Mihail Sadoveanu — Noptile De Sanziene

Mihail Sadoveanu 


Mihail Sadoveanu 


NOPŢILE DE SÂNZIENE 


[. 

Domnul Antoine Bernard făcuse războiul pe frontul 
oriental, în Carpaţi, în calitate de maior, membru al misiunii 
franceze în România. Cunoscuse pe Mavrocosti în bătăliile 
succesive de la Mărăşti şi Mărăşeşti. În puncte şi situaţii 
delicate şi de răspundere, Mavrocosti îşi condusese cu 
pricepere şi mai ales cu energie cele două baterii de 
obuziere şi generalul Berthelot îi transmisese felicitări prin 
Bernard. Pe urmă nu se mai văzuseră decât târziu, la 
staţiunile balneare din Apus. Într-o vară, la Vichy, băuseră 
şampanie în amintirea zilelor grele şi Mavrocosti devenise 
expansiv; apoi se cufundase în melancolia lui obişnuită, care 
sporise de când se retrăsese din armată, şi lăsase pe 
Bernard să se descurce cum va putea cu Kivi. Domnişoara 
Kivi Mavrocosti era o remarcabilă persoană cu siluetă fină 
în unghiuri ascuţite, care vorbea cu uşurinţă toate limbile 
europene şi practica toate sporturile. Ar fi fost mai 
frumoasă dacă ar fi părăsit moda graţiei moderne şi ar fi 
acceptat punctul de vedere al lui Praxitel în ceea ce 
priveşte şoldurile divinităţilor feminine. Însă era fire 
încăpăţânată, cu sclipiri metalice în ochi, şi ţinea să treacă 
prin viaţă ca o vargă de criţă. Acceptase ca frumuseţă nouă 
pentru femeie şi coloarea arămie a pielii. La asta, plaja şi 
soarele o ajutau lesne, căci avea din fire tenul Țiganilor ei 
de la Necşeni. Acuma era aşa de neagră şi de urâtă: te-ai fi 
temut să înserezi cu ea în casă, cum spunea Sofronie Leca, 
vechilul de la Necşeni. Lui Bernard îi plăcea mademoiselle 
Mavrocosti şi pentru asta; în plăcerea lui se adăogeau şi 


alte consideraţii obscure, în legătură cu averea prinţeselor 
orientale. Bernard amintise lui Lupu Mavrocosti de această 
întâlnire memorabilă printr-o scrisoare, la care primise un 
răspuns politicos. Urmă a doua scrisoare, în momentul când 
domnul Antoine Bernard, inginer foarte priceput şi 
întreprinzător, se hotări să vie în România în interesul 
fabricilor de aeroplane cu care lucra şi în vederea 
tratativelor cu guvernul român pentru instalarea unei uzine 
aici. Atunci Mavrocosti făcu drumul la Bucureşti, unde stătu 
două săptămâni, şi cu acest prilej, Bernard cunoscu alt 
aspect al fostului său camarad de campanie: omul avea 
mania descoperirilor în aeronautică şi urmărea realizarea 
deplasării verticale a aparatului de zburat. Bernard îi 
dăduse sfaturi şi se arăta gata să-l ajute şi la înfăptuiri. 
Trecuse fabricilor din Franţa unele din schiţele lui 
Mavrocosti şi ordonase să se expedieze la Necşeni miniaturi 
de aparate, odată cu dispozitivele realizate. În fond, nu 
credea în ideile de geniu ale acelui moşier fantezist, cu 
accese de entusiasm şi melancolie, dar deoparte şi de alta a 
chestiei vedea un câştig sigur şi în fund îi surâdea prinţesa 
Kivi. 

Astfel, după trei ani de şedere a Franţuzului în România, 
legăturile deveniseră destul de strânse între inventator şi 
omul practic. Comunicau prin scrisori şi destul de des se 
vedeau la Bucureşti. Aceste vizite în Capitală aveau o 
specială întrebuințare; căci Mavrocosti nu se urnea cu 
uşurinţă de la reşedinţa lui. Îl aduceau consecinţele 
fantaziilor, adică poliţele, care trebuiau uneori sporite, 
alteori înoite. Realizările la fabrici costă bani, şi încă în 
valută forte. Uneori aceste realizări nici nu se ridică de la 
pământ şi rămân viermi morţi, însă bine plătiţi. Ţăranii îi 
înlătură cu piciorul, când trec la câmp să samene alt grâu, 
cu care să se poată aduce alte larve, din care nu se 
hotărăsc să iasă niciodată gângănii vii. Prea rareori 
realizările schițelor dădeau semne de nelinişte, săltau ca 
nişte lăcuste oloage, dar nu izbuteau să se zvârlă în zbor 


iute, în răceala înălțimilor. Într-acolo numai gândul omului 
săgeta cu îndrăzneală. Pentru fierăriile, ţevăriile şi 
încrucişerile complicate de sârme şi lemnişoare moarte, 
care rămâneau în şanţ pentru puhoaiele primăverii 
următoare, Mavrocosti dădea tot seul pământului de la 
Necşeni. Dabânzi şi dobânzi la dobânzi se înscriseseră în 
coloane nalte în registrele Băncii Româno-Franco-Belgiene. 
Sus, în vârful acestor coloane unde, ca să ajungă, lui 
Mavrocosti i-ar fi fost necesar propriul său aparat de zbor, 
erau numere modeste. Jos, unde nu-i trebuia nici un aparat 
ca să le recunoască, se umflaseră sume de şapte cifre. Ca să 
poată să se suie înapoi către numerele modeste, i-ar fi 
trebuit lui Mavrocosti un grăunte imponderabil de lumină, 
de şansă, de întâmplare: aparatul lui ar fi devenit paserea 
măâiastră care deplasează depozitele de aur şi schimbă ca 
prin farmec un cont debitor în unul creditor. Comandându- 
şi visul cu energia cu care comandase obuzierele cu zece 
ani în urmă, Lupu Mavrocosti îşi uşurase necontenit 
aparatele succesive; când deodată deveniseră mai grele 
decât oricând, covârşite de scriptele Băncii. Atunci domnul 
Bernard se oferise să-l ajute; era informat că pădurea 
Borzei de lângă Necşeni, veche proprietate a familiei 
Mavrocosti, conţine mult frasin şi trimisese un expert care 
să-i cerceteze calitatea. Frasinii de la Borza erau tot ce 
poate fi mai bun pentru necesităţile fabricilor de aeroplane; 
dar, pe lângă frasin, se afla acolo atâta lemn de valoare, 
încât, printr-o simplă transacţie, fantaziile lui Mavrocosti 
puteau să-şi ia din nou zborul. Acest oficiu prietinesc, care 
desrobea Necşenii, a apropiat şi mai mult pe domnul 
Antoine Bernard de Lupu şi de Kivi. Îndată, după catastrofă, 
domnul Bernard veni la Necşeni ca să puie la cale 
contractul şi să hotărască, pentru iarnă, scoaterea unui lot 
de frasini şi, eventual, tăierea unor părţi din pădurea 
Borzei. 

Ca om serios de afaceri, domnul Bernard ţinuse să mai 
vadă odată pădurea, înainte de a trece la lucrurile scrise şi 


autentificate. Deci, în dimineaţa de 24 Iunie 1927, sosit cu 
automobilul la curtea din Necşeni, nu poposi decât o clipă, 
atât cât îi trebuia ca să-şi prezinte omagiile sale 
respectoase domniţei Kivi şi să strângă mâna lui Mavrocosti 
şi atât cât era necesar să i se pregătească panerul cu cei 
doi căişori murgi. Imediat Mavrocosti şi Bernard trecură la 
pădure, pe drumuri de ţărână, cotite şi foarte accidentate, 
pe unde apariţia unui automobil ar fi părut lucrul cel mai 
imposibil şi mai comic din lume. Murguleţii însă duceau cu 
repeziciune trăsurica uşoară cu două locuri şi Mavrocosti îi 
conducea mai mult cu glasul. 

Domnişoara Kivi încălecase şi plecase pe o potecă ai, 
când pe subt maluri înalte, când pe deasupra râpelor oable. 
Administratorul Sofronie Leca era de mult în prejma 
poienilor de popas, pe calul lui şarg, umblător nepotcovit, 
coborâtor din harmăsarii furaţi de Geţi de la Dariu, fiul lui 
Istaspe, riga Persienilor. 

Era o dimineaţă limpede şi lină de vară. Adierea nopţii 
stătuse şi codrul Borzei aştepta solemn dublul act de 
trădare şi duşmănie. De când era lumea lume şi ţineau 
bătrânii minte, acea rezervă a pădurilor vasluiene trăise 
neatacată, cu desimile ei înfricoşate, cu râpele ţesute de 
spinării şi străpunse numai de dihănii prin tuneluri 
şerpuite; cu meandrele pârăului Borzei, cu tăurile 
mistreţilor, cu poienile căprioarelor, cu refugiile celor din 
urmă castori şi a celor din urmă ierunci şi cucoşi sălbatici. 
Şi alte paseri şi jigănii puţin cunoscute oamenilor hălăduiau 
în taina acelor adâncuri, ca într-un loc sacru, păstrat de 
Dumnezeu pentru locuitorii pământeni mai vechi decât 
oamenii. 

lată, venea un duşman; şi cei din urmă stăpâni îşi 
dovedeau viclenia, unindu-se cu el pentru dărâmarea acelei 
alcătuiri străvechi, păstrată din generaţie în generaţie ca 
un simbol al prosperității neamului Mavrocosti. Copiilor 
familiei, de când se ţinea minte, li se rostea la botez urarea 
de toţi cunoscută: Să trăieşti cât Codrul Borzei. 


Acuma codrul aştepta fără un tremur de frunză în toată 
măreţia lui sumbră. Cu nelinişte, domniţa Kivi călărea 
singură şi palidă spre el. Sofronie Leca descălecase în 
Poiana Vinului şi se uita pe râpi şi-n văi asupra valurilor de 
verdeață, cu ochii pierduţi şi cu inima încleştată de o 
nelinişte. Pentru dânsul nu era atât durere, cât un fel de 
mânie de vânător. Înţelegea că se pune la cale spârcuirea 
raiului atâtor sălbătăciuni pe care el le cunoştea, le 
urmărea, le jertfea şi le ocrotea în acelaşi timp. 

Calea, ceva mai bine de patru kilometri, cei cu panerul o 
făcură în jumătate de oră. Cum suiau drumuşorul spre 
sprânceana codrului, la stânga, pe coastă, li se arătă satul 
de Ţigani lingurari, cu căsuţele joase fără împrejmuiri şi 
grămădite foarte aproape una în alta. Toţi locuitorii care se 
aflau la acel ceas la vetre - adică babe, muieri şi copii - se 
înşiraseră în soare ca să holbeze ochii la îndeplinirea 
faptului. Era într-adevăr un fapt - în înţelesul magic al 
eresului popular - şi Lupu Mavrocosti îşi simţi inima bătând 
mai grăbit în piept. Acei Ţigani ai familiei, totdeauna liberi 
însă întotdeauna legaţi de casa boierului prin existenţa 
pădurii, aveau aceeaşi atitudine ca şi Borza. Tăceau c-un fel 
de întristare. Chiar copiii, care deobicei îl întâmpinau cu 
vârtej şi larmă, stăteau neclintiţi, sticlindu-şi în soare 
goliciunea totală. Bărbaţii lipseau. „Poate s-au dus să se 
înece în tău”, se gândea Mavrocosti. „Dacă pădurea cade, 
toţi aceşti locuitori străvechi trebuie să piară”. 

— E o logică teribilă, zise el către Bernard. 

— Nu văd nici o logică, răspunse râzând Franţuzul; văd 
numai Țigănuşi goi. Sunt foarte interesanţi; parc-ar fi 
sculptați în lemn preţios. 

— Crezi că sunt interesanţi în adevăr? Replică Lupu 
Mavrocosti, privind oblic spre tovarăşul său şi îndemnând 
murguleţii la deal. 

— Cred; nu înţeleg însă despre ce logică vorbeşti. 

Lupu Mavrocosti rânji uşor într-un dinte şi domnul 
Bernard băgă numaidecât de samă, cu oarecare mirare, că 


tovarăşul său are în acel moment înfăţişarea fiarei al cărei 
nume îl purta. „E un om cumsecade acest boier valah, îşi 
făcea el socoteală, însă câteodată are nelinişti şi ciudăţenii”. 

— Logica, zise Mavrocosti, e că vedem numai femei şi 
copii, deoarece bărbaţii lipsesc. lar bărbaţii lipsesc din 
pricină că sunt în expediţii primejdioase ori la închisoare: 
de multe ori mi-au spus, glumind, că ei n-au nevoie de 
ţintirim. Aici trăieşte, domnule, un neam eroic, care nu vrea 
să se supuie codului dumnitale penal. Cei rămaşi s-au dus 
probabil să se înece în tău. 

— Nu înţeleg. 

— Este o baltă în afundul pădurii. 

— Înţeleg şi mai puţin. 

— E o formă de protestare pentru ceea ce voim să facem 
noi, râse pieziş Mavrocosti. 

Bernard ridică din umeri, nedumerit. 

În acea clipă îi ajunse din urmă Marandache Ţiganul, 
feciorul boieresc, gonind în şa naltă turcească pe căluţu-i 
pag. 

[i privi c-un ochiu viu. Cellalt era acoperit de o rondelă 
neagră de postav. Îi privi ca şi cum ar fi scăpărat şi, cum 
trecu pe coastă, îşi înălţă harapnicul alungându-şi neamul 
care ieşise în priveală. Spunea ceva pripit, înjura fioros, şi 
toată lumea se răsuci în loc, cu mânile la tâmple, iar copiii 
de amândouă sexele întoarseră spre străini părţile rotunde 
ale trupuşoarelor lor. După ce-i mătură astfel de dinaintea 
obrazelor boiereşti, Marandache mai fulgeră odată în urmă 
cu ochiul şi săltă peste culme cu aceeaşi repeziciune 
furtunoasă. „Poate a sărit şi el în râpă”, îşi zise Mavrocosti. 

— Cine-i Ţiganul acesta? Întrebă Bernard, urmărind cu 
admiraţie parabola de bolid a călăreţului. 

— E un fecior boieresc, răspunse Lupu. Are un nume 
frumos şi cred că e strănepot de prinți pecenegi, ca şi mine. 

Mavrocosti râdea falş. Oaspetele crezu că trebuie să se 
asocieze c-un zâmbet silit la această veselie nefirească. 


— Chestiunea istorică am să ţi-o lămuresc după masă, 
adaose Lupu. Cred că-mi faci plăcerea şi onoarea să petreci 
restul zilei la noi, la Necşeni. 

— Sânt din toată inima şi cu toată dragostea oaspetele 
dumneavoastră, îndată ce isprăvim timpul precis pe care îl 
dăm afacerii, răspunse Franţuzul. Am şi eu nevoie din când 
în când de destinderi. Nicăieri nu m-aş simţi mai onorat 
decât la Necşeni; nicăieri în altă parte n-aş putea avea o 
plăcere mai vie. 

Mavrocosti dădu din cap, cu ochii pironiţi asupra pădurii şi 
cu auzul absent pentru însoţitorul său. 

Sus, domniţa Kivi ajunsese în poiana de unde se văd 
frământările codrului Borzei. Era locul ei obişnuit de popas. 
Acolo vorbea puţin cu calul, până ce el necheza uşurel 
ciulindu-şi urechile, apoi îi lăsa frâul într-un clonţ de corn şi 
trecea încet, prin ierburi înalte, mai departe, pe subt 
streşini. Dând la o parte draperii de iederă, intra în alt 
compartiment mărginit la dreapta şi la stânga de ziduri de 
sihlă care mergeau unul către altul până ce se întâlneau în 
fund într-un ungher negru. Acolo, la un anumit ceas al zilei, 
după anotimp, răzbea soarele; şi-n snopul de lumină ieşeau 
câteodată căprioare, ascultând neclintite şi cu capetele 
înălțate pasul care se apropia. Le putea vedea numai o 
secundă, dar totdeauna nădâăjduia, ca-ntr-un basm, să se 
apropie de ele şi să le mângâie pe boturile negre. 

De data asta Poiana Vinului nu era singură. Sofronie 
descălecase mai de vreme şi buiestraşul lui persienesc 
păştea slobod deasupra râpei. Când Kivi sări din şea, 
administratorul se apropie respectuos şi cuprinse frâul 
calului. Era fără pălărie, cu straie roşcate de catifea şi cu 
botfori de lac. Încălţămintea aceasta somtuoasă şi 
împintenată era singura lui cochetărie. Obrazu-i era 
bronzat şi ars şi ochii de om blond păreau nesiguri în 
lumina puternică a zilei; nu erau nici verzi, nici albaştri, dar 
aveau sprâncene castanii care le dădeau umbră. Supus încă 
tradiţiei răzeşilor, nu îndrăznise să urmeze în totul pilda 


stăpânului său. Îşi rădea şi el în fiecare dimineaţă obrazul, 
însă îşi păstrase mustaţa, ghemuită subt nas ca un smoc de 
mătasă de porumb copt. 

— Ce cauţi aici? Îl cercetă Kivi, înălţându-şi sprâncenele. 

„Are ochi urâţi, zâmbi în sine Leca, mari şi codaţi ca nişte 
rândunele”. 

— Măria-ta, răspunse el cu linişte, n-o pot lua cu mine şi 
am venit s-o mai văd odată. 

— Cum? Nu înţeleg. De cine vorbeşti? 

— De poiana asta, măria-ta. La anul, poate să nu mai fie. 

— A! Cine ţi-a spus asta? 

— Aşa cred eu, măria-ta. 

— Aha! Aşa crezi dumneata. Bine, Leca, păstrează-ţi 
credinţile pentru dumneata şi lasă poiana. Puteai să vii în 
altă zi. 

— Ba nu, măria-ta. Astăzi e sfântu-lon de vară, cea mai 
lungă zi a anului. Astăzi toate se desfătează altfel, căci de 
mâne începe a scădea lumina şi a se vesti iarna. Am venit să 
culeg un mănunchiu de sânziene, să-l pun în grindă. Când 
or fi zile rele, îmi aduce aminte de poiana asta şi de soare. 

— Hm! Dumneata, Leca, eşti, pecât se vede, mai mult poet 
decât administrator al Necşenilor. Şi stăpânul dumnitale te- 
a deprins să vorbeşti puţintel cam liber. 

Răzeşul îşi încruntă sprânceana. 

— Are cumva măria-ta a se plânge de rânduiala moşiei? 
Gospodăresc de trei ani şi avem a doua recoltă bună. 
Nădăjduiesc şi-n a treia. Aista nu-i nici poezie, nici vorbă; 
am credinţa că putem desrobi moşia fără a ataca pădurea. 
Aici, dacă s-a auzi lovitură de topor, nu mai vin căprioarele 
în unghiul sihlei; măria-ta n-are să le mai vadă niciodată. 

— Ascultă, Leca, zise Kivi sever, fără a-l privi. Mai întâi 
dumneata nu ştii că vin căprioare în unghiul sihlei, cum zici. 
Al doilea chestia pădurii nu te priveşte, pentru că dumneata 
eşti administratorul pământului de cultură şi n-ai amestec 
la pădure decât în măsura în care îţi permite fratele meu. 
Înţeleg că te desfătezi, cum spui dumneata, şi vânezi în ea 


ca într-un bun al neamului dumnitale; însă intervenţia 
dumnitale nu poate merge mai departe. Stăpânul dumnitale 
va face cum îi dictează interesul şi căprioarele s-or aranja 
cum vor putea. 

— Am înţeles, măria-ta, răspunse Sofronie c-un accent de 
indiferenţă totala. 

Îşi aplecă părul zbârlit, se întoarse, îşi culese de undeva, 
din iarbă, pălăria de pâslă şi mănunchiul de sânziene, trecu 
la cal şi se ridică în şea c-o mişcare mlădioasă şi scurtă. În 
acea clipă Kivi îl privi pieziş. Îi plăcea să-l vadă încălecând. 

— Sofronie! Porunci ea. 

EI îşi puse calul în mişcare, fără a întoarce capul. 

Domnița îşi bătu cizmuliţa cu cravaşa şi îl strigă a doua 
oară. 

— M-ai chemat, măria-ta? Se întoarse Leca, în şa. 

— Dumneata crezi că eu vreau să vând pădurea. 

Răzeşul strânse, abia văzut, din umeri şi nu răspunse. 

— Ce crezi dumeata? 

— Eu nu cred nimic, măria-ta. Mă duc să-mi văd de moşie, 
ca un om umilit şi mititel care mă aflu. 

— Bine, du-te, încheie domniţa dârz, cu buzele strânse. 
Apoi îi porunci imediat: 

— Întoarce! 

Leca auzise, dar nu se întoarse decât la a doua poruncă. 

— Întoarce şi vină aici. 

— Bine, măria-ta, încuviinţă Sofronie cu acelaşi glas de 
departe. Răzeşul voise să mai audă odată cum scoate 
domniţa din gură sunetul r. 

„Hârâie ca o căţeluşă”, îşi zâmbea el sieşi. 

Descălecă şi veni la ea cu graba, rupând în pinteni 
păiuşurile. 

— Sânt la porunca măriei-tale, vorbi el moale, ridicând 
deodată ochi alburii. Era privirea lui hoţească, de care Kivi 
se sfia totdeauna, dar pe care o înfrunta cu energie. 

— Ascultă, Sofronie, zise domniţa; ai observat, cred, că şi 
eu sunt neliniştită şi mai ales enervată de contractul care 


urmează să se încheie azi. Te rog să mă ierţi pentru vorbele 
aspre şi te mai rog, în acelaşi timp, să te simţeşti totdeauna 
la locul dumnitale şi să n-aştepţi să te strig a doua oară. 

— Înţeleg, măria-ta. 

— Spune-mi, te rog, Sofronie, dacă l-ai mai văzut pe 
Peceneaga. 

— Nu l-am văzut demult, măria-ta. 

Răzeşul însă îl văzuse pe pădurarul Peceneaga. 

— Nu l-am văzut, dar aş putea să trimet, la porunca 
măriei-tale, alt pădurar. Cu un sălbatic ca Peceneaga nu se 
poate face mare ispravă. Ce încredere poţi avea în el, când 
nu dă pe la curte cu săptămânile? 

— Nu; mie îmi trebuie Peceneaga. Eu cu dânsul m-am 
înţeles cum şi unde să puie drobi de sare pentru capre. El 
îmi ştie numărul caprelor, aşa că răzeşii se sfiesc să tragă în 
ele cu puşca. 

— Răzeşii, măria-ta, obişnuiesc a trage cu puşca mai mult 
în vulpe şi în lup, câteodată şi-n mistreţ. Sunt unii răzeşi 
care nici nu pot suferi carnea de capră, iar cu pielea n-au ce 
face. Dar eu am să-i spun, măria-ta, lui Neculai Peceneaga 
şi de sare, şi de căpiţele de fân în poienile ştiute. 

— Să-l trimeţi la mine, Sofronie. 

— Numai decât, măria-ta. Trebuie să-mi aduc cânii să fac o 
vânătoare, şi, dacă îl prind, îl aduc. 

— Să nu-l aduci dumneata, că pe dumneata nu te pot 
suferi; să-l trimeţi pe dânsul singur. 

— Am înţeles, domniţă, se înclină răzeşul. 

Se duse iar la buiestraş, încălecă şi trecu în puhoiul de 
soare al amiezii. 

Pe poteca din margine sună deodată un galop furios. Leca 
chiui; călăreţul se opri răsucindu-şi pe loc fugarul în zăbale 
şi aducându-l cu coada în pământ. Era feciorul boieresc cel 
chior. 

— Tu eşti, Marandache? Ce este? Unde fugi aşa? Te duci 
să te baţi cu Por-Împărat? 

— Da de unde, cucoane? Am venit să spun că vine. 


— Cine vine? 

— Vine măria-sa Lupuşor cu Neamţu! 

— Bine, Marandache, lasă-i să vie. 

— Măria-sa vrea să vândă pădurea, cucoane Sofronie. 

— Lasă s-o vândă. Ce treabă ai tu? 

— Neamţu are să puie s-o taie! Răcni cu spaimă [iganul. 

— Apoi din asta, Marandache, tu nu poţi avea decât folos. 
Are să te puie pe tine privighetor şi vameş şi are să-ţi 
plătească bună simbrie. 

Marandache scuipă într-o parte c-o înjurătură, apoi 
deodată se şterse pripit la gură cu mânica ilicului, când 
înţelese, din căutătura şi din semnul lui Sofronie, că poiana 
îşi are musafirul ei obişnuit. 

— Da-i-aş dracului, cu simbriile şi cu vămile! Dacă m-or 
pune, n-am ce face, trebuie să slujesc, că asta-i legea mea. 
Dar ce fac lingurarii de pe coastă? Eu nici n-am să pot 
dormi la noapte, cucoane Sofronie; ori am să mă îmbăt, ca 
să nu mă mai gândesc la asta. Ţiganii, dacă rămân fără 
pădure, se pun cu pântecele la pământ şi mor. 

— S-or face şi ei feciori boiereşti ca şi tine, măi 
Marandache. 

— Vai de capul lor, suspină '[iganul. I se aprinse ochiul 
sănătos de o lacrimă, îşi scrâşni măselele şi zmunci frâul 
calului. 

— Stai pe loc, boala dracului! Icni el c-o sudalmă pe oare 
şi-o înghiţi răsucindu-se la o parte şi furând cu coada 
ochiului spre poiană. Mânca-te-ar lupii din Borza! Numai 
năcazuri am cu tine. 

— Lasă calul în pace, Marandache, porunci Leca. 
Dumnezeu va avea grijă şi de '[igani şi de pădure, cum are 
grijă de toată zidirea. Du-te mai bine şi-l caută pe 
Peceneaga. Îi face trebuinţă măriei-sale domniţei. Întâi să 
mi-l aduci mie. 

— Să mă duc, cucoane Sofronie, să-l caut! Vorbi pripit 
Ţiganul. 


Încălecă şi începu să gonească iar cu disperare pe subt 
streşina pădurii. Îndată ce tropotul calului lui scăzu, 
domniţa Kivi ieşi din poiană şi trecu în aceeaşi direcţie, ca 
să ocolească locurile şi să nu fie faţă la debarcarea 
domnului Bernard. 

II. 

Bernard şi Mavrocosti se întoarseră bine dispuşi din 
expediţie, numai miraţi că le lipsise Kivi tot timpul. Credeau 
că s-a rătăcit de ei şi vor trebui s-o aştepte; ea, însă, îi 
întâmpină zâmbitoare şi-i pofti îndată la aperitive. Lepădase 
haina de călărie şi pusese pe ea rochie neagră închisă la gât 
şi la mânici, o mătasă extrem de fină, totuşi nepotrivită 
pentru împrejurare. Chiar Mavrocosti băgă de samă asta şi 
zâmbi numai din laturea stângă a gurii, aşa cum zâmbise 
tovarăşului său în preajma Borzei. 

Pe când ciocneau păhărelele de alcool, domnul Bernard îşi 
tălmăci iarăşi gândul: 

— Din pădurea dumneavoastră, zise el, se pot scoate multe 
milioane. 

Fratele şi sora îşi căutară puncte de privire în direcţii 
diferite. Amândoi sămănau şi aveau aceleaşi feţe brune şi 
aceiaşi ochi arzători. Kivi, însă, era în strălucirea întreagă a 
celor douăzeci şi şase de ani ai ei, pe când Lupu, încărunţit 
de timpuriu, deşi n-avea decât cincisprezece ani mai mult 
decât ea, părea obosit. Dobândise în expresie un fel de 
blândeţă. Ea era dură şi atentă la orice. El sta treaz mai 
mult pentru ce era înlăuntrul său. 

— Ai spus ceva despre pădure, domnule Bernard, se 
întoarse el. 

— Da. Am afirmat că din Borza se pot scoate câteva 
milioane. 

— A, da. Am auzit. Se poate. De aceea o şi vindem. 

Franţuzul îl privi puţintel mirat. Kivi îşi arătă dinţişorii ca 
nişte petale de romaniţă. 

— Domnule Bernard, interveni ea, credeam că te-ai 
obişnuit cu distracţiile fratelui meu. Mi se întâmplă uneori 


să-i pun o întrebare la ora opt dimineaţa şi el să-mi 
răspundă exact la amiază. Ceea ce ai spus prima oară a 
intrat perfect în urechea lui, însă dumneata nu puteai s- 
aştapţi câteva ceasuri. A făcut o sforţare să se lege cu noi. 

Lupu Mavrocosti părea amuzat de lămuririle surorii lui. 

— Este puţintel adevăr în ce spune Kivi, se învoi el; însă 
dumneata, domnule Bernard, eşti martor că, la faţa locului, 
m-am purtat ca un adevărat negustor, căutând să pun toate 
avantajele de partea mea şi a mărfii. Acuma daţi-mi voie să 
mă întorc sau la şuruburile aeriene, sau la investigaţiile 
mele arheologice. 

— Dragă frate, râse Kivi, mai ai puţin năcaz şi întârziere 
cu masa. 

Domnul Bernard simţi şi el această epigramă. Lupu 
Mavrocosti iubea mâncarea şi băutura. Gusta cu mult mai 
puţină îmbielşugare şi grabă decât domnul Bernard, dar 
era un tovarăş dintre cei care dau mesei dreptul şi timpul 
său. 

Când Kivi porunci să se servească în cerdac cafelele 
turceşti, ieşiră tus-trei subt perdelele de rouruscă deasupra 
văii pline de lumină a pârăului Borzei. Pârâul Borzei cobora 
printre dealuri de către păduri şi se revărsa la vale într-un 
iaz bine ţinut, cu dig plantat şi stăvilare cu lanţuri. Curtea 
boierească era deschisă asupra acestor întinderi tăcute şi 
fericite. Satul se afla îndărăt după culmea dealului, spre 
asfinţit, şi oamenii de-acolo auzeau ca dintr-o mare 
depărtare clopotele bisericii de lângă aşezarea boierească; 
atuncea veneau la leturghie, unde găseau totdeauna pe 
domniţă, în straiu cernit, în laturea dreaptă a naosului, 
lângă mormântul părinţilor ei şi a tuturor Mavrocosteştilor. 

Domnul Bernard se aşeză puţintel congestionat în jilţ, însă 
într-o perfectă stare de euforie. Cafeaua i se părea 
minunată. Mavrocosti era agitat; avea nevoie să vorbească. 
Kivi îi retrase cafeaua şi-i puse la îndămână tutunul şi pipa 
cu care făcuse războiul. 


— Acuma trebuie să hotărâm cum şi când facem 
contractul, îşi urmă inginerul calea, de la care nu-l putea 
abate definitiv nici o digresiune. 

— Avem vreme, răspunse Lupu, deşi, între prietini şi 
oameni de onoare, e suficient cuvântul. Cum însă dumneata 
eşti reprezentantul unor financiari, va trebui să îndeplinim 
şi această formă. Vom face deci, cum spui, două contracte: 
unul pentru frasini şi altul pentru pădure. În prealabil e 
necesar să vie la Borza şi inspectorul silvic. Vom face toate 
ca să fii mulţăimait, domnule Bernard. Deocamdată, să ne 
bucurăm, de această zi unică şi să-ţi povestesc de ce am 
scrupule faţă de Ţiganii de subt pădure, pe lângă care am 
trecut. 

— Aşa este, se veseli domnul Bernard, dumneata le atribui 
o importanţă istorică. 

— Negreşit. Te rog să fii atent. Nici într-un document al 
familiei noastre nu sunt pomeniţi aceşti oameni ca robi. Se 
găsesc însemnări, cercetări şi jalbe care-i privesc, însă e 
clar că trebuie să-i socotim într-o situaţie deosebită şi 
specială. Ei au fost subt mâna boierului, de aici, însă liberi, 
cu drept de folosinţă asupra lemnului moale din Borza. Nici 
măcar nu făceau zile de clacă la lucrul pământului; trebuiau 
să iasă numai la hăituit vânatul. Încolo, răspundeau, pentru 
industria lor, bani ca şi acuma. La 1864 au refuzat pământul 
de împroprietărire. Au ţinut numai să rămâie pe loc, plătind 
dajdie către comună şi către Domnie, aşa cum au apucatei 
obiceiul din bătrâni. Aceasta e situaţia. Deci dacă nu sunt 
vechi sălaşe de sclavi, avem de a face cu o problemă 
specială şi istoricul are dreptul să-şi puie întrebări dintre 
cele mai interesante. Mai întâi trebuie să te fac atent 
asupra unora dintre numele proprii localnice. Pădurea se 
numeşte Borza. Are şi pârâul acest nume. Dar la izvorul lui, 
unde cade din stâncă şi se prelinge apoi într-o mlaştină şi 
într-un lac, se chiamă Neaga. Este undeva un loc prăpăstios 
căruia îi zice La-Corhană: acolo-i un cunoscut cuib de pândă 
al unui braconier cu numele Sofronie Leca, actualmente 


administrator al meu, de care sunt nu se poate mai 
mulţămit. Este şi o poiană care se chiamă Poiana- 
Curcanului, din vremi când această pasere nici nu era 
cunoscută în ţinuturile noastre; deci îmi vei îngădui să-i 
spun cu adevăratul ei nume: Poiana Curganului, ceea ce o 
apropie foarte mult de Corhana lui Sofronie Leca. Te rog să 
mai reţii că trăieşte şi acum în această pădure un localnic, 
pădurar coborâtor din serii de pădurari, pe care-l chiamă 
Peceneaga. Numele acesta se apropie de al pârăului Neaga. 
Însfârşit, ia-ţi osteneala şi priveşte la mine şi la Kivi. Uită-te 
şi la Sofronie Leca. Ele răzeş vechiu, îi am documentele de 
la Petru-Rareş-Voievod, şi e blond ca cea mai mare parte 
dintre Moldoveni. Eu şi Kivi suntem din altă rasă. Mai de 
grabă sămănăm cu Marandache decât cu Sofronie. Ai 
observat la Marandache profilul de pasere de pradă? 
Priveşte şi la Kivi. Mai cu samă nasul. E cea mai 
caracteristică parte a feţei ei. Privind acest clonţişor de 
pajură, am visat eu pe strămoşii mei pecenegi. Am 
armonizat cu năsuşorul ei nomenclatura specială pe care ţi- 
am expus-o şi am adaos la asta şi tălmăcirea numelui nostru 
de familie. 

— Argumentul mă interesează, suspină domnul Bernard. 
Numele dumneavoastră e curat grecesc. 

— Desigur, însă noi nu suntem Greci după înfăţişare; 
suntem oameni mici, cu umerii obrajilor uşor proeminenţi. 
Leagănul neamului nostru a fost deci Asia, nu Elada. 
Numele nostru originar nu-l ştiu. L-au dus puhoaiele, 
viscolele şi uitarea către mările etern-mişcătoare. Deci 
pământenii, în limba lor de-atunci, au găsit mai nemerit să 
cheme pe un strămoş al meu cu porecla cea mai potrivită. I- 
au zis Negru. Urmaşi ai acestuia, adăpaţi la cultura 
fanariotă, au tradus în greceşte numele lui Costea Negru. 
Dovada că nu poate fi altfel o găsesc direct în versurile unei 
balade populare. 

— S-auzim, surâse Bernard, privind către Kivi. 

Domnița era însă foarte serioasă. 


— Ascultă, urmă Mavrocosti. E începutul unei balade de o 
frumuseţă pe care numai neamurile pasionate o pot 
imprima artei lor vorbite. 

Au înflorit florile Odată cu zorile. 

N-au înflorit florile: 

Scoate Costea oile. 

Aşa dar cel dintâi Costea Negru era crescător de oi, deci 
nomad măcar în parte. Avea cai şi câni şi-i curgea în sânge 
o flacără care arde şi-n Kivi. le fac atent, iubite prietine, că 
sora mea e o fiinţă primejdioasă. 

Kivi zâmbea, cu cotul pe genunchiu, cu bărbia în palmă, cu 
gândul dus într-o adâncă depărtare de poveste. 

— Concluzia? Suspină domnul Bernard. 

— Concluzia este asta. În acest colţ de lume s-a adăpostit, 
adus de vânturile întâmplării, un fragment dintr-o rasă care 
acuma e complect dispărută. Deşi acest pământ al Moldovei 
are proprietatea de a amesteca, a preface şi a nivela 
complect toate stolurile de pasaj, ceva tot a rămas din 
vechii Pecenegi. Au rămas cel puţin câteva nume, simboluri 
ale lucrurilor de odinioară. Şi a rămas sângele, care verifică 
o zicătoare înţeleaptă a localnicilor. Caşi localnicii de altfel, 
noi cei care avem sânge dedemult nu prea ne bucurăm de 
înţelepciune, nici n-o preţuim. Viaţa e mai bună pentru noi 
când e împodobită de un vis ori de un cântec. De aceea zic 
eu să mai amânăm puţin afacerile şi contractele. 

— Concluzia! Concluzia! Cântă domnul Bernard. Vrai să 
afirmi cumva că această prinţesă fină, care a prezidat un 
prânz delicios, e rudă cu acele miniaturi sculptate în eben şi 
palisandru, care stăteau întâi cu faţa către noi şi pe urmă s- 
au întors? 

— De ce nu? Acceptă cu linişte deplină Lupu Mavrocosti. 
Acei nenorociţi, oare ameninţă să se înece în tău, au 
caracter şi temperament, ca şi Kivi. Aş putea adăogi că şi 
simpatia mea pentru dânşii e o dovadă că sunt coborâtori 
din vechii Pecenegi. Simpatia dealtminteri e reciprocă. 


— Nu înţeleg de ce trebuie să se înece. Murmură domnul 
Bernard, căscând. 

— Asta e o altă ideie a fratelui meu, zise Kiwi. Să 
nădăjduim că nu se vor îneca. Ar fi mai potrivit să vie un 
vârtej, să-i răsucească şi să-i înalțe, realizând în chip 
simplu, spontan şi minunat invenţia fratelui meu. Ne suim şi 
noi în vârtej şi ne ducem la strămoşi. 

— Am uitat să-ţi povestesc, Kivi, grăi cu însufleţire nouă 
Lupu, că eu am văzut această realizare. Ascultă şi 
dumneata, domnule Bernard. Am văzut-o după ce am 
sacrificat zile şi nopţi, odihnă şi mai ales bani. Te aşteptam 
pe dumneata ca pe un salvator şi-ţi mulţămesc că mi-ai dat 
această dovadă de prietinie. Te aşteptam şi ieşisem singur, 
ca să mă plimb, către pădure. Într-un loc care se chiamă 
Grui, am găsit porumb foarte precoce, sămănat de Sofronie 
Leca. E o încercare a lui. E un porumb mic, italienesc. L-a 
sămănat în Martie şi a scăpat de brume şi îngheţ. Aouma-i 
copt: nişte ştiuleţi mici cât degetul. Stau lângă el doi băieţi 
cu prăjinile şi tălăncile şi-l apară de ciori. lată că din 
strujenii acelei porumbişti s-a desprins o îngemănare bizară 
de două foi. A rupt-o un vârtej de vânt şi a făcut-o să 
plutească o clipă prin faţa mea. Am privit-o înveselit şi 
interesat; avea aparenţa unui erete. Plutea nesigur, 
pipăindu-şi un echilibru. Apoi vântul a săltat-o şi deodată a 
prins a pluti către înălţime, căutând curenţi ascendenți 
prielnici. Era ceea ce căutam eu. S-a dus, s-a dus, s-a înălţat 
până ce n-am mai văzut-o. Întâmplarea a eliberat acest 
exemplar unic şi perfect a ceea ce eu caut încă, dibuind. S-a 
dus; într-adevăr, aş fi vrut să-i fiu pasager. 

— Pe mine mă luai, se alintă domniţa Kivi; pe domnul 
Bernard însă nu. 

— Te încredinţez, domnişoară, replică domnul Bernard cu 
seriozitate, că aici pe pământ e mai bine decât oriunde. 

— Cine ştie! În orice caz, ne ducem după ce încheiem 
contractele. Se îmblânzi Kivi, întorcând spre oaspete ochi 
cât mai îndulciţi şi cât mai vicleni. 


Din lăuntrul casei se strecură în cerdac cu grijă, cu paşi 
nesimţiţi de pâslă, una din Ţigăncuşile domniţei. Purta, ca 
toate celelalte slujnice, o bluză de pânză albă cu guleraş şi 
mânicuţe drotate. Spuse ceva, ca o mâţă care cască 
botişorul, fără glas. 

— Poţi vorbi mai tare, Constanţa, ca să te auzim şi noi. Îi 
porunci Kivi. Boierul acesta franţuz ştie moldovenegşte. 

Ţigăncuşa mai îndrăzni un pas, răsucindu-şi cu ruşine 
capul frumos pieptănat, arătându-şi când albul, când 
smoala ochilor. 

— A venit cuconu Sofronie şi aşteaptă poruncile măriei- 
sale. 

După ce se retrase Constanţa, Kivi se răsuci nemulţămită 
spre Lupu. 

— Dragă frate, zise ea, cred că ne vei scuti de prezenţa lui 
Leca al dumnitale aici. Nu ţin de loc să-i văd botforii de lac 
şi pintenii. 

— Aha! Râse Lupu; ai observat că are pinteni de argint. 

— Nu ştiam că-s de argint, dar am observat că are. 

— Leca e un om nepreţuit, oftă Mavrocosti. El 
nădăjduieşte să scoată bine treburile la capăt numai cu 
recoltele moşiei. 

Kivi nu răspunse. Mavrocosti se sculă din jilţ şi trecu în 
casă. 

— Asta cere timp. Se întoarse zâmbind domnişoara 
Mavrocosti către domnul Bernard. 

— A, desigur, se grăbi să confirme Franţuzul, foarte atent 
la observaţia lui Lupu. Cu recolte care atârnă de capriţiile 
anotimpurilor, deci care sunt însăşi nesiguranța, nu se 
poate face faţă la scadenţe cu termen precis. 

— Nu-i aşa? Zâmbi iarăşi Kivi. Noi ţinem în primul rând să 
păstrăm acest cuib al familiei. 

— Puţintel cam singuratic acest cuib, prinţesă. 

Kivi crezu că nu trebuie să răspundă la atare observaţie, 
deşi era făcută cu un ton foarte amical şi discret. 


— Între multe lucruri interesante pe care mi le spunea 
fratele dumneavoastră la întâlnirile noastre din Bucureşti, 
mi-a vorbit într-un rând şi despre asta. E încă oideealui; 
dacă îmi permiteţi, aş putea-o ridica la rangul de idee fixă, 
alături de aparatul de zbor, de care a vorbit aşa de frumos 
acum câteva clipe. Ca să rămâie aici un Mavrocosti, după ce 
noi toţi ne vom fi luat zborul, trebuie, după metode 
practice, să-i găsim o bună tovarăşă. 

Kivi se miră: 

— Va vorbit fratele meu despre asta, domnule Bernard? 

— Nu; însă mi se pare că rezultă. Moştenitorii nu pot fi 
inventaţi, ca aparatele. 

— O, domnule Bernard, oftă Kivi privind departe, cu 
pleoapele pe jumătate închise; fratele meu a renunţat 
definitiv la întemeierea unei familii a lui. Vrea să fie 
protectorul altora, ceea ce e o sarcină destul de uşoară. 
Toată greutatea şi răspunderea înţelege s-o lase asupra 
mea şi eu nu sunt de loc grăbită. Cu toate acestea va trebui 
să încerc şi probabil că mă voi hotărî cândva. 

— Mai aveţi timp, acceptă domnul Bernard, însă aş 
îndrăzni să adaog că nu prea mult. 

— Desigur, oftă iar domniţa. Fratele meu ţine să rămâie 
aici un Mavrocosti. 

Domnul Bernard simţi că i se strânge inima şi privi cu grijă 
spre partenera sa. Kivi se veseli şi-şi scutură pletele. 

— Domnule Bernard, puteţi fi liniştit. Suntem urmaşi de 
Pecenegi poate, nu însă de faraoni egipteni. Mai ales în 
privinţa căsătoriei avem amândoi idei foarte burgheze. 
Fratele meu pretinde că primul băiat brun apărut în 
căsnicia mea va trebui să poarte numele familiei noastre. Îl 
vom numi deci Lupu Mavrocosti. 

— Ciudată condiţie! 

— Mie nu mi se pare. E o condiţie ca toate condiţiile. Face 
parte din familia contractelor şi a poliţelor. După ce voi găsi 
acel tovarăş pe care încă nu-l văd, întâi şi întâi, înainte de a 


intra în barcă, îi voi pune mâna în piept, vorbindu-i despre 
această afacere. 

— Şi dacă nu primeşte condiţia? 

— Dacă nu primeşte condiţia, voi plânge cu întristare pe 
ruinile iubirii şi mă voi resemna. Ar trebui să-i mai explic, 
însă, că putem avea mai mulţi copii, deci ar avea în ce-şi 
plasa şi numele lui. Eu cred că omul pe care îl voi alege eu 
are să primească. 

— Credeţi? 

— Da. Întâi pentru că mă va iubi şi al doilea pentru că nu 
va fi lipsit de inteligenţă. 

— În definitiv, prinţesă, aveţi perfectă dreptate. În viaţă 
toate sunt afaceri şi condiţii. 

— Nu-i aşa? Se veseli Kivi. 

— Desigur. Însă mie tot nu-mi vine a crede că fratele 
dumneavoastră va persista până la sfârşit în singurătatea 
lui. După ce-şi realizează planul, are dreptul să se întoarcă 
din cer pe pământ. 

— A, nu! După ce realizează pe acesta, imediat imaginează 
altul. 

— Totuşi prinţesă, îmi vei permite să adaog că e om de 
carne şi sânge; şi oamenii au învăţat iubirea de la zei. 

— Aşa aste, domnule Bernard; zeii ne-au învăţat pe noi 
iubirea; contractul căsniciei e invenţia noastră. Lupu ţine la 
căsnicia mea. La a lui a renunţat complect şi ar putea 
rămânea în situaţia unui zeu între atâtea zeități brunete, 
dacă ar avea privilegiul unei eterne tinereţi. 

Ţigăncuşa cu paşi de pâslă se strecură iar din casă, 
aducând altă cafea. În urma ei, din cadrul uşei, întinse 
năsuşor curios alta. Domnul Bernard abia atunci băgă de 
samă ce piele catifelată, de un brun mat, au acele serve 
care cunoşteau hrana bună şi baia. Simţi şi el impulsiuni de 
zeu; Kivi îl cetea şi-i strecură o privire batjocoritoare. 

Ajungând la odaia lui, unde îşi avea instalat biroul şi 
mesele cu planşe, Lupu Mavrocosti găsi pe sală, în 
penumbra bolților, pe pădurarul Neculai Peceneaga, între 


administratorul Sofronie Leca şi Marandache, feciorul 
boieresc. Când se apropie stăpânul, Marandache se retrase 
furiş din faţa slăvitei lui vederi. Sofronie aşteptă până ce 
Lupu îi văzu semnul din ochi. 

— Adică: L-am adus! Şi se retrase şi el. 

— După aceea, trec şi eu pe la măria-ta, şopti el, făcând 
paşi cu spatele îndărăt. 

— Ba nu aşa! Zise brusc Peceneaga, sucindu-se către el. 
Unde te duci? Unde-i Marandache? Cum ne-a fost cuvântul? 
Stai aici la înfăţişare, Sofronie. Şi adă şi pe 'Ţigan, să-şi deie 
samă în faţa măriei-sale. 

— Ce este, Peceneaga? Întrebă cu blândeţă stăpânul. Intră 
la mine în odaie şi spune. 

— Sărutăm dreapta măriei-tale! Tresări pădurarul 
întorcându-se către stăpân şi văzându-l abia atunci. Eu, azi, 
aveam treabă la mine în pădure. Mi-am făcut socoteală, 
după orânduielile mele, ca să vin la curte în dimineaţa de 
Sântilie. Atuncea îmi dau sămile. Pe urmă vin şi la Pintilie 
călătorul, ca să mi se deie căciulă şi cojoc. Aşa că 
Marandache m-a chiuit de pe un muncel şi mi-a strigat să 
mă înfăţişez astăzi. Azi nu-i zi de înfăţişare! Am chiuit şi, eu 
din râpă. Eu eram lângă izvoarele Borzei, la Neaga. Nu 
târzie vreme după ce-am răspuns vorba asta, s-au coborât 
acolo la mine Marandache şi Sofronie. Unde-s? Să se 
înfăţişeze aicea, la Lupu Mavrocosti! 

— Intră în odaie, Peceneaga, vorbi iar, cu blândeţă, 
stăpânul. 

— Iaca intru. Da eu mă tem de atâtea rafturi de cărţi: să 
nu se prăvale peste mine. Iaca închid şi uşa, dacă 
porunceşti măria-ta. Îmi place cum face: clanţ! Parcă vrea 
să mă muşte de deget. Ha-ha! 

— Spune, Peceneaga. 

— Ce să spun? 

— Spune de ce mi-ai adus la judecală pe Leca şi pe Ţigan. 

— Spun, cum mu. Eu eram lângă Duruitoare, unde bate 
soarele la amiază. M-am dezbrăcat şi m-am cufundat să 


prind peşti. Îi achipui pe subt mal şi-i prind cu mâna. Azi mi- 
a venit aşa o plăcere să mănânc peşte. Când scot eu capul 
din Duruitoare, numai ce văd pe [igan că-mi fură straiele 
de pe mal şi se duce. Aşa că eu m-am luptat cu Marandache 
să-mi deie straiele, şi, luptându-mă cu el, m-am dus până în 
preajma Țiganilor. Acolo mi-au adus Ţiganii, la porunca lui 
Leca, alte straie. A mele zice că-s prea ponosite, pentru 
vederea măriei-tale. l-am luat şi i-am adus cu mine aicea, ca 
să-şi deie samă de aşa blăstămăţie. 

— Ei te-au adus la mine, Peceneaga. 

— Apoi acuma văd eu, măria-ta, că asta e o viclenie a lor. 
Dar de ce să m-aducă aici cu sila? Veneam eu singur, de 
voia mea, la Sântilie. 

— Eu doream să te văd mai de vreme. 

— Apoi, atuncea, iaca am venit, măria-ta, şi te rog să-i 
porunceşti lui Sofronie Leca să-mi deie simbria pe jumătate 
de an şi două oca de rachiu. 

— Are să-ţi deie ce doreşti. Să-ţi înociască şi straiele. Iar eu 
am să-ţi dăruiesc puşca după care râvneşti. 

— Aha! Mormăi grav Neculai; bun lucru la vremea 
primejdiei de folos. 

Mavrocosti se veseli în chip deosebit de această vorbă. 

— Aşa. Acuma să-mi spui dacă mai ai vreo pretenţie. 

— Nu mai am niciuna, măria-ta. Acuma-s liniştit, adăogi el 
de odată, cu glas schimbat. Pufni şi privi domesticit la 
Mavrocosti. 

leşea ca dintr-o vâltoare şi toată înfăţişarea lui bărboasă şi 
zbârlită se alina. Îşi potrivi pletele la tâmple şi înlătură 
şuviţele care-i atârnau în ochi. 

— Măria-ta, grăi el domol, privind cu atenţie la Mavrocosti, 
spunea Leca şi Marandache cum că a venit un Neamţ să 
cumpere pădurea Borzei şi s-o taie. 

