronului: 

— Señor don Martin: iepurii din aceste locuri mănâncă tot 
atâta cât o mie de oi, şi acuma avem păşune foarte puţină, în 
afară de aceasta, rod copacii. Eu îmi iau angajamentul să-i omor 
pe toţi. Vă cer doar să-mi Împrumutați trei winchestere şi să-mi 
daţi gloanţe. Am să angajez pe socoteala mea doi oameni ca să 
mă ajute. Pielicelele pe care le voi strânge vor fi ale mele. 

— Foarte bine, Abel, de acord. Dar mă îndoiesc că vei reuşi 
să-i stârpeşti. 

— O să-i stârpesc, señor, în trei luni, daca mă ocup numai de 
asta. O să-mi plătiţi în timpul acesta leafa ca şi când aş lucra la 
fermă? 

— Bineînţeles... Şi-ţi voi face şi un cadou de cinci sute de 
pesos dacă vei reuşi ce spui. 

— Nu va fi nevoie de dar... Ba da! Cinci sute de pesos şi 
pielicelele pe care o să le pot strânge... S-a făcut. 

Angajă în Calafate doi oameni cu patruzeci şi şapte de pesos 
pe lună. Incepură hăituiala de la poalele ghețarului, apropiindu- 
se din ce în ce de coasta lacului. Organizase munca celor doi 
oameni ai săi de parcă ar fi fost vorba de o armată, în două luni 
şi jumătate reuşise să împuşte mai mult de şase mii de iepuri. Îi 
trebuiră cincisprezece zile să întindă pieile bine şi să le ungă cu 
otravă. După ce le legă în mănunchiuri de câte şase duzini, 


plecă cu încărcătura lui la Gallegos. La Los Tempanos nu-şi 
dăduseră seama până atunci că blănurile se scumpiseră enorm, 
încât se vindeau între zece şi douăzeci de pesos duzina. Abel 
Cuenta nu se mulţumi cu preţurile pe care i le ofereau la 
Gallegos şi le duse la Buenos Aires. Acolo obţinu cu treizeci şi 
şapte de centavos mai mult decât ar fi scos în capitala 
teritoriului, şi-şi plasă banii în acţiunile unei fabrici de espadrile 
care în câţiva ani îi întrei suma. În timp ce acţiunile sale lucrau 
pentru el în Buenos Aires mai bine decât cei mai credincioşi 
peoni, se întoarse la îndeletnicirile lui de la Los Tempanos ca şi 
când s-ar fi înapoiat dintr-o călătorie de plăcere. 

Altădată, câţiva ani mai târziu, Martin avu optsprezece mii de 
kilograme de lână pe care nu reuşea s-o vândă. Piaţa era slabă, 
şi cumpărătorii îşi anulaseră comenzile. Plecă la Gallegos, dar nu 
făcu târgul. La întoarcere îi spuse supraveghetorului: 

— Ce ghinion, Abel! N-am reuşit s-o vând, deşi n-am cerut 
decât paisprezece pesos. Şi săptămâna viitoare avem scadenţa 
celor zece mii! 

Abel ascultase la radioul său tot timpul cât zăbovise Martin la 
Gallegos, că preţul lânii începuse să crească la Londra, îi spuse 
patronului său: 

— Señor don Martin, pot să vă cumpăr eu lâna cu paisprezece 
pesos. Vă plătesc acum zece mii de pesos şi restul când o să 
vând lâna. 

Martin acceptă după o scurtă gândire. În aceeaşi zi preţul lânii 
începu să crească, şi când Abel o duse la Buenos Aires costa de 
două ori mai mult decât plătise pe ea. Cu ce câştigă mai 
cumpără acţiuni care urmau să lucreze mai departe cu fidelitate 
în slujba lui, în timp ce el se întorcea la Los Tempanos. Abel nu 
ţinea niciodată socoteala câştigurilor sale; după ce le obținea, le 
investea în urma unei îndelungi chibzuieli şi le lăsa singure ca să 
se înmulțească în voie. În schimb, ţinea o socoteală amănunţită 
a cheltuielilor lui. Ştia că în timpul primului său an la Los 
Tempanos cheltuise doi optzeci pe o pereche de cizme cazone, 
în al doilea an, douăzeci şi opt şi cincizeci, în al treilea an, 
nouăsprezece, în al patrulea patruzeci şi trei. O singură dată 
apărea o cheltuială exorbitantă de o sută trei pesos, dar aceasta 
se întâmplase în anul când cumpărase un costum şi nişte 
cămăşi de la un turc care îşi solda mărfurile, în socotelile lui nu 
apăreau cheltuielile de drum, radioul, abonamentele (călătorea 


întotdeauna cu avionul la Buenos Aires), căci toate acestea 
treceau în contul afacerilor. I| mâhnea doar ceea ce îl costa 
trupul, jalnicul lui trup. 

Pentru a-şi investi economiile din fiecare an, Abel acorda 
împrumuturi cu dobânzi mari, micilor comercianţi şi noilor 
colonişti din Calafate. Apoi îşi întinse operaţiile până la Gallegos. 
Se folosea pentru aceasta de drumurile întreprinse pe socoteala 
fermei când făcea cumpărături. Martin îl lăsa întotdeauna pe el 
să administreze cheltuielile şi să meargă după cumpărături. 
Nimeni nu putea să le facă mai bine decât Abel: obținea cele 
mai bune preţuri şi tot ceea ce cumpăra era întotdeauna perfect 
de parcă ar fi fost totul cercetat cu microscopul. In afară de 
aceasta, Martin ştia foarte bine că putea să se încreadă în 
cinstea lui. Cu doi ani mai târziu după întâmplare, află de la 
gestionarul de la An6nima că o întreprindere îi oferise lui Abel 
un comision de câteva sute de pesos la cumpărarea unui lot 
mare de sârmă, tablă şi dezinfectant de care aveau nevoie la 
Los Tempanos. Abel, palid de indignare, respinsese oferta cu 
cuvinte aspre şi se folosi de încurcătura negustorului ca să 
obţină o reducere de preţ care fusese în folosul fermei Los 
Tempanos. 

Martin văzu cum supraveghetorul lui înainta spre observatorul 
său de pe deluşorul de gresie. Mergea cotit. Urca coasta fără 
greutate, parcă împins de rafale de aburi nevăzuţi, şi când fu în 
faţa lui, îi spuse de aproape, cu vocea lui limpede: 

— Senior don Martin, vin ca să vă cer permisiunea să nu lucrez 
astăzi. 

— Da, bine. Poţi să te odihneşti azi şi chiar şi mâine dacă vrei. 

Ochii întotdeauna trişti ai lui Abel aveau o lucire ciudată, 
aproape jucăuşă, aproape tinerească, şi pe faţa lui de ascet, 
până şi zbârciturile păreau că unduiesc asemeni micilor vârtejuri 
de şampanie agitându-se într-un pahar transparent. Până şi 
cămaşa de pe el părea mai albă ca de obicei, şi cravata lui de 
culoarea miezului de piersică mai strălucitoare. Urmă, în 
spaniola lui arhaică din Monte Pagus, rostind cuvintele cu o 
claritate exagerată: 

— Pentru mine e o mare, mare sărbătoare. Prietenii noştri îşi 
scot ghearele şi-şi arată colții, şi muşcă şi zgârie. Dictaturile vor 
fi strivite ca nişte gândaci, mai devreme sau mai târziu. Am 


ascultat la radio. Am dat de duşcă patru pahare de whisky, 
patru pahare, închizând ochii ca să văd duşmani morți. 

— Bine, Abel, foarte bine. Stai jos, îl îndemnă arătându-i cu 
bărbia o ieşitură a stâncii făcută din straturi. Am să am eu grijă 
să rânduiesc totul. 

—...Totul plin de duşmani morţi, ca nişte vite moarte, va 
acoperi lumea. 

— Dumneata vei pleca fără îndoială în Europa, să lupti... 

Abel îl privi ţintă, fără să înţeleagă. Dar când în mintea lui se 
limpezi imaginea bătăliei sângeroase, cu el în locul cel mai 
periculos al  încăierării, îmbrăcat ca soldat, o teroare 
înspăimântătoare i se întipări pe faţă. 

— Nu! strigă. Eu nu... Niciodată! 

Şi îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile. 

— Eu n-am vrut să spun... făcu Martin privindu-l puţin cam 
stingherit. Întrebam şi eu aşa. Dar stai jos. 

Abel se aşeză. Rămase un timp cu coatele sprijinite pe 
genunchi, cu faţa în palme, în timp ce Martin privea mai departe 
valea sa. 

— Sunt un laş! exclamă dintr-o dată, ridicând capul, 
întotdeauna am fost un laş. Dar nici n-am vrut să fiu luat drept 
erou! 

Martin îl asculta cu mirare. Izbucnirea aceea de sinceritate era 
uimitoare la el, care era atât de rezervat, atât de nepătruns. 

În unsprezece ani niciodată nu auzise de la Abel un cuvânt 
într-adevăr spontan. Când era întrebat ceva rămânea totdeauna 
timp îndelungat pe gânduri înainte de a răspunde, ca şi când n- 
ar fi vrut să dezvăluie decât o parte foarte mică din mulţimea 
gândurilor sale. Era atât de rezervat încât Martin află abia după 
şase ani, şi din întâmplare, că supraveghetorul vorbea o engleză 
foarte curgătoare. 

Abel continuă să vorbească cu nervozitate, dar fără a-şi 
pierde limpezimea glasului. Uneori ideile păreau confuze, ca şi 
când ar fi ieşit în silă din străfundurile sufletului său, dar vocea 
era mereu de o limpezime rece, tăioasă. 

— În familia mea n-au fost niciodată eroi, señor don Martin. 
Din casa noastră sărăcăcioasă am privit mereu în sus, dar nu 
spre laurii care se ofilesc. Aurul nu se ofileşte, şi dacă trupul se 
smulge din noroi ajutat de bani, sufletul urmează şi el pe urmă 
încet, încet trupul... 


Abel tăcu şi privi pietrele de pe jos, încrucişându-şi braţele pe 
genunchi. Pe gâtul lui firav, pielea de pe ceafă, groasă şi 
brăzdată de zbârcituri adânci, părea un petic uscat. Avea ceva 
în spinarea lui încovoiată, ceva care amintea de biciul care 
căzuse secole de-a rândul peste el. Ochii lui erau negri şi mari, 
ochi de oriental, cu gene lungi, dese şi groase, dar nu aveau 
licăririle sumbre sau luminoase ale celor din ţara profetului. Erau 
şterşi, umezi, blânzi. Şi în timp ce spinarea se încovoia sub 
greutatea atavică a pedepsei, privirea părea că iscodeşte totul, 
cu băgare de seamă şi blândeţe, căutând cu ochii şi cu fruntea 
în jur şi pe jos, şi dincolo, în adâncurile pământului, o cale de 
salvare. Şi era în dorul acela blând de evadare un amestec de 
încăpățânare şi de fatalism învăluit într-o opacitate de sticlă 
veche, aproape de piatră. Nimic din neliniştea vioaie a 
şoarecelui care îşi vede scăparea în gaura ce îl duce la 
ascunzătoarea lui sigură. Nici hotărârea disperată a 
condamnatului care încearcă să-şi sfărâme gratiile celulei, chiar 
dacă muşchii îi plesnesc în efort. Era ca boul domol care îşi 
rumegă în acelaşi timp resemnarea şi revolta, fără a vrea să se 
desprindă de povara sa de lovituri, de îndatoriri, de prejudecăţi, 
de vorbe; bătrânul taur sfânt cu marca lui de foc ce a 
supravieţuit secolelor, şi care nu vrea să-şi lase povara pe 
marginea drumului, deşi ştie că astfel mersul lui ar fi uşor şi 
sprinten. Şi când boul-taur are un fiu, îl înseamnă şi pe noul 
născut cu marca lui de foc, ca atunci când va fi mare, să-şi afle 
povară de carne în propriul său trup, şi de zbucium în propriul 
său suflet. 

Martin murmură, rupând tăcerea: 

— Sunt puţini eroi adevăraţi. Mulţi vociferează pentru a se 
înşela pe ei înşişi şi pentru a-i prosti pe ceilalţi, dar sunt puţini 
cei care întreprind o acţiune fără multă vorbărie. 

Abel Cuenta reluă, fără să-l audă: 

— Când o să am destui bani mă voi schimba. Astăzi muncesc 
şi strâng, fără să las să-mi scape nici un centavo în nici un fel. 
Doar ce cheltuiesc pe îmbrăcăminte şi pe săpun. Fac risipă de 
săpun, da, dar nu ca să impresionez oamenii. Ce mă interesează 
pe mine oamenii! O fac pentru mine, numai pentru mine, ca să 
distrug straturile de microbi care ar putea să mă omoare şi ca 
să dau jos tot jegul pe care l-am adunat în copilărie. Când am să 


fiu bogat o să am o casă curată şi voi atinge doar lucruri 
sterilizate. 

Martin îl întrebă repede, pe neaşteptate: 

— Şi-ai fi în stare să furi ca să faci rost de mulţi bani? 

Abel ridică ochii sticloşi spre el. Îi răspunse cu o sinceritate 
care îi venea de la aburul de whisky: 

— Nu. E o afacere proastă. Îți rişti libertatea, şi fără libertate 
nu poţi avea bani. Fură doar proştii, care nu sunt în stare să 
înceapă o afacere ţinând bine frâiele în mână, după ce au avut 
deschise drumurile tuturor avantajelor care se pot cuceri. 
Altceva ar fi să poţi fura atât de mult încât să ajungă să ungi 
toate roţile Justiţiei. Dar cazuri de acestea nu se ivesc. 

Se opri o clipă, înăbuşit de un sughiţ şi continuă cu vocea lui 
semănând cu loviturile repetate ale unor ciocănele pe un disc de 
piatră: 

— La Los Tempanos s-ar putea câştiga mulţi bani. Fără atâta 
împărţeală cu peonii. Fără atâţia copaci, cu salariile tocmite şi 
mâncarea strict necesară. Fără atâtea capricii! S-ar putea aduna 
grămezi de bani, cu viclenie, cu inteligenţă. Acum zece ani s-au 
cheltuit patruzeci de mii de pesos pe şoproane, pe uzina 
electrică, pentru a îmbunătăţi condiţiile de trai ale peonilor. 
Capricii! Locuind în ranchourile vechi s-ar fi lucrat la fel, şi cei 
patruzeci de mii investiţi cu opt sau zece la sută s-ar fi 
transformat într-o sută de mii, şi dacă am adăuga tot ceea ce s- 
a cheltuit degeaba, şi dobânzile de la ce s-a cheltuit degeaba, ar 
fi mult, mult mai mult. Grămezi de bani ca să poţi să râzi pe 
urmă de toată lumea. 

Martin îl privi cu milă. Supraveghetorul lui era din acei oameni 
în stare să-i spună soţiei: „Femeie, de o săptămână tot fac 
socoteli: dacă nu am fi avut copilul ăsta, sau dacă ar fi murit, 
am fi putut investi tot ceea ce am cheltuit cu el în timpul acestor 
douăzeci de ani. Azi am avea atâţia pesos şi atâţia centavos, iar 
copilul acesta nu ne aduce nimic, nimic...” 

Abel nu spuse că el era sigur că va ajunge să fie cu timpul 
stăpân şi domn peste ferma Los Tempanos. Hotărâse aceasta cu 
mulţi ani în urmă, şi nimic nu putea sta în calea înfăptuirii 
planurilor sale. Tenacitatea, agerimea, dibăcia lui vor înfrânge 
una câte una toate piedicile. Când va stăpâni toate instalaţiile şi 
ferma, va face tot ce-i va sta în putinţă să obţină ca Direcţia 
pământurilor să-i vândă lotul lui. În zona aceea puţini erau 


proprietarii loturilor pe care le lucrau, dar el va fi unul din cei 
puţini, unul dintre aleşii sorții. Apoi, tot ce va obţine printr-o 
administrare severă va fi investit în exploatarea măruntaielor 
pământului. Doi sau trei geologi care studiaseră subsolul 
afirmaseră că nu existau minereuri de valoare. Dar nu era 
adevărat. El cu Murangunic ştiau că era o minciună. 

Martin îşi trecu cu drag privirea peste vale, peste casele cu 
acoperiş roşu, peste quinta, peste chacra, peste gardurile de 
sârmă rectilinii. 

— Ce frumoase sunt acestea, Abel, îi spuse, arătându-i-le pe 
toate cu braţul întins. Nu poate fi nimic mai frumos! Nici o sumă 
de bani nu ar putea plăti satisfacția de a crea an de an, dăruind 
din sufletul şi viaţa ta ca să-ţi întipăreşti urma pe acest minunat 
peisaj. 

— Peisaj! râse Abel Cuenta sarcastic. Eu nu privesc niciodată 
peisajul. Nu-l înţeleg şi nici nu vreau să-l înţeleg. Peisajul este o 
capcană cu care natura vicleană îi ademeneşte pe naivi ca să-i 
subjuge, ca să-i pună să lucreze pentru ea ca pe nişte vite. Dar 
pe mine nu mă înşală ea! Pe mine mă interesează pământul în 
măsura în care e rentabil. Asta e bun, acela nu. Pământul ăsta 
poate hrăni atâtea oi, acela mult mai puţine. Colo, cordillera 
albă, pleava pământului, în care nu poate trăi nici un singur 
animal. Nu trebuie s-o priveşti. Până când nu se va scurma 
zăpada ca să extragi bogăţia de minereuri. 

Abel tăcu brusc şi se uită la patron cu o privire iscoditoare şi 
neliniştită. Se temea să nu fi spus prea mult. Îşi cobori iar ochii, 
şi adăugă cu un glas care se voia de om beat: 

— Vorbesc şi eu ca să mă aflu-n treabă. Whisky-ul mă face să 
îndrug tâmpenii. 

— Nu mi-ai spus nimic ce eu să nu fi ştiut, Abel. Deşi 
cunoaştem faţa şi reversul unui fapt, vom urma mereu 
îndemnurile inimii. Animalele sunt la fel ca noi. Un măgar zburdă 
într-un lan de lucernă. Un porc nu mai poate de bucurie 
mâncând năpârci şi hoituri. 

Martin îşi lepădă imediat aerul grav, şi îl întrebă zâmbind: 

— Şi acum, prietene Cuenta, ce ţi se pare dumitale că lipseşte 
la Los Tempanos ca să fie o fermă pe deplin perfectă? 

Abel îşi luase iar privirea rezervată, de nepătruns. Stătu o 
clipă pe gânduri, rumegând un răspuns şi aruncă vag: 


— Ştiu şi eu, señor don Martin... Vă spun drept că în clipa de 
faţă... 

— Castelana, prietene, castelana! Cum poate fi un castel 
desăvârşit fără castelană? E nevoie aici de o femeie care să 
pună o notă de feminitate în decorul acesta, atât de neobişnuit. 
Şi apoi vor veni copiii ca să-mi continue opera. 

Ochii lui Abel exprimară o sinceră uimire. Spuse după o clipă: 

— Vă felicit, señor, vă felicit! Nu ştiam că vă căsătoriţi... ŞI 
cine e norocoasa? 

— La naiba, încă nu ştiu nici eu! Mă gândesc să plec la 
Buenos Aires după tuns, şi am să rămân câteva luni în oraş. Am 
plecat de acolo în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, şi n-am mai 
fost niciodată. O să revăd pe foştii prieteni ai familiei mele. Sper 
să găsesc o soţie bună. De mult simt nevoia să întemeiez un 
cămin. Cred că nu e prea târziu să-mi îndeplinesc dorinţa. 


FEMEIA. 


1. 

Acea toamnă a anului '45 prevestea o iarnă grea. Fermele din 
cordiliera trecuseră prin geruri de nouăsprezece grade sub zero, 
iar ceruza veşnică a munţilor devenise şi mai albă sub mantia 
nouă a zăpezii de curând căzute. Patroana din Los Tempanos 
era hotărâtă să înfrunte cu curaj cea de a patra iarnă de viaţă 
patagoneză. Nu era prea rezistentă sănătatea Suzanei. Clima 
aspră şi singurătatea o apăsau puţin, dar era curajoasă. Şi în 
afară de aceasta, soţul o ocrotea şi o învăluia cu nesecatul lui 
optimism şi cu marea sa duioşie... Dar cât de mult îl iubea şi ea 
pe omul ei! 

In oala din lut, mâncarea de rață fierbea la foc mic, 
răspândind aburi deşi de miresme îmbietoare. Suzana scoase 
lingura de lemn cu care mestecase încetişor, o ţinu de coadă 
până se scurse grăsimea şi o puse pe marginea smălțuită a 
maşinii de gătit ascultând cu atenţie şi ridicându-şi ochii spre 
lac. Nu, nu putea fi o barcă. Augusto era ancorat în micul lui golf 
de la gura râului, şi alte vase nu veneau de obicei. Lângă mal, în 
faţa şopronului de tuns, un ghețar împotmolit reflecta ultimele 
raze ale asfinţitului. 

Suzana îşi cobori iar ochii spre oala de lut. Nu, zgomotul acela 
înăbuşit nu era duduitul unui motor cu explozie. Era mai 
degrabă ecoul îndepărtat a o mie de tunuri care trăgeau cu 
insistenţă de mitralieră. Era, fără îndoială, o avalanşă care se 
prăvălea pe pantă, smulgând mii de copaci şi bucăţi din munte, 
lăsând în urmă, în câteva minute, pământul atât de sfâşiat încât 
părea a fi matca unui puhoi de milenii. In excursiile ei pe munte, 
Suzana văzuse de multe ori aceste brazde uriaşe. Unele, foarte 
proaspete, vădeau uluirea hăţişului de rădăcini rămase în 
posturi absurde; se mai zăreau încă bucăţi de gheaţă lipite de 
margini şi pământul roşcat părea că sângerează ca o rană 
deschisă. Altele erau mai de demult şi-ţi venea uşor să le 
calculezi vârsta după lăstarii de stejar şi coigiies care se 
întreceau care mai de care să acopere sfâşieturile proaspete. 
Soţul ei îi povestise cum scăpase o dată de o avalanşă 
ameţindu-şi cu o lovitură de biciuşca în cap calul care se 
năpustea înainte, înnebunit de bubuitul infernal, de vântul 
puternic ca un uragan şi de cutremurarea pământului şi a 
copacilor. 


Canonada surdă se risipi în ecouri îndepărtate, şi liniştea din 
preajma lacului puse iar stăpânire pe bucătărie. Soarele 
asfinţise. Martin trebuia să pice din clipă în clipă. Suzana trase 
oala de pe partea fierbinte a plitei şi mestecă în continuare cu 
lingura de lemn. Nu putea fi prea departe. Trebuie că se află în 
apropierea deluşorului de gresie, sau poate străbate deja 
chacrita!”1 semănată cu ovillo şi miel, privind mânios pagubele 
făcute de iepuri. Şi fără îndoială că este hămesit de foame ca 
întotdeauna când se întoarce de la drum. 

De mai bine de doi ani încerca fără rezultat să-l convingă să ia 
cu el mâncare rece ca s-o aibă în munţi. La începutul căsătoriei, 
ca să-i facă pe plac, lega cu multă grijă de ciochină pacheţelul 
pe care îl pregătea; pachetul se întorcea însă neatins acasă, 
până când soţul ei îi spuse pe şleau să nu se mai deranjeze, că 
acestea erau mici atenţii cu care nu era obişnuit... Bunul de 
Martin! Unui bărbat care se însoară la patruzeci şi ceva de ani îi 
e foarte greu să-şi lepede obiceiurile şi vechile lui năravuri de 
holtei; mai ales atunci când holteiul e un patagonez călit, făcut 
să lupte singur cu asprimea pământului. De atâţia ani pleca în 
zori cu puţină yerba în buzunar, cu ceainicul, căniţa şi bombilla 
legate la şa! Rareori lua o bucată de pâine. Atât îi ajungea. ŞI 
pipa; pe ea într-adevăr nu o uita niciodată. Pipa şi pistolul. 
Bineînţeles că nu era în primejdie de a muri de foame. Vânatul 
şi peştele mişunau. Şuvoaiele care curgeau la vale în timpul 
dezgheţului tiveau în cutele munţilor mici lacuri care forfoteau 
de viaţa animală şi vegetală. În epoca depunerii icrelor, păstrăvii 
şi somonii urcau pe firul apei lat de două palme; înotau cu toată 
spinarea afară, atingând cu burta prundişul, şi era uşor atunci 
să-i arunci cu vârful cizmei sau cu codiriştea biciului, pe iarba de 
pe mal. Creşteau ciuperci de toate mărimile, unele mari cât o 
pălărie, grupate în colonii compacte pe bancul de nisip îngrăşate 
cu guano de dropie. Dintre atâtea, puteai să le alegi pe cele mai 
fragede, pe cele cu pălăria aurie şi partea de sub ea roz palid, 
care pot rivaliza cu cele din Ţara de Foc, mai bune ca oricare din 
lume; şi chiar şi locuitorul din nord le deosebea de cele 
otrăvitoare, mâncându-le fără teamă de a se intoxica. 

Boaba mare şi rubinie a căpşunilor de câmp este tot atât de 
gustoasă ca cea din Ţara de Foc, şi are hazul că seamănă cu o 
rudă foarte asemănătoare cu ea, dar cu un gust groaznic 


101 Chacrita - diminutiv de la chacra. 


(căpşuna dracului), cu care se fac glume proaste pe socoteala 
străinilor. 

Erau de toate din belşug, încât ar fi săturat şi pe cel mai 
lacom dintre gurmanzi şi ar fi putut mulţumi din punct de 
vedere al calităţii şi gustul cel mai rafinat. Dar Martin uita de 
foame când era prins în hăituirea unei fiare viclene sau când 
mergea pe urmele unei turme rătăcite. De aceea la întoarcere 
avea o poftă de mâncare atât de mare. 

Suzana îl cunoştea bine pe omul ei, pe copilul ei mare. Când 
se gândi la el, un zâmbet duios îi lumină chipul. Sosea 
întotdeauna cu pasul lui mare, cu basca dată pe ceafă, cu 
cizmele pline de noroi, cu campera!*? scorojită descheiată pe 
piept. Mişcările lui erau acum mai neîndemânatice ca de obicei, 
de teamă să nu o atingă cu mâinile murdare, şi se apleca 
atingându-i uşor fruntea cu buzele uscate. Mai degrabă decât 
pârlită de soare, fruntea lui Martin era ofilită, zgâriată, distrusă 
de uraganele de nisip şi pietriş, de rafalele cu ace de gheaţă, de 
crengile care lovesc în dreapta şi în stânga când galopezi prin 
pădure; din pricina culorii ei de tutun ars şi a sprâncenelor 
albicioase faţa îi semăna cu pielea acelor cizme de meşină 
vechi, foarte vechi, pe care le poartă chilienii rotos!:% prin 
mărăcinişurile din cealaltă parte a cordilierei. Dincolo de această 
piele chinuită, trăsăturile chipului aveau putere de expresie 
tulburătoare; dar pe măsură ce îl cunoşteai, tulburarea se 
schimba într-o plăcută senzaţie de mulţumire sufletească, 
pentru că aveai convingerea că ceea ce spunea faţa aceea era 
expresia fidelă a gândurilor sale. 

Când soţul îşi apleca spre ea faţa aceea care aducea din 
munţi tot focul unei zile cu soare, Suzana simţea o dogoare 
plăcută în obraji. O întreba, sărutând-o pe frunte: 

— Toate bune, draga mea? 

Ea îi înlănţuia gâtul cu braţele dar el voia să o ferească blând, 
întinzând braţele: „Nu te apropia, nu te apropia! O să te 
murdăresc”. Nu-l lua în seamă şi se sprijinea de pieptul lui uriaş, 
de umerii lui puternici. 

— Toate-s bune, dragul meu. Am mai lucrat câte ceva. Şi m- 
am gândit toată ziua la tine, dragostea mea! 

EI îi spunea, cu un aer de disperare hazlie: 


102 Campera - haină de piele folosită la lucrul câmpului. 
103 Rotos - rupti, zdrenţăroşi; astfel sunt numiţi în Chile săracii. 


— Ce ruşine! Suntem căsătoriţi de aproape cinci ani şi te 
iubesc şi mai mult ca în prima zi. 

După ce o ţinea o clipă în braţele sale ieşea iar, în vârful 
picioarelor ca să nu murdărească mozaicul, şi se ducea spre 
robinetul de la bazinul cu apă. leşea după el, lăsându-i prosopul 
şi papucii de casă pe piatra de ascuţit şi se întorcea iar în 
bucătărie. După ce se spăla pe cap şi pe gât sub şiroiul puternic 
de la robinet, scoţându-şi doar praful de deasupra, îşi continua 
curăţatul în baie şi îşi schimba campera cu o vestă cu nasturi 
galbeni pe care i-o împletise chiar ea cu doi ani în urmă. Aceşti 
nasturi galbeni fuseseră întotdeauna un motiv de supărare 
pentru Suzana; vesta era perfectă, împletită în punct din lână 
toarsă de indienii tehue/ches de lângă lacul Viedma, aproape o 
operă de artă, dar nasturii aceia erau singurii pe care îi putuse 
găsi în Calafate. 

Pe lângă casă purta bombachas la fel cu cei pe care îi îmbrăca 
atunci când pleca în munţi, dar curaţi; cădeau frumos peste 
papuci, nu mai stăteau mototoliţi ca peste carâmbul cizmei. 
Astfel, îmbrăcămintea lui de casă păstra întreaga savoare 
câmpenească. Înainte de a se aşeza la masă îi spunea nevestei, 
cu un aer puţin încurcat: 

— Voiam să mă bărbieresc, dar sunt obosit. Las pe după cină. 

— Mai bine lasă pe mâine, după baie. Mâine e duminică. 

— Nu! protesta el hotărât, trecându-şi buricul degetelor peste 
barba aspră. Mă rad şi fac baie imediat după ce termin cina. 

Dar ca întotdeauna când se întorcea din drumurile lui 
istovitoare era biruit de oboseală imediat după desert şi cafea. 

De când erau fără servitoare mâncau la măsuţa albă din 
sufragerie, şi se aşezau la colţ, ca să fie mai aproape unul de 
altul. Pe lângă uriaşa lui poftă de mâncare, a ei nu părea prea 
mare, dar mânca şi ea destul, după ce trebăluise toată ziulica. 

Atacând pulpa de miel, Martin tăia o bucată imensă, din 
partea cu mai multă carne, ca să i-o dea nevestei sale. Ea îi 
spunea: 

— Nu, e prea mult pentru mine. O să-mi iau eu cât îmi 
trebuie. 

Scotea atunci de la brâu cuțitul cu mâner de corn de cerb 
care era întotdeauna ascuţit ca un brici. Martin ţinea foarte mult 
la acest cuţit, şi nu voia să-i fie infidel folosind alte cuțite. ÎI 


utiliza şi când mergea în vizită la alte ferme, la prieteni 
apropiaţi, şi chiar şi la restaurantul hotelului din Calafate. 

Era o plăcere să-l vezi cum mănâncă, mai ales când se 
năpustea la atac asupra primului fel de mâncare, cel mai 
consistent, care era de obicei carne la cuptor sau costiţă la 
grătar pe care o trimitea uneori Jorar, bucătarul peonilor. Ţinuta 
lui la masă era ireproşabilă, aşa cum îl învăţaseră de acasă, dar 
mânca bucăţi mari; uneori îşi ducea şerveţelul la gură ca să 
disimuleze mestecatul sârguincios al fălcilor, dar în general îi 
păsa foarte puţin de ceilalţi. Nevasta lui se străduia întotdeauna 
să nu-i vorbească până când nu termina primul fel. 

Devenea mai comunicativ după ce-şi potolea puţin foamea, 
iar la felul al doilea şi la ultimul, căldura căminului umplea din 
nou de mulţumire sufletele. Când o să vadă mâncarea de rață 
cu cartofi noi şi mazăre din quinta, Martin se va bucura foarte 
mult. Ochii cenuşii vor străluci în faţa gravă, şi va şopti 
apropiind oala de lut de nevasta lui: 

— Asta trebuie să fie foarte bun. Serveşte-te. 

Ea îşi va ascunde mândria de bună gospodină răspunzând cu 
modestie: 

— Ştiu eu... Cred că am scăpat prea multă sare. 

Şi îi umplea farfuria, punându-i pieptul, care era mai gustos, şi 
cartofii cei mai mari; pentru ea oprea târtiţa, câte o aripioară şi 
cartofii cei mai mărunți. Mazărea o mâncau la sfârşit. 

Ca desert, aveau un strălucitor platou cu căpşuni, mari cât 
nişte caise, pe care le îngrijea ea cu ajutorul lui Murangunic. 
Aveau în guinta doar trei rânduri cu tufe de căpşuni, dintr-un soi 
adus din Ushuaia, dar erau atât de roditori, că nu numai că 
mâncau tot sezonul, dar trimitea des peonilor un bidon plin până 
sus şi mai rămâneau încă şi pentru provizia de marmeladă care 
ţinea toată iarna. 

După desert, cafea băută cu bombilla. 

Chiar dacă Suzana se împotrivea, soţul ei stăruia să se scoale 
el de la masă ca să aducă ce lipsea, să pună pe foc, să aducă 
mâncarea. Ea făcea la fel, şi pentru ca să nu mai piardă vremea 
cu vorba ajunseră în cele din urmă la un acord tacit, sculându-se 
pe rând. Era foarte plăcut aşa, să fii servită şi să serveşti în 
acelaşi timp. Şi mai era foarte nostim să-l vezi pe Martin, cu 
mersu-i şovăitor şi cu privirea serioasă, ducând în mâinile lui 
mari şi aspre un platou fumegând ori o farfurie plină până sus 


de smântână sau de sos; lovindu-se uşor de picioarele lui de oţel 
în timpul acelor mişcări exagerat de încete, pantalonii largi 
fâlfâiau nesigur, cu o comică moliciune. 

După cină venea în urma nevestei lui în bucătărie ca să o 
ajute să şteargă farfuriile pe care le spăla ea. Şi se descurcau 
destul de bine în treburile astea mărunte. Când străbătuse 
pampa în primii lui ani de viaţă patagoneză, se obişnuise să-şi 
gătească singur şi să-şi spele hainele, şi atunci când întemeiă 
Los Tempanos doar cu trei peoni, îi venise des rândul să facă pe 
bucătarul. 

După ce terminau treaba în bucătărie, se aşezau în faţa 
căminului din /iving'*. Ea ţesea ciorapi sau împletea. El îşi fuma 
pipa, şi tăifăsuiau liniştit. Când era bine dispus, îi povestea 
nevestei întâmplări din viaţa lui, dintre care ea ştia multe pe de 
rost; dar era întotdeauna atât de plăcut să-i asculţi vocea 
răguşită, vorba sacadată, cuvintele spuse pe jumătate! Chipul 
lui se umplea de lumină când îşi amintea vremuri de demult, 
trăite din plin. Când nu găsea cuvântul potrivit, privea ţintă în 
fundul pipei de parcă acolo ar fi fost ascuns un dicţionar şi, lucru 
ciudat, cuvântul venea întotdeauna cu exactitatea cerută de 
povestire, după o mai lungă sau mai scurtă aşteptare. li spunea 
uneori: „Ce ţi-e şi cu viaţa asta! În primii mei ani petrecuţi în 
Patagonia eram mai conservator, dar cu încetul mi-am pierdut 
obiceiurile. In schimb, înainte mâncam pe jumătate cât mănânc 
acum, pentru că nimeni nu-mi gătea mâncarea gustoasă pe 
care ştii tu s-o faci”. 

Uneori nu scotea o vorbă. Erau zilele sale rele. Ceva nu 
mergea cum trebuie la fermă sau iepurii roseseră sălciile şi 
plopii sădiţi pe marginea şanţului de irigație sau scăpase în 
cordilieră vreo iapă cu mânzul în care îşi pusese toate 
speranţele (în acest ultim caz, iapa se întorcea aproape 
întotdeauna singură, căci puma are o preferinţă deosebită 
pentru spata şi gâtul de mânz). Cât era aşa, îşi ţinea permanent 
pipa în gură, aprinsă sau stinsă, şi se aşeza într-un fotoliu în 
living de unde se scula din timp în timp ca să scuipe zgomotos 
pe fereastră; când nu umbla de colo, colo, privea sever în tavan 
sau la pereţi, scoțând din când în când din gătlej un sunet care 
putea să fie tot atât de bine bombănit sau tuse. In aceste zile 


104 Living - prescurtare a cuvântului compus englez living-room - 
cameră de zi. 


nevasta lui trebuia să se scoale de la masă ori de câte ori era 
nevoie, şi ştergea singură farfuriile. Nu avea altă soluţie decât 
să aştepte să se risipească norii; se aşeza pe-aproape de el, 
privind în altă parte, şi se apuca, cu o linişte aparentă, să 
lucreze la vreo împletitură cu andrele foarte groase. Dar a doua 
zi trebuia să-şi desfacă lucrul, pentru că la fiecare rând găsea 
câte un ochi greşit. 

Ce bun era Martin al ei! Era copilul ei mare... In schimb, 
pentru toţi ceilalţi (cât râdea ea de asta!) era un adevărat 
stăpân înţelept şi grav. Supraveghetorul îi spunea întotdeauna 
„señor don Martin”, în felul acela dulceag care nu-i plăcea de loc 
Suzanei, şi toţi peonii aveau pentru el un respect exagerat. 
Chiar la Calafate şi la Gallegos, era „Don Martin” pentru toţi, şi îi 
cereau mereu părerea şi sfatul, şi îl ascultau cu atâta luare 
aminte ca şi când vocea lui răguşită ar fi fost un oracol. Pe ea o 
pufnea râsul! Dar în acelaşi timp ce veselă, ce mândră era, 
văzând că băiatul ei mare era într-adevăr un om mare, foarte 
mare, pentru toţi ceilalţi! 


2. 

Şi Suzana lăsă imaginaţia să-i zboare în voie, când o 
trosnitură puternică a focului o readuse brusc la realitate. 

Şi Martin care nu se mai întorcea! 

Tot gândindu-se atât la omul ei, uitase de foc. Şi se făcuse 
deja târziu. Se întuneca. Ar fi fost mai bine să ia mâncarea de pe 
plită şi s-o lase în cuptor, lângă pulpa de miel. O să lase uşa 
cuptorului întredeschisă ca să nu se usuce prea tare. Şi mielul o 
fi gata? Da, era chiar prea tare fript. 

De obicei Martin venea înainte de asfinţitul soarelui. Trecuse 
mai bine de o oră de la ceasul când obişnuia să se întoarcă. 

Acolo, în locuinţele peonilor se aprinseseră lumini. Înseamnă 
că terminaseră de cinat. Ca să vadă mai bine trecu ştergarul de 
bucătărie peste un geam de la fereastra mare care se aburise 
de la mâncare. In dreapta, la căsuţa locuită de grăjdarul 
iugoslav şi bucătarul Jonar, era şi acolo lumină; probabil că stau 
amândoi în faţa radioului, cu bărbia sprijinită în palmă, 
aşteptând să termine vocea din eter cu ştirile despre ultimele 
horcăieli ale războiului din Europa, ca să înceapă să discute 
aprins, după cum le era obiceiul. 

Se îndreptă încet spre sufragerie. Era de statură înaltă, şi 
apropiata ei maternitate o deforma foarte puţin. Cu trupul 
robust şi armonios, starea ei de acum părea cea normală, la fel 
ca la perii care suportă aşa de firesc rodul atâtor fructe în pârg 
ce le îndoaie crengile. Mersul ei era plin de siguranţa pe care o 
dau seninătatea sufletească şi convingerea că eşti în posesia 
unei condiţii fizice excelente. Totuşi, doctorul ei din San Isidro îi 
spunea că nu trebuia să se încreadă prea mult într-o sănătate 
perfectă, că trebuia să se îngrijească foarte mult. Mama ei 
fusese tot aşa, cu acelaşi chip şi trup. l-o spuneau toţi cei care o 
cunoscuseră, şi fotografiile pe care le păstra cu sfinţenie îi 
dovedeau acest lucru. Totuşi murise la puţine zile după naşterea 
ei. Dar ce nerozie! Ea era puternică. Rezistase deja trei ierni. 
Nouăsprezece grade sub zero în aprilie! Cât de deosebite erau 
de cele pe care le ştia dintotdeauna de la San Isidro! lerni 
blânde, luminate de şirurile portocalilor de foc şi a muşcatelor în 
floare. Ce cald şi ce vesel era acel ultim şi scurt popas dinainte 
de a ajunge la Buenos Aires, la dragul ei Buenos Aires! O 
avertizaseră că în Patagonia nu simţi prea tare asprimea climei 
în timpul primilor trei sau patru ani, şi că după acest timp 


organismul începe să slăbească... Îi spuseseră că aşa li se 
întâmpla tuturor. Dar ea era sigură pe propriile ei puteri, şi că 
rezervele de energie îi vor ajunge până când se va aclimatiza 
perfect. 

Şi copilul va fi şi el voinic ca să poată suporta toată asprimea 
climei. Când va veni pe lume nu va vedea decât zăpadă peste 
tot. Valea, munţii, copacii... Toate de un alb neprihănit, afară de 
lacul care îşi schimbă culoarea la fiecare ceas într-un tumult de 
nuanţe neliniştite unduind sub întinderile de lumină. 

Soţul ei ar fi preferat să o ducă la Gallegos sau la Buenos 
Aires ca să aibă o îngrijire medicală perfectă. Ea refuză; voia ca 
fiul lor să se nască în ferma pe care o ridicaseră cu atâta 
entuziasm. Cu trecerea anilor, când va ajunge să fie stăpân la 
Los Tempanos, va fi mândru că este fiul acelor locuri şi primul 
născut în acel braţ al lacului. Martin nu vru în ruptul capului să o 
lase expusă vreunei complicaţii în colţul acela atât de îndepărtat 
de lume. Hotărâră atunci să aducă un doctor care să locuiască 
cu ei la fermă douăzeci şi cinci sau treizeci de zile, ca să o asiste 
până când se va restabili pe deplin. Deşi nu erau prea bogaţi, 
puteau foarte bine să plătească cei patru mii de pesos ceruţi, 
fără ca bugetul lor să se resimtă prea mult. Inainte de toate era 
sănătatea, şi puteau să facă economii pe urmă, când va fi iar în 
picioare, plină de putere şi cu copilaşul în braţe. 

Doctorul sosea peste două sau trei zile. Suzanei nu-i plăcuse 
de loc acel doctor Potter atât de corpolent, cu faţa lucioasă de 
grăsime şi cu ochi sfioşi, dar a fost singurul care a acceptat să 
se izoleze cu ei pentru o vreme atât de îndelungată. Venise din 
nord ca să ocupe în mod provizoriu cabinetul unui medic din 
Piedrabuena care, bolnav, plecase la Buenos Aires şi se arătase 
foarte mulţumit că dăduse de alt chilipir după ce-şi terminase 
internatul. Se oferi să vină cu nevasta lui, ca infirmieră spuse el, 
şi ca să fie o tovarăşă pentru bolnavă şi un ajutor în casă. 
Suzanei nu îi plăcu de loc nici blonda aceea cu faţa foarte 
sulemenită, părul exagerat de oxigenat şi îmbrăcată cu o rochie 
foarte vaporoasă şi ţipătoare, şi pantofi cu tocuri foarte înalte, 
argintii. Avu impresia că femeia aceea era foarte departe de a fi 
o doamnă, dar în Patagonia vedeai unele lucruri atât de ciudate, 
încât era mai bine să nu te gândeşti prea mult. Îi cunoscu pe 
presupuşii soţi o dată când trecuse prin Piedrabuena. Nu-i 
spusese lui Martin nimic de impresia proastă pe care i-o făcuse 


perechea, ca să nu-l alarmeze. Şi altă dată când Martin veni 
singur, aranjă cu ei condiţiile şi preţul. Trebuia să sosească de 
asemeni o soră a lui Celestino ca bucătăreasă. 

Suzana era singura femeie pe o întindere de multe leghe 
împrejur, şi zâmbi la gândul că pentru a sărbători acest măreț 
eveniment al naşterii copilului ei, la fermă vor fi trei femei, care 
ar putea ajunge patru dacă venea o fetiţă... Dar nu, imposibil. 
Va fi un băiat, mai mult ca sigur. La Los Tempanos se vorbea în 
general prea mult de sosirea acelui personaj, a viitorului 
mayordomo!%. Martin dăduse exemplul. Era întotdeauna de o 
rezervă exagerată faţă de tot ceea ce se referea la soţia sa, dar 
în împrejurarea aceea, imediat ce află vestea, începu să o spună 
tuturor, să o comenteze, să facă mii de presupuneri şi de planuri 
pentru viitor. Şi cu mult înainte ca starea ei să se cunoască, toţi 
cei care o întâlneau pe Suzana începeau să vorbească cu mare 
interes şi simpatie de mayordomo, atât la Los Tempanos cât şi 
pe la celelalte ferme pe care le vizitau. La început ei îi era puţin 
ruşine, dar îl vedea pe bărbatul său atât de mândru în faţa 
perspectivei de a fi tată, atât de bucuros, încât se obişnui să 
răspundă cu naturalete la toate întrebările. 

Aprinse lumina electrică şi puse masa: cele două tacâmuri, 
sarea, paharele, şerveţelele... Nu mai lipsea decât să te aşezi. 
Se duse şi în /iving, se aplecă fără prea multă greutate şi puse 
doi butuci pe focul din cămin. 

Se întoarse în bucătărie... Galopul acela? Nu, nu, era o 
herghelie de animale jucându-se. Caii erau atât de graşi şi atât 
de odihniţi, că nu făceau altceva decât să zburde mereu. Ar fi 
fost bine să-i ducă într-un loc cu mai puţină păşune şi mai multă 
piatră ca să se potolească. Dar putea să fie şi soţul ei mânând 
turma. Să iasă să vadă. Ce frig! Dar uite că era mai târziu decât 
credea ea! Avusese impresia că nu se întunecase de tot, şi când 
colo se înnoptase de-a binelea; numai că luna răsărise şi ea 
devreme şi lumina încât credeai că e încă ziuă. Era ciudat că 
venea atât de târziu. Colo zburdau mânjii de la ultima 
amansada!%, şi lângă ei stăteau boii cu neclintirea lor solemnă 
de odihnă şi meditaţie. Văzuţi sub lună, pe fundul stâncilor 


105 Mayordomo - majordom - nume dat administratorului unei 
ferme. La fel li se spune, în glumă, copiilor patronului. 

106 Amansada - acţiunea de prindere şi îmblânzire a cailor sau 
mânjilor lăsaţi în libertate şi sălbăticiţi. 


întunecate, profilurile acestor animale, cu contrastul lor de forţă 
excesivă şi de calm exagerat, aminteau desenele murale făcute 
de oamenii peşterilor. 

Într-o margine a depresiunii, dincolo de gardul din sârmă care 
scânteia în depărtare, se zărea slab umbra negricioasă a 
deluşorului de gresie. Pe acolo trebuia să vină Martin. Trecea 
râul fără a mai ocoli pe la podul de bârne, ca să scurteze 
drumul. Râul nu era prea umflat. Era destul de lat, asta-i drept; 
vreo cincizeci sau şaizeci de metri, dar apa abia ajungea la 
pieptul calului. Chiar Suzana îl trecuse de câteva ori şi nu 
ameţise prea tare. Noaptea ameţeai şi mai greu, pentru că nu 
se vedea pânza de apă unduind sub picioare, care să-ţi dea 
senzaţia că pământul se leagănă încolo şi încoace. Şi dacă apa 
săpase vreo groapă nouă, caii înotau bine şi luptau împotriva 
curentului. Prima dată când îl trecuse, chiar când se afla în 
mijlocul râului, simţise dintr-o data o mare slăbiciune prin tot 
trupul. Capul începuse să i se învârtească, şi când îşi aplecă 
fruntea, i se păru că apa e gata să-i soarbă ochii. Coapsele 
tremurătoare începuseră să-i lunece uşor de pe şa. Soţul 
mergea doi sau trei metri mai în faţă, cu toată partea de sus a 
corpului întoarsă spre ea. Suzana îşi ridică privirea neliniştită 
către el. Văzu ochii cenuşii privind-o zâmbitori, senini, nemişcaţi 
ca şi când doar ei ar fi fost un sprijin de neclintit în lumea aceea 
care se clătina, şi strânse cu picioarele coastele ude ale calului. 
Merse mai departe fără să ştie cum, cu privirea aţintită în ochii 
cenuşii, şi ochii cenuşii o aduseră cu bine, încet, încet până la 
mal. 

După ce trecea râul, Martin obişnuia întotdeauna să vină în 
galop pe cărare, ca şi când doar în ultimul moment îi era dor de 
casă. Va auzi oare întâi galopul adus de vânt sau va zări înainte 
silueta călăreţului apărând în cuta pe care acolo departe în 
noapte o făcea râpa? 

Suzana simţi cum o trece un fior gândindu-se cât de reci 
trebuiau să fie apele acelea ale ghețarilor. Işi sprijini palmele de 
pântec mângâindu-l ca pe o comoară. Pe măsură ce i se apropia 
sorocul, se înfiora tot mai des. Trebuia să se îmbrace mai gros şi 
era mai bine să se întoarcă în bucătărie. Mâncarea ar fi putut să 
se ardă. 

Chiar aşa, mielul se rumenise prea mult, era aproape cafeniu. 
Mai bine să-l scoată şi să-l ţină afară, acoperit cu un ştergar ca 


să nu se răcească prea tare. Oala mai putea să rămână puţin în 
cuptor, cu uşa deschisă de tot. Aduse şi platoul cu căpşuni din 
cămară şi îl puse pe bancă ca să aibă totul la îndemână. Şi dacă 
Martin nu venea? Poate rămăsese să doarmă în munţi. Dar pe 
frigul acela! Poate dăduse de urmele vreunei turme rătăcite, sau 
ale vreunei pume. Vâna în fiecare an zece sau douăsprezece, 
mature sau pui, fără a mai socoti câte una pe care o împuşcau 
peonii, stimulaţi de cei cincizeci de pesos cât li se dădea drept 
recompensă pentru fiecare blană. Intr-un an ajunse să împuşte 
nouăsprezece, trei vara şi şaisprezece iarna, într-un an când 
începuse să ningă în martie. Era foarte uşor să te iei după 
urmele lăsate în zăpadă, dar lighioanele afurisite nu se speriau 
de asta şi îşi continuau isprăvile după care plecau să se ascundă 
printre stânci şi prin peşterile adânci unde era atât de 
primejdios să-i urmăreşti. Primejdios doar din cauza terenului 
accidentat şi a distanțelor mari care se străbăteau uneori pe 
schiuri fiindcă altfel nimeni nu murea dintr-o zgârietură de 
pumă. Erau prea laşe ca să înfrunte omul; deşi măsurau mai 
mult de doi metri de la bot la coadă şi erau înarmate cu dinţi 
puternici şi cu gheare terminate cu unghii ca nişte ţepi de oţel, 
fugeau îngrozite, înnebunite de spaimă, când auzeau lătratul 
unui căţeluş. În aceeaşi noapte sfâşiau zece oi ca să-şi 
potolească setea într-o orgie de sânge sau se jucau ore întregi 
cu un mânz după ce îl muşcaseră înainte de spată, ca să nu le 
facă să fugă prea mult, aşa cum face pisica jucându-se cu 
şoarecele, dar erau de o laşitate ruşinoasă. Nu se apropiau 
niciodată de viței pentru că vacile ştiau să-i apere foarte bine cu 
coarnele lor. Şi Martin nu era singurul care le vâna. Se făcea la 
fel pe la toate fermele de lângă lac. Fostul administrator de la 
ferma La Jerónima, un chilian şiret şi curajos, vână într-un singur 
an douăzeci şi unu, încasând în bani gheaţă frumuşica sumă de 
cincizeci de pesos pe bucată; câştigase cu această ispravă 
campionatul zonei, dar Martin împuşcă mai multe ca el în ultimii 
ani, căci cu fiecare iarnă creştea stăruința şi râvna pe care o 
puneau în această campanie de stârpire. 


Mânjii se potoliseră acum, şi se auzeau din nou zgomotele 
slabe ale nopţii, foşnetul blând al naturii mişcându-se în somn. 
Galopul unui cal s-ar fi putut auzi iar limpede din locul unde 
stătea ea. Suzana era gata să ia împletitura şi să se aşeze, când 


auzi nişte ciocănituri timide şi o voce care striga din ce în ce mai 
tare: _ 

— Doamnă... Doamnă... Doamnăăă! Sunt eu... Sunt Nungo... 

Băiatul o vedea de afară prin geam, şi voia să o strige cu 
toată băgarea de seamă ca să nu o sperie. 

Suzana deschise uşa. De după ea de abia se vedea un cap pe 
care cădea din plin lumina ce venea din bucătărie. 

— Bună seara, Nungo. Intră repede. E tare frig. 

— Eu sunt, patroncita. Cu voia dumneavoastră. 

Era grăjdarul. Un băieţandru slăbuţ, măsliniu la faţă, vioi, cel 
mai tânăr dintre toţi peonii de la fermă, „ultima dintre cărţile de 
joc”. Nungo era fiul lui Torren. Mama lui trăi puţin timp cu 
catalanul, şi când avu copilul nu se mai ocupă de tată, care uită 
şi el curând de ea. Pentru o femeie care îşi câştiga pâinea prin 
propria sa muncă, un copil era salvarea. Bărbatul putea şi el să 
însemne ceva, chiar dacă lucra la o fermă îndepărtată de unde 
putea să vină în sat doar o dată la câteva luni. Dar un copil era 
tovărăşia de fiecare ceas, era apărarea împotriva singurătăţii. 
Era dragostea nesfârşită, dorinţa arzătoare de a răsfrânge 
asupra fiinţei dragi, în fiece clipă, toată dăruirea, toate iluziile, 
toate sacrificiile. De aceea multe femei căutau o legătură 
trecătoare pentru a obţine fiul care urma să le însoţească toată 
viaţa. Când Torrén se întoarse din Spania la sfârşitul lui 39, o 
găsi pe mama lui Nungo paralizată; trăia cu băiatul ei de zece 
ani datorită ajutorului locuitorilor din Calafate. Torren o luă pe 
mamă şi pe băiat sub ocrotirea sa, şi de atunci îşi cheltuia cu ei 
toată leafa şi partea lui din câştigurile fermei. In '42, când ea 
muri, îşi aduse băiatul de paisprezece ani la Los Tempanos, „ca 
să-l învăţ să fie om, mama mă-si, chiar dacă ar trebui să-l zvânt 
în bătaie în fiecare dimineaţă”. Dar, bineînţeles, Torren ar fi 
preferat de o mie de ori să i se usuce mâna decât s-o ridice 
asupra fiului. 2 

De când Suzana era fără servitoare, Nungo o ajuta la treburile 
gospodăriei. Îi freca oalele, îi curăța în bucătărie, îi făcea toate 
treburile mai grele. Nu era el îndemânatec cât ar fi fost o 
femeie, dar era plin de bunăvoință şi făcea şi el ce putea. Era 
tare greu să găsească pe cineva! Fetele din Gallegos şi Calafate 
se speriau când auzeau că trebuie să lucreze aşa departe. Au 
venit totuşi câteva în acei patru ani, dar nu au rezistat prea 
mult. Fata aceea din Natales era destul de bună, dar a plecat şi 


ea ca să se mărite (de la ea învățase că trebuia să le spună 
„angajate” servitoarelor şi bucătăreselor). Epoca ei cea mai 
fericită ca gospodină a fost când o avusese pe Alberta. Deşi îi 
plătea leafă, era mai mult o prietenă decât o servitoare; o 
adusese din San Isidor, şi se înecase în apele lacului Rico, o dată 
când trebuiră să rămână câteva zile la El Mitre. Întâmplarea 
aceea fusese pentru Suzana prima mare durere pe care o 
suferise în noua ei viaţă. Când băiatul ajunsese la uşă, cu faţa 
puţin schimbată, Suzana îi repetă: 

— Intră, Nungo; e frig. Cum de-ai prins curaj să vii noaptea? 

El răspunse năvalnic, dând drumul dintr-o răsuflare cuvintelor 
pe care le chibzuise de-a lungul celor trei sute de metri dintre 
vilă şi locuinţele peonilor: 

— M-a trimis don Abel să întreb dacă s-a întors patronul şi să 
vă spun că bătrânul pleacă mâine la Punta Bandera şi să-i 
spuneţi ce lucruri aveţi nevoie să vă aducă. 

In timpul zilei Nungo era în stare să meargă până în inima 
munţilor pe urmele unei vaci cu lapte hoinare, aducând-o 
supusă în ţarc; şi nu-l speriau mugetele unui taur sălbăticit, nici 
vederea oilor şi a mânjilor ucişi în pădure purtând urmele clare 
ale ghearelor pumei. Dar întunericul îi muia toate fibrele 
bărbăţiei lui incipiente; umbra unui cal care se mişca îl făcea să 
înnebunească de spaimă şi somnul lui era de multe ori tulburat 
de coşmaruri înfiorătoare. Peonii îl păcăleau mereu, dar el se 
răzbuna în timpul zilei, cu feste pline de şiretenie, şi nu se 
dădea în lături să se ia la harţă chiar cu supraveghetorul. 

Interiorul confortabil şi lumina puternică îi readuseră 
vioiciunea lui obişnuită. Aruncă spre platoul cu căpşuni o privire 
plină de curaj, lacomă. 

— Şi ce te făceai dacă te întâlneai cu indianul Casimiro pe 
când veneai încoace? urmă patroana în glumă. Ce frică ţi-ar fi 
fost dacă ţi-ar fi apărut dintr-o dată, când treceai prin faţa 
ocolurilor! 

— Nu mi-e frică mie de indian, nici de doi ca el, răspunse 
băiatul cu seriozitate lăsând greutatea de pe un picior pe 
celălalt. Poate să-mi apară oricând, n-o să fug de loc de el. Chiar 
şi noaptea. Să se ştie! 

Şi mai făcu o mişcare. 

Suzana râse din toată inima. De mult nu mai auziseră nimic 
despre indianul Casimiro, dar continuau să vorbească de el cu 


puţină teamă. Când Martin arendă în anul '38 al doilea lot de 
patru leghe care era atât de necesar pentru bunul mers al 
fermei, găsi acolo un om, un intrus. N-au putut afla niciodată 
cum făcuse indianul ca să aducă până acolo taurul şi cele 
douăzeci şi cinci de vaci cu viței, pe care le avea pe celălalt mal 
al lui Brazo Norte. Nici unul din cele trei şlepuri din regiunea 
lacului nu-l ajutase, şi era neapărat nevoie să ocoleşti o mie 
două sute de metri, cât e de lat ghețarul Viedma, ca să vii pe 
jos. Doar dacă ar fi trecut foarte pe sus, unde gheaţa nu mai era 
înţesată de prăpăstii; dar până acolo nu ajungeau nici 
alpacalele. Sau dacă s-ar fi apucat de munca titanică, aproape 
irealizabilă, să treacă vitele cu barca, una câte una. În sfârşit, 
era un mister. Martin se dusese la el, îi spusese cu frumosul că 
trebuia să părăsească locul acela, i-l oferi pe Augusto şi şlepul 
mare ca să-i ducă vacile şi toate celelalte unde ar fi voit el, fără 
să-i ia nimic. Dar omul se încăpăţână să rămână. Îşi petrecuse 
viaţa fugind de pe un pământ pe altul pe măsură ce erau 
populate. Era bătrân. Era obosit. Îşi avea vacile lui, tăia câte un 
vițel din când în când, şi aşa trăia. Vitele înmulţindu-se avea ce 
mânca tot restul vieţii sale, până când îl va găsi moartea liniştit, 
fără griji. Ştia foarte puţină spaniolă. Nu era chip să-l faci să 
înţeleagă ce îi spuneai. 

Regiunea din jurul lacului mai cunoscuse cazuri asemănătoare 
care se lămuriseră cu pistolul. Rămânea stăpân pe teren cel 
care ţintea mai bine sau cel care i-o lua înainte celuilalt. Pe 
urmă, dacă avea bani, putea să-şi legalizeze situaţia, mai ales 
dacă putea să-şi împodobească cazul cu circumstanţe 
atenuante care să-l scape de câţiva ani de închisoare. Dacă nu 
avea mijloace băneşti sau dacă locul era foarte îndepărtat astfel 
ca să-l ferească de autorităţi, putea să lase să treacă timpul 
până când uitau de el sau până când apărea un nou adversar. 

Inţelegând că nici Casimiro nu va ceda prea uşor, Martin 
hotări să se retragă ca să-i lase timp să chibzuiască şi să se 
potolească; dar când se întoarse peste câteva zile omul îl primi 
cu focuri de armă. El se adăposti după un copac, şi-i răspunse 
cu două sau trei gloanţe, fără să ţintească prea mult. Când se 
întoarse a treia oară după câteva zile, indianul nu mai era de 
găsit nicăieri şi nici ranchoul nu părea să fi fost locuit acele zile. 
Trecu timpul. Peonii lui îi spuneau că îl vedeau des. Chiar şi 
Martin îl zărise de două sau trei ori, dar de foarte departe, şi 


dispărea iute, fără a fi chip să-l găsească. Stăpânul fermei Los 
Tempanos se afla într-o situaţie neplăcută. Avea pe pământurile 
sale vite străine care pe măsură ce anii treceau deveneau tot 
mai sălbatice, mai periculoase şi mai supărătoare. Taurii mai 
ales ajunseseră un adevărat pericol în pădurile acelea dese în 
care îţi apăreau înainte când te aşteptai mai puţin. Omorâră 
câţiva, şi chiar mâncară destul de des costiţe de vițel. Singura 
soluţie era să facă un rodeo ca să-i castreze şi să-i înfiereze pe 
viței cu marca fermei; aşa era legea pământurilor acestea. N-ar 
fi fost prea greu: câteva zile de lucru pentru peoni, care erau 
aproape toţi buni călăreţi, şi poate câţiva cai sacrificați de 
coarnele furioase. Dar mai era spectrul omului acela ciudat care 
aluneca printre degete ca o fantomă. Şi se păcăliseră straşnic 
de câteva ori. Se zărea o dâră de fum în pădure departe printre 
pietre şi silueta unui om. Omul fugea, se punea în mişcare toată 
ferma ca să-l prindă, şi dacă în sfârşit îl prindeau, vedeau că e 
un braconier. La Los Tempanos era interzis vânatul vulpilor, dar 
unii oameni sărmani se încumetau să-şi atragă mânia stăpânului 
ca să câştige câţiva pesos. La fel se întâmpla cu hoţii de vite 
care veneau din cealaltă parte a cordilierei ca să fure câteva oi. 
Astfel indianul Casimiro, care era prezent în visurile tuturor, 
ajunse să aibă un contur vag, ireal, aproape de legendă. 

In timp ce Nungo iscodea cu privirea lui vioaie toate 
cotloanele bucătăriei, Suzana se aşeză să întocmească lista cu 
ceea ce trebuia să-i aducă Augusto din Calafate. Când termină 
de scris, îi dădu lista băiatului, spunându-i zâmbind: 

— Mergi fără teamă. Eu am să mă uit după tine de la geam 
până când ai să ajungi. Dacă-ţi iese în cale indianul, strigă-mă 
şi-am să vin să-l gonesc. 

— Bine, patroncita, mulţumesc foarte mult. 

Şi adăugă, aruncând o privire plină de înţeles spre platoul cu 
căpşuni: 

— La sigur că patronul nu mai vine în noaptea asta. 

— Se prea poate să nu vină, şopti Suzana. O fi rămas să 
doarmă în munte. 

— Aoleu, trebuie să fie un frig acolo sus! 

— Şi-a luat pelerina? îl întrebă ea referindu-se la o manta 
groasă ca o pânză de cort, sub care puteai să dormi chiar dacă 
deasupra se aduna o jumătate de metru de zăpadă. 


— Am vrut să i-o leg de ciochină când îi înşeuam Bălţatul, dar 
patronul mi-a spus că n-o să ningă. Şi-a luat doar pătura pentru 
cal şi ponchoul. Astea-i ajung să doarmă la adăpostul unei stânci 
sau în pădure. 

— Poate că a găsit o peşteră şi şi-o fi făcut foc, şopti ea ca să 
se liniştească. Cu siguranţă că a dat de o urmă şi l-a apucat 
noaptea. Şi alte dăţi i s-a întâmplat la fel. 

— Şi-ncă acum îl trage casa, zise băiatul cu un zâmbet 
ştrengar. Înainte, când era holtei, obişnuia să rămână chiar 
patru sau cinci zile prin munţi, trăind ca indienii. Aşa se spune, 
cel puţin... 

— Şi anul trecut a rămas o dată tot aşa; când fugise iepşoara 
roaibă. 

— Aha, da, mi-aduc aminte! Mânzul de-abia a scăpat ca din 
ghearele pisicii. Norocul lui! 

— Bine, Nungo, poţi să pleci. Spune-i lui don Abel că am pus 
în notă tot ce am nevoie. Şi tatălui tău zi-i să nu uite să-i spună 
lui Alejandra să-şi ia toate hainele groase pe care le are. 

— Bine, doamnă. Să mulg Roşcovana sau Bălţata? 

Suzana rămase o clipă atentă ascultând. Dar nu, zgomotul 
acela nu era un galop. Trebuia să fie curcanii care dormeau pe 
acoperişul mic al spălătorului. 

— Ce spuneai? îl întrebă pe băiat. 

— De Roşcovană şi de Bălţată. Pe care o mulg? 

— Oricare; pe cea care o s-o prinzi mai repede. 

— Şi la sigur că o să scot o jumătate de găleată. Numai 
pentru dumneavoastră, eu cred c-o ajunge. 

— Crezi că n-o să se întoarcă? 

— Da de unde! Trebuie să fie unşpe. Cam periculos să umbli 
noaptea printre stânci. 

Nungo privi iar la cuptorul deschis care lăsa să se vadă o 
margine a cratiţei. 

— Ce păcat că toate acestea o să rămână nemâncate! 
exclamă sincer mâhnit. 

— Vrei să guşti puţin miel sau rață? 

— Mulţumesc foarte mult, doamnă; sunt sătul. Englezul ne-a 
făcut o friptură de batal destul de bună. Dar n-am avut nimic 
dulce. 

— Cine ştie ce-o fi mâncat Martin! şopti ea parcă vorbind cu 
sine. Nu şi-a luat nimic. 


— După ce mănânci e grozav să vâri în guşă ceva dulce, ca 
pentru a acoperi grăsimea, spuse el sentenţios. Ajută la mistuit. 
Cel puţin aşa se spune... 

— Soţul meu se îngrijeşte foarte puţin de ce mănâncă. Când e 
plecat la drum se mulţumeşte cu orice. 

— Şi ce straşnic e să mănânci bine! Mai ales felul trei. Azi 
englezul ne-a dat nişte mere din quinta, dar erau pe jumătate 
crude... Erau amare ca otrava! Ca şi când nu-i destul de amară 
viaţa, să ţi-o mai amărăşti şi tu. Ei, dar altceva e când ai fructe 
dulci... căpşuni, să zicem, lucrurile se schimbă... 

Ea nu răspunse. Gândurile o purtau departe. Nungo, văzând 
că nu reuşea să o smulgă din îngândurare nici cu aluziile voalate 
nici prin cugetările sale adânci, se pregăti de plecare. 

— Atunci bine; cu voia dumneavoastră mă retrag. Trebuie să 
fie foarte târziu. 

Când se întoarse ca să se îndrepte spre uşă, se opri în faţa 
chiuvetei de faianţă colorată şi începu să privească platoul cu 
cea mai vie admiraţie. 

— Oho! exclamă. Ce mai căpşuni! Tii, da mari mai sunt! Din 
quinta, sigur. 

— Da spune o dată, omule! Voiai căpşuni? râse ea cu poftă. 
De ce nu mi-ai spus? 

— Eu... nu m-am gândit... 

— Mă duc să caut o cutie ca să ţi le pun. 

— Nu vă deranjaţi, patroncita; puneţi-le aici în şapcă, îşi puse 
şapca sub platou, sprijinind-o cu amândouă mâinile de faianţă. 
Suzana îl întrebă, în timp ce punea căpşunele uşor, câte una şi 
câte două, ca să nu se zdrobească: 

— Te bucuri că vine Alejandra, nu-i aşa? N-o să mai ai de 
frecat oalele. 

— O făceam cu plăcere, patroncita. Nu prea e treabă de 
bărbat, dar îmi place să stau cu dumneavoastră şi să vă ajut. 
Dacă lacul e liniştit o să sosească poimâine. 

Şapca fu repede umplută cu vârf. Ochii negri şi faţa oacheşă a 
lui Nungo străluciră de bucurie privindu-şi cu lăcomie cucerirea. 
Ochii lui Nungo aveau ceva din privirea crucişă a tatălui, dar 
strabismul acela uşor le dădea o sclipire specială, o strălucire 
tremurătoare foarte hazlie, între răutăcioasă şi jucăuşă; uneori 
părea că pupilele şovăiau înainte de a-şi răsfrânge în afară 


strălucirea, ca şi când lucirile de veselie copilărească erau 
mereu în contradicţie cu dorinţa de a pune la cale vreo poznă. 

— Aşa că flăcăului îi plac căpşunile! glumi Suzana. 

— Aşa şi-aşa... Aş galopa o zi întreagă ca să-mi umplu 
burduhanul. 

— Acum sunt foarte multe în pădure. 

— Da, doamnă; când mă duc cu caii la păscut, descalec într- 
una ori de câte ori găsesc, chiar dacă mă ostenesc ca un câine, 
şi chiar şi când călăresc fără şa. Şi acelea sunt bune, nimic de 
zis, dar astea ale dumneavoastră nu se pot compara cu ele. 
Sunt mari ca nişte piersici, se topesc în gură şi au un gust că nu- 
| uiţi niciodată! 

— leri am trimis un bidon plin pentru voi. 

— Patroncita, pe mine abia dacă m-au lăsat să mă uit la el! Au 
mâncat tot ei. Englezul le ascunsese sub pat ca să nu dau eu de 
ele. : 

Dar Nungo nu povesti că în urmă cu câteva zile, pe când 
tundeau mieii mari, le mâncase el aproape pe toate câte le 
trimisese Suzana; când s-au întors de la lucru, cu şalele ţepene 
şi gâtlejurile uscate, oamenii găsiră bidonul gol. Se înfuriară şi 
băiatul scăpă de bătaie doar pentru că ceilalţi erau prea obosiţi 
ca să mai fugă după el. 

— Las’ că te-ai învârtit tu să-ţi faci parte sau te vei fi strecurat 
vreodată în quinta, zise ea, silindu-se să se prefacă severă. 

— Vai, să nu credeţi asta, doamnă; lumea exagerează mult. 

Şi văzând că discuţia aluneca pe o pantă primejdioasă, se 
grăbi să adauge: 

— Ei, acuma chiar că plec. Şi vă mulţumesc mult patroncita, 
pentru darul dumneavoastră. 

Plecă ducând cu grijă şapca îndesată, sprijinind-o de braţul 
stâng şi de piept. Se opri o clipă în faţa întunericului, dar îşi 
aruncă o căpşună în gură şi merse mai departe cu pas ferm. 
Când noaptea îl cuprinse din toate părţile începu să fluiere ca 
să-şi dea curaj sau ca nimeni să nu bănuiască că-i era frică; şi 
fluieratul lui se întrerupea din când în când ca să facă loc unei 
căpşuni. 


3. 

Suzana rămase iar singură cu gândurile ei. Mâncarea se 
răcise de-acum. Şi cuptorul la fel. Mai putea să sosească aşa 
târziu? Poate că venea pe jos de foarte departe, cu calul de 
căpăstru, printre stânci, mergând pe lângă marginea 
prăpăstiilor. În căminul frumos lucrat din pietre de la Los 
Tempanos, focul se stinsese aproape de tot. Mai puse nişte 
lemne pe jar; făcea totul cu mişcări scurte, pline de naturaleţe, 
cu gesturi ordonate, învăţate dintr-o practică neîncetată, 
aplecându-se doar atât cât trebuia şi aşezând fiecare butuc la 
locul potrivit. Apoi făcu în jar şi cenuşă cu ajutorul vătraiului un 
tunel mic pentru aer. Putea pleca liniştită; ştia că peste puţine 
minute se vor ivi flăcărui mici care se vor mări treptat 
înconjurând lemnele până când vor ajunge o vâlvătaie zdravănă. 
Se deprinsese deja cu ritmul austral pe care îl capătă femeile 
din Patagonia în importanta sarcină de a îngriji de foc. Focul din 
vetre de piatră pentru lese sau din vetre de cărămidă, din sobe 
făcute dintr-un bidon de dezinfectant şi un burlan de tablă 
neagră, din cuptoarele rudimentare sau din sobe de fier 
smălţuite, din vasele cu jeratic improvizate din piuliţe vechi şi 
ciobite sau din vase de lut. Arta începută de femeile yaganes 
care mențineau focul veşnic în luntrile lor ajunsese la 
diletantism în fermele marilor companii, unde soția 
administratorului priveşte din fotoliul ei din /ivingu/ aşternut cu 
covoare trosnetul vesel al flăcărilor care execută sub acustica 
gravă a căminului de marmoră o simfonie de sunete şi culori. Și 
din când în când doamna se apleacă spre lada de aramă plină 
cu aşchii. Şi îşi întinde mâinile cu unghiile îngrijite apucând 
aşchia cu băgare de seamă ca să nu-şi zgârâie lacul unghiilor. 

De-a lungul ferestrei imense cu multe ochiuri care se întindea 
pe toată latura bucătăriei şi a sufrageriei făcuseră în interior un 
fel de jgheab în care creşteau muşcate şi roşii. Plantele creşteau 
până la înălţimea chiuvetei. Roşiile erau încărcate cu fructe mici 
şi mari verzi sau în pârgă. Două erau deja coapte; mari, de un 
roşu aprins înconjurate de verdele cald al frunzelor, sclipind 
printre celelalte ca nişte flori minunate. Şi când, după serioase 
consultări şi pipăieli grijulii, se constata că unele din roşii erau 
coapte, se mâncau cu evlavie, ca o fărâmă de soare tropical 
cucerit pe latitudinea aceea datorită iscusinţei omului. 


Când intră iar în bucătărie Suzana auzi nişte lovituri puternice 
în fereastră. Nişte lovituri brutale care răsunau în liniştea nopţii 
cu vibrații puternice. Tresări şi îşi ridică privirea exact în clipa în 
care pumnul închis se retrăgea de la geam pierzându-se în 
întuneric. 

— Cine e? strigă înspăimântată. 

Privea spre fereastra imensă cu ochii larg deschişi, 
încremenită. Nu vedea decât noaptea neagră, dar cel care se 
afla în cealaltă parte putea s-o privească, mâncând-o din ochi în 
voie. Era insuportabil. Era ca şi când vestmintele i-ar fi căzut pe 
rând în faţa ochilor sumbri ai unui necunoscut. Şi iar pumnul 
închis apăru în întuneric lovind sticla în faţa ochilor Suzanei. 

— Cine e? întrebă din nou cu vocea tremurătoare. 

Nu răspunse nimeni. Se scurseră clipe lungi. Simţi un frig viu 
pătrunzându-i în oase, şi frigul crescu şi mai mult când uşa se 
deschise dintr-o dată cu un zgomot sec. 

— Bună seara, señora dona Suzana. Sunt eu. Nu va speriaţi. 

— Ce doriţi? Ce căutaţi aici? întrebă întorcându-se brusc spre 
el. 

Ochii blânzi ai lui Abel Cuenta se opriră asupra ei cu răceală, 
cercetând-o de sus în jos. 

— Ce nenorocire! şopti el dând trist din cap. Ce soartă haină! 

Suzana începu să tremure din întreg trupul, şi trebui să se 
sprijine de chiuveta din bucătărie ca să nu cadă. 

— Ce i s-a întâmplat soţului meu? strigă. Vorbiţi, spuneţi 
repede! Spuneţi-mi tot! Nu mi-e frică... 

Abel o privi din adâncul ochilor pe femeia care tremura în faţa 
lui gata să leşine de durere. O privi aşa câteva clipe în tăcere. În 
timpul acestor lungi secunde, inima Suzanei bătea tare, gata să 
se spargă. 

— Noaptea e groaznic de rece, spuse el apăsat cu vocea lui 
limpede şi calmă, făcând pauze lungi între cuvinte. Termometrul 
arată douăzeci de grade şi jumătate sub zero. În munţi trebuie 
să fie cel puţin treizeci de grade... 

Suzana îi asculta cuvintele, ca şi când cu fiecare din ele 
primea viaţa sau moartea. Dacă n-ar fi fost sigură că o să cadă, 
ar fi plecat de lângă chiuveta de care se sprijinea, ar fi venit 
spre el, l-ar fi înhăţat de umeri şi i-ar fi strigat: „Spuneţi, spuneţi, 
spuneţi!” Nu reuşi decât să îngaime: 

— Dar vorbiţi o dată... A murit! 


Uşa rămăsese întredeschisă. Abel o împinse foarte încet cu 
vârful piciorului, până când o deschise de tot. Frigul de afară 
intra aşa într-un val dreptunghiular care izbea drept în trupul 
Suzanei. Tremurul corpului ei se urcase până la bărbie, apoi 
până la buze. Simţi că ochii i se împăienjeneau. Doar dorinţa de 
a şti ce i se întâmplase lui Martin o mai ţinea în picioare. 

— Spuneţi-mi, bâigui iar. Spuneţi-mi ce s-a întâmplat. Câinele 
inteligent şi urât care intrase în urma omului, oprindu-se în prag, 
îşi privea stăpâna cu ochi vioi şi drăgăstoşi, şi din când în când 
se uita cu ură la om. Păzitorul credincios al Suzanei simţea 
întotdeauna o puternică antipatie pentru supraveghetor, şi nu-şi 
da silinţa să şi-o ascundă. Ochii lui Abel Cuenta, mari, negri şi 
şterşi, păreau întotdeauna acoperiţi cu un strat de gelatină. In ei 
sentimentele rămâneau prinse înăuntru, ascunse pentru toţi 
ceilalţi. Spuse foarte rar cu vocea lui sâcâitoare: 

— Señor don Martin nu avea la el pelerina mare din pânză de 
cort. Ce nenorocire! 

— Dar spuneţi-mi ce s-a întâmplat! Vă rog mult de tot! 

Abel o privi mai departe stăruitor, până când i se păru că ochii 
ei se închideau şi că trupul începea să lunece peste colţul 
chiuvetei. Făcu câţiva paşi înainte, cu mâinile întinse spre ea, şi 
îi atinse mijlocul cu o mână. Câinele mârâi. Suzana se cutremură 
de scârbă. Era ca şi când de ea s-ar fi apropiat o reptilă băloasă 
s-o cuprindă în inelele şi saliva ei. Simţi un fior care acţionă ca 
un curent electric, şi se ridică întinzând un braţ ca să-l 
îndepărteze. 

— Ce-i cu dumneavoastră? strigă. Sunteţi nebun? 

— Señora. Dragă señora, credeam că leşinaţi. M-am grăbit să 
mă apropii ca să aveţi un sprijin, ca să nu cădeţi. Eraţi palidă ca 
o moartă, señora... Sunt foarte fericit că vă simţiţi mai bine... 
Mulţumesc lui Dumnezeu, señora... Sunt mulţumit, foarte fericit. 

Suzana îşi recăpătase în bună măsură stăpânirea de sine. 
Teama îi mai strângea inima, dar simţea un val de furie care îi 
învia puterile. Spuse liniştit: 

— Îmi veţi spune imediat ce i s-a întâmplat soţului meu! 
Imediat şi fără să-mi ascundeţi nimic. 

