Jack London — Aventuri In Alaska

Jack London 


Aventuri în Alaska 


CUPRINS: 

Adăpost pentru o zi 5 
Sete de viaţă 31 
Purtarea albilor 62 
Povestea lui Keesh 81 
Neprevăzutul 93 
Lupul din Alaska 125 
Drumul sorilor 149 
Negoro laşul 177 

Fiul lupului 194 


ADĂPOST PENTRU O ZI. 

John Messner se agăța cu o mână de bara oscilantă, ca să 
ţină sania pe direcţia cea bună. Cu cealaltă, şi ea protejată de 
mănuşă, îşi freca obrajii şi nasul fără încetare. Uneori, când 
amorţeala se înteţea, se freca, s-ar putea spune, cu furie. 
Fruntea îi era acoperită de cozorocul căciulii sale de blană, ale 
cărei margini lăsate îi adăposteau urechile. Ceea ce mai 
rămânea din chipul lui era protejat de o barbă deasă, castaniu- 
aurie, aflată sub o crustă subţire de gheaţă. 

În faţa lui aluneca o sanie de Yukon, încărcată până la 
refuz, trasă de un atelaj format din cinci câini. Frânghia care 
atârna în urma săniei se freca de piciorul lui Messner. Când 
atelajul cotea din pricina meandrelor pistei pe care o urmau, 
bărbatul păşea peste funie. Cum existau multe cotituri, trebuia 
să sară deseori peste ea şi, uneori, se împiedica. Părea 
neîndemânatic şi picioarele obosite îl trădau, astfel că, din când 
în când, sania îl lovea peste călcâie. 

„ Ajuns într-un loc unde pista pornea în linie dreaptă şi 
sania putea luneca o vreme fără să fie condusă de cineva, 
eliberă bara şi îşi lovi, de câteva ori, palma de lemnul tare. 


Astfel reuşi să îşi restabilească circulaţia sângelui. Dar, în timp 
ce o scutură, nu încetase să îşi frece nasul şi obrajii cu cealaltă. 

— Oricum, zise el, e prea ger pentru a călători. 

Vorbea tare, cum fac oamenii care sunt singuri deseori... 

— Trebuie să fii nebun să umbli pe o asemenea 
temperatură, căci, dacă nu sunt cel puţin 80 de grade sub zero, 
atunci sunt cu siguranţă 79. 

Işi scoase ceasul şi abia după câteva încercări reuşi să şi-l 
pună iar în buzunarul vestei sale groase din lână. Apoi privi 
către cer şi îşi plimbă ochii de-a lungul liniei orizontului până 
spre sud. 

— Ah, e deja prânzul, murmură el, cerul e senin, dar nu 
există nici urmă de soare... 

După încă zece minute de mers în acelaşi ritm, adăugă: 

— N-am făcut prea mult drum. E prea ger pentru a 
călători. 

Brusc, le strigă „uuă” câinilor, apoi se opri. Mâna sa 
dreaptă părea să-l îngrijoreze. incepu să o lovească, furios, de 
bară. 

— Amărâţilor! Le zise el câinilor, care se lăsaseră jos, 
greoi, să se odihnească în zăpadă. 

Cuvântul acela neaşteptat fusese rostit cu aceeaşi 
violenţă cu care îşi izbea mâna de lemn. 

— Ce rău aţi făcut voi încât a venit un alt animal, un 
biped, v-a dresat ca să trageţi la ham, vă ştie toate punctele 
slabe şi a făcut din voi nişte sclavi? 

Işi frecă nasul, nu uşor, ci cu brutalitate, ca să pună 
sângele în mişcare. Apoi îi forţă pe câini să îşi reia treaba. 

Călătorea pe suprafaţa îngheţată a unui fluviu care 
descria, în urma lui, o cotitură gigantică, de multe mile lungime, 
pierzându-se în dezordinea fantastică a munţilor tăcuţi, acoperiţi 
de zăpadă. Inaintea lui, apa respectivă se despărţea în 
numeroase braţe, înainte de a face loc insulelor din mijlocul ei. 
Insulele acelea erau tăcute şi albe. 

Nu se vedea nici un animal, nici o pasăre nu zbura prin 
aerul îngheţat şi nici o insectă nu băzâia prin văzduh, ca să 
spargă liniştea atotstăpânitoare. Nu se zărea nici o fiinţă 
omenească, nici o urmă care să pomenească de trecerea cuiva 
pe acolo. Lumea era adormită şi părea cufundată în somnul 
morţii... 


John Messner părea să cadă şi el victimă apatiei care-l 
înconjura. Gerul era gata să-i amorţească cugetul. Mergea 
înainte, cu capul aplecat, fără să observe ceva în jurul lui, 
frecându-şi parcă automat nasul şi obrajii, izbindu-şi mâna de 
bara ce direcţiona sania, atunci când pista era dreaptă. 

Dar ei, câinii, observau totul. Se opriră brusc, îşi. 
Întoarseră privirile către stăpânul lor şi se uitară la el agitaţi şi 
întrebători. Genele le erau îngheţate, ca şi boturile. Gerul şi 
oboseala îi sleiseră de puteri. 

Bărbatul îi mai împinse înainte până ce se opri, la rândul 
lui. Cu greu îşi înălţă capul, apoi se uită în jur. Câinii se opriseră 
lângă o groapă. Nu era o crăpătură, ci o groapă făcută de om în 
stratul de gheaţă, rezultat al trudei, al loviturilor de topor, având 
o adâncime de trei picioare şi jumătate. 

O pojghiţă de gheaţă care se instalase între timp indica 
faptul că nu fusese folosită de ceva vreme. Messner îşi ridică 
privirea: câinii îi arătaseră deja unde trebuia să meargă, fiecare 
bot alb şi neliniştit fiind îndreptat către poteca de-abia trasată 
prin zăpadă, care părăsea pista principală a fluviului şi ducea 
către malul insulei. 

— Prea bine, amărâţilor, zise el, merg până acolo să văd 
despre ce este vorba. Nici voi n-aveţi mai mult chef ca mine să 
continuăm drumul. 

Urcă malul insulei şi dispăru. Câinii nu se culcară ci, 
agitaţi, îl aşteptară să se întoarcă stând în picioare. El reveni, 
legă o frânghie de partea din faţă a săniei, apoi şi-o puse peste 
umeri. Se întoarse către câini şi le făcu semn să urce colina 
alergând. 

Treaba era destul de dificilă, dar animalelor parcă le 
dispăru toată oboseala în vreme ce-şi deschideau pârtie prin 
zăpadă, lătrând de nerăbdare şi de bucurie, luptându-se şi 
consumându-şi ultimele puteri în acel efort. Când unul dintre ei 
cădea sau alunecă, cel din urmă lui îl muşca de picioarele din 
spate. Bărbatul îi încuraja ori îi ameninţa prin strigăte, trăgând 
cu toate forţele de frânghie. 

Urcară dintr-o singură încercare panta aceea dificilă, apoi 
cotiră în stânga şi merseră până la o cabană micuță, ridicată din 
trunchiuri de copaci, unde se opriră. Cabana era pustie, având o 
singură încăpere, de opt pe zece picioare. Messner îşi deshămă 
animalele, descarcă sania şi pătrunse în cabană. Ultimul călător 


pe care întâmplarea îl adusese pe acolo lăsase o provizie bună 
de lemne pentru foc. 

Messner aranjă puţin soba metalică, apoi aprinse flăcările. 
Puse deasupra lor, fără a-i mai dezgheţa, cinci somoni uscați la 
soare, pentru câini, după care îşi umplu ibricul cu bucăţi de 
gheaţă. Făcu acelaşi lucru cu marmita sa. 

Aşteptând să dea apă în clocot, rămase cu faţa deasupra 
sobei. Umezeala provenită din respiraţia lui i se depusese în 
barbă, prefăcându-se în ţurţuri care începeau să se topească. Pe 
măsură ce se topeau şi stropii cădeau pe sobă, aceştia sfârâiau 
şi se evaporau. Grăbi operaţiunea cu degetele sale, detaşând 
ţurţurii micuţi, care se prăbuşeau, cu zgomot, pe podea. 

Lătrăturile sălbatice ale câinilor de afară nu-l opriră din 
treaba să. Auzi mârâiturile şi urletele scoase de animalele dintr- 
un alt atelaj, ca şi un glas omenesc. Cineva bătu în uşă. 

— Intraţi, strigă Messner, oarecum sufocat, fiindcă tocmai 
sugea un ţurţure pe care vroia să şi-l îndepărteze de pe buza de 
sus. 

Uşa se deschise şi, prin aburii ce o înconjurau, văzu un 
bărbat şi o femeie care se opriseră în prag. 

— Intraţi, le zise el hotărât, şi închideţi uşa. 

Nu putea să zică nimic despre ei din felul în care arătau. 
Căciula uriaşă, ale cărei margini îi acopereau nasul şi obrajii, şi 
fularul lung, care îi înconjura capul, nu lăsau să se vadă din 
femeie decât o pereche de ochi negri. 

Şi bărbatul avea ochii negri. Era bărbierit, iar mustaţa sa 
îngheţată îi ascundea gura. 

— Am vrea să ştim dacă mai există vreo cabană prin 
împrejurimi, zise el, uitându-se prin încăperea goală. Am crezut 
că această cabană e pustie. 

— Nu-i cabana mea, îi răspunse Messner. Am găsit-o în 
urmă cu câteva minute. Intraţi şi instalaţi-vă. E aici loc pentru 
toţi şi nu aveţi nevoie de soba pe care aţi adus-o cu voi. 

Auzindu-i glasul, femeia începu să-l privească mai atentă. 

— Aduc-ţi lucrurile, îi zise necunoscutul. Eu voi dezlega 
câinii şi voi aduce apă, ca să ne putem apuca de gătit. 

Messner ieşi ca să le dea peştii câinilor săi înfometați, pe 
care trebui să-i apere de animalele celuilalt atelaj. Când reveni 
în cabană, noul venit îşi deshămase câinii şi adusese apă. 
Lichidul din vasul lui Messner dăduse deja în clocot. Puse 


cafeaua, cobori zaţul cu o jumătate de ceaşcă de apă rece şi luă 
băutura de pe sobă. Dezgheţă biscuiţii în cuptor, alături de 
fasolea pe care o fiersese noaptea trecută. Odată treaba 
terminată, îşi luă vasele de pe sobă, ca să-i lase şi pe noii veniţi 
să-şi pregătească mâncare. Se aşeză pe aşternutul făcut sul şi 
începu să-şi potolească foamea mâncând cu poftă din vasul pus 
pe cutia lui de provizii, între două înghiţituri, vorbea cu bărbatul 
acela care, cu capul pe deasupra sobei, îşi dezgheţa ţurţurii din 
mustață. După ce isprăvi, noul venit îşi întinse şi aşternutul într- 
un colţ al încăperii. 

— Ne vom culca aici, zise el, dacă nu vreţi dumneavoastră 
acest colţişor. Aţi venit primul şi aveţi dreptul să alegeţi. 

— Nu e nici o problemă, răspunse Messner. E bine 
oriunde. 

Işi desfăşură şi el aşternutul, îşi pregăti culcuşul, apoi se 
aşeză pe marginea lui. 

Străinul puse o trusă medicală micuță sub păturile sale, la 
un capăt, ca să o folosească drept pernă. 

— Sunteţi doctor? Îl întrebă Messner. 

— Da, îi răspunse celălalt, dar vă asigur că n-am venit în 
Klondyke în căutare de clienţi. 

Femeia se ocupa cu gătitul, în timp ce bărbatul tăia 
carnea grasă şi întreținea focul din sobă. Lumina slabă intra în 
cabană printr-o ferestruică de hârtie unsă cu grăsime, astfel că 
John Messner nu-i putea distinge prea bine trăsăturile. 

Nici nu încercă să o privească mai atent, fiindcă nu-l 
interesa. Ea, însă, se uita curioasă la el, din când în când, din 
colţul întunecat în care se găsea. 

— Ah, e o viaţă frumoasă, zise doctorul cu entuziasm, 
oprindu-se din ascuţitul cuţitului de burlanul sobei. Îmi place 
lupta, efortul propriului trup. Realitatea e că trăim ca nişte 
primitivi. 

— Realitatea e că afară s-a făcut un ger cumplit, zise 
Messner râzând. 

— Ştiţi ce temperatură e afară? Îl întrebă doctorul. Celălalt 
clătină din cap. 9 

— Vă voi spune eu. Şaptezeci şi patru de grade sub zero - 
atât arată termometrul cu alcool de la sania mea. 

— Adică o sută şase grade sub temperatura indicată, ca să 
călătorească un om! 


— O adevărată sinucidere, adăugă doctorul. Oboseşti, 
respiri din greu, tragi gheaţă în plămâni şi astfel le îngheţi 
țesuturile. Capeţi o tuse seacă ce te scutură, în vreme ce țesutul 
mort se desprinde singur. La vară mori de pneumonie şi te 
întrebi de ce. Voi rămâne în cabana asta cel puţin o săptămână, 
dacă termometrul nu urcă până la minimum cincizeci de grade 
sub zero. 

Apoi se întoarse către femeie: 

— Spune-mi, Tess, nu crezi că a fiert destul cafeaua? La 
auzul acestui nume, John Messner ciuli urechea. 

O privi repede, în vreme ce pe chipul lui trecu umbra unei 
amintiri care-l obseda, fantoma unui chin ce refuza să moară. 
Dar, în clipa următoare, alungase fantoma aceea prin efortul 
voinţei sale. Chipul îi era la fel de liniştit ca înainte, chiar dacă 
era cu ochii în patru şi părea nemulţumit de lumina slabă ce-l 
împiedica să vadă clar faţa femeii. 

In mod automat, prima ei mişcare fu să ia ibricul de pe 
foc, apoi se uită la Messner. El se liniştise, astfel că ea nu văzu 
decât un bărbat stând pe marginea culcuşului, cu privirea 
aţintită asupra propriilor mocasini. Totuşi, când ea se întoarse să 
se ocupe de gătit, el îi aruncă rapid o privire, lucru care nu-i 
scăpă femeii. Ochii bărbatului se îndreptară apoi către doctor, 
pe deasupra ei. Pe buzele acestuia se ivise un zâmbet care o 
complimentă pentru felul în care căzuse în capcană. 

Femeia scoase o lumânare din cutia de provizii şi o 
aprinse. O singură privire aruncată asupra chipului ei astfel 
luminat îl lămuri pe Messner. În cabană mică, cel mai îndepărtat 
ungher se găsea la o distanţă de câţiva paşi. Intr-o clipă, femeia 
ajunse lângă el. Se grăbi să-i lumineze faţa, îl privi fix şi, 
recunoscându-l, ochii i se măriră de teamă. Liniştit, el îi 
răspunse printr-un zâmbet. 

— Ce cauţi, Tess? O întrebă doctorul. 

— Agrafele pentru păr, zise ea îndepărtându-se de străin 
şi scotocind prin sacul de drum. 

Puseră proviziile în lada lor, se aşezară pe cea a lui 
Messner şi se uitară la el. Acesta stătea lungit în culcuş, ca şi _ 
cum ar fi vrut să doarmă, culcat pe o parte, cu capul pe braţ. In 
camera mică, era ca şi cum ar fi stat toţi trei la masă. 

— Din ce parte a Statelor Unite veniţi? Întrebă Messner. 


— Din San Francisco, răspunse doctorul, şi mă aflu în 
ţinutul acesta de doi ani. 

— Eu tot din California am venit, zise Messner. 

Femeia îl privi rugătoare, dar el zâmbi şi continuă: 

— Aţi auzit de Berkeley? Doctorul deveni foarte atent. 

— Este vorba de Universitatea Berkeley din California? 
întrebă el. 

— Da. 

— Aţi fost profesor la vreo facultate? Zise doctorul, îmi 
amintiţi de cei de acolo. 

— Imi pare rău că spuneţi asta, zâmbi Messner. Aş fi 
preferat să trec drept un căutător de aur ori un conducător de 
sanie. 

— Nu pare mai profesor decât pari tu doctor, zise femeia. 

— Mulţumesc, spuse Messner. Chiar aşa, doctore, cum vă 
numiţi? Adăugă el, întorcându-se către bărbatul necunoscut. 

— Haythorne, dacă vreţi să mă credeţi, şi mi-am încheiat 
socotelile cu civilizaţia. 

— Şi dânsa este doamna Haythorne? Zise Messner 
salutând-o. 

Ea îi aruncă o privire mai curând mânioasă decât 
rugătoare. 

La rândul său, Haythorne vru să-l întrebe pe celălalt cum îl 
cheamă. Deschisese deja gura să o facă, dar Messner îl 
întrerupse. 

— Mă gândesc, doctore, că dumneata mi-ai putea 
satisface curiozitatea. Acum vreo doi sau trei ani a avut locun 
scandal în cercul restrâns ai celor de la facultate. Soţia unui 
profesor englez - scuzaţi-mă, vă rog, doamnă Haythorne - a 
dispărut, împreună cu un medic din San Francisco. Cel puţin aşa 
am înţeles eu. Nu-mi amintesc exact numele ei, în clipa asta. 
Ştiţi ceva despre acel incident? 

Haythorne făcu un semn din cap: 

— S-a făcut mult caz de lucrurile acelea în vremea 
respectivă. El se numea Womble, Graham Womble. Avea o 
clientelă pe cinste pe atunci. L-am cunoscut, într-un fel... 

— Ei, bine, aş vrea să aflu ce s-a mai întâmplat cu ei. Nu 
ştiu dacă aţi aflat acest lucru, dar au dispărut fără urmă. 


— El a fost destul de viclean ca să şteargă orice urmă. Se 
spune că au plecat către Mările Sudului, că au dispărut de la 
bordul unui vapor în timpul unui taifun sau altceva de felul ăsta. 

— N-am auzit aşa ceva, mărturisi Messner. 
Dumneavoastră vă amintiţi de ei, doamnă Haythorne? 

— Bineînţeles, răspunse ea calmă, în contrast cu mânia de 
care era cuprinsă. 

Femeia stătea astfel încât Haythorne să nu-i poată vedea 
chipul. 

Doctorul vru să-l întrebe iar cum îl cheamă, dar Messner 
vorbi înaintea lui: 

— Despre doctorul Womble am auzit spunându-se că era 
un bărbat tare chipeş, de care femeile se ţineau scai. 

— Dacă era aşa, atunci povestea asta 1-a terminat, 
mormăi Haythorne. 

— lar femeia era o zgripţuroaică, cel puţin aşa mi s-a zis. 
Era de notorietate publică la Berkeley faptul că făcea un iad din 
viaţa soţului ei. 

— N-am auzit niciodată aşa ceva, răspunse Haythorne. La 
San Francisco se spunea chiar contrariul. 

— Un fel de femeie martiră, nu? Crucificată pe altarul 
căsniciei? 

Doctorul făcu semn din cap. Ochii cenușii ai lui Messner 
străluceau ciudat. După un răstimp, continuă: 

— E de la sine înţeles că orice monedă are două feţe. 
Trăind la Berkeley, n-am văzut decât una dintre ele. Se pare că 
femeia se ducea deseori la San Francisco. 

— Cafea, te rog, ceru Haythorne. Femeia îi umplu ceaşca, 
râzând încet. 

— Staţi la palavre ca doi bătrâni; zise ea în glumă. 

— De ce? E o discuţie foarte interesantă, îi spuse Messner 
zâmbind. 

Apoi i se adresă doctorului: 

— Bărbatul ei nu se bucura de o reputaţie bună la San 
Francisco? 

— Dimpotrivă, era cunoscut drept un om de o înaltă 
moralitate, răspunse Haythorne ceva mai aprins decât ar fi fost 
normal. Propovăduia peste tot moralitatea fiindcă el nu 
cunoscuse niciodată pasiunea adevărată. 

— L-aţi cunoscut? 


— Nu l-am văzut niciodată, fiindcă nu frecventam cercurile 
universitare. 

— Deci e vorba de cealaltă faţă a monedei, zise Mess-ner 
de parcă ar fi fost un judecător. Chiar dacă din punct de vedere 
fizic nu reprezenta mare lucru, nu era totuşi un slăbânog. Se 
interesa de sporturile practicate în colegiu şi avea ceva talent. 
Mai scria şi câteva povestiri care plăceau celor din anturajul lui. 
Am auzit că urma să devină decanul facultăţii, dar după cele 
întâmplate din pricina soţiei sale şi-a dat demisia şi a plecat. 
Cred că evenimentul acela i-a distrus cariera. In orice caz, 
putem considera că 1-a făcut knock-out. Probabil că-şi iubea 
mult soţia. 

Haythorne îşi termină cafeaua, murmură ceva, ca şi cum 
povestea aceea nu-l mai interesa, apoi îşi aprinse pipa. 

— E bine că n-au avut copii, continuă Messner. Haythorne, 
uitându-se la sobă, îşi puse căciula şi mănuşile. 

— Mă duc să caut nişte lemne, zise el. Apoi îmi voi scoate 
mocasinii şi mă voi simţi în largul meu. 

Uşa se închise în urma lui. Timp de câteva minute se lăsă 
o linişte grea. Bărbatul rămase în aceeaşi poziţie în culcuşul său, 
iar femeia, aşezată pe cutia cu provizii, îl privea ţintă. 

— Ce ai de gând să faci? Il întrebă ea deodată. Messner îi 
aruncă o privire nehotărâtă şi leneşă. 

— Ce crezi că ar trebui să fac? Sper că nimic dramatic. 
După cum vezi, sunt obosit, dărâmat după drumul ăsta, iar 
culcuşul e atât de îmbietor. 

Ea îşi muşcă buza inferioară şi îşi stăpâni mânia de care 
era cuprinsă. 

— Dar... începu ea, apoi tăcu. 

— Sper că nu vrei să-l omor pe domnul... Haythorne, zise 
el cu blândeţe, aproape rugător. Mi-ar fi tare greu, dar şi inutil. 

— Dar trebuie să faci ceva! Strigă ea. 

— Dimpotrivă, eu cred că nu am ce să fac. 

— Vei rămâne cu noi? El făcu semn că da. 

Femeia privi, disperată, prin cabană şi văzu „celălalt 
aşternut, într-un ungher. 

— Vine noaptea, nu poţi rămâne aici. Nu poţi, ţi-o spun, e 
imposibil! 

— Fireşte că pot. lţi amintesc faptul că eu am găsit primul 
cabana asta şi că voi îmi sunteţi oaspeţi. 


Femeia se uita iar prin încăpere şi o apucă groaza la 
vederea celuilalt aşternut. 

— Atunci va trebui să plecăm noi, se hotărî ea. 

— Imposibil. Te chinuie acea tuse seacă de care spunea 
domnul Haythorne. Deja ai răcit la plămâni. El e doctor, ştie bine 
lucrurile astea, aşa că nu va permite să plecaţi de aici. 

— Atunci ce vei face? Întrebă ea pe un ton reţinut şi calm, 
dar care prevestea furtuna. 

Messner o privi aproape părinteşte, fiindcă încercase să 
dovedească o răbdare şi o milă ieşite din comun. 

— Draga mea Tereza, aşa cum ţi-am zis, nu ştiu, încă nu 
m-am gândit. 

— Ah! Mă înnebuneşti! 

Se ridică brusc, frângându-şi mâinile de neputinţă. 

— Înainte nu erai aşa! 

— Înainte eram blând şi bun, zise el, clătinând din cap. Şi 
din cauza asta m-ai părăsit, nu-i aşa? 

— Eşti atât de diferit, atât de liniştit şi de calm, încât mă 
îngrozeşti. Simt că vrei să ne faci ceva cumplit. Dar, orice vei 
face, să nu fie ceva nebunesc! Nu te aprinde prea tare! 

— Nu mă aprind deloc. Cel puţin nu mă mai aprind de 
când ai plecat. 

— Ai câştigat... ceva remarcabil, reluă ea. 

El îi zâmbi ca pentru a-i mulţumi. 

— În vreme ce eu mă gândesc la ceea ce voi face, iată ce 
vei face tu. Îi vei spune domnului... Haythorne cine sunt. Asta va 
face că şederea noastră în cabana asta să devină mai... 
sociabilă, nu? 

— De ce m-ai urmărit prin ţara asta îngrozitoare? Îl întrebă 
ea foarte curioasă. 

— Să nu crezi că am venit prin locurile astea din pricina 
ta, Tereza. Nu mai fi aşa de vanitoasă. E o iluzie. Ne-am întâlnit, 
pur şi simplu din întâmplare. Ara rupt-o cu viaţa universitară şi 
trebuia să mă duc undeva. Trebuie să spun, ca să fiu cinstit, că 
am venit în Klondyke pentru că era ultimul loc din lume unde aş 
fi sperat să dau de tine. 

Tocmai atunci se auzi un zgomot la uşă, aceasta se 
deschise, iar în cabană pătrunse Haythorne cu un braţ de 
lemne. De cum auzi zgomotul, Tereza începu să strângă 
farfuriile. Haythorne ieşi ca să mai aducă lemne. 


— De ce n-ai făcut prezentările? O întrebă Messner. 

— Îi voi spune, răspunse femeia. Să nu crezi că mi-e frică. 

— Niciodată nu ţi-a fost frică de ceva. 

— Nu mă tem nici să-i mărturisesc totul, continuă ea, 
îndulcindu-şi tonul şi trăsăturile feţei. 

— În cazul tău, cred că mărturisirea este un fel de 
minciună, un şiretlic, o auto-glorificare. 

— Nu mai fi atât de pedant, îi zise ea, schimbând tonul şi 
devenind mai tandră. Niciodată nu mi-au plăcut discuţiile astea. 
Nu mi-e teamă să îţi cer iertare. 

— Nu am de ce să te iert, Tereza. De fapt, îţi sunt 
recunoscător. E drept, am suferit la început, apoi, din pricina 
primăverii, mi-am dat seama că eram fericit, foarte fericit. A fost 
o descoperire uimitoare. 

— Dacă m-aş întoarce la tine? Îl întrebă ea. 

— M-ar deranja destul de mult, îi răspunse el, privind-o 
ciudat. 

— Dar sunt soţia ta! Ştii doar că divorţul nu s-a pronunţat 
încă. 

— Îmi pare rău că am neglijat aspectul acesta. Va fi primul 
lucru de care voi avea grijă. 

Ea se apropie de el şi îi puse mâna pe braţ. 

— Nu mă mai vrei, John? 

Vocea îi era blândă şi mângâietoare, mâna ei îl ademenea. 

— Dacă ţi-aş spune că am greşit? Dacă ţi-aş mărturisi că 
sunt nefericită? Ei bine, sunt. Şi m-am înşelat cumplit. 

Lui Messner începu să i se facă frică. Simţi cum îl trec fiorii 
din pricina mâinii ei mângâietoare. Nu mai era stăpân pe 
situaţie, calmul lui aparent pierise. Ea îl privea cu ochii ei mari şi 
îl cucerea iar. Se simţea la marginea prăpastiei, incapabil să 
reziste forţei ce l-ar fi împins mai încolo. 

— Mă întorc la tine, John. Mă întorc la tine azi... acum. El 
se zbătea sub atingerea acelei mâini ca într-un coşmar. În 
vreme ce ea îi vorbea, Messner credea că aude cântecul dulce al 
sirenelor. Ca şi cum cineva cânta undeva la pian, iar sunetele se 
loveau de timpanul lui... 

Deodată sări în picioare. O împinse, atunci când ea vru să- 
| îmbrăţişeze, apoi se dădu înapoi, către uşă, îngrozit. 

— Vrei să fac vreo nebunie? Strigă el. 


Femeia începu să râdă batjocoritor, apoi se apucă de 
spălat farfuriile. 

— Ţi-am zis să nu te aprinzi. Stai liniştit, nu te vreau, doar 
mă jucam cu tine. Să ştii că sunt mai fericită cu el. 

Dar Messner nu o crezu. Îşi amintea de repeziciunea cu 
care ea îşi schimba atitudinea. Chiar în clipele acelea se folosise 
de farmecele ei. Nu era fericită cu bărbatul celălalt, descoperise 
că greşise. Mânaria lui masculină se înflăcăra când pricepu asta. 
Ea vroia să se întoarcă la el, dar el nu dorea aşa ceva. Fără să-şi 
dea seama, mâna lui trase zăvorul. 

— Nu fugi, îi zise ea râzând, nu te muşc. 

— Nu fug, îi spuse el ca un copil, în vreme ce îşi punea 
mănuşile. Mă duc doar să aduc apă. 

Luă găleţile goale şi marmitele, apoi deschise uşa, şi se 
întoarse ca să o privească încă o dată. 

— Nu uita să-i spui domnului... Haythorne cine sunt eu. 

Messner sfărâmă pojghiţa de gheaţă care se formase la 
puț timp de o oră şi umplu găleţile. Pe drum merse foarte 
repede, ca să nu cadă pradă gerului cumplit. Deodată, 
sprâncenele lui încruntate se destinseră, iar chipul lui nehotărât 
deveni decis. Înţelese ce trebuia să facă. Buzele şi obrajii i se 
destinseră într-un rânjet. Găleţile prinseseră deja pojghiţă de 
gheaţă atunci când reveni la cabană. 

Intrând, dădu peste celălalt bărbat, care-l aştepta, în 
picioare, lângă sobă. Poziţia lui era rigidă. | se părea puţin jenat 
de ceva anume. 

— Încântat să vă întâlnesc, domnule, numele meu este 
Graham Womble, zise el ceremonios, ca şi cum ar fi răspuns 
unei prezentări. 

Messner lăsăjos găleţile cu apă, dar nu-i întinse mâna. 
Womble nu putea să ascundă ura pe care o resimțea pentru cel 
pe care-l ofensase. 

— Deci dumneata eşti tinerelul, zise Messner, parcă mirat. 
Ei, bine, iată că sunt chiar fericit că te-am întâlnit. Eram curios 
să văd ce a găsit Tereza la dumneata. Adică prin ce ai sedus-o. 
la te uită! 

ÎI înconjură pe celălalt, uitându-se la el, ca şi cum ar fi fost 
un cal scos la vânzare. 

— Ştiu ce trebuie să credeţi acum despre mine, începu 
Womble. 


— Să nu mai vorbim despre asta, îl întrerupse Messner, 
exagerând, prin glasul său, cordialitatea, fiindcă n-are nici un 
rost. Vreau să ştiu doar ce crezi despre ea. A corespuns 
aşteptărilor? Te-a satisfăcut? Viaţa dumi-tale a devenit un vis 
fericit de atunci? - - Nu fi prost, îl întrerupse Tereza. 

— Nu mă pot împiedica să fiu firesc, mărturisi Messner. 

— Aţi putea fi, în acelaşi timp, constructiv şi expeditiv, 
zise repede Womble. Vrem să ştim ce veţi face. 

Messner schiţă un gest de neputinţă. 

— Chiar că nu ştiu. Este o situaţie imposibilă, pe care 
nimeni n-ar fi prevăzut-o. 

— Dar nu putem sta toţi trei sub acelaşi acoperiş. Messner 
îl aprobă printr-un semn din cap. 

— Înseamnă că trebuie să plece cineva. 

— Acest lucru este indiscutabil, zise Messner. Când trei 
oameni nu pot sta în acelaşi loc, în acelaşi moment, trebuie ca 
unul dintre ei să plece. 

— Şi omul acela sunteţi dumneavoastră, îi spuse Womble 
cu răceală. Aveţi de parcurs zece mile până la cea mai apropiată 
tabără, dar îi puteţi face uşor. 

— Acesta este primul punct slab din raţionamentul 
dumitale, obiectă celălalt. De ce trebuie să plec eu? Doar eu am 
găsit primul cabana. 

— Dar Tess nu poate ieşi, îi explică Womble, fiindcă 
plămânii ei au fost deja atinşi de ger. 

— Sunt de acord cu asta. Nu poate risca să meargă zece 
mile pe un asemenea ger. Trebuie să rămână aici, fără îndoială. 
— Atunci, vom face cum am zis şi... vru să termine 

Womble. 

Messner îl întrerupse: 

— Dar plămânii dumitale sunt buni, nu-i aşa? 

— Şi ce-i cu asta? 

Celălalt tuşi puţin, apoi vorbi fără să se grăbească. 

— Nu mare lucru, doar că, după raţionamentul dumitale, 
nu te opreşte nimic să te lupţi cu gemi ca să străbaţi cele zece 
mile. O vei face cu uşurinţă. 

Womble se uită repede la Tereza, bănuitor, ghicind în ochii 
femeii o scânteie de mulţumire. 

— Ce vrea să spună cu asta? O întrebă el. 


Femeia ezită să răspundă şi chipul i se întunecă de furie. 
Womble se întoarse către Messner. 

— Destul! Nu puteţi rămâne aici. 

— Ba da, pot. 

— Nu voi permite aşa ceva. Messner ridică din umeri. 

— Eu sunt stăpân aici. 

— În orice caz, eu rămân aici, insistă celălalt. 

— Te voi da afară. 

— Mă voi întoarce. 

Womble se opri puţin, ca să se liniştească şi să se 
controleze. După aceea vorbi hotărât, cu glas gros: 

— Ascultaţi, domnule, dacă refuzaţi să ieşiţi, vă voi bate. 
Aici nu e California. Vă voi pocni cu ambii pumni. 

Messner ridică din umeri. 

— Dacă faci asta, voi aduna minerii şi te vor spânzura de 
primul copac. Cum ai spus, aici nu e California. Minerii ăştia sunt 
oameni simpli. Nu am decât să le arăt urmele loviturilor tale, să 
le mărturisesc adevărul şi să le cer să-mi înapoieze soţia. 

Femeia vru să vorbească, dar Womble, furios, se întoarse 
la ea şi-i strigă: 

— Tu nu te amesteca! 

— Te rog, Tereza, lasă-ne să discutăm, adăugă Messner 
pe un ton ce contrasta cu al celuilalt. 

Furia femeii şi sentimentele ce o animau îi iritară p 1 
amânii, provocându-i o tuse seacă ce o scutură. Cu chipul înroşit 
şi cu mâna la piept, aşteptă să treacă accesul. 

Womble o privi cu tristeţe şi îi observă tuşea. 

— Trebuie să terminăm odată! Zise el. Plămânii ei nu pot 
fi expuşi la frig. Nu poate călători câtă vreme temperatura nu 
creşte. 

Messner tuşi din nou, ca şi cum s-ar fi scuzat, şi spuse: 

— Vreau bani. 

Dispreţul se citi imediat pe chipul lui Womble. Celălalt 
decăzuse deci mai mult decât el! 

— Aveţi un sac mare cu pulbere auriferă, continuă 
Messner, v-am văzut când l-aţi coborât'din sanie. 

— Cât vă trebuie? Întrebă Womble cu dispreţ în glas şi pe 
chip. 

— Am calculat că, la ceea ce aveţi în sac, aş cere... patru 
mii de dolari, adică în jur de douăzeci de livre... 


— Dar e tot ce am, strigă Womble. 

— O ai pe Tereza, zise celălalt cu blândeţe. Ea face mai 
mult de atât. Gândeşte-te la ce am renunţat eu. Sigur că e un 
preţ rezonabil. 

— S-a făcut! Zise Womble, şi apucă sacul cu aur. Vreau să 
termin mai repede treaba asta, vierme! 

— Aici greşeşti, îi răspunse, zâmbind, Messner. Din punct 
de vedere moral, omul care dă un vas cu vin valorează mai mult 
decât cel care-l primeşte? Tăinuitorul de obiecte furate nu e mai 
breaz decât hoţul, ştii asta, de aceea nu ai nevoie să te 
consolezi cu o falşă superioritate morală în privinţa acestui târg. 

— Nu mă interesează morala dumitale! Strigă celălalt. 

Vino aici să supraveghezi cântărirea pulberei, te-aş putea 
înşela. 

Femeia, aplecată peste pat, neputincioasă şi albă de furie, 
văzu cum se cântăreau praful aurifer şi pepitele în balanţa pusă 
pe ladă cu provizii. Fiind mic, tasul balanței trebuia umplut de 
multe ori. Messner verifica fiecare cântărire cu multă atenţie. 

— Aurul nu e de bună calitate, zise el, legându-şi sacul la 
gură. Nu cred că valorează nici măcar şaisprezece dolari uncia. 
Tot tu, Womble, faci o afacere mai bună. 

Manevră sacul cu grijă şi îl duse afară, pe sania lui, cu 
toată precauţia ce se cuvenea unei asemenea comori. 

Reveni în cabană, îşi strânse ustensilele, îşi luă lada cu 
provizii, apoi îşi împacheta aşternutul. Când totul fu cărat în 
sanie şi legat bine, iar câinii înhămaţi, Messner intră iar 
înăuntru, să îşi ia mănuşile. 

— Adio, Tess, zise el, de lângă uşa deschisă. 

Ea se întoarse către el, încercând să îi vorbească, dar fiind 
prea furioasă ca să exprime pasiunea ce o ardea. 

— Adio, Tess! Repetă el cu blândeţe. 

— Animalule! Abia reuşi ea să pronunţe. 

Apoi se întoarse, îşi ascunse chipul printre pături şi 
suspină. 

— Animalelor! Animale ce sunteţi! 

John Messner închise uşa după el. Porni câinii, apoi se uită 
către cabană. Chipul lui arăta o mare uşurare. Cobori panta şi se 
opri jos, lângă put. Desfăcu frânghia ce ţinea legat sacul cu aur 
şi îl duse lângă gaură. Se formase deja un strat nou de gheaţă la 
suprafaţa apei. II sparse cu un pumn. Desfăcu nodul cu dinţii şi 


vărsă întregul conţinut al sacului. Râul nU era prea. Adânc în 
locul acela. La două picioare sub apă putu vedea fundul, de un 
galben mat în lumina ce pierea. Scuipă în gaura aceea. Apoi se 
întoarse la sanie şi îşi mână câinii pe pista Yukonului. Aceştia, 
lipsiţi de puteri, scheunau şi trăgeau fără vlagă. Ţinând bară cu 
mâna dreaptă, frecându-şi nasul şi obrajii, se împiedică de 
frânghie când atelajul viră la un cot al pistei. 

— Înainte, animalelor păroase! Strigă el. Tot înainte! 

SETE DE VIAŢA. 

ÎN vreme ce coborau pe malul apei şchiopătând dureros, 
se întâmplă ca bărbatul care mergea primul să se împiedice de 
pietre. Amândoi erau obosiţi şi slăbiţi. Chipurile lor aspre 
exprimau chinul pe care îl produce privaţiunea îndurată de 
multă vreme. 

Aveau o mulţime de pături grele pe umeri, prinse în nişte 
curele. Alte curele, care le treceau chiar peste frunte, îi ajutau 
să îşi susţină sarcina. Fiecare bărbat avea câte o puşcă, şi 
mergea încovoiat sub greutatea poverii sale, cu umerii înainte, 
capul aplecat, privirea în pământ. 

— Ce bine ar fi fost să mai am măcar două cartuşe dintre 
cele ascunse în adăpostul nostru, zise cel de-al doilea. 

Glasul lui era lipsit de expresivitate. Vorbea fără nici un 
entuziasm. Celălalt, care traversa şchiopătând curentul ce 
curgea înspumat şi lăptos printre stânci, nu-i răspunse. 

Tovarăşul său îi călca pe urme. Nu-şi scoseseră 
încălţămintea din. Picioare, deşi apa era atât de rece că gleznele 
le îngheţaseră şi îi dureau, iar degetele şi tălpile le amorţiseră. 
În anumite locuri, apa le ajungea până la genunchi şi amândoi 
se clătinau, căutând o zonă sigură în care să calce... 

Cel din urmă lunecă pe o piatră netedă, căzu, dar se ridică 
de îndată. În aceeaşi clipă urlă de durere. Se simţea slăbit şi 
capul parcă i se învârtea. În vreme ce se răsucea prin aer, 
întinse mâna liberă ca pentru a se prinde de ceva. Reuşi să îşi 
păstreze astfel echilibrul, înainta iar, şi iar alunecă, dar nu căzu 
în apă. Atunci se opri şi se uită la celălalt, care nici măcar nu 
întorsese capul către el. 

Un minut întreg rămase nemişcat, ca şi cum s-ar fi 
examinat singur, apoi strigă: 

— Bill, mi-am sucit glezna! 


Bill, fără să se întoarcă spre el, continuă să meargă 
împleticindu-se prin mijlocul pârâu lui lăptos. Bărbatul îl văzu 
îndepărtându-se. Deşi chipul îi rămăsese inexpresiv, ochii lui 
păreau cei ai unei căprioare îngrozite de apropierea vânătorului. 

Tovarăşul lui urcă, împleticindu-se, pe malul celălalt.' îşi 
continuă drumul mergând drept înaintea lui, fără să se întoarcă. 
Bărbatul rămas în mijlocul pârâului se uita după el. Buzele îi 
tremurau puţin, limba îi ieşea din gură ca să le umezească, iar 
barbă din jurul lor îi tremura în mod vizibil. 

— Bill! Strigă el. 

Era strigătul de ajutor al unui bărbat puternic, dar 
disperat. Bill nu-şi întoarse privirea. Celălalt îl văzu cum se 
îndepărtează, şchiopătând şi împleticindu-se, urcând cu greu 
pantă lină ce ducea către culmea unei coline nu prea înalte ce 
se distingea la orizont. Ochii lui îl urmăriră pe Bill până ce acesta 
ajunse pe vârf, după care dispăru. 

Se uită apoi în jurul său, la lumea în care rămăsese singur, 
după ce îl părăsise tovarăşul lui. 

La orizont, focul soarelui mocnea, întunecat, aproape 
acoperit de ceţurile lipsite de formă. 