Lupu ridică ochii şi văzu subt fruntea lui Peceneaga o 
dungă de spaimă. Subt fruntea lui Peceneaga parcă erau 
sihlele şi sălbătăciile 


— Ascultă, Peceneaga, zise Mavrocosti, cine crezi tu că ar 
putea să cuprindă codrul Borzei între topoare şi fierăstraie? 

— Măria-ta, răspunse pădurarul, oamenii de azi au 
meşteşuguri crâncene. Eu zic aşa că poate vrai să scoţi ceva 
dintrânsa. Asta se poate. Chiar şi o pădure trebuie să-şi 
plătească dajdia. Dar încolo ce nevoie ai? Bogăţiile măriei- 
tale cine le poate socoti? 

— Banii sunt rotunzi, Peceneaga; se duc de-a dura şi se 
împuţinează. 

— Ştiu eu, măria-ta. Când îi vânturi cu lopata, se 
împuţinează şi iar se strâng. Dar să zicem aşa că s-ar duce 
toţi. Atuncea se găsesc alţii. De la Duruitoare, eu am 
cercetat pe subt stânci şi către asfinţit, şi către răsărit. Tot 
fac cinci paşi şi stau cu furcuţa de alun în dreptul inimii, să 
vedem dacă nu-mi dă semn. Pân-acuma n-am găsit, dar mai 
am până ce-oi călca toate cotloanele pădurii. După cum spui 
şi măria-ta şi ai găsit şi în docomenturi, comoara aceea a 
unor voievozi din vechime numaidecât trebuie să se afle 
undeva. Dacă au avut ei aici stăpânire, apoi aici în Borza au 
îngropat-o şi numaidecât trebuie s-o fi aşezat în loc tare. 
Trebuie să aibă numaidecât şi semn: ori izvor, ori stâncă 
singură care ghionteşte pământul, ori un stejar în care-i 
bătut un bour. lar semnul cel mai bun, când oi călca 
deasupra cu piciorul, are să mi-l deie furcuţa de alun. 
Atuncea, măria-ta, vin şi te înştiinţez că ţi-am găsit 
comoara. Mai sunt unele nopţi, când e lună nouă alui 
August: atuncea, de pe tancuri, se poate vedea comoara 
arzând. Am pândit în doi ani, precum mi-a spus baba 
Domnica din satul lingurarilor, şi am să pândesc şi anul 
acesta. Oriunde s-ar arăta flacăra, mie nu mi se poate 
ascunde locul. Ştiu subt ce frunte de râpă ori în ce şold de 
stâncă. Eu umblu noaptea prin pădure, cum umbli măria-ta 
ziua prin odaia asta cu cărţi. 

În cerdac, Ţigăncuşa se arătase a treia oară. Kivi se 
desprinse din sfatul amical cu Bernard şi întoarse către ea 
privirea-i ageră. 


— Cuconu Sofronie, şopti Constanţa, a adus pe Peceneaga, 
după cum i-a fost poruncit măria-voastră. 

III. 

După ce scăpă de la curte, Neculai Peceneaga se îndreptă 
iar spre singurătatea lui, ca să-şi poarte rândul nou de 
straie prin spinării, stânci şi gloduri, în Borza. Era bucuros 
de puşca dăruită. O strânsese, desfăcută şi învălită cu grijă, 
în traistă, alăturea de cele două uleioraşe de rachiu, de 
cutia de cartuşe şi de o bucată de pâne albă. Într-aceeaşi 
traistă de lână groasă, de care nu se despărţea niciodată, îşi 
mai ţinea şi câteva obiecte disparate, singura lui avere: o 
oglinjoară, scăpărătorile, furcuţa de alun, o cărticică de 
rugăciuni. Acuma amestecase între ele şi banii simbriei. 
Supărarea îi trecuse deplin. Umbla alinat, cu pas repede şi 
elastic, pe cărarea lui ştiută. Marandache îl ajunse din urmă 
şi-şilăsă calul să umble în trap moale în stânga pădurarului. 
Peceneaga nu se întoarse spre el. Îşi vedea de drum, râzând 
în sine. Ştia că lui Marandache îi place rachiul. Îi plăcea şi 
lui. Umbrele lor se lungeau către răsărit peste ogoare, 
ciocnindu-se şi desfăcându-se. 

Merseră aşa o vreme prin tăcerea de asfinţit a locurilor, 
prin singurătăţi. La fântâna Gruiului Peceneaga se opri şi 
Marandache descălecă. 

— Azi Ţiganii au câştigat un rând de straie. Rânji feciorul 
boieresc. 

— Să fie de sufletul morţilor mei. Vorbi încet şi grav 
Peceneaga. Tu să nu socoţi, măi Marandache, că-s supărat 
pe tine. 

— Nici n-ai de ce fi, bădica Neculai. Eu îs omul stăpânirii. 

— Ştiu, eşti slujitor vrednic. Stau şi mă gândesc de ce i-oi fi 
trebuit eu azi, numaidecât şi aşa de grabnic, lui Lupu 
Mavrocosti. A vrut să cunosc poate că Neamţu vrea să 
cumpere şi să taie pădurea? Asta nu-i nici o bucurie. Dar 
nici nu cred că se poate una ca asta. Am aflat eu aista de 
dimineaţă, când i-am auzit vorbind pe domniţă şi pe 
Sofronie. 


— Erai acolo? 

— Eram ş-am auzit. Fata asta are draci, clătină din cap 
Peceneaga. 

— Are, încuviinţă Marandache. Alte boieroaice ţin pe lângă 
dânsele câte-o dihanie, ca să poată lepăda într-însa 
demonii; dar asta n-are nici căţel, nici mâţă. 

Pădurarul se gândi un timp, filosofând către sine, însă cu 
glas: 

— Are nevoie de bărbat. 

Feciorul boieresc era convins şi el de asta. Se mira însă 
unde s-ar putea găsi om care să poată pune mâna pe dânsa 
şi s-o stăpânească. 

Nici Franţujii nu-s vrednici de asta, nici alţi boieri pe care-i 
cunoaşte, ori de care a auzit. lar un om de rând nu poate 
îndrăzni. Asta mai ales nu se poate, încuviinţă şi Peceneaga. 
E os domnesc. Bunica ei a fost Racoviţoaică, din Cehan- 
Vodă. lar străbunicii lor sunt cei cu comorile. 

— Că străbunicii lor au fosit stăpânitori mari, asta se 
poate, judecă Marandache; dar eu în comorile acelea nu 
prea cred. Cât au răscolit Ţiganii cotloanele pădurii de zeci 
şi zeci de ani, ar fi dat de ele. Crezi că n-au şi ei ideea lor şi 
nu le-au căutat? 

— Ştiu, răspunse, cu gravitatea lui, Peceneaga; chiar asta-i 
dovadă că sunt comori îngropate. Oamenii vechi au ţinut 
minte şi au lăsat vorbă. Numai că [iganii care au căutat au 
fost proşti şi n-au avut nici un meşteşug. 

— Să fie oare vreun meşteşug pentru asta? 

— Nu ştiu; va fi fiind; îl cunoaşte poate măria sa; tu pe 
mine să nu mă ispiteşti. 

— Bade Neculai, dacă l-ar cunoaşte măria-sa, n-ar vinde 
pădurea. 

— Cum, măi Marandache, tu chiar crezi una ca asta? Că 
poate cineva să dărâme Borza şi s-o ducă de-aci? Asta-i 
pădure apărată de Dumnezeu, măi Marandache. Dacă n-ar 
fi apărată, n-ar fi stat până acuma în picioare. Dar iarăşi 
stau şi mă gândesc, cum am spus şi măriei-sale, că oamenii 


din vremea nouă au meşteşuguri care altădată nu s-au ştiut. 
Şi au şi nebunie. Ce-a căutat Neamţu? 

— Apoi asta te întreb şi eu pe dumneata, bade Neculai! 

— Bine, să zicem că i-or fi trebuind frasini, pentru iroplan, 
cum spune Sofronie Leca. Să ieie frasini câţi îi trebuie şi să 
se ducă. 

— Să-şi ieie frasinii şi să se ducă, mormăi Marandache. Eu 
din pricina asta nu dorm nopţile, bade Neculai, şi câteodată 
mă îmbăt de scârbă. 

Peceneaga clătină din cap râzând. Vâri o mână cu căngi 
negre în traistă şi trase pânea albă şi un ulcioraş. Frânse 
pânea şi dădu o bucată lui Marandache. Desitupă 
ulcioraşul. Îl întinse tovarăşului său. Tocmai atunci asfinţea 
soarele şi deodată obrazul i se umbri. 

— Frate, creştine, murmură pădurarul c-un fel de 
solemnitate tristă, ia şi cinsteşte întru pomenirea celor care 
s-au dus şi m-au lăsat singur pe lume, după porunca lui 
Dumnezeu. Marandache crezu de cuviinţă să ofteze adânc; 
stătu o clipă; făcu semnul crucii; apoi gustă din ulcioraş. 
Bău şi Peceneaga. După aceea începură a rupe cu dinţii din 
bucăţile de pâne, mestecând încet. Pădurarul mai întinse 
odată ulciorul, apoi îl potrivi în traistă, se ridică şi plecă fără 
de nici un cuvânt, lăsând pe Ţigan la fântână. 

Umblă fără contenire, într-un mers spornic, care-i era 
propriu. Îşi înmlădia trupu-nainte, plecat din şale, şi 
picioarele încălţate cu opinci aproape îi fâşâiau pe ţărână. 
Când intră în pădure, lăsă în urmă noapte albastră. Luna 
era în a treia zi din ultimul pătrar şi răsăritul ei era foarte 
târziu. Intră în Borza ca într-o negură de funingine şi-şi 
domoli umbletul, pipăind poteca cu băâţul. Merse fără 
şovăire la coliba lui din râpa de subt Poiana-Vinului. După 
ce se încredinţă prin întuneric că toate-s în bună rânduială, 
scăpără, aprinse foc şi anină ceaunul de mămăligă în cujbă. 
Îl avea umplut gata cu apă. Îi presură făină, svârli în el o 
lingură de sare. Apoi pregăti puţină brânză într-o scăfiţă de 
lemn. După ce-şi răsturnă puiul de mămăligă pe fundişor şi 


ospătă el singur, împresurat de zidurile de întuneric şi 
aţintit de ochii sălbătăciunilor, îşi alinie iarăşi gospodărioara 
în colibă, lăsă focul aprins şi trecu în alt sălaş, tainic, într-o 
sihlă unde fusese vatră de lup şi de hoţi. Acolo, într-o 
tainiţă, subt scorbură, îşi potrivi puşca şi cartuşele şi 
cealaltă avere: banii şi rachiul. Înainte de a ascunde 
ulcioraşele, mai gustă o-dată din cel neînceput. După asta, 
cu traista uşurată, se strecură iar în pădure şi se abătu în 
poieniţa lui, unde îşi închipuise el că are bisericuţă şi unde 
îşi cetea în fiecare dimineaţă rugăciunile. Acolo se chema 
chiar La-Paraclis şi ţineau '[iganii minte că ar fi apucat 
bătrânii urme de bisericuţă de lemn. Va fi fost cândva 
trăitor acolo un sihastru. Acuma Peceneaga era al doilea. 

Prin întunericul opac, pădurarul îşi căută locul şi se aşeză 
în iarba moale, cu spatele răzimat într-un trunchiu 
răsturnat. Miroseau puternic în juru-i sânzienele înflorite. 

Noaptea era caldă, aşa cum se cuvine să fie în dricul verii. 
În noaptea aceea a sfântului Ion de vară, se schimbă 
crângul cerului după porunca cea prea-înaltă şi soarele 
începe să deie îndărăt. De aceea în zodie e zugrăvit la 
vremea asta semnul racului. La miezul nopţii a rânduit 
Dumnezeu un răstimp de linişte, când stau în cumpănă 
toate stihiile, şi cerurile cu stele şi vânturile. 

— După care dintr-odată toate purced în scădere. Iarna 
începe a-şi pregăti harmăsarii în grajdurile ei din miază- 
noapte. În acel ceas al cumpenei, Dumnezeu a orânduit 
pace între toate animalele, jigăniile şi paserile. Le dă şi 
lumina înţelegerii pentru acel răstimp, ca să grăiască 
întocmai aşa cum grăiesc oamenii. Oriunde s-ar afla, toate 
se strâng în sobor şi stau la sfat. Aşa că Neculai Peceneaga 
aştepta acel ceas al soborului vieţuitoarelor din Borza. 

Stătu o vreme ca într-o somnie, cugetând la felurite lucruri 
nedesluşite. Apoi într-un târziu privi cerul miezului-nopţii. 
Carul-mare şi cel mic îşi întorseseră oiştile de stele. Iar 
către a-miază se mişcaseră din răsărit semnele Balaurului. 


Deci se apropia ceasul; mintea i se subţie şi vederile i se 
deschiseră prin întuneric. 

În jurul lui era un fel de foşnet pe care de-abia îl prindea 
cu urechea. Din locurile cele de dedesubt, din tău, ştia că 
trebuie să suie mistreţii. Mai ales cei bătrâni nu se poate să 
lipsească. Lupii vin din Cazane. Din văile acele ale lor, dese 
ca peria, ies pe brânci, trec două dealuri şi coboară două 
râpi, până ce ajung aici la Paraclis. Lupoaicele vin cu căţeii 
pe de lături şi tot clămpănesc la ei din fălci, alungându-i de 
la ţâţe. Acele clămpănituri - parc-ar fi plesnit vreascuri - le 
auzea prin tăcere Peceneaga. Bursucii s-aud tipăind pe 
cărări, ca şi iepurii, ca şi caprele. Dar pe vulpi nu le poate 
auzi nici pământul. În streşina poienii fâlfâie buhnele şi 
huhurezii. Le simte vântul aripilor în pleoape, când ridică 
ochii la stele. Dar de văzut încă nu le vede. A şuşuit 
văzduhul o clipă: se chiamă că s-au coborât pajurile pe 
dâmburi de stejari. Vin şi cocostârcii cei bătrâni, care au 
avut cuib pe casa lui Neculai Peceneaga, când trăia în 
locuinţă omenească. Dar acuma casa-i pustie şi dărâmată, 
în coasta pădurii, spre satul ţigănesc. Stau strâns în furcile 
fagilor veveriţele şi jderii. Stau motanii sălbatici lângă 
ierunci. Acuma, când se înfioară zvon în poiană, toate 
sălbătăciunile s-au bulucit şi aşteaptă numai semn de sus, 
ca să le vie graiu omenesc şi să deschidă soborul. 

Acel semn Peceneaga îl simţi deodată în inima lui. Ca 
dintr-o toacă de la o mănăstire din cer, s-a auzit de trei ori: 
toc-toc-toc. Din văzduhul miezului-nopţii începu să ningă o 
lumină slabă. Şi Peceneaga văzu toate dihăniile, şi jigăniile, 
şi paserile, în sobor. Se bucură până în fundul fiinţii lui de 
mila lui Dumnezeu şi începu să asculte. 

— Domnul să fie binecuvântat, grăi pajura cea mai 
bătrână; eu sunt cea mai aproape de sfinţia sa, căci plutesc 
pe aripi sus până spre scaunul împărăției. Să fie 
binecuvântat, căci ne dă un ceas de pace şi de înţelegere, 
cum nu-l au oamenii. 


Jigăniile de jos binecuvântară pe Domnul Dumnezeu, 
mormăind fiecare cu viersul său. 

— Am aflat, zise pajura, cum că a sosit pe meleagurile 
noastre un Neamţ din depărtate locuri, care a măsurat 
pădurea noastră cu ochii şi a preţeluit-o. 

— Adevărat să fie? Se întrebau bursucii şi lupii. 

— Este aici un pădurar cu numele Peceneaga, care-i 
martor, urmă pajura. Acest pădurar e om de credinţă al lui 
Lupu Mavrocosti şi-i caută comoara cea veche, rămasă de la 
oamenii cei de demult, părinţii strămoşilor lui Lupu 
Mavrocosti. Şi el a oblicit de asemenea sosire a unui venetic 
şi s-a scârbit. Dar noi musai să ne punem împotrivă cu 
căngile şi cu clonţul, cu ghiarele şi colții. Noi n-avem nevoie 
de Nemţi şi pădurea asta e sălaşul nostru de la Dumnezeu 
lăsat. 

— Să vă spun eu ce este, hârâi lupoaica cea sură de la 
Cazane. Oamenii au altă rânduială decât noi. Oamenii 
agonisesc ca să aibă în zile rele şi să rămâie şi puilor lor. 
Iară bătrânii lui Mavrocosti au strâns pentru şapte rânduri 
de pui. Când au ajuns la rând Mavrocosti şi cu soră-sa cea 
care are draci, s-a văzut că sacul s-a deşertat şi dau cu 
mâna de fund. lar până ce le-a găsi Peceneaga comoara, ei 
trebuie să vândă frasinii din codru. Şi după ce-or vinde 
frasinii, au să puie toporul şi-n cealaltă pădure. Aşa că noi 
trebuie să-l mâncăm pe măria-sa, ca să nu mai ajungă 
asemenea zile, să dărâme ce s-a clădit. 

Se amestecă în vorbă şi corbul, care era cel mai bătrân 
dintre toţi. 

— Ba mai bine să mâncaţi pe Neamţ. Acela vine şi se vâră 
unde nu se cuvine; e ca o muscă în lapte acru. Am înţeles 
cum că Lupu Mavrocosti e cam cu îndoială. Are datorii şi 
vor să-l scoată zarafii din casele părinteşti, precum 
mărturisea asară Marandache, la fântână. Pentru aceea i-a 
intrat în cap lui Mavrocosti asemenea nebunie. Trebuie 
numaidecât să daţi semn lui Peceneaga unde-i locul comorii. 
Ş-atuncea Mavrocosti se întoarce către Neamţ şi zice: Stai! 


Nu mai dau pădurea. Iaca, pe drumul ista ai venit; pe 
aceiaşi drum să te întorci 

— Aista-i bun. Atunci să găsească Peceneaga comoara. 

Cocostârcii ieşiră la iveală şi clămpăniră din pliscuri. 

— Acest ticălos pădurar cu numele Peceneaga, glăsui 
cocostârca, ne-a găzduit multe veri, pe mine şi pe soţul 
meu. Câteodată, primăvara, când cădeam aici prea de 
vreme şi dădea câte un îngheţ care prindea bălțile ca într-o 
cremene, ne primea în casă, lângă vatră, şi ne dădea 
mămăligă. Pe urmă, când s-arăta iar sfântu-soare şi 
începeau a curge puhoaiele, ne da drumul pe casă, la cuibul 
nostru. Muierea lui şi cu patru capii se uitau la noi cu ochii 
boldiţi. Noi spuneam că ne pare bine de găzduire şi 
clămpăneam din lemnele noastre, iar ei se bucurau. Aşa a 
venit un an când a fost război între oameni şi când s-a 
mâncat om pe om. În acel an s-a dus şi Peceneaga cu alţii - 
şi s-au împuşcat cu puştile, şi s-au împuns cu suliţele acolo 
pe unde au fost, cu alţi oameni care au fost venit împotriva 
lor. A răbdat de foame, de frig şi de răni. Şi pe urmă 
împărații împăcându-se, omenirea cea sărmană s-a întors la 
sălaşurile ei. Asemenea şi acest Peceneaga s-a întors la casa 
lui, subt cuibul nostru. lar acea casă era la un colţ de 
pădure, în marginea ţigănimii. Şi-n acel loc nu s-a văzut 
slujbaş domnesc venind, ori doftor cu ochelari, ori primar 
cu cal alb, nimica, de când e lumea asta. Numai moscali din 
război au trecut şi au lăsat sămânță de boală. Căci cum s-a 
plodit acea sămânță în muiere şi în copii, au căzut toţi unul 
după altul, şi acest ticălos pădurar i-a găsit bolind. Într-o zi 
a murit un copil, în-tr-altă zi altul. Pe urmă au pierit doi. 
După aceea a murit femeia. lar Peceneaga a rămas singur, 
răcnind şi suduind pe împărați şi pe Dumnezeu. După aceea 
a ieşit afară şi a prins a ni se tângui nouă. Apoi s-a pus şia 
săpat cele din urmă gropi şi a astrucat pe copii şi pe 
muiere, singur, fără popă şi fără cântări. S-a aşezat pe 
prispă, cu capu-n palme, şi a stat o zi, şi a stat o noapte, şia 
mai stat o zi, privind într-acelaşi loc în pământ, până ce de 


pe acel loc, asupra căruia se uita el, a început a pieri iarba. 
Sculându-se, a intrat în codru, ca să caute pe Dumnezeu şi 
să-l întrebe de ce i-a orânduit asemenea pedeapsă. De- 
atuncea s-a sălbătăcit Peceneaga şi caută comorile lui 
Mavrocosti. Dar mai întâi şi mai întâi a găsit comoară 
pentru sine. Un cuvios părinte de la sfânta mănăstire 
Neamţu i-a dat o carte, şi într-acea carte Peceneaga şi-a 
citit greşalele şi a înţeles că acolo unde i-a rânduit 
Dumnezeu pe cei dragi, e mai bine decât aici, pe pământ. 
Acolo e o grădină încântată; iar pământul oamenilor e 
numai de năcaz şi de durere. Deci găsindu-şi comoara 
liniştii, şi-a adus aminte de meşteşugul lui Peceneaga cel 
bătrân tatăl său, care găsea izvoare şi comori, căutându-le 
cu furcuţa de alun. Pentru dânsul a binevoit Domnul- 
Dumnezeu să sloboadă comoara împăcării; dar asupra 
comorilor din Borza stăpânesc încă demonii. Se poate ca 
Peceneaga să nu găsească nimic cu furcuţa lui de alun şi 
Neamţu are să vie să taie pădurea. 

Soborul tăcu un răstimp, lăsând pe pădurar să lăcrămeze 
şi să smârcâie; apoi când el îşi înălţă iar ochii spre stele, 
sfatul porni din nou. 

— Noi zburătoarele, grăi corbul, suntem mai vechi decât 
jivinele, deci am vorbit întâi şi am arătat ce se întâmplă. 
După ce-om spune ce avem de spus, se cuvine să-şi arate 
părerea şi proştii cei cu patru picioare. Dintre toţi, cei mai 
de nimic sunt iepurii. Nici căpriorii nu-s mai de samă, 
măcar că şi-au pus corniţe. Când a fi vorba de primejdie, ei 
nu cunosc decât fuga. Îi bate puşca, îi spârcuie cânii. Ei fug 
până ce cad, căci n-au altă apărare şi altă minte. Însă lupii 
au înţelepciune şi vitejie. 

— Dacă-mi îngăduiţi domniile voastre, mormăi lupoaica, eu 
aş întreba cine-i şi cum e acel Neamţ cu pricina. Am 
întrebat pe vulpe la ureche, dar nu mi-a putut da răspuns. 
Domniile voastre plultiţi cu aripile deasupra a toate şi l-aţi 
văzut şi pe dânsul, când a cutezat să calce în acest hotar al 
nostru. 


— Fără îndoială că l-am văzut, răspunse corbul. Deci să 
cunoască toată suflarea din Borza că acel Neamţ are un 
obraz roşcovan şi ochi mititei, dar îndrăzneţi. Dar mai ales 
după nas cată să-l cunoaşteţi, căci are un nas cu mult mai 
mare decât al lui Peceneaga; şi acel nas, cum iese dintre 
ochi, face un fel de gheb. Aşa că Ţigăncuşile de la curte 
râdeau de asemenea nas. Dar domniţa Kivi se uita urât la 
dânsele şi bătea din picioruş. Însă ele nu se puteau stăpâni. 
Aşa că, la urmă, a râs şi măria-sa, întorcându-se cu obrazul 
către fereastră, ca să n-o vadă el. Când intră în pădure, acel 
Neamţ pune pe el straiu şi şapcă de pielcică neagră 
lustruită. 

— Bun, acuma l-am înţeles şi l-am însemnat în mintea mea, 
îşi luă iar rând la vorbă lupoaica, împărăteasa pajură poate 
prinde în căngile ei o piatră, purtând-o sus şi lăsând-o să 
cadă asupra lui. Eu şi cu lupanii mei îl putem pândi la 
petică. Îl aşteptăm când trece singur şi-i sărim în spate. 

Miorlăi şi o dihanie mititică. 

— Pot sări şi veveriţile în crengi deasupra şi împrejurul lui, 
stupindu-l. 

Dintr-odată tresări un şuier şi freamătul soborului se 
stânse. 

Lângă scorbura tisei celei bătrâne îşi înălţase capul 
şarpele pestriţ. Şi-l cumpănea încet în laturi şi spre 
înălţime. 

— Voi, paserilor, glăsui el, sunteţi mai vechi decât jivinele. 
Însă mai vechi decât voi suntem noi, şerpii. Noi suntem 
înţelepciunea cea dintâi şi cea din urmă a pământului. Noi 
am scos pe om din raiu, ca să cunoască bucuria şi 
întristarea, şi noi avem să-l întoarcem înapoi, acolo unde 
nu-i bucurie, nici întristare. Aşa încât noi ştim mai bine 
decât corbii şi decât paj urile toate ale neamului Mavrocosti 
şi ale comorilor de subt pădure. Noi am văzut pe cei mai 
vechi oameni care au fost aici şi cunoaştem tainele 
adâncului, unde ard comorile cele dintru începutul lumii, şi 
cele pe care le-au tăinuit oamenii. Deci lăsaţi-l pe 


Peceneaga să caute, până ce, la vreme potrivită, îi voi arăta 
eu locul cel adevărat. Voi să ştiţi că acea comoară este. 
Lupu Mavrocosti crede în ea, căci pentru credinţă nu 
trebuie înţelepciune. Iar Kivi nu crede, pentru că e mai 
înţeleaptă decât el. Vine singură la pădure, descălecă, 
cercetează poienele, zâmbeşte acestor căprioare proaste 
care se tem de dânsa, grăieşte cu veveriţile, care nu se tem; 
stă şi ascultă, aşteptând să-i cânte lăutarii cei mărunţei, 
apoi scoboară prin alte poieni şi rătăceşte până la tău şi 
până la Duruitoare. Acolo uneori se dezbracă şi se aşează 
subt spume, ca s-o bată apa care curge de sus. Însă ea nu 
crede că a umblat în preajma comorii şi a călcat peste 
comoară; căci ea caută altceva. 

Dihăniile, jigăniile şi paserile râseră întocmai ca oamenii. 

— Eu socot, urmă şarpele cel vechiu, că şi pajura şi 
lupoaica pot face spaimă Neamţului, precum s-a spus. Însă 
Neamţu nu-i om care să-şi piardă firea. Neamţu a mai ucis 
păduri şi jigănii. Aşa că sunt alte lucruri de făcut împotriva 
lui, fie cu putere, fie mai ales cu viclenie. Mai întâi trebuie 
să vă spun că şi Borza singură ştie să se apere. Are atâta 
întindere, stând revărsată peste atâtea ponoare şi râpi, 
încât nu se poate încape de pretutindeni şi dintr-odată 
bătălia asupra ei. Încă n-au lucrat faurii căruțele care să 
poată intra în asemenea locuri tari; nici n-au născut boii şi 
caii care să poată sui acele căruţe pe păreţi. Dacă, anul 
acesta, au curăţit un loc, la anul pădurea îl cuprinde şi îl ia 
în stăpânire iar. Dacă v-aduceţi aminte, într-un rând, 
Mavrocosti a vrut să sape iaz devale, unde-i păşunea 
voastră ori locul vostru de desfătare vara, ori locul vostru 
de vânătoare. Deci a adus Talieni ş-au săpat, ş-au cioplit 
piatră pentru stăvilare, au adâncit locul. Şi cum e în astă- 
noapte, Talienii se bucurau că pun temeiul popreliştii ş-au 
să dobândească o parte din bani. lată că spre ziuă au venit 
împotriva pădurii nouri anume chemaţi; au duruit tunetele; 
s-au desfăcut puhoaiele şi s-au vărsat în săpătură toate 
glodurile din toate râpele. Aşa că dimineaţa meşterii tallieni 


se uitau şi nu mai cunoşteau nimic. Acuma acolo este iar ca 
mai de demult şi de Talieni nu s-a mai auzit, deşi Lupu 
Mavrocosti tot n-a învăţat a cătare minte. Mai este, sus, în 
coasta pădurii, un sat al meşterilor lingurari. Să ştiţi că şi 
oamenii aceia negri care trăiesc acolo au putere. Au putere 
nu numai din năcazul şi din mânia lor. Este acolo unul 
Samur, care-i părinte lui Marandache. Acel Samur scobeşte 
coveţile cele mai mari care s-au văzut pe lumea asta şi 
lucrează din briceag linguri cu coada în chip de pasere 
măiastră. Samur bătrânul a chemat pe babele satului 
ţigănesc şi s-a stropşit la ele. Iar ele îndată s-au dus pe la 
bordeiele lor şi au căutat frigările, şi, cum a dat ziua în 
geană de amurg, s-au pus a face vrăji şi a boscorodi. 
Mavrocosti şi Kivi au să audă de asta şi au să râdă; dar să 
ştie toţi locuitorii cei noi ai pământului de la cei vechi că 
vrăjille au putere asupra oamenilor şi asupra lucrurilor, aşa 
cum au şi stihiile. Deci amestecându-se vârtutea cu viclenia, 
se va plini voia lui Dumnezeu. 

— Să se plinească voia lui Dumnezeu. Hotări pajura din 
înălţimea ei. 

Toate dihăniile, jivinele şi paserile murmurară, cloncăniră 
şi ţiuiră aceste vorbe. 

Semnul balaurului sclipi şi el din stele, în crucea amiezii. 

Balaurul de sus răspunde şarpelui de jos, cugetă în sine, 
cu uimire, Neculai Peceneaga. Se făcuse linişte deplină. 
leruncile îşi ţiuiră fluierăturile lor întrerupte. Din crengile 
cele mai de sus ale frasinului chiar deasupra lui Peceneaga, 
bâzâi cucoşelul sălbatic, foindu-şi aripile în jos şi răsfirându- 
şi coada în sus. Era cea mai sfioasă sburătoare, pe care 
oamenii n-o văd niciodată ziua. După ce bâzâi, grăi către 
Peceneaga. 

— Eu, bade Neculai, nu mai pot răbda atâta tulburare. Îmi 
iau cele trei găini ale mele şi mă mut la munte. 

Îşi răsfiră iar penele şi bâzâi din nou. Abia atunci îi 
răspunse de la coliba de subt Poiana Vinului, cucoşul lui 
Peceneaga. 


Toate vietăţile adunate se pregătiră de despărţire. Vulpea 
ascultase cu o mirare pe care şi-o înoia în fiecare noapte, 
din veacuri, cântarea depărtată de la colibă. 

— De ani şi ani nenumărați, zise ea către sobor, stau şi mă 
ciudesc fără să dezleg ce taină are cucoşul, de se trezeşte 
din somn şi cântă. Să zicem că aluneca când mă apropii eu 
de soaţele lui, care mie îmi trebuiesc foarte, el pricepe şi dă 
veste de pază. Dar de unde ştie el ceasurile mai bine decât 
oamenii? Ziua le cunoaştem şi noi, după soare. Dar noaptea, 
când nici nu-i lună, ce semn primeşte el şi de unde, ca să 
ştie măsura timpului? Şi cum îşi iese din somnul lui şi dă 
glas? 

— Vulpile au să se minuneze de asta până la istovirea 
veacurilor, răspunse şarpele. 

— Dar domnia-ta ştii? 

— Eu ştiu, însă nu spun, ca să nu afle oamenii. Dumnealor 
se pot lăuda cu multe cunoştinţi; asta însă n-o ştiu şi li se 
ruşinează semeţia. Pot să vă spun numai atât că cucoşul 
cântă fără să ştie, ca să vă fie uimirea şi mai mare. 

La aceste vorbe, soborul se desfăcu. Paserile fâşâiră în 
zbor. Animalele tipăiră pe cărări şi pufniră prin desimi. 
După uşor freamăt, poiana se alină. Cornul lunei se arătă 
printre borbobe de crengi. De pe un sânger, de la doi paşi, 
huhurezul privi ou ochi de om la Peceneaga şi râse cu 
spaimă. 

IV. 

Amândoi primarii erau personagii considerabile şi 
renumite. 

Cel de la Necşeni, Ghiţă Gheţu, avea un trup mărunt şi 
prizărit, însă cu atâta se dovedea mai fudul la înfăţişare şi i 
se dusese faima pentru îndârjirea lui. 

Pe cel de la Bălăneşti îl chema Nastasă Roiban. Zidire 
măreaţă: lat în spate şi un metru nouăzeci înălţime. 
Petrecerile şi prietinia lui erau vestite în ţinut. Pecât era el 
de blând, pe atât Gheţu era de aprig. Lui domnu Nastasă 
nu-i scăpa nici o veste, ori de unde ar fi fost, căci citea în 


fiecare zi, din cap în coadă, gazeta de la Bucureşti. Lui 
Ghiţă Gheţu nu-i trebuia nici o veste. 

— Nu-mi vorbi de nimic, Nastasă, zicea el în ziua aceea de 
târg tovarăşului său, pe când stăteau în umbra şopronului 
lui Zeidel Abramovici; mie nu-mi fac trebuinţă veştile de 
prin gazete. Cel puţin dacă ar fi bune! Îmi poţi dumneata 
arăta o veste bună? Aşa-i că nu-mi poţi arăta? Atunci mai 
bine nu-mi spune nimic. Ştiu eu că pe lumea asta toate 
merg rău, aşa că nu-i nevoie de gazeta dumnitale ca să-mi 
dovedească asta. Dacă toate merg rău, însamnă că trebuie 
să facem o schimbare, ca să meargă măcar unele mai bine. 
Nici într-asta n-am nevoie de hârtia dumnitale tipărită, căci 
planuri am eu câte pofteşti. Dacă ar catadixi cei mari să mă 
asculte pe mine, m-aş încumeta să le dau eu oareşicare 
proiecte. Dacă n-a merge, după aceea, ţara bine, să nu-mi 
spui pe nume. 

— Lasă reformele, Ghiţă, răspunse cu blândeţă Roiban. N- 
avem nevoie de nimic; avem nevoie de pace. Lasă lumea să 
meargă aşa, că merge bine. 

— Eu nu vreau s-o las, răspunse cu aceeaşi blândeţă, însă 
cu îndârjire ascunsă, Ghiţă Gheţu. Dacă ar merge bine, aş 
lăsa-o, însă nu merge bine. 

— Îţi spun eu, cucoane, că merge bine. 

— Nu merge bine. 

— Atunci aş pofti să cunosc ce nu-ţi place dumnitale. 

— Ehe! Câte nu-mi plac mie! 

— Mă rog foarte mult să-mi spui dacă nu-ţi place vinul lui 
Zeidel. 

— Nu-mi place. 

— Ai spus că nu-ţi place? E vin de Uricani. 

— Poate să fie de unde-a fi; nu-mi place. 

— La asta nu mă aşteptam, să nu-ţi placă vinul de Uricani. 
Altădată îl lăudai. 

— Acuma nu mai laud. Acuma socot că mai bun lucru decât 
apa, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu, nu se află pe lume. Sânt 
partizanul reformei lui Boerebista. 


— Cine-i acela? 

— Dacă vrai să ştii, pot să-ţi spun. A fost un om şi jumătate. 

— Nu mai trăieşte? 

— Cum să mai trăiască dacă a murit? 

— Hm! Cum îi zice? 

— Boerebista. 

— Ei şi ce scofală a făcut acesta cum îi zici dumneata? 

— A făcut ce-ar trebui să facem şi noi. A desfiinţat velniţele 
şi viile. 

— Ştii că ai haz, Gheţule? Dacă ar fi să se desființeze, s-ar 
desfiinţa şi fără dumneata; însă nu se desfiinţează pentru ca 
nu se poate. 

— Ba se poate. 

— Bine, fie cum spui; nu vreau să te supăr; numai să-mi 
scrii pe o bucăţică de hârtie numele acelui om ciudat. lar 
până ce s-or desfiinţa viile, eu aş fi de părere să nu beau 
apă, că tare-i rea apa asta din târg de la Dobreni. Venit-am 
până aici atâta cale, dumneata de la Necşeni şi eu de la 
Bălăneşti, ca să bem apă sălcie? 

— Ba n-am venit pentru asta. 

— Atunci dă la iveală un proiect: ce să mai aducă pe lângă 
vin? Câte-o bucată de friptură de la coada a treia? Ce zici? 

— Eu nu zic nimic. Eu azi nu mănânc carne, că-i Duminică. 

— Atunci ce mănânci dumneata Duminica, frate dragă? 
Peşte? 

— Nu mănânc peşte. Am să mănânc nişte fasole fiartă. 

— Vai de mine, domnule Gheţu, cum s-ar putea una ca 
asta? Atunci ce mănânci dumneata Miercurea? Poate vrai 
să spui că Miercuri ai să mănânci carne? 

— Am să mănânc, dacă am să primesc o ştire. 

— Care ştire? 

— 0 ştire de la trupul meu. Astăzi trupul meu mă 
înştiinţează să mănânc nişte fasole nouă cu castraveți 
muraţi. 

— Măi, măi, măi! Mari-s minunile tale, Doamne! Domnu 
Zeidel! Vină-ncoace, domnule Zeidel! 


— Poftiţi, cucoane Nastasă. 

— Domnule Zeidel, prietinul acesta nu pofteşte friptură de 
care-mi faci mie. 

— Nu-i nimic, eu nu mă supăr; lui cuconu Ghiţă să-i dăm o 
fleică. 

— Nu pofteşte nici fleică. Prietinul meu vrea fasole nouă 
dulci cu castraveți muraţi. Ai nişte fasole nouă, domnule 
Zeider? 

— Am. Am fiert pentru mine. 

— Ai poate şi castraveți muraţi? 

— Cum nu! Specialitatea stabilimentului! 

— Atunci ştii ce, domnule Zeidel? Vreau să-i fac o plăcere 
lui Ghiţă Gheţu. Adă-mi şi mie fasole. 

— Ţ! Nu aşa, se oţări Ghiţă Gheţu. Eu am spus că nu-mi dă 
gust coada a treia. Dar dacă este fleică, afacerea se 
schimbă. S-ar putea spune că nu-mi mai trebuie fasole 
dulci. 

— Măi, mare poznă, oameni buni! Spune de unde să te iau, 
omule? Să-ţi aducă apă? 

— Dacă zici că-i sălcie, să nu-mi aducă apă. 

— Să-ţi aducă fasole? 

— Nici de cum! 

— Atunci spune dumneata singur ce să-ţi aducă. 

— Mie nu-mi trebuie nimic. 

— Foarte bine, zâmbi Zeidel, aduc eu câte-ceva, după cum 
m-oi pricepe. Poate să se potrivească cu gustul unor 
drumeţi, într-o zi ca asta. 

— Să ştii că ai să faci bine, Zeidel, suspină Roiban, 
lăsându-se pe speteaza scaunului. 

Privi cu plăcere spre prietinul său; avea o mare dorinţă să- 
] îmbuneze. Însă Gheţu se uita amărât într-o parte, ţinându- 
şi trupul semeţ pe scaun şi gâtul ţeapăn. 

Zeidel se retrase discret, închizând dintr-o pleoapă, ca un 
bun cunoscător de mugşterii. Negustorul acesta, renumit 
pentru vinurile lui, avea o înfăţişare neagră şi sprâncenată. 
Carnea de pe trupu-i scund şi îndesat era bătută cu lopata. 


Avea însă mişcări iuți şi era când la grătar, când în pivniţă, 
când la tejghea, cârmuindu-şi cei doi băieţi de ajutor cât cu 
o voce moale şi groasă, cât cu felurite fulgerături ale 
obrazului lui păros. 

— Repede! Dădu el semn, cu sprâncenele înălțate. Patru 
părechi de cârnăciori! 

Era ora opt dimineaţa, la începutul lui Iulie. Târgul îşi 
începuse fierberea. Multe sate înfundate pe văi vasluiene 
dăduseră năvală în adunătura aceea de magherniţe, între 
hârtoape de gloduri vechi. Drumuri de ţărână se adunau 
într-acolo, cotind pe colnice şi pe râpi. Oamenii le 
străbăteau subt nouri înalţi de colb, în cară cu boi ori în 
căruţe cu cai. Unii aduceau de vânzare cei din urmă saci de 
păpuşoi ori de orz din anul trecut, ca să facă bani pentru 
unelte nouă: venise vremea de secere şi de coasă şi holda 
acelor meleaguri se vestea îmbielşugafă. Era şi o grabă de 
tranzacţii cu negustori care adunau în hambarele târgului 
pâne albă. Se vestise că se dă arvună cu foarte mare 
uşurinţă de către furnizorii de ovăs ai armatei. Femeiele 
găseau cel mai potrivit prilej ca să cumpere flori artificiale 
şi pieptene de cap. Şi coasă, şi pieptene, şi floare, şi aţă, şi 
acadele, şi cafea turcească, şi stambă, şi sare, şi gură de 
ham se găseau în aceeaşi prăvălioară cu acoperiş strâmb. 

Un stabiliment ca al lui Zeidel nu se mai afla şi acesta era 
rezervat oamenilor însemnați, între care se numărau mai cu 
samă cei doi primari, buni prietini. Cine se putea pune cu 
domniile lor? Unul era un om care cetea în fiecare zi 
gazeta. Celălalt era un omuleţ care putea să stea de vorbă 
şi cu Regele, aşa de ascuţit colţ avea; căci învățase mai 
multe glasuri într-o şcoală mare, la Iaşi. Pretorul nu se 
arăta decât foarte rar şi era un băitănaş tânăr. Judecătorul 
din Dobreni, cărturar înalt, slab şi tăcut, nu apărea 
niciodată în adunarea iarmaroacelor. Cât despre 
Mavrocosti, el trecea ca o furtună, în droşcă cu patru cai. 
Până la dânsul era departe; el era sus; i se închinau toţi ca 
unei adevărate stăpâniri; pe dânsul nici nu îndrăzneau să-l 


numere între oamenii de rând. Mai degrabă prinţesa Kivi 
avusese curiozitatea să treacă în pasul calului pe uliţa 
târguşorului, privind amuzată, câteva minute, acele 
improvizații de prăvălioare şubrede cu mărfuri speciale 
pentru populaţia rurală. A şi rostit chiar câteva cuvinte, 
întrebând ceva. S-au năpustit din zece părţi Evreii, ca să-i 
răspundă. S-au ruşinat, mai ales femeile, pentru marfa care 
atrăsese Domniței luarea aminte. Era vorba de covrigi 
înşiraţi pe sfori, în ferestrele prăvălioarelor. 

— Bine văzut şi bine ales! Declarase domnul Nastasă 
Roiban. Să ştii şi dumneata, domnule Gheţu, că aceşti 
covrigi sunt subţiri şi uscați, însă foarte tari. Cu ei am făcut 
eu nu numai odată chef. Am făcut chefuri de mii de lei şi cu 
alte lucruri de doi bani. Căci omul nu petrece cu cineva ori 
cu ceva, cât cu ce are el în sinea lui. 

— Eu sunt de altă părere, s-a îndârijit domnul Ghiţă Gheţu, 
şi socot că marfa asta ar trebui desfiinţată. 

— Cum s-o desfiinţezi, frate dragă? Se supără prinţesele. 
Poate vrei să le desfiinţezi şi pe dânsele? 

— Nu vreau cu nici un preţ, s-a împotrivit din obişnuinţă 
primarele Necşenilor, ceea ce l-a încântat pe Roiban. 

— Ştii ce? S-a îndreptat el, în ziua aceea către Zeidel, 
făcându-i semn cu ochiul; mie nu-mi trebuie cârnăciori, 
chiar dacă le-ai spune mititei, ca la Bucureşti, şi s-ar topi în 
gură. 

— Ba de ce? Să-i lese aici, bre Roiban, a hotărât Gheţu; şi 
să mai aducă şi altele câte sunt de cuviinţă. 

Celelalte de cuviinţă erau vinul şi castraveţii muraţi. 

Îndeletnicindu-se astfel cu bunătăţile firmei Zeidel şi cu 
plăcerea prietiniei la ora opt dimineaţa, cei doi primari 
urmau să-şi spuie părerile lor despre lume şi despre viaţă, 
nu pentru că era nevoie şi aveau vreo datorie să facă asta; 
dar din pricină că vinul într-adevăr era foarte bun şi întărea 
pe fiecare în temeiul naturii lui intime. Când atacă friptura 
la grătar din coada a treia, Ghiţă Gheţu găsi de cuviinţă să 


protesteze iarăşi împotriva lipsei şoselelor. Cât îşi bat 
guvernanţii capul să soluţioneze o atare problemă. 

— Degeaba! Ei bine, domnia-sa are o soluţie. Cu asemenea 
soluţie avem drumuri. 

— Care soluţie? Se crezu dator să întâmpine Roiban. Deşi 
mie mi-ar trebui mai curând prundiş, să zicem că ai soluţie. 

— Desigur că am. 

— Bine, să zicem că ai. Dar eu trăiesc bine şi fără şosele. 
Crezi dumneata că am să-mi bat eu capul cu şoselele? 

— Dumneata nu, dar cei mari. 

— Dumneata nu eşti mare şi văd că-ţi frămânţi mintea. 
Lasă-n pace şoselele. Aşa-i că-i bună friptura? 

— Mie nu-mi place. 

— Apoi dumnitale nu-ţi place nimica; ai pofti numai o şosea 
bună de la Borza la Necşeni şi de la Necşeni la Dobreni, şi 
de la Dobreni la gară, ca să umble afacerea cea nouă. 

— Care afacere nouă? Nu vreau să cunosc nici o afacere 
nouă. 

— Afacerea Franţuzului care a cumpărat pădurea. 

— A, nu, nici nu m-am gândit la asta. Mai întâi, să am eu o 
putere, aş face lege să nu se taie pădurile. Asta aş face, dar 
nu drum, să le transport. 

Asupra acestui cuvânt, spus cu delicateţă însă cu tărie, 
descălecă Sofronie Leca, după ce stătuse o clipă în laturea 
drumului, ascultând. Găsi pe Gheţu cu ochii mai aprigi 
decât de obiceiu şi pe Roiban desfăcut din toate 
încheieturile, cu cuțitul în pumnul drept şi cu furculiţa în cel 
stâng ca nişte arme, cu obrajii trandafirii asudaţi, cu ochii 
mici înecaţi într-o bură: nu se mira de loc de apariţia lui 
Sofronie. Gheţu tugşi, ca să se înţeleagă că a băgat de samă 
şi că are a-şi spune cuvântul. 

— Cei cu părerea de bine sosesc călare, îşi îndulci el 
glasul. 

— La urma urmei aş putea să mă bucur, se învoi Sofronie 
Leca, trăgându-şi cu linişte un scaun şi aşezându-se între 
cei doi primari. 


— Aş putea să mă bucur şi eu, se veseli Roiban. 

— Iaca, eu mă întristez, li se împotrivi primarele de la 
Necşeni. Eu aş avea motiv să mă bucur mai mult: oamenii 
mei pot avea folos cărăuşia şi alte treburi ale exploatării; 
primăria are de înregistrat contracte, de perceput dări; şi 
cu toate acestea iată, eu nu mă bucur. 

Sofronie se miră: 

— Care acte? Măcar că eu doresc să se taie pădurea, dar 
prinţul nu cred să îngăduie oamenilor din Necşeni cărăuşie 
în Borza. Nu vrea nici un fel de amestec. Nu mi-a spus 
anume, dar înţeleg eu, că aşa trebuie să fie. Dealtminteri, 
anul acesta avem s-avem o recoltă aşa de îmbielşugată, 
încât de mâni am să te poftesc, domnule primar, să primeşti 
listele de cărăugşie şi să întocmeşti contractele pe toată 
iarna. Avem treburi pe moşie, ca să cuprindem toate braţele 
Necşenilor. 

— Aşa crede Lupu Mavrocosti? 

— Aşa mi se pare. 

— Ei, dacă crede el aşa, vom face aşa. Ar fi fost bun un 
drum; dar mai bine că nu este. 

— Ba un drum aşa, cât ai bate în palme, ar fi nici că se 
poate mai potrivit, oftă Roiban, după ce ascultase foarte 
atent şi cu răsuflarea oprită. Acuma dacă şi-ar arăta Gheţu 
sistemul lui, ar fi minunat. Folositor ar fi mai ales drumul de 
intrare în Borza. Însă Gheţu nu vrea. 

Gheţu îşi săltă în sus grumazul: 

— Parcă poate să-mi facă cineva ceva? Nu vreau şi pace! 

Zeidel crâşmarul se oprise în preajma sfatului, după ce 
depusese un păhărel de drojdie pe masă, în faţa 
administratorului. 

— Îmi daţi voie? Interveni el cu vocea-i joasă. Este cine să 
facă şosea. Franţuzul are atâtea parale, încât poate dura în 
Borza drum de asfalt, ca să iasă lumea de la noi la şpaţir. Şi 
n-are numai parale. Are, mai ales cap. Cum ţi-a organiza el 
o tăiere şi un transport, nu se află în ţara asta inginer să 
facă mai perfect. A luat măsuri pentru tăiere; a numit 


agenţi pentru transport. Înţelege să plătească bine 
cărăuşia. Are un cont şi la mine. Dacă poftesc oamenii din 
Băjăneşti să meargă la iarnă în Borza pentru transport, noi 
putem da arvună. Are să vie însuşi domnul inginer la faţa 
locului şi are să poftească la înfăţişare pe domnul primar 
din Bălâneşti. Are să fie bine. 

— Eu nu fac transport, hotări Gheţu. 

— Avem să vedem. 

— Eu nu fac transport! 

— Bine, am înţeles. Poate nici domnul inginer nu ţine să se 
amestece în Necşeni. Acolo-s oamenii prinţului. Dacă dă 
Dumnezeu recoltă cum s-aude, au ei inginer mai bun care 
să-i întrebuinţeze, pe domnu Leca. 

Sofronie îşi bău păhărelul dintr-odată şi tuşi uşor. 

— Nu ştiu dacă s-ar putea face tăierea cu lingurarii, se 
miră el. Moldovenii noştri de aici nu obişnuiesc meseria 
asta; iar Ţiganii, în vremea iernii, stau mai mult pe cuptor; 
când şi când ies pe prispă, ca să vadă din cotro bate vântul. 

— Este leac aflat şi la asta, răspunse imediat Zeidel. Au 
plecat doi agenţi în Cehoslovacia ca să aducă Huţuli. Aceia 
îs tăietori de păduri de când lumea. Cum or intra ei cu 
topoarele şi cu beschiile, gata! Aici a fost odată pădure; 
acuma nu mai este pădure! Să poftească oamenii din 
Bălăneşti şi din Joldeşti şi din Dumeşti s-o încarce şi s-o 
transporte la gară. 

Oamenii se opriseră în uliţa strâmtă şi ascultau, interesaţi. 
Împunşi ca de bolduri de cele auzite, se mişcau dintrodată 
prin soarele fierbinte spre alte grupe de săteni. 

Primarele de la Bălăneşti se ridică însfârşit din scaun întru 
toată măreţia lui; scoase din buzunăraşul de la piept o 
batistă curată, frumos păturită, o privi şi o aşeză cu grijă la 
loc, se pipăi în alte părţi ale trupului şi trase din buzunarul 
din stânga al pantalonilor o altă pânză mototolită de 
întrebuințare şi începu să-şi tamponeze obrazul 
congestionat. Părea preocupat şi i se ofilise întrucâtva 
floarea veseliei. 