— Vai de mine, señora, señora dragă, dumneavoastră nu m- 
aţi înţeles! amintiţi-vă bine señora... Vă înşelaţi. Amintiţi-vă 
cuvânt cu cuvânt ce v-am spus. N-am vorbit de nici un accident! 


Frunzele verzi ale pătlăgelelor păleau de frig. Suzana simţi 
parcă o şuviţă de păr căzându-i peste ochi; ridică mâna încet ca 
să o dea la o parte. Ce frig! Uşa aceea deschisă şi omul acela. 
Dacă ar fi avut destulă putere l-ar fi împins pe om, luându-l de 
umeri şi lovindu-l cu genunchii. Lovindu-l şi îmbrâncindu-l, până 
când l-ar fi azvârnlit afară, lăsându-l lungit jos, pe frigul acela de 
douăzeci de grade şi jumătate. Şi apoi ar fi închis repede uşa ca 
să vie iar căldura în bucătărie ca un aşternut de puf. Dar se 
simţea sleită de puteri. Şi nu putea să-i spună omului: „Închide 
uşa!” Şi nici nu se putea duce s-o închidă ea însăşi, pentru că 
atunci ar fi rămas închisă cu reptila aceea plină de bale şi 
lipicioasă. Dar nu, nu era o reptilă, era o omidă care se înălța în 
faţa ei, o omidă de acelea din quinta. Şi deasupra umerilor i se 
vedeau două coarne moi şi lungi care şi le agita pe amândouă 
părţile feţei lui caraghioase. 

— Señora, dragă señora, ce nenorocire că nu m-aţi înţeles! 
făcu Abel Cuenta ridicându-şi braţele în sus, pentru a Sugera o 
mare durere. Am să vă explic totul în puţine cuvinte, în foarte 
puţine cuvinte... 

— Dar vorbiţi o dată! Spuneţi-mi tot ce ştiţi! E 

— Eu nu pot înţelege, señora dragă. Eu nu ştiu. Nungo a venit 
acum nu de multă vreme în sala de mese a peonilor. Eu eram 
acolo cu lefurile. Azi e sâmbătă, señora; prima sâmbătă după 
tunsul berbecilor. L-am întrebat pe băiat: „l-ai spus patronului ce 
te-am rugat?” El mi-a răspuns cu gura plină de căpşuni: 
„Patronul nu s-a întors, şi nici n-o să se întoarcă”. Mi-a răspuns 
aşa vorbind printre dinţi, printre clăbucii care-i umplea gura. 
Cam aşa mi-a spus, sefiora, cu cuvinte încâlcite. Eu am simţit o 
adâncă mâhnire, dragă señora! Ceva care îmi sfâşia inima, şi 
am ieşit în goană din bucătăria peonilor. Am fugit tot drumul 
până aici, alergând şi sărind pe cărarea strâmtă, ridicând 
braţele ca să-mi menţin echilibrul. Prin întuneric, ca să ajung 
repede aici, cu riscul de a cădea la fiecare pas. Fugind şi sărind 
ca să viu mai repede. Voiam ca dumneavoastră, señora, să-mi 
spuneţi tot ce ştiţi şi voiam să fiu alături de dumneavoastră ca 
să vă ajut să suportaţi aceste momente de singurătate. Señor 
Martin se întoarce întotdeauna să doarmă acasă. Ce i s-o fi 
putut întâmpla? Sunt neliniştit, señora... 

Suzana se uită la scăunelul care era la trei paşi de genunchii 
ei. Ar fi vrut atât de mult să stea acolo. Aşezată pe scăunelul 


scund, ghemuită, aerul acela îngheţat care intra pe uşa deschisă 
n-ar mai fi izbit-o atât de tare. Dar nu îndrăzni să facă un pas. Se 
sprijini cât putu de colţul chiuvetei şi puse o mână pe pântec 
mângâindu-l încet. Frigul acela care răzbătea până la oase 
putea să ajungă şi la copilaşul ei. Simţi fiori puternici. Şi omul 
acela în faţa ei, la un pas de ea! li făcuse o scârbă nestăpânită 
din prima zi când îl văzuse. În general ea îndrăgise toate 
lucrurile de la fermă şi avea o mare simpatie pentru toţi peonii, 
bătrâni şi tineri. Vedea că ei, la rândul lor, o iubeau şi o venerau. 
Ghicea de multe ori în ochii lor plecaţi violenţa dorințelor 
înăbuşite, dar niciodată nici unul din bărbaţii aceia înnebuniţi de 
o îndelungă abstinenţă nu o jignise nici măcar cu o privire. Avea 
un revolver, pe care Martin o învățase să-l mânuiască, dar ştia 
că nu va fi niciodată nevoie să se folosească de el. În schimb 
Abel Cuenta, cu ochii lui gelatinoşi şi purtarea lui îndatoritoare, 
o jignea doar cu prezenţa lui şi o scârbea. Simţea că se apropia 
cu făţărnicie de ei, de ea şi de Martin, nu ca un şoim deasupra 
unui cuib, ci ca un şarpe care se târâie încet, an de an, 
pândindu-şi prada cu capul lipit de pământ. Presimţea că mai 
devreme sau mai târziu omul acela putea să le facă vreun rău. 
Nu de mult soţul ei îi spusese: „E un bun supraveghetor. Apără 
interesele fermei ca şi când ar fi vorba de proprii lui bani. Deşi 
nu e înarmat, peonii îl ascultă fără să crâcnească, pe el care e 
atât de slab, atât de uscat, cu privirea lui de câine ciomăgit şi cu 
vocea limpede e drept dar slabă, spartă, cu accent străin. Nu ar 
părea făcut să poruncească adunăturii acesteia eterogene de 
oameni grosolani, însă toţi îl ascultă fără să crâcnească, 
temându-se de el ca de o năpârcă pe care o putem strivi cu 
cizma, dar care ne poate muşca cu dinţii ei mici. Are o energie 
molipsitoare şi statornică care învinge orice rezistenţă. Cu el 
lucrurile merg bine. Dar dacă ţie nu-ţi place, îl voi concedia. Nu 
e bine să trăieşti aproape de cei pe care nu-i poţi suferi. Acum îi 
datorez mai mult de douăzeci de mii de pesos şi nu am bani, dar 
după cealaltă tunsoare o să-i plătesc şi o să-i spunem să caute 
alt loc”. Ea îi răspunsese: „Dragul meu, nu te uita la mine. Fă 
cum e mai bine”. 

Şi acum, Abel Cuenta stătea în faţa ei, vorbind şi iar vorbind. 
Cât tăcea nu se vedea nimic pe buzele sale subţiri, dar când 
vorbea pe ele apărea un fir de spumă care se lărgea spre 
colţurile gurii, şi o dată cu vorbele îi săreau din gură picături 


mici de salivă care uneori ajungeau până la interlocutor. Era un 
mare noroc că nu stătea niciodată cu faţa, ci într-o parte ca să 
poată privi mereu cu coada ochiului fără ca să fie bine văzut, şi 
aşa picăturile zburau într-o parte. 

Abel Cuenta vorbea mai departe, cu vocea lui care părea 
zgomotul unor ciocănele lovind un disc de piatră, până când 
Suzana îl întrerupse: 

— Dacă soţului meu nu i s-a întâmplat nimic, de ce aţi venit 
să mă speriaţi vorbind de nenorociri şi de ghinioane? 

— Dragă señora, doña Suzana! Eu nu am spus nimic care să 
vă sperie. Voiam să spun că e o mare nenorocire faptul că 
trebuie să petreceţi singură această noapte friguroasă; singură 
şi îngrijorată. Şi că e un ghinion că señor don Martin nu a putut 
veni să doarmă acasă. Eu nu am spus nimic mai mult. Dacă vă 
gândiţi la toate cuvintele mele, la fiecare din ele, înţelege că nu 
am spus nimic mai mult. Nu veţi putea să-i spuneţi lui señor don 
Martin că eu am făcut sau am spus ceva care să vă fi putut 
speria. Nu, dragă señora! Mi-aş da şi viaţa ca să nu vă sperii, 
pentru ca bucuria să se întoarcă iar în inima dumneavoastră. 

Suzana făcu un gest de necaz: 

— Bine, plecaţi! Inchideţi uşa şi plecaţi imediat. 

Abel Cuenta dârdâi în haina lui de cambrona, în cămaşa lui 
albă, în ponchoul lui de pânză grosolană. Strânse dinţii şi 
pumnii, străduindu-se să alunge frigul care îl pătrundea prin 
spate şi se întoarse imediat aproape cu faţa spre Suzana. Ochii 
mai erau şi acum apoşi, blânzi; dar în trăsăturile ascuţite ale 
feţei lui, în braţele lui şi în tot trupul lui citeai o duritate, o 
asprime de neîmblânzit. Şi vocea lui sună cu hotărâre şi 
îndărătnicie: 

— Dragă señora, eu nu pot să vă las singură. Eu am să rămân 
aici toată noaptea. Señor don Martin nu mi-ar ierta-o niciodată 
dacă v-aş părăsi în aceste momente. Nu, nu am să plec chiar 
dacă mi-aţi porunci-o! 

In pragul uşii, câinele, care privea mai departe cu ochii săi 
inteligenţi ţintă la stăpâna lui, îşi întoarse capul spre 
supraveghetor cu un mârâit surd. 

— Câine afurisit! făcu Abel coborându-şi ochii la animal, într-o 
bună zi o să-l omor cu stricnină! 

— Plecaţi! îi repetă Suzana strigând. Plecaţi imediat! 


Abel Cuenta se întoarse iar aproape în faţa ei, în timp ce 
câinele mârâia. 

— Eu nu mă pot mişca de aici. Señor don Martin m-ar omori. 
Dacă dumneavoastră vi s-ar întâmpla ceva, dragă señora, m-ar 
omori ca pe un câine. 

Nu era exact ură ceea ce simţea pentru femeia aceea, dar era 
un obstacol pentru el, şi când se va naşte fiul ei va fi cu mult 
mai greu să cumpere ferma. Îi spusese lui Martin an de an, la 
fiecare nou necaz şi la fiecare încurcătură bănească: „Señor, eu 
aş putea să vă găsesc un client bun care ar plăti pe loc, atâţia şi 
atâţia bani peşin. Cu suma asta aţi putea trăi liniştit la Buenos 
Aires cu soţia dumneavoastră, doña Suzana, investind banii într- 
o afacere sigură”. Martin îi răspundea întotdeauna cu un hohot 
de râs: „Nu vreau să vând, Abel. Toate se vor aranja”. Şi când se 
va naşte mayordomo, Martin va fi şi mai ataşat de pământul lui. 
Abel Cuenta se afla deja de şaptesprezece ani la Los Tempanos, 
în timp ce banii lui lucrau mai departe pentru el cu devotament, 
multiplicându-se în investiţii mănoase. Avea în continuare 
siguranţa că va ajunge să fie stăpânul, şi fiecare nou obstacol 
care i se punea în cale contribuia la exacerbarea patimei sale 
bolnăvicioase pentru bucata aceea de pământ. Va fi a lui! Ferma 
era pentru el ca o femeie pe care o urmăreşti cu toată furia 
simţurilor. Femeia fuge, alunecând printre degete. Bărbatul e iar 
gata să o ajungă, dar fuge, fuge din nou şi urmărirea îndârjită 
continuă. Tese împrejurul ei o plasă deasă, cu răbdare, cu 
şiretenie, ca să o învăluie, ca să o prindă. Ferma Los Tempanos 
era a altuia, dar el, Abel, era mai demn de ea, şi va fi a lui. E 
legea selecţiei celor mai apți. În mâinile lui, ea va fi darnică 
până la saturare, până la ghiftuire. Îşi va potoli cu ea setea sa 
violentă de posesiune, şi în acelaşi timp o va transforma în 
izvorul lui de bogăţie. El o să pună capăt risipei cu împodobitul 
şi azvârlitul banilor pe alei cu copaci, pe căsuțe, pe şoproane. O 
să exploateze zăcămintele bogate scormonind acolo sus, sub 
zăpezile veşnice. In asta da, putea să-şi investească toţi banii, 
până şi pe cei pe care îi va obţine tocmindu-se crâncen la 
dobândă cu confrații lui, cămătari! Prin asta banii se vor înmulţi 
până la neverosimil. Mine, cariere, galerii subterane lungi şi 
întunecoase care duc spre grămezile de aur! Şi va arde toate 
pădurile, mii de hectare, şi cenuşa va îngrăşa păşunile fragede 
care vor hrăni mii şi mii de vite fecunde... Eroziune! Ce-l 


interesa pe el că versantele acelea vor rămâne mult timp apoi 
sfâşiate de avalanşe, de cicloane, de ploile torențiale! Pământul 
e ca o femeie. Unii se ruinează, alţii trăiesc de pe urma lui. Îl va 
exploata cu isteţime storcându-i toată vlaga. Nu era prost. De ce 
să te porţi cu el de parcă ar fi o vacă de lapte pe care vrei s-o 
acoperi cu ghirlande, cu zurgălăi, cu inele de aur? Visuri! Foarte 
puţini sunt în stare să lupte pentru interesele lor. Majoritatea se 
încurcă într-un hăţiş de sentimentalisme, de idealuri de 
frumuseţe, de himere strălucitoare până când cad înfrânți. Va 
călca peste cel căzut, şi îi va lua locul cu toate avantajele minţii 
sale limpezi şi chibzuite. 

Şi acolo era femeia, gata să se prăbuşească peste pântecele 
ei, înfruntându-l totuşi, ca o vrăjmaşă. Şi la un metru în spatele 
lui, câinele care mărâia şi roşiile acelea... Roşii! Altă ţicneală de 
oameni nerozi! Ingrijeau cu dragoste luni de zile plantele 
pipernicite urmărind fascinaţi nuanțele schimbătoare de verde şi 
roşu, ca până la urmă să nu obţină mai mult de trei sau patru 
kilograme de roşii, pe care le mâncau una câte una, îngrijindu-le 
de parcă ar fi fost vorba de un dar din cer. Proştii! El va aduce 
din Buenos Aires lăzi întregi, fără să-şi mai bată capul cu munca 
aceea lipsită de sens, şi o să mănânce castroane pline ziua şi 
noaptea. Proşti şi sinucigaşi. El se interesase foarte bine în San 
Isidro. Suzana, în clima aceea, era într-un mare pericol. Nici 
înainte nu fusese de loc sănătoasă. Şi mama ei murise tot aşa, 
tânără, când se născuse ea. 

Câinele stătea tot pe pragul uşii, bine înfipt pe picioarele 
depărtate. Suzana îl chemă. Animalul o privi o clipă cu ochii lui 
inteligenţi plini de mirare, cu coada ţeapănă. Nu intrase 
niciodată în casă şi nu îndrăznea să treacă pragul. Ea îl chemă 
iar. Ochii inteligenţi străluciră de bucurie şi se apropie dând din 
coadă şi frecându-şi botul de genunchii stăpânei. Nu era cine 
ştie ce căldura aceea animală în gheţăria de acolo, dar Suzana o 
simţi. Se aplecă până la el şi îl mângâie pe cap. Văzu mulţumită 
că se mişca destul de uşor. Se propti bine pe picioare şi făcu un 
pas. Câinele o urma frecându-se de genunchii ei. Mai făcu un 
pas, apoi altul. Se sprijini de masa albă din sufragerie şi merse 
mai departe. Revolverul era în dormitorul ei, în sertarul de la 
noptieră. Se îndreptă spre /iving. Înainte de a închide după ea 
uşa dintre /iving şi sufragerie, mai aruncă o ultimă privire la om, 
la omida care stătea în picioare în mijlocul bucătăriei, cu lungile 


ei coarne căzute, dârdâind de frig. Focul din cămin ardea cu o 
veselie sălbatică. Flăcări înalte lingeau cu voluptate butucii, 
jăraticul în bulgări mari şi roşii trosnea, parcă tresărind uşor. 
Suzana îşi apropie şi mai mult fotoliul, şi se aşeză în faţa 
flăcărilor, cu picioarele depărtate. Căldura intra în ea de parcă 
flăcările i-ar fi mângâiat carnea şi oasele. Îşi întinse mâinile spre 
foc mult, aproape până să şi le frigă, şi le frecă puternic; îşi 
mişcă degetele unul câte unul ca să le dezmorţească. Apoi îşi 
mângâie cu ele îndelung pântecul. Câinele se tolănise într-o 
parte ca şi când ar fi fost obişnuit să stea acolo de când lumea. 
Privea la foc liniştit şi din când în când îşi ridica ochii la stăpâna 
lui cu sclipiri de bucurie. 

Suzana ar fi rămas lângă foc toată noaptea, dar se ridică şi se 
îndreptă spre dormitor. Trase sertarul de la noptieră. Era acolo 
în tocul lui de piele. ÎI scoase. Nu lipsea nici un glonţ, îl luă în 
mână. Când ajunse la uşa sufrageriei şi o deschise văzu că 
omida aceea mare se aşezase pe scăunel şi închisese uşa de 
afară; părea şi mai mârşav aşa ghemuit sub ponchoul lui de 
peon sărac. li spuse: 

— Plecaţi imediat. N-am nevoie de tovărăşie. Cu ăsta pot să 
mă apăr de oricine. 

Omida cea mare se lungi, ridicând în lături coarnele ei lungi. 
Ochii apoşi se umplură de mirare şi groază când se văzură în 
faţă câinelui care mârâia şi-şi arăta colții şi a revolverului cu 
ţeava lui strălucitoare. 

— Dragă señora, doña Suzana! Eu sunt aici ca să vă slujesc... 
Voi face cu plăcere tot ceea ce îmi ordonati, dragă señora... 

— Plecaţi şi închideţi uşa. 

Când rămase singură îi spuse câinelui bătându-l uşor pe 
spinare: 

— Şi matale, dragă prietene, ai să stai aici în bucătărie, 
cuminţel, dar numai de data asta... 

Câinele se întinse pe jos cu picioarele de dinapoi îndoite şi cu 
celelalte două îndreptate înainte. Capul îi era lipit de podea şi 
gâtul la fel. Sub şuviţele de păr pământii dintre urechi, ochii i se 
mişcau cu sclipiri jucăuşe; îi ridica spre stăpâna lui, scânteind de 
bucurie şi măgulire, îi lăsa în jos repede cu supunere ca să arate 
că ştie să fie ascultător, dar şi-i ridica iar parcă neputându-şi 
stăpâni bucuria. 


Oala cu mâncarea de rață şi grătarul cu pulpa de miel 
îngheţaseră de parcă le-ar fi scos dintr-un frigider. Frunzele 
roşiilor erau triste, albicioase, aproape pârjolite de frigul care le 
pălise prin uşa deschisă. O s-o deschidă larg pe cea dinspre 
sufragerie ca să le vină în ajutor căldura din /iving. Se făcuse 
foarte târziu. Era mai bine să se culce imediat. In clima aceea 
australă trebuia să te culci foarte devreme; înainte de a adormi 
aveai întotdeauna nevoie de câteva ore de stat în pat pentru a 
alunga din oase tot frigul strâns în timpul zilei, şi dacă te culcai 
târziu te apuca ziua înainte de a reuşi să te încălzeşti. Martin al 
ei nu avea norocul să se afle într-un pat moale, în cazul cel mai 
fericit probabil că dormea în vreo peşteră ferit de vântul din sud, 
înfăşurat în pături şi poncho. 


4. 

Martin se întoarse a doua zi. 

Era ora patru după masă când Suzana auzi din bucătărie 
lătratul vesel al câinelui şi imediat tropotul unui galop. leşi. lată- 
|, venea pe cărarea dinspre vad. Cotind colţul gardului o salută 
pe soţia lui cu o mişcare sobră a braţului. 

Descălecă cu greutate. Era obosit. Pe crupa calului se afla 
pielea unei dihănii de curând jupuite. Era o pumă mare, 
judecând după coada care îi ajungea aproape la pământ, şi după 
capul ei lat care atârna de cealaltă parte, mai jos de pocladă. 

Nungo venise în fuga mare ca să deşeueze şi să ia calul. 

— Nu-l adăpa până când nu se odihneşte, îi spuse patronul. E 
tare năduşit. 

Băiatul dădu grav din cap a încuviinţare, în timp ce slăbea 
chinga împingând cu umărul. 

Suzana se apropie cu mersul ei domol, călcând cu grijă pe 
locurile netede dintre tufele de păşune puna'”. Rochia largă 
dădea mişcărilor ei o gravitate de matroană. 

— Cum ţi-a mers, dragule? întrebă ea cu vocea liniştită, ca şi 
când Martin s-ar fi întors după o absenţă de o jumătate de oră. 

— Rău! 

In răspunsul bărbatului se vedea toată asprimea celor două 
zile de luptă în singurătatea stâncilor arse de geruri. _ 

Ea întinse pe pături blana însângerată pe care Nungo o 
aruncase jos. _ 

— E mare, spuse. În tot anul nu ai vânat una atât de mare. 

El aruncă asupra prăzii o privire de ură. 

— Mi-a omorât un câine, mormăi. Bălţatu. 

— Bălţatu! 

Suzana se uită la celălalt câine care se întinse gâfâind la 
umbra gardului de tablă. 

— Hei, Negrule, îl strigă. 

Animalul se ridică parcă împins de un resort, dar îşi înfrână 
elanul şi se apropie de ea încet, târându-se pe burtă, cu 
picioarele depărtate, ca în faţa unei prăzi grozave. Peonii şi 
fiarele îl învăţaseră să fie prudent. Fusese dresat iarna trecută 
împreună cu alţi cinci câini pentru vânătoarea de pume. Doi 
fuseseră sfâşiaţi iar altul căzuse în prăpastie. După pierderea lui 
Bălţatu mai rămânea Negru. In cele paisprezece cuşti care se 


107 Puna - Zonă muntoasă. 


aflau dincolo de quinta mai erau opt sau zece câini, dar nu 
fusese dresat încă nici unul pentru vânătoarea de pume. In 
afară de însuşiri fizice, le trebuia o ucenicie îndelungată ca să se 
obişnuiască să lupte cu prudenţă, şi mulţi erau omorâţi încă de 
la primele încercări datorită cutezanţei lor prea mari. 

Ceafa lui Martin, spatele hainei sale de piele şi spatele 
pantalonilor erau pline cu pete mari de sânge uscat. Cu 
siguranţă că după ce a jupuit pielea a trebuit să meargă o 
bucată bună cu ea pe umăr, sărind din stâncă în stâncă, până la 
locul unde legase calul. Ş 

— Du pielea în şopron, i se adresă el lui Nungo. Spune-i lui 
Biguă să o întindă bine ca să facem din ea curele. 

Suzana luă ponchoul şi păturile. In timp ce Nungo se depărta 
spre ţarc ducând pagul de căpăstru, ea cu Martin traversară 
grădiniţa îndreptându-se spre bucătărie. 

— Afurisită dihanie! mormăi el pe drum. A luat-o la fugă cu 
cuțitul înfipt în spată, şi când am omorât-o nu-l mai avea. Am 
cercetat de două ori locul, dar nu l-am găsit. Şi de câţi ani mă 
foloseam de cuțitul ăsta cu plăsele din corn de cerb! 

Pe când trecea pragul uşii păru că-şi aduce aminte dintr-o 
dată de starea nevestei sale, şi o întrebă cu o voce tanară: 

— Şi cum ţi-a mai mers în aceste două zile? 

Dar înainte de a aştepta răspunsul se apropie de perete ca să- 
şi aprindă pipa. 

— Pregăteşte-mi nişte mate spuse el slobozind o gură de fum 
gros. Sunt mort de sete. 

— Nu vrei să mănânci ceva? 

— Nu. Am tăiat ieri un miel care mi-a ajuns până azi la 
amiază. Pot aştepta până la cină. 

— Nu te schimbi cât îţi fac matele? îl întrebă ea aducând cutia 
cu yerba din cămară. 

— Nu. După aceea. 

Martin se sprijini cu braţul stâng de fereastră, ţinând pipa cu 
aceeaşi mână. Privi spre locuinţele peonilor şi spre lac. Ghețarul 
plutitor mai era acolo, lângă mal. Se vedea cum descreşte pe zi 
ce trece. Era deja mai mic decât casa grădinarului; cu siguranţă 
că nu putea ţine toată iarna. 

Suzana privi spinarea soţului ei şi braţul drept care atârna de- 
a lungul trupului. Dar acela era sânge proaspăt. Un fir rubiniu se 
scurgea din mânecă prelungindu-se pe dosul mâinii. 


— Dar eşti rănit! exclamă, apropiindu-se de el. 

— A, o zgărietură, o nimica toată, făcu întorcându-se domol 
spre ea şi privind apoi picăturile care cădeau neîntrerupt pe jos. 
S-o fi deschis iar când am descălecat. 

li ajută să-şi scoată haina. Cămaşa era sfâşiată toată, de la 
umăr la manşetă, şi în faţă îi lipsea bucata pe care o rupsese ca 
să se bandajeze. Dacă bandaj se putea numi legătura grosolană 
făcută cu o singură mână. Işi spălase rana îndelung într-un 
pârâu. Nu putuse să găsească pânză de păianjen curată ca să 
oprească sângele, nici frunze de balsam, şi trebui să se 
mulţumească doar cu bucăţile de carne crudă tăiată din şoldul şi 
din spinarea pumei pe care le pusese una după alta până când 
încetă hemoragia. Apoi îşi făcuse cu mâna stângă bandajul 
acela zdrenţăros. 

Suzanei îi fu destul de greu să smulgă din carne pânza care se 
lipise de sângele închegat. Turna apă caldă puţin câte puţin, cu 
deosebită băgare de seamă şi apoi apă oxigenată. Avea o sticlă 
întreagă în cămară şi spirt iodat destul. 

— Dihanie afurisită! scrâşni Martin din dinţi. 

— Ea, ţi-a făcut-o? întrebă Suzana. 

— Da. Am urmărit-o într-o peşteră îngustă şi joasă, în care 
abia încăpeam târându-mă pe jos. Bălţatu a încolţit-o şi a fugit 
trecând peste mine şi rănindu-mă. Mai rău ar fi fost dacă mi-ar fi 
atins ochii sau ceafa. 

— Chiar aşa, mult mai rău. 

Şi trăgea mai departe cu vârful degetelor cârpa lipită. În 
cealaltă mână ţinea bine ceainicul aplecat în aşa fel încât şiroiul 
de apă caldă să cadă doar atât cât trebuia, neîntrerupt. 

După ce curăţă rana puse pe ea mult iod şi tifon. Era lungă 
cât patru sau cinci monede de cinci centavos puse în şir. Era 
adâncă, dar nu prea periculoasă şi mai ales într-un loc 
musculos, în partea de sus a braţului, aproape de umăr. 

— Mâine o să sosească doctorul Potter, cu soţia lui şi sora lui 
Celestino, spuse Suzana. Azi dimineaţă au plecat Torren şi Cruz 
Moreno după ei. 

— Am văzut fumul vaporului de sus din munţi. 

— O să-l rugăm pe doctor să-ţi facă un bandaj bun imediat ce 
o să sosească, şopti ea aplicându-i pe rană tifonul sterilizat cu 
vârful foarfecelui. 

El râse răsuflând ca foalele de fierărie cu burduful rupt. 


— Nu-i nevoie. Asta se vindecă repede cu puţină tinctură de 
iod. Doctorii sunt pentru leacuri mai serioase. 

După ce îl bandajă atentă cu pansamentul din trusa sanitară îi 
pregăti o baie. Aveau apă caldă din belşug datorită burlanului 
intermediar din bucătărie şi a tubului secundar în serpentină pe 
care îl puseseră în cămin. În timp ce el se odihnea încântat, 
întins în apa caldă care îi ajungea la subsuori, soţia lui îi dădea 
mate după mate. Înainte bea mate amar şi în cantităţi uriaşe, 
aşa cum se obişnuise în serile lungi de iarnă şi în zilele de răgaz. 
Pe urmă se deprinse să bea mate dulce ca să facă hatârul 
nevestei lui, dar cu yerba paraguaiană tare, şi în cantităţi mici. 

Ea vedea în ochii cenușii plăcerea aproape senzuală pe care o 
simţea sub mângâierea caldă a apei care îl cuprindea până la 
piept. După două zile de viaţă sălbatică aceea era o adevărată 
fericire. l-ar fi plăcut să se transforme în apă, ca să-l poată 
cuprinde aşa, să-l mângâie, să se confunde cu el pe de-a- 
ntregul, cu toate contururile şi toţi muşchii lui. Se aşeză lângă 
el, într-o parte a căzii de baie, pe banca mică şi joasă smălțuită 
în verde ca smaraldul; puse ceainicul cu apă caldă jos, şi îi turna 
din când în când cu linişte deplină, în timp ce el se străduia să-şi 
ţină umărul drept afară din apă ca să nu-şi ude bandajul. 

— E mai bine aici ca acolo sus, spuse întinzându-şi picioarele 
pe faianţa lustruită şi alunecoasă. 

Sub apă, trupul lui se dedublă în planuri mlădioase care se 
întindeau şi se strângeau închipuind desene absurde. 

— E frig tare în munţi? întrebă ea. 

— Puțin, lângă ghețar, din cauza vântului, dar în văi nu era 
chiar aşa de rău. 

— În afară de asta ai mai văzut şi alte pume? 

— Nu, doar pe asta. Am cercetat toate capcanele dar n-am 
dat de nici una. Eram gata să mă întorc acasă când am văzut-o 
de departe jucându-se cu o oaie. Biata oaie avea spata ruptă şi 
toată lâna plină de sânge; puma o lăsa să se îndepărteze zece 
metri şi iar se repezea la ea. M-am înfuriat teribil! Dacă aş fi fost 
aproape, chiar şi neînarmat m-aş fi aruncat asupra ei, cu 
unghiile şi dinţii. Ce furios eram! 

S-ar fi năpustit asupra ei şi ar fi muşcat-o, i-ar fi înfipt 
degetele şi unghiile în gât, tot aşa cum ar fi fost în stare să-şi 
înfigă dinţii într-o bară de fier într-un moment de furie sau să 
muşte botul unui tigru. Patagonia transformase pe studentul 


entuziast şi priceput în ale ingineriei, într-un om de cincizeci de 
ani impulsiv, obişnuit să fie ascultat şi făcut să înfrunte pericolul 
cu bărbia în piept, fără a sta mult pe gânduri. Mai ales 
capcanele goale îl exasperau de mulţi ani. Căuta cărările pline 
de urme, bara unele căi pe unde treceau întotdeauna pumele cu 
sârmă şi pietre ca să le îndrepte spre locurile studiate luni 
întregi. Capcanele le făcea el singur din anvelope vechi de 
automobil, după un model canadian în stare să fărâme şi gâtul 
unui taur. Dar în zadar. Şiretele feline nu se lăsau prinse. Ca să 
le învingi trebuia să le cauţi, să te întreci cu ele în viclenie şi 
dârzenie, să le urmăreşti până la bârlogurile lor. Suzana îşi 
închipuia prea bine furia soţului ei văzându-şi în depărtare 
duşmanul jucându-se cu o oaie, după ce găsise pentru a mia 
oară capcanele goale şi înverşunarea pe care o pusese în 
urmărirea lui până când îl văzuse încolţit într-un copac sau la 
poalele unei prăpăstii sau în propria lui vizuină. Când pătrunde 
în vizuină puma e uşor de urmărit în întuneric chiar dacă 
intrarea e îngustă şi strâmtă. Termini cu ea dintr-un foc sau cu 
cuțitul; e periculos doar dacă vreun câine o sperie, şi dacă vrea 
să iasă din nou din vizuină trecând peste omul întins; atunci îl 
poate răni. 

— M-a apucat noaptea şi a trebuit să aştept până azi, 
continuă Martin trăgând din bombi/la mici sorbituri. Am găsit 
vizuina în zori. Am legat pe Bălţatu de o piatră. Era nesocotit şi 
tare zorit. S-a dezlegat în timp ce eu eram înăuntru, întins pe 
burtă, la un metru de mustăţile care străluceau în întuneric ca 
nişte mici raze de lună. Ochii îi erau ca jarul, în această clipă a 
intrat câinele năpustindu-se nebuneşte. Când puma a trecut 
peste mine, am mai reuşit să-i înfig cuțitul în coastă, dar 
mânerul mi-a alunecat din mână, şi a fugit cu lama agăţată în 
blană. Câinii au urmărit-o. Când i-am ajuns, o încolţiseră la 
marginea unei prăpăstii, dar Bălţatu era doborât, pe moarte, cu 
burta sfâşiată. Tristă soartă. 

Suzana privea pieptul puternic, braţele noduroase şi 
musculoase, cioplite parcă. La fiecare mişcare a apei muşchii 
păreau întâi subţiri, apoi foarte laţi, până când deodată se 
vedeau patru umflături tremurătoare care se jucau cu creţurile 
apei. 

— Mulţumesc, îi spuse el dându-i matele. 

— Nu mai bei? 


— Nu. 

Suzana îl aşeză jos, într-un colţ, lângă ceainic şi îşi apropie 
încă puţin scaunul de cadă. li spuse: 

— Am să-ţi curăţ petele astea de sânge care ţi-au rămas 
lângă umăr, ca să nu te doară pielea după ce se vor usca. 

Îşi suflecă mâneca bluzei până la cot. Braţele ei nu erau 
pârlite şi pistruiate ca ale lui; mai avea încă albul lăptos al celui 
ce a trăit la oraş. Erau lungi, pline, dar modelate în linii foarte 
delicate. 

În timp ce îi trecea mâna udă încetişor peste umăr şi 
subsuoară, se aplecă spre el, atingându-i cu obrazul barba de 
câteva zile, aspră ca o perie de sârmă. El şopti: 

— De mâine va trebui să mă bărbieresc în fiecare zi şi am să- 
mi pun cravată. 

Ea se înfioră. Cât de puţin timp îi mai rămânea să stea doar 
cu el, singuri aşa cum fuseseră întotdeauna! Peste câteva 
ceasuri căsuţa, cuibul lor de dragoste şi muncă, va fi plină de 
feţe străine, de feţe serioase sau vesele care îşi duceau fiecare 
dintre ele povara unei vieţi. 

Simţea în palma mâinii mângâierea pielii lui rugoase, aspră pe 
umăr şi moale la subsuoară, ca o coapsă de femeie. 

Martin se întindea încet. Smalţul era sub apă moale şi cald ca 
mătasea. Simţea prin toţi porii sibaritismul băii reconfortante. 
După ce umblase cele două zile prin păduri şi munţi, dormind pe 
jos îmbrăcat, acea cufundare în apă îl purta pe tărâmul unei 
minunate beatitudini. Apa luneca pe pielea lui ca o mângâiere, 
pe pieptul lui, peste cugetul lui. Chiar şi ochii se odihneau pe 
smaraldul pardoselii, în verdele apei, pe chipul liniştit al soţiei 
sale, al viitoarei mame a primului său născut. Nu mai lipsea 
decât să toarcă fericit ca un pisoi care se ghemuieşte lângă foc. 

— Îmi vine să dorm aici până mâine, spuse întredeschizând 
ochii. 

— Da, dragule, răspunse ea cu vocea voalată şi lipindu-şi 
buzele de umărul lui. 

Sfârşi de spălat umărul şi subsuoara cu nesfârşită grijă ca să 
nu-i ude pansamentul şi se ridică să-i aducă halatul de baie pe 
care îl atârnase în faţa focului din cămin. Când Martin se sculă 
din cadă, apa se clătină puternic într-o parte şi-n alta lovindu-se 
cu zgomot de pereţii din faianţă. Baia era de un verde ca 
smaraldul care te făcea să uiţi puţin de albul iernii. 


— Mâine, ce necaz! şopti Martin învelindu-se în pluşul cald. 
Dar te obişnuieşti cu toate, chiar şi cu oamenii. 

— Da, spuse ea dându-i papucii de cânepă. S-a sfârşit cu 
liniştea. 

El vru să şi-i pună în picioare fără să se aplece, şi se sprijini de 
umărul soţiei sale încălţându-i pe rând. Ea îi petrecu un braţ pe 
după brâu. Traversară camera aşa, îmbrăţişaţi, şi se aşezară pe 
marginea patului. 

— Când or veni ei o să plecăm amândoi călare, doar noi doi, şi 
o să stăm toată ziua în altă parte spuse Suzana odihnindu-şi 
mâna pe genunchiul soţului. Dar ce toantă sunt! Nici nu mai ştiu 
ce spun! N-am să pot merge călare decât după... 

Martin o atrase spre el încet, cu duioşie. 

— Curând o să poţi călări iar, şi atunci vom pleca toţi trei. Şi 
când mayordomo va fi mare îi vom cumpăra un căluţ. 

Ea îşi sprijini fruntea de pieptul puternic ca să-şi ascundă ochii 
şi buzele. Buzele parcă i se dilatau în zvâcniri uşoare şi plăcute 
ca şi cum n-ar fi fost ale ei. 

Martin o cuprinse cu braţele lui lungi. Elanurile sale de ao 
mângâia îl năpădeau întotdeauna dintr-o dată, ca nişte valuri de 
dorinţi care îl afundau într-un dor năvalnic de duioşie, dar 
simţea în acelaşi timp o toropeală spirituală care îl făcea să se 
întoarcă puţin la copilărie. 

— Am putea să stăm să ne odihnim puţin, ce zici? 

Vocea lui era puţin şovăitoare şi privea în altă parte. 

Ea se smulse blând din braţele lui şi se ridică sprijinindu-şi 
mâinile de genunchi. Trase cu grijă perdelele dese de la 
fereastră. Inchise oberlihtul de la uşa dinspre grădină. Impinse 
cu băţul de co/igiie perniţa lungă de astupat crăpăturile pentru 
ca întunericul să fie complet. Suzana era dintre acele soţii care 
şi după douăzeci de ani de căsătorie stingeau lumina ca în 
prima zi. 

In felul ei de a fi influenţase fără îndoială sfiala puţin 
exagerată a soţului ei. Omul acela se căsătorise după douăzeci 
şi ceva de ani de burlăcie. Singurele lui experienţe avuseseră 
loc prin micile cafenele de pe coastă, şi fuseseră nişte întâmplări 
nefericite care îi lăsaseră un gust neplăcut în gură. Mai târziu 
avea mereu impresia că fusese puţin brutal cu soţia lui în 
noaptea nunţii, foarte buimăcit, incapabil să-şi stăpânească 
dorinţa, şi i se părea că toată viaţa lui va fi prea scurtă ca să se 


facă iertat de ea, chiar dacă se va purta plin de atenţie şi 
delicateţe. Se comporta de parcă ar fi avut în mâinile sale o 
comoară ce ar fi putut să dispară la o clătinare bruscă. Exagera 
într-atât grija sa, voia să o învăluie într-o plasă deasă de mici 
gingăşii, că însăşi această dorinţă îl năucea. Era ca un urs înalt 
şi gros care vrea să se aplece peste un vas de flori ca să 
aranjeze buchetul cu labele lui. Suzana zâmbea în întuneric 
înduioşată. Cu o încântare şi o toropeală delicioasă de 
îndrăgostită fericită. De fiecare dată rămânea aşa, ghemuită în 
braţele lui, aţipită. Ce om minunat era Martin al ei! Nimeni nu 
era ca el. Nu prea putea ea să facă comparații, ca altele, dar era 
sigură, foarte sigură. Nimeni alta nu mai avea un bărbat ca alei! 


5. 

Suzana era alcătuită dintr-un material uman foarte ductil. Se 
adapta cu uşurinţă la mediu. Fusese făcută întrutotul ca să 
reprezinte o întregire la lumea înconjurătoare. Dacă n-ar fi fost 
nevoită să-şi întrerupă studiile când mai avea un an ca să 
devină învăţătoare, ar fi ajuns un pedagog perfect, cu fişierele 
psihologice ale elevilor bine clasificate în mintea ei, pentru a fi 
binevoitoare cu unii, prietenoasă sau severă cu alţii; şi ar fi mers 
spre pensionare domol, cu caietele sub braţ, fără a-şi face 
planuri ambiţioase şi fără pericolul ca o pasiune distrugătoare s- 
o surprindă în mersul ei liniştit. La fel de bine ar fi putut lucra 
între cincizeci de funcţionare tăcute sau gălăgioase ca şi să 
călătorească pe o corabie cu pânze, ea, o singură femeie, cu un 
echipaj recrutat din toate porturile. Văzându-i privirea blândă, 
trăsăturile puternice, surâsul binevoitor al buzelor ei pline, un 
singur cuvânt îţi venea în minte: maternitatea. Şi văzând-o 
aplecată peste o cratiţă, nările fremătau lacom la gândul 
bunătăţilor pe care presupuneai că ştie să le gătească 
exemplarul acela atât de evident desăvârşit al gospodinei 
perfecte. 

Intr-o zi, când era cu câteva prietene pe terasa casei ei din 
San Isidro, una dintre ele, care se întorsese de curând din sudul 
Franţei, le învăţă cum să-şi prezică viitorul. Fiecare din ele 
trebuia să ia în mână un cărăbuş din cei care mişunau pe 
scândura veche a balustradei, şi coleopterul se însărcina să le 
prezică prin direcţia în care îşi lua zborul încotro o vor lua şi ele. 
Se putea îndrepta spre mânăstire sau înspre câmp, spre 
studiourile cinematografice sau spre Buenos Aires, şi putea s-o 
ia de asemeni spre teatru, spre terenurile de sport, spre 
hipodrom, spre quintas. Foarte departe, într-o direcţie pe care 
nu o ştia nici una, erau ulițele cu cafenelele rău famate şi 
scandaluri sângeroase. Fetele râdeau primind cu exclamaţii şi 
comentarii zborurile şovăitoare sau fugile iuți, în linie dreaptă. 
Fiecare din ele punea cărăbuşul pe dosul mâinii şi-l ridica în faţa 
ochilor, urmărind cu inima strânsă fiecare mişcare, cât de mică, 
a elitrelor sau a aripilor, ca şi când toată viaţa lor viitoare 
depindea de saltul acela spre nori. 

Suzana urmărea jocul cu mai puţin interes ca celelalte. Ea 
ajunsese aproape la treizeci de ani necăsătorită, fără griji şi 
necazuri. Nu avea preferinţă pentru nimic în mod special; cel 


puţin niciodată nu se gândise în ce celulă socială ar fi bine să se 
stabilească pentru a-şi trece răstimpul vieţii ce-i era hărăzită. 
După împrejurări s-ar fi mulţumit şi cu un colţişor într-o 
mânăstire; simţea în ea puteri pentru a se adapta la viaţa 
liniştită a călugăriţelor claustrate sau pentru a îndura mizeria 
acelor eroice catecas!% care, ascunzându-şi sufletul mare sub o 
rochie demodată, de mireancă, cutreieră cu mersul lor mărunt 
de huron:% bârlogurile cele mai întunecate ale cartierelor 
muncitoreşti, în căutarea de răni proaspete sau de plăgi 
incurabile. Era sigură că închinându-şi viaţa omenirii, ar fi putut 
să afle o fericire tot atât de mare ca şi atunci când şi-ar fi dăruit- 
o unui singur cămin. 

In pofida înclinării ei de a se lăsa în voia sorții, Suzana nu era 
abulică. Poate dăinuia în ea ceva din acel fatalism atavic al 
generaţiilor de femei ce aşteaptă braţele robuste ale centaurului 
care să le poarte prin viaţă. Poate avea puţină încredere în 
propria ei iniţiativă şi aştepta ca împrejurările, mai puternice 
decât ea, să o împingă făcând-o să pornească pe un drum. Dar 
când se punea în mişcare, micile puteri care erau în ea începeau 
să iasă la suprafaţă şi avântul pe care îl căpăta aşa era puternic 
şi ferm, păstrându-şi dinamismul de-a lungul întregului drum. 
Sufletul ei era plin de mici calităţi care se străduiau să o 
menţină în ambiția ei proprie, într-un echilibru perfect, 
îndepărtând-o de salturi îndrăzneţe şi de poticneli. Şi totul în ea 
părea a fi menit să plutească mereu între două ape, fără 
pericolul pe care îl prezintă prăbuşirile în adânc sau zborurile 
înalte şi largi printre nori. li lipsea cu desăvârşire grăuntele de 
nebunie care zămisleşte genii sau ţicniţi, martiri falnici, eroi sau 
cretini din cei care întrec orice măsură. Era făcută doar din 
culori terne potrivite pentru a trăi în umbră pe pământurile 
acelea virgine care nu cer decât efortul cotidian ce rodeşte puţin 
câte puţin după luni şi ani la rând de muncă neîntreruptă. Mai 
mult decât muncă era o consacrare vegetativă care rodea după 
răstimpuri lungi şi aşteptarea era astfel tot aşa de imensă cât 
culmile înalte la linia de hotar dinspre podişurile deşerte. 
Trebuia să te înarmezi cu răbdare şi să te fereşti de neliniştile 
sufletului şi ale inimii. 


108 Cateca - ordin religios de călugăriţe. 
109 Huron - Specie de dihor. 


În această luptă cu singurătatea, timpul era marele adversar 
care putea să se transforme în aliat dacă îl tratai cu sânge rece, 
fără să-i dai prea multă importanţă. Era nevoie să potoleşti fără 
milă  nerăbdarea şi să te adaptezi la ritmul lent al 
evenimentelor. Pentru aceasta trebuia să dobândeşti o mare 
stăpânire a propriilor nervi. Femeile, mai ales, aveau nevoie să- 
şi pună la încercare toate rezervele sufleteşti. Bărbaţii mai 
găseau ca portiţă de scăpare galopurile furioase, munca din 
rodeos cu strigătele lor guturale, cursele de cai, jocurile de 
noroc, tutunul, discuţiile înfierbântate la tejgheaua cârciumei. Şi 
simțeau mai pe viu emoția luptei, entuziasmul prilejuit de un 
tuns bun sau de o vânzare bună, admiraţia pentru animalele de 
curând fătate care arată pedigriul reproducătorilor de rasă, 
mândria pentru un gard de sârmă bine întins care se caţără în 
linie dreaptă pe stânci şi dealuri. Până şi şuierul enervant al 
vântului se poate răbda când te preocupă săriturile unui cal 
nărăvaş, şi pe măsură ce se fac bătăturile de la mână şi faţa 
pârlită de soare se zbârceşte, se întăreşte şi epidemia unei 
sensibilităţi prea tumultoase. 

În timp ce ei îşi pun muşchii şi entuziasmul la încercare în 
pasionanta luptă de cucerire, de creaţie, în stârpirea fiarelor sau 
în vânatul bărbătesc, ele trudesc în orizontul restrâns al 
bucătăriei. Forfota lor harnică se întrerupe doar din când în 
când, câteva zile, ca să dea deşertului fii voinici care să 
continue truda aspră începută de părinţii lor. Şi înfruntă, cu 
privirea resemnată, pericolul cumplit al singurătăţii lor, o 
singurătate care înseamnă multe zile de drum ca să dai de un 
medic sau multe luni de aşteptare ca să primeşti vizita unei 
prietene. 

Suzana cunoştea doar câteva femei care puteau fi numite pe 
drept cuvânt eroice sau viteze, chiar şi de către bărbaţi. Dar 
erau doar două sau trei. Stăpâna cârciumei din La Colodada, o 
femeie scundă, măslinie şi slabă, căreia nu-i era frică să iasă de 
după reja!1 când era vreo încăierare, să se bage între clienţii ei 
învrăjbiţi şi să-i azvârle afară strigând şi îmbrâncindu-i, pe cei 
mai beţi. Deşi purta întotdeauna revolverul la brâu, un brâu 
bărbătesc, îl folosise de foarte puţine ori. Când soţul ei se sătura 
de băut acasă, pleca pentru câteva zile la Gallegos sau la 


110 Reja - un fel de gratii de la tejghea, folosite în prăvăliile din 
Patagonia, pentru a apăra marfa şi pe vânzător de hoţi şi betivi. 


Calafate, ca să mai schimbe aerul şi băuturile, şi ea rămânea 
stăpână pe tot. Într-o noapte doi chilotes din Castro, cam 
afumati, intrară în camera ei cu intenţia de a profita de soţia 
singurică. Ea se sculă, încuie uşa, puse cheia în buzunarul 
rochiei, apucă biciul cu mâner de cositor pe care îl avea ca să 
facă să fie respectată demnitatea ei de femeie slabă şi 
neajutorată şi începu să dea în ei cât putu de tare, dar fără a-şi 
pierde stăpânirea de sine. Bieţii de ei trebuiră să-i ceară în 
genunchi să le deschidă uşa. Ea se căi a doua zi pentru 
severitatea ei excesivă şi îl tocmi pe cel mai tânăr dintre cei doi, 
un grăsan cu ochi romantici, să o însoţească până la întoarcerea 
bărbatului ei şi să o ajute în afară de aceasta la unele mici 
treburi în quinta. 

Mai trăia nu prea departe de Los Tempanos, la doar două zile 
şi jumătate de drum spre Viedma, soţia lui Garcia, cel cu 
spinarea ruptă, care era nevoită să înşeueze în fiecare 
dimineaţă calul soţului ei semiparalitic şi să plece singură să 
vadă de vite, de multe ori cu winchesterul, pentru că locuia într- 
o zonă cam periculoasă. Şi văduva nebunului Giacosa, care 
rămânând singură cu şase copii, cel mai mare dintre ei având 
nouă ani, munci mai departe fără nici un ajutor, îngrijind de 
turma ei de numai cinci sute de capete. Deoarece la început 
câştiga puţin şi nu avea de unde plăti peonii, îndeplinise singură 
toate muncile fermei care abia se înfiripa, afară de tuns şi baie, 
la care îi dădeau întotdeauna o mână de ajutor vecinii; apoi îi 
învăţă să muncească pe copii pe măsură ce creşteau, şi când 
Suzana o cunoscu, fiul cel mare avea deja douăzeci de ani iar 
numărul oilor ajunsese la câteva mii. 

In afară de aceste două sau trei cazuri de femei puţin cam cu 
apucături bărbăteşti, populaţia feminină din bazinul lacului era 
aproape la fel cu cea care trăieşte în toate regiunile locuite ale 
Patagoniei. Femei normale, cu nervii căliţi la focul lent al 
aşteptărilor lungi. Adevăratul lor eroism se punea la încercare în 
lupta cu singurătăţile îngheţate care le înconjurau, şi era nevoie 
să pună în lupta aceasta mai multă dârzenie şi tărie sufletească 
decât puneau bărbaţii în misiunea lor de colonizatori. Asprimea 
climei le lovea mai puternic, căci trebuiau să treacă mereu din 
bucătărie în vântul îngheţat, de la zăpada de un metru la soba 
fierbinte. Multe se dădeau învinse: o răceală neîngrijită bine, o 
căzătură când se duceau după apă la râu sau după lemne în 


pădure, complicațiile care le pândeau la naşteri, o durere de 
stomac neglijată. Pe latitudinile acelea puteau fi fatale şi cea 
mai mică ameţeală sau gestul simplu de a te aşeza pe o piatră 
ca să te odihneşti din lucru; răceala de douăzeci sau treizeci de 
grade sub zero se strecoară în muşchi la cea mai mică nebăgare 
de seamă, şi carnea amorţită se transformă în carne moartă, 
într-un proces blând de tot, fără nici o durere. 

Unele se speriau înainte de a începe lupta. Abia sosite, 
primele rafale ale vântului patagonez le pisau nervii până când 
le înnebuneau de disperare; atunci era bine să plece cât mai 
curând în nord, căci cea care nu îşi revenea după primele zile 
era condamnată să fie tot restul şederii ei în locurile acelea 
grămadă de nervi în voia tuturor uraganelor. 

Uneori s-ar fi putut salva multe vieţi cu câteva grame de 
bromură, cu o simplă intervenţie de bisturiu, aplicând un 
tampon vaginal, dar apărea mereu duşmanul neîndurat: marile 
distanţe, care luau proporţii uriaşe când ningea mai mult. 

Suzana cunoscuse la Calafate sau la Gallegos, trecând pe la 
ferme sau pe la ranchos pe majoritatea celor care locuiau în 
împrejurimi. Înainte ca sarcina ei să o împiedice să călătorească 
cutreierase cu Martin toate drumurile din Santa Cruz, doar în 
plimbare sau cu ocazia vreunei negocieri de berbeci şi vaci. 
Putuse vedea aşa, printre discuţii şi comentarii, cum valurile de 
lână albă ale turmelor pătrunseseră treptat în cele mai bune 
pământuri, până când ocupaseră toată întinderea dintre coastă 
şi munţi. Se vedea din depărtare silueta trufaşă a omului care 
înainta cu gesturi largi ridicând în pustiu bastionul mereu 
crescând al detaşamentului polițienesc, al cârciumii sau al 
fermei. Dar femeia era întotdeauna fibra ascunsă care dădea un 
sens practic gestului măreț; ea era cea care trudea din prima 
clipă în umbră pentru ca rădăcinile acelei colonizări să se 
împlânte în pământ puternic şi fecund. 

Femeie a vameşului însărcinat să păzească o porţiune mică 
de frontieră. Sau a agentului de poliţie detaşat într-un loc uitat 
de toţi, care străjuieşte stema ţării în timp ce bărbatul ei 
cutreieră zi şi noapte trecătorile stâncoase pe căluţii vânjoşi ai 
serviciului. Femeie de puestero care face treizeci de leghe în 
sulky sau călare ca să aducă galleta de la prăvălia cea mai 
apropiată. Femeie a micului colonizator care ţine socotelile 
fermei, centavo cu centavo, ca să încerce să economisească cât 


se mai poate până când reuşeşte să facă ferma să meargă mai 
bine şi să crească toţi copii. Femeie devotată a 
administratorului marilor ferme care îşi udă în fiecare dimineaţă 
florile şi pajiştea, care are grijă de toate amănuntele casei şi ale 
serei, care e la curent cu ultimele noutăţi literare, care învaţă 
bridge cu perseverenţă, joacă tenis şi chiar şi golf; care îşi 
îngrijeşte sprâncenele, tenul, buzele, îmbrăcămintea de parcă s- 
ar afla în cel mai pretenţios salon, căci oricând pot veni în vizită 
câţiva magnați argentinieni sau chilieni, acţionari englezi sau 
şefii cei mari ai vreunei companii care vin şi iscodesc totul fără 
să le scape nici un amănunt. Şi e nevoie să fii cu toţi gazdă 
elegantă şi cultă, care nu omite nici un detaliu ca să le ofere o 
şedere plăcută, amuzantă, care să-i facă să uite că se află într- 
un colţ din Patagonia şi să creadă că sunt în palatul unor zâne 
răsărit cu ajutorul unei baghete fermecate. Şi stăpâna casei îşi 
atingea întotdeauna scopul datorită complicităţii florilor. Când 
se îngrijesc cu drag, florile au pe latitudinile acestea un colorit şi 
parfumuri neasemuite, ca şi când ar vrea să învingă cu armele 
frumuseţii asprimea climei. 

Până şi cele mai mici gesturi ale femeii au o importanţă vitală 
în lupta dusă cu deşertul pentru a-l civiliza: aranjarea unui 
buchet de flori, pietrele cu care arunci în taurul care se bagă să 
mănânce raţia de lucernă a vacii de lapte, palmele împărţite de 
mamă copiilor care se încăpăţânează să meargă desculți prin 
zăpadă... Şi în timp ce bărbaţii îngrijesc de turmă, conduc carul 
sau camionul ori repară garduri de sârmă, ele îşi umplu viaţa cu 
mici treburi care să le captiveze, pentru ca în ochii lor să nu 
rămână întipărite urmele aşteptării însoţite de luciul trist al 
inevitabilului. 


Suzana spunea despre câine că e al ei, dar rămânea cu ea 
doar în zilele în care lipsea Martin. ÎI închidea atunci într-o cuşcă 
să poată îngriji puţin de casă. In restul timpului animalul stătea 
cu ceilalţi dincolo de quinta, în mica aşezare a câinilor, şi avea 
acelaşi regim ca şi ceilalţi. 

Era cel mai bun din câinii fermei. Nu avea nume. Era atât de 
atent încât nu avea nevoie de nume. Când aveai nevoie de el 
era întotdeauna pe aproape şi venea înainte de a fi chemat. 
Niciodată n-a fost nevoie să fie căutat, strigat, lovit cu biciul 
pentru vreo ispravă. Şi nici nu i-au pilit niciodată colții ca să nu 


muşte oile. În muncile de rodeo şi când mutau turmele participa 
la treabă cât doi peoni buni. Era ca fulgerul când trebuia să 
găsească un animal care voia să scape de apartes!!! şi oricât de 
bine ascunsă ar fi fost o oaie printre ierburi când se începea 
rodeo, el o descoperea cu mirosul lui miraculos şi o aducea 
încetişor spre turmă mânând-o cu lătrături scurte. Deşi ochii lui 
păreau închişi pe sub smocurile dese de păr, sărea ca împins de 
un resort la cea dintâi privire a omului. 

Era urât la înfăţişare ca tot ce este deosebit de util. O 
grămadă de şuviţe de păr care porneau de la urechi şi se opreau 
în pământ. Şuviţe bălţate îi acopereau tot trupul. Botul, coada, 
burta, erau înfăşurate în şuviţe lungi de culoarea şoarecelui şi a 
pământului. Semăna cu un copil orfan născut într-un an sărac. 
Văzându-l n-ai fi dat nici doi pesos pe el. Dar stăpânul lui nu l-ar 
fi dat nici pe cel mai bun cal. Legătura aceea de laţe pământii 
era urâtă chiar şi când umbla. Mergea lipit de pământ, ca şi 
când s-ar fi târât pe laţele sale; nu privea în jur, nici nu ridica 
ochii ca să urmărească zborul vreunei potârnichi sau fuga 
vreunui iepure. Nu se năpustea lătrând furios ca ceilalţi câini 
când venea câte un străin; rămânea lungit la soare sau la 
adăpostul vreunei stânci, şi când străinul întreba: „Ei, dar ce fel 
de câine-i ăsta? Ce-i cu el de nu stă laolaltă cu ceilalţi? O fi 
bolnav?”, îi răspundeau: „A, nu, aşa-i el, cam sălbatic. Poate că 
e pe ducă”. În zilele în care se tăiau vite nu fugea după 
măruntaie, turbând să apuce bucata cea mai mare; aştepta ca 
ceilalţi să-şi potolească furia sau să se încaiere pentru pradă şi 
se apropia pe urmă cu tot calmul înhăţând o halcă bună. Când 
nu reuşea să se sature, pleca singur la vânătoare vânând pe 
socoteala lui. Nimeni nu ştia cum făcea, dar uneori fusese văzut 
mâncând rațe sălbatice şi Martin îl găsi într-o zi scormonind cu 
mulţumire în măruntaiele calde ale unei alpacale mici. Nu era 
dintre acei câini care îndată ce-i chemi îşi arată toată bucuria 
într-o beţie de salturi şi de piruete. Era cumpătat în felul lui de a 
fi, aproape ursuz. Şi când îl striga cineva care nu-i plăcea, nu 
şovăia să plece de lângă el cu mersul lui de felin, cu coada în 
jos; pentru că pe la fermele pe care le cunoscuse cu stăpânul lui 
dădea de oameni de tot felul. Din primul moment simţea 
antipatie pentru unii sau simpatie pentru alţii. Aceste 


111 Apartes - operaţia de separare a animalelor pe categorii, după 
vârstă sau în diferite scopuri ca îngrăşat, prăsilă etc. 


sentimente ale primei porniri rămâneau neschimbate, deşi se 
întorcea de multe ori în acelaşi loc. 

Într-o singură împrejurare toţi oamenii erau pentru el duşmani 
de moarte. Când rămânea de pază la uşa bucătăriei sau lângă o 
grămadă de şei şi bagaje. Atunci nu lăsa pe nimeni să treacă, 
nici pe cel mai bun prieten, nici pe stăpânul fermei, şi dacă 
stăruiau să se apropie, se năpustea spre beregata intrusului 
arătându-şi colții, cu privire ucigaşă. O dată când înnoptaseră la 
o fermă, proprietarul altui arreo care mergea împreună cu cel al 
lui Martin vru să-şi ia o pătură de şa. Avea nevoie de ea urgent 
ca să plece în căutarea unei vite rătăcite sau ceva asemănător. 
Când se apropie de grămada de bagaje, câinele îşi scutură cu 
furie laţele şi se proţăpi în faţa lui cu picioarele depărtate. In 
claia de păr ochii fulgerau ca şi când ar fi vrut să înghită cu ei 
tot ce i s-ar fi aşezat înainte, în timp ce lătra din răsputeri. Omul 
strigă la el: „Hai, măi nerodule, lasă-mă să trec!” Şi făcu un pas 
înainte. Era doar la doi metri de şei. Ridică pumnul strâns spre 
botul căscat şi strigă iar: „Marş de-aici, pocitanie, că te-omor în 
bătaie!” Vru să mai facă un pas dar dihania se năpusti la el cu 
atâta furie că îl trânti pe spate. Apucă să scoată revolverul. Cele 
trei focuri nimeriră în gol ca zbaterea unui om care se îneacă. 
Când sosi Martin pieptul şi mânecile hainei de piele a omului 
erau sfâşiate de mugşcături. Gâtul şi faţa se salvară doar pentru 
că le apărase cu mâinile. A fost greu să despartă câinele de 
victima lui, şi mai gâfâi mult timp privind cu furie când la Martin, 
când la om. Chiar stăpânul lui nu se apropia de lucrurile pe care 
i le încredinţase decât cu multă băgare de seamă. De multe ori 
nu-l recunoştea din primul moment, după cum nu recunoştea pe 
nimeni, nici chiar pe peonii cu care lucrase în câteva arreos la 
rând. Se pătrundea atât de mult de rolul lui că nimic în lume nu-l 
putea face să plece de acolo. Ordinele şi contraordinele nu 
contau pentru el; exista doar misiunea lui şi se agăța de ea din 
răsputeri, neţinând seama de nimic şi de nimeni. Aşa cum uita 
deprinderea de a asculta apărând ceva cu încăpățânare, uneori 
îşi pierdea chiar şi ultimul rest de fidelitate ca să asculte un 
ordin. Dacă Martin i-ar fi pus braţul în faţa botului şi i-ar fi 
poruncit: „Muşcă aici!” el ar fi muşcat imediat cât ar fi putut. 

Nu era exact ceea ce se numeşte un câine credincios. Cel 
puţin niciodată nu se arătase prea credincios faţă de Martin în 
anii dinaintea venirii Suzanei. Era săritor şi destul de ascultător, 


dar nimic mai mult. Stăpânul îi dădea să mănânce, îi omora 
puricii scăldându-l în râurile care veneau din munţi, şi el îi plătea 
cinstit cu munca lui, cu toată puterea de care erau în stare 
muşchii lui. În înserările senine, după o zi grea, Martin se 
aşezase de multe ori în faţa câinelui lui, privindu-l drept în ochi, 
căutând acele licăriri de duioşie şi bucurie imensă cu care 
animalele îşi exprimă dragostea şi devotamentul lor. Ochii 
câinelui erau luminoşi şi expresivi. Reprezentau cel mai frumos 
lucru, singurul lucru frumos din grămada aceea de laţe 
pământii. Aţintea la stăpânul lui toată strălucirea privirii sale iar 
lumina aceea venea din străfundurile fiinţei sale. Îl privea aşa 
îndelung, cu strălucirea unei inteligenţe senine care 
scormoneşte în trecut sau mai departe, în cealaltă lume. Părea 
că dintr-o clipă în alta îşi va arăta dragostea pentru stăpânul său 
sărind în jurul lui cu lătrături vesele, dar ceva ţâşnea dintr-o 
dată din el, îngheţând toată duioşia care se ivise atât de greu. 
Privirea devenea iar încordată, şi îşi întorcea capul depărtându- 
se încet, cu coada între picioare. Dacă Martin se apleca vrând 
să-l scarpine pe ceafă, el se ferea, ca şi când i-ar fi fost frică să 
nu fie bătut, şi pleca să se culce într-un loc singuratic, cu botul 
pe labe. Dar Martin risca rar să-l mângăie şi să fie respins; voia 
să-şi câştige prietenia fără rezerve a câinelui şi folosea pentru 
aceasta tot simţul lui practic căpătat de-a lungul unei vieţi în aer 
liber. Noaptea, câinele nu se culca niciodată lângă stăpân ca să 
se ferească de vânt şi să-i dea la rândul lui căldură. Se culca 
întotdeauna departe, de cealaltă parte a focului sau printre 
ierburi şi pietre. Martin îl lăsa să plece, gândindu-se întotdeauna 
că va sosi momentul când va veni singur. Dar ştia că, deşi lipsea 
această legătură pur afectivă, animalul era întotdeauna cu 
simţurile încordate ca să-i fie folositor când avea nevoie de el. 
Era ca un sclav perfect căruia însă i-a fost zdrobit sufletul. 

Martin îl găsise o dată, în timp ce călărea prin pampas. Era cu 
câţiva ani înainte de a se căsători, când o secetă mare şi o iarnă 
foarte aspră se înţeleseseră să-i stârpească toate vacile şi o 
bună parte din oi. Cum nu avea mulţi bani, plecă cu torpilla sa 
intenţionând să cumpere câteva mici loturi cu toptanul şi să 
vândă pe urmă ce nu îi trebuia. Incepu să-i placă treaba aceasta 
de vânzare şi cumpărare şi amintindu-şi de vechea lui 
îndeletnicire de tropero continuă să cumpere şi să vândă două 
veri la rând, în timp ce Abel Cuenta rămăsese să îngrijească de 


Los Tempanos. Cu ceea ce câştigă putu să-şi refacă averea 
ruinată şi îi mai rămaseră chiar şi câţiva pesos cu care restabili 
finanţele fermei. Străbătea tocmai podişul Morţii, la nord de 
lacul San Martin, când găsi un om mort, un cal mort şi el, un 
câine care mai păstra o urmă de viaţă alungând cu lătrăturile lui 
răguşite, şi repezindu-se la ei, puii de vultur şi gaviotones!12? 
care se tot învârteau în jurul cadavrului vrând să se apropie de 
el. Scheletul deja descărnat al calului era legat cu căpăstrul de o 
stâncă de o tonă. Nodul frânghiei din piele de alpaca era 
perfect, unul din acele noduri tehuelche pe care nici un animal 
nu poate să-l slăbească. Calul mort trebuia să fi fost înzestrat cu 
o putere şi o vitalitate neobişnuite. Stânca de o tonă era mişcată 
de mai multe ori din loc şi împrejurul ei pământul era răscolit de 
copitele disperate. Cu toate că păsările cu picioarele şi guanoul 
lor şterseseră mult, se vedeau limpede urmele acelei lupte 
titanice cu moartea. Animalul fusese legat în stare de alarmă, 
înşeuat. Lucrurile de pe cal căzură una câte una şi o legăturică 
cu rufe prinsă de ciochină era trântită lângă perna de sub şa. 
Toate erau împrăştiate: un lucru aici, altul ceva mai încolo, pline 
de guano iar pe schelet mai erau doar chinga şi un cinchân!15 
agăţate de craniu, iar zăbala de oţel şi argint strălucea între 
dinţii tineri ca o podoabă macabră. 

Mortul zăcea la douăzeci sau treizeci de paşi de cal. Până şi 
ochii lui erau neatinşi, dar în ciuda frigului mirosul era puternic. 
Accidentul trebuia să fi avut loc cel puţin de două sau trei 
săptămâni. Ceainicul cu care mergea după apă la o băltoacă din 
apropiere era acolo; când îl cuprinsese moartea ceainicul căzuse 
la picioarele lui iar căpăcelul se rostogolise puţin mai încolo pe 
pământul nisipos. Pălăria zăcea şi ea la doi sau trei paşi de 
cadavru, stricată de tot căci câinele călcase mereu pe ea. 

Când Martin se apropie, puii de vultur şi gaviotones îşi luară 
zborul greoi de păsări cu guşa plină. După ce se rotiră deasupra 
lui ca să se convingă că nu venea să le dispute prada, se 
aşezară la o bătaie de revolver, în spatele micilor ridicături ale 
terenului, hotărâte să aştepte cu răbdare. Cu aripile strânse, cu 
guşile umflate, urmăreau mişcările intrusului cu ochi rotunzi, 


112 Gaviotones - specie de pescăruşi uriaşi. 
113 Cinchon - curea petrecută pe sub burta şi peste hamul calului, 
prinzând cioltarul. 


fără să îi ia nici o singură clipă de la el. Câinele se lungi la câţiva 
paşi depărtare, şi el cu ochii ţintă la Martin. 

Observă pe îndelete toate detaliile. Moartea fusese naturală. 
Căută un loc moale ca să-l îngroape. li fu uşor să sape o groapă 
cu cuțitul. Nu era nevoie să sape prea adânc. Doar de trei ori cât 
lama cuţitului lui cu plăsele din os de cerb şi apoi punea câteva 
pietre mari deasupra ca să nu poată scurma animalele de pradă. 
Mortul avea un poncho de vigonie. Rămăsese prins sub umăr şi 
braţul drept. Martin trase de un colţ ca să-l scoată. Câinele 
mârâi. Bun poncho. Era dintr-o vigonie foarte fină, uşoară şi 
călduroasă. Cu siguranţă că nu lăsa să treacă apa şi zăpada. 
Martin îl pipăi atent. El avea un poncho obişnuit şi vechi. Ar 
putea să-i înfăşoare capul cu al lui şi lui să-i rămână cel de 
vigonie. Şi hainele erau bune. Cizme bune, haină de piele 
căptuşită cu blană de miel, bombachas orientale, o basma de 
mătase cu iniţiale mari brodate. Era păcat să îngropi toate 
aceste lucruri într-un loc atât de îndepărtat unde orice obiect de 
îmbrăcăminte costa luni întregi de lucru. Dar era mai bine să 
rămână cu lucrurile lui. Cel puţin cu tot ce avea pe el... Dar 
centura? Pentru că zăcea cu faţa în jos nu se vedea rastra", 
dar trebuia să fi fost de aur şi argint. Se ghicea bine. Şi trebuia 
să aibă în buzunarele din părţi vreun act care să-l identifice pe 
stăpân. Trupul era destul de umflat şi centura se încrustase în 
carne. Când Martin începu să taie cureaua cu vârful cuţitului, 
câinele se năpusti la el ca un leu. Dar era un leu de carton, era 
istovit. li fu uşor să reţină cu mâinile la distanţă capul acela 
lăţos. Falca îşi slăbi încordarea furioasă şi ochii îşi stinseră 
treptat flăcările duşmănoase. 

Lui Martin îi plăcură ochii aceia limpezi. Câinele nu se putea 
ţine pe picioare de slăbiciune. li erau frânte până şi ultimele 
resorturi ale rezistenţei. Era greu să-l mai salvezi. Ridică 
ceainicul de jos, făcu o vatră cu două pietre, strânse câteva 
lemnişoare şi puse la încălzit apă. l-ar face mai bine carne fiartă 
sau o supă suculentă. Avea la şa nişte costiţe din ajun. Pentru el 
o să-şi facă o friptură bună pe urmă. Câinele nici nu se clinti 
când îi apropie de bot supa. „Hai, cuţule, asta o să-ţi facă bine. 
O să-ţi dea puteri.” Bău în cele din urmă şi înghiţi o bucată de 
carne fiartă, dar vărsă totul imediat. Nu vru să mănânce nici 
carne friptă, nici crudă. Câine încăpățânat! Dar era păcat să-l 


114 Rastra - partea din faţă, împodobită, a chimirului. 


lase să moară. Avea ochi inteligenţi. Animalele inteligente erau 
foarte rare în Patagonia. Un bun câine ciobănesc făcea mulţi 
pesos atunci când îl găseai şi era nevoie de multe luni de muncă 
pentru a-l învăţa. Veneau câte unii din insulele Malvine, bine 
dresați, dar erau disputaţi îndată ce ajungeau în port. „Hai, cuţu, 
mănâncă asta. Ei, nebunule! Nu muşca!” Câine sălbatic! Dacă 
nu l-ar fi găsit în situaţia aceea oricine l-ar fi luat drept un câine 
sălbatic. li mai rămăseseră doar câteva firicele de putere şi le 
risipea în încercări absurde de a muşca mâna care voia să-i 
redea viaţa. Părea că după moartea stăpânului, tot ce rămânea 
pe faţa pământului devenise duşmanul lui. 

Rastra era de aur cu aceleaşi iniţiale ca cele de pe basmaua 
de la gât, dar nu descoperi în brâu nici un document de 
identitate. Găsi în schimb şapte sute şi ceva de pesos în hârtii şi 
o brichetă cu cremene. Legătura de la şa conţinea o pereche de 
bombachas şi două schimburi. Mai era şi un pachet cu tutun dar 
nu mai era bun de nimic şi când desfăcu legătura, se împrăştie 
tot pe jos. Câinele se ridicase pe picioarele lui tremurătoare şi se 
îndreptă cu greu spre băltoacă. Trebuia să fi fost mort de sete. 
Martin îl ajunse din două sărituri, îi legă picioarele şi îl aşeză pe 
spate ca pe un miel. „Ca să te-nveţi minte, câine tont ce eşti! 
Dacă ţi-e sete bea supă şi când o să-ţi recapeţi puţin puterile 
chiar tu o să-mi ceri carne. Dar nici o picătură de apă până nu 
mănânci!” 

Rămase două zile în pampasul acela pustiu, până când reuşi 
să salveze viaţa câinelui. Când îl făcu să-şi recapete cât de cât 
puterile, trebui să-l lege cu lasoul trăgându-l după el şi trecură 
câteva săptămâni până când se obişnui să-l urmeze singur, mai 
ales în centrele locuite. Crezu că ponchoul de vigonie îl va ajuta 
să-l câştige de partea sa, dar n-a fost aşa. In zilele când şi-l 
punea animalul se arăta şi mai ursuz decât de obicei. O dată 
când se duse până la San Julián ca să vândă rastra, 
harnaşamentul şi ponchoul, vicleanul de el fugi şi trebui să 
piardă patru zile ca să-l găsească. Cum nicăieri nimeni nu ştia 
nimic de mort, adăugă la cei şapte sute şi ceva de pesos banii 
obţinuţi din vânzare şi îi predă pe toţi spitalului din oraş. Când 
se îndepărtară de oameni şi o luară iar spre inima ţării, câinele 
se făcu mai prietenos şi când reveniră la Los Tempanos, începu 
să-şi piardă puţin câte puţin sălbăticia de la început. 


De când Suzana sosise la fermă câinele se purtă cu ea uimitor 
de prietenos. Când o văzu în prima zi începu să privească 
gânditor pantofii cu tocuri înalte, ciorapii transparenţi, fusta, 
totul. Se uită apoi îndelung la faţa ei cu ochii lui inteligenţi. 
Suzana se aplecă spre el bătându-l uşor pe laţele de la gât: „Ce 
mai zici matale, cuţule lăţos şi urât? Cum te cheamă?” El dădu 
din coadă, îi răspunse cu lătrături scurte şi vesele şi deveniră 
foarte buni prieteni din ziua aceea. Cât timp stătea în bucătărie 
el o privea de dincolo de fereastră şi când ea îi făcea un semn 
prietenos, câinele sărea de bucurie, în după amiezile când nu 
era prea frig pleca cu el la plimbare prin vale şi pe dealuri, şi 
acelea erau adevărate sărbători pentru bietul animal. 


6. 

Puțin câte puţin Suzana se obişnuia cu aceste aşteptări lungi. 
Ceasuri întregi, zile întregi... Când o să aibă un copilaş vor fi mai 
suportabile. Acolo în San Isidro îi fusese de multe ori dat să-l 
aştepte pe tatăl ei. Dar era altceva. Îl aşteptase şi pe Martin pe 
când erau logodnici: ieşea în tindă ca să-l vadă venind în 
depărtare pe strada mărginită de portocali şi mandarini. Copilul 
mare uita întotdeauna când trebuia să vină. Timpul nu avea 
importanţă pentru el, şi se folosea de soare pentru a şti cât e 
ceasul, chiar şi în oraş. li povesti că nu avusese decât un ceas în 
viaţa lui, unul de argint, şi că îl dăruise cu mulţi ani în urmă, pe 
vremea unei rebeliuni ca să-şi salveze capul. Chiar şi în ziua în 
care o peţi veni cu un ceas mai târziu şi tatăl ei se impacientase 
pentru că avea o şedinţă la primărie. Suzana îşi amintea toate 
amănuntele primei lor întâlniri. Trecuseră mai mult de patru ani 
de atunci. Cum mai trecea timpul! Martin venise să-l salute pe 
tatăl ei, pe care îl cunoştea dinainte de a pleca în căutarea de 
aventuri prin Patagonia. Alberta plecase după cumpărături, şi 
trebuise să se ducă ea să deschidă. 

— Papa nu e acasă, îi spuse ridicându-şi ochii spre namila 
care astupa cu trupul voinic aproape tot cadrul uşii de la 
vestibul. Ce doreaţi? 

— Voiam doar să-l salut. Am sosit de curând din Santa Cruz 
unde stau de douăzeci şi cinci de ani. Nu ne-am văzut de atunci. 
Cine ştie dacă mă mai recunoaşte! 

Şi adăugă arătând cu mâna cam la un metru de la pământ: 

— Pe atunci dumneata erai atâtica doar. 

— Da? murmură ea cu indiferenţă. Nu-mi amintesc. 

Se înroşi imediat la gândul că răspunsul ei ar fi putut părea 
aspru noului venit şi se grăbi să-i spună cu cea mai mare 
bunăvoință: 

— Dar intrați, señor. Papa nu va întârzia mult. Sunt singură. 
Alberta e plecată şi ea dar trebuie să se întoarcă îndată. 

In timp ce îl conducea în camera folosită ca //iving, birou şi 
sufragerie, Suzana se uita la hainele prea noi ale omului, 
observa felul lui de a fi puţin cam brusc şi faţa aceea de meşină 
foarte veche. 

— Nu e de mirare că nu vă amintiţi de mine, zise el aşezându- 
se. Nu aveaţi pe atunci mai mult de trei sau patru ani. 


Ar fi vrut să-i spună cât era de mirat că se făcuse o fată atât 
de frumoasă, dar nu-şi găsea cuvintele. In toţi anii aceia de 
singurătate vorbise foarte rar cu femei. Lipsa deprinderii îi 
înţepenea limba şi ideile. 

Nici Suzana nu era prea vorbăreaţă, mai ales când era cu 
necunoscuţi. 

— Mi-aduc aminte că îţi plăcea să te joci chiar în colţul acesta, 
urmă omul, pe o blană de oaie întinsă pe jos chiar după bufetul 
acesta. 

— Şi se prea poate să mă găsiţi în acelaşi loc, lângă acelaşi 
bufet dacă v-aţi întoarce peste alţi douăzeci şi cinci de ani, şopti 
ea fără amărăciune. leşim foarte puţin. In afară de Buenos Aires 
cunosc doar Rosario pentru că am fost o dată cu papa. ŞI 
împrejurimile de pe aici: San Fernando, Tigre... N-am văzut mai 
mult. 

Se aşternu tăcere. El îşi privea mâinile gândindu-se că era 
mai bine aşa; călătoritul e bun doar ca să ne facă să preţuim şi 
să iubim şi mai mult locul unde trăim. Ea îl privi: o namilă de om 
puţin cam neşlefuit, aproape o bucată din pământurile acelea 
depărtate pe care ea le cunoştea doar din povestiri încâlcite, 
auzite pe ici şi pe colo, fără a le da multă atenţie. Stătea pe 
scăunelul cu picioare subţiri, atent, cu toţi muşchii încordaţi, de 
parcă îi era teamă să nu se turtească dintr-un moment în altul 
sub greutatea lui. Fără îndoială că ar fi stat mai comod călare pe 
deşelate sau ghemuit la pământ, sprijinit pe călcâie, cu 
genunchii la gură. Aşa văzuse ea că se stătea în gravurile cu 
gauchos şi uneori la teatru. 