Bărbatul îşi scoase ceasul şi îşi sprijini întregul trup pe un 
singur picior. Era ora patru. Nu ştia dacă se găseau în ultimele 
zile ale lui iulie sau în primele ale lui august. Cunoştea însă 
faptul că soarele trebuia să îi indice direcţia nord-vest. 

Se uită către sud. Ştia că undeva, dincolo de acele înălţimi 
posace, se găsea Lacul Marelui Urs. Nu-i era străin nici faptul că, 
în acea direcţie, cercul arctic îşi croia drumul dificil prin mijlocul 
pustietăţilor canadiene. Pârâul în care se găsea alimenta râul 
Coppermine care, la rândul său, curgea spre nord şi se vărsa în 
Golful Coroanei din Oceanul Arctic. Nu fusese niciodată până 
acolo, dar văzuse asta pe o hartă a Companiei Golfului Hudson. 

Privirea lui descrise un cerc întreg în jurul lui. Spectacolul 
acela nu era menit să-l încurajeze. Pretutindeni linia orizontului 
indica nişte coline nu prea înalte. Nu existau arbori, tufe, ierburi. 
Totul era dezolant, pustiu, lipsit de viaţă, îngrozind privirea. 

— Bill! Murmură el încă o dată. Bill! 

Rămas în picioare în apa lăptoasă, părea mic şi 
neînsemnat, iar imensitatea îl apăsa cu o forţă colosală, 
sfărâmându-l cu liniştea ei îngrozitoare. 


Începu să tremure ca într-un acces de febră, până ce 
carabina îi căzu din mână, strop indu-l cu apă. Acest lucru îl 
readuse la realitate. Învingându-şi teama, căută prin undele 
înspumate şi îşi recuperă arma. Îşi mută povara pe umărul stâng 
ca să-şi uşureze partea trupului suportată de gleznă sucită. Apoi 
se îndreptă încet spre mal, cu mare grijă, strâmbându-se de 
durere. 

Însă nu se opri acolo. Cu o disperare nebunească, fără să 
ia în seamă durerea, se grăbi să urce colina dincolo de care 
dispăruse tovarăşul lui. Dar, de pe culme, văzu un ţinut lipsit de 
viaţă. Îşi învinse iar teama, îşi aşeză mai bine povara pe umărul 
stâng, apoi cobori panta şchiopătând. 

Fundul văii era plin de apă. O spumă deasă stătea la 
suprafaţă ca un burete. Apa ţâşnea de sub tălpile sale la fiecare 
pas şi, de câte ori ridica piciorul, mişcarea se încheia printr-un 
zgomot de aspirație ca şi cum spuma n-ar fi vrut să-i dea 
drumul. Făcu drumul acela foarte încet. Merse pe urmele 
celuilalt de-a lungul pietrelor ce ieşeau ca nişte insulițe din 
marea aceea de spumă. 

Deşi era singur, nu se rătăcise. Ştia că mai departe avea 
să ajungă într-un loc unde pinii sau brazii uscați, mici şi ofiliţi, 
mărgineau un lac de dimensiuni reduse. Băştinaşii le ziceau 
titchin-nichilie, adică ţinutul beţişoarelor. În lacul acela se vărsa 
un pârâu cu apă limpede. Acolo se găseau trestii, după cum îşi 
amintea el, dar nu şi copaci. Avea să meargă de-a lungul firului 
de apă până ce va ajunge într-o depresiune, la poalele unui 
deal. Urma să treacă peste deal şi să ajungă la izvorul unui alt 
râu care se îndrepta spre vest şi pe care-l va folosi drept călăuză 
până la vărsarea lui în râul Dease. Abia acolo avea să găsească, 
într-o ascunzătoare, un canoe răsturnat, acoperit de pietre. In 
ascunzătoare se a (lau şi cartuşe pentru carabina lui goală, 
undiţe şi cârlige, O plasă de pescuit, tot ce era necesar ca să 
ucizi şi să prinzi hrana. Avea să găsească acolo şi faină, nu prea 
multă, o bucată de carne grasă şi fasole. 

Bill avea să-l aştepte acolo şi urmau să coboare împreună, 
cu ambarcaţiunea, pe Dease spre sud, până la Lacul Marelui 
Urs. Vor traversa lacul, îndreptându-se tot către sud, vor ajunge 
pe Mackenzie, apoi, mergând în aceeaşi direcţie, vor fugi de 
iarna ce zadarnic se va ţine după ei. În urma lor totul va îngheţa, 
iar zilele vor deveni scurte şi-posace. Vor ajunge la un post al 


Companiei Golfului Hudson, unde se vor încălzi, căci acolo există 
lemne din belşug, iar proviziile nu lipsesc. 

Astfel se gândea bărbatul acela în vreme ce se străduia să 
înainteze. Dar, luptându-se cu toată fiinţa lui împotriva naturii, 
încerca să creadă că Bill nu-l părăsise, că avea să-l aştepte, cu 
siguranţă, la ascunzătoare. Trebuia să gândească astfel, 
altminteri nu mai avea de ce să lupte, se putea întinde pe jos ca 
să moară. În vreme ce discul întunecat al soarelui cobora încet 
spre nord-vest, el îşi imagina, pas* cu pas, fuga lor din faţa iernii 
care îi ameninţa. Îşi număra, în minte, toate proviziile din 
ascunzătoare, ca şi cele de la Compania Golfului Hudson. 

Nu mâncase nimic de două zile. De fapt, de mult timp nu 
mai mâncase pe săturate. Deseori se aplecă, lua de jos un smoc 
gălbejit de muşchi, pe care-l mesteca, apoi îl înghiţea. Pentru el 
era ca grâul crescut pe apă. E drept că era amar şi tare, că nu 
avea substanţe hrănitoare, dar bărbatul îl mesteca cu răbdare, 
cu o speranţă pe care nu i-o spulbera nici ştiinţa, nici 
experienţa. 

Pe la ora nouă se izbi cu degetul mare de la picior de 
colţul unei pietre. Obosit şi slăbit, se împiedică şi căzu. Incapabil 
de orice efort, rămase culcat pe o parte, nemişcat. Apoi se 
eliberă de curelele poverii sale şi se puse, cu dificultate, pe 
şezut. Nu era încă întuneric. În lumina apusului se târî printre 
stânci.ca să găsească un colţişor cu muşchi uscat. După ce 
strânse o grămăjoară, îşi făcu un foc, ale cărui flăcări ardeau 
fără forţă, după care începu să-şi fiarbă apă într-un ibric. 

Îşi desfăcu povara şi prima lui grijă fu să numere 
chibriturile. Avea şaizeci şi şapte de bețe. Le numără de trei ori, 
ca să fie sigur, apoi le împărţi în mai multe grămăjoare, pe care 
le înveli în hârtie îmbibată în ulei, punând un pachet în punga lui 
goală de tutun, altul în calota pălăriei sale deformate, iar pe al 
treilea sub cămaşă, la piept. După ce termină, i se făcu iarăşi 
teamă. Scoase cele trei pacheţele şi numără iar chibriturile. 
Erau tot şaizeci şi şapte. 

În timp ce îşi uscă încălţămintea udă la foc, observă că 
mocasinii îi erau nişte zdrenţe, iar ciorapii de lână numai tăieturi 
şi găuriţi peste tot - lăsau să se vadă picioa-i ele lui însângerate. 
Îşi cercetă pe îndelete gleznă, plină de bătături, şi văzu că se 
umflase, devenind groasă că genunchiul său. Tăie o bandă 
lungă dintr-una din cuver-l ui i şi îşi făcu din ea un fel de obiele, 


în care îşi înfăşură picioarele. Apoi bău vasul cu apă caldă, îşi 
întoarse ceasul şi se băgă sub pături. 

Dormi adânc, de parcă ar fi murit, întunericul scurt, din 
mijlocul nopţii, se destrăma. Soarele se înălţă dinspre nord-est. 
Cel puţin ziua veni dintr-acolo, căci soarele era ascuns de norii 
cenușii. 

La ora şase se trezi, culcat pe spate. Se uită drept la cerul 
cenuşiu şi simţi că îi era tare foame. Se ridică într-un cot. Fu 
surprins să audă un mârâit. Văzu un caribu mascul, care se uita 
la el cu teamă şi curiozitate. In aceeaşi clipă, bărbatul se gândi 
la o friptură de caribu care ar fi sfârâit pe foc. * 

Întinse mâna către puşca fără gloanţe, ochi şi trase. 
Animalul se sperie şi fugi, iar copitele sale răsunau iz-bindu-se 
de stânci, în vreme ce o zbughea. 

Bărbatul înjură şi aruncă puşca departe de el. Gemu în 
vreme ce se ridică în picioare. Era o sarcină dificilă şi lentă. 
Încheieturile lui păreau înţepenite, aproape că scârţâiau. Fiecare 
gest se făcea doar printr-un mare efort de voinţă. Odată ridicat 
în picioare, îi trebuiră câteva minute să se îndrepte. 

Se târî către o colină, privind drept înainte. Nu existau nici 
arbori, nici tufişuri, ci doar o mare de muşchi cenușii, rareori 
întreruptă de vreo stâncă, vreo baltă sau vreun pârâu. Şi cerul 
era cenuşiu. Nu ştia pe unde putea fi nordul şi uitase direcţia pe 
care o urmase noaptea trecută ca să ajungă acolo. Insă nu se 
rătăcise, nu se îndoia de asta. Avea să ajungă în curând în 
ţinutul beţişoarelor. | se părea că acesta se află undeva spre 
stânga lui, nu prea departe. Cine ştie, poate chiar pe cealaltă 
parte a primei coline ce îi ieşise în drum. 

Omul se întoarse pe propriile-i urme ca să îşi aranjeze 
bagajele. Se asigură de existenţa celor trei pachete de 
chibrituri, deşi nu le mai numără. Nu ştia însă ce să facă cu un 
sac din piele de căprioară, care nu era, totuşi, prea mare. Ar fi 
putut să-l ţină în mâini, căci nu cântărea mai mult de 
cincisprezece livre - cât restul bagajului său. 

În cele din urmă, îl puse deoparte şi începu să îi deşerte 
conţinutul. Se opri şi se uită iar la sacul din piele, apoi îl strânse 
în grabă, uitându-se temător în jur, ca şi cum pustietatea i l-ar fi 
putut fura. 


Când se ridică în picioare ca să reînceapă marşul 
împleticit din timpul zilei, sacul făcea parte din bagajul pe care-l 
ducea în spate. 

Porni spre stânga, oprindu-se din când în când ca să 
mănânce smocuri de muşchi. Mintea îi era anchilozată, 
şchiopăta mai tare, dar durerea aceea nu însemna nimic fală de 
cea provocată de foame. Aceasta îl muşca neîncetat, încât nici 
nu se mai putea gândi la drumul Urmat şi la felul în care avea să 
ajungă în ţinutul beţişoarelor. Smocurile de muşchi nu 
îndepărtau durerile acelea, ba îi afectau limba şi cerul gurii. 

Ajunse într-o vale unde ptarmiganii de stâncă se ridicau 
dintre muşchi şi dintre stânci, bătând violent aerul cu aripile lor 
şi strigând „ker, ker, ker”. Azvârli cu pietre după ei, dar nu reuşi 
să îi atingă. Îşi lăsă jos bagajele şi îi urmări ca o pisică ce îşi 
vânează vrabia. Stâncile ascuţite îi tăiau pantalonii până la 
genunchi, lăsându-i urme însângerate. 

Durerea provocată astfel era depăşită de cea a foamei. Se 
deplasa prin muşchiul ud, umezindu-şi hainele, cu trupul 
îngheţat, însă nici măcar nu îşi dădea seama de asta, într-atât 
era de flămând. Din când în când, câte un ptarmigan se ridica în 
zbor, învârtindu-se în jurul lui şi strigând „ker, ker, ker”, de 
parcă şi-ar fi bătut joc de omul rătăcit. Atunci nefericitul îi 
blestemă şi ţipa şi el la ei. 

Odată, calcă pe o pasăre ce dormea probabil. Nu o zări 
decât atunci când ea se ridică din colţul stâncii în care stătuse şi 
îl lovi cu aripile peste faţă. La fel de surprins ca şi ptarmiganul, 
încercă să-l prindă, dar nu rămase decât cu trei pene din coada 
lui în mână. În vreme ce se uita după el cum zbura, îl înjură, ca 
şi cum pasărea l-ar fi ofensat. Apoi se întoarse ca să îşi ia 
bagajele. 

Pe măsură ce ziua creştea, ajunse în nişte văi mai bogate 
în vânat. O ceată de caribu de vreo douăzeci de animale trecu 
prin raza de acţiune a carabinei sale, ca pentru a-l necăji mai 
tare. Vru să se ia după ele, fiind sigur că avea să le ajungă din 
urmă. 

O vulpe neagră apăru din lateral, purtând un ptarmigan în 
gură. Bărbatul strigă. Strigătul lui era înfricoşător, dar vulpea, 
deşi o luă la fugă speriată, nu lăsă pradă. 


După-amiaza târziu, urmând cursul unui pârâu alb ca 
varul, mergea printre tufele plăpânde de stuf. Prinse câteva tufe 
de la rădăcină, apoi smulse una ce semăna cu o ceapă. 

Nu era prea tare şi dinţii săi pătrunseră în rădăcina destul 
de promițătoare la prima vedere. Dar fibrele se dovedeau 
rezistente, fiind nişte filamente saturate de apă dulce, care, ca 
şi muşchii, nu aveau substanţe hrănitoare, [şi puse iar bagajul 
pe umeri şi porni mai departe, prin sliif, în vreme ce ronţăia 
plantele ca un adevărat animal ierbivor. 

Era epuizat şi ar fi vrut tare mult să doarmă, ' însă era 
unpins înainte mereu nu atât din dorinţa de a ajunge în iunitul 
beţişoarelor, cât de foame. Căută prin micile mlaştini Câteva 
broaşte. Scormoni prin pământ cu unghiile ca să dea de viermi. 
Ştia însă că nici broaştele, nici viermii nu se găsesc atât de 
departe, în nord. 

Se uită zadarnic în fiecare mlaştină până ce, către asfinţit, 
descoperi într-una dintre ele un peşte singuratic, cât un deget. 
Îşi vâri braţul în apă până la umăr, dar nu-l prinse. Disperat, îl 
căută cu ambele mâini, tulburând noroiul de pe fundul băltoacei. 
Cuprins de elan, căzu în mlaştină şi se udă până la brâu. După 
aceea, apa deveni prea tulbure ca să mai poată vedea peştele, 
aşa că trebui să aştepte să se limpezească. 

Reluă căutarea tulburând iar apa, dar tot nu reuşi să 
prindă peştele. Nu mai avea răbdare să aştepte. Işi scoase 
ibricul şi începu să îndepărteze apa din băltoacă. La început, 
deşi muncea cu ardoare, o aruncă prea aproape şi lichidul 
reveni în mlaştină. După aceea, lucră cu multă grijă, încercând 
să-şi păstreze calmul, chiar dacă inima îi bătea tare şi mâinile îi 
tremurau. După o jumătate de oră, băltoaca aproape că secase. 
Rămăsese puţină apă, dar nici urmă de peşte. 

Găsi, printre pietre, o crevasă ascunsă prin care acesta 
scăpase, trecând într-o băltoacă învecinată, mai mare, pe care 
n-ar fi golit-o lucrând continuu, o zi şi o noapte. Dacă ar fi ştiut 
de crăpătura aceea, ar fi astupat-o cu o piatră de la început şi ar 
ii prins peştele. 

Gândindu-se la aceste lucruri, se lăsăjos, pe pământul ud 
şi izbunci într-un plâns nervos. Nu era nimeni să-l audă în pustiul 
nemilos, aşa că plânse în hohote, o vreme îndelungată. 

După ce se mai linişti, aprinse focul şi se încălzi bând apă 
caldă, apoi îşi făcu tabăra pe marginea unei stânci, ca în 


noaptea precedentă. Ultimele lui gesturi fură să verifice numărul 
şi starea chibritelor, apoi îşi întoarse ceasul. 

Păturile erau umede, glezna îl durea, nu ştia însă altceva 
decât că îi era foame. Cât dură somnul lui agitat visă doar 
petreceri, banchete şi felurite mâncăruri. 

Se trezi amorţit de frig şi slăbit. Nu se vedea soarele. 
Cenuşiul cerului şi al pământului devenise mai întunecat. Sufla 
un vânt aspru şi primele căderi de zăpadă albiseră culmile 
dealurilor. 

În jurul lui, aerul se răcise. Pământul mustea de apă. 
Aceasta provenea din fulgii de zăpadă ce se topiseră. Lapoviţa 
nu înceta. Reuşi chiar să stingă focul, în vreme ce acoperea 
pământul cu o pătură albă. Provizia de muşchi uscat fu udată. 

Pentru el însemna că venise timpul să îşi ia bagajul în 
spate şi să plece de acolo. Dar nu ştia unde. Nu se mai gândea 
la ţinutul beţişoarelor, nici la Bill, nici la ascunzătoarea 
ambarcaţiunii de lângă râul Dease. Era subjugat de cuvântul 
„mâncare”. Innebunise de foame. 

Nu-l interesa încotro mergea câtă vreme nu ajungea pe 
fundul văilor. O luă prin zăpadă ca să ajungă la întinderile de 
muşchi. Reuşi să dea de stuf şi îl smulse cu rădăcini cu tot. Dar 
nu avea nici un gust şi nu fu mulţumit deloc. Găsi nişte iarbă 
pipernicită şi o mancă, dar era prea puţin, În seara aceea nu avu 
nici foc, nici apă caldă. Se băgă sub păturile sale ca să adoarmă, 
înfometat. 

Ninsoarea se preschimbă într-o ploaie rece. Se trezi de 
câteva ori, căci o simţise pe obraz. Apoi se făcu ziuă. Vremea 
era întunecoasă, fără soare. Ploaia încetase şi foamea nu-l mai 
necăjea. Vroia în continuare să mănânce, dar durerea provocată 
de lipsa hranei nu mai era la fel de ascuţită. Simţea în 
măruntaie o suferinţă neobişnuită, dar o putea domina. Il 
preocupa iar ţinutul beţişoarelor, ca şi adăpostul de lângă râul 
Dease. 

Rupse o bucată dintr-o cuvertură, din care-şi făcu bandaje 
pentru picioarele însângerate. Strânse bine bandajul în jurul 
gleznei rănite, apoi se pregăti pentru încă o zi de mers. Când îşi 
refăcu bagajul, ezită îndelung uitându-se la sacul din piele de 
căprioară. În cele din urmă, îl luă cu el. 

Zăpada se topise datorită ploii, doar crestele colinelor 
rămânând albe. Acum, când soarele se ivise printre nori, se 


putea orienta după el, deşi îşi dădea seama că se rătăcise. 
Poate că în cursul drumului făcut în zilele dinainte se deplasase 
prea mult spre stânga. Acum porni către dreapta, ca să 
corecteze deviația posibilă faţă de adevărata direcţie. 

Chiar dacă necazurile pricinuite de foame nu mai erau atât 
de supărătoare, constată că era slăbit. Trebuia să se oprească 
deseori, ca să îşi tragă sufletul, aşa că profită să mestece nişte 
muşchi sau vreo grămăjoară de stuf. 

| se păru că avea limba uscată, umflată şi parcă acoperită 
de păr. O simţea amară în gură. Inima îl neliniştea: după câteva 
minute de mers, începea să bată tare de tot, neregulat, dureros, 
iar el se sufocă, îi venea să leşine, ameţea. 

În miezul zilei, găsi doi peşti într-o băltoacă mai mare, dar 
îi fu imposibil să o golească. Acum era mai liniştit şi reuşi să îi 
prindă cu găleata de tablă. Nu erau mai lungi că degetul lui cel 
mic, dar nici lui nu-i cra prea foame. Durerea surdă din 
măruntaie slăbise considerabil. | se părea că stomacul îi 
adormise. Mancă peştii cruzi, mestecându-i cu grijă. Deşi nu mai 
avea dorinţa de a mânca, ştia că trebuia să se hrănească pentru 
a trăi, astfel că actul în sine devenise unul pur raţional. 

Seara mai prinse încă trei peşti. Mancă doi, pe al treilea 
păstrându-l pentru masa de dimineaţă. Soarele uscase bucăţile 
de muşchi. Omul reuşi să se încălzească cu apă călduţă. Nu 
făcuse mai mult de zece mile în ziua aceea. În cea următoare, 
mergând când îi permitea inima, străbătu doar cinci. Dar 
stomacul lui, adormit, nu-l mai neliniştea. 

Se găsea într-un ţinut nou. Căprioarele se iveau deseori, 
ca şi lupii. Urletele acestora răsunau din pustietate. O dată, văzu 
trei fugind din calea lui. 

Urmă altă noapte, apoi dimineaţa. Fiind încă în stare să 
gândească, dezlegă cureaua de piele ce ţinea închis sacul. Din 
acesta scoase praf de aur şi câteva pepite, împărţi aurul în 
două: o grămăjoară o ascunse sub o stâncă, după ceo 
înfăşurase într-o bucată de pătură, iar pe cealaltă o puse iar în 
sac. Incepu să se folosească de bucăţile din ultima lui pătură ca 
să îşi îngrijească picioarele. Puşca şi-o păstră, căci se baza pe 
cartuşele din ascunzătoarea de lângă râul Dease. 

A urmat o zi ceţoasă, în care foamea se redeşteptă în el. 
Era foarte slăbit, ameţea, uneori nu vedea. Deseori se clătina şi 
cădea. Se prăbuşi chiar peste un cuib de ptarmigani. Patru pui 


de-abia ieşiţi din ou însemnară pentru el o singură îmbucătură. |i 
băgă vii în gură şi îi zdrobi în dinţi ca pe nişte coji de ouă. Mama 
lor zbura înjurai lui ţipând, de aceea îşi folosi puşca drept 
măciucă, pentru a-i veni de hac, dar nu reuşi să o atingă. Aruncă 
cu pietre după ea şi întâmplarea făcu să îi rupă o aripă. Ea 
începu să fugă, târându-şi aripa frântă, iar omul se luă după 
pasăre. 

Puii doar îi deschiseseră pofta de mâncare. Sărea, 
şchiopăta, din pricina gleznei sale, arunca pietre, striga. 

Alteori mergea în tăcere, se târa, se ridica de jos după ce 
se prăbuşea, ori se freca la ochi când se simţea ametit. 

Urmărirea îl purtă pe un teren mlăştinos, într-o vale, şi 
acolo zări nişte urme lăsate în noroi. Nu erau ale lui, asta era 
clar. Probabil că îi aparţineau lui Bill. Dar nu se putea opri, căci 
pasărea fugea în continuare. Avea să o prindă, mai întâi, apoi va 
reveni ca să vadă ce erau cu urmele acelea. 

În cele din urmă ptarmiganul obosi, dar şi el se slei de 
puteri, la rândul său. Pasărea stătea culcată pe o parte, 
răsuflând greu, iar omul zăcea la vreo zece picioare distanţă de 
ea, incapabil să se târască măcar un pas. În vreme ce el prindea 
puteri, ea se înzdrăveni, zburând la distanţă atunci când mâna 
omului fu cât pe ce să o atingă. Vânătoarea reîncepu. Se lăsă 
noaptea, iar prada îi scăpă. Se clătină de slăbit ce era, apoi se 
prăbuşi cu capul înainte, rănindu-se la obraz, cu tot bagajul în 
spate. 

Un timp îndelungat nici măcar nu mişcă. Apoi se răsuci pe 
o parte, îşi întoarse ceasul şi rămase culcat acolo până 
dimineaţa. 

' Urmă o altă zi ceţoasă. Nu reuşi să regăsească urmele lui 
Bill, dar nu conta. Îi era iar tare foame. Totuşi, se întreba dacă şi 
Bill se rătăcise pe acolo. 

Oboseala cauzată de povară grea din spate devenea de 
nesuportat. Împărţi iar aurul. De data asta, vărsă jumătate din el 
pe pământ. După-amiaza, aruncă şi restul. Păstră doar o 
jumătate de pătură, găleata de tablă şi puşca. 

Începu să aibă năluciri. Era convins că îi rămăsese un 
cartuş uitat în puşcă. Pe de altă parte, ştia că rămăsese fară 
muniţie. Halucinaţia însă persista. Timp de câteva ore încercă să 
o combată, apoi îşi desfăcu puşca, să se convingă că nu avea 


nici un cartuş. Dezamăgirea se dovedi amară, fiindcă el sperase 
că, într-adevăr, avea să găsească un cartuș. 

Îşi continuă drumul timp de o jumătate de oră, după care 
nălucirea reveni. Se luptă din nou cu ea. Işi desfăcu iar puşca, 
doar ca să se convingă că era goală. Uneori, fără să-şi mai dea 
seama ce face, mergea ca un automat, în Vreme ce mintea i-o 
luă razna. Acele excursii dincolo de realitate erau însă de scurtă 
durată, căci angoasa foamei dureroase îl readucea în lumea 
adevărată. 

Fu smuls din acele năluciri de un spectacol care fu cât pe 
ce să-l facă să leşine. Era ca un om beat ce abia se maj putea 
ţine pe picioare. Înaintea lui se vedea... un cal! Nu-şi credea 
ochilor, care îi erau acoperiţi de o ceaţă deasă, străbătută de 
puncte luminoase strălucitoare. Şi-i frecă furios, ca să distingă 
lucrurile mai limpede, apoi văz: u nu un cal, ci un urs maroniu. 
Animalul se uita la el, gata de luptă. 

Bărbatul îşi dădu jos carabina de pe umăr şi îşi scoase 
cuțitul de vânătoare din teaca împodobită cu mărgele de sticlă, 
care îi atârna la şold. În faţa lui era carne! Viaţă! Degetul mare 
lunecă de-a lungul lamei, Ca pentru a-i încerca ascuţişul. Dar 
inima începu să-l prevină, prin bătăile ei neregulate, printr-o 
serie de palpitaţii. O bandă de fier îi strângea fruntea, şi omul se 
simţea ameţit. 

Curajul lui disperat fu alungat de teamă: ce se va întâmpla 
dacă, slăbit cum era, va fi atacat de animal? Se ridică în 
picioare, drept, strânse cuțitul în mână, apoi îşi aţinti ochii 
asupra ursului. Acesta înainta cu stângăcie vreo doi paşi, se 
ridică pe labele din spate şi mormăi tare. Dacă omul avea să 
fugă, se va lua după el. Dar omul nu fugi, căci era animat de 
curajul fricii. Urlă şi el, îngrozitor, exprimându-şi astfel groaza, 
sora vieţii, ce stă pitită în cele mai adânci unghere ale firii. 

Ursul se îndepărtă, mârâind ameninţător, mirându-se de 
misterioasă creatură ce apăruse şi care nu se temea de el. Dar 
omul nu se mişcă de acolo. Părea o statuie. Rămase nemişcat 
până ce trecu pericolul, apoi începu să tremure din tot trupul şi 
se prăbuşi în noroi”. 

Se ridică, animat de o altă teamă. Nu era frica de a muri 
prin înfometare, ci aceea că avea să fie mâncat de către lupi. 
Urletele lor răsunau prin pustietate, îngrozin-du-l. 


Când şi când, lupii traversau drumul pe care-l urma, în 
grupuri de doi sau trei. Treceau însă la distanţă de el. Nu erau în 
număr suficient de mare. De altfel, vânau căprioare caribu, care 
nu îi înfruntă, în vreme ce fiinţa aceea care mergea în două 
picioare ar fi putut să muşte sau să zgârie. 

După-amiaza, târziu, găsi oasele dezgolite, acolo unde 
uciseseră lupii. Rămăşiţele aparţineau unui pui de caribu, care 
fusese, cu puţin timp în urmă, sănătos şi plin de viaţă. Se uită la 
oasele lipsite de orice urmă a cărnii. Era posibil ca şi cu el să se 
întâmple la fel, înainte ca ziua să se sfârşească? Asta însemna 
viaţa? Ceva zadarnic şi lipsit de durată? Viaţa te face să suferi, 
pe când moartea nu. Moartea însemna somn, linişte, odihnă. 
Atunci de ce nu era mulţumit că avea să piară? 

Nu se gândi prea mult la aceste lucruri. Stătea pe muşchi, 
cu un os în gură, sugând resturile vieţii ce încă îl mai colorau în 
roz. Gustul plăcut al cărnii, de care abia îşi mai amintea, îl 
înnebunea. Strânse osul între dinţi şi îl sfărâmă. Uneori se 
sfărâma osul, alteori dinţii săi. Apoi zdrobi oasele cu o piatră, 
după care le înghiţi. Grăbindu-se, se lovi peste degete. Se miră 
că acestea nu prea îl dureau. 

Veniră zilele teribile cu zăpadă şi ploaie. Nu-şi mai 
amintea când făcuse tabăra, când o ridicase. Călătorea zi şi 
noapte. Se odihnea atunci când se prăbuşea, pornea la drum de 
fiecare dată când viaţa ce murea în el se reaprindea şi ardea 
puţin mai tare. Ca om, încetase să se mai lupte. În schimb, viaţa 
nu vroia să înceteze şi ea îl împingea înainte. Nu suferea, căci 
nervii îi deveniseră nesimţitori, fuseseră paralizaţi, în vreme ce 
creierul i se umpluse de năluciri stranii, de visuri ciudate. Totuşi, 
sugea şi mesteca oasele sfărâmate ale puiului de caribu pe care 
le luase cu el. Nu mai întâlnise, în calea lui, nici dealuri, nici 
munţi, ci urma un fluviu ce curgea printr-o luncă vastă, foarte 
puţin adâncă. Nu vedea nici apă, nici lunca ei. Nu îşi vedea 
decât nălucirile. Sufletul şi trupul se târau unul lângă celălalt, 
separate totuşi între ele, ţinute laolaltă de un fir nevăzut. 

Se trezi, cuminţea limpede, culcat pe spate, pe marginea 
unei stânci. Soarele strălucea pe cerul senin. Era cald. În 
depărtare, auzi mugetele masculilor caribu. Abia îşi mai amintea 
de ploaie, de vânt şi. Zăpadă. Nu-şi dădea seama dacă se 
chinuise cu ele timp de două săptămâni sau de două zile. 


O vreme, rămase culcat, fără să se mişte. Soarele, vesel, îl 
inunda, încălzindu-i trupul mizerabil. Era o zi tare frumoasă. Cu 
mare efort, se întoarse pe o parte. Sub el curgea un râu lat şi 
leneş. Felul în care arăta acesta îl mira. II urmări, încet, din 
priviri. Râul făcea nenumărate cotituri printre munţii dezgoliţi şi 
reci, mai friguroşi şi mai scunzi decât toţi munţii pe care îi 
întâlnise până atunci. 

Încet, cu teamă, se uită în zare şi observă că râul se vărsa 
într-o mare limpede şi lucitoare. Nu simţea nici o emotie. Era 
oare o nălucire ori un miraj? Probabil o nălucire, un joc al minţii 
lui dezechilibrate. Gândul i se confirmă când văzu un vas 
ancorat în largul mării, închise o clipă ochii, apoi îi redeschise. 
Ciudat. Viziunea nU se schimbase. Nu putea fi adevărat! Ştia că 
nu existau mări sau vase în centrul acelui ţinut pustiu, după 
cum nu existau cartuşe în puşca lui. 

Auzi un mârâit în spatele lui, un fel de oftat pe jumătate 
sufocat. Se răsuci pe cealaltă parte, foarte încet, din cauza 
slăbiciunii. Nu văzu nimic în apropiere, dar aşteptă, răbdător. 
Auzi iar mârâitul. Percepu capul cenușiu al unui lup, o siluetă 
între două stânci, la mai puţin de douăzeci de picioare de el. 
Urechile ascuţite nu stăteau atât de drepte, cum văzuse la 
alţi”lupi. Gchii fiarei erau injectaţi cu sânge şi capul îi atârna. 
Animalul, clipea des, din pricina soarelui şi părea bolnav. Când îl 
privi, fiara mârâi iar şi tuşi. 

Cel puţin animalul acela era adevărat, constată omul. Se 
întoarse, ca să vadă cât de adevărată fusese viziunea lui 
anterioară. Dar marea sclipea iar, nu departe de el, vasul se 
distingea cu claritate. Chiar erau reale? Inchise ochii o vreme, 
apoi pricepu. Mersese înspre nord-est, îndepărtându-se de lanţul 
muntos Dease, ajungând în valea Coppermine. Marea aceea 
strălucitoare era Oceanul îngheţat. Vasul era o balenieră aflată 
departe, la est de gură de vărsare a fluviului Mackenzie, 
ancorată în Golful Coroanei. Îşi aminti de harta Companiei 
Golfului Hudson, pe care o văzuse cu multă vreme în urmă. 
Acum lucrurile deveniseră clare. 

Se ridică în şezut şi reveni la lucrurile prezente. Folosise în 
totalitate bucăţile de pătură cu care se încălţase, iar picioarele îi 
erau înfăşurate în nişte zdrenţe. Nu mai avea pătură, puşcă său 
cuţit. Îşi pierduse pălăria şi chibriturile pe care le ascunsese în 
calota ei. Îi rămăseseră doar cele pe care le ţinea la piept. 


Acestea erau uscate, fiind păstrate în hârtia uleioasă. Se uită la 
ceas. Arăta ora unsprezece şi încă mergea. Evident, nu uitase 
să-l întoarcă. 

Işi păstră calmul. Deşi era tare slăbit, nu simţea vreo 
senzaţie de durere. Nu-i era foame. Nu se gândea cu bucurie la 
mâncare, ci o accepta raţional. Işi rupse pan-lalonii până la 
genunchi şi îşi înfăşură tălpile cu fâşiile acelea. Nici el nu ştia 
cum, dar reuşise să îşi păstreze găleata din tablă. Avea de gând 
să bea nişte apă caldă înainte de a porni la drumul extrem de 
greu către vas.! 

Mişcările îi erau lente, şi omul tremura din toate 
încheieturile. Când începu să culeagă muşchi uscați, îşi dădu 
seama că nu se putea ţine pe picioare. De mai multe ori încercă, 
dar nu reuşi. Se mulţumi să se târască în mâini şi genunchi. O 
dată, se târî pe lângă lupul bolnav. Animalul, împotriva voinţei 
lui, se mişcă de acolo, lăsând bale de pe limba pe care de-abia o 
mai putea retrage în gură. Omul observă că, în mod neobişnuit, 
limba lui nu avea o culoare sănătoasă. Era galben-cafenie, părea 
uscată şi acoperită de ceva rugos. 

Bău puţină apă încălzită, apoi simţi că se putea ţine pe 
picioare, ba chiar merge, cât e în stare un muribund de aşa 
ceva. După fiecare minut, trebuia să se odihnească. Paşii îi erau 
slabi” şi nesiguri, ca şi ai lupului care îl urmărea. In noaptea 
aceea, după ce marea sclipitoare dispăru în întuneric, înţelese 
că se apropiase de ea cu vreo patru mile. 

În timpul nopţii, auzi tuşea lupului bolnav. Din când în 
când, răsunau mugetele masculilor caribu. Există viaţă în jurul 
său, puternică, plină de sănătate, de forţă. Ştia că lupul bolnav 
mergea după el în speranţa că omul epuizat avea să moară 
primul. 

Dimineaţa, deschizând ochii, remarcă animalul, care îl 
privea cu ochii pofticioşi, în care citea semnul foametei. Stătea 
chircit, cu coada între picioare, ca un câine întristat şi amărât. 
Dârdâia din pricina-vântului îngheţat al dimineţii. Lipsit de 
puteri, îşi arăta colții când omul îi vorbea cu un glas ce nu era 
decât un murmurat răguşit. 

Soarele se ridică strălucitor. Toată dimineaţa, bărbatul* se 
clătină şi se prăbuşi, pe măsură ce se îndrepta către navă, către 
marea scânteietoare. Timpul era foarte bun. Se aflau în scurta 


vară indiană, specifică latitudinilor înalte. Putea dura o 
săptămână sau dispărea până la amiază. 

După-amiază, omul dădu peste urmele cuiva care nu 
mersese, ci se târâse în patru labe. Se gândi la Bill, dar subiectul 
nu-l interesa prea mult. Nici măcar nu era curios să afle cine 
trecuse pe acolo. De fapt, emoţiile şi senzațiile nu mai existau 
pentru el. Nu mai era sensibil la suferinţă, iar stomacul şi nervii 
îi căzuseră în nesimţire. Totuşi, viaţa îl împingea înainte. Era 
epuizat, dar viaţa dinei nu vroia să moară. Fiindcă ea refuză să 
piară, el mânca bucăţi de muşchi, peşti mici, bea apă încălzită şi 
îl supraveghea pe lupul bolnav. 

Porni pe urmele omului ce se târâse pe acolo şi ajunse 
curând la o grămadă de oase, curățate bine, într-o zonă unde 
muşchiul îmbibat cu apă păstrase amprentele nulilor labe de 
lup. Văzu un săculeţ din piele de căprioară, asemănător cu al lui, 
pe care colții ascuţiţi îl sfâşiaseră. II ridică de jos, deşiera greu 
pentru degetele lui slăbite. 

Bill nu renunţase la săculeţ până în ultima clipă! El putea 
râde acum de Bill. Avea să supravieţuiască şi să ajungă cu sacul 
până la marea strălucitoare. Bucuria lui era oribilă ca un 
croncănit de corb, iar lupul bolnav, urlând lugubru, i se alătura. 
Omul încetă să mai râdă. De ce râdea de Bill, dacă oasele 
acelea curățate bine, albe şi uscate erau ale lui Bill? 

Se întoarse. Bill îl părăsise, dar el nu vroia să ia nici aurul, 
nici să roadă oasele fostului său tovarăş. Totuşi, Bill ar fi făcut 
lucrurile acelea, dacă rolurile s-ar fi inversat. 

Ajunse la o baltă. Se aplecă să se uite după peşti, dar se 
retrase imediat, speriat. Işi văzuse chipul reflectat de oglinda 
apei. Era atât de oribil că îi trebui mult timp să se liniştească. În 
baltă se găseau trei peşti. Aceasta era prea mare ca s-o 
golească. După mai multe încercări de a-i prinde cu găleata de 
tablă, renunţă. Îi era teamă că nu cumva, din cauza slăbiciunii, 
să cadă în apă şi să se înece. Din acelaşi motiv nu se aventură 
nici pe râu, pe care ar fi putut cobori căţărat pe unul dintre 
numeroşii butuci aflaţi pe malul nisipos. 

In ziua aceea parcursese încă trei mile din distanţa care-l 
separa de vas. In cea următoare, încă două. Se târa ca Bill. La 
sfârşitul celei de-a cincea zi, înţelese că nava se afla la o 
distanţă de şapte mile de el. Ar fi putut să meargă măcar o milă 
pe zi? Cum vară indiană încă nu se sfârşise, omul continua să se 


târască şi să leşine succesiv, cu lupul bolnav, ce respiră greu şi 
tuşea, pe urmele sale. 

Genunchii îi erau carne vie, ca şi tălpile. Deşi îşi înfăşurase 
picioarele cu cămaşa pe care o avusese pe sub haină, lăsa în 
urma lui o dâră roşie, pe muşchi şi pe pietre. O dată, uitându-se 
în spate, văzu lupul ce lingea, înfometat, urmele de sânge şi 
înţelese foarte clar care îi va fi sfârşitul, dacă nu avea să-i vină 
de hac fiarei. 

Aşa se desfăşura cea mai sălbatică tragedie cunoscută: 
omul şi animalul, ambii bolnavi, se târau unul după celălalt prin 
pustietate, fiecare pândindu-l pe celălalt, ca să-i facă felul. 

Dacă animalul*ar fi fost sănătos, bărbatul nu şi-ar mai fi 
făcut asemenea griji. Dar gândul că îi va servi drept hrană acelui 
animal dezgustător, aproape mort, nu-i dădea pace. 

Mintea-i începuse s-o ia razna. Îl nelinişteau nălucirile pe 
care le avea. Intervalele de luciditate deveneau tot mai rare. 

Odată, un şuierat pe la ureche îl trezi dintr-un leşin. | Aipul 
se dădu înapoi, şchiopătând, slăbit, prăbuşindu-se de vlăguit ce 
era. Era un spectacol vrednic de râs, dar omului nu-i ardea de 
aşa ceva. Nu era în stare nici măcar răbdarea lupului era 
îngrozitoare. La fel era şi cea a omului. Timp de o jumătate de 
zi, rămase culcat, nemişcat, luptându-se, inconştient, să nu 
leşine. Aştepta să se apropie animalul acela care vroia să se 
hrănească clin el. Deseori era cât pe ce să se scufunde în 
oceanul uitării. Nălucirile îi dădeau târcoale... Dar, dincolo de 
toate acestea, aştepta limba aspră a animalului. 

Nu îi auzi respiraţia grea. Visa că limba îi atinsese mâna. 
Aşteptă. Colţii apăsarăuşor. Presiunea lor crescu. | lipul îşi 
folosea ultimele puteri ca să îşi înfigă colții în prada aşteptată de 
atâta vreme. Dar şi omul aşteptase un limp îndelungat. Mâna lui 
îl prinse de falcă pe animal. 

Încet, în timp ce lupul se zbătea fără putere, cealaltă 
mână, vlăguită, îl prinse dintr-un alt loc. După cinci minute, 
trupul bărbatului, cu toată greutatea lui, se găsea deasupra 
fiarei. Mâinile lui nu aveau destulă forţă pentru a-l sugruma pe 
lup, dar omul îşi lipi gura de grumazul animalului, iar aceasta îi 
era plină de păr. După o jumătate de oră, bărbatul simţi ceva 
călduţ curgându-i pc gât. Nu era plăcut. Parcă plumbul topit i se 
prelingea până în stomac. Voința însă îl obliga să bea. Puțin mai 
târziu căzu pe spate şi adormi. 