— Om vedea ce-a mai fi, zise el. Eu mi-am făcut rânduiala 
mea de dimineaţă; de-acuma cu atâta-s până la masa de la 
amiază. Mă duc să văd ce mai este prin târg. Ne vedem pe 
urmă, domnule Zeidel. 

— Eu însă, negustorule, hotărî promt şi sever cel din 
Necşeni, te rog să-ţi notezi că n-am a-ţi spune nimic. 
Părerea mea este că ar trebui să desfiinţăm agenţii şi 
intermediarii. 

— Eu n-am nimic contra, se apără, zâmbind tainic Ovreiul 
şi lepădând cu degetele ceva nevăzut de pe piept. Faceţi 
cum credeţi, faceţi cum ştiţi; mie nu-mi pasă la urma urmei 
de Franţuz, numai să ne fie bine nouă şi să trăim ani mulţi 
pe pământ. Dumneata ce spui, domnule Leca? Domnu 
Sofronie Leca tace şi nu spune nimic. 

Leca îşi bătu cisma de lac cu harapnicul împletit. Scoase 
apoi o monedă şi o aruncă pe masă, lângă păhărelul gol. 
Atinse mâna lui Nastasă Roiban, care se grăbea să se 
retragă; privi lung spre îndârjirea statornică a lui Ghiţă 
Gheţu şi trecu spre buiestraşul său, care-l aştepta neclintit, 
în şanţ, lângă şandrama. Când se ridică în şa şi privi asupra 
singurei uliţi a târguşorului, avu impresia că se petrece 
ceva ciudat. Înţelegea el prea bine ce este. Ca fecior de 
răzeş, moştenise de la uncheşii săi bănuiala şi viclenia în 
afaceri. Aşa că spionă un timp cu coada ochiului pe Ghiţă 
Gheţu, care sta tot dârz în scaun şi nepăsător, însă de o 
nepăsare cam suspectă. Roiban umbla fără scop de la o 
tarabă de mărfuri la alta, aşteptând, de sigur, vremea să se 
întoarcă la negustor. „Aici, la Zeidel, se gândi răzeşul, s-a 
deschis o năzuină, ca pentru vulpi. S-a aflat un Franţuz, 
care se lasă de bună-voie jumulit”. 

La bazarurile dugheniţelor rămăseseră mai mult muieri şi 
copile. Bărbaţii se strânseseră roată în trei cisle, la trei 
răspântii. „Veştile merg aici pe un adevărat telegraf fără 
sârmă”, zâmbi Leca. 

Prin soarele copleşitor bătând din plin peste golul fără 
plantaţii şi grămădirile de lemne moarte, Leca văzu un om 


care părea singur, complect despărţit de ceea ce agita pe 
alţii. Îi venea întru întâmpinare, cu repeziciune. Era 
Marandache. Se vedea că-l caută. 

— Cucoane Sofronie, grăi el, alăturându-se de buiestraş; 
aman! Să ştii că se întâmplă o poznă cu lingurarii noştri. 
Leca opri. 

— Eşti om în toată firea, Marandache. Linişteşte-te. Ai 
vorbit cu mine. Nu cumva ai dat zvon şi ai făcut vâlvă? 

Feciorul boieresc clătină cu energie din cap: 

— Nu, cucoane Sofronie, nu-i ceea ce crezi dumneata. 
Adică este şi asta, pentru că fără asta nu şi-ar fi ieşit Ţiganii 
din fire. S-a iscat alta. 

— Dacă-i altceva, atunci nu-i asta. Şi dacă nu vorbeşti 
lămurit, eu nu-s tatu-tău Samur, să dezleg tainele. 

— Aman cucoane Sofronie; se află şi taica meu venit în 
târg şi mă trimete chiar el să cer sprijin de la domnia-ta. 
Dacă nu ne dai o mână de ajutor, fac lingurarii răscoală. 

— Dar grăieşte odată, Marandache; ce este? Unde-i taică- 
tu? 

— Taica e aici la Bercu în crâşmă. E beat. A băut de 
supărare mare, cucoane Sofronie. 

— I-ai vorbit de Borza? 

— Lasă asta, cucoane Sofronie. Într-acea treabă are el 
decât noi altfel de putere, care are să se vădească la timpul 
său. Alta-i pricina. A murit chiranda lui Gotcu. După cum e 
rânduiala, Ţiganul s-a dus la popa din Bălăneşti, ca să vie s- 
o îngroape. Zice părintele că nu poate; e la secerat orzul şi 
n-are vreme. Se roagă Ţiganul frumos, la urmă îl suduie; 
părintele Cristea nu poate lăsa orzul. Aşa că stă femeia de 
trei zile neîngropată. Atunci s-a sculat taică-meu Dima 
Samur şi s-a înfăţişat la preot el singur. Nici de taică-meu 
nu vrea să asculte. Văzând una ca asta, s-au burzuluit 
lingurarii; nu mai vor să ştie nici de jude, nici de mine; au 
pus mâna pe reteveie şi pe nişte funii de tei şi vin asupra 
târgului, să găsească pe părintele Cristea, să-l lege şi să-l 
ducă cu sila să îngroape Țiganca. Aşa-i de supărat Samur 


judele de treaba asta, că a băut o garafă de rachiu şi acuma 
a mai cerut una. le roagă pe dumneata să faci ce-i şti, să 
ridici din partea lor plângere la măria-sa prinţul, să 
poruncească părintelui nostru Ambrozie din Necşeni să 
slujească îngropăciunea. Părintele Ambrozie e suflet blând 
şi cuvios şi s-or împăca tare bine lingurarii cu dânsul. I-or 
ieşi întru întâmpinare în genunchi, numai să se 
milostivească să vie cu Dumnezeu până subt pădure; căci 
popa Cristea e un şturlubatic, se leapădă de lingurari şi-i ia 
în batjocură. De aceea şi vin Ţiganii asupra sfinţiei sale cu 
război. 

— Du-mă la Samur, porunci Leca, descălecând. 

Marandache călăuzi pe administrator până la cea dintâi 
crâşmă. Acolo, în uşă subt şiragul de covrigi, sta judele 
lingurarilor în straie rupte şi petecite, având însă pe 
deasupra un ilic frumos albastru cu nasturi rotunzi de 
argint. Sta la pământ cu picioarele încrucişate subt el, 
împovărat de o mare întristare, cu pletele în ochi. A doua 
garafă de băutură era deşertată pe jumătate. Ţinea în 
dreapta, privindu-l ţintă, păhărelul verziu de sticlă groasă. 

Leca păşi până la el, aducând şi calul persienesc subt 
covrigi. 

— Ce s-a întâmplat, domnule jude? Întrebă el cu 
seriozitate. 

Bătrânul îşi holbă ochii, întoarse barba-i albă zbârlită şi 
sprâncenele negre, şi puse la pământ păhărelul. Săltă 
numaidecât în picioare, clătinându-se pe arcuri. 

— Nu ne lăsa, cucoane Sofronie! Strigă el cu spaimă. Mai 
ales acuma nu ne trebuie bocluc şi răscoală. Suntem 
oamenii dumnitale; pentru dumneata mergem la moarte; 
numai să nu laşi pe '[igani să nebunească de istov. Destul 
fierb ei pentru altele; acuma vor să sară ca proştii în baltă şi 
să mă facă de râs şi pe mine, om bătrân. 

Leca privi o clipă înainte-i, cu sprânceana încruntată. 

— Ascultă, moş Dima, grăi el c-o voce moale, care cădea 
numai între ei; pentru un prietin ca dumneata să ştii că sunt 


în stare să-mi pun obrazul, şi am să răspund eu în faţa lui 
Lupu Mavrocosti pentru porunca pe care am s-o reped 
părintelui Ambrozie, ca din partea măriei-sale. Încalecă în 
dosul lui Marandache şi ieşiţi înaintea lingurarilor. 
Întoarceţi-i înapoi. Din urmă vă calc şi eu, şi vine şi preotul. 

Obrazul bătrânului Dima Samur străluci deodată, luminat 
dinlăuntru. În clipă îi pieri slăbiciunea încheieturilor. Se 
aplecă şi ridică garafa, umplând păhărelul verziu, ca să 
cinstească pe administrator. Sofronie Leoa primi fără sfială 
păhărelul; îşi dădea samă că, în clipa aceea, se desăvârşea 
alianţa cu o putere. Închină ritualic, vărsând o picătură. 
Când dădu înapoi păhărelul, bătrânul jude îi sărută de trei 
ori mâna dreaptă. 

V, 

Zeul verii era în cea mai mare splendoare şi putere; aşa de 
copleşitor, încât, la amiază, plantele şi animalele păreau 
fulgerate; nu erau însă decât pline de un prisos de energie. 

La o margine de mirişte de orz, subt un colnic, Lupu 
Mavrocosti văzu un pâlc de oi grămădite cu lâna una în alta, 
roată şi cu capetele aplecate la mijloc, ca şi cum ar fi 
ascultat freamătul cuptoarelor din mijlocul pământului. 
Stăteau neclintite subt soarele de Iulie şi primeau la boturi 
răsufletul ierburilor. Miliardele de cosaşi, specii mărunte de 
lăcuste de toate colorile, sfârâiau asurzitor în întinderile 
vaste; zvonul lor tindea să se statornicească în tâmplele lui 
Lupu ca un cântec propriu al urechii interne. Când şi când, 
la cotiturile drumuşorului printre lamuri, ori la o coborâre 
într-o vâlcică, dădea peste pâlcuri de copaci care abia îşi 
clăteau frunzişul; turturele băteau din aripi şi-şi luau alene 
zborul; un popândoc îl aştepta neclintit la marginea 
pulberei, până ce simţea cutremurul roţilor paneraşului şi 
trapul calului; atuncea intra cu regret în căsuţa lui 
subpământeană, ca să iasă iarăşi în urmă, să cerceteze cu 
curiozitate, ce a fost; paseri străine pluteau în înălţime; mai 
sus de ele stăteau alcătuirile fantastice ale nourilor albi de 
vară; zarea, pe întinderile câmpiilor, tremura într-o flacără 


de coloarea aerului; când se opri la o răspântie a lanurilor, 
ca să se orienteze, Mavrocosti auzi un buratic într-un plop, 
cerând ploaie; sunetul sacadat al guşei lui albe cuprindea în 
el o bucurie a întregii firi, care răspundea bătăilor inimii 
omului. Lupu simţea şi el, ca toată firea, oboseala şi în 
acelaşi timp deliciul şi forţa verii. Girezile de orz erau gata. 
Dincolo de ele, în valea celor doi peri, secerea grâului era în 
toi. Mai erau şi alte lanuri unde se pornise seceratul. La 
capătul unuia din ele trebuia să găsească pe acel tăcut şi 
vrednic slujitor Sofronie Leca, pentru care începea să aibă 
deodată dragoste şi prietinie. 

Leca prevăzuse recolta aceasta. Mavrocosti se îndoise. 
Acuma vedea că prezicerile administratorului sunt covârşite 
de realitate. Avea o părere de bine care-i râdea în toată 
alcătuirea fizică; era în el aceeaşi lumină care vibra în 
cuprinsuri, în pământ, în cer şi în toată zidirea vie. Când 
plecase el de-acasă, Kivi, gata de plecare şi ea în altă parte, 
fredona un cântec, ca niciodată, şi înălţase braţele, voind să 
cuprindă soarele. 

Buraticul tăcuse deodată, observându-l poate de pe frunza 
lui nevăzută. 

În tăcerea cuprinsurilor porni mormăitul depărtat al unei 
batoze. 

— Aşa este, murmură Mavrocosti. Sofronie mi-a comunicat 
că astăzi începe treerul orzului lângă Arini. În clipa asta a 
dat drumul locomobilei. Deci îl găsesc acolo. Trebuie să 
cotesc la stânga şi să trec dealul. 

Îşi călăuzi din hăţuri calul pe lângă grâie în care începuse 
secerea. Linii de secerători erau împânziţi prin ploaia de 
lumină; se înălţau, se aplecau, făceau să le strălucească 
instrumentele grațios curbate ca un craiu nou, agitau o 
clipă deasupra capului un mănunchiu de spice. O femeie 
stătu cu mânile în şold şi începu un cântec tânguitor, 
îndulcit de depărtare. Se înălţară alte capete înfăşurate în 
broboade albe şi-n frunze de brustur. Melodia conteni 


brusc. Rândul întreg făcu aceeaşi mişcare de aplecare 
asupra spicelor. Fusese observat. 

— Femeile lucrează foarte harnic la secerat, îşi zise Lupu; 
şi după aceeaşi observaţie a lui Leca, cât le umblă manile, 
nu-şi contenesc vorba. 

Erau secerătoare din Necşeni şi din alte sate. În vreme ce 
adunau cu secerea mănunchiul de spice, urmăreau pe subit 
cotul stâng trecerea prinţului şi vorbeau într-adevăr, 
comunicându-şi felurite observaţii. Totdeauna umbla el aşa, 
pe departe şi tăcut. Poate-i mut, glumeau unele. Are o boală 
de piept, era încredinţată alta; de aceea se tot duce prin 
ţări străine, să se caute. Nu-i numaidecât bolnav; pare om 
ca toţi oamenii, după cât spun cei ce-l văd deaproape; însă-i 
cam smintit de învăţătură. Are o odaie cu păreţi numai şi 
numai de cărţi. Nici nu vra să-şi ieie soţie; are de gând să se 
ducă la o sfântă mănăstire să se călugărească; ş-apoi s-a 
face vlădică ori mitropolit. Cine ştie ce gânduri va fi având 
şi de ce nu-şi ia femeie; poate-i legat de vreo vrajă. Dac-ar fi 
trăt mă-sa, domniţa Sultana, apoi ar fi pus ea pe cineva să-i 
desfacă şi l-ar fi însurat. Aşa, el trup de femeie n-a 
cunoscut, fărădecât nişte fete de lingurari care slujesc 
domniţei celei tinere. Aici trebuie să fie nu numai fapt şi 
punere la cale, dar poate ş-o rânduială de la Dumnezeu, 
după vorba veche că apa trage la matcă şi omul la teapă. Se 
povesteşte şoptit, la şezători ori clăci, în preajma acestei 
mari curţi boiereşti, că boierul cel bătrân, bunicul acestuia, 
ar fi hotărât cucoanei Smaranda, domniţa de-atunci, să-i 
facă numaidecât un fecior. Acea domniţă Smaranda născuse 
la şir trei fete, care de care mai frumoasă; însă Mavrocosti 
cel bătrân nici nu voia să se uite la ele. Lui îi trebuia un 
flăcău. Aşa că domniţa Smaranda, fiind însărcinată de-al 
patrulea şi temându-se să n-o lepede prinţul dac-a naşte iar 
fată, s-a sfătuit cu Ţigăncile ei de la iatac şi, când a fost 
ceasul şi noaptea aceea, i-au adus în scutece un prunc din 
ţigănime. Mare bucurie la curte! Acel fecior care a crescut 
frumos şi a fost mare boier cu fală ca nimeni altul în ţara 


Moldovei, a fost tatăl cuconului Lupuşor, stăpânul deacuma. 
Uită-te la acesta, samănă bucăţică ruptă cu tatu-său. Spun 
bătrânii că tot aşa umblă, tot aşa se poartă şi-i tot aşa de 
întunecat la pieliţa obrazului. Îl chiamă şi pe acesta Lupu, 
ca şi pe celălalt. Şi mai spun tot oamenii dedemult că şi tatăl 
lui era tot aşa de bun şi tot aşa umbla prin străinătăţi. A 
avut şi acela o pricină de-a murit înainte de vreme. lar 
smintit de-atâta carte a fost numaidecât, întocmai ca şi 
acesta care a trecut cu paneraşul uitându-se pe dealuri şi la 
nouri. Acela a grămădit atâtea maşini la curţile din Necşeni, 
că nu mai aveau vătavii unde să le puie. Feluri de feluri de 
maşini de arat, de semănat, de prăşit, de secerat şi de legat. 
Nu-i plăceau unele, aducea altele. Pe urmă a poruncit să 
rămâie lepădate toate şi să se facă toate lucrurile 
pământului ca în vechime. Şi toate acele fierării le-a iezit 
într-un şopron lung şi a pus pe vechilul cel bătrân, tata lui 
Sofronie Leca, să aşeze pe acel şopron o cruce, şi să scrie 
subt cruce: ţintirim. Îndemna şi pe oameni să-şi facă cruce 
când or trece pe-acolo, căci subt acel şopron dorm nemţii. 
Acelor maşini el le zicea nemți. Trecea şi el, tot în paneraş 
cu cal negru, şi la şopron îşi scotea din cap pălăria de paie 
şi râdea. Cucoana Sultana, mama acestui Lupuşor, era o 
femeie aşa de frumoasă, încât, când se ducea la laşi, se 
adunau boierii care de pe unde erau şi se uitau la dânsa cu 
ochii holbaţi şi cu gura căscată. Unde-i samănă ei domniţa 
Kivi? Aceea era bine făcută, grasă şi cu pielea albă. Numai 
dulceţ şi pui fript mânca. Aşa că după ce-a făcut pe Lupuşor 
şi mult mai târziu pe Kivi, a tot tânjit; a mai umblat pe la 
Pariz şi Viana; ş-apoi, după ce s-a întors la Necşeni, nu 
târzie vreme a murit. Cum s-a dus ea, n-a mai fost om nici 
boierul. De la râsul lui, a căzut la neagră întristare, până ce 
s-a petrecut şi el din lume. Acuma ce i-a venit acestuia 
tânăr, să umble în puterea amiezii printre lanuri? Se duce 
să-l caute pe Leca. Are a-i face vreo mustrare. Nu i-a fi 
plăcut ceva. Cine ştie! Boierii aceştia mari au multe toane şi 
nacafale. 


Ducându-şi paneraşul prin pâlpâirile amiezii, subt un 
văzduh neclintit de foc şi ştiind că, însfârşit, va da peste 
administratorul său, Mavrocosti începu a se gândi la felurite 
lucruri în legătură cu preocupările-i obişnuite. Dori dintr- 
odată iarăşi să vadă o pasere măiastră a întâmplării, 
alcătuită din două planuri, două foi, două aripi aşa fel 
dispuse de Inteligenţa-în-sine, care are la dispoziţia sa în 
chip indiferent eternitatea, aşa fel alcătuite, aşa fel pornite 
pe curenţi prielnici, aşa fel armonizate cu toate 
împrejurările, încât să realizeze minunea. Ar putea-o fixa 
oare un om, surprinzând-o, furând-o divinității ca un nou 
Prometeu? 'Toate descoperirile care ne stau acuma la 
dispoziţie sunt aşa de imperfecte şi grosolane, încât nu le 
putem socoti decât un fel de pipăiri în direcţia definitivei 
aflări. Aeronavele de azi sunt un fel de gorile ale năvilor ce 
vor apărea cândva în cerul albastru, fără fum, fără explozie, 
fără trepidaţie. Atunci omul va circula între stele, va auzi nu 
numai glasurile de la antipod ci şi ale oamenilor care nu mai 
sunt; va putea explora spaţiile trecutului. Se va apropia 
astfel de ceea ce încă nu pricepe cu inteligenţa lui impură, 
de ceea ce bănuieşte numai rar cu aspiraţiile subtile ale 
sufletului său. Va avea încă înaintea lui infinitul tainelor, dar 
îi va da o cu totul altă interpretare. 

Deodată răcnetul broaştelor, dintr-o baltă străpunsă de 
soare până în nomol, îl trezi din visare. Strânse fără voie 
frânele. Calul se opri. Balta părea un plumb topit, între 
două planuri înclinate de ardezie. Ochi enormi îl priveau din 
veşnicia trecutului. Corul tăcu, apoi detună iarăşi, încât 
calul începu să forăiască, neliniştit. Cântecul mocirlei bete 
de soare întrecea cu mult zvonul batozei apropiat. Când sui 
colina uşor prăvălatică, Mavrocosti văzu un monstru care-i 
pricinui spaimă în prima clipă; erau strugurii de oameni 
mişcători pe platforma şi-n jurul batozei. 

O arătare plină de pulbere asudată şi de puzderie de 
lumină ieşi din vârtej ui maşinăriilor şi înainta cu paşi 
grăbiţi spre paneraş. Mavrocosti cunoscu numaidecât pe 


Sofronie Leca deşi nu era chiar Sofronie Leca cel cu botfori 
de lac şi pălărie lată-n bouri. Era un bărbat cu obrazul ars 
şi ochii albaştri pătrunşi de energia solară a anotimpului. 
Râdea cu toţi dinţii. De pumnul drept îi atârna în laţ 
harapnicul: se ştia că nu-l întrebuinţează; era numai un 
simbol al ordinei; prestigiul lui de conducător era în altele, 
în tot felul lui de a fi, în tovărăşia cu muncitorii, în 
devotamentul lui pentru munca însăşi şi pentru pământ. 

— În afară de oameni şi de timp. Era sclavul unei discipline 
care-i pulsa în sânge. O clipă se răsuci ca să privegheze 
ritmul lucrului la gireadă şi pe hapcă: dădu un strigăt 
teribil. Mavrocosti tresări. Monstrul de sus avu o 
frământare febrilă, după care rămase c-o mişcare 
accelerată. 

Mavrocosti privi cu simpatie la slujitorul său. Apoi se 
veseli, cunoscând pe batoză Ţiganii de subt pădure. 

— Au venit la treer? Întrebă, el. 

— Numai un cuvânt le-am repezit, măria-ta, şi au fost aici 
din zori-de-ziuă. Pentru măria-sa se dau de-acuma în foc, nu 
atâta pentru că au avut preot care le-a slujit cu bună 
râinduială îngropăciunea, dar pentru că au avut o izbândă 
şi şi-au făcut un gust! 

Muncind cu un entuziasm caracteristic numai rasei lor, 
Ţiganii înțelegeau ce se vorbeşte şi-şi arătau dinţii prin 
vârtejul plevei. De subt o umbră de spin voinicesc pe care 
îşi aşezase ilicul cu nasturi de argint, ca să-i fie apărare de 
către soare, Dima Samur îşi desfăcu încheieturile pline încă 
de somn şi lenea căldurii, cunoscu pe prinţ şi se repezi 
pripit, închinându-se în mers cu mâna la piept şi apoi la 
pământ. 

— Să trăieşti, stăpâne, mormăi el cu gâtul lungit spre 
Mavrocosti, că ne-ai scăpat de-o primejdie. Era să se 
petreacă alaltăieri poznă mare. A dat Dumnezeu şi au ieşit 
toate bine! Dă-le voie, cucoane Sofronie, să se închine către 
măria-sa. 

Leca nu răspunse. 


Mavrocosti ar fi dorit să-şi arate şi cu acest prilej buna lui 
voinţă pentru toate ale acelei zile, dar privi cu oarecare 
sfială spre răzeş, aşteptând hotărârea lui. 

— Ce-a strigat mai nainte Sofronie la oamenii dumnitale? 
Întrebă el, râzând şi privind pe furiş spre obrazul sumbru al 
lui Leca. 

— Să trăieşti, măria-ta, îi lămuri Samur, a strigat pe 
ţigăneşte: Măă! Acuma să vă văd foc şi pară! Într-adevăr 
uită-te şi măria-ta la dânşii. 

Sofronie făcu semn mecanicului. Strigă iarăşi cu glas înalt: 

— Amiaza! 

Neamţul de la locomobilă lovi prelung cu aburul în sirenă. 
Ţiganii lepădară la pământ lucrul ca şi cum s-ar fi scuturat 
de el şi într-o clipă se prăvăliră de pe batoză şi gireadă şi se 
grămădiră ca să se închine măriei sale. 

— Treceţi la mâncare, le porunci administratorul; am pus 
să se taie pentru voi oile cele mai grase de-aci de la Arini; v- 
a rânduit Marandache mămăliga cea mai mare. Să fiţi şi voi 
vrednici să-mi găsiţi în baltă două duzini de ţipari. 

Răcni şi Samur porunca îndoindu-se din şale şi bătând din 
picior. Câteva fete sprintene îşi ridicară în brâu poalele şi 
intrară în mocirlă; altele aduceau cu grabă pe table cărbuni 
de la locomobilă, mai la o parte, subt streşina celor câţiva 
arini. Mavrocosti se amuză privind cum se găteşte în câteva 
clipe acea friptură frugală de peşte ori de şarpe. Leca avea 
o dibăcie deosebită să zvârlă pe jăratic ţiparii. Cum nu se 
mai zvârcoleau, îi întorcea cu stânga. Apoi îi lua într-o 
ţăpuşă subţire, îi presura cu sare şi iar îi lăsa pe foc, ca să-şi 
capete gustul lor cel adevărat. 

— Eu văd, măria-ta, zise Leca, că eşti doritor să guşti. Nu 
te sfii şi încearcă. E lucru bun la asemenea vreme. Părintele 
măriei-tale venea şi el uneori aici şi mânca friptură de 
aceasta, pe care tătuca ştia s-o pregătească mai bine decât 
mine. 

Mavrocosti primi pe-o frunză de hrean un peştişor subţire 
şi lung cu carne albă şi fină şi c-un uşor iz de mâl. Era bun 


şi mai pofti unul. Capetele Țiganilor se iţeau de după 
clădirile de orz, veselindu-se nespus de gustul măriei sale. 

— Mai ai treabă aici, Sofronie? Întrebă boierul. 

— Mai am, măria-ta. Lucrătorii mei de astăzi trebuiesc 
ţinuţi din scurt. Dacă măria-ta ai trebuinţă de mine, l-aş 
putea lăsa la Arini pe Marandache. Îi trimet răspuns şi vine 
numaidecât. 

Mavrocosti lăsă să plece porunca spre feciorul boieresc. 
N-avea nevoie numaidecât de Sofronie; dar ieşise cu 
dorinţa de a-l întâlni şi a-i manifesta înalta lui mulţămire 
pentru toate cele bune câte se petreceau pe Necşeni. 
Mulţămirea lui era ş-un ecou al manifestaţiei cu totul 
neobişnuite pe care o făcuse Kivi, apreciind activitatea 
slujbaşului lor. Lupta lui Sofronie cu pământul şi 
elementele, ea o numea eroică. 

— Într-adevăr, recunoscuse Lupu; ai dreptate; eu nici nu 
observasem; omul acesta merită un cuvânt de încurajare. 

— Găseşti? Îi răspunsese Kivi, ironică. 

Porniră domol pe drumul de ţărână, prin moleşeala 
amiezii, boierul în paneraş, răzeşul călare, în laturea 
stângă. Priviră un timp, în văi, iazul; apoi li se arătară în 
fundul zării desimile negre ale codrului Borzei. Erau 
amândoi tăcuţi. Lupu nu găsea cuvintele de care avea 
nevoie. 

— Cred că eşti mulţămit de recoltă, Sofronie? Vorbi el într- 
un timp. 

— Mulţămesc lui Dumnezeu că ne-a binecuvântat 
osteneala, răspunse Leca. 

— Mă aflu şi eu bucuros, Sofronie, de izbânda dumnitale. 
Am ţinut să-ţi spun asta şi să-ţi strâng mâna. 

— Îmi închipui, măria-ta, că e destul de satisfăcut şi 
domnul Bernard, zise Sofronie grav, fără a întoarce capul. 

Lupu Mavrocosti râse bucuros; îşi aprinse o ţigară şi oferi 
una şi lui Leca. Acesta îl privi deodată. 

— Nu ştii, măria-ta, că eu nu fumez? 


— A, da, ai dreptate. În conferințele în care îmi expuneai 
planurile dumnitale de campanie, fumam numai eu. le rog, 
iartă-mă. Atuncea credeam puţin în ceea ce văd astăzi. 

— Nu crede nici acuma, măria-ta; izbânda noastră nu-i 
deplină. După secere, avem treerul, după aceea aşezarea 
recoltei în hambare. Atuncea-i în mâna mea ş-o pot preţui. 
Toate pot să fie încă un fum ca de la ţigara măriei tale. 

— Crezi, Sofronie? Îmi pare ciudat ce spui; ca şi cum ai fi 
din nişte veacuri vechi, şi totuşi eşti mai tânăr decât mine. 
Socot că timpurile în care trăim ne dau drept să ne temem 
mai puţin. Operaţiile agricole şi transporturile se pot face 
astăzi altfel decât odinioară. 

Sofronie tăcu. 

— Ai ceva de zis, prietine Sofronie? Râse cu bunăvoință 
Mavrocosti. Poate ar trebui să-ţi sporeşti şi să-ţi 
perfecţionezi inventarul de maşini. 

Administratorul scutură cu energie din cap. 

— Măria-ta, făcu el întâmpinare cu un respect afectat, eu 
am avut bun dascăl în lucrarea pământului pe tatăl meu, iar 
tatăl meu, pecât mi-a povestit el, a avut învăţător pe tatăl 
măriei tale. Umblau şi ei aşa cercetând pe moşie, cum 
umblăm noi acuma. După ce s-a fost săturat boierul cel 
bătrân de cât cheltuise cu maşinile, care din Anglia, care 
din Germania, care din Franţa, apoi a arătat tatei pe cele 
mai potrivite cu oamenii de la noi, cu pământul şi cu 
văzduhul. 

— Îmi spui o poveste destul de interesantă, Sofronie. Care 
oameni? Şi mai ales care pământ şi care văzduh? Pământul 
îl supunem unei analize de laborator şi pentru văzduh avem 
observaţiile meteorologice. 

Administratorul zâmbi subţire. Mavrocosti îl observa cu 
coada ochiului şi-i aştepta replica. Era zâmbetul unui om 
ager, însă mărginit în prejudecăţi. 

— E adevărat, măria-ta, că munca omului trebuie ajutată şi 
sporită, vorbi Sofronie cu oarecare îndoială, poate cu 
puţintel dispreţ pentru ceea ce era străin şi depărtat de el 


în boier; aşa spuneau şi bătrânii noştri; însă nici o 
mecanică, nici o analiză şi nici o statistică nu pot da 
conjuncturi prielnice de călduri şi ploi. Nimic nu poate 
schimba frământarea acestor râpe şi chimia lor diversă. 
Nimic nu poate lega pe acestea cu fazele lunei şi anotimp, 
cu primăvara noastră din Ianuarie, ori cu iarna din lunie. 
Aici fenomenele au altă logică şi oamenii de asemeni. Ziua 
noastră de lucru e de şaisprezece ceasuri; avem o amiază 
care ne coace ca-n cuptor; trebuie o bătălie fără răsuflet, 
după care dormim ori lenevim şase luni. Aşa că eu mă ţin de 
legea veche. Dacă îmi dă voie măria-ta, am să-i mărturisesc 
că eu n-am adoptat calendarul nou. Numai în cel vechiu 
găsesc datele şi epocile plugăriei noastre. La sfântu Ilie 
trebuie să înfăţişez la curte păpuşoi nou de copt; la Foca nu 
ni-i îngăduit să lucrăm ca să nu ni se aprindă girezile; la 
sfântul Pantelimon dau căciuli şi cojoace slujitorilor la oi şi 
la vite, căci, deşi căldura e în toi, pentru ei s-a arătat 
semnul iernii. 

— Mi se pare mie, Sofronie, că nu eşti mai tânăr decât 
mine. 

— Se poate, măria-ta, deşi nu-i adevărat. 

— Ce-i cu hrisoavele, Sofronie? Întrebarea fusese pusă cu 
glas uşor, şi cu o intenţie amicală, Leca însă nu se putu opri 
să nu întoarcă spre stăpânul său un scurt fulger de privire 
dură. Era o poveste veche, descoperită într-o privinţă tot de 
Lupu Mavrocosti cel bătrân, când îşi pusese în rânduială 
hârtiile vechi ale mogşiilor lui. Fusese cândva adusă în faţa 
divanului domnesc a lui Alexandru Moruz-Vodă o jalbă 
lungă a răzeşilor leculeşti pentru încălcări de hotare. Un 
Mavrocosti intrase în hotarul răzeşilor prin cumpărarea 
unei părţi şi după aceea se lărgise şi devenise stăpân pe 
toată moşia răzăşească. Se arăta în acea pâră că acel 
Mavrocosti era un străin care slujise la boierii leculeşti; iar 
acuma se ridicase el, fie prin voia lui Dumnezeu, fie prin 
silă, şi de atunci aşa ajunseseră lucrurile încât răzeşii 
sărăciseră, iar unii ajunseseră chiar slugi la el. Pricina se 


judecase şi răzeşii leculeşti fuseseră rămaşi de Mavrocosti 
cel dintâi. Iar tatălui lui Mavrocosti acesta îi plăcea, 
câteodată să zădărască pe Dumitrache Leca, tatăl lui 
Sofronie, cu amintirea procesului şi hotărârea divanului. 

— Ascultă, Leca, vorbi serios boierul, nu te supăra, căci 
moştenirea noastră a amândurora este să rămânem buni 
prietini. 

— Bine, măria-ta. 

— Nu din gură, Leca. Văd că ochii îi ţii aţintiţi tot spre 
Borza. Am să-ţi spun eu dumnitale, cândva, o taină, despre 
afacerea Borzei, ca să-ţi fac o bucurie. 

— Bine. 

— Este, Sofronie, şi o altă poveste care-mi place mie, pe 
care o întemeiez pe argumentări istorice şi rezoane 
filologice. Poate pâra veche cuprindea mai mult adevăr 
decât visurile mele; hai să ne împăcăm. 

Mavrocosti râse cu voie bună. Răzeşul hârâi uşor, numai 
într-un colţ cânesc. 

— Ce facem cu domnul Bernard, Sofronie? 

— Nu ştiu, măria-ta. Contractele au fost autentificate. 
Urmează să-i facem toate înlesnirile pentru exploatare. 

— Aşa crezi dumneata? 

— Aşa cred. Parcă se poate face altfel? 

— Cu toate acestea văd că ai dreptate şi putem nădăjdui în 
venitul Necşenilor. 

— Măria-ta, când holda va fi aşezată în hambare cu 
ajutorul lui Dumnezeu, are să se vadă că minunile nu s-au 
istovit nici or să se istovească în acest colţ de lume. Când 
sunt toate potrivite, aşa cum s-ar încleşta mâna dreaptă cu 
mâna stângă, apoi recoltele noastre nu se mai pot socoti. 
Îmi pare rău că Necşenii n-au să poată veni în ajutorul 
domnului Bernard cu căruțele lor. Au să aibă treabă cu 
transporturile noastre; nici nu ştiu dacă au să poată dovedi. 

— Dumnitale îţi pare foarte rău Sofronie, mie însă mai 
puţin. 


— Chiar aşa de rău n-aş putea zice că-mi pare. Însă 
domnul Bernard poate găsi cărăuşie în altă parte, dacă nu 
s-a ivi ş-acolo vreo pricină. Pe urmă aş îndrăzni să spun 
măriei-tale că este şi alt bocluc. 

— Care bocluc? Omul e în dreptul lui. 

— Ştiu; însă este alt bocluc. Am simţit că Ţiganii de pe 
coastă au prins curaj şi se îndârjesc. Nu ştiu cum aş face să- 
i liniştesc. 

— Ştiu, ştiu, suspină Mavrocosti şi rămase gânditor un 
timp. Într-adevăr aici e o chestie ceva mai delicată. Ce fac 
cu oamenii aceştia? Să-i lăsăm să câştige măcar din 
exploatare. 

— Cu asta nu-i poţi amăgi, măria-ta. 

— Le-am dat popă. 

— Ei, zic, măria-ta, că le-ai dat popă ca să-i îngroape când 
şi-or face o samă. Dar mai nainte de a-şi face ei samă, întâi 
au să belească pe Franţuz şi au să-i spânzure pielea într-un 
băț. 

— Vinovat sunt eu, nu Franţuzul. 

Leca primi această mărturisire cu vădită satisfacţie. Se feri 
să dea răspuns. Boierul începu a aduna felurite justificări 
Apoi se încâlci în altă mărturisire: că agricultura Necşenilor 
îi deschidea alte perspective. Însfârşit încurcătura se 
complică şi printr-o bănuială, că domnul Bernard urmăreşte 
şi alte scopuri, nemărturisite. Domnia-sa Lupu Mavrocosti 
nu le-ar fi putut pătrunde aceste scopuri, căci are 
obişnuinţa de a ceti mai mult planuri şi documente, decât 
ascunsele jocuri ale vicleniei omeneşti; însă domniţa Kivi nu 
se poate înşela şi de la dânsa a înţeles Mavrocosti că 
domnul Bernard nu urmăreşte numai pădurea. Nu-i nimic 
de spus în privinţa corectitudinii domnului Bernard şi 
asupra destoiniciei sale. Nu-i nimic de spus asupra 
generozităţii sale, care s-a dovedit în felurite împrejurări. 
Nu-i nimic de spus asupra dreptului ce şi-a câştigat. A 
vărsat sumele cuvenite, are act la mână. 


— Iar aş îndrăzni să atrag atenţia măriei tale, zise cu 
linişte Sofronie, că nu sunt numai drepturile domnului 
Bernard. 

— Ştiu; au şi lingurarii un drept de servitute. 

— Eu aş merge mai departe, măria-ta. Are şi Borza un 
drept. 

Mavrocosti fu izbit în piept de acest argument straniu. 
Prin ce procedeu ajunsese răzeşul să descopere 
preocuparea chinuitoare din adâncul cel mai afund al 
sufletului său? Ce înţelege Leca prin dreptul Borzei? Are în 
consideraţie acele legături multiple şi delicate între 
generaţii? Între oameni şi lucruri? Între toate şi ceea ce 
numesc oamenii de rând Dumnezeu? Într-adevăr, 
Mavrocosti considera cu aprehensiune crescândă primejdia 
care se apropia de acea frumuseţă, de acea măreție a vieţii, 
de acel paradis al fraţilor noştri mai mici. 

— Aş dori, Sofronie, să ştiu ce înţelegi dumneata prin acest 
drept. 

Răzeşul tăcu iar, închis într-un fel de semeţie. Mavrocosti 
se hotări să nu mai stăruiască. Opri la capătul drumeagului 
care lega lanurile de şoseaua ce ducea la curte. Kivi sosea 
călare. 

Boierul respiră uşurat. Convorbirea lui cu administratorul 
devenise destul de ghimpoasă. Cum s-ar fi putut deci 
restaura puntea, ca să poată trece măria-sa la acel 
subaltern, cu darul pe care i-l pregătise? Îmblânzirea 
definitivă dintre ei ar fi putut părea cel puţin nedelicată. De 
câteva clipe Mavrocosti pipăia cu nelinişte juvaerul mic pe 
care-l avea în cutioara din buzunarul surtucului. Kivi 
apăruse la timp. El îi ceru printr-un gest mânuţa, ca să i-o 
strângă şi să-i lase cutiuţa cu acul de cravată. 

— Ai făcut o plimbare plăcută? Întrebă ea, privindu-l cu 
grijă. 

— Da, desigur. S-a supărat puţintel pe mine Leca, râse el 
cu bunătate. 


Ea se încruntă şi-şi întoarse spre slujitor numai pe 
jumătate profilu-i domnesc. 

— E posibil aşa ceva? Ce s-a întâmplat? 

— 'Toate sunt bune, Kivi; nu s-a întâmplat nimic, o linişti 
fratele. Dimpotrivă, am toate motivele să fiu mulţămit de 
Sofronie. 

Ea mai privi o clipă din fugă pe amândoi bărbaţii; lăsă pe 
Lupu să plece salutându-l cu pumnul strâns, apoi, când 
desfăcu degetele, păru mirată de ce găsea în palmă. 

— Fratele meu, zise ea, a ţinut să-ţi trec eu această mică 
dovadă a satisfacţiei şi prietiniei lui, zise ea, ţinând înaintea 
lui Leca palma deschisă. 

Leca privi cutioara fără s-o atingă. 

— Ai putea să nu mă ţii cu mâna întinsă, domnule? 

Sofronie luă cutioara şi o puse simplu în buzunar, fără să 
mulţămească. 

Îşi întoarse calul, urmărind pe domniţă, însă puţintel 
îndărăt. Merseră aşa un timp prin susurul verii. 

— Ştii ce vreau eu să te rog, Leca? Se tângui deodată Kivi, 
copilăreşte. 

— Oiu şti, domniţă, dacă mi-i spume. 

Era în glasul lui un uşor accent de blândeţă şi de protecţie. 

— De alaltăieri am prăpădit pe Marița, urmă Kivi, şi nu ştiu 
unde s-o găsesc. Nădăjduiesc că ai cunoscut pe Marița. 

— Am avut onoarea asta, măria-ta. 

— A fost un puiu precoce de ţarcă. Să ştii dumneata că eo 
onoare s-o fi cunoscut. S-a obişnuit să mă viziteze în 
primele zile ale primăverii, în fereastra odăii mele. O 
chemam şi sosea, că să-mi mănânce din mână. Bătea în 
geam cu pliscul şi striga: Kivi! Se uita când c-un ochiu când 
cu altul la oglindă. Acuma dintr-odată m-a părăsit. Cum aş 
putea-o găsi? 

— Să vedem; să încercăm, zâmbi Sofronie Leca. 

— Azi e a treia zi de când lipseşte, reluă Kivi cu însufleţire. 
Nu cred s-o fi împuşcat nimeni. S-o fi prins vreo vulpe? 


— Vânătorii n-o împuşcă, măria-ta, iar vulpea n-o poate 
prinde. '[arca e pasere isteaţă; iar asta e vrednică de 
stăpâna care a instruit-o. 

— Eşti prea amabil, domnule Leca; te rog să treci de la 
aprecieri la răspuns precis. Dacă n-a împuşcat-o nimeni şi 
nici vulpea n-a mâncat-o, ce i s-a putut întâmpla? 

— Este o vreme, măria-ta, când şi ţărcile trebuie să asculte 
de o lege firească, întocmai ca şi oamenii. Aşa încât eu cred 
că Marița se află într-o bună tovărăşie. 

— Aşa este, râse Kivi, ruşinată că dăduse convorbirii un 
caracter dramatic. Deşi ai uitat, Sofronie, să mulţămeşti 
pentru acul de cravată, să ştii că nu l-a ales fratele meu. E 
un dar pe care i l-am făcut eu dumnisale cândva. Nu-ţi 
închipui că asta îţi dă vreun drept. 

— Sânt destul de înţelept, măria-ta, ca să-mi ţin locul ce mi 
se cuvine. 

— Văd. Cu toate acestea fii bun şi păşeşte alăturea, ca să 
mă însoţeşti până la arie. Vreau să văd pe Ţiganii mei. 

— Au să-ţi cadă în genunchi, măria-ta, şi au să-ţi ceară să 
nu dai Borza. 

— Vai, vai! Se tângui Domnița, iar copilăreşte. Crezi că nu 
mai este de făcut nimic? Inventează ceva în afacerea asta, 
domnule Sofronie, dacă vrai să-mi fii plăcut. 

— Să vedem, să cercăm şi să nădăjduim, măria-ta, oftă 
Sofronie, ca şi cum dădea iarăşi răspuns pentru ţarcă. 

Kivi îşi lăsă iar calul în pas, cu membrele deodată moi şi 
lăsate să onduleze grațios în căldura după-amiezii. Sofronie 
o spiona cu coada ochiului, pecând ea părea că-i uitase 
prezenţa. 

VI 

— Ce învăţătură pot să-ţi dau eu ţie, măi băiete? Grăia 
moale pădurarul Peceneaga. Eu ţie nu pot să-ţi dau altă 
învăţătură decât să nu te temi de Marandache. Se chiamă 
că Marandache e om ca tine şi ca mine, amărât şi năcăjit. 
Sofronie Leca însă e boier. Mavrocosti îi are docomenturile 
şi-i zice: „Măi, tu te tragi din neamuri”. De aceea îi caută 


aşa în coarne. Însă nici de Sofronie să nu te temi, oricât ar 
părea el de înfricoşat. El îţi pune lege; şi dacă te-ai supus, 
gata! Are să-ţi spuie el singur, căci cu voia lui te oploşesc eu 
aici. 

Erau la o vatră de foc, într-un loc ferit, apărat la spate de 
deal, afară din pădure. Drumul trecea pe culme, satele nu 
erau departe. Tropote şi glasuri pipăiau de pretutindeni 
acea văgăună. Cine stătea acolo era ca-ntr-o ureche a 
pământului şi simţea orice. Peceneaga stătea cuibărit pe 
frunze; flăcările se răsfrângeau asupra lui ca un pămătuf, 
scriindu-l cu lumină. Celălalt stătea pe vine, cu baltagul şi 
puşca scurtă alături, gata să sară în umbră. Pădurarul se 
uită la el râzând şi clătină din cap: 

— Aşa şede lupul, când adulmecă primejdia, cum şezi tu 
acuma. 

— Ce să fac, bădica Neculai, dacă eu nu mai am stare de 
pace? 

— Întinde mâna şi trage la tine ulcioraşul ista. Clăteşte-ţi 
gura c-o leacă de rachiu şi uită-te la mine altfel. 

Străinul întinse mâna şi găsi ulcioraşul. Pădurarul îl lăsă să 
guste de două ori; apoi se prăvăli spre el şi-i luă din mână 
vasul. Stătură fără vorbe, privind la vatra cu două vreascuri 
încălecate, cu auzul deschis către împrejurimi. C-un firişor 
de glas neaşteptat, Peceneaga începu cântec: 

Subt zare de codru verde Mititel foc mi se vede. 

Îl stânse, într-acelaşi râs fără noimă, care era un fel de 
nelinişte a întregii lui fiinţe. Tovarăşul lui se trezise dintr- 
odată, înviorat ca de o chemare plăcută care părea că vine 
de sus din taina întunericului. Acuma nu mai asculta decât 
tăcerea. 

— De-acuma trebuie să vie, zise Peceneaga c-un timbru de 
voce surprinzător de deosebit de cel al cântecului. I-am 
spus Ţiganului unde avem să stăm şi el îl aduce pe celălalt. 
Aşa că Marandache, precum ţi-am spus, e un năcăjit ca tine. 
Acuma s-a alinat, subt aripa boierului; dar câte a tras el. 

— Nu cred, bădica Neculai, să fi avut câte am avut eu. 


— Ce-ai avut tu? Tu n-ai avut nimica. 

Omul oftă. 

— Tu ai avut năcazuri. De acelea el s-a scuturat cum se 
scutură vulpea de purici. Dar tu n-ai avut focurile pe care 
le-a avut el. Acu zece ani ori cinsprezece ani, era tânăr şi cu 
mult mai ţanţoş, fiind feciorul judelui lingurarilor. Asemenea 
isprăvi făcea, de se ştia de el în nouă sate: bătălii prin târg, 
amestecuri pe la jocurile flăcăilor din Necşeni şi Bălăneşti. 
Aşa într-o vreme începe ela umbla călare, nopţile, la o fată 
de la Ireşti - o poştă şi jumătate de aici, către târgul 
Vasluiului. Într-o dimineaţă, când făcea ochi satul ţigănesc, 
numai ce s-arată dumnealui Maranda Samur pe coastă, 
aducând în şea, înaintea lui, plocon cu ochi albaştri. Era o 
mândreţă de muieruşcă de la care se împungeau şi se 
băteau feciorii multor gospodari. O suie Marandache pe 
cuptor la judele. Apoi se înalţă ca un cocon împărătesc şi 
strigă la ţigănime să-şi facă suliţi şi buzdugane, căci are să 
vie împotriva lor mare oaste. Într-adevăr nu mai departe 
decât a-doua-zi s-a înfiinţat primarele de la Ireşti cu 
străjerii satului - unul legat la cap, altul la mână, de cum se 
bătuseră ei cu Ţiganul. Au venit şi alţi oameni cu ciomege. 
Şi primarele de la Necşeni: atuncea era unul mai înalt decât 
acesta de acum. Au strigat să li se deie fata şi au cerut să 
lege şi să cetluiască pe Marandache pentru fapta lui, să-l 
ducă la ocnă. A năvălit dintr-odată singur Marandache 
asupra lor, numai c-un bâţ de corn. Ş-a fost aşa bătălie, 
încât s-a retras oastea care venise împotrivă. Cătră sară au 
venit iar cei de la Ireşti, cu neamuri. Era o vreme de 
furtună. Au ieşit 'Ţigăncile în puterea vântului, cu cenuşă. Şi 
când au prins a o cerne din site, nu ştiau cum să şi-o scoată 
din ochi creştinii. Au întors spatele, iar Marandache a şi fost 
între ei. Aşa s-a bătut el pentru dragostea lui. S-a pus şi 
împotriva jandarmilor. Şi-a luat soţia şi-a ascuns-o în Borza. 
Când a ieşit la lume, l-au prins între nişte sate oamenii, 
încât s-a dus Samur să-l caute, cu Ţiganii şi cu şpăngile. Din 
acea gâlceava s-a ales Marandache fără un ochiu. Dar 


nimeni nu l-a putut îndupleca şi a rămas stăpân pe 
furtişagul lui. Ş-apoi după ce a făcut fata de la Ireşti un 
copil, au trebuit să le deie pace oamenii. După acel copil, a 
mai făcut doi. Toţi trăiesc şi-s băieţi cu ochi albaştri. lar 
Marandache râde şi zice că vrea s-o lepede pe Irina lui dacă 
nu i-a face ş-un prunc ou ochii negri. N-o leapădă că i-i şi 
acuma dragă. I-a făcut casă şi gospodărie bună şi din vreme 
în vreme, ca s-o ţie cuminte şi vrednică, îi dă câte-o bătaie, 
cu băţul cel de corn. Apoi oasele lui rupte şi ochiul lui stâns 
şi zbuciumele lui vreme de nouă luni de zile, nu le-ai avut 
tu, măi băiete, căci acestea-s patimă şi foc. Crâşcând, şi-a 
ros el atunci măselele de o muchie de cuţit. 

— 'Toate acestea-s nimicuri, bădiţă Neculai, pe lângă ale 
mele. 

— Cum Dumnezeu, bre? Se miră pădurarul; şi rămase cu 
gura căscată. 

Făcu semn de linişte cu mâna şi-şi aţinti urechea spre 
culme. 

Sunau stâns tropote îngemănate de cai. Pe urmă tropotele 
conteniră. Omul străin se tupilă şi începu a se târâi pe 
brânci spre streşina pădurii. Peceneaga se ridică în 
picioare. Călăreţii sosiseră deasupra focului. Marandache 
descăleca în pripă, sări asupra străinului şi-l aduse de-o 
aripă, la vatră. 

Sofronie Leca îl privi de sus. 

Era un om mijlociu, foarte lat în spete şi bine legat. Capul 
rotund, cu părul şi barba zbârlită. Ochii mici, apropiaţi de 
baza nasului, păreau a privi cu spaimă, arzând negri în 
lucirea flăcării. 

— Stai liniştit la locul tău, îi zise Leca. Nu-ţi face nimeni 
NIMIC. 

Cu aceste vorbe descălecă şi el, anină frâul de botul şelei 
şi lăsă buiestraşul să se ducă singur în umbră, după calul lui 
Marandache. 

Străinul se liniştise. Îşi ascunsese subt suman armele şi se 
aşezase strâns alături de ele. 


— Cum te chiamă? Îl întrebă administratorul. Dacă bei 
tutun, poţi să-ţi faci o ţigară. 

— Mă chiamă Liţă Florea, răspunse omul. 

