Jack London — Povestiri

ADĂPOST PENTRU O ZI 


John Messner se agăța cu o mână de bara oscilantă, ca să ţină 
sania pe direcţia cea bună. Cu cealaltă, şi ea protejată de 
mănuşă, îşi freca obrajii şi nasul fără încetare. Uneori, când 
amorţeala se înteţea, se freca, s-ar putea spune, cu furie. 
Fruntea îi era acoperită de cozorocul căciulii sale de blană, ale 
cărei margini lăsate îi adăposteau urechile. Ceea ce mai 
rămânea din chipul lui era protejat de o barbă deasă, castaniu- 
aurie, aflată sub o crustă subţire de gheaţă. 

În faţa lui aluneca o sanie de Yukon, încărcată până la refuz, 
trasă de un atelaj format din cinci câini. Frânghia care atârna în 
urma săniei se freca de piciorul lui Messner. Când atelajul cotea 
din pricina meandrelor pistei pe care o urmau, bărbatul păşea 
peste funie. Cum existau multe cotituri, trebuia să sară deseori 
peste ea şi, uneori, se împiedica. Părea neîndemânatic şi 
picioarele obosite îl trădau, astfel că, din când în când, sania îl 
lovea peste călcâie. 

" Ajuns într-un loc unde pista pornea în linie dreaptă şi sania 
putea luneca o vreme fără să fie condusă de cineva, eliberă 
bara şi îşi lovi, de câteva ori, palma de lemnul tare. Astfel reuşi 
să îşi restabilească circulaţia sângelui. Dar, în timp ce o scutură, 
nu încetase să îşi frece nasul şi obrajii cu cealaltă. 

— Oricum, zise el, e prea ger pentru a călători. 

Vorbea tare, cum fac oamenii care sunt singuri deseori., 

- Trebuie să fii nebun să umbli pe o asemenea temperatură, 
căci, dacă nu sunt cel puţin 80 de grade sub zero, atunci sunt cu 
siguranţă 79. 

Îşi scoase ceasul şi abia după câteva încercări reuşi să şi-l 
pună iar în buzunarul vestei sale groase din lână. Apoi privi 
către cer şi îşi plimbă ochii de-a lungul liniei orizontului până 
spre sud. 

— Ah, e deja prânzul, murmură el, cerul e senin, dar nu există 
nici urmă de soare... 

După încă zece minute de mers în acelaşi ritm, adăugă: 

— N-am făcut prea mult drum. E prea ger pentru a călători. 

Brusc, le strigă „uuă” câinilor, apoi se opri. Mâna sa dreaptă 
părea să-l îngrijoreze. incepu să o lovească, furios, de bară. 

— Amărâţilor! Le zise el câinilor, care se lăsaseră jos, greoi, să 


se odihnească în zăpadă. 

Cuvântul acela neaşteptat fusese rostit cu aceeaşi violenţă cu 
care îşi izbea mâna de lemn. 

— Ce rău aţi făcut voi încât a venit un alt animal, un biped, v- 
a dresat ca să trageţi la ham, vă ştie toate punctele slabe şi a 
făcut din voi nişte sclavi? 

Îşi frecă nasul, nu uşor, ci cu brutalitate, ca să pună sângele 
în mişcare. Apoi îi forţă pe câini să îşi reia treaba. 

Călătorea pe suprafaţa îngheţată a unui fluviu care descria, în 
urma lui, o cotitură gigantică, de multe mile lungime, pierzându- 
se în dezordinea fantastică a munţilor tăcuţi, acoperiţi de 
zăpadă. Înaintea lui, apa respectivă se despărţea în numeroase 
braţe, înainte de a face loc insulelor din mijlocul ei. Insulele 
acelea erau tăcute şi albe. 

Nu se vedea niciun animal, nicio pasăre nu zbura prin aerul 
îngheţat şi nicio insectă nu bâzâia prin văzduh, ca să spargă 
liniştea atotstăpânitoare. Nu se zărea nicio fiinţă omenească, 
nicio urmă care să pomenească de trecerea cuiva pe acolo. 
Lumea era adormită şi părea cufundată în somnul morţii... 

John Messner părea să cadă şi el victimă apatiei care-l 
înconjura. Gerul era gata să-i amorţească cugetul. Mergea 
înainte, cu capul aplecat, fără să observe ceva în jurul lui, 
frecându-şi parcă automat nasul şi obrajii, izbindu-şi mâna de 
bara ce direcţiona sania, atunci când pista era dreaptă. 

Dar ei, câinii, observau totul. Se opriră brusc, îşi. Intoarseră 
privirile către stăpânul lor şi se uitară la el agitaţi şi întrebători. 
Genele le erau îngheţate, ca şi boturile. Gerul şi oboseala îi 
sleiseră de puteri. 

Bărbatul îi mai împinse înainte până ce se opri, la rândul lui. 
Cu greu îşi înălţă capul, apoi se uită în jur. Câinii se opriseră 
lângă o groapă. Nu era o crăpătură, ci o groapă făcută de om în 
stratul de gheaţă, rezultat al trudei, al loviturilor de topor, având 
o adâncime de trei picioare şi jumătate. 

O pojghiţă de gheaţă care se instalase între timp indica faptul 
că nu fusese folosită de ceva vreme. Messner îşi ridică privirea: 
câinii îi arătaseră deja unde trebuia să meargă, fiecare bot alb şi 
neliniştit fiind îndreptat către poteca de-abia trasată prin 
zăpadă, care părăsea pista principală a fluviului şi ducea către 
malul insulei. 

— Prea bine, amărâţilor, zise el, merg până acolo să văd 


despre ce este vorba. Nici voi n-aveţi mai mult chef ca mine să 
continuăm drumul. 

Urcă malul insulei şi dispăru. Câinii nu se culcară ci, agitaţi, îl 
aşteptară să se întoarcă stând în picioare. El reveni, legă o 
frânghie de partea din faţă a săniei, apoi şi-o puse peste umeri. 
Se întoarse către câini şi le făcu semn să urce colina alergând. 

Treaba era destul de dificilă, dar animalelor parcă le dispăru 
toată oboseala în vreme ce-şi deschideau pârtie prin zăpadă, 
lătrând de nerăbdare şi de bucurie, luptându-se şi consumându- 
şi ultimele puteri în acel efort. Când unul dintre ei cădea sau 
alunecă, cel din urmă lui îl muşca de picioarele din spate. 
Bărbatul îi încuraja ori îi ameninţa prin strigăte, trăgând cu toate 
forţele de frânghie. 

Urcară dintr-o singură încercare panta aceea dificilă, apoi 
cotiră în stânga şi merseră până la o cabană micuță, ridicată din 
trunchiuri de copaci, unde se opriră. Cabana era pustie, având o 
singură încăpere, de opt pe zece picioare. Messner îşi deshămă 
animalele, descarcă sania şi pătrunse în cabană. Ultimul călător 
pe care întâmplarea îl adusese pe acolo lăsase o provizie bună 
de lemne pentru foc. 

Messner aranjă puţin soba metalică, apoi aprinse flăcările. 
Puse deasupra lor, fără a-i mai dezgheţa, cinci somoni uscați la 
soare, pentru câini, după care îşi umplu ibricul cu bucăţi de 
gheaţă. Făcu acelaşi lucru cu marmita sa. 

Aşteptând să dea apă în clocot, rămase cu faţa deasupra 
sobei. Umezeala provenită din respiraţia lui i se depusese în 
barbă, prefăcându-se în ţurţuri care începeau să se topească. Pe 
măsură ce se topeau şi stropii cădeau pe sobă, aceştia sfârâiau 
şi se evaporau. Grăbi operaţiunea cu degetele sale, detaşând 
ţurţurii micuţi, care se prăbuşeau, cu zgomot, pe podea. 

Lătrăturile sălbatice ale câinilor de afară nu-l opriră din treaba 
să. Auzi mârâiturile şi urletele scoase de animalele dintr-un alt 
atelaj, ca şi un glas omenesc. Cineva bătu în uşă. 

— Intraţi, strigă Messner, oarecum sufocat, fiindcă tocmai 
sugea un ţurţure pe care vroia să şi-l îndepărteze de pe buza de 
sus. 

Uşa se deschise şi, prin aburii ce o înconjurau, văzu un bărbat 
şi o femeie care se opriseră în prag. 

— Intraţi, le zise el hotărât, şi închideţi uşa. 

Nu putea să zică nimic despre ei din felul în care arătau. 


Căciula uriaşă, ale cărei margini îi acopereau nasul şi obrajii, şi 
fularul lung, care îi înconjura capul, nu lăsau să se vadă din 
femeie decât o pereche de ochi negri. 

Şi bărbatul avea ochii negri. Era bărbierit, iar mustaţa sa 
îngheţată îi ascundea gura. 

— Am vrea să ştim dacă mai există vreo cabană prin 
împrejurimi, zise el, uitându-se prin încăperea goală. Am crezut 
că această cabană e pustie. 

— Nu-i cabana mea, îi răspunse Messner. Am găsit-o în urmă 
cu câteva minute. Intraţi şi instalaţi-vă. E aici loc pentru toţi şi 
nu aveţi nevoie de soba pe care aţi adus-o cu voi. 

Auzindu-i glasul, femeia începu să-l privească mai atentă. 

— Aduc-ţi lucrurile, îi zise necunoscutul. Eu voi dezlega câinii şi 
voi aduce apă, ca să ne putem apuca de gătit. 

Messner ieşi ca să le dea peştii câinilor săi înfometați, pe care 
trebui să-i apere de animalele celuilalt atelaj. Când reveni în 
cabană, noul venit îşi deshămase câinii şi adusese apă. Lichidul 
din vasul lui Messner dăduse deja în clocot. Puse cafeaua, cobori 
zaţul cu o jumătate de ceaşcă de apă rece şi luă băutura de pe 
sobă. Dezgheţă biscuiţii în cuptor, alături de fasolea pe care o 
fiersese noaptea trecută. Odată treaba terminată, îşi luă vasele 
de pe sobă, ca să-i lase şi pe noii veniţi să-şi pregătească 
mâncare. Se aşeză pe aşternutul făcut sul şi începu să-şi 
potolească foamea mâncând cu poftă din vasul pus pe cutia lui 
de provizii, între două înghiţituri, vorbea cu bărbatul acela care, 
cu capul pe deasupra sobei, îşi dezgheţa ţurţurii din mustață. 
După ce isprăvi, noul venit îşi întinse şi aşternutul într-un colţ al 
încăperii. 

— Ne vom culca aici, zise el, dacă nu vreţi dumneavoastră 
acest colţişor. Aţi venit primul şi aveţi dreptul să alegeţi. 

— Nu e nicio problemă, răspunse Messner. E bine oriunde. 

Işi desfăşură şi el aşternutul, îşi pregăti culcuşul, apoi se 
aşeză pe marginea lui. 

Străinul puse o trusă medicală micuță sub păturile sale, la un 
capăt, ca să o folosească drept pernă. 

— Sunteţi doctor? Îl întrebă Messner. 

— Da, îi răspunse celălalt, dar vă asigur că n-am venit în 
Klondyke în căutare de clienţi. 

Femeia se ocupa cu gătitul, în timp ce bărbatul tăia carnea 
grasă şi întreținea focul din sobă. Lumina slabă intra în cabană 


printr-o ferestruică de hârtie unsă cu grăsime, astfel că John 
Messner nu-i putea distinge prea bine trăsăturile. 

Nici nu încercă să o privească mai atent, fiindcă nu-l interesa. 
Ea, însă, se uita curioasă la el, din când în când, din colţul 
întunecat în care se găsea. 

—Ah, e o viaţă frumoasă, zise doctorul cu entuziasm, 
oprindu-se din ascuţitul cuţitului de burlanul sobei. Imi place 
lupta, efortul propriului trup. Realitatea e că trăim ca nişte 
primitivi. 

— Realitatea e că afară s-a făcut un ger cumplit, zise Messner 
râzând. 

— Ştiţi ce temperatură e afară? Îl întrebă doctorul. Celălalt 
clătină din cap. 9 

— Vă voi spune eu. Şaptezeci şi patru de grade sub zero - 
atât arată termometrul cu alcool de la sania mea. 

— Adică o sută şase grade sub temperatura indicată, ca să 
călătorească un om! 

— O adevărată sinucidere, adăugă doctorul. Oboseşti, respiri 
din greu, tragi gheaţă în plămâni şi astfel le îngheţi țesuturile. 
Capeţi o tuse seacă ce te scutură, în vreme ce țesutul mort se 
desprinde singur. La vară mori de pneumonie şi te întrebi de ce. 
Voi rămâne în cabana asta cel puţin o săptămână, dacă 
termometrul nu urcă până la minimum cincizeci de grade sub 
zero. 

e Apoi se întoarse către femeie: 

— Spune-mi, Tess, nu crezi că a fiert destul cafeaua? La auzul 
acestui nume, John Messner ciuli urechea. 

O privi repede, în vreme ce pe chipul lui trecu umbra unei 
amintiri care-l obseda, fantoma unui chin ce refuza să moară. 
Dar, în clipa următoare, alungase fantoma aceea prin efortul 
voinţei sale. Chipul îi era la fel de liniştit ca înainte, chiar dacă 
era cu ochii în patru şi părea nemulţumit de lumina slabă ce-l 
împiedica să vadă clar faţa femeii. 

În mod automat, prima ei mişcare fu să ia ibricul de pe foc, 
apoi se uită la Messner. El se liniştise, astfel că ea nu văzu decât 
un bărbat stând pe marginea culcuşului, cu privirea aţintită 
asupra propriilor mocasini. Totuşi, când ea se întoarse să se 
ocupe de gătit, el îi aruncă rapid o privire, lucru care nu-i scăpă 
femeii. Ochii bărbatului se îndreptară apoi către doctor, pe 
deasupra ei. Pe buzele acestuia se ivise un zâmbet care o 


complimentă pentru felul în care căzuse în capcană. 

Femeia scoase o lumânare din cutia de provizii şi o aprinse. O 
singură privire aruncată asupra chipului ei astfel luminat îi 
lămuri pe Messner. În cabană mică, cel mai îndepărtat ungher 
se găsea la o distanţă de câţiva paşi. Într-o clipă, femeia ajunse 
lângă el. Se grăbi să-i lumineze faţa, îl privi fix şi, recunoscându- 
|, ochii i se măriră de teamă. Liniştit, el îi răspunse printr-un 
zâmbet. 

— Ce cauţi, Tess? O întrebă doctorul. 

— Agrafele pentru păr, zise ea îndepărtându-se de străin şi 
scotocind prin sacul de drum. 

Puseră proviziile în lada lor, se aşezară pe cea a lui Messner şi 
se uitară la el. Acesta stătea lungit în culcuş, ca şi cum ar fi vrut 
să doarmă, culcat pe o parte, cu capul pe braţ. In camera mică, 
era ca şi cum ar fi stat toţi trei la masă. 

— Din ce parte a Statelor Unite veniţi? Întrebă Messner. 

— Din San Francisco, răspunse doctorul, şi mă aflu în ţinutul 
acesta de doi ani. 

— Eu tot din California am venit, zise Messner. 

. Femeia îl privi rugătoare, dar el zâmbi şi continuă: 

— Aţi auzit de Berkeley? Doctorul deveni foarte atent. _ 

— Este vorba de Universitatea Berkeley din California? Intrebă 
el. 

— Da. 

— Aţi fost profesor la vreo facultate? Zise doctorul, îmi 
amintiţi de cei de acolo. 

— Îmi pare rău că spuneţi asta, zâmbi Messner. Aş fi preferat 
să trec drept un căutător de aur ori un conducător de sanie. 

— Nu pare mai profesor decât pari tu doctor, zise femeia. 

— Mulţumesc, spuse Messner. Chiar aşa, doctore, cum vă 
numiţi? Adăugă el, întorcându-se către bărbatul necunoscut. 

— Haythorne, dacă vreţi să mă credeţi, şi mi-am încheiat 
socotelile cu civilizaţia. 

— Şi dânsa este doamna Haythorne? Zise Messner salutând-o. 

Ea îi aruncă o privire mai curând mânioasă decât rugătoare. 

La rândul său, Haythorne vru să-l întrebe pe celălalt cum îl 
cheamă. Deschisese deja gura să o facă, dar Messner ÎI 
întrerupse. 

— Mă gândesc, doctore, că dumneata mi-ai putea satisface 
curiozitatea. Acum vreo doi sau trei ani a avut loc un scandal în 


cercul restrâns ai celor de la facultate. Soţia unui profesor 
englez - scuzaţi-mă, vă rog, doamnă Haythorne - a dispărut, 
împreună cu un medic din San Francisco. Cel puţin aşa am 
înţeles eu. Nu-mi amintesc exact numele ei, în clipa asta. Ştiţi 
ceva despre acel incident? 

Haythorne făcu un semn din cap: 

— S-a făcut mult caz de lucrurile acelea în vremea respectivă. 
El se numea Womble, Graham Womble. Avea o clientelă pe 
cinste pe atunci. L-am cunoscut, într-un fel... 

— Ei, bine, aş vrea să aflu ce s-a mai întâmplat cu ei. Nu ştiu 
dacă aţi aflat acest lucru, dar au dispărut fără urmă. 

— El a fost destul de viclean ca să şteargă orice urmă. Se 
spune că au plecat câtre Mările Sudului, că au dispărut de la 
bordul unui vapor în timpul unui taifun sau altceva de felul ăsta. 

— N-am auzit aşa ceva, mărturisi Messner. Dumneavoastră vă 
amintiţi de ei, doamnă Haythorne? 

— Bineînţeles, răspunse ea calmă, în contrast cu mânia de 
care era cuprinsă. 

Femeia stătea astfel încât Haythorne să nu-i poată vedea 
chipul. 

Doctorul vru să-l întrebe iar cum îl cheamă, dar Messner vorbi 
înaintea lui: 

— Despre doctorul Womble am auzit spunându-se că era un 
bărbat tare chipeş, de care femeile se ţineau scai. 

— Dacă era aşa, atunci povestea asta 1-a terminat, mormăi 
Haythorne. 

— lar femeia era o zgripţuroaică, cel puţin aşa mi s-a zis. Era 
de notorietate publică la Berkeley faptul că făcea un iad din 
viaţa soţului ei. 

— N-am auzit niciodată aşa ceva, răspunse Haythorne. La San 
Francisco se spunea chiar contrariul. 

— Un fel de femeie martiră, nu? Crucificată pe altarul 
căsniciei? 

Doctorul făcu semn din cap. Ochii cenușii ai lui Messner 
străluceau ciudat. După un răstimp, continuă: 

— E de la sine înţeles că orice monedă are două feţe. Trăind 
la Berkeley, n-am văzut decât una dintre ele. Se pare că femeia 
se ducea deseori la San Francisco. 

— Cafea, te rog, ceru Haythorne. Femeia îi umplu ceaşca, 
râzând încet. 


— Staţi la palavre ca doi bătrâni; zise ea în glumă. 

— De ce? E o discuţie foarte interesantă, îi spuse Messner 
zâmbind. 

Apoi i se adresă doctorului: 

— Bărbatul ei nu se bucura de o reputaţie bună la San 
Francisco? 

— Dimpotrivă, era cunoscut drept un om de o înaltă 
moralitate, răspunse Haythorne ceva mai aprins decât ar fi fost 
normal. Propovăduia peste tot moralitatea fiindcă el nu 
cunoscuse niciodată pasiunea adevărată. 

— L-aţi cunoscut? 

— Nu l-am văzut niciodată, fiindcă nu frecventam cercurile 
universitare. 

— Deci e vorba de cealaltă faţă a monedei, zise Mess-ner de 
parcă ar fi fost un judecător. Chiar dacă din punct de vedere 
fizic nu reprezenta mare lucru, nu era totuşi un slăbănog. Se 
interesa de sporturile practicate în colegiu şi avea ceva talent. 
Mai scria şi câteva povestiri care plăceau celor din anturajul lui. 
Am auzit că urma să devină decanul facultăţii, dar după cele 
întâmplate din pricina soţiei sale şi-a dat demisia şi a plecat. 
Cred că evenimentul acela i-a distrus cariera. In orice caz, 
putem considera că 1-a făcut knock-out. Probabil că-şi iubea 
mult soţia. 

Haythorne îşi termină cafeaua, murmură ceva, ca şi cum 
povestea aceea nu-l mai interesa, apoi îşi aprinse pipa. 

— E bine că n-au avut copii, continuă Messner. Haythorne, 
uitându-se la sobă, îşi puse căciula şi 

Mănuşile. 

— Mă duc să caut nişte lemne, zise el. Apoi îmi voi scoate 
mocasinii şi mă voi simţi în largul meu. 

Uşa se închise în urma lui. Timp de câteva minute se lăsă o 
linişte grea. Bărbatul rămase în aceeaşi poziţie în culcuşul său, 
iar femeia, aşezată pe cutia cu provizii, îl privea ţintă. 

— Ce ai de gând să faci? Il întrebă ea deodată. Messner îi 
aruncă o privire nehotărâtă şi leneşă. 

— Ce crezi că ar trebui să fac? Sper că nimic dramatic. După 
cum vezi, sunt obosit, dărâmat după drumul ăsta, iar culcuşul e 
atât de îmbietor. 

Ea îşi muşcă buza inferioară şi îşi stăpâni mânia de care era 
cuprinsă. 


— Dar... începu ea, apoi tăcu. 

— Sper că nu vrei să-l omor pe domnul... Haythorne, zise el cu 
blândeţe, aproape rugător. Mi-ar fi tare greu, dar şi inutil. 

— Dar trebuie să faci ceva! Strigă ea. 

— Dimpotrivă, eu cred că nu am ce să fac. 

— Vei rămâne cu noi? El făcu semn că da. 

Femeia privi, disperată, prin cabană şi văzu "celălalt aşternut, 
într-un ungher. 

— Vine noaptea, nu poţi rămâne aici. Nu poţi, ţi-o spun, e 
imposibil! 

— Fireşte că pot. lţi amintesc faptul că eu am găsit primul 
cabana asta şi că voi îmi sunteţi oaspeţi. 

Femeia se uita iar prin încăpere şi o apucă groaza la vederea 
celuilalt aşternut. 

— Atunci va trebui să plecăm noi, se hotărî ea. 

— Imposibil. Te chinuie acea tuse seacă de care spunea 
domnul Haythorne. Deja ai răcit la plămâni. El e doctor, ştie bine 
lucrurile astea, aşa că nu va permite să plecaţi de aici. 

— Atunci ce vei face? Întrebă ea pe un ton reţinut şi calm, dar 
care prevestea furtuna. 

Messner o privi aproape părinteşte, fiindcă încercase să 
dovedească o răbdare şi o milă ieşite din comun. 

— Draga mea Tereza, aşa cum ţi-am zis, nu ştiu, încă nu m- 
am gândit. 

— Ah! Mă înnebuneşti! 

Se ridică brusc, frângându-şi mâinile de neputinţă. 

— Înainte nu erai aşa! 

— Înainte eram blând şi bun, zise el, clătinând din cap. Şi din 
cauza asta m-ai părăsit, nu-i aşa? 

— Eşti atât de diferit, atât de liniştit şi de calm, încât mă 
îngrozeşti. Simt că vrei să ne faci ceva cumplit. Dar, orice vei 
face, să nu fie ceva nebunesc! Nu te aprinde prea tare! 

— Nu mă aprind deloc. Cel puţin nu mă mai aprind de când ai 
plecat. 

— Ai câştigat... ceva remarcabil, reluă ea. 

EI îi zâmbi ca pentru a-i mulţumi. 

— În vreme ce eu mă gândesc la ceea ce voi face, iată ce vei 
face tu. Îi vei spune domnului... Haythorne cine sunt. Asta va 
face că şederea noastră în cabana asta să devină mai... 
sociabilă, nu? 


— De ce m-ai urmărit prin ţara asta îngrozitoare? Îl întrebă ea 
foarte curioasă. 

— Să nu crezi că am venit prin locurile astea din pricina ta, 
Tereza. Nu mai fi aşa de vanitoasă. E o iluzie. Ne-am întâlnit, pur 
şi simplu din întâmplare. Ara rupt-o cu viaţa universitară şi 
trebuia să mă duc undeva. Trebuie să spun, ca să fiu cinstit, că 
am venit în Klondyke pentru că era ultimul loc din lume unde aş 
fi sperat să dau de tine. 

Tocmai atunci se auzi un zgomot la uşă, aceasta se deschise, 
iar în cabană pătrunse Haythorne cu un braţ de lemne. De cum 
auzi zgomotul, Tereza începu să strângă farfuriile. Haythorne 
ieşi ca să mai aducă lemne. 

— De ce n-ai făcut prezentările? O întrebă Messner. 

— Îi voi spune, răspunse femeia. Să nu crezi că mi-e frică. 

— Niciodată nu ţi-a fost frică de ceva. 

— Nu mă tem nici să-i mărturisesc totul, continuă ea, 
îndulcindu-şi tonul şi trăsăturile feţei. 

— În cazul tău, cred că mărturisirea este un fel de minciună, 
un şiretlic, o auto-glorificare. 


— Nu mai fi atât de pedant, îi zise ea, schimbând tonul şi 
devenind mai tandră. Niciodată nu mi-au plăcut discuţiile astea. 
Nu mi-e teamă să îţi cer iertare. 

— Nu am de ce să te iert, Tereza. De fapt, îţi sunt 
recunoscător. E drept, am suferit la început, apoi, din pricina 
primăverii, mi-am dat seama că eram fericit, foarte fericit. A fost 
o descoperire uimitoare. 

— Dacă m-aş întoarce la tine? Îl întrebă ea. 

— M-ar deranja destul de mult, îi răspunse el, privind-o ciudat. 


— Dar sunt soţia ta! Ştii doar că divorţul nu s-a pronunţat 
încă. 

— Îmi pare rău că am neglijat aspectul acesta. Va fi primul 
lucru de care voi avea grijă. 

Ea se apropie de el şi îi puse mâna pe braţ. 

— Nu mă mai vrei, John? 

Vocea îi era blândă şi mângâietoare, mâna ei îl ademenea. 

— Dacă ţi-aş spune că am greşit? Dacă ţi-aş mărturisi că sunt 


nefericită? Ei bine, sunt. Şi m-am înşelat cumplit. 

Lui Messner începu să i se facă frică. Simţi cum îl trec fiorii din 
pricina mâinii ei mângâietoare. Nu mai era stăpân pe situaţie, 
calmul lui aparent pierise. Ea îl privea cu ochii ei mari şi îl 
cucerea iar. Se simţea la marginea prăpastiei, incapabil să 
reziste forţei ce l-ar fi împins mai încolo. 

— Mă întorc la tine, John. Mă întorc la tine azi... acum. El se 
zbătea sub atingerea acelei mâini ca într-un 

Coşmar. În vreme ce ea îi vorbea, Messner credea că aude 
cântecul dulce al sirenelor. Ca şi cum cineva cânta undeva la 
pian, iar sunetele se loveau de timpanul lui... 

Deodată sări în picioare. O împinse, atunci când ea vru să-l 
îmbrăţişeze, apoi se dădu înapoi, către uşă, îngrozit. 

— Vrei să fac vreo nebunie? Strigă el. 

Femeia începu să râdă batjocoritor, apoi se apucă de spălat 
farfuriile. 

— Ţi-am zis să nu te aprinzi. Stai liniştit, nu te vreau, doar mă 
jucam cu tine. Să ştii că sunt mai fericită cu el. 

Dar Messner nu o crezu. Îşi amintea de repeziciunea cu care 
ea îşi schimba atitudinea. Chiar în clipele acelea se folosise de 
farmecele ei. Nu era fericită cu bărbatul celălalt, descoperise că 
greşise. Mândria lui masculină se înflăcăra când pricepu asta. Ea 
vroia să se întoarcă la el, dar el nu dorea aşa ceva. Fără să-şi 
dea seama, mâna lui trase zăvorul. 

— Nu fugi, îi zise ea râzând, nu te muşc. 

— Nu fug, îi spuse el ca un copil, în vreme ce îşi punea 
mănuşile. Mă duc doar să aduc apă. 

Luă găleţile goale şi marmitele, apoi deschise uşa, şi se 
întoarse ca să o privească încă o dată. 

— Nu uita să-i spui domnului... Haythorne cine sunt eu. 

Messner sfărâmă pojghiţa de gheaţă care se formase la put 
timp de o oră şi umplu găleţile. Pe drum merse foarte repede, ca 
să nu cadă pradă gerului cumplit. Deodată, sprâncenele lui 
încruntate se destinseră, iar chipul lui nehotărât deveni decis. 
Înţelese ce trebuia să facă. Buzele şi obrajii i se destinseră într- 
un rânjet. Găleţile prinseseră deja pojghiţă de gheaţă atunci 
când reveni la cabană. 

Intrând, dădu peste celălalt bărbat, care-l aştepta, în picioare, 
lângă sobă. Poziţia lui era rigidă. | se părea puţin jenat de ceva 
anume. 


— Încântat să vă întâlnesc, domnule, numele meu este 
Graham Womble, zise el ceremonios, ca şi cum ar fi răspuns 
unei prezentări. 

Messner lăsăjos găleţile cu apă, dar nu-i întinse mâna. 
Womble nu putea să ascundă ura pe care o resimțea pentru cel 
pe care-l ofensase. 

„ — Deci dumneata eşti tinerelul, zise Messner, parcă mirat. 
Ei, bine, iată că sunt chiar fericit că te-am întâlnit. Eram curios 
să văd ce a găsit Tereza la dumneata. Adică prin ce ai sedus-o. 
la te uită! 

ÎI înconjură pe celălalt, uitându-se la el, ca şi cum ar fi fost un 
cal scos la vânzare. 

— Ştiu ce trebuie să credeţi acum despre mine, începu 
Womble. 

— Să nu mai vorbim despre asta, îl întrerupse Messner, 
exagerând, prin glasul său, cordialitatea, fiindcă n-are niciun 
rost. Vreau să ştiu doar ce crezi despre ea. A corespuns 
aşteptărilor?. Te-a satisfăcut? Viaţa dumi-tale a devenit un vis 
fericit de atunci? — - Nu fi prost, îl întrerupse Tereza. 

— Nu mă pot împiedica să fiu firesc, mărturisi Messner. 

— Aţi putea fi, în acelaşi timp, constructiv şi expeditiv, zise 
repede Womble. Vrem să ştim ce veţi face. 

Messner schiţă un gest de neputinţă. 

— Chiar că nu ştiu. Este o situaţie imposibilă, pe care nimeni 
n-ar fi prevăzut-o. 

— Dar nu putem sta toţi trei sub acelaşi acoperiş. Messner îl 
aprobă printr-un semn din cap. 

— Înseamnă că trebuie să plece cineva. 


— Acest lucru este indiscutabil, zise Messner. Când trei 
oameni nu pot sta în acelaşi loc, în acelaşi moment, trebuie ca 
unul dintre ei să plece. 

— Şi omul acela sunteţi dumneavoastră, îi spuse Womble cu 
răceală. Aveţi de parcurs zece mile până la cea mai apropiată 
tabără, dar îi puteţi face uşor. 

— Acesta este primul punct slab din raţionamentul dumitale, 
obiectă celălalt. De ce trebuie să plec eu? Doar eu am găsit 
primul cabana. 

— Dar Tess nu poate ieşi, îi explică Womble, fiindcă plămânii 
ei au fost deja atinşi de ger. 


— Sunt de acord cu asta. Nu poate risca să meargă zece mile 
pe un asemenea ger. Trebuie să rămână aici, fără îndoială. 

— Atunci, vom face cum am zis şi... vru să termine Womble. 

Messner îl întrerupse: 

— Dar plămânii dumitale sunt buni, nu-i aşa? 

— Şi ce-i cu asta? 

Celălalt tuşi puţin, apoi vorbi fără să se grăbească. 

— Nu mare lucru, doar că, după raţionamentul dumitale, nu te 
opreşte nimic să te lupţi cu gemi ca să străbaţi cele zece mile. O 
vei face cu uşurinţă. 

Womble se uită repede la Tereza, bănuitor, ghicind în ochii 
femeii o scânteie de mulţumire. 

— Ce vrea să spună cu asta? O întrebă el. 

Femeia ezită să răspundă şi chipul i se întunecă de furie. 
Womble se întoarse către Messner. 

— Destul! Nu puteţi rămâne aici. — Ba da, pot. 

— Nu voi permite aşa ceva. Messner ridică din umeri. 

— Eu sunt stăpân aici. 

— În orice caz, eu rămân aici, insistă celălalt. 

— Te voi da afară. 

— Mă voi întoarce. 

Womble se opri puţin, ca să se liniştească şi să se controleze. 
După aceea vorbi hotărât, cu glas gros: 

— Ascultaţi, domnule, dacă refuzaţi să ieşiţi, vă voi bate. Aici 
nu e California. Vă voi pocni cu ambii pumni. 

Messner ridică din umeri. 

— Dacă faci asta, voi aduna minerii şi te vor spânzura de 
primul copac. Cum ai spus, aici nu e California. Minerii ăştia sunt 
oameni simpli. Nu am decât să le arăt urmele loviturilor tale, să 
le mărturisesc adevărul şi să le cer să-mi înapoieze soţia. 

Femeia vru să vorbească, dar Womble, furios, se întoarse la 
ea şi-i strigă: 

— Tu nu te amesteca! 

— Te rog, Tereza, lasă-ne să discutăm, adăugă Messner pe un 
ton ce contrasta cu al celuilalt. 

Furia femeii şi sentimentele ce o animau îi iritară p 1 amânii, 
provocându-i o tuse seacă ce o scutură. Cu chipul înroşit şi cu 
mâna la piept, aşteptă să treacă accesul. 

Womble o privi cu tristeţe şi îi observă tuşea. 

— Trebuie să terminăm odată! Zise el. Plămânii ei nu pot fi 


expuşi la frig. Nu poate călători câtă vreme temperatura nu 
creşte. 

Messner tuşi din nou, ca şi cum s-ar fi scuzat, şi spuse: 

— Vreau bani. 

Dispreţul se citi imediat pe chipul lui Womble. Celălalt 
decăzuse deci mai mult decât el! 

— Aveţi un sac mare cu pulbere auriferă, continuă Messner, v- 
am văzut când l-aţi coborât'din sanie. 

— Cât vă trebuie? Întrebă Womble cu dispreţ în glas şi pe 
chip. 

— Am calculat că, la ceea ce aveţi în sac, aş cere... patru mii 
de dolari, adică în jur de douăzeci de livre... 

— Dar e tot ce am, strigă Womble. 

— O ai pe Tereza, zise celălalt cu blândeţe. Ea face mai mult 
de atât. Gândeşte-te la ce am renunţat eu. Sigur că e un preţ 
rezonabil. 

— S-a făcut! Zise Womble, şi apucă sacul cu aur. Vreau să 
termin mai repede treaba asta, vierme! 

— Aici greşeşti, îi răspunse, zâmbind, Messner. Din punct de 
vedere moral, omul care dă un vas cu vin valorează mai mult 
decât cel care-l primeşte? Tăinuitorul de obiecte furate nu e mai 
breaz decât hoţul, ştii asta, de aceea nu ai nevoie să te 
consolezi cu o falşă superioritate morală în privinţa acestui târg. 

— Nu mă interesează morala dumitale! Strigă celălalt. 

Vino aici să supraveghezi cântărirea pulberei, te-aş putea 
înşela. 

Femeia, aplecată peste pat, neputincioasă şi albă de furie, 
văzu cum se cântăreau praful aurifer şi pepitele în balanţa pusă 
pe ladă cu provizii. Fiind mic, tasul balanței trebuia umplut de 
multe ori. Messner verifica fiecare cântărire cu multă atenţie. 

— Aurul nu e de bună calitate, zise el, legându-şi sacul la 
gură. Nu cred că valorează nici măcar şaisprezece dolari uncia. 
Tot tu, Womble, faci o afacere mai bună. 

Manevră sacul cu grijă şi îl duse afară, pe sania lui, cu toată 
precauţia ce se cuvenea unei asemenea comori. 

Reveni în cabană, îşi strânse ustensilele, îşi luă lada cu 
provizii, apoi îşi împacheta aşternutul. Când totul fu cărat în 
sanie şi legat bine, iar câinii înhămaţi, Messner intră iar 
înăuntru, să îşi ia mănuşile. 

— Adio, Tess, zise el, de lângă uşa deschisă. 


Ea se întoarse către el, încercând să îi vorbească, dar fiind 
prea furioasă ca să exprime pasiunea ce o ardea. 

— Adio, Tess! Repetă el cu blândeţe. 

— Animalule! Abia reuşi ea să pronunţe. 

Apoi se întoarse, îşi ascunse chipul printre pături şi suspină. 

— Animalelor! Animale ce sunteţi! 

John Messner închise uşa după el. Porni câinii, apoi 


Se uită către cabană. Chipul lui arăta o mare uşurare. Cobori 
panta şi se opri jos, lângă puț. Desfăcu frânghia ce ţinea legat 
sacul cu aur şi îl duse lângă gaură. Se formase deja un strat nou 
de gheaţă la suprafaţa apei. II sparse cu un pumn. Desfăcu 
nodul cu dinţii şi vărsă întregul conţinut al sacului. Râul nU era 
prea. Adânc în locul acela. La două picioare sub apă putu vedea 
fundul, de un galben mat în lumina ce pierea. Scuipă în gaura 
aceea. Apoi se întoarse la sanie şi îşi mână câinii pe pista 
Yukonului. Aceştia, lipsiţi de puteri, scheunau şi trăgeau fără 
vlagă. Ţinând bară cu mâna dreaptă, frecându-şi nasul şi obrajii, 
se împiedică de frânghie când atelajul viră la un cot al pistei. 

— Inainte, animalelor păroase! Strigă el. Tot înainte! 


SETE DE VIAŢĂ 


A 

| 

N vreme ce coborau pe malul apei şchiopătând dureros, se 
întâmplă ca bărbatul care mergea primul să se împiedice de 
pietre. Amândoi erau obosiţi şi slăbiţi. Chipurile lor aspre 
exprimau chinul pe care îl produce privaţiunea îndurată de 
multă vreme. 

Aveau o mulţime de pături grele pe umeri, prinse în nişte 
curele. Alte curele, care le treceau chiar peste frunte, îi ajutau 
să îşi susţină sarcina. Fiecare bărbat avea câte o puşcă, şi 
mergea încovoiat sub greutatea poverii sale, cu umerii înainte, 
capul aplecat, privirea în pământ. 

— Ce bine ar fi fost să mai am măcar două cartuşe dintre cele 
ascunse în adăpostul nostru, zise cel de-al doilea. 

Glasul lui era lipsit de expresivitate. Vorbea fără niciun 


entuziasm. Celălalt, care traversa şchiopătând curentul ce 
curgea înspumat şi lăptos printre stânci, nu-i răspunse. 


Tovarăşul său îi călca pe urme. Nu-şi scoseseră încălţămintea 
din. Picioare, deşi apa era atât de rece că gleznele le 
îngheţaseră şi îi dureau, iar degetele şi tălpile le amorţiseră. In 
anumite locuri, apa le ajungea până la genunchi şi amândoi se 
clătinau, căutând o zonă sigură în care să calce.. 

Cel din urmă lunecă pe o piatră netedă, căzu, dar se ridică de 
îndată. În aceeaşi clipă urlă de durere. Se simţea slăbit şi capul 
parcă i se învârtea. În vreme ce se răsucea prin aer, întinse 
mâna liberă ca pentru a se prinde de ceva. Reuşi să îşi păstreze 
astfel echilibrul, înainta iar, şi iar alunecă, dar nu căzu în apă. 
Atunci se opri şi se uită la celălalt, care nici măcar nu întorsese 
capul către el. 

Un minut întreg rămase nemişcat, ca şi cum s-ar fi examinat 
singur, apoi strigă: 

— Bill, mi-am sucit glezna! 

Bill, fără să se întoarcă spre el, continuă să meargă 
împleticindu-se prin mijlocul pârâu lui lăptos. Bărbatul îl văzu 
îndepărtându-se. Deşi chipul îi rămăsese inexpresiv, ochii lui 
păreau cei ai unei căprioare îngrozite de apropierea vânătorului. 

Tovarăşul lui urcă, împleticindu-se, pe malul celălalt.” îşi 
continuă drumul mergând drept înaintea lui, fără să se întoarcă. 
Bărbatul rămas în mijlocul pârâului se uita 

După el. Buzele îi tremurau puţin, limba îi ieşea din gură ca să 
le umezească, iar barbă din jurul lor îi tremura în mod vizibil. 

— Bill! Strigă el. 

Era strigătul de ajutor al unui bărbat puternic, dar disperat. 
Bill nu-şi întoarse privirea. Celălalt îl văzu cum se îndepărtează, 
şchiopătând şi împleticindu-se, urcând cu greu pantă lină ce 
ducea către culmea unei coline nu prea înalte ce se distingea la 
orizont. Ochii lui îl urmăriră pe Bill până ce acesta ajunse pe 
vârf, după care dispăru. 

Se uită apoi în jurul său, la lumea în care rămăsese singur, 
după ce îl părăsise tovarăşul lui. 

La orizont, focul soarelui mocnea, întunecat, aproape acoperit 
de ceţurile lipsite de formă. 

Bărbatul îşi scoase ceasul şi îşi sprijini întregul trup pe un 


singur picior. Era ora patru. Nu ştia dacă se găseau în ultimele 
zile ale lui iulie sau în primele ale lui august. Cunoştea însă 
faptul că soarele trebuia să îi indice direcţia nord-vest. 