La bordul balenierei „Bedford” se găsea o expediţie 
ştiinţifică. De pe punte oamenii observară, pe țărm, o arătare 
ciudată, care străbătea plaja, îndreptându-se către apă. Nu-şi 
dădură seama ce putea fi. Fiind oameni de ştiinţă, se urcară 
într-o şalupă legată de pupă navei şi se duseră acolo, să vadă ce 
era. Abia atunci distinseră ceva viu, care cu greu putea fi numit 
om. Era aproape orb şi inconştient. Se mişca pe pământ ca un 
vierme monstru-os, cu eforturi zadarnice, dar continue. Nu 
înainta nici măcar cu douăzeci de picioare pe oră. 

După trei săptămâni, bărbatul stătea culcat într-o cuşetă a 
balenierei. Povestea, cu lacrimile scurgân-du-i-se pe obrajii 
supti, cine era şi ce suferise. Vorbea, incoerent, despre mama 
lui, California însorită, de o casă, printre portocali şi flori. 

După alte câteva zile, stătea la masă cu oamenii de ştiinţă 
şi cu ofiţerii de la bord. Devoră din priviri mâncarea. Se agita 
când vedea că dispărea în gurile altora. Când cineva înghiţea un 
dumicat, pe chipul lui citeai dezamăgirea cea mai profundă. 
Deşi nu se smintise, îi ura pe ceilalţi oameni când mâncau. Era 
chinuit mereu* de teama că proviziile se vor termina. li întreba 
pe bucătar, pe steward, pe căpitan care era situaţia alimentelor 
din magazie. Aceştia îl linişteau mereu, dar el nu-i credea şi se 
furişa în depozit, să vadă adevărul cu propriii lui ochi. 

Ceilalţi observară că noul venit se îngraşă, cu fiecare zi ce 
trecea. Savanţii clătinau din cap şi prezentau diverse explicaţii. 
Întâi i-au raţionalizat mâncarea, dar omul continua să se îngraşe 
văzând cu ochii. 

Marinarii zâmbeau. Ei ştiau cum stăteau lucrurile. Deşi 
savanții îl supravegheau, omul acela, după ce mânca, se ducea 
pe punte, printre marinari, şi le cerea, ca un cerşetor, pesmeţi. 
După ce îi primea, şi-i ascundea în sân. Ceilalţi râdeau de el. 

Discreţi, oamenii de ştiinţă îl lăsară în pace, dar îi 
cercetară cuşeta în secret. Era plină de pesmeţi. Salteaua, 
pernele, totul devenise ascunzătoare de alimente. Omul nu 
înnebunise, însă. Îşi lua doar măsuri de prevedere pentru o 
viitoare perioadă de foame. Avea să se vindece înainte ca 
„Bedford” să arunce ancora în portul San Francisco. 

PURTAREA ALBILOR. 

Reau să îmi încălzesc mâncarea la focul vostru şi să dorm 
sub acest acoperiş, i-am zis bătrânului Ebbits când am intrat în 
cabana lui. 


M-a privit cu un uşor dispreţ, în vreme ce Zilla s-a uitat de- 
a dreptul urât la mine şi a mormăit supărată. Zilla era soţia lui, 
iar în ţinutul udat de Yukon. Nu găseai vreo bătrână squaw mai 
neîndurătoare şi cu limba mai rea ca ea. Nu m-aş fi oprit acolo 
dacă n-ar fi fost atât de obosiţi câinii mei sau dacă ar mai fi 
locuit altcineva în acel sat. Dar cabana aceea era singură în care 
găseai oameni, aşa că am fost obligat să caut adăpost la ei. 

Din când în când, bătrânul Ebbits îşi revenea din nălucirile 
lui, iar ochii îi scânteiau, arătând anumite semne de luciditate. 
În vreme ce mi-am pregătit supa, a încercat să îmi pună câteva 
întrebări politicoase despre sănătatea mea, starea în care mă 
găseam, numărul câinilor de la sanie şi distanţa pe care o 
străbătusem în ziua aceea. De fiecare dată, Zilla părea că se 
supăra şi mai tare. 

Totuşi, mărturisesc faptul că nu exista nimic să-i 
înveselească. Stăteau amândoi în apropierea focului, bătrâni, la 
capătul puterilor, chinuiţi de reumatism, înfometați, tentaţi de 
mirosul fripturii de care nu duceam lipsă. Se legănau înainte şi 
înapoi fără să-şi dea seama. La fiecare cinci minute, cu 
regularitate, Ebbits gemea înfundat. Nu era un geamăt de 
durere, ci de oboseala produsă de chin. Se simţea copleşit de 
greutatea şi de suferinţa a ceea ce numim viaţă, care cântărea 
mai mult, pentru el, decât teama de moarte. Era eterna tragedie 
a bătrâneţii pentru care nu mai există bucuria de a trăi şi nici 
spaima dc moarte. 

Când carnea de căprioară sfârâi în tigaie, am observat 
nările bătrânului Ebbits mărindu-se, ca să prindă mirosul 
îmbietor. Pentru o clipă încetă să se mai balanseze şi să mai 
geamă, iar o străfulgerare de inteligenţă îi lumină chipul. 

Zilla se legăna mai repede şi, pentru prima oară, dădu las 
durerii ei, scoțând nişte ţipete scurte. Mă gândii că sc 
comportau ca nişte câini înfometați şi nu m-aş fi mirat că 
bătrâna să scoată la iveală o coadă şi să înceapă să meargă în 
patru labe pe duşumea, precum câinii. 

Ebbits încetă, de mai multe ori, să se legene, pentru a se 
apleca înainte şi a-şi apropia nasul de festinul regal pe care-l 
pregăteam. 

Când le-am dat o farfurie cu friptură, s-au aruncat asupra 
ei, înfulecând-o cu zgomot. Se auzeau dinţii uzaţi cum sfărâmau 
hrana, molfăielile şi bodogănelile lor. După aceea, cum am dat 


fiecăruia câte o ceaşcă de ceai fierbinte, zgomotele respective 
au încetat. Uşurarea şi mulţumirea le apărură pe chipuri. Zilla nu 
mai era încruntată. Nu se mai legănau, ci păreau căzuţi pe 
gânduri. După aceea ochii lui Ebbits se umeziră şi am înţeles că 
îşi plângea singur de milă. Încercară să îşi găsească pipele. Am 
priceput că nu mai aveau tutun de multă vreme, iar nerăbdarea 
bătrânului de a fuma, în sfârşit, îl făcuse aşa de neputincios, că 
a trebuit să-i aprind eu pipa. 

— De ce aţi rămas singurii din sat? l-am întrebat. Toţi 
ceilalţi au murit? Au fost loviți de boli? Doar voi aţi supravieţuit? 

Bătrânul Ebbits a clătinat din cap şi a zis: 

— Nu, n-au fost loviți de boală. Cei din sat au plecat la 
vânătoare, ca să facă rost de carne. Noi suntem prea bătrâni, nu 
ne mai ţin picioarele şi nu mai putem duce în spate încărcătura 
ce cuprinde cortul şi cele necesare. De asta am rămas aici şi ne 
întrebăm dacă tinerii se vor întoarce vreodată cu carnea 
promisă. 

— Dacă se vor mai întoarce vreodată! Zise, deodată, Zilla. 

— Poate că vor veni cu mult vânat, reluă bătrânul. 

— Adică, vor aduce multă carne, continuă ea, la fel de 
brusc. Dar la ce ne va folosi asta? Vom primi nişte oase de ros, 
aşa bătrâni şi fără dinţi cum suntem noi. Carnea grasă, rinichii şi 
limbile vor intra în alte guri, bătrâne! 

Ebbits îşi plecă privirea în pământ şi începu să plângă” în 
tăcere. 

— Nu va vâna nimeni pentru noi, strigă ea, întorcân-du-se 
furioasă către mine. 

Prin gestul ei, parcă mă acuza pe mine. Am ridicat din 
umeri, căci nu mă simţeam vinovat pentru aşa ceva. 

— Să ştii, omule alb, că din cauza neamului tău, din ricina 
tuturor feţelor palide, bărbatul meu şi cu mine nu mai avem nici 
carne la bătrâneţe, nici tutun, nici adăpost împotriva frigului. 

— Nu-i aşa, zise bătrânul Ebbits, care era mai corect. Voi 
ne-aţi făcut rău, dar n-aţi ştiut că ne veţi face rău. 

— Unde e Moklan? Întrebă ea. Unde este fiul tău viguros, 
şi peştele pe care ni-l aducea mereu? 

Bătrânul clătină din cap. 

— Unde e Bidarshik, fiul tău cel puternic? Nimeni u-l 
întrecea la vânătoare şi ne aducea grăsime bună şi îmbi uscate 
de căprioară şi de caribu. Nu mai văd nici o limbă uscată şi nici 


o bucată de grăsime. Stomacul tău e gol de atâtea-zile şi a 
trebuit să vină un om dintr-un neam mincinos şi ticălos ca să 
capeţi şi tu ceva de mâncare. 

— Nu, răspunse Ebbits cu bunătate, omul alb nu este 
mincinos. El spune întotdeauna adevărul. 

Se opri, se uită în jur ca pentru a găsi cuvintele care să 
îndulcească severitatea celor pe care avea să le zică. 

— Dar albul spune adevărul în diferite feluri. Astăzi într-un 
fel, mâine altfel, aşa că e greu să-l înţelegi. 

— Dacă astăzi spune într-un fel şi mâine în altul, înseamnă 
că minte, concluziona Zilla. 

— Nu-i putem înţelege pe albi, continuă, încăpățânat, 
Ebbits. 

Carnea, ceaiul şi tutunul îl aduseseră parcă la viaţă. Se 
stăpânea mai bine, iar gândurile îi erau mai limpezi. Se ridică, se 
îndreptă, iar glasul lui îşi pierdu tonul certăreţ şi plângăreţ, 
devenind ferm. Se întoarse către mine cu demnitate şi îmi vorbi 
ca unui egal de-al lui. 

— Ochii omului alb nu stau închişi, începu el. Albul vede 
toate lucrurile, se gândeşte la ele, este înţelept. Dar omul alb de 
azi râu este cel de mâine, şi nu-l putem înţelege. Nu face 
niciodată lucrurile la fel. Cine ştie care va fi viitoarea lui faptă? 
Indianul face mereu acelaşi lucru în acelaşi fel. Elanul coboară, 
coboară mereu de pe munţii înalţi când vine iarna. Somonul vine 
primăvara, când gheaţa a dispărut de pe râu. Fiecare se poartă 
în acelaşi fel, iar indianul îi înţelege. Dar albul nu face lucrurile la 
fel, iar indianul nu-l pricepe. Tutunul este bun. Adevărată hrană 
pentru omul flămând. Îl face mai puternic decât oricare voinic, 
iar cel mânios îşi uită furia. Aşa că tutunul are mare valoare. 
Indianul dă un somon gras pentru o foaie de tutun şi mestecă 
tutunul vreme îndelungată. Zeamă acestuia e bună. Când 
aceasta coboară în gâtlej, îi dă o senzaţie plăcută. Dar albul? 
Când are gura plină de tutun, ce face el? Oare lui îi place 
tutunul? Nu ştiu. Dacă-i place, de ce să-l lase în zăpadă? 

E o prostie mare, pe care nu o putem înţelegş. 

Tăcu apoi, trase din pipă, văzu că aceasta se stinsese şi i- 
o dădu Zillei, ale cărei buze, renunțând să-şi mai arunce amarul 
asupra omului alb, se rotunjiră pe tubul pipei. Ebbits părea să 
redevină insensibil, fără să-şi fi terminat povestirea. L-am 
întrebat: 


— Ce s-a întâmplat cu fiii tăi Moklan şi Bidarshik? Pum s-a 
făcut că tu şi bătrâna ta aţi rămas fără carne la vârsta asta? 

Păru să se trezească din somn, cu un anumit efort. 

— Nu e bine să furi, zise el. Când câinele îţi ia carnea, îl 
baţi cu un băț, asta e legea. Legea dă câinele omului, iar câinele 
trebuie să o respecte, altfel ia bătaie. Când omul îţi ia carnea, 
barcă sau femeia, îl omori. Aşa e legea, o lege bună. E rău să 
furi, deci legea vrea ca cel ce fură să piară. Oricine încalcă legea 
trebuie să plătească. Moartea înseamnă o plată grea. 

— Dar, dacă-l omori pe om, de ce nu-l ucizi şi pe câine? 
Bătrânul Ebbits mă privi cu mirarea unui copil, în vreme ce Zilla 
rânjea la gândul prostiei din întrebarea mea. 

— Aşa se comportă albii, murmură Ebbits, resemnat. 

— Asta e sminteala lor, mârâi Zilla. 

— Atunci, fie ca bătrânul Ebbits să-l facă înţelept pe omul 
alb, am zis eu cu blândeţe. 

— Câinele nu e ucis fiindcă el trage sania omului. Nici un 
om nu trage sania altui om. Din acest motiv omul e ucis. 

— Aha, am murmurat eu. 

— Aşa e legea, continuă Ebbits. Ascultă, acum, omule alb, 
îţi voi spune ceva nesocotit. Există un indian, pe nume Mobits. El 
fură două livre de făină de la un alb. Ce face albul? Il bate pe 
Mobits? Nu. Îl omoară? Nu. Ce-i face lui Mobits? O să-ţi spun, 
faţă palidă. Îl pune într-o casă. Acoperişul ei e bun, pereţii groși. 
Face focul, pentru că lui Mobits să-i fie cald. li dă lui Mobits mult 
de mâncare. Hrană bună. Mobits n-a mâncat niciodată aşa de 
bine în viaţa lui. Are slănină, pâine, fasole. Uşa are o încuietoare 
mare, ca să nu fugă Mobits de acolo. Altă mare sminteală. 
Mobits n-are de ce-să plece, că are tot timpul ce să mănânce 
acolo, pături groase, Un foc mare. Ar fi un prost să plece de 
acolo. Mobits nu e prost. Timp de trei luni, rămâne în casa aia. A 
furat două livre do făină şi din cauza asta albul are mare grijă de 
el. Mobits mănâncă multe livre de făină, câteva de zahăr, 
slănină şi fasole cât poate. După trei luni, omul alb îl scoate din 
casa cea mare şi îi spune lui Mobits că poate pleca. Ele ca un 
câine care a fost hrănit multă vreme mlr-un loc şi vrea să 
rămână acolo, dar albul îl alungă. Aşa că Mobits se întoarce în 
sat. E foarte gras. Aşa face albul şi nu pricepem. E o nebunie, 
una mare. 


— Dar fiii tăi? Am insistat eu. Fiii tăi cei puternici şi 
foamea care îţi ameninţă bătrâneţile? 

— Îl aveam pe Moklan, începu Ebbits. 

— Un bărbat puternic, îl întrerupse Zilla. Putea să 
vâslească toată ziua şi toată noaptea, fără să se oprească 
pentru odihnă. Cunoştea foarte bine ce înseamnă apa şi. 
Omonul. Era înţelept. 

— Il aveam pe Moklan, repetă Ebbits. Primăvara, cobo-i a 
pe Yukon cu tinerii.ca să facă negoţ la Fort Campbell. (olo există 
o clădire plină de lucrurile omului alb şi un negustor pe nume 
Jones. Exista şi un vrăjitor de-al-Vostru, căruia i se spunea preot 
misionar. Există, la Fort Campbell, şi un loc primejdios, unde 
Yukonul devine subţire ca mijlocul unei fete, iar apele lui sunt 
iuți şi curenţii te trag în toate părţile, cu vârtejuri puternice. 

Acolo curenţii se schimbă mereu. Moklan e fiul meu, Deci 
e un viteaz. V 

— Dar tatăl meu nu era un viteaz? Întrebă Zilla. 

— Tatăl tău era un viteaz, admise Ebbits, ca să aibă linişte 
în casă. Moklan e fiul meu şi al tău, deci e un viteaz. Poate din 
pricina tatălui tău, care era foarte viteaz, şi Moklan e foarte 
viteaz. E ca atunci când pui prea multă apă într-un vas: dă pe 
afară. Moklan e prea viteaz şi vitejia îi dă pe afară. Tinerii se tem 
tare de apele primejdioase de la Fortul Campbell. Lui Moklan nu- 
i e frică de nimic. Râde de aşa ceva şi se avântă în apele acelea. 
Dar curentul îi răstoarnă barca. Un vârtej îl prinde pe Moklan, îl 
învârteşte şi îl învârteşte, îl trage la fund şi nu se mai vede. 

— Ah! Ah! Gemu Zilla. Primul meu născut! 

— Eu sunt tatăl lui Moklan, zise Ebbits, după ce a aşteptat- 
o pe femeie să se liniştească. M-am urcat în barcă şi m-am dus 
pe râu până la Fort Campbell ca să mi se plătească datoria. 

— Datoria? L-am întrebat. Care datorie? 

— Datoria lui Jones, negustorul, veni răspunsul. Legea ne 
cere să mergem după ea şi într-o ţară străină. 

Am clătinat din cap în semn că nu pricepeam despre ce 
era vorba. Ebbits mă privi cu înţelegere, iar Zilla mârâi, 
dispreţuitoare, aşa cum obişnuia. 

— Ascultă, omule alb, zise el. In ograda ta e un câine care 
muşcă. Când câinele muşcă un om, tu îi dai acelui om un dar 
pentru că îţi pare rău şi pentru că e de vină câinele tău. li 
plăteşti ceva, nu? La fel, dacă în ţinutul tău vânătoarea iese 


prost sau apele sunt periculoase, trebuie să plăteşti. Aşa e 
drept, aşa e legea. Oare fratele tatălui meu nu s-a dus în ţinutul 
lui Tanana unde a fost ucis de un urs? Oare tribul lui Tanana nu 
i-a dat tatălui meu multe pături şi blănuri frumoase? Aşa e 
drept. Vânătoarea a ieşit prost, iar oamenii lui Tanana plătesc 
pentru asta. Deci eu, Ebbits, m-am dus la Fort Campbell ca să 
mi se plătească datoria. Jones, şeful negusto-ll lor, m-a privit şi 
a râs. A râs tare şi nua vrut să plătească. M-am dus la vrăjitor, 
cel căruia voi îi ziceţi misionar şi i. Un vorbit multă vreme despre 
apele primejdioase şi Bespre ceea ce mi se cuvenea. Misionarul 
a vorbit despic altceva. Mi-a spus de locul unde s-a dus Moklan, 
după ce a murit. Acolo e mult foc. Dacă e adevărat ce pune 
misionarul, acum sunt sigur că lui Moklan nu-i IBte Irig. 
Misionarul mi-a zis că şi eu mă voi duce acolo ilupă ce voi muri 
şi mi-a spus alte lucruri urâte: că sunt irb, ceea ce e o minciună, 
că trăiesc în întuneric, ceea ce e altă minciună. Eu i-am răspuns 
că noaptea şi ziua vin pentru toţi oamenii, că în satul meu nu e 
mai întuneric decât la Fort Campbell. Am spus că întunericul şi 
lumina, locul unde ne ducem după moarte n-au nimic de-a face 
cu datoria dreaptă pentru apele primejdioase. Atunci, misionarul 
s-a înfuriat, mi-a spus nişte nume urâte şi m-a gonit. M-am 
întors la Fort Campbell, unde nu m-a plătit nimeni. Moklan e 
mort, iar eu sunt bătrân, fără peşte sau carne. 

— Din pricina albului, zise Zilla. 

— Din pricina albului, aprobă Ebbits. Există şi alte lucruri 
care sunt din vina lui. Aşa s-a întâmplat cu Bi-darshik. Omul alb 
1-a tratat într-un fel pe Yamikan şi în altul pe Bidarshik. Mai 
întâi, trebuie să-ţi spun că Yamikan este un tânăr din acest sat, 
care a ucis un bărbat din alt neam. Asta are întotdeauna urmări 
importante. Yamikan n-a vrut să-l omoare pe alb. Yamikan 
vorbea cu blândeţe şi nu se înfuria niciodată. Dar albul bea mult 
whisky. Într-o seară a venit acasă la Yamikan, ca să-l bată. 
Acesta nu putea fugi şi albul voia să îl omoare. Yamikan nu voia 
să moară. Atunci îl ucise pe alb. Tot satul s-a speriat. Ne 
temeam că va trebui să plătim mult părinţilor albului. Ne-am 
ascuns păturile, blănurile şi bogăţiile, ca să părem cât mai 
săraci şi să plătim puţin. 

După o vreme îndelungată au venit şi albii. Erau soldaţi. L- 
au luat cu ei pe Yamikan. Mama lui a făcut gălăgie mare. Şi-a 


pus cenuşă în cap, fiindcă îl ştia mort pe Yamikan. Tot satul 
credea la fel. Se bucurau că nu li le ceruse nimic drept plată. 

Asta se întâmpla primăvara, când gheaţa dispare de pe 
râu. A trecut un an, apoi altul. A venit iar primăvara. < rheaţa a 
dispărut. Atunci s-a întors Yamikan, cel mort. Nu e mort. E foarte 
gras şi ştim că a dormit la căldură şi B mâncat pe săturate. Are 
haine frumoase. E îmbrăcat ca nn alb. E mai înţelept. A ajuns 
repede şeful satului. Are n mite ciudăţenii de povestit despre 
felul în care se poartă albii. A văzut mulţi albi şi a călătorit mult 
prin ţara lor. Mai întâi, soldaţii îl duc departe, pe râu în jos. Îl duc 
până la capătul râului, acolo unde se varsă într-un lac mai mare 
ca toate pământurile şi mai întins decât cerul. Nu ştiu dacă 
Yukonul e un râu aşa de mare, dar Yami-lnia văzut toate astea 
cu ochii lui. Nu cred că există un lac mai mare ca toate 
pământurile la un loc şi decât cerul. Dar Yamikan 1-a văzut. Mi-a 
zis că apele lui sunt sărate, | eea ce e ciudat şi de necrezut. 

I) ar albul cunoaşte minunile astea. Nu mă voi obosi 11 le 
povestesc. Vreau doar să spun ce a păţit YamikanN. MI i-a dat 
multă mâncare bună. Tot timpul, Yamikan il nâncat. Albul 
trăieşte sub soare, din câte spune YamiL în, într-o ţară cu multă 
căldură. Animalele de acolo au păr, nu blană. Plantele sunt verzi 
şi înalte. Acolo cresc făina, cartofii şi fasolea. Nu există foamea. 
Ai întotdeauna ce mânca. Eu nu ştiu dacă e aşa. Yamikan mi-a 
spus. Lui Yamikan i s-a întâmplat acolo ceva ciudat. Albul nu i-a 
făcut nici un rău. l-a dat lapte cald noaptea şi multă hrană. L-a 
dus dincolo de marele lac sărat, care este mare cât cerul. Stătea 
pe vasul cu foc al albului, care este de douăzeci de ori mai mare 
decât cel de pe Yukon. E făcut din fier şi nu se duce la fund. Asta 
n-o înţeleg. Dar Yamikan a zis: „Am călătorit cu vasul de fier şi 
iată-mă, sunt viu!” Este vasul pentru soldaţii albilor, cu mulţi 
soldaţi la bord. 

După câteva nopţi de călătorie, multă vreme după aceea, 
Yamikan a ajuns într-o ţară unde nu e zăpadă. Asta n-o pot 
crede. Nu stă în firea lucrurilor ca, la venirea iernii, să nu fie 
zăpadă. Dar Yamikan a văzut. l-a întrebat pe albi dacă e zăpadă 
acolo şi ei au spus că nu. Dareu nu înţeleg asta. Acum te întreb 
dacă nu e zăpadă pe meleagurile alea. Aş vrea să ştiu şi numele 
acelei ţări. L-am auzit deja, dar aş vrea să-l mai aud, ca să văd 
dacă e acelaşi. Aşa voi şti dacă mi s-au zis minciuni ori adevărul. 


Bătrânul Ebbits mă privi nerăbdător. Trebuia să afle 
adevărul, deşi dorinţa lui ar fi fost să se încreadă în acel lucru 
minunat, pe care nu-l văzuse vreodată. 

— Da, i-am răspuns, ţi s-a spus adevărul. În ţara aceea 
mie zăpadă. Numele ei e California. 

— Ca-li-for-ni-a, murmură el, de două sau trei ori, 
ascultând cu atenţie sunetele ce îi ieşeau de pe buze. I)a, e 
aceeaşi ţară de care mi-a vorbit Yamikan. 

Am priceput că aventura lui Yamikan avusese loc pe când 
Alaska trecuse în mâinile Statelor Unite. Un asemenea caz de 
crimă, ce avusese loc înainte de stabilirea li faurilor pe teritoriu, 
fusese judecat în Statele Unite de | 81 re Curtea Federală. 

— Când Yamikan a ajuns în ţara fără zăpadă, continuă 
bătrânul Ebbits, a fost dus într-o casă mare, unde mulţi „ inieni 
vorbeau de zor. Au vorbit multă vreme şi îl întrebară pe Yamikan 
o grămadă de lucruri. Mai târziu, IU/. Îs că-l vor lăsa în pace. 
Yamikan nu înţelege... Nu I.ni necăjit cu nimic. Mereu i-au oferit 
un culcuş cald şi destulă mâncare. 

I) ar, după aceea, i-au dat hrană şi mai bună, i-au dat 
bani, l-au dus prin multe locuri din ţara albilor şi a văzut lucruri 
ciudate, care sunt peste înţelegerea lui Ebbits, „iu bătrân, care 
n-a călătorit mult. După doi ani, Yami-l ni se întoarce în satul 
său. Devine şef plin de înţelepciune, ales până la moarte. 

| Jar, înainte de a muri, se aşază deseori lângă foc şi 
povesteşte lucrurile ciudate văzute de el, Şi Bidarshik, Fiul meu, 
stă lângă foc şi ascultă. Ochii i se măresc de cele auzite. Într-o 
seară, după ce Yamikan s-a întors acasă, Bidarshik se ridică, aşa 
înalt cum era, şi se bate în piept cu pumnul. Zice: „Când voi fi 
bărbat, voi pleca departe, până în ţara unde nu e zăpadă, şi voi 
vedea toate lucrurile astea cu ochii mei.” 

— Bidarshik a făcut mereu călătorii lungi! Vorbi, cu 
mândrie, Zilla. 

— E adevărat, fu de acord Ebbits. Întotdeauna s-a întors 
suspinând după ţările îndepărtate şi s-a aşezat lângă foc, 
promițând să ajungă şi mai departe. 

— Intotdeauna şi-a amintit de lacul acela sărat, la fel de 
mare precum cerul şi de ţara unde nu există zăpadă, zise Zilla. 

— A spus mereu: „Când voi prinde puteri de bărbat, mă 
voi duce să văd dacă vorbele lui Yamikan sunt adevărate.” 


— Dar nu avea cum să ajungă în ţara albilor, răspunse 
Zilla. 

— N-a ajuns el până la marele lac sărat întins cât cerul? 
Întrebă Ebbits. 

— Dar nu avea cum să traverseze lacul, spuse Zilla. 

— Decât în vasul de fier al albilor, care e mai mare decât 
douăzeci de vase de pe Yukon, vorbi Ebbits. 

Se uită către Zilla, ale cărei buze încreţite se deformau ca 
să vorbească. li făcu semn să tacă. 

— Dar albul nu-l lăsa să treacă lacul cu vasul de fier. S-a 
întors deci la vatră suspinând după ţara unde nu este niciodată 
zăpadă. 

— Totuşi, a văzut pe lac vasul cu foc făcut din fier, care nu 
se scufundă,. Ţipă Zilla, neputându-se abţine. 

— Da, spuse Ebbits. A văzut că Yamikan nu minţise. Dar 
Bidarshik nu putea merge în ţara albilor. S-a descurajat. S-a 
îmbolnăvit ca un bătrân. Nu mai pleca de lângă foc. Nu mai 
ieşea la vânătoare. 

— Nu mai mânca nici carnea adusă de alţii şi pusă în faţa 
lui, adăugă Zilla. Clătina din cap şi spunea: „Nu vreau decât să 
mă hrănesc cu hrana albului şi să mă îngraş ca Yamikan.” 

— Şi nu mânca nici carne, continuă Ebbits. Bidarshik se 
îmbolnăvi aşa de tare încât credeam că va muri. Nu era o boală 
a corpului, ci una a capului. O boală de dorinţă. Eu, Ebbits, tatăl 
lui, m-am gândit mult. Nu am alt fiu şi nu vreau ca Bidarshik să 
moară. E o boală a capului şi există un singur leac pentru ea. 
Trebuie ca Bidarshik să traverseze lacul mare precum cerul, să 
ajungă în ţara cu soare, unde nu există zăpadă. Mă gândesc 
mult şi găsesc o cale de înfăptuire. 

Astfel, într-o seară, cum stătea lângă foc, foarte bolnav, 
zic: „Fiul meu, ştiu cum poţi ajunge în ţara albilor.” Mă priveşte. 
Se înveseleşte. „Du-te, cum s-a dus şi YamiKan”, i-am zis. Dar 
Bidarshik e bolnav şi nu înţelege. „Du-te, găseşte un alb, Ga 
Yamikan, şi ucide-l! După aia, soldatul alb va veni să te ia, cum 
a făcut cu Yamikan. Te va duce în ţara albilor, trecându-te lacul. 
Astfel, ca Yamikan, te vei îngrăşa, cu ochii plini de ceea ce vei 
vedea şi cu capul plin de înţelepciune.” 

Bidarshik se ridică repede. Pune mâna pe puşcă. „Unde te 
duci?” îl întreb. „Să omor un alb!” îmi răspunde. Am înţeles că 


vorbele mele au fost bune pentru Bidarshik şi că se va 
însănătoşi. Am înţeles şi că vorbele mele au fost înțelepte. 

Veni un alb în sat. Nu căuta nici aur, nici blănuri din 
pădure. Căuta tot timpul muşte şi păianjeni. Nu mănâncă nici 
muşte, nici păianjeni. De ce îi căuta? Nu ştiu. Ştiu doar că e un 
alb caraghios. Căuta ouă de pasăre, din care păstra doar coajă. 
Cojile de ouă nu sunt bune de mâncat. Nu le mănâncă, ci le 
pune în cutii unde ele nu se sparg. Prinde multe păsărele, le ia 
penele şi le pune în cutie. Îi plac şi oasele. Oasele nu sunt bune 
de mâncat. Omul cel ciudat preferă oasele vechi, pe care le 
dezgroapă din pământ. 

Dar nu este un alb periculos şi ştiu că va muri uşor. Atunci 
îi zic lui Bidarshik: „Fiul meu, iată albul pe care trebuie să-l 
omori.” Bidarshik spune că vorbele mele sunt înțelepte. Atunci 
se duce într-un loc unde ştie că sunt multe oase în pământ şi le 
aduce la cortul omului alb şi ciudat. Albul e tare bucuros, se uită 
fericit la oase. Se apleacă să le vadă mai bine şi atunci Bidarshik 
îl loveşte în cap cu toporişca o singură dată. Albul dă din picior, 
apoi moare. 

Îi zic lui Bidarshik: „Acum va veni soldatul alb, te va lua şi 
te va duce în ţara unde este cald mereu şi unde vei mânca mult 
şi te vei îngrăşa.” Bidarshik e bucuros. l-a trecut deja boala. Stă 
lângă foc şi aşteaptă să vină soldaţii. 

De unde să ştiu că albii nu se comportă la fel de două ori? 
Întrebă bătrânul, întorcându-se, feroce, înspre mine. De unde să 
ştiu că ceea ce a făcut albul ieri nu va face azi şi ce face azi nu 
va face mâine? 

Ebbits clătină trist din cap: 

— Pe omul alb nu-lpoţi înţelege... leri 1-a luat pe Yamikan 
în ţara plină de soare şi 1-a îngrăşat cu multă mâncare. Azi îl ia 
pe Bidarshik şi ce face? Să-ţi spun ce a făcut cu Bidarshik. Eu, 
Ebbits, tatăl lui, o să-ţi zic. L-a dus pe Bidarshik la Fort 
Campbell, i-a legat o frânghie de gât, astfel ca picioarele să nu-i 
mai atingă pământul. Fiul meu a murit. 

— Vai, vai! Se plânse Zilla. N-a mai apucat să traverseze 
lacul mare precum cerul, nici să vadă ţara cea însorită, unde nu 
există zăpadă. 

— Astfel, zise bătrânul Ebbits cu o demnitate specifică 
indienilor, nu vânează nimeni pentru mine şi mă aşez lângă foc 


să-i spun povestea mea albului care mi-a dat mâncare, ceai şi 
tutun pentru pipă. 

— Totul e din pricina albului mincinos şi ticălos, grăi Zilla. 

— Nu, răspunse bătrânul cu o anumită blândeţe. Din 
pricina felului de a fi al omului alb, pe care nu-l înţelegem şi 
care nu este de două ori acelaşi. 

POVESTEA LUI KEESH. 

U multă vreme în urmă, Keesh trăia pe malul Oceanului 
îngheţat. Era şeful satului său. A trăit mulţi ani, în prosperitate. 
A murit lăudat, lăsând numele lui pe buzele oamenilor. A trecut 
multă vreme de atunci. Doar bătrânii îşi mai amintesc de el. 
Numele şi povestea lui au trecut din generaţie în generaţie şi 
vor fi păstrate pentru viitor. În timpul nopţii polare, când 
furtunile nordice suflă peste gheţuri, când văzduhul e plin de 
fulgi şi îici un om nu se aventurează prea departe, e momentul 
cel mai potrivit ca să povesteşti cum s-a ridicat Keesh, din cel 
mai sărăcăcios iglu din sat la rangul cel mai înalt rintre ai săi. 

Bătrânii povesteau că era un copil foarte inteligent, ' 
uternic şi sănătos, După cum se măsoară timpul la ei, văzuse 
treisprezece sori. In fiecare iarnă, soarele lasă Pământul în 
beznă şi în anul următor se iveşte iar pentru ca oamenii să se 
încălzească şi să vadă chipurile celor din jurul lor. Tatăl lui Keesh 
fusese un bărbat tare curajos, dar murise într-o perioadă de 
foamete prelungită, pe când încercase să le salveze vieţile alor 
săi ucigând un uriaş urs polar. În îndrăzneala lui, se luase la 
trântă cu ursul şi acesta i-a zdrobit oasele. Dar ursul avea multă 
came şi ai săi au fost salvaţi de la foamete. Keesh era singurul 
lui fiu şi, după aceea, a trăit singur, cu mama lui. Dar oamenii 
uită repede şi au uitat fapta tatălui său. El, fiind doar un băiat, 
iar mama lui doar o femeie, au fost uitaţi repede şi, curând după 
aceea, au fost obligaţi să trăiască în cel mai mizerabil iglu. Intr-o 
seară, cum se întrunise sfatul satului în igluul cel mare al şefului 
Kâosh-Kwan, Keesh s-a ridicat în picioare îndemnat de sângele 
ce-i curgea prin vene şi de curajul său. Cu demnitatea unui 
bătrân, se ridică şi aşteptă să se facă linişte. 

— E adevărat că am primit carne, eu şi mama mea, zice 
el, dar carnea asta e tare şi veche şi are multe oase. 

Vânătorii bătrâni, cu părul alb, ca şi cei tineri, au 
încremenit. Niciodată nu se mai întâmplase asta. Un copil, care 


să vorbească precum un bărbat şi care le reproşa fără jenă 
asemenea lucruri! 

Dar Keesh a continuat, hotărât: 

— Spun asta din pricină că tatăl meu, Bok, a fost un mare 
vânător. Se zice că Bok aducea acasă mai multă carne ca 
oricare dintre cei mai buni vânători, pe care o tăia cu mâinile lui. 
Cu ochii lui vedea dacă până şi ultima bătrână sau bătrân au 
avut parte de o porţie îndestulătoare. 

— Na! Na! Strigară bărbaţii. Daţi copilul afară, tximiţeţi-l la 
culcare! Nu este încă bărbat şi nu are dreptul să îi certe pe 
vânătorii cu bărbi argintii.: 

Liniştit, el aşteptă să treacă tumultul acela. 

— Tu ai o femeie, Ugh-Gluk, zice el, şi tu vorbeşti pentru 
ea. Şi tu, Massuk, şi tu ai o mamă, pentru care vorbeşti. Mama 
mea nu mă are decât pe mine. De aceea am luat cuvântul. Aşa 
cum spun, deşi Bok a murit fiindcă era prea îndrăzneţ la 
vânătoare, e drept ca eu, fiul lui, şi lkeeza, mama mea, femeia 
lui, să avem destulă carne, cât timp va fi carne destulă pentru 
tribul nostru, lui, Keesh, fiul lui Bok, am vorbit! 

Se aşeză jos, foarte atent la torentul de proteste şi de 
nemulţumire pe care cuvintele lui îl declanşaseră. 

— De când vorbeşte un copil în timpul sfatului? Murmură 
bătrânul Ugh-Gluk. 

— Oare copiii ne vor spune ce trebuie făcut? Întrebă lare 
Massuk. Ce fel de bărbat sunt dacă mă las jignit de un copil care 
se plânge că nu are destulă carne? 

Se înfuriară. Îi ziseră să se ducă la culcare. Îl ameninţară 
că nu aveau să-i mai dea toată carnea. Îi promiseră să-l bată. 
Ochii lui Keesh se aprinseră. Inima îi bătea mai tare. În mijlocul 
insultelor, se ridică brusc. 

— Ascultaţi-mă, oameni! Zise el. Nu voi mai vorbi 
niciodată în sfat, decât dacă veţi zice: „Vorbeşte, Keesh, aşa 
vrem noi.” Asta e ultimul meu cuvânt. Bok, tatăl meu, a fost un 
mare vânător. Eu, fiul lui, îmi voi vâna carnea pe care o voi 
mânca. Ceea ce voi ucide se va împărţi cu dreptate. Nici o 
văduvă, nici un copil nu va plânge noaptea că nu are carne. 
Bărbaţii se vor plânge că au mâncat prea mult. În viitor, le va fi 
ruşine celor puternici că vor mânca aşa de mult. Eu, Keesh, o 
spun! 


Rânjetele şi râsetele dispreţuitoare îl urmăriră până afară 
din iglu. El strângea din dinţi şi îşi văzu de drum fără să se uite 
în dreapta sau în stânga. 

A doua zi stătea pe'plajă, acolo unde pământul se 
confundă cu gheaţa. Cei care-l văzuseră plecând, băga-seră de 
seamă că îşi luase şi arcul, precum şi multe săgeți. Ducea în 
spate sulița de vânătoare a tatălui său. Se spuseră multe despre 
asta şi se râse pe săturate. Era un lucru nemaiîntâlnit până 
atunci. Niciodată copiii de vârsta lui nu se duseseră la vânătoare 
singuri. Mulţi îi prevestiră lucruri rele, iar femeile se uitau la 
lkeeza, al cărui chip era trist şi îngândurat. 

— Se va întoarce curând, ziseră ele vesele. 

— Lăsaţi-l să plece! Se va învăţa minte, spuneau vânătorii. 
Se va întoarce în curând, va fi umil şi va vorbi cu totul altfel 
după asta. 

Dar a trecut o zi, apoi a doua, a treia... Se stârnise o 
furtună şi nici urmă de Keesh. lkeeza îşi smulgea părul din cap şi 
se unse pe faţă cu ulei de foc, în semn de durere. Femeile le 
reproşară bărbaţilor că maltrataseră copilul şi îl trimiseseră la 
moarte. Ei nu răspunseră şi se pregătiră să plece în căutarea 
cadavrului de îndată ce furtuna avea să se potolească. 

A doua zi de dimineaţă, Keesh se întoarse în sat. Nu părea 
ruşinat. Aducea pe umeri o bucată mare de carne proaspătă. 
Era mândru şi vorbea arogant. 

— Voi, bărbaţii, duceţi-vă, cu câini şi sănii, pe urmele 
mele. Mergeţi o zi întreagă. E multă carne, o ursoaică şi doi pui. 
Ikeeza nu mai putea de bucurie. Dar el o privi ca un 

bărbat şi îi zise: 

— Vino, lkeeza, să mâncăm. După care voi dormi, căci 
sunt obosit. 

Intră în igluul lor şi mancă mult. Apoi dormi o zi întreagă. 

Mai întâi, celor din sat nu le veni să creadă. Vorbiră mult 
despre cele întâmplate. Să ucizi un urs polar era tare primejdios, 
darămite să omori o ursoaică cu pui! Bărbaţii nu puteau crede 
că un băiat precum Keesh, singur, făcuse o asemenea minune. 
Dar femeile le vorbiră despre carnea proaspătă pe care o 
adusese în spinare. Era un argument zdrobitor. In cele din urmă, 
bărbaţii plecară, murmurând şi zicând că, şi dacă era adevărat 
ce spusese Keesh, oricum nu tăiase animalele. In nord este 
necesar să se facă asta de îndată ce animalul e ucis, altfel 


carnea îngheaţă şi se face aşa de tare că n-o mai despică tăişul 
cuţitului. Un urs, care are o greutate de trei sute de livre, 
îngheţat, întărit, nu poate fi încărcat uşor pe o sanie, nici tras pe 
gheaţa rugoasă. Dar, ajunşi în locul de care li se spusese, găsiră 
nu doar maldărul de carne, ci şi bucăţile despicate de Keesh, de 
parcă ar fi fost un vânător încercat. 