— Tutun nu bea, dar rachiul îi place, explică Peceneaga. 

— Pune-i plosca dinainte, Marandache, porunci Sofronie. 

Marandache împinse plosca lângă mâna lui Liţă; pipăi 
armele de subt suman şi bătu pe om prietineşte pe după 
umăr. 

— De unde eşti de loc? Îşi urmă Sofronie întrebările. 

— Cucoane, eu îs dintr-un sat care se chiaimă Plop, către 
ţinutul Fălciului. Am făcut oaste, am fost şi-n răzbel, mi-am 
făcut dreptul meu. Am şi ruptură de glonţ în partea stângă; 
mi-au scos doftorii două coaste. lar acuma am ajuns hoţ de 
drumul mare. 

— Cum asta? Ţi-a plăcut aşa de tare meseria asta? 

— De unde să-mi placă? Neam de neamul meu n-a stat la 
gros, şi nici n-a tăiat sare la ocnă. 

— Atuncea cum? 

— Ştiu eu? Aşa s-a întâmplat. Acuma nu mă îngăduie 
jandarmii să m-apropii de lume. Umblu ca o dihanie. Dar 
nici eu nu vreau să mă las. Dac-a ajuns vremea aşa, trag în 
ei cu puşca şi nu mă dau prins. 

— Meserie cu primejdie, bre Florea. Se poate întâmpla să 
te doboare vreun păgubaş. 

— Apoi nu prad pe nimene, cucoane. 

— Atunci ce fel de hoţ eşti? 

— Nu-s hoţ, cucoane. Adicătelea sunt eu hoţ, căci umblă să 
mă prindă; dar eu nu bat şi nu omor şi nu iau nimănuia în 
silă. Când mă împinge foamea şi nevoia, ies la o stână şi mă 
rog să fiu ospătat. Cobor la un drum şi stau de vorbă c-un 
drumeţ, lângă o fântână, ori lângă un izvor. Îi spun căam o 
nevoie: nu mă pot apropia de un sat ori de un târg; n-am de 
unde cumpăra câte trebuiesc trupului; nici n-am cu ce 
cumpăra; şi mă rog de-un ajutor. Aşa că toţi îmi dau cu 
mare grabă, văzând şi puşca. Dar n-am spus nimănui: du-te- 


ncolo; nici n-am atins pe nimeni. Gândul meu e să mă duc la 
un sfânt schit; ori să mă fac ucenicul unui pustnic. 

— Dacă nu eşti vinovat cu nimica, fă cum vrei. Du-te şi la 
judecător. N-are a-ţi face nimenea nimica. 

— Mă hăituiesc jandarmii. 

— De ce să te hăituiască? Fără vină nu se poate. Spune 
drept. Ai făcut o poznă. 

— Spun drept, cucoane. Fac şi cruce. Mă închin şi spun 
drept, şi mă jur pe sufletul meu, că n-am făcut nici o faptă 
rea. 

— Nu înţeleg nimica. 

— Ba ai să înţelegi; numai cât să-mi fie îngăduit să iau o 
leacă de putere. Ş-aipoi, după ce-oi spune, să-mi dai o 
slujbă într-o singurătate, după cum mi-a făgăduit bădiţa 
Neculai. 

— Bine. la-ţi din ploscă puterea. Ai vreme să povesteşti. 

Leca se cinchi şi el la foc pe o brazdă de fân. Peceneaga 
hrăni focul. După arşiţa zilei, venea dinspre Borza o răcoare 
lină care pătrundea toate mădularele trudite ale acelor 
oameni. Toţi erau treji de la revărsarea zorilor şi trecuse un 
ceas de la căderea nopţii. Aveau a da somnului cinci ore. Îşi 
împlineau odihna din limpezimea îmbălsămată a nopţii, care 
curgea ca un râu viu asupra lor. Stelele clipeau în înălţime, 
lăsând să cadă rouă. 

— Sunt de-atuncea, cucoane Sofironie, optsprezece luni, 
începu a povesti Florea. Am avut întâi un bucluc de la nişte 
boi, care-mi fuseseră luaţi de rechiziţie, pecând eu eram pe 
front. Erau boii mei; cu dânşii voiam să-mi încep 
gospodăria, când m-oi întoarce. Cei de la comună au zis că-s 
a tatei şi mi i-au luat. Acuma după ce mii-au luat, au lăsat 
bon de rechiziţie pentru doi cai. Când m-am dus să cer 
paralele care mi se cuveneau, m-au întrebat dacă am un 
drept, căci ei au luat doi cai de la tata, şi mie nu mi se 
cuvine nimica. A venit tătuca: ei l-au întrebat dacă a avut 
cai de dat la rechiziţie. Tătuca zice: 

— N-am avut cai; am avut boi. 


— Apoi dacă n-ai avut cai, umblă sănătos. Noi nu 
cunoaştem altceva decât cai. 

— Atuncea daţi-mi pentru cai. 

— Cum să-ţi dăm pentru cai, dacă dumneata zici că n-ai 
avut cai? 

— Apoi mi-aţi luat boi. 

— Nu se poate; aici scrie că am luat cai. Însă dumneata 
pretinzi că n-ai avut cai. Atuncea, dacă n-ai avut dumneata, 
noi n-am luat; şi gata! 

De la acest meşteşug m-am pus eu la harţă cu primarul, cu 
notarul şi cu jandarmul. M-am cam supărat eu pe unii din ei 
şi i-am ghiontit. M-au chemat în judecată şi domnul 
judecător, după lege, mi-a dat amendă cinci sute de lei. 

— Daţi-mi paralele pe boi, să plătesc amenda, zic eu. 

Ei râdeau. 

Aşa m-au purtat ei şi m-au fiert câţiva ani. Acu, într-un 
rând, stăteam la crâşmă şi mă gândeam ce să fac, ca să 
găsesc o dreptate. Pe acea vreme beam tutun mai mult 
decât rachiu, îmi răsucesc o ţigară; scot scăpărătorile şi 
iasca şi aprind. 

Vine perceptorul, cel cu rechiziţia, şi spune: 

— Frumos amnar ai. 

— Frumos, zic. O bucată de oţel cu care-mi fac nevoia. 

— Dar cremenea e bună? Zice. 

— Bună. 

— S-o văd şi eu. 

— Poftim. Vezi şi te gândeşte; poate vei alege şi dreptatea 
mea şi mi-i da ce mi se cuvine pentru bonul meu de 
rechiziţie. 

— Lasă aceea, zice perceptorul. Aceea-i treabă veche şi 
îngropată. Deocamdată am a-ţi pune sechestru pentru cinci 
sute de lei amendă. Pun sechestru pe amnar şi pe cremene. 
Dă şi iasca. Şi poftesc pe primar şi pe notar să fie faţă, ca să 
facem proces-verbal. Să ştii tu, Liţă Florea, că a ieşit o lege 
nouă, că n-are nimene voie să aprindă foc fie pentru ţigară, 
fie pentru altceva, decât cu chibrit. Nu-i voie nici cu 


maşinuţă cu benzină, nici cu scăpărători. Te-am găsit în 
cotrovenţie şi avem să-ţi punem o amendă de cincizeci de 
mii de lei. 

M-am uitat la el. 

Mă uit şi la dumneavoastră, să văd dacă nu vă faceţi cruce. 

— Ba îmi fac cruce, răspunse Sofronie Leca. Eu nu cred că 
este asemenea lege. 

— Ba este, cucoane. Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Am auzit 
la târg avocatu spunând; am auzit pe judecător spunând; s- 
a făcut legea scăpărătorilor, ca să-şi poată vinde negustorii 
chibriturile. De unde să dau eu trei lei pe o cutie de 
chibrituri? Eu, domnule judecător, zic, aşa am apucat; şi aşa 
ştiu că s-a urmat din vechi zile, de când ţin oamenii minte: 
batem cremenea şi aprindem iasca. Neam de neam n-a 
apucat bir pe asta. A fost fumărit, şi oierit; spun bătrânii că 
au fost de toate în vremea Turcilor; dar de asta nu s-a 
pomenit. Eu socot, domnule judecător, că Adam şi Eva, şi 
Isac, şi Iacov au avut scăpărători. De unde aţi adus 
dumneavoastră aşa legi? De la Han Tătar? 

S-a supărat domnul judecător. 

— Este lege, omule, zice. Te-aş fi iertat, dar văd că eşti 
prea tare în clonţ. O mie de lei amendă! 

Asta este. Atuncea zic eu în sinea mea: Ori au nebunit 
oamenii, ori am nebunit eu. Dacă n-am nebunit până 
acuma, am să nebunesc deacum înainte. Ce pot face eu 
dacă nu-i nici o dreptate în Ţara Moldovei? Să mă duc la 
Majestatea Sa Regele? Nu ştiu unde şede. Chiar dacă aş şti 
unde şede, nu mă primesc miniştrii. Să mă duc la 
Dumnezeu, ca săracul cel din poveste? Pe jos nu se mai 
poate, iar aeroplan n-am. Să fac eu întâi o dreptate ca în 
vremea bătrânilor şi pe urmă om vedea ce-a mai fi. Îmi 
alcătuiesc eu într-o zi aceste arme pe care le-a pipăit 
slujbaşul dumneavoastră şi mă iau şi mă duc, sara, la 
domnul perceptor. Dă Dumnezeu să găsesc acolo şi pe 
domnul primar şi pe domnul notar. 

— Buna sară, zic. Sus mânile! 


I-am supus eu în genunchi, i-am legat, i-am bătut, şi pe 
urmă am ieşit din sat şi m-am dus în singurătăţi. De atuncea 
se chiamă că-s hoţ. 

Sofronie Leca socoti că nu trebuie să mai puie vreo 
întrebare. 

Peceneaga se minună clătinând din cap şi privind 
încrucişat la foc: 

— Bre, bre, bre! Mare poznă, oameni buni. Ce fel de lege 
să fie asta? Şi ce fel de judecător? 

— Judecător ca toţi judecătorii, răspunse Florea, întinzând 
iar mâna către ploscă. 

Marandache izbucni speriat: 

— Dar asta nu-i lege, omule! Vai de mine şi de mine! Să 
ştiţi că s-apropie sfârşitul lumii. 

— Ba eu mă gândesc că se poate, lămuri Leca. Dacă zice 
Florea că aşa s-a întâmplat, cum să fie altfel? Îl văd om în 
toată firea. Aici trebuie să fie la mijloc un interes al Statului. 

— Hm! Se minună Peceneaga. Stătu ista e boier tânăr; 
măcar că a învăţat la Pariz şi la Nemţi, dar obiceiurile 
noastre din vechi nu le cunoaşte. Aici, în Borza, nu s-a văzut 
chibrit de când lumea. De când e satul, Ţigăncile ţin focul 
subt spuză. Acuma a adus jar baba Domnica într-o căţuie şi 
a aţâţat aicea foc. Zice că are a spune şi ea două vorbe şi 
are să vie mai pe urmă. Vra să zică, din nişte scăpărători ai 
ajuns tu aici, măi băiete? 

— Din nişte scăpărători, bădică Neculai. Acuma ce-i de 
făcut cu mine? 

— Asta ţi-a spune-o Sofronie Leca, măi băiete. Cum a 
rândui el, tu s-asculţi. 

Hoţul se întoarse către administrator. Leca se uita 
gânditor la foc. 

— Ce fac eu, cucoane? Întrebă Liţă Florea. 

— Întâi să dai plosca aceea lui Marandache. Ai deşertat-o? 

— Am deşertat-o. 

— Atunci dă plosca. Stai o clipă; ascultă ş-asteaptă. 

— Aştept, cucoane. 


— 'Ţi-am spus s-asculţi şi s-aştepţi, nu să răspunzi. 

Fugarul se supuse. Se răzimă cu coatele în arme, oftând. 

Feciorul lui Samur trase la sine plosca, întinzând o mână 
neagră, cu degete fine. 

— Marandache, vorbi Leca. Aici eşti? 

— Ordin, cucoane Sofronie, aicea sunt. 

— Tu ai spus babei Domnica că am să vin în acest loc? 

— Eu, cucoane Sofronie. Vrea să-ţi spuie lucru grabnic, 
precum ţi-a şi trimes răspuns. Eu socot, cucoane Sofronie, 
că stă nu departe de aici, ca un huhurez într-o scorbură; se 
uită la noi şi aşteaptă. 

— Bine, Marandache. Tu cunoşti ce am eu a spune acestui 
om. Luaţi-l, tu şi Peceneaga, şi găsiţi-i sălaş. Mai am eu şi pe 
alţii, măi băiete, mai puţin vrednici decât tine, care au 
săvârşit păcate, şi hălăduiesc subt streşina acestui codru. 
Aşa că eu te iau subt aripa măriei-sale. Aicea poţi scăpără. 
Nu-i nevoie să răspunzi, ştiu că nu mai bei tutun. Nu beică 
n-ai; dar Marandache ţi-a aduce din când în când câte două 
pacuri; şi foiţă de cea bună. Când ţi-i foame, te poţi abate la 
baba Domnica. Dacă n-are ea, treci la o stână a noastră. 
Dacă socoţi, intră, sară, la sălaşurile lucrătorilor: ceri 
medelnicerului şi-ţi dă. Mănânci, şi te duci; nu te întreabă 
nimene cum ţi-s ochii. Când întâlneşti pe-un drum mare pe 
măria-sa Lupuşor ori pe domniţă, te închini cuviincios. Dacă 
eşti pe-o potică, te dai la o parte din calea lor, nici să te 
vadă. Aici, în domnia boierească, nu te ajunge mâna 
nimănui: nici a acelui judecător de care ai vorbit, nici a 
primarilor, nici a jandarmilor. Aici nu se află altă stăpânire 
decât a măriei-sale. Acuma ascultă ce mai este. Vitele 
noastre nu-s păzite tare; drumurile noastre n-au anume 
străjeri. Oamenii noştri îşi lasă plugul în brazdă şi boroana 
lâng-un spin. Treci pe-o cărare şi vezi un straiu atârnat într- 
o creangă. La curtea boierească uşile toate-s deschise. Măi 
băiete, nu trebuie să lipsească nimic de nicăieri. Să nu 
socoti că m-aş teme de tine, ori de alţii pe care-i ocrotesc. 
Eu cer să nu vie alţii aici să fure. Unde-i legea chibriturilor, 


cum spui tu, şi unde-s jandarmi, se poate întâmpla orice. Nu 
vreau să ştiu dacă a fost prădat crâşmar, ori au pierit caii 
din grajdul posesorilor. Acolo-i olatul vostru şi puteţi lua 
dajdie. Aicea trebuie să fiu eu păzit - adică toate cele 
boiereşti. Asta-i rânduiala ta. Pe urmă, când vei socoti, te-i 
duce la călugărie. Pân-atuncea eşti slujitorul măriei-sale 
Lupuşor Mavrocosti. Pricepi? 

— Cum nu? Dumnezeu să-i răsplătească măriei-sale! 

— Prea bine. Pune mâna ta aici, în palma mea, ca la o 
frăţie de cruce. le duce Marandache şi la părintele Cristea, 
să te spovedeşti şi să primeşti împărtăşanie. Pe cel fără 
credinţă află, însă, că-l calc din urmă şi-l găsesc oriunde ar 
fi. Eu îs mai mare tâlhar decât voi toţi; slujesc cu credinţă şi 
dreptate. Duceţi-vă! 

Oamenii porniră. 

— Stai, Floarea. Mai este ceva. 

— Aici-s, cucoane Sofronie. 

— Când te-oi sudui, să nu te superi. 

— Nu m-oi supăra, că acuma se chiamă că eşti fratele meu 
şi părintele meu. M-ai izbăvit de mişelie. 

— Aşa. Şi mai este încă una. 

— Ascult, cucoane. 

— Când ţi-oi da veste, să fii la acela ceas şi la acela minut 
unde-i porunca. 

— Am înţeles şi asta. 

Cum se retraseră oamenii şi li se stânseră paşii moi, Leca 
şi zarea de foc stătură singuri, zăgăzuiţi de întunecime. Un 
timp cronţăitul buiestraşului la iarbă ajunse până la vatră. 
În jar născură imagini ciudate. 

Oricât era de stăpân pe sine, răzeşul nu-şi putea opri o 
sfială că ceea ce avea el în tainiţile sufletului lui s-ar putea 
vădi cuiva. Era şi trudit şi genele-i scăpătau. Intra deodată 
într-o somnie şi făcea salturi în întindere, trecând ca într-un 
zbor spre o primăvară nelămurită, unde era ceva fericit. Ar 
fi vrut să descopere ce este şi dintr-odată se întorcea. 

— Ţi-i somn, dragu babei? Eşti trudit? 


Tresări ca de spaimă. 

Baba Domnică, doftoreasa lui din pruncie, sta ghemuită 
chiar lângă el, la vatră. Îl atingea cu umărul. Când el 
tresări, ea se mişcă în poziţia în care era, până în partea 
cealaltă, şi-şi aţinti asupra lui mărgelele ochilor. Era o 
bătrână ciolănoasă şi uscată, c-un obraz înfăţişând masca 
paserei pe care o pomenise Marandache. O cunoşteau 
împrejurimile ca o fiinţă iscusită în meşteşuguri doftoriceşti 
şi descântece. Avea putere mai ales asupra plânsorilor la 
copii şi asupra deochiului. De multe ori răposata cucoana 
Frosina o adusese pentru Sofronie al ei. Fusese adusă şi la 
curte la Necşeni de slujitoarele ţigănci, în taină, pentru 
suferinţile şi neliniştile copiilor domneşti; aşa că ajunsese să 
creadă în ea şi domniţa Smaranda. Nici un doctor nu găsise 
somn pentru copilă. Ea i-l adusese din pădurea cea mare, c- 
o buruiană descântată. Kivi moştenise încrederea în 
bătrână şi o poftea la ea din când în când, cu toate 
sarcasmele fratelui său. 

— Am găsit, dragu babei, buruiana pe oare ţi-am fost 
făgăduit-o. Această iarbă a zimbrului o pui în spirt curat, 
nouă fire la o ocă, şi o laşi să steie în puterea soarelui trei 
săptămâni. Bei după aceea nu mai mult decât un degetar, 
dimineaţa, pe inima goală, şi ai să te simţeşti într-o putere 
mai mare decât a-cuma. N-ai să te mai sperii de babe, când 
stai noaptea, târziu, la foc. 

— Isprăvi ea c-un rânjet înfricoşat. 

La lucirea jarului, nu i se vedea în gură nici un dinte. 

Sofronie primi buruiana închisă într-un sulişor de pânză 
curată, zâmbind cu oarecare neîncredere. 

— Babă Domnică, zise el, când îi veni la mine după tainul 
rânduit, ai să găseşti şi casânca de mătasă pe care ţi-am 
făgăduit-o. 

— Numai atâta îmi mai trebuieşte, zâmbi iar teribil 
bătrâna, ca să-mi alcătuiesc zestrea de calea neîntoarsă. 
Toate stau în coardă ca pentru petrecere de nuntă. De la 
Domnița cea mititică am dobândit papuci. Acuma, dacă-mi 


dăruieşti şi casânca, mulţămesc lui Dumnezeu: mi-am luat 
de-o grijă şi-s gata. Am dat şi popei Cristea cei şapte 
galbeni, pentru pomenire. Să-mi spuie numele încet în 
firidă la altar ca s-audă Maica-Domnului şi să mă ocrotească 
într-un liman. Dar dumneata crezi ori nu crezi în ce spun eu 
şi într-această buruiană? 

— Cred, babă Domnică, de ce să nu cred? 

— Te-am văzut zâmbind cu îndoială. Nu te vei fi dat cu 
Nemţii şi cu filosofii! Iaca de aceea s-a smintit Lupuşor 
Mavrocosti şi umblă haihui şi grăieşte într-aiurea. El râde 
de toate ale mele. A uitat că l-am ţinut în braţe şi l-am 
strâns de vârfu-nasului. Cine l-a descântat de răul copiilor? 
Hm! laca, fata crede. Maica-Domnului să-i deie sănătate şi 
bucurie. 

— Vorbeşti de domniţă? 

— De fată, d-apoi cum! Mi-a trimes răspuns de ieri - şi-n 
astă dimineaţă am fost la ea. Abia se sculase şi ieşea din 
scăldătoare. Să ştii, dragu-babei, că la trup e mai albă decât 
la obraz. Dac-ar lua ea ce-am sfătuit-o eu, să se îngraşe, 
apoi nu i s-ar mai spune că-i aşa de urâtă. 

— Cine spune că-i urâtă? 

— Lumea. D-apoi n-are dreptate? Bărbatul nu trebuie să 
simţească ciolan. Crezi că nu i-am spus eu toate? Ea râdea. 
Are să vie vremea să-şi aducă aminte de toate câte i-am 
cântat. 

— Ei şi de ce te-a chemat? 

— Apoi după ce-am înţeles eu de ce mă chiamă, am dat 
răspuns lui Marandache că te caut. Bună-i iarba zimbrului 
şi ţi-a folosi, dar eu n-am venit numaidecât pentru acea 
iarbă. Fata asta să ştii că pune la cale o primejdie. 

Sofronie îşi scutură de pe el somnul şi truda şi-şi şterse 
pleoapele cu mâneca aspră a hainei. Zvârli un vreasc în foc. 
Se sculă în picioare, ca să-şi schimbe locul. 

— Stai jos iar şi te linişteşte, îl îndemnă bătrâna. Să nu dai 
cu piciorul în jăratic, să-mi pârleşti ochii. Dacă te-ai liniştit, 
spun. 


— Poate a primit o scrisoare de la domnul Bernard? 

— Aşa trebuie să fie. A vorbit de domnul Bârnariu. Acela-i 
Neamţul? 

— Acela-i 

— Apoi dacă acela-i, zice că vine. Şi ea înţelege din acel 
răvaş că el vine cât pentru pădure, cât mai ales pentru 
dânsa. I-a fi fiind dragă, ori îi ştie zestrea. Ea făcea ca o 
hulubiţă: hu-hu-hu! Zice că nu se mărită cât îi cucu! Cum să 
nu se mărite, dacă aşa i-i dat unei fete? Chiar aşa de urâtă 
nu-i şi i-aş putea da eu să iee ceva, ca să se împlinească. 
Dacă nu-i acel Bârnariu, va fi altcineva. Cum se poate, 
măria-ta, să vorbeşti asemenea lucru, cum că nu te măriţi? 

— Descântă-mi atuncea, babă, zice ea, şi vezi ce am. 

— Ce ai nu ştiu, zic. Dar văd ce nai: minte. 

Sofronie Leca era foarte atent şi uimit în acelaşi timp. 

— I-ai spus asta? 

— l-am spus. 

— Şi ea ce-a răspuns? 

— Ea făcea iar: hu-hu-hu! Ascultă-mă la inimă, babă. 

— Zice ea - cum fac doftorii noştri, să vezi dacă nu mi-i 
drag cineva. 

— Neamţu nu ţi-i drag, zic; asta se vede. Dacă ţi-i drag 
altul, chiamă-l şi spune-i. 

— Nu-l chem, zice. 

— Dacă nu-l chemi, ori dacă nu-i dai o veste, de unde să 
ştie? Spune-mi-l mie atunci, să fac cele de cuviinţă; şi cum 
se răsuceşte şarpele pe jăratic, aşa îl fac să ţi se răsucească 
la picioare. Ai să-i pari frumoasă şi dorită cum nu s-a mai 
pomenit pe lumea asta. 

Atuncea ea n-a mai râs. Numai scutura din cap, chip că nu 
vrea. Ce zici dumneata de asta? 

— Eu nu zic nimic, răspunse Sofronie. 

— Nu cumva râzi? 

— N-am de ce râde. 

— Apoi să nu râzi. Într-o sfântă Miercuri din cealaltă 
săptămână, fiind Ţiganii noştri la aria de orz, te-am văzut 


cum ai venit cu dânsa, chip să-i arăţi lucrul la hapcă. Ce-a 
căutat ea în puterea amiezii şi-n acel zăduf, pe coclauri? Te 
întreb eu şi tot eu ţi-oi răspunde. 

— Ştiu ce vrei să răspunzi, babă, ca o fiinţă vicleană ce 
eşti, vorbi cu seriozitate Leca, fără a se clinti din loc. Însă 
domniţa Kivi nici pe mine nu mă poate suferi. Mi-a poruncit 
să-i ţin tovărăşie, m-am dus cu măria-sa. Eu nu-s decât un 
slujitor şi trebuie să stau la poruncă. 

— Ştiu, ştiu. Însă mie mi se pare că tocmai asta-i pozna pe 
care o face fata asta. Când este o pricină de greutate, ori de 
împotrivire, atunci se zbate inima ca apa-n stâncă. S-a 
văzut cucoană să poftească chiar pe unul de-ai noştri: 
măcar de-ar fi fost un Ţigan mândru; dar s-a întâmplat să 
fie o baragladină. Aşa că eu socotesc asta, la dânsa, o 
nebunie şi asta-i primejdia de care vorbeam. 

— Prostii, zise Sofronie. 

— Fie şi prostii; se poate să fie cum spui dumneata şi nu 
cum ştiu eu. Dacă-i adevărat şi nu-i prostie, ori dacă va fi 
având ea pe altcineva, cine va fi fiind, atuncea ştii dumneata 
ce face acuma, cât stăm noi la foc şi grăim? 

— De unde să ştiu? 

— Să-ţi spun eu. Stă în fundul divanului şi vede pe acela. 
Nu-i acolo, însă ea îl vede. Şi i se spânzură cu mânuţele de 
după grumaz. 

— Poate; dar asta pe mine nu mă interesează, babă 
Domnică. 

— Să zicem iar că-i aşa cum spui. Dar dacă pofteşti să vezi 
că-i adevăr ce grăiesc eu, du-te acolo şi te uită. 

— Asta nu se poate. 

— Ba eşti cu mine şi se poate. N-ai trebuinţă de cal; nu-i 
nevoie să mă porţi la spatele dumnitale. O babă cântăreşte 
de nouă zeci şi nouă de ori mai greu decât o fată mare. 
Uită-te la mine să văd cum ţi-s ochii. De când erai mititel, şi- 
au mai schimbat apa; acuma-s mai întunecaţi. Aşa şi fata. 

— Care fată? 


— Domnița. Când era mititică, avea nişte grăuncioare de 
ochi; abia-i deschidea; se uita ca o mâţă. 

Acuma are ochiul cât un lostun, Cine-o vede rămâne 
nebun. 

Bătrâna continuă mormăind descântecul. Apoi tăcu. 
Somnia trudei puse iarăşi stăpânire pe Sofronie Leca; îi 
căzură pleoapele o clipă şi văzu numaidecât pe Kivi, după 
cuvintele care-i fuseseră spuse. 

Când se trezi, baba nu mai era în faţa lui. Focul era 
aproape stâns. Se uită la stele, ca să cunoască cât de târziu 
e ceasul. Căută sulişorul de pânză şi se duse după cal. Îl 
auzea pufnind, pe-o vâlcică. 

VII. 

Cea din urmă „jucărie a măriei-sale”, cum îi ziceau 
oamenii, ar fi trebuit să fie la Necşeni către sfârşitul lunei 
Iunie. Însă nu sosise. Bernard îl rugase pe prietinul său să 
consimtă la o amânare. Mavrocosti consimţise. A doua 
amânare însă o respinse. Domnul Antoine Bernard, nu cu 
mult înainte de sorocul întoarcerii sale la Necşeni, primi o 
scrisoare politicoasă dar hotărâtă, din care se vedea că 
încercarea de zbor vertical a intrat în altă zonă de 
investigaţii, împrejurări cu totul particulare continuă să dea 
ideii o direcţie nouă. Zădărnicia încercărilor trecute e 
explicată; soarta celei din urmă o hotărăşte de mai înainte 
Mavrocosti singur. Nesosind la timp, comanda sa poate să 
rămâie mai bine în starea în oare se află, o stare de 
posibilitate şi speranţă, decât să vie la Necşeni purtată de 
alţii şi să nu fie capabilă a se purta singură. 

Fără să găsească un temeiu precis în termenii scrisorii, 
domnul Bernard s-a simţit puţintel jignit de această 
întâmplare. I se părea că prietinia lui a suferit o atingere şi 
avu impresia că această atingere e voită de Mavrocosti. De 
aceea, când veni, în primele zile ale lui August, ca să 
desăvârşească organizarea exploatării, nu făcu primul 
popas la curtea din Necşeni. Se opri în târg la Dobreni şi 
trimise printr-un curier veste că a sosit. Imediat trăsura de 


la Necşeni sosi goală în târg, cu poruncă să-i stea la 
dispoziţie şi să-l ducă la măria-sa. Domnul Antoine Bernard 
era în conferinţă subt şopron, cu domnul Zeidel Abramovici 
şi fu, în acel moment, de părere că trăsura de la curte s-ar 
putea întoarce îndărăt goală, cu un simplu bileţel al lui de 
mulţămire şi de amânare a vizitei; însă Zeidel fu aşa de 
spăimântat de această intenţie, încât domnul Bernard îşi 
schimbă hotărârea. Cu toate acestea s-ar fi cuvenit să 
contramandeze şi domnia-sa. În această afacere cel 
nedreptăţit era el, deoarece numai el îşi impusese grijă şi 
sacrificii în interesul prietinului său. Şi de una şi de alta mai 
era capabil încă: la atitudinea de spaimă a lui Zeidel, găsi că 
numai un prietin poate accepta capriţiile altui prietin. 

— Nu-i nimic, nu trebuie să rămâneţi supărat, îl lămurea şi 
domnul Abramovici. Nu cunosc ce este şi dece puteţi fi 
nemulţămit, dar se chiamă că aţi mai acceptat de la prinţ o 
poliţă. 

Domnul Bernard găsi observaţia justă. 

— Ai dreptate, domnule Abramovici. Am să mă duc. Însă 
mă întorc în astă-sară în Dobreni. Ce hotel este aici? 

— Aici în Dobreni? Aici, în târg la Dobreni, n-avem nici un 
hotel. 

— Se poate? Dacă întârzie cineva sau are o nevoie, ce 
face? 

— Dacă întârzie şi are o nevoie? Cine poate să întârzie? 
Dacă întârzie un om de rând, se duce la un han. 

— Ei bine, şi eu sunt un om ca toţi oamenii şi vreau să mă 
duc la un han. 

— Cum să vă duceţi la hain, dacă n-aveţi căruţă? 

— Ce are a face? 

— Are; trebuie căruţă, ca să dormiţi întrânsa. Aicea hanul 
e o ogradă unde poposesc căruțele. Şi trebuie să dormi în 
căruţă ca să nu-ţi fure caii. 

— Dumneata eşti un om vesel, domnule Abramovici. 
Explică-mi însă cu seriozitate ce face o persoană ca mine, 
care vrea să aibă o cameră. 


— O persoană nobilă ca dumneavoastră se opreşte unde 
are gust şi cere să i se dea adăpost. Poftiţi la mine, ori la alt 
negustor. Poftiţi la un gospodar într-un sat. Dar 
dumneavoastră aveţi cameră la curte. Credeţi că vă lasă 
prinţul să vă duceţi în altă parte? 

— În acest caz, consideră-mă oaspetele dumnitale, 
domnule Abramovici. 

— Bucuros, dar n-are să mă lese măria-sa. 

— Vom vedea. Cred că e mai bine aşa cum îmi propun eu. 
Dealtminteri să nu-ţi închipui, domnule Abramovici, că 
vreau să te atac în liniştea dumnitale. Am învăţat, în ţara 
mea, să respect căminul şi tihna semenului meu. Mâni îmi 
vine un foarte bun cort de campanie. Mi-l aduce valetul, 
care soseşte cu restul de bagaje. Pe lângă asta, angajez 
imediat oameni ca să-mi facă o colibă de scânduri, unde voi 
avea tot confortul posibil. Vreau să stau deocamdată zece 
zile. Mai târziu mă întorc iar. În aceste zece zile pun la cale 
transporturile, care, după cât înţeleg, constituie aici 
capitolul cel mai dificil al unei exploatări. Te rog să fii şi 
dumneata la dispoziţia mea, în condiţiile în care am vorbit. 

— Am pus la cale unele lucruri cu domnii primari, dădu 
informaţie Zeidel. Veţi găsi bunăvoință în toate părţile. La 
noi oamenii sunt foarte cumsecade. N-avem hoteluri, însă 
oameni cumsecade avem. Şi cărăuşi, câţi poftiţi. 

— A, da, aşa se chiamă, cărăuşi. Cât se plăteşte în această 
regiune de metru cub pe distanţă anumită? 

— Încă nu se ştie, domnule Bernard. Avem să vedem. Unii 
oameni vin mai de departe, alţii mai de aproape. 

— Ce are a face? Pe mine mă interesează distanţa de la 
pădure la gară - treizeci-şi-şase de kilometri. 

— Da, o socotim şi asta. Însă unii cărăuşi vin mai 
dedeparte, alţii sunt chiar în apropierea pădurii. Unii au 
căruţe cu cai, alţii car cu boi. Unii au numai un cal. Unii au 
nevoie, alţii n-au. Unora le-a murit o vită; altora un copil. 

— Mă interesează ce spui, Abramovici, fără să înţeleg bine. 
Nu este un tarif la greutate şi distanţă? 


— Ba este; chiar dacă n-ar fi, se poate face. 

— Atunci? 

— Este într-adevăr un „atunci”. Chestia e şi când dai banii. 
Îi dai atunci, va fi tarif, după cerere şi ofertă. Îi dai acum, 
oferta e mai mare şi nevoile sunt destule. 

— Înţeleg, murmură zâmbind domnul Bernard. 

Târgul, în zi obişnuită de peste săptămână, era aproape 
gol. Câţiva negustori, interesaţi de afacerea Franţuzului, 
luaseră loc subt şopron, fără a cere voie, şi ascultau cu 
atenţie, mângâindu-şi, cu ochii pe jumătate închişi, bărbile. 

Singurul mugşteriu al dimineţii se vădi a fi un om voinic, 
gras şi rumăn, care trecu pe drumul prăfuit într-o trăsurică 
verde, trasă de un cal mărunt, însă bine ţinut şi grăsuţ ca 
un pepene. 

— De pildă, un asemenea gospodar poate face transport? 
Întrebă domnul Antoine Bernard. 

— Acesta nu e un gospodar, zâmbi Zeidel. Nu face 
transport. Meseria lui e alta. 

— Ce fel de meserie are? Întrebă curios Franţuzul, 
urmărind cu atenţie căruţa verde. 

O văzu oprindu-se nu departe, în dreptul unei crâşme. 
Omul voinic şi rumăn dădu un strigăt, fără a se urni din 
locul lui. Crâşmarul ieşi în prag ascultând, cu urechea 
întoarsă, poruncile. N-avea nevoie să întoarcă urechea, căci 
stăpânul căruţei avea o voce răsunătoare, care umplea 
uliţa. 

— Acesta e Damian, cerşetorul, explică Zeidel. Face afaceri 
numai în zilele de târg. E olog de amândouă picioarele, însă 
are o voce de bariton. Păcat că nu vrea să cânte, ca s-auziţi 
şi dumneavoastră. Acuma se îndeletniceşte cu băutura. 
Duminica şi sărbătorile, când vin în târg oamenii, cântă 
foarte frumos şi femeile stau şi-l ascultă. E un cântăreţ 
religios, ca să zic aşa, şi are bun venit. Nu-şi dă el meseria 
lui pentru nici un fel de cărăuşie. 

— Dece nu vrea să cânte acuma? 


— E un om capriţios, domnule Bernard. Dacă îl tulbură 
acuma careva, suduie şi zvârle cu cârja. 

— Ţara asta e plină de oameni ciudaţi, suspină mai mult 
către sine domnul Antoine Bernard. 

Oameni oare se instalează ca la ei în odaie şi te ascultă ce 
spui. Cerşetori graşi, bine dispuşi şi agresivi în acelaşi timp. 
Prinţul e în armonie cu toate. Probabil că şi o anumită 
persoană subţire, cu ochii mari, urmează linia neregulată a 
ansamblului. 

Cum va fi întâmpinat la Necşeni? 

Se aşeză în trăsura cu arcuri moi şi vizitiul ţigan de pe 
capră întoarse spre el o figură unsuroasă, amicală şi afabilă. 
Îl duse repede pe drumuri de ţărână. Văzând că boierul stă 
închis în el şi nu catadixeşte să vorbească cu oamenii, 
Norocel vizitiul începu a vorbi cu cei doi cai negri cu ţinte 
albe în frunte. Trecură pe lângă girezi înalte de grâu. Pe o 
costişă, dincolo de-o vale, la o depărtare de doi kilometri, 
mormăia garnitura de treier, lângă alte clădiri de holde. 

— Ascultă: cum te chiamă? Tresări deodată Bernard. 

— Norocel, cuconaşule. La porunca dumneavoastră. Ştiu 
că voiţi să mă întrebaţi dacă s-a făcut frumos grâu în vara 
asta. 

— Da. 

— Tocmai asta grăiam eu cu caii. Au câteodată boierii un 
noroc, de-ţi vine să-ţi pui mânile în cap. Eu nici nu ştiu ce au 
să facă cu atâta grâu. Nu înţeleg unde au să-l puie. Au să 
umble maşinile până ce a da bruma. După aceea încep 
cărăuşii să-l care. Sofronie Leca l-a şi vândut. 

— Îl transportă la calea ferată? 

— Îl transportă la drumu de fier. 

— Cu căruțele boiereşti? 

— Da de unde? Parcă avem noi atâtea harabale şi atâţia 
boi? Cu căruţe din Necşeni. Dar dumneavoastră să n-aveţi 
grijă dinspre partea lemnului din Borza. Au aflat oamenii 
din sate ş-au să vie cât păr în cap să le daţi arvună. 


„Pe cât înţeleg, cugetă în sine domnul Bernard, aici se 
discută curent afacerile mele. Săteni, Ţigani, administratori, 
stăpâni s-au constituit în Parlament”. 

— Grăim şi noi, sară, ba de una, ba de alta, zise de pe 
capră Norocel, şi aflăm câte sunt prin lume. Altă gazetă n- 
avem. 

— Vorbeşti şi cu caii? 

— D-apoi ce să fac? Când tac boierii, cu cine vreţi 
dumneavoastră să vorbesc? 

Vizitiul era un om de patruzeci de ani, cărunt, frumos la 
înfăţişare, în haina-i domnească, cu nasturi de alamă. Avea 
în oclii o lumină de inteligenţă şi de râs. Domnul Bernard îl 
cântări drept un privilegiat al soartei. 

— De mult eşti vizitiu la curtea prinţului? 

— De când m-a făcut mama. Noi slujim aici din tată-n 
fecior. 

— Ai simbrie bună? 

— Am, dar parcă s-alege ceva de ea? Să vă spun ceva, 
boierule. Straşnic îmi place mie băutura! Eu ştiu de mai 
înainte ce am să fac cu bacşişul pe care aveţi să mi-l daţi. 
Când îs băut, domniţa nu mă poate suferi. Pune pe altul să 
se suie pe capră. Nu pentru măria-sa, căci măria-sa umblă 
mai mult călare; ci pentru prinţ. Ş-apoi îl duc pe prinţ la 
gară, şi înapoi de la gară. Nu spune o vorbă. la aşa stă, stă 
şi se gândeşte. Mult se mai gândeşte prinţu ista al nostru. 
Clocind atâta gând, nu se poate să nu iasă ceva care 
zboară. 

Bernard râse cu voie-bună şi-şi puse întrebarea la cât să-şi 
fi fixat Norocel bacşişul. E un om destoinic; în altă ţară, 
instrucţiunea şi cultura l-ar fi ridicat într-un parlament. 

— Odată numai, după-ce am stat cu măria-sa Lupuşor de 
vorbă, mi-a spus că vra să mă ducă în ţara franţuzească. 
Dar măria-sa are prea multe pe cap şi uită unele din câte le 
spune ori le făgăduieşte. Într-un rând, s-a înfierbântat cum 
că face spital la Necşeni, pentru lumea sărmană. Altădată a 


juruit o şcoală. Măria-sa are alte gânduri. Cine ştie pe unde 
zboară gândurile măriei-sale! 

— Ar fi fost bine să se facă o şcoală. 

— Dece? Ca să învăţăm noi Ţiganii carte şi pe urmă să ne 
ducem la spital să murim? Să fim noi sănătoşi, ca să ne 
îndestulăm de mila măriilor lor. Nu ne trebuie nimica alta. 
La sfârşit tot acolo ne ducem. 

— E adevărat. Observ că eşti şi filosof. 

— Îhî. S-aude că găsim rachiu dulce. 

— Unde? 

— În grădinile raiului. Pe noi Ţiganii ne ia sfântu-Petrea c-o 
varga şi ne alungă tocmai acolo, în fund. Ar fi bine şi acolo 
dacă toate-acestea n-ar fi numai nişte poveşti. 

— Ciudat! Mormăi domnul Bernard. Ascultă, Norocel. 

— Porunca. Voiţi să mă întrebaţi dacă-i bun rachiul de la 
rateşul boieresc? E bun. Am vreme să opresc. 

— Nu, Norocel, râse Bernard. Treci mai departe. Deşi-i zi 
de lucru, văd oameni care stau degeaba la rateş. Par 
oameni cum se cade. S-au sculat şi m-au salutat cuviincios. 
Dar dece stau degeaba? 

— Aşa au ei gust; mai mare plăcere decât asta nu se poate. 

— Şi dece purtaţi voi căciuli în puterea verii, Norocel? Asta 
iar nu înţeleg. 

— Apoi, cuconaşule, dumneata nu ştii că la noi este o 
zicătoare veche? Să-mi fie cu iertăciune pentru cuvântul cel 
prost, dar acea zicătoare spune că de la Sântămărie fac 
ceva cânii în pălărie. Aşa că de la Sântămărie oamenii pun 
mâna pe căciulă şi-şi cârpesc cojocul. 

Zicătoarea, Norocel o rostise cu vorba crudă şi precisă pe 
care o întrebuinţează localnicii. Domnului Bernard nu-i 
displăcu dictonul, deşi domnia-sa purta o prea frumoasă 
pălărie de paiu moale. Norocel îl spiona cu coada ochiului; 
pe domnul Bernard îl interesa şi această manevră a 
Ţiganului. O adiere de vânt veni din mirişti şi-i aduse miros 
cald de grâu copt, în care se amesteca şi un tăiuş de alcool. 
Pasagerul înţelese de ce-i aşa de spornică faconda 


automedonului. Ca om practic în orice împrejurare, se 
gândi numaidecât să puie la contribuţie dispoziţia aceasta, 
ca să aibă şi alte ştiri despre localnicii Necşenilor. Află 
îndată că domniţa nu-i acasă. E dusă cu calul. Dar poate în 
vremea asta, cât umblăm noi cu trăsura, măria-sa să fi 
venit. Prinţul stă singur şi ceteşte. Câteodată scrie, dar mai 
mult ceteşte. leri a ieşit să vadă pe Sofronie Leca. 

— Aş dori să aflu ceva despre Sofronie Leca al 
dumneavoastră, întrebă cu aceeaşi bunăvoință şi veselie 
domnul Bernard. 

— Cum nu? Puteţi afla orice poftiţi, cuconaşuie. Îl întrebaţi 
şi el vă spune numaidecât. 

— E de mult în serviciul prinţului? 

— De mult. Dar o bucată de vreme n-a fost pe aici. Acuma 
s-a întors iar. 

— Înţeleg că-i om destoinic. 

— Care nu se mai află. 

— Se ocupă numai de Necşeni? 

— Aşa mi se pare, dar bine nu pot să ştiu. 

— La pădure n-are, cred, nici un amestec. 

— laca, nici asta n-aş putea să vă spun. 

— Nu cumva nu-i pare tocmai bine de tăierea pădurii? 

— Dece să nu-i pară bine? De ştiut nu ştiu, dar n-are dece 
să-i pară rău. 

— Dar ţie îţi pare bine? 

— Mie îmi pare bine. Văd că sunteţi de treabă boier. 

— Şi Țiganilor lingurari le pare bine? Ce zici? 

— Şi lor le pare bine. De întrebat, nu i-am întrebat, dar 
dece să nu le pară bine? 

— Acestea nu ai obiceiu, Norocel, să le discuţi cu caii? 

— Ba da. Dar unele caii le ştiu, iar altele nu le ştiu. Aşa că 
eu de Sofronie Leca nu v-aş putea spune nimica, batâr să- 
mi daţi şi o mie de lei. Dece să spun că ştiu, dacă nu ştiu? 

— Te temi poate de dânsul? 

— Da de unde, cucoane? Nu mă tem de fel! 


Domnul Bernard înţelese că trecea printr-un loc oprit. 
Deci, cum bănuia domnia-sa, Leca îşi cam juca pe socoteala 
lui caii şi era mai temut decât adevărații stăpâni. Bine, să 
fim atenţi. Acesta-i braconierul de care vorbea prinţul. 

— Îi cam place să vâneze în Borza? 

— Nu cunosc; nu-l ştiu vânător. 

Buna dispoziţie şi verva lui Norocel vizitiul erau vădit în 
descreştere. Caii nu mai aveau chef de sfat; îşi grăbiră 
trapul. 

Trecură prin marginea satului Necşeni. Pe urmă le 
scânteie înaintea ochilor, în soarele amezii, crucea bisericii 
din coasta curţii; apoi se desfăşură parcul şi se deschise 
spre miază-zi şi răsărit perspectiva iazului. Trăsura coti 
brusc; Kivi îi surâse grațios din cerdac. 

Primirea i se păru domnului Bernard dintre cele mai 
corecte. Ar fi putut întrebuința chiar şi un alt termen, ceva 
mai favorabil amorului său propriu. Domnişoara Mavrocosti 
pofti să afle imediat ştiri despre sănătatea şi afacerile 
domnului Bernard, care, fără îndoială, erau prospere. 
Domnul Bernard dădu răspunsul strict necesar, ştiind că o 
prinţesă, educată în Apus, zâmbeşte agreabil ascultând 
explicaţiile, dar se gândeşte cu totul la altceva. Într-adevăr, 
Kivi părea preocupată. Domnul Bernard nu se sfii, ca 
prietin şi bun cunoscător de oameni, să-şi traducă în 
cuvinte constatarea. 

— Prinţesă, vă încredinţez că vă voi elibera numaidecât de 
grija persoanei mele. Sânt de astădată numai omul de 
afaceri; credeam să găsesc pe domnul Mavrocosti. 

— Acel Mavrocosti e tot amicul dumnitale, domnule 
Bernard; fii bine încredinţat de asta. Scrisoarea lui nu 
trebuie să constituie pentru dumneata nici cea mai mică 
jignire; e un reflex al stării lui sufleteşti, care, te asigur, nu 
e tocmai bună. Fratele meu a avut iarăşi o epocă de 
deprimare. 

— Nădăjduiesc că acum e bine, se interesă Bernard. 


— Ceva mai bine. Are însă în unele zile dureri de cap. În 
general, se simte obosit. Cred că vom pleca undeva, în 
străinătate, ca să se recreeze. Acestea suni stări pe care 
dumneata le-ai cunoscut; pe urmă vine perioada de agitaţie 
entuziastă şi de creaţie. 

— Bănuind asta, vreau, prin urmare, să nu vă fac nici cea 
mai mică tulburare. 

— Care tulburare? Nu cumva, domnule Bernard, 
dumneata eşti supărat pe noi din pricina scrisorii lui Lupu? 
Ba da, eşti supărat. Îmi dai voie să-ţi spun că te cunosc 
după ochi? 

— Sânt fericit de atenţia dumneavoastră, prinţesă. 

— Dacă eşti aşa de fericit, domnule, vei binevoi să te supui 
în totul dispoziţiilor mele. 

— Mâni va trebui să fiu la pădure, prinţesă. 

— Până mâni eşti prizonierul nostru. Poţi circula de 
altminteri în voie; poţi sta singur, dacă preferi. Cred că n- 
aveai intenţia să stai, la noapte, pe câmp, în marginea 
şanţului? 

Domnul Bemard crezu că nu trebuie să vorbească de han. 

— În părţile acestea de lume, urmă Kivi, restaurantele 
sunt la înălţimea hotelurilor. Nu ne socoti pentru asta în 
stare de inferioritate, domnule Bernard, căci în schimb 
primirea de oaspeţi e lege. 

— Cred şi văd, prinţesă. Vai, legea aceasta nu-i făcută să 
mă bucure mai mult. 

Kivi nu crezu că trebuie să împingă mai departe 
amabilitatea; domnul Bernard căuta să-i citească, pe faţa 
mobilă şi totuşi serioasă, intenţia unui răspuns în armonie 
cu sentimentele lui. Mavrocosti apăru. 

N-avea înfăţişarea unui om prea obosit. Nu părea că-l 
doare capul. Scutură afabil mâna prietinului său şi intră 
dintr-odată într-o convorbire întreruptă, numai de câteva 
minute. Cu toate acestea nu se văzuseră de câteva 
săptămâni; în intervalul acesta se schimbaseră scrisori şi 
scrisori nu dintre cele mai plăcute. 


Domnul Bernard ar fi dorit să lichideze imediat acel mic 
diferend care stătea încă, între el şi gazdele sale, ca o 
ceaţă; dar momentul nu i se păru potrivit. Atitudinea lui 
Lupu Mavrocosti, complect străină de atare preocupare, 
nu-i spori jignirea, ci-i produse mai mult un fel de nelinişte. 
Deşi-i era greu să accepte că nesiguranța şi capriciile acelui 
boier valah ascundeau o viclenie, totuşi îi rămânea la 
tâmplă un ţânţar, care se întorcea în acelaşi loc, deşi-l 
alunga necontenit. 

Abia după masă oaspetele putu să-şi capete întreagă buna 
dispoziţie, lăsându-se biruit. Sărmăluţele cu smântână, 
curcanul fript dum-nezeeşte, vinul generos îl puseseră în 
acelaşi scaun şi-n aceeaşi stare fizică, în care fusese, când 
începuse conversaţia pe care o urma Mavrocosti. 
Ţigăncuşele cu părul negru strălucitor şi bluzele albe 
drotate apărură iar, cu cafele turceşti. 

— Trebuie să găsesc acel ceva pierdut, zicea Mavrocosti. E 
posibil oare să se fi înălţat la cer, cum am crezut în primul 
moment? Poate să fi căzut în Borza. 

— Dacă-i căzut în Borza, râse Bernard, îl găsim când tăiem 
pădurea. 

Boierul îl privi cu ochi mari, dintr-odată întristaţi. 

— Într-o formă ori în alta, urmă Franţuzul, pădurea ne va 
da ceea ce cauţi domnia-ta. Frasinii, care deocamdată stau 
înrădăcinaţi aici, vor zbura, dând sunet, peste Antile şi 
Ceilan. 

— E un zbor paralel cu scoarţa pământului, suspină 
Mavrocosti. Dumneata nu doreşti altceva? 

Kivi interveni: 

— Domnul Bernard doreşte să se odihnească. De mâni, îşi 
începe operaţiile. 

— Aşa este, aşa este, zâmbi Lupu Mavrocosti, sosit 
dedeparte. 

Senzaţia de fantezie mai mult decât de fantastic, pe care o 
mai avusese cândva o clipă, se trezi iarăşi în domnul 
Bernard, ceva mai puţin agreabilă decât prima oară. 