— A, acuma mi-aduc aminte! exclamă el, simțind cum 
amintirile care îl năpădeau dintr-o dată îi împrăştiau timiditatea. 
Ultima dată când te-am văzut mi-ai muşcat un deget. 

— Eu ţi-am muşcat un deget? întrebă ea alarmată. 

— Da, şi chiar în colţul acesta, după bufet, tocmai în ziua când 
plecam la Santa Cruz. Degetul mare. 

Suzana se uită cu puţină teamă la mâinile acelea de uriaş. 
Văzute de-a lungul trupului nu aveau nimic extraordinar, dar pe 
genunchi, privindu-le doar pe ele, apăreau în toată robusteţea 
lor. Şi erau pârlite de soare ca faţa. Degetele erau lungi, chiar 
subţiri, şi fără a fi noduroase dădeau senzaţia unei puteri 
extraordinare, la fel cu cârligele acelea de oţel bine călit care 
pot târî greutăţi foarte mari. Erau mâini făcute să ţină frâul, să 


rotească biciul, să ofere cu un gest maiestuos vasul plin de 
mate cu coroana lui de spumă verzuie. Ghiceai că mâinile 
acestea puteau mânui toporul ca să doboare un stejar centenar 
sau că erau obişnuite să ţină de coarne un juncan de un an şi 
jumătate cât peonul îi aplica fierul înroşit pentru a-l marca; dar 
nimeni n-ar fi bănuit că mai erau deprinse să mânuiască şi 
gealăul, să demonteze un magnetou'15, să facă cizmele pe care 
posesorul lor le purta şi harnaşamentul şi că li se întâmplase de 
multe ori să coasă un nasture, să-şi cârpească pantalonii sau să 
curăţe cartofi. 

Şi ea care muşcase mâna aceea! Se înfioră. 

In partea exterioară degetul mare avea o cicatrice destul de 
adâncă a cărei rană ajunsese fără îndoială până la os. 

— O, dar zgărietura aceasta nu e de atunci! spuse el râzând 
când văzu că ea privea ţintă degetul lui mare. Asta a fost o 
zgârietură de... pisică, de demult. 

Ea cunoştea oameni de la ţară care veneau la San Isidro după 
cumpărături sau ca să se distreze; mici chacarerosi!* din 
împrejurimi, grădinari care îşi vindeau florile în capitală. Oameni 
simpli, puţin cam grosolani, pârliţi de soare, foarte siguri pe ei în 
hainele de lucru şi întotdeauna puţin stângaci în hainele de 
duminică ce le stânjeneau mişcările. Dar omul pe care îl avea în 
faţă era altfel. Era altceva... Era ca şi când ai compara nişte 
bulgări de pământ cu o stâncă. 

Şi, ce curios, nu îi displăcea gândul că muşcase mâna aceea 
vânjoasă! Se înfioră închipuindu-şi că ţinuse în dinţii ei degetul 
aspru, cu pielea tare şi zgrunţuroasă ca un şmirghel, dar 
departe de a-i fi ciudă rămase surprinsă descoperind în ea o 
dorinţă vie de a-şi aminti impresia pe care putuse s-o provoace 
în gura ei de copil muşcătura aceea. 

El se mişcă pe scaun, încercând să-şi potrivească spatele lat 
în curbele delicate ale spătarului. 

— Atunci a fost ceva mai blând ca o mângâiere, murmură. Mă 
strângeai tare cu dinţişorii ca şi când ai fi vrut să-mi rupi 
degetul, dar semnele celor două şiruri de gropiţe au dispărut 
după o clipă. In schimb amintirea mi-a rămas întipărită mult 


115 Magnetou - Mic generator electric de curent alternativ, folosit 
pentru producerea  scânteilor electrice necesare aprinderii 
amestecului combustibil la motoare. (dex) 

116 Chacarero - fermier, proprietar de chacra. 


timp, şi de multe ori gândindu-mă la această întâmplare, pe 
când mergeam singur prin munţi sau prin pampas, simţeam un 
val de fericire care mă însoțea în restrişte. 

— Dar ceva trebuie să mă fi făcut ca să vă muşc! exclamă ea, 
făcând cu gura un gest de comică severitate ca să-şi ascundă 
puţin tulburarea. Nu cred că am făcut-o fără motiv. 

— Vina a fost a mea. Era în ziua în care plecam din Santa 
Cruz. Eram grăbit. Dumneata îmi luaseşi pălăria. Am vrut să o 
iau înapoi ca să plec. Dumneata nu-i dădeai drumul. 

Eu trăgeam încet de ea dar dumneata o înhăţaseşi din toate 
puterile până când deodată mi-ai prins un deget cu dinţii. Vina a 
fost a mea. 

Ea îşi aminti: 

— Atunci dumneata eşti Martin, fiul lui don Nelson Arteche 
care locuia în colţul pieţei. Tatăl meu îşi aminteşte des de el. 
Erau foarte buni prieteni. Şi avem şi în album o fotografie cu 
dumneata călare şi înconjurat de multe oi. 

Suzana trebui să se ridice ca să deschidă uşa de la vestibul. 
Sosea Alberta, încărcată cu pachete. Nu avea intrare de servici. 
Suzana o strigă pe când traversa /ivingul: 

— Alberta, acesta e domnul Martin Arteche. 

Martin îi veni în întâmpinare întinzându-i mâna. Ea îi întinse 
două degete printre pachete şi plecă după câteva cuvinte 
politicoase. Suzana îşi amintea clar că în după amiaza aceea 
Alberta purta aceeaşi rochie ca mai târziu cu opt luni când 
dispăruse în apele lacului Rico. 

— Alberta e ca şi cum ar face parte din familie, îi explică 
Suzana în timp ce el se aşeza iar. E la noi de peste douăzeci de 
ani, de când avea cincisprezece ani. Se căsătoreşte luna 
viitoare. Ai văzut cum îi străluceşte faţa de bucurie? E toată 
numai suflet. Îşi iubeşte nebuneşte logodnicul. Sunt sigură că n- 
ar schimba nici cu o regină. E o poveste de iubire destul de 
ciudată. În urmă cu zece ani era la fel pe punctul de a se 
căsători, plină de speranţă. In ajunul nunţii logodnicul ei a 
dispărut. Alberta a rămas cu zestrea şi cu visele ei năruite, şi 
toţi anii aceştia n-a făcut altceva decât să-şi plângă norocul 
pierdut. În ultima vreme faţa i se ofilise, dar reuşise să se 
resemneze, până când îl întâlni iar pe fostul ei logodnic într-o 
duminică pe strada Florida. El se uita la o vitrină; ea îl recunoscu 
imediat şi se apropie de el. Băiatul îi ceru iertare, îi spuse că 


văzând-o din nou după zece ani, toată iubirea renăştea în el, cu 
mai multă putere ca înainte. Stărui să se căsătorească cât mai 
repede cu putinţă. Şi ea iar se pregăteşte într-una. A întinerit cu 
zece ani. Nimeni nu ar recunoaşte în Alberta de azi pe femeia 
melancolică şi resemnată de acum două luni. Sunt mulţumită. 
Biata fată! Merită pentru că este foarte bună. Dar am să pierd o 
adevărată prietenă. Când tata nu mă poate întovărăşi plec cu ea 
la chacra pe care o avem aproape de aici, şi mergem amândouă 
călare. 

— lţi place să călăreşti? 

— Mult de tot. Avem doi cai, amândoi murgi. Îmi amintesc că 
la moartea tatălui dumitale am cumpărat un cal pag la licitaţie. 
Lumea spunea că era cel pe care îl călăreai de obicei dumneata 
înainte de a pleca în Patagonia. A murit în chacra de bătrâneţe, 
cu mulţi ani mai târziu. 

Faţa de meşină veche se lumină şi mâinile uriaşe loviră 
genunchii cu bucuria cea mai sinceră. 

— Ce bine îmi pare că bătrânul meu bălţat a nimerit în mâini 
bune! Acolo, când încă nu aveam fermă dădeam drumul cailor 
bătrâni pe câmpiile întinse cu multă păşune, pentru că îmi 
închipuiam pe atunci că tot pampasul era al meu; era pe 
vremea când tocmeam arreos, când însoţeam căruţa cu marfă 
sau când lucram ca simplu peon cu torpi/la mea. Acuma îi las cu 
vitele de prăsilă. Nu mi se întâmplă niciodată să tai vreunul 
pentru că ar fi nărăvaş, căci îi îmblânzesc chiar eu pe toţi. Și 
bietele animale ca să mulţumească stăpânului că le lasă să 
moară liniştite se apropie de casă când îşi simt sfârşitul 
aproape. Aşa pielea nu se pierde prin pădure; şi din pielea 
acestor animale credincioase ies întotdeauna curele uşor de 
tăbăcit şi pe care le lucrezi cu drag. 

— Dumneata ştii să faci lucruri din piele? 

— Când ninge ai destul timp pentru toate. Tocmai am adus 
din sud nişte frâie cu zăbală şi belciug de argint care mi-au ieşit 
destul de frumoase şi tari. O să ţi le aduc într-o zi ca să le vezi şi 
dacă o să-ţi placă poţi să le iei pentru murgul dumitale. 

— Vai de mine! De ce să te deranjezi? 

— Dimpotrivă. Aşa vei avea o amintire patagoneză. Eu am să 
fac altele la iarnă. O să ţi le aduc în prima zi când o să am drum 
prin apropiere. 


Suzana nu înţelese decât peste câteva zile că omul acela ivit 
pe neaşteptate în vestibulul casei din San Isidro era o bucată din 
Patagonia care se apropia de ea ca să o atragă spre pământurile 
acelea. În ciuda acestui fapt, tot ceea ce se întâmplase în ziua 
primei ei întâlniri cu el îi apărea mereu ca un tablou plin de 
lumină aşezat în mijlocul unui perete întunecat. Orele acelei zile 
se scurseră liniştit, de când se sculă ca să-i pregătească pâinea 
prăjită tatălui ei până când se culcă gândindu-se şi imaginându- 
şi pământuri exotice; şi îi rămaseră întipărite în minte 
amănuntele despre ce făcuse, ce văzuse şi ce gândise, ca şi 
când totul ar fi fost fixat în opera desăvârşită a unui miniaturist. 
Îşi amintea limpede de garoafa enormă pe care o purta Alberta 
la piept când intrase încărcată de pachete şi că florile pe care le 
tăiase dis-de-dimineaţă din grădină pentru măsuţa din //iving 
erau aşezate în vas într-un buchet care niciodată nu-i ieşise atât 
de frumos, ca şi când un glas lăuntric i-ar fi prezis cât de 
hotărâtoare şi de fericită urma să fie ziua aceea pentru ea. 

Martin purta o cravată violetă cu galben, mai degrabă urâtă şi 
nu avea inele, nici ceas cu brățară cu breloc. Când veni tatăl ei îl 
invită insistent la cină şi ea îşi dădu toată silinţa să fie amabilă, 
stăpânită de un singur gând: ca străinul acela să nu ducă la 
îndepărtata lui fermă o amintire neplăcută a dibăciei ei culinare. 
Suzana trebui să îngrijească singură de toate, căci Alberta plecă 
în seara aceea chiar, cu gândul de a rămâne în Buenos Aires 
peste noapte spunând, sărmana, că va dormi la o mătuşă de-a 
ei care locuia în centru. Martin avu cuvinte de laudă pentru 
toate felurile pe care le mâncă, stăruind, în afară de aceasta, să 
guste dulceţurile şi marmelada pe care ea le făcuse cu fructele 
din chacra. Când, după cafea, scoase din fundul bufetului 
lichiorul din coajă de piersică, tatăl ei privi cu oroare la sticlă şi 
se grăbi să-şi întoarcă energic paharul cu fundul în sus, ca să-şi 
exprime hotărârea fermă de a nu gusta invenţia aceea fadă a 
distileriei de casă. Martin bău două pahare, fără ca un singur 
muşchi de pe faţa lui să se clintească de vreun gest de dezgust, 
dar după ce se căsătoriră îi spuse o dată: „Uite ce e, dragă: 
foarte firesc mi se pare ca o gospodină să pună în pericol viaţa 
invitaţilor ei din plăcerea de a pregăti amestecurile alea 
diavoleşti. În sfârşit, fiecare cu ale lui, dar nu găsesc că face 
bine când îşi alege victimele chiar dintre membrii propriei ei 
familii. Nu, asta nu mi se pare prudent”. Tatăl Suzanei spunea 


deseori cu mare seriozitate că Martin s-a căsătorit doar ca să 
scape de tortura de a bea din licoarea drăcească ori de câte ori 
venea la ei. 

Prima lui vizită n-a durat prea mult căci când conversaţia era 
mai însufleţită, Martin se ridică dintr-o dată şi îşi ceru iertare că 
nu mai putea de somn. A doua zi de dimineaţă Suzana fu 
deşteptată de cineva care bătea în uşă. Se sculă puţin mirată că 
lăptarul venea aşa de devreme. Îşi puse un capot, papucii şi 
veni să deschidă. Era Martin, care venea să-i aducă frâiele cu 
zăbală şi belciug de argint. 


Când Suzana sosi la Los Tempanos cu Martin al ei şi cu 
Alberta, casa avea doar două încăperi, sufragerie, bucătărie şi o 
latrină dărăpănată la cincizeci de metri depărtare. Aduceau deja 
o mapă mare plină cu proiectele noii clădiri, desenate toate de 
ei după multă chibzuială, cu ajutorul tehnic şi sfaturile unui 
prieten arhitect. Martin obținuse un preţ bun pe lână şi le 
rămăsese douăzeci şi cinci de mii de pesos câştig pe care 
hotărâră să-i cheltuiască pe casă până la ultimul centavo. Cum 
materialele erau foarte scumpe din cauza războiului se gândiră 
că ar putea face noile construcţii folosind ceea ce aveau deja 
căci pereţii erau foarte buni şi deschizăturile la fel. 

Ajunseră la fermă spre seară şi avură timp să despacheteze o 
ladă mare plină de cele necesare la bucătărie pe care le 
aduseseră cu ei din Gallegos. Mâncară din pulpa de batal pe 
care le-o aduse bucătarul peonilor. Era gustoasă. In timpul 
lunilor cât Martin stătuse la Buenos Aires casa rămăsese 
nelocuită şi şoarecii puseseră stăpânire pe ea. Prima noapte fu 
exasperantă. Dormeau jos, pe salteaua moale pe care o 
aduseseră în maşină, căci paturile soseau abia a doua zi, cu 
camionul până la Punta Bandera şi apoi cu Augusto; Alberta 
ocupa camera cealaltă care avea un pat de o persoană unde 
dormise Martin înainte. Când Martin şi Suzana erau gata să 
adoarmă fură deşteptaţi de ronţăitul unui şoarece care se 
zbenguia pe podea, în raiul acela de valize deschise, de hârtii 
împrăştiate, de grămăjoare de paie uscate şi de talaş. Martin 
lovi podeaua cu pumnul şi zgomotul încetă pentru o clipă dar 
reîncepură curând nişte trosnituri timide ca de tatonare, cu 
răstimpuri de aşteptare, până când se porni iar cu şi mai mare 
stăruinţă. Se sculă furios, aprinse lumânarea, străbătu camera 


cu paşi mari, dar nu găsi nimic. Stinse şi se culcă, dar iar începu 
ronţăitul mărunt. Simţea lângă el trupul neliniştit al Suzanei. „Nu 
poţi să dormi, draga mea?” „Nu, dragul meu... Sunt trează, dar 
nu mi-e frică.” Ştia el că nevestica lui e vitează, dar lighioanele 
astea o îngrozeau. Ghicea că ochii ei sunt larg deschişi în 
întuneric, plini de vedenii ciudate. Deodată femeia sări în sus şi 
se lovi cu spatele de pieptul bărbatului tremurând ca o frunză. 
„S-a vârât între cearceafuri! S-a băgat unul aici!” Erau strigăte 
de groază mult timp înăbuşite izvorâte din dorinţa apărării de 
noaptea care o lua de gât cu lungile ei răstimpuri de tăcere 
întretăiate de trosnete. El îi puse un braţ pe pântec şi îi mângâie 
părul cu mâna cealaltă: „Nu, draga mea, e piciorul meu. Am 
mişcat degetele fără să vreau. Ce auzi tu nu e decât un şoricel, 
dar face mult zgomot pentru că pe jos sunt hârtii şi paie uscate. 
Nu-ţi fie teamă”. Ea se ghemui la pieptul lui tremurând 
necontenit. Martin se sculă de douăzeci de ori, şi de douăzeci de 
ori aprinse lumânarea. Căută cu băgare de seamă sau turbat, cu 
paşi mărunți, pe vârful picioarelor sau cu paşi mari, disperaţi. 
Nimic! Afurisitul de rozător nu se potoli toată noaptea. Nu 
putură dormi şi mai era mult până la ziuă când se sculară să bea 
mate şi să discute proiectele lor, planurile casei, planurile 
optimiste de viitor. 

Într-o după amiază erau numai ei doi în cameră; afară zidarii 
lucrau de zor. În timp ce ea trebăluia aranjând hainele într-un 
geamantan, el zări o mişcare ciudată într-o găurică din 
scândurile duşumelei, chiar în colţul din faţa patului. Privi cu 
băgare de seamă pentru ca Suzana să nu-şi dea seama: o viperă 
începea să iasă încetişor din orificiu, cu gâtul drept, privind în 
dreapta şi în stânga cu capul ei mic de peşte indiscret, mişcând 
limba. Trupul i se strecura lin, ca un baston de gelatină. 

Păşi tare pe duşumea ca s-o sperie şi se întoarse spre soţia 
lui: „Suzana, draga mea, îmi faci un mate, te rog? Mi-e tare 
sete...” „Da, uite mă duc imediat la bucătărie.” Imediat ce ea 
dispăru după uşă, el luă drugul de fier şi se puse la pândă în faţa 
găurii. Niciodată nu dorise mai mult să-şi omoare prada. 
Niciodată nu aşteptase cu mai mult jind, chiar puma cea mai 
vicleană. În timp ce un capăt al drugului cu vârful îndoit era 
sprijinit de podea, în faţa colţului, el stătea cu ochii ţintă şi cu 
urechile la pândă, tremurând să nu apară soţia lui. Când se ivi 
căpşorul impertinent de peşte, drugul de fier se năpusti ca 


fulgerul şi gâtul fu strivit de podea. Pe muchia de fier căpşorul 
avu două horcăituri groteşti şi căzu pe o parte, nemişcat. Martin 
mai lovi de câteva ori cu furie. Şi ridică drugul pentru ca trupul 
să alunece iar pe gaură. Suzana intră în clipa aceea: „Ce lovituri 
erau astea, dragul meu?” „Nimic... Cred că era o libarcă.” „Ce 
scârbos, o libarcă! Mi-e frică şi mi-e scârbă de ele. Mănâncă 
hainele.” 

Două său trei zile după aceasta se culcară mai devreme ca de 
obicei, pentru că nu se putuseră odihni noaptea dinainte din 
cauza unui ciclon care scuturase schelăriile până în zori, după ce 
doborâse doi pereţi de curând zidiţi. Încă nu aveau lumină 
electrică. Foloseau o lampă de gaz cu presiune, care se 
aprindea cu o pompă. O puneau de obicei pe un scăunel urcat 
pe noptieră, ca să stea mai sus când voiau să citească în pat. 
Martin stinse lampa deschizând dopul de la rezervorul cu aer 
puţin de tot ca să aibă timp să se cuibărească lângă soţia lui în 
vreme ce se stingea. Când erau aproape să adoarmă auziră un 
şuier slab şi ascuţit, tremurător, care părea că vine ba de jos, ba 
dinspre pereţi, ba din tavanul neted de lemn. Stătură amândoi 
ascultând, cu sufletul la gură. După o tăcere lungă şuierul 
începu iar, slab, suav, ca şi când gâtlejul din care venea ar fi 
tremurat de emoție. Suzana înlănţui cu braţele pieptul soţului ei 
şi se lipi de el. „Mi-e frică! E o viperă! Nu şuieră aşa viperele?” 
Cât de călit era Martin, dar se simţi tot atât de îngrijorat ca ea: 
„Nu, nu ştiu dacă şuieră. N-am auzit niciodată un şuier ca ăsta. 
Dar nu-ţi fie frică. Nu poate fi o viperă”. Se depărtă puţin de ea 
ca să se scoale. „Mă duc să iau chibriturile pe care le am în 
bombachas.” „Nu, nu merge pe jos! O să te muşte de picioarele 
goale.” „Nu poate fi o viperă, nu poate fi o viperă.” Călcând tare 
cu tălpile goale ca să facă dihania să fugă, ajunse la scaun şi 
pipăi stofa până când găsi buzunarul. Când aprinse chibritul, se 
uită imediat la gaura din colţ pe care o astupase cu săpun. 
Săpunul era intact. Aprinse lumânarea, cercetă toate colţurile, 
sub pat, după comodă. Nevasta lui îi urmărea mişcările cu ochii 
măriţi de teamă, ridicată în capul oaselor, cu coatele pe pernă. 
„O să te muşte! O să vină să se ascundă în pat.” „Nu, draga 
mea, nu se poate, nu poate fi o viperă.” Dar el se temea mai 
departe pentru ea, se temea de groaza care ar cuprinde-o dacă 
ar vedea-o. Privi cu atenţie tavanul vechi de lemn. Oare nu-şi va 
da drumul de acolo legănându-şi codiţa tremurătoare? „Nu, 


draga mea, nu poate fi nimic rău.” Era deja aplecat peste pat 
pregătindu-se să se culce când auzi iar şuierul, drept lângă 
urechea lui. Se cutremură şi izbucni imediat într-un hohot vesel 
de râs. „E lampa, draga mea. Nu a ieşit tot aerul, şi trebuie să 
aibă puţin gunoi în crăpătura dopului. Când se mişcă podeaua 
aerul iese câte puţin.” Au râs mult. El îşi recăpăta imediat 
calmul. „In locurile acestea nu sunt dihănii periculoase, draga 
mea. Toate gângăniile îşi pierd aici virulenţa. Trebuie să fie din 
cauza frigului. Păianjenii nu sunt niciodată veninoşi, iar 
scorpionii sunt inofensivi, chiar dacă te muşcă. Poate că ai să 
vezi vreodată o năpârcă din cele mari, galbene pe burtă. Au o 
înfăţişare înfricoşătoare, şi dacă le arunci puţin pământ în faţă 
se ridică şi se înfurie de parcă ar vrea să te mănânce, dar sunt 
bune. Işi fac vizuinile sub pământ, cu grijă, ca nişte cuiburi de 
pasăre, mănâncă pui de şoareci în cantităţi mari şi înghit chiar şi 
exemplare mature când reuşesc să le ademenească. Şoarecii şi 
şobolanii nu provoacă aici epidemii ca în ţările calde.” O asigură 
că lângă lacul Argentino nu sunt mulţi şoareci, dar că mai spre 
sud, şi mai ales în Ţara de Foc, formează prin păduri coloane 
compacte care înaintează ca nişte râuri, pustiind totul în calea 
lor. Atâta vreme cât prin păduri sunt seminţe şi boabe din 
belşug stau acolo, dar în anii când nu le găsesc, râurile de 
şoareci atacă aşezările omeneşti devorând totul, distrugând 
totul. Inaintează în valuri dese, unele după altele, şi acoperă 
casele pe dinăuntru şi pe dinafară. Trebuie să fugi de acolo şi să 
aştepţi până pleacă lighioanele. Când se întoarce omul vede că 
totul a dispărut, chiar şi frânghiile, pieile, împletiturile de paie de 
la scaune... Nu mai rămân decât oscioare roase şi bile mici de 
excrement, în cantităţi uriaşe, de-a lungul întregii albii săpate de 
râul acela de animale mici. Martin îi povesti că îi fusese dat să 
vadă ceva care ar fi putut fi asemănat cu avangarda unei mari 
armate sau doar cu unele din grupurile autonome care 
hoinăreau prin pădure. Mergeau de la Ushuaia la Rio Grande cu 
o turmă greu de mânat, destinată frigoriferelor, şi fură nevoiţi să 
înnopteze pe drum, într-o colibă de bârne care slujea drept 
adăpost călătorilor. Lucraseră treizeci de ore în şir. Reuşiră să 
închidă vitele într-un fel de peninsulă formată de gura râului şi 
ţărmul lacului Fagnano. Se duseseră să doarmă liniştiţi, 
mulţumiţi că în sfârşit se puteau odihni o noapte întreagă. Cei 
doi peoni ai lui îşi făcură patul în colibă, şi pentru că locul era 


strâmt, el se culcă punându-şi căpătâiul pe pragul uşii pe care o 
lăsară deschisă. Era istovit. Adormi imediat. Se trezi de multe 
ori, dar numai pentru puţin timp, între două somnuri. Simţea că 
ceva umbla pe el, lăbuţe neliniştite, mustăţi, cozi lungi, şi în 
laturi, de o parte şi de alta a feţei sale zărea în lumina lunii 
alergăturile unor fiinţe iuți. Între somnolenţă şi luciditate simţea 
că sunt şoareci care fugeau în voie peste el, dar era prea istovit 
ca să-i ia în seamă. Erau şoareci care treceau printre crăpăturile 
dintre bârne şi care intrau şi ieşeau peste pragul uşii unde îşi 
pusese bagajele care îi slujeau de pernă. A doua zi nu mai găsi 
decât oasele din jumătatea de miel pe care o lăsase în frigare. 
Nochero fugise pentru că şoarecii îi roseseră căpăstrul cu care 
era legat de un copac. Îşi pierdură toată dimineaţa mergând pe 
urmele lui prin pădure, până când îl găsiră. 

In cele cinci luni cât a durat reconstrucţia casei, Suzana era 
plină de însufleţire şi entuziasm că avea fericirea să-şi clădească 
singură cuibul, dar sarcina a fost mai presus de puterile ei. 
Găsiră un zidar destul de bun la Gallegos, doi peoni cârpaci în 
meserie la Calafate şi încă trei care nu se pricepeau de loc la 
zidărie, deşi erau plini de bunăvoință. Ea sau Martin stăteau 
întotdeauna şi supravegheau sau conduceau, dar dacă vila de la 
Los Tempanos deveni o casă confortabilă, călduroasă, spațioasă 
şi de un gust atât de sobru pe dinafară şi pe dinăuntru, tot 
meritul era al Suzanei. Ea chibzui fiecare amănunt, studie locul 
fiecărei uşi, fiecărui lambriu care dădură încăperilor tot aspectul 
lor confortabil şi spaţios. Desenă faţada casei, vestibulul simplu 
şi armonios, chiar şi uşa de la intrare cu grilajul inspirat de cel 
de la o casă din Tucuman. Alese din cariera descoperită de 
Murangunic nişte pietre frumoase, dungate în zeci de nuanţe 
închise sau deschise care fură folosite la aplicaţiile fațadei, 
căminului, fântânii şi cărărilor de lespezi din grădină. Imagină 
nişte jgheaburi din portland"*” în partea de jos a ferestrelor mari 
pentru a sădi roşii şi muşcate ferite de frig. In bucătărie simţul 
practic şi bunul ei gust se întrecură în orânduirea cămării, a 
pivniţei, a locului de ţinut carnea, a etajerelor. Totul era opera 
ei: dormitorul principal cu baia spațioasă, firida de la căpătâiul 


117 Portland - ciment foarte fin, de culoare cenuşiu-verzuie care nu 
necesită amestec de var. Numele vine de la Portland, o insulă 
engleză din Canalul Mânecii, de unde se extrage piatra necesară 
preparării cimentului respectiv. 


patului pentru cărţi, toaleta ei din panele atât de cochetă, 
celelalte două băi, camerele de oaspeţi. O sută de detalii, o sută 
de idei... Alberta o ajută mult când veni rândul să pregătească 
cuverturile, lenjeria de pat, perdelele, husele, cei o sută optzeci 
de metri de perniţe pentru ferestre. Cu aerul ei trist şi resemnat, 
fata se apleca peste lucru şi petrecea ore întregi fără să-şi ridice 
ochii duşi în fundul capului, ofiliţi, încercănaţi. 

Dar şi câte sacrificii, cât deranj, câtă bătaie de cap! Dacă 
acele cinci luni s-ar mai fi prelungit încă puţin, Suzana n-ar mai 
fi rezistat. Ce viaţă! Din zori şi până-n seară ciocănituri şi 
strigăte guturale. Peste tot numai schele. Trebuia să mergi mult 
aplecată pe sub scânduri ca să treci dintr-o cameră în alta. Azi 
gătea în coridor, mâine sub cerul liber. Un timp dormeau într-o 
cameră, apoi în alta. Două săptămâni dormiră toţi trei în 
bucătărie cu un paravan din pânză de sac pentru Alberta. O 
dată camionul uita să aducă din Gallegos portland sau fier sau 
nu găsea în Calafate şi chiar nicăieri, din cauza războiului. Altă 
dată: un peon rănit. Nu se poate pune acoperişul din cauza 
vântului. Cuiele astea nu sunt bune la nimic. Nu călcaţi aici! 
Patul s-a umplut de nisip. Peretele o să se dărâme. Atenţie: se 
aruncă molozul de pe acoperiş! Poc, poc, poc! Berbecul răsuna 
în urechi de făcea să-ţi tremure toate oasele craniului. 
Ferăstrăul. Scârţăitul strident al sfredelului. Uşa asta trebuie 
mutată de aici. Pe gaura fără geam ciclonul intră lovind ca un 
bici de praf şi pietricele. Doi peoni s-au bătut. Sunt ca nişte 
copii! E greu să-i înlocuieşti, şi trebuie să-i iei pe rând, să-i 
convingi, să-i împaci. Pâinea s-a umplut de vopsea, şi nu mai au 
altă pâine. Acela s-a îmbătat aseară. Fereastra asta nu e destul 
de luminoasă. 

Suzana înaintează cu mers şovăitor pe scândurile înguste, 
prin pădurea aceea de schele, aplecându-se ca să nu-şi spargă 
capul de vreo bârnă. Îndărăt un val de aer îngheţat şi în faţă un 
val de var şi pulbere de cărămidă. Merge mai departe cu capul 
plin de planuri, şi imaginaţia înfierbântată de noi proiecte, de 
noi modificări. Şi mereu senzaţia insuportabilă că eşti murdară 
fără să ai speranţa că vei putea face baie. Trecând din bucătărie 
în camera pe care o folosea în mod provizoriu ca sufragerie, 
mergând printre pereţii fără acoperiş şi podea, se lovi într-o 
seară la fluierul piciorului de lada cu unelte pe care o uitaseră 
lucrătorii. Altă dată, după cină, căzu într-un şanţ săpat pentru 


țevărie şi care nu fusese acoperit cu scânduri ca de obicei. 
Noaptea, ea şi cu Alberta lucrau până târziu scoțând din încăperi 
grămezile de pământ şi moloz şi se simţea adesea cam ameţită 
şi zăpăcită. Zilnic, dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, 
muzica ciocăniturilor, a ferăstraielor, a berbecilor, a sfredelelor... 
Ea îi spunea Albertei: 

— Fata mea, te facem să munceşti atât încât cu siguranţă că 
ai câştigat împărăţia cerului... Dar curând ne vom odihni şi ne 
vom bucura de tot confortul. 

— Eu sunt bucuroasă să vă ajut să înjghebaţi toate acestea, 
dar n-am să apuc să mă bucur de ele. 

— De ce spui asta? 

— Sunt sigură. Când toate vor fi gata o să fie prea târziu 
pentru mine. 

— Nu mai vorbi aşa, uită-l pe neruşinatul ăla, nu fi proastă... 

Şi când balamucul acela de şanţuri, de stive de cărămizi, de 
podele pline cu gropi şi de schele tremurătoare începu să ia o 
formă, ce fericire! In ziua în care încercară soba din /iving, cu 
sistemul ei de ţevi pentru distribuirea aerului cald purificat, 
mobilele nu sosiseră încă şi pereţii erau nevăruiţi. Chiar şi 
firidele pentru dulapurile din perete erau goale... Dar cât de bine 
s-au simţit când s-au aşezat pe scăunele de paie în faţa focului! 
Martin se uita fermecat la flăcări. „Draga mea, e un vis. Vom 
avea căsuţa cea mai confortabilă şi frumoasă din lume.” Ochii 
Suzanei străluceau de fericire: „Da, dragostea mea. Frontonul 
acesta al căminului este foarte drăguţ, şi când vom primi 
fotoliile şi dulapurile ne vom simţi ca în rai”. Dar când putură să 
facă baie cu apă caldă, cu câtă apă caldă voiau! După fiecare 
mică victorie, după fiecare cameră terminată sau maşinărie care 
funcţiona, creştea nerăbdarea, râvna, dorinţa de a termina cât 
mai repede camera următoare, ţevăria, zugrăveala, trotuarele, 
pentru ca toţi necunoscuţii aceia să plece o dată. Ca să dispară 
din faţa ochilor lor şi ca să nu-i mai audă, ca să rămână amândoi 
singuri cu bucuria lor copilărească, ca să înfăptuiască visurile lor 
minunate, pe care le făuriseră în atâţia ani de sacrificii şi 
necazuri. 


Când fusese părăsită de logodnicul ei a doua oară în ajunul 
nunţii ei, Suzana îi oferise să o ia cu ei la Los Tempanos. Alberta 
acceptase cu apatie, şi la fel ar fi consimţit să plece la Ecuator 


sau la Pol. Cea de-a doua despărţire fusese şi mai tragică decât 
prima. Işi ascundea simţămintele ca să nu moară de ruşine, şi 
când văzu cu groază că putea începe să se dea de gol, îi spuse 
Suzanei că nu se simţea bine, să o trimită cu un peon pe coastă, 
ca să aibă îngrijire medicală, să se interneze într-un spital sau să 
se întoarcă la Buenos Aires. Pe atunci trecuseră deja cinci luni 
de la sosirea lor. Casa era gata. Cheltuiră ceva mai mult decât 
crezură, şi Martin avea nevoie să meargă la Gallegos ca să facă 
rost de bani pentru ultimele plăţi. Şi aşa porniră toţi trei la drum. 
Până la Punta Bandera călătoriră foarte bine, şi de acolo au luat 
maşina pe care o aveau aici garată. Ajunseră cu greu la Mitre, 
pentru că plouase destul de mult, dar nu putură merge mai 
departe. Ghețarul Moreno făcuse una din isprăvile lui tragice, 
astupând cu un dig de cincizeci de metri înălţime canalul de 
scurgere al lacului Rico. Amândouă bazinele lacurilor Rico şi 
Roca fuseseră inundate de o masă de paisprezece metri de apă, 
distrugând toate acele chacras înfloritoare cu casele lor bine 
durate, cu gardurile de sârmă şi pădurile lor. Cu doi ani în urmă, 
avioane militare veniseră să combată altă festă asemănătoare a 
ghețarului Moreno; au bombardat gheaţa, dar era ca şi când ai 
vrea să dărâmi un munte cu grenade. Incă nu se cunoşteau 
bombele atomice care pot nimici prin şocul lor o bucată de 
planetă, în lupta aceea dreaptă şi nepăsătoare dintre apă şi 
gheaţă, nu aveai altceva de făcut decât să rămâi un simplu 
spectator, plin de răbdare, până când se hotăra victoria unuia 
dintre adversari. 

Drumul dintre Mitre şi Calafate fu înghiţit de câteva ori de 
apă. Rămânea din loc în loc sub apă şi apărea iar puţin mai sus, 
spre deal; când acoperit, când urcând din nou, ocolind undele 
liniştite care înaintau necontenit. La vremea sosirii lui Martin cu 
soţia şi Alberta, nu aveai pe unde trece pentru că revărsarea 
lacului Rico se alăturase ploilor torențiale care făcuse dealul şi 
văile din cealaltă parte complet de netrecut. 

Alberta asculta îngrozită glasul băcanului: 

— Nu-i nimic de făcut decât de aşteptat, don Martin. Toate 
drumurile sunt desfundate. La Gallegos nu se poate străbate nici 
cu calul. Nimeni nu poate să ajungă pân la râul Bote. 

Să aştepte. Ochii afundaţi ai Albertei se încercănaseră şi mai 
tare. Să aştepte până când o să păţească ruşinea. Toţi o vor 
privi cu milă sau cu batjocură, cu interes sau cu dispreţ. Toţi o 


vor privi cu ochi mari: Martin, Suzana, toţi cei de la Mitre, zidarii, 
peonii de la Los Tempanos. Multe perechi de ochi aţintiţi asupră- 
i. Tot bazinul lacului va comenta cu hohote de râs şi cuvinte 
urâte. Ea va fi un spectacol pentru oamenii aceia pe o distanţă 
de treizeci de leghe împrejur. Toţi ochii din miile acelea de leghe 
pătrate aţintiţi la ea, aşteptând rezultatul. Şi apoi o vor crede o 
pradă uşoară. „Apele o să se reverse curând. Am văzut c-au 
făcut în zidul de gheaţă o gaura cât un tunel de tren. Când o să 
se reverse se vor năpusti de-o să zici că-i dracu vârât în ele nu 
alta, cum au mai făcut şi altă dată, sfărâmând munţii de gheaţă 
ca foile unei plăcinte. Apoi într-o zi toate locurile astea au să fie 
libere ca-nainte.” 

Alberta asculta cu inima strânsă. Trebuia să aştepte să se 
desfăşoare cataclismul care să fărâmiţeze zăgazul de cincizeci 
de metri înălţime în mii de sloiuri de toate mărimile, sau să stea 
ploaia ca să se usuce câmpurile acelea nenorocite acoperite de 
băltoace şi lagune. Să aştepte! În timpul celor cinci luni de 
infern petrecute în casa care se construia, în balamucul acela, 
viaţa dezordonată, gălăgia, lipsurile îi absorbiseră puţin 
îngrijorarea. Era ca atunci când loveşti într-o parte a trupului ca 
să domoleşti durerea din alta sau ca atunci când bărbatul se 
culcă în cort şi geme şi strigă cât poate de tare înconjurat de 
prietenii lui îndureraţi, în timp ce indiana lui trece prin durerile 
facerii. ` 

Aşteptau deja de trei zile în Mitre. In ziua aceea prânzeau la 
ferma Los Ventisqueros. Era aproape. Mergeau toţi trei pe jos, 
pe marginea lacului Rico. Alberta avea câte un coş în fiecare 
mână ca să adune ciuperci şi căpşuni. In vreme ce mergea 
domol, privea apele verzi ale lacului. Din când în când soarele 
ieşea din grămezile de nori groși şi negri strălucind scurt timp, şi 
se ascundea iar. Cu cinci luni înainte traversase în maşină valea 
aceea imensă care acum era sub apă. Odinioară erau acolo 
semănături şi vite, ranchitos de cărămidă, şoproane de 
materiale şi case minunate. Acum totul era doar apă. De pe 
malul care unduia într-o pantă lină, pădurile se scufundau şi 
dispăreau treptat în adâncimi. Copacii coborau în grupuri dese, 
ca şi când ar fi simţit fascinația apelor verzi. Unora apa le scălda 
doar rădăcinile, altora le ajungea până la mijlocul trunchiului şi 
apoi celorlalţi tot mai sus, până când nu se mai zărea decât 
puţin din vârf. Mai departe se vedeau limpede sub apă cristalină 


alţii singuratici sau în grup, şi verdele întunecat al frunzelor lor 
şi cafeniul trunchiurilor se distingeau clar în oglinda de smarald, 
ca nişte alge uriaşe. Nu părea că vegetaţia aceea luxuriantă a 
fost cotropită de revărsarea care o condamna la o nimicire mai 
mult sau mai puţin lentă; părea că păşunile, mărăcinii, arbuştii 
şi copacii bătrâni veniseră de bunăvoie spre lac. Lumea aceea 
de cal/afates, de buruieni, de stejari, de coigiies şi de brazi intra 
în baia pură pregătită de ghețari; şi se scufunda plină de 
bucurie, cu toată splendoarea culorilor ei tari, întinzându-se pe 
fundul semănat cu stânci, dispărând în valurile de safir şi 
smarald. 

Alberta privea fascinată apele verzi. Deodată îi spuse Suzanei 
cu o voce blândă, plină de hotărâre nestrămutată: 

— Eu nu mai merg cu dumneavoastră. De aici mă întorc. 

— Dar, de ce? De ce să mănânci singură la Mitre dacă poţi s-o 
faci cu noi? 

— Sunt obosită. Foarte obosită. 

— Nu fi proastă, draga mea. Dacă plouă o să te ude, dar dacă 
vii cu noi o să ne acoperim amândouă cu impermeabilul meu. 

— Nu mi-e frică de apă. 

Ochii ei erau absenţi şi visători ca şi când cuvintele veneau 
din străfundurile sufletului. 

— Dacă ţi-e rău putem să ne întoarcem cu tine. 

— Nu, n-am nimic. Curând o să mă simt bine. Bine de tot. 

— Dar... 

Martin interveni. Îi spuse soţiei sale: 

— Draga mea, dacă preferă să fie singură las-o să plece. Cu 
toţii simţim uneori nevoia să fugim de lume. 

Înainte de a dispare cu Martin de braţ la o cotitură a cărării, 
Suzana îi strigă: 

— Strânge-ne nişte căpşuni şi ciuperci pentru cină. 

Alberta răsturnă pe jos puţinele ciuperci pe care le strânsese 
pe drum, scoase cele două ştergare de pe fund şi începu să 
strângă pietre. Una de aici, alta de mai încolo, din cărare sau de 
pe malurile acoperite cu iarbă. Strângea de toate mărimile, mari 
sau mici, dar le alegea pe cele mai închise la culoare, pe cele 
mai grele şi le aşeza cu grijă în coş ca să încapă cât mai multe. 
După ce umplu un coş, îl luă pe celălalt. Încet, încet, piatră după 
piatră, umplând fiecare gol. Din când în când se oprea din strâns 
şi se uita la lac. Când soarele se ivea printre norii groşi, 


grupurile de copaci scufundaţi străluceau în toată splendoarea 
lor. De fiecare dată, Alberta se ridica aţintindu-şi ochii la 
priveliştea aceea de acvariu, şi când soarele se ascundea iar, îşi 
reîncepea lucrul cu mai multă râvnă, ca şi când ar fi apucat-o 
fără veste o mare grabă să termine treaba. Când căzu o aversă 
care dură câteva minute, îşi văzu mai departe de treabă fără să- 
i pese de picăturile dese care îi stricau cea mai nouă din 
puţinele ei rochii. 

După ce umplu amândouă coşurile, înţepeni capacele cu 
beţişoare ca să nu se poată deschide. Işi scoase basmaua roşie 
din cap şi o puse în spinii unui ca/afate, la marginea cărării. Luă 
cele două şervete, le legă vârfurile, şi prinse cu ele coşurile, 
care rămaseră atârnate de braţele şi de gâtul ei. Pe panta 
uşoară care cobora spre apă, printre copaci, erau întinderi late 
cu iarbă întretăiate de bancuri de nisip. Alberta cobori 
povârnişul cu paşi hotărâți. Nu simţea greutatea atâtor pietre 
care atârnau de gâtul şi de braţele ei. Lacul era liniştit: 
creşterea constantă şi uniformă de zece centimetri pe zi nu 
afecta cu nimic netezimea sa de eleşteu. Apele înghiţeau blând 
leghe după leghe de pământ roditor şi mii şi mii de copaci, cu o 
tenacitate domoală, fără zvârcoliri. 

Către asfinţit Suzana şi Martin se întorceau la Mitre grăbind 
pasul. După îndelungata lui luptă cu norii deşi, soarele începuse 
să strălucească din toată puterea. Timpul părea să se îndrepte 
definitiv şi trebuia să se pregătească să-şi continue drumul. 

— la uite! Ce-i cu basmaua aceea roşie? Pare a Albertei. 

— Da, e a Albertei, întări Suzana după ce lăsă braţul soţului şi 
se apropie în fugă de ca/afate. O fi uitat-o când strângea fragi. 

O scoaseră cu grijă, ca să nu se rupă în spini şi îşi continuară 
drumul spre Mitre. Se alarmară aflând că fata nu venise la 
masă. Nu fusese văzută de când plecase cu ei, şi nu puteau 
bănui unde era. În timp ce o căutau, Suzana se întoarse singură 
pe cărare până la locul unde găsiseră basmaua. Văzu acolo paşii 
numeroşi ai Albertei. Văzu şi ciupercile aruncate pe jos. Mai 
departe, spre mal, găsi o peineta! şi putu desluşi pe bancurile 
de nisip urmele tocurilor înalte care se afundau adânc alături de 
forma mică a tălpii. Când ajunse lângă lac trebui să se sprijine 
de un pom ca să nu cadă în apă. Pe iarba de curând acoperită 
de ape, văzu unul din pantofii Albertei. Celălalt era la câţiva 


118 Peineta - pieptene mare, împodobit, folosit la prins părul. 


metri mai încolo, tot în apă. Când veni bărbatul ei şi cei doi 
băieţi din Mitre nu le fu greu să-i găsească trupul, pătrunzând în 
apă cu caii. Se afla drept în prelungirea liniei pe care o forma 
basmaua, peineta şi pantofii, departe de mal, deşi în locul acela 
apa nu putuse să-i ajungă mai sus de piept. Cele două coşuri 
pline de pietre erau încă bine legate de gâtul şi de braţele ei cu 
cele două ştergare. 


V. o. 
LUME NOUĂ. 


1. 

Nungo deşi avea şaisprezece ani împliniţi, nu părea mai mare 
de cincisprezece. | se spunea că şmecheria nu-l lăsa să crească. 
El răspundea cu gravitate: „Oamenii nu se măsoară cu metrul, 
iubite prietene; se măsoară după fapte”. 

Prin natura îndatoririlor sale, Nungo trebuia să se scoale 
înaintea tuturor, cu mult înainte de a se lumina de ziuă. Fără el 
nu se putea începe nici o treabă. Era butonul de comandă ce 
punea în mişcare sistemul greoi de biele şi angrenaje care 
pornea la rându-i mersul domol al fermei. Trebuia să aducă în 
ocol caii pentru a doua zi şi boii în cazul în care aveau de arat 
cei câţiva potreros din chacrita sau dacă se mergea în pădure 
după lemne (trunchiurile se coborau târâş, trase de o pereche 
de boi, până în locurile unde puteau ajunge căruțele), în afară 
de aceasta mai trebuia să mulgă lapte pentru peoni şi vilă. 

Dar prima lui îndatorire, imediat ce se scula, era să facă focul 
şi să încălzească apă. În felul acesta peonii puteau bea mate 
imediat ce săreau din pat, fără să piardă timp. larna umplea 
cele două ceainice mari cu zăpadă sau brumă, dar vara trebuia 
să meargă până pe malul lacului care era la mai bine de două 
sute de metri. El spunea că, de drept, nimeni nu poate obliga un 
grăjdar să facă focul, pentru că asta nu era o treabă pentru un 
om tânăr plin de putere ci pentru un moşneag. Dar adevărul e 
că se obişnui să-l aprindă şi chiar ajunse să-i facă o oarecare 
plăcere. 

La fel a fost povestea cu frezatul. Ei, dar acolo vina a fost a 
lui. Puțin timp după ce venise la fermă, într-o duminică, spusese 
la toţi peonii, care se aflau în preajmă: 

— Apăi eu mă pricep destul de bine la tuns. De ce să zic ba. 

Bineînţeles că nu ţinuse niciodată o foarfecă în mâini, dar nu- 
şi putea stăpâni afurisita aceea de limba... 

— Fă-ţi bunătate, frate, îl rugă Murangunic; mi-e şi ruşine să 
mai umblu cu chica asta. 

— Dar aici nu avem scule! exclamă băiatul cu o vagă 
speranţă de salvare. 

Îi aduseră o maşină numărul doi nu prea ruginită, cumpărată 
în urmă cu câţiva ani la licitaţia unei frizerii din Calafate. Mai 
aduseră şi o căniţă de grăsime din aceea folosită în şopronul de 
tuns la uns manivelele. Lama funcţiona perfect sub zimţii 
nichelaţi. 


Nu mai putea da înapoi. 

Şi mai rău era că ceilalţi peoni se apropiară pe rând ca să-şi 
mai omoare timpul în dimineaţa aceea când nu aveau nici o 
treabă. Toţi erau esgquiladores!!* veterani care tundeau câte 
două sute de oi pe zi, dar nici unul nu era în stare să tundă un 
cap de om. Asta era treabă de orăşeni şi aveau încredere în pici 
care venea din Calafate. 

In sfârşit, începu să tundă. Ceafa îi ieşi destul de bine, dar 
când o luă la dreapta, iugoslavul tresări speriat şi strigă: 

— la seama, băiete! Fii mai cu grijă. 

Bondocul Celestino începu seria glumelor: 

— Leagă vita, omule, fedeleş ca-n nord! 

Şi ceilalţi îi ţinură isonul: 

— Tunde-l la piele, mă. 

— Da ştiu că-l crestează ca fulgerul! 

— la uite ce adânc sapă! 

— Vezi, mă, că nu suntem la arat; la tuns numa’. 

— O să mâncăm caltaboşi. 

— Şi urechi prăjite! 

Nungo se aplecă să se uite la urechea omului lui. Mai era 
acolo, aproape ascunsă de laţele chicii. Ridică şuviţele de păr ca 
să vadă mai bine. Nu avea decât o picătură de sânge pe lob. 
Răsuflă uşurat. 

— Aoleu da fricos mai eşti! îi spuse cu o voce severă. Capul ți- 
e ca o claie şi mai faci pe gingaşul! 

— Nu-i nici o grabă, fiule, răspunse iugoslavul pe tonul cel mai 
împăciuitor. Tunde-mă, numai încetişor. 

— Şi-apoi azi e duminică, sări unul cu gura. Nu trebuie să te 
speteşti muncind. 

Nungo apucă o ureche între arătător şi degetul mare, şi o feri 
ca într-o pâlnie, ca să poată tunde mai bine împrejur. Şuviţele 
tăiate lunecau pe spinarea lui Murangunic şi se împrăştiau pe 
podeaua de lut a sufrageriei spaţioase. 

— Şi cam cât crezi c-o să dea, prietene? îl întrebă unul din 
gură-cască pe cel de lângă el. 

— Păi, e o lână bunicică, răspunse celălalt după o chibzuială 
exagerat de lungă. Cel puţin patru kile şi jumătate. Animalul 
bine păscut ştie să fie recunoscător. Şi-i destul de odihnit, bine 
hrănit, gras. 


11% Fsquiladores - muncitori specializaţi în tunderea oilor. 


Cu trecerea anilor Murangunic se îngrăşase şi mai mult iar 
calmul lui devenise şi mai mare. Toate glumele acelea treceau 
pe lângă el fără să-l atingă. Atenţia lui era îndreptată spre 
ţăcănitul slab al maşinii de tuns şi spre atingerile reci ale 
oţelului pe piele. 

Lui Nungo îi sări ţandăra când văzu că e luat peste picior. 

— Vai de mine şi de mine! spuse. Eu nu ştiu cum de nu vă 
doare gura de atâta trăncănit. Nici să lucreze nu lăsaţi omu', ce 
naiba! De ce nu vă duceţi afară să vedeţi dacă plouă? 

— Nu vă supăraţi, înălţimea-Voastră, hohoti unul. 

— E ţâfnos mânzul, spuse altul. 

— Pe moaşă-ta! replică băiatul fără să lase urechea şi 
aplecându-se şi mai mult peste căpăţâna zbârlită. 

— Nu te uita la ei, frate, îl rugă Murangunic care stătea mai 
departe pe bidonul de gaz gândindu-se la cât de caraghios ar fi 
părul lui ciuntit, dacă vreo harţă ar fi întrerupt treaba pentru un 
timp. 

Torren urmărise curios manevrele fiului său, dar până la urmă 
ieşi, scuturându-şi capul în timp ce suduia: „Mama lui, mucoşii 
ăştia de azi s-în stare să nu-l mai respecte nici pe Dumnezeu din 
cer! l-aş trage o ciomăgeală ca să se-nveţe minte, dar azi n-am 
chef să mă pun pe treabă”. 

Nungo suflă cu putere în ceafă, şi firele de păr tăiate se 
vârâră cu iuţeala fulgerului între basma şi gât, oploşindu-se pe 
spinarea şi pieptul victimei. Gâădilăturile începură să-l sâcâie mai 
tare ca ciupiturile puternice pe care le îndura pielea plină de 
păr, dar suporta mâncărimea groaznică apăsându-şi cu putere 
coatele de coaste. Suferise el şi mai mult în tranşeele din 
războiul trecut din cauza năvalei insectelor. 

Era aproape gata toată partea dreaptă: urechea eliberată, 
favoriţii curaţi, tâmplele tunse pilug. Sub părul de culoarea 
blănii de şoarece, pielea păroasă a iugoslavului părea că 
străluceşte atât era de albă şi nu pricepeai cum se poate îmbina 
suprafaţa aceea tunsă la zero cu smocurile dese care mai 
acopereau tot creştetul capului. Poate că ar fi fost bine să tundă 
puţin câte puţin, pentru a egala diferenţa aceea de nivel care 
semăna cu brazda lată, bine trasă, de la marginea unei 
pârloage. Nungo habar n-avea cum ar fi putut face acest lucru, 
dar nu trebuia să-şi piardă curajul. Işi privi cu atenţie opera: în 


afară de cea de la ureche mai erau doar două sau trei zgârieturi 
fără însemnătate. î 

Se îndreptă să răsufle. Işi desfăcu fermoarul de la haina de 
cambrona, întinse braţele şi îşi scutură părul care i se lipise de 
piept şi de bombachas. Îşi înfipse maşina în brâu, cu un mâner 
înăuntru şi altul în afară, ca şi când ar fi fost un cleşte şi îşi frecă 
mulţumit mâinile. 

— la uitaţi-vă, băieţi, le spuse plin de curaj ca să-i 
molipsească cu optimismul lui. Nici în Gallegos nu l-ar fi tuns 
atât de gauchito. 

Nato Biguâ, care nu scosese o vorbă toată dimineaţa, îl privi 
cu ochii săi crunţi de tehuelche arţăgos şi-i spuse cu vocea lui 
răguşită: 

— Dacă eu m-aş uita în oglindă şi m-aş vedea pe mine în halul 
ăsta, m-aş împuşca! 

Băiatul era gata să-i răspundă: „Cu o mutră ca a ta nu e 
nevoie să te uiţi aşa de sus ca să-ţi vină să-ţi tai beregata cu un 
fier vechi”. Dar nu îndrăzni. Nato împărţise multe lovituri de 
pumnal în viaţa lui şi nu făcea să-i pregătească terenul ca să 
mai dea una. 

— La mine acasă, când eram copii, povesti unul cu gândul să 
ofere bogata lui experienţă, bătrâna ne tundea întotdeauna 
punându-ne un castron bine înfipt pe cap ca să taie mai drept. 
Şi uneori ieşea destul de egal. 

— Comisarul Gorra Colorada'?%, spuse altul, obişnuia să le taie 
chica la cafishos!?1 cu cuțitul şi mai multe nu. 

— Aşa sau mai în scări, n-are importanţă, îşi dădu cu părerea 
un al treilea. Principalul e să mai cureţi dovleacul ca să nu-ţi faci 
crescătorie de păduchi în cap. 

Discuţia devenea din ce în ce mai prietenească, dar bondocul 
de Celestino nu era dispus să lase să-i scape o ocazie atât de 
minunată ca să-şi desfăşoare talentul de orator. 

— Da mai lăsaţi-l pe băiat; ştie el ce face, spuse pe un ton fals 
protector. Grădinarul o să se-aleagă până la urmă cu un chip de 
sperietoare, dar ce să-i faci? Alta ar fi socoteala dacă ar fi vorba 
de însurătoare; dar numai pentru a umbla printre animale e bine 
şi-aşa, oile n-o să se mire. 


120 Gorra Colorada - Chipiu Roşu. 
121 Cafisho - pungaş, tâlhar (argotic). 


Gluma nu avu succes. Nimeni nu râse din inimă. Se auzi doar 
câte un râs slab, ici-colo, care se pierdea uşor printre tablele de 
pe acoperiş. - 

— Nu fi prost, prietene! îl contrazise Nungo întorcându-se spre 
el. Omul s-o fi învârtind printre verze, dar n-are de-a face cu 
animalele. Pe dumneata cu siguranţă că te cunosc mai bine 
dacă tot umbli prin pădure. Oaia e un animal prietenos, şi nu se 
poate să nu te recunoască chiar dac-ai fi cu părul pomădat şi cu 
faţa curată. 

Cei din jur râseră ceva mai tare, dar tot moderat. 

— Aşa de mic şi aşa de obraznic! exclamă celălalt cu un 
zâmbet larg de zeflemist incorigibil. Încă mai umblă pe patru 
labe şi vrea deja să se pună cu cei mari. 

— Mai multe ştie dracul pentru că-i drac decât pentru că-i 
bătrân, îi atrase atenţia cineva de lângă el. Aştia din Calafate 
sunt daţi naibii şi se prea poate ca puştiul să aibă limba mai 
ascuţită ca tine. 

— Ca să te pui cu cei mari trebuie să fii şi tu mare, continuă 
bondocul fără a ţine seamă de întrerupere, că de nu, se prea 
poate... _ 

— Râde hârb de oală spartă! exclamă Nungo. 

— ...Că de nu, se prea poate să te calce, urmă Celestino. 
Ţâncii trebuie să ia seama. Nici eu nu sunt prea mare, dar... 

— Mai înceeet, că faci stropi! îl luă peste picior băiatul. 

— Uite ce-i, eu am douăzeci şi unu de ani, şi-ţi vorbesc ca un 
om cu experienţă. 

Murangunic aştepta răbdător, cu capul în jos şi pielea de pe 
ceafă bine întinsă, atingerea rece de oţel pe gât; dar până la 
urmă începu să se răsucească uşor pe bidonul de gaz, şi 
îndrăzni în sfârşit să întrebe cu o voce plină de blândeţe: 

— Mă mai ţineţi mult aici ca să vă ascult prostiile? 

Grădinarul era un om liniştit. Când ieşea în oraş, ceea ce se 
întâmpla foarte rar şi când i se spunea prin vreo cârciumă: 
„Acuşica vă servim, don. Sunteţi tare grăbit?” el răspundea 
invariabil cu o vagă lucire de ironie în ochi: „N-am nici o grabă. 
În ziua în care mă grăbesc cel mai mult pot aştepta trei zile”. 

Celestino îşi recâştigă siguranţa pe care începuse să o piardă, 
şi îi spuse adversarului său pe un ton batjocoritor: 

— Termină cu blana aia, prietene, că i se scurge tot sângele 
bietului animal. 


—  Animalul ăsta e de aceeaşi rasă cu dumneavoastră, 
stăpâne. 

— Mă, tu eşti mai plin de vicleşuguri ca un tero. O să 
trebuiască să-ţi tai puţin nasul ca să te-nveţi minte să-i respecţi 
pe oamenii mari. 

— Numai să poţi! 

Celestino îşi scoase cuțitul, îl puse jos şi se ridică dintr-o 
săritură fluturând teaca şi strigând tot batjocoritor: 

— Să nu pot eu? Să nu pot eu? 

Şi veni spre el în sărituri, apropiindu-se şi depărtându-se ca şi 
când ar fi fost într-adevăr o bătaie, dar exagerând grotesc toate 
mişcările. 

Nungo se dădu un pas înapoi ca să se pună în gardă, îşi aşeză 
mai bine basca printr-o lovitură puternică a mâinii. Descriind un 
cerc larg cu braţul drept, îşi duse mâna la cingătoare ca să ia 
maşina de tuns; o apucă de partea cu care tăia, aşa că cele 
două mânere îi ieşeau dintre degete ca două coarne, şi începu 
să le vânture cu nu mai puţină impetuozitate ca celălalt teaca. 
Ca să-şi încerce tăria picioarelor, făcu o serie de salturi mici, pe 
călcâie, fără să se mişte din locul lui şi stând mai departe în 
gardă. 

— Ce-i măi, Nungo, ai început să ţopăi ma/ambo'??? îl întrebă 
Cruz Moreno. 

Toţi se ridicară, plini de însufleţire, în afară de Murangunic. 
Începură strigătele: 

— Dă-i, bondocule, dă-i! 

— Straşnic, numai de nu s-o încurca! 

— Hei, nebunule! Nu vezi primejdia? 

— Aşa-mi place de el, să caşte gura dar să nu muşte! 

— L-a atins, l-a atins, l-a a...! 

— Straşnică parare, băiatule! 

— Bagă-te, negrule! 

Luptau amândoi la fel. Amândoi aveau cam aceeaşi înălţime. 
Celestino, scund, bondoc, aproape tot atât de lat pe cât de înalt, 
era neclintit ca o stâncă. Nungo, slăbuţ, nervos, cu ochii ca doi 
licurici, sprinten ca o veveriţă. Bondocul reuşise să-l lovească de 


122 Malambo - dans din pampas jucat de un bărbat; cere o mare 
îndemânare în trecerea de la o figură la alta, iar muzicanţii trebuie să 
se adapteze ritmului dansatorului şi nu invers, Unul din cele mai 
vechi dansuri populare creole. 


trei ori cu teaca în faţă; băiatul îl lovi de două ori cu mânerele în 
coaste şi încă de două ori în picioare, dar aceste lovituri din 
urmă nu contau. 

Spectatorii săreau dintr-o parte în alta, însufleţiţi, o dată cu 
fentele spectaculoase, cu retragerile bruşte şi atacurile 
impetuoase. 

Şi strigătele nu mai conteneau: 

— Ceeeeelestino, hai, dragă! 

— Bondoc repezit! Nu te năpusti, că nu-s plăcinte! 

— Tiiigru bătrân şi mustăcios! 

— Grozav ai fost, băiete! 

— Dacă ar fi fost facân!2 ar fi pătruns până-n plasele. 

— Mai trage-i una, băiete! 

Nato Biguă se îndreptă spre uşă legănându-şi cu înfumurare 
umerii, privind dispreţuitor şi strâmbându-şi gura cu scârbă. Işi 
târa puţin piciorul împuşcat, amintire proaspătă dintr-o 
încăierare serioasă. Voia să scuipe tot disprețul lui în faţa 
acestor oameni care pătau amintirea luptelor corp la corp cu 
cuțitul; nebunii ăştia care distrugeau sufletul celei mai frumoase 
întreceri a agerimii, lipsind-o de posibilitatea de a aduce prinosul 
ei de sânge. Era ca şi când ai fi încălecat un mânz împiedicat 
sau ai fi parodiat o execuţie a duşmanilor. 

Murangunic îşi trăsese bidonul de gaz într-un colţ, aşteptând 
acolo ca lupta să se sfârşească. Dar nu prea erau semne că vor 
termina până la prânz. Şi el care era cu părul tuns doar pe 
jumătate! Creolii ăştia când apucă să se distreze, uită de tot. 

Se sculă. Se apropie. Trebui să fugă şi el puţin, împins de 
tălăzuirea celorlalţi. Dar aşteptă momentul oportun. Nu poţi 
scoate cocoşul din reñidero™* decât atunci când e descumpănit 
de o lovitură a adversarului. La un moment dat bondocul reuşi 
să-l îngrămădească într-un colţ; Nungo se apăra vitejeşte, ca o 
pisică încolţită, dar vedea bine că, deşi se ferise de câteva ori, 
teaca aceea brutală care se învârtea peste capul lui era gata să- 
| lovească în faţă cu o violenţă teribilă. Grădinarul se apropie cu 
paşi mici, deschizându-şi drum printre gură-cască, şi-i strigă fără 
să se apropie prea mult: 

— Hei, frate! Frăţioare! 


123 Facón - cuţit mare, cu vârful foarte ascuţit, folosit de gaucho 
atât la muncile obişnuite cât şi ca armă. 
124 Refiidero - arena luptelor de cocoşi. 


Nungo răsuflă adânc văzându-l. Era salvat. Ridică un cot spre 
adversarul lui şi îl întrebă stând tot în gardă: 

— Să ne oprim o clipă, vrei? Să vedem ce vrea nenorocitul 
asta. 

Celestino dădu din cap, în silă, şi amândoi îşi luară poziţia de 
repaus. 

Murangunic lăsă şi ei să-i cadă braţele de-a lungul trupului şi 
se îndreptă din şale. 

— Părul meu, frate, ce-i faci? urmă el. Mi-l laşi aşa? 

— Aoleu! exclamă băiatul. Chiar aşa! lartă-mă, bătrâne; 
uitasem de tot. 

Şi adăugă adresându-se lui Celestine: 

— Uite, mă, ce-ncurcătură! Ce facem? 

— Păi, putem să lăsăm pe altădată. 

— Bine. Lăsăm revanşa pentru altă duminică. 

— Nici o revanşă, fiule, pentru că nu te-am învins; suntem la 
egalitate, spuse bondocul mărinimos, umflându-şi pieptul. 

— Nu voiam să spun asta! Dimpotrivă... 

— Putem să mai încercăm o dată dacă vrei, într-una din zilele 
astea, urmă Celestino. Te-ai luptat ca un om mare. 

Şi apoi, după ce şovăi câteva secunde, adăugă întinzându-i 
mâna: 

— Şi bate laba asta. De-acu înainte nu-mi mai spune 
dumneata. Spune-mi tu şi gata. Între noi, bărbaţii, nu trebuie să 
umblăm cu atâtea marafeturi. 

— Ei, bine, zise Nungo fără a da prea multă importantă unei 
asemenea mărinimii, în timp ce încerca lama maşinii în speranţa 
de a se fi stricat în încăierare; dar norocul nu era de partea lui. 

Murangunic îşi aduse iar bidonul până în mijlocul sălii de mese 
şi se aşeză. Câţiva oameni se instalară şi ei pe bănci, pe jos, pe 
marginea mesei masive şi largi de stejar. Alţii ieşiră, tăifăsuind 
domol fără grabă; în timp ce mergeau agale îşi priveau cu ochi 
serioşi boturile scămoşate ale espadrilelor, şi braţele lor se 
mişcau greoi dar sigure pe ele, ca şi gândurile lor. 

Nungo începu să robotească în partea stângă a capului 
clientului său iugoslav. Era mai uşor în partea asta, pentru că 
acoperind urechea cu mâna stângă, putea mişca mai liber 
dreapta fără ca să-l mai încurce atâta cotul ca în partea cealaltă. 
În felul acesta lucra mai cu spor. Sau poate şi pentru că muncea 
mai nestingherit, cu mai multă siguranţă. 


În sfârşit, partea de sus era gata. Porțiunea tunsă cuprindea 
toată jumătatea capului, sfârşind într-un cerc destul de drept 
care mergea de jur împrejur la înălţimea sprâncenelor. Urechile 
se iveau, în urma acestei brazde, ruşinate de a se vedea 
surprinse într-o stare în care curăţenia fusese neglijată cu 
desăvârşire. 

Privitorii urmăreau progresele tunsului fără prea multa 
însufleţire, uitându-se doar pentru că nu aveau ceva mai bun la 
îndemână. 

Acum trebuia să vadă ce era de făcut cu claia aceea de păr 
din creştet care părea şi mai încâlcită văzută pe soclul ei atât de 
bine netezit. Nungo se sili ca vocea să-i fie cât mai sigură când 
îşi întrebă victima: 

— Cum vrei să-ţi fac porcăria asta de sus? Aşa, scurtat pur şi 
simplu să-l poţi pieptăna cu cărare la mijloc, pierdut sau cum? 

Omul rămase pe gânduri câteva secunde care i se părură o 
eternitate băiatului, şi răspunse: 

— Păi, tunde-mă aşa, pur şi simplu, cât mai scurt, ca o bilă de 
biliard. Aşa ţine mai mult până creşte, şi mai scapi de grija lui. 

Maşina de tuns începu să alerge pe creştetul craniului 
cântându-şi victoria cu un ţăcănit armonios. Meşele de culoarea 
blănii de şoarece lunecau pe spinarea omului, pe braţele lui 
Nungo, peste bombachas. Curând totul fu curat, strălucitor ca 
un cap de recrut; pe sfera chilugă se vedeau doar dungile clare 
ale trecerilor mai puţin îndemânatice, şi florile roşii ale câte unei 
zgârieturi neînsemnate. 

— Gata, prietene, îi spuse băiatul cu tonul celui mai amabil 
frizer. 

— Cât îţi datorez, frate? întrebă grădinarul ridicându-se şi 
ducându-şi o mână la brâu. 

— Nu-mi datorezi nimic. O fac doar din plăcere. Aş putea să 
trăiesc la oraş uşor, muncind aşa, dar nu-mi place meseria. Mă 
atrage mai mult pământul. 

— Mulţumesc mult, frate. Când am să găsesc cariera de 
diamante negre, o să-ţi dăruiesc şi ţie o fermă. 

— Bine, bătrâne; aşa suntem chit. 


2. 

Bucătarul englez nu era englez dar era într-adevăr bucătar. 
Jonar se născuse în Dublin dintr-o pereche de saltimbanci danezi 
care ar fi putut foarte bine să-l aducă pe lume şi la Istambul sau 
în Marsilia. 

Trecuse de cincizeci de ani şi împreună cu Murangunic formau 
perechea de moşnegi care e întotdeauna atât de necesară la o 
fermă pentru a îndeplini treburile mărunte ce nu se pot 
încredința peonilor tineri. Deşi mai bătrân decât ei, Torren era 
altfel. El avea un grad superior; era, înainte de toate, căpitanul 
lui Augusto. Biguâ avea şi el aceeaşi vârstă cu iugoslavul, dar 
anii nu lăsau urme pe faţa lui de indian nici pe muşchii lui bine 
căliţi. Jonar nu era dintre cei care ajungând la o anumită vârstă 
încep să lucreze în quinta sau la bucătărie pentru că nu sunt 
buni la alte treburi mai nobile. Jonar fusese întotdeauna bucătar. 
În vremea lui bună ajunsese să ştie să gătească în şaisprezece 
feluri diferite ouăle cu şuncă, fără a mai socoti multele feluri în 
care putea să prepare separat fiecare din aceşti stâlpi ai 
gastronomiei anglo-saxone. Cu un sfert de secol în urmă, când 
venise din Irlanda, era înarmat cu echipamentul lui de şorţuri şi 
de bonete apretate şi rămase credincios meseriei lui tot restul 
vieţii. Sigur că după puţini ani bonetele lui apretate fură 
înlocuite cu o bască, iar lista aceea atât de bogată în 
specialităţile sale culinare dispăru încetul cu încetul în faţa 
presiunii puternice a fripturii de batal, a salatei cu ouă răscoapte 
şi a tăiţeilor cu tuco. Cazuvel/a!?5 chiliană şi puchero'?% autohton îi 
cuceriră curând dragostea de creator. 

În primii ani, pe când era încă nou venit prin acele locuri, se 
angajase întotdeauna pe la compatrioți. l-ar fi fost foarte greu să 
stea la ordinele unor oameni de altă naţionalitate, mai ales a 
băştinaşilor, care nu au acele mărunte şi fine atenţii, acele 
zâmbete amabile, acele încântătoare jocuri de cuvinte pe care 
anglo-saxonii le adresează subalternilor de aceeaşi nație cu ei. 
Dar vântul patagonez şi imperioasele cerinţe ale stomacului 
ştirbiră treptat integritatea principiilor lui rigide. După şase sau 
şapte ani de trai în Patagonia dobândi destul fler ca să ajungă la 
două concluzii care contribuiseră la trasarea cu hotărâre a 
drumului vieţii lui; înţelese întâi că prejudecățile despre 


125 Cazuela - ghiveci cu carne tocată sau cu peşte. 
126 Puchero - un fel de tocană. 


preferinţele rasiale atârnă de fire foarte subţiri. După asta, mai 
ajunse la convingerea că beţiile cu rachiu din trestie nu sunt cu 
nimic mai prejos decât toropeala distinsă pe care o produce 
whisky-ul. 

Dacă n-ar fi fost puternica lui atracţie pentru băut, Jonar ar fi 
putut face avere. Alţii de loc mai inteligenţi decât el se 
aranjaseră ca  majordomi, erau stăpâni de ferme sau 
deschiseseră în Gallegos ori în Magallanes un bar sau un hotel, 
ajutaţi de compatrioţii lor. Mulţi făcuseră avere aşa. Dar Jonar nu 
fusese făcut pentru o viaţă ordonată. Prefera să fie bucătar la 
peoni cu condiţia să fie lăsat să trăiască cum îi place. Putea să 
stea un an întreg îngropat la o fermă situată la câteva zile 
distanţă de sat; îşi petrecea tot acest timp lung fără să se uite 
măcar la băutură, dar când se apropia Crăciunul, resorturile 
voinţei sale slăbeau. Simţea o nevoie căreia nu i se putea 
împotrivi de a petrece această zi într-o aşezare oricât de 
neînsemnată dar care să nu fie lipsită de micile avantaje pe care 
ni le poate da civilizaţia; grupuri de oameni fără treabă, locuri 
unde se poate bea după poftă şi un pat cu cearceafuri. Atâta îi 
era de ajuns. Mâncarea nu avea importanţă pentru el, şi în ochii 
lui rotunzi nu zăreai nici cea mai mică licărire de lascivitate chiar 
dacă îi trecea pe sub nas femeia cu formele şi mersul cele mai 
aţâţătoare. 

Patima băutului, oricât de mare ar fi ea, e întotdeauna iertată 
în Patagonia. Dar un proprietar de fermă nu poate permite ca 
bucătarul lui să plece tocmai de Crăciun, în perioada de vârf a 
campaniei de tuns. De aceea pierdea Jonar locurile cele mai 
bune. Chiar dacă se afla la ferma cea mai îndepărtată din 
bazinul lacului, cerea un cal cu împrumut sau căuta o barcă de 
ocazie ca să ajungă în Calafate cel mai târziu în noaptea de 
Ajun. Avea în buzunar cei opt sute sau o mie de pesos pe care îi 
câştigase în timpul anului şi se instala confortabil în hotelul- 
magazin, singur într-o cameră. Nu ieşea de acolo decât când i se 
goleau buzunarele. Cât timp stătea acolo o ducea într-o beţie 
permanentă de douăzeci sau treizeci de zile, beţie devenită 
faimoasă pe o rază de cincizeci de leghe în jur. Dar oricât de 
enormă ar fi fost cantitatea de băutură înghițită nimeni nu-l 
văzuse doborât. Devenea rigid, asta da, şi stătea cu picioarele 
bine depărtate şi cu gâtul ţeapăn. Se sprijinea cu şoldul şi cotul 
de tejghea, şi oricât ar fi scormonit cineva în ochii lui verzi- 


albăstrii, era imposibil să descopere în ei cea mai mică urmă de 
inteligenţă; şi chiar dacă îl priveai de aproape, trebuia să te uiţi 
cu atenţie la el ca să observi în ce stare jalnică era. Doar 
muşchii îşi mai păstrau un rest de vitalitate. Era ca şi cum carne 
şi piele ar fi format o scoarță cartilaginoasă abia având putere 
să susţină trupul; părea că, dintr-un moment în altul, grămada 
fleşcăită de oase şi carne pe care o învelea scoarţa aceea 
tremurătoare urma să se prăbuşească asemeni unui perete de 
lut, dar omul se ţinea mai departe pe picioare, chiar de continua 
să bea. 

Motivul acestei rezistenţe ciudate era un fenomen de 
autosugestie: era convins că dacă va cădea îşi va murdări 
costumul. Era un costum care, în ciuda celor douăzeci şi cinci 
sau treizeci de ani ai lui, se afla într-o stare destul de bună, 
pentru că îl îmbrăca doar când pleca o dată pe an. Il cumpărase 
în Dublin înainte de a se îmbarca spre Argentina, şi deoarece nu 
mai putuse folosi şorţurile şi boneta lui apretată, se agăța cu 
toată puterea de cordonul ombilical al hainelor ciudate care îl 
legau de ţara lui. Chiar şi ghetele erau aceleaşi, de culoare roşu- 
aprins, cu elastice laterale. Dar şi mai ţipătoare încă erau 
jambierele din piele de porc, cu fermoarul lor din lame groase 
de nichel care se urcau în linie dreaptă până dădeau de acei 
breeches de catifea cord, cunoscuţi în tot teritoriul, formând de 
amândouă părţile coapselor faldul larg şi bufant al celor două 
jumătăţi de băşică ce se legănau în vânt ca nişte baloane 
dezumflate. Casca lui colonială avea căptuşeala nouă, era mică 
aproape cât o jumătate de grepfrut, fără îndoială o cască de 
copil, căci avea un cap necrezut de mic, şi când o vedeai în 
creştetul figurii lui înalte părea şi mai mică. 

Locuitorii din Calafate nu aveau în general un spirit critic prea 
ascuţit ca să judece felul de a se îmbrăca al celorlalţi; toţi 
recunoşteau că hainele care se puteau găsi în rafturile 
prăvăliilor mixte nu erau din cele cu care să te poţi făli pentru 
eleganța lor, şi se ajunsese la o toleranţă destul de mare în 
aprecierea reciprocă. Nimeni nu se mira dacă cineva intra cu 
espadrile la un bal sau dacă se plimba numai în maiou duminica 
în jurul locului viran unde se ţinea piaţa. Dar îmbrăcămintea 
ciudată a lui Jonar dezlănţuise timp de mulţi ani uriaşe hohote 
de râs. Se lua întotdeauna ca etalon în tot felul de comparații, şi 
dacă ar fi apărut pe neaşteptate îmbrăcat ca ceilalţi, târgul s-ar 


fi cutremurat din temelii, adânc dezamăgit; pierderea acelui 
exemplar atât de original, ar fi însemnat o mare perturbare 
pentru comunitate, o nenorocire cu proporţii de calamitate 
publică. Ar fi fost mai ceva ca incendiul teatrului mare al unui 
oraş. Trebuia să mergi patru sute de kilometri pe drum rău ca să 
ajungi la cea mai apropiată sală de cinematograf, şi singurele 
spectacole de care aveau parte erau ciudăţeniile care îi 
împodobeau pe unii locuitori ai zonei, spre hazul şi bucuria 
celorlalţi. 

Când apărea pe calul lui împrumutat la marginea satului, 
vestea zbura de la casă la casă: 

— Măi, i-aici englezul. 

— Care englez? 

— Ei, care, Jonar. Nu-ţi aduci aminte de anul trecut? 

— A, ba da. 

Nu toate terenurile satului erau destinate pentru potreros şi 
semănături; câte unele aveau o casă pe o latură, şi de multe ori 
chiar câteva case. Şi veştile zburau de parcă străzile ar fi avut 
case una lângă alta şi trotuarele ar fi fost înţesate de tate. 
Bucuria era generală. După ce descăleca, Jonar se dregea cu 
câteva pahare şi intra din plin în felul lui de trai la târg. 

Era un adevărat spectacol să-l vezi cum umbla din cârciumă 
în cârciumă, cu mâinile şi picioarele ţepene, călcând întâi pe 
tocuri, cu genunchii aruncaţi înaintea trupului, cu jacheţica lui 
scurtă şi mica lui caschetă colonială. Micimea căştii coloniale 
lăsa să se vadă bine feţişoara aceea de iepure bătrân. La 
primele pahare, când mai era încă treaz, ochii lui semănau cu 
cei ai unui peşte doar de câteva zile, dar pe măsură ce se 
îmbăta, toată partea feţei cuprinsă între gură şi marginea 
pălăriei lua o opacitate de scândură veche, şi umezeala care 
mai dăinuia în ochii lui, acum doar cât două crăpături, nu mai 
putea da nici un pic de strălucire acelor trăsături şterse. Doar 
falca de jos avea viaţă. O mişca dinapoi înainte, de la stânga la 
dreapta, într-o legănare liniştită, neobosită; semăna, mai curând 
decât cu mişcarea ritmică a unui rumegător, cu balansul lin al 
unui schelet din bucăţi de lemn disparate care ar fi fost aruncat 
într-o vâltoare. 