Se uită către sud. Ştia că undeva, dincolo de acele înălţimi 
posace, se găsea Lacul Marelui Urs. Nu-i era străin nici faptul că, 
în acea direcţie, cercul arctic îşi croia drumul dificil prin mijlocul 
pustietăţilor canadiene. Pârâul în care se găsea alimenta râul 
Coppermine care, la rândul său, curgea spre nord şi se vărsa în 
Golful 


Coroanei din Oceanul Arctic. Nu fusese niciodată până acolo, 
dar văzuse asta pe o hartă a Companiei Golfului Hudson. 

Privirea lui descrise un cerc întreg în jurul lui. Spectacolul 
acela nu era menit să-l încurajeze. Pretutindeni linia orizontului 
indica nişte coline nu prea înalte. Nu existau arbori, tufe, ierburi. 
Totul era dezolant, pustiu, lipsit de viaţă, îngrozind privirea. 

— Bill! Murmură el încă o dată. Bill! 

Rămas în picioare în apa lăptoasă, părea mic şi neînsemnat, 
iar imensitatea îl apăsa cu o forţă colosală, sfărâmându-l cu 
liniştea ei îngrozitoare. 

Incepu să tremure ca într-un acces de febră, până ce carabina 
îi căzu din mână, strop indu-l cu apă. Acest lucru îl readuse la 
realitate. Învingându-şi teama, căută prin undele înspumate şi 
îşi recuperă arma. Işi mută povara pe umărul stâng ca să-şi 
uşureze partea trupului suportată de gleznă sucită. Apoi se 
îndreptă încet spre mal, cu mare grijă, strâmbându-se de 
durere. 

Insă nu se opri acolo. Cu o disperare nebunească, fără să ia în 
seamă durerea, se grăbi să urce colina dincolo de care 
dispăruse tovarăşul lui. Dar, de pe culme, văzu un ţinut lipsit de 
viaţă. Işi învinse iar teama, îşi aşeză mai bine povara pe umărul 
stâng, apoi cobori panta şchiopătând. 

Fundul văii era plin de apă. O spumă deasă stătea la 
suprafaţă ca un burete. Apa ţâşnea de sub tălpile sale la fiecare 
pas şi, de câte ori ridica piciorul, mişcarea se încheia printr-un 
zgomot de aspirație ca şi cum spuma n-ar fi vrut să-i dea 
drumul. Făcu drumul acela foarte încet. Merse pe urmele 
celuilalt de-a lungul pietrelor ce ieşeau ca nişte insulițe din 
marea aceea de spumă. 

Deşi era singur, nu se rătăcise. Ştia că mai departe avea să 


ajungă într-un loc unde pinii sau brazii uscați, mici şi ofiliţi, 
mărgineau un lac de dimensiuni reduse. Băştinaşii le ziceau 
titchin-nichilie, adică ţinutul beţişoarelor. In lacul acela se vărsa 
un pârâu cu apă limpede. Acolo se găseau trestii, după cum îşi 
amintea el, dar nu şi copaci. Avea să meargă de-a lungul firului 
de apă până ce va ajunge într-o depresiune, la poalele unui 
deal. Urma să treacă peste deal şi să ajungă la izvorul unui alt 
râu care se îndrepta spre vest şi pe care-l va folosi drept călăuză 
până la vărsarea lui în râul Dease. Abia acolo avea să găsească, 
într-o ascunzătoare, un canoe răsturnat, acoperit de pietre. In 
ascunzătoare se a (lau şi cartuşe pentru carabina lui goală, 
undiţe şi cârlige, O plasă de pescuit, tot ce era necesar ca să 
ucizi şi să prinzi hrana. Avea să găsească acolo şi faină, nu prea 
multă, o bucată de carne grasă şi fasole. 
Bill avea să-l aştepte acolo şi urmau să coboare împre- 


Ună, cu ambarcaţiunea, pe Dease spre sud, până la Lacul 
Marelui Urs. Vor traversa lacul, îndreptându-se tot către sud, vor 
ajunge pe Mackenzie, apoi, mergând în aceeaşi direcţie, vor fugi 
de iarna ce zadarnic se va ţine după ei. In urma lor totul va 
îngheţa, iar zilele vor deveni scurte şi-posace. Vor ajunge la un 
post al Companiei Golfului Hudson, unde se vor încălzi, căci 
acolo există lemne din belşug, iar proviziile nu lipsesc. 

Astfel se gândea bărbatul acela în vreme ce se străduia să 
înainteze. Dar, luptându-se cu toată fiinţa lui împotriva naturii, 
încerca să creadă că Bill nu-l părăsise, că avea să-l aştepte, cu 
siguranţă, la ascunzătoare. Trebuia să gândească astfel, 
altminteri nu mai avea de ce să lupte, se putea întinde pe jos ca 
să moară. In vreme ce discul întunecat al soarelui cobora încet 
spre nord-vest, el îşi imagina, pas* cu pas, fuga lor din faţa iernii 
care îi ameninţa. Îşi număra, în minte, toate proviziile din 
ascunzătoare, ca şi cele de la Compania Golfului Hudson. 

Nu mâncase nimic de două zile. De fapt, de mult timp nu mai 
mâncase pe săturate. Deseori se aplecă, lua de jos un smoc 
gălbejit de muşchi, pe care-l mesteca, apoi îl înghiţea. Pentru el 
era ca grâul crescut pe apă. E drept că era amar şi tare, că nu 
avea substanţe hrănitoare, dar bărbatul îl mesteca cu răbdare, 
cu o speranţă pe care nu i-o spulbera nici ştiinţa, nici 
experienţa. 

Pe la ora nouă se izbi cu degetul mare de la picior de colţul 


unei pietre. Obosit şi slăbit, se împiedică şi căzu. Incapabil de 
orice efort, rămase culcat pe o parte, nemişcat. Apoi se eliberă 
de curelele poverii sale şi se puse, cu dificultate, pe şezut. Nu 
era încă întuneric. In lumina apusului se târî printre stânci.ca să 
găsească un colţişor cu muşchi uscat. După ce strânse o 
grămăjoară, îşi făcu un foc, ale cărui flăcări ardeau fără forţă, 
după care începu să-şi fiarbă apă într-un ibric. 

Işi desfăcu povara şi prima lui grijă fu să numere chibriturile. 
Avea şaizeci şi şapte de bețe. Le numără de trei ori, ca să fie 
sigur, apoi le împărţi în mai multe grămăjoare, pe care le înveli 
în hârtie îmbibată în ulei, punând un pachet în punga lui goală 
de tutun, altul în calota pălăriei sale deformate, iar pe al treilea 
sub cămaşă, la piept. După ce termină, i se făcu iarăşi teamă. 
Scoase cele trei pacheţele şi numără iar chibriturile. Erau tot 
şaizeci şi şapte. 

In timp ce îşi uscă încălţămintea udă la foc, observă că 
mocasinii îi erau nişte zdrenţe, iar ciorapii de lână -numai 
tăieturi şi găuriţi peste tot - lăsau să se vadă picioa-i ele lui 
însângerate. Işi cercetă pe îndelete gleznă, plină de bătături, şi 
văzu că se umflase, devenind groasă că genunchiul său. Tăie o 
bandă lungă dintr-una din cuver-l ui i şi îşi făcu din ea un fel de 
obiele, în care îşi înfăşură 


Picioarele. Apoi bău vasul cu apă caldă, îşi întoarse ceasul şi 
se băgă sub pături. 

Dormi adânc, de parcă ar fi murit, întunericul scurt, din 
mijlocul nopţii, se destrăma. Soarele se înălţă dinspre nord-est. 
Cel puţin ziua veni dintr-acolo, căci soarele era ascuns de norii 
cenușii. 

La ora şase se trezi, culcat pe spate. Se uită drept la cerul 
cenuşiu şi simţi că îi era tare foame. Se ridică într-un cot. Fu 
surprins să audă un mârâit. Văzu un caribu mascul, care se uita 
la el cu teamă şi curiozitate. In aceeaşi clipă, bărbatul se gândi 
la o friptură de caribu care ar fi sfărâit pe foc. * 

Intinse mâna către puşca fără gloanţe, ochi şi trase. Animalul 
se sperie şi fugi, iar copitele sale răsunau iz-bindu-se de stânci, 
în vreme ce o zbughea. 

Bărbatul înjură şi aruncă puşca departe de el. Gemu în vreme 
ce se ridică în picioare. Era o sarcină dificilă şi lentă. 


Încheieturile lui păreau înţepenite, aproape că scârţâiau. Fiecare 
gest se făcea doar printr-un mare efort de voinţă. Odată ridicat 
în picioare, îi trebuiră câteva minute să se îndrepte. 

Se târî către o colină, privind drept înainte. Nu existau nici 
arbori, nici tufişuri, ci doar o mare de muşchi cenuşii, rareori 
întreruptă de vreo stâncă, vreo baltă sau vreun pârâu. Şi cerul 
era cenuşiu. Nu ştia pe unde putea fi nordul şi uitase direcţia pe 
care o urmase noaptea trecută ca să ajungă acolo. Insă nu se 
rătăcise, nu se îndoia de asta. Avea să ajungă în curând în 
ţinutul beţişoarelor. | se părea că acesta se află undeva spre 
stânga lui, nu prea departe. Cine ştie, poate chiar pe cealaltă 
parte a primei coline ce îi ieşise în drum. 

Omul se întoarse pe propriile-i urme ca să îşi aranjeze 
bagajele. Se asigură de existenţa celor trei pachete de 
chibrituri, deşi nu le mai numără. Nu ştia însă ce să facă cu un 
sac din piele de căprioară, care nu era, totuşi, prea mare. Ar fi 
putut să-l ţină în mâini, căci nu cântărea mai mult de 
cincisprezece livre - cât restul bagajului său. 

În cele din urmă, îl puse deoparte şi începu să îi deşerte 
conţinutul. Se opri şi se uită iar la sacul din piele, apoi îl strânse 
în grabă, uitându-se temător în jur, ca şi cum pustietatea i l-ar fi 
putut fura. 

Când se ridică în picioare ca să reînceapă marşul împleticit 
din timpul zilei, sacul făcea parte din bagajul pe care-l ducea în 
spate. 

Porni spre stânga, oprindu-se din când în când ca să mănânce 
smocuri de muşchi. Mintea îi era anchilozată, şchiopăta mai 
tare, dar durerea aceea nu însemna nimic fală de cea provocată 
de foame. Aceasta îl muşca neîncetat, încât nici nu se mai putea 
gândi la drumul Urmat şi la felul în care avea să ajungă în ţinutul 
beţişoarelor. Smocurile de muşchi nu îndepărtau durerile acelea, 
ba îi afectau limba şi cerul gurii. 

Ajunse într-o vale unde ptarmiganii de stâncă se ridicau dintre 
muşchi şi dintre stânci, bătând violent aerul cu aripile lor şi 
strigând „ker, ker, ker”. Azvârli cu pietre după ei, dar nu reuşi să 
îi atingă. Îşi lăsă jos bagajele şi îi urmări ca o pisică ce îşi 
vânează vrabia. Stâncile ascuţite îi tăiau pantalonii până la 
genunchi, lăsându-i urme însângerate. 

Durerea provocată astfel era depăşită de cea a foamei. Se 
deplasa prin muşchiul ud, umezindu-şi hainele, cu trupul 


îngheţat, însă nici măcar nu îşi dădea seama de asta, într-atât 
era de flămând. Din când în când, câte un ptarmigan se ridica în 
zbor, învârtindu-se în jurul lui şi strigând „ker, ker, ker”, de 
parcă şi-ar fi bătut joc de omul rătăcit. Atunci nefericitul îi 
blestemă şi ţipa şi el la ei. 

Odată, calcă pe o pasăre ce dormea probabil. Nu o zări decât 
atunci când ea se ridică din colţul stâncii în care stătuse şi îl lovi 
cu aripile peste faţă. La fel de surprins ca şi ptarmiganul, încercă 
să-l prindă, dar nu rămase decât cu trei pene din coada lui în 
mână. In vreme ce se uita după el cum zbura, îl înjură, ca şi cum 
pasărea l-ar fi ofensat. Apoi se întoarse ca să îşi ia bagajele. 

Pe măsură ce ziua creştea, ajunse în nişte văi mai bogate în 
vânat. O ceată de caribu de vreo douăzeci de animale trecu prin 
raza de acţiune a carabinei sale, ca pentru a-l necăji mai tare. 
Vru să se ia după ele, fiind sigur că avea să le ajungă din urmă. 

O vulpe neagră apăru din lateral, purtând un ptarmigan în 
gură. Bărbatul strigă. Strigătul lui era înfricoşător, dar vulpea, 
deşi o luă la fugă speriată, nu lăsă pradă. 

După-amiaza târziu, urmând cursul unui pârâu alb ca varul, 
mergea printre tufele plăpânde de stuf. Prinse câteva tufe de la 
rădăcină, apoi smulse una ce semăna cu o ceapă. 

Nu era prea tare şi dinţii săi pătrunseră în rădăcina destul de 
promițătoare la prima vedere. Dar fibrele se dovedeau 
rezistente, fiind nişte filamente saturate de apă dulce, care, ca 
şi muşchii, nu aveau substanţe hrănitoare, [şi puse iar bagajul 
pe umeri şi porni mai departe, prin sliif, în vreme ce ronţăia 
plantele ca un adevărat animal ierbivor. 

Era epuizat şi ar fi vrut tare mult să doarmă, ' însă era unpins 
înainte mereu nu atât din dorinţa de a ajunge în iunitul 
beţişoarelor, cât de foame. Căută prin micile mlaştini Câteva 
broaşte. Scormoni prin pământ cu unghiile ca să dea de viermi. 
Ştia însă că nici broaştele, nici viermii nu se găsesc atât de 
departe, în nord. 

Se uită zadarnic în fiecare mlaştină până ce, către asfintit, 
descoperi într-una dintre ele un peşte singuratic, cât un deget. 
Işi vârî braţul în apă până la umăr, dar nu-l prinse. Disperat, îl 
căută cu ambele mâini, tulburând noroiul de pe fundul băltoacei. 
Cuprins de elan, căzu în mlaştină şi se udă până la brâu. După 
aceea, apa deveni prea tulbure ca să mai poată vedea peştele, 
aşa că trebui să aştepte să se limpezească. 


Reluă căutarea tulburând iar apa, dar tot nu reuşi să prindă 
peştele. Nu mai avea răbdare să aştepte. Îşi scoase ibricul şi 
începu să îndepărteze apa din băltoacă. La început, deşi 
muncea cu ardoare, o aruncă prea aproape şi lichidul reveni în 
mlaştină. După aceea, lucră cu multă grijă, încercând să-şi 
păstreze calmul, chiar dacă inima îi bătea tare şi mâinile îi 
tremurau. După o jumătate de oră, băltoaca aproape că secase. 
Rămăsese puţină apă, dar nici urmă de peşte. 

Găsi, printre pietre, o crevasă ascunsă prin care acesta 
scăpase, trecând într-o băltoacă învecinată, mai mare, pe care 
n-ar fi golit-o lucrând continuu, o zi şi o noapte. Dacă ar fi ştiut 
de crăpătura aceea, ar fi astupat-o cu o piatră de la început şi ar 
ii prins peştele. 

Gândindu-se la aceste lucruri, se lăsăjos, pe pământul ud şi 
izbunci într-un plâns nervos. Nu era nimeni să-l audă în pustiul 
nemilos, aşa că plânse în hohote, o vreme îndelungată. 

După ce se mai linişti, aprinse focul şi se încălzi bând apă 
caldă, apoi îşi făcu tabăra pe marginea unei stânci, ca în 
noaptea precedentă. Ultimele lui gesturi fură să verifice numărul 
şi starea chibritelor, apoi îşi întoarse ceasul. 

Păturile erau umede, glezna îl durea, nu ştia însă altceva 
decât că îi era foame. Cât dură somnul lui agitat visă doar 
petreceri, banchete şi felurite mâncăruri. 

Se trezi amorţit de frig şi slăbit. Nu se vedea soarele. Cenuşiul 
cerului şi al pământului devenise mai întunecat. Sufla un vânt 
aspru şi primele căderi de zăpadă albiseră culmile dealurilor. 

In jurul lui, aerul se răcise. Pământul mustea de apă. Aceasta 
provenea din fulgii de zăpadă ce se topiseră. Lapoviţa nu înceta. 
Reuşi chiar să stingă focul, în vreme ce acoperea pământul cu o 
pătură albă. Provizia de muşchi uscat fu udată. 

Pentru el însemna că venise timpul să îşi ia bagajul în spate şi 
să plece de acolo. Dar nu ştia unde. Nu se mai gândea la ţinutul 
beţişoarelor, nici la Bill, nici la ascunzătoarea ambarcaţiunii de 
lângă râul Dease. Era subjugat de cuvântul „mâncare”. 
Innebunise de foame. 

Nu-l interesa încotro mergea câtă vreme nu ajungea pe fundul 
văilor. O luă prin zăpadă ca să ajungă la întinderile de muşchi. 
Reuşi să dea de stuf şi îl smulse cu rădăcini cu tot. Dar nu avea 
niciun gust şi nu fu mulţumit deloc. Găsi nişte iarbă pipernicită 
şi o mancă, dar era prea puţin, 


În seara aceea nu avu nici foc, nici apă caldă. Se băgă sub 
păturile sale ca să adoarmă, înfometat. 

Ninsoarea se preschimbă într-o ploaie rece. Se trezi de câteva 
ori, căci o simţise pe obraz. Apoi se făcu ziuă. Vremea era 
întunecoasă, fără soare. Ploaia încetase şi foamea nu-l mai 
necăjea. Vroia în continuare să mănânce, dar durerea provocată 
de lipsa hranei nu mai era la fel de ascuţită. Simţea în 
măruntaie o suferinţă neobişnuită, dar o putea domina. Il 
preocupa iar ţinutul beţişoarelor, ca şi adăpostul de lângă râul 
Dease. 

Rupse o bucată dintr-o cuvertură, din care-şi făcu bandaje 
pentru picioarele însângerate. Strânse bine bandajul în jurul 
gleznei rănite, apoi se pregăti pentru încă o zi de mers. Când îşi 
refăcu bagajul, ezită îndelung uitându-se la sacul din piele de 
căprioară. În cele din urmă, îl luă cu el. 

Zăpada se topise datorită ploii, doar crestele colinelor 
rămânând albe. Acum, când soarele se ivise printre nori, se 
putea orienta după el, deşi îşi dădea seama că se rătăcise. 
Poate că în cursul drumului făcut în zilele dinainte se deplasase 
prea mult spre stânga. Acum porni către dreapta, ca să 
corecteze deviația posibilă faţă de adevărata direcţie. 

e Chiar dacă necazurile pricinuite de foame nu mai erau atât 
de supărătoare, constată că era slăbit. Trebuia să se oprească 
deseori, ca să îşi tragă sufletul, aşa că profită să mestece nişte 
muşchi sau vreo grămăjoară de stuf. 

| se păru că avea limba uscată, umflată şi parcă acoperită de 
păr. O simţea amară în gură. Inima îl neliniştea: după câteva 
minute de mers, începea să bată tare de tot, neregulat, dureros, 
iar el se sufocă, îi venea să leşine, ameţea. 

În miezul zilei, găsi doi peşti într-o băltoacă mai mare, dar îi fu 
imposibil să o golească. Acum era mai liniştit şi reuşi să îi prindă 
cu găleata de tablă. Nu erau mai lungi că degetul lui cel mic, dar 
nici lui nu-i èra prea foame. Durerea surdă din măruntaie slăbise 
considerabil. | se părea că stomacul îi adormise. Mancă peştii 
cruzi, mestecându-i cu grijă. Deşi nu mai avea dorinţa de a 
mânca, ştia că trebuia să se hrănească pentru a trăi, astfel că 
actul în sine devenise unul pur raţional. 

Seara mai prinse încă trei peşti. Mancă doi, pe al treilea 
păstrându-l pentru masa de dimineaţă. Soarele uscase bucăţile 
de muşchi. Omul reuşi să se încălzească cu apă călduţă. Nu 


făcuse mai mult de zece mile în ziua aceea. În cea următoare, 
mergând când îi permitea inima, străbătu doar cinci. Dar 
stomacul lui, adormit, nu-l mai neliniştea. 


Se găsea într-un ţinut nou. Căprioarele se iveau deseori, ca şi 
lupii. Urletele acestora răsunau din pustietate. O dată, văzu trei 
fugind din calea lui. 

Urmă altă noapte, apoi dimineaţa. Fiind încă în stare să 
gândească, dezlegă cureaua de piele ce ţinea închis sacul. Din 
acesta scoase praf de aur şi câteva pepite, împărţi aurul în 
două: o grămăjoară o ascunse sub o stâncă, după ce o 
înfăşurase într-o bucată de pătură, iar pe cealaltă o puse iar în 
sac. Începu să se folosească de bucăţile din ultima lui pătură ca 
să îşi îngrijească picioarele. Puşca şi-o păstră, căci se baza pe 
cartuşele din ascunzătoarea de lângă râul Dease. 

A urmat o zi ceţoasă, în care foamea se redeşteptă în el. Era 
foarte slăbit, ameţea, uneori nu vedea. Deseori se clătina şi 
cădea. Se prăbuşi chiar peste un cuib de ptarmigani. Patru pui 
de-abia ieşiţi din ou însemnară pentru el o singură îmbucătură. li 
băgă vii în gură şi îi zdrobi în dinţi ca pe nişte coji de ouă. Mama 
lor zbura înjurai lui ţipând, de aceea îşi folosi puşca drept 
măciucă, pentru a-i veni de hac, dar nu reuşi să o atingă. Aruncă 
cu pietre după ea şi întâmplarea făcu să îi rupă o aripă. Ea 
începu să fugă, târându-şi aripa frântă, iar omul se luă după 
pasăre. 

Puii doar îi deschiseseră pofta de mâncare. Sărea, şchiopăta, 
din pricina gleznei sale, arunca pietre, striga. 

Alteori mergea în tăcere, se târa, se ridica de jos după ce se 
prăbuşea, ori se freca la ochi când se simţea ametit. 

Urmărirea îl purtă pe un teren mlăştinos, într-o vale, şi acolo 
zări nişte urme lăsate în noroi. Nu erau ale lui, asta era clar. 
Probabil că îi aparţineau lui Bill. Dar nu se putea opri, căci 
pasărea fugea în continuare. Avea să o prindă, mai întâi, apoi va 
reveni ca să vadă ce erau cu urmele acelea. 

În cele din urmă ptarmiganul obosi, dar şi el se slei de puteri, 
la rândul său. Pasărea stătea culcată pe o parte, răsuflând greu, 
iar omul zăcea la vreo zece picioare distanţă de ea, incapabil să 
se târască măcar un pas. In vreme ce el prindea puteri, ea se 
înzdrăveni, zburând la distanţă atunci când mâna omului fu cât 


pe ce să o atingă. Vânătoarea reîncepu. Se lăsă noaptea, iar 
prada îi scăpă. Se clătină de slăbit ce era, apoi se prăbuşi cu 
capul înainte, rănindu-se la obraz, cu tot bagajul în spate. 

Un timp îndelungat nici măcar nu mişcă. Apoi se răsuci pe o 
parte, îşi întoarse ceasul şi rămase culcat acolo până dimineaţa. 

' Urmă o altă zi ceţoasă. Nu reuşi să regăsească urmele lui 
Bill, dar nu conta. Îi era iar tare foame. Totuşi, se întreba dacă şi 
Bill se rătăcise pe acolo. W 

Oboseala cauzată de povară grea din spate devenea de 
nesuportat. Împărţi iar aurul. De data asta, vărsă jumătate din el 
pe pământ. După-amiaza, aruncă şi restul. Păstră doar o 
jumătate de pătură, găleata de tablă şi puşca. 

Începu să aibă năluciri. Era convins că îi rămăsese un cartuş 
uitat în puşcă. Pe de altă parte, ştia că rămăsese fară muniţie. 
Halucinaţia însă persista. Timp de câteva ore încercă să o 
combată, apoi îşi desfăcu puşca, să se convingă că nu avea 
niciun cartuş. Dezamăgirea se dovedi amară, fiindcă el sperase 
că, într-adevăr, avea să găsească un cartuș. 

Îşi continuă drumul timp de o jumătate de oră, după care 
nălucirea reveni. Se luptă din nou cu ea. Îşi desfăcu iar puşca, 
doar ca să se convingă că era goală. Uneori, fără să-şi mai dea 
seama ce face, mergea ca un automat, în Vreme ce mintea i-o 
luă razna. Acele excursii dincolo de realitate erau însă de scurtă 
durată, căci angoasa foamei dureroase îl readucea în lumea 
adevărată. 

Fu smuls din acele năluciri de un spectacol care fu cât pe ce 
să-l facă să leşine. Era ca un om beat ce abia se maj putea ţine 
pe picioare. Înaintea lui se vedea... un cal! Nu-şi credea ochilor, 
care îi erau acoperiţi de o ceaţă deasă, străbătută de puncte 
luminoase strălucitoare. Şi-i frecă furios, ca să distingă lucrurile 
mai limpede, apoi văz: u nu un cal, ci un urs maroniu. Animalul 
se uita la el, gata de luptă. 

Bărbatul îşi dădu jos carabina de pe umăr şi îşi scoase cuțitul 
de vânătoare din teaca împodobită cu mărgele de sticlă, care îi 
atârna la şold. În faţa lui era carne! Viaţă! Degetul mare lunecă 
de-a lungul lamei, Ca pentru a-i încerca ascuţişul. Dar inima 
începu să-l prevină, prin bătăile ei neregulate, printr-o serie de 
palpitaţii. O bandă de fier îi strângea fruntea, şi omul se simţea 
ameţit. 

Curajul lui disperat fu alungat de teamă: ce se va întâmpla 


dacă, slăbit cum era, va fi atacat de animal? Se ridică în 
picioare, drept, strânse cuțitul în mână, apoi îşi aţinti ochii 
asupra ursului. Acesta înainta cu stângăcie vreo doi paşi, se 
ridică pe labele din spate şi mormăi tare. Dacă omul avea să 
fugă, se va lua după el. Dar omul nu fugi, căci era animat de 
curajul fricii. Urlă şi el, îngrozitor, exprimându-şi astfel groaza, 
sora vieţii, ce stă pitită în cele mai adânci unghere ale firii. 

Ursul se îndepărtă, mârâind ameninţător, mirându-se de 
misterioasă creatură ce apăruse şi care nu se temea de el. Dar 
omul nu se mişcă de acolo. Părea o statuie. Rămase nemişcat 
până ce trecu pericolul, apoi începu să tremure din tot trupul şi 
se prăbuşi în noroi». 

Se ridică, animat de o altă teamă. Nu era frica de a muri prin 
înfometare, ci aceea că avea să fie mâncat de către lupi. 
Urletele lor răsunau prin pustietate, îngrozin-du-l. 


A 


Când şi când, lupii traversau drumul pe care-l urma, în grupuri 
de doi sau trei. Treceau însă la distanţă de el. Nu erau în număr 
suficient de mare. De altfel, vânau căprioare caribu, care nu îi 
înfruntă, în vreme ce fiinţa aceea care mergea în două picioare 
ar fi putut să muşte sau să zgârie. 

După-amiaza, târziu, găsi oasele dezgolite, acolo unde 
uciseseră lupii. Rămâăşiţele aparţineau unui pui de caribu, care 
fusese, cu puţin timp în urmă, sănătos şi plin de viaţă. Se uită la 
oasele lipsite de orice urmă a cărnii. Era posibil ca şi cu el să se 
întâmple la fel, înainte ca ziua să se sfârşească? Asta însemna 
viaţa? Ceva zadarnic şi lipsit de durată? Viaţa te face să suferi, 
pe când moartea nu. Moartea însemna somn, linişte, odihnă. 
Atunci de ce nu era mulţumit că avea să piară? 

Nu se gândi prea mult la aceste lucruri. Stătea pe muşchi, cu 
un os în gură, sugând resturile vieţii ce încă îl mai colorau în roz. 
Gustul plăcut al cărnii, de care abia îşi mai amintea, îl 
înnebunea. Strânse osul între dinţi şi îl sfărâmă. Uneori se 
sfărâma osul, alteori dinţii săi. Apoi zdrobi oasele cu o piatră, 
după care le înghiţi. Grăbindu-se, se lovi peste degete. Se miră 
că acestea nu prea îl dureau. 

Veniră zilele teribile cu zăpadă şi ploaie. Nu-şi mai amintea 
când făcuse tabăra, când o ridicase. Călătorea zi şi noapte. Se 
odihnea atunci când se prăbuşea, pornea la drum de fiecare 


dată când viaţa ce murea în el se reaprindea şi ardea puţin mai 
tare. Ca om, încetase să se mai lupte. În schimb, viaţa nu vroia 
să înceteze şi ea îl împingea înainte. Nu suferea, căci nervii îi 
deveniseră nesimţitori, fuseseră paralizaţi, în vreme ce creierul i 
se umpluse de năluciri stranii, de visuri ciudate. Totuşi, sugea şi 
mesteca oasele sfărâmate ale puiului de caribu pe care le luase 
cu el. Nu mai întâlnise, în calea lui, nici dealuri, nici munţi, ci 
urma un fluviu ce curgea printr-o luncă vastă, foarte puţin 
adâncă. Nu vedea nici apă, nici lunca ei. Nu îşi vedea decât 
nălucirile. Sufletul şi trupul se târau unul lângă celălalt, separate 
totuşi între ele, ţinute laolaltă de un fir nevăzut. 

Se trezi, cuminţea limpede, culcat pe spate, pe marginea unei 
stânci. Soarele strălucea pe cerul senin. Era cald. In depărtare, 
auzi mugetele masculilor caribu. Abia îşi mai amintea de ploaie, 
de vânt şi. Zăpadă. Nu-şi dădea seama dacă se chinuise cu ele 
timp de două săptămâni sau de două zile. 

O vreme, rămase culcat, fără să se mişte. Soarele, vesel, îl 
inunda, încălzindu-i trupul mizerabil. Era o zi tare frumoasă. Cu 
mare efort, se întoarse pe o parte. Sub el curgea un râu lat şi 
leneş. Felul în care arăta acesta îl mira. Îl urmări, încet, din 
priviri. Râul făcea nenumărate cotituri printre munţii dezgoliţi şi 
reci, mai friguroşi şi mai scunzi decât toţi munţii pe care îi 
întâlnise până atunci. 

Încet, cu teamă, se uită în zare şi observă că râul se vărsa 
într-o mare limpede şi lucitoare. Nu simţea nicio emoție. Era 
oare o nălucire ori un miraj? Probabil o nălucire, un joc al minţii 
lui dezechilibrate. Gândul i se confirmă când văzu un vas 
ancorat în largul mării, închise o clipă ochii, apoi îi redeschise. 
Ciudat. Viziunea nU se schimbase. Nu putea fi adevărat! Ştia că 
nu existau mări sau vase în centrul acelui ţinut pustiu, după 
cum nu existau cartuşe în puşca lui. 

Auzi un mâărâit în spatele lui, un fel de oftat pe jumătate 
sufocat. Se răsuci pe cealaltă parte, foarte încet, din cauza 
slăbiciunii. Nu văzu nimic în apropiere, dar aşteptă, răbdător. 
Auzi iar mârâitul. Percepu capul cenuşiu al unui lup, o siluetă 
între două stânci, la mai puţin de douăzeci de picioare de el. 
Urechile ascuţite nu stăteau atât de drepte, cum văzuse la 
alţi"lupi. Gchii fiarei erau injectaţi cu sânge şi capul îi atârna. 
Animalul, clipea des, din pricina soarelui şi părea bolnav. Când îl 
privi, fiara mârâi iar şi tuşi. 


Cel puţin animalul acela era adevărat, constată omul. Se 
întoarse, ca să vadă cât de adevărată fusese viziunea lui 
anterioară. Dar marea sclipea iar, nu departe de el, vasul se 
distingea cu claritate. Chiar erau reale? Închise ochii o vreme, 
apoi pricepu. Mersese înspre nord-est, îndepărtându-se de lanţul 
muntos Dease, ajungând în valea Coppermine. Marea aceea 
strălucitoare era Oceanul îngheţat. Vasul era o balenieră aflată 
departe, la est de gură de vărsare a fluviului Mackenzie, 
ancorată în Golful Coroanei. Îşi aminti de harta Companiei 
Golfului Hudson, pe care o văzuse cu multă vreme în urmă. 
Acum lucrurile deveniseră clare. 

Se ridică în şezut şi reveni la lucrurile prezente. Folosise în 
totalitate bucăţile de pătură cu care se încălţase, iar picioarele îi 
erau înfăşurate în nişte zdrenţe. Nu mai avea pătură, puşcă său 
cuţit. Îşi pierduse pălăria şi chibriturile pe care le ascunsese în 
calota ei. Îi rămăseseră doar cele pe care le ţinea la piept. 
Acestea erau uscate, fiind păstrate în hârtia uleioasă. Se uită la 
ceas. Arăta ora unsprezece şi încă mergea. Evident, nu uitase 
să-l întoarcă. 

Îşi păstră calmul. Deşi era tare slăbit, nu simţea vreo senzaţie 
de durere. Nu-i era foame. Nu se gândea cu bucurie la mâncare, 
ci o accepta raţional. Îşi rupse pan-lalonii până la genunchi şi îşi 
înfăşură tălpile cu fâşiile acelea. Nici el nu ştia cum, dar reuşise 
să îşi păstreze găleata din tablă. Avea de gând să bea nişte apă 
caldă înainte de a porni la drumul extrem de greu către vas.’ 

Mişcările îi erau lente, şi omul tremura din toate încheieturile. 
Când începu să culeagă muşchi uscați, îşi dădu seama că nu se 
putea ţine pe picioare. De mai multe ori încercă, dar nu reuşi. Se 
mulţumi să se târască în mâini şi genunchi. O dată, se târî pe 
lângă lupul bolnav. Animalul, împotriva voinţei lui, se mişcă de 
acolo, lăsând bale de pe limba pe care de-abia o mai putea 
retrage în gură. Omul observă că, în mod neobişnuit, limba lui 
nu avea o culoare sănătoasă. Era galben-cafenie, părea uscată 
şi acoperită de ceva rugos. 

Bău puţină apă încălzită, apoi simţi că se putea ţine pe 
picioare, ba chiar merge, cât e în stare un muribund de aşa 
ceva. După fiecare minut, trebuia să se odihnească. Paşii îi erau 
slabi" şi nesiguri, ca şi ai lupului care îl urmărea. În noaptea 
aceea, după ce marea sclipitoare dispăru în întuneric, înţelese 
că se apropiase de ea cu vreo patru mile. 


În timpul nopţii, auzi tuşea lupului bolnav. Din când în când, 
răsunau mugetele masculilor caribu. Există viaţă în jurul său, 
puternică, plină de sănătate, de forţă. Ştia că lupul bolnav 
mergea după el în speranţa că omul epuizat avea să moară 
primul. 

Dimineaţa, deschizând ochii, remarcă animalul, care îl privea 
cu ochii pofticioşi, în care citea semnul foametei. Stătea chircit, 
cu coada între picioare, ca un câine întristat şi amărât. Dârdâia 
din pricina-vântului îngheţat al dimineţii. Lipsit de puteri, îşi 
arăta colții când omul îi vorbea cu un glas ce nu era decât un 
murmurat răguşit. 

Soarele se ridică strălucitor. Toată dimineaţa, bărbatul* se 
clătină şi se prăbuşi, pe măsură ce se îndrepta către navă, către 
marea scânteietoare. Timpul era foarte bun. Se aflau în scurta 
vară indiană, specifică  latitudinilor înalte. Putea dura o 
săptămână sau dispărea până la amiază. 

După-amiază, omul dădu peste urmele cuiva care nu 
mersese, ci se târâse în patru labe. Se gândi la Bill, dar subiectul 
nu-l interesa prea mult. Nici măcar nu era curios să afle cine 
trecuse pe acolo. De fapt, emoţiile şi senzațiile nu mai existau 
pentru el. Nu mai era sensibil la suferinţă, iar stomacul şi nervii 
îi căzuseră în nesimţire. Totuşi, viaţa îl împingea înainte. Era 
epuizat, dar viaţa dinei nu vroia să moară. Fiindcă ea refuză să 
piară, el mânca bucăţi de muşchi, peşti mici, bea apă încălzită şi 
îl supraveghea pe lupul bolnav. 

Porni pe urmele omului ce se târâse pe acolo şi ajunse curând 
la o grămadă de oase, curățate bine, într-o zonă unde muşchiul 
îmbibat cu apă păstrase amprentele nulilor labe de lup. Văzu un 
săculeţ din piele de căprioară, asemănător cu al lui, pe care 
colții ascuţiţi îl sfâşiaseră. II ridică de jos, deşiera greu pentru 
degetele lui slăbite. 


Bill nu renunţase la săculeţ până în ultima clipă! El putea râde 
acum de Bill. Avea să supravieţuiască şi să ajungă cu sacul până 
la marea strălucitoare. Bucuria lui era oribilă ca un croncănit de 
corb, iar lupul bolnav, urlând lugubru, i se alătura. Omul încetă 
să mai râdă. De ce râdea de Bill, dacă oasele acelea curățate 
bine, albe şi uscate erau ale lui Bill? 

Se întoarse. Bill îl părăsise, dar el nu vroia să ia nici aurul, nici 


să roadă oasele fostului său tovarăş. Totuşi, Bill ar fi făcut 
lucrurile acelea, dacă rolurile s-ar fi inversat. 

Ajunse la o baltă. Se aplecă să se uite după peşti, dar se 
retrase imediat, speriat. Işi văzuse chipul reflectat de oglinda 
apei. Era atât de oribil că îi trebui mult timp să se liniştească. În 
baltă se găseau trei peşti. Aceasta era prea mare ca s-o 
golească. După mai multe încercări de a-i prinde cu găleata de 
tablă, renunţă. Îi era teamă că nu cumva, din cauza slăbiciunii, 
să cadă în apă şi să se înece. Din acelaşi motiv nu se aventură 
nici pe râu, pe care ar fi putut cobori căţărat pe unul dintre 
numeroşii butuci aflaţi pe malul nisipos. 

In ziua aceea parcursese încă trei mile din distanţa care-l 
separa de vas. In cea următoare, încă două. Se târa ca Bill. La 
sfârşitul celei de-a cincea zi, înţelese că nava se afla la o 
distanţă de şapte mile de el. Ar fi putut să meargă măcar o milă 
pe zi? Cum vară indiană încă nu se sfârşise, omul continua să se 
târască şi să leşine succesiv, cu lupul bolnav, ce respiră greu şi 
tuşea, pe urmele sale. 

Genunchii îi erau carne vie, ca şi tălpile. Deşi îşi înfăşurase 
picioarele cu cămaşa pe care o avusese pe sub haină, lăsa în 
urma lui o dâră roşie, pe muşchi şi pe pietre. O dată, uitându-se 
în spate, văzu lupul ce lingea, înfometat, urmele de sânge şi 
înţelese foarte clar care îi va fi sfârşitul, dacă nu avea să-i vină 
de hac fiarei. 

Aşa se desfăşura cea mai sălbatică tragedie cunoscută: omul 
şi animalul, ambii bolnavi, se târau unul după celălalt prin 
pustietate, fiecare pândindu-l pe celălalt, ca să-i facă felul. 

Dacă animalul*ar fi fost sănătos, bărbatul nu şi-ar mai fi făcut 
asemenea griji. Dar gândul că îi va servi drept hrană acelui 
animal dezgustător, aproape mort, nu-i dădea pace. 

Mintea-i începuse s-o ia razna. Îl nelinişteau nălucirile pe care 
le avea. Intervalele de luciditate deveneau tot mai rare. 

Odată, un şuierat pe la ureche îl trezi dintr-un leşin. | Aipul se 
dădu înapoi, şchiopătând, slăbit, prăbuşindu-se de vlăguit ce 
era. Era un spectacol vrednic de râs, dar omului nu-i ardea de 
aşa ceva. Nu era în stare nici măcar 


Răbdarea lupului era îngrozitoare. La fel era şi cea a omului. 
Timp de o jumătate de zi, rămase culcat, nemişcat, luptându-se, 
inconştient, să nu leşine. Aştepta să se apropie animalul acela 


care vroia să se hrănească clin el. Deseori era cât pe ce să se 
scufunde în oceanul uitării. Nălucirile îi dădeau târcoale... Dar, 
dincolo de toate acestea, aştepta limba aspră a animalului. 

Nu îi auzi respiraţia grea. Visa că limba îi atinsese mâna. 
Aşteptă. Colţii apăsarăuşor. Presiunea lor crescu. | lipul îşi 
folosea ultimele puteri ca să îşi înfigă colții în prada aşteptată de 
atâta vreme. Dar şi omul aşteptase un limp îndelungat. Mâna lui 
îl prinse de falcă pe animal. 

Incet, în timp ce lupul se zbătea fără putere, cealaltă mână, 
vlăguită, îl prinse dintr-un alt loc. După cinci minute, trupul 
bărbatului, cu toată greutatea lui, se găsea deasupra fiarei. 
Mâinile lui nu aveau destulă forţă pentru a-l sugruma pe lup, dar 
omul îşi lipi gura de grumazul animalului, iar aceasta îi era plină 
de păr. După o jumătate de oră, bărbatul simţi ceva călduţ 
curgându-i pc gât. Nu era plăcut. Parcă plumbul topit i se 
prelingea până în stomac. Voința însă îl obliga să bea. Puțin mai 
târziu căzu pe spate şi adormi. 