Aşa începu misterul lui Keesh, care devenea tot mai 
adânc, pe zi ce trecea. În prima lui expediţie, ucise un urs tânăr, 
cât el de înalt. In următoarea, un urs şi o ursoaică, în mod 
normal, pleca pentru trei sau patru zile, dar nimeni nu se mira 
dacă rămânea printre gheţuri o săptămână întreagă. Mergea 
singur la vânătoare. Oamenii se întrebau cum de se descurca 
aşa. Nu lua nici câini cu el! 

— De ce ucizi doar urşi? Îl întrebă într-o zi KloshKwan. 

Keesh îi răspunse cu subînţeles: 

— Toată lumea ştie că ursul are cea mai multă carne. 

Dar în sat începură să vorbească despre vrăjitorie. 

— Vânează împreună cu spiritele rele, pretindeau unii. De 
asta reuşeşte mereu. Altfel, cum ar fi posibil? Vânează cu 
spiritele rele! 

— Poate cu cele bune, ziceau alţii. Se ştie că tatăl lui era 
un vânător puternic. Poate că îl însoţeşte la vânătoare, să îi dea 
putere, îndemânare, răbdare. Cine ştie? 

Cu toate acestea, el îşi continua isprăvile, iar vânătorii mai 
puţin iscusiţi erau ocupați să aducă în sat carnea rămasă de pe 
urma lui. Keesh împărțea cu dreptate prada. Cum făcuse înainte 
tatăl lui, veghea ca toate bătrânele şi bătrânii să aibă o porție 
îndestulătoare. Păstra pentru el doar cât îi eră necesar. Din 
acest motiv, era privit cu respect şi chiar cu teamă. Se spunea 
că avea să fie viitorul şef de trib, după bătrânul Klosh-Kwan. Il 
aşteptau să reapară la sfat, după cele înfăptuite de el. Nu mai 
veni însă, iar lor le era ruşine să îl cheme. 

Într-o zi le zise lui Klosh-Kwan şi altor vânători: 

— Vreau să-mi ridic un iglu. Va fi unul mare, în care vom 
sta bine eu şi lkeeza. 

— Bine, răspunseră ei. 

— Dar nu am timp. Meseria mea e vânătoarea şi sunt 
ocupat mereu. N-ar fi drept ca bărbaţii şi femeile din sat, care 
mănâncă prada adusă de mine, să-mi construiască iglu-ul? 


Aşa se construi igluul lui, mai mare chiar decât cel al lui 
Klosh-Kwan. Keesh şi mama lui se mutară în el. Pentru prima 
dată, ea se bucura de prosperitate după moartea lui Bok. 

Era mai mult decât o prosperitate materială, căci din 
pricina fiului ei vestit şi poziţiei pe care i-o dăduse el, era- 
considerată prima femeie din sat. Celelalte veneau să o vadă, îi 
cereau sfatul, o lăudau pentru înţelepciune. 

Toţi se gândeau însă la misterul vânătorii minunate a lui 
Keesh. Într-o zi, Ugh-Gluk îl acuză pe faţă de vrăjitorie. 

— Eşti vinovat, îi zise ameninţător Ugh-Gluk, că ai de a 
face cu spiritele rele, care te ajută la vânătoare. 

— Nu e bună carnea? Răspunse Keesh. S-a îmbolnăvit 
cineva din sat după ce a mâncat-o? De unde ştii că este 
vrăjitorie? Sau vorbeşti orbeşte, fiind mânat de invidie? 

Ugh-Gluk a plecat ruşinat, în vreme ce femeile râdeau de 
el. Dar, într-o noapte, sfatul, după o lungă discuţie, a hotărât să 
trimită nişte iscoade pe urmele lui, când vâna, ca să-i afle 
metoda. Astfel, cum a plecat din sat, după el s-au luat doi tineri, 
Bim şi Bawn, foarte buni vânători. 

S-au întors după cinci zile. Aveau ochii bulbucaţi, iar 
limbile le tremurau de teama de a povesti ceea ce văzuseră. 
Sfatul se întruni în locuinţa lui Klosh-Kwan, iar Bim începu: 

— Fraţilor! După cum ni s-a cerut, am plecat după Keesh, 
cu viclenie, ca să nu ne simtă. Pe la mijlocul primei zile, s-a 
întâlnit cu un urs mare, un animal frumos. 

— N-âm văzut altul mai reuşit, zise Bawn. Ursul nu vroia 
să se bată, ci s-a întors şi a plecat. Noi am văzut asta din 
spatele stâncilor de pe mal. Ursul venea spre noi, iar în spatele 
lui păşea Keesh, fără nici o teamă. Îl insultă, dădea din mâini, 
făcea mult zgomot. Atunci animalul s-a înfuriat, s-a ridicat pe 
labele din spate şi a mârâit. Dar Keesh s-a dus. Drept spre el. 

— Da, confirmă Bim, continuând. Keesh a fugit apoi. Din 
fugă, a lăsat să-i scape o bilă rotundă pe gheaţă. Ursul s-a oprit, 
a mirosit-o, apoi a înghiţit-o. Keesh a continuat să fugă şi a lăsat 
alte bile mici în urma lui. Ursul le-a înghiţit. 

Se auziră felurite strigăte. Ugh-Gluk zise că nu crede aşa 
ceva. Bim spuse: 

— Am văzut asta cu ochii noştri! Bawn zise: 

— Da, cu ochii noştri. Treaba asta a continuat până ce 
ursul s-a ridicat brusc şi a început să geamă de durere, bătând 


aerul cu labele sale, ca un nebun. Keesh a fugit mai departe, ca 
să stea la mare distanţă de el. Ursului nu-i păsa însă de el, ci de 
durerile provocate de bilele din măruntaiele sale. 

— Da, din măruntaiele sale, interveni Bim, căci se lovea cu 
ghearele şi ţopăia pe loc asemenea unui câine care se joacă. 
Doar că mârâia şi urlă, arătând că se chinuia, nu se juca. N-am 
mai văzut niciodată aşa ceva. 

— Nu, nu s-a mai văzut aşa ceva, continuă Bawn. Era un 
urs atât de voinic! 

— Vrăjitorie, zise Ugh-Gluk. 

— Nu ştiu, îi răspunse Bawn. Spun doar ce am văzut cu 
ochii mei. După o vreme, ursul a obosit şi s-a înmuiat, căci era 
greu şi ţopăise tare. Apoi s-a dus într-un loc de pe mal, a clătinat 
încet din cap în dreapta şi în stânga. S-a aşezat, fără să se 
oprească din urlat. Keesh 1-a urmărit, iar noi ne-am luat după 
el. L-am urmărit toată ziua aceea şi apoi încă trei. Ursul slăbise 
şi nici n-a mai urlat, nici n-a mai gemut. 

— E o vrajă! Strigă Ugh-Gluk. Sigur e o vrajă. 

— Poate. 

Bim îl înlocui pe Bawn. 

— Ursul rătăci de colo-colo, luându-se după propri-ile-i 
urme, mergând în cerc. Se apropia de locul unde îl întâlnise 
Keesh prima oară. Era bolnav şi nu mai putea merge. Atunci 
Keesh s-a dus la el şi 1-a ucis cu sulița. 

— Şi după aia? Întrebă Klosh-Kwan. 

— L-am lăsat pe Keesh să taie carnea şi am venit să vă 
povestim. 

În după-amiaza aceea, femeile au adus carnea ursului, în 
vreme ce bărbaţii au rămas întruniţi la sfat. Când sosi Keesh, i 
se trimise un mesager, cerându-i să vină la sfat. Dar el răspunse 
că îi era foame şi se simţea foarte obosit şi că igluul lui era mare 
şi puteau să încapă mulţi oameni acolo. 

Toţi erau într-atât de curioşi, aşa că sfatul, în frunte cu 
Klosh-Kwan, se duse în iglu. Keesh tocmai mânca. „li primi cu 
respect şi îi aşeză potrivit rangurilor lor. lkeeza era mândră, dar 
şi neliniştită în acelaşi timp. Keesh era calm. 

Klosh-Kwan repetă cele zise de Bim şi de Bawn. Spuse, cu 
un glas grav: 

— Keesh, vreau să ne povesteşti cum vânezi tu. Foloseşti 
vreo vrăjitorie? 


Keesh îşi ridică privirea şi zâmbi: 

— Nu, Klosh-Kwan. Un copil nu ştie prea multe despre 
vrăjitorii, iar eu nu cunosc nimic despre aşa ceva. Am găsit, pur 
şi simplu, o metodă prin care ucid uşor ursul polar, asta e tot. E 
vorba de isteţime, nu de vrăjitorie. 

— Orice bărbat poate face la fel? 

— Sigur că da. 

Se lăsă o tăcere adâncă. Bărbaţii se uitau unii la alţii. 
Keesh continua să mănânce. 

— Şi... ne vei dezvălui metoda ta, Keesh? Întrebă -Klosh- 
Kwan, cu glasul tremurând. 

— Da, spuse băiatul, terminând de supt măduva unuios. 
Se ridică şi zise: 

— E simplu. lată. 

Luă de jos un os de balenă şi îl arătă celor din jur. 
Extremităţile erau subţiri ca vârful unor ace. II îndoi cu grijă în 
mână. Apoi îi dădu drumul brusc. Osul redeveni drept. Luă o 
bucată de carne grasă de balenă. 

— Se ia o bucăţică de came de balenă, în care se ascunde 
osul înfăşurat bine. Se acoperă totul cu altă bucată de carne. 
Lăsaţi totul afară, să îngheţe, ca să se facă o bilă mică şi 
rotundă. Ursul o înghite, grăsimea se topeşte, osul de balenă se 
îndreaptă, părţile ascuţite îl înţeapă în stomac, ursul se 
îmbolnăveşte şi, când e vai de capul lui, îl omorâţi cu sulița. E 
simplu, nu? 

Ugh-Gluk zise: 

— Da! 

Klosh-Kwan spuse: -Aha! 

Aceasta este povestea lui Keesh, cel care a trăit de mult 
pe ţărmul Oceanului îngheţat. Fiindcă s-a folosit de isteţimea lui, 
nu de vrăjitorie, s-a ridicat, din cel mai umil iglu la rangul de şef 
al satului său. Se spune că, în toţi anii vieţii sale, tribul a 
prosperat şi n-a existat nici o văduvă sau vreun alt amărât care 
să se plângă cu glas tare noaptea fiindcă nu avea destulă carne. 

NEPREVĂZUTUL. 

Uşor de înţeles ceea ce e previzibil. Tendinţa vieţii 
individuale este, mai curând, statică decât dinamică. Devine 
propulsare datorită civilizaţiei unde nu se vede decât ceea ce 
este evident sau neprevăzutul se întâlneşte foarte rar. Totuşi, 
când se întâmplă ceva neaşteptat, cu consecinţe grave, cei slabi 


pier. Nu pot reacţiona împotriva neprevăzutului, sunt incapabili 
să se adapteze rapid la reguli şi legi noi, ciudate. De aceea, pier. 

Pe de altă parte, există oameni care supraviețuiesc, 
indivizi antrenați care trec dincolo de ceea ce era previzibil şi îşi 
adaptează vieţile conform noilor, ciudatelor reguli cărora trebuie 
$ă li se supună. 

Edith Whittlesey făcea parte dintre cei din urmă. Se 
născuse într-un district din Anglia, unde viaţa se scurgea 
monoton, iar neprevăzutul nu avea ce căuta. Când se întâmpla 
aşa ceva, se consideră a fi o faptă imorală. 

Edith muncea de tânără. Cu timpul, devenise camerista 
unei doamne. 

Efectul civilizaţiei constă în a impune legea oamenilor la 
tot ceea ce înconjoară individul, până ce evenimentele devin 
regulate, automate. Se elimină orice este contestabil. Nu eşti 
udat de ploaie, nici îngheţat de ger. Moartea, în loc să aibă loc în 
toată grozăvia ei, provocată de vreun accident, devine un 
spectacol pregătit mai dinainte. Eşti dus, după un ceremonial 
bine pus la punct, către cavoul familiei, care este îngrijit mereu. 

În acest mediu trăia Edith Whittlesey. Nu se întâmpla 
nimic neprevăzut. Poate doar, ceva neobişnuit a avut loc când 
ea a împlinit douăzeci şi cinci de ani, când şi-a urmat stăpâna în 
Anglia. Chiar dacă drumul ei în viaţă rămăsese la fel de bine 
trasat; totuşi, îşi schimbase puţin direcţia. Acum traversa 
Atlanticul, fără vreun incident. 

Vaporul pe care se îmbarcaseră nu era un vas în mijlocul 
mării, ci un hotel uriaş, cu nenumărate coridoare, înainta, liniştit 
şi repede, sfărâmând valurile cu masa lui colosală. Oceanul era 
doar un heleşteu, calm, monoton. 

Pe celălalt țărm, drumul ei a continuat pe uscat. Era la fel 
de bine trasat, respectabil. Oferea pretutindeni hoteluri 
serioase, unde trăgeau atunci când se oprea diligenta sau 
trenul. 

La Chicago, în vreme ce stăpâna ei avea parte de un 
anumit nivel social, Edith Whittlesey se bucura de un altul. După 
ce o părăsi pe stăpâna ei şi deveni Edith Nelson, abia descoperi 
că avea puterea de a se lupta cu neprevăzutul şi că-l putea 
învinge. Hâns Nelson, emigrant, suedez prin naştere, tâmplar de 
meserie, avea în el turbulenţa teutonilor care se îndreaptă 
mereu spre apus, în căutare de aventuri. Era un bărbat greoi, cu 


o mustață mare, cu multă iniţiativă. Era foarte credincios şi avea 
sentimente de neclintit. 

— După ce voi munci din greu şi voi pune câţiva bani 
deoparte, mă voi duce în Colorado, îi spusese el lui Hdith chiar a 
doua zi după căsătoria lor. 

După un an se găseau în Colorado, unde Hâns Nel-011 
văzu pentru prima oară ce înseamnă viaţa de miner şi prinse 
gustul aurului. Prospectă în Dakota, Idaho şi Oregonul de Est, 
apoi merse până în munţii Columbiei Britanice. 

In tabără sau pe drum, Edith Nelson îl însoțea mereu, 
împărțind soarta lui, oboseala şi munca sa. Îşi schimbă mersul, 
specific unei femei educată într-o casă de elită, u unul 
caracteristic muntenilor. Invăţă să privească pericolul fără să se 
sperie. In loc să piardă timpul cu spaimă, se gândea mereu cum 
să iasă din orice încurcătură. 

Edilii Nelson se întâlnea cu neprevăzutul la fiecare cot al 
drumului. Se obişnuise să vadă nu ceea ce sărea în ochi, ci ceea 
ce era ascuns. Ea, care nu gătise în viaţa ei, învăţă să facă pâine 
fără hamei, drojdie sau alte ingrediente, să o prăjească într-o 
tigaie, deasupra focului. Când dispăruse ultima ceaşcă de făină, 
după ce ultima bucată de slănină fusese mâncată, ştiu să se afle 
la înălţimea situaţiei şi să facă bucate din mocasini sau din fâşii 
de piele moale, care permiteau sufletului să rămână lipit de trup 
ca să se târască mai departe. 

Invăţă să pună samarul pe un cal. O făcea la fel de bine ca 
un bărbat, lucru ce rupe inima şi sfărâmă orgoliul oricărui 
orăşean. Ştia să facă nodul alunecos care trebuie folosit la 
încărcături. Ştia să facă şi focul cu lemne ude, în ploaie, fără să 
se amărască din acest motiv. Pe scurt, sub toate formele, se 
pricepea la improvizații. Dar Marele Neprevăzut avea încă să îi 
taie drumul vieţii, să o pună la grele încercări. 

Valul de căutători de aur mergea spre nord, către Alas-ka. 
Era inevitabil ca Hâns Nelson şi nevasta lui să nu fie luaţi de 
acest flux şi să nu fie duşi în Klondyke. În toamna anului 1897, 
se găseau la Dyea, dar nu aveau bani să-şi ducă echipamentul, 
prin Trecătoarea Chilcoot, ca să-l îmbarce pentru Dawson. De 
aceea, Hâns Nelson lucră ca tâmplar în iarna aceea, ajutând la 
construirea oraşului Skaguay. 

Stătea în prag, nesigur, cât dură iarna, ascultând 
chemarea Alaskăi. Cel mai tare îl chema Golful Latuya. Vara 


anului 1898 îl găsi pe el şi pe soţia lui pe coasta stâncoasă, la 
bordul bărcilor indiene, lungi de şaptezeci de picioare. Cu ei se 
găseau câţiva din tribul siwash şi încă trei albi. Indienii îi 
debarcară, împreună eu bagajele, pe o plajă singuratică, cam la 
o sută de mile spre nord de Latuya Bay, apoi se întoarseră la 
Skaguay. Cei trei oameni rămaseră, căci erau membri ai 
expediției organizate. Fiecare contribuise cu o parte egală 
pentru a furniza echipamentul, astfel că profitul avea să se 
împartă în mod egal. Edith Nelson se ocupa cu gătitul pentru 
expediţie şi avea să primească la fel cât un bărbat. 

Mai întâi tăiară nişte brazi şi construiră o cabană pentru 
ei. Edith Nelson urma să aibă grijă de aceasta. Bărbaţii urmau să 
caute aur, ceea ce şi făcură, şi să-l găsească, ceea ce reuşiră. 
Nu a fost o descoperire uimitoare, căci randamentul scăzut al 
lungilor ore de muncă aducea, liecăruia, un venit între 
cincisprezece şi douăzeci de dolari pe zi. 

Vara scurtă din Alaska dură mai mult ca de obicei. 
Profitară de ea şi îşi amânară înapoierea la Skaguay până în 
ultima clipă. Apoi fu prea târziu; indienii siwash îi aşteptaseră pe 
albi până în ceasul al doisprezecelea, după care plecaseră 
singuri. Cei din expediţie trebuiau să aştepte acum o altă 
ocazie. În vremea asta, spălară aur m continuare şi făcură 
provizii de lemne pentru foc. 

Vară indiană se prelungise. Brusc, se termină şi se instala 
iarna. Se aşternu într-o singură noapte. Minerii se treziră în 
viscolul ce urla, spulbera zăpada şi îngheţa apa. Furtuna nu mai 
înceta. Uneori, se instală o linişte profundă, tulburată doar de 
zgomotul valurilor ce se izBeau de țărm., In cabană, lucrurile 
decurgeau bine. Praful lor aurifer valora cam opt mii de dolari, 
de aceea erau mulţumiţi. Bărbaţii îşi făcură rachete pentru _ 
zăpadă, şi vânară ca să-şi facă provizii de carne proaspătă. In 
timpul serilor lungi jucau partide interminabile de whist şi pedro. 
Cum nu mai puteau strânge aur, Edith Nelson îi lăsă pe bărbaţi 
să facă focul şi să spele vasele, în vreme ce ea le cârpea 
hainele. 

Nimeni nu se plângea. Nu se certau în cabana cea mică, ci 
erau mulţumiţi de rezultatele obţinute. Hâns Nelson era liniştit şi 
binevoitor. Edith îi câştigase toată admiraţia pentru felul în care 
se descurca cu oamenii. Harkey, un texan, înalt şi slab, era 
deosebit de amabil, deşi cam tăcut. Se dovedea un bun tovarăş, 


cât timp nu-i combăteau teoria potrivit căreia aurul se 
înmulţeşte singur. 

Al patrulea membru al grupului lor, Michael Denin, 
contribuia, prin spiritul lui irlandez, la veselia din casă. 

Era înalt, puternic, dar se înfuria repede, pentru lucruri 
mărunte. Vesel mereu, nu ceda tensiunii din momentele dificile. 
: Al cincilea, Dutchy, era ținta benevolă a ironiilor celorlalți. 
li plăcea să se râdă pe socoteala lui, dacă asta aducea veselie în 
cabană. Scopul lui în viață părea a fi acela de a-i face pe alții să 
râdă. 

Nici o ceartă serioasă nu întunecase seninătatea grupului 
lor. Cum fiecare avea acum câteva mii de dolari, rezultat al 
muncii din timpul scurtei veri, acolo domnea un spirit de 
prosperitate şi de bucurie. 

Atunci se întâmplă ceva neprevăzut. Se făcuse ora opt şi 
tocmai se aşezară la masa de dimineaţă; căci de când 
încetaseră lucrul în mină, îşi luau micul dejun mai târziu. O 
lumânare, înfiptă în gâtul unei sticle, lumina masa. Edith şi Hâns 
stăteau, fiecare, în câte un capăt al acesteia. Lateral, cu spatele 
spre uşă, se găseau Harkey şi Dutchy. Denin nu venise încă, iar 
locul lui era gol, Hâns Nelson se uită la locul gol, clătină încet din 
cap şi zise, în glumă: 

— De obicei, el e primul care se aşază ia masă. O fi 
bolnav? 

— Chiar, unde e Michael? Întrebă Edith. 

— S-a trezit puţin mai devreme ca noi şi a ieşit afară, 
răspunse Harkey. 

Chipul lui Dutchy strălucea de o plăcere răutăcioasă. Se 
prefăcea că ştie cauza absenței lui Denin şi că păstrează 
secretul, în vreme ce toţi ceilalţi îl asaltau cu întrebări. După ce 
Edith a aruncat o privire prin camera bărbaţilor, a revenit la 
masă. Hâns se uită la ea, iar femeia clătină din cap: 

— N-a întârziat niciodată la masă, observă ea. 

— Nu mai înţeleg nimic, zise Hâns. Întotdeauna era 
flămând ca un cal. 

— De-abia mă pot abţine să vă spun, spuse Dutchy, 
clătinând trist din cap. 

Urmau să se distreze de lipsa tovarăşului lor. 

— Păcat, continuă Dutchy. 

— De ce? Întrebară ceilalţi în cor. 


— Bietul Michael, zise* el lugubru. 

— Dar ce-a păţit Michael? Întrebă Harkey. 

— Nu mai vrea să mănânce. Şi-a pierdut pofta de 
mâncare. Nu-i mai plac bucățele. 

— Asta n-o crede nimeni, cât e el de lacom! Observă 
Harkey. 

— Face pe lacomul ca să fie politicos faţă de doamna 
Nelson, replică imediat Dutchy. Ah, de-abia mă pot abţine să nu 
vă spun de ce nu se află Denin aici. Fiindcă a plecat. De cea 
plecat? Ca să-şi facă poftă de mâncare. Cum face asta? 
Mergând cu picioarele goale prin zăpadă. Aşa fac bogătaşii 
pentru a avea poftă de mâncare. Michael are o grămadă de 
bani, dar îi lipseşte pofta de a mânca. De aceea, vrea săo 
recâştige. Deschideţi uşa şi o să-l vedeţi, cu picioarele goale, în 
zăpadă. Atunci când i se va face foame, va veni la masă. 
Deocamdată aleargă după pofta de mâncare, pe care voinuo 
puteţi vedea, din păcate. 

Izbucniră în râs auzindu-i prostiile. Zgomotul încetă doar 
când se deschise uşa. Denin intră în cameră. Toate privirile se 
aţintiră asupra lui. Omul avea o puşcă. În vreme ce se uitau la 
el, duse arma la umăr şi trase de două ori. La primul glonte, 
Dutchy căzu cu capul pe masă, răsturnându-şi ceaşca de cafea, 
cu părul blond în farfuria cu terci. 

Fruntea, care i se sprijinea de marginea farfuriei, îm- 
piedica pletele să intre în mâncare. Harkey se ridicase în 
picioare când răsunase a doua împuşcătură. Căzu cu faţa pe 
duşumea, abia apucând să rostească: 

— Dumnezeule! 

Acesta era neprevăzutul. Hâns şi Edith erau năuciţi. 
Rămăseseră aşezaţi la masă, cu trupurile ţepene, uimiţi de cele 
două crime. Abia îl puteau vedea pe ucigaş prin fumul gros. În 
liniştea care se lăsase, se auzea doar cafeaua lui Dutchy, care 
se scurgea pe duşumea. Denin deschise culata puştii sale, ca să 
introducă încă două gloanţe. Îşi ţinea arma cu mâna dreaptă, iar 
cu stânga cartuşele. 

Tocmai îşi încărca armă când Edith Nelson se trezi şi 
acţiona. Era evident că Denin urmărea să-i ucidă, pe ea şi pe 
Hâns. Într-un interval de timp de trei secunde, femeia fusese 
paralizată parcă de forma hidoasă şi de neconceput pe care o 
luase imprevizibilul. Apoi se ridică în picioare, gata de luptă, şi 


se aruncă, precum o pisică, asupra ucigaşului, apucându-i 
fularul cu amândouă mâinile. Şocul produs de izbitură trupului ei 
îl făcu să se dea înapoi, clătinându-se, câţiva paşi. Incercă să se 
debaraseze de ea şi să rămână cu puşca în mână. Nu era uşor, 
căci corpul muşchiulos al femeii devenise al unei feline. 

Edith sări într-o parte. Ţinându-l în continuare de gât, îl 
îmbrânci pe duşumea. El se întoarse cu rapiditate, dar femeia 
nu-i dădu drumul, iar trupul ei, mişcându-se în jurul lui, provoca 
un adevărat vârtej, fără ca picioarele ei să se ridice de pe 
duşumea. Se învârtea prin aer, cu mâinile strângându-i gâtlejul. 
Un scaun opri vârtejul acela. Bărbatul şi femeia se prăbuşiră pe 
duşumea, unde se încăieram cu toate forţele. Căzuseră în 
mijlocul camerei. 

Hâns Nelson fu cu o secundă mai lent decât soţia lui în 
reacţia sa contra imprevizibilului. Nervii şi muşchii lui lucrau mai 
încet. Organismul lui se dovedise mai greoi. In timp ce femeia se 
aruncase asupra lui Denin şi îl prinsese de gât, Hâns abia se 
ridicase de la masă. 

Însă el nu avea calmul ei. Fusese cuprins de o furie oarbă, 
feroce. Când se ridică de pe scaun, deschise gura să strige. 
Scoase un răgnet, pe jumătate muget. Vârtejul celor două 
trupuri începuse deja când se repezi şi el acolo unde se dădea 
lupta. Hâns se aruncă asupra bărbatului căzut pe duşumea, 
izbindu-l orbeşte cu pumnii săi grei, ca nişte baroase. 

Când Edith simţi că trupul lui Denin se înmoaie, îi dădu 
diurnul şi se îndepărtă de el. Rămase pe duşumea, ţi ăgându-şi 
sufletul şi uitându-se la ei. Pumnii se revărsau în continuare 
asupra ucigaşului, care nu mai mişca. Atunci pricepu că acesta 
leşinase. Îi strigă soţului ei să se oprească, dar el nu o băgă în 
seamă. Îl apucă de braţ, dar nu reuşi să-l oprească. 

Nu înţelegea motivul pentru care făcea asta. Era 
sentimentul de milă, amplificat de religia creştină. Sau, poate, 
simţul legii, al moralei neamului ei. Ea se puse între soţul ei şi 
asasin. 

Abia când Hâns pricepu că dădea în nevasta lui se opri. O 
lăsă să-l alunge de acolo, aşa cum stăpânul goneşte un câine 
feroce, dar supus. Asemănarea mergea mai departe. Precum 
animalul respectiv, scoase un mârâit din gâtlej. Furia nu-l 
părăsise încă pe Hâns, ba chiar crescuse, aşa că încercă, de 


câteva ori, să se arunce iar asupra prăzii sale. Dar femeia îl opri 
să o facă, punându-se între el şi criminal. 

Edith reuşi să-şi îndepărteze soţul pas cu pas. Niciodată 
nu-l mai văzuse într-o asemenea stare de furie. | se făcuse frică 
mai tare de el decât îi fusese de Denin atunci când se aruncase 
aspra lui. Nu putea să creadă că acea fiară turbată era Hâns al 
ei. | se făcu teamă să nu o apuce cu dinţii de mână, ca un 
animal sălbatic. 

Timp de câteva secunde, Hâns se mişcă în dreapta şi în 
stânga, nevoind să-i facă vreun rău, dar stăruind să îşi atace iar 
duşmanul. Ea nu plecă dintre ei până ce primele sclipiri ale 
raţiunii nu se iviră în privirea bărbatului. 

Cei doi se ridicară de jos. Hâns, clătinându-se, ţinându-se 
de perete, strâmbându-se. În gâtlej, mârâitul nu i se stinsese de 
tot. i 

Edith stătea în picioare, în mijlocul încăperii. Işi frângea 
mâinile, obosită şi tremurând toată. 

Hâns nu se uita la nimic, dar ochii Edithei nu scăpau nici 
un detaliu al scenei ce se desfăşurase. Denin, întins pe jos, 
zăcea nemişcat alături de scaunul ce întrerupsese vârtejul. 
Căzuse chiar pe puşca a cărei culată era încă deschisă. Cele 
două cartuşe îi căzuseră din mână. Nu putuse să le introducă în 
magazia armei şi le ţinuse până când îşi pierduse cunoştinţa. 

Harkey zăcea cu faţa în jos, aşa cum căzuse, în vreme ce 
Dutchy stătea aplecat peste masă, cu părul revărsat peste 
farfuria cu terci. Farfuria aceea avea o poziţie foarte ciudată. De 
ce nu cădea de pe masă? Părea că se găseşte în aer, fiind prinsă 
între lemn şi om, dar nu se prăbuşea. 

Edith se întoarse către Denin, apoi ochii îi reveniră asupra 
farfuriei aflată în echilibru. Era ridicolă poziţia acesteia. Simţea 
nevoia să râdă. Atunci remarcă liniştea din jur şi uită de farfurie, 
cu dorinţa de a se întâmpla ceva anume. Scurgerea monotonă a 
cafelei pe duşumea nu făcea decât să amplifice liniştea. De ce 
nu făcea nimic Hâns? De ce nu zicea nimic? ÎI privi şi vru să-i 
vorbească, dar înţelese că limba n-o mai asculta. Simţea o 
durere ciudată în gât. Gura îi era uscată. Tot ce putea face era 
să se uite la Hâns, care o privea, la rândul lui. 

Deodată, liniştea fu întreruptă de un zgomot ascuţit, 
metalic. Ea ţipă, uitându-se către masă. Farfuria căzuse. Hâns 
suspină, ca şi cum se trezise din somn. Zgomotul farfuriei îi 


readusese la realitate, într-o lume nouă. Cabana conţinea noua 
lor lume în care trebuiau să trăiască şi să se mişte. Vechea lume 
dispăruse pentru totdeauna. 

Aveau un nou orizont de viaţă. Unul straniu. Imprevizibilul 
schimbase faţa lucrurilor, modificase viitorul, se jucase şi 
jonglase cu valoarea lucrurilor, amestecând realul cu fantasticul, 
creând o confuzie apăsătoare. 

— Dumnezeule, Hâns! Fură primele ei cuvinte. 

E| nu-i răspunse, ci se uită fix la ea. Ochii i se plimbară 
apoi prin încăpere, observând prima oară detaliile. Apoi îşi puse 
căciula şi se îndreptă spre uşă. 

— Unde te duci? Il întrebă ea, temătoare. 

Cu mâna pe clanţa uşii, el se întoarse şi îi zise: 

— Să le sap gropile. 

— Nu rnă lăsa, Hâns, singură cu... cu toate astea, spuse 
ea, arătând cu ochii prin cameră. 

— Totuşi, trebuie să le sap gropile. _ 

— Dar nu acum! Obiectă ea, disperată. li observă 
nehotărârea şi adăugă: 

— Vin şi eu cu tine, să te ajut. 

Hâns se dădu înapoi, către masă şi luă lumânarea. Apoi se 
uitară, cu atenţie, la cele din jurul lor. Harkey şi Dutchy muriseră 
de-a binelea amândoi. Gloanţele nu-i iertaseră. Hâns refuză să 
se apropie de Denin şi Edith trebui să-l cercetezeeaânsăşi. 

— N-a murit, îi zise ea lui Hâns. 

Se apropie şi se aplecă asupra celui căzut, privindu-l pe 
criminal: _ 

*” Ce-ai zis? Il întrebă ea pe soţul ei, auzind că din gâtlej 
îi scăpă un sunet nearticulat. 

— Am spus că ar fi o adevărată ruşine ca tocmai el să nu- 
şi fi dat duhul, răspunse Hâns. 

Edith stătea aplecată deasupra asasinului, fțț la lasă-l în 
pace! Comandă Hâns, cu brutalitate. Ea se uită la el, alarmată 
brusc. Luase de jos puşca ui Denin şi o încărca. 

— Ce vrei să faci? Strigă ea, ridicându-se imediat de os. 

Hâns nu-i răspunse, dar ea îl văzu cum îşi duce arma a 
umăr. li apucă ţeava cu mâinile şi o ridică în aer. 

— Lasă-mă, strigă el cu glasul răguşit. 

Incercă să-i smulgă arma, dar ea se apropie şi se prinse e 
el. 


— Hâns! Hâns! Trezeşte-te! Ai înnebunit? 

— l-a ucis pe Dutchy şi pe Harkey, îi răspunse soţul i. Îl voi 
împuşca! 

— Dar e o crimă! Lasă-l să fie judecat după lege! El rânji, 
făcând-o să înţeleagă câtă încredere avea el lege într-o 
asemenea parte a lumii. Apoi repetă, cu ncăpnţâuare, stârnit: 

~ l-a ucis pe Dutcky şi pe Harkey! 

Ea discută cu el multă vreme. Dar explicaţiile femeii u 
serveau la nimic. Bărbatul repeta iar şi iar: 

— l-a ucis pe Dutchy şi pe Harkey. 

Femeia nu putea să se sustragă educaţiei pc care o pilise 
de când era o copilă, nici sângelui care-i curgea rin vene. Legea 
făcea parte din fiinţa ei şi trebuia înfăptuită printr-o conduită 
dreaptă. Nu putea urma alt drum. Substituindu-se legii, Hâns nu 
putea să-şi justifice gestul mai mult decât Denin. Două greşeli 
nu formează un act de dreptate, consideră ea. Nu exista altă 
posibilitate de a-l pedepsi pe Denin decât prin lege. Hâns cedă 
până la urmă. 

— Bine, zise el. Să facem aşa cum vrei tu. Mâine sau 
poimâine ne va omori el pe noi. 

Ea clătină din'cap şi întinse mâna, ca să-i dea puşca. 
Bărbatul vru să i-o dea, dar se răzgândi. 

— Mai bine lasă-mă să-l omor! O imploră el. 

Ea clătină iar din cap, şi el vru iar să-i dea arma, când în 
cabană intră un indian care nu bătuse înainte la uşă. Un vârtej 
de vânt şi de zăpadă pătrunseră împreună cu el. Se întoarseră 
către el. Hâns avea puşca în mână. 

Intrusul văzu tot, dar nici măcar nu se încruntă. Se uită la 
morţi şi la omul rănit. Pe chip nu i se putea citi surprinderea, nici 
măcar curiozitatea. Harkey zăcea la picioarele lui,. Dar nu-l 
observă. In ceea ce-l privea, cadavrul lui Harkey nu exista. 

— Mult viscol, zise indianul, că salut. E totul bine? 

Foarte bine? ^ 

Hâns, cu puşca în mână, nu se îndoia că indianul credea 
că el îi împuşcase pe toţi. 

— Bună ziua, Negook, zise ea, forţându-se să vorbească. 
Nu e prea bine, avem destule necazuri. 

— Rămas bun! Trebuie să plec, sunt foarte grăbit, spuse 
indianul. 


Sări peste o baltă de sânge de pe podea, deschise uşa, 
apoi ieşi. 

Bărbatul şi femeia se uitară unul la celălalt. 

— Crede că noi am făcut asta, murmură Hâns. Adică eu. 

Edith tăcu o clipă. Apoi vorbi scurt, ca o femeie care nu-şi 
pierde capul. 

— Ce contează ce crede el? Vom vedea asta mai târziu. 
Deocamdată, vom săpa gropile şi-l vom lega pe Denin astfel 
încât să nu fugă. 

Hâns refuză să se atingă de Denin, dar Edith îl legă bine, 
de mâini şi de picioare. Apoi ieşiră afară, în zăpadă. Solul era 
îngheţat şi rezistă la loviturile de cazma, începură să strângă 
lemne, măturară zăpada de pe o anumită suprafaţă, apoi făcură 
focul. După o oră, mai multe degete de pământ se 
dezgheţaseră. Le înlăturară cu lopată şi făcură alt foc. Astfel, 
reuşeau să pătrundă în pământ cu două sau trei degete pe oră. 

Treaba era foarte grea. Zăpada îndepărtată împiedica 
focul să ardă, în vreme ce vântul le şuiera printre haine şi îi 
îngheţa. Vorbeau puţin, căci viscolul îi împiedica să discute. Se 
întrebau de ce făcuse Denin aşa ceva. În afară de asta, 
rămaseră tăcuţi, îngroziţi de oroarea tragediei. 

După un ceas, uitându-se către cabană, Hâns zise că i se 
făcuse foame. 

— Nu acum, Hâns, îi răspunse Edith. Nu mă pot întoarce la 
cabană singură, printre cei morţi, ca să încălzesc mâncarea. 

După două ore, Hâns se oferi să o însoţească. Ea îl reţinu 
însă la lucru. Pe la ora patru, cele două gropi erau săpate. Nu 
erau adânci. Nu aveau mai mult de două picioare adâncime, dar 
era de-ajuns. 

Când veni noaptea, Hâns luă sania şi cei doi morţi fură 
transportaţi, prin viscol, către gropite îngheţate. Procesiunea 
funebră nu avea nimic impunător. Sania se scufunda în zăpada 
a fanată, fiind greu de tras. Bărbatul şi femeia nu mâncaseră 
nimic de o zi, fiind slăbiţi şi flămânziNu aveau puteri să reziste 
viscolului, care-i dobora la pământ. 

De mai multe ori, sania se răsturnă, împrăştiindu-şi 
încărcătura lugubră. Ultimele sute de picioare se găseau pe 
panta unei coline. Trebuiră să urce în patru labe, precum câinii, 
cufundându-şi mâinile în zăpadă. 


Cu toate acestea, de două ori fură traşi înapoi de 
greutatea săniei. Alunecară până ce ajunseră iar la poalele 
colinei, morţi şi vii la un loc, prinşi în curelele săniei. 

— Mâine voi pune două cruci cu numele lor, zise Hâns, 
după ce acoperi gropile. 

Edith plângea. Nu reuşise să pronunţe decât câteva fraze 
neterminate în cursul înmormântării. Soţul ei fu obligat să o 
ducă până la cabană. 

Denin îşi revenise. Se zvârcolise pe duşumea, încercând 
să se elibereze. Se uită la Edith şi la Hâns cu ochii strălucitori, 
dar mi încercă să le vorbească Hâns refuza să se apropie de 
asasin. Intunecat la chip, se uită la Edith, care-i târî pe duşumea 
către camera bărbaţilor Cu toate eforturile ei, femeia nu reuşi 
să-l ridice de pe duşumea, ca să-l urce în culcuş. 

— Mai bine să-l omorâm, decât să ne chinuim aşa cu el, 
zise iar Hâns. 

Edith clătină din cap. Se aplecă iar asupra sarcinii ei. 
Surprinsă, constată că trupul acela se uşurase. Inţelese că Hâns 
cedase şi că o ajutase. 

Apoi curăţară bucătăria. Duşumeaua amintea încă de 
tragedie. Hâns îndepărtă suprafaţa de lemn pătată de sânge, iar 
resturile le aruncă în foc. 

Trecură câteva zile. Vremea era întunecată, mohorâtă. 
Liniştea era întreruptă doar de viscol şi de furtună de pe mare. 
Hâns asculta toate poruncile date de soţia lui. Ea hotărâse cum 
să se poarte cu Denin, de aceea lăsa totul pe mâinile ei. 

Asasinul reprezenta o ameninţare continuă Exista mereu 
riscul că aşa se elibereze de legăturile de la mâini şi de la 
picioare. Trebuia supravegheat zi şi noapte. Bărbatul sau femeia 
stăteau lângă el, cu puşca încărcată. La început, Edith încercase 
să îl păzească opt ore, dar efortul se dovedise prea mare. Apoi, 
ea şi cu Hâns se schimbau la câte patru ceasuri. Cum trebuiau 
să doarmă şi pază dura toată noaptea, perioada de veghe era 
întrebuințată, în întregime, pentru paza criminalului. De-abia le 
rămânea timp să taie lemne şi să pregătească masa. 

De când fusese Negook pe acolo, indienii 4e evitau 
cabana. Edith îl trimise pe Hâns în tabăra lor ca să-i roage să-l 
ducă pe Denin cu o barcă de-a lor, de-a lungul coastei, până în 
cea mai apropiată aşezare a albilor sau într-un punct comercial. 
Degeaba. Atunci Edith se duse chiar ea la indieni şi discută cu 


Negook. El era şeful micului sat. Îşi dădea seama de 
răspunderea care îi revenea şi îşi explică foarte clar 
comportamentul: 

— Este treaba albilor, zise el, nu a indienilor. Dacă oamenii 
mei vă ajută, devine o treabă a tribului nostru. Dacă într-o 
treabă de-a albilor se amestecă indienii, asta devine foarte 
gravă. De ce să ne facem rău singuri? De ce să vă ajutăm şi să 
intrăm în bucluc? 