Se povestea despre el întâmplarea când un bătăuş care nu îl 
cunoştea rămăsese impresionat de nepăsarea lui de statuie; 
rămânea impasibil în situaţiile cele mai înfiorătoare şi nu ţinea 


seamă nici de provocările cele mai jignitoare. Răspundea la 
toate cu rigiditatea neclintită a părţii superioare a feţei lui şi cu 
legănarea neobosită a maxilarului inferior. Nimeni şi nimic nu 
putea să-l scoată de acolo, dar rivalul sau rivalii lui ajungeau 
întotdeauna sub masă, învinşi fără nici un efort, chiar dacă el 
băuse înaintea lor un număr respectabil de pahare. 

Dacă un bătăuş străin se lăsa intimidat de faţa impenetrabilă 
a acelui om atât de tăcut, copiii din Calafate nu aveau faţă de el 
niciodată vreo urmă de respect. E mai uşor să-i înşeli pe oamenii 
mari decât pe copii. Işi băteau joc de el cu neobrăzare şi îi 
făceau tot felul de feste. Nungo fusese de faţă într-o seară când 
îi împiedicară calul sau altădată, când i-l sloboziră cu un şoarece 
în pătura de sub şa, ca s-o ia la goană afară din sat; şi când îi 
prinseră de spate un afiş pe care scriseseră: „Eu sunt un beţivan 
şi un mare fiu de c... ăţea”; şi când îi mânjiră jambierele cu 
catran şi îi înlocuiră paharul de rachiu din faţă cu unul de apă. 
Nu văzuse însă când îl făcură să se împiedice de o frânghie 
întinsă în mijlocul străzii, dar a lui fusese ideea; o făcuseră 
aproape de pod, la un pas de comisariat şi nu lipsi mult ca toţi 
copiii să nimerească peste noapte la închisoare. 

Nimeni nu ştia că urma să vină să lucreze la Los Tempanos, şi 
Nungo rămase foarte mirat când îl văzu coborând de pe Augusto 
cu obişnuita lui îmbrăcăminte. Băiatul curăța cu un machete!” 
crengile de pe copacii pe care îi tăia Murangunic. 

— Ascultă, frate, cine e domnul acela? îl întrebă iugoslavul: 

Nungo stătu o clipă pe gânduri şi-i răspunse cu mare 
seriozitate: 

— E guvernatorul. Vine să-i facă o vizită lui don Martin. 

— Guvernatorul teritoriului? De aici din Santa Cruz? 

— nf. 

Murangunic îşi lăsă toporul lângă un trunchi de copac, plin de 
curiozitate. 

— Mi-ar plăcea să stau de vorbă cu el. 

— Toţi mahării ăştia sunt cam îngâmfaţi (în timp ce vorbea, 
băiatul îşi cobori capul uitându-se la carâmbii cizmelor scurte cu 
o privire severă). Eu am cunoscut mulţi acolo în Calafate. Tipii 
ăştia gândesc mult şi trebuie să le scoţi cuvintele cu cleştele. 
Dar s-ar putea să-i cazi cu tronc... Eu aş încerca! 


127 Machete - cuţit mare şi greu, asemănător cu un satâr, folosit de 
peoni la anumite munci. 


— Bine, frate, o să încerc, fie ce-o fi. 

Erau acolo aproape toţi peonii, aduşi să taie lemne în pădurile 
care acopereau capul ghețarului Moreno. Torren îi debarcase în 
ajun ca să poată lucra în timp ce el se ducea la Calafate. Pe 
Jonar îl găsise Torren la Amado, sprijinit de tejghea. „Ei, 
englezule! dacă vrei să lucrezi, la noi e nevoie de un bucătar...” 
Jonar îi răspunsese cu o legănare afirmativă a fălcii. Işi băuse 
paharul. Ceru pe datorie încă două sticle de rachiu, pentru 
drum. Lacul era înfuriat, şi puţin timp după ce urcă pe vas se 
strecură în cală ca să-şi dreagă răul de mare şi goli amândouă 
sticlele. Când ajunseră la locul unde urmau să încarce lemnele, 
omul crezu că aceea era ferma şi cobori în timp ce Torren lăsa 
ancora. | se păru că pietrişul se legăna mai tare ca puntea 
vaporaşului şi se gândi, prin aburii deşi de rachiu, că i-ar fi făcut 
bine să meargă o bucată bună pe jos ca să-şi limpezească capul 
înainte de a da ochii cu noul patron. Briza lacului făcea să fâlfâie 
uşor cele două jumătăţi de baloane ale pantalonilor. Nichelul de 
la jambiere strălucea în aerul transparent al acelei amiezi 
însorite. Lăsă în stânga grămezile de piatră care marcau locul de 
construcţie al hotelului Direcţiei parcurilor şi se îndreptă spre 
stăvilarul de gheaţă, în timp ce Murangunic cobora povârnişul ca 
să-l ajungă din urmă. lugoslavul nu-l cunoştea pe Jonar. Se 
ducea şi el la târg, dar toamna sau primăvara. De aceea nu se 
întâlniseră niciodată, deşi trăiau de atâta vreme în aceeaşi zonă. 

— Bună ziua, señor. Bună ziua, domnule guvernator. Lacul a 
fost liniştit? Aţi călătorit bine? f 

Era foarte tulburat... Un personaj atât de important! In 
zăpăceala lui se simțea şi mai bine accentul acela pe jumătate 
slav, pe jumătate balcanic, cu inflexiunile de limbă bască pe 
care le capătă emigranții din insulele dalmate când ajung să 
vorbească spaniola. 

jJonar mergea înainte cu paşii lui mari, îndreptându-şi 
protuberanţa genunchilor spre capul ghețarului. Simțea vag că 
ceva se mişca în urma lui, dar nu lua în seamă acest lucru. 
Parcă o voce ciudată îi ajungea la urechi... Era sigur că glasul se 
adresa altuia, nu lui... Capul lui plutea, plutea, mişcându-se 
blând, gingaş. Era mai bine să-l lase aşa, fără să-l oblige să 
gândească... 

Dar zvonul acela stăruia. Chiar în spatele lui, la un metru de 
cotul lui drept, murmura mereu vag ceva, ceva care se alătura 


scârţâitului de pietriş... Ca să coboare până la zgomotul acela 
trebuia să frâneze întâi mersul genunchilor, să se oprească, să 
caute un nou punct de reazim ca să se ţină bine pe picioare. Pe 
urmă ar fi trebuit să-şi întoarcă genunchii spre această parte şi 
capul şi tot corpul. Atunci ar fi încetat scârţâitul pietrişului şi ar fi 
putut descâlci hăţişul de cuvinte şi să le pătrundă sensul. Dar 
era prea complicat. Mai bine să lase ca trupul să se mişte în 
continuare de la sine, fără să-şi schimbe ritmul, în timp ce 
gândurile zburau mai departe acolo sus, printre norii de puf. 

Murangunic tresări dându-şi seama că stătea cu pălăria pe 
cap. Şi-o smulse nervos. Bila care îi ţinea loc de cap apăru în 
toată splendoarea ei. Picioarele lui scurte trebuiau să se mişte 
repede când paşii mari ai celuilalt le-o luau înainte. Faţa lui, 
aprinsă de emoție, luase culoarea cărămizii arse. De fapt nu 
venea la presupusul personaj în interes personal. Îi oferea doar 
amabilitatea lui firească, dorinţa lui de a fi îndatoritor cu 
oamenii. Şi nu se dădea înapoi să vorbească cu un mahăr: nu-l 
învăţaseră de mic cum să se poarte, dar umblase mult, şi se 
obişnuise să privească şi să asculte învățând aşa, puţin câte 
puţin, din viaţă. 

— Domnule doctor, dacă îmi permiteţi... Eu am să vă arăt, da, 
domnule doctor, cum s-ar spune, măruntaiele stăvilarului, îi 
spuse el fără să se oprească din mers, cu ochii ţintă la spinarea 
țeapănă şi la blocurile de gheaţă. Aici suntem, da, señor, ca pe 
fundul intestinului. Grămezile astea de gheaţă aici, şi astea 
dincolo... Don Martin a făcut socoteala: paisprezece metri 
înălţime deasupra capetelor noastre şi miliarde de metri cubi de 
apă, cum s-ar zice, grămădiţi în aer, agăţaţi în aer, doar cu asta 
care să le ţină... Da, da asta-i! Şi la un moment dat o să termine 
tunelul pe care-l sapă sus, şi toate zidurile astea groase şi albe o 
să cadă peste noi ca pereţii lui Samson peste Filisteu... Şi pe 
deasupra, da, domnule doctor, toate milioanele şi milioanele de 
metri cubi de apă vor trebui să coboare chiar pe aici, năvâălind şi 
prăvălindu-se, până când vor netezi totul ca-n palmă... Şi noi, ca 
două chiştocuri azvârlite în apă... 

Falca lui Jonar se îndreptă spre grămezile bucăţilor de gheaţă 
răvăşite. Şopti printre dinţi: 

— O stic... O sticlă... 

li era sete. Poate că printre sloiurile de gheaţă mai era 
ascunsă vreo sticlă... Ar fi întins mâna ca să caute, să 


scormonească, dar era un efort prea mare... Mai bine să-şi 
urmeze genunchii îndreptaţi mereu înainte, cu mersul lor de 
automat. Artrita anchilozase genunchii lui Jonar după o noapte 
în care dăduse de duşcă vreo câteva sticle şi nimerise într-o 
mlaştină dormind acolo. Crăpăturile înguste ale ochilor lui 
priveau cu îndărătnicie înainte. Sub casca lui căptuşită cu pânză 
kaki, partea superioară a feţei semăna cu unul din acele chipuri 
de stejar sculptate pe vechile altare, dar falca lui inferioară 
continua să se mişte fără încetare, cu legănarea ei blândă şi 
misterioasă. Ce binevenită ar fi fost o sticlă pentru gâtlejul lui 
uscat, dar glasul acela care îl gâdila la cot începea deja să-i 
zgândăre creierul, şi ar fi vrut foarte mult să se descotorosească 
de el, strivindu-l cu piciorul sau zdrobindu-l de gheaţă. Ideile i se 
roteau într-un nor gălbui şi acest nou gând începu să se 
statornicească treptat: trebuia să facă să înceteze zgomotul 
acela care îl urmărea. Zgomotul putea să fie provocat de un 
lucru, şi atunci trebuia să distrugă lucrul; sau mai putea să 
aparţină unui om, şi atunci omul trebuia strivit. Dar omul putea 
să fie tot atât de mare ca el. Atunci nu-i va fi uşor să-l 
strivească; va trebui să ridice sus de tot piciorul... şi ca să-l 
trântească de pământ ar fi trebuit să pună în joc multă putere, 
toată puterea muşchilor lui... Şi se simţea atât de bine aşa, 
lăsându-se în voia aburilor de alcool! 

Mergeau pe locul unde odinioară era marginea de pământ a 
canalului de scurgere. Moreno îşi sprijinise căpăţâna de 
prăpastia aproape verticală, strivind copaci şi stânci. Panta era 
abruptă, dar şuvoaiele de la dezgheţ săpaseră cărărui care 
uşurau urcuşul. 

Murangunic se mai sprijinea din când în când de pereţii din 
piatră şi gheaţă. Pălăria pe care o ţinea în mână îl încurca. O 
lăsă pe un bloc de gheaţă cu gândul s-o ia la întoarcere. Ce mai 
mirosea a rachiu! Dar, de, chiar şi marile personalităţi îşi au 
slăbiciunile lor... Cu toate că ocupă funcţii înalte, se poate să le 
mai fi rămas mici defecte sau mici vicii de pe vremea când nu 
erau nimic... Îl fascina falca aceea cu legănarea ei necontenită şi 
hainele impresionante... Lui Murangunic i se părea că vede pe 
mâinile acelui domn, pe falca şi pe toată faţa lui, nişte pete care 
îl intrigară mult timp. Toată pielea era plină de punctişoare aurii, 
şi duhoarea tare făcea să crezi că prin porii aceia dilataţi se 
scurgea din belşug rachiu. Dar erau pistrui care, deşi de culoare 


deschisă, băteau la ochi pe pielea aceea de bucătar sedentar 
care trăieşte ferit de pampero'*?. 

In timp ce încerca să-şi potrivească pasul după al lui Jonar 
Murangunic se gândea că poate era chiar un noroc ca 
guvernatorului să-i placă să tragă la măsea. El avea întotdeauna 
două sticle de rachiu, puse deoparte pentru caz de boală; când 
o să se întoarcă la Los Tempanos o să-l invite în căsuţa lui, şi îl 
va cinsti cu un pahar sau două sau mai multe. Aşa i-ar putea 
arăta colecţia de săgeți şi minereuri, rodul a douăzeci şi cinci de 
ani de stăruitoare căutări. Şi putea să bea cât rachiu ar fi vrut, 
chiar dacă-i golea cele două sticle. Nu în fiecare zi îţi vine în 
vizită o persoană atât de importantă. Şi putea să-i dea şi nişte 
săgeți, ca amintire şi chiar unul din cartoanele pline de şiruri 
drepte şi curbe. Şi dacă domnul guvernator i-ar fi cerut-o, n-ar fi 
fost în stare să se împotrivească şi i-ar fi dat toate comorile lui, 
pielea de milodon!*, diamantul negru, sutele de vârfuri de 
săgeți. Pentru că astfel totul putea ajunge la Gallegos, la vreun 
muzeu sau ceva asemănător, aşezate într-o vitrină mare care ar 
fi întotdeauna înconjurată de lume şi purtând un afiş mare în 
mijloc: „Donatia ilustrului señor don Miguel Murangunic”. Văzuse 
el aşa ceva la Triest, când s-a înrolat, şi la Viena, după ultimul 
război. Dar nu, ar fi fost o cinste prea mare ca o personalitate 
atât de însemnată să intre în căsuţa lui, în modesta lui căsuţă de 
quintero. Niciodată n-ar avea curajul să-l invite să-i treacă 
pragul. Asta ar fi fost ca vizita unui rege într-o colibă 
sărăcăcioasă, dar în timpurile astea nu se mai vede aşa ceva... 

— Imi daţi voie, domnule doctor, să vă desfac creanga 
aceasta, îi spuse plin de respect văzând că o ramură de ca/afate 
se agăţase cu spinii de pantalonii lui Jonar. 

Acesta rămase uluit când simţi gheara plină de ţepi care îl 
ţinea de tufiş. Făcu un efort ca să-şi coboare gândurile la 
creanga aceea care îl ţinea cu spinii ei vrând parcă să-l abată 
din drum şi să-l ispitească spre hăţişul cu crengi răsucite, 
încărcate de fructe violete. Ochii îi lunecară şi pe larva aceea 
care se legăna lângă el, care îl urmărea de atâta vreme şi pe 
care i-ar fi plăcut atât de mult s-o strivească, ca să fie lăsat în 
pace să meargă... Işi ridică iar capul şi se smulse cu o mişcare 


128 Pampero - vânt care bate în pampas. 
129 Milodon - Specie dispărută de mamifere din sudul Argentinei. 
(Era un leneş uriaş.) (n.gc) 


greoaie de lângă tufa plină cu spini, continuându-şi mişcarea 
lină înainte. 

Murangunic luă aceste gesturi şi legănarea fălcii ca un semn 
de recunoştinţă adresat lui. Fu foarte mulţumit. Impinse cu grijă 
creanga de calafate spre arbust, ca să nu-l supere la întoarcere, 
şi merse mai departe de parcă ar fi fost scutierul prea-supus al 
acelui cavaler taciturn. 

— Drumul e rău, domnule doctor. De acolo de sus se văd nişte 
privelişti de neuitat, dar e foarte greu de urcat. 

Falca lui Jonar se mişcă cu putere părând că ordonă clar: „Să 
mergem acolo sus!” 

— Cum, domnule doctor! exclamă grădinarul mirat. V-ar face 
plăcere să vă căţăraţi până acolo, până la locul unde Rico sapă 
tunelul cel mare? 

Omul mişcă gura într-o legănare care după toate aparențele 
era un semn afirmativ şi-şi continuă mersul înainte, o dată cu 
balansul fălcii sale neobosite. 


3. 

După ce Murangunic cobori panta în fugă ca să-l ajungă pe 
Jonar, Nungo îşi puse machetele sub braţ, îşi aprinse o ţigară şi 
se apropie de ceilalţi. 

— Aţi văzut, băieţi? L-am făcut pe quintero să creadă că 
boşorogul de Jonar e guvernatorul. 

— Mare brânză! exclamă Celestino. Şi ce-i cu asta? 

— Ce-i cu asta! la uitaţi-vă ce se mai ploconeşte pe lângă el. 

Oamenii tocmai terminau cu tăiatul ultimelor crengi de pe 
trunchiuri pentru a le duce pe Augusto. Câţiva îşi văzură mai 
departe de lucru. Alţii se uitară spre ghețar. Pe fondul alb şi 
albastru format de apele lacului şi de pereţii de gheaţă, se 
profilau limpede mişcările ciudatei perechi. Spinarea unuia era 
țeapănă, încununată de casca minusculă; nu i se vedeau 
genunchii îndreptaţi înainte, dar ghiceai că trupul acela se mişca 
într-un ritm ciudat, asemeni schiorilor începători care îşi dau 
drumul la noroc cu ochii închişi. Lângă această siluetă osoasă, 
mişcările curtenitoare ale lui Murangunic se vedeau în toată 
amploarea lor, şi statura lui mică se făcea rotundă din cauza 
gesturilor afirmative ale capului, a încovoielilor spatelui, a 
plecăciunilor şi a mişcărilor mâinilor lui. 

— O să-l sâcâie atâta, spuse Celestino, până când englezul o 
să-l arunce cu fundul în apă. Ce grozav o să fie să-l vedem pe 
gringo bălăcindu-se în apa îngheţată ca un câine ciobănesc! 

— Tacă-ţi fleanca, cobe! strigă la el Pancho Ortiz. Nu faci 
decât să râzi de nenorocirea altora. Englezul de-abia se mai ţine 
pe picioare; lui chiar că nu i-ar strica să se răcorească un pic în 
lac înainte de a se înfăţişa patronului. 

Torren sosi după ce îl ancorase pe Augusto în faţa noului ocol 
de acolo. 

— Da ce mama mă-si staţi gură-cască în loc să vă vedeţi de 
treabă! Hai, destul cu trăncăneala. Incărcaţi repede stâlpii. Dacă 
nu-i daţi zor, n-o să mai ajungem la fermă nici la paştele cailor. 

În lipsa lui Abel Cuenta, Torren rămânea supraveghetor, mai 
ales în treburile legate de activitatea pe Augusto. În războiul 
civil ajunsese la gradul de sergent şi nu-i displăcea această 
creştere a autorităţii sale. Toţi îl ascultau fără să crâcnească, 
deşi câteodată mai cleveteau pe din dos: „Aoleu, nu-i lucru mai 
rău decât galicianul care ajunge să poruncească!” 


— Fiul dumitale e de vină, făcu bondocul Celestino luând 
toporul fără să-şi întrerupă vorba, ca să se apuce iar de treabă. 
El l-a trimis pe quintero după englez de umblă ca un berbec în 
călduri. 

Ceilalţi se aplecară iar peste lucru, pe rând. Biguâ era la 
douăzeci de paşi de grup şi tăia un stejar de mărime mijlocie. 
Torren se întoarse spre Nungo: 

— Mă! Ce-aţi făcut, mă? lar vreo năzdrăvănie de-a ta... Şi- 
aruncă o dată ţigara aia sau îţi ard o palmă de ţi-o zbor imediat! 

Apoi îl întrebă pe Celestino: 

— Şi tu ce-mi spuneai de englez şi de Murangunic? Unde s-au 
băgat boşorogii ăia doi? Să vină să pună şi ei mâna aici! 

— Acolo... S-au îndreptat spre ghețar, dar nu se mai văd. Au 
dispărut printre stânci şi pereţii de gheaţă. 

— Englezul era beat mort. Ar putea să cadă cu capul într-o 
spărtură! 

Oamenii se uitară unul la altul neliniştiţi. O să rămână oare iar 
fără bucătar? Deocamdată Biguă avea grijă de mâncare. Mereu 
carne prăjită! Nato se pricepea, dar se săturaseră. Şi în afară de 
asta, cum era aşa de repezit, nu puteai să-i ceri supliment. 
Peonii de acum nu mai trăiau ca înainte doar cu tumba!* şi 
mate amar. Se obişnuiseră cu variaţia. Carne, da, le plăcea cât 
mai multă, dar din când în când ar fi vrut şi câte un stufat bun, 
puchero, tăiţei şi chiar şi câte ceva dulce. Argăţimea se rafinase. 

Bineînţeles că toţi erau sătui de friptură, în afară de Biguă. El 
era un carnivor în lege. Mânca numai carne până la ora când se 
bea mate cocido; în timp ce alţii făceau supă de galleta în oală, 
el lua o spată pusă deoparte din friptura de la prânz şi o aşeza 
pe foc „doar cât să se topească puţin grăsimea”. Fusese crescut 
cu carne şi mate. La vârsta la care ceilalţi copii sug din biberon, 
mama lui îl punea la soare în uşa cortului, cu burtica pe jos şi îi 
dădea hălci de carne crudă ca să sugă sucul şi să-l ajute să-i 
iasă dinţii. larna tăia des câte o mânză grasă mâncând-o el 
singur, şi niciodată nu jupuia o alpaca fără să-şi taie o halcă 
bună pentru el. Se povestea că în urmă cu mulţi ani lucra la o 
fermă din pampas într-o iarnă deosebit de aspră în care vitele 
ajunseseră numai pielea şi osul din cauza lipsei de hrană. Erau 
cu toţii deznădăjduiţi pentru că din câte vite tăiau nici una nu 
avea carne pentru o friptură cât de cât bună de mâncat. 


130 Tumba - carne fiartă din supă. 


Alpacalele erau tot atât de slabe ca oile, şi până şi aripile 
puţinilor struţi care mai rămăseseră erau uscate ca talpa. 
Încercară să fiarbă costiţele ca să folosească măcar zeama de la 
puţinele fire de carne care mai erau între ele, dar ieşea o supă 
fără nici un gust. Ca să nu moară de foame, fuseseră siliţi să 
aducă de pe coastă, mergând zile întregi, peşte uscat, fidea, 
cartofi şi alte alimente pe care creolii bătrâni şi străinii 
împământeniţi le înghiţeau cu mare scârbă. Oamenii slăbeau cu 
fiecare zi. Clima aspră şi munca istovitoare cer o hrană 
consistentă, şi organismul începea să-şi piardă din puteri ca un 
cazan căruia i se ia raţia de cărbune punându-i-se în loc paie şi 
frunze uscate. Mulţi peoni îşi riscau viaţa şi plecau de la ferme 
pe caii lor slabi, cu gândul de a se apropia de coastă. Biguâ nu 
slăbi. Putea fi văzut mergând liniştit printre chipurile lihnite de 
foame, cu fălcile lui puternice la fel de puternice ca înainte, 
scobindu-şi des dinţii cu vârful cuţitului şi râgâind tare. Lucra cu 
vigoarea dintotdeauna şi în timp ce alţii se opreau istoviţi după 
cel mai mic efort, el avea putere şi energie destulă ca să se 
plimbe de colo-colo cu mâna în brâu, mângâindu-şi burta plină şi 
ţinându-se mereu după bucătăreasă. Nu era un secret pentru 
nimeni că mânca cel puţin de trei ori pe zi, o carne atât de grasă 
încât arunca la câini seul, îşi chemă de câteva ori tovarășii să se 
înfrupte din prada lui, dar nici unul nu primi. Descoperise la 
poalele unei prăpăstii, sub un strat gros de zăpadă, unsprezece 
oi moarte din cauză că le îngheţase grăsimea cu trei luni 
înainte. Îi ajunseră până când soarele primăverii făcu să crească 
iarba. Ceilalţi peoni se uitau la el cum mânca. Biguâ le trecea pe 
sub nas carnea friptă cu cea mai mare măiestrie; gurile 
flămânde se umpleau de apă simțind mireasma ispititoare, dar 
nici unul nu îndrăznea să-şi înfigă dinţii în carnea aceea de 
mortăciune. 

Torren vorbi mai departe mişcându-şi larg braţele: 

— Bine, bine, trebuie să mergem să-i căutăm pe ăia doi 
moşnegi, proşti! Tu, Celestino, vii cu mine, şi tu, Pancho Ortiz. 
Ceilalţi vedeţi-vă de treabă mai departe fără să mai pierdeţi 
vremea. la să văd dacă până ne întoarcem încărcaţi jumătate 
din stâlpii ăştia pe Augusto. 

Dădură de pălăria lui Murangunic pe blocul de gheaţă, şi 
urcară mai departe. 


Torren mergea înainte, privind cu băgare de seamă urmele 
care se vedeau lămurit în locurile unde pământul se amestecase 
cu gheaţa. Era îngrijorat. Acelea nu erau locuri prin care să se 
încumete să meargă un moşneag beat. Şi Murangunic, 
întotdeauna şi el neatent la pericole ca un copil, în urma lui cei 
doi peoni discutau. 

— N-ai fost niciodată pe-aici, Celastino? 

— Eu? Nu. Nimeni nu are curajul să vină aici de bunăvoie! Eu 
ştiu destui oameni din Calafate care n-au văzut ghețarul Moreno 
nici de departe. Nu-s proşti. Mai bine stai în cârciumă cu 
prietenii, glumind şi jucând zaruri, decât să-ţi pierzi vremea cu 
porcăria asta. 

— Mulţi vin din Buenos Aires numai ca să-l vadă. 

— Nişte nebuni! Oameni plictisiţi care nu mai ştiu ce să facă 
la bani! Vrei o ţigară? 

Nu. Pancho Ortiz fuma puţin. Nici la cârciumă nu se ducea. 
Prefera să dea banii pe haine şi cărţi. În Gallegos era luat 
întotdeauna drept un funcţionar de la bancă, un voiajor sau un 
fiu de fermier: avea costumul din stofa cea mai bună, cusut de 
cel mai bun croitor, pantofi englezeşti, pardesiu întotdeauna 
nou, ponchito!*1 de vigonie fină, pălărie bine călcată, cămăşi 
bune, cravată, mănuşi de şevro, părul pomădat, bărbia bine 
rasă şi mustaţa îngrijită. Nimeni nu l-ar fi crezut peon! Doar 
când îşi scotea mănuşile, mâinile lui mari trădau muncitorul. 
Avea degete groase, mâini mari şi late, bătătorite, pline de 
zgârieturi. Mâinile acestea îl ascultau cuminţi la lucru chiar dacă 
sculele pe care le mânuia frigeau din cauza gerurilor aspre. La 
fermă îşi lăsa barba să-i crească tot anul ca să-şi ferească 
pielea, dar la Gallegos se bărbierea în fiecare zi. 

Vedeau în faţă spinarea lui Torren mişcându-se mereu înainte, 
cu ochii în pământ, ca şi când ar fi fost singur. De o parte, 
copacii bătrâni, groşi, striviţi de gheţuri ca nişte ierburi mărunte. 
De cealaltă parte zidurile crăpate care se topeau sub razele 
soarelui. In mijloc cărarea săpată de şuvoaie şerpuia printre 
crengi frânte, stânci şi sloiuri de gheaţă. Nungo venea în urma 
lor la patruzeci sau cincizeci de metri depărtare, ascunzându-se 
ca să nu-l vadă tatăl lui. 

Pancho Ortiz avea douăzeci de ani, cu unul mai puţin decât 
Celestino. Barba lui de multe luni nerasă, blondă, rară, moale şi 


131 Ponchito - diminutiv de la poncho. 


linsă, semăna cu a unui Crist tânăr, dar mâinile aspre s-ar fi 
potrivit şi la trupul unui om de cincizeci de ani. Era îmbrăcat la 
fel ca toţi ceilalţi peoni. 

— Dar tu ai fost pe-aici, frate? îl întrebă Celestino. 

— Da. Am fost data trecută când au bombardat avioanele 
partea asta a zidului de gheaţă unde ne aflăm acum. Dar nici nu 
l-au clintit! Am citit că cel mai mare stăvilar e în America de 
Nord, în Colorado, unul căruia-i zice Bolder, Bulder sau cam aşa 
ceva. A costat sute de milioane şi mulţi ani de muncă. Stăvilarul 
ăsta e de peste două ori mai mare ca acela şi a fost făcut într-o 
singură noapte de Moreno, ca prin minune. Parcă-i fermecat! la 
uite ce ziduri groase de gheaţă. Ce de mai blocuri, mari ca nişte 
case, care se îngrămădesc aici parcă ar fi nişte pietricele, ca să 
stăvilească apele. 

— Tu ai mai multă carte şi înţelegi mai bine, dar mie nu mi se 
pare nimic deosebit. Poate pentru că sunt o vită încălţată. 

— Da, bătrâne, eşti un dobitoc. 

— Mama ta! 

— N-ai zis chiar tu? 

— Da, eu, dar altceva-i când spui tu. 

Celestino tăcu câtva timp şi apoi exclamă deodată: 

— Porcăria dracului! A inundat atâtea chacras că a lăsat mai 
mult de o sută de persoane pe drumuri. 

— O să se crape curând. Suntem în martie. Data trecută a 
crăpat tot pe vremea asta. Toată lumea spune că o să se 
întâmple într-una din zilele astea. 

Nasul de un roşu aprins al lui Celestino se făcu galben ca 
ceara: 

— Adevărat, mă? Şi dacă ne prinde dedesubt? 

— Neapărat, bătrâne, trebuie să se crape acum. Dacă mai 
întârzie vine frigul, şi ar rămâne aşa tot anul. Atunci să vezi, 
nenorocire! Apele din Rico ar continua să crească în fiecare zi şi 
ar năvăli în Mitre spre Cerro Buenos Aires şi spre La Nita. Râurile 
ar începe să curgă spre izvoare. Ar fi ca sfârşitul lumii pentru 
cele mai bune pământuri din zonă. De aia trebuie să se spargă 
neapărat azi, mâine sau peste foarte puţine zile. 

— Se spune că sus apele au săpat o peşteră, adâncă de tot, 
care e gata să se prăbuşească. 

— la uite! Aş vrea s-o văd. Şi data trecută a făcut un tunel 
înainte de a năvăli. 


— Şi ţie nu ţi-e frică? 

Pieptul şi gâtul lui Pancho Ortiz se umflară într-o atitudine de 
nepăsare exagerată. Se opri o clipă. Celestino se opri şi el în 
faţa lui. Îl privi ţintă, adânc, în ochi. Îi spuse cu un glas gros de 
băieţandru cutezător, un glas limpede, năvalnic, învăluitor, din 
acelea care au întotdeauna, chiar şi atunci când spun cele mai 
mari trăsnăi, o notă de naturalete. 

— Hei, bătrâne, chiar dacă ar trebui să mor... Ce vrei mai 
frumos decât să mori având în faţa ochilor un spectacol pe care 
nimeni nu l-a putut privi până acuma? 

— Bah! eşti nebun de-a binelea. 

Torren era tot înaintea lor, cu ochii ţintă la urmele paşilor 
întipăriţi în noroi. Celestino spuse încet: 

— la uite colo, frate, Nungo vine după noi. Am să-i spun 
babacului ca să-i tragă o mamă de bătaie! 

— Ba nu, lasă-l. Vine şi el din curiozitate. 

Şuviţele de apă care curgeau printre crăpăturile gheții, 
lăţeau din ce în ce mai mult. Celestino se uita la ele 
înspăimântat: „Mă, frate, nu s-o fi topind tot şi-o să explodeze 
dintr-o dată?” „Nu, bătrâne, nu-ți fie teamă...” „Dar ia auzi 
trosnetele astea...!” „Bah! astea-s sloiurile care cad în apă de 
partea cealaltă.” „Nu, bătrâne, nu sunt sloiuri. E altceva...” 

Nu erau sloiurile. Când ajunseră sus auziră şi mai clar 
trosnetele care veneau dinăuntrul gheții. Păreau nişte explozii 
surde de dinamită care se succedau ca într-o pornire 
încăpăţânată de a sparge temelia stăvilarului. 

După ce trecură de valea aceea umedă şi sumbră ca o 
peşteră ajunseră în faţa apelor lacului Rico. În dreapta, din 
marginea ghețarului se desprindeau din când în când mari 
porţiuni. Suprafaţa verzuie a lacului se întindea cât vedeai cu 
ochii, departe, până La Jerónima, cu velele albe ale sloiurilor 
brăzdând-o în toate direcţiile. În stânga, uscatul se lăsa până la 
malul de curând înghiţit de ape iar copacii coborau şi ei în 
rânduri strânse şi disciplinate, cufundându-se unul câte unul în 
apa morţii, păstrându-şi întreaga strălucire a frunzelor. Razele 
aurii ale soarelui irizau culorile puternic contrastante, 
transformându-le pe toate într-o operă de artă ieşită de sub 
penelul unui geniu nebun. Spre fostul canal de scurgere se 
vedea, la nivelul apei, gura neagră a unei peşteri prin care ar fi 
putut trece deodată două sau trei vapoare ca Augusto. 


În unghiul format de pereţii ghețarului şi de uscat apa era 
liniştită, dar la fiecare năruire se forma un flux şi un reflux 
dezordonat care înainta şi revenea printre coloane de spumă. 
Deasupra spumei sloiurile de gheaţă, unele de câte o tonă, se 
mişcau ca nişte firicele de paie până când erau azvârlite pe mal; 
acesta se acoperea treptat cu sloiuri de toate mărimile care se 
topeau până la urmă încet, întorcându-se în elementul lor prin 
şuviţe mici de apă. 

În unele părţi ale cordilierei vezi câte o vale plină de 
dărâmăturile unei bucăţi de munte făcută fărâme, care s-a 
rostogolit din prăpastie în prăpastie şi departe, în slava cerului, 
printre nori, distingi muntele sfâşiat din care s-a desprins 
potopul acela de stânci; în unele cute ale munţilor puteau fi 
observate stânci suspendate în poziţii absurde care se mai 
ţineau pentru moment de pragurile din piatră albicioasă. Trebuia 
să-ţi întinzi bine gâtul ca să poţi privi surpăturile aflate sus de 
tot, mângâiate de nori, stâncile dornice să-şi strivească baza de 
pământ ca să se năpustească asupra capetelor noastre, 
dărâmăturile de toate mărimile care au brăzdat adânc 
povârnişul. Inima ţi se strânge. Nu ne gândim că surpăturile 
acelea au ani, secole poate, şi că e foarte greu să se producă 
alta în puţinele minute cât stăm acolo; ne pătrundem de natura 
aceea sălbatică, şi simţim descurajarea omului copleşit de 
propria lui micime. 

Dar malurile acelea abrupte ale lui Rico, haosul cu sloiuri de 
gheaţă care săreau peste tot, îţi lăsau altă impresie. Un sloi ca 
un soclu a strivit un copac. Altul s-a înfipt pe vârful unei stânci. 
Cel de colo a zdrobit o tufă de ca/afate. Şi în dreapta şi în stânga 
cad mereu noi sloiuri care se vor topi peste o zi pentru a face loc 
celorlalte care vor aduce în continuare loviturile furioase şi 
intermitente ale resacului. Le vezi venind liniştit, calculându-şi 
volumul înainte de a se fi desprins din salteaua de spumă. Fugi 
din calea lor, sari peste obstacole fără a-ţi pierde sângele rece, 
şi când ajungi la loc sigur, vezi cu mulţumire cum sloiul enorm 
se sfărâmă la câţiva metri de tine. 

Cei trei oameni cu Nungo după ei, mergeau în direcţia malului 
abrupt, cu ochii la apă, cu muşchii pregătiţi pentru saltul 
oportun şi pentru apărare. În decorul acela din vremuri glaciare 
treceai prin toată gama emoţiilor care făcuseră să tresalte 
inimile strămoşilor, de la extazul şi uluiala pe care le trezesc 


spectacolele extraordinare până la incomparabila mulţumire 
sufletească pe care o simţi după ce ai învins prin iscusinţă şi 
sânge rece piedicile din jur. Şi toate acestea amestecate cu fiori 
de groază, uneori cumplită, sau cu o mare duioşie pentru 
lucrurile cele mai neînsemnate. Şi emoția era generală. Când 
auzeau un trosnet inexplicabil rămâneau cu toţii pe loc năuciţi, 
uitându-se la aceeaşi crăpătură, ca şi când fiecare ar fi aşteptat 
să se ivească de acolo botul unui plesiozaur. Sau simțeau un 
instinct gregar şi fugeau cu toţii în aceeaşi direcţie când începea 
să se distingă rostogolirea răsunătoare a unei avalanşe sau a 
unei bucăţi de stâncă a cărei traiectorie nu puteai să o ghiceşti. 

Torren mergea mai departe privind urmele. Din loc în loc paşii 
fuseseră şterşi de biciuiturile resacului, dar se vedeau iar mai 
departe, mereu în linie dreaptă, de parcă valurile şi sloiurile de 
gheaţă s-ar fi dat la o parte ca să-i lase să treacă pe cei doi, pe 
omul beat şi pe străinul naiv. 

— Mama mă-si, nu umblaţi aşa aproape de apă! le strigă lui 
Celestino şi Pancho Ortiz după ce se feri cu sărituri lungi de un 
val înalt care îl urmărea cu înverşunare. 

Deodată, după ce cotiră pe după o stâncă, dădură de Jonar. 
Stătea sprijinit cu şoldul şi cotul de un sloi mare de gheaţă, plat 
ca o tejghea. Falca lui se legăna într-un ritm mai accelerat decât 
cel obişnuit. Dârdâia. De pe haine şi de pe casca lui colonială 
şiroia apa. 

— Boşorog beţiv! făcu Torren împingându-l cu amândouă 
mâinile din calea valurilor. O să crăpi de o pneumonie! 

— Mai bine să-l dezbrăcăm şi să-l îmbrăcăm cu hainele 
noastre, spuse Pancho Ortiz scoţându-şi haina de piele căptuşită 
cu blană de miel. 

Câţiva metri mai sus, aşezat printre copacii uscati, 
Murangunic îi privea. 


Augusto se depărtase deja vreo cinci sute de metri de ocolul 
nou cu încărcătura lui de oameni şi stâlpi, când Pancho Ortiz 
strigă: 

— Se sparge ghețarul! 

Torren era la timonă. Se întoarse ca să se uite. Celestino juca 
truco!*? în cală cu Arrillaga, Biguă şi cu cei doi gemeni chi;/otes. 


132 Truco - joc de cărţi. 


Jonar dormea în cuşetă. Pătratul luminos al tambuchiului se 
întunecă atunci când în el se ivi Nungo: 

— Veniţi să vedeţi, băieţi! Se sparge Rico. 

— Termină cu prostiile! făcu Celestino răsfirându-şi cărţile şi 
fandosindu-se cu ţigara în colţul gurii. N-o să pierdem o partidă 
ca asta să vedem porcăria aia! 

În peretele de gheaţă, la jumătatea distanţei dintre bază şi 
creştet, la opt sau zece metri deasupra nivelului lacului 
Argentino, se vedea un şuvoi de apă cu un diametru de doi sau 
trei metri care ţâşnea cu o forţă nemaipomenită. Verdele închis 
al apei se profila pe zidul alb şi neted ca o podoabă imensă pusă 
acolo de uriaşi. E 

Torrén îi strigă lui Nungo: 

— Tu, tontule, ce-ai rămas acolo cu gura căscată! Du-te de le 
spune să pună zdravăn pe foc, să bage în cuptor până nu s-o 
mai putea. 

Băiatul se smulse din contemplaţie şi plecă şoptind printre 
dinţi: 

— Fir-ar să fie, eu trebuie să fiu întotdeauna calul de bătaie. 

Murangunic era în săliţa maşinilor cu încă un peon. 

— Daţi-i zor, ce staţi cu mâinile-n sân! făcu Nungo scoțând din 
fundul gâtului o voce pe care o vru cât mai autoritară şi severă. 
Puneţi pe foc, drăcia dracului! Făceţi să zboare rabla asta ca un 
armăsar! 

Celălalt peon îl privi zâmbind: 

— Ei, asta-i! Hop şi tu! De când te făcuşi căpitan? Sau ţi-a 
poruncit bătrânul să vii? 

— Mie nu-mi porunceşte nimeni. Eu nu vă spun decât că se 
crapă gheaţa şi toată apa din Rico o să se prăvălească peste 
noi. 

— Zău, mă! Ce drăcieee! Ei, hai, gringo, dă-i zor. O să-l facem 
să arunce scântei pe murgul bătrân. _ 

Murangunic nu scosese o vorbă; stătuse şi îl privise pe Nungo 
cu o expresie de reproş mut, şi se aplecă peste grămada de 
lemne, îndoindu-şi braţele. 

În timp ce Augusto se depărta, puhoiul verde închis se lăţea 
puţin câte puţin. Acum nu mai era un simplu şuvoi. Se făcuse ca 
o gură mare ce se lăţea spre colţuri, iar apa era un torent 
năvalnic care se năpustea înconjurat de spumă. De jur împrejur 


se ridica, aşa cum se află în jurul marilor cascade, o coloană 
înaltă de ceaţă deasă. 

Nungo se întorsese lângă Pancho Ortiz şi Cruz Moreno. 
Stăteau toţi trei cu spatele la peretele din dos al cabinei cârmei, 
cu ochii nemişcaţi. Torren îşi întorcea din când în când capul 
spre pupa, uitându-se la apă, ca un alergător care urmăreşte cu 
coada ochiului mişcările adversarului ce îi calcă pe urme. 

Torentul se lăţise şi mai tare. Prin perdeaua de ceaţă se 
zăreau în partea de sus nişte zvârcoliri ciudate, până când apele 
verzi dispărură dintr-o dată într-un cataclism de sloiuri enorme 
de gheaţă... Ceaţă şi gheaţă, spumă şi cer, coloane şi şuvoaie 
năvalnice de culoare verde închis, toate se învălmăşiră într-o 
forfotă infernală, şi bubuitura prelungită se auzi de pe Augusto 
ca şi când ar fi fost doar la câţiva metri... Apoi apele scăzură iar 
încetul cu încetul şi curând se văzu din nou torentul lat eliberat 
de bolta din partea de sus. Deasupra curentului nu se mai zărea 
decât cerul, iar în părţi, două ziduri înalte şi groase care în urma 
năruirii rămăseseră pline de ţepi monstruoşi. 

— Multe miliarde de metri cubi se vor revărsa peste câteva 
ore în apele acestea. 

În timp ce Pancho Ortiz vorbea, Rungo şi Cruz Moreno îl 
ascultau fără să-şi ia ochii de la ghețar. 

— Se apreciază, continuă el, că de-a lungul întregii coaste a 
lacului Argentino apele vor creşte cu mai mult de un metru. 
Torentul se lărgise enorm. Era acum o cascadă impunătoare, şi 
zidurile din jur se năruiau din ce în ce mai des de amândouă 
părţile în faţa apelor năvalnice. Un sloi se rostogolea pe peretele 
aplecat, ca un trăsnet. Altul rămânea o clipă agăţat de o 
margine, şi se prăbuşea apoi brusc în vâltoare, pierind din faţa 
ochilor. O parte din zidul de gheaţă se năpustea peste suprafaţa 
verde închis, dar era înghițită cât ai clipi sau împinsă la o parte. 
Apa târa totul, dărâma totul cu furia ei nestăvilită; căuta numai 
spaţiu, câmp liber ca să scape din prinsoarea insuportabilă. 

Peste oglinda liniştită a lacului cădea năvalnic râul acela 
neobişnuit. Un râu cu apele încovoiate ca spinarea unui saurian 
bizar. Saurianul se zvârcolea cu solzii lui zbârliţi, şi din părţi îi 
ţâşneau sloiuri mari şi mici care; după câteva piruete groteşti, 
se îndepărtau grav oprindu-se în cele din urmă la loc sigur. 

Apele învârtejite lingeau deja dâra lăsată de Augusto. 
Spinarea înaltă a saurianului se dezumfla pe măsură ce se 


îndepărta de ghețar, până când forma un evantai lat care se 
întindea în dreapta şi în stânga. Bielele vechi răsunau ritmic: 
tac-tac, tac-tac; toc-toc, toc-toc... Toate încheieturile bătrânului 
luptător trepidau şi trosneau dar rezistau la eforturile care îi 
erau cerute. Torren îşi întorcea mereu capul uitându-se cu 
coada ochiului la apele răzvrătite. Le spuse celor trei băieţi care 
se sprijineau de peretele cu geamlăc: 

— Nu vă fie teamă. O să fim departe când o să vină tălăzuirea 
cea mare. 

Pancho Ortiz hohoti înveselit. 

— Noi, teamă? Ba suntem chiar foarte mulţumiţi. Nu în fiecare 
zi ţi-e dat să vezi aşa ceva. 

Jos, jocul de cărţi în cinci continua printre strigăte de ocară, 
exclamaţii şi râsete. 

Se aflau departe când canalul de scurgere se deschise de tot. 
Dar mai puteau să vadă suprafaţa aceea întinsă şi întunecată de 
apă care cobora şi tot cobora, ca şi când n-ar mai fi fost o 
cascadă imensă ci o mare care se varsă în altă mare. Uneori nici 
nu ştiai dacă apa cobora sau urca, şi apoi părea că vrea să 
sfideze toate legile gravitaţiei închegându-se într-un covor 
imens care acoperea întregul gol al prăpastiei... Simţeai ispita 
să te năpusteşti într-o luntre iute la asaltul acelei spinări verde 
închis ca să ajungi pe întinderea misterioasă din creştet... Dar 
zborul imaginaţiei era sfâşiat dintr-o dată de fulgerul alb al unui 
sloi care cobora cu mare iuţeală în josul curentului. 

Augusto fu curând înconjurat de o tălăzuire învolburată care îl 
scutura de la un bord la altul, fără să-i înfrâneze însă mersul. Nu 
era nici un pericol. Curând urmau să treacă de Angostura, şi 
strâmtoarea solidă se va închide în urma lor domolind furia 
valurilor. 

Din ziua aceea începură să-i spună lui Jonar Guvernatorul. 
Porecla se răspândi şi curând toţi îl cunoscură sub acest nou 
nume chiar şi în Calafate. Cât despre el, se obişnui cu uşurinţă 
să răspundă la acest titlu cu o mişcare gravă a fălcii. Păcăleala 
aceea i-a prins lui Nungo, dar următoarea era cât pe ce să aibă 
consecinţe neplăcute pentru el. 

Izlazul din spatele şopronului de tuns avea o poartă de sârmă 
tare stricată, cu vergelele îndoite. Când o lăsai la pământ sârma 
se răsucea printre vergele, şi vita care nimerea acolo cu 
picioarele rămânea prinsă, încurcată în încâlceala de sârmă. 


Parcela aceea era rezervată în general pentru vacile de lapte 
şi iepele destinate împerecherii, care erau lăsate acolo câteva 
luni cu unul din armăsarii de prăsilă ai fermei, cu percheronut:*3 
sau cu cel arab, în funcţie de felul animalului pe care doreau să-l 
obţină. 

Intr-o zi în sârmă se încurcară două iepe, şi nu puteau să iasă 
oricât se zbăteau; cei doi mânji priveau cu ochi miraţi opintelile 
dezordonate ale mamelor, şi săreau pe picioruşele lor sprintene 
dintr-o parte în alta la fiecare mişcare bruscă a haosului aceluia 
de sârmă. Nungo sosi în galop şi descălecă încercând să le ajute 
să se elibereze. Dar era greu; se încâlciseră drăceşte, şi era în 
pericol de a primi o lovitură de copită de la una cât se ocupa de 
cealaltă. Rănile făcute de ghimpi le înnebuneau. Câţiva dintre 
peonii care curăţau ţarcurile veniră în fugă să-l ajute. Nato Biguă 
ajunse înaintea tuturor şi le spuse pe un ton care nu admitea 
replică: 

— Lăsaţi-mă pe mine; am să le descurc acuşica. 

Şi începu să-şi vadă de treabă cu pricepere şi răbdare, 
vorbindu-le încetişor iepelor ca să le liniştească: 

— Astâmpără-te, roaibo! Uşurel! Că nu-i nimica. Gata, am 
scos deja o copită! Ei, hai, drăguță, ajunge! Acuşica... Acuşica... 
Nu-i decât o zgărietură... o scrijelitură de la ghimpi... 

Am să te lecuiesc eu, drăguță, cu dezinfectant şi cu ulei... Ei, 
haide, hai! Mai rabdă puţin... Îndată, îndată... 

In timp ce vorbea cu o voce liniştită ca un susur, o bătea uşor 
cu palma pe gât, pe spată, pe piept, pe burtă, şi nu se ştia care 
mângâiere era mai blândă: a mâinii sau a cuvintelor: 

— Nu te înfuria! Mai e doar puţintel... Ei, gata, acum sunt 
afară amândouă copitele... 

Lucrând cu grijă ca s-o descurce pe roaibă, urmărea cu coada 
ochiului mişcările celeilalte, care se încurca din ce în ce mai 
tare, şi îi vorbea şi ei din când în când... 

— Uite acuma vin, drăguță, aşteaptă-mă puţin... Stai 
liniştită... numai un pic... Hai, hai, hai... 

Continua să mângâie animalul cu mâna dreaptă, în timp ce cu 
stânga îndepărta sârma şi o ţinea strâns sub picior. lapa îi 
urmărea mişcările cu o privire neîncrezătoare, sărind de durere 
uneori când se înţepa tare într-un ghimpe. 


133 Percheron - cal de ham, de povară, de talie mare originar din 
Perche. 


— Stai binişor, drăguță, stai aşa! 

Murga nu era prea sălbatică dar roaiba era animalul cel mai 
neastâmpărat de la fermă; scăpa des în pădure, sărind peste 
câteva rânduri de garduri din sârmă şi ultimul ei mânz a scăpat 
de colții fiarelor numai pentru că patronul a intervenit la timp. 
Dar era un animal superb având mai mult de trei sferturi din 
sânge arab iar din încrucişarea ei cu percheronul rezulta un 
animal perfect putând fi folosit la diferite treburi în pădure şi în 
munţi: mânji voinici şi uşori în acelaşi timp, atât de rezistenți 
încât puteau merge o zi întreagă prin zăpadă până la piept, şi 
destul de sprinteni ca să poată fugi de fiarele cele mai iuți. Dacă 
s-ar fi încrucişat cu cel arab, s-ar fi obţinut poate mânji mai 
frumoşi, mai arătoşi, dar ar fi fost buni numai la plimbat prin 
Calafate nu şi ia muncile fermei. Armăsarul arab se lăsa pentru 
iepele mai greoaie, şi pentru a se menţine rasa la tipul de care 
aveau nevoie. 

In sfârşit o descurcă pe murgă şi aceasta intră iar în potrero 
cu galopul ei trufaş, urmată de mânz. Mai uşurat acum, Biguă 
începu să o descurce pe cealaltă, în timp ce se adresa 
tovarăşilor lui cu limbuţia aceea plină de vervă proprie 
persoanelor tăcute când găsesc dintr-o dată o temă care le 
place foarte mult şi la care se pricep: 

— Aşa stă treaba, băieţi! Niciodată la chestii d-astea nu 
trebuie să te grăbeşti. Trebuie numa’ să umbli uşurel, aşa cum 
umbli cu femeile. Animalul are şi el deşteptăciunea lui, şi trebuie 
să te porţi atent cu el. Ca să-l descurci repede, trebuie să începi 
cu picioarele de dinainte, şi apoi să... 

Biguă continuă pe aceeaşi temă până îşi termină treaba. 
Oamenii îl ascultau puţin plictisiţi: fiecare dintre ei era tot atât 
de obişnuit cu munca asta ca şi el, şi bineînţeles că nu era 
nevoie să-i înveţe... Pe urmă începură să-l cam ia peste picior, 
dar pe ascuns: 

— L-aţi văzut, mă? Aidoma cu dascălul când ne învăţa 
abecedarul. 

— Şi ce se mai pricepe la descurcat, omu! exclamă Celestino. 
La prima încurcătură pe cinste care s-o ivi în Calafate, ca atunci 
când don Floro şi-a găsit nevasta cu sergentul, l-om chema pe 
Nato dacă-i atât de iscusit la descurcat. Câteodată negrii ăştia 
au mână bună la chestii d-astea. 


Hohoteau cu toţii, dar râsul le îngheţă pe buze când auziră 
glasul lui Nungo: g 

— Atenţie, băieţi! Se-ntoarce Nato... 

Oamenii începură să vorbească de altceva, făcând eforturi să 
sară la alt subiect. Dar era o alarmă falsă, o păcăleală de-a 
băiatului... 

Câteva zile mai târziu lucrau toţi în ţarcuri. De acolo nu se 
vedea poarta de sârmă de la potrero, unde se aflau iepele şi 
armăsarul percheron, pentru că o ascundea şopronul de tuns. 
Nungo veni în galop până la ei şi spuse cu capul în jos şi fără a 
se adresa nimănui: 

— Drăcia dracului, ce necaz! lar s-au încurcat animalele astea 
afurisite! 

Biguă se ridică grabnic şi le spuse: 

— Lăsaţi-mă pe mine; am să le descurc eu. Vedeţi-vă mai 
departe de treabă. r 

Şi adăugă adresându-se lui Nungo: 

— Descăleca, băiete; am să merg pe ăsta. _ 

El i-l dădu fără să aştepte să-i mai spună încă o dată, şi Nato 
se îndepărtă în galop. Când coti pe după şopron, Nungo începu 
să râdă în hohote. 

— Ai, ce grozav! exclamă. Nu s-a încurcat nimeni altul decât 
percheronul cu roaiba. 

Oamenii ieşiră toţi din ţarcuri râzând să moară nu alta. Voiau 
să vadă ce mutră va face omul dându-şi seama de păcăleală. 

— Ascunde-te, Nungo, îi spuse Pancho Ortiz, pentru că Ñato o 
să te omoare când o să-şi dea seama. 

— Eu n-am nici o vină că el a înţeles greşit. Eu nu i-am spus 
decât adevărul. _ 

— Ai grijă, atâta-ţi spun! ÎI ştii bine pe Ñato. 

Dar se şi vedea deja venind omul, cotind iar pe după şopron. 
Venea la pas, cu frâul lăsat pe coama calului. Faţa îi era 
aplecată, parcă îl rodeau cele mai sălbatice gânduri şi strângea 
între degete pielea de la cingătoare. 

Când ajunse aproape, din grup se auzi un glas de păsărică, cu 
siguranţă al lui Celestino, dar foarte prefăcut ca să evite orice 
urmări neplăcute: T 

— Ai reuşit să le deşcurci, Natiiito? 

Omul se lăsă să lunece de pe cal, abia stăpânindu-şi mânia, îi 
venea să scoată cuțitul şi să-i sfideze pe toţi oamenii ăştia care 


stăteau în faţa lui ca un zid, râzând batjocoritor. Dar ei nu aveau 
nici o vină; oricine în locul lor ar fi râs. Numai băiatul era 
vinovat. 

— Unde-i mucosul ăla şi fiul de căţea? întrebă uitându-se în 
toate părţile furios. O să-i tai beregata ca la o jivină spurcată ca 
să se-nveţe să-i respecte pe cei mari. 

— Băiatul a plecat la vilă, spuse Pancho Ortiz. S-o fi dus să se 
ascundă sub fusta patroanei, cu siguranţă. 

— Am să pun eu mâna pe el chiar de s-ar ascunde sub coada 
struţului cel mai iute de picior! Fiu de căţea ce e! 

— Ce te necăjeşti atâta, încercă să-l potolească Pancho. 
Băiatul nu-i rău. El a spus-o în glumă şi nu putea bănui că s-ar 
duce cineva. 

— Pui de căţea! Las’ c-am să-i arăt eu mucosului ăsta! 

Nungo trebui să stea două zile ascuns între grămezile de piele 
jupuite de pe vitele bolnave şi de pe cele tăiate pentru mâncare. 
Era o duhoare de o mie de ori mai mare decât într-o tăbăcărie. li 
aduceau de mâncare ceilalţi când îşi aminteau de el. Singura lui 
distracţie era să meargă să se joace cu viţeii opriţi pentru a fi 
folosiţi la munci când vor creşte; erau închişi la capătul 
şopronului şi era nevoie să stea cineva câteva ceasuri cu ei în 
fiecare zi ca să-i obişnuiască cu mânatul şi cu jugul. Dintre 
atâtea sarcini care intrau în funcţia lui de grăjdar era singura 
treabă pe care o putea face în timpul acestor zile. Pancho Ortiz 
trebui să-i ţină locul peste tot ca să evite o ciocnire. Nato era 
convins că băiatul se află ascuns în vilă. Don Martin făcu să 
dispară pericolul unui incident pregătind câteva transporturi de 
piei şi lână la Punta Bandero cu Augusto, şi luându-l întotdeauna 
pe Biguâ. Omul stătu patru zile la Calafate, îşi înecă necazul în 
rachiu, avu vreo patru sau cinci certuri fără urmări şi se întoarse 
la Los Tempanos mai liniştit... Apoi timpul făcu să dispară 
încetul cu încetul pofta lui de răzbunare. 


4. 

Augusto trecea prin Boca del Infierno: pereţi înalţi de piatră 
roşie cu franjuri de vegetaţie pe geana culmilor; pereţi abrupți, 
înclinați, pe jumătate dărâmaţi, despicaţi cu crăpături uriaşe; 
pereţi coborând în trepte pe povârnişurile înalte presărate cu 
pietre şlefuite de ape şi cu pietriş. Unii erau intacţi, înălțându-se 
netezi, ca de curând tencuiți, alţii se prăvăliseră sfărâmaţi în 
apă, distruşi de loviturile unor stânci căzute parcă din cer. 
Printre golurile haosului de piatră, între apă şi nori, se zăreau 
fundalul zăpezilor veşnice şi limbi de păduri nepătrunse care 
răsar din prăpăstiile întunecate întinzându-se până la lac ori 
vreun torent spumegând ale cărui valuri strălucesc în soare. 

Lui Potter i se făcuse puţin rău când plecaseră din Punta 
Bandera. Femeia îi spuse: 

— Ar fi ceva să te îmbolnăveşti şi să ai nevoie să te îngrijeşti 
pe tine însuţi, doctore (apăsă batjocoritor tonul respectuos pe 
titlul de doctor). Aşa măcar ar scăpa de tine femeia aia pe care 
trebuie s-o ajuţi să nască... Nenorocita, nu ştie pe ce mâini 
încape! 

— Taci! 

— Ţi-am mai spus că n-o să tac dacă nu-mi dai jumătate. 

— Am să-ţi cumpăr un palton îndată ce-o să ajungem la 
Gallegos. 

— Am să-mi cumpăr singură ce-o să vreau cu cele două mii 
ale mele. 

El se apropie de ea, ridicând pumnul strâns. 

— Căţea! strigă cu voce răguşită, uitându-se în spate să vadă 
dacă nu-l auzeau cei doi membri ai echipajului şi servitoarea. Ar 
trebui să te ciomăgesc până te las lată! 

Torren era în săliţa maşinilor, iar Cruz Moreno în cabina 
timonei, cu Alejandra. Deşi vaporul nu avea mai mult de opt sau 
nouă metri lungime pe doi şi jumătate lăţime nu puteau auzi 
nimic din cauza motorului. 

Mirta râse. Se uită la bărbat de sus în jos, cu dispreţ. Era mai 
în vârstă ca Potter, dar mai înaltă, mai musculoasă. El era 
scund, dolofan, cu cărnurile fleşcăite. Intr-o luptă corp la corp ea 
avea mai mulţi sorţi de izbândă. Se cunoscuseră în urmă cu 
două luni, dar se înțelegeau deja ca şi când ar fi fost făcuţi unul 
pentru celălalt. Ca locomotivele şi vagoanele de bagaje care se 
cuplează după ce întâi îşi ciocnesc zgomotos tampoanele. 


Potter lăsă pumnul în jos. Degetele îşi slăbiră crisparea 
furioasă. Culoarea pământie a feţei i se întinse şi pe guşă şi pe 
mâini. Răul de mare se accentua. Aciditatea stomacului îi ţâşnea 
până în gât bolborosindu-şi nemulţumirea din pricina mişcărilor 
acelora dezordonate ale valurilor. Înăbuşi un sughiţ lovindu-şi cu 
mâna gura micuță. 

— Mă duc să mă odihnesc puţin, spuse ghemuindu-se cu greu 
ca să poată intra prin tambuchi. 

Nu i-ar fi păsat dacă femeia l-ar fi văzut întins cu burta în jos 
pe punte cu pieptul sprijinit de bord, vomându-şi rărunchii. Dar 
nu voia să ofere acest spectacol echipajului; deşi nu i-ar fi păsat 
să li se arate în altă postură, cum îl văzuse pe Torren cu o clipă 
înainte, cu dosul peste bordul îngust, în umbra proiectată de 
cabină, ţinându-se bine cu amândouă mâinile de odgoanele cu 
care era legată barca. 

Il durea tare de tot capul. Dacă se îmbolnăvea nu găsea 
medic pe o rază de o sută de kilometri. Şi el, Potter, 
pseudomedicul, ar fi fost obligat să simtă pe propria sa piele 
efectul şarlatanismului pompos cu care îşi acoperise puţinele 
cunoştinţe. Era ca şi când ai porni într-un zbor periculos cu un 
pilot fals sau cu un om anormal. 

Femeia se lungi pe jos. li plăcea mai mult pe scândurile punţii, 
cu bărbia sprijinită pe încheietura mâinilor, cu privirea ţintă la 
mal. Nu trebuia să se mişte: priveliştile se perindau singure prin 
faţa ochilor. Un sloi plutitor care trecea foarte aproape de bord 
lua proporţii de munte. Dealurile de piatră golaşe de pe mal 
erau ca nişte munţi mici. Întreaga cordilieră era acoperită de 
câte un talaz, iar fumul din coş fugea deodată mai repede ca 
vaporul, învăluind toată prora într-un nor gros cu miros de lemn 
verde. Dar ce era muntele ăsta de zăpadă albastră şi violetă 
care apărea în câmpul vizual cuprins între sprâncenele ei şi nas? 
Mirta se ridică sprijinindu-se în coate, ca să vadă mai bine. 
Ajungeau la gura canalului Los Tempanos. 

O flotă albă naviga pe canal, în formaţie dezordonată. Dungile 
din sloiurile acelea erau ca nişte artere şi vine care străluceau în 
soare: un săpun de Marsilia alcătuit din lumini şi smalţ. Unul 
reprezenta o balenă cu botul larg deschis la suprafaţa apei. Altul 
un amvon plutitor, cu preotul ţinând braţele întinse. Acela un 
crucişător cu prora complet distrusă de o torpilă. Mai încolo trei 
submarine. Intre două bucăţi uriaşe de zahăr apărea un zgârie- 


nori; înainta maiestuos, semeţ, dar curând, obosit să mai 
meargă atât de semeţ, începea să se bălăbănească încet, ca un 
balot de lână care se leagănă pe spinarea unui hamal invizibil. 
După un balans din ce în ce mai tare dinspre stânga spre 
dreapta, cădea greoi într-o parte ridicând trombe înalte, şi 
trimițând în jur cercuri de valuri înspumegate. Dispărea sub apă, 
în timp ce în apropierea lui, sloiurile de gheaţă mai mici se 
agitau cu zvârcoliri de groază; după un timp ieşea iar lin, întâi 
numai cu capătul unei cornişe, cu aerul satisfăcut de a fi făcut 
săritura graţioasă de mult timp nutrită, şi se mişca leneş pe ape, 
până îşi găsea o postură comodă, postura unui zgârie-nori care 
se trânteşte într-o rână ca să se odihnească. Apoi plutea mai 
departe placid, sigur pe el, fără să privească în jur. 

Mirta lucra la Luna zâmbitoare din Bahia Blanca pe vremea 
când Potter o cunoscu. 

— Cum te cheamă? o întrebase după ce ceruse un whisky 
pentru el şi un rosanis!** pentru ea. 

— Mirta. 

El stătu o clipă pe gânduri, savurând numele ca pe un vin de 
calitate. 

— Mirta, şopti el. Îmi place... Foarte frumos nume pentru o... 
pentru o femeie de cabaret. 

Ea, măgulită, îl privi cu simpatie. 

— Mi l-am pus anul trecut, adăugă ea luând o scobitoare şi 
începând să se mângâie cu ea pe ureche cu mici gesturi pline 
de cochetărie. Mi l-a ales un băiat care era pictor. E foarte greu 
să găseşti un nume frumos. 

— Pe mine mă cheamă Potter. Sunt doctor în medicină. Cu 
siguranţă că ai auzit de multe ori rostindu-se numele meu... 

— Nu, cel puţin nu-mi aduc aminte, dar numele nu-mi e cu 
totul necunoscut. 

— Profesez aici în provincie pentru că nu am unde. 
Concurenţa-i mare. Îmi plac mai mult centrele populate. Acolo 
bani, nu glumă! 

— Câştigi bine? 

— Câteodată am ocazii bunicele. Trebuie să fii îndrăzneţ şi să 
profiţi. 

Ea îşi duse scobitoarea la gură. 


134 Rosanis - băutură alcoolică preparată cu diferite mirodenii. 


— Da, e mai bine să fii înfigăreţ în viaţa asta, afirmă 
sentenţios. 

— Aşa-i. 

— Îmi plac bărbaţii curajoşi! continuă femeia. Aici vin puţini. 
Cei şmecheri fac rost de femei subţiri cu care petrec zdravăn. 
Noi rămânem pentru cei mai nenorociţi. 

Potter se simţi atins în amorul lui propriu. 

— Şi eu pot avea femei subţiri câte vreau, dar îmi place să 
mai schimb. 

— N-am vrut să spun... 

— În afară de aceasta, o întrerupse el cu ton alintat, 
mângâindu-i genunchiul, fetele ca tine sunt mult mai deştepte, 
mai vesele... 

Ea îi ceru voie să mai bea un rosanis cu rachiu de ienupere, şi 
el comandă chelnerului o dată cu încă un whisky. De câteva 
nopţi nu-i mai pica nici un client serios, nici unul din străinii 
aceia care acceptă cu o scurtă mişcare resemnată din cap să 
comande pe contul lor rosan;s după rosanis. Clienţii aceia plini 
de bani erau de o delicateţe înduioşătoare. Deşi le tutuiau de la 
început pentru a dovedi că erau deprinşi cu acest fel de afaceri, 
umblau cu ele cu foarte multă atenţie, şi când dansau cu toate 
rezervele lor de dorinţi acumulate, puneau la încercare, 
stăruitor, stângăcia lor de urşi năduşind din belşug. Erau 
fermecători. Dintre tovarăşele de sală care stăteau degeaba, 
unele o priveau pe norocoasă încruntând puţin sprâncenele, 
invidioase; altele observau cu interes profesional desfăşurarea 
şiretlicurilor pentru a jumuli victima. Când, la sfârşit, clientul 
primea nota consumaţiei, o privea lung cu o surpriză dureroasă, 
nu reuşea să vadă decât totalul şi plătea apoi cu mişcări 
exagerat de lente, fără să scoată un cuvânt. 

De data aceea însă speranţele Mirtei fură curmate la al treilea 
rosanis. Când îl întrebă, întinzându-se spre el ca să-i petreacă 
braţul pe după brâu, linguşitoare: 

— Nu vrei, doctore, să mă laşi să mai beau un pahar? Mi-e 
gâtul uscat. 

El se răsti la ea bătând cu pumnul în masă: 

— Ei drăcie, m-ai luat drept Rothschild! Dacă ţi-e uscat gâtul 
adapă-te cu asta, na. 

Şi împinse spre ea, cu cotul, sifonul adus pentru whisky. 


Mirta se trase pe scaunul ei. Ce omidă! Spuse cu voce 
cleioasă: 

— Tot aia-i, doctore; tot aia... 

Şi adăugă imediat, ridicându-se încet, cu bustul drept, şi 
privind ţintă draperia roşie de la una din uşile laterale: 

— Îmi daţi voie, trebuie să mă duc la toaletă. 

Potter o apucă de încheietura mâinii şi o trase brusc în jos ca 
s-o facă să se aşeze iar. 

— Ba ai să stai aici! strigă la ea. Nu ţi-am plătit băutura ca să 
te duci acum să te distrezi la altă masă. 

Mirta simţi prin tot trupul o gâdilătură plăcută. Gesturile 
bărbăteşti o tulburau adânc întotdeauna. După ce se aşeză iar 
pe scaun lăsă privirea să-i lunece peste om, de sus în jos. Nu-i 
trecuse prin cap până atunci să se uite la el... Dar era într- 
adevăr grasul ăsta hidos de lângă ea autorul gestului bărbătesc 
şi autoritar? Fruntea omului era îngustă, îngustă de la o tâmplă 
la alta, dar înaltă, descrescând ca lăţime în sus, şi se termina în 
creştetul foarte mic cu un puf lung şi rar ca nişte fire de cânepă. 
De la frunte în jos începea faţa aceea ca o pară şi se termina 
într-o guşă uriaşă care părea că are tendinţa să se sprijine de 
umeri, într-o proiectare de linii moi şi flexibile. Dar nu avea acea 
seninătate placidă care luminează aproape întotdeauna ca 
strălucirea zorilor chipul tuturor oamenilor graşi. Invazia de 
boţuri şi cute de grăsime astupase în parte linia frântă şi feroce 
a nasului şi strălucirea piezişă a ochilor, dar oricum mai 
rămânea barba lui nerasă de două zile şi gâtul nespălat de trei 
zile. Şi meteahna de a-şi scărpina buricul în orice clipă. 

— Stai mult în Bahia, doctore? îl întrebă ea cu voce blândă. 

— Sunt în aşteptarea unei combinaţii ca să plec la Santa Cruz, 
îi zise tolănindu-se cât putu pe scaunul incomod. Sunt pe cale să 
obţin un post acolo la un cabinet. 

Se sprijini cu pieptul şi braţele de masă, cu degetele dolofane 
împreunate, cu antebraţele în linie dreaptă, formând tot un 
triunghi gros care avea braţele drept catete şi creştetul capului 
drept unghiul ipotenuzei. Nu mai rămăsese nimic din omul care 
cu câteva momente înainte avusese o izbucnire bărbătească. 
Accesele bărbăteşti răbufneau la el întotdeauna aşa, ca o 
pocnitură, şi el revenea imediat la calmul obişnuit. 

Fusese gras toată viaţa, şi încă de când mergea la liceu avea 
guşa aceea mare cu tendinţa ei de a se întinde spre umeri. La 


treisprezece ani şi jumătate cântărea peste o sută de kilograme. 
Grăsimea lui era mai curând prost distribuită decât exagerată. 
Era ca greutatea greşit cumpănită în nişte desagi încărcaţi fără 
chibzuială. Un om de un metru şaizeci şi cinci poate suporta la 
treizeci şi şase de ani o sută douăzeci de kilograme, dar 
adipozitatea lui Potter era revărsată, moale. Dar nu avea 
fleşcăiala grasului de bâlci care a slăbit dintr-o dată cincizeci de 
kilograme şi căruia îi atârnă pielea în jurul trupului ca nişte 
zdrenţe moi. Era mai curând o fleşcăiala care avea ceva mintal: 
seboreea spiritului care se scurge în materie. Şi pe trup 
rămăseseră întipărite toate caracteristicile acelui suflet liniştit. 
Reuşi să absolve doi ani de facultate după opt ani de eforturi 
titanice în care luptase cu fobia lui pentru studiu, dar se retrase 
în al treilea. Fusese mai presus de puterile lui. Îşi promise să se 
odihnească tot restul vieţii ca să se refacă după efortul acela 
istovitor. Dar fu nevoit să urmeze cursul existenţei şi uneori fu 
silit să lucreze ca să mănânce. Nu poseda acea doză de dibăcie 
care poate să înlocuiască lipsa de entuziasm pentru munca de 
fiecare zi; cocoloşii de grăsime îi invadaseră şi creierul. 
Niciodată nu-i trecuse prin minte că anii de facultate îl vor 
face vreodată să profeseze delicata meserie de a vindeca 
bolnavi. Se întâmplase de la sine, fără ca el să se împotrivească 
dar şi fără ca să-şi pună interesul. Fatalitatea hotărâse să fie 
felcer şi n-a făcut nimic ca să se ferească de ceea ce îi era 
hărăzit. Puțin după ce-şi părăsi studiile deschise o farmacie în La 
Pampa cu o mică moştenire lăsată de o mătuşă îndepărtată, în 
sat nu era doctor şi trebui să înceapă să prescrie medicamente, 
să facă injecții, să aplice tratamente, până când se obişnui, şi 
multe familii ajunseră să-i datoreze salvarea unora dintre rudele 
lor sau pierderea altora. Viaţa lui s-ar fi putut scurge aşa, 
liniştită şi fericită, şi s-ar fi îngrăşat încet mai departe, până la 
sfârşitul zilelor. Dar soarta n-a vrut. Nu avea suflet de negustor. 
Săracii satului puteau să cumpere de la farmacia lui fără să-i 
coste ceva. Toţi aveau cont deschis la discreţie, şi notele cu ce 
dădea pe credit, scrise pe hârtiuţe de toate culorile, se 
îngrămădeau în cele două amfore de sticlă. Apoi începură cu 
veresia cei care nu erau săraci, şi cum era foarte greu să se 
stabilească mai pe urmă ceea ce datorau, oamenii se obişnuită 
să nu plătească, până ce în sat ajunsese ceva ciudat, dovadă de 
naivitate aproape, să te duci la farmacia lui Potter cu banii în 


mână. Cei bogaţi începură să cumpere şi ei la fel, „aşa, ca să nu 
fie luaţi drept proşti”, şi afacerea începu să se înmoaie ca un 
balon care s-ar fi folosit la înfipt bolduri. La început se apără 
măreț, neplătind nici el nimănui, dar flacoanele din rafturi 
începură să se golească, şi nu mai băga în buzunar decât 
centimele vreunui străin care reuşea să găsească doar prin 
minune ceea ce căuta. O nouă farmacie care se deschise îi dădu 
lovitura de graţie. Primii care îl părăsiră ca muşterii şi prieteni 
au fost, cum e şi normal, cei care îi datorau sumele cele mai 
mari. Mulţi alţii îi urmară. Curând nu mai avu în farmacie decât 
biberoane uscate, medicamente care nu mai erau valabile, 
ochelari cu sticlele crăpate. Dar Potter agoniza blând, fără 
zbucium. Işi deschidea în fiecare zi farmacia, dimineaţa sau 
după masa şi intra iar în dormitor ca să se odihnească lângă 
servitoarea lui poloneză. Mai stătu câteva luni în umbra prăvăliei 
goale. Ar fi rămas aşa până când şi-ar fi terminat rezerva de 
grăsime, dar justiţia nemiloasă îl smulse din casa lui ipotecată, 
ca pe un chist primejdios. Sărmanul gras părăsi satul cu câţiva 
pesos, şi aceia procuraţi de servitoare, care îi dădu până şi 
economiile ei ca să-l ajute. 

In Bahia Blanca îşi găsi un loc de infirmier la un doctor. Apoi 
fu administratorul unei farmacii din Trenque Lauquen, până 
când îl convinseră să se stabilească într-o colonie din Neuquén, 
la un fel de cabinet de consultaţii, unde lucra jumătate ca 
medic, jumătate ca vraci. li merse rău şi aici până când se trezi 
iar în Bahia Blanca doar cu câţiva pesos în buzunar, şi prin nişte 
prieteni făcu rost de interimatul de la cabinetul acela din 
Piedrabuena. Prietenii lui îi cam trecură cu vederea 
incapacitatea ca să-i mai dea o posibilitate de a ieşi la 
suprafaţă. Cabinetul respectiv avea foarte puţini clienţi, şi aveau 
nevoie doar de cineva care să-l înlocuiască pe titular în luna în 
care lipsea, cineva de încredere, chiar dacă nu era un specialist. 
Căutaseră un doctor străin, cu sau fără examen de capacitate, 
dar nu se găsea nici unul disponibil. 

Mirta se uită la grămada de carne din faţa ei care o observa 
cu priviri piezişe. 

— Şi e departe Santa Cruz? îl întrebă ea turnându-şi puţin 
sifon în paharul de rosanis. 

El se gândi o clipă. 


— Aşa şi aşa, dar se câştigă bine acolo. Mulţi se îmbogăţesc şi 
se întorc pe urmă trăind din rente. Eu cunosc bărbaţi, chiar şi 
femei care s-au umplut de bani. 

Privirea piezişă devenea de o fixitate ciudată, ca şi când şi-ar 
fi îndreptat atenţia spre un gând deosebit. 

— Eu nu cred că femeile pot să se îmbogăţească, spuse ea cu 
indolenţă, ca să se afle în vorbă. 

Potter îşi apăsă mai tare coatele pe masă. Masa şi scaunul 
scârţâiră jalnic. Işi încovoie spinarea ca să-şi sprijine pe ea 
greutatea gândurilor. Pielea întinsă a feţei sale se apropie de 
Mirta peste masă. 

— Ba da, îi spuse cu o voce misterioasă şi învăluitoare, ca şi 
când ar fi vrut să o prindă în undele ei sonore, ca să o convingă. 
Multe femei ajung putred de bogate, în câteva luni. Aia, da, 
ţară! Sunt tipi care plătesc femeia cu un săculeţ plin de aur, alţii 
care vin cu câştigul din cinci ani irosindu-l într-o noapte. Acolo 
nu se îmbogăţeşte doar cine nu vrea... 

Ea se dădu puţin la o parte. Se aplecă în jos, îşi ridică fusta 
lungă până la jumătatea coapsei, îşi prinse cu grijă agrafa de la 
portjartier. 

— Ca să fiu sinceră, spuse când termină, întorcându-se iar 
spre Potter, eu nu-mi fac sânge rău pentru bani. Mă mulţumesc 
cu câţiva pesos când ieşim lunea ca să cumpăr câte o boarfă 
bătrânei sau câte o rochie de mătase pentru mine şi câte un 
flecuşteţ ca să-mi împodobesc camera. Atâta-mi ajunge. 

— Luna asta „zâmbitoare” e un loc bun de dormit, urmă el, 
sărind peste tot ce zisese ea. Nu vezi? Orchestra parcă-şi dă 
duhul, draperiile-s din ce în ce mai roase şi podeaua e plină de 
pete... Poate doar băieţii ăia de la Base să lase vreun ban, şi 
acest chararero bătrân... Restul, nişte coate-goale care vin să 
bea câte-o cafea! Nu-i nimic de făcut, pe aici nu sunt bani. 

— Nu-mi dai şi mie o ţigară, doctore? 

El îşi roti tot corpul ca să-şi ducă mâna la buzunar, scoase 
pachetul şi i-l dădu întinzând mâna pe masă. 

— la, îi spuse. Acolo în sud se fumează doar tutun străin. Nu 
porcărie d-asta! 

Şi folosindu-se de prilejul că mâna îi era aproape de ea o 
prinse cu degetele de braţ şi-i spuse apăsat, punând în cuvinte 
toată emfaza de care era în stare: 

— Şi ţie doar îţi plac bărbaţii voinici. Acolo o să găseşti. 


Ea îşi aprinse o ţigară şi băgă restul din pachet în 
portţigaretul ei de sidef. 

— Sunt şi pe-aici, spuse trăgând de câteva ori la rând din 
ţigară, cu voluptate şi dând afară fumul foarte încet, în spirale 
subţiri. 

Chelnerul se plimba fără să privească oamenii, dar trecea 
destul de aproape de mese ca să le amintească că era la 
ordinele lor. Când vedea venind pe uşa de la intrare vreun grup 
de clienţi, bărbaţi singuri sau perechi, se apropia de mesele 
ocupate de femeile casei, şi îşi ridica şervetul parcă pentru a 
alunga muşte, ca să plece şi să dea locul noilor veniţi. 

— Ascultă, chelner, îi strigă Potter, mai adu-mi un whisky şi 
serveşte-o pe domnişoara cu ce doreşte. 