* 
XX 


La bordul balenierei „Bedford” se găsea o expediţie ştiinţifică. 
De pe punte oamenii observară, pe țărm, o arătare ciudată, care 
străbătea plaja, îndreptându-se către apă. Nu-şi dădură seama 
ce putea fi. Fiind oameni de ştiinţă, se urcară într-o şalupă 
legată de pupă navei şi se duseră acolo, să vadă ce era. Abia 
atunci distinseră ceva viu, care cu greu putea fi numit om. Era 
aproape orb şi inconştient. Se mişca pe pământ ca un vierme 
monstru-os, cu eforturi zadarnice, dar continue. Nu înainta nici 
măcar cu douăzeci de picioare pe oră. 

După trei săptămâni, bărbatul stătea culcat într-o cuşetă a 
balenierei. Povestea, cu lacrimile scurgân-du-i-se pe obrajii 
supţi, cine era şi ce suferise. Vorbea, incoerent, despre mama 
lui, California însorită, de o casă, printre portocali şi flori. 

După alte câteva zile, stătea la masă cu oamenii de ştiinţă şi 
cu ofiţerii de la bord. Devoră din priviri mâncarea. Se agita când 
vedea că dispărea în gurile altora. Când cineva înghiţea un 
dumicat, pe chipul lui citeai dezamăgirea cea mai profundă. 
Deşi nu se smintise, îi ura pe ceilalţi oameni când mâncau. Era 
chinuit mereu* de teama că proviziile se vor termina. Îi întreba 


pe bucătar, pe steward, pe căpitan care era situaţia alimentelor 
din magazie. Aceştia îl linişteau mereu, dar el nu-i credea şi se 
furişa în depozit, să vadă adevărul cu propriii lui ochi. 

Ceilalţi observară că noul venit se îngraşă, cu fiecare zi ce 
trecea. Savanţii clătinau din cap şi prezentau diverse explicaţii. 
Întâi i-au raţionalizat mâncarea, dar omul continua să se îngraşe 
văzând cu ochii. 

Marinarii zâmbeau. Ei ştiau cum stăteau lucrurile. Deşi 
savanții îl supravegheau, omul acela, după ce mânca, se ducea 
pe punte, printre marinari, şi le cerea, ca un cerşetor, pesmeţi. 
După ce îi primea, şi-i ascundea în sân. Ceilalţi râdeau de el. 

Discreţi, oamenii de ştiinţă îl lăsară în pace, dar îi cercetară 
cuşeta în secret. Era plină de pesmeţi. Salteaua, pernele, totul 
devenise ascunzătoare de alimente. Omul nu înnebunise, însă. 
Îşi lua doar măsuri de prevedere pentru o viitoare perioadă de 
foame. Avea să se vindece înainte ca „Bedford” să arunce 
ancora în portul San Francisco. 


PURTAREA ALBILOR 


Reau să îmi încălzesc mâncarea la focul vostru şi să dorm sub 
acest acoperiş, i-am zis bătrânului Ebbits când am intrat în 
cabana lui. 

M-a privit cu un uşor dispreţ, în vreme ce Zilla s-a uitat de-a 
dreptul urât la mine şi a mormăit supărată. Zilla era soţia lui, iar 
în ţinutul udat de Yukon. Nu găseai vreo bătrână squaw mai 
neîndurătoare şi cu limba mai rea ca ea. Nu m-aş fi oprit acolo 
dacă n-ar fi fost atât de obosiţi câinii mei sau dacă ar mai fi 
locuit altcineva în acel sat. Dar cabana aceea era singură în care 
găseai oameni, aşa că am fost obligat să caut adăpost la ei. 

Din când în când, bătrânul Ebbits îşi revenea din nălucirile lui, 
iar ochii îi scânteiau, arătând anumite semne de luciditate. În 
vreme ce mi-am pregătit supa, a încercat să îmi pună câteva 
întrebări politicoase despre sănătatea mea, starea în care mă 
găseam, numărul câinilor de la sanie şi distanţa pe care o 
străbătusem în ziua aceea. De fiecare dată, Zilla părea că se 
supăra şi mai tare. 


Totuşi, mărturisesc faptul că nu exista nimic să-i 
înveselească. Stăteau amândoi în apropierea focului, bătrâni, la 
capătul puterilor, chinuiţi de reumatism, înfometați, tentaţi de 
mirosul fripturii de care nu duceam lipsă. Se legănau înainte şi 
înapoi fără să-şi dea seama. La fiecare cinci minute, cu 
regularitate, Ebbits gemea înfundat. Nu era un geamăt de 
durere, ci de oboseala produsă de chin. Se simţea copleşit de 
greutatea şi de suferinţa a ceea ce numim viaţă, care cântărea 
mai mult, pentru el, decât teama de moarte. Era eterna tragedie 
a bătrâneţii pentru care nu mai există bucuria de a trăi şi nici 
spaima dc moarte. 

Când carnea de căprioară sfârâi în tigaie, am observat nările 
bătrânului Ebbits mărindu-se, ca să prindă mirosul îmbietor. 
Pentru o clipă încetă să se mai balanseze şi să mai geamă, iar o 
străfulgerare de inteligenţă îi lumină chipul. 

Zilla se legăna mai repede şi, pentru prima oară, dădu Wlas 
durerii ei, scoțând nişte ţipete scurte. Mă gândii că sc 
comportau ca nişte câini înfometați şi nu m-aş fi mirat că 
bătrâna să scoată la iveală o coadă şi să înceapă să meargă în 
patru labe pe duşumea, precum câinii. 


Ebbits încetă, de mai multe ori, să se legene, pentru a se 
apleca înainte şi a-şi apropia nasul de festinul regal pe care-l 
pregăteam. 

Când le-am dat o farfurie cu friptură, s-au aruncat asupra ei, 
înfulecând-o cu zgomot. Se auzeau dinţii uzaţi cum sfărâmau 
hrana, molfăielile şi bodogănelile lor. După aceea, cum am dat 
fiecăruia câte o ceaşcă de ceai fierbinte, zgomotele respective 
au încetat. Uşurarea şi mulţumirea le apărură pe chipuri. Zilla nu 
mai era încruntată. Nu se mai legănau, ci păreau căzuţi pe 
gânduri. După aceea ochii lui Ebbits se umeziră şi am înţeles că 
îşi plângea singur de milă. Încercară să îşi găsească pipele. Am 
priceput că nu mai aveau tutun de multă vreme, iar nerăbdarea 
bătrânului de a fuma, în sfârşit, îl făcuse aşa de neputincios, că 
a trebuit să-i aprind eu pipa. 

— De ce aţi rămas singurii din sat? l-am întrebat. Toţi ceilalţi 
au murit? Au fost loviți de boli? Doar voi aţi supravieţuit? 

Bătrânul Ebbits a clătinat din cap şi a zis: 

— Nu, n-au fost loviți de boală. Cei din sat au plecat la 
vânătoare, ca să facă rost de carne. Noi suntem prea bătrâni, nu 


ne mai ţin picioarele şi nu mai putem duce în spate încărcătura 
ce cuprinde cortul şi cele necesare. De asta am rămas aici şi ne 
întrebăm dacă tinerii se vor întoarce vreodată cu carnea 


promisă. 
— Dacă se vor mai întoarce vreodată! Zise, deodată, Zilla. 
— Poate că vor veni cu mult vânat, reluă bătrânul. — Adică, 


vor aduce multă carne, continuă ea, la fel de 

Brusc. Dar la ce ne va folosi asta? Vom primi nişte oase de 
ros, aşa bătrâni şi fără dinţi cum suntem noi. Carnea grasă, 
rinichii şi limbile vor intra în alte guri, bătrâne! 

Ebbits îşi plecă privirea în pământ şi începu să plângă" în 
tăcere. 

— Nu va vâna nimeni pentru noi, strigă ea, întorcân-du-se 
furioasă către mine. 

Prin gestul ei, parcă mă acuza pe mine. Am ridicat din umeri, 
căci nu mă simţeam vinovat pentru aşa ceva. 

— Să ştii, omule alb, că din cauza neamului tău, din ricina 
tuturor feţelor palide, bărbatul meu şi cu mine 

Nu mai avem nici carne la bătrâneţe, nici tutun, nici adăpost 
împotriva frigului. 

— Nu-i aşa, zise bătrânul Ebbits, care era mai corect. Voi ne- 
aţi făcut rău, dar n-aţi ştiut că ne veţi face rău. 

— Unde e Moklan? Întrebă ea. Unde este fiul tău viguros, şi 
peştele pe care ni-l aducea mereu? 

Bătrânul clătină din cap. 

— Unde e Bidarshik, fiul tău cel puternic? Nimeni u-l întrecea 
la vânătoare şi ne aducea grăsime bună şi îmbi uscate de 
căprioară şi de caribu. Nu mai văd nicio limbă uscată şi nicio 
bucată de grăsime. Stomacul tău e gol de atâtea-zile şi a trebuit 
să vină un om dintr-un neam mincinos şi ticălos ca să capeţi şi 
tu ceva de mâncare.” 

— Nu, răspunse Ebbits cu bunătate, omul alb nu este 
mincinos. El spune întotdeauna adevărul. 

Se opri, se uită în jur ca pentru a găsi cuvintele care să 
îndulcească severitatea celor pe care avea să le zică. 

— Dar albul spune adevărul în diferite feluri. Astăzi într-un fel, 
mâine altfel, aşa că e greu să-l înţelegi. 

— Dacă astăzi spune într-un fel şi mâine în altul, înseamnă că 
minte, concluziona Zilla. 

— Nu-i putem înţelege pe albi, continuă, încăpățânat, Ebbits. 


Carnea, ceaiul şi tutunul îl aduseseră parcă la viaţă. Se 
stăpânea mai bine, iar gândurile îi erau mai limpezi. Se ridică, se 
îndreptă, iar glasul lui îşi pierdu tonul certăreţ şi plângăreţ, 
devenind ferm. Se întoarse către mine cu demnitate şi îmi vorbi 
ca unui egal de-al lui. 

— Ochii omului alb nu stau închişi, începu el. Albul vede toate 
lucrurile, se gândeşte la ele, este înţelept. Dar omul alb de azi 
râu este cel de mâine, şi nu-l putem înţelege. Nu face niciodată 
lucrurile la fel. Cine ştie care va fi viitoarea lui faptă? Indianul 
face mereu acelaşi lucru în acelaşi fel. Elanul coboară, coboară 
mereu de pe munţii înalţi când vine iarna. Somonul vine 
primăvara, când gheaţa a dispărut de pe râu. Fiecare se poartă 
în acelaşi fel, iar indianul îi înţelege. Dar albul nu face lucrurile la 
fel, iar indianul nu-l pricepe. Tutunul este bun. Adevărată hrană 
pentru omul flămând. Îl face mai puternic decât oricare voinic, 
iar cel mânios îşi uită furia. Aşa că tutunul are mare valoare. 
Indianul dă un somon gras pentru o foaie de tutun şi mestecă 
tutunul vreme îndelungată. Zeamă acestuia e bună. Când 
aceasta coboară în gâtlej, îi dă o senzaţie plăcută. Dar albul? 
Când are gura plină de tutun, ce face el? Oare lui îi place 
tutunul? Nu ştiu. Dacă-i place, de ce să-l lase în zăpadă? 

E o prostie mare, pe care nu o putem înţelegş. 

Tăcu apoi, trase din pipă, văzu că aceasta se stinsese şi i-o 
dădu Zillei, ale cărei buze, renunțând să-şi mai arunce amarul 
asupra omului alb, se rotunjiră pe tubul pipei. Ebbits părea să 
redevină insensibil, fără să-şi fi terminat povestirea. L-am 
întrebat: 

— Ce s-a întâmplat cu fiii tăi Moklan şi Bidarshik? Pum s-a 
făcut că tu şi bătrâna ta aţi rămas fără carne la vârsta asta? 

Păru să se trezească din somn, cu un anumit efort. 

— Nu e bine să furi, zise el. Când câinele îţi ia carnea, îl baţi 
cu un băț, asta e legea. Legea dă câinele omului, iar câinele 
trebuie să o respecte, altfel ia bătaie. Când omul îţi ia carnea, 
barcă sau femeia, îl omori. Aşa e legea, o lege bună. E rău să 
furi, deci legea vrea ca cel ce fură să piară. Oricine încalcă legea 
trebuie să plătească. Moartea înseamnă o plată grea. 

— Dar, dacă-l omori pe om, de ce nu-l ucizi şi pe câine? 
Bătrânul Ebbits mă privi cu mirarea unui copil, în 

Vreme ce Zilla rânjea la gândul prostiei din întrebarea mea. 

— Aşa se comportă albii, murmură Ebbits, resemnat. 


— Asta e sminteala lor, mârâi Zilla. 


— Atunci, fie ca bătrânul Ebbits să-l facă înţelept pe omul alb, 
am zis eu cu blândeţe. 

— Câinele nu e ucis fiindcă el trage sania omului. Niciun om 
nu trage sania altui om. Din acest motiv omul e ucis. 

— Aha, am murmurat eu. 

— Aşa e legea, continuă Ebbits. Ascultă, acum, omule alb, îţi 
voi spune ceva nesocotit. Există un indian, pe nume Mobits. El 
fură două livre de făină de la un alb. Ce face albul? Il bate pe 
Mobits? Nu. Îl omoară? Nu. Ce-i face lui Mobits? O să-ţi spun, 
faţă palidă. Îl pune într-o casă. Acoperişul ei e bun, pereţii groși. 
Face focul, pentru că lui Mobits să-i fie cald. li dă lui Mobits mult 
de mâncare. Hrană bună. Mobits n-a mâncat niciodată aşa de 
bine în viaţa lui. Are slănină, pâine, fasole. Uşa are o încuietoare 
mare, ca să nu fugă Mobits de acolo. Altă mare sminteală. 
Mobits n-are de ce-să plece, că are tot timpul ce să mănânce 
acolo, pături groase, Un foc mare. Ar fi un prost să plece de 
acolo. Mobits nu e prost. Timp de trei luni, rămâne în casa aia. A 
furat două livre do făină şi din cauza asta albul are mare grijă de 
el. Mobits mănâncă multe livre de făină, câteva de zahăr, 
slănină şi fasole cât poate. După trei luni, omul alb îl scoate din 
casa cea mare şi îi spune lui Mobits că poate pleca. Ele ca un 
câine care a fost hrănit multă vreme mlr-un loc şi vrea să 
rămână acolo, dar albul îl alungă. Aşa că Mobits se întoarce în 
sat. E foarte gras. Aşa face albul şi nu pricepem. E o nebunie, 
una mare. 

— Dar fiii tăi? Am insistat eu. Fiii tăi cei puternici şi foamea 
care îţi ameninţă bătrâneţile? 

— Îl aveam pe Moklan, începu Ebbits. 

— Un bărbat puternic, îl întrerupse Zilla. Putea să vâăslească 
toată ziua şi toată noaptea, fără să se oprească pentru odihnă. 
Cunoştea foarte bine ce înseamnă apa şi + . Omonul. Era 
înţelept. 

— ÎI aveam pe Moklan, repetă Ebbits. Primăvara, cobo-i a pe 
Yukon cu tinerii.ca să facă negoţ la Fort Campbell. \ (olo există o 
clădire plină de lucrurile omului alb şi un negustor pe nume 
Jones. Exista şi un vrăjitor de-al-Vostru, căruia i se spunea preot 
misionar. Există, la Fort 

Campbell, şi un loc primejdios, unde Yukonul devine 


Subţire ca mijlocul unei fete, iar apele lui sunt iuți şi 
Curenţii te trag în toate părţile, cu vârtejuri puternice. 
Acolo curenţii se schimbă mereu. Moklan e fiul meu, 
Deci e un viteaz. V 

— Dar tatăl meu nu era un viteaz? Întrebă Zilla. 

— Tatăl tău era un viteaz, admise Ebbits, ca să aibă linişte în 
casă. Moklan e fiul meu şi al tău, deci e un viteaz. Poate din 
pricina tatălui tău, care era foarte viteaz, şi Moklan e foarte 
viteaz. E ca atunci când pui prea multă apă într-un vas: dă pe 
afară. Moklan e prea viteaz şi vitejia îi dă pe afară. Tinerii se tem 
tare de apele primejdioase de la Fortul Campbell. Lui Moklan nu- 
i e frică de nimic. Râde de aşa ceva şi se avântă în apele acelea. 
Dar curentul îi răstoarnă barca. Un vârtej îl prinde pe Moklan, îl 
învârteşte şi îl învârteşte, îl trage la fund şi nu se mai vede. 

— Ah! Ah! Gemu Zilla. Primul meu născut!. 

— Eu sunt tatăl lui Moklan, zise Ebbits, după ce a aşteptat-o 
pe femeie să se liniştească. M-am urcat în barcă şi m-am dus pe 
râu până la Fort Campbell ca să mi se plătească datoria. 

— Datoria? L-am întrebat. Care datorie? 

MI - Datoria lui Jones, negustorul, veni răspunsul. Legea ne 
cere să mergem după ea şi într-o ţară străină. 

Am clătinat din cap în semn că nu pricepeam despre ce era 
vorba.  Ebbits mă privi cu înţelegere, iar Zilla mârăi, 
dispreţuitoare, aşa cum obişnuia. _ 

— Ascultă, omule alb, zise el. In ograda ta e un câine care 
muşcă. Când câinele muşcă un om, tu îi dai acelui om un dar 
pentru că îţi pare rău şi pentru că e de vină câinele tău. Îi 
plăteşti ceva, nu? La fel, dacă în ţinutul tău vânătoarea iese 
prost sau apele sunt periculoase, trebuie să plăteşti. Aşa e 
drept, aşa e legea. Oare fratele tatălui meu nu s-a dus în ţinutul 
lui Tanana unde a fost ucis de un urs? Oare tribul lui Tanana nu 
i-a dat tatălui meu multe pături şi blănuri frumoase? Aşa e 
drept. Vânătoarea a ieşit prost, iar oamenii lui Tanana plătesc 
pentru asta. Deci eu, Ebbits, m-am dus la Fort Campbell ca să 
mi se plătească datoria. Jones, şeful negusto-ll lor, m-a privit şi 
a râs. A râs tare şi nu a vrut să plătească. M-am dus la vrăjitor, 
cel căruia voi îi ziceţi misionar şi i. Un vorbit multă vreme despre 
apele primejdioase şi Bespre ceea ce mi se cuvenea. Misionarul 
a vorbit despic altceva. Mi-a spus de locul unde s-a dus Moklan, 
după ce a murit. Acolo e mult foc. Dacă e adevărat ce + pune 


misionarul, acum sunt sigur că lui Moklan nu-i IBte Irig. 
Misionarul mi-a zis că şi eu mă voi duce acolo ilupă ce voi muri 
şi mi-a spus alte lucruri urâte: că sunt irb, ceea ce e o minciună, 
că trăiesc în întuneric, ceea 


Ce e altă minciună. Eu i-am răspuns că noaptea şi ziua vin 
pentru toţi oamenii, că în satul meu nu e mai întuneric decât la 
Fort Campbell. Am spus că întunericul şi lumina, locul unde ne 
ducem după moarte n-au nimic de-a face cu datoria dreaptă 
pentru apele primejdioase. Atunci, misionarul s-a înfuriat, mi-a 
spus nişte nume urâte şi m-a gonit. M-am întors la Fort 
Campbell, unde nu m-a plătit nimeni. Moklan e mort, iar eu sunt 
bătrân, fără peşte sau carne. 

— Din pricina albului, zise Zilla. 

— Din pricina albului, aprobă Ebbits. Există şi alte lucruri care 
sunt din vina lui. Aşa s-a întâmplat cu Bi-darshik. Omul alb 1-a 
tratat într-un fel pe Yamikan şi în altul pe Bidarshik. Mai întâi, 
trebuie să-ţi spun că Yamikan este un tânăr din acest sat, care a 
ucis un bărbat din alt neam. Asta are întotdeauna urmări 
importante. Yamikan n-a vrut să-l omoare pe alb. Yamikan 
vorbea cu blândeţe şi nu se înfuria niciodată. Dar albul bea mult 
whisky. Într-o seară a venit acasă la Yamikan, ca să-l bată. 
Acesta nu putea fugi şi albul voia să îl omoare. Yamikan nu voia 
să moară. Atunci îl ucise pe alb. Tot satul s-a speriat. Ne 
temeam că va trebui să plătim mult părinţilor albului. Ne-am 
ascuns păturile, blănurile şi bogăţiile, ca să părem cât mai 
săraci şi să plătim puţin. 

După o vreme îndelungată au venit şi albii. Erau soldaţi. L-au 
luat cu ei pe Yamikan. Mama lui a făcut gălăgie mare. Şi-a pus 
cenuşă în cap, fiindcă îl ştia mort pe Yamikan. Tot satul credea 
la fel. Se bucurau că nu li le ceruse nimic drept plată. 

Asta se întâmpla primăvara, când gheaţa dispare de pe râu. A 
trecut un an, apoi altul. A venit iar primăvara. < rheaţa a 
dispărut. Atunci s-a întors Yamikan, cel mort. Nu e mort. E foarte 
gras şi ştim că a dormit la căldură şi B mâncat pe săturate. Are 
haine frumoase. E îmbrăcat ca nn alb. E mai înţelept. A ajuns 
repede şeful satului. Are n mite ciudăţenii de povestit despre 
felul în care se poartă albii. A văzut mulţi albi şi a călătorit mult 
prin ţara lor. Mai întâi, soldaţii îl duc departe, pe râu în jos. Il duc 
până la capătul râului, acolo unde se varsă într-un lac mai mare 


ca toate pământurile şi mai întins decât cerul. Nu ştiu dacă 
Yukonul e un râu aşa de mare, dar Yami-lnia văzut toate astea 
cu ochii lui. Nu cred că există un lac mai mare ca toate 
pământurile la un loc şi decât cerul. Dar Yamikan 1-a văzut. Mi-a 
zis că apele lui sunt sărate, 

| eea ce e ciudat şi de necrezut. 

I) ar albul cunoaşte minunile astea. Nu mă voi obosi 11 le 
povestesc. Vreau doar să spun ce a păţit Yamikan. \II ml i-a dat 
multă mâncare bună. Tot timpul, Yamikan 

II nâncat. Albul trăieşte sub soare, din câte spune Yami- 

L în, într-o ţară cu multă căldură. Animalele de acolo au 


Păr, nu blană. Plantele sunt verzi şi înalte. Acolo cresc făina, 
cartofii şi fasolea. Nu există foamea. Ai întotdeauna ce mânca. 
Eu nu ştiu dacă e aşa. Yamikan mi-a spus. Lui Yamikan i s-a 
întâmplat acolo ceva ciudat. Albul nu i-a făcut niciun rău. l-a dat 
lapte cald noaptea şi multă hrană. L-a dus dincolo de marele lac 
sărat, care este mare cât cerul. Stătea pe vasul cu foc al albului, 
care este de douăzeci de ori mai mare decât cel de pe Yukon. E 
făcut din fier şi nu se duce la fund. Asta n-o înţeleg. Dar 
Yamikan a zis: „Am călătorit cu vasul de fier şi iată-mă, sunt 
viu!” Este vasul pentru soldaţii albilor, cu mulţi soldaţi la bord. 

După câteva nopţi de călătorie, multă vreme după aceea, 
Yamikan a ajuns într-o ţară unde nu e zăpadă. Asta n-o pot 
crede. Nu stă în firea lucrurilor ca, la venirea iernii, să nu fie 
zăpadă. Dar Yamikan a văzut. l-a întrebat pe albi dacă e zăpadă 
acolo şi ei au spus că nu. Dar eu nu înţeleg asta. Acum te întreb 
dacă nu e zăpadă pe meleagurile alea. Aş vrea să ştiu şi numele 
acelei ţări. L-am auzit deja, dar aş vrea să-l mai aud, ca să văd 
dacă e acelaşi. Aşa voi şti dacă mi s-au zis minciuni ori adevărul. 

Bătrânul Ebbits mă privi nerăbdător. Trebuia să afle adevărul, 
deşi dorinţa lui ar fi fost să se încreadă în acel lucru minunat, pe 
care nu-l văzuse vreodată. _ 

— Da, i-am răspuns, ţi s-a spus adevărul. In ţara aceea mie 
zăpadă. Numele ei e California. 

— Ca-li-for-ni-a, murmură el, de două sau trei ori, ascultând 
cu atenţie sunetele ce îi ieşeau de pe buze. |) a, e aceeaşi ţară 
de care mi-a vorbit Yamikan. 

Am priceput că aventura lui Yamikan avusese loc pe când 


Alaska trecuse în mâinile Statelor Unite. Un asemenea caz de 
crimă, ce avusese loc înainte de stabilirea li faurilor pe teritoriu, 
fusese judecat în Statele Unite de | 81 re Curtea Federală. 

— Când Yamikan a ajuns în ţara fără zăpadă, continuă 
bătrânul Ebbits, a fost dus într-o casă mare, unde mulţi "e inieni 
vorbeau de zor. Au vorbit multă vreme şi îl întrebară pe Yamikan 
o grămadă de lucruri. Mai târziu, IU/.îs că-l vor lăsa în pace. 
Yamikan nu întelege.. Nu I.ni necăjit cu nimic. Mereu i-au oferit 
un culcuş cald şi destulă mâncare. 

I) ar, după aceea, i-au dat hrană şi mai bună, i-au dat bani, l- 
au dus prin multe locuri din ţara albilor şi a văzut lucruri ciudate, 
care sunt peste înţelegerea lui Ebbits, "iu bătrân, care n-a 
călătorit mult. După doi ani, Yami-l ni se întoarce în satul său. 
Devine şef plin de înţelepciune, ales până la moarte. 

I Jar, înainte de a muri, se aşază deseori lângă foc şi 
povesteşte lucrurile ciudate văzute de el, Şi Bidarshik, 


Fiul meu, stă lângă foc şi ascultă. Ochii i se măresc de cele 
auzite. Intr-o seară, după ce Yamikan s-a întors acasă, Bidarshik 
se ridică, aşa înalt cum era, şi se bate în piept cu pumnul. Zice: 
„Când voi fi bărbat, voi pleca departe, până în ţara unde nu e 
zăpadă, şi voi vedea toate lucrurile astea cu ochii mei.” 

— Bidarshik a făcut mereu călătorii lungi! Vorbi, cu mândrie, 
Zilla. 

— E adevărat, fu de acord Ebbits. Întotdeauna s-a întors 
suspinând după ţările îndepărtate şi s-a aşezat lângă foc, 
promițând să ajungă şi mai departe. 

— Intotdeauna şi-a amintit de lacul acela sărat, la fel de mare 
precum cerul şi de ţara unde nu există zăpadă, zise Zilla. 

— A spus mereu: „Când voi prinde puteri de bărbat, mă voi 
duce să văd dacă vorbele lui Yamikan sunt adevărate.” 

— Dar nu avea cum să ajungă în ţara albilor, răspunse Zilla. 

— N-a ajuns el până la marele lac sărat întins cât cerul? 
Întrebă Ebbits. 

— Dar nu avea cum să traverseze lacul, spuse Zilla. 

— Decât în vasul de fier al albilor, care e mai mare decât 
douăzeci de vase de pe Yukon, vorbi Ebbits. 

Se uită către Zilla, ale cărei buze încreţite se deformau ca să 
vorbească. li făcu semn să tacă. 


— Dar albul nu-l lăsa să treacă lacul cu vasul de fier. S-a 
întors deci la vatră suspinând după ţara unde nu este niciodată 
zăpadă. 

— Totuşi, a văzut pe lac vasul cu foc făcut din fier, care nu se 
scufundă,. Ţipă Zilla, neputându-se abţine. 

— Da, spuse Ebbits. A văzut că Yamikan nu minţise. Dar 
Bidarshik nu putea merge în ţara albilor. S-a descurajat. S-a 
îmbolnăvit ca un bătrân. Nu mai pleca de lângă foc. Nu mai 
ieşea la vânătoare. 

— Nu mai mânca nici carnea adusă de alţii şi pusă în faţa lui, 
adăugă Zilla. Clătina din cap şi spunea: „Nu vreau decât să mă 
hrănesc cu hrana albului şi să mă îngraş ca Yamikan.” 

— Şi nu mânca nici carne, continuă Ebbits. Bidarshik se 
îmbolnăvi aşa de tare încât credeam că va muri. Nu era o boală 
a corpului, ci una a capului. O boală de dorinţă. Eu, Ebbits, tatăl 
lui, m-am gândit mult. Nu am alt fiu şi nu vreau ca Bidarshik să 
moară. E o boală a capului şi există un singur leac pentru ea. 
Trebuie ca Bidarshik să traverseze lacul mare precum cerul, să 
ajungă în ţara cu soare, unde nu există zăpadă. Mă gândesc 
mult şi găsesc o cale de înfăptuire. 

Astfel, într-o seară, cum stătea lângă foc, foarte bolnav, zic: 
„Fiul meu, ştiu cum poţi ajunge în ţara albilor.” Mă priveşte. Se 
înveseleşte. „Du-te, cum s-a dus şi Yami- 


Kan", i-am zis. Dar Bidarshik e bolnav şi nu înţelege. „Du-te, 
găseşte un alb, Ga Yamikan, şi ucide-l! După aia, soldatul alb va 
veni să te ia, cum a făcut cu Yamikan. Te va duce în ţara albilor, 
trecându-te lacul. Astfel, ca Yamikan, te vei îngrăşa, cu ochii 
plini de ceea ce vei vedea şi cu capul plin de înţelepciune." 

Bidarshik se ridică repede. Pune mâna pe puşcă. „Unde te 
duci?” îl întreb. „Să omor un alb!” îmi răspunde. Am înţeles că 
vorbele mele au fost bune pentru Bidarshik şi că se va 
însănătoşi. Am înţeles şi că vorbele mele au fost înțelepte. 

Veni un alb în sat. Nu căuta nici aur, nici blănuri din pădure. 
Căuta tot timpul muşte şi păianjeni. Nu mănâncă nici muşte, nici 
păianjeni. De ce îi căuta? Nu ştiu. Ştiu doar că e un alb 
caraghios. Căuta ouă de pasăre, din care păstra doar coajă. 
Cojile de ouă nu sunt bune de mâncat. Nu le mănâncă, ci le 


pune în cutii unde ele nu se sparg. Prinde multe păsărele, le ia 
penele şi le pune în cutie. Îi plac şi oasele. Oasele nu sunt bune 
de mâncat. Omul cel ciudat preferă oasele vechi, pe care le 
dezgroapă din pământ. 

Dar nu este un alb periculos şi ştiu că va muri uşor. Atunci îi 
zic lui Bidarshik: „Fiul meu, iată albul pe care trebuie să-l 
omori.” Bidarshik spune că vorbele mele sunt înțelepte. Atunci 
se duce într-un loc unde ştie că sunt multe oase în pământ şi le 
aduce la cortul omului alb şi ciudat. Albul e tare bucuros, se uită 
fericit la oase. Se apleacă să le vadă mai bine şi atunci Bidarshik 
îl loveşte în cap cu toporişca o singură dată. Albul dă din picior, 
apoi moare. 

li zic lui Bidarshik: „Acum va veni soldatul alb, te va lua şi te 

va duce în ţara unde este cald mereu şi unde vei mânca mult şi 
te vei îngrăşa.” Bidarshik e bucuros. l-a trecut deja boala. Stă 
lângă foc şi aşteaptă să vină soldaţii. 
_ De unde să ştiu că albii nu se comportă la fel de două ori? 
Intrebă bătrânul, întorcându-se, feroce, înspre mine. De unde să 
ştiu că ceea ce a făcut albul ieri nu va face azi şi ce face azi nu 
va face mâine? 

Ebbits clătină trist din cap: 

— Pe omul alb nu-lpoţi înţelege... leri 1-a luat pe Yamikan în 
tara plină de soare şi 1-a îngrăşat cu multă mâncare. Azi îl ia pe 
Bidarshik şi ce face? Să-ţi spun ce a făcut cu Bidarshik. Eu, 
Ebbits, tatăl lui, o să-ţi zic. L-a dus pe Bidarshik la Fort 
Campbell, i-a legat o frânghie de gât, astfel ca picioarele să nu-i 
mai atingă pământul. Fiul meu a murit. 

— Vai, vai! Se plânse Zilla. N-a mai apucat să traverseze lacul 
mare precum cerul, nici să vadă ţara cea însorită, unde nu 
există zăpadă. 

— Astfel, zise bătrânul Ebbits cu o demnitate speci 


Fică indienilor, nu vânează nimeni pentru mine şi mă aşez 
lângă foc să-i spun povestea mea albului care mi-a dat mâncare, 
ceai şi tutun pentru pipă. 

— Totul e din pricina albului mincinos şi ticălos, grăi Zilla. 

— Nu, răspunse bătrânul cu o anumită blândeţe. Din pricina 
felului de a fi al omului alb, pe care nu-l înţelegem şi care nu 
este de două ori acelaşi. 


POVESTEA LUI KEESH 


U multă vreme în urmă, Keesh trăia pe malul Oceanului 
îngheţat. Era şeful satului său. A trăit mulţi ani, în prosperitate. 
A murit lăudat, lăsând numele lui pe buzele oamenilor. A trecut 
multă vreme de atunci. Doar bătrânii îşi mai amintesc de el. 
Numele şi povestea lui au trecut din generaţie în generaţie şi 
vor fi păstrate pentru viitor. În timpul nopţii polare, când 
furtunile nordice suflă peste gheţuri, când văzduhul e plin de 
fulgi şi îici un om nu se aventurează prea departe, e momentul 
cel mai potrivit ca să povesteşti cum s-a ridicat Keesh, din cel 
mai sărăcăcios iglu din sat la rangul cel mai înalt rintre ai săi. 

Bătrânii povesteau că era un copil foarte inteligent, * uternic 
şi sănătos. După cum se măsoară timpul la ei, văzuse 
treisprezece sori. În fiecare iarnă, soarele lasă Pamantul în 
beznă şi în anul următor se iveşte iar pentru ca oamenii să se 
încălzească şi să vadă chipurile celor din jurul lor. Tatăl lui Keesh 
fusese un bărbat tare curajos, dar murise într-o perioadă de 
foamete prelungită, pe când încercase să le salveze vieţile alor 
săi ucigând un uriaş urs polar. In îndrăzneala lui, se luase la 
trântă cu ursul şi acesta i-a zdrobit oasele. Dar ursul avea multă 
came şi ai săi au fost salvaţi de la foamete. Keesh era singurul 
lui fiu şi, după aceea, a trăit singur, cu mama lui. Dar oamenii 
uită repede şi au uitat fapta tatălui său. El, fiind doar un băiat, 
iar mama lui doar o femeie, au fost uitaţi repede şi, curând după 
aceea, au fost obligaţi să trăiască în cel mai mizerabil iglu. Intr-o 
seară, cum se întrunise sfatul satului în igluul cel mare al şefului 
Kâosh-Kwan, Keesh s-a ridicat în picioare îndemnat de sângele 
ce-i curgea prin vene şi de curajul său. Cu demnitatea unui 
bătrân, se ridică şi aşteptă să se facă linişte. 

— E adevărat că am primit carne, eu şi mama mea, zice el, 
dar carnea asta e tare şi veche şi are multe oase. 

Vânătorii bătrâni, cu părul alb, ca şi cei tineri, au încremenit. 
Niciodată nu se mai întâmplase asta. Un copil, care să 
vorbească precum un bărbat şi care le reproşa fără jenă 
asemenea lucruri! 

Dar Keesh a continuat, hotărât: 

— Spun asta din pricină că tatăl meu, Bok, a fost un mare 


vânător. Se zice că Bok aducea acasă mai multă carne ca 
oricare dintre cei mai buni vânători, pe care o tăia cu mâinile lui. 
Cu ochii lui vedea dacă până şi ultima bătrână sau bătrân au 
avut parte de o porție îndestulătoare. 

— Na! Na! Strigară bărbaţii. Daţi copilul afară, tximiţeţi-l la 
culcare! Nu este încă bărbat şi nu are dreptul să îi certe pe 
vânătorii cu bărbi argintii.: 

Liniştit, el aşteptă să treacă tumultul acela. 

— Tu ai o femeie, Ugh-Gluk, zice el, şi tu vorbeşti pentru ea. 
Şi tu, Massuk, şi tu ai o mamă, pentru care vorbeşti. Mama mea 
nu mă are decât pe mine. De aceea am luat cuvântul. Aşa cum 
spun, deşi Bok a murit fiindcă era prea îndrăzneţ la vânătoare, e 
drept ca eu, fiul lui, şi lkeeza, mama mea, femeia lui, să avem 
destulă carne, cât timp va fi carne destulă pentru tribul nostru, 
lui, Keesh, fiul lui Bok, am vorbit! 

Se aşeză jos, foarte atent la torentul de proteste şi de 
nemulţumire pe care cuvintele lui îl declanşaseră. 

— De când vorbeşte un copil în timpul sfatului? Murmură 
bătrânul Ugh-Gluk. 

— Oare copiii ne vor spune ce trebuie făcut? Întrebă lare 
Massuk. Ce fel de bărbat sunt dacă mă las jignit de un copil care 
se plânge că nu are destulă carne? 

Se înfuriară. Îi ziseră să se ducă la culcare. Îl ameninţară că 
nu aveau să-i mai dea toată carnea. Îi promiseră să-l bată. Ochii 
lui Keesh se aprinseră. Inima îi bătea mai tare. În mijlocul 
insultelor, se ridică brusc. 

— Ascultaţi-mă, oameni! Zise el. Nu voi mai vorbi niciodată în 
sfat, decât dacă veţi zice: „Vorbeşte, Keesh, aşa vrem noi.” Asta 
e ultimul meu cuvânt. Bok, tatăl meu, a fost un mare vânător. 
Eu, fiul lui, îmi voi vâna carnea pe care o voi mânca. Ceea ce voi 
ucide se va împărţi cu dreptate. Nicio văduvă, niciun copil nu va 
plânge noaptea că nu are carne. Bărbaţii se vor plânge că au 
mâncat prea mult. În viitor, le va fi ruşine celor puternici că vor 
mânca aşa de mult. Eu, Keesh, o spun! 

Rânjetele şi râsetele dispreţuitoare îl urmăriră până afară din 
iglu. El strângea din dinţi şi îşi văzu de drum fără să se uite în 
dreapta sau în stânga. 

A doua zi stătea pe'plajă, acolo unde pământul se confundă 
cu gheaţa. Cei care-l văzuseră plecând, băga-seră de seamă că 
îşi luase şi arcul, precum şi multe săgeți. Ducea în spate sulița 


de vânătoare a tatălui său. Se spuseră multe despre asta şi se 
râse pe săturate. Era un lucru nemaiîntâlnit până atunci. 
Niciodată copiii de vârsta lui nu se duseseră la vânătoare 
singuri. Mulţi îi prevestiră lucruri rele, iar femeile se uitau la 
lkeeza, al cărui chip era trist şi îngândurat. 

— Se va întoarce curând, ziseră ele vesele. 

— Lăsaţi-l să plece! Se va învăţa minte, spuneau vânătorii. Se 
va întoarce în curând, va fi umil şi va vorbi cu totul altfel după 
asta. 

Dar a trecut o zi, apoi a doua, a treia... Se stârnise o furtună şi 
nici urmă de Keesh. lkeeza îşi smulgea părul din cap şi se unse 
pe faţă cu ulei de foc, în semn de durere. Femeile le reproşară 
bărbaţilor că maltrataseră copilul şi îl trimiseseră la moarte. Ei 
nu răspunseră şi se pregătiră să plece în căutarea cadavrului de 
îndată ce furtuna avea să se potolească. 

A doua zi de dimineaţă, Keesh se întoarse în sat. Nu părea 
ruşinat. Aducea pe umeri o bucată mare de carne proaspătă. 
Era mândru şi vorbea arogant. 

— Voi, bărbaţii, duceţi-vă, cu câini şi sănii, pe urmele mele. 
Mergeţi o zi întreagă. E multă carne, o ursoaică şi doi pui. 

lkeeza nu mai putea de bucurie. Dar el o privi ca un bărbat şi 
îi zise: 

— Vino, lkeeza, să mâncăm. După care voi dormi, căci sunt 
obosit. 

Intră în igluul lor şi mancă mult. Apoi dormi o zi întreagă. 

Mai întâi, celor din sat nu le veni să creadă. Vorbiră mult 
despre cele întâmplate. Să ucizi un urs polar era tare primejdios, 
darămite să omori o ursoaică cu pui! Bărbaţii nu puteau crede 
că un băiat precum Keesh, singur, făcuse o asemenea minune. 
Dar femeile le vorbiră despre carnea proaspătă pe care o 
adusese în spinare. Era un argument zdrobitor. In cele din urmă, 
bărbaţii plecară, murmurând şi zicând că, şi dacă era adevărat 
ce spusese Keesh, oricum nu tăiase animalele. In nord este 
necesar să se facă asta de îndată ce animalul e ucis, altfel 
carnea îngheaţă şi se face aşa de tare că n-o mai despică tăişul 
cuţitului. Un urs, care are o greutate de trei sute de livre, 
îngheţat, întărit, nu poate fi încărcat uşor pe o sanie, nici tras pe 
gheaţa rugoasă. Dar, ajunşi în locul de care li se spusese, găsiră 
nu doar maldărul de carne, ci şi bucăţile despicate de Keesh, de 
parcă ar fi fost un vânător încercat. 