Când Kivi îl pofti, ou gingăşia ei obişnuită, la serviciul 
religios de a-doua-zi dimineaţa, la biserica familiei lor în 
marginea parcului, Bernard văzu pe Mavrocosti atent şi 
mirat în acelaşi timp. A surprins la fată o mişcare de 
nerăbdare? Poate i s-a părut. Nu e o gelozie copilărească; e 
poate tot o ciudăţenie de om nu îndestul de cumpănit. 

— Pe mine nu m-ai chemat de ani de zile. Zise Mavrocosti 
către Kivi, cu rânjetul lui numai într-o latură. 

— Tu te poţi duce orişicând, răspunse domniţa; însă ştiu că 
liturghia te indispune, sau mai degrabă vecinătatea 
mormintelor. Aproape de morţii mei, eu, dimpotrivă, mă 
simt reconfortată. 

— De aceea s-a zvonit în sate că aş fi strigoi. Mormăi Lupu. 

Kivi râse, alăturându-se de el c-o mângâiere de mamă. 

Domnul Bernard fu astfel sechestrat la Necşeni până la 
liturghia de a-doua-zi Duminică. Avu timp să viziteze parcul, 
să se coboare până la iaz în tovărăşia domniţei; pe Lupu nu- 
| mai văzu. Stătu o vreme singur; din când în când intrau 
Ţigăncuşele în odaia lui, ca să aducă ceva ori să diretice. 
Zgrepţănau puţin la uşă şi intrau zâmbind. leşeau 
aruncându-i o căutătură. 

Stătea într-o odaie boltită, cu divan şi fotolii vechi. Pe 
păreţii văruiţi erau înşirate câteva stampe. Una reprezintă 
o imagine foarte fină a lui Necuilai I Pavlovici, ţarul tuturor 
Ruşilor. Scoţând-o din cuiul ei ca s-o cerceteze mai de 
aproape, descoperi pe partea cealaltă, în dosul cadrului, tot 
aşa de bine conservat, portretul lui Francisc împăratul 
nemţesc. Fără să înţeleagă rostul acelei alcătuiri, căută şi 
celelalte stampe: încoronarea Iosefinei de către Napoleon; 
o gravură de Rembrandt. Nu erau căptuşite cu altele. Una 
din Ţigăncugşe îl surprinse asupra acestor investigaţii şi-l 
privi lung. El îi zâmbi. Ea se retrase precipitat. Atunci 
domnul Bernard se hotări să încuie uşa. Descoperi însă că 
broasca n-avea zăvor, nici cheie. 

— Oamenii aceştia meritau să fie cunoscuţi, îşi zicea 
domnul Bernard. 


Însă el ar fi trebuit să vie fără bani în acest adăpost plăcut; 
ca să doarmă liniştit. Casetă nu se găseşte în părete; uşa nu 
se închide; ferestrele n-au gratii. Ce să facă cu suma 
importantă pe care o are la el? Probabil că lipsa aceasta de 
apărare e voită şi are o semnificaţie. Puse deci banii pe 
masă, acoperiţi neglijent c-o gazetă şi-i crezu destul de 
dibaciu apăraţi. Se vâri în aşternut cu oarecare grijă, stătu 
un timp treaz, simțind în nări mirosul de busuioc al 
încăperii; pe urmă adormi adânc. A-doua-zi află banii 
frumos rânduiţi în mijlocul mesei şi gazeta păturită cu grijă 
alături. Ţigăncuşa zgrepţenă la uşă cerând să intre cu apă. 

La biserică, găsi lume înţesată, în lumina şi subt 
fumegarea făcliilor. În latura dreaptă a naosului era păstrat 
un spaţiu gol. Deasupra unei lespezi de marmură cu 
inscripţie, ardea o candelă filigranată de argint. Kivi 
îngenunchie alături pe o pernuţă de matasă roşie. Ţăranii, 
după ce făcuseră loc feţelor boiereşti, se grupară iarăşi în 
rânduiala lor, bărbaţii mai înainte, c-o atitudine de gravitate 
şi nobleţă, care stârni toată admiraţia străinului. Păreau a 
asculta cu atenţie serviciul divin. Femeile erau mai puţin 
liniştite, împărtăşindu-şi în şoaptă felurite secrete 
extraordinare, care nu pot fi comunicate în altă parte, nici 
nu pot suferi vreo întârziere. Nu-i fu greu Franţuzului să 
descopere obiectul acestor aprige şi tainice preocupări: toţi 
ochii feminini îl fulgerau, îl măsurau şi-l cântăreau. Kivi 
zâmbi şi-l sfătui, strecurându-i câteva cuvinte franţuzeşti, să 
se comporte ca un creştin, adică să urmeze mişcarea de 
semne şi închinăciuni a poporului adunat, ceea ce Franţuzul 
făcu numaidecât, dar imediat se simţi ridicol faţă de 
domniţă. Oamenii însă îl acceptară, cu priviri binevoitoare. 

Robia domnului Bernard, dealtfel nu displăcută, încetă 
îndată ce se întoarseră la curte. Costică, valetul domnului 
Bernard, sosise cu bagajele. Aşa cum era de aşteptat de la 
un valet bine stilat, cortul de campanie fusese uitat la 
Bucureşti. 


— Atunci ne vom sili, hotări filosofic domnul Bernard, să ne 
alcătuim imediat adăpostul de scânduri. Vom ruga pe 
domniţă să ne înlesnească astăzi transportul la pădure şi 
dumneata, Costică, te vei înfăţişa Ovreiului meu din 
Dobreni, cu porunci exprese, ca lucrarea să fie pornită şi 
executată imediat. 

Valetul, om nalt şi uscat, cu nasul mult mai desvoltat decât 
al stăpânului său, îşi întoarse acest apendice cu gravitate şi 
dispreţ către toţi curtenii Necşenilor, adunaţi buluc în jurul 
bagajelor. Pe 'Ţigăncuşe mai ales le amuza haina elegantă a 
domnului Costică, cu pardesiu cenuşiu şi pălărie tare la fel. 

— Trebuie să fie tot vreun Franţuz, se sfătuiau ele. 

— Ce vă holbaţi aşa, cioropinelor? Le mustră domnul 
Costică, cârnindu-şi către ele nasul. 

Stolul de fete se desfăcu numaidecât, scandalizat. Apoi se 
întoarse iar, rămânând la o distanţă ceva mai mare. Deacolo 
examinau coloarea pielii domnului Costică, o coloare 
caracteristică şi familiară. 

— Cum de n-am băgat noi de samă mai devreme? Zise 
Constanţa, Ţigăncuşa domniţei. Treci înainte, Fiţo, şi-l 
stupeşte tu, că mie mi-e greață! 

După această hotărâre, fetele se retraseră cu demnitate. 
Rămaseră numai slujitorii bărbaţi, c-un zâmbet oblic şi fin, 
pe care Costică urma să-l trateze cu acelaşi dispreţ. 

— Aş vrea să întreb pe boieraşul ista, vorbi Norocel; în 
câtă vreme a zburat de la Bucureşti pân-aici? S-a umplut 
lumea de cioroplane, adaose el clipind dintr-un ochiu. 

După acest început de ostilitate, se retrase şi grupul 
bărbătesc. 

Relaţiile pe care i le dădu valetul hotări pe stăpân să rupă 
brusc farmecul acelei prințese orientale care se numea Kivi 
şi să treacă la realităţile severe cu care era deprins. 

— Aceştia nu-s servitori, domnule, declară Costică 
indignat; aceştia-s nişte sălbatici; nu ştiu nici să vorbească, 
nici să se poarte cu oamenii. Nu înţeleg cum îi pot suporta 
boierii de aici. 


Norocel trăgea, de pe capră, cu urechea şi făcea caii să 
joace în hăţuri şi-n hamurile lor sclipitoare. 

Când Kivi apăru ca să întindă mânuţa-i brună pentru 
sărutare, se opri şi se uită mirată la valet. 

— Cine-i domnul? 

— Costică Mărgăritescu, se recomandă noul venit solemn, 
închinându-se adânc în faţa stăpânei locului. 

Când va fi ce ştiu eu, îşi zicea el, privind pieziş spre 
stăpânul său, am să fac altă rânduială la curtea din Necşeni. 

— Costică Mărgăritascu? Se veseli Kivi. 

— Da. Omul meu. 

— A! Omul dumnitale. 

Mărgăritescu se închină a doua oară. Norocel tuşi înăbuşit 
pe capră. 

— Atunci când ne vedem, domnule Bernard? 

— Nu vreau să fiu indiscret, prinţesă. În cinci ore, îmi 
creez un castel în pădure. 

— Atunci te putem vizita noi. Va fi foarte frumos. Îl ierţi pe 
fratele meu că nu e de faţă în clipa aceasta? 

Bernard rămase o clipă nedumerit. 

— Atunci ne vedem în pădure? 

— Desigur, răspunse Kivi, ne vedem în pădure. 

Norocel îşi făcu de data asta drumul la Dobreni fără 
discursuri. Mărgăritescu, lângă stăpânul său, primea 
instrucţiuni amănunțite. Cum ajunse în târg, cobori în 
prejma domnului Zeidel şi rămase cinci minute în strânsă 
conferinţă cu el. Norocel îşi primi bacşişul şi se retrase. 
Domnul Bernard se stabili la o simplă masă de lemn subit 
şopron şi cercetă cu luare aminte condicile pregătite. În 
târg încă forfoteau oameni; grupe începură a se strânge, ca 
să se puie în contact cu stăpânirea nouă a pădurii, despre 
care se spunea că dă bani înainte pentru transport. 

După comunicările şi indicaţiile lui Costică Mărgăritescu, 
doi Ovrei sprinteni, chemaţi şi sosiți în bătaie de biciu la 
Abramovici, se transportară la depozitul de cherestea local; 
câteva căruţe fură rechiziţionate cu preţ neobişnuit şi 


domnul Bemard, pe când îşi începea tratativele cu sătenii, 
fu încredinţat că, la ora opt sară, va avea adăpost subt 
pădure. Mărgăritescu, stăpânind de aproape alte două 
vehicule din târg, trecu la curte ca să ridice şi să ducă la 
faţa locului bagajele. În acele bagaje se cuprindea şi o 
puşcă de vânat de marcă englezească, şi costumul de 
rigoare cu pantaloni scurţi; şi impermeabile, şi un meşteşug 
ingenios de bucătărie, şi alt meşteşug de făcut un duş rece 
în câteva minute. Săpunuri, oglinzi, brice, tacâmuri de 
argint, blide de porțelan. În zece zile, lucrând intens, 
domnul Antoine Bernard nădăjduia să puie la cale 
campania. Cum cad frunzele, tăierea porneşte. După ce s- 
aşează iarna, banii angajaţi acuma încep a produce îndoit: 
căruțele vor veni deşerte pe un drum şi vor ieşi încărcate 
pe altul, către gară. 

VIII. 

Cei câţiva meşteri care puteau lucra Duminica încheiară în 
scurt un acoperiş pe câţiva stâlpi îngropaţi, în poiana din 
margine, care se chema a Curcanului. Fântâna era aproape. 
Domnul Costică desfăcu un pat de campanie, cu toate 
halaturile lui; dădu la iveală meşteşugurile bucătărioarei; 
făcu să strălucească o serie întreagă de aparate 
misterioase, la care se uitau de departe, cu braţele 
încrucişate, câţiva localnici bruni: erau reprezentanţi dintre 
cei mai tineri ai satului lingurarilor. Din când în când, 
trebăluind, Costică Mărgăritescu mormăia şi le arunca o 
privire ostilă. 

Într-adevăr, şi după părerea lui, ca şi a stăpânului său, în 
toate lucrurile şi în toţi oamenii din aceste părţi de lume 
trebuia pusă o rânduială. Mai ales în oameni. Stau degeaba 
şi se uită fără să spuie nimic. Se înalţă, se răsucesc, se 
pălesc în capete, îşi schimbă locul, ca să-şi poată satisface 
mai bine curiozitatea, şi, din când în când, râd fără noimă. 

A trecut ş-un fel de om sălbatic, cu baltag, cu cojocu-ntre 
umeri şi cu căciulă în cap. S-a oprit, şi-a repezit căciula pe 
ceafă şi s-a uitat; pe urmă şi-a dat iar căciula pe ochi. 


— Măi oamenilor, a strigat el, a cui sunteţi? 

Dulgherii l-au lămurit că fac un adăpost pentru domnul 
inginer. 

— Aha! Pentru Neamţ? S-a încredinţat ei. Apoi bine, faceţi- 
|. Se chiamă că dumnealui are un drept în Borza. Dar el 
unde-i? 

— Are să vie să se aşeze aici. 

— Aha! Da aista care umblă cu nişte jucării, cine-i? 

Meşterii crezură că trebuie să râdă, fără să răspundă. 
Valetul privi o clipă cu dispreţ spre om. Țigănuşii din 
preajmă dădură explicaţii lui Peceneaga. 

— Ăsta-i Costică Mărgăritescu. 

Servitorul se socoti ofensat de tonul cu care era rostit 
numele său şi aruncă o privire amenințătoare spre grup. 

— Apoi bine, să fie sănătos şi să nu se supere, interveni cu 
blândeţă pădurarul. Dacă toate se fac cu voia lui 
Mavrocosti, eu nu mă pun de pricină. 

S-a dus săltându-şi cojocul în spate. 

La ora şase, domnul Antoine Bemard s-a înfăţişat aşa cum 
anunţase. Lucrătorii şi-au încetat bocăniturile; explicară că 
se întorc a-doua-zi ca să isprăvească, şi se duseră, 
căţărându-se din fugă în căruţa lui Zeidel, care adusese pe 
Franţuz. Costică Mărgăritescu prezintă stăpânului său cel 
dintâi ceaiu, într-un filigean chinezesc. Aroma lui fină se 
împrăştie îndată în poiană, luând oarecum cunoştinţă de 
asprele mirosuri ale Borzei. Pădurea era liniştită şi tăcută şi 
avea un răsuflet lin după soarele copleşitor. Susura abia 
simţit din frunze. Lostuni începură să treacă prin lumina 
poienii, ţârâind. Un vultanaş dădu un strigăt prelung de 
mirare şi se opri în vârful stejarului celui bătrân. Domnul 
Bernard îl privi o clipă. Paserea dădu al doilea strigăt şi-şi 
desfăcu aripele dungate în lucirea oblică a soarelui, luându- 
şi zborul. Răsturnat în scaunul de pânză şi lemne 
încrucişate, inginerul îşi sorbi ceaşca de ceaiu, cu o sensaţie 
dintre cele mai plăcute şi mai ciudate în acelaşi timp. Din 
pământ, din pădure, din ierburile poienii, îl învăluia o tihnă 


aromitoare, un îndemn de desfacere totală şi de lene. Pofti a 
doua ceaşcă de ceaiu. Cei dintâi săteni, cu care trebuia să 
aibă domnia-sa de a face în vederea exploatării, se opriră în 
drumuşor, la margine. Nu păreau de loc grăbiţi. Erau şase 
sau şapte. Se tolăniseră în iarbă, hotărâți să aştepte oricât. 
Dar în domnul Bernard veghea o disciplină care-i înfrâna 
toate şovăirile. Depuse ceaşca pe măsuţa improvizată, îşi 
impuse o silinţă ca să se ridice şi făcu semn oamenilor să se 
apropie. Oamenii se sculară din iarbă şi se apropiară domol. 

Se descoperiră, dădură bună-vremea. Inginerul le 
mulţămi. Îi întrebă dacă poftesc să se angajeze pentru 
transporturi. Unul din ei începu o istorisire, care ameninţa 
să fie mai lungă decât trebuia, c-un cal pierit dintr-o 
muşcătură de şarpe. Cum era soarele, cum era cotitura văii, 
cum era rovina de pârău, cum se va fi strecurat şarpele. 
Cum femeia din Bălăneşti, care ştie să descânte de 
muşcătură de şarpe, a venit prea târziu. 

— Cum te chiamă? Zâmbi inginerul. 

— Gheorghe 'Topală. 

— Ai nevoie să-ţi cumperi alt cal? 

— Da. Mai am eu ceva parale; dar mi-ar mai trebui. 

— Cât? 

— Apoi, dacă s-ar putea, o mie. 

— Se poate. 

— Dar dumneata? 

— Eu, domnule inginer francez, am o chestie c-un mânzat. 

— Ai şi dumneata nevoie de parale? 

— Am. Eu pe dumneavoastră, domnule ofiţer, vă cunosc 
din război. Am fost în regimentul 42 infanterie şi 
dumneavoastră eraţi ataşat la regimentul nostru. Aşa că 
poate v-aduceţi aminte. Eu îs Ilie Grigoraş. V-am adus odată 
țigări de la Divizie. 

— Mi se pare că-mi aduc aminte. Ai nevoie de mult? 

— Eu aş lua arvonă două mii. 

— Să vedem. 


— Da, domnule ofiţer, şi mai sunt şi aceştialalţi patru 
oameni, tot din sat de la noi, de la Bălăneşti. 

— Bine, am nevoie de asistenţa primarului. 

— Aşa-i, se învoi cu regret Grigoraş, trebuie să fie de faţă 
şi primarele. Atuncea om veni cu primarele. Primar la noi e 
domnul Nastasă. Dar noi suntem oameni de cuvânt. Am pus 
la cale un angajament, apoi numaidecât îl executăm, după 
condiţia anumită, la vremea hotărâtă. Iaca, ne cunoaşte şi 
domnu Sofronie Leca. Îi lucrăm şi lui şi n-are a se plânge. 

Cel despre care era vorba descălecase chiar în acea clipă 
în poiană şi se înfăţişă domnului Bernard în forme destul de 
civilizate. Sătenii se traseră puţintel mai la o parte. 

— Poate aveţi nevoie de ceva, domnule Bernard? Întrebă 
c-un ton amical administratorul Necşenilor. Am ordin de la 
prinţ să fiu la dispoziţia dumneavoastră pentru orice. Poate 
aveţi nevoie de o trăsură care să vă stea permanent la 
dispoziţie. Dacă face trebuinţă feciorului dumneavoastră de 
un ajutor, aş putea aduce un flăcăuaş ţigan de la curte. 

— Mulţămesc prinţului, răspunse Bernard. Îţi mulţămesc 
şi dumnitale că ai fost aşa de amabil, ostenindu-te până la 
pădure. 

— Nu-mi fac numai datoria, domnule, răspunse Leca; e şi o 
plăcere pentru mine să vă fiu de folos. Pot fi călăuzul şi 
tovarăşul dumneavoastră, dacă voiţi să ieşiţi într-o după 
amiază la prepeliţe. Dacă doriţi să vânaţii singur, vă pun la 
dispoziţie cânele meu. 

— Ba nu, ba nu, se întoarse câştigat inginerul; hazul unei 
partide de vânătoare e mai ales o tovărăşie plăcută. 

— Atunci vă rog să abuzaţi de mine, domnule Bernard. 

— Îţi mărturisesc, domnule, zise râzând Franţuzul, că nu 
m-aşteptam să te găsesc pe dumneata aici. Pofteşti un 
ceaiu? 

— Mulţămesc, nu. Am venit şi pentru un lucru precis. 
Trăsura de la curte soseşte în urma mea. Domnişoara 
Mavrocosti v-aşteaptă la masă. 

Sătenii din Bălăneşti înaintară: 


— Atuncea noi cum facem? 

— Nu v-am spus? Trebuie să vă asiste primarele 
dumneavoastră. 

— Dar ne cunoaşte şi cuconu-Sofronie. 

Leca se răsuci spre ei şi privi serios, fără a le răspunde. 
Sosea trăsura de la curte cu alţi cai şi alt vizitiu. 

Când domnul Bernard se întoarse, după miezul-nopţii, 
destul de bine dispus, găsi poiana aurită de lumina lunei. 
Ascultând încă duruitul trăsurii care se depărta, îşi 
recapitula conversaţia din acea sară cu prinţesa Kivi. Era o 
persoană din ce în ce mai interesantă această soră a 
prietinului său. Însuşi Mavrocosti se dovedise vorbăreţ ca 
niciodată şi fără nici un semn de oboseală până la acea oră 
târzie. 

Era o linişte desăvârşită în sălaşul său. Un străjer se 
desprinse de sub un stejar. Bătu de două ori cu bâta în 
pământ şi întrebă gros: 

— Care-i acolo, măi? 

Îndată ce înţelese cu cine are de-a face, îşi duse 
milităreşte mâna la frunte şi se retrase în umbră. Trebuie 
să fie tot o rânduială a prinţesei, îşi făcu socoteală Bernard. 
Se vede că are o deosebită grijă de oaspetele său. 

Îşi găsi culcuşul de explorator în colţul hotărât, se 
desbrăcă repede şi se vâri în sac, îşi aşeză obrăzarul pentru 
țânțari şi încercă să doarmă. 

Cum se făcu linişte şi nu mai fu distrat de propriile-i 
mişcări, auzi sforăitul subţire al feciorului, care dormea în 
alt colţ al şopronului, învălit strâns în pături. Străjerul 
slobozi asupra poienii un fluierat prelung. Sforăitul lui 
Mărgăritescu încetă. 

Domnul Bernard aştepta somnul. Simţea în pleoape 
lucirea lunei. Un fâsâit de rațe sălbatice trecu brusc pe 
deasupra arborilor. 0 toacă misterioasă începu a bate în 
adâncul pădurii. 

Se deşteptă într-o larmă supărătoare. În adăpostul lui 
bătea soarele; în acelaşi timp simţea în nări jilăveala 


proaspătă a desişurilor. Se ridică în culcuş, cu capul greu 
încă de somnul compact. În puzderia de aur a dimineţii, în 
locul de lângă fântâna cu cumpănă, unde poposiseră în ajun 
oamenii din Bălăneşti, se frământau copii de coloarea 
ebenului, în îmbrăcămintea mai mult decât sumară pe care 
el o cunoştea. Strigau ceva. Se tânguiau cu înverşunare. 
Inginerul se desfăcu din culcuş şi întinse urechea. Puradeii 
îl observară numaidecât şi-şi sporiră vociferările. 

Feciorul ieşi de după şopron ameninţător asupra lor. 

— Aoleu! Se tânguiau Ţigănuşii; domnu Costică ne ucide şi 
ne omoară! 

Abia atunci observă inginerul că feciorul avea în mână 
biciu. 

— Ce este, Costică? Întrebă el. 

— Aoleu! Aoleu! Îşi repetau Ţigănuşii strigarea. Domnu 
Costică ne ucide! Muma lui şi Dumnezeul lui! Domnu 
Costică ne ucide şi ne omoară! 

Într-o clipă se făcură nevăzuţi prin tufe ca nişte pui de 
demoni ai codrului. Mărgăritescu întoarse spre stăpânul 
său o faţă mai neagră decât feleşagul ei obişnuit. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nişte lifte nesuferite, domnule inginer! Izbucni 
servitorul. Asară, după ce aţi plecat dumneavoastră, mi-au 
făcut capul calendar. Au îndrăznit să intre ş-aici, să se aşeze 
pe culcuşul dumneavoastră. Atuncea mi-a împrumutat unul 
din acei gospodari biciuşca. Numai aşa i-am putut ţine la 
distanţă; venind şi străjerul i-a depărtat şi el. Însfârşit, s-a 
înfăţişat un fecior boieresc chior, care s-a recomandat 
Marandache. Acela a strigat odată: Hăt! 'Ţâst! N-a mai 
rămas unul. Acuma însă văd că iarăşi s-au întors. 

— Văd şi eu; ce-i de făcut? 

— D-apoi credeţi că mă pricep, domnule inginer? Eu socot 
că trebuie bătuţi. Nici nu ştiu ce neam or fi. Nici nu-i înţeleg 
ce vorbesc. 

— Eu i-am înţeles foarte bine, Costică. Am să comunic 
domnului Sofronie cazul. Nădăjduiesc că el găseşte imediat 


o soluţie. 

— Aşa cred şi eu, domnule inginer. Administratorul a 
trecut pe aici când răsărea soarele. Mi-a spus că, dacă 
avem nevoie de el, să lăsăm răspuns acasă la dumnealui, doi 
kilometri de aici. Dacă ieşiţi din pădure, se vede: o casă albă 
cu livadă. A adaos că pe la amiază trece iar. Orice nevoie aţi 
avea, dumnealui e la dispoziţia dumneavoastră. 

Clătinat cu totul în demnitatea lui, Mărgăritescu îşi purtă 
înfăţişarea naltă, cu buzele căzute şi dezgustate, în locul 
unde îşi instalase bucătărioara cu petrol. Domnul Bernard 
zvârli cu energie de pe sine flanelele şi trecu la duşul 
improvizat din apropierea fântânii. Mărgăritescu îl aşeza şi- 
| strângea de câte ori era nevoie. Scotea apă şi umplea 
cazanaşul - o apă rece cu tâiuşuri de ghiaţă. Inginerul 
dădea strigăte bizare, primindu-i săgețile, ceea ce opri în 
loc pe cei câţiva oameni cu ferăstraie şi gealăie care intrau 
în poiană. Ce să fie? Parcă l-ar tăia pe cineva, ori îl bate! Nu 
lăsaţi, oameni buni! Ia vedeţi ce este! 

— Trebuie să fie oamenii mei de ieri, îşi zicea Bernard 
râzând şi învelindu-se în halat. 

Nu erau oamenii de ieri. Erau şase stoleri buni, cărora le 
poruncise cuconu Sofronie Leca să se înfăţişeze numaidecât 
la baratca inginerului. Să măsoare, să taie, să geluiască, să 
bată cuie, să aşeze ferestre de pânză de sită; până în sară 
să fie totul gata. Să despartă o odăiţă şi pentru fecior. Să 
facă într-un colţ loc bucătărioarei; dar de asta n-are să prea 
fie nevoie, căci domnul inginer urmează să se ducă la masă, 
atât la amiază, cât şi sară, la curte. Dacă se miră domnul 
inginer de ce au venit ei la lucru şi n-au venit Jidovii, apoi să 
afle domnul inginer că acei meşteri din târg au primit 
poruncă să nu se clintească din locul lor. Aici au a lucra 
numai oamenii măriei sale; şi n-au a primi de la domnul 
inginer nici un ban. 

— Să fiţi sănătoşi, le răspunse domnul Bernard pe când se 
îmbrăca grabnic, privind cu plăcere spre starostele 


lucrătorilor. Era un bătrân frumos, cu plete şi mustăţi 
cărunte. 

— Cum te chiamă, meştere? 

— Ifrim Dominte, domnule inginer. Hai, băieţi, puneţi 
mâna. Nu staţi, că vă stă norocul. Aicea am venit să lucrăm, 
nu să ne-ntindem la vorbă. 

Dimineaţa era aşa de frumoasă; împrejurimea, atmosfera, 
umbra pădurii te pătrundeau de o dulceaţă dumnezeiască. 
Frunzele plopilor tremurători vibrară deodată, parcă 
râdeau. Toate romaniţele poienii răspunseră pe steblele lor 
nalte. Domnul Bernard primi de la Mărgăritescu ceaiul cu o 
dispoziţie de blândeţă şi de toleranţă care-l mirau pe el 
însuşi. 

— Meştere, ai copii? Întrebă el, mai mult ca să lege vorbă. 

— Am, domnule. Mi-a făcut baba unsprezece. Aceştia-s 
care trăiesc. Pe şase mi i-a luat, Dumnezeu. Mă ierţi, 
domnule, că n-am când sta. Când asfinţeşte soarele, vine 
măria-sa ca să constateze ce-am făcut. Las-că mâni nici n- 
am avea vreme. E oleacă de sărbătoare; nu se lucrează. 

— Văd că aveţi sărbători multe. 

— Avem, cum nu? Slavă Domnului! Iaca Sântămăria. laca 
acuşi e Sfântu-lon-taie-capul-pe-curechiu. laca, după aceea, 
chiar a-doua-zi, de sfântu-Alexandru, la noi e mare 
prăznuire pentru morţi. les muierile cu pomeni pe toate 
mormintele. Aşa că n-avem când. Cată să umblăm repegior. 
Ştiu eu ce-ai să spui dumneata: că este vreme destulă până 
ce-or trâmbiţa îngerii din patru cornuri de lume; dar asta-i 
vorbă pentru călugări, iar noi suntem meşteri lemnari. Pe 
lângă că suntem meşteri lemnari, apoi am şi ajuns la o 
vreme de cărunteţă, când avem învăţătură că porunca-i 
poruncă. A ieşi poruncă să-ţi facem până în sară palat, îţi 
facem până în sară palat. Acum nouă ni-i în grijă numai de 
megşteria şi de treaba noastră. 

Când eram nebun şi prunc, Mi-era glasul ca la cuc Şi 
umbletul ca de lup. 

Da acuma am altele. Nu pun tesla jos până desară. 


— Aveţi să primiţi măcar un pahar de băutură şi o bucată 
de pâne. 

— Nu se poate, cucoane. Tovarăşii iştia ai mei, pe care-i 
vezi, îs nişte oameni voinici, de umblă cu piatra morii în 
toiag pe umăr. Mâncare le trebuie lor? Iaca acuşi trece 
Sofronie Leca şi ne întreabă ce-am făcut. Dacă stăm, n- 
avem sâta babei Domnica să sară la treabă. Numai ea are 
asemenea minune; au auzit-o mulţi oameni bătând în uşă la 
bordeiul ei şi strigând: leşi, sâtă, de după horn şi-mi 
deschide uşa! Este aici în codru o poiană a Ielelor. Apoi de 
la iele a dobândit gaşperiţa aceea asemenea dar. Noi dăm 
cu tesla, şi unde dăm trebuie să se cunoască. Daţi-i, băieţi! 

Fâsâituri de gealăie şi de fierăstraie, bocănituri de teslă. 
Domnul Bernard porunci feciorului să-i mute scaunul în 
celălalt colţ al poienii. Deacolo observă un timp mişcarea 
încrucişată şi învălmăşită, aproape ca o joacă, a celor şapte 
lucrători. Nu conteneau o clipă şi se apostrofau veseli. În 
curând zgomotele lor se armonizară cu zvoana de 
dimineaţă a pădurii. 

Între perdele de liane, care păreau a închide o poartă a 
adâncurilor, apărură două ţărci. Îl spionară, privindu-l când 
c-un ochiu, când cu altul. Apoi se retraseră ca să dea de 
veste. Nu peste multă vreme se întoarseră cu alte tovarăşe. 
În straiele lor alb cu negru, agitându-şi cozile lungi, săltară 
în tei, şi deodată începură a-şi pune întrebări şi a da 
răspunsuri cu privire la căsuţa de lemn şi la străinul tolănit 
în scaun care se uita la ele. Spre dezbaterea lor se furişă 
într-o furcă de fag o veveriţă castanie cu cravată albă. 
Cobori în spirală de fulger pe trunchiu, hârâind uşurel spre 
străin, apoi sui cu aceeaşi repeziciune şi dispăru. Domnul 
Bernard o aşteptă multă vreme fără s-o mai vadă, pe când 
ţărcile băteau mai liniştit, cu cârcâiri repetate: unele 
emiteau o silabă, altele răspundeau cu două silabe. Aveau o 
atitudine adevărată de sfat. Negreşit, nu putea fi vorba 
decât de omul care le observa cu atenţie. 


Domnul Bernard simţi o vagă dorinţă să ia şi el parte la 
discuţie. Îi aburea deci în mădulare acea înclinare la lene 
surprinzătoare, de care încercase a se mai scutura odată. 
În orice caz, în sfatul lui cu ţărcile, ar fi fost gata să le 
expuie consideraţii serioase asupra vieţii lui din trecut şi 
asupra educaţiei care făcuse din el un om în adevăratul 
înţeles al cuvântului. În această parte de lume, unde se 
găseşte de câtva timp, energiile unităţilor nu se 
coordonează; oamenii tind la independenţă şi la libertate 
primitivă; sunt foarte aproape de edenul preistoric; pe când 
în Apus legea muncii are un caracter aşa de înfricoşat, încât 
omul nu se poate sustrage ei fără decădere. Fiu şi nepot de 
ingineri şi oameni de afaceri, domnul Bernard nu navigase 
încă în viaţă pe socoteala lui proprie. Ţinea de un grup 
uman şi de o lege neînduplecată, care-i ordona în ce chip 
să-şi puie pe el hainele, cu ce ritual să treacă la masă, la ce 
oră fixă să se ducă la profesorul său, în ce zi şi în ce clipă să 
îngenuncheze la un confesional. Mama sa doamna lustina 
Bernard trăise ca o femeie sfântă, într-un devotament şi o 
tristeţă continuă. N-avusese alt rost şi alt scop al vieţii decât 
căminul său şi pe micul Bernard şi murise zâmbind cu 
mâhnire unui apus de soare. Tatăl său fusese un om cu 
mustăţi roşii aspre şi cu fruntea încreţită. Punctual şi 
neînduplecat în serviciul acelui departament ceţos din 
provinciile de nord, supraveghia cu stricteţă examenele şi 
lucrările fiului său. Şi de la el şi de la mătuşi nalte, sterpe şi 
serioase moştenise deprinderea ordinei celei mai 
meticuloase şi sume însemnate în rentă bună a statului 
francez. Acuma, în scaunul lui comod, subt bolta de 
smaragd curat a unei poieni, într-o pădure în care se 
amestecau o mie de esențe şi mirezme, într-un soare de o 
blândeţă, şi de o dulceaţă care vesteau toamna, aduna în el 
un fel de plăcere de a da felurite lămuriri ţărcilor, care-şi 
anticipau replicile, râzând. 

Toate se armonizau în juru-i. Până şi ritmul acela 
dezordonat al muncii meşterilor lemnari avea o legătură cu 


sărbătoarea fără noimă de a-doua-zi, când tot pământul 
lucrează, numai oamenii din Necşeni şi din Bălăneşti şi de 
la lingurari stau cu braţele încrucişate. Stau cu braţele 
încrucişate, deşi mâni poate să bată asupra holdelor şi 
aşezărilor lor un vifor de iarnă. Această descumpănire şi 
variaţie în schimbări neaşteptate se oglindeşte şi-n limba 
acestor localnici. Se amuzează de departe de toate replicile 
lor nostime. În câţiva ani a deprins aşa de bine limba ţării şi 
se desfătează în aşa măsură de metaforele ei strălucitoare, 
încât s-ar putea spune că o vorbeşte mai bine decât Lupu 
Mavrocosti. Însă Lupu Mavrocosti, care vorbeşte mai 
bucuros o limbă franceză impecabilă, se integrează perfect 
în peisagiu, în pădurea aceasta, în orizontul cu desenuri 
moi şi între satele acestea primitive, care-şi împart viaţa 
între sărbători, praznice, zile de frupt şi de post, zile când 
se mănâncă peşte şi când nu se mănâncă peşte, zile când e 
îngăduită carnea şi când nu e îngăduită, şi care în definitiv 
nu mănâncă aproape nimic, ori dacă mănâncă, preferă 
câteva buruiene. 

E adevărat că sunt şi zile de mâncare şi băutură; dar iarăşi 
e adevărat că oamenii, ca şi peisagiile, au şi altă bucurie 
care e-n aer, în lumina şi spuma sufletului lor. Abia acum 
observă domnul Bernard că plăcerea de a trăi în ţara asta e 
aproape un viţiu. 

Un sunet bizar îi pătrunse deodată în auz. 'Ţărcile tăcură şi 
se retraseră între liane. Plutea de undeva, dintr-o mare 
înălţime, un bâzâit melodios care părea că plouă odată cu 
puzderia soarelui. Dintr-odată direcţia lui se schimbă; 
începu să se desluşească dintr-o adâncime. Însfârşit îl 
înţelese: era sunet de viori; sporea dintr-o vale, urcând 
colnicul spre poiana Curcanului. 

Apărură trei Ţigani în straie orăşăneşti flenduroase: doi cu 
viorile şi unul cu cobza. Cântau ceva cu totul străin de 
valsuri şi de sonate. Ceva vioi şi melancolic în acelaşi timp. 
Erau trei lăutari singuri; cântau Borzei. Când văzură pe 


domnul inginer, se opriră; apoi, rânjind, se îndreptară spre 
el şi se ploconiră. 

— Sărutăm dreapta măriei-tale; să-ţi facem o cântare. 

Domnul Bernard scutură din cap; n-avea nevoie de aşa 
ceva; destul leneveşte de un ceas. N-a făcut nimic; 
organizarea lui începe să de vie ridicolă. Se îndreptă spre 
şopron. Ceru de la fecior condicile. Îşi scutura fruntea şi-şi 
desmorţea braţele. 

Lăutarii trecură spre marginea cealaltă a poienii, ca să 
facă un popas la umbră şi-şi urmară acolo, ei în de ei, cu 
pădurea, cântarea întreruptă. 

Abia spre amiază îi veni domnului Bernard veste de la 
Dobreni. Zeidel sosi în persoană, ca să-i facă unele 
comunicări şi să primească instrucţiuni. 

— Aş dori să ştiu precis, domnule Abramovici, care-i 
metoda angajamentelor dumneavoastră? 

— Parcă trebuie numaidecât o metodă, domnule inginer? 
Noi dăm bani, asta ştiu. Şi oamenii care primesc bani 
trebuie să ne facă serviciul pentru care-i plătim. 

— Vreau un răspuns mai bun. Partea întâia se 
îndeplineşte; dau banii. Întrebarea e dacă munca se 
execută automat. 

— Aşa ceva automat nu se cunoaşte. În părţile noastre nu 
prea simt preţuite maşinile. Dar de făcut se face, cu 
bunăvoința autorităţilor. Vin şi oamenii singuri; dar sunt şi 
de aceia care trebuiesc îndemnați. 

— Deci când dăm banii, e bine să fie de faţă primarele? 

— Negreşii. 

— Atuncea am făcut bine că n-am dat arvună celor de ieri? 

— Nu se ştie. 

— Văd că nu s-au prezintăt. 

— Nu s-au prezintat? Atuncea poate n-are vreme 
primarele lor, ori s-au răzgândit. 

Domnul primar de la Bălăneşti Nastasă Roiban sosi nu 
mult după Zeidel, în trăsurica lui cu cal alb. 


Se cobori destul de sprinten, strânse mâna Franţuzului, 
privi cu mulţămire cum se lucrează clădirea de scânduri. 

— Cred, domnule inginer, că aveţi nevoie de mine? Se 
interesă domnul Roiban, cu un zâmbet de bunăvoință 
deosebită. Aşa mi s-a comunicat. E şi natural. De 
angajamentele oamenilor mei trebuie să dau eu samă. Nu 
scrie nicăieri asta, dar aşa e obiceiul pământului. Aşa că eu 
sunt omul dumneavoastră. 

— Atuncea, domnule Roiban, ai domnia-ta lista celor şase 
oameni de ieri? 

— Care şase oameni de ieri? 

— Cei care au venit la mine asară. Unul avea nevoie să-şi 
cumpere un cal, în locul celuia care a pierit muşcat de 
şarpe. 

— Să mă credeţi, domnule inginer, că nu ştiu nimic. Acuma 
aud de şase oameni. 

— Vra să zică n-au fost la dumneata? 

— Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu ceva de cal muşcat de 
şarpe. N-a fost niciunul cu cal muşcat de şarpe. Sunt alţii 
care doresc să facă angajamente. Am eu lista lor, dar am 
lăsat-o la primărie. Dacă binevoiţi să vă osteniţi până la 
primărie la noi, faceţi angajamente câte pofitiţi. 

— Bine. Merg imediat cu dumneata la primărie. 

Roiban stătu la îndoială: 

— Azi nu-i chiar o zi aşa de potrivită. Oamenii sunt pe 
câmp. Dar mâni, dacă binevoiţi a veni, dau eu ştire şi se 
prezintă toţi gospodarii care au căruţe. 

— Fie şi mâni. La ce oră? 

— La ce oră pofteşti dumneata, domnule inginer. 

— Atunci mâni foarte dimineaţă. La opt? 

— La opt e prea dimineaţă, îşi făcu socoteală domnul 
Roiban. La opt am o constatare. 

— Atunci mai dimineaţă. 

— Ăra, domnule inginer; nici n-aş fi crezul că la 
dumneavoastră oamenii nobili se scoală cu noaptea în cap. 


Veniţi şi dumneavoastră acolo între nouă şi douăsprezece. 
Avem vreme destulă. 

— E foarte bun aranjament, se amestecă şi Zeidel. Dacă 
binevoiţi, înainte de ora nouă treceţi prin Dobreni. Aveţi s- 
aveţi şi-n târg informaţii. Au să afle şi oamenii că sunteţi aici 
pentru asta. Eu cred, domnule inginer, că nu era nevoie să 
vă stabiliţi cartierul chiar în pădure. 

Domnul Roiban mai privi odaia şandramaua, îşi schimbă 
punctul de vedere; se abătu în altă parte şi o privi şi dintr- 
acolo. 

— Drept să-ţi spun, mie îmi place, îşi dădu el părerea. La 
oe vă face dumneavoastră trebuinţă clădirea asta? 

Inginerul avu un gest de nerăbdare. Zeidel îl privi 
stăruitor, cerându-i, cu o mişcare anumită a obrazului şi a 
sprâncenelor, sa se liniştească. 

— Ne-am înţeles, încheie, scurt, Barnard. Domnule primar, 
mâni voi avea onoarea şi plăcerea să te întâlnesc la 
Bălăneşti. 

Atins de această frază pompoasă, domnul Roiban se înclină 
adânc şi scutură de trei ori mâna inginerului. Ar fi dorit să 
ştie câteva cuvinte franţuzeşti, să le rostească delicat, ca să 
facă plăcere acestui străin aşa de cumsecade. 

— Au revoir, cu bine! Zise el biruitor, urcându-se în 
trăsurică şi depărtându-se. 

Inginerul se plimbă un timp pe dinaintea lui Zeidel 
Abramovici, cu mânile la spate, gânditor. Apoi se opri 
bătându-şi palma stângă cu condicele pe care le ţinea în 
mâna dreaptă. 

— Domnule Abramovici, hotărî el, aplecându-şi 
sprânceana, vreau să fiu bine servit. 

— Veţi fi bine servit, domnule inginer. 

— În cinci zile vreau să am angajate o parte din 
transporturi, atât cât îmi face trebuinţă pentru frasini. Mâni 
am numărul frasinilor. Pădurarii aduc prinţului raportul 
înainte de amiază. 


— Veţi avea căruțele dorite. Vă garantează Zeidel 
Abramovici. Puteţi fi liniştit. 

— Nu înţeleg dece nu s-au întors oamenii cu care am 
vorbit ieri. 

— Cine ştie! Poate s-au răzgândit. 

— Este vreo pricină? Are cineva interes să-mi facă 
încurcătură? 

— Nu cred. În orice caz se va vedea mai pe urmă. Pe 
dumneavoastră vă interesează transportul; veţi avea 
transportul. 

— Mă interesează şi explicaţia lucrului mai mult decât îţi 
închipui. E nevoie să interesez pe primari? 

— Nu cred. Domnul Roiban e un om foarte cumsecade. 

— Atunci, încă odată, Abramovioi, doresc o lămurire. Cred 
că nu-i o taină. 

— Cum să fie taină, domnule inginer? Doar trăim în lume. 
Aici toate se fac la lumina zilei. 

Inginerul începea totuşi să se încredinţeze că, deşi toate 
se petreceau la lumina zilei, era la mijloc ceva întunecat. 
Cel dintâi semn precis îl avu chiar a-doua-zi dimineaţă. Era 
un soare aşa de puternic şi o zi aşa de limpede, încât putea 
vedea firele de rouă ca nişte petricele preţioase felurit 
colorate până în partea cealaltă a poienii. Mărgăritescu era 
ocupat la fântână cu strângerea aparatului de baie. Din 
caseta lui bine încuiată, pe care o trăsese din sipetul 
ferecat, Bernard, îşi scoase un ac de cravată cu un rubin 
mare cât o cireaşă sălbatică. Cum îl lovi soarele, acel rubin 
dădu semn de viaţă, fulgerând ascuţit. Domnul Bernard 
închisese caseta; vârâse caseta în cufăr; închisese cufărul şi 
pusese cheile lângă rubin, pe măsuţa albă de brad. Făcuse 
câteva mişcări de gimnastică suedeză umblând prin odăiţă. 

leşise în uşa deschisă, ca să supravegheze activitatea 
metodică şi liniştită a feciorului. Se desfătase apoi câteva 
clipe de priveliştea de sărbătoare a poienii cu totul 
singuratice. Se afla numai el în poiană, cu Mărgăritescu şi 
cu toate vietăţile codrului, nesimţite însă prezente. După 


inspecția lui de cinci minute, cu ochii plini încă de farmecul 
împrejurimii, domnul Bemard se întoarse ca să-şi 
complecteze îmbrăcatul, după metoda precisă, complicată 
şi meticuloasă a civilizaţilor. După ce-şi legă cravata la 
oglinda ovală, căută acul cu rubin. Acul cu rubinul viu nu 
mai era la locul lui. Îl căută în preajmă, singur. Cercetă locul 
curat şi destul de îngust. Cu o grijă în care se amesteca 
uimire şi în acelaşi timp nelinişte îşi reluă investigaţiile, 
decimetru pătrat după decimetru pătrat. Nu mai era 
îndoială. Îşi amintea în chip absolut sigur că, la ieşirea pe 
uşă, privise piatra prețioasă lângă oglindă şi lângă chei: aşa 
încât se petrecuse ceva cu totul nenatural. Era un fapt 
extraordinar, petrecut în lume şi la lumina zilei, într-un veac 
în care, orice ar spune meşterul Ifrim Dominte, sâta nu sare 
de după sobă ca să deschidă babei Domnica uşa. 

IX. 

Faptul, întocmai, se repetă după două zile. Cu toate că 
fusese pipăit de morbul localnicilor, de a vedea minune în 
fenomenele cele mai simple, domnul Bernard nu puse prea 
mare sforţare ca să-şi degajeze raţiunea, arma omului 
actual, formidabilă în putere cât ş-un demon al celor de 
altădată. Rațiunea îl călăuzea la concluzii stricte. Trebuie să 
fie o împrejurare cu totul simplă, care stă încă ascunsă azi 
şi se va vădi mâni. E adevărat că până mâni are toată 
aparenţa unui miracol. Rațiunea însă e forţată să înlăture 
aparențele, deşi în locul lor nu pune deocamdată nimic. 

A doua oară, deci, îi dispăru domnului Bernard, de pe 
măsuţă, brăţara cu ceas de aur. Caşi întâia oară, 
Margăritescu nu era în apropiere. Era chiar în drum spre 
Dobreni, ca să transmită o poruncă lui Zeidel Abramovici. 
Dimineaţa era splendidă şi calmă; nici o fiinţă omenească 
nu tulbura pacea poienii. Inginerul dăduse ordinul 
observând ora: şase, fix. Feciorul, aplecat din şale şi atârnat 
întrucâtva înainte de nasu-i enorm şi buza dezgustată, ieşea 
printre coloane de stejari, la cealaltă lumină, a câmpiilor. 
Domnul Bernard ocoli cabana, cu farfurioara şi ceaşca de 


ceai în palma stângă. Când intră în odăiţă, pe uşa deschisă, 
ca să depuie ceaşca, observă îndată lipsa brăţării. Era un 
obiect cu mult mai uşor de căutat decât un ac de cravată. 
Era un obiect care nu putea luneca, nu se putea rostogoli, 
nu putea fi urnit de o adiere de vânt. Pământul bătut şi 
curăţit cu îngrijire nu prezintă nici o gaură de şoarece de 
câmp. E o absurditate să-ţi imaginezi că un şoarece 
mănâncă un ceas de aur; alta să admiţi că un animal mic s- 
ar putea înhăma la un obiect relativ mare; şi-n sfârşit alta 
să presupui că, printr-o crăpătură sau o gaură inexistentă 
aproape, aşa ar trebui să fie de minusculă, ar putea intră şi 
dispărea complect un ceas-brăţară. 

Domnul Bernard fu foarte contrariat întâi că nu putea să 
puie nimic în locul aparenţelor; al doilea că era, lipsit de un 
indicator al timpului. După ce-şi cercetă condicile şi relaţiile 
de angajamente cu ţăranii, pe care i le comunicase 
Abramovici, reciti contractul cu tăietorii huţani, autentificat 
de autorităţile locale cehoslovace. Însfârşit, în a cincea zi îşi 
putea recapitula cu satisfacţie operaţia a ceea ce domnia-sa 
numea planul de mobilizare în Borza. 

Pădurea îl împresura atentă de pretutindeni. 

În soarele amical de toamnă, părea cu totul nepăsătoare 
de acele foi pe care le mânuia oaspetele său. Ea îl 
adăpostise şi el plănuia s-o surpe. Părea numai 
nepăsătoare, dar era atentă. Un vântişor brusc trecu prin 
prag şi smulse din mâna domnului Bernard contractele. 
Pecând el fugea după ele ca să le prindă, ţărcile începură a 
râde de deasupra cununilor de liane. 

Când se ridică gâfâind, cu hârtiile în mână, văzu pe 
Peceneaga subt ţărci. Apăruse în acea clipă din pământ; îl 
privea neclintit, cu căciula pe ochi şi cojocul pe-un umăr. 

Domnul Bernard îşi pături cu grijă hârtiile şi le trecu în 
buzunarul de la piept. Când ridică iar ochii, pădurarul nu 
mai era acolo. 

Ştia că-i Peceneaga. Îl mai văzuse odată la curte, cu ceilalţi 
pădurari. Îi vorbise despre el prinţul, ca de un om 


excepţional de blând, dar sfios ca o sălbătăciune. Probabil 
că a ieşit fără să vrea la lumină şi, cum a văzut om străin, a 
dat înapoi. Bernard ar fi dorit să schimbe două vorbe cu el 
şi să-l întrebe cât e ceasul. Probabil că Peceneaga se uită la 
soare şi spune numaidecât. Dacă nu-i soare pe cer, stă şi-şi 
ascultă ornicul interior al inimii, şi-ţi spune iarăşi. 

Primitivii aceştia, cunoscători de multe lucruri pe care le- 
au uitat oamenii civilizaţi, erau deosebit de simpatici 
inginerului. Învăţase a-i preţui încă din vremea războiului, 
când îi folosea ca soldaţi. Acuma făcea tot ce trebuie ca să 
şi-i apropie; însă izbutea numai câteodată. 

Ifrim Dominte, meşterul acela aşa de bine dispus, nu 
primise cu nici un preţ să lucreze în cealaltă poiană la 
colibele Huţulilor. Isprăvise în câteva ceasuri locuinţa de- 
aici. Se retrăsese fără a primi un ban şi nu voia să audă de 
adăposturi pentru nişte lifte. Bernard fusese nevoit să se 
întoarcă iar la bunele oficii ale coreligionarilor lui Zeidel 
Abramovici. 

Domnul Bernard se îndreptă spre cabană ca să-şi ia haina. 
Auzea, foarte departe încă, tropot moale. Sosea trăsura de 
la curte. Ori poate venea prinţesa Kivi. Fusese vorba să fie 
vizitat în sihăstria lui; până în acea zi însă nu i se făcuse 
această onoare. Ori poate vine să-l cerceteze Sofronie Leca. 
Îi aduce iar ştiri şi i le transmite într-o formă politicoasă. 
Uită regulat să-şi înociască invitaţia la prepeliţe. 