— Adu-mi deocamdată numai un rosanis, se grăbi să ordone 
ea cu nevinovăție, fără să stea o clipă pe gânduri, şi pe urmă îmi 
pregăteşti două sandvişuri cu salam şi un candia” cu vin de 
Porto şi trei gălbenuşuri. 

Potter se mişcă puţin pe scaunul lui ca să cumpănească bine 
de fiecare parte a şirei spinării straturile de carne şi grăsime. Se 
scărpină pe burtă cu cinci unghii o dată. Işi aţinti privirea la 
antepenultimul nasture al jiletcii, partea cea mai îndepărtată de 
pe globul abdomenului pe care reuşea să o zărească, şi stătu 
câteva secunde aşa, meditând. Apoi se aplecă înainte şi îşi 
sprijini iar braţele de masă proptind pe ele o parte a corpului 
său. Urmă: 

— Şi apoi acolo ai putea să-ţi cumperi munţi de mătase, pe 
nimica toată, din cea care vine din Magallanes. Te costă mai 
nimic, mătase din cea mai bună, japoneză şi din toate părţile, 
mai ieftină decât rochiţa asta de muselină de pe tine. Tu, cu 
câteva rochii de mătase, ai fi regina Lunii zâmbitoare. Patronul 
îmi spunea că Rene şi Nina au mai mulţi clienţi ca tine. Nici nu-i 
de mirare, cu rochiile pe care le au! 

— O, dar nu-i numai asta! Ele n-au pic de respect pentru 
client. 

— Tu ai putea să te întorci de acolo înţolită ca o artistă de 
cinema. Uite: chiar şi blănurile. Au acolo crescătorii de vulpi 
argintii, şi de toate, şi poţi să-ţi faci nişte blănuri de regină pe un 
preţ de nimic... 


135 Candial - băutură argentiniană preparată din ouă bătute, lapte, 
scorţişoară, uneori alcoolizată. 


— Întotdeauna mi-am dorit una, spuse Mirta cu ochi visători. 
O blană ca a nevestei patronului, care să-mi ajungă la genunchi, 
cu firul lung, de culoarea aurului vechi... 

Se uită în jos la el şi îl întrebă deodată, privindu-l drept în 
ochi: 

— Dar de ce-mi spui toate astea? Vrei să mă iei acolo? 

— Sigur că da! 

— Cum ai spus că se cheamă? Santa şi mai cum? 

— Santa Cruz. Se poate merge pe pământ, cu vaporul ori cu 
avionul. 

— Şi-mi plăteşti drumul? 

— Sigur. Toate cheltuielile le suport eu. 

Ea mai şovăi o clipă. 

— Se spune că în sud clima e foarte aspră, şi că te 
îmbolnăveşti foarte uşor. 

— Astea-s baliverne, dar dacă te îmbolnăveşti eu voi fi lângă 
tine şi te voi vindeca fără să te coste nimic. 

— Bine, am să te însoțesc, spuse ea cu simplitate, ca şi când 
ar fi spus „Mai beau un rosanis”. Am să mă duc să văd dacă-l 
găsesc pe băiatul ăla, mecanic pe un tren de călători, care 
locuieşte în Villa Soldati, ca să-i spun s-o anunţe pe bătrână că 
plec. 

Potter scoase un oftat de uşurare şi îşi şterse fruntea cu 
batista. Era istovit. Ceea ce făcuse fusese mai presus de puterile 
lui. Nu ar fi întrebuințat nici jumătate din toată această 
pledoarie ca să-şi caute o slujbă sau ca să facă rost de un prânz. 
Deşi trăia fără să se îngrijească de ziua de mâine şi fără să-i 
pese dacă treceau câteva zile fără să mănânce, nu avea putere 
să lupte împotriva singurătăţii. Nu pentru că i-ar fi plăcut 
tovărăşia sau pentru că ar fi fost afemeiat. Era un predestinat. 
Ziua nu-i păsa dacă era singur. Dimpotrivă, prefera să fie lăsat 
în pace ca să nu fie obligat să discute când nu avea chef, să se 
scoale să întindă mâna. Dar noaptea era cu totul altceva. 

De mic copil îl amăgeau aşezându-l adormit în pat şi punând 
ceva cald lângă el: un ulcior sau o mâţă, ca să aibă impresia că 
era mai departe lângă mama lui; dar dacă vedea că e singur 
când se deştepta zbiera atât de tare că trebuia să vină repede 
cineva lângă el, înainte ca toată casa să fie trezită. Când împlini 
patru ani trebui să cedeze unui nou vlăstar locul lui în patul 
mamei şi îl culcară cu frăţiorul lui mai mare. Familia era 


numeroasă şi nu erau paturi de prisos. Aşa au trecut anii. 
Râdeau de el, dar vedeau că era imposibil să lupte cu groaza lui 
de întuneric. Avea nevoie să simtă lângă el o respiraţie 
prietenească. Chiar când împlini cincisprezece ani, o veche 
servitoare a casei, voinică şi bună, îşi mai împărțea nopţile cu el. 

Familia lui se împrăştie până la urmă ca un spic de araucarie 
ce lasă să-i cadă una câte una seminţele pe pământul negru 
pentru a fi ciugulite de serranos!** lacomi. Se trezi atunci singur 
în viaţă şi trebui să-şi lepede apatia şi să înceapă să cucerească 
tovarăşe nesigure. Era doar instinctul lui de conservare. Dacă n- 
ar fi fost ele ar fi murit de groază, fără doar şi poate. Viaţa lui de 
student fu plină de episoade tragicomice care l-au făcut destul 
de cunoscut printre damele la îndemâna lui şi printre prieteni şi 
colegi. Era o luptă continuă. li făceau tot felul de feste. Vorbeau 
cu câte una ca să-l lase singur când dormea, şi pe urmă îl 
trezeau ca să vadă cum reacţiona descoperindu-se părăsit. Era 
îngrozitor întotdeauna. Atacurile care puneau stăpânire pe el 
erau periculoase nu numai pentru propria lui sănătate, ci chiar şi 
pentru farsori, căci se transformau uneori în adevărate atacuri 
de furie ucigaşă. Când se însură în Trenque Lauquen cu fata 
unui măcelar, soţia lui, dezamăgită, îl părăsi a treia noapte, în 
timp ce el dormea, şi se întoarse acasă. Şocul groaznic pe care îl 
suferi când se trezi îl dobori o lună la pat. 

Şi trebui să plătească mereu pentru ca trupurile calde să se 
întindă lângă el. Să plătească, să plătească, să plătească... 
Mereu banul făcea totul, şi deşi pentru el banii nu aveau nici o 
valoare, era forţat să facă mereu rost de ei, să-i caute istovindu- 
şi picioarele monstruos de grase, luminile şovăielnice ale frunţii 
sale excesiv de înguste. 


136 Serranos - pasăre de culoare neagră, asemănătoare cu graurul. 


5. 

Mirta rămase mult timp privind sloiurile şi apoi începu să se 
târâie pe mâini şi pe genunchi ca să se apropie de deschizătura 
care dădea în săliţa maşinilor. Torren nu se miră de apariţia 
capului acela oxigenat, puţin ofilit, care se târa pe podea cu 
mişcări de omidă. După cei trei ani de război civil se obişnuise 
să nu se mai mire de nimic. 

— N-aveţi încă rău de mare, señora? o întrebă, punând 
deoparte căniţa de uns. 

— Eu n-am niciodată aşa ceva. 

Se întoarse pe o parte ca să se aşeze pe pervazul acelui 
ciudat fel de fereastră ca de mansardă. Rămase aşa cu 
picioarele atârnând înăuntru, cu tot trupul întors spre om. 

— E plină chestia aia? îl întrebă pe Torren arătând cu bărbia 
spre burduful care atârna de tavanul mic şi oval dinspre provă, 
colţul cel mai răcoros din chichineaţa aceea. 

— Cred şi eu! Nu stă acolo doar pentru decor. 

— Mă serveşti şi pe mine? 

l-o dădu fără să scoată un cuvânt şi luă iar bidonul de uns ca 
să-şi vadă mai departe de treabă. Ea desfăcu burduful. 
Deşurubă şi dopul perforat ca să bea mai vârtos. Apoi îl puse pe 
postament, lângă scule. Câteva picături de vin i se prelinseră pe 
haine, dar nu le luă în seamă. Îmbrăcămintea ei era rezistentă la 
murdărie: pantaloni de pluş maro, bluză de un albastru intens şi 
părul liber. Pe lângă Potter (guler apretat, haine negre, cravată 
gris-perle, de canuti/lo'57), Mirta contrasta, şi el voia s-o 
convingă strigând cât putea că nu era bine ca cea care se dădea 
drept soţia unui doctor să se îmbrace aşa, dar ea intenţionat o 
făcea ca să se poată vâri peste tot. Se născuse din oameni care 
trudeau. Mama ei, spălătoreasă, era aproape sigură că tatăl 
trebuia să fi fost băiatul acela, ajutor de zidar, pe care îl 
cunoscuse pe un maidan din Villa Soldati. De la el rămăsese în 
sângele Mirtei dragostea pentru munca brută, istovitoare, şi deşi 
ea nu ar fi pus mâinile pe nimic, îi plăcea grozav să umble 
printre oameni care purtau nenumărate semne lăsate de treburi 
obositoare şi care miroseau puternic a năduşeală uscată sau 
proaspătă. „O atrăgeau duhorile puturoase”, după cum spunea 
Potter, încreţindu-şi nasul şi gura lui mică. 


137 Canutillo - fir răsucit de aur sau de argint. 


Cruz era tot la timonă cu gulerul cămăşii descheiat lăsând să i 
se vadă pieptul brun, cu pantalonii de curând călcaţi. 

Alejandra stătea lângă el, în picioare, tăcută, privind la toate 
cu ochii ei miraţi de fată care pleacă pentru prima dată de acasă 
ca să înfrunte viaţa. Se dusese la Cruz, în colivia de sticlă a 
timonei, pentru că el era singurul pe care îl cunoştea din 
mulţimea aceea de oameni şi lucruri noi. Se jucaseră de multe 
ori împreună când ieşeau de la şcoală, doar cu cinci sau şase ani 
în urmă, şi venise lângă el ca să nu intre singură în lumea asta 
care o speria puţin. 

După ce umplu cuptorul cu buşteni, Torren îşi şterse fruntea 
cu basmaua şi întinse mâna ca să ia burduful. Rămase mirat 
când dădu de o piele fleşcăită, de o fleşcăială impresionantă. 

— Pe mă-sa! Eram aproape sigur că îl umplusem în Calafate... 

Mirta se uită la el cu o privire absentă. Omul mototoli cu 
dibăcie pielea ca să strângă la gură puţinul lichid care mai 
rămăsese şi ridică burduful cu gravitate deasupra capului, până 
când supse şi ultima picătură. Mirta se întoarse într-o parte 
făcându-i loc omului să se plece pentru a umple găleata, şi 
rămaseră apoi amândoi privind afară. 

— Intotdeauna curg sloiurile astea de gheaţă pe apă? întrebă 
ea. 

— Da, señora, din primăvară... Porcăria dracului! Trebuie să 
mergi cu atenţia teribil de încordată ca să nu te ciocneşti. 

— E frumos, spuse Mirta, odihnindu-şi ochii pe sclipirile acelea 
albastre şi viorii care se reflectau pe albul imaculat al zăpezii 
îngheţate. 

— A, aşa şi-aşa! Pentru cei care am umblat prin lume, şi 
pentru cei care am luptat în războaie şi în revoluţii, toate astea 
nu ne mai atrag atenţia. 

Ea îşi plimbă privirea peste munţi, pe zidurile de granit 
sfărâmicios, peste haosul de stânci, peste striaţiile crăpăturilor 
adânci lăsate de înaintarea ghețarilor, peste gurile de peşteri şi 
spărturile care se deschideau ca nişte răni. 

— Parcă şi pe-aici ar fi fost lupte, şopti ea într-un târziu. 

— Şi eu am avut impresia asta adesea după ce m-am întors 
din Europa ultima oară. Parcă ar fi luptat munţii între ei ca să-şi 
împartă lacul. 

— Poate că nu de asta, spuse ea după ce stătu câteva clipe 
pe gânduri. Mai degrabă apele au fost cele care au aşteptat 


sfârşitul luptei ca să se bage apoi încetişor printre crăpăturile 
făcute de lovituri. Eu am prietene care s-au băgat aşa, uşor, în 
viaţa unui bărbat după câte un cataclism, şi o dată bine 
instalate, au început cu certurile şi cu crizele ca să se facă 
respectate. 

Torren îşi scoase din buzunar tabachera în formă de obuz şi 
se pregăti să-şi răsucească o ţigară. Fumase întotdeauna ţigări 
cumpărate, dar pe frontul din Guadalajara începu să fumeze 
ţigări răsucite de el şi de atunci aşa îi rămăsese obiceiul pentru 
toată viaţa. 

— Se poate să aveţi dreptate, señora, aprobă el cu gravitate. 
Şi eu mi-am zis de multe ori la fel de când am traversat ultima 
oară marea ca să plec în Europa. Călătoriile te învaţă să 
gândeşti. 

— Se vede că sunteţi om umblat, murmură ea binevoitoare, 
repetând cuvintele pe care le rostise de atâtea ori. Ce bine e să 
stai de vorbă cu astfel de oameni. Trebuie să fi trecut de câteva 
ori oceanul, nu? 

— De trei ori. Prima dată când am venit, când am plecat să 
lupt în revoluţie şi la întoarcere când a trebuit să ocolesc prin 
Mexic. Da, de trei ori, nu-mi amintesc s-o fi făcut de mai multe 
ori, dar vreau să mă întorc, acum că s-a sfârşit războiul. Ce să-i 
faci, aşa-i când te obişnuieşti cu călătoriile! 

Mirta se mişcă pe locul unde stătea şi îşi arcui şoldul ca să-l 
atingă. 

— Ascultă! Mă ajuţi să cobor? 

Îşi rezemă pieptul de umărul lui, în timp ce el îi trecea un braţ 
pe sub coapse şi celălalt pe sub mijloc, fără a da drumul la 
tabacheră. Omul se gândi: „Mama mă-si, cărnurile astea-s mai 
fleşcăite ca meşina cizmelor mele!” Şi îi dădu drumul. Ea căzu 
greoi, luată prin surprindere, dar îşi reveni imediat şi făcu un 
salt, sprintenă. 

— Sunt multe femei aici? iscodi, căutând cu privirea ochii 
omului. 

— Da, pe la ferme e câte o señora aproape întotdeauna. 

El lipi un colţ al foiţei de buza de jos, în timp ce turna cu grijă 
puţin tutun în podul palmei stângi. 

— Dar femei aşa, ca pentru bărbaţi burlaci, sunt sau nu sunt? 


— În Calafate este Chuza, bine ştiută de toată flăcăimea din 
bazinul lacului. Vin s-o vadă de la cincizeci de leghe şi chiar de 
mai departe. 

— E drăguță? 

— Cam slabă. Nu-i cine ştie ce. Dar uitaţi, ca să vă spun 
adevărul, eu m-am ghiftuit cu femei atunci, în revoluţie. Puteai 
alege după pofta inimii, în fiecare zi, ce era mai mişto... 

Privi o clipă spre timonă ca să vadă dacă băiatul putea să-l 
audă. Dar nu se putea: motorul făcea multă gălăgie. Cruz 
Moreno îl însoţise de câteva ori la Chuza. Băgă în buzunar cu 
mişcări încete tabachera şi continuă, după ce îşi aprinse ţigara: 

— Cu acelea te-nveţi cu nărav, şi nu mai eşti un fraier. Nu te 
mai mulţumeşti cu orice gunoi... 

Îşi aminti deodată că vorbea cu soţia unui doctor şi se grăbi 
să adauge: 

— Pe-aici n-a mai rămas nimic pentru săraci. Cele mai bune 
femei sunt pentru fermieri, pentru domnii din Gallegos şi pentru 
doctori... 

Dinspre cală ajunse până acolo ecoul înăbuşit al unei tuse 
însoţită de un gâlgâit puternic. 

— Soţul meu şi-a stricat stomacul şi vomează tot ce-a 
mâncat, spuse cu glas liniştit, fără să se mişte din loc. 

— Mama mă-si! Te pomeneşti că ne murdăreşte mâncarea pe 
care-am pus-o în cuşetă. 

Şi îşi zise în sinea lui: „Eu unul nu-l ajut chiar dacă doctorul 
ăsta umflat şi-ar vărsa şi maţele din el”. îl ura pe Potter din 
primul moment, şi el nu era din cei care îşi schimbă uşor 
părerea. Când se urcase pe vapor la Punta Bandera, Potter îi 
spusese fără a-şi ascunde ironia: „Hei, señor căpitan! lată-ne şi 
pe minunata voastră corabie”. Şi în timp ce vorbea îi făcu cu 
ochiul cu înţeles femeii. El plecase să pună manivela la 
scripetele de ridicat ancora, fără a scoate o vorbă, cu chipul 
ursuz. Nu, ăsta n-o să râdă de el! Nici ăsta şi nici altul! 

Mirta îşi puse şi ea în gură una din ţigările ei. Se apucă de un 
braţ al omului şi se apropie de gura lui ca să şi-o aprindă. O 
şuviţă din bretonul lui Torren îi atinse fruntea, lăsând pe ea o 
dâră negricioasă. Toată palma îi rămase şi ea pătată de 
unsoare. 

— Eu fumez tutun slab şi dumneata tare, îi spuse suflându-i în 
faţă o gură de fum gros. |ţi place tutunul meu? 


El tuşi puţin, o tuse scurtă şi seacă. 

— Nu-mi place. Are opiu. E bun doar pentru femei şi pentru 
sodomişti. 

— Da, ia spune, blondele-ţi plac? îl întrebă ea, fără cochetărie, 
vârându-şi o mână în decolteu ca să-şi ridice o bretea care 
alunecase. 

El nu catadicsi să se uite ce culoare avea părul ei. 

— Ei, păi când am fost acolo nu le deosebeam după culoarea 
părului! Ne uitam dacă erau cu albii sau cu roşii! Şi nimic mai 
mult. Cu primele doar când nu aveai altceva: puteai să le 
îndrăgeşti, dar ţi se rupea inima pe urmă când superiorii îţi 
ordonau să-l duci la „plimbare” pe vreunul din familie sau chiar 
pe ele... 

Stăteau amândoi cu coatele pe fereastră. Ea începu să 
fredoneze un tangou, însoţindu-l cu o legănare uşoară a 
şoldului. 

— Aveţi grijă, o să vă murdăriţi de la salopeta mea! îi strigă 
Torren, ferindu-se puţin. 

— N-are a face. Hainele se spală. Mâinile şi faţa tot aşa. Toate 
se spală. 

O privi liniştit. 

— E prea strâmt aici, nu încap două persoane, spuse. Sar 
scântei din cuptor. Pot să vă nimerească în ochi. 

Ţăcănitul cilindrilor răsuna în mica încăpere făcând să vibreze 
toată armătura vaporului. Torren luă cu arătătorul vaselină din 
cutie şi unse bine încheietura bielelor. Apoi deschise uşa 
cuptorului. Limbi de foc linseră gura rotundă, dornice să scape 
în afară. Pereţii negri de fier fură luminaţi de strălucirile 
roşietice. Fumul de lemne verzi se lipea de nări şi de ochi. La un 
pas de ea, Mirta vedea spinarea îndoită a omului mişcându-se 
printre jocurile de umbre şi lumini. Salopeta de culoarea maşinii, 
roasă de atâta purtare, se lipea de trupul lui ca un cauciuc, şi 
unsoarea cu care era îmbibată îi dădea un aspect de piele 
năduşită. Uneori când şfichiuirile de lumină roşie pe care le 
arunca cuptorul se reflectau pe pânza unsuroasă, Mirtei i se 
părea că ceea ce avea aproape de ea, atât de aproape era un 
trup gol. Ar fi vrut să-i ofere ajutorul ei. Vedea în faţa maşinii 
vechi, cu tăbliile ruginite, omul care o stăpânea şi o supunea 
voinţei sale, şi ar fi vrut să i se alăture, să facă aceiaşi paşi, 
aceleaşi gesturi, să se aplece şi ea în jos cu braţele depărtate şi 


îndoite. Şi să se adreseze ca el fierului ruginit, să-l înjure, să-l 
strige, să-l stropească din când în când cu sudoarea mâinilor 
trudite, să strângă şuruburile cu gesturi cumplite. Totul la fel ca 
el, cu mişcări coordonate, ca o pereche dintr-un dans clasic, 
coborâtă de pe un basorelief. 

— Ascultă! îi spuse, atingându-i umărul, profitând de un 
moment în care era mai aproape. 

Omul se întoarse spre ea, ştergându-şi faţa cu basmaua 
unsuroasă. 

— Ce-i? 

— Am chef să lucrez. Am să te ajut puţin să pui pe foc. 

El o privi ţintă. Se uită la silueta blondă, cu bluză şi pantaloni, 
cu cotul sprijinit de pervaz, cu linia trupului frângându-se 
molatic. Ochii ei foarte ofiliţi de prostituată bătrână, cu 
pleoapele umflate şi cearcăne adânci, erau lipsiţi de vioiciune. 
Luminat de strălucirea de afară, părul oxigenat se destrăma în 
filigrane de câlţi. 

— Nu, mulţumesc, señora, făcu omul aplecându-se iar ca să 
sfârşească de pus buştenii. Termin şi singur imediat. 

Apoi închise cu grijă uşa cuptorului, strângând tare şuruburile 
de la încuietoare. Se uită dacă se încălziseră cuzineţii şi se 
apropie de robinetul de reglare a presiunii. II deschise cu o 
mişcare scurtă, şi aburii ţâşniră şuierând cu o stridenţă 
asurzitoare desenându-i deasupra capului un nimb de picături 
mărunte, strălucitoare, ca perlele. Mirta se cutremură. In 
chichineaţa aceea, cu atmosfera ei încărcată, sunetul ascuţit îi 
pătrundea dureros în urechi, ca o înţepătură. Se aplecă în afară 
trăgând în piept mult aer curat. 

— Ascultă! îi strigă iar omului, aruncându-şi ţigara. Vino-ncoa, 
ajută-mă să urc pe punte. 

Torren se apropie dând din umeri. Mirta îi petrecu un braţ pe 
după gât. El se aplecă pentru a o ridica în sus şi reuşi s-o salte 
cu greu până la pervazul ferestrei, trecându-i peste el întâi 
picioarele. Când se văzu pe pervaz, la nivelul punţii, ea strânse 
gâtul bărbatului cu braţul şi-şi lipi buzele de gura lui. Işi apăsă 
aşa buzele întredeschise, moi, reci, cum se lasă trupul într-un 
scaun, cum ungi cu o pensulă de clei peretele. Mai curând decât 
o sărutare era o sorbitură slabă, cleioasă, cu acea umezeală 
rece şi vâscoasă pe care o dă lipsa pasiunii. Torren îşi simţi o 
clipă sângele fierbându-i. Dar nu! El nu era din cei care-şi 


schimbă părerea! Hotărâse deja că dacă Potter îi dădea un 
bacşiş la sosire să i-l azvârle în mutră... Nu, el nu voia nimic de 
la doctorul ăsta umflat! Nici banii lui, nici femeia! Işi trase gura, 
depărtă braţele, se întoarse la treaba lui. Mirta se îndepărtă 
târându-se pe burtă. Ca o omidă. Simti pe umăr, spre piept, o 
usturătură ciudată. Îşi suci gâtul ca să se uite. Era o arsură. Dar 
nu ştia dacă era de la ţigara lui Torren sau de la a ei. 

Nu, Torren nu era din cei care se schimbă aşa uşor. Atunci în 
războiul civil, fusese mereu la fel: un om cu principii şi cu 
convingeri neclintite... Se întorsese învins, dar dacă ar mai fi 
început o bătălie ca cea dinainte, s-ar fi înrolat cu acelaşi 
entuziasm în aceeaşi tabără, punându-şi viaţa în joc fără a-şi da 
aere trufaşe de eroism. Şi dacă îi era dat să piardă iar, s-ar fi 
purtat ca la cursele de cai: plecându-şi capul şi ducându-şi mâna 
la brâu ca să plătească, fără a mai sta să caute chichiţe care să 
tăgăduiască triumful învingătorului. 

Îşi pierduse acolo un cumnat şi o soră şi mulţi tovarăşi. Dacă 
ar fi câştigat ai lui, ar fi ajuns cu siguranţă cineva, într-un post 
de primar sau ceva asemănător în vreun sat din provincia sa ori 
chiar în capitală. E ceva să fii printre învingători! Şi nu se îndoia 
că în curând îl vor chema. Până atunci însă, la lucru ca mai 
înainte... 

Dar perioada aceea de luptă a fost parfumul ultimilor ani ai 
vieţii lui. Fără ea ar fi ajuns la cincizeci de ani doar cu amintirile 
îndepărtate ale tinereţii sale şi ar fi păşit mai departe agale spre 
bătrâneţe pe drumul bătătorit pe care o iau turmele mulțimilor 
întunecate. Trăise unele zile glorioase şi altele de deznădejde 
zdrobitoare. Trecuse prin foame şi sete, asistase la petreceri de 
tot felul, până la saturație. Săptămâni întregi stăteau cu mâinile 
în sân în obscuritatea campamentelor, care înfloreau în 
strălucirea unui atac grandios de zece minute cu bombe de 
mână şi mitraliere. Şi retina devenea un ecran pe care 
întâmplările puternice se perindau viu, în timp ce banalităţile se 
retrăgeau în umbră, în uitare. 

Mai rămânea apoi împunsătura dureroasă a vreunei privelişti 
întunecate care nu se ştergea. Plăgi, fistule, infecţii pe care le 
lasă în urmă războaiele. Mai ales la început, când se bucura din 
nou de seninătatea placidă cu care se scurge viaţa pe malurile 
lacului, nopţile lui Torren erau zbuciumate de coşmaruri dese. li 
fusese dat să stea de două ori la mitralieră cu prilejul execuțiilor 


în masă. Şi văzuse destule în vâltoarea luptei, în jafuri, în 
retragerile febrile când mergeau amestecați civili şi militari, în 
timpul acalmiei de după marile atacuri eşuate. Mama aceea 
tânără, ţeapănă în fotoliul ei, cu capul răsturnat pe spate de o 
schijă de grenadă care îi spărsese fruntea şi copilaşul de un an 
cu coatele lui mici sprijinite de genunchii ei, care încerca să-i 
tragă din mâini o păpuşă îmbrăcată în culori strălucitoare, plină 
de sânge... Şi vasul cu trandafiri albi, proaspeţi, intacţi de pe 
măsuţa de acaju în mijlocul pereţilor dărâmaţi ai salonului unei 
reşedinţe de vară... 

Unele lucruri care atunci nu-l impresionaseră, datorită 
timpului şi distanţei, le vedea acum în aspectele lor cele mai 
mişcătoare. Ca incinerarea care nu se mai termina a celor 
paisprezece condamnaţi aleşi în grabă dintre notabilităţile 
satului. Datorită unui ordin prost înţeles, fuseseră mitraliaţi chiar 
în sat, în piaţă şi nu aveau camioane ca să ia cadavrele. Piaţa 
era de piatră, de pietre şlefuite de apă cu partea rotunjită în sus, 
desenând roza vânturilor; tot satul era de piatră, închis în 
zidurile lui medievale şi în tot satul nu găseai o singură bucată 
de pământ care să nu fi fost plină de pietrele rotunde care 
acopereau străzi, cărări, piaţete, firidele de pe la colţuri de 
stradă, pline încă, dar fără lumânări, cu grămada de ceară topită 
care indica locul unde fusese lumânarea şi cu bucata neagră a 
mucului stând peste ceară ca prin minune, negru ca un semn de 
mirare scris cu cerneală chinezească, atât de negru încât părea 
că mai fumegă încă. Şi pentru că în sat nu era pământ ca să 
sape gropile şi pentru că nu aveau camioane disponibile, au fost 
nevoiţi să-i incinereze în piaţă. Cu benzină. Sergentul striga: 
„Drace! O să-mi terminaţi toată rezerva de benzină cu porcăria 
asta de treabă!” Era greu să-i ardă. Hainele da, ardeau imediat 
şi pielea se crăpa, dar când se termina benzina cu care erau 
stropiţi, doar două trupuri mai ardeau puţin, două foarte grase: 
secretarul primăriei şi un domn foarte bogat care trăia din rente. 
Grăsimea mai întreținea puţin focul, cu sfârâitul slab al flăcărilor 
lui pâlpâitoare, şi se revărsa ca laptele în clocot pe carnea 
înnegrită. Când nu avea grăsime, focul se stingea imediat, şi 
crăpăturile pielii se desfăceau în unduiri roşii şi negre cu o 
exasperare a cărnii sângerii care nu voia să se lase carbonizată. 
Se chinuiră mult. Erau doisprezece bărbaţi şi două femei. Arseră 
câte puţin, trei zile, cu o perioadă de aşteptare după fiecare 


încercare. Trebuia să se discute cu sergentul, să-i cerşească 
benzina, să care cutiile pe rând. Pusese nevoit să amestece 
benzina cu uleiul folosit care se scotea din motoare, ca să 
prelungească arderea. Oamenii din sat, câţiva, foarte puţini, se 
apropiau în umbra porticului primăriei sau al bisericii, se uitau 
un timp cu braţele atârnându-le de-a lungul trupului, cu ochii 
ficşi şi sticloşi. Le fu imposibil să-i ardă de tot. Rămase o 
grămadă de oase roşietice, cu carne încă roşie pe crucea 
şalelor, pe coccis, printre coaste... Dar putură fi îngrămădiţi în 
maşina locotenentului, punându-i în faţă şi în spate, şi îi duseră 
afară din sat. Şi sergentul care striga: „Drace, da proşti mai 
sunteţi! Cât de uşoară e plimbarea şi v-aţi mai băgat în treburile 
astea scârboase!” 


6. 

Mirta se târî mai departe cu burta pe punte. Aşa era mai 
sigur; nu era în pericol să cadă din cauza vreunei clătinături. 

Ce greu era să-ţi schimbi felul de viaţă! Toate erau altfel. 
Trebuia să laşi cărarea bătătorită vreme de atâţia ani, din 
copilărie, şi să apuci pe alt drum, prin codrul nepătruns, un 
codru cu alte obiceiuri, cu alte chipuri, cu vorbe nemaiauzite, cu 
sentimente pe care nu le bănuise niciodată. Şi cărarea 
bătătorită îi apărea mereu înaintea ochilor. 

Lucrase nouăsprezece ani la Luna zâmbitoare... Ce uşoară era 
viaţa la cabaret! Intra un client, sau doi, sau trei. Invitau la dans 
două dintre ele. Priviri, zâmbete cu înţeles, semne cu ochiul. Se 
tot vânturau pe aproape de mese legănându-se provocător. 
Volanele fustelor largi măturau ringul de dans ca un imens 
evantai de pene de struţ. Liniile trupului se legănau în unduiri 
şerpuitoare, cu mişcările provocătoare, aţăţătoare. Era ca şi 
când i-ar fi gâdilat sub nas până când le atrăgeau atenţia... In 
cele din urmă cădeau în cursă! Şi începeau să flecărească: „E 
cald, nu?” „Ce lume puţină!” „Muzica nu-i prea bună”. Se 
giugiuleau. Mâna se lăsa pe braţ, pe umăr, pe mijloc. „Nu mă 
invitaţi la un păhărel?” Pe urmă un tangou, lipiţi. Incă un 
rosanis... Totul era uşor, totul era lesne, totul mergea ca pe 
roate. Şi nu stăteai să te gândeşti la demnități ofensate. Dacă 
vreun client mitocan o refuza cu brutalitate sau dacă îi plăcea 
mai mult cel de la masa vecină, se ridica încet, cu mişcări lente, 
cu bustul ţeapăn, cu ochii ţintă la draperie, cu braţele uşor 
ridicate pentru ca mâinile să atârne galeş de curba graţioasă a 
încheieturii: „Imi daţi voie, mă duc la toaletă”. 

Dar nu era la cabaret. Se târî mai departe pe scândurile 
punţii. La ţară, când mergea aşa, genunchii şi mâinile se 
afundau în pământul moale, firele de iarbă îi mângâiau faţa şi 
pieptul şi cel de lângă ea o cuprindea cu braţul după mijloc. 

Mirta înălţă capul ca să se uite la un sloi care se încrustase 
într-o stâncă de pe mal. In această clipă, la un pas de ea pe 
punte ajunse un val. Nu se mişcă, privind ţintă la creasta 
înspumegată, dar valul se sparse înainte de a ajunge la ea, 
stropindu-i doar faţa cu câteva picături mărunte şi reci ca nişte 
fulgi de zăpadă. 

Vedea în cabina timonei, îndărătul geamului, siluetele lui Cruz 
Moreno şi Alejandra. Tineret. Ea să fi avut vreo şaisprezece ani, 


el ceva mai mult de douăzeci. Prin geam se zăreau doar 
siluetele nemişcate, nu li se putea vedea şi expresia feţelor. Se 
târî mai departe până la tambuchi. Acolo jos era Potter, aşezat 
pe marginea cuşetei, cu coatele pe genunchi, cu ochii în 
pământ. Văzut pieziş, de sus, printre liniile oblice şi contururile 
neobişnuite pe care le au de obicei calele vaselor mici, omul 
burtos şi dizgraţios părea o imagine dezarticulată, pictată în 
trăsături mari de un Picasso saşiu. 

El îşi ridică ochii văzând că se întunecă deschizătura calei. 
Cadrilaterul luminos fu acoperit în întregime de trupul femeii ce 
cobora pe scară cu mişcări încete. În strânsoarea pantalonilor, 
şoldurile şi coapsele păreau şi mai groase decât în rochie, ca şi 
când s-ar fi împotrivit acelui schimb de îmbrăcăminte. 

— Cum îţi mai merge? îl întrebă ea, aşezându-se alături. Te 
simţi mai bine? 

El o privi mirat. Nu era obişnuit să i se poarte atâta grijă. 

— Mai bine. Mă simt mult mai uşurat. 

Ochii îi erau tot congestionaţi şi faţa îşi păstrase culoarea de 
chit, dar nu mai avea expresia aceea de exasperare ursuză. 

— Ai grijă să nu te murdăreşti! îi spuse el, apucând-o de un 
braţ şi silind-o să aplece capul ca să nu se lovească de carnea 
care atârna de partea mai înaltă a adânciturii în care era 
încastrată cuşeta. 

Şi depărtând-o de carne o atrase spre el cu o mişcare 
maşinală, o mişcare blândă, moale, asemeni contracţiei 
aripioarei unui lup-de-mare. 

Mirta îşi ridică privirea spre stânga. Din carne mai curgeau la 
răstimpuri picături de sânge apos, care cădeau pe duşumea, 
aproape de picioarele ei. Erau două bucăţi: piept şi spată, 
atârnate de cârlig, legănându-se din cauza clătinatului vaporului 
iar picăturile, după ce rămâneau în suspensie o clipă se 
împrăştiau cu sărituri uşoare în toate părţile. O cumpărase 
Torren în Calafate ca să aibă de mâncare la drum. 

Într-o parte carnea, în cealaltă bărbatul. Femeia îşi aprinse o 
ţigară. Potter îşi mişcă molatec trupul uriaş ca să-şi găsească un 
loc mai comod. Dacă s-ar fi culcat în cuşetă nu ar fi încăput în 
ea şi ar fi trebuit să-i lase să atârne în afară burta sau şoldul. Ea 
trebui să se dea mai spre el, din cauză că două picături roz îi 
ajunseră până la genunchi o dată cu o legănare puternică. 

— De ce n-o fi atârnând carnea asta în altă parte? întrebă. 


El dădu din umeri nepăsător. 

— Nu ştiu. Barcagiul îşi face de cap. 

— E un tip respingător. Un mitocan bătrân. Nu se poate sta de 
vorbă cu el. 

El vru să o mângâie: 

— Oameni care muncesc. Furnici. Nu mai ştiu încotro trebuie 
să se uite când îşi ridică fruntea de la munca abrutizantă de 
fiecare zi. 

— M-am săturat de toate astea. Ultima haimana din Bahia 
face mai mult ca toţi tipii pe care i-am întâlnit aici. M-aş întoarce 
cu plăcere chiar acum. 

El râse încetişor, făcând să-i tresară blând burta moale. 
Simţea o adevărată plăcere. Acum nu mai era nici un pericol să-l 
părăsească, să-l lase singur cu nopţile lui, în locuri în care e atât 
de greu să găseşti o tovarăşă. 

— N-ai cum să scapi de aici, făcu el frecându-şi mâinile. Nu se 
poate merge decât pe apă, în bărcuţa asta putredă care nu 
poate pleca fără autorizaţia patronului. 

— Ştiu eu că trebuie să te rabd o lună, nenorocitule! 

El simţi dorinţa să o jignească, să o urmărească în vârful 
picioarelor, în salturi şi să-i înfigă cu mişcări de scrimer sau de 
dansator cazac vârful unui bold în coastă. Dacă guşa imensă nu 
ar fi făcut ca articulațiile care îi susțineau capul să-şi piardă din 
elasticitate, s-ar fi văzut pe toată partea stângă a gâtului şi pe 
bărbia lui acea contracție cochetă, ştrengară, care în general e 
însoţită de plecarea ochilor, de o mică tresărire a umărului, şi 
uneori chiar de o mişcare din şold. 

— Nu te enerva, draga mea! zise el cu vocea lui mieroasă. 
Eşti cam bătrâioară şi o să-ţi priască puţină odihnă. 

— Nenorocitule! Ştiam încă din Bahia că eşti un vraci şarlatan. 
Mi-au povestit înainte de a lua trenul. Mi-a spus-o Rene şi 
prietenii tăi grozavi de la club. Dar promisesem să te însoțesc şi 
n-am vrut să te las cu buzele umflate. 

— O să pleci de aici peste o lună la braţul meu, spuse el 
râzând să plesnească. O să pleci ca o soţie preaiubită care a 
petrecut o frumoasă lună de miere în chip de fermieră. Ce vrei 
mai mult? 

L-ar fi bătut. Ar fi sărit la viermele ăsta gras ca să-l calce în 
picioare, ca să-l strivească. Şi să-i arunce apoi în faţă tot 
disprețul. Cu puţine zile înainte de a porni în călătorie îi fu 


scârbă de rolul pe care era obligată să-l joace; dar nu putea să 
strige lumii: „Ăsta este un porc neruşinat, nu-i bărbatul meu! Eu 
am avut o mie de bărbaţi, dar nici unul ca ăsta”. Nu, nu putea. 
Şi nici nu putuse să-l lase în Piedrabuena pentru că nu avea 
bani, şi nu găsise nici un imbecil care să-i procure câţiva pesos 
pentru bilet. În afară de asta, era nevoită să trimită şi la Villa 
Soldati cei optzeci de pesos pe lună pe care îi expedia 
întotdeauna din Bahia, chiar dacă trebuia să se lipsească de 
multe lucruri. Cu această sumă, mama era fericită alături de 
ultima ei achiziţie, un fost distribuitor la o brutărie. Şi în afară de 
asta, Potter o asigură: 

— Peste o lună o să te aduc teafără şi nevătămată la 
prietenele şi amicii tăi din Piedrabuena, dar până atunci trebuie 
să asculţi de mine. 

Hohotea mai departe ca şi când ce spunea era nespus de 
comic, şi de atâta râs două lacrimi mari şi tremurătoare i se 
prelingeau pe obrajii graşi. Pe faţa aceea fleşcăită se vedea 
indispoziţia provocată de răul de mare şi râsul sălta pe 
trăsăturile lui umflate şi în ochii lui congestionaţi nefiresc. 

Ea se sculă de pe cuşetă, dându-şi capul într-o parte ca să nu 
atingă bucăţile de carne care se legănau în cârlig. Se proţăpi în 
faţa omului cu mâinile în şolduri. Nu era supărată. 

Ochii ei priveau cu un calm deplin şi părul blond era nemişcat 
ca o creangă de salcie uscată ajunsă într-un eleşteu. 

— Am să te ascult cât o să vreau, îi spuse privindu-l ţintă în 
ochi. Dacă n-o să găsesc la fermă pe cineva care să mă ajute, o 
să te ascult mai departe. Dar dacă o să găsesc, va trebui să 
rămâi singur până când o să te întorci la Bahia. 

El îşi ridică ochii până la ea. 

— Nu, asta nu e posibil! exclamă. 

Dar deodată se gândi că era posibil, şi prin minte îi trecu iute 
ca un fulger perspectiva singurătăţii în nopţile astea patagoneze 
biciuite de ciclon. Veselia îi dispăru de pe chip ca ştearsă cu o 
cârpă udă. Mai rămaseră doar cele două lacrimi mari care îi 
alunecară mai departe pe guşă şi se sparseră în cădere de burta 
ca un balon. Până şi buzele lui ca nişte ciuperci vinete se 
strânseră în colţuri mai mult cu groază decât cu furie. Vru să se 
scoale din cuşetă. Se ridică puţin dar căzu iar greoi la loc. 

— Căţea, am să te omor în bătaie! 


Îşi ridică pumnii strânşi. Pumnii îi erau ca două mingi de 
grăsime, cu pete albe zărindu-se sub pielea întinsă. Antebraţul, 
gros cât o coapsă, se oprea brusc în încheietura mâinii, într-un 
şănţuleţ adânc de jur împrejur, adânc de parcă ar fi fost făcut de 
rosătura unei frânghii. 

Mirta, în picioare în faţa lui, cu mâinile în şolduri, continua să-l 
privească liniştită. Îi scuipă iar în faţă ocara, fără să-şi mişte 
buzele: 

— Nenorocitule! 

Mânia făcu să-i apară două dungi de spumă cenuşie pe gura 
boţită. Calmul femeii îl înfuria şi mai tare. 

— N-ai să mă laşi! ţipă. Imediat ce am să observ că vrei să 
pleci o să te omor. O să te împuşc sau o să te omor cu o injecție. 

— Eşti prea bleg ca să poţi ucide. Cel mult, într-un acces de 
furie, ţi-ai trimite un glonţ în cap, dar nu eşti în stare să-i înfrunţi 
pe ceilalţi şi să le iei viaţa. 

El făcu o nouă încercare să se ridice din cuşetă, ameninţător, 
întinzând mâinile spre ea ca s-o apuce. Femeia se dădu doar un 
pas înapoi, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie murdărită de ceva 
care se mişcă în faţa ei, şi-l privi ţintă mai departe, cu ochii 
liniştiţi, necruţători. 

— Nenorocitule, nu mai eşti în stare să sperii nici o muscă! 

El se zbătea între frânturi de gânduri lipsite de consistenţă: 

— Peste o lună am să am portofelul plin de bani. O să am cele 
mai frumoase femei. 

Ea îşi întoarse privirea într-o parte, cu dispreţ. 

— Prost ce eşti. Femeile îţi râd în nas. Tu n-ai nimic de bărbat 
decât pantalonii de pe tine. 

Potter se lăsă pe spate, fără vlagă. Prin ochii lui trecu o 
vâlvătaie de disperare care se transformă treptat în flăcărui 
şovăitoare şi nesigure. În cele din urmă, privirea îi rămase 
aţintită în jos, cu expresia celei mai adânci deznădejdi. Părea că 
trăsăturile rotunde ale feţei lui se lungeau, şi gura îi împietri 
într-o grimasă de mută resemnare. Stările sufleteşti ţâşneau 
întotdeauna la el ca nişte băşici şi se dezumflau cu o înţepătură, 
tot ca nişte băşici. Trecea cu uşurinţă de la ilaritate la spaimă, 
de la turbare la sfârşeală, de la nesiguranţă la îndărătnicie 
autoritară. 

În general lui Potter i se făcea o primire veselă, aproape 
cordială, în grupurile pe care le frecventa. Şi avea şi câţiva 


prieteni. Nu era prietenia protectoare pe care o simţi pentru un 
negru beţiv sau pentru un câine vagabond şi ticălos. Admirau şi 
le plăcea la el delăsarea aceea, apatia, apăsarea totală pe care 
cu toţii o avem într-o măsură mai mică sau mai mare ascunsă în 
străfundurile fiinţei noastre, ca să lupte cu dinamismul odios 
care ne împinge înainte. Într-un grup de oameni voinici, un 
bărbat ca el aducea un contrast de mare efect, şi era aproape 
întotdeauna bine dispus, răbdând tot felul de ironii. Îşi încovoia 
spinarea sub glumele cele mai jignitoare, şi chiar părea să 
găsească în ele o plăcere ciudată. Masochism. Căuta şi durerea 
spirituală, căci îi plăcea să se plimbe cu prieteni înalţi, bine 
făcuţi, bine îmbrăcaţi, care să facă şi mai vizibilă propria lui 
neglijenţă de grăsun dezordonat. Când privirile trecătorilor 
coborau până la el după ce lunecaseră peste cel alături de care 
mergea, simţea dureros, ca o lovitură de bici, sclipirea 
dispreţuitoare sau tresărirea aproape imperceptibilă de repulsie. 

Dintre prietenii din Bahia Blanca, Julio era singurul care nu-şi 
bătea joc de el şi îl apăra chiar de multe ori de ceilalţi tovarăşi 
de pensiune. Ca să-l răsplătească şi în acelaşi timp pentru că 
ţinea mult la el, îi făcea cadou pulovere împletite de mâna lui 
din cea mai bună lână pe care o putea găsi. Pregătea apoi în 
bucătăria pensiunii dulceaţă de guinotos'** şi gogoşi cu care îl 
trata când venea să ia ceaiul. Julio simţea şi el la rândul lui un 
mare ataşament pentru grămada aceea de glande sebacee în 
nestăvilită dezvoltare. leşea cu el şi îl lua uneori şi când pleca să 
se plimbe cu logodnica sa. Logodnica lui Julio le spunea 
prietenelor ei: „Fetelor, Potter e aşa un bărbat că nu m-aş jena 
să mă dezbrac în faţa lui, ca şi când aş fi cu una din voi. E foarte 
bun, săracul, şi atât de inofensiv! Eu cu Julio râdem mult de 
el...” 

Când se afla printre femei, Potter devenea mai supărăcios şi îl 
apucau din te miri ce micile lui atacuri de furie. Era amabil cu 
logodnica lui Julio şi uneori se silea chiar să fie spiritual, dar o 
făcea doar pentru a nu fi singur. Era un mănunchi de sentimente 
paradoxale, un punct de încrucişare a curentelor celor mai 
opuse. Totul îl făcea să fugă de femei ca de ceva ce spiritul şi 
trupul lui respingeau cu putere, dar fără ele, nopţile lui ar fi 
devenit un hău negru, cu deşteptări mai groaznice decât cele 
mai înfiorătoare dintre coşmaruri. 


138 Quinotos - Un soi de portocale. (n.gc) 


Torren cobora pe scara calei cu un cuţit mare în mână. 

— Îmi daţi voie, spuse, tăind două bucăţi din carnea agăţată. 
Am să încerc să fac nişte friptură. 

Potter nu se clinti. Mirta se dădu puţin la o parte, şi când omul 
plecă, privi mai departe trupul aşezat, aproape prăbuşit pe 
marginea cuşetei. Semăna cu un costum de scafandru din care 
ieşise posesorul lui; şi capul aproape chel, înconjurat la bază de 
guşa imensă şi de ceafa grasă, semăna cu casca din bronz şi 
piele înşurubată de costum. Mânia se risipise şi rămăsese doar 
omul istovit, învins, care poate fi condus după bunul plac al 
fiecăruia. 

Mirtei îi fu puţin milă de el. Îl cunoştea bine. Cu experienţa pe 
care o avea la bărbaţi, îi era uşor să înţeleagă şi să ierte. Şi 
după ceartă, după ocările muşcătoare, strălucirea aspră a 
ochilor ei se transformă într-o privire plină de îngăduinţă. 

— N-ai vrea să mergem pe covertă? îl întrebă încet, 
apropiindu-se de el. Vaporul parcă se leagănă mai puţin ca- 
nainte. 

El îşi ridică spre ea capul. Pielea de chit şi ochii lui 
congestionaţi luaseră o expresie resemnată şi gânditoare. 

— Du-te tu, îi răspunse cu un glas pe care se strădui să-l facă 
autoritar, dar care i se stinse în gâtlej. Eu prefer să rămân aici. 

— De ce nu împleteşti puţin? insistă ea. Poate îţi face bine. 
Am să-ţi aduc lucrul. 

E| lăsă să-i scape un oftat de uşurare, de parcă i s-ar fi oferit o 
ţigară despre care nu se gândise până în momentul acela că i-ar 
putea face bine. Mirta se duse, scoase împletitura din valiză şi i- 
o întinse. Potter o apucă neîndemânatic, dar îşi frecă pe urmă 
ochii, se mişcă într-o parte şi în alta cuibărindu-se în cuşetă, 
începu să mişte andrelele cu grijă şi găsi în cele din urmă ritmul 
corect, în timp ce în poale cădea molatic puloverul pe jumătate 
împletit. Faţa începu să i se lumineze într-o expresie de placidă 
seninătate şi păru că însăşi congestia ochilor şi culoarea de chit 
a feţei aveau tendinţa să dispară puţin câte puţin. 

— Mă duc niţel pe punte, îi spuse Mirta. 

— Bine, dragă, îi răspunse el fără să ridice capul ca să nu 
scape vreun ochi. 

Şi împleti mai departe cu ochii ţintă la vârful andrelei, 
însoţindu-şi mişcările degetelor cu scurte clătinări din cap şi 
numărând în gând, ajutat de îngânatul slab al buzelor. Potter nu 


fuma. Îi plăcea să vadă fumând pe cei de lângă el, şi simţea 
chiar o mare plăcere să respire duhoarea de tutun pe care o 
răspândeau gurile celorlalţi, dar el personal ura din tot sufletul 
ţigara. Aprinsese de câteva ori una, ca să se obişnuiască, dar o 
aruncase după primul fum, departe de el, întinzând mâinile şi 
întorcându-şi faţa cu expresia celei mai adânci scârbe. Nu putea 
s-o sufere. In schimb îi plăcea să împletească. La nebunie. Era 
un calmant. Cu andrelele legănându-se vesel în degetele lui 
grase, cu coatele la largul lor, burta bine proptită pe coapsele 
depărtate, cu privirea ţintă la lucru, orele se scurgeau pentru el 
învăluite într-o aureolă de tihnă fericită. Şi simţea în el extazul 
plăcut al zelului creator văzând cum zi după zi împletitura 
creştea pe globul burţii sale, creştea şi lua formă, până când o 
termina, gata de a fi îmbrăcată. Era ca o gestație sârguincioasă, 
încântătoare. Avea mult gust în dificila artă de a combina 
culorile. Puloverul bărbătesc era specialitatea lui, marota lui, 
aproape pasiunea vieţii lui şi creaţiile sale erau demne de un 
artist. 

Cala se întunecă dintr-o dată şi se văzu silit să întrerupă un 
timp lucrul. Mirta care ieşea eclipsa iar pătratul de lumină al 
tambuchiului. Potter împinse puţin în afară vârfurile andrelelor 
ca să nu scape ochiurile, şi îşi lăsă mâinile şi împletitura în 
poală. Privi cu melancolie spre umbra din tambuchi. „E la fel ca 
toate femeile, gândi, dar am nevoie de ea. E goală pe dinăuntru, 
nu are pic de suflet, e slabă ca toate cele de-o seamă, dar nu 
mă pot lipsi de ea. N-aş putea găsi pe aici nici una care s-o 
înlocuiască. Nu sunt decât bărbaţi. Pe latitudinile acestea, 
femeia e un articol de lux, acaparat de cei puternici. Ca să 
cuceresc una, ar trebui să mă lupt ca un leu. Şi nu mă simt în 
stare.” 

Se făcu iar lumină. Sacul cu galleta era lângă el şi rânduite la 
perete, stiva cu pachetele lungi de tăiţei, butoiaşul cu rachiu şi 
câteva cutii de carton pline. Intr-un colţ al cuşetei, pâine tăiată, 
o turtişoară de cartofi înfăşurată într-o hârtie, jumătate de roată 
de caşcaval. Nu era în primejdie să moară de foame, chiar dacă 
un ciclon i-ar fi obligat să aştepte câteva zile în vreun golf mic. 
Potter se aplecă să ascundă sub cuşetă vasul cu resturile răului 
său de mare. Nu mai era în pericol să-i vină iar rău. Se simţea 
mai bine. Stomacul lui rămăsese gol. 

Incepu iar să împletească. Cu însufleţire, cu drag. 


leşeau din Angostura. Legănarea vaporului începu să 
descrească. După ce se săltă prin tambuchi afară Mirta se 
întinse cât era de lungă pe punte. Când era fetişcană, în 
hoinărelile ei prin Riachuelo, se căţăra pe carele cu lucernă, şi 
se întindea tot aşa, în vârf, uitându-se cum se mişcau la 
picioarele ei malurile râului, micile lanuri de lucernă, parcelele 
semănate cu cartofi şi lăptuci. Peonul încruntat şi tăcut care-şi 
mâna boii avea o barbă de cincisprezece zile. li mâna de sus cu 
strămurarea!** şi scotea din când în când un strigăt gutural 
însoţit întotdeauna de o înjurătură, până ce vitele se opreau să 
se adape. Mirta cunoscu astfel primul ei bărbat, fără cuvinte, 
fără împotrivire, în mireasma finului de curând cosit şi în aburul 
năduşelii îmbelşugate a boilor şi a omului. Avea treisprezece 
ani. 

Puntea lui Augusto nu era călduţă ca stratul de lucernă pe 
jumătate uscată care dospeşte la soare. Era o zi călduroasă, dar 
Mirta simţea sub burtă scândurile care aveau răceala apelor 
abia dezgheţate şi întinse picioarele şi braţele. Locul de pe 
punte la care ajunse cu mâinile nu era atât de rece. Se târî puţin 
ca să se apropie. Căldura de la cazan ajungea până acolo 
domolită de izolatorii de fier şi de scânduri. Işi apăsa pieptul pe 
podea. Vaporul zvâcnea sub pieptul ei cu pulsaţia cadenţată a 
motorului. Apăru Torren şi-i întinse două felii de pâine care 
aveau la mijloc un biftec mare şi gros, bine fript. 

— Mâncaţi, señora, îi spuse cu vocea lui răguşită şi aspră. L- 
am fript acum la cuptor. 

Ea întinse braţul, liniştită, fără să se ridice şi luă pâinea. 
Începu să mănânce în timp ce omul dispărea iar în umbră. 
Trebui să rupă cu unghia câteva urme negre de pe coajă lăsate 
de degete. Era bun. Dar îi făcea sete. Ar fi putut bea apă dar 
prefera să se abţină. Apa îi făcea rău. Se ridică să-şi mai 
dezmorţească picioarele. Întâlni privirea neclintită a lui Cruz 
Moreno care stătea tot la timonă, nemişcat ca o statuie de 
stejar. Mirta avu aceeaşi senzaţie când se ridicase şi intrase în 
raza lui vizuală ca atunci când nimereşti în conul de lumină 
proiectată de un reflector. Se simţi stânjenită, ca de o 
mâncărime pe umerii goi. Se dădu la o parte şi se apucă de 


139 Strămurare - Băţ ascuţit, nuia sau prăjină cu vârf de fier, cu 
care se îndeamnă vitele la mers. (dex) 


balustradă ca să se apropie de cabina timonei. Alejandra se 
grăbi să-i deschidă uşa de sticlă. 

— Intraţi, señora, îi spuse. E foarte frumos aici înăuntru. Fata 
ieşi o clipă ca s-o lase să intre. Locul era strâmt. Erau nevoiţi să 
se înghesuie mult ca să aibă loc toţi trei. Cu relativă comoditate 
încăpeau pilotul şi încă cineva, numai în picioare, sprijiniți de 
banca înaltă şi îngustă care ocupa tot fundul cabinei; dar pentru 
trei era strâmt. In lăţime nu avea mai mult de un metru. 
Alejandra se lipi de uşă, lăsând-o întredeschisă şi Mirta se 
strânse lângă umărul lui Cruz. 

— Nu te deranjez la mânuit asta? îl întrebă, privind mica 
timonă cât o farfurie de supă. 

Băiatul îşi întoarse spre ea gura zâmbitoare, nasul, fruntea 
netedă, în timp ce ochii rămâneau ţintă spre proră. Vorbind îi 
arunca doar din când în când o privire iute, plină de respect, ca 
să nu piardă din vedere stâncile care înaintau dinspre țărm la 
suprafaţa apei. 

— Nu, señora, nu mă deranjaţi; dimpotrivă. E foarte simplu de 
condus. E destul să fii puţin atent ca să nu dai peste ceva. 
Sloiurile plutitoare se văd uşor; stâncile sunt mai periculoase 
pentru că stau de obicei pe jumătate ascunse printre vălurele. 

Cruz Moreno era fiul lui Biguâ. Nato îşi ignoră mult timp 
paternitatea, dar când îl cunoscu, la vârsta de cinci ani, nu mai 
putea sta la îndoială: era faţa lui şi mai ales urechile lui 
mochas'*. Biguá avea împrăştiate în bazinele celor trei lacuri, 
ici şi colo, câteva vlăstare care purtau semnul de neconfundat al 
urechilor lui pitice, dar le cunoştea mai mult sau mai puţin pe 
mamele respective, deşi paternitatea lui fusese cucerită în 
grabă, în escapadele sale anuale de la sfârşitul tunsului. Fu 
uimit totuşi când dădu deodată peste ţâncul acela de cinci ani 
care purta marca lui şi uitându-se la mamă, metisa aceea bine 
făcută, nu o recunoscu nici pe ea, oricât stărui scotocind printre 
amintirile sale. Până la urmă se lămuri. Era de când vizitase un 
şef de trib, rudă cu el, care îşi avea tabăra de corturi la Viedma. 
Avea cinci damigene mici de rachiu pe carguero. De când 
coborâse la uşa cortului până când ieşise după opt zile cu cele 
cinci damigene goale, ideile lui fuseseră destul de încâlcite; se 
putea spune aproape că îşi petrecuse tot timpul acela într-o 
stare de inconştienţă întreruptă doar de răstimpuri foarte scurte 


140 Mochas - Soi de cafea arabică. (n.gc) 


de luciditate. Şi nu era de mirare că nu-şi amintea de una din 
femeile care intrau în cort cu tăvile de carne şi cu mate, pentru 
el şi ruda lui. Cruz Moreno veni să lucreze la Los Tempanos, cum 
bine s-ar fi putut duce la orice altă fermă, şi tată şi fiu se 
ignorau cu desăvârşire. Apoi, cu firea aprinsă a primului şi cu 
siguranţa senină şi tinerească a celui de al doilea, nu exista 
pericolul ca cineva să rişte vreo aluzie glumeaţă despre 
asemănarea aceea atât de surprinzătoare. 

Mirta oferi o ţigară Alejandrei. Aceasta nu-şi putu stăpâni un 
râs prefăcut şi timid în faţa perspectivei de a se vedea cu o 
ţigară în gură. 

— Nu, mulţumesc, señora, îi spuse. Eu nu fumez niciodată. 

Nici băiatul nu fuma. Îi mulţumi cu un zâmbet fugar. Deasupra 
pomeţilor lui ieşiţi, ochii se lungeau spre tâmple în sus, ca şi 
când ar fi vrut să se proiecteze spre misterul obârşiei lui 
semitice, dar în acelaşi timp rămâneau aţintiţi la proră, cu 
fruntea încreţită şi pupilele zâmbitoare. 

Mirtei îi era sete, şi ţigara nu reuşea să i-o potolească. 

— Pe-aici n-o fi nimic de băut? îl întrebă pe Cruz. 

Acesta stătu o clipă pe gânduri. Nu ştia ce se putea oferi 
soţiei unui doctor. 

— Noi nu bem decât mate, señora. Cred că nu avem altceva, 
nici ceai, nici ciocolată. 

— Întreb de băutură, lămuri ea. Ceva tare, ceva care să taie 
setea. 

— Nu, señora... Torren obişnuieşte să umple burduful din 
Calafate. 

— Burduful moşneagului ăluia e gol. 

— A, acum mi-aduc aminte, exclamă băiatul, avem un butoiaş 
cu rachiu, în cală, pentru don Martin. Patronul obişnuieşte să 
ţină întotdeauna puţin rachiu pe lângă casă pentru cazuri de 
boală şi ca să astupe cu hârtie marmelada pe care o face 
patroana. Dar trebuie să fie înfundat... Da, señora, acum îmi 
amintesc, e înfundat. Chiar eu l-am cărat pe vas la Punta 
Bandera, şi avea toate doagele bătute. 

Cruz mersese la şcoală până în clasa cincea şi ştia să-şi 
expună gândurile cu claritate, fără să se intimideze chiar dacă 
vorbea cu o doamnă străină. Mirta nu mai băuse de aproape 
două luni serios, pe săturate. Nu-i trecuse prin minte să bea în 
Piedrabuena pentru că dispoziţia de a se îmbăta îi venea doar 


când erau bărbaţi de faţă. Vinul şi bărbaţii i se înfăţişaseră 
întotdeauna alăturaţi şi nu vedea cum i-ar fi privit separat, ca pe 
noţiuni diferite. 

— Hai în cală, să deschidem butoiul, îi spuse privindu-şi cu 
nepăsare petele lăsate pe haine de Torren. 

Cruz Moreno privi pieziş faţa albă şi părul oxigenat şi-şi 
întoarse imediat ochii la proră. 

— Eu nu pot lăsa cârma, señora, îi răspunse cu vocea lui 
plăcută care mai păstra încă inflexiuni guturale de tehue/che. 
Altfel aş merge cu multă plăcere. 

— Păi să rămână asta să-nvârtă aia, dacă tot îi aşa de uşor. 

— Alejandra nu poate, señora. Ea nu ştie. 

Fata îi ascultase, sorbindu-le parcă de pe buze cuvintele. 
Spuse, înroşindu-se de îndrăzneala ei. 

— Señora, pot să vă ajut eu să deschideţi butoiul. Eu mă 
pricep. 

— Bine, mă, o să ne ducem amândouă mai încolo. Am să-ţi 
dau un pahar plin ca să ştii şi tu ce-i bun şi o să te-nvăţ încetul 
cu încetul să şi fumezi. Trebuie să te obişnuieşti cu toate în 
viaţă. Dar nu sta acolo, drăguță, cu piciorul afară ca o găină 
plouată. Intră şi trage uşa. Incăpem bine toţi trei. 

Şi se vâri şi mai mult în Cruz, ca să-i facă loc fetei. Acesta 
simţi pe coapsă apăsarea salopetei de cord. Simţi carnea flască 
ce se înghesuia în el. Era dintr-o rasă foarte apropiată de natură, 
care simte de departe chemarea femeii în călduri, dar numai 
atunci când e autentică. Puținele lui experienţe amoroase 
începuseră până atunci prin mecanismul simplu al unirii 
primitive: o simfonie a unor miresme de neuitat care pregăteşte 
contopirea simţurilor. În femeia care se freca de el, viaţa 
ştersese fără milă orice urmă de feminitate, şi în taberele de 
indieni când femeia îşi pierde mireasma de măr fraged şi de 
iasomie de câmp e imediat izgonită la pisatul porumbului şi la 
îngrijitul copiilor celorlalţi. Legătura dintre simţul mirosului şi 
strigătul cărnii e mai puternică la băştinaşii de pe lângă lacurile 
acelea formate de apele sterilizate de dezgheţuri. În aerul 
purificat de vânturile culmilor înalte un cuvânt sau un gest 
puteau trece neobservate, dar un hrib sau o fragă aveau o 
aromă provocatoare care trezea pofta uitată în cutele cerului 
gurii. La fel cu bancurile de midii care îşi răspândesc la mare 
depărtare mirosul lor aţâţător de scoici, ademenind călăreţul de 


pe minunatele cărări care mărginesc țărmurile abrupte ale Ţării 
de Foc. Sau la fel ca friptura la frigare atât de gustoasă care de 
departe te face să scoţi cuțitul din teacă şi să-i încerci tăişul pe 
buricul degetului sau frumoasele flori cola de piche ascunse în 
pampasul înţesat de mata negra şi olivi/lo'*1 care miros până 
foarte departe ca să-şi anunţe existenţa, chemând oile flămânde 
şi caii obosiţi. 

Alejandra se simţea cam stânjenită în faţa acestei soţii de 
doctor. Dar când stătea de vorbă cu cei deopotrivă cu ea, vocea 
ei liniştită, subţire şi puternică făcea să pară o fată stăpână pe 
sine, obişnuită să se poarte întotdeauna cum se cuvenea, fără 
să şovăie. Ca şi cum o forţă interioară i-ar fi călăuzit mereu 
faptele pe calea cea bună, fără întreruperi sau ocolişuri. Era din 
acele femei care stau întotdeauna în scaunul cel mai comod, 
fără să-l fi ales. Deşi nu avea decât optsprezece ani, viaţa 
fusese deja aspră cu ea. Fusese nevoită să plece să-şi câştige 
pâinea de toate zilele, ea care cu puţini ani în urmă era fiica 
proprietarului chacrei celei mai înfloritoare dintre lacurile Rico şi 
Roca: pământuri foarte roditoare, propice pentru semănături, 
unelte bune, o casă care îi costase douăzeci şi cinci de mii de 
pesos. Văzuse cum apele înaintau cu viteză înspăimântătoare, 
crescând cu zece centimetri în fiecare zi. In fiecare zi, fără a uita 
nici una. Ţărâna uscată în ajun începea să fie linsă blând de apă. 
Din cutia de scrisori roşie, micuță, nu se mai vedea decât partea 
de sus. Intr-o noapte fu înghiţit puţul care costase două veri de 
muncă şi câteva târnăcoape rupte. Gardul în douăsprezece zile. 
Lent, neobosit... până ce casa de douăzeci şi cinci de mii de 
pesos dispăru şi ea sub apă. Aceasta se întâmplase în anul 
patruzeci, când veniseră avioanele militare. La sfârşitul verii, 
Rico se retrase înduioşat parcă de atâta mizerie. Păşunile 
rămaseră arse de apele îngheţate, dar ai săi continuară să 
muncească, plini de speranţă, ridicând un ranchito pe deal, cu 
tabla şi lemnăria pe care reuşiseră să le salveze de la inundație. 
Până când după doi ani se formă iar digul acela mult mai mare 
decât Boulder Dam. Şi iar înaintarea neobosită a apei, cu zece 
centimetri pe zi, cu sloiurile ei care pluteau acum peste vârfurile 
copacilor şi peste acoperişurile caselor. În toate loviturile acelea 
ale soartei, Alejandra luptase alături de tatăl şi de cei şase fraţi 
ai ei (mâncare pentru atâţia, rufe, muls, grija de uneltele mici). 


141 Olivillo - Copac veşnic verde specific sudului Argentinei. (n.gc) 


Până când familia trebui să se împrăştie ca să-şi câştige fiecare 
în altă parte pâinea. 

Înainte de venirea Mirtei, Alejandra şi Cruz tăifăsuiseră în 
linişte despre ghețar, despre prietenii comuni din Calafate sau 
despre ferme, şi ea îl întreba despre Los Tempanos, despre cum 
o ducea fratele ei Celestino, despre viaţa pe care-o aştepta 
acolo, despre oamenii pe care îi va cunoaşte. Apoi rămăsese 
puţin intimidată (doamna aceea atât de strălucitoare, cu o 
purtare atât de bizară, care fuma atâta, şi Cruz care îi 
răspundea cu atâta stăpânire de sine, de parcă era obişnuit 
dintotdeauna să aibă de a face cu soţii de doctori). Dar nici Cruz 
nu prea înţelegea enigma aceea blondă care se înghesuia lângă 
el. 

Când Mirta cobori în cală, resemnată că doar Potter o va 
acompania la încercatul butoiului de rachiu, cei doi rămaseră iar 
singuri. Alejandra vorbi mai departe cu glasul ei subţire, 
mişcându-şi faţa serioasă o dată cu vorbele, cu ochii gânditori 
oare nu priveau dincolo de geamul cabinei. Şi Cruz o asculta cu 
ochii la proră, cu pantalonii de curând călcaţi, cu cămaşa curată, 
cu faţa şi mâinile de culoarea stejarului şi cu trăsăturile feţei 
neclintite tot ca stejarul, conştient că de el depindea viaţa lui şi- 
a altor cinci. Şi simţea lângă el trupul liniştit. Pubertate liniştită 
care înflorea fără zbucium şi fără să se scuture, dăruindu-se 
apoi vieţii în toată splendoarea ei. In ziua în care Alejandra se va 
îndrăgosti de cineva, în ziua în care se va simţi atrasă cu toată 
fiinţa ei de un om anume, alesul trebuia să fie, cu siguranţă, 
exact omul cu toate calităţile necesare pentru a o întregi pe ea. 
Şi dacă nu era perfect, ea ar fi ajuns să-l modeleze treptat. Căci 
era înzestrată în adâncul fiinţei ei senine cu rezerva tuturor 
însuşirilor înnăscute a căror forţă izvorăşte tocmai din aparenta 
lor lipsă de însemnătate: tărie fizică şi tărie morală ce vin în 
ajutorul fiinţelor bine echilibrate ca să le împingă spre destinul 
meritat prin aptitudinile şi pasiunile lor. Cruz Moreno respira în 
aerul curat al cordilierei mireasma aceea de fragă şi floare care 
avea ceva adormitor, de parcă ar fi îmbiat simţurile la odihnă; 
exact reversul aţâţării afrodisiace pe care o pot provoca 
inhalaţiile de ambră şi mosc. Pe la corturile bunicilor lui sau 
printre fetele din sat care se trăgeau din băştinaşi şi chiar 
printre cele din nord sau străine, Cruz întâlnise mereu multe 
fete care îşi destăinuiau astfel pacea sau dezechilibrul trupului şi 


al instinctelor. Începu să descopere acest lucru la şcoală, la 
colegele din clasa a patra sau a cincea. Natura ţinea morţiş să 
releve într-un fel oarecare întocmirea ascunsă a făpturilor create 
de ea. Unele ca Alejandra fuseseră plămădite din materiale de 
calitatea cea mai bună: răspândeau arome de pâine caldă 
scoasă din cuptor, de iarbă proaspătă. |ţi venea să stai lângă ea 
ore întregi, singur sau cu alţii, flecărind sau tăcând, făcând 
mărturisiri reciproce sau lăsând fiecare gândurile să-i zboare în 
voie. Altele împrăştiau mirosuri puternice şi înţepătoare şi 
băieţanadrii fugeau tot timpul de ele. Chiar dacă sărmanele fete 
fuseseră drăguţe şi pline de haz înainte de pubertate, începeau 
să se schimbe puţin câte puţin ca şi când acea fatalitate a 
organismului lor prindea să le înlănţuie, să le înăbuşe până când 
le veştejea toată prospeţimea tinereţii. Uneori un băieţandru 
mai nenorocos se apropia de ele, un băieţanaru plăpând la trup 
şi la minte; ele se apucau de acel colac de salvare cu toate 
puterile, şi poate rămâneau până la urmă târându-se aşa 
amândoi prin viaţă, până la sfârşitul drumului. 

Între cele două extremităţi, între alesele sorții şi cele 
predestinate, era o gamă foarte variată de miresme pe care 
clima australă le nuanţa până când forma un fel de scriere pe 
care Cruz o descifra cu simţul subtil al nasului său tehuelche. Și 
pe măsură ce strigătul simţurilor se înteţea, cele cu 
temperament mai emotiv încercau să se ascundă de ele însele 
şi de ceilalţi. Fugeau de multe ori ca păsările, urmărite de câte 
un Cruz Moreno care adulmecase cauza fugii lor, dar rareori se 
lăsau prinse. Altele se închideau într-o sălbăticie zbârlită cu ţepi 
de nepătruns, izbucneau în accese de furie ca să-şi potolească 
instinctele sau râdeau cu hohote exagerate. Câte una era târâtă 
de înclinațiile ei şi se lăsa fără apărare în voia soartei dar cele 
mai multe aveau un sprijin în propria lor seninătate sufletească 
sau nu aveau nevoie de apărare, pentru că însuşi calmul 
temperamentului lor le ferea de orice surpriză. 

Cruz Moreno trăsese uneori foloase adulmecând acele stări 
sufleteşti cu instinctul lui de băştinaş. Pe acele latitudini şi în 
mijlocul întinderilor pustii lupta dintre sexe lua în mod 
neîndoielnic forme mai viguroase. Natura însăşi avea grijă să-i 
înzestreze cu armele necesare ca să nu se stingă taberele 
acelea de corturi împuţinate şi cătunele de chirpici care apăreau 
ca nişte negi ai pământului în cutele imense ale precordilierei. 


Forţele naturii se ciocneau acolo cu o violenţă brutală. 
Temperatura cobora foarte mult, zăpada lua proporţii de 
calamitate implacabilă, apele cele mai liniştite se ridicau în 
vârtejuri şi trombe mai periculoase decât furtunile celor mai 
temute mări. Numărul animalelor moarte de molimă ajungea în 
unii ani la cifre înspăimântătoare. Şi ansamblul practicilor şi al 
obiceiurilor care coordonau raporturile între sexe trebuia să fie 
diferit de cel care predomină la orăşeni, la plantele de seră sau 
la animalele domestice. Ca să dăinuiască şi să se înmulțească 
era nevoie să se pună în joc toate resursele pe care natura le 
ascunsese în organism pentru cazurile de forţă majoră. 

Cu Mirta mirosul lui Cruz Moreno era puţintel dezorientat. Nu 
pentru că ar fi fost vorba de o pradă dintr-o specie pe care el nu 
era obişnuit să o adulmece; nici nu îndrăznea s-o considere 
pradă. Soţia unui doctor era ceva atât de îndepărtat ca cerul de 
privirile unui peon de la ţară. Ar fi fost ca şi când ar fi vrut să 
muşte din lună. 


VI. 
AVALANŞA. 


1. 

Curând se zări micul golf în preajma căruia se întindea ferma. 
Alejandra ieşi din cabina timonei şi Mirta veni lângă ea, după ce 
stătuse timp îndelungat în cală. Peste un sfert de oră au văzut 
lămurit şopronul de tuns, locuinţele peonilor, şi dincolo de 
copacii din quinta, vila cu acoperişul drept, strălucind în soare 
cu ferestrele ei mari. Atenţia celor două femei era captivată de 
noua privelişte. 

Acum intrau în micul golf. După ce trase cu putere de sirenă 
ca să vină peonii să-l ajute la descărcat, Torren se apropie de 
tachelajul ancorei. Fixă manivela, scoase piedicile. Potter apăru 
în tambuchi, sprijinindu-se de coate şi de genunchi. 

— Ei? Vă simţiţi mai bine? îl întrebă Torren fără să-şi ridice 
ochii de la tachelaj. 

— Da. Mă simt bine, îi răspunse el căznindu-se din tot trupul 
lui gras să se ridice în picioare. 

Alejandra se apropie de marginea dinspre proră. Privi cu 
lăcomie tot acel decor în care urma să-şi ducă noua ei viaţă. 
Mirta o urmă cu legănatul indolent al pantalonilor ei de cord, cu 
picioarele bine depărtate ca să nu-şi piardă echilibrul. 

Abel Cuenta cu patru peoni ieşiseră din şopronul de tuns, se 
apropiară de țărm şi începură să împingă barca spre apă. Nungo 
era printre ei, cu mâinile şi bărbia pe marginea bărcii, cu trupul 
aproape orizontal deasupra pietrişului ca să se poată opinti mai 
bine. Când ridica privirea la fiecare oprire din lucru, Celestino 
flutura mâna spre sora lui în semn de bun sosit. Biguă şi Pancho 
Ortiz lucrau şi ei cu multă râvnă. Augusto era doar la treizeci 
sau patruzeci de metri depărtare şi se obişnuiseră să-l 
primească pe Torren şi pe Cruz cu strigăte puternice, 
întrebându-l de ultimele noutăţi din Calafate şi făcând glume pe 
socoteala celor ce li s-ar fi putut întâmpla în timpul şederii în 
sat; dar de data asta tăceau. 

Motorul duduia din ce în ce mai rar înainte de a se opri de tot, 
şi Cruz Moreno lăsă cârma şi se duse să-l ajute pe căpitan să 
coboare ancora. Mirta îi întrebă: 

— Cine-i omul ăla fără cizme şi cu cravată care-i cu ceilalţi 
patru? Ăla-i patronul, nu-i aşa? 

— Nu, señora, e supraveghetorul, ridică privirea Cruz pentru a 
răspunde întrebării ei. Dar are mai mulţi bani ca patronul. 
Trebuie să fie tipul cel mai plin de bani din tot bazinul lacului. 


Mirta se uită cu atenţie de pe punte la Abel Cuenta, în timp ce 
îşi curăța o ureche cu aer gânditor. 

Scârţâitul lanţului de ancoră care cădea cu toată viteza făcu 
să scrâşnească dinţii lui Potter. Se sprijinea cu toată greutatea 
corpului de acoperişul săliţei maşinilor. Ţinea împletitura sub 
braţ, învârtită cu grijă în jurul celor două andrele groase, cafenii, 
în vârful cărora înfipsese ghemele de lână. Ţiuiturile stridente îi 
sfredeleau îngrozitor timpanele, şi îşi strânse buzele cu un gest 
de supărare, în timp ce-şi ţinea bine cu cotul împletitura la 
subsuoară ca să-şi poată astupa urechile cu mâinile. Alejandra 
privea mai departe cu ochii ei miraţi casele, oamenii, munţii albi 
care se profilau în fundul văii. Când Celestino flutura braţul în 
direcţia vasului, ea îi răspundea mişcându-şi încet mâna şi 
zâmbind la gândul că cel puţin ceva în toată lumea asta 
cunoştea şi ea bine. 

— E tare cald şi se înnorează, spuse Cruz Moreno adulmecând 
aerul munţilor cu nările largi ale nasului său de tehue/che. O să 
plouă. E mai bine să ne grăbim cu descărcatul. 

— Măi, tu ai un miros de câine şi de indian de parcă te-ai fi 
născut din amândoi! exclamă Torren care termina de legat 
ancora. Şi partea proastă e că o nimereşti întotdeauna, mama ei 
de treabă! 

Pe ferestrele mari ale vilei, razele soarelui îşi pierdeau 
strălucirea orbitoare, devenind mai opace, ca şi când peste ochii 
celor care priveau, cineva ar fi trecut o sticlă afumată. Mirta îşi 
ridică ochii la norii care păstrau culoarea lor albastră. În schimb, 
zăpada munţilor avea o nuanţă tulbure de cearceaf folosit, iar 
dungile din sloiul de pe mal îşi schimbau strălucirea albastră 
într-un violet închis care tindea să se topească în reflexele din 
ce în ce mai întunecate ale pereţilor de gheaţă. Văzut de pe 
vapor, sloiul cu baza măcinată de valuri, părea o ciupercă uriaşă 
sau o claie de snopi cu partea de jos scobită de lăcomia vitelor. 
Iti venea să te pitulezi în golul acela din gheaţă şi să aştepţi 
ploaia fără frică. 

După ce înţepeniră bine ancora, Cruz şi Torren coborâră în 
cală ca să pregătească lucrurile care trebuiau descărcate. Mirta 
se apropie de falsul ei soţ, în timp ce privea plină de interes 
către Abel Cuenta şi către ceilalţi bărbaţi care urmau să fie timp 
de o lună singura ei companie. Peonii se uitau la vapor pe furiş, 
dar nu ca s-o privească pe ea, ci pe Alejandra, care se aşezase 


pe lada de lângă tambuchi ca să nu piardă nici un amănunt din 
ceea ce se petrecea în faţa ochilor ei. Nungo îi arunca lui 
Celestino ocheade pline de înţeles, îl bătea pe umăr arătându-i o 
prietenie exagerată şi îi spunea „cumnate” cu jumătate de voce, 
cu râsete silite şi glume piperate. 