Aşa începu misterul lui Keesh, care devenea tot mai adânc, pe 
zi ce trecea. În prima lui expediţie, ucise un urs tânăr, cât el de 
înalt. În următoarea, un urs şi o ursoaică, în mod normal, pleca 
pentru trei sau patru zile, dar nimeni nu se mira dacă rămânea 
printre gheţuri o săptămână întreagă. Mergea singur la 
vânătoare. Oamenii se întrebau cum de se descurca aşa. Nu lua 
nici câini cu el! 

— De ce ucizi doar urşi? Îl întrebă într-o zi Klosh- Kwan. 

Keesh îi răspunse cu subiînţeles: 

— Toată lumea ştie că ursul are cea mai multă carne. 

Dar în sat începură să vorbească despre vrăjitorie. 

— Vânează împreună cu spiritele rele, pretindeau unii. De 
asta reuşeşte mereu. Altfel, cum ar fi posibil? Vânează cu 
spiritele rele! 

— Poate cu cele bune, ziceau alţii. Se ştie că tatăl lui era un 
vânător puternic. Poate că îl însoţeşte la vânătoare, să îi dea 
putere, îndemânare, răbdare. Cine ştie? 

Cu toate acestea, el îşi continua isprăvile, iar vânătorii mai 
puţin iscusiţi erau ocupați să aducă în sat carnea rămasă de pe 
urma lui. Keesh împărțea cu dreptate prada. Cum făcuse înainte 
tatăl lui, veghea ca toate bătrânele şi bătrânii să aibă o porţie 
îndestulătoare. Păstra pentru el doar cât îi eră necesar. Din 
acest motiv, era privit cu respect şi chiar cu teamă. Se spunea 
că avea să fie viitorul şef de trib, după bătrânul Klosh-Kwan. Il 
aşteptau să reapară la sfat, după cele înfăptuite de el. Nu mai 
veni însă, iar lor le era ruşine să îl cheme. 

Într-o zi le zise lui Klosh-Kwan şi altor vânători: 

— Vreau să-mi ridic un iglu. Va fi unul mare, în care vom sta 
bine eu şi lkeeza. 

— Bine, răspunseră ei. 

— Dar nu am timp. Meseria mea e vânătoarea şi sunt ocupat 
mereu. N-ar fi drept ca bărbaţii şi femeile din sat, care mănâncă 
prada adusă de mine, să-mi construiască iglu-ul? 

Aşa se construi igluul lui, mai mare chiar decât cel al lui Klosh- 
Kwan. Keesh şi mama lui se mutară în el. Pentru prima dată, ea 
se bucura de prosperitate după moartea lui Bok. 

Era mai mult decât o prosperitate materială, căci din pricina 
fiului ei vestit şi poziţiei pe care i-o dăduse el, era-considerată 
prima femeie din sat. Celelalte veneau să o vadă, îi cereau 
sfatul, o lăudau pentru înţelepciune. 


Toţi se gândeau însă la misterul vânătorii minunate a lui 
Keesh. Într-o zi, Ugh-Gluk îl acuză pe faţă de vrăjitorie. 

— Eşti vinovat, îi zise ameninţător Ugh-Gluk, că ai de a face 
cu spiritele rele, care te ajută la vânătoare. 

— Nu e bună carnea? Răspunse Keesh. S-a îmbolnăvit cineva 
din sat după ce a mâncat-o? De unde ştii că este vrăjitorie? Sau 
vorbeşti orbeşte, fiind mânat de invidie? 

Ugh-Gluk a plecat ruşinat, în vreme ce femeile râdeau de el. 
Dar, într-o noapte, sfatul, după o lungă discuţie, a hotărât să 
trimită nişte iscoade pe urmele lui, când vâna, ca să-i afle 
metoda. Astfel, cum a plecat din sat, după el s-au luat doi tineri, 
Bim şi Bawn, foarte buni vânători. 

S-au întors după cinci zile. Aveau ochii bulbucaţi, iar limbile le 
tremurau de teama de a povesti ceea ce văzuseră. Sfatul se 
întruni în locuinţa lui Klosh-Kwan, iar Bim începu: 

— Fraţilor! După cum ni s-a cerut, am plecat după Keesh, cu 
viclenie, ca să nu ne simtă. Pe la mijlocul primei zile, s-a întâlnit 
cu un urs mare, un animal frumos. 

— N-âm văzut altul mai reuşit, zise Bawn. Ursul nu vroia să se 
bată, ci s-a întors şi a plecat. Noi am văzut asta din spatele 
stâncilor de pe mal. Ursul venea spre noi, iar în spatele lui păşea 
Keesh, fără nicio teamă. Îl insultă, dădea din mâini, făcea mult 
zgomot. Atunci animalul s-a înfuriat, s-a ridicat pe labele din 
spate şi a mărâit. Dar Keesh s-a dus. Drept spre el. 

— Da, confirmă Bim, continuând. Keesh a fugit apoi. Din fugă, 
a lăsat să-i scape o bilă rotundă pe gheaţă. Ursul s-a oprit, a 
mirosit-o, apoi a înghiţit-o. Keesh a continuat să fugă şi a lăsat 
alte bile mici în urma lui. Ursul le-a înghiţit. 

Se auziră felurite strigăte. Ugh-Gluk zise că nu crede aşa 
ceva. Bim spuse: 

— Am văzut asta cu ochii noştri! Bawn zise: 

— Da, cu ochii noştri. Treaba asta a continuat până ce ursul s- 
a ridicat brusc şi a început să geamă de durere, bătând aerul cu 
labele sale, ca un nebun. Keesh a fugit mai departe, ca să stea 
la mare distanţă de el. Ursului nu-i păsa însă de el, ci de durerile 
provocate de bilele din măruntaiele sale. 

— Da, din măruntaiele sale, interveni Bim, căci se lovea cu 
ghearele şi ţopăia pe loc asemenea unui câine care se joacă. 
Doar că mârâia şi urlă, arătând că se chinuia, nu se juca. N-am 
mai văzut niciodată aşa ceva. 


— Nu, nu s-a mai văzut aşa ceva, continuă Bawn. Era un urs 
atât de voinic! 

— Vrăjitorie, zise Ugh-Gluk. 

— Nu ştiu, îi răspunse Bawn. Spun doar ce am văzut cu ochii 
mei. După o vreme, ursul a obosit şi s-a înmuiat, căci era greu şi 
ţopăise tare. Apoi s-a dus într-un loc de pe mal, a clătinat încet 
din cap în dreapta şi în stânga. S-a aşezat, fără să se oprească 
din urlat. Keesh 1-a urmărit, iar noi ne-am luat după el. L-am 
urmărit toată ziua aceea şi apoi încă trei. Ursul slăbise şi nici n-a 
mai urlat, nici n-a mai gemut. 

— E o vrajă! Strigă Ugh-Gluk. Sigur e o vrajă. 

— Poate. 

Bim îl înlocui pe Bawn. 

— Ursul rătăci de colo-colo, luându-se după propri-ile-i urme, 
mergând în cerc. Se apropia de locul unde îl întâlnise Keesh 
prima oară. Era bolnav şi nu mai putea merge. Atunci Keesh s-a 
dus la el şi 1-a ucis cu sulița. 

— Şi după aia? Întrebă Klosh-Kwan. 

— L-am lăsat pe Keesh să taie carnea şi am venit să vă 
povestim. 

În după-amiaza aceea, femeile au adus carnea ursului, în 
vreme ce bărbaţii au rămas întruniţi la sfat. Când sosi Keesh, i 
se trimise un mesager, cerându-i să vină la sfat. Dar el răspunse 
că îi era foame şi se simţea foarte obosit şi că igluul lui era mare 
şi puteau să încapă mulţi oameni acolo. 

Toţi erau într-atât de curioşi, aşa că sfatul, în frunte cu Klosh- 
Kwan, se duse în iglu. Keesh tocmai mânca. " li primi cu respect 
şi îi aşeză potrivit rangurilor lor. lkeeza era mândră, dar şi 
neliniştită în acelaşi timp. Keesh era calm. 

Klosh-Kwan repetă cele zise de Bim şi de Bawn. Spuse, cu un 
glas grav: 

— Keesh, vreau să ne povesteşti cum vânezi tu. Foloseşti vreo 
vrăjitorie? 

Keesh îşi ridică privirea şi zâmbi: 

— Nu, Klosh-Kwan. Un copil nu ştie prea multe despre 
vrăjitorii, iar eu nu cunosc nimic despre aşa ceva. Am găsit, pur 
şi simplu, o metodă prin care ucid uşor ursul polar, asta e tot. E 
vorba de isteţime, nu de vrăjitorie. 

— Orice bărbat poate face la fel? 

— Sigur că da. 


A 


Se lăsă o tăcere adâncă. Bărbaţii se uitau unii la alţii. Keesh 
continua să mănânce. 

— Şi... ne vei dezvălui metoda ta, Keesh? Întrebă -Klosh- 
Kwan, cu glasul tremurând. 


— Da, spuse băiatul, terminând de supt măduva unuios. Se 
ridică şi zise: 

— E simplu. lată. 

Luă de jos un os de balenă şi îl arătă celor din jur. 
Extremităţile erau subţiri ca vârful unor ace. Il îndoi cu grijă în 
mână. Apoi îi dădu drumul brusc. Osul redeveni drept. Luă o 
bucată de carne grasă de balenă. 

— Se ia o bucăţică de came de balenă, în care se ascunde 
osul înfăşurat bine. Se acoperă totul cu altă bucată de carne. 
Lăsaţi totul afară, să îngheţe, ca să se facă o bilă mică şi 
rotundă. Ursul o înghite, grăsimea se topeşte, osul de balenă se 
îndreaptă, părţile ascuţite îl înţeapă în stomac, ursul se 
îmbolnăveşte şi, când e vai de capul lui, îl omorâţi cu sulița. E 
simplu, nu? 

Ugh-Gluk zise:. — Da! 

Klosh-Kwan spuse: -Aha! 

Aceasta este povestea lui Keesh, cel care a trăit de mult pe 
ţărmul Oceanului îngheţat. Fiindcă s-a folosit de isteţimea lui, nu 
de vrăjitorie, s-a ridicat, din cel mai umil iglu la rangul de şef al 
satului său. Se spune că, în toţi anii vieţii sale, tribul a prosperat 
şi n-a existat nicio văduvă sau vreun alt amărât care să se 
plângă cu glas tare noaptea fiindcă nu avea destulă carne. 


NEPREVĂZUTUL 

F 

Uşor de înţeles ceea ce e previzibil. Tendinţa vieţii individuale 
este, mai curând, statică decât dinamică. Devine propulsare 
datorită civilizaţiei unde nu se vede decât ceea ce este evident 
sau neprevăzutul se întâlneşte foarte rar. Totuşi, când se 
întâmplă ceva neaşteptat, cu consecinţe grave, cei slabi pier. Nu 
pot reacţiona împotriva neprevăzutului, sunt incapabili să se 
adapteze rapid la reguli şi legi noi, ciudate. De aceea, pier. 

Pe de altă parte, există oameni care supraviețuiesc, indivizi 


antrenați care trec dincolo de ceea ce era previzibil şi îşi 
adaptează vieţile conform noilor, ciudatelor reguli cărora trebuie 
$ă li se supună. 

Edith Whittlesey făcea parte dintre cei din urmă. Se născuse 
într-un district din Anglia, unde viaţa se scurgea monoton, iar 
neprevăzutul nu avea ce căuta. Când se întâmpla aşa ceva, se 
consideră a fi o faptă imorală. 

Edith muncea de tânără. Cu timpul, devenise camerista unei 
doamne. 

Efectul civilizaţiei constă în a impune legea oamenilor la tot 
ceea ce înconjoară individul, până ce evenimentele devin 
regulate, automate. Se elimină orice este contestabil. Nu eşti 
udat de ploaie, nici îngheţat de ger. Moartea, în loc să aibă loc în 
toată grozăvia ei, provocată de vreun accident, devine un 
spectacol pregătit mai dinainte. Eşti dus, după un ceremonial 
bine pus la punct, către cavoul familiei, care este îngrijit mereu. 

În acest mediu trăia Edith Whittlesey. Nu se întâmpla nimic 
neprevăzut. Poate doar, ceva neobişnuit a avut loc când ea a 
împlinit douăzeci şi cinci de ani, când şi-a urmat stăpâna în 
Anglia. Chiar dacă drumul ei în viaţă rămăsese la fel de bine 
trasat; totuşi, îşi schimbase puţin direcţia. Acum traversa 
Atlanticul, fără vreun incident. 

Vaporul pe care se îmbarcaseră nu era un vas în mijlocul 
mării, ci un hotel uriaş, cu nenumărate coridoare, înainta, liniştit 
şi repede, sfărâmând valurile cu masa lui colosală. Oceanul era 
doar un heleşteu, calm, monoton. 

Pe celălalt țărm, drumul ei a continuat pe uscat. Era la fel de 
bine trasat, respectabil. Oferea pretutindeni hoteluri serioase, 
unde trăgeau atunci când se oprea diligenta sau trenul. 

La Chicago, în vreme ce stăpâna ei avea parte de un anumit 
nivel social, Edith Whittlesey se bucura de un altul. După ce o 
părăsi pe stăpâna ei şi deveni Edith Nelson, abia descoperi că 
avea puterea de a se lupta cu neprevăzutul şi că-l putea 
învinge. Hâns Nelson, emigrant, suedez prin naştere, tâmplar de 
meserie, avea în el turbulenţa teutonilor care se îndreaptă 
mereu spre apus, în căutare de aventuri. Era un bărbat greoi, cu 
o mustață mare, cu multă iniţiativă. Era foarte credincios şi avea 
sentimente de neclintit. 

— După ce voi munci din greu şi voi pune câţiva bani 
deoparte, mă voi duce în Colorado, îi spusese el lui Hdith chiar a 


doua zi după căsătoria lor. 

După un an se găseau în Colorado, unde Hâns Nel-011 văzu 
pentru prima oară ce înseamnă viaţa de miner şi prinse gustul 
aurului. Prospectă în Dakota, Idaho şi Oregonul de Est, apoi 
merse până în munţii Columbiei Britanice. 

În tabără sau pe drum, Edith Nelson „îl însoțea mereu, 
împărțind soarta lui, oboseala şi munca sa. Işi schimbă mersul, 
specific unei femei educată într-o casă de elită, u unul 
caracteristic muntenilor. Învăţă să privească pericolul fără să se 
sperie. În loc să piardă timpul cu spaimă, se gândea mereu cum 
să iasă din orice încurcătură. 

Edilii Nelson se întâlnea cu neprevăzutul la fiecare cot al 
drumului. Se obişnuise să vadă nu ceea ce sărea în ochi, ci ceea 
ce era ascuns. Ea, care nu gătise în viaţa ei, învăţă să facă pâine 
fără hamei, drojdie sau alte ingrediente, să o prăjească într-o 
tigaie, deasupra focului. Când dispăruse ultima ceaşcă de făină, 
după ce ultima bucată de slănină fusese mâncată, ştiu să se afle 
la înălţimea situaţiei şi să facă bucate din mocasini sau din fâşii 
de piele moale, care permiteau sufletului să rămână lipit de trup 
ca să se târască mai departe. 

Învăţă să pună samarul pe un cal. O făcea la fel de bine ca un 
bărbat, lucru ce rupe inima şi sfărâmă orgoliul oricărui orăşean. 
Ştia să facă nodul alunecos care trebuie folosit la încărcături. 
Ştia să facă şi focul cu lemne ude, în ploaie, fără să se amărască 
din acest motiv. Pe scurt, sub toate formele, se pricepea la 
improvizații. Dar Marele Neprevăzut avea încă să îi taie drumul 
vieţii, să o pună la grele încercări. 

Valul de căutători de aur mergea spre nord, către Alas-ka. Era 
inevitabil ca Hâns Nelson şi nevasta lui să nu fie luaţi de acest 
flux şi să nu fie duşi în Klondyke. În toamna anului 1897, se 
găseau la Dyea, dar nu aveau bani să-şi ducă echipamentul, 
prin Trecătoarea Chilcoot, ca să-l îmbarce pentru Dawson. De 
aceea, Hâns Nelson lucră ca tâmplar în iarna aceea, ajutând la 
construirea oraşului Skaguay. 

Stătea în prag, nesigur, cât dură iarna, ascultând chemarea 
Alaskăi. Cel mai tare îl chema Golful Latuya. Vara anului 1898 îl 
găsi pe el şi pe soţia lui pe coasta stâncoasă, la bordul bărcilor 
indiene, lungi de şaptezeci de picioare. Cu ei se găseau câţiva 
din tribul siwash şi încă trei albi. Indienii îi debarcară, împreună 
eu bagajele, pe o plajă singuratică, cam la o sută de mile spre 


nord de Latuya Bay, apoi se întoarseră la Skaguay. Cei trei 
oameni rămaseră, căci erau membri ai expediției organizate. 
Fiecare contribuise cu o parte egală pentru a furniza 
echipamentul, astfel că profitul avea să se împartă în mod egal. 
Edith Nelson se ocupa cu gătitul pentru expediţie şi avea să 
primească la fel cât un bărbat. 

Mai întâi tăiară nişte brazi şi construiră o cabană pentru ei. 
Edith Nelson urma să aibă grijă de aceasta. Bărbaţii urmau să 
caute aur, ceea ce şi făcură, şi să-l găsească, ceea ce reuşiră. 
Nu a fost o descoperire uimitoare, căci randamentul scăzut al 
lungilor ore de muncă aducea, liecăruia, un venit între 
cincisprezece şi douăzeci de dolari pe zi. 

Vara scurtă din Alaska dură mai mult ca de obicei. Profitară 
de ea şi îşi amânară înapoierea la Skaguay până în ultima clipă. 
Apoi fu prea târziu; indienii siwash îi aşteptaseră pe albi până în 
ceasul al doisprezecelea, după care plecaseră singuri. Cei din 
expediţie trebuiau să aştepte acum o altă ocazie. În vremea 
asta, spălară aur m continuare şi făcură provizii de lemne pentru 
foc. 

Vară indiană se prelungise. Brusc, se termină şi se 
Instala iarna. Se aşternu într-o singură noapte. Minerii 
Se treziră în viscolul ce urla, spulbera zăpada şi îngheţa 
Apa. Furtuna nu mai înceta. Uneori, se instală o linişte 
Profundă, tulburată doar de zgomotul valurilor ce se iz- 

Beau de țărm., ° 

In cabană, lucrurile decurgeau bine. Praful lor aurifer valora 
cam opt mii de dolari, de aceea erau mulţumiţi. Bărbaţii îşi 
făcură rachete pentru zăpadă, şi vânară ca să-şi facă provizii de 
carne proaspătă. În timpul serilor lungi jucau partide 
interminabile de whist şi pedro. Cum nu mai puteau strânge aur, 
Edith Nelson îi lăsă pe bărbaţi să facă focul şi să spele vasele, în 
vreme ce ea le cârpea hainele. 

Nimeni nu se plângea. Nu se certau în cabana cea mică, ci 
erau mulţumiţi de rezultatele obţinute. Hâns Nelson era liniştit şi 
binevoitor. Edith îi câştigase toată admiraţia pentru felul în care 
se descurca cu oamenii. Harkey, un texan, înalt şi slab, era 
deosebit de amabil, deşi cam tăcut. Se dovedea un bun tovarăş, 
cât timp nu-i combăteau teoria potrivit căreia aurul se 
înmulţeşte singur. 

Al patrulea membru al grupului lor, Michael Denin, contribuia, 


prin spiritul lui irlandez, la veselia din casă. 

Era înalt, puternic, dar se înfuria repede, pentru lucruri 
mărunte. Vesel mereu, nu ceda tensiunii din momentele dificile. 

Al cincilea, Dutchy, era ţinta benevolă a ironiilor celorlalţi. Îi 
plăcea să se râdă pe socoteala lui, dacă asta aducea veselie în 
cabană. Scopul lui în viaţă părea a fi acela de a-i face pe alţii să 
râdă. 

Nicio ceartă serioasă nu întunecase seninătatea grupului lor. 
Cum fiecare avea acum câteva mii de dolari, rezultat al muncii 
din timpul scurtei veri, acolo domnea un spirit de prosperitate şi 
de bucurie. 

Atunci se întâmplă ceva neprevăzut. Se făcuse ora opt şi 
tocmai se aşezară la masa de dimineaţă;, căci de când 
încetaseră lucrul în mină, îşi luau micul dejun mai târziu. O 
lumânare, înfiptă în gâtul unei sticle, lumina masa. Edith şi Hâns 
stăteau, fiecare, în câte un capăt al acesteia. Lateral, cu spatele 
spre uşă, se găseau Harkey şi Dutchy. Denin nu venise încă, iar 
locul lui era gol, 

Hâns Nelson se uită la locul gol, clătină încet din cap şi zise, în 
glumă: 

— De obicei, el e primul care se aşază ia masă. O fi bolnav? 

— Chiar, unde e Michael? Întrebă Edith. 

— S-a trezit puţin mai devreme ca noi şi a ieşit afară, 
răspunse Harkey. 

Chipul lui Dutchy strălucea de o plăcere răutăcioasă. Se 
prefăcea că ştie cauza absenței lui Denin şi că păstrează 
secretul, în vreme ce toţi ceilalţi îl asaltau cu întrebări. După ce 
Edith a aruncat o privire prin camera bărbaţilor, a revenit la 
masă. Hâns se uită la ea, iar femeia clătină din cap: 

— N-a întârziat niciodată la masă, observă ea. 

— Nu mai înţeleg nimic, zise Hâns. Întotdeauna era flămând 
ca un cal. 

— De-abia mă pot abţine să vă spun, spuse Dutchy, clătinând 
trist din cap. 

Urmau să se distreze de lipsa tovarăşului lor. 

— Păcat, continuă Dutchy. 

— De ce? Întrebară ceilalţi în cor. 

— Bietul Michael, zise* el lugubru. 

— Dar ce-a păţit Michael? Întrebă Harkey. 


— Nu mai vrea să mănânce. Şi-a pierdut pofta de mâncare. 
Nu-i mai plac bucățele. 

— Asta n-o crede nimeni, cât e el de lacom! Observă Harkey. 

— Face pe lacomul ca să fie politicos faţă de doamna Nelson, 
replică imediat Dutchy. Ah, de-abia mă pot abţine să nu vă spun 
de ce nu se află Denin aici. Fiindcă a plecat. De ce a plecat? Ca 
să-şi facă poftă de mâncare. Cum face asta? Mergând cu 
picioarele goale prin zăpadă. Aşa fac bogătaşii pentru a avea 
poftă de mâncare. Michael are o grămadă de bani, dar îi lipseşte 
pofta de a mânca. De aceea, vrea să o recâştige. Deschideţi uşa 
şi o să-l vedeţi, cu picioarele goale, în zăpadă. Atunci când i se 
va face foame, va veni la masă. Deocamdată aleargă după pofta 
de mâncare, pe care voi nu o puteţi vedea, din păcate. 

Izbucniră în râs auzindu-i prostiile. Zgomotul încetă doar când 
se deschise uşa. Denin intră în cameră. Toate privirile se aţintiră 
asupra lui. Omul avea o puşcă. În vreme ce se uitau la el, duse 
arma la umăr şi trase de două ori. La primul glonte, Dutchy căzu 
cu capul pe masă, răsturnându-şi ceaşca de cafea, cu părul 
blond în farfuria cu terci. 

Fruntea, care i se sprijinea de marginea farfuriei, îm-piedica 
pletele să intre în mâncare. Harkey se ridicase în picioare când 
răsunase a doua împuşcătură. Căzu cu faţa pe duşumea, abia 
apucând să rostească: 

— Dumnezeule! 

Acesta era neprevăzutul. Hâns şi Edith erau năuciţi. 
Rămăseseră aşezaţi la masă, cu trupurile ţepene, uimiţi de cele 
două crime. Abia îl puteau vedea pe ucigaş prin fumul gros. În 
liniştea care se lăsase, se auzea doar cafeaua lui Dutchy, care 
se scurgea pe duşumea. Denin deschise culata puștii sale, ca să 
introducă încă două gloanţe. Işi ţinea arma cu mâna dreaptă, iar 
cu stânga cartuşele. 

Tocmai îşi încărca armă când Edith Nelson se trezi şi acţiona. 
Era evident că Denin urmărea să-i ucidă, pe ea şi pe Hâns. Intr- 
un interval de timp de trei secunde, femeia fusese paralizată 
parcă de forma hidoasă şi de neconceput pe care o luase 
imprevizibilul. Apoi se ridică în picioare, gata de luptă, şi se 
aruncă, precum o pisică, asupra ucigaşului, apucându-i fularul 
cu amândouă mâinile. Şocul produs de izbitură trupului ei îl făcu 
să se dea înapoi, clătinându-se, câţiva paşi. Incercă să se 


debaraseze de ea şi să rămână cu puşca în mână. Nu era uşor, 
căci corpul muşchiulos al femeii devenise al unei feline. 

Edith sări într-o parte. Ţinându-l în continuare de gât, îl 
îmbrânci pe duşumea. El se întoarse cu rapiditate, dar femeia 
nu-i dădu drumul, iar trupul ei, mişcându-se în jurul lui, provoca 
un adevărat vârtej, fără ca picioarele ei să se ridice de pe 
duşumea. Se învârtea prin aer, cu mâinile strângându-i gâtlejul. 
Un scaun opri vârtejul acela. Bărbatul şi femeia se prăbuşiră pe 
duşumea, unde se încăieram cu toate forţele. Căzuseră în 
mijlocul camerei. 

Hâns Nelson fu cu o secundă mai lent decât soţia lui în reacţia 
sa contra imprevizibilului. Nervii şi muşchii lui lucrau mai încet. 
Organismul lui se dovedise mai greoi. In timp ce femeia se 
aruncase asupra lui Denin şi îl prinsese de gât, Hâns abia se 
ridicase de la masă. 

Însă el nu avea calmul ei. Fusese cuprins de o furie oarbă, 
feroce. Când se ridică de pe scaun, deschise gura să strige. 
Scoase un răgnet, pe jumătate muget. Vârtejul celor două 
trupuri începuse deja când se repezi şi el acolo unde se dădea 
lupta. Hâns se aruncă asupra bărbatului căzut pe duşumea, 
izbindu-l orbeşte cu pumnii săi grei, ca nişte baroase. 

Când Edith simţi că trupul lui Denin se înmoaie, îi dădu diurnul 
şi se îndepărtă de el. Rămase pe duşumea, ţi ăgându-şi sufletul 
şi uitându-se la ei. Pumnii se revărsau în continuare asupra 
ucigaşului, care nu mai mişca. Atunci pricepu că acesta 
leşinase. Îi strigă soţului ei să se oprească, dar el nu o băgă în 
seamă. Îl apucă de braţ, dar nu reuşi să-l oprească. 

Nu înţelegea motivul pentru care făcea asta. Era sentimentul 
de milă, amplificat de religia creştină. Sau, poate, simţul legii, al 
moralei neamului ei. Ea se puse între soţul ei şi asasin. 

Abia când Hâns pricepu că dădea în nevasta lui se opri. O lăsă 
să-l alunge de acolo, aşa cum stăpânul goneşte un câine feroce, 
dar supus. Asemănarea mergea mai departe. Precum animalul 
respectiv, scoase un mârâit din gâtlej. Furia nu-l părăsise încă 
pe Hâns, ba chiar 


Jaekiiondon 104 
Crescuse, aşa că încercă, de câteva ori, să se arunce iar 
asupra prăzii sale. Dar femeia îl opri să o facă, punându-se între 


el şi criminal. 

Edith reuşi să-şi îndepărteze soţul pas cu pas. Niciodată nu-l 
mai văzuse într-o asemenea stare de furie. | se făcuse frică mai 
tare de el decât îi fusese de Denin atunci când se aruncase 
aspra lui. Nu putea să creadă că acea fiară turbată era Hâns al 
ei. | se făcu teamă să nu o apuce cu dinţii de mână, ca un 
animal sălbatic. 

Timp de câteva secunde, Hâns se mişcă în dreapta şi în 
stânga, nevoind să-i facă vreun rău, dar stăruind să îşi atace iar 
duşmanul. Ea nu plecă dintre ei până ce primele sclipiri ale 
raţiunii nu se iviră în privirea bărbatului. 

Cei doi se ridicară de jos. Hâns, clătinându-se, ţinându-se de 
perete, strâmbându-se. În gâtlej, mârâitul nu i se stinsese de 
tot. Ă 

Edith stătea în picioare, în mijlocul încăperii. Işi frângea 
mâinile, obosită şi tremurând toată. 

Hâns nu se uita la nimic, dar ochii Edithei nu scăpau niciun 
detaliu al scenei ce se desfăşurase. Denin, întins pe jos, zăcea 
nemişcat alături de scaunul ce întrerupsese vârtejul. Căzuse 
chiar pe puşca a cărei culată era încă deschisă. Cele două 
cartuşe îi căzuseră din mână. Nu putuse să le introducă în 
magazia armei şi le ţinuse până când îşi pierduse cunoştinţa. 

Harkey zăcea cu faţa în jos, aşa cum căzuse, în vreme ce 
Dutchy stătea aplecat peste masă, cu părul revărsat peste 
farfuria cu terci. Farfuria aceea avea o poziţie foarte ciudată. De 
ce nu cădea de pe masă? Părea că se găseşte în aer, fiind prinsă 
între lemn şi om, dar nu se prăbuşea. 

Edith se întoarse către Denin, apoi ochii îi reveniră asupra 
farfuriei aflată în echilibru. Era ridicolă poziţia acesteia. Simţea 
nevoia să râdă. Atunci remarcă liniştea din jur şi uită de farfurie, 
cu dorinţa de a se întâmpla ceva anume. Scurgerea monotonă a 
cafelei pe duşumea nu făcea decât să amplifice liniştea. De ce 
nu făcea nimic Hâns? De ce nu zicea nimic? Il privi şi vru să-i 
vorbească, dar înţelese că limba n-o mai asculta. Simţea o 
durere ciudată în gât. Gura îi era uscată. Tot ce putea face era 
să se uite la Hâns, care o privea, la rândul lui. 

Deodată, liniştea fu întreruptă de un zgomot ascuţit, metalic. 
Ea ţipă, uitându-se către masă. Farfuria căzuse. Hâns suspină, 
ca şi cum se trezise din somn. Zgomotul farfuriei îi readusese la 
realitate, într-o lume nouă. Cabana conţinea noua lor lume în 


care trebuiau să trăiască şi să se mişte. Vechea lume dispăruse 
pentru totdeauna. 

Aveau un nou orizont de viaţă. Unul straniu. Imprevizibilul 
schimbase faţa lucrurilor, modificase viitorul, se jucase şi 
jonglase cu valoarea lucrurilor, amestecând realul cu fantasticul, 
creând o confuzie apăsătoare. 

— Dumnezeule, Hâns! Fură primele ei cuvinte. 

El nu-i răspunse, ci se uită fix la ea. Ochii i se plimbară apoi 
prin încăpere, observând prima oară detaliile. Apoi îşi puse 
căciula şi se îndreptă spre uşă. 

— Unde te duci? || întrebă ea, temătoare. 

Cu mâna pe clanţa uşii, el se întoarse şi îi zise: 

— Să le sap gropile. 

— Nu rnă lăsa, Hâns, singură cu... cu toate astea, spuse ea, 
arătând cu ochii prin cameră. 

— Totuşi, trebuie să le sap gropile. _ 

— Dar nu acum! Obiectă ea, disperată. li observă nehotărârea 
şi adăugă: 

— Vin şi eu cu tine, să te ajut. 

Hâns se dădu înapoi, către masă şi luă lumânarea. Apoi se 
uitară, cu atenţie, la cele din jurul lor. Harkey şi Dutchy muriseră 
de-a binelea amândoi. Gloanţele nu-i iertaseră. Hâns refuză să 
se apropie de Denin şi Edith trebui să-l cercetezeeaânsăşi. 

— N-a murit, îi zise ea lui Hâns. 

Se apropie şi se aplecă asupra celui căzut, privindu-l pe 
criminal: _ 

*» Ce-ai zis? Il întrebă ea pe soţul ei, auzind că din gâtlej îi 
scăpă un sunet nearticulat. 

— Am spus că ar fi o adevărată ruşine ca tocmai el să nu-şi fi 
dat duhul, răspunse Hâns. 

Edith stătea aplecată deasupra asasinului, ftț la lasă-l în pace! 
Comandă Hâns, cu brutalitate. Ea se uită la el, alarmată brusc. 
Luase de jos puşca ui Denin şi o încărca. 

— Ce vrei să faci? Strigă ea, ridicându-se imediat de os. 
__Hâns nu-i răspunse, dar ea îl văzu cum îşi duce arma a umăr. 
li apucă ţeava cu mâinile şi o ridică în aer. 

— Lasă-mă, strigă el cu glasul răguşit. 

Incercă să-i smulgă arma, dar ea se apropie şi se prinse e el. 

— Hâns! Hâns! Trezeşte-te! Ai înnebunit? g 

— l-a ucis pe Dutchy şi pe Harkey, îi răspunse soţul i. II voi 


împuşca! 

— Dar e o crimă! Lasă-l să fie judecat după lege! El rânji, 
făcând-o să înţeleagă câtă încredere avea el lege într-o 
asemenea parte a lumii. Apoi repetă, cu 

Ncăpnţâuare, stârnit: 

~ l-a ucis pe Dutcky şi pe Harkey! 

Ea discută cu el multă vreme. Dar explicaţiile femeii u 
serveau la nimic. Bărbatul repeta iar şi iar: 

— l-a ucis pe Dutchy şi pe Harkey. 

Femeia nu putea să se sustragă educaţiei pc care o pilise de 
când era o copilă, nici sângelui care-i curgea rin vene. Legea 
făcea parte din fiinţa ei şi trebuia înfăptuită printr-o conduită 
dreaptă. Nu putea urma alt drum. Substituindu-se legii, Hâns nu 
putea să-şi justifice gestul mai mult decât Denin. Două greşeli 
nu formează un act de dreptate, consideră ea. Nu exista altă 
posibilitate de a-l pedepsi pe Denin decât prin lege. Hâns cedă 
până la urmă. 

— Bine, zise el. Să facem aşa cum vrei tu. Mâine sau poimâine 
ne va omori el pe noi. 

Ea clătină din'cap şi întinse mâna, ca să-i dea puşca. Bărbatul 
vru să i-o dea, dar se răzgândi. 

— Mai bine lasă-mă să-l omor! O imploră el. 

Ea clătină iar din cap, şi el vru iar să-i dea arma, când în 
cabană intră un indian care nu bătuse înainte la uşă. Un vârtej 
de vânt şi de zăpadă pătrunseră împreună cu el. Se întoarseră 
către el. Hâns avea puşca în mână. 

Intrusul văzu tot, dar nici măcar nu se încruntă. Se uită la 
morţi şi la omul rănit. Pe chip nu i se putea citi surprinderea, nici 
măcar curiozitatea. Harkey zăcea la picioarele lui,. Dar nu-l 
observă. In ceea ce-l privea, cadavrul lui Harkey nu exista. 

— Mult viscol, zise indianul, că salut. E totul bine? 

Foarte bine? ^ 

Hâns, cu puşca în mână, nu se îndoia că indianul credea că el 
îi împuşcase pe toţi. 

— Bună ziua, Negook, zise ea, forţându-se să vorbească. Nu e 
prea bine, avem destule necazuri. 

— Rămas bun! Trebuie să plec, sunt foarte grăbit, spuse 
indianul. 

Sări peste o baltă de sânge de pe podea, deschise uşa, apoi 
ieşi. 


Bărbatul şi femeia se uitară unul la celălalt. 

— Crede că noi am făcut asta, murmură Hâns. Adică eu. 

Edith tăcu o clipă. Apoi vorbi scurt, ca o femeie care nu-şi 
pierde capul. 

— Ce contează ce crede el? Vom vedea asta mai târziu. 
Deocamdată, vom săpa gropile şi-l vom lega pe Denin astfel 
încât să nu fugă. 

Hâns refuză să se atingă de Denin, dar Edith îl legă bine, de 
mâini şi de picioare. Apoi ieşiră afară, în zăpadă. Solul era 
îngheţat şi rezistă la loviturile de cazma, începură să strângă 
lemne, măturară zăpada de pe o anumită suprafaţă, apoi făcură 
focul. După o oră, mai multe degete de pământ se 
dezgheţaseră. Le înlăturară cu lopată şi făcură alt foc. Astfel, 
reuşeau să pătrundă în pământ cu două sau trei degete pe oră. 

Treaba era foarte grea. Zăpada îndepărtată împiedica focul să 
ardă, în vreme ce vântul le şuiera printre haine şi îi îngheţa. 
Vorbeau puţin, căci viscolul îi împiedica să discute. Se întrebau 
de ce făcuse Denin aşa ceva. In afară de asta, rămaseră tăcuţi, 
îngroziţi de oroarea tragediei. 

După un ceas, uitându-se către cabană, Hâns zise că i se 
făcuse foame. 

— Nu acum, Hâns, îi răspunse Edith. Nu mă pot întoarce la 
cabană singură, printre cei morţi, ca să încălzesc mâncarea. 

După două ore, Hâns se oferi să o însoţească. Ea îl reţinu însă 
la lucru. Pe la ora patru, cele două gropi erau săpate. Nu erau 
adânci. Nu aveau mai mult de două picioare adâncime, dar era 
de-ajuns. 

Când veni noaptea, Hâns luă sania şi cei doi morţi fură 
transportaţi, prin viscol, către gropite îngheţate. Procesiunea 
funebră nu avea nimic impunător. Sania se scufunda în zăpada 
a fanată, fiind greu de tras. Bărbatul şi femeia nu mâncaseră 
nimic de o zi, fiind slăbiţi şi flămânzi- Nu aveau puteri să reziste 
viscolului, care-i dobora la pământ. 

De mai multe ori, sania se răsturnă, împrăştiindu-şi 
încărcătura lugubră. Ultimele sute de picioare se găseau pe 
panta unei coline. Trebuiră să urce în patru labe, precum câinii, 
cufundându-şi mâinile în zăpadă. 

Cu toate acestea, de două ori fură traşi înapoi de greutatea 
săniei. Alunecară până ce ajunseră iar la poalele colinei, morţi şi 
vii la un loc, prinşi în curelele săniei. 


— Mâine voi pune două cruci cu numele lor, zise Hâns, după 
ce acoperi gropile. 

Edith plângea. Nu reuşise să pronunţe decât câteva fraze 
neterminate în cursul înmormântării. Soţul ei fu obligat să o 
ducă până la cabană. 

Denin îşi revenise. Se zvârcolise pe duşumea, încercând să se 
elibereze. Se uită la Edith şi la Hâns cu ochii strălucitori, dar mi 
încercă să le vorbească Hâns refuza să se apropie de asasin. 
Întunecat la chip, se uită la Edith, care-i târî pe duşumea către 
camera bărbaţilor Cu toate eforturile ei, femeia nu reuşi să-l 
ridice de pe duşumea, ca să-l urce în culcuş. 

— Mai bine să-l omorâm, decât să ne chinuim aşa cu el, zise 
iar Hâns. 

Edith clătină din cap. Se aplecă iar asupra sarcinii ei. 
Surprinsă, constată că trupul acela se uşurase. Inţelese că Hâns 
cedase şi că o ajutase. 

Apoi curăţară bucătăria. Duşumeaua amintea încă de 
tragedie. Hâns îndepărtă suprafaţa de lemn pătată de sânge, iar 
resturile le aruncă în foc. 

Trecură câteva zile. Vremea era întunecată, mohorâtă. 
Liniştea era întreruptă doar de viscol şi de furtună de pe mare. 
Hâns asculta toate poruncile date de soţia lui. Ea hotărâse cum 
să se poarte cu Denin, de aceea lăsa totul pe mâinile ei. 

Asasinul reprezenta o ameninţare continuă Exista mereu 
riscul că alea să se elibereze de legăturile de la mâini şi de la 
picioare. Trebuia supravegheat zi şi noapte. Bărbatul sau femeia 
stăteau lângă el, cu puşca încărcată. La început, Edith încercase 
să îl păzească opt ore, dar efortul se dovedise prea mare. Apoi, 
ea şi cu Hâns se schimbau la câte patru ceasuri. Cum trebuiau 
să doarmă şi pază dura toată noaptea, perioada de veghe era 
întrebuințată, în întregime, pentru paza criminalului. De-abia le 
rămânea timp să taie lemne şi să pregătească masa. 

De când fusese Negook pe acolo, indienii 4e evitau cabana. 
Edith îl trimise pe Hâns în tabăra lor ca să-i roage să-l ducă pe 
Denin cu o barcă de-a lor, de-a lungul coastei, până în cea mai 
apropiată aşezare a albilor sau într-un punct comercial. 
Degeaba. Atunci Edith se duse chiar ea la indieni şi discută cu 
Negook. El era şeful micului sat. Îşi dădea seama de 
răspunderea care îi revenea şi îşi explică foarte clar 
comportamentul: 


— Este treaba albilor, zise el, nu a indienilor. Dacă oamenii 
mei vă ajută, devine o treabă a tribului nostru. Dacă într-o 
treabă de-a albilor se amestecă indienii, asta devine foarte 
gravă. De ce să ne facem rău singuri? De ce să vă ajutăm şi să 
intrăm în bucluc? 

Aşa că Edith Nelson se întoarse la trista cabană şi la 
perioadele de veghe alternative de câte patru ore. Uneori, pe 
când îl păzea pe prizonier, ţinând puşca încărcată pe genunchi, 
ochii i se închideau şi adormea. Se trezea brusc, apucă puşca şi 
se uita la ea. Erau doar nişte şocuri nervoase, lipsite de efect. li 
era atât de teamă de bărbatul acela, că tresărea doar când îl 
vedea mişcând pe sub pături. 