Aşa că Edith Nelson se întoarse la trista cabană şi la 
perioadele de veghe alternative de câte patru ore. Uneori, pe 
când îl păzea pe prizonier, ţinând puşca încărcată pe genunchi, 
ochii i se închideau şi adormea. Se trezea brusc, apucă pușca şi 
se uita la ea. Erau doar nişte şocuri nervoase, lipsite de efect. |i 
era atât de teamă de bărbatul acela, că tresărea doar când îl 
vedea mişcând pe sub pături. 

Avea să aibă o criză de nervi şi ştia asta. Prima 
manifestare consta în ochii, care i se zbăteau, astfel că era 
obligată să-i închidă. După aceea, pleoapele îi clipeau nervos, 
iar ea nu şi le putea controla. Ceea ce făcea tensiunea cu 
neputinţă de suportat consta în faptul că femeia nu reuşea să 
uite cele întâmplate. Era la fel de afectată de tragedie ca în 
prima zi, 'atunci când neprevăzutul pătrunsese în cabana lor. În 
faţa prizonierului ei, trebuia să stea ţeapănă şi să strângă din 
dinţi. 

Hâns era afectat în alt mod. Devenise obsedat de datoria 
lui de a-l ucide pe Denin. De fiecare dată când îl păzea pe 
criminal sau când se afla în apropierea acestuia, se ivea şi Edith, 
care se temea că nu cumva Hâns să adauge încă o crimă la cele 
petrecute în cabană. 

Îl blestema pe Denin şi îl trată cu brutalitate. Încerca i-şi 
ascundă tendinţa către crimă şi îi zicea soţiei sale: 

— În curând vei vrea să-l ucid şi eu te voi refuza. 

Dar, nu o dată, ea se strecură în cameră şi îi surprinse pe 
cei doi bărbaţi uitându-se atent unul la celălalt, ca nişte fiare 
sălbatice. Figura lui Hâns era schimonosită de dorinţa de a 
ucide. Cea a lui Denin exprima ferocitatea şi furia şobolanului 
încolţit. Atunci, femeia striga: 

— Trezeşte-te, Hâns! 

El revenea la realitate, puţin ruşinat şi surprins. 


Astfel, Hâns deveni un alt factor în problema 
neprevăzutului pe care trebuia să o rezolve Edith Nel-son. La 
început, fusese vorba doar de salvarea vieţii lui Denin, până ce îl 
puteau trimite în faţa unui tribunal, care să-l judece după lege. 
Ea trebuia să aibă grijă de prizonier în acea perioadă. Hâns intră 
însă în joc. Femeia înţelese că, de acum înainte, se punea 
problema propriei salvări din situaţia în care se găseau. 

Nu după multă vreme, Edith pricepu că rezistenţa şi 
puterile ei începeau să slăbească. Femeia ceda tensiunii, braţul 
stâng i se scutură şi îi tremura fără voie. li cădea mâncarea din 
lingură. Ce fel de boală era aceea? Până unde avea să ajungă? 
Avea să fie învinsă? Prin minte îi trecu imaginea unui posibil 
viitor, în care cabana avea să aibă doar doi locuitori, Hâns şi 
Denin. 

Spre sfârşitul celei de-a treia zi, Denin începu să 
vorbească. Prima lui întrebare a fost: 

— Ce aveţi de gând cu mine? 

Repeta mereu întrebarea aceea, zi de zi, oră de oră. Edith 
îi răspundea mereu că avea să fie, în mod” cert, tratat după 
lege. La rândul ei, îl întreba zilnic: 

— De ce ai făcut asta? ` 

Dar el nu-i răspundea niciodată. In plus, întrebarea îl 
înfuria cumplit. Turba şi trăgea de curelele de piele cu care era 
legat. O amenința cu ceea ce va face când va fi liber, lucru 
posibil mai devreme sau mai târziu. In asemenea clipe, ea îşi 
pregătea puşca. Îi ţinea piept, tremurând de teamă. 

După o vreme, Denin deveni mai înţelegător. Ea pricepu 
că obosise din pricină că stătea mereu legat şi culcat, începu să 
o roage să-l dezlege. Nu avea să le facă nici un rău. Avea să se 
ducă singur pe coastă, să se predea autorităţilor. Avea să le dea 
partea lui de aur, să se ducă în mijlocul pustietăţii, să nu se mai 
întoarcă niciodată printre oameni. S-ar fi sinucis, doar să-l lase 
liber! 

Rugăminţile lui se încheiau, de obicei, prin accese de 
mânie involuntare. Dar femeia clătina din cap şi îi refuza 
eliberarea după care plângea criminalul. 

Trecură câteva săptămâni. El continua să devină mai 
înţelegător. Oboseala pusese cu totul stăpânire pe el. 

— Sunt epuizat... Sfârşit, murmură el, răsucindu-şi capul 
în dreapta şi în stânga, pe pernă; ca un copil necăjit. 


Puțin mai târziu, începu să ceară, vlăguit, să fie ucis. Îi 
implora să-l omoare, cerând ca Hâns să pună capăt chinurilor 
sale, încât să se poată odihni liniştit, în sfârşit... 

Situaţia deveni intolerabilă. Edith se simţea din ce în ce 
mai nervoasă. Ştia că oricând se putea declanşa criza. Nu 
reuşea nici măcar să se odihnească, fiind obsedată de teama că 
Hâns avea să-l ucidă pe Denin în timpul somnului ei. Venise luna 
ianuarie, dar aveau să treacă mai multe luni până ce primul vas 
să se aventureze în golful lor şi să ancoreze acolo. În plus, cum 
nu plănuiseră să-şi petreacă iarna în cabană, proviziile începeau 
să scadă. Hâns nu putea să le înlocuiască prin vânat, fiindcă 
trebuia să rămână în casă şi să-l păzească pe prizonier. 

Femeia ştia că trebuiau să acţioneze... Se gândi iar la 
situaţia în care se găseau. Nu putea să scape de ceea ce 
moştenise de la rasa ei albă şi de ceea ce primise prin educaţie. 
Avea în sânge respectul faţă de lege. Orice făcea, trebuia să 
facă după lege. 

In timpul îndelungatelor ore de pază, cu puşca pe 
genunchi, se gândea la lucrurile acelea, în vreme ce - ucigaşul 
se agită, iar viscolul şuiera afară. Astfel deduse că legea nu 
reprezenta decât judecata şi voinţa unui grup de oameni. Nu 
conta câţi făceau parte din acel grup. Erau unele restrânse, 
precum cele ale elveţienilor, altele mari, ca ale americanilor. 
Oricum, grupul putea fi destul de mic. Dacă într-o ţară nu 
existau decât zece mii de persoane, judecata lor colectivă 
însemna legea acelui stat. Atunci, o mie de persoane nu puteau 
constitui un asemenea grup? Şi de ce nu o sută? De ce nu 
cincizeci? De ce nu cinci? Sau chiar doi? 

La această concluzie ajunse după multe frământări, şi o 
discută şi cu Hâns. La început, el n-o înţelese. Apoi, când prinse 
ideea, adăugă un argument ce îi dădu consistenţă, îi vorbi 
despre adunările minerilor. Atunci, se strâng toţi bărbaţii din 
localitate, hotărăsc ce trebuie făcut şi execută sentinţa. 

— Se întâmplă să nu se adune mai mult de zece sau 
cincisprezece oameni, dar nimeni nu are voie să încalce legea 
lor, altminteri va fi pedepsit. 

Edith răsuflă uşurată. Hâns era de partea ei. Ei doi formau 
acel grup special. Ei vroiau ca Denin să fie spânzurat. Pentru 
execuţie, trebuiau să folosească toate răi le, obişnuite, dar 


grupul lor era aşa de restrâns că ei trebuiau să fie şi martori, şi 
juraţi, şi judecători, şi călăi... 

Conform procedurii, îl învinuiră pe Michael Denin de 
uciderea lui Dutchy şi a lui Harkey. Culcat în culcuş, prizonierul 
ascultă mărturia lui Hâns, apoi cea a lulithei. Refuză să zică 
dacă era vinovat sau nu. Tăcu i când ea îl întrebă dacă vroia să 
spună ceva în.1 pararea lui. 

Ldith şi Hâns, fără a-şi părăsi locurile, dădură verdictul de 
vinovăţie. Atunci femeia, în calitate de iiklecător, în liniştea 
deplină, pronunţă pedeapsa. Cu glasul tremurând, clipind din 
ochi, făcând din braţul stâng o mişcare bruscă, involuntară, 
merse până la capăt. 

— Peste trei zile, Michael Denin, vei fi spânzurat! Aceasta 
fu sentinţa. Bărbatul oftă uşurat, fără voia lui, apoi izbucni în 
râs, zicându-le: 

— Dacă n-o să mă mai doară spatele din pricina 
scândurilor astea pe care zac, atunci execuţia mea reprezintă o 
consolare. 

Odată pronunţată sentinţa, toţi se simţiră uşuraţi. Chiar şi 
Denin deveni sociabil, discuta cu paznicii săi şi, uneori, chiar 
glumea. Se bucură când Edith îi citea Biblia. Ea deschisese Noul 
Testament, iar el îi cerea mereu să îi spună despre Fiul Rătăcitor 
şi despre hoţul crucificat alături de lisus. 

In ajunul execuţiei, când Edith îi puse obişnuita întrebare: 

— De ce ai făcut asta? Denin răspunse: 

— Ei, bine, credeam... 

Dar ea îi făcu imediat semn să tacă. Se duse repede la 
culcuşul lui Hâns, îl trezi. Bărbatul se frecă la ochi şi mormăi 
ceva. 

— Du-te, îi zise ea, şi adu-i pe Negook şi pe un alt indian. 
Michael ni se va confesa. Obligă-i să vină cu tine! la puşca şi 
adu-i sub ameninţarea ei, dacă trebuie semnături. Apoi primiră o 
citaţie ca să'se prezinte, cu întregul lor trib, în ziua următoare, 
ca martori la execuţie. După aceea plecară; 

li dezlegară mâinile lui Denin ca să semneze actul. Se făcu 
linişte în cameră. Hâns era agitat, iar Edith nu se simţea bine. 
Culcat pe spate, Denin se uita la acoperişul ale cărui îmbinări 
fuseseră astupate cu muşchi uscat. 

— Acum, îmi voi face datoria faţă de Dumnezeu, murmură 
el. 


Îşi întoarse capul spre Edith: 

— Citeşte-mi din Biblie, zise el. Poate asta mă va face să 
uit de scândura pe care zac, glumi el. 

Veni ziua execuţiei. Era ger. Cerul era lipsit de nori. Afară, 
termometrul indica douăzeci şi cinci de grade Fahrenheit sub 
zero. Viscolul şuiera, pătrunzând pe sub haine, îngheţând 
trupurile. Pentru prima oară după mai multe săptămâni, Denin 
se ridicase din culcuş. Muşchii îi rămăseseră atâta vreme inactivi 
că de-abia se putea ţine drept. Se clătina pe picioare, în dreapta 
şi în stânga. Edith fu obligată să-l sprijine, ca să nu se 
prăbuşească. 

— Sunt ametit, zise el, zâmbind. După o clipă, adăugă: 

— Mă bucur că se termină povestea asta. Scândura aceea 
mă ucidea. 

Lui, din Irlanda, avea să primească partea lui de pulbere 
auriferă. 

Urcară colina. Ajunseră la un luminiş, printre copaci. 
Acolo, solemni, formând un cerc în jurul unui butoi ce stătea pus 
în zăpadă, se aflau Negook şi Hadikwan, alături de ceilalţi 
indieni siwash, cu copii şi câini, veniţi să vadă cum face dreptate 
omul alb. Nu departe de. Acel loc era o groapă proaspătă, pe 
care o făcuse Hâns în pământul dezgheţat cu foc. 

Denin aruncă o privire de cunoscător la pregătirile făcute. 
Observă groapa, butoiul, frânghia şi creanga de care era legată. 

— Nici eu n-aş fi aranjat lucrurile mai bine, Hâns, dacă le- 
aş fi pregătit pentru tine. 

Râse singur de glumă aceea. Dar chipul lui Hâns era 
împietrit. Nimic nu-l putea mişca, poate doar trompeta ce 
anunţă Judecata de Apoi. În plus, Hâns nu era în apele lui. Nu-şi 
dăduse seama de enorma sarcină ce însemna execuţia unui om. 
Edith pricepuse asta, dar nu o ajuta prea mult. Se îndoia că avea 
să fie tare până la capăt. Simţea nevoia să strige, să urle, să se 
prăbuşească în zăpadă, să-şi acopere ochii cu mâinile, să se 
întoarcă şi să fugă în pădure, oriunde, cât mai departe de acolo. 

Doar printr-un efort uriaş al sufletului ei izbutea să rămână 
dreaptă, să meargă şi să facă ceea ce trebuia. li era 
recunoscătoare lui Denin pentru felul în care el o ajuta. 

— Dă-mi mâna, îi zise el lui Hâns, când se urcă pe butoi. 

Se aplecă, astfel că Edith să-i pună ştreangul de gât. Apoi 
stătu drept, ca Hâns să treacă frânghia peste creangă. 


— Michael Denin, mai ai ceva de spus? Întrebă ea, cu 
glasul tremurând, fără voia ei. 

Denin îşi mişcă picioarele pe butoi, îşi aplecă privirea, cu 
modestie, ca un om care-şi ţine primul discurs, apoi grăi: 

— Sunt fericit că se termină. M-aţi tratat ca pe un creştin 
şi vă mulţumesc din inimă pentru bunătate. 

— Să te ierte Dumnezeu pentru păcatele tale! Zise ea. 

— Aşa să fie! Răspunse el, cu un glas gros. Să mă ierte 
Dumnezeu! 

— Adio, Michael, strigă ea, disperată. 

Se aruncă cu tot trupul asupra butoiului, dar nu reuşi să-l 
răstoarne. 

— Repede, Hâns, ajută-mă! Strigă ea. 

Simţea că nu mai avea puteri să împingă, dar butoiul nu 
se clătina. Hâns alergă lângă ea. Răsturnară butoiul, iar Michael 
Denin rămase atârnând în aer. 

Femeia se întoarse cu spatele şi îşi băgă degetele în 
urechi. Apoi izbucni în râs. Hâns se sperie mai mult ca oricând. 
Edith Nelson cedase. Dar, chiar şi în acea criză de isterie, era 
conştientă şi mulţumită că rezistase până la sfârşit. Se clătina, 
fiind ţinută de Hâns. 

— Du-mă la cabană, reuşi ea să îi spună. Lasă-mă să mă 
odihnesc, adăugă ea, cât se poate de mult. 

Merse prin zăpadă, susţinută de braţele lui Hâns. Indienii 
rămase pe loc, uitându-se la efectul legii omului alb ce făcea un 
bărbat să danseze prin aer... 

LUPUL DIN ALAKSA. 

Emeia rămăsese în urmă, să îşi pună încălţămintea de 
cauciuc, din pricina ierbii plină de rouă. Când ieşi din casă, îl 
găsi pe soţul ei admirând un mugur de migdal care se 
deschidea. Căută din priviri peste ierburile înalte şi printre pomii 
din livadă. _ 

— Unde e lupul? Intrebă ea. 

— Acum o clipă era aici. 

Walt Irvine se smulse din metafizica şi poezia provocate 
de mugur şi se uită în jur. 

— Ultima dată când l-am văzut, urmărea un iepure. 

— Wolf! Wolf! Aici! Îl chemă ea, în timp ce plecau din 
poiană. 


Porniră pe cărarea care ducea la drum, prin junglă unde 
creşteau viţa de vie şi clopoţeii albi. 

Irvine îşi băgă în gură degetele mici de la mâini şi lluieră. 

Ea îşi acoperi urechile şi se strâmbă. 

— Deşi eşti un poet delicat, faci lucruri groaznice. Mi-ai 
spart timpanele. Fluieri mai tare decât... 

— Orfeu. 

— Un golan de pe stradă, zise ea cu severitate. 

— Poezia nu te împiedică să fii practic. Cel puţin a mea nu 
este geniul pieritor care nu poate să îşi vândă tezaurul în 
magazine. 

Şi continuă, dându-se important: 

— Nu sunt un cântăreţ popular, nici un poet de salon. De 
ce? Pentru că sunt materialist. Versul meu nu e atât de prost 
încât să nu se poată schimba, după valoare, într-o vilă de la ţară 
plină de flori, o pajişte la poalele muntelui, o pădure roşcată, o 
livadă cu treizeci şi şapte de pomi, un şir lung de rugi de 
căpşuni şi două rânduri de fragi, fără a mai socoti un pârâu în 
lungime de un sfert de milă. Sunt un negustor de frumuseţe, un 
vânzător de cântece şi urmăresc partea materială, draga mea 
Madge. Cântecul meu se transformă, datorită editorilor din 
magazine, în suflul vântului ce suspină printre pădurile roşiatice 
ale Vestului şi în murmurul apelor ce curg peste pietrele 
acoperite de spumă. lar cântecul se întoarce la mine, mai 
frumos, modificat... 

— Ah! Dacă toate cântecele tale modificate ar fi aşa de 
plăcute! Zise ea râzând. 

— Spune-mi unul care nue. 

— Cele două sonete pe care le-ai transformat într-o vacă 
de la care obţii cel mai puţin lapte din tot satul. 

— Dar era frumoasă, începu el. 

— Insă nu dădea lapte, îl întrerupse Madge. 

— Dar nu era frumoasă? Insistă el. 

— lată un caz în care frumuseţea şi utilul nu se 
completează reciproc, răspunse ea. Uite-l pe Wolf! 

De pe panta dealului se auziră foşnind tufele. După aceea, 
la vreo câteva zeci de picioare mai sus de ei, pe marginea unei 
stânci, apărură capul şi umerii lupului. Labele lui din faţă 
atinseră o piatră care se prăbuşi. Urechile lui, ridicate, ochii 


atenţi, urmăriră piatra ce ajunse până la picioarele lor. Apoi se 
uită la ei, cu gura deschisă, râzând parcă. 

— Ah, Wolf, dragă Wolf! Strigară femeia şi bărbatul. 
Auzindu-i, urechile i se lăsară în jos, iar el se simţi parcă 
mângâiat de o mână invizibilă. 

Îl văzură dându-se înapoi şi intrând iar în tufiş, apoi îşi 
continuară drumul. După câteva minute, într-un loc unde panta 
era mai accentuată, li se alătură, după o cotitură a potecii, în 
mijlocul unei avalanşe de pietricele şi de pământ. Bărbatul îi 
dădu o palmă şi îl scarpină după urechi. Femeia îl mângâie mai 
multă vreme. Apoi porni înaintea lor, pe potecă, alergând fără 
efort, ca un lup adevărat ce era. 

Talia sa, blana şi coada lui erau asemenea lupilor sălbatici, 
dar culoarea şi petele sale îl împiedicau să se pretindă lup. Acolo 
se vedea câinele, fără putinţă de a te înşela. Nici un lup nu avea 
culoarea lui. Era cafeniu închis, înspre roşcat. 

Spatele şi umerii aveau culoarea brună, intensă, ce pălea 
pe flancuri şi sub burtă până ce ajungea un fel de. Galben tern. 
Albul de pe gât şi labe, ca şi petele de deasupra ochilor era 
murdar, din pricina cafeniului care persistă. Ochii îi păreau din 
topaz, aur şi cafea. 

Bărbatul şi femeia ţineau mult la câine. Poate şi pentru că 
se împrieteniseră cu el aşa de greu. Când venise acolo prima 
oară, fără să se ştie de unde, îl dureau labele şi era flămând. 
Ucisese un iepure sub fereastra lor, apoi fugise şi se culcase 
lângă izvor, sub rugi. Când Walt Irvine se dusese să-l vadă pe 
intrus, primise mâărâituri în schimbul efortului său. Madge fusese 
prost primită, la rândul ei, când îi adusese o farfurie mare cu 
lapte şi cu pâine. 

Se dovedise un câirte foarte puţin sociabil, păstrân-du-le 
ranchiună pentru toate încercările lor de a se apropia de el. 
Refuzase să se lase mângâiat şi îi ameninţase, arătându-le colții 
şi zbârlindu-se. Totuşi, rămase pe loc, dormise şi se odihnise 
lângă izvor, mâncând ceea ce oamenii îi aduseseră şi-i lăsaseră 
la o distanţă prudentă. 

Aşteptase să plece de acolo. Din pricina stării sale proaste 
rămăsese lângă izvor. După ce căpătase puteri, în decurs de 
câteva zile, dispăruse. 

Acesta ar fi putut să fie sfârşitul acestei poveşti despre 
Irvine şi nevasta lui, dacă bărbatul n-ar fi fost chemat, chiar în 


clipele acelea, în nordul statului. Din tren, la graniţa dintre 
California şi Oregon, se uitase din întâmplare pe fereastră şi îl 
văzuse pe musafirul lui atât de puţin sociabil, obosit, plin de 
praf, murdar, după o cursă de două sute de mile. 

Irvine era un om impulsiv, un poet. Coborâse din tren la 
staţia următoare, cumpărase de la măcelar o bucată de carne şi 
îl prinsese pe vagabond la marginea oraşului. Călătoria de 
întoarcere avusese loc în vagonul de bagaje. Astfel, Wolf 
ajunsese pentru a doua oară la vila de la munte. Acolo, fusese 
legat timp de o săptămână. Bărbatul şi femeia se purtaseră 
foarte frumos cu el. Ţinându-se la distanţă, străin ca unul venit 
de pe altă planetă, mârâise ca răspuns la vorbele lor blânde. Nu 
lătrase niciodată. Cât stătuse lângă ei, nu-l auziră făcând aşa 
ceva. 

Cum să-l cucerească? Irvine făcu o plăcuţă metalică, pe 
care scrisese: „-Trimjteţi-l la Walt Irvine. Glen Ellen. Sonora 
Country. California.” O prinsese apoi de cureaua de la gâtul 
câinelui. Îi dăduseră drumul, iar el dispăruse imediat. ` 

După o zi, venise o telegramă din ținutul Mendoci-no. In 
decurs de douăzeci de ore străbătuse peste o sută de mile spre 
nord. Fusese prins pe când se deplasa nepăsător. 

Apoi fusese adus de expresul „Wells Fargo”. Legat timp de 
trei zile, lăsat liber în a culcuşra, plecase iar. 

De această dată, se îndreptase către Oregonul de Sud. 
Fusese prins iar şi adus înapoi. De atunci încolo, când scăpase, 
plecase mereu către nord. Ceva îl împingea întotdeauna în 
direcţia aceea. Irvine îşi cheltuise banii de pe un sonet ca să-l 
readucă la vila sa. 

Altădată, vagabondul cafeniu reuşise să traverseze 
jumătate din teritoriul Californiei, întregul Oregon şi aproape tot 
Washingtonul înainte de a fi fost găsit şi expediat la domiciliu. 
Remarcabilă era viteză cu care călătorise. Hrănit şi odihnit, de 
îndată ce i se dădea drumul, alerga cât putea. In prima zi, 
parcurgea cam o sută cincizeci de mile, după aceea, cam o sută 
de mile la douăzeci şi culcuşru de ore. Revenise, întotdeauna, 
flămând, sălbăticit. Plecase iar proaspăt şi viguros, pornind spre 
nord, supunându-se unei forţe pe care nimeni nu o putuse 
înţelege. 

În sfârşit, după un an petrecut în evadări inutile, 
acceptase inevitabilul şi alesese să rămână la vilă, unde 


omorâse iepurele şi dormise lângă izvor. Chiar după aceea, 
trecuse destulă vreme până ce bărbatul şi femeia să-l poată 
mângâia. Fusese o mare victorie, căci doar lor le permisese să 
pună mâna pe el. Nici un alt oaspete de la vilă nu reuşise să se 
apropie de el. Un mărâit surd îl avertiză pe cel care înainta şi, 
dacă-se aventura mai departe, lupul îşi arăta colții, iar mârâitul 
îi devenea ameninţător, speriindu-i chiar şi pe cei mai 
îndrăzneţi. La fel îi speria pe câinii fermierilor, care ştiau ce era 
mârâitul unui câine, dar nu-l auziseră niciodată pe cel al unui 
lup. 

Nu i se cunoşteau antecedentele. Povestea lui începea 
odată cu Walt şi Madge. Venise din sud, dar ei nu găsiseră urma 
stăpânului său, dacă avusese vreunul. Doamna Johnson, vecina 
cea mai apropiată, care le furniza laptele, spunea că era un 
câine din Klondyke. Ea avea un frate care căuta aur săpând 
pământul îngheţat din teritoriul acela, de aceea cunoştea multe 
despre acest subiect. 

Cei doi n-o contraziseră. Extremităţile urechilor lupului 
fuseseră, odinioară, atât de îngheţate, că nu se puteau cicatriza. 
In plus, se asemăna cu câinii din Alaska, ale căror fotografii 
apăruseră în reviste şi ziare. Deseori, lăceau presupuneri despre 
trecutul lui şi încercau să îşi imagineze - din ceea ce citiseră şi 
auziseră - cum trăise în nordul îndepărtat. Ştiau că nordul îl 
atrăgea încă, fiindcă noaptea îl auzeau schelălăind încet. Când 
vântul dinspre nord sufla şi în aer se simţea muşcătura „gerului, 
el devenea foarte agitat şi urlă ca un lup. Totuşi, nu lătra 
niciodată. Chiar când era provocat, scotea doar un geamăt de 
câine. 

Discutaseră multă vreme, pe când încercaseră să-l 
cucerească, al cui avea să fie. Fiecare îl revendicase şi se 
lăudase cu cea mai mică expresie de afecţiune pe care le-o 
arătase câinele. Dar bărbatul ceruse să fie el stăpânul, fiindcă 
era bărbat şi Wolf nu putea să fie al unei femei. Fustele lui 
Madge reprezentau ceva de neînțeles pentru animal. Zgomotul 
făcut de acestea îl determina să se zbârlească. În zilele cu vânt, 
femeia nu se putea apropia de el. 

Totodată, Madge îl hrănea, căci ea se ocupa cu bucătăria 
şi doar ea îl lăsa să intre într-un asemenea loc sacru. Din acest 
motiv, femeia consideră că dezavantajul fustelor era depăşit. 
Walt, la rândul lui, se chinuia mult. Luase obiceiul de a-l şti pe 


lup culcat la picioarele lui, pierzând astfel mult din timpul în care 
ar fi trebuit să lucreze, ca să-l mângâie şi să-i vorbească. 

Până la urmă, Walt câştigă partida. Victoria lui se 
datorase, probabil, faptului că era bărbat. Madge pretindea că 
pierduseră încă un sfert de milă de pârâu şi o bună bucată de 
pădure din pricina eforturilor pe care le făcuse Walt ca să-l 
convingă pe câine, în loc să-şi fi văzut de treburile sale. 

— E timpul să mă ocup iar de trioletele mele, zise Walt, 
după o tăcere de cinci minute, în care coborâseră încet pe 
potecă. Ştiu că mă va aştepta un cec la sediul poştei, pe care îl 
vom schimba pe făină bună de hrişcă, un galon de sirop de arțar 
şi o pereche de cizme de cauciuc pentru tine. 

— Şi un lapte bun, de la vaca doamnei Johnson, adăugă 
Madge. Mâine este prima zi a lunii, ştii asta? 

Walt se strâmbă fără să vrea, apoi chipul i se lumină şi îşi 
duse mâna la buzunar. 

— Nu-i nimic, am aici o vacă frumoasă şi nouă, care să 
dea cel mai bun lapte din toată California. 

— Când ai scris-o? Intrebă ea imediat. Nici măcar nu mi-ai 
arătat-o, îi reproşa ea. 

— Am vrut să o auzi pe drumul către poştă, într-un loc ce 
se aseamănă mult cu acesta, îi răspunse el, arătându-i cu mâna 
un trunchi de copac uscat, pe care se puteau aşeza. 

Un pârâu ieşea de sub o tufă deasă, luneca peste o piatră 
cu marginea acoperită de muşchi şi traversa poteca pe lângă 
picioarele lor. Din vale se auzeau păsărelele cântând. În jurul lor, 
la soare sau la umbră, zburau marii lluturi galbeni. 

Se auzi un alt sunet. Walt îl percepu în vreme ce îşi citea 
cu glas tare manuscrisul. Erau nişte paşi, punctaţi, când şi când, 
de sunetul unei pietre deplasate. Cum Walt terminase şi se uita 
la soţia lui ca să îi afle părerea, de după cotul potecii se ivi un 
bărbat. Nu avea nimic pe cap şi era transpirat leoarcă. Cu o 
batistă se ştergea mereu pe faţă, în vreme ce în cealaltă mână 
îşi ţinea pălăria nouă. Era bine construit, iar muşchii i se vedeau 
prin hainele noi pe care le purta. 

— Caldă zi, zise Walt salutându-l. 

Walt credea în democraţia de ţară şi nu pierdea nici o 
ocazie să o arate. Bărbatul se opri şi îi făcu un semn din cap: 


— Îmi dau seama că nu sunt deloc obişnuit cu căldura, 
mărturisi el, scuzându-se parcă. M-am obişnuit cu temperaturile 
sub zero grade. 

— Aici nu veţi găsi aşa ceva, zise Walt râzând. 

— Aşa s-ar spune, grăi bărbatul. Dar nici nu caut asta. 

Am venit după sora mea. Poate ştiţi unde locuieşte. Se 
numeşte Johnson. Doamna William Johnson. 

— Doar nu sunteţi fratele ei din Klondyke! Strigă Madge, 
cu ochii strălucind de curiozitate. Ne-a spus multe despre 
dumneavoastră! 

— Da, doamnă, eu sunt, îi răspunse el cu modestie. Mă 
cheamă Miller, Skiff Miller. Vroiam să-i fac o surpriză. 

— Aţi nimerit bine aici. 

Madge se' ridică, pentru a-i arăta încotro să meargă, îi 
indică un canion, aflat la un sfert de milă de ei. 

— Vedeţi copacul acela roşu, trăsnit? Luaţi-o pe poteca 
aceea, care coteşte în dreapta. Vă duce până la casa ei. Nu vă 
puteţi rătăci. 

— Vă mulţumesc, doamnă, zise el. 

Făcu un efort ca să plece, căci părea țintuit de sol. O 
privea cu admiraţie, fără să-şi dea măcar seama, o admiraţie 
care-l încurca. 

— Am vrea să vă auzim povestindu-ne despre Klondyke, 
zise Madge. Oare nu putem veni într-o zi la sora 
dumneavoastră? Sau n-aţi putea veni la noi la cină? 

— Da, doamnă, vă mulţumesc, răspunse el ca un automat. 

Apoi adăugă: 

— Nu rămân mult timp. Aici. Trebuie să plec iar în nord. 
lau trenul diseară, am o afacere cu guvernul. 

Când Madge spuse că regretă, el făcu iar un efort ca să 
plece. Dar nu putea să-şi desprindă ochii de chipul ei. Din 
pricina admiraţiei lui, uitase de jenă. La rândul ei femeia se 
înroşi, stingherită. 

În clipa în care Walt se hotărâse să spună ceva pentru | 
reduce tensiunea, lupul, care se furişase printre tufe, reapăru. 

Skiff Miller se trezi la realitate. Frumoasă femeie care 
stătuse în faţa lui plecă de îndată de lângă el. Ochii ei erau doar 
pentru câine. Bărbatul fu surprins. 

— Dumnezeule! Zise el, abia şoptit. 


Se aşeză pe o buturugă, gânditor, lângă Madge, care 
stătea în picioare. Auzindu-i glasul, urechile lui Wolf se lăsaseră 
pe spate, iar gura i se deschisese ca pentru a râde. Se duse 
încet către străin. Mai întâi îi mirosi mâinile, apoi i le linse. Skiff 
Miller îl mângâie pe cap pe câine şi repetă, pe acelaşi ton: 

— Dumnezeule! lertaţi-mă, doamnă, adăugă el, dar sunt 
puţin surprins, asta e tot. 

— Şi noi suntem surprinşi, răspunse ea în şoaptă. Nu l-am 
mai văzut pe Wolf ataşându-se de un străin. 

— Aşa l-aţi numit, Wolf? Întrebă bărbatul. Madge confirmă, 
printr-un gest din cap. 

— Nu-i pot înţelege prietenia pentru dumneavoastră. 
Poate vă place fiindcă veniţi din Klondyke. Ştiţi că şi el e din 
Klondyke? 

— Da, doamnă. 

Îi ridică o labă din faţă şi îi examina talpă, apăsându-i-o cu 
degetul. 

— E moale, observă el. N-a mai călătorit de multă vreme. 

— la te uită! Se miră Walt. Vă lasă să-i faceţi asemenea 
lucruri! 

Skiff Miller se ridică. Admiraţia lui pentru Madge nu-l mai 
jena. Cu un glas tăios, ca şi cum ar fi vorbit de afaceri, întrebă: 

— De când îl aveţi? 

Chiar în clipa aceea, câinele, care se agită şi se freca de 
picioarele noului venit, deschise gura şi latră, scurt şi vesel. 

— E ceva nou pentru mine, remarcă Skiff Miller. Walt şi 
Madge se uitară unul la altul. Minunea se produsese: lupul 
lătrase. 

— E prima oară când latră, zise Madge. 

— Şi eu îl aud pentru întâia dată, adăugă Miller. Madge îi 
zâmbi. Bărbatul era glumet. 

— Fireşte că nu l-aţi mai auzit, zise ea, din moment ce 
abia l-aţi văzut acum cinci minute. 

Skiff Miller se uită fix la ea, căutând să-i surprindă 
expresia chipului. 

— Credeam că aţi înţeles, zise el. Mă gândeam că v-aţi dat 
seama de ce e prietenos cu mine. E câinele meu. Nu-l cheamă 
Wolf, ci Brown. 

— Vai, Walt! Gemu, fără să vrea, Madge. Walt trecu 
imediat la atac. 


— De unde ştiţi că e câinele dumneavoastră? 

— Pentru că e, i se răspunse. 

— Oricine poate afirma asta, i-o tăie Walt. 

Skiff Miller se uită la el, liniştit, aruncând o privire către 
Madge. 

— De unde ştiţi că e soţia dumneavoastră? Pentru că e, 
îmi veţi răspunde, iar eu vă voi spune că e doar o afirmaţie. 
Câinele e al meu. Eu l-am crescut. lată, vă voi demonstra asta. 

Se întoarse către câine: 

— Brown! 

Glasul îi era poruncitor. Urechile câinelui se lăsară în jos, 
ca pentru a fi mângâiat. 

— Gee! 

Câinele se lăsă jos, pe partea dreaptă. 

— Acum, mush-on! 

Câinele se ridică şi porni drept înainte, oprindu-se doar la 
altă comandă. 

— Pot să-i dau comenzile şi cu fluierul, zise mândru Skiff 
Miller. Era câinele meu conducător de sanie. 

— O să-l luaţi cu dumneavoastră? Întrebă Madge, cu glas 
tremurător. 

El făcu semn din cap că da. 

— II veţi duce în acel ţinut îngrozitor, ca să sufere? 

— Nu e chiar atât de îngrozitor. Priviţi-mă! Nu sunt eu un 
model de sănătate? 

— Dar câinii! Cât îndură acolo! Îi ucid munca, gerul, 
foamea. Am citit multe despre asta... 

— Odată era cât pe ce să-l mănânc, pe înălțimile de pe 
malul pârâului Little Fish, îşi aminti Miller. Dacă n-aş fi ucis un 
elan în ziua aceea... Asta 1-a salvat. 

— Eu aş fi murit de foame şi tot nu m-aş fi atins de el, 
spuse Madge. 

— Pe aici stau altfel lucrurile, îi explică Miller. N-aveţi de 
ce să vă mâncaţi câinii. Vedeţi altfel lucrurile. N-aţi fost 
niciodată în primejdie de a muri de foame. _ 

— Tocmai asta încercam şi eu să vă spun. In California, 
câinii nu sunt mâncaţi. De ce nu-l lăsaţi aici? Este fericit, nu 
duce grija mâncării, ştiţi asta. Nu va suferi niciodată de foame 
sau de alte privaţiuni. Aici totul e blând. Nici omul, nici natura nu 


sunt sălbatice. Nu va fi biciuit niciodată. În plus, pe aici nu ninge 
deloc. 

— lertaţi-mă, dar vara e o căldură sufocantă, râse Skiff. 

— Dar nu mi-aţi răspuns, continuă Madge, înflăcărată. (! E- 
i puteţi oferi acolo, în nord? 

— Mâncare, atunci când am, adică aproape mereu, i se 
răspunse. 

— Şi în restul timpului? 

— Nimic de mâncat. 

— Dar muncă? 

— Da, multă muncă, zise Miller, nerăbdător. Muncă lară 
sfârşit, foame, ger, alte necazuri. De toate acestea va avea 
parte mergând cu mine. Dar lui îi plac. S-a obişnuit cu ele. 
Cunoaşte o astfel de viaţă. Pentru aşa ceva s-a născut şi a fost 
crescut. Nu ştiţi nimic, nu vă daţi seama despre ce vorbiţi. Acolo 
s-a născut el şi acolo va fi fericit. 

— Câinele nu va pleca împreună cu dumneavoastră, zise, 
hotărât, Walt. N-are rost să mai discutăm despre asta. 

— Ce spuneţi? Întrebă Skiff Miller, încruntându-se şi 
înroşindu-se la faţă. 

— Că va rămâne aici! Am hotărât! Nu cred că e câinele 
dumneavoastră. Poate că l-aţi văzut undeva: Dar, dacă 
răspunde la comenzile obişnuite care se dau în Alaska, asta nu 
înseamnă că vă aparţine. Oricare câine din Alaska v-ar asculta la 
fel ca el. In plus, probabil că e valoros pentru ţinutul acela, de 
aceea doriţi aşa de mult să puneţi mâna pe el. În orice caz, va 
trebui să ne arătaţi că vă aparţine. 

Skiff Miller, calm şi reţinut, încă roşu la faţă, cu muşchii 
încordaţi ce-i deformau vesta din stofă neagră, îl privi cu grijă pe 
poet, de jos în sus, ca pentru a măsura forţa ce se putea găsi în 
trupul lui zvelt. Pe chipul omului din Klondike se citea disprețul 
atunci când vorbi: 

— Nu văd ce m-ar putea împiedica să iau câinele chiar 
acum. 

Walt se înroşi. Muşchii braţelor sale se încordară. 

Mai înţelegătoare, femeia se băgă între ei... 

— Poate că domnul Miller are dreptate, zise ea. Mi-e 
teamă că aşa este. Wolf pare să-l cunoască şi, în mod cert, 
răspunde la numele de Brown. S-a împrietenit imediat cu el, 
ceea ce ştii că n-a mai făcut cu nimeni înainte. În plus, 


gândeşte-te la lătratul lui. Nu mai putea de bucurie. De ce? Fără 
îndoială, fiindcă s-a reîntâlnit cu domnul Miller. 

Muşchii lui Walt se relaxară, iar umerii i se lăsară. 

— Mă tem că ai dreptate, Madge, spuse el. Wolf nu e Wolf, 
ci Brown. Probabil că e al domnului Miller. 

— Dacă domnul Miller l-ar vinde? L-am cumpăra noi. Skiff 
Miller clătină din cap. Nu mai ataca. Se îmblânzise, gata să fie 
generos, ca răspuns la generozitatea lor. 

— Am cinci câini, încercă el să-şi atenueze refuzul. El era 
conducătorul lor. Formau cel mai bun atelaj din Alaska. Nimic 
nu-i egala. În 1898 am refuzat să-i vând cu cinci mii de dolari. 
Câinii erau scumpi pe vremea aia. Atelajul era foarte bun şi 
merita banii. Brown se dovedise cel mai valoros. În iarna aceea, 
n-am vrut să-l dau nici pentru două mii de dolari. Nu-l vând nici 
acum. In plus, contează mult că l-am găsit, după trei ani de 
căutări. M-am îmbolnăvit atunci când mi-am dat seama că îmi 
fusese furat. Nu din pricina valorii lui, ci pentru că ţineam mult 
la el. Acum, când l-am văzut, nu-mi puteam crede ochilor. Mi s-a 
părut că visez, era prea frumos ca să fie adevărat. În sfârşit, eu 
i-am fost doică, îl culcam în fiecare noapte. Mama lui murise. L- 
am crescut cu lapte condensat, de doi dolari cutia, pe când nu 
aveam bani nici pentru cafea. N-a cunoscut altă mamă, în afara 
mea. Îmi sugea degetul, dimineaţa. 

Skiff Miller, prea emoţionat că să mai vorbească, le întinse 
degetul arătător. 

— Da, acest deget, reuşi el să pronunţe, ca şi cum şi-ar fi 
demonstrat astfel drepturile şi afecțiunea. 

Işi contempla încă arătătorul întins când Madge începu să 
vorbească. 

— Dar la câine v-aţi gândit? Îl întrebă ea. Skiff Miller fu 
jenat de cuvintele ei. 

— La el v-aţi gândit? 

— Nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi, răspunse el. 

— Poate că are şi câinele un cuvânt de spus în toată 
povestea asta, continuă Madge. Nu l-aţi întrebat, nu l-aţi lăsat să 
aleagă. Nu v-a trecut prin cap că ar prefera California în loc de 
Alaska. Nu vă gândiţi decât la ce vă place dumneavoastră. ÎI 
consideraţi un sac de cartofi sau o căpiţă de fân. 


Era un fel nou de a privi lucrurile şi Miller fu impresionat în 
mod evident. Căzu pe gânduri. Madge profită de nehotărârea 
lui. 

— Dacă ţineţi într-adevăr la el, atunci vă veţi bucura când 
el va fi fericit, insistă ea. 

Skiff Miller continua să stea gânditor. Madge aruncă o 
privire bucuroasă către soţul ei, care o aprobă făcându-i cu 
ochiul. 