Când să intre în adăpostul său, inginerul băgă de samă 
iarăşi că nu e singur. Pe cărarea din fund săltase oarecum, 
de subt colnic, un om lat în spete şi cu capul mare. Domnul 
Bernard merse asupra lui. Omul trase din gluga de la şold o 
puşcă scurtă. Îi cercetă cucoaşele şi rânji la domnul 
Bernard. 

Inginerul păstra totdeauna un pistol automat în buzunarul 
din dreapta al surtucului. Îl putea întrebuința imediat. Era 
un trăgător excelent. Judecata cea mai simplă însă îi 
dovedea că n-are de ce se teme. Metodele de atac ale 
bandiţilor sunt cu totul altele. 


— Meştere, întrebă el râzând, ai putea să-mi spui ce oră 
este? Mi-am pierdut ceasul. 

Sofronie Leca intra în poiană. Întoarse capul şi se uită spre 
cer. 

— Mă ierţi, domnule Leca, se întoarse spre el Franţuzul, 
nu vorbeam cu dumneata. Nu-mi puteam permite cu 
dumneata cuvântul pe care l-ai auzit. 

— Este cineva aici? Se miră administratorul. Eu nu văd pe 
nimeni. 

— Acuma nu mai văd nici eu; dar a fost. Avea o înfăţişare 
nu tocmai plăcută. 

Inginerul descrise apariţia omului. Leca, de călare, asculta 
cu luare-aminte privind ţintă spre pădure. Vorbind despre 
puşca scurtă, domnul Bernard încerca să râdă, ca să nu 
aibă aerul că ar fi trecut printr-un moment penibil. Ca 
practicant al sporturilor şi al boxului, de o mare forţă fizică, 
domnul Bernard înlăturase din existenţa sa sentimentul 
fricei de un semen al său. Ar fi putut accepta până la un 
punct neputinţa sa în două împrejurări foarte recente; era 
însă hotărât să nu mărturisească nimănui nimic nici despre 
rubin, nici despre brățară. Nici chiar lui Mărgăritescu. 
Prințesei Kivi poate, mai târziu, când va desface lucrul în 
elementele fireşti. 

— L-aţi întrebat de oră? Se interesă Leca. 

— Da, zâmbi inginerul. Văzându-l cu puşcă l-am întrebat 
de oră: nu ca să-l înşel că n-aş avea ceas, ci dintr-un motiv 
arbitrar şi absurd. Fapt este că mi-am pierdut brăţara şi nu 
mai am măsura timpului. 

— E soarele la prânzişor, zise Leca. 

— Ai avut poate ceva să-mi comunici? Întrebă inginerul. 

— Nimic deosebit. 

Bernard se feri să amintească de proiectul cinegetic. 
Observa atent, fără să pară, pe omul din faţa lui. Făcea asta 
de câte ori avea prilejul să se întâlnească cu Sofronie Leca. 
Întâi avusese o bănuială în altă direcţie; pe urmă se 
întorsese pe urmele sale proprii, ca un copoi, reluând 


cercetarea din altă parte. Era în tot ceea ce se petrecea în 
juru-i ceva suspect. Mavrocosti avea dureri prea dese de 
cap; domniţa Kivi era prea atentă pentru el în forme, 
păstrând însă o rezervă evidentă. Era tratat puţintel 
copilăreşte de oameni care aveau ceva împotriva lui. 

Avusese şi impresia că Mavrocosti e gelos: o gelozie 
nevinovată bine înţeles. Deprins să aibă asupra lui toate 
alintările şi preocupările, nu se putea deprinde cu 
diversiunea pe care o putea aduce un străin în viaţa lor 
intimă. Rămânea ceva adevărat din aceste observări ale 
domnului Bernard, însă nu era asta totul. Era ceva mai 
important. 

Se pare că în primul moment al catastrofei lor financiare, 
fratele şi sora avuseseră nevoie de un sprijin şi-l 
dobândiseră, avuseseră nevoie de o soluţie şi acea soluţie le 
fusese pusă la dispoziţie. 

Afacerile sunt afaceri; orice om cu mintea limpede nu 
poate amesteca visuri neguroase şi atitudini lirice acolo 
unde operează cifrele. Nu se poate să lichidezi datorii 
grele, să păstrezi şi bani proaspeţi şi să nu abandonezi 
nimic, subt cuvânt că amintirile de familie ar fi nepreţuite şi 
peisagiile locuri inviolabile. Un timp i s-a părut că poate 
tolera aceste copilării, nădăjduind mai ales că prinţesa îşi va 
defini atitudinea în favoarea sa. În împrejurarea unui 
contract matrimonial, ştia ce procedură are de urmat, cât 
are a abandona sentimentului, visurilor, capriciului. Era un 
bărbat de bun-simţ practic şi ştia că oamenii la urma urmei 
se lasă conduşi, dacă sunt trataţi cu dibăcie. 

Primul moment trecut, Lupu şi Kivi Mavrocosti uitau pe zi 
ce trece datoriile de două feluri: cele câtre bancă şi cele 
morale către el. Scrisoarea prinţului fusese o primă dovadă. 
În aceeaşi scrisoare se cuprindea şi o primă agresiune. Se 
adăogiseră, în scurt timp, alte elemente, destul de 
amuzante pe deoparte pentru un om care ştie să observe şi 
să se reculeagă; destul de caracteristice, pe de alta, pentru 
asemenea naturi versatile. 


Cu cât apar mai binevoitori, mai expansivi, mai amabili 
aceşti oameni, cu atâta trebuie să fii mai băgător de samă 
pentru interesele tale. Prinţesa i-a făgăduit să vie să-l 
viziteze, cu fratele său. N-a venit niciodată. Ştie bine că a 
trecut prin împrejurimi; aici nu s-a oprit nici o clipă. În 
afacerea cu angajamentele, cu oamenii care apar odată şi 
apoi nu se mai arată, natural că trebuie să fie un amestec în 
legătură cu toate aceste lucruri pe care le supune unui 
examen raţional. Faptul că meşterii cei veseli au refuzat să 
lucreze pentru exploatarea propriu zisă, iarăşi trebuie luat 
în consideraţie. Sofronie Leca s-a ferit să-l ducă la o 
vânătoare de prepeliţi şi, de câte ori se revăd, nu-şi mai 
aduce aminte de nimic. E fără îndoială, aici, un sistem. 

Să nu-şi închipuie acest tânăr şi prea chipeş administrator 
de moşie că un om care are deprinderea raţionamentului se 
va lăsa până la urmă dus de nas ca un naiv. Deşi nu e prea 
fin analist al inimii femeieşti, poate pune cel puţin o ipoteză 
asupra flirturilor posibile ale prinţesei orientale. Sofronie 
Leca e al doilea bărbat - cel puţin în timpul acestor zile - 
care evoluiază în zona farmecului ei. 

E o simplă ipoteză. Are încă suficiența scuzabilă de a se 
socoti el preferat. Dar cine ştie! Inima femeii e un săltăraş 
de contradicții şi surprize. 

Nu asta este însă partea principală a întregii chestiuni. 

Partea principală este că un om în toată firea nu se poate 
lăsa nici influenţat, nici abătut cu metode oculte din 
acţiunea ce şi-a prescris. Pot cânta unei păduri poetice 
lăutarii; se pot înfăţişa o clipă oameni bizari; o prinţesă 
nostimă poate rosti căprioarelor ei pe jumătate domesticite 
stihuri; un prinţ vizionar poate evoca genealogii şi raporturi 
surprinzătoare între oameni şi localităţi: esenţialul este că 
banul investit trebuie să-şi producă foloasele. Un om cu cap 
limpede va şti să puie toate pe drumul realităţilor. 

E adevărat că se produc în aceste locuri şi mici ciudăţenii, 
care, orice ar face el, îi stau în trup ca o nelinişte. Se va 


scutura şi de acelea. Iată, încep să se dezvăluie alte 
mistere, care nici măcar nu erau aparente. 

— La ce te gândeşti, domnule? Întrebă Leca zâmbind. N- 
am putut face partida pe care o propusesem, pentru că am 
fost extrem de ocupat. 

— Am bănuit asta, răspunse cu oarecare indiferenţă 
inginerul. Nici eu n-am avut timp; m-am luptat cu primele 
elemente ale inerţiei pe care o observ în jurul meu. 

— Într-adevăr, domnule Bernard, reluă administratorul; 
cuvântul mi se pare potrivit. Te fac atent că rezistenţa 
aceasta la metodă şi la curent continuu de lucru e în firea 
localnicilor. Dar mai este ceva. 

— Mi-am închipuit. Aş putea să ştiu ce este? 

— Cred că nu e greu de observat. 

— Nu: şi mi-am format o presupunere. Eşti bun să-mi dai 
versiunea dumnitale? 

— Rezistenţa, domnule Bernard, o ai, cum e firesc, de la 
victimă. 

— Adică vrai să spui că-mi rezistă elementele neînsufleţite. 

— Negreşit. Bag de samă că dumneata vrai să-ţi dai bine 
samă de ce este. Am înţeles că dumneata eşti un om 
deosebit de pătrunzător. Te sfătuiesc să nu cauţi inamici în 
oameni, ci în lucruri. 

— Domnule Sofronie, râse fals inginerul; când e vorba de 
afaceri serioase cum e aceasta, eu elimin din conversațiile 
mele glumele uşoare. Sânt foarte amator de poezia locului, 
însă numai ca anexă a interesului meu bănesc. 

— Te rog să nu te superi, stărui Sofronie; eu îmi menţin 
afirmarea. 

Inginerul îşi stăpâni replica. Crezu că e tot în interesul său 
să procedeze aşa. Avu însă o mişcare bruscă de întoarcere. 
Se răsuci totuşi îndată la loc, zâmbind către Leca. 

— Să lăsăm asta, zise el. Prefer să rămânem prietini. 
Exploatarea se va face aşa cum vreau eu. La primăvară, şi 
prinţul şi eu ne vom regăsi mulţămiţi. 

Sofronie clătină din cap serios. 


— Foarte natural să doriţi asta; vă urez tot succesul. 
Venisem să vă anunţ că sunteţi aşteptat la amiază. 

— Îmi pare rău că nu voi putea răspunde unei atât de 
amabile invitaţii. Prefer să rămân aici. 

— E firesc să preferaţi un loc aşa de frumos; însă nu se va 
putea să rămâneţi. 

Bernard râse: 

— De ce? Din pricina omului cu puşca scurtă? 

— Nu. Acela poate să fi fost o simplă iluzie. Dacă nu veniţi 
la curte, caii vor fi la dispoziţia dumneavoastră mâni la 
amiază. Dacă şi până atunci manifestaţi dorinţa de a ieşi de 
aici, eu sunt aproape şi voi fi foarte bucuros să vă am 
oaspete. 

Fără să aştepte răspuns, Sofronie Leca întoarse scurt calul 
şi ieşi din poiană. 

— E un tip de băiat bun, deşi cam impertinent, îl cântări 
inginerul. 

De fapt, după cât îşi da socoteală mai târziu domnul 
Bernard, în acea zi începuseră ostilitățile. 

Ofensiva nu porni de la oameni, ci din altă parte, cu totul 
neaşteptată, din acea regiune care de mai demult începuse 
a nelinişti raţiunea acelui oaspete nedorit. 

După retragerea lui Leca, se întorsese Costică 
Mărgăritescu, cu veşti bune. Oamenii din sate continuau să 
se înscrie în registre, de când ele erau subt şandramaua 
domnului Zeidel. Mărgăritescu desfăcuse lângă 
bucătărioara lui şi proviziile nouă pe care le dobândise în 
Dobreni. Căruţaşul, un Ovreiu liniştit şi cumpănit în mişcări, 
îşi primi plata fără o grabă vădită; însă cum îşi socoti în 
palmă preţul convenit, puse mâna pe biciuşca şi dădu semn 
de o iuţeală extraordinară. 

— Ce este, negustorule? Glumi domnul Bernard. 

— Trebuie s-ajung numaidecât înapoi, domnule inginer. 

— Din ce pricină? Dau Turcii? După cum ar spune oamenii 
de aici. 


— Nu; însă dă ceva mai repede şi mai furios, domnule 
inginer. Suie nour negru dincolo de fundurile Borzei. 
Vorbeau oamenii, chiar când ne apropiam de această 
poiană. Lăsau lucrul pe câmp. Unii acopereau girezile 
desfăcute la un capăt; după asta se grăbeau şi ei să fugă. 

— Fug oamenii de ploaie? Pân-acum o cereau pentru 
arăturile de toamnă, şi acuma se sperie de ea? 

— Nu-i ploaie. Strigau către noi oamenii; a auzit şi domnu 
Mărgăritescu; vine o cumpănă mare! Când soseşte anume 
nour, din acel loc anumit, cunosc ei că nu-i lucru curat. 

— Ei strigau că aceea-i ploaia Borzei, confirmă, râzând, 
Costică Mărgăritescu. 

Căruţaşul îşi arse calul cu biciuşca de trei ori pe partea 
dreaptă, de trei ori pe partea stângă, îl muşcă şi de urechi 
cu şfichiul şi porni într-o goană dezordonată. Peste 
hodorogirile căruţei lui, crescu mormăitul încă depărtat al 
tunetului. 

Pădurea din preajmă părea a fi izgonit în nişte tainiţi ale 
unor adâncuri necunoscute tot ce era cu câteva clipe 
înainte mişcare şi susur. Stătea într-o tăcere şi-ntr-o linişte 
absoluta. Soarele încă lucea spre miază zi, dar pe subt 
albastrul cerului începură a trece asupra lui, la mari 
înălţimi, neguri despletite. Înginerul luă loc în mijlocul 
poienii şi privi cerul din miazănoapte. Sosea dintr-acolo, 
spre creştetul boltii, o întunecime de un negru albăstriu. Un 
nour enorm evolua cu repeziciune, ca un balaur cu 
ameninţări schimbătoare. Era ceva viu; clipea din când în 
când dintr-un oohiu, care exploada ca un bolid. Înspre 
regiunile mai apropiate tresăriră ghiare de foc. „E într- 
adevăr un spectacol de o frumuseţă înfricoşată”, se bucura 
domnul Bernard. 

Auzi dintr-o mare depărtare sunând furtuna pe creasta 
pădurilor. Brusc, din liniştea în care se statornicise, 
împrejmuirea tresări, răsucindu-se. Apoi toate masivurile 
care împresurau poiana se abătură prelung într-o parte, 
subt o presiune enormă. Crăcile şubrede începură a 


detuna. Domnul Bernard se simţi izbit într-o parte, ca şi 
cum i-ar fi pus cineva mâna în piept. Se deslănţui întâi o 
artilerie a înălțimilor. Soarele căzu în învăluire de nouri şi 
pulberi. Asupra poienii se abătură aripi compacte de ghiaţă. 
Poiana rămase deodată izolată de lume, de cer, de pământ, 
într-un întuneric sfâşiat de violenţe. Refugiat în cotlonul 
şandramalei sale, inginerul nu înceta să observe, cu 
entuziasm, acel fenomen magnific. Cu o jumătate de oră 
înainte, liniştea poienii era încă aurită de soare. Acuma 
bătea o grindină deasă, care-i umplu nările de o asprime de 
iarnă. Dintr-odată observă, nu fără o tainică aprehensiune, 
că bătaia gheţei părea că se înverşunează mai ales asupra 
acelui colţ al Borzei, unde îşi improvizase sălaş dommia-sa. 
Probabil că era o iluzie, dintr-aceeaşi familie poate cu 
dispariţia obiectelor lui preţioase. Însă faptul nu se dovedea 
mai puţin evident. După o clipă de slăbire a primului asalt, 
furtuna înşurubă asupra poienii Curcanului un nou vifor 
care zgudui ca pe o jucărie alcătuirea de scânduri. La 
lucirea fulgerelor, domnul Bernard observă pe 
Mărgăritescu ţinându-şi uneltele de bucătărie ca să nu le 
piardă; pe urmă îl văzu amestecat cu scânduri sfâşiate şi 
risipite. Grindina încetă dintr-odată; în locul ei, prinseră a 
se prăvăli mase de apă asupra adăpostului rupt. 

Adunând pe sine impermeabilele, inginerul încercă să 
reconstituie povestea ridicolă a ţăranilor din partea locului, 
cu solomonarii care călăuzesc balaurii furtunilor prin 
văzduh şi abat puhoiul de ghiaţă într-un anumit loc, ţărcuit 
de amenințările lor. Impresia o avea, desigur, că prăbuşirea 
fenomenului s-a operat asupra acelui colţ, însă păstra în el 
destulă luciditate ca să dea cuvântului „impresie” numai 
sensul lui strict. 

Curgea asupra cabanei o ploaie furioasă, impunându-i 
domnului Bernard umilinţa de a căuta refugii când într-un 
colţ, când în altul. În curând trebui să se resemneze. 
Meşteşugurile de baie nu mai aveau nici un rost; putea să le 
abandoneze, nu pentru că lichidul lucra oarecum în voie 


asupra persoanei sale, dar din pricină că erau covârşite de 
viituri de ape care le purtau spre puhoiul de afară. Acelaşi 
drum îl urmau şi ustensilele de bucătărie ale lui Costică 
Mărgăritescu. Servitorul se agăţă eu disperare de 
geamandanele stăpânului său. Domnul Bernard crezu 
necesar să-şi salveze scaunul cu pânze şi lemnişoare. 

Furtuna trecu, ploaia însă stărui cu o putere deosebită. 
Ploua liniştit şi îmbielşugat. Zidurile de arbori se legănau 
domol scânteindu-şi frunzele. Draperiile de liane luceau de 
râuşoare de cristal care se desfăceau şi se legau iar în 
colori felurite, subt lumina cenugşie a cerului coborât. 

— Crau! Crau! Strigară mânios câteva paseri străine 
săgetând în stol asupra cabanei prin pânza mişcătoare a 
apei, şi înălțându-se apoi într-o curbă graţioasă. Caşicum 
ele ar fi fost ariergarda furtunii, vântul conteni complect; 
ploaia însă îşi păstră c-un fel de demnitate curgerea 
abundentă. 

— Domnule inginer, zise Mărgăritescu, înfiorat de răceala 
hainelor ude; pe când veneam şi eram aproape să intru aici 
în luminiş, m-am întâlnit cu prinţul Mavrocosti. 

— Cu cine? Întrebă domnul Bernard, ca izbit de ceva. Nu 
se poate. 

— Ba da. Se ridica din pădure pe o cărare, având în urma 
lui pe un pădurar cu cojoc şi căciulă. Paneraşul era 
aproape. S-a suit în paneraş, a spus repede câteva vorbe 
către acel om, şi a plecat în galop. 

— Poate căuta poiana aceasta şi s-a întors văzând că vine 
vremea rea. 

— Nu. A suit la deal din altă parte. De furtună ştia de mai 
nainte; nici nu se uita către nour. S-a dus repede şi când a 
ajuns la curte cred că a început furtuna. 

— Eşti un prost, Mărgăritescule. Nu cumva socoti că 
domnul Mavrocosti face vrăji şi călăuzeşte grindinile, ca 
solomonarii de care povestiţi voi? 

— Nu el, domnule. 


— A, pădurarul cu cojoc. Probabil că l-a lepădat şi pe 
dânsul puhoiul într-o râpă. Lasă fleacurile şi strânge 
lucrurile care au mai rămas; altfel se duc şi acestea după 
pădurar. Ce s-aude? 

S-auzea un glas puternic, strigând în mijlocul poienii, prin 
ploaie. 

Domnul Bernard trecu la o fereastră de sită şi privi prin 
mărgelele de apă înfăţişarea lui Peceneaga cu cojocul întors 
pe dos. Părea cu mult mai mare decât în realitate, şi 
colţuros. 

— Măi oameni buni! Striga pădurarul. Măi oameni buni! 

Inginerul porunci: 

— Vezi ce este. 

Mărgăritescu scoase capul pe uşă - un cap plouat, cu buza 
mai atârnată. 

— Măi oameni buni! A poruncit Mavrocosti. Unde-i boierul 
neamţ? Urmă Peceneaga, după ce văzu pe fecior. Acolo-i? 
Ei, atunci bine că-i acolo. A poruncit Mavrocosti şi-l pofteşte 
să iasă din Borza! 

Striga cu acelaşi glas puternic Se opri şi privi o clipă să 
vadă ce se întâmplă. 

— Ordonă-i să plece! Strigă, mânios, inginerul. 

Pădurarul îşi săltă cojocul în spate şi se întoarse în loc, 
hotărându-se dintr-o dată, el singur, să se ducă. Era 
desculţ, cu iţarii suflecaţi până la genunchi. Luneca prin 
bălțile de apă şi prin grămezile de ghiaţă amestecată cu 
frunzare. 

Stăpânul şi servitorul rămaseră singuri, privind cum plouă. 
Din când în când schimbau câte-o părere asupra 
fenomenului meteorologic. Costică Mărgăritescu era sigur 
că ploaia nu ţine mult, fără să dea nici un motiv. Inginerul 
găsea motiv în liniştirea furtunii. După ce aşteptară un ceas, 
eu mult mai lung decât ceasurile obişnuite, ca să se 
împlinească prognosticul, porni în suflări prelungi, care 
păreau că obosesc şi iar se deşteptau, un vânt nou din 
miază-noapte. Ploaia avea şi ea repezişuri şi domoliri; o altă 


serie de nouri sosi peste pădure subt cei dintâi, un fel de 
zdrenţe de coloare cenuşie care se perindau fără nici un fel 
de logică şi mai ales fără de osteneală, în formele cele mai 
variate. Poiana era o baltă largă; un puhoi noroios se 
încorda din spre partea care se chema drum, străbătând 
balta şi căzând cu sunet mare într-o râpă. Acolo se duseseră 
şi o parte din ustensilele lui Costică Mărgăritescu: de la o 
vreme servitorul rămase cu obrazu-i amărât întors numai 
într-acolo şi cu ochii aţintiţi - ca şi cum s-ar fi aşteptat să le 
vadă întorcându-se înapoi, cu picioare omeneşti. Inginerul 
trecu printr-o perioadă de furie, apoi începu a râde 
mânzeşte, după expresia pe care avea o plăcere crudă să şi- 
o reamintească. Acuma nu-i de dat un câne afară, urma el 
a-şi spori vocabularul poetic. 

— Ce să facem noi acuma, Mărgăritescule? Să ne punem 
să sfredelim apa asta. 

Feciorul era partizanul unei vorbiri nobile; aşa încât nu 
răspunse. Domnul Bernard continua să râdă singur. 

Aşa mai trecu alt ceas lung, pe care inginerul n-avea de pe 
ce să-l citească. Ziua devenea tot mai mohorâtă şi mai rece. 
Domnul Bernard simţi un fior de frig. Cele două 
impermeabile nu-l protejau îndestulător; îl băteau stropituri 
şi din dreapta şi din stânga şi-l pătrundeau. 

O chiuitură străbătu prin ceața ploii. Mărgăritescu tresări, 
rânjind. 

— Stai pe loc, îi porunci stăpânul său. 

Cu picioarele goale până mai sus de genunchi, lunecând 
întruna şi căutându-şi echilibrul, începu a înainta din 
cealaltă parte a poienii un om nalt, acoperit c-o glugă 
improvizată dintr-un sac. Avea ş-un bâţ zdravân cu care 
pipăia prin baltă. Ajuns în mijlocul poienii, se plecă din şale, 
îşi puse palma stângă la ochi şi cercetă să vadă ce-a mai 
rămas din casa de scânduri a Franţuzului. Când înţelese 
cum stau lucrurile şi cunoscu chipuri omeneşti, mai slobozi 
o chiuitură şi făcu semne repetate de îndemn cu mâna şi 
capul. 


— Hai încoace! 

Îndemnul era bun; domnul Bernard, însă, de mult dăruise 
unui sărman bocancii şi galoşii americani de campanie. 
Purta ghete obişnuite, care se dovedeau a fi mai mult o 
încurcătură pentru un cercetător serios al realităţilor. 

Cum se apropie omul, Bernard recunoscu pe Marandache. 

— Hai, cucoane; pe cine aştepţi dumneata aici? 

— Pe dracu! Răspunse domnul Bernard. 

— Apoi iaca am venit. Am adus un sac şi pentru domnia-ta, 
ca să-l pui în cap. Ie-aş pofti să te sui în spate la mine, ca să 
te trec apa asta. În partea cealaltă a poienii, am adus nişte 
cai. Poate-om putea răzbi. 

— Cine te-a trimes? 

— Cuconu Sofronie. Apoi a avut el poruncă de la măriile 
lor. 

— Bine, bre omule, protestă cu indignare domnul Bernard; 
când are de gând să stea ploaia asta? 

— Ei, domnule, asta-i ploaie pe care o cunosc cei bătrâni. 
Când vine, stăpâneşte trei zile şi trei nopţi. 

Pentru Costică Mărgăritescu, feciorul boieresc nu avu nici 
cea mai mică atenţie. Îl lăsă să vie prin puhoi ca un mânzoc 
bleg, pe când el purta în spate pe boier. Câţiva slujitori, cu 
acelaşi fel de glugi şi cu aceleaşi picioare goale, ţineau de 
căpestre de frânghie câţiva cai de dârvală, cu părul mare 
ud şi cu coamele încâlcite cu scai. Aburcară pe Franţuz pe 
unul din ei; lăsară pe ceilalţi pentru geamandane şi 
purceseră prin desfundăturile drumului de ţărână. 
Mărgăritescu îşi găsise în clipă amintirile vechi; lepădase 
încălţările, îşi suflecase pantalonii, adoptase gluga de sac. 
Umbla aplecat din şale în urma convoiului, ducându-şi 
ghetele la subsuoară şi înfingând la fiecare pas în pământul 
moale un harag strâmb. 

Până la aşezarea lui Sofronie Leca nu erau decât doi 
kilometri. „Doi kilometri când e soare”, observa în sine, 
râzând întrucâtva, domnul Bernard. Pe vremea aceea de 
potop drumul se lungi până către sară. 


Leca ieşi în cerdac în întâmpinarea musafirului său. Într-o 
clipă îl grămădi într-o încăpere cu divanuri. Ardea focul în 
sobă; mirosea a sânziene uscate şi a miere. Domnul 
Bernard acceptă straie cam strâmte pentru corpolenţa sa ş- 
un pahar de vin fiert. În cel mai scurt timp cu putinţă se 
găsi un om foarte fericit, care însă îndată începu să 
reflecteze că planul său de mobilizare are nevoie de 
modificări serioase. După ce se încredința că şi 
Mărgăritescu se află la loc bun, mulţămi cu demnitate şi 
rezervă lui Sofronie. Desigur, administratorul lucra din 
ordin şi, orice l-ar fi văzut făcând, nu se putea încredința că 
i-i prietin. Şi asupra lui Mavrocosti era îndreptăţit să adune 
motive nouă de bănuială, de când deţinea ciudata 
informaţie a lui Mărgăritescu. Foarte nemerit s-a întâmplat 
să-i fie găzduirea aici, ca să nu apară domniţei Kivi într-o 
ipostază destul de puţin avantajoasă. Pentru asta îşi 
închipuia că trebuie să-i mulţumească chiar ei, deşi era 
atent şi se apăra şi dinspre partea asta. 

Ploaia aceea a Borzei a durat exact şaptezeci şi două 
ceasuri. Din aceste şaptezeci şi două de ceasuri, domnul 
Bernard a dormit jumătate, ca să-şi refacă forţele şi ca să 
scape de plictis. Se aflase mai tot timpul singur în aşezarea 
aceea răzăşească. Sofronie găsea mijlocul să înoate prin 
noroaie imense cu nişte cizme de iuft înalte până la coapse; 
trecea bălți călare, descăleca la arii, aduna oameni desculți 
şi cu glugi în cap, îi înşira în convoiuri către hambare, îi 
aduna în grămezi în altă parte; pleca îndată ce ziua leşietică 
se desfăcea, şi se întorcea la căderea nopţii. Vorbea destul 
de puţin cu oaspetele său; îi plăcea mai mult să puie 
întrebări decât să răspundă. Domnul Bernard îl urmărea şi- 
i despica orice gest, orice vorbă, cu cea mai mare atenţie. 

După ce se subţiară nourii şi conteni ploaia, izbucni 
deodată soarele. Îndată ce reveni la lumea obişnuită şi în 
peisagiu! Cunoscut, domnul Bernard aşteptă veşti de la 
Necşeni, ca să-şi poată întregi observaţiile sale ascunse. 
Cum elementele se coalizau întrucâtva cu oamenii, datoria 


lui era să ajungă la o biruinţă cât mai rapidă. Probabil că 
toamna nu va fi mai lungă decât până la jumătatea lui 
Octomvrie. După căderea frunzelor, lucrătorii huţuli trebuie 
să intre în acţiune. După asta va mai rămânea un episod: cu 
prinţesa. Acolo se aşază un mare punct de întrebare; acolo 
e o afacere sentimentală şi domnul Bernard nu-şi poate 
permite stricteţia preciziunilor. 

Era curios şi în acelaşi timp doritor să vadă curtea de la 
Necşeni. Dacă nu se poate însă duce domnia-sa la curte, 
vine curtea la domnia-sa. Văzu nu cu puţină surprindere 
trăsura oprită în dreptul porţii. Noroc că era îmbrăcat 
corect, cu haine din proaspăt călcate de Costică 
Mărgăritescu. Nu mai avea asupra persoanei sale nimic din 
umilinţile proaspăt încercate. leşi imediat; se închină puţin 
cam teatral, ca şi cum nu s-ar fi despărţit decât de o oră de 
prinţ şi de Kivi. 

Domnița era călare. Prinţul îi zâmbea obosit din trăsură, 
având alăturea pe preotul Ambrozie şi în faţă pe dascăl. 
Părintele Ambrozie se înfăţişa cu o barbă patriarhală albă, 
cu obraji rumeni şi cu ochi veseli, ca-ntr-o stampă 
educativă. Dascălul Melinte, în straie prea largi, cu cămaşa 
fără guler, ocupa numai o bucăţică de loc pe scăunaş şi era, 
evident, foarte jenat de înalta tovărăşie în care se afla. 

— Eşti bine, Bernard? Întrebă prinţul, salutându-l cu 
mâna. 

— Cum te simţi, domnule Bernard? Întrebă Kivi, râzând, şi 
privindu-l cu ochi luminoşi. Noi navigăm cu destulă 
greutate spre un botez. Creştinăm, eu şi Lupu, un copil al 
unui fecior boieresc. Nu eşti dispus să mergi cu noi? 

— Sânt foarte ocupat; am de isprăvit corespondenţă, se 
scuză inginerul, aşteptând din partea domniţei o insistenţă. 

Dar insistența nu veni, deşi domnişoara Mavrocosti părea 
bine dispusă. 

— Ştii dumneata, domnule Bernard, reluă ea, că părintele 
Ambrozie, aici de faţă, mi-a fost primul meu institutor în 
limba ţării, într-o vacanţă, de mult? Veneam aşa cu sfinţia-sa 


într-o trăsură, treceam spre pădurea noastră şi învăţam 
gramatică după metode speciale. 

— Interesant, îngână domnul Bernard. 

I se părea că ar fi fost mai interesant să fie întrebat despre 
peripeţiile romantice din Poiana Curcanului. 

— Nu-i aşa? Râse Kivi. Îmi amintesc foarte bine cum am 
învăţat alfabetul. De-atunci mi-i dragă Borza, încât n-aş 
accepta devastarea ei decât ca o nenorocire impusă de 
fatalitate. Nu eşti curios să cunoşti metoda părintelui 
Ambrozie ca să mă înveţe alfabetul? 

— Ba da, sunt nespus de curios, prinţesă. 

— Îţi aduci şi dumneata aminte, părinte Ambrozie? 

— Cum nu, măria-ta? Zâmbi preotul. 

— Să vedem, se veseli Kivi. Cred că-mi amintesc perfect 
vorbele: Ai Barbă, Cinstite Dascăle. Eşti Foarte Ghibaciu. 
Hi! lapă Jărchinoasă. (Vorba asta mai cu samă mă amuza). 
Hi! lapă Jărchinoasă! Lupul Mănâncă Numai Oi. Pădurea 
Rară Stă Şi Iace Unde Voinicelul Zace. 

— Pădurea rară era unde ne duceam noi. De la acest 
verset a început prima mea iubire. 

— Pentru pădure? Surâse domnul Bernard înclinându-se. 

— Pentru pădure. 

Domnul Bernard se înclină iar. Soarta Borzei, în hotărârile 
lui, era pecetluită. 

— Prinţesă, zise el, sunt hotărât să plec cu primul tren. 

— Cum se poate, domnule Bernard? Atuncea când ne 
vedem? 

— Îndată ce cad frunzele. 

— Îndată ce cad frunzele? Se trezi Mavrocosti din reveria 
lui sumbră. Atunci vii să participi la vânătoarea mea de la 
sfântul Dumitru? Cred că-mi faci plăcerea asta. La 
revedere. 

— La revedere, domnule, zise şi Kivi cu simplicitate, 
privindu-l lung. Îţi trimitem imediat trăsura. Ne ierţi că ne 
grăbim. Avem de creştinat un păgân. 

Pădurea Rară Stă Şi Iace Unde Voinicelul Zace. 


Bătrânul preot râdea luminat de soare. Dascălul rânjea, 
foarte stânjenit. 

X. 

A doua serie de ostilităţi se produse chiar la începutul 
acelei ierni, care sosi, cum se întâmplă destul de des în 
Sciţia, cu mult mai devreme decât se aşteptau oamenii. 

La 26 Octomvrie umblau săniile. În acea zi trebuia să fie 
vânătoarea lui Mavrocosti. De a doua zi, 27 Octomvrie, 
Huţulii urmau să intre deocamdată la tăiatul frasinilor. 

Din pricina obisnuinţii, localnicii se interesau mai puţin 
decât domnul Bernard de meteorologia în sine; lepădau 
explicaţia ştiinţifică, nici voiau să citească fenomenul pe 
coloana unui termometru. Ca-n toate miile de ani, se 
îmbrăcau în nişte haine ciudate, se aşezau în sănii cu clopot 
şi intrau într-o ţară nouă, pe nişte căi perfect netede, 
durate printr-o magie şi sortite unui provizorat nesigur. 
Unde ştiau ei bine că sunt mlaştini şi bălți, găseau poduri 
strălucitoare de peruzea şi cvarţ. 

Pe omătul cu răsfrângeri violete, în preajma Borzei, 
apăruseră urmele de dihănii. 

Împresuraţi deodată de pustii albe, lipsiţi de bielşugul de 
vietăţi mărunte din păpuşoaie, lanuri şi păpurişuri în 
vremea verii, lupii urlau acum noaptea la luna albă 
chemarea de război a foametei şi năzuiau în preajma 
omului, unde ştiau că găsesc rezerve, ca să-şi ia în silă 
simbria ce li se cuvenea. De când aşezaseră aici ţară, 
oamenii nu voiau să le recunoască acest drept făgăduit 
dintru început de ziditor şi întorceau prigoană asupra lor. 

Toate satele din preajmă trimiseseră boierului de la 
Necşeni contingente de hăitaşi. Mai ales '[iganii din satul 
lingurarilor erau nelipsiţi. Altă petrecere până la 
sărbătorile Sfintei Naşteri nu mai aveau. Îmbrăcămintea lor 
cu cojoc era înveselită de pânze colorate roş şi albastru şi 
de pălării de paie peste căciuli. 

— Să nu ţi se pară ciudate aceste podoabe de bal mascat, 
domnule Bernard, zicea domniţa Kivi. Ei le pun şi le poartă 


cu convingere. Domnul Sofronie Leca ştie din ce pricină; eu 
am auzit numai că este un motiv, însă n-am ajuns a-l 
cunoaşte. 

— Este, măria-ta, răspunse administratorul. Colorile 
neobişnuite înspăimântă vânatul şi-l abat mai lesne spre 
puşti. 

Adunarea era în marginea pădurii, nu departe de locul 
unde fusese clădită cândva casa Franţuzului, cum îi 
spuneau cu seriozitate oamenii. Domnul Bernard ocolise o 
clipă prin poiană şi găsise, subt pale de zăpadă, cabana, aşa 
cum o lăsase, desfăcută în parte şi cu ferestrele de sită 
atârnând: se prezenta distrugerii totale, dar nimene n-o 
atinsese. 

Dimineaţa era destul de aspră. Inginerul ştia că asta, în 
partea locului, se chiamă soare cu dinţi. Într-adevăr, 
adierea din miază-noapte îl muşca de sfârcurile urechilor. 
Lumina cerului verziu, uşor aburit, era însă cu deosebire 
plăcută. 

EI, Kivi şi Mavrocosti sosiseră de la curte fiecare în câte o 
săniuţă trasă de câte un căluţ potcovit numai la picioarele 
de dinainte. Mânaseră ei singuri şi veniseră cu mare 
repeziciune. Domnița avea pe umeri şi-n jurul obrajilor o 
blăniţă pufoasă; în mâni, nişte mănuşi enorme cu care 
ameninţa într-una pe inginer. 

Mavrocosti se arăta ceva mai înviorat ca de obiceiu, însă 
tot palid, şi din când în când, ieşind cu gândul din zarva şi 
furnicarea în care poposise, rămânea cu ochi aţintiţi într-un 
punct depărtat. 

Leca orânduia pădurarii şi puşcaşii adunaţi în juru-i şi le 
dădea porunci c-un fel de taină, împungând pe fiecare în 
piept, descântându-l şi rostindu-i un nume dintre cele multe 
care populau ca nişte vietăţi văgăunile şi pripoarele. 

După ce-şi isprăvi sfatul, ridică în sus braţul stâng, 
înturnându-se către prinţ. Se făcu linişte dintr-odată. 
Cunoşteau toţi ritualul; însă toţi îşi ascuţeau urechea ca să 
audă raportul lui Sofronie. Ascultau şi pădurarii vechi, în 


slujbă de şaizeci de ani, care auziseră acelaşi lucru de la 
Leca cel bătrân, spus lui Mavrocosti cel de altădată. 

— Măria-ta, vorbi Sofronie, toate sunt gata. Dacă 
porunciţi, putem începe întâi din jos de Corhană spre 
Pietrărie. Aici numaidecât trebuie să ne iasă lupi. După 
aceea ne mutăm în altă râpă, până unde n-ajunge zvoana 
de aici. Luăm tot locul de la vale de Duruitoare în lungul 
pârăului şi ieşim la Bourul-Mort. Acolo aşteptaţi 
dumneavoastră. Poate-au să iasă mistreţii. Pe urmă, în acea 
poiană, dăm mâncarea. Pitarii din Dobreni au adus două 
sute cincizeci de pani, câte aţi binevoit a porunci. Adăogim 
oamenilor câte-o ceapă şi câte-un boţ de brânză. Pentru 
măriile voastre au adus bucătarii de la curte oala de 
sarmale, după rânduială, şi are să fie, dacă poftiţi, şi 
mămăliguţă caldă. 

— Dar pădurarii? Întrebă Mavrocosti, uitându-se spre 
inginer fix, fără să-l vadă. 

— Cu pădurarii, măria-ta, am eu o înţelegere dinspre 
partea rachiului, când au pus hăitaşii jos beţele şi am aninat 
în crengi pieile lupilor şi vulpilor. 

— Dar Neculai Peceneaga, unde-i? 

— Aici-s, măria-ta! Daţi-vă, măi, la o parte, că mă chiamă 
Mavrocosti. Aicea-s, măria-ta. Porunciţi! 

— Ce faci, Neculai? 

— Bine, măria-ta. 

— Cum hălăduieşti tu la vremea asta? 

— Bine, măria-ta. M-am făcut cârtiţă. Şed în bordeiu. Mai 
caut eu ce mai caut; dar acuma, iarna, se duc mai afund 
toate câte sunt în pământ. La primăvară, se întorc la locul 
lor; şi eu îs aici pe loc. 

— "Ţi-ai adus puşca? 

— Adus. Dacă-mi iese lupul care-l ştiu eu, apoi desară te- 
aşezi peste blana lui în sanie. Eu numa-ntr-acela dau; nu 
stric glontele pe căţelandri. 

Domnul Bernard se miră, ocolind pe Peceneaga. 

— Frumoasă puşcă. De unde-o ai? 


— O am şi eu de la un boier. 

— Vra să zică tragi numai cu glonte? 

— Îhâ. 

— Du-te, Peceneaga, porunci Mavrocosti, răsucindu-se în 
loc. 

Domnul Bernard se miră văzând între puşcaşi pe Dima 
Samur bătrânul. Dima Samur avea o adevărată arhebuză, 
cu gura ţevii ca o leică. O cumpănea în mână şi o lăuda. O 
prezintă numai decât Franţuzului ca s-o admire, lămurindu- 
i că el stă pe vine la un loc ştiut, într-o margine, pe unde 
musai să treacă porcul sălbatic. Îl lasă să vie până la cinci 
paşi şi sloboade în el o încărcătură de un sfert de ocă de 
zburături de ceaun. 

— Eu aşa puşc, cucoane. Ori cade porcul, ori cad eu. Puşca 
asta, domnule, o au lingurarii tocmai din vremea lui Moruz- 
Vodă. Ne-a dăruit-o bunicul măriei-sale Lupuşor. 

— E puşcă cu cremene, explică Marandache, moştenitorul 
puştii. 

— D-apoi cum? Zise Samur cu gravitate. Acuma nu se mai 
face aşa ceva în fabricile voastre, să umbli lumea. Asta-i un 
odor vechiu. 

— Eu am băţul ista, se amestecă Marandache, prezintând 
Franţuzului arma şi înlăturând cu umărul pe taică-său. Cu 
acest băţ de corn pălesc vulpea mai departe decât cu puşca 
lui! 

— Dar cu porcul sălbatic ce faci? Se supără Samur. 

— Pentru porc, pun şpangă în vârful băţului. Dar când îi 
muri tu, las băţul şi iau puşca. 

— Asta numaidecât, râse Dima; dar până atunci ai să mai 
aştepţi, dragu-tatei Marandache. 

Amândoi Ţiganii, tatăl şi feciorul, erau cu chef şi pofteau să 
explice şi alte lucruri Franţuzului. 

— Atuncea cum porunceşti să facem, măria-ta? Întrebă 
respectuos Leca. 

— Să faci cum ştii, Sofronie, zâmbi Lupu. 

— Să începem de subt Corhană? 


— Începe de subt Corhană. Auzi, domnule Bernard? 
Începem de subt Corhană, pe urmă trecem la Neaga. Îţi 
aduci aminte de filologia mea. Peceneaga aşteaptă să puie 
un glonte în lupul cel bătrân. Să ştii că şi eu nu trag decât 
cu glonte, ca şi Leca. 

Interveni Kivi, către Sofronie: 

— Cred, domnule, că nu trebuie să mai aşteptăm. 

Sofronie o privi numai o clipă; se întoarse; făcu semnul; 
hăitaşii şi o samă de pădurari se desfăcură, năboind pe subt 
o arcadă ninsă. Lingurarii dădeau zvon. 

— Marandache, porunci Leca, să îndeplineşti legea pe 
care am alcătuit-o noi doi. 

— Am înţeles, cucoane Sofronie, zâmbi Marandache. 
Cumpănându-şi băţul de corn, porni cu paşi mari asupra 
Țiganilor. 

Se făcu linişte. Boierii şi puşcaşii trecură la ţiitori. 

Străbătură o potecă, pe lângă Poiana Curcanului. Un 
târgoveţ din Dobreni aştepta la marginea pârtiei. Opri o 
clipă pe domnul inginer, ca să-i aducă la cunoştinţă 
împlinirea tuturor poruncilor care fuseseră emise în scris 
de către domnia-sa împuterniciţilor şi slujbaşilor săi din 
Dobreni. Huţulii au venit în numărul hotărât, cu 
dragomanul lor, fără femei şi copii. S-au aşezat la colibele 
construite anume pentru dânşii în poiana cealaltă, pe lângă 
care chiar acum au să treacă boierii. Sunt patruzeci de 
oameni, cuminţi şi liniştiţi. Când nu beau horilcă sunt foarte 
cuminţi şi liniştiţi, aşa că nu vor găsi horilcă la dispoziţie 
decât Sâmbătă sară. S-au adunat unii oameni din sate şi 
mai ales lingurarii, să-i vadă cum trec şi s-au mirat de 
nădragii lor roşii şi de căciulile de vulpe; dar pe urmă s-au 
obişnuit. Desară, când se întoarce de la vânătoare, domnul 
inginer poate trece să-i vadă, în acelaşi timp va hotărî 
domnul inginer când şi cum se va tăia şi transporta carnea 
pentru ei, căci poftesc numaidecât carne de trei ori pe 
săptămână; mai ales carnea de porc le place; aşa că-i o 


prostie ceea ce spun lingurarii cum că aceşti Huţuli prind 
mâţele şi cânii oamenilor şi-i mănâncă. 

Bine, bine, se învoia domnul Bernard, are să treacă pe la 
coliba lor şi are să puie în rânduială toate. De unde s-a iscat 
asemenea zvon absurd? 

— Parcă poţi să ştii de unde, domnule inginer? S-a mai 
iscat şi altul; cum că prind femei şi fete. Ei sunt patruzeci. 
Ş-apoi după aceea le omoară şi le vâră în jar, ca să li se 
prăpădească orice urmă. 

— Prostii! Izbucni domnul Bernard, privind urât către 
agent. 

— Mai degrabă poveşti, domnule inginer; le-au spus la 
clăcile lor toată toamna. Zice că să pornească asupra lor un 
război, să-i stângă de pe faţa pământului. 

— Cine? Desigur 'Ţiganii, subt comanda judelui lor, pe care 
l-am văzut azi c-o puşcă cu cremene. 

— Aşa este, domnule inginer, râse agentul. O puşcă din 
vechime cu gura ca o leică. 

— Întocmai. 

— Apoi am observat eu, domnule inginer, că 
dumneavoastră înţelegeţi toate. Puşca aceea a cumpărat-o 
Dima Samur din târg de la noi, Duminica trecută. Cine ştie 
cine a furat-o din vreun pod uitat de la o casă boierească şi 
i-a lepădat-o lui. 

Deşi nu avea dispoziţie de veselie, domnul Bernard se 
gândi să ofere descoperirea lui, într-o formă agreabilă, 
prinţesei Kivi, ca s-o facă să râdă. Îi stă bine când râde, cu 
obrazul rumenit de frig, arătându-şi dinţii albi. 

Grăbi pasul, ca să-şi ajungă tovarăşii. Îi ajunse tocmai când 
treceau prin marginea locului unde erau adăpostiţi 
lucrătorii străini. Li se alesese loc într-o înfundătură de 
râpă; un mal înalt le apăra dinspre crivăţ colibele de 
scânduri acoperite din bielşug cu paie. Aveau şi-nlăuntru 
paie proaspete de grâu în care-şi sfredeliseră covruri. 
Dormeau toţi; împrejurimea părea pustie. Unii dintre 
puşcaşii care întovărăşeau pe boieri găsiră de cuviinţă să 


strecoare câteva păreri în şoaptă despre străini. Râdeau. 
Când observară pe inginer, îşi conteniră râsul. Domnul 
Bernard le aruncă o privire scrutătoare; în aceeaşi clipă 
simţi asupra lui ochiul ironic al domnişoarei Mavrocosti. 

— Ai aflat veşti despre oamenii dumnitale? Îl întrebă ea. 

— Da, prinţesă, răspunse cu linişte domnul Bernard. 

— Se odihnesc de drum, nu-i aşa? Oamenii de la noi spun 
că astă noapte au dispărut cei dintâi câni din Necşeni şi 
Bălăneşti. 

— Oamenii dumneavoastră, prinţesă, au o dispoziţie 
enormă pentru invenţii. Am aflat că şi puşca ceea, rămasă 
moştenire din generaţie în generaţie, a fost cumpărată 
Duminica trecută în târg la Dobreni. 

— Ai aflat şi asta? Se veseli Kivi. Atunci dumneata trebuie 
să ştii mai multe 

— Desigur, prinţesă, ştiu orişice. 

— Deci eşti întocmai ca Sofronie Leca. Şi el ştie toate. 

— Se poate, prinţesă, deşi eu declin onoarea de a şti mai 
mult decât dânsul. 

— Şi dacă ştii despre puşca lui Dima judele, ştii şi despre a 
lui Peceneaga? 

— Că e un dar al prinţului? Am înţeles. 

— Asta nu era greu. Însă că nu trage nimene cu glonte, 
domnule Bernard, ai să afli acuma de la mine. 

— Însemnează atunci că laudele vânătorilor fac parte din 
aceeaşi familie cu poveştile localnicilor despre aceşti 
lucrători străini. 

— Adevărul adevărat, domnule Bernard, e că nici mie nu- 
mi face plăcere prezenţa lor aici. 

— Se poate; însă vei recunoaşte, prinţesă, că prezenţa lor 
era necesară. 

— Nu-mi vei putea demonstra asta niciodată, domnule 
Bernard, aşa încât e mai bine să lăsăm explicaţia dumnitale 
pentru mai târziu. 

Toată această conversaţie uşoară domnul Bernard a fost 
nevoit să şi-o recapituleze mai târziu cuvânt cu cuvânt, ca 


să-i destrame intenţiile şi probabilele legături cu 
întâmplările şi oamenii care îi stăteau împotrivă. 

Inginerul avusese vreme, în tot acest scurt răstimp de la 
sfârşitul verii la începutul iernii precoce, să tragă serii de 
deducţii, după metode care-i erau proprii. În aceste serii de 
deducţii găsise că trebuie să atribuie un rol important lui 
Sofronie Leca. Acest om inteligent, care a acaparat 
încrederea lui Mavrocosti, ar dori poate o compensație 
importantă pentru bunăvoința lui? Poate chiar pentru 
sprijinul lui? Deşi Zeidel Abramovici neagă persistent un 
astfel de interes, convine că ar putea să fie şi la acest 
Sofronie Leca un capriţiu. Nu-i place lui să se taie pădurea! 

— Mă miră o asemenea afirmaţie de la un negustor, adică 
de la un om cu judecată normală, îl apostrofase domnul 
inginer pe Abramovici. Motorul acţiunilor omeneşti este 
banul. 

Să facă bine Abramovici să pipăie terenul şi să înceapă 
tratativele. 

Asta nu se poate cu nici un preţ, se tânguia negustorul. El 
cunoaşte mărfurile şi oamenii. Domnul inginer are să se 
convingă mai pe urmă că din alte pricini se produc aceste 
mici încurcături. Ce anume este, nici el singur nu poate încă 
lămuri; în orice caz Sofronie Leca nu pofteşte ban 
franțuzesc. 

Administratorul tocmai se întorcea, călărind cu 
repeziciune pe subt pădurea desfrunzită. Descălecă şi trecu 
în capătul şiragului, ca să fixeze ţiitorile. Pofti pe Mavrocosti 
într-o aşezătură de unde putea vedea un găvan de râpă. Pe 
amândouă coastele ninse, cu plantație rară, se putea uşor 
observa mişcarea vânatului între tufari. Îi alese prinţesei 
Kivi o lojă asemenea, în partea cealaltă a râpei, lângă un 
pârău care-şi încleştase luciul. Plecându-şi tâmpla, Kivi îi 
auzi subt sloi murmurul şi se bucură. 

Inginerul făcu faţă unor desimi puternice. 

— Domnule Bernard, îi zise Sofronie Leca, cred că 
domniţa v-a pus în curent cu legea vânatului, dictată de 


măria-sa. Caprele sunt complect apărate. Chiar şi ţapii 
beneficiază de indulgenţa măriei-sale. 