Avea să aibă o criză de nervi şi ştia asta. Prima manifestare 
consta în ochii, care i se zbăteau, astfel că era obligată să-i 
închidă. După aceea, pleoapele îi clipeau nervos, iar ea nu şi le 
putea controla. Ceea ce făcea tensiunea cu neputinţă de 
suportat consta în faptul că femeia nu reuşea să uite cele 
întâmplate. Era la fel de afectată de tragedie ca în prima zi, 
'atunci când neprevăzutul pătrunsese în cabana lor. In faţa 
prizonierului ei, trebuia să stea ţeapănă şi să strângă din dinţi. 

Hâns era afectat în alt mod. Devenise obsedat de datoria lui 
de a-l ucide pe Denin. De fiecare dată când îl păzea pe criminal 
sau când se afla în apropierea acestuia, se ivea şi Edith, care se 
temea că nu cumva Hâns să adauge încă o crimă la cele 
petrecute în cabană. 

ÎI blestema pe Denin şi îl trată cu brutalitate. Încerca i-şi 
ascundă tendinţa către crimă şi îi zicea soţiei sale: 

— In curând vei vrea să-l ucid şi eu te voi refuza. 

Dar, nu o dată, ea se strecură în cameră şi îi surprinse pe cei 
doi bărbaţi uitându-se atent unul la celălalt, ca nişte fiare 
sălbatice. Figura lui Hâns era schimonosită de dorinţa de a 
ucide. Cea a lui Denin exprima ferocitatea şi furia şobolanului 
încolţit. Atunci, femeia striga: 

— Trezeşte-te, Hâns!, 

El revenea la realitate, puţin ruşinat şi surprins. 

Astfel, Hâns deveni un alt factor în problema neprevăzutului 
pe care trebuia să o rezolve Edith Nel-son. La început, fusese 
vorba doar de salvarea vieţii lui Denin, până ce îl puteau trimite 
în faţa unui tribunal, care să-l judece după lege. Ea trebuia să 
aibă grijă de prizonier în acea perioadă. Hâns intră însă în joc. 


Femeia înţelese că, de acum înainte, se punea problema 
propriei salvări din situaţia în care se găseau. 

Nu după multă vreme, Edith pricepu că rezistenţa şi puterile 
ei începeau să slăbească. Femeia ceda tensiunii, braţul stâng i 
se scutură şi îi tremura fără voie. li cădea mâncarea din lingură. 
Ce fel de boală era aceea? Până unde avea să ajungă? Avea să 
fie învinsă? Prin minte îi trecu imaginea unui posibil viitor, în 
care cabana avea să aibă doar doi locuitori, Hâns şi Denin. 

Spre sfârşitul celei de-a treia zi, Denin începu să vorbească. 
Prima lui întrebare a fost: 

— Ce aveţi de gând cu mine? 

Repeta mereu întrebarea aceea, zi de zi, oră de oră. Edith îi 
răspundea mereu că avea să fie, în mod" cert, tratat după lege. 
La rândul ei, îl întreba zilnic: 

— De ce ai făcut asta? 

Dar el nu-i răspundea niciodată. În plus, întrebarea îl înfuria 
cumplit. Turba şi trăgea de curelele de piele cu care era legat. O 
ameninţa cu ceea ce va face când va fi liber, lucru posibil mai 
devreme sau mai târziu. În asemenea clipe, ea îşi pregătea 
puşca. li ţinea piept, tremurând de teamă. 

După o vreme, Denin deveni mai înţelegător. Ea pricepu că 
obosise din pricină că stătea mereu legat şi culcat, începu să o 
roage să-l dezlege. Nu avea să le facă niciun rău. Avea să se 
ducă singur pe coastă, să se predea autorităţilor. Avea să le dea 
partea lui de aur, să se ducă în mijlocul pustietăţii, să nu se mai 
întoarcă niciodată printre oameni. S-ar fi sinucis, doar să-l lase 
liber! 

Rugăminţile lui se încheiau, de obicei, prin accese de mânie 
involuntare. Dar femeia clătina din cap şi îi refuza eliberarea 
după care plângea criminalul. 

Trecură câteva săptămâni. El continua să devină mai 
înţelegător. Oboseala pusese cu totul stăpânire pe el. 

— Sunt epuizat... Sfârşit, murmură el, răsucindu-şi capul în 
dreapta şi în stânga, pe pernă; ca un copil necăjit. _ 

Puțin mai târziu, începu să ceară, vlăguit, să fie ucis. li 
implora să-l omoare, cerând ca Hâns să pună capăt chinurilor 
sale, încât să se poată odihni liniştit, în sfârşit... 

Situaţia deveni intolerabilă. Edith se simţea din ce în ce mai 
nervoasă. Ştia că oricând se putea declanşa criza. Nu reuşea 
nici măcar să se odihnească, fiind obsedată de teama că Hâns 


avea să-l ucidă pe Denin în timpul somnului ei. Venise luna 
ianuarie, dar aveau să treacă mai multe luni până ce primul vas 
să se aventureze în golful lor şi să ancoreze acolo. In plus, cum 
nu plănuiseră să-şi petreacă iarna în cabană, proviziile începeau 
să scadă. Hâns nu putea să le înlocuiască prin vânat, fiindcă 
trebuia să rămână în casă şi să-l păzească pe prizonier. 

Femeia ştia că trebuiau să acționeze.. Se gândi iar la situaţia 
în care se găseau. Nu putea să scape de ceea ce moştenise de 
la rasa ei albă şi de ceea ce primise prin educaţie. Avea în sânge 
respectul faţă de lege. Orice făcea, trebuia să facă după lege. 

În timpul îndelungatelor ore de pază, cu puşca pe genunchi, 
se gândea la lucrurile acelea, în vreme ce - ucigaşul se agită, iar 
viscolul şuiera afară. Astfel deduse că legea nu reprezenta decât 
judecata şi voinţa unui grup de oameni. Nu conta câţi făceau 
parte din acel grup. Erau unele restrânse, precum cele ale 
elveţienilor, altele mari, ca ale americanilor. Oricum, grupul 
putea fi destul de mic. Dacă într-o ţară nu existau decât zece mii 
de persoane, judecata lor colectivă însemna legea acelui stat. 
Atunci, o mie de persoane nu puteau constitui un asemenea 
grup? Şi de ce nu o sută? De ce nu cincizeci? De ce nu cinci? 
Sau chiar doi? 

La această concluzie ajunse după multe frământări, şi o 
discută şi cu Hâns. La început, el n-o înţelese. Apoi, când prinse 
ideea, adăugă un argument ce îi dădu consistenţă, îi vorbi 
despre adunările minerilor. Atunci, se strâng toţi bărbaţii din 
localitate, hotărăsc ce trebuie făcut şi execută sentinţa. 

— Se întâmplă să nu se adune mai mult de zece sau 
cincisprezece oameni, dar nimeni nu are voie să încalce legea 
lor, altminteri va fi pedepsit. 

Edith răsuflă uşurată. Hâns era de partea ei. Ei doi formau 
acel grup special. Ei vroiau ca Denin să fie spânzurat. Pentru 
execuţie, trebuiau să folosească toate răi le, obişnuite, dar 
grupul lor era aşa de restrâns că ei trebuiau să fie şi martori, şi 
juraţi, şi judecători, şi călăi... 

Conform procedurii, îl învinuiră pe Michael Denin de uciderea 
lui Dutchy şi a lui Harkey. Culcat în culcuş, prizonierul ascultă 
mărturia lui Hâns, apoi cea a lulithei. Refuză să zică dacă era 
vinovat sau nu. Tăcu i când ea îl întrebă dacă vroia să spună 
ceva în .1 pararea lui. 

Ldith şi Hâns, fără a-şi părăsi locurile, dădură verdictul de 


vinovăţie. Atunci femeia, în calitate de iiklecător, în liniştea 
deplină, pronunţă pedeapsa. Cu 


Glasul tremurând, clipind din ochi, făcând din braţul stâng o 
mişcare bruscă, involuntară, merse până la capăt. 

— Peste trei zile, Michael Denin, vei fi spânzurat! Aceasta fu 
sentinţa. Bărbatul oftă uşurat, fără voia 

Lui, apoi izbucni în râs, zicându-le: 

— Dacă n-o să mă mai doară spatele din pricina scândurilor 
astea pe care zac, atunci execuţia mea reprezintă o consolare. 

Odată pronunţată sentinţa, toţi se simţiră uşuraţi. Chiar şi 
Denin deveni sociabil, discuta cu paznicii săi şi, uneori, chiar 
glumea. Se bucură când Edith îi citea Biblia. Ea deschisese Noul 
Testament, iar el îi cerea mereu să îi spună despre Fiul Rătăcitor 
şi despre hoţul crucificat alături de lisus. 

În ajunul execuţiei, când Edith îi puse obişnuita 

Întrebare: 

— De ce ai făcut asta? Denin răspunse: 

— Ei, bine, credeam... 

Dar ea îi făcu imediat semn să tacă. Se duse repede la 
culcuşul lui Hâns, îl trezi. Bărbatul se frecă la ochi şi mormăi 
ceva. 

— Du-te, îi zise ea, şi adu-i pe Negook şi pe un alt indian. 
Michael ni se va confesa. Obligă-i să vină cu tine! la puşca şi 
adu-i sub ameninţarea ei, dacă trebuie semnături. Apoi primiră o 
citaţie ca să'se prezinte, cu întregul lor trib, în ziua următoare, 
ca martori la execuţie. După aceea plecară; 

Îi dezlegară mâinile lui Denin ca să semneze actul. Se făcu 
linişte în cameră. Hâns era agitat, iar Edith nu se simţea bine. 
Culcat pe spate, Denin se uita la acoperişul ale cărui îmbinări 
fuseseră astupate cu 

Muşchi uscat. 

— Acum, îmi voi face datoria faţă de Dumnezeu, murmură el. 

Îşi întoarse capul spre Edith: 

— Citeşte-mi din Biblie, zise el. Poate asta mă va face să uit 
de scândura pe care zac, glumi el. 

Veni ziua execuţiei. Era ger. Cerul era lipsit de nori. Afară, 
termometrul indica douăzeci şi cinci de grade Fahrenheit sub 
zero. Viscolul şuiera, pătrunzând pe sub haine, îngheţând 
trupurile. Pentru prima oară după mai multe săptămâni, Denin 


se ridicase din culcuş. Muşchii îi rămăseseră atâta vreme inactivi 
că de-abia se putea ţine drept. Se clătina pe picioare, în dreapta 
şi în stânga. Edith fu obligată să-l sprijine, ca să nu se 
prăbuşească. 

— Sunt ameţit, zise el, zâmbind. După o clipă, adăugă: 

— - Mă bucur că se termină povestea asta. Scândura aceea 
mă ucidea. 


Lui, din Irlanda, avea să primească partea lui de pulbere 
auriferă. 

Urcară colina. Ajunseră la un luminiş, printre copaci. Acolo, 
solemni, formând un cerc în jurul unui butoi ce stătea pus în 
zăpadă, se aflau Negook şi Hadikwan, alături de ceilalţi indieni 
siwash, cu copii şi câini, veniţi să vadă cum face dreptate omul 
alb. Nu departe de. Acel loc era o groapă proaspătă, pe care o 
făcuse Hâns în pământul dezgheţat cu foc. 

Denin aruncă o privire de cunoscător la pregătirile făcute. 
Observă groapa, butoiul, frânghia şi creanga de 

Care era legată. 

— Nici eu n-aş fi aranjat lucrurile mai bine, Hâns, dacă 

Le-aş fi pregătit pentru tine. 

Râse singur de glumă aceea. Dar chipul lui Hâns era împietrit. 
Nimic nu-l putea mişca, poate doar trompeta ce anunţă Judecata 
de Apoi. În plus, Hâns nu era în apele lui. Nu-şi dăduse seama 
de enorma sarcină ce însemna execuţia unui om. Edith 
pricepuse asta, dar nu o ajuta prea mult. Se îndoia că avea să 
fie tare până la capăt. Simţea nevoia să strige, să urle, să se 
prăbuşească în zăpadă, să-şi acopere ochii cu mâinile, să se 
întoarcă şi să fugă în pădure, oriunde, cât mai departe de acolo. 

Doar printr-un efort uriaş al sufletului ei izbutea să rămână 
dreaptă, să meargă şi să facă ceea ce trebuia. li era 
recunoscătoare lui Denin pentru felul în care el o ajuta. 

— Dă-mi mâna, îi zise el lui Hâns, când se urcă pe butoi. 

Se aplecă, astfel că Edith să-i pună ştreangul de gât. Apoi 
stătu drept, ca Hâns să treacă frânghia peste creangă. 

— Michael Denin, mai ai ceva de spus? Intrebă ea, cu glasul 
tremurând, fără voia ei. 

Denin îşi mişcă picioarele pe butoi, îşi aplecă privirea, cu 
modestie, ca un om care-şi ţine primul discurs, apoi grăi: 

— Sunt fericit că se termină. M-aţi tratat ca pe un creştin şi vă 


mulţumesc din inimă pentru bunătate. 

— Să te ierte Dumnezeu pentru păcatele tale! Zise ea. — Aşa 
să fie! Răspunse el, cu un glas gros. Să mă ierte 

Dumnezeu! 

— Adio, Michael, strigă ea, disperată. 

Se aruncă cu tot trupul asupra butoiului, dar nu reuşi să-l 
răstoarne. 

— Repede, Hâns, ajută-mă! Strigă ea. 

Simţea că nu mai avea puteri să împingă, dar butoiul nu se 
clătina. Hâns alergă lângă ea. Răsturnară butoiul, iar Michael 
Denin rămase atârnând în aer. 

Femeia se întoarse cu spatele şi îşi băgă degetele în urechi. 
Apoi izbucni în râs. Hâns se sperie mai mult ca oricând. Edith 
Nelson cedase. Dar, chiar şi în acea criză de isterie, era 
conştientă şi mulţumită că rezistase până la sfârşit. Se clătina, 
fiind ţinută de Hâns. 

— Du-mă la cabană, reuşi ea să îi spună. Lasă-mă să mă 
odihnesc, adăugă ea, cât se poate de mult. 

Merse prin zăpadă, susţinută de braţele lui Hâns. Indienii 
rămase pe loc, uitându-se la efectul legii omului alb ce făcea un 
bărbat să danseze prin aer... 


LUPUL DIN ALAKSA 

F 

Emeia rămăsese în urmă, să îşi pună încălţămintea de 
cauciuc, din pricina ierbii plină de rouă. Când ieşi din casă, îl 
găsi pe soţul ei admirând un mugur de migdal care se 
deschidea. Căută din priviri peste ierburile înalte şi printre pomii 
din livadă. 

— Unde e lupul? Întrebă ea. 

— Acum o clipă era aici. 

Walt Irvine se smulse din metafizica şi poezia provocate de 
mugur şi se uită în jur. 

— Ultima dată când l-am văzut, urmărea un iepure. 

— Wolf! Wolf! Aici! Îl chemă ea, în timp ce plecau din poiană. 

Porniră pe cărarea care ducea la drum, prin junglă unde 
creşteau viţa de vie şi clopoţeii albi. 

Irvine îşi băgă în gură degetele mici de la mâini şi lluieră. 

Ea îşi acoperi urechile şi se strâmbă. 


— Deşi eşti un poet delicat, faci lucruri groaznice. Mi-ai spart 
timpanele. Fluieri mai tare decât... 

— Orfeu. 

— Un golan de pe stradă, zise ea cu severitate. 

— Poezia nu te împiedică să fii practic. Cel puţin a mea nu 
este geniul pieritor care nu poate să îşi vândă tezaurul în 
magazine. 

Şi continuă, dându-se important: 

— Nu sunt un cântăreţ popular, niciun poet de salon. De ce? 
Pentru că sunt materialist. Versul meu nu e atât de prost încât 
să nu se poată schimba, după valoare, într-o vilă de la ţară plină 
de flori, o pajişte la poalele muntelui, o pădure roşcată, o livadă 
cu treizeci şi şapte de pomi, un şir lung de rugi de căpşuni şi 
două rânduri de fragi, fără a mai socoti un pârâu în lungime de 
un sfert de milă. Sunt un negustor de frumuseţe, un vânzător de 
cântece şi urmăresc partea materială, draga mea Madge. 
Cântecul meu se transformă, datorită editorilor din magazine, în 
suflul vântului ce suspină printre pădurile roşiatice ale Vestului 
şi în murmurul apelor ce curg peste pietrele acoperite de 
spumă. lar cântecul se întoarce la mine, mai frumos, modificat... 

— Ah! Dacă toate cântecele tale modificate ar fi aşa de 
plăcute! Zise ea râzând. 

— Spune-mi unul care nu e. 

— Cele două sonete pe care le-ai transformat într-o vacă de la 
care obţii cel mai puţin lapte din tot satul. 

— Dar era frumoasă, începu el. 

— Insă nu dădea lapte, îl întrerupse Madge. 

— Dar nu era frumoasă? Insistă el. 

— lată un caz în care frumuseţea şi utilul nu se completează 
reciproc, răspunse ea. Uite-l pe Wolf! 

De pe panta dealului se auziră foşnind tufele. După aceea, la 
vreo câteva zeci de picioare mai sus de ei, pe marginea unei 
stânci, apărură capul şi umerii lupului. Labele lui din faţă 
atinseră o piatră care se prăbuşi. Urechile lui, ridicate, ochii 
atenţi, urmăriră piatra ce ajunse până la picioarele lor. Apoi se 
uită la ei, cu gura deschisă, râzând parcă. 

— Ah, Wolf, dragă Wolf! Strigară femeia şi bărbatul. Auzindu-i, 
urechile i se lăsară în jos, iar el se simţi 

Parcă mângâiat de o mână invizibilă. 

Il văzură dându-se înapoi şi intrând iar în tufiş, apoi îşi 


continuară drumul. După câteva minute, într-un loc unde panta 
era mai accentuată, li se alătură, după o cotitură a potecii, în 
mijlocul unei avalanşe de pietricele şi de pământ. Bărbatul îi 
dădu o palmă şi îl scarpină după urechi. Femeia îl mângâie mai 
multă vreme. Apoi porni înaintea lor, pe potecă, alergând fără 
efort, ca un lup adevărat ce era. 

Talia sa, blana şi coada lui erau asemenea lupilor sălbatici, 
dar culoarea şi petele sale îl împiedicau să se pretindă lup. Acolo 
se vedea câinele, fără putinţă de a te înşela. Niciun lup nu avea 
culoarea lui. Era cafeniu închis, înspre roşcat. 

Spatele şi umerii aveau culoarea brună, intensă, ce pălea pe 
flancuri şi sub burtă până ce ajungea un fel de. Galben tern. 
Albul de pe gât şi labe, ca şi petele de deasupra ochilor era 
murdar, din pricina cafeniului care persistă. Ochii îi păreau din 
topaz, aur şi cafea. 

Bărbatul şi femeia ţineau mult la câine. Poate şi pentru că se 
împrieteniseră cu el aşa de greu. Când venise acolo prima oară, 
fără să se ştie de unde, îl dureau labele şi era flămând. Ucisese 
un iepure sub fereastra lor, apoi fugise şi se culcase lângă izvor, 
sub rugi. Când Walt Irvine se dusese să-l vadă pe intrus, primise 
mârâituri în schimbul efortului său. Madge fusese prost primită, 
la rândul ei, când îi adusese o farfurie mare cu lapte şi cu pâine. 

Se dovedise un câirte foarte puţin sociabil, păstrân-du-le 
ranchiună pentru toate încercările lor de a se apropia de el. 
Refuzase să se lase mângâliat şi îi ameninţase, arătându-le colții 
şi zbârlindu-se. Totuşi, rămase pe loc, dormise şi se odihnise 
lângă izvor, mâncând ceea ce oamenii îi aduseseră şi-i lăsaseră 
la o distanţă prudentă. 

Aşteptase să plece de acolo. Din pricina stării sale proaste 
rămăsese lângă izvor. După ce căpătase puteri, în decurs de 
câteva zile, dispăruse. 

Acesta ar fi putut să fie sfârşitul acestei poveşti despre Irvine 
şi nevasta lui, dacă bărbatul n-ar fi fost chemat, chiar în clipele 
acelea, în nordul statului. Din tren, la graniţa dintre California şi 
Oregon, se uitase din întâmplare pe fereastră şi îl văzuse pe 
musafirul lui atât de puţin sociabil, obosit, plin de praf, murdar, 
după o cursă de două sute de mile. 

Irvine era un om impulsiv, un poet. Coborâse din tren la staţia 
următoare, cumpărase de la măcelar o bucată de carne şi îl 
prinsese pe vagabond la marginea oraşului. Călătoria de 


întoarcere avusese loc în vagonul de bagaje. Astfel, Wolf 
ajunsese pentru a doua oară la vila de la munte. Acolo, fusese 
legat timp de o săptămână. Bărbatul şi femeia se purtaseră 
foarte frumos cu el. Ţinându-se la distanţă, străin ca unul venit 
de pe altă planetă, mârâise ca răspuns la vorbele lor blânde. Nu 
lătrase niciodată. Cât stătuse lângă ei, nu-l auziră făcând aşa 
ceva. 

Cum să-l cucerească? Irvine făcu o plăcuţă metalică, pe care 
scrisese: „-Trimjteţi-l la Walt Irvine. Glen Ellen. Sonora Country. 
California.” O prinsese apoi de cureaua de la gâtul câinelui. Îi 
dăduseră drumul, iar el dispăruse imediat. 

După o zi, venise o telegramă din ţinutul Mendoci-no. În 
decurs de douăzeci de ore străbătuse peste o sută de mile spre 
nord. Fusese prins pe când se deplasa nepăsător. 

Apoi fusese adus de expresul „Wells Fargo”. Legat timp de 
trei zile, lăsat liber în a culcuşra, plecase iar. 

De această dată, se îndreptase către Oregonul de Sud. Fusese 
prins iar şi adus înapoi. De atunci încolo, când scăpase, plecase 
mereu către nord. Ceva îl împingea întotdeauna în direcţia 
aceea. Irvine îşi cheltuise banii de pe un sonet ca să-l readucă la 
vila sa. 

Altădată, vagabondul cafeniu reuşise să traverseze jumătate 
din teritoriul Californiei, întregul Oregon şi aproape tot 
Washingtonul înainte de a fi fost găsit şi expediat la domiciliu. 
Remarcabilă era viteză cu care călătorise. Hrănit şi odihnit, de 
îndată ce i se dădea drumul, alerga cât putea. În prima zi, 
parcurgea cam o sută cincizeci de mile, după aceea, cam o sută 
de mile la douăzeci şi culcuşru de ore. Revenise, întotdeauna, 
flămând, sălbăticit. Plecase iar proaspăt şi viguros, pornind spre 
nord, supunându-se unei forţe pe care nimeni nu o putuse 
înţelege. 

In sfârşit, după un an petrecut în evadări inutile, acceptase 
inevitabilul şi alesese să rămână la vilă, unde omorâse iepurele 
şi dormise lângă izvor. Chiar după aceea, trecuse destulă vreme 
până ce bărbatul şi femeia să-l poată mângâia. Fusese o mare 
victorie, căci doar lor le permisese să pună mâna pe el. Niciun 
alt oaspete de la vilă nu reuşise să se apropie de el. Un mârâit 
surd îl avertiză pe cel care înainta şi, dacă-se aventura mai 
departe, lupul îşi arăta colții, iar mârâitul îi devenea 
ameninţător, speriindu-i chiar şi pe cei mai îndrăzneţi. La fel îi 


speria pe câinii fermierilor, care ştiau ce era mârâitul unui câine, 
dar nu-l auziseră niciodată pe cel al unui lup. 

Nu i se cunoşteau antecedentele. Povestea lui începea odată 
cu Walt şi Madge. Venise din sud, dar ei nu găsiseră urma 
stăpânului său, dacă avusese vreunul. Doamna Johnson, vecina 
cea mai apropiată, care le furniza laptele, spunea că era un 
câine din Klondyke. Ea avea un frate care căuta aur săpând 
pământul îngheţat din teritoriul acela, de aceea cunoştea multe 
despre acest subiect. 

Cei doi n-o contraziseră. Extremităţile urechilor lupului 
fuseseră, odinioară, atât de îngheţate, că nu se puteau cicatriza. 
In plus, se asemăna cu câinii din Alaska, ale căror fotografii 
apăruseră în reviste şi ziare. Deseori, lăceau presupuneri despre 
trecutul lui şi încercau să îşi imagineze - din ceea ce citiseră şi 
auziseră - cum trăise în nordul îndepărtat. Ştiau că nordul îl 
atrăgea încă, fiindcă noaptea îl auzeau schelălăind încet. Când 
vântul dinspre nord sufla şi în aer se simţea muşcătura "gerului, 
el devenea foarte agitat şi urlă ca un lup. Totuşi, nu lătra 
niciodată. Chiar când era provocat, scotea doar un geamăt de 
câine. 

Discutaseră multă vreme, pe când încercaseră să-l 
cucerească, al cui avea să fie. Fiecare îl revendicase şi se 
lăudase cu cea mai mică expresie de afecţiune pe care le-o 
arătase câinele. Dar bărbatul ceruse să fie el stăpânul, fiindcă 
era bărbat şi Wolf nu putea să fie al unei femei. Fustele lui 
Madge reprezentau ceva de neînțeles pentru animal. Zgomotul 
făcut de acestea îl determina să se zbârlească. În zilele cu vânt, 
femeia nu se putea apropia de el. 

Totodată, Madge îl hrănea, căci ea se ocupa cu bucătăria şi 
doar ea îl lăsa să intre într-un asemenea loc sacru. Din acest 
motiv, femeia consideră că dezavantajul fustelor era depăşit. 
Walt, la rândul lui, se chinuia mult. Luase obiceiul de a-l şti pe 
lup culcat la picioarele lui, pierzând astfel mult din timpul în care 
ar fi trebuit să lucreze, ca să-l mângâie şi să-i vorbească. 

Până la urmă, Walt câştigă partida. Victoria lui se datorase, 
probabil, faptului că era bărbat. Madge pretindea că pierduseră 
încă un sfert de milă de pârâu şi o bună bucată de pădure din 
pricina eforturilor pe care le făcuse Walt ca să-l convingă pe 
câine, în loc -să-şi fi văzut de treburile sale. 

— E timpul să mă ocup iar de trioletele mele, zise Walt, după 


o tăcere de cinci minute, în care coborâseră încet pe potecă. 
Ştiu că mă va aştepta un cec la sediul poştei, pe care îl vom 
schimba pe făină bună de hrişcă, un galon de sirop de arțar şi o 
pereche de cizme de cauciuc pentru tine. 

— Şi un lapte bun, de la vaca doamnei Johnson, adăugă 
Madge. Mâine este prima zi a lunii, ştii asta? 

Walt se strâmbă fără să vrea, apoi chipul i se lumină şi îşi 
duse mâna la buzunar. 

— Nu-i nimic, am aici o vacă frumoasă şi nouă, care să dea 
cel mai bun lapte din toată California. 

— Când ai scris-o? Întrebă ea imediat. Nici măcar nu mi-ai 
arătat-o, îi reproşa ea. 

— Am vrut să o auzi pe drumul către poştă, într-un loc ce se 
aseamănă mult cu acesta, îi răspunse el, arătându-i cu mâna un 
trunchi de copac uscat, pe care se puteau aşeza. 

Un pârâu ieşea de sub o tufă deasă, luneca peste o piatră cu 
marginea acoperită de muşchi şi traversa poteca pe lângă 
picioarele lor. Din vale se auzeau păsărelele cântând. In jurul lor, 
la soare sau la umbră, zburau marii lluturi galbeni. 

Se auzi un alt sunet. Walt îl percepu în vreme ce îşi citea cu 
glas tare manuscrisul. Erau nişte paşi, punctaţi, când şi când, de 
sunetul unei pietre deplasate. Cum Walt terminase şi se uita la 
soţia lui ca să îi afle părerea, de după cotul potecii se ivi un 
bărbat. Nu avea nimic pe cap şi era transpirat leoarcă. Cu o 
batistă se ştergea mereu pe faţă, în vreme ce în cealaltă mână 
îşi ţinea pălăria nouă. Era bine construit, iar muşchii i se vedeau 
prin hainele noi pe care le purta. 

— Caldă zi, zise Walt salutându-l. 

Walt credea în democraţia de ţară şi nu pierdea nicio ocazie 
să o arate. Bărbatul se opri şi îi făcu un semn din cap: 

— Îmi dau seama că nu sunt deloc obişnuit cu căldura, 
mărturisi el, scuzându-se parcă. M-am obişnuit cu temperaturile 
sub zero grade. 

— Aici nu veţi găsi aşa ceva, zise Walt râzând. — Aşa s-ar 
spune, grăi bărbatul. Dar nici nu caut asta. 

Am venit după sora mea. Poate ştiţi unde locuieşte. Se 
numeşte Johnson. Doamna William Johnson. 

— Doar nu sunteţi fratele ei din Klondyke! Strigă Madge, cu 
ochii strălucind de curiozitate. Ne-a spus multe despre 
dumneavoastră! 


4 - Da, doamnă, eu sunt, îi răspunse el cu modestie. Mă 
cheamă Miller, Skiff Miller. Vroiam să-i fac o surpriză. 

— Aţi nimerit bine aici. 

Madge se' ridică, pentru a-i arăta încotro să meargă, îi indică 
un canion, aflat la un sfert de milă de ei. 

— Vedeţi copacul acela roşu, trăznit? Luaţi-o pe poteca aceea, 
care coteşte în dreapta. Vă duce până la casa ei. Nu vă puteţi 
rătăci. 

— Vă mulţumesc, doamnă, zise el. 

Făcu un efort ca să plece, căci părea țintuit de sol. O privea 
cu admiraţie, fără să-şi dea măcar seama, o admiraţie care-l 
încurca. 

— Am vrea să vă auzim povestindu-ne despre Klondyke, zise 
Madge. Oare nu putem veni într-o zi la sora dumneavoastră? 
Sau n-aţi putea veni la noi la cină? 

— Da, doamnă, vă mulţumesc, răspunse el ca un automat. 

Apoi adăugă: 

— Nu rămân mult timp. Aici. Trebuie să plec iar în nord. lau 
trenul diseară, am o afacere cu guvernul. 

Când Madge spuse că regretă, el făcu iar un efort ca să plece. 
Dar nu putea să-şi desprindă ochii de chipul ei. Din pricina 
admiraţiei lui, uitase de jenă. La rândul ei femeia se înroşi, 
stingherită. 

In clipa în care Walt se hotărâse să spună ceva pentru | 
reduce tensiunea, lupul, care se furişase printre tufe, reapăru. 

Skiff Miller se trezi la realitate. Frumoasă femeie care 


Stătuse în faţa lui plecă de îndată de lângă el. Ochii ei erau 
doar pentru câine. Bărbatul fu surprins. 

— Dumnezeule! Zise el, abia şoptit. 

Se aşeză pe o buturugă, gânditor, lângă Madge, care stătea în 
picioare. Auzindu-i glasul, urechile lui Wolf se lăsaseră pe spate, 
iar gura i se deschisese ca pentru a râde. Se duse încet către 
străin. Mai întâi îi mirosi mâinile, apoi i le linse. Skiff Miller îl 
mângâie pe cap pe câine şi repetă, pe acelaşi ton: 

— Dumnezeule! lertaţi-mă, doamnă, adăugă el, dar sunt puţin 
surprins, asta e tot. 

— Şi noi suntem surprinşi, răspunse ea în şoaptă. Nu l-am mai 
văzut pe Wolf ataşându-se de un străin. 

— Aşa l-aţi numit, Wolf? Întrebă bărbatul. Madge confirmă, 


printr-un gest din cap. 

— Nu-i pot înţelege prietenia pentru dumneavoastră. Poate vă 
place fiindcă veniţi din Klondyke. Ştiţi că şi el e din Klondyke? 

— Da, doamnă. 

Îi ridică o labă din faţă şi îi examina talpă, apăsându-i-o cu 
degetul. 

— E moale, observă el. N-a mai călătorit de multă 

Vreme. 

— la te uită! Se miră Walt. Vă lasă să-i faceţi asemenea 
lucruri! 

Skiff Miller se ridică. Admiraţia lui pentru Madge nu-l mai jena. 
Cu un glas tăios, ca şi cum ar fi vorbit de afaceri, întrebă: 

— De când îl aveţi? 

Chiar în clipa aceea, câinele, care se agită şi se freca de 
picioarele noului venit, deschise gura şi latră, scurt şi vesel. 

— E ceva nou pentru mine, remarcă Skiff Miller. Walt şi Madge 
se uitară unul la altul. Minunea se 

Produsese: lupul lătrase. 

— E prima oară când latră, zise Madge. 

— Şi eu îl aud pentru întâia dată, adăugă Miller. Madge îi 
zâmbi. Bărbatul era glumet. 

— Fireşte că nu l-aţi mai auzit, zise ea, din moment ce abia l- 
aţi văzut acum cinci minute. 

Skiff Miller se uită fix la ea, căutând să-i surprindă expresia 
chipului. 

— Credeam că aţi înţeles, zise el. Mă gândeam că v-aţi dat 
seama de ce e prietenos cu mine. E câinele meu. Nu-l cheamă 
Wolf, ci Brown. 

— Vai, Walt! Gemu, fără să vrea, Madge. Walt trecu imediat la 
atac. 

— De unde ştiţi că e câinele dumneavoastră? 

— Pentru că e, i se răspunse. 

— Oricine poate afirma asta, i-o tăie Walt. 

Skiff Miller se uită la el, liniştit, aruncând o privire către 
Madge. 

— De unde ştiţi că e soţia dumneavoastră? Pentru că e, îmi 
veţi răspunde, iar eu vă voi spune că e doar o afirmaţie. Câinele 
e al meu. Eu l-am crescut. lată, vă voi demonstra asta. 

Se întoarse către câine: 

— Brown! 


Glasul îi era poruncitor. Urechile câinelui se lăsară în jos, ca 
pentru a fi mângâiat. 

— Gee! 

Câinele se lăsă jos, pe partea dreaptă. 

— Acum, mush-on! 

Câinele se ridică şi porni drept înainte, oprindu-se 

Doar la altă comandă. 

— Pot să-i dau comenzile şi cu fluierul, zise mândru Skiff 
Miller. Era câinele meu conducător de sanie. 

— O să-l luaţi cu dumneavoastră? Intrebă Madge, cu 

Glas tremurător. 

El făcu semn din cap că da. 

— ÎI veţi duce în acel ţinut îngrozitor, ca să sufere? 

— Nu e chiar atât de îngrozitor. Priviţi-mă! Nu sunt eu un 
model de sănătate? 

— Dar câinii! Cât îndură acolo! Îi ucid munca, gerul, foamea. 
Am citit multe despre asta... BI 


— Odată era cât pe ce să-l mănânc, pe înălțimile de pe malul 
pârâului Little Fish, îşi aminti Miller. Dacă n-aş fi ucis un elan în 
ziua aceea... Asta 1-a salvat. 

— Eu aş fi murit de foame şi tot nu m-aş fi atins de el, spuse 
Madge. 

— Pe aici stau altfel lucrurile, îi explică Miller. N-aveţi de ce să 
vă mâncaţi câinii. Vedeţi altfel lucrurile. N-aţi fost niciodată în 
primejdie de a muri de foame. i 

— Tocmai asta încercam şi eu să vă spun. In California, câinii 
nu sunt mâncaţi. De ce nu-l lăsaţi aici? Este fericit, nu duce grija 
mâncării, ştiţi asta. Nu va suferi niciodată de foame sau de alte 
privaţiuni. Aici totul e blând. Nici omul, nici natura nu sunt 
sălbatice. Nu va fi biciuit niciodată. In plus, pe aici nu ninge 
deloc. 

— lertaţi-mă, dar vara e o căldură sufocantă, râse Skiff. 

— Dar nu mi-aţi răspuns, continuă Madge, înflăcărată. (! E-i 
puteţi oferi acolo, în nord? 

— Mâncare, atunci când am, adică aproape mereu, i se 
răspunse. 

— Şi în restul timpului? 

— Nimic de mâncat. 

— Dar muncă? 


— Da, multă muncă, zise Miller, nerăbdător. Muncă lară 
sfârşit, foame, ger, alte necazuri. De toate acestea va avea 
parte mergând cu mine. Dar lui îi plac. S-a 

Obişnuit cu ele. Cunoaşte o astfel de viaţă. Pentru aşa ceva s- 
a născut şi a fost crescut. Nu ştiţi nimic, nu vă daţi seama 
despre ce vorbiţi. Acolo s-a născut el şi acolo va fi fericit. 

— Câinele nu va pleca împreună cu dumneavoastră, zise, 
hotărât, Walt. N-are rost să mai discutăm despre asta. 

— Ce spuneţi? Întrebă Skiff Miller, încruntându-se şi înroşindu- 
se la faţă. 

— Că va rămâne aici! Am hotărât! Nu cred că e câinele 
dumneavoastră. Poate că l-aţi văzut undeva: Dar, dacă 
răspunde la comenzile obişnuite care se dau în Alaska, asta nu 
înseamnă că vă aparţine. Oricare câine din Alaska v-ar asculta la 
fel ca el. În plus, probabil că e valoros pentru ţinutul acela, de 
aceea doriţi aşa de mult să puneţi mâna pe el. În orice caz, va 
trebui să ne arătaţi că vă aparţine. 

Skiff Miller, calm şi reţinut, încă roşu la faţă, cu muşchii 
încordaţi ce-i deformau vesta din stofă neagră, îl privi cu grijă pe 
poet, de jos în sus, ca pentru a măsura forţa ce se putea găsi în 
trupul lui zvelt. Pe chipul omului din Klondike se citea disprețul 
atunci când vorbi: 

— Nu văd ce m-ar putea împiedica să iau câinele chiar acum. 

Walt se înroşi. Muşchii braţelor sale se încordară. 

Mai înţelegătoare, femeia se băgă între ei.. 

— Poate că domnul Miller are dreptate, zise ea. Mi-e teamă că 
aşa este. Wolf pare să-l cunoască şi, în mod cert, răspunde la 
numele de Brown. S-a împrietenit imediat cu el, ceea ce ştii că 
n-a mai făcut cu nimeni înainte. În plus, gândeşte-te la lătratul 
lui. Nu mai putea de bucurie. De ce? Fără îndoială, fiindcă s-a 
reîntâlnit cu domnul Miller. 

Mugşchii lui Walt se relaxară, iar umerii i se lăsară. 

— Mă tem că ai dreptate, Madge, spuse el. Wolf nu e Wolf, ci 
Brown. Probabil că e al domnului Miller. 

— Dacă domnul Miller l-ar vinde? L-am cumpăra noi. Skiff 
Miller clătină din cap. Nu mai ataca. Se 

Îmblânzise, gata să fie generos, ca răspuns la generozitatea 
lor. 

— Am cinci câini, încercă el să-şi atenueze refuzul. El era 


conducătorul lor. Formau cel mai bun atelaj din Alaska. Nimic 
nu-i egala. În 1898 am refuzat să-i vând cu cinci mii de dolari. 
Câinii erau scumpi pe vremea aia. Atelajul era foarte bun şi 
merita banii. Brown se dovedise cel mai valoros. În iarna aceea, 
n-am vrut să-l dau nici pentru două mii de dolari. Nu-l vând nici 
acum. In plus, contează mult că l-am găsit, după trei ani de 
căutări. M-am îmbolnăvit atunci când mi-am dat seama că îmi 
fusese furat. Nu din pricina valorii lui, ci pentru 

Că tineam mult la el. Acum, când l-am văzut, nu-mi puteam 
crede ochilor. Mi s-a părut că visez, era prea frumos ca să fie 
adevărat. În sfârşit, eu i-am fost doică, îl culcam în fiecare 
noapte. Mama lui murise. L-am crescut cu lapte condensat, de 
doi dolari cutia, pe când nu aveam bani nici pentru cafea. N-a 
cunoscut altă mamă, în afara mea. Îmi sugea degetul, 
dimineaţa. 

Skiff Miller, prea emoţionat că să mai vorbească, le întinse 
degetul arătător. 

— Da, acest deget, reuşi el să pronunţe, ca şi cum şi-ar fi 
demonstrat astfel drepturile şi afecțiunea. 

Işi contempla încă arătătorul întins când Madge începu să 
vorbească. 

— Dar la câine v-aţi gândit? Îl întrebă ea. Skiff Miller fu jenat 
de cuvintele ei. 

— La el v-aţi gândit? 

— Nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi, răspunse el. 

— Poate că are şi câinele un cuvânt de spus în toată povestea 
asta, continuă Madge. Nu l-aţi întrebat, nu l-aţi lăsat să aleagă. 
Nu v-a trecut prin cap că ar prefera California în loc de Alaska. 
Nu vă gândiţi decât la ce vă place dumneavoastră. Îl consideraţi 
un sac de cartofi sau o căpiţă de fân. 

Era un fel nou de a privi lucrurile şi Miller fu impresionat în 
mod evident. Căzu pe gânduri. Madge profită de nehotărârea 
lui. 

— Dacă ţineţi într-adevăr la el, atunci vă veţi bucura când el 
va fi fericit, insistă ea. 

Skiff Miller continua să stea gânditor. Madge aruncă o privire 
bucuroasă către soţul ei, care o aprobă făcându-i cu ochiul. 

— Dar ce credeţi dumneavoastră? Întrebă brusc bărbatul din 
Klondyke. 

De data asta, femeia fu cea dezorientată. 


— Ce vreţi să spuneţi? 

— Credeţi că i-ar plăcea mai mult să stea în California? 