Abel Cuenta se apropie, având ca vâslaşi pe Celestino şi 
Pancho Ortiz. Acostă lângă vapor. Îi salută pe noii veniţi de jos, 
fără să se urce pe punte: ` 

— Bună ziua, señor doctor. Eu sunt majordomul. Incântat de a 
vă cunoaşte, señora. Sper că aţi călătorit bine... Hei, Celestino, 
ţine bine barca la babord! Oricâte măsuri de prevedere s-ar lua 
tot n-ajung. Acum trei ani la Punta Bandera, patru doamne au 
căzut în apă în momentul îmbarcării pe Argentina, în timp ce 
bărbaţii lor se uitau la ele de pe mal. Tot a fost bine că le-au 
scos imediat, înainte de a îngheţa. Torren le-a salvat căci 
întâmplarea făcuse ca Augusto să fie acolo. 

Mirta îi ascultase cuvintele croncănind din când în când: „Vai 
de mine şi de mine! Vai, ce înspăimântător! Vai, ce groaznic!” 
Abel vorbi în continuare, adresându-se de astă dată numai ei, 
direct: 

— Nu vă temeţi, eu cunosc bine manevrele. Doriţi să coborâţi 
prima, señora? Sprijiniţi-vă fără teamă... Lasă, Pancho Ortiz! Am 
s-o ajut eu singur pe señora... Lăsaţi-vă să lunecaţi încet, dragă 
seriora... Vă ţin eu. 

Mirta se lăsă să cadă languros peste „tipul cel mai plin de 
bani din tot bazinul lacului” şi o dată în barcă, rămase îndelung 
cu braţele atârnând pe spatele omului, cu bărbia sprijinită de 
umărul lui, cu faţa îmbujorată de o gingaşă roşeaţă. 

— Vai, vai, vai! Oh, señor, sunt atât de agitată! lertaţi-mi 
spaima... Nu sunt obişnuită cu scuturăturile acestea bruşte. 
Credeam c-am să mor. 

Abel continua să o ţină în braţe. Începea să întrevadă o dulce 
emoție cuprinzându-i simţurile. Respira cu nespusă plăcere 
parfumul îmbătător, în timp ce mâinile lui pipăiau trupul acela 
înalt, plin, morbid. În cei douăzeci de ani ai săi petrecuţi în 
America nu avusese ocazia să savureze acest buchet de loţiune 
ieftină şi dezinfectantă, de năduşeală nespălată şi de mucoase 
ofilite, care îi înnebunesc pe peoni când coboară în sate după 
multe luni de izolare. 


— Vai, duceţi-mă repede la țărm, señor Doctorul o să vină pe 
urmă... Mi-e frică să nu cad în apă! 

Abel era tulburat până în măduva oaselor. Senzaţia aceea de 
adoraţie îi cuprindea toată fiinţa. Mirta îi spuse, gungurind: 

— Tot trupul mi se moaie... Simt aşa, parcă toată carnea de 
pe mine ar fi untură... 

— Da, dragă señora... Da, dragă señora... 

Barca se legăna blând pe valuri. Când ajunseră la mal, el se 
băgă în apă până la glezne ca să aibă mai multă libertate în 
braţe, în dulcea lor sarcină de a transporta o încărcătură atât de 
prețioasă. Pancho Ortiz şi Celestino priveau cu mâinile pe vâsle. 
Alejandra privea din locul unde se aşezase. Potter privea. Biguă 
privea şi Nungo la fel, amândoi, de pe uscat. Torren şi Cruz 
lucrau în cală. Abel înainta cu paşi mici cât talpa pantofilor lui. 
Târa picioarele sub apă cu deosebită băgare de seamă şi cu 
eforturi colosale. Greutatea aceea depăşea slabele lui puteri, 
dar o minune de voinţă îi ţinu muşchii încordaţi ca să nu cadă 
jos. Când ieşi din apă, înainte chiar de a-i da drumul pe pietriş, 
Mirta îi susură la ureche: 

— Ce bine-i aici, pe uscat! Mă simt alta... 

— Da, dragă señora... Da, dragă señora... 

Când o lăsă jos, simţi dintr-o dată cum, prin şuierul gâfâielii 
lui, un nod de groază i se pusese în gât: „Ce-o fi gândind despre 
el soţul acestei seriore?” Privi pe furiş spre vapor. Stătea acolo, 
mătăhălos şi liniştit, cu un braţ strâns lipit de coasta 
voluminoasă. Văzut de jos pe planul punţii, cu linia orizontului în 
spate, părea chiar înalt... Dar clipa aceea de spaimă fu 
trecătoare. Ca un fulger. Laşitatea lui obişnuită fu înăbuşită 
curând de valul de entuziasm care îl mâna spre această femeie 
splendidă. Nu mai vedea nimic decât pe ea, cu spatele ei lat, cu 
pieptul ei voluminos, cu şoldurile ei rotunde, cu părul ei de 
culoarea aurului vechi. 

— Mai bine să-l lăsaţi singur pe soţul meu, señor. Se descurcă 
el. Să mergem încetişor pe pământul tare. Simt deja cum îmi 
revin iar puterile... 

— V-a fost rău, dragă señora? 

— Mă simţeam fără vlagă, tare slăbită, dar nu mi-a fost rău. 

Mergeau pe cărarea care ducea spre case. 


— Vai, ce ruşine mi-e! Mă simţeam atât de slăbită, că m-am 
lăsat să cad în braţele dumneavoastră! Niciodată nu mi s-a mai 
întâmplat asta cu un bărbat! 

El se simţi cuprins de o bucurie fără margini, ca şi când 
steaua lui norocoasă şi-ar fi concentrat în momentul acela toată 
puterea asupra lui ca să-i îndeplinească cele mai nebuneşti 
visuri. Se opri o clipă şi se uită drept în faţa femeii, cu ochii lui 
mari şi umezi, larg deschişi, cu toată strălucirea abătută a 
ochilor săi, în care începeau să apară sclipiri noi, sclipirile unei 
speranţe nemărginite. O privi mai departe în faţă şi o întrebă cu 
o voce tremurătoare: 

— Şi nici cu soţul dumneavoastră nu vi s-a întâmplat asta? 

Ea îşi întoarse tot trupul lat spre el. Işi plecă faţa spre el. Și 
ochii ei ofiliţi, şi buzele ei ofilite. 

— Nu, niciodată... Soţul-meu nu m-a luat niciodată aşa, 
suspină, şi roşeaţa se răspândi în pete mari pe toată faţa ei lată 
pe care şi-o ascunse în mâini ca să-şi disimuleze ruşinea. Soţul 
meu e pentru mine ca un frate. Mai puţin decât un frate... 

Abel Cuenta se cutremură de fericire. Intotdeauna visase o 
femeie înaltă! O femeie mai înaltă decât el. O femeie cu o figură 
impunătoare care să-l conducă prin societate cu pas maiestuos, 
în timp ce el ar fi mers tot cu spinarea încovoiată, făcând bani. 
În perioada acelor douăzeci de ani folosiţi în scopul de a aduna 
grămăjoară după grămăjoară de centavos şi pesos, încropind şi 
strângând fără încetare cu vârful unghiilor, femeia fusese tabu 
pentru el. De multe ori dorinţele lui înfrânate se strecurau cu 
viclenie în visele lui, dar el izgonea totul, vis şi realitate, până şi 
realitatea evidentă a caselor de întâlnire, cu o tărie de neclintit. 
După douăzeci de ani de luptă se obişnuise cu singurătatea, 
interesându-l doar dobânzile banilor investiţi şi dividendele 
acţiunilor lui. Curând urma să ajungă stăpânul fermei Los 
Tempanos, dacă nu dădeau greş calculele lui. Peisajul nu exista 
pentru el. Nu vedea frumuseţea, iar sentimentele gingaşe ale 
sufletului erau duşmani cărora le sucea gâtul. De pe toată 
suprafaţa pământului pentru el nu vedea decât lucrurile care 
puteau fi izvor de câştig... Şi dintr-o dată femeia asta care îi 
apărea în cale ca o avalanşă ce răsturna la pământ copaci şi 
stânci... Dar avea nevoie de femeia asta! Din moment ce 
terminase de ridicat piedestalul solid necesar să-i susţină 
fabuloase bogății pe care le va aduna în viitor, avea nevoie de o 


tovarăşă care să fie alături de el în cea de-a doua fază a 
existenţei lui. Şi îi apărea în faţă aşa, dintr-o dată ca picată din 
cer. Cât era de gingaşă, de încântătoare şi de feminină! 

Cum se înroşise mărturisindu-i trista realitate a vieţii sale 
conjugale neizbutite! 

— Vai, domnule! Mă simt atât de tulburată! Nu v-am văzut 
decât de câteva clipe şi mi se pare deja că vă cunosc din 
totdeauna! 

— Şi eu, dragă señora! Şi eu! Şi presimt că acesta e începutul 
unei întregi vieţi pe care o vom duce împre... 

Tăcu deodată, plin de teamă... Ce tot spunea! Cum de 
îndrăznea! Se îngrozi la gândul că poate îşi destăinuise cu prea 
multă claritate gândurile şi că ea l-ar fi putut refuza. El care 
fusese întotdeauna atât de cumpătat, atât de prudent! 

— Oh, señora, dragă senora, iertaţi-mă! Am vorbit fără să mă 
gândesc... 

Ea îl ascultase cu ochi pierduţi, trecându-şi cu putere limba 
peste gingii ca să le curețe şi umflătura care se făcea aşa se 
mişca pe obraji, pe partea superioară a bărbiei, pe sub nas... 

— Vai, señor, nu spuneţi asta! 

— Nu-mi spuneţi señor, dragă señora; vă rog în genunchi... 
Spuneţi-mi Abel. 

— Drăguţ nume. Numele astea străine mi-au plăcut 
întotdeauna mult. 

Stătea tot în faţa lui. Îşi căută o poziţie şi mai sigură cu 
picioarele şi îşi supse puţin burta ca să-şi strângă cordonul de la 
pantalonii ei de cord. Apoi îşi băgă o mână în sân ca să-şi fixeze 
agrafa de la breteaua care se slăbise. Mirta avea la lenjerie un 
complicat sistem de agrafe, jartiere şi bretele, care cereau des 
intervenţia grijulie a mâinii. Abel o privea fermecat... Cât de 
atrăgătoare erau femeile moderne. Intotdeauna se gândise el că 
numai o femeie modernă l-ar putea face fericit, şi iat-o, era în 
faţa lui. Ce norocos fusese toată viaţa! Şi acum asta, 
încununându-i cei douăzeci de ani de noroc! Femeia asta 
minunată pe care i-o dăruia soarta! Dacă ar avea în faţa lui o 
mie de femei, un milion de femei, o mare de femei, valuri uriaşe 
de păr blond şi ondulat, de sâni albi şi braţe molatice, el ar 
întoarce spatele la tălăzuirile aţâţătoare care se chinuiau să-l 
cuprindă şi ar fugi spre ea, spre ea, pentru toată viaţa... 


De pe vapor şi din barcă, Alejandra şi Potter, Pancho Ortiz şi 
Celestino, şi Nungo şi Biguâ de pe țărm, toţi urmăreau cu ochii 
perechea care se îndrepta domol spre vilă, până când Torren 
apăru din cală: 

— La ce vă holbaţi ca nişte proşti? Puneţi mâna la treabă, 
mama mă-si! Dacă nu ne grăbim să descărcăm o să ne prindă 
ploaia şi-o să vedem pe dracu. 

Alejandra cobori fără nici un ajutor şi se aşeză lângă fratele ei 
care vâslea cu o lopată. Se priviră în ochi zâmbind, fără un 
cuvânt. Când se dădură jos şi ceilalţi, Biguâ luă locul lui 
Celestino la vâslă. 

Coborârea lui Potter fu mai anevoioasă. Se frânsese în două 
peste balustrada joasă, cu burta sprijinită pe punte şi cu 
coapsele şi picioarele atârnându-i fără nici un punct de sprijin pe 
marginea vaporului. Căuta treptele cu vârful picioarelor, dar nu 
le găsea. Ghemele de lână, andrelele şi împletitura, pe care le 
ţinea tot sub braţ, îi încurcau şi mai mult mişcările. 

— Daţi-vă drumul fără grijă, domnule doctor! îi strigă Biguá 
din barcă. Vă prind eu. 

Barca se legăna uşor aşteptând ca acea matahală de om să 
se răstoarne peste ea, dar omul nu îndrăznea să-şi dezlipească 
burta de scândurile punţii. Pulpanele jachetei se ridicaseră până 
la gât, lăsând să i se vadă pantalonii în toată mărimea lor, cu 
bretele late şi tari, care îi ţineau ca două bucăţi de chingă. 
Peonii îl priveau respectuoşi în tăcere. Îşi păstrau comentariile 
pentru după masă când vor fi toţi împreună în sala de mese; 
acolo puteau să-şi expună gândurile cu o totală libertate de 
expresie, astfel ca cei care nu asistaseră la spectacol să-şi poată 
face despre el o idee exactă. Torren se uita cu răceală la globul 
enorm care atârna la capătul spinării late şi se gândea: „Al 
dracului să fiu dacă mişc un deget chiar dacă tipul ăsta umflat 
se duce-n apă!” 

Cruz Moreno salvă situaţia, apucând o mână de-a lui Potter şi 
împingând în jos, în timp ce Biguă şi Pancho Ortiz aşteptau în 
barcă cu mâinile în sus. Împletitura nu căzu, pentru că era ţinută 
la subsuoară, dar ghemele de lână se desprinseră din andrele şi 
se rostogoliră în apă. Erau trei. Le-a fost destul de greu să le 
pescuiască. Debarcarea fu mai uşoară. Pancho se băgă în apă şi 
împinse barca până ce ajunse cu prora pe uscat. Potter era 
istovit. Se aşeză jos pe pietriş să se odihnească puţin. Alejandra 


vru să rămână ca să-l însoţească, dar el îi spuse: „Nu, fata mea; 
du-te. Eu mai stau puţin aici cu ei”. Atunci se îndreptă şi ea spre 
vilă, mergând între Celestino şi Cruz Moreno, care duceau 
pachetele şi o valiză. 

Mirta şi Abel Cuenta tocmai soseau când Suzana le ieşi în 
întâmpinare. Îmbrăcase o rochie foarte largă care îi ascundea 
destul de bine starea. Părul ei negru şi strălucitor era bine 
pieptănat de fiecare parte a cărării care îi împărțea capul în 
două, şi fruntea ei părea aşa mai senină, mai blândă. Mirta fu 
impresionată de acea tânără matroană crescută la oraş, care o 
primea cu un zâmbet prietenos de ţărancă, cu bustul înălţat 
peste acea comoară pe care o aştepta cu nerăbdare şi cu 
seninătate. Se apropie încurcată, întinzându-i mâna, dar Suzana 
îi aruncă braţele în jurul gâtului şi o sărută pe obraz. 

— Ce bine îmi pare că aţi avut vreme bună! Sper că aţi 
călătorit bine. 

— Da, seriora, foarte bine. Lui Potter, doctorului, i-a fost puţin 
rău, dar acum nu mai are nimic. 

— N-am putut veni până la vapor pentru că Martin de-abia a 
sosit de la câmp şi se schimbă. lertaţi-ne că suntem ultimii care 
vă întâmpină. 

Se văzuseră amândouă la Piedrabuena, dar numai câteva 
minute, într-un moment când Martin ieşise din cabinet ca să 
aducă ceva de la farmacie. Suzanei îi plăcea mult mai mult 
îmbrăcămintea bărbătească pe care o adoptase acum decât 
rochia aceea vaporoasă şi pantofii argintii pe care îi purta când 
o cunoscuse. 

— Sper să nu vă plictisiţi prea tare cât timp veţi sta la noi. 
Martin şi eu vom face tot ce ne va sta în putinţă ca să vă 
distrăm. 

— Sunt sigură că o vom duce bine, señora, murmură Mirta. 
Locurile acestea sunt foarte frumoase. 

Suzana îi cuprinse mijlocul cu braţul. 

— Să intrăm, îi spuse. Doriţi fără îndoială să vă curăţaţi de 
fumul şi funinginea pe care le aruncă din belşug bătrânul 
Augusto. 

În acel moment Martin ieşea din casă. După câteva cuvinte de 
bun sosit adresate doamnei, îi spuse lui Abel, care rămăsese 
lângă cele două femei: 


— Şi dumneata, ce faci aici? Ce ţi s-a întâmplat de ţi-e faţa 
atât de schimbată? 

— Nimic, señor, nimic... 

— Atunci, prietene, dă fuga să supraveghezi descărcatul! O să 
plouă, şi-o să se ude lucrurile. 

— Mă duc, señor, mă duc, señor... 

Potter îşi revenise complet din năduful debarcării şi după ce 
se uită cum descărcau ceilalţi, îl rugă pe Biguă să-l însoţească 
până la vilă. Acesta primi, sperând în sinea lui să câştige 
simpatia doctorului, care poate i-ar fi putut vindeca rana de la 
picior. Glonţul rămăsese înăuntru şi îl supăra destul de tare, mai 
ales la sfârşitul toamnei, când se apropia frigul. In afară de 
aceasta, bucăţica aceea de plumb nu avea nimic glorios pentru 
un om ca el, deprins să lupte cu oameni de talia lui, care 
obişnuiesc să ţintească doar la piept sau la cap, oameni care 
crestează cu cuțitul doar faţa sau lovesc doar în corp. Era o 
ruşine că avusese drept adversar un biet om care îşi pierduse 
într-atâta sângele rece încât trăsese cu pumnalul sau cu pistolul 
în picioare sau şold. 

Biguă îl ajută pe Potter să se ridice de pe pietriş, apucându-l 
bine cu amândouă mâinile. Îi era întotdeauna greu să se scoale. 
Când reuşi în cele din urmă să se ţină bine pe picioarele lui 
grase, întinse braţul spre umărul stâng al lui Biguâ ca să se 
sprijine. Chiar dacă îşi revenise, mai simţea o mare slăbiciune în 
tot trupul. 

— Mai bine să vă apucaţi de aici, îi spuse Biguă, trecând în 
partea cealaltă ca să-i ofere umărul drept. Merg mai bine pe 
partea asta, pentru că dincolo am un glonţ băgat sub piele şi 
uneori mă doare al dracului. 

Potter îşi trecu împletitura la subsuoara dreaptă ca să aibă 
mâna cealaltă liberă şi, după ce încercă grijuliu să-şi găsească o 
poziţie comodă, se sprijini de umărul care i se oferea. Omul era 
cu mult mai înalt decât el şi nu era prea uşor să-şi găsească 
postura potrivită. 

— Ce spuneai? îl întrebă. Un glonţ? 

— Da, domnule doctor. Aş vrea să mi-l scot ca să mă vindec 
de tot. 

— Bine, prietene dragă, îi răspunse Potter, cu binevoitoare 
uşurinţă. Eu am să te fac ca nou-născut. O să vedem într-una 
din zilele astea ce facem. 


Chipul tehuelche al lui Biguă străluci de bucurie. 

—  Sprijiniţi-vă fără frică, domnule doctor, îi spuse 
cuprinzându-i mijlocul gros cu braţul şi aplecându-se puţin spre 
el. Vila e destul de departe şi să nu vă obosiţi. 

— la uite-te-i! exclamă Nungo. Parc-ar fi doi însurăţei! 

— Pe Nato l-o fi durând şoldul rănit, spuse Pancho Ortiz. Se 
lasă mult pe o parte. 

— Bine, bine, ce tot trăncăniţi atâta! Grăbiţi-vă să terminaţi o 
dată. Nu vedeţi că vine ploaia? 

Într-adevăr cerul se întunecase de tot, ameninţător. Printre 
grămezile de nori opaci, soarele nu mai era decât ca strălucirea 
unui abajur foarte murdar. Dar, lucru ciudat, la începutul acelei 
furtuni fără fulgere, temperatura creştea simţitor. Cu două sau 
trei zile înainte se abătuseră geruri de nouăsprezece grade sub 
zero, în timp ce acum căldura era aproape înăbuşitoare. Şi pe 
deasupra era ora cinci, oră când timpul începea să se răcească 
în celelalte zile. 

Potter nu-şi mai simţea amorţeala ca pe-o povară, ci ca o 
toropeală blândă care-i destindea muşchii încordaţi. 

— Şi cum te cheamă, prietene dragă? îşi întrebă el însoţitorul, 
oprindu-se un moment. 

— Mă cheamă Biguâ, domnule doctor, îi răspunse celălalt plin 
de respect. g 

La un om cu căutătura lui Nato, gesturile respectuoase erau 
tot atât de extravagante ca temenelele ceremonioase ale unui 
urs de curând dresat. 

— Nu numele de familie, zise Potter; spune-mi numele mic. 

Biguá rămase o clipă adâncit în gânduri. _ 

— Ca să vă spun drept, nu-mi amintesc... Toţi îmi spun Nato 
sau Biguă, şi nu-mi aduc aminte acum de numele celălalt. Dar îl 
am scris în carnet. Cred că-i Ciriaco. 

— Îmi place Ciriaco, spuse Potter pornind iar. Am să-ţi spun 
Ciriaco de azi. 

Omul se uită la el perplex, fără să ştie ce să răspundă. 

— O să fim buni prieteni, reluă Potter cu vioiciune, rotunjindu- 
şi grațios gura. Presimt că ne vom înţelege foarte bine. Când 
două persoane se simpatizează din primul moment, poţi fi sigur 
că se vor înţelege bine şi mai departe. 

Nato văzu în aceste călduroase asigurări de prietenie un 
semn bun pentru vindecarea rănii lui. 


— Mulţumesc foarte mult, domnule doctor, mulţumesc foarte 
mult. 

Erau deja aproape de vilă când îl văzură pe Martin venind în 
întâmpinarea lor. 

— Vai de mine! Ce-i cu dumneavoastră, domnule doctor? îl 
întrebă, mirat că-l vedea sprijinindu-se atât de mult de Biguă. 
Sunteţi bolnav? 

Potter se uită la el cu un zâmbet perplex. 

— Mă simţeam cam obosit, oarecum sleit de puteri, răspunse. 
Trebuie să fie din cauza călătoriei. Dar mi-am revenit, datorită 
ajutorului lui Ciriaco. 

— Ajutorului cui? 

— Al lui Ciriaco. A fost foarte drăguţ. 

Biguă îşi luase braţul de după mijlocul lui şi se depărtă puţin 
de el. Fără sprijinul puternic de până atunci, Potter trebui să se 
ţină pe picioarele sale, îndreptându-se din şalele moi. 

— Bine, domnule doctor, o aveţi acum pe Alejandra dacă vă 
trebuie ceva, îi spuse Martin arătându-i-o pe fata care apăruse 
în uşa bucătăriei cu un ştergar în mână, şi care-şi luase de-a 
binelea funcţia în primire. lertaţi-mă că vă las singur un 
moment. Şi dumneata, Biguá, hai cu mine să terminăm cu 
descărcatul vaporului. Vine ploaia. Trebuie să ne grăbim. 

Nu peste multă vreme începu să plouă. Nişte picături mari şi 
rare începură să cadă cu putere, lovind tabla ca grindina. 
Picăturile mari loveau cu furie pământul, ridicând praf şi pietriş 
de parcă explodau minuscule obuze furioase. Pământul se 
înmuie curând, şi deşi picăturile se înteţiră, cădeau acum pe o 
suprafaţă care le primea cu indiferenţă. Frunzele copacilor se 
plecară şi ele pe tulpinile uscate după ce întâmpinară cu 
murmure de protest primii stropi. Lacul rămânea nepăsător; 
primele picături săpau pe suprafaţa lui unduitoare mici cratere 
care ridicau un cerc de stropi sprinteni şi picăturile următoare 
săpau iar cratere şi împroşcau aceeaşi stropi. Şi aşa mereu, 
chiar dacă ploaia şi-ar fi prelungit câteva zile atacurile ei 
furioase. Terminaseră deja cu descărcatul lui Augusto, când 
începuse să plouă. lInchinseseră tambuchiul şi ferestrele, 
înţepeniseră bine ancora şi duseseră la locuinţele peonilor 
ultimele lucruri (butoiul cu rachiu şi câteva bidoane cu 
dezinfectant), grăbindu-se şi ţipând de bucurie. Martin venea 
ultimul, potrivindu-şi după ei paşii lui lungi. 


Potter intrase în sufragerie şi se trântise într-un fotoliu. Când 
auzi primii stropi picurând pe tabla de pe acoperiş, lăsă 
împletitura pe spetează şi se ridică plin de vioiciune 
îndreptându-se spre uşa bucătăriei. Două picături mari de tot i 
se striviră de dosul mâinii. Erau calde. Făcu un pas înainte. Alţi 
stropi mari îi căzură pe gât, pe mâini, pe faţă. Erau calzi, blânzi 
ca o mângâiere cerească. Mai făcu un pas. Alte picături, multe, 
nenumărate. Înaintă mai departe. După frigurile mari pe care 
trebuise să le îndure cu puţine zile în urmă, ploaia aceea era o 
adevărată fericire. Şi pălăria lui de fetru începe să se turtească 
pe cap, ajungându-i pe gât. Era un adevărat potop. Apa îi intră 
în pantofi şi-i iese. Intră şi iese la fiecare pas, prin părţi şi prin 
găurelele de la şireturi. Şi pantalonii i se lipesc ca algele de 
pulpele grase cât nişte coapse, şi de coapsele lui groase cât un 
piept. Biciuitul ploii şi al rafalelor de vânt fac să-i treacă prin 
straturile de grăsime un curent necunoscut de fiori adânci. Prin 
piept şi prin spinare, prin toate ramificaţiile coloanei vertebrale. 
Reverele jachetei lui şi-au pierdut forma, ca şi când s-ar fi topit, 
şi totul, gulerul, cravata, cămaşa, puloverul de o frumoasă 
culoare indigo cu dungi bej, par o grămadă de zdrenţe... Se 
bălăceşte încântat în bălțile pline de noroi, în timp ce rafalele de 
ploaie îl pătrund până în cele mai ascunse cute ale trupului, prin 
hainele devenite petice poroase ca nişte cearceafuri 
tremurătoare, care flutură jinduind cu lăcomie să mângâie tot 
mai mult şi mai mult. 

Şi toate acestea trezeau în el puteri ascunse, nebănuite. 
Mergea cu paşi mari, pe care îi întrerupea brusc, luând-o la fugă 
cu salturi mici, înnebunind de plăcere când o rafală de vânt 
deosebit de puternică îl lua aproape pe sus şi îl clătina făcându-l 
să-şi piardă echilibrul. La un moment dat găsi o băltoacă atât de 
primitoare, atât de moale cu stratul ei gros de noroi, încât se 
aşeză în mijlocul ei legănându-se încetişor, ca într-un scaun 
turnant şi apoi se ridică hotărât să meargă mai departe 
mişcându-şi umerii înainte cu o graţie pe care nimeni nu ar fi 
bănuit-o la el. 

Cu mersul lui legănat ajunse la marginea guintei, la adăpostul 
perdelelor de plopi care se înşirau în rânduri dispuse strategic 
ca să poată lupta cu uraganul. Dar fugi de acolo când îşi dădu 
seama că apa nu-i mai biciuia trupul şi începu să meargă iar sub 
cerul liber, îndreptându-se spre râu. Peonii care se adăpostiseră 


sub acoperişul şopronului de tuns, văzură în depărtare, sub 
ploaie, matahala aceea întunecată care putea să fie un bou sau 
un cal. Observară că matahala se îndrepta spre cotul râului, 
unde de obicei se adăpau vitele, şi discutară despre capriciul 
paradoxal al instinctului care poate mâna o vită spre adăpătoare 
pe ploaia aceea torențială. 

Potter îşi băgă picioarele în râu, aproape până la genunchi. 
Apa era rece. Prefera apa din cer. leşi repede şi merse mai 
departe pe câmpul plin de băltoace şi de pârâiaşe care curgeau 
în toate direcţiile. Ploaia aceea călduţă îi pătrundea în carne şi în 
suflet, făcându-l să se simtă uşor ca o pasăre. Ar fi umblat aşa 
ore întregi, fără să se obosească, dar ploaia nu mai cădea atât 
de torențial. Până când, se rări dintr-o dată, mai căzând doar 
câteva picături ici, colo, care dispăreau treptat împreună cu 
norii întunecaţi. Cerul începu să se limpezească dinspre Fitz Roy, 
şi toţi munţii din spatele lacului se luminară sub strălucirea 
zăpezii care sclipea sub ultimele raze ale asfinţitului. Peonii din 
magazie văzură cu uimire că vita pe care credeau că o zăriseră 
prin ploaie era chiar doctorul. Schiţară gestul să-i vină în ajutor, 
dar se opriră observând că omul se îndrepta hotărât spre vilă. 

— V-a apucat ploaia pe-afară, domnule doctor! exclamă 
Alejandra îngrijorată, ieşind în întâmpinarea lui pe uşa de la 
bucătărie. 

— Da, m-a prins ploaia, răspunse el fără s-o privească. Unde-i 
baia? 

Fata îl conducea când, pe coridor, se întâlni cu Suzana şi 
Mirta. O salută pe stăpâna casei doar în treacăt şi merse mai 
departe spre baie lăsând în urma lui o dâră de apă şi noroi. 
Dădu drumul la duş şi se băgă sub el, aşa îmbrăcat cum era. 
scoţându-şi hainele una câte una. 

Li se adusese bagajul în camerele lor şi se îmbrăcă în nişte 
pantaloni împletiţi de el şi cu un cardigan din pluş fin de 
bumbac, croit şi cusut tot de el. După cum îi spusese Suzanei, 
vru să spele cu propriile lui mâini costumul şi puloverul, căci era 
sigur că nimeni de la fermă n-ar fi putut să i le curețe şi să i le 
calce pe plac. Albia era afară, aproape de robinetul de la 
rezervor. Ca să nu-şi murdărească cardiganul de pluş şi 
pantalonii tricotaţi, îşi puse un şort de pânză cu pătrăţele 
albastre şi stacojii. După ce lăsă hainele la muiat în apă curată, 
săpuni grijuliu bucată cu bucată şi începu să spele şi să stoarcă 


fiecare parte separat. Braţele lui grase, cu mânecile cămăşii 
suflecate şi şănţuleţul adânc care îi înconjura încheietura mâinii 
se umpleau de spumă. Spăla cu coatele depărtate de corp, cu 
antebraţele înăuntru, cu spatele încovoiat peste albie. Faţa i se 
sprijinea blând de guşa imensă care se proiecta înainte. În timp 
ce lucra plin de înflăcărare, coatele i se mişcau necontenit într- 
un ritm neîntrerupt, o dată cu umerii şi şoldurile. Pe gură i se 
întipărise o expresie gravă de persoană cu atenţia concentrată 
spre ceea ce face. 

Suzana şi Mirta îl priviră un timp, apoi intrară să pună masa în 
sufragerie, în timp ce Alejandra se ocupa de cină. 

— E foarte îndemânatic la treburi d-astea, preciză Mirta după 
ce puse un buştean pe focul din cămin. Deşi e gras, îşi dă 
destulă silinţă la anumite treburi, şi o să vedeţi cum o să-şi calce 
mâine singur costumul de o să pară ca nou. 

In acel moment intră Martin mirat că-l întâlnise la cişmea pe 
Potter ocupat cu îndeletnicirea aceea ciudată. 

— Pe domnul doctor Potter l-a prins ploaia, îi explică Suzana 
soţului ei cu glas liniştit şi vrea să-şi spele singur costumul 
pentru că nimeni de aici nu i l-ar putea curăța aşa de bine ca el. 

Martin se duse şi se aşeză într-un fotoliu dând din cap. După 
ploaie, aerul se răcorise. Işi aprinse pipa. Puse un lemn pe foc, 
deşi nu mai era nevoie. Încălţase papucii de casă ca să-şi 
odihnească picioarele de cizme şi bombacha cădea peste gleznă 
şi călcâi cu o moliciune senină de tihnă câmpenească. 

Mirta îi spuse Suzanei: 

— Staţii, señora. Am să termin eu de pus masa. 

Şi se gândea, în timp ce se mişca de colo, colo: „În viaţă totul 
e chestie de obicei. Aş putea să mă obişnuiesc şi eu să pun pe 
foc, să pun masa, să-i încalţ papucii de casă soţului, aşa cum m- 
am obişnuit cu băutura, cu bărbaţii, cu fumatul. Şi obişnuindu- 
mă, poate că mi-ar plăcea până la urmă unele sau altele. Şi să 
ai copii e un obicei, un obicei frumos pe care-l poţi îndrăgi. Eu n- 
am stat niciodată atât de aproape de o femeie însărcinată. Am 
văzut doar în treacăt, pe stradă, la prăvălii, sau pe la vreo 
portiţă aproape de tinda casei, cum se aşază unele, mândre, cu 
genunchii depărtaţi. Şi niciodată n-am stat aşa de aproape de o 
doamnă ca aceasta, atât de bună, atât de blândă”. 


În timp ce aducea lucrurile din bufet la masă, aşezându-le pe 
fiecare la locul lor, luase sticla cu rachiu plină pe trei sferturi şi o 
aşeză în mijlocul mesei, crezând că e vin. 

— E rachiu, pe care-l ţin pentru marmeladă, îi spuse Suzana. E 
tot ce-a mai rămas din butoi, şi l-am pus în sticla cu vin pentru 
că cealaltă s-a spart. Un butoi ne ajunge întotdeauna tot anul. Îi 
folosim doar când suntem răciţi, şi câteodată când facem vreo 
petrecere cu peonii. 

Mirta vru să-l ia de pe masă. 

— O, nu, puteţi să-l lăsaţi! exclamă Martin din fotoliul lui. O 
să-l servim pe domnul doctor. Îi va face foarte bine după ce a 
stat atât în ploaie. 

Mirta îşi reluă firul gândurilor: „Potter e o canalie. Eu i-am 
spus: «Tu n-ai asistat niciodată la o naştere». El mi-a răspuns, 
uitându-se în altă parte ca întotdeauna când minte: «Ba da, în 
Trenque Laugen am avut un caz, şi au scăpat şi mama şi 
copilul». Minciună sfruntată... În toată viaţa lui nu a îngrijit decât 
mici indispoziţii uşoare, nişte fleacuri pe care le vindecă spiţerii 
din satele sau cartierele unde nu sunt medici. Dar ca să câştige 
patru mii de pesos e în stare să pună în pericol viaţa propriei 
sale mame”. 

După cină mai stătură foarte puţin. Toţi erau obosiţi. Se 
duseră să se culce. Când Potter începu să sforăie cu horcăitul şi 
oftatul lui obişnuit, Mirta se sculă în vârful picioarelor şi se duse 
în sufragerie. Luă sticla cu rachiu plină pe trei sferturi şi o aduse 
în patul ei, bând-o pe-ndelete, cu sorbituri mici. 


2. 

Viaţa continua să se scurgă la Los Tempanos cu ritmul ei 
liniştit: paisprezece oameni ocupați să îngrijească cele opt leghe 
de pământ semivirgin şi trei femei şi omul cel gras, pregătiţi să-l 
primească pe noul omuleţ, pe viitorul stăpân al fermei. 

Trecuseră unsprezece zile de la sosirea soţilor Potter. Butoiul 
cu rachiu fusese pe trei sferturi golit. Potter îşi termină puloverul 
şi începu imediat altul în punct de tricot, foarte frumos. De la 
venirea surorii lui, Celestino îşi luase un aer circumspect, de om 
plin de răspunderi. Cu noii veniţi care o îngrijeau pe nevasta lui, 
Martin rămase mai liber, putând să se consacre din plin vitelor şi 
chacrei. Câinele Suzanei lui îşi văzuse ştirbită importanţa de 
tovarăş unic, dar rămânea mereu credincios şi îşi îndrepta spre 
stăpână capul lăţos şi ochii inteligenţi şi dădea vesel din coadă 
ori de câte ori o vedea prin ferestrele mari. Cruz Moreno nu 
pierdea nici o ocazie să se apropie de vilă ca să-şi înceapă 
flecăreala liniştită cu Alejandra, cu un umăr sprijinit de perete 
sau ghemuit pe vine, aşezat pe tocurile cizmelor. Murangunic 
descoperise un nou zăcământ cu piatră de var şi câteva vetre cu 
varietăţi noi de vârfuri de săgeată. Pancho Ortiz găsi o colonie 
de lutre şi duminicile se ocupa cu mare entuziasm şi răbdare să 
le vâneze punând capcane, gândindu-se să-şi comande la prima 
călătorie spre Gallegos un palton căptuşit cu blănurile lor. După 
ultimul lui concediu de Crăciun, şi pe măsură ce trecea acel an 
'45, Jonar devenise de o vitalitate şi de o veselie care creşteau 
tot mai mult, de parcă o a doua tinereţe înflorea în el. Dar 
veselia i se citea doar în strălucirea ochilor şi în clătinatul 
expresiv al fălcii: restul chipului său, mâinile şi mersul prudent 
rămăseseră neschimbate. 

Torren scosese afară toate măruntaiele din motorul bătrânului 
Augusto ca să-l repare şi să-i facă o revizuire generală. Se 
apucase de treaba aceasta cu două zile în urmă şi mai avea de 
lucru încă două zile la el. Nungo îl mai ajuta când avea timp. 

Operația pe care Potter i-o făcuse lui Biguâ ca să-i extragă 
glonţul nu reuşise. Tăiase în cruce orificiul pe unde intrase 
glonţul cu un bisturiu vechi pe care îl avea în trusa lui şi 
practicase câteva sondaje destul de adânci în carne, dar nu putu 
găsi plumbul. La fiecare intervenţie, pacientul a trebuit să fie 
legat de pat cu curele şi frânghii. În ultima vreme slăbise şi se 
lăsa tăiat fără să se zbată prea mult, deşi tot mai zbiera 


îngrozitor. ÎI mutaseră în căsuţa grădinarului şi a bucătarului ca 
să fie mai singur, iar Jonar ocupă în locuinţa peonilor locul pe 
care îl eliberase Nato. 

În timpul celor două duminici scurse de la venirea acelor 
oameni, Abel Cuenta nu mai mergea ca înainte cu Murangunic 
sau Pancho Ortiz să cerceteze cotloanele ghețarului Viedma sau 
văile, căutând minereuri rare, cascade sau comori ascunse. 
Rămânea în mica odaie a căsuţei lui, privind pe fereastră cu ochi 
visători, sau stătea cu o carte în mână, fără să citească. Din 
când în când se ivea din vizuina lui ca un tatu, umblând fără 
astâmpăr de colo-colo, străbătea jumătate din drumul dintre 
locuinţa lui şi vilă, se întorcea înapoi, intra în locuinţele peonilor, 
iscodea prin toate cotloanele şopronului de tuns. Nu-i mai ieşea 
din cap femeia aceea care îi luase minţile într-o clipă, cu 
simplitatea cu care funcţionează un aspirator. 

Mirta se obişnui curând cu noul ei fel de viaţă. După câteva 
mişcări greşite, după câteva contracţii şi destinderi, după câteva 
opinteli îndelungate, trupul şi spiritul ei reuşiră să se adapteze 
destul de bine, ca o bucată de aluat într-un nou tipar. Ziua ei era 
întotdeauna foarte plină. Se scula la douăsprezece şi după ce 
mânca pleca să facă o plimbare. In primele zile, Alejandra se 
grăbea să facă ordine în bucătărie ca s-o însoţească, dar curând 
începu să caute tot felul de motive ca să scape. 

La întoarcerea din plimbare, Mirta se închidea în camera ei şi 
bea mate până târziu, pe înserat. In acel anotimp se înnopta 
înainte de şase şi peonii începeau să se întoarcă de la lucru 
când ea ieşea la cea de-a doua plimbare. li plăcea să stea de 
vorbă cu ei, pe oriunde îi întâlnea. După cină pleca iar în cea de- 
a treia şi ultima ei hoinăreală de fiecare zi, şi aceasta se 
prelungea în general mai mult decât celelalte două. Suzanei îi 
spunea: „Vai, señora, eu trebuie să merg mult ca să-mi menţin 
silueta! Dacă nu, încep să pun osânză pe mine şi pe urmă greu 
o mai dau jos”. Suzana o privea cu ochi senini, cu faţa ei 
liniştită, cu mâinile încrucişate peste pântece şi nu spunea 
nimic. 

Se îmbrăca tot simplu, dar nu-şi mai punea pantalonii de cord. 
În cele trei plimbări zilnice îmbrăca o rochie de lână de culoare 
închisă, cu un fermoar lung, de la tiv până sus. Când trăgea 
fermoarul, rochia rămânea desfăcută ca un cearceaf. In prima ei 
plimbare zilnică, Mirta îl vizita pe Murangunic pe domeniile lui 


din quinta sau pe Jonar în bucătăria peonilor. Când ajungea 
până la malul lacului şi Torren era pe Augusto, acesta o invita să 
urce, folosindu-se de barcă. Torren nu se mai purta cu ea în felul 
neprietenos de la început şi o întâmpina cu o cordialitate 
neaşteptată. Băieţii tineri se apropiau şi ei cu plăcere de ea, mai 
ales la a doua şi a treia plimbare, dar numai în timpul zilei, când 
ea îi căuta prin şopronul de tuns sau pe chacra. Toţi, în afară de 
Cruz Moreno; acesta când o vedea pe aproape fugea ostentativ, 
strâmbându-şi nasul lui tehuelche cu nările late. 

Intr-o dimineaţă, Alejandra îi spuse Suzanei: 

— Señora, nu ştiu cum să vă spun, dar cred că soţia asta a 
doctorului o să ne aducă o năpastă. 

Stăpâna o privi gânditoare. 

— Nu, şopti după o clipă, dând din cap parcă pentru a 
îndepărta gânduri supărătoare. Poate aşa ţi se pare, fata mea, 
dar eu cred că nu. 

— Ba da, senora. Fratele meu mi-a povestit nişte lucruri 
despre ea şi toţi spun... E dată dracului! 

— Nu te uita prea mult la ce se spune. Ea trebuie să aibă vreo 
patruzeci de ani şi se fardează tare. Pare deosebită printre 
atâţia oameni simpli, dar e soţia unui doctor. O fi având şi ea 
ciudăţeniile ei; îi place mult să se plimbe, ca să slăbească, vezi 
şi tu că mănâncă puţin. La vârsta asta femeile pot trece prin 
crize destul de complicate, mai ales dacă nu-şi iubesc bărbaţii. 

— Bărbatul ei... Cine ştie dacă e bărbatul ei! Pancho Ortiz 
spune că el a văzut-o într-un cabaret din Bahia Blanca. 

— Nu se poate, fata mea! O fi fost vreuna care-i seamănă. 

Şi adăugă râzând: 

— Eu cred că ţi-e frică să nuţi-l fure pe Cruz al tău! 

— Vai, señora, la ce vă gândiţi! se înroşi fata până în vârful 
urechilor. Nu de asta. Cum să-mi fie frică de aşa ceva. Dar toţi 
cred c-o să se întâmple o nenorocire. Supraveghetorul e 
îndrăgostit de ea ca un băieţandru şi spune că ea e o sfântă şi c- 
o să-i gonească pe cei care-o vorbesc de rău. Peonii râd. Treaba 
asta n-o să se sfârşească bine! 

Pe Suzana o cuprinsese de multe ori îndoiala. Femeia aceea 
atât de extravagantă, cu obiceiul ei de a scormoni în urechi cu 
scobitori, cu apucăturile ei urâte la masă... Era clar că nu 
dovedea o creştere aleasă. Chiar şi felul ei de a vorbi atât de 
bizar, cu cuvinte pe care nu le înţelegea nici ea întotdeauna... 


Dar cunoscuse când nu era măritată femei foarte cuminţi care 
făceau totul ca să nu pară aşa, şi altele care nu erau, deşi 
păreau nişte fetiţe de curând ieşite de la pension... În sfârşit, 
ştia că nimeni nu este mai orb decât o femeie judecând altă 
femeie şi ea se silise întotdeauna să se abţină de a-şi face păreri 
prea categorice. In afară de asta, cu un aşa soţ... Sigur că nu 
toate au norocul de avea un soţ perfect. Dar exemplarul acela 
gras şi abulic era ceva cu totul şi cu totul străin de ceea ce te 
poate face să visezi. Sărmana Mirta! Apoi, dragostea 
fulgerătoare şi fără urmări a supraveghetorului spunea destul în 
favoarea ei. Îl respingea pe faţă înaintea tuturor. Prefera să stea 
o oră la taifas cu oricare dintre peoni decât să răspundă la un 
salut al curtezanului ei. Suzana fu nevoită să-şi mărturisească ei 
înseşi că se bucurase auzind de existenţa acestei pasiuni şi 
nutrea speranţa ca atunci când ciudata pereche îi va părăsi, 
supraveghetorul va pleca şi el după femeie, urmărind-o în 
continuare. 

Dar pe Suzana o îngrijora mai mult bărbatul Mirtei. Ştia că 
pentru a-şi îndeplini bine misiunea, un doctor de femei trebuie 
să se facă înainte de toate plăcut pacientei şi să trezească în ea 
o încredere deplină. O încredere amestecată cu puţină adoraţie 
faţă de omul-medic-zeu care urma să o însoţească într-o clipă 
atât de grea şi de hotărâtoare, atât de misterioasă şi 
complicată, lăsând-o în cele din urmă întinsă, fericită şi 
mulţumită cu copilaşul în braţe. Şi ea avea nevoie de o mare 
doză de optimism şi de încredere ca să înfrunte încercarea. Nu îi 
lipsea curajul, dar se gândea că se apropie de treizeci şi cinci de 
ani şi auzise spunându-se că prima naştere la această vârstă era 
întotdeauna mai periculoasă. Şi mai era şi precedentul mamei ei 
care murise dându-i viaţa! Nu era lipsită de curaj, dar când 
stătea să analizeze lucrurile pe îndelete, simţea că ceva foarte 
rece şi vâscos se furişa în fiinţa ei, prin picioare şi braţe, prin 
ceafă, străbătându-i tot trupul cu fiori puternici... Trebuia să 
vorbească cu Martin. O să-i explice totul şi o s-o înţeleagă bine. 
El avea prea multă încredere în noii veniţi, ca şi când toate s-ar 
fi rezolvat numai prin apariţia lor. Îi va explica pe îndelete. 
Martin va înţelege imediat starea ei sufletească şi va găsi o 
soluţie multumitoare. 


Abel Cuenta slăbise în timpul acelor zile. Ochii lui mari şi 
umezi se făcură şi mai mari, mai negri şi mai umezi. Genele sale 
lungi şi dese se încâlciseră pe marginile mereu umede ale 
pleoapelor, ca nişte buruieni negre care înconjurau o baltă cu 
ape întunecate. Nu era expresia bărbatului flămând de a 
poseda. Era faţa halucinatului, a posedatului... Şi femeia fugea 
mereu de el, îi aluneca printre degete, fără să-l lase să 
vorbească. Ar fi vrut s-o ţină, s-o prindă de rochie ca să-i spună 
în cuvinte înflăcărate tot ceea ce simţea. S-o apuce puternic cu 
amândouă mâinile, până când ea va sta o dată să-i asculte toate 
cuvintele înflăcărate şi convingătoare. Şi să-l privească, chiar 
dacă ar fi trebuit să-i ţină şi capul cu amândouă mâinile, ca să 
se uite la el cu ochii ei obosiţi de femeie nefericită. L-ar vedea 
aşa, supus la picioarele ei, gata să facă orice i-ar porunci... Dar 
ea fugea. Când el o întâlnea sau o ajungea din urmă grăbind 
paşii şi îi spunea: „Oh, señora, dragă señora, voiam să vă 
explic...”, ea îi răspundea rotindu-şi ochii: „Vă rog, plecaţi! Mi-e 
frică! Puteţi să mă compromiteţi!” Şi fugea. Cutreiera locuinţele 
peonilor, şoproanele, quinta, ţarcurile, toate cotloanele fermei, 
cu inocenţa ei de fetiţă apărată de scutul acela candid al 
nevinovăţiei. Nu se temea de nici unul din peoni pentru că nu 
era îndrăgostită de nici unul din ei. In schimb se temea de el, de 
Abel! Se simţea fără apărare, neajutorată în faţa lui şi fugea, 
fugea. „Señora, dragă señora, staţi puţin! N-am să vă ating şi- 
am să plec când o să-mi spuneţi...”; dar ea se depărta totuşi cu 
paşi repezi, în timp ce fusta de lână largă şi călduroasă ca o 
pătură fâlfâia în vânt. „Señora, dragă señora, ascultaţi-mă! 
Lăsaţi-mă să vă spun...” Dar ea fugea mai departe, întotdeauna 
fără a-i lăsa timp să-i explice că dorea să se însoare cu ea, că ar 
fi pus la picioarele ei tot ceea ce strânsese în cei douăzeci de 
ani de economii sângeroase, că el voia să o smulgă de lângă 
balonul acela de carne care o făcea atât de nefericită. 

În somnul lui agitat sau în ceasurile de insomnie când 
gândurile se agită şovăielnice între vis şi luciditate, Abel se 
reîncarna în trupul unui centaur. Şi o lua pe Mirta în braţele sale 
vânjoase. Şi fugea cu ea prin munţi şi văi, peste ghețari şi 
pampasuri, zbura peste furnicarele satelor şi oraşelor, străbătea 
pădurile care i se fereau din cale, fugind, fugind de oameni graşi 
şi de peoni încruntaţi şi lascivi... Şi mica femeie timidă tremura 
în braţele lui şi-şi aţintea la el ochii speriaţi, din care ieşeau 


şuvoaie de oboseală, o oboseală densă care rămânea în urmă, 
formând două şine late pe jos sau două ghirlande întunecate pe 
cer... Şi luneca mai departe, galopând, zburând... Şi ea plutea în 
braţele lui ca un nor... Şi după mult, mult timp, ajungeau la un 
templu de aur, mergeau pe dale de aur, găseau un piedestal în 
întregime de aur curat, în mijlocul unui salon atât de mare încât 
nu i se vedeau pereţii. Ajuns în faţa piedestalului, el, centaurul 
puternic cu braţele de oţel, o ridica pe Mirta ca pe un fulg şi o 
aşeza pe soclul de aur. Femeia îl privea tremurând, cu ochii plini 
de o îndelungă, de o îndepărtată oboseală; el se dădea câţiva 
paşi înapoi, îşi îndoia cele patru labe şi se lungea pe jos, 
spunându-i: „Nu-ţi fie teamă, iubito; n-o să mă apropii de tine. 
Voi sta mereu pe jos, la aceeaşi distanţă de picioarele tale, până 
la sfârşitul zilelor mele. Şi voi scurma cu cele patru copite ale 
mele dalele de aur, voi smulge la fiece clipă mormane după 
mormane din pulberea asta sclipitoare pentru ca ochii tăi să 
strălucească de fericire”. 

Uneori visurile şi iluziile lui luau o întorsătură mai 
pământească. Mirta îi spusese într-o zi: „Eu ca să am ce-mi 
trebuie n-am nevoie de Potter şi nici de altcineva. Îmi fac 
singură poftele şi am întotdeauna de unde să-i trimit în fiecare 
lună mamei mele tot ceea ce-i trebuie”. Sigur că Abel nu era un 
interesat. Nu; în revărsarea aceea năvalnică a pasiunii lui nu era 
un om care să calculeze. Dar nu putu evita ca gândul să-i fie 
câteodată influenţat de spiritul lui afacerist: „Da, Mirta trebuie 
să aibă un capital frumuşel, ca să poată trăi după plac şi să-i 
facă şi mamei ei o rentă. Pe puţin, vreo cincizeci sau şaizeci de 
mii... Ferească dumnezeu, eu nu mă uit la asta! Dar ar putea 
ajuta... La mine zecile astea s-ar înmulţi ca frunzele copacilor, 
an de an, şi adăugat la ce am... Dar dumnezeule mare! De ce 
mă gândesc la asta? Cu bani sau fără bani, ea rămâne pentru 
mine aceeaşi, unica... Dar în sfârşit, miile alea n-ar fi chiar de 
lepădat”. 

Pasiunea năvalnică a lui Abel Cuenta sărea în ochi tuturor. Era 
imposibil să nu dai de ea la fiecare pas, şi prilejuia printre peoni 
comentarii piperate, hohote de râs şi pronosticuri presărate de 
scânteietoare şi oportune proverbe creole. Bineînţeles că faţă 
de el nimeni nu cuteza să-şi spună părerea sau să rişte vreo 
aluzie, dar în spate veselia era întotdeauna gălăgioasă şi 
generală. Până şi Torren râdea, uitându-se în altă parte, pentru 


ca ceilalţi să nu vadă tresărirea aceea bizară a chipului său 
înăsprit de tragedie. Abel îi surprinsese o dată pălăvrăgind 
despre asta, apropiindu-se cu pasul viclean al pantofilor lui de 
gumă şi meşină. Intr-o seară, toţi peonii flecăreau după masă. II 
luau peste picior pe bătrânul Jonar care, după cum spunea 
Pancho Ortiz, lipsise toată noaptea din patul lui. 

— Păi, i-o fi plăcând şi omului să mai doarmă pe-afară! Să mai 
schimbe şi el locul... 

— la te uită la moşneag! Da ştiu că-i dibaci la prins cu 
arcanul! 

— Nu ştii: vita ostenită se prinde uşor... Chestia-i s-o smuceşti 
uşurel. 

— II văzui ieri proptit de spata bălţatei. Mergea agale ca 
armăsarul la adăpătoare... 

— E dat dracului moşu! 

Jonar îi asculta, cu spatele rezemat de tocul uşii dintre 
bucătărie şi sala de mese pe cei zece bărbaţi care îl priveau 
zâmbind, întorşi cu toţii spre el pe scaunele lor din jurul mesei 
de stejar. Asculta fără să răspundă, cu falca legănându-i-se într- 
un du-te vino neastâmpărat, cu ochii strălucitori de satisfacţie. 

— Măi, da invidioşi mai sunteţi! Nu vă rabdă inima să vedeţi 
că un biet om s-a pricopsit! 

— Lasă-mă să mă-nfrupt şi eu, bătrâne, că tu te-ai ghiftuit 
destul. 

— Nu vă lăcomiţi, băieţi! Şi nu vă-mbulziţi c-o să ajungă 
pentru toţi. 

Abel Cuenta se apropiase de uşa care dădea afară şi o 
întredeschise binişor, în timp ce comentariile întretăiate de 
hohote de râs continuau. 

— Şi-o să vină şi-n seara asta bălţata blândă? 

— O să pice după cină, pe răcoare. li place să colinde pe- 
ntuneric, ca o nevăstuică spurcată. 

— Dar ce ziceţi de slăbănogul bătrân care o hăituieşte dar i se 
desnoadă arcanul? 

— Vită neroadă şi bărbatul când îl stăpâneşte dragostea! 

— Dacă mai smuceşte mult de laţ, bălţata o să-i scape de-a 
binelea. 

Jonar fu primul care văzu faţa schimbată a supraveghetorului. 
Observând expresia de stânjeneală din privirea bucătarului, cele 
zece capete se întoarseră. Abel văzu unsprezece perechi de ochi 


aţintite spre el. De pe chipurile lor veselia scăpărătoare se 
şterse, transformându-se în perplexitate şi în cele din urmă 
toate privirile deveniră dure. Dure şi neclintite pe feţele lor 
schimbate. 

— Palavragiilor, guri rele ce sunteţi! reuşi să rostească Abel 
clocotind de furie şi vânturându-şi mâinile. Am să vă gonesc pe 
toţi ca pe nişte câini râioşi! Canaliilor, mincinoşilor! Ca pe nişte 
câini, cu biciul! Porcilor! _ 

După prima explozie de furie, braţele i se liniştiră. Incepu să 
rostească mai desluşit vorbele, dar îi certă mai departe cu 
asprime: 

— Calomniatorilor, bârfitorilor! Bătrâni şi tineri, toţi sunteţi la 
fel. Bătrânii ca nişte copii fără minte şi tinerii ca nişte babe 
clevetitoare cu dinţii stricaţi. Ruşine ar trebui să vă fie! 

Acum pronunţa cuvintele limpede cu inflexiuni metalice şi 
tăioase. Nungo cuteză să-şi bage nasul cu un glăscior abia auzit: 

— Noi, domnule majordom, vorbeam de bălţata bătrânului 
don Ruiz care o să se întreacă duminică în Calafate cu şargul!+? 
din La Nita. 

— E o ruşine! continuă Abel. Vine la fermă soţia unui doctor. 
Ar trebui să fie o onoare pentru toţi că o avem lângă noi şi voi, 
gata cu minciuni şi bârfeli de parcă n-aţi mai fi văzut niciodată o 
doamnă atât de binecrescută şi cu o inimă de aur. Săracul Biguă 
e mai mult mort decât viu, şi ea se duce să-l viziteze parcă ar fi 
o soră de caritate. Vine în fiecare zi aici ca să vadă ce mâncare 
se face, îngrijindu-se ca voi toţi să mâncaţi bine, şi nu sunteţi în 
stare să-i mulţumiţi pentru atâta grijă. Ea este o sfântă, şi toată 
ziua ar trebui să nu faceţi altceva decât să sărutaţi pământul pe 
unde calcă! Da, să-i sărutaţi urma şi talpa picioarelor! 

Murangunic îşi ridică picioarele şi se suci pe bancă, se ridică şi 
ieşi ca să-şi aprindă ţigara de foi pe care o fuma după fiecare 
masă. Câţiva îşi întoarseră capul o clipă uitându-se la el cum 
dispare pe uşa bucătăriei. Jonar plecă şi el în urma lui, 
aruncându-şi înainte curbura genunchilor lui anchilozaţi. 

Abel vedea acei ochi aţintiţi spre el, severi, de nepătruns. 
Ochi severi şi chipuri arse de soare. Trăsături colţuroase de 
lemn tare, cioplit cu toporul. Cele patru laturi ale mesei erau 
înconjurate de priviri ursuze, posomorâte, în afară de locul gol 


142 Sarg - (Cal) Cu părul de pe corp galben-deschis, iar cel din 
coamă, coadă și extremităţile picioarelor de culoare neagră. (dex) 


lăsat de iugoslav. Dacă ar fi avut putere ar fi făcut un mănunchi 
bine legat din ei toţi şi i-ar fi aruncat la picioarele iubitei sale. Ca 
să se zvârcolească aşa toţi în ţărână, ca să urle de durere, ca 
să-i ceară iertare, târându-se ca o grămadă de şerpi încolăciţi. 
Dar nu avea atâta putere. Sub carapacea lui autoritară de 
supraveghetor, era slab ca un copil, şi începeau să-l 
stânjenească acei ochi aţintiţi spre el. Torren făcu şi el o mişcare 
ca şi când ar fi vrut să se scoale, dar rămase mai departe pe loc. 
Pancho Ortiz îşi duse mâna la buzunar ca să-şi scoată pachetul 
de ţigări. Arrillaga îşi vâri degetele pe sub pielea băştii, 
scărpinându-se în cap. Nungo se mişcă pe scândura tare pe care 
stătea, încercând să se aşeze mai comod. Abel Cuenta vedea 
trupurile acelea care începeau să se mişte în dreptunghiul de 
priviri severe. Pe muşamaua mesei, în jurul celor două tăvi pline 
cu oase roase şi resturi de mâncare, farfuriile murdare de tablă 
şi ceştile de faianţă erau împrăştiate în dezordine, printre 
rămăşiţe de galleta şi cuțite sau facones ale fiecăruia. Vedea 
linia de chipuri severe îndreptate spre el. Chipuri aspre, închise 
în ideile lor de piatră, pe care el nu va reuşi niciodată să le 
înţeleagă, pentru că nu aveau nimic comun cu ideile lui. Chipuri 
de piatră pe care el nu ar fi reuşit să le convingă oricâte 
argumente le-ar fi adus, chiar dacă i-ar fi înşfăcat unul câte 
unul, ca să le vâre în cap ideile cu pâlnia. Erau chipuri de 
duşmani aţintite asupra lui, venind din negura secolelor. Şi îl 
stânjeneau mai departe aceste nouă perechi de ochi din piatră 
de parcă l-ar fi împins cu toată forţa lor afară, de parcă l-ar fi 
zvârlit în noapte. 

— Nu meritaţi să aveţi lângă voi o astfel de doamnă! Nu 
cunoaşteţi decât femei ca voi, fără valoare şi fără morală, femei 
de rând, din noroi. 

In liniştea care se lăsă după cuvintele sale, chibritul aprins de 
Pancho Ortiz răsună ca un foc de pistol. Abel Cuenta se 
cutremură. Văzu dreptunghiul de chipuri aspre, şi sub ele 
farfuriile murdare, cuţitele mari întinse sub fiecare chip dur. Ar fi 
vrut să sară afară, dar mai reuşi să spună cu jumătate de gură: 

— Bine, azi nu vreau să fiu aspru cu voi. Dar data viitoare, 
lăsă el să-i ţâşnească din ochi vâlvătăile de ură, data viitoare o 
să vă dau afară pe toţi sau am să curăţ pe vreunul! 

Şi se întoarse brusc dispărând în noapte. Dreptunghiul de 
chipuri aspre se cutremură de hohote de râs. 


— Închide uşa, Nungo! îi ordonă Torr&n fiului său. 

— Aoleu! făcu băiatul ridicându-se în silă. Mereu eu! 

Dar înainte de a o închide se opri în prag, privind înăuntru şi 
spuse cu voce gravă: 

— În genunchi, băieţi! Sărutaţi-i talpa papucilor bălţatei! 

— Vită încăpăţânată! 

După ce râse un timp, Pancho Ortiz privi gânditor capătul 
aprins al ţigării sale. 

— E ca un struţ bătrân care se tot izbeşte în gardul de sârmă 
până când rămâne agăţat în ghimpi... 


A doua zi, duminică, Jonar şi Pancho Ortiz stăteau în şopronul 
de tuns, jucându-se cu viţeii opriţi pentru muncile fermei. Erau 
trei viței, între opt şi zece luni, şi cei doi oameni se aplecau 
peste scândurile ţarcului bătându-i uşor cu mâna pe gât, pe 
spinare, pe crupă... Era ora cinci după masă. Mirta se plimba cu 
paşii ei lungi şi domoli, privind în dreapta şi în stânga. 

— Ce faceţi acolo, băieţi? îi întrebă ivindu-se deodată lângă ei. 

— Nimic, ne omorâm vremea. 

Pancho Ortiz nu se întoarse. Nici Jonar. Mirta se apropie de 
spatele lor şi se sprijini pe umerii celor doi bărbaţi uitându-se în 
staul. 

— Ce blânzi sunt viţeluşii. 

Jonar îşi ridică puţin braţul pentru ca un sân al femeii să se 
sprijine mai bine de subsuoara lui. Pancho Ortiz simţi cum 
celălalt sân îl apăsa pe un umăr ca un burduf. 

— Dă-ţi puţin mai încolo piciorul, Panchito, să mă apropii şi 
eu... Aşa, aşa e mai comod. 

Abel Cuenta o urmărea de mult de la distanţă, şi se apropie 
cu pantofii lui de gumă şi meşină ascunzându-se în spatele unei 
grămezi de saci, la câţiva paşi depărtare. 

Cei doi bărbaţi şi femeia rămaseră tăcuţi mult timp întinzând 
mâna ca să atingă viţeii care se apropiau de ei, alintându-se ca 
nişte pisici. Jonar stătea nemişcat, fericit, sub apăsarea pieptului 
femeii, a umărului şi a coapsei ei. Era gata să sforăie de 
mulţumire, ca viţeii. Respirația uşoară şi obosită a Mirtei îi mişca 
încet trupul, şi Jonar îşi clătina blând falca în acelaşi ritm. 
Pancho Ortiz nu era îmbrăcat cu grija pe care o punea când 
pleca la Gallegos, dar purta, pentru că era duminică, un costum 
de caşmir englezesc nu prea vechi, basma albă la gât, pălărie 


orion'** şi pantofi strălucitori ca de lac. Nu-i displăcea parfumul 
caracteristic al Mirtei care se amesteca cu mirosul mai tare şi 
mai dens pe care îl răspândea ocolul transformat în staul. 
Simţea şi el în coaste, pe şold şi pe coapsă apăsarea umărului 
stâng al femeii, mişcându-se uşor o dată cu respiraţia ei obosită. 
Pancho întindea mâna înainte. Mirta la fel. Jonar la fel. Şi cei trei 
viței se îmbulzeau în ţarc, împingându-se unii pe alţii ca să fie 
mângâiaţi. 

Afară abia începuse să se întunece, dar în şopron nu se mai 
vedea aproape de loc. 

— Vite proaste! făcu Mirta foindu-se peste trupurile celor doi 
bărbaţi ca pe o saltea. Habar n-au că sunt mângâiate ca să fie 
obişnuite cu jugul. 

— Aha! murmură Pancho Ortiz, în timp ce se gândea mai 
departe la altceva. 

— Sunt aproape tot atât de proaste ca oamenii, urmă Mirta, 
lăsându-se şi mai tare pe partea dinspre Jonar. 

Acesta o aprobă cu o palmă trasă pe coapsa Mirtei în semn de 
consimţământ. El obişnuia să vorbească doar în cazuri extreme. 
Mirta îl prinse pe după mijloc; îşi elibera întotdeauna fără nici un 
efort mâinile şi braţele din posturile cele mai neverosimile, 
punându-le cu simplitate pe locul pe care îl alegea. Băgă mâna 
cealaltă pe sub haina lui Pancho şi începu să se joace cu 
elasticul de la bretelele din spate. Cei doi bărbaţi stătură mai 
departe cu un braţ pe viței şi celălalt atârnând de-a lungul 
trupului Mirtei. Mâna liberă a lui Pancho se aşeză pe genunchiul 
femeii pe partea durdulie unde începea coapsa. Jonar începu din 
nou să-i bată uşor cu palma şoldul şi coapsa în ritm cu 
clătinăturile fălcii lui. Mirta vru să-şi apropie gura de faţa lui 
Pancho, dar el şi-o feri pe a lui spre stânga, întinzând gâtul. 
Mirta se aplecă spre Jonar. Îşi sprijini obrazul de gâtul lui osos. 
Mirosul de grajd îi cuprindea ca un văl des. In semiîntuneric 
viţeii începură să mugească sfios, miraţi că fuseseră uitaţi. 
Pancho scoase o ţigară cu mâna stângă şi aprinse un chibrit de 
scândură ca să-şi lase mâna dreaptă unde era. Fără să ştie cum, 
ţigara trecu din gura lui în cea a Mirtei. Trebui să-şi aprindă alta. 
Jonar nu fuma. Din cauza frigului nopţii tabla de pe acoperiş se 
strângea trosnind. Ferestruica cu ochiurile murdare care lumina 


143 Orion - pălărie care se poartă la oraş, deosebită de chambergo 
care se poartă la muncile câmpului. 


grajdul era aproape tot atât de întunecată ca şi grajdul. Mirta 
simţea că se înăbuşă. Cu toate acestea era frig iar ea era goală 
sub rochia de lână. 

Probabil din cauza mirosului acela greu de vite şi oameni, de 
năduşeală şi bălegar, de urină şi paie dospite. Erau prea multe 
adunate: vite, oameni, excremente, plante care putrezeau, şi 
poate că pe undeva, într-un colţ tainic al părţii sănătoase a 
organismului ei, o tânguire de femeie mereu nemulțumită. 
Braţele ei se mişcară cu dibăcie prin talmeş-balmeşul de cărnuri 
şi haine şi o mână ajunse agrafa care ţinea ciorapul, în timp ce 
cealaltă reuşea să desfacă puţin fermoarul de la rochie. 
Strânsoarea porțjartierului se micşoră şi pieptul ei eliberat putu 
să respire mai bine. 

— Nu te mai fâţăi, îi spuse Pancho. Eşti mai grea ca o vacă. 

Mirta se aplecă în partea cealaltă. Jonar continua să stea 
aplecat în faţă cu toată greutatea lui şi parte dintr-a Mirtei, 
sprijinindu-se de scândurile staulului. Bătrânele lui oase şi 
bătrânii lui muşchi îl dureau puţin dar îndura cu plăcere această 
durere. Mirta îi puse iar braţul pe mijloc şi îi spuse lui Pancho: 

— Ei, lasă-mi genunchiul! 

— Bine, făcu el mişcându-şi spatele ca să iasă de sub 
mormanul de cărnuri. Dar dă-te mai încolo ca să pot să ies. Eşti 
mai grea ca o vacă. 

— Hai, ia-ţi mâna de pe genunchi! 

Abel Cuenta ieşi în clipa aceea de după grămada de saci: 

— Cine o supără pe señora? Cine îndrăzneşte? 

Mirta se ridică alene cu un gest de mare ciudă. li spuse fără 
să-şi ascundă supărarea: 

— Da mai lasă-ne în pace, ce te tot bagi! Du-te şi vezi-ţi de- 
ale tale! 

Abel continuă să se agite în semiobscuritate. 

— Cine îndrăzneşte? Cine-i canalia scârboasă? 

Mirta se îndreptă cu mersul ei domol şi obosit spre poarta larg 
deschisă. Afară mai era destulă lumină. Jonar îi spuse la ieşire: 

— Señora, nu-ţi închei rochia? Ţi se vede tot. 

Abel rămăsese înăuntru lângă Pancho Ortiz. 

— Tu, canalie scârboasă. Tu eşti neruşinatul care ai obicei să 
le superi pe doamne. 

— Da mai lasă-mă în pace! 


— Tu eşti! urlă Abel în timp ce furia îi creştea din ce în ce, 
aţâţată de sunetul propriilor lui cuvinte. Ea ţi-a strigat cu o voce 
care tremura de emoție: „Lasă-mi genunchiul!” 

Tu ai vrut să profiţi de întuneric. Tu ai vrut să abuzezi de 
această señora. 

— Uite ce-i, domnule supraveghetor; pe mine să nu mă bagi 
în treburi d-astea. Eu n-am supărat pe nimeni. 

— Eşti un obraznic neruşinat. O să te alung de-aici ca pe-un 
câine. 

— Domnule supraveghetor, n-aveţi dreptul să spuneţi aşa 
ceva! Eu mi-am îndeplinit întotdeauna bine munca! 

— Canalie! Neruşinat scârbos! continuă Abel şi furia-i creştea, 
creştea, ca o turmă de vaci speriate care se înghesuie pe poarta 
deschisă. Dar n-o să mă mulţumesc să te gonesc! O să te ucid 
ca pe-un câine! 

— Dar eu... 

— O să te ucid chiar acum, ca să nu mai poţi face rău femeilor 
cuminţi... 

Scoase revolverul şi, cuprins de furia aceea care ajungea la 
paroxism, se simţi puternic ca un zeu. Cu arma în mână avea 
puterea să judece şi să pedepsească. Să pedepsească doar 
apăsând pe trăgaci. 

— Domnule supraveghetor; eu n-am făcut nimic rău. 

— Cum? Mincinos scârbos ce eşti! Vrei să spui că nu i-ai atins 
un picior acelei doamne? 

— Da, dar... 

— Şi asta nu înseamnă să jigneşti o doamnă cuviincioasă? Nu 
e cuviincioasă această señora? 

— Da, domnule supraveghetor, eu nu zic că nu, dar... 

— Şi fiind astfel această señora, tu ai ofensat-o ca o canalie 
scârboasă ce eşti. Ea ţi-a spus: „Lasă-mi piciorul!” Am auzit cu 
urechile mele cum ea ţi-a spus asta, şi tu n-ai luat în seamă 
strigătele ei de durere, rugăminţile ei... Ai ofensat-o mai departe 
cu pipăitul dumitale scârbos, şi ea a fost silită să-ţi mai repete o 
dată: „Lasă-mi piciorul!”, cu vocea ei tremurătoare şi slabă... 

— Uite ce, domnule supraveghetor; mi-a spus într-adevăr aşa. 
Doamna asta sfântă mi-a spus aşa în întuneric pentru că eu îi 
strângeam un picior, dar dacă dumneata ai stat acolo, ascuns 
după saci, ai văzut şi ai auzit tot. Ea a venit la noi, am stat de 
vorbă puţin, şi eu am atins-o ca urmare firească a discuţiei 


noastre. Ea a vorbit cu mine şi cu bucătarul. Dumneata ai auzit 
şi ai văzut. l-am pus mâna pe picior aşa firesc, ca atunci când îţi 
sprijini o mână de speteaza unui scaun. Eu n-am nici o vină. 

— Minciuni! Am auzit de două ori cum se ruga, implora cu o 
voce care era un strigăt de durere şi de ruşine: „Lasă-mi 
piciorul!” De două ori am auzit eu, foarte bine, şi nu ştiu dacă ea 
nu ţi-a spus de mai multe ori, în timp ce tu o strângeai cu 
mâinile tale scârboase, ca un şarpe umed care îşi încolăceşte 
victima nevinovată... 

— Ei asta-i, da mai termină cu prostiile! 

— Am să te ucid chiar acum! Dar înainte vreau să-mi spui că 
femeia aceasta, că această doamnă e demnă de tot respectul şi 
că nimeni nu poate să spună contrariul... 

Şi bineînţeles că trebuia să-l omoare! Trebuia să apropie 
revolverul de trupul lui şi să apese pe trăgaci... La început îl 
ameninţase doar într-un acces de furie, dar pe urmă i-o 
repetase de atâtea ori, că nu mai avea încotro. Era uşor: omul 
era fără apărare... Acolo, în Europa, asta se face atât de firesc 
din motive personale, ca să se elibereze posturile la care 
râvneşti, pentru luminiţa pâlpâitoare a unei idei... Totul era aşa 
de uşor! Se înghesuie până la refuz într-o cameră mare oameni 
importanţi şi neînsemnaţi şi se pune în funcţie mitraliera: Ţac, 
tac... Ţac, ţac... Ţac, ţac... pe sus şi pe jos, pe podea şi pe pereţi, 
ca apa dintr-un furtun. El, Abel putea să facă la fel, doar 
apăsând pe trăgaci. Omul o să cadă jos, în semiîntuneric şi el va 
rămâne satisfăcut ca un zeu ţinând în mână însemnul fumegând 
al puterii lui. Şi femeia iubită ar fi fost răzbunată, purificată de 
sângele acela... 

Dar victima de jertfit nu era, cum se părea, atât de lipsită de 
apărare. Spuse din întuneric cu voce liniştită: 

— Uitaţi, domnule supraveghetor; eu pot să spun ori de câte 
ori doriţi că femeia asta e sfântă, nevinovată şi pură. Şi o să şi 
plec de aici, căci nu lipsesc ferme care au supraveghetori cu mai 
multă minte-n cap... Dar dumneata n-ai să mă împuşti. In 
momentul în care ai să apeşi pe trăgaci am să-ţi înfig în burtă 
cuțitul ăsta pe care-l ţin în mână, îl vezi? Am să ţi-l răsucesc în 
măruntaie până la os. 

— Vai nu, prietene! De ce să te împuşc, dumnezeule mare? 
Ziceam şi eu aşa ca să te sperii puţin... Doamne dumnezeule, 
cum te-ai putut gândi! Nu apropia cuțitul de mine! 


— Nu, don, nu-ți fie frică, nu tremura... Dar dă-ncoa 
revolverul! Cine ştie, poate te mai apucă vreodată nebunia. Aşa, 
bine. Acum îl duc la mine şi-o să-l păstrez ca amintire. Nu-i bine 
să laşi jucăriile astea pe mâna unor tipi nervoși... 

În timp ce Pancho Ortiz băga revolverul în buzunar, se 
îndreptară spre poartă. Afară se întunecase de-a binelea, dar 
Abel putu să vadă că ceea ce îl înspăimântase în mâna peonului 
său nu era un cuţit ci cureaua lui îndoită în patru. Fugi spre lac. | 
se păru că vede în depărtare silueta Mirtei lângă un bărbat înalt 
şi slab care nu putea fi altul decât Jonar. Ajunse până la ei cu 
sufletul la gură. 

— Señora, dragă señora... lertaţi-mă dacă v-am ofensat. Eu 
nu voiam, nu era în intenţia mea... Doamne dumnezeule, ce mi 
s-a întâmplat! 

Ea îl privi cu dispreţ de sus în jos, trecându-şi energic limba 
peste gingii. Apoi se sprijini languros de braţul bucătarului şi îi 
spuse lui Abel: 

— Vedeţi bine că acum mă plimb pe malul lacului cu señor 
Jonar. Nu am timp pentru dumneavoastră. Plecaţi imediat 
pentru că prezenţa dumneavoastră nu-mi face plăcere. 


3. 

Biguă îl apucase de rever şi-şi aţinti la el ameninţător ochii lui 
de indian: 

— Al dracu să fiu, dacă trebuie să mor din vina ta, n-am să 
plec singur! O să te duc după mine până-n cealaltă lume chiar 
de-o fi să-mi frâng şalele târându-te. 

Potter îl privi cu toată uluirea de care era în stare faţa lui cu 
guşa imensă şi buze micuţe. Se cutremură. Simţi cum groaza îi 
îngheţa straturile groase de grăsime. 

— Ce te-a apucat, Ciriaco? Dă-mi drumul, dragul meu prieten! 

Profitând de slăbiciunea bolnavului, îl lovi cu amândoi pumnii 
în încheietura mâinii, dar Nato îl ţinea strâns. Trebui să-şi 
abandoneze haina în mâinile lui, după ce făcu o piruetă 
sprintenă în momentul în care şi-o descheiea, lăsând-o să-i 
lunece peste cărnurile de pe spinare şi braţe. Eliberat, stătu o 
clipă privind patul din pragul uşii. O sudoare rece îi mai curgea 
şi acum pe frunte. Simţea prin tot trupul un tremur nervos. Nato 
rămase privind prada părăsită în mâinile lui, tot bombănind la 
înjurături. Potter îşi scutură enervat umerii şi guşa lui dublă. Ce 
necaz! În haină avea câteva scrisori compromiţătoare şi 
fotografii. Dacă intrau pe mâinile peonilor ar fi fost o ruşine 
pentru el. Dar, ce i se putuse întâmpla lui Biguâ? Cu siguranţă 
că cineva i-o fi spus că el nu era medic şi că se jucase cu rana 
lui. Nu ar fi putut să se poarte aşa dacă ar fi fost convins că era 
într-adevăr un medic, un doctor. Deşi uneori se întâmplă 
cazuri... Dar nu, cu siguranţă că ştie el ceva. Şi cu siguranţă că 
Mirta îi spusese... Căţeaua asta era pricina tuturor nenorocirilor 
lui! Vedea bine. Se purta ca o scroafă. Şi asta după ce o 
dăscălise cu răbdare, explicându-i cum trebuia să se poarte în 
timpul unei conversații, la masă, cu peonii. li spusese cum se 
aştepta lumea să se poarte cu un doctor soţia lui, dar ea nu 
voise să înţeleagă. Şi el nu avea putere să îmblânzească o 
muiere de teapa ei. Femeilor ăstora le trebuie o bătaie bună 
când o iau pe alăturea, şi el nu avea inimă să dea într-o femeie. 
Nici într-un bărbat. Altceva ar fi fost dacă ar fi putut să-i 
potolească dracii cu o injecție bună în timp ce dormea... 

leşi din camera lui Biguă şi se îndreptă spre lac. Scoase două 
bomboane din buzunarul pantalonilor. Şi le aruncă în gură 
ţuguindu-şi buzele cu un mic gest de lăcomie. li plăceau 
dulciurile. Se opri ca să-şi lege şiretul de la pantof. Avea căputa 


prea umflată şi cum mergea puţin şireturile se desfăceau. Se 
aplecă. Burta îl stingherea. Mai bine să se aşeze jos, pe iarba de 
la marginea cărării. Îi spuseseră că nu era nici un pericol de 
vipere sau păianjeni veninoşi. Se simţea bine aşa, aşezat pe 
pământ, cu coapsele depărtate pe stratul moale de iarbă. Seara 
era senină. l-ar fi plăcut să rămână aşa, lăsând să treacă orele 
liniştit ca până atunci, fără să se gândească la nimic. O viaţă 
tihnită, fără griji... Peonii, sub înfăţişarea lor de tâlhari, erau 
oameni foarte buni, mai ales în primele zile. Serviabili, simpli, 
deosebit de respectuoşi... E aşa de plăcut să fii tratat cu toată 
stima! Alejandra îşi cobora întotdeauna ochii în faţa lui, şi 
spunea „Domnule doctor” cu mare respect, tulburată că se 
găsea în faţa unui personaj atât de important. 