— Îţi sunt recunoscător, domnule, că mi-ai atras luarea- 
aminte, răspunse inginerul. Puteam face o greşală şi eram 
iremediabil pierdut. 

— Măria-sa ne dă voie să tragem numai asupra animalelor 
stricătoare, urmă Leca zâmbind; deşi măria-sa stă la 
îndoială dacă nu trebuie să restrângă şi această toleranţă. 

— Prinţesa atunci doreşte să ne vâneze lupii pe noi.! 

— Ne alcătuim aşa fel, surâse administratorul, ca să 
scăpăm şi noi, să rămâie şi lupii. 

— Pentru asta ar trebui să rămâie în putere întâi şi întâi 
pădurea. 

— Se pare. 

— Ar fi fiind asta dorinţa prinţesei? 

— Dacă nu mă înşel, este. Cred că aţi înţeles-o 
dumneavoastră ca şi mine chiar din gura măriei-sale. 

— Se poate să fi auzit asemenea cuvinte, însă prinţesa are 
gluma uşoară, domnule Leca. Dumneata ce crezi despre 
asemenea afacere? S-a încheiat un contract şi s-a născut un 
drept. 

— Aveţi dreptate, domnule Bernard, recunoscu, râzând, 
Sofronie. Greşala e întâi princiară, deoarece măria-sa 
dispreţuieşte actele parafate; al doilea e femeiască, 
deoarece măria-sa îmi închipui că ar pretinde să i se 
satisfacă un capriţiu. 

— Aş dori să ştiu, domnule Leca, întrebă a doua oară, 
foarte liniştit, inginerul, dacă dumneata, având dreptul 
meu, ai ezita sau nu să-ţi aperi acest drept. 

— Eu aş sta la îndoială, domnule inginer; vă mărturisesc 
sincer. 

— Ei bine, domnule Leca, eu nu stau la îndoială. Am o altă 
concepţie despre drept. 

— Înţeleg prefect, domnule Bernard; însă aici nu operează 
legea. 


— Atunci ce operează? Bunul plac? Datinile şi eresurile? 
Interese nemărturisite? 

— Cuvintele din urmă nu le-am înţeles bine, domnule 
inginer. 

Bernard privi fix pe omul care stătea dinaintea lui, liniştit 
în aparenţă, cu puşca pe braţul stâng. Îşi agita încet 
genunchiul drept şi pintenul cizmei dădea un sunet uşor. 
Surâdea. Avea în ochiul albastru o lucire de ghiaţă. 

Domnul Bernard stătu puţin la îndoială. 

— Am greşit, domnule, zise el brusc, îmi place să recunosc 
asta. Te rog dă-mi mâna. 

Cu acelaşi zâmbet, Sofronie îşi lăsă mâna strânsă. Se 
înclină, pofti c-un gest pe inginer să-şi ia locul în ţiitoare şi 
el trecu mai departe, ca să rânduiască puştile ţărăneşti. În 
curând domnul Bernard îi văzu iar. Leca luă loc în dreapta, 
făcu semn cu mâna înălţată ca să-i atragă atenţia; dădu 
semnalul de corn; apoi rămase neclintit. 

Se întinse deodată asupra pădurii cenuşii, asupra 
albeţelor din poieni, asupra luminii care juca în horbotele şi 
painjenişurile crengilor, o tăcere care părea că stă şi ea la 
pândă. Era o zi lină, fără nici un susur de vânt. Din tăcerea 
aceea i se părea domnului Bernard că-l observă un ochiu 
strâmb. Era propria lui nelinişte şi nemulţămire, pentru 
mânia manifestată faţă de un om care-l ocrotise, îl apărase 
şi-l primise cordial în căminul lui. Pe lângă nemulţămire era 
şi o teamă, foarte tulbure şi depărtată, pe care o respingea 
cu hotărâre. Orice s-ar fi spus, chiar dacă elimina bănuielile 
faţă de Leca şi dădea o importanţă cu mult mai mică 
ciudăţeniilor lui Mavrocosti şi copilăriilor prinţesei, era şi 
altceva în jurul lui. 

Auzi departe un corn de pădurar şi îndemnul hăitaşilor. 
Adâncurile Bordei începură să sune de freamăt. Îşi pregăti 
arma. Înainte de a rămânea cu totul neclintit, întoarse 
ochiul drept către tâmplă, ca să-şi observe vecinul. Sofronie 
părea înlemnit, amestecat cu trunchiul de fag lângă care se 
aşezase. 


Exact în acea clipă pocni o armă. Parcă s-ar fi rupt un 
vreasc. Un glonte trecu bâzâind scurt pe lângă capul 
inginerului. Domnul Bernard rămase ţeapăn în locul său. 
Privi iarăşi în dreapta. Sofronie Leca, îi zâmbi. Îi făcu un 
mic semn de nedumerire pentru împuşcătura prematură, 
apoi iar rămase neclintit. Abia când reintră şi el în 
neclintirea comandată, Bernard avu un val de sânge spre 
ochi. Apoi se linişti desăvârşit, reflectând. Poate şi Leca se 
gândeşte întocmai ca şi el - în prima clipă de deducţii logice 
- că domniţa Kivi şi-a descărcat arma la întâmplare, ca să-şi 
vestească cu cinci minute mai înainte dihăniile ei, de 
primejdie. Într-adevăr, ea poate avea glonte în carabina ei 
de calibru mic mai degrabă decât Mavrocosti ori 
Peceneaga. Dar de ce totuşi dintr-odată îi naşte o bănuială 
directă asupra acestuia din urmă? Pădurarul Neculai 
Peceneaga e un tâmp ş-un sălbatic. I-a trimis un fel de 
avertisment din tufişurile dinainte; căci domniţa Kivi ar fi 
trebuit să tragă neapărat în altă direcţie, oricât de 
neîndemânatică ar fi. N-o vedea din locul lui. Trebuie să fie 
undeva în stânga, puţin mai sus. Dacă ar fi tras ea pe linie, 
ar fi simţit şi Sofronie Leca trecerea glontelui. N-are 
impresia că Leca ar fi simţit ceva. Deci împuşcătura vine 
dinainte. Gloatele i s-ar fi putut plasa în frunte; dar a fost în 
chip voit trimis alături. Dovada e că împuşcătura nu se mai 
repetă; nici nu se va mai repeta. 

Într-adevăr bătaia se desfăşură în chip normal. Domnul 
Bernard ajunse la concluzia că e bine să păstreze numai 
pentru sine taina împuşcăturii, aşa cum păstra taina 
juvaerurilor de la cabană. 

Un cârdişor de trei capre cu ţapul lor îi ieşi dintr-odată în 
bătaia armei şi se opri la marginea desimii. Ascultau zvonul 
hăulirilor. Nu erau prea spăimântate. Păreau mai mult 
nedumerite. Porniră împotriva lui, oprindu-se şi ciugulind 
smocuri de iarbă. Le vedea pielcica cenugşie şi lucirea 
blândă a ochiului negru. Trecură pieziş spre prinţesa Kivi. 
Ea le spune desigur două vorbe, lăsându-le trecere liberă. 


Porniră câteva împuşcături în aripa stângă. Domnul 
Bernard le numără. După a opta împuşcătură simţi că au 
sosit lupii în sihla din faţă-i. Îndată le văzu siluetele vagi pe 
zăpadă şi-n tufişurile subţiri. Unul îi ieşi drept în bătaie, cu 
limba atârnată şi ochii crunţi. Fugea de hăitaşi şi 
adulmecase linia vânătorilor. Se zvârili în două copci, ca să 
străpungă împrejurarea. Inginerul îl lovi aproape din zbor. 
Îndată după asta pocni şi arma lui Sofronie. Bernard putu 
vedea şi căderea celuilalt lup. Pierduse socoteala 
pocniturilor, care urmau a suna pe linie. Treceau iepuri, 
fără prea multă grabă. Apărură apoi lupi răniţi, care se 
ţeseau în penumbră dincolo de desişuri. Umblau c-un fel de 
disperare, căutându-şi punctul salvării. Când năvăliră tot 
mai aproape hăitaşii, cu răcnete întărâtate şi sunete de 
corn, sălbătăciunile îşi căutară drumul tot înainte şi 
inginerul avu plăcerea să doboare al doilea exemplar. 

Tabloul primei bătăi era destul de bogat: şapte lupi. Numai 
patru vulpi căzuseră. Mistreţi nu se arătaseră. În toate 
părţile se plimbaseră căprioarele domniţei. Pe când 
dihăniile doborâte de inginer erau pipăite şi admirate, 
domnul Bernard complimenta pe Kivi pentru blândeţa 
căprioarelor şi-i cerceta în acelaşi timp, ca din întâmplare, 
carabina, observându-i fineţa gravurilor de argint. Găsi, în 
ţava de calibru mic, ghinturile lucii. Se adeverea prin 
urmare ceea ce judecata stabilise de mai înainte. Glontele 
venea din altă regiune. 

Cele mai bătrâne şi mai depărtate planete au fost 
descoperite pe calea logicei şi a calculelor, înainte de a se 
aşeza asupra lor telescoapele: cu aceeaşi metodă, tăcând şi 
observând strâns, era încredinţat şi domnul Bernard că va 
găsi pe autorul glumei îndoielnice din acea zi. Pe când 
Mavrocosti îi explica lovitura sa, inginerul îl urmărea cu 
atenţie căutând să-şi dea samă de poziţie şi de direcţie în 
raport cu partea de dincolo de râpă. Nu era posibilă o 
împuşcătură din locul lui Mavrocosti. Între locul său şi al lui 
Mavrocosti stătuse Kivi şi se afla ş-un bot înalt de stâncă. 


Într-al doilea lup al prinţului trăsese şi Peceneaga 
pădurarul, ca să-l doboare definitiv. Nu trăsese decât acest 
foc, arăta şi cartuşul gol pe care-l strânsese cu grijă. Din 
puţine vorbe, inginerul înţelese că Peceneaga nu se 
deslipise de prinţ; se oprise lângă el înainte de începerea 
goanei. Prin urmare nici pădurarul n-avea vreo legătură cu 
împuşcătura aceea, care acum apărea cu totul neexplicată. 
Bernard stătu concentrat asupra ei tot timpul cât dură 
bătaia a doua şi cât ţinu masa, în poiană la Bourul-Mort. În 
bătaia a doua ieşiseră porcii, dar scăpaseră peste nişte 
prăpăstii, tocmai prin extrema dreaptă, unde nu stătea nici 
o puşcă. În schimb, vulpoii înfloreau roş locul. Sarmalele 
erau cât se poate de gustoase şi sfaturile, mirările şi 
poveştile nu mai conteneau. Dima judele umbla de colo 
până colo cu Leca lui, dând lămuriri despre ce s-ar fi 
întâmplat dacă porcii ar fi trecut la cinci paşi de el, cum 
fusese înţelegerea. 

— Sunt sălbătăciuni care nu pricep moldoveneşte, râdea 
urât către Samur pădurarul Peceneaga. 

— Cine mai rămâne? Cugeta domnul Bernard. Nu mai 
rămâne decât Marandache. Marandache poartă în mână 
băţ de corn. Afară de asta, Marandache a călăuzit în 
hăituială pe lingurari. 

Cine mai rămâne? Mai rămân ceilalţi puşcaşi ţărani. Trei 
erau în extrema stângă. Cinci stătuseră în dreapta lui, 
dincolo de Sofronie Leca. Prin urmare trebuie să 
abandoneze deocamdată explicarea logică şi s-o reia mai 
târziu. 

Când pieile lupilor fură întinse pe zăpadă şi preţăluite, 
când deasemeni Domnița atinse cu vârful cizmuliţelor cozile 
vulpoilor cu dungă înspicată negru pe spinare; când 
Mavrocosti, puţintel aţâţat, dădu poruncă lui Leca să 
sloboadă pădurarilor polobocelul de rachiu, deci când 
hăitaşii, şi pădurarii şi puşcaşii erau tocmai în cealaltă parte 
de pădure, către Bălăneşti, la şase kilometri de locul 


plecării, veni un om oarecare de către Corhană, îşi opri o 
clipă sania şi dădu veste că adăposturile Huţulilor ard. 

— Parcă-s chibrituri, zicea omul, aşa ard. 

Domnul Bernard îşi stăpâni smuncitura inimii, îşi făcu 
socoteală că dacă glontele putea fi o glumă, apoi incendiul e 
un râs sinistru. E bucuros că cel puţin aici nu mai putea fi 
vorba de vreun amestec al domniţei, căci urmarea şi 
legătura primului avertisment au un caracter cu totul grav. 
Fu recunoscător prinţesei că l-a despovărat dintr-odată, cu 
totul, de o îndoială şi hotări să dea dovadă ori-şi-cui pofteşte 
că ştie a suporta lupta şi a o duce la bun sfârşit. 

— E extraordinar, zicea Mavrocosti, pe când grăbeau către 
sănii. E extraordinar nu atât ce se întâmplă, cât liniştea cu 
care primeşti dumneata vestea. 

— O primesc cum se cuvine, domnule Mavrocosti; şi-mi 
dau samă că e o veste destul de neplăcută. Dacă nu s-a 
întâmplat nimic oamenilor mei, voi fi şi mai liniştit, ca să pot 
face cercetările de rigoare. 

— Desigur, să se facă toate cercetările! Strigă întărâtat 
prinţul. Unde-i Sofronie Leca? Să vie Sofronie Leca, să-mi 
spuie ce măsuri înţelege să ia. 

— Vine îndată, măria-ta, strigă spăimântat Marandache, 
din mijlocul freamătului de oameni. A apucat pe omul cu 
sania şi-l întreabă ce şi cum. Mă trimite pe mine cu dânsul 
la jandarmi. 

— Fii liniştit Lupuşor, interveni Kivi, emoţionată şi palidă, 
Leca e aici. 

— Sânt aici, măria-ta, vorbi Leca făcându-şi loc. Am 
cercetat pe om. Nu s-a întâmplat nimic prea rău; lucrătorii 
domnului Bernard s-au salvat toţi la vreme, cu boccelele lor. 
Au ars câteva instrumente; dar acelea se pot înlocui uşor. 
Numai oamenii nu ştiu unde să se adăpostească. Ei râd de 
asta, încălzindu-se prin-prejurul pojarului; dar eu mă întreb 
unde au să doarmă la noapte, pe ger. 

— Trebuie să iei măsuri, Leca, să-i adăpostiţi unde se va 
putea, imediat să se construiască pe socoteala mea alte 


colibe. Prietinul meu domnul Bernard are dreptul la toate 
despăgubirile. Să-i adăposteşti undeva, la hambarele 
noastre. 

— Îmi permit să observ, măria-ta, răspunse cu grabă 
administratorul, că asta nu se poate. N-avem holda 
asigurată încă şi un incendiu acolo ar reprezenta o cu totul 
altă pagubă. 

— Domnul Leca, interveni, atent, inginerul, socoate că 
incendiul colibelor se datoreşte lucrătorilor mei. Nu-i aşa? 

— Fără îndoială, răspunse Leca. 

— Cu toate acestea, prinţul a înţeles din prima clipă că 
focul a fost pus. 

— N-am înţeles, Bernard, asta; dar admit şi asemenea 
ipoteză. Mi se pare că Leca are dreptate. N-aş putea să-ţi 
adăpostesc lucrătorii la hambarele mele; însă colibele 
urmează să fie reconstruite imediat. 

C-o stăpânire de sine pe care şi-o admira el însuşi, 
inginerul continua să observe, să cerceteze şi să 
cumpănească toate împrejurările. 

Pofti pe Mavrocosti la locul incendiului. Prinţul primi 
numaidecât şi dădu ordinul de plecare, neuitând să cheme 
în sprijinul său pe Leca. Evident, nu mergea cu bună 
dispoziţie acolo. Kivi avea un zâmbet vag şi părea plictisită; 
ar fi dorit să se retragă, dar îşi făcu silinţă ca să 
întovărăşească pe fratele său. Atitudinea lui Sofronie Leca 
era complect liberă. Bernard nu se putu opri să nu-şi 
reîntoarcă bănuielile asupra lui. 

Sofronie părăsi pe stăpân şi aşteptă apropierea 
inginerului. Îşi puse calul în pas, alăturea cu săniuţa. 

— Domnule Bernard, zise el, cred că avem să găsim acolo 
pe plutonierul de jandarmi din Bălăneşti. Vom fi cu toţii de 
faţă la cercetare. Eu îmi menţin părerea că e un simplu 
accident de la o ţigară sau de la o pipă. Cărui scop ar putea 
sluji asemenea faptă? Mâne aduc material nou şi construim 
alături. Dumneata eşti poate încă neliniştit de împuşcătura 
din pădure? 


Bernard tresări. 

— Exact mişcarea pe care am observat-o atunci, zâmbi 
Sofronie. 

— Ai auzit glontele? 

— Nu. Nu era nevoie; am înţeles că l-ai auzit dumneata. 
Am fost de faţă la cercetările pe oare le-ai întreprins. 
Dumneata însă ai neglijat să observi zăpada în preajma 
cărării. Dacă a trecut cineva în lăuntrul sihlei în răstimpul 
cât am aşteptat pornirea hăitaşilor, atunci nu se poate să nu 
fi rămas urme. 

— Dumneata ai căutat? 

— Desigur. 

— Ai observat ceva? 

Leca nu răspunse imediat. 

— Vreau să urmărim întâi interogatorul jandarmului. Dacă 
incendiul se datoreşte neglijenţei unui lucrător, atunci 
bănuiala dumneavoastră e necesar să înceteze. 
Dealtminteri prinţul e destul de neliniştit; situaţia aceasta 
ar trebui să se curme. Întreb cine ar putea fi bănuit? 

Sofronie pusese întrebarea direct şi cu îndârjire. 

— Nu bănuiesc pe nimeni, răspunse inginerul. Nu sunt 
sigur de nimic; am numai îndoială. 

— Pornind întâi de jos, îndoielile dumneavoastră par a se 
plasa acum în locuri mai înalte, stimate domnule inginer. 

— Domnule Leca, răspunse Bernard după puţină gândire, 
cred că nici n-ar trebui să ne mai ostenim până la Huţulii 
mei. Primesc versiunea dumnitale, cu condiţie să nu mi se 
mai întâmple nimic bizar cât va dura exploatarea mea. De 
ce zâmbeşti? 

— Zâmbesc pentru că e absolut necesar să urmăriţi 
interogatorul. În ceea ce priveşte alte fapte care s-ar putea 
produce, gravitatea lor ar atârna de interpretarea pe care 
le-am da-o. Dacă dumneavoastră aţi avea de pildă dreptate 
în ce mă priveşte, ar însemna pur şi simplu că sunt nebun. 

— Dacă nu eşti nebun dumneata, se veseli domnul 
Bernard, atunci sunt nebun eu. Şi dacă nu suntem nebuni 


noi, atunci probabil sunt nebuni alţii. 

— A, domnule Bernard, suspină Sofronie, prietinul 
dumnitale nu merită un asemenea tratament. 

— Departe de mine gândul de a atinge cu vreo bănuială pe 
domnul Mavrocosti. 

— Atunci ne întoarcem iar la capriţiile despre care am mai 
vorbit? 

— Nu, domnule, recunosc că numai eu sunt nebun. 

Domnul Bernard aruncă vorbele astea c-un gest teatral de 
renunțare. Îndată se grăbi a se întoarce asupra sa însuşi şi 
privi ameninţător înainte. 

— La urma urmei, declară el c-un accent care nu suferea 
nici o replică, pot primi ş-un război ceva mai serios; aş dori 
numai să-i pricep semnificaţia. lau act de cuvântul 
dumnitale că oamenii mei vor avea adăpost. lăierea se va 
face la timp; transportul de asemeni. Voi bea în astă sară 
două pahare de vin: întâiul în sănătatea prinţesei Kivi, al 
doilea în sănătatea domnului Mavrocosti. 

Fără să aştepte până la sfârşitul ei declaraţia inginerului, 
Sofronie Leca îşi puse calul în trap întins, ca să ajungă sania 
stăpânului său. 

— Ce spune domnul Bernard? Întrebă prinţul. 

— E convins şi dumnealui, răspunse Sofronie, că 
cercetarea noastră e fără scop. 

— Atunci n-ar fi mai potrivit să ne întoarcem? Ziua e prea 
lungă; am început să mă plictisesc. 

— Isprăvim îndată, măria-ta. 

— Bine, Sofronie, oftă Mavrocosti. Fac cum spui dumneata. 

Kivi îşi alătura sănioara ei de a fratelui său. Privi la Leca, 
hotărâtă să-l întrebe şi ea. Apoi trecu înainte conducând 
convoiul. 

Găsiră, în vâlceaua care cobora în jos de poiană, pojarul 
aproape stâns şi colibele dărâmate în mare parte. Ziua se 
întuneca de fumegări joase. Jandarmul de la Bălăneşti era 
de faţă. Făcuse primele cercetări. Se prezintă prinţului, 
arătând că, după propriile mărturisiri ale acelor oameni 


străini, nu putea fi altă pricină a focului decât o ţigară 
aprinsă. Neapărat, făptaşul nu poate fi găsit. La urma 
urmei, chiar dacă ar fi găsit, colibele rămân tot în starea în 
care se găsesc, adică arse. Domnul Bernard asculta cu 
atenţie. Fu imediat şi domnia-sa de aceeaşi părere. 

Huţulii, în cojoacele lor înflorite viu şi cu căciulile albastre 
ori roşii căptuşite cu cozi de vulpe, se adunaseră curioşi în 
jurul săniilor boiereşti şi ascultau cu o extremă luare- 
aminte, fără să înţeleagă nimic. Pe urmă se veseliră când 
dragomanul îi vesti că se află scânduri pentru alte 
construcţii iar pădurea n-are să fugă peste noapte din locul 
ei. Dintre toţi oamenii vânătoarei, numai Peceneaga şi 
Marandache erau de faţă. Priveau şi ascultau c-un interes 
care atrase în chip deosebit luarea-aminte a inginerului. 

— Ilaca-i bun, zise la urmă Peceneaga. Ar fi fost mai potrivit 
pentru aceşti oameni străini să se ducă să mâie în Bălăneşti, 
cum zicea întâi jandarmul. Dar tot jandarmul a spus că 
oamenii din Bălăneşti nu-i primesc şi nici n-au hrană pentru 
dânşii. Aşacă s-or duce în târg la Dobreni, cum spune 
Sofronie Leca. Până una alta, or umbla aşa; s-or duce ş-or 
veni; poate-or deprinde a grăi limbă omenească. Apoi, după 
ce le-a face Leca alte colibe, s-or năcăji să le aprindă şi pe- 
acelea. 

XI. 

Î n curgerea lunii lanuarie s-au produs celelalte fapte, 
după părerea lui Mavrocosti cu desăvârşire desgustătoare. 

Mai nainte de asta domnul Bernard fusese nevoit, printr-o 
presiune mai mult decât amicală, să accepte refacerea 
colibelor pe socoteala proprietăţii. Deşi domnia-sa îşi 
trimisese lucrătorii săi din Dobreni şi materialul său, 
Sofronie Leca fu neînduplecat în a executa dispoziţiile 
prinţului. Respinse deci lucrătorii şi materialul şi aduse 
oameni ai moşiei. Cu o plăcere pe care, mai târziu, după 
lichidare, domnul Bernard o aprecie suspectă, Huţulii se 
întovărăşiră de bună-voie la refacerea adăpostului lor, 
părăsind zilele de muncă. E adevărat că aveau întâi şi întâi 


nevoie de odihnă şi, ca să zicem aşa, de confort; aşa încât 
administratorul Necşenilor fu căpitenia şi tatăl lor vreme de 
două săptămâni. Nişte meşteri harnici ar fi durat acele 
simple înjghebări de scânduri în mai puţin timp; însă 
lucrătorii străini ţinură să le facă după gustul lor: conice, ca 
subt munţii Tatra; focul să ardă drept în mijlocul colibei; 
fumul să iasă pe sus; paturi de frunzar uscat să fie 
aşternute de jur împrejur. Trei zile le-au trebuit ca să-şi 
agonisească acele frunzare. Explicau agenţilor domnului 
Bernard că sunt mai multe feluri de frunzare. Pentru ceea 
ce le trebue lor nu sunt bune decât anumite soiuri de 
frunze uscate, care nu se sfărâmă uşor şi au elasticitate 
când sunt puse aşternut. La timp, Sofronie informă pe Lupu 
Mavrocosti că oamenii exploatării au şi sărbătorit cu 
băutură intrarea lor în confortul modern, au silit şi pe 
negustorii din Dobreni să cinstească cu dânşii, au dovedit 
că sunt oameni plini de voie-bună şi au început a vorbi 
moldoveneşte. Cu toate acestea gospodarii din satele din 
preajmă îşi ţin încă legaţi cânii. După ce treaba a ajuns 
astfel la bun sfârşit, Sofronie s-a sfătuit cu dragomanul, un 
Leah foarte dibaciu, fost sergent în armata cesaro-crăiască 
din Carpaţii orientali, dacă n-ar fi folositor să abată un 
pârău în valea Huţulilor, să aibă oamenii apă din bielşug şi 
apărare împotriva altui pojar, Doamne fereşte! Iosef Klapka 
s-a încumetat să facă şi o schiţă de plan, pe care a înaintat- 
o, prin Sofronie, prinţului. Mavrocosti a privit-o cu 
bunăvoință, fără să înţeleagă nimic din încâlciturile de linii, 
şi a fost de părere că hârtia trebuie expediată celui în drept 
la Bucureşti, adică inginerului. Până la aprobarea 
inginerului, oamenii se spălau cu omăt afară, în frigul iernii, 
sau mai degrabă nu se spălau de loc. Începeau să aibă 
coloarea lingurarilor, cu care de altfel erau destul de buni 
prietini. Samur judele îi inspecta în fiecare zi. Făcea chiar 
domnului Iosef Klapka cinstea să joace cu el ţintar. Îl 
convinsese chiar pe Klapka să-şi mute patul la lingurari, ca 
să aibă mai multă linişte şi să simţească la şale cuptor cald. 


Când s-a întors inginerul, a găsit lucrurile aproape cum le 
lăsase. larna se întărise, Huţulii se declarau mulţămiţi de 
proviziile pe care le consumau în socoteala domnului 
inginer; arătau cu mândrie colibele cele nouă; însă frasinii 
îşi păstrau locurile lor în ponoarele Borzei. E adevărat că în 
vremea asta fuseseră şi sărbătorile de iarnă, cu multiplele 
lor datini şi obiceiuri barbare, la care participaseră şi 
Huţulii. Sofronie Leca îi învoise şi pe dânşii să vie la curte la 
Necşeni, să ureze an nou fericit măriei sale şi să-şi joace 
ursul lor cu blană de fân. Atunci domnul Bernard, cu voia 
ori fără voia prinţesei, a prinţului ori a lui Leca, a strâns 
brusc şurubul, cum informa domnia-sa zâmbind pe nobilele 
sale gazde. Domnul Bernard începuse a-şi clarifica o ideie şi 
pornea însfârşit, pe cale bună. Îşi adună negustorii din 
Dobreni şi le rosti patruzeci şi două de vorbe. De ce 
patruzeci şi două de vorbe? Aşa a avut gust dumnealui să 
rostească patruzeci şi două de vorbe, lămurea Zeidel 
Abramoviei; dar ce vorbe! Caşicum ar fi rostit numai una. 
Toată lumea a sărit în sus, şi s-a pus pe lucru. Domnul 
Klapka şi-a lăsat soba caldă; inginerul i-a şoptit lui a 
patruzeci şi treia vorbă la ureche şi l-a pipăit la pântece 
prin buzunarul hainei cu pistolul automat. Au prins a fâşâi 
în pădure joagărele cele mari, a bate topoarele cele înguste 
şi frasinii dădeau ţipete prelungite, căzând cu braţele 
întinse în amurgul serii. 

Dintr-odată domnul Antoine Bernard apăru bine dispus 
ochilor umbroşi ai domniţei Kivi. Îngrijorările lui, şovăirile 
lui se risipiră. Îşi sporise faţă de Lupu Mavrocosti 
manifestările amicale şi faţă de ea rezerva. Se simţi îndată 
în regiune apăsarea hotărârilor lui. Agenţii săi din Dobreni, 
mai ales, sfârâiau, punctuali ca nişte ornice. 

lată că la 18 Ianuarie 1928, în asfinţitul zilei, pe când unul 
din aceşti agenţi ocolea un unghiu de pădure deasă, cu 
săniuţa c-un cal, ca să intre în gura văii care ducea la 
fumurile Huţulilor, un om cu căciula pe sprâncene şi cu 
nasul punctat cu funingine ieşi năprasnic dintr-o latură, 


apucă de dârlogi calul şi îl vâri în spinării. Sania uşoară se 
răsturnă. Când agentul, bărbat voinic şi sprinten, sări din 
zăpadă şi făcu faţă, găsi dinaintea ochilor ţeava unei puşti 
scurte. La capătul celălalt, deasupra funinginei, se holbau 
doi ochi cu albul crescut; un glas îi porunci: 

— Nu te clinti, că te dau cu capu-n jos. 

Omul nu se clinti. După moda timpului în asemenea 
împrejurări, îşi ridică braţele în sus. 

— Văd că eşti muşteriu de treabă, îi zise cel cu puşca 
scurtă. Tu eşti slujbaşul care aduci Huţulilor paralele? 

Agentul tăcu. 

— Dacă nu răspunzi, te detun. 

— Eu sunt. 

— Armă ai? Dacă ai, leapăd-o către mine. 

— Am revolver. 

— Atunci întoarce-te cu spatele. Scoate şi leapădă. 

Omul îndeplini porunca. 

— Bun. Acu fă iar faţă. Scoate şi gentuşca. N-am să iau 
dintr-ânsa decât trei lei, pentru o cutie de chibrituri. Cu 
aceşti trei lei se chiamă că mi-ai plătit un sfat pe care am să 
ţi-l dau. Să te întorci înapoi de unde ai venit; şi aici în 
pădure să nu mai intri. Nici prin partea asta, nici prin alta. 
Daca crezi de cuviinţă, poţi da înştiinţarea asta şi altora că 
n-au ce căuta aicea cu bani. 

— Dar de ce, domnule? Se tângui agentul cu mirare, 
îndrăznind însfârşit a răsufla. 

— Iaca aşa am eu gust. 

— Dar cine eşti dumneata? 

— Eu îs cel cu chibriturile. Dacă mai întrebi o vorbă, nu te 
mai întorci înapoi. Şi dacă mai vine careva dintre voi aici, 
apoi are să i se întoarcă numai numele. 

Domnul Bernard făcu haz de întâmplare şi o povesti cu 
spirit domniţei Kivi, la ceaiul de la ora 4. 

— E posibil aşa ceva? Se indignă Mavrocosti. Pe moşia mea 
bandiți? Acum aud întâia oară de asemenea lovituri. Unde-i 
Sofronie? Să vie Sofronie, să-şi dea imediat samă! 


— Ce amestec poate să aibă domnul Leca? Îl linişti Kivi. Ce 
vină poate să aibă el? Întâmplarea e şi pentru dânsul o 
surpriză ca şi pentru noi. 

— Nu se poate; să vie Leca numaidecât aici. Să-mi 
raporteze ce măsuri a luat. 

— Fără îndoială că va lua măsuri. 

— Nu aşa, draga mea. Vreau precizări. A chemat 
jandarmul? 

— L-am chemat eu, interveni zâmbind inginerul. La prima 
întrevedere, Iancu Brănişteanu omul meu a povestit 
întocmai, aşa cum pare că ar fi fost şi aşa cum am povestit 
eu. Jandarmul şi-a luat note; a trecut prin Necşeni, a 
poposit la lingurari, pe urmă iar s-a întors la Dobreni. A 
poftit pe lancu Brănişteanu, să meargă la locul cu pricina, 
să-i arate totul, întocmai cum a fost. Omul a refuzat să 
meargă. 

— Din ce pricină? Se interesă Mavrocosti. 

— Din nici o pricină. A refuzat să meargă. 

I s-a lămurit că merge cu autoritatea, că n-are a se mai 
teme de nimic. Se poate înţelege, însă a refuzat să meargă. 
Atunci s-a întors asupra lui jandarmul şi i-a poruncit. I-a 
adresat şi unele vorbe cu întorsături poetice, însă foarte 
puţin plăcute. Brănişteanu s-a pus jos. Dacă poftim, să-l 
legăm şi să-l ducem cu sila. El de bună-voia lui nu merge. La 
urma urmei e gata să-şi retragă declaraţiile, să rămâie 
lucrul ca şi cum nu s-ar fi întâmplat, numai să fie lăsat în 
pace. Dumneavoastră ce spuneţi de asta? 

— E interesant, se veseli deodată Lupu Mavrocosti. Unde-i 
Leca? Să descurce el chestia. Ce-a făcut jandarmul? 

— Jandarmul a mers cu mine la faţa locului. Am dus cu noi, 
legat, aşa cum poftea, pe lancu Brănişteanu. Am cercetat la 
întorsătura drumului. Trecuseră Huţulii ca să vie să-şi ia 
plata ei singuri de la târg. Fuseseră vestiți că li se plăteşte 
la Zeidel. Aşa că nu se mai cunoştea nimic. Interesant e că 
eu n-am dispus nici o plată la Zeidel. 

— Atunci cine i-a vestit? 


— Am aflat că i-ar fi vestit judele Samur. L-am întrebat pe 
Samur. El nu ştie absolut nimic. 

— Ei bine, mon cher ami, a strigat Mavrocosti, e un lucru 
cu desăvârşire de nesuferit, pe care trebuie numaidecât să-l 
lămurim. Însă e nostim. 

Inginerul observă că indignarea lui Mavrocosti slăbise 
dintr-odată. 

— Avem să-l lămurim, declară cu linişte domnul Bernard, 
zâmbind spre domniţa Kivi. Am să intru şi eu participant în 
această operetă. Vreau sa mă întâlnesc şi eu cu acel Fra- 
Diavolo, de care Brănişteanu nu voieşte să-şi mai aducă 
aminte. Cred că în faţa mea n-are să apară. 

— Cum? Se miră Mavrocosti. Dumneata crezi că agentul 
ţi-a spus o poveste? 

— Ori realitate, ori poveste. 

— Agenţii mei refuză să mai intre în pădure. Nu-i nimic. 
Vor veni oamenii la Dobreni să-şi primească salariul. 
Neplăcut e numai că întârzie prea mult la stabilimente 
locale, şi ziua de Luni e ca şi pierdută. 

— Eu nu înţeleg nimic, declară Mavrocosti, ridicând din 
umeri. 

Trei zile după aceea, la 21 Ianuarie, începură 
transporturile. Frasini drepţi şi lungi, cu un diametru al 
trunchiului între douăzeci şi treizeci de țoli, erau întinşi pe 
coastele râpelor. Despoiaţi de crengi şi ramuri, cu vârfurile 
scurtate, trecuseră în moarte, şi-i aştepta o nouă viaţă cu 
mult mai zbuciumată decât cea dintâi. În lungul rovinelor 
coborau săniile, oamenii îi potriveau - unul pe câte două 
sânii. 

— Şi-i îndrumau încet încet pe costişă, sprijiniți de braţe 
dinspre partea râpei şi opintiţi pieziş de câte patru boi, ori 
de două părechi de cai. Domnița Kivi trecu din întâmplare 
pe un drum lăturalnic şi văzu primul convoi. Îl urmări un 
timp în pasul calului. Apoi se opri şi întoarse în loc. Zărise 
către capătul altui drum pe Sofronie, stând drept în şa şi 
priveghind şi el. Dinspre Dobreni îşi făcea apariţia şi o sanie 


a curţii, cu Norocel, având întrânsa pe inginer. Kivi îşi aţâţă 
calul, până ce simţi în urechi şi-n nări vâjâit de vânt. Se 
aplecă spre coama fugarului, cu tâmplele zvâcnind. 

Asta a fost la 21 Ianuarie. La 24, pe lumină, fiind încă 
soarele deasupra asfinţitului, omul cel cu puşca scurtă ieşi 
pe pripoarele dinspre Bălăneşti. Era acolo o muche de 
stâncă oablă, ca o margine de cetăţuie. Pe dedesubt cotea 
drumul, coborând. După ce ocolea spre Bălăneşti, intra 
domol în şleahul gării. 

Acolo pe stâncă s-a arătat acel om, întovărăşit de altul, 
nalt. Când acesta a răcnit: Stai! Cellalt s-a deşirat ca de pe 
un Mosor, c-o puşcă de două ori mai lungă, s-a încordat 
asupra ei trăgându-i cucoşul, încât s-a auzit: cric! Până 
dedesubt. 

— Staţi! A răcnit şi el, înăbuşit. 

Avea aninată pe după urechi un fel de barbă de sac. 

Oamenii s-au oprit. 

— laca ce-i, creştinilor, a zis omul cel scurt şi cu capul 
rotund. Lepădaţi frasinii aici în râpă şi duceţi-vă în treaba 
voastră. Şi vă poftesc să vă mulţămiţi cu paralele pe care le- 
aţi luat şi să nu vă mai întoarceţi la cărăuşie. 

— Dar cine eşti tu, bre? A strigat Gavril Caraiman, 
starostele cărăugşilor. Cum de ne porunceşti tu aşa? 

Cel de pe stâncă îl luă scurt la ochi de la zece paşi. Nimeni 
n-avu timp să clipească. După detunătură, Caraiman, cât 
era de gras şi de voinic, se lăsă pe vine, răcnind. 1 se 
prăvălise numai căciula din cap, o căciulă nouă brumărie cu 
care îi plăcea să se fudulească la nunțile din câşlegi. 

— Acu ai înţeles cine sunt? Îl întrebă de sus Liţă Florea. 

— Am înţeles, răspunse gospodarul. 

— Al doilea glonte îl greşesc mai jos. 

— Iartă-mă, domnule. Văd că m-am săturat de cărăuşie. 
Cine-mi plăteşte căciula? 

Atuncea, la aceste vorbe, şi-a întins flinta cea de doi metri 
lunganul. 

— Ţi-o plătesc eu, a zis el gros. 


— Mă rog, om bun, a strigat Caraiman. Mă mulţămesc cu 
atâta; nu-mi mai trebuie nimic. 

— Atuncea faceţi bine dumneavoastă şi descărcaţi, i-a 
îndemnat Liţă Florea. Cât oi bea o ţigară de tutun, să-mi fiţi 
gata. 

Şi-a răsucit încet ţigara, ţinând pe braţ puşca şi 
priveghind. Şi-a adus aminte că trebuie să schimbe un 
cartuş şi l-a schimbat. După aceea a tras din chimir o cutie 
de chibrituri, şi-a aprins ţigara şi a fumat-o, pufăind fumul 
spre soare. Când s-a făcut întuneric în râpă către pădure, 
oamenii lepădaseră frasinii în latura drumului, prăvălindu-i 
în adâncime. Cei de pe marginea de stâncă se făcuseră 
nevăzuţi. 

— Ce ziceţi de asta? Se veselea domnul Bernard povestind 
prietinilor săi întâmplarea, în salonul de la Necşeni. 

Kivi îl privea cu ochi mari, aproape înspăimântată. Fugea 
din când în când cu acei ochi ca-ntr-un fulger spre fratele 
său, apoi iar şi-i întorcea spre inginer. 

— Prinţesă, îi zise acesta venind dintr-odată spre ea, sunt 
de părere că cel puţin un timp plimbările fără însoțitor sunt 
imprudente. 

— Ai dreptate, răspunse ea neglijent, fără a-l privi; dacă 
fratele meu n-are vreme, am să-l rog pe Sofronie să mă 
întovărăşească. Sau mai bine nu mai ies de loc până ce 
răufăcătorii vor fi prinşi. 

Domnul Bernard o încredinţă că s-au luat măsurile cele 
mai severe, deşi se îndoieşte serios de rezultatul lor. 

Vestea i-a venit prin jandarmul din Bălâneşti. Imediat 
domnia-sa a fost la telefonul de la primărie şi s-a pus în 
legătură cu compania de jandarmi de la Vaslui. Căpitanul de 
jandarmi s-a arătat dispus să vie el singur la faţa locului să 
cerceteze. După ce va cerceta el, nădăjduieşte că toate vor 
intra în ordine. Poate nu-i nevoie să se dea o importanţă 
excesivă faptului, i-a replicat inginerul. Dacă i s-ar pune 
câţiva jandarmi la dispoziţie, care să patruleze drumurile 
principale, ar fi îndestulător. Interesul e să se execute 


transporturile. Pare că sunt oameni care se amuzează să le 
împiedice. Atunci căpitanul a mobilizat imediat opt 
jandarmi. 

— Cred că-i destul; dumneavoastră ce părere aveţi? Cu 
opt arme bune putem fi liniştiţi. 

Sofronie Leca sosise la porunca prinţului. 

— Dumneata ce zici? Îl întrebă Bernard oprinduse în faţa 
lui şi privindu-l drept. 

— E o măsură bună, răspunse administratorul. 

Mavrocosti scutură din cap cu fruntea încreţită. 

— Cu toate acestea, domnule Bernard, mie nu mi-a plăcut 
niciodată amestecul autorităţilor administrative pe moşia 
mea. Găsesc că nu s-a făcut bine aducându-se jandarmi; ar 
fi trebuit să fiu şi eu întrebat. 

— De ce, Lupuşor? Se miră Kivi. 

— Aşa cred eu. Nu sunt obişnuit cu asta. Nu-mi place. 

— Cât e linişte, Lupuşor, nimene n-are a se amesteca; dar 
faţă cu ceea ce se întâmplă, autoritatea e în dreptul ei să 
intervie. 

Mavrocosti sună de câteva ori cu degetele în masa de 
abanos ca într-o darabană stranie. 

— Ce zice Leca? Şopti el apoi, fără să privească pe nimeni. 

— Dacă mi-i îngăduit să-mi dau părerea, răspunse cu glas 
coborât Leca, socot că domnul inginer n-a făcut rău. Îşi 
asigură transporturile. 

— Negreşit, îmi asigur transporturile, zise râzând domnul 
Bernard, şi în acelaşi timp risc să găsesc şi pe cei doi 
indivizi, care mi-ar putea da informaţiile cele mai bune. Ca 
să ajung mai degrabă până la aceştia, mi-am permis să 
sugerez jandarmilor o cercetare în satul lingurarilor. Aş 
ruga pe prinţ să binevoiască a ordona lui Peceneaga să se 
arate. Nu-l găseşte nimeni nicăieri. 

— Ce ai dumneata cu Peceneaga? Întrebă cu sprânceana 
înălţată Mavrocosti. 

— N-am nimic cu el. l-aş cere numai să mă informeze ce 
sunt aceste apariţii. Poate trece oare lup prin Borza fără 


ştirea lui Peceneaga? Iar dintre lingurari nu-i alt om mai 
vrednic să ajute pe jandarmi decât Marandache. 

— A, nul! A, nu! Strigă deodată Mavrocosti cu violenţă. 
Atunci arestaţi-l şi pe Sofronie Leca. Ce însemnează asta, 
domnule? Crezi dumneata că exploatarea unui lot de frasini 
în pădurea mea îţi conferă şi alte drepturi? 

Bernard râse, afabil: 

— Prinţule, sunt gata să renunţ la orice fel de cercetare, 
dacă-ţi face plăcere. 

— Cum asta? Clipi Mavrocosti. 

Kivi crezu că trebuie să iasă, făcând un botişor 
nemulţămit. Îndată ce trecu prin faţa lui Sofronie, acesta 
înaintă. Ea se opri în prag ca să-l audă, fără a întoarce 
capul. 

— Domnule Bernard, zise Leca, eu însumi mă socot obligat 
să dau procurorului toate lămuririle; aşa că poţi dispune de 
mine atât cât e în interesul dumnitale. Am poruncit lui 
Marandache să facă acelaşi lucru. Pe Peceneaga nu cred să- 
| găsească nimeni. După ce i se va da drumul lui 
Marandache, e posibil să dau o veste şi pădurarului. Atunci 
omul se va înfăţişa. Să zicem că se înfăţişează; suntem cu 
toţii aici şi ne întrebăm ce este şi ce informaţie ne poate da 
un om ca Peceneaga. 

— Ştiu, întrerupse cu blândeţă domnul Bernard; nu este 
nimic şi Peceneaga nu ne poate da nici o informaţie. 

— Cu toate acestea ceva este, domnule Bernard. Mi se 
pare că v-am spus odată. V-am avertizat. 

— Ştii, prinţesă, care-i părerea domnului Leca? Se veseli 
inginerul, pe când Kivi revenea la locul ei. Părerea 
domnului Leca e că oamenii care-şi fac apariţia aici ori 
dincolo au un rol cu totul secundar. Rolul principal îl are 
Borza, cu tot ce este îndărătul ei, nehotărât şi neexplicabil. 
Dovada întâia am avut-o când mi s-a distrus cabana. M-am 
închinat, deşi nu sunt destul de convins. 

— Cred că vor mai veni şi alte dovezi, suspină Kivi. 
Oamenii sunt elemente cu totul, trecătoare; în Borza stau 


stihiile veşnice. 

Urmă un răstimp de tăcere în odaia cu păreţi de cărţi a lui 
Mavrocosti, până ce se auzi la fereastră murmurul subţire 
al vântului de iarnă. Lumina se împuţina. Constanţa intră ca 
să aprindă lămpile. 

— Îl aşteaptă oameni cu afaceri pe domnul inginer, şopti 
ea abia auzit către stăpâna sa. 

Mavrocosti tresări, ca şi cum se credea singur. 

— Cum? 

Leca ieşise. Inginerul îl urmă numaidecât. Găsi pe 
coridorul cu geamlăc, unde îşi avea camera, pe Samur 
judele şi pe Klapka dragomanul, însoţit de unul din 
brigadieri. Jandarmul era om cunoscut din Bălăneşti, cu 
care mai avusese a face, tânăr nalt, numai c-un benghiu de 
mustață subt nas. Salută şi intră în odaie după inginer, 
strâns în cătărămi, fără să se descopere, cu arma atârnată 
în curea de cotul mânii stângi. Samur îşi făcu loc cu toiagul 
în dreapta şi cuşma în stânga. Dragomanul se strecură cu 
luare-aminte, zâmbind. 

Inginerul se aşeză în jilţ şi îndepărtă puţin lampa ca să 
aibă lumina unde-i trebuia. 

— Ei? S-a aflat ceva? 

Brigadierul clătină din cap, negativ. 

— Atunci aţi venit pentru altceva? 

— Am venit cu aceste două persoane, zâmbi jandarmul, ca 
să vă declare ele singure cum a fost. După cât înţeleg, 
Peceneaga nu-i ieşit din pădure. 

— Nu mă mir. Aş putea afla ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat asta, domnule inginer, raportă 
brigadierul, că astăzi, până la amiază, oamenii acestui 
dragoman au lucrat. Cărăuşi n-a venit niciunul: se chiamă 
că azi e sărbătoare. 

— Iar sărbătoare? Încercă să comenteze inginerul. 

— Sărbătoarea sfântului Grigorie Teologul, 25 Ianuarie, 
preciza jandarmul. Aşa că oamenii noştri au stat la casele 
lor. Huţanii au intrat în pădure şi au lucrat până la amiază. 


Acuma uite ce-i. Pecând unii dintrânşii lucrau în coasta unei 
râpe nu departe de o baltă, li s-a arătat un om întunecat la 
obraz. După cât spune şi dragomanul, nu-i altul decât 
Peceneaga. 

— E Peceneaga! Întări judele. 

— Da. Şi li s-a arătat acel om întunecat la obraz şi a prins 
a-i mustra arătându-le şi o cărţulie, şi a-i ameninţa că au să 
intre în focul cel veşnic. Oamenii s-au oprit din lucru. Unii 
au înţeles că ar fi fiind pădurarul cel care trăieşte în 
sălbătăcie. Alţii care ştiau moldoveneşte tâălmăceau celorlaţi 
opreliştea ce le venea de la acel sfânt schivnic. Având în 
vedere cele spuse, s-au retras. 

— Atât? 

— Nu-i numai atât. Acel schivnic sta deasupra lor pe 
catalige şi făcea paşi mari prin marginea bălții. După ce s- 
au întors ei la colibe şi au spus dragomanului care-i chestia, 
numaidecât au trimes curieri şi pe la ceilalţi prin pădure, ca 
să lepede topoarele. Dragomanul, om cuminte, a luat pe 
unul şi i-a pretins să-l ducă la locul arătării. Judele 
lingurarilor, care se afla în discuţie cu dragomanul la colibe, 
a pretins să meargă şi el să vadă. N-au văzut decât locul. 
Un loc tare, pripor drept. Urmă n-au aflat. De sus, vine 
pârăul. Între nişte stânci, zicea omul că ar fi bănuit ei locul 
de trecere. Acolo sunt situate porţile. 

— Care porţi? 

— Nu ştiu. Să spuie dragomanul. 

Dragomanul îşi furişă ochii de către lampă: 

— Mă rog frumos, domnule inginer, se scuză el, n-am 
constatat nici o poartă. Cine se poate sui pân-acolo? Nici 
capra nu se suie. Ei zic însă că acolo-s porţile care duc pe 
altă lume, unde îşi are locaş schivnicul. Acolo nu-i iarnă; 
acolo ar fi fiind o pădure ca şi asta, dar verde cu totul lui 
tot. 

Inginerul privi cu atenţie pe omul autorităţii. 

— Domnule brigadier, dumneata ce părere ai? 


— Eu am părerea, zâmbi brigadierul, să întrebăm pe 
Samur judele lingurarilor; el ştie ce este şi cum este, şi 
explica pe degete Huţanilor că poarta-i bătută numai în 
pietre scumpe. De aceea l-am şi adus. Iosef Klapka 
dragomanul e martor. l-a explicat şi lui. 

— Ei ş-apoi? Pot să explic şi domnului inginer, vorbi fără 
nici o sfială Samur, venind înainte cu toiagul şi cu cuşma. 

— Ai să-i explici mai bine brigadierului, îl îndemnă domnul 
Bernard. Adică ai să-i arăţi unde se adăposteşte Peceneaga, 
deoarece avem nevoie de el. Ai să fii dumneata, domnule 
Samur, aşa de bun să ne duci la acele porţi? 

— Am să vă duc. 

— Şi ştii unde-i Peceneaga? 

— Unde-i Peceneaga nu ştie nimene, domnule inginer. 
Soarele de a-doua-zi era înălţat la prânzişor, când săniile 
s-au oprit în nişte văi luminate de soare. Inginerul stătu un 
timp uimit, privind sihla măreaţă şi tăcută, deasă ca o perie. 
Jandarmul o privea cu indiferenţă. Samur oftă din adâncul 

rărunchilor: 

— Aoleu, of! 

— De ce oftezi dumneata, domnule jude? Întrebă domnul 
Bernard cu politeţă. 

— Oi, domnule inginer, nu oftează judele. Oftează 
lingurarul. Câte coveţi şi linguri a tăiat aici taica meu şi 
uncheşul meu! Eu n-am să mai tai multe. lar Marandache 
are să deie samă către ei că s-a prăpădit de noi. Nu mă lua 
dumneata în râs pentru câte mă dor pe mine. 

— Lasă aiasta, îl sili jandarmul. Du-ne acolo unde a fost 
chestia. 