Din nou, Skiff Miller se gândea, de astă dată cu glas tare, 
plimbându-şi privirea peste animalul despre care discutau. 

— E harnic. A muncit mult pentru mine. Niciodată nu am 
pierdut timpul cu el. Cu ajutorul lui am dresat noul atelaj într-un 
timp record. Are un cap! Poate face totul, în afară de a vorbi. 
Înţelege ceea ce îi spuneţi. Priviţi-l! Ştie că e vorba de el. 

Câinele stătea culcat la picioarele lui Skiff Miller, cu capul pe 
labe, urechile drepte, foarte atent la sunete. Ochii îi erau vioi, 
neliniştiţi, urmărind sunetele cuvintelor ce ieşeau dintr-o gură 
sau din alta. p 

— Şi va munci bine încă mulţi ani de aici încolo. Il iubesc! Ţin 
foarte mult la el. 

După ce spuse aceste cuvinte, Skiff Miller deschise gura şi o 
închise o dată sau de două ori, fără să zică nimic. In cele din 
urmă, adăugă: 

— Vă spun ce voi face. Observațiile dumneavoastră, doamnă, 
sunt juste. Câinele a muncit din greu şi, fără îndoială, şi-a 
câştigat dreptul la odihnă şi la, a-şi alege soarta. El va hotărî 
care îi va fi viitorul. Rămâneţi pe locurile dumneavoastră. Vă voi 
spune rămas bun şi voi pleca. Dacă va rămâne cu 
dumneavoastră, vă va aparţine. Dacă vine după mine, lăsaţi-l să 
o facă. Nu-l voi chema şi nu-l strigaţi nici dumneavoastră. 

Se uită bănuitor la Madge, apoi adăugă: 

— Va trebui să jucăm cinstit. Să nu-l convingeţi prin gesturi 
sau promisiuni. 

— Vom juca cinstit... începu Madge. Dar Skiff Miller o 
întrerupse. 

— Ştiu felul în care se comportă femeile. Ele au inimă tandră. 
Când inima lor intră în joc, falsifică orice carte. Scuzaţi-mă, 
doamnă, vorbeam de femei, în general. 

— Vă mulţumesc pentru scuze, îi răspunse Madge, tremurând. 

— Nu aveţi de ce să-mi mulţumiţi. Să vedem ce va alege 
Brown. Nu vă supăraţi dacă voi pleca încet de aici? Nu e prea 
corect, fiindcă nu mă veţi mai vedea decât după ce voi fi 
străbătut o sută de iarzi. 

Madge acceptă şi adăugă: 

— Vă promit sincer că nu vom face nimic să-l influenţăm. 

— Atunci, ar fi bine să plec odată, zise Skiff drept rămas bun. 


La schimbarea din glasul lui, Wolf îşi ridică repede capul. Se 
sculă imediat în picioare atunci când bărbatul şi femeia îşi 
strângeau mâinile. Se lăsă pe labele din spate, cele din faţă 
punându-le pe mâneca lui Madge, lingând, în acelaşi timp, mâna 
lui Skiff Miller. Când acesta îi strânse mâna lui Walt, Wolf făcu 
aceleaşi gesturi, sprijinindu-se de Walt şi lingându-i mâinile. 

— N-o să fie distractiv pentru nimeni, fură ultimele cuvinte ale 
bărbatului din Klondyke, după care se întoarse şi porni să urce 
încet pe cărare. 

Până ce distanţa se făcu de douăzeci de picioare, Wolf se uită 
la el, aşteptând ca omul să se întoarcă. Apoi, scoțând un strigăt 
rapid, porni după el, îl depăşi, îi luă mâna între colţi, cu 
tandreţe, încercând astfel să-l oprească. 

Nereuşind, Wolf se întoarse la Walt Irvine, îl apucă de 
mânecă, vrând să-l tragă după bărbatul ce se îndepărta. 
Devenea tot mai agitat. Vroia să fie în mai multe locuri deodată, 
cu fostul şi cu actualul stăpân. 

Treptat, distanţa dintre cei doi oameni creştea. El sărea 
încoace şi încolo, făcea salturi scurte şi nervoase. Se întorcea 
când spre unul, când spre celălalt, într-o dureroasă nehotărâre, 
neştiind ce să facă. li vroia pe amândoi şi nu putea alege. 
Incepu să schelălăie. N 

Deodată, se aşeză pe labele din spate. Işi ridică botul. Gura i 
se deschidea şi i se închidea cu mişcări bruşte. Laringele începu 
să-i vibreze, mai întâi în tăcere, în vreme ce trăgea aer în piept. 
Apoi scoase un sunet jos, pe care urechea omenească nu-l 
putea percepe. Se pregătea să urle. 

Câinele se uita, în vremea asta, după bărbatul ce se 
îndepărta. Brusc, întoarse capul şi-l privi pe Walt. Urlă, dar nu 
primi niciun răspuns. Câinele nu observă niciun semn, nicio 
sugestie, niciun indiciu, niciun cuvânt care să-i impună ce să 
facă. 

Se uită înainte, spre fostul stăpân, care se apropia de cotitură 
potecii. Se agită iar. Se ridică pe labele din spate şi schelălăi. Un 
gând nou îl îndemnă către Madge, pe care o neglijase. Acum, că 
ambii stăpâni îl abandonaseră, doar ea îi rămăsese. Se duse 
lângă femeie, îşi aşeză capul pe genunchii ei şi îi mângâie braţul 
cu botul, cum obişnuia. Se îndepărtă apoi, şi începu să se 
învârtească în loc, jucându-se, făcând tumbe, ridicându-se pe 
labele din spate, bătând cu coada în pământ. 


Participă la luptă cu toată fiinţa sa. Se alintă, se linguşea sau 
îşi culca urechile pe ceafă, încercând să exprime tot ceea ce nu 
putea spune prin viu grai. 

Curând, renunţă şi la asta. Răceala oamenilor îl întristase. Nu 
mai fuseseră aşa. Nu putea obţine niciun răspuns de la ei, niciun 
ajutor. Nici nu-l băgau în seamă. Parcă muriseră. 

Se întoarse, tăcut, şi se uită după fostul lui stăpân, Skiff Miller. 
Acesta ajunsese la cotitură. Peste puţin timp avea să dispară. 
Totuşi, nu întorsese niciodată capul. Mergea drept înainte, încet, 
metodic, ca şi cum nu-l interesa ce se întâmpla în spatele lui. 

Astfel dispăru din vedere. Wolf îl aşteptă să apară iar. Se uită 
un minut după el, în tăcere, liniştit, fără să se mişte, de parcă ar 
fi fost o statuie din piatră. Latră o dată, apoi aşteptă. După 
aceea se întoarse şi reveni lângă Walt Irvine. Îi mirosi mâna, 
apoi se culcă la picioarele lui. Ochii îi rămăseseră aţintiţi asupra 
potecii pustii. 

Pârâul ce curgea printre pietrele acoperite de muşchi păru să- 
şi amplifice brusc zgomotul. Nu se auzea nimic altceva decât 
ciripitul păsărelelor. Veselii fluturi galbeni se jucau, fără zgomot, 
în razele soarelui şi dispăreau în umbra deasă a copacilor din 
jur. Madge se uită, în chip de învingătoare, la soţul ei. 

După câteva minute, Wolf se ridică în picioare. Mişcările îi 
erau hotărâte. Nu se uită nici la bărbat, nici la femeie. Privea fix 
poteca. Se hotărâse. Ştiau asta. Pentru ei, partea cea mai grea a 
încercării abia începea. 

Lupul plecă în fugă. Buzele femeii se strânseră. Vru să strige 
după el. Dar soţul ei o urmărea cu mare atenţie. Pe chipul lui citi 
interdicţia de a călca înţelegerea. De aceea nu mai zise nimic. 

Wolf începu să alerge ca un nebun. Nici măcar nu-şi întoarse 
capul către ei. Fugea, ţinându-şi coada dreaptă, ridicată în aer. 
Coti brusc, urmând poteca şi dispăru prin pădure. 


DRUMUL SORILOR 

S 

Itka Charley îşi fuma pipa şi se uita, gânditor, la o gravură din 
„Gazeta Poliției” de pe perete. De o jumătate de oră, o privea 
neîncetat şi tot de o jumătate de oră îl supravegheam atent. 
Ceva îl stârnea. Orice ar fi fost, merita să fie aflat. Indianul acela 
trăise o viaţă lungă şi plină de evenimente, făcuse o mulţime de 


isprăvi, plecase dintre ai săi şi se considera un alb, mai ales ca 
mod de gândire. Cum spunea el, venise la căldură, se aşezase la 
focul nostru şi devenise unul dintre ai noştri. 

Nu învățase să scrie şi să citească, dar avea un vocabular 
remarcabil. Ceea ce te impresiona cel mai mult era însă modul 
în care vedea lucrurile şi în care acţiona, ca un alb. 

Găsisem cabana aceea pustie după o călătorie îndelungată. 
Le dădusem de mâncare câinilor, spălasem farfuriile, făcusem 
culcuşurile. Ne pregăteam să ne bucurăm de ora cea mai 
plăcută a zilei, când nimic nu se pune între trupul obosit şi 
culcuş” decât, poate, o pipă fumată seara. Cel care locuise 
înainte în cabană îi decorase pereţii cu gravuri decupate din 
ziare şi reviste. Acestea îi atrăseseră atenţia lui Sitka Charley 
încă de cum ajunseserăm acolo, cu două ceasuri înainte. Se 
uitase mult la ele, trecuse de la una la cealaltă, se reîntorsese la 
prima. Îl vedeam pus într-o vizibilă încurcătură. 

— Ei, bine? l-am zis, ca să rup' tăcerea. Şi-a scos pipa din 
gură şi mi-a spus simplu: 

— Nu înţeleg. 

Continua să fumeze. Apoi îşi scoase pipa din gură şi se folosi 
de ea ca să-mi arate gravura din „Gazeta Poliţiei”. 

— Ce semnificaţie are desenul acesta? Nu înţeleg. M-am uitat 
la gravură. Un bărbat cu chip răutăcios, 

Cu mâna dreaptă apăsată pe inimă, se prăbuşea pe parchet, 
înaintea lui se găsea un bărbat cu pistolul fumegând. Chipul 
acestuia era un amestec de înger şi demon. 

— Un bărbat îl ucide pe un altul, i-am zis, conştient de 
încurcătura în care mă găseam şi eu, dând o asemenea 
explicaţie. 

— De ce? Mă întrebă Sitka Charley. 

— Nu ştiu, i-am mărturisit. 

— Desenul acesta e un sfârşit, zise el, dar care o fi începutul? 


— Aşa e şi viaţa, am spus eu. 

— Viaţa are un început, observă el. Deocamdată, nu aveam 
nimic să-i spun. Ochii lui se 

Mutară la gravura următoare. 

— Aceasta nu are nici început, nici sfârşit, zise el. Nu înţeleg 
desenele. 

— Vită-te la asta, i-am spus eu, arătând spre a treia, 


înseamnă ceva. Ce crezi? 

O studie câteva minute. 

— Fetiţa e bolnavă, vorbi el în cele din urmă. Doctorul se uită 
la ea. N-au dormit toată noaptea. Se vede asta, căci uleiul din 
lampă e consumat, iar zorile încep să se ivească prin fereastră. 
E o boală gravă, poate chiar va muri, de aceea doctorul se uită 
aşa atent la ea. Aceasta este mama. E o boală gravă, de aceea 
mama şi-a lăsat capul pe masă şi plânge. 

— De unde ştii că plânge? L-am întrebat. Nu poţi să-i vezi 
chipul. Poate că doarme. 

Sitka Charley mă privi atent, surprins, apoi se uită iar la 
gravură. Am repetat: 

— Poate că doarme. Se uită de aproape. 

— Nu doarme. Umerii ei arată că nu doarme. Am văzut umerii 
unei femei care plânge. Mama plânge, e o boală gravă. 


— Acum, înţelegi desenul? L-am întrebat. A clătinat din cap şi 
a întrebat: 
— Oare fetiţa va muri? De data asta, am tăcut eu. 


— Oare va muri? Mă întrebă iar. Eşti un om care pictează. 
Poate ştii... 

— Nu ştiu, i-am mărturisit.. 

— Atunci nu e ca în viaţă, vorbi el hotărât. În viaţă, fetiţa 
moare său trăieşte. Se întâmplă ceva! În gravuri nu se întâmplă 
nimic. Nu le înţeleg. 

Fără îndoială, era decepţionat. Vroia să înţeleagă tot ceea ce 
înţelegea omul alb. De data asta, însă, nu izbutea. Simţeam, de 
asemenea, că exista un anumit dispreţ în atitudinea lui. Mă 
obliga să-i arăt în ce consta înţelepciunea gravurilor. Avea o 
putere remarcabilă să vadă totul în imagini. Ştiam asta de mult. 
Vedea realitatea în imagini, după cum simţea în imagini. Totuşi, 
nu înţelegea desenele ce reprezentau realitatea văzută de alţi 
ochi, apoi exprimată prin culori şi linii. 

— Imaginile sunt bucăţi din viaţă, i-am spus eu. Le desenăm 
aşa cum le vedem. De exemplu, Charley, mergi pe potecă. Se 
face noapte. Dai de o cabană cu fereastra luminată. Te uiţi pe 
fereastră o secundă sau două, vezi ceva, apoi pleci mai departe. 
Poate ai văzut un bărbat scriind ceva. Ai văzut, aşadar, ceva 
fără început şi sfârşit. 


Nu s-a întâmplat nimic, dar ai surprins o bucată din viaţă. 
Dacă ţi-o aminteşti mai târziu, e doar o imagine din memoria ta. 
Fereastra este rama desenului. 

Am observat că lucrurile acelea îl interesau. Ştiam că, în timp 
ce vorbeam, el se uitase pe fereastră şi-l văzuse pe bărbatul 
care scria. 

— Ai descris o imagine adevărată, pe care o înţeleg, grăi el. E 
una adevărată. Înseamnă multe lucruri. De exemplu, dacă ne 
uităm în cabana ta din Dawson, vedem o masă de faro. Bărbaţii 
joacă. E vorba de o miză importantă, nelimitată. 

— De unde ştii că e nelimitată? L-am întrerupt imediat. Era 
ocazia de a-mi vedea lucrarea judecată de cineva 

Imparţial, care cunoştea doar viaţa, nu şi artă, şi o stăpânea 
perfect. In plus, mă mândream cu pictura aceea, „Ultimul tur”, 
pe care o consideram drept una dintre cele mai bune. 

— Nu sunt jetoane pe masă, explică el. Bărbaţii joacă totul pe 
o carte. Unul are jetoane galbene, din care unul valorează o mie 
de dolari, poate două mii. Altul are jetoane roşii, de cinci sute de 
dolari sau de o mie. Este jocul cel mare. Fiecare riscă totul. De 
unde ştiu? L-ai făcut îmbujorat în obraji pe cel care dă cărţile. 
Toţi bărbaţii din jur tac. De ce nu vorbeşte nimeni? Nici cel cu 
jetoane galbene, nici cel cu jetoane roşii, nici cel cu jetoane 
albe? Pentru că se joacă pe mulţi bani, fiindcă este ultimul tur. 

— De unde ştii că este ultimul tur? 

— Nu mai sunt regi, s-au terminat şi şeptarii. Nimeni nu 
pariază pe alte cărţi, s-au jucat toate. Fiecare are acelaşi gând, 
să joace regele ca să piardă, iar şeptarul ca să câştige. Da, 
înţeleg foarte bine imaginea asta. 

— Totuşi, nu-i vezi sfârşitul, i-am strigat, triumfător. Este 
ultimul tur, dar nu s-au arătat cărţile. Nici nu se va face aşa 
ceva în lucrarea mea. Nu va şti nimeni cine a câştigat sau a 
pierdut. 

— lar bărbaţii vor rămâne aşezaţi la masă, fără să vorbească, 
zise el, în vreme ce chipul îi era cuprins de mirare şi de teamă. 
Unul aplecat peste masă, altul cu obrajii îmbujoraţi. E ciudat. 
Vor sta mereu acolo, iar cărţile nu se vor juca niciodată. 

— E un tablou, un fragment de viaţă. Ai văzut cu ochii tăi aşa 
ceva. 

Se uită la mine gânditor, apoi spuse încet: 

— Aşa cum zici, nu are sfârşit. Nimeni nu va şti vreodată ce s- 


a întâmplat. Totuşi, e ceva adevărat. E rupt din viaţă. 

Un timp îndelungat trase din pipă, cântărind în minte 
înţelepciunea omului alb în privinţa imaginilor, comparându-le 
cu fapte de viaţă. Clătină din cap de mai multe ori. Mormăi de 
vreo două ori. Apoi aruncă cenuşa din pipă şi o umplu iar. După 
ce medita încă o vreme, reîncepu: 

— Şi eu am văzut multe imagini, zise, care n-au fost pictate. 
Le-am văzut pe fereastră, ca pe bărbatul care scria. Am văzut 
multe fragmente de viaţă, fără început, fără sfârşit, imposibil de 
înţeles. 

Schimbându-şi brusc poziţia, îşi întoarse ochii spre mine şi mă 
privi gânditor. 

— Spune-mi ceva. Eşti pictor. Cum ai desena ceea ce am 
văzut eu, o imagine fără început, al cărei sfârşit nu-l înţeleg? O 
bucată de viaţă, luminată de aurora boreală, având drept cadru 
Alaska? 

— E o pânză cam mare, am murmurat. 

Nu mi-a răspuns. Tabloul pe care şi-l imagina îi apăruse deja 
în faţa ochilor. 

— | se pot da multe denumiri, zise el. Eu i-aş spune „Drumul 
Sorilor”. Cu multă vreme în urmă, în toamna lui '97, s-au 
întâmplat lucruri foarte ciudate. Pe atunci am văzut pentru 
prima oară femeia. Aveam o barcă pe lacul Lindeman, numită 
„Peterborough”. Veneam de la Trecătoarea Chilcoot cu două mii 
de scrisori de la Dawson, căci eram curier. Pe vremea aceea, 
toată lumea se repezea în Klondyke. Veneau mulţi pe potecă şi 
îşi făceau bărci din arborii doborâţi. Nu aveau timp la dispoziţie, 
urma să îngheţe totul, zăpada plutea în aer, căzuse şi pe 
pământ, şi peste lac. În fiecare zi era mai multă, iar gheaţa se 
întindea întruna. Peste câteva zile, cel mult şase, totul avea să 
îngheţe. Dawson se afla la şase sute de mile, deci foarte 
departe. Cu barca se mergea mai repede, aşa că toţi vroiau 
bărci. Fiecare zicea: „la-mă în barca ta, Charley, pentru două 
sute de dolari. Trei sute! Patru sute, Charley!” l-am refuzat, căci 
eu duceam scrisorile. 

A doua zi am ajuns la lacul Lindeman. Mersesem toată 
noaptea şi eram obosit. Am mâncat, apoi am dormit vreo trei 
ore pe mal. Când m-am trezit, se făcuse ora zece. Ningea, era 
viscol, dar vântul sufla avantajos pentru mine. O femeie stătea 
în zăpadă, lângă mine. Era o femeie albă, tânără şi frumoasă. 


Avea douăzeci, poate douăzeci şi cinci de ani. Mă privea ţintă, 
dar eu mă uitam la ea. Nu era o dansatoare de la vreun bar din 
oraş, am înţeles imediat asta. Femeia era foarte obosită. 

— Tu eşti Sitka Charley? Mă întrebă ea. 

M-am ridicat şi mi-am strâns păturile, să nu intre zăpada 
printre ele, dar nu i-am răspuns. 

— Vreau să ajung la Dawson. Am nevoie de barcă ta. Cât vrei? 
e 

Nu vroiam să iau pe nimeni în barca mea, dar mi-mi plăcea să 
zic nu. De aceea, i-am cerut o mie de dolari. Am glumit, convins 
că femeia nu va veni cu mine. Ea m-a privit fix, apoi mi-a zis: 
„Când pleci?”. l-am 

Răspuns că imediat. Atunci a zis că îi convine şi îmi va 

Da mia de dolari. 

Ce puteam face? Nu vroiam pe nimeni în barcă, dar îmi 
dădusem cuvântul. Căzusem în capcană. Poate că 

Glumea. l-am zis: „Să văd mia de dolari.” Femeia cea tânără, 
care venise singură până acolo, a scos nişte bancnote şi mi le-a 
pus în mână. M-am uitat la bani. M-am uitat la ea. Ce puteam 
zice? „Barca mea e prea încărcată. Nu e loc pentru bagaje” i-am 
spus. A râs. Mi-a spus că nu avea decât un pacheţel. Conţinea 
două blănuri şi alte lucruri femeieşti. L-am ridicat. Dacă avea 
treizeci şi cinci de livre. M-am mirat. M-a luat de mână şi mi-a 
zis să plecăm. Aşa am văzut-o prima oară pe femeie. Vântul era 
bun. Am ridicat pânza. 

Barca mergea foarte repede. Parcă era o pasăre ce zbura 
peste valuri. Femeii îi era teamă. Am întrebat-o: „De ce mergi în 
Klondyke dacă ţi-e frică?” A râs. Pe lângă teamă era şi foarte 
obosită. Am îndreptat barca spre repezişurile de la lacul 
Bennett. Apele erau foarte agitate, iar femeia plângea de frică. 
Am traversat lacul Bennett. Ningea, viscolea, era gheaţă, dar 
femeia, foarte obosită, adormi. 

Seară am făcut tabără la Windy Arm. Ea s-a aşezat lângă foc 
şi a mâncat supă. Am privit-o. Era frumoasă. 

Şi-a aranjat părul. Era lung, castaniu, dar părea auriu în 
lumina focului. Ochii îi erau mari şi căprui, uneori calzi ca o 
lumânare după o perdea, alteori strălucitori ca un sloi de gheaţă 
sub razele soarelui. Când zâmbea, cum să zic? Când zâmbea, 
orice alb ar fi vrut s-o sărute. Nu muncise din greu niciodată, 
căci mâinile îi erau fine ca ale unui copil. 


Toţi muşchii ei erau moi şi rotunzi, că ai unui copil. Era micuță 
de înălţime, dar plăcută privirii. De ce se ducea în Klondyke, 
singură, cu atâţia bani? Nu ştiam. Am întrebat-o a doua zi. „Nu e 
treaba ta, Sitka Charley”, mi-a zis ea râzând. In ziua următoare, 
am întrebat-o cum o cheamă. Mi-a zis că Mary Jones, dar n-am 
crezut-o. 

Era foarte frig în barcă, de aceea, uneori, nu se simţea bine. 
Altădată, când se simţea bine, cânta. Glasul îi era ca un clopoțel 
de argint. Când cânta, mă simţeam mai puternic şi trăgeam tare 
la rame. Râdea şi îmi zicea: „Crezi că vom ajunge la Dawson 
înainte de îngheţul cel mare, Sitka Charles?” Uneori stătea în 
barcă şi se gândea, privind în zare. Nu-l vedea pe Sitka Charles, 
nici gheaţa, nici zăpada. Era departe de toate astea. Deseori se 
întâmpla aşa ceva, iar chipul ei devenea neplăcut. Părea 
furioasă, de parcă ar fi vrut să ucidă pe cineva. 

Înainte cu o zi de a ajunge la Dawson a fost o vreme foarte 
urâtă. Gheaţă pe maluri, vârtejuri de apă, sloiuri pe fluviu. Nu 
mai puteam vâsli. Barca se prinsese în sloiuri. Nu puteam nici să 
ajung pe mal. În tot acel timp, am coborât pe Yukon, prinşi de 
gheţuri. În noaptea aceea, gheaţa făcu un zgomot puternic, 
barca se opri. „Să mergem pe uscat”, mi-a zis femeia. „Nu, să 
aşteptăm”, i-am răspuns. Treptat, totul a pornit iar la vale. Era 
multă zăpadă, nu vedeam nimic. 

La unsprezece noaptea s-a oprit totul. După o oră, am pornit 
iar la drum. 

La ora trei, am fost nevoiţi să ne oprim. Barca s-a spart ca o 
coajă de ou. Fiind prinsă de gheţuri, nu s-a putut scufunda. 
Auzeam câinii lătrând. Aşteptam, dormeam. Treptat, s-a făcut 
ziuă. Nu mai ningea. Ne aflam în apropiere de Dawson. Barca 
spartă s-a oprit chiar în dreptul oraşului. Sitka Charley venise, cu 
două mii de scrisori, cu ultima apă. 

Femeia a închiriat o cabană pe o colină şi, timp de o 
săptămână, nu am văzut-o. Apoi, într-o zi, a venit la mine. 
„Charley, nu vrei să lucrezi pentru mine?” mi-a zis ea. „Conduci 
câinii, te ocupi de tabără şi călătoreşti cu mine.” l-am zis că 
luăm mulţi bani ducând scrisorile. Mi-a spus că-mi dă mai mult. 
Am zis că oamenii care caută aur câştigă patru sute cincizeci de 
dolari pe lună. Ea mi-a promis şapte sute cincizeci. Era un preţ 
bun, deci am început să lucrez pentru ea. Am cumpărat câini şi 
sănii. Am călătorit prin Klondyke, Bonanza şi Eldorado, pe Râul 


Indian până la Sulphur Creek şi la Dominion. Am mers la Gold 
Bottom şi Too Much Gold, apoi ne-am întors la Dawson. În tot 
acest timp, ea căuta ceva, dar nu ştiam ce. Asta mă frământa 
întruna. „Ce cauţi?” am întrebat-o. A râs şi mi-a spus: „Nue 
treaba ta, Charley.” De atunci, n-am mai întrebat-o nimic. 

Avea un pistol mic, pe care-l ţinea la centură. Câteodată, în 
timpul călătoriei, trăgea cu el. Am râs de ea şi m-a întrebat de 
ce. „Fiindcă nu poţi face nimic cu asemenea pistol. E prea mic. E 
o jucărie pentru copii”, i-am răspuns. Când ne-am întors la 
Dawson, mi-a cerut să-i cumpăr un pistol bun. l-am luat un Colt 
44. Era greu, dar îl ţinea mereu la centură. 

La Dawson a venit un bărbat. Nu ştiam de unde. Ştiam doar 
că era un novice. Mâinile îi erau fine ca ale unei femei. Nu 
muncise niciodată. Avea trupul moale. Mai întâi m-am gândit că 
era soţul ei, dar era prea tânăr. Avea vreo douăzeci de ani, ochii 
albaştri, părul blond, o mustăcioară blondă. II chema John Jones. 
Poate că era fratele ei. Nu ştiam, dar nu vroiam să aflu. Doar că 
nu credeam că acela era numele lui adevărat. Unii îi spuneau 
domnul Girvan. Şi ei i se zicea domnişoara Girvan. Nici astea nu 
cred că erau numele lor adevărate. 

Într-o noapte, pe când dormeam la Dawson, mă trezeşte el şi 
îmi spune: „Pregăteşte câinii. Plecăm.” Nu pun niciodată 
întrebări. Am pregătit sania şi am plecat. Am coborât pe Yukon. 
Era noapte, în luna noiembrie, 65 de grade sub zero. Ei erau 
delicaţi, iar gerul îi muşca rău. Erau obosiţi. Se plângeau. Ceva 
mai departe, le-am zis că ar fi fost bine să ne fi oprit şi să fi 
făcut focul. Dar ei au spus să ne continuăm drumul. Trei zile am 
mers astfel, ei vroind să nu ne oprim. După aceea nici nu le-am 
mai zis să facem focul. Aşa au trecut şi alte zile. Nu s-au obişnuit 
cu gerul. Nu mai puteau de durere. Nu purtau mocasini şi 
picioarele lor sufereau rău. Şchiopătau şi, se clătinau de parcă 
ar fi fost beţi. Gemeau, dar ziceau întruna: „înainte, înainte. Să 
mergem mai departe.” Umblau ca nebunii, fără să se oprească. 
De ce? Nu ştiu. După ce? Nu ştiu. Nu căutau aur. Cheltuiau mulţi 
bani. Dar eu nu puneam întrebări. Mergeam mai departe cu ei 
fiindcă eram voinic şi mă plăteau tare bine. Am ajuns la Circle 
City. Ceea ce căutau ei nu era acolo. Credeam că aveam să ne 
odihnim, atât noi, cât şi câinii. Nu ne-am odihnit nici. Măcar o zi. 
„Să mergem!” i-a zis femeia bărbatului. Şi am plecat mai 
departe. Am lăsat în urmă Yukonul, am traversat munţii spre 


vest şi ne-am îndreptat spre Ţara lui Tanana. 

Era acolo un nou zăcământ de aur, dar ei nu căutau aşa ceva. 
Am pornit înapoi, spre Circle City. Era o etapă foarte grea. 
Decembrie aproape că se sfârşise. Zilele erau scurte, gerul greu 
de suportat. Dimineaţa, termometrul arăta 75 de grade sub 
zero. „Mai bine să nu călătorim azi, altfel gerul ne va pătrunde 
în plămâni. Vom tuşi rău, iar la primăvară facem pneumonie.” 
Dar erau amândoi ageamii. N-au înţeles şi au vrut să meargă 
mai departe. Erau morţi de oboseală, dar ziceau mereu: „Să ne 
continuăm drumul!” 

Aşa am făcut. Gerul le-a muşcat plămânii. Au început să 
tuşească. Tuşeau până ce le dădeau lacrimile. Când prăjeam 
carnea, trebuiau să plece de lângă foc şi să tuşească în altă 
parte o jumătate de oră. Obrajii, îngheţaţi, li se învineţiseră şi îi 
dureau. Bărbatului îi degeraseră degetele de la o mână. Avea 
mari probleme cu degetul mare, pe care îl freca mereu, ca să-şi 
pună sângele în mişcare. 

Am ajuns şchiopătând la Circle City. Chiar şi eu eram epuizat. 
Era în ajun de Crăciun. Am dansat, am băut. Mă simţeam bine, 
căci a doua zi era Crăciunul şi aveam să ne odihnim. N-a fost 
aşa. Pe la cinci dimineaţa, în ziua de Crăciun, am dormit şi eu 
două ore. Bărbatul a venit la mine. „Trezeşte-te, Charley. 
Înhamă câinii. Plecăm”, mi-a zis. N-am pus întrebări. Îmi dădeau 
şapte sute cincizeci de dolari pe lună. Erau stăpânii mei, eu 
omul lor. Dacă ar fi zis: „Vino, Charley, plecăm în iad”, aş fi 
înhămat câinii, aş fi pocnit din bici şi aş fi plecat acolo. Am 
pregătit sania şi am coborât pe Yukon. Unde ne duceam? Nu 
spuneau. Ziceau doar: „înainte, trebuie să mergem drept 
înainte.” 

Erau foarte obosiţi. Făcuseră sute de mile, dar nu învăţaseră 
regulile drumului. Tuşeau din ce în ce mai rău, dar nu se opreau 
din mers. Nu lăsau nici câinii să se odihnească. Mereu cumpărau 
câini odihniţi.; 

La fiecare tabără, fiecare post, în fiecare sat indian lăsau 
câinii obosiţi şi luau alţii, odihniţi. Aveau mulţi bani, foarte mulţi, 
pe care îi cheltuiau fără părere de rău. Uneori mă întrebam dacă 
nu cumva erau nebuni! Ce îi împingea mereu înainte? Ce 
încercau să găsească? Nu aur. Nu săpau pământul după aşa 
ceva. M-am gândit că umblau după cineva. Dar după cine? 
Păreau că nişte lupi în căutarea prăzii. Dar erau nişte lupi 


ciudaţi, delicaţi, care nu cunoşteau tainele pădurii. Se plângeau 
noaptea în somn, gemeau din pricina degerăturilor şi a oboselii. 
Şi ziua la fel, în vreme ce se clătinau mergând pe drum. Ciudaţi 
lupi! 

Am trecut de Fort Yukon, de Fort Hamilton şi de Minook. Zilele 
erau foarte scurte. Se făcea lumină la nouă, iar noaptea se lăsa 
pe la trei după-amiază. Era ger. Mă simţeam obosit. Aveam să 
mergem mereu aşa, fără oprire? Nu ştiam. Mă uitam mereu în 
zare, să văd ce căutau ei. Puţini oameni umblau pe asemenea 
vreme. Uneori străbăteam o sută de mile şi nu dădeam de 
niciun semn de viaţă. O tăcerea adâncă stăpânea întinderea 
pustie de zăpadă. Când ningea, păream nişte fantome 
rătăcitoare. Când cerul era senin, în miezul zilei, vedeam 
soarele, peste colinele din sud. Soarele dansa în văzduhul plin 
de pulbere de omăt şi razele lui luminau bolta. 

Eu sunt un bărbat puternic. M-am născut pe drum şi mi-am 
petrecut întreaga viaţă călătorind. Totuşi, lupii aceia m-au 
obosit. Eram slab ca un motan flămând. Seara mă bucuram că 
ajungeam până în culcuş. Dimineaţa mă simţeam istovit. Cu 
toate astea, mergeam mereu, prin întuneric, înainte de a se face 
ziuă sau după apusul soarelui. Dar cei doi lupi? Dacă eu păream 
o pisică flămândă, ei erau nişte pisoi morţi. Ochii li se 
adânciseră în orbite şi, deseori, le străluceau din pricina febrei. 
Obrajii le erau supti, vineţi, degeraţi. Uneori, femeia spunea 
dimineaţa: „Nu mă pot ridica, nu mă pot mişca. Lăsaţi-mă să 
mor aici.” Bărbatul, stând în picioare lângă ea, îi zicea: „Hai, să 
mergem!” Când el nu se putea ridica, era rândul ei să-l 
îndemne: „Hai, la drum!” Aşa că mergeau mereu, drept înainte, 
fără odihnă. Uneori, la posturile comerciale, cei doi primeau 
scrisori. Nu le cunosc conţinutul. Ei mergeau însă pe o urmă ce 
le era transmisă prin acele scrisori. 

Odată, un indian le-a dat o scrisoare. l-am vorbit între patru 
ochi. Mi-a zis că un bărbat chior îi dăduse scrisoarea, unul care 
călătorea repede, coborând pe Yukon. Era tot ce ştia, dar am 
înţeles că lupii îl căutau pe cel fără un ochi. 

Venise luna februarie. Călătorisem o mie cinci sute de mile. 
Ne apropiam de Marea Behring, când se stârni o furtună cu 
fulgere. Mergeam foarte greu. Am ajuns la Anvig. Cred că 
aşteptau o scrisoare acolo, căci erau foarte agitaţi şi mă 
îndemnau: „Hai, grăbeşte-te, să mergem drept înainte!” Dar eu 


le-am spus că trebuiau cumpărate provizii. Ei au răspuns că 
trebuia să mergem repede, cu bagaje cât mai puţine. Aveam să 
ne aprovizionăm la cabana lui Charley Mc Leon. Atunci am 
înţeles că aveau să o ia prin trecătoarea de la Stânca Neagră, 
căci dincolo de aceea locuia Charley Mc Leon. 

Înainte de a pleca, am stat de vorbă cu un preot din Anvig. 
Da, un bărbat chior trecuse pe acolo. Se grăbea. Ştiam că era 
cel pe care-l căutau. Am plecat din Anvig doar cu câteva 
provizii. Am călătorit repede. Cumpărasem trei câini odihniţi la 
Anvig, de aceea mergeam cu iuţeală. Bărbatul şi femeia parcă 
înnebuniseră. Dimineaţa porneam la drum foarte devreme, iar 
seara ne opream foarte târziu. Mă uitam uneori la ei, cu teama 
că trag să moară, dar nu mureau. Insă mergeau fără să se 
oprească. Când tuşeau rău de tot, se ţineau cu mâinile de piept, 
se culcau încovoiaţi în zăpadă şi tuşeau astfel. Nu puteau nici să 
meargă, nici să vorbească. Tuşeau cam zece minute sau chiar o 
jumătate de oră, apoi se ridicau şi 

Porneau la drum. 

Eu eram epuizat. Mă gândeam că şapte sute cincizeci de 
dolari erau puţini pentru munca pe care o făceam. Am pornit 
prin trecătoare. Zăpada era proaspătă. Lupii se uitau la pistă şi 
ziceau: „Să ne grăbim!” Mereu ziceau: „Repede, mai repede!” 
Câinii de-abia îşi trăgeau sufletul. Nu aveam provizii, le dădeam 
foarte puţină mâncare. Erau tare slabi. Femeii i se făcuse milă 
de ei. Deseori, îi dădeau lacrimile din pricina lor. Dar ceva o 
împingea mereu înainte, n-o lăsa să se odihnească, nici să se 
îngrijească de câini. 

L-am ajuns pe bărbatul cu un singur ochi. Zăcea în zăpadă, 
lângă pistă, cu un picior rupt. Din cauza piciorului, nu-şi putuse 
face nici cortul ca lumea. Rămăsese culcat între pături timp de 
trei zile şi reuşise să ţină focul aprins. Când l-am găsit, înjur?; Ai 
de tot. Eram mulţumit. Găsiseră ceea ce căutaseră., /eam să ne 
odihnim, în sfârşit. 

Dar femeia a zis: „Să p'ecăm, repede!” Am rămas 

Uimit. Chiorul a zis: „Nu vă ocupați de mine. Lăsaţi-mi nişte 
provizii. Veţi găsi hrană mâine, la cabana lui Mc Leon. Trimiteţi-l 
pe el după mine, iar voi continuaţi-vă drumul.” lată un alt lup, 
unul bătrân, care nu are alt gând dec, ât să meargă înainte. l- 
am dat proviziile noastre, foarte puţine, i-am tăiat lemne de foc, 
i-am luat cei mai buni câini şi am plecat. L-am lăsat în zăpadă 


pe chior, unde a şi murit, căci Mc Leon nu s-a dus să-l caute. Nu 
ştiu cine era bărbatul acela şi cum ajunsese acolo. Cred că 
fusese bine plătit, ca şi mine, de către stăpânii mei, ca să 
lucreze pentru ei. i 

În ziua aceea şi în noaptea ce a urmat nu am mâncat nimic. În 
ziua următoare am mers repede. Eram slăbiţi din pricina foamei. 
Am ajuns la Stânca Neagră, înaltă de cinci sute de picioare. Era 
sfârşitul zilei şi nu puteam găsi cabana lui Mc Leon. Ne-am 
culcat flămânzi. Dis-de-dimineaţă, am început să o căutăm. N- 
am găsit nimic. Ciudat, pentru că toată lumea ştia că-Mc Leon 
locuia într-o cabană de lângă Stânca Neagră. Ne găseam lângă 
coastă. Vântul sufla puternic, zăpada era abundentă. 

Peste tot, viscolul troienise omătul. Curând, am descoperit 
pereţii cabanei. Am săpat în zăpadă, ca să ajung la uşa ei. Am 
intrat. Mc Leon murise, poate de două sau de trei săptămâni. Se 
îmbolnăvise, nu putuse să plece din cabană, iar zăpada şi 
viscolul îl acoperiseră. Îşi mâncase proviziile, apoi murise. l-am 
căutat ascunzătoarea, dar nu mai avea nimic de mâncare acolo. 

„Să mergem!” a zis femeia. Ochii îi erau stinşi. Işi ţinea mâna 
pe inimă, ca şi cum le-ar fi fost rău. Se clătina pe picioare. „Da, 
să mergem!” a zis bărbatul. Glasul îi era răguşit ca al unui corb. 
Foamea îl sleise. 

Am zis şi eu: „Să mergem!” Acest gând, care mă bi-ciuise pe 
parcursul celor o mie cinci sute de mile, mă stăpânea pe de-a- 
ntregul. Cred că mă smintisem şi eu. In plus, trebuia să plecăm 
de acolo, fiindcă nu mai aveam provizii. Am pornit la drum, fără 
să ne gândim la soarta chiorului rămas în zăpadă. 

Nu se circulă iarna prin trecătoarea cea mare. Uneori, timp de 
două sau trei luni, nu trece nimeni pe acolo. Zăpada acoperise 
pista. Nu se vedea nicio urmă. Vântul suflă. A nins întreaga zi. 
Am mers încontinuu, deşi ne dureau burţile de foame. Trupurile 
ne slăbeau la fiecare pas. Femeia a început să cadă, apoi 
bărbatul. Eu nu mă prăbuşeam, dar picioarele îmi deveniseră 
grele, mă clătinam şi mă împiedicam deseori. 

În acea noapte, ultima din februarie, am ucis trei ptar-migani 
cu pistolul femeii. Asta ne-a mai dat puteri. Dar câinii nu aveau 
nimic de mâncare. Au încercat să-şi roadă hamurile din piele. A 
trebuit să-i bat cu băţul şi să agăţ hamurile într-un copac. Au 
urlat întreaga noapte şi s-au bătut sub arbore. Dar nu i-am 
băgat în seamă. Dormeam foarte adânc. Dimineaţa, când ne-am 


trezit, parcă ne-arri sculat din morminte. Am pornit la drum. 

În acea dimineaţă, din prima zi de martie, am văzut urma pe 
care o căutau lupii. Era ger, cerul se arăta senin, soarele 
strălucea. Pe boltă se vedeau mai multe discuri luminoase. 
Văzduhul era plin dccristale fine de gheaţă. Nu mai ningea pe 
pistă. Am văzut urmele proaspete ale unor câini şi ale unei sânii. 
Un bărbat mergea cu acel atelaj. După urmele lăsate, am 
priceput că nu era puternic. Nici el nu avea destulă mâncare. Au 
văzut şi lupii dârele din zăpadă şi au început să se agite. „Să ne 
grăbim, Charley! Mai repede!” 