Dar sprâncenele lui Potter se încruntară dintr-o dată când îşi 
întoarse ochii spre căsuţa din care tocmai ieşise. In primele zile 
peonii se purtau cum trebuie cu el, dar trebuia să recunoască că 
în ultima vreme se schimbaseră! Şi vina era a toantei ăleia de 
Mirta. Cretina! Totuşi el fusese întotdeauna atât de prietenos cu 
ei. Le arăta superioritatea lui, dar îi făcea să vadă că dorea să-i 
trateze de la egal la egal, ca şi când i-ar fi plăcut să se 
amestece, să se asimileze cu ei. Se străduise să pătrundă în 
chipurile acelea încruntate, să le înţeleagă gândurile, gesturile, 
expresiile. Ca să se apropie apoi de ei. Să le vorbească cu 
vorbele lor şi despre gândurile lor. Invăţase expresiile lor şi le 
aplica la rândul lui de faţă cu ei. Circulau câteva care se repetau 
foarte des. Când cineva greşea ceva, spuneau, dar numai când 
Biguă nu era de faţă: „Ce gustos e scrobul ăsta!” Erau cuvintele 
lui Nato când venise o dată de la corturi. Şi mânca în realitate 
cremă de zahăr ars! Ţărănoi necioplit! Potter o repetă şi el, dar 
de faţă cu Nato. Şi era cât pe-aci să o păţească. 

Da, trebuia să recunoască faptul că peonii îşi schimbaseră 
atitudinea faţă de el. Ce altceva era atacul brutal al indianului, 
de care se salvase cu o clipă mai înainte datorită dibăciei şi 
bărbăţiei sale? Oare i-ar fi fost frig să meargă mai departe fără 
haină? Nu, era bine aşa; îi făcea o siluetă mai zveltă, mai 
mlădioasă, în special cu vesta descheiată pe pieptul lui lat. 
Oamenii aceia... Totuşi, i se părea că-i înţelesese atât de bine în 
timpul celor unsprezece zile de convieţuire cu ei. Aproape că le 
pricepea toate glumele, deşi nu-şi dădea seama de ce unele 
lucruri care păreau insulte groaznice erau primite cu atâta calm 


în timp ce comentariile cele mai nevinovate pe care el îndrăznea 
să le presare cu atâta precauţie şi savoir-faire provocau aproape 
întotdeauna reacţii de neînțeles. Ce oameni! Privise încântat 
chipurile acelea de ocnaşi. Unii necrezut de slabi; alţii brăzdaţi 
de cicatrice; şi alţii căliţi, musculoşi până la hidoşenie. Trăsături 
aspre pe care zâmbetul semăna cu un fier de plug ruginit care 
încearcă să strălucească sub o rază de soare. Le urmărise 
mişcările trupului sub hainele lor de lucru. În zilele din urmă, în 
plină furtună, printre rafalele învărtejite care ridicau pietrişul, 
sub burniţa aceea de culoarea zăpezii murdare, lucrau, 
glumeau, ca nişte draci care se zbenguiesc vesel în iadul lor. 
Erau uzi până la piele, dar parcă n-ar fi simţit nimic. Aduseseră 
şlepul cel mare făcând un ocol pe lac, spintecând valurile 
îngheţate şi sloiurile de gheaţă care biciuiau scheletul de lemn, 
şi îl trăseseră la țărm în micul golf de la gura râului. Duseseră 
berbecii de curând scăldaţi într-un loc ferit din pădure, muncind 
toată ziua fără să mănânce, pentru că nu putuseră face focul. 
Pancho Ortiz scosese trei vaci care se împotmoliseră în turbăria 
din trecătoarea îngustă. Bârnele de la ferăstrăul mecanic 
fuseseră smulse şi pluteau din cauză că eleşteul se umflase şi 
fuseseră siliţi să le pescuiască pe rând intrând în apă cu cizmele 
de cauciuc sau fără ele. Tot în aceste zile scoseseră, trăgându-l 
afară cu curelele un cal bătrân care căzuse în puț şi nu putea fi 
lăsat acolo din cauza pericolului de a infecta apele. Potter 
urmărea înfiorat mişcările muşchilor de oţel... Şi în timp ce 
îndeplineau munci de titani, unii dintre oamenii aceia aveau 
slăbiciuni de copilaşi. Lui Nungo îi era o frică teribilă de 
întuneric. Cruz Moreno nu ar fi încălecat pentru nimic în lume un 
cal şarg, cu atât mai puţin o iapă. Înainte de a porni cu Augusto, 
Torren făcea întotdeauna pe jos o cruce cu sare, îndreptată 
împotriva vântului. Nato Biguă nu era de loc în apele lui când 
venea vorba de stafii. 

Chiar şi trupurile lor erau pline de anomalii surprinzătoare. 
Potter îi văzu goi în acele două duminici de dimineaţă, pe când 
se schimbau. Toţi aveau faţa şi antebraţele pârlite de soare, 
aspre ca o râzătoare, mâinile bătătorite, despicate ca nişte 
gheare, cu unghiile mereu crăpate şi negricioase; cu toate 
acestea trupurile lor erau de o gingăşie impresionantă. Albe şi 
netede, ale celor de origine europeană, ca Celestino, Pancho 
Ortiz, Arrillaga, pe câtă vreme cei care se trăgeau din băştinaşi 


aveau o piele violetă şi mată, catifelată ca de căprioară, 
lustruită ca oţelul. 

Era pe-acolo o pisicuţă care avea abia opt zile şi care fugea 
mereu de lângă mama ei umblând de colo, colo prin bucătăria 
peonilor, cu labele mult depărtate, târându-şi pe jos burticica ei 
rotundă. Avea nişte ochi de agată, o coadă scurtă, deasă, 
ascuţită, mereu îndreptată în sus, şi un botic roz foarte expresiv, 
dar se mişca deosebit de greu pentru că era prea grasă, fără 
îndoială din cauză că era singurul supravieţuitor dintre cei patru 
pui. Într-o zi, Biguâ mergea de la vatră la uşa bucătăriei ca să 
scuipe afară primele guri supte din matele proaspăt, când trebui 
să se oprească dintr-o dată, căci pisicuţă i se vârâse între 
picioare. „Ei, fir-ar al dracului de mâţă scârboasă! strigă el 
scuipând pe jos. Nu face decât să ne-ncurce!”, şi-i strivi căpşorul 
cu o lovitură de călcâi. Apoi aruncă afară zdreanţa însângerată 
săltând-o cu vârful cizmei. Cu două zile înainte Biguă plânsese 
de milă văzând că mânzul bălţatei se rănise în ghimpii de la 
poarta de sârmă. 

Aşezat pe iarba de la marginea cărării, Potter, asocia tot felul 
de gânduri: gheara lui Biguâ, privirea lui încruntată, pisicuţa 
strivită... Brrr! Da, de două zile era privit în mod ciudat, şi era 
asaltat de presimţiri negre. Toţi oamenii aceia năduşiţi, cu 
bărbile lor ţepoase, plini de praf, au şi aflat că el era un şarlatan 
care venise la fermă ca să-şi bată joc de toţi. Au să se 
năpustească la el, înfuriaţi, însetaţi de răzbunare. Toţi împotriva 
lui, toţi peste el, ca să-l strivească, ca să zdrobească dihania 
grasă. Printre oamenii aceia de oţel care îşi struneau caii ca 
nişte centauri, se simţea un vierme mizerabil care se târăşte 
printre cizmele unei armate în marş. Îl trecură fiorii. | se făcu 
pielea de găină. Şi nu era printre oamenii aceia aspri nici unul 
care să-l apere, ca să se poată pitula lângă el, implorându-l să-l 
ajute. Incercase să se pună bine cu toţi, dar înţelegea acuma că 
nu reuşise să-şi atragă simpatia nimănui. Chiar şi Jonar, care era 
atât de prieten cu Mirta, îi arătase încă de la început multă 
răceală. Fiind bucătar era mai uşor de întâlnit decât ceilalţi 
peoni şi îl remarcase chiar din prima zi dintre toţi, aşa cum 
remarci un cal şarg într-o herghelie cu cai de culoare închisă. ÎI 
văzuse tăind carne sau curăţind cartofi mereu cu acelaşi cuţit 
solid cu mâner de lemn, cu lama groasă, cu un tăiş grozav şi cu 
muchia lată, un farinera uriaş, care părea mai degrabă un 


machete decât un cuţit mare. Două zile după sosirea lui, în timp 
ce iscodea prin toate colţurile fermei, Potter intrase în bucătăria 
peonilor, unde Jonar, dădea lovituri zdravene, cu cuțitul mare, 
într-o coapsă de batal pentru puchero. Se apropie de el şi îl 
salută exagerând felul de a vorbi de la ţară: 

— Sal'tare, frate! Merge treaba, merge? 

Bucătarul termină de tăiat osul cu încă două lovituri sigure, îşi 
întoarse spre el faţa plină de pistrui, îl privi un moment fără să 
clipească, clătinându-şi falca de parcă ar fi pregătit un răspuns 
plin de tâlc. li răspunse fără să mişte buzele: 

— Merge, domnule doctor. 

Şi ridică iar cuțitul deasupra capului ca într-un basorelief 
egiptean, văzându-şi mai departe de lucru, fără să se mai 
îngrijească de nepoftit. Mai pe urmă se întâlni des cu el, pentru 
că Jonar venea de multe ori la bucătăria vilei ca s-o ajute pe 
Alejandra. Făcu şi în continuare cele mai mari eforturi ca să-l 
cucerească. Îi spuse Ochi-de-pisicuţă, cum îl auzise pe Nungo 
zicându-i. Se apropia de el, bătându-l uşor pe umărul gol şi îl 
întreba: „Aşa că ai venit pe la noi, bătrâne? Ce grozav! Da n-o să 
ne ţii şi pe noi doar cu tocană şi guiso ca pe peoni, nu? Măi, 
Ochi-de-pisicuţă, măi! Nu ştii şi tu acolo să ne faci un fel de 
mâncărică, aşa ca pentru lume cu obrazul subţire?” 

Omul se întorcea spre el încet de tot şi stătea aşa, privindu-l 
ţintă în ochi, fără să scoată un cuvânt. Potter începea să se 
simtă stingherit sub strălucirea inexpresivă a acelor globule de 
alge îndreptate ţintă spre el. Pleoapele lui clipeau nervos, îşi 
ducea o mână la burtă, pe urmă pe cealaltă. Privirea lui începea 
să coboare lin pe puloverul albastru al omului, pe pantaloni, 
până la papucii lucind de grăsime, şi îşi ridica iar ochii cu nu 
prea mult curaj. Dar masca de carton aspru, cu strălucirea 
verde-albăstrie a algelor umede, tot se mai uita ţintă la el şi 
trebuia să privească în altă parte, ca în cele din urmă să se 
întoarcă şi să iasă din bucătărie dând cu ciudă din umerii lui 
rotunzi. 

La vedeniile înspăimântătoare care îl terorizau pe Potter se 
adăuga astfel cuțitul impresionant al bucătarului. Dacă ar fi avut 
curaj ar fi fugit cu barca de pe Augusto sau ar fi plecat în 
pădure, trăind din ciuperci şi fragi. Erau singurele două căi de a 
se îndepărta de fermă. Dar la Garganta del Diablo şi la 
Angostura se ridicau valuri uriaşe iar şopronul era plin de piei de 


pumă întinse, mărturie a ceea ce poţi întâlni în pădure. Un grup 
de tâlhari mai poate fi îmblânzit cu vorbe, dar nu valurile, nu 
pumele... 

Se ridică cu greu, rostogolindu-se întâi pe iarbă ca să ajungă 
cu faţa în jos. Văzu că Martin se întorcea din recunoaştere spre 
vilă şi se îndreptă spre malul lacului ca să-şi alunge gândurile 
negre cu puţină mişcare. 

De pe oricare dintre scaunele din /iving se putea vedea fără 
să fii nevoit să întinzi gâtul lacul şi sloiul de la mal, ros încet, 
încet de ape ca o ciupercă gigantică. Martin se întorsese 
devreme. De obicei străbătea leghele înconjurate cu garduri de 
sârmă şi cărările de piatră preocupat doar de munca lui, liniştit 
că soţia sa era înconjurată de lume. Dar în ziua aceea începu să 
se gândească mult la starea Suzanei. O presimţire ciudată îl 
prevenea că ceva grav urma să se întâmple şi se întoarse 
înainte de ora la care se bea mate cocido. El şi Suzana stăteau 
în faţa căminului, în timp ce Alejandra pregătea ceaiul. Când 
Martin era acasă luau ceaiul întotdeauna singuri, căci Potter nu 
bea nimic după masă iar Mirta bea doar mate dulce, în camera 
ei, mate aromat cu câte o duşcă de rachiu. 

Martin observase că Suzana se schimbase la faţă. Nu arăta 
rău, dar deosebi la ea o uşoară umbră de tristeţe, de nelinişte. 

— Ce-ai mai făcut? o întrebă. Te simţi bine? 

— Da... Cel puţin nu m-a durut nimic. Abia o mică ameţeală 
azi dimineaţă. Acum simt o mare slăbiciune, îmi vine să mă 
odihnesc mereu lângă foc, fără să fac nimic. 

— Şi de ce nu stai liniştită toată ziua, într-un fotoliu sau 
culcată? 

— E mult de lucru! Trebuie să fii peste tot. 

— Dar, draga mea, te rog! făcu Martin şi vocea lui avu un mic 
tremur de iritare. Mai lasă treburile casei! Alejandra o să facă 
totul aşa cum trebuie, chiar dacă nu te ocupi tu. 

— Tu nu ştii câte sunt la o casă ca asta, şi să mai ai şi 
musafiri! Bărbaţii nu înţeleg. 

— Eu nu ştiu decât că înainte de toate e sănătatea şi că 
lucrurile vor merge destul de bine doar dacă tu o să stai liniştită. 
l-ai spus doctorului să te consulte? 

— Nu, încă nu. N-am îndrăznit încă. 


— De ce? Îi plătim patru mii de pesos pentru munca lui şi stă 
aici de unsprezece zile fără să facă nimic. Drept să-ţi spun, nu 
înţeleg. 

— Da, dragul meu, ai dreptate... De câteva zile voiam să-ţi 
vorbesc... Sunt tare îngrijorată... Şi uneori chiar mi-e frică. 
Medicul acesta nu-mi inspiră încredere. 

— Da, ca om, văd şi eu că nu are nimic plăcut, dar nu ştiu în 
ce măsură ca medic... 

— Nu ştiu. Nici eu nu ştiu. Până acum n-a arătat prea mult că 
se pricepe. Dimpotrivă, uneori când vorbeşte cu noi, face 
observaţii aproape infantile. 

Un urlet îndepărtat ajunse până la ei. De la ultima intervenţie 
a bisturiului, Biguâ începuse să se vaiete mereu, zi şi noapte. 
Uneori stătea jumătate de oră liniştit, apoi urletul lui se auzea 
dintr-o dată, un urlet sfâşietor, ca şi când toată durerea lui 
reţinută mult timp ţâşnea cu o violenţă sălbatică. 

— E groaznic, se cutremură Suzana. Nu mai pot să rabd 
strigătele acestea! 

— Putem să-l ducem la locuinţele peonilor ca să fie mai 
departe de aici. 

— Sărmanul de el! Mai bine să nu-l mişcaţi deocamdată. 

Martin rămase pe gânduri o clipă. 

— Draga mea, nu ştiu cum să-ţi spun, şopti apoi. Niciodată n- 
am văzut un medic atât de ciudat. Uneori pare chiar 
dezechilibrat, nebun... Acolo în cabinetul din Piedrabuena, cu 
halatul lui alb, nu avea o înfăţişare atât de ciudată! Eu am vrut 
întotdeauna să te duc la Gallegos sau la San Julian. Acolo ai fi 
fost bine îngrijită, cu câțiva medici, cu instrumente 
corespunzătoare... Dar tu te-ai încăpățânat să rămâi aici. 

— Da, vina a fost a mea, zise Suzana şi îşi puse mâinile pe 
pântece ca pentru a-l feri de pericole nelămurite. Doream atât 
de mult să se nască aici copilaşul! În căsuţa noastră, pe 
pământul nostru, printre toate aceste lucruri pe care le-am 
îndrăgit atât... Am fost fericiţi aici în timpul acestor ani. Numai 
asta ar fi lipsit ca să se împlinească norocul. Unde m-aş fi putut 
simţi mai bine ca aici? Liniştită, fericită şi seninătatea 
sufletească e ceea ce contează cel mai mult în aceste cazuri. 
Eram atât de mulţumită şi atât de calmă până acum! 

— Dar ce ţi s-a întâmplat? o întrebă Martin plin de nelinişte. 


Ea ridică ochii spre el, mirată, ca şi când ar fi fost trezită dintr- 
un vis. Dar, ce i se întâmplase? Doar nu i se întâmplase nimic! 
Nici ea nu ştia ce era cu ea... După masă începuse să se 
gândească la copilaşul ei cu linişte, cu optimism şi dintr-o dată, 
gânduri negre începură s-o cuprindă, târându-se încet de tot. Işi 
aminti de mama ei şi de leghele de singurătate care o 
înconjurau din toate părţile. Şi de medicul acela caraghios care 
urma să fie singurul ei sprijin dacă ar fi survenit vreo 
complicaţie... Doar la gândul că trebuia să se dezbrace în faţa 
acestui om, un fior îi străbătu corpul. 

— Dar ţi s-a întâmplat ceva? o întrebă iar Martin privindu-i 
ochii şi faţa ca şi când ar fi vrut să-i citească gândurile. 

— Nu, dragul meu, nu mi s-a întâmplat nimic, vorbi Suzana 
repede, mişcându-se puţin în fotoliul ei şi fluturându-şi braţele 
pe dinaintea feţei lui Martin. Trebuie să fie doar nişte gânduri 
de-ale mele, gânduri neroade de femeie. La urma urmelor, 
multe femei îşi nasc copilul pe jos, în ţărână şi pe urmă se 
scoală ca să-l spele. Nu poate fi atât de complicat! Eu sunt o 
femeie puternică. Am avut întotdeauna o sănătate excelentă. E 
o prostie să mă alarmez. 

Martin continua să se uite atent la ea, cu privirea serioasă şi 
încruntată. 

— Nu, draga mea; să nu luăm lucrurile uşor. Să privim cu 
atenţie totul şi vom face ceea ce va fi mai bine pentru sănătatea 
ta şi pentru liniştea noastră. 

Urletul lui Biguâ răsună iar, insistent şi prelung, ca un strigăt 
de revoltă împotriva morţii care se apropia. 

— Nici sărmanului Biguă nu ştiu ce i-a făcut omul ăsta, spuse 
Martin ridicându-şi ochii spre fereastră. E din zi în zi mai rău. 

Pe Suzana o trecu un fior şi îşi ridică şi ea ochii. Pe fereastră 
se putea vedea casa grădinarului unde zăcea Biguá, şi mai 
departe casele peonilor şi cea a supraveghetorului. Văzură prin 
grădiniţă spatele Mirtei care ieşise pe uşa din dos îndreptându- 
se spre şopronul de tuns. In cealaltă parte, spre dreapta, se 
zărea pe malul apei silueta de neconfundat a lui Potter mergând 
pe pietriş, doar în cămaşă. Făcea doi sau trei paşi şi se oprea 
dintr-o dată în faţa apei, şovăind, ca un balon care se leagănă 
încet pe jos înainte de a-şi lua zborul. Se mişca, se balansa mai 
bine zis, în dreapta şi în stânga, şi părea că din clipă în clipă o 


pală de vânt îl va duce în larg, dar se apleca într-o parte şi mai 
făcea trei sau patru paşi mici, şovăitori. 

— Ce pereche! şopti Martin. Femeia mi s-a părut din prima zi 
o oarecare, dar nu eram sigur şi n-am vrut să-ţi spun nimic ca să 
nu te alarmez. Şi el mi s-a părut ciudat, dar sunt atâţia oameni 
eminenţi care par caraghioşi la prima vedere! Şi tu încă nu mi-ai 
spus, ai hotărât ceva? 

— Nu, nimic. Mă gândeam doar că omul acesta nu mi-a 
inspirat nici pic de simpatie şi mi-e frică să mă dau pe mâna lui. 
Mi-e frică să nu survină vreo complicaţie. 

— Şi atunci de ce nu plecăm imediat la Gallegos sau la San 
Julián? E soluţia cea mai bună. 

— Ce prostie! Cum o să pierdem cei patru mii de pesos pe 
care trebuie să-i plătim? 

El râse: 

— Prostuţă zgârcită! Să nu ne gândim la asta. O să-i plătim şi 
ducă-se dracului. Face ceva mai mult sănătatea ta şi a copilului 
decât toţi banii din lume. 

— Nu, dragul meu. Suntem cam strâmtoraţi băneşte şi nu 
putem arunca banii pe fereastră, doar pentru nişte simple 
temeri de-ale mele. Sunt sigură că totul o să meargă bine. La 
urma urmelor, încă n-am simţit nici o durere, nici o tulburare 
serioasă. Totul decurge normal. Cred că e o stare firească. 

Martin o privi cu atenţie. | se părea că vede la ea ceva 
şovăitor şi prefăcut, ca şi când ar fi vrut să se înşele pe ea 
însăşi, ca şi când ar fi vrut să-şi alunge temerile cu valuri de 
argumente optimiste. Se aplecă spre ea punându-i mâna pe 
genunchi. 

— Draga mea, nu vreau să te expui, îi spuse. Până acum te- 
am lăsat să faci tot ce-ai vrut, pentru că eu nu mă pricep, dare 
timpul să îndrept lucrurile. Nu poţi rămâne aici cu nici un chip. 
Dacă Augusto n-ar fi în reparaţie am pleca chiar mâine, dar am 
să-i spun lui Torren să se grăbească să fie gata poimâine în zori. 
Am să-i dau un om sau doi. Aşa o să termine repede. 

Alejandra intra cu tava într-o mână şi cu faţa de masă în 
cealaltă. 

— Acolo, în faţa ferestrei, îi spuse Suzana. Pune măsuţa aşa 
ca să se poată vedea lacul. 

Apoi se întoarse spre Martin: 


— Vom face cum vrei, dragul meu. O să vedem mâine... Dar 
cred că nu trebuie să ne pripim. 

El se ridică. Mai purta încă hainele de lucru şi revolverul. Era 
doar patru şi jumătate şi mai trebuia să dea câteva ordine şi să 
supravegheze strânsul lânii în baloturi. Zilele acelea preţul 
începuse să urce şi era timpul să o vândă ca să-şi mai 
împuţineze din datorii. 

— Bea puţin ceai înainte de a pleca, îi spuse soţia lui. 

Bău cu înghiţituri lungi, fără să se aşeze. Suzana îl privi cu 
tristeţe. Mereu grăbit! Ei îi plăcea să bea ceaiul pe îndelete, 
lângă el, pregătind cu grijă feliile de pâine prăjită. Cu multe 
dulciuri, cu biscuiţi, scones!** calzi, dulceaţă de diferite feluri... 
Dar el stătea întotdeauna ca pe jăratic şi se scula imediat după 
ce înghiţea cu lăcomie câte ceva, la nimereală. 

— Pe curând, draga mea, îi spuse, sărutând-o. E mai bine să 
mai întârzii cu masa. O să cinăm puţin mai târziu pentru că 
avem de lucru în şopron. 

Il văzu îndepărtându-se pe cărare. Intră mai întâi în căsuţa lui 
Murangunic ca să-l viziteze pe Biguă şi ieşi peste puţin timp. 
Suzana îl privea mergând cu pasul lui lung şi energic. Se opri o 
clipă la locuinţele peonilor şi se îndreptă spre malul apei. Ajunse 
aproape de Potter. Părea că vorbesc. De-o parte bărbatul înalt, 
vânjos, plin de putere; de cealaltă o matahală aproape rotundă 
care se mişca de la dreapta spre stânga, numai în cămaşă. Pe 
Suzana o cuprinse mila: „Săraca Mirta! Nu toate au norocul să 
aibă un soţ ca Martin al meu”. După ce bărbatul ei îl lăsă pe 
Potter care se mişca încet pe malul apei ca un balon pe 
jumătate dezumflat, sări dintr-un pas în barcă şi o împinse 
puternic ca să se apropie de Augusto. Urcă pe punte şi dispăru. 
Cu siguranţă îi dădea instrucţiuni lui Torren. Da, era mai bine să 
plece poimâine. Era periculoasă o călătorie atât de lungă pe 
drumuri foarte proaste, dar prefera... 

— Señora, mai doriţi ceai? 

— Da, Alejandra. Mai adu-mi. Şi vezi că mai sunt nişte scones 
în cuptor. 

Era mai bine să bea mult ceai. Aşa va mânca mai puţin şi nu 
va mai avea vise urâte. 

— Alejandra, vrei să-mi aduci împletitura cea mare? 

Făcea o hăinuță pentru micuţ. Mai avea puţin. 


144 Scones - un fel de pesmeţi. 


— Vreţi să apropii fotoliul, señora? 

— Nu, fata mea, stau mai bine pe scaun. Aşa pot să mă uit 
mai bine afară. 

Acolo departe, în faţa porţii şopronului de tuns, câţiva oameni 
lucrau la ambalatul lânii. Mirta se mişca printre ei cu mersul 
indolent, înfăşurată într-o rochie de lână groasă. Pe puntea lui 
Augusto se văzu iar mişcare. Trei persoane. Unul dintre ei era 
Martin. Ceilalţi trebuiau să fie Torren şi Nungo. Se întuneca. De 
dincolo de fereastră câinele o privea cu ochii vioi şi capul 
ciufulit. 

— Cuţu lăţos! 

Câinele dădu din coadă şi o privi mai stăruitor ca şi când ar fi 
vrut să sară prin geam. 

— Alejandra, du-i biscuitul ăsta câinelui. 

El văzu mişcările celor două femei şi fugi spre uşa de la 
bucătărie. Prinse din aer biscuitul şi se întoarse din două sărituri 
postându-se iar în faţa Suzanei şi mâncându-l acolo în tihnă. 

Alejandra strânse de pe masă ceaiul umblând cu mersul ei 
liniştit şi îndatoritor. 

— Vreţi să vă aprind lumina, señora? 

— Nu, fata mea. Am să rămân aici să mă uit cum se lasă 
noaptea peste lac. 

— Bine, señora; atunci mă duc să aduc apă. 

La Los Tempanos aveau apa pe care o scotea roata cu teici!%5 
de lemn sau turbina şi cea care venea la fermă prin ţevile de 
tablă de la instalaţia elevatorului făcut din jumătăţile bidoanelor 
de dezinfectant. Dar pentru băut o preferau pe cea care venea 
direct de la dezgheţuri şi trebuiau să meargă după ea până la 
cotul râului, la o depărtare de două sute de metri. 

Suzana rămase singură acasă. Singură cu câinele ei. Se 
întuneca încet, încet. Nu răsărise luna şi în depărtare umbrele 
oamenilor se vedeau doar ca nişte pete mişcătoare care se 
profilau pe albastrul închis al lacului. 

In clipa aceea Suzana fu orbită de o strălucire foarte puternică 
ce cuprinse tot cât putea vedea cu ochii, şi după o secundă se 
auzi o detunătură îngrozitoare. 

Din momentul acela, viaţa liniştită de la Los Tempanos se 
prăbuşi în adâncimi de tragedie. Semăna cu bubuitul provocat 


145 Teică - Mic vas de lemn. (dex) 


de o avalanşă care striveşte totul în cale, copaci şi lăstari, 
realităţi categorice şi iluzii. 


4. 

După ce scăpase cu viaţă din războaie şi revoluţii, de ghețari 
şi furtuni, Torren ajunse să moară din cauza focului. Trupul lui 
mic arse în noapte, mai curând ca un rug decât ca o torţă. Când 
explodă bidonul cu bubuitul acela înspăimântător, benzina se 
infiltră în haina lui de piele şi când vru să fugă, flăcările pe care 
le târa cu sine erau de câteva ori mai înalte ca el. Fugi în 
noapte, orbit, şi nu se îndreptă spre apele lacului. Fugi spre 
deluşorul de gresie. Reuşi să ajungă în vârf. Toţi se luară după el 
dar el alerga mai tare ca toţi. Martin încălecă pe nochero, cu 
două pături de lână pe care le smulse de pe unul din paturile din 
şopron, dar poarta de sârmă îl făcu să piardă câteva secunde, şi 
când îl ajunse, corpul nu mai era decât o grămadă de răni roşii 
şi negre care abia mai zvâcneau sub flăcări. 

Toţi fuseseră de faţă la moartea aceea spectaculoasă. Peonii 
lucrau în şopronul de tuns, cu poarta cea mare larg deschisă, 
făcând baloturi din lâna de la ultima tunsoare. Alergară ca să 
încerce să-l salveze. Alejandra era la cotitura râului, şi lăsă 
urciorul jos fugind într-acolo. De pe malul lacului, Potter avea o 
vedere completă a deluşorului, şi se îndreptă şi el într-acolo aşa 
în cămaşă cum era, făcând mici salturi. Nato Biguă trecea printr- 
o criză de dureri mari şi de indispoziţie. Murangunic era cu el în 
cameră şi îi punea comprese calde, dar avea timp să se ducă 
din când în când la fereastră ca să se uite. 

Când auzi detunătura, după ce fusese orbită de strălucirea 
extraordinară, Suzana se sculă de pe scaun, traversă //vingul şi 
ieşi pe uşa bucătăriei. Văzu din prag, în depărtare, flăcările 
galbene, străvezii. Flăcările învăluiau şi luminau trupul în 
mişcare ca obiectivul unui reflector. Mai văzu o siluetă înaltă şi 
osoasă care sărea pe un cal urmărind coloana de flăcări şi i se 
păru că-l recunoaşte pe Martin al ei. Dar se uită pe urmă la 
trupul cuprins de flăcări care se transformase într-o siluetă 
foarte înaltă şi nu mai ştiu care dintre cei doi putea fi bărbatul 
ei. Fugi. Reuşi să facă câţiva paşi. Se împiedică ieşind pe portiţa 
de lemn. Căzu greoi pe pântece. În primul moment nu-şi pierdu 
cunoştinţa; se ridică puţin pe genunchi şi pe coate, sprijinindu- 
se pe pântece şi pe piept, întinse gâtul şi văzu cu inima strânsă 
începutul acelei scurte goane spre moarte. Dar curând o 
apucară durerile. Apăsă pântecele spre coapse ca să-şi împingă 
pieptul înapoi şi se apucă din toate puterile de tufişurile de 


pasto puna, cu amândouă mâinile. Din răsputeri, cu disperare, 
punându-şi în mişcare până la paroxism toţi muşchii trupului... 
Pe urmă ochii i se înceţoşară. Simţi că pântecele i se rupea în 
întregime. Vru să deschidă larg gura şi să strige, dar strigătele 
ei fură sugrumate în gâtlej, transformându-se în gemete 
răguşite şi prelungi, în schimb, urletele lui Biguâ se auzeau 
limpede în noaptea senină. Câinele se apropie de Suzana, 
adulmecând. Se opri lângă ea, cu labele de dinapoi ţepene, cu 
cele din faţă îndoite şi începu să caute răsuflând printre haine 
rănile pe care le-ar fi putut vindeca cu linsul lui blând. 

Dacă Torren s-ar fi îndreptat spre lac ori spre râu sau dacă ar 
fi stat liniştit pe locul accidentului, ceilalţi peoni l-ar fi învelit 
imediat cu ponchos şi pături. Dar poate că şi aşa n-ar fi scăpat 
de arsurile teribile care ar fi făcut din el un paralitic pentru tot 
restul vieţii. Un imbold lăuntric îl făcu în schimb să se îndrepte 
spre deluşorul de gresie, urmând apusul soarelui. Noaptea se 
lăsase peste toată valea, dar culmile înzăpezite dinspre vest mai 
păstrau încă licăriri de lumină; linia luminoasă forma astfel, pe 
rugul auriu care fugea o dată cu Torren, două aripi de aur palid 
şi de purpură. Pe măsură ce trupul în flăcări înainta, aripile 
întinse în dreapta şi în stânga păreau că fâlfâie încet, ajutându-l 
în mersul lui spre înălţime. Din colţul şopronului unde se păstra 
benzina şi până la deluşor erau cam două cuadras bune şi 
distanţa era tăiată de un gard cu opt şiruri de sârmă. Cu stâlpii 
lui de stejar, cu ostreţele dese şi țesătura din partea de jos, 
gardul de sârmă nu lăsa să treacă nici botul unui iepure şi putea 
să reziste la loviturile celui mai puternic taur. Când trupul 
învăluit în flăcări ajunse la gardul de sârmă, toţi crezură că se va 
opri acolo. Chiar şi Suzana gândise înainte de a leşina: „O să se 
oprească acolo, şi-l vor ajunge repede cu păturile”. 

Dar nu se opri. Nimeni nu ştia cum trecuse prin cele opt şiruri 
de oţel montate cu toată forţa maşinii de întins sârmă. 
Murangunic spunea mai târziu în spaniola lui stricată: 

— Trecu pe de sus cele opt şiruri ca o pasăre mare de foc 
zburând. Văzui eu când i-au crescut aripi ca de sânge. 

Toţi observaseră că ajungând la gard focul se oprise ca pentru 
a-şi lua iar avânt. Trupul lui Torren se strânse. Se răsuci cu nişte 
zbateri ciudate, ca o pană de struţ legănată de vânt şi făcu o 
săritură rămânând acoperit de un vârtej de foc. Când flăcările 
deveniră iar galbene şi transparente i se văzu din nou trupul. 


Tot mai mergea drept înainte, spre culmea deluşorului, cu 
coloana lui de foc mărginită de cele două aripi de aur. Inainta 
foarte lent, ca în zvârcoliri de agonie, dar aripile se mişcau mai 
departe cu legănări blânde, languroase, ca nişte limbi de aur 
lichid. 

Pancho Ortiz fusese aproape de el când explodase bidonul de 
benzină. Explozia îl făcuse să cadă pe spate şi auzi înainte de a 
ajunge jos şuierul unei bucăţi de fier sau tablă care trecea 
aproape atingându-i capul. Se ridică imediat pentru a veni în 
ajutorul tovarăşului său, dar era prea târziu. Se opri la gardul de 
sârmă, cu ochii ţintă la trupul în flăcări şi spuse mai târziu când 
duceau cadavrul: 

— Zău aşa! La urma urmelor a avut noroc piticul. Aşa face să 
mori, ca să te vadă toţi! 

Şi Celestino adăugă, cu gura lui strâmbă de zeflemitor 
incorigibil: 

— la te uită la slăbănogul de catalan: nu avea grăsime nici 
pentru o lumânare şi trupul a făcut o vâlvătaie mai mare ca o 
claie de snopi care arde în noapte. 

Dacă Torren ar fi putut vedea spectacolul propriei sale morţi, 
n-ar fi avut de ce să se plângă. El însuşi nu şi-ar fi ales un sfârşit 
mai pe plac. Din leagăn viaţa l-a lovit mereu şi întreaga sa 
existenţă a fost, pentru felul în care o înţelegea el, un eşec. Nu 
era făcut să fie peon patagonez, dar fatalitatea l-a urmărit, 
nelăsându-l să iasă din postul lui mediocru. Viaţa lui a naufragiat 
în colţul acela din preajma lacului Argentino, dar o moarte atât 
de demnă l-a înălţat. Toţi urmau să uite anii trecuţi în monotona 
şi istovitoarea rutină a muncii de fiecare zi. Şi în memoria 
oamenilor rămânea doar amintirea acelor minute în care urca 
spre vârful dealului, învăluit de flăcări. In afara de aureola 
strălucitoare a acelui urcuş mai existau palide, ca nişte stele de 
argint, trei sau patru episoade izolate din viaţa lui: când salvase 
din ghearele ghețarului Moreno coaja de nucă a lui Augusto 
împreună cu patronul şi cu cei doi peoni mai vechi de la fermă, 
participarea lui la rebeliunea din 21... Şi faimoasa lui frază din 
Spania, transformată cu timpul, dar rostită cu vocea lui de uriaş: 
„Vă dăruiesc toată averea mea, domnilor, ca să câştigaţi 
războiul, şi puteţi dispune de asemeni de braţul şi de viaţa 


mea . 


Aceste trei sau patru episoade din existenţa lui se umflară 
luând proporţiile unei vieţi luminoase. Cu trecerea timpului, nu 
mai era piticul Torren: în amintire rămase doar omul care 
înfruntase fără să clipească ghețarul Moreno, omul care luase 
parte la războaie şi revoluţii, omul care se suise până pe culmea 
dealului de gresie, ducând un incendiu în spate. 

Nungo era şi el aproape de tatăl lui când se produsese 
explozia. Venise cu el de pe vapor după benzină, ca să curețe 
piesele motorului. Era acolo când Torren îi spuse lui Cruz 
Moreno: 

— Desfă un butoi, negrule. Avem nevoie. 

Cruz îi arătă cu bărbia în semiîntuneric unul din butoaie. 

— Ala e pe jumătate plin. la cât vrei. 

Torren aprinsese un chibrit ca să se uite la cercuri. E 

— Nu, frate, nu fi încăpățânat! Deschide unul plin. Asta nu 
mai are nici o picătură. Nu vezi că nu are capac, mama lui? 

Şi apropie chibritul. 

Nungo rămase zăpăcit multe secunde, şi puţin orbit. Când îşi 
veni în fire tatăl lui era deja aproape de culme. In urma lui, 
patronul fugea în plin galop al calului după ce trecuse de poarta 
de sârmă. După flăcări mai fugiră câţiva oameni. Doi treceau 
peste gardul cu opt rânduri de sârmă, ridicând picioarele în 
posturi absurde. Când Nungo ajunse suflând greu şi agitând 
braţele din cauza fugii, cu faţa scăldată în lacrimi, Martin 
acoperise cadavrul cu o pătură, după ce stinsese cu grijă 
ultimele flăcărui. Băiatul se depărtă câţiva paşi şi se aşeză pe 
jos ascunzându-şi faţa în mâini. 

— Vai, bietul bătrân! Vai, bietul bătrân! 

Şi plângea cu mici convulsiuni care îi scuturau tot trupul. Cruz 
se apropie de el şi îi puse o mână pe umăr. Alejandra se apropie 
şi ea, fără să spună nimic, în timp ce el stătea mai departe pe 
jos, spunând din când în când, printre hohote, aceleaşi cuvinte: 

— Vai, bietul bătrân! Vai, bietul bătrân! X _ 

În depărtare se auzeau în noapte urletele lui Nato. În acelaşi 
timp cu strigătele sale sălbatice s-ar fi putut distinge şi gemete 
tremurătoare de femeie, dar nimeni nu le auzi. Suzana stătea pe 
jumătate leşinată în întuneric, cu gura aproape lipită de pământ 
şi gemetele ei de lehuză erau înăbuşite şi de tufişurile de pasto 
puna. Câinele rămase mult timp lângă ea, cu labele de dinapoi 
tepene, cu celelalte două îndoite în faţă, cu botul în haine. Apoi 


se depărtă puţin, se apropie iar, se depărtă din nou. Ar fi zburat 
după ajutor, dar nu îndrăznea s-o părăsească acolo în noapte, 
cu mirosul acela pătrunzător de rană şi de viaţă nouă pe care îl 
simţea în toată confuzia lui misterioasă. Până când se hotărî în 
sfârşit şi fugi ca o săgeată spre deluşorul de gresie. 

— Fugi de-aici, câine nerod, o să-mi rupi pantalonii! 

Voia să-l apuce pe unul de ciucurii de la poncho, pe altul de 
pantaloni şi să-i tragă încet cu dinţii spre vilă. 

— Marş de-aici, scârnăvie! 

Îi traseră câteva lovituri cu piciorul. Unul îl lovi cât putu cu 
biciul pe spinare. Duceau trupul lui Torren în şopron ca să-l 
privegheze. Ocoleau pe la poarta de sârmă ca să nu treacă cu 
cadavrul peste cele opt rânduri de sârmă. Puseseră rămăşiţele 
semicarbonizate pe un pat de scânduri şi le acoperiseră cu o 
pătură. Pancho Ortiz şi Arrillaga mergeau cu felinarele. Alţi patru 
duceau patul. Nungo păşea în urmă, în întuneric, sprijinit de 
Alejandra şi Cruz Moreno. Din când în când o formă lată şi 
rotundă, în cămaşă, intra în raza de lumină proiectată de 
felinare, şi se pierdea iar în noapte ca să apară o clipă mai 
târziu. Abel Cuenta dădea ordine cu vocea lui tăioasă şi deosebit 
de clară. Într-un moment în care Potter era în întuneric ţipă cât 
putu căci câinele vrusese să-l muşte de pulpa piciorului sau să-i 
rupă pantalonii lui negri, şi fugi continuând să ţipe spre cei patru 
oameni care duceau patul, ca să-l apere de fiara aceea feroce. 
În depărtare, urletele sălbatice ale lui Nato tot se mai auzeau 
fără să-şi fi pierdut din tărie, la început grave şi profunde, parcă 
ieşite din piept, pe urmă lungi, stridente, venite parcă din 
străfundurile cuiva înnebunit de disperare. Când ajunseră la 
şopron, Abel Cuenta ordonă: 

— Legaţi câinele ăla sau omorâţi-l! Ne-ncurcă prea mult! 

Animalul se apără de Pancho Ortiz chelălăind scurt, sărind 
dintr-o parte în alta cu mişcări sprintene uneori, alteori cu ochi 
plini de rugă, scuturându-şi nervos laţele dese, ca şi când ar fi 
vrut să-i vorbească, ca şi când ar fi vrut să-i atragă atenţia, ca şi 
când ar fi vrut să-i explice... 

— Hai, prostuţule, lasă-mă să te prind! Dacă nu, o să fie mai 
rău pentru tine. O să te bată... 

Reuşi să-l prindă cu amândouă mâinile de spinare şi-l legă cu 
lasoul lui de roata unui car. 

— Aşa, cuţu, stai liniştit. Nu ne mai încurca! 


Martin se dusese până pe Augusto ca să arunce o privire la 
piesele părăsite pe punte şi în săliţa maşinilor. Se gândea intens 
la soţia lui; numai să nu se zădărnicească călătoria din cauza 
morţii lui Torren... Dar nu: chiar el o să pună la punct motorul a 
doua zi. Băgă înăuntru piesele care erau pe covertă ca să fie în 
siguranţă. Nu era bine să le lase expuse la unul din cicloanele 
acelea care începeau să bată în orice clipă, ziua sau noaptea. 
Inţepeni de asemeni, ancora, închise toate uşile şi tambuchiul, 
trase apoi barca pe pietriş până unde putu. În cele din urmă se 
îndreptă spre şopron ca să vadă dacă aduseseră cadavrul şi 
dacă terminaseră pregătirile pentru priveghi. 

Dacă nodul ar fi fost făcut de Biguâ sau de Cruz Moreno, 
câinele nu s-ar fi dezlegat din două smucituri, dar Pancho Ortiz 
era orăşean. Animalul fugi târând lasoul după el, băgându-se pe 
sub car şi fugind prin întuneric ca să scape de privirile 
oamenilor. Ajuns departe de lumina care ieşea din şopron, fugi 
în noapte spre bucătăria peonilor. Jonar îl văzu intrând pe uşă 
luptându-se cu lasoul. li aruncă una din bucăţile de carne pe 
care le pregătea pentru peoni, o carne frumoasă de batal tânăr 
şi gras. Câinele nici nu se-atinse de ea, aţintindu-şi la bucătar 
ochii lui inteligenţi. „Ei drăcia dracului! Prima dată că văd un 
câine lăsând carne aşa de bună.” Animalul îl privea în ochi, se 
întorcea pe urmă fugind spre uşă, mereu cu capul îndreptat spre 
el, şi se apropia iar de om. Ce naiba voia javra aia? Jonar ieşi 
după el şi încercă să străpungă cu ochii întunericul. Fără să vrea 
se oprise cu picioarele pe lasou şi o smucitură bruscă a 
animalului îl făcu să se clatine. Câine nerod! Ce naiba o fi vrând? 
Il urmă câţiva paşi. Câinele mergea spre vilă, lătrând scurt în 
noapte. Ce curios! Jonar merse mai departe. Auzi deodată nişte 
gemete înăbuşite şi se sili să meargă mai repede cu picioarele 
lui anchilozate. Trebui să aprindă un chibrit ca să vadă trupul 
Suzanei întins pe jos. O luă în braţe, supunând la mari eforturi 
oasele lui bătrâne. O duse aşa, târându-şi picioarele până la 
bucătărie şi pe urmă până în dormitor. O întinse în pat. Luă 
revolverul de pe noptieră, ieşi iar în grădiniţă şi trase câteva 
focuri în aer. Câinele stătea în dreptunghiul de lumină proiectat 
de fereastra mare şi lasoul se mişca pe jos ca un lung şarpe 
negru. După ce adulmecă un timp pământul fugi iar cu botul în 
jos spre portiţă şi rămase acolo lingând ceva în noapte. Când 
Jonar intră iar în bucătărie, văzu o dâră subţire de sânge pe 


unde trecuse cu stăpâna. Puse câteva oale pe plită ca să fie apă 
caldă, multă apă fiartă bine, şi băgă lemne pe foc în bucătărie şi 
în cămin. Apoi se întoarse grăbit lângă Suzana. 

Alejandra fu prima care auzi împuşcăturile şi fugi urmată de 
Cruz Moreno. Când ajunse la portiţă simţi sub picioare ceva care 
părea un şarpe şi în acelaşi timp auzi lipăiturile scurte ale 
câinelui şi un orăcăit de nou-născut. Cruz aprinse, un chibrit. 
Văzură pe jos, la marginea cărării, bulgăraşul acela de carne 
umedă care se zbătea uşor sub limba câinelui, Lângă copil 
placenta era strivită de pământ pe jumătate ascunsă printre 
tufişurile de iarbă. 

— Stai să-i tai cordonul, îi spuse Cruz, aprinzând alt chibrit şi 
scoțând cuțitul. Pe urmă îl legi tu bine la lumină. i 

Alejandra îngenunchease pe jos. Luă micuțul în şorţ. li făcu un 
cuib moale între braţul îndoit şi piept, în timp ce îi acoperea 
grijulie cu cealaltă mână întinzând marginile şorţului. 

— Mieluşel! Mieluşelul meu drag! 

Se ridică încet şi fugi spre bucătărie. Se opri acolo o clipă, dar 
văzând că venea lume se refugie în /iving, în faţa căminului. 
Când trecu prin sufragerie, Jonar se uită mirat la copil. 

— Ei, drăcia dracului! Şi eu care credeam că abia acuma 
începe... 

— Cum se simte doamna? 

— Cred că rău. Pierde mult sânge. Tot patul plin. Ai dumneata 
grijă de copil; noi o să îngrijim de patroană. 

Cruz îi aduse lighean şi apă caldă. Mai puse două cratiţe cu 
apă pe buştenii din cămin. Cruz o ajuta să-i facă baie; era atent 
la vorbele ei, la ordinele ei, în timp ce se uita la toate lucrurile 
cu ochii lui adânci de tehuelche care nu se miră de nimic, dar 
care învăluie fiecare lucru nou de parcă ar vrea să-i pipăie toate 
amănuntele şi să-l străpungă dintr-o parte în alta. El nu fusese 
niciodată în /iving; îl ştia doar din cât văzuse de afară, prin 
geam. Şi niciodată nu îşi închipuise că Alejandra ar putea să se 
descurce cu atâta sânge rece, atât de firesc, ca şi când toată 
viaţa ar fi purtat nou-născuţi în braţe. 

— Ţine-mi-l puţin, Cruz, mă duc să-i aduc scutecele. 

Cei care veneau intrau prin bucătărie şi traversau sufrageria 
până la micul coridor care dădea în dormitor. Jonar se aşeză în 
faţa lui Potter care tocmai intrase. 

— Ce vrei? 


Presupusul medic îl privi mirat. 

— Vin s-o văd pe bolnavă. Vin s-o vindec. 

— Dumneata nu eşti doctor; dumneata eşti un şarlatan. 
Dumneata îl omori pe Nato şi vrei acum s-o omori pe patroana 
noastră... Pleacă! 

— Marş de-aici, vită! Eu sunt aici ca s-o vindec. 

În momentul acela intră Mirta. 

— Lasă-l, Jonar, îi spuse. Nu e medic şi n-a asistat niciodată la 
o naştere, dar a studiat puţin. Tot ştie mai mult ca un peon. 
Ceva o să poată ajuta. 

— Eu ştiu mai bine. Lucrând pe la bucătăriile fermelor am 
moşit de două ori. Dar patroana pierde mult sânge. Trebuie să 
ne grăbim. 

Fugiră toţi trei pe coridor ca să intre în dormitor. Alejandra se 
strecură şi ea acolo ca o umbră, privi o clipă faţa palidă a 
Suzanei, podeaua roşie, patul roşu... Se apropie tremurând de 
dulăpiorul mic şi scoase cu vârful degetelor faşa de legat 
buricul, talcul, toate hăinuţele pe care le pregătise cu atâta drag 
patroana pentru primul schimb. Sărmana stăpână! Când lucra în 
faţa ferestrei, cu firele acelea subţiri ca iarba îi spunea încetişor, 
cu ochii strălucitori de fericire: „Uite, Alejandra: întâi îi punem 
asta, pe urmă mult talc şi apoi asta...” leşi de acolo şi fugi în 
camera ei ca să-şi schimbe şorţul. În /iving, Cruz stătea mai 
departe cu copilul în braţe, învelit în şervet, aproape de foc. Ea ÎI 
puse pe micuţ în fotoliu şi îngenunche alături pe jos. Cruz, în 
picioare în faţa ei, privea cu ochi serioşi păpuşica ce aproape 
dispărea printre norii de talc. 

— Zău că suntem puţintel lucru când ne naştem! Ca nişte 
şoricei! 

Când fu înfăşat, copilul începu să plângă agitând pumnişorii 
micuţi şi deschizând plăpând guriţa neagră. Alejandra se aplecă 
peste el, mirată. 

— Cruz, adu-mi zahăr din dulapul din perete de deasupra 
chiuvetei şi un pahar de apă. Şi o linguriţă din sertarul mesei. 

Dacă stăpâna ar fi sănătoasă, ea l-ar fi făcut să tacă imediat, 
cu sărutările şi mângă.ierile ei. Se aplecă iar peste el. 

— lepuraş! Nu plânge, comoara mea. 

Cruz şopti dându-i paharul: 


— Ce păcat! Oamenii spun că patroana e din ce în ce mai rău! 
Şi peonii stau toţi afară, aşteptând. Spun că dacă nu scapă o să-l 
omoare pe doc... pe dezmăţatul ăla! Aşteaptă toţi. 

Guriţa copilului părea o crăpătură mică pe un pergament de 
curând tăbăcit. Alejandra i-o umezi cu buzele ei şi cu vârful 
limbii, şi începu să-i picure stropi de apă cu zahăr pe care îi lăsa 
să cadă de pe linguriţă, unul câte unul. Câteva firicele se 
scurgeau afară, dar ceva tot rămânea în gură dispărând printre 
gingiile vinete. Puțin câte puţin, copilul se linişti. 

— Lacomule, mâncăciosule! O să fii un mare mâncău când o 
să ajungi mare... Un mare mâncău! Un mâncău mare de tot! 

Şi apoi se întoarse spre Cruz: 

— Ce ziceai de doamna? 

— Că-i este foarte rău. 

__— Ce spui? Că-i este foarte rău? Dar du-te repede acolo! 
Intreabă-i dacă au nevoie de ajutor. Intreabă-i dacă vor să le duc 
copilul. 

Şi adăugă, înainte ca Cruz să dispară după uşă: 

— Unde-i don Martin? 

— Nu l-am văzut. Trebuie să fie în cameră. Eu am fost numai 
în bucătărie şi afară. 

— Hai, du-te. Intră cu curaj în cameră. Şi întreabă-i, nu-ţi fie 
teamă. 

Se aplecă iar peste copil, îi mângâie tot trupul cu amândouă 
mâinile, îşi apropie faţa de boticul rece. 

— Dragul meu, drag! Comoara mea! 

Cruz se întoarse cu ochii aprinşi şi puţin ruşinat că nu-şi 
putuse îndeplini satisfăcător misiunea. 

— L-ai văzut? Să mă duc? Cum se simte doamna? 

— Vai, am intrat în cameră! Tot patul e plin de sânge, şi 
patroana ca moartă. Am rămas împietrit. Omul gras era aproape 
de pat, lucrând şi femeia aia la fel... De patron nu-i chip să te 
apropii, parcă şi-ar fi pierdut capul. Doar bucătarul era mai 
liniştit şi l-am întrebat pe el dacă are nevoie de tine şi nu mi-a 
răspuns nimic. L-am întrebat iar dacă voia copilul şi atunci 
patronul parcă a auzit şi m-a privit cu ochii mari, ţintă, dar fără 
să spună ceva. 

— Dar ţi-au spus să-l duc? 


— Nimeni nu mi-a spus nimic, zise Cruz şi îşi cobori privirea 
până la şoricelul aşezat în fotoliu. Cine să vrea gunoiul ăsta? 
Dacă patroana moare, el e de vină! 

Alejandra se sprijini de braţele fotoliului ca să se scoale şi 
rămase în faţa lui Cruz, tremurând de spaimă, privindu-l în faţă 
cu ochii ei larg deschişi. 

— Doamne, dumnezeule, nu-l vor! Şi nu cumva au de gând 
să-l omoare ca pe omul gras? 

Cruz dădu din umeri, nehotărât, tulburat. 

— Termină cu prostiile! Cum poţi să spui asta? 

Fata luă copilul în braţe şi îl strânse la piept. 

— Puişor! Mieluşel părăsit! Eu am să am grijă de tine chiar 
dacă nimeni n-o să te iubească. Eu am să te iubesc ca şi când ai 
fi al meu... al meu... 

Apoi se întoarse spre Cruz, spunându-i cu un aer de fermă 
hotărâre: 

— Am să-l duc în camera mea şi-am să mă încui acolo. Să nu 
spui la nimeni. Şi pe urmă să-mi aduci biberoanele folosite astă- 
vară pentru mieii lepădaţi. Sunt în şopron. 


5. 

Martin se îndrepta spre şopron după ce pusese în ordine toate 
pe Augusto, când îşi aminti dintr-o dată de lampa pe care o 
aprinsese Torren ca să lucreze noaptea şi care rămăsese lângă 
cazan. Era periculos s-o lase. Se întoarse. Era în săliţă când 
răsunară împuşcăturile lui Jonar. Putea prea bine să fie o 
avalanşă, un copac care se rupe sau oricare dintre zgomotele 
inexplicabile care sfâşie tăcerea nopţilor fără vânt de lângă lac, 
dar se grăbi să coboare iar. Suzana era fără îndoială neliniştită 
de accident şi ar fi fost mai bine să se ducă repede lângă ea. In 
afară de aceasta, noaptea se făcuse ciudată. Nu era prea frig, 
aerul era nemişcat, prea nemişcat şi atmosfera se satura de 
aburul acela dens şi lipicios de dinaintea ninsorilor. Când trecu 
prin şopron se miră văzându-l doar pe Nungo lângă trupul 
neînsufleţit, între lumânările aprinse. 

— Ce-i? Au plecat toţi să cineze? îl întrebă încet după ce se 
apropie în vârful picioarelor. 

Nungo îşi ridică până la el ochii scăldaţi în lacrimi. 

— Au plecat toţi s-o vadă pe patroană. Se pare că-i e rău. 

Martin tresări şi o luă la fugă. Nungo rămase cu ochii ţintă la 
spinarea lui. Când dispăru în întuneric, pe faţa lui udă şi rigidă 
se întipări o expresie de mirare dureroasă, Dar era chiar 
stăpâna lui cea care acuma... Señora, Suzana, care fusese 
întotdeauna atât de prietenoasă, atât de bună! El spusese: „Se 
pare că-i e rău”, fără să-şi dea seama, maşinal... Până atunci nu 
se gândise. Moartea tatălui său era ca un sloi mare de gheaţă 
care îl strivea, care îl acoperea în întregime, lăsând o singură 
crăpătură liberă în afară pe unde să treacă un hohot de plâns 
sau o lacrimă. Îl iubise mult pe tatăl său, pe „bătrân”, dar 
Suzana era divinitatea care cobora de pe piedestalul ei cu 
zâmbetul pe buze, dăruindu-i căpşuni, glumind cu el, spunându-i 
ce avea de făcut, în modul acela blând care nu era nici ordin, 
nici rugăminte, ci ceva natural, ceva ce n-ar fi putut să nu 
îndeplinească pe loc, cu evlavie. Pentru ea, pentru stăpâna lui 
dragă, Nungo şi-ar fi dat viaţa; băieţandrul viteaz şi slăbuţ s-ar fi 
lăsat cu plăcere spintecat, ca s-o apere... Şi acum o uitase atâta 
timp!  Rămase privind pătura care acoperea trupul 
semicarbonizat. Ochii îi erau umflaţi, obrajii supti. Mai privi puţin 
şi se întoarse deodată îndreptându-se cu paşi mari spre vilă. 


Când sosi băiatul în grădină, în dreptunghiurile de lumină 
lăsate de ferestre erau şapte sau opt oameni. Unii stăteau 
ghemuiți pe călcâie, alţii în picioare, cu mâinile în buzunare, alţii 
rezemaţi de perete. Vorbeau în şoaptă. Cu o clipă înainte 
patronul trecuse în fugă, schimbat la faţă. Ei îl urmăriseră cu 
ochi serioşi şi începuseră să vorbească încet: 

— Când o afla ca omul cel gras ne-a tras pe sfoară pe toţi, o 
să-l împuşte ca pe-un câine ciumat. 

Un urlet al lui Nato se auzi în depărtare. 

— Vai de el, sărmanul Biguă! li mergea destul de bine şi ăsta 
l-a scormonit ca un nebun cu sculele lui până l-a nenorocit. 

— Dezmăţatul dracului! Să ne ducă el pe noi de parcă am fi 
nişte copii! 

— Dacă patronul nu-l omoară va trebui să-l înjunghiem noi. 

— Asta da! Nu-l putem lăsa să fugă de aici. 

— Chiar aşa! 

Când sosi Nungo tăcură. Îşi priviră mâinile bătătorite. Îşi 
scuturară cu vârful degetelor ţărâna de pe bombachas. Îşi 
scărmănară ciucurii de la poncho. Căutară vreun scaiete pe 
haine trăgându-l cu mare băgare de seamă şi aruncându-l 
departe. Până când Celestino prinse curaj şi-i spuse încet: 

— Stai cu noi frăţioare. Aşază-te aici pe iarbă. 

Băiatul stătu o clipă privind cu ochi absenţi, se întoarse pe 
jumătate şi intră în bucătărie. Ar fi vrut să strige ca în toate 
dimineţile: „Aveţi nevoie de mine, patroncita?” dar i se pusese 
un nod în gât şi toate lucrurile la care se uita îi apăreau parcă 
prin ceaţă. Inaintă pe coridor cu paşi nehotărâţi. Când ajunse la 
uşa întredeschisă a dormitorului, Mirta îi dădu un lighean şi îi 
spuse cu voce autoritară: 

— Goleşte-l afară. Curăţă-l bine şi adu-l repede înapoi. 

Cu un moment înainte, Potter, Mirta şi Jonar erau foarte 
ocupați cu bolnava când sosi Martin, cu sufletul la gură de cât 
gonise, înnebunit de teamă. Toţi trei se opriră şi-l priviră o clipă 
apoi se întoarse fiecare la treaba lui. Martin se opri în faţa 
patului. În ultimele nopţi executase ca un automat unele treburi 
mărunte ca s-o ajute, câteva lucruri mărunte pe care ea nu le 
putea face singură datorită stării ei; dar nu se gândise niciodată 
că totul s-ar putea complica cu repeziciunea aceea brutală. ŞI 
deodată misterele naşterii îi apăreau în toată sfâşietoarea lor 
cruzime, în toată năclăiala lor de abator. Pe chipul bărbatului se 


încrucişau strălucirile roşiatice de la lampa de pe noptieră şi 
lumina albă din tavan. Sub borul pălăriei, pe fruntea şi pe obrajii 
lui, culoarea de cărămidă arsă lăsată de goană se ştergea, 
transformându-se într-o paloare cenuşie. Işi trecu mâneca peste 
ochi. Mâna care atârna de încheietura îndoită tremură uşor. 
Sudoarea continua să-i apară pe frunte în mii de picături mici ca 
o spuzeală de rouă. Mirta se postă între el şi pat. 

— Mai bine nu vă uitaţi, señor, îi spuse. Mai bine ieşiţi... 

Şi se aplecă peste pântecele gol. Două dâre mici, roşii se 
scurgeau încet din tamponul aplicat de Potter. Mirta luă apoi cu 
amândouă mâinile cearceaful şi-l trase blând peste genunchii 
bolnavei acoperind-o bine până la gât. Aşeza apoi pătura în 
părţi, cum face o mamă cu copilul ei adormit. Mai avea încă 
multă feminitate în braţe, în gesturi. 

Martin îşi şterse fruntea cu un gest maşinal şi batista îi lunecă 
dintre degete pe jos. Işi dădu pălăria pe ceafă şi aceasta căzu şi 
ea. Se întoarse s-o ridice. O aşeză peste tocul revolverului, 
ţinând mâna deasupra. Potter îi spuse în şoaptă lui Jonar: 

— Dă-mi cutia mare cu tifon. 

__Mirta trase cu grijă perdelele de la fereastră (strigătele lui 
Nato ajungeau până acolo ca un ecou îndepărtat, dar cu o 
intonaţie ascuţită care se distingea limpede). Jonar stătea în faţa 
comodei din colţ, aproape de piciorul patului. Avea grijă de 
lampa cu spirt, unde se sterilizau acele de seringă. Comoda era 
plină de pachete, flacoane şi cutii. Noptiera era şi ea ticsită şi în 
dulapul mare care stătea cu cele două uşi ale lui larg deschise 
se vedea dezordinea produsă de căutări repetate. Mobila 
cochetă care servea drept toaletă era deschisă lăsând să se 
vadă o dezordine asemănătoare. Până şi uşa de la baie era la 
perete şi pe verdele ei ca smaraldul, petele roşii păreau o 
împroşcătură a morţii. Potter destupă două fiole cu pila şi 
încărcă seringa. O umplu cu o mână, în timp ce cu cealaltă ţinea 
fiolele. Dezveli pântecele bolnavei cu o mişcare bruscă a 
braţului stâng. li făcu injecţia în coapsă cu mare îndemânare, 
după ce căută locul fără vase. Pe urmă străbătu camera 
ducându-se să se spele pe mâini în baie. Braţele lui grase şi albe 
erau cu mânecile suflecate şi vesta neagră stătea descheiată de 
sus până jos, lăsând să i se vadă cravata gris-perle pe cămaşa 
cu gulerul apretat. Când se întoarse frecându-şi mâinile pline de 
spirt, îi şopti Mirtei: 


— Caută şervete prin casă. Avem nevoie de multe. 

Erau aprinse toate becurile atât în cameră cât şi în baie. 
Potter ordonase aşa: „Aprindeţi toate luminile, ca să nu se facă 
încurcătură!” O grămadă de cearceafuri căzu din raftul dulapului 
cu un zgomot de fesă pălmuită. Jonar demonta seringa ca s-o 
sterilizeze iar Martin se apropie deodată de Potter: 

— Domnule doctor, salvaţi-o! Salvaţi-o, domnule doctor; o să 
vă plătesc cât o să-mi cereţi! 

Glasul lui era răguşit ca un vaiet puternic. În liniştea învăluită 
de mirosuri tari, şi întreruptă doar din când în când de o şoaptă 
vocea aceea răsuna ca un tunet. Martin simţi în toată fiinţa 
bubuitul propriei sale voci. Parcă s-ar fi aflat deodată într-o 
biserică, cu mâinile pline de petarde aprinse. Mirta se întoarse 
cu faţa spre el, fără să-şi scoată braţele din dulap. Jonar îşi 
înălţă capul osos şi falca lui se îndreptă şi ea spre patron. Potter 
îşi cobori capul. Il ridică peste o clipă şi în timp ce vorbea încet, 
ochii lui dezorientaţi se plimbau de la faţa lui Martin la cea a 
bolnavei, de la podea spre privirile acuzatoare ale Mirtei şi ale 
lui Jonar. 

— Don Martin, eu... eu n-am să vă iau nimic chiar dacă o să 
scape cu viaţă soţia dumneavoastră... Soţia dumneavoastră, pe 
care eu... In sfârşit... Bine, eu nu vreau nici un centavo pentru 
munca mea... 

Martin începu să se uite cu mirare la el. 

— Dar nu înţeleg, domnule doctor... De ce să nu vă plătesc 
aşa cum am stabilit? Mai mult chiar, aş da oricât ca s-o salvez... 
Tot ce am! 

Potter se bâlbâia mereu, dar în tulburarea lui era o mare 
parte de sinceritate. 

— Don Martin... soţia dumneavoastră... N-am să precupeţesc 
nici un efort ca s-o salvez, chiar dacă ar trebui să stau zile 
întregi la căpătâiul ei, fără să dorm, fără să mănânc, chiar dacă 
pe urmă ar trebui să zac ani de zile în pat... Dar nu vreau nici un 
ban de la dumneavoastră! Nimic! 

Se opri o clipă, ochii lui mici se aţintiră la chipul lui Martin cu o 
expresie de neaşteptată sinceritate, ca şi când ar fi fost gata să- 
i facă o mare destăinuire, dar buzele lui tremurară şi îşi cobori 
capul. 

— Am muncit! şopti el. l-am făcut opt injecții cu coagulant, 
patru sau cinci de hipofizină şi ergotină. De şase ori am 


schimbat tamponul, fără instrumente, fără nimic, tampoane 
făcute cu multă trudă! 

Îi arătă lui Martin pumnul strâns cu degetele lui groase, cu 
dosul umflat, cu încheietura mâinii tăiată de un şanţ adânc care 
împărțea în două sulul de grăsime. Un pumn mare ca un balon 
plin cu grăsime, şi continuă: 

— Nu vedeţi? Şase tampoane într-o oră şi pumnul acesta 
intra, aşa strâns în încercarea mea disperată de a provoca 
contracţiile care să oprească sângele ăsta care se scurge, se 
scurge... Eu singur am ridicat patul ăsta, cu braţele acestea şi cu 
genunchii aceştia... Aştia doi n-au putere... Eu singur... 

Câtă muncă! Într-un moment de inspiraţie Jonar spusese: 
„Odată, la o fermă, a trebuit s-o legăm pe femeie în pat, şi să-l 
ridicăm de la picioare cu un scripete legat de o grindă din 
tavan”. Şi el, Potter se agăţă imediat de această idee. Mari 
specialişti făcuseră la fel. Putea fi foarte eficace ca să combată 
hemoragia... Reuşiră să dea patului o înclinaţie de treizeci de 
grade şi trebuiau să-l încline şi mai mult. 

Dar ce făcea! Potter îşi scutură umerii cu un gest de 
extraordinară energie. El stătea de vorbă şi se gândea în loc să 
lucreze! Tot corpul lui fu cuprins de nervozitatea aceea 
dinamică, şi îl luă de mijloc pe Martin împingându-l spre uşă. 

— Mai bine să ne lăsaţi singuri. Dumneavoastră nu ne puteţi 
ajuta cu nimic. Ne încurcaţi. 

Martin făcu câţiva paşi, dar se opri înainte de a ajunge la 
poartă. 

— Am să rămân, spuse hotărât, apropiindu-se de fotoliul din 
colţ ca să se aşeze. Vreau să stau aici. 

Mirta îşi întorsese iar capul spre dulap căutând prosoape cu 
amândouă mâinile. Jonar, pe scaunul lui, îşi cobori capul, 
absorbit iar de flacăra albastră a lămpii de spirt. Potter se 
apropie de bolnavă şi îi luă pulsul. Martin se uita, se uita... 


Abel Cuenta bătea cărările ca de obicei, în întuneric. Cu pasul 
lui şovăielnic de sconcs, cu trupul slab şi ochii iuți, spiona prin 
ferestrele luminate şi prin uşile întredeschise, punându-şi 
urechea pe la crăpături, inspirând mirosurile grele care plutesc 
în noapte în timp ce natura se odihneşte. Trecând aproape de 
şopron se miră că nu văzu pe nimeni lângă cadavrul lui Torren. 
Se apropie. Câţiva şobolani se urcaseră pe pat. Se mişcau pe 


sub pătură, îşi iţeau boturile şi perii lungi ai mustăţilor, săreau 
cu mişcări domoale şi dispăreau iar. Abel Cuenta se apropie în 
vârful picioarelor, ţinându-şi respiraţia ca să-i observe mai bine, 
fără să-i sperie. Unul foarte mare se căţărase pe o sticlă pătrată 
de lichior de anason în care era înfiptă una din lumânări şi rodea 
baza de ceară. Incă o clipă şi lumânarea va cădea aprinsă pe 
smocurile de lână împrăştiate pe jos, şi tot şopronul era plin de 
lână - mai mult de treizeci de mii de kilograme - şi de lemne, de 
bucăţi de scânduri, de borcane şi de bidoane de tot felul... Abel 
Cuenta observă deodată câţiva ochişori negri neliniştiţi aţintiţi la 
el, şi câteva fugi grăbite pe sub pătură... Se întoarse încet pe 
călcâie şi intră iar cu paşi vicleni în noapte. În conul de lumină 
proiectat afară de poarta deschisă, câţiva fulgi de zăpadă 
începură să plutească în atmosfera senină; nu ştiai dacă se 
înălţau sau cădeau. Abel se înveli bine în ponchoul/ lui 
sărăcăcios. Ajunse curând la vilă. Oamenii stăteau tot afară, 
privind fulgii de zăpadă. 

— Ce faceţi aici? le spuse Abel pe tonul lui cel mai autoritar 
de supraveghetor. Doar încurcaţi. Mai bine plecaţi la culcare. 
Mâine trebuie să munciţi zdravăn. 

ÎI priviră miraţi. Doar ei nu încurcau! Stăteau acolo, ghemuiţi 
pe călcâie sau în picioare, rezemaţi de pereţi, gata să ajute cu 
tot ce li s-ar fi cerut. Opt sau zece bărbaţi alături cu tot sufletul 
de patronul care era în acelaşi timp pentru ei un tovarăş şi un 
asociat şi de soţia lui care era divinitatea ce aducea blândeţe pe 
acel braţ sălbatic al lacului... Şi chiar dacă nu ajutau în mod 
concret, stăteau acolo cu toată căldura lor animală până când 
urma să aibă nevoie de ei, aproape de soţia bolnavă şi de soţul 
mâhnit. Cu devotamentul lor neţărmurit, izvorât din simpatie şi 
dragoste... Să încurce! Omul acela nu înţelegea de ce venea 
atâta lume de pe douăzeci sau treizeci de leghe împrejur sau şi 
mai de departe ca să stea la căpătâiul unui prieten bolnav sau al 
unui cunoscut pe patul de moarte. Priveghind în grupuri, fără să 
se apropie de bolnav sau de mort, împrăştiaţi pe lângă pereţii 
de la rancho sau bând mate lângă vatră cu rudele, păstrând 
feţele grave sau spunând poveşti, după împrejurări. 

— Plecaţi la culcare! zise Abel şi vocea lui se făcuse dintr-o 
dată blândă, aproape părintească. O să ningă mult. E mai bine 
în pat decât aici afară. 

Cruz Moreno se apropie de el oferindu-i mate: 


— Nu vreţi un mate dulce, domnule supraveghetor? 

În glasul lui era puţină ironie. 

— Nu. Eu nu beau porcării de-astea. 

Cruz se întoarse cu vasul plin de mate dulce în bucătărie, îl 
goli în căldarea de gunoi şi îl spălă cu grijă înainte de a-l umple 
din nou pentru tovarăşii lui. Pancho Ortiz stătea în picioare la 
marginea grupului şi îşi pusese pe umeri, în afară de poncho, o 
pătură. Spuse cu voce limpede: 

— Noi nu ne ducem să dormim. Dumneata poţi să te duci, 
dacă ţi-e somn. 

Abel îl privi mişcându-şi nervos genele lungi peste ochii negri, 
mari şi umezi. Pancho continuă: 

— Noi, eu şi Celestino, plecăm chiar acum cu barca până la 
Punta Bandera ca să găsim un doctor pe undeva. 

— Ce nebunie! Nimeni n-a îndrăznit până acum să facă 
drumul ăsta cu barca şi încă noaptea. La prima lovitură de val o 
să se ducă sub apă ca un cornet de hârtie. 

— Mulţumim pentru bunele urări, domnule supraveghetor. Pe 
curând. 

Şi adăugă adresându-se tovarăşilor lui: 

— Vom ajunge băieţi. Dacă vâslim zdravăn putem fi la 
Angostura în zori. La revedere! 

Îl urmăriră cu ochi serioşi până când dispăru în întuneric. 
Murangunic plecă în fugă după el. Il ajunse pe cărare. 

— Frate, eu vreau să merg cu tine, vorbi iugoslavul cu vocea 
plină de rugă a celui care se teme să nu fie refuzat. Pot să 
vâslesc zdravăn şi mult, ceasuri întregi, fără să obosesc de loc. 
Mai bine să-l lăsăm pe Celestino care trebuie să îngrijească de 
sora lui. Eu am să-ţi fiu mai de folos. 

Pancho simţi ceva călduţ şi umed în gât suindu-i în nas şi în 
ochi. Îşi şterse nasul de poncho, îşi uscă ochii. Tuşi tare. Îi 
răspunse după câteva clipe de tăcere: 

— Bine; dacă Celestino vrea să rămână eu te iau. Mie mi-e 
totuna dacă-i unul sau celălalt! 

În grupul luminat de fereastra de la /iving, supraveghetorul 
murmură: 

— Băieți nebuni! Pe o vreme ca asta! O să se înece. Nimeni 
nu părea să fi auzit. Continuă, adresându-i-se lui Cruz Moreno 
care venea cu matele în mână: 

— Don Martin ştie că señor Potter nu-i doctor? 


— Nu, nu ştie. 

— Trebuie să i se spună. Du-te imediat şi spune-i că ai aflat 
acuma şi că îi spui ca să nu se întâmple vreo nenorocire. 

— Nenorocire o să se întâmple dacă o să-i spun. Patronul are 
revolverul la brâu. Dacă află acum îl împuşcă pe loc. 

— Du-te şi spune-i, nu mai sta pe gânduri! Ţi-o poruncesc eu! 
Nu putem lăsa să continue această stare de lucruri. Du-te! 

_ — Uite, domnule supraveghetor; mă iertaţi, dar eu nu mă duc. 
II cunosc bine pe patron. N-o să se mulţumească să-l omoare 
doar pe grăsanul ăla dezmăţat. O s-o pedepsească şi pe c... 

— Taci! Dacă o să te mai obrăzniceşti o dată o să te alung ca 
pe câine. 

Celestino se întoarse în clipa aceea. 

— Cum, frate, n-ai plecat cu Pancho? 

— lugoslavul a ţinut morţiş să plece în locul meu. Au pornit 
chiar acum. 

Zăpada începu să cadă mai des. Cruz Moreno îi băgă pe toţi 
înăuntru. Alejandra îi spusese: „Tu te ocupi de oameni în timp ce 
eu îngrijesc de copil. Fă-le mate, şi lasă-i să se servească din tot 
ce e.” Intrară unul câte unul, scuturându-şi în prag fulgii de 
zăpadă care li se prinseseră de haine, de ponchos, de pălării. 
Unul îşi descoperi capul, ceilalţi îl imitară şi îşi lăsară toţi 
pălăriile pe jos, la rând, lângă bancă. Mergeau cu picioarele 
depărtate, cu mişcări stângace, ca după un drum lung făcut 
călare. Probabil că nici unul din ei nu intrase vreodată în vilă şi 
se simțeau cam stingheriţi. Formară în bucătărie un grup 
compact de spinări apropiate şi de ochi care priveau plini de 
curiozitate în jur, până ce începură să se împrăştie încet, întâi 
unul, pe urmă altul. Se aşezară pe jos, pe călcâie sau pe 
marginea băncii. Pe urmă la măsuţa albă în sufragerie şi pe 
scaunele de paie. Dinspre coridorul care ducea spre camera 
bolnavei venea un miros de dezinfectant şi medicamente. 
Oamenii priveau gura întunecată a coridorului cu ochi serioşi, 
fără să îndrăznească să gândească ceva sau să întrebe ceva. 
Mergeau încolo şi încoace cu paşi şovăielnici, privind cu mirare 
fiecare amănunt. Arrillaga se aşeză cu multă grijă în fotoliul cel 
mai apropiat de căminul aprins şi adormi pe loc. Gemenii se 
întoarseră în bucătărie, păşind în vârful picioarelor şi privind în 
urmă. Nungo venea din coridor cu un ceainic mare în mână. 
Abel Cuenta îl prinse cu un braţ pe după gât, părinteşte. 


— Ce mai faci, curajosul meu băiat? Lucrezi? 

Nungo îl privi uluit. 

— Da, domnule supraveghetor... Lucrez... Vreau s-o ajut pe 
patroană. 

— Faci bine, fiule; faci bine... Asta te face să uiţi, fiule... 

Îşi înclină capul ca pentru a-l săruta, dar băiatul se smulse din 
îmbrăţişarea lui şi se apropie de robinetul de apă. In timp ce 
Abel nu ştia dacă să iasă sau să intre în /iving, Celestino se 
apropie de Nungo. _ 

— Nu mai face nimic. Ai lucrat destul. Vino cu mine.. Il luă pe 
după umeri şi băiatul se lăsă dus, fără nici o împotrivire. 

— Înveleşte-te bine, frate; ninge. 

Înainte de a intra în şopronul de tuns Celestino văzu mişcările 
ciudate în locul luminat de becul din tavan şi de lumânări. Ghici 
imediat despre ce e vorba şi strânse braţul lui Nungo ca să-l 
facă să se întoarcă înainte de a vedea rozătoarele. 

— Întâi mergem în bucătăria noastră, frate, ca să facem nişte 
biftecuri. N-am mai mâncat nimic de la mate cocido, şi trebuie 
să mănânci şi tu. 

Băiatul se lăsa dus fără împotrivire. 

Abel Cuenta înaintă pe coridorul aproape în întuneric, până la 
uşa întredeschisă, bine luminată, a bolnavei şi pe măsură ce se 
apropia de uşa crăpată, mirosul pătrunzător se lipea din ce în ce 
mai tare de nasul şi de gâtul lui, ca un lichid vâscos. Ţinând 
ochii negri pe dreptunghiul lung şi îngust, puternic luminat, Abel 
Cuenta înainta cu paşi prudenţi şi şovăitori mergând într-o 
parte, ca atunci când înaintezi într-un duel cu pistolul. Din 
cameră veneau zgomote: o şoaptă, clipocitul blând al mâinilor în 
apă, sunetul sec al unei fiole căreia i se sparge gâtul... 