— Dar ce credeţi dumneavoastră? Intrebă brusc bărbatul 
din Klondyke. 

De data asta, femeia fu cea dezorientată. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Credeţi că i-ar plăcea mai mult să stea în California? 

Din nou, Skiff Miller se gândea, de astă dată cu glas tare, 
plimbându-şi privirea peste animalul despre care discutau. 

— E harnic. A muncit mult pentru mine. Niciodată nu am 
pierdut timpul cu el. Cu ajutorul lui am dresat noul atelaj într-un 
timp record. Are un cap! Poate face totul, în afară de a vorbi. 
Înţelege ceea ce îi spuneţi. Priviţi-l! Ştie că e vorba de el. 

Câinele stătea culcat la picioarele lui Skiff Miller, cu capul 
pe labe, urechile drepte, foarte atent la sunete. Ochii îi erau vioi, 
neliniştiţi, urmărind sunetele cuvintelor ce ieşeau dintr-o gură 
sau din alta. g 

— Şi va munci bine încă mulţi ani de aici încolo. Il iubesc! 
Ţin foarte mult la el. 

După ce spuse aceste cuvinte, Skiff Miller deschise gura şi 
o închise o dată sau de două ori, fără să zică nimic. In cele din 
urmă, adăugă: 

— Vă spun ce voi face. Observațiile dumneavoastră, 
doamnă, sunt juste. Câinele a muncit din greu şi, fără îndoială, 
şi-a câştigat dreptul la odihnă şi la, a-şi alege soarta. El va hotărî 
care îi va fi viitorul. Rămâneţi pe locurile dumneavoastră. Vă voi 
spune rămas bun şi voi pleca. Dacă va rămâne cu 
dumneavoastră, vă va aparţine. Dacă vine după mine, lăsaţi-l să 
o facă. Nu-l voi chema şi nu-l strigaţi nici dumneavoastră. 

Se uită bănuitor la Madge, apoi adăugă: 

— Va trebui să jucăm cinstit. Să nu-l convingeţi prin 
gesturi sau promisiuni. 

— Vom juca cinstit... începu Madge. Dar Skiff Miller o 
întrerupse. 


— Ştiu felul în care se comportă femeile. Ele au inimă 
tandră. Când inima lor intră în joc, falsifică orice carte. Scuzaţi- 
mă, doamnă, vorbeam de femei, în general. 

— Vă mulţumesc pentru scuze, îi răspunse Madge, 
tremurând. 

— Nu aveţi de ce să-mi mulţumiţi. Să vedem ce va alege 
Brown. Nu vă supăraţi dacă voi pleca încet de aici? Nu e prea 
corect, fiindcă nu mă veţi mai vedea decât după ce voi fi 
străbătut o sută de iarzi. 

Madge acceptă şi adăugă: 

— Vă promit sincer că nu vom face nimic să-l influenţăm. 

— Atunci, ar fi bine să plec odată, zise Skiff drept rămas 
bun. 

La schimbarea din glasul lui, Wolf îşi ridică repede capul. 
Se sculă imediat în picioare atunci când bărbatul şi femeia îşi 
strângeau mâinile. Se lăsă pe labele din spate, cele din faţă 
punându-le pe mâneca lui Madge, lingând, în acelaşi timp, mâna 
lui Skiff Miller. Când acesta îi strânse mâna lui Walt, Wolf făcu 
aceleaşi gesturi, sprijinindu-se de Walt şi lingându-i mâinile. 

— N-o să fie distractiv pentru nimeni, fură ultimele cuvinte 
ale bărbatului din Klondyke, după care se întoarse şi porni să 
urce încet pe cărare. 

Până ce distanţa se făcu de douăzeci de picioare, Wolf se 
uită la el, aşteptând ca omul să se întoarcă. Apoi, scoțând un 
strigăt rapid, porni după el, îl depăşi, îi luă mâna între colţi, cu 
tandreţe, încercând astfel să-l oprească. 

Nereuşind, Wolf se întoarse la Walt Irvine, îl apucă de 
mânecă, vrând să-l tragă după bărbatul ce se îndepărta. 
Devenea tot mai agitat. Vroia să fie în mai multe locuri deodată, 
cu fostul şi cu actualul stăpân. 

Treptat, distanţa dintre cei doi oameni creştea. El sărea 
încoace şi încolo, făcea salturi scurte şi nervoase. Se întorcea 
când spre unul, când spre celălalt, într-o dureroasă nehotărâre, 
neştiind ce să facă. Îi vroia pe amândoi şi nu putea alege. 
Începu să schelălăie. 

Deodată, se aşeză pe labele din spate. Işi ridică botul. 
Gura i se deschidea şi i se închidea cu mişcări bruşte. Laringele 
începu să-i vibreze, mai întâi în tăcere, în vreme ce trăgea aer în 
piept. Apoi scoase un sunet jos, pe care urechea omenească nu- 
| putea percepe. Se pregătea să urle. 


Câinele se uita, în vremea asta, după bărbatul ce se 
îndepărta. Brusc, întoarse capul şi-l privi pe Walt. Urlă, dar nu 
primi nici un răspuns. Câinele nu observă nici un semn, nici o 
sugestie, nici un indiciu, nici un cuvânt care să-i impună ce să 
facă. 

Se uită înainte, spre fostul stăpân, care se apropia de 
cotitură potecii. Se agită iar. Se ridică pe labele din spate şi 
schelălăi. Un gând nou îl îndemnă către Madge, pe care o 
neglijase. Acum, că ambii stăpâni îl abandonaseră, doar ea îi 
rămăsese. Se duse lângă femeie, îşi aşeză capul pe genunchii ei 
şi îi mângâie braţul cu botul, cum obişnuia. Se îndepărtă apoi, şi 
începu să se învârtească în loc, jucându-se, făcând tumbe, 
ridicându-se pe labele din spate, bătând cu coada în pământ. 

Participă la luptă cu toată fiinţa sa. Se alintă, se linguşea 
sau îşi culca urechile pe ceafă, încercând să exprime tot ceea ce 
nu putea spune prin viu grai. 

Curând, renunţă şi la asta. Răceala oamenilor îl întristase. 
Nu mai fuseseră aşa. Nu putea obţine nici un răspuns de la ei, 
nici un ajutor. Nici nu-l băgau în seamă. Parcă muriseră. 

Se întoarse, tăcut, şi se uită după fostul lui stăpân, Skiff 
Miller. Acesta ajunsese la cotitură. Peste puţin timp avea să 
dispară. Totuşi, nu întorsese niciodată capul. Mergea drept 
înainte, încet, metodic, ca şi cum nu-l interesa ce se întâmpla în 
spatele lui. 

Astfel dispăru din vedere. Wolf îl aşteptă să apară iar. Se 
uită un minut după el, în tăcere, liniştit, fără să se mişte, de 
parcă ar fi fost o statuie din piatră. Latră o dată, apoi aşteptă. 
După aceea se întoarse şi reveni lângă Walt Irvine. Îi mirosi 
mâna, apoi se culcă la picioarele lui. Ochii îi rămăseseră aţintiţi 
asupra potecii pustii. 

Pârâul ce curgea printre pietrele acoperite de muşchi păru 
să-şi amplifice brusc zgomotul. Nu se auzea nimic altceva decât 
ciripitul păsărelelor. Veselii fluturi galbeni se jucau, fără zgomot, 
în razele soarelui şi dispăreau în umbra deasă a copacilor din 
jur. Madge se uită, în chip de învingătoare, la soţul ei. 

După câteva minute, Wolf se ridică în picioare. Mişcările îi 
erau hotărâte. Nu se uită nici la bărbat, nici la femeie. Privea fix 
poteca. Se hotărâse. Ştiau asta. Pentru ei, partea cea mai grea a 
încercării abia începea. 


Lupul plecă în fugă. Buzele femeii se strânseră. Vru să 
strige după el. Dar soţul ei o urmărea cu mare atenţie. Pe chipul 
lui citi interdicţia de a călca înţelegerea. De aceea nu mai zise 
nimic. 

Wolf începu să alerge ca un nebun. Nici măcar nu-şi 
întoarse capul către ei. Fugea, ţinându-şi coada dreaptă, ridicată 
în aer. Coti brusc, urmând poteca şi dispăru prin pădure. 

DRUMUL SORILOR. 

Sitka Charley îşi fuma pipa şi se uita, gânditor, la o 
gravură din „Gazeta Poliţiei” de pe perete. De o jumătate de 
oră, o privea neîncetat şi tot de o jumătate de oră îl 
supravegheam atent. Ceva îl stârnea. Orice ar fi fost, merita să 
fie aflat. Indianul acela trăise o viaţă lungă şi plină de 
evenimente, făcuse o mulţime de isprăvi, plecase dintre ai săi şi 
se considera un alb, mai ales ca mod de gândire. Cum spunea 
el, venise la căldură, se aşezase la focul nostru şi devenise unul 
dintre ai noştri. 

Nu învățase să scrie şi să citească, dar avea un vocabular 
remarcabil. Ceea ce te impresiona cel mai mult era însă modul 
în care vedea lucrurile şi în care acţiona, ca un alb. 

Găsisem cabana aceea pustie după o călătorie 
îndelungată. Le dădusem de mâncare câinilor, spălasem 
farfuriile, făcusem culcuşurile. Ne pregăteam să ne bucurăm de 
ora cea mai plăcută a zilei, când nimic nu se pune între trupul 
obosit şi culcuş” decât, poate, o pipă fumată seara. Cel care 
locuise înainte în cabană îi decorase pereţii cu gravuri decupate 
din ziare şi reviste. Acestea îi atrăseseră atenţia lui Sitka 
Charley încă de cum ajunseserăm acolo, cu două ceasuri 
înainte. Se uitase mult la ele, trecuse de la una la cealaltă, se 
reîntorsese la prima. Il vedeam pus într-o vizibilă încurcătură. 

— Ei, bine? l-am zis, ca să rup' tăcerea. Şi-a scos pipa din 
gură şi mi-a spus simplu: 

— Nu înţeleg. 

Continua să fumeze. Apoi îşi scoase pipa din gură şi se 
folosi de ea ca să-mi arate gravura din „Gazeta Poliţiei”. 

— Ce semnificaţie are desenul acesta? Nu înţeleg. M-am 
uitat la gravură. Un bărbat cu chip răutăcios, Cu mâna dreaptă 
apăsată pe inimă, se prăbuşea pe parchet, înaintea lui se găsea 
un bărbat cu pistolul fumegând. Chipul acestuia era un amestec 
de înger şi demon. 


— Un bărbat îl ucide pe un altul, i-am zis, conştient de 
încurcătura în care mă găseam şi eu, dând o asemenea 
explicaţie. 

— De ce? Mă întrebă Sitka Charley. 

— Nu ştiu, i-am mărturisit. 

— Desenul acesta e un sfârşit, zise el, dar care o fi 
începutul? 

— Aşa e şi viaţa, am spus eu. 

— Viaţa are un început, observă el. Deocamdată, nu 
aveam nimic să-i spun. Ochii lui se mutară la gravura 
următoare. 

— Aceasta nu are nici început, nici sfârşit, zise el. Nu 
înţeleg desenele. 

— Uită-te la asta, i-am spus eu, arătând spre a treia, 
înseamnă ceva. Ce crezi? 

O studie câteva minute. 

— Fetiţa e bolnavă, vorbi el în cele din urmă. Doctorul se 
uită la ea. N-au dormit toată noaptea. Se vede asta, căci uleiul 
din lampă e consumat, iar zorile încep să se ivească prin 
fereastră. E o boală gravă, poate chiar va muri, de aceea 
doctorul se uită aşa atent la ea. Aceasta este mama. E o boală 
gravă, de aceea mama şi-a lăsat capul pe masă şi plânge. 

— De unde ştii că plânge? L-am întrebat. Nu poţi să-i vezi 
chipul. Poate că doarme. 

Sitka Charley mă privi atent, surprins, apoi se uită iar la 
gravură. Am repetat: 

— Poate că doarme. Se uită de aproape. 

— Nu doarme. Umerii ei arată că nu doarme. Am văzut 
umerii unei femei care plânge. Mama plânge, e o boală gravă. 

— Acum, înţelegi desenul? L-am întrebat. A clătinat din 
cap şi a întrebat: 

— Oare fetiţa va muri? De data asta, am tăcut eu. 

— Oare va muri? Mă întrebă iar. Eşti un om care pictează. 
Poate ştii... 

— Nu ştiu, i-am mărturisit... 

— Atunci nu e ca în viaţă, vorbi el hotărât. În viaţă, fetiţa 
moare său trăieşte. Se întâmplă ceva! În gravuri nu se întâmplă 
nimic. Nu le înţeleg. 

Fără îndoială, era decepţionat. Vroia să înţeleagă tot ceea 
ce înţelegea omul alb. De data asta, însă, nu izbutea. Simţeam, 


de asemenea, că exista un anumit dispreţ în atitudinea lui. Mă 
obliga să-i arăt în ce consta înţelepciunea gravurilor. Avea o 
putere remarcabilă să vadă totul în imagini. Ştiam asta de mult. 
Vedea realitatea în imagini, după cum simţea în imagini. Totuşi, 
nu înţelegea desenele ce reprezentau realitatea văzută de alţi 
ochi, apoi exprimată prin culori şi linii. 

— Imaginile sunt bucăţi din viaţă, i-am spus eu. Le 
desenăm aşa cum le vedem. De exemplu, Charley, mergi pe 
potecă. Se face noapte. Dai de o cabană cu fereastra luminată. 
Te uiţi pe fereastră o secundă sau două, vezi ceva, apoi pleci 
mai departe. Poate ai văzut un bărbat scriind ceva. Ai văzut, 
aşadar, ceva fără început şi sfârşit. 

Nu s-a întâmplat nimic, dar ai surprins o bucată din viaţă. 
Dacă ţi-o aminteşti mai târziu, e doar o imagine din memoria ta. 
Fereastra este rama desenului. 

Am observat că lucrurile acelea îl interesau. Ştiam că, în 
timp ce vorbeam, el se uitase pe fereastră şi-l văzuse pe 
bărbatul care scria. 

— Ai descris o imagine adevărată, pe care o înţeleg, grăi 
el. E una adevărată. Înseamnă multe lucruri. De exemplu, dacă 
ne uităm în cabana ta din Dawson, vedem o masă de faro. 
Bărbaţii joacă. E vorba de o miză importantă, nelimitată. 

— De unde ştii că e nelimitată? L-am întrerupt imediat. Era 
ocazia de a-mi vedea lucrarea judecată de cineva imparţial, care 
cunoştea doar viaţa, nu şi artă, şi o stăpânea perfect. În plus, 
mă mândream cu pictura aceea, „Ultimul tur”, pe care o 
consideram drept una dintre cele mai bune. 

— Nu sunt jetoane pe masă, explică el. Bărbaţii joacă totul 
pe o carte. Unul are jetoane galbene, din care unul valorează o 
mie de dolari, poate două mii. Altul are jetoane roşii, de cinci 
sute de dolari sau de o mie. Este jocul cel mare. Fiecare riscă 
totul. De unde ştiu? L-ai făcut îmbujorat în obraji pe cel care dă 
cărţile. Toţi bărbaţii din jur tac. De ce nu vorbeşte nimeni? Nici 
cel cu jetoane galbene, nici cel cu jetoane roşii, nici cel cu 
jetoane albe? Pentru că se joacă pe mulţi bani, fiindcă este 
ultimul tur. 

— De unde ştii că este ultimul tur? 

— Nu mai sunt regi, s-au terminat şi şeptarii. Nimeni nu 
pariază pe alte cărţi, s-au jucat toate. Fiecare are acelaşi gând, 


să joace regele ca să piardă, iar şeptarul ca să câştige. Da, 
înţeleg foarte bine imaginea asta. 

— Totuşi, nu-i vezi sfârşitul, i-am strigat, triumfător. Este 
ultimul tur, dar nu s-au arătat cărţile. Nici nu se va face aşa 
ceva în lucrarea mea. Nu va şti nimeni cine a câştigat sau a 
pierdut. 

— lar bărbaţii vor rămâne aşezaţi la masă, fără să 
vorbească, zise el, în vreme ce chipul îi era cuprins de mirare şi 
de teamă. Unul aplecat peste masă, altul cu obrajii îmbujoraţi. E 
ciudat. Vor sta mereu acolo, iar cărţile nu se vor juca niciodată. 

— E un tablou, un fragment de viaţă. Ai văzut cu ochii tăi 
aşa ceva. 

Se uită la mine gânditor, apoi spuse încet: 

— Aşa cum zici, nu are sfârşit. Nimeni nu va şti vreodată 
ce s-a întâmplat. Totuşi, e ceva adevărat. E rupt din viaţă. 

Un timp îndelungat trase din pipă, cântărind în minte 
înţelepciunea omului alb în privinţa imaginilor, comparându-le 
cu fapte de viaţă. Clătină din cap de mai multe ori. Mormăi de 
vreo două ori. Apoi aruncă cenuşa din pipă şi o umplu iar. După 
ce medita încă o vreme, reîncepu: 

— Şi eu am văzut multe imagini, zise, care n-au fost 
pictate. Le-am văzut pe fereastră, ca pe bărbatul care scria. Am 
văzut multe fragmente de viaţă, fără început, fără sfârşit, 
imposibil de înţeles. 

Schimbându-şi brusc poziţia, îşi întoarse ochii spre mine şi 
mă privi gânditor. 

— Spune-mi ceva. Eşti pictor. Cum ai desena ceea ce am 
văzut eu, o imagine fără început, al cărei sfârşit nu-l înţeleg? O 
bucată de viaţă, luminată de aurora boreală, având drept cadru 
Alaska? 

— E o pânză cam mare, am murmurat. 

Nu mi-a răspuns. Tabloul pe care şi-l imagina îi apăruse 
deja în faţa ochilor. 

— I se pot da multe denumiri, zise el. Eu i-aş spune 
„Drumul Sorilor”. Cu multă vreme în urmă, în toamna lui '97, s- 
au întâmplat lucruri foarte ciudate. Pe atunci am văzut pentru 
prima oară femeia. Aveam o barcă pe lacul Lindeman, numită 
„Peterborough”. Veneam de la Trecătoarea Chilcoot cu două mii 
de scrisori de la Dawson, căci eram curier. Pe vremea aceea, 
toată lumea se repezea în Klondyke. Veneau mulţi pe potecă şi 


îşi făceau bărci din arborii doborâţi. Nu aveau timp la dispoziţie, 
urma să îngheţe totul, zăpada plutea în aer, căzuse şi pe 
pământ, şi peste lac. În fiecare zi era mai multă, iar gheaţa se 
întindea întruna. Peste câteva zile, cel mult şase, totul avea să 
îngheţe. Dawson se afla la şase sute de mile, deci foarte 
departe. Cu barca se mergea mai repede, aşa că toţi vroiau 
bărci. Fiecare zicea: „la-mă în barca ta, Charley, pentru două 
sute de dolari. Trei sute! Patru sute, Charley!” l-am refuzat, căci 
eu duceam scrisorile. 

A doua zi am ajuns la lacul Lindeman. Mersesem toată 
noaptea şi eram obosit. Am mâncat, apoi am dormit vreo trei 
ore pe mal. Când m-am trezit, se făcuse ora zece. Ningea, era 
viscol, dar vântul sufla avantajos pentru mine. O femeie stătea 
în zăpadă, lângă mine. Era o femeie albă, tânără şi frumoasă. 
Avea douăzeci, poate douăzeci şi cinci de ani. Mă privea ţintă, 
dar eu mă uitam la ea. Nu era o dansatoare de la vreun bar din 
oraş, am înţeles imediat asta. Femeia era foarte obosită. 

— Tu eşti Sitka Charley? Mă întrebă ea. 

M-am ridicat şi mi-am strâns păturile, să nu intre zăpada 
printre ele, dar nu i-am răspuns. 

— Vreau să ajung la Dawson. Am nevoie de barcă ta. Cât 
vrei?, Nu vroiam să iau pe nimeni în barca mea, dar mi-mi 
plăcea să zic nu. De aceea, i-am cerut o mie de dolari. Am 
glumit, convins că femeia nu va veni cu mine. Ea m-a privit fix, 
apoi mi-a zis: „Când pleci?”. l-am răspuns că imediat. Atunci a 
zis că îi convine şi îmi va da mia de dolari. 

Ce puteam face? Nu vroiam pe nimeni în barcă, dar îmi 
dădusem cuvântul. Căzusem în capcană. Poate că glumea. l-am 
zis: „Să văd mia de dolari.” Femeia cea tânără, care venise 
singură până acolo, a scos nişte bancnote şi mi le-a pus în 
mână. M-am uitat la bani. M-am uitat la ea. Ce puteam zice? 
„Barca mea e prea încărcată. Nu e loc pentru bagaje” i-am spus. 
A râs. Mi-a spus că nu avea decât un pacheţel. Conţinea două 
blănuri şi alte lucruri femeieşti. L-am ridicat. Dacă avea treizeci 
şi cinci de livre. M-am mirat. M-a luat de mână şi mi-a zis să 
plecăm. Aşa am văzut-o prima oară pe femeie. Vântul era bun. 
Am ridicat pânza. 

Barca mergea foarte repede. Parcă era o pasăre ce zbura 
peste valuri. Femeii îi era teamă. Am întrebat-o: „De ce mergi în 
Klondyke dacă ţi-e frică?” A râs. Pe lângă teamă era şi foarte 


obosită. Am îndreptat barca spre repezişurile de la lacul 
Bennett. Apele erau foarte agitate, iar femeia plângea de frică. 
Am traversat lacul Bennett. Ningea, viscolea, era gheaţă, dar 
femeia, foarte obosită, adormi. 

Seară am făcut tabără la Windy Arm. Ea s-a aşezat lângă 
foc şi a mâncat supă. Am privit-o. Era frumoasă. 

Şi-a aranjat părul. Era lung, castaniu, dar părea auriu în 
lumina focului. Ochii îi erau mari şi căprui, uneori calzi ca o 
lumânare după o perdea, alteori strălucitori ca un sloi de gheaţă 
sub razele soarelui. Când zâmbea, cum să zic? Când zâmbea, 
orice alb ar fi vrut s-o sărute. Nu muncise din greu niciodată, 
căci mâinile îi erau fine ca ale unui copil. 

Toţi muşchii ei erau moi şi rotunzi, că ai unui copil. Era 
micuță de înălţime, dar plăcută privirii. De ce se ducea în 
Klondyke, singură, cu atâţia bani? Nu ştiam. Am întrebat-o a 
doua zi. „Nu e treaba ta, Sitka Charley”, mi-a zis ea râzând. In 
ziua următoare, am întrebat-o cum o cheamă. Mi-a zis că Mary 
Jones, dar n-am crezut-o. 

Era foarte frig în barcă, de aceea, uneori, nu se simţea 
bine. Altădată, când se simţea bine, cânta. Glasul îi era ca un 
clopoțel de argint. Când cânta, mă simţeam mai puternic şi 
trăgeam tare la rame. Râdea şi îmi zicea: „Crezi că vom ajunge 
la Dawson înainte de îngheţul cel mare, Sitka Charles?” Uneori 
stătea în barcă şi se gândea, privind în zare. Nu-l vedea pe Sitka 
Charles, nici gheaţa, nici zăpada. Era departe de toate astea. 
Deseori se întâmpla aşa ceva, iar chipul ei devenea neplăcut. 
Părea furioasă, de parcă ar fi vrut să ucidă pe cineva. 

Înainte cu o zi de a ajunge la Dawson a fost o vreme 
foarte urâtă. Gheaţă pe maluri, vârtejuri de apă, sloiuri pe fluviu. 
Nu mai puteam vâsli. Barca se prinsese în sloiuri. Nu puteam 
nici să ajung pe mal. În tot acel timp, am coborât pe Yukon, 
prinşi de gheţuri. În noaptea aceea, gheaţa făcu un zgomot 
puternic, barca se opri. „Să mergem pe uscat”, mi-a zis femeia. 
„Nu, să aşteptăm”, i-am răspuns. Treptat, totul a pornit iar la 
vale. Era multă zăpadă, nu vedeam nimic. 

La unsprezece noaptea s-a oprit totul. După o oră, am 
pornit iar la drum. 

La ora trei, am fost nevoiţi să ne oprim. Barca s-a spart ca 
o coajă de ou. Fiind prinsă de gheţuri, nu s-a putut scufunda. 
Auzeam câinii lătrând. Aşteptam, dormeam. Treptat, s-a făcut 


ziuă. Nu mai ningea. Ne aflam în apropiere de Dawson. Barca 
spartă s-a oprit chiar în dreptul oraşului. Sitka Charley venise, cu 
două mii de scrisori, cu ultima apă. 

Femeia a închiriat o cabană pe o colină şi, timp de o 
săptămână, nu am văzut-o. Apoi, într-o zi, a venit la mine. 
„Charley, nu vrei să lucrezi pentru mine?” mi-a zis ea. „Conduci 
câinii, te ocupi de tabără şi călătoreşti cu mine.” l-am zis că 
luăm mulţi bani ducând scrisorile. Mi-a spus că-mi dă mai mult. 
Am zis că oamenii care caută aur câştigă patru sute cincizeci de 
dolari pe lună. Ea mi-a promis şapte sute cincizeci. Era un preţ 
bun, deci am început să lucrez pentru ea. Am cumpărat câini şi 
sănii. Am călătorit prin Klondyke, Bonanza şi Eldorado, pe Râul 
Indian până la Sulphur Creek şi la Dominion. Am mers la Gold 
Bottom şi Too Much Gold, apoi ne-am întors la Dawson. În tot 
acest timp, ea căuta ceva, dar nu ştiam ce. Asta mă frământa 
întruna. „Ce cauţi?” am întrebat-o. A râs şi mi-a spus: „Nue 
treaba ta, Charley.” De atunci, n-am mai întrebat-o nimic. 

Avea un pistol mic, pe care-l ţinea la centură. Câteodată, 
în timpul călătoriei, trăgea cu el. Am râs de ea şi m-a întrebat de 
ce. „Fiindcă nu poţi face nimic cu asemenea pistol. E prea mic. E 
o jucărie pentru copii”, i-am răspuns. Când ne-am întors la 
Dawson, mi-a cerut să-i cumpăr un pistol bun. l-am luat un Colt 
44. Era greu, dar îl ţinea mereu la centură. 

La Dawson a venit un bărbat. Nu ştiam de unde. Ştiam 
doar că era un novice. Mâinile îi erau fine ca ale unei femei. Nu 
muncise niciodată. Avea trupul moale. Mai întâi m-am gândit că 
era soţul ei, dar era prea tânăr. Avea vreo douăzeci de ani, ochii 
albaştri, părul blond, o mustăcioară blondă. II chema John Jones. 
Poate că era fratele ei. Nu ştiam, dar nu vroiam să aflu. Doar că 
nu credeam că acela era numele lui adevărat. Unii îi spuneau 
domnul Girvan. Şi ei i se zicea domnişoara Girvan. Nici astea nu 
cred că erau numele lor adevărate. 

Într-o noapte, pe când dormeam la Dawson, mă trezeşte 
el şi îmi spune: „Pregăteşte câinii. Plecăm.” Nu pun niciodată 
întrebări. Am pregătit sania şi am plecat. Am coborât pe Yukon. 
Era noapte, în luna noiembrie, 65 de grade sub zero. Ei erau 
delicaţi, iar gerul îi muşca rău. Erau obosiţi. Se plângeau. Ceva 
mai departe, le-am zis că ar fi fost bine să ne fi oprit şi să fi 
făcut focul. Dar ei au spus să ne continuăm drumul. Trei zile am 
mers astfel, ei vroind să nu ne oprim. După aceea nici nu le-am 


mai zis să facem focul. Aşa au trecut şi alte zile. Nu s-au obişnuit 
cu gerul. Nu mai puteau de durere. Nu purtau mocasini şi 
picioarele lor sufereau rău. Şchiopătau şi, se clătinau de parcă 
ar fi fost beţi. Gemeau, dar ziceau întruna: „înainte, înainte. Să 
mergem mai departe.” Umblau ca nebunii, fără să se oprească. 
De ce? Nu ştiu. După ce? Nu ştiu. Nu căutau aur. Cheltuiau mulţi 
bani. Dar eu nu puneam întrebări. Mergeam mai departe cu ei 
fiindcă eram voinic şi mă plăteau tare bine. Am ajuns la Circle 
City. Ceea ce căutau ei nu era acolo. Credeam că aveam să ne 
odihnim, atât noi, cât şi câinii. Nu ne-am odihnit nici. Măcar o zi. 
„Să mergem!” i-a zis femeia bărbatului. Şi am plecat mai 
departe. Am lăsat în urmă Yukonul, am traversat munţii spre 
vest şi ne-am îndreptat spre Ţara lui Tanana. 

Era acolo un nou zăcământ de aur, dar ei nu căutau aşa 
ceva. Am pornit înapoi, spre Circle City. Era o etapă foarte grea. 
Decembrie aproape că se sfârşise. Zilele erau scurte, gerul greu 
de suportat. Dimineaţa, termometrul arăta 75 de grade sub 
zero. „Mai bine să nu călătorim azi, altfel gerul ne va pătrunde 
în plămâni. Vom tuşi rău, iar la primăvară facem pneumonie.” 
Dar erau amândoi ageamii. N-au înţeles şi au vrut să meargă 
mai departe. Erau morţi de oboseală, dar ziceau mereu: „Să ne 
continuăm drumul!” 

Aşa am făcut. Gerul le-a muşcat plămânii. Au început să 
tuşească. Tuşeau până ce le dădeau lacrimile. Când prăjeam 
carnea, trebuiau să plece de lângă foc şi să tuşească în altă 
parte o jumătate de oră. Obrajii, îngheţaţi, li se învineţiseră şi îi 
dureau. Bărbatului îi degeraseră degetele de la o mână. Avea 
mari probleme cu degetul mare, pe care îl freca mereu, ca să-şi 
pună sângele în mişcare. 

Am ajuns şchiopătând la Circle City. Chiar şi eu eram 
epuizat. Era în ajun de Crăciun. Am dansat, am băut. Mă 
simţeam bine, căci a doua zi era Crăciunul şi aveam să ne 
odihnim. N-a fost aşa. Pe la cinci dimineaţa, în ziua de Crăciun, 
am dormit şi eu două ore. Bărbatul a venit la mine. „Trezeşte-te, 
Charley. Înhamă câinii. Plecăm”, mi-a zis. N-am pus întrebări. 
Îmi dădeau şapte sute cincizeci de dolari pe lună. Erau stăpânii 
mei, eu omul lor. Dacă ar fi zis: „Vino, Charley, plecăm în iad”, 
aş fi înhămat câinii, aş fi pocnit din bici şi aş fi plecat acolo. Am 
pregătit sania şi am coborât pe Yukon. Unde ne duceam? Nu 


spuneau. Ziceau doar: „înainte, trebuie să mergem drept 
înainte.” 

Erau foarte obosiţi. Făcuseră sute de mile, dar nu 
învăţaseră regulile drumului. Tuşeau din ce în ce mai rău, dar nu 
se opreau din mers. Nu lăsau nici câinii să se odihnească. Mereu 
cumpărau câini odihniţi.; 

La fiecare tabără, fiecare post, în fiecare sat indian lăsau 
câinii obosiţi şi luau alţii, odihniţi. Aveau mulţi bani, foarte mulţi, 
pe care îi cheltuiau fără părere de rău. Uneori mă întrebam dacă 
nu cumva erau nebuni! Ce îi împingea mereu înainte? Ce 
încercau să găsească? Nu aur. Nu săpau pământul după aşa 
ceva. M-am gândit că umblau după cineva. Dar după cine? 
Păreau că nişte lupi în căutarea prăzii. Dar erau nişte lupi 
ciudaţi, delicaţi, care nu cunoşteau tainele pădurii. Se plângeau 
noaptea în somn, gemeau din pricina degerăturilor şi a oboselii. 
Şi ziua la fel, în vreme ce se clătinau mergând pe drum. Ciudaţi 
lupi! 

Am trecut de Fort Yukon, de Fort Hamilton şi de Minook. 
Zilele erau foarte scurte. Se făcea lumină la nouă, iar noaptea 
se lăsa pe la trei după-amiază. Era ger. Mă simţeam obosit. 
Aveam să mergem mereu aşa, fără oprire? Nu ştiam. Mă uitam 
mereu în zare, să văd ce căutau ei. Puţini oameni umblau pe 
asemenea vreme. Uneori străbăteam o sută de mile şi nu 
dădeam de nici un semn de viaţă. O tăcerea adâncă stăpânea 
întinderea pustie de zăpadă. Când ningea, păream nişte 
fantome rătăcitoare. Când cerul era senin, în miezul zilei, 
vedeam soarele, peste colinele din sud. Soarele dansa în 
văzduhul plin de pulbere de omăt şi razele lui luminau bolta. 

Eu sunt un bărbat puternic. M-am născut pe drum şi mi- 
am petrecut întreaga viaţă călătorind. Totuşi, lupii aceia m-au 
obosit. Eram slab ca un motan flămând. Seara mă bucuram că 
ajungeam până în culcuş. Dimineaţa mă simţeam istovit. Cu 
toate astea, mergeam mereu, prin întuneric, înainte de a se face 
ziuă sau după apusul soarelui. Dar cei doi lupi? Dacă eu păream 
o pisică flămânadă, ei erau nişte pisoi morţi. Ochii li se 
adânciseră în orbite şi, deseori, le străluceau din pricina febrei. 
Obrajii le erau supţi, vineţi, degeraţi. Uneori, femeia spunea 
dimineaţa: „Nu mă pot ridica, nu mă pot mişca. Lăsaţi-mă să 
mor aici.” Bărbatul, stând în picioare lângă ea, îi zicea: „Hai, să 
mergem!” Când el nu se putea ridica, era rândul ei să-l 


îndemne: „Hai, la drum!” Aşa că mergeau mereu, drept înainte, 
fără odihnă. Uneori, la posturile comerciale, cei doi primeau 
scrisori. Nu le cunosc conţinutul. Ei mergeau însă pe o urmă ce 
le era transmisă prin acele scrisori. 

Odată, un indian le-a dat o scrisoare. l-am vorbit între 
patru ochi. Mi-a zis că un bărbat chior îi dăduse scrisoarea, unul 
care călătorea repede, coborând pe Yukon. Era tot ce ştia, dar 
am înţeles că lupii îl căutau pe cel fără un ochi. 

Venise luna februarie. Călătorisem o mie cinci sute de 
mile. Ne apropiam de Marea Behring, când se stârni o furtună cu 
fulgere. Mergeam foarte greu. Am ajuns la Anvig. Cred că 
aşteptau o scrisoare acolo, căci erau foarte agitaţi şi mă 
îndemnau: „Hai, grăbeşte-te, să mergem drept înainte!” Dar eu 
le-am spus că trebuiau cumpărate provizii. Ei au răspuns că 
trebuia să mergem repede, cu bagaje cât mai puţine. Aveam să 
ne aprovizionăm la cabana lui Charley Mc Leon. Atunci am 
înţeles că aveau să o ia prin trecătoarea de la Stânca Neagră, 
căci dincolo de aceea locuia Charley Mc Leon. 

Înainte de a pleca, am stat de vorbă cu un preot din Anvig. 
Da, un bărbat chior trecuse pe acolo. Se grăbea. Ştiam că era 
cel pe care-l căutau. Am plecat din Anvig doar cu câteva 
provizii. Am călătorit repede. Cumpărasem trei câini odihniţi la 
Anvig, de aceea mergeam cu iuţeală. Bărbatul şi femeia parcă 
înnebuniseră. Dimineaţa porneam la drum foarte devreme, iar 
seara ne opream foarte târziu. Mă uitam uneori la ei, cu teama 
că trag să moară, dar nu mureau. Însă mergeau fără să se 
oprească. Când tuşeau rău de tot, se ţineau cu mâinile de piept, 
se culcau încovoiaţi în zăpadă şi tuşeau astfel. Nu puteau nici să 
meargă, nici să vorbească. Tuşeau cam zece minute sau chiar o 
jumătate de oră, apoi se ridicau şi porneau la drum. 

Eu eram epuizat. Mă gândeam că şapte sute cincizeci de 
dolari erau puţini pentru munca pe care o făceam. Am pornit 
prin trecătoare. Zăpada era proaspătă. Lupii se uitau la pistă şi 
ziceau: „Să ne grăbim!” Mereu ziceau: „Repede, mai repede!” 
Câinii de-abia îşi trăgeau sufletul. Nu aveam provizii, le dădeam 
foarte puţină mâncare. Erau tare slabi. Femeii i se făcuse milă 
de ei. Deseori, îi dădeau lacrimile din pricina lor. Dar ceva o 
împingea mereu înainte, n-o lăsa să se odihnească, nici să se 
îngrijească de câini. 


L-am ajuns pe bărbatul cu un singur ochi. Zăcea în 
zăpadă, lângă pistă, cu un picior rupt. Din cauza piciorului, nu-şi 
putuse face nici cortul ca lumea. Rămăsese culcat între pături 
timp de trei zile şi reuşise să ţină focul aprins. Când l-am găsit, 
înjur?; Äi de tot. Eram mulţumit. Găsiseră ceea ce căutaseră., 
/eam să ne odihnim, în sfârşit. 

Dar femeia a zis: „Să p'ecăm, repede!” Am rămas uimit. 
Chiorul a zis: „Nu vă ocupați de mine. Lăsaţi-mi nişte provizii. 
Veţi găsi hrană mâine, la cabana lui Mc Leon. Trimiteţi-l pe el 
după mine, iar voi continuaţi-vă drumul.” lată un alt lup, unul 
bătrân, care nu are alt gând dec, it să meargă înainte. l-am dat 
proviziile noastre, foarte puţine, i-am tăiat lemne de foc, i-am 
luat cei mai buni câini şi am plecat. L-am lăsat în zăpadă pe 
chior, unde a şi murit, căci Mc Leon nu s-a dus să-l caute. Nu 
ştiu cine era bărbatul acela şi cum ajunsese acolo. Cred că 
fusese bine plătit, ca şi mine, de către stăpânii mei, ca să 
lucreze pentru ei. 

În ziua aceea şi în noaptea ce a urmat nu am mâncat 
nimic. În ziua următoare am mers repede. Eram slăbiţi din 
pricina foamei. Am ajuns la Stânca Neagră, înaltă de cinci sute 
de picioare. Era sfârşitul zilei şi nu puteam găsi cabana lui Mc 
Leon. Ne-am culcat flămânzi. Dis-de-dimineaţă, am început să o 
căutăm. N-am găsit nimic. Ciudat, pentru că toată lumea ştia că- 
Mc Leon locuia într-o cabană de lângă Stânca Neagră. Ne 
găseam lângă coastă. Vântul sufla puternic, zăpada era 
abundentă. 

Peste tot, viscolul troienise omătul. Curând, am descoperit 
pereţii cabanei. Am săpat în zăpadă, ca să ajung la uşa ei. Am 
intrat. Mc Leon murise, poate de două sau de trei săptămâni. Se 
îmbolnăvise, nu putuse să plece din cabană, iar zăpada şi 
viscolul îl acoperiseră. Îşi mâncase proviziile, apoi murise. l-am 
căutat ascunzătoarea, dar nu mai avea nimic de mâncare acolo. 

„Să mergem!” a zis femeia. Ochii îi erau stinşi. Îşi ţinea 
mâna pe inimă, ca şi cum le-ar fi fost rău. Se clătina pe picioare. 
„Da, să mergem!” a zis bărbatul. Glasul îi era răguşit ca al unui 
corb. Foamea îl sleise. 

Am zis şi eu: „Să mergem!” Acest gând, care mă bi-ciuise 
pe parcursul celor o mie cinci sute de mile, mă stăpânea pe de- 
a-ntregul. Cred că mă smintisem şi eu. In plus, trebuia să 


plecăm de acolo, fiindcă nu mai aveam provizii. Am pornit la 
drum, fără să ne gândim la soarta chiorului rămas în zăpadă. 

Nu se circulă iarna prin trecătoarea cea mare. Uneori, 
timp de două sau trei luni, nu trece nimeni pe acolo. Zăpada 
acoperise pista. Nu se vedea nici o urmă. Vântul suflă. A nins 
întreaga zi. Am mers încontinuu, deşi ne dureau burţile de 
foame. Trupurile ne slăbeau la fiecare pas. Femeia a început să 
cadă, apoi bărbatul. Eu nu mă prăbuşeam, dar picioarele îmi 
deveniseră grele, mă clătinam şi mă împiedicam deseori. 

In acea noapte, ultima din februarie, am ucis trei ptar- 
migani cu pistolul femeii. Asta ne-a mai dat puteri. Dar câinii nu 
aveau nimic de mâncare. Au încercat să-şi roadă hamurile din 
piele. A trebuit să-i bat cu băţul şi să agăţ hamurile într-un 
copac. Au urlat întreaga noapte şi s-au bătut sub arbore. Dar nu 
i-am băgat în seamă. Dormeam foarte adânc. Dimineaţa, când 
ne-am trezit, parcă ne-arri sculat din morminte. Am pornit la 
drum. 

În acea dimineaţă, din prima zi de martie, am văzut urma 
pe care o căutau lupii. Era ger, cerul se arăta senin, soarele 
strălucea. Pe boltă se vedeau mai multe discuri luminoase. 
Văzduhul era plin dccristale fine de gheaţă. Nu mai ningea pe 
pistă. Am văzut urmele proaspete ale unor câini şi ale unei sânii. 
Un bărbat mergea cu acel atelaj. După urmele lăsate, am 
priceput că nu era puternic. Nici el nu avea destulă mâncare. Au 
văzut şi lupii dârele din zăpadă şi au început să se agite. „Să ne 
grăbim, Charley! Mai repede!” 