Ne-am grăbit, dar foarte anevoie. Bărbatul şi femeia se 
prăbuşeau la fiecare pas. Când încercau să se urce în sanie, 
câinii, flămânzi, cădeau în zăpadă. De altfel, era un ger cumplit, 
aşa că, dacă ar fi stat în sanie ar fi îngheţat de tot. 

Când eşti sleit de puteri, îngheţi foarte uşor. Când femeia 
cădea, bărbatul o ajuta să se ridice. Alteori, ea îl sprijinea pe el. 
Apoi cădeau amândoi şi trebuia să îi ridic eu, altfel ar fi pierit în 
omăt. Era o muncă peste puterile mele. Mă simţeam sleit. 
Trebuia să conduc câinii, să mă lupt cu bărbatul şi cu femeia ca 
să-i ridic. Încet, încet, am început să cad şi eu în zăpadă. Nu era 
nimeni care să-mi vină în ajutor. Am fost obligat să mă ridic 
singur. Apoi i-am sprijinit pe ei. Aveam grijă şi de câini. 

În noaptea aceea, am ucis un ptarmigan. Eram tare flămânzi. 
Bărbatul mi-a zis: „Când plecăm mâine, Charley?” Avea glasul 
unei fantome. Am zis: „întotdeauna am pornit la cinci 
dimineaţa.” - “Mâine vom pleca la trei" a spus el. Am râs cu 
amărăciune şi i-am zis: „Atunci, eşti un om mort." El a răspuns: 
„Mâine la trei." 

Am pornit la trei dimineaţa. Eram omul lor. Dacă ei aşa 
vroiau, eu îi ascultam. Era senin. Gerul se dovedea cumplit. 
Când se făcu ziuă, puteam vedea până departe. Nu ne auzeam 
decât bătăile inimilor. În tăcerea aceea, doar ele se auzeau. 
Eram nişte somnambuli. Rătăceam, caprin vis, până ce ne 
prăbuşeam. Atunci ştiam că trebuia să ne ridicăm. Vedeam iar 
pistă, ne auzeam iar inimile bătând. Uneori, mergând astfel, ca 
în vis, aveam nişte gânduri ciudate. De ce trăieşte aşa Sitka 
Charley? De ce trudeşte astfel şi e flămând? De ce îndură 
suferinţa aceea? Pentru doar şapte sute cincizeci de dolari pe 
lună! Acest răspuns mi se părea o nebunie. Dar era adevărat. 
De atunci, nu mi-au mai plăcut banii. Din ziua aceea am devenit 


înţelept. Mi se luminase mintea. Am înţeles că omul nu trebuie 
să trăiască pentru bani, ci pentru fericirea pe care nimeni nu o 
poate dărui, vinde sau cumpăra şi care face mai mult decât tot 
aurul din lume. 

În dimineaţa aceea, am ajuns în locul unde necunoscutul îşi 
făcuse ultima tabără. Fusese una amărâtă, a unui om înfometat 
şi sleit de puteri. Pe zăpadă rămăseseră resturi de pânză şi de 
pături. Ştiam ce se întâmplase. Câinii lui îşi mâncaseră hamurile, 
iar el făcuse şleauri şi curele din pături. Bărbatul şi femeia se 
uitară la toate acelea şi am simţit cum m-a străbătut un fior pe 
şira spinării. Ochii le erau înfundaţi în orbite, din pricina oboselii 
şi a foametei, dar le străluceau precum focul. Chipurile lor erau 
ca ale morţilor. Obrajii, degeraţi, li se învineţiseră. 

„Să plecăm!” zise bărbatul. Dar femeia tuşeşte şi se 
prăbuşeşte în zăpadă. Era o tuse seacă, ieşită din plămânii 
muşcaţi de ger. Tuşi mult. Apoi, ca un beţiv care iese, 
clătinându-se, dintr-un şanţ, se ridică în picioare. Lacrimile îi 
îngheţaseră pe obraji. Abia reuşi să spună: „Să mergem!” 

Am continuat să ne mişcăm, ca prin vis, în tăcerea adâncă. 
Nu mai simţeam durerea atunci când ne prăbuşeam. Vedeam 
zăpada şi munţii şi urmele proaspete ale bărbatului dinaintea 
noastră. 

Am ajuns într-un loc de unde se putea vedea până departe. 
Au zărit ceea ce căutau. La distanţă de o milă, se vedeau nişte 
puncte negre pe zăpadă. Punctele acelea se mişcau. Eu aveam 
privirea înceţoşată de ger şi nu vedeam nimic clar. Până la urmă 
l-am distins pe bărbat, cu câinii şi cu sania lui. Şi lupii îl 
văzuseră. Nu mai puteau vorbi. Abia reuşiră să pronunţe: „Să 
mergem! Să ne grăbim!” 

Cădeau, dar nu se opreau. Cât despre omul dinaintea noastră, 
curelele făcute din pături se rupeau des şi trebuia să se 
oprească şi să le repare. Hamurile noastre erau bune, dar 
trebuise să le atârn în copac în fiecare noapte. Pe la unsprezece, 
omul acela se găsea la o jumătate de milă de noi. La ora unu, se 
afla la un sfert de milă. Era foarte slăbit. L-am văzut căzând în 
zăpadă de multe ori. Unul dintre câinii săi nu mai putea merge. 
Îi tăie hamul şi îl lăsă să plece. Dar nu-l ucise. Eu l-am omorât cu 
o lovitură de topor, când am trecut pe lângă el. Aşa făceam şi cu 
câinii mei când nu mai puteau merge. 

Acum ne despărţeau doar trei sute de iarzi. Mergeam foarte 


încet. Străbăteam o milă în două sau trei ore. Cădeam mereu. 
Când ne ridicăm, ne clătinam şi ne prăbuşeam iar. De fiecare 
dată trebuia să-i ajut pe bărbat şi pe femeie. Uneori, se ridicau 
în genunchi, apoi cădeau din nou. Aşa se întâmpla de patru sau 
de cinci ori până ce se puneau pe picioare. Dar se prăbuşeau 
mereu înainte. De fiecare dată, mai câştigau astfel puţin teren. 

Uneori mergeau în patru labe, ca animalele din pădure. Ne 
mişcăm cu viteza melcilor care trag să moară. Totuşi, ne 
apropiam de bărbatul dinaintea noastră. Fiindcă şi el se 
împiedica mereu, cădea în zăpadă, iar Sitka Charley nu-l ajuta. 
lată-l la două sute de iarzi, apoi la o sută. 

Îmi venea să râd de toate lucrurile acelea caraghioase. Nişte 
oameni aproape morţi, cu nişte câini parcă lipsiţi de viaţă, se 
întreceau între ei. Era ca într-un vis urât, în care vrei să alergi 
repede ca să scapi cu viaţă şi în care de-abia te mişti. Bărbatul 
de lângă mine era nebun, ca şi femeia. Toţi erau nebuni şi îmi 
venea să râd de ei. 

Străinul din faţa noastră îşi lăsă câinii în urmă şi porni singur 
prin zăpadă. După multă vreme, am ajuns lângă câini. Stăteau 
culcaţi în omăt, lipsiţi de puteri. Hamurile din pături şi din pânză 
zăceau în zăpadă, iar sania în urma lor. Schelălăiau şi plângeau 
că nişte copii flămânzi. 

Ne-am lăsat şi noi câinii acolo şi am plecat singuri, printre 
troiene. Bărbatul şi femeia nu mai au putere deloc. Totuşi, deşi 
murmură, gem şi se plâng, nu se opresc. Eu, la fel. Nu am decât 
un gând: să-l prind pe străin. După aceea. — Mă puteam odihni. 
Doar atunci... Mi se părea că, dacă m-aş fi culcat, aş fi dormit o 
mie de ani, într-atât mă simţeam de slăbit. 

Străinul era la cincizeci de iarzi, singur prin zăpadă. Cădea, se 
târa, se ridica, se împiedica, se prăbuşea, se târa iar. Era ca un 
animal grav rănit, care încearcă să scape de vânători. Treptat, 
porni în patru labe, căci nu se mai ţinea pe picioare. 

Nici bărbatul, nici femeia nu se mai ţineau pe picioare. Se 
târau şi ei în patru labe. Doar eu mergeam pe picioarele mele. 
Uneori' cădeam, dar mă ridicam repede. 

Era ciudat. Peste întinderea albă şi liniştea desăvârşită, 
bărbatul şi femeia se târau după străin. De fiecare parte a 
soarelui mai erau trei sori pe cer. Cristale fine de gheaţă, ca 
nişte cioburi de diamant, pluteau în văzduh. Femeia fu cuprinsă 
de un acces de tuse şi rămase multă vreme pe loc, până ce Îi 


trecu. Apoi a început iar să se târască. Bărbatul se uita înaintea 
lui, abia putând să-şi deschidă ochii, ca şi cum ar fi fost răpus de 
bătrâneţe. Necunoscutul privea în urma lui, peste umăr. Sitka 
Charley mergea în picioare, cădea, se ridica iar. 

După o vreme, străinul nu se mai târî. Se ridică încet în 
picioare, clătinându-se. Işi scoate o mănuşă, apoi pistolul. Trupul 
i se clătina înainte şi înapoi. Chipul îi era învineţit de ger. Era 
sleit de puteri. Ochii îi stăteau cufundaţi în orbite, buzele îi erau 
plesnite. 

Bărbatul şi femeia s-au ridicat şi ei. Foarte încet, s-au dus 
către cel urmărit. Pretutindeni era doar zăpadă şi tăcere. Pe cer 
se aflau trei sori. Văzduhul strălucea din pricina pulberii de 
diamant. 

Aşa i-am văzut eu pe lupi ajungând la prada lor. Nu s-a auzit 
niciun cuvânt. Străinul a gemut. Era complet epuizat. Trupul i se 
clătina, umerii îi erau lăsaţi, genunchii îndoiţi, picioarele 
îndepărtate, ca să nu cadă. Bărbatul şi femeia s-au oprit la vreo 
cincizeci de picioare de el. Şi ei stăteau cu picioarele depărtate, 
ca să nu cadă, iar trupurile li se clătinau. Străinul era lipsit de 
vlagă. Braţul îi tremura. Trase asupra bărbatului, dar glonţul 
nimeri în zăpadă. Bărbatul nu putea să îşi scoată mănuşa. 
Străinul trase iar, dar în aer. Atunci bărbatul îşi smulse mănuşa 
cu dinţii. Mâna îi era îngheţată. Nu putea ţine pistolul, care îi 
căzu în zăpadă. 

M-am uitat la femeie. Şi-a scos mănuşa. Folosind Coltul, trase 
de trei ori, repede. Necunoscutul se prăbuşi în zăpadă. 

Nici nu se uitară la mort, ci ziseră: „Să mergem!” Am plecat. 
Acum, că găsiseră ceea ce căutaseră, păreau morţi. Din ei ieşise 
şi ultima scânteie de viaţă. Nu se mai ţineau pe picioare. Nu mai 
vroiau să se târască, ci doar să închidă ochii şi să doarmă. Am 
văzut, nu departe, un loc pentru tabără. l-am lovit cu piciorul. l- 
am biciuit. Doar aşa, plângându-se, s-au târât până acolo. Am 
făcut foc, pentru ca să nu moară îngheţaţi. M-am dus după 
sanie. Am ucis câinii necunoscutului ca să avem hrană şi să nu 
murim. l-am băgat în pături pe stăpânii mei. Au adormit. 

Din când în când îi trezeam, să le dau de mâncare. Nu se 
trezeau, dar mâncau. Femeia dormi o jumătate de zi. Se trezi, 
apoi adormi iar. Bărbatul dormi două zile, se trezi, se culcă din 
nou. După aceea am coborât către coastă, la Saint Michael. 
Când a dispărut gheaţa de pe Marea Behring, bărbatul şi femeia 


au luat un vapor, înainte de asta, mi-au dat şapte sute cincizeci 
de dolari pe lună şi o mie în plus. În anul acela, Sitka Charley a 
dăruit bani mulţi Misiunii Sfintei Cruci. 

— Dar de ce l-au omorât pe bărbatul acela? Am întrebat. Sitka 
Charley n-a răspuns nimic până ce nu şi-a aprins 

Pipa. S-a uitat la gravura din „Gazeta Poliţiei” şi a clătinat din 
cap. A zis apoi, încet, în vreme ce se gândea: 

— M-am frământat mult cu asta, dar nu ştiu. Aşa s-a 
întâmplat. E ca atunci când te uiţi pe fereastră şi vezi un bărbat 
scriind. Ei au intrat şi au ieşit din viaţa mea. E o imagine aşa 
cum ţi-am descris, fără început, fără sfârşit. 

— Ai pictat asemenea tablouri în povestirea ta, i-am zis. 

— Da, făcu el, clătinând din cap, dar nu au nici început, nici 
sfârşit. 


— Ultimul tablou are sfârşit, am spus. 
— Ce sfârşit? 

— Era o bucată de viaţă. 

— Da, o bucată de viaţă... 


NEGORO LAŞUL 

U 

Rmărea de unsprezece zile drumul tribului său, care se 
retrăgea. Urmărirea fusese şi ea o retragere. Ştia bine că în 
spatele lui se găseau ruşii, de care se temeau şi care, mergând 
prin câmpiile mlăştinoase şi prin munţii abrupți, nu căutau 
altceva decât să-i extermine pe toţi ai săi. 

Călătorea fără multe bagaje. Noaptea se învelea cu o haină 
din piele de iepure. Avea o flintă şi câteva livre de somon uscat 
la soare. Acesta era tot bagajul său. S-ar fi mirat că un trib 
întreg, cu bărbaţi, femei, copii, bătrâni, să fi mers aşa de 
repede, dacă n-ar fi ştiut teroarea ce îi mâna astfel. 

Era pe vremea când Alaska le aparţinea ruşilor, pe la mijlocul 
secolului XIX, cândnegoro fugea în urma tribului său, pe care-l 
ajunse într-o seară de vară, lângă izvoarele râului Pee-Lat. Deşi 
era aproape miezul nopţii, era lumină ca ziua când străbătu 
tabăra indiană. Mulţi îl văzură. Toţi îl cunoşteau. Nu-l salutară 
însă decât puţini şi cu răceală. 

— Negoro laşul, îl strigase râzând o tânără. Sun-Ne, fata 


surorii lui, începu să râdă cu ea. Mânia 

Îi roase inima. Nu lăsă să se vadă asta în vreme ce trecea 
printre focuri, până la un bivuac în care stătea un bătrân. O 
tânără îi frământa cu degetele îndemânatice muşchii obosiţi de 
la picioare. Bătrânul orb îşi ridică capul şi ascultă cu atenţie 
pârâitul unei creangi uscate sub piciorul lui Negoro. 

— Cine vine? Întrebă el cu glas tremurat. 

Chipul lui Negoro nu exprima nimic. Câteva minute rămase în 
picioare, aşteptând. Bătrânul îşi lăsă capul în piept. Tânăra, în 
genunchi, îi apăsa şi îi pişcă muşchii slăbiţi. Capul ei, aplecat, 
era ascuns în pletele-i bogate şi negre. Negoro se uită la trupul 
ei tânăr şi agil care avea mişcări de felină. Era suplu ca o 
ramură de sălcie şi plin de putere. Îl privi şi se simţi cuprins de o 
mare dorinţă, asemănătoare cu foamea. Zise: 

— Nu e adăpost pentru Negoro, care a plecat de mult şi s-a 
întors acum? 

Ea îl privi cu răceală. Bătrânul începu să râdă slab, cum fac 
bătrânii. 

— Oona, tu eşti femeia mea, zise Negoro mai tare, 
ameninţător. 

Ea se ridică imediat în picioare, cu iuţeala unei pisici 
sălbatice. Ochii îi străluceau, nările îi fremătau, precum cele ale 
unei căprioare. 

— Trebuia să fiu femeia ta, Negoro, dar tu eşti un laş. Faţa 
bătrânului Kinoos nu-şi leagă viaţa de un laş! 

Bărbatul făcu un gest, dar ea îi făcu semn să tacă atunci când 
el vru să vorbească. 

— Bătrânul Kinoos şi cu mine am ajuns printre voi venind 
dintr-un ţinut străin. Tribul tău ne-a primit fără să ne întrebe de 
unde venim sau de ce am venit. Ei credeau că bătrânul Kinoos 
îşi pierduse privirea din pricina vârstei sale. Aşa i-am lăsat să 
creadă. Bătrânul Kinoos este un viteaz, dar nu se laudă. Acum, 
după ce vei afla de la ce i se trage orbirea, vei şti de ce faţa lui 
Kinoos nu poate creşte copiii unui laş ca tine, Negoro. 

Încă o dată, nu-l lăsă să vorbească. 

— Să ştii, Negoro, că, dacă ai pune cap la cap toate drumurile 
pe care le-ai făcut prin ţinutul ăsta, tot n-ai ajunge până în 
necunoscută Sitka, de pe nesfârşita mare sărată. Acolo sunt 
mulţi ruşi. Legea lor e dură. De pe Sitka a fugit bătrânul Kinoos, 
pe când era tânăr, luându-mă cu el. Eram doar un copil. M-a dus 


în braţe, îndreptându-ne către insulele din mijlocul mării. 
Nenorocirea lui fusese moartea mamei mele. Ca să o răzbune, a 
ucis un rus cu o suliță ce îi trecuse prin trup, intrând prin piept şi 
ieşind prin spate. 

Dar, oricât fugeam de departe şi oriunde ne duceam, dădeam 
doar de ruşii ticăloşi. Lui Kinoos nu-i era frică de ei, dar nu mai 
suporta să-i vadă. De aceea am fugit tot mai departe, peste 
mări, ani de zile, până ce am ajuns la Marea Ceţurilor. Ai auzit 
vorbindu-se de ea, Negoro, dar n-ai văzut-o niciodată. Trăiam 
printre oameni feluriţi. Eu creşteam. Kinoos îmbătrânea. Nu şi-a 
mai luat altă femeie. Nu mi-am luat nici eu bărbat. 

Astfel am ajuns la Pastolik, care se află acolo unde Yukonul se 
varsă în Marea Ceţurilor. Acolo am trăit multă vreme printre 
oamenii care îi urau pe ruşi. Dar, uneori,. Veneau nişii cu bărcile 
lor mari şi le cereau celor din Pastolik să le arate nenumăratele 
insule ale Yukonului cu multele sale guri. Cei pe care îi luau 
drept călăuze se reîntorceau rareori, de aceea oamenii se 
înfuriară şi pregătiră un plan de luptă. 

Când veni iar o barcă mare, bătrânul Kinoos a ieşit în faţă şi a 
spus că îi va călăuzi el. Era bătrân şi avea plete albe, dar era 
îndrăzneţ. Cu vicleşug, a condus vasul acolo unde marea are un 
curent ce trage orice către țărm şi unde valurile înspumate 
spală o stâncă uriaşă numită Romanoff. Marea a împins vasul 
spre uscat şi i-a sfărâmat pântecul. Atunci s-au ivit toţi cei din 
Pastolik, după cum plănuiseră, cu suliţele lor de război, săgețile 
şi puştile. Dar, înainte de asta, ruşii i-au scos ochii bătrânului 
Kinoos, ca să nu mai călăuzească vreodată pe cineva. Apoi s-au 
luptat cu cei din Pastolik în locul unde valurile sunt mereu 
înspumate. 

Şeful ruşilor era unul Ivan. El, cu mâna lui, i-a scos ochii lui 
Kinoos. Ivan a încercat să scape înot, cu cei doi oameni ai săi 
câre îi mai rămăseseră. A fugit spre nord, de-a lungul coastei. 
Kinoos era înţelept, dar nu mai putea.. Vedea şi se dovedea 
neajutorat ca un copil. Aplecat departe de mare, urcând de-a 
lungul uriaşului Yukon, până la Nulato, iar eu am mers cu el. lată 
ce a făcut tatăl meu Kinoos, un bătrân. Dar tu, Negoro? 

Îi făcu iar semn să tacă. 

— lată ce am văzut cu ochii mei, la Nulato, în faţa porţilor 
marelui fort, acum câteva zile. L-am văzut pe lvan, rusul, cel 
care a scos ochii tatălui meu, cum te bătea, cu biciul lui de câini, 


ca pe un animal. Aşa am înţeles că eşti un laş. Dar, în aceeaşi 
noapte, nu te-am văzut printre ai tăi, când ei toţi, chiar şi copiii, 
au sărit asupra ruşilor şi i-au omorât pe toţi. ^ 

— Dar nu şi pe Ivan, zise Negoro liniştit. El ne urmăreşte. Cu 
el sunt o mulţime de ruşi, care au venit pe mare. 

Oona nu-şi ascunse surprinderea şi necazul pentru că 

Ivan nu fusese ucis. Continuă: 

— În ziua aceea am ştiut că eşti un laş. În timpul nopţii, când 
toţi se băteau, chiar şi băieţii, nu te-am văzut şi am înţeles că 
eşti de două ori laş. 

— Ai terminat? Ai terminat tot? Întrebă Negoro. 

Ea îi făcu semn din cap, mirată că mai rămăsese ceva de zis. 

— Află că Negoro nu e un laş, zise el liniştit. Află că. Eram 
doar un băiat pe când am mers până acolo unde 

Yukonul se varsă în Marea Ceţurilor. Am ajuns până la 
Pastolik, ba chiar mai departe, spre nord, de-a lungul țărmului. 
Asta am făcut-o pe când eram un copil şi nu eram laş. Nici mai 
târziu, după ce am crescut, n-am fost aşa ceva. Tânăr fiind, 
călătoream singur, urcând de-a lungul Yukonului mai departe ca 
oricine, atât de departe că am întâlnit un alt popor cu chipul alb, 
care trăieşte într-un fort uriaş, vorbind o limbă diferită de a 
ruşilor. Am ucis marele urs în ţinutul lui Tanana, unde nimeni din 
tribul meu n-a ajuns vreodată. M-am bătut cu cei din triburile 
Naklukyet, Kaltag şi Stick, din teritoriile îndepărtate, eu, de unul 
singur. Aceste fapte nu sunt cunoscute de nimeni, eu le 
povestesc prima oară. Lasă tribul să spună ce ştie despre mine, 
despre ce m-a văzut făcând. Nu va spune că Negoro e un laş. 
Mândru, se opri, apoi aşteptă. 

— Lucrurile astea s-au întâmplat înainte de venirea mea aici, 
zise ea, şi nu le cunoşteam. Dar ştiu că te-am văzut biciuit şi 
noaptea nu te-am văzut luptându-te atunci când fortul ardea. În 
plus, ai tăi te strigă Negoro laşul. Acesta e acum numele tău! 

— Şi nu e frumos deloc, murmură bătrânul Kinoos. 

— Kinoos, tu nu înţelegi, zise Negoro cu blândeţe, dar te voi 
ajuta să pricepi. Află că eram la vânătoare de urşi cu Kamo-Tah, 
fiul mamei mele. Kamo-Tah se bătea cu ursul uriaş. Nu 
avusesem carne de trei zile, dar Kamo-Tah nu avea nici braţul 
puternic, nici piciorul iute. 

Ursul uriaş l-a înfrânt, şi oasele i-au pârâit precum crengile 
uscate din pădure. Aşa l-am găsit, bolnav, zăcând pe pământ. ŞI 


nu mai era carne şi nu puteam ucide nimic pentru ca el să 
mănânce. 

Atunci am zis: „Mă voi duce la Nulato şi voi găsi acolo 
mâncare şi oameni puternici, care să te ducă până în tabără.” 
Kamo-Tah a răspuns: „Du-te la Nulato şi adu-mi hrană, dar nu 
spune nimănui ce mi s-a întâmplat. După ce voi mânca şi voi 
prinde puteri, voi ucide ursul. Apoi mă voi întoarce la Nulato plin 
de glorie şi nimeni nu va putea râde zicând că Kamo-Tah a fost 
învins de un urs.” 

Am urmat cele spuse de fratele meu. Am ajuns la Nulato. 
Ivan, rusul, m-a biciuit. Ştiam că nu mă puteam 


Feluri. Eşti gata să înfăptuieşti lucruri de ispravă, ca bătrânul 
Kinoos? 

El făcu din cap semn că da, apoi aşteptă. 

— Cum spuneai, ruşii ne urmăresc. Arată-le drumul, Negoro, 
cum a făcut bătrânul Kinoos, astfel încât să nu fie pregătiţi 
atunci când îi vom aştepta într-o trecătoare dintre stânci. Într-un 
loc unde pereţii sunt înalţi şi greu de urcat. li vom ucide pe toţi, 
chiar şi pe Ivan. În vreme ce vor urca pe stânci, pe când se vor 
afla la mijlocul drumului, oamenii noştri îi vor ataca, lovindu-i cu 
suliţele, săgețile şi puştile. Femeile şi copiii, de pe înălţimi, vor 
arunca stânci şi pietre. Va fi o zi mare. Vor pieri toţi ruşii. Ţara 
va fi curățată de ei. Chiar şi Ivan va fi ucis, cel care i-a scos ochii 
tatălui meu, cel care te-a biciuit ca pe un câine. Ca un câine 
turbat va pieri, zdrobit de pietre. lar când lupta va începe, tu va 
trebui să pleci de acolo, Negoro, ca să nu fii ucis. 

— Ei, bine, vorbi el, Negoro le va arăta drumul. Apoi? 

— Voi fi femeia ta, a lui Negoro cel viteaz. Tu vei vâna pentru 
mine şi bătrânul Kinoos şi eu îţi voi prăji hrana şi îţi voi coase 
pieile şi blănurile şi îţi voi face mocasini cum obişnuiesc ai mei. 
Cum ţi-am spus, Negoro, voi fi femeia ta pentru totdeauna şi 
viaţa ta va fi veselă alături de mine. Fiecare zi va fi un cântec şi 
un râs şi vei vedea că Oona e altfel decât celelalte femei, 

Căci a călătorit mult şi a trăit în ţinuturi ciudate. Ştie ce să 
facă pentru a le place bărbaţilor. Când vei fi bătrân, încă te va 
face fericit. Iti vei aminti cu plăcere de ea şi vei şti că a fost 


mereu pentru tine liniştea şi odihna şi o femeie mai presus de 
toate celelalte. 

— Bine, zise Negoro. _ 

Foamea pe care o avea pentru ea îi chinuia inima. lşi întinse 
braţele spre ea ca un flămând către hrană. 

— După ce le vei arăta drumul, Negoro, spuse ea cu hotărâre, 
dar cu ochii strălucitori şi promiţători. 

Îl privea aşa cum nicio femeie nu o mai făcuse până atunci. 

— Bine, zise el, apoi se -întoarse. Mă duc să vorbesc cu şefii, 
ca să ştie că plec să le arăt drumul ruşilor. 

— Negoro! Bărbatul meu... Bărbatul meu, şopti ea atât de 
stins că nici măcar bătrânul Kinoos nu o auzi, deşi avea urechile 
foarte fine, mai ales că era şi orb. 

Trei zile mai târziu, după ce, din viclenie, nu-şi ascunsese bine 
urmele, Negoro fu găsit ca un şobolan şi adus în faţa lui Ivan cel 
Groaznic, aşa cum îi spuneau oamenii săi. Negoro nu avea drept 
armă decât o suliță din os. Blana de iepure îi era strânsă pe 
trup. Deşi era cald, tremura de parcă ar fi avut febră. 

Scutură din cap ca să arate că nu înţelegea ce îi spunea Ivan. 
Prin gesturi, le zise că era obosit şi bolnav şi nu vroia decât să 
se aşeze ca să se odihnească. Işi punea mâna pe burtă ca să le 
arate că era bolnav şi gemea tare. 

Dar Ivan avea cu el un bărbat din Pastolik. El vorbea limba lui 
Negoro. Întrebările ce i se puseră despre tribul său se dovediră 
numeroase şi zadarnice. Karduk, omul lui Ivan, îi zise: 

— van a poruncit să fii biciuit până la moarte,. Dacă nu 
vorbeşti. Află, frate străin, că, dacă îţi spun că porunca lui Ivan e 
lege, sunt prietenul tău şi nu al lui. Eu am fost adus împotriva 
voinţei mele în ţinutul de lângă mare. Ţin mult să trăiesc, de 
aceea mă supun vrerii stăpânului meu, cum o vei face şi tu, 
frate străin, dacă eşti înţelept şi ţii la viaţa ta. 

— Nu, frate străin, zise Negoro, nu ştiu încotro a plecat tribul 
meu, căci eram bolnav. Ei au fugit aşa de repede că picioarele 
mi s-au înmuiat sub mine şi am rămas în urmă. 

Negoro aşteptă ca Ivan să discute cu Karduk. Apoi îl văzu pe 
rus că se întunecă la chip. Nişte bărbaţi începură să plesnească 
din bice. Se arătă înspăimântat şi strigă că era bolnav, că nu ştia 
nimic, că avea să spună tot ce cunoaşte. După ce vorbi, Ivan le 
dădu poruncă oamenilor săi să pună mâna pe el. Fu legat, ca să 
nu fugă. Deşi slăbit din pricina bolii, loviturile de bici îi dădură 


puteri noi, încât se zbătu cu forţe înzecite ca să scape. 


Karduk se apropie de el şi îi spuse că totul avea să fie bine 
după ce aveau să găsească tribul. El întrebă: „După aceea voi fi 
lăsat în pace, să mă odihnesc?” El întreba mereu acelaşi lucru. 

În timp ce se prefăcea bolnav şi, cu ochii stinşi, se uita înjur, 
observă câţi soldaţi avea cu el Ivan. Mulţumit, pricepu că rusul 
nu-l ţinuse minte de atunci de când îl bătuse înaintea porţilor 
fortului. 

Erau acolo vânători din Slavonia cu piele albă şi muşchi tari, 
finlandezi micuţi şi cu pieptul lat, ce aveau nasul plat şi chipul 
rotund, siberieni cu nasul acvilin, bărbaţi slabi cu ochi oblici, ce 
aveau în vene sânge tătar, mongol, dar şi slav. Toţi aceia erau 
nişte aventurieri sălbatici, nişte ucigaşi nemiloşi, ce veneau din 
tări îndepărtate, de pe celălalt mal al Mării Behring, şi treceau 
prin foc şi sabie lumea cea nouă pe care o luaseră de curând în 
stăpânire, dornici să pună mâna pe bogăţiile ei. 

Negoro se uită la ei mulţumit, văzându-i, în mintea lui, 
zdrobiţi de pietrele din trecătoare. Işi închipuia mereu 
trecătoarea aceea, chipul şi silueta lui Oona, îi auzea glasul, îi 
simţea căldura privirii. Nu uita însă nicio clipă să geamă şi să se 
clatine, să strige când îl biciuiau. Se temea, mai ales, de Karduk, 
fiindcă înţelesese că nu era un om în care să ai încredere, 
fiindcă avea privirea înşelătoare şi limba pricepută. Vorbea prea 
bine, îşi zise el, pentru un om cinstit. 

Merseră întreaga zi. În dimineaţa următoare, după ce Karduk 
îi puse câteva întrebări la porunca lui Ivan, el răspunse că nu 
credea să ajungă tribul în acea zi. Ivan nu avea mare încredere 
în el, căci fusese călăuzit odată de bătrânul Kinoos pe drumul ce 
ducea la apa înspumată unde îl aşteptaseră indienii. Astfel că, 
ajungând la o trecătoare, îşi opri oamenii, vreo patruzeci, apoi, 
prin mijlocirea lui Karduk, întrebă dacă defileul acela era liber. 

Negoro se uită repede la trecătoare, fără prea mare atenţie. 
Era o surpătură ce se desprinsese din peretele de stâncă. 
Acesta, acoperit de tufe şi de plante agăţătoare, ar fi putut 
ascunde mai multe triburi ca al lui Negoro. 

Clătină din cap şi zise: 

— Aici nu e nimeni. Drumul e deschis. Ivan vorbi iar cu Karduk 
şi acesta îi spuse: 

— Află, frate străin, că dacă nu sunt adevărate cuvintele tale 


şi dacă tribul ocupă trecătoarea şi îl atacă pe Ivan şi pe ai săi, tu 
vei muri imediat. 

— N-am greşit, răspunse Negoro. Drumul e liber. 

Ivan nu avea încredere în el. Trimise doi vânători slavoni 
înainte. Alţi doi, la porunca lui, se postară lângă Negoro. Îi 
puseră puştile în piept şi aşteptară. 

Aşteptau toţi. Negoro ştia că, dacă avea să zboare 

Vreo săgeată sau să fie aruncată vreo suliță, el avea să piară 
imediat. Cei doi slavoni înaintau fără necazuri, făcându-se din ce 
în ce mai mici. Când ajunseră la capătul trecătorii, se urcară pe 
o stâncă şi făcură semn cu pălăriile că totul era bine. 

Puştile fură îndepărtate de pieptul lui Negoro. Ivan le porunci 
oamenilor săi să pornească prin trecătoare. Rusul era tăcut şi 
gânditor. Timp de o oră merse tăcut, apoi îl întrebă pe Negoro, 
prin mijlocirea lui Karduk: 

— De unde ştiai că drumul e liber dacă l-ai cercetat atât de 
puţin timp? 

Negoro se gândi la păsărelele pe care le văzuse printre stânci 
şi tufişuri, apoi zâmbi. Era simplu. Ridică însă din umeri şi nu 
răspunse, fiindcă se gândea la o altă trecătoare, la ale cărei 
stânci aveau să ajungă curând şi de unde păsărelele aveau să 
lipsească. 

Îi convenea că indianul Karduk venise de pe Marea Ceţurilor, 
unde nu sunt nici arbori, nici tufe şi unde bărbaţii cunosc 
lucrurile oceanului, nu pe cele ale pământului ori ale pădurii. 

După trei ceasuri, când soarele era chiar deasupra capetelor 
lor, ajunseră la un alt defileu. Karduk zise: 

— Uită-te bine, frate străin, să vezi dacă drumul ne e liber. 
Ivan nu va aştepta iar ca doi dintre oamenii săi să meargă 
înainte. 

Negoro privi trecătoarea, în vreme ce doi bărbaţi puse-ră 
ţevile puştilor în pieptul său. Văzu că păsărelele plecaseră de 
acolo, ba chiar o rază de soare sclipind pe ţeava unei arme. Se 
gândi la Oona şi la cuvintele ei: „Când va începe lupta, să fugi 
repede dintre ei, ca să nu fii ucis.” 

Simţi cum cele două puşti îl apăsau pe piept. Asta nu făcea 
parte din planul ei. Nu putea fugi de acolo. Dacă începea lupta, 
avea să moară primul. 

— Drumul e liber, zise, cu glasul ferm, prefăcându-se că geme 
de bolnav ce era şi că privirea îi era tulbure. 


Ivan şi cei patruzeci de oameni ai săi, aduşi de dincolo de 
Marea Behring, porniră. La fel făcură Karduk, bărbatul din 
Pastolik, şi Negoro, ameninţat de cele două arme. Urcuşul se 
dovedi greu. Nu puteau merge mai repede. Lui Negoro i se 
părea însă că se apropiau prea repede de mijlocul trecătorii. 

O împuşcătură răsună dintre stâncile din dreapta lor. Negoro 
auzi strigătul de luptă al tribului său. Îi văzu pe ai săi ivindu-se 
dintre tufişuri, de după stânci. Apoi se simţi străpuns de o 
flacără. Se prăbuşi. Viaţa lui încerca, disperată, să se mai agaţe 
de trup. 

Incercă să se prindă cu ghearele de viaţă şi nu vru să o lase 
să plece. Respira încă aerul care îi ardea plămânii. Abia mai 
auzea şi mai vedea ceva, când şi când. Îi desluşi pe vânătorii lui 
Ivan. Se prăbuşeau unul după altul. Fraţii lui, în plin măcel, 
umpleau văzduhul de glasuri şi de zgomot de arme. La capătul 
trecătorii şi pe vârfurile pereţilor acesteia se zăreau femei şi 
copii ce aruncau pietre. Ca nişte fiinţe, acestea făceau salturi 
largi, apoi se izbeau de pământ cu mare zgomot., 

Soarele dansa deasupra lui, pe cer. Pereţii înalţi se clătinau şi 
se prăbuşeau. El de-abia mai vedea şi mai auzea. Când voinicul 
Ivan căzu la picioarele sale, fără viaţă, zdrobit de un bolovan, îşi 
aminti de ochii scoşi ai bătrânului Kinoos şi se bucură. 

Apoi începu să se facă linişte. Bolovanii nu mai cădeau. Cei 
din tribul său înaintară cu prudenţă, ucigându-i pe răniţi. Lângă 
el se bătea un slav puternic. Nu vroia să moară, aşa că îl 
străpunseră cu suliţele. 

Apoi văzu, deasupra lui, chipul Oonei. Îi simţi braţul 
cuprinzându-l. Pentru o clipă, soarele nu se mai clătină, pereţii 
cei înalţi rămaseră drepţi, nemişcaţi. 

— Eşti un viteaz, Negoro. 

O auzi spunându-i la ureche: 

— Eşti bărbatul meu, Negoro. 

Cât dură acea clipă, trăi întreaga viaţă de bucurii, râsete, 
cântece de care îi vorbise ea. Cum soarele pleca de pe cerul de 
deasupra lui, ştiu că amintirea pe care o avea de la ea era tare 
plăcută. 

Când amintirea aceea se pierdea şi pierea în umbra ce-] 
acoperea, află în braţele ei odihna şi blândeţea care îi fuseseră 
promise. In vreme ce noaptea îi cuprindea, simţi coborându-se 
asupra lui o pace adâncă, aşa, cum stătea cu capul la sânul 


femeii. Apoi amurgul se duse şi el pătrunse în misterul tăcerii. 


FIUL LUPULUI 

T 

Arbatul apreciază rareori femeia la adevărata ei valoare atâta 
vreme cât nu este lipsit de tovărăşia ei. Nu înțelege subtilităţile 
tipic feminine şi nici nu-şi bate capul prea mult cu aşa ceva. Insă 
în ziua în care tovarăşa de viaţă îi lipseşte, în existenţa lui se 
face un gol care începe să crească fără încetare. _ 

Bărbatul vrea ceva şi nici el nu ştie ce anume. In zadar 
încearcă prietenii să îl vindece prin fel de fel de leacuri 
miraculoase. Boala se înrăutăţeşte cu trecerea timpului. 
Evenimentele vieţii îşi pierd toţ interesul pentru el. În cele din 
urmă, într-o bună dimineaţă, bărbatul înţelege brusc starea lui 
de spirit. 

Acest lucru s-a întâmplat, iată, nu o dată într-un ţinut udat de 
apele Yukonului. Bărbatul respectiv şi-a făcut rost imediat de o 
barcă sau şi-a înhămat câinii la sanie şi a pornit către sud. A 
revenit câteva luni mai târziu, însoţit de o femeie, care să-l 
respecte şi să ia parte, alături de el, la muncile dure cu care se 
îndeletnicea. 

Fără îndoială, un astfel de om este egoist, obligându-şi femeia 
să împartă cu el destinul aspru al celui care trăieşte într-un ţinut 
aproape sălbatic. Ce fel de tovarăşă îşi poate găsi el însă, ca să-l 
însoţească şi să reziste în condiţiile grele de acolo? Scruff 
Mackenzie era un om născut pe malurile Yukonului. Tot aspectul 
lui exterior trăda acest lucru. Chipul îi purta urmele celor 
douăzeci şi cinci de ani de luptă neîncetată împotriva unei naturi 
aspre, sălbatice. In ultimii doi ani, căutase neîncetat aurul care 
se găseşte în locuri foarte greu accesibile omului. 

Când singurătatea a început să-l apese, nu s-a mirat prea 
mult, căci avea o anumită experienţă şi îi mai văzuse pe alţii 
suferind de aceeaşi boală. Ca efect, începu să muncească şi mai 
mult decât o făcuse până atunci. Cât fu vara de lungă, se bătu 
cu muştele şi lucră în ţinutul aurifer Stuart River, ca să îşi facă 
rost de o cantitate dublă de provizii faţă de cât avea nevoie în 
mod normal. 

După aceea, legând mai mulţi buşteni între ei, şi-a construit o 


plută, cu care a coborât pe Yukon până la Fort Mile, unde şi-a 
ridicat o cabană frumuşică, care se detaşa faţă de celelalte din 
aşezarea respectivă. Mulţi au 


Vrut să i-o cumpere, dar i-a respins pe toţi şi a continuat să îşi 
facă pregătirile pentru iarnă, aprovizionându-se pentru două 
persoane. 

Bineînţeles, Scruff Mackenzie era un om cu un ascuţit simţ 
practic. Când avea nevoie de ceva, îşi procură acel lucru fără a 
se deranja prea mult în acest scop. Deşi învăţat cu cele mai 
grele munci, nu-şi plănuise ca să facă o călătorie de nouă sute 
de kilometri pe gheaţă, apoi de două mii pe mare şi încă deo 
mie cinci sute pe uscat, ca să îşi găsească o femeie. Nu. Viata i 
se părea prea scurtă ca să acţioneze în acest fel. 

De aceea porni către câmpia cea întinsă-de unde izvora fluviul 
Tanana, ducând cu sine o încărcătură neobişnuită. 

Era un călător neobosit, iar animalele care-l ajutau la 
transport se bucurau de o rezistenţă ieşită din comun. Nu doar 
că făceau faţă unui efort uriaş, dar nu cedau uşor nici în faţa 
foamei. 