— Să vă duc. Mergem o vreme pe poteca asta bătută de 
toate sălbătăciunille. Pe urmă cotim la stânga pe malul 
pârăului. Când ajungem la tău, putem spune că suntem 
aproape; însă de-acolo să vie cerbul cel cu stea în frunte să 
se plece în genunchi, să încălecăm pe grumazul lui, să ne 
ţinem de coarnele lui ca să nu ne răstoarne îndărăpt, şi el 
să păşească de pe colţ de stâncă pe colţ de stâncă în sus. 


Era uşor de spus că vor umbla pe malul pârăului şi pe 
urmă vor coti la tău. Domnul Bernard sufla greu de trei 
sferturi de ceas suind pripor şi coborând râpă. Pământul 
avea o frământare către deal şi prin acea frământare îşi 
rupsese pârăul cale. Se auzeau ape învolburate sunând în 
prăpastie. Tăul, zis al mistreţilor, era într-o aşezătură largă, 
împresurată de mesteceni. În unele părţi se căţărau unele 
pe altele volburi cu frunze verzi ninse; în acel cotlon vântul 
nu putea sparge decât rareori liniştea. Apa era fumurie şi 
limpede, vie necontenit în orice tărie a iernii, şi omătul se 
tăia împrejur într-un cerc de cupă. Raţe sălbatice izbucniră, 
sfărmând luciul şi înălțându-se drept în sus către lumină. 
Cine ştie unde, pe umeri de deal, erau painjenişuri de 
crengi: acolo măcăiră aspru. Pe o depărtată linie oblică, 
între fagi vechi, inginerul văzu un căprior care sta şi asculta 
atent liniştea. Apoi deacolo, după cât spunea Samur, mai 
era o bucată bună, tot de deal. Însfârşit, când se opri brusc 
şi se întoarse la dreapta, inginerul văzu pârăul lunecând cu 
repeziciune pe stânci lustruite. De aici venea fâsâitul care 
se deşteptase dintr-odată în codru. La douăzeci de metri în 
sus, în locul de unde ieşea duruitoarea, văgăuna era aşa fel 
astupată de vegetaţie, încât nu putea pătrunde pasere. Era 
vădit că acel punct stătea neviolat de la începutul aşezării. 
Deasupra văgăunii astupate de vegetaţie se mai ridica un 
părete de stâncă, pe care se prelingeau umezeli îngheţate 
în colori şi desenuri bizare. Fără să aştepte nici o explicaţie, 
domnul Bernard cunoscu numaidecât porţile. Bătea în ele 
soarele. Cu puţină imaginaţie şi cu multă bunăvoință, putea 
oricine să le dea, în lumina necontenit schimbătoare, forma 
cea mai potrivită pentru o trecere în planul invizibil. 
Localnicii spun foarte potrivit: tărâmul celălalt. 

A căuta pe un biet pădurar acolo însemna să ai chef de 
glume. Nici o urmă nu ducea în sus. Zăpada era neatinsă 
într-acolo. Dimpotrivă, era purtată subt duruitoare. 
Încrucişeri de paşi cu labe de dihănii şi copite mărunte 


săpaseră potecă în lungul coastei. Subt coastă zăceau 
trunchiurile proaspăt doborâte de Huţuli. 

Domnul Bernard ascultă fără să audă explicaţiile 
jandarmului şi ale judelui. Se întoarse gânditor către săniile 
din vale. Dintr-odată în fiinţa lui, după acele privelişti şi în 
acea sălbătăcie, născuse un accent sentimental pentru Kivi, 
prinţesia acelor locuri. Se miră întrucâtva de ce i se 
întâmplă şi-şi zâmbi sie-nsuşi cu compătimire şi cu oarecare 
plăcere. 

Între atâtea afaceri, ar fi trebuit poate să găsească timp şi 
pentru o oră delicată de intimitate. Cu dispoziţia ce avea 
părăsind porţile celuilalt tărâm, domnul Bernard se crezu în 
stare un timp să găsească şi vorbe extrem de potrivite şi 
concesii dintre cele mai generoase, ca să facă să devie mai 
languroşi şi mai fantastici acei ochi codaţi în care văzuse de 
mai nainte negrul fumuriu al acestui lac. 

După ce trecu la colibele Huţulilor şi la lume, dispoziţia 
divină se risipi în parte, lăsându-i numai imagini vagi, şi o 
hotărâre să treacă la o conversaţie serioasă cu domnişoara 
Mavrocosti. 

Află de la Klapka că nu s-au înfăţişat la vamă decât opt 
părechi de cărăuşi. Pădurarul însărcinat cu însemnarea 
copacilor nu eliberase deci decât opt trunchiuri de frasin. 
Oamenii ieşiseră la drum liber fără nici o sminteală; 
pădurea era liniştită pretutindeni. Patrulele de jandarmi nu 
găsiseră nici cea mai mică urmă suspectă. 

Două zile săniile de transport se înmulţiră. În aceste două 
zile Marandache veni să-şi dea samă de timpul şi 
îndeletnicirile lui. Brigadierii călcară casele şi bordeiele 
lingurarilor, căutând pe Peceneaga. Copiii ieşiră speriaţi la 
lumina zilei, sărind desculți prin omăt. Babele îşi întindeau 
şi-şi retrăgeau căngile negre amenințând pe brigadieri cu 
diferite blesteme. 

Asta a fost Sâmbătă după-amiază. După noaptea de 
Duminică, trei dintre cărăuşii din Bălâneşti, care intraseră 
în cursul săptămânii în pădure, şi trei din Izvorani, 


reclamară la primărie că li s-au furat boi şi cai. Unii aveau 
lipsă din păreche un bou, alţii un cal. În noaptea spre Marţi, 
pe când brigadierii încă patrulau, se produseră şi alte 
furtişaguri în sate, pe când în pădure ori la Necşeni urma a 
fi linişte. După ordinul companiei şi cu consimţimântul 
grabnic al domnului Bernard, jandarmii părăsiră Borza şi se 
întoarseră în sectoarele lor ca să facă cercetările şi 
urmăririle de rigoare. Cercetările se mărginiră la procese- 
verbale de constatare şi urmăririle se dizolvară în 
presupuneri. Probabil că operaseră aceiaşi indivizi, unul cu 
puşcă scurtă şi altul cu puşcă lungă, care se arătaseră în 
marginea drumului către Bălăneşti. Dar puteau să fie şi 
lingurarii, care se răzvrătiseră cu mari ţipete pentru 
călcarea jandarmilor şi ajunseseră cu rogojini aprinse în 
cap, la măria sa Lupu Mavrocosti. 

La 1 a lunei Fevruarie, începu să viscolească. În douăzeci 
şi patru de ore se astupară toate drumurile la pădure. 
Lucrătorii domnului Bernard rămaseră izolaţi de lume, căci 
n-aveau lopeţi, ca să se dezgroape din troian. Abia a treia 
zi, cu mare anevoinţă, înotară până la ei oameni din 
Necşeni, lepădându-le lopeţi. După trei zile, viscolul stătu şi 
se întoarseră dinspre miază-zi aripi umede de moină. Cerul 
se înălbăstri deasupra pădurii. 

Prin acel ochiu ide cer albastru, se uitase Dumnezeu la 
lume: aşa trimisese răspuns la curte baba Domnica. Văzând 
că încă n-au pierit Huţulii şi domnul inginer tot se mai află 
pe acele locuri, sfinţia-sa a întors iar roata din crivăţ şi a 
slobozit nourii mâniei sale. După o singură zi de răgaz şi 
moloşag, cerul s-a oţelit în miază-noapte şi omăturile moi au 
scăpărat de cum s-a făcut noapte. A crescut fluier fioros, 
înşurubându-se în toate văgăunile şi iar a prins a viscoli cu 
o putere nouă. 

E adevărat că Huţulii aveau lopeţi, dar le rămăsese puţină 
mâncare. Fiind oameni viteji, s-au apărat şi au ţinut pârtiile 
deschise; numai atât că nimeni n-a putut ajunge la dânşii 
până ce nu s-a alinat viforniţa. 


Se pusese atâta troian în râpele Borzei încât nici 
sălbătăciunile nu puteau trece de la un mal la altul decât 
ocolind peste spinările spulberate. Însă tăieturile nu se fac 
la înălţimi şi la golişti pietroase; aşa că Huţulii au stătut la 
vetre mâncând pâne şi carne de la Dobreni şi veselindu-se 
de istorisirile minunate ale lui Samur. 

S-a mai întâmplat un lucru. Că după ce au stătut troienele 
în putere zece zile, iar s-a uitat Domnul Dumnezeu la lume 
printr-un ochiu de cer siniliu. Ştiind timpul soarelui şi zodia 
statornicită de puterea sa în acel an pădurilor, a lăsat 
deschise zările amiezii. A sunat prelung austrul; omăturile 
s-au muiat şi au început a curge puhoaiele. Lia rapoartele 
repezite inginerului la Bucureşti de Zeidel Abramovici, nu 
mai sosea nici un răspuns cu poruncă straşnică. Domnul 
Bernard se mulţămea să expedieze cota Huţulilor şi-şi 
rezerva pe mai târziu îndrumările definitive. Dealtminteri, 
după socoteala agentului său principal, nici n-avea ce 
îndruma. Zece zile curg puhoaiele. Cine poate intra în 
Borza pe asemenea vreme? Numai cine vrea să se înece aşa 
fel, încât să i se împrăştie mădularele şi spre răsărit, şi spre 
miază-noapte, şi spre miază-zi. După zece zile de puhoi, 
lumea aşteaptă zilele Dochiei, când ninge, plouă şi 
străluceşte soarele de câte nouă ori într-o zi. Glodurile-s 
desfundate, podurile rupte; oamenii mai vorbesc şi de hoţi 
vrăjmaşi care şi-au pus gând rău şi fură vitele din şoproane. 
Întâi fură una; dar după aceea nu-i poate împiedica nimeni 
să fure şi părechea. 

XII. 

La Buna-Vestire, cap de primăvară, domnul Antoine 
Bernard îşi făcu socotelile exploatării şi stabili un bilanţ 
dezastruos. Se găsea în Borza un fond puternic, alcătuit din 
frasini doborâţi de Huţuli; însă el valora numai întrucât 
putea fi mişcat spre locul de transformare. La acea epocă 
însă, dificultăţile de pătrundere în pădure erau încă destul 
de mari, drumeagurile se aflau rupte de şuvoaiele zăporului 
şi înfundate de nomoluri; mai rău era că nici un cărăuş, 


dintre cei care alcătuiau coloanele lui Zeidel Abramovici, nu 
se arăta dispus să răspundă la vreo chemare; acuma lumea 
grăbea la alte trebi: porneau lucrările de primăvară; 
ciocârlia cânta subt soare. Capitolul pagubelor, datorită 
acelor întâmplări absurde asupra cărora domnul Bernard 
punea explicaţii schimbătoare, nu putea fi încă acoperit. 
Trebuia să lase să opereze timpul; se sprijinea în 
prevederile lui poate pe un concurs forţat al lui Mavrocosti, 
poate pe o recoltă slabă, care ar fi constrâns pe datornicii 
săi să vie iarăşi către el: atunci avea a le impune condiţii 
negustoreşti vrednice de oameni şi de loc. Aici jocul 
extremelor şi al neprevăzutului are un rol capital. N-aduce 
anul ce aduce ceasul, cum spun chiar oamenii prinţului. 

Până atunci drumul său la Necşeni, hotărât de mai înainte, 
avea oarecum un scop pieziş. Dacă prevederile sale se 
realizau, afacerea cu totul ofilită putea deveni o floare 
surprinzătoare. 

Pădurile înmugureau cu grabă şi sitarii îşi împinseseră 
pasajul de primăvară spre nord, aşa că vizita lui apărea 
foarte normală prietinilor săi de la Necşeni. În odaia lui cu 
cadre vechi şi cu divan, lăsase o puşcă închisă în toc cu 
lăcăţică, tocmai în previziunea acestei plăcute expediţii. N- 
aducea acuma cu sine, de la Bucureşti, decât cartuşele. Îl 
aştepta trăsura la gară; drumul era zbicit; adia de pe 
câmpii aburite şi din arături un miros jilav. 

Era înaintea amiezii. Norocel îl salută a doua oară de pe 
capră. Domnul Bernard îl cunoscu abia atunci şi ieşi c-un 
suspin din încâilcitura de gânduri felurite în care se 
răsucea. Vizitiul îi dădu îndată veşti despre boieri. Din când 
în când adresa câte un cuvânt şi cailor. 

— Băgaţi de samă la pod, le zicea el. 

— De şapte săptămâni lipseşte grinda din mijloc, informă 
el pe domnul Bernard; şi domnul primar al nostru încă n-a 
făcut o lege, ca să se ridice un om dintre sluj başii lui, să 
puie într-un cotiugar un lemn şi să-l aşeze aici: în totul lui 
tot jumătate de zi de lucru, cu tot cu popasul ia crâşmă. 


Acuma caii mei dau din ureche şi-mi răspund că aş fi putut 
face treaba asta eu, care sunt slujbaşul prinţului şi umblu 
cu droşca pe acest drum; însă eu am să răspund că să mă 
puie primar şi fac. Drept este că primarele noastru n-are 
amestec aici, partea asta de lume e a primarului de la 
Bălăneşti; dar primarele de la Bălăneşti zice că are de 
îngrijit alt drum; iar după Paşti a ajunge şi la acest pod. 
Până după Paşti au să-şi mai rupă trei cai piciorul. Eu zic că 
să scrii măria ta o scrisoare la Paris, să trimeată împăratul 
Franţujilor vreo doi trei doftori deacolo să vie să vadă ce-i 
de făcut. 

— Doftori pentru cai ori pentru poduri, Norocel? 

— Nu ştiu bine de care, domnule inginer. Eu socot că nişte 
doftori de minte. 

— De ce n-a poruncit prinţul să se dreagă acel punct 
bolnav? 

— Cum a afla, cum porunceşte, domnule inginer; dar eu cu 
măria-sa nu îndrăznesc a grăi. Înainte vreme grăiam, şi 
măria-sa răspundea; acuma porunca noastră e să tăcem. Eu 
socot, domnule inginer, că nici n-ai să-lmai cunoşti pe 
măria-sa Lupuşor, aşa de tare a slăbit, de multe gânduri. 
Ascultaţi, băieţi, se întoarse el spre cai; bine-i de voi că 
mâncaţi ovăs şi beţi apă la vreme şi nu mai ştiţi de toate 
câte sunt în lună şi-n soare. E mai greu de noi, oamenii. 

Inginerul lăsă pe Norocel să vorbească, scurmându-l din 
timp în timp cu câte-o întrebare. 

— Nici măcar la vânat n-a ieşit măria-sa. De dus se duce la 
pădure, dar pentru altele. Cine poate şti pentru ce? Ca-r fi 
numărând ş-ar fi măsurând frasinii pe coastele râpelor cu 
nebunul cel de Peceneaga, asta s-o creadă proştii. 

— Măria-sa nu-i sărit chiar până pe-acolo, încredinţă el 
numai cailor săi o paranteză secretă. Dacă umblă cu 
Neculai Peceneaga, atunci nu poate fi vorba decât de 
comoară. Ce pot spune domnii ingineri despre treaba asta? 
Domnii ingineri nu pot spune altfel decât Norocel. Comorile 
nu sunt niciodată unde le cauţi. Cine caută comoară, nu 


găseşte niciodată. Cine-o găseşte, n-o caută şi nici nu-i 
trebuie. 

— Ehe, se adresă el mai mult înainte, cu jumătate de voce; 
prinţu ca prinţu; mai greu e de domniţă. 

— De ce, Norocel? Întrebară caii. Întrebase domnul 
Bernard; însă vizitiul răspundea cui socotea el de cuviinţă. 

— Ia aşa; până ce nu s-a găsi pentru măria-sa iarba de 
leac, nici noi n-avem linişte. Atuncea am să mă duc eu la 
pod să pun grinda lipsă; căci are să vie la curte adunare 
mare şi alaiu de nuntă. 

Domnul Bernard râse singur, privind cerul strălucit şi se 
simţi dintr-odată desfăcut de interesele lui cele aspre. În 
aceeaşi dispoziţie cobori la treptele cerdacului celui mare al 
curților. Îi ieşiră înainte Ţigăncuşele îmbrăcate în alb, cu 
ochii împunşi de câte o rază de lumină, şi-l călăuziră cu 
grabă la odaia lui ştiută. Fu vestit că domniţa îl aşteaptă; se 
grăbi să-şi desfacă geamandanele, să întrebuinţeze o parte 
din apa adusă şi să-şi schimbe costumul. 

Găsi pe Kivi singură. Îl întâmpină ca pe un vechiu prietin; 
îl pofti să şadă în lumină. Pe fereastra deschisă se vedea 
parcul cu înmuguriri vrâstate: unele verzi ca buraticul, 
altele gălbii, altele roşcate. În altă parte aburea iazul, într- 
un nimb de puzderie. 

— Fratele meu te roagă să-l ierţi, domnule Bernard, zise 
Kivi. De când s-a statornicit vremea bună, iese la câmp 
foarte dimineaţă; uneori nici nu se întoarce la amiază. 
Astăzi a avut neapărată nevoie să intre în pădure. Dacă 
doreşti, îl putem găsi. Îţi iai puşca pentru pânda de sară. 
Pentru mâni îţi organizează o bătaie la sitari. A trimes pe 
Marandache să scoată copiii lingurarilor. 

— Sânt bucuros, prinţesă, că-l găsesc activ pe prietinul 
meu, răspunse domnul Bernard. 

— Atunci îl căutăm împreună după amiază? 

— Tovărăşia ce mi se propune mă încântă, răspunse 
inginerul. E o zi splendidă. 


Vorbele din urmă se adăogiseră c-un entuziasm brusc. Kivi 
îl privi mirată. 

— Credeam, domnule Bernard, că te interesează mai mult 
materialul din pădure decât ziua, foarte frumoasă în adevăr. 
Asemenea lumină te ajută să preţuieşti marfa la adevărata 
ei valoare. Fratele meu mi-a comunicat că, în ultima 
dumnitale scrisoare, te plângi de pierderi considerabile în 
afacerea pe care ai întreprins-o cu noi. 

— Aş dori, prinţesă, să vorbim mai puţin de asta, răspunse 
inginerul. 

— Pierzi într-adevăr aşa de mult? 

— Pierd deocamdată; însă nu cred să fi exprimat în acea 
scrisoare păreri de rău exasperate. 

— Atunci desigur a exagerat fratele meu. În definitiv 
frasinii sunt ai dumnitale. 

— Vor fi, prinţesă, dacă binevoiesc cărăuşii; dacă nu au loc 
alte surprize; însfârşit dacă Borza îşi schimbă faţă de mine 
poziţia de ostilitate. 

Kivi îşi arătă dinţii ca nişte romaniţe ale primăverii nouă. Îl 
privi lung. 

— Domnule Bernard, ai putea să-mi faci o mărturisire? 

— Neapărat, prinţesă; pentru asta am venit. 

— Atunci să-mi răspunzi, domnule Bernard, cum ai 
interpretat dumneata cele câteva accidente din iarna asta? 
Nu ştiu la ce concluzie ai ajuns acum; nu ştiu în ce măsură 
cele auzite atunci răspundeau adevărului; dar ciudăţenia o 
reprezentai mai cu samă dumneata. 

— Nu înţeleg. 

— Faptele, domnule Bernard, sunt mai mult ceea ce voim 
noi, sau ceea ce dorim noi să fie. Ai să-mi răspunzi sincer, 
nu-i aşa? Dumneata îmi atribuiai mie unele dintre piedicile 
şi neplăcerile dumnitale. 

Inginerul tăcu. 

— Mărturiseşte, domnule Bernard. 

— Mărturisesc, prinţesă. Motivul îl înţeleg abia acum. 


— De data asta nu înţeleg eu, râse Kivi. Ai fi putut atribui 
acele ciudăţenii fratelui meu, deşi el n-are nici un amestec. 
Le-ai fi putut atribui, dacă în adevăr cele întâmplate au fost 
realităţi, oamenilor atacați în interesele lor vitale. 
Furtişagurile, depildă, se armonizau mai bine cu necâjiţii 
noştri lingurari de subt pădure. Fratele meu şi acuma e 
neliniştit de soarta lor. 

— Mărturisesc, prinţesă, că totuşi eram înclinat să atribui 
unei anumite fantazii impulsiunea acelor mici jocuri 
răutăcioase. Nu mi-a fost greu să observ la prietinul meu, 
şi, dacă-mi dai voie, prinţesă, să adaog, şi la prietina mea. 

— Îţi dau voie, domnule Bernard. 

— Nu mi-a fost deci greu să observ şi la prietinul meu şi la 
domnia-voastră o stare afectivă, pe care un timp n-am 
înţeles-o. Îi atribuiam o importanţă mai redusă decât se 
cuvenea. Mă exprim bine afirmând că dumneavoastră aţi 
regretat încheierea contractului pentru exploatarea 
pădurii? 

— La mine nu era greu de înţeles asta, domnule Bernard. 
Am suferit în adevăr. Şi sufăr încă. 

Kivi îl privi deodată cu ochii în lacrimi. Inginerul simţi că 
trebuie să-i cadă la picioare şi să-i ceară iertare; totuşi se 
stăpâni. 

— Prin urmare, reluă el, n-am greşit decât pe jumătate, 
atribuind unui sentimentalism - mi-aş permite să-i spun 
excesiv - anume maliţii, îmi cer iertare pentru această 
greşală. Se pare că în rătăcirea mea intră şi alt element: 
acesta îmi aparţine mie, căci şi acest exploatator de pădure 
are suflet şi sentiment. În ceea ce socoteam eu un joc, a 
intervenit dorinţa mea să fiu plăcut. Ceeace atribuiam eu 
unei anumite persoane îmi dădea prilej să-i pot face, într-o 
anumită clipă, o mare bucurie. Sânt ş-acum gata, prinţesă, 
să renunţ la exploatarea pădurii, dacă mi se porunceşte. 

— O, domnule Bernard, tresări Kivi; ai fi dumneata în stare 
să faci jertfa asta? 

— Negreşii. 


— Atunci dai dovadă că eşti un prietin bun şi delicat. 

Inginerul tăcu. Kivi se aplecă spre el, îi cuprinse mâna 
între mânuţele ei încă nearse de soare, şi i-o strânse. Apoi îl 
privi atent; se ridică din fotoliu şi-i dădu ocol. 

— Domnule Bernard, suspină ea c-o voce subţirică, mi se 
pare că sacrificiul dumnitale se razimă iarăşi pe o 
presupunere. Vrai să-mi mai faci o mărturisire. 

— De mult aşteptam acest moment, prinţesă. 

— Stimate prietine, surâse domnişoara Mavrocosti, şi-n 
această afacere a mea e nevoie de preciziune, ca şi-n 
cealaltă. Mi-e foarte plăcută prezenţa dumnitale, însă te rog 
să nu mă socoteşti decât o bună prietină. Nimic mai mult 
decât o bună prietină. 

Domnul Antoine Bernard îi făcu faţă şi o privi lung, cu 
ochii umbriţi de tristeţă. Kivi îl observă sever: 

— Deci, domnule, exploatarea dumnitale urmează. Nu-i 
aşa? 

Inginerul se înclină şi-i sărută mâna. Aşteptă un timp, ca 
să poată răspunde fără să-i tremure glasul. 

— lată socoteala omului de afaceri, prinţesă. Dacă starea 
mea sentimentală, adică morbul pe care l-am contractat în 
atmosfera aceasta, primeşte un răspuns bun, contractul 
meu e la dispoziţia dumneavoastră. În urma răspunsului ce 
mi s-a dat, sunt silit să mă aşez la această masă, ca să 
redactez imediat scrisoarea de renunțare. 

— Domnule Bernard, nu te uita la mine, zise Kivi; când 
sunt emoţionată par mai urâtă decât totdeauna. 

Inginerul îndrăzni s-o privească. Ea trecu la fereastră, 
ascunzându-şi în batistă clonţişorul acvilin. Privi un timp 
depătarea însorită, pe când domnul Bernard scria. Se 
întoarse la uşă ca să apese soneria. Aşteptă până ce apăru 
Constanţa şi-i şopti o poruncă. Reveni iar la fereastră. Apoi 
zâmbi, deasupra lui Bernard. 

— Prietine, zise ea grav, iată ce sunt datoare să-ţi mai 
spun. La apariţia dumnitale astăzi, aveam în mine câteva 
cuvinte pe care ţi le pregăteam de mult. Ele priveau 


obligaţia ce avem, eu şi fratele meu, la Bancă, unde 
dumneata ai binevoit să intervii. Voiam să-ţi spun o răutate: 
că binefacerea dumnitale e o nenorocire. Acuma trebuie să 
găsesc alt cuvânt. Dar trebuie să mai găsesc ceva. Oricât de 
sentimentală aş fi, nu uit că procentele şi capitalul pe care 
le datorează Lupu nu trebuie să devie calamitate pentru 
dumneata. 

— E o discuţie pe care o vom relua, prinţesă. Momentul nu 
mi se pare potrivit. Poftim hârtia mea. 

— Ba pentru mine acesta e momentul, domnule Bernard. 
Am nevoie să nu cânt şi să nu te îmbrăţişez; deci aduc în 
discuţie ceva dur. 

Constanţa se întorsese şi făcea un semn afirmativ cu ochii. 

— E aici? 

— Da, şopti Ţigăncuşa 

— Să intre imediat. 

Sofronie Leca intră după câteva clipe în costumul lui de 
lucru. 

— lată deci cum facem, domnule Bernard şi stimate 
prietine, zise ea privind aspru către Leca. După ce-ţi 
mulţămim frumos pentru actul dumnitale de renunțare, dau 
dispoziţie domnului Sofronie Leca să accepte ultima ofertă 
pentru grâu. Avem în hambare şaizeci de vagoane, mi se 
pare. 

— Şaizeci exact, măria-ta, confirmă Leca. 

— Îi dau dispoziţie să accepte ultima ofertă şi plata să se 
facă integral la ghişeul Băncii-Române-Franco-Belgiene, în 
socoteala debitului nostru. După aceasta am dreptul să-ţi 
fiu recunoscătoare pentru renunţarea dumnitale. Domnul 
Bernard renunţă la restul contractului său, informă ea pe 
administrator. 

Sofronie îşi înclină fruntea. 

— Dumneata nu eşti mulţămit, Leca? 

— Sânt mulţămit, măria-ta. 

După puţine zile, domnul Antoine Bernard văzu ultima 
fază a războiului său. Era în toiul vânătorilor de sitari şi 


Lupu Mavrocosti îi ţinea tovărăşie până în marginea 
pâlcurilor de mladă deasă; după care îşi aducea aminte că 
are de făcut cercetări în locurile lui şi lăsa pe tovarăşul său, 
făgăduindu-i să vie să-l găsească spre ora amiezii. Vestea 
gestului de renunțare al inginerului, prinţul o primise cu 
oarecare nedumerire, apoi se arătase de o veselie prea 
exuberantă; însfârşit păruse a o uita complect. Nu era nici o 
îndoială că-l copleşea ceva cu totul nou, izolându-l iarăşi în 
melancolie şi-n singurătatea reflecţiilor. Observându-l cum 
umblă în preajma sa, puţin gârbov şi cu ochii căzuţi în 
orbite, inginerul avea delicateţa să-l elibereze cât putea mai 
curând, făgăduindu-şi să-l urmărească într-o zi şi să-l 
forţeze în retragerea lui. 

În sară de 29 a lunei Martie, judele lingurarilor îl vesti 
solemn, înfăţişându-se la marginea pădurii cu căciula în 
mână, că lumea intră în două zile de sărbătoare. La 30 
Martie, cade pomenirea părintelui nostru lon Scărarul; iar 
la 31 ştia oricine că-i ziua lui Ipate, când dăm iarna la spate. 

— Aşa că să ştiţi măria-voastră, lămurea judele Samur, noi 
nu putem trimite copiii să bată mlăzile şi să sune tălăncile 
pentru sitarii domniilor-voastre; mâni şi poimâni le-am 
poruncit să steie pe loc să păzească vetrele. Acuma dacă 
domniile voastre aveţi să mă întrebaţi de ce au să steie ei pe 
loc să păzească vetrele, eu am să spun. 

— Bine, moş Dima; eu am să te întreb, dumneata spune. 

— Trebuie să steie copii acasă, domnule inginer, pentru că 
toată suflarea lingurarilor iese la clacă. Aşa-s menite aceste 
două zile, pentru clăcile măriei-sale. Nu se cade în aceste 
zile să-ţi muţi căciula de pe o laiţă pe alta; însă claca ştiţi 
dumneavoastră că nu-i lucru. E o petrecere. Lăutarii cântă 
şi noi facem un spor de nu-ţi trebuie nici o maşină. Aşa că 
noi ieşim, după datină. Aha! Nu se poate, strigă apoi râzând 
moş Dima. Nu se poate să-ţi iei măria-ta ajutor din altă 
parte, căci ies, cu noi împreună, toate satele din preajmă. 
La curte se şi pregătesc praznicele şi buţile. 


Se simţea în adevăr că se petrece un eveniment. Domnul 
Bernard, întrucâtva plictisit de întreruperea bruscă a 
partidelor sale cinegetice, îşi anunţase plecarea. Kivi 
consimţise, apoi deodată îi ceru s-o întovărăşească, a-doua- 
zi, în Borza. 

Se petrecea, început din zorii zilei, un fenomen cu 
desăvârşire stupefiant, pe care-l prezidau feciorii boiereşti 
şi pădurarii. Erau înţesate drumeagurile pădurii de toate 
căruțele satelor din preajmă. Lingurarii se căţăraseră în 
râpele cele mai rele şi mânau la vale pe căluşuri rotunde 
trunchiurile de frasin. Aceeaşi operaţie o îndeplineau 
echipe din Bălăneşti şi Necşeni, în alte cotloane ale pădurii. 
Zarvă de glasuri detuna în lumină; se deosebea în această 
zarvă un ritm, subt care gâfâia o sforţare uriaşă. 
Inginerului nu-i venea să creadă. Se frecă la ochi şi alese 
altă perspectivă. Fondul lui mort ieşea în sunetul cobzelor şi 
viorilor din pustietăţile Borzei. 

Ceva mai jos de Duruitoare, unde apa se alină subtun tei 
cu scorbură şi oglindeşte perdele de hămeiu uscat, stăteau, 
în aceeaşi zi, Lupu Mavrocosti şi pădurarul Peceneaga. 
Prinţul abia sosise; şedea atent, pândind cu urechea. Îşi 
aruncase pe frunzele moarte, prin care pătrundeau ace de 
iarbă, scurteica blănită şi rămăsese într-o flanelă de lână, 
strânsă la gât. Lângă haina lepădată zăceau două unelte ale 
pădurarului: un hârleţ şi o cazma. Pădurarul, desculţ şi cu 
capul gol, cu cămaşa desfăcută la piept, se tot cumpănea 
asupra luciului, holbându-se în oglinda tăului. Îşi vedea 
imaginea ondulând; aştepta o clipă când acel cot al apei se 
alină. 

Fâşâitul Duruitoarei părea o curgere neîntreruptă de vânt; 
pădurea invadată de sevă stătea însă neclintită, 
desfăcându-şi din clipă în clipă ghemurile mugurilor. 

— Tu auzi ceva, Neculai? Întrebă Mavrocosti, continuând 
a-şi ţinea urechea aţintită. 

— Ce s-aud, măria-ta? 

— Pe dânşii îi auzi? 


— Da de unde! Azi nu intră în râpa asta. Le-am spus că 
aşa-i porunca. Aici or veni mâni. 

— Atuncea, dacă nu ne tulbură nimeni, să vedem ce este. 
Spune-mi cum a fost şi cum ai observat. Ce crezi tu că 
spune acuma Bernard? 

— Ce vrai, măria-ta, să spuie Bârnariu? El nu ştie nimica. 

— Nu de asta. Ce spune de frasinii lui, care ies la drum? 

— D-apoi ce să spuie? Eu socot aşa că-i pare bine şi-şi 
freacă manile. Dar dinspre partea asta, unde-i temeiul 
trebei noastre, a fost aşa precum am mai spus măriei-tale. 
La Bobotează, drept în puterea amiezii, când se sfinţesc 
apele, eu am stat aici cu capu-nfundat în mâni, ca s-aud 
clopotele de la biserică. Am auzit pălind clopotul ca o 
părere, într-o depărtare mare. Atuncea mi-am făcut cruce. 
Şi când am ridicat ochii, numai mi-a fulgerat spre stânga 
ceva. Mă uit în stânga mea, către luciu; nu văd nimica. Dar 
de fulgerat, am văzut fulgerând. 

— Unde stăteai tu? 

— Stăteam mai încolo, către Duruitoare. Aşa că prin 
urmare mă gândesc eu, măria-ta, să caut încoace, nu încolo. 
M-am mişcat încoace; am stat ş-am aşteptat; nu mi s-a 
arătat nimica. Atuncea am făcut socoteală că trebuie s- 
aştept ceasul amiezi de a-doua-zi. Am venit drept la ceasul 
amiezii a-doua-zi; am stat mai încoace şi iar mi-a fulgerat. 
Aşa m-am mutat eu din zi în zi, când era soare, spre acest 
tei, unde ne aflăm acuma. Aici, mă gândesc eu, este şi alt 
semn: anul trecut a fost un roi în scorbură. Să vedem, au să 
iasă muştele la soare şi în acest an? Am pus urechea lângă 
scorbură - le-am auzit mormăind înăduşit. Vra să zică, sunt. 
După aceea au ieşit la soare. Când am fost ajuns, măria-ta, 
aici, m-au strigat ţărcile de deasupra. Era în ziua de 21 
Faur, praznicul cuviosului Timoftei. Este zicătoare: 

De la sfântu Timoftei, Ţarca-şi face cuibu-n tei. 

Aşa că ţărcile îşi făceau cuibul. Am stat aici ş-am aşteptat 
iar soarele de amiază; am stat ş-a-doua-zi; nu mi-a mai 


fulgerat nimica în coada ochiului stâng. Atuncea am pus 
cumpăna. Până la 15 a lui Mărţişor nu s-a clintit cumpăna. 

— E a zecea zi de când vin, zise Mavrocosti, oglindindu-şi 
în luciul bălții faţa palidă şi ochii trişti. 

— Eu zic, măria-ta, că dacă nu mai luceşte încolo, apoi 
suntem în dreptul ei. Ori chiar lângă mal, ori trei paşi mai 
încolo, ori nouă paşi - trebuie s-o găsim numaidecât aici. 

— Ascultă, Peceneaga, zise Mavrocosti cu seriozitate, însă 
cu glas scăzut; dacă iese şi socoteala paşilor de la 
Duruitoare şi până aici, atuncea numaidecât scorbura de tei 
e semn. Cel de demult a fost îngropat aici şi teiul a fost 
răsădit pe lăcaşul lui. Acel Costea Negru de care ştiu eu stă 
tocmai dedesubt, călare şi cu zale, aşa cum era în viaţă. Îşi 
păzeşte comoara. 

— O păzeşte; dar măriei-tale trebuie s-o sloboadă. 

Amândoi oamenii stăteau privind neclintit, de oarece luciul 
de subt ei se alina; şi soarele de amiază îşi statornici o suliță 
subţire într-o cupă de stâncă unde fusese cândva vârtej. Ş- 
a-cuma măcinau acolo apele de dezgheţ purtând roată 
prundiş mărunt şi spălându-l. În acel lin sfârşit de Martie, în 
cupă era limpezime şi prundişul avea reflexe scumpe. 

— Peceneaga, şopti înfiorat Mavrocosti; mi-a fulgerat şi 
mie! 

Fără un cuvânt, cu mişcări iuți şi zmuncite, Peceneaga îşi 
lepădă de pe eliţarii. Intră cu luare-aminte în baltă, întinse 
piciorul drept subt luciu, pipâind apa, apoi culese ceva la 
întâmplare între degetul întâi şi al doilea şi aduse în palmă. 
Fără să privească ce a primit, îşi urmă febril operaţia, 
aducând cu piciorul drept în palma stângă. Când nu mai 
găsi nimic în vârful degetelor, se trase zgribulit pe mal. 
Mavrocosti aştepta lăsat pe vine, cu ochii arzând bolnavi. 
Apucă pumnul închis al lui Peceneaga; primi în palmă 
câteva bucățele de onix luciu, între care scânteiau juvaeruri 
adevărate de aur, cu pietricele de diamant şi rubin. 

Mavrocosti avu un strigăt teribil, rămânând aplecat asupra 
bălții care se limpezea. Din fund îi apărură două imagini 


foarte desluşite. Peceneaga strigase şi el şi pusese mâna pe 
cazma, răsucindu-se în loc. Pe cărare, de subt perdelele de 
hameiu uscat, se arătaseră, şi acum stăteau privind, 
domniţa şi domnul Bernard. 

Ţărcile din cuibul de sus bătură întărâtat, una sui în 
înălţime. A doua cobori în furca teiului, cârcâind înăbuşit: 
Kivi! Kivi! 

— Asta e Mariţa noastră, se miră prinţesa. Am venit să te 
luăm, Lupuşor, urmă ea cu blândeţă. Am aflat de la 
lingurari unde eşti. Ne ierţi că te deranj ăm. 

Peceneaga se îmbrăca pe furiş în dosul teiului bătrân. 

— Ai făcut foarte bine ca ai venit, Kivi, răspunse 
Mavrocosti, privind triumfător spre inginer. Ai putea să mă 
informezi, scumpul meu Bernard, din ce locuri cunoscute 
de dumneata se pot culege asemenea flori? 

Deschise palma dreaptă între nasurile aplecate ale celor 
doi noi sosiți. Domnul Bernard îşi cunoscu brăţara şi 
rubinul. Domnița văzu un topaz al ei dispărut din vară. 
Bernard îşi întindea degetele şi voia să vorbească. C-un 
gest furişat şi repede, Kivi îi cuprinse în treacăt mâna şi i-o 
strânse semnificativ. Inginerul tăcu, îşi înălţă fruntea şi 
rămase izbit de ochiul ei tragic. 

Peceneaga scoase din preajmă capu-i zbărlit. Sta pe brânci 
şi strângea în mâni cu unghii negre rădăcinile teiului; vocea 
lui izbucni într-un rânjet de răutate: 

— De ce mi-aţi adus pe Neamţ aici? Ce-am să fac eu cu 
dânsul? Dacă-i scoţi frasinii lui din pădure, nu mai are 
nimica a-mi cere. Toată iarna a trimis după mine. Tot 
umblau şi mă căutau, ca să mă înfăţişez la el, să mă 
ispitească. Dacă are de întrebat să-l întrebe pe Lupu 
Mavrocosti: mie să-mi deie bună pace! 

— Peceneaga, îi porunci prinţul, râzând strâmb, ia de jos o 
mână de frunze şi astupă-ţi gura. Ce ţi-am rânduit eu? 

Pădurarul tăcu, liniştindu-se brusc. Îşi prinse gura în 
cleştele mânii drepte, parc-ar fi vrut s-o rupă. 

— Tu rămâi aici străjer cu puşca, urmă Lupu Mavrocosti. 


— Apoi dacă-s străjer, răspunse împăcat pădurarul, se 
chiamă că îndeplinesc porunca stăpânirii şi nimene n-are să 
îndrăznească a veni împotriva mea. 

Fără să se privească, Kivi şi Bernard urmară pe 
Mavrocosti, lăsând singur pe Peceneaga lângă tei. [arca îi 
urmări un timp cârcâind. Prinţul se ducea înainte, cu totul 
absorbit. Uitase că are tovarăşi. Abia după ce ajunse la un 
drumeag prăvălatic, unde-l aştepta paneraşul c-un cal, păzit 
de un copilandru de la lingurari, se întoarse în loc şi-i primi 
pe ceilalţi doi c-o înfăţişare cu totul nouă, deosebit de 
prevenitoare şi prietinească. 

Negreşit, domnul Bernard nu mai putea pleca nici a-doua- 
zi. Se ivea o trebuinţă nouă, ca să-şi convoace agenţii de la 
Dobreni, să discute cu ei situaţia frasinilor. După ce se 
suiseră din râpile pădurii, aceşti frasini rămăseseră într-o 
altă aşteptare, în preajma drumurilor de devale, către 
Bălăneşti. Potrivită ar fi fost încă o altă mişcare a lor prin 
surprindere, câtre staţia de cale ferată. Aşa fel era 
atmosfera creată în jurul său, încât domnul Bernard nu se 
putea stăpâni să nu-şi imagineze trunchiurile făcând 
picioare şi înaintând spre destinaţia lor în marş forţat, în 
batalioane compacte. Zeidel Abramovici îi dădu informaţie 
că claca aceea surprinzătoare, convocată din porunca 
prinţului, avusese ca motor central două juguri de lemne 
pentru fiecare participant cărăuş şi doi stâlpi de poartă, iar 
pentru cei veniţi cu braţele goale alte învoiri din prisosurile 
pădurii; iar lăutarii şi mesele formau mai mult exteriorul 
artistic al operaţiei. Dacă deci onoratul domn inginer ar 
renunţa la jumătate din datoriile însemnate scrupulos în 
condici, frasinii n-ar face picioare, însă ar fi ajutaţi să se 
mişte, îndată ce lucrările câmpului ar da răgaz; altfel lumea 
urmează să treacă pe lângă ei cu perfectă indiferenţă. 
Sfatul nu era rău şi domnul Bernard se grăbi să-l 
primească. Aranjamentul acesta îi da prilej să se întoarcă la 
Necşeni nu numai odată în cursul verii. Dealtminteri datoria 
amicală îl obliga să se întoarcă şi pentru starea 


neliniştitoare a lui Mavrocosti. Nădăjduia să-şi 
înbunătăţească şi propria lui stare tot aşa de bolnavă. 
Domnişoara Mavrocosti avea nevoie de asistenţa lui; el 
însuşi avea nevoie să-şi menţie visul şi speranţele. 

În dimineaţa aceea de început de Aprilie, Kivi apucase o 
potecă spre Borza, după ce petrecuse pe inginer spre gară, 
până la cea dintâi răscruce de drumuri. Rămăsese singură 
stăpână a Necşenilor în campania anului 28. Lupu se izola 
tot mai mult în preocupările lui nouă. 

— Kivi, îi spusese el tainic, îmbrăţişând-o şi lăsându-se 
mângâiat; până acuma am greşit încercând să mă urc. A 
fost o rătăcire. Dimpotrivă, cată să mă scobor, săpând în 
stâncă. 

Ce s-a întâmplat cu bunicul? Îşi făcea socoteală Kivi, 
lăsând calul în pas. Asemenea accese a avut şi acel 
Mavrocosti dedemult. La vârsta de cincizeci de ani dintr- 
odată s-a liniştit şi i-a rămas faima unuia dintre cei mai 
încântători bătrâni ai epocei, vânător mare şi povestitor 
admirabil. Depresiunea aceasta a lui Lupuşor se datoreşte 
unei sforţări intense intelectuale; poate lucrează în el şi 
dezechilibrul de nervi al războiului. Între accese, lumina 
frunţii şi ochilor lui are intensitatea acestui soare care se 
arată când şi când dintre straturi de nouri alburii. 

Domnița privi împrejurimile ca o adevărată stăpână şi 
dintr-odată zâmbi tinereţei înoite a naturii. Grâiele erau de 
un verde puternic,. pe lanuri întinse. Pe coastele prăvălatice 
dinspre Grui, umblau plugurile boiereşti cu şase boi. Acolo 
se încheiau cele din urmă arături pentru porumb. Harabale 
treceau pe zarea unui deal, la coşere. Un fecior boieresc 
fugea călare, cu prăjina într-o mână, spre ogoare boronite, 
ca să măsoare tarlale şi să puie semne pentru sătenii care 
luaseră păpuşoi în parte. 

Soarele dispăru în nouri; cântecul ciocârliei conteni. 
Punându-şi calul în trap spre pădure, Kivi primi în nări 
răceala aerului. Un vânt se trezi dinspre apus, din zarea 
munţilor, învăluindu-se repetat în frunzişul fraged abia 


încheiat al sălciilor. Trecând pe subt ele şi suind Gruiul, o 
băteau peste obraz canafuri moi de mâţişori. 

Când ajunse sus, găsi cer posomorât peste Borza. Mirosea 
umed. Vântul din asfinţit începu a repezi şfichiuiri rare de 
sloată. 

Kivi se ştia urmărită de cum părăsise vederea plugurilor. 
Deşi vremea se înăsprea, îşi lăsă calul în pas. Încă nu-i era 
frig în straiul subţire cu care ieşise; sloata se topea imediat 
pe obrazu-i fierbinte. Auzi fără să pară galopul calului care 
se apropia. Nu întoarse fruntea. Tropotul se opri. 

Ştia că-i Sofronie Leca. Îşi încreţi sprâncenele. Acesta era 
duşmanul la care se gândise, când făcuse declaraţiile de 
prietinie către domnul Bernard. Îi place să hărţuiască 
îndărătnicia acestui răzeş. 

— Măria-ta, nu sta subit sloată, îi zise Leca din latura 
stângă de unde veneau învăluirile. Ai plecat de la curte fără 
manta. 

Simţi pe umeri haina lui groasă de pâslă. Se făcu mică, 
grămădindu-se oarecum asupra inimii, care bătea grăbit. 

— Sofronie Leca, îi zise ea înfruntându-l; nu eşti numai 
îndărătnic, ci şi viclean. Ştii foarte bine ce ai de spus şi taci. 

— Nu se cuvine, măria-ta, să fac o prostie, răspunse Leca, 
privind-o deodată aprig. 

— Ba se cuvine, când înţelegi. 

— Dacă-mi porunceşti, măria-ta. Se supuse zâmbind 
Sofronie. 

— Dacă ţi-aş porunci să descaleci şi să îngenunchezi? 

— S-ar putea măria-ta; eşti domniţă. 

— Dacă te-aş lovi cu vărguţa asta? 

— Chiar dacă mi-i dragă măria-ta, nu sufăr să mă lovească 
o femeie. 

Kivi îşi mişcă spre Sofronie calul, neaşteptând nici o altfel 
de declaraţie protocolară. Cum se întâmplă acest lucru, 
pădurea Borzei se lumină de soare. 

Problema acestei mezalianţe nu putea să ajungă la soluţie 
decât cu întârzieri cotite şi calculul misterios al lucrurilor. 


Vara acelui an s-a dovedit a fi, la Necşeni, a treia din seria 
celor şapte, grase. La sfântu-lon din dricul lui Iunie, 
pădurarul Neculai Peceneaga s-a înfăţişat la curte ca să-şi 
ia ulcioarele de rachiu şi s-a întors în Borza pentru 
socotelile pe care le ştia numai el. 

Coliba şi-o schimbase subt lespezi, în preajma tăului. Îşi 
adusese acolo lingurile şi scafele, şi ceaunaşul de mămăligă. 
Găsise ascunzătoare şi pentru cartuşe, iar puşca şi-o ţinea 
la îndămână. Din hruba lui, pândea numai c-un ochiu spre 
luciul bălții. Mormăia ameninţări către jivinele care veneau 
noaptea subt malul de dincolo, la adăpat. Acuma se 
împăcase iar cu dânsele; îndemnându-se pe sine ca pe un 
străin, cinstise singur apă de foc, şi începea să se 
înduioşeze de toate ticăloşiile acestei lumi. 

— Mai trece un an, ofta el grămădindu-se cu spatele în 
stejarul pe care şi-l alesese streşină; iaca, mai trece un an şi 
se mai apropie c-o palmă funia de par. Parcă-i mai bun 
rachiul din ist an, pentru că au mai îmbătrânit ciolanele. 

Pe când mormăia el şi trecea în somnie, pădurea se 
umplea de umezeală caldă şi din nourii de deasupra cădea 
ploaie rară şoptind în frunze. Susurul picuşurilor se 
adăogea la fâsâitul cascadei. 

— Cine-i? Întrebă el într-un târziu, în adâncul nopţii. 

Oftă, deschizând ochii şi ascultând. Broboane grele îi 
băteau în frunte, venind în ascunzişul lui pe un jgheab de 
frunze. 

— Ai spus ceva? Întrebă el. 

Nu se vedeau în cer făcliile; lumea nu-şi mai cunoştea 
semnele: de aceea toate tac. Sună numai ploaia moale şi 
Duruitoarea. Totuşi stă cineva nu departe de el la dreapta, 
pe un clomb uscat; şi mai stă cineva la stânga, pe alt clomb 
uscat. Se uită unul la altul şi le scapără verde ochii. Trebuie 
să fie cei doi huhurezi, care râd unul la altul din două poieni 
depărtate; acuma s-au apropiat, căci îşi văd ochii prin 
întuneric şi n-au găsit sfatul cel rânduit; ori aşteaptă să 


treacă ploaia, ca să se vădească în cer chemarea 
vieţuitorelor în sobor. 

— Ce face? Doarme? Întrebă cel din dreapta. 

— Nu doarme, cât se gândeşte la toate, răspunse celălalt. 
Acest păcătos pădurar, cu numele Neculai Peceneaga, e un 
om care nu cunoaşte hadina. Când şi când închide şi el o 
ţâră ochii; dar, cât ai bate în cremene, se deşteaptă; căci el 
are de păzit comorile domneşti. 

— Eu mă mir mult că se mai află el pe lume şi în această 
pădure. 

— Hei, om bun, în iarna care a trecut, era cât pe ce săi se 
închidă cărările. După ce s-a pus la cale treaba aceea la 
vânătoare. Mavrocosti îi spune: Ce-ar fi fost, bre Neculai, 
dacă-l greşeam numai de un lat de mână? 

— Ştiu eu, măria-ta, că nu greşeşti, a răspuns Peceneaga, 
căci măria-ta m-ai învăţat pe mine să ţin puşca; şi numai 
măria-ta ştii să pui glontele într-un vârf de ac; dar dacă 
greşeai, nu se întâmpla alta decât că se ducea Peceneaga la 
tăiat sare. Atuncea a râs Mavrocosti şi i-a juruit lui 
Peceneaga o mie de lei. 

— Măria-ta, a răspuns pădurarul, nu-mi jurui o mie de lei; 
porunceşte lui Leca să-mi facă o căciulă nouă. 

Apoi i-a făcut Sofronie căciulă nouă. 

— Mai este una, grăieşte celalalt, pe care dumneata n-o 
ştii şi nici n-am să ţi-o spun. Vine într-o zi la malul bălții 
Lupu Mavrocosti şi-l găseşte pe Peceneaga scociorând în 
tău şi căutând unde-s legăturile lespezilor de piatră. 

— Ai găsit, Peceneaga? Întreabă Lupu Mavrocosti. 

— N-am găsit, măria-ta; dar am să găsesc. 

Lupu Mavrocosti s-a pus la pământ subit tei şi s-a uitat în 
baltă. A stat şi s-a uitat, a stat şi s-a uitat, până ce-a văzut ce 
ştia ei. 

— Neculai, zice, tu să juri pe mormântul şi pe sufletul 
maicei tale că n-ai să spui niciodată nimica nimănuia. Într-o 
zi eu trebuie să mă duc în fund, la cel care stă călare pe cal 
alb. 


Aşa au urmat a vorbi, cel din dreapta cu cel din stânga şi 
Peceneaga îi asculta atent, pe când susura ploaia în noaptea 
aceea caldă de Sânziene. 


SFÂRŞIT