Ne-am grăbit, dar foarte anevoie. Bărbatul şi femeia se 
prăbuşeau la fiecare pas. Când încercau să se urce în sanie, 
câinii, flămânzi, cădeau în zăpadă. De altfel, era un ger cumplit, 
aşa că, dacă ar fi stat în sanie ar fi îngheţat de tot. 

Când eşti sleit de puteri, îngheţi foarte uşor. Când femeia 
cădea, bărbatul o ajuta să se ridice. Alteori, ea îl sprijinea pe el. 
Apoi cădeau amândoi şi trebuia să îi ridic eu, altfel ar fi pierit în 
omăt. Era o muncă peste puterile mele. Mă simţeam sleit. 
Trebuia să conduc câinii, să mă lupt cu bărbatul şi cu femeia ca 
să-i ridic. Incet, încet, am început să cad şi eu în zăpadă. Nu era 
nimeni care să-mi vină în ajutor. Am fost obligat să mă ridic 
singur. Apoi i-am sprijinit pe ei. Aveam grijă şi de câini. 

In noaptea aceea, am ucis un ptarmigan. Eram tare 
flămânzi. Bărbatul mi-a zis: „Când plecăm mâine, Charley?” 


Avea glasul unei fantome. Am zis: „întotdeauna am pornit la 
cinci dimineaţa.” - “Mâine vom pleca la trei” a spus el. Am râs 
cu amărăciune şi i-am zis: „Atunci, eşti un om mort.” Ela 
răspuns: „Mâine la trei.” 

Am pornit la trei dimineaţa. Eram omul lor. Dacă ei aşa 
vroiau, eu îi ascultam. Era senin. Gerul se dovedea cumplit. 
Când se făcu ziuă, puteam vedea până departe. Nu ne auzeam 
decât bătăile inimilor. În tăcerea aceea, doar ele se auzeau. 
Eram nişte somnambuli. Rătăceam, caprin vis, până ce ne 
prăbuşeam. Atunci ştiam că trebuia să ne ridicâăm. Vedeam iar 
pistă, ne auzeam iar inimile bătând. Uneori, mergând astfel, ca 
în vis, aveam nişte gânduri ciudate. De ce trăieşte aşa Sitka 
Charley? De ce trudeşte astfel şi e flămând? De ce îndură 
suferinţa aceea? Pentru doar şapte sute cincizeci de dolari pe 
lună! Acest răspuns mi se părea o nebunie. Dar era adevărat. 
De atunci, nu mi-au mai plăcut banii. Din ziua aceea am devenit 
înţelept. Mi se luminase mintea. Am înţeles că omul nu trebuie 
să trăiască pentru bani, ci pentru fericirea pe care nimeni nu o 
poate dărui, vinde sau cumpăra şi care face mai mult decât tot 
aurul din lume. 

În dimineaţa aceea, am ajuns în locul unde necunoscutul 
îşi făcuse ultima tabără. Fusese una amărâtă, a unui om 
înfometat şi sleit de puteri. Pe zăpadă rămăseseră resturi de 
pânză şi de pături. Ştiam ce se întâmplase. Câinii lui îşi 
mâncaseră hamurile, iar el făcuse şleauri şi curele din pături. 
Bărbatul şi femeia se uitară la toate acelea şi am simţit cum m-a 
străbătut un fior pe şira spinării. Ochii le erau înfundaţi în orbite, 
din pricina oboselii şi a foametei, dar le străluceau precum focul. 
Chipurile lor erau ca ale morţilor. Obrajii, degeraţi, li se 
învineţiseră. 

„Să plecăm!” zise bărbatul. Dar femeia tuşeşte şi se 
prăbuşeşte în zăpadă. Era o tuse seacă, ieşită din plămânii 
muşcaţi de ger. Tuşi mult. Apoi, ca un beţiv care iese, 
clătinându-se, dintr-un şanţ, se ridică în picioare. Lacrimile îi 
îngheţaseră pe obraji. Abia reuşi să spună: „Să mergem!” 

Am continuat să ne mişcăm, ca prin vis, în tăcerea 
adâncă. Nu mai simţeam durerea atunci când ne prăbuşeam. 
Vedeam zăpada şi munţii şi urmele proaspete ale bărbatului 
dinaintea noastră. 


Am ajuns într-un loc de unde se putea vedea până 
departe. Au zărit ceea ce căutau. La distanţă de o milă, se 
vedeau nişte puncte negre pe zăpadă. Punctele acelea se 
mişcau. Eu aveam privirea înceţoşată de ger şi nu vedeam nimic 
clar. Până la urmă l-am distins pe bărbat, cu câinii şi cu sania 
lui. Şi lupii îl văzuseră. Nu mai puteau vorbi. Abia reuşiră să 
pronunţe: „Să mergem! Să ne grăbim!” 

Cădeau, dar nu se opreau. Cât despre omul dinaintea 
noastră, curelele făcute din pături se rupeau des şi trebuia să se 
oprească şi să le repare. Hamurile noastre erau bune, dar 
trebuise să le atârn în copac în fiecare noapte. Pe la unsprezece, 
omul acela se găsea la o jumătate de milă de noi. La ora unu, se 
afla la un sfert de milă. Era foarte slăbit. L-am văzut căzând în 
zăpadă de multe ori. Unul dintre câinii săi nu mai putea merge. 
Îi tăie hamul şi îl lăsă să plece. Dar nu-l ucise. Eu l-am omorât cu 
o lovitură de topor, când am trecut pe lângă el. Aşa făceam şi cu 
câinii mei când nu mai puteau merge. 

Acum ne despărţeau doar trei sute de iarzi. Mergeam 
foarte încet. Străbăteam o milă în două sau trei ore. Cădeam 
mereu. Când ne ridicăm, ne clătinam şi ne prăbuşeam iar. De 
fiecare dată trebuia să-i ajut pe bărbat şi pe femeie. Uneori, se 
ridicau în genunchi, apoi cădeau din nou. Aşa se întâmpla de 
patru sau de cinci ori până ce se puneau pe picioare. Dar se 
prăbuşeau mereu înainte. De fiecare dată, mai câştigau astfel 
puţin teren. 

Uneori mergeau în patru labe, ca animalele din pădure. Ne 
mişcăm cu viteza melcilor care trag să moară. Totuşi, ne 
apropiam de bărbatul dinaintea noastră. Fiindcă şi el se 
împiedica mereu, cădea în zăpadă, iar Sitka Charley nu-l ajuta. 
lată-l la două sute de iarzi, apoi la o sută. 

Îmi venea să râd de toate lucrurile acelea caraghioase. 
Nişte oameni aproape morţi, cu nişte câini parcă lipsiţi de viaţă, 
se întreceau între ei. Era ca într-un vis urât, în care vrei să alergi 
repede ca să scapi cu viaţă şi în care de-abia te mişti. Bărbatul 
de lângă mine era nebun, ca şi femeia. Toţi erau nebuni şi îmi 
venea să râd de ei. 

Străinul din faţa noastră îşi lăsă câinii în urmă şi porni 
singur prin zăpadă. După multă vreme, am ajuns lângă câini. 
Stăteau culcaţi în omăt, lipsiţi de puteri. Hamurile din pături şi 


din pânză zăceau în zăpadă, iar sania în urma lor. Schelălăiau şi 
plângeau că nişte copii flămânzi. 

Ne-am lăsat şi noi câinii acolo şi am plecat singuri, printre 
troiene. Bărbatul şi femeia nu mai au putere deloc. Totuşi, deşi 
murmură, gem şi se plâng, nu se opresc. Eu, la fel. Nu am decât 
un gând: să-l prind pe străin. După aceea. 

— Mă puteam odihni. Doar atunci... Mi se părea că, dacă 
m-aş fi culcat, aş fi dormit o mie de ani, într-atât mă simţeam de 
slăbit. 

Străinul era la cincizeci de iarzi, singur prin zăpadă. 
Cădea, se târa, se ridica, se împiedica, se prăbuşea, se târa iar. 
Era ca un animal grav rănit, care încearcă să scape de vânători. 
Treptat, porni în patru labe, căci nu se mai ţinea pe picioare. 

Nici bărbatul, nici femeia nu se mai ţineau pe picioare. Se 
târau şi ei în patru labe. Doar eu mergeam pe picioarele mele. 
Uneori' cădeam, dar mă ridicam repede. 

Era ciudat. Peste întinderea albă şi liniştea desăvârşită, 
bărbatul şi femeia se târau după străin. De fiecare parte a 
soarelui mai erau trei sori pe cer. Cristale fine de gheaţă, ca 
nişte cioburi de diamant, pluteau în văzduh. Femeia fu cuprinsă 
de un acces de tuse şi rămase multă vreme pe loc, până ce îi 
trecu. Apoi a început iar să se târască. Bărbatul se uita înaintea 
lui, abia putând să-şi deschidă ochii, ca şi cum ar fi fost răpus de 
bătrâneţe. Necunoscutul privea în urma lui, peste umăr. Sitka 
Charley mergea în picioare, cădea, se ridica iar. 

După o vreme, străinul nu se mai târî. Se ridică încet în 
picioare, clătinându-se. Îşi scoate o mănuşă, apoi pistolul. Trupul 
i se clătina înainte şi înapoi. Chipul îi era învineţit de ger. Era 
sleit de puteri. Ochii îi stăteau cufundaţi în orbite, buzele îi erau 
plesnite. 

Bărbatul şi femeia s-au ridicat şi ei. Foarte încet, s-au dus 
către cel urmărit. Pretutindeni era doar zăpadă şi tăcere. Pe cer 
se aflau trei sori. Văzduhul strălucea din pricina pulberii de 
diamant. 

Aşa i-am văzut eu pe lupi ajungând la prada lor. Nu s-a 
auzit nici un cuvânt. Străinul a gemut. Era complet epuizat. 
Trupul i se clătina, umerii îi erau lăsaţi, genunchii îndoiţi, 
picioarele îndepărtate, ca să nu cadă. Bărbatul şi femeia s-au 
oprit la vreo cincizeci de picioare de el. Şi ei stăteau cu 
picioarele depărtate, ca să nu cadă, iar trupurile li se clătinau. 


Străinul era lipsit de vlagă. Braţul îi tremura. Trase asupra 
bărbatului, dar glonţul nimeri în zăpadă. Bărbatul nu putea să îşi 
scoată mănuşa. Străinul trase iar, dar în aer. Atunci bărbatul îşi 
smulse mănuşa cu dinţii. Mâna îi era îngheţată. Nu putea ţine 
pistolul, care îi căzu în zăpadă. 

M-am uitat la femeie. Şi-a scos mănuşa. Folosind Coltul, 
trase de trei ori, repede. Necunoscutul se prăbuşi în zăpadă. 

Nici nu se uitară la mort, ci ziseră: „Să mergem!” Am 
plecat. Acum, că găsiseră ceea ce căutaseră, păreau morţi. Din 
ei ieşise şi ultima scânteie de viaţă. Nu se mai ţineau pe 
picioare. Nu mai vroiau să se târască, ci doar să închidă ochii şi 
să doarmă. Am văzut, nu departe, un loc pentru tabără. l-am 
lovit cu piciorul. l-am biciuit. Doar aşa, plângându-se, s-au târât 
până acolo. Am făcut foc, pentru ca să nu moară îngheţaţi. M- 
am dus după sanie. Am ucis câinii necunoscutului ca să avem 
hrană şi să nu murim. l-am băgat în pături pe stăpânii mei. Au 
adormit. 

Din când în când îi trezeam, să le dau de mâncare. Nu se 
trezeau, dar mâncau. Femeia dormi o jumătate de zi. Se trezi, 
apoi adormi iar. Bărbatul dormi două zile, se trezi, se culcă din 
nou. După aceea am coborât către coastă, la Saint Michael. 
Când a dispărut gheaţa de pe Marea Behring, bărbatul şi femeia 
au luat un vapor, înainte de asta, mi-au dat şapte sute cincizeci 
de dolari pe lună şi o mie în plus. În anul acela, Sitka Charley a 
dăruit bani mulţi Misiunii Sfintei Cruci. 

— Dar de ce l-au omorât pe bărbatul acela? Am întrebat. 
Sitka Charley n-a răspuns nimic până ce nu şi-a aprins pipa. S-a 
uitat la gravura din „Gazeta Poliţiei” şi a clătinat din cap. A zis 
apoi, încet, în vreme ce se gândea: 

— M-am frământat mult cu asta, dar nu ştiu. Aşa s-a 
întâmplat. E ca atunci când te uiţi pe fereastră şi vezi un bărbat 
scriind. Ei au intrat şi au ieşit din viaţa mea. E o imagine aşa 
cum ţi-am descris, fără început, fără sfârşit. 

— Ai pictat asemenea tablouri în povestirea ta, i-am zis. 

— Da, făcu el, clătinând din cap, dar nu au nici început, 
nici sfârşit. 

— Ultimul tablou are sfârşit, am spus. 

— Ce sfârşit? 

— Era o bucată de viaţă. 

— Da, o bucată de viaţă... 


NEGORO LAŞUL. 

Urmărea de unsprezece zile drumul tribului său, care se 
retrăgea. Urmărirea fusese şi ea o retragere. Ştia bine că în 
spatele lui se găseau ruşii, de care se temeau şi care, mergând 
prin câmpiile mlăştinoase şi prin munţii abrupți, nu căutau 
altceva decât să-i extermine pe toţi ai săi. 

Călătorea fără multe bagaje. Noaptea se învelea cu o 
haină din piele de iepure. Avea o flintă şi câteva livre de somon 
uscat la soare. Acesta era tot bagajul său. S-ar fi mirat că un trib 
întreg, cu bărbaţi, femei, copii, bătrâni, să fi mers aşa de 
repede, dacă n-ar fi ştiut teroarea ce îi mâna astfel. 

Era pe vremea când Alaska le aparţinea ruşilor, pe la 
mijlocul secolului XIX, cândnegoro fugea în urma tribului său, pe 
care-l ajunse într-o seară de vară, lângă izvoarele râului Pee-Lat. 
Deşi era aproape miezul nopţii, era lumină ca ziua când străbătu 
tabăra indiană. Mulţi îl văzură. Toţi îl cunoşteau. Nu-l salutară 
însă decât puţini şi cu răceală. 

— Negoro laşul, îl strigase râzând o tânără. Sun-Ne, fata 
surorii lui, începu să râdă cu ea. Mânia îi roase inima. Nu lăsă să 
se vadă asta în vreme ce trecea printre focuri, până la un bivuac 
în care stătea un bătrân. O tânără îi frământa cu degetele 
îndemânatice muşchii obosiţi de la picioare. Bătrânul orb îşi 
ridică capul şi ascultă cu atenţie pârâitul unei creangi uscate 
sub piciorul lui Negoro. 

— Cine vine? Întrebă el cu glas tremurat. 

Chipul lui Negoro nu exprima nimic. Câteva minute 
rămase în picioare, aşteptând. Bătrânul îşi lăsă capul în piept. 
Tânăra, în genunchi, îi apăsa şi îi pişcă muşchii slăbiţi. Capul ei, 
aplecat, era ascuns în pletele-i bogate şi negre. Negoro se uită 
la trupul ei tânăr şi agil care avea mişcări de felină. Era suplu ca 
o ramură de sălcie şi plin de putere. Il privi şi se simţi cuprins de 
o mare dorinţă, asemănătoare cu foamea. Zise: 

— Nu e adăpost pentru Negoro, care a plecat de mult şi s- 
a întors acum? 

Ea îl privi cu răceală. Bătrânul începu să râdă slab, cum 
fac bătrânii. 

— Oona, tu eşti femeia mea, zise Negoro mai tare, 
ameninţător. 


Ea se ridică imediat în picioare, cu iuţeala unei pisici 
sălbatice. Ochii îi străluceau, nările îi fremătau, precum cele ale 
unei căprioare. 

— Trebuia să fiu femeia ta, Negoro, dar tu eşti un laş. Faţa 
bătrânului Kinoos nu-şi leagă viaţa de un laş! 

Bărbatul făcu un gest, dar ea îi făcu semn să tacă atunci 
când el vru să vorbească. 

— Bătrânul Kinoos şi cu mine am ajuns printre voi venind 
dintr-un ţinut străin. Tribul tău ne-a primit fără să ne întrebe de 
unde venim sau de ce am venit. Ei credeau că bătrânul Kinoos 
îşi pierduse privirea din pricina vârstei sale. Aşa i-am lăsat să 
creadă. Bătrânul Kinoos este un viteaz, dar nu se laudă. Acum, 
după ce vei afla de la ce i se trage orbirea, vei şti de ce faţa lui 
Kinoos nu poate creşte copiii unui laş ca tine, Negoro. 

Încă o dată, nu-l lăsă să vorbească. 

— Să ştii, Negoro, că, dacă ai pune cap la cap toate 
drumurile pe care le-ai făcut prin ţinutul ăsta, tot n-ai ajunge 
până în necunoscută Sitka, de pe nesfârşita mare sărată. Acolo 
sunt mulţi ruşi. Legea lor e dură. De pe Sitka a fugit bătrânul 
Kinoos, pe când era tânăr, luându-mă cu el. Eram doar un copil. 
M-a dus în braţe, îndreptându-ne către insulele din mijlocul 
mării. Nenorocirea lui fusese moartea mamei mele. Ca să o 
răzbune, a ucis un rus cu o suliță ce îi trecuse prin trup, intrând 
prin piept şi ieşind prin spate. 

Dar, oricât fugeam de departe şi oriunde ne duceam, 
dădeam doar de ruşii ticăloşi. Lui Kinoos nu-i era frică de ei, dar 
nu mai suporta să-i vadă. De aceea am fugit tot mai departe, 
peste mări, ani de zile, până ce am ajuns la Marea Ceţurilor. Ai 
auzit vorbindu-se de ea, Negoro, dar n-ai văzut-o niciodată. 
Trăiam printre oameni feluriţi. Eu creşteam. Kinoos îmbătrânea. 
Nu şi-a mai luat altă femeie. Nu mi-am luat nici eu bărbat. 

Astfel am ajuns la Pastolik, care se află acolo unde 
Yukonul se varsă în Marea Ceţurilor. Acolo am trăit multă vreme 
printre oamenii care îi urau pe ruşi. Dar, uneori,. Veneau nişii cu 
bărcile lor mari şi le cereau celor din Pastolik să le arate 
nenumăratele insule ale Yukonului cu multele sale guri. Cei pe 
care îi luau drept călăuze se reîntorceau rareori, de aceea 
oamenii se înfuriară şi pregătiră un plan de luptă. 

Când veni iar o barcă mare, bătrânul Kinoos a ieşit în faţă 
şi a spus că îi va călăuzi el. Era bătrân şi avea plete albe, dar era 


îndrăzneţ. Cu vicleşug, a condus vasul acolo unde marea are un 
curent ce trage orice către țărm şi unde valurile înspumate 
spală o stâncă uriaşă numită Romanoff. Marea a împins vasul 
spre uscat şi i-a sfărâmat pântecul. Atunci s-au ivit toţi cei din 
Pastolik, după cum plănuiseră, cu suliţele lor de război, săgețile 
şi puştile. Dar, înainte de asta, ruşii i-au scos ochii bătrânului 
Kinoos, ca să nu mai călăuzească vreodată pe cineva. Apoi s-au 
luptat cu cei din Pastolik în locul unde valurile sunt mereu 
înspumate. 

Şeful ruşilor era unul Ivan. El, cu mâna lui, i-a scos ochii lui 
Kinoos. Ivan a încercat să scape înot, cu cei doi oameni ai săi 
câre îi mai rămăseseră. A fugit spre nord, de-a lungul coastei. 
Kinoos era înţelept, dar nu mai putea... Vedea şi se dovedea 
neajutorat ca un copil. Aplecat departe de mare, urcând de-a 
lungul uriaşului Yukon, până la Nulato, iar eu am mers cu el. lată 
ce a făcut tatăl meu Kinoos, un bătrân. Dar tu, Negoro? 

li făcu iar semn să tacă. 

— lată ce am văzut cu ochii mei, la Nulato, în faţa porţilor 
marelui fort, acum câteva zile. L-am văzut pe Ivan, rusul, cel 
care a scos ochii tatălui meu, cum te bătea, cu biciul lui de câini, 
ca pe un animal. Aşa am înţeles că eşti un laş. Dar, în aceeaşi 
noapte, nu te-am văzut printre ai tăi, când ei toţi, chiar şi copiii, 
au sărit asupra ruşilor şi i-au omorât pe toţi. ^ 

— Dar nu şi pe Ivan, zise Negoro liniştit. El ne urmăreşte. 
Cu el sunt o mulţime de ruşi, care au venit pe mare. 

Oona nu-şi ascunse surprinderea şi necazul pentru că Ivan 
nu fusese ucis. Continuă: ă 

— In ziua aceea am ştiut că eşti un laş. In timpul nopţii, 
când toţi se băteau, chiar şi băieţii, nu te-am văzut şi am înţeles 
că eşti de două ori laş. 

— Ai terminat? Ai terminat tot? Întrebă Negoro. 

Ea îi făcu semn din cap, mirată că mai rămăsese ceva de 
ZIS. 

— Află că Negoro nu e un laş, zise el liniştit. Află că. Eram 
doar un băiat pe când am mers până acolo unde Yukonul se 
varsă în Marea Ceţurilor. Am ajuns până la Pastolik, ba chiar mai 
departe, spre nord, de-a lungul țărmului. Asta am făcut-o pe 
când eram un copil şi nu eram laş. Nici mai târziu, după ce am 
crescut, n-am fost aşa ceva. Tânăr fiind, călătoream singur, 
urcând de-a lungul Yukonului mai departe ca oricine, atât de 


departe că am întâlnit un alt popor cu chipul alb, care trăieşte 
într-un fort uriaş, vorbind o limbă diferită de a ruşilor. Am ucis 
marele urs în ţinutul lui Tanana, unde nimeni din tribul meu n-a 
ajuns vreodată. M-am bătut cu cei din triburile Naklukyet, Kaltag 
şi Stick, din teritoriile îndepărtate, eu, de unul singur. Aceste 
fapte nu sunt cunoscute de nimeni, eu le povestesc prima oară. 
Lasă tribul să spună ce ştie despre mine, despre ce m-a văzut 
făcând. Nu va spune că Negoro e un laş. Mândru, se opri, apoi 
aşteptă. 

— Lucrurile astea s-au întâmplat înainte de venirea mea 
aici, zise ea, şi nu le cunoşteam. Dar ştiu că te-am văzut biciuit 
şi noaptea nu te-am văzut luptându-te atunci când fortul ardea. 
In plus, ai tăi te strigă Negoro laşul. Acesta e acum numele tău! 

— Şi nu e frumos deloc, murmură bătrânul Kinoos. 

— Kinoos, tu nu înţelegi, zise Negoro cu blândeţe, dar te 
voi ajuta să pricepi. Află că eram la vânătoare de urşi cu Kamo- 
Tah, fiul mamei mele. Kamo-Tah se bătea cu ursul uriaş. Nu 
avusesem carne de trei zile, dar Kamo-Tah nu avea nici braţul 
puternic, nici piciorul iute. 

Ursul uriaş l-a înfrânt, şi oasele i-au pârâit precum crengile 
uscate din pădure. Aşa l-am găsit, bolnav, zăcând pe pământ. Şi 
nu mai era carne şi nu puteam ucide nimic pentru ca el să 
mănânce. 

Atunci am zis: „Mă voi duce la Nulato şi voi găsi acolo 
mâncare şi oameni puternici, care să te ducă până în tabără.” 
Kamo-Tah a răspuns: „Du-te la Nulato şi adu-mi hrană, dar nu 
spune nimănui ce mi s-a întâmplat. După ce voi mânca şi voi 
prinde puteri, voi ucide ursul. Apoi mă voi întoarce la Nulato plin 
de glorie şi nimeni nu va putea râde zicând că Kamo-Tah a fost 
învins de un urs.” 

Am urmat cele spuse de fratele meu. Am ajuns la Nulato. 
Ivan, rusul, m-a biciuit. Ştiam că nu mă puteam feluri. Eşti gata 
să înfăptuieşti lucruri de ispravă, ca bătrânul Kinoos? 

El făcu din cap semn că da, apoi aşteptă. 

— Cum spuneai, ruşii ne urmăresc. Arată-le drumul, 
Negoro, cum a făcut bătrânul Kinoos, astfel încât să nu fie 
pregătiţi atunci când îi vom aştepta într-o trecătoare dintre 
stânci. Într-un loc unde pereţii sunt înalţi şi greu de urcat. Îi vom 
ucide pe toţi, chiar şi pe Ivan. In vreme ce vor urca pe stânci, pe 
când se vor afla la mijlocul drumului, oamenii noştri îi vor ataca, 


lovindu-i cu suliţele, săgețile şi puştile. Femeile şi copiii, de pe 
înălţimi, vor arunca stânci şi pietre. Va fi o zi mare. Vor pieri toţi 
ruşii. Ţara va fi curățată de ei. Chiar şi Ivan va fi ucis, cel care i-a 
scos ochii tatălui meu, cel care te-a biciuit ca pe un câine. Ca un 
câine turbat va pieri, zdrobit de pietre. lar când lupta va începe, 
tu va trebui să pleci de acolo, Negoro, ca să nu fii ucis. 

— Ei, bine, vorbi el, Negoro le va arăta drumul. Apoi? 

— Voi fi femeia ta, a lui Negoro cel viteaz. Tu vei vâna 
pentru mine şi bătrânul Kinoos şi eu îţi voi prăji hrana şi îţi voi 
coase pieile şi blănurile şi îţi voi face mocasini cum obişnuiesc ai 
mei. Cum ţi-am spus, Negoro, voi fi femeia ta pentru totdeauna 
şi viaţa ta va fi veselă alături de mine. Fiecare zi va fi un cântec 
şi un râs şi vei vedea că Oona e altfel decât celelalte femei, Căci 
a călătorit mult şi a trăit în ţinuturi ciudate. Ştie ce să facă 
pentru a le place bărbaţilor. Când vei fi bătrân, încă te va face 
fericit. Iți vei aminti cu plăcere de ea şi vei şti că a fost mereu 
pentru tine liniştea şi odihna şi o femeie mai presus de toate 
celelalte. 

— Bine, zise Negoro. 

Foamea pe care o avea pentru ea îi chinuia inima. Îşi 
întinse braţele spre ea ca un flămând către hrană. 

— După ce le vei arăta drumul, Negoro, spuse ea cu 
hotărâre, dar cu ochii strălucitori şi promiţători. 

ÎI privea aşa cum nici o femeie nu o mai făcuse până 
atunci. 

— Bine, zise el, apoi se întoarse. Mă duc să vorbesc cu 
şefii, ca să ştie că plec să le arăt drumul ruşilor. 

— Negoro! Bărbatul meu... Bărbatul meu, şopti ea atât de 
stins că nici măcar bătrânul Kinoos nu o auzi, deşi avea urechile 
foarte fine, mai ales că era şi orb. 

Trei zile mai târziu, după ce, din viclenie, nu-şi ascunsese 
bine urmele, Negoro fu găsit ca un şobolan şi adus în faţa lui 
Ivan cel Groaznic, aşa cum îi spuneau oamenii săi. Negoro nu 
avea drept armă decât o suliță din os. Blana de iepure îi era 
strânsă pe trup. Deşi era cald, tremura de parcă ar fi avut febră. 

Scutură din cap ca să arate că nu înţelegea ce îi spunea 
Ivan. Prin gesturi, le zise că era obosit şi bolnav şi nu vroia decât 
să se aşeze ca să se odihnească. Îşi punea mâna pe burtă ca să 
le arate că era bolnav şi gemea tare. 


Dar Ivan avea cu el un bărbat din Pastolik. El vorbea limba 
lui Negoro. Întrebările ce i se puseră despre tribul său se 
dovediră numeroase şi zadarnice. Karduk, omul lui Ivan, îi zise: 

— Ivan a poruncit să fii biciuit până la moarte,. Dacă nu 
vorbeşti. Află, frate străin, că, dacă îţi spun că porunca lui Ivan e 
lege, sunt prietenul tău şi nu al lui. Eu am fost adus împotriva 
voinţei mele în ţinutul de lângă mare. Ţin mult să trăiesc, de 
aceea mă supun vrerii stăpânului meu, cum o vei face şi tu, 
frate străin, dacă eşti înţelept şi ţii la viaţa ta. 

— Nu, frate străin, zise Negoro, nu ştiu încotro a plecat 
tribul meu, căci eram bolnav. Ei au fugit aşa de repede că 
picioarele mi s-au înmuiat sub mine şi am rămas în urmă. 

Negoro aşteptă ca Ivan să discute cu Karduk. Apoi îl văzu 
pe rus că se întunecă la chip. Nişte bărbaţi începură să 
plesnească din bice. Se arătă înspăimântat şi strigă că era 
bolnav, că nu ştia nimic, că avea să spună tot ce cunoaşte. 
După ce vorbi, Ivan le dădu poruncă oamenilor săi să pună 
mâna pe el. Fu legat, ca să nu fugă. Deşi slăbit din pricina bolii, 
loviturile de bici îi dădură puteri noi, încât se zbătu cu forţe 
înzecite ca să scape. 

Karduk se apropie de el şi îi spuse că totul avea să fie bine 
după ce aveau să găsească tribul. El întrebă: „După aceea voi fi 
lăsat în pace, să mă odihnesc?” El întreba mereu acelaşi lucru. 

În timp ce se prefăcea bolnav şi, cu ochii stinşi, se uita 
înjur, observă câţi soldaţi avea cu el Ivan. Mulţumit, pricepu că 
rusul nu-l ţinuse minte de atunci de când îl bătuse înaintea 
porţilor fortului. 

Erau acolo vânători din Slavonia cu piele albă şi muşchi 
tari, finlandezi micuţi şi cu pieptul lat, ce aveau nasul plat şi 
chipul rotund, siberieni cu nasul acvilin, bărbaţi slabi cu ochi 
oblici, ce aveau în vene sânge tătar, mongol, dar şi slav. Toţi 
aceia erau nişte aventurieri sălbatici, nişte ucigaşi nemiloşi, ce 
veneau din ţări îndepărtate, de pe celălalt mal al Mării Behring, 
şi treceau prin foc şi sabie lumea cea nouă pe care o luaseră de 
curând în stăpânire, dornici să pună mâna pe bogăţiile ei. 

Negoro se uită la ei mulţumit, văzându-i, în mintea lui, 
zdrobiţi de pietrele din trecătoare. Işi închipuia mereu 
trecătoarea aceea, chipul şi silueta lui Oona, îi auzea glasul, îi 
simţea căldura privirii. Nu uita însă nici o clipă să geamă şi să se 
clatine, să strige când îl biciuiau. Se temea, mai ales, de Karduk, 


fiindcă înţelesese că nu era un om în care să ai încredere, 
fiindcă avea privirea înşelătoare şi limba pricepută. Vorbea prea 
bine, îşi zise el, pentru un om cinstit. 

Merseră întreaga zi. În dimineaţa următoare, după ce 
Karduk îi puse câteva întrebări la porunca lui Ivan, el răspunse 
că nu credea să ajungă tribul în acea zi. Ivan nu avea mare 
încredere în el, căci fusese călăuzit odată de bătrânul Kinoos pe 
drumul ce ducea la apa înspumată unde îl aşteptaseră indienii. 
Astfel că, ajungând la o trecătoare, îşi opri oamenii, vreo 
patruzeci, apoi, prin mijlocirea lui Karduk, întrebă dacă defileul 
acela era liber. 

Negoro se uită repede la trecătoare, fără prea mare 
atenţie. Era o surpătură ce se desprinsese din peretele de 
stâncă. Acesta, acoperit de tufe şi de plante agăţătoare, ar fi 
putut ascunde mai multe triburi ca al lui Negoro. 

Clătină din cap şi zise: 

— Aici nu e nimeni. Drumul e deschis. Ivan vorbi iar cu 
Karduk şi acesta îi spuse: 

— Află, frate străin, că dacă nu sunt adevărate cuvintele 
tale şi dacă tribul ocupă trecătoarea şi îl atacă pe Ivan şi pe ai 
săi, tu vei muri imediat. 

— N-am greşit, răspunse Negoro. Drumul e liber. 

Ivan nu avea încredere în el. Trimise doi vânători slavoni 
înainte. Alţi doi, la porunca lui, se postară lângă Negoro. li 
puseră puştile în piept şi aşteptară. 

Aşteptau toţi. Negoro ştia că, dacă avea să zboare vreo 
săgeată sau să fie aruncată vreo suliță, el avea să piară imediat. 
Cei doi slavoni înaintau fără necazuri, făcându-se din ce în ce 
mai mici. Când ajunseră la capătul trecătorii, se urcară pe o 
stâncă şi făcură semn cu pălăriile că totul era bine. 

Puştile fură îndepărtate de pieptul lui Negoro. Ivan le 
porunci oamenilor săi să pornească prin trecătoare. Rusul era 
tăcut şi gânditor. Timp de o oră merse tăcut, apoi îl întrebă pe 
Negoro, prin mijlocirea lui Karduk: 

— De unde ştiai că drumul e liber dacă l-ai cercetat atât 
de puţin timp? 

Negoro se gândi la păsărelele pe care le văzuse printre 
stânci şi tufişuri, apoi zâmbi. Era simplu. Ridică însă din umeri şi 
nu răspunse, fiindcă se gândea la o altă trecătoare, la ale cărei 


stânci aveau să ajungă curând şi de unde păsărelele aveau să 
lipsească. 

li convenea că indianul Karduk venise de pe Marea 
Ceţurilor, unde nu sunt nici arbori, nici tufe şi unde bărbaţii 
cunosc lucrurile oceanului, nu pe cele ale pământului ori ale 
pădurii. 

După trei ceasuri, când soarele era chiar deasupra 
capetelor lor, ajunseră la un alt defileu. Karduk zise: 

— Uită-te bine, frate străin, să vezi dacă drumul ne e liber. 
Ivan nu va aştepta iar ca doi dintre oamenii săi să meargă 
înainte. 

Negoro privi trecătoarea, în vreme ce doi bărbaţi puse-ră 
ţevile puştilor în pieptul său. Văzu că păsărelele plecaseră de 
acolo, ba chiar o rază de soare sclipind pe ţeava unei arme. Se 
gândi la Oona şi la cuvintele ei: „Când va începe lupta, să fugi 
repede dintre ei, ca să nu fii ucis.” 

Simţi cum cele două puşti îl apăsau pe piept. Asta nu 
făcea parte din planul ei. Nu putea fugi de acolo. Dacă începea 
lupta, avea să moară primul. 

— Drumul e liber, zise, cu glasul ferm, prefăcându-se că 
geme de bolnav ce era şi că privirea îi era tulbure. 

Ivan şi cei patruzeci de oameni ai săi, aduşi de dincolo de 
Marea Behring, porniră. La fel făcură Karduk, bărbatul din 
Pastolik, şi Negoro, ameninţat de cele două arme. Urcuşul se 
dovedi greu. Nu puteau merge mai repede. Lui Negoro i se 
părea însă că se apropiau prea repede de mijlocul trecătorii. 

O împuşcătură răsună dintre stâncile din dreapta lor. 
Negoro auzi strigătul de luptă al tribului său. li văzu pe ai săi 
ivindu-se dintre tufişuri, de după stânci. Apoi se simţi străpuns 
de o flacără. Se prăbuşi. Viaţa lui încerca, disperată, să se mai 
agaţe de trup. 

Incercă să se prindă cu ghearele de viaţă şi nu vru să o 
lase să plece. Respira încă aerul care îi ardea plămânii. Abia mai 
auzea şi mai vedea ceva, când şi când. li desluşi pe vânătorii lui 
Ivan. Se prăbuşeau unul după altul. Fraţii lui, în plin măcel, 
umpleau văzduhul de glasuri şi de zgomot de arme. La capătul 
trecătorii şi pe vârfurile pereţilor acesteia se zăreau femei şi 
copii ce aruncau pietre. Ca nişte fiinţe, acestea făceau salturi 
largi, apoi se izbeau de pământ cu mare zgomot., Soarele dansa 
deasupra lui, pe cer. Pereţii înalţi se clătinau şi se prăbuşeau. El 


de-abia mai vedea şi mai auzea. Când voinicul Ivan căzu la 
picioarele sale, fără viaţă, zdrobit de un bolovan, îşi aminti de 
ochii scoşi ai bătrânului Kinoos şi se bucură. 

Apoi începu să se facă linişte. Bolovanii nu mai cădeau. 
Cei din tribul său înaintară cu prudenţă, ucigându-i pe răniţi. 
Lângă el se bătea un slav puternic. Nu vroia să moară, aşa că îl 
străpunseră cu suliţele. 

Apoi văzu, deasupra lui, chipul Oonei. Îi simţi braţul 
cuprinzându-l. Pentru o clipă, soarele nu se mai clătină, pereţii 
cei înalţi rămaseră drepţi, nemişcaţi. 

— Eşti un viteaz, Negoro. 

O auzi spunându-i la ureche: 

— Eşti bărbatul meu, Negoro. 

Cât dură acea clipă, trăi întreaga viaţă de bucurii, râsete, 
cântece de care îi vorbise ea. Cum soarele pleca de pe cerul de 
deasupra lui, ştiu că amintirea pe care o avea de la ea era tare 
plăcută. 

Când amintirea aceea se pierdea şi pierea în umbra ce-] 
acoperea, află în braţele ei odihna şi blândeţea care îi fuseseră 
promise. În vreme ce noaptea îi cuprindea, simţi coborându-se 
asupra lui o pace adâncă, aşa, cum stătea cu capul la sânul 
femeii. Apoi amurgul se duse şi el pătrunse în misterul tăcerii. 

FIUL LUPULUI. 

Bărbatul apreciază rareori femeia la adevărata ei valoare 
atâta vreme cât nu este lipsit de tovărăşia ei. Nu înţelege 
subtilităţile tipic feminine şi nici nu-şi bate capul prea mult cu 
aşa ceva. Insă în ziua în care tovarăşa de viaţă îi lipseşte, în 
existenţa lui se face un gol care începe să crească fără încetare. 

Bărbatul vrea ceva şi nici el nu ştie ce anume. În zadar 
încearcă prietenii să îl vindece prin fel de fel de leacuri 
miraculoase. Boala se înrăutăţeşte cu trecerea timpului. 
Evenimentele vieţii îşi pierd toţ interesul pentru el. În cele din 
urmă, într-o bună dimineaţă, bărbatul înţelege brusc starea lui 
de spirit. 

Acest lucru s-a întâmplat, iată, nu o dată într-un ţinut udat 
de apele Yukonului. Bărbatul respectiv şi-a făcut rost imediat de 
o barcă sau şi-a înhămat câinii la sanie şi a pornit către sud. A 
revenit câteva luni mai târziu, însoţit de o femeie, care să-l 
respecte şi să ia parte, alături de el, la muncile dure cu care se 
îndeletnicea. 


Fără îndoială, un astfel de om este egoist, obligându-şi 
femeia să împartă cu el destinul aspru al celui care trăieşte într- 
un ţinut aproape sălbatic. Ce fel de tovarăşă îşi poate găsi el 
însă, ca să-l însoţească şi să reziste în condiţiile grele de acolo? 
Scruff Mackenzie era un om născut pe malurile Yukonului. Tot 
aspectul lui exterior trăda acest lucru. Chipul îi purta urmele 
celor douăzeci şi cinci de ani de luptă neîncetată împotriva unei 
naturi aspre, sălbatice. În ultimii doi ani, căutase neîncetat aurul 
care se găseşte în locuri foarte greu accesibile omului. 

Când singurătatea a început să-l apese, nu s-a mirat prea 
mult, căci avea o anumită experienţă şi îi mai văzuse pe alţii 
suferind de aceeaşi boală. Ca efect, începu să muncească şi mai 
mult decât o făcuse până atunci. Cât fu vara de lungă, se bătu 
cu muştele şi lucră în ţinutul aurifer Stuart River, ca să îşi facă 
rost de o cantitate dublă de provizii faţă de cât avea nevoie în 
mod normal. 

După aceea, legând mai mulţi buşteni între ei, şi-a 
construit o plută, cu care a coborât pe Yukon până la Fort Mile, 
unde şi-a ridicat o cabană frumuşică, care se detaşa faţă de 
celelalte din aşezarea respectivă. Mulţi au vrut să i-o cumpere, 
dar i-a respins pe toţi şi a continuat să îşi facă pregătirile pentru 
iarnă, aprovizionându-se pentru două persoane. 

Bineînţeles, Scruff Mackenzie era un om cu un ascuţit simţ 
practic. Când avea nevoie de ceva, îşi procură acel lucru fără a 
se deranja prea mult în acest scop. Deşi învăţat cu cele mai 
grele munci, nu-şi plănuise ca să facă o călătorie de nouă sute 
de kilometri pe gheaţă, apoi de două mii pe mare şi încă deo 
mie cinci sute pe uscat, ca să îşi găsească o femeie. Nu. Viaţa i 
se părea prea scurtă ca să acţioneze în acest fel. 

De aceea porni către câmpia cea întinsă-de unde izvora 
fluviul Tanana, ducând cu sine o încărcătură neobişnuită. 

Era un călător neobosit, iar animalele care-l ajutau la 
transport se bucurau de o rezistenţă ieşită din comun. Nu doar 
că făceau faţă unui efort uriaş, dar nu cedau uşor nici în faţa 
foamei. 