Atât în camera bolnavei cât şi pe coridor, în bucătărie, în 
living, în cea a Alejandrei, în bucătăria peonilor sau în camera lui 
Biguă, în şopronul de tuns şi afară, viaţa de la Los Tempanos 
fusese răscolită, ca şi când ferma ar fi fost izbită de un şoc 
puternic care îi tulburase existenţa. În barcă, în întunericul acela 
ca de peşteră, în mijlocul fulgilor deşi care le biciuiau ochii 
Murangunic şi Pancho Ortiz continuau să vâslească, să 
vâslească... „Frate, mai sigur e mijlocul canalului... Mai bine pe 
valuri mari decât pe cele mici.” „Bine, bătrâne, tu ai mai multă 
experienţă. Hai, să facem cum te îndeamnă inima.” Şi dacă se 
apropia un sloi nu-l puteau simţi după răceala împrăştiată de 


gheaţă, fiindcă totul împrejur era zăpadă şi gheaţă iar din când 
în când lovitura ca de bici a apei le izbea faţa... „Frate, mai bine 
oprim puţin ca să scoatem apa cu borcanul. Mi se udă 
picioarele.” „Bine, bătrâne; tu eşti căpitanul.” 

În acelaşi timp, în bucătăria peonilor, Celestino şi Nungo 
prăjeau biftecurile pe plită, în timp ce în şopronul de tuns, 
şobolanii intrau şi ieşeau de sub pătura care acoperea 
rămăşiţele lui Torren. lar Biguâ cu gâtul sleit de atâta urlat, 
zăcea cu ochii ţintă la peretele abia luminat de lumânare. 

In grădiniţa vilei, câinele privea ţintă fereastra de la /iving în 
timp ce zăpada îi acoperea treptat laţele cenuşii. Pe fotoliul de 
lângă foc, Arrillaga dormea mai departe, sforăind tare. Aşezaţi 
pe scăunele joase din faţa sobei cei doi gemeni beau la mate 
unul după altul, cu capul tras între umeri, cu coatele pe 
genunchi. Cruz Moreno continua să încălzească în ceainice şi în 
cratiţe apa pe care o aducea de la robinetul din baie. 

Abel Cuenta străbătuse deja coridorul prin semiîntuneric şi 
ajungând la uşa întredeschisă vru să iscodească camera înainte 
de a intra, dar dreptunghiul de lumină puternică era prea îngust. 
Trebui să împingă uşa, încet de tot, până ce putu să strecoare 
umerii. Martin stătea cufundat în fotoliul din colţ, cu capul în 
mâini. Potter îi şoptea lui Jonar cu vocea lui dogită: „Da, da, 
aşa... dar ai grijă! Nu atinge vârful cu degetele tale murdare”. 
Degete murdare! De zeci de ori se spălase pe mâini Jonar în 
noaptea aceea, cu săpun şi perie şi pe urmă cu spirt, dar se 
îndreptă iar spre baie ca să şi le mai spele o dată, ascultător. Cu 
puţin timp înainte ridicaseră mai mult patul, mărind înclinația 
trupului bolnavei, pentru ca sângele să nu se scurgă atât de tare 
prin vasele acelea rupte într-un loc atât de îndepărtat, atât de 
inaccesibil. Martin îi ajutase. Potter era obosit. Făcuse atâtea 
injecții că nu le mai ştia numărul. În urma lui Abel Cuenta intră 
în cameră Cruz Moreno, cu două oale mari în mâini. Abel se 
apropie de Martin: 

— Señor don Martin, am venit să-mi ofer ajutorul... Ce-aş 
putea să fac ca să vă ajut? Orice mi-ar sta în putinţă eu sunt 
gata... 

Martin se uită la noul venit cu ochi absenţi pe care apoi şi-i 
luă de la el ca să-şi privească soţia. Abel făcu doi paşi într-o 
parte şi se apropie de pat. In privirea sa neagră şi umedă era o 
lucire intensă de milă, dar pupilele sale iscodeau cu răceală pe 


sub genele dese toate amănuntele. Bolnava făcu o mişcare 
slabă. Toţi o priviră. Chiar şi Cruz care lăsase cele două oale în 
baie şi Jonar care se întorcea ştergându-se atent pe mâini. Cei 
cinci bărbaţi şi Mirta priveau ţintă la bolnavă când deodată ochii 
ei se deschiseră şi chiar în faţa lor se afla Abel Cuenta. Suzana 
nu dăduse nici un semn de viaţă de când o aduseseră în 
cameră; doar din timp în timp scotea un geamăt abia auzit care 
făcea să-i tremure uşor buzele. Şi dintr-o dată deschidea ochii. 
Şi aceştia stătură o clipă aţintiţi la Abel Cuenta, sticloşi, lipsiţi de 
expresie, până când se umplură de o lumină ciudată, o 
strălucire de spaimă, în timp ce tot restul chipului ei rămăsese 
nemişcat. Dar ochii aceia îşi strigau spaima tot atât cât braţele 
ridicate şi urletele de groază. Martin se sculă şi fugi lângă soţia 
lui. Ceilalţi trei bărbaţi şi Mirta se repeziră şi ei ca să-l acopere 
pe Abel cu trupurile lor. Cruz îl luă de braţ şi îl împinse spre 
poartă: 

— Hai, domnule supraveghetor, mai bine să ieşim. Dumneata 
ai speriat-o, sărăcuţa. 

Martin îngenunchease pe jos ca să-şi apropie cât mai mult 
faţa de a soţiei sale. 

— Nu te speria, draga mea, îi şopti încetişor. Nu-i nimic 
dragostea mea... Nu mai suntem decât noi... 

Sclipirile de groază se împrăştiară treptat şi o expresie de 
linişte apăru curând în ochii Suzanei. 

Mirta şoptea printre dinţi: „Porcul, scârnăvia! A speriat-o! Ca 
atunci când pui o broască râioasă vie în sânul sau pe faţa unei 
femei leşinate ca să-şi vină în fire!” 

Martin stătea mai departe cu coatele pe pat. Faţa lui aproape 
o atingea pe cea a Suzanei. 

— Dragostea mea, micuța mea! Nu-ţi fie frică... O să te faci 
bine... acum... 

Ei îi tremură gâtlejul, ca şi când ar fi vrut să vorbească, şi 
buzele i se mişcară fără putere... Martin îşi apropie urechea de 
gura ei şi putu să audă nişte cuvinte spuse încet, încet ca o 
răsuflare care se stinge: 

— Zăpadă, vreau zăpadă... 

— Da, dragostea mea, da... 

— Sloiul de pe mal... slo... 

— Da, dragostea mea, mâine ai să vezi sloiul de pe mal, plin 
de soare şi de zăpadă proaspătă... 


—  Sloiul... se întunecă... Dungile albastre... viorii... se 
întunecă... Se lasă noaptea... vine... vin... ne. 

Ochii senini se acoperiră de duioşie şi de tristeţe, şi nu ştiai 
dacă vălul acela de blândeţe se stingea sau dacă pleoapele 
cădeau lin peste sclipirile duioase, închizându-le ca pe o 
comoară. 

Potter se năpusti şi îi luă pulsul, în timp ce îi făcea un semn 
autoritar lui Martin să se îndepărteze. Acesta se ridică dar 
rămase acolo, înalt şi osos, cu braţele atârnându-i şi cu capul 
plecat; cu o clipă înainte fusese copleşit de speranţă şi acum 
iar... Mirta îl luă de braţ şi îl împinse până la fotoliu. El se lăsă să 
cadă greoi şi îşi ascunse faţa în mâini. 

Potter şopti printre dinţi: „Pulsul scade, scade” îi mai făcu o 
injecție şi pe urmă încă una. Pe urmă alt tampon. 

Hemoragia descrescute, însă doar pentru că bolnava nu mai 
avea sânge. Jonar îngrijea mai departe de lampa cu spirt şi 
desfăcea cu grijă cutiile de pansamente şi apoi le separa cu 
vârful pensetei. Când Suzana deschise iar ochii cu o mişcare 
blândă de muşchi care îşi slăbesc încordarea, Potter fugi să-i 
închidă. Recomandă cu un gest Mirtei şi lui Jonar prudenţă, 
arătând capul plecat al lui Martin şi dispăru pe furiş. Mirta 
continua să rânduiască în dulap. Jonar stătea tot lângă lampă şi 
desfăcea cu grijă un pachet de vată. Aşa trecu mult timp. O 
jumătate de oră, poate mai mult... 

Deodată Martin îşi înălţă capul şi-l căută din ochi pe Potter. 

— Doctore, doctore! Unde eşti, doctore? 

Apoi privirea lui se îndreptă spre verdele de smarald al băii 
stropit cu roşu şi continuă să strige: 

— Doctore, doctore! Salveaz-o! O să-ţi dau tot ce am dacă mi- 
o salvezi. 

jonar se ridică greoi şi-şi îndreptă spre el genunchii 
anchilozaţi. Îi spuse încet când ajunse lângă el: 

— Curaj, don Martin... Patroana... 

El se ridică încet şi se apropie de pat privind îndelung faţa de 
ceară. Apoi se îndreptă spre /iving, târându-şi tălpile cizmelor. 
Trecu pe lângă fotoliul în care dormea Arrillaga. Se apropie de 
fereastră. Fruntea lui goală se rezemă de geamul îngheţat şi 
lacrimi tăcute începură să-i curgă din ochii fără gene. Lacrimile 
lunecau pe obrajii lui aspri, peste gura lui uscată, pe bărbie şi se 
rostogoleau spărgându-se pe vârful cizmelor şi pe jos. Din 


cealaltă parte a grădinii, câinele îl privea cu ochii lui ficşi, în 
timp ce zăpada cădea mai departe peste spinarea lui lăţoasă. 


6. 

Toţi erau treji la Los Tempanos când muri Suzana, în afară de 
Arrillaga, care adormise în fotoliul din //ving căci îşi petrecuse 
noaptea dinainte cu Mirta. Celestino îi spusese lui Nungo: 

— Frate, eu mă duc în şopron, şi tu vii peste puţin, când 
termini de mâncat biftecul ăsta. 

— Mie mi-e frică să merg singur până acolo! Nu mi-e foame. 

— Bine, frate, mă duc eu întâi şi mă întorc îndată după tine. 
Am ceva treabă. 

Alejandra plânse mult timp când Cruz îi aduse vestea. Apoi 
strânse şi mai tare în braţe ghemul de carne care pricinuise 
moartea patroanei. 

— Am să am eu grijă de tine, puişor părăsit... N-am să las pe 
nimeni să-ţi facă vreun rău... 

Martin stătu multă vreme cu fruntea goală rezemată de 
fereastră. Câte un peon mai zăbovea o clipă în grădină, alături 
de câine, privind dreptunghiul luminos pe care îl proiecta 
livingul, apoi pleca, lovindu-se peste ochi cu ponchoul ca să-şi 
şteargă fulgii de zăpadă. Martin stătu mult timp acolo. Mai erau 
câteva ceasuri încă până să se lumineze când plecă hotărât spre 
tâmplărie. Din toţi cei de la fermă doar el ştia să mânuiască 
ferăstrăul şi gealăul. Lucra din răsputeri. Un strop uda din când 
în când tăietura făcută de ferăstrău sau suprafaţa netezită cu 
grijă. Lucră cu înverşunare, cu toată energia lui. Nici un singur 
muşchi nu i se clintea pe faţă. Braţele şi mijlocul ascultau 
întocmai poruncile voinţei. Dar când marginea roşie a pleoapelor 
tremura, lacrima furişată care se prelingea din ochii lui cenuşii 
era ca un strigăt al sufletului ce-şi croia drum prin țesătura de 
nervi bine căliţi. Şi una după alta, scândurile terminate se 
înşirau lângă perete, ca mici părţi ale unei case demontabile. 

Alejandra o ajută pe Mirta să îmbrace trupul Suzanei. Fata şi 
Jonar stătură lângă stăpână, în afară de cei care intrau şi ieşeau. 
Mirtei îi fu teamă să nu se întâlnească cu Martin şi se duse să 
vegheze rămăşiţele lui Torren. Acolo mai erau Nungo, Celestino 
şi gemenii. 

Când Abel Cuenta intră în şopronul de tuns, făcu un mic gest 
de resemnare văzând că lumânarea care căzuse de pe sticla 
pătrată de lichior de anason rămăsese atârnată de fitil şi arsese 
de tot clădind lângă sticlă o piramidă înaltă de ceară. 


Camera lui Biguá fu foarte des vizitată toată noaptea. Se 
perindară pe acolo toţi peonii stând cu el unii mai mult, alţii mai 
puţin. O dată înlăturat ajutorul lui Potter, îi puseră leacuri de-ale 
lor: bucăţi de carne proaspătă de vită, frunze cărnoase de 
balsam, goale sau cu cataplasme, zeamă de frunze de 
carnicera'*%, te pampa, spălături cu a/filerillo!*. Şi acolo, în 
timp ce unul intra şi altul ieşea, în timp ce unul îşi spunea o 
părere, iar altul alta, fu hotărâtă soarta presupusului doctor. Toţi 
erau de acord. Nu-l puteau lăsa să fugă. Şi deşi nu intra în 
camera lui Biguâ de teamă să nu se compromită, Abel Cuenta îi 
lua deoparte unul câte unul, ici şi colo, lăsând să-i scape ba 
nişte vorbe răzlețe la urechea unuia, ba un cuvânt bine gândit la 
a altuia. Şi toţi se convingeau că autoritatea era de partea lor. 
„Da, sigur că da; supraveghetorul gândeşte la fel cu noi.” „Ţi-a 
zis ţie?” „Păi... mie nu, dar se vede...” „Nici mie nu mi-a zis chiar 
de-a dreptul, dar a vorbit aşa ca să înţeleg.” „Şi mie la fel.” „Şi 
mie...” 

Nato se simţea mai bine. Îşi strâmba din când în când gura 
înfruntând durerea unui junghi ori trăgea două sau trei înjurături 
privind în tavan, dar în afară de aceste momente, îşi păstra pe 
deplin calmul şi putea lua parte la discuţie. Cei care intrau în 
cameră vorbeau rar şi fumau fără încetare. Făceau pe rând 
mate într-un ceainic mare pe care îl încălzeau pe un primus. 
Unul spuse privind pe uşa deschisă ultimii fulgi de zăpadă care 
se lăsau fâlfâind vesel în cerneala nopţii: 

— Mai bine acum. Mai uşor pe întuneric. 

— Închide uşa, frate; intră frigul. 

Cei doi gemeni intrară cu feţele lor prostănace şi cu ochişorii 
vioi şi se duseră să se aşeze pe patul celălalt, lângă Celestino. 

— Cine ştie unde s-o fi vârât! murmură Cruz Moreno. 

— Mai uşor pe întuneric. 

Ñato îşi spuse părerea lui de rastreador'* dibaci: 


146 Carnicera - plantă din frunzele căreia se obţine prin fierbere un 
lichid dezinfectant. 

147 Te pampa - plantă din frunzele căreia se prepară ceai. 

148 Alfilerillo - plantă umbeliferă originară din Chile ale cărei flori 
au proprietăţi terapeutice. 

149 Rastreador - Urmăritor (Ib.portug.) 


— Nu-i nici o grabă. Nu poate să ne scape. Îndată ce se 
luminează o să mergem pe urmele lăsate pe zăpadă, până când 
o să dăm de jivina dezmăţată. 

Apoi Nato îi spuse băiatului: 

— Tu, Nungo, nu te bagi în asta. Rămâi lângă bătrân. _ 

Puțin mai înainte Abel Cuenta şoptise la urechea lui Nungo: 
„Băiatul meu, omul ăsta gras e un asasin. Şi pe tatăl tău tot el.. 
Cine altul putea fi...? De două zile se tot dădea pe lângă el... Cu 
siguranţă că i-a făcut o injecție fără ca bietul de el să-şi dea 
seama, şi cu venin din ăla în sânge îţi pierzi minţile şi arunci 
chibrituri pe benzină sau îţi duci revolverul la tâmplă. Băiatule, 
sărman de tine! Era aşa de bun don Torren! Ce tată ai pierdut, 
dragă băiete! Dar mă ai pe mine. Eu am să te ajut să te faci om, 
un om curajos care să nu tremure pentru puţin sânge...” 

Arrillaga mai avea ochii umflaţi de atâta somn. Murmură, 
frecându-şi-i: 

— Din partea mea, mi-e tot una dacă-i acuma sau mâine. 
Când supraveghetorul a venit de m-a trezit ca să plec de lângă 
foc mi-a spus încetişor: „Asasinul s-a dat drept medic, ca să 
poată omori mai nestingherit... A omorât-o mai adineaori pe 
patroană!” Eu m-am uitat la el cu ochi mari, crezând că mai 
visam încă, şi supraveghetorul mi-a spus mai departe: „Poţi să 
te convingi îndată Arrillaga dacă te uiţi în cameră. E plină de 
fiole cu tot felul de veninuri pe care i le-a vârât în sânge 
sărmanei femei, şi-ai să mai vezi pe masă cutii cu alte grămezi 
de fiole, de ajuns pentru a ne răpune pe toţi, şi seringa care 
intră în piele imediat ce o încălzeşti puţin”. 

Nungo imploră: 

— Lasă-mă Ñato să vin cu voi. Vreau să vă ajut şi eu... 
Lighioana veninoasă! 

— Taci băiete! Du-te în şopron! 

Arrillaga stătea mai departe în mijlocul patului, cu jumătatea 
de sus a trupului aplecată peste genunchi. Celestino stăruia în 
ideea lui. 

— Mai bine acuma şi gata treaba. 

Biguá spuse cu voce calmă: 

— Noaptea mergi greu pe urmele unui animal speriat. Când s- 
o lumina, oricine, în zăpadă... Până şi un copil merge pe urme şi- 
| prinde uşor... 


Celestino răscolea nervos pe raftul de lemn comorile 
arheologice strânse de Murangunic. Nungo stătea tot în picioare 
lângă pat, nevenindu-i să-i părăsească. De pe scaunul din colţ 
Cruz Moreno spuse cu vocea lui plină de siguranţă: 

E Îndată ce-l prindem noi îl aducem aici ca să se răfuiască 
Nato cu el. 

— Sigur că da! spuse Biguă foindu-se în patul lui. Pentru că nu 
pot merge cu voi, mi-l aduceţi aici ca să-l aranjez eu cum îmi 
place mie. _ 

Cei şapte bărbaţi rămaseră privind la ochii feroci ai lui Nato. 
Cei doi gemeni, aşezaţi pe patul iugoslavului, cu coatele lipite şi 
genunchii în unghi drept, încuviinţau totul făcând semne de 
aprobare cu feţele lor prostănace. 

— Da unde-i Jonar? El e singurul care lipseşte. 

— A rămas lângă răposată cu Alejandra, zise Cruz Moreno 
ridicându-se de pe scaun ca să-şi dezmorţească picioarele. Mai 
bine să-l lăsăm acolo. Nu ne-ar putea ajuta cine ştie cât. E prea 
bătrân pentru treburi d-astea. 

Soarele răsărise deja când se adunară iar. Biguă îşi blestema 
soarta. 

— Ce ghinion! Să nu pot să merg şi eu! 

Îşi dăduse picioarele jos din pat. Le rezemă de podea, dar 
când vru să se ridice căzu greoi. Trebuiră să-l ajute ca să se 
întindă iar sub blănurile de oaie. 

Arrillaga încercă să-l consoleze: 

— Las că o să reuşim şi singuri. E uşor de urmărit pe zăpadă. 
Oricine poate... i 

— Porniți după urmele lăsate lângă vilă, îi sfătui Nato cu 
îndelungata lui experiență. Trebuie să se vadă limpede după 
forma tălpii şi după greutatea omului. Urmăriţi-l neapărat de 
acolo, până ce dați de firul de c... 

Îşi schimonosi faţa şi gura într-o grimasă de durere şi mai 
înjură un timp. Oamenii îl priviră fără să spună nimic, apoi ieşiră 
unul după altul, cu capul în jos. În spatele vilei găsiră urmele 
paşilor lui Potter: tălpi de gumă, de neconfundat. Nu ninsese 
mai mult de-un lat de palmă, dar era de ajuns. Ultimii fulgi 
căzuţi cu câteva ceasuri în urmă se vedeau lămurit pe urmele 
netede. Puteau să-şi înceapă în linişte vânătoarea. Mirta 
rămăsese lângă rămăşiţele lui Torren. Jonar şi Alejandra o 
privegheau pe Suzana. Abel Cuenta plecase călare, înainte de a 


se crăpa de ziuă. Spusese în repetate rânduri că pleacă, tuturor, 
fiecăruia în parte, ca să nu rămână nimeni care să nu ştie că va 
fi plecat toată ziua, departe de tot ce ar putea să se întâmple. 
Din tâmplărie se auzea scârţâitul neobosit al ferăstrăului, urmat 
de scrâşnetele prelungi şi şuierătoare ale gealăului. Cei şapte 
oameni mergeau patru de o parte a urmelor şi trei de cealaltă 
parte. Şapte capete îl condamnaseră deja pe omul gras cu 
graba şi îndărătnicia izbucnirilor epidemice şi paisprezece 
gheare se îndreptau spre pradă, gata să înşface şi să zgârie, să 
ucidă, să facă dreptate. Cruz Moreno se oprise ca să le spună: 

— Noi i-l ducem lui Nato... Să se răfuiască între ei. 

Dar ceilalţi nu-l ascultau, nu se opreau. Mergeau mai departe 
cu capul în jos, cu privirea cruntă, cu mâinile înainte. Urmele 
erau late şi neclare, strivite pe margini, şterse de pasul nesigur 
al omului gras care şovăia în întuneric. Nungo le urma cu ochii 
ţintă, şoptind din când în când: 

— Asasin! Jivină veninoasă! 

Cei doi gemeni mergeau mereu alături umăr lângă umăr, 
chiar dacă nu se ţineau de mână. Când unul se oprea, celălalt îl 
aştepta sau dacă unul o lua cu un pas înainte, celălalt se grăbea 
până îl ajungea din urmă. Trăsăturile feţelor prostănace 
exprimau o hotărâre neclintită. Mulatrul Cardozo, peonul cel mai 
nou de la fermă, era tot aşa de pornit ca ceilalţi. 

Urmele o luau spre şopronul de tuns, dar nu mergeau pe 
cărare. Făceau un ocol mare şi se vedea clar când se poticnise 
de butucul de pe jos, scuturat de zăpadă şi mai încolo cei patru 
sau cinci paşi grăbiţi, pe vârfuri şi urma rotundă unde trupul 
căzuse grămadă. Se mai vedea cum se întorsese pe jos ca să se 
ridice şi urmele mâinilor, şi paşii se îndreptau apoi spre partea 
din dos a şopronului, îndepărtându-se mereu de poarta 
principală unde era privegheat Torren. Cei şapte oameni intrară 
îmbulzindu-se pe poarta mică, împingându-se unii pe alţii. De la 
locul ei Mirta auzise zgomotele şi se sculă de pe bancă 
apropiindu-se. 

— Mă căutaţi, băieţi? Sunt aici. 

Ei iscodeau mai departe prin toate colţurile, fără să se uite la 
ea. Mai găsiră urme. Putură vedea că omul intrase în ţarcul 
viţeilor. Pe o baligă uscată se vedea imprimată talpa pantofului 
omului care pătrunsese înăuntru, şi apoi urma când ieşise, 
întipărită pe o baligă proaspătă. Fără îndoială că stătuse câteva 


ore adormit pe jos, lipit de viţeii opriţi pentru muncile fermei. Nu 
se vedeau urmele corpului lui pe paiele uscate, dar Cruz Moreno 
găsi pe jos o pungă de celofan cu două, trei bomboane şi o 
batistă udă. 

Mirta stătea în picioare lângă grămada de baloturi cu lână. In 
jurul ei oamenii căutau şi iar căutau cu râvnă, printre scândurile 
grămădite, printre bidoanele cu dezinfectant, printre legăturile 
mari de saci goi, acolo în spatele maşinii de presat lână... 

— Ce faceţi, băieţi? Vreţi să vă dau o mână de ajutor? 

O priviră o clipă încruntaţi, şi îşi reluară căutarea, zeloşi. 
Celestino strigă supărat: 

— Nu-i aici. O să fie nevoie să căutăm pe afară. 

leşiră iar pe poarta cea mică, ţinând capetele plecate, 
aruncând priviri iscoditoare în dreapta şi în stânga. Mirta, în 
picioare lângă grămada de baloturi, îi văzu cotind unul câte unul 
pe poarta mică, îndoind spinarea. Şi ochii ei ofiliţi de femeie 
care îşi pierde nopţile se încruntară cu amărăciune: ce oameni 
nerecunoscători, ce bădărani! Ea fusese întotdeauna simplă cu 
toţi, prietenoasă, generoasă, dezinteresată, şi îi plăteau cu 
privirile astea duşmănoase, cu aceste purtări grosolane... 
Degeaba erai bun cu lumea! 

După ce ieşiră pe portiţă, Arrillaga fu primul care descoperi iar 
urmele, îndreptându-se ca un jgheab dublu, destul de drept, 
spre râu. Cei şapte oameni o porniră iar, patru de o parte, trei 
de alta, cu un mers neliniştit, aproape în trap. Cruz Moreno 
spuse: 

— La ce atâta grabă? Nu ne mână nimeni. 

Celestino replică nervos, morocănos: 

— N-ai decât să te întorci dacă nu vrei să vii. Şi dacă şi altuia 
îi e frică, să plece şi el. 

Cruz grăbi pasul ca să-l ajungă pe Celestino, şi era gata să-i 
tragă un pumn în ureche, dar se opri. Nu mai vorbea nimeni. 
Mersul li se făcu mai grăbit, mai dezordonat. Nungo i-o luă 
înainte lui Celestino şi acesta rămase între cei doi gemeni. 
Arrillaga îl îmbrânci pe Cardozo şi se aplecă înainte până la 
neverosimil ca să-l ajungă pe Nungo. Câteva clipe mai târziu 
acesta rămase în urma tuturor apoi se grăbi cât putu şi ajunse 
în dreptul lui Arrillaga, iar Cruz îl depăşi pe Celestino după ce 
dăduse o puternică lovitură cu cotul unuia din gemeni. Şi în 
urmele lor, şi a fiecăreia dintre cele late, adânci, strivite pe 


margini ale omului gras, zăpada rămânea bătătorită formând 
astfel două fâşii de călcături încâlcite, pe vârful picioarelor sau 
pe călcâi, cu talpa înainte sau alunecată într-o parte. Şi paşii se 
încălcau unii pe alţii, iar fâşiile se lăţeau pe alocuri de parcă ar fi 
vrut să se despartă pornind spre dreapta sau spre stânga, dar 
se îndreptau iar spre urmele late şi adânci, una de-o parte, alta 
de cealaltă, ca gardurile de sârmă ce urmează şirul dublu al 
şinelor de tren. 

Când ajunseră la râu nu găsiră nimic. Urmele se terminau 
chiar pe mal, drept în faţă, şi părea că apa îl luase cu ea pe 
omul gras ca să-l târască în albia ei. Cei şapte urmăritori se 
ridicară în vârful picioarelor şi înălţară gâtul, uitându-se peste 
tot. Nimic... Prada mult râvnită nu era nici în apă, nici pe maluri. 
Până ce Nungo, care se îndepărtase puţin strigă: 

— Uitaţi-vă, pe aici a trecut asasinul! 

Şi toţi fugiră îmbulzindu-se, lovindu-se unii de alţii, ca să 
ajungă unde erau noile urme ale pantofilor de gumă care se 
îndreptau acuma spre malul lacului. Şi merseră tot trei de o 
parte, patru de alta. Dar la lac, urmele se pierdeau din nou. 
Valurile care spălau pietrişul înghiţiseră zăpada, şi tot malul era 
curat la mulţi paşi depărtare de apă. Dar urmele apărură iar la o 
sută de metri mai departe. Şi se îndreptau spre quinta. Porniră 
urmărirea înfrigurată, plină de râvnă, necruțătoare. Şi în spatele 
celor şapte oameni, de fiecare parte a celor două fâşii adânci şi 
greoaie lăsate de tălpile din gumă, aproape noi, se distingeau 
pe margini urmele încurcate de pantofi şi de cizme, de espadrile 
şi de papuci, încălcându-se unele pe altele. Celestino înjură cât îl 
tinu gura când se împiedică de o piatră şi zise: 

— V-am spus eu! Era mai uşor să-l prindem noaptea şi să 
terminăm totul pe întuneric. 

— Nu ne poate scăpa, zise Arrillaga. 

Răsufla greu la fiecare nou efort şi îşi freca ochii umflaţi. 

Deodată se auzi vocea liniştită a lui Cruz Moreno: 

— Am luat-o greşit. Urmele pe care mergem nu pleacă. Vin! 

— Ei, drăcia dracului! 

Mergeau în sensul tocului în loc să-l urmeze pe cel al 
vârfurilor. Trebuiră să se întoarcă la lac. Găsiră curând urmele 
care mergeau în realitate spre quinta. De la quinta se duceau 
spre râu, şi de acolo iar la quinta şi pe urmă la podul suspendat, 
se întorceau la lac şi apoi iar la râu în linie dreaptă. Din nou pe 


malul lacului, unele plecau, altele veneau. Unele dispăreau în 
apele râului şi altele ieşeau ca şi când ar fi fost vorba de cineva 
care îşi avea reşedinţa în fundul apei. In quinta nu era. Căutară 
bine. Când ajunseră pentru a patra oară la lac, cei şapte oameni 
se împrăştiară mergând fiecare pe altă urmă. Şi în marele 
triunghi de cinci cuadras fiecare latură, format din malul lacului 
şi al râului şi de fâşia de pasto puna care începea la pod şi se 
termina în locul unde se ancora Augusto, urmele plecau şi 
veneau. Unele late, adânci, ale tălpilor de gumă aproape noi, 
mărginite de altele ale paşilor nervoşi sau ale fâşiilor purtând în 
ele semnele neliniştii şi care rămâneau întipărite în zăpadă ca o 
ţopăială de teros. 

Şi fiecare din cei şapte oameni, singur în zăpadă, se simţi 
deodată eliberat de legăturile gregare. Şi furia contagioasă 
începu să se potolească pe măsură ce mergeau. In faţa lor totul 
era alb. Munţii aspri îşi ascunseseră umbrele şi tonurile cafenii şi 
cenuşii sub stratul subţire de zăpadă. Intreg peisajul îşi pierduse 
asprimea. Vălul alb întindea proeminenţele de relief încât făcea 
să pară totul o câmpie. Şi oamenii lăsau ca furia să li se 
topească în mantia aceasta curată a pământului şi a orizontului. 
Simţiră că pofta de răzbunare se potolea o dată cu slăbirea 
încordării mâinilor şi picioarelor lor şi încetară urmărirea acelei 
umbre grase care luneca peste zăpezi şi peste ape. 

Abel Cuenta plecase foarte devreme, după ce îi înştiinţase pe 
toţi că nu se va întoarce până târziu. Primii zori ai noii zile îl 
apucară pe când călărea deja peste dealuri. Când ajunse la 
hotarul pădurii de ires, văzu fum în depărtare. Era greu să fie 
indianul Casimiro. Era, mai degrabă, vreun vânător de vulpi care 
îşi risca pielea. N-avea nici un interes să-l ia prin surprindere. 
Când se simt încolţite jivinele astea încearcă uneori să-şi arate 
colții. Văzu cu plăcere că se îndepărta în galop printr-un luminiş 
de pe dealul celălalt, cu un poncho mare alb, care flutura în 
spatele lui ca un stindard. Când ajunse la vatră, flăcările se 
ridicau înalte de un metru. Studie cu atenţie locul. Dacă 
incendiul izbucnea acolo nu putea fi văzut de la fermă decât 
după multe ore, până când ar fi ajuns pe coasta dealului de colo. 
Şi vântul care începea să sufle încet, încet avea exact direcţia 
necesară. Vor arde multe sute de hectare fără să atingă 
ocolurile de vite, căci vântul va duce focul spre pereţii înalţi ai 
prăpăstiilor dinspre marginea de nord şi nord-est a pădurii de 


fiires. Abel lăsă să se aprindă bine câteva lemne şi îşi împinse 
calul spre mijlocul focului. Animalul, înnebunit, zvârli din copite 
în dreapta şi în stânga. Tăciunii săriră în toate părţile. Într-o 
latură a vetrei era un trunchi gros, foarte uscat, trântit la 
pământ; lângă trunchi, acoperită grijuliu cu crengi era o 
grămadă mare de lemne uscate. Puţina zăpadă care căzuse în 
timpul nopţii rămăsese mai ales pe vârfurile copacilor şi 
pământul era aproape zbicit. Cu câteva ore de soare şi cu vântul 
din ce în ce mai tare care bătea în înălţimi, pământul avea să se 
usuce repede. 

Dar fără imprudenţe! Se învățase minte din ajun. Nu trebuia 
să se încreadă prea mult în steaua lui bună. Abel Cuenta urmări 
atent jarul care nimeri drept în mijlocul grămezii de lemne 
uscate. Totul mergea strună, şi focul se aprindea după cum 
presupusese. Dar rămase acolo mult timp, până când văzu că 
incendiul acela nu se mai putea stinge. Cuprinsese trunchiul 
gros, sfidând umezeala cu trosnetul lui puternic, şi curând urmă 
să se furişeze pe nesimţite pe jos până în tufişurile acelea care 
vor arde ca iasca, şi pe urmă până la grupul acela de copaci 
groşi. Acum putea să plece liniştit. Cerul era senin, fără speranţă 
de ploaie sau zăpadă şi vântul se înteţise, bătând mereu în 
direcţia necesară. Abel Cuenta îşi frecă mâinile mulţumit. El nu 
pusese mâna pe nimic, el nu atinsese nici un singur cărbune. 
Totul era opera întâmplării, a vântului şi a câtorva zvărlituri de 
copită ale calului. Putea să plece cu conştiinţa liniştită... Dar, 
Dumnezeule mare, cum mai zburase timpul! Abel se uită mirat 
la soarele care se înălţase deja sus pe cer. Nu făcuse nimic şi 
orele trecuseră pe nesimţite! Trebuia să se grăbească ca să 
folosească restul zilei. 

Nu avea câini la el. Când Martin şi peonii plecau în cercetare, 
câinii legaţi în cuştile lor se smuceau în lanţuri şi lătrau furioşi ca 
să-i facă să-şi amintească de ei; cei slobozi săreau de bucurie 
văzând pregătirile de plecare şi nu se potoleau până când nu le 
porunceau să meargă în urma calului. Dar când pleca Abel 
Cuenta nici unul din câini nu se mişca. Trebuia să-i fluiere de 
mai multe ori până să-i facă să se apropie, şi să-i lovească 
zdravăn cu mânerul biciului ca să-i îndemne la drum. De aceea 
se obişnuise cu timpul să plece singur. 

După ce lăsă departe, în urmă, rugul bine aprins, trebui să 
treacă iar pe aproape de fermă ca să meargă până în cealaltă 


parte a lotului. Descălecă de pe cal cu băgare de seamă în râpă 
şi trecu vadul printr-un loc ascuns. Principalul era să nu fie 
văzut, ca să poată spune pe urmă că fusese doar în partea 
dinspre apus. Mâncă puţin: o bucată de brânză şi o jumătate de 
galleta. Avu noroc. Găsi o turmă rătăcită de batali care putea să 
justifice pierderea unei zile întregi pe parcela aceea. li mână 
încetişor, şi, deşi mulţi rămaseră pe drum, ajunse la fermă cu 
vreo treizeci de capete. Îi băgă în ocol şi fugi în camera lui ca să 
se odihnească puţin. Soarele era în asfinţit. Inima îi zvâcni 
văzând că Mirta îl aştepta, aşezată pe marginea patului. 

— Señora, dragă señora! Dumneavoastră aici? 

— Da... Mă veţi ierta, nu? Dar am fost nevoită să vin. 

În timp ce vorbea, Mirta îşi curăța urechile cu un aer gânditor. 

— Da, señora! Această casă e a dumneavoastră! Tot ce ame 
al dumneavoastră. Puteţi să dispuneţi de mine. | s-a întâmplat 
ceva soţului dumneavoastră, domnului doctor? 

— Eu n-am soţ! 

— Cum! L-au ucis? 

— Nu ştiu. A dispărut, şi băieţii spun că trebuie să se fi înecat 
altfel nu se poate, pentru că au căutat peste tot. Dar nu asta 
voiam să vă spun, ci că nu sunt căsătorită. Nu, nenorocitul ăsta 
nu a fost niciodată bărbatul meu. Sunt necăsătorită. 

Abel simţi cum inima îi tresare, un val de fericire îl cuprinse, 
dar în acelaşi timp îndoiala începu să-l roadă. Ce era atunci 
omul acela gras care trăia cu ea? Buzele lui descoperiră fără să 
vrea bănuielile sale teribile: 

— Şi ăsta... omul ăsta? 

— Omul ăsta e un mare dezmăţat care m-a înşelat şi m-a 
adus până aici. Eu sunt foarte nefericită! M-a înşelat şi m-a făcut 
să plec de unde trăiam mulţumită şi fericită. M-a adus cu 
minciuni şi cu promisiuni. Şi el e vai de capul lui! Nu poate să fie 
bărbatul nimănui! 

Abel se simţi renăscând. Deci era necăsătorită, liberă. Liberă 
şi nevinovată... Ce-l mai privea acum dacă Potter era viu sau 
mort? 

— Dragă señ... dragă señorita! Eu vă pot oferi acum... 

Mirta îşi acoperi faţa cu mâinile. 

— Mi-e frică! Toată ziua am stat cu frica în sân, tremurând ca 
nu cumva don Martin... 


— Canalia! Acum că-i singur şi dumneavoastră la fel, o fi 
vrut... Canalia! 

— Nu. Nu de asta. Mi-era frică să nu dea vina pe mine. Cum 
grasul ăla neruşinat a făcut totul fără să fie medic... 

— Da, am auzit ceva... 

— Dar eu n-am nici o vină! Eu sunt nevinovată! 

— Sărmana! şi glasul lui Abel tremură de emoție. Cine ar 
putea să vă bănuiască pe dumneavoastră? Cine? 

— Lumea-i rea... Atunci mă lăsaţi să rămân aici? 

— Cum să nu! Sunt nespus de bucuros să pot face tot ce-mi 
va sta în putinţă... 

— E bine, e foarte bine aşa... Dar patul ăsta mi se pare cam 
tare. 

— Dragă señ... dragă señorita! Eu am să vă fac rost de un pat 
mai bun, în care să vă simţiţi bine. Voi face rost de el într-un fel 
sau altul, şi dacă nu pot asta azi o să caut măcar altă saltea ca 
să dormiţi bine. Aici totul e atât de sărăcăcios! Mi-e şi ruşine că 
nu pot să vă ofer ceva mai bun, dar... 

— E, las că-i bun, ce mai! Totul e să te acomodezi, să te 
obişnuieşti... 

— Cu toate că eu am să mă culc în şopronul de tuns o să vin 
oricând veţi avea nevoie, la orice oră. 

— Cum aşa! Dumneata te duci să te culci în şopron? 

— Da, señorita, altundeva n-am. Camerele peonilor sunt 
ocupate, şi apoi prefer să nu mă amestec cu oamenii ăştia. 

— Dar, nu ţi-e frică de şobolani? Mi-a spus Arrillaga că azi- 
noapte i-au mâncat aproape toată faţa şi picioarele sărmanului 
om care-a murit. Vezi să nu te confunde la noapte cu răposatul 
şi s-o ia de la început! 

Abel vru să-şi ascundă fiorii şi râse prefăcându-se liniştit. 

— Nu, nu-i nimic... Dar chiar dacă ar fi vreun pericol aş fugi 
bucuros spre el, plin de mulţumire, fiindcă o fac pentru 
dumneavoastră. Pentru dumneavoastră, señorita! 

Mirta îşi curăţă dinţii şi gingiile cu limba şi scuipă pe jos o 
ploaie de stropi mici. 

— Ei, bine! murmură după o clipă. Dacă dumitale ţi-ar face 
plăcere, în sfârşit, eu nu văd nimic rău... 

In privirea de adoraţie cu care o învălui Abel era tot focul 
înăbuşit în douăzeci de ani de abstinenţă, în fuga lui oarbă spre 
viţelul de aur. Dacă el ar reuşi s-o facă să fie a lui, a lui pentru 


totdeauna, unită prin legăturile sfinte ale unei căsătorii 
creştineşti! Ar fi cel mai fericit dintre oameni. Dar încă nu 
îndrăznea să viseze la atâta fericire. 


Martin stătea în faţa căminului. Se simţea zăpăcit. Pierderea 
aceea fusese pentru el ca o lovitură de măciucă în cap, dar încă 
nu începuse să simtă focul domol al singurătăţii arzându-i 
sufletul. Fără buimăceala aceea, fără senzaţia aceea de durere 
fizică care e ca o anestezie pentru inimă, nici o fiinţă omenească 
nu ar fi în stare să reziste în faţa unei pierderi atât de grele ca 
aceea care-o reprezenta moartea Suzanei pentru el. Era o 
lovitură prea brutală ca s-o simtă deodată. Mai avea nevoie de 
câteva zile încă până să înţeleagă că aceea ce dispăruse era 
esenţa existenţei sale, mai mult chiar decât propria lui viaţă. 

În dimineaţa aceea, lucrând în tâmplărie, avea o continuă 
senzaţie de buimăceală. Braţele i se deplasau cu putere, trupul 
se mişca o dată cu ferăstrăul sau gealăul, energia lui toată era 
îndreptată spre efortul care-l făcea. Activitatea aceea febrilă era 
o alinare. Chipul Suzanei îi era întipărit puternic în minte, dar nu 
era un chip de ceară, nemişcat, ci soţia drăgăstoasă şi blândă 
care îl întovărăşise până acum câteva ceasuri. Simţi dintr-o dată 
nevoia de a o vedea, şi lăsă uneltele îndreptându-se spre vilă cu 
pasul lui uşor. Pe când se afla în picioare în faţa patului, cu Jonar 
stând pe scaun lângă comodă şi Alejandra acolo în fotoliul din 
colţ, i se păru că vede ceva ciudat la Alejandra, o postură 
neobişnuită. Avea ceva în braţe, şi auzi deodată un scâncet uşor 
de tot, mai degrabă un behăit de mieluşel rebegit. Se apropie de 
ea şi văzu un botic vânăt şi un căpşor ascuţit. Fata îşi înclină 
capul şi-şi plecă umerii ca şi când ar fi vrut să facă un cuib în 
care să ascundă copilaşul, şi când îşi ridică ochii plini de teamă 
spre omul înalt care stătea lângă ea, nu-i văzu decât spatele 
omului care se îndrepta iar spre trupul neînsufleţit. 

La prânz, când termină şi sicriul lui Torren, făcut mai în grabă, 
geluit doar pe marginile scândurilor, Martin se duse să 
mănânce. Şi pe când îşi ducea maşina! la gură mâncarea auzi 
pentru a doua oară behăitul tremurător. Işi ridică privirea şi putu 
să vadă de pe scaunul lui că în timp ce servea, Alejandra pusese 
copilul într-un fotoliu în faţa căminului. Când se sculă de la 
masă, înainte de a ieşi, se opri o clipă lângă fotoliu. Copilaşul 
înfăşat cu grijă stătea nemişcat unde fusese culcat. Doar pe 


guriţa lui care se deschidea şi se închidea încetişor ca o gură de 
peşte se vedea un semn de viaţă. 

Duseră cu toţii cele două sicrie până la micul cimitir unde se 
afla mormântul Albertei. Erau unsprezece cei care le duceau, 
oameni şi femei, şi nu fu mic efortul pe care l-a făcut fiecare. 
După ce îl îngropară pe Torren se apropiară toţi de cealaltă 
groapă. Coborâră sicriul şi frânghia pârâi uşor. Se lăsă o tăcere 
adâncă. Şi deodată se auzi vocea lui Jonar, guturală şi blândă în 
acelaşi timp. Era poate o simplă rugăciune, dar în liniştea aceea 
vibră ca un psalm şi toţi ascultau cuvintele necunoscute, cu 
ochii nemişcaţi şi cu feţele împietrite. Şi când irlandezul îşi 
îndreptă silueta înaltă şi osoasă, cu un picior pe grămada de 
pământ proaspăt, ca să facă semnul crucii, cu ochii înălţaţi la 
cer, ceilalţi îşi duseră şi ei o mână la frunte, la piept şi la umeri, 
cu mişcări stângace. _ 

Şi Martin se aplecă luând un pumn de ţărână. Il sărută şi 
buzele lui se mişcară în tăcere când întinse mâna lăsând să 
cadă primul bulgăre de pământ peste scândurile geluite de el. Şi 
pe faţa înăsprită de durere, lacrimile începură să curgă iar, fără 
ca un singur muşchi de pe ea să-i tresară. Şi toţi ceilalţi începură 
şi ei să plângă: Mirta, hohotind şi ascunzându-şi faţa în mâini; 
Nungo cu gemete slabe care începuseră încă de la coborârea 
primului sicriu; cei doi gemeni cu ochii vioi împăienjeniţi 
deodată şi cu lacrimi mici şi strălucitoare ce li se prelingeau pe 
obrajii lor mongoli. Celestino şi Arrillaga simţiră că emoția le 
strângea gâtul şi se aplecară punând mâna pe lopeţi. Alejandra 
se rezemase puţin de Cruz al ei şi în timp ce ea plângea încet în 
batistă, şi-o scoase şi el pe a lui ştergându-şi ochii repede şi 
mişcându-şi buzele. Pe urmă se întoarseră acasă, coborând pe 
cărarea de unde se vedea întinderea verde a lacului. Acolo 
departe, spre stânga, se zări silueta supraveghetorului care 
mâna o turmă foarte mică dând mereu din mâini. Lângă 
mormântul Suzanei rămăsese doar câinele care fugea în jurul 
crucii rustice, cu mişcări amenințătoare de paznic, uitându-se la 
cer şi în jur cu ochi fioroşi ca să nu se apropie nici o pasăre de 
pradă, ca să nu se apropie nici o lighioană de pământul de 
curând răscolit. 

Martin se aplecă să aţâţe focul, şi flăcările se făcură ca o 
coamă vaporoasă care flutura în vânt, şi printre cărbuni, ochii 
Suzanei îl priveau cu calmul acela de apă liniştită. Puțin mai 


înainte Alejandra se apropiase de el şi îi spusese: „Señor, o să 
fie nevoie să-l schimb aici, aproape de foc. Se lasă noaptea şi e 
frig”. El îi spusese: „Bine”, fără s-o privească, fără să-şi ia ochii 
de la foc şi când auzi behăitul firav se sculă din fotoliul lui 
temându-se să n-o încurce pe fată. Văzu atunci în adâncitura 
celuilalt fotoliu un scutec întins, una din pânzele acelea din fir 
mătăsos ca un crep pe care Suzana le făcuse cu atâta drag, pe 
care ea le pregătise lucrând multe luni la rând, grijulie la fiecare 
împunsătură de ac pentru ca pielea gingaşă a micuţului să nu 
fie roasă de materialul aspru sau de vreun nod al aţei. Şi pe 
cearşaful mic văzu guriţa de peşte care se mişca într-un tremur 
care nu ştiai dacă era râs sau plâns, şi braţele mici strânse ca la 
o mumie mică, şi picioarele depărtate, îndoite spre pieptul slab, 
bine depărtate arătându-şi sexul umflat, şi faşa cu care îi era 
legat buricul. Asta era deci copilul pe care îl aşteptaseră cu 
atâta ardoare. Mayordomul Martin se aplecă peste el 
atângându-i capul cu vârful degetului: tot creştetul căpşorului 
zvâcnea, se mişca asemeni gâtului cald şi acoperit de puf al 
unui porumbel. Martin se înfioră şi privi cu interes botişorul 
vânăt. Peste puţine zile bucata aceea urâtă de carne vineţie se 
va întări şi va deveni un copilaş trandafiriu, grăsuţ, dolofan... 

— Señor, mă lăsaţi să-i pun puţin talc? 

Se depărtă ca să-i facă loc şi îl privi mai departe pe fiul 
Suzanei, în timp ce Alejandra se apleca peste fotoliu. 

— Da, fata mea, îi răspunse. 

Martin se miră de sunetul propriului său glas. Erau fără 
îndoială primele cuvinte pe care le rostea în ziua aceea. ŞI 
spusese: „Da, fata mea”, cu acelaşi ton pe care-l avea Suzana 
când se adresa fetei. Da, fata mea... vino aici fata mea... ia, fata 
mea... Va trebui să înceapă să vorbească cu Alejandra ca soţia 
lui, pentru ca totul în casă să meargă bine mai departe, pentru 
ca să fie perfect îngrijit copilaşul ei, copilaşul Suzanei. 

Dar se simţea obosit. Ameţeala aceea de plumb stăruia să-i 
cuprindă întreaga fiinţă, să-l strivească. Se aşeză iar, şi când 
Alejandra plecă luând copilul gata înfăşat, rămase cufundat din 
nou în gândurile lui, cu ochii ţintă la flăcările care se 
transformau într-o coamă şi la jarul care strălucea liniştit. Şi 
uneori, cu gândurile perindându-i-se grele ca nişte fapte aievea. 
| se părea că soţia lui stătea şi acum lângă el, cum stătuse de 
atâtea ori liniştită, tăcând amândoi, lăsând să treacă orele 


aşezaţi lângă foc, mai apropiaţi aşa decât dacă mâinile le-ar fi 
fost împreunate şi gurile le-ar fi şoptit cuvinte de iubire şi s-ar fi 
sărutat. 

Tresări auzind o voce la spatele lui. 

— Dragă señor don Martin, iertaţi-mă că vă deranjez. N-aş 
vrea să vă tulbur... 

— Ce este? întrebă Martin. 

— În pădurea de Aires arde ceva. Sper să nu fie grav. Am 
trimis toţi peonii ca să stingă focul... Dar mulţumesc lui 
Dumnezeu, se pare că nu e prea mare. O să reuşim fără îndoială 
să-l stingem curând cu ajutorul tatălui ceresc. 

Martin îl privi absent. Întâmplarea aceea nu reuşea să-i 
împrăştie amorţeala şi mreaja deasă a gândurilor sale. 

— i se pare că e vreun pericol? 

— Nu, señor! Staţi liniştit. Apoi, vântul suflă spre prăpastie. 
Nu-i pericol să ardă nici un ocol. Vă dau cuvântul meu de 
onoare. Şi în toată partea aceea nu-i nici o vită. Din întâmplare 
chiar eu am mânat de acolo mieii săptămâna trecută. 

Abel se uită cu privirea lui rece la chipul obosit, zdrobit, al 
patronului şi adăugă: 

— Puteţi fi liniştit, señor. Eu v-aş fi chemat imediat dacă s-ar fi 
întâmplat ceva grav. În afară de aceasta, cred că o să plouă, 
señor sau o să ningă... 

Se retrase foarte încet, ca o umbră. lar Martin, când îşi 
îndreptă iar ochii spre foc, nu reuşi să discearnă, în amorţeala 
lui de plumb, dacă vorbele supraveghetorului veneau dintr-unul 
din acele gânduri grele ca nişte fapte aievea sau dacă scena 
petrecută era într-adevăr reală. 

Abel Cuenta încălecă iar pe calul lăsat la portiţa de la grădină 
şi se îndreptă spre pădurea depărtată de ñires. 

Când ajunse la pădurea de fiires, incendiul era aşa de mare, 
că oamenii care se strânseseră acolo priveau flăcările de pe cal, 
fără să fie în stare să ia o hotărâre. Şi nu mai era nimic de făcut. 
Îi împărţi pe peoni ici şi colo, aşa, ca să nu stea fără să facă 
ceva, şi el se apropie cu băgare de seamă, studiind bine direcţia 
vântului. Acolo, departe, pe o ieşitură mare a prăpastiei care 
rămăsese izolată de foc, văzu silueta unui călăreț care fugea 
înnebunit între flăcări şi prăpastie. În spatele omului un mare 
poncho alb flutura în neorânduială. Abel se ridică în scări şi îşi 
duse mâna streaşină la ochi ca să nu piardă nici un amănunt. 


Uneori omul era ascuns de fum, dar apărea iar puţin mai 
departe, până când, în momentul în care focul cuprinse toată 
marginea prăpastiei, om şi cal dispărură deodată, cu un fâlfâit 
disperat al ponchoului alb. 

Ziua şi noaptea câinele stătu lângă crucea rustică. Nu putură 
cu nici un chip să-l ia de acolo. Nu se apropia nici un animal de 
pradă, dar el tot se repezea cu colții ameninţători, mişcându-se 
teribil de iute ca şi când s-ar fi luptat cu nişte stafii. Nu se 
atingea de mâncarea pe care i-o aduceau, şi când se prăbuşi în 
sfârşit pentru a nu se mai ridica, trupul lui nu mai era decât osul 
şi pielea acoperită cu laţe cenuşii. Şi laţele de pe frunte tot îi 
mai cădeau peste ochi. L-au îngropat acolo lângă stăpâna lui. 

Martin nu înţelese decât peste multe zile că arderea pădurii 
de Aires urma să-i completeze ruina. Focul nu atinsese nici un 
ocol. Nici o singură vită nu fusese prinsă de flăcări, şi pe sutele 
de hectare urmau să crească păşuni cu iarbă deasă datorită 
îngrăşământului de cenuşă, dar Direcţia pământurilor fu 
neînduplecată. După incendiu pierdură două zile până îl 
reparară pe Augusto şi Martin îl însărcină pe supraveghetorul lui 
să se ducă la Gallegos ca să anunţe faptul. Dar pare-se că 
ajungând acolo, Abel Cuenta găsi biroul închis şi trimise anunţul 
în scris, punându-l la cutia cu scrisori. Şi de asemeni se părea că 
anunţul nu ajunsese la destinaţie. Pe urmă fură foarte ocupați să 
ducă lâna la Punta Bandera. In călătoriile pe care le aranja, Abel 
lua o dată pe unii peoni, altă dată pe alţii, pentru ca toţi să aibă 
ocazia să povestească în port şi în Calafate despre ceea ce se 
întâmplase la Los Tempanos şi pe urmă nu mai putură afla cine 
era cel care răspândise atâtea zvonuri confuze şi înfiorătoare 
care circulau de la cordiliera până la mare. Până şi Jonar îşi 
părăsi de două ori funcţia de bucătar ca să plece la Punta 
Bandera şi Murangunic şi Pancho Ortiz plecară şi ei cu mai multe 
ocazii. Pancho Ortiz nu plecă de la fermă aşa cum intenţiona. 
Când el şi iugoslavul fuseseră găsiţi de Augusto în apropiere de 
Boca del Infierno, unde stătuseră două zile încercând zadarnic 
să treacă cu barca apele acelea învolburate, Pancho se întoarse 
iar la fermă, uitând cu timpul de cearta lui cu supraveghetorul. 

Când sosi inspectorul de la Direcţia pământurilor cu unul din 
şefi, aduşi de un denunţ anonim pe care îl primiseră la birou, 
putură constata că incendiul distrusese mai mult de o mie de 
hectare. Şi toate faptele demonstrau că dezastrul fusese 


provocat intenţionat: nu exista nici o cauză naturală care să-l fi 
putut provoca, ora şi direcţia vântului fuseseră studiate cu 
precizie matematică ca să nu atingă nici un singur metru din 
ocoluri şi vitele fuseseră luate de acolo, printr-o coincidenţă 
suspectă, exact cu câteva zile mai înainte. Mânaseră chiar spre 
ţarcuri o întreagă turmă rătăcită. In afară de aceasta, patronul 
fermei nici nu se deranjase să se apropie de foc, atât de sigur 
era de exactitatea cu care va evolua planul său. 

Pe urmă veni un anchetator de la poliţie ca să verifice alte 
nereguli serioase denunţate mereu de alte şi alte anonime pe 
care le primeau. Când cobori pe pietrişul de la Los Tempanos 
funcţionarul exclamă, privind spre poalele deluşorului de gresie: 
„Aha! Deci ăsta era cimitirul particular pe care-l are aici ca să-i 
ascundă pe cei care mor de moarte suspectă? Asta-i bună!” 
Instrucţia preliminară, declaraţiile şi reconstituirile repetate ale 
diferitelor fapte durară mult timp. Se părea că moartea lui 
Torren se preta la un număr nesfârşit de ipoteze. Chiar şi în 
moartea Suzanei erau unele împrejurări care trezeau bănuieli 
foarte serioase, iar dispariţia lui Potter provocă şi ea lungi 
declaraţii, confruntări între martori. De asemeni era ciudat cum 
băieţandrul acela slab ajutase, spălând lighenele, în timp ce 
trupul tatălui său rămăsese părăsit ca să-l devoreze şobolanii. Şi 
cei doi peoni care fuseseră trimişi, cu riscul vieţii să înfrunte 
apele lacului într-o coajă de nucă, pe o noapte ca aceea. Da, 
ferma era plină de întâmplări misterioase! Mai descoperiră că, la 
presupusa sinucidere a acelei tinere pe nume Alberta, pe care 
Martin o adusese din capitală, se făcuseră mici nereguli de 
procedură în anunţarea faptului şi celelalte... 

Şi funcţionarul anchetator era pornit încă de la început, în 
prima seară pe care o petrecu la fermă începu o discuţie 
prietenească împreună cu stăpânul şi supraveghetorul. Le 
deschise sufletul spunându-le că avea soţie şi trei copii în 
Buenos Aires, că trebuia să-i întreţină cu preţul unor sacrificii 
imense. Cei doi băieţi urmau un seminar. Ah, da, lui îi plăcea 
învăţământul religos! Şi fata trebuia să intre la şcoala normală. 
El nu avea de unde să le lase avere copiilor lui. Ce mai! 
Timpurile se schimbaseră şi nu mai era chip să dai de câte un 
chilipir ca să-ţi faci o avere cât de cât acolo. Dar e drept, el era 
adeptul învăţăturii şi voia ca băieţii şi fata lui să studieze... Chiar 
dacă ar fi trebuit să se lipsească de masa de seară ca să facă 


economii şi chiar dacă ar fi renunţat luni şi luni la fumat. Ar fi 
răbdat şi o viaţă de câine, dar voia ca fiii lui s-o ducă bine, să nu 
le lipsească nimic. Nu, asta nu! Cu salariul lui de mizerie nu se 
putea face minuni, dar se mai iveau şi cazuri în care putea ciupi 
câţiva centavos... | se plătise de câteva ori pentru nişte servicii 
pe care el era întotdeauna dispus să le facă... Cine are urechi să 
audă! 

Dar patronul şi supraveghetorul ascultau cu indiferenţă 
mărturisirile. Primul cu un aer absent, ca şi când s-ar fi aflat la 
mii de leghe depărtare, al doilea cu o răceală muşcătoare, de 
parcă i-ar fi ghicit toate intenţiile încă înainte ca el să deschidă 
gura. Acesta din urmă îi arătă de la început o vădită lipsă de 
respect ca şi când şi-ar fi propus să-l exaspereze tot timpul, 
neprecupeţind nimic. În schimb îi fu deosebit de accesibilă soţia 
acelui doctor Potter dispărut atât de misterios. Sărmana! li 
povesti că trebuise să plece din vilă, că fugise de pericolul în 
care era dacă stătea aproape de patron. Câte lucruri ciudate se 
întâmplaseră la ferma aceea! Şi se făcu anchetă după anchetă. 
Foi scrise cu nemiluita, strângându-se neîncetat... Şi acela era 
doar începutul! După ce intra în angrenajele justiţiei fiecare din 
foile acelea se transforma într-o găină cu ouat accelerat, şi din 
fiecare ou ieşeau alte găini şi alte ouă, şi alte găini... Da, fiecare 
fapt va aduce cu sine munţi de hârtie ştampilată... Şi vor veni 
medicii care vor trebui să facă toate autopsiile şi specialiştii 
pentru fiecare lucru, şi alţi funcţionari anchetatori şi autorităţi de 
sus care să verifice dacă nu se comiteau nereguli. 

Martin se uita la tot cu o oboseală imensă. Altădată ar fi luptat 
din răsputeri îndârjindu-se şi el pe măsură ce creşteau 
dificultăţile... Dar acum, pentru ce? Lăsa totul pe mâna 
supraveghetorului său. Abel era peste tot, răspundea la tot, 
însoțea pe fiecare din noii sosiți care veneau să iscodească, să 
scrie, să-i facă pe peoni să vorbească. Ce-i mai păsa lui acum că 
totul se năruia! Dar supraveghetorul lui părea dispus să-l ajute 
din plin: „Señor don Martin, eu cred că dacă aţi fi o persoană 
mai puţin importantă, cu mai puţină avere şi mai puţin capital, 
lucrurile s-ar simplifica mult. Señor, timpurile sunt grele. Legile 
şi procedurile pe care le introduce noul guvernator o să ne 
strângă de gât, dar cred că am putea găsi pe cineva care să 
cumpere asta... Atunci chiar c-ar fi mai uşoare toate celelalte! 
Señor, eu am cunoscuţi care dispun de capital. Poate vreunul 


din ei ar risca să ia afacerea asta şi am scăpa de tot cu un preţ 
potrivit înainte ca să înceapă marea scădere a preţurilor de 
după război”. Când Martin află că Direcţia pământurilor era gata 
să-i ordone să părăsească ferma, se grăbi să accepte oferta lui 
Abel Cuenta şi îi vându toată ferma şi construcţiile. „Oh, señor! 
Eu v-aş plăti ceva mai mult pentru astea şi pentru acelea de 
asemenea, dar eu nu sunt decât un peon. Adevăratul stăpân e 
un domn din Buenos Aires. El îmi procură sumele necesare şi e 
un tiran care ţine la bani...” 

Şi acum Martin Arteche se îndepărta de Los Tempanos pe 
Augusto, a cărei proprietate fusese transferată şi ea lui Abel 
Cuenta. Şi ieşind din micul golf, ochii lui Martin lunecau peste 
şoproane şi case, peste gardurile de sârmă şi peste verdele 
îndepărtat al chacrei, oprindu-se la gardul alb al cimitirului. 
Murangunic stătea în spatele lui, privindu-şi cu ochi trişti quinta. 
lugoslavul nu voise să-şi părăsească stăpânul. Toţi băieţii de la 
fermă vruseră să vină cu el: „la-ne patroane, chiar dacă va 
trebui să muncim pentru mâncare!” Dar el nu putea să-i ia pe 
toţi, nu putea să-i lege de nenorocirea lui. Şi nici bani nu avea 
ca să dea de lucru la atâţia. După ce voi lichida totul şi după ce 
îşi va plăti toate datoriile, îi mai rămâneau vreo optsprezece mii 
de pesos. Va lua cu aceşti bani una din chacrele din Rico sau 
Roca şi va munci iar din răsputeri. Păşunile de pe acolo fuseseră 
arse de revărsările provocate de digul format de ghețar dar îşi 
reveneau iar, an de an, şi pământul era foarte fertil. Cu el 
veneau iugoslavul, Cruz Moreno care se căsătorise de curând cu 
Alejandra, Pancho Ortiz şi Nuñgo. Toţi împreună vor întemeia o 
chacra înfloritoare sau mai multe chacras, îşi vor împărţi 
beneficiul proporţional între toţi, ca la Los Tempanos. În cală 
culcat era şi Biguâ. Nici el nu voise să-l părăsească. Leacurile 
celorlalţi îi ajutaseră mult. Martin voia să-l ducă la Gallegos ca 
să fie bine îngrijit în timp ce el se va apăra prin tribunale. 

Martin rămase cu ochii ţintă la micul gard vopsit în alb care se 
întindea într-o parte a deluşorului de gresie, până când linia albă 
se pierdu în orizontul culmilor înzăpezite. Alejandra se apropia 
de el cu copilaşul în braţe: 

— Uitaţi-vă, señor, cum râde. 

Feţişoara copilului plesnea de sănătate şi picioarele şi mâinile 
lui durdulii se mişcau cu vioiciune. Faţa lui Martin se lumină 
văzându-l. Era ca o prelungire a soţiei sale. Rămânea el ca să 


amintească mereu de ea, ca să-i dea noi puteri în luptă. În 
drumurile lui de tropero cunoscuse un asemenea copil care în 
urmă cu treizeci de ani rămăsese fără mamă, în singurătăţile din 
canalul Beagle. Mama îi murise tot datorită unui impostor care 
se dăduse drept medic, dar micuțul trăi şi crescu ajungând un 
fermier modern care îşi străbătea proprietăţile în avion. Şi fiul 
lui, fiul Suzanei, va ajunge şi el cu vremea un om important şi 
bun. 

Acolo, la Los Tempanos, Abel Cuenta se aşezase în fotoliul din 
living, lângă foc. Mirta, de curând soţia lui, stătea alături. Şi în 
timp ce el o privea cu adoraţie, ea îşi plimba prin noua locuinţă 
ochii ofiliţi de noctambulă bătrână. 

Buenos Aires 
august, 1946. 


Index alfabetic. 
A 

Achura - măruntaie de vită. 

Agarrador - persoană însărcinată cu legarea picioarelor oii şi 
aducerea ei la cel care o tunde. 

Alacalufes - indieni din Ţara de Foc. Trăiesc în stare de 
sălbăticie în apropiere de Puerto Eden, în Patagonia Chiliana. 
Sunt pe cale de dispariţie. 

Alfilerillo - plantă umbeliferă originară din Chile ale cărei flori 
au proprietăţi terapeutice. 

Amansada - acţiunea de prindere şi îmblânzire a cailor sau 
mânjilor lăsaţi în libertate şi sălbăticiţi. 

Angostura - loc îngust, strâmtoare. 

Apartes - operaţia de separare a animalelor pe categorii, 
după vârstă sau în diferite scopuri ca îngrăşat, prăsilă etc. 

Arreos - turme mari de animale, mânate dintr-un loc în altul în 
diferite scopuri. 

B 

Banadero - loc unde se scaldă vitele. 

Boca del Infierno - Gura ladului. 

Boleadoras - un fel de arcan, constând din mai multe frânghii 
cu bile. 

Bombacha - pantaloni bufanţi şi largi, caracteristici 
îmbrăcăminţii unui gaucho. 

Bombilla - ţeavă din metal sau trestie pentru băut mate. 

Breeches - In limba engleză - pantaloni golf. 

C 

Cafisho - pungaş, tâlhar (argotic). 

Calafate - arbust spinos din ale cărui seminţe se prepară o 
băutură alcoolică şi din a cărui rădăcină se extrag substanţe 
întrebuințate în medicină şi vopsitorie. 

Cambronas - pânzeturi groase, folosite în general pentru 
confecţionarea pantofilor. 

Campera - haină de piele folosită la lucrul câmpului. 

Candial - băutură argentiniană preparată din ouă bătute, 
lapte, scorţişoară, uneori alcoolizată. 

Canutillo - fir răsucit de aur sau de argint. 

Caranchos - pasăre carnivoră, asemănătoare cu corbul. 

Cargueros - cai de povară. 


Carnicera - plantă din frunzele căreia se obţine prin fierbere 
un lichid dezinfectant. 

Cateca - ordin religios de călugăriţe. 

Cazuela - ghiveci cu carne tocată sau cu peşte. 

Cinchân - curea petrecută pe sub burta şi peste hamul 
calului, prinzând cioltarul. 

Coigiies - cuvânt araucan desemnând o specie de fagi din 
Patagonia şi [ara de Foc al cărei lemn este foarte apreciat. 

Correntin - locuitor al provinciei argentiniene Corrientes. 

Cortaderas - graminee cu frunze lungi, turtite şi cu marginile 
zimţate şi foarte tăioase, răspândite în Antile şi în partea 
meridională a Americii de Sud. 

Cuadra - unitate de măsură a distanțelor utilizată în America 
de Sud, variind de la o ţară la alta, şi echivalând în Argentina cu 
125,5 m. 

Cuises - specie de iepuri, foarte mici, asemănători ca mărime 
cu şobolanii. Carnea lor e comestibilă (cuvânt guarani). 

CH 

Chacra - Întindere de pământ între două sute şi cinci sute de 
hectare folosită la cultivatul cerealelor sau păşunilor artificiale. 

Chacarero - fermier, proprietar de chacra. 

Chacrita - diminutiv de la chacra. 

Chancho Colorado - Porcul Roşcovan. 

Chilote - locuitor al provinciei Chiloe din Chile. Chinitas - 
cuvânt de alint adresat unor femei. 

E 

Entrerriano - locuitor din provincia argentiniană Entre Rios. 

Esquiladores - muncitori specializaţi în tunderea oilor. 

Escurridero - (v. tambor). 

Estibador - lucrător la presatul manual sau mecanic al lânii în 
baloturi mari. 

F 

Facon - cuţit mare, cu vârful foarte ascuţit, folosit de gaucho 
atât la muncile obişnuite cât şi ca armă. 

Fueguino - locuitor din Ţara de Foc. 

G 

Galon - măsură engleză de capacitate de 4,55 litri. Galonul 

nord-american are 3,79 litri. 


Galleta - În Chile şi Argentina, pâine făcută din tărâţe sau 
făină de calitate inferioară având forma unei mingi mari. În 
cordilieră se păstrează luni întregi fără a-şi altera gustul. 

Gauchada - serviciu făcut cu bunăvoință. 

Gaucho - locuitor din pampasul rioplantense (Rio de la Plata), 
călăreț prin excelenţă, foarte priceput la vite, ştiind să 
mânuiască cu îndemânare principalele sale unelte de muncă: 
lasoul, boleadoras şi facânul. A fost proletarul incipientei ramuri 
a creşterii vitelor şi soldatul armatelor care au luptat pentru 
independenţă. 

Gaviotones - specie de pescăruşi uriaşi. 

Gorra Colorada - Chipiu Roşu. 

Gramilla - iarbă măruntă, foarte căutată ca păşune. 

Gringo - cuvânt denumind în America de Sud pe străinii a 
căror limbă maternă nu e spaniola sau care o vorbesc stricat. 

H 

Highlander - locuitor de la munte. (În limba engleză, în 
original.) 

Huemules - cuvânt araucan desemnând în Chile cerbii de 
munte. Figurează pe scutul naţional al acestei ţări. 

Huron - specie de dihor. 

J 

Jefatura - post de jandarmi. 

Juan Tres Dedos - Juan Trei Degete. 

L 

Linyera - boccea în care îşi strâng lucrurile peonii. 

Living - prescurtare a cuvântului compus englez /iving-room - 
cameră de zi. 

M 

Machete - cuţit mare şi greu, asemănător cu un satâr, folosit 
de peoni la anumite munci. 

Madrina - iapă ce merge în fruntea unei tropilla conducând-o, 
de obicei de altă culoare decât restul cailor şi având legată de 
gât o talangă. E de ajuns ca madrina să fie priponită pentru ca 
ceilalţi cai să stea pe aproape şi să nu se rătăcească. 

Malambo - dans din pampas jucat de un bărbat; cere o mare 
îndemânare în trecerea de la o figură la alta, iar muzicanţii 
trebuie să se adapteze ritmului dansatorului şi nu invers, Unul 
din cele mai vechi dansuri populare creole. 


Malvineros - țesătură din lâna oilor din insulele Malvine; oi 
obţinute din încrucişarea turmelor sălbatice cu ovine englezeşti. 

Mallin - teren mlăştinos pe care, după ce se usucă, creşte 
păşune bună pentru oi. 

Manga - (v. tambor). 

Mapuches - denumire dată indienilor araucani, însemnând 
„oameni de pământ”; consideraţi ca primii locuitori din Chile. 

Mata negra - tufa neagră - plantă de un verde închis crescând 
sub formă de tufe. Mata negra şi calafates reprezintă vegetaţia 
specifică a Patagoniei. 

Mate - infuzie din frunzele plantei mate (sau yerba) care se 
bea ca ceai dulce sau amar în diferite ţări din America de Sud. 

Mate cocido - un fel de mate făcut cu apă rece şi care se bea 
după amiază, în general pe la ora cinci, spre deosebire de 
matele care se bea cu bombi/la şi care se ia la orice oră din zi. 

Mayordomo - majordom - nume dat administratorului unei 
ferme. La fel li se spune, în glumă, copiilor patronului. 

Mocbas - urechi cărora le lipseşte vârful. 

N 

Nazarenas - pinteni folosiţi la îmblânzit, prevăzuţi cu o rotiţă 
destul de mare cu zimţi ascuţiţi. 

Nochero - cal priponit în timpul nopţii, folosit la nevoie după 
popasurile în pampas pentru strângerea restului hergheliei, a 
vitelor împrăştiate etc. 

EI Nato - Cârnul. 

Nires - arbori care cresc în toată regiunea pădurilor 
subantarctice, atingând o înălţime de până la 15 metri şi al 
căror lemn se prelucrează foarte uşor. 

_ O 

Ojotas - Incălţăminte indigenă asemănătoare cu opincile 
confecţionată din piele netăbăcită, folosită în vechime de indieni 
iar în zilele noastre de ţăranii din America de Sud. 

Ona - numele unui trib nomad provenit de pe ţărmul de est şi 
de nord al Ţării de Foc. Membrii lui sunt urmaşii vechilor locuitori 
ai Ţării de Foc; se îndeletnicesc cu vânătoarea. Astăzi mai există 
doar câteva sute de onas. 


Orejano - animal neînfierat, care nu poartă marca 
proprietarului. 
Orion - pălărie care se poartă la oraş, deosebită de 


chambergo care se poartă la muncile câmpului. 


Ovillo şi miel - două soiuri de iarbă bună pentru păscut care 
nu necesită multă îngrijire şi se reproduc spontan. Sunt două 
soiuri de păşune foarte răspândite în Patagonia. 

P 

Pajas bravas - graminee înalte de trei sau patru centimetri, cu 
frunze subţiri, aproape cilindrice, de culoare galben-verzuie, 
preţuite mult ca păşune şi combustibil. Se folosesc şi la 
acoperitul caselor ţărăneşti. 

Paletilla - crestătură a urechii unui animal constituind semnul 
proprietarului 

Pampero - vânt care bate în pampas. 

Patroncita - diminutiv de la patrona (soţia patronului), dat 
fiicelor patronului. 

Pecari - porc sălbatic mai mic decât mistrețul. 

Peineta - pieptene mare, împodobit, folosit la prins părul. 

Percheron - cal de ham, de povară, de talie mare originar din 
Perche. 

Pialada - prindere cu arcanul a unui animal, de obicei 
vizându-se picioarele dinainte. 

Piquillin - arbust de doi sau trei metri înălţime. 

Ponchito - diminutiv de la poncho. 

Poncho - bucată de stofă groasă din lână, cu o tăietură în 
mijloc pe unde intră capul, căzând pe umeri până la brâu sau 
până mai jos de genunchi. Are multiple întrebuinţări: ca manta 
apărând de ploaie şi frig, ca pătură, prinsă de şa; se foloseşte 
pentru legat diferite lucruri, ca desagă, iar în luptele cu cuțitul 
se înfăşoară pe braţul stâng. 

Portillos - serie de portiţe pe care intră oile în şir la tunsul cu 
foarfecele mecanic. 

Portland - ciment foarte fin, de culoare cenuşiu-verzuie care 
nu necesită amestec de var. Numele vine de la Portland, o 
insulă engleză din Canalul Mânecii, de unde se extrage piatra 
necesară preparării cimentului respectiv. 

Pozo - (v. tamborn). 

Puchero - un fel de tocană. 

Puestero - persoană însărcinată cu paza vitelor la o fermă. 

Puesto - colibă de cioban. 

Q 


Quinta - teren cultivat cu legume şi pomi fructiferi. 


Quintero - lucrător la quinta - grădină de zarzavat şi pomi 
fructiferi. 

R 

Rastra - partea din faţă, împodobită, a chimirului. 

Rancho - locuinţă ţărănească tipică, un fel de colibă cu 
acoperiş de crengi sau de paie, construită în câmp, departe de 
locurile populate. 

Reja - un fel de gratii de la tejghea, folosite în prăvăliile din 
Patagonia, pentru a apăra marfa şi pe vânzător de hoţi şi beţivi. 

Reriidero - arena luptelor de cocoşi. 

Rodeo - numărătoare a turmelor care se face strângând 
animalele într-un ocol mare sau în câmp deschis; locul în care se 
adună vitele în acest scop şi totalitatea turmelor strânse pentru 
această operaţie. 

Roseta - plantă cu fruct ţepos, care creşte în regiunile 
semiaride din pampas. 

Rosanis - băutură alcoolică preparată cu diferite mirodenii. 

Rotos - rupti, zdrenţăroşi; astfel sunt numiţi în Chile săracii. 


Scones - un fel de pesmeţi. 

Señorita - domnişoară. 

Serranos - pasăre de culoare neagră, asemănătoare cu 
graurul. 

Sisal - plantă textilă, asemănătoare cu cânepa de Manila, a 
cărei fibră se prelucrează în Campeche şi Yucatân (Mexic). 

Sobrecarga - prelungire deasupra acoperişului a pereţilor unei 
construcţii (cam de optzeci de centimetri), pentru ca vânturile 
puternice din Patagonia să nu smulgă acoperişurile de tablă. 

Societatea Muncitorească - (Sociedad Obrera) - organizaţie 
sindicală. 

Sulky - trăsură cu două roţi trasă de un cal. 

T 

Tacuara - sau tacuaras - specie de trestie foarte tare, un fel 
de bambus uriaş care creşte din abundentă, formând adevărate 
păduri pe malurile râurilor mari. 

Tambor - sau pozo - bazinul plin cu dezinfectant amestecat 
cu apă în care se scaldă oile, una câte una. Manga e un fel de 
jgheab lung de cinci-şase metri, prin care înoată oaia când iese 
din bazin, până la scara pe care urcă în escurridero, un fel de 


ţarc, unde stau un timp oile scăldate ca dezinfectantul să se 
poată scurge din lână şi întoarce înapoi în bazin. 

Tehuelche - unul dintre cele mai importante triburi indigene 
din Patagonia, răspândit în regiunea dintre râurile Negro şi 
Colorado. 

T&mpano - ghețar plutitor, sloi de gheaţă plutitor. 

Te pampa - plantă din frunzele căreia se prepară ceai. 

Teritoriu - (în organizarea constituţională a unor ţări ca Mexic 
şi Argentina) entitate politică unde, din cauza densităţii reduse a 
locuitorilor sau din alte cauze, nu există o deplină suveranitate 
internă, guvernatorul său fiind numit de preşedintele republicii 
în loc să fie ales prin votul populaţiei locale. 

Tero - sau terutero - pasăre din familia picioroangelor, de 
culoare albă cu pete negre şi roşu-violete ale cărei pene sunt 
prevăzute cu un ghimpe. Se domesticeşte foarte uşor. 

Tranguerista - peon care la muncile de rodeo, tuns sau 
scăldat, are sarcina să deschidă poarta ocolului lăsând să treacă 
doar un anumit număr de oi. E o operaţie care necesită foarte 
multă îndemânare. 

Tropilla - herghelie mică de cai îmblânziţi pe care şi-o 
formează un tropero pentru a-şi asigura cai de schimb când 
străbate pampasul pustiu. 

Tropero - cioban priceput la mânarea turmelor pe distanţe 
mari şi prin locuri greu de trecut, fără a pierde animale. 

Truco - joc de cărţi. 

Taco - sos preparat din ulei, carne, ceapă, ciuperci şi roşii 
care se serveşte cu diferite aperitive. 

Tumba - carne fiartă din supă. 

V 

Vizcacha - animal rozător asemănător ca mărime şi culoare 
cu iepurele dar cu o coadă lungă ca de pisică. Trăieşte prin 
munţii din Peru, Chile, Brazilia şi în pampasurile Argentinei. 

Vizcachon - augmentativ de la vizcacha. 

Y 

Yaganes - indieni din sudul Ţării de Foc, urmaşi ai primilor 
locuitori din această regiune. 

Yerba - frunzuliţe din care se prepară ceaiul mate.