După trei săptămâni de drum, ajunse în tabăra vânătorilor 
indieni ai tribului Sticks, aflată pe cursul superior al fluviului 
Tanana. Aceştia se mirară de îndrăzneala lui, căci prezenţa lor îi 
înspăimânta pe albi. De altfel, destui colonişti fuseseră ucişi de 
indieni care-i deposedaseră de puţinele bunuri pe care nefericiţii 
le avuseseră asupra lor. O viaţă de om nu valora mai mult ca un 
topor sau o puşcă veche... 

Cu toate acestea, Scruff Mackenzie înainta hotărât în mijlocul 
lor, apelând, în acelaşi timp, la sângele său rece, obrăznicia şi 
familiaritatea ce-i erau caracteristice. Îi ştia bine pe indieni, de 
aceea folosea, în comportamentul său, arme atât de diferite. 
Ştia deci să se arate îngăduitor sau să amenințe pe un ton ferm, 
care nu lăsa loc de replică. 

Se duse drept la şeful indienilor, Thling-Tinneh, se înclină 
înaintea lui şi îi oferi o livră de ceai negru şi una de tutun. Astfel, 
căpătă imediat bunăvoința şefului de trib. Apoi se amestecă 
printre tineri şi tinere şi îi anunţă pe aceştia că avea să dea un 
pollach, adică o petrecere specifică indienilor, chiar în acea 
seară. 

Pe o suprafaţă dreptunghiulară, având două sute de picioare 


lungime şi douăzeci şi cinci lăţime, zăpada fu bătătorită până ce 
se formă o zonă dură. În mijlocul acesteia se făcu un foc mare, 
iar pe marginile dreptunghiului uriaş se puseră crengi de brad. 

Membrii tribului, cam şaizeci la număr, îşi abandonară 
activităţile obişnuite şi, adunându-se din corturile lor, începură 
să cânte în onoarea oaspetelui lor. 

În cei doi ani în care trăise prin regiune, Scruff Mackenzie 
învățase cele câteva sute de cuvinte mai des folosite de indieni. 
Le stăpânea şi modul de exprimare gutural, le asimilase şi 
întorsătura frazelor. 

În acest fel, reuşi să le ţină un discurs pe placul lor, în care 
amestecă lucrurile reale cu idolii şi metaforele specifice pieilor 
roşii. După ce Ţhling-Tinneh şi vrăjitorul tribului i-au răspuns în 
acelaşi mod, albul le dărui diverse lucruri celor din jur şi începu 
să cânte alături de ei. Mai târziu, luă parte la jocul celor cincizeci 
şi două de bete, la care se pricepea foarte bine. 

Pieile roşii îi. Fumară tutunul şi se arătară încântați. Tinerii 
păstrară însă o atitudine rezervată. Printre ei se găseau luptători 
îndrăzneţi, pe care-i întărâtau şi mai mult vorbele bătrânelor 
fără dinţi sau râsetele fetelor ce făceau aluzii la lucruri foarte 
clare. Îi cunoscuseră puţin pe albi, fiii lupului, cum li se spunea, 
dar ştiau că erau capabili de lucruri neobişnuite. 

În ciuda aparenţei sale indiferenţe, Scruff Mackenzie remarcă 
rezerva lor faţă de el. Înfăşurat în blănurile lui, în noaptea care 
urmă se gândi serios la ceea ce avea de făcut şi îşi perfecționa 
planul pe care voia să-l ducă până la capăt. În această vreme, 
fuma neîncetat, pipă după pipă. 

Dintre feţele pe care le văzuse îi plăcea una singură. Era chiar 
fiica şefului de trib, frumoasa Zarinska! Trăsăturile ei, talia ei, 
felul în care se purta corespundeau cu tipul de frumuseţe 
specifică femeilor albe, astfel că ea părea o anomalie în mijlocul 
tinerelor din trib... 

Avea să o ia cu el, să o facă soţia lui şi să îi schimbe 

Numele în Gertrude! Hotărându-se astfel, se aşeză pe o parte, 
închise ochii şi adormi lipsit de griji. 

Ceea ce voia el nu era lesne de îndeplinit. Trebuia să joace 
tare. Scruff Mackenzie era şiret şi se comporta aparent 
indiferent faţă de obiectivele urmărite, lucru care-i cam încurca 
pe indieni. 

Trebuia să-i facă pe acei războinici să înţeleagă că era un 


vânător neîntrecut şi un foarte bun ţintaş, astfel că fu lăudat de 
toţi cei din jur atunci când dobori un ren american de la o 
distanţă de cinci sute de metri. 

Într-o seară Scruff Mackenzie îl vizită pe Thling-Tinneh în 
adăpostul lui garnisit cu piei de ren şi de alte animale. Îi vorbi 
tare şi îi oferi tutun cu multă generozitate. Aceeaşi onoare i-o 
făcu vrăjitorului, căci ştia ce influenţă avea acesta din urmă 
asupra celor din trib şi voia să aibă un aliat ca el. 

Vrăjitorul era însă mândru şi rece. Nu reuşi să-l cucerească şi 
Scruff Mackenzie se gândi că trebuia, mai curând, să îl treacă pe 
lista celor care, la prima ocazie ivită, i-ar fi devenit duşmani. 

Albul, care nu reuşise a se afla vreodată singur cu Zarinska, îi 
arunca doar priviri înflăcărate, prin care o înştiinţa foarte clar de 
intenţiile sale. Ea înţelese şi, de fiecare dată când se ivea prilejul 
ca să rămână singură cu englezul, chemă în jurul ei o mulţime 
de fete, pentru a-i zădărnici planul. 

Mackenzie înţelese că îi făcea în ciudă, dar timpul lucra în 
favoarea lui şi el nu se grăbea. Ştia că el îi ocupa gândurile şi 
acea presiune psihică, exercitată zilnic asupra fetei, îi servea 
mai bine planurile ca orice altceva. 

In cele din urmă, într-o seară, când crezu el de cuviinţă că 
venise timpul să acţioneze, părăsi locuinţa plină de fum a şefului 
de trib şi se duse la cea vecină, unde se găsea Zarinska. Faţă 
stătea în mijlocul femeilor de cele tnai diferite vârste, cum făcea 
de obicei, lucrând la tnocasini şi la şiragurile de perle. 

Când intră englezul, femeile începură să râdă şi să 
glumească, legându-se de numele lui şi de cel al Zarinskăi. El le 
luă pe rând şi le dădu afară, în zăpadă, de unde ele fugiră şi 
răspândiră vestea în toată tabăra. 

După ce rămase singur, Scruff îi vorbi cu căldură fetei, chiar în 
limba ei, despre dragostea pe care i-o purta. După două ore, se 
ridică şi plecă. 

Se învoiseră: Zarinska avea să vină în cabana omului alb. 
Rămânea ca el să-i vorbească şefului de trib despre Vointa lor. 
Se putea că indianul să nu fie de acord cu *ei... Dacă avea să 
spună nu? Oricum, fata trebuia să —vină în cabana omului alb! 

Vru să dea la o parte pieile care formau uşa de la intrarea în 
locuinţa ei şi să iasă de acolo, când un geamăt 

De-al ei îl opri să o facă. Se întoarse la ea. Aşezată în _ 
genunchi înaintea lui, Zarinska, stând pe o blană de urs, 


îmbujorată, îşi desfăcu de la brâu centura grea pe care o purta 
mereu. 

Mirat, bănuitor, albul o privi, fiind atent, în acelaşi timp, la 
orice zgomot ce ar fi venit dinafară. Mişcarea pe care o făcu ea 
în continuare îi risipi teama şi îl făcu să zâmbească, încântat. 
Zarinska se ridică, luă din sacul ei un fel de teacă din piele de 
muflón, împodobită cu mai multe perle care o făceau să 
strălucească. Îi luă apoi cuțitul cel mare de vânătoare şi îl privi. 
Câteva clipe cu respect, fiind parcă tentată să îi încerce tăişul cu 
degetul, după care îi prinse lui Mackenzie arma iar la şold, 
aşezată în teaca aceea nouă. 

Mackenzie îi sărută buzele pe sub mustaţa-lui mare. Fata nu 
se aştepta să fie astfel mângâiată de către alb. 

Ducând sub braţ un pachet enorm, Scruff Mackenzie se 
îndreptă apoi către adăpostul lui Thling-Tinneh, fiind observat cu 
atenţie de cei din trib. 

Copiii alergau în toate părţile, aducând lemne uscate în locul 
unde pollach-vX urma să se desfăşoare. Un murmur de voci 
feminine se auzea din ce în ce mai clar, iar războinicii tineri se 
adunaseră şi se consultau, sobri, în vreme ce de sub cortul 
vrăjitorului se auzeau fel de fel de incantaţii. 

Thling-Tinneh era împreună cu soţia lui, o femeie cu ochi 
jucăuşi. De la primă privire, englezul înţelesese că vestea se 
aflase deja. De aceea intră direct în subiect, după pe depuse 
darurile lui la picioarele celor doi. 

— O, Thling-Tinneh, puternicule şef al neamului Sticks şi al 
ținutului Tanana, îi strigă el, tu le porunceşti peştilor, urşilor, 
renilor şi altor animale ceea ce au de făcut! Omul Alb vine azi în 
faţa ta cu un gând bun. De multe luni trăieşte singur, cabana lui 
este goală. Inima lui s-a închis în singurătate, dar suspină după 
o femeie care să se aşeze alături de el, sub acoperişul lui şi 
care, atunci când se întoarce de la vânătoare, să-i ofere o masă 
caldă... El a auzit lucruri ciudate: paşii furişaţi ai copiilor şi 
glasurile tinerilor au ajuns până la el... O dată, un spirit i-a 
tulburat singurătatea în timpul nopţii. Corbul, tatăl tău, Marele 
Corb, tatăl întregului neam Sticks, i-a vorbit astfel Omului Alb: 
„încalţă-ţi mocasinii, ia-ţi armele şi pregăteşte-te de drum. la cu 
tine hrană pentru mai multe zile şi încarcă-te de daruri frumoase 
pentru şeful Thling-Tinneh. Apoi întoarce-ţi ochii către locul unde 
soarele are obiceiul să dispară la mijlocul primăverii. Vei călători 


până pe pământurile marelui şef. Îi vei oferi darurile tale 
minunate şi astfel Thling-Tinneh, care este fiul meu, va deveni 
tatăl tău. Sub acoperişul lui trăieşte o faţă căreia i-am dat viaţă 
spre a fi soţia ta”. 

Astfel a vorbit Marele Corb, viteazule şef! lată de ce ţi-am pus 
la picioare atâtea daruri şi doresc să îţi iau fata. 

' Bătrânul nu se grăbi să-i răspundă. Cu un gest plin 
De mândrie, îşi aranja mai întâi blana ce o purta pe 
Spate. Când vru să-i vorbească, un om micuţ se furişăl 
In locuinţă şi îl anunţă pe Thling-Tinneh că adunarea 
Tribului îl aştepta la sfat. T 

— Omule Alb, căruia noi îi zicem Vânătorul de Mufloni şi încă 
Lupul sau Fiul Lupului! Incepu indianul. Noi ştim că tu faci parte 
dintr-un neam puternic şi suntem mândri că te avem oaspete la 
pollach-ul nostru. Insă peştele-rege nu face alianţă cu peştele 
obişnuit şi nici Corbul nu se uneşte cu Lupul! 

— Ce vrei să spui? Îi strigă Mackenzie. Le-am întâlnit pe fetele 
Corbului în casele Lupului! Soţia lui Mortimer, soţia lui Tregidgo, 
cea a lui Barnabas, care s-a întors acum două ierni. Am auzit 
vorbindu-se de bine şi despre alte fiice ale Corbului, deşi nu le- 
am văzut. 

— Adevărat este ceea ce spui, fiul meu. Sunt însă uniri 
nefericite, ca a apei cu nisipul sau a bulgărelui de zăpadă cu 
soarele. Te-ai întâlnit cu Mason şi cu tovarăşa lui? Nu?... A venit 
aici cu zece ani în urmă. A fost primul dintre Lupi. Îl însoțea un 
bărbat înalt, drept ca o ramură de sălcie, puternic precum ursul, 
fără păr pe faţă şi cu inima ca luna plină în miez de vară. 

— Ah, îl întrerupse Scruff, recunoscându-l pe cel despre care-i 
vorbea şeful de trib, este Malemute Kid! 

— Un bărbat foarte puternic. l-ai văzut vreodată femeia? Este 
sora adevărată a Zarinskăi. 

— Nu, şefiile, nu o cunosc. Am auzit vorbindu-se însă despre 
ea. Mason a fost ucis de un brad uriaş, care a căzut peste el. Îşi 
iubea însă mult femeia şi i-a lăsat o grămadă de bani. Cu 
ajutorul lor, ea trăieşte acum cu fiul ei în ţinuturi mult mai 
blânde decât acestea şi pline de soare în tot cursul anului. 

Sosi un alt mesager, care-l chemă urgent pe Thling-Tinneh la 
adunarea războinicilor săi. Cum Mackenzie îl dădu pe uşă afară 
pe noul venit, îi zări pe bărbaţi aplecaţi deasupra focului care le 
încălzea adunarea. Le auzi glasurile groase unite într-un cântec 


bine ritmat şi înţelese pe dată că vrăjitorul tribului îi întărâta, 
stârnindu-le furia împotriva lui. 

Se grăbea, de aceea se întoarse iar către şef: 

— lată deci, o vreau pe fata ta! Aici ai tutun, ceai, vase pline 
cu zahăr, cuverturi groase, batiste mari şi frumoase, o carabină, 
una nouă şi bună, cu multe gloanţe şi praf de puşcă. 

— Nu le primesc, îi răspunse indianul, refuzând cu greutate 
acele daruri îmbietoare. Tribul meu s-a adunat. Ei sunt împotriva 
unirii tale cu fiica mea. 

— Dar nu eşti tu şeful lor? 

— Fără îndoială că da, însă tinerii sunt furioși, căci 

Lupii le iau feţele şi ei nu se mai căsătoresc. 

— Ascultă-mă, Thling-Tinneh, cu sau fară voia ta, înainte ca 
ziua să urmeze nopţii, Lupul va pleca spre munţii de la răsărit şi 
se va îndrepta spre ţinutul Yukonului împreună cu Zarinska! 

— Înainte să se facă miezul nopţii, tinerii mei războinici vor 
arunca, poate, carnea Lupului câinilor tribului şi oasele lui vor fi 
presărate în zăpadă până ce, la primăvară, neaua va fi topită de 
soare şi vor fi văzute iar de către oameni. 

Ameninţării i se răspundea printr-o altă ameninţare. Chipul 
bronzat al lui Mackenzie deveni roşu stacojiu. Ridică tonul. Soţia 
bătrână, care până atunci asistase nepăsătoare la spectacol, se 
strecură afară trecând pe lângă el. 

Brusc, indienii încetară să mai cânte. Se auziră mai multe 
glasuri vorbind zgomotos. Mackenzie o prinse de o mână pe 
bătrâna care abia păşise pe zăpada de afară şi o, trase înapoi 
înăuntru, silind-o să se aşeze pe o blană de urs întinsă pe jos. 

— Îţi mai spun o dată: ascultă-mă, o, Thling-Tinneh!. Lupul 
moare cu prada încleştată în dinţi! Alături de el vor cădea zece 
dintre cei mai buni oameni ai tăi. Gândeşte-te că ai nevoie de ei 
la vânătoare, care de abia a începuf, ca şi la pescuit, peste 
câteva luni. Cu ce vă va fi de folos moartea mea? Eu cunosc 
obiceiurile voastre: tu vei avea o parte din toate bogăţiile mele 
dacă fata ta mă va însoţi şi va fi femeia mea. Dacă mă ucizi, nu 
uita, vor veni fraţii mei. Ura lor nu se va potoli niciodată... Şi ei 
sunt mulţi! Neamul meu este mult mai mare decât al tău. Asta e 
soarta. Mai bine acordă-mi ceea ce îţi cer şi toate lucrurile astea 
frumoase îţi vor aparţine. 

De afară se auzeau paşi pe zăpadă. Mackenzie îşi pregăti 
carabina şi îşi verifică pistoalele de la centură. 


— Spune da, mare şef! 

— Dar neamul meu spune nu! 

— Spune da, şi aceste bogății vor fi ale tale. Apoi îi voi 
convinge şi pe cei din neamul tău. 

— Dacă aşa vrea Lupul, voi lua aceste daruri. Dar l-am - 
avertizat... 

Mackenzie îi împinse toate darurile, îşi dezarma carabina, şi îi 
mai dădu în plus o batistă de mătase în diverse culori. În acea 
clipă intră vrăjitorul, urmat de şase tineri indieni. 

Mackenzie, frecându-şi hainele de ei, trecu printre ei şi ieşi de 
acolo. 

— Găteşte-te de drum, îi zise el scurt Zarinskăi, atunci când 
trecu pe lângă cortul ei. 

După care se grăbi să îşi pregătească atelajul de plecare. 

Câteva minute mai târziu, veni în mijlocul adunării celor din 
tribul Sticks. Zarinska se afla lângă el. Scruff se aşeză lângă 
şeful tribului, iar fata trecu în stânga lui, puţin mai în spate, 
acolo unde trebuia să stea în mod normal femeia. 

Se apropia clipa înfruntării. Nu era rău ca să-l păzească fata 
de un atac venit din spate... 

Strânşi în jurul focului, războinicii intonau un cântec amintind 
de vremurile demult trecute. Ciudat, acel cântec, cu pauze 
repetate, cu un refren obsedant, nu părea deloc frumos, 
dimpotrivă. Părea îngrozitor... 

În celălalt capăt al dreptunghiului amenajat, cinci sau şase 
femei dansau, sub privirile vrăjitorului. Pe jumătate ascunse de 
pletele negre care le ajungeau până la centură, ele se balansau 
încet, înapoi şi înainte, iar trupurile li se unduiau după ritmul 
care se schimba neîncetat. 

Mackenzie asista la o scenă stranie, un anacronism. Secolul al 
XIX-lea nu se simţea prin nimic în mijlocul acelor oameni 
primitivi, care păreau un fragment rupt din Lumea Veche, încă 
din timpurile când vânătorii locuiau în cavernele preistorice ale 
Europei... 

Câţiva câini lupi, culcaţi în zăpadă la picioarele stăpânilor, 
priveau spectacolul cu ochii injectaţi de sânge, cu gurile imense 
deschise, reflectând parcă lucirile roşii ale focului. 

Pădurea dormea, nepăsătoare, sub linţoliu-i alb. 

Tăcerea în care era cufundată fu tulburată, de câteva ori, de 
murmurele oamenilor. Stelele sclipeau pe bolta albastră, 


îngheţate parcă de frig, în vreme ce spiritele iernii îşi purtau 
hainele luminoase peste împărăţia cerurilor. 

Lui Scruff Mackenzie nu-i păsa însă prea mult de măreţia 
acelui spectacol. Cercetă din priviri primele rânduri de brazi ale 
pădurii. Cum rezistau ei uneori unor friguri de cel puţin patruzeci 
de grade Celsius sub zero? 

Gândurile îi zburară la femeile albe, care sunt aşa de delicate. 
Cum ar fi rezistat una dintre ele acolo? Se mulţumi să 
zâmbească. Totuşi, era fiul uneia dintre acestea şi primise o 
moştenire regală: rasa lui avea dreptul şi puterea de a domni, 
pe mare şi pe uscat, asupra oamenilor şi animalelor de toate 
felurile. 

Se afla singur împotriva a o şuta de indieni, departe de alţi 
englezi, într-un ţinut ostil; simţi însă că prin vene îi trece 
sângele fierbinte al strămoşilor săi, marii cuceritori, dorinţa 
iubirii sălbatice şi periculoase ce devenea, pe măsură ce lupta 
se apropia, ardoarea de a învinge sau muri! 

Cântecele şi dansurile încetară. Vrăjitorul începu să le 
vorbească indienilor cu multă însufleţire. Cu ajutorul mitologiei 
lor complicate, reuşea uşor să agite spiritele credule ale celor 
din neamul său. 

Opunând principiile creatoare, personificate de Cioară şi de 
Corb, lui Mackenzie, îl stigmatiza pe alb cu denumirea de lup, 
principiu al luptei şi al distingerii. Nu era vorba doar despre 
înfruntarea dintre aceste forţe spirituale, ci de o luptă fără milă, 
în care aveau să se înfrunte pe viaţă şi pe moarte doi bărbaţi. 

Indienii reprezentau copiii lui Jelchs, Corbul, cel care le-a adus 
oamenilor focul. Mackenzie era urmaşul Lupului, adică al Răului. 
Nicio imagine nu era suficient de degradantă, niciun cuvânt 
destul de dur pentru a-l califica pe Mackenzie, acel intrus, spirit 
rău, mesager al distrugerii. 

Un răget sălbatic se ridică din piepturile celor ce-l ascultau 
când el începu-să le zică: 

— Da, fraţii mei, Corbul este atotputernic. Nu el a adus focul 
din cer, ca să ne încălzim? Nu el a făcut să iasă soarele, luna şi 
stelele din peşterile în care stăteau, aducându-ne astfel lumina? 
Nu el ne-a învăţat să luptăm contra spiritelor rele, ca Foamea şi 
îngheţul? Acum, Jelchs este furios pe copiii săi, care au rămas 
puţini, şi refuză să îi ajute, căci au pornit pe drumuri greşite, au 
făcut fapte rele şi au primit în locuinţele lor pe duşmani, pe care 


i-au aşezat în jurul focurilor lor. Corbul este mâhnit de necinstea 
copiilor săi. Dacă însă voi vă veţi ridica şi îi veţi arăta că vreţi să 
vă întoarceţi la el, va ieşi din întuneric spre a vă ajuta! 


O, fraţilor, Mesagerul Focului a venit şi i-a murmurat aceste 
cuvinte la ureche vrăjitorului vostru, lată-le: „Tinerii să ia de soţii 
pe tinerele tribului şi să le ducă în locuinţele lor! Să-l ia de gât 
pe Lup şi ura lor faţă de el să fie nestinsă pe vecie! Doar alunei 
femeile lor vor fi iar fecunde, ei se vor înmulţi şi vor deveni un 
neam puternic, iar Corbii vor conduce multele triburi ale 
părinţilor lor şi ale părinţilor părinţilor lor departe, spre 
Miazănoapte. Aceste triburi vor învinge Lupii, care vor dispărea 
precum focurile din tabăra noastră, iar Corbii vor rămânea 
stăpânii întregului pământ!” Acesta este mesajul lui Jelchs. 

Cuvintele acelea provocară urletele amenințătoare ale 
indienilor care, astfel încurajați, se ridicară în picioare, gata de 
luptă. 

Mackenzie era şi el gata de luptă. Aşteptă însă ca să 

Vadă ceea ce urma. 

Mai multe glasuri cerută ca Vulpoiul să le vorbească. Acestea 
se stinseră abia când un tânăr păşi înaintea lor, ca să le 
vorbească, la rândul lui. 

— Fraţilor, cuvintele vrăjitorului au fost spuse cu multă 
înţelepciune. Fiindcă Lupii ne iau fetele, nu vom mai avea copii. 
Am ajuns o mână de oameni! Lupii ne-au luat blănurile 
călduroase şi ne-au dat în schimb spiritele rele care se odihnesc 
în sticle şi veşminte făcute cu iarbă şi nu cu blană de castor sau 
de râs. Hainele acelea nu sunt călduroase, iar bărbaţii noştri 
mor de boli ciudate din pricina lor. 

Eu, Vulpoiul, nu am femeie... De ce? De două ori mi s-a 
întâmplat că fetele care îmi plăceau au fost luate de la noi de 
către Lupi. Astăzi mi-am pus deoparte blănuri de castor, piei de 
ren că să-l înduplec pe Thling-Tinneh să îmi dea ca femeie pe 
fata lui, Zarinska. lată însă că ea şi-a pus mocasinii şi este gata 
de plecare împreună cu blestematul de Lup... 

Acum nu este vorba doar de mine. Acelaşi lucru i s-a 
întâmplat şi Ursului. Şi el ar 11 vrut să fie tatăl copiilor lui 
Zarinska, şi el a pregătit nenumărate blănuri pentru aceasta... 
Vorbesc deci în numele tuturor tinerilor care mi au soţii. Lupii nu 
se liniştesc niciodată şi ne iau fetele cele mai frumoase. Nouă ne 


rămân doar cele urâte! 

Priviţi-o pe Gugkla! Continuă el, arătând spre o femeie 
infirmă. Picioarele îi sunt strâmbe ca coastele unui canoe. Nu 
este în stare nici măcar să aducă lemne de foc sau să ducă 
mâncare vânătorilor. Au ales-o oare Lupii pe ea? 

— Bineînţeles că nu! Strigară indienii. 

— lat-o pe Moyri, ai cărei ochi au fost învâărtiţi în cap de către 
Spiritul Rău. Copiii se sperie de ea şi se spune că doar ursul nu 
se teme de ea. Au ales-o oare pe ea Lupii? 

Războinicii îi dădură iar dreptate. 

— lat-o şi pe Rischet, care stă chiar lângă mine. Cuvintele 
mele nu ajung'până la ea. Niciodată nu a auzit glasul bărbatului 
ei sau gânguritul copilului ei. Ea trăieşte într-o tăcere veşnică. 
De ce n-au ales-o Lupii pe ea? Fiindcă ei aleg ceea ce este mai 
bun, iar nouă ne lasă resturile... Ei bine, fraţilor, de acum înainte 
nu va mai fi aşa! Nu-i vom mai lăsa pe Lupi să ne fure ce avem 
mai bun. A venit clipă ca hoţiile lor să înceteze! 

Chiar când pronunţa acele cuvinte, o lumină roşie, verde, 
galbenă şi violetă traversă cerul de la un capăt la celălalt. 
Fenomenul acela îl încuraja şi mai mult. Întinse braţele înainte şi 
le strigă indienilor: i 

— lată că spiritele părinților noştri se trezesc. In noaptea asta 
se vor petrece fapte de pomină! 

Se dădu apoi înapoi câţiva paşi, lăsând locul unui alt 
războinic. Acesta era un uriaş, depăşind cu un cap pe cei mai 
înalţi oameni din trib! Lat în umeri, cu pieptul dezgolit, sfida 
gerul. 

Cuvintele îi ieşeau cu greutate din gură, căci nu era învăţat să 
le vorbească altora. Chipul îi era oribil. O cicatrice groasă îi 
deforma toată partea stângă a feţii. 

Începu să se lovească cu pumnul în piept, iar acesta răsună 
ca o tobă. Glasul lui gros părea un muget de taur şi ieşea afară 
ca dintr-o grotă. 

— Sunt Ursul, fiul lui Vârf de Argint! Glasul meu părea 


Încă acela al unei fete pe vremea când am vânat primul râs şi 
primul ren. Când vântul sufla nemilos, am trecut munţii din 
miazăzi şi am ucis trei oameni albi pe albia fluviului. Am întâlnit 
ursul alb şi acesta s-a retras din calea mea!. 

Se opri o clipă şi îşi trecu mâna peste cicatricile înfiorătoare. 


Continuă apoi: 

— Eu nu sunt ca Vulpoiul. Limba îmi este îngheţată ca apa. Nu 
voi vorbi mult, vă voi spune doar câteva cuvinte. Vulpoiul vă 
anunţa că în noaptea aceasta se vor petrece fapte de pomină. 
Aşa să fie! Vorbele îi ies însă pe gură ca apa din izvor, dar el nu 
e în stare de fapte mari. În noaptea asta eu mă voi bate cu 
Lupul, îl voi ucide şi Zarinska va veni în culcuşul meu. Am 
terminat! 

Deşi era evidentă ostilitatea celor din jurul lui, Scruff 
Se descurcă destul de bine. Işi duse mâinile la cele două 
Revolvere, asigurându-se astfel că se putea servi de ele în 
Orice clipă, şi îşi scoase degetele prin găurile speciale ale 
Mănugşilor sale lungi până la coate. Işi dădea seama că, 

Dacă duşmanii l-ar fi atacat deodată, n-ar fi avut nici 
Şansă de scăpare. Era însă decis să îşi vândă pielea cât 
Mai scump.. 

Ursul îi domina pe ceilalţi războinici din trib. Pe cei mai 
înflăcăraţi, şi care nu-l ascultau, îi dobora cu pumnul său 
înfricoşător. 


Când agitația se mai potoli, Mackenzie se uită la Zarinska şi 
rămase uimit. 

Pregătită de luptă, cu nările fremătând şi mâna încleştată pe 
un bici, părea o leoaică gata de luptă! In ochii ei negri se citeau 
disperarea şi sfidarea. Îşi ţintuia din priviri duşmanii, adică 
bărbaţii din fostul ei trib! Când se uită însă la englez, ochii îi 
mărturisiră întreaga ei dragoste. 

În zadar încercă Thling-Tinneh să le vorbească. Glasul nu i se 
auzea datorită zgomotului. Atunci Mackenzie lăcu un pas 
înainte. Ursul scoase un urlet sălbatic şi lung, dai- albul se 
aruncă asupra lui cu atâta furie, încât uriaşul indian se dădu 
înapoi, iar din gâtlej îi ieşi un geamăt. 

Câţiva izbucniră în râs văzându-l că s-a dezumflat astfel. Toţi 
războinicii prezenţi fură însă nevoiţi să-l audă vorbind şi pe alb: 

— Fraţii mei, le strigă Mackenzie, cel căruia îi spuneţi Lup a 
venit în mijlocul vostru cu vorbe bune, ca un prieten. Buzele lui 
n-au rostit nicio minciună. Dar oamenii voştri v-au spus despre 
el ceea ce aveau ei pe suflet. Nu mai pot rosti nicio vorbă bună 
despre ei, din moment ce ei au vorbit de rău despre Lup. 

Vă zic deci că vrăjitorul vostru e un mincinos şi are o Jimbă 


rea. Mesajele sale nu vin de la Cel-Care-A-Adus-Focul. Urechile 
lui nici n-ar putea auzi glasul Corbului. 

Şi-a bătut joc de voi şi v-a povestit minciunile lui! 

De altfel, nu are nicio putere. Aduceţi-vă aminte diverse 
lucruri din trecut. Când a trebuit să vă ucideţi câinii şi să-i 
mâncaţi, când vă dureau burţile de foame şi nu aveaţi de 
mâncare decât piei de animale, când bătrânii şi bătrânele 
voastre piereau flămânzi, iar copiii se stingeau la sânul uscat al 
mamelor lor, când era numai întuneric şi durere în jurul vostru, 
când mureaţi unul după altul, ca peştii otrăviţi, cu ce v-a ajutat 
vrăjitorul vostru? A dat el carne burţilor voastre flămânde? Vă 
repet, vrăjitorul nu are nicio putere. El doar vă minte. De aceea 
iată, îl scuip în faţă! 

Oricâtă surpriză a cauzat acel sacrilegiu, mulţimea n-a scos 
un cuvânt! Câtorva femei li s-a făcut frică, dar bărbaţii aşteptau 
un miracol. 

Ochii lor erau fixaţi asupra albului şi a vrăjitorului. Acesta din 
urmă simţi toată amărăciunea crudei clipe. Puterea avea să-i 
scape din mâini! 

Deschise gura ca să amenințe, dar se dădu repede înapoi din 
faţa atitudinii feroce, a pumnilor strânşi şi ochilor aprinşi ai lui 
Mackenzie. Acesta rânji, apoi continuă: 

— Am murit? M-a lovit vreun trăsnet? Stelele din cer au căzut 
peste mine şi m-au zdrobit? De unde! Am terminat cu acest 
câine. În continuare am să vă povestesc despre poporul meu, 
cel mai puternic din lume şi care domneşte peste toate ţările. 

Mai întâi de toate, aflaţi că noi vânăm singuri, aşa cum fac şi 
eu. Câteodată ne strângem în haite, precum muflonii în anumite 
perioade ale anului. Trăim în cabanele noastre care ne apără de 
gerul nemilos al iernii. Zarinska este o tânără frumoasă şi 
viguroasă. Lupul este mândru dacă ea va deveni mama copiilor 
săi. Şi orice veţi face voi că să vă împotriviţi acestui lucru, nu 
veţi reuşi să mă împiedicaţi să-mi îndeplinesc gândul. Fraţii mei 
sunt mulţi şi vor veni pe urmele mele! Ascultaţi care este legea 
Lupului: „Oricine va ucide un Lup va fi pedepsit şi vor pieri zece 
din neamul lui.” Multe ţinuturi au plătit acest preţ, iar legea nu 
va ierta pe nimeni! 

Acum le Vorbesc Vulpoiului şi Ursului. Au spus că şi unul, şi 
celălalt, au ridicat ochii către Zarinska. Ei, bine, eu am şi 
cumpărat-o! Thling-Tinneh se sprijină chiar în clipa asta în puşca 


pe care i-am dăruit-o. Cu toate acestea, eu vreau să fiu corect 
faţă de cei doi războinici. 

Vulpoiului, căruia i s-a uscat limba de câte răutăţi a spus 
împotriva mea, o să-i ofer cinci pachete mari de tutun. Astfel i 
se va umezi gura şi va putea să zică şi vorbe bune la adunarea 
războinicilor... Ursului îi ofer două cuverturi, douăzeci de căni de 
făină, de două ori mai mult tutun decât Vulpoiului şi, dacă va 
vroi să mă urmeze de cealaltă parte a munţilor de la răsărit, va 
căpăta o puşcă nouă, precum cea a lui Thling-Tinneh. Dacă nu... 
Ei, bine, atunci vom vedea ce se va mai întâmpla: 

Lupul a obosit să tot vorbească... Vă mai spune o singură dată 
legea lui: „Dacă un Lup va pieri printre voi, zece dintre Sticks 
vor fi ucişi.” 

După ce le spuse acele cuvinte, Mackenzie se întoarse la locul 
lui. Era însă foarte îngândurat. Noaptea era tare întunecată... 
Zarinska se apropie de el ca să îi zică ceva şi o. Ascultă cu mare 
atenţie, căci îi povestea despre şiretlicurile pe care le folosea 
Ursul în lupta cu cuțitul. 

Înfruntarea dintre alb şi uriaşul indian devenise inevitabilă... 
De îndată, nenumărate picioare, încălţate în mocasini, măriră 
suprafaţa de zăpadă bătătorită din jurul focului. 

Se vorbea mult despre înfrângerea vrăjitorului. Unii credeau 
însă că acesta îşi păstrase puterile pentru a-şi pedepsi duşmanul 
la momentul potrivit. Alţii însă îi dădeau dreptate Lupului. 

Ursul înainta până în mijlocul terenului pregătit pentru luptă. 
În mână ţinea un cuţit imens de vânătoare. Vulpoiul le atrase 
atenţia asupra pistoalelor lui Mackenzie, iar acesta îşi desfăcu 
centura şi o puse pe şoldurile Zarinskăi, căreia îi încredința şi 
carabina lui. 

Faţă le făcu un semn din cap indienilor din jur. Ei puteau să 
stea liniştiţi, căci o femeie nu ştia să manevreze asemenea 
lucruri valoroase. 

— Dar, dacă sunt ameninţat din spate, nu uita să înu strigi: 
„Soţul meu! Soţul meu!” o sfătui Scruff. Să îmi strigi cât poţi de 
tare! 

O trase apoi de obraz în glumă şi intră în cercul unde avea să 
lupte pe viaţă şi pe moarte. 

Nu doar că Ursul era mult mai înalt decât albul, dar şi cuțitul 
lui era mai lung decât al lui Mackenzie. Acesta din urmă, care se 
mai bătuse de câteva ori în viaţa lui, înţelese că avea de 


înfruntat un duşman foarte periculos... Cu toate acestea, 
strălucirea oţelului în lumina focului făcu ca inima să-i bată mai 
tare şi îi trezi instinctul dominator al rasei din care făcea parte. 

Înfruntarea începu. Încă de la primele schimburi de lovituri, 
Mackenzie fu silit să se retragă aproape de foc Sau în marginea 
terenului de luptă, dar reuşi să revină în centru. Nimeni nu-l 
încuraja. Sugestiile şi avertizările lor îl avantajau tot pe Urs. 

De câte ori se ciocneau lamele, albul strângea mai tare din 
dinţi şi dădea ori para loviturile cu mult calin. Mai întâi, îi fusese 
milă de adversaml lui, dar sentimentul acela cedase repede 
locul puternicului instinct de conservare. Trebuia să ucidă, spre 
a nu fi ucis! Miile de ani de cultura ai civilizaţiei din care făcea 
parte dispăruseră ca prin farmec şi albul nu era altceva decât un 
locuitor primitiv al unei peşteri preistorice care se bătea pentru 
femeia lui. 

Îl atinse de două ori pe Urs şi îl răni, lară a se lăsa tăiat, la 
rândul său. Când încercă să o facă a treia oară, simţi că lama 
adversarului său se apropiase prea mult de el şi, pentru a o 
evita, fu obligat să-l prindă pe indian de braţul înarmat, 
folosindu-şi mâna liberă. Mackenzie îşi dădu atunci seama de 
imensă forţă a indianului. Acesta îl prinsese, la rândul lui, de 
mână, şi îl trăgea către cuțitul său, iar albul nu avea suficientă 
putere ca să se opună! 

Încercă să scape din strânsoarea de fier, dar în zadar! Cercul 
indienilor îmbrăcaţi cu piei de animale se micşoră în jurul lor. 
Fiecare vroia să vadă înfrângerea albului şi lovitura tataia care 
urma să-i fie dată. 

În clipele acelea, şiretenia de luptător experimentat a lui 
Mackenzie îşi spuse cuvântul. Se dădu puţin într-o parte şi apoi, 
fulgerător, îl lovi cu capul în gură pe adversaml său. Ursul se 
retrase un pas, surprins de forţa izbiturii, şi se dezechilibră. 
Imediat, Mackenzie se aruncă asupra lui şi, cu toată greutatea, 
reuşi să-l doboare pe zăpada întărită. Ursul căzuse pe spate. 

— Soţul meu! Strigă Zarinska în acea clipă. 


Zgomotul arcului abia se auzi. Mackenzie se aruncă jos şi 
imediat o săgeată, trecând pe deasupra lui, îl lovi pe Urs în 
inimă, în momentul când acesta se ridică pentru a-l izbi pe alb 
cu pumnul său nimicitor. — Indianul se zbătu câteva clipe, 
înroşind zăpada din jurul lui. Mackenzie nu mai apucă să vadă 


aceasta. El se ridicase imediat. De pe partea cealaltă a focului, 
vrăjitorul se pregătea să tragă a doua săgeată. 

Albul îşi apucă iute cuțitul de lamă şi îl aruncă spre ticălos. Un 
fulger traversă focul. Arma se înfipse până la mâner în gâtlejul 
vrăjitorului. Acesta dădu câteva clipe din mâini, apoi se prăbuşi 
în foc. 

Clic! Clic! 

Vulpoiul pusese mâna pe puşca lui Thling-Tinneh şi încerca în 
zadar să tragă cu aceasta. Lăsă în jos armă când Mackenzie 
izbucni în râs. 

— Vulpoiul nu ştie ce să facă cu această jucărie. El este ca o 
femeie. Vino, adu-mi-o, şi îţi voi arăta ce trebuie să faci. 

Vulpoiul ezita. 

— Hai, vino, insistă Scruff. 

Indianul înainta cu paşi lenți şi grei, cu capul plecat, ca un 
câine bătut. 

— lată cum trebuie să faci, îi zise albul, băgând un. Glonţ pe 
ţeava şi armând puşca, pe care şi-o puse apoi pe umăr. Vulpoiul 
a zis că în noaptea asta se vor petrece lucruri de pomină, 
continuă el, şi iată că nu a greşit. Doar că faptele lui nu s-au 
remarcat în niciun fel. Tot mai are Vulpoiul intenţia să o ducă pe 
Zarinska în vizuina lui? Vrea el să meargă pe drumul pe care 
deja au plecat vrăjitorul şi Ursul? Nu? Atunci e bine. 

Mackenzie se întoarse dispreţuitor şi îşi smulse cuțitul din 
gâtlejul vrăjitorului. 

— Mai sunt'şi alţi bărbaţi care doresc să pornească pe acelaşi 
drum? În acest caz, Lupul îi va ucide, câte doi-trei odată, până 
când nu va mai rămâne niciunul. Nimeni nu mai vrea să-l 
înfrunte pe Lup? Atunci e foarte bine... 

— Thling-Tinneh, i se adresă el apoi şefului de trib, îţi dau 
acum puşca aceasta pentru a doua oară. Dacă, peste o vreme, 
vei călători în ţinutul udat de Yukon, să ştii că oricând va exista 
pentru tine, în culcuşul Lupului, un loc cald şi mâncare din 
belşug. În curând vor veni zorii... Eu plec, dar poate mă^voi 
întoarce într-o zi. Vă spun pentru ultima oară, amintiţi-vă de 
legea Lupului! 

Porni apoi, alături de Zarinska, înspre animalele care-l 
aşteptau. După câteva clipe se îndreptau către pădurea 
întunecată. 

O siluetă le ieşi în drum. Era Vulpoiul! 


— Lupul a uitat de cele cinci pachete de tutun? Îl întrebă 
indianul. 

Mackenzie îl privi mai întâi furios pe Vulpoi, dar fu imediat 
izbit de partea comică a acelei întâmplări. 

— Îţi voi da doar un pacheţel. îată-l. 

— Cum vrea Lupul, îi răspunse, dulceag, indianul şi întinse 
mâna să ia pacheţelul. 

Apoi plecă. 


Cuprins 


Adăpost pentru o zi 5 
Sete de viaţă 31 
Purtarea albilor 62 
Povestea lui Keesh 81 
Neprevăzutul. „., 93 
Lupul din Alaska 125 
Drumul sorilor 149 
Negoro laşul',., 177 
Fiul lupului 194