După trei săptămâni de drum, ajunse în tabăra vânătorilor 
indieni ai tribului Sticks, aflată pe cursul superior al fluviului 
Tanana. Aceştia se mirară de îndrăzneala lui, căci prezenţa lor îi 
înspăimânta pe albi. De altfel, destui colonişti fuseseră ucişi de 
indieni care-i deposedaseră de puţinele bunuri pe care nefericiţii 


le avuseseră asupra lor. O viaţă de om nu valora mai mult ca un 
topor sau o puşcă veche... 

Cu toate acestea, Scruff Mackenzie înainta hotărât în 
mijlocul lor, apelând, în acelaşi timp, la sângele său rece, 
obrăznicia şi familiaritatea ce-i erau caracteristice. Îi ştia bine pe 
indieni, de aceea folosea, în comportamentul său, arme atât de 
diferite. Ştia deci să se arate îngăduitor sau să amenințe pe un 
ton ferm, care nu lăsa loc de replică. 

Se duse drept la şeful indienilor, Thling-Tinneh, se înclină 
înaintea lui şi îi oferi o livră de ceai negru şi una de tutun. Astfel, 
căpătă imediat bunăvoința şefului de trib. Apoi se amestecă 
printre tineri şi tinere şi îi anunţă pe aceştia că avea să dea un 
pollach, adică o petrecere specifică indienilor, chiar în acea 
seară. 

Pe o suprafaţă dreptunghiulară, având două sute de 
picioare lungime şi douăzeci şi cinci lăţime, zăpada fu bătătorită 
până ce se formă o zonă dură. În mijlocul acesteia se făcu un foc 
mare, iar pe marginile dreptunghiului uriaş se puseră crengi de 
brad. 

Membrii tribului, cam şaizeci la număr, îşi abandonară 
activităţile obişnuite şi, adunându-se din corturile lor, începură 
să cânte în onoarea oaspetelui lor. 

În cei doi ani în care trăise prin regiune, Scruff Mackenzie 
învățase cele câteva sute de cuvinte mai des folosite de indieni. 
Le stăpânea şi modul de exprimare gutural, le asimilase şi 
întorsătura frazelor. 

În acest fel, reuşi să le ţină un discurs pe placul lor, în care 
amestecă lucrurile reale cu idolii şi metaforele specifice pieilor 
roşii. După ce Ţhling-Tinneh şi vrăjitorul tribului i-au răspuns în 
acelaşi mod, albul le dărui diverse lucruri celor din jur şi începu 
să cânte alături de ei. Mai târziu, luă parte la jocul celor cincizeci 
şi două de bete, la care se pricepea foarte bine. 

Pieile roşii îi. Fumară tutunul şi se arătară încântați. Tinerii 
păstrară însă o atitudine rezervată. Printre ei se găseau luptători 
îndrăzneţi, pe care-i întărâtau şi mai mult vorbele bătrânelor 
fără dinţi sau râsetele fetelor ce făceau aluzii la lucruri foarte 
clare. Îi cunoscuseră puţin pe albi, fiii lupului, cum li se spunea, 
dar ştiau că erau capabili de lucruri neobişnuite. 

În ciuda aparenţei sale indiferente, Scruff Mackenzie 
remarcă rezerva lor faţă de el. Înfăşurat în blănurile lui, în 


noaptea care urmă se gândi serios la ceea ce avea de făcut şi îşi 
perfecționa planul pe care voia să-l ducă până la capăt. In 
această vreme, fuma neîncetat, pipă după pipă. 

Dintre feţele pe care le văzuse îi plăcea una singură. Era 
chiar fiica şefului de trib, frumoasa Zarinska! Trăsăturile ei, talia 
ei, felul în care se purta corespundeau cu tipul de frumuseţe 
specifică femeilor albe, astfel că ea părea o anomalie în mijlocul 
tinerelor din trib... 

Avea să o ia cu el, să o facă soţia lui şi să îi schimbe 
numele în Gertrude! Hotărându-se astfel, se aşeză pe o parte, 
închise ochii şi adormi lipsit de griji. 

Ceea ce voia el nu era lesne de îndeplinit. Trebuia să joace 
tare. Scruff Mackenzie era şiret şi se comporta aparent 
indiferent faţă de obiectivele urmărite, lucru care-i cam încurca 
pe indieni. 

Trebuia să-i facă pe acei războinici să înţeleagă că era un 
vânător neîntrecut şi un foarte bun ţintaş, astfel că fu lăudat de 
toţi cei din jur atunci când dobori un ren american de la o 
distanţă de cinci sute de metri. 

Într-o seară Scruff Mackenzie îl vizită pe Thling-Tinneh în 
adăpostul lui garnisit cu piei de ren şi de alte animale. li vorbi 
tare şi îi oferi tutun cu multă generozitate. Aceeaşi onoare i-o 
făcu vrăjitorului, căci ştia ce influenţă avea acesta din urmă 
asupra celor din trib şi voia să aibă un aliat ca el. 

Vrăjitorul era însă mândru şi rece. Nu reuşi să-l 
cucerească şi Scruff Mackenzie se gândi că trebuia, mai curând, 
să îl treacă pe lista celor care, la prima ocazie ivită, i-ar fi 
devenit duşmani. 

Albul, care nu reuşise a se afla vreodată singur cu 
Zarinska, îi arunca doar priviri înflăcărate, prin care o înştiinţa 
foarte clar de intenţiile sale. Ea înţelese şi, de fiecare dată când 
se ivea prilejul ca să rămână singură cu englezul, chemă în jurul 
ei o mulţime de fete, pentru a-i zădărnici planul. 

Mackenzie înţelese că îi făcea în ciudă, dar timpul lucra în 
favoarea lui şi el nu se grăbea. Ştia că el îi ocupa gândurile şi 
acea presiune psihică, exercitată zilnic asupra fetei, îi servea 
mai bine planurile ca orice altceva. 

In cele din urmă, într-o seară, când crezu el de cuviinţă că 
venise timpul să acţioneze, părăsi locuinţa plină de fum a şefului 
de trib şi se duse la cea vecină, unde se găsea Zarinska. Faţă 


stătea în mijlocul femeilor de cele tnai diferite vârste, cum făcea 
de obicei, lucrând la tnocasini şi la şiragurile de perle. 

Când intră englezul, femeile începură să râdă şi să 
glumească, legându-se de numele lui şi de cel al Zarinskăi. El le 
luă pe rând şi le dădu afară, în zăpadă, de unde ele fugiră şi 
răspândiră vestea în toată tabăra. 

După ce rămase singur, Scruff îi vorbi cu căldură fetei, 
chiar în limba ei, despre dragostea pe care i-o purta. După două 
ore, se ridică şi plecă. 

Se învoiseră: Zarinska avea să vină în cabana omului alb. 
Rămânea ca el să-i vorbească şefului de trib despre Vointa lor. 
Se putea că indianul să nu fie de acord cu *ei... Dacă avea să 
spună nu? Oricum, fata trebuia să —vină în cabana omului alb! 

Vru să dea la o parte pieile care formau uşa de la intrarea 
în locuinţa ei şi să iasă de acolo, când un geamăt de-al ei îl opri 
să o facă. Se întoarse la ea. Aşezată în _ genunchi înaintea lui, 
Zarinska, stând pe o blană de urs, îmbujorată, îşi desfăcu de la 
brâu centura grea pe care o purta mereu. 

Mirat, bănuitor, albul o privi, fiind atent, în acelaşi timp, la 
orice zgomot ce ar fi venit dinafară. Mişcarea pe care o făcu ea 
în continuare îi risipi teama şi îl făcu să zâmbească, încântat. 
Zarinska se ridică, luă din sacul ei un fel de teacă din piele de 
muflón, împodobită cu mai multe perle care o făceau să 
strălucească. li luă apoi cuțitul cel mare de vânătoare şi îl privi. 
Câteva clipe cu respect, fiind parcă tentată să îi încerce tăişul cu 
degetul, după care îi prinse lui Mackenzie arma iar la şold, 
aşezată în teaca aceea nouă. 

Mackenzie îi sărută buzele pe sub mustaţa-lui mare. Fata 
nu se aştepta să fie astfel mângâiată de către alb. 

Ducând sub braţ un pachet enorm, Scruff Mackenzie se 
îndreptă apoi către adăpostul lui Thling-Tinneh, fiind observat cu 
atenţie de cei din trib. 

Copiii alergau în toate părţile, aducând lemne uscate în 
locul unde pollach-vX urma să se desfăşoare. Un murmur de 
voci feminine se auzea din ce în ce mai clar, iar războinicii tineri 
se adunaseră şi se consultau, sobri, în vreme ce de sub cortul 
vrăjitorului se auzeau fel de fel de incantaţii. 

Thling-Tinneh era împreună cu soţia lui, o femeie cu ochi 
jucăuşi. De la primă privire, englezul înţelesese că vestea se 


aflase deja. De aceea intră direct în subiect, după pe depuse 
darurile lui la picioarele celor doi. 

— O, Thling-Tinneh, puternicule şef al neamului Sticks şi al 
ținutului Tanana, îi strigă el, tu le porunceşti peştilor, urşilor, 
renilor şi altor animale ceea ce au de făcut! Omul Alb vine azi în 
faţa ta cu un gând bun. De multe luni trăieşte singur, cabana lui 
este goală. Inima lui s-a închis în singurătate, dar suspină după 
o femeie care să se aşeze alături de el, sub acoperişul lui şi 
care, atunci când se întoarce de la vânătoare, să-i ofere o masă 
caldă... El a auzit lucruri ciudate: paşii furişaţi ai copiilor şi 
glasurile tinerilor au ajuns până la el... O dată, un spirit i-a 
tulburat singurătatea în timpul nopţii. Corbul, tatăl tău, Marele 
Corb, tatăl întregului neam Sticks, i-a vorbit astfel Omului Alb: 
„încalţă-ţi mocasinii, ia-ţi armele şi pregăteşte-te de drum. la cu 
tine hrană pentru mai multe zile şi încarcă-te de daruri frumoase 
pentru şeful Thling-Tinneh. Apoi întoarce-ţi ochii către locul unde 
soarele are obiceiul să dispară la mijlocul primăverii. Vei călători 
până pe pământurile marelui şef. Îi vei oferi darurile tale 
minunate şi astfel Thling-Tinneh, care este fiul meu, va deveni 
tatăl tău. Sub acoperişul lui trăieşte o faţă căreia i-am dat viaţă 
spre a fi soţia ta”. 

Astfel a vorbit Marele Corb, viteazule şef! lată de ce ţi-am 
pus la picioare atâtea daruri şi doresc să îţi iau fata. 

' Bătrânul nu se grăbi să-i răspundă. Cu un gest plin de 
mândrie, îşi aranja mai întâi blana ce o purta pe spate. Când vru 
să-i vorbească, un om micut se furişăl 

În locuinţă şi îl anunţă pe Thling-Tinneh că adunarea 
tribului îl aştepta la sfat. T 

— Omule Alb, căruia noi îi zicem Vânătorul de Mufloni şi 
încă Lupul sau Fiul Lupului! Începu indianul. Noi ştim că tu faci 
parte dintr-un neam puternic şi suntem mândri că te avem 
oaspete la pollach-ul nostru. Însă peştele-rege nu face alianţă cu 
peştele obişnuit şi nici Corbul nu se uneşte cu Lupul! 

— Ce vrei să spui? Îi strigă Mackenzie. Le-am întâlnit pe 
fetele Corbului în casele Lupului! Soţia lui Mortimer, soţia lui 
Tregidgo, cea a lui Barnabas, care s-a întors acum două ierni. 
Am auzit vorbindu-se de bine şi despre alte fiice ale Corbului, 
deşi nu le-am văzut. 

— Adevărat este ceea ce spui, fiul meu. Sunt însă uniri 
nefericite, ca a apei cu nisipul sau a bulgărelui de zăpadă cu 


soarele. Te-ai întâlnit cu Mason şi cu tovarăşa lui? Nu? ... A venit 
aici cu zece ani în urmă. A fost primul dintre Lupi. Îl însoțea un 
bărbat înalt, drept ca o ramură de sălcie, puternic precum ursul, 
fără păr pe faţă şi cu inima ca luna plină în miez de vară. 

— Ah, îl întrerupse Scruff, recunoscându-l pe cel despre 
care-i vorbea şeful de trib, este Malemute Kid! 

— Un bărbat foarte puternic. l-ai văzut vreodată femeia? 
Este sora adevărată a Zarinskăi. 

— Nu, şefiile, nu o cunosc. Am auzit vorbindu-se însă 
despre ea. Mason a fost ucis de un brad uriaş, care a căzut 
peste el. Işi iubea însă mult femeia şi i-a lăsat o grămadă de 
bani. Cu ajutorul lor, ea trăieşte acum cu fiul ei în ţinuturi mult 
mai blânde decât acestea şi pline de soare în tot cursul anului. 

Sosi un alt mesager, care-l chemă urgent pe Thling-Tinneh 
la adunarea războinicilor săi. Cum Mackenzie îl dădu pe uşă 
afară pe noul venit, îi zări pe bărbaţi aplecaţi deasupra focului 
care le încălzea adunarea. Le auzi glasurile groase unite într-un 
cântec bine ritmat şi înţelese pe dată că vrăjitorul tribului îi 
întărâta, stârnindu-le furia împotriva lui. 

Se grăbea, de aceea se întoarse iar către şef: 

— lată deci, o vreau pe fata ta! Aici ai tutun, ceai, vase 
pline cu zahăr, cuverturi groase, batiste mari şi frumoase, o 
carabină, una nouă şi bună, cu multe gloanţe şi praf de puşcă. 

— Nu le primesc, îi răspunse indianul, refuzând cu 
greutate acele daruri îmbietoare. Tribul meu s-a adunat. Ei sunt 
împotriva unirii tale cu fiica mea. 

— Dar nu eşti tu şeful lor? 

— Fără îndoială că da, însă tinerii sunt furioşi, căci lupii le 
iau feţele şi ei nu se mai căsătoresc. 

— Ascultă-mă, Thling-Tinneh, cu sau fară voia ta, înainte 
ca ziua să urmeze nopţii, Lupul va pleca spre munţii de la răsărit 
şi se va îndrepta spre ţinutul Yukonului împreună cu Zarinska! 

— Inainte să se facă miezul nopţii, tinerii mei războinici 
vor arunca, poate, carnea Lupului câinilor tribului şi oasele lui 
vor fi presărate în zăpadă până ce, la primăvară, neaua va fi 
topită de soare şi vor fi văzute iar de către oameni. 

Ameninţării i se răspundea printr-o altă ameninţare. 
Chipul bronzat al lui Mackenzie deveni roşu stacojiu. Ridică 
tonul. Soţia bătrână, care până atunci asistase nepăsătoare la 
spectacol, se strecură afară trecând pe lângă el. 


Brusc, indienii încetară să mai cânte. Se auziră mai multe 
glasuri vorbind zgomotos. Mackenzie o prinse de o mână pe 
bătrâna care abia păşise pe zăpada de afară şi o, trase înapoi 
înăuntru, silind-o să se aşeze pe o blană de urs întinsă pe jos. 

— Îţi mai spun o dată: ascultă-mă, o, Thling-Tinneh! Lupul 
moare cu prada încleştată în dinţi! Alături de el vor cădea zece 
dintre cei mai buni oameni ai tăi. Gândeşte-te că ai nevoie de ei 
la vânătoare, care de abia a începuf, ca şi la pescuit, peste 
câteva luni. Cu ce vă va fi de folos moartea mea? Eu cunosc 
obiceiurile voastre: tu vei avea o parte din toate bogăţiile mele 
dacă fata ta mă va însoţi şi va fi femeia mea. Dacă mă ucizi, nu 
uita, vor veni fraţii mei. Ura lor nu se va potoli niciodată... Şi ei 
sunt mulţi! Neamul meu este mult mai mare decât al tău. Asta e 
soarta. Mai bine acordă-mi ceea ce îţi cer şi toate lucrurile astea 
frumoase îţi vor aparţine. 

De afară se auzeau paşi pe zăpadă. Mackenzie îşi pregăti 
carabina şi îşi verifică pistoalele de la centură. 

— Spune da, mare şef! 

— Dar neamul meu spune nu! 

— Spune da, şi aceste bogății vor fi ale tale. Apoi îi voi 
convinge şi pe cei din neamul tău. 

— Dacă aşa vrea Lupul, voi lua aceste daruri. Dar l-am 
avertizat... 

Mackenzie îi împinse toate darurile, îşi dezarma carabina, 
şi îi mai dădu în plus o batistă de mătase în diverse culori. În 
acea clipă intră vrăjitorul, urmat de şase tineri indieni. 

Mackenzie, frecându-şi hainele de ei, trecu printre ei şi ieşi 
de acolo. 

— Găteşte-te de drum, îi zise el scurt Zarinskăi, atunci 
când trecu pe lângă cortul ei. 

După care se grăbi să îşi pregătească atelajul de plecare. 

Câteva minute mai târziu, veni în mijlocul adunării celor 
din tribul Sticks. Zarinska se afla lângă el. Scruff se aşeză lângă 
şeful tribului, iar fata trecu în stânga lui, puţin mai în spate, 
acolo unde trebuia să stea în mod normal femeia. 

Se apropia clipa înfruntării. Nu era rău ca să-l păzească 
fata de un atac venit din spate... 

Strânşi în jurul focului, războinicii intonau un cântec 
amintind de vremurile demult trecute. Ciudat, acel cântec, cu 


pauze repetate, cu un refren obsedant, nu părea deloc frumos, 
dimpotrivă. Părea îngrozitor... 

În celălalt capăt al dreptunghiului amenajat, cinci sau şase 
femei dansau, sub privirile vrăjitorului. Pe jumătate ascunse de 
pletele negre care le ajungeau până la centură, ele se balansau 
încet, înapoi şi înainte, iar trupurile li se unduiau după ritmul 
care se schimba neîncetat. 

Mackenzie asista la o scenă stranie, un anacronism. 
Secolul al XIX-lea nu se simţea prin nimic în mijlocul acelor 
oameni primitivi, care păreau un fragment rupt din Lumea 
Veche, încă din timpurile când vânătorii locuiau în cavernele 
preistorice ale Europei... 

Câţiva câini lupi, culcaţi în zăpadă la picioarele stăpânilor, 
priveau spectacolul cu ochii injectaţi de sânge, cu gurile imense 
deschise, reflectând parcă lucirile roşii ale focului. 

Pădurea dormea, nepăsătoare, sub linţoliu-i alb. 

Tăcerea în care era cufundată fu tulburată, de câteva ori, 
de murmurele oamenilor. Stelele sclipeau pe bolta albastră, 
îngheţate parcă de frig, în vreme ce spiritele iernii îşi purtau 
hainele luminoase peste împărăţia cerurilor. 

Lui Scruff Mackenzie nu-i păsa însă prea mult de măreţia 
acelui spectacol. Cercetă din priviri primele rânduri de brazi ale 
pădurii. Cum rezistau ei uneori unor friguri de cel puţin patruzeci 
de grade Celsius sub zero? 

Gândurile îi zburară la femeile albe, care sunt aşa de 
delicate. Cum ar fi rezistat una dintre ele acolo? Se mulţumi să 
zâmbească. Totuşi, era fiul uneia dintre acestea şi primise o 
moştenire regală: rasa lui avea dreptul şi puterea de a domni, 
pe mare şi pe uscat, asupra oamenilor şi animalelor de toate 
felurile. 

Se afla singur împotriva a o şuta de indieni, departe de alţi 
englezi, într-un ţinut ostil; simţi însă că prin vene îi trece 
sângele fierbinte al strămoşilor săi, marii cuceritori, dorinţa 
iubirii sălbatice şi periculoase ce devenea, pe măsură ce lupta 
se apropia, ardoarea de a învinge sau muri! 

Cântecele şi dansurile încetară. Vrăjitorul începu să le 
vorbească indienilor cu multă însufleţire. Cu ajutorul mitologiei 
lor complicate, reuşea uşor să agite spiritele credule ale celor 
din neamul său. 


Opunând principiile creatoare, personificate de Cioară şi 
de Corb, lui Mackenzie, îl stigmatiza pe alb cu denumirea de lup, 
principiu al luptei şi al distingerii. Nu era vorba doar despre 
înfruntarea dintre aceste forţe spirituale, ci de o luptă fără milă, 
în care aveau să se înfrunte pe viaţă şi pe moarte doi bărbaţi. 

Indienii reprezentau copiii lui Jelchs, Corbul, cel care le-a 
adus oamenilor focul. Mackenzie era urmaşul Lupului, adică al 
Răului. Nici o imagine nu era suficient de degradantă, nici un 
cuvânt destul de dur pentru a-l califica pe Mackenzie, acel 
intrus, spirit rău, mesager al distrugerii. 

Un răget sălbatic se ridică din piepturile celor ce-l ascultau 
când el începu-să le zică: 

— Da, fraţii mei, Corbul este atotputernic. Nu el a adus 
focul din cer, ca să ne încălzim? Nu el a făcut să iasă soarele, 
luna şi stelele din peşterile în care stăteau, aducându-ne astfel 
lumina? Nu el ne-a învăţat să luptăm contra spiritelor rele, ca 
Foamea şi îngheţul? Acum, Jelchs este furios pe copiii săi, care 
au rămas puţini, şi refuză să îi ajute, căci au pornit pe drumuri 
greşite, au făcut fapte rele şi au primit în locuinţele lor pe 
duşmani, pe care i-au aşezat în jurul focurilor lor. Corbul este 
mâhnit de necinstea copiilor săi. Dacă însă voi vă veţi ridica şi îi 
veţi arăta că vreţi să vă întoarceţi la el, va ieşi din întuneric spre 
a vă ajuta! 

O, fraţilor, Mesagerul Focului a venit şi i-a murmurat 
aceste cuvinte la ureche vrăjitorului vostru, lată-le: „Tinerii să ia 
de soţii pe tinerele tribului şi să le ducă în locuinţele lor! Să-l ia 
de gât pe Lup şi ura lor faţă de el să fie nestinsă pe vecie! Doar 
alunei femeile lor vor fi iar fecunde, ei se vor înmulţi şi vor 
deveni un neam puternic, iar Corbii vor conduce multele triburi 
ale părinţilor lor şi ale părinţilor părinţilor lor departe, spre 
Miazănoapte. Aceste triburi vor învinge Lupii, care vor dispărea 
precum focurile din tabăra noastră, iar Corbii vor rămânea 
stăpânii întregului pământ!” Acesta este mesajul lui Jelchs. 

Cuvintele acelea provocară urletele amenințătoare ale 
indienilor care, astfel încurajați, se ridicară în picioare, gata de 
luptă. 

Mackenzie era şi el gata de luptă. Aşteptă însă ca să vadă 
ceea ce urma. 


Mai multe glasuri cerută ca Vulpoiul să le vorbească. 
Acestea se stinseră abia când un tânăr păşi înaintea lor, ca să le 
vorbească, la rândul lui. 

— Fraţilor, cuvintele vrăjitorului au fost spuse cu multă 
înţelepciune. Fiindcă Lupii ne iau fetele, nu vom mai avea copii. 
Am ajuns o mână de oameni! Lupii ne-au luat blănurile 
călduroase şi ne-au dat în schimb spiritele rele care se odihnesc 
în sticle şi veşminte făcute cu iarbă şi nu cu blană de castor sau 
de râs. Hainele acelea nu sunt călduroase, iar bărbaţii noştri 
mor de boli ciudate din pricina lor. 

Eu, Vulpoiul, nu am femeie... De ce? De două ori mi s-a 
întâmplat că fetele care îmi plăceau au fost luate de la noi de 
către Lupi. Astăzi mi-am pus deoparte blănuri de castor, piei de 
ren că să-l înduplec pe Thling-Tinneh să îmi dea ca femeie pe 
fata lui, Zarinska. lată însă că ea şi-a pus mocasinii şi este gata 
de plecare împreună cu blestematul de Lup... 

Acum nu este vorba doar de mine. Acelaşi lucru i s-a 
întâmplat şi Ursului. Şi el ar 11 vrut să fie tatăl copiilor lui 
Zarinska, şi el a pregătit nenumărate blănuri pentru aceasta... 
Vorbesc deci în numele tuturor tinerilor care mi au soţii. Lupii nu 
se liniştesc niciodată şi ne iau fetele cele mai frumoase. Nouă ne 
rămân doar cele urâte! 

Priviţi-o pe Gugkla! Continuă el, arătând spre o femeie 
infirmă. Picioarele îi sunt strâmbe ca coastele unui canoe. Nu 
este în stare nici măcar să aducă lemne de foc sau să ducă 
mâncare vânătorilor. Au ales-o oare Lupii pe ea? 

— Bineînţeles că nu! Strigară indienii. 

— lat-o pe Moyri, ai cărei ochi au fost învârtiţi în cap de 
către Spiritul Rău. Copiii se sperie de ea şi se spune că doar 
ursul nu se teme de ea. Au ales-o oare pe ea Lupii? 

Războinicii îi dădură iar dreptate. 

— lat-o şi pe Rischet, care stă chiar lângă mine. Cuvintele 
mele nu ajung'până la ea. Niciodată nu a auzit glasul bărbatului 
ei sau gânguritul copilului ei. Ea trăieşte într-o tăcere veşnică. 
De ce n-au ales-o Lupii pe ea? Fiindcă ei aleg ceea ce este mai 
bun, iar nouă ne lasă resturile... Ei bine, fraţilor, de acum înainte 
nu va mai fi aşa! Nu-i vom mai lăsa pe Lupi să ne fure ce avem 
mai bun. A venit clipă ca hoţiile lor să înceteze! 

Chiar când pronunţa acele cuvinte, o lumină roşie, verde, 
galbenă şi violetă traversă cerul de la un capăt la celălalt. 


Fenomenul acela îl încuraja şi mai mult. Întinse braţele înainte şi 
le strigă indienilor: 

— lată că spiritele părinţilor noştri se trezesc. În noaptea 
asta se vor petrece fapte de pomină! 

Se dădu apoi înapoi câţiva paşi, lăsând locul unui alt 
războinic. Acesta era un uriaş, depăşind cu un cap pe cei mai 
înalţi oameni din trib! Lat în umeri, cu pieptul dezgolit, sfida 
gerul. 

Cuvintele îi ieşeau cu greutate din gură, căci nu era 
învăţat să le vorbească altora. Chipul îi era oribil. O cicatrice 
groasă îi deforma toată partea stângă a feţii. 

Incepu să se lovească cu pumnul în piept, iar acesta 
răsună ca o tobă. Glasul lui gros părea un muget de taur şi ieşea 
afară ca dintr-o grotă. 

— Sunt Ursul, fiul lui Vârf de Argint! Glasul meu părea încă 
acela al unei fete pe vremea când am vânat primul râs şi primul 
ren. Când vântul sufla nemilos, am trecut munţii din miazăzi şi 
am ucis trei oameni albi pe albia fluviului. Am întâlnit ursul alb şi 
acesta s-a retras din calea mea! 

Se opri o clipă şi îşi trecu mâna peste cicatricile 
înfiorătoare. Continuă apoi: 

— Eu nu sunt ca Vulpoiul. Limba îmi este îngheţată ca 
apa. Nu voi vorbi mult, vă voi spune doar câteva cuvinte. 
Vulpoiul vă anunţa că în noaptea aceasta se vor petrece fapte 
de pomină. Aşa să fie! Vorbele îi ies însă pe gură ca apa din 
izvor, dar el nu e în stare de fapte mari. În noaptea asta eu mă 
voi bate cu Lupul, îl voi ucide şi Zarinska va veni în culcuşul 
meu. Am terminat! 

Deşi era evidentă ostilitatea celor din jurul lui, Scruff se 
descurcă destul de bine. Işi duse mâinile la cele două revolvere, 
asigurându-se astfel că se putea servi de ele în orice clipă, şi îşi 
scoase degetele prin găurile speciale ale mănuşilor sale lungi 
până la coate. Işi dădea seama că, Dacă duşmanii l-ar fi atacat 
deodată, n-ar fi avut nici şansă de scăpare. Era însă decis să îşi 
vândă pielea cât mai scump... 

Ursul îi domina pe ceilalţi războinici din trib. Pe cei mai 
înflăcăraţi, şi care nu-l ascultau, îi dobora cu pumnul său 
înfricoşător. 

Când agitația se mai potoli, Mackenzie se uită la Zarinska 
şi rămase uimit. 


Pregătită de luptă, cu nările fremătând şi mâna încleştată 
pe un bici, părea o leoaică gata de luptă! În ochii ei negri se 
citeau disperarea şi sfidarea. Îşi ţintuia din priviri duşmanii, 
adică bărbaţii din fostul ei trib! Când se uită însă la englez, ochii 
îi mărturisiră întreaga ei dragoste. 

În zadar încercă Thling-Tinneh să le vorbească. Glasul nu i 
se auzea datorită zgomotului. Atunci Mackenzie lăcu un pas 
înainte. Ursul scoase un urlet sălbatic şi lung, daialbul se aruncă 
asupra lui cu atâta furie, încât uriaşul indian se dădu înapoi, iar 
din gâtlej îi ieşi un geamăt. 

Câţiva izbucniră în râs văzându-l că s-a dezumflat astfel. 
Toţi războinicii prezenţi fură însă nevoiţi să-l audă vorbind şi pe 
alb: 

— Fraţii mei, le strigă Mackenzie, cel căruia îi spuneţi Lup 
a venit în mijlocul vostru cu vorbe bune, ca un prieten. Buzele 
lui n-au rostit nici o minciună. Dar oamenii voştri v-au spus 
despre el ceea ce aveau ei pe suflet. Nu mai pot rosti nici o 
vorbă bună despre ei, din moment ce ei au vorbit de rău despre 
Lup. 

Vă zic deci că vrăjitorul vostru e un mincinos şi are o jimbă 
rea. Mesajele sale nu vin de la Cel-Care-A-Adus-Focul. Urechile 
lui nici n-ar putea auzi glasul Corbului. 

Şi-a bătut joc de voi şi v-a povestit minciunile lui! 

De altfel, nu are nici o putere. Aduceţi-vă aminte diverse 
lucruri din trecut. Când a trebuit să vă ucideţi câinii şi să-i 
mâncaţi, când vă dureau burţile de foame şi nu aveaţi de 
mâncare decât piei de animale, când bătrânii şi bătrânele 
voastre piereau flămânzi, iar copiii se stingeau la sânul uscat al 
mamelor lor, când era numai întuneric şi durere în jurul vostru, 
când mureaţi unul după altul, ca peştii otrăviţi, cu ce v-a ajutat 
vrăjitorul vostru? A dat el carne burţilor voastre flămânde? Vă 
repet, vrăjitorul nu are nici o putere. El doar vă minte. De aceea 
iată, îl scuip în faţă! 

Oricâtă surpriză a cauzat acel sacrilegiu, mulţimea n-a 
scos un cuvânt! Câtorva femei li s-a făcut frică, dar bărbaţii 
aşteptau un miracol. 

Ochii lor erau fixaţi asupra albului şi a vrăjitorului. Acesta 
din urmă simţi toată amărăciunea crudei clipe. Puterea avea să-i 
scape din mâini! 


Deschise gura ca să ameninte, dar se dădu repede înapoi 
din faţa atitudinii feroce, a pumnilor strânşi şi ochilor aprinşi ai 
lui Mackenzie. Acesta rânji, apoi continuă: 

— Am murit? M-a lovit vreun trăsnet? Stelele din cer au 
căzut peste mine şi m-au zdrobit? De unde! Am terminat cu 
acest câine. In continuare am să vă povestesc despre poporul 
meu, cel mai puternic din lume şi care domneşte peste toate 
ţările. 

Mai întâi de toate, aflaţi că noi vânăm singuri, aşa cum fac 
şi eu. Câteodată ne strângem în haite, precum muflonii în 
anumite perioade ale anului. Trăim în cabanele noastre care ne 
apără de gerul nemilos al iernii. Zarinska este o tânără frumoasă 
şi viguroasă. Lupul este mândru dacă ea va deveni mama 
copiilor săi. Şi orice veţi face voi că să vă împotriviţi acestui 
lucru, nu veţi reuşi să mă împiedicaţi să-mi îndeplinesc gândul. 
Fraţii mei sunt mulţi şi vor veni pe urmele mele! Ascultaţi care 
este legea Lupului: „Oricine va ucide un Lup va fi pedepsit şi vor 
pieri zece din neamul lui.” Multe ţinuturi au plătit acest preţ, iar 
legea nu va ierta pe nimeni! 

Acum le Vorbesc Vulpoiului şi Ursului. Au spus că şi unul, 
şi celălalt, au ridicat ochii către Zarinska. Ei, bine, eu am şi 
cumpărat-o! Thling-Tinneh se sprijină chiar în clipa asta în puşca 
pe care i-am dăruit-o. Cu toate acestea, eu vreau să fiu corect 
faţă de cei doi războinici. 

Vulpoiului, căruia i s-a uscat limba de câte răutăţi a spus 
împotriva mea, o să-i ofer cinci pachete mari de tutun. Astfel i 
se va umezi gura şi va putea să zică şi vorbe bune la adunarea 
războinicilor... Ursului îi ofer două cuverturi, douăzeci de căni de 
făină, de două ori mai mult tutun decât Vulpoiului şi, dacă va 
vroi să mă urmeze de cealaltă parte a munţilor de la răsărit, va 
căpăta o puşcă nouă, precum cea a lui Thling-Tinneh. Dacă nu... 
Ei, bine, atunci vom vedea ce se va mai întâmpla: 

Lupul a obosit să tot vorbească... Vă mai spune o singură 
dată legea lui: „Dacă un Lup va pieri printre voi, zece dintre 
Sticks vor fi ucişi.” 

După ce le spuse acele cuvinte, Mackenzie se întoarse la 
locul lui. Era însă foarte îngândurat. Noaptea era tare 
întunecată... Zarinska se apropie de el ca să îi zică ceva şi o. 
Ascultă cu mare atenţie, căci îi povestea despre şiretlicurile pe 
care le folosea Ursul în lupta cu cuțitul. 


Înfruntarea dintre alb şi uriaşul indian devenise 
inevitabilă... De îndată, nenumărate picioare, încălţate în 
mocasini, măriră suprafaţa de zăpadă bătătorită din jurul 
focului. 

Se vorbea mult despre înfrângerea vrăjitorului. Unii 
credeau însă că acesta îşi păstrase puterile pentru a-şi pedepsi 
duşmanul la momentul potrivit. Alţii însă îi dădeau dreptate 
Lupului. 

Ursul înainta până în mijlocul terenului pregătit pentru 
luptă. In mână ţinea un cuţit imens de vânătoare. Vulpoiul le 
atrase atenţia asupra pistoalelor lui Mackenzie, iar acesta îşi 
desfăcu centura şi o puse pe şoldurile Zarinskăi, căreia îi 
încredința şi carabina lui. 

Faţă le făcu un semn din cap indienilor din jur. Ei puteau 
să stea liniştiţi, căci o femeie nu ştia să manevreze asemenea 
lucruri valoroase. 

— Dar, dacă sunt ameninţat din spate, nu uita să înu 
strigi: „Soţul meu! Soţul meu!” o sfătui Scruff. Să îmi strigi cât 
poţi de tare! 

O trase apoi de obraz în glumă şi intră în cercul unde avea 
să lupte pe viaţă şi pe moarte. 

Nu doar că Ursul era mult mai înalt decât albul, dar şi 
cuțitul lui era mai lung decât al lui Mackenzie. Acesta din urmă, 
care se mai bătuse de câteva ori în viaţa lui, înţelese că avea de 
înfruntat un duşman foarte periculos... Cu toate acestea, 
strălucirea oţelului în lumina focului făcu ca inima să-i bată mai 
tare şi îi trezi instinctul dominator al rasei din care făcea parte. 

infruntarea începu. Încă de la primele schimburi de 
lovituri, Mackenzie fu silit să se retragă aproape de foc Sau în 
marginea terenului de luptă, dar reuşi să revină în centru. 
Nimeni nu-l încuraja. Sugestiile şi avertizările lor îl avantajau tot 
pe Urs. 

De câte ori se ciocneau lamele, albul strângea mai tare 
din dinţi şi dădea ori para loviturile cu mult calin. Mai întâi, îi 
fusese milă de adversaml lui, dar sentimentul acela cedase 
repede locul puternicului instinct de conservare. Trebuia să 
ucidă, spre a nu fi ucis! Miile de ani de cultura ai civilizaţiei din 
care făcea parte dispăruseră ca prin farmec şi albul nu era 
altceva decât un locuitor primitiv al unei peşteri preistorice care 
se bătea pentru femeia lui. 


Îl atinse de două ori pe Urs şi îl răni, lară a se lăsa tăiat, la 
rândul său. Când încercă să o facă a treia oară, simţi că lama 
adversarului său se apropiase prea mult de el şi, pentru a o 
evita, fu obligat să-l prindă pe indian de braţul înarmat, 
folosindu-şi mâna liberă. Mackenzie îşi dădu atunci seama de 
imensă forţă a indianului. Acesta îl prinsese, la rândul lui, de 
mână, şi îl trăgea către cuțitul său, iar albul nu avea suficientă 
putere ca să se opună! 

încercă să scape din strânsoarea de fier, dar în zadar! 
Cercul indienilor îmbrăcaţi cu piei de animale se micşoră în jurul 
lor. Fiecare vroia să vadă înfrângerea albului şi lovitura tataia 
care urma să-i fie dată. 

În clipele acelea, şiretenia de luptător experimentat a lui 
Mackenzie îşi spuse cuvântul. Se dădu puţin într-o parte şi apoi, 
fulgerător, îl lovi cu capul în gură pe adversaml său. Ursul se 
retrase un pas, surprins de forţa izbiturii, şi se dezechilibră. 
Imediat, Mackenzie se aruncă asupra lui şi, cu toată greutatea, 
reuşi să-l doboare pe zăpada întărită. Ursul căzuse pe spate. 

— Soţul meu! Strigă Zarinska în acea clipă. 

Zgomotul arcului abia se auzi. Mackenzie se aruncă jos şi 
imediat o săgeată, trecând pe deasupra lui, îl lovi pe Urs în 
inimă, în momentul când acesta se ridică pentru a-l izbi pe alb 
cu pumnul său nimicitor. 

— Indianul se zbătu câteva clipe, înroşind zăpada din jurul 
lui. Mackenzie nu mai apucă să vadă aceasta. El se ridicase 
imediat. De pe partea cealaltă a focului, vrăjitorul se pregătea 
să tragă a doua săgeată. 

Albul îşi apucă iute cuțitul de lamă şi îl aruncă spre ticălos. 
Un fulger traversă focul. Arma se înfipse până la mâner în 
gâtlejul vrăjitorului. Acesta dădu câteva clipe din mâini, apoi se 
prăbuşi în foc. 

Clic! Clic! 

Vulpoiul pusese mâna pe puşca lui Thling-Tinneh şi 
încerca în zadar să tragă cu aceasta. Lăsă în jos armă când 
Mackenzie izbucni în râs. 

— Vulpoiul nu ştie ce să facă cu această jucărie. El este ca 
o femeie. Vino, adu-mi-o, şi îţi voi arăta ce trebuie să faci. 

Vulpoiul ezita. 

— Hai, vino, insistă Scruff. 


Indianul înainta cu paşi lenți şi grei, cu capul plecat, ca un 
câine bătut. 

— lată cum trebuie să faci, îi zise albul, băgând un. Glonţ 
pe ţeava şi armând puşca, pe care şi-o puse apoi pe umăr. 
Vulpoiul a zis că în noaptea asta se vor petrece lucruri de 
pomină, continuă el, şi iată că nu a greşit. Doar că faptele lui nu 
s-au remarcat în nici un fel. Tot mai are Vulpoiul intenţia să o 
ducă pe Zarinska în vizuina lui? Vrea el să meargă pe drumul pe 
care deja au plecat vrăjitorul şi Ursul? Nu? Atunci e bine. 

Mackenzie se întoarse dispreţuitor şi îşi smulse cuțitul din 
gâtlejul vrăjitorului. 

— Mai sunt'şi alţi bărbaţi care doresc să pornească pe 
acelaşi drum? În acest caz, Lupul îi va ucide, câte doi-trei odată, 
până când nu va mai rămâne niciunul. Nimeni nu mai vrea să-l 
înfrunte pe Lup? Atunci e foarte bine... 

— Thling-Tinneh, i se adresă el apoi şefului de trib, îţi dau 
acum puşca aceasta pentru a doua oară. Dacă, peste o vreme, 
vei călători în ţinutul udat de Yukon, să ştii că oricând va exista 
pentru tine, în culcuşul Lupului, un loc cald şi mâncare din 
belşug. În curând vor veni zorii... Eu plec, dar poate mă^voi 
întoarce într-o zi. Vă spun pentru ultima oară, amintiţi-vă de 
legea Lupului! 

Porni apoi, alături de Zarinska, înspre animalele care-l 
aşteptau. După câteva clipe se îndreptau către pădurea 
întunecată. 

O siluetă le ieşi în drum. Era Vulpoiul! _ 

— Lupul a uitat de cele cinci pachete de tutun? |! întrebă 
indianul. 

Mackenzie îl privi mai întâi furios pe Vulpoi, dar fu imediat 
izbit de partea comică a acelei întâmplări. 

— Îţi voi da doar un pacheţel. lată-l. 

— Cum vrea Lupul, îi răspunse, dulceag, indianul şi întinse 
mâna să ia pacheţelul. 

Apoi plecă. 


SFÂRŞIT